Erich von Däniken CARELE ZEILOR INTRODUCERE A scrie o asemenea carte carte este o chestiune de curai; a o citi nu înseamnă mai puţ in. in. Savanţ iiii vor trece lucrarea la index, preferind s ă au vorbeasc ă despre ea, considerând-o o utopie. Aceasta pentru c ă tezele şi dovezile prezentate nu se încadreaz ă în mozaicul atât de bine alcătuit şi închegat al înţ elepciunii elepciunii scolastice. La rândul lor, profanii, tulbura t ulburaţ somn de viziunile viitorului, se vor retrage în cochilia universului lor cunoscut , în faţ a eventualităţ ii, ii, ba chiar a probabilit ăţ ii, ii, ca trecutul să fie de fapt şi mai miste , şi mai senzaţ ional, ional, şi mai enigmatic decât viitorul. Căci un lucru este cert: trecutul nostru de care ne despart mii şi milioane de ani p rezint ă anumite zone obscure. Acest trecut abund ă în zeităţ i necunoscute care viziteaz ă bunu l şi bătrânul Pământ. Au existat oare pe atunci nave spa ţ iale iale din care au descins pe P ământ paje, au existat arme secrete, superarme, inimaginabile înf ăptuiri tehnice al căror me canism noi nu l-am putut realiza pân ă în prezent decât par ţ ţial? ial? Nici in domeniul arheologiei nu e totul clarificat. Ba B a sunt descoperite baterii electrice confec ţ ionate ionate cu mii de ani în urm ă, ba se vorbeşte despre ni şte fiinţ e stranii în ostume identice i dentice cu ale cosmonauţ ilor, ilor, încinse cu cordoane şi catarame de platină. Ba sun t descoperite serii de cifre pân ă la a 15-a zecimală, pe care nu le-a calculat până în preze nt nici un computer. În cea mai neguroas ă antichitate întâlnim un întreg arsenal de lucrur i şi fenomene de neînchipuit. De unde ar fi putut avea str ămoşii noştri îndepărtaţ i cunoştin e le-au permis s ă creeze aceste lucruri inimaginabile? Nici în privinţ a religiilor existente nu este totul limpede. Toate religiile f ăgăduiesc omului ajutor şi mântuire. Zeii din vechime f ăceau şi ei asemenea promisiuni. De ce însă nu se ţ ineau ineau de ele? De ce au folosit ei împotriva unor oameni primitivi arme dintre ce le mai moderne? De ce au urzit nimicirea acestora? Să ne obişnuim cu gândul c ă lumea reprezent ărilor noastre, alcătuite de-a lungul mileniilor, se va nărui. Scurtul interval de când s-a iniţ iat iat cercetarea ştiinţ ific ifică a şi avut ca efect r ăbuşirea acestui eşafodaj de reprezent ări ce ne erau atât de comode. Sunt redescoperite a dev ăruri care fuseser ă îngropate în bibliotecile unor societ ăţ i secrete. Perioada călătoriil paţ iale iale sfâşie toate vălurile. Navele spaţ iale iale care se îndreapt ă spre sori şi stele sondeaz ă rile trecutului nostru. Din hăuri întunecoase apar zei şi preoţ i,i, regi şi eroi. Trebuie s ă l e aflăm secretele, deoarece posedăm mijloacele necesare pentru descoperirea temeinic ă şi completă a trecutului nostru, bineîn ţ eles eles dacă dorim acest lucru. Antichitatea trebuie să devină obiect de cercetare în laboratoare moderne. Arheologul s ă se deplaseze în pustiitele centre ale civiliza ţ iei iei trecutului înarmat cu a parate de măsurat ultrasensibile. Cel ce vrea să afle adevărul trebuie să înceapă prin a se îndoi de tot ce p ărea până acum ad abil. Zeii din preistorie au l ăsat urme care nu pot fi f i lesne desconsiderate şi pe care le putem citi şi descifra abia în zilele noastre, deoarece problema navigaţ iei iei spaţ iale, iale, atât de firească astăzi, a fost mii de ani ca şi inexistentă pentru omenire, fiind dat ă uitării. Putem, aşadar, afirma cu tărie că str ămoşii noştri au primit în timpuri preistorice vizita or fiinţ e venite din cosmos! De şi pentru moment nu ştim încă cine au fost aceste fiin ţ e inte ligente extraterestre şi de pe care astru îndep ărtat au venit, susţ inem, inem, totuşi, că aceşti „ i” au nimicit o parte a omenirii, creând, totodat ă, un om nou, poate primul homo sapie ns. Aceast ă afirmaţ ie ie distruge temelia, soclul pe care a fost ridicat un edificiu de gândi re în aparen ţă atât de perfect. Menirea acestei c ăr ţ ţi este să încerce să ofere dovezi în spr cestei afirma ţ ii. ii. CAPITOLUL I
Este oare cosmosul locuit de fiinţ e asemănătoare omului? Este posibilă dezvoltarea organ ic ă în absenţ a oxigenului? Poate lua na ştere viaţ a într-un mediu abiotic?
Putem oare să ne închipuim c ă noi, oamenii secolului al XX-lea, nu suntem singurele fi inţ e din cosmos de tip uman? De vreme ce pân ă acum în nici un muzeu antropologic nu exis t ă vreun exemplar de homuncul venit de pe alt ă planetă, părerea potrivit căreia „Terra este singura planet ă locuită de fiinţ e omeneşti” pare întemeiat ă. De îndată însă ce stabilim un r auzalitate între datele celor mai recente descoperiri şi cercetările ştiinţ ifice, ifice, multitud inea semnelor de întrebare sporeşte. După părerea astronomilor, într-o noapte senină se pot distinge cu ochiul liber pe firma ment vreo 4.500 de stele. Privind Pri vind prin luneta unui observator modest, aceast ă cifr ă creşte până la aproape 2 milioane, iar cu un telescop t elescop modern, prev ăzut cu oglinzi, capt ăm sclipirea mai multor miliarde de stele... puncte luminoase ce alc ătuiesc Calea Lac tee. Dar în imensitatea cosmosului, sistemul nostru astral nu reprezint ă decât o părtici că derizorie a unui sistem cu mult mai vast: jerbe de căi lactee cuprinzând vreo 20 de galaxii pe o raz ă de 1,5 milioane de ani-lumin ă (un an lumin ă = 9,5 bilioane de kilom etri). Dar nici această puzderie de stele nu reprezint ă, la rândul ei, decât o parte inf im ă din univers în comparaţ ie ie cu miile de nebuloase pe care ni le dezv ăluie telescopul e lectronic. Iat ă stadiul în care ne aflăm acum, în momentul în care omul abia a început explo rarea universului. Astronomul Harlow Shapley apreciaz ă la 1020 num ărul aştrilor ce pot fi prinşi în câmpul de o bserva ţ ie ie al telescoapelor noastre. Dac ă pornim de la ipoteza lui Shapley, care atri buie doar unei singure stele dintr-o mie un sistem planetar, f ăcând cu mare precau ţ ie ie o apreciere, putem ajunge s ă presupunem c ă doar pe o stea dintr-o mie ar putea exist a premise pentru viaţă, dar şi acest calcul încă ne-ar duce la o cifr ă de ordinul 1014. Într area pe care o pune Shapley este urm ătoarea: din num ărul acesta cu adev ărat „astronomic” d e stele câte întrunesc condiţ iiii atmosferice favorabile vieţ ii? ii? Una dintr-o mie? Şi în aceste condiţ iiii ar mai r ămâne numărul greu de imaginat de 1011 a ştri pe care viaţ a ar fi posibil ă. acă ne oprim la aceast ă ultimă cifr ă şi admitem că numai pe o singur ă planet ă dintr-o mie a o formă de viaţă, ipoteza existen ţ ei ei vieţ iiii încă r ămâne valabilă pentru vreo sut ă de milioa ete. Este de reţ inut inut faptul că acest calcul se bazeaz ă doar pe posibilit ăţ ile ile actuale ale telescoapelor de care dispunem, dar care sunt supuse unei continue perfec ţ ion ionări. Dacă dăm crezare ipotezelor biochimistului dr. S. Miller, pe unele planete viaţ a şi cond iţ iile iile de viaţă s-au dezvoltat mai repede decât pe P ământ. Consecvenţ i cu aceste ipoteze înd ajungem la concluzia c ă civilizaţ iiii superioare celei pământene s-ar fi putut dezvolta p e 100.000 de planete. Profesorul D. Willy Ley, cunoscut autor al unor lucr ări ştiinţ ifice, ifice, prieten, al lui W ernher von Braun, îmi spunea într-o zi, la New-York: „Se apreciază că doar Calea noastr ă Lactee cuprinde 30 de miliarde de stele, iar astrono mii admit în prezent că printre ele s-ar afla cel puţ in in 18 miliarde de sisteme planeta re. Să facem acum următoarea specula ţ ie: ie: să reducem la minimum cifrele în faţ a cărora suntem u şi şi să presupunem c ă numai într-un singur caz dintr-o sut ă aceste planete graviteaz ă în j unui Soare propriu; via ţ a ar r ămâne posibilă totuşi pe 180 de milioane mili oane de planete. Mai de parte, să presupunem c ă doar pe una dintr-o sut ă din aceste planete exist ă viaţă; şi în aces z tot mai r ămân 1,8 milioane de planete populate. În fine, fi ne, mergând pe firul ra ţ ionamentulu ionamentulu i, s ă presupunem c ă numai pe o singur ă planetă dintr-o sută pot exista fiinţ e cu gradul de i nteligen ţă al lui homo sapiens. Chiar în î n aceste ultime condi ţ iiii ar mai r ămâne, numai în cadr Căii noastre Lactee, o armat ă de 18.000 de planete locuite”. Deoarece estimările cele mai recente apreciază până la 100 de miliarde num ărul stelelor fi xe care populeaz ă Calea noastr ă Lactee, cifrele prezentate de profesorul Ley în calcul ele sale precaute par cu mult dep ăşite. Renunţ ând ând să jonglăm cu cifre utopice şi f ăr ă să mai luăm în considerare alte galaxii, putem c ă 18.000 de planete relativ apropiate de P ământ prezintă condiţ iiii de viaţă analoge celor de e planeta noastr ă. Putem, desigur, continua specula ţ iile, iile, ducându-le şi mai departe; dac ă dintre aceste planete numai una singur ă dintr-o sută ar fi locuită, tot ar mai r ămâne 180 de a ştri populaţ i cu fiinţ e! e! Este cert că există planete cu atmosfer ă, gravitaţ ie, ie, flor ă,
poate chiar faun ă asemănătoare ei. Dar existenţ a vieţ ii implică oare în mod obligatoriu condi ţ ii fizice asemănătoare celor pe planeta noastr ă? Părerea potrivit căreia viaţ a ar fi posibilă numai în condiţ ii similare celor de pe Pământ e depăşită, graţ ie cercetărilor ştiinţ ifice. Este greşit să consider ăm că viaţ a nu poate exist . În realitate există chiar pe Pământ vietăţ i care n-au nevoie de oxigen. Bacteriile anaerob e se lipsesc de oxigen, iar excesul acestuia are asupra lor efectul unei otr ăvi. D e ce nu ar exista şi organisme superioare care ar putea s ă se lipsească de oxigen? Sub presiunea şi acţ iunea cunoştinţ elor noi pe care le ob ţ inem în fiecare zi, suntem obligaţ să ne revizuim reprezentările şi concepţ iile despre univers. Pasiunea pentru descoperiri , exercitat ă până de curând doar asupra Pământului, a ridicat lumea noastr ă la rangul unei p nete ideale: nici prea fierbinte, nici prea rece, asigurată cu apă din belşug, dotată cu
cantităţ i nelimitate de oxigen, cu procese organice care regenerează neîncetat natura. În realitate, ipoteza că viaţ a nu se poate men ţ ine şi dezvolta decât pe o planet ă asemănătoa lui nu poate fi susţ inută. Speciile de vieţ uitoare care populeaz ă planeta noastr ă sunt eva luate la vreo 2 milioane, dintre care aproximativ 1,2 milioane sunt „i nventariate” d in punct de vedere ştiinţ ific. Dintre acestea din urmă mai vieţ uiesc câteva mii, care, dup ă părerile până acum îndeobşte admise, deşi ar fi trebuit să dispar ă, continuă totuşi să rezis ile noastre cu privire la formele de viaţă s-ar cuveni s ă fie verificate şi revizuite. De pildă, se credea că viaţ a nu ar fi posibilă într-o apă puternic contaminată de radioactiv ate. Există, totuşi, unele specii de bacterii care se împac ă cu apa „ucigătoare” din reactoa le nucleare. O experien ţă iniţ iată de un savant, dr. Siegel, este în această privinţă extrem semnificativă. El a realizat în laborator condiţ iile de viaţă proprii atmosferei de pe Jup iter, condiţ ii care, după concep ţ iile noastre tradiţ ionale, nu au nimic comun cu „viaţ a”. În ste condiţ ii, dr. Siegel a crescut bacterii şi acarieni, care au supravie ţ uit amestecu lui de amoniac, metan şi hidrogen. Experienţ ele entomologilor Hinton şi Blum de la Uni versitatea Bristol (Marea Britanie) nu au dat rezultate mai pu ţ in uimitoare. Hinto n şi Blum au deshidratat o specie de mu şte, timp de mai multe ore, la o temperatur ă de 1000C, apoi le-au cufundat într-o baie de heliu lichid, care, dup ă cum se ştie, are t emperatura spaţ iului cosmic. După ce le-au supus unor radia ţ ii foarte puternice, le-au creat muştelor condiţ iile lor normale de viaţă. S-a produs imposibilul: larvele şi-au rel uat activitatea biologică normală şi din ele au ieşit muşte absolut „sănătoase”. Avem cunoşt t despre existenţ a unor bacterii care tr ăiesc în vulcani, despre altele care se hr ănesc cu roci şi, în sfâr şit, despre altele care produc fier. Sumedenia semnelor de întrebare es te în continu ă creştere. În numeroase laboratoare se efectueaz ă diverse experienţ e. Ele aduc zilnic numeroase d ovezi că viaţ a nu este în mod obligatoriu tributar ă condi ţ iilor fizice existente pe planet a noastr ă. Terra, cu propriile ei condiţ ii de viaţă şi cu legile care o guvernează, a părut mp de secole buricul, universului. Această convingere a deformat şi a estompat persp ectivele; a pus ochelari de cal cercetătorului, determinându-l să vadă universul prin pr isma dimensiunilor noastre şi a sistemelor noastre de gândire. Dar, dup ă cum spunea Te ilhard de Chardin, acest mare gânditor, în cosmos doar fantasticul are şanse de a fi r eal. Pentru necesitatea demonstra ţ iei am putea să ne închipuim că fiinţ e inteligente de pe o al t ă planetă ar lua condiţ iile lor de existenţă drept unitate de măsur ă. Rezultatele ar fi pe de fantastice, pe atât de reale. În cazul în care ele ar tr ăi la o temperatur ă de minus 15 0÷2000C, ar putea s ă o considere, de şi ucigătoare pentru viaţ a noastr ă, drept premisă a vieţ e alte planete. Un asemenea ra ţ ionament ar corespunde logicii cu care încercăm noi să de str ămăm întunericul trecutului nostru. Am învăţ at - şi această idee ne-a fost transmisă din generaţ ie în generaţ ie - că omul are da imeze pe sine, s ă fie raţ ional şi obiectiv. Pe scurt, trebuie să fii întotdeauna cinstit şi să stai, cum se spune, cu picioarele pe pământ. Să nu uităm că fiecare teorie îndr ăzneaţă a o utopie. Dar câte din aceste utopii nu s-au dovedit pân ă la urmă realităţ i cotidiene! E de la sine înţ eles că exemplele citate aici frizeaz ă în mod intenţ ionat posibilităţ ile extreme da glas neverosimilului, a da crezare lucrurilor care azi mai trec încă drept incred ibile înseamn ă a sf ărâma barierele care opresc accesul la infinitatea de lucruri „imposibi le” pe care le ascunde cosmosul. Generaţ iile viitoare vor întâlni în spaţ iul sideral nenumăr e forme de viaţă, a căror existenţă nu fusese nici măcar bănuită. Dacă noi nu vom mai apuca zi, urmaşii noştri nu vor avea încotro şi vor trebui să ia cunoştinţă de faptul că nu sunt n ngura şi nici cea mai veche formă de inteligenţă din cuprinsul cosmosului. Vârsta universului este apreciat ă cam între 8 şi 12 miliarde de ani. Microscoapele noast re descoper ă urme de substan ţ e organice pe meteoriţ i. Bacterii cu o vechime de mai mul te milioane de ani reînvie. Spori peregrinează, propulsaţ i de presiunea exercitat ă de lu mina vreunui soare, prin spaţ iul sideral şi sunt atraşi, la un moment dat, de câmpul gra vita ţ ional ai unei planete. Forme noi de viaţă se dezvoltă, zi de zi, de milioane de ani , în circuitul continuu al crea ţ iei. Nenumărate şi minuţ ioase analize ale unor roci dintre
cele mai diferite, provenite din cele mai diverse regiuni ale P ământului, demonstre ază că scoar ţa terestr ă s-a format acum vreo patru miliarde de ani. Iar ştiinţ a ne informeaz c ă de un milion de ani există fiinţ e asemănătoare cu omul. Cercet ări f ăcute cu r ăbdare, lung nevoioase investigaţ ii ne-au permis să reconstituim cărarea îngustă a istoriei omenirii de -a lungul a 7.000 de ani. Dar ce reprezintă 7.000 de ani de istorie în fa ţ a miliardelo r de ani pe care-i num ăr ă universul? Nouă - culme a creaţ iei.- ne-au trebuit 400.000 de ani pentru a ajunge la înf ăţ işarea pe car avem astăzi. Cine se încumetă să demonstreze că o altă planetă n-a putut oferi condi ţ ii şi m elnice pentru dezvoltarea unor inteligen ţ e mai mult sau mai puţ in apropiate de intel igenţ a omenească? De ce n-am avea pe alte planete o „concuren ţă” tot atât de evoluată, ba ch mai evoluată decât noi? Putem s ă nu luăm de loc în consideraţ ie o astfel de ipoteză? Până câ utem proceda în felul acesta? De câte ori nu s-au f ăcut ţăndări stâlpii de susţ inere ai cunoştinţ elor noastre? Multe sute era ţ ii au crezut că Terra are forma unui disc. Legea de fier care sus ţ inea că Soarele se învârteşte în jurul Pământului a predominat timp de milenii. Şi astăzi mai suntem convin şi este centrul universului, deşi s-a dovedit că planeta noastr ă este un astru dintre cel e mai obi şnuite, de mărime neînsemnată, situat la 30.000 de ani-lumină de centrul Căii Lacte e... A sosit de mult timpul ca prin descoperiri în cosmosul nelimitat şi încă necercetat din punct de vedere ştiinţ ific să ne recunoaştem propria noastr ă nimicnicie. Abia atunci ne vo m da seama c ă suntem nişte furnici în acest imperiu al universului. Dar cheia trecutul ui şi viitorului nostru se află în spaţ iul sideral, adică acolo unde ne-au f ăgăduit-o zeii. Doar după ce vom fi aruncat o privire în profunzimile viitorului, vom avea puterea şi cutezanţ a să întreprindem cu obiectivitate, lipsiţ i de prejudecăţ i, cercetarea trecutului no stru. CAPITOLUL AL II-LEA Călătoria fantastică a unei nave cosmice prin univers.„Zeii” ne viziteaz ă. Urme care nu se ş rg. Realitatea depăşeşte astăzi ficţ iunile cele mai îndr ăzneţ e ale acelui precursor al romanului anticipaţ ie care a fost Jules Veme. Tentativa sa de „a pune piciorul” pe stele nu mai este o utopie şi astronauţ ii din zilele noastre nu au nevoie de 80 de zile, ci numai de 86 de minute pentru a face înconjurul P ământului. Răstimpul care ne desparte de mome ntul în care va fi efectiv organizată expedi ţ ia fantastică pe care o evoc ăm mai jos va fi cu siguran ţă mai mic decât cel care s-a scurs între momentul în care Jules Verne visa la înc onjurul Pământului în 80 de zile şi acela în care lucrul acesta a şi fost înf ăptuit în 86 de e. Să nu ne gândim îns ă la intervale de timp prea limitate! Să admitem, aşadar, că nava noas spaţ ială î şi va lua zborul peste 150 de ani, spre un alt soare, un soare îndep ărtat... Nava ar urma să aibă dimensiunile unui transatlantic din zilele noastre, cu o sarcină utilă sub 200 de tone; prevăzută însă cu o rezervă de carburant de 99.800 de tone, ea ar ave a o greutate total ă de vreo 100.000 de tone. Vi se pare imposibil? Dar încă de pe acum am putea asambla, bucat ă cu bucată, o navă cosmică care să se plaseze pe rbita unei planete. Aceast ă operaţ ie va fi însă inutilă în mai puţ in de 20 de ani, deoarece na va servi drept ramp ă de lansare a uriaşei nave spaţ iale. De altfel, cercetările funda mentale privind propulsia rachetelor viitorului sunt în plin progres. Mâine, rachete le vor fi propulsate cu ajutorul radia ţ iilor (fie al reacţ iei nucleare a hidrogenulu i, care se transform ă în heliu, fie al radiaţ iilor de particule), viteza lor fiind apr opiată de aceea a luminii. Pe de alt ă parte, racheta fotonică va deschide o cale nou ă, t emerar ă - perfect practicabilă, după cum o atestă unele experienţ e de fizică întreprinse asu unor particule izolate. Carburanţ ii aflaţ i la bordul rachetei fotonice vor permite a tingerea unei viteze de zbor atât de apropiate de aceea a luminii, încât unele efecte ale relativităţ ii, îndeosebi dilatarea timpului între baza de lansare şi nava spaţ ială, vor veni perfect sesizabile. Aceşti carburanţ i vor fi transformaţ i în radiaţ ii electromagnetic e emise sub forma unui fascicul luminos concentrat. Teoretic, nava cosmică propuls ată de un motor fotonic va putea atinge 99% din viteza luminii. Grani ţ ele sistemului
nostru solar vor putea fi atunci depăşite! Perspective ameţ itoare, veţ i spune. Să ne amintim însă că suntem în pragul unei ere noi şi c resele tehnicii la care erau martori bunicii noştri nu au fost, la vremea lor, mai pu ţ in spectaculoase: calea ferat ă - electricitatea - telegraful - primul automobil - primul avion... Cât despre noi, am fost primii care am auzit „muzica venită din văzduh”, care am vizionat imagini televizate în culori. Am asistat la decolarea primilor cosmonauţ i, şi ne parvin informaţ ii şi imagini din lumea întreagă datorită sateliţ ilor artificiali care e rotesc în jurul Pământului. Str ănepoţ ii noştri vor întreprinde călătorii interplanetare şi ticipa la cercetări cosmice fiind încă pe băncile facultăţ ilor tehnice. Dar să revenim la călătoria uriaşei şi fantasticei noastre nave spa ţ iale, al cărei obiectiv te o stea fixă îndepărtată. Ar fi, desigur, amuzant să ne imaginăm cum î şi petrece echipajul pul în cursul călătoriei. Cu cât distanţ ele sunt mai uriaşe, cu atât timpul pentru cei care apt ă acasă se târ ăşte mai încet. Teoria relativităţ ii, formulată de Einstein, este incontest alabil ă! Poate că este de necrezut, dar la bordul rachetei timpul, care zboar ă cu o vi teză ce difer ă doar cu o fracţ iune de secundă de aceea a luminii, se scurge mai încet decât pe P ământ. Pornind de la presupunerea c ă viteza navei cosmice atinge 99% din aceea a luminii, 14,1 ani de zbor ai echipajului nostru ar echivala cu 100 de ani scur şi pe Pământ. Ac est decalaj în timp între locuitorii Pământului şi cosmonauţ i poate fi calculat cu ajutorul formulei elaborate de Lorentz:
t = timpul cosmonauţ ilor T = timpul terestru v = viteza de zbor c = viteza luminii Viteza navei cosmice poate fi calculat ă după formula stabilită de profesorul Ackeret:
v = viteza de zbor w = viteza de radia ţ ie e = viteza luminii t = raportul dintre greutatea carburantului şi greutatea navei la start În clipa în care nava cosmică se va apropia de obiectivul s ău, echipajul va trece în mod c ert la efectuarea unor analize planetare speciale: orient ări de poziţ ie, analize spe ctrale, măsur ători gravitaţ ionale, calcule orbitale şi va alege, în fine, pentru a se opri planete ale căror condiţ ii se vor fi dezvăluit ca fiind cele mai apropiate de cele de pe Terra. La cap ătul unei expedi ţ ii de, să zicem, 80 de ani-lumină, greutatea navei va corespunde aproximativ cu sarcina ei util ă, deoarece rezervele de carburant ale ra chetei vor fi în bună măsur ă consumate, dac ă nu chiar total epuizate. Echipajul î şi va compl a rezervele cu materiale fisionabile pe care le va afla la fa ţ a locului. Să presupunem c ă planeta aleasă ar fi asemănătoare Pământului, ipoteză plauzibilă, aşa cum s mai înainte. Să presupunem, de asemenea, c ă gradul de civilizaţ ie ai locuitorilor acest ei planete ar fi cam la nivelul atins de p ământeni acum 8.000 de ani. Astronau ţ ii noştri ar fi luat cunoştinţă de această stare de lucruri cu ajutorul instrumentelor de m ăsurat a le navei cu mult înainte de a fi pus piciorul pe acest sol str ăin. Este de la sine în ţ el es că ei ar fi avut grij ă să coboare în apropierea unor terenuri bogate în materiale fisio nabile, pentru că instrumentele de bord le-ar fi semnalat rapid şi precis lanţ ul munto s care con ţ ine zăcăminte uranifere. Iată-i pe cosmonauţ ii noştri ajunşi cu bine la destinaţ ie. Ei întâlnesc fiinţ e care cioplesc unelte din piatra. Le văd vânând şi doborând animale cu lo ri de suli ţă; turme de oi şi capre pasc prin stepă; uneltele casnice se rezum ă la nişte vase
primitive de lut. Iată o privelişte ciudată pentru astronauţ ii noştri! Dar ce gândesc oare primitivii locuitori ai planetei respective despre acest monst ru care le pic ă din cer şi despre fiinţ ele care coboar ă din el? Să nu uităm că acum 8.000 de ni eram şi noi pe jumătate sălbatici. Este lesne de înţ eles că fiinţ ele care au asistat la a st eveniment s-au prosternat cu fa ţ a la pământ şi nici măcar nu au mai îndr ăznit să ridice o . Până în ziua aceea, rugile lor se înălţ aser ă către Soare şi Lună, şi iată că acum s-a întâ
zeii au coborât din ceruri! Din ascunzişurile lor sigure, băştinaşii planetei ţ in sub observaţ ie pe astronauţ i: aceştia tă pălării ciudate, având pe cre ştet nişte vergi (căştile prevăzute cu antene). Ei privesc u m întunecimea nop ţ ii se destramă şi se face lumină ca ziua (reflectoarele). Spaima îi cuprin de când v ăd fiinţ ele acelea neobişnuite ridicându-se cu u şurinţă în aer (cu ajutorul aparate dividuale de zbor). Î şi ascund din nou capetele în p ământ când „animale” ciudate şi necunosc p să fornăie, să vâjâie, să sar ă în sus zbârnâind (vehicule pentru orice mediu, elicoptere c eumatică). Şi, în sfâr şit, o iau la goană pentru a se pune la ad ăpost în adâncimea pe şterilo munţ i r ăzbesc bubuituri însp ăimântătoare (prospecţ iuni cu ajutorul exploziilor). Făr ă îndoi ii acestor primitivi, astronauţ ii noştri trebuie să par ă nişte zei atotputernici. În timp ce astronauţ ii continuă să se ocupe de greaua lor activitate, o delegaţ ie de preoţ i sau de „vraci” va sfâr şi, după o vreme, prin a da târcoale cosmonautului pe care instinctul ancestral îl va recunoa şte ca şef: desigur, din dorinţ a de a stabili legătura cu „zeii”. În de respect pentru oaspe ţ i, ei le aduc ofrande. La rândul lor, e de presupus c ă oameni i noştri vor dezlega repede, cu ajutorul ma şinilor lor electronice, graiul localnici lor, pricepându-se deci să le mulţ umeasc ă pentru atenţ iile lor. Pe de altă parte însă, lămuririle date în limba băştinaşilor cum că n-ar fi debarcat zeii, c izitează nici o fiinţă superioar ă, demnă de adoraţ ie, nu ajută la nimic; primitivii noştri n r crede nici o iot ă: oaspeţ ii vin doar de pe alte stele, au, dup ă câte se vede, for ţe uriaşe şi puterea de a face minuni. Ei nu pot fi decât zei! Nu are, de asemenea, nici un r ost s ă încerci să le explici că ar putea să dea cumva o mân ă de ajutor. Întreaga lor comport are izvorul în fantasmele pe care spaima teribil ă a incursiunii a dezl ănţ uit-o în ei. Oricât de greu ar fi de imaginat sumedenia treburilor care se ivesc dup ă debarcare, un plan prealabil ar trebui s ă cuprindă următoarele prevederi: O parte din populaţ ie să fie ademenită şi instruită ca să contribuie la căutarea într-un cra provocat printr-o explozie, a unor materiale fisionabile necesare reîntoarcerii p e P ământ. Cel mai isteţ dintre băştinaşi va fi ales „rege”. Ca însemn vizibil al puterii sale i se va un aparat de emisie-recep ţ ie, care să-i îngăduie să menţ ină o legătur ă permanentă cu „zeii” Astronauţ ii noştri să încerce, pentru a înlesni dezvoltarea unei orânduiri sociale evoluate, să-i facă să priceapă cele mai elementare norme de via ţă civilizată şi unele noţ iuni de mor În cazul când grupul respectiv de b ăştinaşi este atacat de un alt „popor”, din moment ce nu a reu şit încă să se obţ ină o cantitate suficientă de material fisionabil, cosmonauţ ii, după ase avertismente, să-i smulgă pe agresori cu arme moderne. Câteva femei „anume alese” s ă fie fecundate de „zei”. Astfel va lua naştere o rasă nouă, care va sări peste o perioadă a evol i normale. Ştim din propria noastr ă evoluţ ie cât îi va trebui acestei rase pentru a atinge era spa ţ ială Tocmai pentru aceasta s ă lase cosmonauţ ii, înainte de a porni înapoi spre Terra, urme vi zibile şi clare ale trecerii lor. Dar aceste urme nu vor fi în ţ elese decât mult mai târziu , când oamenii vor fi atins o formă de organizare social ă bazată pe cunoştinţ e tehnice şi ematice temeinice. O tentativă dintre cele mal îndoielnice va fi aceea de a-i preveni pe proteja ţ ii noştri îm potriva primejdiilor ce i-ar pândi. Chiar, dacă în acest scop vor fi proiectate în fa ţ a lo r filme înf ăţ işând r ăzboaiele şi exploziile atomice care au zguduit Terra, „lecţ ia” le va fi tot atât de folositoare pe cât îi este şi omenirii atotştiutoare, pe care toate „lec ţ iile” cutului n-o împiedică să se joace, f ăr ă încetare, cu focul r ăzboiului. În timp ce astronava noastr ă se va face iar ăşi nevăzută în negurile zărilor, prietenii noştr comenta minunea: „Ne-au vizitat zeii!” - vor spune în limbajul lor simplu, f ăurind o legen dă care va fi transmisă copiilor. Darurile, uneltele, tot ce vor fi lăsat cosmonauţ ii în u rma lor vor deveni relicve, deopotrivă de sfinte. Şi când prietenii noştri vor fi născocit graiul semnelor scrise, ei vor consemna cele pe trecute: minunea în întregimea ei, nelini ştitoare şi stranie. Desenele lor vor înf ăţ işa şede ilor printre ei, a zeilor înveşmântaţ i în aur şi care puteau zbura într-o nav ă ce a coborât r într-un vuiet asurzitor. Se va scrie despre vehicule în care zeii c ălătoreau peste mări şi câmpii şi despre arme îngrozitoare, asemenea tr ăsnetului, şi se va povesti că ei au promis să
se reîntoarcă.
În piatr ă vor fi cioplite şi gravate scene înf ăţ işând cele văzute odinioar ă: Uriaşi diformi purtând pe cap căşti prevăzute cu antene, iar pe piept casete. Fiinţ e indefinisabile str ăbătând zările pe nişte bile. Toiege din care ţ âşnesc raze ca dintr-un soare. Desene asemănătoare unor insecte uria şe, care reprezintă, poate, un soi de vehicule. Fantezia depăşeşte reprezentările grafice ale vizitei navei noastre şi nu are limite. Vom vedea mai târziu ce urme au l ăsat în cronicile de piatr ă ale timpurilor trecute „zeii” care au dat o raită pe Pământ în trecutul nostru îndep ărtat. Evoluţ ia de pe planetele vizitate de nava noastr ă cosmică poate fi destul de uşor schiţ ată; băştinaşii au reţ inut o sumedenie de lucruri, pe care le-au învăţ at. Locul unde a sta ţ ionat cosmică va deveni pământ sfânt, loc de pelerinaj unde vor fi sl ăvite în imnuri faptele eroi ce ale zeilor. Acolo se vor ridica piramide şi temple, bineînţ eles, ţ inându-se seama de le gile astronomiei. Populaţ ia va creşte, vor izbucni r ăzboaie în cursul c ărora locurile sfin te vor dispărea sub dărâmături; vor apărea noi genera ţ ii care le vor redescoperi, le vor sco ate la lumin ă şi vor încerca să descifreze semnele de pe ele. Ce s-a petrecut în continuare, poate fi citit în c ăr ţ ile noastre de istorie... Totuşi, pentru a ajunge la „adevărul” istoric, trebuie să croim în pădurea semnelor de între o cale de acces spre propriul nostru trecut. CAPITOLUL AL III-LEA Hăr ţi geografice vechi de 11.000 de ani? Aerodromuri preistorice? Terenuri de ateriz are pentru uzul „zeilor”? Cel mai vechi oraş de pe Pământ. Când se tope şte roca? A venit pot ul. Mitologia sumerienilor. Oseminte care nu provin de la maimu ţ e. Oare toţ i desenat orii din vechime aveau acelaşi, prost obicei? Au primit str ămoşii noştri vizite din spaţ iul sideral? Se întemeiază oare anumite păr ţi ale arheologiei pe premise eronate? Avem noi un trecut utopic? Exist ă şi pentru dezvoltarea inteligenţ ei un circuit perpetuu? Înainte de a da un r ăspuns precis la asemenea întreb ări, trebuie să ne fie limpede în ce con stă şi pe ce se întemeiază trecutul nostru consemnat de istorie. Trecutul nostru istoric se bazează pe îmbinarea unor date care ne-au ajuns indirect la cunoştinţă. Au fost asambl ate rezultatele unor săpături arheologice, scrieri vechi, picturi rupestre, legende str ăvechi, ele devenind astfel un model de gândire, o ipoteză de lucru. Din acest joc al reconstituirilor a rezultat un mozaic interesant şi atr ăgător, care însă a luat naştere d upă o schemă prealabil concepută. Din această cauză, unele păr ţi componente ale mozaicului s t potrivite câteodată printr-o chituire cam prea vizibilă. Aşadar, trecutul istoric este reconstituit potrivit unor idei şi deziderate prealabile. Întocmai. Şi până la urmă ni se p are că istoria s-a desf ăşurat exact aşa cum am dorit noi. Punerea sub semnul întrebării a or icărui model de gândire este, desigur, ceva firesc, chiar necesar, c ăci altfel nu ar f i posibil ă nici o activitate de cercetare. De unde rezult ă că trecutul nostru istorie este numai relativ autentic! Dac ă apar elemente noi, atunci vecinul model de gândire -deşi devenit atât de familiar - trebuie înlocuit cu unul nou. Şi se pare că a sosit într timpul să punem în centrul cercetării ştiinţ ifice a trecutului un nou model de gândire. Elemente noi justifică această cerinţă. Numai că nu mai putem privi trecutul cu aceiaşi ochi . S-ar putea ca începuturile civilizaţ iei noastre, originile multor religii să aibă cu t otul altă explicaţ ie decât aceea pe care o presupuneam pân ă acum. Cunoştinţ ele noi dobândite în privinţ a sistemelor solare şi a spaţ iului sideral, explorarea crocosmosului şi microcosmosului, progresul fantastic al tehnicii, medicinii, biol ogiei, geologiei, primele zboruri cosmice - toate acestea au transformat radical, în mai puţ in de cincizeci de ani, reprezentarea noastr ă despre lume. Astăzi ştim că se pot confecţ iona costume spa ţ iale care să reziste la temperaturi extreme. Ş m că navigaţ ia cosmică nu este o utopie. Cunoa ştem minunea - în prezent înf ăptuită - a telev
culori. Ştim să măsur ăm viteza luminii şi să calculăm cu precizie efectele teoriei relativi Dar ştim sau bănuim oare că în nici un caz nu suntem singurele fiinţ e inteligente care po pulează universul? Ştim sau bănuim că fiinţ e inteligente, necunoscute nou ă, ar fi putut avea încă acum 10.000 de ani cuno ştinţ ele pe care le posed ăm noi astăzi?
Imaginea noastr ă aproape idilică despre lume începe s ă se destrame. Noile modele de gândir e cer noi unităţ i de măsur ă. În viitor, de pildă, arheologia nu se va mai putea mulţ umi doar u organizarea săpăturilor; simpla colectare şi apoi clasare a obiectelor nu vor mai fi suficiente. Vor trebui antrenate alte ramuri ale ştiinţ ei dacă se urmăreşte reconstituire a unei imagini cât mai fidele a trecutului. Să pătrundem deci f ăr ă idei preconcepute şi plini de curiozitate în lumea necunoscută a neve similului. Să ne str ăduim să intr ăm în posesiunea mo ştenirii pe care ne-au lăsat-o „zeii”. În 1929 s-au găsit la Istanbul, în palatul Topkapi, ni şte hăr ţi geografice vechi care apar ţi ser ă unui ofiţ er din marina turceasc ă, amiralul Piri Reis, contemporan cu Cristofor Co lumb. De la acelaşi Piri Reis, care pretindea că a găsit aceste hăr ţi în Orient, provin şi c e două atlase păstrate în prezent la Biblioteca de stat din Berlin şi care cuprind hăr ţi foa rte exacte ale bazinului mediteranean şi ale regiunilor din preajma Mării Moarte. Toate aceste documente geografice au fost încredin ţ ate spre a fi examinate unui cart ograf american, Arlington H. Mallery, care a f ăcut ciudata constatare că ele dădeau to ate indica ţ iile cuvenite, dar că acestea nu păreau însemnate la locul cuvenit. Mallery îl solicită pe colegul său Walters de la serviciul hidrografic al marinei S.U.A., cu aj utorul c ăruia întocmi o grilă pentru citirea şi transpunerea, datelor din hăr ţi le respective pe un glob modern al Pământului. Ei f ăcur ă o descoperire cu adev ărat senzaţ ională: hăr ţi le bsolut exacte. Mai mult: pe ele erau marcate cu precizie nu numai regiunile bazi nului mediteranean şi ale Mării Moarte, ci şi coastele Americii de Nord şi de Sud, precu m şi contururile Antarcticii. Dar hăr ţi le reproduceau nu numai conturul continentelor, ci cuprindeau şi indicaţ ii topografice privind interiorul acestor teritorii. Lanţ uril e muntoase, vârfurile, insulele, fluviile şi platourile erau însemnate cu cea mai mare exactitate. În 1957 - Anul geofizic internaţ ional - hăr ţi le au fost încredinţ ate preotului iezuit Lineha irectorul Observatorului din Weston şi şeful serviciului cartografic al marinei S.U. A. După verificări minuţ ioase, Lineham n-a putut decât s ă confirme şi el exactitatea documen telor, chiar şi pentru regiuni care nici astăzi nu sunt perfect cunoscute. Imagina ţ i-vă că abia în 1952 au fost descoperite în Antarctica lan ţ urile muntoase care figur au deja pe h ăr ţi le lui Piri Reis. Cele mai recente lucr ări ale profesorului Charles H. Hapgood, ca şi ale matematicianului Richard W. Strachan ne-au oferit descoperiri de-a dreptul uluitoare. Comparând h ăr ţi le lui Piri Reis cu fotografii ale Pământului reali zate de pe sateli ţ i, s-a ajuns la concluzia c ă primele trebuie să fi fost efectuate la origine de la foarte mare înălţ ime. Cum poate fi explicat acest lucru? Să presupunem c ă o navă spaţ ială aflată la mare înălţ ime deasupra oraşului Cairo î şi îndreap ei camere de luat vederi exact în jos. După developarea pl ăcii fotografice este obţ inută o fotografie care înf ăţ işează exact tot ceea ce se găseşte pe o rază de 8.000 km dedesubtul o tivului fotografic. Cu cât vom privi însă obiectele mai depărtate de centrul fotografiei , cu atât imaginea continentelor şi a mărilor va fi mai deformată. Care este cauza acestui fenomen? Datorită formei sferice a Pământului, continentele situate mai departe de centrul imag inii „alunecă în jos”. Astfel, contururile continentului sud-american se lungesc în mod ci udat, întocmai ca pe hăr ţi le lui Piri Reis. Există câteva întrebări care cer un r ăspuns imediat. Este incontestabil că aceste hăr ţi nu a st desenate de str ămoşii noştri. Tot atât de sigur este îns ă şi faptul că ele au fost întocm la mare înălţ ime, cu ajutorul unor mijloace tehnice dintre cele mai moderne. Cum am putea s ă explicăm cele de mai sus? Să ne mulţ umim cu legenda c ă hăr ţi le ar fi fost dă e unui mare preot de către un zeu? Pur şi simplu să ignor ăm existenţ a lor, să bagatelizăm „m ea”, pentru c ă opera cartografică pune sub semnul îndoielii concep ţ iile noastre tradiţ ionale ? Sau să apucăm cu curaj taurul de coarne şi să afirmăm deschis: aceste h ăr ţi ale globului a fost realizate dintr-un avion care zbura la foarte mare altitudine, ba chiar de pe o nav ă cosmică? Hăr ţi le amiralului turc nu sunt originale, ci, în chip evident, copii ale unor copii. Totu şi, cei care le-au întocmit cu milenii înaintea noastr ă cunoşteau tehnica zborului şi a fotografiei. Făr ă îndoială că o astfel de afirmaţ ie îi taie omului obişnuit r ăsuflarea. Hăr ţi datând din realizate de la mari înălţ imi... mai bine să nu ne gândim la asta. Se pare c ă uneori omul s e teme
să vadă destr ămându-se ceaţ a care acoper ă trecutul. De ce? Pentru că poţ i tr ăi comod mulţ umindu-te cu cuno ştinţ ele elementare dobândite în şcoală?.. Nu departe de coasta oceanului, pe povârni şurile Anzilor peruvieni, se ridică vechiul oraş Nazca. Pe cele două laturi ale văii Palpa, pe o lungime de '60 km şi o lăţ ime de 2 km, se întinde o fâ şie de pământ netedă, presărată cu pietricele asemănătoare unor bucăţ ele de f Cu toată lipsa absolută de vegetaţ ie, locuitorii din Nazca numesc aceast ă regiune pampa.
Zburând pe deasupra acestei „câmpii”, distingi pe distan ţ e uriaşe linii dispuse geometric, unele paralele, altele care se încruci şează şi, în sfâr şit, altele oare mărginesc vaste supr de form ă trapezoidală. Arheologii susţ in că ar fi vorba de nişte drumuri de pe vremea inca şilor... Iată o explicaţ i e absurdă! La ce le-ar fi folosit inca şilor nişte drumuri paralele, sau care se întretai e, sau care str ăbat o câmpie f ăr ă să ducă nicăieri? Bineînţ eles, s-au găsit şi aici vase şi eramică de tip Nazca. Dar se simplifică prea mult lucrurile atunci când se atribuie ci viliza ţ iei Nazca şi liniile geometrice care acoper ă această pampa. Săpăturile efectuate în aceast ă regiune până în 1952 nu au dat rezultatele scontate. Obiecte găsite nu au fost cronologic clasificate. Abia de curând s-a întreprins o m ăsurare prec isă a liniilor şi figurilor geometrice din regiune. Rezultatele confirm ă incontestabil ipoteza că liniile au fost trasate pe baza unor coordonate astronomice. Dup ă părerea profesorului Alden Mason, specialist în arheologia peruvian ă, desenele cercetate ar fi m ărturii ale unei religii str ăvechi sau poate un calendar. În ceea ce ne prive şte pe noi, pista lungă de 60 km de la Nazca, văzută din avion, ne face să ne gândim la un singur lucru, şi anume la un aerodrom! De ce ar fi atât de neverosim il ă această explicaţ ie? Desigur că arheologia oficială respinge ipoteza potrivit c ăreia nişte călăi pri veniţ i din s ul cosmic ar R putut vizita P ământul. Omul înţ elept nu se expune de bun ă voie riscului de a se face ridicol formulând o ipotez ă îndr ăzneaţă, chiar dacă e plauzibilă. ”Cercetarea” (= a) este posibilă numai după ce s-a găsit obiectul de cercetat. Odat ă găsit, el este atât de delung şlefuit şi lustruit, până ajunge o pietricică, ce se încadreaz ă exact, ca prin minune mozaicul preexistent. Arheologia clasic ă nu admite ideea c ă popoarele preinca şe ar fi putut poseda o ştiinţă topografică dezvoltată. Ipoteza că ar fi putut exista avioane într-u trecut îndepărtat nu este pentru ea altceva decât o aiureală. Dar în ce scop au fost oare trasate liniile de Ia Nazca? După părerea noastr ă, ele au pu tut fi trasate la o scar ă uriaşă cu ajutorul unei schi ţ e reprezentând un sistem de coordon ate, ori au fost realizate dup ă indicaţ ii date dintr-un avion. În prezent încă nu putem af irma cu certitudine dacă şesul din jurul oraşului Nazca a servit sau nu drept aerodrom . Desigur, nu se vor găsi bucăţ i de fier, deoarece majoritatea metalelor ruginesc repe de, spre deosebire de piatr ă, care nu este expus ă coroziunii. Dacă este aşa, pare oare a tât de absurdă presupunerea că liniile au fost trasate spre a semnaliza „zeilor”: Aterizaţ i aici! Totul a fost pregătit după cum ne-aţ i poruncit voi!? Poate că constructorii acestor figuri geometrice nu- şi dădeau seama de semnifica ţ ia munc ii lor. Dar poate c ă ştiau de ce anume au nevoie „zeii” pentru a ateriza. Desene uria şe ac oper ă în numeroase locuri povârni şurile munţ ilor peruvieni. Aceste desene au fost neîndoieln ic realizate pentru a servi ca puncte de reper unor nave aeriene. La ce altceva ar fi putut servi? În peretele ro şu, înalt al falezei care mărgineşte golful Pisco a fost săpată una din cele m ciudate opere de art ă. Măsurând 250 m în înălţ ime, lucrarea poate fi distinsă din larg, de depărtare de 20 km. Dacă ne întrebăm, cum fac copiii jucându-se: „Cu ce seamănă asta va tre să spunem că opera dăltuită în stâncă evocă un trident uriaş sau un candelabru enorm cu trei O frânghie lungă a fost găsită atârnând de-a lungul bra ţ ului central al sculpturii. Poate a ujit cândva drept pendul ă? Trebuie să recunoaştem cinstit că semnificaţ ia acestui monument a l trecutului r ămâne obscur ă pentru noi. Această descoperire nu se las ă inclusă în schemele dinainte elaborate. Totuşi, nu pretinde m că nu s-ar putea g ăsi un artificiu prin care şi acest fenomen s ă fie încadrat în marele mo zaic graţ ie metodelor de cercetare ştiinţ ifică folosite până acum. Ce motiv puteau avea însă oarele preincaşe ca să construiască la Nazca nişte drumuri care nu seam ănă ou nimic altceva decât cu ni şte piste de aterizare? Ce nebunie le-ar fi putut îndemna s ă dăltuiască în faleza oşie de la Pisco, la sud de Lima, un indicator de 250 m în ălţ ime? Dacă n-ar fi dispus de m a şini şi unelte moderne, lucrarea ar fi trebuit s ă dureze zeci de ani. Activitatea ar fi fost cu des ăvâr şire f ăr ă rost dacă rezultatul str ăduinţ elor lor n-ar fi reprezentat un se destinat unor fiinţ e ce veneau înspre ei de la mari în ălţ imi. Rămâne să mai r ăspundem la tulbur ătoarea întrebare: pentru ce f ăceau oamenii toate aceste lu uri dacă ei nici nu bănuiau existenţ a unor fiinţ e zbur ătoare? Identificarea acestor urme a le trecutului nu poate s ă r ămână
doar o preocupare a arheologiei. Este cert c ă activitatea
unui grup de oameni de ştiinţă reprezentând discipline diverse ne-ar apropia de dezlega r ea enigmelor. Confruntarea punctelor de vedere şi discuţ iile ar permite, desigur, formularea unor concluzii mai edificatoare. Afirmaţ ia că această cercetare n-ar duce la rezultate conc ludente ascunde ele fapt lipsa de seriozitate cu care sunt considerate aceste pr obleme, persiflarea lor. Existenţ a unor cosmonau ţ i într-un trecut îndepărtat? Iată o chestiu ne pe care nu şi-ar pune-o un om de ştiinţă care se respectă! Cel mai bine ar fi ca cel ce ridică asemenea probleme s ă fie trimis la un psihiatru. Dar întrebările persistă, căci ele au, din fericire, însuşirea impertinentă de a-şi păstra p plutind parcă în văzduh, până se găseşte un r ăspuns la ele. Or, întrebări din acestea nes ăb puzderie. Ce s-ar putea spune, de exemplu, despre un calendar care ar f i m ăsurat t impul încă din primele vremuri ale omenirii şi care ar fi cuprins toate indica ţ iile posi bile asupra echinoc ţ iilor, perioadelor astronomice, pozi ţ iilor orare ale Lunii şi chia r asupra mişcărilor acesteia în raport cu rotaţ ia Pământului? Aceasta nu este o întrebare f ăr ă rost, deoarece un asemenea calendar exist ă în realitate. El a fost găsit în nămolul uscat de la Tiahuanaco. Descoperirea aceasta d ă de gândit ea es te un fapt incontestabil şi dovedeşte dacă mintea noastr ă poate să admită astfel de dovezi, că cei care au conceput şi au folosit acest calendar ajunseser ă la un nivel de dezvolt are a tehnicii, superior nouă. De altfel, la Tiahuanaco, enigmele mişună. Oraşul este situat la 4000 m înălţ ime şi în plus flă la capătul lumii. Cine s-ar fi aşteptat să găsească tocmai într-un loc atât de îndepărta nei solide civilizaţ ii milenare? Venind dinspre ora şul peruvian Cuzco, ajungi în local itate şi la locul săpăturilor abia după o zi de drum cu trenul şi vaporul. Podişul face impr esia unul peisaj de pe altă planetă. Pentru cei veniţ i din alte păr ţi , munca fizică este un adevărat chin, deoarece presiunea atmosferic ă este de două ori mai mică decât la nivelul măr ii şi deci se simte şi o lipsă de oxigen. Cu toate acestea, pe acest podi ş se înălţ a cândva raş uriaş. Despre Tiahuanaco nu au r ămas relatări demne de încredere. Poate ar trebui să ne bucur ăm că astfel nu putem formula soluţ ii certe sprijinindu-ne pe cârjele unor cunoştinţ e tradiţ iona le de nivel şcolar. Ceaţ a impenetrabilă a trecutului, necunoscutul, enigmele înv ăluie ruin ele, a căror vechime nici nu a putut fi apreciată. Blocuri de gresie de câte 100 de tone peste care se suprapun cuburi de câte 60 de to ne; suprafeţ ele lor netede, cu caneluri foarte precise formează paralelipipede uriaşe, fixate unul de altul cu ajutorul unor scoabe de aram ă. O construcţ ie curioasă, nemaiîntâl nită altundeva în antichitate. Trebuie ad ăugat şi faptul că toate lucr ările în piatr ă sunt e tate cu o mare acurateţ a. Unele blocuri cântărind câte 10 tone sunt str ăbătute de un fel de canale având o lungime de 2,50 m, a c ăror utilitate nu a putut fi explicată până în prezent. Nici dalele tocite, lungi de 5 m, t ăiate dintr-un singur bloc de piatr ă nu contribu ie la rezolvarea misterelor care învăluie Tiahuanaco. Solul vechii a şezări dă la iveală nenu mărate conducte de apă, confecţ ionate din piatr ă, lungi de câte 2 m, cu diametrul de 0,50 m şi cu pereţ ii tot atât de groşi. Ele formează o reţ ea încâlcită parcă de un cataclism uria ul lor te uime şte. Str ămoşii noştri de la Tiahuanaco n-aveau oare altceva mai bun de f ăcut decât să cioplească atra, aproape f ăr ă unelte, ani de-a rândul, pentru a confecţ iona conducte de ap ă faţă de car actualele prefabricate din beton par o treabă de începător? Într-una din cur ţi le restaurate de la Tiahuanaco exist ă o colecţ ie de chipuri din piatr ă. Privite cu atenţ ie, ele apar ca o reuniune a celor mai diverse rase: figuri cu buz e subţ iri sau, dimpotrivă, groase, cu nasuri lungi sau încovoiate, cu urechi delicate sau grosolane, feţ e cu tr ăsături fine sau aspre. Unele capete sunt împodobite cu ni şte căşti urioase. Vor toate aceste personaje str ăine şi ciudate să ne transmită un mesaj pe care noi, închistaţ i în prejudecăţ ile noastre, nu putem sau nu vrem s ă-i înţ elegem? „Poarta Soarelui” din Tiahuanaco este una dintre cele mai mari splendori arheologice ale continentului sud-american. Este o sculptur ă de 3 m înălţ ime pe 4 m l ăţ ime, cioplită di r-un bloc monolit şi cântărind peste 10 tone. 48 de figuri p ătrate, aşezate pe trei rânduri, încadrează o fiinţă reprezentând un zeu zbur ător. Ce ne spune legenda despre misteriosul ora ş Tiahuanaco? Ea vorbe şte despre o nav ă spaţ ia lă aurită care a pogorât din înaltul cerului. În ea se afla o femeie cu numele de Oriana, a c ărei misiune era să întemeieze o rasă nouă. Ea e socotită str ăbuna Pământului. Oriana n-a
mână decât patru degete unite între ele printr-o membrană. Ea a dat na ştere la 70 de copii, dup ă care s-a reîntors la stele.
De fapt, la Tiahuanaco se şi găsesc desenate sau s ăpate în piatr ă fiinţ e care nu au la mâini ecât patru degete. Vârsta acestor vestigii nu este precizată. Nici un om din vreo peri oad ă istorică cunoscută de noi n-a văzut oraşul altfel decât în ruine. Oare ce taină ascunde acest str ăvechi oraş? Ce mesaj de pe altă lume î şi aşteaptă dezlegarea platourile boliviene? Misterul na şterii şi pr ăbuşirii acestei civilizaţ ii dispărute nu a put ut fi explicat. Aceasta nu-i împiedică însă pe unii arheologi arogan ţ i şi siguri de ei să af me că acest câmp de ruine datează de 3 000 de ani. Aprecierea lor se întemeiază pe examina rea câtorva neînsemnate figurine de lut g ăsite la Tiahuanaco, desigur, dar care în chip evident n-au nimic comun cu epoca construc ţ iilor monolite. Se procedează în felul aces ta pentru a sc ăpa „mai ieftin”; se lipesc câteva cioburi vechi laolaltă, se face apel la u nele culturi mai apropiate, se aplic ă o etichetă pe obiectul astfel reconstituit, şi g ata mistificarea! Încă o dată totul se potriveşte de minune în sistemul de gândire atât de extraordinar confir t. Desigur că aceast ă metodă este incomparabil mai simplă decât să rişti să emiţ i ipoteza un nici avansate şi mai ales aceea a unor cosmonauţ i circulând în negura timpurilor. Aceast a ar complica lucrurile în mod inutil. Dar să nu uităm de Sacsayhuaman! Nu ne oprim la fantasticele fortificaţ ii incaşe situate ceva mai sus, în imediata apropiere a oraşului Cuzco, şi nici la blocurile sale monol ite de peste 100 de tone, nici la zidurile în terase, înalte de 18 m şi lungi de peste 500 m, care fac bucuria turiştilor, vânători de suveniruri fotografice. Ne vom ocupa de cu totul altceva, şi anume de necunoscuta a şezare Sacsayhuaman, situat ă la mai puţ in de un kilometru depărtare de celebrele incinte fortificate ale incaşilor. Resursele imaginaţ iei noastre nu sunt suficiente pentru a explica mijloacele tehni ce cu care au reu şit str ămoşii noştri să scoată dintr-o carier ă un bloc de piatr ă cântărind 0 de tone, cum de au putut s ă-l transporte într-un loc dep ărtat şi să-l prelucreze. Aceeaşi imaginaţ ie, considerabil solicitată de recentele cuceriri ale ştiinţ ei, sufer ă de-a dreptu l un şoc în faţ a unui bloc de piatr ă evaluat la vreo 20 000 de tone. Înapoindu-te de la fo rtificaţ iile din Sacsayhuaman, întâlneşti la câteva sute de metri distanţă de ele, într-un c r ce se casc ă în coasta muntelui, acest monstru: un singur bloc de piatr ă de înălţ imea unei case cu 4 etaje. Meşterii epocii l-au lucrat cu deosebită grijă, dăltuind în el trepte mărgi nite de balustrade, împodobite cu spirale şi orificii. Poate fi combătută afirmaţ ia că incaşii nu au cioplit acest bloc pentru a-şi face de lucru î timpul lor liber, ci că această gigantică oper ă a fost mai degrabă înf ăptuită cu un ţ el prec care azi încă nu ni-l putem explica? Şi pentru ca rezolvarea enigmei s ă nu fie prea uşoar ă, să adăugăm că întregul bloc uriaş de piatr ă este aşezat în crater cu capul în jos; treptele ar, de la suprafaţ a solului şi merg în jos; orificiile par a fi provocate de explozia unor grenade, aruncate în direcţ ii diferite. Scobituri ciudate, a căror formă te face să t e gândeşti la un fel de fotolii, sunt suspendate în gol. Cum s ă crezi că mâna omului, că for mană a putut să extragă acest bloc, să-l transporte, să-l cioplească? Ce for ţă a putut să-l e? Ce puteri titanice au ac ţ ionat aici? Şi în ce scop? Încă sub efectul uimirii pe care o trezeşte acest uriaş bloc de piatr ă, descoperim doar la 300 m depărtare roci vitrificate. Numai topirea rocilor la o temperatur ă foarte rid icată permite în mod normal ob ţ inerea unor vitrificaţ ii asemănătoare. Călătorului înmărmurit eclar ă ritos, în chip de explicaţ ie, că piatra a fost şlefuită în acest loc prin acţ iunea ex tată de un gheţ ar în curs de topire. Explicaţ ie absurdă! Ca orice masă care alunecă, gheţ arul s-ar fi scurs într-o singur ă direcţ Când s-au produs aceste vitrific ări, proprietăţ ile materiei erau acelea şi ca şi astăzi. E gr de presupus ca ghe ţ arul de aproximativ 15 000 m2 s ă se fi scurs în şase direcţ ii diferite ! Sacsayhuaman şi Tiahuanaco ascund o mul ţ ime de enigme arheologice, pentru care se of er ă explicaţ ii pe cât de superficiale, pe atât de pu ţ in convingătoare. De altfel, nisipuri v itrificate de felul celor de la Sacsayhuaman se g ăsesc şi în deşertul Gobi, ca şi într-o reg iune din Irak unde se efectueaz ă săpături arheologice. Cine ar putea r ăspunde de ce seam ănă aceste nisipuri vitrificate cu cele care au apărut în deşertul Nevada în urma exploziilo r atomice experimentale? S-au întreprins oare investiga ţ ii hotărâtoare care să contribuie la elucidarea enigmelor preistorice? La Tiahuanaco pot fi v ăzute un mare num ăr de movile, mărite evident în chip artificial,
ai căror „acoperiş” de câte 4 000 m2 este complet neted. Dup ă toate probabilităţ ile, movilel cund dedesubtul lor edificii. Nici cea mai neînsemnată săpătur ă nu a fost efectuată până în t în acest şir de movile, nici o lopată n-a încercat să dezgroape aceste mistere. Desigur,
bani sunt puţ ini. Cu toate acestea, călătorul întâlneşte destul de des pe aceste meleaguri ostaşi, ofiţ eri care în mod evident nu au cu ce s ă-şi ocupe timpul. De ce s ă nu se încredinţ unei companii de ostaşi sarcina ca, sub conducerea unui specialist, s ă procedeze la săpături? Pentru câte lucruri nu se cheltuiesc bani! Investigarea viitorului este o necesita te arz ătoare. Dar, câtă vreme trecutul nostru nu va fi clarificat, ne vor lipsi elemen tele pentru cucerirea viitorului. Trecutul ne-ar putea ajuta s ă rezolvăm probleme te hnice, a c ăror soluţ ie n-ar mai trebui căutată, întrucât ea a fost deja g ăsită şi aplicată î urile preistorice. Nu putem decât s ă ne ar ătăm surprinşi de interesul scăzut pe care ştiinţ a ernă îl manifestă faţă de trecutul nostru. În orice caz, pân ă acum, nici un om de ştiinţă nu misiunea să întreprindă, cu ajutorul celor mai moderne aparate, cercetări privitoare la radioactivitatea existentă la Tiahuanaco, Sacsayhuaman, în de şertul Gobi sau în legendar ele Sodoma şi Gomora. Inscripţ iile cuneiforme şi tăbliţ ele din oraşul-cetate Ur, căr ţi le cel i vechi ale omenirii, pomenesc toate, f ăr ă excepţ ie, de „zei” veniţ i din stele care se depla seaz ă prin văzduh în bărci, „zei” care mânuiesc arme teribile şi care, în cele din urmă, s-a ot pe stelele lor. De ce nu încercăm să aflăm cine au fost aceşti „zei” antici? Radioastronomii no ştri trimit semnale în univers şi încearcă să recepţ ioneze semnalele altor iin ţ e extraterestre. Dar de ce s ă nu încercăm să căutăm mai întâi, sau în acelaşi timp, pe Terra, care se află or mâna noastr ă, urmele acestor soli str ăini? Nu vom bâjbâi ca nişte orbi prin beznă: aceste ur există şi sunt perfect vizibile. Sumerienii au început să însemne date în leg ătur ă cu trecutul glorios al poporului lor cu ap roximativ 2.300 de ani înainte de era noastr ă. Până în zilele noastre nu a fost clarificată originea acestui popor. Ştim însă că sumerienii au adus cu ei o civilizaţ ie superioar ă, pe c are au impus-o unor populaţ ii semitice, pa jumătate primitive. Mai ştim că ei î şi căutau zei vârful munţ ilor şi că, dacă în preajma aşezărilor lor nu aveau munţ i, ridicau „munţ i” artif câmpie. Ştiinţ a lor astronomică era extrem de dezvoltat ă. Calculele efectuate de observatoarele lor cu privire la perioadele Lunei nu dife r ă de rezultatele obţ inute în zilele noastre decât cu patru zecimi de secundă. În afar ă de f uloasa epopee a lui Ghilgameş, de care vom mai avea ocazia s ă vorbim, ei au lăsat, un mic vestigiu, cu adevărat senzaţ ional, descoperit pe dealul de la Kuiungik (pe locul unde se înălţ a odinioar ă Ninive): un calcul al cărui rezultat este în cifrele noastre de 19 5.955.200.000.000. Un număr format din 15 cifre! Părinţ ii civilizaţ iei noastre, grecii, atât de des citaţ i, studiaţ i cu atâta grijă, bătrânii şi înţ elepţ ii greci, când au ajuns la liza ţ iei lor, nu f ăceau calcule care să depăşească cifra de 10.000. Ceea ce trecea de aceast cifr ă era notat cu simplitate: infinit. Inscripţ iile cuneiforme atribuie sumerienilor o longevitate de-a dreptul f antastică. Astfel, domnia primilor zece regi ai Sumerului se întinde pe o perioadă de 456.000 de ani. Cât despre domnia celor 23 de regi dedicat ă în principal refacerii distrugeril or provocate de potop, ea acoper ă o perioadă de 24.510 ani, 3 luni, 3 zile şi jumătate. O longevitate ce dep ăşeşte cu totul puterea noastr ă de înţ elegere, deşi avem la dispoziţ ie n e tuturor suveranilor, notate pe căr ămizi şi pe monede. Dar ce-ar fi dac ă şi de rândul acest a ne-am scoate ochelarii de cal şi ne-am hotărî să consider ăm trecutul cu alţ i ochi? Să presupunem c ă nişte astronauţ i veniţ i de pe alte meleaguri au aterizat cu mii de ani în u rm ă în regiunea Sumerului, au pus bazele civiliza ţ iei şi culturii sumeriene şi, după ce au d at sumerienilor acest ajutor pentru a prop ăşi, s-au reîntors pe planeta lor. împinşi de cu riozitate, ei au revenit la fiecare sut ă de ani tereştri pe locurile unde au f ăcut pio nieratul amintit pentru a controla cum a încol ţ it sămânţ a aruncată de ei. Ţinând seama de lo itatea actuală, astronauţ ii ar fi putut uşor supravieţ ui 500 de ani tereştri. Într-adevăr, t ria relativităţ ii ne demonstrează că, în cursul unor călătorii dus şi întors efectuate de o ală care s-ar fi deplasat cu o vitez ă ceva mai mică decât aceea a luminii, astronau ţ ii n-a r fi îmbătrânit decât cu 40 de ani. Vreme de o sut ă de ani, sumerienii primitivi ar fi put ut deci cl ădi turnuri, piramide, case confortabile, ar fi putut să aducă sacrificii „zei lor” lor şi să aştepte reîntoarcerea lor. După trecerea a o sut ă de ani tereştri, zeii au re t cu adev ărat. „Apoi a fost potopul, şi după potop regii pogorâr ă din nou din cer...”, glăsu o inscripţ ie cuneiformă sumeriană. Cum î şi închipuiau şi cum î şi reprezentau sumerienii „zeii” lor? Mitologia Sumerului, precum ele t ăbliţ e şi gravuri provenite de la Akkad ne informează asupra
acestor lucruri. „Zeii” di n Sumer nu aveau chip omenesc, iar simbolul fiec ărui zeu era totodată legat de o anu mit ă stea. Pe tăbliţ ele gravate de la Akkad, stelele sunt înf ăţ işate aşa cum le-am desena şi stăzi. Curios este doar că în jurul acestor stele graviteaz ă planete de mărimi variabile. Tehnica observaţ iilor astronomice era mult mai puţ in dezvoltată pe vremea sumerienilor
decât astăzi. Cum de ştiau ei atunci c ă în jurul unei stele fixe gravitează planete? Există chiţ e care înf ăţ ăţ işează personaje purtând pe cap o stea, altele închipuind fiin ţ e ce se depla in v ăzduh călare pe globuri înaripate. Exist ă, de asemenea, o figur ă pe care de la prima vedere o asociezi cu modul modern de reprezentare a atomului: un cerc de bile în şirate una lângă alta şi care emit raze alte rnativ. Nici un iad nu pare a şa de înfricoşător, nici un cer atât de înc ărcat de minuni cum apare moştenirea sumerian ă, mişunând de probleme şi enigme dacă o priveşti într-o perspecti ică”. Iată numai câteva dintre curiozit ăţ ile ile de pe acele meleaguri: La Ghioi Tepe, desene reprezentând - o raritate - spirale executate acum 6.000 de ani! La Gar Kobeh, o carier ă de cremene a c ărei vechime este evaluat ă la 40.000 de ani. La Baradostian, exploatări asemănătoare, apreciate la o vechime de 30.000 de ani. La Tepe Asiab, figurine, morminte, unelte de piatr ă cu o vechime de 13.000 de ani. Tot aici au fost g ăsite excremente fosilizate care probabil c ă nu sunt de origine om eneasc ă. La Karim Şahir s-au găsit diverse unelte, dintre care unele serveau la t ăierea pietrei . La Barda Balka, topoare de piatr ă şi unelte. În peştera de la Şandiar, schelete de b ărbaţ i adulţ i şi scheletul unui copil. Li se atribuie rin metoda C-14 - o vechime de aproximativ 45.000 de ani. Această listă ar putea fi completat ă şi lungită, şi fiecare element ar înt ări constatarea c ă vreo 40.000 de ani spa ţ iul iul geografic sumerian era locuit de un amestec de popula ţ iiii primitive. Şi dintr-o dată, nu se ştie cum, şi-au f ăcut apariţ ia ia sumerienii, cu astronomia, cultura şi tehnica lor. Deocamdată, concluziile cu privire la vizitarea Pământului de către fiinţ e originare de pe alte planete sunt o pur ă speculaţ ie. ie. N-ar fi exclus ca „zeii” veniţ i de altundeva să fi adu nat în jurul lor oamenii semiprimitivi care populau populau regiunea Sumerului Sumerului şi să le fi tra nsmis o parte din cunoştinţ ele ele lor. Figurinele şi statuetele care privesc din vitrinel e muzeelor lasă impresia unui amestec de rase: ochi bulbuca ţ i,i, frunţ i bombate, buze fi ne şi foarte adesea nasuri lungi şi drepte. O imagine care se încadreaz ă greu, chiar foa rte greu, în „schema-modei” şi în reprezent ările sale despre oamenii primitivi. Să fi fost vizitatori veni ţ i din cosmos într-un trecut îndep î ndepărtat? În Liban s-au găsit bucăţ i de rocă vitrificată, aşa-numitele tectite; analizele efectuate de n savant american, dr. Stair, au identificat în aceste bucăţ i izotopi radioactivi de a luminiu. În Irak şi în Egipt au fost descoperite ni şte lentile de cristal şlefuit care în zilele noas tre pot fi realizate doar prin utilizarea oxidului de cesiu, adic ă a unui oxid ce poate fi ob ţ inut inut numai pe cale electrochimic ă. La Heluan există o bucată de stof ă, o ţ es esătur ă de o asemenea fine ţ e şi subţ irime, irime, cum ar put sut ă azi doar într-o fabrică de înaltă specializare, înzestrat ă cu condiţ iiii tehnice deosebit La Muzeul din Bagdad sunt expuse baterii electrice cu pile uscate, func ţ ionând ionând dup ă pr incipiul galvanic. În acelaşi muzeu pot fi admirate elemente electrice înzestrate cu electrozi de cupru şi cu un electrolit necunoscut. Sec ţ ia ia de egiptologie a Universit ăţ iiii din Londra posed ă un os foarte vechi, amputat la 1 0 cm deasupra încheieturii mâinii drepte, printr-o sec ţ ionare ionare netedă şi dreaptă, efectuată c form prescripţ iilor iilor chirurgiei moderne. În regiunea muntoas ă a Kohistanului se afl ă un desen rupestru cu o vechime de peste 10 .000 de ani înf ătisând poziţ ia ia exactă a stelelor în perioadă respectivă. Venus şi Terra sunt e printr-o linie. Pe podi şul peruvian s-au g ăsit podoabe de platină. La Chou-Chou, în China, au fost descoperite într-un mormânt resturile unei cing ători la care unele p ăr ţ ţi erau din aluminiu.
La Delhi există un vechi stâlp de fier care nu con ţ ine ine nici sulf şi nici fosfor şi, de ace ea, intemperiile nu i-au putut dăuna cu nimic. Acest talmeş-balmeş de ”imposibilităţ i”i” ar trebui să ne stârneasc ă curiozitatea şi să ne pun Prin ce mijloace, în virtutea c ăror intuiţ iiii au putut ni şte fiinţ e primitive ce tr ăiau în pe i s ă deseneze astrele în pozi ţ ia ia lor exactă? Din ce atelier de precizie provin acele len tile de cristal şlefuit? Cum de a putut fi topit ă şi modelată platina, când fuziunea acest ui metal se produce abia de la 1.8000? Şi cum a fost obţ inut inut aluminiul, care se fabr ică din bauxită printr-un procedeu chimic foarte complicat? Iat ă o serie de întrebări tulbur ătoare într-adevăr, dar este acesta oare un motiv pentru - c să nu ni le punem de loc? Deoarece nu suntem dispu şi să accept ăm sau să recunoaştem că înain civilizaţ iei iei noastre a existat una superioar ă, că înaintea tehnicii noastre a fost una a semănătoare ca perfec ţ iune, iune, r ămâne în picioare numai ipoteza unei vizite din spa ţ iul iul cosmic! tâta vreme cât arheologia va continua s ă meargă pe drumul pe care l-a apucat, nu vom ave a nici o şansă să aflăm dacă trecutul nostru a fost cu adevărat atât de întunecat pe cât e p at sau poate că în realitate a existat şi o perioadă mult mai senină... A sosit timpul să organizăm un an al arheologiei utopice! În cursul acestui an, arheol ogi, fizicieni, chimi şti, geologi, metalurgişti şi specialişti din toate domeniile corel ate cu aceste ramuri ale ştiinţ ei ei ar trebui să se preocupe de o singur ă problemă: str ămoşii ri au primit oare pe P ământ vizita unor cosmonauţ i? i? Metalurgistul va putea, de pildă, să explice arheologului, conving ător şi repede, cât de c omplicată este obţ inerea inerea aluminiului. Este de presupus c ă fizicianul va recunoa şte dintr -o privire, pe un desen rupestru oarecare, o formul ă. Un chimist ar putea s ă confirm e, cu ajutorul aparatajului modern de care dispune, presupunerea c ă obeliscurile a u fost extrase din carier ă cu ajutorul unor pene de lemn ude sau al unor acizi nec unoscuţ i.i. Cât despre geolog, el e dator s ă ne r ăspund ă la o serie întreagă de întrebări cu p la sedimente datând tocmai din epoca glaciar ă. În componen ţ a echipei de speciali şti, în anu l arheologic utopic vor intra, desigur, şi scafandri, care vor întreprinde cercet ări s ubmarine în Marea Moartă cu scopul de a depista urme de radioactivitate l ăsate de even tuala explozie atomică efectuată în Sodoma şi Gomora. Pentru care motiv sunt ţ inute inute secrete lucr ări aflate în posesiunea celor mai vechi bib lioteci din lume? De ce le este teamă oamenilor? E vorba de teama ca nu cumva adev ăr ul tăinuit de mii de ani s ă iasă, în sfâr şit, la iveală? Cercetarea şi progresul nu pot fi î pe loc. Egiptenii i-au considerat timp de 4 000 de ani pe „zeii” lor drept fii nţ e reale. În evul mediu, „vr ă jitoarele” erau arse. Credinţ a grecilor, atât de lumina ţ i ca spirit, că ar putea hici viitorul cercetând stomacul gâştelor este astăzi depăşită. Avem de îndreptat o mie şi u greşeli comise în trecut. Orgoliul manifestul, înfumurarea nefondat ă sunt o formă primitivă de încăpăţ ânare. ânare. În lume persist ă ideea că un om „serios” nu trebuie sau nu se cuvine s ă se n fapt decât după ce a fost în prealabil dovedit. În zilele noastre îns ă, multe lucruri s-au simplificat. Altădată, acela care emitea o idee nouă, neformulată încă, putea să se teamă că va fi proscris, că va avea de îndurat persecu ţ icii sau a colegilor. Acum nu mai există bule de excomunicare şi nici nu se mai ard oameni pe ruguri. Metodele practicate în timpurile noastre sunt mai pu ţ in in spectaculo ase, dar nu împiedic ă mai puţ in in progresul. Totul se petrece cu mai pu ţ in ină vâlvă şi mult mai ant. Prin câteva „cuvinte ucigătoare”, cum le numesc americanii, ipotezele sau ideile co nsiderate mult prea îndr ăzneţ e sunt acoperite de o mantie a t ăcerii. Posibilităţ i pentru a f ace acest lucru şi argumente sunt destule: Contrazice teoriile în vigoare. (Argument întotdeauna valabil.) Este un punct de vedere prea pu ţ in in clasic. (Argument care impune prin seriozitatea lui.) Este prea radical. (Argument care are efecte de intimidare f ăr ă egal.) Universităţ ile ile nu vor accepta aceasta. (Argument conving ător.) Acest lucru l-au mai încercat şi alţ ii. ii. (Desigur! Dar cu ce rezultate?) Nu are nimic raţ ional. ional. (Chiar aşa!) Contravine preceptelor religioase. (Ce s ă mai spui?) N-a fost dovedit pân ă în prezent! (Quod erat demonstrandum!) demonstrandum!) „Orice om de bun sim ţ - se indigna un savant acum 500 de ani în fa ţ a tribunalului - trebuie s ă
admită că Pământul nu poate avea o form ă sferică, căci în acest caz, oamenii de pe partea
sferei s-ar pr ăbuşi în gol”. Iar un altul ad ăuga: „Nu stă nicăieri scris în Biblie că Pământul se învârteşte în jurul Soa ecin ţă, orice afirmaţ ie de felul acesta este opera diavolului!” Se pare c ă ideile noi s-au lovit întotdeauna de un zid de obtuzitate. În pragul secolu lui al XXI-lea, cercetătorul ar trebui oricum să fie pregătit pentru realităţ i fantastice. El ar trebui să aspire la revizuirea unor legi şi cunoştinţ e care timp de sute de ani a u fost considerate tabu, dar pe care noile cuno ştinţ e le-au pus sub semnul întreb ării. C hiar dacă o echipă întreagă de laureaţ i ai Premiului Nobel ar încerca să zăgăzuiască noul po itual, tot ar trebui, în numele adev ărului şi sub semnul realit ăţ ii, cucerită o lume nouă, ş easta în pofida tuturor celor care nu vor să mai dobândeasc ă noi cunoştinţ e. Savantul care î urmă cu 20 de ani ar fi îndr ăznit să vorbeasc ă despre sateliţ i în faţ a unor cercuri ştiinţ if fi semnat actul de sinucidere academică. Astăzi, corpuri cereşti artificiale, respecti v sateliţ i, se rotesc în jurul Soarelui, au fotografiat planeta Marte, au sosit lin la destinaţ ie pe Lună şi pe Venus, transmiţ ându-ne din aceste lumi îndepărtate fotografii ex lente realizate cu camerele de luat vederi aflate la bordul lor. Când în primăvara anu lui 1965 ne-au parvenit primele fotografii ale planetei Marte, acestea ne-au fos t transmise cu o putere de 0,000.000.000.000.000.01 wa ţ i, adică o putere aproape nulă. Deci nu mai există nimic care să nu poată fi conceput. Cuvântul „imposibil” ar trebui desfii nţ at din vocabularul omului de ştiinţă modern. Cel care azi nu ţ ine pasul cu realitatea, mâi ne va fi zdrobit de ea. Să ne menţ inem deci cu perseverenţă la ipoteza potrivit căreia astronauţ i veniţ i de pe o alt anetă ar fi f ăcut un popas pe P ământ acum multe mii de ani. Ştim prea bine că str ămoşii noşt ivi şi primitivi, nu se pricepeau s ă folosească tehnica avansat ă a astronauţ ilor. Ei i-au venerat pe astronau ţ i ca pe nişte „zei” veniţ i de pe alte stele, iar astronau ţ ilor n u le-a r ămas altceva de f ăcut decât să suporte cu resemnare aceast ă adoraţ ie. De altfel, cos monauţ ii noştri ar trebui să se pregătească sufleteşte să fie primiţ i la fel pe planete necu ute. În unele regiuni ale Pământului tr ăiesc, de altminteri, şi în zilele noastre populaţ ii imitive pentru care o mitralier ă este o adevărată armă a diavolului, iar un avion cu rea c ţ ie, poate un vehicul al îngerilor. Vocea pe care o aud r ăsunând din difuzorul unui apa rat de radio nu este oare a unui zeu? Şi aceşti ultimi oameni primitivi fixează cu nai vitate şi inocenţă în legendele pe care le vor transmite generaţ iilor impresiile extraordi nare provocate de anumite realiz ări tehnice, devenite pentru noi banale. Ei contin uă să scrijelească în stâncă şi pe pereţ ii peşterilor imaginea zeilor ce coboar ă din cer cu le lor maşini zbur ătoare. De fapt, oamenii primitivi ne-au lăsat astfel imaginea a cee a ce c ăutăm noi astăzi. Picturile rupestre din Kohistan, Franţ a, America de Nord, Rhodesia de sud, Sahara, Peru, chiar şi Chile, toate confirmă ipoteza noastr ă. Henri Lhote, cunoscut om de ştiinţă f rancez, a descoperit la Tassili, în Sahara, sute de pere ţ i acoperiţ i cu mii şi mii de sc hiţ e de animale şi oameni. Printre acestea exist ă personaje îmbr ăcate cu haine scurte, ele gante, purtând nişte vergi de care sunt fixate un fel de casete cu patru laturi, a c ăr or natur ă a r ămas misterioasă. Alături de picturi animaliere ne uimesc fiinţ e îmbr ăcate într fel de costume de scafandru. „Marele zeu Marte” - a şa a botezat Lhote uriaşul desen - a avut iniţ ial 6 m înălţ ime. Dar „sălbaticul” care ni l-a lăsat nu putea fi atât de primitiv pe cât am dori-o noi pentru ca totul să se potrivească frumuşel şi să se încadreze în vechiul sistem de idei. Aceasta cu tât mai mult cu cât „sălbaticul” a avut în mod sigur nevoie de o schel ă pentru a putea lucra căci altfel n-ar fi putut respecta legile perspectivei. Cu atât mai mult cu cât în ultim ele mii de ani nu s-au produs în aceste pe şteri deplasări de nivel. Nouă ni se pare, f ăr ă să e for ţăm prea mult fantezia, că „Marele zeu Marte” a fost reprezentat într-un combinezon de cosmonaut sau un costum de scafandru. Pe umerii s ăi greoi şi masivi se sprijină un coi f care este legat, de îmbr ăcămintea pentru trup printr-un soi de articulaţ ie. În dreptul n asului şi al gurii, coiful prezintă câteva deschizături. S-ar fi putut foarte bine atribui întâmplării sau chiar fanteziei creatoare a „artistulu i” primitiv această reprezentare dac ă ar fi fost un caz unic. Dar frescele din Tassili înf ăţ işează mai multe personaje greoaie, echipate în acela şi fel au fost găsite siluete ana e în unele picturi rupestre din Statele Unite (regiunea Tulare din California). Luând în considera ţ ie ipotezele cele mai puţ in verosimile, să presupunem c ă figurile au fost executate foarte aproximativ, din pricin ă că oamenii primitivi erau „neîndemânatici”. Atunc i cum au putut aceea şi primitivi locuitori ai cavernelor să redea perfect siluetele
unor animale şi ale unor fiinţ e omeneşti normale? De aceea ni se pare mai verosimil s ă consider ăm că „artiştii” primitivi erau perfect capabil i să reproducă realitatea pe care o vedeau în jurul lor. La Inyo County (California), în tr-o peşter ă cu pereţ ii acoperiţ i de picturi se poate observa o figur ă geometrică în care -i o extravaganţă - poate fi identificată o riglă de calcul plasată într-o ramă dublă. Arheol usţ in că este vorba de imagini de zei... Pe un vas de ceramic ă găsit în Iran (Siyalk) apare în toată splendoarea sa un animal de o ras ă necunoscut ă, cu capul împodobit de două coarne uriaşe, drepte ca nişte lumânări. Până a ic care să ne pună pe gânduri. Dar cele două coarne mai prezintă, de o parte şi de alta, cât 5 spirale. Dac ă am vrea să înf ăţ işăm două vergele prevăzute cu izolatori de por ţe lan, le-am am în felul acesta. Ce p ărere are arheologia despre aceste desene? Foarte simplu: es te vorba de simbolul unui zeu. Zeii sunt la mare pre ţ . Multe lucruri - desigur, tot ce nu e limpede - sunt „explicate” prin referiri transcende ntale. în universul unor lucruri nedemonstrabile po ţ i tr ăi în tihnă. Cea mai neînsemnat ă sta etă găsită, fiecare obiect, fiecare chip care se las ă reconstituit din cioburi este de înd ată încadrat în vreun cult str ăvechi. Dacă un asemenea obiect nu se potrive şte, nici de fric cu vreuna din religiile existente, atunci în doi timpi şi trei mişcări, cu o îndemânare de prestidigitator care scoate un iepure dintr-o p ălărie, se născoceşte o nouă religie dispărut şi mai extravagantă. Dar dacă frescele din Tassili, acelea din Statele Unite şi din Franţ a redau, într-adevăr, ceea ce a văzut artistul primitiv? Dacă vergelele prevăzute cu spirale ar reprezenta, în tr-adevăr, nişte antene, aşa cum le-au văzut oamenii primitivi la „zeii” veniţ i din altă par Nu poate să existe ceea ce s-a hot ărât că nu există? Un „sălbatic” care dovede şte destul tal ntru a execută fresce murale nu poate fi chiar atât de s ălbatic. „Doamna albă” de la Brandbe rg, pictur ă murală descoperită în Africa de Sud, ar putea fi o pictur ă a secolului al XX-l ea; ea reprezintă o femeie purtând un pulover cu mâneci scurte, pantaloni strim ţ i, mănuşi, j artiere şi pantofi. Doamna nu este singur ă, în spatele ei se afl ă un bărbat slab, ţ inând în mână o vergea ciudat cu nişte ţ epi şi purtând pe cap o cască foarte complicată, completată cu un soi de vizier ă. utea jura că este vorba de o pictur ă modernă. Neliniştitor este numai faptul că e vorba, t otuşi, de o pictur ă rupestr ă. Picturile din peşterile Suediei şi Norvegiei reprezintă toate zei cu nişte capete absolu t uniforme, ale căror tr ăsături se lasă greu desluşite. Arheologii susţ in să sunt capete de imale. Explicaţ ia este absurdă, pentru că nu idolatrizezi un „zeu” pe care în acelaşi timp î zi şi cu care te ospătezi. Există şi multe desene cu nave înaripate, adesea prev ăzute cu ade v ărate antene. La Val Camonica (Brescia, Italia) regăsim aceleaşi personaje îmbr ăcate în com binezoane greoaie, purtând, de data aceasta în mod sup ăr ător, nişte coarne pe cap. Doar n-o s ă mergem atât de departe încât să pretindem că oamenii cavernelor din Italia şi ce din America de Nord sau din Suedia, Sahara sau Spania (Ciudad Real) î şi f ăceau unii altora vizite pen tru a face schimb de experienţă în domeniul aptitudinilor şi progresului lor artistic. C eea ce înseamnă că întrebarea stingheritoare continuă să dăinuie: de ce primitivii, independ t unii de al ţ ii, au înf ăţ işat în lucr ările lor fiinţ e înveşmântate în aceleaşi haine greoaie pe cap?... Dacă aceste fenomene ciudate şi inexplicabile ar fi fost întâlnite într-o singur ă regiune de pe suprafaţ a globului, nici n-am fi pomenit de ele. Dar asemenea imagini se g ăsesc aproape peste tot. De îndată ce consider ăm trecutul din punctul nostru de vedere, întregindu-l cu fantezia epocii noastre tehnicizate, vălurile care îi acoper ă încep să se destrame. Studierea unor c ăr ţi sfinte vechi va da ipotezei noastre consisten ţ a unei realităţ i plauzibile în aşa măsur ercetarea trecutului nu se va mai putea eschiva de la a da r ăspuns noilor întrebări re voluţ ionare. CAPITOLUL AL IV-LEA Întâmplări autentice relatate de Biblie. Dumnezeu era oare tributar timpului? Chivotul legii conceput de Moise era str ăbătut de curent electric. Vehicule pentru orice med iu folosite de „zei” în pustiu. Potopul fusese planificat. De ce aveau nevoie „zeii” de an umite metale?
Biblia este plină de enigme şi contradicţ ii. Astfel, Facerea începe cu crearea P ământului, acţ iune care din punct de vedere geologic este relatat ă fidel. Totuşi, de unde a ştiut cronicarul că mineralele au precedat vegeta lele, iar acestea din urm ă au luat naştere înaintea animalelor? ”Să facem omul dup ă chipul şi după asemănarea noastr ă...”, scrie în prima carte a lui Moise. De ce vorbeşte Dumnezeu la plural? De ce spune el „noi”, şi nu „eu”? De ce „noastre”, şi nu tem îndreptăţ iţ i să credem că „singurul” Dumnezeu ar fi trebuit s ă vorbească oamenilor despr singular, şi nu la plural. „Iar dup ă ce au început a se înmulţ i oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice, fiii lui Dum văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţ ii, care pe cine a vo it” (Facerea, VI, 1-2). Cine poate să r ăspundă la întrebarea care fii ai lui Dumnezeu le-au luat de soţ ii pe fiice le oamenilor? Vechiul Israel nu cuno ştea doar decât un singur şi sfânt Dumnezeu. De unde apar aceşti „fii ai lui Dumnezeu”? „În vremea aceea se ivir ă pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuser a la fiicele oamenilor şi acestea începuser ă a le naşte fii: aceştia sunt vestiţ ii viteji di n vechime” (Facerea, VI, 4). Iată-i că apar din nou ace şti fii ai lui Dumnezeu care se amestecă printre oameni. Şi iată c aici este, de asemenea, vorba pentru prima dat ă de uriaşi. „Uriaşi” apar mereu şi pretutinde ni, în mitologiile din r ăsărit şi apus, în legendele de la Tiahuanaco şi în epopeile eschimo r. „Uriaşii” apar fantomatic în mai toate scrierile din vechime. S-ar p ărea, aşadar, că au e stat. Ce soi de fiinţ e or fi fost oare ace şti „uriaşi”? O fi vorba cumva de str ămoşii noştri? Poat i sunt cei care au clădit acele gigantice construc ţ ii de piatr ă, mutând de colo-colo, pa rcă în joacă, blocuri enorme. Sau este vorba de cosmonau ţ i stăpâni pe tehnică veniţ i de pe a anetă? Un lucru e sigur: Biblia vorbeşte de „uriaşi” şi îi desemnează drept „fii ai lui Dumnezeu”, ii ai lui Dumnezeu” tr ăiesc printre oameni, împerechindu-se cu fiicele oamenilor. Moise ne împ ărtăşeşte pe larg, cu toate amănuntele şi într-o relatare emoţ ionantă, în Facere , catastrofa de la Sodoma şi Gomora. Dacă privim prin prisma cuno ştinţ elor noastre actua le evoc ările biblice, e cu totul limpede c ă imaginile pe care ni le sugerează nu par d eloc fantastice. Doi îngeri sosesc pe sear ă la Sodoma, tocmai când bătrânul Lot se afla la por ţi le cetăţ ii. Î evident, Lot îi aştepta pe cei doi „îngeri”, care, dealtfel, se dovedir ă curând a fi nişte ni, pe care el îi recunoaşte şi-i pofteşte ospitalier să înnopteze în casa sa. Destr ăbălaţ ii latează Biblia, doresc atunci „să-i cunoască pe str ăini”. Aceştia se dovedesc îns ă capabili ntr-un singur gest s ă-i oblige pe băştinaşii vicioşi să renunţ e la poftele lor şi zurbagiii pur şi simplu înlăturaţ i. „Îngerii” - spune Biblia (Facerea, XIX, 12-14) - îi cer st ăruitor lui Lot să păr ăsească cât aşul, împreună cu soţ ia, fiii şi fiicele sale, cu ginerii şi nurorile sale, căci oraşul, îl ei, va fi în curând nimicit. Familia, luând totul ca o glum ă nesăbuită a bătrânului Lot, nu ordă acestei stranii invitaţ ii încrederea cuvenit ă. Dar să revenim la cuvintele lui Moise: „Iar în rev ărsatul zorilor gr ăbeau îngerii pe Lot, zicând: «Ia scoal ă, ia-ţ i femeia şi pe ce te ale tale pe care le ai şi ieşi, ca să nu pieri şi tu pentru nedrept ăţ ile cetăţ ii!» Dar fi zăbovea, îngerii, din mila Domnului către el, l-au apucat de mân ă pe el şi pe femeia lui şi e cele două fete ale lui. Şi, scoţ ându-l afar ă, unul din ei a zis: «Mântuie şte-ţ i sufletul t te uiţ i înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi la munte, ca s ă nu pieri cu ei!... Gr ăbe r şi fugi acolo: că nu pot să fac nimic până nu vei ajunge tu acolo” (Facerea, XIX, 15, 16, 17 şi-22). Nu există nici o îndoială, în lumina relatărilor biblice, că cei doi str ăini, „îngerii”, dis e puteri necunoscute locuitorilor oraşului. Felul sugestiv în care zoresc ei familia lui Lot să păr ăsească acele locuri dă, de asemenea, de gândit. Când tata Lot ezită, ei îl a mâini şi îl scot afar ă din oraş. Trebuie să fi fost o problemă de minute! Lot trebuia, a şa c ordonaser ă ei, să se refugieze în mun ţ i f ăr ă a mai întoarce capul. Se pare că tata Lot nu avea un respect nemărginit faţă de „îngeri”, pentru c ă î şi permitea t l fel de fel de obiec ţ ii. „...Dar nu voi putea să fug până în munte, ca să nu mă ajungă prim să nu mor...” (Facerea, XIX, 19). Puţ in mai târziu, „îngerii” îi destăinuie că nu-i pot fi un ajutor dacă refuză să-i asculte. Ce s-a întâmplat, în fond, la Sodoma? Ne vine greu s ă credem că Atotputernicul ar fi fost legat de un plan cu termene fixe. De ce, în acest caz, îngerii erau atât de
gr ăbiţ i? Sau p
oate, totuşi, distrugerea oraşului era cumva prev ăzută cu o precizie de minute de c ătre o putere misterioasă? Poate că număr ătoarea inversă începuse deja şi „îngerii” ştiau acest luc acesta, evident, scaden ţ a distrugerii nu mai putea fi amânată. Nu exista oare o metodă mai simplă pentru salvarea familiei Lot? De ce trebuiau ei să meargă neapărat pe munte? Şi de ce pentru nimic în lume - nu le era î t fugarilor să întoarcă măcar o dată capul? S-ar p ărea că sunt întrebări nepotrivite pentru etare serioas ă. Totuşi, de când asupra Japoniei au fost aruncate dou ă bombe atomice, ştim ce fel de distrugeri provoacă ele; ştim, de asemenea, c ă fiinţ ele expuse direct radiaţ iilo r pier sau sunt doborâte de boli incurabile. S ă o spunem pe şleau: Sodoma şi Gomora au fost distruse pe baza unui plan, deci inten ţ io nat, printr-o explozie nuclear ă. Poate că „îngerii” - ne continuăm noi speculaţ iile - intenţ ur şi simplu, să distrugă materiale fisionabile primejdioase, dar în orice caz voiau s ă ni micească o populaţ ie care le era ostilă. Momentul declanşării exploziei era dinainte şi prec is stabilit. Cei care urmau s ă scape trebuiau - precum familia Lot - să se adăpostească un t imp în munţ i, la o depărtare de mai mulţ i kilometri de centrul exploziei. Este ştiut că pereţ ii stâncoşi absorb radiaţ iile cele mai puternice, mai primejdioase. Dar upă cum se ştie - soţ ia lui Lot s-a întors şi a privit îndăr ăt, deci în direcţ ia globului s c. Nu este de mirare c ă ea s-a pr ăbuşit moartă pe loc. „Atunci Domnul a slobozit peste Sod oma şi Gomora ploaie de pucioas ă şi foc...” (Facerea, XIX, 24). Relatarea catastrofei se termină în Biblie (Facerea, XIX, 27-28) în felul următor: „Iar Avra am s-a sculat dis-de-dimineaţă şi s-a dus la locul unde stătuse înaintea Domnului şi, căutân re Sodoma şi Gomora şi spre toate împrejurimile lor, a văzut ridicându-se de la p ământ fumeg e, ca fumul dintr-un cuptor”. Noi nu putem fi la fel de creduli ca şi str ămoşii noştri. Cu toată bunăvoinţ a, nu mai putem ede într-un Dumnezeu atotştiutor, atotputernic, omniprezent, pe lâng ă care timpul se scurge f ăr ă să-l at ingă şi care, totuşi, nu este stăpânul viitorului. Dumnezeu a creat omul şi s-a declarat sat isf ăcut de opera sa. Şi, totuşi, el va regreta mai târziu fapta sa, pentru c ă acelaşi creato r va hotărî să extermine oamenii. Nouă, copiilor unei epoci lipsite de prejudecăţ i, ne vine, de asemenea, greu s ă ne închipuim un Dumnezeu prea milostiv, care, printre nenumăraţ ii copii îndr ăgiţ i, favorizează tocmai familia lui Lot. Vechiul testament insistă asupra rela tării unor întâmplări în care Dumnezeu singur sau îngerii săi coboar ă din cer cu mare tămbăl vârtej de fum. Una dintre descrierile cele mai pasionante ale unui astfel de eveni ment este aceea a profetului Iezechlel: „În anul al treizecilea, în ziua a cincea a lunii a patra, m ă aflam între robi, la râul Cheb on, unde mi s-au deschis cerurile şi am văzut nişte vedenii dumnezeie şti... Eu priveam şi iată venea dinspre miazănoapte un vânt vijelios, un nor mare şi un val de foc, care r ăspânde a în toate păr ţi le raze str ălucitoare; iar în mijlocul focului str ălucea ca un metal în văpa în mijloc am văzut ceva ca patru fiare, a c ăror înf ăţ işare semăna cu chipul omenesc. Fiecar n ele avea patru feţ e şi fiecare din ele avea patru aripi. Picioarele lor erau drept e, iar copitele picioarelor erau cum sunt copitele picioarelor de vi ţ el şi scânteiau c a arama str ălucitoare” (Iezechiel, I, 4, 5, 6). Iezechiel descrie foarte precis aterizarea acestui vehicul ceresc. El vede, priv ind cu deosebit ă atenţ ie, cum vehiculul, care str ălucea şi sclipea, venea dinspre nord, stârnind din nisipul pustiului un nor uriaş. Să ni-l închipuim pe Dumnezeu atotputernicu l, creatorul tuturor religiilor: are el nevoie, Cel atât de puternic, s ă vină gonind n ebune şte dintr-o anumită direcţ ie? Nu poate fi f ăr ă mare zarvă şi f ăr ă zgomote şi vuiete aco doreşte? Dar să-l lăsăm pe profetul Iezechiel să-şi continue relatarea: ”Când m ă uitam eu la fiecare, am văzut jos, lângă aceste fiare, câte o roată la fiecare din cele patru feţ e ale lor. Acest e roţ i, după înf ăţ işarea lor, parcă erau de crisolit, iar după f ăptur ă toate aveau aceea şi î uirea şi după f ăptura lor, ele parcă erau vârâte una în alta. Ele înaintau în tuspatru p ăr ţi le, şi în timpul mersului nu se întorceau. Obezile lor formau cerc larg şi de o înălţ ime înfricoşată, şi aceste obezi la tuspatru erau pline de ochi de j rejur. Când mergeau fiarele, mergeau şi roţ ile de lângă ele, şi când se ridicau fiarele de l p ământ, se ridicau şi roţ ile” (Iezechiel, I, 15, 16, 17, 18, 19). Descrierea este excelent ă. Iezechiel crede că roţ ile se îmbucă una într-alta. Iluzie optică! oate tot atât de bine s ă fie vorba de un tăvălug cu spirale ca acelea pe care le foloses c americanii în prezent pe terenurile nisipoase sau mlăştinoase. Iezechiel observ ă că roţ ile
se ridică de pe pământ o dată cu aripile. Aceasta corespunde întocmai realit ăţ ii.
Făr ă îndoială că roţ ile unui vehicul „pentru orice mediu”, ceva în genul unui elicopter amfi u r ămân pe pământ când aparatul î şi ia zborul. Să urmărim în continuare textul profetului: „ i, scoal ă în picioare, că am să-ţ i vorbesc”(Iezechiel, II, 1). Această voce o auzi cronicarul nostru şi se prosternă cu frică şi veneraţ ie cu faţ a la pămân le str ăine i se adresar ă lui Iezechiel al nostru numindu-l „Fiul omului” şi î şi exprimar ă do de a vorbi cu el. Mai departe, profetul scrie: „...şi am auzit îndăr ăt un glas mare ca de tunet, care zicea: «Binecuvântată fie slava Domnului în locul unde sălăşluieşte el. Şi am ma t zgomotul fiarelor care băteau din aripi şi huruitul roţ ilor de lângă ele şi bubuit puterni c de tunet” (Iezechiel, III, 12-13). Iezechiel menţ ionează, pe lângă descrierea foarte precisă a vehiculului, şi zgomotul pe care monstrul acesta nemaiv ăzut îl produce în momentul ridicării. El vorbeşte despre bătaia arip ilor şi despre huruitul roţ ilor. Relatarea aceasta a unui martor ocular nu ne d ă oare de gândit? „Zeii” vorbesc cu Iezechiel şi îi cer să facă ordine şi rânduială în ţ ar ă. 11 iau lul lor, dovedindu-i astfel c ă nu au păr ăsit încă ţ ara. Evenimentul pare s ă fi f ăcut o im ie puternică asupra profetului, căci revine neobosit asupra descrierii vehiculului îns p ăimântător. Încă în trei rânduri descrie cronicarul roţ ile care se îmbucă una într-alta şi se deplasează direcţ ii f ăr ă să se întoarcă în mişcarea lor. Deosebit de mult l-a impresionat faptul că înt rp al aparatului, spatele, braţ ele şi aripile, chiar şi roţ ile erau prevăzute cu ochi. Cât d espre scopul şi ţ inta călătoriei lor „zeii” le vor dezvălui cronicarului mai târziu, atunci vor spune c ă tr ăieşte în mijlocul unui neam îndăr ătnic, care are urechi, dar nu laude, are o i, dar nu vede. Dup ă ce este astfel lămurit asupra societ ăţ ii în care tr ăieşte, urmează - ca în mai toate re rivitoare la aceste „pogorâri” - sfaturi şi recomandări pentru o bună rânduială şi ordine, p ru crearea unei adevărate civilizaţ ii. Iezechiel î şi ia misiunea foarte în serios şi transmi te mai departe sarcinile „zeilor”. Iată-ne încă o dată în faţ a unui vraf de întrebări. Cine a vorbit cu Iezechiel? Ce fel de fi u fost acestea? „Zei” în înţ elesul tradiţ ional al cuvântului fireşte că nu erau. Aceştia, de u au nevoie pentru a se deplasa dintr-un loc în altul de nici un fel de vehicul. U n asemenea mijloc de locomo ţ ie nu ni se pare potrivit cu imaginea atotputernicului Dumnezeu. În Cartea c ăr ţi lor este pomenită o altă invenţ ie cu caracter tehnic, care merit ă să fie amin această ordine de idei, în spirit obiectiv. Este vorba de „chivotul legii”, a c ărui constr ucţ ie se întemeiază pe indicaţ ii foarte precise date de „Dumnezeu” lui Moise (Ieşirea, XXV, ). Dimensiunile chivotului, precizate până la centimetru, aliajul metalelor, amplasamen tul şi felul pârghiilor şi verigilor, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Dumnezeu îl î de mai multe ori pe Moise s ă execute indicaţ iile întocmai aşa cum o dorea el şi să bage de s eam ă să nu facă nici o greşeală. „Vezi să faci toate după modelul ce ţ i s-a ar ătat în munte. XXV, 40). „Dumnezeu” îi aduce la cunoştinţă profetului că-i va vorbi el însuşi, şi anume prin capacul ui. El îl avertizeaz ă că nimeni nu trebuie să se apropie de acesta, iar pentru transport area lui d ă indicaţ ii precise privind veşmintele şi încălţările ce urmează a fi purtate de c e-l transport ă. Dar, cu toate precauţ iile, tot se va produce un accident, atunci când David va ordona transportarea chivotului (Cartea a II-a a regilor, VI), însărcinându-l pe Uza să meargă alături, asemenea unui str ă jer. La un moment dat, nişte boi care treceau prin apropiere l-au adulmecat, fiind gata să-l r ăstoarne. Uza a pus mâna pe lad ă, dar, ca lovit de tr ăsnet, a căzut pe loc şi a murit Făr ă îndoială că chivotul legii era încărcat cu electricitate. Dacă s-ar reconstrui astăzi a parat, urmărind cu exactitate instrucţ iunile primite de Moise, s-ar obţ ine un conducto r electric cu o tensiune de mal multe sute de volţ i. Condensatorul era format din dou ă plăci de aur, una pozitivă, alta negativă. Unul din heruvimii de aur montaţ i pe capac trebuie să fi ţ inut loc de magnet. Chivotul devenea astfel un megafon, poate chiar un fel de instalaţ ie de emisie-recepţ ie, care-i permitea lui Moise să menţ ină o legătur ă per nentă cu nava spaţ ială. Detaliile privind construirea chivotului legii pot fi găsite în Biblie cu lux de am ănu nte. Făr ă să trebuiască să ne împrospătăm memoria, avem în minte faptul că chivotul era ades rat de scântei şi că Moise se folosea de acest ”emi ţător” ori de câte ori avea nevoie de un or sau de un sfat. Profetul auzea vocea Domnului, dar fa ţ a nu i-a putut-o vedea ni cicând. Atunci când îl rug ă într-o zi să i se arate, Domnul îi r ăspunse: „...Faţ a mea însă n s-o vezi, că nu poate vedea omul
faţă mea şi să tr ăiască”. Şi iar ăşi a zis Domnul: „Iată aici la mine un loc; şezi pe stânca aceasta. Când va trece sla ea, te voi ascunde în scobitura stâncii şi voi pune mâna mea peste tine până voi trece. Iar când voi ridica mâna mea, tu vei vedea spatele meu, iar fata mea nu o vei vedea!” (Ieşir ea, XXXIII, 20, 21. 22, 23). Există coincidenţ e uimitoare. În epopeea lui Ghilgame ş, legendă sumeriană mult mai veche dec
Biblia, găsim în cea de-a cincea t ăbliţă, în chip straniu, cuvinte asemănătoare: „Nici un o oate ajunge pe muntele unde locuiesc zeii. Acela care va privi zeii în fa ţă trebuie să p iar ă”. În diferite scrieri antice care prezint ă fragmente din istoria omenirii se află evocări foarte asemănătoare. Din ce cauză nu voiau „zeii” să-şi arate faţ a? De ce se temeau? De ce ţ ei să-şi păstreze anonimatul? Sau poate că evocarea lui Moise din Ie şirea î şi are izvorul în peea lui Ghilgame ş? Lucrul este perfect posibil. În fond, Moise, care a fost crescut la curtea faraonului, a avut poate atunci acces la biblioteci, sau a putut dobând i informa ţ ii despre vechile taine. Poate c ă trebuie să punem sub semnul întreb ării şi data întocmirii Vechiului testament. Davi d, care a tr ăit mult mai târziu, a avut şi el de luptat cu ni şte uriaşi ce aveau câte şase d ete la mâini şi la picioare (Cartea a II-a a regilor, XXI, 18-22). Este, de asemenea, posibil ca toate aceste basme, legende şi povestiri din timpuri imemoriale să fi exi stat adunate într-un loc anume, de unde au fost ulterior r ăspândite, copiate şi oarecum amestecate prin diferite ţări. Descoperirile f ăcute în ultimii ani în jurul Mării Moarte (manuscrisele de la Qumran) co mpletează cu informaţ ii valoroase şi surprinzătoare povestea Genezei din Biblie. Scrieri , până acum necunoscute, relateaz ă încă o dată despre vehicule cere şti, de fii ai cerului, d roţ i şi de fumul pe care-l împr ăştiau în jurul lor apariţ iile zbur ătoare, în Apocalipsul lui (cap. XXXIII), Eva priveşte spre cer şi vede trecând o nav ă luminoasă trasă de patru vultur i str ălucitori. Moise afirmă că nici o fiinţă pământeană nu ar fi putut să descrie splendoar stei apariţ ii. În cele din urmă, aparatul se îndreapt ă spre Adam, în timp ce dintre ro ţ ile sale se împr ăşti Acest pasaj, consemnat după atâtea altele, nu ne spune nimic nou, cu excepţ ia faptulu i că pentru prima dată se pomeneşte în legătur ă cu Adam şi Eva despre care luminoase, ro ţ i ş chip de apari ţ ii divine. Şi în sulul lui Lameh s-a putut descifra o relatare a unei întâmpl ări cu totul ieşite din co mun. Din păcate, acest document a fost recuperat fragmentar, astfel încât din text lip sesc propozi ţ ii şi alineate întregi. Dar ceea ce ne-a r ămas este atât de surprinz ător, încât ită să fie povestit. Tradiţ ia spune că, întorcându-se într-o bună zi acasă, Lameh, tatăl lui Noe, fu surprins găs copil care după înf ăţ işare nu semăna de loc cu ceilalţ i membri ai familiei. Lameh îl face s sale, Bat-Enoş, reproşuri aspre, afirmând că copilul nu este al lui. Aceasta se jur ă pe to t ce are mai sfânt că fiul e al lui tata Lameh, şi nicidecum al vreunui soldat sau al vreunui str ăin, sau”Fiu al cerului”. (Despre ce fel de „Fiu al cerului” vorbeşte de fapt Bat -Enoş? Cu atât mai mult, cu cât această dramă de familie se întâmplă înaintea potopului.) La dă crezare cuvintelor soţ iei sale şi, profund neliniştit, se duce să cear ă povaţ a tatălui s tusalem. De îndată ce ajunge la el, îi povesteşte trista întâmplare. Matusalem îl ascultă cu atenţ ie tur ă chibzuinţă hotăr ăşte s-o pornească şi el la drum pentru a-l consulta pe în ţ eleptul Enoh a str ăină, apărută în familie ca un pui de cuc, provocase o atare agita ţ ie, încât bătrânul s purcead ă la îndepărtata şi obositoarea călătorie până la Enoh. Originea copilului trebuia lămurită! El îi povesteşte lui Enoh cum că soţ ia fiului său a dat aştere unui băiat care seamănă mai mult cu un „Fiu al cerului” decât cu un om: ochii, pielea p ărul, comportarea, totul îl deosebesc, afirm ă el, de ceilalţ i membri ai familiei. După ce a ascultat povestea, în ţ eleptul Enoh l-a trimis acasă pe Matusalem cu o veste di ntre cele mai alarmante: o pedeaps ă groaznică se va abate asupra Pământului şi a locuitori lor săi. „Carnea” toată este osândită să piar ă, fiindcă este păcătoasă şi depravată. Cât des r ăin pe care familia l-a suspectat, el va fi cel care va da via ţă unei noi rase, chema tă să supravieţ uiască groaznicei pedepse rostite împotriva omenirii de marele tribunal; de aceea să-i poruncească fiului său, Lameh, să boteze noul născut cu numele de Noe. Matusalem f ăcu cale întoarsă şi-şi vesti întocmai fiul despre cele ce-l aşteaptă. Lui Lameh r ămase altceva de f ăcut decât să-l recunoască pe acest copil neobi şnuit şi să-l numească No a ce uimeşte în această poveste de familie este prorocirea prin care înc ă părinţ ii lui Noe,
chiar şi bunicul Matusalem, au fost preveni ţ i de potopul ce urma să se abată asupra oam enilor de către acelaşi Enoh care curând dup ă aceea, potrivit legendei, va urca pentru t otdeauna la ceruri pe un car de fl ăcări. Citind o astfel de poveste, nu se pune oare întrebarea dac ă nu cumva specia umană este rezultatul unui act voit de „pr ăsire” al unor fiinţ e debarcate de pe vreo planet ă str ăină? m să ne explicăm altfel raţ iunea fecundării repetate a speciei umane de către uriaşi sau de fii ai cerului însoţ ită de nimicirea unor exemplare umane nereu şite? În această perspectivă, otopul devine o catastrof ă pregătită din vreme şi cu grijă de către nişte fiinţ e necunoscute borâte pe P ământ în scopul de a nimici specia uman ă în întregime, în afara câtorva indivizi Dacă potopul - a cărui realitate este dovedită din punct de vedere istorie - a fost efecti v pl ănuit cu câteva sute de ani înainte ca Noe să primească porunc ă de a-şi întocmi arca, at nu mai poate fi, desigur, vorba de a-l considera drept o osând ă divină. Posibilitatea creării unei specii umane evoluate sub aspect intelectual nu mai est e ast ăzi o teză chiar atât de absurd ă. După cum legenda cet ăţ ii Tiahuanaco şi inscripţ iile g pe frontonul Por ţi i Soarelui vorbesc despre o nav ă spaţ ială ce a adus pe Pământ pe str ămoaş astr ă, care a dat na ştere unul mare num ăr de copii, tot astfel şi vechile scrieri religi oase nu contenesc să relateze mereu că „Dumnezeu” a creat omul dup ă chipul şi asemănarea sa. xistă însemnări din care aflăm că „Dumnezeu” a fost nevoit s ă facă diverse experienţ e până c urmă, a reuşit să creeze pe om a şa cum a vrut El! Se poate în orice caz presupune, dac ă admitem ipoteza venirii unor fiin ţ e inteligente str ăine din cosmos pe Pământ, că omul modelat de ci seamănă astăzi cu acele fiinţ e legendare ne. În acest şir de ipoteze, şi jertfele pe care „zeii” le pretindeau de la str ămoşii noştri con uie enigme curioase. Într-adev ăr, ei nu se mulţ umeau numai cu tămâie şi jertfe de animale. P e notele lor de comand ă erau adeseori men ţ ionate chiar şi monede bătute din aliaje presc rise cu precizie. La Ezeon-Geber s-a descoperit cea mai mare topitorie din Orien tul antic: un furnal pentru topit metale ridicat dup ă cele mai moderne norme, cupr inzând un sistem întreg de canale de aerisire, de co şuri şi alte deschideri practicate în scopuri precise. Exper ţi i noştri în prelucrarea minereului nu şi-au putut explica pân ă în pr ent cum de s-a putut obţ ine cupru în aceast ă instalaţ ie str ăveche. Că aici se fabrica într-adev ăr cupru, o dovedesc depozitele de sulfat de cupru acumula te în pe şterile şi fabricile din jurul Ezeon-Geberului. Toate aceste descoperiri au o vechime de cel pu ţ in 5 000 de ani. Dacă cosmonauţ ii noştri vor întâlni într-o zi pe vreo pla tă îndepărtată fiinţ e primitive, acestea îi vor lua, f ăr ă îndoială, drept „zei” sau „fii ai auţ ii noştri vor avea probabil pe acele meleaguri, necunoscute şi încă nebănuite, acelaşi av s asupra primitivilor din acea lume pe care i-au avut asupra îndepărtaţ ilor noştri str ămoşi fiinţ ele legendare venite din univers. Ce decep ţ ie ar fi însă dacă în acele locuri necunoscu te progresul ar fi fost mai timpuriu şi cosmonauţ ii noştri nu ar fi întâmpinaţ i ca „zei”, ci utaţ i cu un zâmbet condescendent, a şa cum te compor ţi cu nişte fiinţ e r ămase mult în urmă. CAPITOLUL AL V-LEA „Zeii” se împerecheau bucuros cu oamenii. Alte vehicule trecute în revistă. Date privind f or ţe le de acceleraţ ie. Prima relatare a celor observate dintr-o navă cosmică. Un supravi eţ uitor al potopului, povesteşte. Ce înţ elegem prin „adevăr”? Săpăturile întreprinse la începutul veacului nostru în zona dealului de la Kuiungik au sco s la iveală douăsprezece tăbliţ e de lut care apar ţi nuser ă bibliotecii regelui asirian Assurb anipal. Pe ele era consemnat ă, în graiul akkadienilor, o epopee eroică cu o mare puter e de evocare. Între timp s-a mai găsit un al doilea exemplar, datând de pe vremea rege lui Hammurabi. Ast ăzi nu mai există nici un dubiu, că versiunea original ă a epopeii lui Ghilgame ş a apărut la sumerieni, un popor misterios, a cărui origine a r ămas necunoscut ă, dar de la care am moştenit un uimitor şir de numere şi cunoştinţ e astronomice la un nivel excep ţ ional de în t. Este evident că firul roşu al epopeii lui Ghilgameş merge paralel cu cartea întâi a Bib liei, Facerea. Prima tăbliţă de lut de la Kuiungik ni-l înf ăţ işează pe Ghilgameş, erou slăvit, în chip de c
al zidurilor care înconjurau cetatea Uruk. Despre „zeul cerului” se mai poate citi că t r ăia într-un palat grandios, care dispunea pân ă şi de hambare pentru grâne; pe zidurile cetă stăteau necontenit de paz ă str ă jeri. Deoarece Ghilgameş provenea din împreunarea unui „zeu”
un om, el era considerat două treimi „zeu” şi o treime „om”. Cum pelerinii care vizitau cet atea Uruk nu mai văzuser ă niciodată până atunci ceva asemănător ca for ţă şi frumuseţ e, ei pr ul său cu teamă şi uimire. Cea de-a doua tăbliţă povesteşte că zeiţ a cerului, Aruru, a creat şi un al doilea personaj, Enkidu, foarte amănunţ it descris. Corpul lui era în întregime acoperit de p ăr, nu cunoştea nimic despre oameni şi despre ţ ara lui, drept veşmânt folosea blănurile, se hr ănea cu ierbur i de câmp şi bea laolaltă cu animalele din aceea şi adăpătoare, ba chiar se zbenguia în valur preun ă cu vieţ uitoarele apelor. Când Ghilgameş, regele cetăţ ii Uruk, a aflat de existenţ a acestei fiinţ e primitive, a porunc it să i se ofere o femeie frumoasă pentru a-l smulge din tov ăr ăşia animalelor. Sălbaticul En kidu, care s-a lăsat prins (nu ni se spune dacă bucuros) în capcana pe care i-a întins-o regele, a petrecut şase zile şi şase nopţ i cu o femeie tânăr ă de o frumuseţ e aproape dumnez că. Mica combinaţ ie urzită de rege dă de gândit: într-o lume primitivă, ideea unei împereche unui semizeu cu un semianimal nu pare deloc un lucru obi şnuit. O dată cu cea de-a treia tăbliţă revenim la fabulaţ iile tradiţ ionale: un nor de praf purcede din depărtări, cerul începe să vuiască, pământul se cutremur ă şi, în cele din urmă, î şi fac oarelui”, care-l înşfacă pe Enkidu în ghearele sale puternice şi, bătând tare din aripi, îi el. Citim, nu f ăr ă surprindere, că Enkidu î şi simţ ea trupul parcă acoperit cu plumb, greu ca stâncă. Povestitorii din vechime nu sufereau, desigur, de lipsă de imaginaţ ie; la rândul lor, traducătorii şi copiştii au mai îmbogăţ it şi ei povestea original ă cu aportul lor personal. nde puteau şti însă cronicarii din antichitate c ă un corp supus unei anumite accelera ţ ii d evine greu ca plumbul? Nouă ne sunt cunoscute legile gravita ţ iei şi ale acceleraţ iei. Ştim să calculăm cu precizie presiunea care-l împinge pe cosmonaut în scaunul s ău în momentul st artului rachetei. Dar cum i-a venit oare str ăvechiului cronicar tocmai aceast ă idee? Cea de-a cincea tăbliţă relatează cum au pornit Ghilgame ş şi Enkidu împreună să facă o vizit ilor”. Ei au văzut de la mare depărtare str ălucind turnul în care locuia zei ţ a Irninis. Săge şi celelalte proiectile pe care, ca nişte călători prevăzători, le-au aruncat asupra paznic ilor au r ămas f ăr ă efect, deoarece toate au rico şat când i-au atins. Când, în cele din urmă, ajuns pe meleagurile interzise oamenilor, o voce puternic ă i-a oprit: „Întoarceţ i-vă de un de aţ i venit! Nici unui muritor nu-i este îngăduit să păşească pe muntele sacru, unde tr ăies ii. Acela care-i priveşte pe zei în fa ţă trebuie să piar ă!” „Faţ a mea nu vei putea s-o vezi, c ă nu poate vedea omul fa ţ a mea şi să tr ăiască...”, citim î A şaptea tăbliţă cuprinde prima călătorie în spaţ iu relatată de un martor ocular. Dup ă ce a atru ore în ghearele de fier ale unui vultur, Enkidu începe să-şi împărtăşească impresiile. tul relatării sale: ”El îmi spuse: «Uită-te în jos, spre Pământ! Cum arată? Priveşte marea! pare?”. Iar Pământul era ca un munte şi marea ca o băltoacă. Şi el î şi reluă zborul în sus tru ore şi-mi zise: «Uită-te în jos, spre Pământ! Cum arată? Priveşte marea! Cum ţ i se pare? tul era cât o gr ădină şi marea ca apa care curge printr-o gr ădină. Din nou î şi reluă zborul şi mai sus timp de alte patru ore şi-mi spuse iar: «Uită-te în jos, e Pământ! Cum arată? Priveşte marea! Cum ţ i se pare?” Iar Pământul ar ăta ca o coleaşă şi mar e”. Legenda pretinde, aşadar, că o fiinţă ar fi văzut cândva globul p ământesc de la mare înălţ im rea este prea exactă pentru a putea fi produsul exclusiv al fanteziei! Cine ar fi putut s ă ofere informaţ ii conform cărora Pământul văzut „de sus” seam ănă cu o coleaşă, iar m oare atâta timp cât nu exist ă nici o reprezentare a globului v ăzut „de sus”? Pentru că privi de la mare altitudine, Pământul se prezintă într-adevăr ca un mozaic de uscat şi de ape. Cân aceeaşi tăbliţă se refer ă la o uşă care vorbeşte asemenea unei fiinţ e, recunoaştem f ăr ă a st straniul obiect un difuzor. A opta t ăbliţă descrie moartea lui Enkidu - cel care a văzut, pare-se, Pământul de la o în ăl siderabilă -, r ăpus de o boal ă atât de misterioasă, încât Ghilgameş se întreabă dacă el nu a otr ăvit de r ăsuflarea veninoas ă a vreunui animal ceresc. Cum de s-o fi înfiripat în mintea lui Ghilgameş bănuiala că r ăsuflarea unei fiare cere şti ar fi putut provoca o boal ă incurab ilă şi mortală? A noua tăbliţă ne relatează cum l-a jelit Ghilgameş pe prietenul său Enkidu şi cum, stăpânit ul că şi el ar putea fi doborât de aceea şi boală, se hotăr ăşte să întreprindă o lungă călăto or. Tăbliţ a povesteşte cum a ajuns Ghilgame ş până la doi munţ i care susţ ineau bolta cereasc ă
care se arcuia Poarta Soarelui. Dinaintea ei este întâmpinat de ni şte uriaşi, care, după d iscuţ ii îndelungate, îl lasă să treacă, el fiind pe trei sferturi zeu. În cele din urm ă, des r ă gr ădina zeilor, dincolo de care se afl ă marea nesfâr şită. De-a lungul drumului, zeii îl a rtizează în două rânduri pe eroul nostru: „încotro te îndrep ţ i tu, Ghilgameş? Viaţ a pe care
o vei găsi. Atunci când zeii au creat oamenii, au h ăr ăzit acestora moartea, p ăstrând viaţ a v că pentru ei”. Ghilgameş nu se lasă însă impresionat. În pofida tuturor primejdiilor, el vrea să ajungă pân tnapiştim, str ăbunul oamenilor. Dar Utnapiştim tr ăia dincolo de marea cea mare şi nici o c ale nu ducea pân ă la el, până acolo zbura doar Zeul soarelui. înfruntând fel de f el de prime jdii, Ghilgameş str ăbate marea, astfel că cea de-a unsprezecea t ăbliţă evocă întâlnirea sa c piştim. Eroul găseşte înf ăţ işarea părintelui omenirii prea puţ in deosebită de a lui, ba socoate chia aseamănă între ei precum tatăl cu fiul său. Utnapiştim îi povesteşte lui Ghilgameş trecutul cru curios, îi vorbeşte la persoana întâi singular. Spre uimirea noastr ă, părintele oamenilor descrie un tablou amănunţ it şi plastic al potopu lui: „Zeii”, arată el, l-au prevenit cu multă vreme înainte de izbucnirea năpastei şi i-au p uncit să construiască o corabie pe care s ă-şi afle adăpost femeile şi copiii, rudele sale, p recum şi meşteşugari de tot felul. Evocarea potopului, a întunericului care s-a abătut pes te Pământ, a apelor în creştere, a deznădejdii oamenilor pe care nu a putut s ă-i ia cu el co nstituie şi astăzi un text de o mare for ţă emotivă. Regăsim aici, ca şi în versiunea biblică despre Noe, povestea corbului şi a porumbelului t rimişi de pe corabie în recunoaştere, iar când, în cele din urmă, apele au scăzut, corabia, doma celei din Biblie, s-a oprit într-un vârf de munte. Cele două versiuni ale potopul ui, cea din epopeea lui Ghilgameş şi consemnarea biblică, corespund incontestabil de l a un cap ăt la altul, fapt pe care nu-l t ăgăduieşte nici un cercetător. Paralelele captivea ză, deoarece avem de-a face cu semne prevestitoare diferite şi „zei” diferiţ i. În timp ce versiunea biblic ă a potopului pare a fi, prin forma ei, o repovestire, ac eea a lui Utnapi ştim - prezentată ia persoana întâi singular - dă impresia relatării unui su ieţ uitor, deci a unui martor ocular al evenimentelor. Faptul c ă această catastrof ă - potopul - a avut loc cu adev ărat acum câteva milenii în Orien antic este atestat în mod neîndoielnic. Vechile texte cuneiforme babiloniene dau chi ar indica ţ ii precise privind locul unde ar trebui s ă se afle vestigiile cor ăbiei lui N oe. De altfel, la sud de Muntele Ararat s-au g ăsit trei bucăţ i de lemn care ar putea s ă constituie indicii ale locului în care a acostat arca. Şansele de a se descoperi urm e materiale ale unei cor ăbii construite probabil din lemn cu 6.000 de ani înainte su nt, de altfel, minime. Epopeea lui Ghilgameş nu este alcătuită numai din relatări despre timpuri pe atunci deja îndepărtate, ci abundă şi în evocări utopice care nu puteau fi n ăscocite de nici o persoan ă tă în perioada elabor ării tăbliţ elor, şi cu atât mai puţ in adăugate de traducătorii şi copiş trudit asupra lor în secolele următoare. Prezumţ ia se întemeiază tocmai pe faptele evocate, a c ăror interpretare ne obligă să afirmăm ele trebuie să fi fost efectiv cunoscute de autorii epopeii. „ Dar poate c ă, în această be znă, noi ipoteze ar putea să aducă puţ ină lumină? Este cumva posibil ca ac ţ iunea epopeii nic să nu se fi desf ăşurat în Orientul antic, ci în regiunea Tiahuanaco? Este oare de neconcep ut ca urma şi ai lui Ghilgameş să fi venit din America de Sud aducând cu ei aceast ă legendă? Un r ăspuns afirmativ ar putea explica referirile la Poarta Soarelui şi la str ăbaterea mării şi totodată, brusca apariţ ie a civilizaţ iei sumeriene, întrucât este bine cunoscut fap l că toate operele ulterior create la Babilon î şi au originea în civilizaţ ia sumeriană. Neîndoielnic, cultura superioar ă a Egiptului dispunea de biblioteci în care vechile se crete erau p ăstrate, învăţ ate, însuşite şi transcrise. Ne amintim că Moise, care a crescut l rtea faraonului, a avut mai mult c ă sigur acces la venerabilele incinte ale biblio tecilor, însuşindu-si uşor cunoştinţ ele tăinuite, deveni un iniţ iat, care se presupune c ă a s personal cinci dintre căr ţ ile ce-i sunt atribuite, deşi a r ămas până azi o enigmă limba în e au putut fi scrise aceste texte. S ă admitem deci că epopeea lui Ghilgameş a ajuns din Sumer, prin intermediul asirienil or şi babilonienilor. În Egipt. Aici ar fi descoperit-o şi adaptat-o scopurilor sale tân ăr ul Moise. În această ipoteză, versiunea original ă a relatării potopului nu ar fi cea din B iblie, ci aceea din textul sumerian... De ce nu ne-am putea pune asemenea întreb ări? Nouă ni se pare că metoda clasică de cerceta re a istoriei civilizaţ iilor dispărute a ajuns într-un impas şi ca atare nu poate duce l a rezultate cu adev ărat incontestabile. Fiind prea strâns legat ă de „schema-model”, ea nu mai las ă nici un loc imaginaţ iei şi speculaţ iilor, singurele capabile să dea un impuls cre ator.
Caracterul sacru şi inviolabil al căr ţi lor Bibliei a împiedicat în multe cazuri desf ăşurarea ercetărilor privitoare la vechiul Orient. Biblia era tabu şi nimeni nu îndr ăznea să pună cea mai mică întrebare sau să exprime cea mai mic ă îndoială în legătur ă cu ea. Istoricii secolu XIX-lea şi cei de la începutul celui de-al XX-lea, deşi consideraţ i atât de luminaţ i, au r ă s tributari aceloraşi prejudecăţ i milenare numai pentru că drumul care ducea la trecut p unea implicit sub semnul întreb ării exactitatea unor afirmaţ ii biblice. Totuşi, chiar şi un creştin fanatic ar fi putut observa că numeroase relatări ale Vechiulu i Testament sunt în flagrant ă contradicţ ie cu imaginea unui Dumnezeu drept, atotputern ic şi omniprezent! Şi tocmai acela care ar dori s ă păstreze intangibile dogmele credin ţ ei biblice trebuie sau ar trebui s ă manifeste interes pentru a lămuri cine l-a instruit pe omul din antichitate, cine a alc ătuit primele coduri de viaţă socială, cine i-a tran smis normele elementare de igien ă şi cine a nimicit grupurile umane considerate depr avate. Cât despre a pretinde c ă Dumnezeul acesta pe care nu ni-l putem închipui se deplasează c u ajutorul unor vehicule pe ro ţ i şi prevăzute cu aripi, se împerechează cu femei primitive , dar se teme s ă-şi arate faţ a, toate acestea ni se par - atâta vreme cât nu pot fi dovedite -- nişte bazaconii. Afirmaţ ia teologilor că Dumnezeu este în ţ elept, f ăr ă ca noi să putem bă chip se va înf ăţ işa oamenilor şi cum anume va face din poporul s ău un popor smerit, nu se af l ă în sfera preocupărilor noastre şi ca atare nu ne propunem s-o l ămurim. Unii se mărginesc doar să refuze a privi realitatea în faţă. Dar viitorul îngustează tot mai mult aria de preo cupări faţă de trecut. În aproximativ 12 ani, oamenii vor pune piciorul pe Marte. Dac ă se va găsi acolo fie n umai o singur ă construcţ ie antică, de mult păr ăsită, un singur obiect, o singur ă pictur ă rup atestând că fiinţ e inteligente au tr ăit cândva acolo, va fi de ajuns pentru ca temeliile religiei noastre să fie puse sub semnul întreb ării, iar cele ale istoriei noastre să fie r ăsturnate. O singur ă descoperire de acest fel este suficient ă pentru ca istoria omen irii să cunoască cea mai profundă r ăsturnare şi revizuire. Dar să revenim la ipoteza pe care am formulat-o despre trecutul utopic al omenirii . Pân ă în prezent, re-constituirea ne-ar oferi următorul tablou: Într-un trecut foarte îndep tat, greu de precizat în timp, o nav ă spaţ ială str ăină descoper ă planeta noastr ă. Echipajul ileşte imediat că Pământul întruneşte toate condiţ iile pentru geneza unor fiin ţ e dotate cu i igenţă. Fireşte, „omul” acelor vremuri încă nu era homo sapiens, ci altceva... Cosmonauţ ii str ăini f undează artificial unele exemplare feminine din aceast ă specie, le cufundă - după cum spun str ăvechile legende - într-un somn adânc şi se întorc spre locurile de unde au venit. Câtev milenii mai târziu se reîntorc şi găsesc câteva exemplare de homo sapiens. Repetă experienţ a obilării de câteva ori, până când realizează, în fine, o fiinţă înzestrată cu suficientă int i putea împărtăşi normele vieţ ii sociale. Pentru a evita pericolul unei involuţ ii, dat fiind că omul nu depăşise încă starea de sălbăt şi ar fi putut chiar s ă se împerecheze cu animalele, cosmonau ţ ii nimicesc exemplarele m ai puţ in reuşite sau le iau cu ei pentru a popula alte continente. Astfel iau na ştere primele comunităţ i umane şi apar primele manifest ări de îndemânare în mun dezvoltă meşteşuguri rudimentare, se împodobesc cu desene pere ţ ii stâncilor şi ai grotelor, e inventează olăritul şi sunt construite primele locuinţ e. Primii oameni manifestă pentru cosmonau ţ ii str ăini un respect, nemărginit. Deoarece îi văd c oborând de undeva şi dispărând după aceea nu se ştie unde, îi iau drept „zei”. Dintr-un moti urit, zeii se arată mai departe interesaţ i în transmiterea cunoştinţ elor lor, î şi ocrotesc î se arată dornici să-i apere de primejdii şi să-i ţ ină departe de nelegiuiri. Ei doresc s ă o fie şi cu for ţa - o dezvoltare pozitivă a colectivităţ ii umane. Progeniturile nereuşite sunt lichidate, urmărindu-se, în schimb, ca ceilal ţ i să beneficiez e de condi ţ iile propice unei societ ăţ i capabile să se dezvolte. Evident, specula ţ ia noastr ă se aseamănă cu o ţ esătur ă din a cărei urzeală rar ă ies la iveală multe goluri. Se va spune: dovezile!” Dar viitorul va ar ăta câte dintre golurile urzelii pot fi umplute. Cartea de fa ţă nu face altceva decât s ă dezvolte o ipotez ă plecând de la diverse specula ţ ii, ca ata ea nu trebuie nicidecum s ă fie „adevărată”. Totuşi, în comparaţ ie cu teoriile de pe urma c ărora
unele religii tr ăiesc netulburate la a dăpostul unor tabu-uri, vrem şi noi să pretindem pentru ipoteza noastr ă un procent numai de verosimilitate. Ar fi, totuşi, bine poate să spunem fie şi numai o vorbă despre conc eptul de „adevăr”. Adeptul neclintit al unei religii are convingerea că este singurul deţ i nător al „adevărului”. Nu este cazul numai cu cre ştinii, ci în aceeaşi măsur ă cu adepţ ii cel
religii, mai mult sau mai puţ in r ăspândite. Teozofii, teologii şi filozofii au reflectat la doctrina lor, la dascălul lor şi la învăţătu sa şi sunt convinşi că au ajuns la cunoa şterea „adevărului”. Bineînţ eles, fiecare religie î oria ei, deţ ine promisiuni primite de la Dumnezeu, a încheiat cu Dumnezeu legăminte de spre care au propovăduit profeţ ii şi înţ elepţ ii săi... Dovezile cu privire la „adevăr” izvor una din doctrina esenţ ială a fiecărei religii. De aici rezultă faptul că gândim şi credem în spiritul unei concepţ ii viciate, în care sunte educa ţ i încă din copilărie. Fiecare generaţ ie a tr ăit şi tr ăieşte cu convingerea că este sin e deţ ine „adevărul”. Fiind ceva mai modeşti, noi consider ăm că nu poţ i poseda „adevărul”. În caz poţ i să crezi în el. Acela care caută efectiv adevărul nu poate şi n-are dreptul să-l caute exclusiv sub semn ul şi în cadrul propriei sale religii. Care este în fond scopul şi ţ inta vieţ ii? Să crezi în sau să-l cauţ i? În Mesopotamia exista elemente materiale care demonstreaz ă că, din punct d e vedere arheologic, unele fapte din Vechiul testament ar fi reale. Ele nu pot f i, totu şi, luate drept dovezi în favoarea „adev ărului” religiei respective. Dacă pe undeva sunt dezgropate oraşe str ăvechi, sate, fântâni sau inscrip ţ ii, aceste descope riri fac lumină doar în ceea ce priveşte istoria poporului care a tr ăit acolo. Dar ele n u demonstrează nicidecum că Dumnezeul acelui popor este singurul şi adevăratul Dumnezeu, şi nu vreun cosmonaut! S ăpăturile arheologice întreprinse în cele patru z ări ale lumii atestă veracitatea anumitor legende str ăvechi. Cu toate acestea, nici unui adept al cre ştinismului nu i-ar trece prin minte să recu noască, pornind de la descoperirile arheologice din Peru, pe zeul preincaşilor drept adevăratul Dumnezeu. Punctul nostru de vedere este limpede: totul este mit sau, d ac ă vreţ i, istoria tr ăită de un popor. Nici mai mult, nici mai pu ţ in. Dar aceasta, dup ă păre a noastr ă, este foarte mult. În concluzie, cel care porneşte efectiv în căutarea adevărului nu are dreptul să respingă ip eze noi sau îndr ăzneţ e, dar nedovedite, numai pentru c ă ele nu se potrivesc felului său de a gândi sau a crede. Acum o sut ă de ani, nici nu era vorba m ăcar de navigaţ ia spaţ ială. Str ăbunii noştri nu aveau deci nici un motiv s ă se întrebe dacă cumva str ămoşii noştri îndep fost sau nu vizitaţ i de fiinţ e extraterestre. Să admitem un moment ideea însp ăimântătoare şi uşi, din păcate, plauzibilă că civilizaţ ia noastr ă ar fi distrusă într-un r ăzboi atomic. Făc nişte arheologi ar descoperi dup ă 5 000 de ani r ămăşiţ ele statuii Libertăţ ii de la New York. Folosind actualul model de gândire, arheologii de mâine vor trage în mod obligatoriu c oncluzia c ă este vorba de o divinitate necunoscută, o zeiţă a focului (din cauza tor ţe i) s au poate o zeitate a Soarelui (din cauza razelor care înconjur ă capul statuii). Că ar putea fi pur şi simplu vorba de o statuie a Libertăţ ii, nici prin gând nu i-ar trece cui va care ra ţ ionează conform schemei de gândire actuale. Calea care duce spre trecut nu mai poate fi îngr ădită cu dogme. Dac ă am apucat cu adev ărat calea anevoioas ă a căutării adevărului, să păr ăsim cu curaj drumurile b ătătorite de până ac sub semnul întrebării tot ce am considerat drept şi adevărat. Nu ne mai putem permite să în chidem ochii şi să ne astupăm urechile, pe motiv că noile idei ar fi erezii şi absurdităţ i. De altfel, acum cincizeci de ani nu era oare o absurditate s ă-ţ i închipui că omul va păşi în -o zi pe Lun ă?... CAPITOLUL AL VI-LEA Toţ i cronicarii au avut oare aceeaşi fantezie stranie? Din nou şi mereu „care cereşti”! Expl ozii termonucleare în antichitate? Cum au fost descoperite planete f ăr ă ajutorul teles copului? Ciudatul calendar al stelei Sirius. În nord, nimic nou. Unde se afl ă vechil e căr ţi ? Un mesaj pentru oamenii anului 6965. Ce ar mai r ămâne din omenire dup ă o distruge re totală? Potrivit însemnărilor şi aprecierilor f ăcute până acum, în antichitate au existat fapte care conform reprezentărilor curente, n-ar fi trebuit să existe. Sârguinţ a noastr ă de a colecţ ion a diverse descoperiri n-a ajuns îns ă nici pe departe pân ă la capăt. De pildă, şi mitologia eschimoşilor are pretenţ ia că primele lor triburi au fost purtate s pre nord de c ătre „zei” cu aripi de bronz! Cele mai vechi legende indiene pomenesc des pre o pas ăre a tunetului care le-ar fi adus focul şi roadele.
În fine, mitologia mayaşi lor, Popol Vuh, pretinde că „zeii” cunoşteau tot: universul, cele patru puncte cardinale
şi chiar faptul că Pământul e rotund. De ce a încropit imaginaţ ia eschimoşilor păsări metalice? Cum se face că indienii povestesc despre o pas ăre a tunetului? De unde au putut str ămoşii mayaşilor să ştie că Pământul este r Maya şii erau înţ elepţ i, ei au atins un nivel superior de civilizaţ ie. De la ei a r ămas un ca lendar remarcabil, precum şi calcule la un nivel de necrezut. Cunoşteau anul venusia n de 584 de zile şi stabiliser ă durata anului pământesc la 365,2420 zile. (Rezultatul ex act, obţ inut azi: 365,2422!) Ne-au mai l ăsat şi un calendar calculat pentru 64 de mili oane de ani. Pe alte inscrip ţ ii mai noi s-au descoperit cifre care ajung, probabil , la calcularea timpului pentru 400 de milioane de ani. Se poate presupune c ă vest ita ecuaţ ie venusiană ar fi putut fi calculată de un creier electronic. În orice caz, es te greu s ă-ţ i închipui că ea a fost rezolvată de un popor care tr ăia în junglă! Enunţ ul şi termenii ecuaţ iei venusiene a maya şilor se prezintă astfel: Tzolkin are 260 de zile, anul terestru - 365, iar cel venusian - 584. Aceste cifre prezintă o divizibilitate uimitoare, întrucât 365 face de 5 ori, iar 584 de 8 ori 73. Ceea ce ne duce la următoarele egalităţ i: (Luna) 20 × 13 × 2 × 73 = 260 × 2 × 73 = 37.960 (Soarele) 8 × 13 × 5 ×
73 = 104 × 5 × 73 = 37.960 (Venns) 5 × 13 × 8 × 73 = 65 × 8 × 73 = 37.960
În consecinţă, după 37.960 de zile ciclurile se suprapun. Mitologia sus ţ inea că tot atunci v or veni şi „zeii” la marea reîntâlnire. Legendele popoarelor preincaşe închinate zeilor afirm ă că stelele ar fi populate şi că „zeii fi venit cândva la ei din constela ţ ia Pleiadelor. Textele originare din Sumer, Asir ia, Babilon şi Egipt reiau necontenit aceea şi legendă: „zeii” veneau din stele, pentru ca apoi s ă se reîntoarcă la ele. Călătoreau prin ceruri cu nave sau care de foc, posedau arme cumplite şi f ăgăduiau unor oameni harul nemuririi. Este firesc ca popoarele str ăvechi să-şi fi căutat zeii în ceruri şi, totodată, să-şi fi dat ber imaginaţ iei pentru a zugr ăvi cu mare lux de amănunte măreţ ia acestor apariţ ii uimitoare. Dar, şi după ce accepţ i aceasta, tot mai r ămân de elucidat multe enigme. De unde a ştiut, e le pildă, cronicarul Mahabharatei c ă există o armă cu ajutorul căreia o ţ ar ă ar putea fi osâ la doisprezece ani de secet ă? O armă atât de puternică, încât să ucidă şi f ătul din pântecel echea epopee indian ă Mahabharata este cu mult mai vast ă decât Biblia, iar după cele mai rezervate evaluări forma ei iniţ ială este cu cel puţ in 5.000 de ani mai veche. Incontest abil, aceast ă epopee merită să fie citită cu alţ i ochi. Abia dacă ne mai mir ăm când aflăm din Ramayana c ă „vimanas” adică aparatele zbur ătoare --la mari înălţ imi cu ajutorul mercurului şi al unui puternic curent de aer. „Vimanas” erau în tare să str ăbată distanţ e nelimitate, navigând tot atât de bine de jos în sus, de sus în jos nte. O nav ă aeriană demnă de invidiat pentru manevrabilitatea ei. Citatul urm ător provin e din traducerea lui N. Dutt (Anglia. 1891): „La ordinul lui Rama, minunatul vehicul urc ă, cu un vuiet asurzitor, sus, pe creasta unui nor...” Să nu omitem că textul nu se refer ă numai la obiectul zbur ător, ci cronicarul subliniază d in nou vuietul extrem de puternic. Într-un alt pasaj al Mahabharatei putem citi: „Bh ima zbura cu vimana lui lăsând o dâr ă uriaşă de lumină, care avea str ălucirea soarelui şi al gomot era asemenea tunetului furtunii” (C. Roy, 1889). Imaginaţ ia nu izvor ăşte din neant. Cum poate cronicarul să ne ofere imagini a căror reprez entare presupune existenţ a unei rachete şi în acelaşi timp să ştie că un asemenea vehicul po e s ă se deplaseze de-a lungul unei dâre luminoase, c ă produce un zgomot însp ăimântător? Într-un alt text indian, Samsaptakabadha, se fac deosebiri notabile între vehiculele care zboar ă şi cele care nu pot zbura. Prima carte a Mahabharatei dezvăluie povestea intimă a tinerei Kunti, care nu numai că a primit vizita Zeului soarelui, ci a dat şi naştere unui fiu, str ălucitor aidoma soarelui. Întrucât Kunti - încă pe atunci! - se temea d nea pe care o p ăţ ise, aşeză copilul într-un coşuleţ pe care îl lăsă să plutească pe apa unui , un om de n ădejde din casta Suta, găsi coşuleţ ul şi crescu copilul. Dacă n-ar exista asemănarea uluitoare cu povestea lui Moise, relatarea aceasta ar fi complet lipsită de semnificaţ ie. Din nou iese la iveală cu perseverenţă referirea la fecu ndarea oamenilor de către „zei”. Ca şi Ghilgameş, Arjuna, eroul Mahabharatei, întreprinde o c ălătorie îndepărtată pentru a-i căuta pe zel şi a le cere arme. Când, în sfâr şit, Arjuna re că pe zei - după
ce a trecut printr-o seam ă de pericole -, se întâlneşte chiar cu Indra în p stăpânul cerului, alături de care se afla şi soţ ia sa, Sachi. Viteazul Arjuna nu este întâm nat oricum, ci chiar într-un car ceresc de luptă, fiind invitat să călătorească împreună cu e bolta cerească. În Mahabharata sunt referiri cifrice atât de exacte, încât ai impresia c ă autorul ei a cun oscut foarte bine fenomenele despre care a scris. Cu groază este evocat ă o armă ucigătoa re pentru toţ i luptătorii care purtau asupra lor vreun obiect de metal. Cei care afl au din timp ce arm ă urma să se folosească î şi rupeau şi azvârleau de pe ei toate obiectele s
bucăţ ile de metal pe care le purtau, se aruncau în apa râurilor, sp ălându-se bine şi spălân asemenea, toate lucrurile pe care le atinseser ă. Aceasta nu f ăr ă motive temeinice, deoarece arma pricinuia căderea părului şi a unghiilor d e la mâini şi picioare. Tot ce era viu - se vait ă cronicarul - devenea palid şi-şi pierdea aga. În cartea a opta îl întâlnim din nou pe Indra în carul său ceresc alcătuit din raze. Dintre oamenii, el l-a ales şi autorizat doar pe Judhisthira să ajungă - în pofida înf ăţ işării sal itor - în cer. Nici aici nu se poate trece cu u şurinţă peste paralelismul de situaţ ii cu Eno h şi Ilie. În aceeaşi carte este descris (probabil prima relatare a unui bombardament cu o arm ă t ermonuclear ă) modul în care Gurkha a azvârlit asupra unui oraş mare, de la bordul unei p uternice vimana, un singur proiectil. Descrierea cuprinde termeni care ne reamin tesc pe cei folosiţ i de martorii oculari ai explodării primei bombe cu hidrogen deas upra atolului Bikini: un fum alb str ălucitor, de zece mii de ori mai luminos decât s oarele, s-a ridicat într-o incandescen ţă f ăr ă seamăn, lăsând în urmă un oraş pref ăcut în cen Gurkha a aterizat, vehiculul său părea în bloc str ălucitor de antimoniu. Să adăugăm, pentru ul filozofilor, afirmaţ ia categorică a Mahabhnratei potrivit c ăreia timpul este sămânţ a univ ersului... Căr ţi le tibetane Tantjua şi Kantjua pomenesc, la rândul lor, de aparate zbur ătoare preisto rice pe care le denumesc „perlele cerului”. Ambele c ăr ţ i precizează în mod categoric c ă aces informaţ ii nu sunt destinate publicului, ci constituie un secret. În c ăr ţi le Samarangan a şi Sutradhara, un capitol complet descrie nave aeriene a c ăror pupă împroşcă foc şi mercur Noţ iunea de „foc” nu are în vechile scrieri semnificaţ ia exclusivă a ceva care arde; sub den umirea general ă de „foc” - sunt luate laolaltă şi enumerate aproximativ patruzeci de fenomen e felurite, în genere magnetice şi electrice. Ne vine greu să ne imaginăm cum de au desc operit popoarele antichităţ ii că metalele grele sunt o sursa de energie, şi mai ales că au putut să o obţ ină. Nu putem nici să simplificăm într-atât lucrurile încât să declar ăm vechi anscrite pur şi simplu mituri. Marele număr de exemple extrase din vechile scrieri îngăd uie presupunerea, aproape certitudinea c ă în antichitate au putut realmente fi întâlniţ i „ze i” zbur ători. Cu vechile metode folosite, din păcate, până acum: „...Aşa ceva nu exist ă... sunt greşeli de raducere... exager ări fantastice ale autorilor sau copi ştilor”, nu o să mai putem progre sa. H ăţ işul îndăr ătul căruia se ascunde trecutul nostru trebuie explorat cu o schemă de gând u ă, constituită în special din cunoştinţ ele tehnice ale secolului în care tr ăim. Aidoma feno nului navelor spa ţ iale din antichitatea timpurie, urmeaz ă să se dea o interpretare rea lmente plauzibil ă şi fenomenului atât de des evocat al armelor înspăimântătoare de care s-au olosit zeii pe atunci, cel pu ţ in într-o împrejurare. Textele din Mahabharata ne obligă să mai reflectăm: Totul s-a petrecut de parc ă ar fi fost o dezlănţ uire a elementelor. Soare le se învârtea în cerc. Pârjolită complet de dogoarea armei, lumea umbla buimac ă în văpaie. e pârjol, elefanţ ii fugeau înnebuni ţ i care-ncotro, căutând o scăpare în faţ a groaznicului fl Apa clocotea, animalele mureau, iar duşmanii erau seceraţ i; pârjolul cuprinse arborii, care se pr ăvăleau în şir, ca într-o pădure cuprinsă de foc. Mugind îngrozitor, elefan ţ ii se pr ăbuşeau r ăpuşi. Caii şi carele de luptă ardeau, totul ar ăt upă un incendiu. Mii de case au fost distruse; apoi pe mare se a şternu o linişte totală. Vânturile se pornir ă să sufle şi pământul începu a se lumina. Priveliştea era înfior ătoare. le celor căzuţ i se zgârciser ă din cauza căldurii nemaipomenite, încât nici nu mai ar ătau a o i. Niciodată până atunci nu se mai văzuse şi nu se mai auzise de o arm ă atât de îngrozitoare Roy, Drona Parva 1889). Cei care au sc ăpat şi de rândul acesta cu via ţă, se povesteşte în continuare, şi-au spălat e entul şi armele, pentru că totul era acoperit de r ăsuflarea ucigătoare a ”Zeilor”. Cum se sp unea în epopeea lui Ghilgame ş? „Te-a atins cumva r ăsuflarea otr ăvită a animalului ceresc?” Alberto Tulii, fost director al secţ iunii de egiptologie a Muzeului Vatican, a găsit un fragment din vremea lui Tutmes al III-lea, care a tr ăit aproximativ cu 1 500 de ani î.e.n. Textul ne informe az ă că, odată, învăţ aţ ii vremii au văzut venind spre ei o minge de foc aflat ă pe cer şi a că e era pestilenţ ială. Tutmes şi oştenii lui au urmărit acest spectacol pân ă când mingea de fo a îndepărtat spre sud, pierzându-se din vedere. Toate textele citate provin din mileni ile anterioare erei noastre. Autorii au tr ăit pe continente deosebite, au apar ţi nut unor culturi şi religii
diferite. În vremurile acelea îndep ărtate nu exista un sistem rapid de transmitere a informa ţ iilor , iar despre călătorii intercontinentale încă nu se pomenise. Cu toate acestea, avem inf ormaţ ii din toate cele patru zări, surse nenumărate, iar relatările sunt foarte asem ănătoare . Oare în minţ ile autorilor sălăşluia aceeaşi fantezie creatoare? Au fost cu toţ ii urmăriţ i, aşi chip, obsedant, de aceleaşi fenomene? Imposibil şi de neconceput ca atât istorisiril e cronicarilor Mahabharatei, Bibliei, epopeii lui Ghilgameş, cât şi acelea ale autoril or eschimoşi, indieni, ai popoarelor nordice, tibetanilor, precum şi multe alte rela t ări provenind din surse diverse s ă conţ ină - ca un joc al hazardului şl f ăr ă nici o justifi
-aceleaşi întâmplări cu”zei” zbur ători, cu stranii vehicule cereşti şi cu îngrozitoare cat gate de apariţ iile lor. Nici o imaginaţ ie nu poate fabula în acela şi chip de jur împrejurul lumii. Cvasiuniformi tatea naraţ iunilor are ca sursă realitatea evenimentelor preistorice. Ni s-a comunic at ceea ce a fost văzut. Se prea poate - şi în această privinţă lucrurile nu s-au schimbat m t - ca reporterii antichităţ ii timpurii să-şi fi exagerat şi ei materialele cu ajutorul fant eziei, dar esenţ a fiecărui reportaj r ămâne - ca şi azi - realitatea, respectiv redarea fidel faptului, evenimentului, întâmpl ării. Să ne închipuim, de exemplu, urm ătoarea situaţ ie: În jungla africană coboar ă pentru prima da n elicopter. Nici un băştinaş n-a văzut în viaţ a lui un asemenea aparat. Din elicopterul car e aterizează cu un zgomot asurzitor într-un lumini ş apare echipajul în ţ inută de campanie, c u căşti şi pistoale-mitralier ă. Sălbaticul, purtând doar o bucat ă de pânză în jurul şalelor, înspăimântat în faţ a obiectului care a pogorât din cer şi din care au descins „zei” necunos pă un timp, elicopterul se ridică din nou şi dispare în văzduh. Rămas singur, sălbaticul trebuie să-şi explice apariţ ia miraculoasă la care asistase cu pu ţ i ainte. El va povesti celor care n-au fost martori ai întâmplării cele văzute: o pasăre-veh icul ceresc, zgomotoas ă şi urât mirositoare, fiinţ e cu pielea albă purtând arme din care ţ âş c... Vizita de pomină va fi memorată cu sfinţ enie pentru totdeauna şi desigur transmisă ge neraţ iilor următoare. Când tatăl va povesti fiului întâmplarea, va avea, desigur, grij ă ca pasărea cerului să nu d ină mai mică, iar fiinţ ele care au coborât din ea vor părea, la rândul lor, tot mai stranii, mai grandioase şi mai puternice. Povestea va fi mereu îmbogăţ ită cu elemente noi. La orig inea mitului va sta însă aterizarea efectivă a elicopterului: elicopterul s-a aşezat în lu miniş, iar echipajul a ieşit, slujindu-se de scări. De acum înainte, evenimentul va r ămâne consemnat în mitologia tribului. Anumite lucruri nu se lasă însă născocite. N-am fi scormonit timpurile preistorice pe urmele navigatoril or interastrali şi ale navelor cereşti dacă s-ar fi vorbit despre asemenea apari ţ ii doar în două sau trei căr ţi str ăvechi. Dar dacă aproape toate textele popoarelor preistorice - de-a lungul şi de-a latul pământul ui - istorisesc acelaşi lucru, atunci trebuie, totuşi, să ne str ăduim să facem lumină în ade le obiective ascunse pân ă acum. „Fiul omului, tr ăieşti în mijlocul unui neam r ăzvr ătit. Aceş ochi să vadă, dar nu văd; au urechi ca să audă, dar nu aud...” (Iezechiel, XII, 2). Ştim că la sumerieni anumite stele îi reprezentau pe zei. Lui Marduk = Marte, cel mai mare dintre zei, i s-ar fi ridicat, pare-se, o statuie din aur curat cânt ărind 800 d e talanţ i, ceea ce corespunde, daca e să dăm crezare lui Herodot, cu 24.000 kg de aur pur. Ninurta = Sirius era judec ătorul suprem al universului, acela care d ădea sentinţ e în pricinile muritorilor. Există scrieri cuneiforme dedicate lui Marte, Sirius şi Ple iadelor. În imnurile şi rugăciunile sumeriene sunt mereu pomenite arme ale zeilor a c ăro r formă şi al căror efect nu corespund nicidecum timpurilor respective. Un imn de slav ă închinat lui Marduk aminteşte că el lăsa să cadă asupra duşmanilor săi o plo foc, nimicindu-i cu un fulger sclipitor. Inanna este zugr ăvită înălţ ându-se la ceruri, r ăsp nd o lumină str ălucitoare, orbitoare, care distruge casele du şmanilor. S-au găsit până şi desene, ba chiar şi machete ale unor locuin ţ e care nu se deosebesc prea m ult de un ad ăpost atomic prefabricat: sunt rotunde, masive şi au numai o singur ă desch idere ciudat înr ămată. Din aceeaşi perioadă - aproximativ 3.000 de ani î.e.n. -, arheologii it o sculptur ă reprezentând un atelaj, inclusiv vehiculul şi vizitiul, cu doi luptători în cleştaţ i, totul într-o execuţ ie de o deosebit ă acurateţ e şi fineţ e. Este cunoscut faptul c ă enii stăpâneau arta meşteşugurilor la perfecţ ie. De ce au f ăurit ci un „adăpost'' greoi, când celelalte obiecte dezgropate la Babilon şi Ur uk sunt opere de artă cu totul remarcabile? Nu de mult s-a descoperit în oraşul Nippur
-la 150 km sud de Bagdad - o întreag ă bibliotecă sumeriană, cuprinzând aproape 60.000 de t de lut. Pe una din ele g ăsim săpată pe şase coloane cea mai veche descriere a potopului . În această relatare figurează numele a cinci ora şe anterioare potopului: Eridu, Badtib ira, Larak, Sitpar şi Schuruppak. Până acum două din aceste oraşe n-au fost identificate. Pe aceste tăbliţ e, cele mai vechi dintre toate câte au fost g ăsite până acum, Noe al sumerie nilor, pe nume Ziusudra, ar fi locuit la Schuruppak, unde şi-a construit şi arca. Ce ea ce înseamnă că acum dispunem de o nou ă reprezentare a potopului, mai veche decât aceea pe care am avut-o în epopeea lui Ghilgameş. Desigur, nimeni nu ştie dacă noi descoperiri n-ar putea scoate la iveal ă versiuni şi mai timpurii. Oamenii civilizaţ iilor antice par a fi fost obsedaţ i de ideea nemuririi sau de reînvie ri. Dup ă cât se pare, servitorii si sclavii se instalau de bunăvoie în mormântul st ăpânilor d aceştia mureau. În necropola de la Şub-At zăceau laolaltă - în cea mai perfectă rânduială uţ in de şaptezeci de schelete. Nu s-a putut sesiza nici cel mai m ărunt indiciu că ar fi fost siliţ i să procedeze astfel. Şezând sau stând în picioare, în veşmintele lor de ceremoni clavii au aşteptat moartea, care trebuie s ă se fi produs, probabil, repede şi f ăr ă durere, cu ajutorul otr ăvii. Imperturbabili, pe deplin convin şi, ei vor fi sperat o via ţă nouă în lumea cealaltă, alături e stăpânii lor. Cine le-a băgat în cap acestor popoare p ăgâne ideea reînvierii? Nu mai puţ in tă este şi lumea zeităţ ilor egiptene. Despre fiinţ e teribile, care se deplasau în bărci pe f mament, aflăm chiar din cele mai vechi documente ale popoarelor de pe Nil. Un text cuneiform în care era prosl ăvit Ra, Zeul soarelui, spune: „Tu te amesteci printre ste le şi Lună, tu tragi de-a lungul cerului şi Pământului vasul lui Aton, asemenea stelelor c are, neobosite, aleargă jur împrejur şi aştrilor de la Polul Nord care nu apun niciodat ă”. Iată o altă inscripţ ie, aflată într-o piramidă: „Tu eşti acela care stai de milioane de ani rova cor ăbiei Soarelui”. Deşi vechii egipteni au fost mari maeştri în calcule de nivel superior, r ămâne totuşi strani u faptul că în legătur ă cu stelele şi o corabie cereasc ă ei pomenesc despre milioane de ani. Ce spune Mahabharata în aceast ă privinţă? ”Timpul este sămânţ a universului”. La Memfis, zeul str ăbun Ptah i-a înmânat regelui dou ă proiecte pentru s ărbătorirea jubileulu i domniei sale, subliniind că jubileul urmează a fi sărbătorit de şase ori la intervale de câte o sută de mii de ani. Trebuie să mai menţ ionăm că zeul str ăbun Ptah apăruse, înainte d regelui proiectele, într-un str ălucitor vehicul ceresc, pentru ca dup ă aceea să dispar ă c u el la orizont. La Edfu se găsesc şi azi pe por ţi şi temple imagini ale soarelui înaripat sau ale unui şoim ce pluteşte, împodobit cu semnele hieroglifice ale eternit ăţ ii şi vieţ ii ice. Reprezentări atât de numeroase ale unor zei înaripaţ i ca în Egipt nu se g ăsesc în nici ul din celelalte centre arheologice de pe glob. Fiecare turist cunoa şte insula Elefantina cu renumitul instrument de măsurare a apel or Nilului de la Assuan. Înc ă în scrierile cele mai vechi, insula era denumită Elefantin a, fiindcă, într-adevăr, avea şi desigur are şi acum contururile unui elefant. Dar de unde ştiau acest lucru str ăvechii egipteni, de vreme ce acest contur este vizibil numai de la o mare înălţ ime, cum ar fi dintr-un avion? Or, vreo colin ă anume care să ofere o per spectivă şi care să te îmbie cumva la o comparaţ ie nu există acolo. Pe o construc ţ ie din Edfu s-a descoperit recent o inscripţ ie care atrage aten ţ ia asupr a faptului că edificiul are o origine divină, întrucât planurile sale ar fi fost desenat e de c ătre Im-Hotep, trecut în rândul zeilor. Acest Im-Hotep este o persoană foarte mist erioasă şi înţ eleaptă, un fel de Einstein al epocii sale. Era deopotriv ă preot, scriitor, me dic, arhitect şi filozof. Lumea antică, lumea lui Im-Hotep, după cum recunosc arheolog ii, nu avea la îndemână pentru prelucrarea pietrei decât pene de lemn şi aramă: nici una nic i alta nu erau însă potrivite pentru tăierea blocurilor de granit. Totu şi, înţ eleptul Im-Hotep construieşte pentru faraonul său, Djoser, piramida în trepte de la Sakkara! Construcţ ia aceasta, înalt ă de 60 m, este o oper ă de artă arhitectonică care mai târziu n-a mai putut fi imitată decât imperfect. Im-Hotep denumi întreaga construcţ ie, înco njurată de un zid înalt de 10 m şi lung de 1.600 m „Casa veşniciei”. De altfel, a dispus ca el să fie îngropat acolo, pentru ca la înapoierea zeilor pe P ământ, aceştia să-l poată trez Ştim că piramidele sunt construite dup ă criterii astronomice. Totuşi, dacă ţ inem seama că de re astronomia vechilor egipteni nu se ştie aproape nimic, afirma ţ ia devine sup ăr ătoare. Sirius era
unul din puţ inii aştri faţă de care egiptenii manifestau interes. Dar tocmai interesul pentru Sirius pare aproape straniu pentru c ă de la Memfis Sirius poate f i observat doar la începutul fiec ărei perioade de revărsare a Nilului, dimineaţ a, puţ in de asupra orizontului, în lumina zorilor. Şi pentru ca paharul surprizelor s ă fie plin, s-a descoperit în Egipt un calendar de m are precizie alc ătuit în anul 4.221 î.e.n.; calculat în funcţ ie de r ăsăritul lui Sirius (1 t t - 19 iulie), el cuprinde cicluri anuale pe o perioad ă ce depăşeşte 32.000 de ani. Să admitem că vechilor astronomi nu le lipsea timpul ca să observe Soarele, Luna, a ştrii
an de an, astfel încât, în cele din urm ă, să constate că după aproximativ 365 de zile to ţ i revin pe firmament în acela şi loc. Nu este însă lipsit de importanţă faptul că primul calen r a fost stabilit în funcţ ie de Sirius, deşi acelaşi lucru se putea obţ ine mai uşor şi cu ac eaşi rezultate studiind mersul Soarelui şi al Lunii. Poate că în genere calendarul întocmit dup ă Sirius era o reprezentare fictivă, un calcul i zvorât dintr-o probabilitate, pentru c ă el nici nu prezicea r ăsăritul astrului respectiv ; revărsarea Nilului şi simultana apariţ ie a astrului pe cerul dimineţ ii erau o întâmplare. Revărsarea Nilului nu se producea nici anual, şi nici în aceeaşi zi a anului. Atunci ce rost putea să aibă un calendar în func ţ ie de Sirius? Să fie şi aici din nou vorba de un vech i element tradiţ ional? Exista oare vreun document pe care preo ţ ii l-au tăinuit cu grijă? Într-un mormânt care se presupune c ă ar fi apar ţi nut regelui Udimus s-a găsit scheletul un ui animal complet necunoscut, care avea la gât un lan ţ de aur. De unde provenea anim alul? Cum se poate explica faptul că egiptenii foloseau înc ă de la începuturile primei d inastii un sistem zecimal? Cum a luat naştere într-o perioadă atât de timpurie o civiliz aţ ie atât de dezvoltat ă? De unde provin, încă de la începuturile civilizaţ iei egiptene, obie e din bronz şi aramă? Cine le-a predat lor cunoştinţ e de matematică de un nivel de necrezu t şi o scriere gata concepută? Înainte de a ne ocupa de câteva dintre construc ţ iile monumentale, care ridic ă nenumărate p robleme, să aruncăm încă o dată, pe scurt, o privire asupra vechilor scrieri: De unde atâta uluitoare fantezie la povestitorii basmelor din „O mie şi una de nopţ i”? Cum s-a ajuns l a descrierea unei l ămpi care îndeplinea dorinţ ele unui vraci? Ce imagina ţ ie îndr ăzneaţă a in at formula „Sesam, deschide-te!”, folosită de Ali-Baba şi hoţ ii lui? Desigur că astăzi, când aparatul de televiziune, printr-o simpl ă r ăsucire a butonului, ne ofer ă imagini gr ăitoare, asemenea lucruri nu ne mai uimesc. Şi de când în atâtea magazine ma ri uşile se deschid prin acţ iunea celulelor fotoelectrice, nici formula „Sesam, deschi de-te!” nu mai reprezint ă o enigmă deosebită. În orice caz, astăzi, romanele ştiinţ ifico-fantastice ale autorilor contemporani par ni şte lucr ări serbede în comparaţ ie cu fantezia debordant ă a povestitorilor din timpurile str ăv echi. Ai parcă impresia că rapsozii timpurilor trecute ar fi avut la dispoziţ ie pentru amorsarea fanteziei un material în parte deja cunoscut, v ăzut şi tr ăit. În lumea legendelor şi a miturilor unor culturi mai puţ in studiate, lipsindu-ne puncte certe de sprijin, î ntreaga viziune începe să plutească, totul fiind şi mai confuz. Tradiţ ii le islandeze şi norvegiene vechi cunosc, bineîn ţ eles, şi ele „zei” care călătoresc prin cer. Frigg are o slujnică - pe Gna. Ea o trimite în diferite lumi călare pe un armăsar, care s e ridică în văzduh peste ţări şi mări. Armăsarul se nume şte „Zvârle din copite” şi odată, re a întâlnit sus în tăriile cerului câţ iva wani necunoscu ţ i. În cântecul lui Alwis, Pământul, una şi spaţ iul sideral au denumiri diferite, în funcţ ie de cei care le rostesc: oamenii, „zeii”, uriaşii sau aşii. Cum de s-a putut, în timpuri atât de îndep ărtate, când sfera cuno era atât de restrânsă, ajunge la diverse viziuni despre unul şi acelaşi lucru? Vedele vechilor germani, cântecele şi diversele saga ale nordicilor, de şi transcrise a bia în jurul anilor 1200 e.n. de c ătre eruditul Sturluson, număr ă, totuşi, câteva mii de ani vechime. Foarte des, simbolul lumii const ă în aceste prime scrieri într-un disc sau o bil ă lucru destul de semnificativ --, iar Thor, cel mai mare dintre zei, este întotde auna reprezentat purtând ciocanul pietrarilor. Profesorul Kühn emite ipoteza c ă cuvântul german Hammer (ciocan) înseamn ă „piatr ă”, fiind originar din epoca pietrei şi fiind extins abia mai târziu asupra obiectului respectiv din bronz sau fier. Ceea ce ar însemna c ă Thor şi simbolul lui, ciocanul, sunt reprezent ări foarte vechi, probabil chiar din e poca de piatr ă. De altfel, cuvântul Thor are drept corespondent în vedele indiene, în no ta ţ ia sanscrită, pe „Tanayitnu”, care ar putea fi tradus, după conţ inutul lui, prin „cel car produce tunetul”. Thor, mai marele peste zeii nordici, este stăpânul ”wanilor” din mitolog ia germană, cei care ameninţă întinsul cerurilor. Într-o discuţ ie asupra aspectelor cu totul noi privind cercetarea trecutului s-ar pu tea ridica obiec ţ ia: doar nu tot ceea ce se refer ă la legendele despre fenomenele ce re şti poate constitui un şir de dovezi pentru a confirma ipoteza unor zboruri spa ţ iale
care ar fi avut loc într-un trecut foarte îndep ărtat! De fapt, nici nu ne propunem aşa ceva, indicăm pasaje din cele mai vechi scrieri care nu- şi găsesc locul în modelul de gând ire folosit până în prezent. Semnele noastre de întrebare vizeaz ă acele probleme într-adev ăr upăr ătoare a căror semnificaţ ie ştiinţ ifică şi ale căror consecinţ e nu puteau fi bănuite nic i, nici de traducători şi nici de copişti. Am fi gata să consider ăm traducerile drept fals e şi copiile drept inexacte dac ă toate aceste legende pline de fantezie şi atât de înflori te nu ar fi, totu şi, acceptate în întregime, de îndată ce pot fi integrate în vreo religie. Este nedemn de un om de ştiinţă să conteste valoarea elementelor care nu concord ă cu model ul său ele gândire şi să le recunoască exclusiv pe acelea care susţ in tezele sale. Ce for ţă gnanţă ar căpăta tezele noastre dac ă ne-ar sta la dispozi ţ ie traduceri noi, realizate cu och iul omului erei cosmice! Pe malurile M ării Moarte s-au descoperit recent - fapt care ne îngăduie să adăugăm, cu perse renţă, verigi noi la lanţ ul presupunerilor noastre -- suluri cu fragmente din texte apoc aliptice şi liturgice. Din nou se pomeneşte în texte apocrife atribuite lui Abraham şi M oise, despre care cereşti cu roţ i şi care scuipă foc, în timp ce referiri asemănătoare lipse în căr ţi le lui Enoh în versiunile etiopiana şi slavă. „În spatele fiinţ ei am văzut un car cu roţ i de foc şi fiecare roată era jur împrejur plină c , iar pe roţ i era un tron, învăluit în flăcări care curgeau în jurul lui”. (Text apocrif: Ab m, XVIII, 11/12.) În interpretarea profesorului Scholem, tronul şi carul, simboluri ale misticismului iudaic, corespund în mistica elenistică şi a creştinismului primitiv cu pleroma (=abunde n ţă de lumină). Iată o interpretare onorabil ă, dar poate fi ea preluată ca fiind dovedită şt ic? Putem să întrebăm deschis ce se va întâmpla dac ă acceptăm teza că unii oameni au văzut î carele de foc de atâtea ori descrise? În sulurile de la Qumran a fost adeseori folo sit ă o scriere care până acum a r ămas nedescifrat ă; între documentele g ăsite în a patra peşt o lucrare de astrologie alterneaz ă până şi caracterele cu care e scrisă. O observaţ ie astronomică poartă titlul! „Cuvintele pe care le-a adresat înţ eleptul tuturor f iilor Aurorei”. În fond ce anume se opune atât de categorie şi convingător posibilităţ ii ca scrierea carelor de foc, care abundă în textele din timpurile str ăvechi, să corespundă rea lităţ ii? Doar n-o să ne mulţ umim cu afirmaţ ia atât de banală şi aproximativă că în antichita au exista care de foc! Un astfel de r ăspuns ar fi nedemn de aceia pe care ne-ar pl ăc ea să-i aducem, cu ajutorul întreb ărilor noastre, la noi concluzii. În definitiv, nici n u e a şa mult de când persoane competente afirmau c ă din cer nu pot cădea pietre (meteoriţ i ) pentru că în cer nu există pietre... Nu au ajuns matematicienii din secolul trecut, pe bază de calcule, la concluzia, p e atunci irefutabilă, că un tren nu se poate deplasa cu mai mult de 34 km pe or ă, deoa rece la o viteză superioar ă aerul ar fi împins afar ă din tren, iar pasagerii s-ar asfixi a?... încă n-au trecut o sut ă de ani de când s-a ”demonstrat” c ă un obiect mai greu decât ae nu va putea zbura niciodat ă... Într-un ziar respectabil este criticată cartea lui Walter Sullivan, Semnele din univ ers, ca una ce ţ ine de literatura ştiinţ ifico-fantastică, susţ inându-se, totodată, că atinge stelelor Epsilon-Eridani sau Tau-Ceti este absolut imposibil ă, chiar şi într-un viitor îndepărtat; se mai susţ ine că nu vor putea fi parcurse distan ţ e uriaşe cu ajutorul efectulu i dilatării timpului şi nici al cufundării cosmonauţ ilor într-un somn adânc, asem ănător hibe i, prin scăderea temperaturii corpului. Ce bine c ă în trecut au existat întotdeauna destui vizionari îndr ăzneţ i şi în acelaşi timp s a critica contemporanilor! Făr ă ei n-ar exista azi reţ eaua feroviar ă care împânzeşte întregu ob, cu trenuri alergând cu o vitez ă mai mare de 200 km pe or ă (să nu uităm: la peste 34 km viteză pe or ă, pasagerii mor)..., f ăr ă ei n-ar exista astăzi avioane cu reac ţ ie, pentru că fi trebuit să se pr ăbuşească (să nu uităm: obiectele mai grele decât aerul nu pot zbura!).. , în sfâr şit, f ăr ă ei n-ar fi existat rachetele lunare (să nu uităm: pentru că omul nu-şi po planeta!). Pe scurt, multe, foarte multe nu s-ar fi întâmplat clac ă n-ar fi existat v izionarii. O parte dintre savanţ i ar dori să se limiteze la studiul aşa-numitelor realităţ i. Dar ei u ită prea repede şi cu prea multă uşurinţă că ceea ce este ast ăzi realitate, ieri a fost încă topic al unui vizionar. O importantă parte a descoperirilor care au f ăcut epocă şi care trec azi drept realităţ i nu le dator ăm nicidecum cercetărilor sistematice, ci întâmplărilor ricite. Şi unele au fost înscrise în cartea
„vizionarilor serioşi” de cei care prin speculaţ le lor îndr ăzneţ e au reuşit să treacă de bariera prejudecăţ ilor. Un lucru este însă cert: li osibilităţ ilor se vor îngusta în viitor zi de zi. Heinrich Schliemann a descoperit Troia
numai fiindcă n-a luat căr ţi le lui Homer drept basme şi fabulaţ ii! Cunoaştem încă prea puţ in trecutul nostru ca să ne putem permite s ă emitem unele judecăţ i de tive! Descoperiri noi pot atrage după sine clarificarea unor mistere f ăr ă egal, citire a atentă a unor manuscrise vechi poate să pună în discuţ ie realităţ i de multă vreme acceptat e altfel, acum e clar că din căr ţi le antichităţ ii mai multe s-au distrus decât s-au păstrat. America de Sud se pare că ar fi existat o lucrare în care ar fi fost consemnate toat e cunoştinţ ele antichităţ ii; cel de-al 63-lea rege incaş, Pachacuti al IV-lea a dispus dis trugerea ei. Biblioteca din Alexandria a fost dotat ă de eruditul Ptolemeu Soter cu un fond de 500.000 de lucr ări, cuprinzând toate tradi ţ iile omenirii. O parte a biblio tecii a fost distrusă de romani, iar restul a fost pus pe foc - sute de ani mai târziu -de califul Omar. Într-adevăr, este de neînchipuit: să foloseşti pentru încălzitul băilor e din Alexandria manuscrise de nepreţ uit şi de neînlocuit! Ce s-a întâmplat cu biblioteca templului din Ierusalim? pare-se, 200.000 de volume? Ce comori şi mistere au fost sortite pieirii de c ătre împăratul chinez Chi-Huang atunci când în anul 214 î.e.n. a dispus din considerente politice distrugerea unor lucr ări de istorie, astronomie şi filozof ie? Câte texte a pus s ă fie distruse în Efes iluminatul Pavel? Şi ce tezaur -- greu de ima ginat - de scrieri privind toate domeniile ştiinţ ei s-a irosit din pricina fanatismulu i religios? Câte mii de opere de neînlocuit au fost sortite focului de călugări şi misiona ri, în râvna lor sacr ă şi oarbă, în ţările Americii de Sud şi centrale? Deşi acestea s-au petrecut cu sute de mii de ani în urm ă, a dobândit oare prin aceasta o menirea mai multă înţ elepciune? N-au trecut decât câteva decenii de când Hitler a ordonat ar derea c ăr ţ ilor în pieţ ele publice. Din fericire, astăzi căr ţi le nu mai sunt, ca în timpurile cute, unicate. Textele şi fragmentele r ămase la îndemâna noastr ă ne mai transmit încă cunoştinţ e şi informa mpurile str ăvechi. Din totdeauna, înţ elepţ ii popoarelor au ştiut că viitorul aduce cu sine r boaie şi revoluţ ii, sânge şi pârjol. Poate că de aceea au ascuns de lume, în construc ţ iile m entale ale epocii lor, sau au pus cumva la ad ăpost de o eventual ă distrugere câte ceva din secretele şi tradiţ iile ştiinţ ei lor. Poate că o sumă de informaţ ii menite să supravieţ urtunii timpurilor au fost ascunse în piramide, temple, statui sau în texte cifrate? Iată ceea ce ar merita s ă verificăm, de vreme ce astăzi spirite prevăzătoare au hotărât să eze în acelaşi fel pentru a transmite posterităţ ii unele valori. În cursul anului 1965, americanii au îngropat în solul New Yorkului două capsule astfel construite încât s ă reziste până în anul 6965, indiferent de calamităţ ile care ar lovi până tul. Capsulele, menite să biruie timpul, conţ in informaţ ii pe care vrem să le transmitem viitorimii, astfel încât cei ce-şi vor da odată şi odată osteneala să destrame bezna care î jur ă trecutul înaintaşilor lor să afle cum am tr ăit noi. Turnate dintr-un metal mai rezist ent decât oţ elul, capsulele ar putea sc ăpa nevătămate şi din încercarea unei explozii atomic În afara „informaţ iilor de actualitate” s-au mai introdus acolo vederi ale unor ora şe, fo tografii de vapoare, automobile, avioane şi rachete; ele mai conţ in mostre de metal şi mase plastice, eşantioane de postav, fire şi ţ esături, obiecte uzuale, ca monezi, unelt e şi articole de toaletă, precum şi căr ţi de matematică, medicină, fizică, biologie şi astro toate microfilmate. Pentru ca ceea ce s-a depus s ă poată fi folosit într-un viitor îndepăr tat şi totodată necunoscut, întregul material a fost prev ăzut cu un cod ingenios, cu aju torul c ăruia descrierea şi desenele obiectelor depuse vor putea fi traduse în limbile viitorului. Ideea de a d ărui posterităţ ii capsule cu aceste tezaure ale civiliza ţ iei a apar ţ inut unui grup de ingineri de la „Westinghouse-Electric”. Ingeniosul sistem de descifrare dest inat generaţ iilor încă necunoscute a fost inventat de John Harrington. Oare cei ce au f ăcut-o au fost nişte sărmani nebuni? Nişte visători? Punerea în practic ă a acestei idei ni pare mai curând fericit ă şi liniştitoare, înseamnă că în zilele noastre mai există oameni c gândesc la ceea ce va fi peste 5.000 de ani. Arheologii unui viitor îndepărtat nu vor avea sarcini mai uşoare decât acelea ale noastre. Dup ă un pârjol atomic, nici bibliotec ile lumii noastre, nici celelalte realizări de care suntem atât de mândri nu vor mai s ervi la nimic, nu vor mai avea vreo valoare, pur şi simplu vor dispărea, fiind distr use, pref ăcute în atomi. Fapta şi fantezia oamenilor din New York nu sunt justificate
numai pentru cazul însp ăimântător când globul p ământesc ar fi sfârtecat de bombe atomice; de area axei pământeşti numai cu câteva grade ar putea provoca inunda ţ ii de propor ţi i încă necu ute şi în orice caz de nestăvilit, suficiente pentru a face ilizibil orice cuvânt scris. Cine este atât de prezumţ ios încât să susţ ină că înţ elepţ ii antichităţ ii n-au putut să se g s-au gândit în înţ elepciunea lor cei de la New York? Este mai mult ca sigur c ă strategii unui r ăzboi nuclear şi termonuclear nu-şi vor pr ăpădi bo mbele aruncându-le asupra unor locuitori neciviliza ţ i ai pădurilor sau a eschimo şilor in ofensivi. Ele vor fi îndreptate asupra centrelor civiliza ţ iei. Haosul radioactiv se va abate deci asupra popula ţ iilor celor mai avansate, mai puternic dezvoltate. Vor
supravieţ ui undeva, foarte departe de centrele civilizate, popoare subdezvoltate, s ălbatice, primitive. Întrucât nu au participat la efortul de dezvoltare a culturii, ele nici nu vor putea s ă o transmită sau măcar să comunice ceva despre ea. Nici chiar înv ăţ a vizionarii care se vor osteni s ă salveze o bibliotecă subpământeană, respectiv s-o îngroape undeva, nu vor putea face nimic pentru viitor. Bibliotecile „obişnuite” vor fi oricum distruse, iar supravieţ uitorii din rândul primitivilor habar nu vor avea despre bib liotecile ascunse sau secrete. Mari suprafe ţ e ale globului, se vor transforma în pus tiuri pârjolite, deoarece radia ţ iile nu vor îngădui dezvoltarea vegeta ţ iei timp de sute de ani. Cei scăpaţ i cu viaţă vor suferi probabil mutaţ ii biologice, iar după 2.000 de ani nu s e va mai şti nimic despre oraşele nimicite. Natura, cu for ţa ei titanică, va măcina ruinel e, fierul şi oţ elul vor rugini, totul se va preface în pulbere. Şi totul va reîncepe! Căci omul poate să repete propria sa aventur ă de două şi de trei ori. posibil s ă ajungă, tot foarte târziu, la descifrarea tainei, tradiţ iilor şi a vechilor scr ieri. 5.000 de ani dup ă catastrof ă, arheologii ar putea presupune c ă oamenii secolului al XX-lea nu au cunoscut fierul, întrucât nu vor g ăsi nici o urmă în cercetările şi săpătur r. Dacă se vor găsi benzi de magnetofon, nu se va şti ce întrebuinţ are să li se dea; nici mă r nu se vor putea deosebi benzile imprimate de cele nefolosite. Şi poate că aceste b enzi vor avea înscrisă rezolvarea multor, foarte multor enigme. Texte care ar relata despre oraşe uriaşe, în mijlocul cărora casele ar ajunge la sute de metri în ălţ ime, vor fi clarate neverosimile, pentru că, se va spune, asemenea ora şe n-ar fi putut exista. G aleriile metroului londonez vor fi privite ca o curiozitate geometrică sau, desigu r, ca un sistem de canalizare extraordinar de bine conceput. Apoi vor fi descope rite, poate chiar pe nea şteptate, noi date, în care se va relata despre zborul omulu i dintr-un continent într-altul cu ajutorul unor p ăsări uriaşe, despre nave stranii care aruncau jeturi de foc şi dispăreau în ceruri. Toate acestea vor fi din nou clasificat e drept ”mitologie” pentru că, este limpede, n-au putut exista p ăsări atât de mari şi monştr reşti care să verse foc. Traducătorii din anul 7.000 vor avea mult de muncit si ceea ce vor putea descifra, din fragmentele de materiale relatând desf ăşurarea unui r ăzboi mondial în secolul al XX-l ea va suna de la un cap la altul neverosimil. Multe lucruri vor putea fi clarificate dac ă vor r ămâne suficiente puncte de sprijin pe ntru cercetări. 5.000 de ani reprezint ă un timp foarte, foarte îndelungat. Numai print r-un capriciu al naturii, blocurile de piatr ă prelucrată ar putea supravie ţ ui atâta timp . Cu cele mai groase şine de cale ferată, natura nu ar fi tot atât de binevoitoare. În curtea unui templu din Delhi se g ăseşte, aşa după cum am mai relatat, un pilon de fier alc ătuit din mai multe bucăţ i sudate, care de mii de ani rezist ă intemperiilor, f ăr ă să se f ivit o urmă ele rugină; nici sulful şi nici fosforul nu-l pot ataca. Avem în fa ţ a noastr ă un aliaj de fier provenit din antichitate, a c ărui formulă a r ămas necunoscut ă. Poate că pil onul a fost turnat de un grup de ingineri care, privind departe în viitor, dar fii nd lipsi ţ i de posibilitatea de a ridica o construcţ ie uriaşă, au vrut, totuşi, să lase poste rităţ ii un monument în stare s ă supravieţ uiască peste timpuri, un semn al civilizaţ iei lor. Curioasă situaţ ie. Culturile str ăvechi ne-au lăsat construcţ ii pe care noi, astăzi, nu le pu tem executa nici cu mijloacele tehnice cele mai moderne. Vestigiile acestea masi ve de piatr ă stau astăzi în faţ a noastr ă, nepermiţ ând nici o îndoială asupra existenţ ei lor. e ce nu admitem c ă a existat ceva ce nu putem explica, se caută din r ăsputeri o explic aţ ie „rezonabilă”. Să scoatem ochelarii de cal şi să căutăm împreună... CAPITOLUL AL VII-LEA Un ring de dans pentru uria şi. Din ce tr ăiau vechii egipteni? Hufu era un impostor? Misterul piramidelor. Menţ inerea vieţ ii prin scăderea temperaturii cadavrelor. Creator i de mod ă preistorici. Este oare absolut sigur ă metoda C-14? La nord de Damasc se întinde terasa de la Baalbek: o platform ă alcătuită din blocuri de piatr ă, dintre care unele m ăsoar ă în lungime peste 20 m, cânt ărind aproape 2.000 de tone. Pâ prezent, arheologia nu a putut oferi o explicaţ ie convingătoare asupra scopului pent ru care a fost
construită aceast ă platformă, a modului cum a fost realizată şi a celor car e au s ăvâr şit această muncă. Profesorul rus Agrest consider ă că este posibil să fie vorba de
vestigii ale unui uriaş teren de aterizare. Dac ă acordăm credit istoriei, aşa după cum ne este ea prezentată, gata prelucrată, spre surp rinderea noastr ă, aflăm că în Egiptul antic a apărut deodată o civilizaţ ie înfloritoare. Ora i şi temple uriaşe, statui imense de o mare expresivitate, drumuri excepţ ionale flanca te de statui impunătoare, sisteme de canalizare perfecte, morminte somptuoase săpate în stâncă, piramide colosale... acestea şi multe alte lucr ări demne de admira ţ ie, pur şi si lu, au ţ âşnit din pământ. Adevărate minuni într-o ţ ar ă a cărei preistorie a r ămas necunoscut se dovedeşte deodată capabilă să dea viaţă unor asemenea realiz ări! Pământuri fertile erau, în afara deltei Nilului, doar fâşiile înguste de-a lungul ambelor ma luri ale fluviului. Şi toate acestea în condiţ iile în care specialiştii apreciază populaţ ia iptului din perioada ridicării marilor piramide la 50 de milioane de locuitori! (O cifr ă care, de altfel, este în evidentă contradicţ ie cu cea de 20 de milioane de oameni la care s-a apreciat totalul popula ţ iei globului prin anul 3.000 î.e.n.) Faţă de o evaluare atât de fantastică, câteva milioane de locuitori în plus sau în minus nu himb ă datele problemei; un lucru este sigur, şi anume că toţ i aceşti oameni trebuiau să fie hr ăniţ i! Pentru că nu exista numai mulţ imea uriaşă a constructorilor, pietrarilor, ingineril or şi marinarilor; nu existau numai sute de mii de sclavi, ci şi o armată bine înzestrată, casta numeroasă a preoţ ilor, care tr ăiau destul de bine, nenum ăraţ i negustori, ţărani şi fu ari şi, desigur la un loc de cinste, curtea faraonului, care ducea o via ţă îmbelşugată. Toţ i ceşti oameni reuşeau oare s ă tr ăiască din puţ inele roade pe care le putea oferi delta Nilulu i? Ni se spune c ă pentru transportul blocurilor de piatr ă necesare ridicării piramidelor s-au folosit trunchiuri rotunde de lemn. Dar este puţ in probabil ca cei câţ iva copaci, în majoritate palmieri, care creşteau pe vremea aceea (ca şi în zilele noastre) în Egipt s ă fi fost tăiaţ i şi fasonaţ i pentru necesităţ ile construcţ iilor, deoarece curmalele erau ab t necesare ca aliment, iar trunchiurile şi coroana lor constituiau singurele ad ăpost uri umbroase în acest peisaj pârjolit de soare. Şi totuşi, probabil că acestea au fost mij loacele folosite pentru transport, pentru că o explicaţ ie tehnică cât de cât plauzibil ă pent ru construirea piramidelor nu s-a putut g ăsi. Poate că lemnul a fost importat? Pentru aceasta ar fi fost îns ă necesar ă o flotă considera bilă, care să aducă lemnul la Alexandria, iar de acolo el ar fi trebuit transportat în s us pe Ni l până la Cairo. Deoarece în perioada ridic ării piramidelor egiptenii nu dispune au înc ă de cai şi de atelaje, nu exista altă posibilitate. Abia în timpul dinastiei a XVII -a, cam prin 1.600 î.e.n.. au început s ă fie folosite la transport calul şi căruţ a. Un regat pentru o explica ţ ie convingătoare privind modalitatea de transport a blocurilor de piatr ă! Tehnica construirii piramidelor suscit ă nenumărate enigme, f ăr ă a ne oferi în schimb nici o soluţ ie reală. Cum au putut săpa morminte în stânc ă? Ce mijloace au avut la dispozi ţ ie pentru a f ăuri labir intul de galerii şi de încăperi? Pereţ ii sunt netezi şi de cele mai multe ori împodobi ţ i cu esce. Galeriile, care pătrund oblic în stâncă, sunt prevăzute cu trepte, lucrate dup ă toate regulile meseriei; ele conduc în camerele funerare, situate la mare adâncime. Numeroşi i turişti, care r ămân uimiţ i în faţ a lor, nu pot obţ ine nici o explicaţ ie referitoare la teh misterioasă a construcţ iei. Şi totuşi, este cert că egiptenii stăpâneau la perfec ţ ie arta c rucţ iei încă din timpurile cele mai vechi, pentru că nu există nici o deosebire între felul grijit în care au fost ridicate primele piramide şi cele din timpurile mai apropiate . Între mormântul lui Teti din dinastia a VI-a şi cel al lui Ramses I din Regatul Nou nu exist ă nici o deosebire, cu toate că între ridicarea primului mormânt şi a celui de-al doilea s-au scurs cel pu ţ in 1.000 de ani! Este evident că la vechea tehnică, odată însuşită, u s-a mai putut ad ăuga nimic nou, ai mai degrabă impresia că mormintele construite ult erior sunt ni şte copii, din ce în ce mai pu ţ in reuşite, ale primelor modele. Turistul care este plimbat coco ţ at pe o cămilă denumită ”Bismarck” sau „Napoleon”, în funcţ i nalitatea turistului, la apus de Cairo, în direc ţ ia piramidei lui Kheops, simte la u n moment dat şi el acea senzaţ ie curioasă pe care o declan şează întotdeauna vestigiile unui trecut de nepătruns. El află că în cutare sau cutare loc şi-a ridicat mormântul un anume far aon. Şi cu aceste cunoştinţ e însuşite încă din şcoală şi pe care acum şi le-a reîmprospătat, pe corabia deşertului înapoi la Cairo, după ce, bineînţ eles, a f ăcut şi câteva fotografii im ionante. Au fost
născocite, îndeosebi cu privire la piramida lui Kheops, vreo câteva s ute de teorii stupide, care nu rezistă nici la cea mai sumar ă analiză. În cartea de 600 de pagini a lui Charles Piazzi Smyth Our Inheritance in the Great Pyramid, ap ărută în 1864, aflăm despre o sumedenie de corela ţ ii între volumul piramidelor şi globul pământesc, c are te uluiesc. Dar chiar şi după o examinare exigent ă a tuturor acestor teorii, r ămân, totuşi, câteva chest ni care ar trebui s ă ne pună pe gânduri. Este cunoscut faptul că vechii egipteni practicau un adev ărat cult al Soarelui. Zeul
soarelui — Ra — se plimba cu barca prin ceruri. Texte g ăsite în piramidele din perioada Regatului Vechi povestesc despre plimb ările pe care le f ăcea regele prin ceruri, fi reşte, cu ajutorul zeilor şi al bărcii lor. După cum vedem, zeii şi regii egiptenilor au a vut şi ei de-a face cu zburatul... Faptul că înălţ imea piramidei lui Kheops înmul ţ ită cu un miliard este egală cu aproximativ d nţ a Pământ-Soare, respectiv 149.504.000 km, constituie oare o întâmplare? Dar c ă meridianul care traverseaz ă piramida împarte continentele şi oceanele în dou ă păr ţi absolut egale este t o întâmplare oarecare? C ă rezultatul împăr ţi rii, perimetrului bazei cu dublul înălţ imii dă l număr π, egal cu 3,1416, să fie tot o întâmplare? Sau poate fi considerat întâmpl ător fapt s-au găsit calcule privitoare la greutatea P ământului şi că solul stâncos pe care a fost rid icat ă întreaga construcţ ie a fost cu atenţ ie şi grijă nivelat? Nu există nici o indicaţ ie care să explice motivul pentru care faraonul Hufu, construc torul piramidei lui Kheops, a ales ca amplasament al construcţ iei tocmai stânca resp ectiv ă din pustiu. S-a afirmat că în acel loc ar fi existat un masiv stâncos care oferea condiţ ii naturale ideale; s-a mai afirmat, de asemenea, deşi f ăr ă prea mult temei, că far aonul voia să urmărească din palatul său de var ă felul în care progresau lucr ările. Ambele explicaţ ii şchioapătă. În ce priveşte prima, ar fi fost, f ăr ă îndoială, mult mai raţ i ierul să fie deschis în imediata apropiere a carierelor, situate ceva mai la r ăsărit, pe ntru a reduce în felul acesta la minimum problemele legate de transportul material elor de construc ţ ie. Cu privire la celălalt motiv, s-ar putea obiecta c ă este greu de crezut c ă faraonul a dispus organizarea unui şantier atât de important în apropierea re şed inţ ei sale, expunându-se de bun ă voie, în mod deliberat, zi şi noapte, an de an, unui vaca rm neîntrerupt, numai pentru pl ăcerea de a urm ări mersul lucr ărilor. Explicaţ iile referito are la alegerea locului unde urma s ă se ridice piramida sunt atât de pu ţ in convingătoare , încât eşti îndreptăţ it să te întrebi dacă nu cumva şi în cazul acesta au intervenit ”zeii” fie prin intermediul preoţ ilor. Admiterea ipotezei ar veni în apărarea teoriilor noast re privitoare la un trecut utopic al omenirii. Această piramidă — faptul merită sublinia t — nu numai că împarte globul pământesc în două jumătăţ i egale, ci se află şi în centrul de ontinentelor! Dacă faptele amintite aici nu sunt simple întâmplări — or, este greu să crezi tr-o asemenea înl ănţ uire a hazardului — trebuie admis c ă fiinţ ele care au hotărât alegerea l ui nu erau de loc str ăine de cunoaşterea exactă a formei sferice a Pământului şi a distribui rii continentelor şi mărilor. Să ne aducem aminte de h ăr ţi le lui Piri Reis! Nu se poate ex plica orice numai prin întâmpl ări sau prin poveşti. Cu ce for ţă, cu ce fel de „maşini”, în general cu ce fel de mijloace tehnice s-a realizat ni velarea terenului stâncos? Cum au putut fi practicate galerii atât de profunde? Cum au reu şit să rezolve problema iluminatului lor? Nici aici şi nici în mormintele săpate în st că din Valea Regilor nu au fost găsite urme ale unor f ăclii sau ceva asem ănător. Atât pereţ i cât şi tavanele nu prezint ă nici un fel de urmă de înnegrite cu fum şi nu au fost găsite nic cele mai mici indicii care să arate că asemenea urme ar fi fost şterse. Cum şi cu ce mij loace au fost t ăiate din carier ă imensele blocuri de piatr ă? Blocuri cu feţ e netezite şi m uchii ascuţ ite. Cum au fost transportate şi cum au fost aşezate una peste alta la mili metru? Explica ţ iile nu lipsesc, dimpotrivă, abundă. Se poate alege dintre ele: planuri înclinate, drumuri nisipoase pe care erau împinse blocurile, schele, rampe, rambleu ri... Şi, bineînţ eles, munca multor sute de mii de furnici egiptene: felahi, ţărani, meser iaşi... Nici una dintre aceste explicaţ ii nu rezistă însă unei analize critice. Tehnica ce a sta t la baza ridic ării marii piramide este ( şi r ămâne?) un mister neexplicat. În zilele noast re, în secolul al XX-lea, nici un arhitect nu ar putea construi o piramidă asemănătoare celei a lui Kheops, chiar dacă ar avea la dispoziţ ia sa toate mijloacele tehnice ale tuturor continentelor. 2,6 milioane de blocuri uria şe au fost tăiate din carierele de piatr ă, şlefuite, transpo rtate şi îngemănate cu precizie milimetric ă acolo unde a cerut-o construcţ ia. Şi la mare adâ
ime, în interior, pereţ ii galeriilor au mai fost şi pictaţ i în culori vii! Să fi fost alegerea amplasamentului piramidei un simplu capriciu al faraonului?... S ă fi fost dimensiunile „clasice” nemaiîntâlnite ale piramidei o inspira ţ ie întâmplătoare a uctorului?... Mai multe sute de mii de oameni au împins şi au tras pe trunchiuri rotunde de lemn ( care nu existau) cu frânghii (care nu existau) sus pe o ramp ă blocuri grele de 12 to ne... Aceast ă armată de muncitori se hr ănea cu cereale (care nu existau)... Dormea în colibe (inexistente), pe care faraonul poruncise s ă fie construite în faţ a pal atului său de var ă... Printr-un difuzor (inexistent), muncitorii erau îndemnaţ i să se opintească ritmic pentru a ridica sus blocuri grele de 12 tone... Admi ţ ând că harnicii muncitori egipteni ar fi putut realiza zilnic performanţ a extraordi nar ă pe care o reprezint ă asamblarea a 10 blocuri de piatr ă, ei ar fi avut nevoie — dac ă n e luăm după aceste explicaţ ii superficiale — de vreo 250.000 de zile, adică de 664 de ani, pentru a asambla cele peste 2,5 milioane de blocuri de piatr ă din care este alcătui tă admirabila piramidă! Şi să nu trecem cu vederea faptul c ă această uriaşă lucrare a luat e exclusiv în urma unui capriciu al unui rege excentric, care nici nu a apucat sfâr şit ul operei inspirate de el. Cumplit de frumos şi nesfâr şit de trist! Credem că nu este nevoie s ă ne mai pierdem vremea pentru a dovedi că aceast ă teorie cu p retenţ ii de seriozitate este de fapt ridicol ă. Cine este atât de naiv încât să creadă că pir a a fost ridicată cu un singur scop, acela de a servi regelui drept mormânt? Cine pe rsistă să pretindă că propor ţ iile piramidei, înălţ ată după anumite reguli matematice şi astr unt rodul întâmplării? În zilele noastre, paternitatea marii piramide este atribuită faraonului Hufu, consi derat inspiratorul şi comanditarul necontestat al construcţ iei. De ce oare? De unde această certitudine? Pentru că mai toate inscripţ iile şi tăbliţ ele se refer ă la Hufu. Că pir a nu ar fi putut fi construită în timpul unei vieţ i omeneşti, ni se pare un lucru de nec ontestat. Dar dac ă Hufu a dispus falsificarea inscripţ iilor şi tăbliţ elor pentru a-şi asigur a în felul acesta gloria postumă? De altminteri, aceasta era o metod ă destul de folosi tă în antichitate, lucru pe care-l demonstreaz ă numeroase construc ţ ii de atunci. Întotdeau na când un atotputernic şef de stat voia să-şi învăluie numele în aureola gloriei proceda as el. Ceea ce înseamnă că se prea poate ca piramida s ă fi existat cu mult înainte ca faraonu l Hufu s ă fi dispus trecerea numelui s ău, în chip de carte de vizită, pe toate tăbliţ ele şi scripţ iile piramidei. La Biblioteca de la Oxford se p ăstrează un manuscris în care scriitorul copt Mas-Udi a firmă că cel care a dispus construirea marii piramide ar fi fost regele egiptean Sur id. Lucru straniu, regele Surid a cârmuit Egiptul înaintea potopului! Demn de remarc at mai este şi faptul că Surid, acest rege în ţ elept, a ordonat preo ţ ilor săi să noteze toate unoştinţ ele lor şi să le ascundă în interiorul piramidei. În felul acesta, dacă dăm crezare nii copte, piramida a fost construită înaintea potopului. Herodot confirm ă în cartea a doua a Istoriilor sale această idee. El afirmă că preoţ ii din T eba i-ar fi ar ătat, 341 de statui uriaşe, reprezentând tot atâtea genera ţ ii succesive de m ari preo ţ i egipteni care s-au perindat de-a lungul a 11.340 de ani. Astăzi se ştie că fi ecare mare preot avea grij ă să dispună, încă din timpul vieţ ii sale, ridicarea statuii care înf ăţ işa. Herodot ne mai face cunoscut faptul c ă, pe când se găsea la Teba, preo ţ ii i-au ar tatuile lor pentru a-i demonstra că fiul a urmat întotdeauna tatălui. Preoţ ii l-au asigu rat pe Herodot c ă datele şi calculele lor sunt absolut exacte, întrucât ei au notat totu l, genera ţ ie după generaţ ie. Totodată, au afirmat că fiecare dintre cele 341 de statui rep rezint ă existenţ a unei generaţ ii. Înaintea acestor 341 de generaţ ii, se pare că zeii ar fi t r ăit printre oameni, care după aceea nu au mai fost vizitaţ i de nici un zeu cu chip om enesc. Istoria „oficial ă” a Egiptului antic este apreciată la vreo 6.500 de ani. De ce l-au min ţ i t atunci cu atâta neru şinare preoţ ii egipteni pe călătorul Herodot cu cei 11.340 de ani nu m ăraţ i? Şi de ce au insistat ei atât de categoric asupra faptului că de-a lungul celor 341 de - genera ţ ii zeii au încetat a mai tr ăi printre oameni? Aceste demarc ări cronologice pr ecise, demonstrate cu ajutorul statuilor, ar fi fost întru totul lipsite de rost d ac ă „zeii” nu ar fi tr ăit în negura vremurilor printre oameni! Cum, în ce scop şi când au fost construite piramidele? Nimeni nu poate r ăspunde la acest e întreb ări. În faţ a noastr ă se ridică un munte artificial având 150 m înălţ ime şi o greutat milioane de tone, mărturie a unui efort de muncă inestimabil, despre care ni
se spun e că ar fi servit numai drept loc de înmormântare a unui rege extravagant! S ă o creadă cin e vrea!... La fel de neîn ţ elese şi de neexplicabile pân ă în prezent sunt şi mumiile — taină magică a ti
preistorice. Tehnica îmb ălsămării corpurilor a fost cunoscută, de multe popoare. Mumiile descoperite de arheologi pledeaz ă în sprijinul părerii că oamenii preistorici credeau într -o „via ţă de apoi”, într-o reîncarnare. Aceast ă interpretare ar fi plauzibilă dacă anticii a rezut într-adevăr într-o asemenea reîntoarcere la viaţă. Dacă str ămoşii noştri ar fi crezut -o reînviere spiritual ă, nu s-ar mai fi ocupat atât de mult de corpul decedatului. Des coperirile din mormintele egiptene ofer ă însă dovadă după dovadă că mumiile erau pregătite p u o reîncarnare. Însemnările şi legendele au oferit şi ofer ă numeroase indicii potrivit c ărora se pare c ă „ze promis să se întoarcă de pe stelele lor pe Terra pentru a trezi la via ţă trupurile bine c onservate. Aşa se şi explică îngrijirea şi prepararea deosebit ă a cadavrelor îmb ălsămate, af camerele mortuare, care trebuiau s ă fie oricând gata pentru reîntoarcerea la via ţă. La ce altceva ar fi putut servi banii, podoabele, obiectele personale care erau puse în mormânt? Şi, întrucât li se oferea chiar şi după moarte tovăr ăşia unora dintre oamenii de se , închi şi în mormânt încă înainte de a muri, avem, f ăr ă îndoială, o dovadă în plus că se con lă continuarea vieţ ii anterioare printr-una nouă, pe cât posibil în aceleaşi condiţ ii. Mormi ele, adevărate adăposturi antiatomice, de o rezistenţă extraordinar ă, erau menite să dureze o veşnicie, înfruntând furtunile tuturor timpurilor. Bunurile de preţ pe care le con ţ ineau aur şi pietre scumpe — î şi păstrau valoarea, rezistând oric ăror deprecieri. Nu ne propune e ocupăm aici de obiceiurile ulterioare în legătur ă cu practica mumificărilor. Ceea ce ne interesează este r ăspunsul la următoarea întrebare: cine le-a b ăgat în cap păgânilor ideea r rii corpului? Şi de unde provine ideea îndr ăzneaţă potrivit căreia, pentru ca un cadavru s ă ată reînvia după milenii, celulele corpului respectiv trebuie conservate într-un loc bin e ferit? Până în prezent tainica problemă a „reînvierii” a fost privită numai din punct de vedere rel Dar faraonul, care, desigur, ştia mult mai mult decât supuşii săi cu privire la obice iurile şi puterile „zeilor”, n-ar fi putut oare raţ iona şi în felul următor: trebuie să-mi c ruiesc un mormânt care să reziste milenii, fiind, totodată, vizibil de la mare distanţă... Zeii au promis că se vor reîntoarce şi că mă vor trezi din nou la via ţă... (sau: într-un vi îndepărtat, medicii vor găsi posibilitatea să mă învie...). Ce s-ar putea spune despre aceste lucruri în epoca noastr ă, a zborurilor spaţ iale? Fizicianul şi astronomul Robert C. W. Ettinger se refer ă în lucrarea sa The Prospect o f Immortality, apărută în 1965, la un mijloc cu ajutorul c ăruia noi, oamenii secolului a l XX-lea, am putea, prin înghe ţ area corpului nostru, s ă obţ inem o încetinire a ritmului ac tivităţ ii noastre celulare, astfel încât să-l facem de bilioane de ori inferior ritmului n atural, pentru a asigura, în felul acesta, supravie ţ uirea noastr ă sub raport biologic şi medical. Deocamdat ă totul se prezintă utopic, dar ştim foarte bine că în zilele noastre a proape fiecare clinică mare posedă „depozite de oseminte”, în care sunt conservate ani de-a rândul, la temperaturi joase, oseminte omene şti care la nevoie pot fi folosite. Sâng ele proasp ăt poate fi păstrat un timp nelimitat la a temperatur ă de minus 196°, lucru pr acticat pretutindeni; la temperatura azotului lichid, men ţ inerea unor celule vii e ste posibilă practic un timp nelimitat. Erau oare atât de utopice inten ţ iile faraonilo r? Nu sunt ele acum în curs de înf ăptuire? Există realităţ i ştiinţ ifice care depăşesc pentru moment capacitatea noastr ă de pricepere! I exemplu: în martie 1963, biologii de la Universitatea din Oklahoma (S.U.A.) au co nstatat c ă celulele pielii prinţ esei egiptene Mene mai erau apte de via ţă. Or, trebuie p recizat c ă prinţ esa în cauză murise cu câteva mii de ani în urm ă! În multe locuri au fost g ăsite mumii intacte, atât de bine conservate, încât cei care le-a u văzut au avut impresia că sunt vii. Mumiile incaşe, păstrate în gheţ ari, au rezistat milen iilor şi sunt, din punct de vedere teoretic, încă viabile. Utopie? În vara anului 1965, televiziunea sovietic ă a ar ătat doi câini care au fost păstraţ i timp de o s ăptămână la tempe foarte joase. După şapte zile au fost dezghe ţ aţ i şi să vezi minune: se zbenguiau mai abitir ca înainte. Se ştie că în cadrul programului de cercet ări spaţ iale, americanii se ocup ă intens de punere a la punct a unei metode care s ă permită conservarea la temperaturi sc ăzute a corpuril or astronauţ ilor care în viitor vor participa la expedi ţ ii îndelungate efectuate spre st elele îndepărtate...
Profesorul Ettinger, care în zilele noastre se expune la unele ironii, sus ţ ine că va v eni o vreme când oamenii nu se vor mai l ăsa ar şi în crematorii sau mâncaţ i de viermi, o vrem e în care cadavrele congelate vor fi p ăstrate în cimitire-frigorifere sau într-un fel de adăposturi cu temperatur ă scăzută, în aşteptarea zilei în care medicina, devenind capabil ă e cauzele care au provocat moartea lor, îi va readuce la via ţă. Cine continuă până Ia capăt est gând utopic nu se poate ap ăra de viziunea groaznic ă a unei armate de solda ţ i congelaţ i care la nevoie, în cazul declan şării unui r ăzboi, sunt supuşi dezgheţării. O viziune într-a cutremur ătoare! Dar ce legătur ă este între mumiile amintite mai sus şi ipoteza noastr ă, respectiv vizitare a Terrei în timpuri imemoriale de c ătre fiinţ e extraterestre? Încerc ăm oare să aducem în fav rea noastr ă, cu orice preţ , nişte argumente discutabile? Întrebarea noastr ă sună în felul următor: de unde ştiau str ămoşii noştri că celulele organis an supravie ţ uiesc în continuare dup ă un tratament special de încetinire de bilioane de o ri a ritmului vie ţ ii? Ne întrebăm: de unde provine ideea nemuririi, de unde î şi trage originea credinţ a în reîncar re? Majoritatea popoarelor din antichitate cuno şteau arta mumificării, iar oamenii bogaţ i o practicau. Realitatea indiscutabil ă ne obligă deci să ne punem problema originii ide ii de reînviere, a întoarcerii la viaţă. I-a venit această idee aşa, întâmplător, vreunui re unui conducător de trib sau a fost observată de vreun suveran atotputernic v ăzând, poat e, cum „zeii” î şi tratau cadavrele dup ă un procedeu complicat, cum le p ăstrau într-un fel de arcofag ferit până şi de bombe? Sau poate cumva unii „zei” (=cosmonauţ i) au încredinţ at vreu fiu de rege mai r ăsărit şi mai inteligent cunoştinţ ele lor cu ajutorul cărora pot fi reînvia cadavrele — bineîn ţ eles, după aplicarea unui tratament special? Aceste speculaţ ii necesită câteva consideraţ ii „actuale”. Peste câteva secole, omenirea va a nge la o perfec ţ ionare a tehnicii zborurilor cosmice acum greu de imaginat. Agen ţ iil e de voiaj vor propune c ălătorilor, cu ajutorul prospectelor, zboruri interplanetare , precizând exact data plec ării şi data întoarcerii. Desigur că, pentru a atinge o asemene a perfec ţ iune a tehnicii spaţ iale, este absolut necesar ca toate disciplinele ştiinţ ific e să se dezvolte concomitent. Electronica şi cibernetica nu vor reuşi singure să rezolve toate problemele. Medicina şi biologia vor trebui să-şi aducă şi ele contribuţ ia, îndeosebi ub raportul mijloacelor de prelungire a vie ţ ii omului. În zilele noastre, cercetările în această privinţă sunt în plină desf ăşurare. Ne-am putea întreba: oare cosmonauţ ii din timpu reistorice posedau cuno ştinţ e pe care noi abia acum suntem pe cale s ă le dobândim? Cuno şte au oare aceste fiinţ e raţ ionale extraterestre metodele de a reanima dup ă mii de ani de la moarte corpurile care fuseser ă supuse unor tratamente speciale? Poate c ă, în înţ elepci unea lor „zeii” au vrut să „conserve” vreun personaj mai deosebit, înzestrat cu toate cuno şt le timpului său, pentru ca ulterior să-l poată chestiona asupra istoriei genera ţ iei sale ? De fapt, ce putem şti noi? Poate că o asemenea „interogare” de c ătre „zei” care s-au reînt pe Terra a şi avut loc? Mumificarea, la origine o artă aproape religioasă, a devenit în cursul secolelor o che stiune de modă. Fiecare voia la un moment dat s ă fie „reînviat”. Se credea că, pentru a reve ni la via ţă într-o bună zi, era suficient să-i imiţ i pe cei din antichitate. Marii preoţ i, c e posedau cunoştinţ e referitoare la practica reînvierii, au contribuit din plin la pro movarea acestui cult, întrucât le aducea beneficii importante. Am mai avut deja ocazia s ă evocăm vârsta matusalemică pe care o atingeau regii Sumerului şi unele personaje biblice. Ne punem deci întrebarea dacă nu cumva aceste fiin ţ e erau d e fapt nişte cosmonauţ i care şi-au prelungit vârsta numai datorit ă deplasării lor în cursul orului prin cosmos cu o vitez ă apropiată de aceea a luminii şi care, în felul acesta, be neficiau de dilatarea timpului cosmic în raport cu timpul terestru? S-ar putea recurge şi la o altă explicaţ ie. Poate că personajele respective au fost mumi ficate sau congelate? Dac ă ne însuşim această teorie, atunci ajungem la ideea — existent ă şi legende — potrivit căreia cosmonauţ ii str ăini au congelat — aruncându-le într-un somn artifi al adânc — personalit ăţ i conducătoare ale antichităţ ii, pentru ca ulterior, reanimându-le, s discuta cu ele. La sfâr şitul fiecărei vizite de acest fel, una din misiunile cosmonauţ il or era de a instrui preoţ ii, pe care tot ei îi însc ăunaser ă, cum să „prepare” pe cei vii-mor m să-i păzească şi să-i îngrijească în temple uriaşe până în clipa în care „zeii” se vor reî
Este un lucru imposibil? Este ridicol? De cele mai multe ori, oamenii contest ă ace st gen de ipoteze pentru că, potrivit părerii lor, ele se află într-un dezacord complet cu procesele naturale. Dar natura nu ne prezint ă ea însăşi exemple de „hibernare” si de „reî
rcere la viaţă”? Există specii de peşti care, îngheţ aţ i bocnă în timpul iernii, î şi revin o dată cu încălzire d plini de viaţă, ca şi înainte. În ciclul lor biologic, flori şi larve hibernează, pentru c la trezirea lor, primăvara, să renască în „veşminte noi” şi diafane. Au avut oare egiptenii posibilitatea să se inspire din natur ă în privinţ a procedeului mu mificării? Dacă lucrurile ar fi stat aşa, atunci ar fi trebuit să existe un cult al flut urilor sau al c ăr ăbuşilor sau măcar o urmă de asemenea culte. Nu se cunoaşte însă nimic în privinţă. Există în morminte subpământene sarcofage uriaşe cu tauri mumificaţ i, deşi este ev că egiptenii nu s-au inspirat din hibernarea taurilor. Peste 5.000 de morminte de diferite mărimi, toate provenind din perioada dinastiei I şi a II-a, au fost descoperite la o distan ţă de 8 km de Heluan. Ele dovedesc că arta mumificării este mai veche de 6.000 de ani. Profesorul Emery a descoperit în 1953, într-un cimitir arhaic din apropiere de Sakka rah-Nord, un mormânt mare care se crede c ă a apar ţi nut unui faraon din dinastia I (pr obabil Uadjis). În afara mormântului principal, în imediata sa apropiere erau situate pe trei rânduri alte 72 de morminte în care erau a şezate trupurile personalului de ser viciu, ce voise să-şi urmeze stăpânul în lumea cea nou ă. Pe trupurile celor 64 de b ărbaţ i ti şi ale celor 8 tinere femei nu poate fi observat ă nici cea mai mică urmă de violenţă. De ce s-au lăsat zidite aceste 72 de fiinţ e? Ca să moar ă împreună? Credinţ a într-o a doua viaţă în altă lume este cea mai cunoscut ă şi, totodată, cea mai simpl aţ ie a acestui fenomen. În afar ă de podoabe şi aur, faraonului i se puneau în mormânt — desi r, drept provizii trebuitoare pe lumea cealaltă — cereale, untdelemn şi mirodenii. În af ar ă de jefuitorii de morminte, acestea au mai fost deschise şi de către succesorii far aonului. Ei găseau, în acest fel, în mormântul str ămoşului provizii bine conservate, fapt ca re demonstra c ă acesta nu le consumase şi nici nu le luase cu el pe lumea cealaltă. To tuşi, când mormintele erau din nou închise, se aşezau acolo noi provizii, după care erau b ine ferecate şi asigurate cu un mare num ăr de capcane. Este limpede şi evidentă aici ide ea unei renaşteri într-un viitor îndepărtat, şi nu a unei treziri imediate pe lumea cealal tă. Tot la Sakkarah a fost descoperit în iunie 1954 un mormânt care nu fusese jefuit, ce ea ce reieşea din faptul că în el se afla la vedere o caset ă cu aur şi bijuterii. În loc de capac, sarcofagul era închis cu o plac ă culisantă. La 9 iunie a aceluiaşi an, do ctorul Goneim a procedat la deschiderea solemn ă a sarcofagului. Acesta era gol... absolut gol... Mumia î şi păr ăsise oare lăcaşul f ăr ă să-şi fi luat cu ea comorile? La o distan ţă de 80 km de grani ţ a cu R. P. Mongolă, savantul rus Rodenko a descoperit un mormânt, unul dintre a şa-numitele kurgane. Mormântul acesta este un fel de movil ă de pi atr ă, al cărei interior este căptuşit cu lemn. Încăperile mortuare sunt toate pline cu ghe ţ u veşnice, fapt în urma căruia se creaser ă aici condiţ iile dintr-un frigorifer. Unul dintre morminte conţ inea trupurile îmbălsămate al unui bărbat şi al unei femei. Amândoi aveau în j lor tot felul de obiecte de care ar fi putut avea nevoie într-o via ţă ulterioar ă: alime nte puse în vase, articole de îmbr ăcăminte, bijuterii, instrumente muzicale. Toate acest ea bine păstrate, datorită congel ării. Într-unul din morminte au fost identificate urmel e unui dreptunghi cu câte şase desene p ătratice aşezate pe patru rânduri. Totul ar putea f i o copie a mozaicului aflat în palatul asirian de la Ninive! Mai pot fi identific ate figuri ciudate, asemănătoare unor sfincşi cu nişte coarne complicate, pe cap şi cu ari pi pe spate, care v ădesc tendinţ a de a se înălţ a la cer. Trebuie să recunoaştem că acest mormânt mongol nu sugereaz ă în nici un fel ideea unei vie ţ i irituale pe lumea cealaltă. Sistemul de r ăcire folosit în acest caz — pentru c ă despre un asemenea procedeu este vorba, dac ă ne gândim la căptuşeala de lemn şi la gheaţ a care umple m ormintele — este mult prea pământesc, fiind sortit unei vieţ i tot pe pământ. De ce oare soco teau cei din vechime, şi această întrebare revine obsesiv, c ă asemenea cadavre, preparat e în acest fel, vor fi puse în condi ţ ii care să facă posibilă reînvierea lor? Deocamdat ă, ac a r ămâne un mister. În satul Wu-Chuan din China există un mormânt dreptunghiular cu dimensiunile de 14 m p e 12 m. Acolo se afl ă scheletele a 17 b ărbaţ i şi 24 de femei. Nici aici nu au putut fi găs ite semne ale unei mor ţi violente. În Anzi există morminte în gheţ ari, în Siberia, morminte săpate în ghea ţă, în China, în regi ului, ca şi în Egipt, morminte individuale sau de grup. Mumii pot fi g ăsite în Extremul Nord, ca şi în Africa de sud. Şi toţ i mor ţi i erau pregătiţ i şi aprovizionaţ i cu grijă, în ve
reînvieri într-o epocă mai târzie. Fiecare leş este prevăzut cu toate cele trebuincioase în
-o nouă viaţă şi toate mormintele construite ca să poată rezista timp de milenii. Sunt toate acestea întâmpl ătoare? Sunt nişte idei stranii ale str ămoşilor noştri? Sau există te o f ăgăduială veche — necunoscut ă nouă — privitoare la o reînviere? Cine ar fi putut s-o f La Ierihon au fost scoase la iveal ă morminte având o vechime de 10.000 de ani şi au fo st găsite capete modelate în ghips vechi de 8.000 de ani. Lucrul este uimitor, deoar ece pe vremea aceea poporul care tr ăia în acele locuri nu cunoştea olăritul. În altă parte a localităţ ii Ierihon au fost descoperite şiruri întregi de case rotunde; zidurile sunt înc linate în partea superioar ă înspre interior, asemenea unor bol ţ i de cupol ă. Atotputernicul izotop al carbonului — C-14 — cu ajutorul c ăruia poate fi determinat ă vârst a unor substan ţ e organice, indică în acest caz o vechime de 10.400 de ani. Aceste date obţ inute pe cale ştiinţ ifică corespund destul de exact cu acelea pe care le-au indicat preo ţ ii egipteni. Ei au susţ inut că înaintaşii lor întru profesiune au practicat-o timp de p este 11.000 de ani. Şi aceasta este numai o întâmplare? Pietrele preistorice descoperite la Lussac (Poitou Franţ a) prezintă în această privinţă un interes deosebit: desene reprezentând oameni îmbr ăcaţ i absolut modern, purtând p ălării, sac ri sau pantaloni scur ţi . Abatele Breuil a apreciat desenele ca fiind autentice şi de claraţ iile sale au dat peste cap toate cuno ştinţ ele noastre despre preistorie. Cine a gravat pietrele? Este foarte greu să-ţ i imaginezi un om preistoric, acoperit cu piei de animale, care decorează pereţ ii unei peşteri cu desene reprezentând personaje îmbr ăcate ca în secolul al XX-lea! Cele mai extraordinare fresce din epoca de piatr ă găsite până în prezent au fost descoperi te în 1940, în pe ştera de la Lascaux, în sudul Franţ ei. Armonia şi prospeţ imea acestei arte cturale ni se prezintă atât de neîntinată, încât nu putem evita două întrebări care cer în m ios un r ăspuns: cum şi cu ce mijloace şi-a luminat artistul preistoric peştera pentru a putea executa opera sa mig ăloasă şi pentru care motiv au fost aleşi tocmai pereţ ii peşterii ca să găzduiască aceste uimitoare picturi? Nu ar fi dispuse persoanele care socotesc drept stupide aceste întreb ări să ne explic e atunci următoarele contradicţ ii: dacă locuitorii preistorici ai peşterii erau primitiv i şi sălbatici, nu ar fi putut realiza pe pereţ ii peşterii aceste uimitoare picturi. Dacă ei ar fi fost totuşi într-adevăr capabili să înf ăptuiască asemenea picturi, cum de nu au fos stare să-şi construiască locuinţ e în care să tr ăiască omeneşte? Savanţ ii apreciază că anima milioane de ani capacitatea de a- şi construi cuiburi şi vizuine. Se pare însă că nu vor să recunoască aceeaşi capacitate şi lui homo sapiens! În deşertul Gobi, profesorul Kozlov a găsit, nu departe de ciudatul nisip vitrificat d e care am pomenit mai înainte şi care a putut lua na ştere numai la temperaturi foarte ridicate, la o mare adâncime, sub ruinele carierelor din Hara-Hoto, un mormânt a cărui vechime este apreciat ă la circa 12.000 de ani. În mormânt a fost g ăsit un sarcofag cu d ouă trupuri apar ţi nând unor oameni boga ţ i, iar pe capacul sarcofagului imaginea unui cer c împ ăr ţi t la mijloc printr-o linie verticală. Pe coasta apusean ă a insulei Borneo, în munţ ii Subis, a fost descoperită o reţ ea întreagă de eşteri a căror dispoziţ ie aminteşte pe aceea a unei catedrale. Vârsta obiectelor găsite aici a fost evaluată la circa 38.000 de ani. Printre aceste obiecte extraordinare exis t ă ţ esături de o fineţ e şi o execuţ ie aproape de neimaginat; cum de au putut fi confec ţ ionat de nişte sălbatici? Semne de întrebare, mereu noi semne de întrebare... Toate acestea nu sunt simple ipoteze; există fapte din abunden ţă; peşteri, morminte, sar cofage, mumii, hăr ţi vechi, construcţ ii fantastice dovedind capacit ăţ i arhitectonice şi tehn ice uriaşe, legende şi tradiţ ii enigmatice de provenienţ e diverse care nu se încadreaz ă în n i una din schemele cunoscute de noi. Primele îndoieli apar din modul de a raţ iona al arheologilor. Dar este nevoie s ă fie p racticate adevărate breşe în jungla trecutului. Trebuie stabilite noi pietre de hotar, ba chiar şi o serie de indicaţ ii certe trebuie revizuite. Un lucru să fie clar: în lucrarea de faţă nu ne propunem s ă punem la îndoială istoria ultime r două milenii. Noi discutăm şi ne referim exclusiv la perioada preistoriei, la perioa da cea mai îndep ărtată a începuturilor istoriei, pe aceasta căutăm să o clarificăm. Ne este imposibil să dăm cifre şi date referitoare la perioada în
care a avut loc vizita unor fiinţ e extraterestre pe Terra şi nici când au început acestea să influenţ eze fiinţ ele re tr ăiau atunci pe Pământ. Cu toate acestea, ne asum ăm îndr ăzneala să contestăm datele cu c este jalonată preistoria noastr ă. Credem, şi avem destule temeiuri pentru aceasta, c ă pu tem fixa evenimentul respectiv în perioada paleoliticului inferior, adic ă între anii 4 0.000 şi 10.000 î.e.n. Metodele noastre de datare a evenimentelor, inclusiv folosire a renumitului izotop C-14, sunt departe de a fi infailibile atunci când dep ăşim 5.600 de ani. Cu cât substan ţ a pe care o cercetăm datează de mai mult timp, cu atât devine mai n esigur procedeul folosirii carbonului radioactiv. Cercetători serioşi ne-au informat
asupra faptului că ei nu consider ă metoda C-14 drept prea util ă, întrucât între 30.000 şi 5 000 de ani vârsta unei substan ţ e organice poate fi stabilită după dorinţ a examinatorului. Desigur că aceste opinii critice nu trebuie acceptate f ăr ă rezerve, dar este cert c ă am avea absolută nevoie, paralel cu metoda C-14, şi de o altă metodă de stabilire a vechimi i, bazată pe cele mai moderne aparate de m ăsurat. CAPITOLUL AL VIII-LEA Uriaşii au fost abandona ţ i pe Insula Paştelui de către zei? Cine a fost Dumnezeul alb? S e cultiva bumbac, deşi r ăzboiul de ţ esut nu era cunoscut. Treapta superioar ă a adevărului Primii navigatori europeni care la începutul secolului ai XVIII-lea au p ăşit pe Insula Paştelui n-au putut să-şi creadă ochilor. Pe acest petic de pământ, aflat la o distanţă de 0 km de coasta chiliană, au descoperit sute de statui imense, r ăspândite pe întreaga ins ul ă. Munţ i întregi fuseser ă de-a dreptul r ăsturnaţ i, roca vulcanică dur ă ca fierul fusese tăiată ucată de unt, iar stânci masive cânt ărind zeci de mii de tone z ăceau prin diferite locuri unde nu ar fi putut fi prelucrate. Sute de statui uriaşe, unele atingând 10÷12 m în ălţ ime şi cântărind 50 de tone, contemplă pâ azi cu ochii lor lipsi ţ i de viaţă, aidoma unor robo ţ i monstruoşi care aşteaptă clipa când vo din nou puşi în funcţ iune, pe călătorul aflat în trecere pe aceste meleaguri. Iniţ ial, aceş oloşi purtau şi nişte pălării, dar, după cum vă puteţ i închipui, pălăriile nu contribuie cu ezlegarea misterului. Dacă mai adăugăm la aceasta şi faptul că pălăriile, în greutate de pes 0 tone, z ăceau departe de capetele de piatr ă ale statuilor cărora le apar ţi neau, urmând ab ia s ă fie ridicate la înălţ imea necesar ă, veţ i înţ elege că ele nu fac decât s ă încâlcească ş rea enigmei. Prin preajma unora din aceşti coloşi s-au găsit nişte tăbliţ e de lemn acoperite cu un fel de hieroglife speciale. Dar cea mai mare parte dintre tăbliţ e au dispărut, şi în zilele noas tre nu mai există decât vreo zece, r ăspândite prin muzee; mai mult, pân ă în prezent nu a put fi descifrată nici una din ele. Cercetările întreprinse de Thor Heyerdahl cu privire la aceşti coloşi misterioşi au scos l a iveala faptul c ă pe teritoriul insulei s-ar fi succedat trei forme de civilizaţ ie distincte, prima părând, în chip paradoxal, a fi fost cea mai evoluat ă. Resturi de lemn carbonizat descoperite de acela şi Heyerdahl ar data de prin anul 400 al erei noast re. Nimic îns ă nu ne dovedeşte că r ămăşiţ ele de cărbuni şi oase ar avea vreo legătur ă cu uri De-a lungul pereţ ilor stâncoşi ai insulei şi de jur împrejurul craterelor vulcanice, explo ratorul a descoperit sute de statui începute, dar neterminate. Mii de unelte, nişte simple topoare de piatr ă, erau împr ăştiate la rândul lor, ca şi cum lucrul ar fi fost întrer t pe neaşteptate. Insula Pastelul se afl ă situată departe de orice continent şi de orice civilizaţ ie. Luna şi stelele sunt mai apropiate pentru locuitorii insulei decât orice alt uscat. Nici un arbore nu cre şte pe acest sol vulcanic. Nici nu poate fi deci vorba de a expli ca transportul coloşilor cu ajutorul unor trunchiuri de lemn. Insula nu a putut s ă h r ănească mai mult de 2.000 de oameni (astăzi nu mai există decât vreo câteva sute). De aseme nea, nu se poate presupune c ă, într-un trecut îndepărtat, insula ar fi fost aprovizionată pe cale maritimă cu hrană şi îmbr ăcăminte. Cine a putut atunci desprinde asemenea blocuri de piatr ă direct din munte, ca apoi să le prelucreze şi să le transporte, f ăr ă ajutorul unor t runchiuri de lemn, la câţ iva kilometri depărtare? Cine oare le-a dat forma definitivă, l e-a şlefuit, le-a ridicat în picioare? Şi cum de le-au mai fost puse pe cap şi aceste pălări i de 10 tone, a c ăror piatr ă provenea din alt ă carier ă decât cea a statuilor? Dac ă, de bine, de r ău, având o imagina ţ ie foarte bogată, poţ i să-ţ i închipui un furnicar de ridicând în Egipt piramide dup ă metoda „Hei-rup”, nici vorbă nu poate fi de aşa ceva în Ins Paştelui, unde nu exista aceast ă masă de oameni. În orice caz, 2.000 de oameni n-ar fi p utut s ă cioplească, cu ajutorul uneltelor lor foarte primitive, din stâncă vulcanică, tare ca oţ elul, aceşti coloşi nici măcar dacă ar fi lucrat zi şi noapte. Cu atât mai mult cu cât arte din locuitori trebuiau, totuşi, să cultive terenurile săr ăcăcioase ale insulei, s ă se o cupe cât de cât cu pescuitul, câţ iva dintre ei să ţ easă stofe şi să împletească frânghii. Nu ste cert, 2.000 de oameni
n-ar fi fost în stare s ă ridice statuile-colos! Iar o popu la ţ ie mai numeroasă n-avea cum să tr ăiască pe insulă. În aceste condi ţ ii, cine a realizat oa ceste sculpturi? Şi în ce scop? Şi de ce statuile sunt toate ridicate de jur împrejur, p e ţărmuri, iar în interiorul insulei nu se află nici una? Cărui cult să fi slujit ele? Din păcate, chiar şi aici, pe acest petic de p ământ, primii misionari veni ţ i din Occident au f ăcut totul ca bezna ce acoper ă trecutul să sporească, dând foc tăbliţ elor gravate, inter când practicarea cultelor str ăvechi şi ştergând, pe cât le-a fost posibil, urmele acestora. Oricât de temeinic s-au str ăduit aceşti oameni cucernici, ei nu au putut împiedica pe b ăştin aşi să-şi denumească încă şi în ziua de azi insula „ Ţara oamenilor-păsări”. Conform tradiţ ie eni zbur ători ar fi aterizat pe insul ă cu multă vreme în urmă şi i-ar fi învăţ at pe locuitor să facă focul. Legenda este confirmat ă de sculpturi, ce reprezint ă fiinţ e zbur ătoare cu ochi i mari, ficşi. Coincidenţ ele dintre Insula Paştelui şi Tiahuanaco se impun de la sine. Şi aici şi acolo, aceiaşi coloşi de piatr ă apar ţi nând aceluiaşi stil, cu feţ e semeţ e si cu o expresie stoică.
când în 1532 Francisco Pizarro a încercat s ă afle de la incaşi amănunte cu privire la origi nile cetăţ ii Tiahuanaco, ei i-au r ăspuns că nici un om nu a văzut vreodată acest oraş altfel ecât în ruine, deoarece epoca în care a fost cl ădit se pierde în negura vremurilor. Tradiţ ia numeşte Insula Pastelul „Buricul pământului”. Cum se pot explica asemenea interferen ţ e într două regiuni situate la 5.000 km una de cealaltă? Poate că mitologia preincaşă ne va da unele lămuriri în privinţ a aceasta? Viracocha, creator ul, figureaz ă printre divinităţ ile str ăvechi şi de prim ordin ale acestei mitologii. Lui i se atribuie crearea P ământului pe când era întuneric peste tot şi nu exista Soarele. El a d ăltuit mai întâi din piatr ă un popor de uria şi. Dar, cum nu se declara satisf ăcut de opera sa, pr ăvăli peste ea un val imens de ap ă, înecând-o. Înălţă apoi Soarele şi Luna deasupra l iticaca, pentru ca să facă lumină pe Pământ. Apoi — luaţ i aminte! — modelă din lut chipuri o de animale la Tiahuanaco şi le dădu viaţă. Oamenilor le dădu grai, îi învăţă anumite deprin puse la îndemână unele meşteşuguri, pentru ca, în cele din urm ă, să-i trimită în zbor pe un e ei pe diversele continente pe care urma să le populeze. Dornic s ă vadă dacă poveţ ele sal e au fost urmate întocmai, precum şi ce roade dădeau, el a întreprins mai apoi o c ălătorie, tovăr ăşit de două ajutoare. Sub înf ăţ işarea unui bătrân, Viracocha str ăbătu Anzii şi bătu ca te. Pe ici, pe colo fu prost întâmpinat. Locuitorii Cachei se ar ătar ă atât de neprimitori, încât, cuprins de îndreptăţ ită mânie, dădu foc unei stânci, pârjolul ameninţ ând să aprindă porul nerecunoscător îi implor ă însă iertarea şi el stinse focul printr-un simplu semn al mâ ii. În cursul peregrinărilor sale, Viracocha nu încetă să dea sfaturi în dreapta şi în stâng eroase au fost templele ridicate în cinstea sa. În cele din urm ă, în provincia de coast ă M anta, î şi luă r ămas bun de la pământeni, promiţ ând că va mai reveni cândva, p ăşi peste valur ocean, f ăcându-se nevăzut în zare... Pretutindeni unde au pătruns în America central ă şi de Sud, conchistadorii au auzit vorb indu-se de Viracocha şi ele uriaşi albi coborâţ i de undeva din ceruri... Uimiţ i, ei au afl at că apar ţi neau unei seminţ ii create de Fii ai Soarelui, care, înainte de a dispărea din nou, au înv ăţ at pe oameni tot felul de meşteşuguri. Toate legendele pe care spaniolii au a vut prilejul să le audă afirmau că Fiii Soarelui se vor reîntoarce. De fapt, continentul american este leagănul unora dintre cele mai vechi civilizaţ ii. Cunoştinţ ele noastre însă nu depăşesc în această privinţă mai mult decât aproximativ un mil m oare vreodată de ce cu 3.000 de ani înaintea erei noastre, în Peru, inca şii cultivau b umbac, cu toate că nu cunoşteau r ăzboiul de ţ esut? Sau vom afla vreodat ă de ce mayaşii, care cunoşteau roata, f ăr ă însă a se folosi de ea, construiau drumuri? Şi alt miracol: fantasticul colier de jad verde, împletit din cinci şiraguri, descoper it în piramida de la Tikal din Guatemala. Cine ne va putea explica prezen ţ a jadului, această piatr ă originar ă din China, în adâncurile unui mormânt guatemalez? Dar sculpturile olmecilor, cu capetele lor uriaşe acoperite de c ăşti, care nicicând nu vor putea fi v ăzute în muzee, ci contemplate doar la faţ a locului, pentru că nici un pod de pe acele mele aguri n-ar putea rezista greutăţ ii lor? Doar cei mai „mici” dintre ace şti monoliţ i, a căror eutate nu dep ăşea 50 de tone, au putut fi transportaţ i cu ajutorul scripeţ ilor şi al unor utilaje moderne speciale. Atunci când se pune problema unor monoli ţ i de 100 de tone, tehnica noastr ă se dovedeşte neputincioasă. Ei bine, str ămoşii noştri îndepărtaţ i puteau fa st lucru. Dar cum oare? Î ţi vine să crezi uneori că aceste popoare str ăvechi se distrau cărând de colo-colo mase eno e de piatr ă prin munţ i şi v ăi! Egiptenii î şi aduceau obeliscurile de la Assuan, arhitec ţ ii d la Stonehenge î şi aduceau blocurile de stânc ă din Walesul de sud-vest şi din Marlborough,
sculptorii din Insula Pastelul î şi cărau monştrii de piatr ă din cariere aflate departe de coast ă; cât despre monoli ţ ii de la Tiahuanaco, nimeni n-a ştiut vreodată despre unii dintr e ei de unde au fost aduşi. Curioase popoare, care î şi clădeau templele şi î şi amplasau scul urile în locurile cele mai ”imposibile”! De dragul dificultăţ ilor? Sau pentru plăcerea de a complica existenţ a? Nu vrem să-i consider ăm proşti pe artiştii noştri str ăvechi, care ar fi putut foarte bine să clădească templele şi să-şi ridice statuile în imediata apropiere a carierelor de unde-şi sc eau piatra. Dar nu au procedat în felul acesta pentru c ă tradiţ ia îi obliga să aleagă anumit e locuri, şi nu altele. Suntem convinşi că fortăreaţ a incaşă de la Sacsayhuaman n-a fost înt ridicată deasupra oraşului Cuzco, ci pentru că tradiţ ia considera acest loc ca sfânt. De altfel, suntem convinşi că, pretutindeni unde au fost g ăsite asemenea str ăvechi şi monumen tale edificii ale omenirii, solul mai ascunde încă vestigii dintre cele mai semnific ative şi importante pentru cunoaşterea trecutului nostru. Aceste vestigii ar putea s ă aibă o mare însemnătate pentru actuala şi viitoarea dezvoltare a astronauticii. Cosmonau ţ ii necunoscuţ i care, acum multe milenii, au petrecut probabil un timp pe Pământ trebuie să fi avut convingerea c ă omul va atinge cândva un nivel tehnic şi ştiinţ ific care să-i permită să pătrundă în spaţ iul cosmic. Oamenii s-au str ăduit întotdeauna — dup ă cum o a a universală — să-şi caute semeni în cosmos, s ă stabilească contacte cu alte forme de via ţă cu alte fiinţ e din univers şi să-şi descopere legături de rudenie cu ele. În zilele noastre, cu ajutorul antenelor şi al posturilor de emisie, au fost lansate în univers primele semnale radiofonice destinate unor fiinţ e inteligente extrateres tre. Când vom primi oare r ăspuns? În zece, cincisprezece sau o sut ă de ani? Cu neputin ţă de apreciat. Nu ştim măcar nici spre care astru s ă ne expediem mesajele, deoarece nici nu bănuim care planetă este mai interesantă pentru noi. Nu ştim nimic despre acest lucru, dar se prea poate ca planeta noastr ă să fie depozitara unor indicaţ ii preţ ioase în această p rivinţă. Imponderabilitatea, particulele elementare, antimateria se afl ă în centrul preo cup ărilor noastre, ne monopolizează toată atenţ ia şi nu mai acordăm nici un moment căutării uprafaţ a propriei noastre planete a unor indicii care ne-ar permite poate s ă aflăm loc ul nostru de baştină, planeta de pe care provenim. Luate literal, faptele care până acum se încadrau cu greu în mozaicul reprezentărilor noas tre tradiţ ionale despre trecut ne vor ap ărea acum aproape plauzibile. Aprecierea nu se opreşte numai la ciudăţ eniile relevate de textele antice, ci se extinde şi asupra a „ce ea ce sare în ochi” la o prim ă analiză privind globul. Întrucât suntem înzestra ţ i cu raţ iune năm. Omul va atinge treapta superioar ă a adevărului atunci când va înţ elege că eforturile sale mi lenare pe calea progresului au constat în fapt în a epuiza întreaga experien ţă a trecutulu i, spre a deveni apt pentru a stabili legături cu cosmosul şi a-şi organiza existenţ a în c osmos. Dacă acest punct de vedere e real, atunci şi ultimul adept neinteligent al cl austr ării trebuie să recunoască că impulsul uman cel mai puternic const ă în a popula univers ul, pentru a semăna pretutindeni spiritul, energia şi experienţ a sa. Când toate eforturile şi for ţ ele intelectuale vor fi puse în slujba cercetărilor spaţ iale, r ezultatele cercetării vor demonstra convingător absurditatea r ăzboaielor pe pământ. Când oam enii, indiferent de rasă, popor şi naţ iune, î şi vor uni for ţe le pentru realizarea tehnică a orului către planetele îndepărtate, Pământul va căpăta — cu toate miniproblemele sale — dime le corespunz ătoare propor ţi ilor sale reale, raportate la spaţ iul cosmic. Prezicătorii vor putea să-şi închidă cabinetele, alchimiştii să-şi arunce creuzetele, ghicit vor da faliment. Şarlataniile care de milenii fac impresie nu vor mai avea c ăutare. De îndată ce universul î şi va deschide por ţi le, omenirea va cunoa şte un viitor mai bun. Cunoştinţ ele pe care le dator ăm stadiului actual al ştiinţ ei motivează în esenţă scepticismu ru cu privire la interpretările tradiţ ionale ale trecutului. Iar dacă ne declar ăm scepti ci, o facem în sensul pe care îl acorda Thomas Mann acestei no ţ iuni cu ocazia unei con ferinţ e ţ inute prin 1920: „Scepticul are o tr ăsătur ă pozitivă, şi anume că ia totul drept posibil”. CAPITOLUL AL IX-LEA
Oraşe din junglă construite după calendar. Migraţ ia unui popor sau excursie familial ă? Un zeu lipseşte de la întâlnire. De ce cl ădirile observatoarelor astronomice sunt rotunde? Ma şini de calcul în antichitate.
Deşi, după cum am mai subliniat, nu este în inten ţ ia noastr ă să punem sub semnul întreb ării ria omenirii din ultimele două milenii, credem, totuşi, că zeităţ ile grecilor şi romanilor, precum şi cea mai mare parte a personajelor mitologice poart ă pecetea unui trecut fo arte îndep ărtat. De când există omenire, tradiţ iile str ăvechi se transmit din genera ţ ie în g aţ ie. Chiar şi studierea unor civilizaţ ii relativ moderne duce adesea la descoperirea unor indicii care sunt m ărturii ale unui trecut imemorial. În pădurile virgine din Guatemala şi Yucatan se găsesc ruine ale unor monumente care pot sta alături de uriaşele construcţ ii egiptene. Suprafaţ a bazei piramidei de la Cholula, situată la 100 km sud de Mexico, este mai mare decât aceea a piramidei lui Kheops. Cât despre piramidele de la Teotihuacan, care se g ăsesc la 50 km nord de Mexico, r ăspândi te pe o suprafaţă de aproape 20 km2, tot ceea ce s-a scos pân ă în prezent la iveală este ori entat după norme astronomice. Scrierea cea mai veche cu privire la Teotihuacan ne relateaz ă că acolo zeii s-au întâlnit pentru a se sf ătui cu privire la soarta oamenilor, f apt care s-ar fi petrecut pe vremea când homo sapiens înc ă nici nu apăruse. Despre calendarul maya şilor, cel mai precis din cele cunoscute vreodat ă, am mai avut ocazia să vorbim. În felul acesta am aflat despre existenţ a ecuaţ iei lui Venus. Este pe deplin dovedit în prezent c ă toate clădirile din Chichén Itza, Tikal, Copán sau Palenque au fost ridicate fiind respectate normele acestui calendar legendar. Nu se const ruiau piramide şi temple pentru că era nevoie de ele. Piramidele şi templele erau clădit e deoarece calendarul poruncea ca la fiecare 52 de ani cutare sau cutare edifici u, ridicat în cutare loc, s ă atingă un număr bine precizat de nivele. Calendarul justifi ca fiecare piatr ă a edificiului, iar edificiul în întregime nu capătă un sens decât în rapor cu indicaţ iile calendarului. Prin anii 600 ai erei noastre s-a petrecut însă un eveniment de neîn ţ eles: un popor întreg a păr ăsit dintr-o dată, aparent f ăr ă nici o pricină, oraşele sale temeinic şi cu trudă ridi imp de secole. Temple somptuoase, piramide minunate, pie ţ e înconjurate de sculpturi, vaste stadioane au r ămas pustii. Curând, jungla a pătruns pretutindeni, a m ăcinat zidur ile, a redevenit atotstăpânitoare; în scurtă vreme, totul nu a mai fost decât un imens câmp de ruine. Nici unul dintre locuitori nu s-a mai reîntors pe aceste meleaguri. S ă ne închipuim un fenomen asemănător petrecându-se în Egiptul antic: timp de generaţ ii sunt onstruite, pe baza unor indici astronomici, temple, piramide, oraşe, lucr ări de cana lizare, drumuri; se sapă în piatr ă cu trudă şi cu unelte primitive sculpturi colosale cu c are se împodobesc monumente; odat ă terminată munca aceasta, săvâr şită timp de peste un milen , locul de ba ştină este păr ăsit şi se emigrează spre nordul neprimitor. Un asemenea fenomen plasat într-un cadru istoric ceva mai recent pare de neconceput, fiind absurd. Dar , cu cât un fenomen este mai de neîn ţ eles, cu atât explica ţ iile care se propun sunt mai nu meroase şi mai nedesluşite. Astfel, s-a spus mai întâi că mayaşii au fost poate constrânşi s scă locurile de baştină de nişte năvălitori. Dar cine i-ar fi putut ataca pe mayaşi tocmai c se aflau la apogeul civilizaţ iei lor? De altfel, nu există nici cel mai mic indiciu care s ă ducă la concluzia că ar fi avut loc vreo luptă. Demnă de luat în seamă este ideea că raţ ia neaşteptată a fost determinată de schimbări violente ale climei. Dar nici pentru ace astă explicaţ ie nu s-au găsit dovezi. Din regiunea în care era aşezat vechiul imperiu pân ă l graniţ ele noului imperiu unde s-au stabilit maya şii nu este în linie dreaptă decât o dista n ţă de 350 km. Or, o str ămutare pe un spa ţ iu atât de restrâns nu ar fi evitat consecin ţ ele u i înr ăutăţ iri catastrofale a climei. S-a spus, de asemenea, că o epidemie distrug ătoare ar f i putut fi pricina acestei neaşteptate deplasări. Este o ipoteză plauzibilă, dar care ma i trebuie verificată. În afar ă de faptul că este o versiune la fel ca oricare alta, ea n u aduce în sprijinul ei nici o dovad ă. A izbucnit oare un conflict între genera ţ ii? Cea tânăr ă s-a ridicat împotriva celei vârstnice? Un r ăzboi civil? O revoluţ ie? Dacă acceptăm un aceste ipoteze, atunci ar fi p ăr ăsit regiunea doar o parte a populaţ iei, şi anume cei învi nşi. Învingătorii ar fi r ămas pe loc. Totuşi, cercetările întreprinse pe şantierele arheologice n-au adus probe materiale care să ateste că cineva ar fi r ămas pe loc. Un popor întreg şi-a păr ăsit dintr-o dată vechile m guri, lăsându-şi sanctuarele pradă junglei. Să ne fie permis să înf ăţ işăm aici, pe lângă atâtea ipoteze, tot atât de puţ in confirmate, p r ă opinie. Oricât ar părea de îndr ăzneaţă, nu o consider ăm mai
puţ in verosimilă decât ipotez ate anterior. Ni şte „zei” (despre care noi presupunem c ă au fost cosmonauţ i) au vizitat cândva, cu multe m ilenii în urm ă, pe str ăbunii mayaşilor. Un fapt r ămâne demn de subliniat, şi anume că numero indicii ne îndrept ăţ esc să credem că popoarele americane sunt originare din Orientul antic . Tradiţ iile păstrate cu sfinţ enie de maya şi, în domeniul astronomiei, matematicii şi întocm ii calendarului, sunt doar tot atât de vechi ca şi cele ale civilizaţ iilor vechiului O rient. Întrucât „zeii” le promiseser ă că vor reveni cândva printre ei, învăţămintele tradiţ i u obiectul unui cult riguros. Astfel a luat na ştere o nouă religie, cultura lui Kuku lkan, misteriosul „Şarpe zbur ător”. După tradiţ ia religioasă, „zeii” aveau să coboare din ceruri atunci când maya şii î şi vor fi
edificiile în conformitate cu ciclurile prescrise de calendar. Iată de ce preo ţ ii îndem nau poporul să construiască templele şi piramidele respectând cu sfin ţ enie ciclurile sacre , pentru că anul terminării lor avea să fie un an al bucuriei. Atunci zeul Kukulkan se va pogorî din ceruri, î şi va lua în primire edificiile şi va tr ăi din nou printre oameni. Dar iată că opera s-a săvâr şit, a început anul reîntoarcerii lui Kukulkan, şi zeul tot nu se . Poporul cânta, se ruga, aştepta... Aşteptă un an întreg. Nenum ăraţ i sclavi au fost sacrifi în cinstea lui Kukulkan, au fost sporite ofrandele de ulei, porumb, podoabe. Ceru l continua să fie liniştit, netulburat de vreun semn prevestitor. Nava înaripat ă a zeulu i nu-şi f ăcu apariţ ia, nu se auzi nici un foşnet, nici un tunet îndep ărtat. Anul s-a încheia f ăr ă ca f ăgăduiala să se fi îndeplinit. Dacă admitem această ipoteză, ne dăm scama cu uşurinţă de propor ţi ile dezamăgirii preoţ ilor ui. După sute de ani de munc ă irosiţ i, îndoiala începu să încolţ ească în mintea lor. Nu cumv ecurase vreo greşeală în calculele astronomice ale calendarului? Oare „zeii” se vor ar ăta în -alt loc, într-un alt moment? Erau oare victimele unei erori cumplite? Anul mistic, de la care mayaşii încep calcularea timpului şi implicit calendarul, core spunde, dup ă semnele lor, cu anul 3111 î.e.n. Dacă această dată este exactă — şi nu avem nic motiv să o contestăm, deoarece o men ţ ionează şi calendarul —, doar câteva sute de ani despa apariţ ia civilizaţ iei egiptene de cea a mayaşilor. Dar legendara dat ă nu aduce nici o l umină în soluţ ionarea enigmei pe care o reprezint ă această civilizaţ ie miraculoasă. Ba mai m t, o descoperire relativ recent ă are chiar darul să încurce şi mai mult indiciile care a r putea explica originea calendarului şi pricinile migraţ iei neaşteptate despre care v orbeam mai înainte. Abia în 1935 a fost descoperit la Palenque (Imperiul Vechi) un desen gravat pe o p iatr ă reprezentând foarte probabil pe zeul Kukumatz (Kukulkan în Yucatan). Nu este nev oie s ă fii înzestrat cu o imaginaţ ie deosebită pentru ca, de îndat ă ce priveşti această oper o părere preconceput ă, să-ţ i pui tot felul de întreb ări. Cel mai sceptic dintre privitori va constata că desenul reprezintă o fiinţă cu înf ăţ işare om scă, aşezată într-un aparat în care ast ăzi şi un copil ar recunoaşte o rachetă. Capătul vehi este ascuţ it şi prevăzut cu gîtuituri ca la o ventuză, apoi se lăţ eşte şi se termină cu o je . Conducătorul vehiculului, aplecat înainte, manevrează o serie de aparate de control nedefinite; c ălcâiul stâng se sprijină pe un fel de pedal ă. Îmbr ăcămintea sa se compune din: taloni scur ţi în carouri, strânşi cu o curea lată, o scurtă cu o croială modernă, japoneză, numeroase br ăţări şi genunchere. Ar fi de mirare ca acest personaj să nu poarte pe cap vre un lucru complicat. Ei bine, chiar a şa stau lucrurile: este vorba de un fel de cas că cu scobituri şi ţ evi, având în cre ştet inevitabilele antene. Cosmonautul nostru atât de f el zugr ăvit, nu arată doar prin atitudinea sa c ă se află în acţ iune. Chiar în dreptul feţ ei flă suspendat un aparat pe care-l prive şte cu atenţ ie. Scaunul său pare a fi despăr ţi t print r-un perete de partea dinapoi a navei, unde se deslu şesc sumedenie de puncte, spir ale, p ătrate, cercuri, toate aşezate simetric. Ce semnificaţ ie să aibă acest desen? Nici una? Vom fi oare acuzaţ i că spunem pove şti dacă îl considera drept o dovad ă în sprijinul ipotezelor potrivit cărora Pământul a fost vizitat de cosmonauţ i? Dacă însă cineva nu vrea s ă acorde nici o aten ţ ie indiciului pe care-l reprezint ă piatra scu lptată de la Palenque, atunci n-avem noi oare dreptul s ă contestăm probitatea intelect uală care ar trebui să garanteze obiectivitatea analizei acestor importante descoper iri arheologice? Doar arheologia nu este pus ă în faţ a unor fantome; ea se sprijin ă, în caz ul de fa ţă, pe observarea, unor fapte concrete. Dar s ă ne continuăm seria întrebărilor la care până în prezent nu s-a r ăspuns. De ce oare şi nstruit mayaşii cele mai vechi oraşe ale lor tocmai în junglă? De ce nu pe malurile unui fluviu? De ce nu pe malul m ării? Tikal, de exemplu, este situat la 175 km în linie aerian ă de golful Honduras, la 260 km nord-vest de micul golf Campeche şi la 380 km nord de Oceanul Pacific. Mayaşii erau familiarizaţ i cu marea, aşa cum o dovedesc mul ţ ime a obiectelor din coral, scoici şi crustacee confec ţ ionate de ei. Atunci de ce această „r efugiere” în junglă? De ce să te str ăduieşti să construieşti rezervoare pentru ap ă, când est t mai simplu să te stabileşti pe malurile unul fluviu? Numai oraşul Tikal număr ă 13 rezerv oare de ap ă, fiecare cu o capacitate de 154.310 m3. De ce oare s-au instalat, au c onstruit, au muncit maya şii în plină junglă, şi nu într-o regiune
„mai judicios” aleas ă? Căr i curioase, căror raţ iuni iuni misterioase au dat ei ascultare? Dezamăgiţ i de tăcerea zeilor, maya şii au pus în nord, dup ă marea lor deplasare, bazele unui nou imperiu. Oraşe, temple şi piramide au fost din nou ridicate, dup ă indicaţ iile iile dinain te calculate ale calendarului. Ne putem face o idee de precizia acestor indicaţ iiii după diviziunile de timp pe care le cuprind:
20 kini = 1 uinal, adic ă 20 zile 18 uinali = 1 tun, adic ă 360 zile 20 tuni = 1 katun, adic ă 7.200 zile 20 katuni = 1 baktun, adică 144.000 zile 20 baktuni = 1 pictun, adică 2.880 000 zile 20 pictuni = 1 calabtun, adică 57.600 000 zile 20 calabtuni = 1 kinchiltun, adică 1.521.000.000 zile 20 kinchiltuni = 1 alautun, adică 23.040.000.000 zile Dar treptele de piatr ă cărora le-a dat naştere acest calendar nu sunt singurele m ărturii ale prezenţ ei ei mayaşilor care se înalţă deasupra acoper ământului de nep ătruns al junglei. Ma istă şi observatoarele! Observatorul de la Chichén este prima şi cea mai veche construc ţ ie ie circular ă ridicată de m ayași. Astăzi, după restaurare, el se aseam ănă până la confuzie cu un observator din zilele astre. Cl ădirea Observatorului, ridicată pe o terasă în trei trepte, se înal ţă mult deasupra runzi şului pădurii. Înăuntrul lui se circulă pe o scar ă în spirală care atinge cel mai înalt de observaţ ie. ie. În cupola care-l acoper ă sunt practicate deschiz ături orientate spre ste le, astfel încât noaptea ele ofer ă imaginea impozant ă a bolţ iiii cereşti înstelate. Pereţ iiii ex ori sunt împodobi ţ i cu măşti sculptate reprezentând pe zeul ploii şi un personaj uman... îna pat. Este clar c ă interesul pe care-l manifestau maya şii pentru observarea a ştrilor nu este suficient pentru a înt ări ipoteza noastr ă privind o legătur ă a lor cu fiinţ e raţ ionale ionale extr erestre. Şi totuşi, nenumăratele întrebări f ăr ă r ăspuns te zăpăcesc! De unde ştiau mayaşii d anetelor Uranus şi Neptun? De ce oare deschiderile practicate în cupola Observatorul ui de la Chichén nu sunt îndreptate spre cele mai mai str ălucitoare stele? Cine este zeul cosmonaut reprezentat pe piatra sculptată de la Palenque? Ce semnifica ţ ie ie ascunde ca lendarul maya, cu calculele sale care cuprind 400 de milioane de ani? Cum au reu şi t astronomii mayaşi să calculeze anul solar şi pe cel venusian cu o precizie care merg ea pân ă la miimi? De la cine de ţ ineau ineau ei extraordinarele lor cunoştinţ e de astronomie? Est e fiecare f iecare fapt doar un produs întâmpl ător al geniului mayaşilor? Sau poate, dimpotriv ă, fi ecare fapt sau, şi mai bine spus, şirul de fapte ascunde altceva, poate vreun mesaj hot ărâtor adresat înc ă de atunci omenirii viitoare? Să trecem toate aceste lucruri printr-o sită şi să alegem bobul de neghin ă: r ămân atâtea rea nexplicabile, atâtea „imposibilit ăţ i”i” evidente, încât suntem îndrept ăţ iţ i să aşteptăm din pa r un efort comun de mari propor ţ ţii, ii, care, f ăr ă îndoială, ar permite cel pu ţ in in rezolvarea par al ă a unora dintre enigme, pentru c ă în prezent ştiinţ a nu ar mai trebui s ă dea înapoi în fa rurilor pretinse „imposibile”. Trebuie s ă mai relatăm aici groaznica poveste a fântânii sacre de la Chichén Itza. Scormon ind prin n ămolul urât mirositor de pe fundul fântânii, Edward Herbert Thompson nu a găsit numai bijuterii şi obiecte de art ă, ci şi numeroase schelete apar ţ ţinând i nând unor tineri şi tiner e. Diego de Landa, ale c ărui informaţ iiii provin din surse str ăvechi, afirmă că preoţ ii, ii, pentr u a potoli mânia zeului ploii şi a pune cap ăt secetelor teribile, ofereau drept jertf ă, în cadrul unor ceremonii solemne, băieţ i şi fete, care erau arunca ţ i de vii în fântân ă. Ceea ce a susţ inut inut de Landa a dovedit Thompson cu ajutorul s ăpăturilor sale. O poveste îngrozitoare, care din adâncurile adâncurile fântânii ridică la lumină diferite întrebări. Care este o nea acestui puţ ? De ce trecea drept sacru? De ce acest pu ţ , şi nu altul, căci există mai m ulte care îi seamănă perfect. La vreo 70 m dep ărtare de Observatorul maya şilor, ascuns sub o vegeta ţ ie ie luxuriantă, se află un puţ aidoma fântânii sacre de la Chichén Itza. Gura puţ ului, ului, în ale cărui împrejurimi i, miriapozi otr ăvitori şi tot felul de insecte, are acela şi diametru ca şi fântâna sacr ă „a tică”. Pereţ iiii verticali ai celor dou ă puţ uri uri sunt la fel de ro şi de vreme şi năpădiţ i de ve semănarea lor e frapantă. Apa ambelor puţ uri uri atinge acela şi nivel şi are aceea şi culoare ver zuie cu sclipiri care bat în cafeniu şi purpuriu. Este neîndoielnic că cele două puţ uri, uri, car e-şi datorează, poate, existenţ a căderii unor meteori ţ i,i, au aceea şi vechime. Totuşi, arheolo i nu vorbesc decât de fântâna de la Chichén Itza. Cel de-al doilea pu ţ , identic cu primul,
este pur şi simplu ignorat, cu toate că şi unul şi celălalt se află exact la 900 m dep ărtar de vârful piramidei Castillo, cea mai mare de la Chichén Itza. Piramida este închinată z eului Kukulkan, „Şarpele zbur ător”. Şarpele este simbolul comun aproape al tuturor edificiilor mayaşe. Nu este oare ului tor faptul c ă acest popor al p ădurii, înconjurat de o vegeta ţ ie ie extrem de bogat ă, nu a săpat în piatr ă nici un motiv vegetal? Nici o plantă, nici o floare, ci mereu acelaşi şarpe dez gust ător. Din timpuri str ăvechi, şarpele se târ ăş ăşte prin praf şi pe pământ. De ce oare s ă-i tocmai acestei reptile însuşirea de a zbura? Simbol ancestral al r ăului, şarpele este co ndamnat s ă se târască. Cum de s-a ajuns ca o vietate atât de resping ătoare să fie venerată c un zeu şi pe deasupra s ă mai şi zboare? Maya şii au f ăcut-o însă. Zeul Kukulkan (Kukumatz) nu ste, pare-se, altceva decât reprezentarea primitiv ă a zeului Quetzalcoatl. Cine este acest zeu? Ce ne spun despre el legendele l egendele maya? Quetzalcoatl venea dinspre Soare-R ăsare. El purta barbă şi veşminte albe. El i-a învăţ at at pe yaşi ştiinţ ele ele şi artele, le-a dat no ţ iuni iuni de drept, a lăsat legi foarte înţ elepte. elepte. Prin gri a, porumbul a ajuns cât un stat de om, iar bumbacul a început să crească colorat. După ce şi -a împlinit menirea Quetzalcoatl, f ăr ă a înceta să-şi r ăspândească învăţătura, s-a îndreptat -l a ştepta o corabie cu care a pornit spre Venus. Este aproape inutil s ă mai amintim că. înainte de a-i p ăr ăsi, Quetzalcoatl a f ăgăduit mayaşilor că se va mai reîntoarce. Apari ţ ia ia acestui bătrân înţ elept elept a constituit obiectul a numeroase comentarii. I s-a atrib uit un rol mesianic, de altfel foarte firesc, pentru c ă pe aceste meleaguri b ărbaţ i ca re să poarte barbă nu se întâlnesc pe toate drumurile. Exist ă chiar şi o versiune îndr ăzneaţ bătrânul Quetzalcoatl era un discipol al lui Iisus Hristos! P ărerea aceasta nu mi se pare convingătoare... Oricine ar fi venit la mayaşi din Lumea veche ar fi trebuit s ă c unoască folosirea roţ ii, ii, care pune în mi şcare oameni şi lucruri. Atunci cum se face c ă un ze u atât de în ţ elept elept cum era Quetzalcoatl, care a dus o activitate de misionar, de legiu itor, de medic, de sfetnic, nu s-a gândit să-i înveţ e pe bieţ iiii mayaşi folosirea roţ iiii şi a Într-adevăr, mayaşii nu au folosit niciodat ă nici căruţ a, a, nici roata. Şi acum să completăm acest mozaic de enigme printr-o serie de ciud ăţ enii, enii, printr-un mănunchi de tr ăsnăi preistorice pentru a z ăpăci minţ ile. ile. În 1900, nişte greci, pescuitori de bure ţ i,i, au descoperit în apropiere de Anticythera o epav ă încărcată cu statui de bronz şi de marmur ă. Valorile de artă au fost puse în siguran ţă ile ulterioare au relevat c ă naufragiul data de pe timpul lui Hristos. La triere, printre toate vechiturile s-a g ăsit şi un obiect de form ă nedefinită, care s-a dovedit a fi mai important decât toate statuile laolaltă. După ce a fost supus unui tratament s pecial, s-a văzut că era vorba de o plac ă de bronz pe care erau gravate cercuri, inscr ip i pţ iiii şi roţ i dinţ ate. ate. În curând s-a l ămurit că inscripţ iile iile aveau o legătur ă cu astronomia. ost demontat ă şi cur ăţ ăţ itită bucată cu bucată. S-a constatat astfel c ă era vorba de o adev ărată de construcţ ie ie ciudată, prevăzută cu ace mobile, cadrane complicate şi plăci de metal gravat e. Reconstituit, aparatul num ăra peste 20 de roţ i dinţ ate, ate, un fel de mecanism diferen ţ ia ia l şi o roată cu coroana din ţ at ată. Un arbore cilindric se afla plasat pe una din laturile sale. Când acesta se rotea, cadranele se puneau în mi şcare cu viteze diferite. Acele e rau protejate de ni şte tocuri de bronz pe care erau gravate inscrip ţ iiii lungi. Dacă ai avut ocazia s ă vezi „maşinăria de la Anticythera”, nu mai poţ i să pui la îndoială talentele r noştri în materie de mecanică de înaltă precizie. Dealtfel, aparatul era atât de perfecţ io io t, încât, probabil, nu era primul model de acest fel. După părerea profesorului american Solla Price, ar fi vorba de un fel de ma şină de calcul cu ajutorul c ăreia se puteau u rm ări mişcările Soarelui, Lunii şi, poate, şi ale altor aştri. Lucrul cel mai important nu este că data construcţ iei iei acestui aparat extraordinar se situează prin anul 82 î.e.n. Grozav de interesant ar fi de aflat cine a inventat mo delul acestui aparat, al acestui planetariu miniatural. Se spune că împăratul Frederic al II-lea (de Hohenstaufen) ar fi adus din Orient, la s fâr şitul celei de-a cincea cruciade, în 1229, un cort ciudat. În interiorul lui se g ăsea u n aparat cu angrenaje şi prin acoperişul cortului, în form ă de
cupolă, se puteau observa m i şcările astrelor! Încă un planetariu antic d ă naştere la întrebări... Mai merge ca pe timpu i Hristos s ă se fi construit mecanisme de precizie, dar un planetariu... Oricine şti e că pe vremea aceea ideea c ă Pământul se roteşte sub o boltă cerească nemişcată era departe
fi f ăcut drum. Nici măcar foarte înţ elepţ ii astronomi chinezi sau arabi ai antichităţ ii nu flă vreun cuvânt despre acest lucru inexplicabil. Cât despre Galileu, el s-a născut, fap t notoriu, abia cu 1.500 de ani mai târziu... ,,Maşinăria de la Anticythera” este o curi ozitate care nu trebuie sc ăpată din vedere când treci prin Atena. Ea este expusă la Muze ul naţ ional de arheologie. În ceea ce priveşte cortul-planetariu al lui Frederic al II -lea, doar textele vechi amintesc de el. N-avem încotro, trebuie să recunoaştem că primitivii noştri str ămoşi au lăsat nişte urme des ciudate. Astfel, pe platoul arid de la Marcahuasi s-au descoperit la 3.800 m altitudine d esene în piatr ă reprezentând animale care nici nu au tr ăit vreodată în America de Sud. Este vorba despre cămile, lei etc. În Turkestan, nişte ingineri au găsit obiecte de formă semicircular ă executate dintr-un ma terial necunoscut, ceva între sticl ă şi ceramică. Originea şi semnificaţ ia lor au r ămas pent arheologi o taină. În Valea Mor ţi i din deşertul Nevada pot fi încă şi astăzi văzute ruinele unui ora ş str ăvechi , pare-se, de o catastrof ă îngrozitoare. Urmele de nisip şi pietre topite sunt perfect vizibile. Căldura dezvoltată de o erupţ ie vulcanică nu ar fi putut topi piatra — şi apoi că ura ar fi distrus întâi construcţ iile. În zilele noastre poate fi ob ţ inută o asemenea temper atur ă doar cu ajutorul razelor laser. În chip curios, în această regiune nu creşte nici un fir de iarbă. Hadschar El Guble, Piatra sudului din Liban, cântăreşte 2 milioane kg. Este o piatr ă pre lucrată, dar greutatea ei face inadmisibil ă ideea ca oamenii s ă o fi putut urni din lo c. În Peru, ca şi în Australia şi în Italia de nord, nişte pereţ i stâncoşi practic inaccesibili tă nişte semne care nu au putut fi descifrate până în prezent. La Ur, în Caldeea, texte gravate pe pl ăci de aur relatează că nişte „zei” cu înf ăţ işare omen orât din cer şi au dăruit aceste plăci preoţ ilor. Există în Australia, în Franţ a, în India, în Liban, în Africa de sud, în Chile ni şte „pietre udate, bogate în aluminiu şi beriliu. În urma unor analize recente s-a descoperit c ă ele au suferit cândva, foarte demult, un bombardament radioactiv puternic, fiind expu se la temperaturi foarte ridicate. Unele table sumeriene gravate cu caractere cuneiforme reprezint ă nişte stele fixe cu sateliţ ii lor. În Uniunea Sovietică s-a descoperit un basorelief reprezentând o nav ă spaţ ială formată din z e sfere lipite una de alta. Sferele sunt a şezate într-un cadru dreptunghiular sus ţ inut de doi stâlpi masivi. Alte sfere sunt aşezate deasupra celor doi stâlpi. Iat ă o altă curi ozitate arheologică din Uniunea Sovietică: o mică statuie de bronz a unei fiinţ e umanoid e înve şmântate într-un combinezon greu, formând corp comun cu casca de pe cap. Înc ălţămintea sunt strâns ajustate pe picioare şi pe mâini, petrecându-se peste p ăr ţi le respective ale co stumului. O tăbliţă de origine babilonean ă, expusă la Britsh Museum din Londra, indic ă datele trecute viitoare ale eclipselor de Lun ă. Cu ocazia unui cutremur care a avut Ioc la Kun-Ming, capitala provinciei chineze Yunan, de pe fundul unui lac aflat în apropierea oraşului s-au ridicat la suprafaţă nişte piramide. Pe ele au
putut fi desluşite nişte „maşini” cilindrice, fusiforme, săpate în piat a căror orientare ne face s ă presupunem c ă sunt în zbor spre cer. Cum vor putea fi dezlegate toate aceste enigme şi multe altele? Fireşte, poţ i declara că cutare text, cutare obiect str ăvechi e fals, obscur, f ăr ă sens, problematic. Dar aces
tea sunt nişte argumente într-adev ăr jalnice! Şi ce să mai spunem despre procedeul de a te servi de anumite scorniri când î ţi convin şi de a le respinge, punând la îndoiala exactitat ea traducerilor, atunci când informa ţ iile pe care le dau la iveal ă nu-ţ i convin? A închide ochii, a-ţ i astupa urechile în fa ţ a anumitor fapte sau ipoteze, de teama de a nu pune în discu ţ ie un mod de gândire pe care ţ i l-ai format şi la care nu vrei să renunţ i, comport upă părerea noastr ă, o oarecare laşitate. Fiecare zi, fiecare or ă care trece ne pune în fa ţ a unor descoperiri de acest fel. Mijl oacele noastre moderne de circulaţ ie şi de comunicaţ ie semnalează pretutindeni pe glob n oi descoperiri. Din întâmplări se poate dezvolta, cu bun ăvoinţă, un sistem... Cercetătorii n i ar trebui s ă se consacre studierii trecutului cu acela şi elan creator de care dau dovadă atunci când î şi pun tot sufletul în cercetarea prezentului. Prima fază a acestei aven turi care ne împinge spre c ăutarea trecutului este încheiat ă. Dar iată că se profilează o a ua fază, şi mai captivantă încă, aceea a omului pornit spre descoperirea cosmosului. CAPITOLUL AL X-LEA Au vreo raţ iune călătoriile spaţ iale? Cui folosesc miliardele investite? R ăzboi sau călători spaţ iale? Ce sunt farfuriile zbur ătoare, atât de ponegrite? Înc ă acum 60 de ani a avut loc o explozie nuclear ă. Satelitul planetei Marte este un satelit artificial? Sensul şi oportunitatea călătoriilor spaţ iale reprezintă una din problemele permanente pe ordinea de zi. Lipsa de sens total ă sau par ţi ală a cercetărilor cosmice este demonstrat ă p rin afirmaţ ia, devenită banală, că, atâta vreme cât pe P ământ mai sunt numeroase probleme ne lvate, cercetarea universului nu- şi găseşte justificarea. Făr ă a ne sprijini demonstraţ ia pe întregul arsenal ştiinţ ific — str ăin neiniţ iaţ ilor —, vom aici doar câteva din argumentele curente şi valabile, care ne permit să justificăm pe de plin necesitatea cercet ării spaţ iului cosmic. Interesul umanităţ ii pentru cercetarea fenomenelor a avut de la început — şi are întotdeauna — drept impuls curiozitatea şi setea de cunoa ştere. Ambele întrebări: de ce se întâmplă cev um s-a întâmplat, au fost întotdeauna motorul evolu ţ iei şi al progresului. Nivelul pe care l-a atins azi umanitatea îl dator ăm tocmai stării de permanentă nelinişte pe care a gener at-o pasiunea pentru nou. Mijloace de transport moderne şi confortabile ne-au scut it de oboseala călătoriilor, pe care încă bunicii noştri o mai considerau firească; efortul necesar pentru efectuarea unor munci fizice grele a fost simţ itor uşurat de maşini; no i surse energetice, produse chimice, instalaţ ii frigorifice, aparataj menajer cu u tilizări multiple etc. etc. ne-au eliberat pe deplin de munci care înainte nu puteau fi efectuate decât de mâna omului. Ceea ce a creat ştiinţ a n-a produs nenorociri, ci ma i curând binefaceri. Ştiinţ a î şi atinge azi obiectivele într-un ritm f ăr ă precedent. Pentru dezvoltarea tehnicii tografice până la obţ inerea unei imagini utilizabile au fost necesari 112 ani. Telefon ul a fost pus la punct în numai 56 de ani, în vreme ce evolu ţ ia tehnicii radiofonice pân ă la recepţ ionarea ireproşabilă a emisiunilor a necesitat exact 35 de ani de cercet ări ştiinţ i fice. Pentru perfecţ ionarea radarului n-au mai fost necesari decât 15 ani. E tapele d escoperirilor epocale şi perfecţ ionării lor devin mereu mai scurte: televiziunea alb-n egru a fost pus ă în aplicare după 12 ani de cercetări, iar fabricarea primei bombe atomi ce a cerut cu totul 6 ani! Etapele celor 50 de ani de progres tehnic sunt mereu mai impunătoare. Fiecare fază a evoluţ iei devine din ce în ce mai scurtă, mergând tot mai di rect către ţ intă. În cursul secolului următor, visurile care-l însoţ esc pe om de milenii vor a în bun ă măsur ă viaţă. Spiritul uman şi-a croit drumul său având de înfruntat avertismente şi rezistenţ e. Împotriva nticelor interedic ţ ii, care, asemenea lui mane, tekel, fares, decretau apa exclusi v spa ţ iul vital al peştilor, iar aerul al păsărilor, omul şi-a cucerit şi spaţ iile care, par se, nu-i erau destinate. Omul zboar ă, în ciuda tuturor aşa-numitelor legi naturale, ia r în submarinele cu propulsie nuclear ă el poate tr ăi luni de zile sub apă. Folosindu-şi in teligenţ a, şi-a f ăurit aripi şi branhii, cu care creatorul său nu-l înzestrase. Când Charles Lindberg a pornit în zborul s ău legendar, ţ inta sa era Parisul; de fapt nu-l atr ăgea atât Parisul cât dorinţ a de a dovedi că omul poate zbura peste Atlantic singur şi nevătămat. Primul obiectiv al călătoriilor spaţ iale este acum Luna. Dar noua idee tehnic ă-şt nţ ifică
vrea, totodată, să dovedească faptul că omul poate să pătrundă tot atât de bine şi î Dar la ce bun oare aceste călătorii spaţ iale?
În numai câteva secole, globul nostru va fi suprapopulat. Statisticile curente estim ează populaţ ia anului 2050 la 8,7 miliarde de suflete. 200 de ani mai târziu, cifra se va ridica la 50 de miliarde, ceea ce înseamn ă că vor trebui să tr ăiască pe 1 km2 335 de loc uitori. Admiţ ând chiar că într-un viitor îndepărtat se va introduce controlul natalităţ ii şi suprafe tivate vor spori, iar mijloace încă necunoscute ast ăzi vor asigura recolte mari, că pesc uitul va deveni mai productiv şi câmpurile de alge submarine vor furniza hrană, ei bin e, dac ă toate acestea se vor realiza, ba chiar şi alte soluţ ii mai eficiente se vor ap lica, rezultatul va fi doar o amânare. Omului îi sunt necesare noi spa ţ ii de viaţă. Suntem convinşi că într-un viitor îndepărtat oamenii se vor stabili pe Marte, reuşind să se omodeze condi ţ iilor climatice, aşa precum s-ar acomoda eschimo şii dacă ar fi str ămutaţ i în E pt. Uriaşe nave spa ţ iale vor ajunge în alte planete, care vor fi populate de copiii co piilor no ştri; ei vor coloniza lumi noi, precum în timpurile nu prea îndepărtate de zile le noastre au fost populate America şi Australia. Iată deci de unde izvor ăşte necesitate a cercetărilor întreprinse în spaţ iul cosmic. În 1966, prin India mi şunau circa 1,6 miliarde de guzgani, fiecare din ei pr ăpădind în med ie anual 5 kg de alimente. Statul nu- şi poate, totuşi, permite să-i distrugă, pentru că pr escripţ iile religioase indiene nu o permit. În aceeaşi Indie sălăşluiesc şi 80 de milioane d vaci care nu dau lapte, nu sunt puse la jug, dar nici nu pot fi sacrificate, pen tru că sunt sfinte. Într-o ţ ar ă unde progresul menit s ă o aducă în contemporaneitate este fr de atâtea tabu-uri şi precepte religioase, este nevoie de câteva genera ţ ii pentru elimi narea acestor ritualuri, obiceiuri şi superstiţ ii, care pun în pericol supravieţ uirea po pulaţ iei. Mijloacele de comunicare proprii erei zborurilor cosmice — ziarele, radiou l şi televiziunea — slujesc progresului şi propagării cunoştinţ elor. Dimensiunile lumii noas tre s-au restrâns. Oamenii ştiu şi află mai multe despre semenii lor. Dezvoltarea tehnic ii — cerută de zborurile cosmice — va r ăspândi convingerea c ă dimensiunile extrem de reduse ale popoarelor şi continentelor, evident raportate la cele ale cosmosului, nu pot fi decât un imbold şi un stimulent pentru o activitate conjugată în domeniul cercetărilor spaţ iale. În fiecare epocă istorică, omenirea a avut nevoie de o chemare generoas ă, care, ridicând-o peste problematica cotidian ă, s-o lase să întrevadă că realităţ i aparent inaccesi pot fi atinse. Era producţ iei industriale dezvoltate aduce în favoarea cercet ărilor spaţ iale un argumen t care cânt ăreşte greu, şi anume locul considerabil pe care-l ocup ă în economie noile ramuri industriale recent create, în care î şi găsesc o posibilitate de existen ţă sute de mii de oa meni, dislocaţ i din locurile de muncă de raţ ionalizarea produc ţ iei. „Industria spaţ ială” a d Statele Unite ale Americii — în cadrul conjuncturii economice — locul de ţ inut până acum de i ndustria automobilului şi de cea a oţ elului. Peste patru mii de noi produse î şi datoresc existenţ a cercetărilor spaţ iale; ele sunt un fel de subproduse ale cercet ării îndreptate spre un alt ţ el esenţ ial: navigaţ ia cosmică. Făr ă ca cel care le foloseşte să-şi pună proble nii lor, ele au şi devenit articole de uz curent. Ma şini electronice de calcul, apar ate de emisie-recepţ ie miniaturizate, tranzistorizarea aparatelor de radio şi televi ziune reprezintă în aceeaşi măsur ă descoperiri marginale ale activit ăţ ii de cercetare ca şi iţ a-minune, în care bucatele se g ătesc f ăr ă să se prindă, chiar dacă nu le mai adaugi gr ăsim trumentele de precizie instalate la bordul tuturor navelor aeriene, complexele t ehnice automatizate de supraveghere şi conducere, ca şi rapida evoluţ ie a computerelor sunt doar rezultatele par ţi ale ale cercetării spaţ iale, păr ţi ale unui program de dezvolt are care va influenţ a şi mai adânc viaţ a personală a fiecăruia dintre noi. Nenumărate sunt r lizările despre care profanii n-au nici măcar cunoştinţă: procedee noi de sudur ă şi lubrefie în vid, celule fotoelectrice, noi şi minuscule surse de energie, capabile s ă str ăbată dis tanţ e nelimitate. Astfel, din fluviul de aur al impozitelor care alimenteaz ă cercetările mondiale în dom eniul spaţ ial, curg din nou către contribuabil, în chip de pârâia şe, beneficiile cuvenite pe ntru asemenea investiţ ii uriaşe. Nume şi noţ iuni ca: „Telstar”, ”Echo”, „Relay”, „Frios”, „M ncom” sunt, totodată, jaloanele care marchează drumul ascensional al cercet ărilor. Întrucât sursele de energie terestr ă nu sunt inepuizabile, vom fi nevoi ţ i, într-o bună zi, s ne procur ăm materiale fisionabile din
Marte, Venus sau din alte planete. Iat ă încă un mo tiv care dovede şte importanţ a programului de călătorii spaţ iale. De pe acum energia cea ma i ieftin ă este furnizată de centralele atomice, fapt care ne permite să ne închipuim în ce măsur ă producţ ia industrială de masă va fi tributar ă programelor spaţ iale în momentul în ca Pământ materialele fisionabile vor fi epuizate. Ştiinţ a obţ ine zilnic rezultate noi. Am de păşit pentru totdeauna era în care fiul î şi primea automat, ca un lucru firesc, drept moşten ire cunoştinţ ele şi erudiţ ia tatălui său. Tehnicianul care printr-o simpl ă apăsare pe un but epar ă un aparat de radio trebuie s ă aibă cunoştinţ e precise în tehnica tranzistorilor şi ade ori în aceea mai complicată a circuitelor imprimate pe materiale sintetice. Nu va tr ece mult ă vreme şi nu-şi va mai putea permite să ignoreze principiile esen ţ iale ale microe lectronicii. La cunoştinţ ele pe care le dobândeşte ucenicul azi, muncitorul calificat va
trebui să adauge mâine mereu altele noi. Iar dac ă meşterului de pe vremea bunicilor îi aj ungeau pentru toat ă viaţ a cele învăţ ate odinioar ă, aceluia din zilele noastre, şi cu atât ma lt meşterului viitorului, îi va fi necesar să adauge necontenit la cuno ştinţ ele vechi alte le noi. Pentru că ceea ce a fost valabil ieri, mâine va fi dep ăşit! Soarele nostru, chiar dacă va mai str ăluci milioane de ani, în cele din urmă, se va stin ge, va muri. Un fenomen cosmic neprevizibil şi incognoscibil poate să provoace pieir ea. Terrei. Dar omul nu s-a împăcat niciodată cu gândul unei asemenea eventualit ăţ i. Iată de ce presupunem c ă cercetarea spaţ ială nu este exclusiv rodul unei hotărâri liber adop tate, ci şi expresia unui puternic impuls intim care-l determină pe om să caute în unive rs perspectivele viitorului s ău. Noi consider ăm ca valabilă ipoteza după care în antichita tea str ăveche am primit vizite din cosmos; ca o consecinţă logică, trebuie deci să conchid em că nu suntem singurele fiin ţ e inteligente din cosmos, c ă în univers mai exist ă intelige nţ e apărute anterior nouă şi deci mai evoluate. Dacă, continuându-ne ra ţ ionamentul, afirmăm te aceste inteligenţ e practică — din propriu impuls — cercetarea cosmică, pătrundem cu adevă t pentru o clipă pe terenul Utopiei, fiind, desigur, con ştienţ i că am intrat singuri întrun viespar! Iată, de pildă, „farfuriile zbur ătoare”, care de mai bine de douăzeci de ani reapar mereu la ordinea zilei, consemnate în literatura de specialitate sub denumirea de O.Z.N., iniţ ialele cuvintelor Obiecte zbur ătoare neidentificate, prin care se traduce termen ul adoptat de americani: Unidentified Flying Objects. S-ar putea s ă produc ă uimire f aptul că vrem să ne preocupăm serios de himericele O.Z.N.-uri. Înainte de aceasta am vrea însă să punem în lumină unul dintre argumentele importante menite să justifice necesitatea călătoriilor spaţ iale. Se spune că cercetarea în domeniul naviga ţ i spaţ iale este nerentabilă şi că nici o ţ ar ă, fie ea cât de bogat ă, n-ar putea să suporte as cheltuieli uriaşe f ăr ă să fie ameninţ ată de primejdia unui faliment economic. Este cunoscut faptul c ă cercetarea în sine n-a fost niciodat ă rentabilă; investiţ ia devine rentabil ă doar o dată cu apariţ ia rezultatelor. A pretinde de pe acum, în actualul stadiu al cercet ări lor iniţ iate în navigaţ ia spaţ ială, rentabilitate şi amortizarea cheltuielilor ar dovedi lip să de realism. De altfel, nici nu a fost întocmit pân ă acum bilanţ ul avantajelor materiale rezultate de pe urma celor 4.000 de produse accesorii ale cercet ării spaţ iale. Dacă a vem însă în vedere scopul cercetărilor, atunci nici nu ne interesează o asemenea înregistrar e a rentabilităţ ii, ci trebuie să luăm în consideraţ ie că aceast ă activitate va asigura salv umanităţ ii în adevăratul înţ eles al cuvântului. În treacăt subliniem doar c ă o întreagă ser pentru comunicaţ ii (COMSAT) prezintă încă de pe acum interes şi din punct de vedere econo mic. Revista Stern, din noiembrie 1967 relata: „Concernul «Lockheed», producătorul avioanelor «Starfighter», şi celebra clinică «Mayo» conl ederea perfec ţ ionării unui sistem nou de tratament, bazat pe tehnica computerelor. C onstructorii de la «North American Aviation» lucrează, conform indicaţ iilor medicale de specialitate, la a şa-numita «centur ă-emfizem», destinată să uşureze respiraţ ia bolnavilor at e aceast ă maladie. Specialiştii de la NASA au propus crearea unui aparataj de diagno sticare; ini ţ ial, aparatul conceput pentru a m ăsura şocul produs, de micrometeoriţ i la i mpactul cu navele spa ţ iale înregistra cu maximă precizie contracţ iile musculare specific e în anumite afecţ iuni nervoase. Unul din produsele accesorii salvatoare bazat pe tehnica computerelor a fost reg ulatorul cardiac. Peste dou ă mii de germani tr ăiesc astăzi având în cutia toracică un astfel de aparat. Este vorba de un minigenerator acţ ionat de o baterie, care se grefează s ub piele. O sârmă de legătur ă introdusă de medici prin vena superioar ă a gîtului ajunge în v iculul drept. Descărcările electrice regulate determină apoi contracţ iile ritmice ale co rdului. Inima suferindă bate normal. Când la cap ătul a trei ani bateria se uzează, ea po ate fi schimbat ă printr-o operaţ ie relativ uşoar ă. Concernul electrotehnic nord-american «General Electric» a perfec ţ ionat în ultimul an ac east ă mică minune a tehnicii medicale, punând la punct un model de minigenerator cu do uă viteze. Dacă purtătorul lui doreşte să joace tenis sau s ă prindă trenul din mers, este su cient să regleze o tijă magnetică situată în dreptul microgeneratorului. Îndat ă inima va înc să funcţ ioneze într-un ritm mai rapid”. Ne oprim aici cu informa ţ iile culese din Stern. Totuşi, chiar şi aceste două exemple din
domeniul cercet ării spaţ iale suscită o întrebare legitimă. Mai are cineva curajul să mai po menească în atari împrejur ări de inutilitate? Sub titlul Stimulare datorată rachetelor selenare, revista Zeit relatează în numărul 47 din noiembrie 1967: „Constructorii de automobile sunt, l a rândul lor, interesaţ i în realizările tehnicii asele nizării line, întrucât ei consider ă că cunoştinţ ele dobândite cu prilejul experimentării apa i la şocul alunizării ar trebui extinse şi în alte domenii. Chiar dacă în cazul unei ciocnir i nu va fi înc ă posibilă asigurarea unei securităţ i absolute pentru automobilişti, se va put ea totu şi — aplicând principiile de construcţ ie care au dat cele mai bune rezultate în călăt iile spaţ iale — să se reducă în bună măsur ă riscurile existente astăzi. Plăcile sistem «fagu ilizate în construc ţ iile aviatice moderne, ofer ă deja, la o greutate redus ă, o rezistenţă sp orită. Utilizarea lor experimentală în construcţ iile auto le-a confirmat calităţ ile. Podeaua vehiculului experimental — construit de Rover — ac ţ ionat de o turbină cu gaz este reali zată în sistemul «fagure». Cine cunoa şte astăzi situaţ ia existentă şi ritmul furtunos al dezvoltării cercetărilor nu ma poate subscrie la afirmaţ iile scepticilor care pretind că „niciodată nu va fi posibil să căl oreşti de la o stea la alta”. Tân ăra generaţ ie a zilelor noastre va vedea aceasta „imposibil itate” devenind realitate. Se vor construi uriaşe nave spa ţ iale propulsate de reactoar e capabile s ă dezvolte o for ţă încă neimaginată. Sovieticii au reuşit încă din noiembrie 196 leze în stratosfer ă două nave cosmice f ăr ă echipaj! O parte din cercet ări sunt dedicate deja unui fel de con protector, asem ănător unui arc voltaic, care, acţ ionând faţă de capsula cos mic ă ca un ecran protector, ar pune-o la adăpost de şocul meteoriţ ilor, abătând sau anulând unea lor dăunătoare. O echipă de fizicieni de prim rang î şi propun să demonstreze existen ţ a numiţ ilor tahioni. Deocamdată este vorba de ni şte particule ipotetice, care s-ar mi şca m ai repede ca particulele luminoase, viteza lor minim ă fiind aceeaşi cu a luminii. Se ştie că tahionii ar trebui să existe; ceea ce ne lipse şte deocamdată este „doar” dovada fiz a existenţ ei lor. Dar asemenea dovezi pentru particule „neexistente” au fost, în cele di n urmă, aduse şi în cazul neutrinilor şi al antimateriei. În cele din urmă, ultimilor reprez entanţ i din corul adversarilor navigaţ iei spaţ iale li se poate pune întrebarea: credeţ i într -adevăr că mii dintre cei mai înţ elepţ i oameni ai vremurilor noastre şi-ar fi dedicat munca lor pasionată unei utopii sau unui ţ el lipsit de importanţă? Să intr ăm deci cu curaj în miezul problemei şi cu tot riscul de a nu fi luaţ i în serios, să ocupăm de „farfuriile zbur ătoare”. Dacă nu voi fi luat în serios, m ă voi afla — ceea ce est consolare — într-un cerc de oameni dintre cei mai stimaţ i şi renumiţ i, care au acelaşi punct de vedere. „Farfuriile zbur ătoare” au fost observate atât în America de Nord cât şi deasupra Filipinelo în Germania federală, ca şi în Mexic. Să admitem că 98% din cei care cred că au observat fa urii zbur ătoare au văzut în realitate fulgere globulare provocate de fenomene electrom agnetice, baloane meteorologice, forma ţ iuni noroase neobi şnuite, avioane de un tip n ou, necunoscute sau ciudate jocuri de lumină şi umbre pe cerul amurgului. Făr ă îndoială că g pe întregi de oameni, fiind victime ale unor halucinaţ ii colective, au crezut că văd cev a care de fapt nici nu exista. Şi, desigur, au fost şi persoane care au vrut s ă-şi dea i mportanţă sau să facă dintr-o pretinsă observaţ ie capital de presă într-un sezon mort. Dacă abstracţ ie de toţ i cei prea zeloşi, mincinoşi, isterici şi fabricanţ i de senzaţ ional, încă m un grup important de oameni lucizi, de observatori care sunt, totodată, specialişti familiarizaţ i cu asemenea fenomene. O simpl ă femeie casnică sau un fermier din Vestul sălbatic desigur că se pot înşela, dar dacă, de exemplu, prezenţ a O.Z.N.-urilor a fost remar cată de un căpitan de aviaţ ie cu experienţă, este foarte greu să nu se ia în seamă mărturia ceasta pentru motivul lesne de în ţ eles că pentru un ofi ţ er de aviaţ ie jocurile luminii ref ractate, fulgerele globulare, baloanele meteorologice ş.a.m.d. sunt fenomene famil iare; la aceasta se mai adaug ă si faptul că este controlată periodic capacitatea tutur or sim ţ urilor sale de a reacţ iona. Câteva ore înaintea zborului şi în cursul lui, el n-are v oie s ă consume alcool; în sfâr şit, un căpitan de aviaţ ie n-are interes să inventeze pove şti, nu pentru altceva, măcar pentru faptul că, în felul acesta, şi-ar putea pierde u şor postul lui bine plătit. Dacă însă acelaşi lucru este relatat nu de un singur ofi ţ er aviator, ci de un grup întreg de piloţ i, printre care unii militari, atunci există destule motive pe ntru a-i acorda atenţ ie.
Nici noi nu ştim ce sunt O.Z.N.-urile; nu pretindem că ar fi vorba de aparate zbur ătoa re apar ţi nând unor inteligenţ e extraterestre, deşi ipoteza este una dintre cele mai plau zibile. Din păcate, autorul rândurilor de fa ţă n-a văzut cu propriii săi ochi în călătoriile inse de-a lungul şi de-a latul globului nici o „farfurie zbur ătoare”. Putem însă consemna ai ci câteva m ărturii autentice şi demne de încredere: La 5 februarie 1965, Ministerul Ap ăr ării din Statele Unite ale Americii a f ăcut cunosc ut c ă secţ ia specială pentru problemele O.Z.N.-urilor a fost îns ărcinată să verifice raportu a doi operatori radar. Amândoi au detectat la 29 ianuarie 1965, pe ecranele radar afectate aeroportului marinei din Maryland, dou ă obiecte zbur ătoare necunoscute, car e s-au apropiat de aeroport venind dinspre sud, cu extraordinara vitez ă de 7.680 k m pe or ă. La 50 km depărtare de aeroport, obiectele au f ăcut brusc o curb ă, dispărând rapid din câmpul ecranelor. La 3 mai 1964, diverse persoane, printre care şi trei meteorologi, au observat la Canberra (Australia) trecând pe cer, în zorii zilei, în direcţ ia nord-est un obiect zbur ăt or mare şi str ălucitor. Audiaţ i de delegaţ i ai organizaţ iei NASA, martorii au relatat că „ob ctul” se balansa în chip ciudat, apoi că unul mai mic i s-a al ăturat cu mare vitez ă. Obiec tul mai mic a devenit mai întâi incandescent, ulterior s-a stins, în timp ce obiectul cel mare a disp ărut din vedere în direcţ ia nord-vest. Unul din meteorologi mărturisi res emnat: „Am luat întotdeauna în derâdere poveştile cu O.Z.N.-urile. Dar ce mai pot să spun ac um, dup ă ce am văzut eu însumi un asemenea obiect?” La 23 noiembrie 1953 a fost identificat pe ecranul radarului instalat la baza ae rian ă Kinross, statul Michigan, un obiect zbur ător necunoscut. Locotenentul de avia ţ ie R. Wilson, care executa un zbor de exerciţ iu pe un avion cu reac ţ ie F-86, obţ inu auto rizaţ ia să urmărească „obiectul”. Echipa radarului l-a urmărit pe Wilson gonind dup ă obiect 60 de mile. Brusc, pe ecranul radar ambele corpuri zbur ătoare se contopir ă. Apeluril e radiofonice adresate locotenentului Wilson au r ămas f ăr ă r ăspuns. În zilele următoare, zon a în care s-a petrecut straniul eveniment a fost cercetat ă de către unităţ i speciale în vede rea recuper ării unor păr ţi din epavă sau a identificării unor urme de ulei pe Lacul Superi or, situat în apropiere. Nu a putut fi găsită nici o urmă, nici a locotenentului Wilson şi nici a avionului său! La 13 septembrie 1965, sergentul de poli ţ ie Eugene Bertrand a întâlnit pe o şosea de cen tur ă din Exeter (New Hampshire, S.U.A.), puţ in înaintea orei 1 noaptea, la volanul maşin ii sale, o femeie înspăimântată, care nu mai avea curaj s ă-şi continue drumul. Ea pretindea că fusese urmărită, pe un traseu lung de peste 10 mile, pân ă la bifurcarea 101, de un obie ct zbur ător uriaş de culoare roşie, care după aceea a dispărut în pădure. Poliţ istul, un om serios, mai în vârstă, era înclinat să creadă că doamna cu pricina are o i na ţ ie bogată, când ştirea îi fu confirmată, prin aparatul de radio-recep ţ ie al maşinii sale, o altă patrulă. Colegul său Gene Toland de la cartierul general îi comunica ordinul s ă se prezinte imediat la Centrală. Acolo, un bărbat tânăr le relată aceleaşi fapte, aidoma celor istorisite de femeie, şi anume că şi el fusese urmărit de un obiect roşu incandescent, de care sc ăpase refugiindu-se în şanţ ul şoselei. Poliţ iştii au purces cu oarecare rezerv ă la operaţ ia de cercetare a zonei, ferm convinşi că treaga poveste trebuie s ă-şi afle, până la urmă, o explicaţ ie rezonabilă. După ce au str ăbăt a regiune timp de două ore f ăr ă a găsi nimic, se hotărâr ă să facă cale întoarsă. Trecând pri unde se aflau şase cai, îi văzur ă brusc cabrându-se şi luând-o nebune şte la goan ă. Aproape clipă, totul fu inundat de o lumin ă roşie incandescentă. „Aici! Priviţ i aici!” — strigă un tânăr. Într-adevăr, deasupra copacilor plana un obiect ro şu, învăpăiat, care se îndrepta în omot către observatorii noştri. Bertrand, foarte agitat, comunic ă prin telefon colegul ui său Toland că are obiectul blestemat sub ochi. Curând fur ă învăluite în aceeaşi lumină ro toare fermele de lângă şosea, cât şi colinele învecinate. O altă maşină a poliţ iei, condusă ul Dave Hunt, se opri alături de ceilalţ i, cu frânele scrâşnind strident. „Damned! (Al naibii!) — bâigui Dave —, te-am auzit vorbind la telefon cu Toland şi am crez ut că aţ i înnebunit... Ei, dar asta într-adevăr schimbă lucrurile”. În cursul anchetei efectuate ulterior pentru elucidarea acestor întâmpl ări enigmatice s-au prezentat cincizeci şi opt de martori oculari, printre care meteorologi şi milita ri din unităţ ile de pază a coastelor, adică observatori lucizi, care nu pot fi bănuiţ i că n şti să deosebeasc ă un balon meteorologic de un elicopter, un satelit care se pr ăbuşeşte de
luminile de poziţ ie ale unui avion. Raportul întocmit cuprindea informaţ ii concrete, f ăr ă să dea însă explicaţ ii cu privire la originea obiectului zbur ător. La 5 mai 1967, domnul Malliotte, primarul din Marliens, departamentul Côtes d’Or, a
��
descoerit o groaă ciudată, într-un câmp de trifoi situat la 623 m dep ărtare de şosea. Urme le identificate se apropiau de un cerc cu diametrul de 5 m, adânc de 30 cm. De jur împrejurul cercului porneau brazde adânci de 10 cm, care mergeau în toate direc ţ iile, d e parcă un grilaj metalic presase pământul cu greutatea sa. La cap ătul brazdelor erau g ăur i adânci de 35 cm, ca şi cum grilajul metalic şi-ar fi înfipt „picioarele” în pământ. De rem este faptul că un praf fin, alb-violaceu se adunase în brazde şi găuri. Ne-am deplasat l a Marliens ca să vedem aceste urme neobişnuite: nişte stafii nu ar fi putut l ăsa astfel de urme! Ce părere să-ţ i faci despre aceste relatări? Regretabil este însă felul cum procedeaz ă numer oameni şi organizaţ ii secrete cu pretinsele lor observaţ ii: ei acoper ă realitatea cu o p erdea de fum şi împiedică oamenii de ştiinţă serioşi să se ocupe de fenomenele respective, t -se s ă nu devină ridicoli. Într-o emisiune a celui de-al doilea post al televiziunii vest-germane din 6 noiem brie 1967 pe tema: „Invazie din cosmos?” un căpitan de aviaţ ie din serviciul companiei „Lu fthansa” a descris un eveniment la care a asistat personal, împreun ă cu cei patru oame ni ai echipajului său. La 15 februarie 1967, aproximativ zece-cincispre-zece minut e înainte de a ateriza la San-Francisco, au v ăzut, la o mică distanţă de aparatul lor, un obiect de circa 10 m diametru, ro şu ca para focului şi care a zburat un timp alături d e ei. Comunicând observaţ ia lor Universităţ ii din Colorado, aceasta, în lipsa unei explicaţ i i mai verosimile, a presupus că ar fi vorba de resturile unei rachete aflate în c ădere . Comandantul avionului declar ă că, după experienţ a a două milioane de kilometri de zbor, nici el şi nici colegii săi nu mai pot crede c ă o bucată de metal care cade poate r ămâne sus pendat ă în aer şi să zboare alături de un avion timp de un sfert de or ă. Explicaţ ia oferită niversitate era cu atât mai puţ in plauzibilă, cu cât de pe sol obiectul zbur ător neidentif icat a putut fi observat timp de aproape trei sferturi de or ă. Căpitanul de avia ţ ie ge rman nu f ăcea de loc impresia unui om cu o imaginaţ ie exagerată. Iată încă două informaţ ii, oferite de Süddeutschen Zeitung din München, datate 21 şi 23 noie e 1967: ”Belgrad (corespondenţă proprie). În ultimele zile se semnalează prezenţ a unor obiecte zbur ătoare necunoscute (O.Z.N.) în di verse regiuni din sud-estul Europei. La sfâr şitul săptămânii, un astronom amator a reu şit să otografieze la Zagreb trei din aceste corpuri luminoase. În timp ce exper ţi i studiau fotografiile publicate de ziarele iugoslave pe mai multe coloane, alte O.Z.N.-u ri par a fi ap ărut în zona muntoasă a Muntenegrului, devenind, probabil, cauza repetat elor incendii izbucnite în păduri. Mărturiile provin mai ales din localitatea Ivangrad , unde locuitorii afirm ă mor ţi ş că au observat în ultimele zile, sear ă de sear ă, asemenea st nii şi str ălucitoare corpuri cereşti. Autorităţ ile locale au confirmat veracitatea ştirilor privind incendiile din regiune, f ăr ă a se pronunţ a, totuşi, asupra originii lor”. „Sofia (U.P.I.). Un O.Z.N. a apărut pe cerul Sofiei. Conform agenţ iei B.T.A., acest O.Z.N. putea fi văz ut perfect cu ochiul liber. Aceeaşi agenţ ie semnalează că obiectul zbur ător era «mai mare de cât discul solar; circular la început, el lu ă apoi o formă trapezoidală». Obiectul zbur ător a foarte luminos. El a fost urmărit şi printr-un telescop din Sofia. Un colaborator şt iinţ ific al Institutului bulgar de hidrologie şi meteorologie declar ă că obiectul se dep lasa, probabil, cu ajutorul unor surse de energie proprii. Se presupune c ă zbura l a o altitudine de aproximativ 30 km”. Cercetarea ştiinţ ifică riguroasă este grav handicapat ă de stupiditatea nelimitată a anumitor oameni: sunt unii care pretind că au intrat în contact cu fiinţ ele extraterestre; gru puri întregi construiesc, pe temeiul acestor fenomene înc ă neexplicate” fantasmagorice t eorii religioase sau concepţ ii care frizează absurdul; în sfâr şit, alţ ii afirmă chiar că ar din partea echipajelor O.Z.N. indica ţ ii menite să asigure salvarea omenirii. Pentru credincioşii fanatici, „îngerul O.Z.N.” este trimis, f ăr ă îndoială, fie de Mahomed, fie de , iar pentru creştini, poate de Hristos. În toamna anului 1967, la cel de-al 7-lea Congres internaţ ional al cercetătorilor O.Z. N., profesorul Hermann Oberth, considerat „părintele navigaţ iei spaţ iale”, fost profesor a l lui Wernher von Braun, a declarat c ă O.Z.N.-urile nu pot încă reprezenta „o problemă ştiin fică”, probabil însă, a adăugat acelaşi savant, ele sunt „nave spa ţ iale venite din alte lumi ent — a subliniat, el —, fiin ţ ele care le conduc se afl ă la un nivel mult mai avansat de civilizaţ ie decât noi şi, dacă adoptăm o atitudine chibzuit ă, putem să învăţăm multe de la , care
a prevăzut just evoluţ ia realizată pe pământ în domeniul rachetelor, presupune ca ver osimil ă ipoteza existenţ ei unor premise ale apari ţ iei vieţ ii pe planetele mai îndepărtate al e sistemului solar. Ca om al cercetării, profesorul Oberth cere savan ţ ilor serioşi să se
preocupe şi de anumite fenomene cu aparen ţ e fantastice. „Oamenii de ştiinţă se comportă ca e îndopate, care nu mai pot digera nimic. Ei resping pur şi simplu ideile noi, decla rându-le absurde”. Evenimentul cel mai misterios şi cel mai spectaculos care ne-a adus informa ţ ii despr e „materia cosmică” s-a petrecut la 30 iunie 1908, în taigaua siberiana. În zorii acelei z ile, la ora 7 şi 17 minute, o sfer ă de foc a str ăbătut cerul, pierzându-se în dep ărtări. Căl flaţ i pe drum în transiberian au văzut o masă incandescentă îndreptându-se de la sud spre no . O lovitur ă de tr ăznet a clătinat trenul; urmar ă explozii. Zguduitura fu înregistrată de ap roape toate seismografele din lume. La Irkutsk — ora ş situat la 900 km de epicentrul cutremurului —, acul seismografului s-a mi şcat timp de aproximativ o or ă. Zgomotul a fost perceput pe o raz ă de 1.000 km. Cirezi întregi de reni au fost nimicite, oameni nomazi au fost ridicaţ i în aer împreună cu corturile lor. De-abia în 1921, profesorul Kulik, obţ inând credite pentru organizarea unei expedi ţ ii ştii nţ ifice, a pătruns în aceste ţ inuturi puţ in populate ale taigalei şi a început să strângă de le unor martori oculari. Când, în sfâr şit, în 1927, membrii expediţ iei au atins malurile stâncoase ale Tunguskăi, ei ost convinşi că au descoperit craterul provocat de c ăderea unui meteorit gigantic. Ace ast ă supozi ţ ie se dovedi îns ă greşită. Deja la 60 km de centrul exploziei, arborii aveau vâr rile retezate. Pe m ăsur ă ce înaintau către punctul critic, vegetaţ ia devenea mai rar ă. Aici arborii fuseser ă raşi de crengi ca nişte stâlpi de telegraf. Într-un cerc gigantic circums cris epicentrului, copacii cei mai puternici mai erau încă îndoiţ i în afar ă. În sfâr şit, se erir ă urmele unui incendiu uriaş. Extinzându-şi cercetările către nord, membrii expediţ iei a ajuns la convingerea că acolo a avut loc o explozie de o putere extraordinar ă. Când într -un teren mlăştinos s-au descoperit găuri de dimensiuni diverse, s-a bănuit că acestea rep rezintă urmele meteoriţ ilor. S-a săpat, s-a r ăscolit în toată zona, dar nu s-a găsit nici ce mai mică bucată de metal, de nichel sau sf ărâmături de piatr ă. Doi ani mai târziu, cercetări u fost continuate cu maşini de forat şi alte dispozitive perfecţ ionate. S-a săpat până la ad cimea de 36 m f ăr ă să se găsească râlei cea mai mică urmă de material de provenien ţă meteori Au fost aduse cele mai sensibile aparate, capabile să semnalizeze prezen ţ a în sol a ce lor mai infime urme de metal. Nici un rezultat. Şi, totuşi, acolo trebuie să se fi pro dus o explozie, pentru că mii de oameni au văzut-o şi mii de oameni au auzit-o. Alte dou ă expediţ ii au fost organizate de Academia de Ştiinţ e a Uniunii Sovietice în anii 1961 şi 1963. Cea din 1963, condusă de geofizicianul Zolotov, dotat ă cu aparate ultram oderne, a permis savan ţ ilor să ajungă la concluzia că în regiunea Tungusk ăi trebuie să fi av loc o explozie nuclear ă. Natura unei explozii poate fi definită prin stabilirea ordinului de mărime al unităţ ilor fizice care au determinat-o. Una din m ărimile studiate la explozia de la Tunguska a fost cantitatea de energie luminoasă radiată. Radiaţ iile luminoase au aprins copaci i situaţ i în plină taiga, la 18 km distanţă de centrul exploziei. Un arbore verde nu ia fo c decât dacă energia luminoasă atinge 70 până la 100 de calorii pe centimetru pătrat. Str ăfu erarea a fost atât de luminoasă, încât a provocat umbre secundare pe o distan ţă mergând până 0 km de epicentrul exploziei. Măsur ătorile efectuate au permis s ă se deducă puterea energiei luminoase eliberate de ex plozie, care trebuie s ă fi atins 2,8 × 1023 ergi (ergul este unitatea de lucru mecan ic. Un gândac a cărui masă este de 1 gr presteaz ă o muncă de 981 ergi atunci când se ca ţăr ă timetru în sus pe un zid). Pe vârfurile unor copaci afla ţ i la 18 km de epicentru s-au g ăsit crengi şi crenguţ e carbon izate. De aici s-a putut conchide c ă s-a produs o brusc ă degajare de căldur ă, drept cons ecin ţă a unei explozii, şi nu a unui incendiu survenit în p ădure. Astfel de urme de carbon izare se g ăsesc numai în locurile în care nici un fel de umbr ă nu s-a interpus pentru a stânjeni propagarea luminozit ăţ ii fulgerului provocat de explozie. Făr ă nici un echivoc sa u vreo urmă de îndoială, aici avem de-a face cu urmele unor radiaţ ii. Însumarea tuturor ac estor efecte ne duce la concluzia existen ţ ei unei puternice explozii de 1023 ergi, necesar ă pentru înf ăptuirea unor pustiiri atât de gigantice. Masa aceasta colosală de ene rgie corespunde cu for ţa de distrugere a unei bombe atomice de 10 megatone sau 100 .000.000.000.000.000.000.000 ergi! Întrucât toate cercetările confirmă varianta unei explozii nucleare, încerc ările de a lua dr ept temei
al evenimentelor ipoteze ca ciocnirea cu o comet ă sau căderea unui mare me
teorit sunt de domeniul ficţ iunii. Dar cum poate fi explicată producerea unei explozii nucleare în 1908? În martie 1964, într-un articol publicat în revista Zvezda, la Leningrad, s-a emis tez a că fiinţ e inteligente din constela ţ ia Lebedei au încercat s ă intre în legătur ă cu Terra. A ii articolului, Ghenrih Altow şi Valentina Juraliova, pretindeau c ă explozia din tai gaua siberian ă ar fi fost un r ăspuns la un fel de semnale: violenta erupţ ie a vulcanul ui Krakatau din Oceanul Indian (1883) a prilejuit emiterea în cosmos a unui putern ic fascicul de unde radio. Fiin ţ ele inteligente de pe îndepărtatele astre au considera t, în mod greşit, undele radio drept un semnal venit din univers; în consecinţă, au îndrepta t către Pământ o rază laser — mult prea puternic ă. Aceasta, pe când str ăbătea atmosfera tere eva deasupra Siberiei, s-a transformat în substanţă. Explicaţ ia aceasta ni se pare prea fantastic ă pentru a fi acceptabil ă. Tot atât de greu am putea s ă accept ăm ipoteza care explică evenimentul printr-un impact de antimaterie. Admi ţ ând că în adâncurile cosmosului există antimaterie, în regiunea Tungusk -ar mai fi putut r ămâne nimic, pentru c ă ciocnirea dintre materie şi antimaterie are ca urmare anihilarea complet ă a amândurora. În afar ă de aceasta, este foarte puţ in probabil c a o bucat ă de antimaterie să poată str ăbate distanţ e atât de imense f ăr ă a se produce o cioc cu materia înainte de a pătrunde în atmosfera terestr ă. Suntem mai de grabă de acord să ne alătur ăm opiniei acelora care atribuie explozia nucle ar ă unei fisuri a rezervorului de energie apar ţi nând unei nave spa ţ iale extraterestre. F antastic! Da, desigur. Dar din cauza aceasta trebuie să fie şi imposibil? Literatura care se ocup ă de meteoritul tungus este practic nelimitat ă. Un lucru mai trebuie neapărat reţ inut: radioactivitatea taigalei în jurul epicentrului exploziei es te — până azi — de două ori mai mare ca în alte zone. Cercetări minuţ ioase întreprinse prin rea sistemului inelar de dezvoltare a copacilor a confirmat creşterea vădită a radioac tivităţ ii începând din 1908. Atâta vreme cât pentru acest fenomen — ca şi pentru atâtea altele — n-a fost înc ă stabilită explicaţ ie exactă, indiscutabilă din punct de vedere ştiinţ ific, nimeni nu are dreptul să re spingă f ăr ă temei o interpretare ce pare verosimil ă. Planetele sistemului nostru solar ne sunt relativ bine cunoscute; s-ar putea pun e problema existen ţ ei „vieţ ii” așa cum o concepem noi, dar într-o măsur ă extrem de redus ă, d Marte. Omul a determinat precis limitele teoretice pentru posibilităţ ile procesului pe care el îl numeşte viaţă. Aceste limite sunt numite ecosfer ă. În sistemul nostru solar, ntrul graniţ elor ecosferei se afl ă doar Venus, Terra şi Marte. Stabilind această delimit are, trebuie în orice caz să ţ inem seama de faptul c ă, în concepţ iile noastre despre ecosfer plecăm de la propriile noastre reprezent ări despre viaţă, şi ca atare formele de viaţă necu scute sunt în afara premiselor noastre. Pân ă în 1962, adică până s-a apropiat „Mariner II” l stanţă de 34.000 km de planeta Venus, se considera c ă pe această planetă viaţ a ar fi fost po sibil ă. Dar, după cele transmise atunci prin radio, Venus nu mai poate fi luat ă în consi deraţ ie ca purtătoare a vieţ ii aşa cum o cunosc oamenii. Din informaţ iile transmise de „Mariner II” s-a dedus că temperatura ambiantă a planetei, a tât a p ăr ţi i expuse spre soare cât şi a celei aflate în umbr ă, se urcă în medie la 430° Cels menea temperaturi nu permit constituirea rezervelor de ap ă la suprafaţ a planetei; ar putea exista cel mult lacuri de metale topite. Imaginea idilic ă a planetei Venus — dr ăgălaşa sor ă geamănă a Terrei — s-a spulberat, chiar în ipoteza că rezervele mari de hidro i ar putea să constituie un mediu nutritiv pentru tot felul de bacterii. Nu e mult de când savan ţ ii afirmau că viaţ a pe Marte este de neconceput; de cât ăva vreme îns ucrurile în aceast ă privinţă sunt formulate mai prudent; acum se spune aproape de neconc eput. Dup ă fructuoasa misiune de informare a sondei „Mariner IV”, trebuie să acordăm posib ilităţ ilor de viaţă de pe Marte, fie şi cu rezerve înc ă, o oarecare probabilitate. Dac ă nu v deocamdat ă să ne raliem teoriei privind existenţ a unor fiinţ e inteligente pe Marte, treb uie, totuşi, să accept ăm ca posibilă existenDa unor forme inferioare de viaţă pe planeta roş Nu este imposibil ca vecina noastr ă, planeta Marte, să-şi fi avut propria sa civilizaţ ie cu mii şi mii de ani înainte. Sub acest aspect, se cuvine s ă acordăm o atenţ ie deosebită lu i Phobos, unul din sateli ţ ii planetei Marte. Marte are doi sateliţ i: Phobos şi Deimos (în greacă Frica şi Spaima). De fapt, ei erau cun oscu ţ i cu mult înainte ca să-i fi descoperit, în 1877, astronomul
american Asaph Hall. J ohannes Kepler emisese deja în 1610 i poteza c ă Marte este însoţ it în mişcarea sa de doi sate li ţ i. Câţ iva ani mai târziu, călugărul Schyrl pretinse că a văzut sateliţ ii planetei Marte; desigu fost victima unei iluzii optice, întrucât cu instrumentele care îi stăteau la îndemână atun în nici un caz nu putea observa corpuri cere şti atât de mici. Realmente fascinantă este însă descrierea pe care o face în 1727 Jonathan Swift în cartea C ălătoria spre Laputa (una
din călătoriile lui Gulliver). El nu se mulţ umeşte să facă o relatare despre cei doi sateli ţ ci dă şi dimensiunile lor, inclusiv durata mişcării de revoluţ ie. În capitolul al treilea s e poate citi: „Ei (astronomii. — Nota trad.) î şi petrec cea mai mare parte a vie ţ ii cercetând corpurile ce reşti cu ajutorul unor lunete ce le întrec cu mult pe ale noastre. Acest avantaj lea îng ăduit să-şi extindă descoperirile mult mai departe decât astronomii no ştri din Europa. au alcătuit un catalog cuprinzând zece mii de stele fixe, pe cât ă vreme cele mai mari c ataloage ale noastre nu cuprind mai mult de o treime din acest num ăr. Ei au descop erit, printre altele, două stele mai mici, sau sateliţ i, care se învârtesc în jurul lui Ma rte. Cel mai apropiat se află la o distanţă egală cu trei diametre ale lui Marte de cent rul planetei principale, iar cel mai îndep ărtat, la o distanţă de cinci diametre. Primul satelit are o mişcare de rotaţ ie de zece ore, al doilea, de dou ăzeci şi una de ore şi jumăt ate. Astfel, pătratele rotaţ iilor lor periodice cresc aproximativ în aceeaşi propor ţi e cu cuburile distanţ elor de la centrul lui Marte, ceea ce dovede şte din nou, indiscutabi l, c ă ele sunt guvernate de aceeaşi lege a gravitaţ iei care influenţ ează şi celelalte corpur i cereşti”. Cum a putut Swift să descrie sateliţ ii lui Marte cu o sut ă cincizeci de ani înaintea des coperirii lor? F ăr ă îndoială, unii astronomi ajunseser ă să presupun ă existenţ a lor încă înai ft, dar pe presupuneri nu pot fi întemeiate afirmaţ ii atât de precise! De fapt, nici pân ă acum nu ştim de unde şi-a procurat Swift informaţ iile! Aceşti sateliţ i sunt, înăuntrul sistemului nostru solar, cei mai mici şi mai deosebi ţ i: orbi ta mişcării lor de revoluţ ie este aproape circular ă, efectuându-se deasupra ecuatorului! D ac ă admitem că reflectă tot atâta lumină ca Luna noastr ă, atunci Phobos ar trebui să aibă un metru de 16 km, iar Deimos unul de 8 km. În cazul c ă ar fi sateliţ i artificiali, şi deci ar reflecta mai multă lumină, ar fi în fapt şi mai mici. În orice caz, sunt singurii dint re sateli ţ ii cunoscuţ i ai planetelor sistemului nostru solar care ocolesc planeta lo r mai repede decât se roteşte ea. În cursul unei rotaţ ii complete a planetei Marte — adică a unei zile mar ţi ene —, Phobos o înconjur ă de două ori, în timp ce Deimos o înconjur ă cu o vi eva mai mare decât viteza de rota ţ ie a lui Marte în jurul axei sale. În 1862, când poziţ ia Pământului se preta în mod deosebit la observarea sateliţ ilor lui Mart cercetările au fost zadarnice, dar cincisprezece ani mai târziu au fost descoperi ţ i. Atunci s-a născut teoria planetoizilor, conform c ăreia diver şi astronomi au considerat c ă sateliţ ii mar ţi eni sunt fragmente astrale provenite din cosmos, pe care Marte le-a atras în orbita sa. Totuşi, teoria planetoizilor nu rezistă; într-adevăr, cei doi sateliţ i ai planetei Marte o ocolesc deasupra ecuatorului aproape în acela şi câmp orbital. O as emenea poziţ ie poate ocupa întâmpi ător doar un fragment astral. Realităţ i măsurabile au adus cele din urmă, în discuţ ie teoria modernă a sateliţ ilor. În lucrarea Intelligent Life in the Univers, apărută în 1966, renumitul astronom america n Carl Sagan şi savantul rus Şklovski susţ in teza potrivit căreia Phobos ar fi un sateli t artificial. În urma unui şir de măsur ători, Sagan a ajuns la concluzia că Phobos trebuie să fie gol pe dinăuntru, şi desigur că o planetă goală pe dinăuntru nu poate fi decât artif l ă. Într-adevăr, caracteristicile mişcării de revoluţ ie a lui Phobos nu concordă cu masa sa apar ent ă, fiind, în acelaşi timp, tipice pentru corpuri goale în interior. Savantul sovietic Şklovski, directorul Secţ iei de radioastronomie a Institutului Sternberg din Moscov a, împărtăşeşte acelaşi punct de vedere, deoarece a constatat c ă în mişcările satelitului Ph e evidentă o accelerare specifică, ne-naturală. Or, asemenea acceler ări sunt identice cu cele stabilite la sateliţ ii artificiali lansaţ i de pe Terra. Teoriile fantastice ale lui Sagan si Şklovski sunt astăzi foarte serios luate în consi deraţ ie. Americanii proiectează lansarea unor noi sonde către Marte, care prin radio să localizeze mai precis şi poziţ ia sateliţ ilor lui Marte. Sovieticii î şi propun ca în anii urm ori s ă studieze prin mijlocirea mai multor observatoare mi şcarea sateliţ ilor mar ţi eni. Dacă ipoteza unor savan ţ i de notorietate din Est şi Vest care declar ă că Marte a avut cândva o civilizaţ ie înfloritoare se confirmă, se naşte implicit întrebarea de ce nu mai există ea şi azi? Au fost silite fiinţ ele inteligente de pe Marte să-şi caute un nou spa ţ iu vital? Au căutat un alt loc unde să tr ăiască din cauza reducerii oxigenului pe planeta lor? Sau poate
pr ăbuşirea civilizaţ iei lor a fost provocată de o catastrof ă cosmică? Şi, în sfâr şit,
t oare o parte din locuitorii planetei Marte s ă se salveze pe planete învecinate? În cartea Worlds in Collision, publicată în 1950 şi astăzi încă mult discutată în cercurile cialitate, autorul ei, dr. Emanuel Velikovsky, sus ţ inea teza potrivit căreia o cometă uriaşă s-a ciocnit cu planeta Marte şi din coliziunea lor a luat na ştere Venus. Teoria l ui putea fi confirmată dacă s-ar fi constatat că Venus are o temperatur ă ambiantă foarte r idicată, nori bogaţ i în hidrocarburi, manifestând, totodată, unele anomalii ale mişcării de taţ ie. Or, prelucrarea datelor furnizate de ”Mariner II” confitmă teoriile lui Velikovsk y: Venus este singura planet ă al cărei sens de rotaţ ie este „invers”, singura planet ă deci c are nu respectă legile generale ale sistemului nostru solar, c ăruia i se supun Mercu r, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun... Odată acceptată însă ipoteza unei civilizaţ ii mar ţi ene înghiţ ite de o catastrof ă cosmică, ac reprezenta, în acelaşi timp, indicii pentru dovedirea teoriei noastre, potrivit cărei a pământenii ar fi fost vizitaţ i în zorile antichităţ ii de către fiinţ e din cosmos. În corel ea, fie c ă e utopie sau pur ă speculaţ ie, se situează şi teza refugierii unui grup de mar ţi en i-uriaşi pe Pământ, care, împreună cu fiinţ ele semiinteligente ce tr ăiau pe atunci aici, au it noua civiliza ţ ie a lui homo sapiens. Întrucât for ţa de gravitaţ ie a planetei Marte este mai mică decât a Pământului, se poate b ănui că statura şi for ţa mar ţi enilor erau mai mari. eastă ipoteză există măcar şi un dram de adevăr, atunci se explică şi apariţ ia uriaşilor ven ele, capabili să deplaseze stânci uria şe, care i-au deprins pe pământeni cu practici înc ă ne noscute, dar care până la urmă au dispărut... Niciodată n-am ştiut încă atât de puţ in despre atât de multe lucruri precum se întâmpl ă în z tre. Sîntem convinşi că tema „Omul şi inteligenţ ele extraterestre” va r ămâne pe ordinea de z rcet ării ştiinţ ifice până când se va g ăsi o rezolvare plauzibil ă pentru toate problemele în sie. CAPITOLUL AL XI-LEA Semnale radio în univers. Se pot transmite gândurile mai repede decât lumina? Straniul caz Cayce! Ecuaţ ia Green-Bank. Reprezentan ţ ii de frunte ai exobiologiei. Ce problem e preocupă NASA? O convorbire cu Wernher von Braun La 8 aprilie 1960 a început în zori, la orele 4, într-o vale izolat ă din Virginia de Ves t, o experien ţă deosebită: cel mai mare radiotelescop de la Green-Bank, cu luneta sa d e 85 de picioare diametru, a fost îndreptat pe direcţ ia Tau-Ceti, o stea aflată la 11, 8 ani-lumină de Pământ. Tânărul astronom american dr. Frank Drake, om de ştiinţă de o reputa osebit ă, care îndeplinea funcţ ia de şef al proiectului, î şi propunea să intre în legătur ă pr uni radiofonice cu alte civilizaţ ii, sperând să recepţ ioneze semnale emise de inteligen ţ e extraterestre. Prima fază a experienţ ei a durat o sută cincizeci de ore şi, deşi a fost sortită unui eşec, intrat în analele astronomiei sub denumirea de Proiectul Ozma. Experien ţ a n-a fost înt reruptă pentru că vreunul dintre savan ţ ii participanţ i ar fi fost de părere că în cosmos nu ar produce emisiuni radiofonice, ci pentru faptul că organizatorii şi-au dat seama c ă în că nu dispun de aparate suficient de perfec ţ ionate pentru a atinge un obiectiv atât de îndepărtat. Dar Ozma nu va r ămâne unica experien ţă de acest fel. Probabil că pe Lună se va ala un telescop care, f ăr ă a fi stânjenit de perturbaţ iile terestre, va putea să sondeze c u semnale radio imensitatea spaţ iului interstelar. În orice caz, trebuie să ne punem întrebarea ce anume ar corespunde mai bine scopului cercet ărilor noastre spaţ iale: să căutăm a intercepta semnale, sau să emitem noi semnale rad io în univers? Doar nu putem pretinde unei inteligen ţ e extraterestre să înţ eleagă întâmplăto , spaniola sau engleza şi să stea să aştepte chemarea noastr ă. Rămân posibile trei variante prin care ne putem semnaliza prezenţ a: simbolurile matema tice, razele laser sau imaginile. Şanse are mai ales prima variantă; în orice caz, emi terea unor asemenea mesaje necesită, indiferent de formula adoptat ă, folosirea unor lungimi de undă intergalactice susceptibile de a fi recepţ ionate pretutindeni în cosmo s. O frecvenţă de 1.420 de megahertzi pare s ă fie potrivită, întrucât corespunde radiaţ iei h rogenului neutru, care ia na ştere când se ciocnesc atomii de hidrogen. Hidrogenul fi ind un
element, frecvenţ a radiaţ iei sale are toate şansele să fie cunoscută pretutindeni în cosmos. Totodată, trebuie reţ inut că frecvenţ a ele 1.420 de megahertzi se situeaz ă în afara păienjenişului lungimilor de undă terestre, ceea ce restrânge la minimum posibilit ăţ ile de c onfuzie şi factorii de deranjament. Ar fi indicat deci să lansăm asemenea impulsuri ra
dio, iar dacă în univers există inteligenţ e extraterestre, ele le vor putea recunoaşte. În acest context este foarte interesant ă informaţ ia apărută în nr. 51 din 22. XII. 1967 al c otidianului Zeit. Sub titlul Semnale destinate Lunii se putea citi: „Distanţ a dintre Lună şi Pământ este cunoscut ă până la o diferenţă de câteva sute de metri, omii nu se consider ă încă satisf ăcuţ i. Iată de ce se va cere astronauţ ilor ca la unul din pr ele lor zboruri pe satelitul natural al P ământului să ia cu ei nişte oglinzi pentru a le instala acolo. Oglinzile vor fi aşezate astfel, încât, formând un fel de col ţ de camer ă, al cătuit din trei suprafeţ e dispuse una perpendicular pe cealalt ă, pe verticală, reflectar ea reciprocă a luminii ce va cădea pe ele să permită retrimiterea ei în direcţ ia sursei lumi noase. Asupra sistemului de oglinzi se va proiecta timp de a suta milioana parte dintr o secundă raza unui fulger produs de un laser, cuplat cu un telescop cu deschidere a de 1,50 m. Lumina reflectată de oglinzile instalate pe Lun ă va fi recepţ ionată de tele scop şi retransmisă unui multiplicator foto. Cunoscând viteza luminii şi timpul necesar pentru ca raza luminoasă a laserului să str ăbată distanţ a Pământ-Lună şi retur, vom putea calcula distanţ a dintre ele până la o diferenţă de Dar oare către noi drumul poate fi g ăsit? De foarte multă vreme, undele radio se încrucişe ază în univers. Dacă ipoteza noastr ă este valabilă, nu este posibil ca inteligen ţ e str ăine s rce să intre în comunicaţ ie cu noi? De pildă, atunci când energia radiant ă a lui CTA-102 a c rescut brusc în toamna anului 1964, astronomii sovietici au f ăcut cunoscut că e posibi l să fi recepţ ionat semnale ale unei superciviliza ţ ii extraterestre. Astronomul Solomiţ ki spunea la 13 aprilie 1965 în amfiteatrul Institutului Sternberg din Moscova: „La sfâr şitul lunii septembrie — începutul lunii octombrie 1964 am constatat o creştere importantă a energiei radiante a lui CTA-102. Dar numai pentru un timp s curt, după aceea a disp ărut din nou. Am înregistrat fenomenul şi am ţ inut steaua în continua re sub observaţ ie. Către sfâr şitul anului, intensitatea sursei a crescut din nou brusc; exact o sut ă de zile după prima noastr ă înregistrare a atins din nou un nivel înalt”. Profes orul Şklovski, şeful astronomului Solomiţ ki, adaugă că asemenea oscila ţ ii ale undelor sunt f oarte pu ţ in obişnuite. Între timp, astrofizicianul olandez Maarten Schmidt a calculat prin măsur ători exacte că distanţ a de la Pământ la CTA-102 trebuie s ă fie de aproximativ 10 miliarde de ani-lumină. Aceasta înseamnă că undele radio, în cazul în care provin de la fiin ţ e inteligente, au treb uit să fie emise cu 10 miliarde de ani în urm ă. După actualul stadiu al cercet ărilor privi nd vârsta Pământului, pe vremea emiterii undelor respective, planeta noastr ă nici nu exi sta. Dacă toate încercările pentru a stabili legătura cu fiinţ e din univers n-ar avea şanse de re uşită, astrofizicienii americani şi sovietici, cei de la Jodrell-Bank, de lângă Mancheste r, şi de la Stockert, de lângă Bonn, nu şi-ar concentra cercet ările şi nu şi-ar îndrepta ant e lor gigantice c ătre aşa-numitele stele radio sau quasar. Stelele fixe Epsilon-Erid ani şi Tau-Ceti sunt situate la o depărtare de respectiv 10,2 şi 11,8 ani-lumină. Undele radio destinate acestor „vecini” au nevoie de cel puţ in 11 ani pentru a ajunge la des tina ţ ie după emiterea semnalelor noastre; pentru ca un r ăspuns să fie înregistrat pe Pământ nt deci necesari 22 de ani. Legături radio cu stele mai îndepărtate ar necesita, evide nt, un timp mai îndelungat: nici nu este posibil să ne gândim a stabili un contact pri n unde radio cu civiliza ţ ii situate faţă de Pământ la milioane de ani-lumin ă. Dar oare mijlo acele noastre tehnice pentru aceste încerc ări se limitează numai la undele radio? Am putea, de pildă, să ne semnalăm prezenţ a şi prin mijloace optice. O puternică rază laser eptată spre Marte sau Jupiter n-ar putea r ămâne acolo neobservată, în măsura în care aceste anete sunt populate de fiinţ e inteligente. O altă posibilitate, cu iz de fantastic, ar fi cultivarea unor mari suprafe ţ e de asemenea manier ă, încât să dea naştere unor contrast e coloristice vizibile, exprimând simboluri geometrice sau matematice, care se poa te presupune că au valabilitate universală. O idee îndr ăzneaţă, dar absolut realizabil ă: delungul laturilor de 1.000 km ale unui uria ş triunghi echilateral se planteaz ă cartof i; în acest triunghi uriaş se seamănă un cerc cu grâu; în fiecare var ă ia astfel naştere un cerc galben încadrat într-un triunghi echilateral verde. Aceasta ar însemna, în acelaşi t imp, o experienţă utilă şi rodnică. Acceptând ideea c ă există inteligenţ e extraterestre, car să ne identifice
precum o facem şi noi, licărirea cercului şi a triunghiului va fi pentr u ei un indiciu c ă asemenea forme nu pot fi rodul unui capriciu al naturii... Dup ă c um am spus, o posibilitate ar fi şi asta. Cineva a mai propus construirea unui lan ţ de faruri, care să difuzeze lumina vertical, sistemul de dispunere al acestei m ări l uminoase prefigurând structura atomului... Propuneri... propuneri... Toate propunerile pleac ă însă de la premisa că cineva scrutează planeta noastr ă. Punerea pro blemei astfel, cu mijloacele acestea limitate, este oare greşită? Deşi faţă de toate fenomenele misterioase s-a vădit foarte mult scepticism sau poate, ma i curând, aversiune, nu putem fi împiedicaţ i să constatăm că se mai petrec unele fenomene fi zice care astăzi nu şi-au dobândit o explicaţ ie ştiinţ ifică trainic fundamentată, aşa cum e telepatiei. În sec ţ iile de parapsihologie ale multor universităţ i importante sunt în curs de examinare , folosindu-se metode riguros ştiinţ ifice, fenomene pân ă acum nestudiate, cum ar fi ghic itul, vedeniile, telepatia etc. etc. În prealabil sunt identificate şi abandonate, c a fiind de proastă reputaţ ie, toate poveştile oculte cu spirite şi fantome sau halucina ţ ii le religioase. Preocupările se axează exclusiv pe fenomenele apte pentru cercetarea de laborator. Investiga ţ iile privind cazuri izolate sau în serie atestă posibilitatea transmiterii gândurilor. În domeniul acesta, unde pân ă nu de mult cercetarea era prohibi t ă, s-au obţ inut deja succese demne de luat în considera ţ ie. În august 1959 a luat sfâr şit experimentul „Nautilus”, care n-a dovedit numai posibilitate a existenţ ei telepatiei, ci a confirmat şi faptul că transmiterea gândurilor poate fi ma i eficace decât legăturile radiofonice. Relatarea experien ţ ei este ea însăşi o mărturie: „Emiţătorul de gânduri” se afla la mii de kilometri distan ţă atunci când submarinul „Nautilu cufundat la câteva sute de metri sub apă, toate legăturile radio fiind întrerupte, deoar ece — după cum este ştiut — undele radio nu pătrund nici până azi adânc în straturile marine imb, legătura de telepatie dintre o persoan ă aflată la bord şi o altă persoană, r ămasă pe li l, a continuat s ă funcţ ioneze. Un asemenea test ridic ă întrebarea ce mai este oare capabil să întreprindă creierul omului ? Poate el stabili prin telepatie leg ături mai rapide decât viteza luminii? Cazul Ca yce, intrat în literatura de specialitate, ne îndeamn ă să r ăspundem afirmativ. Fiul unui ţăran din Kentucky, Edgar Cayce habar n-avea ce posibilit ăţ i fantastice avea m intea sa. Cu toate c ă a murit la 5 ianuarie 1945, medicii şi psihologii continuă să se p reocupe până azi de valorificarea datelor privitoare la cazul său. Făr ă să fi fost medic, Ed gar Cayce a fost autorizat de severa „American Medical Association” s ă dea consultaţ ii. Fiind încă foarte tânăr, Edgar Cayce s-a îmboln ăvit: îl scuturau convulsiile, temperatura fo te ridicată îi mistuia organismul tânăr; în cele din urmă, a căzut în comă. În timp ce medic u în zadar s ă-l reanimeze, tânărul începu deodat ă să vorbească tare şi limpede: el ar ătă cau , denumi câteva medicamente de care avea nevoie, din ce anume şi câtă pomadă să i se prepare , cu care s ă fie uns pe şira spinării. Medicii şi rudele au r ămas uimiţ i, nu-şi puteau da se a de unde are tân ărul asemenea cunoştinţ e, inclusiv terminologia, ce-i era cu totul str ăină.
Deoarece cazul părea să fie f ăr ă speranţă, instrucţ iunile sale au fost urmate întocmai. Dup carea tratamentului cu medicamentele prescrise de el, Edgar se înzdr ăveni văzând cu ochi i. Evenimentul f ăcu vâlvă; deoarece Edgar vorbise în com ă, se ivir ă numeroase propuneri ca tân ă să fie transpus în stare de hipnoz ă, pentru a i se „smulge” în acest chip indica ţ ii pentru t tamente. Edgar respinse propunerea din principiu. Numai când i se îmboln ăvi prietenul, dictă o reţ etă minuţ ios întocmită, folosind şi termeni latineşti de specialitate, pe care p ci nu-i cunoscuse nici din citit, nici din auzite. O s ăptămână mai târziu, prietenul lui e ra vindecat. Dacă primul caz a părut neînsemnat şi, cu toată vâlva stârnită, fu curând dat uitării sub ra fic, al doilea determină Asociaţ ia medicilor să alcătuiască o comisie care, în ipoteza c ă fe menul s-ar repeta, să-l poată descrie în mod am ănunţ it, pe baza unor materiale competente. Sub hipnoză, Cayce avea cuno ştinţ e şi dovedea aptitudini care în mod normal ar fi fost re zultatul unui consult de specialitate. Odat ă Edgar prescrise unui pacient foarte bogat un medicament care nu era nic ăieri d e găsit. Omul dădu câteva anun ţ uri în ziarele cele mai r ăspândite, ba chiar şi în presa inte la. Un tân ăr medic parizian îl informă că tatăl său pusese la punct medicamentul cu ani în u lar c ă de vreme îndelungat ă producerea lui încetase. Compozi ţ ia medicamentului respectiv e ra identic ă cu informaţ iile amănunţ ite date de Edgar Cayce. Mai târziu, Edgar prescrise un medicament indicând, totodat ă, şi adresa laboratorului, s ituat într-un oraş îndepărtat. În urma unei convorbiri telefonice se stabili c ă medicamentul fusese chiar atunci elaborat, i se precizase şi formula şi tocmai i se căuta un nume pentru a fi pus în comer ţ.
Comisia, alcătuită din medici profesioni şti, era departe de a crede în telepatie; ea cer ceta în chip logic şi concret, consemna ceea ce constata, ştiind că Edgar nu avusese în vi a ţ a lui o carte de medicină în mână. Asaltat de pacienţ i din întreaga lume, Edgar dădea două ltaţ ii pe zi, întotdeauna în prezenţ a medicilor, f ăr ă a lua vreodată onorar. Diagnosticul şi scripţ iile terapeutice erau exacte, dar, când era trezit din trans ă, nu mai ştia nimic d in ceea ce spusese. Când membrii comisiei l-au întrebat cum î şi elabora diagnosticul, Ed gar declar ă că are senzaţ ia că poate intra în contact cu oricare creier pentru a-i smulge informaţ iile necesare punerii diagnosticului. Iar întrucât creierul bolnavului ştia prec is de ce sufer ă corpul său, totul devine foarte simplu: mai întâi chestionează creierul pa cientului, apoi caut ă în lume creierul care îi spune ce are de întreprins. El însuşi are sen zaţ ia că este doar o parte a tuturor creierelor... O idee nemaipomenită, care, transpusă la nivelul tehnicii actuale, ar putea să arate a stfel: la New York se îndoapă un computer gigant cu toate datele cunoscute în domeniul fizicii. De câte ori este solicitat şi indiferent de unde, el comunică r ăspunsurile în fr acţ iuni de secundă. Un alt computer se află la Zürich, în el se află înmagazinate toate cuno le de medicin ă. Un computer instalat la Moscova este plin până la refuz cu toate infor maţ iile privind biologia; un altul, aflat la Cairo, nu face nici o omisiune în domen iul astronomiei. Pe scurt, în diverse centre ale globului se află totalitatea cunoştinţ e lor noastre despre lume, organizate pe ramuri, introduse în computere. Constituind toate laolaltă un releu, de îndat ă ce computerului de la Cairo i se cere o informa ţ ie d espre o problemă medicală, el o transmite într-o sutime de secundă celui instalat la Züric h. Sistemul de funcţ ionare al creierului lui Edgar Cayce trebuie să fi corespuns une i asemenea tehnici a cuplajului simultan, pe deplin imaginabilă şi realizabilă. Să oprim cugetarea fantastică şi speculaţ iile cele mai îndr ăzneţ e din avântul lor? Dimpotriv ar fi dacă toate creierele omene şti, sau numai unele, apar ţ inând unor creaturi ie şite din comun, ar fi înzestrate cu forme de energie necunoscută, dispunând de posibilitatea de a intra în legătur ă cu toate fiinţ ele? Despre funcţ iile şi posibilităţ ile creierului omenes uluitor de puţ in; oricum, este cunoscut c ă în creierul unui om sănătos contextul este sol icitat doar în propor ţi e de 10%. La ce serveşte restul de nouă zecimi? Este notoriu — şi şti fic atestat — faptul că unii oameni atinşi de boli incurabile se îns ănătoşesc exclusiv dator voin ţ ei proprii. Poate pentru că au reuşit, prin mijlocirea unui sistem de „cuplaj” necuno scut, s ă antreneze în activitate încă una sau dou ă zecimi din elementele corticale. Dac ă admitem lucrul cel mai fantastic, şi anume că în creier acţ ionează cele mai puternice f orme de energie, atunci un impuls mental puternic ar putea fi resimţ it simultan şi p retutindeni. Când ştiinţ a va parveni să demonstreze existenţ a unui asemenea creier „s ălbatic u ar fi nefiresc s ă atribuim o structur ă analogă tuturor fiinţ elor inteligente din unive rs. Să ne servim şi noi de un model. Dacă declanşăm într-un bazin cu miliarde de bacterii, într loc anume, un impuls electric puternic, el este perceput în oricare punct al bazi nului şi de fiecare specie de bacterii. Impulsul electric va fi resimţ it ca o realit ate pretutindeni şi în aceeaşi clipă. Făr ă îndoială, ne este clar că analogia şchioapătă, el fiind o formă cunoscută a energiei strâns legate de viteza luminii. Noi ne gândim îns ă la o formă de energie care este disponibil ă şi eficientă pretutindeni şi simultan. Presupunem pur şi simplu existenţ a unei forme de energie pân ă acum neidentificată care, în sfâr şit, ar sforma incognoscibilul în cognoscibil. Raportul referitor la o experienţă care s-a desf ăşurat la 29 şi 30 mai 1965 poate s ă confere celor mai fantasmagorice idei un aer de verosimilitate. Prin propor ţi ile şi natura sa, experien ţ a este şi va r ămâne unică. În cele două zile, la aceeaşi or ă şi aceeaşi secundă oane şi-au concentrat atenţ ia asupra unor imagini, fraze şi grupe de simboluri, pe car e — ca s ă spunem aşa — le-au proiectat cu maximum de intensitate în spaţ iu. Uimitoare nu est e însă numai experienţ a aceasta colectivă în sine, stranii sunt şi rezultatele obţ inute. Par cipanţ ii erau total necunoscu ţ i între ei, tr ăiau la sute de kilometri distanţă unul de celăl t; completând ulterior chestionarele tipărite în acest scop, 2,7% dintre participanţ i au afirmat că au văzut o imagine, şi anume a nucleului atomic. Întrucât o înţ elegere prealabil e
„cobai” nu era posibil ă, r ămâne faptul surprinzător că 2,7% au susţ inut că au văzut aceeaş gândurilor” lor. Telepatie? Scamatorie? Întâmplare? A ceastă experienţă poate constitui o te e roman ştiinţ ifico-fantastic, dar ea a fost organizată de oameni de ştiinţă. Cine mai crede că ne aflăm la capătul cunoştinţ elor noastre? Tot atât de pu ţ in explicabilă este concluzia unui grup de fizicieni de la Universitate a Princeton, care în cursul studierii procesului de dezintegrare a mezonului K, cu
sarcina electrică neutr ă, a ajuns la un rezultat care teoretic nu ar fi trebuit s ă ap ar ă, deoarece contravine principiului propriu fizicii nucleare şi de mult demonstrat al invarianţ ei la timp, conform căruia procesul particulelor elementare este revers ibil în timp. Încă un exemplu spectaculos. Potrivit uneia dintre tezele teoriei relativităţ ii, masa şi e nergia sunt doar forme deosebite ale aceluia şi fenomen (E = mc2). Dacă, de exemplu, se proiecteaz ă o rază de energie asupra nucleului unui atom greu, raza de energie di spare în puternicul câmp de energie electrică al nucleului atomic, iar în locul ei apare un electron şi un pozitron: a luat na ştere masa. Energia întruchipată într-o rază s-a trans format în masa celor doi electroni. Pentru profani, înţ elegerea acestui fenomen este a proape imposibil ă, deşi el se petrece întocmai aşa. Că ideile lui Einstein nu pot fi în ţ eles de oricine, nu e nici o ruşine; nu degeaba un savant l-a denumit pe Einstein „marele solitar”, pentru că despre teoria lui nu putea s ă discute decât, poate, cu vreo doispre zece dintre contemporanii săi. După aceast ă incursiune în domeniile înc ă necercetate ale telepatiei şi funcţ iilor creierulu uman, să ne întoarcem la zilele noastre. Nu mai este nici un secret c ă în noiembrie 1961 s-au întâlnit la National Radio Astronom y Observatory din Green-Bank, în Virginia de Vest, pentru o conferinţă secretă, unspreze ce savan ţ i eminenţ i. Subiectul conferinţ ei: existenţ a inteligenţ elor extraterestre. Dintre oamenii de ştiinţă consemnăm pe dr. Giuseppe Cocconi, dr. Su-Shu-Huang, dr. Philip Morr ison, dr. Frank Drake, dr. Otto Struve, dr. Carl Sagan şi Melvin Calvin, laureat a l Premiului Nobel. La sfâr şitul lucr ărilor s-a căzut de acord asupra formul ării aşa-numitei ecuaţ ii de la Green-Bank, după care în orice moment al existenţ ei galaxiei noastre există până la cincizeci de milioane de civilizaţ ii felurite, care fie că încearcă ele înseşi să in egătur ă cu noi, fie că aşteaptă un semn de pe celelalte planete. Elementele ecua ţ iei de la Green-Bank nu au în vedere numai problemele viitorului; în a far ă de aceasta, savan ţ ii au acordat fiecărui termen două valori, una mijlocie, calculată în conformitate cu cuno ştinţ ele noastre actuale, alta exprimând minimul absolut. Iat ă şi ecuaţ ia: Termenii ecuaţ iei reprezintă: R+ - numărul mediu de stele analoge Soarelui nostru care se nasc anual; fp — numărul mediu de stele susceptibile să găzduiască fiinţ e vii; ne — numărul mediu de planete care se rotesc în ecosfera Soarelui lor şi pe care sunt înde plinite condiţ iile necesare dezvoltării vieţ ii aşa cum o concep oamenii; fl — numărul mediu al planetelor pe care viaţ a s-a putut efectiv dezvolta: fi — numărul mediu al planetelor populate cu fiinţ e care au dobândit o anumită autonomie d e ac ţ iune în r ăstimpul în care Soarele lor a fost activ fc — num ărul planetelor populate cu inteligen ţ e care au atins un stadiu avansat de civ iliza ţ ie tehnică L — durata medie a unei civilizaţ ii, întrucât numai două civilizaţ ii cu o existenţă deosebit delungat ă pot — ţ inând seama de uria şele distanţ e ale spaţ iului cosmic — să se întâlnească. Dacă pentru toate valorile ecua ţ iei se iau cifrele absolut minimale, se obţ ine N = 40 Dacă se iau însă cele mai mari valori posibile, atunci avem: N = 50.000.000 Fantastica ecuaţ ie de la Green-Bank apreciaz ă pentru cazul cel mai puţ in favorabil la 40 grupele de oameni inteligen ţ i existente în Calea Lactee şi care caută să intre în legătur semenii lor. Posibilitatea cea mai îndr ăzneaţă apreciază la 50 de milioane numărul grupelor inteligente care aşteaptă un semnal din cosmos. Întrucât calculele au la bază numărul stele lor din Calea Lactee, chiar din momentul naşterii lor, toate presupunerile emise l a Green-Bank depăşesc limitele contemporaneit ăţ ii. Dacă acceptăm ecuaţ ia savanţ ilor din acest brain-trust (trust al creierelor), atunci tre buie să accept ăm şi faptul că au putut exista acum sute de mii de ani civilizaţ ii mai evol uate din punct de vedere tehnic decât a noastr ă, ceea ce vine, desigur, în sprijinul t eoriei deja prezentate aici — a vizitei pe care „zei” din cosmos ne-au f ăcut-o în timpuril e cele mai str ăvechi. Astrobiologul american dr. Sagan ne asigur ă că, luând în considerare numai calculele statistice, există posibilitatea ca Terra s ă fi fost vizitată în cursul
istoriei sale cel puţ in o dată de către reprezentanţ ii unei civilizaţ ii extraterestre. Deşi toate raţ ionamentele şi supoziţ iile ascund în bună măsur ă iluzii şi fantezie, formula de la en-Bank ne ofer ă, totuşi, posibilitatea să estimăm numărul stelelor pe care poate exista v iaţă. O nouă ramur ă a ştiinţ ei este pe punctul de a se încet ăţ eni, aşa-numita exobiologie. Noilor ri ale ştiinţ ei le-a fost întotdeauna greu s ă se impună. Exobiologiei i-ar fi venit şi mai g reu dacă personalităţ i recunoscute nu şi-ar fi închinat deja activitatea lor acestui domen iu al ştiinţ elor, care este hotărât să elucideze problema vie ţ ii extraterestre. Ce poate fi mai concludent pentru seriozitatea noilor cercetări decât grupul masiv de personalit ăţ i care de pe acum participă la ele: Dr. Freeman Quimby ( şeful programului exobiologic al NASA), dr. Ira Blei (NASA), d r. Joshua Lederberg (NASA), dr. L. P. Smith (NASA), dr. R. E. Kaj (NASA), dr. Ri chard Young (NASA), dr. H. S. Brown (California Institute of Technology), dr. Ed ward Purcell (profesor docent pentru fizic ă la Universitatea Harvard), dr. R. N. B racewells (Radio Astronomy Institute Standford), dr. Townes (laureat al Premiulu i Nobel pentru fizică pe anul 1964), dr. I. S. Şklovski (Institutul Sternberg-Moscov a), dr. N. S. Kardaşev (Institutul Sternberg-Moscova), sir Bernard Lovell (Jodrell Bank), dr. Wernher von Braun ( şeful programului rachetelor Saturn — S.U.A.), prof. dr. Oberth (profesorul lui von Braun), prof. dr. Stuhlinger, prof. dr. E. Sänger şi alţ ii. Aceste nume reprezint ă o invitaţ ie pentru mii de exobiologi, r ăspândi ţ i în întreaga lume. Sa ina tuturor acestor oameni este să nimicească tabu-urile, să zdruncine indiferenţ a, care până acum, înconjurând aceast ă sfer ă de cercetare total ocolită, o siliser ă să vegeteze. În uturor împotrivirilor, exobiologia a devenit o realitate şi s-ar putea ca într-o zi ea să devină în genere cel mai interesant şi important domeniu de cercetare. Dar cum se poate dovedi că există viaţă în spaţ iul sideral înainte ca cineva să fi ajuns aco Există statistici şi calcule care confirmă indubitabil existenţ a unei vieţ i extraterestre. Există dovezi cu privire la bacteriile şi sporii care populeaz ă acest spaţ iu. Cercetările în vederea descoperirii inteligenţ elor din spaţ iul cosmic au început, dar pân ă acum nu s-a obţ inut nici un rezultat măsurabil, vizibil şi convingător. Acum avem nevoie de justificăr i care să susţ ină teoriile, de mărturii în locul presupunerilor utopice, căzute în desuetudi . NASA dispune deja de un program precis şi complet de cercet ări, care ne va aduce d ovada concludentă a existenţ ei vieţ ii în cosmos. Opt sonde diferite, fiecare în felul ei u n unicat complicat, vor aduce dovada că există viaţă pe planetele sistemului nostru sola r. Sondele în discuţ ie se numesc: „Optical Rotary Dispersion Profiles” „The Multivator” „The Vidicon Microscope” „The J-Band Life Detector” „The Radioisotope Biochemical Probe” „The Mass Spectrometer” „The Wolf Trap” „The Ultraviolet Spectrophotometer” Iată şi câteva precizări referitoare la aceste denumiri tehnice, care profanilor nu le s pun nimic: „Optical Rotary Dispersion Profiles” este denumirea dată unei sonde-laborator prev ăzute cu o sursă luminoasă rotativă, care-şi caută singur ă obiectivele. Atingând solul unei planet ea începe s ă emită în jur raze „căutătoare” de molecule. Dup ă cum se ştie, orice formă de v existenţ a molecular ă. Una dintre aceste molecule este marea molecul ă spiralată ADN, alcăt uită din trei corpuri chimice: o bază organică azotoasă — zahăr — acid fosforic. Dacă lumina arizată întâlneşte o asemenea molecul ă, fasciculul luminos deviază, deoarece baza azotoas ă a nina combinată cu zahărul devine „optic activă”. Întrucât combinaţ ia zahărului în molecula A optic activă, fasciculul luminos al sondei trebuie, ori de câte ori întâlne şte o singur ă com binaţ ie zahăr-adenină, se declanşeze imediat un semnal luminos, care va aduce automat pr in radio pe Pământ dovada existen ţ ei vieţ ii pe o planetă str ăină. Sonda „Multivator”, prin greutatea ei redusă — de aproximativ cinci sute de grame —, va fi luată de rachete cu u şurinţă drept încărcătur ă suplimentar ă, iar ulterior expulzată în apro netelor. Acest mic laborator este, totuşi, în stare să întreprindă până la cincisprezece exp imente felurite, ale căror rezultate le poate transmite prin semnale radio pe Pământ. Sonda evoluat ă care oficial
r ăspunde la denumirea „Radioisotope Biochemical Probe” este cunoscută sub porecla „Gulliver”. De îndată ce va ajunge lin pe suprafa ţ a unei planete str ăi , ea ar urma s ă lanseze — în direc ţ ii diferite — 3 sfori lungi de câte 15 m, unse cu un clei
special. După câteva minute, sforile vor fi trase automat înapoi în sondă; ceea ce va r ămân lipit pe sfori — praf, microbi sau orice alte substan ţ e biochimice — va fi scufundat înt r-un bulion. O parte a bulionului este îmbog ăţ it cu izotopul radioactiv al carbonului C-14; microorganismele introduse trebuie, ca urmare a schimbului de substan ţ e, să pr oducă bioxid de carbon (CO2). Bioxidul de carbon, care se las ă uşor izolat de bulion, este introdus într-un aparat de m ăsurat radioactivitatea gazului, care con ţ ine nuclee de C-14, rezultat, desigur, transmis pe Pământ. Mai vrem să descriem încă un aparataj pentru identificarea vie ţ ii extraterestre, aşa-numit a ”The Wolf Trap”. Iniţ ial, creatorul său şi-a denumit minilaboratorul ”Bug-Detector”, dar c aboratorii s ăi l-au botezat „Wolf Trap”, dup ă numele şefului de proiect, Wolf Vişniak. Reali zând, de asemenea, o coborâre lină pe o planetă str ăină, sonda proiecteaz ă imediat o ţ eava v matică cu un vârf foarte uşor casabil. În atingere cu solul planetei, vârful ţ evii se sparge , ţ eava aspirând — datorit ă vacuumului — o prob ă de sol. Conţ inând diferite bulioane de cult erile, ea asigur ă fiecărei specii de bacterii posibilităţ i de dezvoltare foarte rapid ă. Înmu lţ irea bacteriilor are ca urmare tulburarea bulionului, până atunci perfect limpede, c a şi o modificare a valorii pH-ului (gradul de aciditate) al substanţ ei lichide. Amb ele modificări se lasă măsurate uşor şi f ăr ă posibilitatea vreunei erori: tulburarea lichidu i cu ajutorul unei raze luminoase şi al unei celule fotoelectrice, modificarea aci dităţ ii prin măsurarea electrică a pH-ului. Rezultatele permit să se tragă o concluzie asupr a existenţ ei vieţ ii extraterestre. Întregul program prevede cheltuieli de milioane de dolari pentru obţ inerea informaţ iil or şi dovezilor despre viaţ a extraterestr ă. Primele biosonde urmeaz ă să fie lansate cu des tina ţ ia Marte. Făr ă îndoială, omul va urma curând dup ă explorarea întreprinsă de minilaborat Persoanele care r ăspund de programele NASA au o p ărere unanimă: primii astronauţ i vor at inge Marte cel mai târziu la 23 septembrie 1986. Precizarea datei şi alegerea ei î şi are o explicaţ ie riguroasă: în cursul anului 1986, activitatea solar ă va fi restrânsă. Wernher von Braun susţ ine că omul poate să coboare pe Marte înc ă în 1982; organiza ţ iei NASA nu-i lip sc ipotezele de ordin tehnic, ci aprobarea Congresului pentru mijloacele financi are extraordinare necesare. Alături de toate celelalte obligaţ ii financiare curente, r ăzboiul din Vietnam, precum şi programul spaţ ial consumă bani cu nemiluita. Proiectul planului de zbor spre Marte este conceput, planul navei spa ţ iale corespu nzătoare, de asemenea. Ea trebuie „doar” construită. O machetă a rachetei se află la loc de cinste pe biroul profesorului dr. Ernst Stuhlinger, unul dintre savan ţ ii renumiţ i di n Huntsville, Alabama, totodată director al programului ”Research Project Laboratory”, care se realizează în cadrul lui „George Marshall Space Flight Center”. În laboratoarele pe care le conduce lucreaz ă peste o sută de oameni de ştiinţă. Se fac experien ţ e în domeniul izicii plasmei, nucleului, ca şi al proceselor termice. În afara acestor preocupări, s avanţ ii fac cercetări fundamentale privind proiecte care ţ intesc departe în viitor. De n umele dr. Stuhlinger este legat ă studierea rachetei viitorului, rachetă cu propulsie electrică. El este şi constructorul navei spaţ iale cu destinaţ ia Marte. Dr. Stuhlinger şi prietenul său Wernher von Braun au fost aduşi în S.U.A. curând după al doi lea r ăzboi mondial. La început construiau într-o manier ă azi primitivă rachete pentru avia ţ i a americană la Fort Bliss. După izbucnirea r ăzboiului din Coreea, înso ţ iţ i de 162 de conaţ io li, s-au instalat la Huntsville. Pe atunci, Huntsville era o aşezare mică şi plicticoasă, situată la poalele munţ ilor Apalaşi O dată cu sosirea constructorilor de rachete, or ăşelul, în care se prelucra bumbacul, se transformă într-un Babilon; uzine, instala ţ ii pentru experimentarea zborului rachetel or, laboratoare, hangare şi clădiri administrative acoperite cu tabl ă ondulată au r ăsărit în timp de câţ iva ani. Astăzi, în oraşul trezit din letargie locuiesc 150.000 de oameni, cu t o ţ ii adepţ i fanatici ai cuceririlor spaţ iale. Când de pe instalaţ ia de probă a pornit, mugin d, prima rachetă „Redstone”, mulţ i din locuitorii oraşului, înfricoşaţ i, au alergat să-şi ca dăpost în pivniţ ele caselor. Astăzi, când se încearcă o rachetă „Saturn” şi bubuie de parc ă spulbere pământul, de-abia dacă se mai sinchiseşte câte cineva. Locuitorii poart ă în permane upra lor, precum domnii din City-ul londonez umbrela, apăr ătoare pentru urechi. Oraşul şi-l numesc pe scurt ”Rocket-City”. La Huntsville lucrează, sub conducerea lui Wernher von Braun, aproximativ 7.000 de tehnicieni, ingineri şi oameni de ştiinţă. În cursul unei vizite la
Huntsville, savantul austriac dr. Pscherra îmi spunea c ă grup urile de cercetare sunt nevoite s ă creeze pe parcurs noi „produse”. „Iat ă de exemplu aici! — şi îmi ar ătă un cilindru mare, în care zbârnâia şi vâjâia ceva. — A ienţ e de gresaj în vid. Ştiţ i că nu putem folosi nici unul din numeroşii lubrifianţ i oare ex tă în lume? În spaţ iul cosmic, ei î şi pierd capacitatea de ungere. Cu lubrifianţ ii disponibi , chiar şi un simplu electromotor î şi încetează activitatea în vid cel mult în jumătate de o Dintr-o altă încăpere se auzeau un fel de scrâ şnete şi gemete. Două menghine supradimensiona , bine fixate în podea, încercau s ă sfâşie o placă metalică de 10 cm grosime. „O altă serie de experien ţ e la care am renunţ a cu plăcere — spuse dr. Pscherra. — Dar experi
ne-a demonstrat că aliajele metalice existente nu rezist ă solicitărilor la care sunt supuse în spaţ iul cosmic. Trebuie să găsim deci aliaje care să corespundă cerinţ elor noastre Din cauza aceasta facem experien ţ e de rupere şi obosire executate în condi ţ ii care imită p e cele din cosmos. Trebuie să creăm şi noi procedee de sudur ă. Pentru a stabili limita l a care sudura plesneşte, obiectele sudate sunt supuse unor probe de r ăceală, căldur ă, trep idaţ ie, tracţ iune şi presiune”. Însoţ itoarea de la serviciul de protocol care m ă conducea se uita la ceas. Dr. Pscherr a î şi privea ceasul. Aici toţ i î şi privesc mereu ceasul. Str ăinul la început înregistrează f ca o curiozitate, apoi însă se obişnuieşte repede, pentru c ă pretutindeni la Cape Kennedy, Houston sau Huntsville personalul NASA prive şte ceasul cu un gest reflex, ca şi cum ar avea întotdeauna de f ăcut o număr ătoare inversă... patru... trei... doi... unu... zero . Huntsville este unul din cele optsprezece centre NASA. Industria spaţ ială, inclusiv a navelor cosmice, a depăşit de mult industria automobilulu i, până recent hotărâtoare pentru conjunctura economică. Numai la cosmodromul de la Cape K ennedy lucrau la 1 iulie 1967, 22.828 de salariaţ i; numai bugetul anual al acestei staţ iuni se ridica în 1967 la 475.784.000 de dolari! Toate acestea deoarece câ ţ iva „scrântiţ i” vor să ajungă pe Lună? Noi credem că am oferit dov roase şi convingătoare pentru tot ceea ce dator ăm de pe acum produselor accesorii ale cercet ărilor spaţ iale. Autorul a avut posibilitatea să se întreţ ină cu Wernher von Braun şi l-a solicitat să ia ati tudine faţă de ipotezele expuse în lucrare: Domnule dr. von Braun, considera ţ i oare posibil ca alte planete din sistemul nostr u solar s ă adăpostească forme de viaţă? „Consider posibil să întâlnim forme inferioare de via ţă pe planeta Marte”. Consideraţ i posibil ca noi să nu fim singurele fiinţ e inteligente din univers? ”Apreciez ca absolut verosimilă posibilitatea ca în nemărginirea spaţ iului sideral să existe nu numai forme de viaţă vegetale şi animale, ci chiar şi fiinţ e inteligente. Descoperirea unor astfel de forme de viaţă reprezintă o misiune deosebit de fascinant ă şi interesantă, d ar, având în vedere distantele uria şe dintre sistemul nostru solar şi celelalte si dista nţ ele covâr şitoare dintre galaxia noastr ă şi celelalte sisteme galactice, este problematic dacă vom reuşi să dovedim existenţ a acestor forme de via ţă sau să intr ăm într-o legătur ă di Este de domeniul posibilului ca în galaxia noastr ă să tr ăiască sau să fi tr ăit inteligenţ e a in punct de vedere tehnic un mare avans fa ţă de noi? „Dovezi şi indicii că în galaxie tr ăiesc sau au tr ăit cândva fiinţ e inteligente, apărute mai lt şi stăpânind o tehnică mai înaintată ca noi, n-am avut până acum. Reflectând asupra datel tistice şi concepţ iilor filozofice, sunt, totuşi, convins că aceste fiinţ e evoluate există. Trebuie însă să subliniez că această convingere nu se bazeaz ă pe o fundamentare ştiinţ ifică Există posibilitatea ca fiinţ e raţ ionale mai vechi decât omul s ă fi vizitat Pământul în timp e de demult? „Nu vreau s ă tăgăduiesc această posibilitate. Atât cât îmi sunt mie totuşi cunoscute lucruri udiile arheologice nu ne-au oferit până acum nici o bază pentru o asemenea specula ţ ie”. Aici, convorbirea cu „Părintele lui Saturn”, atât de împovărat de treburi, a luat sfâr şit. D ate, autorul n-a mai putut să-i supună în mod amănunţ it multitudinea ciudăţ eniilor descoperi şi informaţ iilor bizare pe care vechile izvoare scrise ni le-au transmis ca pe o şara dă de nerezolvat, nenum ăratele probleme ridicate de descoperirile arheologice, care acum, în pragul erei spaţ iale, trebuie privite în corelaţ ie cu noile date ştiinţ ifice.
CAPITOLUL AL XII-LEA Uzinele menite să gândeasc ă asigur ă viitorul. Vechilor profeţ i le-a fost mai uşor. Cercul s e închide Unde am ajuns ast ăzi? Va putea omul într-o zi să stăpânească universul? Fiinţ e extraterestre, venite din dep ărtările cosmosului, au vizitat în timpuri str ăvechi Păm tul? Încearcă pe undeva, în univers, fiinţ e raţ ionale extraterestre s ă stabilească o legătur ă cu Este secolul nostru, cu descoperirile sale, care p ătrund atât de adânc şi de tulbur ător în v iitor, într-adevăr aşa de cutremur ător? Este mai bine ca cele mai îndr ăzneţ e rezultate ale cercet ărilor să fie păstrate în secret? Vor găsi medicina şi biologia posibilităţ i să redea vieţ ii oameni congela ţ i? Vor popula pământenii planete noi? Vor crea ei rase noi prin încruci şarea cu băştinaşii? Vor crea oamenii un al doilea, al treilea, al patrulea... P ământ? Vor fi înlocuiţ i chirurgii într-o bună zi de roboţ i specializaţ i? Vor avea spitalele anului 2100 depozite cu piese de schimb pentru indivizii cu m alformaţ ii? Se va putea într-un viitor îndepărtat prelungi viaţ a oamenilor pe un timp nedeterminat c u ajutorul inimii, plămânilor şi rinichilor artificiali? „Mândra lume nouă” evocată de Huxley va deveni într-o zi inimaginabila şi cruda realitate? Numai simpla înşirare a acestor întreb ări ar putea lua propor ţi ile unei căr ţi de telefon din -un mare oraş. Nu trece o zi f ăr ă să nu apar ă vreo invenţ ie nouă, care nu i-a trecut nimănui unci prin minte, şi în fiecare zi poate fi considerată rezolvată o problemă din şirul aşa-zi lor imposibilităţ i. Fondul Nuffield a însărcinat Universitatea din Edinburgh s ă pună la punc t un computer „inteligent”, oferindu-i în acest scop şi un avans de 270.000 de lire. Pro totipul computerului a realizat o conversaţ ie experimentală; după convorbire, oponentu l nici n-a vrut s ă creadă că a avut de-a face cu o maşină! Constructorul computerului, pro fesorul dr. Michie, pretinde că maşina sa începe să aibă o viaţă personală... Noua ştiinţă se numeşte futurologie! Scopul ei este planificarea, cercetarea temeinic ă şi pr ospectarea viitorului, bizuindu-se, în genere, pentru aceasta pe mijloacele tehnic ii şi gândirii contemporane. „Uzine” ale gândirii iau fiinţă pretutindeni; ele nu sunt altce decât sihăstrii ale actualilor oameni de ştiinţă, care gândesc pentru mâine. În Statele Uni unt 164 de uzine de acest gen deosebit. Ele primesc comenzi din partea guvernelo r şi a marii industrii. Printre „uzinele de idei”, cea care şi-a câştigat cel mai mare renum e este RAND-Corporation din Santa Monica-California. Ea a fost creată în 1945, la in i ţ iativa For ţe lor aeriene ale S.U.A. Sarcini analoge celor îndeplinite de RAND sunt îndeplinite şi în alte instituţ ii. Guvernele şi marea industrie nu mai pot, la ora actual ă, să se planifice f ăr ă aceşti prospec tori ai viitorului. Guvernele trebuie s ă-şi prevadă din timp opţ iunile, marile întreprinde ri să-şi calculeze anticipat direcţ ia investiţ iilor, chiar şi pe decenii. Futurologia treb uie să prevadă dezvoltarea planificată a marilor oraşe pe cel puţ in un secol. Cu mijloacele care stau ast ăzi ştiinţ ei la dispoziţ ie, nu mai este greu, de pildă, să antici pezi dezvoltarea Mexicului pentru urm ătorii 50 de ani. Pentru astfel de estimaţ ii pr ospective se iau în considera ţ ie asemenea factori ca tehnica actuală, mijloacele de co munica ţ ie şi informaţ ie, curentele politice şi inamicii potenţ iali ai Mexicului. Dacă astăzi xistă asemenea posibilităţ i de a face o prognoză, nimic nu ne împiedică să credem că o fiinţ extraterestr ă a stabilit pentru Pământ o prognoză cu 10.000 de ani în urm ă. Pentru umanitate, prospectarea viitorului, c ăruia să-i dedice toate for ţe le corespunzăto are, a devenit o necesitate. F ăr ă studierea viitorului, probabil că n-am fi avut nici o posibilitate să descifr ăm enigmele trecutului. Cine ştie dacă, într-adevăr, şantierele arh logice nu ascund indica ţ ii importante pentru dezlegarea trecutului nostru, în j urul cărora continuăm să ne învârtim f ăr ă a le lua în seam ă, pentru că pur şi simplu nu ştim cum ercetăm? Din această cauză am propus s ă se dedice un an „Arheologiei utopice”. Cum nu credem proste şt e în înţ elepciunea vechilor scheme de gândire, nu pretindem nici s ă se acorde credit propr iei noastre ipoteze. Noi ne mulţ umim în orice caz să aşteptăm şi să sper ăm că va veni şi un
