MOTEA (DUMITRU) SUZANA DANIELA TEOLOGIE ASISTENŢĂ-SOCIALĂ, AN.II, F.R.
Tarkovski, filmul ca rugăciune (o poetică a sacrului în cinematografia lui Andrei Tarkovski) Elena Dulgheru, Editura Arca Învierii, Bucureşti, 266 pagini (recenzie) Elena Dulgheru, critic de film şi traducător din operele Sfântului Teofan Zăvorâtul, ale lui Pavel Florenski şi ale altor teologi ruşi, este prima şi, deocamdată, singura, care a avut intuiţia să descifreze creaţia artistică a marelui regizor rus Andrei Tarkovski în cheie creştinortodoxă. Invitată la o emisiune tv matinală, autoarea cărţii deplânge actul artistic modern atins de secularizare şi recomandă în consecinţă Facultăţilor de Artă să studieze şi discipline teologice, pentru că artistul se adresează sufletului. Aşa cum se exprima marele regizor, „Arta este o formă de rugăciune. Omul nu trăieşte decât prin rugăciune”. Monografia aceasta, de anvergură europeană, este meritorie şi sublimă tocmai pentru că sesizează esenţa poeticii tarkovskiene – mărturisirea lui Dumnezeu. Andrei Tarkovski (1932-1986) este autorul a opt filme de referinţă („Compresorul şi vioara”-1960, „Copilăria lui Ivan”-1962, „Andrei Rubliov”-1966, „Solaris”-1972, „Oglinda”-1974, „Călăuza”-1979, „Nostalghia”-1983, „Sacrificiul”-1986). Înainte de căderea comunismului, pentru spectatorii fostului lagăr sovietic, filmele lui Tarkovski erau superbul simbol al rezistenţei spirituale împotriva ateismului. În timp ce Europa aprecia nespus cinematografia
tarkovskiană, în Uniunea Sovietică regizorul era persecutat şi blamat de mai marii activişti politici (interdicţii, cenzuri – „observaţii de respectat”, tăcerea presei sau articole injurioase scrise la comandă, clasarea filmelor în categorii inferioare – „pentru a şti unde îi e valoarea şi locul”, dar şi pentru distribuirea lor într-un număr infim de copii). A primit peste 30 de premii şi distincţii (la Cannes, Paris, Veneţia, Londra, Helsinki, Varşovia şi chiar New York sau San Francisco), bineînţeles că nici una în propria ţară, nici un fel de recompensă şi nici o participare la vreun festival de film sovietic. În timp ce „Goskino” (Comitetul cinematografiei al U.R.S.S.) comercializa cu succes filmele sale în Occident, Tarkovski nu ştia cum să se mai descurce cu hrana familiei. Proiecţiile lui, deşi aduceau faimă cinematografiei sovietice în general, nu erau acceptate niciodată de bunăvoie la un festival internaţional. De cele mai multe ori aştepta Congresele P.C.U.S., când adresa nenumărate scrisori Prezidiumului pentru a-şi exercita meseria. În sfârşit, în 1984 Tarkovski va pleca în exil (Italia, Germania, Franţa), cu doi ani înainte de a fi răpus de un necruţător cancer pulmonar. Va muri în decembrie 1986, lăsând lucrul neterminat la proiectul dedicat vieţii Sfântului Antonie cel Mare. Dacă l-ar fi isprăvit, ar fi fost al doilea film al regizorului, dedicat vieţii unui sfânt. Primul, „Andrei Rubliov” (1966), filmul ce povesteşte viaţa sfântului iconar rus de la cumpăna secolelor XIV-XV este considerat de critica internaţională unul din cele mai bune zece filme ale tuturor timpurilor. În U.R.S.S. această producţie va fi interzisă timp de 6 ani şi toate proiectele refuzate, deci autorul este lăsat fără posibilitatea de a munci şi de a-şi întreţine familia. Abia după moartea sa, se hotărăşte, ca o datorie morală şi patriotică, scoaterea din umbră a celui ce a fost considerat cel mai mare
regizor rus al tuturor timpurilor, dar şi unul din cei mai mari regizori ai lumii. Invităm pe cititori, când se va ivi ocazia, să vizioneze producţiile semnate de marele regizor (postul Tele 7abc a transmis deja de două ori „Călăuza”, pe 25 februarie şi 27 martie a.c.). Filmele sunt „grele”, dificile, „neeuclidiene” (cum le-ar fi numit Steinhardt), mai ales pentru cei obişnuiţi cu filmul-facil, hollywoodian sau, mai rău, cu cel sud-american. Spre deosebire de acestea din urmă - care stârnesc pasiuni şi aţâţă simţurile, capodoperele lui Tarkovski „ne trimit mai degrabă la biserică decât la cinema … şi dacă suntem sinceri cu noi înşine, simţim mai mult nevoia să ne mărturisim, decât să mergem la un alt film”, opina un spectator citat de Elena Dulgheru, autoarea cărţii. Recomandăm cu multă căldură lectura acestei cărţi care cuprinde, printre altele, capitolele: Spaţiul sacru, Spaţiul în artă, în cinematograful lui Tarkovski, Arhetipul casei - cu exemplificări din filme, Motivul timpului în filmele lui Andrei Tarkovski, Motivul christic, De la arta icoanei la un cinematograf creştin etc. Veţi descoperi paginile unei intelectuale autentice - critic de film ce şi-a înmuiat peniţa în izvorul nesecat al spiritualităţii răsăritene, pe care şi-a asumat-o plenar.
