Biciul lui Dumnezeu La fel cum legăturile Grecilor vechi şi Geţilor cu Hiperboreii au fost extraordinar de stimate şi Maghiarii şi-au evidenţiat mândri rădăcinile lor Ugro-Fine, fiind vorba despre aceiaşi Hiperborei = Fino-Ugri dominaţi genetic de grupul în care a fost identificat Gherga.
Principalele năvăliri în Imperiul Roman În secolul IV, la N de Hindu Kuş / Gherghi-stan, Hunii (constituind populaţii CaucazianoMongole care nu erau Indo-Europene) s-au separat în 2 mari ramuri: ramura mai mică - Hunii “Albi” - cu îndreptare în Asia asaltând culturile înaintate ale Indiei (acolo domnind Gupta) şi Chinei, unde au stabilit capitala ţării în ceea ce azi e Beijing 39,54 lat. N, 116,23 long. E iar Hunii “Negri”, adică Nordici, s-au îndreptat spre Europa. Orientalistul Britanic James Tod 1782 1835 în “Analele şi antichităţile din Rajastan” a scris că “Geţii şi Hunii au întemeiat 36 de case regale în Punjab; Geţii erau foarte conştienţi de identitatea lor aparte şi-şi respectau tradiţiile istorice şi strămoşii (în Gujarat, Geţii formau ‘tribul ascuns’ - în sens ritualic - având părul blond-roşcat şi ochii albaştri)”. Hunii au sosit în Europa din Asia Centrală la sfârşitul secolului IV, ca o populaţie complexă (fiind înrudiţi cu Finezii şi Estonii dar mai îndeaproape cu Bulgarii şi Ungurii / Maghiarii), instalându-se în Bazinul Panonic; în timpul lui Attila, capitala lor itinerantă a ajuns să fie în răsăritul Tisei, chiar în Banat, posibil la Corneşti / judeţul Timiş (în Europa, întâi i-au invadat pe Alani - care ocupau câmpiile dintre Ră / Volga şi Don iar apoi i-au învins pe Goţii care trăiau între Don şi Nistru). În 376, Hunii i-au înfrânt şi pe Goţii de pe teritoriul dintre Nistru şi Istru, ajungând la graniţa de pe Dunăre a Imperiului Roman / Bizantin şi s-au aliat cu Carpii din Carpaţi, împreună atacând Imperiul Bizantin. Generalul bizantin Ammianus Marcellinus 325 - 391 a notat cum a fost atunci la Durostor / Silistra: “Avându-l şef pe Alavivus, Goţii au ocupat malurile Dunării şi au trimis soli la Valens, cerându-i cu umilinţă să fie primiţi în imperiu, făgăduindu-i că vor trăi în pace şi vor da la nevoie ajutoare. În timp ce se petreceau aceste lucruri la hotare, s-au răspândit zvonuri înspăimântătoare despre noi primejdii, mai grozave decât cele obişnuite, anume că neamurile de la miazănoapte se află în mişcare şi că, pe întreaga întindere de la Marcomani şi Quazi până în Pont, un mare număr de populaţii Barbare necunoscute, fiind izgonite din lăcaşurile lor de o putere neaşteptată, rătăcesc lângă fluviul Istru, răsfiraţi ici şi colo împreună cu fiinţele lor scumpe. La început, vestea a fost primită cu neîncredere de către ai noştri, pentru faptul că în părţile acelea oamenii din depărtare află despre războaie abia după ce s-au terminat sau după ce au fost potolite. Dar încrederea în cele petrecute creştea mereu şi a fost întărită mai pe urmă de sosirea unor soli străini, care cereau cu rugăminte stăruitoare ca mulţimea cea fugară să fie primită dincoace de fluviu. Treaba se arăta mai degrabă un prilej de bucurie decât de teamă şi linguşitori iscusiţi ridicau în slavă norocul împăratului, care avea să primească din ţinuturi îndepărtate, fără să se fi gândit la aşa ceva, atâţia soldaţi destoinici încât, unindu-şi puterile sale
cu cele din afară, putea să-şi făurească o armată de neînvins, iar ajutorul militar plătit anual de provincii urma să arunce în tezaurul statului o importantă sumă de bani. Hrăniţi cu astfel de nădejdi, ei au trimis tot felul de oameni pentru a strămuta dincoace, în corăbii, mulţimea aceea sălbatică. Ei se străduiau cu grijă să nu fie lăsat dincolo nici unul dintre cei care aveau să distrugă mai târziu statul Roman, chiar dacă ar fi fost atins de o boală ucigătoare. Având deci îngăduinţa împăratului de a trece Dunărea şi să lucreze ogoarele din părţile Traciei, ei se luptau cu valurile ziua şi noaptea, îngrămădiţi în corăbii, bărci sau trunchiuri de copaci scobiţi, plutind pe un fluviu ce e atât de greu de trecut şi care atunci era umflat din pricina ploilor dese. Siliţi de îmbulzeala prea mare şi de împrejurarea că trebuiau să meargă împotriva valurilor, unii au încercat să înoate, dar mulţi dintre ei au fost înghiţiţi de ape. Atât de pornit era zelul celor care se grăbeau să ducă la pieire lumea Romană! Într-adevăr, un lucru rămâne neîndoielnic de ştiut de toată lumea, că nefericiţii slujbaşi care au fost însărcinaţi cu trecerea mulţimii Barbare, făcând de mai multe ori încercarea s-o numere, s-au oprit încurcaţi, deoarece după cum glăsuieşte un mare poet: ‘Cine ar dori să-i afle numărul e asemenea celui care ar vrea să ştie cât nisip suflă vântul în pustiul Libiei’.” (Aceea a fost prima invazie Barbară în Imperiul Bizantin - estimându-se că Dunărea a fost trecută de circa 90 mii de oameni - şi a declanşat Războiul Gotic, până în 382, deoarece bizantinii nu i-au putut hrăni; în bătălia de lângă Adrianopol din 9 VIII 378, însuşi împăratul bizantin Valens a fost omorât de Goţi). Este de observat că apoi Goţii s-au împărţit: în bătălia din 451 de pe Câmpiile Catalaunice / Franţa, când pe cerstrălucea cometa Halley, tatăl patronului lui Iordanes - dintre OstroGoţii aliaţi cu Hunii conduşi de Attila - l-a ucis pe Teodoric, şeful ViziGoţilor (aliaţi cu V Europenii care însă până la urmă au câştigat lupta). Istoriograful Nicolae Olahul / Valahul, nepot al lui Ioan Corvin / Iancu de Hunedoara 1407 1456, a scris că de teamă, cei înspăimântaţi de venirea Hunilor au migrat masiv şi spre miazănoapte, până în Scandinavia (cronica “Gesta Hunnorum et Hungarorum” a notat că de frica Hunilor şi mulţi Romanici din Dalmaţia au trecut Adriatica în Peninsula Italică): s-au declanşat cele mai mari migraţii din istoria de până atunci, Hunii întâi trecând Caucazul şi prădând Anatolia iar apoi au intrat în Europa; pentru Huni, ceea ce era departe de Altai era denumit “Alman” / Arman, astfel fiind pentru ei Germanii ori Catalanii).
Europa genetică în timpul lui Isus Balticii Estoni şi Finezi au cel mai răspândit tipar genetic Gherga dintre Europeni, spre exemplu conform analizelor efectuate de către colectivele internaţionale conduse de Dr. Siiri Rootsi din
Estonia, provenienţa Asiatică certă - dublând izvoarele istorice - fiind evidenţiată de studiile acelora; deja la naşterea lui Isus cei din grupul genetic “N” al Gherga erau răspândiţi pe locurile lor, aşa după cum reiese din harta anterioară.
Bulgarii / Vulgarii au ajuns în Balcani ulterior Hunilor, de pe cursul inferior al Volgăi - cel mai lung fluviu din Europa, în bazinul căreia acum trăieşte aproape jumătate din populaţia Rusă - de la Marea Caspică / ştiută ca Marea Gherganilor, de unde a pornit Cultura Gorgană la mijlocul mileniului V î.C. (zona Nordică Munţilor Caucaz, învecinată Tribului Gargar din Epoca Pietrei, respectiv Ţinutului Gherganiei din Antichitate), inclusiv din Daghe-stan, unde şi acum este atestată prezenţa Gherga. Savantul Nichifor Gregoras din Heracleea Pontului / Paflagonia în “Istoria Romeilor” 1:2 - adică a bizantinilor - a scris despre originea Bulgarilor şi instalarea lor în Balcani: “Este un ţinut aşezat în părţile de dincolo şi de la Nord de Istru şi curge printr-însul un fluviu nu mic: Vulgas îl numesc localnicii; de la acesta şi-au luat numele de Bulgari şi ei” (Vulgas = Volga). Bulgaria Mare apoi a fost ştiută şi ca fiind în “Marele Israel”, din care s-au desprins Khazarii / Cazarii (răspândirea mozaică la răsărit de bizantini - din secolul VII - era reacţia la apariţia islamului).
Migrarea Bulgară Ungurii au ajuns în Panonia ulterior Hunilor, Bulgarilor şi Sârbilor (dintre cele 4 naţiuni vecine Românilor, ultimii stabilizaţi au fost Ucrainenii, ordinea cronologică fiind şi în sensul orar faţă de gurile Dunării: Bulgari, Sârbi, Unguri, Ucraineni); privind cele 4 ţări constituite de ei în jurul Românilor, ordinea formării însă s-a schimbat, căci întâi au fost cele 2 din E a Bulgarilor şi Ucrainenilor - apoi cele 2 din V, ale Ungurilor şi Sârbilor. În tradiţia pre-creştină din Ungaria, adică de la sfârşitul mileniului I, a rămas că vărul primar cu Gherga, Nimrod - cel care s-a străduit să ridice Turnul Babel - a avut cu Eneth 2 fii: Hunor şi Magor (ai căror descendenţi au dat naştere - prin femei Alane / urmaşe Masa-Gete - Hunilor şi Maghiarilor). Conform Francezului Samuel Bochart 1599 - 1667, numele Caucaz a derivat din ceea ce însemna
“Fortăreaţa diabolicului Gog” iar Magog însemna locul lui Gog - căci particula de sorginte Sumeriană “Ma” era ştiută ca fiind cea de desemnare a unui ţinut - în mod asemănător cu Maghiar, ce ar însemna teritoriul casei sau a lui Gher (corespunzător şi etnografului Canadian Montague Chamberlain - în studiul despre limba şi rasa Eschimoşilor, din 1888); Gog însemnând “albastrul ceresc” în vechiul înţeles al culorilor descrise natural - numit Gugude către Asirieni, care îşi afirma ascendenţa în divinitatea Gherga, a fost identificat ca Gyges, regele Lidiei la începutul secolului VII î.C., când a apărut Templul Anatolian Gherga (fiind - după însemnările lui Herodot - cel care a încheiat domnia Dinastiei Heraclide ce conducea acel regat de 22 generaţii, adică după căderea Troiei). În 1092, mitropolitul Teofilact al Ohridei (care a fost educatorul împăratului bizantin Constantin Ducas 1074 - 1095) a scris că “acel vestit Gyges - care lovea fără să fie văzut şi el însuşi nu era lovit era Scit” (pe atunci, ca Sciţi erau ştiuţi Nordicii). Sfântul Augustin 354 - 430 în “Cetatea lui Dumnezeu” 20:11 a scris că “Ginţile acestea, pe care Apocalipsa le numeşte Gog şi Magog, nu sunt a se înţelege altfel decât precum unii îi numescGeţi şi MasaGeţi”. Episcopul Isidor din Sevilla a scris că “Goţii se crede că au fost numiţi astfel de la Magog, după asemănarea ultimei silabe. Cei vechi i-au numit mai mult Geţi decât Goţi, neam tare şi foarte puternic, înalt prin statura corpurilor, îngrozitor prin felul armelor. Despre ei, Lucanus spunea ‘de aici să ne atace Dacul, de dincolo Getul’. Dacii au fost mlădiţe ale Goţilor şi se crede că au fost numiţi Dagi, fiindcă s-au născut din neamul Goţilor. Despre ei spunea cunoscutul poet Paulinus din Nola: ‘Vei merge departe la miazănoapte, până la Daci’. Goţia se spune că a fost numită de la Magog; teritoriul ei a fost odinioară foarte mare, căci se întindea din răsărit de la India, la miazănoapte prin Lacurile Meotice între Dunăre şi Ocean, până la hotarele Germaniei”. Hunii au fost legaţi de Hurianii din Caucaz şi Orientul Mijlociu, mai ales prin ulteriorii Bulgari şi Unguri (vorbitori de Maghiară). Lingvistul Hamori Fred în 2007 corela Troiana Gergitha de Transilvana Harghita - locuită de Secui, din secolul XI Maghiarizaţi / conform Enciclopediei Americane Columbia, al căror nume ar fi şi derivat din Troianii comercianţi Sikili, între care exista Gherga (atestaţi şi pe coasta Canaanului în secolul XII î.C.); pe de altă parte, Insula Sicilia şi-a primit numele de la Sicani - cei mai vechi locuitori ai săi, ce nu erau Indo-Europeni care s-au amestecat cu colonişti Etrusci şi Fenicieni zişi Siculi (spre exemplu, în Insula Favignana 37,56 lat. N, 12,20 long. E din apusul Siciliei azi există localitatea Di Giergi). Ceea ce-i cert este că Secuii în actualul lor spaţiu Ardelean au ajuns înaintea Ungurilor iar în vechea lor practică judecătorul suprem era numit Carcha / Gargha, după cum a scris în 1897 academicianul Maghiar Jekelfalussy Jozsef 1849 - 1901 în “Mileniul Ungariei şi al oamenilor săi” (acea demnitate la Ungurii din Ardeal, semnalată astfel încă din secolul X de către împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul, Latin a fost transcrisă Carchas; de altfel, împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul - fiul împăratului bizantin Leon Filozoful - i-a numit pe Vlahi ca Români, deosebindu-i de Romei / adică de bizantini). De pildă, în 1917 Germanul Carl Fisher a indicat explicit că în interiorul Carpatic - în locurile stăpânite pe atunci de Unguri - numele de familie Gherga era legat de vechiul Parga, regeleAgatârs din Bazinul Mureşului a cărui dinastie a fost notată Grec ca Spargapithes, savantul Nicolae Densuşianu indicând că “numele nu era individual, ci nume de familie sau de neam al dinastiei regale din Ţara Agatârşilor”, printre strămoşii Basarabilor: “în istoria poporului Român de la Dunărea de jos, neamul cel mai nobil, mai vechi şi mai puternic”. (Tatuaţii Agatârşi - de sorginte Iraniană, denumirea însemnând “conducători cu toiege” / constituiau cea mai veche populaţie consemnată documentar din Ardeal - fiind urmaşi ai lui Hercule, stabiliţi în răsăritul Transilvaniei la începutul secolului VI î.C. datorită expansiunii înrudiţilor Sciţi; se caracterizau prin gingăşie, bogăţie în aur,
proprietate comună asupra femeilor, cu ocupaţii îndeosebi de plugărit, oierit, viticultură şi explotarea minereurilor - ajungând s-o facă până la Roşia Montană, în Munţii Apuseni - o trăsătură tipică lor fiind că-şi vopseau părul albastru ca Lidianii din V Anatoliei, în secolul IV învăţatul Roman Maurus / Marius Servius relatând că mulţi dintre ei s-au mutat în Scoţia / culoarea naţională a vecinilor Irlandezi în vechime fiind tot albastră, schimbată la sfârşitul Evului Mediu în verdele trifoiului: în Scoţia, cimpoaiele lor au rămas până azi instrumente foarte populare, profesorul Bănăţean Petru Pilu - arătând că în vestimentaţia Gugulanilor predomină azuriul / culoarea turcoaz - susţinând despre instrumentul muzical că a căpătat amploare în N Arhipelagului Britanic în Antichitate datorită celor migraţi din arealul Gugan care s-au amestecat cu Celţii). Este de observat că Mureş - cel mai mare afluent al Tisei şi cel mai lung râu al României - ce izvorăşte în Ţinutul Secuiesc, la început drenează Depresiunea Giurgeu iar apoi traversează munţii foşti vulcanici Căliman - Gurghiu (sunt de remarcat denumirile păstrate în Maghiarăde Secui despre Gurghiu = Gorgeny şi Gyergyo pentru Bazinul Gheorgheni, din apropiere / zone populate de Goţi în secolul IV); un nume de familie tradiţional în zonă - inclusiv printre Ceangăi - e Gherca (ca de exemplu cu menţionare documentară în 1560 la Moacşa 45,52 lat. N, 25,58 long. E / judeţul Covasna, în 1772 la Nicoreşti 46,14 lat. N, 26,38 long. E / judeţul Bacău, etc). În dialectul Maghiar Ardelean, “Ceangău” înseamnă Gherca, cu explicaţia de “umblător” / schimbător de loc (în răsăritul Ardealului - chiar dacă acum vorbesc Maghiara - Secuii n-au fost Unguri).
Imperiul Hun cu negru Născut Dragomer / după cum a voit Ardeleanca lui mamă să-l numească şi supranumit Ethela / Attila - însemnând în Gotă “tăticul”, poreclit “Biciul lui Dumnezeu” - a fost fiul regelui Mundzuk (care a rămas în legendă ca descendent din Nimrod, constructorul Turnului Babel), din clanul Kerei, care avea Svastica - crucea cu braţe egale - ca blazon; Attila s-a născut în 406, când domnea bunicul său Uldin şi a crescut la Curtea Hună până a avut 12 ani, apoi a fost dat Romanilor drept garanţie. Cronicarul Simon de Keza a consemnat la sfârşitul capitolului 2 din “Gesta Hunnorum et Hungarorum” despre Hunii lui Attila: “Modul de îmbrăcăminte şi fasonul lor era cel al Mezilor”. Attila credea profeţiile şamanilor şi respecta civilizaţia, având sfetnici Alani, Greci şiGermani: a murit în 453, conducând Hunii începând din 434 - când a murit fratele său Bleda, de la care unii au presupus că a rămas denumirea fortăreţei Buda pe Dunăre / fosta “dava” a lui Burebista ce proteja cu Buzi aşezarea numită mai târziu Pesta de pe malul opus - având în suita sa inclusiv localnici din actuala Românie (spre exemplu, menţionaţi de Germani în Cântecul Nibelungilor / strămoşii Burgunzilor - printr-un “grup militar cu 700 de călăreţi, comandat de ducele Ramung din Ţara Valahilor” - pe blazonul său de altfel figurând şi că era “Rege al Dacilor”). Imperiul Hun a atins apogeul sub domnia sa: Attila a unit Hunii pentru atacarea Imperiului Roman, textele bisericeşti indicându-l ca “Biciul lui Dumnezeu” / “pedeapsa divină” (creştinismul atunci fiind deja religie oficială în multe locuri, Hunul Attila credincios în Tengri / Tura, zeu solar Targan clasificat în 2001 de lingvistul German
Stefan Georg ca provenind din zona dintre Altai şi Enisei - a jefuit numeroase locaşe de cult, deoarece grupau odoare / bogăţii), consideraţiile deosebite despre sabia lui Attila regăsindu-se ulterior simbolic amplificate la sabia regelui Arthur, despre care se presupune că era confecţionată dintr-un meteorit; de altfel, Tracul Priscus Panites a consemnat că Attila folosea sabia Zeului Marte, găsită în fosta Dacie (istoricul Nicolae Bălcescu în “Românii supt MihaiVoievod Viteazul” a consemnat că în 1597 a fost văzută la Bogdan Sasul - nepotul Doamnei Chiajna - barda lui “Attila, vestitul rege al hunilor, biciul lui Dumnezeu, purtată în războaiele sale; tăişul sabiei, foarte bine lucrat, era de 7 palme în lungime şi 4 în lăţime”).
Împăratul Attila: Biciul lui Dumnezeu Prima nevastă a lui Ethela / Attila - erau de aceeaşi vârstă - cunoscută de acela în spaţiul Românesc, Hunii stăpânind Banatul din 410, cea care din 422 i-a fost alături ca soţie “permanentă”, inclusiv la preluarea puterii asupra Hunilor şi i-a dăruit 3 urmaşi (descendenţii lor ajungând la baza unor genealogii, mai ales din Bulgaria până în Germania), a fost Creca / Kerka, o nobilă despre care unii considerau că-l avea ca tată adevărat pe cel care a fost împăratul Flavius Honorius 384 - 423, cu care ar fi rămas gravidă frumoasa ei mamă; faptul că prima soţie a Hunului Attila a fost “Kerka” / Gherga corespunde parcursului istoric / temporal, genetic / biologic, geografic / Bănăţean şi onomastic / nominal, confirmând spusa că “în spatele fiecărui bărbat puternic se află o femeie”. În delegaţia diplomatică a Imperiului Bizantin condusă de militarul Maximinus, secretarul Trac Priscus care a dus împărătesei Kerka / Gherga daruri în anul 448 la palatul străjuit de turnuri din reşedinţa Bănăţeană, a descris-o înconjurată de servitori, într-o încăpere din lemn importat - pădurile din jur lipseau, căci vastul vechi codru din răsăritul Panonic deja era majoritar tăiat - cu stâlpii din buşteni, fixaţi de grinzi şlefuite şi având între ei minunate panouri sculptate (Pădurea Hercynică, veche şi densă - ce se întindea în Bazinul Dunării între Carpaţi şi Alpi până în Pădurea Neagră din S German - cu stejari gigantici făcând-o întunecată, făcea parte din eco-sistemul post-glacial temperat forestier de foioase din Europa, despre ea făcând referiri Aristotel în “Meteorologica” sub numele Arkynia inclusiv Iuliu Cezar în “Războiul Galic”, Pliniu cel Bătrân în “Istoria naturală”, ş.a.; lingvistul Evreu Julius Pokorny i-a comparat denumirea cu Celtul Kerku / Querqus pentru gorun). Împărăteasa a întâmpinat delegaţia Bizanţului acolo stând într-o canapea moale, aflată pe o platformă la o înălţime moderată, acoperită de covoare din pâslă şi lână - neobişnuite pentru bizantini, care le ştiau doar pe cele Persane - unde ajutoarele ei (având părul împodobit cu monede şi purtând bijuterii de la vârste mici), brodau lenjerii pentru ornamentarea hainelor, ca şaluri şi basmale, aşa după cum azi încă fac Guţulii / Huţulii; “mâna ei dreaptă” era eunucul Grec Adamis, în casa căruia oaspeţii bizantini au fost invitaţi de ea la banchetul protocolar de acreditare (cu rugăciune înainte de masă).
Academicianul N. Iorga în “Oamenii Pământului” a observat despre acel moment că “în ce priveşte obiceiurile, cântecele fetelor - la Turci nu cântă femeile - arată originea lor Gotă sau Gepidă, care se vede de altfel şi din vălurile lor, ce pot fi împrumutate din cele milenare, trăind şi până astăzi, ale Tracelor. Covoarele ce se ţeseau ‘în culori felurite’ aparţineau unei datini artistice (cu aşa scoarţe se acopereau - ca şi acum în gospodăriile noastre săteşti paturile): erau vechile ţesătoare Trace, ale căror urmaşe sunt meşterele femei ale lumii noastre ţărăneşti. Masa aminteşte mai mult ospeţele Trace decât sobrul fel de hrană al rasei Turceşti”. Cronicarul Priscus a notat-o pe împărăteasă Kreka / Creca (în 1838, reverendul Englez William Herbert observa că se mai utiliza Cerca de către traducătorii Latini ori era preluată ca H/Erka de către alţii, studiul din 1982 al Ucraineanului Omeljan Pritsak de la Universitatea Americană Harvard asupra limbii Hune şi clanului lui Attila indicând de fapt apelativul soţiei Gherga / “Gergan” sub acea denumire). Caracteristic nobilelor Hune era portul diademei, podoabă confecţionată dintr-o bandă de aur decorată policrom, sub influenţă Sasanită, în producţie de obicei Crâmleană: din atelierele Crimeii (în Bazinul Dunării astfel de accesorii n-au existat înaintea Hunilor şi nici după aceea). Împărăteasa Hunilor Kerka / Gherga a exercitat o considerabilă influenţă asupra afacerilor lui Attila, de-a lungul mariajului lor ce a durat mult pentru acele condiţii (ea a murit în 449, după aceea declanşându-se decăderea lui Attila, care s-a înconjurat de un harem, a avut mai multe neveste şi a efectuat o expediţie fără succes în V Europei - a fost învins în 451 pe Câmpiile Catalaunice lângă Troyes de o coaliţie a Romanilor conduşi de generalul Flavius Aetius cu Vizigoţii conduşi de Teodoric / fiul lui Alaric şi Burgunzii - sfârşind beat ca mire în noaptea unei nunţi pe care o făcea lângă Sighişoara 46,13 lat. N, 24,47 long. E / judeţul Mureş, pe Dealul Aţel 46,09 lat. N, 24,28 long. E / acum în judeţul Sibiu, sicriul lui triplu din aur, argint şi fier cu rămăşiţele sale fiind dus pe Mureş în jos, în Banat, undeva între Felnac 46,07 lat. N / 21,09 long. E, judeţul Arad şi Seghedin / acum Szeged, probabil la Morisena / Cenad 46,15 lat. N, 20,08 long. E, unde era un mare depozit de sare, fiind îngropat sub albia râului deviat, într-un loc ţinut secret prin uciderea groparilor; Iordanes şi scriitorul Casiodor de la curtea regelui Got Teodoric cel Mare au scris că împăratul Attila a fost găsit mort în dimineaţa de după nuntă şi a fost îngropat în sicriu de fier, cuprins într-unul de argint şi acela într-unul de aur, în pusta Panoniei omorându-se aceia care-l înmormântară: “s-a rezervat aceeaşi moarte acelora care l-au coborât în pământ, îngropându-i împreună cu cel îngropat”). După moartea lui Attila, partea din Imperiul Hun ce cuprindea capitala sa Bănăţeană a fost desfiinţată de Ghepizi / Gepizi (care - cât a trăit acela - au fost aliaţi cu Hunii).
Gepidia
Gepizii - cu sensul de “cei înzestraţi / fericiţi”, consideraţi “Germani târzii” - erau de la Vistula inferioară; după plecarea Goţilor spre SE European (la mijlocul secolului II), Gepizii au rămas pe loc, urmând o evoluţie separată de atunci. În secolul IV, Gepizii s-au sedentarizat în răsăritul Panonic iar moartea împăratului Hun Attila le-a oferit recâştigarea libertăţii: în 454, pe Valea Nedao din S Panonic - râu afluent al Savei - l-au ucis pe împăratul Elac, primul fiu al cuplului Kerka - Attila (care era succesorul la conducerea Imperiului Hun, având numele într-o stranie rezonanţă cu Olac / Olah sau Vlah, ca o menţiune timpurie a acelei denumiri, datorită mamei sale). În secolul VII, scriitorii bizantini foloseau pentru zona Bănie-Banat denumirea Gepidia (ultima menţionare a Gepizilor a fost în secolul IX, când erau supuşi Avarilor; în lexiconul bizantin “Etymologicum Magnum” din secolul X a rămas scris că Gepizii au fost “copii de Geţi”: numele “Gepaides” folosit Grec pentru Gepizi deriva din “Getai” = Geţi şi “paides” = copii). O ipoteză este că în acelaşi spaţiu SE Panonic / Bănăţean actuala confirmare paternă Gherga atât nominală, cât şi genetică - în timpul Hun putea fi împărţită: genetic după părinţi, în plus şi nominal după mamă; fiii lor în lipsa rudelor după tată şi-ar fi putut lăsa unii descendenţi să fie crescuţi ca Gherga de neamurile mamei (cu resursele la dispoziţie - avutul din partea lor şi adăpostul / grija din partea rudelor materne - fiind o soluţie plauzibilă în acele vremuri tulburi). Împărăteasa Kerka / Gherga probabil era deja bunică atunci când a murit. Genetic, din aceeaşi grupare Fino-Ugră N*, la începuturile Medievale în spaţiul Românesc au fost - de la Huni până la Cuni / Cumani - tot felul de năvălitori răsăriteni (la fel ca la Huni, oamenii erau jertfiţi şi de Cumani pe mormintele conducătorilor / la moartea unor simpli indivizi se mărgineau să sacrifice doar cai); ceea ce este sigur e că între timp Hunii au dispărut din Banat iar Gherga există în Banat. Fondul genetic patern N* Gherga (deoarece transmiterea nu putea fi prin mamă) era numai prin bărbaţii clanului primei soţii a lui Attila, cu sau fără contribuţia Hună; e de observat că prinţul Arpad 845 - 907 (fiul lui Almos / Al-moş, liderul Ungurilor în 858 - 895, adică până la instalarea acelora în Panonia) patern genetic “N” - ca Gherga - afirma că descindea din împăratul Attila, ceea ce înseamnă că Attila avea acelaşi fond genetic. De altfel acum la Ciuvaşii din Bazinul Ră / Volga (urmaşi Huni), peste un sfert din populaţie e patern genetic “N” (ei sunt plasaţi între populaţiile din Kursk- unde e cea mai mare anomalie magnetică din lume, datorată fierului din scoarţă - şi urmaşii vechilor Bulgari, acele populaţii vecine de asemenea având procente semnificative genetic “N”, ca Gherga). În 1896 - pe când era directorul Arhivelor Statului din capitala României - academicianul Petriceicu Haşdeu prin lucrarea “Românii Bănăţeni” a studiat momentul întâlnirii ambasadorului bizantin cu împărăteasa Hunilor, considerând că a avut loc în Banat la Vârşeţ (în acel sens el şi schiţând ruta diplomaţilor, urmând câteva din notiţele de atunci ale lui Priscus):
Totuşi, el nu a respectat naraţiunea lui Priscus întocmai, după cum a observat şi academicianul Bănăţean Atanasie Marienescu, căci secretarul delegaţiei bizantine a relatat că după trecerea Dunării din Balcani în Banat “a înaintat spre nord pe un întins şes, a trecut râurile Timiş şi Timişul Mic / Bega şi a ajuns într-o parte băltoasă” (acea locaţie însă necorespunzând pentru Vârşeţ - apreciat doar pentru panorama strategică oferită de dealul său asupra Câmpiei Banatului - ci pentru Corneşti).
Academicianul Petriceicu Haşdeu a considerat că Tracul Priscus în anul 448 a făcut “cea mai veche menţiune istorică a unei vorbe curat româneşci”, fiind impresionat la banchetul de la Curtea Hună de distracţia oferită de un autohton, Ausonul Zercon - respectiv Ghergon, prin clasicele suprapuneri Z şi C peste G - care vorbea într-o “Romană rustică”, între Latină şi Greacă (e de ştiut că primul Auson a fost fiul lui Circe cu Ulise - eponimul Ausonilor din Laţiu, vecinii băştinaşilor Oscani care au distrus Italiana Cume - iar Suidas a explicitat despre acel Zercon întâlnit de Priscus că era rege / conducătorul Bănăţenilor), printre alţii şi istoricul Maramureşean Alexandru Filipaşcu 1902 - 1952 susţinând că apoi populaţia Ausonă a devenit în NE Panoniei cea majoritar Oşană, formată din Moroşeni.
Este foarte posibil că Zercon / Ghergon - regele Bănăţenilor - era Ghergan şi dat fiind contextul, era chiar fratele împărătesei, aşadar cumnatul lui Attila / de altfel, Romanul Vergiliu în Eneida 4:349 a scris că Peninsula Italiei iniţial era ştiută ca Ausonia Teucriană (adică Ghergană); cronicarul bizantin Priscus l-a notat ca “Zercon din Mauretania” / adică Algeria - invadată de Vandali pe atunci de câţiva ani - deoarece a fost trimis de împăratul Attila “în dar” lui Flavius Aetius 396 - 454 (general botezat creştin de episcopul Auxentius - fiul adoptiv al Anatolianului Ulfila - în Durosotor / Silistra, locul naşterii sale, comandant în apusul imperial Roman, care anterior a fost ţinut ostatic de Rugila, împăratul Hunilor dinaintea lui Attila): Zercon a revenit - îndemnat şi de Edecon / şeful Herulilor, tatăl lui Odoacru - mai ales că avea şi soţia Scită lăsată cât a fost plecat la Aetius, fapt pentru care “Attila s-a supărat că s-a întors la dânsa” dar Attila şi Zercon fiind cumnaţi, Zercon îşi permitea chiar să fac haz despre asta la Curtea Hună. Practic, în Antichitate Auson a ajuns să însemne Roman, de exemplu poetul Ovidiu - exilat în Dobrogea - afirma în Tristia 2:200 că regiunea aceea era “de foarte puţină vreme sub jurisdicţia Ausonă” (adică Romană). Academicianul Atanasie Marienescu (care în 1884 a realizat şi studiul “Patria veche a Dacilor în Asia”), a observat că autohtonii Bănăţeni s-au acomodat cu noii cuceritori Huni, cu care au intrat în asociaţie ca parteneri: “Attila a arătat demnitate, seriozitate şi simţ de dreptate şi apăru - nu numai poporului său, ci şi popoarelor străine - ca un domnitor puternic, căruia popoarele de bună voie i s-au subordonat, în acest fel formându-se o alianţă puternică de popoare, în care pe lângă împărat existau şi regi, principi” (Gherganii fraţi - Zercon / conducătorul Banatului şi Kerka / împărăteasa Hunilor - corespunzând acelui context regional al secolului V; cronicarul bizantin Zosimos în acel secol V a şi scris că Hunii din 380 erau aliaţi cu Carpii). În “Oamenii Pământului”, academicianul N. Iorga a scris: “În ‘Curtea’ lui cu cerdac şi cu covoare, Hanul Attila - acest vechi ‘Turc’ mare - era, înaintea Românilor (acum aproape deplin formaţi), un fel de ‘Domn Român’, ca şi Decebal din Munţii Haţegului; căci condiţiile trainice impuse de natură şi întărite de lungulcurs al dezvoltărilor istorice sunt mai tari, nu numai decât schimbarea şefului dar şi decât succesiunea popoarelor”. Institutul de Arheologie în “Izvoarele istoriei României” lucrare publicată pentru Academia Română în 1970 - a enunţat despre ce era pe atunci în Banat: “este vorba de o populaţie agricolă, sedentară, care nu era de origine hună şi nu prezenta nici o însemnătate politică, ci una economică, politica şi războiul intrând în atribuţiile hunilor; putem vorbi de o simbioză între hunii stăpânitori şi supuşii lor. Ceea ce merită reţinut, în ansamblu, este liniştea şi chiar relativa bunăstare ce predomina în ţinuturile stăpânite de huni. Dominaţia hunilor era nu numai suportabilă, dar şi o garanţie pentru locuitorii căzuţi sub stăpânirea acelui popor de călăreţi. Merită să ne oprim asupra convorbirii cu un grec întâlnit de Priscus în capitala lui Attila, care prefera să rămână în teritoriul hunic ‘deoarece străinii îşi petrec viaţa în linişte, fiecare se bucură de ceea ce are şi nu supără pe nimeni, iar în schimb nu este supărat deloc’. Acest episod dovedeşte că în timpul lui Attila existau la nord de Dunăre condiţii de viaţă preferabile celor din imperiu. Imensul teritoriu asupra căruia se întindea stăpânirea hunilor, inclusiv Dacia, era numai controlat şi nu ocupat direct şi permanent. Controlul se exercita prin ‘vizite’ şi expediţii de pedepsire împotriva celor care nu-şi îndeplineau obligaţiile de supuşi. În Dacia intracarpatică nu s-au descoperit nici urme de aşezări hunice şi nici măcar morminte izolate. În schimb, s-au găsit urmele unor sate aparţinând autohtonilor”. Academia Română a enunţat în “Istoria românilor” din 2010: “Fără îndoială, în ţinutul respectiv, cu o populaţie sedentară bine situată economic, populaţia vorbea limba ausonilor, limbă pe care autorul Priscus a menţionat-o de 3 ori în cursul povestirii sale. Populaţia aceea din secolul V, văzută la faţa locului de retorul istoric, nu putea fi alta decât cea autohtonă latinofonă, care trăia sub dominaţia hunilor, fapt confirmat şi
de rezultatele cercetărilor arheologice şi ale studiilor despre circulaţia monetară. Este de observat că Zercon ‘amestecând limba ausonilor cu a hunilor şi a goţilor, i-a umplut pe toţi de veselie’ şi că la acel ospăţ Priscus a relatat că lângă el stătea un ‘barbar’, ‘care înţelegea limba ausonilor’, fiind, probabil, un tălmaci. Este vorba, deci, de o limbă latină pe care o vorbea populaţia de la nordul Dunării. Menţiunea că o astfel de limbă ‘romanică’ era folosită ‘când unii dintre huni aveau de-a face cu romanii’ edifică asupra caracterului latin al acelei limbi pe care o vorbea doar populaţia locală, moştenitoare a culturii şi a civilizaţiei romane. (Despre o asemenea limbă latină ce se utiliza la nordul Dunării a relatat şi Procopius din Caesarea / Procopiu din Cezareea 500 - 565, pentru secolul următor: în luptele din 545 de pe teritoriul Munteniei, a fost prins un prizonier care ‘vorbea latineşte’). Populaţia vorbea o limbă latină populară ‘ausonică’, ce ulterior a devenit limba vorbită a poporului român”. În 1920, Dr. Ilie Gherghel - întemeietorul la 1912 a cercetăşiei în România - în “Câteva contribuţiuni la cuprinsul noţiunii Vlah” a semnalat că a existat bărbatul Vlah al reginei Sabirilor / Hunilor Siberieni, menţionat ca aliat bizantinilor de “Cronografia” cronicarului bizantin Ioan Malalas 491 - 578 şi ulterior de cronica nobilului Teofan Mărturisitorul 758 - 818 din Constantinopol, respectiv de continuatorul Iosif Genesios (care a afirmat că Vlahul nobil creştin din Dobrogea a murit în 450 - anul următor decesului împărătesei Kerka a Hunilor - pe locul din Constantinopol unde împărăteasa bizantină Pulcheria 399 - 453 din Dinastia Teodosiană atunci, la înţelegere cu văduva lui, a ridicat Biserica Vlacherne, cu hramul Fecioarei Maria; dacă în secolul IV Cunii din Caucaz erau sub semnul crucii, în secolul V şi unii Huni din Bazinul Dunării au ajuns sub semnul crucii): profesorul universitar Cicerone Poghirc 1928 - 2009 în “Romanizarea lingvistică şi culturală în Balcani” a afirmat despre creştinism că “s-a făcut simţit, mai ales în nordul Balcanilor, chiar de la începutul existenţei sale”. Aşadar, în Constantinopol - capitala ImperiuluiRoman de Răsărit deja de 120 ani - la 56 ani de la oficializarea creştinismului ca religie constitutivă, împărăteasa bizantină (călugărită din 441, deoarece a fost cununată cu arianul Alan Aspar, dascălul regelui Got Teodoric cel Mare) împreună cu văduva Hună au ridicat prima biserică dedicată special Vlahilor, adică veteranilor Romani de război. În prima jumătate a secolului V, istoricul creştin Sozomen din Gaza a scris că “în 20 IV se face pomenirea lui Teotim, care conducea Biserica din Tomis - prieten cu Sf. IoanGură de Aur - pe care Barbarii Huni ce locuiau lângă Dunăre, copleşindu-l cu laude şi admiraţie pentru virtutea lui, îl numeau Dumnezeul Romanilor; într-adevăr, Hunii au fost puşi la încercare cu minuni dumnezeieşti din partea lui” (textul continuă cu câteva fapte prin care au fost îmblânziţi Hunii şi chemaţi la credinţă, Fericitul Ieronim 347 - 420 de la limita dintre Panonia şi Dalmaţia notând despre împrejurările acelui timp: “Hunii învaţă Psaltirea iar de frigurile Sciţiei se încălzesc la căldura credinţei”). În “Istoria României până în secolul VIII” - coordonată de academicianul Petrescu Dâmboviţa e scris despre ce a fost în N Dunării inferioare după secolul V: “În cadrul aşezării, locuinţele erau dispuse în mai multe şiruri, aproape paralele, alcătuind adevărate uliţe, de-a lungul cărora casele erau grupate în ‘cuiburi’, pe criterii familiale. De asemenea, s-a constatat că aşezările se deplasau de pe un loc în altul, revenind - după o anumită vreme - pe aceeaşi vatră. Acele deplasări se efectuau, de obicei, în cadrul unor subunităţi geografice distincte (valea unui râu, depresiuni, etc.) şi erau determinate de necesitatea de a se obţine pământuri noi pentru agricultură, pentru că locurile arabile - cultivate câţiva ani la rând - sărăceau cu vremea şi trebuiau schimbate. Desigur, existau şi alte cauze care determinau satele să-şi părăsească temporar vetrele iniţiale, cele mai frecvente fiind desele raiduri militare ale nenumăratelor grupuri de migratori, dar şi unele calamităţi (incendii, inundaţii, etc). De multe
ori comunităţile săteşti îşi continuau existenţa în alte locuri, nemairevenind pe vechea lor vatră, astfel că cercetările arheologice au înregistrat frecvent concentrarea unor numeroase sate în unele subunităţi geografice. Ele au format, încă din secolele V - VII, aşa-numitele ‘romanii’, ţinuturi cu o mare densitate de populaţie de limbă latină. Analizându-se structura internă a aşezărilor autohtone, conţinutul culturii materiale, ca şi structura necropolelor din acea vreme, sa putut constata că, încă din secolele VII - VIII, între membrii obştilor săteşti începuseră să apară unele diferenţieri social-economice. Acele diferenţieri s-au accentuat cu vremea, de la caz la caz, fie din pricina existenţei proprietăţii private, fie datorită unor situaţii politice şi militare deosebite. În legătură cu existenţa unor pături sociale diferenţiate, din rândul căreia au început să se detaşeze unii conducători politici, juzii şi cnezii, este de pus şi ridicarea, de pe la sfârşitul secolului VIII, a unor cetăţi întărite cu valuri de pământ, palisade de lemn şi şanţuri de apărare, construite prin munca obligatorie şi dirijată a membrilor unor obşti. Asemenea cetăţi, unele din ele chiar sediul unor juzi sau cnezi, au fost atestate arheologic în tot spaţiul carpato-dunărean, printre cele mai importante fiind şi Dăbâca în judeţul Cluj. Din categoria regiunilor diferenţiate prin organizarea social-economică şi politică proprii au făcut parte ‘ţările’ Severinului, Haţegului, Maramureşului, Făgăraşului, Bârsei, etc. Asemenea mici formaţiuni politice au existat şi în alte părţi ale teritoriului de la nordul Dunării de Jos, unele purtând nume de ‘voivodate’, ca acela de la Alba-Iulia, fie de ‘codri’, câmpuri’ sau ‘ocoale’, ca de exemplu Codrii Vlăsiei, Ocolul Câmpulungului, etc”. Banatul după administrarea din secolul V de către Ghergani a fost din secolul VI sub jurisdicţia creştină a Primei Iustiniana / pe când era condus de Gepizi; în secolul VII a fost stăpânit de Avari (a căror dominaţie s-a încheiat la sfârşitul secolului VIII), în secolul IX fiind controlat de Bulgari şi Armâni, apoi - în secolul X - devenind independent, începând cu Glad. Cronica Medievală “Faptele Ungurilor” a consemnat despre Crişana regiunea din bazinele Crişurilor / de la S la N fiind Crişul Alb, Crişul Negru, Crişul Repede şi Crişul Mic - că în secolul V era stăpânită de dinastia din care era Menumorut (voivodul de acolo la sfârşitul secolului IX, când au sosit Ungurii în Panonia); formaţiunea respectivă - care în secolul V a făcut parte din Imperiul Hun iar apoi a fost vasală Gepizilor şi Avarilor - putea fi stră-Română, emancipându-se doar după creştinarea Imperiului Bulgaro-Armân, adică la sfârşitul secolului IX: de altfel, “Cronica lumii” - Medievală Austriacă - a consemnat că în Panonia cu un secol înainte, la sfârşitul secolului VIII, trăiau Vlahi (creştinul Menumorut domnea la apus de Ardeal, între râurile Mureş / S, Tisa / V, Someş / N şi Carpaţi / E, în stăpânire având mulţi Khazari).
Sfârşitul secolului IX Existenţa acelor formaţiuni în N Dunării la sfârşitul secolului IX (voivodatul lui Glad în Banat, al lui Menumorut în Crişana, al lui Gelu în Ardeal dar şi altele) a fost precedată - în acelaşi secol IX - de întemeierea pe Dunărea inferioară, în Bălţile şiDelta Dunării, a primei Ţări Române / “Vlaşca”, cu capitala la Dârstor / Silistra: locul de unde începeau ramificaţiile fluviului, spre
vărsare. Academicianul N. Iorga în “Istoria Românilor prin călători” a scris că “acea domnie cu cetatea Silistrei Româneşti e foarte bine desluşită în paginile vestitei scriitoare bizantine Ana Comnena. În partea aceea era un voevod, Tatul, nume foarte caracteristic Românesc, popular. De aici a rămas în nomenclatura ţării noastre - ca o urmă despre acel voevodat - numele de Vlaşca, ce înseamnă ‘Ţară Românească’; i se zicea slavoneşte fiindcă în cancelarie se folosea limba Slavonă (şi multe localităţi aveau 2 nume: unul popular, altul de cancelarie)”. Este de observat că în vechea Română numele Tatul - aşa cum era al acelui voivod Dobrogean - însemna “tatăl”; de la episcopatele din Silistra şi Vidin - ce funcţionau în Slavonă pentru creştinarea Bulgarilor - s-a tras limba Slavonă în Biserica Românilor de la N Dunării, prin refugierea multor monahi de partea cealaltă a fluviului după distrugerea de către Imperiul Bizantin a Imperiului BulgaroArmân.
