Drept Economic 1

Teoria generală a statului şi dreptului

Teoria generală a statului şi dreptului - suport de curs -

Administraţie publică, an I, IDD Sem. I, anul universitar 2011/2012

Lector dr. Florin OPREA

1


Recomandări privind parcurgerea cursului  Observaţi şi asimilaţi structura capitolului înainte de a parcurge conţinutul său, reperaţi relaţiile dintre subcapitole, ordinea lor, ierarhia, pentru a nu pierde structura logică.  Citiţi obiectivele precizate la începutul fiecărui capitol pentru a vă contura cadrul de referinţă care vă va ghida studiul şi pentru a şti ce se aşteaptă de la dvs.  Este recomandată studierea capitolelor fiecărui curs în ordinea lor de prezentare. Aveţi însă şi posibilitatea de a alege alte modalităţi de parcurgere a materialului în funcţie de: 

nivelul dumneavoastră prezent de cunoştinţe;



experienţa dumneavoastră anterioară în domeniul cursului;



relevanţa fiecărui modul de studiu pentru nevoile dumneavoastră de instruire;



interesul personal în ceea ce priveşte tematica fiecărui modul.

  Citiţi textul cursului minuţios şi faceţi scurte notiţe pe măsură ce îl parcurgeţi, eventual folosind culori diferite pentru a sublinia lucrurile importante care vă atrag atenţia. Astfel, când veţi relua textul veţi putea face o recapitulare rapidă.  Fiţi siguri că înţelegeţi complet ceea ce citiţi. Nu încercaţi să mergeţi mai departe şi să reveniţi ulterior pentru a înţelege totul; de obicei, efectul este că nu se mai revine niciodată asupra celor lăsate în suspensie.  Nu încercaţi să acumulaţi prea multă informaţie dintr-o dată.  Alocaţi două şedinţe de studiu în cazul capitolelor pentru care timpul mediu necesar de acumulare a cunoştinţelor depăşeşte 180’.  În timp ce citiţi textul cursului, încercaţi în permanenţă să vă gândiţi la exemple din mediul în care lucraţi/studiaţi, legate de subiectul respectiv. Veţi observa că veţi reţine şi veţi înţelege mai uşor cursul. Nu încercaţi să memoraţi ceea ce n-aţi înţeles.  Citiţi rezumatul după ce aţi studiat capitolul pentru prima dată şi încercaţi să dezvoltaţi ideile principale care apar cu ceea ce aţi citit.  Testele de autoevaluare au numai un caracter orientativ.

2


Cuprins UNITATEA DE STUDIU 1 CONCEPTUL DE DREPT ŞI APARIŢIA DREPTULUI ............................................................................................................ 5 1.1 Noţiunea şi necesitatea socială a dreptului .................................................................................................. 6 1.2 Modalităţi istorice de apariţie a dreptului .................................................................................................. 10 1.3 Tipuri istorice de drept ............................................................................................................................. 12 1.4 Conţinutul şi forma dreptului ................................................................................................................... 13

UNITATEA DE STUDIU 2 STATUL ŞI DREPTUL ........................................... 18 2.1 Conceptul de stat şi apariţia statului .......................................................................................................... 19 2.2 Funcţiile statului ....................................................................................................................................... 23 2.3 Elementele componente ale statului ......................................................................................................... 26 2.3.1 Populaţia ................................................................................................................................................ 27 2.3.2 Teritoriul ................................................................................................................................................ 28 2.3.3 Puterea publică ....................................................................................................................................... 30

UNITATEA DE STUDIU 3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI ...........................................................................................................33 3.1 Noţiunea de principii ale dreptului ........................................................................................................... 34 3.2 Principiile fundamentale ale dreptului ....................................................................................................... 36 3.2.1 Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului ..................................................................... 37 3.2.2 Principiul libertăţii şi egalităţii ................................................................................................................. 37 3.2.3 Principiul responsabilităţii ....................................................................................................................... 38 3.2.4 Principiul echităţii şi justiţiei ................................................................................................................... 39

UNITATEA DE STUDIU 4 IZVOARELE DREPTULUI ................................... 41 4.1 Conceptul de izvor de drept ..................................................................................................................... 42 4.2 Sistemul izvoarelor dreptului românesc .................................................................................................... 42

UNITATEA DE STUDIU 5 NORMA JURIDICĂ .................................................56 5.1 Noţiunea şi specificul normei juridice ....................................................................................................... 57 5.2 Trăsăturile normelor juridice .................................................................................................................... 58 5.3 Structura normei juridice .......................................................................................................................... 61 5.3.1 Structura logico-juridică a normei ........................................................................................................... 62 5.3.2 Structura tehnico-juridică (formularea tehnico - legislativă) a normei ...................................................... 64 5.4 Clasificarea normelor juridice ................................................................................................................... 65 5.5 Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor ............................................................... 67 5.5.1 Acţiunea normelor juridice în timp ......................................................................................................... 68 5.5.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor ..................................................................... 71

UNITATEA DE STUDIU 6 SISTEMUL DREPTULUI ......................................75 6.1 Noţiunea sistemului dreptului................................................................................................................... 76 6.2 Criteriile de constituire a sistemului dreptului ........................................................................................... 77 6.3 Evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului ................................................................................................ 80 6.4 Principalele ramuri ale dreptului românesc ............................................................................................... 83

UNITATEA DE STUDIU 7 RAPORTUL JURIDIC ............................................88 7.1 Conceptul de raport juridic ....................................................................................................................... 89 7.2 Trăsăturile raportului juridic ..................................................................................................................... 89 7.3 Elementele componente ale raportului juridic ........................................................................................... 91 3

Teoria generală a statului şi dreptului 7.4 Clasificarea raporturilor juridice................................................................................................................ 97 7.5 Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice ............................................................................ 98

UNITATEA DE STUDIU 8 ELABORAREA ŞI SISTEMATIZAREA DREPTULUI ......................................................................................................... 103 8.1 Principiile activităţii normative ............................................................................................................... 104 8.2 Tehnica juridică şi tehnica legislativă ...................................................................................................... 107 8.3 Tehnica redactării actelor juridice individuale ......................................................................................... 110 8.4 Sistematizarea dreptului .......................................................................................................................... 111

UNITATEA DE STUDIU 9 INTERPRETAREA DREPTULUI ....................... 115 9.1 Necesitatea interpretării dreptului ........................................................................................................... 116 9.2 Noţiunea, obiectul, scopul şi importanţa interpretării dreptului ............................................................... 117 9.3 Formele (felurile) interpretării ................................................................................................................ 119 9.4 Metodele de interpretare a dreptului ....................................................................................................... 121

UNITATEA DE STUDIU 10 REALIZAREA DREPTULUI .............................. 127 10.1 Conceptul şi formele de realizare a dreptului ........................................................................................ 128 10.2 Fazele aplicării dreptului ....................................................................................................................... 129

UNITATEA DE STUDIU 11 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ............................... 132 11.1 Noţiunea răspunderii juridice ............................................................................................................... 133 11.2 Principiile răspunderii juridice .............................................................................................................. 134 11.3 Condiţiile răspunderii juridice ............................................................................................................... 135 11.4 Formele răspunderii juridice ................................................................................................................. 142

Modele teste grilă ................................................................................................... 147 BIBLIOGRAFIE .................................................................................................... 151

4


UNITATEA DE STUDIU 1 CONCEPTUL DE DREPT ŞI APARIŢIA DREPTULUI Structura unităţii: 1.1 Noţiunea şi necesitatea socială a dreptului 1.2 Modalităţi istorice de apariţie a dreptului 1.3 Tipul istoric de drept 1.4 Modalităţi de formare a dreptului contemporan 1.5 Conţinutul şi forma dreptului

Obiectiv fundamental:



cunoaşterea fenomenului social complex al dreptului

şi a relaţiilor fundamentale care apar între drept şi mediul social; Obiective operaţionale:



să definească conceptul de drept şi să precizeze în ce constă necesitatea socială a

dreptului; 

să identifice raporturile de intercondiţionare care se manifestă între dreptul obiectiv,

dreptul pozitiv şi dreptul subiectiv; 

să precizeze care sunt modalităţile istorice de apariţie a dreptului şi tipurile istorice de



să analizeze modalităţile de formare specifice dreptului contemporan;



să reliefeze conţinutul şi forma dreptului, precum şi raporturile care se stabilesc între

drept;

cele două concepte; 

să formuleze opinii privitoare la necesitatea dreptului în societate, precum şi cu privire

la interrelaţiile care se stabilesc între drept şi aceasta; 

să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Termeni cheie: drept obiectiv, drept subiectiv, drept pozitiv, necesitatea dreptului, tip istoric de drept, conţinutul dreptului, forma dreptului.

 Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 115’

5


1.1 Noţiunea şi necesitatea socială a dreptului Într-o accepţiune generală, dreptul este caracterizat ca un fenomen social complex, având o serie de trăsături (laturi) esenţiale rezultate din acţiunea factorilor care configurează existenţa sa. În acest sens, subliniem latura economică, în contextul determinării dreptului obiectiv de către condiţiile vieţii materiale şi al reglementării vieţii economice prin norme juridice; latura socialpolitică, prin aceea că dreptul este expresia intereselor fundamentale şi generale ale societăţii, pe care le consacră juridic; latura normativă, pentru că dreptul reprezintă în mod esenţial o manifestare de voinţă ridicată la rangul de lege. Utilizarea termenului drept nu are însă întotdeauna semnificaţia anterior enunţată, de fenomen social cu o anumită complexitate (incluzând normele juridice, drepturile subiective, conştiinţa juridică, raporturile juridice etc.), ci poate urmări numai desemnarea unora dintre aspectele incluse de acest fenomen. În acest sens, accepţiunile mai des invocate ale termenului drept sunt: a) drept ca totalitate a regulilor de conduită legiferate, adică totalitatea normelor juridice care transformă nevoile de organizare ale societăţii în reguli obligatorii de comportament. Acest drept (reglementar) se mai numeşte şi drept obiectiv. Dacă avem în vedere numai normele juridice active, aflate în vigoare la un moment dat, delimităm categoria dreptului pozitiv. Adjectivul obiectiv nu semnifică faptul că ansamblul de norme juridice cuprinse în legi are o existenţă independentă de voinţa, interesul şi conştiinţa oamenilor, aşa cum au legile şi fenomenele naturii. Dimpotrivă, dreptul obiectiv exprimă voinţa şi interesele societăţii sau ale unor grupuri sau categorii sociale, interese fixate şi obiectivate în norme juridice sub formă de legi sau alte acte apărate de puterea publică. Pentru exemplificare, când avem în vedere ansamblul normelor juridice cuprinse în diverse acte normative (legi, decrete, hotărâri, ordonanţe, alte acte), inclusiv obiceiul juridic (cutuma), în exprimări precum dreptul civil, dreptul românesc, dreptul mediului etc. avem în vedere dreptul obiectiv. b) în al doilea rând, prin drept se poate înţelege consecinţa care derivă din dreptul obiectiv (pozitiv) asupra persoanelor, facultatea, prerogativele, obligaţiile ce revin persoanelor, pe care o denumim drept subiectiv. Denumirea de drept subiectiv rezultă tocmai din asocierea (recunoaşterea) prerogativei prin lege unui subiect de drept. Prin definiţie, dreptul subiectiv reprezintă prerogativa, facultatea acordată de lege unei persoane în virtutea căreia aceasta se poate comporta într-un anumit fel şi în acelaşi timp poate pretinde altora un anumit comportament. Sunt drepturi subiective ale persoanelor: dreptul la viaţă, dreptul la muncă, dreptul de proprietate etc. Într-o formulare consacrată, dreptul subiectiv arată măsura conduitei titularului dreptului. În ceea ce priveşte relaţia cu prima accepţiune a dreptului, se poate observa uşor că dreptul obiectiv creează dreptul subiectiv. Ca urmare, nu poate exista un drept subiectiv fără ca în

6


prealabil statul să îl fi reglementat (consacrat) prin norme juridice. Drepturile subiective sunt legate organic de dreptul obiectiv, ele nu există dacă nu sunt prevăzute în norme juridice. Pe baza acestei relaţii, este exclusă situaţia în care o persoană se poate plânge (în justiţie) împotriva altei persoane sau chiar împotriva statului pe motiv că i-a fost încălcat un drept (subiectiv), dacă nu poate să facă dovada existenţei dreptului său pretins ca fiind încălcat. Pe de altă parte, relaţia inversă dintre cele două accepţiuni ale dreptului evidenţiază faptul că existenţa dreptului obiectiv (pozitiv) ar fi lipsită de sens dacă prescripţiile normelor sale nu s-ar realiza prin drepturi subiective în relaţii interumane. Prin urmare, în cadrul relaţiilor interumane, dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv ca noţiuni fundamentale de drept, nu numai că nu sunt antinomice, dar se condiţionează reciproc. Trebuie să remarcăm însă, că dreptul obiectiv sau ansamblul normelor juridice formează pilonul central, deoarece el se află la baza tuturor celorlalte manifestări ale fenomenului juridic cum ar fi teoriile, ideile, relaţiile şi drepturile subiective. În unele limbi (de ex. engleză), pentru cele două ipostaze ale dreptului se utilizează chiar noţiuni diferite: law (drept obiectiv) şi right (drept subiectiv). La fel, romanii distingeau între norma agendi (drept obiectiv) şi facultas agendi (drept subiectiv). În cadrul accepţiunii dreptului subiectiv, trebuie adusă în discuţie şi noţiunea de drept fundamental. Drepturile fundamentale nu sunt, prin natura lor, altceva decât drepturi subiective, dar care formează o categorie aparte prin importanţa primordială pe care o prezintă atât pentru titularul lor, cât şi pentru stat şi societate. Aceste drepturi subiective sunt în fond determinante pentru definirea statutului juridic al omului şi cetăţeanului, iar rolul şi însemnătatea lor deosebite au făcut ca acestea să fie înscrise în acte cu valoare juridică sau declarativă deosebite, cum ar fi constituţii, legi fundamentale sau declaraţii de drepturi. c) un alt sens al termenului drept, în afară de drept pozitiv şi drept subiectiv, îl reprezintă şi dreptul ca ştiinţă sau ştiinţa dreptului, ca activitate de cercetare a

fenomenului juridic de

ansamblu. Obiectul ştiinţei dreptului îl constituie pe de o parte normele juridice, legile adoptate de puterea publică, dar şi nevoile sociale care pretind această reglementare, pe de altă parte. Dreptul, ca orice ştiinţă, trebuie definit în funcţie de obiectul său, de ceea ce reglementează activitatea oamenilor în prezent şi în perspectivă, cu raportare întotdeauna la elementul istoric şi la dreptul comparat al altor state. În acest context, obiectul de studiu al ştiinţei juridice duce la clasificarea acestora în ştiinţe juridice generale, de ramură, istorice şi auxiliare. d) în multe cazuri, dreptul este pus în discuţie ca tehnică şi artă. Indubitabil, procesul de elaborare şi aplicare a dreptului nu poate fi unul eficient, util societăţii dacă nu are la bază reguli, metode, procedee specifice care să asigure coerenţa, unitatea şi urmărirea permanentă a scopurilor conforme cu voinţa socială generală. Sub acest aspect, tehnica legislativă, cuprinsă în plan mai larg de tehnica juridică, sunt reglementate şi trebuie respectate de către toţi cei implicaţi în activităţi de ordinul celor enunţate. Pe de altă parte, procesul de respectare, executare sau aplicare a prescripţiilor normelor juridice presupune şi interpretarea normelor juridice,

7


„tălmăcirea” cerinţelor impuse de acestea, identificarea acordului dintre „litera şi spiritul” legii, ceea ce este posibil numai în măsura în care cei implicaţi în acest proces (parlamentarul, judecătorul, procurorul etc.) stăpânesc „arta” dreptului. Un alt termen care evocă domeniul dreptului este şi adjectivul “juridic”. Etimologia cuvântului are la bază latinescul “jus” (drept). Cuvântul “juridic” este absolut indispensabil pentru a putea desemna ipostaze ale existenţei şi manifestării dreptului în viaţa socială. Astfel, vorbim de acte juridice, raporturi juridice, conştiinţă juridică, norme juridice, reglementare juridică, doctrină juridică, ştiinţe juridice, limbaj juridic etc. Noţiunea de “juridic” desemnează apartenenţa la drept (act juridic, fapt juridic, normă juridică, raport juridic), iar cele două noţiuni - drept şi juridic – nu pot fi folosite cumulativ. De-a lungul timpului, dreptul a fost definit în moduri variate, în legătură directă cu diferitele concepţii manifestate la un moment dat. Astfel, romanii au definit dreptul prin referirea la morală, considerându-l ca o artă a binelui şi a echităţii (“ jus est ars boni et aequi - definiţie dată de jurisconsultul Celsus). Într-o asemenea accepţiune, dreptul apare ca un fenomen social strâns legat faţă de morală, având ca scop realizarea binelui moral. De altfel, dreptul este caracterizat adeseori şi în zilele noastre ca reprezentând haina juridică a moralei, normele juridice având un pronunţat conţinut moral. Fără îndoială că dreptul şi morala, reflectând valori comune ale colectivităţii umane trebuie să urmărească direcţii comune de realizare, dar trebuie observat că nu toate normele juridice sunt neapărat prin conţinutul lor norme morale (de exemplu, normele tehnice sau cele de tehnică juridică ori legislativă), putând exista chiar şi contradicţii între drept şi morală. În viziunea antică, realizarea echităţii prin conceperea şi aplicarea dreptului implică respectarea unor principii (formulate de un alt mare jurisconsult roman, Ulpian): honeste vivere, neminem ledere, suum cuique tribuere (a trăi onest, a nu dăuna altuia, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine)1. În literatura de specialitate actuală2 dreptul este definit ca ”ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman, în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărarea drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale”. Alţi autori, definind dreptul, evidenţiază mai întâi esenţa acestuia, trimiţând la voinţa exprimată în normele juridice: “Dreptul, element fundamental al sistemului juridic, reprezintă voinţa de stat a poporului, exprimată în totalitatea regulilor susceptibile de a fi realizate cu ajutorul organelor de stat, norme care realizează funcţii ale sistemului din care fac parte, orientate în direcţia atingerii finalităţilor sistemului social dat3”. În opinia noastră, dreptul reprezintă sistemul regulilor juridice cu caracter general şi obligatoriu, elaborate, instituite sau recunoscute de stat cu scopul de a reglementa relaţiile sociale şi de a le garanta şi a căror respectare este asigurată, la nevoie, prin folosirea coerciţiei statale.

1

I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 30 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 97 3 G. Vrabie, S. Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Stefan Procopiu, Iaşi, 1993, p. 17 2

8


Definirea dreptului face posibilă şi identificarea caracterelor acestuia. În primul rând, dreptul are un caracter normativ, reglementând relaţiile sociale dintre oameni. Scopul dreptului este acela de a găsi şi stabili un echilibru între autoritate şi libertate, între interesele generale şi cele individuale. Dreptul implică alteritatea, el nu vizează îndatoririle oamenilor în raport ce ei înşişi. Regulile juridice se raportează la sistemul de valori sociale recunoscut şi acceptat la un moment dat, ele apar ca un sistem unitar de reguli a cărei respectare se bazează, la nevoie, pe forţa de constrângere a statului. Normativitatea are caracter imperativ, în sensul că normele juridice prescriu o anumită comportare a indivizilor în raporturile sociale, neexistând posibilitatea acestora de a alege cum să se comporte (normele juridice nu propun, ci dispun) Dreptul are un caracter general şi permanent, regulile de drept nu se adresează unor persoane determinate, fiind impersonale şi abstracte. Chiar atunci când fac trimitere la o anumită categorie socială (elevi, studenţi etc.) sau la atribuţii ale unei persoane (prim-ministru, primar, prefect etc.) acest caracter nu este afectat, întrucât reglementarea priveşte o categorie socială, o funcţie şi nicidecum o anume persoană anume, individualizată. Permanenţa dreptului se află în directă legătură cu perenitatea colectivităţii umane. Dreptul are un caracter obligatoriu şi sancţionator. Obligativitatea dreptului este atât de puternică, încât nimeni nu se poate scuza invocând necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem). Obligativitatea dreptului se realizează fie prin respectarea sau executarea prescripţiilor acestuia de către cei vizaţi, fie prin constrângerea exterioară aplicată celor care încalcă normele juridice (manu militari). Prima situaţie este mai des întâlnită în cazul normelor prohibitive sau onerative (care interzic sau obligă la anumite comportamente) şi totodată dezirabilă, iar cea de-a doua presupune intervenţia organelor abilitate ale puterii, sancţiunea aplicată îmbrăcând forma oficială (prin prevederea sa în actele normative şi aplicarea de către organe special învestite cu puterea de a judeca şi decide în această privinţă). În ceea ce priveşte necesitatea socială a dreptului, apariţia şi persistenţa sa de-a lungul timpului, inclusiv în perioada modernă şi contemporană, are la bază anumite realităţi obiective de natură materială şi spirituală care constituie în ansamblul lor factori de determinare ai dreptului (aşa numitul “dat” al dreptului), de care legiuitorul trebuie să ţină seamă atunci când formulează regula juridică, pentru a conferi eficienţă maximă acţiunilor sale de reglementare. În cadrul acestor factori determinanţi ai dreptului se includ relaţiile sociale, acţiunea legilor obiective din natură şi societate, precum şi existenţa omului ca entitate biosocială. Relaţiile sociale constituie un prim factor în determinarea dreptului întrucât asigurarea desfăşurării lor organizate reclamă necesitatea intervenţiei normative, astfel încât ele se prezintă atât ca bază, dar şi ca obiectiv al reglementării. Dreptul ordonează conduita umană în diverse relaţii sociale în funcţie de specificul acestora (politice, economice, morale, culturale sau de altă natură), conferindu-le alături de normativitatea lor proprie, internă sau intrinsecă, şi o normativitate juridică, externă sau extrinsecă, ajungându-se până la starea în care diferite genuri de relaţii sociale să nu poată subzista în afara cadrului legal care le consacră. Cu cât relaţiile sociale

9


de diverse categorii se diversifică şi se amplifică, cu atât mai importantă devine acţiunea normelor juridice în societate, dreptul putând contribui la accelerarea sau încetinirea evoluţiei respectivelor relaţii. Asemenea reglementări intervin frecvent în domenii ale vieţii cotidiene cum sunt, de exemplu, relaţiile dintre stat şi cetăţeni (în domeniul fiscalităţii, cetăţeniei, protecţiei mediului înconjurător, etc.), în relaţiile contractuale, în cele de proprietate ori în relaţiile de familie. Acţiunea legilor obiective din natură, societate şi gândire influenţează dreptul în modul său de reglementare pentru că, în ultimă instanţă, relaţiile sociale se desfăşoară în funcţie de acesta şi sunt expresia modului de manifestare a acestor legităţi. Astfel, acţiunea legii valorii şi a legii cererii şi ofertei îşi produce efectele în orice societate care cunoaşte producţia de mărfuri, determinând hotărâtor modul de reglementare a circuitului civil şi bunurilor din cadrul său de către legiuitor, inclusiv raporturile de vânzare-cumpărare, intervenţia statului în politica de preţuri şi de impozitare, regimul relaţiilor comerciale internaţionale, etc. Întrucât purtătorul şi subiectul relaţiilor sociale este omul, iar obiectul acestor relaţii este dat de conduita sa, acesta influenţează hotărâtor reglementarea juridică care este expresia voinţei umane. Reglementarea juridică poartă întotdeauna amprenta concepţiilor politico-filosofice asupra fenomenelor biologice specific umane precum sunt naşterea, maturitatea, durata vieţii, moartea, descendenţa şi ascendenţa, filiaţia, etc. De aici şi preocuparea legii în asigurarea ocrotirii anumitor valori umane de natură biologică (viaţa, sănătatea) sau legate de fiinţa umană (libertatea, demnitatea, proprietatea etc.). Dreptul posedă o imensă capacitate de modelare a raporturilor sociale şi de garantare a respectării normelor consacrate, constituind mijlocul cel mai eficient de sancţionare a titularilor unei conduite care se abat de la modelul prestabilit legislativ. 1.2 Modalităţi istorice de apariţie a dreptului Deşi romanii apreciau că acolo unde este societate, acolo este şi drept, apariţia dreptului considerat ca fenomen specific organizării moderne şi caracterizat prin obligativitatea susţinută de coerciţie instituţionalizată s-a produs în timp, cu deosebire în contextul formării statelor. Orânduirea gentilică a devenit tot mai puţin corespunzătoare noilor realităţi economice şi sociale odată cu stratificarea şi diversificarea societăţii, concentrarea bogăţiilor în mâinile unei pături sociale restrânse numericeşte şi sărăcirea continuă a maselor largi, precum şi cu creşterea treptată a numărului de sclavi deveniţi baza producţiei economice. Sfaturile obşteşti îşi pierd din importanţă, având un rol pur consultativ, iar puterea conducătorului militar, devenit “rege” al tribului sau al uniunii de triburi, creşte neîncetat ca urmare a sprijinului acordat de cei avuţi. În aceste condiţii, se simte tot mai mult nevoia unei noi organizări sociale a puterii, care să înlocuiască vechea şi depăşita formă a democraţiei militare, asigurând noii pături înstărite apărarea şi consolidarea privilegiilor dobândite, iar o asemenea organizare socială nouă a puterii o reprezintă statul.

10


Statul este expresia organizată a puterii publice de pe un anumit teritoriu, fiind un fenomen social specific societăţii umane superior constituite. El reprezintă o componentă a societăţii cu care nu se confundă, căreia nu i se opune şi deasupra căreia nu se poate situa, servind înfăptuirii conducerii sociale în ansamblul ei, iar într-o democraţie, şi în folosul societăţii şi a membrilor ei. Apariţia statului este însoţită în mod firesc de apariţia dreptului, înţeles ca un ansamblu de reguli destinate ocrotirii unor interese sociale generale, garantate, la nevoie, în privinţa respectării şi aplicării lor, prin coerciţia statală. O primă modalitate de apariţie a dreptului constă în păstrarea unor vechi reguli gentilice de conduită, dar cu un scop nou, conferit de interesele noii aristocraţii şi care consfinţesc proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, inclusiv a sclavilor, modul de efectuare a schimbului de mărfuri, răspunderea pentru vătămarea unor valori sociale recunoscute, etc. Aceste reguli nescrise se vor constitui treptat sub forma dreptului obişnuielnic sau cutumiar, ajungând, uneori, să fie consfinţite şi în formă scrisă, fiind declarate obligatorii pentru întreaga societate sub ameninţarea aplicării unor sancţiuni de către stat. O altă modalitate de apariţie a dreptului, determinată de evoluţia structurii statului şi specializării organelor sale, este reprezentată de formarea regulilor juridice prin soluţiile date

de către judecători cu ocazia soluţionării proceselor. Sentinţele astfel pronunţate, de cele mai multe ori în lipsa unui text legal de reglementare expresă a situaţiei deduse judecăţii, se transformă ele însele în reguli obligatorii de urmat de către alţi judecători cu ocazia soluţionării oricăror alte cazuri similare şi viitoare, ceea ce le conferă practic puterea unei legi. Specifică mai ales sistemului de drept anglo-saxon (common-law), practica judiciară răspunde prin soluţiile date unor nevoi ale societăţii şi astfel edifică norme noi care acoperă lacune legislative sau reglementări deficitare. Aceste modalităţi specifice de apariţie a dreptului nu trebuie privite în mod izolat sub aspectul succesiunii apariţiei şi răspândirii lor ori a importanţei istorice. În acest sens, trebuie precizat că noile norme juridice, create de autorităţile de tip statal au coexistat vreme îndelungată cu obiceiurile tradiţionale (fenomen cunoscut şi astăzi sub numele de cutumă sau obicei juridic). Aşa, de exemplu, răzbunarea sângelui ori legea Talionului s-au menţinut în timp şi în cadrul noii societăţi sclavagiste, fiind practic înlocuite treptat cu posibilitatea răscumpărării pentru fapta săvârşită prin plata unei despăgubiri în bani, ca expresie a decăderii moravurilor gentilice. Pe de altă parte, la anumite popoare sau în anumite perioade istorice a prevalat o anumită modalitate de apariţie a dreptului, comparativ cu o alta. La începuturile societăţilor moderne, normele juridice aveau însă un pronunţat caracter diferenţiat, în contextul în care valori precum egalitatea, democraţia, libertatea aveau altă semnificaţie decât le acordăm astăzi. Astfel, în materia sancţiunilor aplicate pentru încălcarea dreptului, gravitatea pedepsei aplicate (individualizarea acesteia) ţinea cont de atât de importanţa socială acordată valorilor apărate şi nesocotite (proprietatea privată, veniturile statului, cultul zeităţilor, etc.), cât şi de poziţia socială a făptuitorului ori a victimei. Prejudicierea sau vătămarea

11


unei persoane avute era mai aspru sancţionată decât lezarea unui individ lipsit de avere, iar cei mai bogaţi erau, de regulă sancţionaţi pecuniar, pe când ceilalţi erau privaţi de libertate, mutilaţi sau ucişi. Deşi individualizarea judiciară a pedepsei este astăzi o regulă cu valoare de principiu în materia dreptului penal, faptul că cel care a nesocotit legea este avut sau dimpotrivă ori că proprietatea încălcată aparţine unui individ cu o poziţie socială anume, nu mai servesc la diferenţierea pedepselor. În mod similar, procedura soluţionării încălcărilor dreptului care cuprindea iniţial şi elemente de justiţie privată (de exemplu, în privinţa descoperirii, prinderii şi aducerii celui vinovat în faţă justiţiei, inclusiv în susţinerea acuzării sau învinuirii, etc.), revine tot mai mult şi apoi în exclusivitate organelor specializate ale statului. Aplicarea dreptului devine în timp o procedură tot mai complexă şi formalistă, dobândeşte un caracter oficial, iar sarcina administrării justiţiei (împărţirii dreptăţii) revine ulterior numai instanţelor judecătoreşti, ca organe specializate în acest sens. Ca în cazul oricărui alt fenomen social conturat în timp, apariţia dreptului a presupus şi unele imperfecţiuni specifice legate forma de reglementare şi aplicarea sa concretă, de conţinutul lui social mai puţin reprezentativ ori general, fiind de multe ori în opoziţie directă cu interesele celor pe care îi viza. Cu toate acestea însă, apariţia dreptului constituie un factor de echilibru şi dezvoltare substanţial pentru societate, consacrând şi ocrotind relaţiile sociale fundamentale pentru colectivitate în toate planurile de activitate. În planul evoluţiei dreptului, normele juridice contemporane sunt permanent o continuare a celor manifestate anterior, de la care preiau adeseori multe elemente sau concepţii ori de care, în anumite cazuri, se distanţează net (aşa cum se întâmplă în cazul schimbării regimurilor politice). Păstrarea tradiţiei juridice în anumite privinţe (de exemplu, parlamentul bicameral românesc, deşi suntem într-un stat unitar, are rădăcini tradiţionale) sau „contaminarea” dreptului ca procese specifice perioadelor istorice de dezvoltare sau interacţiunii cu alte sisteme de drept, însoţite de uneori de adaptarea parţială a normelor juridice anterioare la situaţii sociale noi, se constituie ca elemente care definesc procesul de construcţie a dreptului, alături de elaborarea de către legiuitor a unor noi norme juridice (în domenii noi, în domenii insuficient reglementate, în domenii în schimbare, etc.). O situaţie specială poate fi observată în condiţiile în care unele societăţi trec brusc de la o organizare politică la o alta, de la un regim la altul (de exemplu, de la regimurile totalitate la cele democratice), caz în care apare un proces de înlocuire, adeseori cu caracter radical, a dreptului anterior cu unul nou, cu sau fără perioade de tranziţie, consacrând astfel noile realităţi socialpolitice şi economice şi asigurând viabilitatea pe mai departe a colectivităţii naţionale. . 1.3 Tipuri istorice de drept Dreptul se manifestă pe plan social-istoric în moduri diferite, corespunzător succesiunii societăţilor sau fenomenelor social-economice, începând cu antichitatea şi terminând cu

12


contemporaneitatea. Prin tip istoric de drept înţelegem totalitatea trăsăturilor caracteristice tuturor sistemelor de drept din cadrul aceleiaşi societăţii sau formaţiuni social-politice generate de aceeaşi bază economică şi structură socială, precum şi apartenenţa la acelaşi tip de stat. Desigur, fiecare tip istoric de drept specific unei anumite societăţi (sclavagiste, feudale, etc.) cunoaşte anumite particularizări care îi conferă o specificitate proprie şi distinctă, în funcţie de mai multe criterii, precum aria sa de răspândire (orientul antic şi antichitatea romană), perioada de manifestare (feudalismul timpuriu şi feudalismul dezvoltat), de tradiţiile specifice unei ţări, de influenţele exercitate de sistemele de drept ale altor popoare, de caracterul democratic sau nedemocratic (absolutist sau totalitar) al regimului politic dintr-o ţară, etc. Tipurile istorice de drept cuprind: a) dreptul sclavagist; b) dreptul feudal; c) dreptul burghez; d) dreptul socialist. Fiecare dintre aceste tipuri prezintă unele trăsături specifice. Astfel, dreptul roman ca drept de tip sclavagist îşi exercită rolul şi funcţiile sale în realizarea apărării societăţii romane şi dominaţiei asupra altor popoare. Dreptul feudal cuprindea în majoritate reguli care vizau în principal apărarea marilor proprietăţi funciare, iar dreptul burghez proclamă drepturi şi libertăţi democratice (libertatea persoanei, a întrunirilor etc.), în acord cu noile evoluţii economice şi mai ales sociale. Dreptul socialist impune disciplina strictă şi constrângerea corelate cu dezvoltarea unei economii centralizate, condusă prin plan, servind atingerii intereselor partidului comunist. Unii autori4 identifică următoarele tipuri istorice de drept: dreptul incipient (al comunei primitive), dreptul antic (în care intră mai multe grupe: dreptul oriental, dreptul greco-roman), dreptul medieval (cu grupa dreptului romano-germanic, sistemul common-law şi sistemele religioase de drept), dreptul modern (specific începutului capitalismului) şi dreptul contemporan. Între tipurile istorice de drept nu se poate face însă o diferenţiere absolută, datorită faptului că între ele există elemente de continuitate, constante ale dreptului. Astfel, în dreptul contemporan regăsim categorii juridice care aparţin dreptului roman sau celui feudal. Amplificarea relaţiilor de colaborare dintre state produce şi ea efecte în planul dreptului şi dezvoltării istorice a acestuia. Este cazul formării dreptului comunitar, ca sistem de reguli juridice aparţinând Uniunii Europene şi care se constituie într-un nou tip de drept aşezat la baza ordinii juridice comunitare. 1.4 Conţinutul şi forma dreptului Dreptul este un fenomen social, de suprastructură, a cărui trăsătură esenţială rezidă în voinţa socială generală căreia îi dă expresie. Trebuie precizat că dreptul nu exprimă integralitatea 4

I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 19 13


voinţei sociale (voinţa tuturor membrilor societăţii sau a corpului electoral), ci numai voinţa cu caracter general (adică voinţa majorităţii), reflectând interese generale la nivelul societăţii. Această voinţă generală urmează să fie identificată şi reglementată de legiuitor, devenind astfel obligatorie pentru întreaga societate. În raport cu semnificaţiile sale, dreptul conţine (şi exprimă) deci voinţa socială generală considerată dezirabilă la un moment dat, adică o anumită opţiune socială corespunzător unei reprezentări politice. Această opţiune care formează conţinutul dreptului particularizează substanţa reglementării propriu-zise, indicând modul concret în care se reglementează relaţiile sociale care devin astfel raporturi juridice. Raportat la conţinutul dreptului (adică la ce şi în ce mod se normează de către stat), forma dreptului nu reprezintă altceva decât haina juridică, aspectul exterior sau învelişul juridic pe care îl îmbracă respectiva reglementare. Forma dreptului arată felul în care voinţa socială generală se impune, în forme specifice, ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate sau pentru unii dintre membrii acesteia (ca obicei juridic sau ca drept scris, iar aceasta din urmă ca act normativ – lege, decret, ordonanţă etc.- sau hotărâre judecătorească). În literatura juridică, forma dreptului mai este denumită “izvor (formal) de drept”. Distincţia dintre conţinutul şi forma dreptului este utilă întrucât fenomenul juridic (normativitatea juridică) cunoaşte mai multe forme exterioare de manifestare, iar substanţa sau conţinutul reglementării diferă şi ea de la o societate la alta, uneori chiar în cadrul aceleiaşi societăţi. De exemplu, dacă există conturată o voinţă socială generală de a se interzice anumite fapte, cum ar fi sustragerile de bunuri, apare şi preocuparea juridică de a le sancţiona ca atare. Conţinutul juridic al acestei voinţe este dat de acele reglementări care interzic, de exemplu, în cadrul dreptului penal sustragerea unui bun mobil (furtul, tâlhăria, delapidarea, etc.), iar în dreptul civil apărarea făcută dreptului de proprietate prin interdicţia de a vinde bunul altuia, garanţia de evicţiune, etc. Conţinutul dreptului determină şi formele sale de exprimare sau exteriorizare, întrucât reglementarea sau substanţa normativă se manifestă şi este cunoscută prin acele forme care corespund cel mai bine promovării şi apărării intereselor sociale generale cărora voinţa de stat le dă expresie. Sub aspectul evoluţiei lor istorice se cunosc mai multe forme principale de exprimare a voinţei sociale devenită regulă de drept şi anume: obiceiul juridic, precedentul judiciar şi actul normativ. a) Obiceiul juridic sau cutuma reprezintă cea mai veche formă de exprimare a dreptului. Cutuma este o regulă de conduită rezultată şi cristalizată ca urmare a unei practici sociale îndelungate şi repetate în cadrul unei comunităţi, a unor norme devenite obligatorii de-a lungul timpului şi a căror respectare, benevolă la început, ajunge să fie asigurată prin forţa de constrângere a statului. Obiceiul se poate regăsi în acte normative sau în hotărâri judecătoreşti care îi consacră valabilitatea şi îi recunosc obligativitatea. b) Un alt mijloc de transformare a voinţei sociale generale în normă juridică este hotărârea judecătorească pronunţată într-o cauză concretă şi care, în lipsa unei norme legale care să o

14


reglementeze, devine obligatorie - în privinţa modului de soluţionare - pentru toate cauzele ulterioare şi similare ce vor fi judecate. Hotărârea iniţială se constituie astfel ca un model obligatoriu de urmat, devenind un precedent judiciar. Când în activitatea instanţelor de judecată devine o obişnuinţă sau o practică soluţionarea în acelaşi mod şi în baza aceleiaşi hotărâri a tuturor cauzelor similare suntem în prezenţa practicii judiciare (judecătoreşti) devenită izvor de drept. c) Actul normativ reprezintă ultima şi cea mai importantă formă de exprimare a dreptului în evoluţia sa istorică. El este o regulă de conduită creată (instituită) de organele de stat competente sau edictată de alte organisme sociale şi recunoscută (sancţionată) de stat şi care poate îmbrăca diferite forme în funcţie de tipul istoric de drept şi de organele de stat de la care emană, putând distinge în acest sens, de exemplu legile (ca acte normative ce emană de la Parlament), decretele (emise de Preşedintelui statului), hotărârile şi ordonanţele (ca acte ale Guvernului), instrucţiunile (emise de miniştri), etc. Uneori actul poate fi emis şi aplicat în cadrul organizaţiilor nestatale (cooperatiste, private, ecleziastice), însă pentru ca acesta să poată produce efecte juridice, mai ales în afara lor, trebuie recunoscut de stat, această recunoaştere conferindu-i astfel forţa juridică obligatorie. Principala formă a actului normativ este legea, căreia i se subordonează toate celelalte acte normative (decrete, hotărâri, instrucţiuni etc.), precum şi alte izvoare de drept. d) În anumite condiţii, regula de conduită ( norma) poate fi exprimată şi sub alte forme, ca de exemplu contractul normativ (este cazul contractului colectiv de muncă, al tratatului internaţional) şi în mod cu totul excepţional, poate fi formulată de doctrina (literatura) juridică. Noţiunea de izvor formal sau formă de exprimare a dreptului este uneori folosită în două sensuri. Astfel, se face distincţie între forma internă a dreptului (norma juridică emisă de puterea de stat), adică ceea ce exprimă sau cuprinde reglementarea, şi forma externă a dreptului (cutumă, actul normativ) sau cum este exprimată reglementarea. În acest sens, norma juridică reprezintă forma internă esenţială deoarece dreptul se poate exprima numai prin norme sau reguli de conduită, în timp ce forma externă a normei poate diferi, putând fi înlocuită una cu cealaltă (obiceiul cu actul normativ) sau în cadrul căreia se pot opera schimbări (înlocuirea unui decret cu o lege). Generic, forma externă a actelor juridice poate deosebită în funcţie de mijlocul de exprimare folosit, gradul de solemnitate sau importanţa juridică. După primul criteriu, distingem forma orală (obiceiul juridic), forma scrisă (actele juridice), forma imprimată (publicaţiile oficiale) şi ceremoniile juridice (celebrarea căsătoriei, depunerea jurământului etc.). După gradul de solemnitate, distingem forme solemne şi forme ordinare (cu titlu probatoriu şi publicitare). În cazul formelor solemne sau autentice, existenţa valabilă a actului juridic şi producerea efectelor juridice este condiţionată de îndeplinirea unei solemnităţi mai mult sau mai puţin evidentă. Solemnitatea actului (scris) este marcată de acţiunea unui reprezentant al forţei publice (de ex. notarul), în exerciţiul funcţiei sale. Formele ordinare sunt simplificate, în

15


sensul că nu este necesară îndeplinirea unei solemnităţi, putând fi întocmite cu titlu probatoriu sau cu titlu de publicitate. In primul caz, situaţia juridică sau raportul juridic există şi produce efecte juridice în lipsa oricărei formalităţi, dar este necesară îndeplinirea unor cerinţe formale ( forma scrisă) pentru cazul în care intervine contestarea. Formele cerute cu titlu de publicitate au în vedere opozabilitatea situaţiei/actului juridic terţilor. Este cazul actelor de stare civilă, actelor juridice în materia funciară, deciziilor judecătoreşti, actelor de legislaţie etc. După importanţa lor juridică, distingem forme substanţiale şi forme nesubstanţiale. In primul caz, respectarea cerinţei de formă condiţionează validitatea actului juridic (ex.: celebrarea publică a căsătoriei), nerespectarea acesteia având ca efect nulitatea actului, lucru care nu intervine în cel în cel de-al doilea caz. .

Rezumat 1. Dreptul reprezintă un fenomen social complex, caracterizat printr-o serie de trăsături esenţiale ce rezultă din factorii care îi configurează existenţa şi anume: esenţa economică, datorită determinării sale de către condiţiile vieţii materiale; esenţa social-politică, datorită faptului că este expresia intereselor fundamentale şi generale ale societăţii; esenţa normativă, pentru că el reprezintă o manifestare de voinţă ridicată la rangul de lege. 2. De regulă, termenul drept este utilizat cu următoarele accepţiuni: a. drept ca totalitate a regulilor de conduită legiferate, adică totalitatea

normelor juridice care

transformă nevoile de organizare ale societăţii în reguli obligatorii de comportament. Acest drept reglementar se mai numeşte şi drept obiectiv. b.

prin drept se poate înţelege consecinţa ce derivă din dreptul pozitiv asupra persoanelor, facultatea, prerogativele, obligaţiile ce revin persoanelor, pe care îl denumim drept subiectiv.

c.

un alt sens al termenului drept îl reprezintă şi dreptul ca ştiinţă sau ştiinţa dreptului, ca activitate de cercetare a fenomenului juridic de ansamblu. Obiectul ştiinţei dreptului îl constituie pe de o parte normele juridice, legile adoptate de puterea publică, dar şi nevoile sociale care pretind această reglementare, pe de altă parte.

d. într-un context dinamic, privind procesele de elaborare şi aplicare a normelor juridice, dreptul mai este abordat ca tehnică şi artă. 3. În literatura de specialitate actuală, dreptul este definit ca ”ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman, în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărarea drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale“. 4. În opinia noastră, dreptul reprezintă sistemul regulilor juridice cu caracter general şi obligatoriu, elaborate, instituite sau recunoscute de stat cu scopul de a reglementa relaţiile sociale şi de a le garanta şi a căror respectare este asigurată, la nevoie, prin folosirea coerciţiei statale.

16


5. Dreptul prezintă următoarele caractere: un caracter normativ, reglementând relaţiile sociale dintre oameni; un caracter general şi permanent; un caracter obligatoriu şi sancţionator. 6. Modalităţile de apariţie ale dreptului constau în: păstrarea unor vechi reguli gentilice de conduită, dar cu un scop nou, şi formarea regulilor juridice prin soluţiile date de către judecători cu ocazia soluţionării proceselor. 7. Tipurile istorice de drept cuprind: dreptul sclavagist; dreptul feudal; dreptul burghez; dreptul socialist, iar după unii autori acestea sunt: dreptul incipient (al comunei primitive), dreptul antic (în cadrul căruia intră mai multe grupe: dreptul oriental, dreptul greco-roman), dreptul medieval (cu grupa dreptului romano-germanic, sistemul common-law şi sistemele religioase de drept), dreptul modern (specific începutului capitalismului) şi dreptul contemporan. Între tipurile istorice de drept nu se poate face însă o diferenţiere netă datorită faptului că între ele există elemente de continuitate, constante ale dreptului. 8. În literatura juridică, forma dreptului mai este denumită “izvor (formal) de drept”. Sub aspectul evoluţie lor istorice se cunosc mai multe forme principale de exprimare a voinţei sociale devenită regulă de drept, şi anume: obiceiul juridic, precedentul judiciar şi actul normativ. În anumite condiţii, regula de conduită ( norma) poate fi exprimată şi sub alte forme, ca de exemplu contractul normativ şi, în mod cu totul excepţional, poate fi formulată de doctrina (literatura) juridică.

Teste de autoevaluare

1. Precizaţi accepţiunile noţiunii de drept şi analizaţi interdependenţele dintre acestea. 2. Prezentaţi modalităţile istorice de apariţie a dreptului. 3. Care sunt tipurile istorice de drept şi principalele caracteristici ale acestora? 4. Arătaţi care sunt principalele modalităţi de formare a dreptului contemporan. 5. Precizaţi în ce constă conţinutul dreptului şi care sunt formele dreptului.

17


UNITATEA DE STUDIU 2 STATUL ŞI DREPTUL Structura unităţii: 2.1 Conceptul de stat şi apariţia statului 2.2 Funcţiile, rolul şi scopul statului 2.3 Elementele componente ale statului Obiectiv fundamental:



înţelegerea conceptului de stat şi a raporturilor care apar între acesta şi drept;

Obiective operaţionale:



să definească conceptul de stat şi să precizeze în modalităţile de apariţie a statului;



să precizeze funcţiile şi rolul statului, precum şi implicaţiile acestora în drept;



să identifice elementele componente ale statului;



să analizeze conţinutul juridic al elementelor statului;



să formuleze opinii privitoare la necesitatea şi cauzele apariţiei statului, precum şi cu

privire la interrelaţiile stabilite între stat şi drept;

Termeni cheie: stat, organizare prestatală, funcţiile şi rolul statului, populaţie, teritoriu naţional, suveranitate





18


2.1 Conceptul de stat şi apariţia statului Forma modernă de organizare a societăţii este reprezentată de stat. În literatura de specialitate, statul este considerat ca o formă de organizare sau o instituţie prin care se exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu, de către un grup organizat de persoane care îşi impun voinţa şi interesele asupra membrilor societăţii. În acest sens, statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii, putând fi definit ca o organizaţie politică, formată din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anumit teritoriu care sunt învestiţi cu atribuţii de putere, constând în posibilitatea de a lua decizii obligatorii, concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului care pot fi aduse la îndeplinire cu ajutorul forţei de constrângere a statului. Într-o exprimare sintetică, statul este sistemul organizaţional reglementat juridic ce realizează în mod suveran conducerea unei societăţi. Aprecierile de mai sus reliefează strânsa legătură care se manifestă între cele două fenomene sociale complexe: statul şi dreptul. Corelaţia dintre acestea două este una de natură obiectivă şi este dată de procesul apariţiei şi evoluţiei lor în plan istoric, cauzele apariţiei şi configurării acestora fiind în mare parte comune. Altfel spus, statul se formează având la bază „puterea” dreptului, iar dreptul apare ulterior ca rezultat al activităţilor statului, condiţionându-se reciproc. În plan etimologic, termenul "stat" provine din latinescul "status" exprimând iniţial "stabilitatea" relativă a unui proces. În timp, "statusul" roman este asociat cu alţi termeni şi primeşte o semnificaţie politică în sintagme precum "status civis" (starea guvernării cetăţii), "status rei romane" (starea lucrurilor romane) sau "status rei publicae" (starea lucrurilor publice). Se consideră că sensul actual al cuvântului "status" a fost introdus în literatură de către Nicolo Machiavelli, în lucrarea "Il Principe", în care acesta afirma că "Toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au putere asupra oamenilor au fost şi sunt fie republici, fie principate". Deşi în accepţiunea iniţială acordată termenului stat se avea în vedere o legătură strânsă între acesta şi persoana principelui, puterea politică fiind astfel personalizată, trebuie remarcat că, începând din acest punct, termenul "stat" desemnează instituţia organizării într-o anumită formă a societăţii. Apariţia statului în sens cronologic diferă de la o societate la alta, dar ca proces istoric aceasta are loc în perioada de trecere de la societatea gentilică la cea sclavagistă. Evoluţiile socialeconomice specifice acestor perioade istorice au determinat în mod obiectiv insuficienţa unor forme de organizare precum ginta, fratria sau tribul. Între principalii factori care au stat la baza procesului apariţiei statului regăsim: 

dezvoltarea de ansamblu a societăţii în plan economic, social, organizatoric şi politic.

Trecerea de la triburi la uniunea de triburi şi tendinţa acestora de constituire în popoare a determinat un cadru politic superior – statul;

19




stabilizarea populaţiilor în anumite zone, care a impus existenţa şi apărarea unui

teritoriu şi în strânsă legătură cu acestea, existenţa unei instituţii politice adecvate, concretizate în stat; 

apariţia proprietăţii private, diviziunea socială a muncii şi apariţia/schimbul

plusprodusului a determinat de asemenea apariţia unor instituţii politice care să reglementeze relaţiile specifice dintre producători, consumatori, membrii societăţii etc. Toate aceste modificări şi transformări pe care le-a cunoscut societatea au impus apariţia unui organism articulat de instituţii specializate care şi-au găsit exprimarea în stat, prin încredinţarea către anumite persoane a unor funcţii de organizare, apărare şi conducere socială. Aşa cum precizează şi Leon Duguit, “statul este pur şi simplu produsul unei diferenţieri naturale, uneori prea simple, alteori prea complexe între oameni, unii aparţinând aceluiaşi grup social, de unde rezultă ceea ce se numeşte puterea politică”5. Accepţiunile termenului stat sunt astăzi multiple. Prin noţiunea de stat desemnăm puterea centrală raportată la colectivităţile locale (regiuni, departamente, oraşe), desemnăm pe guvernanţi spre a-i diferenţia de guvernaţi, evocăm puterile publice în ansamblul lor. În mod similar, statul ca noţiune poate desemna o societate civilă organizată, cu un guvernământ autonom (de exemplu, statul francez, statul român, statul german etc.). În acest sens, se afirmă că statul reprezintă armătura juridică a unui fenomen sociologic6. Ca organizare politică a puterii, statul apare drept un sistem articulat de instituţii sau organe investite cu autoritate prin care se realizează o ordine socială. Într-o asemenea accepţiune, statul presupune constituirea (instituirea) forţei publice - aparat specializat în asigurarea ordinii sociale şi în care dispune de posibilitatea constrângerii (de aici identificarea statului cu "puterea publică") şi pe această bază, instituţionalizarea puterii politice. Pe baza celor enunţate se pot contura două accepţiuni ale statului, una generică şi una specifică, adică un sens larg şi un sens restrâns. În sens larg, statul este "organizarea politică a societăţii, deci a unei populaţii în limitele unui teritoriu istoric recunoscut de comunitatea internaţională, în care puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă pentru asigurarea prosperităţii fiecăruia şi a Binelui Comun, pentru înnobilarea fiinţei umane prin valorile perene ale culturii şi civilizaţiei"7. În sens restrâns, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea, adică aparatul prin care se realizează direcţionarea societăţii, care deţine în acest scop monopolul creării şi aplicării dreptului. În altă viziune, conceptul de "stat" poate avea o accepţiune istorico-geografică şi una politico-juridică.

5

Leon Duguit, Traité de droit constitutionnel, vol. I, Paris, p. VII-VII G. Vrabie, S. Popescu, op.cit., p. 184 7 A. Iorgovan, Drept constituţional si instituţii politice, Editura Galeriile J.L.Calderon, Bucureşti, 1994, p. 140 6

20


Accepţiunea sau sensul istorico-geografic vizează populaţia organizată pe un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere, precum şi relaţiile economice, politice, culturale, juridice, etc. ale acesteia. Sensul este larg şi este aproape sinonim cu termenul "ţară", "patrie". Această accepţiune prezintă ca elemente definitorii: populaţia, organizarea politică a populaţiei şi teritoriul delimitat prin frontiere. Accepţiunea sau sensul politico-juridic este mai restrâns ca sferă, însă mai precis, prin stat se înţelege organizaţia politică de pe un anumit teritoriu, formată din totalitatea organelor, mecanismelor sau instituţiilor autorităţii publice prin intermediul cărora se realizează conducerea generală a societăţii. Această accepţiune, care surprinde doar o latură a sensului juridic, indică utilizarea unor termeni diferiţi precum: putere de stat, putere publică, autoritate publică, forţă publică, aparat de stat, organisme ale statului, regim politic al statului. Doctrina modernă asupra statului pleacă de la tezele contractului social, a drepturilor naturale ale omului şi a separaţiei puterilor. Definirea statului trebuie să cuprindă indisolubil referiri la libertatea şi demnitatea umană. Statul nu este o suprastructură, nu se află deasupra societăţii, el este chiar societatea însăşi. Rezultă de aici trei elemente fundamentale ce definesc statul, şi anume: teritoriul, populaţia şi puterea politică sau puterea de stat ori suveranitatea, fără ca aceasta să însemne că statul este acelaşi oricând şi oriunde. Statul nu există în general, nefiind un DAT, ci el este ceva concret şi există numai raportându-ne la aceste trei elemente definitorii şi concomitente. Statul nu trebuie înţeles ca un scop în sine, ci ca un mijloc pentru înfăptuirea puterii suverane a poporului, putere care trebuie orientată spre apărarea şi dezvoltarea valorilor fundamentale ale unei societăţi. Statul a apărut pe o anumită treaptă a evoluţiei şi dezvoltării societăţii. Apariţia sa a fost precedată de o lungă perioadă de dezvoltare lentă a forţelor de producţie în cadrul comunei primitive, ca primă formă de manifestare a unei orânduiri sociale, de evoluţia formelor de conducere socială, de structurare a acesteia, pentru că nu este de conceput existenţa unei colectivităţi fără o formă anume de organizare şi de conducere. Orânduirea comunei primitive nu a cunoscut organizarea statală datorită nivelului extrem de slab dezvoltat al relaţiilor şi al forţelor de producţie. Fără a intra în amănunte asupra primelor forme de evoluţie a organizării sociale, asupra cărora ştiinţa istorică, în primul rând, a emis mai multe ipoteze, ginta ne apare, în demersul istoric, ca o comunitate mai mare sau mai restrânsă de persoane, toţi membrii săi participând în comun, la producţie şi la consum8. Uneltele de muncă, tehnica utilizată fiind destul de primitive, realizarea mijloacelor de trai minimale, de supravieţuire, nu era posibilă decât printr-o participare globală a colectivităţii. Munca în comun şi repartiţia comună, egalitară a produselor au dus la crearea şi menţinerea proprietăţii comune asupra mijloacelor de producţie. Totul aparţine tuturor, însă lupta 8

Vezi pentru detalii, Dumitru Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, pp.20-21 21


pentru supravieţuire a dus la crearea şi a proprietăţii individuale asupra unor unelte şi arme. Ginta s-a constituit pe criteriul rudeniei, al filiaţiunii. Un alt element de legătură al membrilor gintei era teritoriul pe care coexistau membrii colectivităţii. Datorită faptului că la începutul existenţei gintei relaţiile de căsătorie nu aveau o recunoaştere în cadrul comunităţii, rudenia se stabilea după mamă. Acest fenomen a dus la crearea mai întâi a gintei matriarhale. Evoluţia cantitativă, dar şi calitativă a gintei matriarhale, sporirea nevoilor colectivităţii, conştientizarea membrilor gintei, manifestarea individualismului şi a personalităţii membrilor săi au dus la înlocuirea gintei matriarhale cu ginta patriarhală, unde întâietatea aparţine bărbatului, iar descendenţa se stabileşte după acesta. Apare astfel familia patriarhală, în cadrul căreia copiii îl moştenesc pe tată, ca descendenţi ai acestuia. Conducerea gintei, în privinţa vieţii economico-militare, sociale este încredinţată unui organism obştesc. Membrii adulţi ai gintei reprezintă organul cel mai înalt de conducere şi decizie, iar conducerea curentă este încredinţată unui şef ales. Autoritatea organelor de conducere ale gintei era de natură morală, religioasă, părintească şi nu exista un aparat specializat care să poată lua măsuri de constrângere. Obiceiurile reprezentau, de asemenea, un alt punct de referinţă în activitatea colectivităţii. Cu timpul, însă, dezvoltându-se viaţa economică şi spirituală a societăţii, dar şi numărul membrilor societăţii, oamenii încep să constate că, deşi ei sunt egali în drepturi şi obligaţii, sunt inegali în posibilităţi fizice şi intelectuale, că unii sunt mai dotaţi nativ, au mai multă putere de înţelegere şi de muncă faţă de alţii. Comuna primitivă începe să se descompună, omul începe să devină producător al unor bunuri necesare traiului diversificat. Are loc descoperirea fierului şi sunt create uneltele din acest metal, se dezvoltă noi îndeletniciri. Apar astfel preocupări noi, se trece de la organizarea pe considerente de rudenie, la organizarea pe criterii de apartenenţă la anumite profesii, apar comunităţile săteşti sau obştile săteşti. Proprietatea asupra pământului, principalul mijloc de producţie, este menţinută atât ca o proprietate a comunităţii, cât şi ca proprietate individuală. Se declanşează o serie de războaie de acaparare a bogăţiilor altor colectivităţi, fie prin deposedarea acestora pur şi simplu, fie prin alungarea acestor colectivităţi de pe teritoriile respective, iar uneori prin aducerea populaţiei băştinaşe în stare de sclavie şi supunerea acesteia la munci brute, înjositoare. Pe cale de consecinţă, se impune în acelaşi timp schimbarea formei de organizare a societăţii, găsirea unor noi modalităţi de organizare a vieţii sociale, impunerea unor reguli de comportament obligatoriu pentru toţi membrii colectivităţii. Apar astfel structuri instituţionale necunoscute până acum, şi anume organe de constrângere. Această formă de organizare a societăţii este statul. Apariţia statului a cunoscut o diversitate de căi şi ritmuri de evoluţie în funcţie de condiţiile istorice concrete în care s-a produs şi de stadiul de dezvoltare al societăţii respective.

22


Astfel, în Orientul Antic – Egipt, India, China, Babilon se evidenţiază primele organizaţii statale. Acest fapt are la bază nevoia de a face faţă unor cerinţe ample de dezvoltare a agriculturii întemeiată pe irigaţie, introducerea prelucrării aramei şi a bronzului. Cu toate acestea, ele rămân tributare unor forţe de producţie modeste, menţinându-se încă o serie de relaţii din perioada descompunerii comunei primitive şi păstrându-se caracterul patriarhal al societăţii, locul principal revenind încă obştilor săteşti. Proprietarul pământului rămâne statul, personificat prin monarhul absolut, obştile săteşti rămân uzufructuare ale pământului în schimbul plăţii unui tribut, al unor prestaţii în natură către Stat. O altă cale de apariţie a organizării statale o reprezintă statele greco-romane, care, constituindu-se mai târziu decât cele din Orientul Antic şi în condiţii îmbunătăţite de dezvoltare economică, precum prelucrarea avansată a fierului, practicarea agriculturii prin folosirea plugului cu brăzdar de fier, creşterea animalelor, dezvoltarea multiplelor meserii, sunt caracterizate şi prin prezenţa masivă a sclavilor ca principală forţă de muncă. Pământul se afla aproape în exclusivitate în proprietate privată, iar calitatea de proprietar de pământ le conferea persoanelor calitatea de cetăţean al cetăţii. Apar astfel state-cetăţi (polisuri) care, pentru a fi mai puternice, au început treptat să se unească. În ţara noastră, procesul destrămării comunei primitive a început şi s-a accelerat în perioada de trecere de la neolitic la epoca metalelor, respectiv către epoca bronzului, în contextul primei mari diviziuni a muncii9. Organizarea tribală a societăţii se caracterizează prin existenţa Adunării poporului, a unui Sfat al bătrânilor, precum şi a unui conducător militar, caracteristici întâlnite şi la alte popoare. Perioada aceasta de început, denumită în istoria omenirii perioada "democraţiei militare", se impune odată cu descoperirea şi prelucrarea fierului şi se caracterizează prin războaie de jaf şi cotropire, care duc la îmbogăţirea unei anumite părţi a populaţiei ce va forma aristocraţia gentilico-tribală. Astfel, uniunea tribală a lui Dromichete apărută la sfârşitul sec. IV î. Hr. precum şi a lui Oroles, Ribobostos şi alţii, apărute în sec. III î. Hr. sunt primele forme cu organizare proprie care preced apariţia statului10. La începutul sec. I î. Hr, se constituie o puternică organizaţie statală sub conducerea lui Burebista, ce cuprindea cea mai mare parte a teritoriului actual al ţării noastre, stat care se va dezvolta şi consolida puternic în timpul regelui Decebal. 2.2 Funcţiile statului Statul nu este un scop în sine, el este un instrument pentru organizarea şi conducerea societăţii în serviciul acesteia, în conformitate cu orientarea (politică) majoritară la un moment dat. Potrivit unei asemenea viziuni, statul poate acţiona ca subiect de drept privat (actor, jucător), de pe poziţii egale cu celelalte subiecte de drept atunci când, de exemplu, încheie un contract 9

Dumitru Firoiu, op. cit., p. 16 23


(supus regulilor dreptului civil sau comercial), dar acţionează ca putere suverană (autoritate, arbitru) atunci când creează regulile juridice (vizând relaţii de tip administrativ, penal, valutarfinanciare, vamale etc.). Rolul statului diferă de la epocă la epocă şi de la societate la societate în funcţie de valorile specifice, constituind obiect de studiu şi analiză pentru majoritatea marilor gânditori ai lumii. Astfel, Montesquieu a explicat pe larg rolul statului în apărarea şi garantarea libertăţii politice. J.J. Rousseau11 definea guvernământul prin sintagma exercitare legitimă a puterii executive şi afirma că rolul statului este acela de a asigura un raport corespunzător între autoritatea publică şi cetăţeni. Sintetic, statul are rolul de a apăra interesul general al cetăţenilor şi al fiecărui individ în parte. Totodată, statul are îndatorirea de “a face legi bune”. J.J. Rousseau arată în Contractul Social că statul are menirea de asigura democraţia şi justiţia, sistem ce duce la respectarea drepturilor omului. Rolul şi scopul statului, diferit apreciate sub impactul diferitelor doctrine manifestate în timp (liberalism, intervenţionism etc.) se realizează prin îndeplinirea funcţiilor sale care pot fi interne şi externe. În cadrul funcţiilor interne distingem funcţia politico-juridică ce constă în elaborarea şi aplicarea de norme juridice şi cea social-economică, care vizează protejarea anumitor categorii sociale, reglementarea relaţiilor din domeniul economic în scopul atingerii unor obiective specifice, garantarea stabilităţii politice şi sociale, contribuirea la progresul economic, tehnic şi uman precum şi cu un rol cultural, educativ, sportiv etc. Măsura implicării statului în societate şi în economie în cadrul îndeplinirii funcţiei socialeconomice este percepută diferit după cum avem de-a face cu o guvernare de orientare liberală, aceasta promovând ideea de economie de piaţă liberă, fără imixtiuni statale şi în care primează iniţiativa individuală sau cu una de tip social-democrat, care promovează ideea de economie „socială” de piaţă, statul urmând să intervină atât legislativ, cât şi material pentru asigurarea bunăstării pentru toţi (statul providenţă, welfare state). Deşi este în general acceptată ideea că statul intervine în economie pentru a redistribui mai echitabil veniturile în societate, pentru a produce bunuri şi servicii publice şi a corecta externalităţile, există numeroase controverse privind măsura în care ar trebui să se implice statul şi ce alte responsabilităţi ar mai trebui să îşi asume. În unele opinii se consideră că “statul atotputernic” este o problemă, intervenind mult prea mult. Alteori se consideră că sectorul de stat este neglijat şi că ar trebui avut în vedere mai mult. Potrivit concepţiei liberale, statul modern trebuie să acţioneze pe baza principiului nonintervenţiei în treburile private. Individul este componenta fundamentală a societăţii şi el este capabil de iniţiative care să ducă la dezvoltarea societăţii. Liberalii conservatori afirmă că rolul statului în economie ar trebui să fie limitat. Ei consideră că prin intervenţia statului libertatea economică şi politică ar fi subminate. În plus, 10 11

idem, pp. 21-23 Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, 1993, p. 103-106 24


reprezentanţii liberalismului pun la îndoială capacitatea statului de a rezolva problemele economice sau sociale. Ca urmare, statul ar trebui să se rezume numai la un minim de activităţi, care nu pot fi lăsate în seama iniţiativei private (aşa-numitele sarcini tradiţionale: justiţie, ordine internă, apărare, relaţii diplomatice), fără a interveni în activităţi economice. Ei subliniază modul deficitar de funcţionare a birocraţiei, dificultatea de a controla organizaţiile guvernamentale uriaşe, problemele de ordin politic care pot să apară şi dificultatea de a aprecia dacă un program guvernamental a fost eficient sau nu. Datorită tuturor acestor consideraţii, argumentează ei, rolul statului în economie ar trebui să fie strict limitat. Cu toate acestea, realităţile sociale şi economice, cu precădere cele care au urmat crizei economice din 1929-1933, au impus în mod obiectiv o mai largă implicare a statului, îndeosebi în plan economic şi al protecţiei sociale, ceea ce a corespuns unei amplificări a funcţiilor statului. În acest context, adepţii doctrinei intervenţionist-statale au pus la îndoială capacitatea pieţei de a rezolva problemele apărute (criză, şomaj, inflaţie etc.). Ei scot în evidenţă disfuncţionalităţile pieţei şi cer statului să intervină pentru a le corecta. Statul poate şi trebuie, în această nouă viziune, să reglementeze şi să influenţeze activitatea economică din sectorul privat. În cadrul doctrinei intervenţionist-statale se manifestă o mai slabă preocupare în ceea ce priveşte efectele intervenţiei statului asupra libertăţii personale. Principiul non-intervenţiei statului în treburile private, esenţial pentru exercitarea neîngrădită a liberei iniţiative, nu exclude, ci presupune exercitarea de către stat a unor funcţii şi îndeplinirea unor obligaţii şi activităţi care să faciliteze promovarea liberei iniţiative, să apere, să garanteze şi să promoveze drepturile şi libertăţile cetăţenilor, să combată fenomenele antisociale, crima organizată şi să asigure climatul corespunzător desfăşurării normale a relaţiilor sociale. Exercitarea funcţiilor statului are ca rezultat îndeplinirea rolului specific al acestuia, putând fi identificate mai multe aspecte ale rolului statului în societatea contemporană. Astfel, în plan intern, statul creează cadrul legal al activităţii economice (prin elaborarea legilor şi organizarea instituţiilor statale, asigurarea informaţiilor necesare funcţionării economiei, crearea sistemului monetar, definirea dreptului de proprietate etc.), produce bunuri publice (autostrăzi, căi de comunicaţie, apărarea naţională etc.), menţine competiţia (prin adoptarea unor legi antitrust, reglementarea monopolurilor naturale), redistribuie veniturile (pe calea impozitelor/taxelor şi a cheltuielilor publice reflectate în bugetele publice), corectează externalităţile12 (prin instituirea unor taxe cu scopul de a reduce efectele negative ale activităţilor economice, precum poluarea, acordarea de subvenţii pentru amplificarea efectelor pozitive, precum educaţia). Totodată, statul ia măsuri pentru stabilizarea economiei prin folosirea impozitelor, taxelor, cheltuielilor publice, bugetului de stat şi a masei monetare pentru a sprijini creşterea economică, pentru a controla inflaţia şi a reduce şomajul.

12

Externalităţile sunt efecte ale activităţilor economice resimţite de o “a treia parte”, costuri sau beneficii la nivelul unor persoane sau entităţi care nu sunt producătorii sau consumatorii direcţi ai diferitelor bunuri. 25


Statul are atribuţii importante şi în domeniul fiscalităţii, stabilind prin politica sa financiară tipurile de prelevări obligatorii, modalităţile concrete de aşezare şi percepere a impozitelor şi taxelor. De asemenea, statului îi revin răspunderi concrete pentru asigurarea unor servicii cum sunt educaţia, sănătatea, gospodărirea locală etc. Este cunoscut faptul că educaţia este o componentă a politicii economice de ansamblu, fiind considerată prin prisma costurilor sale ca o investiţie în resurse umane. Domenii ale tehnologiei de vârf obligă statul la derularea unor orientări strategice privind procesele educaţionale pe care le organizează şi le finanţează. Totodată, statul are importante răspunderi în planul protecţiei sociale. El trebuie să asigure combaterea şomajului, ajutorarea celor săraci, ocrotirea persoanelor handicapate etc. Tot statului îi revine obligaţia de a susţine financiar şi derula programe de reorientare şi ocupare a forţei de muncă, de instruire în noi domenii şi specializări a forţei de muncă disponibilizate. Statul asigură ordinea publică, combate şi previne fenomenele antisociale. Amploarea fenomenului infracţional, diversificarea şi internaţionalizarea faptelor antisociale obligă statul să-şi concentreze eforturile în direcţia limitării şi prevenirii lor. Un alt aspect al rolului statului priveşte promovarea drepturilor şi libertăţilor membrilor societăţii. Normele edictate de stat trebuie să vizeze în mod constant acest obiectiv. În plan extern, exercitarea funcţiilor statului şi îndeplinirea rolului acestuia implică participarea pe plan internaţional, în relaţiile cu alte state sau cu organizaţii internaţionale, atât pentru rezolvarea unor probleme proprii, cât şi a unor probleme generale ale umanităţii sau ale unor regiuni geografice. În acest context, statul încheie acorduri de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică, acorduri de împrumut, garantează credite ale unor instituţii şi agenţi economici, emite titluri de valoare pe pieţele financiare externe etc. Statornicirea şi dezvoltarea unor relaţii de bună vecinătate este o preocupare constantă a statelor moderne. Relaţiile contemporane dintre state implică o comportare prietenească, cooperarea în plan politic, economic şi cultural, liberalizarea formalităţilor privind circulaţia persoanelor. Apărarea ţării, ca funcţie a statului, priveşte în condiţiile actuale mai degrabă cooperarea politico-militară, descurajând tendinţele de confruntare şi acţiunile care sunt de natură să pericliteze securitatea şi stabilitatea unor ţări. 2.3 Elementele componente ale statului Potrivit cu sensul larg acordat noţiunii de stat, rezultă că organizarea acestuia are la bază trei elemente principale, în afara cărora el nu poate exista: populaţia, teritoriul şi puterea publică. Deşi în procesul de formare a statelor s-au manifestat influenţe particulare de ordin economic, istoric, politic etc., determinând existenţa unei diversităţi de state, fiecare stat în parte se

26


caracterizează prin cele trei elemente esenţiale, unanim recunoscute de către autorii de drept constituţional români şi străini13 .

2.3.1 Populaţia Abordarea statului nu se poate realiza în afara raportării la un aşa zis element „personal”, la populaţie, la o colectivitate umană, între membrii căreia s-au statornicit în timp şi se manifestă diverse legături: de rudenie, economice, culturale, spirituale etc. Populaţia reprezintă factorul uman atât sub aspectul totalităţii membrilor acelei comunităţi statale, cât şi al raporturilor economice, politice, cultural-spirituale, etnice ce stau la baza comunităţii respective, având un sens mai larg decât noţiunile de popor sau naţiune. Într-o abordare mai restrictivă, care porneşte de la ideea existenţei comuniunii de limbă, viaţa economică şi spirituală, valori etc., ansamblul de indivizi legaţi într-o asemenea manieră concretizează categoria de popor sau naţiune. Determinarea naţiunii ca element al statului are o deosebită importanţă, pentru că, în principiu, statul îşi exercită autoritatea statală asupra unei populaţii care se găseşte faţă de acesta în raport de cetăţenie, de legătură juridică permanentă cu statul în cauză, care o protejează juridic şi ale cărei interese le apără şi le reprezintă. În unele opinii14, în raport cu termenul de populaţie, care desemnează atât cetăţenii unui stat, cât şi străinii sau apatrizii aflaţi pe teritoriul acestuia, termenul de naţiune asigură o imagine mai bună, făcând trimitere la distinctibilitate şi permanenţă. În ştiinţele socio-umane se operează cu trei categorii pentru exprimarea principalelor forme de comunitate umană: societatea, prin care se desemnează populaţia sub aspectul ei relaţional şi instituţionalizat de pe un anumit teritoriu; poporul, caracterizat prin comunitate de limbă, viaţă şi activitate materială, etnicitate, factură psihică şi cultură; şi naţiunea - comunitatea modernă şi contemporană, care, pe lângă elementele specifice poporului, presupune ca suport spiritual conştiinţa naţională, iar ca suport material comunitatea de viaţă economică fundamentată pe economia de piaţă. Persoanele care locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sunt supuse aceleiaşi autorităţi politice pot avea faţă de aceasta fie calitatea de cetăţean, de membru al statului respectiv cu drepturi depline, fie calitatea de străin (persoană având o altă cetăţenie decât cea a statului pe teritoriul căruia se află), fie de apatrid (persoană fără nici o cetăţenie). Cetăţenia poate fi definită ca reprezentând situaţia juridică ce rezultă din apartenenţa unei persoane fizice la un stat determinat, caracterizată prin faptul că acesta are plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de Constituţie şi alte legi, inclusiv drepturile politice, obligaţia de fidelitate faţă de patrie şi cea de apărare a acesteia. Alţi autori15 definesc cetăţenia ca fiind acea calitate a persoanei fizice care exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la acel stat şi atribuind persoanei fizice 13

Vezi în acest sens G. Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1999, p. 60; de asemenea, I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001, pp. 162-163 14 Deleanu, Ion, op. cit., p. 163 15 I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, p. 155 27


posibilitatea de a fi titularul drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie şi alte legi. Legea română defineşte cetăţenia română ca “legătura şi apartenenţa unei persoane fizice la statul român”16. Cetăţenia se dobândeşte prin naştere sau prin naturalizare. În primul caz se iau în considerare următoarele principii: 

principiul jus sanguinis („prin legătura de sânge”), conform căruia copilul dobândeşte cetăţenia părinţilor indiferent de locul naşterii;



principiul jus soli („prin locul naşterii”), conform căruia copilul dobândeşte cetăţenia statului pe teritoriul căruia se naşte, indiferent de cetăţenia părinţilor. În cel de-al doilea caz, cetăţenia se obţine la cererea persoanei şi în baza unui act juridic al

autorităţilor statului care o acordă conform legii. Naturalizarea reprezintă, adesea, efectul căsătoriei sau al şederii prelungite (al rezidenţei) pe teritoriul unui stat. Renunţarea la cetăţenie este un drept al cetăţeanului şi intervine, de obicei, atunci când o persoană se stabileşte într-o ţară care nu acordă dublă cetăţenie. Acest act nu are efect asupra cetăţeniei celorlalţi membri ai familiei, aceştia având dreptul să o păstreze în continuare. Retragerea cetăţeniei reprezintă o sancţiune aplicată persoanei care a comis fapte grave împotriva statului a cărui cetăţenie o poartă sau care a obţinut cetăţenia în mod fraudulos. Acest mod de pierdere a cetăţeniei poate să intervină doar faţă de persoanele care au dobândit cetăţenia prin naturalizare, nu şi prin naştere. Ca element constitutiv al statului, populaţia se raportează şi la un anumit teritoriu pe care aceasta se află stabilizată şi în raport cu care dobândeşte anumite drepturi şi obligaţii juridice, morale, şi totodată manifestă interese juridice sau de altă natură.

2.3.2 Teritoriul Teritoriul de stat se prezintă ca un alt element constitutiv şi indispensabil al organizării moderne a societăţilor. Puterea publică reprezentată şi exercitată de autorităţile şi organele statului este spaţial limitată, numai asupra teritoriului naţional. Fără acest element, teritoriul, o colectivitate, oricât de numeroasă ar fi ea, nu ar constitui un stat. Astfel, triburile nomade se pot considera cel mult ca embrioane de stat şi nu ca adevărate state, fiindcă le lipseşte stabilitatea locuinţei, domiciliul, în condiţia stabilităţii regulilor juridice şi mai mult, unui stat care nu ar avea dominaţie asupra unui teritoriu determinat, i-ar lipsi autarhia, adică independenţa necesară spre a se putea impune colectivităţii. Altfel spus, teritoriul este cel care delimitează în spaţiu competenţa puterii statului, suveranitatea acestuia. Concret, teritoriul statului denumit şi teritoriul statal sau teritoriul naţional reprezintă porţiunea de pământ şi de ape, delimitate prin hotarele statului respectiv, pe care locuieşte în mod statornic poporul, naţiunea în cauză şi asupra căreia se exercită puterea de stat. 16

Legea nr. 21/01 martie 1991 modificată în decembrie 1999 şi publicată în M. Of. nr. 611 din 14 decembrie 1999 28


Teritoriul de stat este format din: 

teritoriul terestru ( solul şi subsolul);



teritoriul acvatic (apele interioare, marea teritorială, zona economică exclusivă şi

platoul continental); 

spaţiul aerian.

Limitele teritoriului de stat sunt determinate prin frontiere, care reprezintă linii reale sau imaginare trasate între diferite puncte ale globului pământesc pentru a delimita teritoriul unui stat. Frontierele unui stat pot fi naturale (orografice), adică stabilite prin intermediul formelor de relief şi artificiale, adică stabilite pe baza unor meridiane sau paralele (ex. frontiera dintre cele două state coreene este paralela 38 latitudine nordică). Din punct de vedere juridic, teritoriul este caracterizat prin două trăsături, şi anume: 

independenţa şi inalienabilitatea;



egalitatea.

Independenţa teritoriului evidenţiază limita în spaţiu faţă de care puterea suverană se manifestă în relaţiile cu alte state. În virtutea acestui caracter, în interiorul graniţelor statului este exclusă manifestarea de voinţă a oricărei alte autorităţi, cu excepţia celei naţionale. Prin inalienabilitatea teritoriului naţional înţelegem că nimeni nu poate să înstrăineze acest teritoriu către un alt stat, nici o forţă politică aflată la un moment dat la conducerea statului nu are acest drept de renunţare la teritoriu. Un astfel de act de înstrăinare, de cedare sub orice formă a unei părţi din teritoriu (de exemplu prin abandon, cesiune, vânzare sau pierdere prin prescripţie) este lovit de nulitate absolută, este "nul şi neavenit". Inalienabilitatea teritoriului naţional, aşa cum rezultă din reglementarea constituţională actuală, include trei aspecte: faptul că teritoriul României nu ar putea fi modificat fără a aduce atingere voinţei poporului care îl locuieşte, faptul că mici modificări ale frontierei de stat pot fi efectuate numai prin revizuirea Constituţiei şi faptul că este interzisă prin Constituţie orice măsură de natură să implice recunoaşterea în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune din teritoriul românesc. Prin egalitatea teritoriului se desemnează faptul că, pe întreg teritoriul naţional, normele juridice, drepturile şi libertăţile cetăţenilor se aplică în mod unitar, nediscriminatoriu, indiferent de apartenenţa persoanelor respective la o etnie, la un cult religios, de starea lor socială, nivelul de pregătire, sexul etc. Statul are asupra teritoriului o putere asemănătoare aceleia ce o exercită asupra populaţiei, adică o autoritate de ordine publică. Dreptul statului asupra teritoriului reprezintă manifestarea suveranităţii acestuia. Şi proprietarii unei părţi din teritoriu, particularii sunt supuşi legilor statului care reglementează limitele dreptului de proprietate, posibilitatea de expropriere în anumite condiţii şi numai pentru cauze de utilitate publică. În acelaşi timp, şi statul poate fi proprietar al unei părţi a teritoriului, constituind astfel proprietatea publică a statului, folosită de regulă pentru uzul public. La rândul său, această proprietate publică asupra unor părţi ale teritoriului, deci ceea

29


ce nu aparţine particularilor, ci aparţine proprietăţii publice, se regăseşte sub două forme, şi anume: 

domeniul privat al statului, care în anumite situaţii poate fi alienabil, deci poate fi înscris

în circuitul civil şi înstrăinat; 

domeniul public, care prin destinaţia sa este în afara comerţului, este inalienabil. În

această formă, domeniul public se manifestă asupra străzilor, plajelor, fluviilor etc., potrivit distincţiilor speciale din lege, aşa cum prevede Constituţia din 1991 şi Legea 213/1998. Alături de accepţiunea geografică, teritoriul are ca noţiune şi valenţe politice şi juridice. Astfel, teritoriul se relevă ca un factor care permite situarea statului în spaţiu, delimitându-l de alte state, teritoriul permite stabilirea legăturii de cetăţenie, determină limitele exercitării puterii publice, determinând în mod obiectiv organizarea şi structurarea puterii şi totodată se manifestă ca un simbol şi ca un factor de protecţie a ideii naţionale.

2.3.3 Puterea publică Existenţa şi manifestarea colectivităţii umane pe un anumit teritoriu, în mod organizat, nu poate avea loc în condiţii bune decât dacă asupra acesteia se manifestă forţa publică, puterea publică sau puterea de stat, care este forma oficială a puterii politice şi îşi are sorgintea în suveranitatea naţională. Se relevă în acest context şi legătura juridică care se naşte între indivizi şi stat, care sunt legaţi de o serie de drepturi şi îndatoriri reciproce determinate de o putere supremă unitară, care reprezintă tocmai subiectul ordinii juridice. Puterea de stat sau puterea publică are un caracter politic, vizează ansamblul nevoilor şi cerinţelor sociale, iar pentru realizarea ei este nevoie de existenţa unor agenţi specializaţi, precum şi de forme instituţionalizate de manifestare. Puterea de stat este suverană, unitară şi exclusivă. Ea este unică, emanând de la popor, aparţine acestuia, statul nefiind decât un reprezentant al poporului, forma de manifestare a puterii poporului. Nu există nici o contradicţie între faptul că puterea aparţine poporului care o încredinţează statului, iar acesta, la rândul său, în exercitarea puterii publice, ia anumite măsuri de constrângere tocmai asupra unor membri ai colectivităţii. Problema se poate rezolva prin considerarea şi valorificarea interesului colectivităţii, interes care este mai presus decât interesul fiecărui individ în parte. Complexitatea domeniilor în care puterea de stat se implică prin reglementări de comportament, prin recunoaşteri de drepturi sau limitarea acestora, dă naştere unei diversităţi de manifestări ale puterii publice, ale puterii de stat. În general, se recunoaşte existenţa a trei forme de manifestare a puterii publice, de separare a funcţiilor acestei puteri, şi anume puterea legiuitoare, puterea executivă şi puterea judecătorească.

Rezumat

30


1. În literatura de specialitate, statul este considerat drept acea formă de organizare sau instituţie prin care se exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu de către un grup organizat de persoane care îşi impun voinţa şi interesele asupra membrilor societăţii. Statul este un fenomen social complex, este principala instituţie politică a societăţii. 2. Accepţiunile termenului stat sunt foarte diversificate. Prin noţiunea de stat desemnăm puterea centrală raportată la colectivităţile locale (regiuni, departamente, oraşe), desemnăm pe guvernanţi spre a-i diferenţia de guvernaţi, evocăm puterile publice în ansamblul lor. Ca organizare politică a puterii, statul apare drept un sistem articulat de instituţii sau organe investite cu autoritate prin care se realizează o ordine socială. În sens larg, statul este „organizarea politică a societăţii, deci a unei populaţii în limitele unui teritoriu istoric recunoscut de comunitatea internaţională, în care puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă pentru asigurarea prosperităţii fiecăruia şi a Binelui Comun, pentru înnobilarea fiinţei umane prin valorile perene ale culturii şi civilizaţiei”. În sens restrâns, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea. 3.

Apariţia statului a cunoscut o diversitate de căi şi ritmuri de evoluţie în funcţie de condiţiile istorice concrete în care s-au produs şi de stadiul de dezvoltare al societăţii respective. Astfel, în Orientul Antic – Egipt, India, China, Babilon se evidenţiază primele organizaţii statale, iar mai târziu apar statele greco-romane.

4. Rolul şi scopul statului se realizează prin îndeplinirea funcţiilor sale care pot fi interne şi externe. În plan intern distingem funcţia politico-juridică ce constă în elaborarea şi aplicarea de norme juridice şi cea socialeconomică. În plan extern, exercitarea funcţiilor statului şi îndeplinirea rolului acestuia implică participarea pe plan internaţional, în relaţiile cu alte state sau cu organizaţii internaţionale, atât pentru rezolvarea unor probleme proprii, cât şi a unor probleme generale ale umanităţii sau ale unor regiuni geografice. 5. Fiecare stat în parte se caracterizează prin trei elemente esenţiale : un teritoriu, o naţiune şi o autoritate politică exclusivă sau suverană. Autorii de drept constituţional români şi străini operează cu următoarele noţiuni: un element personal – populaţia, naţiunea; un element material – teritoriul; un element formal – autoritatea politică exclusivă sau suveranitatea. 6. Populaţia reprezintă factorul uman atât sub aspectul totalităţii membrilor acelei comunităţi statale, cât şi al raporturilor economice, politice, cultural-spirituale, etnice ce stau la baza comunităţii respective. Persoanele care locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sunt supuse aceleiaşi autorităţi politice pot avea faţă de aceasta fie calitatea de cetăţean, de membru al statului respectiv cu drepturi depline, fie calitatea de străin (persoană având o altă cetăţenie decât cea a statului pe teritoriul căruia se află), fie de apatrid (persoană fără nici o cetăţenie). 7.

Teritoriul este elementul care delimitează în spaţiu competenţa puterii statului, suveranitatea acestuia. Teritoriul statului, denumit şi teritoriul statal sau teritoriul naţional reprezintă porţiunea de pământ şi de ape, delimitate prin hotarele statului respectiv, pe care locuieşte în mod statornic poporul, naţiunea în cauză şi asupra căreia se exercită puterea de stat.

8. Un alt element definitoriu al statului îl reprezintă forţa publică, puterea publică sau puterea de stat. Realizarea sa presupune crearea unui aparat specializat, a unor autorităţi (organe) ale statului.

Teste de autoevaluare 31


1. Precizaţi accepţiunile noţiunii de stat şi interdependenţele cu fenomenul dreptului 2. Prezentaţi modalităţile istorice de apariţie a statului 3. Comentaţi conţinutul funcţiilor statului în perioada modernă 4. Arătaţi care sunt elementele componente ale statului şi care este semnificaţia juridică acestora

32


UNITATEA DE STUDIU 3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI Structura unităţii: 3.1 Noţiunea de principii ale dreptului 3.2 Principiile fundamentale ale dreptului




cunoaşterea conceptului de principii generale ale dreptului, precum şi a raporturilor

dintre acestea şi normele juridice;




să definească conceptul de principii generale ale dreptului şi să precizeze în ce constă

importanţa acestora; 

să identifice raporturile de intercondiţionare care se manifestă între principiile

generale ale dreptului şi cele de ramură; 

să precizeze care sunt principiile fundamentale ale dreptului;



să reliefeze conţinutul principiilor fundamentale ale dreptului românesc;



să formuleze opinii privitoare la necesitatea principiilor generale ale dreptului şi la

evoluţia acestora; 


Termeni cheie: principiu general de drept, principiu de ramură, separaţia puterilor în stat, baze legale de funcţionare a statului, responsabilitate, libertate şi egalitate, echitate şi justiţie


33


3.1 Noţiunea de principii ale dreptului Noţiunea de principiu desemnează într-o viziune general acceptată o regulă fundamentală, o idee conducătoare, un element de bază, un punct de plecare, o convingere sau o lege de bază pe care se întemeiază o teorie, un sistem politic, economic, juridic etc. În planul dreptului, principiile desemnează regulile de bază, fundamentale, care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului, conturând conţinutul normelor juridice şi direcţiile de realizare a acestora. Prin conţinutul specific, principiile dreptului se relevă ca idei şi cerinţe fundamentale pentru întregul sistem de drept, formate pe baza convingerilor legiuitorului asupra cerinţelor obiective ale societăţii. La baza formării principiilor, considerând nu denumirea expresă acordată acestora, ci conţinutul exprimat, stau două elemente importante: tradiţia, statornicia în timp a unor reguli sau cerinţe după care s-au adoptat normele juridice, verificate ulterior cu valoare de eficienţă în viaţa societăţii (formulate ca valori fundamentale cum sunt de exemplu echitatea, justiţia, responsabilitatea sau libertatea), precum şi tendinţa continuă de inovaţie, de schimbare profundă (de adaptare la schimbările realităţii sociale). Prin natura şi finalităţile sale, dreptul aplicabil unei societăţi (ansamblul de norme juridice în vigoare la un moment dat), se compune din reguli de conduită care reglementează cele mai variate raporturi sociale, având ca urmare un pronunţat caracter eterogen. În acelaşi timp însă, factori cum sunt cauzalitatea comună a normelor juridice, formele comune de exprimare ale acestora, dar mai ales principiile fundamentale de drept imprimă sistemului de drept un caracter unitar şi coerent. Acţiunea principiilor fundamentale ale dreptului în sensul asigurării unităţii şi coerenţei sistemului de drept derivă tocmai din faptul că ele apar ca reguli de bază care stau la temelia sistemului drept al unei societăţi şi se regăsesc, în mod specific în ramurile juridice care compun dreptul, precum şi în normele juridice care alcătuiesc acele ramuri. Utilitatea principiilor fundamentale ale dreptului nu poate fi apreciată decât pe baza rezultatelor practice ale acestora, ceea ce are două consecinţe importante: pe de o parte, principiile fundamentale ale dreptului reflectă un mare număr de cazuri concrete, iar pe de altă parte, formularea de principii este ulterioară promovării raporturilor juridice într-un anumit mod. Altfel spus, un principiu de drept nu poate fi formulat aprioric, speculativ, fără a ţine cont de caracteristicile concrete ale desfăşurării raporturilor juridice, neexistând principii de drept universal valabile, imuabile, care să se dovedească funcţionale pentru orice etapă istorică şi orice colectivitate socială. Un principiu general de drept se construieşte în timp, pe baza unei experienţe, a verificării practice a unor idei, concepte, puncte de vedere. Tocmai existenţa acestor idei şi concepte, a unor categorii juridice sau morale, a unor conduite de viaţă şi verificarea practică poate duce la elaborarea unui principiu. Aceste categorii şi concepte juridice sunt rezultatul comensurării acţiunilor omeneşti, raportat la sistemul de drept existent şi coroborat cu

34


idealurile de justiţie, de echitate şi morală ale societăţii. Nimic nu este mai păgubitor pentru o societate decât a lua dintr-un alt sistem de drept principii şi norme juridice ce nu îşi regăsesc aderenţa la idealurile societăţii noastre, ce nu au nimic comun cu preocuparea socială a acesteia, cu mentalitatea istorică a poporului. În procesul de creare a dreptului, de legiferare, aceste principii sunt luate în calcul pentru ca prin normele juridice ce se vor adopta să se răspundă la nevoile de viaţă, la cerinţele imediate şi de perspectivă ale societăţii. Respectând anumite principii consacrate ale dreptului, în procesul de legiferare se asigură unitatea, coerenţa, omogenitatea, continuitatea sistemului juridic. Renunţarea la anumite principii sau adoptarea altora justificate numai prin ideea de nou poate fi păgubitoare, contrazicând elementul de tradiţie specific principiilor de drept (este cazul preluării, după anul 1948, din sistemul sovietic, a principiilor de organizare a vieţii societăţii româneşti, cu restrângerea exagerată a unor instituţii, concepte juridice tradiţionale, precum dreptul de proprietate privată, care s-au dovedit ca fiind străine de tradiţia şi gândirea poporului român, fiind abandonate pe parcurs, până la excludere). Rolul esenţial al principiilor dreptului îl reprezintă punerea de acord, corelarea sistemului juridic cu transformările sociale, afirmându-se în acest sens că "principiile dreptului au valoare explicativă, ele conţinând temeiurile existenţei, evoluţiei şi transformării dreptului". Sistemul juridic al unei societăţi se dezvoltă în strânsă corelare cu dezvoltarea însăşi a societăţii respective, iar principiile de drept nu fac altceva decât să creioneze linia călăuzitoare pentru acest sistem juridic. Pe baza acestor principii, legiuitorul se orientează către o anumită reglementare juridică, judecătorul în aplicarea dreptului are în vedere aceste principii, să aplice legea nu numai în litera ei, deci o interpretare "literală", dar şi în spiritul ei, al acelor concepte, idei ce s-au desprins în timp din raţiune, din logica societăţii, corespondenţa dreptului cu cerinţele şi valorile societăţii. Mai mult, în drept, principiile ţin loc, în cazuri determinate, de normă de reglementare, în cauzele civile şi comerciale judecătorul soluţionând cauza în temeiul principiilor generale de drept. Astfel, legea noastră civilă consacră cu valoare de principiu de drept: în art. 3 din Codul civil că "Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate". Principiile fundamentale se desprind din normele juridice. Unele dintre ele, cum este cel al legalităţii, se întâlnesc în toate ramurile de drept, cu formulări şi sferă de aplicabilitate distinctă, altele însă se regăsesc doar la nivelul unora, cum este cazul principiului separaţiei puterilor de stat (dreptul constituţional, administrativ, procesual penal şi procesual civil). În cadrul acestor principii un loc important îl ocupă principiile dreptului constituţional care prin valoarea şi forţa lor juridică se impun şi celorlalte ramuri de drept ca reguli orientative. La rândul lor şi ramurile de drept au şi ele principii proprii (oralitatea, publicitatea şi contradictorialitatea dezbaterii judiciare în procesul civil şi în procesul penal, consensualismul în dreptul civil), cu o aplicabilitate limitată şi deosebit de specifică.

35


Principiile de drept pot fi formulate direct prin norme (de exemplu, principiul egalităţii juridice a cetăţenilor în dreptul constituţional), în vreme ce altele se deduc prin interpretarea unor norme juridice (de exemplu, principiul revocabilităţii actelor administrative, cunoscut în dreptul administrativ). Spre deosebire de conceptele şi categoriile juridice, care servesc ca elemente de mijlocire a aplicării principiilor, principiile dau conţinut concret categoriilor juridice, asigurându-le funcţionalitatea. Între principiile fundamentale de drept şi normele juridice delimitarea se face potrivit raportului care există între întreg şi parte, potrivit căruia normele juridice se raportează în permanenţă la principii: 

normele juridice pozitive conţin şi descriu o mare parte din principiile dreptului;



principiile dreptului îşi asigură funcţionalitatea prin respectarea conduitei prescrise

prin normele juridice; 

normele juridice au o valoare explicativă mult mai restrânsă faţă de valoarea

explicativă a principiilor; 

principiile dreptului se deosebesc şi de axiome, maxime sau aforisme juridice, care

sunt mici sinteze cu un grad de cuprindere incomparabil mai mic decât al principiilor fundamentale. 3.2 Principiile fundamentale ale dreptului Din punct de vedere al conţinutului, principiile pot fi de inspiraţie filosofică, politică, socială (principiul separaţiei puterilor în stat, pluralismul politic, pluralismul formelor de proprietate) sau pot avea caracter preponderent tehnico-juridic (principiul legalităţii, al autorităţii lucrului judecat, derogarea legii speciale de la legea generală). Între principii există o ierarhizare, un raport de la general la particular. Cele mai importante şi cuprinzătoare principii, numite şi fundamentale, generale sau constituţionale se regăsesc înscrise sau pot fi deduse, de regulă, din actul fundamental, căpătând pe această cale forţă juridică superioară în raport cu celelalte acte normative şi cu ramurile de drept: separaţia puterilor, drepturile omului, pluralismul politic, democratismul puterii, eligibilitatea reprezentanţilor puterii etc. Alături de aceste principii există şi principii specifice unor ramuri de drept. Astfel, în dreptul civil acţionează cu putere de principiu regulile potrivit cu care nu se poate deroga prin convenţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, libertatea contractuală, oralitatea, contradictorialitatea şi publicitatea procesului civil, iar în dreptul penal acţionează principiile legalităţii incriminării şi al pedepsei. Evoluţia relaţiilor dintre state a dus la cristalizarea unor reguli cu valoare de principiu şi în dreptul internaţional public, dintre care amintim: principiul respectării tratatelor încheiate,

36


principiul reciprocităţii, soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor, principiul bunei vecinătăţi. Fiecare dintre principiile de mai sus sunt studiate de ştiinţele juridice de ramură.

3.2.1 Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului Statul este creator de drept dar, în acelaşi timp, cu ajutorul dreptului, statul îşi asigură baza legală, legitimitatea puterii şi funcţionării sale. Astfel, statul de drept sau de legalitate, nu poate fi privit decât prin existenţa unor norme juridice care să reglementeze funcţionarea atât a statului, a întregului său organism, cât şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Dar aceste norme juridice trebuie adoptate de statul care a cucerit puterea legal, are o legitimitate şi exercită această putere în concordanţă cu cerinţele legalităţii. În statul de drept, întinderea puterii trebuie compensată de scurtimea duratei, a mandatului celor ce o deţin, izvorul oricărei puteri politice sau civile trebuie să fie voinţa suverană a poporului, iar aceasta trebuie să-şi găsească formule juridice potrivite de exprimare, în aşa fel încât puterea poporului să poată funcţiona în mod real ca o democraţie. Acest lucru presupune ca prin norme juridice să se realizeze un echilibru al puterii, eliminându-se astfel posibilităţile încurajării abuzului, a unor decizii discreţionare de către anumite structuri de putere, un control reciproc între puterile statului, dar şi un control asupra statului din partea societăţii civile prin instituţia Avocatului poporului şi alte autorităţi anume create.

3.2.2 Principiul libertăţii şi egalităţii Limitele libertăţii de mişcare ale individului trebuie stabilite prin norme juridice, în aşa fel încât ele să corespundă idealului de viaţă al societăţii existent la un moment dat. Aceste garanţii limită ale libertăţii individului trebuie să fie nu numai teoretice, ci ele să poată fi apărate, să poată fi reprimat orice abuz de limitare sau de eliminare a acestor drepturi de către o structură sau alta a statului. Egalitatea oamenilor din punct de vedere juridic este naturală, toţi oamenii sunt egali în faţa legii, însă această egalitate este concretizată prin norme juridice. Egalitatea nu poate fi înţeleasă, exercitată, decât între oameni liberi. Nici normele juridice nu ar putea avea sens la un moment dat, dacă ele nu ar asigura libertatea persoanelor. Altfel spus, substanţa dreptului se află în libertate. Fiecare individ are dreptul la viaţă, la libertate, la siguranţa personală, la mişcare etc. Egalitatea şi libertatea duc la echilibrul vieţii, în capacitatea oamenilor de a se manifesta în plenitudinea fiinţei lor, de a acţiona fără restricţii în limitele nealterării egalităţii şi libertăţii celorlalţi. Libertatea şi egalitatea sunt strâns legate între ele, fiecare depinzând de cealaltă. Astfel, despre două persoane nu putem spune că sunt egale dacă una este liberă, iar cealaltă nu. Libertatea, considera Montesquieu, este "dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile", însă aceste legi la care ne raportăm trebuie să cuprindă idealurile de egalitate şi libertate ale umanităţii şi ale societăţii în cauză.

37


Libertatea este una singură, iar manifestarea ei are multiple variante: avem din acest punct de vedere o libertate a cuvântului, a convingerilor religioase, de alegere a unei profesii, a unui crez politic, libertate de mişcare etc. Libertatea în formele ei cele mai variate se manifestă prin recunoaşterea de către stat, prin lege, a unor drepturi, a unor garanţii. Dintotdeauna, omul a dorit să fie liber, iar limitele acestei libertăţi au cunoscut în timp restrângeri sau nemărginire, în raport cu condiţiile date de societatea respectivă, de regimul politic etc. Libertatea exprimată prin "drepturi" nu poate fi înţeleasă deplin fără existenţa în compensaţie a dreptului de proprietate, care reprezintă fundament al libertăţii şi siguranţei persoanei.

3.2.3 Principiul responsabilităţii Responsabilitatea este un fenomen social, ea reprezintă gradul de angajare al individului în cadrul societăţii, în procesul integrării acestuia în colectivitate. Responsabilitatea revine numai omului liber care are libertatea de a acţiona, de a raţiona şi de a-şi angaja conştient comportamentul, în orice domeniu al socialului. Perceperea rolului şi locului individului în cadrul societăţii presupune o angajare, o implicare mai mare sau mai restrânsă a acestuia în societate. Nu poate fi vorba de manifestare responsabilă atunci când persoana în cauză nu este conştientă de valoarea sa şi de valoarea celorlalţi. Totuşi, într-o asemenea situaţie nu este exclusă angajarea răspunderii pentru nesocotirea valorilor sociale perene consacrate în decursul timpului şi, mai mult, fiecare act al individului trebuie să presupună o comensurare a gradului de angajare şi o reprezentare psihică a implicaţiilor sale, deci, a rezultatelor demersului său. Ca atare, responsabilitatea se raportează pe de o parte la acţiunea angajantă a persoanei, iar pe de altă parte la sistemul normelor sociale consacrat, al normelor etice, religioase, politice şi juridice. "Responsabilitatea unui subiect nu decurge din proprietăţi care i-ar fi lui inerente, ci din situaţia în care se găseşte angajatul". Angajarea responsabilă a persoanei cunoaşte dimensiuni din ce în ce mai largi, pe măsură ce omul devine tot mai conştient de rolul său în societate, de interacţiunea umană într-un grup, de egalitatea şi echitatea ce trebuie să caracterizeze pe oameni şi nu în ultimul rând de sporirea gradului de cunoaştere şi de raţiune. În condiţiile legii, manifestarea neresponsabilă poate atrage o răspundere juridică în paralel cu alte genuri de răspundere, morală, politică. Spre exemplu, o persoană care îndeplineşte o funcţie de decizie şi a cărui obligaţie morală este să fie un exemplu pentru subordonaţi, săvârşeşte anumite fapte, nesocotind comandamentele morale, normele juridice, politice etc. Ca urmare a comportamentului său neresponsabil, acesta va fi supus unei răspunderi morale prin expunerea oprobiului subalternilor, a şefilor ierarhici, cât şi unei răspunderi juridice care se poate concretiza fie printr-o sancţiune disciplinară, fie chiar o răspundere juridică penală. Dacă acesta este şi angajat politic, ţinând seama că fiecare partid politic urmăreşte să fie cât mai "curat" în ochii electoratului, al publicului, persoana în cauză poate să fie exclusă din partid sau să i se aplice

38


alte măsuri specifice răspunderii politice. În acest mod, responsabilitatea neangajată poate conduce la răspunderea juridică, etică, politică.

3.2.4 Principiul echităţii şi justiţiei Cuvântul echitate desemnează dreptate, nepărtinire, cinste, omenie, justiţie (conform Dicţionarului explicativ al limbii române). Echitatea şi justiţia sunt într-o legătură desăvârşită, fiindcă una se explică prin cealaltă. Discuţiile purtate în timp asupra acestor noţiuni cu valoare de principiu de drept sunt nenumărate. Astfel, Cicero17 considera echitatea ca fiind un drept egal pentru toţi cetăţenii, iar Celsus apropia sensul echităţii de cel al dreptului, definindu-l pe acesta din urmă ca "o artă a binelui şi a echităţii"18. Principiul echităţii îşi găseşte aplicaţie atât în activitatea de legiferare, cât şi în activităţile concrete de aplicare a dreptului. Din principiul echităţii, deducem noţiunea de justiţie ca stare generală ideală a societăţii, pentru asigurarea fiecărui individ în parte şi pentru toţi, a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime ale oamenilor. Din acest punct de vedere, se poate trage concluzia că justiţia reprezintă unul din factorii esenţiali de consolidare a celor mai importante relaţii sociale, întrucât ea întruchipează virtutea morală fundamentală, menită a asigura armonia şi pacea socială, la a cărei realizare contribuie deopotrivă regulile religioase, morale, juridice. La romani, justiţia se fundamenta pe principiul moral al dreptului, acesta fiind la baza justiţiei, regula "honeste vivere" (a trăi cinstit, onest). Trecând peste o multitudine de idei, de concepte, de puncte de vedere exprimate de mari gânditori în decursul timpului, o concluzie este limpede: echitatea şi justiţia reprezintă comandamentul de ordine, echilibrul onestităţii, toleranţei şi respectul aproapelui, altfel spus, o victorie absolută asupra egoismului, o subordonare faţă de o ierarhie de valori. Pornind de la această enumerare a principiilor generale ale dreptului, se desprinde concluzia că pentru înţelegerea şi cunoaşterea unui sistem de drept, trebuie pornit întotdeauna de la principiile călăuzitoare ale acestui sistem. Aceste principii generale sunt foarte mult influenţate de condiţiile sociale, de transformările mai lente sau mai dinamice din societate. Nu trebuie însă uitat că în perioada contemporană legăturile dintre state, cooperarea acestora, cunoaşte o puternică dezvoltare, având loc interferenţe între normele juridice interne ale unui stat şi normele juridice ale altuia şi, în consecinţă, elaborarea ştiinţifică a principiilor dreptului nu mai poate fi realizată izolat, fără să se ţină seama de situaţia globală sau zonală în domeniul juridic şi social.

Rezumat

17 18

Giorgio del Vecchio, op. cit., p. 64 Nicolae Popa, op. cit., p. 126 39


1. Principiile de drept reprezintă acele idei călăuzitoare ce se regăsesc în conţinutul normelor juridice, constituind tocmai manifestarea convingerilor legiuitorului asupra cerinţelor obiective ale societăţii. Aceste convingeri conţin două elemente importante: tradiţia, statornicia în timp a unor reguli, precum şi tendinţa continuă de inovaţie, de schimbare profundă. Principiile fundamentale ale dreptului sunt tocmai acele reguli de bază ce stau la temelia sistemului de drept al unei societăţi şi se regăsesc, în mod specific în ramurile juridice care compun dreptul precum şi în normele juridice care alcătuiesc acele ramuri. 2. Principiile fundamentale se desprind din normele juridice. Unele din ele se întâlnesc în toate ramurile de drept, altele însă se regăsesc doar la nivelul unora indiferent de mărimea sferei de aplicabilitate, constituindu-se şi ca principii morale ale respectivelor ramuri de drept. La rândul lor şi ramurile de drept au şi ele principii proprii, cu o aplicabilitate limitată şi deosebit de specifică. Cunoaşterea principiilor are o importanţă deosebită în procesul de elaborare a dreptului asigurând unitatea şi coerenţa acesteia, respectiv a normelor şi actelor de reglementare, ca şi în aplicarea dreptului, inclusiv în interpretarea acestuia, mai ales atunci când lipsind reglementări detaliate ori existând lacune legislative, se recurge la ele pentru rezolvarea unei mari diversităţi de situaţii date spre soluţionare organelor de stat. 3. Între principiile fundamentale de drept şi normele juridice delimitarea se face potrivit raportului care există între întreg şi parte, potrivit căruia normele juridice se raportează în permanenţă la principii: normele juridice pozitive conţin şi descriu o mare parte din principiile dreptului; principiile dreptului îşi asigură funcţionalitatea prin respectarea conduitei prescrise prin normele juridice; normele juridice au o valoare explicativă mult mai restrânsă faţă de valoarea explicativă a principiilor; principiile dreptului se deosebesc şi de axiome, maxime sau aforisme juridice, care sunt mici sinteze cu un grad de cuprindere incomparabil mai mic decât al principiilor fundamentale. 4. Din punct de vedere al conţinutului, principiile pot fi de inspiraţie filosofică, politică, socială (principiul separaţiei puterilor în stat, pluralismul politic, pluralismul formelor de proprietate) sau pot avea caracter preponderent tehnico-juridic (principiul legalităţii, al autorităţii lucrului judecat, derogarea legii speciale de la legea generală). 5. Principiile fundamentale ale dreptului sunt: principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului; principiul libertăţii şi egalităţii; principiul responsabilităţii; principiul echităţii şi justiţiei.


1. Precizaţi în ce constă importanţa principiilor generale ale dreptului. 2. Caracterizaţi raporturile dintre principiile generale ale dreptului şi normele juridice. 3. Precizaţi în ce constă principiul libertăţii şi egalităţii. 4. Precizaţi care este conţinutul principiului responsabilităţii.

40


UNITATEA DE STUDIU 4 IZVOARELE DREPTULUI Structura unităţii: 4.1 Conceptul de izvor de drept 4.2 Sistemul izvoarelor dreptului contemporan 4.3 Caracterizarea izvoarelor dreptului românesc Obiective fundamentale:



cunoaşterea conceptului de izvor de drept şi a sistemului izvoarelor dreptului;




să definească conceptul de izvor de drept şi să precizeze în ce constă importanţa

acestuia pentru sistemul juridic; 

să identifice raporturile dintre izvoarele formale şi izvoarele materiale ale dreptului;



să precizeze care sunt principalele categorii de izvoare formale ale dreptului;



să analizeze principalele izvoare ale dreptului românesc;



să reliefeze importanţa ierarhizării izvoarelor dreptului;




Termeni cheie: izvor de drept, factori de configurare, cutumă, tratat, doctrină, jurisprudenţă, lege.

 Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor:115’

41


4.1 Conceptul de izvor de drept Pentru a deveni obligatorie pentru fiecare individ, cât şi pentru întreaga colectivitate umană, voinţa socială generală trebuie exprimată prin norme obligatorii care vor îmbrăca o anumită formă, denumită izvor de drept, motiv pentru care în literatura juridică se consideră, în general, că noţiunea de izvor şi cea de formă de exprimare a dreptului sunt sinonime. Izvorul (formal) de drept poate fi definit ca forma specifică care o îmbracă la un moment dat voinţa socială generală pentru a impune ca obligatorii anumite reguli în modul de desfăşurare a raporturilor sociale, determinată de modul de exprimare (exteriorizare) a regulilor juridice. Noţiunea de izvor de drept este folosită cu mai multe sensuri: a. După criteriul raportului dintre conţinut şi formă distingem între izvorul material şi izvorul formal (juridic) al dreptului. Primul reprezintă totalitatea condiţiilor vieţii materiale şi spirituale care determină apariţia unei reglementări sau totalitatea condiţiilor materiale de viaţă care determină conţinutul voinţei sociale generale (condiţii economice, sociale, politice, culturale, internaţionale etc.). Cel de-al doilea reprezintă forma pe care o îmbracă sau prin care se exteriorizează voinţa socială generală pentru a deveni obligatorie pentru individ şi colectivitate. La rândul ei, forma dreptului poate fi internă, adică ceea ce şi cum se exprimă reglementarea juridică şi externă, adică prin ce se exprimă reglementarea juridică (lege, decret, hotărâre, etc.). b. După caracterul sursei normative distingem izvoare directe (imediate) ale dreptului, adică forma de exprimare nemijlocită din care derivă norma (aşa cum sunt, de exemplu actele normative) şi izvoare indirecte sau mediate, necuprinse în acte normative, dar la care acestea din urmă fac trimitere incluzându-le într-o formă mijlocită în conţinutul lor (aşa cum sunt, de exemplu, obiceiul, regulile de convieţuire socială, etc.). c. După sursa de cunoaştere a dreptului, în sens istoric, distingem izvoare scrise (documente, inscripţii, etc.) şi izvoare nescrise precum sunt datele arheologice, diferite tradiţii orale, etc. 4.2 Sistemul izvoarelor dreptului românesc Existenţa mai multor forme de exprimare a dreptului se întâlneşte în toate societăţile organizate statal ca rezultat al varietăţii şi complexităţii relaţiilor sociale, a existenţei diferitelor categorii de organe ale statului constituite în sisteme ierarhice şi având diferite atribuţii de reglementare, cât şi a particularităţilor specifice fiecărui sistem de drept. În evoluţia lor istorică, tipurile de drept au adoptat diferite forme de exprimare a normelor acordând o importanţă diferită izvoarelor de drept. Sistemul izvoarelor dreptului român contemporan poate fi caracterizat sintetic din perspectiva izvoarelor astfel:

42


 constituie izvor principal de drept actele normative autorităţilor statului (ale puterii legislative şi ale celei executive), în cadrul cărora distingem pe de o parte legea, iar pe de altă parte actele normative subordonate legii;  pot fi izvoare mediate de drept actele normative ale diferitelor organizaţii, asociaţii, persoane juridice, cu caracter nestatal, privat;  există şi alte categorii de izvoare, cum este contractul normativ în mod cu totul excepţional, obiceiul juridic sau cutuma, precum şi regulile de convieţuire socială;  obiceiul juridic sau cutuma, ca şi regulile de convieţuire socială constituie numai în mod excepţional izvoare de drept şi numai atunci când legea face trimitere expresă la ele;  nu se recunoaşte practicii judiciare şi doctrinei juridice caracterul de izvor de drept. Totalitatea izvoarelor dreptului român contemporan se constituie ca un sistem unitar în care se cuprind o varietate de forme dispuse într-o anumită ordine şi ierarhie şi având mai multe trăsături. Astfel, în sistemul izvoarelor dreptului românesc există mai multe forme de exprimare ale dreptului, în cadrul cărora dreptul scris reprezintă forma principală şi determinată, a cărui unică modalitate de exprimare o constituie actul normativ cu multiplele sale avantaje: 

oferă posibilitatea exprimării precise şi concise a voinţei legiuitorului şi a regulilor de

conduită pe care le conţine, comparativ cu alte forme, ca, de exemplu, obiceiul juridic sau practica judiciară; 

facilitează subiectului de drept interesat cunoaşterea conţinutului reglementării,

uşurând conformarea corespunzătoare a acestuia în respectarea şi executarea normei, concomitent cu diminuarea posibilităţilor de arbitrar în interpretarea şi aplicarea legii; 

înlesneşte adaptarea rapidă a dreptului la nevoile de moment şi de perspectivă ale

societăţii, concomitent cu abrogarea actelor devenite necorespunzătoare, creându-se astfel un sistem de drept unitar, stabil şi omogen, în care se îmbină necesităţile permanente cu nevoi de moment, iar stabilitatea juridică cu dinamica legislativă; 

permite utilizarea celor mai variate forme şi tehnici moderne de elaborare,

sistematizare, interpretare şi aplicare a dreptului, bazate pe o metodologie unitară de tehnică legislativă; 

facilitează apărarea şi promovarea legalităţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;



se creează un sistem ordonat al izvoarelor de drept în funcţie de forţa juridică a

acestora, determinat în principal de categoria organelor emitente şi de poziţia lor ierarhică, sistem în care legea ocupă locul central, iar toate celelalte acte normative trebuie să i se conformeze; 

impune rolul hotărâtor al actelor normative ale statului în ierarhia izvoarelor

dreptului. În cele ce urmează vom face câteva aprecieri cu privire la izvoarele formale ale dreptului românesc. 43


În ce priveşte actele normative, noţiunea de lege se foloseşte în mod obişnuit în două accepţiuni. În sens strict juridic, restrâns, legea desemnează actul normativ al puterii legislative (Parlamentului) care reglementează cele mai importante raporturi sociale, se elaborează după o procedură specifică şi are forţă juridică superioară faţă de toate celelalte acte normative care se întemeiază pe ea (hotărâri, ordonanţe etc.). În terminologia politico-juridică noţiunea este folosită într-un sens mult mai larg, desemnând în mod generic orice normă de drept sau regulă cu caracter obligatoriu, juridic, provenind de la un organ de stat (acest sens include atât legile ca acte ale Parlamentului, cât şi alte acte normative subordonate: hotărâri, ordonanţe, decrete, ordine, decizii etc.). Pornind de la aceste accepţiuni date legii putem evidenţia şi principalele trăsături ale acesteia, îmbinând criteriile de ordin formal cu cele de ordin material. Legea emană, de regulă, de la puterea legislativă. Aceasta este reprezentată în ţara noastră, potrivit Constituţiei, de Parlament, ca unică autoritate legiuitoare. Parlamentul este compus din două camere, Senatul şi Camera Deputaţilor şi adoptă, potrivit art. 73 din Constituţie, legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Constituţia reprezintă cel mai important act normativ al unui stat sau legea fundamentală a acestuia, având caracter suprem, toate celelalte legi trebuind să fie conforme cu aceasta. Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. Prin lege organică se reglementează domenii mai importante de activitate, cum sunt: 

sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;



organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;



statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale

acestora; 

organizarea şi desfăşurarea referendumului;



organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;



regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război;



regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;



infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;



acordarea amnistiei sau a graţierii colective;



statutul funcţionarilor publici;



contenciosul administrativ;



organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor

judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; 

regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;



organizarea generală a învăţământului;



organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general

privind autonomia locală; 44




regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia



statutul minorităţilor naţionale din România;



regimul general al cultelor;



celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.

socială;

În mod similar, legea ordinară reglementează în domeniile nerezervate legilor ordinare, precum şi unele domenii pentru care Constituţia prevede expres reglementarea „prin lege”, în sensul că relaţiile sociale din acele domenii nu pot fi reglementate prin acte normative cu forţă juridică inferioară. Chiar dacă Guvernul, organ de vârf al puterii executive, poate emite ordonanţe în temeiul delegării legislative (art. 115 din Constituţie), în domenii rezervate legii, acestea trebuie supuse spre ratificare Parlamentului, ceea ce demonstrează că respectivele acte nu pot depăşi ca forţa juridică legea. De asemenea, Preşedintele României emite decrete, inclusiv cu caracter normativ, în realizarea atribuţiilor sale, dar aceste acte au o forţă juridică inferioară legii, faţă de care trebuie să se conformeze. În statele unitare există, de regulă, un singur organ legislativ, unicameral sau bicameral, pe când statele federale sau federative există, alături de organul legislativ federal sau unional, şi organe legiuitoare ale republicilor sau statelor componente şi ale căror acte normative trebuie să fie conforme cu legile federale (federative). În unele sisteme de drept, referendumul este considerat ca formă populară de adoptare a legilor ori de modificare a Constituţiei. Consacrarea şi recunoaşterea provenienţei legii de la unicul organ legiuitor având forţă juridică supremă este expresia organizării democratice şi exercitării în acelaşi mod a puterii publice în stat, a faptului că întreaga activitate normativă trebuie să se fondeze numai pe actele celui mai reprezentativ organ din stat şi care exprimă în modul cel mai direct voinţa întregii naţiuni. Legea reglementează în mod primar, originar cele mai importante relaţii sociale, ceea ce explică şi rolul ei în cadrul izvoarelor de drept. Într-adevăr, prin lege se consacră juridic sistemul politic al unei societăţi, modul de exercitare a puterii publice, forma şi structura statului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, proprietatea, organizarea autorităţilor statului, infracţiunile şi pedepsele etc. Normele generale pentru toate domeniile vieţii social-economice sunt stabilite prin lege şi nu prin acte subordonate şi derivate legii, precum hotărârile sau instrucţiunile. Reglementarea primară prin lege a relaţiilor sociale se explică prin faptul că legea poate reglementa orice raport social şi în orice modalitate, fără nici o îngrădire sau autorizare, Parlamentul fiind limitat în materia atribuţiilor legislative doar de prevederile constituţionale şi de actele internaţionale la care statul nostru este parte. Toate celelalte acte normative întemeiate pe lege sunt de natură secundară, derivată, având ca menire aplicarea normativă a domeniilor de reglementare rezervate legii sau intervenind în domenii nerezervate acesteia ori în care nu s-a recurs la o reglementare 45


primară legislativă, existând doar un cadru juridic mult prea general. Marea varietate de raporturi sociale şi diversitatea reglementărilor existente din acest motiv determină un conţinut diferit al legilor, ele putând fi clasificate după mai multe criterii. Legea se adoptă cu o anumită procedură, ceea ce face ca ea să se deosebească de toate actele normative, inclusiv ale organului legiuitor, ca de exemplu, hotărârile. De fapt şi de drept, sub aspect formal, procedura de adoptare este cea care poate diferenţia cel mai bine - mai ales din punct de vedere al forţei juridice - actele aceluiaşi organ, iar în cazul dat, procedura legislativă asigură legii, comparativ cu alte acte ale Parlamentului sau ale camerelor sale, forţă juridică superioară. Această procedură se compune din mai multe etape. O primă etapă o constituie procedura de adoptare a legii care cuprinde la rândul său mai multe faze în cadrul fiecărei camere şi anume: iniţiativa legislativă, avizarea proiectului legii, dezbaterea proiectului, votarea, trimiterea actului spre dezbatere şi votare celeilalte camere şi eventuala mediere a divergenţelor dacă acestea există în urma necorelării textelor normative. O a doua etapă vizează îndeplinirea unor forme posterioare adoptării, şi anume semnarea actului de către preşedinţii celor două camere, respectiv al Senatului şi al Camerei Deputaţilor, promulgarea legii de către Preşedintele Republicii şi publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea întâi. Legea are o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative, tocmai ca o consecinţă firească a elementelor anterior indicate. În acest sens, legea deţine o poziţie deosebită în ierarhia izvoarelor de drept, fiind emanaţia organului reprezentativ suprem. Datorită acestei poziţii, orice alt act normativ se subordonează legii şi trebuie să fie conform cu ea, iar legalitatea lui se apreciază numai în raport cu legea. Supremaţia legii este depăşită doar de Constituţie, care este tot o lege, dar cu caracter fundamental şi cu forţă juridică supremă. Superioritatea juridică a Constituţiei rezidă din faptul că ea este produsul manifestării de voinţă a întregului Parlament, format ca Adunare Constituantă pentru adoptarea sa şi adoptarea sa de către popor, prin referendum. Clasificarea legilor se face după mai multe criterii : 

după însemnătatea şi forţa lor juridică, se disting legi fundamentale sau constituţionale, legi

organice şi legi ordinare sau obişnuite. 

după conţinutul lor, legile pot fi materiale şi procedurale. Primele cuprind dispoziţii de

conţinut care trebuie respectate şi/sau aplicate subiectelor de drept (persoane fizice şi juridice) în activitatea curentă şi în raporturile dintre ele. Cea de a doua categorie cuprinde normele care reglementează forma în care trebuie desfăşurată o anumită acţiune sau activitate, publică sau privată, inclusiv cea de emitere sau întocmire a actelor juridice şi cea de tragere la răspundere a celor care au încălcat legea sau normele materiale. În acest sens, distingem Codul civil şi Codul de procedură civilă, Codul penal şi Codul de procedură penală, deşi aceste acte normative nu conţin în totalitate numai norme juridice de o singură categorie.

46




după ramura de drept pentru care constituie izvor de drept datorită obiectului

reglementării juridice - legile pot fi civile, penale, administrative, financiare, etc. 

după sfera de cuprindere, legile pot fi generale, speciale şi excepţionale, cea de a doua

categorie derogând de la prima, iar ultima derogând de la primele două. Activitatea normativă a puterii legislative nu poate însă cuprinde toate domeniile vieţii social-politice şi economice, mai ales în toată complexitatea şi întinderea lor şi nici nu-şi propune să reglementeze orice raport social în detaliu. De aceea, alături de activitatea legislativă se mai dezvoltă şi o intensă activitate normativă a celorlalte organe de stat (în special, administraţia publică) întemeiată pe Constituţie şi legi şi desfăşurată potrivit competenţei respectivelor autorităţi publice, având ca rezultat actele normative subordonate legii. Actele acestor organe sunt, ca şi legea, obligatorii pentru toate subiectele care cad sub incidenţa lor, dar ele îşi pierd acest efect atunci când sunt în dezacord cu legea, ultima aplicânduse întotdeauna în mod prioritar. Trebuie să reţinem că indiferent de forţa juridică a unui act normativ, adică de puterea cu care produce efecte juridice comparativ cu un alt act normativ, respectivul act este pentru subiectul de drept obligatoriu ca şi legea, atunci când se bazează pe aceasta şi este în acord cu ea. În categoria actelor normative subordonate legii intră: 

decretele (prezidenţiale) cu caracter normativ. Acestea sunt emise de Preşedintele României

în cazurile prevăzute de Constituţie (cu ocazia declarării mobilizării, a instituirii stării de urgenţă, declarării războiului etc.), sunt semnate de preşedinte şi contrasemnate de primul ministru şi se publică în Monitorul Oficial, sancţiunea nepublicării fiind inexistenţa actului. 

hotărârile Guvernului cu caracter normativ sunt emise de acesta în calitatea sa de organ de

vârf al administraţiei publice care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.19. Hotărârile Guvernului sunt întemeiate pe Constituţie şi legi, cuprinzând măsuri de organizare a executării acestora din urmă şi pot fi adoptate în cele mai diverse domenii cum ar fi, de exemplu, organizarea administrativă centrală şi locală (structura ministerelor şi organelor executive în teritoriu, înfiinţarea unor organe de importanţă centrală subordonate guvernului, etc.), modul de înfăptuire a unor activităţi economice şi financiare, reglementarea unor contravenţii, etc. Hotărârile guvernului sunt adoptate în exercitarea atribuţiilor proprii ale acestuia, aşa cum sunt ele prevăzute în Constituţie şi în alte legi. În mod excepţional, în cazul unei împuterniciri exprese şi pentru o durată limitată în timp, pe baza unei legi speciale de abilitare, Guvernul poate emite ordonanţe în domenii rezervate legii care vor trebui ulterior supuse spre ratificare Parlamentului. Actele Guvernului sunt semnate de către Primul-ministru, se contrasemnează de către miniştrii care au obligaţia punerii lor în practică şi se publică, sub sancţiunea inexistenţei, în Monitorul Oficial. Hotărârile cu caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate. 19

Art. 102 din Constituţia României 47




ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai

organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat se emit, de regulă, în temeiul unor prevederi exprese cuprinse în legi, decrete, hotărâri şi regulamente ale guvernului; 

actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice cuprind deciziile şi

dispoziţiile. Deciziile normative ale prefecturilor şi ale primăriilor municipale, orăşeneşti comunale sunt obligatorii în unitatea administrativ-teritorială în care acestea funcţionează (judeţ, municipiu, oraş şi comună) ca organe locale ale administraţiei de stat, cu competenţă generală, atât pentru persoanele fizice şi juridice, cât şi pentru organele de stat din subordinea ierarhică. Aceste acte se emit în exercitarea atribuţiilor de interes local a respectivelor autorităţi, pe baza şi în vederea executării legilor, decretelor, hotărârilor şi reglementărilor, cu precizarea temeiului legii. Dispoziţiile normative ale conducătorilor organelor locale de specialitate (direcţii financiare, sanitare, de muncă şi ocrotire socială, inspectorate pentru cultură, şcolare, etc.) sunt emise în temeiul actelor normative cu forţă juridică superioară emanând de la puterea legislativă, preşedinţie, organe ale administraţiei publice ierarhic superioare. 

tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte constituie izvoare

externe ale dreptului care produc efecte pe plan intern, în urma ratificării lor, fie în mod direct, fie indirect, atunci când legislaţia naţională trebuie modificată pentru a fi pusă în acord cu dreptul internaţional. Actele normative anterior prezentate nu epuizează întreaga gamă a izvoarelor dreptului deoarece există şi alte acte normative ale autorităţilor de stat ce intră în această categorie. Aşa este, de exemplu, cazul hotărârilor normative ale camerelor parlamentului (Senatul şi Camera Deputaţilor) prin care acestea îşi aprobă propriile regulamente. În concluzie, poziţia ierarhică a unui organ în cadrul sistemului (central sau local) al autorităţilor publice, precum şi categoria de organe din care face parte autorul reglementării (legislative sau executive), caracterul general sau special al competenţei materiale determină, în principal, forţa juridică a actelor normative şi locul lor în ierarhia izvoarelor de drept. Obiceiul juridic (cutuma) Noţiunea de cutumă este utilizată într-un sens larg pentru a desemna ansamblul normelor (juridice) care se degajă din practica socială în afara intervenţiei legiuitorului, incluzând aici atât obiceiul juridic, cât şi jurisprudenţa. În afară de acest sens larg, noţiunea este folosită cel mai adesea în sens restrâns, de practică socială uniformă şi constantă care este percepută de colectivitate ca având un caracter obligatoriu (numai obiceiul juridic). Ca izvor de drept, cutuma este anterioară ca apariţie dreptului formal adoptat de către stat, fiind rezultanta unor evoluţii chiar primitive ale societăţii, care necesita o anume ordonare, o regularizare a relaţiilor dintre membrii săi. Ulterior apariţiei statului, o serie de obiceiuri, de cutume au îmbrăcat forma dreptului, fiind învestite de către stat cu formă scrisă.

48


Orice colectivitate umană, în mod obiectiv, îşi creează reguli de convieţuire, reguli ce au menirea de a conserva însăşi colectivitatea înlăturând haosul. Deşi obiceiul juridic îşi are punctul de plecare şi de referinţă anterior apariţiei dreptului, aceasta nu înseamnă că, după apariţia dreptului, nu s-au mai format alte obiceiuri. Acest lucru se explică prin existenţa unor neconcordanţe manifestate fie în timp, fie în plan conceptual între cerinţele societăţii la un moment dat şi prescripţiile normelor juridice. Practic, obiceiul se formează ca rezultat al modului de gândire şi acţiune permanentă într-un anumit gen de relaţii sociale, reprezentând o experienţă acumulată pe acelaşi tipic de comportament. Această experienţă face ca indivizii să ajungă în timp să creadă, să respecte şi să repete practica socială în cauză într-un mod similar celorlalte norme juridice, ca şi cum aceasta ar fi impusă din afară. În plan juridic, obiceiul poate fi preluat de stat şi consacrat în forma tradiţională (scrisă) a dreptului sau legea poate face trimitere la acesta, fără a menţiona expres cerinţa de comportament presupusă de obiceiul juridic, conferindu-i valoare juridică şi obligativitate. Astfel, de exemplu, Constituţia noastră revizuită în anul 2003 prevede în materia proprietăţii reglementată în art. 44 (alin. 7) că „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”. Obiceiul juridic numit şi obicei de drept sau dreptul obişnuielnic a constituit prima formă a dreptului pozitiv. Romanii numeau obiceiul "mores majorum", adică moravurile bătrânilor20. Obiceiul mai poate fi considerat şi un "uz repetat" al unor reguli, raportat la situaţii asemănătoare, adică la precedente. Anumite obiceiuri pot fi excluse în baza unei legi, dar ele pot să reapară, cu unele modificări sau nu, acest fenomen fiind rezultatul tendinţei de conservatorism specific uman, care nu este întotdeauna util colectivităţii umane prin rezistenţa acesteia la dreptul reglementar. Pe baza celor expuse anterior, observăm că elementele constitutive ale cutumei sunt reprezentate în mod necesar de uzaj şi convingere juridică. Uzajul (practica socială constantă şi uniformă) trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a fi considerat cutumă: 

repetiţia practicii sociale reprezintă elementul fundamental al cutumei, servind totodată la

deosebirea acesteia de precedentul judiciar, care are numai o apariţie izolată. Cutuma se manifestă multiplicat, dar repetiţia în sine nu este (singură) în măsură să determine apariţia obiceiului juridic, fiind necesare şi celelalte elemente pe care le vom expune; 

durata manifestării practicii sociale, ca un al doilea element al uzajului, nu poate fi

determinată cu precizie, dar apreciem că reperul trebuie să fie reprezentat de căpătarea de către practica socială în cauză a unei anumite consistenţe în conştiinţa indivizilor. Cu alte cuvinte, cutuma este formată atunci când prin durata şi frecvenţa apariţiei sale devine similară altor norme respectate în mod curent în relaţiile sociale. Durata şi frecvenţa practicii sociale este diferit valorizată în dreptul internaţional, în cadrul căruia sunt recunoscute aşa-numitele obiceiuri

20

Nicolae Popa, op. cit., p. 199 49


spontane, semnificând acceptarea unei practici ca normă obligatorie în relaţiile dintre state fără a se aştepta validarea ei în timp; 

constanţa practicii sociale, ca un alt element care stă la baza uzajului, presupune ca

desfăşurarea raportului social să se producă mereu în acelaşi sens. Producerea într-un sens contrar ar infirma cutuma sau chiar ar distruge-o21; 

claritatea impune repetarea precedentului într-un sens clar, fără posibilităţi de interpretare,

existând altfel susceptibilitatea modificării normei. Convingerea juridică presupune un element de natură psihologică care se adaugă uzajului şi semnifică perceperea de către membrii colectivităţii a practicii sociale în cauză ca având caracter obligatoriu, imperativ, similar dreptului, determinând astfel respectarea acesteia în raporturile sociale ca şi cum ar avea valoare juridică. Convingerea juridică este cea care diferenţiază cutuma de uzajul de fapt, ca practică pe care indivizii o urmează în mod constant, fără a se simţi însă obligaţi la aceasta Multitudinea normelor de conduită formate cutumiar, cu deosebire în perioadele de început ale societăţii, au determinat cuprinderea lor în diferite culegeri sau acte scrise, cu scopul facilitării cunoaşterii de către membrii colectivităţii. Astfel, în special în Evul Mediu au apărut diferite culegeri scrise ale cutumelor, fie sub forma unor acte cu caracter oficial, fie ca opere ale unor jurişti, având un caracter privat. Exemplele mai cunoscute de astfel de culegeri sunt reprezentate

de

“Oglinda

saxonă”

(Sachsenspiegel)

din

1230

şi

“Oglinda

şvabă”

(Schwabenspiegel) din 1273-1282 denumită şi “Kaiserrecht”, “Aşezămintele lui Ludovic cel sfânt” din 1270, “Pravila rusă” din secolele IX-XIII ş.a. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost adunate în Franţa cutumele locale. Pentru recunoaşterea prevederilor cutumelor, în Elveţia s-a statornicit tradiţia ca acestea să fie citite anual în adunările ţinuturilor (Landesgemeinde) sau ale parohiilor22. Istoria dreptului românesc cunoaşte obiceiul ca izvor al dreptului geto-dac, care s-a menţinut în anumite limite şi după cucerirea romană (cutuma, suos majorum). Un rol deosebit de important l-a avut cutuma în perioada timpurie şi apoi de-a lungul feudalismului. Este cunoscut sub acest aspect jus valachicum sau obiceiul jus valachorum, adică dreptul românesc (valah) sau dreptul românilor (valahilor) ca reglementare obişnuielnică recunoscută în rândul populaţiei româneşti atât în Ţările române, cât şi la românii din statele din jur (Polonia, Serbia, Ungaria, Bulgaria). Odată cu formarea statelor româneşti feudale, jus valachicum este recunoscut drept lex terrae, consuetudo terrae (legea sau obiceiul pământului), ceea ce consfinţeşte legătura acestui drept cutumiar cu populaţia românească şi cu teritoriul pe care era ea aşezată23. Într-un document din vremea lui Ştefan al II-lea din Moldova (1445) se arată că un rob tătar va urma să trăiască după legea valahă. 21

De exemplu, cazul cutumei americane care impunea realegerea Preşedintelui o singură dată şi a fost infirmată de realegerea Preşedintelui Roosvelt de două ori, fiind nevoie de o normă constituţională pentru a reconsacra această regulă. 22 Nicolae Popa, op. cit., p. 202 23 Idem. p. 203 50


Primele legiuiri autohtone le întâlnim în secolul XVII, la Vasile Lupu şi Matei Basarab, făcându-se referire cu pondere mare la forţa juridică a cutumei. Obiceiul pământului a devenit apoi una din sursele de inspiraţie pentru “Pravilniceasca condică” (1780), pentru “Codul Calimachi” (1817) şi pentru “Legiuirea lui Caragea” (1818). Deşi o reglementare pro-modernă codificată o întâlnim abia odată cu Codul Calimachi (1817) şi Codul Caragea (1818), aceste acte lasă destul loc pentru o largă aplicaţie a obiceiurilor, în materiile sau sub aspectele sub care codurile nu dispun. Un salt esenţial în evoluţia dreptului pozitiv românesc îl regăsim după unirea Principatelor, cu precădere în legile lui Cuza, precum Codul civil de la 1864, care reduc aplicabilitatea dreptului obişnuielnic, lăsând însă un loc restrâns obiceiului, în acele domenii în care eliminarea sa bruscă ar fi determinat confuzii şi neregularităţi în raporturile sociale. Se face astfel referire la cutumă în câteva articole, precum: art. 548, 600, 607, 970 etc. din Codul civil24. Similar procesului apariţiei sale, încetarea aplicării unei cutume se produce invers, prin non-uzajul ei treptat, ceea ce în limbaj juridic se numeşte cădere în desuetudine. În general, cutuma ca izvor de drept este inferioară dreptului scris, ea nu prezintă certitudinea acestuia, fiind imprecisă, nesigură, mai greu de constatat şi cunoscut. Ea are prin natura sa un caracter conservator, deoarece consfinţeşte comportamente rezultate dintr-o practică îndelungată şi care şi-au dovedit astfel eficienţa socială. Cutumele consacră valori morale şi spirituale, dar uneori rămân în urma concepţiilor sociale exprimate prin dreptul scris,

având caracter retrograd, consfinţind

inegalitatea dintre sexe, intoleranţa religioasă, discriminările naţionale şi/sau rasiale. În măsura în care este recunoscută, cutuma se aplică şi în vremurile noastre, cu deosebire în dreptul internaţional, în dreptul privat (civil25, comercial) şi, în unele state, în dreptul constituţional. Cutuma este însă lipsită de aplicabilitate în materia dreptului penal, în care gravitatea încălcărilor dreptului este corelată cu gravitatea pedepselor (afectării drepturilor şi libertăţilor), iar datorită dificultăţilor specifice de cunoaştere şi constatare în această ramură s-a impus principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei (nu există faptă penală sau pedeapsă penală decât dacă ea este prevăzută de lege). În prezent, obiceiul ca izvor de drept îşi găseşte o vastă aplicaţie în dreptul internaţional public, deşi în acest domeniu se manifestă o puternică tendinţă de reglementare scrisă şi de codificare26. Astfel, în expunerea de motive la Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, se menţionează: "Părţile … afirmă că regulile dreptului internaţional cutumiar vor continua să cârmuiască chestiunile nereglementate de dispoziţiile prezentei Convenţii".

24

De exemplu, art. 600 C. civ. prevede că “înălţimea îngrădirii se va hotărî după regulamentele particulare sau după obiceiul obştesc…” 25 În legislaţia noastră, obiceiul ca izvor de drept, după adoptarea Codului civil, priveşte acele relaţii juridice privitoare la imobile şi la drepturile de vecinătate. Şi Constituţia actuală a României face trimitere la obicei, în art. 44, pct. 7: "Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului". 26 Art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie citează cutuma ca izvor de drept internaţional pe poziţia secundă, după tratatul internaţional. 51


Doctrina ca izvor de drept Într-o accepţiune generală, doctrina poate fi caracterizată ca un ansamblu de concepţii, idei, principii, precepte sau interpretări care stau la baza sistem politic, economic, juridic, religios etc. (de exemplu, doctrina liberală, doctrina marxistă, doctrina franceză etc). Termenul de doctrină poate fi folosit şi cu un sens mai restrâns, de opinie exprimată de un autor cu privire la o problemă particularizată (doctrina hegeliană a dreptului, doctrina lui Duguit privind suveranitatea etc.). În ambele cazuri este vorba de analiza sistematică sau critică şi prezentarea unor probleme specifice domeniului dreptului de către avizate în domeniul dreptul ui (profesori, magistraţi etc.). În ştiinţa juridică, doctrina este apreciată ca reprezentând ansamblul interpretărilor, convingerilor, concepţiilor şi ideilor formulate şi argumentate de către specialiştii în drept, în contextul studierii trecutului, prezentului şi perspectivei reglementărilor juridice. Pe baza analizei ştiinţifice, specialiştii în drept identifică neajunsurile sistemului de drept existent, necorelările sau lacunele acestuia, evidenţiind nevoile de reglementare pe viitor prin propuneri de lege ferenda sau identifică modul în care unele norme juridice trebuie interpretate pentru ca eficienţa socială a dreptului să fie atinsă. În anumite situaţii, însăşi legiuitorul solicită punctul de vedere al unor specialişti în drept înainte de adoptarea unor acte normative sau în contextul modificării acestora, tocmai pornind de la autoritatea argumentaţiei ştiinţifice realizată de „doctrinarii” dreptului. Întrun plan mai larg, fenomenul juridic de ansamblu include în mod esenţial pe lângă practica legislativă, jurisdicţională, administrativă, şi teoria (doctrina) juridică materializată în cursuri universitare, monografii, studii, recenzii, note critice asupra unor soluţii a instanţelor judecătoreşti etc. Doctrina se manifestă în forme diverse, apărând în publicaţiile de specialitate, de la manuale, tratate, comentarii, studii, monografii juridice la revistele doctrinare. Cu excepţia sistemului musulman de drept, în dreptul actual romano-german şi anglosaxon, doctrina nu este recunoscută ca un izvor de drept. Deşi nu este o sursă a dreptului, doctrina joacă un rol important în formarea acestuia, sistematizând jurisprudenţa, obiceiurile, legile etc., propunerile de lege ferenda făcute în literatura de specialitate în urma analizelor critice fiind luate în seamă de legiuitor. Totodată, doctrina este în măsură să influenţeze şi jurisprudenţa, întrucât judecătorii recurg adesea la autoritatea teoreticienilor pentru a fundamenta soluţiile date în diversele cauze. Practica judiciară şi precedentul judiciar Practica judiciară, denumită şi jurisprudenţă, reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti de toate gradele, soluţiile juridice la care au ajuns aceste instanţe, în cazuri concrete (speţe). Judecătorul sesizat de partea interesată sau de procuror şi învestit astfel în judecarea cauzei, trebuie să judece speţa şi să pronunţe hotărârea care îmbracă mai multe denumiri: sentinţă, decizie etc. În cazul dedus judecăţii, judecătorul interpretează şi aplică legea, norma juridică care reglementează raportul social. Soluţia pronunţată de judecător devine, atunci când jurisprudenţa are valoare de izvor de drept, obligatorie pentru toate instanţele de acelaşi grad sau de grad inferior în cauze similare. Trebuie reţinut că ceea ce se impune

52


instanţelor de acelaşi grad sau inferioare nu este soluţia pronunţată în sine, ci raţionamentul, interpretarea normei juridice, modul în care judecătorul care a soluţionat anterior speţa similară a ajuns la pronunţarea acelei soluţii. În aceste condiţii, specifice sistemului common-law, dacă judecătorul de la instanţa inferioară sau de acelaşi grad este ţinut să respecte „regula” creată de judecătorul care a soluţionat anterior o speţă similară, practic judecătorul este cel care face legea („judge made law”). În sistemul de drept anglo-saxon, jurisprudenţa este foarte importantă ca izvor de drept, dacă într-o anumită materie legea nu există sau este insuficientă, precedentul judiciar are o autoritate generală, asemănătoare legii, fiind aplicabilă erga omnes. Deşi se creează astfel aparenţa unei încălcări a separaţiei puterilor în stat, aceasta nu poate fi invocată, întrucât judecătorul nu creează o regulă de drept, ci un mod de interpretare (unitară) a regulilor de drept. De altfel, unitatea de interpretare a normelor juridice şi aplicarea lor în mod coerent reprezintă unul dintre argumentele pentru care se manifestă tot mai des în sistemul nostru actual unele opinii care susţin recunoaşterea jurisprudenţei ca având valoare de izvor de drept. În baza principiului separaţiei puterilor în stat, actele administrative, cu excepţiile prevăzute de lege, sunt supuse controlului judecătoresc prin instanţele de contencios administrativ care funcţionează pe lângă tribunale, Curţi de Apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cât priveşte controlul constituţionalităţii legilor, acesta se realizează printr-un sistem special, respectiv Curtea Constituţională. Instanţa supremă în ierarhia autorităţii judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, poate soluţiona anumite conflicte privitoare la competenţa materială sau teritorială ce apar între instanţele de grad inferior ori poate interveni atunci când se impune o interpretare unitară a unor dispoziţii legale prin schimbarea practicii existente până la un moment dat. Aceste soluţii pronunţate într-o speţă, într-o cauză viitoare asemănătoare, pot fi invocate ca un precedent judiciar, ca o soluţie bună, la care instanţa să se poată raporta sau chiar opri. Şi autorităţile administrative aplică şi interpretează legea, şi astfel actele lor pot constitui, alături de precedentul judiciar, un punct de plecare în viziunea legiuitorului, care atunci când adoptă un act normativ nou poate să ia în calcul această practică. În sistemul nostru de drept, jurisprudenţa nu este considerată izvor de drept, art. 4 din Codul civil interzicând judecătorului "de a se pronunţa în hotărârile ce dă pe cale de dispoziţii generale şi reglementare asupra cauzelor ce-i sunt supuse". Deciziile Curţii Constituţionale pronunţate când este sesizată pe calea excepţiei de neconstituţionalitate au valoare de precedent obligatoriu atunci când prin ele se constată caracterul neconstituţional al unei norme juridice. Aceste decizii trebuie publicate în Monitorul Oficial al României. Contractul normativ Contractul normativ constituie la rândul său, în anumite condiţii, un izvor de drept. În principiu, contractul, înţeles ca un acord de voinţă, încheiat între două sau mai multe părţi pe baza unor norme juridice cu scopul de a produce efecte juridice, nu poate avea valoare de izvor de drept, deşi este caracterizat ca „legea părţilor”, întrucât acesta nu conţine dispoziţii cu caracter general obligatoriu, aplicabile erga omnes, ci se referă numai la părţile din acel contract. Pe cale de

53


consecinţă, contractul poate constitui izvor de drept în condiţiile în care nu stabileşte drepturi şi obligaţii pentru părţi, nu vizează un raport juridic concret, ci stabileşte pe baza manifestării de voinţă a părţilor reguli generale şi impersonale. Contractele cu caracter normativ s-au folosit în special în perioada solidarismului, având rolul de reglementare a raporturilor dintre diferite stări sociale ori dintre acestea şi monarhi. Cel mai renumit astfel de contract îl reprezintă Magna Charta Libertatum, încheiată în Anglia între baroni, cavaleri, orăşenii răsculaţi şi regele Ioan fără de Ţară, la 15 iunie 1215. Contractul normativ reprezintă un important izvor în dreptul constituţional cu privire la formarea Confederaţiilor, a federaţiilor de state, acestea constituind principiile generale de uniune. În dreptul intern românesc, contractul normativ îşi găseşte aplicabilitatea în dreptul muncii (contractul colectiv de muncă) în general, în mişcarea sindicală prin unirea unor federaţii, uniuni, confederaţii sindicale. În dreptul internaţional public, de asemenea, sub forma unor tratate, regăsim o specie de contract normativ. Rezumat

1. Noţiunea de izvor de drept are mai multe sensuri: a. După criteriul raportului dintre conţinut şi formă, distingem între izvorul material şi izvorul formal (juridic) al dreptului. La rândul ei, forma dreptului poate fi internă, adică ceea ce şi cum se exprimă reglementarea juridică şi externă, adică prin ce se exprimă reglementarea juridică (lege, decret, hotărâre); b. După caracterul sursei normative, distingem izvoare directe (imediate) ale dreptului şi izvoare indirecte sau mediate; c. După sursa de cunoaştere a dreptului, în sens istoric, distingem izvoare scrise şi izvoare nescrise. 2.

Totalitatea izvoarelor dreptului român contemporan constituie un sistem unitar în care se cuprind o varietate de forme dispuse într-o anumită ordine şi ierarhie având mai multe trăsături. Astfel, în sistemul izvoarelor dreptului românesc există mai multe forme de exprimare ale dreptului, în cadrul cărora dreptul scris reprezintă forma principală şi determinată şi a cărui unică modalitate de exprimare o constituie actul normativ cu multiplele sale avantaje.

3. Actele normative ale organelor statului: legea. Noţiunea de lege se foloseşte în mod obişnuit în două accepţiuni. În sens strict juridic, legea desemnează actul normativ al puterii legislative care reglementează cele mai importante raporturi sociale, care se elaborează după o procedură specifică şi are forţă juridică superioară faţă de toate celelalte acte normative care se întemeiază pe ea. În terminologia politico-juridică noţiunea este folosită într-un sens deosebit de larg, desemnând în mod generic orice normă de drept sau regulă cu caracter obligatoriu, juridic, provenind de la un organ de stat. 4. Principalele trăsături ale legii sunt: legea emană de la puterea legislativă; legea reglementează în mod primar, originar cele mai importante relaţii sociale; legea se adoptă cu o anumită procedură; legea are o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative. 5. După însemnătatea şi forţa lor juridică se disting legi fundamentale sau constituţionale, legi organice şi legi ordinare sau obişnuite. După conţinutul lor, legile pot fi materiale şi procedurale. După ramura de drept

54


pentru care constituie izvor de drept, legile pot fi civile, penale, administrative, financiare. După sfera lor de cuprindere, legile pot fi generale, speciale şi excepţionale. 6. Actele normative ale organelor de stat subordonate legii sunt obligatorii pentru toate subiectele care cad sub incidenţa lor, dar ele îşi pierd acest efect atunci când sunt în dezacord cu legea, ultima aplicându-se întotdeauna în mod prioritar. În această categorie intră: decretele (prezidenţiale) cu caracter normativ; hotărârile Guvernului cu caracter normativ; ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor; actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice care cuprind deciziile şi dispoziţiile; tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale. 7. Obiceiul juridic (cutuma): noţiunea de cutumă este utilizată într-un sens larg pentru a desemna ansamblul normelor juridice care se degajă din practica socială în afara intervenţiei legiuitorului, incluzând aici atât obiceiul, cât şi jurisprudenţa. Noţiunea este folosită cel mai adesea în sens restrâns, de practică socială uniformă şi constantă care este percepută de colectivitate ca având un caracter obligatoriu. 8. Elementele constitutive ale cutumei sunt uzajul şi convingerea juridică. 9. Doctrina reprezintă acele interpretări, convingeri la care ajung oamenii de ştiinţă, ce investighează fenomenul juridic, atât din perspectiva viitoarelor reglementări, sesizând nevoile sociale ce trebuie să-şi găsească o codificare juridică, cât şi din analiza reglementărilor existente, a dreptului pozitiv, îmbunătăţiri ce trebuie aduse, modul de interpretare, raportarea în timp şi la dreptul comparat a normelor interne. 10. Practica judiciară mai este denumită şi jurisprudenţă şi reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti de toate gradele, soluţiile juridice la care au ajuns aceste instanţe, în cazuri concrete (speţe). 11. Contractul normativ este un acord de voinţă, încheiat în baza unor norme juridice, care produc efecte juridice. El poate constitui izvor de drept în condiţiile în care nu stabileşte drepturi şi obligaţii pentru părţi, nu vizează un raport juridic concret, ci stabileşte pe baza manifestării de voinţă a părţilor reguli generale şi impersonale. Teste de autoevaluare

1. Definiţi izvorul material şi izvorul formal de drept. 2. Care sunt principalele caracteristici ale sistemului izvoarelor dreptului românesc actual? 3. Precizaţi care sunt principalele categorii de acte normative şi caracterizaţi legea (în sens restrâns) ca principal izvor de drept. 4. Precizaţi rolul şi locul doctrinei şi jurisprudenţei în sistemul izvoarelor dreptului.

55


UNITATEA DE STUDIU 5 NORMA JURIDICĂ Structura unităţii: 5.1 Noţiunea şi definiţia normei juridice 5.2 Trăsăturile normelor juridice 5.3 Structura normei juridice 5.4 Clasificarea normelor juridice 5.5 Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor Obiective fundamentale:



cunoaşterea conceptului de normă juridică




să definească conceptul de normă juridică şi să precizeze principalele diferenţe în

raport cu celelalte categorii de norme sociale; 

să identifice principalele trăsături ale normelor juridice;



să precizeze în ce constă structura internă şi externă a normei juridice;



să analizeze principalele categorii de norme juridice, potrivit cu clasificarea acestora;



să explice principiile de bază ale acţiunii normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra

persoanelor; 

să evidenţieze excepţiile privitoare la acţiunea normelor juridice;




Termeni cheie: normă socială, normă juridică, caracter social, structură logico-juridică, structură tehnico-juridică, neretroactivitate, teritorialitate.


56


5.1 Noţiunea şi specificul normei juridice Raporturile sociale sunt relaţii care se stabilesc între oameni în cadrul societăţii, fie în procesul producţiei, repartiţiei sau schimbului de bunuri (relaţii economice), fie în procesul conducerii societăţii (relaţii politice) ori în cel al practicării credinţei (relaţii religioase) etc. Aceste relaţii sunt guvernate de anumite norme sociale, adică de reguli care stabilesc conduita de urmat de către indivizi în raporturile dintre ei, norme care, la rândul lor, pot fi economice, politice, religioase etc. Normele juridice reglementează raporturile juridice, adică acea categorie a relaţiilor sociale care se compun din drepturi şi obligaţii reglementate juridic (prin lege) şi a căror derulare sau desfăşurare nu se poate face în mod întâmplător. Specificul acestor norme, faţă de alte reguli sociale, constă în obligativitatea respectării lor de către membrii societăţii cărora le sunt destinate, sub garanţia aplicării forţei de constrângere a statului care sancţionează conduită neconformă cu legea. Nici o altă categorie a normelor sociale nu are calitatea de a declanşa sau mai exact de a determina declanşarea constrângerii fizice sau materiale a subiectului care a încălcat regula de drept, obligându-l pe cel vinovat de comiterea abaterii să suporte consecinţele sancţiunii aplicate, inclusiv repararea pagubei şi înlăturarea vătămării produse altuia. Normele juridice se definesc drept acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat obligatorii de respectat în raporturile dintre subiectele de drept, sub garanţia intervenţiei forţei de constrângere a statului, în situaţia încălcării lor. Din această definiţie se desprind următoarele constatări privind normele juridice: 

în primul rând, norma juridică este o regulă de conduită socială ce acţionează numai

în cadrul societăţii şi în relaţiile dintre indivizii umani fiind de neconceput reguli juridice în afara societăţii umane sau a colectivităţii umane, de exemplu, între om şi lucru (obiect) sau în cadrul regnului animal (aşa cum susţineau unii reprezentanţi ai curentului dreptului natural); 

în al doilea rând, norma juridică reglementează şi se adresează conduitei umane, chiar

dacă aceasta din urmă vizează şi un obiect material sau un fenomen natural (naştere, deces, etc.) deoarece relaţia nu se stabileşte între om şi obiectul material sau fenomen, ci între oameni cu privire la acestea din urmă; 

în al treilea rând, norma juridică exprimă întotdeauna interesele sociale fundamentale prin

intermediul voinţei generale care dă viaţă regulii astfel consacrate, indiferent de faptul că aceasta se concretizează printr-un act juridic al statului sau, dimpotrivă, statul recunoaşte obligativitatea unei reguli ce nu-i aparţine; 

în al patrulea rând, forţa de constrângere aplicată în cazul nerespectării normei juridice

aparţine numai statului, iar utilizarea ei anihilează libertatea de acţiune a individului, obligându-l să urmeze o conduită pe care acesta nu o însuşeşte, dar nici nu o respectă de bunăvoie.

57


Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat formează dreptul unei societăţi sau sistemul de drept al acesteia, în care norma reprezintă elementul structural intern de bază. Normele juridice sunt analizate sub aspectul trăsăturilor, a structurii pe care o au şi a modului lor de clasificare. 5.2 Trăsăturile normelor juridice Trăsăturile normelor juridice reprezintă acele însuşiri specifice care diferenţiază regulile de drept de alte categorii de reguli sociale. Acestea derivă din considerarea normei juridice ca o regulă de conduită generală şi obligatorie, elaborată, instituită sau recunoscută de către stat ca expresie a voinţei acestuia şi care produce efecte juridice garantate, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului. Regula de conduită exprimată prin norma juridică este obligatorie, generală, abstractă, tipică, impersonală, de aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de cazuri. Norma juridică are un caracter obligatoriu deoarece conduita subiectelor vizate de aceasta trebuie să se conformeze cerinţelor prevăzute de reglementare. Această conformare cu caracter obligatoriu este de esenţa normei juridice, dar nu trebuie înţeleasă numai în sensul că norma juridică stabileşte întotdeauna, sub toate aspectele, conduita de urmat. Dacă aşa se întâmplă în cazul normelor juridice imperative, onerative sau prohibitive, în cazul normelor permisive sau dispozitive subiectul vizat are o anumită posibilitate de alegere. De exemplu, subiectul poate intra sau nu în raporturi juridice atunci când norma juridică lasă această libertate de alegere (de exemplu, raportul juridic de căsătorie) sau poate să aleagă o anume conduită în unele raporturi juridice (de exemplu, alegerea numelui viitorilor soţi la încheierea căsătoriei). În aceste două ultime situaţii, caracterul obligatoriu al normei juridice lipseşte aparent, însă observăm că obligativitatea subzistă, numai că ea nu decurge din îndatorirea de a stabili relaţia juridică, ci din aceea că, odată stabilit raportul juridic, regulile prescrise pentru conduita celui care a optat pentru stabilirea acestuia să fie respectate. O situaţie similară, în care caracterul obligatoriu al normei juridice lipseşte aparent, este aceea a normelor-definiţii şi a normelor-principii. Primele semnifică norme juridice prin care legiuitorul fixează anumite concepte sau noţiuni utilizate în actele normative27, iar secundele sunt norme juridice prin care sunt instituite reguli cu valoare de principiu în diferite ramuri sau materii ale dreptului28. Trebuie reţinut că şi aceste norme juridice au caracter obligatoriu, în sensul că nimeni nu poate da o altă interpretare noţiunilor definite de legiuitor în primul caz şi nimeni nu poate încălca prin orice acte sau fapte principiile stabilite in cel de-al doilea caz. Practic, dacă am

27

De exemplu, art. 2, alin. 1 din Statutul funcţionarilor publici, republicat, prevede că “Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală” 28 De exemplu, art. 1 alin. din Constituţie prevede că “România este stat de drept, democratic şi social, ...” 58


admite că o normă juridică nu are întotdeauna caracter obligatoriu, ea nu ar mai avea utilitate, nefiind respectată. Caracterul obligatoriu al normei asigură ordinea de drept, stabilitatea şi încrederea în derularea relaţiilor sociale în sensul dorit de stat şi societate, care au urmărit reglementarea lor. Cuprinderea normei în actele normative impune implicit respectarea ei. Sub acest aspect, obligativitatea este corelată cu sancţiunea şi asigurată, la nevoie, cu ajutorul coerciţiei statale. Norma juridică este o regulă de conduită generală întrucât se aplică în acelaşi mod, respectiv unitar, tuturor situaţiilor reglementate care cad sub incidenţa ei. Gradul de generalitate al normei diferă, fiind maxim, când vizează toate subiectele sau toate situaţiile (de exemplu, obligativitatea respectării legilor ori a cunoaşterii lor) şi minim, atunci când vizează o situaţie unică sau specifică (de exemplu, atribuţiile unei funcţii publice), inclusiv derogatorie de la dreptul comun, cum este cazul normelor de excepţie. Între aceste două limite, gradul de generalitate al normei variază după sfera situaţiilor şi subiectelor vizate (alegerile şi alegătorii, cetăţenia şi cetăţenii, majori şi minori, civilii şi militarii, descendenţii şi ascendenţii etc.). Trebuie reţinut că generalitatea normei juridice, existentă chiar şi atunci când situaţia vizată de prescripţiile sale este unică (de exemplu, reglementările privitoare la şeful statului), este esenţială pentru a deosebi actele juridice normative (normele juridice) de actele juridice de aplicare a dreptului (acte individuale). În cel din urmă caz, conduita de urmat vizează numai subiectele identificate, efectele juridice raportându-se numai la acestea (de exemplu, o hotărâre judecătorească, o autorizaţie de construcţie etc.). Norma juridică este abstractă întrucât ea dă expresie trăsăturilor caracteristice care trebuie reflectate în conduită prescrisă, lăsând la o parte elementele concrete care pot fi diferite de la un caz la altul. Practic, legiuitorul este în imposibilitatea de a prevedea în normele juridice toate elementele particulare comportamentelor umane care se pot manifesta, iar acest lucru nu este nici măcar necesar. Este de ajuns ca norma juridică să cuprindă elementele esenţiale pentru identificarea conduitei de urmat, respectiv pentru identificarea conduitelor contrare, ilicite. De exemplu, Codul penal defineşte infracţiunea de furt ca „luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept”, fără să detalieze eventualele condiţii în care acesta s-ar putea produce. Prescripţia abstractă a normei juridice rezultă din generalizarea şi abstractizarea unui număr sporit de cazuri concrete, individuale, evidenţiate de practica legislativă sau juridică. Regula de drept se construieşte prin trecerea de la particular la general, făcându-se abstracţie de elementele concrete, nesemnificative şi neesenţiale pentru aceasta. Reversul este acela că norma astfel construită urmează în aplicare drumul invers, de la general la particular, iar situaţiile particulare pot crea prin elementele conţinute dificultăţi de identificare a normei juridice aplicabile. Norma juridică prescrie o conduită tipică pentru subiectele de drept, stabilind un etalon de urmat de către acestea atunci când intră în raporturi juridice. În acest fel, norma juridică devine şi

59


criteriul unic de apreciere a conformităţii sau a neconformităţii unei anumite conduite faţă de lege. În acest context, distingem între conduita licită, legală şi conduita ilicită sau ilegală după cum comportamentul concret a fost sau nu conform celui prescris de norma juridică. Ca urmare, dreptul devine o măsură egală pentru indivizi inegali, adică o măsură unică de apreciere a conduitei umane în aceeaşi situaţie, pentru subiecte care se deosebesc unul de altul. Legea poate pretinde o conduită tipică de urmat constând fie dintr-o acţiune (de exemplu, plata impozitului), fie dintr-o inacţiune (de exemplu, interdicţia de sustragere a bunului altuia) sau poate lăsa subiectelor alegerea unei conduite, dar totuşi într-un cadru relativ determinat (de exemplu, în cazul alegerii numelui la încheierea căsătoriei). Norma juridică este o regulă impersonală, întrucât ea nu se adresează unui subiect predeterminat, ci tuturor acelora care întrunind condiţiile stipulate se află sau se vor afla în situaţia pentru care devin incidente regulile de drept. Noţiunea de “impersonal”, nu desemnează un atribut de inaplicabilitate a normei persoanelor sau subiectelor, ci evidenţiază doar calitatea regulii juridice de a viza un număr nedeterminat de situaţii şi persoane, chiar dacă referirea s-ar face la o funcţie unică în stat ori ar putea fi stabilit exact numărul celor aflaţi sub incidenţa ei, cum este, de pildă numărul de alegători dintr-o secţie sau circumscripţie electorală. Norma juridică este de aplicabilitate repetată, spre deosebire de actul juridic individual care se consumă prin punerea lui în executare într-o situaţie dată. Întinderea repetabilităţii este în funcţie de numărul situaţiilor şi a persoanelor aflate în aceste situaţii, ca şi de durata aflării în vigoare a actului normativ. Norma juridică se aplică într-un număr nelimitat de cazuri, deoarece legea nu prestabileşte în câte, ci în ce situaţii sau condiţii devin incidente prevederile ei. În unele situaţii pare că norma juridică se aplică în exclusivitate unor situaţii, cu ignorarea subiectelor de drept, mai ales atunci când norma conferă efecte juridice unor evenimente naturale care nu ţin de voinţa exclusivă a individului uman vizat prin ele (de exemplu: decesul unei persoane, calamitarea unor bunuri asigurate, etc.). Dar şi într-o astfel de situaţie, regula se aplică tot persoanelor, respectiv celor chemate la succesiune sau ale căror bunuri fiind distruse, care beneficiază de plata despăgubirilor pentru pagube suferite în cadrul raporturilor juridice formate, de succesiune şi respectiv de asigurare. Este evident că normele juridice reglementează raporturi sociale în care apar întotdeauna subiecte de drept, dar acestea trebuie să se afle în anumite situaţii sau cazuri şi trebuie să îndeplinească o serie de condiţii pentru a li se putea aplica norma. Simpla existenţă a subiectului de drept ori a unei situaţii ori împrejurări lipsite de un subiect nu sunt suficiente, privite în mod izolat, pentru declanşarea incidenţei normei. Norma de drept are aplicabilitate repetată în mai multe cazuri, nu numai pentru faptul că se aplică mai multor subiecte de drept în situaţii similare, ci şi pentru faptul că ea se poate aplica de mai multe ori şi aceluiaşi subiect, ori de câte ori acesta se găseşte în situaţii de acelaşi gen (de exemplu, un recidivist în materie de sustrageri de bunuri). În acest sens, caracterul nelimitat al cazurilor de aplicare a normei corespunde atât numărului nedeterminat de persoane care se pot

60


afla în ipoteza legală, la care se adaugă şi posibilitatea practic nelimitată a fiecărui subiect de drept de a i se aplica în mod repetat aceeaşi normă. Pe de altă parte, norma se aplică nelimitat în timp deoarece în momentul adoptării ei nu se cunoaşte, de regulă, perioada pentru care ea este în vigoare, cu excepţia normelor temporare (cu termen). În unele opinii, norma juridică are un caracter voliţional deoarece, spre deosebire de legile naturii şi legile sociale care există independent de voinţa omului, normele juridice, chiar dacă ţin seamă de necesităţile obiective de moment sau de durată, sunt în exclusivitate produsul voinţei umane. În acest sens se spune că legiuitorul „nu inventează legi, ci doar le formulează”. Astfel, legea juridică este subiectivă prin modul de formulare, adică prin felul în care nevoia sau comanda socială se reflectă în conştiinţa subiectivă a legiuitorului şi obiectivă prin determinant şi prin conţinutul reglementării. Voinţa manifestată în acţiunile umane licite din raporturile juridice trebuie să fie conformă cu voinţa consacrată prin norma juridică, în caz contrar, de discordanţă între cele două, intervine răspunderea juridică. Pe de altă parte, emiterea şi încheierea actelor juridice trebuie să se facă în acord cu voinţa legiuitorului pentru ca actul juridic să fie legal constituit. Cel chemat să soluţioneze un conflict izvorât dintr-un act juridic va avea, printre altele, îndatorirea de a stabili voinţa reală a părţilor, raportând-o la voinţa pe care legea o atribuie respectivei categorii de acte juridice. Norma juridică determină anumite efecte juridice pentru subiectele de drept intrate în relaţia juridică reglementată de ea, generând, modificând şi desfiinţând raporturi juridice. Această trăsătură este specifică numai regulilor juridice, comparativ cu celelalte reguli sau norme sociale. În general, norma nu generează în mod direct efecte juridice, întrucât ea constituie o prevedere abstractă, fiind necesară apariţia unui fapt juridic licit sau ilicit căruia, prin aplicarea normei, i se conferă semnificaţie juridică, adică tocmai acele efecte juridice avute în vederea de legiuitor la adoptarea normei. Încălcarea normei atrage răspunderea celui vinovat. Forma răspunderii juridice depinde de felul sau de natura normei încălcate (civile, penale, administrative etc.). Răspunderea urmăreşte repararea prejudiciului cauzat sau înlăturarea vătămării produse şi sancţionarea celui vinovat. Declanşarea răspunderii juridice este însoţită de cele mai multe ori de aplicarea constrângerii de stat, întrucât cel care nu respectă de bunăvoie o normă, nu va suporta, de regulă, benevol nici consecinţele sau efectele antrenate de propria abatere. Constrângerea juridică poate viza bunurile şi veniturile celui vinovat sau chiar persoana acestuia, în funcţie de natura răspunderii şi felul sancţiunilor aplicate. 5.3 Structura normei juridice În analiza structurii normei juridice distingem între structura logico-juridică şi structura tehnico-legislativă a regulii de drept, respectiv între structura internă, dată de modul de alcătuire a

61


acesteia şi construcţia externă, dată de modul de exprimare al reglementării în actul normativ ori în alt izvor de drept.

5.3.1 Structura logico-juridică a normei Eficienţa socială a dreptului este condiţionată de cunoaşterea şi înţelegerea de către subiectele vizate a cerinţelor normelor juridice. Din acest punct de vedere, subiectul vizat trebuie să ştie care este comportamentul cerut de lege în anumite situaţii şi care sunt urmările nerespectării prescripţiei normei juridice. Ca urmare, norma juridică are o structură logicojuridică, adică o alcătuire care indică în mod necesar în ce împrejurare se referă (aplică) regula, ce conduită trebuie să adopte subiectele de drept aflate în respectiva împrejurare şi care sunt consecinţele nerespectării conduitei prescrise. Corespunzător acestor cerinţe, norma juridică este alcătuită din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Uneori, aceste elemente se regăsesc în aceeaşi regulă, dar alteori ele sunt disparate şi cuprinse în mai multe norme, chiar în diferite reglementări juridice (acte normative), ori unele elemente se subînţeleg, unitatea lor apărând, în aceste cazuri, în urma interpretărilor juridice realizate de cei chemaţi să le respecte sau să le aplice. a. Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile de aplicare a regulii de drept, indicând subiecţii şi împrejurările în care anumite fapte dobândesc semnificaţie juridică. Ipoteza stabileşte starea de fapt prin a cărei realizare se declanşează incidenţa normei de drept. După modul de formulare a condiţiilor care se cer a fi întrunite în mod legal, ipoteza poate fi determinată şi relativ determinată. Ipoteza este (strict) determinată atunci când stabileşte în mod absolut (exact) condiţiile de aplicare a normei, excluzând orice altă situaţie sau posibilitate de realizare a prevederilor legale. Astfel, de exemplu, este prevederea conform căreia cetăţeanul are dreptul la câte un singur vot pentru alegerea membrilor Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României. Ipoteza este relativ determinată (subînţeleasă) atunci când, deşi indică împrejurarea de aplicare a normei, conţinutului faptic concret este lăsat la aprecierea subiectului de drept. Astfel, de, exemplu, se poate dispune prin testament de toată averea sau de o fracţiune din ea ori de unul sau de mai multe obiecte determinate. În general, dreptul modern urmăreşte, pe cât posibil, o determinare cât mai riguroasă a ipotezei normei juridice, pentru a se evita arbitrariul şi interpretările eronate, realizându-se o garanţie a eficienţei respectării şi aplicării riguroase a legii. După gradul de complexitate a împrejurărilor avute în vedere la incidenţa normei, ipoteza poate fi simplă, atunci când se prevede o singură modalitate, obişnuită sau tipică prin a cărei realizare legea devine aplicabilă (de exemplu, infracţiunea de omor constă în uciderea unei persoane) şi complexă, atunci când se prevăd mai multe situaţii ori împrejurări prin a căror reunire cumulativă, totală sau parţială, devine posibilă aplicarea normei (de exemplu, arestarea unei persoane se poate dispune, printre altele, atunci când s-a comis o infracţiune pentru care legea

62


prevede pedeapsa închisorii mai mare de doi ani, iar lăsarea în libertate a autorului faptei ar prezenta un pericol pentru ordinea publică). După numărul împrejurărilor avute în vedere pentru aplicarea normei, ipoteza poate fi unică, atunci când numai o singură împrejurare a fost prevăzută pentru a declanşa incidenţa legii (de exemplu, desfacerea căsătoriei are loc prin divorţ) sau alternativă, situaţie în care se prevăd mai multe modalităţi de realizare a incidenţei legii. Existenţa unei ipoteze simple, spre deosebire de ipoteza unică, nu exclude posibilitatea ca împrejurarea prevăzută de ea să se poată realiza prin modalităţi concrete foarte diferite. Astfel, de exemplu, în cazul infracţiunii de omor legea nu face distincţie cu privire la calitatea făptuitorului sau a victimei, locul şi timpul comiterii faptei or mijloacele întrebuinţate la săvârşirea ei (exceptând, desigur, formele calificate sau deosebite de grave de omor). Toate aceste forme ale ipotezei pot fi combinate între ele prin texte normative în funcţie de cerinţele de redactare legislativă astfel încât, de pildă, o ipoteză determinată poate fi unică şi simplă sau, dimpotrivă, complexă şi alternativă. După modul de enunţare a condiţiilor de aplicare, ipoteza poate fi generică, când prevede un anumit gen sau tip de împrejurare prin a cărei realizare se aplică legea, şi cazuală când enumeră, limitativ sau exemplificativ, împrejurările în care se aplică legea. b. Dispoziţia este elementul normei juridice care indică ce conduită trebuie să se urmeze de către subiectele de drept aflate în ipoteza sau situaţia prevăzută de lege. După modul de conformare a subiectelor faţă de conduita prescrisă distingem dispoziţia onerativă care obligă la săvârşirea unei acţiuni (de exemplu, obligarea conducătorilor auto de a-i ajuta pe cei accidentaţi), dispoziţii prohibitive care obligă la abţinere, la nesăvârşirea unei acţiuni (aşa cum este cazul majorităţii normelor penale pentru fapte ca omorul, furtul, etc.) şi dispoziţii permisive care lasă subiectului posibilitatea de alegere a unei conduite fără a impune ori a interzice săvârşirea unei acţiuni (de exemplu, posibilitatea părţilor din proces de a utiliza sau nu calea de atac a recursului). După modul de determinare a conduitei subiectelor de drept, dispoziţia poate fi determinată sau relativ determinată. Dispoziţia este determinată când stabileşte exact conduita pe care trebuie să o urmeze părţile raportului juridic, aşa cum este cazul dispoziţiilor onerative şi prohibitive. Dispoziţia este relativ determinată când permite subiectelor de drept ca în ipoteza legii să-şi aleagă o anumită conduită dintre cele indicate, aşa cum este cazul dispoziţiilor permisive (de exemplu, succesiunea poate fi acceptată pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar). c. Sancţiunea reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiei normei juridice, adică măsurile luate împotriva celui care încalcă legea şi care, la nevoie, pot fi îndeplinite prin forţa de constrângere a statului. Ea decurge din răspunderea juridică a celui vinovat şi poate viza persoana acestuia, patrimoniul ei ori actele juridice întocmite fără respectarea legii. După natura juridică a normei încălcate, sancţiunile se clasifică în penale, civile, administrative, disciplinare, etc., corespunzător ramurilor de drept în care operează.

63


După scopul urmărit prin aplicarea lor, sancţiunile pot fi reparatorii (adică de reparare ori de dezdăunare pentru paguba produsă) şi coercitive (adică de constrângere exercitată asupra persoanei celui vinovat, de anulare sau de desfiinţare a actului lovit de nulitate). După conţinutul lor, sancţiunile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale. Cele patrimoniale vizează bunurile şi veniturile celui sancţionat (de pildă, amenda, confiscarea averii, penalităţile de întârziere). Cele nepatrimoniale vizează în mod nemijlocit persoana celui vinovat (de exemplu, sancţiunea închisorii, avertismentul, interdicţia de exercitare a drepturilor electorale, etc.). După modul lor de determinare, se disting sancţiuni absolut determinate (de exemplu, nulitatea absolută) şi sancţiuni relativ determinate (de pildă, între un minim şi maxim prevăzut de lege pentru amendă sau pentru durata privării de libertate), organul de aplicare a lor putând opta între limitele legale prevăzute. După numărul lor, sancţiunile pot fi unice, când pentru săvârşirea unei fapte se prevede un singur gen de sancţiune (de exemplu, pentru omor numai pedeapsa închisorii) sau multiple. Acestea, la rândul lor pot fi alternative, când se prevăd mai multe categorii de sancţiuni între care se poate opta (de pildă, amenda sau închisoarea) şi cumulative, când pentru aceeaşi faptă sunt prevăzute mai multe sancţiuni diferite ca finalitate (de exemplu, închisoare şi confiscarea parţială a averii). În cazul sancţiunilor alternative organele de aplicare pot opta asupra felului sancţiunii, în timp ce în cazul sancţiunilor cumulative acestea vor fi aplicate în totalitatea lor, conform dispoziţiilor legale. Pentru aceeaşi abatere sau faptă ilicită comisă este exclusă aplicarea mai multor sancţiuni de acelaşi gen, de exemplu a sancţiunilor pecuniare, putând fi însă cumulate sancţiuni cu conţinut şi scop diferit.

5.3.2 Structura tehnico-juridică (formularea tehnico - legislativă) a normei În general, norma juridică reuneşte cele trei elemente (ipoteza, dispoziţie şi sancţiune) în formularea legală a textului legislativ29, dar nu este exclus ca formularea să fie incompletă, fiind nevoie de a corobora textul cu un altul, cuprins uneori chiar în alt act normativ. Principala formă de exprimare (de regăsire) concretă a normelor juridice sunt actele normative. Acestea sunt grupate în părţi, titluri, capitole, articole, paragrafe, puncte, alineate. Pentru asigurarea unui caracter unitar al legislaţiei, aşezarea normelor juridice trebuie să respecte, pentru fiecare categorie de acte normative, reguli de redactare, formulare, o anumită succesiune logică a acestora, aspecte reunite sub denumirea de tehnică legislativă, stabilită la rândul ei prin lege de către Parlament şi a cărei aplicare şi control al respectării sunt în competenţa Consiliului Legislativ. Elementul de bază al structurii externe este articolul, care conţine, de regulă, o normă juridică. Este, însă, posibil ca un articol să nu cuprindă o normă juridică completă, sau să cuprindă două sau mai multe reguli de conduită, astfel că, o norma juridică, pentru a fi completă

64


din punct de vedere al elementelor sale intrinseci (care face posibilă aplicarea ei în mod independent) să fie nevoie să cunoaştem două sau mai multe articole (texte) ale unui act normativ. De altfel, structura normei juridice impune ca de fiecare dată să citim actul normativ în întregul său pentru a înţelege corect şi deplin sensul şi finalitatea acestuia. 5.4 Clasificarea normelor juridice Clasificarea normelor juridice se face în baza anumitor criterii în mai multe categorii, ceea ce ajută la înţelegerea sensului şi caracterului normei, la aprecierea în concret a conduitei de urmat de către subiectele în drept, permiţând stabilirea legăturilor şi diferenţierilor dintre aceste reguli. a. După caracterul lor normele pot fi imperative şi dispozitive. Normele imperative sau categorice prescriu o conduită obligatorie de urmat şi care constă fie dintr-o acţiune, fie dintr-o abstenţiune. Normele imperative pot fi, la rândul lor, onerative şi prohibitive. Normele dispozitive nu obligă la o conduită strict determinată, permiţând subiectelor de drept alegerea acesteia după propriul interes. b. După conduita prescrisă subiectelor de drept, normele juridice pot fi onerative, prohibitive şi permisive. Normele onerative prescriu obligaţia de a săvârşi o anumită acţiune, sancţionând conduita pasivă, de inacţiune. Astfel, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, controlorii din corpul de control al prefecturilor şi primăriilor au îndatorirea de a da dispoziţii obligatorii, în scris, agenţilor economici controlaţi, pentru înlăturarea deficienţelor constatate. De obicei, în redactarea acestor norme sunt întrebuinţate expresii ca “trebuie”, “este obligat”, “are îndatorirea”, etc., dar ele pot să şi lipsească, subînţelegându-se din context felul normei şi al conduitei prescrise. Normele prohibitive interzic săvârşirea unei acţiuni, obligând la o conduită pasivă, la inacţiune, în caz contrar sancţionând conduita activă, aşa cum este cazul majorităţii normelor penale ce incriminează omorul, furtul, tâlhăria, etc. Astfel, legea interzice prezenţa oricărei persoane în cabinele de vot în afara celui care votează. În cazul acestor norme se pot întrebuinţa expresii ca “se interzice”, “nu poate “ , “este oprit”, etc. Normele permisive, numite şi dispozitive, sunt cele care fără a obliga sau fără a interzice o anumită acţiune sau inacţiune, se caracterizează prin facultatea recunoscută subiectului de drept de a opta pentru o anumită conduită din cadrul regulii juridice. Este cazul majorităţii normelor civile reglementând contractele. O asemenea normă este şi prevederea conform căreia Preşedintele României poate participa la şedinţele Guvernului care au ca obiect, printre altele, probleme de interes naţional privind apărarea ţării. În cazul acestor norme se pot utiliza termenii ca “poate “, “este liber să”, etc. 29

Astfel, de exemplu art. 31 din Codul Familiei prevede ca “bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi (ipoteza), sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor (dispoziţia). Orice convenţie contrară este nulă (sancţiunea)”. 65


La rândul lor, normele permisive pot fi de împuternicire, supletive, de stimulare şi de recomandare. 

normele de împuternicire consacră drepturi subiective, libertăţi (facultăţi) al căror

exerciţiu nu este obligatoriu pentru titular, aşa cum sunt drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, drepturile subiective civile, etc. Astfel, de pildă art. 807 din Codul Civil prevede că “minorul de 16 ani poate dispune prin testament numai pentru jumătate din bunurile de care, după lege, poate dispune majorul”; 

normele supletive lasă libertatea de acţiune şi opţiune a părţilor din raportul juridic

dat, iar în cazul în care acestea nu-şi exercită conduita prescrisă fac posibilă intervenţia organelor de stat care suplinesc lipsa manifestării de voinţă a subiectului. Astfel, conform art. 40 din Codul familiei la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei, instanţa luând act de această învoială. Dacă între soţi nu a intervenit o asemenea înţelegere sau dacă instanţa nu a încuviinţat, atunci fiecare dintre foştii soţi va purta numele avut înainte de căsătorie; 

normele de stimulare au ca scop să încurajeze o anumită acţiune, răsplătind pe autorul

ei, aşa cum sunt normele ce instituie recompense morale şi materiale în beneficiul unor persoane sau organizaţii cu merite deosebite prin acordarea de ordine, distincţii, etc., stabilind totodată şi criteriile în baza cărora se poate beneficia în caz de îndeplinire a condiţiilor legale; 

normele de recomandare prevăd o anumită conduită pe care o indică, fără a fi

obligatorie în a fi urmată şi de către alte subiecte de drept decât cele cărora le este destinat actul normativ. Este situaţia frecventă în care statul, ca autor al reglementării, procedează în acest sens faţă de persoane juridice private, organizaţii nestatale, asociaţii profesionale, etc., în diverse domenii – de pildă, cel al salarizării, al protecţiei muncii, - iar acestea din urmă preiau prevederile respective. c. După gradul lor de generalitate sau sfera de aplicabilitate normele pot fi generale, speciale şi de excepţie. 

normele generale au cea mai largă sferă de aplicabilitate, fiind incidente pentru

întreaga ramură de drept sau instituţie juridică. Astfel, de pildă, normele penale cuprinse în partea generală a Codului penal au caracterul de norme generale, aplicându-se tuturor raporturilor juridice penale, inclusiv celor reglementate de partea specială a Codului sau chiar celor cuprinse în legile speciale; 

normele speciale cuprind un domeniu mai limitat, dar sunt strâns legate de regulile

generale ale căror prevederi de principiu le guvernează, putând întotdeauna să vizeze aspecte nereglementate din cadrul general sau reglementate în mod diferit; 

normele de excepţie reglementează situaţii cu totul deosebite care derogă de la regula

generală sau specială (de exemplu, Codul muncii prevede în art. 32 că „pe durata executării

66


unui contract individual de muncă nu poate fi stabilită decât o singură perioadă de probă. Prin excepţie, salariatul poate fi supus la o nouă perioadă de probă în situaţia în care acesta debutează la acelaşi angajator într-o nouă funcţie sau profesie ori urmează să presteze activitatea într-un loc de muncă cu condiţii grele, vătămătoare sau periculoase.) Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că pentru situaţii derogatorii de la norma generală primesc aplicabilitate normele speciale sau de excepţie, după cum în caz de concurs între norma specială şi cea de excepţie pentru soluţionarea aceluiaşi caz, va fi aplicată aceasta din urmă. Pe de altă parte, se impune precizarea că raportul general – special - excepţional depinde şi de sistemul de referinţă în cadrul căruia operăm. Astfel, o normă deşi generală într-o anumită materie, poate apărea ca specială faţă de altă regulă din acelaşi domeniu. Astfel, normele cuprinse din Legea nr. 3/1988 privind încheierea şi executarea contractelor economice sunt reguli generale în raport cu normele speciale privind un gen determinant de contracte, cum sunt contractul de furnizare, cel de antrepriză sau de transport, dar în acelaşi timp, normele legii în cauză ne apar ca speciale în raport cu prevederile Codului civil referitoare la condiţiile de valabilitate pentru încheierea contractelor şi care rămân dreptul comun în materie. d. După modul lor de redactare normele pot fi complete şi incomplete. Normele complete sunt acele reguli al căror conţinut (elemente componente) este exprimat integral în actul normativ dat. Normele incomplete sunt acele reguli care nu cuprind toate elementele componente (ipoteză, dispoziţie şi sancţiune) în acelaşi act normativ,

unele dintre acestea

aflându-se într-un alt act normativ deja existent (în cazul normelor de trimitere) sau care urmează să fie emis (cazul normelor în alb). Un exemplu de normă de trimitere îl reprezintă art. 36 din Codul muncii care prevede că „Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi angajaţi prin contract individual de muncă în baza permisului de muncă eliberat potrivit legii”, trimiţând astfel pentru completare la dispoziţiile Legii nr. 203/1999 privind permisele de muncă. Categoria normelor în alb este utilizată frecvent în materie contravenţională, în sensul că legea reglementând anumite activităţi sau acţiuni stipulează că faptele ce constituie abateri de la prevederile ei, precum şi sancţiunile corespunzătoare care se vor fixa pentru ele urmează să fie stabilite prin hotărâre a Guvernului. e. Mai există şi alte criterii de clasificare a normelor juridice în afara celor deja enunţate, respectiv după conţinutul lor în norme materiale (de conţinut) şi norme procedurale (de formă) sau după durata acţiunii lor în norme stabile sau permanente (cu durată nedeterminată) şi norme temporare (cu durată determinată). 5.5 Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor Efectele produse de normele juridice se raportează în mod necesar la trei aspecte esenţiale: unul temporal (de când şi până când se va aplica norma juridică, respectiv cum se succed în timp normele juridice), unul spaţial (pe ce teritoriu produce efecte norma juridică) şi

67


unul personală (cui se adresează/aplică norma juridică). Ca urmare, norma juridică trebuie studiată sub aspectul acţiunii sale în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.

5.5.1 Acţiunea normelor juridice în timp Ca regulă, o normă juridică va produce efecte juridice atâta timp cât ea este activă, adică atâta timp cât ea se află în vigoare. Momentul din care începe să producă efecte juridice un act normativ, trebuie corelat cu cel al publicării lui, al aducerii sale la cunoştinţa celor vizaţi, astfel ca nimeni să nu poată invoca în apărarea sa necunoaşterea legii (principiul nemo censetur ignorare legem). Din acest punct de vedere, norma juridică poate intra în vigoare chiar din momentul publicării sale (cazul nostru conform Constituţiei din 1991), la un alt moment stabilit de principiu (în cazul nostru, prin Constituţia actuală, la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial) sau la un moment expres indicat chiar prin textul actului normativ ce va fi publicat. În cazul actelor autorităţilor administraţiei publice locale acestea intră în vigoare prin aducere la cunoştinţă publică dacă au caracter normativ, respectiv prin comunicare dacă au caracter individual. Principiul fundamental care guvernează această materie este cel al aplicării imediate a legii noi şi excluderea acţiunii legii vechi în măsura în care o asemenea reglementare există (“lex posteriori derogant lex anteriori”), adică exercitarea efectelor juridice asupra actelor şi faptelor surprinse în curs de desfăşurare, cât şi asupra celor ce urmează să apară în viitor. În dreptul penal acest principiu este consacrat expres (art.10 din Codul Penal) sub denumirea “activităţii legii penale”, în conformitate cu care legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite cât ea se află în vigoare. Raţiunea instituirii principiului aplicării imediate a noii legi se justifică prin superioritatea noii reglementări care reprezintă un progres juridic în materie, asigurarea unităţii legislative pe întreg teritoriul statului, asigurarea unei stabilităţi juridice şi promovarea încrederii în ea prin situaţiile nou create. Legile se publică în Monitorul Oficial al României (Partea I) după ce au fost adoptate de Parlament cu respectarea procedurii stabilite, inclusiv promulgarea lor de către Preşedintele Republicii. Prin publicarea legii există prezumţia că ea devine cunoscută de către subiectele de drept care sunt chemate să o respecte, nimeni neputând invoca în apărarea sa necunoaşterea legii pentru actele şi faptele cu conţinut juridic pe care le-a săvârşit. Uneori, pentru considerente de celeritate, legea poate intra în vigoare din chiar momentul adoptării sale, dar aceasta constituie o situaţie de excepţie pentru cazuri deosebit de urgente (calamităţi naturale, stare de război, etc.). În mod practic, întotdeauna între adoptarea legii, inclusiv promulgarea ei şi publicarea acesteia în mod oficial, existând un anumit interval de timp care se poate prelungi chiar până la dată luării la cunoştinţă a conţinutului reglementării prin difuzarea Monitorului Oficial, ceea ce antrenează noi decalaje de timp. Întrucât legea urmează să se aplice acţiunilor ce se întreprind după intrarea ei în vigoare (“tempus regit actum”) se poate deduce că ea acţionează numai pentru viitor, neavând putere pentru trecut, implicând caracterul neretroactiv al acesteia. Principiul neretroactivităţii legii îşi are raţiunea în faptul că nimeni nu-şi poate dirija conduita după reguli care încă nu există şi nimănui

68


nu i se poate aplica o sancţiune pentru o faptă care nu era prohibită sau, dimpotrivă, era admisă la data săvârşirii ei. Principiul neretroactivităţii a primit o consacrare constituţională (legea nu poate dispune decât pentru viitor), fiind formulat şi în legislaţia civilă şi în cea penală. Neretroactivitatea legii constituie o prezumţie absolută ce nu poate fi înlăturată decât de legiuitor atunci când, în mod excepţional şi expres, emite reglementări cu efect retroactiv. Actele normative produc efecte pentru viitor deoarece subiectele trebuie să-şi conformeze conduita faţă de o lege existentă şi cunoscută, iar intrarea legii în vigoare la o dată ulterioară publicării este determinată de necesitatea luării unor măsuri organizatorice vizând punerea în aplicare a acesteia. De la principiu neretroactivităţii legii există unele excepţii. O primă excepţie o reprezintă prevederile retroactive ce rezidă în acele situaţii în care legea nouă se aplică sau intră în vigoare la o dată anterioară publicării (adoptării) ei, vizând cazuri care fiinţau într-o perioadă în care legea nu exista încă, indiferent dacă se aplicau sau nu alte acte normative. În această categorie intră următoarele acte normative: 

actele care indică expres data sau perioada până la care retroactivează;



actele de interpretare (interpretative) ale unor reglementări aflate deja în vigoare şi

prin care se lămuresc prevederile neclare sau neclarificate de vechea lege în scopul unei corecte aplicări a acesteia; 

actele de dezincriminare (care nu mai consideră ca abatere fapte anterior incriminate

penal, administrativ sau disciplinar), ca şi cele care stabilesc sancţiuni mai uşoare (blânde) decât reglementările anterioare au prioritate ca legi mai favorabile faţă de actele care au incriminat ori au sancţionat acelaşi gen de fapte, aplicându-se retroactiv pentru conduite trecute însă nesancţionate sau pentru sancţiuni care deşi aplicate nu au fost executate sub imperiul vechii legi; 

actele de amnistie, care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită şi cele de

graţiere (normativă şi individuală) care au ca efect înlăturarea în tot sau în parte, a executării pedepsei ori a comutării acesteia în alta, mai uşoară; 

legile procesuale (procedurale) pot fi considerate în parte având şi efect retroactiv,

deoarece ele se vor aplica pentru cazurile în curs de soluţionare ce au ca obiect fapte cunoscute sub imperiul vechii legi, dar nerezolvate încă şi care, indiferent de legea materială ce le guvernează, vor cădea şi sub incidenţa unor norme de procedură cu totul noi (de exemplu în privinţa termenelor de recurs); 

au caracter retroactiv legile de anulare sau de suspendare a altor acte normative sau a

unor acte juridice individuale anterior emise, întrucât îşi întind efectele în timp până la data apariţiei acesteia din urmă. Retroactivitatea legii, spre deosebire de neretroactivitate, trebuie să fie întotdeauna expres prevăzută pentru fiecare act normativ, legiuitorul dorind să confere respectivului act acest caracter.

69


O a doua categorie de excepţii de la principiul neretroactivităţii legii o formează reglementările ultraactive, adică acele acte normative care supravieţuiesc producând efecte şi după data ieşirii lor din vigoare. În cadrul acestora sunt cuprinse: 

legile anterioare pentru care noile acte normative indică situaţiile sau durata ori data

până la care cele dintâi se mai aplică, recunoscându-le efectele juridice concomitent cu noile reglementări; 

legile temporare sau cu termen care se aplică situaţiilor născute sub imperiul lor,

inclusiv celor nesoluţionate, chiar dacă legea a ieşit între timp din vigoare, aşa cum este cazul actelor adoptate pentru situaţii provizorii, cum ar fi starea de război, calamităţile naturale, epidemiile, etc. 

legile (mai favorabile) care nu incriminau, dezincriminau ori sancţionau mai uşor

unele fapte se vor aplica acelora care le-au săvârşit sub imperiul vechii legi, dacă sancţiunile nu au fost aplicate sau deşi aplicate nu au fost executate, chiar dacă între timp a apărut o nouă lege care incriminează sau sancţionează mai aspru aceeaşi categorie de fapte; 

unele prevederi ale legilor procesuale anterioare (vizând instanţele de judecată sesizate

şi rămase competente în soluţionarea unor cauze aflate pe rol, termenele procesuale, se pot menţine şi în condiţiile intervenirii unor noi reglementări pentru situaţiile în curs de soluţionare aplicându-se legea în vigoare la data respectivă. Supravieţuirea legii vechi poate să rezulte dintr-o prevedere expresă a noii legi sau poate fi dedusă pe cale de interpretare, avându-se în vedere finalitatea noii legi. Durata producerii efectelor juridice reprezintă perioada de timp în care actul normativ se află în vigoare, producând efecte juridice obligatorii, cuprinsă între momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare a actului respectiv. Această durată nu poate fi, de regulă, anticipată de legiuitor decât cu mici excepţii, de exemplu, în cazul legii bugetului de stat. În cazul legilor temporare se poate prevedea fie data certă a ieşirii din vigoare, fie durata acţiunii lor, cum este, de exemplu, încetarea evenimentelor care le-au determinat apariţia sau substituirea lor. În cazul acestor legi, acţiunea lor se extinde asupra actelor şi faptelor săvârşite cât timp erau în vigoare, chiar dacă acestea nu au fost soluţionate în acel interval de timp limitat (a se vedea în acest sens art.16 din Codul Penal ). Încetarea efectelor juridice ale actelor normative reprezintă momentul din care acestea nu mai sunt obligatorii. În mod obligatoriu, actele ies din vigoare prin apariţia unei noi reglementări care desfiinţează vechea reglementare, operaţiune numită abrogare sau scoatere din vigoare, prin care încetează aplicarea actului vechi. Abrogarea se realizează numai prin acte normative având cel puţin forţa juridică egală cu actul desfiinţat. După modul în care se prevede sau nu desfiinţarea actului anterior, abrogarea poate fi expresă şi tacită, iar cea expresă la rândul ei poate fi directă şi indirectă. Abrogarea expresă directă reprezintă situaţia în care noul act normativ indică actul anterior sau unele norme cuprinse în aceasta care-şi încetează valabilitatea, aplicabilitatea. 70


Abrogarea expresă indirectă este situaţia în care noul act menţionează doar faptul că orice act normativ anterior sau prevederi ori dispoziţii contrare se abrogă, fără a face o determinare certă a acestora. Abrogarea tacită sau implicită are loc atunci când fără ca noua lege să menţioneze care sunt actele normative vechi sau normele anterioare desfiinţate, contradictorialitatea dintre cele două reglementări impune cu prioritate actul normativ nou. Sub aspectul întinderii efectelor abrogării, aceasta poate fi totală, când se desfiinţează în întregime actul anterior şi parţială, când desfiinţarea vizează doar unele prevederi şi nu actul în totalitatea lui. Toate criteriile de abrogare indicate deja se pot combina între ele (abrogarea expresă, directă, totală). Căderea în desuetudine este o formă mai rară de încetare a efectelor juridice ale actelor normative, mai ales în dreptul modern, şi apare ca urmare a schimbării condiţiilor socialeconomice şi politice care nu mai fac aplicabile vechile norme, chiar dacă nu s-a dispus abrogarea acestora printr-un nou act normativ.

5.5.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor Prin acţiunea normelor juridice în spaţiu înţelegem determinarea limitelor teritoriale înăuntrul cărora se aplică regulile de conduită. În acest sens, distingem aspectul intern sau naţional şi aspectul extern sau internaţional al aplicării legii. Pornind de la principiul suveranităţii de stat şi supremaţiei puterii în interiorul statului, legile sunt obligatorii pe acel teritoriu ca rezultat al competenţei teritoriale exclusive a organelor de stat, ca şi pentru toate subiectele de drept aflate pe acel teritoriu, operând în acest sens principiul teritorialităţii legii. Astfel, actele normative ale organelor centrale ale statului produc efecte juridice pe întreg teritoriul naţional, iar cele ale organelor locale produc efecte numai în limitele unităţilor administrativ-teritoriale în care ele funcţionează. Aceasta, bineînţeles, nu exclude posibilitatea ca actele unor organe centrale să poată produce efecte limitate numai la o anumită zonă a teritoriului naţional, inclusiv unitatea administrativ-teritorială, iar cele ale unui organ local numai pe o porţiune din acea unitate, cum ar fi în situaţia producerii unor calamităţi naturale limitate ca întindere. În cazul statelor federale sau federative actele organelor federale sau federative produc efecte asupra teritoriului tuturor statelor membre ale federaţiei, după cum actele acestora din urmă au efecte limitate numai în interiorul statului component. În acest caz de conflict între cele două legi se aplică, de regulă, legea federală (unională) sau legea indicată prin normele care reglementează conflictele între autoritatea centrală şi cea locală. Pe teritoriul statului naţional unitar se aplică numai un singur gen de legi provenind de la organele centrale unice. Cu toate acestea, considerente de ordin local, tradiţii istorice, etc., pot duce la coexistenţa unor modalităţi diferite de reglementare a unor instituţii de acelaşi fel. În acest sens, în ţara noastră, sistemul de publicitate imobiliară a cunoscut diferenţieri esenţiale în Transilvania şi o parte din nordul Moldovei unde există sistemul cărţilor funciare spre deosebire

71


de Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi cea mai mare parte a Moldovei unde s-a instituit Registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni. În ceea ce priveşte aspectul extern al acţiunii legilor în spaţiu, efectele se vor determina pornind de la principiul suveranităţii teritoriale a statului şi în domeniul activităţii normative, ceea ce înseamnă aplicarea în exclusivitate a legii naţionale şi înlăturarea legii străine. În sens juridic, teritoriul cuprinde suprafaţa terestră (uscatul), apele interioare, marea teritorială, precum şi subsolul şi spaţiul aerian aferent acestora. Delimitarea teritorială a statelor se face prin frontiere. Actele şi faptele săvârşite pe navele şi aeronavele româneşti aflate în afara graniţelor naţionale sunt considerate a fi săvârşite pe teritoriul ţării. Faptul că sediile diplomatice dispun de inviolabilitate nu se datorează scoaterii respectivelor zone de sub suveranitatea statului de reşedinţă al misiunii şi nici pentru că zona respectivă ar fi un teritoriu al statului aparţinător misiunii (acreditant), ci este rezultatul recunoaşterii de către statul de reşedinţă a imunităţii şi privilegiilor diplomatice unanim admise în dreptul internaţional public şi absolut necesare unei desfăşurări normale a activităţii diplomatice. Principiul teritorialităţii legii acţionează în mod specific în diferite ramuri de drept. Astfel, legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, iar forma exterioară a actelor (civile) este supusă legilor ţării unde se întocmeşte actul (locus regit actum). Uneori este posibil ca pe teritoriul ţării noastre să-şi producă efectele şi legea străină, prin soluţionarea unor cazuri individuale, mai ales în ipostaza în care situaţiile juridice vizează şi un subiect străin (naştere, căsătorie, deces, dobândirea sau pierderea proprietăţii, etc.), putând apărea aşa-numitul conflict de legi, între legea românească şi cea străină, mai ales datorită diferenţelor de conţinut între reglementări. Chiar dacă pentru unele situaţii se va aplica legea străină, această rezolvare nu se va face în baza unei proprii autorităţi a ei, deoarece s-ar încălca suveranitatea statului român, ci tot în temeiul legii interne şi a dreptului nostru ale cărui norme conflictuale prevăd cazurile şi condiţiile limitative de aplicare a legii străine. Aspectul internaţional al acţiunii legii vizează acele raporturi juridice în care apare un element străin. Aplicarea legii străine este însă condiţionată în mod esenţial de existenţa unei compatibilităţi între ea şi principiile de bază ale dreptului nostru, precum şi de existenţa reciprocităţii juridice între statul român şi cel străin în cauza dată, norma conflictuală făcând trimiterea necesară la legea aplicabilă într-o situaţie dată.

Rezumat 1. Normele juridice se definesc drept acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat, obligatorii de respectat în raporturile dintre subiectele de drept, sub garanţia intervenţiei forţei de constrângere a statului, în situaţia încălcării lor. Astfel, norma juridică este o regulă de conduită socială ce acţionează numai în cadrul societăţii şi în relaţiile dintre indivizii umani; norma juridică reglementează şi se adresează conduitei umane; norma juridică exprimă întotdeauna interesele sociale fundamentale prin intermediul voinţei generale

72


care dă viaţă regulii astfel consacrate; forţa de constrângere, aplicată în cazul nerespectării normei juridice, aparţine numai statului. 2. Trăsăturile normelor juridice reprezintă acele însuşiri specifice care diferenţiază regulile de drept de alte categorii de reguli sociale. În conformitate cu ele, norma juridică este o regulă de conduită obligatorie, elaborată, instituită sau recunoscută de către stat ca expresie a voinţei acestuia şi care produce efecte juridice garantate, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului. 3. Regula de conduită exprimată prin norma juridică este generală, abstractă, tipică, impersonală, de aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de cazuri. 4. Norma juridică are un caracter obligatoriu; are un caracter voliţional; norma juridică determină anumite efecte juridice pentru subiectele de drept intrate în relaţia juridică reglementată de ea, generând, modificând şi desfiinţând raporturi juridice. Încălcarea normei atrage răspunderea celui vinovat. 5. Norma juridică este alcătuită din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. 6. Principala formă de exprimare (de regăsire) concretă a normelor juridice sunt actele normative. Acestea sunt grupate în părţi, titluri, capitole, articole, paragrafe, puncte, alineate. 7. După conduita prescrisă subiectelor de drept, normele juridice pot fi: onerative, prohibitive şi permisive. La rândul lor, normele permisive pot fi de împuternicire, relative, de stimulare şi de recomandare. După caracterul lor, normele pot fi imperative şi dispozitive. După gradul lor de generalitate sau sfera de aplicabilitate, normele por fi generale, speciale şi de excepţie. După modul lor de redactare, normele pot fi complete şi incomplete. 8. Norma juridică acţionează pe trei dimensiuni în cadrul existenţei sale şi anume dimensiunea temporală, dimensiunea spaţială şi dimensiunea personală. 9. Ca regulă, o normă juridică va produce efecte juridice atâta timp cât ea este activă, adică atâta timp cât ea se află în vigoare. Momentul din care începe să producă efecte juridice un act normativ, deci momentul iniţial al existenţei sale este cel al publicării lui, al aducerii sale la cunoştinţa celor vizaţi, astfel ca nimeni să nu poată invoca în apărarea sa necunoaşterea legii (principiul nemo censetur ignorare legem). Actele normative produc efecte pentru viitor deoarece subiectele trebuie să-şi conformeze conduita faţă de o lege existentă şi cunoscută, iar intrarea legii în vigoare la o dată ulterioară publicării este determinată de necesitatea luării unor măsuri organizatorice vizând punerea în aplicare a acesteia. 10. Prin acţiunea normelor juridice în spaţiu înţelegem determinarea limitelor teritoriale înăuntrul cărora se aplică regulile de conduită. În acest sens, distingem aspectul intern sau naţional şi aspectul extern sau internaţional al aplicării legii. Pornind de la principiul suveranităţii de stat şi supremaţiei puterii în interiorul statului, legile sunt obligatorii pe acel teritoriu ca rezultat al competenţei teritoriale exclusive a organelor de stat, ca şi pentru toate subiectele de drept aflate pe acel teritoriu, operând în acest sens principiul teritorialităţii legii. 11. Principiul teritorialităţii legii acţionează în mod specific în diferite ramuri de drept. Teste de autoevaluare

1. Definiţi norma juridică şi precizaţi care sunt trăsăturile acesteia.

73


2. În ce constă caracterul obligatoriu al normelor juridice? 3. Precizaţi care este structura logico-juridică a unei norme juridice şi caracterizaţi fiecare componentă. 4. Caracterizaţi normele juridice după conduita prescrisă. 5. Precizaţi care sunt categoriile de norme juridice potrivit criteriului modului de redactare. 6. Care sunt excepţiile de la principiul neretroactivităţii legilor? 7. Precizaţi principalele coordonate ale acţiunii legilor în spaţiu şi asupra persoanelor.

74


UNITATEA DE STUDIU 6 SISTEMUL DREPTULUI Structura unităţii: 6.1 Noţiunea de sistem al dreptului 6.2 Criteriile de constituire a sistemului dreptului 6.3 Evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului 6.4 Principalele ramuri ale dreptului românesc




cunoaşterea sistemului dreptului şi a principalelor componente ale acestuia;




să definească conceptul de sistem de drept şi să precizeze principalele componente ale

acestuia; 

să explice raporturile dintre sistemul dreptului şi sistemul juridic;



să precizeze criteriile principale şi secundare de delimitare a componentelor sistemului

dreptului; 

să reliefeze evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului;



să descrie principalele diviziuni şi ramuri ale dreptului românesc;



să diferenţieze ramura de drept de instituţia juridică;



să formuleze opinii privitoare la posibile evoluţii viitoare ale sistemului dreptului

românesc; 


Termeni cheie: sistem juridic, sistemul dreptului, drept public, drept privat, ramură de drept, instituţie juridică.  Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 85’

75


6.1 Noţiunea sistemului dreptului Societatea cunoaşte în evoluţia sa o multitudine de relaţii sociale dintre cele mai diverse, bazate în multe cazuri pe interese contrare ale părţilor implicate. Înlăturarea posibilităţii producerii în acest context a unor efecte nedorite devine posibilă prin intervenţia statului şi autorităţilor sale, cu ajutorul unor instrumente specifice, aparţinând dreptului. Această intervenţie determină existenţa şi acţiunea în societate, în orice moment, a unui număr deosebit de mare de norme juridice, caracterizate de o lipsă de omogenitate în ceea ce priveşte forma şi conţinutul lor. Cu toate acestea, normele juridice în ansamblul lor nu constituie un simplu conglomerat, într-o dispunere aleatoare, ci formează un ansamblu unitar şi intercondiţionat de norme, cu o structură bine determinată, adică un sistem. Abordarea ca sistem a normelor juridice este susţinută pe de o parte, de faptul că acestea prezintă caracteristici similare, deşi în acelaşi timp îşi păstrează individualitatea, şi pe de altă parte de faptul că între acestea se manifestă relaţii specifice de interdependenţă. În sensul celor de mai sus, unitatea de sistem a dreptului este determinată de cauza comună a normelor juridice (situaţia concretă social-economică a societăţii respective sau factorii de configurare a dreptului), de comunitatea principiilor fundamentale ale reglementării normative, precum şi de caracterul omogen al formelor de exprimare a dreptului. De cealaltă parte, a interrelaţiilor care se manifestă între diferitele norme juridice, avem în vedere faptul că unele dintre acestea devin determinant pentru altele sau, după caz, vin în completarea lor în măsura în care există unele lacune legislative (de exemplu, normele de drept constituţional au caracter determinant în raport cu celelalte norme de drept public sau privat, iar normele dreptului civil sunt norme de drept comun în raport cu normele de drept comercial etc.). Prin definiţie, totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat şi aflate într-o strânsă unitate, grupate în părţi interdependente şi subordonate aceloraşi principii reprezintă

sistemul de drept al unei societăţi. Sistemul de drept nu trebuie confundat cu sistemul juridic al societăţii, care are o arie de cuprindere mult mai largă. Sistemul dreptului, care se include în sistemul juridic, ne dezvăluie structura internă (organizarea) dreptului bazată pe unitatea normelor juridice şi pe gruparea (diviziunea) lor în anumite părţi, respectiv instituţii şi ramuri de drept interdependente. Unitatea sistemului de drept nu poate exclude diversitatea normelor juridice şi a grupării lor diferenţiate, dată fiind marea varietate a raporturilor sociale reglementate juridic. Sistemul de drept se compune din următoarele elemente: norma juridică (element de bază sau structural având o minimă generalitate), instituţia juridică (element intermediar) şi ramura de drept (element de maximă generalitate în cadrul sistemului). Cunoaşterea şi înţelegerea sistemului de drept, precum şi a elementelor sale componente contribuie în procesul de elaborare a dreptului la descoperirea lacunelor legislative (a raporturilor sociale care trebuie reglementate), a reglementărilor deficitare (defectuoase sau insuficiente), la

76


eliminarea normelor perimate sau necorelate cu altele, asigurând o unitate dinamică a sistemului juridic aflat într-o necontenită mişcare impusă de evoluţia relaţiilor sociale. În procesul aplicării dreptului, cunoaşterea sistemului dreptului contribuie la asigurarea corelării tuturor normelor juridice aplicabile aceloraşi situaţii, inclusiv în rezolvarea oricărei situaţii concrete, chiar nereglementate şi în care devine necesară recurgerea la principiile fundamentale ale dreptului sau la cele generale ale ramurilor de drept, mai ales prin metoda analogiei. Nu în ultimul rând, cunoaşterea sistemului de drept are o importanţă didactică şi ştiinţifică, mai ales în activitatea de cercetare juridică propriu-zisă. Sistemul dreptului nu trebuie confundat, de asemenea, nici cu sistematizarea dreptului sau sistematizarea legislaţiei ori a actelor normative. Sistemul dreptului ne dezvăluie structura internă a dreptului, modul său de organizare bazat pe unitatea normelor juridice şi pe diviziunea sa, gruparea acestora în elemente sau părţi interdependente alcătuite din norme, (instituţii juridice sau ramuri de drept). De cealaltă parte, sistematizarea legislaţiei sau cea legislativă vizează aspectul extern sau modul de manifestare a sistemului, adică gruparea unitară a normelor în acte normative sau izvoare de drept (sistemul actelor normative, respectiv sistemul izvoarelor de drept). Sistemul de drept există independent şi indiferent de sistematizarea izvoarelor, dar sistematizarea ajută la o mai bună cunoaştere organizată a sistemului juridic, după cum, la rând său, sistemul de drept influenţează modul de sistematizare a legislaţiei. 6.2 Criteriile de constituire a sistemului dreptului Principalul criteriu de grupare a normelor juridice şi de diferenţiere a acestora între ele este cel al obiectul reglementării juridice sau specificul relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu care au primit consacrarea normativă. Criteriul utilizat are un caracter obiectiv în formarea şi delimitarea instituţiilor juridice şi a ramurilor de drept. Sfera cea mai restrânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme o formează instituţia juridică întrucât aceasta cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită grupă sau categorie unitară de relaţii sociale determinând astfel o sferă aparte de raporturi juridice. În acest sens, de exemplu, distingem instituţia cetăţeniei în dreptul constituţional, a succesiunii în dreptul civil, a căsătoriei în dreptul familiei, a infracţiunii în dreptul penal, a căilor de atac în dreptul procesual civil sau procesual penal. Alteori, chiar în cadrul unei instituţii, datorită marii diversităţi de norme se pot realiza grupări unitare şi mai restrânse a regulilor. În acest sens, instituţia proprietăţii din dreptul civil cuprinde instituţiile proprietăţii mobiliare şi a celei imobiliare, a celei agricole, industriale, comerciale şi financiare sau a celei publice şi a celei private, etc. Instituţia juridică poate grupa norme aparţinând exclusiv unei ramuri de drept, aşa cum este cazul succesiunii în dreptul civil sau a pedepsei în dreptul penal, în vreme ce în situaţia

77


proprietăţii sunt grupate atât norme ale dreptului civil, cât şi norme de drept constituţional, administrativ, financiar, penal etc. Sfera cea mai largă de grupare a normelor juridice şi de cuprindere a instituţiilor de drept pe baza criteriului obiectului de reglementare o constituie ramura de drept. Astfel, relaţiile specifice activităţii de instituire, exercitare şi limitare a puterii în stat au dus la constituirea normelor care le reglementează în ramura dreptului constituţional, relaţiile din sfera puterii executive au condus la formarea dreptului administrativ, cele din sfera puterii judecătoreşti la dreptul procesual civil şi procesual penal. În mod similar, relaţiile patrimoniale care se stabilesc între persoane fizice, între cele juridice precum şi între cele două categorii în baza egalităţii părţilor, precum şi raporturile nepatrimoniale formează obiectul dreptului civil. În acelaşi sens, normele care reglementează raporturile juridice generate prin săvârşirea unor fapte periculoase denumite infracţiuni, precum şi pedepsele aplicabile pentru comiterea acestora au dus la constituirea ramurii dreptului penal. Uneori, obiectul reglementării juridice privit în mod izolat nu este suficient drept criteriu de constituire sau delimitare a instituţiei sau a ramurii de drept, deoarece el are un anumit grad de relativitate dat de faptul că legiuitorul, prin edictarea normelor, nu urmăreşte atât abordarea normativă a unor relaţii sociale omogene, ci, mai degrabă, reglementarea juridică unitară a unor relaţii sociale, indiferent de incidenţa mai multor ramuri de drept. O asemenea abordare se justifică şi prin aceea că reglementarea şi actul normativ care o cuprinde trebuie să corespundă, în primul rând, unor exigenţe practice de aplicare şi nu unor considerente de ordin pedagogic, didactic. Pe de altă parte, un anumit grup de relaţii sociale devine autonom tocmai pentru că este reglementat într-un mod specific prin drept, or ceea ce se înţelege prin unitatea relaţiilor sociale este dat chiar de o anumită categorie de norme distinctă de alte reguli juridice. Insuficienţa criteriului obiectului de reglementare a dus la apariţia aşa-numitor criterii secundare sau auxiliare de grupare a normelor juridice. Metoda de reglementare reprezintă modul în care norma juridică prevede sau impune desfăşurarea raportului social, ceea ce conduce evident la o diferenţiere netă între regulile având acelaşi obiect de reglementare. În acest sens, se distinge metoda autoritarismului sau subordonării, a egalităţii, a recomandării etc. De exemplu, atât în dreptul civil cât şi în cel financiar există raporturi juridice patrimoniale sau cu conţinut material, dar în prima ramură de drept operează principiul egalităţii părţilor care au deplină autonomie de a intra sau nu în respectiva relaţie juridică, în timp ce în cea de a doua ramură, raporturile se formează în mod unilateral şi autoritar, operând subordonarea faţă de organul de stat competent. Metoda de reglementare este un criteriu auxiliar, deoarece se adaugă criteriului obiectului de reglementare, dar reprezintă şi un criteriu de natură subiectivă, spre deosebire de primul, prin modul în care poate fi instituit de legiuitor în derularea raporturilor sociale. Astfel, de exemplu, în materia circulaţiei imobilelor legea poate lăsa desfăşurarea raporturilor pe seama voinţei exclusive a părţilor (egalitatea părţilor), după cum poate prevedea şi situaţii de derulare a relaţiilor juridice în baza voinţei statului în cazul exproprierii sau confiscării (metoda autoritarismului).

78


Unii autori desemnează drept criteriu auxiliar principiile comune sau fundamentale, ca reguli de bază comune majorităţii normelor de drept ce compun sistemul juridic ori o ramură de drept. Este adevărat că principiul de drept poate influenţa în mod hotărâtor componentele structurale ale sistemului, instituţia sau ramura juridică. Astfel, principiul legalităţii incriminării din dreptul penal este acea regulă în conformitate cu care legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte (art. 2 C. pen.). Deşi din formularea acestui principiu s-ar părea că el este o regulă de bază a dreptului penal trebuie să subliniem că, pe o parte şi în alte ramuri de drept legea prevede fapte care constituie abateri, contravenţii etc., precum şi sancţiunile care se aplică acestora, iar pe de altă parte, legalitatea incriminării nu este decât o aplicare particulară a principiului fundamental al legalităţii care operează în toate ramurile dreptului. În acelaşi sens, vom întâlni acţiunea principiului bunei credinţe atât în dreptul civil, cât şi în cel penal, financiar, administrativ, internaţional public etc. Ca urmare, putem afirma că principiul de drept comun sau general nu poate delimita în mod izolat şi net ramura şi instituţia juridică de alte componente structurale similare. Interesul social constituie un alt criteriu auxiliar de formare şi de diferenţiere a ramurilor de drept, prin desprinderea unor raporturi juridice de altele înrudite, proces care prin amploare şi consistenţă prezintă o importanţă socială aparte la un moment dat. Astfel, dreptul familiei s-a desprins de dreptul civil datorită multiplicării reglementărilor specifice instituite, inclusiv sub aspectul codificării acestora, expresia nevoii de ocrotire deosebită pe plan social a familiei în perioada contemporană. Uneori, chiar dezvoltarea unei instituţii juridice poate duce, prin amploarea reglementărilor sale, la apariţia unei subramuri de drept, aşa cum este cazul dreptului transporturilor desprins din dreptul civil ca şi a contenciosului administrativ în cadrul dreptului administrativ. Alteori, confluenţa unor reglementări în diferite ramuri de drept poate da naştere la formarea unor instituţii sau ramuri de hotar şi a unor ştiinţe juridice interdisciplinare, cum este cazul dreptului penal internaţional sau al dreptului umanitar. În ceea ce priveşte caracterul sancţiunii normelor juridice, deşi acesta este uneori invocat drept criteriu auxiliar, credem că nu poate fi reţinut pentru distincţia între ramurile de drept, întrucât, de exemplu, acelaşi raport juridic, cum este cazul celui de creanţă, poate fi apărat prin mai multe mijloace (de drept civil, penal, administrativ financiar) specifice diferitelor ramuri de drept (obligaţia de restituire, sancţiunea pentru furt, penalităţile sau dobânzile pentru întârzierea în restituire etc.) Ramurile de drept, instituţiile juridice şi normele de drept, ca elemente structurale ale sistemului de drept, sunt strâns legate între ele. Ramura de drept cuprinde, în general, mai multe instituţii juridice, alcătuite la rândul lor din numeroase norme înrudite între ele prin obiectul de reglementare.

79


În principiu, ramurile de drept beneficiază de o reglementare aparte şi sistematizată prin coduri aşa cum este, de exemplu, cazul dreptului civil, penal, al familiei sau muncii, dar alteori, chiar instituţia juridică poate fi consacrată prin coduri proprii, cum ar fi, de pildă, codul contravenţiilor sau codul de procedură administrativă în cadrul dreptului administrativ, cunoscute în legislaţia unor ţări. Pot exista şi situaţii în care codul nu are legătură numai cu o singură ramură de drept, ci cu mai multe, cum este cazul codului vamal, al codului silvic, al codului aerian etc. 6.3 Evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului Sistemul de drept are un caracter istoric, în sensul că fiecărui tip istoric de drept îi corespunde un anumit sistem al normelor juridice, determinat de condiţiile vieţii materiale şi spirituale, de interesul social general sau cel al guvernanţilor, de gradul de cultură şi civilizaţie al unei anumite societăţi. De aici şi concluzia că sistemul dreptului nu are un caracter imuabil, dat pentru totdeauna şi neschimbător, ci el evoluează în sensul apariţiei, transformării şi dispariţiei unor ramuri şi instituţii juridice, prin transformările înregistrate de normele juridice care stau la baza sa. Astfel, de exemplu, fundamentarea teoretică şi aplicarea practică a principului separaţiei puterilor în stat a dus, printre altele, la constituirea dreptului constituţional şi a celui administrativ care, iniţial, erau reunite în cadrul dreptului public. Apariţia, evoluţia şi dispariţia unor relaţii sociale influenţează în mod hotărâtor structura sistemului de drept. Totuşi, relativa independenţă a dreptului faţă de baza sa determinantă a permis uneori menţinerea unor structuri juridice chiar în discordanţă cu o anumită stare socială, fie prin rămânerea în urmă a juridicului faţă de noile realităţi, fie printr-o evoluţie rapidă a acestuia în sensul anticipării viitoarei dezvoltări sociale. Aşa este, de exemplu, cazul menţinerii instituţiei arbitrajului privat în Codul de procedură civilă (art.340 şi urm.), deşi rezolvarea litigiilor revine numai organelor instituite prin lege, iar nu unei justiţii private, sau cazul reglementării internaţionale a utilizării spaţiului cosmic în scopuri paşnice care intervine într-un domeniu în care activităţile umane de explorare, dar mai ales de exploatare, se află abia la începuturi. De-a lungul timpului au existat numeroase şi variate încercări de găsire ale unor structuri adecvate sistemelor de drept care s-au succedat. Astfel, în Antichitate, când încă nu erau formate ramurile de drept în sensul lor actual, s-a adoptat o diviziune a sistemului juridic devenită fundamentală şi pentru societăţile de mai târziu şi anume în drept public şi drept privat. Dreptul public era considerat ca destinat a ocroti interesele societăţii, inclusiv ale statului, iar dreptul privat pe cele ale cetăţenilor sau indivizilor luaţi în mod izolat, aşa cum se arată într-o celebră definiţie dată de jurisconsultul roman Ulpian. Dreptul roman a mai cunoscut şi alte diviziuni, mai puţin importante, cum a fost dreptul pretorian, alcătuit de pretori care l-au creat în scopul perfecţionării dreptului civil. De asemenea, mai exista dreptul comun (jus commune), format din norme generale şi dreptul de excepţie (jus

80


singulare), cuprinzând reguli care derogau de la dreptul comun. În sfârşit, exista sub aspectul provenienţei sale şi a modului de consacrare şi dreptul scris şi cel nescris, după cum normele care îl alcătuiau erau consacrate prin acte normative (legi, decrete, edicte, constituţii) ori erau cuprinse în obiceiuri juridice (cutume). Numeroase diviziuni ulterioare ale sistemelor de drept s-au inspirat din aceste criterii. Astfel, dreptul natural era considerat creaţia naturii, iar ulterior a fost recunoscută existenţa dreptului pozitiv, creaţia omului. Dezvoltarea în Evul Mediu a bisericii ca instituţie creatoare şi de aplicare a dreptului a condus la scindarea dreptului pozitiv în drept laic, produs al autorităţii de stat şi drept canonic sau bisericesc, produs al autorităţii ecleziastice. Distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat a fost abordată şi de Mircea Djuvara, care evidenţiază şi alte diviziuni generale ale dreptului: dreptul intern (norme care se aplică numai statelor care le-au elaborat) şi dreptul extern (cuprinde norme de drept care se referă la raporturile dintre state sau dintre cetăţenii unor state diferite); dreptul determinator (determină ce trebuie să facă persoanele) şi dreptul sancţionator (cel care organizează sancţiunile, reacţia socială la conduita individului care este contrară dreptului determinator30). În concepţia lui Mircea Djuvara privitoare la diviziunea drept public-drept privat, criteriul distincţiei pare a fi utilitatea urmărită de normele juridice. După cum interesul protejat de norma juridică priveşte statul sau un particular, după cum scopul urmărit de o dispoziţie legală este acela de a satisface o nevoie a statului sau una a particularilor, ne vom afla în faţa unei norme de drept privat sau în faţa unei norme de drept public. Astfel, organizarea puterilor publice sau a serviciilor publice ar interesa mai mult statul, pe când normele referitoare la familie, la contracte şi la responsabilitatea obişnuită între particulari ar fi de drept privat. Potrivit acestei diviziuni, din dreptul de stat sau dreptul public fac parte: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual (penal şi civil), dreptul internaţional public, iar din grupa dreptului privat celelalte ramuri: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat etc. Deşi distincţia pare foarte clară, trebuie observat că respectarea dreptului sub toate formele sale interesează în primul rând întreaga societate, pentru că aceasta fiinţează şi evoluează numai dacă respectarea normelor juridice este asigurată. Datorită evoluţiei de ansamblu a societăţii, statul intervine în raporturile persoanelor şi organizaţiilor particulare în scopul apărării intereselor generale ale societăţii. Ca urmare, se nasc o serie de norme şi instituţii care după concepţia ulpiană aparţin dreptului privat, dar din punct de vedere al scopului urmărit ele au un caracter public. Nu pot fi ignorate însă nici interdependenţele existente între cele două domenii. Se remarcă faptul că dreptul public domină tot mai mult dreptul privat. Pe de altă parte, dreptul privat la rândul său exercită o influenţă mare asupra dreptului public. Chiar şi în interiorul dreptului privat se resimt influenţe reciproce între diferite ramuri. Există astfel o anumită ierarhie

30

C. Călinoiu, V. Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 19 81


între ramurile de drept, chiar dacă e relativă (în dreptul public, vârful ierarhiei este reprezentat de dreptul constituţional, iar în dreptul privat, dreptul civil are o poziţie specială, de drept comun).. O „ierarhizare” similară ar exista şi între dreptul intern şi cel internaţional. În unele concepţii, anterioritatea şi prioritatea aparţine dreptului internaţional, întrucât statele se formează şi funcţionează, în relaţiile dintre ele, pe baza principiilor de drept internaţional (suveranitatea, autodeterminarea), iar dreptul intern este expresia suveranităţii. Dimpotrivă, în alte concepţii, dreptul internaţional este creaţia statelor, manifestarea de voinţă a acestora, şi ca urmare, preeminenţa aparţine dreptului intern. Din punct de vedere cronologic, dreptul intern precede dreptul internaţional; în Antichitate, Evul Mediu şi epoca modernă existau de altfel puţine reguli în acest domeniu, iar statele se creau exclusiv în funcţie de raporturi de forţă, interne sau externe, fiind admise de celelalte tot în funcţie de aceasta. Dreptul intern şi cel internaţional se află într-o permanentă intercondiţionare şi astăzi: noile state se nasc pe baza voinţei sau popoarelor care le compun, dar această voinţă este ea însăşi un principiu de drept internaţional şi trebuie să fie conformă cu alte principii (de exemplu respectarea integrităţii teritoriale a altora), după cum statul nou format are nevoie de recunoaşterea altor state. Nerecunoaşterea statului nou-format de către alte state nu face însă ca dreptul său intern să nu mai fiinţeze. Recunoaşterea, ca instituţie a dreptului intern, nu are valoare juridică, ci pur politică, declarativă, de cele mai multe ori neinfluenţând nici măcar de facto viaţa unui stat. Ceea ce este important este că statul nerecunoscut de alte state nu se poate manifesta eficient, în sensul că nu poate desfăşura relaţii politice, economice, culturale, nu-şi poate proteja cetăţenii în străinătate etc. În aceste condiţii, crearea dreptului intern depinde de alţi factori, în primul rând de voinţa membrilor societăţii respective în acest sens sau cel puţin de acceptarea lui de către aceştia (fie ea şi forţată), deci finalmente de autoritatea pe care acel stat o exercită asupra lor. Există şi concepţii care atenuează diviziunea clasică drept public – drept privat, împărţirea făcându-se pe alte criterii sau afirmă că ducerea ei la extrem nu este necesară. Există, de asemenea, şi unii autori care nu recunosc această distincţie (Hans Kelsen31, de exemplu), înlocuind-o cu ierarhia între norme. Se vorbeşte despre o “publicizare” a dreptului, considerânduse că toate legile interesează mai mult societatea decât persoana. Pornind de la criteriile utilizate pentru diferenţierea componentelor sistemului dreptului, în doctrina contemporană sunt avute în vedere mai multe criterii pentru realizarea distincţiei dintre ramura dreptului public şi cea a dreptului privat32. Primul este criteriul organic şi are ca temei calitatea subiecţilor, a persoanelor în cauză. Potrivit acestui criteriu, dreptul public priveşte persoanele publice (morale), autorităţile statului, fiind aplicabil acestora şi raporturilor dintre ele şi particulari, iar dreptul privat priveşte guvernaţii, particularii şi raporturile dintre aceştia. În dreptul privat, statul este doar un arbitru care creează

31 32

Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 335-338 Deleanu, I., op. cit., pp. 25-26 82


regulile şi veghează la respectarea lor, situându-se în afara raporturilor juridice, stimulând şi ocrotind libera iniţiativă a particularilor. Un al doilea criteriu este criteriul material şi el are la bază interesul ocrotit prin norma juridică. De pe această poziţie, dreptul public cuprinde toate acele norme juridice care vizează interesul public, general, al întregii comunităţi, iar dreptul privat cuprinde ansamblul regulilor de drept prin care se asigură interesele proprii ale particularilor. Criteriul formal pune la baza distincţiei dintre cele două ramuri de drept forma raporturilor juridice: dreptul public se caracterizează prin procedee de constrângere, prin manifestarea unilaterală si autoritară de voinţă din partea statului, actul juridic unilateral fiind adesea întâlnit, iar dreptul privat se aplică raporturilor juridice care au la bază liberul acord de voinţe al participanţilor la acestea, autonomia lor de voinţă. Chiar folosind aceste criterii, este greu însă de realizat o distincţie netă între cele două ramuri ale dreptului, existând puncte de legătură şi întrepătrunderi. În perioada modernă, distincţia dintre dreptul public şi cel privat s-a aflat la baza grupării ramurilor de drept în aceste mari diviziuni. Astfel, dreptul public includea dreptul constituţional, administrativ financiar, penal, etc., ramuri interesând puterea şi ordinea publică, în timp ce dreptul privat cuprindea dreptul civil, dreptul comercial, etc., adică reglementări vizând proprietatea şi interesele particulare. Dreptul contemporan are ca unitate structurală de bază ramura dreptului constituţional. Pe temeiul criteriilor reunite ale obiectului de reglementare, în majoritatea sistemelor actuale de drept s-au menţinut marile şi vechile diviziuni ale dreptului public şi ale celui privat. Elementele de distincţie între ele nu mai sunt însă determinate de natura interesului ocrotit, adică de criteriul material, ci de un altul, de natură formală, procedurală şi anume, de apărare a intereselor ocrotite, respectiv din oficiu în cazul dreptului public şi la cererea celui interesat, în cazul dreptului privat. În perioada actuală, ramura de drept continuă să rămână criteriul de bază al grupării normelor de drept, fără a se confunda cu ştiinţa juridică de ramură şi nici cu disciplina didactică din învăţământul juridic. Ştiinţa juridică corelativă nu se limitează doar la cercetarea regulilor de drept unitar grupate, ci abordează şi problematica raporturilor juridice determinate de acele reguli, evoluţia legislaţiei din respectivul domeniu, legătura cu alte ramuri de drept, probleme de drept comparat, etc. Uneori, disciplina didactică cuprinde o sferă mai largă de preocupări decât reglementează ramura de drept. De exemplu, materia dreptului civil tratează şi aspecte de drept funciar sau drept administrativ, se preocupă şi de probleme ale ştiinţei administraţiei, iar alteori, dimpotrivă, ramura de drept este scindată în studiul ei în două discipline didactice (cum este cazul dreptului penal general şi dreptului penal special). 6.4 Principalele ramuri ale dreptului românesc

83


Admiţând diviziunea clasică a dreptului în public şi privat, principalele ramuri ale dreptului public sunt reprezentate de dreptul constituţional, dreptul administrativ, financiar, penal, procesual (penal şi civil), internaţional public, iar ramurile dreptului privat de dreptul civil, comercial, al familiei, al muncii, internaţional privat etc. Unii autori susţin şi existenţa unui „drept mixt”, în care ar intra dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul social, dreptul rural etc. În epoca noastră se manifestă o tendinţă de reaşezare, dar şi de apariţie a noi ramuri de drept, consecinţă a nevoilor de dezvoltare a societăţii: dreptul social, bancar, bursier, valutar, ecologic sau al mediului, al mării etc. Dreptul constituţional stabileşte principiile fundamentale ale structurii social-economice şi ale organizării puterii de stat şi reglementează relaţiile dintre diferitele componente ale statului, precum şi cele dintre stat şi cetăţeni, relaţii materializate în drepturile şi îndatoririle fundamentale ale acestora. Raporturile de drept constituţional apar în procesul organizării şi exercitării puterii de stat. Principalul izvor îl formează Constituţia, dar şi legile (organice sau ordinare) sau alte acte cu putere de lege care conţin norme de natură constituţională. Precizăm că atât în cadrul subdiviziunii dreptului public, dar şi în cadrul sistemului dreptului considerat ca întreg, dreptul constituţional are ca ramură o poziţie preeminentă, manifestându-se simultan ca ramură de bază şi ca factor structurant pentru întregul sistem de drept. Dreptul administrativ reglementează relaţiile sociale care apar în activitatea administraţiei publice sau în legătură cu aceasta, adică relaţiile manifestate între autorităţile şi serviciile publice administrative, între acestea şi particulari, precum şi principiile organizării şi funcţionării administraţiei. Aparţinând dreptului public, întocmai ca şi normele de drept constituţional, normele de drept administrativ au un caracter imperativ, dând naştere unor raporturi juridice în care autorităţile statului se situează pe poziţii de putere faţă de cetăţean, iar raporturile în cauză se pot naşte fără consimţământul ambelor părţi. Răspunderea pentru încălcarea unei norme de drept administrativ atrage după ea o sancţiune specifică, contravenţională, pentru subiectul (autorul) încălcării. Dreptul financiar reglementează activitatea financiară a organelor statului, relaţiile care apar între diferite organe de stat sau între ele şi cetăţeni în legătură cu întocmirea bugetului, perceperea impozitelor şi taxelor, modul de cheltuire a veniturilor statului, asigurările sociale de stat etc. Pornind de la conţinutul relaţiilor sociale reglementate de aceste norme, relaţii în care statul apare din poziţia sa de autoritate, impunând suveran sistemul de prelevări obligatorii şi modalităţile de distribuire şi utilizare a resurselor financiare publice (redistribuirea resurselor în cadrul societăţii cu caracter obligatoriu), se conturează tot mai mult denumirea de drept financiar şi fiscal. Dreptul civil reglementează relaţii în care, spre deosebire de cele de mai sus, părţile se află pe poziţie de egalitate juridică – chiar când una din părţi este statul (ca persoană privată şi nu ca autoritate publică). Aceasta este o caracteristică a tuturor ramurilor de drept privat, desprinse de fapt din dreptul civil. Raporturile juridice civile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale. Normele

84


dreptului civil au, în majoritatea cazurilor, un caracter dispozitiv. Similar dreptului constituţional, dreptul civil are o poziţie specială în cadrul subdiviziunii dreptului privat, acţionând ca drept comun. Astfel, în măsura în care într-o ramură de drept nu există reglementare sau aceasta este insuficientă, urmează să fie aplicate normele dreptului civil (cu deosebire în materia comercială). Dreptul muncii reglementează relaţiile sociale de muncă, apărute în legătură cu exerciţiul dreptului la muncă (condiţiile de muncă, salarizarea, angajarea, concedierea, organizarea şi protecţia muncii etc.). Deşi la origine raporturile de muncă erau raporturi de drept civil şi reglementate prin norme similare (norme dispozitive, egalitatea părţilor la încheierea contractului şi în ce priveşte desfacerea lui), între timp ele au evoluat înspre o “socializare” a lor, apropiinduse de domeniul dreptului public. Fără a se înlătura necesitatea consimţământului ambelor părţi la încheierea contractului şi posibilitatea de principiu pentru fiecare parte de a-l desface unilateral, această posibilitate este îngrădită în prezent pentru angajator. În acelaşi sens, s-au legiferat şi cazuri în care un contract produce efecte şi pentru cel care nu a participat la încheierea lui, cum este contractul colectiv de muncă. Acesta se încheie între sindicatul reprezentativ şi organizaţia de patronat reprezentativă la nivel naţional, de ramură şi de unitate, fiind însă obligatoriu şi pentru celelalte, ca şi pentru salariaţii nesindicalizaţi sau care se angajează ulterior, de asemenea pentru angajatorii neafiliaţi sau care se înfiinţează ulterior. Normele de dreptul muncii capătă astfel un caracter imperativ, neputându-se stabili prin voinţa părţilor drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin lege, respectiv prin contractul colectiv, în ce priveşte salariaţii. Dreptul familiei reglementează relaţiile dintre soţi şi cele de rudenie şi afinitate, relaţii care sunt deopotrivă patrimoniale şi nepatrimoniale. Instituţiile juridice principale ale dreptului familiei sunt: căsătoria, rudenia şi afinitatea, adopţia, filiaţia, ocrotirea minorilor şi a majorilor incapabili. Importanţa socială a unor aspecte din acest domeniu a făcut să apară şi raporturi care se nasc prin voinţa legii, fără consimţământul părţilor sau raporturi al căror conţinut este stabilit prin lege (de exemplu, efectele căsătoriei sau adopţiei asupra cetăţeniei), dreptul familiei îndepărtându-se astfel de sfera dreptului civil căruia îi aparţinea iniţial. Dreptul penal reglementează relaţiile sociale dintre stat şi făptuitor în contextul tragerii la răspundere a acestuia cu privire la faptele care sunt considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile lor, precum şi principiile care guvernează raporturile născute în legătură cu săvârşirea de infracţiuni între individ şi stat. Dreptul procesual penal reglementează desfăşurarea urmăririi penale, a judecăţii penale şi a executării pedepselor, activităţi care sunt consecinţa săvârşirii de infracţiuni. Raporturile de drept procesual penal reprezintă o materializare în plan organizatoric a raporturilor de drept penal. Ca în orice ramură de drept public, normele sunt în majoritatea lor imperative. Dreptul procesual civil reglementează desfăşurarea judecăţii civile şi a executării silite, raporturile de acest tip reprezentând materializarea în plan organizatoric a raporturilor de drept civil în sens larg.

85


Dreptul internaţional public reglementează relaţiile dintre state, organizaţii guvernamentale, state şi organizaţii guvernamentale, precum şi dintre acestea şi naţiuni care îşi constituie un stat propriu. În aceste raporturi părţile apar pe poziţii de egalitate juridică, iar nerespectarea normelor atrage constrângeri specifice, organizate individual sau colectiv. Spre deosebire de normele interne, cele internaţionale exprimă voinţa statelor părţi şi sunt obligatorii numai pentru cele care au participat la elaborarea lor. Deşi individul nu este un subiect tradiţional al dreptului internaţional public, totuşi se constată în prezent o evoluţie sub acest aspect: normele care reglementează drepturile şi libertăţile fundamentale sunt elaborate în beneficiul său; în anumite sisteme de drept le poate invoca direct, fără a aştepta legi naţionale de transpunere; de asemenea, el are acces, chiar dacă limitat, la mecanismele internaţionale de control şi sancţionare a încălcărilor produse în legătură cu drepturile sale. Astfel, individul devine, direct sau indirect, subiect de drept internaţional public, domeniu rezervat până nu demult exclusiv statelor. Normele internaţionale pot fi cuprinse în acte (normative) sau în cutume internaţionale. Dreptul internaţional privat reglementează raporturile de drept privat, în care părţi pot fi indivizii, statele (ca persoane juridice private), precum şi organizaţiile neguvernamentale, cu elemente de extraneitate. Astfel de elemente pot fi: cetăţenia, domiciliul, locul situării imobilului etc. Normele dreptului internaţional privat sunt deopotrivă de sorginte internă şi internaţională, în acest din urmă caz fiind vorba de drept scris sau cutumiar. În ultima perioadă se conturează tot mai mult apariţia unor noi ramuri de drept, mai ales în condiţiile existenţei economiei de piaţă, cum ar fi dreptul concurenţei, dreptul de proprietate industrială, dreptul asigurărilor, dar şi dreptul protecţiei mediului înconjurător (ecologic), dreptul bancar şi valutar, dreptul medical etc.

Rezumat 1. Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat şi aflate într-o strânsă unitate, grupate în părţi interdependente şi subordonate aceloraşi principii reprezintă sistemul de drept al unei societăţi. Sistemul dreptului, care se include în sistemul juridic, ne dezvăluie structura internă (organizarea) dreptului bazată pe unitatea normelor juridice şi pe gruparea (diviziunea) lor în anumite părţi, respectiv instituţii şi ramuri de drept interdependente. 2. Sistemul de drept se compune din următoarele elemente : norma juridică (element de bază sau structural având o minimă generalitate), instituţia juridică (element intermediar) şi ramura de drept (element de maximă generalitate în cadrul sistemului). 3. Principalul criteriu de grupare a normelor juridice şi de diferenţiere a acestora între ele este cel al obiectului reglementării juridice sau specificului relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu care au primit consacrarea normativă. Sfera cea mai restrânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme o formează instituţia juridică întrucât aceasta cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită grupă sau

86


categorie unitară de relaţii sociale determinând astfel o sferă aparte de raporturi juridice. Sfera cea mai largă de grupare a normelor juridice şi de cuprindere a instituţiilor de drept pe baza criteriului obiectului de reglementare o constituie ramura de drept. 4. Insuficienţa criteriului obiectului de reglementare a dus la apariţia aşa numitor criterii secundare sau auxiliare de grupare a normelor juridice cum sunt: metoda de reglementare; principiile comune sau fundamentale; interesul social. 5. Sistemul de drept are un caracter istoric, în sensul că fiecărui tip istoric de drept îi corespunde un anumit sistem al normelor juridice, determinat de condiţiile vieţii materiale şi spirituale, de interesul social general sau de cel al păturii conducătoare, de gradul de cultură şi civilizaţie al unei anumite societăţi. De-a lungul timpului au existat numeroase şi variate încercări de găsire ale unor structuri adecvate sistemelor de drept care s-au succedat. Astfel, în Antichitate, când încă nu erau formate ramurile de drept în sensul lor actual, s-a adoptat o diviziune a sistemului juridic devenită fundamentală şi pentru societăţile de mai târziu şi anum, în drept public şi drept privat. O altă clasificare în cadrul sistemului de drept se poate face prin gruparea normelor după locul producerii efectelor juridice, în drept intern şi drept internaţional. În perioada actuală, ramura de drept continuă să rămână criteriul de bază al grupării normelor de drept. 6. Principalele ramuri ale dreptului românesc în cadrul dreptului public: dreptul constituţional, dreptul administrativ, financiar, penal, procesual (penal şi civil), internaţional public. În cadrul dreptului privat avem : dreptul civil, comercial, internaţional privat etc. S-a conturat şi un drept mixt: familiei, muncii, social, rural etc. În epoca noastră se manifestă o tendinţă de reaşezare dar şi de apariţie a unor noi ramuri de drept, consecinţă a nevoilor de dezvoltare a societăţii: dreptul social, bancar, bursier, ecologic sau al mediului, al mării, agrar (rural), cooperatist, familiei etc.


1. Definiţi sistemul dreptului şi precizaţi criteriile de constituire a acestuia. 2. Prezentaţi principalele diviziuni ale dreptului. 3. Caracterizaţi ramura dreptului constituţional românesc. 4. Precizaţi raporturile dintre ramura de drept, instituţia juridică şi disciplinele juridice

87


UNITATEA DE STUDIU 7 RAPORTUL JURIDIC Structura unităţii: 7.1 Conceptul de raport juridic 7.2 Trăsăturile raportului juridic 7.3 Elementele componente ale raportului juridic 7.4 Clasificarea raporturilor juridice 7.5 Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice




cunoaşterea conceptului de raport juridic şi a condiţiilor de formare a acestuia




să definească conceptul de raport juridic şi să evidenţieze importanţa acestuia;



să identifice trăsăturile raportului juridic;



să precizeze care sunt premisele formării raporturilor juridice;



să analizeze elementele componente ale raportului juridic;



să identifice actele şi faptele juridice, condiţii ale formării raporturilor juridice;



să clasifice faptele juridice;




Termeni cheie: relaţie socială, raport juridic, raport voliţional, subiectele raportului juridic, capacitate juridică, drepturi şi obligaţii, evenimente, acţiuni.  Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 115’

88


7.1 Conceptul de raport juridic Normele juridice, ca reguli abstracte de conduită, sunt create în scopul respectării lor în relaţiile dintre subiectele de drept. În cele mai multe cazuri, aceste reguli îşi ating finalitatea prin conduita participanţilor la raporturile sociale, fie că ei sunt obligaţi la aceasta într-un mod activ, cum este cazul normelor onerative, fie că au facultatea de a opta pentru o anumită conduită, în cazul normelor permisive. În situaţia normelor prohibitive, cum este cazul majorităţii normelor penale, eficienţa lor este dată tocmai de o conduită pasivă a subiectului, în caz contrar, prin adoptarea unei conduite active ia naştere raportul juridic de răspundere şi implicit cel de constrângere. În ambele ipoteze, pentru ca raportul juridic să se formeze, să se modifice ori să înceteze, trebuie să intervină un fapt juridic declanşator al incidenţei regulii de drept, care, alături de norma însăşi, constituie condiţii (premise) ale raportului juridic. Raporturile juridice se definesc ca o categorie a raporturilor sociale reglementate prin norme juridice a căror formare, modificare şi desfiinţare se produce, de regulă, prin intervenţia unui fapt juridic şi în cadrul cărora părţile apar ca titulare de drepturi şi obligaţii a căror realizare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului. 7.2 Trăsăturile raportului juridic Trăsăturile raportului juridic reprezintă ansamblul însuşirilor caracteristice ale acestuia care servesc la individualizarea şi diferenţierea sa faţă de alte raporturi sociale. Raportul juridic este un raport social întrucât reprezintă relaţii care se stabilesc exclusiv între oameni, fie luaţi individual (ca persoane fizice), fie organizaţi (ca subiecte colective de drept), neputându-se forma în afara societăţii şi al cărui conţinut este reglementat prin norme juridice. Deşi nu orice relaţie socială reprezintă un raport juridic, orice raport juridic este întotdeauna şi o relaţie socială. Raportul juridic se suprapune celui social prin corelaţia dintre conţinutul social al acestuia şi forma juridică pe care o îmbracă. Caracterul social al raportului juridic nu este alterat de faptul că unele dintre aceste relaţii pot viza bunuri materiale sau lucruri ori ocrotirea mediului înconjurător, întrucât respectivele relaţii (de proprietate sau de ordin ecologic) nu se stabilesc între titularul dreptului de proprietate şi bunul aflat în proprietatea sa şi nici între titularul obligaţiei de protecţie a mediului şi natură, ci aceste relaţii se stabilesc între oameni luaţi individual sau organizat, cu privire la bunuri sau cu privire la natură. Pe de altă parte, anumite raporturi cu caracter exclusiv juridic, formal, cum sunt cele procesuale sau procedurale formate în cadrul procesului civil sau penal, deşi nu au corespondent în viaţa socială (pe care să-l îmbrace în forme juridice), întrucât vizează aspecte de tehnica aplicării dreptului, au şi ele un caracter social, deşi nu decurg din condiţiile vieţii sociale în mod direct. Totuşi, deoarece aceste raporturi contribuie la eficienţa practică a realizării dreptului 89


material (de conţinut), care în mod evident are un caracter social, atunci când acesta din urmă este încălcat, aspectele social-juridice decurg din poziţia părţilor din proces, din drepturile şi obligaţiile lor procedurale, din conţinutul şi modul de aplicare al sancţiunii, inclusiv exercitarea constrângerii de stat. Raportul juridic este un raport ideologic. Într-adevăr, dacă raporturile materiale formate în societate, cum sunt relaţiile economice, se formează independent de voinţa oamenilor având un caracter obiectiv, raporturile juridice, întocmai ca şi cele politice, morale sau religioase, trec înaintea formării lor prin conştiinţa oamenilor, fiind raporturi ideologice (materiale) ce ţin de conţinutul de idei al suprastructurii sociale. Caracterul ideologic al relaţiilor juridice faţă de toate celelalte raporturi sociale constă în faptul că ele sunt reglementate de către voinţa de stat, prin mijlocirea normei de drept care, la rândul ei, exprimă ideologia socială majoritară, adică interesul social general promovat în mod organizat şi filtrat prin conştiinţa juridică a legiuitorului. Acelaşi caracter este evidenţiat şi în procesul de realizare a dreptului de către organele de stat, atunci când acestea caută să stabilească voinţa reală cuprinsă în actul normativ şi să o utilizeze în sens conform cu modul adecvat de soluţionare a cauzei. Raporturile juridice au caracter istoric. Ele reflectă şi definesc într-o anumită măsură tipul istoric de drept, caracterul democratic sau nedemocratic al sistemului juridic aplicat de o societate la un moment dat, pentru că, spre deosebire de norma juridică care poate fi în aparenţă democratică şi progresistă, relaţia juridică concretă şi modul de realizare a dreptului pot prezenta contradicţii între litera şi spiritul legii. De aceea, raporturile juridice concrete, care reprezintă modul practic de aplicare a legii, pot influenţa hotărâtor dezvoltarea socială în măsura în care reglementarea normativă este de acord cu legile şi nevoile sociale, dar totodată pot deveni o frână în calea dezvoltării când există un dezacord de conţinut între realitate şi expresia ei juridică abstractă, din normă, şi, mai ales, concretă, cea din raportul juridic format. Raporturile juridice au un caracter (dublu) voliţional, întrucât sunt relaţii bazate pe legi, decurgând în desfăşurarea lor din voinţa legiuitorului, dar şi din voinţa părţilor aflate în relaţia concretă. În primul rând, această voinţă aparţine statului care a edictat norma, prefigurând în abstract raporturi juridice posibile sau virtuale în care vor putea intra părţile. În al doilea rând, cele mai numeroase raporturi juridice apar ca urmare a voinţei părţilor între care se stabileşte relaţia contractuală. Voinţa părţii este prezentă chiar şi în cadrul raporturilor de răspundere (civilă, penală) în care autorul faptei ilicite nu a urmărit sau chiar a evitat formarea raportului, dar acţionând cu vinovăţie (cu intenţie sau culpă) a declanşat incidenţa legii. Caracterul dublu voliţional al raporturilor juridice nu trebuie confundat cu caracterul bilateral al unor categorii de raporturi juridice concrete în care apar două părţi cu interese contrare (la vânzare-cumpărare, la împrumut, la închiriere etc.), deoarece acesta subzistă în cazul

90


raportului juridic, chiar fără consimţământul celeilalte părţi (în cazul testamentului) sau chiar împotriva voinţei acestuia ( în cazul actelor de impozitare). Există şi raporturi juridice, puţine la număr, lipsite frecvent de acest dublu caracter voliţional, mai ales cele ale căror declanşare sau desfiinţare este ocazionată de evenimente naturale, cum sunt, decesul omului sau producerea unor calamităţi. Într-adevăr, în aceste situaţii, raporturile de succesiune şi cele generate de asigurarea obligatorie prin efectul legii a unor bunuri nu se formează ca urmare a voinţei subiectelor, ci ca urmare voinţei exclusive a legiuitorului, care atribuie unor evenimente o anumită semnificaţie juridică. În acest caz voinţa părţilor se manifestă cu prilejul exercitării drepturilor subiective şi a îndeplinirii obligaţiilor ce formează şi conţinutul respectivelor raporturi juridice concrete. Raportul juridic are caracter valoric, în sensul că prin realizarea sa sunt urmărite, realizate şi ocrotite valori sociale fundamentale: viaţa, proprietatea, libertatea etc. Caracterul valoric al raporturilor juridice nu trebuie confundat cu conţinutul patrimonial al unor asemenea raporturi, aflat în legătură directă cu obiectul material al raportului juridic. 7.3 Elementele componente ale raportului juridic Un raport juridic nu poate exista decât între oameni, aceştia având, în raport cu drepturile si obligaţiile lor, calitatea de subiecţi ai raportului juridic. Participarea la raporturile juridice se poate produce fie în mod individual, ca persoane fizice, fie în cadrul asocierii într-un colectiv, organizaţie, ca subiect colectiv sau persoană juridică. În mod obligatoriu, raportul juridic se naşte între două sau mai multe subiecte care sunt titulare de drepturi şi obligaţii sau devin titulare de drepturi şi obligaţii în urma creării raportului juridic. Urmarea a relaţiei de intercondiţionare dintre drepturile subiective si obligaţiile juridice, fiecare dintre părţile participante în raportul juridic va avea atât drepturi, cât şi obligaţii. Un exemplu elocvent în

acest sens îl constituie raportul juridic de vânzare-cumpărare, unde

vânzătorul este titular al dreptului de a cere plata preţului pentru bunul vândut şi, concomitent, titular al obligaţiei de a preda bunul, iar cumpărătorul este titular al dreptului de a i se preda bunul şi corelativ titular al obligaţiei de a plăti preţul stabilit pentru bunul cumpărat. În acest context, unii autori consideră chiar inadecvată folosirea termenilor de subiect activ (creditor) pentru a desemna titularul dreptului şi subiect pasiv (debitor) pentru a determina pe cel ce poartă obligaţia în cadrul raportului juridic33. Terminologia este, în această opinie, una convenţională, întrucât în realitate nu există subiecte pur active ori pasive. Ca regulă, subiectele raportului juridic sunt determinate de la început în mod concret. Există şi situaţii când numai un singur subiect este determinat, ca în cazul raportului juridic de proprietate, unde proprietarul este un subiect determinat, iar celelalte subiecte, nefiind determinate de la bun început, au numai obligaţia generală de a respecta dreptul de proprietate al titularului. Toate persoanele sunt obligate să respecte dreptul de proprietate, fiindcă dreptul de 33

Deleanu, Ion, op. cit., p. 23 91


proprietate este un drept real, cu privire la un bun determinat şi legea dispune că este opozabil erga omnes. Participarea persoanei (sau a colectivului de persoane) la raporturile juridice este condiţionată de recunoaşterea/existenţa capacităţii juridice a acestora, ca o condiţie de validitate a raportului juridic. Capacitatea juridică este stabilită şi delimitată prin lege şi presupune aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii. Recunoaşterea capacităţii juridice în mod egal persoanelor este o caracteristică a societăţilor moderne, istoria cunoscând şi situaţii contrare (de exemplu, sclavilor nu li se recunoştea capacitatea juridică). În ţara noastră, capacitatea juridică a persoanei fizice, cât şi a persoanei juridice (subiectelor colective de drept) este reglementată şi delimitată prin Decretul 31/1954, care recunoaşte tuturor persoanelor fizice capacitatea juridică civilă. Capacitatea juridică este definită ca "aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unui raport juridic". Capacitatea juridică este diferit recunoscută de la o ramură de drept la alta, având trăsături specifice. Astfel, capacitatea civilă se deosebeşte de capacitatea din dreptul administrativ, sau dreptul penal. Capacitatea civilă începe din momentul naşterii sau chiar de la concepţie, pe când capacitatea politică începe la 18 ani (dreptul de a alege), sau la 23 ani ori la 35 de ani ( dreptul de a fi ales în anumite funcţii publice eligibile). Capacitatea juridică se clasifică în două mari categorii, după calitatea şi întinderea drepturilor subiecţilor: 

capacitate juridică generală,



capacitatea juridică specială.

Capacitatea juridică generală reprezintă facultatea, posibilitatea, aptitudinea de a participa ca titular de drepturi şi obligaţii juridice, de regulă, în orice raporturi juridice, legea necondiţionând această participare de existenţa anumitor situaţii, împrejurări etc. Capacitatea juridică specială reprezintă aptitudinea recunoscută de normele juridice de a participa, în calitate de subiect de drept în raporturile juridice, numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. Astfel, persoanele juridice de drept privat au o capacitate juridică specială, ele nu pot fi subiecte legale de drept, decât în limitele obiectului de activitate recunoscut de lege prin statut, contract de societate etc. De asemenea, în general, persoanelor juridice de drept public li se recunoaşte o capacitate juridică specială domeniului pentru care au fost create (competenţa juridică a autorităţilor, instituţiilor publice). O delimitare general acceptată pentru mai multe dintre ramurile de drept este aceea în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu (spre exemplu, în dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul procesual civil etc. făcându-se o distincţie între drepturile persoanelor). Capacitatea de folosinţă este definită ca aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii. Ea este recunoscută în mod egal tuturor persoanelor, începe de la naştere şi încetează la moartea persoanei (respectiv în momentul declarării judecătoreşti a morţii). În anumite situaţii, capacitatea de folosinţă este recunoscută anticipat, din momentul concepţiei 92


copilului, dar numai ca aptitudine de a avea drepturi (la moştenire), cu condiţia ca acesta să se fi născut viu. Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, prin încheierea de acte juridice (intrarea în raporturi juridice). Pentru a-şi putea exercita drepturile, persoana fizică trebuie să îndeplinească anumite cerinţe impuse de lege. Aceste cerinţe derivă din intenţia legiuitorului de a ocroti interesele celor care intră în raporturi juridice, asigurându-se că aceştia sunt în măsură să valorizeze acţiunile proprii şi rezultatul acestora. Ca urmare, recunoaşterea capacităţii de exerciţiu persoanelor este condiţionată de discernământul şi experienţa de viaţa a persoanei, rezultatul fiind în dreptul civil, existenţa mai multor categorii de subiecte: - persoane fără capacitate de exerciţiu: sunt lipsiţi total de capacitate de exerciţiu minorii sub 14 ani, deoarece sunt consideraţi că nu pot să-şi aprecieze corect, valoric, faptele lor. De asemenea, alienaţii şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească, chiar majori fiind, nu au capacitate de exerciţiu; - persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă: minorii între 14 şi 18 ani, având posibilitatea să încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorilor (persoanele desemnate de autoritatea tutelară). Minorii pot efectua însă anumite acte de administrare şi de conservare, fără încuviinţarea reprezentanţilor lor legali (părinţi, tutori). Minorii care au împlinit 16 ani pot încheia contract de muncă fără încuviinţarea reprezentanţilor legali; minorul cu vârsta cuprinsă între 15 şi 16 ani poate încheia un raport de muncă numai cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui şi cu un aviz medical care să ateste dezvoltarea psihică, intelectuală şi fizică a minorului, suficientă pentru activitatea viitoare pe care urmează să o desfăşoare. - persoane cu capacitate deplină de exerciţiu – persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani. În afară de subiectele individuale (persoanele fizice) raporturile juridice se pot încheia şi cu participarea unor subiecte colective formate prin asocierea în condiţiile legii a mai multor persoane fizice, care îşi pierd individualitatea, acţionând în raporturile sociale ca întreg. Acestea sunt subiectele colective de drept, numite şi persoane juridice sau morale (cele de drept public). Pot fi persoane juridice statul, autorităţile şi organele sale, organizaţiile cooperatiste, societăţile comerciale, uniunile, fundaţiile, asociaţiile, partidele politice etc. În funcţie de ramura de drept unde acţionează aceste subiecte colective se regăsesc anumite caracteristici ale lor, astfel: statul şi unităţile administrativ-teritoriale apar, cu precădere, ca subiecte de drept constituţional, administrativ, financiar-fiscal, penal, procesual penal şi civil. Există şi subiecte de drept care nu au personalitate juridică, aşa cum sunt unele regii autonome, sucursalele unor instituţii financiarbancare., judecătoriile care primesc în acest sens o delegare de competenţă din partea unor autorităţi.

93


Persoana juridică este acel colectiv de oameni având un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul persoanelor fizice care o compun şi de patrimoniul general al statului (când este vorba de o persoană juridică aparţinând dreptului public – organ al statului, instituţie etc.), o organizare de sine stătătoare şi un scop conform interesului public, recunoscut de lege, deci un scop licit, legal. Acest colectiv participă în nume propriu la raporturile juridice, prin intermediul organelor de conducere. Persoana juridică, pentru a putea deveni subiect de drepturi şi obligaţii, deci a avea personalitate juridică, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: 

să aibă o organizare de sine stătătoare;



să aibă un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul persoanelor care o compun;



să aibă un scop legal, licit, în concordanţă cu regulile de drept existente.

În afara acestor condiţii esenţiale, persoana juridică, subiect de drept, se manifestă şi prin existenţa unei denumiri, sediu, emblemă, cod fiscal etc., elemente prin care aceasta poate fi identificată. Un alt element structural al raportului juridic îl reprezintă conţinutul raportului juridic, adică drepturile subiective şi obligaţiile subiectelor participante la raportul juridic. Subiectele raportului juridic sunt astfel unite prin aceste drepturi şi obligaţii reciproce. Fără ele, raportul juridic nu ar putea subzista. Dreptul subiectiv este consecinţa existenţei dreptului obiectiv, şi anume a totalităţii normelor juridice în vigoare la un moment dat. Într-un raport juridic, ambele subiecte sunt titulare de drepturi şi obligaţii, chiar şi atunci când vorbim un raport juridic de subordonare (de exemplu, în dreptul constituţional, dreptul administrativ). În activitatea omului, pot exista şi alte tipuri de drepturi, religioase, morale, politice, dar aceste drepturi, în caz de nesocotire de către alţii, nu pot da posibilitatea titularului dreptului respectiv de a cere sprijinul statului prin organe specializate. Dreptul subiectiv poate fi definit ca reprezentând prerogativa conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită şi să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu normele de convieţuire socială. Dreptul subiectiv nu există dacă el nu este reglementat, recunoscut printr-o normă juridică, adică fără instituirea prealabilă a normei juridice. De aceea, cel care invocă încălcarea unui drept subiectiv trebuie să precizeze şi norma juridică prin care i s-a creat acest drept subiectiv şi astfel să dovedească existenţa dreptului, iar ulterior, încălcarea acestuia. Obligaţia juridică, element al conţinutului raportului juridic, este îndatorirea pe care o are subiectul raportului juridic de a se comporta într-un anume fel, de a avea o conduită anume, de a face sau a nu face ceva, ori de a da ceva. Îndatorirea la o prestaţie pozitivă sau negativă (obligaţia juridică) nu trebuie confundată cu prestaţia în sine, care reprezintă obiectul obligaţiei juridice. Asumarea şi executarea obligaţiei juridice de către subiectul raportului juridic poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

94


În afara drepturilor şi obligaţiilor juridice, în conţinutul raportului juridic pot intra şi unele interese juridice. Interesul, ca declanşator al acţiunilor umane, poate intra în conţinutul raporturilor juridice în măsura în care el este unul legitim. Interesul legitim este definit adesea ca un drept subiectiv în devenire, fiind dedus din interpretarea actelor normative. De exemplu, primul articol din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ prevede că „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public”. În mod similar, legea administraţiei publice locale sancţionează faptele primarului unei localităţi prin care s-au încălcat interesele colectivităţii care l-a ales ca primar în fruntea sa. Această expresie, "interesele colectivităţii", foarte general formulată, dă posibilitatea oricărui membru al colectivităţii să ceară instanţei judecătoreşti de contencios administrativ să constate că primarul a încălcat un interes al colectivităţii, care este în acelaşi timp şi interesul celui în cauză. Această hotărâre eventuală obţinută de cetăţeanul contestator poate fi ulterior folosită de guvern drept probă indubitabilă în sancţionarea cu demiterea a acelui primar. Drepturile subiective sunt multiple şi variate. Există o clasificare consacrată a drepturilor subiective, după întinderea efectelor lor, în: 

drepturi absolute;



drepturi relative.

Drepturile absolute reprezintă acele drepturi ce produc efecte faţă de toate persoanele, fiind opozabile tuturor, erga omnes. Aceasta constă în posibilitatea titularului dreptului de a pretinde tuturor persoanelor să respecte dreptul său, de a-i obliga pe toţi ceilalţi indivizi să nu întreprindă nimic în măsură să stânjenească pe titularul dreptului în exercitarea acelui drept. Dintre drepturile absolute amintim: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate şi integritate corporală, dreptul de proprietate, dreptul la onoare şi demnitate etc. Drepturile relative sunt drepturi mai restrânse faţă de drepturile absolute, se caracterizează prin faptul că produc efecte numai între părţile raportului juridic respectiv, deci, între titularul dreptului subiectiv şi titularul obligaţiei corelative. În principiu, în această categorie intră drepturile patrimoniale, care pot fi evaluate în bani. După conţinutul lor, drepturile subiective sunt: 

drepturi patrimoniale;



drepturi nepatrimoniale.

Drepturile patrimoniale, după cum rezultă din însăşi denumirea lor, sunt acele drepturi cu conţinut economic, patrimonial. Cu titlu de exemplu, amintim: dreptul de proprietate, dreptul cumpărătorului unui bun de a cere bunul cumpărat de la vânzător etc. 95


Drepturile nepatrimoniale, denumite uneori şi drepturi personale nepatrimoniale, nu au conţinut economic, sunt strâns legate de fiinţa umană. Amintim în această categorie, dreptul la nume, la domiciliu, la viaţă, la onoare şi demnitate, la imagine etc. Unele drepturi, deşi aparent nepatrimoniale, pot fi şi patrimoniale, ceea ce denotă că pot avea un dublu caracter, aşa cum se întâmplă în cazul dreptului de autor, care, în principiu, este un drept nepatrimonial, dar poate îmbrăca şi caracter patrimonial, când titularul dreptului nepatrimonial, prin valorificarea operei sale, poate să obţină anumite venituri. Drepturile şi obligaţiile din raporturile juridice determină atitudinea pe care părţile trebuie să o aibă şi la care pot fi obligate în cadrul raportului juridic. De exemplu, cel care are intenţia de a împrumuta, de a dona sau de a vinde trebuie să se manifeste în acest sens oferind valorile respective, iar cealaltă parte va accepta oferta intrând în relaţia juridică respectivă. Din acest moment, al stabilirii raportului juridic, comportamentul părţilor este determinat de poziţia pe care le-o conferă prerogativele sau îndatoririle rezultate. Cum raporturile juridice sunt şi raporturi sociale, adică relaţii între conduite umane, obiectul acestora îl reprezintă acţiunile şi inacţiunile pe care titularii lor le întreprind sau le pot întreprinde ori pe care sunt obligaţi a le săvârşi, după cum sunt subiecte active sau pasive. Obiectul raportului juridic se defineşte ca fiind conduita pe care trebuie să o aibă părţile din relaţia juridică concret stabilită, în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin. Într-o altă exprimare, obiectul raportului juridic se poate defini ca reprezentând anumite acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvârşi sau a se abţine de la săvârşirea lor. Ca urmare, conduita subiectelor raportului juridic poate consta într-o atitudine activă (acţiunea de a da, a face) sau într-una pasivă (inacţiune sau acţiunea de nu a face). Considerarea obiectului raportului juridic ca fiind însăşi conduita părţilor derivă din legătura raportului cu norma de drept care impune o regulă de conduită prin dispoziţia sa. Prin raportul juridic concret se urmăreşte realizarea normei juridice, legătura dintre relaţia concretă şi regulă, conformitatea sau neconformitatea fiind dată de conduita părţilor faţă de regula instituită, mai precis de dispoziţia conţinută de aceasta, ceea ce explică şi interdependenţa dintre dreptul obiectiv şi cel subiectiv. Drepturile şi obligaţiile părţilor decurg ca o consecinţă logică a conduitei pe care subiectele trebuie să o aibă. Adoptarea unei conduite necorespunzătoare determină încălcarea drepturilor şi neîndeplinirea obligaţiilor. Dacă subiectele cu drepturile şi obligaţiile lor reprezintă elemente statice ale raportului juridic, obiectul constituie elementul dinamic, deoarece primele două elemente sunt condiţii ale intrării în relaţia juridică, iar ultimul, respectiv conduita de urmat, reprezintă derularea raportului însăşi (de exemplu la vânzare-cumpărare, predarea bunului şi plata preţului, la împrumut, remiterea debitului sau restituirea lucrului, etc.). Conduita părţilor, constituind obiectul raportului juridic, poate viza diferite valori pe care norma le consacră, le promovează şi faţă de care conduita umană se manifestă într-un fel sau

96


altul. Uneori aceste valori au şi o expresie materială, chiar pecuniară, ca în raporturile patrimoniale, existând, în acest caz, un obiect secundar, material al raportului juridic, care în opinia unor autori formează alături de conduita părţilor, obiectul complex al raportului juridic34. Cu toate acestea, conduita părţilor cu privire la bunul în cauză nu se confundă cu însăşi bunul. Relaţia se stabileşte între subiectele raportului şi doar vizează un anumit bun. Alteori, conduita din raportul juridic concret nu vizează bunuri materiale, ci valori nemateriale (de exemplu, raporturile dintre deputat şi alegător sau dintre inculpat şi instanţa de judecată). Prezenţa unui bun material cu privire la care se stabileşte relaţia juridică uşurează identificarea conduitei pe care o urmează sau trebuia să o urmeze părţile, fără a se ajunge la o identitate între bun şi conduită. În diferitele ramuri de drept sunt stabilite în mod specific trăsăturile pe care trebuie sa le întrunească obiectul raportului juridic. Astfel, de exemplu, în dreptul civil obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, posibil, moral, licit şi să constea într-un fapt personal al debitorului. Uneori raportul juridic are un singur obiect, aşa cum este cazul actelor civile unilaterale (testamentul) sau actelor de autoritate (administrative, procesuale), acestea din urmă fiind emise atât fără consimţământul celeilalte părţi, dar chiar împotriva voinţei acesteia. În cazul contractelor sinalagmatice (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare) există un dublu obiect, întrucât conduita sau prestaţia unei părţi constituie cauza determinantă a contraprestaţiei celeilalte părţi şi invers (dau ca să dai, vând pentru că se cumpără, cumpăr pentru că se vinde, etc.). Obiectul raporturilor juridice dintr-un sistem de drept democratic nu poate viza conduite care urmăresc oprimarea sau dominarea economică ori politică a persoanelor, conduite imorale sau care lezează onoarea şi demnitatea umană. De aceea, obiectul raportului juridic dintr-un astfel de sistem de drept trebuie să fie nu numai strict legal, ci el trebuie să reflecte concordanţa intereselor părţilor cu interesele generale ale societăţii. Raportul juridic al cărui obiect nu se încadrează în aceste cerinţe va trebui desfiinţat de organele de stat competente sub a căror jurisdicţie se află cenzurarea respectivelor relaţii, iar dacă la baza unor astfel de raporturi au stat acte juridice, acestea sunt lovite de nulitate. 7.4 Clasificarea raporturilor juridice Clasificarea raporturilor juridice poate fi realizată folosind criterii diferite. Astfel, după natura lor, raporturile juridice se clasifică în funcţie de ramurile de drept cărora le aparţin, respectiv constituţionale, administrative, financiare, civile, penale, etc., existând o legătură intrinsecă între natura normei juridice (lege civilă, penală, administrativă, etc.) şi natura sau felul raporturilor generate de regula de conduită. Cu privire la acest aspect este însă de subliniat faptul că nu există o identitate absolută, pe de o parte între natura izvorului de drept şi natura normelor reglementate, iar pe de altă parte, nici între natura izvorului de drept şi cea a raporturilor juridice generate în temeiul actului de reglementare. Astfel, de exemplu, legea este întotdeauna un act de 34

Harbădă, Maria, Introducere în drept, Ed. Univ. „Al. I Cuza” , Iaşi, 2002, p. 83 97


drept constituţional, dar prin conţinutul normelor sale poate fi izvor nu numai al dreptului constituţional, ci şi al celui civil, penal, administrativ, etc. Alteori, există o identitate de natură juridică între izvorul de drept şi raportul juridic generat în temeiul său. În acest sens, de exemplu, legea electorală este un act de drept constituţional ce conţine norme constituţionale care stau la baza unor raporturi de drept constituţional. În acelaşi mod, o hotărâre guvernamentală este un act de drept administrativ care poate fi un izvor al dreptului civil sau financiar, generând raporturile respective în materie de locaţiune sau închiriere ori de impozite şi taxe. Raportul juridic concret are, spre deosebire de norma care îl reglementează, avantajul de a releva într-o măsură mai exactă natura sau felul ramurii de drept căreia îi aparţine şi implicit, norma care îl reglementează şi aceasta mai ales prin drepturile şi obligaţiile conţinute, dar şi prin poziţia de egalitate sau subordonare a părţilor în raportul dat. De exemplu, egalitatea juridică a părţilor este specifică dreptului privat (civil, comercial), iar subordonarea dreptului public (constituţional, administrativ, financiar, penal) unde raportul juridic este un raport de putere ori de autoritate. După conţinutul lor, raporturile juridice pot fi de drept material şi de drept procedural sau procesual. Primele sunt drepturi de substanţă, care vizează drepturi şi obligaţii cu conţinut patrimonial sau nepatrimonial specifice părţilor din raportul juridic, în timp ce ultimele apar în legătură cu forma pe care trebuie să o îmbrace activitatea juridică de conţinut pentru a produce efectele scontate, în special în legătură cu acţiunea organelor de stat, guvernând procesul de elaborare şi executare a actelor juridice (de exemplu, procedura legislativă, procedura executării silite, procesul tragerii la răspundere a celor vinovaţi pentru încălcarea legii - procedura judiciară civilă sau penală). 7.5 Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice Evenimentele din natură şi societate precum şi diversele acţiuni omeneşti care vizează viaţa socială şi relaţiile dintre indivizii umani sunt împrejurări reale cunoscute sub termenul generic de fapte. Privite prin prisma dreptului, există numeroase fapte indiferente reglementării juridice (fapte nejuridice), neproducătoare de efecte juridice ori de drepturi şi obligaţii, precum şi fapte cu semnificaţie juridică, acelea cărora normele de drept le conferă valoare juridică prin efectele lor (constând în drepturi şi obligaţii susceptibile de realizare, la nevoie, prin constrângerea statală). Alături de subiecte şi de norma juridică, faptul juridic constituie o premisă a apariţiei raporturilor juridice, determinând incidenţa regulii de drept în vederea producerii, modificării şi desfiinţării drepturilor şi obligaţiilor concrete. Astfel, de exemplu, deşi în reglementarea instituţiei vânzării-cumpărării se prevede că vânzătorul are obligaţia predării lucrului şi dreptul la primirea preţului, iar cumpărătorul are obligaţia achitării preţului şi dreptul de a primi bunul, totuşi, raportul juridic nu se formează până la intervenţia contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a manifestării de voinţă sau a consimţământului părţilor, deşi cele două subiecte există şi au intenţia nemanifestată de a vinde şi respectiv, de a cumpăra. Tot astfel, sancţiunea cu amendă

98


contravenţională nu poate interveni până când nu s-a săvârşit abaterea administrativă sau fapta ilicită prevăzută de lege. În sfârşit, succesiunea nu se poate deschide, iar dreptul la moştenire nu se naşte dacă nu a intervenit faptul decesului titularului unui patrimoniu. Trebuie reţinut că nu toate evenimentele sau faptele din natură ori societate produc efecte juridice, respectiv generează, modifică sau sting raporturi juridice, adică drepturi şi obligaţii, ci numai faptele determinate de lege. De aceea unele fapte au semnificaţie juridică (decesul unei persoane în materia succesiunii ori căsătoria în dreptul familiei) în timp ce alte fapte naturale sau sociale (eclipse solare, logodna) nu au semnificaţie pe planul dreptului. Producerea efectului juridic nu este un rezultat decurgând din natura intrinsecă a unui fapt sau fenomen, ci expresia voinţei legiuitorului, motiv pentru care unul şi acelaşi fapt poate avea sau nu semnificaţie juridică. Astfel, de exemplu, distrugerea naturală a unui lucru nu produce efecte juridice, dar dacă acesta este proprietatea cuiva, faptul are drept consecinţă încetarea dreptului de proprietate al titularului. Dacă distrugerea vizează un bun asigurat, devine operant şi dreptul la despăgubire pentru cel care şi-a asigurat bunul, iar dacă acţiunea este rezultatul unei fapte ilicite va interveni şi răspunderea juridică a autorului abaterii. În mod similar, activitatea în comun a mai multor persoane este, în general, lipsită de efecte juridice, dar dacă ea se finalizează într-o lucrare de artă, ştiinţifică sau într-un bun, dobândeşte semnificaţie juridică, deoarece dă naştere la dreptul de coautor sau de coproprietate.

Faptele juridice se definesc ca reprezentând împrejurările care, potrivit normelor juridice, determină apariţia, modificarea şi desfiinţarea raporturilor juridice, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor care le alcătuiesc conţinutul. Faptul juridic odată produs are o existenţă obiectivă, întocmai ca şi dreptul obiectiv care-l reglementează, indiferent că este determinat de o cauză naturală sau de o acţiune umană, producând consecinţele juridice legal prevăzute ori de câte ori împrejurarea prevăzută normativ sa realizat. În acest context putem considera că întregul sistem de drept nu este altceva decât un ansamblu de reglementări ce urmăreşte, după caz, promovarea sau prohibirea de fapte juridice, în funcţie de sistemul de valori consacrate şi apărate. Faptele juridice – în sensul larg al noţiunii - se pot clasifică după prezenţa sau absenţa manifestării de voinţă a omului în producerea (şi nu în recunoaşterea lor) în evenimente şi acţiuni, criteriu utilizat mai ales şi în mod frecvent de dreptul civil.

Evenimentele sunt acele împrejurări care se produc independent de voinţa omului, dar cărora legea le conferă efecte juridice în urma declanşării lor (de exemplu, scurgerea timpului în materia prescripţiei, moartea în materia succesiunii, degradarea naturală a unui bun asigurat etc.).

Acţiunile sunt acele împrejurări rezultate din activitatea umană cărora legea le atribuie efecte juridice. Ele presupun o manifestare a voinţei oamenilor: cumpărare, împrumut, căsătorie, asigurare etc. Aceste acţiuni pot fi săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (cumpărare, căsătorie, împrumut) sau fără această intenţie, ca în situaţia manifestărilor ilicite, când o persoană, fără să vrea, provoacă alteia un prejudiciu, născându-se, în acest mod, un raport obligaţional.

99


Efectul juridic al faptei ilicite rezultă din aceea că ea este interzisă de lege, iar producerea sa este sancţionată ca atare (faptul penal sau infracţiunea, delictul civil, abaterea contravenţională, etc.). Acţiunile licite – în acord cu legea – se divid în acte juridice şi în fapte juridice licite. Actele juridice sunt manifestări de voinţă săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (legea, contractul, hotărârea judecătorească), dar numai actul juridic individual este, de regulă, generator de raporturi de drept concrete. Faptele licite şi cele ilicite se reunesc în categoria faptelor juridice în sens restrâns deoarece, spre deosebire de actele juridice, nu se întemeiază pe o voinţă juridică intenţionată. Ele pot consta din acţiuni (comisive) ca, de exemplu, gestiunea de afaceri, furtul, sau din inacţiuni (omisive) ca, de exemplu, neîndeplinirea obligaţiei legale de întreţinere, refuzul de plată al debitului prescris. O altă clasificare a faptelor juridice, în sens larg, se face în acte juridice şi fapte material-juridice (în sens restrâns). Ultimele se divid în evenimente (naturale) şi acţiuni (ale omului), care, la rândul lor, pot fi licite sau ilicite. Această clasificare se justifică mai ales în acele ramuri de drept în care, spre deosebire de dreptul civil, evenimentele ocupă un loc mai puţin important faţă de actele juridice aşa cum este cazul actelor de putere cu rol hotărâtor în dreptul constituţional, administrativ, financiar, procesual civil sau penal, etc. Faptele juridice se mai pot clasifica după ramura de drept ce le reglementează în fapte civile (delicte civile), fapte penale (infracţiuni), abateri administrative (contravenţii) etc. Utilizând criteriul influenţei lor asupra raportului juridic distingem fapte constitutive, modificatoare şi extinctive de drepturi şi obligaţii. Astfel, săvârşirea unei infracţiuni dă naştere raportului juridic penal, cu multiple obligaţii pentru autorul faptei. Împlinirea termenului de prescripţie duce la înlăturarea răspunderii penale. Faptul morţii este constitutiv pe plan succesoral, dând naştere la drepturi şi obligaţii în persoana moştenitorului, şi extinctiv în plan familial, conducând la încetarea unor raporturi specifice (de căsătorie, de întreţinere, etc.). În categoria faptelor modificatoare a raporturilor juridice putem exemplifica în cazul dreptului penal circumstanţele care pot atenua sau pot agrava răspunderea penală (starea de provocare sau starea de beţie anume provocată în vederea comiterii). După gradul lor de complexitate, distingem fapte juridice simple şi fapte juridice complexe. În cazul celor dintâi, din simpla producere a faptului decurg şi consecinţele juridice. De exemplu, pentru primul caz, dobândirea capacităţii juridice şi a calităţii de subiect de drept rezultă din faptul naşterii. În cazul celor din urmă este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţii pentru producerea integrală a efectelor juridice. Astfel, pentru ca moştenirea testamentară sa devină operantă trebuie, printre altele, să existe un testament, să intervină decesul testatorului şi să se producă acceptarea succesiunii. Rezumat

100


1. Raporturile juridice se definesc ca o categorie a raporturilor sociale reglementate prin norme juridice a căror formare, modificare şi desfiinţare se produce, de regulă prin intervenţia unui fapt juridic, în cadrul cărora părţile apar ca titulare de drepturi şi obligaţii a căror realizare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului. 2. Raportul juridic este un raport social; raportul juridic este un raport ideologic; raporturile juridice au un caracter istoric; raporturile juridice au un caracter dublu voliţional. 3. Elementele componente ale raportului juridic sunt: subiectele, conţinutul şi obiectul. 4. Oamenii sunt subiecte ale raportului juridic, fie în mod individual, ca persoane fizice, fie asociaţi într-un colectiv, organizaţie, ca subiect colectiv, persoană juridică. Aceste subiecte sunt titulare de drepturi şi obligaţii, ori pot deveni titulare de drepturi şi obligaţii în urma creării raportului juridic. Între calitatea de subiect al raportului juridic şi capacitatea juridică a persoanei există o strânsă legătură, prima fiind condiţionată de a doua, pentru ca raportul juridic respectiv să fie valabil încheiat. Capacitatea juridică presupune aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii. 5. Persoana fizică, individul, este unicul şi exclusivul participant la raporturi juridice. Pentru a participa la un raport juridic, deci spre a putea fi subiect al acestui raport, persoana fizică trebuie să îndeplinească o cerinţă esenţială, şi anume să aibă capacitate juridică. Capacitatea juridică este definită de la o ramură de drept la alta, având trăsături specifice. După calitatea şi întinderea drepturilor subiecţilor, capacitatea juridică se clasifică în două mari categorii: capacitate juridică generală şi specială. În anumite ramuri de drept, capacitatea juridică este divizată în capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. 6. Raporturile juridice se pot încheia şi cu participarea unor subiecte colective, formate prin asocierea în condiţiile legii a mai multor persoane fizice, care îşi pierd individualitatea, acţionând în raporturile sociale ca întreg. Acestea sunt persoanele juridice, denumite şi subiecte colective de drept şi ele trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiţii. 7. Un alt element structural al raportului juridic îl reprezintă conţinutul raportului juridic, adică drepturile subiective şi obligaţiile subiectelor participante la raportul juridic. Subiectele raportului juridic sunt astfel unite prin aceste drepturi şi obligaţii reciproce. 8.

Dreptul subiectiv este consecinţa existenţei dreptului obiectiv, şi anume a totalităţii normelor juridice în vigoare la un moment dat. Drepturile subiective sunt multiple şi variate, clasificându-se în drepturi absolute şi drepturi relative. După conţinutul lor, drepturile subiective sunt: drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale.

9. Obiectul raportului juridic se defineşte ca fiind conduita pe care trebuie să o aibă părţile din relaţia juridică concret stabilită în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin. Obiectul raporturilor juridice se poate defini ca reprezentând anumite acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvârşi sau a se obţine de a le săvârşi. 10. Clasificarea raporturilor juridice poate fi realizată folosind criterii diferite. După natura lor, raporturile juridice se clasifică în mod corespunzător ramurilor de drept cărora le aparţin, respectiv constituţionale, administrative, financiare, civile, penale etc. După conţinutul lor, raporturile juridice pot fi de drept material şi de drept procedural sau procesual.

101


11. Evenimentele din natură şi societate precum şi diversele acţiuni omeneşti care vizează viaţa socială şi relaţiile dintre indivizii umani sunt împrejurări reale cunoscute sub termenul generic de fapte. Faptele juridice se definesc ca reprezentând împrejurările care, potrivit normelor juridice, determină apariţia, modificarea şi desfiinţarea raporturilor juridice, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor care le alcătuiesc conţinutul.


1. Care sunt şi în ce constau trăsăturile raportului juridic? 2. Precizaţi care sunt componentele raportului juridic şi caracterizaţi subiectul persoană fizică. 3. Care sunt şi în ce constau premisele (condiţiile) raportului juridic? 4. Caracterizaţi faptele juridice.

102


UNITATEA DE STUDIU 8 ELABORAREA ŞI SISTEMATIZAREA DREPTULUI Structura unităţii: 8.1 Principiile activităţii normative 8.2 Tehnica juridică şi tehnica legislativă 8.3 Tehnica redactării actelor juridice individuale 8.4 Sistematizarea dreptului Obiectiv fundamental:



cunoaşterea procesului complex de elaborare şi sistematizare a actelor normative,

precum şi a tehnicii juridice; Obiective operaţionale:



să evidenţieze etapele procesului de elaborare a dreptului;



să explice principiile legiferării;



să precizeze conţinutul şi raporturile dintre noţiunile de tehnică legislativă şi tehnică

juridică; 

să analizeze etapele concrete ale elaborării legilor;



să explice tehnica redactării actelor juridice individuale;



să definească stilul şi limbajul juridic;



să explice în ce constau părţile componente şi elementele de structură ale actelor

normative; 

să diferenţieze formele de sistematizare a dreptului;




Termeni cheie: elaborarea dreptului, iniţiativă legislativă, principiile legiferării, tehnică juridică, iniţiativă legislativă, articol, codificare, încorporare.


103


8.1 Principiile activităţii normative Transformarea şi promovarea intereselor sociale fundamentale ca voinţă general obligatorie are loc, de regulă, pe calea activităţii normative a organelor statului. Această trecere de la social la reglementar se realizează cu ajutorul unor procedee speciale, constituite într-o tehnică de sine stătătoare, numită tehnică legislativă. Activitatea de consacrare legislativă a intereselor sociale generale, precum şi modul de realizare a acestor operaţiuni are la bază unele principii: Principiul planificării legislative, în conformitate cu care întreaga activitate normativă trebuie să se desfăşoare în baza unui program de legiferare atât la nivelul Parlamentului, cât şi la nivelul iniţiatorului de proiecte de legi, Guvernul. Importanţa acestui principiu este sporită mai ales în momente sau perioade de schimbări majore, precum schimbarea regimului politic (cazul nostru după 1989) sau armonizarea ori alinierea la legislaţia internaţională sau comunitară (cazul procesului de aderare a României la Uniunea Europeană) . Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice Principiul fundamentării ştiinţifice a actelor normative decurge din cerinţa esenţială ca norma juridică să fie expresia reflectării fundamentale a necesităţilor sociale obiective şi să răspundă în mod eficient realităţii sociale. Acest obiectiv impune ca elaborarea normelor juridice să aibă la bază cunoaştere aprofundată a realităţii, anticiparea realistă a efectelor noilor reglementări, sesizarea neajunsurilor legislaţiei existente, inclusiv abordarea comparată cu legislaţiei altor state. Sub acest aspect, principiul impune colaborarea legiuitorului cu specialiştii din diverse domenii, utilizarea unor tehnici şi instrumente moderne de participare precum dezbaterea publică, pentru elaborarea de variante de proiecte de lege şi adoptarea celor care se dovedesc optimale. Dintr-un alt punct de vedere, activitatea normativă se raportează la o societate în continuă evoluţie, în care dezvoltarea şi progresul tehnico-ştiinţific nasc probleme de reglementare cu caracter de noutate absolută şi complexitate sau implicaţii de substanţa (de exemplu ingineria genetică, comerţul electronic şi fraudele corespondente, domeniul cosmic etc.). Adoptarea unor norme juridice eficace solicită în aceste condiţii o specializare accentuată, considerarea corelaţiilor interne şi internaţionale în procesul reglementării, investigaţii prealabile economice, sociologice, de psihologie socială35. Legiuitorul nu ajunge niciodată în mod întâmplător la definirea propoziţiei normative (a normei), ci prin practică şi raţionament. În acest proces complicat el trebuie să asigure, pe baza unui studiu aprofundat al realităţii, corespondenţa necesară între fapt şi drept. În cazul nefundamentării ştiinţifice a soluţiilor juridice adoptate, eficienţa socială a dreptului va fi redusă ori inexistentă, putând ajunge la respingerea de către societate a prescripţiilor juridice. Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului (principiul echilibrului) 35

Nicolae Popa, op. cit, p. 224 104


Principiul asigurării raportului corespunzător dintre stabilitatea şi mobilitatea reglementărilor urmăreşte realizarea corelativă a două cerinţe imperative pentru dreptul obiectiv: pe de o parte să fie stabil, astfel încât încrederea în drept să nu fie subminată, iar pe de altă parte să fie dinamic, răspunzând nevoilor nou manifestate de reglementare sau schimbărilor societăţii. Stabilitatea dreptului este o consecinţă a tradiţionalismului parţial purtat de acesta (conţinând instituţii juridice şi reglementări de lungă durată, dovedite ca eficiente în timp), iar dinamismul dreptului este un rezultat al presiunilor sociale în continuă schimbare. În activitatea sa, legiuitorul trebuie să ţină cont de ambele aspecte şi să încerce să le îmbine cât mai armonios posibil. De exemplu, stabilitatea dreptului exclude cel puţin principial retroactivitatea legilor, dar dinamica dreptului şi a relaţiilor sociale impun admiterea unor excepţii de retroactivitate, tocmai pentru a găsi un echilibru între aceste două tendinţe. Principial, legile sunt adoptate pentru o perioadă de timp mai lungă, fără a se determina de la bun început durata producerii efectelor juridice. Ele rămân în vigoare atâta timp cât se dovedesc necesare şi utile în realizarea raporturilor juridice şi protejarea intereselor celor implicaţi în acestea. Cu toate aceste, dreptul este dependent, prin modul său de formare, de politică, în raport cu care are un caracter mai conservator şi o anumită autonomie relativă. Tendinţa de continuă inovaţie şi schimbare a politicului este temperată de aceste caractere ale dreptului. Ori de câte ori lucrurile se produc în sens invers, rezultatul va fi instabilitatea legislativă, care scade încrederea în drept, în sistemul juridic de ansamblu şi în valorile ocrotite de acesta şi în final, slăbeşte puterea grupării aflate la guvernare. Principiul corelării sistemului actelor normative (principiul articulării) Principiul unităţii reglementărilor juridice asigură corelarea organică şi deplină actelor normative cu sistemul principiilor fundamentale ale dreptului şi cu cele generale ale ramurii de drept. Sub acest aspect, fiecare act normativ nou adoptat trebuie să se integreze organic în cadrul actelor deja existente, cu care se află în strânsă legătură şi, prin aceasta, în întregul sistem de drept, fără să implice contradicţii cu acesta. Similar, modificările şi abrogările de norme nu trebuie să afecteze esenţa unităţii şi echilibrului sistemului juridic. Fiecare soluţie normativă adoptată în cadrul reglementării trebuie şi ea să fie compatibilă atât cu întregul act, cât şi cu sistemul legislativ în vigoare. Prin toate acestea se contribuie la eliminarea lacunelor legislative, a diverselor paralelisme, suprapunerii şi contradicţiilor dintre reglementări. Actele normative care există şi acţionează într-un stat se află într-o strânsă legătură unele cu altele. Sistemul actelor normative (sistemul legislaţiei) implică, alături de marea diversitate a raporturilor reglementate, multiple legături între părţile care îl compun. În procesul de elaborare a actelor normative, organele legislative trebuie să pornească de la existenţa legăturilor şi interferenţelor existente între raporturile sociale care urmează a fi reglementate cu alte raporturi deja reglementate. Trebuie luate în calcul toate implicaţiile pe care le produce o nouă reglementare, domeniile afectate, modificările normative pe care aceasta le impune, eventualele conflicte de reglementări. În situaţia în care printr-o lege se reglementează un domeniu, se

105


impune ca şi actele normative cu forţă juridică inferioară legii să fie abrogate şi puse de acord cu noua reglementare. Principiul corelării sistemului actelor normative trebuie aplicat şi respectat în cele două ipoteze în care el ni se înfăţişează: în primul rând, este vorba de corelarea internă a actelor normative, respectiv articularea lor în interiorul sistemului nostru legislativ. De exemplu: legile speciale care cuprind dispoziţii penale trebuie corelate cu dispoziţiile Codului penal şi Codului de procedură penală; actele normative privitoare la disponibilizarea unor categorii de salariaţi trebuie corelate cu dispoziţiile Codului muncii. În al doilea rând, este vorba şi de corelarea externă, respectiv armonizarea actelor normative şi reglementărilor asemănătoare existente în dreptul comunitar şi în dreptul internaţional. De exemplu: Codul Rutier (Legea privind circulaţia pe drumurile publice) trebuie să conţină norme juridice care să nu contravină normelor internaţionale privind efectuarea transporturilor rutiere; legea română privind producţia, traficul şi consumul de droguri trebuie să conţină reglementări care să se coreleze cu dispoziţiile Convenţiei ONU privitoare la acest domeniu etc. Principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea normativă Acest principiu vizează în mod direct utilizarea mijloacelor de tehnică legislativă în elaborarea normelor juridice şi a actului normativ în ansamblul său. În practică, înţelegerea dispoziţiilor legale şi aplicarea clară şi coerentă a acestora sunt dependente de conţinutul exprimat de norma juridice, construcţia logică a acesteia claritatea şi lipsa de echivoc a textului etc. Premisa principală de la care se porneşte în formularea acestei cerinţe specifice activităţii normative este aceea că normele juridice se adresează unor indivizi de cele mei multe ori neavizaţi în drept, cu nivele culturale şi intelectuale diferite, receptând diferit un mesaj normativ. De aceea se afirmă că „legiuitorul trebuie să gândească profund ca un filosof, dar trebuie să se exprime clar ca un ţăran”. În mod similar, în construcţia normei juridice trebuie avută în vedere şi disponibilitatea sau intenţia unora dintre cei vizaţi de a eluda norma de drept sau de a-i exploata eventualele deficienţe, inadvertenţe sau neclarităţi ale reglementării.36 Aplicarea acestui principiu trebuie să conducă la adoptarea unor reglementări riguroase, clare, neechivoce, simple, concise şi directe, uşor de înţeles de către oricine ar fi interesat. Principiul accesibilităţii impune ca emitentul actului să respecte următoarele cerinţe: - alegerea formei exterioare corespunzătoare (potrivite) reglementării care va fi adoptată, întrucât forma exterioară este cea care dă valoare şi forţă juridică actului normativ elaborat, stabileşte poziţia acestuia în sistemul actelor normative şi determină corelarea lui cu celelalte reglementări. Această alegere se face în funcţie de natura relaţiilor reglementate şi de valorile sociale ocrotite. - alegerea modalităţii (metodei) de reglementare, adică a metodei prin care se impune subiectelor de drept conduita prescrisă, depinde la rândul său de specificul relaţiilor sociale reglementate, de subiectele vizate, de natura intereselor ocrotite şi de valorile pe care normele 36

Nicolae Popa, op.cit., p. 228 106


juridice le protejează. În dreptul privat, metoda folosită mai des este cea a egalităţii sau a recomandării, pe când în dreptul public, metoda mai des utilizată este cea autoritară sau a subordonării. Rezultatul constă preeminent în primul caz în adoptarea de norme dispozitive (permisive), iar în cel de-al doilea caz în adoptarea de norme juridice onerative sau prohibitive. - alegerea procedeelor de conceptualizare şi limbajului adecvat domeniului care urmează a fi reglementat. Această cerinţă se referă la construcţia logică a normei juridice, fixarea tipului de conduită, alegerea stilului şi limbajului juridic adecvat. Având caracter abstract, norma juridică operează în mod necesar cu o serie de concepte, categorii, definiţii, etc. Conceptele, categoriile şi noţiunile pe care le conţin normele juridice vor avea valoare (vor fi operaţionale) atât timp cât ele exprimă necesităţile reale sociale, trebuind a fi modificate, reformulate, în condiţiile în care ele vor înceta să corespundă acestor necesităţi. 8.2 Tehnica juridică şi tehnica legislativă Tehnica juridică sau tehnica dreptului reprezintă ansamblul metodelor, procedeelor şi regulilor necesare elaborării, sistematizării şi realizării dreptului în scopul asigurării eficienţei sociale depline a acestuia. Tehnica legislativă reprezintă doar o componentă a tehnicii juridice, limitată la procesul ce vizează elaborarea dreptului, respectiv a legilor, categoria cea mai importantă a actelor normative. În procesul devenirii sale, un act normativ parcurge mai multe etape. Este vorba de pregătirea sau elaborarea proiectului de act normativ, de avizarea acestuia (dacă este cazul), de adoptarea sau emiterea sa, de promulgare şi publicare, de executare şi de controlul al aplicării, această ultimă etapă fiind în afara existenţei sale juridice. Tehnica elaborării actelor normative, numită şi tehnică legislativă în cazul legilor, are reguli specifice determinate în funcţie de categoria concretă a actului normativ avut în vedere. De regulă, legislaţia stabileşte organele competente a iniţia şi a pregăti proiectele de acte normative, fazele sau etapele pe care acestea trebuie să le parcurgă, condiţiile de valabilitate ale actelor juridice sub aspectul fondului etc. În procesul de reglementare a relaţiilor sociale prin intermediul dreptului, se elaborează şi se utilizează o mare varietate de concepte, categorii şi construcţii juridice. Limbajul, inclusiv cel juridic, ca mijloc de redare, exteriorizare şi de comunicare a noţiunilor, ideilor şi sentimentelor între indivizi umani presupune o anumită tipizare şi abstractizare prin intermediul noţiunilor. Cele mai cunoscute procedee de conceptualizare juridică sunt definirea, enumerarea, clasificarea, construcţia juridică, prezumţiile şi ficţiunile juridice. Definirea reprezintă determinarea riguroasă a conceptelor juridice în baza unor principii prin intermediul cărora realitatea este reflectată în expresia normativă. Unele noţiuni sau concepte utilizate în norme nu sunt definite legal, aşa cum le defineşte doctrina juridică, dar sensul lor rezultă din ansamblul reglementărilor juridice. Este cazul, actelor juridice care în lumina Codului civil se referă doar la categorii de acte determinate (contracte, testamente, etc.). În alte situaţii,

107


noţiunile sunt definite expres de lege, aşa cum este, de pildă, cazul noţiunii de locuinţă sau de familie în dreptul civil şi în dreptul familiei, al infracţiunii în dreptul penal etc., diferit de ceea ce se acceptă în limbajul comun sau a noţiunii de funcţionar definită în mod extensiv de Codul penal faţă de normele dreptului administrativ. Dreptul dă expresie unor valori cantitative exprimate prin procedeul cifrajului sau unor valori calitative exprimate prin procedeul enumerării limitative sau exemplificative. Clasificarea conceptelor în baza unor criterii unitare, precis determinate şi corect respectate tinde spre gruparea elementelor destinate, în scopul uşurării reglementării. Construcţia juridică reprezintă raţionamentul juridic sau logica normei juridice care rezultă din elementele ei interne: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Un procedeu frecvent întâlnit în drept este cel al ficţiunilor juridice, conform cărora un anumit fapt este considerat ca existent sau ca stabilit deşi el nu există sau nu a fost stabilit cu certitudine. O altă modalitate specifică utilizată în activitatea de elaborare şi aplicare a dreptului este cea a prezumţiilor juridice, adică a concluziilor deduse din fapte cunoscute cu privire la fapte necunoscute, dar cu care sunt în strânsă legătură. Prezumţiile pot fi legale, adică stabilite de lege, şi judiciare, adică stabilite de instanţa de judecată. De asemenea, după forţa lor probantă, prezumţiile pot fi absolute (irefragabile), neputând fi înlăturate prin proba contrarie, şi prezumţii relative, care pot fi combătute sau înlăturate. Stilul şi limbajul actelor normative O cerinţă de bază a întocmirii actelor normative este redactarea clară şi riguroasă a acestora. În acest sens, ele trebuie să aibă un stil precis, concis şi un limbaj cât mai accesibil celor cărora li se adresează. Redactarea trebuie făcută în formă prescriptivă, cu stabilirea şi delimitarea exactă a drepturilor şi obligaţiilor care revin părţilor unui raport juridic, fără a lăsa loc dubiilor şi posibilităţii de interpretare diferită. Limbajul folosit trebuie să fie, în principiu, cel obişnuit, în sensul pe care îl au cuvintele în mod curent în limba română modernă. Neologismele se vor folosi numai atunci când sunt necesare, unde nu există corespondent în limba română. În cazul termenilor de strictă specialitate sau a celor susceptibili de mai multe interpretări se va preciza, prin textul legislativ, sensul utilizat, aceasta deoarece s-ar putea ca acelaşi concept să fie diferit reglementat în diferite ramuri de drept (de exemplu, capacitatea de exerciţiu revine în dreptul civil persoanei care a împlinit 18 ani, iar în dreptul muncii, persoanei care a împlinit 16 ani). Părţile constitutive ale actelor normative Orice act normativ are o anumită structură sau alcătuire care este diferită în funcţie de felul actului (lege, decret, hotărâre, etc.), neexistând o structură unitară şi uniformă pentru toate actele normative. De regulă, distingem următoarele părţi constitutive: partea introductivă, reglementarea propriu-zisă şi partea finală. Uneori, unele acte normative importante (legi sau decrete) pot fi însoţite şi de o expunere de motive sau un preambul care cuprinde o ilustrare a

108


cauzelor ce au impus noua reglementare, scopul urmărit prin ea, neajunsurile vechii reglementări atunci când această există, noile principii consacrate, etc. Partea introductivă a actului normativ cuprinde titlul actului, formula introductivă, şi după caz, preambulul. Titlul actului normativ este elementul de identificare al acestuia care trebuie să reflecte obiectul sau conţinutul reglementării, la care se mai adaugă indicarea felului actului, numărul şi data adoptării lui, ceea ce uşurează identificarea acestuia. Preambulul reprezintă o succintă introducere în care sunt prezentate condiţiile socialpolitice şi economice avute în vedere la adoptarea actului. El nu conţine norme juridice şi nu se justifică în cazul existenţei expunerii de motive. Preambulul se întâlneşte frecvent în cazul tratatelor internaţionale. Formula introductivă este acea (primă) parte a actului normativ care indică temeiul legal care stă la bază reglementării. Este, de regulă, cazul actelor normative subordonate legii, când se invocă prevederile legii organice pentru justificarea actelor proprii unui organ sau împuternicirea dată expres în vederea aplicării unei legi. Uneori, formula de împuternicire poate figura la finalul actului normativ. Reglementarea propriu-zisă se compune din mai multe părţi. O primă parte o poate constitui ansamblul dispoziţiilor sau principiilor generale care privesc întregul act normativ şi au aplicabilitate asupra tuturor situaţiilor, chiar pentru cazuri nereglementate expres. O a doua parte o formează dispoziţiile de conţinut, care reglementează instituţii juridice, categorii de activităţi sau situaţii, domenii de raporturi sociale, etc., în funcţie de obiectul reglementării. Astfel, de exemplu, codurile conţin o parte generală şi una specială, iar legile organice cuprind părţi referitoare la organizarea, funcţionarea şi atribuţiile unui organ de stat. Partea finală cuprinde prevederile privind data intrării în vigoare a noului act şi, implicit, a ieşirii din vigoare a actului anterior sau a unor părţi sau articole din vechea reglementare, cu indicarea numerică de rigoare. Uneori, există şi dispoziţii tranzitorii impuse de necesitatea unei treceri organizate în timp la aplicarea noii legi şi care, de pildă, pot viza modul de soluţionare a cauzelor în curs de judecată surprinse de apariţia noii legi procedurale. Structura actelor normative Principalul element structural al actului normativ este articolul care cuprinde, de regulă, o dispoziţie sau o regulă proprie, de sine stătătoare. Articolul poate fi alcătuit din unul sau mai multe alineate, necesare în ipoteza existenţei mai multor formulări sau construcţii logice pentru aceeaşi regulă de bază ori prevedere legală. Articolele se numerotează cu cifre arabe, iar în cazul articolelor introduse în texte mai vechi, cu cifre române (latine) sau cu indici adăugaţi la articolele iniţiale pe care le modifică pentru a fi mai uşor identificate şi distinse de reglementarea iniţială. Articolul poate fi dublat de o notă marginală care denumeşte instituţia sau materia de referinţă. Articolele pot fi grupate în paragrafe, acestea în secţiuni, capitole, titluri, părţi sau cărţi în funcţie de

109


întinderea şi obiectul reglementării, aşa cum este, de pildă cazul codurilor care mai cuprind, de regulă, două mari diviziuni, partea generală şi specială. Adoptarea, completarea şi modificarea actelor normative Adoptarea actelor normative presupune tehnici distincte în funcţie de natura organului emitent şi de procedura de lucru specifică acestuia. În acest sens, trebuie respectate o serie de cerinţe care ţin de votarea actului, semnarea sa, publicarea actului etc. În cazul legilor, etapele procedurii legislative constau în iniţierea proiectului de act normativ, avizarea sa de către comisiile competente, dezbaterea proiectului, votarea, medierea dacă este cazul, semnarea de către Preşedinţii Camerelor şi trimiterea spre promulgare, promulgarea de către Preşedinte şi publicarea în Monitorul Oficial. Studierea detaliată a acestei proceduri se realizează în cadrul dreptului constituţional sau parlamentar. Modificarea şi completarea actului normativ se face printr-un act nou care trebuie să aibă cel puţin forţă juridică egală cu actul modificat sau printr-un act cu o forţă juridică superioară, dar nici într-un caz printr-un act cu forţă inferioară actului ce trebuie schimbat. Modificarea este expresă când se indică textul legal schimbat din vechea reglementare şi tacită când nu operează o astfel de determinare. Modificarea şi completarea se face de către acelaşi organ emitent şi după aceeaşi procedură de emitere. Ea nu schimbă, de regulă, esenţa reglementării, pentru că, în caz contrar, este preferabilă o republicare în întregime a actului, cu o nouă renumerotare a textelor. 8.3 Tehnica redactării actelor juridice individuale Actele juridice individuale cunosc, de regulă, o reglementare amănunţită în privinţa modului lor de întocmire sau de redactare, uneori existând şi norme referitoare la comunicarea şi punerea lor în executare. Actele de aplicare a dreptului, cele cu caracter jurisdicţional (contravenţional, disciplinar, etc.) beneficiază de norme speciale în acest sens. Astfel, de exemplu, hotărârea penală cuprinde o parte introductivă (cu elemente de identificare a instanţei, a completului de judecată, a apărătorului, data, obiectul cazului, etc.), expunerea, dispozitivul hotărârii, conform cu prevederile Codului de procedură penală, conţinutul procesului verbal de constatare a contravenţiei şi stabilire a sancţiunii este detaliat prin Ordonanţa Guvernului 2/2001 etc. Legea reglementează şi aspectele de formă ale hotărârilor judecătoreşti, respectiv semnarea, pronunţarea, numărul de exemplare, comunicarea, termenul şi căile de atac. În privinţa actelor de executare a legii, trebuie să facem distincţie între actele juridice ale autorităţilor publice şi actele de drept privat. Astfel, actele de putere publică, de exemplu cele administrative, se redactează întotdeauna în formă scrisă, cuprinzând elemente de identificare a organului emitent, a destinatarului lor, număr şi dată, semnătură şi ştampilă. Sub aspectul conţinutului lor, aceste acte vor cuprinde referiri la starea de fapt avută în vedere, încadrarea ei în drept şi soluţia dispusă de autoritatea competentă. Actele de putere sau de

110


autoritate, prin modul lor de întocmire, au valoarea unor înscrisuri autentice care nu pot fi combătute decât prin înscrierea în fals. În privinţa actelor juridice încheiate de părţi, regimul juridic al întocmirii acestora diferă începând cu cele care nu necesită o formă scrisă, continuând cu cele pentru care o asemenea formă este cerută numai cu valoare probantă (de exemplu, împrumutul în bani în valoare de peste 250 de lei) şi terminând cu cele pentru care se cere forma autentică ad-validitatem (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil). Codul civil reglementează în mod amănunţit nu numai elementele de formă ale diverselor categorii de acte juridice, dar şi conţinutul pe care trebuie să îl aibă înscrisurile constatatoare şi care are relevanţă în identificarea voinţei părţilor din actul juridic. 8.4 Sistematizarea dreptului Aşa cum am văzut într-un capitol anterior, sistemul de drept al unei societăţi reprezintă totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat, grupate după anumite criterii, incluzând norma juridică, instituţia şi ramura de drept. Spre deosebire, sistemul actelor normative, componentă a sistemului de drept, reprezintă totalitatea actelor normative în vigoare într-un anumit moment, dar specifice aceluiaşi sistem juridic, într-o anumită ierarhie şi interdependenţă. Elementul structural de bază al acestui sistem îl reprezintă actul normativ. Sistemul actelor normative poate fi analizat pe plan vertical şi pe plan orizontal. Pe plan vertical, actele normative se disting după locul pe care îl ocupă în ierarhia izvoarelor de drept, adică după forma lor juridică. În acest sens distingem legi, decrete, hotărâri guvernamentale, ordine, decizii, etc. Pe plan orizontal, aceeaşi categorie de acte normative se diferenţiază după diverse criterii (legi materiale şi legi procedurale etc.). În cadrul sistemului actelor normative principalul loc îl ocupă subsistemul legislativ, alcătuit din totalitatea legilor care asigură reglementarea primară a relaţiilor sociale fundamentale din societate. Între sistemul dreptului şi sistemul actelor normative este o strânsă legătură, în sensul că sistemul de drept include sistemul actelor normative, acesta din urmă cuprinzând principalele norme juridice ale dreptului scris. Spre deosebire de sistemul de drept, sistematizarea dreptului, inclusiv cea a actelor normative, reprezintă acţiunea de aşezare sau de grupare unitară în baza unor criterii determinate a totalităţii normelor, respectiv a actelor normative ce le conţin. Sistemul de drept, ca şi sistemul actelor normative, poate exista în afara oricărei sistematizări a normelor juridice, dar activitatea de sistematizare contribuie în mod hotărâtor la o mai bună cunoaştere a sistemului de drept şi a celui normativ, la perfecţionarea legislaţiei, facilitând totodată eliminarea lacunelor, a paralelismelor, a suprapunerilor şi contradicţiilor legislative şi permiţând, în ultimă instanţă, alegerea celor mai eficiente forme de reglementare normativă.

111


Încorporarea şi codificarea, forme de sistematizare juridică

Încorporarea reprezintă cea mai simplă şi cea mai veche formă de sistematizare a actelor normative şi constă în gruparea principalelor acte normative în diverse culegeri sau colecţii, utilizând anumite criterii: cronologic, alfabetic, după ramura de drept sau instituţia juridică la care se referă reglementarea. În cazul încorporării se utilizează materialul normativ existent, aşa cum este el alcătuit, fără să intervină modificări de conţinut, cu excepţia unor corective de ordin gramatical, tipografic, lingvistic, terminologic ori se includ modificările survenite între timp în legislaţie faţă de actul original adoptat. Încorporările au fost frecvent utilizate în perioadele de început ale dreptului, când normele juridice se prezentau ca un conglomerat de norme scrise şi de cutume juridice. Încorporarea este oficială atunci când este realizată de o autoritate publică (de exemplu, Ministerul Justiţiei) care elaborează culegeri de acte normative intitulate diferit: repertoriu legislativ, index legislativ, legislaţie uzuală etc. Încorporarea neoficială este înfăptuită de diverse organisme şi organizaţii neoficiale (nestatale): edituri, instituţii de cercetare, învăţământ, etc.

Codificarea este o formă superioară şi totodată mai recentă de sistematizare a legislaţiei. Ea este diferită de încorporare prin obiectul ei, prin subiectele care o înfăptuiesc şi prin forţa sa juridică. Codificarea constă în cuprinderea unitară, într-un cod, a principalelor norme care alcătuiesc, de regulă, o ramură de drept sau care guvernează un anumit domeniu de activitate, reprezentând dreptul comun în materie, rezultând astfel un act normativ nou. Codificarea se realizează numai de către organele de stat competente, de regulă, Parlamentul, întrucât codurile sunt legi, motiv pentru care au o forţă superioară tuturor celorlalte acte normative. În activitatea de codificare se disting mai multe etape: 

determinarea volumului materialului legislativ supus sistematizării şi selecţionarea lui

în baza criteriului obiectului de reglementare sau a ramurii de drept ori a domeniului vizat, cu excepţia actelor abrogate, a paralelismelor de reglementare; 

prelucrarea materialului normativ şi repartizarea sa potrivit structurii codului în părţi

(cărţi), secţiuni, capitole, titluri, paragrafe, etc.; 

adoptarea proiectului codului, care urmează o procedură similară actelor juridice ale

organului care îl adoptă, de regulă, procedura legislativă (definitivarea, avizarea, dezbaterea, votarea, semnarea, promulgarea şi publicarea).

Rezumat 1. Activitatea de consacrare legislativă a intereselor sociale generale, precum şi modul de realizare a acestei operaţiuni are la bază unele principii ce vizează conţinutul, forma şi modul de reglementare: principiul planificării legislative, principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice, 112


principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului (principiul echilibrului), principiul corelării sistemului actelor normative, principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea normativă. 2. Tehnica juridică sau tehnica dreptului reprezintă ansamblul metodelor, procedeelor şi regulilor necesare elaborării, sistematizării şi realizării dreptului în scopul asigurării eficienţei sociale depline a acestuia. Tehnica legislativă reprezintă doar o componentă a tehnicii juridice, limitată la procesul ce vizează elaborarea dreptului, respectiv a legilor, categoria cea mai importantă a actelor normative. 3. Cele mai cunoscute procedee ale tipizării juridice sunt definirea, clasificarea şi construcţia juridică. 4. O cerinţă de bază a întocmirii actelor normative este redactarea clară şi riguroasă a acestora. În acest sens, ele trebuie să aibă un stil precis, concis şi un limbaj cât mai accesibil celor cărora li se adresează. 5. Orice act normativ are o anumită structură sau alcătuire care este în funcţie de felul actului (lege, decret, hotărâre, etc.), neexistând o structură unitară şi uniformă pentru toate actele normative. De regulă, distingem următoarele părţi constitutive: partea introductivă, reglementarea propriu-zisă şi partea finală. Partea introductivă a actului normativ cuprinde titlul actului, formula introductivă, şi după caz, preambulul. Reglementarea propriu-zisă se compune din mai multe părţi: ansamblul dispoziţiilor sau principiilor generale care privesc întregul act normativ şi au aplicabilitate asupra tuturor situaţiilor, chiar pentru cazuri nereglementate expres; dispoziţiile de conţinut. Partea finală cuprinde prevederile privind data intrării în vigoare a noului act şi, implicit, a ieşirii din vigoare a actului anterior sau a unor părţi sau articole din vechea reglementare, cu indicarea numerică de rigoare. 6. Structura actelor normative: principalul element structural al actului normativ este articolul care poate fi alcătuit din unul sau mai multe alineate. Articolele pot fi grupate în paragrafe, acestea în secţiuni, capitole, titluri, părţi sau cărţi în funcţie de întinderea şi obiectul reglementării. 7. Sistemul de drept al unei societăţi reprezintă totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat, grupate după anumite criterii. Structura internă a sistemului de drept include norma juridică, instituţia şi ramura de drept. Sistemul actelor normative, componentă a sistemului de drept, reprezintă totalitatea actelor normative în vigoare la un moment, dar specifice aceluiaşi sistem juridic, într-o anumită ierarhie şi interdependenţă. Elementul structural de bază al acestui sistem îl reprezintă actul normativ. Între sistemul dreptului şi sistemul actelor normative este o strânsă legătură, în sensul că sistemul de drept include sistemul actelor normative, acesta din urmă cuprinzând principalele norme juridice ale dreptului scris. 8. Spre deosebire de sistemul de drept, sistematizarea dreptului, inclusiv cea a actelor normative, reprezintă acţiunea de aşezare sau de grupare unitară în baza unor criterii determinate a totalităţii normelor, respectiv a actelor normative ce le conţin. 9. Forme de sistematizare juridică: încorporarea şi codificarea.


1. În ce constă principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice?

113


2. Definiţi tehnica juridică şi tehnica legislativă şi prezentaţi raporturile dintre acestea. 3. Care sunt părţile constitutive ale actelor normative? 4. Caracterizaţi încorporarea şi codificarea ca forme de sistematizare a dreptului.

114


UNITATEA DE STUDIU 9 INTERPRETAREA DREPTULUI Structura unităţii: 9.1 Necesitatea interpretării dreptului 9.2 Noţiunea, obiectul, scopul şi importanţa interpretării 9.3 Formele (felurile) interpretării 9.4 Metodele de interpretare a dreptului




cunoaşterea conceptului şi a formelor şi metodelor de interpretare a dreptului;




să definească conceptul de interpretare a dreptului şi să precizeze necesitatea acesteia;



să evidenţieze obiectul, scopul şi importanţa interpretării;



să precizeze care sunt formele de interpretare a dreptului;



să precizeze metodele de interpretare a dreptului;



să diferenţieze în concret formele şi metodele de interpretare a dreptului;



să explice rezultatele interpretării normelor juridice;




Termeni cheie: interpretare oficială, interpretare cazuală, raţionamente logice, metoda gramaticală, metoda istorică, interpretare sistematică, interpretare extensivă.


115


9.1 Necesitatea interpretării dreptului Normele juridice sunt reguli cu caracter general şi abstract care urmează a fi aplicate unor cazuri concrete din viaţa practică. În procesul de concretizare a conţinutului normei la un caz dat pot apărea unele probleme de înţelegere a textului normativ care trebuie clarificate, determinate de aspecte precum modul de redactare a normei juridice, noţiunile întrebuinţate de legiuitor, forma de exprimare, condiţiile în care a fost elaborată norma, etc. În acest context, „tălmăcirea” înţelesului normei juridice sau interpretarea acesteia de către cel care o aplică se relevă ca o etapă absolut necesară şi care, prin rezultatele sale, condiţionează eficacitatea procesului de aplicare a normelor juridice. Interpretarea normelor juridice (a dreptului, în general), ca operaţiune intelectuală, este necesară din mai multe raţiuni. În primul rând, legea, oricât de tipică şi abstractă ar fi, nu poate să prevadă toate situaţiile posibile în care îşi va găsi aplicabilitatea, deoarece trebuie să se menţină la un anumit nivel de generalizare tipică, pentru a acoperi, pe cât posibil, cât mai multe aspecte din realitatea pe care o reglementează. Astfel, art. 46 alin. 3 din Codul Muncii prevede că „salariatul poate refuza detaşarea dispusă de angajatorul său numai în mod excepţional şi pentru motive personale temeinice” fără a arăta ce se înţelege prin aceste motive sau în ce ar consta temeinicia lor. În caz de conflict, judecătorul va aprecia în cadrul soluţionării acestuia temeinicia motivelor invocate de salariat, interpretând cu metode pe care le vom studia în cele ce urmează, sensul normei juridice în discuţie. În al doilea rând, folosind unele noţiuni sau expresii, legea le acordă, în funcţie de necesitatea vizată de reglementare, un alt înţeles decât cel din vorbirea curentă. Astfel, de exemplu, verbul „a da” în limbajul comun însemna a preda sau a remite un lucru, pe când în dreptul civil reprezintă „a da” constă în constituirea sau transmiterea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real. Similar, leziunea constituie în dreptul civil un viciu de consimţământ, pe când în vorbirea curentă are sensul de plagă, rană. În al treilea rând, pot apare situaţii în care texte din acelaşi act normativ sau din acte normative diferite să fie neconcordante sau contradictorii, ceea ce conduce la blocarea aplicării legii, fiind necesară în prealabil lămurirea sensului normei juridice pentru a se evita rezolvarea eronată, neconformă cu spiritul sau chiar litera legii a cazului dat. În al patrulea rând, este posibil ca între momentul adoptării normei juridice şi cel al aplicării, în anumite momente a acesteia, să se nască fapte sau împrejurări care nu au fost avute în vedere de legiuitor la data edictării actului normativ, dar care trebuie soluţionate. În aceste condiţii, interpretarea normelor juridice este necesară pentru a stabili dacă reglementarea juridică în vigoare (mai) este compatibilă cu rezolvarea noii situaţii. Astfel, de exemplu, antrenarea răspunderii civile delictuale pentru pagubele patrimoniale provocate de mijloacele de transport autopropulsate se face temeiul art.1000 alin.1 C. Civ., în conformitate cu care intervine

116


răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucrurile avute sub pază, deşi respectivul act a fost adoptat în anul 1864, când nu s-a putut avea în vedere o asemenea ipoteză, ci cu totul altă situaţie. Practica judiciară, având la bază procesul de interpretare a normelor juridice, a dat o finalitate cu totul nouă unei reglementări vechi datorită împrejurărilor social-economice schimbate în care trebuie aplicată legea. În al cincilea rând, propoziţiile (textele) ridică nu de puţine ori probleme de înţelegere exactă a cerinţei normative prin modul de redactare gramatical, prin succesiunea noţiunilor în text, prin modul de întrebuinţare a semnelor de punctuaţie, prin topica propoziţiei sau a frazei, etc. Toate aspectele anterior enunţate demonstrează necesitatea operaţiunilor de interpretare în cunoaşterea şi în descifrarea limbajului juridic (a literei legii), întrucât acesta nu poate reda întotdeauna cu deplină exactitate voinţa exprimată şi scopul urmărit de legiuitor (spiritul legii), trebuind să se recurgă la forme şi metode specifice pentru a găsi înţelesul termenilor folosiţi. Pe de altă parte, fără a ignora rolul operaţiunilor logico-juridice în interpretarea dreptului, trebuie avut în vedere şi faptul că voinţa reală exprimată prin lege se apreciază atât în funcţie de condiţiile vieţii materiale şi spirituale care au determinat-o, dar şi în raport cu cele în care ea urmează să-şi găsească aplicarea. Deşi dreptul modern se caracterizează, în general printr-o exprimare clară şi precisă, direct accesibilă unor categorii largi ale populaţiei, astfel încât interpretarea să nu mai fie expresia nevoii de a acoperi caracterul lacunar al legii sau a altor carenţe care ţin de tehnica juridică a reglementării, este totuşi necesară efectuarea operaţiunilor de identificare a sensului corect al dispoziţiilor legale formulate în abstract. Utilizarea tehnicii juridice reglementate, existenţa unei instituţii specializate de supervizare în materia adoptării actelor normative (Consiliul legislativ), sunt elemente de natură să reducă tot mai mult posibilităţile de interpretare diferită a normelor juridice, asigurând premisele necesare sub acest aspect legalităţii în activitatea de aplicare a dreptului. Sistemul nostru de drept nu cunoaşte existenţa unei reglementări de principiu a problematicii interpretării normelor juridice, dar în unele acte normative, mai ales în coduri şi tratate internaţionale, vom regăsi unele precizări privind aspecte care le poate ridica interpretarea într-o ramură de drept sau domeniu.

9.2 Noţiunea, obiectul, scopul şi importanţa interpretării dreptului Sunt utilizate mai multe noţiuni în legătură cu interpretarea normelor de drept. Noţiunea de “interpretare a legii” s-a folosit în strânsă legătură cu principalul izvor de drept, legea, având un sens restrictiv. Iniţial, noţiunea de “interpretare a dreptului” a fost folosită pentru a desemna interpretarea dreptului cutumiar şi a practicii judiciare întemeiate pe acesta, pentru ca ulterior

117


noţiunea să desemneze atât interpretarea dreptului scris, cât şi a celui nescris. În perioada actuală, expresia vizează interpretarea dreptului scris, în special a celui conţinut de actele normative. Noţiunea de “interpretare a normelor juridice” folosită frecvent în ştiinţa noastră juridică cuprinde atât interpretarea legii, cât şi a dreptului în general, respectiv dreptul scris, adică actele normative, precum şi formele interpretării legale, şi anume cea normativă (generală) şi juridică (cauzală). Interpretarea dreptului se defineşte ca operaţiunea intelectuală, logico-raţională, efectuată după anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului, constând în lămurirea conţinutului normelor juridice în scopul realizării sau aplicării legii prin încadrarea corectă a situaţiilor de fapt în prevederile actelor normative. Cu privire la obiectul interpretării se ridică problema dacă el se reduce numai la textul legal supus analizei sau acesta se extinde şi la găsirea voinţei reale a legiuitorului, chiar dacă ea nu este direct exprimată în (şi prin) text. După o primă opinie, textul în sine şi norma juridică, odată adoptate, dobândesc o autonomie totală faţă de voinţa legiuitorului de care s-au desprins. Dimpotrivă, cea de a doua opinie susţine că actul normativ este doar dovada existenţei voinţei legiuitorului, al cărei conţinut poate fi justificat prin orice mijloc. Mai mult, concepţia deplinei libertăţi a interpretării culminează în epoca contemporană cu fundamentarea doctrinară voluntaristă a formării unui drept nou pe calea interpretării juridice. Toate aceste opinii au un caracter unilateral, iar absolutizarea lor dăunează procesului de aplicare corectă a legii, întrucât ignoră faptul că pornindu-se de la textul legal şi în limitele acestuia trebuie să se determine voinţa reală a legiuitorului, dar şi sensurile care corespund cel mai bine formulărilor concepute, avânduse în vedere concomitent şi principiile întregului sistem de drept sau a ramurilor ori a instituţiilor juridice. În ceea ce priveşte elementele normei supuse interpretării constatăm următoarele: - interpretarea ipotezei este necesară pentru a se vedea dacă sunt reunite condiţiile de aplicare a normei pentru cazul dat; - interpretarea dispoziţiei se face pentru aprecierea conduitei avute de subiect faţă de normă, în sensul stabilirii acordului sau dezacordului existent între ipoteză şi dispoziţie; - interpretarea sancţiunii prescrise are în vedere felul acesteia şi limitele ei în cazul constatării încălcării regulii juridice într-o situaţie dată. Scopul interpretării constă în lămurirea exactă a înţelesului legii prin determinarea voinţei reale a legiuitorului, în vederea aplicării corecte a legii. Interpretarea ca operaţiune nu este un scop în sine, ea are un rol intermediar care serveşte unui scop final căruia i se subordonează, respectiv realizarea întocmai a dreptului. Procesul de interpretare este intim legat de conştiinţa juridică a autorului interpretării, prin filtrul căreia trece într-un anumit mod explicarea sensului reglementării şi implicit, realizarea sau aplicarea dreptului, proces care nu poate fi însă rupt de condiţiile concrete materiale şi spirituale ale societăţii în care norma prinde viaţă, de evoluţia legislaţiei în domeniul dat, precum şi de poziţia social-politică a autorului interpretării. Factorii care condiţionează rezultatele

118


interpretării normelor juridice sunt reprezentaţi de calitatea interpretului, pregătirea profesională, experienţa şi discernământul acestuia, iar în plan mai larg,

cultura juridică a membrilor

colectivităţii are implicaţii profunde asupra activităţii juridice într-un stat de drept. 9.3 Formele (felurile) interpretării Prin forme sau feluri ale interpretării înţelegem modurile de manifestare ale acesteia, determinate, în principal, de autorul care realizează operaţiunea respectivă, ca şi de forţa juridică cu care aceasta se poate impune subiectelor de drept. După subiectul sau autorul care înfăptuieşte interpretarea, aceasta poate fi oficială sau neoficială. Interpretarea oficială se clasifică în funcţie de întinderea efectelor sale în interpretare generală şi cauzală. 

Interpretarea oficială sau obligatorie reprezintă forma de interpretare realizată de

un organ sau autoritate de stat în limitele competenţei sale, fiind utilizată în procesul edictării sau aplicării normei. Ea se mai numeşte autentică sau legală deoarece provine de la un organ de stat care deţine o asemenea atribuţie care decurge explicit sau implicit din propria lege de organizare. Interpretarea oficială este generală atunci când se realizează prin acte normative ale puterii legislative sau executive. Autorul interpretării este fie organul emitent al actului de interpretat, fie un organ superior (ierarhic) acestuia. Interpretarea generală sau normativă este utilizată atunci când o dispoziţie sau prevedere dintr-un act de reglementare apare neclară sau confuză. Interpretarea obligatorie a legilor se realizează numai de către Parlament. Toate celelalte organe ale statului, Preşedintele, Guvernul, ministerele, alte organe centrale sau locale ale administraţiei de stat (prefecturi, primării, etc.) nu pot adopta decrete, hotărâri, ordine sau instrucţiuni, decizii prin care să dea interpretare obligatorie legilor în vigoare. Ele emit acte normative în temeiul şi pentru aplicarea legii asigurând executarea unitară şi concretă a acesteia din urmă. În cazul în care, totuşi, aceste organe constată că unele prevederi normative cuprinse în acte de reglementare cu forţă juridică superioară, inclusiv legea, sunt susceptibile de a fi înţelese în mod diferit vor sesiza prin filiera ierarhică proprie organului competent a iniţia proiecte sau a adopta acte de interpretare (va fi sesizat Guvernul pentru iniţierea proiectelor de lege cu caracter interpretativ sau pentru adoptarea unei hotărâri cu asemenea trăsătură). Obiectul interpretării îl reprezintă norma sau normele în discuţie, iar actul de interpretat sau cel de interpretare urmează să facă corp comun cu valoare juridică egală cu actul interpretat. Dacă însă actul de interpretare are o forţă juridică superioară actului interpretat, atunci el îi conferă această poziţie celui din urmă, cel puţin în privinţa textelor ce formează obiectul respectivei operaţiuni, în ierarhia izvoarelor de drept (ca în cazul interpretării unei hotărâri de guvern printr-o lege). Procedura de elaborare şi adoptare a actului de interpretare este procedura specifică actelor juridice ale organului care face interpretarea, indiferent că acesta îşi interpretează propriile

119


acte sau actele altor organe, inclusiv cele aparţinând autorităţilor din subordine. Astfel, de pildă, Parlamentul va recurge la procedura legislativă fie că interpretează o lege, fie un decret prezidenţial cu caracter normativ. În ceea ce priveşte efectele în timp ale interpretării, precizăm că actul de interpretare are şi efect retroactiv întrucât intră în vigoare de la o dată anterioară adoptării lui care cuprinde, de regulă, perioada de timp până la data intrării în vigoare a actului interpretat. Totodată, actul de interpretare produce efecte şi pentru viitor, deoarece toate situaţiile care se vor naşte sau rezolva ulterior beneficiază de noua interpretare dată de actul în speţă. În privinţa sancţiunii aplicabile în cazul efectuării interpretării de către un organ necompetent, în sensul interpretării prin acte cu forţă juridică inferioară a unor reglementări superioare, aceasta va fi nulitatea de drept absolută a actului de interpretare, care va fi astfel lipsit de orice valabilitate juridică. Interpretarea cazuală este o formă a interpretării oficiale care se realizează în procesul de realizare sau de aplicare a normelor juridice la cazuri concrete. Subiectele acestei interpretări sunt organele statului (ale puterii legislative, executive şi judecătoreşti) care aplică regulile în cazuri individuale. Un loc aparte în cazul acestei forme îl ocupă interpretarea judiciară sau jurisdicţională, ocazionată de soluţionarea în cadrul unui litigiu (proces) judiciar a cazurilor de încălcare a legii, ocazie cu care se emite o hotărâre cu putere (autoritate) de lucru judecat. Obiectul interpretării îl constituie tot norma de drept, însă prin prisma aplicării ei unui caz dat. De cele mai multe ori, interpretarea cauzală constituie o premisă a interpretării generale, deoarece frecvenţa ridicată a aceleiaşi probleme într-un număr ridicat de situaţii impune intervenţia interpretării normative. Spre deosebire însă de interpretarea generală, care are valoarea unei reguli stabile şi de sine stătătoare, interpretarea cazuală serveşte procesului de realizare a dreptului, fiind concretizată în actul individual de soluţionare a cazului dat, fără a se mai distinge un act de interpretare propriu-zis. Caracteristicile interpretării cauzale sunt următoarele: 

aplicabilitatea limitată numai la raportul juridic concret;



obligativitatea ei numai în şi pentru cazul soluţionat;



lipsa caracterului obligatoriu în raport cu alte organe şi pentru cazuri similare, inclusiv

pentru aceeaşi autoritate într-o situaţie identică.

Interpretarea neoficială este o formă a interpretării realizată în afara procesului de emitere şi aplicare a dreptului şi, în consecinţă, are caracter facultativ sub aspectul efectelor sale. O primă modalitate de interpretare de acest gen este cea doctrinară realizată în cadrul studiilor consacrate instituţiilor juridice. Concluziile desprinse prin această interpretare se pot impune şi organelor în drept prin forţa argumentaţiei ştiinţifice. În majoritatea sistemelor contemporane de drept, doctrina juridică nu este izvor de drept. În mod cu totul excepţional, această calitate a doctrinei poate fi recunoscută, ca de pildă în Codul Civil elveţian (art. 1) care permite instanţelor de judecată ca în procesul aplicării dreptului şi în 120


lipsa unor prevederi legale necesare soluţionării unor cauze, precum şi în lipsa cutumei sau a practicii judiciare să utilizeze ca izvor de drept interpretarea doctrinară. În dezvoltarea istorică a dreptului, doctrina a jucat un rol important începând cu dreptul roman unde operele jurisconsulţilor erau considerate izvoare de drept. O a doua modalitate de interpretare neoficială a dreptului este cea oficioasă, fără efecte obligatorii, dar care rezultă din expunerile sau opiniile unor persoane oficiale exprimate cu ocazia participării la dezbaterea proiectelor de acte normative, din răspunsurile date pe probleme juridice la întrebările şi interpelările formulate în Parlament, cât şi din opiniile unor jurişti în problemele de drept ivite în cadrul proceselor judiciare la care participă. Toate aceste interpretări au o anumită valoare pentru organele de edictare şi aplicare a dreptului, întrucât ele explică anumite sensuri ale reglementării juridice în vigoare, finalităţile ei şi modul de aplicare a acesteia într-un caz dat, putând fi însuşite de către organele de stat fie pe cale normativă, fie prin acte individuale, dobândind astfel şi o recunoaştere juridică. O formă aparte a interpretării neoficiale (neobligatorii) este cea a interpretării comune a dreptului de către factori politici, cetăţeni, mijloace de presă, rezultat al modului de percepere a reglementării în vigoare şi mai ales corespunzător gradului de educaţie juridică şi de dezvoltare a conştiinţei juridice. 9.4 Metodele de interpretare a dreptului Metodele de interpretare reprezintă acele procedee de examinare a textelor legale cu ajutorul cărora subiectul care efectuează interpretarea caută să determine înţelesul şi sensul exact al textului actului normativ. În dreptul contemporan sunt utilizate mai multe metode de interpretare în care se includ cea gramaticală, sistematică, istorică, logică, literală şi reală extensivă şi restrictivă, nefiind exclusă posibilitatea ca prin utilizarea concomitentă a mai multor metode care nu se exclud reciproc să se ajungă la soluţia juridică adecvată cazului dat.

Interpretarea gramaticală constă din analiza gramaticală a textelor normative, prin cercetarea înţelesului cuvintelor utilizate, cu ajutorul analizei morfologice şi sintactice. Astfel, când actul normativ stabileşte, de pildă, sancţiunea aplicată pentru o faptă ilicită utilizând formula „se pedepseşte cu închisoare şi confiscarea averii”, sancţiunile au caracter cumulativ (se aplică ambele), dar când se foloseşte formula „închisoare sau amendă” acest caracter este alternativ (se aplică numai una din sancţiunile prevăzute). Similar, art. 246 din C. pen., incriminând abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor prevede că „fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani”. Analiza gramaticală a textului arată care sunt modalităţile de

121


comitere a infracţiunii: una pasivă (cu intenţie nu îndeplineşte un act) sau una activă (cu intenţie îl îndeplineşte defectuos). Procedeele de interpretare gramaticală servesc şi clarificării terminologiei juridice utilizate distingându-se trei categorii de noţiuni. Astfel, o primă categorie de cuvinte sunt cele care au înţelesul obişnuit din limbajul comun, constituind fondul dominant al lexicului utilizat în formularea textelor legale, trăsătura specifică a dreptului modern fiind un limbaj accesibil (noţiunile de soţ, ascendent, descendent, copil minor, etc.). A doua categorie o reprezintă noţiunile care, deşi folosite cu un anumit sens în vorbirea curentă, au în limbajul juridic un înţeles aparte. De exemplu, noţiunea de teritoriu desemnează în vorbirea curentă o suprafaţă a uscatului de pe globul terestru, iar noţiunea juridică a teritoriului naţional mai cuprinde şi apele interioare, marea teritorială, precum şi solul, subsolul şi spaţiul aerian aferent acestora. A treia categorie o reprezintă noţiunile care au accepţiuni diferite chiar între ramurile de drept, cum ar fi noţiunea de “familie” care în ramura dreptului familiei desemnează soţii sau părinţii şi copiii lor minori, iar în legislaţia civilă în materie locativă mai cuprinde, pe lângă aceştia, şi totalitatea persoanelor care convieţuiesc împreună sau care se află în întreţinere sau îngrijire. 

Interpretarea sistematică constă în stabilirea înţelesului normei în funcţie de locul

pe care ea îl ocupă în ansamblul reglementărilor vizând aceeaşi materie, prin corelarea acesteia cu alte texte din acelaşi act normativ sau aceeaşi instituţie juridică ori ramură de drept. Această interpretare presupune determinarea următoarelor elemente: a) locul ocupat de normă în cadrul actului normativ (articol introductiv, definiţie, clasificare, sediul principal al materiei); b) felul normei în cadrul actului (generală, specială sau de excepţie); c) felul actului care cuprinde norma, adică o lege generală (dreptul comun, de pildă, un cod) sau o lege specială, având in vedere că specialul derogă de la general; d) locul ocupat de actul care conţine norma în sistemul izvoarelor dreptului (lege, decret, hotărâre guvernamentală, etc.). Normele din partea specială a codurilor se interpretează în strânsă legătură cu normele din partea generală a aceluiaşi act normativ, iar normele din ramurile de drept se interpretează în strânsă legătură cu normele constituţionale. Astfel, de exemplu, orice infracţiune prevăzută în Partea specială a Codului penal trebuie, pentru a antrena răspunderea juridică, să reunească cumulativ elementele esenţiale definite de art. 17 din Partea generală a codului. La fel, inviolabilităţile apărate penal se corelează cu prevederile constituţionale care le consacră. Utilitatea interpretării sistematice reiese pregnant în cazul normelor incomplete, respectiv a normelor de trimitere şi a celor în alb, în strânsă legătură cu normele de referinţă şi care dobândesc, astfel, conţinut deplin prin completarea realizată pe calea interpretării.

122




Interpretarea istorică constă în stabilirea sensului normei juridice în funcţie de

cercetarea condiţiilor istorice concrete care au determinat adoptarea legii şi în strânsă legătură cu care se determină scopul urmărit de lege. În cadrul acestei metode de interpretare se vor avea în vedere şi noile condiţii istorice în care se aplică legea şi care pot diferi de cele iniţiale. Folosirea acestei metode nu presupune în mod necesar cunoştinţe istorice deosebite din partea organului de aplicare a dreptului, ci doar cunoştinţe de cultură generală şi profesională, corelate cu o bună cunoaştere a documentelor care au stat la baza elaborării actelor normative, a expunerilor de motive, a dezbaterilor parlamentare în jurul actului dat, etc. Ilustrativ pentru acest gen de interpretare este exemplificarea faptului că întrucât în noul context legislativ de după 1989 se întrebuinţează termenul de “public “ (de pildă, autoritatea publică, domeniul public, proprietatea publică etc.), iar nu cel de “obştesc”, noţiunea a fost înlocuită în textele legale cu cel dintâi termen. 

Interpretarea teleologică constă în lămurirea înţelesului normei prin determinarea

scopului urmărit de legiuitor, în acest sens fiind deosebit de utilă şi cunoaşterea cauzelor socialeconomice, extrajuridice care au impus un anumit mod de reglementare. Astfel, pentru a înţelege cum trebuie realizate drepturile părinteşti de către beneficiarul lor, se va avea în vedere prevederile art.1 din Codul familiei care stipulează că exercitarea lor se va face numai în interesul copiilor. 

Interpretarea literală şi interpretarea reală. În primul caz, este definitorie stabilirea

sensului regulii juridice aşa cum rezultă acesta din formularea textului de lege, fără nici o altă cercetare deosebită, întrucât există o concordanţă deplină între forma şi conţinutul exprimării juridice. În cel de al doilea caz, se încearcă descoperirea intenţiei veridice a legiuitorului aşa cum se desprinde din economia legii, trecând peste unele aparenţe de text. Astfel, de exemplu, art. 142 C. pen. conţine definiţia juridică a noţiunii de teritoriu, iar art. 143 din acelaşi act face precizarea că prin infracţiunea săvârşită pe teritoriul ţării se înţelege şi infracţiunea comisă pe o navă sau aeronavă română. În ceea ce priveşte interpretarea reală a actelor juridice individuale, este de precizat faptul că art. 977 C. civ. prevede că interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor folosiţi. 

Interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă. În primul caz, normei juridice i

se stabileşte un conţinut mai larg decât cel rezultat din formularea legală. De regulă, se utilizează interpretarea extensivă în cazul unor texte legale care cuprind enumerări cu caracter exemplificativ. Interpretarea restrictivă, opusul celei dintâi, apare în situaţia în care normei i se atribuie un sens mai limitat decât părea că rezultă din textul legal. Astfel, de exemplu, infracţiunea de ultraj (art. 239 din Codul penal) se comite împotriva unui funcţionar cu atribuţii de autoritate de stat, dar numai dacă acesta se găseşte în exerciţiul funcţiunii sau pentru fapte îndeplinite în exerciţiul

123


funcţiunii, în caz contrar, dacă respectivul lucrător este în afara atribuţiilor legale sau şi le-a depăşit, el nu va dispune de protecţia juridică penală. O categorie intermediară o reprezintă regulile juridice de strictă interpretare, care nu pot primi nici sensuri extinse şi nici restrânse, în cadrul cărora intră, de regulă, enumerările limitative, excepţiile şi prezumţiile legale. Analogia în drept Metodele de interpretare enunţate nu epuizează procedeele de aplicare sau realizare a dreptului pentru situaţii în care există neclarităţi sau sensuri susceptibile de interpretări diferite datorate modului deficient de redactare a textelor legale. Într-adevăr, uneori dincolo de deficienţele tehnicii juridice, se pot manifesta chiar lacune legislative cauzate de nereglementarea unor situaţii ce se ivesc în practică şi care se cer a fi rezolvate. În asemenea cazuri, metodele de interpretare se dovedesc insuficiente pentru rezolvarea situaţiilor respective, deoarece utilizarea lor se face avându-se în vedere numai textele legale existente, fie ele şi deficitare în redactare ori restrictive în conţinutul lor, dar oricum vizând situaţii ce cad, într-un fel sau altul, sub incidenţa lor. În scopul asigurării soluţionării unor situaţii nereglementate care reclamă însă aplicarea dreptului s-a creat instituţia analogiei, în temeiul căreia problemele ridicate în activitatea juridică a organelor specializate se rezolvă pe baza unor norme în vigoare, dar care reglementează cauze asemănătoare sub aspectul trăsăturilor lor esenţiale cu situaţia dedusă soluţionării. Astfel, se ajunge la presupunerea că ceea ce legea a stabilit pentru anumite cazuri trebuie aplicat şi pentru alte situaţii similare din raţiuni identice (argumentul “a pari”), întrucât aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte. Aplicarea dreptului prin analogie reprezintă expresia unei nevoi de tratament juridic egalitar sau egalitate juridică deoarece regula de drept vizând o anumită situaţie se extinde şi pentru alte situaţii nereglementate, dar asemănătoare. În dreptul nostru nu există o consacrare legală a instituţiei analogiei, dar din prevederile art. 3 C. civ. se desprinde obligaţia judecătorului de a soluţiona orice cauză dedusă spre soluţionare, chiar dacă legea nu prevede reglementarea ei. Analogia juridică sau în drept cuprinde analogia legii şi analogia dreptului. Analogia legii este procedeul la care se recurge atunci când se constată lipsa normei juridice sau a textului normativ care să reglementeze cazul dat, prin utilizarea unei norme care vizează un caz asemănător (analog) şi care se poate regăsi în actul normativ reprezentând sediul materiei sau instituţiei principale ori în alt act de reglementare. Spre deosebire de interpretarea extensivă, unde există un text de lege de bază care primeşte aplicabilitate prin extensiune şi pentru cazuri nereglementate, în cazul analogiei legii un asemenea text lipseşte cu desăvârşire. Analogia legii nu se realizează identic în toate ramurile dreptului. Ea este consacrată de Codul civil (art.3), unde situaţiile practice au infinite posibilităţi de manifestare, dar a fost interzisă în dreptul penal, deoarece, în materia infracţiunilor, nu pot exista fapte care să fie considerate infracţiuni, ceea ce

124


ar antrena răspunderea penală, întrucât în această ramură a dreptului operează principiul legalităţii incriminării. Analogia dreptului reprezintă procedeul de rezolvare a unei situaţii nereglementate juridic în lipsa oricărui text legal, iar soluţionarea se face în temeiul principiilor generale ale dreptului. Astfel, de exemplu, în nici o ramură de drept nu vor putea fi recunoscute ca valabile prin efectele lor juridice, acte sau fapte, precum şi raporturi derivând din ele, care prin conţinut, obiect şi scop sunt contrare ordinii de drept şi celei publice, regulilor de convieţuire socială, întrucât lezează demnitatea umană, consacră inechitatea şi inegalitatea, precum şi discriminarea. În aplicarea analogiei legii şi mai ales a analogiei dreptului trebuie să se manifeste o prudenţă deosebită, în sensul ca, prin utilizarea ei să nu se ajungă, în mod voit sau nu, la încălcarea legii, la depăşirea competenţelor legale ale autorităţilor de stat şi la arbitrar. Sub acest aspect, un punct de sprijin în soluţionarea unei cauze şi motivarea dată îl pot constitui prevederile de ordin constituţional. Utilizarea analogiei are un caracter excepţional, iar soluţia dată are putere juridică numai în cazul dat şi doar faţă de părţile implicate, ea nefiind obligatoriu de urmat în viitor pentru cauze similare deduse soluţionării, chiar şi pentru acelaşi organ. În acest fel, norma creată prin deducţie în reprezentarea celui care a aplicat-o nu devine prin actul de soluţionare izvor de drept, fiind produsul exclusiv al conştiinţei juridice a organului de aplicare a dreptului, fundamentat pe principiile generale ale dreptului în vigoare, ale ramurii de drept sau ale instituţiei juridice respective. Rezumat 1. Normele juridice sunt reguli cu caracter general care urmează a fi aplicate unor cazuri concrete din viaţa practică. În procesul de concretizare a conţinutului normei la un caz dat se pot ridica multiple probleme care se cer a fi clarificate şi care ţin de mai multe aspecte cum ar fi, de exemplu, modul de redactare a regulii juridice, noţiunile întrebuinţate de legiuitor, forma de exprimare, condiţiile în care a fost elaborată norma, etc. 2. Interpretarea dreptului se defineşte ca operaţiunea intelectuală, logico-raţională, efectuată după anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului, constând în lămurirea conţinutului normelor juridice în scopul realizării sau aplicării legii prin încadrarea corectă a situaţiilor de fapt în prevederile actelor normative. 3. Scopul interpretării constă în lămurirea exactă a înţelesului legii prin determinarea voinţei reale a legiuitorului, în vederea aplicării corecte a legii. Interpretarea ca operaţiune nu este un scop în sine, ea are un rol intermediar ce serveşte unui scop final căruia i se subordonează, respectiv realizarea întocmai a dreptului. 4. Prin forme sau feluri ale interpretării înţelegem modurile de manifestare ale acesteia determinate, în principal, de autorul care realizează operaţiunea respectivă, ca şi de forţa juridică cu care aceasta se poate impune subiectelor de drept. După subiectul sau autorul care o înfăptuieşte interpretarea, aceasta poate fi oficială sau neoficială. Interpretarea oficială se clasifică în funcţie de întinderea efectelor sale în interpretare generală şi cauzală.

125


5. Metodele de interpretare reprezintă acele procedee de examinare a textelor legale cu ajutorul cărora subiectul care efectuează interpretarea caută să determine înţelesul şi sensul exact al textului actului normativ. În dreptul contemporan sunt utilizate mai multe metode de interpretare în care se includ cea gramaticală, sistematică, istorică, logică, literală şi reală extensivă şi restrictivă, nefiind exclusă posibilitatea ca prin utilizarea concomitentă a mai multor metode care nu se exclud reciproc să se ajungă la soluţia juridică adecvată cazului dat. 6. În scopul asigurării soluţionării unor situaţii nereglementate care reclamă însă aplicarea dreptului s-a creat instituţia analogiei, în temeiul căreia problemele ridicate în activitatea juridică a organelor specializate se rezolvă pe baza unor norme în vigoare, dar care reglementează cauze asemănătoare sub aspectul trăsăturilor lor esenţiale cu situaţia dedusă soluţionării. Analogia juridică sau în drept cuprinde analogia legii şi analogia dreptului. Teste de autoevaluare

1. Precizaţi în ce constă necesitatea interpretării dreptului. 2. Caracterizaţi interpretarea oficială (obligatorie) a normelor juridice. 3. Care sunt formele interpretării neoficiale a dreptului? 4. Enumeraţi metodele de interpretare a dreptului şi prezentaţi interpretarea gramaticală. 5. În ce constă analogia în interpretarea şi aplicarea dreptului?

126


UNITATEA DE STUDIU 10 REALIZAREA DREPTULUI Structura unităţii: 10.1 Conceptul şi formele de realizare a dreptului 10.2 Fazele aplicării dreptului




cunoaşterea conceptului de realizare a dreptului, precum şi a formelor concrete de

realizare a prescripţiilor acestuia;




să definească conceptul de realizare a dreptului;



să evidenţieze importanţa realizării prescripţiilor normative;



să explice modalităţile concrete de realizare a dreptului



să analizeze conţinutul etapelor aplicării dreptului



să evidenţieze importanţa fiecărei etape de aplicare a dreptului;



să formuleze opinii privitoare la necesitatea realizării dreptului în societate;;




Termeni cheie: realizarea dreptului, respectarea dreptului, executare, aplicarea dreptului, stabilirea stării de fapt, încadrarea in drept, soluţionare, act de aplicare.


127


10.1 Conceptul şi formele de realizare a dreptului Pe parcursul existenţei sale dreptul străbate două etape importante constând din adoptarea sau emiterea actului de reglementare conţinând norma şi realizarea prevederilor normative. Realizarea dreptului se poate defini ca reprezentând acea etapă a existenţei sale care constă în respectarea prevederilor legale ori îndeplinirea sau executarea lor de către subiectele de drept, precum şi aplicarea dispoziţiilor legale de către organele abilitate, consecinţă a încălcării legii ori a actului individual bazat pe aceasta. Realizarea dreptului poate îmbrăca mai multe forme, şi anume: respectarea dreptului de către subiectele vizate, executarea prevederilor legale şi aplicarea acestora.

Respectarea dreptului se referă, în sens restrâns, la normele juridice prohibitive, care obligă la o conduită pasivă, de abstenţiune sau inacţiune (a nu face ceva) şi reprezintă o primă modalitate nejuridică prin care dreptul îşi dovedeşte eficienţa socială, atingându-şi scopul. Aceasta reprezintă cea mai simplă situaţie şi se regăseşte în cele mai multe cazuri în privinţa normelor penale, contravenţionale, disciplinare, etc. Prin respectarea interdicţiei nu se naşte un raport juridic, întrucât nu apar, nu se modifică drepturi şi obligaţii, dar nici nu se desfiinţează o relaţie juridică, operând doar îndatorirea generică, abstractă şi nediferenţiată care incumbă tuturor de a nu încălca norma printr-o conduită activă sau onerativă.

Îndeplinirea sau executarea prevederilor normative operează în cazul normelor onerative şi a celor permisive, întrucât subiectele de drept trebuie să aibă o atitudine activă, de acţiune, de a da sau a face ceva, fie că această reacţie decurge direct din lege, fie dintr-un raport juridic concret în care se găsesc părţile şi care, de cele mai multe ori, se întemeiază pe un act de juridic individual bazat pe lege. În această categorie intră normele financiare de stabilire a impozitului (respectiv dispoziţia de stabilire a impozitului), normele de asigurare a bunurilor prin efectul legii (respectiv contractul RCA) etc. La fel ca în prima situaţie enunţată, şi în cazul acestei modalităţi de realizare a dreptului este necesară aceeaşi atitudine de respectare a legii, dar de această dată în cadrul unei conduite active, determinată de o regulă onerativă sau permisivă. Spre deosebire însă comparativ cu situaţia normelor prohibitive, în cazul acestei modalităţi de realizare a dreptului, răspunderea şi sancţiunea juridică intervin atunci când se adoptă o atitudine pasivă, de abstenţiune în îndeplinirea obligaţilor care îi revin subiectului de drept sau în cazul îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririi care îi incumbă acestuia, legea sancţionând nerealizarea întocmai a conduitei active care decurge din prescripţiile legale sau din actul juridic individual.

Aplicarea normelor juridice reprezintă o activitate specifică organelor de stat competente care intervin în cazul încălcării prevederilor legale ori neîndeplinirii unor obligaţii ce revin din actele juridice individuale care stau la baza raporturilor concrete în care se găsesc subiectele de drept. Aplicarea dreptului se realizează de regulă, în cadrul raportului juridic de

128


răspundere, fiind consecinţa nerespectării sau încălcării dreptului, a neîndeplinirii ori a îndeplinirii necorespunzătoare a prevederilor sale. Ca noţiune, aplicarea dreptului constituie forma juridică de realizare a acestuia prin intervenţia organului de stat competent în calitatea sa de titular al puterii publice cu atribuţii speciale îndeplinirea unor cerinţe şi prezintă mai multe caracteristici. Aplicarea dreptului de către organele competente intervine în cazul încălcării unei îndatoriri sau cerinţe decurgând din lege (vătămarea unei persoane, neplata impozitului, executarea necorespunzătoare a obligaţiei legale de întreţinere, etc.) ori a unei obligaţii decurgând din actele juridice individuale emise pe seama subiectului de drept (de pildă, hotărârea judecătorească privind plata pensiei de întreţinere pe seama copilului minor) sau pe care acesta le-a încheiat (de exemplu, neîndeplinirea unor obligaţii contractuale). Ca urmare, aplicarea dreptului intervine în caz de încălcare a normei indiferent de caracterul onerativ, permisiv sau prohibitiv al conduitei prescrise de aceasta. Aplicarea dreptului se face numai de către autorităţile sau organele special abilitate, în mod excepţional şi de alte structuri, întrucât ele sunt învestite cu atribuţii legale de realizare a prescripţiilor normative ori de câte ori au fost încălcate sau nerespectate, având obligaţia de a restabili legalitatea afectată. Aplicarea dreptului se face întotdeauna printr-un act juridic individual, indiferent că s-a încălcat o normă sau/şi un act individual, act care constituie temeiul declanşării şi realizării activităţii autorităţii publice în cazul dat şi care reprezintă temeiul apariţiei, modificării sau desfiinţării unor raporturi juridice. Aplicarea dreptului presupune utilizarea constrângerii de stat, ca regulă, cu respectarea unei anumite proceduri, fie că ea intervine în cadrul răspunderii juridice - aşa cum este cazul de cele mai multe ori -, fie că intervine în afara acestei răspunderi (de pildă, datorită neexecutării benevole a unor obligaţii legal stabilite, cum ar fi cele decurgând din titluri executorii de genul actelor de stabilire a impozitului pe venituri, a contractelor de împrumut bancar, a altor titluri ca valoare autentică, etc.). Actul de aplicare a dreptului îşi epuizează conţinutul prin executarea sa, valabilitatea lui încetând în urma realizării prevederilor sale. 10.2 Fazele aplicării dreptului Datorită diversităţii normelor juridice care pot fi încălcate, precum şi a modalităţilor de intervenţie a statului deosebit de variate în restabilirea legalităţii, nu există o procedură unică de aplicare a dreptului, ci ea se diferenţiază de la caz la caz, în funcţie de natura normei încălcate (penală, civilă, administrativă, etc.), de organul chemat să restabilească legea (instanţa de judecată, organ administrativ, financiar, etc.), de competenţa acestuia în situaţia respectivă şi de procedura utilizată (penală, civilă, administrativă, etc.). Putem determina următoarele faze de aplicare a dreptului, deşi succesiunea şi conţinutul lor pot să nu fie identice, şi anume: stabilirea stării de fapt, încadrarea acesteia în drept şi elaborarea soluţiei.

129


Stabilirea stării de fapt constă în cercetarea şi cunoaşterea situaţiei concrete deduse spre rezolvare, a faptelor şi împrejurărilor în care acestea s-au produs. O importanţă deosebită pentru stabilirea adevărului obiectiv o au probele bazate pe documente, relatările martorilor, probele sau urmele materiale, expertizele, etc. În această fază, de pildă, organul de cercetare penală va stabili existenţa sau nu a faptelor presupuse a fi săvârşite de învinuit, circumstanţele în care s-a comis fapta, iar instanţa de judecată, în faza cercetării judecătoreşti, va dispune administrarea probelor, determinarea intenţiei inculpatului în momentul săvârşirii faptei, etc. Concordanţa dintre constatarea făcută de organul de stat, respectiv faptele acceptate ca adevăr şi realitatea concretă reprezintă adevărul obiectiv, material. În această fază există pericolul ca organul de stat competent să nu reţină decât acele aspecte ale realităţii care se încadrează cel mai bine în norma juridică, neglijându-le pe celelalte şi constituind aşa-numitul adevăr “formal” sau „judiciar”, care conduce la încorsetarea realităţii în condiţiile de formă cerute de lege, având ca rezultat final erorile judiciare dăunătoare aplicării legii şi încrederii în activitatea săvârşită de organelor judiciare.

Stabilirea stării de drept sau a elementelor juridice constă în identificarea normei juridice în care se regăseşte (cel mai bine) prin componentele sale fapta cercetată şi ale cărei elemente se aplică pe deplin stării de fapt respective. Această operaţiune presupune alegerea sau selecţionarea normelor juridice adecvate, ceea ce necesită cunoştinţe de specialitate, întrucât se va verifica nu numai legislaţia aplicabilă în materie, ci şi autenticitatea textelor legale (publicarea lor oficială), valabilitatea acestora (existenţa normei în vigoare şi neabrogarea ei), aplicabilitatea în timp, uneori chiar rezolvarea unui conflict de norme în timp şi spaţiu. În această fază un rol deosebit îl are interpretarea normei juridice care presupune un proces de ordin intelectual urmărind stabilirea cu precizie nu numai a literei, ci şi a spiritului legii .

Elaborarea soluţiei şi emiterea actului de aplicare constituie faza finală a procesului de aplicare a dreptului şi implică mai multe aspecte. În primul rând, are loc individualizarea dispoziţiilor legale în care se încadrează pe deplin cazul dat, inclusiv a celor speciale şi de excepţie. În al doilea rând, emiterea actului juridic, de regulă, se suprapune cu redactarea înscrisului constatator în forma cerută de lege (indicarea temeiului legal, semnarea, ştampilarea, alte elemente de identificare - număr, dată, antet), inclusiv aducerea lui la cunoştinţa celui interesat. În al treilea rând, are loc executarea sau punerea în executare a actului juridic de către cel indicat şi aducerea la îndeplinire a formalităţilor, fixarea termenului în care trebuie realizată operaţiunea etc. Aplicarea dreptului nu se poate reduce la un simplu proces formal (la un silogism sau raţionament judiciar) în care norma juridică este premisa majoră, iar fapta este premisa minoră şi în care concluzia sau judecata se materializează în actul sau hotărârea emisă, sancţionând, după caz, subiectul de drept. Într-o asemenea situaţie, prin excluderea raţionamentelor neformale şi a complexităţii cazului dat, s-ar ajunge la adevărul formal. Aşa, de pildă, simpla lipsă în gestiune nu este echivalentă cu o sustragere de bunuri sau valori (furt, delapidare, etc.), atâta timp cât ea este doar scriptică şi nu reală, bunurile nefiind însuşite de gestionar sau de altă persoană.

130


Actele de aplicare poartă în drept denumiri diverse, determinate de organul de la care emană, de procedura utilizată în soluţionarea cauzei, de obiectul lor, etc. Astfel, de pildă, instanţele judecătoreşti emit hotărâri judecătoreşti, organele administrative de sancţionare contravenţională întocmesc procese-verbale de constatare şi sancţionare, organele de executare silită aplică sechestrul asupra bunurilor debitorului, etc.

Rezumat 1. Realizarea dreptului se poate defini ca reprezentând acea etapă a existenţei sale care constă în respectarea prevederilor normative ori îndeplinirea sau executarea lor de către subiectele de drept, precum şi aplicarea dispoziţiilor legale de către organele de stat ca o consecinţă a încălcării legii ori a actului individual bazat pe ea. Realizarea dreptului poate îmbrăca mai multe forme, şi anume respectarea de către subiectele vizate, executarea şi aplicarea. 2. Respectarea dreptului, în sens restrâns, a normelor juridice prohibitive, adică a regulilor care obligă la o conduită pasivă, de abstenţiune sau inacţiune, de a nu face ceva, reprezintă o primă modalitate nejuridică prin care dreptul îşi dovedeşte eficienţa socială atingându-şi scopul. 3. Îndeplinirea sau executarea prevederilor normative presupune existenţa unor norme juridice, cu drepturi ce se exercită şi obligaţii ce se îndeplinesc conform legii sau actului individual. 4. Aplicarea normelor juridice reprezintă o activitate specifică organelor de stat competente care, de regulă, intervin în cazul încălcării decurgând lege ori a neîndeplinirii unor obligaţii ce revin din actele juridice individuale ce stau la baza raporturilor concrete în care se găsesc subiectele de drept. Ca noţiune, aplicarea dreptului constituie forma juridică de realizare a acestuia prin intervenţia organului de stat competent în calitatea sa de titular al puterii publice cu atribuţii speciale îndeplinirea unor cerinţe şi prezintă mai multe caracteristici. 5. Fazele aplicării dreptului constau în stabilirea stării de fapt (cercetarea şi cunoaşterea situaţiei concrete deduse spre rezolvare, a faptelor şi împrejurărilor produse); stabilirea stării de drept sau a elementelor juridice constă în identificarea normei juridice în care se regăseşte cel mai bine prin componentele sale fapta cercetată şi ale cărei elemente se aplică pe deplin stării de fapt respective; elaborarea soluţiei şi emiterea actului de aplicare. Teste de autoevaluare 1. Definiţi realizarea dreptului şi caracterizaţi principalele forme ale acesteia. 2. Caracterizaţi realizarea dreptului prin aplicarea sa de către organele competente. 3. Care sunt şi în ce constau fazele aplicării dreptului?

131


UNITATEA DE STUDIU 11 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ Structura unităţii: 11.1 Noţiunea răspunderii juridice 11.2 Principiile răspunderii juridice 11.3 Condiţiile răspunderii juridice 11.4 Formele răspunderii juridice




dobândirea cunoştinţelor specifice conceptului de răspundere juridică şi a condiţiilor

de atragere a diferitelor forme de răspundere;




să definească conceptul de răspundere juridică;



să precizeze raporturile dintre răspunderea juridică şi responsabilitatea socială;



să explice principiile răspunderii juridice şi importanţa acestora;



să precizeze care sunt condiţiile atragerii răspunderii juridice;



să analizeze formele răspunderii juridice;



să reliefeze raporturile dintre răspundere şi sancţiune;




Termeni cheie: responsabilitate socială, răspundere juridică, conduită ilicită, prejudiciu, vinovăţie, legătură de cauzalitate, sancţiune, răspundere civilă, răspundere penală.


132


11.1 Noţiunea răspunderii juridice Viaţa socială se desfăşoară în mod organizat în baza unor norme sau reguli sociale necesare bunului mers al activităţilor umane în toate domeniile. Esenţial pentru aceste norme este că ele prevăd o anumită conduită pe care subiectele relaţiilor sociale trebuie să o respecte în raporturile dintre ele. Încălcarea regulilor prestabilite printr-o conduită necorespunzătoare antrenează răspunderea socială a subiectului încălcării în diferite forme, potrivit cu fapta săvârşită şi cu natura normei încălcate, obligându-l pe acesta să suporte consecinţele faptei sale. În funcţie de natura politică, morală, juridică, religioasă, etc. a normelor încălcate intervine o formă corespondentă de răspundere socială, însoţită de sancţiuni specifice. Răspunderea juridică este considerată cea mai importantă formă şi o parte integrantă a răspunderii sociale, a cărui specific constă în faptul că ea derivă din încălcarea unei reguli de drept. Obligativitatea suportării unei constrângeri de stat, după o anumită procedură, are ca unic temei abaterea de la norma juridică. Prin declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor decurgând din aceasta se urmăreşte restabilirea ordinii de drept încălcate. Încălcarea dreptului şi corolarul ei firesc, răspunderea juridică, sunt situaţii de excepţie în procesul realizării dreptului întrucât respectarea normelor şi îndeplinirea sau executarea benevolă a prevederilor legale reprezintă modalităţile cele mai uzuale de realizare a dreptului întâlnite în viaţa curentă, aplicarea dreptului intervenind în mod excepţional doar în cazul abaterilor. Această stare se explică prin faptul că în imensa majoritate a cazurilor, între interesele sociale generale consacrate şi promovate prin lege şi interesele individuale există, de regulă o stare de concordanţă propice promovării legalităţii şi ordinii de drept. Pe de altă parte, nu se poate nega nici faptul că, pentru unii, respectarea dreptului în situaţiile juridice în care se află este şi rezultatul temerii faţă de sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării legii. Cu toate acestea, nu se exclude posibilitatea ca, în anumite situaţii, subiectele de drept să încalce legea, uneori în mod repetat, în baza unor motivaţii dintre cele mai diferite, statul având datoria de a lua un complex de măsuri pentru a preveni încălcările, dar, mai ales, atunci când asemenea fapte antisociale totuşi s-au produs, să utilizeze mijloacele legale pentru a aplica sancţiunile prevăzute în norme pentru nerespectarea condiţiei din dispoziţia lor. Într-adevăr, răspunderea juridică este legată în mod organic de activitatea statului şi a organelor sale special învestite cu atribuţii legale în materia constatării încălcării legii, determinarea felului răspunderii şi a limitelor ei, precum şi aplicarea constrângerii specifice cazului dat. Aceste atribuţii legale reprezintă, concomitent, tot atâtea garanţii menite a exclude arbitrarul în aplicarea legii deoarece declanşarea răspunderii juridice are urmări, unele chiar deosebit de grave prin natura şi amploarea lor, constituind privaţiuni de ordin material sau moral care pot duce la pierderea temporară a exerciţiului unor drepturi, a libertăţii individului sau chiar suprimarea vieţii acestuia.

133


Determinantă pentru atragerea răspunderii juridice este încălcarea unei norme juridice (fapta sau conduita ilicită). Fapta ilicită reprezintă o manifestare aflată în contradicţie cu legea şi care este sancţionată ca atare, încălcarea trebuind să fie reală şi nu aparentă, formală, adică să reprezinte un fapt material-juridic ilicit al omului prin care s-a lezat efectiv o valoare socială protejată de lege. Numai normele juridice au calitatea de a declanşa, în momentul încălcării lor, tragerea la răspundere juridică. Prin intervenţia statului în cazul încălcării regulii de drept se urmăreşte atât înlăturarea încălcării şi sancţionarea celui vinovat, cât şi prevenirea săvârşirii în viitor, de către acelaşi subiect sau de către alţii, a unor abateri similare sau diferite, dezvoltarea astfel a conştiinţei juridice şi reeducarea celui vinovat. În orice caz, sancţiunea aplicată trebuie să fie o reacţie proporţională cu gravitatea faptei comise, să nu înjosească persoana celui vinovat şi nici să-l expună la suferinţe inutile. Răspunderea juridică se defineşte ca fiind acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate. Răspunderea juridică este analizată sub aspectul condiţiilor care se cer întrunite, a formelor sau felurilor în care ea intervine şi a principiilor care stau la baza aplicării şi limitelor sale. 11.2 Principiile răspunderii juridice Răspunderea juridică cunoaşte mai multe forme, însă putem identifica un set comun de reguli aplicabile acestei diversităţi, ca principii ale răspunderii juridice, aflate în strânsă legătură atât cu principiile fundamentale ale dreptului, cât şi cu principiile de ramură. 

Principiul legalităţii răspunderii constă în aceea că răspunderea juridică nu poate

opera decât în condiţiile sau în cazurile prevăzute de lege, în forma şi limitele stabilite de aceasta, conform unei anumite proceduri desfăşurată de organe special învestite în acest sens. Dacă ar fi să ne limităm doar la răspunderea penală, această regulă îşi găseşte expresia în principiul legalităţii incriminării, adică al consacrării numai prin lege a faptelor infracţionale şi în cel al legalităţii pedepsei, adică a aplicării numai a sancţiunii cuprinse în normele juridice. 

Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie are la bază concepţia

juridică a răspunderii subiective, conform căreia autorul faptei răspunde numai atunci când şi-a dat seama sau trebuia să-şi dea seama de rezultatele faptei sale şi de semnificaţiile ei social-juridice periculoase, fiind sancţionat pentru comportamentul său antisocial. Fără vinovăţie nu există răspundere juridică, chiar dacă sunt întrunite toate celelalte condiţii de bază, iar aceasta trebuie de cele mai multe ori dovedită, ca de pildă în dreptul penal unde operează prezumţia nevinovăţiei învinuitului sau inculpatului, ceea ce obligă organele de stat la dovedirea ei, fiind cu totul

134


excepţională şi limitată prezumţia de vinovăţie (de pildă, în cazul părinţilor pentru faptele copiilor minori, dar şi în această ipoteză prezumţia poate fi combătută, înlăturată). 

Principiul răspunderii personale, conform căruia răspunderea juridică revine

numai celui efectiv vinovat de comiterea faptei ilicite, regulă cu caracter absolut în cazul formelor sancţionatorii represive, datorită pericolului social al conduitei care determină atitudinea represivă a societăţii. În cazul răspunderii reparatorii există, uneori, în condiţiile legii, şi răspunderea pentru fapta altuia, cu caracter limitat, dar posibil de înlăturat (răspunderea părinţilor pentru copiii minori, răspunderea solidară ori împreună cu alţii). 

Principiul unicităţii răspunderii conform căruia pentru fapta ilicită există o singură

formă de răspundere, putând fi aplicată o singură sancţiune şi nu mai multe (“non bis in idem”) având aceeaşi natură juridică ca şi norma încălcată. Excepţie fac cazurile de cumul de răspundere sau sancţiuni cumulative care derivă din încălcarea unor norme de natură diferită sau scopurile diferite ale răspunderii. 

Principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii în raport cu fapta

săvârşită, în conformitate cu care se impune corelarea răspunderii, a gradului de pericol social al faptei, a întinderii pagubei sau a formei de vinovăţie cu care fapta a fost săvârşită cu sancţiunea aplicată, printr-o corectă şi concretă individualizare sau proporţionalizare a acesteia (în cazul sancţiunii sau pedepsei penale, de exemplu, se ţine seama de toate împrejurările legate de comiterea faptei, de circumstanţele atenuante sau agravante, ca şi de persoana făptuitorului etc.). 

Principiul umanismului răspunderii, în conformitate cu care sancţiunea aplicată şi

constrângerea exercitată au un rol reeducativ şi de reintegrare socială, fiind necesar să se evite provocarea de suferinţe inutile celui sancţionat sau înjosirea demnităţii şi personalităţii sale. 

Principiul prevenţiei prin răspundere, conform căruia sancţiunea are rolul de a

preveni atât pe cel vinovat, cât şi pe alţii de a mai săvârşi în viitor alte acte sau fapte de acelaşi gen. În acest sens spunem că prin răspunderea declanşată există o prevenţie specială şi una generală. 

Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere presupune că

momentul aplicării sancţiunii, reprezentând reacţia socială, trebuie să fie situat în timp cât mai aproape de cel al comiterii faptei, fără amânări sau tergiversări care nu folosesc soluţionării cauzei. În acest mod se asigură maximizarea rezonanţei sociale a sancţiunii, eliminând starea de insecuritate din raporturile sociale şi neîncrederea în drept, sporind concomitent efectul preventiv al aplicării acestuia. 11.3 Condiţiile răspunderii juridice Condiţiile răspunderii juridice desemnează acel cumul de factori esenţiali care se cer a fi reuniţi atât sub aspectul faptei ilicite, cât şi a autorului acesteia în vederea creării cadrului necesar obligării celui vinovat la suportarea consecinţelor conduitei sale. Ele constau în conduita sau fapta 135


ilicită, rezultatul vătămător (prejudiciul produs), legătura cauzală dintre faptă şi rezultatul negativ (vătămător), existenţa autorului încălcării şi vinovăţia acestuia, precum şi lipsa unor împrejurări care să excludă caracterul ilicit al faptei sau să înlăture răspunderea juridică. Doar această ultimă condiţie este negativă, celelalte fiind pozitive şi trebuind să existe în mod cumulativ.

Fapta (conduita) ilicită Temeiul răspunderii juridice îl constituie întotdeauna săvârşirea unei anumite fapte care constă într-o conduită neconformă cu legea (ilicită) a subiectului de drept. Faptul juridic ilicit presupune o conduită sau o atitudine manifestată contrar regulilor de drept şi care a încălcat norma prescrisă, perturbând astfel desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. Sensul cel mai larg al noţiunii de conduită este acela de atitudine rezultată din voinţa şi conştiinţa obiectivă care încalcă normele de drept, obiectul ilicitului juridic constituindu-l tocmai această încălcare. Uneori, încălcarea normelor juridice, a dreptului obiectiv, este dublată şi de încălcarea unor drepturi subiective consacrate prin acte juridice individuale (de pildă, a dreptului de proprietate, a celui de creanţă, etc.). Valoarea consacrată şi apărată prin normă este stabilită de legiuitor, iar organul de aplicare a dreptului nu are calitatea de a determina aceste valori şi importanţa lor, ci numai de a stabili existenţa sau inexistenţa faptului vătămător şi a rezultatului acestuia, precum şi împrejurările în care s-a produs, iar în funcţie de acestea va stabili sau nu existenţa răspunderii juridice. Modalităţile de materializare şi de manifestare a conduitei ilicite pot fi acţiunile şi inacţiunile. Acţiunea reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite sancţionată pentru că s-a materializat într-o conduită interzisă de normele prohibitive. Normele juridice nu pot enumera exhaustiv sau limitativ toate acţiunile interzise, deoarece este o imposibilitate teoretică şi practică, însă stabilesc expres doar ceea ce este interzis şi implicit sancţionează orice faptă sau acţiune care le încalcă (de pildă, se interzice omorul şi implicit orice acţiune contrară vieţii umane, indiferent de natura ei şi de mijloacele de realizare). Inacţiunea constă dintr-un fapt negativ, o conduită de abţinere sau de omisiune de la acţiunea prescrisă persoanei obligate să o săvârşească. Conduita ilicită constă în acest caz în lipsa acţiunii la care subiectul era obligat prin norma onerativă, adică nerealizarea sau neîndeplinirea obligaţiei rezultate din lege şi/sau din actul juridic individual (de pildă, sustragerea de la îndeplinirea serviciului militar obligatoriu, neexecutarea obligaţiei legale de întreţinere faţă de persoana stabilită prin hotărâre judecătorească, neachitarea datoriei la termenul scadent, etc.). În cazul normelor permisive sau dispozitive se indică o conduită posibilă de urmat în diferite situaţii care este lăsată la aprecierea subiectelor de drept, subînţelegându-se că orice acţiune contrară sau abstenţiune este interzisă (de exemplu, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor contractuale). Uneori, încălcarea legii poate întruni atât elementele acţiunii, cât şi cele ale inacţiunii, cum ar fi livrarea unor produse calitativ necorespunzătoare şi în sortimente reduse faţă de prevederile contractului încheiat.

136


În funcţie de natura juridică a faptei comise, determinată, la rândul ei, de natura normei şi a raportului juridic general, formele sau felurile conduitei ilicite se concretizează în infracţiuni, contravenţii, abateri disciplinare, fapte ilicite sau delicte civile, etc.

Rezultatul faptei ilicite Rezultatul faptei ilicite sau prejudiciul îl reprezintă efectul sau consecinţa care decurge din săvârşirea acesteia sau din conduita manifestată. În funcţie de felul şi natura faptei produse, prejudiciul poate fi material, reprezentând transformări în lumea materială (decesul şi vătămarea persoanei fizice, degradarea sau distrugerea unui bun) dintre care unele sunt susceptibile şi de evaluare pecuniară sau nematerial (atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane, neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi educare a minorilor de către părinţi etc.) În dreptul civil, în funcţie de natura patrimonială sau personal nepatrimonială a raportului juridic şi faptele civile ilicite care le generează, modifică sau desfiinţează au o natură identică. În dreptul penal sunt considerate infracţiuni de rezultat doar faptele ilicite cu consecinţe materiale (omorul, tâlhăria, furtul) şi infracţiuni de pericol cele lipsite de asemenea consecinţe (insulta, calomnia), existând şi categoria infracţiunilor de punere în primejdie (de pildă, conducerea în stare de ebrietate sau cu alcoolemie peste limita legală). Rezultatul vătămător, mai ales în cazul faptelor materiale (licite, dar mai ales ilicite), are o importanţă deosebită, constituind elementul doveditor al producerii faptului ilicit întrucât el este cunoscut primul, iar apoi pornindu-se de la el se ajunge la stabilirea producerii faptei. De aceea, în unele forme ale ilicitului penal sau civil lipsa rezultatului material poate echivala cu inexistenţa faptei sau cu existenţa tentativei, chiar dacă a fost săvârşită o anumită activitate. Mai mult, în unele situaţii amploarea rezultatului este determinantă în circumscrierea gravităţii faptei şi a întinderii răspunderii (infracţiunile contra vieţii, furtul, delapidarea şi tâlhăria). Raportul sau legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător În toate cazurile în care pentru existenţa încălcării ordinii de drept legea mai stabileşte, pe lângă săvârşirea acţiunii sau infracţiunii, şi producerea consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice, organului de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcina existenţei sau inexistenţei raportului de cauzalitate, adică a legăturii dintre faptul săvârşit şi rezultatul produs. Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legale astfel între ele încât existenţa unui fenomen este determinată sau condiţionată de producerea unui alt fenomen. Fenomenul care determină existenţa unui alt fenomen reprezintă cauza, iar fenomenul astfel determinat sau produs se numeşte efect. În raport cu efectul, cauza este primordială, independentă şi obiectivă, în timp ce efectul este dependent, secundar şi derivat, întrucât izvorul său rezidă în cauză. Legătura dintre cauză şi efect este denumită cauzalitate sau raport de cauzalitate. Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv întrucât aceleaşi cauze produc întotdeauna aceleaşi efecte. În cadrul cercetării este necesară separarea fenomenului cauza de restul fenomenelor în scopul determinării exacte a efectelor şi a stabilirii raportului de cauzalitate.

137


În ştiinţa dreptului, cauza reprezintă în cadrul răspunderii o atitudine voluntară, conştientă a omului, o conduită a acestuia ce are ca efect starea de pericol sau de ameninţare produsă prin atingerea, lezarea sau vătămarea unor relaţii sociale reglementate şi apărate juridic, deci, în ultimă instanţă, o stare de nesiguranţă socială creată prin încălcarea legii. Uneori cauzalitatea este simplă, atunci când între cauză şi efect relaţia de determinare este directă, nemijlocită, fără alte determinări sau interpuneri. Alteori cauzalitatea este complexă atunci când raportul se prezintă ca un lanţ cauzal în care în mod succesiv efectele devin multiple cauze determinate şi condiţii favorizatoare. Într-adevăr, uneori pentru producerea efectelor cauza trebuie să fie însoţită şi de existenţa unor condiţii sau împrejurări care uşurează sau înlesnesc producerea efectelor, influenţând favorabil sau defavorabil acţiunea cauzei. Condiţiile sunt un complex de împrejurări fără de care efectul nu poate să apară, dar care nu generează sau nu determină acest efect şi care rămâne produsul cauzei. Complexitatea de cauze şi de condiţii care pot să contribuie la producerea şi desăvârşirea unuia sau a unor efecte se supune unor izolări artificiale spre a fi analizate în vederea dezvoltării raporturilor sau legăturilor cauzale care sunt necesare în mod obiectiv pentru atragerea răspunderii. Astfel pot fi identificate şi condiţii fără un rol determinant în producerea efectului, existând în acest sens raporturi cauzale necesare şi raporturi cauzale întâmplătoare. Acţiunea omului este cauza unui rezultat numai atunci când raportul dintre aceasta şi efectul produs constituie expresia unei necesităţi, iar nu consecinţa unei înlănţuiri întâmplătoare de evenimente, răspunderea juridică intervenind în prima ipoteză deoarece numai conduita umană - expresia atitudinii conştiente - poate antrena suportarea consecinţelor legale decurgând din încălcarea legii. Rezultatele produse în afara activităţii umane şi independent de voinţa omului se situează în afara cauzalităţii juridice, şi în consecinţă, nu antrenează răspunderea juridică, nefiind imputabile nici obiectiv şi nici subiectiv. În consecinţă, răspunderea juridică intervine numai dacă între fapta săvârşită şi rezultat există un raport de cauzalitate stabilit cu certitudine. Astfel, practica judiciară a stabilit că împrejurarea care a determinat în mod necesar moartea victimei au fost loviturile aplicate acesteia, iar nu îngrijirea medicală necorespunzătoare. La rândul lor, condiţiile influenţează favorabil sau defavorabil acţiunea cauzei. Astfel, conducerea unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permisul corespunzător care să-i ateste cunoştinţele necesare în materie poate genera un accident de circulaţie mai ales în condiţiile unei stări tehnice defectuoase a maşinii, a stării de ebrietate a conducătorului auto şi a unor condiţii meteorologice nefavorabile circulaţiei rutiere. Alteori raportul juridic cauzal nu trebuie să producă neapărat efectul în deplinătatea consecinţelor sale, răspunderea juridică putând interveni chiar dacă rezultatul vătămător nu s-a produs, dar s-a creat posibilitatea producerii lui şi deci pericolul social al faptelor s-a manifestat, blocarea consecinţelor fiind determinată de condiţii exterioare voinţei autorului faptei (de pildă,

138


bunul urmărit să fie sustras nu se afla la locul faptei, autorul faptei renunţă datorită temerii de a fi descoperit, etc.). Un asemenea fapt ilicit fără rezultat material vătămător sau păgubitor, dar având o proprie periculozitate socială, este tentativa care, potrivit Codului Penal (art. 20) constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau care nu şi-a produs efectul. Problema cauzalităţii se pune în mod similar şi în cazul inacţiunilor care antrenează răspunderea juridică. Astfel, de exemplu, neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu din culpă de către personalul căilor ferate, care ar putea pune în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport ale căilor ferate (art. 273 alin. 1 Cod Penal), constituie o infracţiune dacă se determină raportul de cauzalitate între fapta comisă şi rezultatul care s-ar fi putut produce, cazul dat fiind o infracţiune de punere în primejdie sau în pericol. Dacă aceeaşi faptă a avut ca urmare tulburarea activităţii de transport sau un accident feroviar ori o catastrofă, suntem în prezenţa unei forme calificate a inacţiunii în care organul de aplicare a dreptului va stabili raportul de cauzalitate între conduită ilicită a personalului şi efectul material produs. Subiectul răspunderii juridice Subiectul răspunderii juridice este acea parte a raportului juridic care în cazul încălcării legii poate fi obligată să suporte consecinţele faptei ilicite pe care a săvârşit-o. În mod obişnuit, subiectul răspunderii este autorul nemijlocit al faptei comise, iar în mod cu totul excepţional poate interveni răspunderea pentru fapta altuia, de pildă, pentru persoane aflate sub ocrotire, răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori sau răspunderea pentru diferite forme de participare la săvârşirea faptei ilicite penale (complice, instigator, favorizator, tăinuitor, etc.). Subiectul răspunderii juridice poate fi persoana fizică sau juridică având capacitatea juridică corespunzătoare. Persoana fizică poartă răspunderea faptei sale dacă are responsabilitate juridică. Capacitatea de a răspunde exprimă atitudinea de a da seamă pentru fapta ilicită săvârşită şi de a suporta toate consecinţele juridice decurgând din ea. Capacitatea de a răspunde este o formă specifică a capacităţii juridice şi nu se confundă cu o anumită capacitate determinată dintr-o ramură de drept. Astfel, de exemplu, în dreptul civil unde se face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, capacitatea de a răspunde revine numai persoanelor care au capacitate de exerciţiu (deplină sau restrânsă), celor care pot îndeplini efectiv şi personal obligaţiile decurgând din raporturile civile. În dreptul penal, în dreptul muncii, în dreptul administrativ, unde nu operează distincţii în privinţa capacităţii, răspunderea juridică deplină revine celor care au capacitatea juridică penală, de muncă sau administrativă, etc., de regulă persoanelor fizice ajunse la vârsta corespunzătoare (majorat sau 16 ani în dreptul muncii), iar în mod aparte şi în cazul capacităţii limitate, când se consideră că au acţionat având discernământul

139


necesar cu privire la faptele săvârşite (cum ar fi cazul vârstei cuprinse între 14-18 ani în materia răspunderii penale şi contravenţionale). Persoana juridică răspunde pentru faptele persoanelor fizice care o compun în cazul acelor fapte săvârşite de acestea din urmă în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Faptele ilicite ale conducerii persoanei juridice sunt considerate fapte ale însăşi acestei organizaţii colective, iar, în consecinţă, răspunderea va fi pentru fapta proprie, în timp ce faptele ilicite ale celorlalţi membri ai acesteia antrenează doar răspunderea pentru fapta altuia. Unele forme ale răspunderii, cum este cea disciplinară sau cum a fost în sistemul nostru cazul răspunderii penale revin în exclusivitate numai persoanelor fizice, nu şi celor juridice. Vinovăţia Vinovăţia (numită şi culpă sau vină) reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă de fapta săvârşită şi de rezultatul negativ al acesteia. Ea este expresia unei atitudini psihice conştient negative faţă de valorile juridice ocrotite prin lege. Săvârşirea faptei ilicite este de multe ori precedată de apariţia ideii de încălcare a normei juridice, devenită hotărâre sau rezoluţie şi transformată în manifestare de voinţă care impulsionează şi declanşează energia săvârşirii faptei. Individul aflat în deplinătatea facultăţilor mintale poate concepe şi aprecia caracterul ilicit al faptei sale, cât şi urmările negative aferente ei. Pentru a putea răspunde sau a da seamă, individul trebuie să aibă în momentul săvârşirii faptei o voinţă conştientă faţă de rezultatele acţiunii/abţinerii sale şi liberă, neconstrânsă, putând hotărî nestânjenit şi în deplină cunoştinţă de cauză în vederea atingerii unui scop. Cunoştinţa cuprinde un factor de prevedere, adică posibilitatea întrezăririi rezultatului faptei săvârşite, şi un factor de reprezentare, adică cunoaşterea legăturilor cauzale dintre faptă şi efect, a semnificaţiei lor social-juridice. Vinovăţia se prezintă în dreptul penal sub forma intenţiei şi a culpei. Intenţia este directă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea ei şi indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui. La rândul ei, culpa poate fi cu previziune (numită şi imprudenţă) existând în situaţia în care autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce, şi culpă fără previziune (numită şi neglijenţă) când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. În dreptul civil vinovăţia este denumită generic culpă şi poate îmbrăca una din următoarele forme: dol (intenţie), imprudenţă şi neglijenţă. Clasificarea formelor de vinovăţie şi gradul acestora are o importanţă deosebită în determinarea răspunderii juridice şi a întinderii sau a limitelor ei, întrucât răspunderea pentru fapte neintenţionate (din culpă) este mai puţin severă.

140


Cauze care exclud caracterul ilicit al faptei şi cauze care înlătură răspunderea juridică Deşi pot fi întrunite formal toate condiţiile necesare răspunderii juridice, totuşi legea prevede unele cauze sau împrejurări care prin existenţa lor, chiar singulară, exclud caracterul ilicit al faptei şi implicit, înlătură răspunderea juridică, precum şi cauze care, fără a exclude acest caracter, contribuie numai la înlăturarea răspunderii. În prima categorie intră (art. 44-51 Cod Penal): 

legitima apărare;



starea de necesitate;



constrângerea fizică şi constrângerea morală;



cazul fortuit;



iresponsabilitatea;



beţia (involuntară);



minoritatea făptuitorului;



eroarea de fapt.

Acestea sunt situaţii în care, deşi există o faptă ilicită, un rezultat periculos, un raport de cauzalitate şi subiect, lipseşte vinovăţia autorului. Legitima apărare reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva autorului aflat în această stare, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, ale altora ori interesul public. Starea de necesitate reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent care nu poate fi altfel înlăturat, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea ori un bun important al autorului aflat în această situaţie, ale altuia sau un interes public. Constrângerea fizică este împrejurarea în care fapta a fost săvârşită din cauza unei violenţe căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. De asemenea, nu reprezintă o fapta ilicită nici cea săvârşită din cauza unei constrângeri morale exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu poate fi înlăturat în alt mod. Cazul fortuit este situaţia al cărei rezultat reprezintă consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Iresponsabilitatea reprezintă situaţia în care autorul în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele. Beţia (involuntară) reprezintă acea stare în care fapta este săvârşită de autor care în acel moment se găsea, datorită unei împrejurări independente de voinţa lui, în stare de beţie completă produsă de alcool sau alte substanţe. Minoritatea făptuitorului este situaţia în care fapta este comisă de un minor care la dată săvârşirii ei nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. În dreptul civil însă,

141


susţinătorii legali (părinţii) răspund pentru pagubele produse de copiii lor minori aflaţi sub supravegherea lor. Eroarea de fapt reprezintă situaţia în care autorul faptei în momentul săvârşirii ei nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei. Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii nu înlătură caracterul ilicit al faptei. Exercitarea unui drept potrivit destinaţiei sale economico-sociale recunoscută de lege, dacă prin aceasta se aduce atingere dreptului subiectiv al altuia, se consideră a fi o altă împrejurare de excludere a caracterului ilicit al faptei şi de înlăturare a răspunderii. O a doua categorie de cauze cuprinde împrejurări care, fără a exclude caracterul ilicit al faptei, înlătură fie răspunderea juridică, deci acele consecinţe care ar trebui suportate de autorul faptei ilicite, fie executarea măsurilor (de constrângere) derivând din răspunderea juridică deja determinată. Amnistia este actul de clemenţă care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită, iar dacă intervine după condamnare înlătură şi executarea pedepsei pronunţate. Graţierea este actul de clemenţă care înlătură, în total sau în parte, numai executarea pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară. Prescripţia înlătură răspunderea juridică, iar în materie penală poate înlătura, după caz, şi executarea pedepsei sau numai a acesteia, după cum în materie civilă poate conduce şi la pierderea caracterului executoriu al hotărârii judecătoreşti ce stabileşte răspunderea. În dreptul penal se mai cunosc şi alte cauze de înlăturare a răspunderii juridice, cum ar fi, de pildă, lipsa plângerii prealabile a părţii vătămate în materia infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unui astfel de act de sesizare a organului competent, precum şi împăcarea părţilor sau retragerea plângerii prealabile. 11.4 Formele răspunderii juridice Prin forme sau feluri ale răspunderii juridice se înţeleg modurile de manifestare ale acesteia determinate de diverse criterii cum sunt scopul urmărit, natura faptei ilicite şi a normei încălcate, gradul de pericol social al faptei, caracterul sancţiunilor, etc. Un prim criteriu de clasificare a formelor răspunderii juridice îl reprezintă scopul urmărit prin declanşarea ei, în acest sens distingând răspunderea cu caracter reparator şi răspunderea cu caracter sancţionator sau în terminologia în care răspunderea este echivalentă cu sancţionarea, avem sancţiuni reparatorii şi sancţiuni represive. În cadrul răspunderii reparatorii (materiale sau patrimoniale) se urmăreşte înlăturarea consecinţelor vătămătoare evaluabile pecuniar cauzate patrimoniului persoanei fizice sau juridice vătămate, prin obligarea autorului faptei la acţiunea de a da sau de a face în beneficiul celui păgubit.

142


Răspunderea cu caracter sancţionator sau represiv urmăreşte obligarea autorului încălcării la suportarea unor consecinţe punitive determinate direct de pericolul social al faptei sale ilicite. La rândul lor, sancţiunile pot fi patrimoniale (amenda, confiscarea, retragerea unei trepte sau gradaţii de salarizare, penalităţi de întârziere pentru nelivrarea în termen a unor produse sau neplata la scadenţă a sumei datorate etc.) şi nepatrimoniale (privative de libertate, disciplinare mustrare, avertisment - diferite interdicţii sau decăderi ca de pildă, interdicţia de a se afla într-o localitate, decăderea din drepturile părinteşti, etc.). O altă clasificare a răspunderii juridice are în vedere felul raportului juridic generat prin fapta ilicită prin care s-a încălcat o anumită normă de drept. În acest sens, cel puţin teoretic, fiecare ramură de drept determină un gen propriu de răspundere. Răspunderea penală are ca temei infracţiunea, ca încălcare tipică a normelor de drept penal. Ea reprezintă fapta cu pericol social săvârşită cu vinovăţie, prevăzută şi sancţionată ca atare de legea penală ( art. 17 Cod Penal ). Infracţiunile fiind faptele cu cel mai ridicat grad de pericol social, şi sancţiunile aplicabile autorilor lor, respectiv pedepsele, sunt deosebit de grave comparativ cu alte sancţiuni juridice, constând în privaţiuni de libertate, iar în unele sisteme de drept chiar pedeapsa capitală. La baza răspunderii administrative se află contravenţia, definită ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie având un pericol social mai redus decât infracţiunea şi care este prevăzută şi sancţionată ca atare de lege şi de alte acte normative. De regulă, ea reprezintă principala formă de încălcare a normelor dreptului administrativ. Răspunderea disciplinară are la bază abaterea disciplinară, care constituie o încălcare a unei îndatoriri profesionale (de muncă, de serviciu, de ordine interioară, etc.) de către o persoană având anumite atribuţii şi obligaţii în cadrul unei colectivităţi organizate, reunite în cadrul disciplinei muncii, a celei didactice, militare, etc. Răspunderea civilă patrimonială intervine în cazul prejudicierii persoanelor fizice sau juridice, fie prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale (răspundere civilă contractuală), fie prin săvârşirea unei fapte ilicite cu caracter prejudiciant (delict civil), în afara oricărui raport contractual (răspunderea civilă delictuală sau extracontractuală) cum ar fi, de pildă, distrugerea, degradarea sau însuşirea bunului altuia. Răspunderea patrimonială intervine pentru pagubele cauzate unei organizaţii, societăţi sau instituţii de către personalul propriu sau de către membrii acestora din vina şi în legătură cu munca sau activitatea lor profesională. Datorită scopului lor diferit, formele răspunderii reparatorii se pot cumula cu cele ale răspunderii sancţionatorii, de pildă, în cazul restituirii bunului furat. Uneori, există chiar posibilitatea cumulării între formele aceluiaşi gen de răspundere. Astfel, săvârşirea unei infracţiuni poate determina condamnarea şi desfacerea contractului de muncă. Mai mult, se pot cumula forme ale răspunderii juridice din aceeaşi ramură de drept cum ar fi, de exemplu repararea prejudiciului cauzat la locul de muncă cu aplicarea unei sancţiuni disciplinare. Asemenea cumulări

143


sunt posibile, în primul rând datorită scopului diferit al formelor de răspundere declanşate, respectiv reparatorii şi sancţionatorii. În al doilea rând, cumulul sancţiunilor este posibil şi din cauza gradului de pericol social diferit al unor fapte la nivel social şi la nivel de colectivitate. De pildă, respectarea cerinţelor de calitate sau de igienă sanitară la un produs este o abatere disciplinară la locul de muncă şi contravenţie pentru organul de inspecţie şi control din afara unităţii. În al treilea rând, în cadrul aceleiaşi ramuri de drept se pot cumula atât forme diferite ca scop al răspunderii, cum sunt cele reparatorii şi cele sancţionatorii (de pildă, răspunderea materială şi cea disciplinară pentru paguba produsă la locul de muncă), dar chiar şi răspunderea patrimonială sau materială de genul despăgubirilor şi imputaţiilor cu sancţiuni având tot un conţinut pecuniar de tipul penalităţilor, amenzilor etc., complet distincte ca finalitate de reparaţia prejudiciului propriu-zis. Uneori, aceeaşi formă de răspundere are mai multe sancţiuni distincte, de pildă răspunderea penală cuprinde pedepse principale (amenda penală, închisoarea şi detenţiunea pe viaţă), pedepse complementare (interzicerea unor drepturi, degradarea militară) şi pedepse accesorii, iar răspunderea disciplinară cuprinde sancţiuni morale (avertisment, mustrare) şi materiale (retrogradare, retragerea unor gradaţii sau trepte de salarizare).

Rezumat 1. Răspunderea juridică este considerată cea mai importantă formă şi o parte integrantă a răspunderii sociale, având specific faptul că derivă din încălcarea unei reguli de drept. 2. Răspunderea juridică este legată în mod organic de activitatea statului şi a organelor sale special învestite cu atribuţii legale în materia constatării încălcării legii, determinarea felului răspunderii şi a limitelor ei, precum şi aplicarea constrângerii specifice cazului dat. 3. Răspunderea juridică se defineşte ca fiind acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate. 4. Răspunderea are un fond comun de principii: principiul legalităţii răspunderii; principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie; principiul răspunderii personale; principiul unicităţii răspunderii; principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii în raport cu fapta săvârşită; principiul umanismului răspunderii; principiul perseverenţei prin răspundere, principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere. 5. Condiţiile răspunderii juridice reprezintă cumulul de factori esenţiali care se cer a fi reuniţi atât sub aspectul faptei ilicite, cât şi a autorului ei în vederea creării cadrului necesar obligării celui vinovat la suportarea consecinţelor conduitei sale. Ele constau în conduita sau fapta ilicită, rezultatul vătămător (prejudiciul produs), legătura cauzată dintre faptă şi rezultatul negativ, existenţa autorului încălcării şi vinovăţia acestuia, precum şi lipsa unor împrejurări care să excludă caracterul ilicit al faptei sau să înlăture răspunderea juridică.

144


6. Temeiul răspunderii juridice îl constituie întotdeauna săvârşirea unei anumite fapte care constă într-o conduită neconformă cu legea a subiectului de drept. Faptul juridic ilicit presupune o conduită sau o atitudine manifestată contrar regulilor de drept, perturbând astfel desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. Modalităţile de materializare şi de manifestare a conduitei ilicite pot fi acţiunile şi inacţiunile. 7. Rezultatul faptei ilicite sau prejudiciul îl reprezintă efectul sau consecinţa care decurge din săvârşirea acesteia sau din conduita manifestată. În funcţie de felul şi natura faptei produse, prejudiciul poate fi material sau nematerial. 8. Raportul sau legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător: în toate cazurile în care pentru existenţa încălcării ordinii de drepturi legea mai stabileşte, pe lângă săvârşirea acţiunii sau infracţiunii, şi producerea consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice, organului de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcina existenţei sau inexistenţei raportului de cauzalitate, adică a legăturii dintre faptul săvârşit şi rezultatul produs. 9. Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legale astfel între ele încât existenţa unui fenomen este determinată sau condiţionată de producerea unui alt fenomen. Fenomenul care determină existenţa unui alt fenomen reprezintă cauza, iar fenomenul astfel determinat sau produs se numeşte efect. Cauzalitatea poate fi simplă şi complexă. 10. Subiectul răspunderii juridice este acea parte a raportului juridic care în cazul încălcării legii poate fi obligată la suportarea consecinţelor faptei ilicite pe care a săvârşit-o. Subiectul răspunderii juridice poate fi persoana fizică sau juridică având capacitatea juridică corespunzătoare. 11. Vinovăţia (numită şi culpă sau vină) reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă de fapta săvârşită şi de rezultatul acesteia. Ea este expresia unei atitudini psihice conştient negative faţă de valorile juridice ocrotite prin lege. Vinovăţia se prezintă în dreptul penal sub formă intenţiei şi a culpei. În dreptul civil vinovăţia este denumită generic culpă şi poate îmbrăca una din următoarele forme: dol (intenţie), imprudenţă şi neglijenţă. 12. Cauze care exclud caracterul ilicit al faptei: legitima apărare; starea de necesitate; constrângerea fizică şi constrângerea morală; cazul fortuit; iresponsabilitatea; beţia (involuntară); minoritatea făptuitorului; eroarea. 13. Cauze care înlătură răspunderea juridică: amnistia, prescripţia, graţierea. 14. Prin forme sau feluri ale răspunderii juridice se înţeleg modurile de manifestare ale acesteia determinate de diverse criterii cum sunt scopul urmărit, natura faptei ilicite şi a normei încălcate, gradul de pericol social al faptei, caracterul sancţiunilor. După scopul urmărit prin declanşarea răspunderii juridice, se disting răspunderea cu caracter reparator şi răspunderea cu caracter sancţionator. Teste de autoevaluare 1. Caracterizaţi raporturile dintre responsabilitatea socială şi răspunderea juridică. 2. Care sunt principiile ce stau la baza răspunderii juridice? 3. În ce constă conduita ilicită ca o condiţie a răspunderii juridice? 4. Enumeraţi cauzele care înlătură răspunderea juridică. 5. Care sunt particularităţile răspunderii civile?

145


146


MODELE TESTE GRILĂ 1) Care dintre urmatoarele afirmatii sunt false: a) [x] dreptul obiectiv al unei societati are la baza dreptul subiectiv b) [ ] dreptul pozitiv reprezinta o subcategorie a dreptului obiectiv c) [ ] dreptul obiectiv si cel subiectiv se interconditioneaza d) [x] dreptul obiectiv este inclus in dreptul pozitiv e) [x] drepturile obiective sunt recunoscute de catre stat si strainilor si apatrizilor --------------------------------------------------------------------2) Reprezinta cai de aparitie a dreptului: a) [x] pastrarea unor vechi reguli gentilice de conduita, formand astfel dreptul cutumiar (obisnuielnic) b) [x] elaborarea dreptului in forma scrisa, creatie constienta a organelor competente c) [x] crearea regulilor de conduita pe calea solutiilor date de judecatori cu ocazia solutionarii cauzelor concrete (jurisprudenta) d) [ ] preluarea unor reglementari de la alte state vecine --------------------------------------------------------------------3) Care dintre urmatoarele afirmatii privind forma dreptului sunt adevarate: a) [x] forma reglementarii juridice este strans legata de continutul reglementarii juridice b) [x] precedentul judiciar este o forma de exprimare a dreptului c) [ ] cutuma nu reprezinta in sistemul dreptului romanesc o forma de exprimare a dreptului --------------------------------------------------------------------4) Potrivit opiniilor exprimate in literatura de specialitate, statul reprezinta: a) [x] o forma de organizare sau institutie prin care se exercita puterea politica in limitele unui anumit teritoriu de catre un grup organizat de persoane care isi impun vointa si interesele asupra membrilor colectivitatii b) [x] sistemul organizational reglementat juridic care realizeaza in mod suveran conducerea unei societati c) [ ] un ansamblu de institutii juridice d) [x] un sistem articulat de institutii sau organe investite cu autoritate prin care se realizeaza ordinea sociala --------------------------------------------------------------------5) Ca element constitutiv al statului, natiunea: a) [ ] cuprinde toti indivizii aflati pe teritoriul statului b) [ ] reprezinta o comunitate umana avand la baza numai relatii economice c) [x] reprezinta o comunitate umana avand la baza constiinta nationala si comunitatea de viata economica d) [ ] cuprinde toti indivizii care au etnie si limba comuna --------------------------------------------------------------------6) Frontierele de stat pot fi: a) [ ] independente b) [ ] inalienabile c) [x] orografice d) [x] artificiale --------------------------------------------------------------------7) Un principiu general de drept: a) [x] se regaseste, in mod specific, in orice ramura de drept b) [ ] poate fi regasit numai in ramura dreptului constitutional c) [x] poate fi formulat prin normele juridice sau dedus din acestea d) [ ] are o sfera de aplicabilitate mai restransa decat un principiu de ramura --------------------------------------------------------------------8) Principiul asigurarii bazelor legale de functionare a statului: a) [ ] reprezinta un principiu de ramura b) [ ] presupune ca statul isi asigura baza legala de functionare prin dreptul obisnuielnic 147


c) [x] presupune ca statul isi asigura baza legala de functionare prin dreptul scris, creat de autoritatile sale abilitate d) [x] implica realizarea prin normele juridice a echilibrului puterii --------------------------------------------------------------------9) Reprezinta caractere ale normelor juridice: a) [ ] caracterul temporar b) [x] caracterul general c) [ ] caracterul moral d) [ ] caracterul aplicabilitatii limitate --------------------------------------------------------------------10) Structura interna a unei norme juridice: a) [ ] evidentiaza continutul social al normei b) [ ] evidentiaza constructia tehnica a normei in cauza c) [ ] poate fi onerativa sau prohibitiva d) [x] evidentiaza alcatuirea logica a normei juridice --------------------------------------------------------------------11) Ca parte a normei juridice, dispozitia: a) [ ] indica modul concret de conformare a subiectelor vizate b) [x] prevede actiunile sau inactiunile pe care trebuie sa le savarseasca sau de la care trebuie sa se abtina subiectii in imprejurarile prevazute in ipoteza c) [ ] poate fi licita sau ilicita d) [x] poate fi onerativa sau prohibitiva --------------------------------------------------------------------12) Potrivit cu criteriul sferei de aplicabilitate, normele juridice de exceptie: a) [ ] au o sfera de aplicabilitate mai larga decat normele speciale b) [x] au prioritate la aplicare in caz de concurs cu norme generale c) [x] au o sfera de aplicabilitate mai restransa decat normele generale --------------------------------------------------------------------13) Reprezinta faze ale procedurii de legiferare: a) [x] initiativa legislativa b) [ ] avizarea proiectului de catre presedintii Camerelor c) [x] dezbaterea proiectului de act normativ d) [ ] semnarea proiectului de catre Primul-ministru --------------------------------------------------------------------14) Reprezinta izvoare formale ale dreptului: a) [x] legile organice b) [x] decretele cu caracter normativ emise de Presedinte c) [ ] toate instructiunile si circularele emise de ministri d) [ ] dispozitiile individuale ale primarului --------------------------------------------------------------------15) Ca element care sta la baza formarii unei cutume, uzajul presupune: a) [ ] o durata strict predeterminata a manifestarii practicii sociale b) [x] claritatea practicii sociale c) [x] constanta practicii sociale d) [x] repetitia practicii sociale --------------------------------------------------------------------16) Caracterul istoric al raporturilor juridice deriva din faptul ca: a) [x] exista o stransa legatura intre configuratia raportului juridic si tipul istoric de drept b) [ ] norma juridica este intotdeauna anterioara formarii raportului juridic c) [ ] orice relatie sociala trebuie analizata in raport cu evolutia sa istorica --------------------------------------------------------------------17) Potrivit Decretului 31/1954, minorul cu varsta cuprinsa intre 14 si 18 ani are: a) [ ] capacitate de folosinta restransa b) [x] capacitate de folosinta deplina c) [ ] capacitate de exercitiu deplina 148


d) [x] capacitate de exercitiu restransa --------------------------------------------------------------------18) Drepturile absolute: a) [x] sunt opozabile erga omnes b) [ ] nu sunt drepturi subiective c) [ ] sunt drepturi care se regasesc numai in Codul civil --------------------------------------------------------------------19) Principalul izvor (element declansator) al raporturilor juridice este considerat: a) [ ] legea b) [x] faptul juridic c) [ ] subiectul activ d) [ ] subiectul pasiv --------------------------------------------------------------------20) Sistemul de drept al unei societati: a) [ ] include si sistemul juridic al acesteia b) [x] este inclus in sistemul juridic c) [x] desemneaza totalitatea normelor juridice aflate in vigoare, subordonate acelorasi principii si grupate in parti interdependente --------------------------------------------------------------------21) Care dintre urmatoarele afirmatii privitoare la ramurile dreptului este adevarata: a) [x] ramura de drept reprezinta componenta de maxima generalitate in cadrul sistemului dreptului b) [ ] ramura dreptului financiar este o ramura de drept privat c) [ ] dreptul public reprezinta o ramura de drept d) [ ] dreptul intern reprezinta o ramura de drept international --------------------------------------------------------------------22) Care dintre urmatoarele principii stau la baza activitatii de legiferare: a) [x] principiul planificarii legislative b) [ ] principiul celeritatii c) [ ] principiul "non bis in idem" d) [x] principiul articularii (corelarii sistemului actelor normative) --------------------------------------------------------------------23) Care dintre urmatoarele afirmatii este falsa: a) [x] tehnica juridica include tehnica legislativa b) [ ] tehnica legislativa include tehnica juridica c) [x] tehnica legislativa vizeaza in mod direct activitatea de aplicare a dreptului d) [x] tehnica juridica include numai metode, reguli si procedee privind elaborarea legilor --------------------------------------------------------------------24) Dispozitiile tranzitorii ale actului normativ vizeaza: a) [x] organizarea modului de trecere de la legea veche la legea noua b) [x] data intrarii in vigoare a noului act normativ c) [x] modul de solutionare a cauzelor aflate in curs de judecata d) [ ] temeiul legal al adoptarii actului normativ --------------------------------------------------------------------25) Notiunea de interpretare a normelor juridice: a) [x] are un sens mai larg decat notiunea de interpretare a legii b) [x] este folosita si pentru a desemna interpretarea dreptului c) [x] desemneaza o operatiune intelectuala care are ca scop lamurirea deplina a sensului normei juridice in vederea asigurarii unitatii dintre litera si spiritul legii --------------------------------------------------------------------26) Interpretarea oficiala generala: a) [x] se realizeaza de catre organele puterii legislative sau executive b) [ ] se realizeaza de catre instantele de judecata c) [x] imbraca forma unui act normativ cu forta juridica cel putin egala cu forta juridica a actului interpretat d) [x] are efect retroactiv 149


e) [ ] nu poate avea efecte retroactive --------------------------------------------------------------------27) Reprezinta metode de interpretare juridica: a) [ ] interpretarea oficioasa b) [ ] interpretarea doctrinara c) [ ] interpretarea teologica d) [ ] interpretarea sistematizata e) [x] interpretarea sistematica --------------------------------------------------------------------28) Raspunderea sociala: a) [ ] este o forma de raspundere juridica b) [x] include si raspunderea juridica c) [ ] nu cuprinde raspunderea morala d) [x] cuprinde si raspunderea politica --------------------------------------------------------------------29) Principiul unicitatii raspunderii: a) [x] este cunoscut si ca principiul "non bis in idem" b) [ ] exclude aplicarea mai multor sanctiuni de natura diferita pentru aceeasi fapta c) [ ] exclude cumulul formelor de raspundere --------------------------------------------------------------------30) Raspunderea disciplinara este o forma de raspundere juridica specifica ramurii: a) [ ] dreptului financiar b) [ ] dreptului penal c) [x] dreptului muncii d) [ ] dreptului de proprietate intelectuala ---------------------------------------------------------------------

150


BIBLIOGRAFIE

1. Barac, Lidia, Elemente de teoria dreptului, Editura CH Beck, Bucureşti, 2009 2.

Boboş, Gheorghe, ş.a., Teoria generalã a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2005

3.

Craiovan, I., Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2001

4.

Corbeanu, I., Corbeanu, M., Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008;

5.

Craiovan Ion, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, All Beck, Bucureşti, 2001

6.

Cristea, Simona, Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008

7.

Deleanu, I., Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura CH Beck, Bucureşţi, 2006

8.

Djuvara Mircea, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, All Beck, Bucureşti, 1999

9.

Del Vecchio, G., Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, Iaşi, 1993

10.

Eremia Mihail Constantin, Interpretarea juridică, Editura ALL, Bucureşti, 1998

11.

Mihai, Gheorghe, Teoria dreptului. Ediţia 2, Editura All Beck, Bucureşti, 2004

12.

Mihai, Gheorghe, Fundamentele dreptului. Volumul I. Stiinţa dreptului si ordinea juridica. Ediţia 2, Editura CH Beck, Bucureşti, 2009

13.

Kelsen, H., Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000

14.

Mazilu, D., Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2000

15.

Popa N., ş.a, Teoria generală a dreptului, Editura CH Beck, Bucureşti, 2005

16.

Vonica, R.P., Introducere în teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000

17.

Santai, I., ntroducere în teoria generală a dreptului, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2000

151

Drept Economic 1

Recommend Documents