1
Asist. univ. drd. Cornelia MUNTEAN
ETNOLOGIE JURIDICĂ Note de curs
2
Asist. univ. drd. Cornelia MUNTEAN
ETNOLOGIE JURIDICĂ
Capitolul I CONSIDERAŢII GENERALE 1. Definiţie Etnologia juridică1 urmăreşte să redea izvoarele şi formele specificului etnic al civilizaţiei tradiţionale şi culturii populare româneşti. Ca ştiinţă autonomă a căpătat contur ştiinţific abia la sfârşitul primei jumătăţi a sec. al XXlea. Ceea ce caracterizează etnologia juridică este faptul că ea tratează drepturile primitive, în sensul de arhaice. O regulă sau instituţie juridică este declarată arhaică în momentul în care ea traduce un stadiu de cultură pe care societatea noastră pare să o fi depăşit de foerte mult timp. În concluzie, etnologia juridică poate fi definită ca acea ramură a etnologiei generale care tratează aspectele juridice ale civilizaţiei şi culturii arhaice şi populare, ca părţi constitutive ale concepţiei despre existenţă şi lume şi ale modurilor de organizare normativă a vieţii; în alte cuvinte, etnologia juridică studiază dreptul cutumiar al societăţilor arhaice . Drepturile primitive se definesc prin mentalitate prelogică, mistică, magică, spre deosebire de drepturile moderne care se caracterizează prin raţionalitate. Însă, fenomenele de drept arhaic nu pot fi considerate ca fiind prea simple sau prea rigide; ele sunt adesea de o subtilitate deconcertată, iar pentru cei care le 1
Sursa bibliografică bibliografică principală a demersului nostru este reprezentată Vulcănescu, Etnologie juridică, Editura Academiei, Bucureşti, 1970.
de lucrarea de referinţă a lui R.
3
scrutează atent apar ca ambigue, susceptibile de o interpretare atât utilitară cât şi mistică. 2. Delimitarea etnologiei juridice de alte discipline cu care se interferează
Cu studiul aspectelor juridice ale civilizaţiei şi culturii primitive se ocupă parţial şi alte discipline: geografia juridică, antropologia juridică şi sociologia juridică; ele se mai numesc şi „discipline interferenţiale seriale”. A. Geografia juridică a fost concepută ca o ştiinţă de contact între studiul formelor de relief şi cel al regulilor de drept; cu timpul a devenit o ştiinţă a raporturilor reciproce între ecologie şi legislaţiei; o ştiinţă de filozofare concretă asupra legăturilor dintre modalităţile geografice şi gândirea juridică populară. Unul din scopurile geografiei juridice îl constituie transpunerea obieiurilor şi tradiţiilor juridice ale unui popor, ale unui grup de popoare înrudite, pentru a încadra în spaţiu un sistem juridic popular sau familii de sisteme juridice populare. René David, unul dintre întemeietorii geografiei juridice (în Geographie juridique – 1966) distinge după metoda cartografică trei mari familii de drepturi: a) – framilii de drepturi cutumiare – ale unor popoare rămase într-un stadiu puţin avansat de civilizaţie şi cultură; b) – familii de drepturi cu caracter mistico-religios ; c) – familii de drepturi populare moderne ( familia romano-germanică, familia common-law şi drepturile socialiste). Acest autor susţine că aria fiecărei familii de drept se modifică în timp şi spaţiu prin adaptabilitate la mediul geografic, şi că diferă de la o latitudine şi longitudine la alta; de asemenea, ea suferă modificări determinate de gradul de intervenţie materială a omului în peisajul şi structura solului. B. Antropologia juridică ca ramură specială a antropologiei generale încearcă să redea structura, funcţiunea şi calitatea persoanei general-umane ca factor creator de ordine social-culturală; mai simplu spus, ea cercetează în planul vieţii omului istoricitatea, limitările lui bio-socio-culturale în stabilirea unei ordini umane pe pământ. Începuturi ale antropologiei juridice le găsim în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, o dată cu întemeierea şcolii antropologice italiene, al cărei reprezentant este Caesare Lombroso – vestitul crimilonog.
4
În rezumat, acesta susţine că debilitatea psihică (”tarele fiziologice”) stau la baza „infracţiunilor înnăscute”; deci el punea la baza infracţiunilor numai factorii biologici. Antropologia juridică va culmina cu lucrările şcolii antropologice engleze şi americane în sec. al XX-lea, devenind o ştiinţă antropologică particulară care îşi propune explicarea evoluţiei biologice a omului, adică trecerea de la legile biologice ale vieţii la legile social-culturale. C. Sociologia juridică sau sociologia dreptului2 poate fi definită ca o ramură a sociologiei generale care are ca obiect o varietate a fenomenelor sociale, şi anume fenomenele juridice. Bazele ei ca disciplină autonomă au fost puse în Franţa de Auguste Comte, însă constituirea ei ca ştiinţă de interferenţe între sociologie şi drept, de Emil Durkheim, la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea (în teza lui de doctorat De la division du travail social – 1895; şi în lucrările Le suicide – 1897; La prohibition de l’incest et ses origines – 1898). Continuator al lui Durkheim a fost René Meunier. La noi în ţară premizele sociologiei juridice şi prefigurarea etnologiei juridice au fost făcute de Dimitrie Gusti (profesor la Universitatea din Iaşi şi apoi la cea din Bucureşti, încă de la întemeierea lor), iar studiile de sociologie juridică au fost continuate de şcoala sociologică din Bucureşti prin Tr. Herseni, H.H. Sthal, Em. Constantinescu. În Germania sociologia juridică este întemeiată de Max Weber; el stabileşte distincţia între drept, convenţie, uz şi obicei (în Lucrarea Wirtschaft und Gesellschaft – 1964). 3. Etnologia juridică Ca ştiinţă etnologică particulară aceasta pezintă două faze relativ distincte : a) folclorul juridic şi b) studiul specific al obiceiurilor unei comunităţi etnice în evoluţia sa istorică, adică etnologia juridică . a) Folclorul juridic, ştiinţă a culturii populare, anticipează etnologia juridică prin studiul modului de autoconducere al unei comunităţi sociale după propriile legi economico-culturale, prin cutume şi instituţii juridice populare. Determinarea conţinutului folclorului juridic începe de la conotarea cutumei juridice . Aceasta este stabilită în funcţie de raportul dintre „dreptul popular „ şi „dreptul codurilor, legilor şi decretelor”. André Varagnac susţine că „este popular tot ce nu este oficial”.
2
Pentru un studiu aprofundat, a se vedea, J. Carbonnier, Sociologie juridique,
5
Cutumele şi tradiţiile juridice sunt în general produsul unei îndelungate experienţe sociale ale unui popor; sunt reguli de conduită statornicite de-a lungul vremii în practica vieţii sociale şi care tind uneori să devină regulă de drept3. În general ele s-au menţinut ca „pravile nescrise” în viaţa spirituală a poporului. Geneza cutumei este obscură şi chiar misterioasă. S-a spus că puterea sa de constrângere provine din convingerea că practica pe care ea o impune a fost la origine un gest al unei divinităţi sau al unui erou. În substanţa lor cutumele reflectă o experienţă juridică populară în mişcare al căror conţinut se poate schimba de la o generaţie la alta. În acest sens folclorul juridic prezintă un dublu caracter formal; unul rural, altul urban; unul tradiţional, altul contemporan. Prin conţinutul lui folclorul juridic se leagă de sat-oraş, prin forma lui de tradiţie-inovaţie. Culegerea şi analiza folclorului juridic a constituit o preocupare ştiinţifică a multor cărturari români încă din sec. al XIX-lea dintre care îi amintim pe: B.P. Haşdeu, N. Densuşianu, G. Popovici, E. Erlich ş.a.; mai târziu, D. Gusti, Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol, Gr.I. Lahovari (magistrat), I. Nădejde, G. Fotino etc. b) De la folclorul juridic la etnologia juridică . La începutul sec. al XX-lea denumirea, structura şi problematica folclorului juridic nu mai corespundeau necesităţilor ştiinţifice crescânde. Folclorul juridic devenise o disciplină cu un vădit caracter descriptiv care nu trecea dincolo de prezentarea cutumelor şi tradiţiilor juridice reflectate în literatura populară mai mult decât în cutume şi tradiţii săteşti. Tonul în această înnoire îl dau etnologii italieni urmaţi de cei francezi şi apoi de cei germani şi englezi. Dinte întemeietorii etnologiei juridice îi remarcăm pe: Giuseppe Mazzarella, F. Maori, Raffaelo Corso şi, mai recent, Renato treves în Italia; K. Von Admira, C. von Schwerin, A. Baltl în Germania; H. Lévy-Bruhl; M. Alliot şi, mai apropape, Jean Poirier în Franţa. Capitolul II CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ 1. Consideraţii preliminarii 3
Pentru detalii privind cutuma ca izvor de drept, a se vedea, O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a VII-a , Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, p.
6
În perioada feudală poporul român, împărţit în cele trei ţări româneşti: Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, poseda un străvechi sistem de drept popular bine închegat care avea la bază: - o concepţie juridică obştească unitară, cu rădăcini adânci în activitatea etnico-socială a autohtonilor numită în general drept ţărănesc, drept obişnuielnic sau drept popular român . În această concepţie juridică intră ideea de omenie, de dreptate, de rânduială; - o legislaţie tărănească care „reglementa” viaţa comunitară printr-o lege a ţării sau obicei al pământului . În Transilvania aflată sub dominaţia Imperiului austro-ungar, această legislaţie a fost consemnată ca o concesie juridică acordată autohtonilor, sub diverse denumiri: Jus Valachicum, Ritus Valachiae, Lex Walachorum. În dreptul cutumiar român Legea ţării se individualizează prin: - organe de judecată sătească care judecau toate categoriile de abateri de la legea ţării, pe toate treptele ierarhiei sociale. Aceste organe de judecată erau alcătuite din reprezentanţii legali ai cetelor de neam în comunitatea sătească. În Transilvania erau cnejii şi juzii. Jurisdicţia lor se întindea pe ceea ce se va numi mai târziu judeţ . În Maramureş, M-ţii Apuseni, Retezat, Sibiu, Făgăraş, Ţara Bârsei erau cetele de oameni zdraveni iar în Moldova şi Valahia, cetele de oameni buni; - judecata satului avea valoare deplină, de unde şi numele de „pravilă obştească” dată judecăţii; - opinia justiţiară a satului era cea care completa sistemul de drept popular român. 2. Complexele de civilizaţie şi cultură la români – normele cutumiare A. Consideraţii generale. Legea ţării sau obiceiul pământului împarte pe locuitorii satelor, târgurilor şi cetăţilor feudale în două mari categorii: pământeni şi venetici. Se numeau pământeni toţi cei ce se trăgeau, neam de neam, din pământul ţării româneşti şi venetici toţi cei veniţi din afara hotarelor ţării sau ale moşiilor săteşti. Pământenii au fost toţi locuitorii ţării organizaţi în cete de neam, unităţi mari genealogice care se confundau uneori cu populaţia aşezării rurale de bază. Cetele de neam erau compuse din spiţe de neam, adică din ramuri diferite ale unui neam. Fiecare spiţă de neam convergea într-o familie. Veneticii erau consideraţi locuitorii ţării sau moşiei proveniţi din mai multe soiuri de oameni: din străini, slobozi, băjenari, pribegi, călători, limbotă şi nemernici.
7
Legea ţării sau obiceiul pământului acorda toate drepturile pământenilor şi numai unele îngăduinţe condiţionate veneticilor. Drepturile erau incluse în tradiţia orală sub numele de legi: legea aşezării, legea familiei, legea drumului, legea muntelui, legea pădurii, legea apei etc.; îngăduinţele condiţionate acordate veneticilor se numeau slobozenii. B. Legi ale pământenilor şi slobozeniile veneticilor a) Alegerea unui loc de aşezare (cătun, sat, moşie, ţară) se efectua după indicaţiile tradiţiei cu respectarea unui anumit ritual în care intrau elemente de ordin religios, politic şi economic. Tehnica alegerii şi edificării aşezării este consemnată în aşa numitele legende eponimice care spun că eroul singur sau însoţit de familia sau suita sa îşi alege locul aşezării îndeplinind ceremonialul (ritul) numit trasul cu suliţa, zvârlitul cu buzduganul, fuga unui cal etc., pentru a marca astfel inima sau vatra aşezării şi perimetrul acesteia. În mijlocul locului astfel delimitat se împlânta î.H. un stâlp de tipul unei coloane a cerului; în era noastră o cruce de tip troiţial. În jurul lor se stabilea piaţa cu construcţiile mai importante. Spre această piaţă convergeau toate drumurile din sat, intrările sau ieşirile din sat. Locul însemnat unede a fost edificat cândva un sat sau cătun distrus din diferite cauze (război, molimă, cataclism etc.) poartă numele de silişte; aceasta nu trebuia tulburată nici de pământeni, nici de venetici. b) Cătunul, satul, moşia satului . În concepţia juridică a poporului român satul şi cătunul sunt „strânsuri de case”. Satul este o unitate economico-culturală mai mare, cu instituţii social administrative proprii, cu capacitate juridică prin obştea lui. Cătunul neavând obşte sătească se află în dependenţă faţă de sat. Acesta din urmă este creator de cătune prin roire. Satul se deosebeşte de cătun prin capacitatea lui juridică de a crea legi şi al le aplica; cătunul, ca anexă a satului, este lipsit de instituţiile tradiţionale: biserică şi cimitir, este retras de la drumul vecinal şi depinde legal de obştea sătească. Sistemul de drepturi şi datorii săteşti se bazează pe grupe de obiceiuri şi tradiţii, practici şi uzanţe create în comunităţile familiale: cetele şi spiţele de neam. Instituţia sfatului de bătrîni ai satelor crea norme juridice în sat şi se bucura de autoritate teritorială asupra întregii moşii săteşti; dar ea era totodată şi organul de execuţie al propriilor legi. Cetelor de bătrîni ai unui sat le erau subordonate, aşa cum vom vedea, toate celelalte cete de vârstă, sex şi ocupaţie.
8
Alegerea moşiei satului se făcea o dată cu alegerea locului de aşezare, între sat şi moşia lui neexistînd, mai ales la munte, limite tranşante; satul se răsfira de multe ori pe cea mai mare parte a moşiei. Delimitarea moşiei satului se făcea printr-un act întâi nescris şi mai apoi scris numit ocolniţă care marca hotarele săteşti rezultate din ocolul lor cu semne de hotar. Apoi moşia satului era împărţită pe cete de neam şi în cadrul acestora pe spiţe de familie. Aceasta era de fapt o împărţire pe cote părţi, mai întîi neidentificate material, apoi identificate, asupra cărora se exercita dreptul colectiv de posesie şi exploatare şi dreptul de neînstrăinare ( protimisis). În cadrul moşiei satului alegerea locului de muncă (pentru cules, vânătoare, agricultură etc.) nu se făcea la voia întâmplării. În pustietăţi (locuri izolate, uneori lipsite de vegetaţie şi de populaţie) se pătrundea mai uşor. Acolo se aciuiau pustnicii, cei izgoniţi din comunitatea sătească, fugarii, pedepsiţii şi netrebnicii care nu erau atinşi de obligaţiile juridice comunitare. Dreptul de a săpa sau ara în pustietate sau pârloagă, de a semăna pe brazdă în poiană, de a desţeleni fâneaţa etc. putea fi a primului executant. Nu aceeaşi era situaţia în locurile care aparţineau devălmăşiei familiale sau săteşti. În acest caz intrau în vigoare cutumele juridice restrictive care partajau formal locurile atribuindu-le după o ordine socotită „din bătrâni”, după criterii ce reveneau posesorilor de drept şi de fapt şi a uzufructuarilor acestora. c) Locul de casă se alegea de cel în cauză şi se aproba de comunitate căreia aparţinea (familială, sătească sau vicinală) după cum avea nevoie de el. În comunitatea familială locul de casă era preferat în vatra satului, în cadrul gospodăriei din sat sau pe moşia satului. În gospodăria din sat copiilor li se fixau locurile de casă în curtea gospodăriei părinteşti unde băiatul îşi aducea nevasta şi fetele îşi aduceau soţul; în acest din urmă caz, se spunea că bărbatul „se ginerea” (în Oltenia) sau „însurăţea” (în Moldova). Casa de pe moşia satului se ridica uneori „în deal” sau „în vale”, într-un loc socotit „vechi” sau „nou”, adică într-o parte a moşiei amenajată special pentru a fi pupulată de tinerii însuraţi. d) Intrările şi ieşirile din sat Intrările şi ieşirile din sat au fost reglementate după structura locului şi nevoile economice ale localnicilor. Astfel, în satele răsfirate pe munţi intrarea şi ieşirea nu era controlotă în momentele de acalmie socială. Ideea acestei libertăţi de mişcare este exprimată într-un mod plastic: „E satu’ lui Cremene”, adică un sat „ fără câini şi jitari” (păzitori de semănături). În caz de pericol sătenii se
9
constituiau în „cete de pază” care îi supravegheau de pe poziţii cheie din punct de vedere strategic (de pe munţi, coline, copaci înalţi, vârfuri de dealuri) pe haiduci, invadatori, trupe inamice. Satele adunate aveau intrări aşezate pe drumurile de acces numite porţi. Porţile satului reglementau intrările în sat atât ale oamenilor cât şi ale animalelor ce veneau de la păşune sau din alte sate vecine. La porţile satului se încasau şi taxe minime, în bani sau echivalent în alimente, pentru a se acoperi astfel plata „portarului” care era totodată şi „jitar”. Din recolta obţinută în hotarele satului, deci în afara porţilor satului, se lăsa o parte neculeasă care se cuvenea de drept şi de fapt jitarului. Aceasta se numea jitărie. Nimeni nu avea voie să se atingă de ea, chiar dacă jitarul o lăsa să se prăpădească pe ogor. e) Activitatea în gospodăria personală, familială şi obştească. O veche zicală românească spune: „Câte bordeie atâtea obiceie” iar alta extinde această idee: „Tot satu cu natu”. În ce consta această diversitate de obiceiuri? Stâlpii prispei şi grinzile tindei s-au menţinut mult timp ca piese importante folosite ca răboaje sau instrumente de calcul. Acestea erau mereu răbojite pentru a însemna obligaţiile materiale ale capului de familie (bărbat sau femeie) faţă de organele de stat, ecleziastice, boiereşti sau obşteşti şi pentru a consemna dreptul de proprietate asupra locuinţei edificate de el. Organizarea interioară a casei urma legile gustului personal care trebuia pus în acord cu tradiţia juridică locală. Pe prispă se muncea vara şi toamna la meliţat, dărăcit, la războiul de ţesut, la desfăcut ştiuleţii. Tot pe prispă vara numai bărbatul avea voie să doarmă iar când dormea şi femeia alături, bărbatul se aşeza astfel încât să bareze intrarea. În tindă stăpânea numai femeia. Ea trebăluia acolo toată ziua. Expresiile folosite de bărbat femeii lui când depăşea anumite limite erau clare: „Nu tentinde decât cât ţi-e tinda” sau „muiere, ai băgat tinda-n sobă” (camera de dormit iarna). Soba oarbă, adică camera încălzită din tindă, era încăperea comună întregii familii. Aici însă bărbatul dormea în capul patului, femeia după el şi apoi copiii în ordine descrescătoare. Dacă copiii erau mari, băieţii dormeau imediat după tată iar fetele după mamă, tot în ordine descrescătoare. f) Legi de ospitalitate În Moldova când toţi membrii familiei plecau vara la muncă, lăsau un băţ sprijinit de uşă ca semn că stâlpii casei lipsesc. Cel care dorea să se abată prin sat la vreo rudă sau cunoştinţă nu avea dreptul să intre nici în curte, cu atât mai
10
mult în casă. Cel ce dădea băţul la o parte şi intra în casă risca să fie aspru pedepsit. De aici şi vorba: „Lasă băţul şi vezi-ţi de drum dacă vrei să fii liniştit”. Însă, aceasta nu însemna că românul nu era ospitalier. Uneori ospitalitatea se exercita şi în absenţa stăpânului din gospodărie. De pildă, în viile din Gorj, pivniţele din lemn construite la suprafaţa solului aveau uşile lăsate deschise pentru ca trecătorul să poată intra şi să bea din vinul cel nou cât simţea nevoia, fie de pomană, fie în cinstea gazdei absente. Pentru acest lucru era lăsată o cană de lut şi uneori o coajă de mămăligă sau o bucată de pastramă. Însă ospitalitatea în lipsa gazdei era valabilă numai cu respectarea regulilor prestabilite. Dacă trecătorul căuta să ia cu el o cană de vin era pasibil de pedeapsă aspră însă în pivniţă putea să bea un butoi întreg fără a i se reproşa nimic. Legea ospitalităţii dicta primirea şi ospitalitatea chiar a duşmanului la nevoie. Răniţii, fugarii, urmăriţii de poteră erau îngrijiţi şi apoi lăsaţi să plece în voia sorţii, chiar cu riscul unor represiuni. Cel care încălca legea ospitalităţii era reprobat de întreaga comunitate sătească. g) Viaţa conjugală şi sexualitatea În familia şi casa românească a domnit dreptul patern. Uneori s-a impus şi voinţa maternă în gospodăriile conduse de vădane. Sexualitatea infantilă a fost înconjurată de numeroase restricţii. De exemplu, fecioara nu putea fi văzută oricum, oricând şi de oricine. Formele ei trebuiau să fie acoperite cu discreţie şi împodobite cu gust pentru a o feri să atragă şi să subjuge. Viaţa sexuală era permisă fecioarei şi feciorului numai după efectuarea ritului străvechi intitulat „intratul în horă” care de fapt era o iniţiei sexuală proprie majoratului fiziologic. După acest rit desfăşurat de obicei în timpul solstiţiului de primăvară, în faţa întregii obşti săteşti, cu toate cetele de vârstă şi sex, fecioarei şi feciorului li se permitea să-şi aleagă partenerii şi să se cunune cu consimţământul părinţilor. Deflorarea înainte de „intratul în horă” era aspru pedepsită: la macedo-români cu lapidarea în afara satului, la daco-români cu linşarea la marginea satului. Deflorarea după acest rit atrăgea inevitabil căsătoria celor în cauză. Pentru a forţa voinţa părinţilor se practica raptul fecioarei. Acesta putea fi public şi ceremonios, cu alai de feciori călări, sau putea fi secret numai în doi (fuga celor în cauză). Fecioara furată era considerată deflorată chiar şi atunci când feciorul nu s-a atins de ea. Pentru a spăla ruşinea familiei era obligatorie căsătoria. În actul căsătoriei naşul a îndeplinit mult timp rolul principal de iniţiator sexual în ritul căsătoriei, de unde şi expresii de tipul: „naşul vede primul …” sau
11
„înaintea ginerelui trece naşul”. În tradiţia unor sate româneşti din Carpaţii Meridionali, s-a păstrat până la sfârşitul sec. al XIX-lea o practică juridică căreia nu i se poate găsi un echivalent etic. Ginerele impotent recurgea la serviciile conjugale ale unui flăcău în toate facultăţile sexuale. Operaţiunea era secretă pentru mireasă şi pentru comunitatea sătească. De ea avea cunoştinţă numai moaşa ginerelui, ginerele şi substituentul. După deflorarea astfel efectuată, substituentul era obligat să devină naşul primului copil care rezulta din această căsătorie; deci, uneori naş al propriului copil. În Transilvania în perioada feudală în casele iobagilor şi în casele oamenilor săraci, în condiţiile lipsei de spaţiu, a existat un pat cu polog care purta diferite denumiri. Acest pat servea mai ales tinerilor căsătoriţi pentru a-şi desfăşura viaţa sexuală dar putea servi şi părinţilor. Utilizarea acestui pat era respectată de toţi membrii familiei. Abuzul de sexualitate (adulterul îndeosebi) era pedepsit până în sec. al XIX-lea cu mutilarea punitivă a celui vinovat, bărbat sau femeie. Alte coordonate ale vieţii poporului sunt relevate de nenumăratele obiceiuri, datini, tradiţii ce ţin de opinia sătească numită „gura lumii” sau „gura satului”.
Capitolul III ELEMENTE DE DREPT CUTUMIAR AGRAR 1.
Obştile săteşti agricole
Sistemul de drept cutumiar ce reglementa viaţa agricultorilor cuprindea două mari ramuri de drepturi şi obligaţii social-culturale: una care se referea la cutumele, tradiţiile şi pacticile agriculturii mutătoare sau itinerante şi alta care se referea la cutumele, tradiţiile şi practicile agriculturii stătătoare sau sedentare. O bună parte din elementele esenţiale ale sistemului de drept cutumiar agrar au pătruns în legislaţia feudală a ţărilor româneşti. Studiul obştilor săteşti agricole a scos în evidenţă trei faze de activitate social economică cu regimul juridic corespunzător: - o fază comunitară sătească care se reflectă în paleofolclorul românesc ca „rituri juridice” ce ţin de proprietatea comunitară asupra munţilor, dealurilor, câmpiilor, apelor şi produselor solului În această fază a predominat regimul juridic al constrângerii comunitare în munca agrară ;
12
- o fază familială, pe spiţe de neam; acestei faze îi corespunde regimul juridic al proprietăţii devălmaşe ; - o fază individuală în care predomină regimul juridic al libertăţii de acţiune agricolă, în întovărăşiri de muncă(ortăcii, sprege etc.). La baza dreptului cutumiar agrar al obştilor săteşti stau câteva principii juridice şi anume: - principiul legăturilor comunitare între posesorii de pământ şi folositorii pământului în scopuri obşteşti sau individuale; - principiul muncii comunitare sau individuale a pământului obştesc, familial sau personal şi - principiul responsabilităţii comune (săteşti sau familiale) ca şi al responsabilităţii individuale în toate activităţile care privesc viaţa obştilor agricole locale. 2. Pământ,
moşie, moş
Cele mai vechi şi statornice cutume, tradiţii şi uzanţe juridice ale poporului român se referă la noţiunea de „pământ” şi instituţia „moşiei”. În mitologia română pământul este o divinitate ancestrală denumită adesea „Pământ mumă”. Conţinutul mitologic al noţiunii de pământ îşi găseşte o ilustrare remarcabilă în zicala populară: „Pământul te naşte, pământul te creşte, pământul te mistuieşte”. Naşterea şi creşterea din pământ ca şi mistuirea în pământ redau simbolic credinţele ce ţin de ciclul obiceiurilor familiale: naştere, nuntă, moarte. Noţiunea de pământ îşi are echivalent juridic în aceea de „pământean”. Creatura din pământ este purtătoarea tuturor drepturilor şi datoriilor datoriilor terestre pe care le are pământescul în raport cu nepământescul. Ideea apare cu claritate în sentinţa: „Pământean să fii, plin de datorii” în care se înţelege că este vorba despre datoriile omului faţă de suportul său material: pământul. Acestei idei mitologice i se opune ideea juridică a „omului care sfinţeşte locul” prin munca lui inteligentă. Valoarea intrinsecă a pământului măsurat în mejdine şi prăjine, în răzoare şi ogoare, preţuieşte pentru plugarul sărac cât echivalentul lor supradimensionat. Pentru aceste bucăţi de pământ ţăranul duce o luptă acerbă de posesie personală; ele fac parte din pământul strămoşesc, familial şi personal. Orice înstrăinare materială îi provoacă reacţia în termeni precum: „Pentru pământ, bag în mormânt …!” sau „Pentru ogor, fac omor …”. Noţiunea juridică de pământ a căpătat de-a lungul frământatei istorii autohtone, în perioada prefeudală, o accepţie restrânsă de „moşie”. În sens
13
tradiţional juridic moşia a semnificat „pământul moştenit de la un moş”; pământ în substanţa lui inalienabil şi indivizibil. Cuvântul „moş” face parte din fondul principal lexical de cuvinte al limbii române, cu sensul primitiv de „om bătrîn” întemeietor al cetei de neam. Din acest cuvânt derivă câţiva termeni de înrudire care atestă importanţa lui în dreptul civil popular: strămoş şi strămoşie, răstrămoş şi răstrămoşie, moşneag şi moşnegie, moşnean şi moşnenie, moştenie şi moştenire etc. Moşia însemna iniţial comunitatea de origine a unui grup familial care se trăgea din acelaşi moş şi, totodată, comunitatea de posesie asupra pământului moştenit direct sau indirect de la acest moş. Originea, posesia şi succesiunea înăuntrul grupului familial se făcea numai în baza descendenţei; de aceea românii atribuiau o importanţă deosebită cunoaşterii arborelui genealogic al strămoşilor lor numit „spiţă de neam trasă dintr-un moş”. Fără acesta el nu-şi putea fixa drepturile cutumiare în timp şi spaţiu. Cel care nu avea moş şi nici moşie îşi pierdea omenia: „Asta nu e omenie, fără moş, fără moşie …”. Moşia în concepţia juridică populară este alcătuită din „părţi de folosinţă” şi „părţi nefolositoare” ( pustietăţi). Părţile de folosinţă ale moşiei sunt: locurile de arătură, locurile de păstorit, locurile de vânătoare, locurile de pădure închise (braniştele de păduri oarbe) sau de păduri deschise. Locurile de arătură puteau fi „locuri înţelenite” şi „locuri desşelenite”. Alegerea locurilor înţelenite pentru desţelenire presupunea o tradiţie tehnică reglementată juridic; de asemenea alegerea locurilor desţelenite. În obştea devălmaşă puterea de stăpânire a unui devălmaş asupra părţii de moşie ce i se cuvenea era determinată de puterea lui de alegere: „Cât alegea, atât culegea …!”. La munte se alegea „cât putea curăţa cu securea în pădure, jurîmprejur preţ de o săptămână”, iar la şes „cât putea arunca cu securea jurîmprejur preţ de o zi”. Curăţatul cu securea şi aruncatul cu securea erau unităţi de măsură ritual juridică a capacităţii de posesie individuală din locul ales pentru muncile pământului. Locul astfel ales în ţelină de cel ce avea drept prin filiaţie, era hotărnicit , adică marcat cu „semne de hotar” (arbori, pietre, stâlpi movile etc.) pentru a-l delimita. Uneori alegerea era statornicită în scris, prin zapise, după ce se efectua „ purtatul brazdei pe cap” pentru a întări astfel, cu legământ greu, înscrisul făcut. Terenul marcat nu ieşea din devălmăşie; era numai consemnarea unui drept de folosinţă temporară asupra locurilor astfel alese la marginile sau hotarele moşiei. Calcularea dreptului de exploatare agricolă a pământului se făcea după gradul de rudenie al descendentului cu moşul întemeietor de spiţă de neam. Gospodăria agricolă obştească prezenta caracterul unei microaşezări familiale, a unui „cătun familial” rezultat din creşterea seculară a familiei unui
14
moş. Cu timpul, la sfârşitul perioadei feudale, gospodăria agricolă se destramă, din obştească redevine familială şi din familială individuală. 3. Drepturile
şi obligaţiile agricultorilor
Printre drepturile proprii agricultorilor liberi se cuvine să menţionăm aşa zisele drepturi ale brazdei şi drepturi ale plugarilor: dreptul de aşezare pe moşia obştească; dreptul de amenajare a terenului bun de arătură; dreptul de cultivare a pământului după voinţă şi trebuinţă; dreptul de utilizare a roadelor obţinute legal (fără a da socoteală cuiva când producătorul era liber, cu împărţeală faţă de seniorie când era aservit); dreptul asupra semnelor de proprietate a pământului, a roadelor pământului şi uneltelor agricole; dreptul de ieşire din obştea sătească în urma unei nedreptăţi comise împotriva celui în cauză. Acestor drepturi le corespundeau îndatoriri proprii vieţii agricole feudale: datoria de a munci cot la cot în obştea sătească pentru obţinerea roadelor pământului; datoria de a apăra cu arma pământul împotriva cotropitorilor; datoria de a respecta moşia obştei săteşti; datoria de a întrajutora la muncile agrare pe cei din obştea sătească sau pe vecinii de moşie, datoria de a respecta hotărârile sfatului de bătrîni ai obştei. O dată cu creşterea procesului de aservire a obştilor săteşti agricole faţă de puterea feudală, a crescut şi regimul juridic al agricultorilor aserviţi prin dijme, plocoane şi clăci. Dintre dijme menţionăm: zeciuiala (a zecea parte din produsele agricole care trebuiau predate proprietarilor pământurilor lucrate de ţăranii aserviţi); dijmele în pagubă (care reprezentau un adaos de zeciuială la zeciuiala de bază); dijmele pe blidul de linte (lintea fiind simbolul clasic al sărăciei). Plocoanele în bucate era cea de-a doua modalitate de extorcare a produselor agricole. În fine, claca sau robota reprezenta munca gratuită prestată de ţăranii aserviţi pe domeniile mănăstireşti, boiereşti sau domneşti. Capitolul IV ANTROPONOMASTICA ÎN „LEGEA ŢĂRII” În antroponomastica română actuală structura şi funcţiile numelor populare au ajuns la un sistem modern, generalizat a numelui dublu (prenume şi nume). În alcătuirea numelor actuale de persoane nu se mai reflectă starea socială şi personalitatea juridică a purtătorului. Însă, până nu demult românul obişnuia să califice pe semenii lui după numele lor. Un dicton popular susţinea: „Spune-mi cum te numeşti, ca să-ţi spun cine eşti”. Fizionomia unui nume popular purta în
15
el amprenta stării civile a purtătorului. Epitete ca: Ciobanu, Pescaru, Vânătoru, Cojocaru etc. au scos în evidenţă ocupaţia unui strămăş; porecle ca Fătălău, Şchiopu, Şeptilici, o particularitate fiziologică; Ghizdăvăţ, Terfeloagă etc., o particularitate morală; Frăţilă, Neamu, o particularitate familială. Aceste nume de persoane au devenit apelative şi şi-au pierdut semnificaţia lor iniţială. În perioada feudală în desemnarea identităţii persoanelor libere din mediul rural (moşneni, răzeşi, slobozi) se avea în vedere un nume triplu (prenume , nume gentilic şi cognomen). Moşnenii din Oltenia îşi puneau pe lângă prenume: Vasile şi un nume gentilic, al spiţei de neam, al „moşului”: Lupulesc’ (forma derivată de la Moş Lupu), la care adăugau cognomenul: Cloşenarul (din Cloşani) sau Ilie Nedelesc’ zis Isbăşescu din Cloşani. Ţăranul român aservit, în afara numelui domenial (domnesc, boieresc sau mănăstiresc) care era semnul aservirii lui, se denumea tot după sistemul de nume triplu. Astfel, de pildă, „Hârţogaşu” voia să desemneze, prin sufixul – aşu, semnul domenial, adică „clăcaş de pe moşia lui Hârţog”. Dar Hârţogaşu purta un nume triplu: un prenume: Ion, un nume gentilic, al lui Vasile (fratele lui Vasile: a Vasilichii). La această structură a numelui se adăuga un agnomen: Ion al lui Vasile Bâlbîitu (fratele lui Vasile Bâlbâitu; a Vasilichii Bâlbâita) din Izvoarele, din spiţa lui Plămadă (poreclă cu caracter patronimic). Denumirea patronimică a unei persoane marca cutumiar diferite situaţii juridice relative la descendenţă prin: - adăugarea unui prefix la numele părintelui pentru stabilirea filiaţiei directe: Toma Alimoş (din balada cu acelaşi nume) însemna Toma a lui Moş. Articolul a lui se va transforma în prefixul A ce se alipeşte numelui gentilic: Ion Alupului (Ion a lui Lupu sau Ion a Moşului Lupu); - adăugarea sufixelor – eşti, -eni şi –ani la numele gentilic: Bucureşti din Bucur, Negreni din Negrea, Focşani din Focşa etc. şi a terminaţiei echivalente în –oni şi – oi în Banat: Bărbătoni din Bărbat, Vlădoi din Vlad, pentru stabilirea dreptului funciar al descendenţilor patriliniari; - prin adăugarea sufixului –iţa pentru a se arăta supranumele ocupaţiei soţului: Ciobăniţa, soţia unui cioban, Cojocăriţa, soţia unui cojocar sau numele unei cojocărese; Ioana Băieşiţa Vladului însemna Ioana care este băieşiţă (mineră) şi totodată soţia lui Vlad; - transformarea articolului numelui în desinenţă pentru a se arăta o legătură de rudenie: Stoica Vladului, adică Stoica fiul lui Vlad. Prin extindere s-a ajuns la formula Ion Alupului Vladului ceea ce însemna Ion al lui Lupu fiul lui Vlad. Însă desemnarea patronimică a unei persoane se făcea şi prin adăugarea numelui tatălui la numele gentilic şi la cognomen: Ion Alupului Vladului Cloşenarul.
16
Între orfani fratele mai mare care-i îngrijea pe cei mai mici sau cel rămas liber faţă de cel căzut în clăcăşie, dădea numele celorlalţi: Vasile a Ion Alupului care însemna fratele Vasile a lui Ion Alupului. Denumirea matronimică a unei persoane se făcea şi ea cu desemnarea descendenţei prin: - adăugarea unui prefix la numele mamei: Ion Asaftei ceea ce însemna Ion al Saftei; Gheorghe Avasilichii, adică Gheorghe al Vasilichii. Astfel se denumeau (cu precădere în Moldova) „copiii din flori”; starea nelegitimă a femeii era reprimată iar descendenţa stârpită; - adăugarea sufixului – an la numele mamei pentru a marca numai apartenenţa matriliniară însă nu şi nelegitimitatea filiaţiei: Ion Voican, adică Ion al Voichii: Petre Marian, adică Petre al Mariei desemnau descendenţa dintr-o femeie văduvă considerată adesea „femeie bărbat”; - dubla sufixare a numelui căpătat de bărbatul ce intră prin căsătorie în casa soţiei (bărbatul „ginerit” sau „însurăţit”). „Numele marital” se forma astfel: Ionul Voiculeştii din Cloşani, adică Ion soţul Voiculeştii (din familia Voiculescu) din Cloşani; Vasile Marianul Bălănoaiei din Urzeşti, adică Vasile soţul Mariei fiica Bălănoaiei din Urzeşti; - utilizarea poreclelor şi epitetelor feminine date descendenţilor masculini sau feminini: Safta Vădana, Ion Asaftei Vădana, Ilie Poalelungi, Ilie Vasi Poalelungi în care Vasi apare ca o formă contrasă din Avasilichii. În perioada feudală în componenţa antroponomasticei populare române intrau şi poreclele şi epitetele. Sistemul triplu de nume se aplica în mod egal bărbaţilor (flăcăi sau însuraţi) şi femeilor (măritate sau nemăritate). Situaţia nu se prezenta aceeaşi, de pildă, în Albania, unde femeile erau uneori lipsite de prenume; ele căpătau numai numele soţului: „frumoasa lui Iancu” (care era soţia lui Iancu); „codana lui Coste” (care era fiica lui Coste) etc. În ansamblul ei antroponomastica populară română se integrează în fizionomia onomasticei europene de tip latin. În concluzie, prin analiza structurii şi funcţiunii vechilor nume populare de persoane se pot determina pentru trecut următoarele: - starea civilă a unei persoane: descendenţa, filiaţia, caracterele fiziopsihologice şi morale; - poziţia socială a unei persoane în ierarhia comunităţii săteşti libere sau aservite, ca şi în comunitatea profesională; - capacitatea juridică a unei persoane de a-şi exercita drepturile şi datoriile familiale sau cutumiare ce decurg din posesia de stat a numelui.
17
Capitolul V TIPURILE DE JUDECATĂ SĂTEASCĂ 1.
Organul de conducere sătească
Pentru perioada feudală organul de conducere sătească al obştilor ţărăneşti din cele trei ţări române era denumit „sfatul satului” sau „sfatul bătrînilor” ori „sfatul oamenilor buni”, „sfatul oamenilor zdraveni” iar legislaţia sătească era denumită „legea ţării” sau „obiceiul pământului”. Organul sătesc de conducere ca şi legislaţia sătească ocupau locul al treilea după „domnie” şi „dregătorie”, respectiv după „pravilele împărăteşti” şi „pravilele boiereşti”. Sfatul satului era un organ instituţional complex care îngloba mai multe suborgane cu atribuţii distincte şi interdependente. Din sfatul satului făceau parte trei unităţi social-culturale a căror activitate era coordonată de nucleul de bătrâni din sat. Ceata sfatului satului se subdividea în trei cete de vârstă deosebite între ele: - ceata bătrânilor; - ceata oamenilor zdraveni; - ceata feciorilor. Ceata bătrânilor era alcătuită din sexagenarii şi septagenarii satului, adică din oameni înţelepţi, cu o minte ageră şi cu o reputaţie nepătată, pentru a putea face faţă nevoilor conducerii locale. Aceştia erau căpetenii de drept şi de fapt, legiuitorii, executorii, judecătorii şi administratorii satului. Din această cauză cetaşii trebuiau să locuiască în vatra satului pe care îl reprezentau. Ceata oamenilor zdraveni era alcătuită din oameni maturi aleşi în numele categoriilor profesionale existente în sat. Aceştia puteau locui şi în afara vetrei satului, pe moşia satului. Ceata feciorilor era alcătuită din tineretul satului. Ea alcătuia unitatea de pază a satului, echipa de ştafete ce ducea veştile în sat, grupul strigătorilor peste sat care organiza ceremoniile festive de peste an. În ea erau primiţi numai feciorii care la „sorocul primirii lor” adică de Anul Nou, trecuseră deja ritul de iniţiere numit „intratul în horă” din duminica Paştilor. Feciorii ieşeau din ceată când se însurau sau când comiteau vreo infracţiune gravă care încălca ordinea morală enunţată în statutul cetei. Cea mai importantă în ordinea ierarhiei de vârstă şi experienţă era deci ceata bătrânilor care se şi numea de fapt „capul sfatului satului”. Ea coordona activitatea celorlalte două cete din subordine.
18
2.
Forme de judecată obştească
În perioada feudală cetele de vârstă menţionate desfăşurau două forme de judecată obştească, cu variantele lor locale: o judecată a vârstnicilor care se petrecea la două nivele sociale: la nivelul intereselor juridice ale întregii comunităţi săteşti („judecata bătrânilor”, „judecata megieşilor” etc.) şi la nivelul intereselor juridice profesionale („judecata plugarilor”, „judecata păstorilor” etc.); şi o judecată obştească a tinerilor organizaţi în „feciorii săteşti” şi „fruntăşii feciorelnice”. În funcţie deci de organizarea internă a satului pe cete se grefau şi formele de judecată. Aceste sentinţe obşteşti puteau merge în feudalismul timpuriu până la pedeapsa capitală. A doua formă de judecată obştească, cea a cetelor de feciori dădea rar şi cu aprobarea cetelor de bătrâni ai satului sentinţe materiale; sentinţele lor aveau mai mult un caracter etic, erau mai mult morale decât materiale. 3. Judecata
cetei de bătrâni
Sfatul satului, organiza intern obştea sătească liberă şi aservită. Sfatul sătesc liber avea capacitate juridică deplină de conducere, coordonare, judecată şi execuţie în sat. Sfatul sătesc aservit avea o capacitate juridică restrânsă; el era numai un organ de executare locală a dispoziţiilor şi judecăţii domeniale. Sfatul sătesc al unei aşezări libere conducea conform cu tradiţia locală, împărţea dreptatea celor care i-o solicitau, recompensa moral pe fruntaşi şi gospodari, reprezenta satul în relaţiile intersăteşti şi faţă de organele dregătoriei şi ale domniei. În structura lui tradiţională era alcătuit, aşa cum am arătat, din trei subunităţi de bază din care cea mai importantă era ceata de bătrâni a satului . În această ceată intra iniţial un număr impar de bătrâni astfel ca hotărârea să se poată lua, cum am spune noi astăzi, cu majoritate de voturi. Numărul cetaşilor se putea ridica până la o unsprezecime din cifra totală a bătrânilor din sat. Conform zicalei: „Bătrânii sunt sfinţii satului” erau cooptaţi printre cetaşi numai cei în vârstă cu o „viaţă nepătată” ajunşi la cel mai înalt grad de înţelepciune. Când în sat nu existau bătrâni suficienţi pentru a acoperi nevoile funcţionale ale cetei se cooptau bătrâni nepătaţi din satele vecine; de unde şi zicala: „Cine n-are bătrâni să-i cumpere”. Ceata de bătrâni o dată aleasă şi înscăunată, devenea inamovibilă; ea era acceptată ca atare de dregătorie şi era tolerată de domnie. Atâta timp cât făceau parte din ceata de sfat bătrânii satului nu puteau fi insultaţi, maltrataţi sau deţinuţi de vreun organ domenial fără ca
19
satul să se răscoale. Dregătoria nu avea putere legală asupra cetei de bătrâni iar domnul ţării evita să-i încalce drepturile. a) Obiectul activităţii juridice a cetelor de bătrâni Cetele de bătrâni din sfatul satului exercitau dreptul de judecată locală în conformitate cu obiectivele justiţiei autonome a obştilor săteşti. Acest drept de judecată locală se referea la tot ceea ce privea organizarea şi administrarea satului feudal, la instituţiile săteşti, la gospodăria sătească, la convieţuirea paşnică între satele vecine ce alcătuiau o unitate zonală numită în trecut „ţară”. Ceata de bătrâni aplica tradiţia juridică locală fixată în obiceiul pământului sau crea „legi” proprii, adică obiceiuri juridice noi, în cazul în care tradiţia nu stabilea sau nu sugera soluţii. b) Când acţiona ceata de bătrâni? Ca instituţie juridică ceata de bătrâni acţiona periodic dar şi accidental. Periodic, în periada marilor sărbători de peste an (Crăciun, Lăsatul Secului, Paşti, Rusalii etc.) când judeca direct (constituită în complet de judecată) sau indirect (prin cetele de judecători din subordine: ceata păstorilor, ceata strigătorilor etc.). În aceste condiţii alcătuia la hotare, în tinda bisericii sau în vreo gospodărie din sat „ scaunul de judecată”. Aceasta a fost prima şi cea mai veche funcţie a cetei de bătrâni, judecata după tradiţie a conflictelor intersăteşti. Accidental, ceata de bătrâni se constituia ori de câte ori era solicitată de o nevoie presantă vicinală. c) Tehnica de judecată Judecata cetelor de bătrâni prezintă la români două forme relativ distincte ale scaunului de judecată prin locul, timpul şi tehnica desfăşurării lor. Prima formă este judecata la hotare şi a doua, scaunul de judecată propriu zisă. Cele mai vechi menţiuni se referă la ceea ce numim judecata la hotare; prin hotare înţelegem limitele materiale ale moşiei săteşti, graniţele dintre sate. La hotarele moşiei săteşti, sub un pom considerat sfânt (brad, stejar, fag, plop), conform tradiţiei, periodic sau ocazional, se adunau roată bătrânii satului în ziua sorocită judecăţii. Veneau disdedimineaţă, în stare de puritate fizică şi morală, jurau să judece drept, luau loc pe cioate de lemn sau pe bolovani, ascultau întâi părţile în conflict, apoi martorii şi apoi chibzuiau între ei pentru a da hotărârea. Acest act justiţiar stabilit „la hotare” se numea „hotărârea bătrînilor”. În accepţiunea ei primară, „hotărârea” desemna pentru majoritatea cazurilor rezultatul proceselor relative la fixarea hotarelor şi hotărniciilor.
20
În ceea ce priveşte a doua tehnică de judecată, se disting două feluri de scaune de judecată: cel din vatra satului şi cel din pragul bisericii. Scaunul de judecată din vatra satului se desfăşura în bătătura satului în asistenţa consătenilor. Cel din tinda sau pridvorul bisericii se desfăşura numai între cetaşii bătrâni. Ambele forme de judecată erau anunţate la ieşirea din biserică de către preot; anunţarea se făcea simplu, ca o poruncă. De aici porunca era vestită satului prin ştafete alcătuite din membrii cetei de feciori. Cetaşii se adunau şi se rânduiau în scaun după vârstă, în ordine descrescătoare. Apoi se presta jurământul că „va judecare cu dreptate” după care pornea la judecată în prezenţa părţilor în cauză; uneori judeca şi în contumacie. 2.
Categorii de pedepse
În mod firesc, pedepsele erau gradate de la cele morale la cele materiale şi de la cele uşoare la pedepsele capitale. Pedepsele „ Judeţului ăl mic ” (când ceata de bătrâni judeca abateri uşoare) erau: mustrarea, ostracizarea, despăgubirea crescândă şi bătaia. „ Judeţul ăl mare” (care judeca abateri care periclitau existenţa fizică a comunităţii săteşti) aplica pedepse în funcţie de periculozitatea infracţiunii pentru comunitatea sătească. Acestea erau: crâncenarea, îfierarea, mutilarea mâinii, lapidarea. Crîncenarea se folosea în sec. al XIX-lea în sens ritual de însângerare a pielii şi muşchilor. Erau încrâncenaţi după o judecată între membrii familiei cei neîmpărtăşiţi pentru a nu se transforma în strigoi; se încrâncenau cu o cruce pe piept, deasupra inimii, se încrâncena încheietura mîinii, se încrâncena talpa piciorului stâng. În sudul Dunării încrâncenarea se făcea în ceafă. Înfierarea ca sancţiune fizică a fost concepută ca însemn pentru vinovaţi. Cei înfieraţi erau ştampilaţi cu fierul roşu până la mutilarea organului respectiv. Rănile înfierării lăsau cicatrici adânci asemenea semnelor de proprietate executate pe animale. În documente se menţionează atât înfierarea robilor prinşi după evadare, cât şi a tâlharilor criminali; primii cu semnul de proprietate al domeniului feudal de care aparţineau, ceilalţi cu semnul degradării civile care era o cruce suplicatorie (în x sau v) marcată pe frunte. Mutilarea mâinii. În dreptul cutumiar românesc întâlnim noţiunea de „mână” întrebuinţată în două sensuri juridice: a) de forţă legală şi b) de sancţiune penală. Ca forţă legală în obiceiul pământului mâna a fost evocată ca semn al autorităţii familiei, al stăpânului casei, al lui pater familias, de aceea uneori românul se jura, printre altele şi pe mână: „să-mi putrezească mâna dacă am luat ceva”.
21
Printre pedepsele grave era şi mutilarea integrală a mâinilor iobagilor şi parţială a mîinilor oamenilor liberi (în special mutilarea degetelor care se puneau pe înscris). Cetele de bătrâni aplicau sancţiunea mutilării mâinii celor vinovaţi de crime. Tăierea mîinii în semn de pedeapsă pentru un iobag era echivalentă cu căderea pe treapta robiei iar pentru omul liber considerat criminal era echivalentă cu moartea civilă (pierderea personalităţii juridice). Lapidarea. La origine lapidarea a fost o sancţiune rituală la fel de gravă ca arderea pe rug, spânzuratul sau trasul în ţeapă. Macedo-românii lapidau fecioarele care păcătuiau înaintea căsătoriei. Vinovata era dusă în munte, la marginea unei prăpăstii unde era lapidată de membrii familiei: tatăl, mama, fraţii, surorile şi rudele apropiate. Lapidarea nu se făcea anarhic: surorile şi fraţii mai mici ai vinovatei zvârleau pietricele, rudele apropiate pietre mai mari şi părinţii cele mai mari. Înainte de a se prăbuşi sub lovituri victima prefera să se arunce în prăpastie. În unele sate româneşti din Serbia exista o formă de ucidere comunitară de tipul lapidării: uciderea bătrânilor neputincioşi numită lapot , socotiţi că au devenit o povară insuportabilă pentru copii, familie sau comunitate sătească. Hotărârea se dădea de către judeţul ăl mare al adunării satului. Cum se proceda? Bătrânii neputincioşi erau declaraţi de ceata de neam sau de spiţa de neam indezirabili, apţi de a fi exterminaţi atât cât mai puteau sta pe picioare. Ceata de bătrâni invoca „legea lapotului”, fixa data şi executa pedeapsa. Data sortită uciderii trebuia să fie într-o zi lucrătoare. Dis de dimineaţă bătrânul în cauză, fără să ştie sau conştient chiar dar fără să protesteze, era îmbrăcat în straie de sărbătoare, apoi era scos în bătătura satului unde era salutat cu respect de săteni. Fiul lui, o rudă apropiată sau un cetaş din neam îi punea un drob de mălai copt pe cap şi îi spunea: „Nu te omorâm noi, ci mălaiul ăsta” şi brusc zdrobea capul bătrânului cu un fier de plug. Alte forme de lapidare se referă la superstiţiile relative la posesiile demonice. Cei posedaţi de demoni trebuiau să se lase lapidaţi pentru a scăpa de această boală spirituală (cum susţinea medicina magică). Tradiţia istorică menţionează şi lapidarea celor atinşi de molimele catastrofale: bolnavii de mişelie (lepră nevindecabilă), de gubăvie (lepră vindecabilă), de ciumă şi holeră.
22
23
24
25
FIŞA DISCIPLINEI Denumirea disciplinei
ETNOLOGIE JURIDICA Anul, semestrul
Codul disciplinei Facultatea / Colegiul Profilul Specializarea
20042005/II
3
Număr de credite
DE DREPT SIMION BARNUTIU JURIDIC DREPT
Numărul orelor Total
Curs
Seminar
28
14
14
Categoria formativă a disciplinei: DF- fundamentală, DS- de specialitate, DC- complementară
DS
Categoria de opţionalitate a disciplinei: DI- impusă, DO- opţională, DF- facultativă
DI
Discipline anterioare obligatorii (condiţionante) OBIECTIVE : 1. Studenţii vor percepe complexitatea originilor normelor de drept, valoarea etapei arhaice a viitorului drept din societăţile dezvoltate 2. Studenţii vor putea evidenţia valoarea relictelor juridice în dreptul românesc actual şi vor conştientiza sistemul de cugetare juridică tradiţională sătească 3. Studenţii îşi vor întări convingerea că dreptul cutumiar şi ideea de justiţie în concepţia poporului român sunt valori ale dreptului actual 4. Studenţii se vor încredinţa de capacitatea juridică a poporului român şi de valoarea universală a acestei creaţii pe planul civilizaţiei tradiţionale şi a culturii populare CONŢINUT (descriptori) : I De la folclorul juridic la etnologia juridică II. Statutul ştiinţific al etnologiei juridice III. Tradiţiile româneşti din perspectivă juridică IV. Drept cutumiar agrar V Drept cutumiar pastoral VI. Semnificaţia juridică a semnelor populare pe obiecte şi vietăţi în practica poporului român VII.Drept cutumiar etnocoregrafic VIII.Sfatul satului din perspectiva etnologiei juridice IX. Aspecte ale dreptului cutumiar în zona Sibiu
Forma de evaluare: E -examen, C- colocviu / test final, VP- verificare pe parcurs - răspunsuri la examen / colocviu / lucrări practice Stabilirea notei finale (procentaje)
Bibliografia
C 100%
- activităţi aplicative atestate - teste pe parcursul semestrului - teme (lucrări) de control Copaus J., Introducere în etnologie şi antropologie, Editura Polirom, Iaşi, 1999 Georgescu Al. Val., Corelaţia între etnologia juridică şi istoria dreptului, în vol. Metode noi şi probleme de perspectivă ale cercetării ştiinţifice, Ses. Stiinţifice ale Academiei RSR, ian.1969, iul.1970, Buc., 1970 Vulcănescu R., Etnologie juridică, Editura Albatros, Buc. 1970 ***, Introducere în etnologie, Coord. R.Vulcănescu, Editura Academiei RSR
, Buc.1980 ***, Dicţionar de etnologie, Editura Albatros, Buc., 1979, Lista materialelor didactice necesare Coordonator de disciplină: Conf.univ.dr. DUMITRU POPOVICI
