Duhovnicul, Glasul Lui Dumnezeu În Sufletul Creștinului

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” – Iași

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” Specializarea Pastorală

Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

-lucrare de licență2012

Candidat: Ierom. Ursu Iulian-Emilian

Coordonator: Pr. Prof. Dr. Teșu C. Ioan

Abrevieri

B.O.R.

- Revista „Biserica Ortodoxă Română”, (a Sfântului Sinod al Bisericii

Ortodoxe Române), București, 1954, ș.u. Dr.

- Doctor.

Ed.

- Editura.

I.B.M.B.O.R. - Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Introd.

- Introducere.

M.A.

- Revista „Mitropolia Ardealului”, Sibiu, 1956, ș.u.

M.B.

- Revista „Mitropolia Banaturlui”, Timișoara, 1958.

M.O.

- Revista „Mitropolia Olteniei”, Craiova, 1956, ș. u.

Ortodoxia

- Revista „Ortodoxia”, a Patriarhiei Române, București, 1960, ș. u.

p.

- Pagina.

P.S.B.

- Colecția „Părinți și sciitori bisericești”, editată de I.B.M.B.O.R.,

București, 1981, ș.u. pp.

- Între paginile.

Pr.

- Preot.

Prof.

- Profesor.

S.T.

- Revista „Studii Teologice”, a Institutelor Teologice din Biserica Ortodoxă

Română, 1949, ș.u. ș.u.

- Și următoarele.

Trad.

- Traducere.

Vol.

- Volumul.

2

Cuprins

Abrevieri..................................................................................................................... 2 Introducere................................................................................................................ 4 I. Păcatul și patima................................................................................................... 6 I.1. Păcatul – ruperea legăturii cu Dumnezeu……………………................. 6 I.2. Concepţia ortodoxă despre păcat şi urmările lui………………………. 10 II. Taina Pocăinţei, mijloc de îndreptare duhovnicească..................................... 16 II.1. Sfintele Taine - lucrări ale lui Hristos Dumnezeu…………………….. 16 II.2. Taina Spovedaniei – Taina reînvierii spirituale………………………. 19 II.3. Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre Pocăinţa…………………………... 22 III. Calităţile duhovnicului ideal……………………………………………........ 28 III.1. Însuşirile şi calitățile duhovnicului…………………………...…….....28 III.2. Datoriile duhovnicului în scaunul spovedaniei……………..…….…. 35 IV. Paternitate şi filiaţie duhovnicească……………………………………….... 39 IV.1. Paternitatea spirituală în Tradiţia Ortodoxă…………………...…….. 39 IV.2. Relaţia părintelui duhovnicesc cu fii sai duhovniceşti………...…….. 40 V. Rolul Pocăinţei şi al spovedaniei în viaţa duhovnicească a omului contemporan…………………………………..………………………….. 45 V.1. Rânduiala spovedaniei……………………………………………….... 45 V.2. Săvârşitorul………………………………………………………...….. 47 V.3. Primitorul…………………………………………………………...…. 51 V.4. Duhovnicul – Psihoterapeutul Ortodox……………………………...... 52 Concluzii…………………………………………………………………………… 54 Bibliografie………………………………………………………………………… 56 Curriculum vitae…………………………………………………………………… Declarație de onestitate……………………………………………………………..

3

Introducere

În urcuşul nostru spre Dumnezeu, în realizarea progresului spiritual şi în lupta cu puterile întunericului, un moment capital îl constituie cercetarea propriei conştiinţe. Spre deosebire de toate vieţuitoarele, omul are sădit în însăşi fiinţa sa, chiar de la aducerea lui la existenţă, ceva care-l face să sufere când săvârşeşte, sau zice ceva împotriva binelui, adevărului şi dreptăţii, simţind în interiorul său o stare de nelinişte, de nemulţumire, de reproş. Conştiinţa morală este aceea care-i dă stare de nelinişte. Ea a fost pusă de Dumnezeu în om ca o lumină care-l ajută şi-l obligă în acelaşi timp să facă deosebirea între bine şi rău. Conformându-se ei ca unui judecător divin, prin conştiinţă, omul se întâlneşte cu Dumnezeu sau se desparte de El, dacă nu ascultă de îndemnurile ei. Ea este a lui Dumnezeu şi a omului. Având deci doi stăpâni, foarte greu poate fi adormită. Ea este ochiul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, şi are rostul de a ne determina să împlinim poruncile divine, pe care, chiar dacă nu le ştim cu exactitate, ea ni le dictează aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „păgânii care n-au lege, din fire fac ale legii, aceştia neavând lege, îşi sunt singuri lege.” (Romani 2, 14) În calitate de judecător divin, ea îndeplineşte un întreit rol în viaţa religios-morală: de sfătuitor, înainte de săvârşirea faptei, de martor, în timpul săvârşirii faptei, de judecător incoruptibil, după săvârşirea faptei. Când omul ascultă de glasul conştiinţei sale, simte o stare de siguranţă, de linişte şi mai ales de mulţumire. Într-adevăr un om cu o conştiinţă curată este îndrăzneţ, de aceea se spune că sfinţii au îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, pe când cel cu conştiinţa încărcată se teme şi de umbra sa. Despre un astfel de om vorbeşte Moise zicând: „Veţi fugi când nimeni nu vă va goni” (Levitic 26, 17). Iar dreptul Iov, referindu-se la conştiinţă, vorbeşte despre nişte „glasuri îngrozitoare care fac larmă în urechile lui; în mijlocul păcii i se pare că un ucigaş se năpusteşte asupra lui. El nu mai nădăjduieşte să iasă din întuneric şi îşi simte capul mereu sub sabie.”(Iov 15, 21-22) La rândul său, împăratul Solomon vorbeşte şi el de săbiile conştiinţei care lovesc pe cei nedrepţi” (Proverbe12, 18).

4

Omul care reuşeşte să-şi păstreze conştiinţa curată, nu se teme de nimic, nici chiar de moarte, pe când cel care n-a ascultat de glasul acesteia şi a făcut vreo nedreptate n-are linişte nicăieri, se trezeşte uneori în coşmaruri şi se sperie că pruncii cei nebotezaţi, tremură de frică şi cade adesea în deznădejde. Urmările nerespectării sfaturilor conştiinţei sunt tragice, chiar şi în viaţa pământească, iar după despărţirea sufletului de trup, ele sunt de-a dreptul dezastruoase întrucât în lumea de dincolo nu mai este posibilă pocăinţa şi iertarea păcatelor. Pentru a evita însă problemele de conştiinţă, este bine să ascultăm de glasul ei, şi să ne împăcăm cu ea cât suntem încă în putere şi în integritatea facultăţilor mentale. La acest lucru ne îndeamnă Domnul Iisus Hristos, zicând: „Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, că nu cumva pârâşul tău să te dea judecătorului şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă” (Matei 5, 25). Dacă totuşi am călcat îndemnurile conştiinţei şi am intrat în conflict cu ea, Mântuitorul Hristos ne-a lăsat Sfânta Spovedanie sau Pocăinţa, prin care să ne împăcăm cu propria noastră conştiinţă şi să ne curăţim sufletele. Metoda cea mai eficace de a ne păstra o conştiinţă curată este de a ne controla neîncetat pe noi înşine, iar prin mărturisire să o ştergem de praful păcatelor. Credinciosul creştin care se îngrijeşte cu adevărat de mântuirea sufletului său, îşi cercetează zilnic conştiinţa, sau, dacă nu, măcar în cele patru posturi de peste an, rânduite de Sfânta Biserică. Dacă aflăm în noi păcate mari, sau chiar mai mici, să căutăm să le mărturisim unui duhovnic încercat, capabil să ne dea doctoria sufletească necesară vindecării. Spovedania nu se poate evita, căci nu există o altă cale de a ne spăla sufletul şi a ne împăca cu Dumnezeu. Celui care se mărturiseşte i se mai spune că se pocăieşte, aducă luptă din toate puterile să-şi schimbe sufletul în bine, să se pună în acord cu conştiinţa sa, împlinind poruncile lui Dumnezeu. El îşi plânge sincer starea sa de vinovăţie înaintea lui Dumnezeu şi a propriei conştiinţe. Prin mărturisirea înaintea preotului duhovnic, îşi recunoaşte de bună voie şi dintr-o necesitate interioară păcatele pentru ca prin duhovnic să obţină iertarea. Pentru că prin Sfânta Spovedanie, i se iartă omului toate păcatele, indiferent de gravitatea lor, aceasta se mai numeşte şi „al doilea botez”, deoarece prin mărturisire, i se arată şi păcatele săvârşite după primirea Sfântului Botez.

5

I. Păcatul şi patima I. 1. Păcatul – ruperea legăturii cu Dumnezeu Ştim că în starea paradisiacă, omul era fericit şi era fericit fiind curat şi în comuniune cu Dumnezeu. În grădina din Eden, Adam şi Eva vorbeau cu Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu îi întărea, iar gustarea din Pomul Vieţii îi nutrea şi-i făcea nemuritori. Vorbeau cu Dumnezeu ,,faţă către faţă”, iar, aşa cum spun mulţi Sfinţi Părinţi, Pomul Vieţii era Hristos Dumnezeu; cuminecându-se din El, aveau viaţă adevărată. Cum s-a produs catastrofa? Diavolul, potrivnicul lui Dumnezeu spiritul rău, a născut în sufletul omului mândria şi pofta. ,,Apoi pofta, zămislind naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit aduce moartea” (Iacov 1,15). A început cu Eva, ştiind-o mai slabă, care l-a determinat şi pe Adam să guste din fructul oprit, din ,,pomul cunoştinţei binelui şi răului”. Îndată după primul păcat omenesc, Dumnezeu provoacă pe Adam şi pe Eva la o mărturisire personală şi explicită. El nu vrea numai o mărturisire comună şi generală, ci o mărturisire personală, o descriere din partea fiecăruia a modului personal de mărturisire, a cauzei care l-a îndemnat pe fiecare la păcat. „Pentru ce ai făcut aceasta ?”o întreabă pe Eva (Facere 3, 13). Deşi Dumnezeu ştia ce l-a determinat pe fiecare să păcătuiască, El vrea s-o spună această omul cu gura lui, pentru ca să mediteze asupra motivelor condamnabile ale greşelii sale şi asupra slăbiciunilor speciale ale persoanei sale, ca altădată să nu se mai lase condus de aceste motive şi să fie cu o grijă mai deosebită la părţile mai slabe ale firii sale. Dumnezeu întreabă pe Adam deosebit şi pe Eva deosebit. Căci descrierea păcatului sileşte pe om la o scrutare a vinei sale, la o cunoaştere de sine. „Mărturisirea personală e un mijloc de adâncire a conştiinţei personale, a răspunderii personale, un mijloc de creştere spirituală; prin ea omul e oprit de a se ocoli pe sine, de a se ascunde din faţa sa şi din faţa unui judecător, de a se da după alţii”. 1 Cum ne spun Sfinţii Părinţi din nefericire atât Adam, cât şi Eva au refuzat invitaţia la o mărturisire personală. Dacă ar 1

Sfântul Ioan Gura de Aur, Despre preoție, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1998, p. 45.

6

fi fost întrebaţi în grup, poate s-ar fi dat unul după altul, răspunzând printr-un da comun. Fiind întrebaţi însă separat, fiecare s-a dat după altul, punând vina pe altul. Sfinţii Părinţi amintiţi ne spun că blestemul lui Dumnezeu a căzut asupra vieţii lor nu pentru că au păcătuit, ci pentru că nau mărturisit. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Cain. Întrebat să-şi mărturisească păcatul, să se declare răspunzător pentru uciderea fratelui său, el refuză să-şi recunoască această răspundere (Facere 4, 9). Sfinţii Părinţi spun, iarăşi, că nu pentru păcat a fost el blestemat de Dumnezeu, ci pentru ocolirea mărturisirii. „Dumnezeu vrea ca omul să facă să răsune de pe buzele proprii păcatul lui, ca în lumina greu de judecat a judecăţii altuia să simtă toată urâciunea lui, să-l vadă dezbrăcat de toată falsa podoabă. Numai spunând el însuşi, la lumina produsă de prezenţa altuia, pe numele păcatului săvârşit, omul trăieşte un sentiment cu totul contrar celui în care a săvârşit păcatul, e cutremurat de o scârbă şi de o ruşine faţă de el. Numai aşa se înfăţişează într-o stare de totală umilinţă”2. E bine cunoscut că, în întreaga istorie a umanităţii, a sentimentului religios şi a culturii în general, nici un motiv nu este mai cutremurător gustat şi trăit decât drama însingurării, a solitudinii în universul creat, deci a lipsei de comunicare şi comuniune.

Pe drept cuvânt

singurătatea, „zămisleşte demoni”, în sfredelirile conştiinţei, în răscolirile imaginaţiei, în jindul făpturii după cuvânt, după destăinuire şi părtăşie. Singurătatea e expresie a lipsei de comunicare, a lipsei partenerului de dialog, a lipsei celuilalt de lângă tine. Aceasta ne descoperă adânc raţiunea primordială a hotărârii divine: „Să nu fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18), deci ca să-l asculte, să-l înţeleagă şi să-l iubească. Trebuie spus că „însingurarea noastră e consecinţa păcatului originar, a neascultării şi ruperii de comuniunea primordială cu Părintele ceresc. La fel se întâmplă şi în viaţa obişnuită. Cel ce nu mai vrea sau nu mai poate să se deschidă sufleteşte, să comunice cu ceilalţi şi cu Dumnezeu este (sau devine) un alienat, adică un înstrăinat în raport cu ceilalţi, cu existenţa socială, comunitară, cu viaţa spirituală vie. El este un înstrăinat în raport cu însăşi esenţa umană. În el se produce o denivelare, o dezorganizare a Umanului în însăşi specificitatea sa”3.

2

Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1997, p. 156. 3 Dr. M. Lăzărescu, Curs de psihiatrie, Ed. Institutului de Medicină, Timişoara, 1982, pp. 3-4.

7

Păcatul, întâi te rupe de comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii, te izolează deci de posibilitatea de apărare din exterior, apoi te închide în interiorul tău şi acolo, pe câmpul tău spiritual se petrece marea confruntare a celor doi adversari înverşunaţi: păcatul şi conştiinţa. Astfel, a spune că prin păcat omul ajunge într-o stare contrară firii omeneşti este totuna cu a spune că, depărtându-se de Dumnezeu, el se depărtează de sine însuşi, trăieşte în afara a ceea ce el este în mod fundamental, nu trăieşte viaţa pentru care este făcut, gândeşte şi acţionează cu totul dimpotrivă, într-un fel străin de adevărata sa condiţie. Altfel spus, omul trăieşte într-o stare de înstrăinare. ,,Căci, fiind noi ai lui Dumnezeu prin fire”, scrie Sfântul Irineu, lepădarea de El ,,ne-a făcut potrivnici firii”4. Tot astfel, „îndepărtându-se de Dumnezeu, omul se lipseşte de starea dumnezeiască care-i fusese hărăzită” şi, după cum spune Sfântul Clement al Alexandriei, „se prăbuşeşte în starea omenească”5. De fapt, cade chiar într-o stare subumană, căci, aşa cum am văzut, umanul autentic nu există decât în divino-uman; omul nu poate fi cu adevărat om decât în Dumnezeu, fiind omdumnezeu în Duhul, asemenea lui Hristos. De aceea Sfinţii Părinţi compară adesea starea omului căzut cu cea a animalelor. Prin păcat, omul a căzut în toate relele, nenorocirile şi necazurile, străine de natură sa şi care, atâta vreme cât vieţuieşte în conformitate cu acea natură, nu-l puteau atinge; ele au apărut ca urmare a păcatului şi sunt pedepse ale lui. În principal, „această pedeapsă constă în pierderea centrului spiritual al fiinţei sale, în zdruncinarea sufletului, pierderea puterilor primite la început, în tulburarea, rătăcirea şi stricarea tuturor facultăţilor sale, într-un cuvânt, în starea de boală şi de suferinţă pe care au creat-o toate acestea” 6. Pedeapsa n-a fost dată de Dumnezeu, ea decurge în mod firesc din cădere. Sfinţii Părinţi au constatat că, la omul căzut, cunoaşterea şi organele ei sunt bolnave. ,,Cum ar fi sănătos un suflet raţional a cărui putere de cunoaştere ar fi bolnavă?”, se întreabă Sfântul Grigore Palama. Mintea omului este în fire făcută să caute lucrurile dumnezeieşti şi să tindă spre cunoaşterea lui Dumnezeu; atunci când lucrează potrivit firii sale ea este ,,sănătoasă”. Depărtându-se de Dumnezeu însă, ea se îmbolnăveşte, pentru că nu mai lucrează conform scopului ei firesc, ci contra firii sale.

4

Sfântul Irineu de Lyon, Contra ereziilor , V, 1, trad., introd. si note de Pr. Prof. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Ed. Teologie pentru azi, București, 2007, p. 35. 5 Sfântul Clement al Alexandriei, Cuvânt de îndemn către elini , IX, 83, trad. note si indici de Pr. Prof. D. Fecioru, în P.S.B. vol. 4, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1982, p. 156. 6 Sfântul Macarie Egipteanul, Scrieri, IV, 3, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și introd., indice și note Pr. Prof. Dr. N. Cornițescu, în P.S.B.vol. 34, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1992, p. 122.

8

În timp ce sufletul omenesc ,,a fost făcut să-l vadă pe Dumnezeu şi să fie luminat de El”, prin păcat el s-a pervertit, s-a îndepărtat de Dumnezeu şi de realităţile spirituale, întorcându-se spre realităţile sensibile, singurele de care ţine seama. Prin păcat, ochii spirituali ai lui Adam se închid, şi în locul lor se deschid ochii trupeşti. Într-adevăr, cum spune Origen, ,,există două feluri de ochi: unii, cei care s-au deschis prin păcat ; ceilalţi, de care se slujeau Adam şi Eva ca să vadă înainte de cădere” 7. Despre aceşti ochi trupeşti, adică despre acest fel trupesc de a vedea realitatea, vorbeşte Sfânta Scriptură când zice că,, li s-au deschis ochii la amândoi” (Facere 3,7). Adam şi Eva au văzut atunci că erau goi, se spune în continuare, iar Sfântul Atanasie comentează astfel: ,,S-au cunoscut pe ei goi nu atât de haine, ci că s-au făcut goi de vederea celor dumnezeieşti şi şi-au mutat cugetarea spre cele contrare”.8 Să remarcăm că nu deschiderea ochilor trupeşti a produs închiderea ochilor spirituali, ci invers: prin ignorarea lui Dumnezeu încetând să mai existe cunoaşterea cea după Dumnezeu, acesteia îi ia locul cunoaşterii după trup. În timp ce, în starea lor originară facultăţile cognitive ale omului erau luminate de Sfântul Duh şi astfel cunoşteau făpturile potrivit naturii lor fireşti şi potrivit naturii acelora, depărtându-se de Dumnezeu, ele s-au predat simţurilor, primind prin ele toate cunoştinţele. „Devenind călcător de poruncă şi uitând de Dumnezeu” – spune Sfântul Simeon Noul Teolog -, „omul şi-a amestecat toată puterea înţelegătoare cu simţirea. De atunci, cugetul omului a fost cu totul robit de această lume”. „Alterarea chipului lui Dumnezeu în om nu înseamnă însă distrugerea sau desfiinţarea lui, căci nici una din funcţiile sufleteşti umane nu a fost nimicită prin păcat. Prin păcat s-a alterat, s-a umbrit chipul lui Dumnezeu în om, dar nu s-a distrus”.9 Tendinţa omului de a cunoaşte adevărul şi de a voi binele au rămas în om şi după cădere, dar evident slăbite. Omul căzut poate cunoaşte adevărul religios şi moral şi poate îndeplini normele morale. Aceasta se poate vedea din faptul că omului căzut i s-au făcut descoperiri de către Dumnezeu şi i s-au arătat urmările împlinirii şi ale nesocotirii acestor descoperiri, el putându-se decide asupra căii de urmat. Cu privire la trup, păcatul a adus slăbiciuni şi neputinţe, lipsuri şi suferinţe, inclusiv moartea fizică (Facere 3, 19). Nemurirea trupească pe care omul înainte de cădere o avea ca 7

Origen, Omilii la cartea Numerii, XVII, trad. de Pr. Prof T. Bodogae, Pr. prof. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu. Studiu introductiv și note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în P.S.B. 6, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1981, p. 233. 8 Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt contra elinilor, III, Studiu introd., trad. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, in P.S.B. 15, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 28. 9 Nicolae Cabasila, op. cit., p. 167.

9

potenţialitate sau virtualitate nu s-a actualizat, nu s-a realizat, ci pierzându-se, moartea i-a luat locul, devenindu-i naturală omului. Însăşi naşterea de fii va fi ,,întru dureri”, ca un indiciu că păcatul a venit prin femeie (I Timotei 2, 14). I. 2. Concepţia ortodoxă despre păcat şi urmările lui Întorcându-şi de la Dumnezeu facultăţile sufletului şi trupului şi îndreptându-le spre realitatea sensibilă pentru a-şi afla în ea plăcerea, omul face să se nască în el patimile, numite şi vicii. Din punct de vedere psihologic, patimile sunt considerate ,,stările patologice ale unor sentimente sau anumite sentimente care pun stăpânire exclusivă pe sufletul omenesc, fie unele sentimente obsesive care silesc omul să acţioneze numai în direcţia lor”

10

, „nişte cazuri

patologice ale vieţii sufleteşti, un automatism câştigat care, atât timp cât durează, reacţionează cu o constantă uniformitate”11. Din punct de vedere moral, ele sunt considerate, ,,pofte puternice îndreptate spre anumite bunuri senzoriale care pot provoca o desfătare şi care uneori se opun desfăşurării libere a voinţei omeneşti”12. Sfântul Ioan Damaschin, arătând diversitatea de sensuri a cuvântului ,,patimă”, spune că sub această denumire sunt cuprinse bolile şi rănile; patimile sufleteşti, între care menţionează poftă şi mânia; patima animală, dar comună şi vieţii pătimaşe umane, din care rezultă plăcerea sau durerea. Sfântul înţelege astfel prin patimă, în sens larg, atât afectele umane, constitutive firii, facultăţile sufleteşti aparţinând părţii iraţionale sau irascibile ale sufletului, iar în sens restrâns patimile sufleteşti şi trupeşti. Sfântul Isaac Sirul învaţă că patimile sunt cumplitele ,,boli ale sufletului, ce intră în fire şi se ivesc în ea şi o scot din sănătatea ei”, 13 după cum virtuţile reprezintă, în chip firesc, sănătatea acestuia. ,,Patimile sunt contrare firii, nu aparţin firii în mod natural, ci se infiltrează în ea, luptând împotriva ei”.14 Ele nu ţin de suflet, ci ,,au intrat în suflet pe urmă”, uzurpându-l şi ducând spre sleirea şi distrugerea lui şi a trupului, astfel încât cel ce lucrează patimile se mişcă în cele din afară, străine sieşi, nu în cele ale sale, ale firii sale, dar împotriva acestora.

10

Nicolae Mladin, Teologia morală ortodoxă pentru institutele teologice, vol. I. Morală generală, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979, p. 261. 11 C. Rădulescu Motru, Curs de psihologie, Ed. Esotera, Bucureşti,1996, p. 299. 12 Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teşu, Din iadul patimilor spre raiul virtuţilor, Ed. Christiana, București, 2000, p. 77. 13 Sfântul Isaac Sirul, Capete despre sfintele nevoinţe, în „Filocalia românească”, vol. X, p. 410 apud Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teşu, op.cit., p. 77. 14 Ibidem.

10

Din această cauză, patimile sunt considerate ,,un fel de fiinţă învârtoşată” ce se aşează între Dumnezeu şi suflet, întunecând legătura lor. Fiind întemeiate prin întoarcerea puterilor sufletului de la rostul lor dumnezeiesc firesc şi prin întrebuinţarea acestora în mod contrar firii, în vederea obţinerii plăcerii simţuale, patimile sunt mişcări dereglate şi iraţionale ale sufletului: ,,Patimă, spune Sfântul Maxim, este o mişcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire neraţională, fie spre o ură fără judecată a vreunui lucru sau din pricina vreunui lucru dintre cele supuse simţurilor”15. Întreaga luptă duhovnicească a omului se dă în această viaţă în vederea dobândirii vieţii viitoare, împotriva patimilor, a păcatului şi a răului, pentru dobândirea şi lucrarea virtuţilor creştine. Asceza ortodoxă şi scrierile duhovniceşti vorbesc la modul cel mai adânc şi cuprinzător despre idealul vieţii spirituale – desăvârşirea, sfinţenia, îndumnezeirea prin har şi lucrare, dar până a ajunge la aceasta, până a se statornici în practicarea binelui, omul trebuie să biruie răul şi păcatul. Păcatul este, în ultimă analiză, ,,pierderea sensului existenţei; o viaţă în întregime superficială, materială, o viaţă de plăcere, egoistă, legată de conflictul cu ceilalţi şi de uitarea lui Dumnezeu”. Păcatul şi urmările sale reprezintă, din punct de vedere moral, o întoarcere şi cădere a fiinţei noastre de la demnitatea şi vocaţia sa originară, o îndepărtare de izvorul autentic al vieţii – Dumnezeu – şi o apropiere şi trăire în proximitatea apăsătoare a tenebrelor, a iluziilor privind viaţa, căci păcătosul nu realizează planul său etajul inferior şi sărac în care trăieşte, ci, dimpotrivă, are credinţa că această viaţă este adevărată. El percepe îngustarea vieţii spirituale prin prisma lărgirii faptelor sale pătimaşe. Părinţii filocalici numesc variat păcatul. El este ,,zid între noi şi Dumnezeu”, ,,prăpastie” şi ,,haos”. Prin păcat, omul refuză legătura cu Dumnezeu şi cu virtutea, care are ca expresie supremă atributele dumnezeirii, şi se scufundă într-o viaţă paranaturală şi parafirească, desfiinţându-se ca fiinţă raţională. El distruge legătura cu harul lui Dumnezeu, îndepărtându-se de Creatorul său şi, până la urmă, şi de el însuşi, de sinea sa autentică, în care se află, ca o pecete, chipul şi harul divin, cufundându-se în moarte spirituală. În legătură cu originea păcatelor şi a patimilor, regăsim aceeaşi învăţătură clară a Părinţilor duhovniceşti: în timp ce virtutea şi faptele bune izvorăsc din împreună – lucrarea omului cu Dumnezeu, cu harul divin, faptele rele, păcătoase şi pătimaşe aparţin exclusiv omului, 15

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capetele despre dragoste, II, 16 apud Jean –Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Bojin Marinela, Ed. Sophia, București, 2001, p. 111.

11

voii sale libere. Mai mult chiar, ,,păcatul sau patima – aflăm de la Sfântul Ioan Scărarul – nu se află în fire în chip natural. Căci Dumnezeu nu e făcătorul patimilor”16. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „prima formă de manifestare a păcatului este căderea sau abolirea raţiunii din postul ei de străjer al sufletului.

Facultatea raţională a

discernerii, precum şi lucrarea duhovnicească a trezviei sunt abolite. Căderea se produce mai întâi în plan mintal, interior”17. Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea fiinţa umană. Atât numele lor grecesc, cât şi cel latinesc, sau românesc, arată că omul este adus prin ele la o stare de pasivitate, de robie. De fapt ele copleşesc voinţa, încât omul patimilor nu mai este om al voinţei, ci se spune despre el că este un om ,,stăpânit”, ,,robit”, ,,purtat” de patimi. O altă caracteristică a patimilor este că în ele se manifestă o sete fără margini, care-şi caută astâmpărarea, şi nu şi-o poate găsi. „Infinitatea aceasta pururi nesatisfăcută se datorează atât patimii în sine, cât şi obiectelor cu care caută să se satisfacă. Obiectele pe care patimile le caută nu pot să le satisfacă, pentru că ele sunt finite şi, ca atare, nu corespund setei nemărginite a patimilor. Sau, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, „omul pătimaş se află într-o continuă preocupare cu nimicul, căci caută săşi astâmpere setea infinită cu nimicul patimilor sale, odată ce obiectele pe care le înghit acelea se transformă în nimic, fiind prin firea lor reductibile la nimic. Chiar când patima are nevoie şi de persoana umană pentru a se satisface, o reduce şi pe aceasta tot la caracterul de obiect, său vede şi foloseşte din ea numai latura de obiect, scăpându-i adâncurile indefinite ascunse în latura de obiect”18. „Iar setea infinită a patimilor în sine se explică prin faptul că fiinţa umană, având o bază spirituală, are o tendinţă spre infinit care se manifestă şi în patimi; dar în patimi această tendinţă este întoarsă de la autenticul infinit, care este de ordin spiritual, spre lume, care dă numai iluzia infinitului. Omul, fără să fie el însuşi infinit, nu numai că este capabil, dar este şi însetat de infinit şi tocmai de aceea este capabil şi însetat de Dumnezeu, adevăratul şi singurul infinit. Dar omul n-a voit să se mulţumească cu această participare la infinit, ci a voit să devină el însuşi centrul infinitului, sau a crezut că este un asemenea centru, lăsându-se amăgit de setea după infinit a firii sale”19. 16

Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, în „Filocalia”, vol. IX, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 223. 17 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia”, vol. III, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Institutul de Arte Grafice „Dacia Traiană” S.A., Sibiu, 1947, p. 98. 18 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1992, p. 53. 19 Ibidem.

12

„Patimă este ceva iraţional. Totul pe lume este raţional, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, având temeiul într-o raţiune divină; numai patimă este iraţională. Suprema ei iraţionalitate se arată în faptul că, deşi omul pătimaş îşi dă seama tot mai mult că lucrurile finite nu pot răspunde aspiraţiei lui după infinit, iar această constatare îl umple de plictiseală şi descurajare, totuşi el continuă să se lase purtat în momentul următor de patima sa egocentrică, de parcă prin ea ar absorbi infinitul, nedându-şi seama că infinitul adevărat este un spirit liber care nu poate fi absorbit fără voia sa, căci este subiect cu care trebuie să intre în comuniune ca libertate, cu altă libertate. Prin iraţionalitatea lor, prin caracterul lor amăgitor, prin abaterea omului de la ţinta sa adevărată, patimile ţin fiinţa umană într-un întuneric de neştiinţă. Prin luptă împotriva patimilor se urmăreşte, aşadar, scăparea fiinţei umane de neştiinţă, întoarcerea ei spre adevărata infinitate a lui Dumnezeu, ca ţintă a vieţii sale, şi eliberarea spiritului său de sub robia lumii şi de sub tirania pe care o reprezintă patimile. Acesta este sensul nepătimirii”20. În vechea literatură duhovnicească, „patimile sunt socotite în număr de opt, sau, când slava deşartă este unită cu mândria, în număr de şapte. Acestea sunt: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia sau ura, întristarea, trândăvia, slava deşartă şi mândria” 21. Ele coincid în fond cu cele şapte păcate capitale: lăcomia, desfrânarea, avariţia, mânia, invidia, lenea şi mândria, dacă identificăm invidia cu întristarea. „Unele dintre patimi sunt ale trupului, altele, ale sufletului. Dar strânsa unitate dintre trup şi suflet face ca patimile trupeşti să fie împletite cu cele sufleteşti, sau să se condiţioneze reciproc. Scriitorii ascetici socotesc că la cei mai tineri, lăcomia pântecelui le produce pe toate celelalte”22. Patimile produc şi întreţin haosul între oameni. De aceea Hristos, întemeind Biserica, urmăreşte prin ea restabilirea unităţii sau sobornicităţii umane. Dar restabilirea aceasta nu este posibilă fără slăbirea patimilor în ei. „O metodă a curăţirii de patimi este atât înfrânarea de la patimi a celui ce obişnuia să fie subiectul prim al lor în raport cu ceilalţi, cât şi reţinerea celorlalţi de a răspunde prin patimile lor, răbdând şi persistând în a iubi pe cei ce se comportă faţă de ei în chip pătimaş. Aceasta îi fereşte nu numai pe ei de molipsirea de patimi, ci are efect tămăduitor şi asupra celor ce vor să-i facă victimele patimilor lor, precum opreşte deteriorarea şi mai accentuată a relaţiilor comunităţii umane. De aceea ne-a poruncit Iisus să nu răspundem răului cu rău, ci să iubim şi pe vrăşmaşii 20

Ibidem, p. 58. Sfantul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii (De octo spiritibus malitiae) apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 2002, p. 78. 22 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica, op. cit., p. 59. 21

13

noştri. Precum iubirea leagă pe oameni, aşa patimile destramă legăturile dintre ei. Ele sunt fermentul dezordinii lăuntrice şi interpersonale.

Ele sunt zidul îngroşat pus între noi şi

Dumnezeu, ceaţa aşezată pe transparenţa lui Dumnezeu pentru firea noastră, făcută transparentă pentru Dumnezeu”23. După cum arată aici Sfântul Ioan Casian, „pentru omul căzut este o iluzie să-şi închipuie că este scutit de patimi sau măcar de vreuna din ele. Dacă ni se pare că nu avem o patimă, aceasta se întâmplă pentru că pur şi simplu n-o vedem sau pentru că nu se manifestă în acel moment; totuşi ea există într-o anumită măsură în suflet şi se poate manifesta în orice clipă, numai să se ivească prilejul”24. Există, oricum, în suflet, o adevărată iconomie a patimilor, care face că, atunci când o patimă este mai puţin intensă şi pare chiar să lipsească, această relativă lipsă a ei să fie compensată de o mai puternică dezvoltare a alteia sau a mai multor patimi. Şi dimpotrivă, se poate constata că persoanele la care una sau alta dintre patimi este în mod special dezvoltată aproape că sunt scutite de alte patimi sau cel puţin această există într-o slabă măsură. Adesea, simplu fapt că unii oameni sunt prinşi în treburile şi grijile lumeşti este de ajuns pentru ca la aceştia anumite patimi să dispară cu totul; dar lucrul acesta este valabil doar un anumit timp, căci ele apar de îndată ce intensitatea activităţii lor scade. Găsim acest proces descris de Sfântul Ioan Scărarul, care spune că el însuşi a văzut cum „ mulţi, scăpând în lume barca trupului lor prin griji, ocupaţii, nedormiri din pricina grijilor vieţii (…), venind în viaţa călugărească şi lepădând toată grijă, s-au întinat în chip jalnic de fierbinţeala trupului”.25 Patimile sunt adeseori numite de Sfinţii Părinţi,, gânduri (cugete)” sau ,,gânduri pătimaşe”, ,,gânduri trupeşti”, pentru că ele se manifestă în om mai întâi tocmai ca gânduri, fie ca aceste gânduri se vor înfăptui sau nu. ,,De nu păcătuieşte cineva mai întâi cu mintea, nu va păcătui nici cu lucru”26, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Chiar patimile care ţin de trup, în realitate îşi au obârşia în suflet. Descrierea amănunţită şi metodică a patimilor, pe care o găsim la Sfinţii Părinţi, se arată a fi o adevărată nosologie şi o autentică semiologie medicală, care au drept scop elaborarea metodică, riguroasă şi eficace a unei terapeutici a acestor boli ale sufletului. Tămăduirea începe odată cu definirea acestor patimi, ea permiţându-i omului să-şi cunoască şi să-şi înţeleagă mişcările sufletului, să le descopere semnificaţia profundă şi să taie iute răul care l-a cuprins sau e 23

Ibidem, pp. 60-61. Sfantul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, op. cit., p. 78. 25 Sfântul Ioan Scărarul, Scara, II ,12, apud Jean- Claude Larchet, op.cit., p. 120. 26 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 78, apud Jean- Claude Larchet, op.cit., p.121. 24

14

pe cale să-l cuprindă; astfel, omul încetează de a mai fi determinat orbeşte de mecanisme pe care nu le cunoaşte, care-l tulbură şi-i produc suferinţă. De altfel, „Sfinţii Părinţi nu descriu numai bolile vădite şi uşor de descoperit, ci, de asemenea, şi pe cele care, cu toate că există în suflet, rămân ascunse pentru cei care nu şi-au ascuţit discernământul duhovnicesc, ca şi pe cele care sunt doar, aşa-zicând, abia însămânţate şi care, dacă omul nu se păzeşte, sporesc peste măsură”27. Este un lucru constatat că altfel înţelege şi depăşeşte boala trupească un suflet creştin angajat în lupta duhovnicească ce duce la mântuire, spre deosebire de un suflet deznădăjduit în faţa neputinţei omeneşti, fie că este vorba de a medicilor, fie a sa. Suferinţa trupească este, în cele mai numeroase cazuri, expresia unor mari dezechilibre sufleteşti, a unor păcate grele nespovedite, adevărate boli duhovniceşti, şi de aceea, acestea trebuie tratate mai întâi, şi apoi durerea trupească.

27

Jean- Claude Larchet, op.cit., p. 122;

15

II. Taina Pocăinţei, mijloc de îndreptare duhovnicească

II. 1. Sfintele Taine - lucrări ale lui Hristos Dumnezeu Biserica ortodoxă socoteşte că mântuirea nu se finalizează în moartea lui Hristos pe cruce, ci în unirea lui Hristos Cel răstignit şi înviat cu oamenii ce cred în El, pentru ca şi ei să poată muri păcatului şi învia. Datorită acestui fapt, Biserica acordă Tainelor un loc de mare importanţă în iconomia mântuirii ca mijloace prin care se înfăptuieşte această unire a oamenilor cu Hristos. „La baza concepţiei despre Taine a Bisericii Ortodoxe stă credinţa în putinţa lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupurilor şi a materiei dintre ele, în ambianţa Bisericii, ca trup tainic al lui Hristos. E încrederea că Duhul dumnezeiesc poate lucra prin mijlocirea spiritului omenesc asupra materiei cosmice în general şi asupra altor persoane”28. Prin mâna omului, se scurg puteri spirituale asupra altui om fie direct prin trup, fie prin altă materie. Căci trupul omenesc este constituit din simţuri, în care sunt nedespărţite. Cei doi, întâlnindu-se prin simţuri, se întâlnesc prin spirit. Puterea transmisă nu e nu numai a spiritului şi a trupului său, ci e o putere cu mult mai mare ce străbate prin ele. Este puterea Duhului dumnezeiesc, cu Care el se pune de acord şi Căruia I se deschide prin credinţă în ambianţa Bisericii. Deoarece săvârşitorul Tainei, e ca preot, reprezentantul Biserici, prin el lucrează Duhul Sfânt, Care suflă în toată ambianţa Bisericii ca trup tainic în care lucrează Hristos. „Chiar în baza creaţiei, Dumnezeu lucrează prin cosmos şi omul de asemenea lucrează prin cosmos, unindu-şi lucrarea sa cu Dumnezeu, uneori mai mult, alteori mai puţin. Prin om, se accentuează în mod special lucrarea lui Dumnezeu asupra creaţiei, în vederea transfigurării şi spiritualizării ei. Iar Cel Care a devenit mediul prin excelenţă al puterii lui Dumnezeu asupra

28

Pr. Prof. Teodor M. Popescu, Sfințenia și răspândirea preoției, în „S. T.”, anul IV (1952), nr. 3-4, p. 221.

16

materiei şi a celorlalţi oameni este Hristos. Din Hristos se extinde prin fiecare Sfântă Taină, puterea lui Dumnezeu asupra tuturor oamenilor prin gesturi şi materie”29. În înţeles larg şi religios, taine sunt lucrările şi actele sfinte care reprezintă sau simbolizează idei şi sensuri nepătrunse în esenţa lor de mintea noastră. În acest înţeles, sunt taine: crucea, sarea ce se dădea catehumenilor etc., precum şi toate faptele Revelaţiei dumnezeieşti şi dogmele învăţături creştine. În înţeles restrâns, Taine sunt numai acele lucrări sau acte sfinte vizibile, întemeiate de Hristos şi săvârşite de Biserică prin episcopul şi preoţii Săi, prin care se comunică celor ce se împărtăşesc de ele harul dumnezeiesc, nevăzut, mântuitor. Prin Sfintele Taine înţelegem, deci, cele şapte Sfinte Taine pe care le are Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, ca lucrări sfinte instituite de Hristos Însuşi, prin care într-o formă văzută, se împărtăşeşte primitorului, în Biserică, harul dumnezeiesc nevăzut, absolut necesar pentru mântuire (Ioan 3, 5). Mărturisirea Ortodoxă (I, 99) dă următoarea definiţie: „Taina este o lucrare sfântă care, sub o formă văzută, pricinuieşte şi împărtăşeşte sufletului credinciosului, harul cel nevăzut al lui Dumnezeu. Rânduită de Domnul nostru Iisus Hristos, fiecare credincios primeşte prin ea harul dumnezeiesc”30. Instituirea Tainelor ţine de Hristos Însuşi, căci unirea unei realităţi supranaturale, harul dumnezeiesc, cu o lucrare sensibilă a Bisericii nu poate fi o lucrare aşezată de oameni. „Există o parte văzută, externă, a Sfintelor Taine, care cuprinde un ritual, cuvinte, formulă materie şi actele care simbolizează şi prin care se împărtăşeşte real harul nevăzut. Deşi, după natura lui, harul sfinţitor este unul singur, ca energie dumnezeiască necreată, împărtăşită de toate Tainele, totuşi, prin lucrarea pe care o împlineşte, el se deosebeşte de la Taină la Taină. Căci prin unele Taine se dă har celui ce n-a primit până atunci un har sau a pierdut, ca la botez şi la pocăinţă, iar prin altele se sporeşte sau se întăreşte harul deja existent în cei ce le primesc, ca în celelalte Taine”31. Primele pot fi Taine de încorporare a omului în Hristos ca mădular al Trupului Său, Biserica (Botezul, Mirungerea şi Euharistia), sau Taine de iniţiere creştină, adică prin care omul devine creştin, unindu-se deplin cu Hristos, altele, de creştere tot mai mult în Hristos (Euharistia), de restaurare a relaţiei cu Hristos, cu Biserica şi cu semenii, diminuată, strâmbată sau răcită prin

29

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă ,vol. 3, Ed. I.B.M.O.R, Bucureşti, 1997, p. 10. Mitrop. Petru Movila, Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe (1642), trad. de Alexandru Elian, Bucureşti, Ed., I.B.M.B.O.R., 1981, apud Îndrumări Misionare, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 508. 31 Pr. Prof. Dr. Radu Dumitru, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, în „Ortodoxia”, anul XXX (1978), nr. 1-2, p. 87. 30

17

păcate de tot felul, pentru care se cere harul iertării şi vindecării (Spovedania şi Maslul), sau Taine pentru rosturi şi misiuni speciale în societatea semenilor şi în Biserică (Hirotonia şi Nunta). Săvârşirea şi lucrarea mântuitoare a Tainelor implică anumite condiţii subiective şi obiective, referitoare la actul însuşi al Tainelor, la săvârşitorii şi primitorii lor. Condiţiile obiective sunt: a) săvârşirea actului extern, stabilit de Biserică; b) săvârşitorul legiuit, adică săvârşirea Tainei de către persoana care are calitatea, şi încredinţarea pentru aceasta; iar condiţia subiectivă este c) pregătirea pentru săvârşirea Tainei şi primirea harului mântuitor. Actul extern al Tainei constituie, cum am spus ceva mai înainte, însăşi partea văzută a Tainei, care constă din materia sau lucrurile cuvintele şi formula Tainei, şi actele, adică slujba sau ceremoniile. Principalul săvârşitor al Sfintelor Taine este Cel ce le-a instituit, adică Hristos, Care Îşi continuă lucrarea Sa mântuitoare în Biserică şi în mădularele acesteia, creştinii credincioşi, prin Duhul Sfânt. Harul ce se împărtăşeşte prin Sfintele Taine fiind lucrarea lui Hristos, săvârşitorul lor nevăzut este Hristos. Preotul este organul văzut prin care Hristos lucrează în chip nevăzut în Taine sau împărtăşeşte harul său celor căruia li se administrează acestea în Biserică. Şi săvârşitorului şi primitorului Tainei li se cere o anumită pregătire. „Validitatea Tainei nu depinde de vrednicia morală săvârşitorului văzut, întrucât principalul săvârşitor al Tainei este Hristos însuşi prin cuvintele, rugăciunile şi actele episcopului sau preotului”32. Biserica Ortodoxă numără şapte Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea, Cuminecătura sau Împărtăşania, Spovedania sau Mărturisirea, Preoţia sau Hirotonia, Nunta şi Maslul. Pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, Sfânta noastră Biserică a învăţat totdeauna şapte Taine, şapte câte a instituit şi Mântuitorul. Toate Tainele au fost instituite îndată după Înviere, excepţie făcând două: Euharistia şi Nunta, care au fost instituite înainte de Patimi şi Înviere. Toate cele şapte Taine au existat de la început în lucrarea sfinţitoare a Bisericii, cum ne mărturisesc cărţile Noului Testament şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Biserici, chiar dacă numărul de şapte Taine este menţionat mai târziu. Aflăm însă indicii şi mărturii suficiente despre fiecare dintre cele şapte Taine, pornind de la scrierile Noului Testament. Biserica m-a formulat de timpuriu învăţătura despre şapte Taine fiindcă nimeni nu le-a contestat sau n-a contestat numărul

32

Ibidem, p. 84.

18

de şapte al acestora. „Pe toate le întâlnim însă şi în bisericile necalcedoniene, care s-au despărţit de Biserica cea mare îndată după Sinodul IV ecumenic din anul 451 de la Calcedon”33. Dar părinţii şi teologii de mai târziu au arătat şi motivele pentru care Biserica a păstrat şapte Taine: Sfinţenia numărului şapte, care indică desăvârşirea şi analogia cu cele şapte daruri ale sfântului Duh, din viziunea profetului Isaia (11, 2-3; Galateni 5, 22-23). Există diferite împărţiri ale Tainelor: a) Taine care se repetă: Euharistia, Spovedania, Nunta, Maslul şi uneori Mirungerea, şi Taine care nu se repetă: Botezul şi Hirotonia; b) Taine ale încorporării în Hristos ca mădulare ale Trupului Său, Biserica: Botezul, Mirungerea şi Euharistia; Taine ale creşterii în Hristos: Euharistia, Taine restauratoare: Spovedania şi Maslul, şi Taine pentru misiuni speciale: Nunta şi Hirotonia.

II. 2. Taina Spovedaniei – Taina reînvierii spirituale Taina Euharistiei urmează, la începutul vieţii în Hristos, după Taina Botezului şi cea a Mir ungerii, desăvârşind unirea celor intraţi în Biserică, cu Hristos.

„În cursul vieţii creştine

ulterioare, ea urmează de obicei după Taina Mărturisirii, întrucât întăreşte din nou unirea cu Hristos a celui ce prin păcate a pus o distanţă sau o contradicţie între sine şi Hristos. Prin mărturisire, iese din această despărţire. Pentru cei ce n-ar săvârşi nici un păcat după Botez, sau ar dezvolta atât cât se poate puterile date lor la Botez, Euharistia ar putea fi împărtăşită fără Taina Mărturisirii, cu scopul unic de a uni pe aceia tot mai mult cu Hristos. Dar întrucât nu există om care să nu greşească, sau să dezvolte deplin puterile ce i s-au dat prin Botez, prin cea a Mir ungerii şi prin Euharistie la început, Euharistia se împărtăşeşte după mărturisirea greşelilor sau datoriilor neîmplinite şi după iertarea lor în Taina Pocăinţei”34. Taina Mărturisirii sau a Pocăinţei, constă în iertarea păcatelor, celor ce le mărturisesc şi se căiesc pentru ele, de către episcop sau preot – în mod văzut, şi de către Hristos – în mod nevăzut. Taina aceasta a fost instituită de Hristos prin faptul că El Însuşi a săvârşit-o, acordând cel dintâi iertarea păcatelor unor persoane şi prin faptul că a dat puterea iertării păcatelor şi ucenicilor Săi şi urmaşilor acestora. „Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, 33

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Mărturisirea păcatelor și Pocăința în trecutul Bisericii, în „B. O. R. ”, anul VI (1954), nr. 3-4, p. 231; 34

Pr. Prof. P. Procopoviciu, Spovedania – mijloc de educație religioasă-morală, în „M. A. ”, anul III (1958), nr. 7-8, p. 143.

19

vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-22). De fapt, Cel dintâi care a săvârşit această Taină este Hristos, prin iertarea păcatelor acordată numeroaselor persoane care mărturisesc credinţa în El, cerând ajutorul Lui şi, prin aceasta mărturisind implicit păcatele lor şi acceptând îndemnul Lui de a nu mai păcătui. În cele mai multe cazuri, Hristos a împărtăşit harul vindecării şi implicit al curăţirii de păcate prin mâna Sa sau printr-o materie atinsă de mâna Sa şi pusă în contact cu cel bolnav, sau printr-o putere ce iradia din trupul Său, sau pur şi simplu prin apropierea celui bolnav de El şi prin cuvântul Lui plin de puterea Lui dumnezeiască, deci printr-o relaţie personală directă cu cel bolnav (Matei 9, 28-29; 9, 22; 9, 25; 8, 31 etc.). Taina Sfintei Spovedanii joacă un rol central în viaţa şi spiritualitatea ortodoxă. Este „Taina prin care se restabileşte legătura creştinului cu Dumnezeu, întreruptă prin păcat. Prin ea se reînnoieşte şi se spală haina luminoasă a Botezului, întinată şi murdărită prin praful şi noroiul păcatelor”35. Viaţa creştinului nu se poate concepe fără Spovedanie, dacă avem în vedere că toţi păcătuim, conform celor spuse de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea”(I Ioan 1, 810). „Valoarea şi importanţa deosebită a Sfintelor Taine pentru mântuire, rezidă din caracterul lor mai mult decât simbolic, cu totul real, al actului care se săvârşeşte asupra credinciosului.” 36 Sfintele Taine oficiate de Biserică se află într-o strânsă relaţie unele cu altele. Enumerăm doar câteva dintre acestea: prezenţa aceloraşi tropare în rânduiala mai multor Taine (Isaie dănţuieşte…, Sfinţilor mucenici…, Slavă Ţie Hristoase Dumnezeule…, la Cununie şi Hirotonie); înconjurarea mesei pe care se află Sfânta Evanghelie, la Botez şi Cununie, şi a Sfintei Mese, la Hirotonie; formula de binecuvântare (Binecuvântată este împărăţia…), prezentă în rânduiala Tainelor, etc. Ceea ce nu apare exprimat verbal în rânduiala celorlalte Taine, apare exprimat prin ritualul liturgic al punerii mâinilor. „În primele secole creştine, Taina Mirungerii se săvârşea atât prin punerea mâinilor, cât şi prin ungere, iar în cadrul Tainei Mărturisirii duhovnicul pune mâinile pe capul penitentului şi rosteşte rugăciunea de dezlegare. Acelaşi act îl săvârşeşte episcopul la

35 36

Ibidem. Pr. Prof. Dr. Radu Dumitru, Sfintele Taine în viața Bisericii, în „S. T. ”, anul XXXIII (1981), nr. 3-4, p. 121.

20

Taina Hirotoniei. Din cele arătate iese clar în evidenţă adevărul că mâna lui Dumnezeu este prezentă în cadrul Tainelor, şi recrează pe primitorul lor.”37 Aceasta este unul din elementele care face că Tainele să se înrudească între ele. Referindu-ne la efectele Tainelor şi având în vedere Taina Mărturisirii, putem afirma că din această perspectivă, ea se înrudeşte cu Botezul, Euharistia şi Maslul. Dar pentru ca Hristos să-şi îndrepte prin Taine lucrarea Sa spre fiecare persoană e necesar ca acestea să creadă personal în El şi în importanţa decisivă a actelor alese de Hristos ca mijloace ale harului Său mântuitor, pentru ca oamenii să ştie în ce momente anume lucrează El asupra lor în mod principal. În fiecare Taină primitorul e numit pe nume şi face o mărturisire de credinţă (la Botez, Euharistie, Pocăinţă, Hirotonie), sau de angajare (Nuntă, Pocăinţă, Hirotonie). Pentru ca Hristos să-şi îndrepte prin Taine acţiunea Sa către fiecare persoană e necesar ca aceasta să manifeste printr-un act propriu voinţa de a accepta o relaţie personală decisivă cu Hristos, Care e disponibil cu iubirea sau harul Său mântuitor pentru toţi. E necesar să se deschidă personal în mod total lui Hristos, să-şi predea soarta să deplin lui Hristos, pentru că unda mântuitoare din oceanul de har sau de iubire personală a lui Hristos să intre printr-o atenţie specială şi mântuitoare în el. Toţi cei ce cred intră prin Botez şi sporesc prin celelalte Taine în relaţia personală totală cu Hristos, dar cu acelaşi Hristos Care e în relaţie cu ceilalţi credincioşi şi, prin aceasta, intră şi sporesc în relaţie şi cu aceia, adăugându-se Bisericii ca trup tainic al lui Hristos. Acesta e unul din sensurile Botezului ca moarte cu Hristos pentru viaţa veche şi naştere cu El la o viaţă nouă, exclusiv din El. Aceeaşi hotărâre se cere credinciosului şi în celelalte Taine. Însă faptul că omul poate păcătui şi după Botez, iar Botezul nu se repetă pentru a ierta păcatele, că nu se poate apropia de Sfânta Împărtăşanie până ce mai întâi nu şi-a cercetat conştiinţa, chiar dacă se administrează credinciosului spre iertarea păcatelor, are un loc bine determinat în cadrul celorlalte Taine şi un scop precis în viaţa Bisericii şi a credincioşilor ei. „Prin Mărturisire, creştinul denunţă legătura sa cu răul şi cu păcatul şi dobândeşte puterea de a lupta împotriva acestora. Puterea aceasta izvorăşte de la însuşi Domnul Hristos, adevăratul primitor al Spovedaniei”38. Cea de-a treia rugăciune pe care o citeşte preotul duhovnic, în cadrul molitfei de Spovedanie, tocmai această prezenţă nevăzută, dar reală, o subliniază: „Iată, fiule, Hristos stă nevăzut…”. Nu doar preotului, ci mai ales Mântuitorului Hristos îi înfăţişăm, îi

37

Drd. Emanuel Banu, Importanța Sfintelor Taine în creșterea nostră în Hristos, în „S. T.”, anul XIX (1967), nr. 910, p. 233. 38 Pr. Irineau Crăciunaș, Învățătura ortodoxă despre pocăință, în „Ortodoxia”, anul XII (1960), nr. 3, p. 73.

21

descoperim sufletele noastre, cu tot ceea ce au ele bune sau rele, pe El Îl minţim sau Lui Îi încredinţăm sufletele noastre. Prin urmare, viaţa omului se desfăşoară între aceste două limite : păcatul şi virtutea, căderea şi ridicarea, iar între ele prăpastie mare este. Numai îngerilor – arată Sfântul Ioan Scărarul – le este propriu să nu cadă. Oamenilor le este propriu să cadă şi să se ridice iarăşi ori de câte ori s-ar întâmpla aceasta. Diavolii odată căzuţi nu se mai pot ridica. În alt rând, „prin Mărturisire credincioşii primesc de la Dumnezeu cea mai mare binefacere: iertarea”39. La baza armoniei interumane, Mântuitorul a pus iertarea, iar armonia cu Dumnezeu, omul o dobândeşte în urma primirii iertării.

Însă iertarea, acest dar mare,

credinciosul nu o primeşte independent de dorinţa lui şi de manifestarea acestei dorinţe. El trebuie să-şi arate disponibilitatea primirii iertării, iar aceasta o face prin acte concrete.

II. 3. Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre Pocăinţă Frica de Dumnezeu, susţinută de conştiinţa unei vieţi păcătoase, duce, pe de o parte, la pocăinţă pentru păcatele trecute, pe de alta, la evitarea, prin înfrânare, a păcatelor viitoare. ,,Pocăinţa este al doilea har, spune Sfântul Isaac Şirul, şi se naşte în inimă din credinţă şi frică… Ea este reînnoirea Botezului, este curăţirea conştiinţei”40. „Lucrarea de purificare se realizează prin puterile ce emană din Taina Botezului şi din Taina Pocăinţei, aşa cum iluminarea este o actualizare a puterilor dăruite prin Taina Mirungerii, iar unirea cu Dumnezeu este un efect al Euharistiei. Harul Botezului este germenele omului nou. Pe măsură ce creşte, acesta face să slăbească urmele vieţii celei vechi, absorbind puterile ei şi folosindu-le pentru sine. Dar se întâmplă adeseori că resturile de forţă ce au mai rămas în omul vechi doborât la pământ se înviorează prin noi păcate. Atunci e necesară o nouă revărsare de har din partea lui Dumnezeu, pentru ca omul cel nou să reia cu mai multă vigoare acţiunea de slăbire a urmelor omului vechi. Mai bine zis, când puterile rămase de la omul vechi au crescut prea mult, când patimile au crescut în calea puterilor de la Botez aşa încât acestea nu mai pot înainta, pocăinţa vine să le înlăture, ca să facă drum harului de la Botez. Am zice că pocăinţa luptă mai

39

Pr. Prof. Al. Moisiu, Mântuitorul şi pastoraţia individuală, în ,,M. B.”, anul XXIX (1979), nr. 10-11, p. 663; Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, în „Filocalia”, vol. X, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 123. 40

22

mult cu faţa spre trecut, iar Botezul, cu faţa spre viitor. Dacă harul Botezului reface tendinţele spre bine ale firii noastre, harul pocăinţei întăreşte tendinţa firii de a regreta ceea ce este rău”41. „În orice caz, puterile ce ne vin prin pocăinţă aduc o nouă intensificare lucrării puterilor ce se prelungesc din Taina Botezului. Sfinţii Părinţi cunosc însă două forme ale pocăinţei. Este pocăinţa că Taină, şi pocăinţa ca lucrare permanentă în suflet. Dar puterea celei de-a doua vine din cea dintâi. Marcu Ascetul, Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Isaac Sirul stăruie asupra acestei a doua forme a pocăinţei. Ideea unei pocăinţe permanente corespunde cu rostul pocăinţei în general. Dacă ea este o luptă întoarsă înapoi spre curăţia omului de păcatele adunate după Botez, ca omul nou să poată înainta luptând, prin puterea Botezului, cu ispitele ce-i vin din faţă, atunci evident că noi, greşind aproape în fiecare clipă, adică aproape niciodată necâştigând o biruinţă desăvârşită asupra unei ispite, ci numai în parte, e necesar un regret care să ne însoţească statornic, care să ne smerească statornic, o voce care să critice mereu imperfecţiunea faptelor săvârşite, constituind prin însuşi acest fapt un îndemn pentru o mai mare încordare a lucrării noastre viitoare”42. Sfântul Marcu Ascetul cuprinde în această pocăinţă necontenită „rugăciunea neîntreruptă, alungarea gândurilor rele, lucrare care trebuie să ne ţină mereu angajaţi, observarea gândurilor, întrucât mereu vin gânduri păcătoase pe care trebuie să le regretăm şi să le alungăm, şi răbdarea necazurilor, socotind că prin răbdarea necazurilor ne vindecăm de greşeli şi de imperfecţiuni trecute”.43 „Chiar când facem un bine, trebuie să ne căim, zice el, pentru că aceasta ne arată că îl puteam face şi mai înainte, iar dacă nu l-am făcut, suntem vinovaţi. Binele de azi trebuie să ne trezească la căinţa pentru lipsa binelui de ieri”44 Sfântul Isaac spune despre căinţă: ,,Dacă toţi suntem păcătoşi şi nimeni nu e deasupra ispitelor, nici una dintre virtuţi nu e mai înaltă că pocăinţa. Lucrul ei nu se poate sfârşi niciodată. Căci ea li se potriveşte tuturor păcătoşilor şi drepţilor, totdeauna, dacă vor să dobândească mântuirea. Şi nu este nici nu termen al desăvârşirii ei, pentru că desăvârşirea chiar a celor desăvârşiţi este nedesăvârşită”.45 „Trei atribute acordă aici Sfântul Isaac căinţei: 1) ea e cea mai înaltă dintre virtuţi; 2) nu se termină niciodată cât trăim şi 3) ea e un mijloc de continuă desăvârşire a noastră.

41

Pr. Prof. V. Ilarion Felea, Pocaința, Ed. Scara, București, 2000, p. 54. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica..., p. 105. 43 Sfântul Marcu Ascetul, Despre pocăinţă (De penitenţia), P.G.65, 965-984, în „Filocalia românească”, ed.I, pp. 223-224 apud Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, p. 144. 44 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica..., p. 106. 45 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, op. cit., p. 124. 42

23

Căinţa este actul de critică al conştiinţei, e autocritica ce şi-o face omul. Ca atare, e actul de judecată al conştiinţei şi noi ştim că toate sunt supuse judecăţii”46. „Dar este judecată şi judecată. Este judecată făcută asupra altuia, şi este judecată ce-o faci asupra ta însuţi. În judecată ce o faci asupra altuia se poate amesteca sentimentul mândriei, în autocritică este exclusă prin definiţie mândria. Poate încăpea cel mult o oarecare îngăduinţă. Dar o autocritică sau o căinţă îngăduitoare, lăsând pe om nemulţumit, tinde ea însăşi după una tot mai obiectivă, tot mai severă”47. „Pocăinţa permanentă trebuie să urmeze tuturor faptelor, gesturilor, cuvintelor şi gândurilor noastre păcătoase, pentru neputinţa noastră de a le curăţa şi spiritualiza, dar totodată trebuie să însoţească fiecare faptă, cuvânt său gând bun, virtuos, pe care-l avem cu privire la acestea, trebuie să ne pocăim pentru ezitarea noastră de a le fi săvârşit până atunci sau actualiza, precum şi pentru doza de imperfecţiune, pentru amprenta de nedeplinătate a lor”.48 Regula Părinţilor filocalici este că „pocăinţa trebuie să preceadă, să însoţească şi să urmeze fiecare acţiune, lucrare, cuvânt său gând al omului duhovnicesc, pentru nedesăvârşirea lor”.49 „Căinţa este încercarea ascetică, profundă, curăţitoare, purificatoare, de ridicare deasupra valurilor mării păcatului şi patimilor, pe marea liniştită a virtuţilor şi către orizontul, către văzduhul infinit al desăvârşirii. Este ieşirea şi înaintarea din oceanul tenebros al egoismului, al mulţumirii de sine şi al complăcerii în această situaţie de decădere a noastră, către văzduhul senin al iubirii şi respectului deplin.”50 Pocăinţa este o forţă morală de primă valoare, sursa oricărui progres spiritual al creştinului. Legată de conştiinţa păcătoşeniei noastre, iar pe treptele ei cele mai înalte izvorând lacrimi duhovniceşti, pocăinţa permanentă este calea şi sursa oricărui progres duhovnicesc. „Pocăinţa este cea care – după cum mărturiseşte Sfântul Ioan Scărarul – învie, plânsul cel care bate la uşa cerului, iar cuvioasa smerenie este cea care îi deschide, de calitatea ei depinzând succesul sau încununarea oricărui efort duhovnicesc al nostrum”.51 Ori de câte ori greşim, să ne pocăim dacă vrem să avem conştiinţa apărător şi să nu ne acuze şi să ne smerească însele faptele noastre. Iar dacă vrem să nu avem pentru ce să ne pocăim – deşi Părinţii îi deplâng pe aceşti „desăvârşiţi” - să nu greşim. 46

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica..., p. 106. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica..., p. 107. 48 Pr. Irineau Crăciunaș, art. cit., p. 76. 49 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica..., p. 114. 50 Ibidem. 51 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 222. 47

24

„Sunt două caracteristici care fac din căinţă un for oarecum mai presus de om înlăuntrul omului, ridicându-l mereu mai sus de nivelurile morale şi spirituale pe care le atinge. Căinţa e o judecată ce e totdeauna deasupra realizărilor şi actualizărilor noastre. Oricât ne-am ridica de sus din punct de vedere moral, ea se urcă şi mai sus. Este o judecată în numele unui ideal? Da, însă nu în numele unui ideal simplu, cugetat subiectiv, judecă ea. Dacă acesta ar fi cazul, nu ne-am umple cu atâta nelinişte, cu atâta nevindecată şi neostenită apăsare. Căinţa este trezită şi susţinută de intuiţia prezenţei unei autorităţi mai presus de noi, faţă de care ne simţim responsabili, dar care ne dă şi putere să facem tot mai mult, dacă i-o cerem. Căinţa nu este un transparent spre Dumnezeu, este acul cu care împinge Dumnezeu inima noastră neîncetat, este mâna Lui, care ne trage mereu în sus. Căinţa este relaţie între noi şi cineva mai presus de noi. Ea ne arată ca fiind în legătură cu acel cineva. Dacă n-am fi în această relaţie, dacă n-am fi aşezaţi cu faţa sufletului întoarsă spre un for de judecată personal şi suprem, nu ar fi explicată căinţa, nu ar avea de unde răsuna în noi judecăţile şi pretenţiile absolute ale căinţei.”52 Dar, cum am spus, căinţa nu e numai judecată asupra celor trecute ale mele, ci şi o încredere în posibilităţile mai mari din puterile mele întărite mereu de puterea lui Dumnezeu cel infinit. Ea e socotită, de aceea, de Isaac Sirul, ca „cea mai înaltă dintre virtuţi”. 53 În această calitate din urmă, ea ni se vădeşte de asemenea stând într-o legătură cu izvoarele de putere de dincolo de om. Fiinţa căinţei ca şi a smereniei, de care e nedespărţită, e de caracter dialectic, cuprinde în sine o împreunare de poziţii contradictorii, care nu se anulează reciproc, ci dau o realitate complexă. Pe de o parte, ea e o necontenită nemulţumire cu orice stare în care ne aflăm, pe de altă parte, este o încredere statornică şi neclintită în posibilităţile uriaşe. ,,Sunt cel mai mare păcătos”, spune totdeauna omul căinţei, ,,sunt un nevrednic”. Cu toate acestea, el nu-şi pierde nici o clipă nădejdea, nu-l cuprinde niciodată gândul că va fi pierdut, el nu se lasă scufundat în deznădejde şi în lâncezeala morţii sufleteşti. Se dă ca explicaţie a acestei persistenţe în tăria sufletească faptul că omul ce se căieşte are încredere în Dumnezeu, ca într-un factor deosebit de el. Dar încrederea e ea însăşi o putere lăuntrică. Aşadar, pe de o parte se face aici experienţa neputinţei proprii, iar pe de alta, a unei mari puteri. Evident că este vorba de o putere care nu e din resursele eului izolat, ci dintr-o comunicare cu resursele vaste şi adânci ale rezervorului de putere spirituală universală ale lui Dumnezeu. Căinţa e o relaţie cu Dumnezeu, atât prin

52

Drd. Constantin Eugen Jurcă, Taina Mărturisirii, expunere pastoral-catehetică, în „S. T. ”, anul XXXVIII (1986), nr. 5, p. 67. 53 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 127.

25

caracterul ei de judecătoare absolută, cât şi prin bărbăţia nedescurajată cu care îndeamnă pe om spre mai bine. Căinţa e cea mai înaltă dintre virtuţi nu pentru că este ea însăşi o virtute înfăptuitoare în rând cu celelalte, ci pentru că, rămânând mereu nemulţumită cu ceea ce realizează aparte, ea este un motor al tuturor virtuţilor. Dacă n-ar fi căinţa, n-ar fi tendinţa de depăşire în om. „Căinţa e o ardere necontenită în lăuntru omului, care întreţine tensiunea după mai bine. Prin ea, călcând omul peste sine însuşi şi judecându-se în numele pretenţiilor absolute ale lui Dumnezeu, se ridică mereu în sus.”54 Sfântul Isaac sirul compară lumea aceasta cu o mare, iar căinţa, cu o corabie care ne trece la ţărmul vieţii fericite de dincolo, în raiul a cărui fiinţă e dragostea. ,,Precum nu e cu putinţă, zice, să treacă cineva marea cea mare fără corabie, aşa nu poate cineva trece la dragoste, fără temere. Mare cea furtunoasă aşezată între noi şi raiul spiritual o putem trece numai prin corabia căinţei, purtată de vâslaşii fricii. Dacă vâslaşii aceştia ai fricii nu cârmuiesc bine corabia căinţei, prin care trecem marea lumii acesteia spre Dumnezeu, ne înecăm în ea. Căinţa e corabia, frica e cârmaciul; dragostea e limanul dumnezeiesc. Deci ne aşează frica în corabia pocăinţei şi ne trece marea cea furtunoasă şi ne călăuzeşte spre limanul dumnezeiesc, care este dragostea, la care ajung toţi cei ce se ostenesc şi s-au luminat prin pocăinţă. Iar când am ajuns la dragoste, am ajuns la Dumnezeu. Şi drumul nostru s-a desăvârşit şi am trecut la insula care e dincolo de lumea aceasta”55. Pocăinţa nu trebuie să fie despărţită de iubirea de Dumnezeu şi de semeni. Ne căim numai pentru că avem dragoste. Ne căim pentru că am călcat poruncile dragostei, sau socotim că n-avem destulă dragoste. Să nu ne mire faptul că tumultul de pofte şi de patimi egoiste, că răul în general, este asemănat cu un ocean. Există o împărţire adâncă a răului, cum există una înaltă a binelui, există un drum lung în deşteptarea tot mai deplină a egoismului păcatelor. Omul nu cugetă şi nu pofteşte răul în izolare. „Pornirile spre rău din lăuntrul lui nu îşi au în el ultimele rădăcini, ultimul punct de plecare, precum nici inspiraţiile şi mult în urma ta talazurile oceanului de egoism, ca să simţi mângâindu-te în faţă şi de jur împrejur aerul ce-ţi vine din împărăţia dragostei pornirile spre bine nu îşi sorb fiinţa şi puterea numai din el. E un ocean al binelui, şi inul al răului, solicitândune amândouă. Dar oceanul răului este întunecat, tumultuos, pe când oceanul binelui, al dragostei, e mai degrabă ca un văzduh infinit fără de care nu putem trăi”56. 54

Pr. Prof. Teodor M. Popescu, Despre pocăintă, în „B. O. R.”, anul XXXII (1980), nr. 5-6, p. 265. Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 129. 56 Pr. Prof. Teodor M. Popescu, op. cit., p. 266. 55

26

Piedica cea mare şi continuă în calea înaintării spre dragoste este egoismul. Până nu omori deplin egoismul, nu poţi avea dragoste adevărată, pură şi deplină faţă de nimeni. Trebuie să laşi. Cine se iubeşte pe sine, cine e plin de părerea de sine, cine se socoteşte pe sine că realitatea cea mai de seamă nu poate iubi pe alţii. A iubi înseamnă a te uita pe tine, a te depăşi mereu pe tine, a te socoti pe tine nimic. Iubirea de alţii se consolidează în noi prin căinţă şi smerenie neîntreruptă. Căinţa nu este o îndeletnicire exclusivă a bătrânilor. Ea este desigur şi a lor. Dar dinamismul ei creator pentru viaţă, puterea de continuă depăşire ce o dă ea oricui, o arată ca având un rost cu totul special şi cu mult mai însemnat pentru cel tânăr. Bătrânul se căieşte pentru a se duce curăţit de păcate în faţa lui Dumnezeu, dar tânărul se căieşte şi pentru a se realiza cum se cuvine în viaţă. Şi se poate realiza astfel numai depăşindu-se continuu. Sfinţii Părinţi pun în legătură cu căinţa lacrimile. De fapt, darul lacrimilor devine îmbelşugat pe treptele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, dar întrucât pocăinţa, fiind permanentă, se intensifică şi ea pe treptele mai înalte, nu e greşit ca lacrimile să fie considerate că stând într-o legătură specială cu pocăinţa. Lacrimile sunt dovada că pocăinţa a răzbit învârtoşarea sufletului, provocată de păcătuirea îndelungată. Ele duc cu ea tina muiată după ce ai curăţit-o de pe geamul sufletului, deschizându-i acestuia perspectiva spre Dumnezeu şi spre semeni şi scoţându-l dintre zidurile de păcat şi de împietrire ale egoismului.

27

III. Calităţile duhovnicului ideal

III. 1. Însuşirile şi calitățile duhovnicului După cum bine ştim, nu există pe acest pământ nici un om care să trăiască şi să nu păcătuiască cu voie sau fără voie şi din această cauză Mântuitorul Hristos a instituit Taina Pocăinţei sau a mărturisirii sau a spovedaniei, în vederea iertării păcatelor săvârşite de oameni după Botez. Această Taină, necesară iertării păcatelor şi redobândirii sănătăţii sufleteşti precum şi a reaşezării creştinului în starea harică din care căzuse, a fost mai întâi făgăduită de Mântuitorul, Apostolilor Săi. „Amin grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18). După învierea Sa a fost instituită că Taină, când s-a arătat Apostolilor şi a suflat asupra lor zicând: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute”. Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii poate face, în acelaşi timp, şi obiectul Dogmaticii, precum şi al Liturgicii. Fără îndoială, „spovedania este, în esenţa ei şi înainte de orice, o Taină a Bisericii mai exact Taina prin care se împărtăşeşte harul iertării şi al împăcării cu Dumnezeu, adică al reintegrării în har a creştinului pocăit. Taina Mărturisirii spală de toată murdăria sufletului, curăţă şi îndepărtează toate petele păcatelor, înviorează şi înnoieşte sufleteşte pe fiecare credincios”57. De aceea Taina Spovedaniei este tot atât de necesară şi de indispensabilă vieţii noastre spirituale precum este apa, lumina, aerul şi căldura pentru viaţa noastră cea trupească. „Apa este elementul natural care spală, care curăţă, care înviorează întreaga viaţă naturală”58 sau viaţa cea trupească sau viaţa sub aspect fizic. 57

Diac. Prof. O. Bucevschi, Despre Sfânta Taină a Mărturisirii, în „S. T. ”, anul XI (1959), nr. 3-4, p. 267. Pr. Prof. Sp. Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, în „M. O. ”, anul VIII (1956), nr. 6-7, p. 316. 58

28

Fără mărturisirea păcatelor, fără curăţirea sufletului în apa celui de-al „doilea botez” nu poate să existe o împărtăşire cu vrednicie, cu Sfintele Taine. Iar fără asemenea împărtăşire, nu există mântuire. „Trebuie să subliniem că scopul Tainei Spovedaniei este mărturisirea” 59. Deci scopul spovedaniei este unul soteriologic, dar şi educativ, prin sfaturile şi canoanele sau epitemiile pe care le dă duhovnicul. Între aceste două scopuri există o relaţie de interdependenţă. În actul mărturisirii, sunt prezenţi penitentul, preotul duhovnic şi Hristos. Penitentul vine cu părere de rău pentru păcatele săvârşite, duhovnicul ca purtător al lor, şi martor sau prieten al penitentului, iar Hristos în chip nevăzut iartă prin mâna duhovnicului. „Pocăinţa este un proces sufletesc. Ea constă nu numai într-o plângere sau părere de rău pentru păcatul săvârşit (căinţă) ci şi în hotărârea de a nu mai greşi (pocăinţă)”60. Căinţa sau părerea de rău este un sentiment de mai lungă sau mai scurtă durată care nu mişcă conştiinţa decât pentru moment fără hotărâre de prelungire sau exteriorizare decât prin fapte. Pocăinţa însă nu se reduce la o părere de rău de tip platonic, subiectiv, ci se manifestă prin acte exterioare obiective prin înfrânare, rugăciune cu alte cuvinte prin antrenarea întregii fiinţe a omului spre o viaţă nouă, spre viaţa în Hristos. După cum se vede din cele de mai sus, duhovnicul are de a face sufletul penitentului. Taina aceasta mare şi binefăcătoare o îndeplinesc în lume preoţii duhovnici, care trebuie să fie înzestraţi cu însuşiri alese şi împodobiţi cu multe virtuţi spre a o îndeplini cu vrednicie. „Slujitorii jilţului duhovnicesc al Bisericii şi servitorii lespezilor sale vii sunt duhovnicii”61. Slujba duhovnicului, fiind una dintre lucrările cele mai grele şi mai pline de răspundere ale preoţiei, cere duhovnicului însuşiri, calităţi şi aptitudini speciale. Fără asemenea însuşiri duhovnicul nu va fi în stare să deschidă cetatea zăvorâtă a sufletului omenesc spre a face primenirea şi curăţenia necesară în interiorul ei, după fiecare caz în parte. În ceea ce priveşte aceste însuşiri, putem spune că fiecare preot trebuie să se învrednicească de acestea pentru ca în timpul misiunii sale de păstor de suflete şi mai ales ca duhovnic să fie capabil de a păstori, sfătui şi conduce spre mântuire pe credincioşi. a) Sfinţenia vieţii; „moralitatea exemplară este cea dintâi condiţie a oricărui duhovnic”.62 Penitentul nu va avea încredere în puterile şi posibilităţile de ajutorare ale duhovnicului decât atunci când el face dovadă prin propria sa viaţă că este cu adevărat un om al lui Dumnezeu, un reprezentant real al lui Iisus Hristos în mijlocul credincioşilor. Un om profund credincios, 59

Pr. Nicodim Belea, Funcţionarea soterilogică şi educativă a Tainei Spovedaniei, în „B. O. R.”, anul XXXIV (1982), nr. 5-6, p. 480. 60 Pr. Prof. C. Sârbu, Duhovnicul cunoscător de suflete, în „M. O.”, anul IX (1957), nr. 3-4, p. 139. 61 Firmilian, Mitropolitul Olteniei, Duhovnicul, în „M. O.”, anul VIII (1956), nr. 1-3, p. 4; 62 Pr. Prof. Sp. Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, art. cit., p. 317;

29

sincer, curat sufleteşte, curios şi cucernic. În faţa unui astfel de duhovnic, penitentul îngenunchează cu încredere deplină, îşi deschide toate porţile sufletului, îşi mărturiseşte toate păcatele, îşi descarcă toate poverile şi îşi plânge toate păcatele. Penitentul se va ridica de sub epitrahilul unui astfel de preot şi în urma unei astfel de mărturisiri, ca o făptură nou, ca un om care a primit har şi putere dumnezeiască precum şi iertare deplină mulţumire sufletească necesare pentru fericirea şi mântuirea lui. Din această cauză, „duhovnicii cu viaţă exemplară, duhovnicii împodobiţi cu insignele sfinţeniei sunt mai căutaţi decât pietrele scumpe, mai poftiţi decât privirea cea caldă, mai doriţi decât covoarele de aur, mai preţuiţi decât orice tezaur al lumii trecătoare”63. De aceea pentru credincioşi nici o jertfă nu este prea mare, nici o osteneală nu este prea grea, nici o distanţă nu este de nestrăbătut şi nici o piedică de neînvins când este vorba de a ajunge în faţa unui duhovnic, care prin viaţa lui dovedeşte sfinţenia şi desăvârşirea sa morală. Credincioşii caută şi aleargă spre un astfel de duhovnic ca spre un izvor cu apă limpede şi rece, ca spre un râu cu lapte şi miere pentru a-şi înviora şi îndulci viaţa plină de ispite, păcate şi clipe amare prin care încearcă să răzbată. b) „O a doua cerinţă a duhovnicului este ştiinţa, cultura”64. „În întreaga sa activitate preotul este şi trebuie să fie un dascăl şi un învăţător iscusit, dar mai ales în Taina Spovedaniei duhovnicul trebuie să fie prin excelenţă un învăţător neîntrecut, care să fie în stare oricând să rezolve toate problemele pe care i le pun în faţă diferitele categorii de credincioşi.”65 Duhovnicul trebuie să cunoască foarte bine diferitele practici şi obiceiuri care preocupă şi stăpânesc viaţa credincioşilor. Duhovnicul trebuie să susţină, să cultive, să îmbogăţească şi să întărească tot ceea ce este bun, ceea ce este pozitiv, sănătos şi folositor credincioşilor săi. „În acelaşi timp însă, duhovnicul trebuie, asemenea unui grădinar harnic şi iscusit, să plivească, să dezrădăcineze şi să stârpească din grădina sufletului tot ceea ce este vătămător dreptei credinţe, tot ceea ce este primejdios pentru mântuirea sufletească a credincioşilor”66. Învăţăturile ortodoxe, credinţele deşarte, magiile, superstiţiile şi toate buruienile otrăvitoare din grădina dreptei credinţe trebuie combătute, distruse pentru ca în locul lor să crească şi să se dezvolte învăţătura şi credinţa ortodoxă. „Această lucrare grea şi complicată nu poate fi îndeplinită în condiţii pe deplin satisfăcătoare decât de duhovnicul care stăpâneşte şi posedă cunoştinţele timpului său şi care se cultivă neîntrerupt prin studii şi lectură, luminat şi 63

Ibidem, pp. 317-318. Ibidem, p. 318. 65 C. Sârbu, Duhovnicul cunoscător de suflete, p. 142; 66 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania și duhovnicia, Ed. Episcopia Ortodoxă Română, Alba-Iulia, 1995, p. 29. 64

30

împodobit cu cultura şi obiceiurile epocii sale în care îşi desfăşoară activitatea pastorală. Din această cauză, unui duhovnic bun nu-i este suficientă numai cultura specifică, numai cunoaşterea disciplinelor teologice, ci să încerce să fie mereu la curent cu progresul artelor, literaturii sau în două cuvinte cultura laică”67. Numai un duhovnic împodobit cu asemenea cunoştinţe va fi în stare să lămurească, să înveţe, să povăţuiască şi să ferească pe credincioşii săi de tot felul de rătăciri. Un duhovnic cult şi deplin stăpân pe problemele care frământă viaţa credincioşilor are posibilitatea să rezolve toate nedumeririle şi zbuciumările credincioşilor săi, din scaunul spovedaniei. La aceasta va contribui şi cunoştinţele dobândite în timpul şi din experienţa vieţii duhovnicului. Duhovnicul trebuie să fie, deci, un om instruit, un om de cultură, un om cu orientări largi în toate problemele vieţii şi cu om cu experienţă bogată. c) Tactul pastoral şi prudenţa necesară duhovnicului. „Tactul pastoral este o însuşire necesară duhovnicului, mai bine spus unui bun duhovnic, în toate lucrările sau activităţile preotului. Tactul pastoral îl face pe fiecare preot-duhovnic să nu fie pripit, să nu se grăbească în atitudinile şi hotărârile sale, ci să cumpănească şi să cântărească bine lucrurile pentru ca apoi să dea cele mai bune şi înţelepte sfaturi şi îndemnuri”68. Nici una din lucrările preoţiei nu cere preotului mai multă linişte, seninătate, dragoste, răbdare şi indulgenţă că sau decât duhovnicia. „Aici preotul trebuie să fie prin excelenţă, părinte adevărat, plin de iubire faţă de fiii săi duhovniceşti şi interesat în gradul cel mai înalt posibil de mântuirea lor”69. Liniştea sufletească şi seninătatea duhovnicului creează o atmosferă de intimitate, apropiere între părinte şi fiul duhovnicesc care este indispensabilă unei mărturisiri bune şi complete. Această intimitate dă naştere la un contact de ordin sufletesc, încredere totală, urmată de o destăinuire şi o mărturisire fără rezerve. „Răbdarea, bunătatea şi indulgenţa duhovnicului trebuie să fie fără sau peste măsură încât cuvintele, gesturile, privirile, mimica feţei să nu trădeze neliniştea, supărarea, mirarea sau enervarea preotului care sunt putem spune fatale. Duhovnicul trebuie să dea dovadă tot timpul de prudenţă şi precauţie pentru ca să nu supere sau să ofenseze sau să jignească pe nimeni”70. De asemenea, trebuie avut în vedere că cel ce vine să se mărturisească este de o sensibilitate deosebită şi orice intervenţie mai dură sau atitudine greşită poate fi interpretată de penitent ca o jignire sau o încercare de a umili persoana sa. Numai un 67

Pr. Prof. Dr. Emil Cioara, Duhovnicul și Taina Spovedaniei în Biserica Ortodoxă, Ed. Universității din Oradea, Teză de doctorat, Oradea, 2007, p. 78. 68 Pr. Conf. Ilie Moldovan, Preotul duhovnic și darul iertării păcatelor, în „Ortodoxia”, anul IV (1982), nr. 4, p. 81; 69 Ibidem. 70 Pr. Prof. Dr. Emil Cioara, op. cit., p. 80.

31

duhovnic care s-a învrednicit cu asemenea virtuţi, pe care le-am arătat mai sus, poate să facă din scaunul mărturisirii sau al spovedaniei o adevărată baie spirituală din care cei care se mărturisesc ies curăţiţi, tămăduiţi, îndreptaţi şi împăcaţi cu Hristos, care mai apoi îi înalţă sufleteşte şi-i pregăteşte ca în zilele ce vor urma să fie înţelepţi, curaţi sufleteşte, fără gânduri rele şi oricând gata să lupte cu păcatul şi ispitele. Până aici am încercat să arăt importanţa pe care o are în această misiune, însuşirile cu care duhovnicul trebuie să se împodobească, tocmai pentru a putea îndeplini cu precizie şi cu responsabilitate deplină calitatea sau demnitatea sa de duhovnic. Un rol foarte important pentru ca spovedania să se îndeplinească în condiţii cât mai bune şi spre folosul real al tuturor îl are şi locul, dar şi timpul în care aceasta se petrece. „Condiţiile de decor sau de aspect exterior ale scaunului de spovedanie nu sunt lucruri de neglijat. El trebuie, pe de o parte, să corespundă caracterului religios al mărturisirii şi să fie propriu a facilita psihologiceşte întoarcerea penitentului, împăcarea şi unirea lui din nou cu Dumnezeu. Aceste condiţii privesc îndeosebi locul şi timpul mărturisirii”.71 Locul cel mai potrivit şi mai îndreptăţit pentru aşezarea scaunului de spovedanie este biserică sau „casa lui Dumnezeu” pentru că aici vine omul să se întâlnească cu El şi să se împărtăşească de harurile şi datoriile sale. Aici credincioşii îl caută şi-l găsesc pe Dumnezeu întrun cadru vrednic de maiestatea Lui, pentru a-i cădea înainte şi a-i cere iertare pentru păcate şi ajutor în tot ceea ce fac. „Deci în chip obişnuit mărturisirea păcatelor trebuie primită în biserică, într-un loc, într-o strană, într-un sediu sau o catedră anume amenajată”72. De asemeni, în cazuri excepţionale, scaunul spovedaniei poate fi aşezat şi într-o casă cinstită, curată şi liniştită sau cancelaria parohială unde să existe şi icoana Mântuitorului Hristos. Preotul trebuie să fie îmbrăcat în toate veşmintele sau în caz excepţional cel puţin cu epitrahil şi felon. Atunci când situaţia o cere, preotul trebuie să răspundă fără ezitare chemării credincioşilor lor aflaţi în nevoi ca: bolnave, pe patul de moarte sau în imposibilitate de a se deplasa la biserică. În ceea ce priveşte timpul spovedaniei se ştie că preotul va spovedi oricând penitentul o cere, dar cu o pregătire prealabilă. Nu este recomandată situaţia când penitentul se află sub influenţa unor factori ce denaturează valoarea spovedaniei sau efectiv nu este posibilă administrarea acestei Taine (cazuri în care penitentul se află sub influenţa alcoolului, stupefiante, etc sau când nu este convins de valoarea acestei Taine sau nu îşi dă acceptul deplin). După ce

71 72

Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania…, op. cit., p. 59. Ibidem, p. 60.

32

preotul s-a îngrijit că toate acestea să fie realizate şi după ce se face toată rânduiala specifică, urmează spovedania sau mărturisirea efectivă a credinciosului. Există două feluri de duhovnici. Cei dintâi sunt toţi preoţii, cărora li s-a citit de către episcop o hirotesie specială, care le dă dreptul să asculte mărturisiri să lege şi să dezlege. Cei din a doua categorie sunt părinţii duhovniceşti, fără Hirotonie, meniţi să sfătuiască duhovniceşte poporul lui Dumnezeu. Duhovnicul trebuie să fie pe măsura fiecărui penitent. Aici, în scaunul de duhovnicie, preotul are putere mare. „Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor: ,,oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18). Au şi stăpânitorii pământului puterea de a lega, dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoţilor, însă, leagă sufletele şi străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos pe pământ; Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi”73. „Convorbirea cu un duhovnic este întotdeauna sacramentală. Fiecare părinte duhovnic, este imaginea vie a lui Hristos, iar ucenicul este dator să-l asculte şi să-l respecte. În scaunul duhovnicesc preotul este model, nu legislator. Canoanele pe care se întemeiază preotul sunt orientative, ele putând fi atenuate, aplicându-se la cazuri concrete, diferite unele de altele. Cu unii preotul le aplică în literă, cu alţii în spirit, pentru unii ele fiind neînduplecate iar pentru alţii mai blânde. Duhovnicul are puterea să aprecieze.”74 De duhovnic nu se poate lipsii nimeni. Iată ce scria, în acest sens, Calist şi Ignatie Xanthopol : ,,Se va hotărî cineva să pornească pe drumul ce i se deschide în faţă, dacă nu l-a cunoscut din cercare, fără un povăţuitor neînşelător. Nu se va porni cineva pe talazurile mării, lipsit de un cârmaci priceput… Se va apuca atunci oare, de meşteşugul meşteşugurilor şi de ştiinţa ştiinţelor şi se va porni pe calea ce duce la Dumnezeu şi pe marea nesfârşită, sau va îndrăzni să înceapă vieţuirea monahală, care s-a asemănat cu vieţuirea îngerească, adică nevoinţa cu ea, şi va crede sieşi că va ajunge la capătul din urmă al ei, fără un povăţuitor şi acesta, oricine ar fi el, se amăgeşte pe sine în chip nebunesc şi a rătăcit înainte de apune un început, ca unul ce nu se nevoieşte după lege”.75 Sf. Simeon Noul Teolog, arată că pentru monahi, părintele duhovnicesc este cel care căruia trebuie să te predai în întregime: „Predă toate cu credinţă neştirbită hotărârii părintelui duhovnicesc, ca în mâna lui Dumnezeu”. Duhovnicul de asemenea 73

Sfantul Ioan Gura de Aur, Despre preoție, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1998, p. 59; 74 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p. 51; 75 Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol, 15, în „Filocalia”, vol VIII, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 41.

33

trebuie cinstit cu evlavie: “Credinţă neîndoielnică dovedeşte cel ce cinsteşte cu evlavie ca sfânt până şi locul în care vieţuieşte călăuzitorul şi părintele său”; „Cel ce a dobândit credinţă neîndoielnică faţă de părintele său după Dumnezeu, privindu-l pe el, socoteşte că priveşte pe Hristos Însuşi”. Deasemenea, tot potrivit Sfântului Simeon, duhovnicul nu trebuie contrazis: ,,Cel ce priveşte la învăţătorul său şi la povăţuitorul său, ca la Dumnezeu, nu poate să-l contrazică”; ,,cel ce contrazice pe părintele său face bucuria dracilor”. Duhovnicului, potrivit aceluiaşi Sfânt Părinte, trebuie să-I spui totul în fiecare zi: „În fiecare zi trebuie să vădeşti părintelui tău duhovnicesc tot gândul tău, şi ceea ce îţi va spune el, să primeşti ca din gură dumnezeiască, cu toată încredinţarea…”76. Calist şi Ignatie Xanthopol povăţuiesc pe cel ce voieşte să se liniştească, ca mai întâi să-şi caute un ,,povăţuitor”, un duhovnic, şi iată cum îl descriu pe acesta: ,,Caută, cu toată silinţa, să afli un povăţuitor şi un dascăl neamăgitor. Să fie neamăgitor prin mărturia ce o are pentru cele ce le spune, în Sfintele Scripturi şi să arate că e purtător de Duh, prin vieţuirea care consumă cu cuvintele. Să fie înalt la înţelegere, smerit la cugetare şi blând la toate purtările. Să spună cuvintele Predaniei Dumnezeieşti, ca un învăţător, asemenea lui Hristos. Iar aflându-l pe acesta şi lipindu-te cu toată fiinţa de el, ca un fiu iubitor de părintele său adevărat, rămâi întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos Însuşi…”77. Şi Ava Dorotei vorbeşte despre importanţa povăţuitorului pe calea mântuirii: „cei ce n-au cârmuiri cad ca frunzele, iar mânuirea este întru mult sfat” (Pilde 11, 14). Luaţi seama, fraţilor, la înţelesul cuvântului: luaţi seama ce ne învaţă Sfânta Scriptură. Ne îndemnă să nu ne încredem în noi înşine, să nu ne socotim pe noi înşine înţelepţi, să nu credem că putem să ne cârmuim pe noi înşine.Avem nevoie de ajutor; avem nevoie de cel ce cârmuieşte după Dumnezeu. Nimic nu este mai jalnic, nimic nu este mai arzător decât să nu avem pe cineva care să ne povăţuiască pe calea lui Dumnezeu…”78. În alt loc, ava Dorotei vorbind despre importanţa supunerii şi ascultării de duhovnic, zice: „să nu hotărăşti nimic prin tine, nimic fără sfat şi fără întrebare, şi să nu gândeşti şi să socoteşti părerile tale sunt mai bune, sunt mai drepte decât ale îndrumătorului tău. Nici nu te face cercetător al faptelor lui. Căci te vei dovedi de multe ori amăgit … supune-te părinţilor (duhovniceşti)”79. Şi tot Avva Dorotei spune despre duhovnic: „de eşti povăţuitor al fraţilor îngrijeşte-te de ei cu asprimea inimii şi dragoste îndurătoare. Învaţă-i cu fapta şi cu cuvântul cele 76

Sfântul Simeon Noul Teolog, Capetele Morale, 3, în „Filocalia”, vol VI, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 98. 77 Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol, p. 42-43. 78 Ava Dorotei V, 1, în „Filocalia”, vol IX, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 528. 79 Idem, Epistole, B, 4, op. cit., p. 639.

34

ce trebuie făcute, dar cel mai mult cu fapta. Pentru că pildele sunt mai lucrătoare. De eşti în putere, fii-le pildă şi în cele trupeşti; iar de eşti slab, fii-le pildă prin aşezarea cea bună a sufletului şi prin roadele Duhului înşirate de Apostol: prin iubire, îndelungă răbdare, bucurie, pace, blândeţe, bunătate, credinţă şi prin înfrânarea de la toate patimile (Galateni 5, 22) … Dacă trebuie să cerţi, fă-o potrivit cu persoana şi cu timpul (adică potrivit cu starea în care se află în acel moment persoana respectivă). Nu judeca greşelile nici cu asprimea cu care le judeci pe ale tale, nici nu le mustra necontenit. Căci acesta e greu de purtat şi obişnuirea cu mustrarea duce pe cel mustrat la nesimţire. Nu porunci cu trufie, ci sfătuieşte-te smerit cu fratele. Căci acest cuvânt are putere de îndemn şi înduplecă mai mult şi odihneşte fratele”80. Sfântul Nicodim Aghioritul, adresându-se duhovnicilor, zice: „pe cât este de mare vrednicia duhovnicilor, pe atât de mult au nevoie şi de mare trudă ca să fie împlinită de ei cu folos şi cu roadă”81.

III. 2. Datoriile duhovnicului în scaunul spovedaniei Duhovnicul, în scaunul mărturisirii, are datoria „de a interoga, de a pune întrebări penitentului spre a se edifica pe deplin asupra poziţiei morale, asupra gradului de vinovăţie asupra păcatelor săvârşite de penitent”82. Fiecare credincios va şti din învăţătura, pregătirea şi predicile preotului – că duhovnicul nu pune aceste întrebări dintr-o curiozitate bolnăvicioasă sau interese personale. Duhovnicul pune aceste întrebări pentru a cunoaşte amănunţit gradul de vinovăţie al fiecărui penitent, de îmbolnăvire spirituală când acesta vine să se spovedească. Este lucru ştiut că numai atunci când duhovnicul cunoaşte amănunţit toate abaterile, căderile şi patimile care au pus stăpânire pe viaţa penitentului, este în măsură să judece şi să aprecieze ce anume trebuie făcut pentru îndreptarea morală a acestuia. „Unii teologi au asemănat această obligaţie a duhovnicului cu lucrarea medicului care trebuie să se intereseze în amănunt de evoluţia bolii pacientului. Astfel, duhovnicul nu poate să prescrie reţeta tămăduirilor sufleteşti decât atunci când a ajuns să cunoască temeinic şi sigur boala penitentului. Din această cauză, duhovnicul nu trebuie să se mulţumească cu o spovedanie sumară a penitentului. Duhovnicul adevărat pune întrebări şi trece fără grabă la analizarea întregii 80

Ibidem, p. 641. Sfantul Nicodim Aghioritul, Cartea foarte folositoare de suflet, sfatuire catre duhovnic, trad. de Pr. Prof. Alexandru Elian , Timisoara, 1986, p. 133. 82 Pr. Prof. Sp. Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoraţie individuală, p. 319; 81

35

vieţi sufleteşti a penitentului. În această privinţă preotul trebuie să ţină cont de cultură, de gen, de stare civilă, de vârstă, de sensibilitatea individuală a fiecăruia etc. Într-un fel va interoga duhovnicul un intelectual şi altfel va interoga pe un ţăran,într-un fel pe o femeie căsătorită şi în alt fel pe o tânără necăsătorită, şi în alt fel pe un copil. Limbajul pe care-l foloseşte şi întrebările pe care le pune trebuie să se potrivească cu statutul fiecărui credincios în parte. Preotul care administrează această taină nu trebuie să se grăbească sau să fie neatent la ceea ce spune credinciosul fiindcă aceste lucruri denaturează valoarea spovedaniei”83. O a doua fază în Taina Mărturisirii este aceea a „trezirii regretului în sufletul penitentului pentru păcatele săvârşite”84. După ce prin mărturisire, prin întrebări şi răspunsuri, s-a ajuns la arătarea tuturor abaterilor, la cunoaşterea tuturor păcatelor, duhovnicul va trece la sublinierea gravităţii acestor păcate. „Duhovnicul trebuie să arate penitentului măsura în care el a jignit maiestatea lui Dumnezeu, măsura în care a greşit faţă de Biserică, măsura în care a nedreptăţit sau pricinuit dureri aproapelui său, sau măsura în care s-a greşit faţă de sine însuşi prin încălcarea poruncilor dumnezeieşti sau poruncilor bisericeşti etc. Toate aceste sublinieri trebuie făcute cu scopul ca penitentul să aibă ştiinţă şi conştiinţă clară asupra gravităţii păcatelor” 85. Din această conştientizare se va naşte apoi regretul sincer şi profund pentru toate păcatele săvârşite. „Regretul profund, căinţa amară, părerea de rău sinceră, chiar lacrimile de durere pentru păcatele săvârşite alcătuiesc o condiţie esenţială pentru dobândirea absolvirii, a dezlegării penitentului” 86. Duhovnicul n-are dreptul să acorde dezlegare în Taina Mărturisirii înainte de a constata existenţa acestui regret sincer şi profund în sufletul penitentului. „În cumpăna iertării divine nu apasă nimic atât de greu că durerea profundă, care nu mai lasă credinciosului nici o linişte, nici o mulţumire, nici o odihnă până nu dobândeşte iertarea după care însetează sufletul său.”87 O a treia fază în Taina Mărturisirii este aceea a „hotărârii şi promisiunii de a nu mai săvârşi păcatele mărturisite”88. Regretul pentru păcatele săvârşite trebuie să dea naştere totdeauna la hotărârea fermă, dorinţa curată, voinţa neclintită de a nu mai repeta greşelile săvârşite. În acest sens, penitentul 83

Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania, prilej de pastorație individuală, în „S. T. ”, anul I (1949), nr. 9-10, p. 223. 84 Pr. Conf. Ilie Moldovan, Preotul duhovnic și darul iertării păcatelor, în „Ortodoxia”, anul XXXIII (1982), nr. 4, p. 81; 85 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania, prilej de pastorație individuală, p. 224; 86 Ibidem, p. 82. 87 Pr. Prof. Sp.Cândea, Contribuţii la conducerea pastorală a credincioşilor din oraşe, Sibiu, 1936, pp. 249-250. 88 Idem, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoraţie individuală, p. 321.

36

trebuie să facă promisiuni sincere că, începând cu ceasul acela, va lupta cu toate forţele sufletului împotriva tuturor ispitelor. Dacă nu există această intenţie, dorinţă sau hotărâre, eficacitatea mărturisirii se micşorează, iar harul lui Dumnezeu nu copleşeşte întreaga fiinţă a penitentului. Următorul pas în desfăşurarea acestei Taine se face prin fixarea canonului sau a epitimiilor. Scopul acestor epitimii prescrise în scaunul de spovedanie nu este ispăşitor, adică pentru a satisface justiţia divină aşa cum învaţă Biserica Romano-Catolică, ci este spre îndreptarea penitentului. „În scopul de spovedanie se urmăreşte ca scop final regenerarea sufletului”89. Proporţionarea şi dozarea canonului trebuie ţină cont de: 1. „Însuşirile naturale ale temperamentului şi ale stării sufleteşti a penitentului sau cu alte cuvinte individualitatea lui, mai ales în raport cu păcatul”90. „După cum nu tuturor corpurilor li se prescrie aceeaşi doctorie sau dietă ci când una când altă, după gradul şi natura bolii, tot aşa de variate sunt şi leacurile şi procedeele pentru vindecarea sufletelor”91. Prin urmare canonul trebuie aplicat de la individ la individ sau adaptat diferit în funcţie penitent. 2. De asemenea trebuie să se ţină seama de „nivelul moral” 92 adică de gradul de virtute şi de perfecţiune a penitentului venit la spovedanie. „Celor pioşi sau cucernici de exemplu li se vor recomanda de preferinţă canoane cu caracter spiritual: meditaţii religioase, rugăciuni, lecturi pioase, etc”93. 3. Canonul trebuie prescris în raport cu „puterile penitentului” 94. În această situaţie nu se vor impune mătănii unui penitent slab sau bolnav ci se va înlocui cu un alt fel de canon potrivit cu puterea şi starea în care se află penitentul. 4. Se va ţine cont şi de „posibilităţile de viaţă şi relaţiile personale ale penitentului” 95. Pentru ca epitimia să poată fi îndeplinită ea trebuie să fie în concordanţă cu condiţiile de viaţă. Nu se poate prescrie ca şi canon rugăciunea zilnică îndelungată unui penitent care prin ocupaţia să nu poate săvârşi canonul.

89

Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p. 229. Ibidem, p. 230. 91 Sfântul Grigorie de Nanzianz, Cuvant despre fugă, trad. de Pr. N. Danoș, Ed. Husi, 1931, p. 137. 92 Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p. 232. 93 Ibidem. 94 Ibidem. 95 Pr. Dr. Simion Radu, Despre sensul ortodox al canonului în Taina Sfintei Pocăințe, în „M. O.”, anul XXVI (1974), nr. 7-8, p. 116. 90

37

5. Canonul prescris trebuie să fie posibil în mentalitatea personală a penitentului şi a timpului actual. Canonul nu este potrivit de pildă dacă vrând să trezească ura şi sila faţă de păcat coboară personalitatea omenească în proprii ochi ai penitentului96. 6. „La fixarea canonului se va avea în vedere felul, natura şi gravitatea păcatului precum şi dispoziţia de îndreptare a penitentului”97. De aici desprindem faptul că pentru un păcat greu trebuie să se dea un canon pe măsură, iar pentru unul uşor, de asemeni. Aici se vor analiza împrejurările care hotărăsc gravitatea păcatului şi se vor avea în vedere în general, poziţia socială şi familială, vârsta, gradul de publicitate al păcatului săvârşit, gravitatea şi însuşirile păcatului, motivul sau intenţia, momentul şi împrejurările generale ale păcătuirii precum şi de momentul şi împrejurările generale ale păcătuirii sau condiţiile înainte şi după păcat98. Sub presiunea greşelilor morale, conştiinţa creştinului este neliniştită, tulburată. Creştinul îşi dă seama că s-a abătut din drumul desăvârşirii morale întrucât a nesocotit învăţătura Mântuitorului, îşi dă seama că între el şi Hristos s-a interpus păcatul, care dezorganizează viaţa harică necesară pentru dobândirea mântuirii. De aici vine dorinţa fierbinte de a se elibera de cătuşele morale ale păcatului, de a-şi recâştiga curăţia morală şi de a se apropia din nou de Mântuitorul. Pentru a-i ajuta pe credincioşi să se apropie de Mântuitorul preotul trebuie să fie pregătit şi să respecte aceste norme sau sfaturi pe care înaintaşii noştri le-au lăsat în urma lor spre folosul şi binele nostru.

96

Ibidem. Ibidem. 98 Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p. 236. 97

38

IV. Paternitate şi filiaţie duhovnicească IV. 1. Paternitatea spirituală în Tradiţia Ortodoxă Părinţii

Bisericii,

cunoscând

slăbiciunea

firii

omeneşti,

arată

importanţa şi nevoia de a avea un părinte, un povăţuitor în acest proces de desăvârşire: „Se va hotărî cineva să pornească pe drumul ce i se deschide în faţă dacă nu l-a cunoscut din cercetare, fără un povăţuitor neînşelător? Nu va porni cineva pe talazurile mării fără de un cârmaci priceput!”99. În Constituţiile Apostolice se vorbeşte despre cinstirea de către mirean a părinţilor duhovniceşti, ca fiind cei care i-au născut din apă şi din duh şi care ne-au socotit fiind vrednici de Sf. Trup şi Sânge a Mântuitorului. În acest sens, se spune : ,,dacă despre părinţii după trup, Cuvântul dumnezeiesc zice: Cinsteşte pe tatăl tău…cu atât mai mult despre părinţii duhovniceşti, Cuvântul vă sfătuieşte să-i cinstiţi şi să-i iubiţi ca pe binefăcătorii şi mijlocitorii către Dumnezeu, pe aceia care v-au născut din nou prin apă, care v-au umplut de Duhul Sfânt … care v-au socotit vrednici de Sfântul Trup şi Sânge, care v-au dezlegat de păcate şi v-au rânduit să vă împărtăşiţi la Sfânta Euharistie, precum şi părtaşi şi împreună moştenitori ai făgăduinţei lui Dumnezeu”100. Despre Sfântul Antonie cel Mare se spune că aşa era de iubit de toţi, încât toţi îl rugau să le fie părinte. Deşi Taina Spovedaniei este, cu siguranţă, un bun prilej pentru îndrumare duhovnicească, totuşi „lucrarea bătrânului nu se indentifică cu cea a duhovnicului. Bătrânul nu îndrumă numai prin sfaturile din timpul Spovedaniei, ci şi în multe alte împrejurări. În timp ce duhovnicul trebuie 99 100

Diac. Prof. O. Bucevschi, Despre duhovnicie, art. cit., p. 134. Arhim. Benedict Ghiuş, Izvoare liturgice şi pastorale, Ed. Christiana, Bucureşti, 2000, p. 56.

39

să fie întotdeauna preot, bătrânul poate să fie şi un simplu monah, care nu este preot şi poate să fie şi o monahie, un laic sau o laică, fiindcă în Tradiţia ortodoxă există părinţi duhovniceşti şi maici duhovniceşti”101. În paralel cu succesiunea apostolică a episcopilor, există succesiunea sfinţilor şi a bărbaţilor duhovniceşti, cele două succesiuni fiind esenţiale pentru adevărata funcţionare a Trupului lui Hristos şi numai prin acţiunea lor conjugală se realizează plenar viaţa Bisericii pe pământ. Există, aşadar, în viaţa şi istoria Bisericii o linie dublă de continuitate şi dezvoltare a paternităţii spirituale: una care conferă numele de părinţi oficial de organ al Sfântului Duh unor persoane hirotonite în virtutea lor de săvârşitori ai Sfintelor Taine; şi alta, un fel de succesiune duhovnicească deţinută de persoane nehirotonite şi transmisă în mod viu, personal, transmisă de la părinte la fiu, prin mijlocirea vie a Bisericii.

IV. 2. Relaţia părintelui duhovnicesc cu fii săi duhovniceşti Această punere în lucrare a calităţilor, are o singură finalitate: sporirea duhovnicească a ucenicilor. Părintelui duhovnic i se cere mult discernământ, pentru că numai aşa va putea lua atitudini, după situaţia sufletească a ucenicului, alternând blândeţea cu asprimea, indulgenţa cu exigenţa şi flexibilitatea cu inflexibilitatea. Prima manifestare a iubirii şi a dreptăţii omului duhovnicesc este de nu se sustrage acestei responsabilităţi. Părinţii din vechime, nu se grăbeau să dea sfaturi nici atunci când cunoşteau multe lucruri, ci aşteptau să li se pună întrebări la care răspundeau sau nu, după cum le spunea cunoştinţa. Din adâncă smerenie, părinţii deşertului, de multe ori ziceau sau tăceau adesea, zicând : „Iartă-mă ”. Sau în Pateric citim: „Au venit alţii la Avva Sisoe să audă vreun cuvânt de la dânsul. Şi nimic nu le-a grăit lor, ci tot timpul zicea: Iertaţi-mă!”. 102 Un alt Sfânt Părinte zicea: „îmi place mai mult să primesc sfaturi decât să dau”. Umilinţa izvorâtă din adânca smerenie îi determină să nu se grăbească să primescă preoţia şi implicit sarcina de duhovnic. Pentru că un duhovnic căzut face cât alţi mii de credincioşi căzuţi. 101

Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Preoția, taină și slujire în viața Bisericii, în „Ortodoxia”, anul XXXIII (1982), nr. 4, p. 132. 102 Pateric despre vise şi vedenii, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002, p. 209.

40

„Tu cel care înveţi pe altul, pe tine însuşi nu te înveţi? Tu cel care propovăduieşti: să nu furi şi furi! Tu cel care zici: să nu săvârşeşti adulter, săvârşeşti adulter? ... Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră este hulit între neamuri, precum este scris ”(Romani 2, 21-24). Duhovnicul trebuie să fie un om virtuos. Virtuţile nu sunt rezultatul exclusiv al efortului propriu, ci ele sunt şi o lucrare a Sfântului Duh. Pentru desăvârşirea vieţii creştine, nu sunt suficiente numai virtuţile (practicile ascetice), ci sunt necesare harismele, care vin de la Dumnezeu. Viaţa duhovnicească pretinde multă rugăciune pentru cel ce vrea să progreseze în ea. Părintele duhovnicesc trebuie el să fie cel care se roagă pentru fii săi duhovniceşti: ,,A auzit avva Antonie despre un călugăr mai tânăr care a făcut pe cale un semn ca acesta, adică văzând el pe oarecare călugări bătrâni călătorind şi slăbind pe cale, a poruncit unor asini sălbatici de au venit şi au purtat pe bătrâni până au ajuns la Antonie. Deci bătrânii au vestit acestea lui Avva Antonie. Şi a zis lor: mi se pare că acest călugăr este o corabie plină de bunătăţi, dar nu ştiu de va ajunge la liman”.103 Înainte de a fi martirizat, Sfântul Policarp al Smirnei s-a rugat timp de două ore „pomenind pe toţi cei care s-au întâlnit vreodată cu el mici, mari, străluciţi şi smeriţi şi întreaga Biserică Universală din lume…”.104 Părinţii deşertului îi purtau în rugăciune pe fii lor duhovniceşti. Din moment ce şi-au asumat grija acestora, erau conştienţi că trebuie să se frământe pentru mântuirea lor ca pentru propria lor mântuire. Rugăciunea paternă urmează ucenicul peste tot. Cu ajutorul ei, ucenicul va scăpa de multe necazuri, căci altfel acestea l-ar fi dus la pieire: ,,Un pustnic avea un negustor care locuia într-un sat. Şi s-a întâmplat ca acesta să nu vină mai multe zile la pustnic. Pustnicului îi lipseau atât cele necesare pentru muncă, cât şi cele necesare pentru hrană. Atunci i-a zis ucenicului: du-te în sat. Ucenicul i-a zis : voi face ceea ce porunceşti părinte. Fratele avea însă frică de a merge în sat, pentru a nu cădea în ispită, dar pentru a-l asculta pe părintele s-a dus. Bătrânul i-a zis: eu am încredere în Dumnezeul Părinţilor noştri că te va ocroti de toate ispitele. După ce s-a rugat, i-a dat drumul. Ajuns în sat, fratele a întrebat unde stă negustorul bătrânului. Când a găsit casa şi a bătut la uşă, din întâmplare era acasă numai faţa negustorului. Ea a deschis uşa, iar fratele a întrebat: de ce a întârziat negustorul? Ea l-a poftit să intre în casă, încercând chiar să îl tragă înăuntru. El nu voia, iar ea îl trăgea cu putere. Înţelegând că-l trage cu gând păcătos, şi că i se tulbură simţirile, a suspinat şi a strigat către Dumnezeu: Doamne, pentru rugăciunile părintelui meu, scapă-mă în ceasul acesta! Abia zicând acestea, era pe malul fluviului,

103 104

Ibidem, p. 210. C. Sârbu, Duhovnicul cunoscător de suflete, p. 115.

41

aproape de sihăstria lui. Şi aşa s-a întors nepângărit la părintele său” 105. Într-o apoftegmă care stă probabil la originea acestei istorisiri, Avva Ammun Nitriotul spune: ,,Ori în ce ceas îţi vine ispita, zi aşa: Dumnezeul puterilor, pentru rugăciunile părintelui meu, scapă-mă!”; „Deci în una din zile o fată a încuiat uşa după dânsul. Iar el strigând cu glas mare, a zis: Dumnezeul puterilor, pentru rugăciunile părintelui meu, scapă-mă! Şi îndată s-a aflat pe calea către schit”106. Şi Sfântul Ioan Scărarul dă mare importanţă rugăciunii pe care o face duhovnicul pentru ucenicul său, relatându-ne următoarea întâmplare: „Îmboldit de râvna acestui purtător de Dumnezeu părinte, un oarecare dintre cei ce trăiau viaţă singuratică, cu numele Moise, îl ruga mult, folosindu-se de multele mijlociri ale părinţilor să-i fie ucenic şi să fie povăţuit de el în adevărata filozofie. Silit fiind de rugăciunile lui, fericitul îl luă la el. Şi odată poruncindu-i Sfântul Părinte să aducă dintr-un loc roditor nişte pământ pentru cultivarea legumelor, ajungând Moise la locul ce i s-a spus a împlinit fără pregetare ceea ce i s-a poruncit. Dar fiind timpul amiezii depline şi văpaia cea mai arzătoare înfierbântând locul ca un cuptor, Moise fiind cuprins de moleşeală şi obosit de greutate, gândi să se odihnească puţin. Deci aşezându-se sub o piatră foarte mare, adormi. Dar iubitorul de oameni Dumnezeu, nevrând să lase pe robii Săi să se piardă prin ceva, iar Moise fiind pe cale să se primejduiască, veni în ajutorul lui. Şi voi spune îndată cum.Acest mare părinte al nostru Ioan, petrecând în chilie ca de obicei, şi ocupându-se cu Dumnezeu, fu prins el însuşi de o aţipire foarte uşoară. Şi în această stare, vede pe cineva cu chip cuvios trezindu-l pe el şi zicându-i: Ioane, cum dormi fără grijă, iar Moise se află în primejdie? Deci trezindu-se acesta repede se înarmă îndată cu rugăciunea pentru ucenic. Apoi venind acela către seară, l-a întrebat de nu cumva s-a întâmplat un lucru rău. Iar acela zise: o piatră foarte mare era să se rostogolească peste mine şi să mă zdrobească, pe când dormeam adânc sub ea, de nu maş fi sculat din acel loc cu o săritură grăbită părându-mi-se că aud glasul tău. Şi îndată am văzut piatra aceea desprinzându-se şi căzând la pământ”107. Puterea rugăciunilor făcute de către Părinţii îmbunătăţiţi, pentru ucenicii lor este uimitoare: ,, a fost odată ispitit Avram, ucenicul lui Avva Sisoe de un diavol. Şi a văzut bătrânul că a căzut. Dar sculându-se, şi-a întins mâinile la cer, zicând: Dumnezeule, voieşti, nu voieşti nu te voi lăsa de nu-l vei tămădui. Şi îndată ucenicul s-a tămăduit”108.

105

Pateric, op. cit., p. 197. Ibidem, p. 123. 107 Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, p. 35. 108 Pateric, op. cit., p. 208. 106

42

Avva Daniil ne spune : ,,…l-a chemat într-o zi Avva Arsenie şi i-a spus: odihneşte pe părintele tău, ca după ce va merge la Dumnezeu să se roage pentru tine şi îţi va fi bine”109. La fel, Sfântul Serafim de Sarov ,,în preajma sfârşitului său le-a făcut următoarea făgăduinţă ucenicilor săi: Când eu nu voi mai fi printre cei vii, să veniţi la mormântul meu ori de câte ori vă apasă durerile şi necazurile vieţii. În toate câte se vor întâmpla în calea vieţii voastre, să veniţi la mine şi toată amărăciunea şi durerea sufletului vostru s-o aduceţi cu voi la locul meu de odihnă. Şi acolo, îngenunchind la crucea care va străjui la mormântul meu, să vă apropiaţi cu această încredere cu care vă apropiaţi şi acum când sunt încă printre voi şi să îmi spuneţi totul şi eu vă voi asculta şi toată întristarea voastră o voi mângâia şi o voi alina. Aşa cum aţi vorbit cu mine, cât am fost cu voi, aşa să vorbiţi cu mine şi la mormântul meu. Pentru voi, eu sunt şi voi rămâne viu pentru totdeauna”110. În cartea Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, ce cuprinde aproape 859 de întrebări adresate celor doi mari duhovnici din Palestina secolului VI, găsim răspunsul Sfântului Varsanufie către fii săi duhovniceşti. Iată ce găsim scris aici: ,,Cum ştie Însuşi Dumnezeu, nu este nici măcar o singură clipă, nici un singur ceas, să nu vă am în rugăciunea mea şi în mintea mea (…) Mă îngrijesc de voi mai mult decât vă îngrijiţi voi de voi înşivă (…) Cu bucurie îmi voi pune şi viaţa pentru voi. „Iar rugăciunea lui către Dumnezeu era: Doamne, sau du-i pe copiii mei împreună cu mine în Împărăţia Ta, sau şterge-mă pe mine din cartea Ta”111. Voinţa slabă a unui ucenic poate să facă ineficientă orice rugăciune a duhovnicului: „Nici eu - spune Avva Antonie în acest sens - nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu”112. Rolul părintelui de mijlocitor şi rugător pentru fii săi sufleteşti nu se încheie cu moartea acestuia. O altă harismă a preotului este capacitatea de a-i iubii pe ceilalţi şi de a-şi face ale sale, suferinţele lor. Iubirea duhovnicului are o semnificaţie specifică dimensiunii paterne, ca şi cum aceştia ar fi legaţi între ei cu o iubire reciprocă. În Patericul egiptean este o poveste, în acest sens: Ioan Tebeul ucenic a lui Avva Ammona, a petrecut 12 ani slujind părintelui său bolnav. În tot acest timp, bătrânul nu i-a mulţumit şi nici nu l-a mângâiat cu un cuvânt bun măcar odată. Dar când a fost pe moarte a spus despre el celorlalţi bătrâni care-l înconjurau: acesta înger este, nu om. 109

Ibidem, p. 21. Arhimandrit Dosoftei Moraru, Sfântul Serafim de Sarov, ediţie îngrijită de arhimandrit Ioanichie Bălan, 1999, p. 237. 111 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în 848 de întrebări şi răspunsuri, în „Filocalia”, vol XI, introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 234. 112 Pateric, op. cit., p. 123. 110

43

Un mijloc foarte eficient de a purta sarcinile ucenicilor este rugăciunea făcută pentru ei. O altă sarcină pe lângă aceasta, este aceea de a-i asculta pe cei care îşi descarcă sufletul cu multă răbdare, de a răspunde cu blândeţe la întrebări care se repetă mereu: ,,iar tu, părinte duhovnicesc, călăuza acestei turme sfinte, fii drept faţă de fraţi, plin cu băgare de seamă, având grijă să te porţi faţă de ei ca un părinte. Te sfătuiesc cu stăruinţă să ai grijă de toţi, ocupă-te de toţi, sprijină şi susţine, sfătuieşte, încurajează, învaţă, mângâie; dă celor bolnavi sănătate, celor slabi sprijin, celor lipsiţi de curaj le dă putere; îndreptează pe cei care greşesc, iartă de şaptezeci de ori câte şapte, după cuvântul Domnului; căci este mai bine ca, imitându-l pe Domnul, să dăm răspuns pentru bunătatea noastră, că am lăsat să treacă unele amănunte din cele datorate, decât să fim osândiţi cu cei nemiloşi şi lipsiţi de dragoste părintească, fiindcă am cerut o dreptate extremă”113. Iată cuvântul unui părinte duhovnicesc în acest sens: ,,Dar ia seama cât de mândru sunt, că poate fi o bătaie de joc a dracilor şi socotind că am dragostea cea după Dumnezeu, sunt biruit ca să îţi spun: port jumătate din povara ta şi în ceea ce priveşte viitorul, Dumnezeu are să ne ajute. Am vorbit ca un lipsit de minte spunând acestea. Căci mă ştiu pe mine slab şi neputincios şi gol de tot lucru bun. Dar neruşinarea nu mă lasă să deznădăjduiesc. Căci am pe Stăpânul plin de duioşie, de milă şi de iubirea de oameni care întinde mâna păcătosului până la ultima suflare. Lipeşte-te de El şi El va împlini tot lucrul pe care îl cerem sau îl gândim” 114. Cu toate că Avva Varsanufie l-a asigurat pe destinatarul acestei scrisori că i-a luat jumate din povară păcatelor, totuşi, acest fapt nu l-a mulţumit pe ucenic, care ar fi vrut să i se ia întreaga povară a păcatelor. Iar părintele îi răspunde: ,,Mă mir de iubirea ta de frate, că nu pricepi lucrurile iubirii celei după Dumnezeu …. Fiindcă nu ai înţeles deci ce ţi-am spus, că port jumătate din păcatele tale, află că prin aceasta te-am făcut părtaş cu mine. Şi nu ţi-am spus că port o treime, ca să nu te las să porţi mai mult ca mine şi să fii mai îngreuiat. Pe de altă parte, ţi-am spus aceasta ca să scot din mine mândria. De aceea nu ţi-am spus că port două părţi, ca să mă arăt mai puternic ca tine. Căci aceasta ar fi fost chip al slavei deşarte. Nu ţi-am spus nici că îţi port întreaga povară. Căci aceasta este propriu celor desăvârşiţi, care au ajuns fraţi ai lui Hristos. Cel ce şi-a pus Sufletul Său pentru noi şi care voieşte ca cei care iubesc, să facă aceasta cu o iubire desăvârşită. Şi iarăşi, pe de altă parte, dacă nu ţi-aş fi spus aşa, te-aş fi lăsat în afara lucrării duhovniceşti. Deci nu caut slava deşartă luând asupra mea totul. Nici nu te pizmuiesc, odată ce te socotesc împreună părtaş al bunei întoarceri. Dacă suntem fraţi, să împărţim în mod egal moştenirea Părintelui nostru, ca să nu se afle între noi vreo nedreptate. Iar dacă voieşti să iau asupra mea totul, o primesc şi pe 113 114

Sfantul Nicodim Aghioritul, Cartea foarte folositoare…, op. cit., p. 146. Pr. Prof. C. Sârbu, Duhovnicul cunoscător…, op. cit., p. 158.

44

aceasta din ascultare. Iartă-mă că multă iubire, mă duce la multă vorbărie. Dar să fie aceasta spre bucuria ta în Hristos Iisus, Domnul nostru”115.

V. Rolul Pocăinţei şi al spovedaniei în viaţa duhovnicească a omului contemporan

V. 1. Rânduiala spovedaniei Este bine să ne spovedim des şi bine, pentru că nu ştim niciodată în ce moment ne cheamă Dumnezeu şi în ceea ce vom fi găsiţi, în aceea vom fi judecaţi. „Acum, zice Domnul… întoarceţi-vă la mine din toată inima voastră cu postiri, cu plâns şi cu tânguire. Sfâşiaţi inimile şi nu hainele voastre şi întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul nostru, căci El e milostiv şi îndurat, încet la mânie şi mult milostiv şi îi pare rău de răul de care la trimis asupra noastră”(Ioil 2, 12-13). Aşadar, bine e să ne spovedim des. Berzele au obicei să nu se mai ducă acolo unde li s-au stricat cuiburile. Diavolii fug de la cel ce se mărturiseşte des şi bine pentru că mărturisirea, pocăinţa, presupune nu numai o enumerare a păcatelor ci şi o răscolire lăuntrică, o schimbare a felului de a gândi, de a simţi şi de a trăi. Păcatul nu e doar o încălcare a unor interdicţii concretizate în porunci, ci e o realitate metafizică, spirituală legată de omul nostru lăuntric. „Din inimă ies, spune Mântuitorul, gândurile rele, uciderile, adulterele, desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Matei 15, 19). Unui bătrân îmbunătăţit i-au mărturisit însăşi diavolii că au puţine şanse cu cei ce se mărturisesc des şi bine; asupra celor ce nu se spovedesc la timp au o mult mai mare înrâurire, pentru că „oricine săvârşeşte păcatul e rob păcatului” (Ioan 8, 34) şi se vede ce putere teribilă au patimile care-l înlănţuiesc pe om. În vremurile bune, ucenicii îşi mărturiseau zilnic gândurile şi frământările lor. Sfântul Nicodim Aghioritul face acest apel la deasa mărturisire şi faţă de înaltele feţe bisericeşti: „am zis să se mărturisească des şi prea cinstiţii patriarhi şi ceilalţi arhierei,

115

Pateric, op. cit., p. 236.

45

duhovnicii preoţi, ca să stric obiceiul cel rău ce se ţine în multe locuri, ca să nu se mărturisească aceste sfinte feţe”.116 Doctorii când se îmbolnăvesc au trebuinţă de alţi medici. A te spovedi doar în postul mare, şi atunci în grabă şi superficial, este semn de slabă preocupare duhovnicească de superficialitate religioasă. Nici chiar în răstimpul celor patru posturi de peste an nu este suficientă spovedania lunară, iar pentru cei râvnitori şi pentru călugări săptămânală. O spovedanie deasă şi superficială însă nu rezolvă mare lucru. Multe sunt exigenţele unei spovedanii bune. Amintim doar câteva calităţi pe care ar trebui să le aibă o spovedanie: Să fie simplă şi scurtă, să nu spui cuvinte deşarte, povestiri şi basme după cum fac unele femei cele nepricepute, ci numai cele trebuincioase; Smerită, să te cunoşti că eşti păcătos şi ticălos, şi să nu te mândreşti şi să ai chip şi cuvinte smerite; „Adevărată, fără minciună şi pricinuială, nici să spui mai puţine decât ai făcut nici mai multe, ci numai câte cunoşti şi pentru câte te mustră cugetul fără vreo pricinuire, adică să nu zici: diavolul m-a îndemnat şi am păcătuit, sau cutare om a fost pricina, după cum zic unii nepricepuţi, ca să uşureze greutatea păcatului lor, care pricinuiri îi fac să se întoarcă neiertaţi. Pentru aceasta e de trebuinţă, după cum zice David: „mărturisi-voi asupra mea, fărădelegea mea Domnului”, să te osândeşti pe tine însuţi, că tu ai fost pricina şi tu ai păcătuit, iar nu altcineva. Că deşi poate diavolul sau altcineva să te îndemne spre păcat, însă să te silească nu poate, că în voinţa ta este să-l faci sau nu. Cu cât te osândeşti pe tine însuţi la acel divan duhovnicesc cu atâta te vei îndrepta în ceruri; că numai la judecăţile din afară te folosesc pricinile, iar aici cu cât faci pricinuiri, cu atât mai des te osândeşti”117. Trebuie să fie grabnică, adică cum ai păcătuit să alergi la duhovnic precum faci cu rană trupească; Să fie lămurită, prin cuvinte înţelepte şi aşezate, atât cel ce se pocăieşte, cât şi duhovnicul să fie priceput să cerceteze cu iscusinţă şi mai cu seamă pe femei cu cuvinte şi ţinută cuviincioasă; Să fie cu ruşine, adică să te cucereşti şi să te ruşinezi că ai mâhnit pe Dumnezeu şi că ai vătămat sufletul său şi pe aproapele său. Precum vameşul nu îndrăznea să se uite la cer aşa şi tu să te ruşinezi ca să afli milă de la Dumnezeu pentru că ruşinea e o parte a pocăinţei; 116

Sfantul Nicodim Aghioritul, Cartea foarte folositoare de suflet…, op. cit., p. 156. Protosinghel Ioachim Pârvulescu, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înțelesul tuturor, Mănăstirea Lainici, Gorj, 1998, p. 14. 117

46

Întreagă şi nescurtată, adică să nu ascunzi nimica ca să spui la alt preot, căci acesta este furt de cele sfinte afară că ai uitat o mică greşeală fiindcă fărădelegile mari nu se uită; Tainică, în loc ascuns, să nu audă altcineva, căci cine va destăinui fapta altuia păcătuieşte greu şi este dator să nu spună nimănui de i-ar tăia şi capul. Precum duhovnicul nu poate să vădească păcatele cuiva chiar de l-ar ocărî cel ce s-ar mărturisi sau şi pagubă mare de i-ar face, să aibă taină ascunsă; „Tânguitoare, cu lacrimi şi întristare a inimi, să urăşti păcatul, hotărând în mintea ta să nul mai faci, că dacă nu ai socotinţă şi voinţă statornică să nu mai păcătuieşti şi să fugi de locul şi faţa cu care ai căzut, nu este adevărată pocăinţa, nici nu eşti iertat” 118. De pildă: dacă ai curvit cu o femeie din casa ta să o goneşti să nu te mai duci să o întâlneşti. Dacă ai hulit la joc să nu mai joci. Dacă cunoşti mai înainte că ai să te îmbeţi la ospăţ, unde eşti chemat, să nu te duci, căci beţia e ca şi curvia. Dacă ţii lucru străin să-l dai înapoi. Dacă ţi-a greşit cineva să-l ierţi din toată inima ta şi alte asemenea. Iar de te afli prins întruna din acestea se vede că nu e adevărată pocăinţa ta şi nu trebuie să te ierte duhovnicul; „Trebuie să fi gata la primirea canonului, adică să ai mintea limpede să faci canonul pe care ţi la dat doctorul, fără de lenevire cât vei putea mai curînd. Deci, să ia aminte fiecare cu încredere în această pricină de nevoie să nu se păgubească, socotind că este mărturisit şi să nu fie. Căci dacă ai uitat vreun păcat de moarte din nepăsarea ta nu eşti desăvârşit iertat”119. Înainte de a ne spovedi, pe lângă rugăciune şi post, trebuie să facem un examen de conştiinţă. În liniştea serii sau într-un ceas tihnit de peste zi, fiind numai noi şi Dumnezeu.

V. 2. Săvârşitorul Prin nici o altă Taină, preotul nu este situat atât de precis în poziţia şi funcţia de părinte al întregii familii pe care o reprezintă obştea sau parohia pe care o conduce şi prin nici una nu se impun datorii mai directe şi mai multiple decât prin administrarea spovedaniei. Ca săvârşitor al spovedaniei, „preotul trebuie să fie în permanenţă şi primul judecător al credincioşilor săi şi în acelaşi timp judecătorul religios cel mai înalt de la care nu se poate face

118 119

Ibidem, p. 15. Pr. Dr. Simion Radu, op. cit., p. 132.

47

nici apel şi nici recurs, pentru că ceea ce leagă sau dezleagă el nu poate schimba nici un alt judecător bisericesc dintr-o treaptă mai înaltă şi nici măcar vreun sinod ecumenic”120. Cu aceste multiple posibilităţi pe care i le oferă spovedania, precum şi cu îndatoririle pe care le impune administrarea ei se înţelege că preotul îşi dovedeşte vrednicia sau nevrednicia pentru slujirea la care este chemat mai întâi, şi în mod principal, prin felul în care înţelegem importanţa spovedaniei şi prin felul în care dovedeşte că i-a înţeles importanţa. „El poate dovedi aceeaşi vrednicie sau nevrednicie şi pentru viaţa comună a necredincioşilor, tot în măsura în care înţelege importanţa spovedaniei şi în măsura vredniciei cu care o foloseşte în lucrarea de îndrumare şi de conducere a credincioşilor, căci nici o altă Sfântă Taină nu oferă prilejuri mai potrivite pentru o lucrare cuprinzătoare şi permanentă de îndrumare a vieţii credincioşilor nu numai în treburile religioase ci şi în treburile morale şi obşteşti”121. Datorită poziţiei centrale şi importanţei deosebite pe care o are spovedania atât în lucrarea sau slujirea preoţească, cât şi în viaţa credincioşilor, se poate spune că „starea religioasă morală, precum şi bunăstarea sub alte raporturi a unei obşti sau a unei parohii depinde în mod principal de felul în care păstorul administrează spovedania. Acest lucru este atât de adevărat încât dacă în vreo localitate sau în vreo parohie se constată o stare de decădere sau de descompunere sub toate raporturile, ea constituie semnul precis al nevredniciei duhovniceşti sau al nepriceperii duhovniceşti, a preotului care o păstoreşte, şi invers”122. După aceste consideraţii generale, în legătură cu spovedania, se poate înţelege mai uşor de ce pentru reglementarea administrării acestei Sfinte Taine, încă din vremuri vechi s-au impus numeroase rânduieli, care au fost amplificate cu timpul şi au ajuns să constituie un fel de cod al preotului. Să vedem pe cele mai importante dintre ele: - săvârşitorii spovedaniei sunt episcopii şi preoţii hirotoniţi în mod valid. Se înţelege deci că nu şi episcopii sau preoţii eretici. - în privinţa calităţii acestora de a administra spovedania avem atât mărturia Sfintei Scripturi, cât şi a Sfintei Tradiţii. Întrucât „lucrarea ce se săvârşeşte prin spovedanie are importanţă cu totul deosebită, ea răsfrângându-se în mod pozitiv sau negativ şi asupra vieţii nereligioase sau – în genere – asupra vieţii sociale a credincioşilor, este de folos a aminti că puterea sau însuşirea necesară pentru administrarea acestei Sfinte Taine a fost dată sfinţilor 120

Hierthos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, preotul ca videcător după Sfântul Grigorie Teologul, Ed. Sophia, București, 2001, p. 111. 121 Episcop Andrei, Spovedanie și comuniune, Ed. Episcopei Ortodoxe Române, Alba-Iulia, 1998, p. 45. 122 Ibidem.

48

apostoli de către însuşi Mântuitorul, care a şi definit-o într-un mod cum nu se poate mai precis, cu prilejul chemării sfinţilor apostoli la slujirea acestei Sfinte Taine şi a înzestrării lor cu puterea trebuitoare în acest scop.”123 Iată cum le-a grăit Mântuitorul Sfinţilor Săi Apostoli cu acest prilej: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18,18) sau într-un chip mai grăitor:„Luaţi Duh Sfânt cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan 20, 22-23). - înzestrându-i pe Apostoli prin lucrarea Sfântului Duh cu puterea de a lega şi a dezlega păcatele pământenilor, aceştia au transmis aceiaşi putere şi episcopilor şi preoţilor pe care i-au învestit. - în virtutea acestei puteri, atât preoţii cât şi episcopii, au devenit judecători permanenţi şi cei mai apropiaţi şi calificaţi ai comportării religioase şi morale a credincioşilor. Ei au dobândit, mai ales prin executarea acestei puteri, o poziţie asemănătoare cu judecătorii poporului din Vechiul Testament şi cu judecătorii din viaţa civilă de atunci; de pe o astfel de poziţie, lucrarea lor a devenit şi mai eficace, şi mai rodnică decât de pe poziţia preoţească propriu zisă, fie că aceasta constă în slujirea de arhiereu, fie că ea constă numai în cea de preot. „Cât de mare şi-au dobândit cu deosebire episcopii prin administrare obişnuită şi cu măiestrie a spovedaniei, se vede şi prin faptul că încă de la începutul lui Constantin cel Mare, chiar înainte de sinodul I, adică de prin anii 321-323, episcopii au dobândit dreptul de a judeca şi anumite chestii nebisericeşti, care până atunci erau exclusiv de competenţa instanţelor sau judecătoriilor de stat”124. La început, „atât episcopii, cât şi preoţii prin însuşi actul hirotoniei, dobândeau calitatea sau starea harică pe baza căruia şi prin putere puteau administra Taina Spovedaniei. Această stare a durat până târziu când au început a fi hirotoniţi în treaptă de preoţi şi persoane sub vârsta de 30 de ani, precum şi unele care nu corespundeau întru totul pentru întreaga lucrare la care erau îndatoraţi ca preoţi”125. De aceea s-a introdus o nouă rânduială şi anume de „a nu li se permite tuturor preoţilor să administreze spovedania îndată după hirotonie, ci numai după trecerea unui timp oarecare, necesar pentru formarea corespunzătoare şi pentru maturizarea celor prea tineri, ca astfel dobândind experienţa şi ajungând la o conştiinţă superioară a misiunii preoţeşti, să poată administra în mod corespunzător Taina Spovedaniei”126. 123

Arhid. Gheorghe Papuc, Despre misiunea preoțească, în „B. O. R. ”, anul XXXIII (1981), nr. 3-4, p. 301. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Mărturisirea păcatelor…, art, cit., p. 235. 125 Ibidem. 126 Pr. Eugen Drăgoi, Îndrumărul Duhovnicului, Ed. Episcopia Dunării de Jos, Galaţi, 2000, p. 101. 124

49

De fapt, ei aveau starea harică, în baza căreia puteau administra Taina Spovedaniei, iar administrarea ei reclamă cunoştinţe şi însuşiri deosebite şi experienţă, preoţii socotiţi necorespunzători pentru a administra au fost şi mai sunt şi astăzi opriţi de la săvârşirea acestei Sfintei Taine. Când se socoteşte după aprecierea episcopului, că preotul, oprit de la săvârşirea spovedaniei, a ajuns la maturitatea necesară pentru administrarea ei, i se ridică această oprelişte şi i se conferă dreptul de a o administra, folosindu-se în acest scop de o ierurgie specială numită ,,Duhovnicia’’ sau ,,Facerea duhovnicului’’ 127. Din cele spuse, se vede că duhovnicia nu este o Taină aparte, prin care celui ce i se oferă i s-ar da un har prin care s-ar completa harul primit prin Sfânta Taină a hirotoniei întru preot şi l-ar face astfel apt să administreze spovedania, de la care fusese oprit până aici. Aşadar „duhovnicia nu este o altă hirotonie şi nici o completare a hirotoniei propriu zise, ci este numai o hirotesie”128. Cu privire la episcopi, nu se aminteşte şi nu s-a practicat o rânduială asemănătoare, deoarece la instituirea în treaptă de episcop s-a observat întotdeauna condiţia de vârstă stabilită cu timpul la minimul de treizeci de ani şi anume în mod special s-a admis şi câte o hirotonie în această treptă şi sub vârsta de 30 de ani. Cum la vârsta de treizeci de ani slujitorul bisericesc era socotit deplin matur şi suficient de bine format, nu s-a mai simţit nevoia ca el să fie oprit temporar de la administrarea spovedaniei, în scopul de a i se da posibilitatea şi răgazul necesar spre a se forma mai bine. Astfel, se înţelege că „administrarea spovedaniei din partea unui preot care nu a primit hirotesie întru duhovnic îşi produce efectele sale harice în chip deplin, dar întrucât acest lucru nu este îngăduit după rânduiala tradiţională a Bisericii, cel ce încalcă rânduiala în cauză, e supus pedepselor canonice. Excepţii se admit, însă, în cazuri de forţă majoră, adică în cazul când nu există preot duhovnic şi cineva se află în primejdie de moarte, precum şi în alte cazuri la stăruinţa credincioşilor care sunt îndreptăţiţi să ceară a li se administra această Sfântă Taină, atunci când le-o cere conştiinţa lor”129. „Un loc aparte în săvârşirea spovedaniei l-au avut în vechime aşa numiţii preoţi penitenciari, care erau preoţi împuterniciţi de episcop să administreze pocăinţa în cazuri deosebite, şi mai grele, precum şi să împace la liturghie, public, anumite categorii de penitenţi, primindu-i în Biserică (canonul 43; VIII ecumenic, şi 1 Cartagina)”130.

127

Ibidem, p. 102. Diac. Prof. O. Bucevschi, Despre duhovnicie, op. cit., p. 143. 129 Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 103. 130 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Mărturisirea păcatelor…, art. cit., p. 237. 128

50

V. 3. Primitorul Primitorul acestei taine este orice creştin care îşi simte conştiinţa încărcată de păcat; dar şi cel ce ştie că nu are păcate trebuie să se mărturisească, precum ne învaţă Sfântul Ioan Evanghelistul: ,,Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre El este credincios şi drept, că să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 8-9). „Duhovnicul trebuie să dea asistenţă sufletească la toţi cei ce se apropie de dânsul, care sunt creştini în legea ortodoxă răsăriteană”131, pentru toate vârstele. Vârsta celor ce se spovedesc a fost apreciată foarte diferit de Sfinţii Părinţi şi de canoane. Rânduielile vechi apreciază vârsta de 12-14 ani, însă aceleaşi rânduieli spun mai pe urmă, că Dumnezeu nu socoteşte pe cei ce fac păcate după cum e mintea şi înţelepciunea omului. Prin urmare, vârsta de spovedanie începe cu anii la care începe responsabilitatea omului de păcate, adică atunci când începe să aibă putere de discernământ. Copiii pot face preocuparea duhovnicului începând cu vârsta de 7 ani. Primitorul care voieşte să păşească fără greşeală pe drumul liniştirii cu Domnul, trebuie să aleagă, înainte de toate, împreună cu lepădarea de toate, ascultarea desăvârşită. Înainte de toate, alege-ţi, după lepădarea deplină, potrivit cuvântului sfânt, ascultarea neprefăcută şi desăvârşită adică, să-ți cauți cu toată silinţa să afli un povăţuitor şi un dascăl neamăgitor. Să fie neamăgitor prin mărturia ce are pentru cele ce le spune în Sfintele Scripturi şi să arate că e purtător de Duh, prin vieţuirea care consună cu cuvintele. Să fie, înalt la înţelegere, smerit la cugetare şi blând în toate purtările. Să pună cuvintele predaniei dumnezeieşti, ca un învăţător asemenea lui Hristos. Iar aflându-l pe acesta şi lipindu-te cu toată fiinţa de el ca un fiu iubitor de părintele adevărat, rămâi întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos Însuşi, ca unul ce priveşte la Acela şi nu la om, alungând departe de tine toată necredinţa şi toată îndoiala că şi toată părerea de sine şi plăcerea voinţei tale. Şi mergi pe urmele dascălului, cu simplitate şi fără ispitire, făcându-ţi conştiinţa ca o oglindă care arată în sine o limpezime deplină, pe povăţuitorul, prin ascultare desăvârşită şi fără alegere a lui.

131

Arhid. Gheorghe Papuc, op. cit., p. 306.

51

Când vei găsi un duhovnic bun, să nu te mai duci la altul. De pildă: te spovedeşti la unul de mai multe ori, pe urmă fiindcă ai căzut iarăşi în acelaşi păcat, te ruşinezi de duhovnicul cel dintâi şi te duci la altul ca să primeşti mai puţină ruşine, sau un canon mai uşor, atunci să ştii că această mărturisire nu te foloseşte, ci eşti neîndreptat, dacă nu te duci la cel dintâi să îi spui păcatul.

V. 4. Duhovnicul – Psihoterapeutul Ortodox Tot mai des auzim în vremurile noastre despre problemele psihologice ale omului. Omul contemporan împovărat şi descumpănit de necazurile şi grijile cotidiene este în căutare de odihnă şi echilibru. Ce caută el este vindecarea sufletului, deoarece simte că acolo este adevărata lui rană. Depresiile psihice care afectează un număr impresionant de oameni din toate ţările şi toate domeniile a făcut ca psihoterapia să aibă roade în aceste timpuri ale noastre. Tot mai mulţi oameni apelează la un psihoterapeut mai mult decât la un preot, pentru alinarea şi vindecarea sufletelor. În acest context, creştinismul recurge din ce în ce mai mult la psihoterapie sau altfel spus aceasta se transformă într-o Ortodoxie psihoterapeutică. Scopul Ortodoxiei este aducerea pe calea lui Dumnezeu, ducându-l pe om la îndumnezeire, pentru care trebuie mai întâi să fim vindecaţi de bolile sufleteşti de care suferim. Locul în care se face vindecarea este Biserica. Ea reprezintă spitalul duhovnicesc care-i tămăduieşte pe cei bolnavi de păcate. Bolile sufleteşti slăbesc puterile spirituale ale omului. Un suflet muşcat de şarpele păcatului vine la duhovnic nu numai pentru a primi sfânta iertare, ci şi pentru îndrumarea pe care o aşteaptă de la preot. „Hristos, după cum spune Sfântul Grigorie Teologul, este întâi de toate medic al omului”132. Lucrarea lui este terapeutică. Aceasta este continuată de către preoţi, dar mai ales de către episcopi. Ei devin colaboratori ai lui Dumnezeu la mântuirea oamenilor. Sfântul Grigorie de Nazianz zice: „Noi toţi câţi stăm în fruntea credincioşilor suntem slujitori şi lucrători ai acestei vindecări. Viaţa liturgică şi ascetică a Bisericii are ca scop vindecarea omului. Această vindecare nu este altceva decât întoarcerea omului la Dumnezeu şi la comuniunea împreună cu El”133. Această lucrare trebuie s-o exercite omul prin libertate, adică să îi păstorească cu propriul lor consimţământ, preotul nu trebuie să îi păstorească prin silnicie, ci să-i aducă la el prin convingere. O faptă făcută fără voie, pe lângă faptul că este o silnicie, nu-i de lăudat şi nici nu-i 132

Hierthos Vlachos, op. cit., p. 113. Sfântul Grigorie de Nanzianz, op. cit., p. 179.

133

52

trainică (…) De aceea, Legiuitorul şi legea noastră ne porunceşte să păstorim turma cu voie bună nu cu silnicie (I Petru 5, 2). Strădania multor psihoterapeuţi şi pedagogi de a îndruma omul la vindecare silindu-i conştiinţa lui, se află departe de calea ortodoxă, echilibrată, unde se respectă libertatea lui. Sfânta Liturghie şi credinţa omului îl pot vindeca pe acesta de bolile sufleteşti, îndreptându-l spre comuniunea cu Dumnezeu. Preoţia, devenind o ştiinţă terapeutică, prin dimensiunea terapeutică a preoţiei care cu alte cuvinte, este lucrarea preotului. În ceea ce priveşte calitatea sa de duhovnic, „preotul este asemenea unui terapeut, deoarece Taina Spovedaniei nu este o simplă absoluţiune formală de tip occidental, cerută de faptul că Dumnezeu se înfurie pe om şi pretinde ispăşire pentru păcatele săvârşite. Ea este infinit mai mult decât atât, fiind o parte a psihoterapiei duhovniceşti”134. Sfântul Ioan Scărarul, zice: „când vom ieşi din Egipt şi vom voi să fugim de Faraon, vom avea neapărată nevoinţă de un oarecare Moise, mijlocitor către Dumnezeu, care fiind pentru noi aşezat în mijloc, între faptă şi contemplaţie, să întindă mâinile către Dumnezeu, astfel ca cei ce umblă sub călăuzirea Lui să treacă marea păcatelor şi să alunge pe Amalec al patimilor. În continuare, Sfântul Ioan Scărarul îi atenţionează pe cei ce se încred în propriile lor puteri, şi-şi închipuie că nu au nevoie de îndrumător, astfel: „s-au amăgit cei care s-au încrezut într-înşii, închipuindu-şi că nu au nevoie de îndrumător”.135 Aşadar, preotul, acest Moise duhovnicesc, este şi medic în acelaşi timp, deoarece aşa cum ştim toţi suntem bolnavi şi toţi avem trebuinţă de medic şi de terapie duhovnicească. Rostul duhovnicului nu se mărgineşte numai la cel de învăţător şi de sfătuitor, tradiţia în unanimitate socotindu-l cu adevărat doctor, care poate tămădui de boli pe cel care se lasă în grijă să, făcându-l deplin sănătos. Sfântul Simeon Noul Teolog reuşeşte să biruiască patimile şi să se descătuşeze din robia lor, descriind această vindecare sufletească prin părintele său duhovnicesc: „a coborât şi m-a aflat rob şi străin şi a zis: Vino, copilul meu, te voi duce la Dumnezeu”136.

134

Ibidem. Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 209. 136 Sfântul Simeon Noul Teolog, op cit., p. 119. 135

53

Concluzii

Taina Spovedaniei aparţine Bisericii în ansamblul ei şi,în acelaşi timp,e necesară pentru mântuirea fiecărui creştin în parte. Importanţa Spovedaniei reiese din faptul că prin ea se menţine sănătatea întregului corp, Biserica, dar şi sănătatea fiecărui mădular în parte. Când un mădular suferă, suferă întregul corp, iar ceea ce este şi mai grav, boala unui mădular se poate extinde în tot corpul. Pentru a proteja sănătatea întregului corp, ea se impune cu necesitate pentru fiecare mădular în parte. S-a afirmat, pe bună dreptate, ă orice păcat are şi o repercusiune eclezială, comunitară. Păcatul care face parte din condiţia existenţială a creştinului, fiind desigur o slăbire sau chiar o rupere a relaţiei lui cu Dumnezeu, cu Biserica şi cu semenii Săi. Orice păcat a celui botezat este şi un păcat al membrului calificat al Bisericii. Păcatele personale îngreuiază realizarea comuniunii actuale cu Hristos, dar şi cu semenii, deşi o legătură cu aceştia se păstrează încă pe un plan al naturii. Nu numai că cel mai secret păcat tulbură pacea şi bucuria comunităţii, dar prin faptul că aparţine unui membru al Trupului, îngreuează mersul Bisericii pentru că produce o ruptură cu Dumnezeu. Nici una dintre modalităţile de a păstori individual nu oferă şansa cunoaşterii duhovniceşti, aşa cum se face în Taina Spovedaniei. Faptul că momentul întâlnirii dintre părintele şi fiul său duhovnicesc nu este întâmplător, ci dinainte ştiut şi pregătit, că se desfăşoară într-o atmosferă de intimitate sfântă, creează premisele deschiderii totale a credinciosului. Niciunde nu avem posibilitatea cunoaşterii ca în scaunul Spovedaniei. În viaţa de zi cu zi, în relaţiile obişnuite cu credincioşii sau chiar la slujbele sfinte, cunoaştem doar anumite lături şi numai la mărturisire descoperim noi şi noi laturi ale complexităţii sufletului omenesc. Cunoscând cât mai bine suferinţele sufleteşti ale fiecărui credincios în parte, putem să-i vindecăm mai bine. Am îndrăzni să spunem că Taina Spovedaniei oferă preotului posibilitatea celei mai complete şi adevărate cunoaşteri a unei parohii în ansamblul ei. Cu cât într-o anumită comunitate parohială numărul celor ce se spovedesc este mai 54

aproape de numărul total al enoriaşilor, cu atât Biserica de acolo este mai vie şi mai puternică. De aceea, dacă o anumită parohie a avut şansa păstoririi a mai multor duhovnici care au privit Taina Mărturisirii cu totală seriozitatea şi răspunderea, acea parohie va avea altă configuraţie religiosmorală faţă de altă parohie asemănătoare, sub aspect exterior, dar care n-a fost păstorită de buni duhovnici. Extinzând această realitate la nivelul întregii Ortodoxii, am putea spune că spiritualitatea ei bogată, care a ajuns până la noi, cei de astăzi, se datorează în bună parte şi instituţiei duhovniciei şi că alta ar fi fost configuraţia ei dacă ar fi fost lipsită de administrarea acestei Sfinte Taine. În nici o altă confesiune creştină nu s-a practicat Taina Pocăinţei ca în Biserica Ortodoxă. În felul acesta, slujitorii au avut posibilitatea cunoaşterii sufletelor păstoriţilor mai bine că slujitorii altor culte şi, cunoscându-i, au putut să-i ajute să-şi îmbunătăţească trăirea religioasă. Chiar dacă în momentul dezlegării, când îşi pune mâna pe creştetul penitentului, preotul se află într-o oarecare măsură în locul lui Dumnezeu, în prima parte a Tainei este însoţitorul penitentului şi un ,,păcătos”, care are el însuşi trebuinţă de iertare dumnezeiască. Este într-adevăr o relaţie reciprocă între preotul duhovnic şi cel care se spovedeşte: părintele este ajutat de fiii săi duhovniceşti aşa cum aceştia sunt ajutaşi de el. Duhovnicul, prin practicarea frecventă a primirii de mărturisiri, în loc să se tocească, el se îmbogăţeşte, se subţiază, se încălzeşte în contactul cu intimitatea vie a atâtor persoane, ca să folosească bogăţia şi sensibilitatea sa mereu sporită în întâlnirea cu alţi credincioşi. Pocăinţa este Taina Împăcării cu Dumnezeu şi cu semenii. Şi nu putem fi în comuniune cu Dumnezeu fără a fi mai întâi în comuniune cu semenii noştri (I Ioan 4,20). De aceea, duhovnicul nu poate împăca pe un credincios cu Dumnezeu, dacă acesta nu este în relaţii creştineşti cu aproapele său. Cea mai mare parte a întrebărilor din Molitfelnic ca şi din ,,ghidurile” de spovedanie privesc raportul creştinului cu cei din jur. În Taina Pocăinţei duhovnicul, străduindu-se împreună cu credinciosul să găsească cele mai eficiente mijloace de înlăturare a păcatului şi a rădăcinilor sale, ajută implicit şi la însănătoşirea întregului corp social. Cât de mult va fi contribuit de-a lungul istoriei sale Biserica prin Taina Mărturisiri, la menţinerea şi întărirea familiei creştine, la liniştea conştiinţei, la oprirea atâtor şi atâtor păcate, la aplanarea unor tensiuni sau la rezolvarea unor probleme concrete din viaţa obişnuită în dud creştin? Activitatea duhovnicului, în societate, este una pe cât de discretă, pe atât de profundă.

55

Bibliografie

I. Izvoare 1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2001.

II. Scrieri patristice 2. Aghioritul, Sfântul Nicodim, Cartea foarte folositoare de suflet, sfătuire către duhovnic, trad. de Pr. Prof. Alexandru Elian , Timişoara, 1986. 3. Atanasie cel Mare, Sfântul, Cuvânt contra elinilor, III, Studiu introd., trad. şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în P.S.B. vol. 15, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987. 4. Ava Dorotei, în „Filocalia”, vol. 9, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980. 5. Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol, 15, în „Filocalia”, vol VIII, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980. 6. Clement al Alexandriei, Sfântul, Cuvânt de îndemn către elini , IX, 83, trad. note şi indici de Pr. Prof. D. Fecioru, în P.S.B. 4, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982. 7. Egipteanul, Sfântul Macarie, Scrieri, IV, 3, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornitescu şi introd., indice şi note Pr. Prof. Dr. N. Cornitesccu, în P.S.B. 34, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992. 8. Grigorie de Nanzianz, Sfântul, Cuvânt despre fugă, trad. de Pr. N. Dănos, Ed. Huşi, 1931. 9. Gura de Aur, Sfântul Ioan, Despre preoţie, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998. 10. Irineu de Lyon, Sfântul, Contra ereziilor , V, 1, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Ed. Teologie pentru azi, Bucureşti, 2007. 56

11. Mărturisitorul, Sfântul Maxim, Ambiguă, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983. 12. Idem, Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia”, vol. III, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Institutul de Arte Grafice "Dacia Traiană" S.A., Sibiu, 1947. 13. Noul Teolog, Sfântul Simeon, Capetele Morale, 3, în „Filocalia”, vol VI, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980. 14. Origen, Omilii la cartea Numerii ,XVII, trad. de Pr. Prof T. Bodogae, Pr. prof. Nicolae Neagă şi Zorica Laţcu. Studiu introductiv şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în P.S.B. vol. 6, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981; 15. Scărarul, Sfântul Ioan, Scara dumnezeiescului urcuş, în „Filocalia”, vol IX, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980; 16. Sirul, Sfântul Isaac, Cuvinte despre nevoinţă, în „Filocalia”, vol. X, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980; 17. Varsanufie şi Ioan, Sfinţii, Scrisori duhovniceşti, în 848 de întrebări şi răspunsuri, în „Filocalia”, vol XI, ., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990;

III. Manuale şi lucrări 18. Cabasila, Nicolae, Despre viaţa în Hristos, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997. 19. Cioară, Pr. Prof. Dr. Emil, Duhovnicul şi Taina Spovedaniei în Biserica Ortodoxă, Ed. Universităţii din Oradea, Teza de doctorat, Oradea, 2007. 20. Drăgoi, Pr. Eugen, Îndrumătorul duhovnicului, Ed. Episcopia Dunării de Jos, Galaţi, 2000; 21. Episcop Andrei, Spoveadanie şi comuniune, Ed. Episcopei Ortodoxe Romane, AlbaIulia, 1998, p. 45. 22. Felea, Pr. Prof. V. Ilarion, Pocăinţă, Ed. Scara, Bucureşti, 2000. 23. Ghiuş, Arhim. Benedict, Izvoare liturgice şi pastorale, Ed. Christiana, Bucureşti, 2000 24. Larchet, Jean –Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Bojin Marinela, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001. 25. Lăzărescu, Dr. M., Curs de psihiatrie, Ed. Institutului de Medicină, Timişoara, 1982. 57

26. Mladin, Nicolae, Teologia morală ortodoxă pentru institutele teologice, vol. I. Morală generală, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979. 27. Moraru, Arhimandrit Dosoftei, Sfântul Serafim de Sarov, ediţie îngrijită de arhimandrit Ioanichie Bălan, Mănăstirea Sihăstria, 1999. 28. Motru, C. Rădulescu, Curs de psihologie, Ed. Esotera, Bucureşti,1996. 29. Pateric despre vise şi vedenii, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002. 30. Pârvulescu, Protosinghel Ioachim, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor, Mănăstirea Lainici, Gorj, 1998. 31. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. III, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997. 32. Idem, Ascetică şi mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992. 33. Tesu, Pr. Prof. Dr. Ioan C., Din iadul patimilor spre raiul virtuţilor, Ed. Christiana, Bucureşti, 2000. 34. Vintilescu, Pr. Prof. Dr. Petre, Preotul în fata chemării sale de păstor al sufletelor, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007. 35. Idem, Spovedania şi duhovnicia, Ed. Episcopia Ortodoxă Romana, Alba-Iulia, 1995. 36. Vlachos, Hierthos, Psihoterapia ortodoxă, preotul ca videcator după Sfântul Grigorie Teologul, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001.

IV. Studii 37. Banu, Drd. Emanuel, Importanta Sfintelor Taine în creşterea nostra în Hristos, în „S. T. ”, anul XIX (1967), nr. 9-10. 38. Belea, Pr. Nicodim, Funcţionarea soterilogică şi educativă a Tainei Spovedaniei, în „B. O. R. ”, anul XXXIV (1982), nr. 5-6. 39. Bucevschi, Diac. Prof. O., Despre duhovnicie, în „M. O. ”, anul XI (1957), nr. 5-6. 40. Idem, Despre Sfânta Taină a Mărturisirii, „S. T. ”, anul XI (1959), nr. 3-4. 41. Cândea, Pr. Prof. Dr. Spiridon, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoratie individuală, în „M. O. ”, anul VIII (1956), nr. 6-7. 42. Crăciunaș, Pr. Irineau, Învăţătura ortodoxă despre pocăinţa, în „Ortodoxia”, anul XII (1960), nr. 3.

58

43. Dumitru, Pr. Prof. Dr. Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, în „Ortodoxia”, anul XXX (1978), nr. 1-2. 44. Idem, Sfintele Taine în viaţa Bisericii, în „S. T. ”, anul XXXIII (1981), nr. 3-4. 45. Firmilian, Mitropolitul Olteniei, Duhovnicul, în „M. O. ”, anul VIII (1956), nr. 1-3. 46. Galeriu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Preoţia, taină şi slujire în viaţa Bisericii, în „Ortodoxia”, anul XXXIII (1982), nr. 4. 47. Jurcă, Drd. Constantin Eugen, Taina Mărturisirii, expunere pastoral-catehetica, în „S. T. ”, anul XXXVIII (1986), nr. 5. 48. Moisiu, Pr. Prof. Al., Mântuitorul şi pastoraţia individuală, în ,,M. B. ”, anul XXIX (1979), nr. 10-11. 49. Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Preotul duhovnic şi darul iertării păcatelor, în „Ortodoxia”, anul XXXIII (1982), nr. 4. 50. Papuc, Arhid. Gheorghe, Despre misiunea preoţească, în „B. O. R. ”, anul XXXIII (1981), nr. 3-4. 51. Popescu, Pr. Prof. Teodor M., Despre pocăinţa, în „B. O. R.”, anul XXXII (1980), nr. 5-6. 52. Idem, Sfinţenia şi răspândirea preoţiei, în „S. T. ”, anul IV (1952), nr. 3-4. 53. Procopoviciu, Pr. Prof. P., Spovedania – mijloc de educaţie religioasa-morala, în „M. A. ”, anul III (1958), nr. 7-8. 54. Radu, Pr. Dr. Simion, Despre sensul ortodox al canonului în Taina Sfintei Pocăinţe, în „M. O. ”, anul XXVI (1974), nr. 7-8. 55. Sârbu, Pr. Prof. Nicolae, Duhovnicul cunoscător de suflete, în „M. O. ”, 1957, nr. 3-4. 56. Idem, Duhovnicul, cunoscător de suflete, în „M. O. ”, anul IX (1957), nr. 3-4. 57. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Mărturisirea păcatelor şi Pocăinţa în trecutul Bisericii, în „B. O. R. ”, anul VI (1954), nr. 3-4. 58. Vintilescu, Pr. Prof. Dr. Petre, Spovedania, prilej de pastoratie individuală, în „S. T. ”, anul I (1949), nr. 9-10.

59