Cuvânt înainte Tendinţa agriculturii contemporane este spre sustenabilitate, prin aceasta înţelegându-se capacitatea sistemului productiv agricol de a utiliza intensiv resursele naturale sau artificiale, pentru a susţine cu hrană şi alte produse agricole nevoile crescânde ale populaţiei, f ăr ă epuizarea sau deteriorarea resurselor şi factorilor de mediu în care funcţionează şi implicit ale mediului în general. Acest deziderat poate fi atins prin schimbarea modelului productiv al actualelor ecosisteme agricole intensive şi integrate. Noul model de ecosistem agricol sustenabil, întemeiat pe cel al ecosistemelor naturale şi legilor acestuia este ferma ecologică. Pentru acest tip de ecosistem mai sunt încă destul de mult întrebuinţate denumiri ca fermă biologică , ecofermă , fermă organică , fermă biodinamică , valabile şi ele şi corecte. Chiar dacă uneori se pot semnala diferenţe structurale (în cazul celei biodinamice), concepţia şi principiile pe care ele se întemeiază r ămân aceleaşi. În ţara noastr ă, în prezent, se utilizează denumirea de fermă ecologică. Cursul se adresează studenţilor şi masteranzilor agronomi, care fiind fermierii de mâine, vor putea să opteze pentru ferma ecologică în cunoştinţă de cauză, să ştie s-o proiecteze şi s-o exploateze în conformitate cu principiile şi regulile impuse, în general, şi de fiecare organizaţie de îndrumare şi control, în particular. De asemenea, această carte, este utilă tuturor specialiştilor interesaţi în cunoaşterea celor mai importante elemente privind organizarea şi funcţionarea fermelor ecologice. Precizăm că multe dintre cunoştinţele necesare înţelegerii problematicii fermei ecologice sunt cele însuşite la o serie de discipline pe parcursul studiilor, dar există şi o serie de concepte şi informaţii noi, asupra cărora se va insista. Ştim că este departe timpul când fermele ecologice se vor generaliza sau vor avea o pondere mai mare în raport cu sistemul intensiv de agricultur ă, de aceea consider ăm necesare informaţiile critice asupra acestuia din urmă, menite să atragă atenţia asupra aspectelor susceptibile de îmbunătăţire în viitor. Se impune deci ca fermierii, indiferent de op ţiunea pentru un anumit tip de fermă sau altul, să cunoască problematica ambelor sisteme de agricultur ă. Dacă timpul generalizării fermelor ecologice este departe, timpul promovării lor este scadent. Promovarea trebuie să înceapă cu pregătirea
fermierilor, cei tineri având avantajul de a nu fi fost “corupţi” practic de sistemul intensiv de agricultur ă, mai uşor de aplicat dar şi de învăţat. Populaţia, societatea umană chiar, uneori nu foarte informată, ştie că ferma ecologică înseamnă produse naturale şi sănătoase, mediu mai favorabil, peisaje mai complexe şi mai frumoase şi pe de o parte aşteaptă mult de la fermieri, iar pe de alt ă parte este dispusă să-i susţină, cumpărându-le produsele la preţuri mai mari. Trebuie dat un r ăspuns adecvat acestei deschideri a societăţii civile către sectorul agricol iar opţiunea, ca şi obligaţia, este a specialiştilor agricoli cu înaltă calificare şi bine informaţi. Autorul
fermierilor, cei tineri având avantajul de a nu fi fost “corupţi” practic de sistemul intensiv de agricultur ă, mai uşor de aplicat dar şi de învăţat. Populaţia, societatea umană chiar, uneori nu foarte informată, ştie că ferma ecologică înseamnă produse naturale şi sănătoase, mediu mai favorabil, peisaje mai complexe şi mai frumoase şi pe de o parte aşteaptă mult de la fermieri, iar pe de alt ă parte este dispusă să-i susţină, cumpărându-le produsele la preţuri mai mari. Trebuie dat un r ăspuns adecvat acestei deschideri a societăţii civile către sectorul agricol iar opţiunea, ca şi obligaţia, este a specialiştilor agricoli cu înaltă calificare şi bine informaţi. Autorul
CAP. I PROBLEME GENERALE 1.1 Istoric. Legislaţ Legisla ţie Agricultura ecologică (organică sau biologică), a apărut în Europa ca expresie a neîncrederii populaţiei în măsurile de siguranţă alimentar ă şi ca urmare a apariţiei de îmbolnăviri prin consum de produse purtătoare de noxe. Întrucât mai multe boli au fost generate de tehnologii de tip intensiv, industriale, bazate pe suprafertilizarea terenului agricol, prin folosirea de biostimulatori în alimentaţia animalelor, s-a conturat o cerinţă nouă, destul de puternică, care s-a transformat într-o adevărată mişcare de nivel european pentru ob ţinerea de produse agroalimentare, prin tehnologii curate, nepoluante, f ăr ă substanţe chimice de sinteză. Agricultura organică a apărut ca idee prin anii ’30, dar a că pătat o dezvoltare din ce în ce mai mare după 1980 datorită problemelor supra producţiei din ţările industrializate, subproducţiei din ţările în curs de dezvoltare şi impactului mediului asupra agriculturii. Deşi a apărut de mult, producţia vegetală organică din Uniunea Europeană a fost definită juridic, începând cu 1991, de către Reglementarea Comisiei Europene 2092/1991 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993. Începând cu această dată toate produsele vândute sub o etichetă organică sau sub o etichetă ce indică metode de producţie organică, au trebuit să se supună acestei legislaţii. Subordonate şi complementare acesteia au mai apărut: Reglementarea Consiliului Europei nr. 1804/99 pentru sectorul animal precum şi reglementările Federaţiei Internaţionale a Mişcărilor pentru Agricultura Organică (IFOAM), FAO şi UNCTAD. În aceste reglementări au fost stabilite toate normele metodologice privind producţia ecologică, prelucrarea, inspecţia, certificarea, precum şi importul şi exportul de produse organice. Începând cu 1989 au fost introduse subvenţiile de conversie în mai multe ţări europene cum ar fi: Germania, Suedia, Danemarca, Norvegia şi unele păr ţi din Elveţia. Ulterior, au fost introduse scheme de subvenţie în Finlanda, Cehia, Slovacia, Austria şi în întreaga Elveţie. Această subvenţie de conversie a propulsat numărul fermelor organice în majoritatea ţărilor europene. Astfel, în Europa, terenul lucrat organic a crescut de la mai puţin de 200 mii ha în 1989 la aproape 900 mii ha în 1994.
Ultimele cifre Eurostat furnizate de Comisia Europeană arată că în anul 2005, suprafaţa ecologică a fost de 4% din suprafaţa agricolă utilizată (SAU) în UE, la momentul când Uniunea era formată din 25 de state membre. Potrivit Eurostat, în 2005 erau 157.852 de producători în sistemul de agricultur ă ecologică, ceea ce a însemnat o creştere semnificativă de 13,4% faţă de nivelul anului 2004. La nivel mondial, aproape 31 milioane de hectare sunt folosite pentru producţia ecologică, practicată în peste 633.891 de ferme, reprezentând 0,74% din totalul terenurilor agricole. Conform studiului World of Organic Agriculture şase din primele zece ţări ale lumii, clasate după procentul din suprafaţa agricolă lucrată în sistem ecologic se află în Uniunea Europeană. În România agricultura organică este la început dar cu posibilităţi mari de dezvoltare, iar cadrul legislativ al desf ăşur ării acesteia este conturat de următoarele norme juridice: - Ordonanţa de urgenţă 34/2000 – în care se descrie cadrul general de desf ăşurare al agriculturii ecologice, reguli, durata de conversie, sancţiuni etc; - Hotărârea de Guvern 917/2001 – privind aprobarea normelor metodologice a Ordonanţei de urgenţă 34/2000; - Ordinul nr. 417/2002 şi 110/2002 – privind aprobarea regimului special de etichetare a produselor ecologice; - Ordinul nr. 70/2002 – privind constituirea Comisiei pentru dezvoltarea agriculturii ecologice în România; - Ordinul nr. 186/2002- pentru aprobarea cerinţelor de inspecţie şi măsurilor de precauţie din cadrul programului de inspecţie şi înregistrarea operatorilor pe piaţa produselor agroalimentare ecologice; - Ordinul nr. 527/2003 – aprobă regulile privind sistemul de inspecţie şi certificare; - Ordinul nr.721/2003– privind reglementările importului şi exportului produselor ecologice; - Ordinul nr. 216/2005 – privind aprobarea Programului – cadru de acţiune tehnic pentru elaborarea programelor de acţiune în zone vulnerabile la poluarea cu nitraţi din surse agricole; - OUG nr. 62/2006 - pentru modificarea şi completarea OUG 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice; - Legea nr. 513/2006 - privind aprobarea OUG nr. 62/2006, pentru modificarea şi completarea OUG 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice; - Ordinul nr. 153/2006 - privind aprobarea componenţei Comisiei pentru acreditarea organismelor de inspecţie şi certificare din sectorul de
agricultur ă ecologică, care desf ăşoar ă activităţi de inspecţie şi control al operatorilor pe teritoriul României; - Ordinul nr. 317/2006 - privind modificarea şi completarea anexei la Ordinul ministrului agriculturii, alimenta ţiei şi pădurilor şi al per şedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 417/2002, pentru aprobarea regulilor specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice; - Ordinul nr. 219/2007- pentru aprobarea Regulilor privind înregistrarea operatorilor în agricultura ecologică; - Ordinul nr. 688/2007 - pentru aprobarea Regulilor privind organizarea sistemului de inspecţie şi certificare, de aprobare a organismelor de inspecţie şi certificare şi de supraveghere a activităţii organismelor de control; - Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului - privind producţia ecologică şi etichetarea produselor ecologice, precum şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2092/91, aplicabil de la 1.01.2009. - Regulamentul (CE) nr. 345/2008 - de stabilire a normelor de aplicare a regimurilor pentru importurile din ţări ter ţe prevăzute de Regulamentul (CEE) nr. 2092/21991 al Consiliului, privind metoda de producţie agricolă ecologică şi indicarea acesteia pe produsele agricole şi alimentare. La noi principalele organisme care reglementează agricultura ecologică sunt: Autoritatea Naţională pentru Produse Ecologice (ANPE), Comisia de Agricultur ă Ecologică, Federaţia Naţională de Agricultur ă Ecologică (FNAE) şi Organismul de Acreditare RENAR. Producţia ecologică înseamnă obţinerea de produse agroalimentare f ăr ă utilizarea produselor chimice de sinteză, în conformitate cu regulile de producţie ecologică, care respectă standardele, ghidurile şi caietele de sarcini naţionale şi sunt atestate de un organism de inspecţie şi certificare înfiinţat în acest scop. Producţia agroalimentar ă ecologică are ca scop realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate şi echilibrate, care asigur ă protejarea resurselor naturale şi sănătatea consumatorilor. Organismele modificate genetic şi derivatele lor nu sunt permise în producţia agroalimentar ă ecologică.
1.2 Necesitatea promovării fermelor ecologice Fermele agricole convenţionale (de tip intensiv şi integrat), predominante în agricultura mondială, s-au dovedit nesustenabile, chiar şi acolo unde tehnologiile agricole au avut şi au un nivel înalt şi sunt corect aplicate. Producţia lor trebuie să acopere necesarul populaţiei umane, în creştere necontenită, cu rate alarmante (rata anuală de creştere este de 90 milioane locuitori), atât de alimente cât şi pentru alte nevoi nealimentare. Productivitatea lor, însă, stagnează, tinde să scadă sau chiar scade constant, în ciuda perfecţionării tehnologiilor şi creşterii nivelului energetic al inputurilor intensivizării. Sustenabilitatea înseamnă că în acelaşi timp cu creşterea producţiei să se realizeze şi o diminuare a riscurilor de mediu şi ecologice. Însă aceste riscuri au crescut şi s-au agravat, agricultura convenţională contribuind cu “for ţe proprii” şi în interacţiune cu celelalte componente ale sistemului economic (industria, transporturile, construcţiile şi amenajările de toate felurile) la agravarea crizei ecologice de nivel global, a conflictului între mediu şi dezvoltare, în general. Este, deci, şi sub acest aspect, nesustenabilă. Cauza principală a nesustenabilităţii nu rezidă în caracterul său intensiv, conturat de mărimea fluxului energetic al fiec ărui ecosistem, creşterea intensităţii acestuia fiind necesar ă şi obligatorie pentru opţinerea unui output crescut, exprimat printr-o producţie mai mare, ci în natura inputurilor energetice, de natur ă strict tehnică - industrială. Ponderea energiei biologice a scăzut necontenit în raport cu cea “culturală” – tehnologică, ceea ce a f ăcut ca eficienţa întregului flux energetic să se diminueze. Energia intrată pe flux şi neconvertită în produse agricole este utilizată şi convertită în riscuri de mediu şi ecologice pe măsura propor ţiei şi cuantumului său. Aşa se explică principalele efecte negative (riscuri de mediu şi ecologice) ale acestui sistem de agricultur ă, care constau în: 1. reducerea necontenită a resurselor de soluri; pierderile de suprafeţe de sol sunt o constantă în lumea contemporană, suprafeţele de soluri agricole scăzând în valori absolute şi pe cap de locuitor, în ciuda preluării de noi suprafeţe prin defrişarea pădurilor; 2. deteriorarea calitativă şi scăderea potenţialului productiv al solurilor din cauza unor factori degradatori (tab. 1.2.1); 3. dereglarea circuitului principalelor elemente chimice (carbon, azot, fosfor, potasiu, microelemente);
4. poluarea apelor subterane şi de suprafaţă cu nitriţi şi nitraţi, pesticide şi reziduuri organice şi a atmosferei cu praf, gaze de ser ă (CO2, NO, NO2, SO2) şi alte gaze nocive; 5. reducerea considerabilă a resurselor de apă lichidă dulce, prin eutrofizarea apelor din lacuri şi râuri; 6. dezechilibrarea vieţii din marile ecosisteme acvatice (mări, oceane); 7. contribuţia la schimbările climatice; 8. reducerea biodiversităţii agricole şi sălbatice, dezechilibrarea şi reducerea vieţii edafice; 9. prejudicierea echilibrelor biocenotice din alte ecosisteme terestre (păduri) şi acvatice (lacuri, râuri). Tabelul 1.2.1 Factorii restrictivi ai calităţii solurilor din România la nivelul anului 1998 Factori restrictivi Deficitul de apă Excesul periodic de umiditate în sol Eroziunea solului prin apă Alunecări de teren Eroziunea eoliană Scheletul excesiv de la suprafaţa solului Săr ăturarea solului Compactarea solului datorită lucr ărilor necorespunzătoare (talpa plugului) Compactarea primar ă a solului Formarea crustei Distrugerea solului prin diverse escavări Acoperirea terenurilor cu de şeuri şi reziduuri solide Poluarea chimică a solului din care: - excesiv poluate - poluarea cu petrol şi apă sărată - poluarea cu substanţe purtate de vânt Rezervă mică - extrem de mic ă de humus Aciditate puternică şi moderată Alcalinitate ridicată Asigurarea slabă şi foarte slabă cu fosfor mobil Asigurarea slabă cu potasiu mobil Asigurarea slabă cu azot Carenţele de microelemente (zinc)
Suprafaţa Suprafaţa agricolă arabilă (mii ha) (mii ha) 7100 3781 6300 2100 702 378 273 300 52 614 400 6500
6500
2300 15 18 900 200 50 147 8620 3437 222 6258 781 5088 -
2060 2300 11 82 5313 1878 134 3327 312 3041 1500
Cauzele care au generat aceste efecte ecologice negative ca şi plafonarea şi scăderea producţiei ecosistemelor agricole convenţionale pot fi mult detaliate, dar în esenţă, două sunt majore şi se condiţionează reciproc: a) modelul simplu de ecosistem agricol (vegetal sau animal), în care consumatorii (animalele) sunt lipsiţi de sursa lor de hrană - producătorii, iar aceştia din urmă de aportul consumatorilor la restaurarea fertilităţii solului; b) natura şi provenienţa inputurilor tehnologice de intensivizare: îngr ăşăminte chimice uşor solubile, pesticide (substanţe xenobiotice), maşini, utilaje, instalaţii de tip industrial, energie fosilă, apă de irigaţie, substanţe hormonale de sinteză, toate provenind din industrie; ele înglobează multă energie obţinută cu randamente inferioare, de aceea sunt scumpe, tot mai greu accesibile fermierilor, iar dependenţa lor de industrie şi de energia “culturală” este netă şi cu atât mai mare cu cât ferma are un mai pronunţat caracter intensiv – industrial. Promovarea fermelor ecologice prezintă o serie de avantaje cum ar fi: a) funcţionarea îndelungată a acestora utilizând numai resursele proprii, cu caracter limitat; b) utilizarea îndelungată a unor resurse limitate nu duce la epuizarea sau degradarea acestora, ci la conservarea şi chiar la creşterea lor, explicându-se astfel creşterea productivităţii fermelor; c) funcţionarea acestor ferme nu produce deşeuri nerecuperabile şi nici înr ăutăţirea condiţiilor de mediu care să pericliteze viaţa, ci dimpotrivă, valorifică propriile deşeuri, gestionând posibila poluare şi transformând mediul în unul mai propice vieţii. A pune la baza dezvoltării economice (agricole, industriale) dar şi a celei sociale şi politice, concepţia şi legile ecologice – ale naturii, nu înseamnă nici pe de parte “întoarcerea la natur ă, la natura sălbatică”. Dimpotrivă, aceasta înseamnă să producem şi să utilizăm acele tehnici şi tehnologii noi sau chiar mai vechi, care s-ar putea să fie mai complexe, mai costisitoare ca investiţie iniţială, mai greu de realizat, mai greu de controlat şi monitorizat în func ţionarea lor, dar care să consume mai eficient resursele, să-şi recicleze şi să-şi reutilizeze cât mai complet reziduurile şi s ă implice riscuri cât mai puţine şi mai puţin grave pentru mediu şi pentru viaţă. Trebuie ştiut şi acceptat faptul că pentru conservarea şi ameliorarea mediului, pentru perpetuarea şi prosperitatea vieţii, este de plătit un preţ uneori mai mare, alteori mai mic, dar mereu este de plătit o cotă din eficienţa tehnică şi economică a sistemului productiv, care până acum conta în mod exclusiv.
1.3 Ferma ecologică - ecosistem agricol sustenabil Ferma ecologică este un sistem agricol sustenabil (durabil) alcătuit după modelul ecosistemelor naturale şi legilor lor de funcţionare, perfect integrată în peisajul din care face parte, atât prin resursele şi structurarea sa cât şi prin contribuţia favorabilă la stabilitatea fizică şi sustenabilitatea peisajului. Ferma ecologică are o alcă tuire complexă , de sistem agroforestier, sectorul agricol presupunând cultivarea plantelor şi creşterea animalelor numai pe seama producţiei proprii de furaje, dar şi o activitate specifică de compostare a tuturor reziduurilor organice ale fermei, dirijată spre humificarea lor. Complexitatea, diversitatea, gradul de dezvoltare al sectorului agricol depinde de mărimea suprafeţei agricole deţinute şi a varietăţii condiţiilor de relief, sol şi climă de pe această suprafaţă. În ferma ecologică, la fel ca într-un ecosistem natural, alcătuirea complexă şi coerenţa dintre biotopuri şi biocenoze permit organizarea unor fluxuri circulare ale diferitelor substanţe, recuperarea şi reciclarea lor, a unui flux energetic intens şi eficient, bazat pe energia biologică şi a numeroase circuite informaţionale de tip feed-back cu funcţii de reglare şi autoreglare proprii. Este deci o fermă ecologică, numită tocmai de aceea de multă lume (oameni de ştiinţă, practicieni) ecofermă. Produsele obţinute în fermă sunt sănătoase pentru că sunt “curate”, neîncărcate cu substanţe poluante şi toxice (nitriţi, nitraţi, pesticide, metale grele, etc.) şi se numesc produse “ecologice”, “naturale”, “bio” sau “verzi”. Cererea de produse “bio” creşte necontenit, fiind mult mai mare decât oferta, atât din cauza numărului redus de ferme ecologice cât şi datorită producţiilor mai mici care se obţin de obicei în primii 3-5 ani. Nivelul redus al producţiilor, după conversia fermelor intensive în ferme ecologice, se explică prin degradarea şi dezechilibrele solurilor, provocate de agricultura intensivă. Pe măsur ă ce se restaurează fetilitatea solurilor, producţiile obţinute sunt tot mai mari, în multe ferme mai vechi decalajul fa ţă de cele intensive – partenere atenuându-se pân ă la dispariţie. Întotdeauna însă trendul producţiilor vegetale şi animale este ascendent, timpul lucrând în folosul fermierilor bio, invers faţă de acţiunea sa în sistemul intensiv de agricultur ă. O altă caracteristică a fermei ecologice este siguran ţ a produc ţ iilor şi constan ţ a în timp, efectele distructive ale climei diminuându-se.
Toate acestea determină o mai bună predictibilitate a producţiilor şi o mai mare şansă de valorificare integrală, la preţuri bune, atât pe plan local, cât mai ales pe filiera produselor ecologice. Schimbările din peisajele Europei s-au modificat foarte mult după 1950, când a luat avânt practica amenajărilor hidroameliorative şi a agriculturii intensive. În peisajele rurale relieful a fost afectat de eroziune şi alunecări de teren, solurile s-au degradat sub multiple aspecte, reducându-se capacitatea de a susţine producţiile plantelor agricole, vegetaţia forestier ă a fost înlăturată, apele au debite oscilante şi sunt poluate, atmosfera este viciată cu pesticide, gaze de ser ă şi alte substanţe. Toate structurile noi introduse în peisajele locale au deservit doar interesul de moment al întreprinzătorilor din toate domeniile (inclusiv al fermierilor), neţinându-se seama de faptul că, deşi structurile teritoriale pot apar ţine diferiţilor proprietari, peisajele sunt sisteme multifuncţionale, comune întregii societăţi. În aceste peisaje, fermele acţionează ca factori interni, capabili să inducă mari schimbări, ele având ponderea spaţială cea mai mare. De aceea planificarea evoluţiei favorabile a peisajelor spre sustenabilitate se poate face numai prin promovarea fermelor agricole de tip ecologic. Sigur că toate noile structuri planificate (amenajări hidrotehnice, activităţi industriale, drumuri şi alte componente ale infrastructurilor, localităţi) trebuiesc fundamentate ecologic şi nu pur şi simplu pe criterii tehnico-economice. La nivelul Uniunii Europene un larg colectiv de specialişti se ocupă de peisaje, punând la punct o metodologie complex ă de evaluare a sustenabilităţii acestora, pe baza unor criterii de mediu, ecologice, economico-sociale, estetice, recreative, culturale, fiecare cu parametri cuantificabili sau care pot fi evalua ţi. Fermele agricole sunt de asemenea evaluate sub aspectul sustenabilităţii, utilizându-se criteriile şi parametrii pentru peisaj. Implementarea acestei metodologii în diferite ţări din Uniunea Europeană, dar şi din Canada, Africa, SUA, Australia a f ăcut posibilă ameliorarea sa, introducerea de noi criterii şi parametri, dar mai ales a demonstrat, prin diferenţele de punctaj, superioritatea fermelor ecologice, a implicaţiilor lor pozitive în asigurarea sustenabilităţii peisajelor din care fac parte. Peisajul şi teritoriul fermelor ecologice este atractiv şi recreativ pentru localnici, vizitatori, turişti. Atractivitatea se datorează frumuseţii, diversităţii, îmbinării armonioase a pădurii cu culturile agricole, a florei şi faunei domestice cu o bogată viaţă sălbatică, toate dând senzaţia de naturaleţe, pace, linişte.
Clima se ameliorează atât datorită reducerii vitezei vânturilor de către perdelele forestiere, cât şi datorită intensificării activităţilor fiziologice ale plantelor agricole şi prelungirii duratei lor pe tot timpul sezonului activ. Perdelele forestiere reduc oscilaţiile temperaturii şi umidităţii aerului, dăunătoare sănătăţii. Plantele agricole, puse în condiţii favorabile de climă, sol şi tehnologie optimă, desf ăşoar ă activitatea fotosintetică şi transpiraţia cu maximum de intensitate. Fotosinteza intensă sporeşte ponderea energiei luminoase atrasă în acest proces, diminuând propor ţiile transformării acesteia în căldur ă. Concomitent, transpiraţia intensă consumă mai multă căldur ă din mediu. Ambele procese se desf ăşoar ă mai intens şi pe perioade mai lungi de timp datorit ă vegetaţiei ierboase permanente şi a culturilor succesive şi ascunse care acoper ă solul o perioadă îndelungată. Intensificarea transpiraţiei determină şi creşterea umidităţii relative a aerului atmosferic, fenomenul opunându-se aridizării climatului. Ambele procese reduc propor ţiile încălzirii locale şi globale, dezamorsează oscilaţiile termice, pe de o parte, iar pe de altă parte controlează starea atmosferei, contribuind la reducerea concentraţiei de CO2 şi creşterea celei de O2. Alte gaze nocive şi cu efect de ser ă (oxizii de azot şi de sulf, amoniac) se produc în cantităţi mai mici pe teritoriul fermei ecologice, deşeurile organice fiind reciclate prin compostare, iar în solurile mai afânate şi aerate intensitatea denitrificării şi amonificării se diminuează, bacteriile implicate fiind cele anaerobe. Pesticidele şi reziduurile lor nu poluează atmosfera deoarece nu se utilizează, iar cele provenite din fermele intensive învecinate sunt reţinute de perdelele forestiere care înconjoar ă ferma precum şi de cele antivânt din interiorul fermei. Apele de pe teritoriul fermei, subterane şi de suprafaţă, sunt curate datorită neutilizării îngr ăşămintelor minerale uşor solubile şi pesticidelor şi datorită reducerii scurgerilor de apă şi sol de pe pantele din fermă. Cele mai favorabile efecte se înregistrează în mediul edafic. Solurile din fermele ecologice îşi restaurează fertilitatea, care continuă să crească necontenit, acesta fiind şi obiectivul lor fundamental. Starea solului, redată prin ansamblul proprietăţilor sale, se ameliorează (tab. 1.3.1). Funcţionând ca sistem agroforestier (AF), fermele ecologice amplasate pe terenuri în pantă pierd mai puţină apă, nutrienţi şi sedimente (eroziunea se diminuează) şi au un impact de mediu mult mai redus decât o fermă intensivă. Bilanţul, ca şi regimul de apă al solurilor se ameliorează prin gestionarea mai bună a apei din precipitaţii.
Tabelul 1.3.1 Efectul sistemului agricol asupra proprietăţii solului (Glover, J. D.-2000)
Densitatea aparentă (t/m3) Porozitatea (%) Stabilitatea elem. structurale (%) Porozitatea capilar ă (CC)(%) N-total (kg/ha) N-nitric (kg/ha) P-extractibil (kg/ha) Capacitatea de schimb cationic CEC (meq/100 g) pH Conductivitatea electrică (dS/m) C-în biomasa bacteriană (kg C/ha) N-în biomasa bacteriană (kg N/ha) Carbon organic (t/ha) Râme (exemplare/m2)
Adâncimea Intensiv Integrat* Biologic (cm) Fizice 0-7,5 1,18 1,12 0,93 7,5-15 1,30 1,28 1,22 0-7,5 55,5 58,0 65,0 7,5-15 51,0 51,5 54,0 0-7,5 10,6 22,8 13,5 0-5 51,8 50,3 51,8 Chimice 0-7,5 1547 1802 1573 7,5-15 1041 1276 1070 0-7,5 12,5 20,3 7,9 7,5-15 12,4 15,8 5,0 0-7,5 41,8 52,3 45,7 7,5-15 33,5 47,9 37,0 0-7,5
17,5
17,9
-
7,5-15 0-7,5 7,5-15 0-7,5 7,5-15 Biologice
17,0 6,65 6,45 0,63 0,60
17,2 6,58 6,25 0,85 0,68
18,1 6,78 6,50 0,50 0,45
0-7,5
151
195
177
7,5-15
83
93
93
0-7,5
61
76
72
7,5-15
25
32
32
0-7,5
13,0
15,6
14,9
7,5-15
8,3 35
9,7 212
9,3 106
Ratingul calit ăţii solului** I Capacitatea de înmagazinare a apei 0,153 0,235 0,213 II Capacitatea de conducere şi accesibilitate a apei 0,208 0,235 0,205 III Rezistenţa structurii superficiale la degradare 0,185 0,245 0,225 IV Capacitatea de susţinere a producţiei şi calităţii 0,225 0,213 0,238 Total (I = 1, la maximum) 0,783 0,923 0,878 * cu compost ** indicele maxim de calitate al solului (I) rezultă din acordarea a câte 0,25 puncte de rating pentru cele patru func ţii ale solului (I-IV).
Conţinutul în humus şi azot stabil capătă valori mai mari, la fel fosforul şi biomasa microbiană, reacţia se stabilizează spre neutru şi creşte capacitatea totală de schimb cationic (CSC). Nutrienţii şi în special azotul sunt mai bine gestionaţi, cu pierderi minime atât în atmosfer ă cât şi în ape, este stimulată fixarea biologică a azotului atmosferic şi restituţia sa în formele stabile, în compost şi alte îngr ăşăminte organice. Viaţa solului se îmbogăţeşte sistematic şi se echilibrează numeric, activitatea enzimelor libere din sol se intensific ă, determinând reinstaurarea echilibrului între humificare şi mineralizarea humusului. Aceasta se realizează prin restituţia materiei organice reziduale din întreaga fermă, care în urma compostării se transformă în materie de natur ă humică, biomasă bacteriană şi fungică. Are loc astfel acumularea humusului din resursele proprii ale fermei simultan cu consumul său prin mineralizare. Acestea sunt efecte care se produc cu intensitate sporită în timp, după fiecare ciclu productiv din ferma ecologică solurile devenind mai fertile şi mai productive.
1.4 Conversia în agricultura ecologică Conversia la producţia ecologică reprezintă perioada de timp în care se face trecerea de la un sistem de agricultur ă convenţional, mai mult sau mai puţin intensiv, la sistemul de agricultur ă ecologică, astfel încât să se creeze un sistem de exploatare durabilă (sustenabilă). Conversia constă într-o serie de măsuri manageriale, tehnicoeconomice şi administrative prin care ferma (terenul, animalele, culturile) sunt pregătite pentru exploatarea în sistem ecologic. Toate aceste măsuri sunt ordonate şi integrate în mod coerent, conform unui plan bine stabilit şi a unor norme prevăzute de legislaţia în vigoare care reglementează acest proces. Scopul conversiei este de a realiza un agroecosistem echilibrat, în care fermierul este factorul responsabil şi integrator al tuturor mijloacelor, metodelor şi măsurilor în mod sistematic, asigurând astfel autoreglarea, care determină sustenabilitatea acestuia. Obiectivele conversiei au în vedere schimbarea elementelor, caracteristicilor şi funcţiilor vechiului sistem în conformitate cu standardele ecologice, într-o perioadă de timp bine stabilită. Astfel, factorul tehnologic care sufer ă cele mai mari schimbări este chimizarea, fiind interzisă folosirea produselor chimice de sintez ă (îngr ăşăminte, insecticide, fungicide, bactericide, erbicide, substanţe bioactive) precum şi hormoni, OMG etc.
Important este faptul că această conversie se realizează într-o perioadă suficientă de timp, în care se produce o „adaptare" a ecosistemului, cât şi a fermierului. Rezultatul conversiei constă în faptul că ferma sau terenul supuse acestui proces vor fi exploatate în continuare în sistem de agricultur ă ecologică, iar acest lucru este recunoscut oficial printr-un certificat de producţie ecologică, în baza căruia producătorul se bucur ă de drepturile şi îşi asumă responsabilităţile prevăzute de lege. Conversia este necesar ă pentru a se face o trecere treptată de la un sistem la altul, în care se acumulează cunoştinţele necesare, se reorganizează terenul, se însuşesc metode şi tehnici de cultivare, se asigur ă baza materială necesar ă, care are un anumit specific etc. Cel mai important aspect este că în perioada de conversie terenul capătă caracteristicile tipice unuia exploatat în sistem ecologic: se elimină substanţele poluante din sol, apă şi plantă; microflora şi microfauna solului se află într-un echilibru specific, caracteristicile solului (textur ă, structur ă, densitate, raportul C/N, pH-ul şi nivelul substanţei organice) devin tipice unei exploataţii ecologice. Chiar dacă în fermă, până la conversie, nu s-au utilizat substanţe interzise pentru un astfel de tip de agricultur ă, producţia ecologică are standarde precise, prevăzute de lege şi nu se acceptă certificarea decât dacă se face dovada neutilizării. Astfel, numai după această perioadă de conversie, culturile sunt certificate ca ecologice şi ca atare numai în aceste condiţii producătorii se bucur ă de susţinere din partea statului, au dreptul să valorifice recolta la nivele de calitate specifice şi preţuri proprii produselor ecologice. Se consider ă că perioada de conversie este cea mai dificilă etapă din întreaga activitate de obţinere a produselor ecologice. Poate fi comparată cu o perioadă de instruire, de formare, de învăţare, de adaptare pentru un nou tip de activitate profesională. Trebuie să se renunţe la metodele utilizate în agricultura convenţională şi să se însuşească altele, specifice modului ecologic de exploatare agricolă. În perioada de realizare a conversiei fermierul este supus unor restricţii, se confruntă cu anumite riscuri, iar balanţa avantaje-dezavantaje nu-i este tocmai favorabilă. Conversia durează atât cât este necesar ca să se producă trecerea de la un sistem la altul, cu alte cuvinte pân ă când terenul, animalele, culturile şi recolta capătă calităţile specifice producţiei ecologice. Prin cercetări ştiinţifice şi experienţă practică s-a stabilit în mod concret durata perioadei de conversie, în funcţie de condiţiile specifice (cadru natural, tipul de culturi, specia de animale, profilul fermei ş.a.).
Perioada de conversie durează între 2-5 ani şi de regulă nu trebuie să depăşească un ciclu de rotaţie a culturilor, fiind de doi ani pentru culturile de câmp (anuale) şi trei ani pentru plantaţii (perene). Pentru animale perioada obligatorie de conversie este: - bovine pentru carne - 12 luni (exceptând viţeii de 7 zile, când au la dispoziţie colostru); - rumegătoare mici şi porci - 6 luni; - animale pentru lapte - 12 să ptămâni; - păsări pentru producţia de ouă sau carne cumpărate la vârsta de trei zile - 10 să ptămâni (exceptând puii de o zi); - în apicultur ă, dacă familia de albine a fost cump ărată din stupini convenţionale - 1 an; În cazul măririi efectivelor: - în crescătoriile de vaci cu lapte ponderea vacilor în conversie poate fi de maximum 10% iar laptele acestui efectiv poate fi considerat ecologic la expirarea celor 30 zile de conversie; - la găinile ouătoare ponderea poate fi de asemenea 10%, dar ouăle pot fi considerate ecologice numai după 30 zile de conversie; - la alte specii şi moduri de valorificare ponderea exemplarelor poate fi maximum 10% fa ţă de efectivul mediu anual; - la găini după 30 zile, la alte specii după 60 zile de conversie poate fi considerat produsul de calitate ecologică. Animalele pentru reproducţ ie din rase ameliorate pot fi aduse din ferme cu tehnologie convenţională cu un raport maxim de 10% anual din efectivul speciei respective, existent în crescătorie. Acestea pot fi considerate ca fiind corespunzătoare regulilor ecologice după 24 luni pentru taurine şi 12 luni pentru oi, porci şi păsări. Organul de control poate acorda derogări tranzitorii privind timpul de conversie şi mărimea efectivului aflat în conversie, în urm ătoarele cazuri: - evenimente neprevăzute, calamităţi naturale; - schimbarea materialului biologic; - extinderea considerabilă a activităţii de producţie. Perioada de conversie poate fi redusă de către organismele de certificare dacă sunt întrunite anumite condiţii şi de asemenea, poate fi prelungită, în funcţie de tehnologia „aplicată" în ultimii ani. În unele cazuri se poate trece direct la producţia ecologică, dacă se face dovada nefolosirii îngr ăşămintelor de sinteză sau a pesticidelor de sinteză. Primul an în care se aplică principiile şi practicile agriculturii ecologice se numeşte „anul zero" sau „anul de carenţă". Perioada de
conversie durează de la anul zero până la obţinerea autorizaţiei de acreditare şi certificare a producţiei. Producţia ecologică va fi certificată atunci când toate cerinţele standard au fost respectate. Pentru a se trece la producţia ecologică se întocmeşte în prealabil un plan de conversie. El trebuie să cuprindă etape, obiective şi activităţi de realizat, ca şi rezultatele ce urmează a fi obţinute iar aceste elementele sunt încadrate într-un calendar care se desf ăşoar ă pe întreaga perioadă a conversiei. Planul de conversie se poate realiza la nivel de societate, ferm ă sau parcelă de teren bine delimitată şi este evaluat în fiecare an, cu ocazia controlului. Urmând recomandările IFOAM, un plan de conversie trebuie să cuprindă următoarele elemente: - istoricul parcelelor (culturi, fertilizări, tratamente fitosanitare); - situaţia actuală şi comparaţia cu situaţia standard; - planul de evoluţie a suprafeţelor convertite; - lista schimbărilor ce trebuie efectuate în cursul conversiei (rotaţia culturilor, controlul bolilor, dăunătorilor şi buruienilor); - schiţa parcelelor în curs de conversie, a celor convertite şi a celor neconvertite din aceeaşi fermă. Faţă de acest plan sintetic, unii specialişti (Bălăşcuţă, 2000), propun un model mai analitic al planului de conversie, după cum urmează: 1. diagnoza terenului la început de conversie: cartarea pedologică şi agrochimică, cartarea buruienilor, condiţiile de mediu, poluarea, structura fermei, situaţia bolilor şi dăunătorilor, dotarea, capitalul disponibil, condiţiile de piaţă, estimarea rezultatelor economico-financiare; 2. măsurile de ameliorare a solului; 3. stabilirea raportului între culturi si încărcătura cu animale: se recomandă ca fermele să fie mixte, cu o încărcătur ă optimă de aproximativ 1 UVM/ha; 4. alegerea speciilor şi a cultivarelor; 5. structura culturilor şi asolamentele; 6. managementul îngr ăşămintelor, inclusiv planul de fertilizare pe parcele; 7. protejarea apelor de suprafaţă şi a celor subterane; 8. maşini pentru lucrarea protectivă a solului; 9. sămânţa şi materialul săditor; 10. controlul bolilor şi dăunătorilor; 11. controlul poluării, protejarea mediului, organizarea ecologică a terenului; 12. creşterea animalelor (structur ă, efective, furaje);
13. probleme de organizare a muncii (fişe tehnologice, for ţa de muncă, cooperarea cu ter ţi, evidenţa financiar-contabilă); 14. analiza chimică anuală a reziduurilor toxice din produsele ecologice; 15. capitalul şi rentabilitatea; 16. valorificarea produselor (studii de piaţă, contracte, clienţi); 17. controlul, certificarea, acreditarea şi consultanţa. Un plan bine stabilit asigur ă o conversie de succes şi mai ales într-un timp cât mai scurt. De aceea, fermierul interesat şi hotărât să-şi treacă ferma sau o parte din aceasta la sistemul ecologic va trebui mai întâi să se documenteze, să acumuleze informaţii specifice utile, să viziteze alte ferme ecologice ş.a. El se va înscrie ca membru al unei asociaţii regionale de agricultur ă ecologică, îşi va exprima dorinţa demersului său şi va că păta informaţii suplimentare. În această calitate va primi tot sprijinul de care are nevoie pentru realizarea conversiei, fiind consiliat de specialiştii exper ţi ai asociaţiei. De asemenea, va participa la cursuri, seminarii, vizite de lucru şi în acelaşi timp, exper ţii asociaţiei îl vor ajuta s ă realizeze planul de conversie, pe baza datelor concrete din fermă şi în funcţie de potenţialul tehnic, material şi economic de care dispune. Toate componentele planului de conversie se stabilesc de comun acord cu societatea certificatoare, pe baza legislaţiei în vigoare. Planul de conversie se va pune în practică cu asistenţa tehnică a exper ţilor asociaţiei de agricultur ă ecologică, iar toate activităţile menite să realizeze conversia sunt trecute într-un registru special denumit Jurnalul de fermă. Jurnalul de fermă este conceput de aşa manier ă încât îndeplineşte şi funcţia de control. În principiu, în acest jurnal se trec zilnic, toate lucr ările, acţiunile şi operaţiunile care sunt efectuate la nivelul fermei sau parcelei supuse procesului de conversie. În felul acesta se poate face confruntarea cu normativele tehnologice standard agreate de asociaţia profesională ecologică. Punerea în practică a planului de conversie necesită profesionalism, seriozitate, onestitate, ca şi asigurarea condiţiilor tehnico-materiale prevăzute, întrucât, din acest punct de vedere, nu sunt admise nici un fel de abateri care ar compromite întregul proces de conversie. Important este de reţinut că orice fermier cu activitate de natur ă ecologică trebuie să-şi înregistreze activitatea la Autoritatea Na ţională a Produselor Ecologice şi să se supună controlului unui organism de inspecţie şi certificare.
CAP. II BAZELE TEORETICE ALE AGRICULTURII ECOLOGICE 2.1 Ferma ecologică – sistem agroforestier şi amenajare complexă Conceptul de fermă ecologică (ecofermă) se bazează pe o paradigmă ştiinţifică modernă, teoria generală a sistemelor, conform căreia orice sistem este integrat şi subordonat unui sistem ierarhic superior. În peisajul rural (sistem ierarhic superior), fermele agricole sunt structuri spaţiale şi funcţionale (sisteme ierarhic inferioare), subordonate peisajului din care fac parte, dar funcţionând în interacţiune cu celelalte sisteme din peisaj, formând un sistem unitar funcţional şi evolutiv. Integritatea peisajului şi sustenabilitatea sa sunt asigurate numai dacă fermele agricole sunt structurate şi funcţionează în raport cu caracteristicile de ansamblu ale acestuia şi ale fiecăreia dintre componentele sale, iar integralitatea şi sustenabilitatea fermei depinde de starea întregului (peisajului), dar şi a tuturor structurilor sale. Într-un peisaj rural, funcţia fermelor ecologice este de a asigura produse alimentare şi nealimentare necesare populaţiei, f ăr ă a deteriora cantitativ şi calitativ mediul local, iar a ecosistemelor silvice de a ameliora mediul peisajului şi al fermelor agricole. Efectele de mediu şi ecologice conjugate creează mediul local, mai bun şi mai echilibrat sau mai r ău, în funcţie de raporturile spaţiale şi funcţionale dintre fermă şi ecosistemele forestiere. Pornind de la această premisă, ecoferma este concepută ca un sistem agroforestier în care, pe teritoriul fermei vegetaţia silvică existentă, organizată (păduri mari sau mici) sau nu (pâlcuri de arbori, tuf ărişuri, arbori izolaţi) este menţinută în totalitate. Propor ţia sa creşte până la 3-8%, pe terenul agricol plantându-se obligatoriu perdele forestiere rare, formate din 1-2 rânduri de arbori şi/sau arbuşti, semipermeabile, care au menirea de a reduce la jumătate viteza vânturilor şi a dezamorsa oscilaţiile temperaturii şi umidităţii relative a aerului atmosferic dar şi de a produce biomasă silvică utilă nevoilor sectorului agricol. Pe terenurile plane perdelele se orientează perpendicular pe direcţia vânturilor dominante, la distanţe calculate în funcţie de înălţimea arborilor, iar pe terenurile în pantă, perpendicular pe direcţia pantei şi a curenţilor de aer ( fig. 2.1.1).
Fig. 2.1.1 Integrarea liniilor de arbori cu câmpurile agricole şi terasele paralele de contur (după Egger şi Martens, 1987)
Astfel, pe terenurile înclinate, ele pot îndeplini funcţii hidrologice şi antierozionale, de protecţie a ecosistemelor acvatice, infrastructurii de comunicaţii, localităţilor, etc. Perdelele forestiere prezente în fermele ecologice au un rol important atât pe terenurile plane (antivânt şi eroziune eoliană), pe cele înclinate, împotriva eroziunii şi alunecărilor de teren şi a curenţilor de aer, dar şi pe cele mai joase, unde există pericolul excesului periodic de apă. Aceasta cu condiţia amplasării lor corecte, dimensionării în funcţie de relief, climă, sol şi poziţia apelor freatice şi a alegerii unor specii de arbori şi arbuşti adecvate, rezistente la condiţiile locale de mediu. Sunt preferate speciile autohtone, în general cele prezente în ecosistemele naturale silvice. În marile bazine pomicole, locul lor poate fi luat (integral sau par ţial) de specii pomicole (pomi, arbustoizi, arbuşti), îndeplinind aceleaşi funcţii ecologice, dar şi de diversificare a producţiei agricole. Introducerea lor în structura fermelor ecologice este de o importanţă deosebită şi pentru protecţia sectorului agricol împotriva poluării chimice industriale şi agricole (de la fermele intensive). De aceea când în zonă asemenea activităţi sunt dezvoltate predominant, perdelele trebuie să
înconjoare tot teritoriul fermei. Ele se vor comporta ca un filtru activ pentru poluanţi pe care îi reţine şi îi degradează. Prezenţa acestora alături de întreaga vegetaţie silvică existentă şi reţinută, dar şi de structurile sectorului agricol imprimă fermei ecologice caracterul de amenajare complexă de tip agroforestier şi hidroameliorativ (când este cazul). Deşi suprafaţa agricolă de care dispune ferma se diminuează, prin ameliorarea şi optimizarea climei, solurilor, condiţiilor de viaţă pentru plante şi animale, activitatea productivă şi fluxul energiei biologice se intensifică. Sunt deci un mijloc indirect de intensivizare a producţiei agricole. De aceea, chiar dacă nu toate organizaţiile de îndrumare şi control le recomandă sau le impun producătorilor afiliaţi, este în interesul fermierului să le promoveze. Pe termen scurt ele cresc investiţiile iniţiale prin cheltuieli cu plantarea iar efectele de mediu apar mai târziu, când arborii sau arbuştii ating acel stadiu de dezvoltare (mai ales înălţimea maximă, dar şi desimea şi grosimea gardului) la care îşi manifestă din plin funcţiile ecologice şi productive.
2.2 Ferma ecologică – sistem unitar Ferma ecologică este un ecosistem unitar care trebuie să aibă toate structurile funcţionale şi să funcţioneze după toate legile unui ecosistem natural, deosebindu-se de acesta doar prin faptul că este un tip particular de ecosistem, predominant agricol, artificial. Ca ecosistem ea are la bază un biotop mozaicat a cărui componentă esenţială sunt terenurile agricole pe care se amplasează culturi, dar şi construcţii pentru animale, pentru oamenii din fermă, pentru alte nevoi ale acestora, utilizând pentru aceasta majoritatea resurselor de pe teritoriul său. Relieful propriu, terenurile agricole şi gradul lor de bonitate mai omogen sau diferenţiat, clima de pe teritoriul s ău (determinată de poziţia geografică latitudinală şi longitudinală, de altitudine, relief şi sol) şi hidrografia interioar ă (prezenţa sau absenţa unor izvoare, bălţi, pâraie, tronsoane de râuri, lacuri, adâncimea pânzei de apă freatică), litologia, formează împreună biotopul acestui ecosistem. Biocenoza trebuie să conţină o fitocenoză (solele cu culturi) şi obligatoriu o zoocenoză (animalele domestice) întreţinută cu hrană, în mod predominant, de fitocenoza agricolă. Acestora li se adaugă comunitatea edafică - subsistem extrem de important şi activ al biocenozei.
Ca şi în agricultura intensivă, rezerva de seminţe de buruieni din sol determină apariţia buruienilor. De asemenea, nu lipsesc microorganismele (viruşi, bacterii, ciuperci). Speciile de animale din fermă sunt într-un număr extrem de mare, în raport cu numărul de specii domestice. Sun prezenţi şi de dorit detritofagii din sol, litier ă şi mirişti; sunt prezente multe fitofage dăunătoare plantelor agricole, dar şi multe folositoare, zoofage şi paraziţi animali. În ferma ecologică fiecare specie sălbatică din biocenoză este binevenită şi necesar ă, atât timp cât populaţia pe care o formează are un număr de exemplare aflat în echilibru trofic cu efectivele populaţiilor competitoare sau consumatoare şi al celor agricole. Astfel, biocenoza fermei ecologice îndeplineşte una din condiţiile cele mai importante ale integralităţii, stabilităţii, capacităţii de reglare şi autoreglare, şi anume complexitatea şi diversitatea (redată de numărul mare de specii foarte diferite între ele genetic, ecologic şi funcţional). În fermele agricole intensive tocmai acest lucru lipseşte. Ecosistemul vegetal are doar o fitocenoză cu o singur ă specie, care tinde conform legilor biocenotice să se încarce cu specii (spre complexitate), atât de plante competitoare (buruieni), cât şi de consumatori fitofagi (dăunători animali) şi paraziţi, ceea ce o face instabilă şi incapabilă de reglare şi mai ales de autoreglare, foarte vulnerabilă f ăr ă intervenţia repetată şi uneori neadecvată a fermierului. Situaţia este asemănătoare şi uneori mai gravă în fermele agricole în care se cresc intensiv şi industrial animale, de multe ori crescându-se doar o categorie de animale dintr-o specie. Conceptul de fermă ecologică se întemeiază pe cunoscuta relaţie biotop x biocenoză în ecosistemul natural. Pentru ca ecosistemul agricol să poată funcţiona neîntrerupt, echilibrat şi autonom, este obligatorie concordanţa dintre condiţiile din biotop (diferite terenuri agricole ale fermei) şi plantele cultivate pe ele, dar şi dintre producţie (cantitatea şi calitatea sa) şi consumatori, adică animalele domestice, fermierul, lucr ătorii din fermă etc. Ideea fundamentală este că resursa de bază, de la analiza căreia trebuie să se pornească la structurarea fermei este solul, care are un caracter limitat cantitativ. El reprezintă componentul esenţial al fermei, alături de relief şi climă şi în interacţiune cu acestea. Înfiinţarea unei ferme ecologice presupune delimitarea corectă a solelor, a suprafeţelor destinate amenajărilor forestiere, drumuri, construcţii etc., analiza situaţiei şi st ării lor (modul de folosinţă, gradul de fertilitate) şi în funcţie de acestea să se stabilească structura culturilor (mai mare când suprafaţa este mare şi solurile sunt mozaicate şi invers). Trebuiesc cultivate
acele specii pentru care atât solurile dar şi clima, relieful ofer ă cele mai favorabile condiţii de vegetaţie. În ferma ecologică trebuiesc menţinute pajiştile naturale, care au un grad înalt de integralitate, ofer ă hrana necesar ă pentru toate speciile de animale domestice, precum şi spaţiul de mişcare. Dacă pajiştile naturale nu există sau nu reprezintă cca. 50% din suprafaţa agricolă, ele trebuiesc înfiinţate sub forma unor culturi mixte, furajere, perene, asociate funcţie de relief, sol, climă; în anumite condiţii suprafaţa furajer ă optimă (cca. 1 ha agricol/1 UVM) poate fi realizată prin culturi furajere pure, culturi succesive, ascunse sau intercalate. Animalelor din fermă le este astfel rezervată nu numai o anumită suprafaţă agricolă, dar şi o cotă parte din producţia vegetală. O altă cotă parte trebuie să satisfacă necesităţile alimentare ale oamenilor din fermă, dar şi pentru vânzare în afara fermei şi reluarea producţiei în anii următori. În ecosistemele naturale, întreaga biomasă restituie biotopului o bună parte din elementele chimice consumate anterior sub formă de metaboliţi (produşi de dezasimilaţie) şi materie organică moartă (resturi vegetale, cadavre de animale sau resturile lor neconsumate). În ferma ecologică se promovează restituţia materiei organice moarte (vegetale, animale), în mod obligatoriu şi în integralitatea sa către solurile fermei din care a fost extrasă, închizându-se astfel circuitele principalelor elemente (C, N, O, H, P, K, S) la nivelul solului, ceea ce permite reciclarea lor. Pentru a scurta durata circuitelor, industria detritivor ă şi descompunătoare este organizată în afara solului, într-o biotehnologie eficientă, naturală şi nepoluantă, a compostării tuturor reziduurilor organice solide şi lichide din fermă, agricole şi neagricole, la care pot fi adăugate şi aproape toate cele minerale (cu excepţia materialelor plastice, dintre cele organice, metalelor şi sticlei, dintre cele minerale). Procesul de compostare este de preferinţă aerob şi rezultatul activităţii unor bacterii şi fungi care contribuie şi la formarea humusului din soluri. De aceea şi materialul obţinut, compostul, este un amestec de substanţe humice propriu-zise ş.a. Incluzând şi activitatea de compostare a reziduurilor organice, ferma ecologică funcţionează ca un ecosistem natural, unitar, utilizând preponderent resursele de pe teritoriul său în mod intensiv şi eficient.
2.3 Principiile şi regulile de funcţionare a fermelor ecologice Pentru a fi sustenabilă, ferma ecologică trebuie să aibă acele structuri şi componente şi să promoveze acele practici prin care, valorificând complet, superior şi eficient resursele, să poată realiza cantităţi de produse agricole tot mai mari, calitative şi sănătoase, f ăr ă a epuiza sau deteriora resursele naturale pe care le utilizează (sol, apă, aer), şi cu riscuri ecologice minime. Principiul fundamental al sustenabilităţii fermei se întemeiază pe funcţia solului, ca formaţiune complexă, de frontier ă activă între regnul mineral şi întregul regn viu. Solul permite trecerea unor componente minerale în lumea vie şi reţinerea altora la complexul coloidal, în forme stabile, împiedicându-le să migreze ca poluant în apă şi atmosfer ă. Solul reprezintă suportul fizic, principalul depozitar al celor mai importante resurse pentru viaţa plantelor (apă, nutrienţi), precum şi un complex de factori ecologici (edafici) de o mare diversitate şi importanţă pentru plante şi indirect pentru animale şi om. El î şi poate îndeplini aceste funcţii numai dacă starea sa de “sănătate” este bună. Sănătatea sau calitatea solului este asigurată şi întreţinută de humus, de echilibrul dintre apă şi aer şi de absenţa poluării. De aceea, regula funcţională este ca toate acţiunile întreprinse în cele două sectoare (vegetal şi animal) să urmărească însănătoşirea şi creşterea calităţii solului, a fertilităţii sale. Crearea fertilităţii solului şi regenerarea sa permanentă de către organismele edafice (flora şi fauna din sol – edafobionul) capabile atunci când sunt bine reprezentate ca număr de specii, diversitate, efective etc. şi echilibrate numeric, să recicleze materia organică moartă din sol prin participarea lor atât la procesul de humificare cât şi la cel de mineralizare şi la echilibrul lor. Regenerarea permanentă a humusului, echilibrul dintre apă şi aer, biodegradarea poluanţilor ajunşi întâmplător în sol etc., permit refacerea fertilităţii solului şi a capacităţii sale productive la niveluri tot mai ridicate ale echilibrelor edafice. Organismele edafice depind însă de materia organică moartă, restituită solului, fiind saprofite. În sol sunt puţine organisme autotrofe (unele alge, actinomicete, chemobacterii), plasate în general la suprafaţa acestuia şi incapabile să susţină cu hrană o viaţă edafică bogată. Fermele ecologice mizează în creşterea sănătăţii şi fertilităţii solului pe restituirea materiei organice reziduale vegetale şi animale rezultată în toate sectoarele şi
subsectoarele sale. Fertilizarea este exclusiv organică, de aceea poate în mai multe ţări este păstrat termenul de fermă organică sau regenerativă. Al doilea principiu fundamental constă în caracterul predominant local al proceselor şi acţiunilor, care mizează pe resursele locale valorificate eficient şi intensiv. Fermele comunică puţin cu exteriorul, permiţând intr ări şi ieşiri la nivelul strictului necesar. Regula este, deci, de structurare şi organizare complexă, funcţie de cantitatea şi calitatea resurselor proprii. În funcţionarea sa, ferma ecologică, organizată şi structurată funcţie de resursele sale primare (teren agricol şi neagricol, climă), în organizarea fluxului intern al substanţelor ia în considerare atât produsele sale principale, ca materii prime pentru diferite activităţi, cât şi produsele secundare şi reziduale de la toate activităţile, ca resurse (materii prime proprii) pentru dezvoltarea altor activităţi necesare. Regula elementar ă şi esenţială în funcţionarea fermei de tip ecologic este că nimic din ceea ce se produce sau rezultă de la o activitate din fermă nu reprezintă un deşeu de care ferma trebuie să se debaraseze, ci o materie primă, o altă categorie de resurse proprii care trebuiesc utilizate după reguli precise şi particulare. După IFOAM (Federaţia Internaţională a Mişcărilor de Agricultur ă Organică) principiile şi practicile esenţiale şi comune sunt: • să producă numai hrană de înaltă calitate nutriţională şi în cantitate suficientă; ă să le domine; • să acţioneze împreună cu sistemele naturale, f ăr • să încurajeze şi să intensifice ciclurile din interiorul fermei, implicând microorganismele, flora şi fauna solului, plantele şi animalele (inclusiv pe cele spontane şi sălbatice); • să menţină şi să sporească pe termen lung fertilitatea tuturor solurilor; • să utilizeze la maximum resursele locale; • să lucreze cât mai mult posibil prin circuite închise între materia organică moartă şi elementele de nutriţie pentru plante; • să ofere întregului şeptel de animale condiţii de viaţă apropiate de comportamentul înnăscut, care le ajută în performanţele lor biologice şi productive; • să evite toate formele de poluare care ar putea rezulta din tehnicile agricole; • să menţină diversitatea genetică a sistemului agricol (complexitatea – plante şi animale) şi a celor subordonate, inclusiv să protejeze habitatele pentru plante şi animale sălbatice; • să permită producătorilor agricoli să obţină un profit adecvat;
să ia în consideraţie efectul social şi ecologic al sistemului fermei. În activitatea din fermă, aceste principii pot fi transpuse prin: • creşerea obligatorie a animalelor, alături de cultivarea plantelor; • compostarea tuturor reziduurilor organice şi utilizarea composturilor pe toate solurile din fermă, ca îngr ăşăminte organice obligatorii; • generalizarea unor rotaţii lungi ale culturilor cu utilizarea plantelor leguminoase şi îngr ăşămintelor verzi; • evitarea antibioticelor şi a stimulatorilor hormonali; • utilizarea metodelor mecanice şi termice de combatere a buruienilor; • procesarea produselor în fermă şi vânzarea lor directă către consumatori; • utilizarea for ţei de muncă din exterior numai atunci când este strict necesar. •
2.4 Principiile şi regulile din sectorul vegetal Între sistemul convenţional de agricultur ă şi cel ecologic există diferenţe semnificative, care pot fi observate în tabelul 2.4.1. În bun ă măsur ă, principiile sectorului vegetal nu pot fi separate de cele generale, cum ar fi alcătuirea fermei sau fundamentarea deciziilor sale, acelea care vizează baza furajer ă şi modul de nutriţie al animalelor domestice din fermă. Tabelul 2.4.1 Diferenţele principale dintre agricultura convenţională şi cea ecologică (după AGÖL – Germania, modificat de Stela AXINTE) SISTEME ALTERNATIVE DE AGRICULTURĂ Ecologice Convenţionale Principii biodinamică, organică, biologică intensivă, integrată Măsuri de cultur ă şi buna Crearea fertilităţii Îngr ăşăminte chimice gospodărire a resurselor proprii solului Indirect (prin solul viu şi bogat în Direct, cu îngr ăşăminte Nutriţia plantelor materie organică) minerale foarte u şor solubile Combaterea cauzelor şi Combaterea simptomelor, cu Protecţia plantelor echilibre ecologice locale pesticide Calitate optimă a propriilor Nutriţie optimă (completă) cu furaje, diversificate (pe baz ă de Nutriţia animalelor nutrienţi din afara fermei raţii bogate, dar nu excesive) Pe bază de experienţă şi Decizii, După scheme, prescripţii observaţii permanente ale fundamentarea lor tehnice generale, şablon fermierului Complexă, cu sectoare şi munci Alcătuirea Simplă, specializată strict variate gospodăriei
Nu pot fi respectate principiile şi regulile generale, dar nici cele specifice celor două sectoare, dacă nu se respectă cel privind alcătuirea complexă a fermei. Fundamentarea deciziilor practice privind soluţiile, modalităţile, mijloacele care trebuiesc utilizate atât în sectorul vegetal cât şi în cel animal trebuie să-i apar ţină fermierului. Pentru ca aceste decizii să fie corecte este nevoie de mai multe cunoştinţe, mult mai diversificate. Este obligatorie prezenţa permanentă a fermierului, observarea directă a modului cum se prezintă culturile şi animalele sale şi în funcţie de aceste observaţii se iau măsuri tehnice şi tehnologice rapide şi concrete (adică se modelează tehnologia din ‘mers”). Decizia fermierilor de a-şi converti ferma trebuie sprijinită de politici şi strategii educaţionale, instructive, care să-i vizeze direct şi mai întâi pe fermierii agricoli. Aceste politici şi strategii agrare trebuiesc elaborate la niveluri mai înalte decât cel al fermei şi fermierului, deoarece ele trebuie să fie sprijinite de politici financiare, de direcţionare a fondurilor pentru susţinerea conversiei şi a activităţii din primii ani – marcaţi de tendinţa de scădere a producţiei şi eficienţei economice. Principiile şi regulile pentru activităţile din sectorul vegetal sunt fundamentate şi întemeiate, pornind de la câteva premise, şi anume: 1. cultivarea plantelor agricole se întemeiază pe sol (geoponica), care reprezintă suportul, mediul şi izvorul de resurse necesare creşterii şi dezvoltării plantelor; 2. producţia plantelor agricole depinde direct şi nemijlocit de fertilitatea solului; 3. plantele agricole exploatează dar şi modifică direct fertilitatea solului; 4. producţiile plantelor agricole stau la baza creşterii animalelor din fermă, iar nivelul lor cantitativ şi calitativ determină efectivele de animale, structura lor, producţia şi calitatea produselor animalelor, reproducţia acestora; 5. sectorul de creştere al animalelor realizează producţii secundare şi reziduuale care trebuiesc restituite solului, în integralitatea lor, deoarece producţiile principale ale animalelor, destinate consumului uman, sunt exportate din fermă, tinzând să diminueze resursele proprii ale solurilor fermei; 6. pentru ca produsele reziduale ale animalelor să îndeplinească această funcţie, ele trebuiesc prelucrate (compostate); 7. utilizarea lor după preparare trebuie să ţină cont de caracteristicile fizicochimice şi biologice ale solurilor;
Rezultă că respectarea principiilor şi normelor de cultivare a plantelor este posibilă numai prin structurarea complexă şi interbalansată a fermei şi prin respectarea aceloraşi principii în sectorul animal şi în sectoarele anexe principale (de preparare a composturilor şi a altor îngr ăşăminte şi de obţinere a preparatelor biodinamice).
2.5 Mijloace de restaurare şi creştere a fertilităţii solului Fertilitatea este o func ţie de stare a sistemului complex care este solul, iar nivelul acesteia depinde de starea lui la un moment dat. Fertilitatea solului depinde atât de alc ătuirea internă a acestuia, dar şi de condiţiile pedoclimatice (relieful, clima, caracteristicile geologice, hidrogeologice) şi culturile instalate pe el. O cultur ă agricolă poate, prin prezenţa, activitatea sa biologică şi tehnologia sa să crească sau să reducă fertilitatea solului, lăsându-l la sfâr şitul vegetaţiei într-o stare mai bună sau mai proastă. Fiecare cultur ă în parte, indiferent de premergătoarele sau postmergătoarele sale, are nevoie de o anumită fertilitate şi stare a solului şi numai atunci când aceste cerinţe fa ţă de sol îi sunt satisf ăcute, cultura nu numai că nu deteriorează starea solului dar o şi ameliorează. Cultivarea plantelor în condiţii optime de climă şi sol, după premergătoare bune, sunt mijloace de creştere a fertilităţii. Practicarea unor rotaţii raţionale presupune: - cunoaşterea proprietăţilor fizico-chimice ale solurilor şi cerinţelor faţă de climă şi sol ale plantelor de cultur ă; - alegerea sortimentului de culturi din rotaţie în funcţie de concordanţa dintre cerinţele lor faţă de sol şi fertilitatea acestuia; - practicarea culturilor succesive (în mirişte sau ascunse), ca solul să fie tot timpul acoperit şi protejat şi includerea în rotaţie a plantelor leguminoase care contribuie la refacerea fertilităţii acestuia; - corelarea numărului de culturi în funcţie de neuniformitatea terenului; - cultivarea acelor specii care prin starea sanitar ă, prin mărimea şi siguranţa producţiilor, au dovedit că sunt mai bine adaptate la condiţiile climatice din zonă; - utilizarea de soiuri şi hibrizi zonaţi şi interzicerea cu desăvâr şire a organismelor modificate genetic (OMG) în cultura plantelor din ferma ecologică; - înmulţirea plantelor în fermă (producerea proprie de seminţe) şi tratarea seminţelor numai în fermă, cu produse biodinamice proprii.
Un rol important pentru creşterea fertilităţii solului îl au îngr ăşămintele organice. Acestea trebuie să includă neapărat dejecţiile animalelor, alături de toate celelalte reziduuri organice, îngr ăşăminte verzi etc. Nu trebuie să lipsească dejecţiile de bovine şi în special de vaci adulte în lactaţie. O regulă de bază este ca toate îngr ăşămintele organice, amestecate în diferite propor ţii, să fie compostate, fermentate aerob, după tehnici diferite care să ducă la obţinerea unui compost a cărui compoziţie chimică şi raportul C/N sunt asemănătoare cu ale humusului. Are loc astfel, creşterea substanţială şi rapidă a conţinutului de humus din sol. Composturile au atât proprietăţi fizice cât şi chimice foarte asemănătoare cu cele ale humusului. În afar ă de composturi şi resturi vegetale, îngr ăşămintele verzi reprezintă o verigă importantă în creşterea fertilităţii, mai ales când plantele sunt leguminoase, ele afânând şi aerisind solul, venind cu multă materie primă pentru humus, substanţe enzimatice şi hormoni care dinamizează întreaga activitate din sol. Întreaga tehnologie de cultivare a plantelor trebuie subordonată interesului de creare şi creştere a fertilităţii solului, motiv pentru care este interzisă utilizarea pesticidelor care poluează solul cu substanţe xenobiotice şi-i distrug viaţa. Pesticidele reduc şi dezechilibrează activitatea biologică complexă din sol care este efectorul humificării dar şi al mineralizării humusului, al fixării azotului din atmosfer ă, al mobilizării fosforului brut din sol etc. Microorganismele din solul nepoluat cu pesticide se grupează în jurul r ădăcinilor plantelor, formând micorize bogate şi active, care au rolul de a prelua “poluarea” produsă de alte plante solului, de a înlesni absorbţia apei şi a elementelor nutritive de c ătre plante, de a anihila toxinele secretate de buruieni, de organismele parazite şi dăunătoare. Rolul cel mai însemnat pentru fertilitate îl au lucr ările solului, în special cele mecanice, practicate atât pentru înfiinţarea culturilor cât şi pentru îngrijirea acestora. Efectele favorabile pentru sol sunt în general cunoscute şi aceleaşi din agricultura convenţională, dar după cum se ştie, ele pot să reducă fertilitatea dacă sunt excesive (ca număr, adâncime, grad de mărunţire a solului, de afânare), dacă se execută la umiditate necorespunzătoare, cu maşini grele, prea energice, dacă sunt de proastă calitate etc. Cele mai grave efecte asupra fertilităţii solului în agricultura intensivă se datoresc faptului că întregul sistem de lucr ări şi ma şinile aferente nu este integrat corect cu rotaţia, cu starea solului lăsată de planta premergătoare şi adâncimea lucr ărilor nu este corelată cu condiţiile climatice locale.
Pentru a contribui la creşterea fertilităţii solului şi indirect la creşterea producţiei, aceste două reguli de bază trebuiesc respectate. Exemplificăm în fig. 2.5.1 tehnica complexă şi diferenţiată a lucr ărilor solului, adecvată funcţie de cultura premergătoare şi la aceeaşi cultur ă, funcţie de starea solului, a suprafeţei acestuia, diferită cu metoda de recoltare. Toate acţiunile vizează mai ales creşterea fertilităţii, în general cu mijloace diferite, numai pregătirea patului germinativ este condiţionată de cultura beneficiar ă, de cerinţele acesteia pentru germinaţia seminţelor şi r ăsărire.
Fig. 2.5.1 Execuţia diferenţiată a lucr ărilor solului
Ca o caracteristică a lucr ărilor solului în ferma bio este predominanţa lucr ărilor superficiale comparativ cu cele adânci şi în special frecvenţa redusă a ar ăturilor. Aceasta decurge din modul de administrare a îngr ăşămintelor organice (solide, lichide, compostate sau necompostate), la toate culturile, şi anume ele se lasă la suprafaţa solului. Dacă anotimpul permite, vor fi pătrunse de vegetaţie şi apoi se încorporează superficial, mărunţindu-se şi vegetaţia (buruienile). În tabelul 2.5.1 se poate observa corelaţia între aplicarea îngr ăşămintelor organice şi caracterul superficial al lucr ărilor solului.
Tabelul 2.5.1 Necesitatea corelării lucr ărilor solului cu aplicarea corectă a îngr ăşămintelor organice la diferite culturi Îngr ăşământul, cultura I. Compost pajişte leguminoase+ graminee perene
Perioada de aplicare iulie-august (martie) iulie-august
cereale de toamn ă februarie-martie leguminoase pentru boabe pr ăşitoare
în anul precedent-var ă târzie a) în anul precedent, vara târziu b) primăvara
II. Gunoi de grajd pajişte februarie-martie
Cantitatea (t, m3 /ha)
Modul de administrare
5-10 t/ha la suprafaţă (4-6)
pe cât posibil, anual (înc ălzire rapidă, protecţie faţă de uscare, de exemplu tarla pentru primul păşunat) 15-35* lăsat până creşte în anul al doi-lea de folosin ţă vegetaţia prin el, apoi încorporat prin ar ătur ă 4-6 îngr ăşământ de utilaj cu distribu ţie fină; porcine (dat la eventual pe strat sub ţire de început) zăpadă; încălzire mai rapidă; protecţie faţă de îngheţ şi uscare 8-10 încorporare stimulează formarea de uşoar ă r ădăcini şi nodozităţile 15-35
4-10 20
încorporare la administrarea de toamn ă se cultura a 2-a încorporează superficial, (v. leguminoase + imediat, înainte sau dup ă graminee), semănat încorporare superficială repartizare fină numai pe sol deschis
iulie-august leguminoase+ graminee perene
cereale leguminoase pr ăşitoare
15-35
în anul precedent, vara - toamna
Observaţii
20-45
de preferat la prima coas ă; protecţie faţă de îngheţuri târzii, uscăciune, încălzire mai rapidă. numai pe sol activ înainte de întoarcere
se lasă să fie pătruns de vegetaţie; nu se încorporează prea adânc încorporare la cultura a 2-a, secar ă verde, ă superficial rapiţă furajer ă, rapiţă
III. Must fermentat (compostat) pajişte 1 şi 2 între coasele 1,5-2 înainte de sau păşunatul 2 întoarcere leguminoase+ şi 3 graminee perene a) ca la paji şte 2-3 cereale b) vara târziu 1 de toamnă februarie 1 de primăvar ă aprilie-mai 2 la fiecare pr ăşitoare (în afar ă mai-iunie-iulie adminisde cartof) trare
numai în condiţii de sol uşor umed odată cu compostul; se las ă să fie str ăbătut de vegeta ţie pe strat de z ăpadă care se topeşte; sol neînghe ţat în cazul stagn ării creşterii, nu în condi ţii de sol uscat între culturile care cresc
*cultura a 2-a la cereale sau rapi ţă 15 t/ha, la pr ăşitoare până la 35 t/ha
Deşi frezele mărunţesc cel mai bine materia organică şi solul, amestecându-le, ele nu sunt recomandate decât cu mare prudenţă. Utilizarea frezelor trebuie limitată la pregătirea miriştilor vara, pentru culturile succesive şi nici într-un caz primăvara sau toamna. Pe solurile grele se utilizează plugurile dezmiriştitoare cu discuri, grapele cu discuri şi maşinile de să pat solul, numai la umiditatea optimă; ele fac o amestecare superficială intensivă a materialului organic cu solul. În principiu, cu cât clima din perioada de execuţie este mai rece şi mai umedă, cu atât lucr ările solului şi încorporarea îngr ăşămintelor vor fi mai superficiale şi invers. O atenţie deosebită se acordă maşinilor combinate pentru pregătirea solului şi semănat în cât mai puţine treceri (grapa cu discuri, cultivatorul uşor, valţurile), funcţie de starea solului, gradul de îmburuienare şi cerinţele culturii faţă de adâncimea de tasare/afânare a patului germinativ. Înfiinţarea culturilor (semănat, plantat) în fermele ecologice, după principii şi reguli proprii, este nu numai un mijloc direct de producţie, dar contribuie şi la creşterea fertilităţii solului. De mare importanţă este alegerea soiului (hibridului). Ca regulă, este exclusă utilizarea organismelor modificate genetic (OMG), pentru că produsele lor nu pot fi utilizate în hrana animalelor din fermă şi nici pentru industrializare ca produse bio. O altă regulă este că materialul semincer necesar trebuie produs în fermă. Se pot folosii fâşii din solele cultivate pentru produc ţie, alese corespunzător, la mijlocul solei, excluzându-se locurile de întoarcere a maşinilor, benzile marginale, condiţiile extreme. Sămânţa trebuie produsă în fiecare an, condiţionată şi tratată în fermă (mecanic, termic, biodinamic), fiind exclusă utilizarea pesticidelor. Tehnica semănatului (desimea, schemele de semănat, adâncimea) nu prezintă diferenţe faţă de agricultura intensivă. O atenţie mai mare se acordă roţilor tractorului la semănat (lăţimea pneurilor, ecartamentul), pentru a evita tasarea solului. Sunt în general utilizate metodele de semănat în benzi, cu diferite distanţe între rânduri. Îngrijirea culturilor de câmp şi a pajiştilor, pe lângă efectele directe de sporire a producţiei şi calităţii, poate contribui la creşterea fertilităţii solurilor. De aceea este exclusă utilizarea pesticidelor de orice fel. Toate măsurile de îngrijire au menirea de a întreţine sănătatea culturilor, de a limita atacul de buruieni, boli, d ăunători, f ăr ă a eradica aceste specii. În ce priveşte buruienile, practicarea rotaţiei, stimularea fenomenelor alelopatice din sol, aplicarea composturilor, viaţa bogată din sol, lucr ările corecte ale solului, soiuri competitive - bine adaptate, sunt mijloace
indirecte de luptă cu buruienile, cu efecte benefice atât pentru fertilitatea solului cât şi pentru menţinerea diversităţii speciilor de buruieni. Prezenţa şi caracterul lor de plante indicator privind starea solului servesc la eliminarea cauzelor îmburuienării pe diferite soluri. Astfel, amendarea solurilor acide cu amendamente calcaroase este pe deplin admisă şi duce la reducerea îmburuienării cu flor ă acidofilă. Evacuarea excesului de apă prin desecare, drenaj pe terenurile cu flor ă hidrofilă sporeşte fertilitatea solului şi reduce îmburuienarea. Rezerva de seminţe din sol tinde să se diminueze datorită vitalizării solului, înmulţirii organismelor din sol (bacterii, ciuperci), menţinerii unui anumit grad de îmburuienare cu specii diverse care inhibă germinaţia seminţelor şi devitalizează germenii tuturor speciilor de buruieni. Nici îngr ăşământul organic nu este o sursă de îmburuienare a solului dacă este compostat corect, la temperatura şi umiditatea optimă şi cu remanierea gr ămezilor. Temperaturile ridicate din prima fază a compostării (55-600C) distrug embrionii seminţelor de buruieni din dejecţii şi aşternut, resturi vegetale. Compostul se verifică şi dacă mai conţine germeni de buruieni viabili, respectându-se regula - compostul curat la culturile din arabil, cel cu multe seminţe de buruieni pe pajişti. În ferma ecologică practicarea rotaţiei, a culturilor ascunse (de regulă leguminoase cu talie mică ca Trifolium repens, T. perene, T. subteraneum, T. alexandrinum - soiuri tetraploide) reprezintă şi o cale foarte eficientă de reducere a îmburuienării. De asemenea, culturile ascunse în pr ăşitoare, însoţite de micşorarea distanţelor dintre rânduri, sunt mijloace de combatere a celor mai periculoase buruieni (odos, rapiţă, muştar, pălămidă) şi de protecţie a solului prin reducerea numărului de praşile şi a suprafeţelor efectiv pr ăşite. Practicarea mixturilor (amestecurilor) de plante pr ăşitoare mari (floarea soarelui, porumb), alternând cu diferite propor ţii de leguminoase (Vicia faba, Pisum sativum, Vicia sativa, Lathyrus pratensis ) este un mijloc de combatere a buruienilor şi de creştere a fertilităţii solului. Unele amestecuri furajere şi-au dovedit efectul de structurare a solului cum ar fi amestecul Landsberg - măzăriche de nisip (Vicia vilosa) + trifoi încarnat (Trifolium incarnatum) + iarbă de gazon (Lolium multiflorum) sau doar trifoi încarnat + iarbă de gazon sau secar ă + măzăriche sau rapiţă de toamnă. În scopul păstr ării fertilităţii solului sunt preferate metodele termice de combatere a buruienilor (cu vapori de apă sau arderea propanului flambarea buruienilor - combaterea cu flăcări).
Măsurile mecanice de combatere a buruienilor nu sunt interzise. Dimpotrivă, diversificarea grapelor pentru semănături şi culturi tinere, utilizarea lor corectă (epocă, adâncime, viteză) rezolvă atât problema combaterii buruienilor în aceste faze cât şi aceea a afânării solului, distrugerii crustei, încălzirii, activării vieţii solului. În acelaşi sens acţionează şi praşilele mecanice. Se reduce însă numărul acestora. Praşilele sunt principalele lucr ări de activare a proceselor din sol pe timpul verii, ele nu trebuie s ă lipsească, dar cultivatoarele sau discurile pentru pr ăşit, sapele rotative, trebuiesc folosite adecvat cu condiţiile de sol. Toate aceste măsuri diferenţiate şi nepoluante pentru sol, de combatere a buruienilor ca şi altele de combatere a bolilor şi dăunătorilor animali (inclusiv folosirea preparatelor biochimice) sunt astfel concepute încât să contribuie la creşterea potenţialului fertilit ăţii efective a solului. La acestea se adaugă şi recoltarea corectă a culturilor, la timp, direct (cu combinele), prin cât mai puţine treceri, vizând reducerea gradului de tasare şi eliberarea terenului pentru noile culturi. La culturile de câmp recoltarea trebuie să gestioneze în folosul solului producţia secundar ă care de cele mai multe ori este mai mare decât cea principală, indicele de recoltă (% de produs principal din biomasa totală de la recoltare) fiind mai mic de 50% (tabelul 2.5.2). Tabelul 2.5.2 Valoarea indicelui de recoltă (IR) la principalele culturi de câmp (după I. Zelicht, 1975) Specii de plante cultivate Porumb Sorg Orez Orz Grâu Secar ă Fasole boabe Soia
Indicele de recolt ă (IR), în % media limitele de varia ţie 42-43 38-47 41 40-41 51 43-57 48 35-52 31-39 23-46 27 26-29 59 53-67 32 29-36
Biomasa cuprinsă în alte păr ţi ale plantelor (resturi vegetale), conţine mare parte din nutrienţii extraşi din sol, astfel că gestionarea corectă a acestor resurse presupune recoltarea integrală şi în condiţii de calitate a producţiei secundare pentru ca apoi să fie redată solului.
Recoltarea corectă a pajiştilor, folosirea lor ca păşune sau în regim mixt contribuie la creşterea fertilităţii solului, dejecţiile animalelor compostate la suprafaţa solului acţionând direct asupra conţinutului de azot al solului, prin intensificarea circuitelor locale şi diminuarea pierderilor de azot prin scurgeri la suprafaţă şi levigare. Surplusul de azot se află totdeauna în furajul păşunat de animale sau cosit care reprezintă azot stabil şi recuperabil sub forma dejecţiilor precum şi în biomasa vegetală păşunată sau necosită. Alternarea perioadelor de păşunat cu coase (1-2) este cu atât mai importantă cu cât pajiştile sunt mai valoroase şi mai bogate în leguminoase.
2.6 Îngrăşăminte minerale utilizate În agricultura ecologică se pot utiliza amendamentele şi îngr ăşămintele provenite din zăcăminte naturale, roci calcaroase, fosfatice, potasice, cu microelemente etc. Acestea au rol de corectare a reacţiei solului dar şi de fertilizare (tab. 2.6.1 conform L 115/2005). Aplicarea amendamentelor şi îngr ăşămintelor se face numai după efectuarea unor analize riguroase privind însuşirile agrochimice ale solului. Perioadele cele mai indicate pentru aplicarea amendamentelor sunt următoarele: - înainte de efectuarea ar ăturilor de var ă sau a celor adânci de toamnă; adâncimea de încorporare a amendamentului este cea la care se dezvoltă sistemul radicular al plantei cultivate deoarece deplasarea ionului de Ca din straturile superioare spre cele mai adânci este foarte înceată; - primăvara înainte de pregătirea patului germinativ; - la sfâr şitul iernii pe solul care se dezgheaţă pentru cereale de toamnă, leguminoase şi ierburi perene; - pentru pajişti naturale se aplică toamna, după care se execută o lucrare cu grapa; - la aplicarea unor doze mici de amendament (doze corespunzătoare la ¼ din Ah) acestea se aplică local la rândurile de plante, la cuib, sau odată cu plantarea r ăsadurilor; - în livezi amendarea calcică se face înainte de plantare cu prilejul efectuării lucr ărilor de pregătire a solului sau după plantare odată cu lucr ările de întreţinere.
Tabelul 2.6.1 Lista produselor permise să fie utilizate în agricultura ecologică ca fertilizatori şi amelioratori ai solului Descrierea, cerin ţe privind compoziţia, condiţii de utilizare - conţinut în cadmiu inferior sau egal cu 90 mg/kg Fosfat natural de P2O5. - conţinut în cadmiu inferior sau egal cu 90 mg/kg Fosfat aluminocalcic de P2O5; - utilizare limitată pe solurile bazice (pH>7,5). - necesită autorizarea de către organismele de Zguri de fosfaţi inspecţie şi certificare. Sare brută de potasiu (kainit, - necesită autorizarea de către organismele de silvinit) inspecţie şi certificare. - necesită autorizarea de către organismele de Sulfat de potasiu care con ţine inspecţie şi certificare; sare de magneziu - derivat al sării brute de potasiu. Drojdii de la distilare - exclus distilatele amoniacale. Carbonat de calciu de origine naturală (calcar, piatr ă de var, roci calcice, cret ă, cretă fosfatată). Carbonat de calciu şi magneziu de origine naturală (cretă magnezică, roci calcice şi magnezice măcinate). - numai de origine naturală; Sulfat de magneziu (kieserit) - necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi certificare. - tratamente foliare la pomi dup ă identificarea unor carenţe de calciu; Soluţie de clorur ă de calciu - necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi certificare. Sulfat de calciu (gips) - numai de origine naturală. - necesită autorizarea de către organismele de Sulf elementar inspecţie şi certificare. Oligoelemente (bor, cupru, fier, - necesită autorizarea de către organismele de magneziu, molibden, zinc) inspecţie şi certificare. - numai sare de min ă; Clorur ă de sodiu - necesită autorizarea de către organismele de inspecţie şi certificare. Pudr ă de roci Denumirea
2.7 Protecţia plantelor prin mijloace indirecte Cele mai importante mijloace indirecte de protecţie a plantelor sunt cele preventive (alegerea terenului în funcţie de particularităţile plantei cultivate, distrugerea focarelor de infestare, evitarea r ăspândirii seminţelor de buruieni prin intermediul diferiţilor agenţi, utilizarea de gunoi de grajd bine fermentat etc.) şi agrotehnice (alegerea cultivarelor, rotaţia culturilor, lucr ările solului, fertilizarea, utilizarea amendamentelor, semănatul raţional, recoltarea la epoca optimă, etc.) Din acest punct de vedere, atenţia este îndreptată asupra cauzelor care duc la apariţia buruienilor, produc bolile şi atacul de dăunători şi nu asupra combaterii acestora. Bolile plantelor sunt produse de viruşi, bacterii sau ciuperci, agenţi care pot fi vehiculaţi şi prin produsele plantelor atacate, dar formele lor de rezistenţă se depun şi tr ăiesc în sol. De aici, pe diferite căi, atacă plantele, diferitele organe aeriene sau subterane. Fiecare plantă cultivată are boli specifice şi întotdeauna acolo unde ea se cultivă sunt atrase, chiar dacă nu sunt prezente şi organismele fitopatogene specifice. Întotdeauna formele lor de rezistenţă se găsesc în solul pe care se cultivă planta. De aceea, principalul mijloc de a reduce atacul unei culturi este rotaţia şi aceasta cu o durată determinată chiar de longevitatea formelor de rezistenţă într-o solă. După fiecare cultur ă încărcătura de agenţi fitopatogeni proprii în sol este mare, cu atât mai mare cu cât gradul de atac a fost mai ridicat, fie din motive climatice fie din motive tehnologice favorizante. Cultivarea unei alte specii pe sola respectivă reduce şansele de înmulţire a acestora, populaţiile lor regresează din lipsă de hrană, iar multe exemplare trec în forme de rezistenţă (spori). Dacă urmează şi alte culturi, şansele de supravieţuire, inclusiv a sporilor, se diminuează simţitor. Totodată, în solul cu o viaţă bogată şi diversificată, fiecare dintre aceste specii sunt utilizate ca hrană de către alte vieţuitoare din sol: viruşii de către bacterii nepatogene, bacteriile de către ciuperci sau bacterofagi, ciupercile de către protozoare şi alte animale din sol. Astfel, şansele lor de a produce daune se diminuează şi mai mult. În plan biochimic, diferiţii compuşi (toxine) eliminaţi în sol de către planta cultivată sau alte organisme edafice sau puşi în libertate prin descompunerea materiei organice ori mineralizarea humusului inhibă activitatea puţinelor exemplare r ămase sau chiar le omoar ă şi astfel pagubele sunt şi mai mici, chiar dacă planta revine după un timp pe aceeaşi solă. Dacă se cultivă soiuri şi hibrizi cu bună rezistenţă la boli şi prin măsurile tehnologice acestea sunt puse în cele mai favorabile condiţii de
vegetaţie, atunci atacul şi pagubele sunt nesemnificative. Când anumite boli, datorită ciclului lor biologic, sunt favorizate în unii ani climatici sau pe anumite sole, ori cultivarele sunt mai vulnerabile, tratamentele sunt tot preventive, mai rar curative şi în fermele biodinamice ele se fac cu preparate speciale care nu distrug agenţii patogeni ci activează enzimele libere din sol sau/şi metabolismul plantei atacate, pentru a lupta mai bine cu boala. În cazul dăunătorilor animali (insecte, acarieni, viermi, moluşte, rozătoare), specifici sau polifagi, situaţia este mai complexă, în sensul că în afar ă de formele vii sau de rezistenţă care r ămân în sol, atacând culturile, mai pot produce pagube aceleaşi specii sau altele care provin din alte ecosisteme agricole, din alte sole, cu alte culturi, din aceeaşi gospodărie sau din ecosistemele silvice. Aceşti dăunători atacă culturile atunci când în solele învecinate, în alte ferme sau în alte păduri s-au înmulţit masiv şi hrana vegetală le este insuficientă. Plantele însele îşi atrag dăunătorii (fitofagele) prin semnale biochimice, substanţe pe care ele le emit în afara corpurilor lor. În ferma ecologică corect integrată în peisaj, în care pădurile şi altă vegetaţie silvică precum şi lacurile, râurile, etc. sunt menţinute îngrijit această situaţie nu se întâlneşte. Dimpotrivă, în afara solelor, în aceste ecosisteme îşi găsesc loc de cuibărit o mulţime de zoofage (insecte carnivore, păsări, mamifere), care migrează după hrană în solele agricole şi consumă dăunătorii animali ai acestora. Astfel, în afar ă de organizarea rotaţiei şi de organizarea interioar ă a fermei, care împreună exercită un control serios asupra dăunătorilor, în ferma ecologică se contează pe echilibrele speciilor din sol, din fermă şi din întregul peisaj, pe biodiversitatea mult mai bogată, existentă în fermă. Păstrarea unui anumit nivel al îmburuienării este benefică pentru plante, multe buruieni fiind sursa de hrană pentru dăunătorii plantelor. Întreaga tehnologie favorizează creşterea capacităţii plantelor de a diminua gradul de atac cu dăunători specifici dar şi cu buruieni şi boli. În condiţii optime de vegetaţie pentru plante, în fiecare solă are loc reglajul biochimic, atât al buruienilor, prin colinele eliberate de planta cultivată şi toate speciile de buruieni, cât şi prin marasminele produse de bacteriile utile, dar şi ale bacteriilor dăunătoare, cu ajutorul fitoncidelor produse de către plantele superioare, ale antibioticelor produse de fungi etc. ( fig. 2.7.1).
Fig. 2.7.1 Interacţiuni alelopatice în ecosistemul fermei şi reglarea biochimică
Plantele superioare produc alcaloizi care reglează organismele dăunătoare din sol ajutate de bacteriotoxinele produse de bacteriile utile şi de bacteriile parazite în corpul animal precum şi de animalele zoofage utile. Aceste acţiuni poartă denumirea de efecte alelopatice iar fenomenul se numeşte alelopatie. Dacă metabolismul plantei cultivate este intensificat prin măsuri tehnologice, iar activitatea din sol este complexă, diversificată şi activată, substanţele cu rol alelopatic, inhibitor pentru organismele dăunătoare (buruieni, boli, dăunători) se produc în cantităţi mai mari şi reglajul este mai intens şi mai rapid. De aceea sunt interzise tratamentele cu pesticide care dereglează aceste raporturi şi anulează capacitatea de reglare pe cale biochimică, omorând şi flora şi fauna utilă. Flora şi fauna din sol este utilă nu numai în sensul de înhibare a organismelor dăunătoare ci şi în sensul de stimulare a unor organisme utile de către altele, aflate tot în sol, prin substanţe cu asemenea efecte. Preparatele biodinamice nu lipsesc, fiecare dintre ele fiind mai potrivit pentru o anumită specie de plante şi anumiţi dăunători şi se aplică la seminţe, pe sol sau pe plante. Pe baza acestui fenomen s-au produs preparatele biodinamice care ac ţionează ca activatori energetici ai metabolismului tuturor organismelor astfel încât cantităţile de substanţe alelopatice sau stimulatoare să crească şi să acţioneze mai intens şi mai rapid în reducerea îmburuienării, atacului de boli şi d ăunători, în fermele de acest tip (biodinamice).
2.8 Protecţia plantelor prin mijloace directe Mijloacele directe de protecţie a plantelor se refer ă la combaterea buruienilor pe cale mecanică (gr ă pat, pr ăşit, plivit, cosit) şi prin mulcire, colectarea manuală a dăunătorilor, metode fizice de combatere (izolarea locurilor de depozitare, acoperirea fructelor şi a plantelor, etc.), metode biologice, termice şi produse fitosanitare. Deoarece unele metode se utilizează şi în agricultura convenţională, fiind studiate mai pe larg, vom face referire doar la o parte dintre ele. Metodele biologice cuprind distrugerea buruienilor prin fenomene allelopatice, unele specii de insecte, agenţi patogeni (viruşi, ciuperci, bacterii) iar uneori rozătoare, gâşte, raţe, melci, peşti etc. Metodele biologice au adus pe plan mondial unele rezultate remarcabile şi există potenţial de cercetare neexperimentat în acest domeniu. Bioinsecticidele şi biofungicidele, obţinute din plante spontane sau cultivate, se utilizează în aceleaşi condiţii ca şi preparatele de sinteză. Folosirea acestor metode este limitată totuşi. Selectivitatea pentru plantele de cultur ă şi atacabilitatea pentru un număr mare de specii de buruieni sunt hotărâtoare pentru practicarea în viitor a combaterii biologice. Rezultate bune s-au obţinut la aplicarea acestor metode pe suprafeţe mari, unde existau 1 - 2 specii de buruieni problemă. Alelopatia, ca posibilitate de combatere a buruienilor, reprezintă proprietatea naturală sau indusă plantelor de cultur ă de a secreta anumite substanţe numite „coline" care creează un "mediu chimic rizosferic", cu efect fitotoxic, de inhibare (la concentraţii mari) asupra buruienilor receptoare. Multe buruieni secretă substanţe inhibitoare asupra unor plante de cultur ă. Astfel, secreţiile pirului târâtor inhib ă germinaţia rapiţei şi ovăzului, muştarul afectează creşterea porumbului, pirul gros şi pălămida, creşterea florii soarelui etc. însă şi unele plante de cultur ă (îndeosebi secara, orezul etc.) secretă unele substanţe allelopatice, de aceea lanurile respective sunt mai curate de buruieni. Insectele - deşi doar 0,2% dintre ele sunt considerate d ăunătoare, provoacă pagube care se ridică anual la cca. 13 - 14%. Folosirea insectelor pentru combaterea unor buruieni cărora le consumă frunzele, tulpinile sau r ădăcinile a dat rezultate interesante pe plan mondial (tabelul 2.8.1). Selectivitatea este una din primele condiţii pentru introducerea unui duşman natural al buruienilor, înlăturând astfel pericolul ca respectivul pr ădător să treacă la plantele de cultur ă. De aceea, în prealabil, sunt necesare numeroase testări. Menţionăm, de asemenea, polifagia unor insecte ( Leptinotarsa
decemlineata)
sau buruieni parazite (Cuscuta sp.) care atacă şi unele
buruieni. Tabelul 2.8.1 Posibilitatea combaterii buruienilor prin folosirea insectelor Nr. crt. 1
2 3 4 5 6 7 8
Buruiana ţintă
Insecta folosit ă
Specificare
Agasicles hydrophila - experimentată în America de Althernatera Nord pe terenuri drenate şi Aminotrips philoxeroides L. andersoni irigate Vogtia molloi Cystiphora Condrilla gummifera L. - experimentată în Australia schmidti (r ăsfug) Aceria chondrillae Fitomisa Orobanche sp. (lupoaie) - experimentată în Rusia orobanchia Cactoblastis - experimentată în Australia Opuntia sp. (cactus) cactorum Hypericum perforatum L. Crysolina sp. - experimentată pe pajişti în SUA (sunătoare) Acroptilon repens L. Anguina picridis - experimentată în Kazahstan Hylemya - experimentată în SUA şi Senecio jacobaea W&K seneciela Canada Tyria jacobeae Euphorbia cyparissias L, Chamaesphecia - larvele perforează r ădăcinile Euphorbia esula L. buruienilor sp. Altica carduorum Cirsium arvense L. Scop. - consumă frunzele şi baza Ceuthorynchus (pălămida) tulpinii de pălămidă litura Ctenopharyngo- specie polifagă care combate Buruieni hidrofile don idellus (crapul majoritatea buruienilor de baltă chinezesc)
Agentul cel mai important de protecţie biologică a plantelor este entomofagul Trichogramma, care se utilizează contra diferiţilor dăunători (tab. 2.8.2). P ă sările, în condiţii normale de trai, consumă o mare cantitate de seminţe de buruieni şi insecte. Agen ţ ii patogeni - virusuri, ciuperci, bacterii - distrug sistemul enzimatic, obturează vasele conducătoare, produc toxine şi dereglează procesele metabolice ale buruienilor. În ultimul timp au apărut pe plan mondial numeroase încercări de a identifica agenţii patogeni potenţiali pentru combaterea buruienilor. S-au realizat astfel produsele cunoscute sub numele de micoerbicide.
Tabelul 2.8.2
Combaterea dăunătorilor cu ajutorul entomofagului Trichogramma Cultura Graminee Legume Plante tehnice Viţa de vie Pomi
Dăunătorul Sfredelitorul porumbului Complexul de buhe: buha verzei; buha fructificaţilor; buha exclamatoare; buha neagr ă; buha ipsilon; buha bumbacului; musca verzei; albiliţa napului. Complexul de buhe Molia strugurilor Viermele mărului
Strategia de combatere a buruienilor cu micoerbicide presupune aplicarea unor produse specifice pe anumite areale, în doze şi volume precise, în momente bine determinate. Pentru obţinerea micoerbicidelor este necesar ă cultivarea ciupercii pentru producerea în masă a propagulelor, conservarea propagulelor, selectarea muianţilor şi selectarea suportului pentru preparatul comercial. În tabelul 2.8.3 sunt prezentate principalele rezultate obţinute pe plan mondial în domeniul micoerbicidelor. Tabelul 2.8.3 Principalele micoerbicide folosite pentru combaterea biologică a buruienilor Nr. Buruiana ţinta Agentul fitopatogen Micoerbicidul Crt. 1 Morrenia odorata Lindl. (din Phytophthora palmivora Butl. De Vine livezile de citrice, în SUA) 2 Colletotrichum Aeschynomene virginica (L.) gleoesporiodes B.S.P. (din culturile de orez şi CollegoR Penz.&Sacc. f.sp. soia, în SUA) aeschynomene 3 Malva pusilla Sm. (din Colletotrichum BioMal culturile de linte, in şi grâu, în gleoesporiodes Canada) Penz.&Sacc. f.sp. malvae 4 Colletotrichum Cuscuta spp. (din culturile de Lubao 1 gleoesporiodes soia, în SUA) Penz.&Sacc. f.sp. cuscutae 5 Abutilon theophrastii Medik. Colletotrichum coccodes Velgo (din culturile de porumb şi (Wallr.) Hughes. soia, în Canada şi SUA)
Ca şi în cazul insectelor se cere pentru agentul patogen o selectivitate deplină pentru plantele de cultur ă, atacabilitate mare pentru buruiana gazdă, să se înmulţească şi r ăspândească repede şi să se adapteze la condiţiile de mediu ale plantei gazdă. Trebuie acordată o mare atenţie selectivităţii agentului biologic pentru a evita riscul scă pării de sub control şi atacarea plantelor de cultur ă. În cazul în care se reuşeşte selectarea unui agent biologic eficace în combaterea buruienilor se preconizează o serie de avantaje cum ar fi: metoda este ieftină, continuă şi nu este poluantă pentru mediu. Până în prezent se constată eficienţa combaterii biologice a buruienilor folosind agenţi patogeni numai pe suprafeţe mari, cum sunt pajiştile şi canalele de irigaţii sau de desecare, infestate puternic doar cu 1 - 2 specii de buruieni, mai ales perene şi unde aplicarea altor metode este foarte dificilă. Metodele termice de combatere a buruienilor se bazează pe folosirea temperaturilor cuprinse între 50-8000C pentru uscarea („opărirea"), arderea buruienilor şi sterilizarea solului la suprafaţă. În fază tânăr ă celula vegetală este foarte sensibilă la temperaturi ridicate. Astfel o temperatur ă de 70-800C provoacă coagularea proteinelor şi distrugerea buruienilor, chiar dacă la această temperatur ă acestea nu sunt arse. Chiar la temperaturi mai mici, de 50-600C, menţinute o perioadă mai îndelungată buruienile sensibile sunt distruse. Combaterea termică a buruienilor este recomandată în sere şi solarii, pe terenurile umede unde gr ă patul şi pr ăşilele nu se pot aplica, în pomicultur ă şi viticultur ă, pentru culturile rezistente la căldur ă (ceapă, praz etc.) dacă acestea nu au r ăsărit dar există buruieni, pentru culturile pr ăsitoare (cartof, porumb) etc. Combaterea termică a buruienilor se poate realiza prin: - Solarizare - constă în utilizarea unei folii transparente care este aşezată etanş pe sol, în perioadele foarte călduroase, când temperaturile sunt cel puţin 3 zile la rând peste 300C. Astfel, temperatura solului poate creşte la 50-600C la 1 cm adâncime şi 30-400C la 30 cm adâncime. Metoda poate fi folosită în sere şi solarii dar şi în câmp, ca metodă preventivă, după recoltarea culturilor timpurii, solarizarea efectuându-se 6-10 să ptămâni în perioada de var ă. Solarizarea poate fi efectuată de asemenea în pomicultur ă sau în legumicultura (usturoi, ceapă, praz). Solarizarea se aplică de obicei pe terenurile umede unde nu se pot executa lucr ări ale solului. Pe terenurile uscate se recomandă aplicarea unei udări până la umiditatea corespunzătoare capacităţii de câmp (CC), lucru care va uşura „opărirea" şi distrugerea buruienilor. Sensibilitatea buruienilor depinde de specie şi faza de vegetaţie. Astfel, sunt sensibile în:
- stadiul de cotiledoane: Brassica nigra, Polygonum aviculare, Sinapis arvensis, Viola arvensis; - stadiul de 2 frunze: Capsella bursa pastoris, Matricaria chamomilla, Polygonum lapathifolium, Polygonum persicaria, Senecio vernalis, Solanum nigrum; - stadiu de 4 frunze: Matricaria inodora; - stadiu de 5-6 frunze: Chenopodium album, Erodium cicutarium, Fumaria officinalis, Galium aparine, Geranium sp., Stellaria media ; - tolerante: Cirsium arvense, Myosotis arvensis; - rezistente: Agropyron repens, Poa annua, Urtica dioica. Solarizarea determină şi o creştere a mineralizării materiei organice din sol ceea ce va duce la creşterea conţinutului de azot nitric şi amoniacal, dar şi a calciului, magneziului, potasiului şi a pH-lui. Astfel, sistemul de fertilizare trebuie adaptat acestei situaţii. - Ardere cu flacă ra - este o modalitate de distrugere a buruienilor de pe canalele de irigaţie, de desecare, din jurul stâlpilor sau chiar din culturile pr ăsitoare (porumb, sorg, floarea-soarelui, bumbac, cartof etc), a vetrelor de cuscută din lucerna sau trifoi, a buruienilor din jurul pomilor fructiferi sau dintre rândurile de viţă de vie, etc. În acest scop se foloseşte un agregat format din tractor, rezervor cu combustibil, arzătoare, dispozitive de reglare a intensităţii flăcării şi de protecţie etc. Pentru distrugerea buruienilor perene lucrarea se repetă de câteva ori. Ea nu poluează solul dar necesită o instalaţie specială pentru protecţia rândurilor de plante. În S.U.A. s-a folosit amestecul propan + parafină pentru combaterea costreiului. Arzătoarele trebuie să aibă dispozitive de protecţie pentru a nu
pârli frunzele plantelor cultivate. Prin temperaturile ridicate (peste 7000C) sunt distruse nu numai buruienile şi seminţele de buruieni ci şi agenţii patogeni, dăunătorii, dar şi microorganismele folositoare. Pe un teren uscat această metodă va conduce la uscarea şi mai accentuată a solului. După aplicarea metodelor termice este recomandată irigarea şi aplicarea îngr ăşămintelor organice. - Sterilizarea solului - se practică mai ales în sere, r ăsadniţe, fitotroane la solul pentru ghivecele nutritive şi constă în încălzirea solului pus în butoaie până la temperatura de 1000C. Prin această metodă se distrug atât embrionii seminţelor de buruieni cât şi dăunătorii şi agenţii patogeni din sol. În câmp există tendinţa de sterilizare a stratului superficial de sol prin arderea miriştei, când sunt distruse resturile vegetale, seminţele de buruieni, buruienile în vegetaţie, dăunătorii şi agenţii patogeni. Metoda nu se recomandă a fi aplicată în ţara noastr ă ca şi în alte ţări din Uniunea Europeană, deoarece miriştea contribuie la creşterea conţinutului de materie organică din sol, iar prin ardere se distrug şi vieţuitoarele folositoare.
cu temperatura de 1800C determină o creştere a temperaturii solului la 70-800C în stratul superficial şi provoacă sterilizarea solului. Se utilizează de regulă în spaţii protejate. - Razele infraro şii - creează pentru câteva secunde un şoc termic cu o temperatur ă de cca. 8000C provoacând combustia instantanee a buruienilor. - Microundele – se pot utiliza pentru combaterea buruienilor. Cercetări recente efectuate în Franţa au pus în evidenţă faptul că pentru o putere pe microundă de 1 kw viteza de trecere nu poate depăşi 60 m/h, iar pentru a evita ca buruienile să crească din nou este nevoie de o nouă trecere la intervale de trei să ptămâni (buruieni cu înălţime maximă de 20 cm).Tehnica microundelor (identică cuptoarelor cu microunde) vizează distrugerea proteinelor buruienilor (la 45-500C). - Vaporii de apă (aburi)
2.9 Produse de uz fitosanitar utilizate în protecţia plantelor Combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor din culturile agricole ecologice se realizează şi prin utilizarea anumitor substanţe fitosanitare, prevăzute în Actele normative de aplicare a Legii nr. 115/2005 (tab. 2.9.1, tab. 2.9.2, tab. 2.9.3, tab. 2.9.4). Substanţe de origine animală şi vegetală Denumire
Tabelul 2.9.1
Descriere, compoziţie, condiţii de utilizare
- insecticid; - autorizat numai pentru plantele mam ă, pentru produProduse pe bază de cerea de seminţe şi pentru formele parentale, pentru Azadirachta indica producerea de alte materiale de reproducere vegetativă la plantele ornamentale. Cear ă de albine - agent de vindecare la tăieri şi altoiri. Gelatină - insecticid. - agent de atragere; Proteine hidrolizate - numai pentru aplicaţii autorizate în combinaţie cu alte produse. Lecitină - fungicid. - insecticid; - utilizat împotriva afidelor la pomii fructiferi, la culturile Extract (soluţie apoasă) de de legume în caz de atac puternic; Nicotiana tabacum - se foloseşte limitat la începutul perioadei de vegeta ţie; - necesită autorizare de către organismele de inspecţie şi certificare. Uleiuri vegetale (mentă, in - insecticid, acaricid, fungicid, inhibator al germina ţie. chimen) Preparate de piretrine extrase din - insecticid. Chrysanthemum cinerariaefolium Preparate din Quassia - insecticid. amara - agent de respingere. Preparate din Derris spp., - insecticid; Lonchocarpus spp., Cube şi - necesită autorizare de către organismele de inspecţie şi certificare. Tephrosia spp.
Tabelul 2.9.2 Substanţe utilizate pentru capcane şi distribuitoare Denumire
Descrierea, compoziţie, condiţii de utilizare - agent de atragere; Fosfat diamonic - numai pentru capcane. - moluscocid; Metaldehidă - numai pentru capcane con ţinând un agent de respingere şi pentru speciile de animale superioare. - insecticid; Feromoni - agent de atragere pentru capcane şi distribuitoare. - insecticid; - numai pentru capcane cu substan ţe de atragere specifice; Piretroizi - se foloseşte împotriva lui Bactrocera oleae şi Ceratitis capitata; - necesită autorizare de către organismele de inspecţie şi certificare.
Tabelul 2.9.3 Substanţe folosite tradiţional în agricultura ecologică Descrierea, compoziţie, condiţii de utilizare Cupru sub form ă de hidroxid de cupru, - fungicid; oxiclorur ă de cupru, sulfat de cupru - necesită autorizare de către organismele (tribazic), oxid cupros de inspecţie. Etilen - pentru postmaturarea bananelor. Sarea de potasiu a acizilor gra şi - insecticid. (săpun moale) Alaun de potasiu - pentru încetinirea coacerii bananelor. Polisulfur ă de calciu - fungicid, insecticid, acaricid. Ulei de parafină - insecticid, acaricid. - insecticid, fungicid; - numai pentru pomi fructiferi, vi ţă de vie şi Uleiuri minerale culturi tropicale; - necesită autorizare de către organismele de inspecţie şi certificare. - fungicid, bactericid; Permanganat de potasiu - numai pentru pomi fructiferi şi viţă de vie. Nisip de cuar ţ - agent de respingere Sulf - fungicid, acaricid, agent de respingere. Denumire
Tabelul 2.9.4 Microorganisme utilizate în lupta biologică împotriva paraziţilor Descrierea, compoziţie, condiţii de utilizare Microorganisme (bacterii, viruşi, fungi). - numai produse care nu sunt modificate Bacillus thuringiensis, Granulosis virus . genetic. Denumire
Dintre substanţele permise, fiind cu impact redus asupra mediului, menţionăm sulful şi sărurile de potasiu ale acizilor graşi (să punurile pesticide). Sulful are următoarele utilizări: - combaterea bolilor ca f ăinarea la viţa-de-vie, pomi fructiferi, legume, plante ornamentale, cereale păioase; - combaterea afidelor, tripşilor şi acarienilor la viţa-de-vie, pomi fructiferi, legume, plante ornamentale. S ă punurile pesticide au utilizări similare sulfului dar pot fi utilizate şi pentru combaterea bacteriozelor la cultura fasolei şi a soiei şi tratamente pentru limitarea r ăspândirii focului bacterian al rozaceelor. Pentru utilizarea preparatelor biologice în agricultura ecologica este necesar certificatul de calitate al produsului şi o adeverinţă din partea producătorului din care să reiasă faptul ca produsul nu conţine organisme modificate genetic.
2.10 Dimensionarea şi structurarea efectivelor de animale Dimensionarea şi structurarea efectivelor de animale are un rol foarte important, acţionând ca factor de integrare şi echilibru al celor două sectoare principale ale fermei (vegetal şi animal). Astfel, sectorul de creştere al animalelor are o dezvoltare limitat ă la posibilităţile celui vegetal de a-l susţine cu furaje proprii. Supradimensionarea sectorului animal faţă de limitele sectorului vegetal atrage după sine cumpărarea de furaje din exterior şi producerea unor cantităţi mai mari de dejecţii animale decât limitele maxime de absorbţie ale terenurilor şi culturilor din fermă. Aceasta duce la obţinerea de produse vegetale, inclusiv furaje, în cantităţi mai mari, dar de calitate inferioar ă: urât mirositoare, digestibilitate mai slabă, rezultate de producţie inferioare, sănătate şubredă a animalelor, reproducţie slabă şi discontinuă. Animalele din fermă sufer ă influenţe negative şi de la furajele str ăine, produse în alte condiţii, de calitate necunoscută şi greu controlabilă.
Nu numai animalele au de suferit ci şi solul şi indirect plantele cultivate şi pajiştile. Astfel, se vor administra cantităţi mari de dejecţii pe terenurile arabile şi pe pajişti şi în sezonul rece, proaspete de cele mai multe ori, care nu vor putea fi prelucrate de organismele din sol, acestea fiind inactive. Solurile se încarc ă cu prea multă materie organică proaspătă care, la creşterea temperaturilor în primăvar ă, se va descompune până la mineralizare, astfel că nutrienţii se vor pierde prin volatilizare, levigare sau scurgere la suprafaţă. Solurile se supraîncălzesc, ard, multe organisme edafice îşi încetează activitatea sau mor, humusul se mineralizează şi el intens şi se pierde, astfel încât fertilitatea solului în loc să crească prin fertilizarea organică, scade. Pe păşuni, încărcătura mai mare de animale reduce şansele vegetaţiei de a se regenera, iar dejecţiile lichide şi solide în cantităţi mari depuse pe sol, în plină var ă, sunt repede mineralizate. Plantele le consumă în cantităţi mai mari, se îmbogăţesc în nitraţi şi devin nesănătoase pentru animale. Concentraţia mare de nitraţi la suprafaţa solului accelerează volatilizarea lor şi poluarea aerului pentru animalele la păşunat, întregită şi de amoniacul ce se degajă din dejecţiile lichide pe timp c ălduros, dar mai ales diminuează fixarea simbiotică a azotului de către leguminoasele de pe pajişti, care cu timpul regresează sau dispar. Acestea ar fi consecinţele supradimensionării sectorului animal şi ale hr ănirii cu furaje din afara fermei. Pentru a se evita astfel de situaţii este necesar ca întreaga activitate din sectorul vegetal să fie subordonată acestui principiu, începând cu raporturile ogor/pajişte – echilibrate, cu structura culturilor din rotaţie, producţia lor de furaje, modul de execuţie şi eşalonare a lucr ărilor solului pentru amplasarea culturilor succesive şi ascunse, producătoare de furaje. Pe de altă parte, furajele din ferma ecologică proprie sunt în mod cert curate, nepoluate, sănătoase, au o diversitate mare şi asigur ă nu numai raţii saţioase ci şi cu valoare biologică ridicată, care stimulează producţia, reproducţia şi protejează sănătatea animalelor. Cele provenite din afara fermei, prin cumpăr ări, trebuie să fie doar cele ce nu se pot produce în fermă, în general minerale, sau să fie din fermele ecologice certificate. Nici subdimensionarea sectorului animal nu este benefică deoarece o parte din produsele vegetale nu-şi găsesc întrebuinţarea în hrana animalelor din fermă, se produc cantităţi mai mici de dejecţii, nu poate fi susţinut un program intensiv de fertilizare cu composturi şi fertilitatea solului scade treptat. Creşterea anuală a fertilităţii solurilor prin această relaţie între producţia de furaje x efectivele de animale x dejecţii x composturi permite obţinerea
unor cantităţi mai mari de furaje în fermă care duc la creşterea treptată a efectivelor de animale. Producţiile mai mari de furaje arată funcţionarea mai bună şi echilibrată a solului. Dacă animalele sunt hr ănite cu furaje de pe aceleaşi soluri, prin dejecţiile mai mari nu se întâmpl ă decât recuperarea elementelor extrase în cantităţi mai mari de surplusul de furaje. Este deci necesar şi obligatoriu ca pe măsur ă ce producţiile proprii de furaje sunt mai mari să crească şi efectivele de animale. Altfel furajele în exces sunt vândute şi solurile nu-şi mai recuperează substanţele nutritive extrase de surplusul de furaje, reducându-şi fertilitatea. De aceea vânzarea furajelor nu este permis ă ci doar schimburile de furaje cu alte ferme ecologice şi în anumite condiţii.
2.11 Principii şi reguli pentru sectorul de creş cre ştere a animalelor În structurarea şi dimensionarea efectivelor de animale, cât şi în iei are un rol important, organizarea activităţii din ferme, principiul precau ţ iei vizând echilibrul funcţional al fermei şi autonomia sa prin reciclarea completă a dejecţiilor şi altor reziduuri. Echilibrul fermei şi al solurilor sale depinde de încărcătura totală de animale (UVM-total) din fermă, limitată de mărimea suprafeţei agricole şi de capacitatea acestei suprafeţe de a produce alimente şi furaje. Animalele, utilizând hrana vegetală din fermă, realizează două tipuri de produse, cu destinaţii diferite: produse animaliere pentru consum uman şi industrializare şi dejecţii solide şi lichide, resurse pentru creşterea fertilităţii solurilor şi a producţiei vegetale. Pentru realizarea echilibrului încărcătura de animale trebuie să fie strict corelată atât cu nevoia mai mare de produse pentru consum cât şi cu aceea de a acoperi necesarul de îngr ăşă ăşăminte pentru suprafeţele agricole ale fermei. În funcţie de zona climatică, soluri şi fertilitatea lor, înc ărcătura de animale este cuprinsă între 0,8-1,2 UVM/ha agricol, în medie 1 UVM/ha agricol, limitată, deci, de suprafaţa agricolă a fermei şi potenţialul său productiv. Un alt principiu de bază este că încărcătura de animale trebuie să fie complex ă şi diversificat ă. Complexă în sensul că trebuiescsc crescute cât mai multe specii de animale, respectiv toate speciile care pot valorifica superior resursele din sectorul vegetal f ăr ă a concura omul şi nevoile sale de hrană vegetală. Astfel, în ferma ecologic ă, nici o specie de animale nu ajunge să fie crescută în sistem industrial.
Complexitatea trebuie să fie optimă, limitându-se la speciile care pot fi susţinute cu furaje proprii. Este evident că atunci când suprafaţa agricolă a fermei este mare şi diversificată ca potenţial productiv şi complexitatea sectorului animal creşte corespunzător. În ferma ecologică pot fi crescute cu succes toate speciile de animale (bovine, ovine, cabaline, caprine, suine, diverse specii de păsări, animale mici, de blană sau carne, albine) dar nu trebuie să lipsească bovinele, păsările şi albinele. Suinele pot fi crescute când suprafaţa este mare, condiţiile pentru cereale, leguminoase pentru boabe şi r ădăcinoase furajere sunt extrem de favorabile, astfel că o parte din furajele concentrate pot fi utilizate pentru hr ănirea lor. Complexitatea asigur ă şi diversitatea genetică a şeptelului, împreună cu spectrul de rase, populaţii, hibrizi ai fiec ărei specii. Prin diversitatea sectorului animal se înţelege că trebuiesc crescute din fiecare specie atât animale de producţie cât şi de reproducţie, precum şi toate categoriile de vârstă şi fiziologice. Fiecare specie de animale trebuie să aibă o structur ă de vârstă completă şi echilibrată, care să-i permită reproducţia fluentă, naturală şi să producă în flux continuu şi predictibil produse pentru consum şi vânzare precum şi dejecţii solide şi lichide destinate compostării sau aplicării directe. Aceasta permite şi respectarea ciclurilor naturale de reproducere ale animalelor, reproducţia lor naturală, deşi unele practici ale reproducţiei artificiale nu sunt interzise (însămânţările artificiale, incuba ţia artificială a ouălor). Un alt principiu se refer ă la respectarea ritmului natural, biologic de cre ştere al fiecărei categorii de animale, genetic determinat. În funcţie de acesta (sporul zilnic în greutate), integrarea produselor pe filier ă se poate realiza cu mai multă certitudine, animalele îşi p ăstrează mai bine sănătatea, capacitatea de reproducţie şi producţie. Alimentaţia ecologică presupune pe de o parte, utilizarea preponderentă a furajelor vegetale din fermă (pentru a fi de calitate), iar pe de alt ă parte includerea acestora în raţii, diferenţiate în funcţie de specie, rasă, vârstă, greutate corporală, nivelul producţiilor, ritmul natural de cre ştere, starea fiziologică, utilizarea la reproducţie, etc. Raţiile de furajare trebuie alc ătuite dintr-o mare diversitate de furaje produse în fermă, funcţie de preferinţele animalelor, de aceea palatabilitatea şi digestia hranei sunt mult îmbunătăţite. Furajele trebuie să fie săţioase, să fie complete şi echilibrate, lucru pe deplin posibil având în vedere structura vegetaţiei din fermă. Animalele trebuiesc hr ănite optim, abundent, dar nu excesiv pentru a putea da atât
producţia maximă cât şi cantitatea maximă de dejecţii destinate sectorului vegetal. Raţia excesivă for ţează ritmul de creştere al animalului. Raţiile întocmite la un moment dat trebuiesc mereu corectate, atât în funcţie de fluxul furajelor din sectorul vegetal şi calitatea lor, dar şi în funcţie de comportamentul animalelor, de modul cum consumă hrana sau anumite furaje, de resturile de furaje. Pentru consumul cât mai complet al hranei din raţie, aceasta se administrază în tainuri, în fiecare tain furajele fiind ordonate func ţie de specificul de hr ănire a animalelor, de consumul apei, fiind bine cunoscute de la alimentaţia convenţională. Fânurile, silozurile, semisilozurile, trebuiesc obţinute numai prin mijloace locale (uscarea naturală pe brazde, ventilaţia fânurilor şi semifânurilor, fermentaţia lactică f ăr ă aditivi chimici sau hormonali la silozuri). În bucătăria furajer ă sunt admise toate mijloacele şi tehnicile mecanice, termice, hidrice, biologice dar nu şi utilizarea unor substanţe chimice (cu excepţia celor admise de reglementări). O pondere deosebită în alimentaţia animalelor o are furajul verde, proaspăt, bogat în vitamine, enzime, hormoni vegetali, microelemente, dar se mizează mai ales pe consumul lui direct, prin păşunat şi numai într-o măsur ă mai mică, pentru anumite categorii de animale, par ţial pe administrarea lui la iesle. Fiecare categorie de animale în sezonul cald trebuie să aibă acces direct la iarbă, dacă nu în întreg sezonul măcar în parte şi mai ales zilnic un anumit număr de ore. Aceasta este o regulă elementar ă atât pentru hr ănirea animalelor, cât şi pentru întreţinerea şi adă postirea lor. Animalele trebuie să aibă un contact direct cu solul şi cu vegetaţia de pe sol pe care o folosesc ca hrană, cu importanţă deosebită în respectarea ritmului de creştere natural al animalului, dar şi în reproducţia şi sănătatea acestuia. Introducerea în furajare a plantelor modificate genetic, creşterea de animale modificate genetic, utilizarea de substanţe hormonale de creştere, tratamente alopatice ale bolilor şi sterilităţii animalelor etc., vine în contradicţie atât cu alimenta ţia ecologică şi de calitate cât şi cu ritmul de creşetre al animalelor din fermă, de aceea ele sunt interzise. Sunt acceptate anumite propor ţii ale furajelor (cca. 5%), în special în perioada de conversie, sub monitorizare şi control strict.
2.12 Adăpostirea şi întreţinerea animalelor În zootehnia ecologică se acordă o importanţă deosebită adă postirii animalelor, absolut necesar ă în toate tipurile de climat, pentru a le feri de excesele climatice care le pot afecta sănătatea, producţia, comportamentul. Aceasta presupune o serie de particularităţi atât în ce priveşte amplasamentul construcţiilor, a materialelor utilizate, cât şi a modului de compartimentare a lor. Astfel, trebuiesc respectate următoarele reguli: - amplasarea adă posturilor trebuie f ăcută în apropiere de suprafeţele producătoare de furaje şi mai ales de pajişti şi cât mai departe de sursele externe de poluare; - creşterea suprafeţelor şi volumului de adă postire pentru a asigura densitatea optimă şi un grad cât mai redus de apropiere reciprocă a animalelor; - asigurarea microclimatului optim în adă posturi (iluminare, temperatur ă, aerisire, umiditatea aerului) cât şi a compoziţiei optime a aerului prin construcţia adă postului şi mai puţin prin mijloace tehnice producătoare de zgomote; - creşterea gradului de complexitate al compartimentărilor interioare din adă posturi pentru a permite adă postirea mai multor sau tuturor categoriilor de animale dintr-o specie, favorizând confortul psihic şi reproducţia naturală; - amenajările interioare trebuie să permită locuri pentru staţionare (liber ă sau contenţionată) şi hr ănire a animalelor, pentru odihnă (cât mai largi şi comode, cu aşternut de paie, aerisite, semideschise), alei şi spaţii pentru mişcarea animalelor în adă post, amenajări pentru colectarea gunoaielor şi evacuarea lor rapidă din toate compartimentele (nu este deloc exclusă evacuarea mecanică); - amenajările exterioare trebuie să asigure atât funcţionalitatea adă posturilor (fluxul hranei, apei şi gunoiului), dar mai ales să permită mişcarea liber ă a animalelor în afara adă posturilor, în anotimpul rece, în padocuri sau ţarcuri, care nu trebuie să fie betonate, ci înierbate, cu solul liber sau că ptuşite cu lemn; - este exclusă ţinerea animalelor în cuşti şi baterii supraetajate, în boxe cu suprafeţe betonate, metalice, pe gr ătare, cu pernă de apă dedesubt sau cu covoare de vinil; la toate animalele întreţinute pe sol este necesar aşternutul temporar sau permanent pe toată durata întreţinerii. Aşternutul trebuie să fie din materiale vegetale, de preferinţă paie de la diferite specii de plante pentru diferite specii şi categorii de animale sau material lemnos mărunţit (rumeguş);
- întreţinerea animalelor în adă posturi (stabulaţia) nu trebuie să fie permanentă, decât în cazuri rare şi bine justificate; ea are un caracter temporar şi trebuie să se limiteze la perioadele cu climă excesivă sau când păşunea nu poate fi exploatată; trebuie să alterneze stabulaţia cu păşunatul atât în funcţie de sezoane, cât şi în anumite perioade mai scurte din sezonul cald; - stabulaţia temporar ă trebuie, pe cât posibil, să fie liber ă chiar şi pentru animalele mari (bovine), atât pentru mişcarea şi confortul animalelor în timpul consumului hranei dar şi din motive economice şi de asigurare a climatului; - contenţionarea animalelor la iesle sau în boxele individuale trebuie s ă permită acestora să adopte mai multe poziţii, atât în timpul hr ănirii cât şi în repaos sau odihnă, să facă mişcări în diferite direcţii. De aceea legarea scurtă cu diferite lanţuri nu este agreată. Sunt adoptate sistemul mijlociu şi lung de contenţie care presupun suprafeţe mai mari ale boxelor sau standurilor individuale şi un consum mai mare din hrană pentru mişcare. Aceste sisteme de întreţinere favorizează creşterea şi dezvoltarea armonioasă, consumul mai bun şi mai complet al hranei, apetitul sexual, ameliorând indicii de reproducţie şi defavorizând sterilitatea. Animalele sunt mai liniştite, se odihnesc mai bine, diger ă şi rumegă bine hrana, produc mai mult şi mai constant. Sistemul de întreţinere şi contenţionare determină şi cantitatea de aşternut, astfel că producţia de gunoi solid este mai mare. Adă postirea şi întreţinerea corectă, legarea animalelor de sol, accesul la exterior, densitatea controlată şi respectarea ritmului de creştere, alături de hr ănirea ecologică, atrag după sine creşterea stării de sănătate a animalelor, robusteţea lor, creşterea rezistenţei la intemperiile climatice, astfel c ă întreţinerea sănătăţii cu mijloace alopate este limitat ă la vaccinări, unele intervenţii chirurgicale sau manevre la f ătare, absolut necesare. Îngrijirea permanentă şi diferenţiată a fiecărui animal prin practicile obişnuite ale îngrijirii corporale, îmbăierea animalelor, cur ăţenia din adă post, dezinfecţiile şi dezinsecţiile sunt suficiente pentru întreţinerea stării de sănătate. Intervenţiile alopate se fac în situa ţii excepţionale, atunci când din afara fermei se propagă epizootii care trebuiesc combătute. Efectele cele mai pregnante şi benefice pentru starea de sănătate şi pentru reproduc ţia animalelor le are întreţinerea şi hr ănirea pe păşune. Trebuie însă ca păşunile să fie bine întreţinute şi îngrijite, amenajate cu toate utilităţile pentru adă postirea şi odihna animalelor, pentru hr ănirea suplimentar ă când este cazul şi mai ales pentru adă pare.
Amenajarea perdelelor forestiere protejează animalele de vânturile puternice la care acestea sunt foarte sensibile, ofer ă protecţie şi umbr ă, iar plantele medicinale au rol de protecţie, de îngrijire a stării de sănătate, de combatere a unor paraziţi sau pentru stimularea reproducţiei. Fermierii trebuie să-şi însuşească nu numai cunoştinţele generale, la nivel de principii şi reguli de structurare şi funcţionare ci şi practicile ecologice pentru a putea organiza şi dirija toate activităţile din fermă.
2.13 Integrarea fermei ecologice cu peisajul şi comunitatea locală Peisajul, reprezentat de relief, reţea hidrografică, solurile şi clima locală, susţine toate ecosistemele naturale sau artificiale din spaţiu de care dispune: păduri, pajişti, tuf ărişuri, mlăştinişuri, lacuri, localităţi rurale şi urbane, activităţi industriale, turistice, reţeaua de infrastructur ă. Toate agroecosistemele dintr-un spaţiu rural, delimitat ca peisaj după criterii geografice şi ecologice, reprezintă structuri care funcţionează în interacţiune formând un sistem ecologic unitar. De aceea ecosistemul, prin structurile şi funcţiile sale, trebuie să-şi aducă aportul la menţinerea integralităţii peisajului, la creşterea durabilităţii şi sustenabilităţii sale şi la menţinerea şi ameliorarea mediului local. Atât agricultura de subzistenţă, subdotată tehnic şi neproductivă cât şi cea intensivă au avut efecte negative asupra mediului, care se resfrâng asupra productivităţii ecosistemelor agricole. Peisajul trebuie să fie diversificat pe orizontală, stratificat pe verticală, stabil, cu relieful nemăcinat de alunecări şi eroziune, datorită amenajării unitare dar diferenţiate a întregului său teritoriu. Toate acestea se obţin prin menţinerea ecosistemelor silvice naturale, a amenajărilor silvice de-a lungul formaţiunilor erozionale de adâncime, o reţea de drumuri orientate şi dimensionate funcţie de relief şi nevoile de acces, agroterasarea pantelor mai mari. Numărul mai mare de sole, dispuse funcţie de relief, soluri, microclimate, intercalarea terenurilor arabile cu cele înţelenite cu ierburi, sunt mijloace de realizarea a divesităţii orizontale, a stratificării verticale şi sustenabilităţii peisajului. Fermele ecologice trebuiesc proiectate ca tipologie, structur ă şi componente în funcţie de suprafaţa de teren de care dispun, caracteristicile sale (mărime, relief, soluri, climă), ecosistemele naturale existente pe această suprafaţă, biodiversitatea sălbatică, amenajările tehnice (antierozionale, desecare-drenaj, irigaţii, îndiguiri), dar şi de toate caracteristice peisajelor din
care face parte suprafaţa fermei, astfel încât fiecare fermă să fie unicat ca amenajare şi structur ă. Ferma trebuie organizată astfel încât în interacţiune cu mediul să nu provoace dereglări şi dezechilibre, ci să producă ordine funcţională (adică fluxul substanţelor să devină circular şi cu puţine trimiteri spre exteriorul peisajului), iar energia sa nu intensifice schimbările climatice din peisaj sau să mărească amplitudinea de variaţie a factorilor climatici locali. Astfel, structura internă a teritoriului fermei, modul de amplasare a diferitelor componente stabile (construcţii, amenajări tehnice), modul de folosinţă al terenului în general şi al celui agricol în special trebuie şi pot fi determinate ecologic. Aceasta se face ţinând seama de: - ecosistemele naturale limitrofe fermei (păduri, tuf ărişuri, pajişti, râuri, lacuri) şi rolul lor pentru fermă (protecţia antierozională a solurilor fermei, protecţia climatică, surse de apă, material lemnos); - amenajările tehnice din perimetrele limitrofe, modul cum funcţionează şi pot servi interesele fermei indirect şi direct când aceste amenajări au structuri şi componente chiar în interiorul fermei (amenajări de irigaţie, desecare, antierozionale, alimentări cu apă); - forma major ă de relief a peisajului (munte, deal, depresiune, câmpie) şi limitele sale de altitudine (minim ă şi maximă); - relieful interior (diferenţele de nivel, individuale şi medii, formaţiunile de mezo şi microrelief, tipologia lor, mărimea şi poziţia suprafeţelor); - substratul geologic şi hidrologic (stabilitatea şi instabilitatea celui solid, natura sa chimică, pânzele de apă freatică, adâncimea, debitul, gradul lor de salinizare şi poluare); - reţeaua hidrografică a peisajului (torenţi, izvoare, pâraie, râuri, lacuri, bălţi) şi distribuţia sa în fermă, suprafeţele ocupate definitiv sau temporar de ape (inundabile), debitele sau oscilaţiile lor în timp; - distribuţia solurilor, gradul lor de bonitare pentru diferite culturi sau pajişti, starea şi tendinţele lor; - caracteristicile principale ale microclimatului, în special temperaturile şi precipitaţiile medii multianuale înregistrate în peisaj, regimul vânturilor (direcţia, viteza, intensitatea lor), frecvenţa unor fenomene climatice adverse agriculturii (îngheţul la sol, durata şi adâncimea lui, a grindinei, ceţii); - prezenţa altor ecosisteme pe teritoriul fermei (păduri, tuf ărişuri, mlaştini) extinderea, poziţia spaţială în raport cu terenul agricol, cu vânturile dominante, cu pantele şi direcţia lor, cu nivelul precipitaţiilor, resursele de care dispun pentru nevoile fermei şi pe care ferma trebuie să le valorifice superior, în interes propriu;
- reţeaua de drumuri de acces din peisaj, distribuţia lor, lungimea, suprafeţele ocupate şi utilitatea lor pentru fermă; - prezenţa unor sisteme sociale şi economice în vecinătatea fermei (localităţi rurale, urbane, numărul de locuitori şi căile de transport, activităţi extractive, industrii prelucr ătoare agricole şi neagricole, for ţa de muncă şi influenţele lor pozitive sau negative asupra fermei); -prezenţa în zonă sau pe teritoriul fermei a unor obiective turistice sau culturale ca muzee, situri arheologice, istorice, monumente ale naturii, parcuri sau rezervaţii naturale, hoteluri, cabane, plaje, locuri de odihnă şi recreere şi posibilitatea dezvotării agroturismului în fermă. Ţinând seama de toate acestea, teritoriul fermei va suferi numai acele amenajări interioare care sunt neapărat necesare pentru buna sa funcţionare şi care lipsesc, sunt insuficiente sau prost plasate în raport cu ea în peisaj, amenajări care se sprijină cât mai mult cu putinţă pe elementele peisajului prezente pe teritoriul fermei, fie că sunt ele naturale sau tehnice. De exemplu, amplasarea adă posturilor de animale din fermă, după aceste criterii, se va face în locuri ferite de vânturi reci şi puternice, bine iluminate şi însorite, adică la baza unor versanţi orientaţi perpendicular pe direcţia vântului dominant, pe substrat solid, cu apă freatică la adâncime mare, pe un teren plan, care comunică de jur-împrejurul său cu suprafeţe ocupate de păşuni şi culturi furajere. Acestea, la rândul lor, trebuie să cuprindă şi elemente hidrografice naturale care să servească drept sursă de apă pentru adă parea animalelor, irigarea păşunilor şi a culturilor furajere (dacă terenul este amenajat pentru irigaţii). În imediata vecinătate a adă posturilor de animale se amplasează sectorul de compostare a gunoiului de grajd, tot pe o suprafaţă plană, bine drenată şi adă postită, lateral faţă de adă posturi, acolo unde acelaşi versant mai ofer ă protecţie sau unde o pădure confer ă protecţia necesar ă. Distanţa faţă de adă posturi şi padocuri trebuie să fie cât mai mic ă, dar suficientă, pentru ca: - gunoiul umed, voluminos şi plin de mirosuri să fie transportat pe trasee cât mai scurte până la staţia de compostare, ceea ce înseamnă drumuri mai puţine, poluare mai mică în timpul transportului şi costuri mai mici cu energia pentru transportul lor; - gazele care se pierd prin compostare (CO2, NO2, SO2, NH3) şi căldura degajată să nu afecteze animalele din adă posturi, padocuri sau de pe păşune. În urma compostării, volumul şi masa materialului se reduc la jumătate, umiditatea de asemenea, nu se mai produc pierderi de gaze şi căldur ă din compost, astfel că el poate fi transportat cu costuri mai mici şi f ăr ă riscuri de poluare la distanţe necesare pentru a putea fertiliza toate
culturile din fermă. Chiar dacă distanţa de transport creşte, volumul transportului şi consumul de energie se diminuează. Pentru folosirea judicioasă a terenului se recomandă ca staţiei de compostare să i se rezerve suprafeţele degradate din diferite cauze, când îndeplinesc cerinţele de amplasament impuse de compostare pentru a nu diminua suprafaţa agricolă. Astfel, fermierii pot să-şi amenajeze staţia de compostare pe alunecări de teren nivelate şi prevăzute cu şanţuri de colectare a apei în amonte şi lateral, legate la un canal colector al amenajării antierozionale, pe haldele de gunoaie comunitare sau pe terenurile degradate de eroziune, tasare sau poluare chimică. Centrul administrativ-gospodăresc al fermei, care poate cuprinde birourile, locuinţa fermierului şi a lucr ătorilor, magazin propriu pentru vânzări, va trebui amplasat într-o poziţie care să-l facă uşor accesibil cumpăr ătorilor din afara fermei, cât mai aproape de localităţi, dar în interiorul fermei, într-o zonă agreabilă şi amenajată cu arbori, arbuşti, flori, cât mai centrală, de regulă mai aproape de gr ădina de legume, livadă, de adă posturile de animale, de sectoarele de preindustrializare şi ambalare a produselor. Pentru a fi atractiv şi pentru turişti, se prefer ă locurile din preajma unor păduri sau perdele forestiere, cu pajişti având o vegetaţie diversificată sau în apropierea obiectivelor turistice şi culturale din zonă. Nu este permisă distrugerea vegetaţiei naturale silvice, ierboase, de pe teritoriul fermei, secarea bălţilor şi mlaştinilor, ci utilizarea lor în folosul fermei. Nu este permisă distrugerea perdelelor silvice de protecţie sau a benzilor înierbate, agroteraselor, a amenajărilor de irigaţie-desecare-drenaj, alimentărilor cu apă. Nu este permisă distrugerea siturilor arheologice, istorice, tehnice, care dau valoare peisajului. Toate acestea nu vizează doar interesul sustenabilităţii mediului, ci şi al fermei care are nevoie de ele pentru a le folosi în interesele sale.
CAP. III. FERMA ECOLOGICĂ, SISTEM MIXT AGROFORESTIER, ECONOMICO-ECOLOGICO-SOCIAL 3.1 Structura fermei ecologice Ferma ecologică nu este doar o amenajare complexă hidroameliorativă şi agroforestier ă ci şi un sistem economico-ecologico-social în care se organizează un flux al materialelor, al for ţei de muncă şi al banilor, precum şi un mediu unitar care-i permite să funcţioneze cu o autonomie înaltă, dar limitată de caracterul său de sistem deschis. O asemenea fermă produce pentru nevoile sale şi pentru vânzări atât produse agricole cât şi silvice. Sectorul forestier optimizează mediul celui agricol, social, ofer ă protecţie solurilor, biodiversitate reglatoare a câmpurilor agricole, materie primă pentru composturi şi preparate biodinamice, hrană pentru animale şi om, loc de muncă pentru angajaţii permanenţi şi sezonieri, habitate pentru viaţa sălbatică. El nu are numai funcţii economice ci şi ecologice, sociale, financiare, reducând dependenţa fermei de exterior sub toate aspectele, atunci când este amplasat, dimensionat, structurat, funcţie de nevoile generale. Poziţia centrală în acest angrenaj o are sectorul agricol, cu producţie vegetală şi crescătorii de animale, aflate în echilibru dimensional cu producţia de furaje. Sectorul agricol cuprinde o întreprindere de producere a îngr ăşămintelor, staţia de compostare şi în ferma biodinamică doar, o întreprindere producătoare de produse fito şi zoofarmaceutice şi dinamizatoare, sectorul biodinamic. Fermele ecologice pot funcţiona, mai ales în zonele cu păduri (dealuri înalte, munţi) şi cu o bună dispoziţie a acestora în raport cu teritoriul fermei şi f ăr ă un sector forestier propriu, mai ales dacă beneficiază de o structur ă complexă, cu un grad ridicat de integrare a producţiei agricole şi de valorificare integrală a tuturor reziduurilor agricole de la toate sectoarele. Poate lipsi aici şi sectorul biodinamic. Oricum, se organizează circuite locale ale substanţelor în interiorul fermei, un volum enorm al schimburilor de substanţe şi energii între sectoarele acesteia, mult mai mare decât acela al schimburilor cu exteriorul. Chiar şi în acest caz, dacă se respectă regulile de menţinere a vegetaţiei silvice existente pe teritoriul fermei (p ăduri mici, pâlcuri de arbori şi arbuşti, tuf ărişuri, arbori izolaţi, indiferent de poziţia lor), de protecţie şi
îngrijire corespunzătoare a acesteia, de exploatare a ei în folosul sectorului agricol, tot apare în structura fermei un domeniu, un sector silvic, desigur mai slab reprezentat. Prin urmare orice fermă ecologică are în structura sa următoarele sectoare de activitate: - sectorul forestier; - sectorul agricol pentru producţia vegetală şi animală; - întreprinderea de producere a îngr ăşămintelor; - staţia de compostare; - sectorul biodinamic (acesta poate lipsi); - sectorul de preparare a nutreţurilor; - sectorul de prelucrare şi industrializare a produselor animale; - sectorul de prelucrare, ambalare şi depozitare a produselor vegetale; - sectorul administrativ-gospodăresc-social.
3.2 Sectorul forestier în ferma ecologică Sectorul silvic, atunci când are o pondere suficient de mare într-un teritoriu (considerată de cca. 33%) şi când este bine întreţinut, îndeplineşte numeroase funcţii ecologice pentru acel teritoriu şi ofer ă producţii specifice (lemn, hrană pentru oameni şi animale, alte produse ale pădurii) la fel de utile ca şi cele principale. Se ştie că pădurile au format solurile, că tot ele le ofer ă protecţie celor agricole, că au stabilizat relieful propriu, dar şi pe cel înconjur ător, că îndeplinesc funcţii hidrologice majore, reglând ciclul apei, gospodărind optim precipitaţiile căzute. Prin volumul mare al retenţiei şi consumului (evapotranspiraţiei), reducerea scurgerilor şi infiltraţiilor, ele determină un regim ponderat al acumulărilor de apă în bazinele acvatice şi al scurgerii acesteia în pâraie, râuri, fluvii. Echilibrarea climatică a teritoriului este complexă, constând în moderare termică, creşterea umidităţii relative a aerului, reducerea vitezei vânturilor şi dezamorsarea oscilaţiilor termice. Pădurea consumă CO2 din atmosfer ă mai mult decât emite şi produce O2 mai mult decât consumă. Este o barier ă şi un filtru activ pentru toţi poluanţii atmosferici (pulberi litosferice şi industriale, gaze toxice, aerosoli, metale grele) şi un producător de ozon şi ioni ai gazelor, favorabili sănătăţii şi recreerii. Conţine biodiversitate proprie înaltă şi creează habitate pentru animale. Este depozitara unui mediu propriu, extrem de favorabil pentru odihnă, recreere.
Toate aceste funcţii ale pădurii vin în sprijinul sectorului agricol, al oamenilor din fermă şi din afara sa atunci când acest sector din afara fermei şi cel din fermă lucrează interdependent. În ferma ecologică vegetaţia silvică este întotdeauna prezentă, numai ponderea şi structura sa este diferită de la o fermă la alta, din cauza condiţiilor concrete în care este localizată fiecare fermă. De aceea trebuie să se respectă regula de a nu distruge nici un element al vegeta ţiei silvice preexistente. În fermele ecologice vegetaţia silvică poate fi alcătuită din două componente structurale: - vegetaţia silvică (naturală sau artificială) preexistentă pe teritoriul fermei în momentul conversiei: păduri mici, pâlcuri de arbori, rarişti, arbori izolaţi, tuf ărişuri, perdele forestiere amenajate pentru protecţia unor teritorii mai vaste, antierozionale, de protecţie a malurilor, digurilor, localităţilor; - vegetaţia silvică amenajată, constituită pe teritoriul fermei în timpul sau după conversia fermei.
3.2.1 Amenajările silvice Amenajările silvice de pe teritoriul fermei au un rol important în: - protecţia solurilor şi climatică a structurilor agricole; - valorificarea superioar ă a întregii suprafeţe deţinută de fermă, a terenurilor marginale, greu accesibile, slab productive sau neproductive; - integrarea, corectarea şi creşterea efectelor ecologice şi productive ale formaţiunilor de vegetaţie silvică preexistentă; - intensificarea activităţilor agricole prin protecţie şi optimizare climatică; - diversificarea producţiei fermei, obţinerea unui sortiment mai larg de produse ecologice; - diversificarea activităţii muncitorilor permanenţi şi sezonieri şi creşterea gradului lor de ocupare în sezonul de vegetaţie şi în afara lui; - diversificarea şi înfrumuseţarea teritoriului fermei, creşterea valenţelor turistice şi recreative ale acesteia; - ordonarea, echilibrarea, înfrumuseţarea şi creşterea sustenabilităţii peisajului. Amenajările silvice trebuiesc organizate, ca extindere, pondere, poziţie spaţială, structur ă internă, numai după o analiză complexă atât a teritoriului fermei cât şi a împrejurimilor, limitate la terenurile degradate şi o parte cât mai mică din terenul agricol, mai ales acela care nu are destinaţie agricolă, dar are vocaţie silvică.
Analiza poate fi f ăcută şi pe baze documentare (hăr ţi, planuri de situaţie, date statistice climatice), dar mai ales prin parcurgerea teritoriului fermei, de preferinţă vara şi observarea atentă a terenului, a structurilor sale agricole şi neagricole, a peisajului natural şi antropic. Numai astfel pot fi rezolvate, prin intermediul amenajărilor silvice proiectate, toate problemele care cad în sarcina acestora, f ăr ă a diminua prea mult suprafaţa efectiv agricolă a fermei. Pentru amenajări silvice sunt luate în considerare: - suprafeţele expuse vânturilor puternice, cu mare frecvenţă, în special a curenţilor reci de aer; - terenurile cu rocă la zi (stâncării, soluri agricole erodate puternic, alunecări); - vecinătatea cu marile artere de circulaţie neprotejate; - terenurile joase, depresionare, cu drenaj intern insuficient şi exces de umiditate; - râpele neîmpădurite, dealurile abrupte cu rupturi de pantă; - malurile apelor neprotejate de vegetaţie silvică naturală, vecinătăţile luncilor inundabile, gropile; - distanţele dintre pâlcurile de arbori preexistente; - pantele mari, cu pericol de eroziune şi alunecări de teren; - terenurile arabile şi nearabile, de mari dimensiuni, lipsite de protecţia unor păduri sau tuf ărişuri din peisaj; - ternurile plane, degradate din diferite cauze (halde de gunoi, steril, industriale, maidane); - fâşiile de teren neutilizate, plasate între sole şi drumurile de exploatare; - vecinătatea livezilor şi viilor lipsite de protec ţie naturală (relief, păduri); - hotarele fermei atunci când în peisaj nu există protecţie silvică şi se desf ăşoar ă activităţi industriale şi agricole poluante. Tipologia amenajărilor silvice depinde nu numai de forma, dimensiunile, poziţia lor în structurile spaţiale ale fermei, ci şi de ansamblul condiţiilor locale, de tipul de peisaj (câmpie, deal, terasă, luncă), structurile sale naturale sau antropice. Ele trebuie să fie plasate şi în funcţie de vecini, ştiind că efectul lor se resimte pe o rază de cca. 3 km. Tipurile de amenajări silvice pot fi: - mici păduri de câmpie sau de luncă, după caz; împăduriri şi reîmpăduriri ale tuturor suprafeţelor degradate, mai mari de 2500 m2; - tuf ărişuri xerofile sau hidrofile; - perdele forestiere de protecţie din arbori sau/şi arbuşti;
- perdele de protecţie mixte din arbori şi/sau arbuşti forestieri şi pomicoli. Toate trebuiesc înfiinţate pe criterii ecologice prin: - delimitarea teritoriului pe care urmează să fie amplasate şi analiza substratului său litologic şi hidrogeologic, a solului şi microclimatului caracteristic; - alegerea unor specii de arbori sau/şi arbuşti care suportă şi valorifică cel mai bine condiţiile respective; este necesar ă cunoaşterea comportamentului ecologic al diferitelor specii forestiere; - combinarea acestor specii în diferite propor ţii pe criteriul compatibilităţii reciproce şi al efectelor asupra culturilor agricole şi animalelor din fermă; - pentru pădurile de câmpie sau luncă pot fi luate ca model cele naturale din condiţii cel puţin asemănătoare; - încadrarea lor cât mai corectă în peisaj; analiza influenţei componentelor peisajului asupra prinderii la plantare, întemeierii vegetaţiei forestiere şi siguranţei în timp, dar şi a modificărilor pe care ele le-ar putea produce peisajului, care nu trebuie să fie drastice sau imprevizibile.
3.2.2 Perdelele forestiere de protecţie Acestea reprezintă principala amenajare silvică având ca obiectiv protecţia solurilor agricole, a plantelor, animalelor, omului, a apelor interioare, optimizarea proceselor agricole şi intensificarea producţiei vegetale şi animale. Scopul principal pentru ca ele să se înfiinţeze este protecţia împotriva vânturilor puternice pentru reducerea vitezei şi împotriva eroziunii solului (eoliană şi hidrică). Ele sunt necesare în toate fermele în care aceste fenomene se manifestă chiar dacă există şi alte structuri ale vegetaţiei silvice a căror dispoziţie spaţială nu asigur ă suficientă protecţie. Când sunt legate direct de elementele peisajului (păduri, pâlcuri de arbori, ramblee de cale ferată, taluzuri ale şoselelor, cur ţi, poduri, şiruri de case din localităţi sau case izolate), se formează o întreagă reţea de amenajări protectoare (antivânt), formată din mici suprafeţe par ţial închise, cu caracter celular, îngr ădite. Mărimea celulelor depinde de situaţia la scar ă mare a întregii regiuni, de situaţia din peisaj sau din fermă, de sensibilitatea faţă de vânt, dar şi faţă de umbrire a culturilor agricole. La nivel de fermă, trebuie ţinut seama de: rotaţiile din arabil, spectrul de culturi, raportul ogor-pajişte, alte structuri agricole cu rol de protecţie
(plantaţii de pomi şi viţă de vie) sau sensibile faţă de intemperiile climatice (legume, flori, animale). În zonele joase (litorale), în câmpiile joase sau de pe terasele mai înalte, un diametru de 1-2 km pentru aceste celule protejate s-a dovedit optim (de şi viteza vântului s-a redus cu doar 10%), cu excepţia unor perimetre speciale. Câmpia litorală, ca pajişte permanentă, este în general stabilă în raport cu vântul. Alte culturi agricole au o sensibilitate mult mai mare ( tab. 3.2.2.1). Vânturile au o for ţă distructivă ridicată provocând vârtejuri, căderea plantelor, smulgerea, ruperea diferitelor păr ţi din plantă iar când au viteză mare îşi schimbă direcţia şi sunt turbionare. Sensibilitatea la vânt a culturilor agricole (în ordine crescătoare)
Tabelul 3.2.2.1
I. 1. păşuni permanente în zona litoralului 2. fâneţe în zona limită a solurilor productive 3. amestecuri plurianuale de leguminoase + graminee şi de îngr ăşăminte verzi 4. cultura a 2-a şi amestecuri furajere, sfecl ă, ovăz, orz, porumb, grâu, secar ă 5. legume de câmp, c ăpşuni, sparanghel, cicoare 6. fructe mici şi fructe suculente 7. fructe de p ădure, revent, ierburi pentru ceaiuri II. pomi şi arbuşti fructiferi: aluni, cire şi, meri cu port scund, prun, piersici, nuci, castani comestibili, viţă de vie III. zarzavaturi şi salate: verdeaţă, diferite plante medicinale, anghinare, dovlecei, zucchini, castraveţi, roşii, ardei IV. parcele cu plante tinere şi pepiniere: culturi floricole, cultur ă pentru material semincer, pepiniere şi r ăsadniţe
Vânturile pot influenţa considerabil producţia agricolă vegetală şi animală. Ele imprimă factorilor climatici variaţii foarte mari, impurifică aerul atmosferic cu pulberi de sol şi industriale, transportă şi depun fragmente de materiale dure care produc leziuni organismelor şi toţi aceşti factori diminuează până la jumătate producţia, produc îmbolnăviri la animale. Mai mult, vânturile aduc în fermele ecologice pesticide aplicate în alte ferme, care poluează produsele, le înr ăutăţesc calitatea şi împiedică livrarea lor ca produse ecologice, chiar dacă s-au respectat toate regulile de producţie. De aceea, reducerea intensităţii vânturilor înseamnă un climat mai moderat, reducerea evaporaţiei apei din sol, mai multă apă în sol şi multe alte efecte favorabile. În funcţie de sol (textura, regimul hidric) şi de structura culturilor, când acestea sunt sensibile, aceste celule îngr ădite
trebuie să aibă dimensiuni mai mici, perdelele să fie mai dese şi orientate în direcţii diferite. Şi animalele sunt sensibile la vânturile puternice, reci sau prea calde şi uscate. De aceea, chiar şi în regiunile bine adă postite (depresiuni închise, câmpii interioare), unde culturile nu trebuiesc protejate şi nici solurile, pe păşuni trebuiesc amplasate perdele forestiere (tab. 3.2.2.2). Tabelul 3.2.2.2 Exemplu de instalare a unei perdele de protecţie, pe pajişte, în condiţiile unui sol mijlociu ca textur ă (lutos) Gard pentru vite mălin arin salbă moale scoruş porumbar Distanţă 1 m ulm soc lemn câinesc scoruş jugastru
Gard pentru vite frasin măceş alun r ăchită roşie măceş jugastru cruşin caprifoi păducel stejar
Distanţă 1 m
Dacă perdeaua are două rânduri, este bine ca speciile să fie diferite (arbori, arbuşti, arbustoizi, intercalaţi astfel pe cele două rânduri). Vegetaţia lor nu trebuie să reprezinte neapărat hrană pentru animale. Sunt prevăzute cu gard de o parte şi de alta. Distanţa de 1 m permite animalelor să se apropie, să folosească umbra lor, să se odihnească după consumul hranei, să se adă postească de ploile puternice. În plus, pe lângă protecţie şi diferite produse, asemenea perdele forestiere întrerup monotonia din peisajele întinse de câmpie şi pajişte. În regiunile colinare şi deluroase, r ămase cu un procent păduros foarte redus şi cu vegetaţie silvică slab organizată şi deteriorată, perdelele forestiere capătă o importanţă deosebită atât pentru protecţia antivânt cât şi pentru cea antierozională sau împotriva insolaţiei excesive de pe versanţii cu expoziţie sudică sau a văilor. Numai cu ajutorul lor se pot realiza teritorii protejate în care pot fi cultivate şi plante mai pretenţioase, lărgind astfel gama de culturi şi diversificând producţia. Astfel, pe versanţii sudici, perdelele forestiere amplasate la distanţe mici (câteva zeci de metri) şi formate din specii diferite, cu în ălţime mare şi coroane puternice, confer ă condiţii foarte bune pentru cele mai pretenţioase culturi faţă de regimul de lumină, căldur ă, apă.
La toţi versanţii, în special la cei cu expoziţie estică şi vestică, perdelele forestiere trebuie să asigure preponderent protecţie antierozională. Ele sunt amplasate, mai ales în perimetrele periclitate de eroziunea de adâncime, dar şi pe toate denivelările cu caracter de trepte, muchii, având caracter permanent. La distanţe mici dar variabile, funcţie de lungimea versanţilor, panta lor (mărime, variaţie), tipul de versant, se plasează perdele simple, de multe ori dintr-un singur rând de arbori şi/sau arbuşti, orientate pe direcţia curbelor de nivel şi încadrate în terasele de contur (când acestea există). Se plantează şi perdele în lungimea pantei dar mult mai rar. Văile înguste pot fi protejate par ţial de acumulările de aer rece nocturn dacă sunt înconjurate de perdele paralele cu curbele de nivel (circulare). Cercul se lasă deschis în partea cea mai de jos a văii, astfel ca aerul rece ce coboar ă din munţi să treacă pe deasupra perdelei, iar cel din vale să se scurgă în afara sa, prin acestă deschidere. Văile râurilor necesită o atenţie specială şi amenajarea lor trebuie să ţină seama de amenajările hidrotehnice existente în special în zona malului, pe braţele vechi ale râului, dar şi de relieful malului, de denivelările terenului. Dacă nu sunt plantate perdele silvice de-a lungul malului şi cordonul de vegetaţie lemnoasă naturală de pe maluri a fost distrus, este mai bine ca zona să fie amenajată ca o pădure artificială de luncă. Dacă sunt cur ăţate braţele vechi ale râului, atunci întreaga amenajare are rolul de a întreţine un debit suficient şi uniform al apei şi o calitate superioar ă a acesteia, pentru a putea fi utilizată în fermă în diferite scopuri. Şi zonele mai înalte ale malului pot fi plantate cu perdele forestiere, orientate dup ă curbele de nivel, la partea inferioar ă şi superioar ă a pantei, pe interfluviu, iar altele de-a lungul pantei malului. Se realizează astfel celule protejate, cu climate diferite, în care pot fi cultivate diferite plante agricole. În zonele montane, chiar dacă nu se pune problema protecţiei antivânt, perdele forestiere trebuie să asigure protecţie împotriva avalanşelor de ză padă şi pietre, a apei rezultate din topirea ză pezilor, care pot provoca daune gospodăriei, adă posturilor de animale, animalelor, oamenilor, culturilor de toamnă, solurilor, drumurilor. De asemenea, o mare problemă este insolaţia şi regimul său care la altitudini mari poate deveni excesiv ă; este nevoie de umbra perdelelor proiectată pe sol, pe culturi. Perdelele forestiere pot fi ajutate de parază pezi, garduri naturale forestiere existente în amonte, păduri, tuf ărişuri. În absenţa acestora şi în funcţie de condiţiile locale şi frecvenţa fenomenelor enumerate se proiectează diferite tipuri de perdele forestiere, la diferite distanţe între ele, de regulă amplasate perpendicular pe lungimea versantului.
Deşi ele pot fi alcătuite şi din arbori, este de preferat să se folosească arbuştii. Perdelele din arbori sunt scumpe, se înfiinţează greu şi intr ă în funcţiune după cel puţin 15-20 ani, în timp ce arbuştii, arbustoizii au o creştere mult mai rapidă, în 2-4 ani formează tufe compacte şi înalte de până la 6-7 m, oferind o mai bună protecţie. Cele din arbori pot fi plantate în cadrul unor amenajări mai complexe ale muntelui, de către stat, ferma în cazul acesta completându-le de jur-împrejurul şi pe teritoriul său mai ales în lungul drumurilor de exploatare, pe lângă pâraie, pe râpe sau la marginea câmpurilor. În zonele de contact între câmpii şi versanţi, datorită problemelor complicate ale circulaţiei apei perdelele forestiere sunt absolut necesare, corect amplasate în raport cu alte amenajări hidrotehnice (canale colectoare), configuraţia fiecărui versant, poziţia acviferului ( fig. 3.2.2.1). Perdelele au lăţimi diferite (1-3 rânduri), sunt alc ătuite din arbori de esenţe diferite, corect plasate în cadrul perdelei. Ele consolidează panta pentru perioade lungi de timp, împiedică excesul de apă în zonele joase, plane, regleaz ă scurgerea apelor pluviale sau din topirea ză pezilor, stabilizează debitul izvoarelor de coastă şi pe cel din canalele amenajate, pâraiele sau râurile colectoare. Pe versanţii nordici ajută la creşterea temperaturilor nocturne şi la reducerea oscilaţiilor termice diurne, în special iarna, iar pe cei sudici, datorită creşterii retenţiei apei la sol şi reducerii evapotranspiraţiei la suprafaţă, împiedică aridizarea. De asemenea, perdelele forestiere trebuiesc plasate la îmbinările dintre versanţi, în lungul văilor (b), la baza fiecărui versant, funcţie de mărimea, forma şi modul de folosinţă al terenului, perdeaua având o altă configuraţie. Trebuiesc prevăzute cu perdele forestiere toate rupturile de pante, pantele abrupte din jurul gropilor şi surpărilor care determină turbulenţa vânturilor. Înălţimea arborilor din perdea trebuie să crească cu adâncimea gropii. Perdeaua va fi rar ă, astfel că vântul va trece par ţial, f ăr ă vârtejuri şişi va reduce viteza. Culmile versanţilor vor fi totdeauna prevăzute cu perdele forestiere sau chiar cu păduri mici, deoarece aici vânturile au viteza cea mai mare. Ele trebuiesc practicate ţinând seama de faptul că solul fertil este subţire şi vântul le poate împiedica să se fixeze, de aceea solul se modelează în biloane sau valuri de pământ cu lăţimea de 2-3 m. Perdelele mixte de protecţie sunt alcătuite din rânduri de arbori sau/şi arbuşti forestieri şi fructiferi. Sunt în general preferate în marile bazine pomicole, având atât funcţii de protecţie cât şi de diversificare a producţiei agricole.
Fig. 3.2.2.1 Poziţia perdelelor forestiere şi tipologia lor la trecerea de la versant la o zonă plană (a) şi la îmbinarea dintre doi versanţi diferiţi (b) (după Haag, D., 2001)
De asemenea, sunt recomandate şi în alte condiţii, în general pentru protecţia drumurilor de exploatare şi acces în fermă, fiind amplasate în lungul acestora, de o parte sau de ambele păr ţi. Sunt perdele mai late decât
cele care str ă bat sau delimitează solele agricole, fiind formate din 3-5 rânduri. Lângă drum sunt 1-2 rânduri de arbori forestieri iar spre sole sunt amplasate 2-4 rânduri de arbuşti fructiferi, din aceeaşi specie sau din specii diferite, în ambele cazuri.
3.2.3 Reguli generale pentru înfiinţarea perdelelor forestiere La amplasarea, dimensionarea şi structurarea perdelelor forestiere de protecţie trebuiesc respectate o serie de reguli astfel: 1. perdelele forestiere nu trebuiesc plantate ca linii izolate de arbori în câmp deschis ci legate fizic şi funcţional de toate celelalte structuri silvice sau de altă natur ă, cu rol de protecţie în peisaj; 2. ele trebuiesc să fie continue, singurele întreruperi fiind pe lăţimea drumurilor pe care sunt aproximativ perpendiculare dar îmbinate cu perdelele de protecţie ale drumului; 3. trebuiesc întreţinute şi ferite de atacul animalelor pentru ca vegetaţia să protejeze solul şi culturile mici; 4. perdelele forestiere antivânt pot fi alcătuite din mai multe rânduri de arbori şi arbuşti, dar la fel de bine pot avea unul sau două rânduri de arbori; 5. trebuiesc să fie rare, semipermeabile pentru vânturi, pentru a le reduce intensitatea ( fig. 3.2.3.1 (a)). Perdele dense chiar dacă sunt înguste, când sunt formate din arbori înalţi (b) lasă să treacă vântul printre trunchiuri, formând vârtejuri foarte dăunătoare culturilor şi solului. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul celor din arbori scunzi sau arbuşti (c), când vântul trece peste coronamentul lor, formând vârtejuri; în cazul solurilor nisipoase, nisipurilor de dune, este favorizată formarea dunelor şi de vârtejuri între perdea şi dună (d). 6. perdelele trebuie să fie realizate prin plantarea mai multor specii de arbori şi arbuşti pentru a avea o dublă stratificare şi arbuştii să confere protecţie atât pentru regenerarea arborilor cât şi pentru instalarea unei vegetaţii ierboase care să protejeze solul împotriva eroziunii; 7. speciile de arbori şi arbuşti trebuie să fie autohtone; sunt recomandate cele din pădurile de foioase din zonă, fiind mai bine adaptate; materialul folosit la plantare trebuie s ă fie preluat de la nivel local sau din pepiniere forestiere cu condiţii asemănătoare;
a
b
Fig.3.2.3.1 Modul de acţiune asupra vântului al perdelelor forestiere dense şi rare
c
d
8. distanţa dintre perdele trebuie să fie de peste 25 ori mai mare decât înălţimea maximă la 10 ani de la înfiinţare. Ea se poate calcula cunoscându-
se zona de influenţă şi protecţie a perdelei, funcţie de înălţimea ei, dată de arbori sau arbuştii cei mai înalţi ( fig. 3.2.3.2), sau funcţie de interacţiunea relief x vânturi dominante ( fig. 3.2.3.3).
Fig.3.2.3.2 Influenţa unei perdele cu 50% permeabilitate pentru vânt
Fig.3.2.3.3 Corelarea perdelelor în cazul dealurilor expuse puternic la vânt
9. întreţinerea perdelelor trebuie să vizeze ramificarea abundentă a vegetaţiei silvice (prin tăieri adecvate), longevitatea (prin tăieri de regenerare şi întreţinere), păstrarea structurii iniţiale de specii (prin îndepărtarea celor invadatoare care afectează desimea şi funcţiile perdelei), creşterea biodiversităţii (vegetale şi animale), obţinerea de producţii diverse, mari şi într-un ritm susţinut.
Respectând aceste reguli, perdele forestiere îşi îndeplinesc funcţiile de protecţie, producţie silvică, biodiversitate sălbatică şi echilibre ecologice, furnizarea de materii prime pentru composturi, preparate biodinamice, plante medicinale şi de înfrumuseţare a peisajului. Efectele lor negative sunt puţine şi întotdeauna compensate. Astfel, umbra sau r ădăcinile pomilor pot influenţa negativ producţia culturilor învecinate, pe o distanţă aproximativ egală cu înălţimea perdelei sau cu diametrul coroanei. Efectul este compensat, însă, prin multiplele efecte favorabile ale liniei de arbori asupra restului suprafeţei protejate, pe termen scurt (asupra culturii afectate) şi pe termen lung. În general, alegerea corectă a speciilor forestiere funcţie de culturile din fermă, amplasarea perdelelor la distanţe optime, înfiinţarea şi întreţinerea lor adecvată reduc acest neajuns. De asemenea, unele perdele forestiere pot înr ăutăţi solul, prin calitatea litierei lor (coniferele) şi producţia unor culturi (legumele) poate scădea, iar altele pot atrage dăunători pentru plante (pomi fructiferi, viţă de vie), dar dispun şi de pr ădători pentru aceştia. Pe terenurile nisipoase şi nisipurile mobile, perdeaua se comportă ca un obstacol flexibil în calea vânturilor dar şi ca un pieptene pentru suspensiile purtate de vânt ( fig.3.2.3.4 ).
Fig.3.2.3.4 Perdelele forestiere pe nisipuri – formarea de dune
Pe partea expusă vântului, pe o distanţă egală cu 1,5 x Hm (înălţimea perdelei), sunt reţinute nisipul grosier, animale vii sau moarte mici (furnici, gândaci, păianjeni), duna formează o înălţime şi o pantă mai mare, toate influenţând negativ solul şi cultura din faţa perdelei. În cealaltă parte pe o distanţă de aproximativ 12 x Hm se depun fragmentele mai mărunte (praf, humus, nisip fin), mai uniform, creându-se condiţii mai favorabile de fixare a nisipului şi cultivare a dunei. Perdelele forestiere pot avea multe efecte negative atunci când sunt incorect structurate şi amenajate. Astfel, în zona montană, o perdea greşit amplasată poate împiedica scurgerea aerului rece acumulat noaptea şi poate duce la formarea de “ochiuri de aer rece” foarte dăunătoare culturilor. Pe partea cu expoziţie nordică a perdelei temperatura zilnică scade cu 1-2 0C, iar umbra perdelei reduce temperatura şi lumina, întârziind vegetaţia primăvara. Aici ar trebui lăsată o distanţă de la perdea la culturi cel puţin egală cu înălţimea arborilor (naturală sau planificată). Pe păr ţile apărate de vânt se formează rouă şi dacă există pajişti sau culturi furajere uscarea fânului devine foarte dificil ă. În astfel de cazuri se renunţă la perdea sau se construieşte una foarte rar ă. Pe drumurile cu dublă perdea de protecţie se depune un strat de ză padă de patru ori mai mare decât cel din afara lor, îngheţul şi poleiul le fac impracticabile, pe cele cu orientare vestică. De aceea, în zonele cu căderi frecvente şi mari de ză padă drumurile vor avea o singur ă perdea de protecţie înspre latura de unde bate vântul dominant cel mai umed. Proiectarea unei ferme ecologice noi sau a conversiei uneia intensive începe cu cea a sectorului silvic şi presupune: - procurarea unei hăr ţi topografice la scar ă mare, cu curbele de nivel la echidistanţe cât mai mici şi care să cuprindă vecinătăţile şi cât mai multe repere fixe (căi de acces, construcţii); - procurarea unui plan de situaţie, la aceeaşi scar ă, cu modul de folosinţă al terenului (silvic, agricol, degradat) şi reţeaua de drumuri din interior, suprafaţa ocupată de drumuri, etc.; - procurarea hăr ţilor pedologice şi a celor agrochimice şi transpunerea lor la aceeaşi scar ă; - procurarea documentaţiei climatice complete de la sta ţia meteorologică cea mai apropiată; - procurarea de hăr ţi geobotanice şi studii ale vegetaţiei silvice locale; - amplasarea fiecărei perdele forestiere pe harta topografică şi pe planurile de situaţie; calculul lungimii func ţie de scara hăr ţii; - dimensionarea fiecărei perdele prin stabilirea numărului de rânduri, a distanţei dintre rânduri şi a zonei de protecţie de o parte şi de alta (egală cu înălţimea maximă a vegetaţiei);
- calculul suprafeţei fiecărei perdele şi transpunerea sa la scara hăr ţii şi amplasarea pe hartă; - calculul întregii suprafeţe ocupată de perdelele forestiere; - calculul suprafeţei agricole ocupată de perdelele forestiere, unele ocupând şi suprafeţe neproductive sau drumuri inutile ori r ău amplasate; - calculul suprafeţei agricole r ămase, destinată sectorului agricol şi al structurii generale de folosinţă a întregului fond funciar (suprafeţei totale a fermei).
3.3 Sectorul agricol: funcţ func ţii şi structură structură Sectorul agricol al fermei are ponderea cea mai mare din suprafaţă şi funcţiile cele mai importante. Funcţia sa principală este de a produce o gamă cât mai largă de produse vegetale şi animale, în cantit ăţi cât mai mari, preponderent din resurse proprii, de calitate superioar ă şi cât mai intens prelucrate în fermă. Ferma ecologică trebuie să vândă aceste produse pe cât posibil pe filiera produselor ecologice, cu respectarea tuturor regulilor şi restricţiilor. Pentru a-şi îndeplini funcţia şi a respecta toate principiile şi regulile impuse, structura sa trebuie să cuprindă sectoarele principale (obigatorii) şi sectoarele auxiliare. Sectoarele agricole obligatorii sunt: - sectorul vegetal, care cuprinde pajiştile şi culturile agricole anuale şi perene; - sectorul animal, care cuprinde animalele de producţie şi reproducţie, din toate speciile care pot fi hr ănite cu furaje produse în fermă; - sectorul de producere a composturilor; - sectorul administrativ-gospodăresc şi social. Orice fermă îşi poate organiza producţia şi circuitele interne având cele patru sectoare, dimensionate corect şi interdependent. Sectoarele auxiliare au rol în creşterea integralităţii, autonomiei şi a nivelului de prelucrare al produselor. Acestea trebuie să fie cât mai numeroase şi se introduc în fermele cu suprafaţa mai mare de 50 ha. Astfel, în fermele mari, de sute sau mii de ha, este posibilă organizarea tuturor sectoarelor anexe, fiecare dintre ele putând că păta maxima diversificare şi dotare tehnică. Ca sectoare auxiliare menţionăm: 1. Sectorul demonstrativ-experimental şi de producere a seminţelor şi materialului săditor (în fermele mari pot fi două sectoare distincte). Are rolul de a ajuta fermierul să-şi organizeze câmpurile demonstrative şi
experimentale pentru alegerea corectă a cultivarelor care dau cele mai bune rezultate în ferma sa şi pentru ajustarea tehnologiilor, dar şi de a produce întreaga cantitate de sămânţă şi material săditor de care are nevoie pentru înfiiţarea culturilor. Aici el poate produce seminţe pentru schimburile cu alte ferme ecologice şi pentru vânzare către fermele în conversie. Sectorul de producere a seminţelor trebuie să aibă o suprafaţă suficient de mare (de regulă dublă faţă de cea strict necesar ă), pentru ca fermierul să-şi creeze şi o rezervă de s ămânţă pentru cel puţin un an, în cazul că unele culturi ar putea fi compromise. Ferma poate funcţiona şi f ăr ă acest sector dar devine dependentă de alte ferme ecologice furnizoare de seminţe şi acestea s-ar putea să nu dispună de speciile, soiurile şi cantităţile optime de seminţe. 2. Sectorul de condiţionare şi prelucrare a produselor vegetale. Acest sector presupune existenţa staţiilor de condiţionare, dar şi alte instala ţii pentru activităţi de mor ărit, panificaţie şi patiserie, de prelucrare şi conservare a legumelor şi fructelor, de vinificaţie, distilării. Acest sector ar putea fi considerat unul obligatoriu în fermele mari. 3. Sectorul de preparare a nutreţurilor şi bucătăria furajer ă. Are o propor ţie mult mai redus ă decât în sistemul industrial de creştere al animalelor. 4. Sectorul de prelucrare a produselor animale principale şi secundare. Are aceeaşi importanţă ca şi cel de prelucrare a celor vegetale, necesitând o bună dotare tehnică cu utilaje, ustensile, aparatur ă de laborator şi un personal permanent, calificat şi autorizat sanitar. 5. Sectorul de prelucrare a lemnului provenit de la pomi şi arbuşti forestieri sau pomicoli, viţă de vie, r ăchitării. Poate că păta o dezvoltare mai mare sau mai mică în funcţie de ponderea acestor plante lemnoase în structura fermei. 6. Sectorul agroturistic, ca orice sector auxiliar, nu este obligatoriu dar în ferma ecologică trebuie să existe pentru valorificarea directă a produselor sale, pentru câştiguri financiare, dar şi pentru turişti. 7. Sectorul de producere a preparatelor biodinamice nu este obligatoriu decât în fermele de acest tip (biodinamice), ale căror produse sunt totdeauna marcate Biodyn + denumirea organizaţiei profesionale la care este afiliată ferma respectivă. El ar putea fi introdus, chiar dacă nu la întreaga sa capacitate, în toate fermele ecologice, atât ca mijloc de intensificare a activităţii metabolice a tuturor organismelor utile, cât şi ca mijloc de protec ţie a plantelor şi animalelor contra buruienilor, bolilor şi dăunătorilor. Nu necesită foarte multe investiţii (clădiri speciale, utilaje) şi nici materii prime externe sau costisitoare. Se folosesc substanţe minerale
naturale (roci) din fermă, diferite organe ale unor plante sălbatice, ale animalelor domestice şi sălbatice, dejecţii proaspete de vacă, apă de ploaie şi ustensile gospodăreşti simple, în general din lemn, toate în cantit ăţi foarte mici, totdeauna existente în fermă.
3.4 Sectorul producţiei vegetale: funcţii şi structură Funcţiile şi obiectivele acestui sector sunt: -să producă o cantitate cât mai mare şi diversificată de produse vegetale pentru consum uman şi pentru industrializare; -să producă întreg necesarul de furaje, de toate tipurile, pentru a putea susţine în medie 1 UVM/1 ha agricol; -să contribuie prin mijloace proprii, specifice, la menţinerea stării de sănătate şi la creşterea fertilităţii solului; -să realizeze aceste obiective şi funcţii utilizând adecvat, complet şi cu maximă eficienţă resursele proprii ale fermei şi în special pe cele naturale (solurile, clima, biodiversitatea sălbatică, ecosistemele naturale de pe teritoriul fermei, echilibrele ecologice locale). Principalele componente ale sectorului vegetal sunt terenul arabil şi pajiştile. Pot să mai existe şi plantaţii pomi-viticole. Elementul principal care structurează fondul funciar agricol îl reprezintă raportul între suprafaţa arabilă şi cea înierbată numit raportul ogor/pajişte şi care trebuie să fie de aproximativ 1/1. Terenul arabil este destinat producerii de hrană pentru om, fiind cultivat atât cu culturi de câmp cât şi cu legume, dar şi asigur ării de nutreţuri concentrate, fibroase şi suculente prin cultivarea de plante furajere anuale şi perene. Terenul înierbat (pajiştile) trebuie să asigure furajele verzi pentru animale, loc de mişcare şi întreţinere a acestora în sezonul de vegetaţie. El este reprezentat de pajişti naturale (preponderent păşuni), pajişti temporare înfiinţate în arabil sau în locul celor naturale degradate şi uneori de terenul din plantaţiile pomicole şi viticole situat între rânduri, înierbat total sau par ţial cu mixturi de leguminoase şi graminee furajere perene. În principiu, suprafaţa terenului înierbat poate fi mai mare decât cea a pajiştilor naturale permanente şi chiar decât întreaga suprafaţă de pajişti a fermei, atunci când intervalele din plantaţiile lemnoase sunt înierbate. Plantaţiile pomicole şi viticole nu sunt excluse din structura de folosinţă a terenului agricol, dar nici nu sunt obligatorii şi cu atât mai puţin când sunt plasate în condiţii mai puţin favorabile, dar foaarte favorabile altor culturi, când sunt bătrâne, degradate (rare, netăiate, atacate de numeroase boli şi dăunători).
La proiectarea fermelor ecologice trebuie analizată cu mult discernământ situaţia concretă a plantaţiilor existente pe teritoriul luat în consideraţie şi ponderea pe care o pot deţine în structura fermei. Nici într-un caz ele nu pot constitui singurul mod de folosin ţă al terenului fermei, chiar şi atunci când se află în condiţii foarte favorabile (în podgorii sau bazine pomicole foarte importante). De asemenea, cele intensive şi superintensive pot fi integrate în ferma ecologică numai printr-o conversie adecvată, timp în care li se reduce desimea. Nu există fermă ecologică strict specializat pomicolă sau viticolă deoarece neputând produce suficiente furaje nu poate creşte animale f ăr ă de care fertilizarea exclusiv organică este imposibilă. Plantaţia pomicolă a fermei ecologice este mai puţin compactă, eliminându-se prin defrişare pomii din parcelele vechi şi degradate sau în declin. Toate intervalele dintre rânduri (exceptând o zonă de o parte şi de alta a rândurilor) capătă întrebuinţări agricole, putând fi arate şi cultivate cu diferite plante anuale sau înierbate, pentru furaje. Plantaţiile viticole hibride sunt interzise legal, ele eliminându-se ca şi viile nobile bătrâne sau degradate. Locul lor va fi luat în primi 1-4 ani de culturi de câmp şi în anii următori de pajişti temporare, mai ales pe terenurile în pantă sau nisipoase, expuse eroziunii. De asemenea, se pot cultiva soiuri de viţă de vie pentru masă, pentru stafide, dar pe suprafeţe mici.
3.5 Pajiştile din ferma ecologică În ferma ecologică pajiştile sunt reprezentate de: - pajişti naturale (fâneţe, dar mai ales păşuni), menţinute obligatoriu, oricât de mare ar fi suprafaţa şi ponderea lor; nu este permisă desţelenirea pajiştilor naturale, ci doar ameliorarea lor; - pajişti artificiale temporare sau permanente, înfiiţate în locul celor naturale degradate, în arabil sau în locul plantaţiilor pomicole şi viticole defrişate, nici într-un caz prin defrişarea vegetaţiei silvice; Rolul de pajişte, dar numai pentru producerea de masă verde cosită sau fân, o pot îndeplini şi alte suprafeţe ocupate cu vegetaţie ierboasă perenă cum ar fi: benzile înierbate cu caracter antierozional, care nu trebuiesc distruse, cel puţin în primii 5-7 ani de la conversia fermei; intervalele înierbate dintre rândurile de pomi fructiferi şi viţă de vie, ca şi suprafeţele ocupate de solele săritoare din asolamentele mixte, pe durata fiec ărei rotaţii. Aceste suprafeţe, efectiv ocupate de pajişti, vor fi luate în calculul suprafe ţei totale de pajişti şi a încărcăturii de animale.
Pajiştile au o importanţă deosebită în structurarea fermelor ecologice. Mărimea suprafeţelor în raport cu suprafaţa arabilă sau cu alte folosinţe agricole, determină oscilaţiile încărcăturii de animale a fermei. Când raportul arabil/pajişte este în favoarea pajiştilor, numărul de UVM poate fi şi trebuie să depăşească valoarea de 1 UVM/ha agricol până la 1,2-1,3 UVM/1 ha agricol. Pentru 1 UVM sunt necesare 0,6-0,75 ha pajişte (funcţie de producţia acesteia) şi 0,25-0,4 ha arabil total (din care numai o parte este utilizat pentru producerea de furaje). Când suprafaţa arabilă este mică, încărcătura de animale se calculează corect numai în funcţie de suprafaţa de pajişti şi producţia lor. Dacă suprafaţa ocupată de pajişti în raport cu arabilul este prea mică, ea trebuie completată cu pajiştile artificiale, astfel ca raportul arabil/pajişte să fie de aproximativ 1:1. Dacă nu sunt posibilităţi de înfiinţare a unor pajişti artificiale (suprafaţa arabilă este prea mică, lipsesc seminţele speciilor furajere perene avute în vedere etc.), trebuie redusă încărcătura de animale la cea pe care o pot suporta pajiştile naturale şi eventualul arabil cultivat cu plante furajere, dar nu poate fi mai mică de 0,70,8 UVM/1 ha agricol, având în vedere rolul sectorului de creştere al animalelor, prin cantităţile de dejecţii produse. La structurarea fermelor vor trebui să fie luate în consideraţie mai întâi suprafeţele de pajişti naturale existente, apoi suprafeţele ce pot fi cultivate ca pajişti, starea şi producţia celor naturale şi potenţialul de producţie al celor artificiale. Tipologia pajiştilor naturale este, de asemenea, un factor important care trebuie luat în consideraţie atât la stabilirea încărcăturii de animale cât şi la alegerea speciilor şi categoriilor de animale din fermă. Este extrem de importantă structura tipologică a pajiştilor, adică suprafeţele ocupate de păşuni de diferite tipuri şi respectiv de fâneţe şi diversitatea tipologică a celor două tipuri. Este de preferat predominanţa p ăşunilor în raport cu fâneţele, fânurile putându-se obţine şi de pe alte suprafeţe cultivate. De asemenea, tipologia păşunilor este importantă, diferitele amestecuri de graminee şi leguminoase perene pretându-se la păşunat cu diferite specii şi categorii de animale. Pajiştile au o tipologie ecologic ă determinată, pe diferite forme de relief, soluri şi în diferite condiţii climatice şi hidrologice instalându-se anumite specii, cu potenţial diferit de producţie, cu valoare diferită a masei verzi, cu o anumită dinamică sezonier ă şi lunar ă a producţiei. La acelaşi nivel de fertilitate a solului şi aceeaşi structur ă de specii, chiar şi variaţiile unui singur factor climatic (nivelul precipitaţiilor anuale) poate determina o altă dinamică sezonier ă a producţiei pajiştii, tocmai în perioada de var ă, când ea este mai intens utilizată.
Astfel, funcţie de toate aceste condiţii, păşunile fermei au şi limite specifice ale încărcăturii de animale. De aceea, în condiţii mai puţin favorabile, chiar dacă suprafaţa păşunilor este mare, încărcătura de animale trebuie să fie diminuată. În asemenea cazuri şi eventualele păşuni temporare ce se vor înfiinţa vor da tot producţii scăzute şi de proastă calitate. Suprafeţele mari de fâneţe, ponderea lor mare în totalul pajiştilor, nu trebuie să ducă la creşterea încărcăturii de animale a fermei decât atunci când speciile care le alcătuiesc sunt rezistente la călcat şi p ăşunat şi solurile de asemenea. Ele capătă o exploatarea mixtă în acest caz, coasele alternând cu ciclurile de păşunat. Dacă vegetaţia sau solurile nu permit păşunatul, ele nu pot spori încărcătura totală de animale ci doar creşterea efectivelor acelor specii sau categorii de animale care nu necesită sau nu suportă o perioadă lungă de păşunat, putând primi masa verde la iesle, în dauna celor pentru care întreţinerea pe păşune toată vara este esenţială (ovine, caprine). Valoarea pajiştilor depinde însă mai mult de modul lor de întreţinere, îngrijire şi exploatare, decât de tipologie. De aceea, în ferma ecologică, nu se porneşte de la premisa creşterii semnificative a suprafeţelor de pajişti prin înfiinţarea de pajişti permanente în cele cele mai favorabile condiţii din fermă, astfel ca sectorul animal să poată fi dimensionat şi structurat corect sau excedentar, ci de la premisa creşterii valorii celor existente, prin acţiuni complexe, adecvate cu situaţia. Tehnologiile de îngrijire şi exploatare a pajiştilor ecologice recomandă acţiuni şi mijloace concrete şi adecvate cu tipologia şi starea fiecărei pajişti în parte. În ferma ecologică, prin această structur ă de folosinţă, se urmăreşte şi utilizarea superioar ă a unor suprafeţe din fermă plasate în condiţii improprii pentru alte plante agricole, mai greu accesibile pentru utilajele agricole, mai îndepărtate de fermă, marginale, prin înfiinţarea de pajişti artificiale. Sunt avute în vedere suprafeţele: - cu apă freatică la mică adâncime şi cu pericol de inundare temporar ă; - situate la mare altitudine, unde cad peste 800 mm precipitaţii anual; - unde ceaţa este frecventă şi umiditatea atmosferică foarte ridicată; - cu soluri argiloase şi drenaj intern redus; - cu pante mari şi soluri subţiri, puternic erodate; - aflate la extremităţile fermei, greu accesibile. La acestea se adaugă şi terenurile cu pajişti naturale permanente, puternic degradate, atunci când au fost epuizate toate posibilităţie de reabilitare a vegetaţiei şi de ameliorare a solurilor. În principiu, atât la înfiinţarea de noi pajişti temporare cât şi la întoarcerea celor permanente, se utilizează un amestec cât mai complex de specii, cu o durată de viaţă cât mai lungă (graminee şi leguminoase perene),
cu o bună comportare în diferite condiţii, dar şi la modul de folosinţă preconizat (păşune, fâneaţă), compatibile între ele, ca formă de creştere, talie, competitivitate. De exemplu, cercetările efectuate în Germania de Klapp şi colab. au pus în evidenţă principalele amestecuri de plante pentru diferite tipuri de staţiuni şi moduri de întrebuinţare, redându-le ca propor ţii, prin cantitatea de sămânţă necesar ă, funcţie de norma optimă şi ponderea în amestec (tab. 3.5.1), dar şi eventualele specii complementare, cantităţile de seminţe, modul de întrebuinţare şi chiar cultivarele potrivite. Tabelul 3.5.1 Exemple de amestecuri pentru pajiştile permanente (kg/ha sămânţă) (după Satler şi Wistinghausen) Staţiuni: reavene i umede cu umiditate montane mai ş şi Specia mijlociu uscate alternant umede mare înalte F* P* F P F P F P ovăscior 10 5 golomăţ 4 2 2 2 2 păiuş de livezi 7 7 20 14 14 18 14 14 timoftică 2 2 2 2 2 3 4 4 firuţă 4 8 3 3 2 2 3 3 gazon englezesc 3 10 păiuş roşu 3 3 2 4 4 coada vulpii 3 6 Iarba câmpului 1 2 ghizdei 3 3 4 2 1 3 3 trifoi alb 2 2 2 1 2 trifoi hibrid 3 2 1 *F - fâneaţă; P*- păşune
În fâneţe autorul recomandă gazonul italian şi trifoiul roşu, ca specii complementare (2-3 kg/ha sămânţă), numai dacă sunt cosite repetat pentru a nu sufoca celelalte specii. Pe solurile bogate mineral, uscate sau mijlociu de umede, specia complementar ă (1-2 kg/ha) este ovăsciorul. Pentru fâneţele inundabile sau de la baza pantelor specia complementar ă potrivită este ierbăluţa ( Phalaris arundinaceae), iar pentru cele din staţiuni mai calde, bine însorite, dar predominant uscate, lucerna albastr ă în fâneţe şi cea galbenă în păşuni (2-4 kg/ha). Pentru pajiştile înfiinţate în terenuri degradate sau slab productive se au în vedere în perioada de conversie măsuri de ameliorare a solurilor înaintea înfiinţării lor, în special cultivarea unor plante amelioratoare
(leguminoase), practicarea unor rotaţii speciale, evacuarea excesului de apă şi fertilizarea cu compost şi îngr ăşăminte verzi. La întoarcerea pajiştilor permanente degradate nu trebuie contat pe producţia noii pajişti decât începând din al cincilea an după desţelenire şi nici pe a celei vechi, integral, în ultimul său an de existenţă. Desţelenirea pajiştilor degradate se face la mijlocul verii şi includerea ei într-o rotaţie de cel puţin patru ani, cu plante anuale care să permită o bună pregătire şi ameliorare a solului, reducerea îmburuienării, precum şi obţinerea de furaje pe suprafaţa respectivă sau alte produse agricole. O rotaţie care a dat rezultate bune este prezentata în tabelul 3.5.2. Tabelul 3.5.2 Rotaţia şi lucr ările de desţelenire şi reînfiinţare a unei pajişti permanente la Talhof – Germania Anul
1
2
3
4
Succesiunea culturilor şi operaţiunile pajişte veche degradată - întoarcere la începutul lunii iulie - lucrarea solului timp de 2-3 s ăptămâni - însămânţare cu ovăz + măzăriche (borceag) - recoltarea borceagului toamna - ar ătur ă de toamnă bine întreţinută - plantare cartof timpuriu - recoltare vara - lucrarea solului - însămânţat grâu sau secar ă de toamnă - recoltarea grâului sau secarei - ar ătur ă de var ă - întreţinerea ar ăturii de var ă - aplicarea unei doze mari de compost - însămânţat rapiţă de toamnă - recoltarea rapi ţei pentru furaj (prim ăvara) - pregătirea solului pentru pajişte - însămânţat pajişte f ăr ă sau cu plantă protectoare (amestec: ovăz x mazăre; ovăz x măzăriche)
Alţi autori recomandă amestecuri alcătuite dintr-un număr mai redus de specii, dar pentru fiecare specie o mixtur ă de 2-3 cultivare diferite morfologic, biologic şi ecologic, situaţie în care pot fi promovate mai ales speciile furajere valoroase (producţie şi calitate ridicată) şi cu compatibilitate mai bună. Astfel, Zamkin N. recomandă pentru păşunile destinate vacilor, amestecul din tabelul 3.5.3, iar pentru oi pe cel din tabelul 3.5.4.
Mixtura pentru păşunea vacilor Specia Cultivarul raigras englezesc Perma raigras englezesc Condensa raigras englezesc Talbot timoftică Goliath timoftică Motium trifoi alb Menna trifoi alb Alice TOTAL Sursa: Elm Farm Research Centre
Tabelul 3.5.3
Cantitatea (kg/ha) 7,50 7,50 5,00 3,75 3,75 2,00 2,00 31.50
Mixtur ă pentru păşunea oilor (condiţii de secetă şi bună iluminare)
Tabelul 3.5.4
Specia Cultivarul Cantitatea (kg/ha) raigras englezesc Parcour 5,00 raigras englezesc Perma 7,50 raigras englezesc Condensa 5,00 sparcetă Sparta 3,75 păiuş anual S-215 3,75 trifoi alb Menna 2,00 trifoi alb S-184/Kent wild white 2,00 TOTAL 29,00 Sursa: Elm Farm Research Centre
De asemenea, pajiştile cu întrebuinţare mixtă (păşunat+cosit) destinate unor specii şi categorii diferite de animale, pot avea o compoziţie foarte complexă de specii, dar şi mixturi de cultivare, cum ar fi amestecul tradiţional “Clifton Park” (tab. 3.5.5), sau uşor modificat, prin predominanţa gramineelor (tab. 3.5.6 ), atunci când se urmăreşte o bună asigurare cu minerale a şeptelului. Amestecurile “standard” pentru diferite tipuri de pajişti, aşa cum sunt cunoscute şi recomandate în ţara noastr ă, sunt total nepotrivite pentru pajiştile fermei ecologice. De asemenea, amestecurile recomandate de diferiţi autori pentru anumite condiţii (aşa cum sunt cele prezentate de noi) nu pot fi preluate întocmai, înlocuindu-se anumite specii, cu altele, prezente în pajiştile naturale din zona respectivă, la fel şi cultivarele, cu unele autohtone, potrivite în condiţiile respective. La înfiinţarea de noi pajişti (după cele permanente degradate sau pe celelalte categorii de terenuri cu această destinaţie), mai întâi se ţine seama de condiţiile naturale (relief, sol, climă) şi concordanţa lor cu cerinţele
ecologice ale diferitelor specii furajere perene, de compatibilitatea lor în competiţia din perioada de vegetaţie şi apoi de nevoia de a creşte anumite specii şi categorii de animale în fermă. Tabelul 3.5.5 Mixtur ă tradiţională “Clifton Park” (Hunters, 1984) Specia Cultivarul Cantitatea (kg/ha) sparceta Roskilde 3,4 sparceta S 26 4,5 păiuş anual S 215 2,2 păşiuş de livezi Alta American 1,1 ierburi anuale cu tuf ă rar ă 0,6 ierburi anuale cu stoloni 0,3 raigras italian RVP 4,5 raigras peren Reveille (tetraploid) 3,4 raigras peren S 23 4,5 timoftică Canadian Climax 0,6 cicoare 1,1 susai 2,2 asmăţuchi 1,1 pir crestat 0,6 trifoi alb Huia 2,5 trifoi alb Pertina wild 0,6 trifoi alsacian 1,7 trifoi roşu Altaswede 1,1 TOTAL 36,0 Sursa: Woodward&Foster (1987)
Mixtura tip “Cockle Park” cu ierburi Specia sparceta raigras italian raigras peren raigras peren raigras peren timoftică cicoare pir crestat trifoi alb trifoi alb trifoi alsacian trifoi roşu TOTAL Sursa: Arthur Evans, Llandysul
Cultivarul Cambria Trident S 23 Frances Melle Kampe II Huia Kent wild Altaswede
Tabelul 3.5.6
Cantitatea (kg/ha) 5,00 2,50 7,50 5,00 5,00 3,75 1,25 0,60 0,60 0,60 1,25 2,00 35,0
Compoziţia floristică a pajiştii devine complexă în diferite condiţii prin instalarea unor specii neînsămânţate, invazive, care au şi ele preferinţe ecologice şi o bună compatibilitate cu cele cultivate, majoritatea cu o valoare furajer ă redusă. De aceea, la înfiinţarea pajiştilor şi prin modul lor de utilizare sunt necesare anumite măsuri de remediere, care vizează atât condiţiile din biotop, cât şi favorizarea menţinerii celor valoroase înfiinţate (tab. 3.5.7 ). Tabelul 3.5.7 Componente ale terenurilor înierbate, preferinţe ambientale şi măsuri de control Speciile a. Specii semănate Raigras Timoftică Sparcetă
Trifoi roşu Trifoi alb Cicoare
Condiţii preferate pH-5,5, fertilitate ridicat ă, defoliere normală Soluri grele, tolerează pH scăzut Soluri uscate, luminoase. Nu înfloreşte pe teren umed. Rădăcini rezistente la secet ă
Papur ă Untişor, grâuşor Păr ăluţă Muşchi Ierburi anuale
Nu sunt necesare. Nu sunt necesare. Dacă predomină sparceta şi creşte excesiv, creşte intensitatea cositului sau p ăşunatului.
Nu persistă pe termen lung. Rezultate efective la fixarea N (până la 300 kg N/ha) pH-5,5. Defoliere normală.
Permiterea persistenţei seminţelor. Cositul regulat tolerat. De evitat păşunatul în exces iarna şi în deficit vara. Managementul cositului sau păşunatului prin rotaţie. Sol adânc, bine structurat. Nu Cosit pentru fân, nu siloz (la poate tolera cositul frecvent. înflorirea completă).
b.Specii nesemănate Scaieţi, spini Subpăşunate, păşuni fertile. Măcriş, ştevie
Acţiuni de remediere
Vârf cel puţin odată pe anotimp. Cositul ierbii va elimina scaie ţii în două din trei anotimpuri. Fertilitate mare, bogat în azot, Căderi cu cultivări repetate. compactare, cositul regulat al Culturi/veget. în rând. De evitat ierbii, aplicări de nămol, maşini grele şi vântul. vegetaţie rar ă. pH scăzut, compactare, slab Drenaj, muşuroaie. Evitarea păşunatului, accesul tractorului şi sub drenaj. toamna. pH scăzut, vânt, subpăşunat. De ex: gunoi de grajd, amendamente calcaroase (var). Fertilitate scăzută, pH scăzut, Gunoi de grajd, var, drenaj. pajişti deschise. Fertilitate scăzută, pH scăzut Pajişti deschise, fertilitate De evitat vântul, reîns ămânridicată. ţarea.
În general, însă, compoziţia floristică a oricărei pajişti poate fi modificată drastic în modul de exploatare, de animalele care o utilizează (specii, categorii). Pentru menţinerea celei de la înfiinţarea pajiştei sau obţinută prin măsuri de ameliorare a vegetaţiei preexistente, este necesar ă întocmirea unui calendar al păşunatului timpuriu sau de var ă, care să permită utilizarea lor corectă sub toate aspectele sau măcar precaută, protectivă. În tabelul 3.5.8 este redată definirea şi conţinutul noţiunilor de utilizare corectă, precaută, acceptabilă sau potenţial-nesigur ă a păşunilor pentru ovine şi bovine, după şcoala engleză de agricultur ă organică ( N. Lampkin). Tabelul 3.5.8 Definirea păşunatului “corect” şi “precaut” pentru vaci şi oi (după N. Lampkin, 1994) i 1. Clasificarea păşunilor pentru vi ţe
Înainte de 15 iulie CORECT 1. Noi seminţe după o cultur ă arabilă. Dacă păşunatul vacilor este din toamna anterioar ă, acesta ar fi trebuit planificat imediat înaintea însămânţării. 2. Păşuni păşunate de oi dar în anul anterior. 3. Teren înierbat folosit la conservare doar în anul anterior. SIGUR (cu precauţie, protector) 1. Păşuni păşunate în anul anterior de vaci în al doilea an de p ăşunat al lor. 2. Păşuni păşunate anul anterior de vaci de carne cu sau f ăr ă viţei. 3. După 7 mai păşunile păşunate de viţei în anul anterior. 4. Păşuni păşunate de vaci înaintea mijlocului lui martie sau după mijlocul lui septembrie a anului anterior. ACCEPTABIL 1. După 23 aprilie, păşuni păşunate de vaci în anul anterior
ă Dup 15 iulie 1. Făr ă păşunat de către vaci devreme în acest an. 2. Păşuni păşunate de oi în prima jumătate a sezonului.
1. Păşuni păşunate în prima jumătate a anotimpului pentru vaci în cel de-al treilea sezon de păşunat. 2. Păşuni care au fost CORECTE la începutul anotimpului şi au fost păşunate apoi de vaci. 1. Păşuni păşunate de vaci devreme, în prima jum ătate a sezonului. 2. Păşuni păşunate în prima jumătate a sezonului de vaci de carne cu vi ţei. 3. Păşuni păşunate în prima jumătate a sezonului la fiecare trei săptămâni până la sfâr şitul lui mai.
POTENŢIAL NESIGURĂ 1. Înainte de 23 aprilie, p ăşune păşunată 1. Păşune păşunată de viţei în de viţei în anul anterior prima jumătate a sezonului. 2. Clasificarea păşunilor pentru miei
Înainte de 1 iulie CORECT 1. Noi seminţe după o cultur ă arabilă. Dacă păşunatul vacilor este din toamnă, acesta ar fi trebuit planificat imediat înaintea îns ămânţării. 2. Păşuni păşunate de vaci doar în anul anterior. 3. Teren înierbat folosit la conservare doar în anul anterior. SIGUR (cu precauţie, protector) 1. Păşuni păşunate în anul anterior numai de oi adulte f ăr ă lapte. 2. După 7 mai, păşunile păşunate de oi devreme în anul anterior. 3. După 7 mai, păşunile nu sunt păşunate de miei în prima jum ătate a sezonului de păşunat. ACCEPTABIL 1. După 23 aprilie, păşuni păşunate de oi sau cârlani în anul anterior sau de miei în a doua jumătate a sezonului de păşunat anterior. 2. Păşuni păşunate de miei înainte de jumătatea lui martie sau dup ă mijlocul lui septembrie al anului anterior. POTENŢIAL NESIGURĂ 1. Înainea de 1 iunie, p ăşune păşunată de miei în prima jumătate a sezonului de păşunat anterior sau de miei în a doua jumătate a sezonului anterior de păşunat.
ă 1Dup iulie 1. Făr ă păşunat de către oi în acest an.
2. Păşuni păşunate de vaci în prima jumătate a sezonului. 1. Nepăşunate de oi tinere, de 1 an – cârlani, oi în lacta ţie sau miei în primul an. 2. Păşuni păşunate de oi adulte nelactate în prima jumătate a sezonului. 1. P ăşuni care au fost CURATE la începutul sezonului şi au fost apoi păşunate de mieii de pe acestea.
1. Păşune păşunată de miei în prima jumătate a sezonului curent de păşunat.
Calendarul are la bază atât dinamica vegetaţiei pajiştei în cele două perioade ale sezonului, palatabilitatea şi valoarea ierbii pentru diferite categorii de animale, cât şi o bună cunoaştere a efectelor respectivelor categorii de animale asupra solului, creşterii ierburilor, “sănătăţii” pajiştei pentru celelalte categorii de animale ce urmează să păşuneze. Importanţă prezintă şi alternanţa ciclurilor de păşunat cu coasele, înălţimea de cosit (tab. 3.5.9), în cazul pajiştilor cu exploatare mixtă, precum şi alte măsuri de amenajare interioar ă a pajiştilor în vederea exploatării corecte.
Înălţimea de cosit la pajiştile mixte (cm) Conservare Prima tăiere Resturi tulpini
Tabelul 3.5.9
45 6 Oi
Tineret taurin Vaci de lapte Păşunat: Continuu (set stocare) Primăvara 4 5 6 Vara 5 7 8 - îngr ăşare - depozitare 4 6 Toamna 7 8 10 Rotaţ ional (padoc) Înălţimea tulpinii 6 8 9 Iarna sub 5 pentru a preveni pieirea iarna Sursa: Farmers Weehly Supplement, 15 martie 1985
3.6 Terenul arabil al fermei: funcţii şi structură Terenul arabil al fermei ecologice are o suprafaţă mult diminuată atât de vegetaţia silvică (perdelele de protecţie) cât şi de pajiştile temporare sau permanente, înfiinţate mai ales pe terenurile arabile degradate. Astfel, suprafaţa arabilă r ămasă se caracterizează printr-un potenţial productiv mai ridicat al solurilor şi printr-un relief mai adecvat, cu un climat mai favorabil culturilor agricole. Se creează astfel premisa ca aceasta să poată fi utilizată pentru cultivarea unui spectru mai larg de culturi anuale, care puse în condiţii favorabile de vegetaţie să poată îndeplini toate funcţiile culturilor din arabil. În ordinea importanţei lor, acestea sunt: -asigurarea cu hrană vegetală complexă, diversificată şi de calitate a populaţiei; -vânzarea de produse alimentare de calitate pentru populaţia din afara fermei şi pentru o serie de industrii alimentare prelucr ătoare; -vânzarea de produse nealimentare pentru prelucrarea lor în unităţi specializate din afara fermei (industria textilă, farmaceutică, chimică); -furnizarea de nutreţuri concentrate, fibroase, grosiere, suculente şi de aşternut pentru animalele din fermă; -acoperirea solului pe o perioadă cât mai lungă de timp cu culturi sau produse secundare (paie, tulpini tocate, vreji) pentru protecţia antierozională
şi
împotriva exceselor climatice, ameliorarea sa şi creşterea fertilităţii de la un an la altul; -valorificarea superioar ă, integrală şi adecvată a resurselor de sol, a potenţialului lor productiv, funcţie de troficitatea potenţială şi efectivă a fiecărei unităţi din sol; -valorificarea potenţialului resurselor climatice locale (energie luminoasă, energie calorică, precipitaţiile), creşterea cantităţii de energie luminoasă fotosintetică activă convertită în produse agricole; -limitarea efectelor negative ale culturilor asupra mediului, reducerea poluării apelor subterane şi de suprafaţă, a poluării atmosferice, a biodiversităţii sălbatice, creştrea biodiversităţii agricole; -refacerea şi instaurarea echilibrelor ecologice din fermă, limitarea invaziilor unor specii din afara fermei şi a migraţiei altora din ecosistemele agricole în cele silvice sau în altele; -utilizarea amenajărilor tehnice existente (în special hidroameliorative) la întregul lor potenţial, cu eficacitate maximă, o perioadă cât mai lungă de timp, f ăr ă deteriorarea sau degradarea structurilor lor fizice. Pentru atingerea acestor funcţii, utilizarea terenului arabil trebuie să se întemeieze în primul rând pe criterii ecologice şi în plan secund pe criterii economice (piaţa diferitelor produse agricole şi uşurinţa transportului şi vânzărilor). Aceasta presupune: -alegerea unui sortiment de culturi cât mai diversificat, în func ţie de condiţiile pedoclimatice, cerinţele ecologice şi de efectele diferitelor culturi asupra solurilor; -stabilirea unei structuri a culturilor (suprafeţele ocupate de fiecare cultur ă şi ponderea lor din suprafaţa arabilă totală) în care să predomine cele care găsesc condiţii favorabile şi dintre acestea cele ale căror produse sunt mai solicitate; -organizarea asolamentului în funcţie de mărimea suprafeţei arabile, de diversitatea condiţiilor pedoclimatice de pe teritoriul acesteia, de amenajările existente, integralitatea fizică şi funcţionalitatea lor. La alegerea sortimentului de culturi se va ţine seama de zonarea culturilor, de amenajările hidroameliorative existente (de irigaţie, desecaredrenaj, orezării, antierozionale), condiţiile pedoclimatice din zonă şi experienţa fermelor bio mai vechi dar plasate în condiţii asemănătoare. În fermele ecologice mai vechi dar bine gospodărite atât solurile cât şi clima sunt ameliorate, creând condiţii foarte favorabile pentru cele mai sensibile şi pretenţioase culturi agricole, în timp ce în ferma proiectată sau în conversie toate structurile cu rol de protecţie şi ameliorare, chiar dacă sunt prevăzute şi executate nu sunt pe deplin func ţionale: perdelele
forestiere îşi exercită protecţia începând din al 10-lea an (pentru cele din arbori) sau din al doilea an (pentru arbuşti), iar efectul de ameliorare al solurilor arabile se resimte mai pregnant după primul ciclu al rotaţiilor culturilor din asolament (7-9 ani sau chiar mai mult). De aceea, pentru fermele noi, este de preferat să se aleagă culturile mai puţin vulnerabile faţă de climă şi cu efecte ameliorative pentru sol mai pregnante. Evoluţia favorabilă a solurilor şi climei, stabilizarea reliefului în timp trebuiesc luate în consideraţie pentru lărgirea sortimentului de culturi, incluzându-se la fiecare nou ciclu al rotaţiei pe cele pentru care s-au ameliorat condiţiile şi care prezintă importanţă pentru economia fermei, protecţia şi ameliorarea solurilor. Astfel, structura culturilor din arabil este într-o dinamică anuală şi multianuală (se modifică în fiecare an şi în fiecare ciclu al rotaţiei), adecvată cu schimbările care au loc în fermă.
3.7 Organizarea asolamentului Asolamentul ca sistem complex şi unitar de organizare a teritoriului şi a producţiei este punctul forte al structur ării fermelor ecologice, pe el mizându-se atât în valorificarea superioar ă a terenului cât şi în diversificarea producţiei, protecţia şi ameliorarea solului. În ferma ecologică se acordă o atenţie deosebită efectului pe care asolamentul îl are asupra creşterii fertilităţii solului atât direct (prin echilibrarea consumurilor de resurse şi a restituţiei de nutrienţi prin reziduurile plantelor), cât şi indirect (prin reducerea îmburuienării, atacului de boli şi dăunători, stimularea fenomenelor de alelopatie, reducerea numărului de treceri ale agregatelor, a lucr ărilor mecanice, deci a fenomenului de tasare şi distrugere a structurii solului). De asemenea, numai în cadrul asolamentului îngr ăşămintele organice (composturi, îngr ăşăminte verzi, resturi vegetale) pot fi judicios repartizate pe sole şi aplicate în cantităţi optime, atât pentru sporirea producţiei cât şi a fertilităţii solului. De aceea nicio solă şi nicio cultur ă nu poate r ămâne în afara asolamentului. În fermele cu suprafeţe mici (sub 50 ha) se organizează unul sau cel mult două asolamente diferite. Două asolamente se organizează atunci când terenul arabil prezintă particularităţi naturale (o parte este plan, alta în pantă; solurile se deosebesc prin regimul lor hidric şi drenaj natural) sau când o parte este amenajat pentru irigaţie, desecare, drenaj şi alta nu. Însă în orice fermă, indiferent de mărimea ei, trebuie organizat un asolament după regulile fermelor ecologice. Atunci când ferma dispune de o suprafaţă mare (sute sau mii de ha) şi diferenţiată ca relief, soluri, amenajări, trebuiesc amenajate mai multe
asolamente, în care culturile sunt grupate după criterii biologice sau tehnicoeconomice, dar şi ecologice. Practic, toate culturile de câmp sau horticole anuale şi bienale pot fi incluse în asolamente, la fel şi pepinierele pomicole sau şcoala de viţe. Toate asolamentele din ferma ecologică sunt asolamente mixte, alături de cereale, leguminoase pentru boabe, plante oleaginoase, textile, tuberculifere, r ădăcinoase, plante aromatice şi medicinale sau legume, ori câmpurile pepinierei pomicole, şcoala de viţe, întotdeauna cultivându-se şi plante furajere anuale sau perene, în culturi pure sau amestecuri. Propor ţia diferitelor grupe de culturi în fiecare asolament depinde de poziţia fermei, favorabilitatea terenului pentru anumite grupe de plante, de suprafeţele de pajişte şi necesarul de furaje. Ponderea culturilor furajere poate să crească şi atunci când solurile sunt vulnerabile şi au nevoie de o mai bună acoperire, înţelenire şi protecţie. După delimitarea solelor se stabileşte sortimentul de culturi, rezultând astfel şi tipul de asolament (asolament mixt cu culturi de câmp şi furajere, asolament legumicol mixt, asolament mixt cu culturi aromatice şi medicinale, asolament mixt pentru pepiniera pomicolă sau şcoala de viţe). O atenţie deosebită trebuie acordată amenajărilor hidroameliorative existente, pentru care se organizează asolamente speciale (irigat, antierozional, pentru terenurile cu exces de umiditate, pentru terenuri nisipoase şi salinizate). Se vor preta pentru amenajări şi asolamente irigate toate suprafeţele arabile f ăr ă aport freatic, plane, situate în apropierea unei surse de apă de irigaţie (lacuri, bălţi, râuri, canale colectoare ale apelor de pe versanţi sau de pe terenurile desecate, ape subterane ale căror debite şi calitatea apei le recomandă). Organizarea judicioasă a unui asolament presupune existenţa unui număr suficient de mare de sole care să permită o rotaţie de lungă durată, mai mare decât aceea din asolamentele intensive, depăşind 9-10 ani şi ajungând la 12-13 sau chiar 15 ani. Solele au în general dimensiuni mai mici, chiar de circa 2 ha, deşi în fermele mari ele pot că păta dimensiuni mult mai mari (zeci sau chiar sute de ha). Ele pot fi de multe ori delimitate chiar de perdelele forestiere. Solele aceluiaşi asolament trebuie să aibă forme regulate şi să fie cât mai egale pentru a nu se modifica structura culturilor. Asolamentul trebuie să contribuie la menţinerea şi creşterea fertilităţii solului, la evitarea “oboselii solului” precum şi la întreţinerea biodiversităţii edafice şi a echilibrelor biodinamice din sol.
La stabilirea rotaţiei vor trebui respectate o serie de principii: - alternarea culturilor cu înr ădăcinare profundă cu cele cu înr ădăcinare superficială, pentru refacerea structurii la suprafaţa solului şi asigurarea drenajului; - alternarea culturilor cu biomasă radicular ă şi reziduală mare cu cele cu biomasă redusă; - alternarea plantelor fixatoare de azot cu cele mari consumatoare de azot pentru echilibrarea balanţei azotului; - alternarea culturilor mari consumatoare de apă cu cele care au un consum mai redus; - alternarea culturilor sensibile la îmburuienare cu cele care luptă bine cu buruienile; - alternarea culturilor păioase cu cele dicotiledonate, pentru suprimarea buruienilor; - alternarea culturilor de toamnă cu cele de primăvar ă; - respectarea principiului de autotoleranţă şi autointoleranţă a diferitelor culturi din cauza bolilor şi d ăunătorilor proprii, a oboselii solului şi a intervalului de timp după care pot reveni pe aceeaşi solă (tab. 3.7.1); Culturi autotolerante şi autointolerante
Tabelul 3.7.1
Autointolerante şi intervalul minim de revenire pe aceeaşi solă (ani) Secar ă Floarea soarelui 7-8 Porumb In pentru ulei şi fibre 7-8 Mei Trifoi roşu hibrid încarnat 6-7 Cartof (în afara infest ării cu nematozi) nematozi) Sparcet Sparcetă 6-7 Trifoi alb Sfeclă de zahăr şi furajer ă 5-6 Măzăriche de toamn ă Varză 5-6 Graminee furajere anuale şi perene Mazăre boabe şi păstăi 5-6 Lupin galben Ovăz 4-5 Soia Rapiţă 4-5 Fasole boabe oloagă Grâu 2-3 Seradela Orz 2-3 Cartof (în soluri infestate cu 2-3 nematozi) Perechi de culturi care nu se tolereaz ă în rotaţie 1. orz-grâu 7. mac-cartof 2. ovăz-orz de prim ăvar ă 8. trifoi ro şu-seradela 3. sfeclă de zahăr-rapiţă 9. trifoi ro şu-lucernă 4. sfeclă furajer ă-rapiţă 10. alte leguminoase-mazăre 5. toate speciile de varz ă-rapiţă 11. bob-trifoi 6. in de ulei şi fibre-mazăre 12. sfeclă-ovăz (la solele infestate cu nematozi) Autotolerante
- practicarea culturilor ascunse, de protecţie, a celor subînsămânţate, a celor pentru îngr ăşă ăşăminte verzi, care să acopere solul cât mai mult timp posibil şi să-l ferească de eroziune şi de levigarea nutrienţilor, în special în sezonul rece; - utilizarea mixturilor de soiuri (ale aceleia şi culturi) şi a mixturilor de specii, ori de câte ori este posibil, în special când produsele lor se utilizeaz ă în fermă şi mai puţin când sunt destinate vânzărilor. Rotaţia trebuie să urmărească: -asigurarea compatibilităţii fiecărei culturi cu respectivele condiţii de climă şi sol (tab. 3.7.2); Tabelul 3.7.2 Compatibilitatea plantelor cu diferite soluri şi climate Tipul de sol/clim ă Nisipuri grosiere
Culturi compatibile Secar ă, lupin, morcov, m ăzăriche Orz, r ădăcinoase furajere, sfecl ă pentru zahăr, Soluri uşoare cartof, maz ăre, plante horticole, ierburi scunde La fel, cu excepţia cartofului; lucernă şi trifoi foarte Soluri uşoare calcaroase potrivite Soluri mijlocii lutoase Toate culturile Soluri foarte argiloase Grâu, ovăz, fasole, păşune permanentă Grâu, cartof, sfecl ă pent pentru ru zah zahăr, culturi horticole, Soluri mlăştinoase şi mâloase r ădăcinoase, hrişcă Soluri acide Ovăz, secar ă, cartof Suprafeţe umede Ovăz, gulii furajere, ierburi înalte Notă: varietăţile pot fi compatibile diferitelor soluri, astfel c ă generalizarea trebuie interpretat ă cu atenţie.
-un echilibru între culturile amelioratoare şi de acoperire, cele furajere, pentru îngr ăşăminte verzi şi cele pentru vânzări, pentru a acoperi toate nevoile fermei; -distribuţia echilibrată a lucr ărilor în cadrul sezonului de vegetaţie, accesibilitatea şi utilizarea eficient ă a utilajelor şi echipamentelor; -posibilitatea efectuării tuturor lucr ărilor de semănat şi îngrijire a culturilor, cunoscându-se necesarul de for ţă ţă de muncă şi eşalonarea lor în timp, la diferite culturi. Comportarea culturilor una faţă de cealaltă, sub toate aceste aspecte, în contextul rotaţiei, poate fi urmărită în tabelul 3.7.3.
Tabelul 3.7.3 Compatibilitatea diferitelor combinaţii în rotaţie Plan Plante te succ succe esoa soare 1 3 4 5 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 1.Grâu de toamn ă -- -- -- o o o ++ ++ o o ++ ++ o o 2.Grâu de prim ăvar ă -- -- -- o o ++ + ++ ++ ++ ++ + ++ ++ 3.Orz de toamn ă o -- -- o o -- ++ - o o -- ++ -- -4.Orz de prim ăvar ă o -- o o o ++ - - -- o ++ + ++ ++ 5.Secar ă de toamnă o o o o o o ++ ++ o o o ++ - 6.Secar ă de primăvar ă o o o o o ++ + ++ ++ ++ ++ + ++ ++ 7.Ovăz o o o o - ++ ++ ++ ++ ++ ++ + ++ ++ 8.Porumb ++ ++ ++ ++ ++ - ++ ++ ++ ++ ++ + ++ ++ 9.Mazăre ++ + ++ ++ ++ ++ -- -- -- ++ ++ + ++ ++ 10.Fasole boabe ++ + ++ ++ ++ ++ -- -- -- ++ ++ + ++ ++ 11.Lucernă/trifoi ro şu + o ++ ++ o o -- -- -- -- ++ ++ ++ ++ o o ++ ++ ++ o ++ ++ o o ++ ++ ++ ++ 12.Ierburi 13.Culturi speciale ++ + ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ - - ++ ++ 14.Cartof timpuriu ++ + ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ - - ++ ++ 15.Sfeclă ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ -- -16.Rapiţă,muştar,varză ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ -- -++ Bun; + Bun, dar nu necesar. Alte plante prefer ă pe cea premerg ătoare. Pot fi utilizate în combinaţie cu gunoi verde; o Posibil; - Aplicare limitată - nu se recomand ă dacă planta premergătoare s-a recoltat târziu, în zonele uscate, cu risc de existen ţă a dăunătorilor (mai ales nematozi), ori pe pericol de g ăzduire (ex. orzul de prim ăvar ă după legume); -- Nerecomandat. Sursa: Faustzahlen für Landwirtschaft und Gartenbau
Rotaţiile au menirea de a produce tot sortimentul de furaje necesar suplimentării producţiei pajiştilor, în vederea susţinerii încărcăturii optime de animale, calculată în funcţie de mărimea suprafeţei agricole totale. Furajele din arabil (gr ăunţe, fânuri, suculente, o parte din masa verde, siloz) trebuie să satisfacă necesarul de furaje al animalelor, alături de furajele verzi sau uscate produse de pajişti, de alte ecosisteme naturale din fermă (păduri, tuf ărişuri, mlăştinişuri) şi de cele ce se pot recolta din amenajările silvice sau hidrotehnice (benzi înierbate, taluzuri şi canale înierbate). Trebuie contat şi pe o serie de produse reziduale din activităţile auxiliare proprii care pot fi întrebuinţate ca furaje. În arabil trebuie să se producă cele mai valoroase furaje. În afar ă de porumbul pentru boabe o atenţie deosebită trebuie acordată leguminoaselor furajere anuale (măzăriche, mazăre, soia), dar mai ales perene (lucernă, trifoi roşu, hibrid, încarnat, alb, sparcetă, ghizdei, sulfină albă şi galbenă).
Acestea nu pot lipsi din nicio rota ţie, putând fi cultivate singure, dar sunt preferate amestecurile lor cu graminee anuale sau perene. Dacă în fermele intensive amestecurile sunt de graminee şi leguminoase (predomină gramineele), în fermele ecologice ele sunt de leguminoase şi graminee furajere (predominante fiind leguminoasele). Ele ocupă 1-3 sole “săritoare”, funcţie de suprafaţa fiecărui asolament, fertilitatea solurilor, raportul arabil/pajişte, modul de folosinţă al terenului şi încărcătura de animale. Când solurile au o fertilitate foarte ridicat ă, încărcătura de animale ar putea scădea, mai ales când suprafeţele de pajişte naturală sunt mici, până la valori de 0,6-0,8 UVM/ha agricol. Suprafeţele arabile furajere pot scădea şi de asemenea ponderea amestecurilor furajere în rotaţie. În aceleaşi condiţii, atunci când în arabil pr ăşitoarele sau legumele au o pondere mare (peste 25%), este necesar 1 UVM/ha agricol pentru a produce mai multe îngr ăşăminte cu care să se compenseze consumurile mari de nutrienţi ale acestor culturi. Astfel, va trebui să crească şi suprafeţele arabile furajere şi ponderea amestecurilor cu leguminoase. La începutul activităţii fermei, pe solurile degradate sau mai puţin fertile este nevoie de cantităţi mai mari de îngr ăşăminte organice, deci şi de o încărcătur ă adecvată de animale (1-1,5 UVM/ha agricol), producătoare de îngr ăşăminte în cantităţi mari, dar şi cu o producţie de furaje pe măsur ă. Astfel, o cotă parte mai mare din arabil va trebui să producă furaje pentru respectivele animale. După ce s-a stabilit încărcătura de animale, funcţie de aceasta, se vor stabili suprafeţele arabile care trebuie să producă furaje, culturile care pot îndeplini această funcţie şi suprafaţa necesar ă. Valoarea acestor culturi trebuie avută în vedere atât ca sursă de furaje cât şi ca plante amelioratoare de sol, mai ales în cazurile în care pajiştile ocupă o suprafaţă redusă şi culturile furajere (porumb, soia, floarea soarelui, secar ă, orz) sunt recoltate timpuriu şi devin foarte bune premergătoare pentru ele. Ele pot fi introduse şi după culturile de câmp recoltate la maturitate (pentru boabe, tuberculi, r ădăcini) care lasă resturi vegetale cu un raport C/N mare şi se descompun greu, dar randamentul este scăzut.
3.8 Sisteme de cultură în rotaţiile ecologice În rotaţia din ferma ecologică terenul este intens valorificat, la fel şi resursele climatice din sezonul de vegetaţie, prin culturi principale, culturi secundare, culturi succesive, culturi ascunse sau acoperite-acoperitoare pentru sol.
Culturile principale sunt cele care prin perioada lungă de vegetaţie ocupă cea mai mare parte a sezonului activ pe sola respectivă, realizând în acelaşi timp producţia cea mai importantă pentru fermă (cereale păioase, porumb pentru boabe, soia, floarea soarelui, inul pentru fibre şi ulei, sfecla pentru zahăr şi furajer ă, cartoful de toamnă). Culturile secundare sunt practicate între două culturi principale (de cele mai multe ori, o dată la doi ani sau în doi din trei ani), având rolul de a acoperi şi proteja solul împotriva eroziunii şi a levigării nutrienţilor în sezonul rece, de a produce furaje şi îngr ăşăminte verzi. Cele mai multe culturi secundare înfiinţate în a doua parte a sezonului activ, mai ales pe solurile mai puţin fertile, sunt destinate producerii îngr ăşământului verde, de o importanţă deosebită în ferma ecologică, iar în fermele în care solurile sunt mai fertile, pentru producerea de furaje suculente (verzi, bostănoase, r ădăcinoase), în general pentru consumul de toamnă-iarnă. În cultur ă secundar ă, pentru ambele scopuri, pot fi cultivate multe culturi dar întotdeauna sunt preferate leguminoasele perene sau anuale de toamnă, plante rezistente în respectivele condiţii de sol (la textura, tasarea, reacţia solului) cu o r ăsărire şi creştere rapidă, producătoare de mari cantităţi de biomasă, bogată în azot, fosfor şi alte substanţe minerale, enzime. Culturile secundare pentru îngr ăşământ verde prezintă o serie de avantaje cum ar fi: - acumularea azotului şi carbonului în sol; - reducerea levigării unor elemente ca N, Ca, K; - reducerea eroziunii, pierderilor de sol (humus, nutrienţi) şi apă; - creşterea coeficientului de înmagazinare a apei din precipitaţii; - umbrirea şi reducerea supraîncălzirii solurilor şi evapor ării apei; - afânarea şi aerarea solului, prin masa de r ădăcini şi biomasa încorporată, structurarea lui, refacerea humusului; - controlul buruienilor, bolilor şi reducerea atacului unor dăunători; - diminuarea costurilor de înfiinţare a culturilor postmergătoare prin reducerea consumului de îngr ăşăminte, creşterea coeficinetului de valorificare a substanţelor nutritive, uşurarea lucr ărilor de îngrijire şi reducerea cheltuielilor pentru protecţia plantelor. Îngr ăşămintele verzi contribuie nu numai la afânarea solului, echilibrarea raportului apă/aer din sol, ci şi la refacerea rezervelor de humus, la îmbogăţirea, diversificarea şi activarea vieţii edafice, a spectrului de enzime libere, responsabile de mineralizarea şi de formarea humusului, de creşterea accesibilităţii substanţelor minerale din rezerva solului. Atât direct cât şi indirect ajută la refacerea şi stabilizarea structurii solului, a capacităţii sale portante, la reducerea rezistenţei la penetrarea de către r ădăcini sau organele active ale maşinilor, prin urmare la reducerea numărului de lucr ări
ale solului, a adâncimii lor, a consumurilor de carburanţi, a uzurii pieselor. Masa vegetativă bogată, desimea mare, le fac foarte competitive pentru buruieni, care r ăsar şi cresc mai puţin şi sunt distruse prin tăierea, tocarea şi încorporarea masei verzi în sol. Culturile succesive se înfiinţează după cele principale şi pot fi în mirişte şi ascunse (subînsămânţate în cele principale). Ele sunt obligatorii în rotaţiile din ferma ecologică. Culturile pot fi alese dintre cele pentru boabe, cu perioadă scurtă de vegetaţie şi soiuri extratimpurii (fasole, soia), dintre cele furajere sau legumicole (castraveţi, pepeni, cartof, varză, frunzoase), sau pentru îngr ăşământ verde. Pot fi culturi pure sau mixte, anuale, bienale sau perene. Efectul culturii succesive se resimte în primul şi chiar în al doilea an. Atunci când mărimea suprafeţei arabile sau condiţiile de climă şi sol nu permit diversificarea culturilor din rotaţie cu îngr ăşăminte verzi, culturi succesive de leguminoase amelioratoare, efectele potenţiale ale acestora sunt compensate prin aplicarea anuală a unor doze mai mari de îngăşăminte organice (exemplificăm două ferme biodinamice din Germania - nr. 1şi nr. 2), iar când rotaţia este mai complexă, încărcătura de animale este optimă şi dozele de îngr ăşăminte organice, pe măsur ă (gospodăria nr. 3). 1. Gospodărie din Schwartzwald (P ădurea Neagr ă) Organizată biodinamic din 1957. Toate preparatele sunt produse în gospod ărie. Subsol: calcar triasic. Număr de bonitare: 18-32. Altitudine: 760 m. 0 Temperatura medie anuală: 7 C. Precipitaţii medii anuale: 1000 mm. Suprafaţa totală: 30,5 ha SA. Raportul ogor/pajişte: 1:1,5. Încărcare cu animale: 0,9 UVM/ha. Suprafaţa furajer ă principală: 0,75 ha/VMFB. Conducătorul gospodăriei: 1BM Practicanţi, ucenici:1 Colaboratori permanenţi: 0,5 BM. 6 BM/100 ha. 200 kW (267 c.p.)/100 ha. Rotaţia/Specia
Îngr ăşământ Cultura a 2-a (a=cultur ă ascunsă) solid t/ha lichid m 3 /ha
1. leguminoase + graminee 2. leguminoase + graminee 3. leguminoase + graminee 4. leguminoase + graminee 5. grâu de toamnă 6. ovăz/orz 7. secar ă de toamnă 8. amestec furajer verde (ovăz/mazăre/măzăriche) 9. grâu de toamnă 10. cereale de prim ăvar ă cu a: leguminoase + cultur ă ascunsă graminee
20 t 20 t 25 t 25 t
12 m3 12 m3 35 m3 35 m3
25 t
35 m3
25 t
35 m3
Culturi speciale: f ăr ă. Îngr ăşăminte cumpărate: hiperfosfat 1500 kg/an. Furaje cumpărate: cereale 2 t/ha, la nevoie furaje pentru vacile de lapte. Vite: pestriţă roşie (Rotbunte) 15 vaci pentru lapte; un taur pentru reproduc ţie; 15 animale pentru înlocuire. Condiţii de viaţă: staţionare de durată medie cu compostare de gunoi solid; vara toată ziua în păşune. Porci: 1 vier, 5 scroafe de reproduc ţie, 4 porci de carne. Condiţii de viaţă: boxe de alergat cu a şternut de paie. Găini: 120 hibride. Condiţii de viaţă: libere pe sol cu ie şire în curte. 23,0 UVM taurine; 2,8 UVM porci; 1,2 UVM p ăsări; 27 UVM în total. Gospod ărirea îngr ăşămintelor : compostare gunoi cu adaos de hiperfosfat 50kg/ha/an. Comercializare: 40% sediu; 60% pia ţa generală. Particularităţi: cultur ă regulată de sparcetă cu producere de material semincer propriu.
2. Gospodărie în Schleswig – Holstein-ul sudic Organizată biodinamic din 1957. Toate preparatele obţinute în gospodărie. Substrat arabil: soluri minerale diluviale, 1/3 N, 2/3 N-LN, p ăşune: mlaştină eutrof ă. Număr de bonitare: 22-56. Altitudine: 1-3 m. 0 Temperatura medie anuală: 8,2 C. Precipitaţii medii anuale: 741 mm. Suprafaţa totală: 86,5 ha SA. Raportul ogor/pajişte: 1:1,4. Încărcare cu animale: 1,24 UVM/ha. Suprafaţa furajer ă principală: 0,6ha/VMFB. Conducătorul gospodăriei: 1BM. Practicanţi, ucenici: 8 Colaboratori permanenţi: 1 BM. 6,9 BM/100 ha. 155 kW (211 c.p.)/100 ha. Rotaţia/Specia
Cultura a 2-a (a=cultur ă ascunsă; Îngr ăşământ3solid / lichid (t,m /ha) m=însămânţată în mirişte)
1. leguminoase+graminee 2. leguminoase+graminee 3. pr ăşitoare 4. ovăz, mazăre, fasole 5. grâu 6. ½ secar ă a:½ leguminoase+graminee ½ alac m: ½ măzăriche+secar ă 7. pr ăşitoare 8. secar ă a: leguminoase+graminee
15 t compost de gunoi 20 t compost de gunoi+ must de bălegar 20 m3 must de b ălegar 30t compost de gunoi + must de bălegar
Culturi speciale: f ăr ă. Îngr ăşăminte cumpărate: mici cantităţi de calcar algar şi pulbere de bazalt.
Furaje cumpărate: f ăr ă. Vite: pestriţă roşie (Rotbunte) 50-52 vaci pentru lapte; 15 tauri de 1 an; 1 taur pentru reproducţie; 60 animale pentru înlocuire. Condiţii de viaţă: păşuni propor ţionate în jumătatea caldă a anului, în jumătatea rece a anului ieşire în curte 1-2 ore. Porci : Angler Sattelschweun 3 scroafe de reproduc ţie, aproximativ 40 porci de carne. Condiţii de viaţă/furajare: pr ăşitoare (sfeclă, cartof), şrot de cereale; zer şi lapte degresat pentru completarea proteinelor. Cai : 3 96 UVM taurine; 3,6 UVM cai; 7,4 UVM porci; 107,2 UVM în total. Gospod ărirea îngr ăşămintelor : fâneţe + păşuni: compost din pământ de turbărie + 30% gunoi cu 150 kg calcar algar/ha. Cantitatea distribuită: 6-8 t/ha.
3. Gospodărie din Alb-ul Suab (Germania) Organizată biodinamic din 1929. Toate preparatele obţinute în gospod ărie. Substrat arabil: material de alterare pe roci din Jurasicul superior. Soluri: rendzină, terra fusca. Altitudine: 500-560 m. Număr de bonitare: 16-59. Temperatura medie anuală: 5,70C. Suprafaţa totală: 52 ha SA. Precipitaţii medii anuale: 780 mm. Încărcare cu animale: 1,0 UVM/ha. Raportul ogor/pajişte: 1:1,1. Conducătorul gospodăriei: 0,8 BM. Colaboratori permanenţi: 0 BM. Practicanţi, ucenici: 4. Suprafaţa furajer ă principală: 5,6 BM/100 ha. 0,75 ha/VMFB (vit ă mare furajată biodinamic) 207 kW (276 c.p.)/100 ha.
Rotaţia/Specia
Cultura a 2-a Îngr ăşământ solid / lichid (a=cultur ă ascunsă; (t,m 3 /ha) m=însămânţată în mirişte)
1. leguminoase + graminee 2. leguminoase + graminee 35 t compost + 22,5 m3 must 3. cartof, porumb a: trifoi alb 18,0 m3 must de bălegar 4. orz golaş a: leguminoase + graminee 5. leguminoase + graminee 20 t compost + 10,0 m3 must 6. grâu de primăvar ă m= rapiţă/muştar 20,0 m3 must 7. ovăz a: leguminoase + graminee 8. leguminoase + graminee 9. leguminoase + graminee 20t compost + 20,0 m 3 must 10. grâu de toamn ă m: rapiţă/muştar 15 t compost + 10,0 m3 must 11. mazăre mazăre scuturată (samulastr ă) 12. ovăz m: ridiche 10,0 m3 must 13. ovăz + leguminoase a: leguminoase + graminee amestec verde Culturi speciale: f ăr ă.
Îngr ăşăminte cumpărate: f ăr ă. Furaje cumpărate - pentru creşterea tăuraşilor: f ăină de in, tăieţei de sfeclă, ovăz (dacă producţia este insuficientă). - pentru g ăinile ouătoare: f ăină de peşte 4 kg/an/găină. Lapte degresat dac ă lipseşte în gospod ărie. În anii secetoşi, fân şi cereale furajere pentru vacile de lapte. Vite: Höhenfleck, 26 vaci de lapte, 1 taur de reproduc ţie, 32 animale pentru înlocuire. Condi ţi i de viaţă: păşune zi întreagă; iarna: box ă scurtă, ieşire zilnică în curte. Tineretul: vara - păşune zi întreagă, iarna - grajd liber de alergat cu ie şire în curte. Găini : 80 Leghorn. Condi ţi i de viaţă: mişcare liber ă, ieşire în curte (schimbând în fiecare an locul) 25 m2/găină, clocire naturală-înlocuire din efectivul propriu. 51 UVM taurine; 1 UVM p ăsări; 52 UVM în total. Gospod ărirea îngr ăşămintelor : compostarea gunoiului Comercializarea: 80% din fermă, 20% piaţa generală.
Referitor la ultima gospodărie, din Schwebische Alb, cea mai veche din lume, înfiin ţată în 1926 dar funcţionând biodinamic din 1929 şi până astăzi, trebuie f ăcută menţiunea că este structurată optim, după toate principiile şi regulile instituite de Rudolf Steiner, părintele agriculturii ecologice. Astfel, aceasta prezintă o structur ă aproape perfectă a fermei: 52 ha suprafaţă agricolă; raport arabil/pajişte: 1:1,1; 1 UVM/ha agricol; suprafaţa furajer ă principală - pajişte (m+c) 0,75 ha/UVM – furajată biodinamic, composturile şi preparatele biodinamice se produc în fermă. Un calcul simplu arată că suprafaţa arabilă este este de cca 25 ha şi excluzând amestecurile de graminee şi leguminoase (pajişti cultivate), ea este împăr ţită în 8 sole de aproximativ 3 ha fiecare. Numărul culturilor din rotaţieeste egal sau mai mare decât nr. de sole. Rotaţia are obligatoriu culturi secundare, a doua cultur ă, în acelaşi an, pe aceeaşi solă, semănată în miriştea culturii principale, după culturile timpurii sau ascunsă, de obicei în cereale de primăvar ă (orz, ovăz) sau pr ăşitoare (cartof, porumb). Producţia este diversificată şi mai mult, adăugându-se culturilor principale enumerate: trifoi alb pentru păşunat, rapiţă, muştar, ridiche. Nu este neglijată nici cultura dublă a samulastrei de mazăre care nu se distruge pentru că, în felul acesta, se recuperează producţia de seminţe pierdută la recoltare, solul este acoperit şi protejat, se îmbogăţeşte în azot prin fixarea simbiotică a acestuia, producţia poate fi păşunată, pot fi recoltate boabele verzi sau poate fi introdusă în sol ca îngr ăşământ verde (cazul de faţă), nemaifiind necesar ă fertilizarea cu compost sau cu must de grajd la mazăre, iar la ovăzul care urmează mazării nu se aplică niciun îngr ăşământ.
Cei 10 m3 de must sunt destinaţi ridichei semănată în miriştea ovăzului, care este o plantă foarte vorace, mare consumatoare de nutrienţi. Amestecurilor furajere nu li se aplică îngr ăşămintele organice. Se poate observa ponderea mare a plantelor leguminoase în structura culturilor din fermă. Din cele 13 sole ale rotaţiei numai în trei nu sunt incluse (într-un an) leguminoase, în 10 acestea fiind prezente, fie în cultura principală, fie în cea de a doua. În cele trei sole f ăr ă leguminoase, de regulă sunt cereale păioase care nu sunt mari consumatoare de nutrienţi, dar ele urmează după amestecurile de leguminoase şi graminee sau după mazăre şi samulastra sa. Rotaţia culturilor şi utilizarea îngr ăşămintelor organice reprezintă veriga esenţială pe care se întemeiază planul de conversie al unei ferme convenţionale, care durează, pentru sectorul vegetal, de obicei 3 ani ( tab. 3.8.1). Planul de transformare (conversie) în trei ani Îngr ăşământ din gospodăria proprie
compost de gunoi
Rotaţia
Tabelul 3.8.1
Culturi ascunse şi cultura a doua
1. leguminoase + graminee 2. leguminoase + graminee must de bălegar primăvara 3. grâu de toamn ă compost de gunoi, ½ doz ă amestec cu îngr ăşământ verde 4. cultur ă de var ă (f ăr ă mazăre) cultur ă ascunsă de trifoi mărunt şi alb compost de gunoi 5. pr ăşitoare, legume must de bălegar primăvara 6. grâu (sau secar ă) compost de gunoi, ½ doz ă amestec cu îngr ăşămât verde 7. cultur ă de var ă (cu mazăre) amestec de măzăriche cu muştar şi mazăre samulastr ă compost de gunoi 8. pr ăşitoare must de bălegar, toamna 9. secar ă de toamnă cultur ă ascunsă de leguminoase cu graminee Anul 1 Anul 2 Anul 3 1. leguminoase cu graminee 1. leguminoase cu graminee 1. grâu de toamn ă 2. leguminoase cu graminee 2. grâu de toamn ă 2. cultur ă de var ă 3. grâu de toamn ă 3. cultur ă de var ă 3. pr ăşitoare 4. cultur ă de var ă 4. pr ăşitoare 4. grâu sau secar ă 5. pr ăşitoare 5. grâu sau secar ă 5. culturi de var ă 6. grâu cu secar ă 6. cultur ă de var ă 6. pr ăşitoare 7. cultur ă de var ă 7. pr ăşitoare 7. secar ă de toamnă 8. pr ăşitoare 8. secar ă de toamnă 8. leguminoase cu graminee 9. secar ă de toamnă 9. leguminoase cu graminee 9. leguminoase cu graminee
Este un plan general de conversie, culturile de var ă putând fi oricare din cele care găsesc condiţii foarte favorabile, având ca foarte bune premergătoare grâul sau secara de toamnă şi fiind în acela şi timp foarte bune premergătoare pentru pr ăşitoare. Cele două culturi de cereale sunt indispensabile în orice rotaţie, atât datorită importanţei lor în zonele foarte favorabile de cultur ă, cât şi datorită protecţiei pe care o ofer ă solurilor în sezonul rece, fiind culturi de toamnă. Durata de 9 ani a rotaţiei este suficient de mare, dar poate fi şi mai mare, când numărul culturilor de var ă (leguminoase pentru boabe, in, muştar) şi al celor pr ăşitoare (porumb, floarea soarelui, sfeclă pentru zahăr, cartof, sorg pentru boabe) este mai mare, este asigurată compatibilitatea lor pedoclimatică şi în rotaţie şi în loc de două perechi alternante, ca în exemplul dat, pot fi incluse trei (rota ţie de 11 ani) sau patru (rotaţie de 13 ani). În general, aceasta este considerată durata maximă-optimă într-o fermă ecologică, ea putând ajunge, însă şi la 15 ani, dacă în loc de două sole cu amestecuri de leguminoase şi graminee perene sunt ocupate 4. Atunci când suprafeţele sunt mari şi condiţii diverse nu este benefic un număr mai mare de sole ci este preferabilă organizarea mai multor asolamente, cu rotaţii de 9-12 ani.
3.9 Sectorul de creştere a animalelor 3.9.1 Cauzele care impun creşterea ecologică a animalelor Creşterea animalelor este o condiţie obligatorie pentru existenţa fermei ecologice, având în vedere concepţia, principiile şi regulile sale de funcţionare. Făr ă acest sector, oricât de mare ar fi suprafaţa unei ferme şi oricât de judicios ar fi utilizat teritoriul s ău, ferma nu poate fi echilibrată şi sustenabilă. Unul dintre obiectivele fermei ecologice este să asigure populaţiei toate produsele agricole, inclusiv animale. De asemenea, creşterea animalelor în sistem intensiv şi mai ales industrial f ăr ă respectarea cerinţelor individuale, în adă posturi ticsite şi cu microclimat artificial, are repercusiuni asupra sănătăţii, vitalităţii şi a capacităţii reproductive, chiar dacă un timp producţia şi profitabilitatea cresc. O primă cauză a creşterii ecologice a animalelor este că în tehnologiile intensive scad şansele de supravieţuire individuală şi perpetuarea speciilor din cauza consangvinizării şi clonării. Multe observaţii şi cercetări au ar ătat că majoritatea sindroamelor şi bolilor parazitare ale animalelor îşi au cauza în modul lor de adă postire, de hr ănire sau în metodele de ameliorare
practicate în aceste ferme. Problemele de sănătate şi infertilitate se rezolvă pe cale medicamentoasă (alopată), dar totodată creează altele, prin reducerea imunităţii şi apariţia de forme mai rezistente la medicamente şi nevoia de altele noi, mai toxice. Astfel, creşterea vacilor de lapte în sistem intensiv şi a producţiei de lapte a acestora s-a corelat pozitiv totdeauna cu infertilitatea lor, cu creşterea frecvenţei mastitelor, a afecţiunilor copitelor şi ongloanelor. De asemenea, necesitând cantităţi mari de furaje depozitate (uscate, silozuri), a fost necesar ă fertilizarea intensivă a pajiştilor şi altor culturi furajere. Ca o consecinţă, conţinutul ridicat de potasiu din raţie a creat probleme de infertilitate la vaci prin perturbarea metabolismului carotenului şi reducerea consumului de furaje. Acumularea nitraţilor în furaje a produs “febra laptelui”, retenţii placentare, inflamaţii ale uterului, sterilitate. Nitraţii din furaje sunt convertiţi de bacteriile ruminale în nitri ţi care sunt toxici prin formarea methemoglobinei şi blocarea activităţii enzimelor, conducând la simptome ale deficitului de vitamina A care s-ar fi format din caroten. Sindromul “ficatului gras” la vacile de lapte este determinat de cauze complexe, printre care propor ţia mare a concentratelor din raţie. Acestea, la rumegătoare, reduc pH-ul din rumen (rumen-acidoza) al cărui rezultat este degenerescenţa gr ăsoasă a ficatului pusă în relaţie cu creşterea incidenţei mastitelor şi cu reducerea fertilităţii. Dieta cu conţinut redus de fibre are aceleaşi efecte nesănătoase. De asemenea, tineretul taurin îngr ăşat cu orz în sistemul “baby-beef” sufer ă de rumen-acidoze şi abcese hepatice (se apreciază la cca. 25% din efective). Este distrus peretele ruminal, este afectat învelişul pilos şi le apare “teama de orz”, bacteriile din rumen trec în circuitul sanguin, atac ă ficatul şi produc inflamaţii. La porcine aglomerarea din adă post intensifică atacul de paraziţi şi boli iar la “superporci” cu sporuri mari de creştere şi mari performanţe în valorificarea hranei se instalează frecvent boli ale inimii, sistemului circulator şi ale articulaţiilor, calitatea cărnii este inferioar ă (pală, moale, umedă - PSE). Marea problemă a “vacii nebune” (ESB) a apărut tot în sistemul de creştere industrial bazat pe utilizarea f ăinurilor proteice de origine animală, agentul provenind de la ovine prin f ăină de carne introdusă în hrana bovinelor. În general, în toate speciile de animale crescute în sistem intensiv – industrial a scăzut capacitatea sistemului imunitar de a se opune îmbolnăvirilor, iar aplicarea repetată a tratamentelor cu antibiotice a dus la creşterea rezistenţei la aceste substanţe a agenţilor patogeni şi la dificult ăţi în
menţinerea sănătăţii animalelor, slă bită şi de consumul de furaje poluate cu pesticide şi metale grele. Durata de viaţă şi reproductivă s-a redus, a crescut morbiditatea şi nesiguranţa vieţii tuturor efectivelor. În acelaşi timp, sistemul a produs efecte negative asupra solurilor, plantelor şi sănătăţii oamenilor. Cantităţile mari de dejecţii acumulate lângă crescătorii, de cele mai multe ori lipsite de terenuri şi culturi care să le absoarbă, poluează apele, solul şi atmosfera. Haldele de dejecţii solide au scos din circuitul agricol importante suprafeţe de sol. Acestea şi-au diminuat calitatea şi fertilitatea fie datorită incapacităţii fermierilor de a transporta şi aplica îngr ăşămintele produse, fie datorită aplicării lor f ăr ă o minimă precauţie (pe toate solurile, în stare proaspătă, în doze prea mari, frecvent, în perioade de timp neadecvate), neţinându-se seama de încărcătura lor poluantă. Aditivii furajeri, substanţele hormonale de sinteză, pesticidele din furaje, o serie de subsanţe utilizate în igienizare, microorganisme patogene şi paraziţi (ouă, larve, adulţi) ajung în dejecţii care se îmbogăţesc în metale grele (Cu, Zn, Fe, Pb), hormoni, organisme ce pot să deregleze viaţa edafică şi să polueze solul. Direct sau prin intermediul solului, sunt poluate şi apele pentru băut sau adă pat şi deteriorate ecosistemele acvatice. Slaba calitate a produselor animaliere pune în pericol sănătatea oamenilor. Astfel, contaminarea laptelui cu antibiotice a produs şi produce multe neajunsuri atât sănătăţii oamenilor cât şi în procesele de prelucrare a laptelui în care sunt implicate bacterii lactice sensibile la antibiotice. O serie de agenţi patogeni şi-au sporit mult rezistenţa la antibiotice (Salmonella), devenind greu de combătut. Cele mai mari riscuri le produc substanţele hormonale de sinteză, larg utilizate şi care se pare că nu reuşesc să copie hormonii naturali întocmai, motiv pentru care, chiar dacă efectele lor principale sunt favorabile, cele secundare, induse de “micile erori” structurale, sunt grave. În diferite ţări o serie de substanţe hormonale de sinteză au fost interzise, dar faptul că nu pot fi aşa uşor detectate în produse a înlesnit consumul lor ilegal. Ele pot ajunge şi la om, acţionând în aceeaşi direcţie (stimularea creşterii excesive, dereglarea ritmurilor biologice naturale, obezitate, reţinerea apei în ţesuturi), dar şi la diminuarea rezistenţei, imunităţii şi capacităţii reproductive.
3.9.2 Alegerea speciilor de animale În general pot fi crescute toate speciile de animale într-o fermă ecologică şi mai ales într-o fermă cu o suprafaţă agricolă mare şi condiţii pedoclimatice variate. Nu însă în toate fermele pot fi crescute optim toate speciile de animale, mai ales atunci când suprafaţa este mică sau chiar mare, dar condiţiile sunt uniforme şi favorabile producerii de alimente pentru om. Alegerea speciilor de animale care pot fi crescute se face ţinând seama de mai multe criterii cum ar fi: - importanţa produselor lor pentru alimentaţia populaţiei, cerinţele de produse pe piaţă şi posibilitatea vânzării lor chiar din fermă; - particularităţile de hr ănire şi digestie ale animalelor, valorificarea diferitelor tipuri de furaje şi concurenţa cu omul pentru anumite produse vegetale; - spectrul de furaje produse în fermă, cantităţile realizate, suprafeţele ocupate de pajişti şi producţia lor; - situaţia solurilor din fermă, necesitatea fertilizării cu dejecţii, cantitatea şi calitatea acestora; - produsele secundare şi reziduale cu rol furajer obţinute în sectorul forestier sau cele auxiliare, cantitaţile produse anual şi animalele care pot fi hr ănite cu ele; - necesitatea de utilizare corectă şi în siguranţă a pajiştilor prin rotaţia ciclurilor de păşunat cu diferite specii şi categorii de animale; - rolul unor specii de animale în valorificarea superioar ă a condiţiilor din fermă, faţă de care au cele mai bune adaptări, serviciile aduse de acestea culturilor în instalarea echilibrelor ecologice. Funcţie de aceste criterii, în orice fermă ecologică în mod obligatoriu, trebuiesc crescute bovine (taurine, bubaline), păsări (în special găini) şi albine. În gospodăriile cu relief fr ământat sau care practică agroturismul devine importantă creşterea cabalinelor (pentru muncă şi agrement), iar în cele de la mare altitudine, cu p ăşuni montane, creşterea ovinelor şi a caprinelor. În gospodăriile cu suprafeţe arabile mari şi cu mare potenţial cerealier, în care sunt organizate activităţi de prelucrare a produselor vegetale şi animale, devine necesar ă creşterea suinelor şi a unor efective mai mari de păsări (găini, curci, bibilici).
Dacă pe teritoriul gospodăriei sau în vecinătate se găsesc bălţi, lacuri sau alte ecosisteme acvatice pot fi crescute şi păsări ca raţe, gâşte sau animale de blană.
3.10 Rolul rumegătoarelor în ferma ecologică Rumegătoarele în general şi mai ales bovinele nu pot lipsi din nici o fermă ecologică. În fermele mici li se rezervă cea mai mare parte a încărcăturii de animale (80-95%). Încărcătura de bovine nu poate scădea nici într-un caz sub 40-50% din total UVM şi atunci fie datorită ponderii sporite a altor rumegătoare (ovine, caprine) sau a cabalinelor, astfel ca împreună ele să reprezinte cel puţin 60-70% din total UVM. Alcătuirea sistemului digestiv la rumegătoare şi tipul de digestie permit acestora să utilizeze furaje fibroase sau grosiere, foarte bogate în celuloză şi lignină, f ăr ă a face concurenţă omului, respectivele nutreţuri neputând fi consumate de către acesta. Prezenţa rumenului în alcătuirea stomacului, volumul său mare (aprox. 66% din volumul intern al corpului animalului), conţinutul şi bogăţia populaţiilor microbiene ruminale extrem de active în procesul digestiei, rumegarea, sunt particularităţi digestive care explică rolul acestor animale. Ele pot acţiona pentru valorificarea superioar ă a unor cantităţi foarte mari de furaje bogate în fibre, atât de pe pajişti cât şi de pe terenurile arabile, rezultate ca produse secundare de la culturile de cereale (paie, coceni, pleavă), de leguminoase sau oleaginoase (vrejuri de fasole, mazăre, lupin, năut, bob, linte, tulpini de floarea soarelui, rapiţă, mu ştar), semincerii leguminoaselor furajere, a legumelor, colete şi frunze de sfeclă pentru zahăr, tuberculi de cartof necomercializabili, resturi vegetale de la culturile de legume. De asemenea pot fi valorificate în hrana rumeg ătoarelor buruieni de pe marginea drumurilor, frunze, lăstari şi ramuri rezultate de la îngrijirea vegetaţiei forestiere sau recoltate în mod special, vegetaţia hidrofilă (stuf, papur ă, rogozuri) de pe terenurile mlăştinoase, malurile apelor. Rumegătoarele valorifică superior producţia de furaje a unor culturi sub formă de fânuri şi silozuri, ca şi producţia de masă verde a pajiştilor, în mod direct. Hr ănirea lor poate fi f ăcută exclusiv cu aceste categorii de furaje, fiind cunoscută în aceste ferme tehnica obţinerii laptelui şi a cărnii de bovine şi ovine “din iarbă”, deşi tot alcătuirea sistemului lor digestiv le permite să valorifice superior şi nutreţurile concentrate (gr ăunţe, tărâţe, şroturi) atunci când acestea li se introduc în raţie în cantităţi reduse.
Acest mod de hr ănire cu furaje fibroase este necesar pentru sănătatea animalelor şi evitarea afecţiunilor specifice furajării cu concentrate în sistemul industrial. Taurinele reprezintă un mijloc foarte eficient de a fructifica toate particularităţile rotaţiilor din ferma ecologică. Astfel, leguminoasele furajere cultivate de cele mai multe ori în amestecuri în care pentru consumul de var ă predomină trifoiul, lucerna, sparceta, ghizdeiul (pentru prepararea fânurilor), alături de graminee îşi găsesc cea mai bună întrebuinţare în hr ănirea taurinelor atât iarna cât şi vara precum şi a ovinelor iarna. Culturile de leguminoase ascunse, în special trifoiul, măzărichea sau o serie de culturi succesive pentru furaje (secar ă, orz, porumb, soia, amestecurile lor) realizează producţii mari de nutreţuri, de calitate superioar ă, corespunzătoare celor mai înalte exigenţe, găsindu-şi cea mai adecvată întrebuinţare. Multe dintre ele pot fi p ăşunate de către taurine (trifoiul, gramineele, secara, porumbul verde) şi astfel creşte profitabilitatea acestora, iar animalele returnează solurilor prin dejecţii nutrienţii, contribuind la fertilizarea directă şi ieftină a solului ocupat cu aceste culturi. În fermele în care culturile furajere perene, amestecurile (în special cu trifoi), culturile ascunse de trifoi şi măzăriche ocupă mai multe sole şi produc cantităţi mai mari de furaje, trebuie dată amploare mare sectorului de creştere a taurinelor, în toată complexitatea sa: vaci de lapte, tauri, tineret de reproducţie, pentru carne, viţei. În zonele unde climatul le este foarte favorabil, bubalinele pot lua locul taurinelor, crescându-se bivoliţe, bivoli, tineret bubalin. Taurinele consumă cantităţi mari de paie pentru aşternut, mai mari decât alte specii şi produc cantităţi mai mari de dejecţii solide şi lichide. O vacă = 1UVM - produce aproximativ 25 kg de dejecţii solide, 15 l urin ă sau aproximativ 45-55 l dejecţii mixte pe zi, astfel c ă împreună cu paiele utilizate ca aşternut poate produce între 5,5 şi 20 t gunoi fermentat într-un an (diferenţele datorându-se modului de întreţinere, contenţionare şi aşternutului). Creşterea în fermă a junicilor de înlocuire ca şi îngr ăşarea tineretului femel inapt pentru reproducţie şi a majorităţii tăuraşilor are efecte la fel de favorabile în valorificarea produselor vegetale şi producerea îngr ăşământului organic. În tabelul 3.10.1 este redat rolul tineretului bovin femel, atât prin consumul de paie, dar şi de furaje exprimat prin volumul şi cuantumul dejecţiilor, de unde rezultă necesitatea structurii complexe de vârstă a taurinelor în ferma ecologică.
Tabelul 3.10.1 Necesarul de paie şi producţia de gunoi/1UVM junici (2,5 animale) (valori medii pe 30 de luni de cre ştere) Necesarul de Gunoi paie fermentat t/an kg/zi t/an gunoi solid în grajd, animale legate mediu 5,6-8,5 2-3 12,5-15,5 gunoi solid în grajd, animale legate scurt 2,8-4,2 1-1,5 12,5-15,5 gunoi solid în grajd, animale libere 14-17 5-6,2 23,0-28,0 gunoi solid în grajd cu boxe pentru stat culcat 0,7-1,4 0,3-0,5 7,5-9,0 grajd cu gunoi lichid factor de conversie la o durat ă de creştere de 27 luni 0,9 factor de conversie la o durat ă de creştere de 33 luni 1,1 factor de conversie la o durat ă de creştere de 36 luni 1,2 * în cazul ţinerii animalelor pe păşune se vor sc ădea zilele de păşunat ** f ăr ă adaos de apă Felul stabulaţiei
gunoi lichid** m3 /lună 1,9-2,3
Sistemul de întreţinere adoptat atât pentru vacile de lapte dar mai ales pentru tineretul taurin contează foarte mult, de aceea pentru sănătatea animalelor, pentru valorificarea paielor ca aşternut şi pentru obţinerea unor cantităţi mai mari de dejecţii solide se renunţă la întreţinerea pe gr ătare, cu perne de apă sau boxe, cuşti, preferându-se întreţinerea liber ă şi comună, pe aşternut temporar sau permanent, legată mediu ori scurt, la care se produc cantităţile cele mai mari de dejecţii solide şi gunoi fermentat. Tineretul taurin pentru carne trebuie crescut tot în fermă, el sporind profitabilitatea ei, producând materia primă pentru abatorul şi mica fabrică de carne a fermei, dar şi cantităţi considerabile de dejecţii (tab. 3.10.2). Tabelul 3.10.2 Necesarul de paie şi producţia de gunoi la taurinele pentru carne (1UVM =1,8 animale) (valori medii pe 18 luni de cre ştere) Gunoi fermentat kg/zi t/an t/an gunoi solid în grajd, animale legate scurt 3,5-3,5 0,9-1,3 9,0-11,0 grajd cu sală unică, animale libere, aşternut 12,0-15,0 4,3-5,3 16,5-20,0 gunoi lichid * f ăr ă adaos de apă Felul stabulaţiei
Necesarul de paie
Gunoi lichid* m3/lună 1,3-1,7
Taurinele nu produc doar cantităţi mari de dejecţii. Acestea au o consistenţă, o compoziţie chimică, un raport carbon/azot şi între nutrienţi de mare valoare în raport cu cele ale altor specii de animale (tab. 3.10.3).
Tabelul 3.10.3 Compoziţia gunoiului proaspăt (%) al diferitelor specii de animale (după Faust, 1980) Specia
N
P2O5
K2O
CaO
taurine 0,40 0,20 0,50 cabaline 0,60 0,28 0,53 ovine 0,80 0,23 0,67 suine 0,55 0,75 0,50 galine 1,70 1,60 0,90 Raportul între principalii nutrien ţi Raportat la N P2O5 K2O taurine 100 50 125 cabaline 100 48 88 ovine 100 29 84 suine 100 136 91 galine 100 94 53
0,45 0,25 0,33 0,40 2,00
ţă MgO substan organică 0,10 20,3 0,14 25,4 0,18 31,8 0,20 18,0 0,20 0,3
H 2O
C:N
77,3 71,3 64,3 80,0 56,0
25 21 20 16 0,1
Cifrele pun în evidenţă valoarea superioar ă a gunoiului de bovine şi cabaline, pretabilitatea acestuia la compostare, compoziţia complexă şi echilibrată în nutrienţi chiar în stare proaspătă (ceea ce le recomandă pentru aplicare la suprafaţa solului şi compostare). Urmărind datele din tabel, se observă săr ăcia în fosfor de gunoiului ovin, excesul de fosfor din cel porcin, procentul prea mic şi respectiv prea mare de apă din aceste gunoaie, care le recomandă pentru compostare în amestec, dar şi cu alte ingrediente, evetual vegetale. Totodată, se observă concentraţia ridicată în azot a gunoiului de pasăre, precauţiile necesare la aplicarea lui, motiv pentru care creşterea păsărilor nu este niciodată intensivă într-o fermă, preferându-se întreţinerea lor liber ă, pe sol, gunoiul depunându-se în cantităţi mici, treptat, cu însemnate pierderi de azot care realizează un echilibru în relaţia sol x gunoi de pasăre. Se observă cum structura şi dimensiunile efectivelor de animale din celelalte specii depind de efectivele de taurine şi de structura şi producţia sectorului vegetal. Astfel, în funcţie de structura sectorului vegetal, mai întâi se stabileşte încărcătura de bovine (în UVM/ha agricol) şi se realizează pentru acestea structura limitată dar complexă a efectivului, funcţie de numărul de vaci de lapte care poate fi furajat optim în fermă. În general, în fermele care cresc şi ovine, se calculează aproximativ 70-80 % vaci adulte în lactaţie (70-80 UVM la 100 ha agricol), iar în cele f ăr ă sector ovin 100 de vaci de lapte la
100 ha agricol; pentru acest efectiv de vaci, rezultă o structur ă de vârstă complexă a efectivului de taurine, biologic determinată. Dacă rasele de taurine sunt mixte sau de carne şi există păşuni bune pentru tineretul taurin la îngr ăşat, se diminuează numărul vacilor de lapte, ca şi atunci când se cresc şi ovine, până la 50-60, cel mult 70 de vaci /100 ha agricol, crescând ponderea tineretului mascul şi femel pentru îngr ăşare iar întreaga încărcătur ă de animale, până la 1,2-1,3 UVM/1ha agricol. Această structur ă şi încărcătur ă a efectivului de taurine permite dezvoltarea ambelor activităţi anexe, de prelucrare a laptelui şi a cărnii în fermă, p ăstrarea echilibrului fermei şi a solurilor, tineretul taurin producând cantităţi mari de dejecţii.
3.11 Poziţia celorlalte specii de animale în ferma ecologică După stabilirea efectivelor de taurine, în funcţie de cantităţile de dejecţii pe care ele le pot produce (care se calculează) şi de efectele lor asupra producţiei tuturor culturilor din structura rotaţiei, se diversifică mai mult sau mai puţin celelalte specii de animale (ovine, porcine, păsări, cabaline). Trebuie ţinut seama de specificul hr ănirii celorlalte specii şi de posibilităţile de a le asigura hrana din producţia fermei. Astfel, ovinele sunt necesare fiind tot rumegătoare ca şi bovinele. Ele pot consuma reziduuri vegetale neacceptate de bovine sau iarba pajiştilor cu vegetaţie joasă şi rezistentă la păşunatul oilor, dar inaccesibilă bovinelor. De asemenea ele pot valorifica otavele joase ale tuturor p ăşunilor şi fâneţelor care conţin şi specii cu risc în stare verde pentru bovine; necesită aşternut de paie, dar produc mult mai puţin gunoi decât bovinele (tab. 3.11.1). Gunoiul de ovine nu se produce doar în cantităţi mai mici (şi datorită necesarului mic de aşternut pentru animalele din această specie), dar are o consistenţă şi o compoziţie chimică mai puţin echilibrată decât cel de bovine sau cabaline. Este mai zvântat, mai bogat în azot şi cu raport N:P mult mai mare. Aplicat direct în arabil sau în timpul păşunatului, singur, se compostează mai greu la suprafaţă deşi raportul C:N este mai mic, din cauza uscăciunii. Azotul nu poate fi total absorbit de plante din cauza insuficienţei fosforului şi riscă să se piardă în atmosfer ă (când gunoiul r ămâne la suprafaţă), în apă sau să polueze cu nitraţi vegetaţia pajiştei ori a culturilor. De aceea, chiar şi acolo unde sectorul ovin devine obligatoriu pentru valorificarea unor păşuni de la altitudini mari sau cu relief fr ământat, el nu poate fi integrat corect într-o fermă ecologică decât în prezenţa sectorului taurin care-şi diminuează astfel încărcătura şi ponderea.
Sectorul ovin nu poate fi unicul sector animal în nici o fermă ecologică. El n-ar produce suficient gunoi pentru fertilizarea arabilului, iar pajiştile n-ar putea fi corect fertilizate prin târlire şi ar produce poluare. De asemenea, ele n-ar putea fi exploatate în siguranţă datorită păşunării joase repetate (specifică ovinelor), la toate ciclurile de păşunat şi incapacităţii ierburilor de a se regenera, dar şi datorită tasării solurilor mijlocii sau uşoare la o încărcătur ă mare şi permanentă cu ovine. De asemenea, n-ar putea fi corect exploatate (curate, f ăr ă încărcătur ă de agenţi ai bolilor parazitare), revenirea diferitelor categorii de ovine, în special a tineretului (mieilor şi cârlanilor), favorizând infestarea păşunii şi îmbolnăvirea animalelor. Într-o rotaţie a taurinelor de diferite vârste cu ovinele, pe aceleaşi sole, păşunile sunt exploatate corect şi în siguranţă pentru ambele specii de animale, dar şi pentru vegetaţia şi solurile lor. Sectorul cabalin deşi nu este obligatoriu precum cel taurin, poate şi ar trebui să fie reconsiderat în fermele ecologice, din raţiuni complexe. Calul este uşor de hr ănit şi întreţinut în ferma ecologică, nefiind pretenţios (este la origine un animal tipic de stepă). Deşi monogastric rumegător, calul are un tub digestiv foarte bine dezvoltat şi eficient în consumul mare de furaje voluminoase (fibroase, grosiere, silozuri, masă verde), digestia lor uşoar ă şi completă. Are rareori nevoie de furaje concentrate şi atunci în cantităţi mici, mai ales când este crescut pentru reproducţie sau agrement (călărie, curse), în special de ovăz. Acesta este puţin întrebuinţat în alimentaţia oamenilor, dar cultura ovăzului este mult agreată şi promovată în toate fermele ecologice, singur ă sau în mixturi, în cultur ă principală, secundar ă sau succesivă, fiind foarte pu ţin pretenţioasă faţă de sol şi de climă. Ovăzul (boabe sau furaj verde) are o mare valoare nutritivă, în special energetică (cea de boabe) sau proteică (dacă ne referim la furajul verde), poate fi valorificată de toate speciile de animale dar specia cabalină îi dă cele mai bune întrebuinţări. Caii nu sunt pretenţioşi faţă de adă posturi. Fiind robuşti şi rezistenţi, pot folosi adă posturi simple, deschise, mai puţin costisitoare, cu condiţia să li se asigure un strat gros de aşternut din paie şi spaţii largi pentru alergat. Caii sunt animale originare de “turmă”, de aceea creşterea unui singur cal nu este prea potrivită pentru acesta, animalul având nevoie de societatea altor animale domestice şi mai ales a omului. Este necesar ă cel puţin o familie (iapă, armăsar, tineretul lor de înlocuire). Efectivele pot fi mai mari atunci când relieful este fr ământat, cu pante mari şi abrupte, drumuri înguste, caii fiind animale de tracţiune a căror energie se produce în fermă, din furaje inferioare. Cu caii se pot face nu numai transporturile din interiorul fermei (de produse, gunoi), dar şi o serie de lucr ări de întreţinere a culturilor (gr ă pat, pr ăşit, cultivaţie, bilonare), cu utilaje uşoare mai ales pe
solele mai mici, de legume, de seminceri, cu soluri mai vulnerabile la tasare şi distrugere a structurii. Gunoiul de cabaline rezultă în timpul iernii dar şi vara, în cantităţi mari ca şi de la o vacă de lapte iar calitatea acestuia este chiar mai bună decât a celorlalte specii de animale şi chiar decât a taurinelor. El este mai bogat în azot, fosfor şi potasiu decât acesta, având o mai bună consistenţă (conţinut mai redus în apă şi mai crescut în substanţă organică) şi un raport mult mai scăzut C/N (21:1 fa ţă de 25:1 în gunoiul de taurine). Chiar în cantităţi mici, de la un efectiv redus de cabaline, gunoiul acestora este un ingredient foarte util şi eficient în procesul de compostare, căruia îi imprimă o direcţie optimă a transformărilor tuturor celorlalte materiale şi-i gr ă beşte ritmul. Totodată el este un gunoi mai cald decât cel de taurine, degajă mai multă căldur ă în timpul fermentării şi are bune întrebuinţări în gr ădinărit, producerea r ăsadurilor de legume şi flori în ferm ă. Gunoiul de cabaline este şi un bun liant al pământului, ca material de construcţie, găsindu-şi întrebuinţări în realizarea unor construcţii necesare în ferma ecologică, simple, ieftine, călduroase, ecologice. De asemenea, caii sunt animale frumoase şi blânde, prietenoase şi uşor de manevrat, de aceea pot fi crescuţi nu numai pentru tracţiune şi muncă dar şi pentru agrement (plimbare, călărie, curse, simpla expunere spre admiraţia privitorilor şi în special a copiilor). Creşterea cailor pentru agrement este strâns legată de activitatea turistică pe care o promovează ferma: vizite, sejururi mai lungi, expoziţii de animale, curse de cai. Ei condiţionează prin atractivitate şi activităţi distractive dezvoltarea turismului. Dacă există, sectorul cabalin nu trebuie să excludă, prin nevoile sale de furajare, taurinele, vacile de lapte în special, care sunt obligatorii şi cu care cabalinele intr ă în competiţie pentru aceleaşi furaje. Sectorul taurin se poate doar diminua ca încărcătur ă, în favoarea celui cabalin, până la limita la care el poate satisface necesarul de alimente. Numai în fermele de mari dimensiuni, cu suprafaţă arabilă mare şi activitate turistică cele două sectoare nu devin concurente, fiecare putând că păta dezvoltarea şi structura optimă şi adecvată nevoilor interne, dar şi vânzărilor. Sectorul de creştere a suinelor nu este obligatoriu dar poate deveni foarte necesar în unele ferme sau chiar indezirabil în altele. Prezenţa acestui sector este necesar ă în primul rând pentru valorificarea acelor condiţii specifice dar şi pentru producţia de carne de porc ecologică. Porcii nu pot fi crescuţi în efective mari în fermele cu suprafeţe arabile mici şi mai ales din zonele necerealiere deoarece, ca monogastrice, ele consumând şi valorificând bine concentratele (cereale, leguminoase pentru boabe), fac concurenţă omului şi nevoilor sale.
În asemenea ferme, mai ales situate în condiţii staţionale mai reci, mai umede, cu soluri grele, porcii pot lipsi sau pot fi crescuţi în număr mic numai pe seama resturilor alimentare şi a unor furaje suculente (cartof furajer, sfeclă furajer ă, colete şi frunze de sfeclă pentru zahăr), obţinute în rotaţiile din arabil. În aceste condiţii, gunoiul porcin prin particularităţile sale (umed, rece, puternic mineralizat, cu puţin aşternut) este greu de aplicat, ar înr ăutăţi situaţia solurilor şi ar produce poluarea plantelor, atmosferei, apelor. În zonele mai mai calde, cu soluri uşoare, uscate, efectivele de porci pot fi ceva mai mari, iar gunoiul lor mult mai util şi valoros, aplicat singur sau împreună cu cel de taurine. Efective mai mari de porci, dar nereprezentând mai mult de 20-30 % din numărul total de UVM din fermă, pot fi crescute în fermele de câmpie, cu suprafaţă redusă de pajişti şi pondere mare a cerealelor, unde şi solurile şi clima primesc mai bine gunoiul umed şi rece de porc. Şi în acest caz efectivele de porcine trebuiesc limitate la suprafeţele de pajişti existente sau de culturi perene care ar putea fi amplasate lângă adă posturi, deoarece animalele trebuie să se mişte în adă post şi în afara lui, s ă păşuneze şi să consume masă verde cosită şi fânuri, nu numai concentrate sau suculente (r ădăcini, tubercului, pepeni, gulii, napi). De asemenea, trebuiesc luate în considerare ca hrană pentru porci şi criterii de creştere a efectivelor toate subprodusele de la prelucrarea laptelui, de la cur ăţarea seminţelor de cereale, leguminoase, resturile alimentare de la activitatea turistică (atunci când există), reziduurile industriale de la propria activitate de mor ărit, panificaţie, extragerea uleiului din soia şi floarea soarelui. Toate acestea sunt foarte bine valorificate, mai ales în cre şterea porcilor pentru reproducţie şi carne şi pot fi reciclate rapid şi nepoluant în fermă, convertite în carne sau purcei vii pentru vânzare. Prin creşterea porcilor în sistem biologic dejecţiile sunt mai zvântate, mai consistente, mai bogate în aşternut şi materie organică, mai valoroase şi mai uşor de aplicat, f ăr ă riscuri de poluare, mai compatibile cu compostarea. Sectorul aviar este obligatoriu în orice fermă ecologică, numai structura sa pe specii, mărimea efectivelor, ponderea în încărcătura totală de animale este diferită de la o fermă la alta. Niciodată însă, în ferma ecologică, păsările nu au o pondere mare şi nu sunt crescute în sistem intensiv. Prin furajele pe care le consumă preponderent (gr ăunţele) ele pot face concurenţă atât porcilor, cât şi oamenilor, de acea efectivele nu capătă propor ţii mari, dar prin particularităţile de hr ănire, mai accentuat omnivore (hr ănindu-se cu insecte şi viermi, cu reziduuri de produse ale altor animale domestice), printr-o digestie diferită de cea a porcinelor, ele valorifică mai bine, mai rapid şi mai complex toate aceste resurse. De aceea, ori de câte ori producţia
de gr ăunţe a fermei este mică, sectorul aviar are prioritate în faţa celui de creştere a porcilor, care poate lipsi. Păsărilor le poate fi rezervată în acest caz doar cantitatea de reziduuri de gr ăunţe din fermă sau de la activitatea de mor ărit, diferenţa de hrană provenind din celelalte surse enumerate, ceea ce pentru porci ar fi insuficient şi ar însemna o hr ănire incompletă în raport cu nevoile lor. Tabelul 3.11.1 Necesarul de paie şi producţia de gunoi a celorlalte specii de animale (kg/cap) Specia
Categoria de animale
Tipul de gunoi
Necesar gunoi fermentat gunoi de paie t/perioadă lichid* t/an de cre tere kg/zi m3 /lună ş
oaie mamă cu miei 0,5-1,0 0,07-0,15 0,5-0,8 grajd de alergat timp de 145 zile scroaf ă de reproducţie gunoi solid 2,5 0,9 3,5-4,0 cu purcei gunoi lichid 0,0 0,0 0,4-0,5 scroaf ă tânăr ă gunoi solid 1,0 0,24 1,1 durată de creştere 240 zile gunoi lichid 0,15 Suine porc de carne pe perioada gunoi solid 0,5 0,07 0,28 de creştere 140 zile gunoi solid (1,0) (0,14) (0,35) gunoi solid (1,5) (0,21) (0,42) gunoi lichid 0,15 100 găini ouătoare tinere în cu şti 6,4 gunoi proaspăt 175 g gunoi proasp ăt/animal/zi 4,0 gunoi fermentat 60 g gunoi uscat/animal/zi 2,2 uscat Păsări ţinute libere pe sol 1,0 2,6 1000 cocoşei de carne (2-45 zile) ţinuţi liber 1,0 1,8 pe sol (20 g gunoi uscat/animal/zi)** * f ăr ă adaos de apă Ovine
** gunoi uscat = uscat artificial, 80% SU (0,8 t/m 3)
Găina este specia de păsări care nu poate lipsi niciodată, chiar şi în cea mai mică gospodărie, măcar pentru produsele sale indispensabile în hrana oamenilor, pentru a valorifica suprafaţa cur ţilor pentru alergat, insecte şi viermi, pietrişul din curte, păşunile, buruienile abia r ăsărite, resturi de gr ăunţe nedigerate din dejecţiile de viţei, porci, cai de pe păşune. Găinile fac cur ăţenie pe păşunile pe care le folosesc împreună cu celelalte animale f ăr ă a diminua capacitatea de regenerare a plantelor, f ăr ă a tasa solul, fertilizându-le cu dejecţiile lor puţine cantitativ, bine împr ăştiate prin alergat, puternic mineralizate, foarte bogate în macro şi microelemente dar care sunt aproape uscate şi se solubilizează graduat, f ăr ă poluare sau pierderi, stimulând refacerea rapidă a vegetaţiei valoroase. Pentru a evita excesul dejecţiilor pe păşuni şi arderea vegetaţiei încărcătura de găini se calculează funcţie de suprafaţa de culturi alimentare
(grâu, secar ă, orz, ovăz, fasole, soia, linte, bob, năut) socotindu-se la fiecare 10 ha cu asemenea culturi 100 de găini sau la fiecare 2 ha pentru alergat 300 de găini cu puii lor sau doar 400 de găini ouătoare, când nu se cresc şi pui. Efectivele pot fi mai mari când suprafe ţele de lucernă sau trifoi sunt mari, când în fermă se produc şroturi de leguminoase sau oleaginoase, lapte degresat, zer, zar ă, brânză degresată, toate fiind furaje pe cât de valoroase şi necesare pentru găini, pe atât de bine valorificate de către acestea, în special de rasele de găini ouătoare sau mixte. Curcile şi bibilicile sunt la fel de agreate şi necesare, crescându-se întotdeauna cu găinile, curcile fiind foarte bune clocitoare şi foarte grijulii mame pentru puii de găină. De asemenea, curcile sunt păsări foarte harnice pe păşuni, chiar mai mult decât găinile, valorificând în mod deosebit hrana de pe suprafeţele silvice din fermă, f ăr ă a mai necesita, cel puţin vara, altă hrană suplimentar ă. Sunt mai uşor şi mai ieftin de crescut în ferma ecologică decât găinile şi produc mai multă carne de calitate superioar ă, iar ouăle sunt mari şi foarte valoroase ca aliment. La un efectiv de 100 de găini adulte se recomanda să se crească 10-15 curci adulte cu puii lor. Este preferată rasa Bronzată, mai uşoar ă, mixtă, bună alergătoare, mai puţin sensibilă la intemperii decât altele mai moderne. Gâştele şi raţele trebuiesc întotdeauna crescute când există sau pot fi amenajate suprafeţe de apă în fermă. Vara sunt întreţinute numai pe păşunile de lângă ape, în adă posturi foarte simple, dar iarna au nevoie de gr ăunţe, gozuri, şroturi în cantităţi mai mari decât găinile. De aceea numărul păsărilor matcă, în perioada de iarnă, se reduce, bobocii fiind hr ăniţi numai pe baltă şi pe păşune şi sacrificaţi toamna. Ambele specii, dar mai ales raţele, au un mare apetit pentru viermi şi moluşte (viermele gălbezii oilor de pe păşuni, râmele de la suprafaţa solului, melci, limacşi) pe care le vânează intensiv salubrizând păşunile ovinelor şi ferindu-le pe acestea de o parazitoză foarte frecventă şi dăunătoare sau câmpurile joase ale gr ădinilor de legume de melcii şi limacşii foarte voraci, care produc multe pagube. Din aceleaşi raţiuni, pentru valorificarea superioar ă a resurselor din fermă, când există suprafeţe de apă pot fi crescute şi mici animale acvatice de blană şi/sau carne: nutria, vidra. Toate aceste specii de animale mici permit o mare diversificare a produselor alimentare şi nealimentare din fermă, o valorificare superioar ă a tuturor categoriilor de resurse, sporesc biodiversitatea şi stabilitatea fermei, autonomia sa dar şi atractivitatea peisajului său pentru oamenii fermei şi pentru turişti, dau de lucru unui număr mare de muncitori. De aceea, mai ales că ele nu depind decisiv de structura culturilor din fermă şi nu modifică
prea mult încărcătura medie de animale pe 1 ha agricol, trebuiesc proiectate şi puse în practică. Sectorul apicol are o poziţie aparte în ferma ecologică fiind obligatoriu. Are calitatea de a nu afecta înc ărcătura de animale, de a nu face concurenţă unei alte specii de animale, pentru furaje şi nici omului. El aduce numai avantaje omului, plantelor din arabil, de pe pajişti, plantaţiilor pomicole şi indirect animalelor din fermă. Relaţia dintre albine x plante x animale x om este una reciproc avantajoasă, de interacţiune de tip “homeopatic”, astfel c ă pe criterii raţionale, gospodăreşti sau reciproc egoiste, egoism inconştient pentru albine şi conştient pentru om, ea este obligată. Ferma ecologică prin amenajarea sa interioar ă, prin vânturile de intensitate scăzută, absenţa poluării cu pesticide, vegetaţia sa forestier ă şi agricolă complexă şi diversificată, prin vegetaţia sălbatică acvatică şi de mlaştină, prin numărul mare de specii de plante menţinute pe teritoriul s ău, este locul ideal pentru albine. Acestea aduc numeroase servicii fermierului, în mod direct prin produsele lor (miere, cear ă, polen, propolis, venin) dar şi indirect, contribuind la polenizarea plantelor entomofile. Pentru a dezvolta activitatea apicolă este necesar ă cultivarea ca furaj sau ca îngr ăşământ verde a unor plante melifere (facelia, floarea soarelui, rapiţa, sparceta, mazărea, trifoiul, lucerna, sulfina) sau plantarea în perdelele de protecţie a unor arbori şi arbuşti silvici meliferi (salcâm, tei, castan, ar ţar, caprifoi), ori a pomilor fructiferi. Dacă s-au luat măsuri corespunzătoare, la 100 ha agricol se pot creşte pâna la 50 colonii de albine. Ca şi încărcătura de animale a fermei (total UVM raportate la suprafaţa agricolă), structura pe specii, mărimea şi structura efectivelor fiecărei specii, raportul între animalele de reproducţie şi de producţie are un caracter dinamic. Ea se modifică în diferitele etape de existenţă a fermei, funcţie de schimbările survenite în fertilitatea solurilor, care atrag după sine schimbări în configuraţia rotaţiilor, a producţiei de furaje şi implicit devine necesar ă schimbarea structurii de animale. În perioada de conversie încărcătura de animale ca şi structura sa pe specii şi categorii poate fi mai mare, în raport cu oferta proprie de furaje, cu 10 - 30%, funcţie de organizaţia profesională îndrumătoare şi regulile sale privind procentele şi cantităţile de furaje ce pot fi cumpărate din exterior, în primii ani (1-2), chiar din fermele convenţionale şi apoi din alte ferme ecologice. Multe organizaţii acceptă cumpărarea de furaje în anumite propor ţii, chiar şi după conversia fermei şi schimbul de furaje cu alte ferme.
Fiecare fermă trebuie să-şi facă planul de conversie şi apoi structura efectivului de animale, respectând cu stricteţe regulile impuse sub acest aspect de către organizaţia de îndrumare şi control căreia îi apar ţine.
CAP. IV. SECTOARELE SPECIALE ALE FERMEI ECOLOGICE 4.1 Importanţă Pentru a-şi îndeplini funcţiile, ferma ecologică trebuie să desf ăşoare activităţi specifice, unele fiind obligatorii şi necesitând o bună cunoaştere teoretică şi practică în vederea organizării judicioase a acestora. Creşterea producţiei şi a fertilit ăţii solurilor se face practicând doar fertilizarea organică. Aceasta trebuie f ăcută numai cu îngr ăşăminte organice produse în fermă, de aceea este importantă gestionarea riguroasă a reziduurilor de la toate sectoarele fermei, ca materii prime pentru prepararea îngr ăşămintelor organice, în cantităţi care să permită fertilizarea optimă a tuturor suprafeţelor agricole şi cu cele mai mici riscuri de poluare. Înafar ă de îngr ăşământul verde, inclus şi el în programul de fertilizare, de azotul atmosferic, unele cantităţi mici şi accidentale de fertilizanţi minerali acceptaţi, îngr ăşământul organic preparat din reziduurile organice ale fermei este principala sursă de materie organică pentru formarea humusului, pentru întreţinerea şi diversificarea vieţii edafice şi de nutrienţi minerali pentru plante. De aceea, gestionarea corectă a reziduurilor organice ale fermei presupune: - inventarierea tuturor categoriilor de reziduuri organice de la toate sectoarele care nu-şi g ăsesc întrebuinţări în hrana animalelor sau ca materii prime pentru alte activităţi; - calculul cantităţii de reziduuri organice, pe categorii (vegetale agricole şi neagricole, animale - dejecţii solide şi lichide, reziduuri de la prelucrarea produselor animale, umane - de la casă şi bucătării, cur ţi); calculul se face pe sezoane şi ani sau pentru mai mulţi ani; - cunoaşterea principalelor lor proprietăţi fizice şi chimice, în special mărimea componentelor, duritatea lor, umiditatea, conţinutul în materie organică (carbon total), în nutrienţi, raportul C/N, de buruieni, microorganisme utile şi patogene; - stabilirea celui mai adecvat mod de întrebuinţare; - stabilirea metodei şi tehnicii optime de preparare pentru diferite amestecuri, în scopul obţinerii unui îngr ăşământ organic cu proprietăţi şi eficienţă maximă şi cu cel mai redus risc de poluare;
- determinarea calităţii finale (după simpla depozitare şi păstrare sau după preparare) şi stabilirea metodei de aplicare pe diferite soluri şi la diferite culturi din fermă. Deşi pare la fel ca şi în fermele intensive, dosebirea constă în faptul că într-o fermă ecologică se acumulează mari cantităţi de reziduuri organice, de o mare diversitate, dintre acestea cele mai importante fiind dejecţiile animalelor. Acestea sunt recomandate pentru aplicarea directă, proaspete sau în diferite stadii de fermentare, dar eficienţa lor este mai scăzută din diferite cauze, iar pe de altă parte se intensifică şi sporeşte capacitatea lor poluantă. În acelaşi timp, celelalte reziduuri organice din fermă (vegetale, menajere, gunoaie, de la prelucrarea produselor) se produc în cantităţi mai mici, cu fluctuaţii în timp, au proprietăţi inferioare dejecţiilor de animale şi aplicarea lor directă este dificilă, are o eficienţă scăzută iar în unele cazuri ar putea fi indezirabil ă prin efectele lor negative asupra solurilor şi intensificarea poluării în timpul stoc ării, manevr ării sau aplicării. Din toate aceste motive managementul integrat al tuturor categoriilor de reziduuri organice are la bază compostarea acestora, activitate importantă şi organizată într-un sector specializat, obligatoriu într-o asemenea fermă. În fermele de tip biodinamic este obligatorie organizarea unui alt sector special, de producere a preparatelor biodinamice, cu rol în vitalizarea şi dinamizarea solului, în dirijarea şi intensificarea proceselor de compostare a reziduurilor organice, de stimulare şi protecţie a plantelor şi control al îmburuienării, bolilor şi dăunătorilor, de îngrijire a sănătăţii animalelor din fermă.
4.2 Sectorul de compostare Este obligatorie organizarea acestui sector în fermă pentru a da tuturor reziduurilor organice cea mai bună întrebuinţare în creşterea fertilităţii solurilor. Prin compostare reziduurile sunt transformate într-un timp cât mai scurt în substanţe organice de natur ă humică care introduse în sol să îmbogăţească complexul humic existent. În sectorul de compostare sunt recreate de fapt condiţiile în care a avut loc humificarea materiei organice moarte în timpul formării solurilor. Astfel, în condiţii de aeraţie permanentă, de bună umezire, în contact cu solul şi în prezenţa căldurii, materia organică moartă se descompune aerob prin procese fermentative dezvoltate de bacterii şi ciuperci. De aceea compostarea trebuie astfel organizată şi dirijată încât în masa materialelor introduse la compostare să se creeze codiţii cât mai apropiate de cele în care
s-a format humusul iar procesele de transformare să fie intensificate şi dinamizate în cel mai scurt timp cu putinţă. Ideea de bază este ca materialele organice introduse la compostare să provină din fermă. În felul acesta composturile sunt atât un mijloc de creştere a fertilităţii solurilor pe termen lung cât şi un mijloc de creştere imediată a producţiei, comparativ cu cele fertilizate cu acelaşi material organic, dar necompostat (tabelul 4.2.1). Tabelul 4.2.1 Experienţe comparative cu gunoi de grajd* fermentat în platformă tasată** şi compostat (după N. Lampkin-1994) Experienţele lui Sauerlandt Experienţele lui Ott (1956) (1980) Gunoi Gunoi Făr ă Gunoi Făr ă Gunoi tasat tasat gunoi compostat gunoi compostat anaerob anaerob Producţia relativă a plantelor (%) 100 146 163 100 116 118 Solul: Materia organică (%) 2,70 2,89 3,13 1,48 1,56 1,62 Fosfor total (mg/100 g sol) 70 76 85 Fosfor accesibil (mg/100 g sol) 28 44 51 34 48 60 Potasiu accesibil (mg/100 g sol) 37 70 91 260 236 356 * acelaşi gunoi de grajd, în acelea şi doze, în ambele experienţe ** platforma tasat ă şi acoperită, împachetată (gunoi rece)
În lipsa compostării, este necesar ă fie aplicarea gunoiului imediat, direct pe sol, în stare proaspătă, fie depozitarea acestuia în platforme pe măsur ă ce se produce, cu tasarea fiecărui strat sau f ăr ă tasare (ceea ce ar intensifica pierderile de azot şi degajarea de căldur ă şi alte mirosuri); în ambele cazuri, platformele în construcţie nu pot fi acoperite decât la sfâr şitul operaţiunii, implicând riscuri de poluare şi degradare a gunoiului. Aplicarea directă pe sol, chiar în timpul iernii sau primăvara devreme, urmată de încorporarea cu plugul, pe lângă faptul că ar ătura de iarnă nu este admisă în ferma ecologică, ar duce la pierderi mari de azot din gunoiul de grajd, atât iarna cât şi primăvara (tab. 4.2.2). La 6 ore interval de încorporare se pierd între 2 - 19 % din azotul conţinut în gunoi, iar la încorporarea după 4 zile pierderile ajung la 29 %. Este bine de dedus cât de mari pot deveni ele atunci când gunoiul s-ar aplica în perioade mari călduroase, dacă s-ar încorpora după o perioadă mai îndelungată şi dacă ar cădea mai multe precipitaţii.
Tabelul 4.2.2 Pierderile medii de azot (%) din gunoiul de grajd aplicat pe sol (după Vagtmann şi Besson –1978) Timpul dintre Decembrie aplicare şi însorit, geros ar ătur ă 6 ore 2 1 zi 2 2 zile 4 zile 15 Sursa: Vogtman&Besson (1978)
Martie (10,7 mm precipitaţii) 3 3 3 10
Aprilie senin, cu vânt şi 4,7 mm precipitaţii 19 22 24 29
Sunt experienţe care arată că 60-90% din azotul amoniacal din gunoi s-a pierdut prin volatilizare la aplicarea lui pe suprafaţa solului (tab. 4.2.3). Tabelul 4.2.3 Pierderile de azot amoniacal (%) în funcţie de momentul de încorporare a gunoiului în sol (după Cele mai bune practici de management din Ontario, 1998) ÎNCORPORAT Vreme Vreme Vreme Vreme rece, rece, caldă, caldă, Zile după aplicare Media* umedă uscată umedă uscată (<100 C) (<10 0 C) (>15 0 C) (>15 0 C) Injectat în sol însezon 0 0 0 0 0 Încorporat într-o zi 25 10 15 25 50 Încorporat în 2 zile 30 13 19 31 57 Încorporat în 3 zile 35 15 22 38 65 Încorporat în 4 zile 40 17 26 44 73 Încorporat în 5 zile 45 20 30 50 80 NEÎNCORPORAT Primăvara/ Vara/ Toamna timpuriu - sol neacoperit 66 40 50 75 90 - reziduu de plante 50 30 35 60 70 - cultur ă nerecoltată 33 20 25 40 50 Toamnă târzie (temperatura aerului 25 25 25 N/A N/A <100 C) Un plus de 10 % pierdere de N amoniacal se va calcula pentru sistemele de irigare cu gunoi lichid. * Condiţii de vreme medii folosite pentru estimarea pierderilor de azot când se proiecteaza planul viitor de management a elementelor nutritive (C. Brown, K. Reid, Beauchamp E., Hilborn D.,1998).
**Aplicarea prin aspersiune peste furaje, culturi de acoperire şi reziduuri va creşte pierderile de azot. *** Pierderile de azot datorit ă altor procese (ex. scurgeri la suprafa ţă, denitrificare şi spălare) vor fi de asemenea prezente. În general cam jum ătate din azot este accesibil primăvara viitoare.
Dacă nu se aplică imediat ce se produce gunoiul de grajd depozitat prin diferite metode pierde întotdeauna din azot dar la compostare acestea sunt mai mici şi în general sub formă de oxizi de azot şi mai puţin amoniac. În tabelul 4.2.4 sunt prezentate pierderile medii de azot în timpul stocării gunoiului de grajd şi prepar ării prin diferite metode. Pierderile de azot în timpul păstr ării Material Gunoi rece (1) Gunoi cald (2) Gunoi compostat (3) Tasat şi acoperit (1) Tasat, dar neacoperit (2) Cu adaos de gunoi fermentat la fiecare strat (2) Tasat, împachetat, cu adaos de n ămol (1) (1) anaerob (2) aerob urmat de tratare anaerob ă (3) tratare aerobă (compostare) Sursa: Vogtman&Besson (1978)
Tabelul 4.2.4 Pierderi (%) 10-15 22 23 25 30-50 17 16
Gunoiul rece, anaerobic, presupune tasarea dur ă a platformelor şi o împachetare perfectă, reducerea pătrunderii aerului, ambele foarte greu de realizat. Adaosul de straturi cu gunoi fermentat printre cele proaspete şi tasate este un procedeu greoi, ca şi ultimul care presupune tasare, împachetare, dar şi adaos de nămoluri organice. În gunoiul cald în care procesele aerobe alternează cu cele anaerobe pe măsura fermentării şi tasării materialului, chiar dacă induce pierderi de azot aproximativ egale cu compostarea, germenii unor seminţe de buruieni, agenţi patogeni şi unele forme de rezistenţă ale lor r ămân viabile, el fiind o sursă de raspandire a acestora. Principalele metode de fermentare în platforme închise duc la pierderi mai mari de azot decât compostarea, ajungând la 50%, produc mirosuri neplăcute (amoniac, produşi de putrefacţie) şi păstrează agenţii patogeni în propor ţie mare. Toate metodele de aplicare, stocare şi preparare a gunoiului de grajd sunt mai puţin compatibile cu ferma ecologică decât compostarea. Pe de altă parte, compostarea gunoiului solid este necesar ă, având în vedere marea sa diversitate chimică, nu numai la diferite specii de animale,
dar şi la aceeaşi specie şi categorie de animale, funcţie de modul de întreţinere, de valoarea raţiei şi furajele sale componente, de variaţiile ei în diferite sezoane, de starea animalelor, sănătatea lor. Aplicarea directă şi separată a gunoiului diferitelor specii de animale, în stare prospătă sau fermentat poate crea dezechilibre chimice în diferite soluri şi condiţii de nutriţie neadecvate pentru culturi. Compostarea presupune amestecarea gunoiului diferitelor specii de animale, în diferite propor ţii şi a acestora cu resturi vegetale şi alte tipuri de reziduuri organice, în propor ţii care să ducă la o compoziţie chimică mai complexă şi mai echilibrată decât cea a gunoiului de la fiecare specie de animale în parte. Este mai uşor s ă faci analiza chimică, fizică şi biologică a unui singur material decât pe aceea a fiecărui ingredient luat în parte. La aplicarea composturilor riscul de a greşi doza potrivită şi de a face o fertilizare dezechilibrată este foarte scăzut. Gunoiul lichid şi nămolurile din adă posturile de animale au o mare valoare fertilizantă dar sunt greu de gestionat şi au un mare potenţial de poluare dacă se aplică direct. Au un conţinut mult mai redus de substanţă uscată dar mare de nutrienţi, în special de azot (tab. 4.2.5). Tabelul 4.2.5 Compoziţia nămolurilor comparativ cu a gunoiului solid la diferite specii şi categorii de animale Tipul
Substanţa uscată (% din masa proaspătă)
N (%)
P2O5 (%)
Gunoi de grajd Vaci 25 0,6 0,3 Porci 25 0,6 0,6 Păsări - pe aşternut adânc 70 1,7 1,8 - broileri pe aşternut 70 2,4 2,2 - în adăposturi ventilate, cu picur ătoare 70 4,2 2,8 Nămol (proaspăt şi nediluat)* Vaci 10 0,5 0,2 Porci, hr ăniţi cu: - f ăinuri uscate 10 0,6 0,4 - hrană fluidă (moale), prin conducte 6-10 0,5 0,2 - zer 2-4 0,3 0,2 Păsări 25 1,4 1,1 * La diluţia de 1:1 se împarte la doi; la alte dilu ţii, la cifra la care indic ă apa
K2O (%) 0,7 0,4 1,3 1,4 0,9 0,5 0,3 0,2 0,2 0,6
Pierderile de azot sunt mari, cu atât mai mari cu cât durata depozitării până la aplicare, de exemplu primăvara, este mai mare, tancurile sau bazinele r ămân descoperite şi nămolul sufer ă o aeraţie (mecanică) mai intensă. Ele pot modifica serios concentraţia în nutrienţi, specifică nămolului proaspăt, dar mai ales raporturile dintre ei, în defavoarea azotului, mai accentuate în cazul nămolului de bovine (tab. 4.2.6 ). Este un lucru de care trebuie să se ţină seama la aplicarea lor imediată, dar mai ales după lungi perioade de păstrare, pentru a evita accidentele de nutriţie la plantele fertilizate. Tabelulu 4.2.6 Propor ţia nutrienţilor accesibili în sezonul optim de aplicare (primăvara) (după Booklet, 1986) Tipul
Azot (% disponibil)
Fosfor (% disponibil)
Potasiu (% disponibil)
Gunoi solid Vaci 25 60 60 Porci 25 60 60 Păsări (toate tipurile) 60 60 75 Nămol Vaci 30* 50 90 Porci 65 50 90 Păsări 65 50 90 * pentru n ămolul aplicat pe pajişti pentru redresare; când se încorporeaz ă în sol (în arabil), procentul ajunge la 50%
Cu toate acestea nutrienţii r ămaşi sunt mai stabili după prelucrare şi păstrare, astfel că, dacă nu se compostează, atât nămolurile cât şi gunoiul solid, este mai bine să se aplice la sfâr şitul iernii sau primăvara, pentru ca azotul să poată fi mai bine valorificat de c ătre culturi. Aplicate toamna sau iarna mai devreme, numai 20% (sau mai puţin) şi respectiv 30-50% din azot este valorificat. La aplicarea în var ă reacţia plantelor este foarte variabilă şi depinde foarte mult de climă (tab. 4.2.7 ). Tabelul 4.2.7 Azotul accesibil r ămas pentru creşterile din primăvar ă Epoca de aplicare Toamna Iarna devreme Iarna târziu Primăvara Vara
Azotul accesibil cre şterilor din prim ăvar ă (% din cel de la aplicare) 0-20 30-50 60-90 90-100 imprevizibil, variabil la diferite culturi, depinzând de condiţiile atmosferice, neprecaut
Dejecţiile umede se produc zilnic, în cantit ăţi mari, în special la îngr ăşarea tineretului taurin şi la porcii care primesc hrană moale sau lichidă (tab. 4.2.8), reprezentând îngr ăşăminte valoroase, a căror întrebuinţare este compostarea, imediat ce se produc. Cantităţile de dejecţii şi consistenţa lor Tipul de animal
Greutatea corporală (kg) Valori Limite medii 450-560 500 200-450 400
Cantitatea de dejecţii (l/zi) Valori Limite medii 32-54 41 19-28 27
Tabelul 4.2.8 Umiditatea dejecţiilor (%)
1. vacă de lapte 87 2. tăuraş pentru carne 88 3. porc hr ănit cu f ăinuri/hrană lichidă (rata apă:f ăină =1,5:1) 20-90 50 2,0-5,5 4,0* 90 4. porc, cu hrană lichidă (apă:f ăină = 4:1) 20-90 50 4,0-9,0 7,0* 94 5. porc hr ănit cu lături 20-90 50 14,0* 98 6. porc hr ănit cu zer 20-90 50 7. porc hr ănit cu seminţe uscate 125 9,0-15,0 14,0* 98 8. porc hr ănit cu seminţe şi aşternut 170 4,5 90 15,0 90 ţinut 3 s ăptămâni 9. găini ouătoare 1,8-2,3 2,0 100-140 114 75 10. pui Broiler (pe a şternut) 0,1=2,0 56-63 60 30 * cantităţi de dejecţii produse peste limita de 20-90 kg, de ex. produc ţia /loc de porc
Valorificarea potenţialului fertilizant, reducerea riscurilor de poluare şi a cheltuielilor cu stocarea, sedimentarea şi aerarea lor, se pot rezolva prin compostarea în bazinele colectoare sau în amestecul complex de compostare a tuturor reziduurilor. În acest din urmă caz se reduc cantităţile de apă necesar ă pentru umectare şi pierderile de azot iar ritmul compostării accelerează. Se introduc la compostare pe măsur ă ce se produc. Păstrarea lor în vederea aplicării la o anumită epocă presupune recipienţi costisitori, de mare capacitate, închişi pentru a nu polua cu amoniac sau utilaje speciale (aeratoare) care agitând materialul, permit aerarea lui şi implicit reduc pierderile de amoniac şi poluarea. Sunt mijloace de bună gospodărire a acestor dejecţii dar cheltuielile cu utilajele şi consumurile energetice sunt ridicate. Compostarea lor, singure sau în amestec cu materiale solide, este mult mai puţin costisitoare şi cu riscuri minime de poluare. Reziduurile menajere, sanitare, de la abatoare şi fabricile de lapte ori carne, care conţin multă materie organică, nutrienţi minerali, apă, microorganisme, trebuiesc compostate.
Compostarea în amestec a tuturor reziduurilor din fermă este soluţia optimă care asigur ă cea mai bună compatibilitate şi eficienţă maximă sub toate aspectele. Compostarea trebuie sa indeplinească următoarele obiective: - suprimarea mirosurilor neplăcute ale reziduurilor organice; - ameliorarea condiţiilor de igienă; - reducerea capacităţii de germinare a seminţelor de buruieni; - creşterea activităţii biologice din sol; - creşterea calităţii producţiei plantelor; - pierderi minime de nutrienţi în timpul aplic ării; - cheltuieli adiţionale de investiţii, minime; - condiţii de muncă acceptabile; - cheltuieli energetice minime. Deşi compostarea este procesul optim de prelucrare a îngr ăşămintelor organice, niciunul din celelalte nu sunt excluse, putând fi acceptate în limitele în care nu produc poluare.
4.3 Principiile şi regulile compostării Compostarea este o sumă de procese microbiene, enzimatice, chimice şi fizice, aflate în interdependenţă, care se petrec îm masa reziduurilor organice, în condiţii de aeraţie, umiditate şi c ăldur ă, soldate cu obţinerea de substanţe humice şi biomasă microbiană, incluse într-un produs nou, cu proprietăţi distincte faţă de materialele din care a provenit, numit compost. Compostarea este un proces de fermentaţie aerobă, procesele anaerobe (cu pondere neînsemnată) fiind tot fermentative, niciodat ă de putrefacţie. Aşa se explică formarea substanţelor humice şi lipsa mirosurilor neplăcute care se degajă în timpul putrefacţiei. Sunt implicate bacterii şi actinomicete aerobe termofile, termomezofile şi mezofile din rândul speciilor care tr ăiesc în sol dar şi în rumenul rumegătoarelor, precum şi alte bacterii aerobe/anaerobe mezofile, a căror funcţie este de descompunere a materiei organice moarte în compuşi organici simpli. Ele activează mai intens în fazele iniţiale, când se înmulţesc foarte mult şi permit spre sfâr şitul procesului înmulţirea fungilor ce continuă descompunerile, dar şi sinteza de substanţe noi, mai complexe, multe din ele precursori ai humusului. De aceea compostul este un material organic stabil şi nou, alcătuit preponderent din substanţe humice, biomasă bacteriană şi fungică.
În gr ămezile de compostare au loc transformări biologice, biochimice, chimice şi fizice, induse de activitatea microorganismelor, datorită variaţiei temperaturii şi pH-lui, care la rândul lor produc schimbări esenţiale în structura acestora, pe durata procesului de compostare. Astfel, transformările au loc în patru faze: faza mezofilică sau mezotermă, faza termofilică, faza rece şi întunecoasă şi faza de maturare. În prima fază sunt active bacteriile mezofile şi actinomicetele prezente în material şi aer, la temperaturi de până la 400C, care descompun o serie de materiale. În faza termofilă, la temperaturi de 40 - 600C, sunt active bacteriile termofile care descompun rapid zaharuri, gr ăsimi, proteine, cu pierderi de amoniac, creşterea pH-lui şi atacarea celor mai dure materiale. În faza rece şi întunecoasă fungii mezofili reinvadează materialul la extremităţile sale şi atacă celuloza permiţând invazia bacteriilor mezofile. Toate cele trei faze durează puţin (5 – 6 să ptămâni), cea mai lungă fiind ultima, de maturare a compostului, în care toate reacţiile duc la formarea de acizi humici şi alţi compuşi humici stabili. În timpul compostării se desf ăşoar ă o intensă competiţie între microorganisme care se soldează cu producerea de substanţe antibiotice. De asemenea, gr ămada este invadată de macrofaună (furnici, paianjeni, viermi), detritofage care desăvâr şesc macerarea şi maturarea compostului. Controlul temperaturii, mai ales în primele s ă ptămâni şi optimizarea acestuia prin diferite procedee este o condiţie esenţială a obţinerii unor composturi bune. După cum se observă, datorită acţiunii bacteriilor mezoterme, temperatura creşte rapid, putând atinge valori de până la 700C, dar la valori apropiate de 600C materialul este intens mineralizat de bacteriile termofile şi termomezofile şi ciupercile existente mor, bacteriile şi actinomocetele sporulează şi devin inactive, sunt distruşi polimerii formaţi anterior, materialul este foarte instabil. Rezultă că în medie temperatura maximă la care procesele merg în direcţia dorită este de 600C (cu variaţii între 55 şi 650C), funcţie de condiţiile din mediul extern, anotimp. Primăvara nu există pericolul depăşirii maximei admisibile, dar la compostarea de var ă, de toamnă timpurie sau în zone mai calde chiar şi primăvara este necesar ă intervenţia de corecţie a temperaturii, obligatorie atunci când ea nu se corelează. Temperatura trebuie controlată la centrul gr ămezii, unde înregistrează valori mult mai mari decât la suprafaţa acesteia, dar şi în gr ămadă la o adâncime mică (10 cm), pericolul cel mai mare fiind în primele două să ptămâni, vara mai devreme.
Evoluţia temperaturii, a pH-lui ca şi întreaga direcţie a transformărilor depinde nu numai de temperatura exterioar ă ci şi de natura materialelor puse la compostare, de compoziţia lor chimică şi mai ales de raportul C : N. Când acesta este mare, în faze foarte timpurii, din cauza vitezei de fermentare a glucidelor bogate în carbon, temperatura poate atinge valori maxime, ajungându-se la “arderea” materialului, mineralizarea sa excesivă, f ăr ă posibilitatea continuării procesului prin reinstalarea fungilor şi refacerea polimerilor. Pot apărea şi unii compuşi toxici. La raporturi C:N prea mici, cazuri mai rare pentru deşeurile organice, dar posibile mai ales la gunoiul de grajd al porcilor, păsărilor, reziduuri de la prepararea cărnii, laptelui etc., temperaturile r ămân prea scăzute, procesele devin predominant fungice şi rezultatul este nedorit, compostarea durează mult, se produc pierderi prea mari de azot şi poluare, mai ales cu amoniac. În tabelul 4.3.1 sunt redate unele dintre valori preluate din literatura engleză. Tabelul 4.3.1 Compoziţia aproximativă a materialelor pentru compostare (după Grey şi Biddlestone-1981) Material Urina Făina de sânge Făina de coarne şi copite Sol negru, îngr ăşat, nămol de dejecţii Făina de oase Iarbă Gunoi de curte Gunoi de grajd Tulpini de mei, bob, alte tulpini Paie de grâu, orz, ovăz Gunoi de la topitorii Frunze căzute Tăieţei de sfeclă Rumeguş vechi Rumeguş proaspăt Hârtie
Azot (% substanţă uscată) 15-19 10-14 12 5,5-6,5 4 4 3-5 2,2 0,7 0,4-0,6 0,6 0,4 0,3 0,2 0,1 0
Raportul C:N (x:1) 0,8 3 8 8 20 15 14 70 80-100 300 45 150 200 500 infinit
Compostarea decurge normal dacă raportul mediu C:N din masa reziduurilor supuse compostării este de 30:1 (cu variaţii de la 28:1 la 34– 35:1) şi dacă umiditatea medie a amestecului la formarea gr ămezilor este de 50-60% (din substanţa uscată), variaţiile depinzând de duritatea lor (60% la materialele lemnoase, dure, ligno-celulozice şi 50% la cele celulozice).
Umiditatea trebuie să fie ridicată în cea mai mare parte a duratei compostării, urmând să scadă firesc la maturarea compostului. De aceea, la introducerea reziduurilor la compostare, amestecarea lor în diferite propor ţii trebuie să ţină seama de raportul C:N al fiecăruia şi de umiditatea lor. Raportul C:N al deşeurilor se poate determina cu exactitate prin analiza chimică a unei probe medii, în mai multe repetiţii sau poate fi preluat în calcul din literatur ă, dar aceste date sunt aproximative. În tabelul 4.3.2 sunt prezentate atât valorile acestui raport (C/N), cât şi umiditatea pentru unele reziduuri, precum şi un model de calcul al procentelor lor de participare şi cantităţilor necesare într-un amestec al cărui raport C:N mediu să fie optim, în cazul de fa ţă 32:1. Tabelul 4.3.2 Compoziţia reziduurilor organice utilizate pentru compostare (după Stela Axinte, 1993) Grupa de materii prime 1
Componente ale grupei
2 Coceni de porumb cu frunze şi pănuşi Vreji de soia f ăr ă tecile păstăilor Vreji ai altor leguminoase (mazăre, fasole, linte, n ăut) Tulpini şi frunze de floarea soarelui Tulpini şi frunze de ricin, mac, Resturi rapiţă, muştar alb şi negru vegetale ale diferitelor Tulpini de in pentru ulei şi culturi fibre Tulpini şi frunze de cânepă Resturi vegetale de tomate, ardei, vinete, castraveţi Tulpini şi frunze de semiceri sfeclă, salată, ceapă, varză, ridiche Paie de cereale Corzi de viţă de vie şi ramuri de vişin, prun tocate Produse Rădăcini de sfeclă de zahăr şi agricole butaşi reziduale Tuberculi de cartofi încol ţiţi şi (PAR) deshidrataţi Fânuri de leguminoase perene Fânuri de graminee perene
Procentul de Canti- participare Umiditatea Raportul tatea gravimetric C/N din masa (% din s.u.)ă (kg) totală (%) 3 4 5 6 420
16,7
17,3
48/1
270
10,8
15,8
20/1
128
5,0
16,1
21/1
46
1,8
18,0
32/1
52
1,8
17,2
36/1
18
0,7
16,0
40/1
37
1,4
17,1
40/1
72
2,87
20,3
34/1
26
1,0
15,4
36/1
128
5,0
17,1
50/1
380
15,1
18,2
38/1
18
0,7
68,0
50/1
31
1,2
64,6
46/1
26
1,0
16,1
20/1
48
1,8
15,8
40/1
Sorg şi iarbă de Sudan plante întregi Total resturi vegetale şi produse reziduale Buruieni şi Buruieni cosite toamna frunze cu (uscate) frunze de plante amestec de agricole şi buruieni greblate pământ Gunoaie şi Hârtie, ziare, resturi menajere, mătur ătur ă pământ Total gunoaie Pământ Pământ de ţelină sau tratat cu fertil compost Dejecţii proaspete de porc tânăr, conţinând resturi furajere concentrate şi paie Dejecţii animale Dejecţii proaspete de găini adulte ouătoare şi de carne conţinând rumeguş şi resturi furajere Total dejecţii animale Total materii prime Diverse supuse compostării
34
1,3
16,4
38/1
1734
69,6
-
-
91
3,6
17,6
25/1
103
4,0
24,3
30/1
194
7,6
-
286
11,4
13,8
18/1
203
7,8
72,8
25/1
91
3,6
61,4
20/1
294
11,4
-
2508
100
-
32/1
Cu un asemenea amestec, având raportul C/N menţionat, s-a obţinut cel mai bun compost din materialele rspective, tocmai datorită propor ţiei lor optime în amestec. Raportul optim C/N duce la formarea de substanţe valoroase în compost, el favorizând desf ăşurarea echilibrată a două grupe mari de procese: - descompunerea materiei organice pe cale enzimatică şi bacteriană; - sinteza biomasei bacteriene şi fungice rezistentă la biodegradare, înlesnirea unor sinteze de către enzimele libere şi formarea substanţelor humice, mai stabile decât cele iniţiale. Dacă pentru prima grupă de procese mai importanţi sunt hidraţii de carbon din materialele cu raport C/N mai mare, pentru cea de-a doua grupă sunt importanţi compuşii bogaţi în azot din cele cu un raport carbon/azot mai mic; este importantă temperatura ridicată care generează moartea fungilor şi a bacteriilor care se produc cu eliberare de enzime catalizatoare în sinteza macromoleculelor humice. Nici unele nici altele compostate separat nu pot da composturi bune. Ambele grupe de procese au loc numai în condiţii de aerobioză şi umiditate optimă şi se desf ăşoar ă cu atât mai intens cu cât materialele puse la compostare vin în contact pe o suprafaţă mai mare cu aerul şi cu microorganismele implicate. Aceasta se realizează prin mărunţirea
materialelor de dimensiuni mari în fragmente cu atât mai mici (max. 10 cm) cu cât sunt mai dure, mai uscate, prin tocarea lor, nu prin măcinare. Pot fi măcinate cu utilaje specifice doar reziduurile minerale care sunt compatibile cu compostarea (roci naturale, minereuri naturale, reziduurile de la construcţiile demolate sau în lucru - căr ămizi, var, ciment alterat, cioburi de gresii sau faianţă, deşeuri minerale industriale). Materialul tocat sau măcinat trebuie să permită aşezarea lui afânată în gr ămezi pentru ca aerul să poată pătrunde, circula şi omogeniza în masa materialului. În timpul compostării materialele îşi pierd treptat integritatea fizică, continuând să se mărunţească, pierd o parte din apa de constituţie, îşi micşorează volumul şi se tasează. Scade, astfel, volumul de aer din gr ămadă, aerul r ămas fiind tot mai sărac în oxigen şi bogat în CO2, amoniac. Întotdeauna este necesar ă îmbunătăţirea aeraţiei în procesul de compostare, de aceea o acţiune obligatorie este remanierea materialului, mai ales în prima fază. Remanierea presupune schimbarea radicală a aşezării materialului din gr ămadă prin schimbarea poziţiei gr ămezii simultan cu aerarea puternică a întregului material, aşezarea celui de la suprafaţa gr ămezii la baza celei noi şi invers. Nici într-un caz la remaniere nu se tasează materialul reaşezat în gr ămada nouă. Operaţiunea este necesar ă şi pentru reducerea temperaturii deşi acest lucru se poate realiza şi f ăr ă remaniere, prin descoperirea şi deschiderea gr ămezii dimineaţa, seara sau noaptea, când aerul exterior este mai rece sau prin stropirea cu apă rece atunci când şi umiditatea a scăzut prea mult. Pentru aerisire şi reafânare remanierea este decisivă. Problema se pune de câte asemenea operaţiuni este nevoie (1,2 sau 3, cel mult) şi asta depinde de natura materialelor, de raportul lor C/N şi gradul de mărunţire sau conţinutul în apă, durata compostării. Dacă se respectă condiţiile enumerate mai sus, de cele mai multe ori este suficientă o singur ă remaniere, când se fac şi corecţiile de umiditate, cel mult două în cazul unor materiale prea mărunte prin natura lor. Este important numărul de remanieri deoarece ele necesită multă muncă manuală sau utilaje precum şi o suprafaţă amenajată mai mare. Pentru diminuarea lor, gr ămezile de compostare vor trebui să fie optim dimensionate ca lăţime şi înălţime, lungimea putând fi oricât de mare.
4.4 Metode de compostare Compostarea se poate realiza în gr ămezi de compostare, fermentatoare, lăzi şi silozuri din lemn etc. Gr ămezile de compostare au în general o secţiune verticală conică sau tronconică (cu vârful uşor teşit), cu o lăţime la bază de 2-3 m şi o înălţime la coamă de 1,2-1,5 m ( fig. 4.4.1).
Fig. 4.4.1 Schema gr ămezii de compostare (după Slatter şi Wistinghausen)
Limitele lăţimii şi înălţimii variază în funcţie de gradul natural de afânare al materialului, la cele prea mărunte se aleg cele minime şi invers. Scopul este ca aeraţia să poată avea loc permanent, nu numai cu prilejul remanierilor. Forma trebuie să fie aceeaşi indiferent de tehnica adoptată la formarea gr ămezilor. Astfel se ceează spaţiul larg între ele, la partea superioar ă, care permite circulaţia aerului. Gr ămezile pot fi formate din straturi succesive dispuse pe vertical ă sau lateral. Unii autori recomandă formarea progresivă a gr ămezilor, pe lungime aşezându-se două şiruri mai înguste care se contopesc într-o singur ă gr ămadă în final, de aceeaşi formă şi dimensiuni.
Între gr ămezi trebuie lăsat un spaţiu destul de mare, atât pentru buna circulaţie a aerului cât şi pentru ca fiecare gr ămadă să fie accesibilă oamenilor sau utilajelor. Ele trebuiesc ferite de o aerare excesivă când gr ămezile sunt prea mici sau nu sunt adă postite de vânt, deoarece surplusul de oxigen determină pierderi mari de azot, de materie organică şi ob ţinerea unor composturi prea mineralizate, instabile. Din acest motiv utilizarea aeratoarelor mecanice sau pneumatice în care materialul este permanent agitat şi aerat nu este recomandată la obţinerea composturilor în fermă. Ele sunt utilizate în a şa numitele “fabrici de compost” care lucrează în stil industrial şi rapid, utilizând gunoaie or ăşeneşti sau nămolurile de la staţiile de epurare ale oraşelor şi crescătoriilor industriale de animale pe care le transformă în flux continuu în aşa zise composturi, de slabă calitate, imature sau intens mineralizate, numai bune pentru vânzare. Pentru fermele ecologice mai mici sau pentru alte unităţi composturile se pot prepara utilizând fermentatoarele simple, statice sau rotative, de diferite capacităţi, funcţie de necesităţi ( fig. 4.4.2).
Fig. 4.4.2 Compostarea în fermentatoare simple (Alexa L., Dér S., 1998)
Pentru cantităţi mai mici, când există suficient lemn în fermă, se propune compostarea în biopubele simple (fig. 4.4.3), lăzi sau silozuri de lemn, de diferite tipuri şi cu întrebuinţări complexe în care aeraţia este permanentă, nefiind necesare remanieri sau alte manevre.
Fig. 4.4.3 Compostarea în biopubele cu aerisire (Solti G. şi colab. 2006)
Principală metodă de compostare, cu ponderea cea mai mare atunci când se utilizează şi altele este compostarea în gr ămezi. Cu ea se obţin cele mai mari cantităţi de composturi pentru câmpuri şi de cea mai bună calitate, într-un timp scurt, de 3,5 - 4 până la 6 - 7 luni şi cu cele mai mici riscuri de poluare.
4.5 Starterele de compostare În domeniul compostării reziduurilor organice, o problemă destul de controversată este cea a aditivilor cu rol de “starter de compostare”, adică de intensificare sau dirijare a proceselor în direcţia dorită. Controversa începe chiar cu utilizarea sau neutilizarea lor. Accelerarea proceselor cu startere de compostare nu este unanim acceptată, multe organisme şi foruri ştiinţifice de nivel internaţional considerând că este suficientă dozarea şi propor ţionarea corectă a diferitelor materiale din amestecul ce compune gr ămada de compostare. Organismele efectoare s-ar afla în aceste materiale, în număr suficient. Totuşi susţinătorii agriculturii ecologice pledează pentru folosirea starterelor de compostare şi demonstrează practic utilitatea acestora. Astfel, Rudolf Steiner, Pfeiffer şi Howard, apoi P. Papacostea, Gh. Ştefanic, Chirnogeanu – mai recent, la noi, susţin ideea şi dau soluţii şi explicaţii. Se ştie că organismele implicate nu se află în număr suficient de mare tocmai acolo unde se amplasează gr ămezile de compostare, iar materialele nu sunt întotdeauna însoţite de microorganismele necesare. În mod natural gr ămezile “sunt însămânţate” cu ele sporadic, întâmplător, într-un timp mai îndelungat şi nu întotdeauna cu cele dorite şi foarte active. Pe de altă parte, spectrul de microorganisme prezente ar putea fi redus, mai ales când se compostează materiale vegetale, uscate, ceea ce ar determina o evoluţie întâmplătoare, de multe ori păguboasă a compostării, pierderea de C şi N stabil, mineralizarea materialului şi formarea unor compuşi secundari dăunători. Autorii consider ă necesar ă utilizarea starterelor cu condiţia ca acestea să fie corect obţinute şi aplicate. Starterul de compostare utilizat trebuie să conţină un amestec bine determinat de microorganisme, enzime, substanţe active sau activante, alese şi combinate cu mult discernământ în urma unor studii şi cercetări minuţioase. O atenţie deosebită trebuie acordată microorganismelor şi preparatelor microbiologice care trebuie să conţină în propor ţii echilibrate organisme amonificatoare şi nitrificatoare, bacterii şi ciuperci, organisme termogene şi mezogene. Aceste preparate trebuiesc folosite în cantităţi suficiente şi în condiţii optime de temperatur ă şi umiditate pentru ca să se înmulţească rapid şi să devină dominante în raport cu cele existente, întâmplătoare şi neeconomice. Rudolf Steiner propune şase din preparatele sale biodinamice (502507), destinate a fi startere de compostare atât în gr ămezile din amestecuri
cât şi în gunoiul de grajd care se colectează periodic. De asemenea, ele sunt folosite la compostarea dejecţiilor lichide sau a altor nămoluri organice ori la refacerea calităţii unor composturi vechi sau imature. Sunt realizate în special din plante spontane, ca: Achillea millefolium (coada şoricelului), Matricaria chamomilla (muşeţel), Querqus robur (stejar), Taraxacum officinale (pă pădie), Valeriana officinalis (odolean), Urtica dioica (urzica vie). De la urzica vie se foloseşte planta întreagă, verde, cu flori tinere, de la stejar scoar ţa, iar de la celelalte patru doar florile. Alţi autori recomandă alte startere de compostare. Ele pot fi diferite substanţe sau organisme capabile să imprime un ritm mai accelerat proceselor şi să determine cele mai favorabile schimbări sub aspect fizic, chimic sau biologic în masa materiilor prime. Adepţii utilizării lor au în vedere necesitatea scurtării duratei compostării, în special a primelor etape (mezo şi termofilă), pentru a lăsa r ăgaz suficient matur ării compostului. În această etapă domină procesele de sinteză şi condensare – favorabilă formării compuşilor humici. Astfel întregul ciclu durează mai puţin (3,5 - 4,5 luni vara şi 5 - 6 luni iarna). Composturile mature sunt de calitate superioar ă şi conţin pe lângă compuşi humici un raport C/N optim, nutrienţi accesibili şi o viaţă bogată şi diversificată, inclusiv o mezofaună detritivor ă, alături de biomasa bacteriană şi fungică. Scurtarea duratei de compostare este necesar ă pentru reducerea suprafeţelor destinate sectorului de compostare care pot fi considerate mari datorită limitelor impuse gr ămezilor şi caracterului voluminos al materialelor. Este de fapt singurul dezavantaj al compostării. Prin scurtarea duratei unui ciclu de compostare se creează posibilitatea utilizării judicioase a unor suprafeţe mai mici, pe care se pot realiza în condiţiile climatului temperat două cicluri de compostare pe an şi în anumite areale mai călduroase chiar cinci în doi ani. Acest lucru este posibil numai prin utilizarea starterelor, în special de natur ă biologică - culturi de bacterii sau fungi din genurile şi speciile participante la compostare. Nu întotdeauna acestea au dat şi rezultatele scontate sau au avut o eficien ţă economică redusă. Unii autori consider ă că ele introduc un număr de microorganisme mai mare decât cel necesar procesului, astfel că devin ineficiente în gr ămada de compost, iar suprafaţa impermeabilă de sub gr ămadă nu le permite pătrunderea în substrat. Unii autori recomandă ca aditivi o serie de fosfaţi bruţi sau alte minerale sau roci naturale (granit, mică, diorit, bazalt sau argilă), cu rol în îmbogăţirea minerală a materilului (în special în fosfor, potasiu, calciu,
siliciu), iar în cazul argilei şi prafului şi în azot amoniacal pe care acestea îl îl reţin. Mulţi practicieni au constatat că cel mai bun şi mai eficient starter de compostare este pământul, în special cel fertil, în cantit ăţi mici, el conţinând toate microorganismele implicate în proces. În acest sens şi praful rezultat din măturatul cur ţilor şi aleilor în amestec cu alte gunoaie poate reprezenta un bun starter de compostare. De asemenea, este mai bun starter pământul care a fost compostat în anii anteriori şi însuşi compostul obţinut la ciclul anterior, adăugat în cantităţi mici în gr ămezile de compostare. Utilizarea pământului ca starter de compostare este de departe cea mai simplă şi la îndemână soluţie. Pentru a nu fi necesare cantităţi mari de pământ se recomandă utilizarea lui în propor ţie mică, în amestec cu alte reziduuri organice (în special resturi vegetale uscate, masă verde recoltată sau dejecţii de animale), formarea unor gr ămezi mamă mici, bine umezite şi remaniate să ptămânal timp de 30-40 zile. Se obţine astfel o maia în care microorganismele din sol s-au înmulţit rapid şi presărată la formarea gr ămezilor pe straturile de material îndeplineşte funcţia de starter de compostare. Raportul optim între masa materialelor şi gr ămada mamă variază de la 4:1 la 10:1, func ţie de natura materialelor (mai mic la materialele vegetale lemnoase, mai mare la amestecuri şi gunoi de grajd). Mai pot fi folosite ca startere de compostare ceaiurile, decocturile, maceratele unor specii de plante spontane care intr ă în alcătuirea preparatelor biodinamice, când acestea nu se fac în fermă sau balega prospătă de vacă, urina şi mustul de grajd proaspăt, conţinutul rumenului de la rumegătoarele sacrificate, intestine de animale sau conţinutul lor, pene, păr, coarne, care se găsesc totdeauna în fermă şi nu sunt necesare în cantităţi mari. Indiferent de metoda de compostare practicată, dacă se doreşte gr ă birea şi obţinerea unor composturi mature şi bune în timp scurt la compostarea de iarnă sau a unor reziduuri vegetale lemnoase sau mai dure, utilizarea unuia sau altuia dintre starterele de compostare devine absolut necesar ă. Eficient este ca acestea să provină de pe teritoriul fermei sau să fie preparate în fermă. În cazul fermelor biodinamice şi al acestor preparate pentru compost, organizaţiile specializate realizează îndrumarea şi controlul obligatoriu al fermierilor care le produc, în vederea respectării riguroase a reţetelor şi condiţiile de producere.
4.6 Organizarea activităţii de compostare în grămezi În funcţie de mărimea fermei, de cantitatea şi diversitatea reziduurilor, de fluxul în care acestea se produc, trebuiesc stabilite metodele de compostare cele mai adecvate. Ele sunt diferenţiate în funcţie de natura reziduurilor, locul şi timpul când se produc şi tipurile de compost necesare pentru terenurile şi culturile fermei, epoca în care trebuie aplicat fiecare etc. La organizarea activităţii trebuie ţinut seama de faptul că o parte din reziduurile vegetale se pot composta direct la suprafaţa solului, în pale sau baloţi la marginea solelor, iar altele, utilizate ca aşternut permanent se compostează pe loc în grajd. În fermele mici, mai ales când resturile vegetale (în special paiele de cereale) sunt compostate ca mai sus, principalele materiale r ămân cele din adă posturile de animale (gunoiul solid şi mustul), la care se adaugă resturi vegetale lemnoase, reziduuri furajere, gunoaie, mătur ătur ă. În acest caz nu se amenajează o suprafaţă specială pentru compostare, gr ămezile instalându-se la marginea solelor arabile sau pajiştilor pe care urmează să se aplice compostul. În fermele mai mari, când se compostează mari cantităţi de gunoi, resturi vegetale, reziduuri gospodăreşti sau de la prelucrarea produselor, este necesar ă amenajarea unei suprafeţe cu caracter permanent, numită staţie de compostare. Acesteia i se rezervă o suprafaţă de teren (când nu există alte posibilităţi, agricol) care reprezintă cca. 1% din suprafaţa agricolă sau a fermei. De obicei se practică compostarea în gr ămezi, corect amplasate şi dimensionate ( fig. 4.6.1). Tehnologia de compostare este în amestec, putându-se alege două variante: 1. aşezarea diferitelor materiale în gr ămadă, în straturi succesive, dispuse pe toată lungimea gr ămezii, lateral sau pe înălţime ( fig. 4.6.2); 2. formarea unui amestec cât mai omogen, din toate materialele ce alcătuiesc o gr ămadă, după o prealabilă mărunţire a fiecăruia în fragmente de diferite dimensiuni şi apoi omogenizarea; cu materialul omogenizat se formează una sau mai multe gr ămezi. A doua variantă, deşi s-ar putea să dea rezultate mai bune sub toate aspectele, este mai greu de practicat. Ea presupune o suprafaţă mai mare, special amenajată, pe care se depozitează materialele pe măsur ă ce se produc, până la asigurarea necesarului din fiecare, în vederea obţinerii unei gr ămezi, precum şi pentru manipularea lor în scopul fragmentării şi omogenizării. Sunt de asemenea, necesare utilaje speciale şi se consumă mai multă energie cu manipulările şi omogenizarea.
Fig. 4.6.1 Compostarea în gr ămezi (Solti G. şi colab. 2006)
Prima variantă este mai avantajoasă, necesitând suprafeţe amenajate pentru depozitare şi preparare mai mici, un consum mai mic de energie, utilaje mai puţine şi mai simple, dar mai mult ă muncă manuală.
Fig. 4.6.2 Aşezarea componentelor compostului în vederea descompunerii (după Votgmann, 1993)
Deşeurile se mărunţesc pe măsur ă ce se aduc (resturile vegetale chiar în timpul recoltării) şi se dispun, funcţie de propor ţia din amestec, în straturi mai groase sau mai subţiri, alternând de obicei resturile vegetale, mătur ătura, pământul, gunoiale menajere cu îngr ăşământul animal solid şi lichid, până la definitivarea gr ămezii pe înălţime şi lungime ( fig. 4.6.3).
Fig. 4.6.3 Maşina de tocat şi omogenizat materiale în vederea compostării (după Votgmann, 1993)
Prezintă şi dezavantajul că nu se respectă întotdeauna cu stricteţe propor ţia în amestec a diferitelor materiale şi necesită un volum mai mare de muncă pentru omogenizare. La alegerea variantei trebuie analizate atât avantajele cât şi dezavantajele şi ţinut seama şi de disponibilităţile mai mari sau mai mici ale fermei: teren, utilaje, resurse financiare, for ţa de muncă manuală şi riscurile poluării. De asemenea, fiecare fermier trebuie să-şi stabilească numărul de cicluri de compostare pe an în funcţie de fluxul materialelor reziduuale şi de condiţiile climatice locale. Compostarea de iarnă durează mai mult decât cea de var ă şi este dificilă în zonele cu temperaturi scăzute. Ea poate fi planificată atunci câd primul ciclu începe cel târziu pe 1 iunie şi durează maxim 6-7 luni. Numai când se organizează două cicluri anuale se poate face o economie considerabilă de suprafaţă amenajată cu gr ămezi. La proiectarea staţiei de compostare se au în vedere următoarele: - se estimează cantităţile de reziduuri care se produc lunar; - se stabileşte care dintre ele şi în ce procente vor fi introduse în fiecare ciclu de compostare;
- în funcţie de masa volumetrică, după mărunţire, se calculează volumul total al gr ămezilor; - funcţie de forma gr ămezii şi dimensiunile acesteia se calculează lungimea necesar ă pentru 1 m3 de material pus la compostare; - cunoscând volumul total, se află lungimea totală a gr ămezilor; - lungimea unei gr ămezi poate fi oricât de mare, dar de obicei ea este limitată de caracteristicile dimensionale ale suprafeţei alese; - funcţie de lungimea unei gr ămezi se calculează numărul de gr ămezi (raportând lungimea totală rezultată din calcul la aceasta), la care se adaugă o gr ămadă în plus, loc gol pentru remaniere; - se află lăţimea necesar ă pentru amplasarea gr ămezilor egală cu produsul dintre numărul de gr ămezi şi lăţimea maximă la bază (2m), multiplicată cu 2-2,5. Între gr ămezi este necesar ă o distanţă de cel puţin 2-2,5 m pentru deplasarea oamenilor şi a utilajelor care transportă, manipulează, aranjează, controlează şi remaniază gr ămezile. De asemenea, trebuie lăsat un spaţiu de 0,5 m lângă fiecare gr ămadă, spre aval, pentru practicarea unor rigole de colectare a apei de compost şi din precipitaţii care se prelinge pe taluzurile gr ămezilor, atunci când acestea nu sunt acoperite. Cunoscând toate acestea se poate calcula suprafaţa necesar ă pentru compostare la care se adaugă suprafaţa ocupată de materiile prime în aşteptare şi cea amenajată pentru condiţionarea composturilor şi depozitarea lor până la aplicare. În funcţie de varianta de compostare aleasă, suprafeţele neocupate de gr ămezi, mai ales prima, poate fi mai mare (în cazul amestecului omogenizat şi apoi aşezat în gr ămezi) sau mai mică în prima variantă. Dacă se prevăd două cicluri de compostare suprafaţa destinată acestei activităţi va fi la jumătate. Numai după ce se calculează astfel sau se estimează suprafaţa totală necesar ă se poate trece la găsirea celui mai bun amplasament al acesteia, care să respecte regulile deja prezentate şi să afecteze cât mai puţin suprafaţa agricolă a fermei. Un amplasament bun dar cu suprafaţă insuficientă este la fel de inacceptabil ca şi unul mai r ău deoarece organizarea în două locuri este costisitoare şi necesită mult personal. Suprafaţa odată aleasă, dimensionată şi amplasată, nu trebuie schimbată de la un an la altul, deoarece amenajarea sa este costisitoare, atât în zona gr ămezilor, cât şi în celelalte zone. Depozitul de materiale ca şi sectorul de condiţionare a composturilor se amenajează, de regulă, ca platforme betonate iar locul gr ămezilor este de obicei pe solul special amenajat.
Pe lăţimea fiecărei gr ămezi şi pe toată lungimea sa se decopertează un strat de sol de 20 cm adâncime iar dacă terenul este orizontal, i se dă o pantă lină (1%). Pământul rezultat poate fi utilizat la formarea gr ămezilor. Pe fundul gropii rezultate se pune un strat de 10 cm de sol, cu altă textur ă (nisipos pe cel argilos şi invers). Când pe suprafaţa aleasă se găseşte turbă, gunoaie vechi în strat gros, acestea se acoper ă cu un amestec de argilă şi nisip. La suprafaţă (10 cm) se va aşeza compost din ciclurile anterioare care r ămâne permanent aici, pe el formându-se noile gr ămezi de fiecare dată. El constituie un bun mediu de cultur ă pentru microorganismele compostării. Se poate şi f ăr ă acest substrat, direct pe solul nivelat şi tasat, pentru a evita infiltrarea masivă a zemii de compost în subsol şi apele freatice. De asemenea, este acceptat pavajul de piatr ă şi platforma de beton. Pierderile de zeamă de compost, de azot şi poluarea pot fi mult diminuate prin: - amenajarea unor rigole de-a lungul gr ămezilor şi canale de colectare, perpendicular pe acestea, care permit recuperarea lichidului, colectarea întrun bazin acoperit şi utilizarea la reumezirea gr ămezilor; - acoperirea fiecărei gr ămezi cu diferite materiale impermeabile care să permită totuşi aerisirea dar să evite trecerea masivă a apei de ploaie prin gr ămadă, lăsând posibilitatea circulaţiei aerului. Această soluţie nu exclude sistemul de rigole şi canale. Suprafaţa trebuie ferită de vânturi puternice şi insolaţie mare. De aceea ea este înconjurată cu perdele forestiere din tei, carpen, tuia, soc, alun. Pentru evitarea poluării substratului solid şi acviferului s-au obţinut module semipermeabile (Bioterra) ( fig 4.6.4), ce pot fi îmbinate func ţie de dimensiunile gr ămezilor şi aşezate la baza lor, în diferite poziţii care să nu afecteze operaţiunile manuale sau mecanice şi să nu poată fi distruse.
Fig. 4.6.4 Module semipermeabile pentru evacuarea efluenţilor din gr ămezile de compostare (după Hellman, 1989)
Acestea au avantajul că înlesnesc aerarea iar afluenţii sunt dirijaţi spre rigola colectoare situată de-a lungul gr ămezii.
Baza gr ămezii din module Bioterra şi rigolele special amenajate (câte una pentru două gr ămezi învecinate) pot avea caracterul unei amenajări permanente, atunci când zona gr ămezilor nu este acoperită (sub umbrelă), fiecare gr ămadă este învelită cu folie de material plastic, fixată cu diferite materiale. Apa scursă pe folie ca şi efluentul din compost ajunge în rigol ă, nu se infiltrează. În zonele umede sau când se compostează doar dejecţii de animale şi se adună cantităţi mai mari de efluenţi, se poate amenaja un bazin sau un tanc colector în care se pot depozita şi dejecţiile lichide din adă posturile de animale, până la formarea gr ămezilor; atunci ambele (efluenţi şi dejecţii lichide) sunt utilizate pentru umectarea materialului supus compostării. Ele pot fi legate şi de depozitul de furaje, care se află întotdeauna aproape de adă posturile de animale şi de staţia de compostare, pentru a colecta şi efluenţii de la diferite silozuri. Aceştia conţin nutrienţi, apă de ploaie şi pot să producă poluare. De asemenea, în asemenea tancuri sau bazine închise pot fi colectate ape reziduale din gospodărie, de la bucătărie şi atelierele anexe, pentru a fi recuperate şi a nu polua. Volumul de depozitare trebuie să fie suficient de mare, calculând corect toţi efluenţii şi reziduurile lichide. Numai de la compostare şi la un cuantum redus de precipitaţii (de ex. 346 mm/an), au rezultat 180 l/m2 de suprafaţă de compostare. Atât pentru reducerea volumului efluenţilor cât şi pentru calitatea compostului este absolut necesar ă acoperirea gr ămezilor cu diferite materiale: pământ, turbă, frunze, iarbă uscată, paie, saci vechi sau alte materiale textile reziduale, măr ăcini protejaţi de o plasă de sârmă, material plastic, stuf, papur ă. Rolul învelişului gr ămezilor este foarte important. El trebuie să ofere protecţie organismelor din gr ămadă şi materialului dar să permită aerisirea şi să împiedice uscarea sau supraumezirea. Datele din tabelul 4.6.1 arată necesitatea acoperirii gr ămezilor şi importanţa materialului utilizat pentru calitatea compostului. Făr ă acoperire, compostul din gr ămezi are o umiditate prea mare, pierde prea multă substanţă uscată şi azot. Acoperirea cu paie pe toată perioada mai diminuează aceste pierderi dar materialul este de asemenea prea umed. Dacă la început se pun paie iar în ultima parte material plastic, se obţin cele mai bune rezultate. Rezultă deci că instalarea unei umbrele (înveliş pemanent) pe toată aria de compostare este benefică doar pentru a reduce efluenţii şi poluarea apelor, ea neexcluzând acoperirea fiecărei gr ămezi de compostare imediat după ce s-a format sau după fiecare remaniere.
Tabelul 4.6.1
Conţinutul în apă şi pierderile de nutrienţi (%) în funcţie de acoperişul gr ămezilor de compostare Conţinutul în apă (%) Făr ă acoperire Paie (baloţi circulari, 25 cm grosime) Paie, apoi plastic
82,4 81,0 75,9
Pierderi (%) Substanţa N* K2O* uscată* 46,7 21,9 40,5 43,1 13,0 45,1 39,4 7,1 8,2
* reducerea procentului din nivelurile originale Perioada de compostare: august-aprilie (8,5 luni) Precipitaţii: 346 mm (sc ăzute) Efluent: max 180 l/m2 suprafaţă compostată Sursa: Gottschal&Vogtmann, 1988
Amplasarea staţiei în locuri adă postite de vânt, înconjurarea sa cu perdele forestiere de protecţie sunt mijloace de reducere a vitezei şi intensităţii vânturilor care r ăvăşesc şi deteriorează acoperişul gr ămezilor, chiar gr ămezile imediat după formare sau remaniere, for ţează evaporaţia şi uscarea materialului şi intensifică pierderile de gaze din gr ămezi. O importanţă deosebită o are în afar ă de aeraţie, umiditatea materialului. Aceasta trebuie să fie optimă (55-70%) nu numai la început, ci pe tot parcursul compostării. Ea nu trebuie să se realizeze din apa precipitaţiilor care în cantitate mare ar supraumezi şi când lipseşte, materialul se usucă. De aceea la amplasarea staţiei de compostare trebuie să se ţină seama şi de prezenţa unei surse permanente de apă deşi dacă se colectează efluenţii şi precipitaţile care se scurg de pe copertină, ar putea fi suficiente ca sursă de apă pentru reumezire. Dacă se respectă recomandarea ca staţia de compostare să fie cât mai aproape de adă posturile de animale, atunci dejecţiile lichide colectate din adă posturi în bazine speciale şi apele de la spălarea ustensilelor din adă posturi pot fi utilizate direct pentru umezirile repetate. Umezirile sunt necesare mai ales când staţia este acoperită, lipsită de aportul apei din precipitaţii sau când gr ămezile sunt acoperite cu material plastic. Gr ămezile se usucă mai ales pe pereţii exteriori, în interior umiditatea putând fi chiar prea mare, datorită condensării vaporilor de apă. De aceea simpla stropire a gr ămezilor cu apă, la exterior nu este suficientă şi poate fi chiar dăunătoare. Este necesar ca la remanierea gr ămezilor, zonele exterioare să ajungă în interior şi invers, umezindu-se doar materialul din centru gr ămezii.
Remanierea înseamnă deci, nu doar o schimbare a poziţiei gr ămezii şi aerisirea ei ci şi o inversare a poziţiei materialului în gr ămadă. Când se face manual, această ordine poate fi respectată, dar trebuie foarte multă for ţă de muncă sezonier ă, bine instruită. Uniformizarea umidităţii, aerisirea şi întoarcerea materialului se poate face şi mecanizat, cu maşini speciale ( fig. 4.6.5), care pot lucra în agregat cu un tractor şi pot avea şi o instalaţie de stropit materialele.
Fig. 4.6.5 Utilaj folosit pentru aerisirea compostului
Există în sistema de maşini pentru agricultur ă intensivă din ţara noastr ă suficiente utilaje care pot fi utilizate cu succes în practica compostării: - presele pentru baloţi circulari de paie (pentru acoperirea gr ămezilor); - ma şini de format şi presat că piţe (MAC) şi platforme de încărcare şi transportul lor (PAC), cu care paiele şi vrejii pot fi adunaţi şi depozitaţi în condiţii de siguranţă până la compostare (se cunosc volumul şi tonajul că piţelor, ceea ce permite o bună dozare în amestec); - tocător de tulpini şi încărcător (TIT) pentru tulpinile de porumb;
- mori cu ciocănele şi tocători pentru materiale vegetale, pentru mărunţirea materialelor; - maşini de sf ărâmat îngr ăşăminte chimice şi amendamente (MSIC) pentru mărunţirea materialelor minerale solide (calcar, var, roci, argile, fosfaţi bruţi, reziduuri de la construcţii); - buldozere cu lamă pentru decopertări şi amenajarea locului gr ămezilor, nivelatoare pentru scoaterea gunoiului solid-aşternut permanent; - încărcătoare pivotante cu graifer sau frontale, pentru manipularea, transportul, amestecul materialelor solide, aşezarea în gr ămezi, doar finisarea f ăcându-se manual, pentru remanieri; - remorci cisternă universale (RCU) pentru transportul dejecţiilor lichide şi efluenţilor, aplicarea lor; - maşini pentru împr ăştiat gunoi (MIG) utilizate la transportul şi tocarea gunoiului solid şi a aşternutului adânc. Trebuie luată în considerare utilizarea acestor utilaje atunci când se calculează for ţa de muncă necesar ă şi când se alege tehnologia de compostare, atât pentru utilizarea lor mai eficientă, cât şi pentru a evita poluarea care s-ar intensifica dacă ele nu se utilizează şi manipulările durează mult.
4.7 Calitatea compostului şi poluarea Pentru a diminua poluarea este necesar ă acoperirea cu scândur ă, materiale plastice, tablă a depozitului de materii prime, cât şi a zonei în care se finisează şi depozitează composturile mature, betonarea suprafeţei acestora, colectarea efluenţilor de pe suprafeţele lor. Luând toate aceste măsuri, la amenajarea staţiei şi la organizarea tuturor proceselor în vederea compostării, se reduce la minimum poluarea cu nitraţi a solului, subsolului şi apelor, ea fiind doar de 5 kg N-NO 3/ha anual, la solurile nisipoase de sub gr ămezile de compostare. Nutrienţii foarte solubili (N,K) sunt în general re ţinuţi în compost sau sunt levigaţi prea puţin sub gr ămezi şi lângă acestea (pe distanţă de cel mult 1 metru în jurul gr ămezilor). Dacă terenul amenajat nu are pantă şi sunt colectaţi efluenţii, aceştia sunt recuperaţi şi nu produc poluare. Poluarea atmosferică este prezentă, dar mai mică decât în cazul altor metode de prelucrare a dejecţiilor, în general degajându-se oxizi de azot şi sulf şi nu amoniac, hidrogen sulfurat sau mercaptane. Ea poate fi diminuată prin remanierea la timp a gr ămezilor, corectarea temperaturii (reducerea ei) şi a umidităţii, prin formarea rapidă şi acoperirea gr ămezilor imediat şi după fiecare remaniere, prin păstrarea corespunzătoare a materiilor prime (sub
adă post) şi prin uscarea compostului obţinut, imediat ce s-au desf ăcut gr ămezile. În compostul uscat toate materialele sunt stabile, iar organismele îşi diminuează mult activitatea (nu se mai produc gaze). În schimb, în compost, mai ales când se folosesc preparate biodinamice, o serie de poluanţi chimici sau biologici sunt anihilaţi. În tabelul 4.7.1 sunt redate proprietăţile a două composturi preparate de Stela AXINTE şi colab. după numeroase tatonări pentru a găsi o tehnică de compostare a tuturor reziduurilor vegetale şi animale dintr-o fermă de tip ecologic, de mici dimensiuni. Tabelul 4.7.1 Principalele proprietăţii fizice şi chimice ale composturilor obţinute Proprietatea compostului
UM
Valoarea pentru: Compostul I* Compostul II** (COFU) (COCU) 33,4-35,1 28,9-31,0
Umiditatea finală % Densitatea aparentă a gr ămezii g/cm3 0,85-0,92 0,9-1,16 proaspete (DA) Densitatea reală (picnometric) g/cm3 1,46-1,50 1,52-1,73 grade 46 34 Unghiul taluzului natural (α) Valoarea pH în soluţie apoasă unităţi pH 7,3-8,1 6,9-7,6 Conţinutul în carbon legat % din s.u. 6,87 7,41 Conţinutul în N total % din s.u. 0,71 0,83 Conţinutul în P % din s.u. 0,46 0,55 Conţinutul în K % din s.u. 0,61 0,58 Solubilitatea în apă % din s.u. 0,13 sub 0,1% Raportul C:N 9,7:1 9:1 *COFU – compost preparat din acelea şi materiale, în acelea şi propor ţii şi după aceeaşi tehnică cu compostul II, f ăr ă a utiliza la stropire nici un preparat - în speţă unul cu urzică (Urtica dioica); **COCU – se deosebeşte de primul prin faptul c ă la remanierea gr ămezii umezirea s-a f ăcut cu apă de urzică, preparată de autori.
Ambele tehnici au dus la obţinerea unor composturi cu proprietăţi deosebit de bune, dar există unele deosebiri, cu un plus de calitate la compostul cu urzici. Amândouă composturi sunt zvântate şi uşoare (densitate reală 1,46-1,73 t/m3) mult mai u şoare decât pământul (D=2,42,7), dar mai consistente decât materiile din care au provenit (D=0,9-1,3), afânate (DA=0,85-1,16), friabile, cu un grad avansat de mărunţire şi o curgere bună (α=34-460), prin urmare se transportă şi se distribuie mult mai bine, mai uşor şi mai uniform decât materiile din care au provenit. Au un pH neutru - uşor alcalin (6,9-8,1), un raport carbon/azot caracteristic celui mai bun humus (9,7:1-9:1) şi o compoziţie chimică complexă de nutrienţi, din care cei de bază au valori ridicate.
Folosirea preparatului cu urzică vie a dus la obţinerea unui compost superior calitativ şi într-un timp cu 2-3 să ptămâni mai scurt. Din acest exemplu se vede că prin toate proprietăţile lor composturile sporesc cantitatea şi calitatea humusului din sol, corectează tendinţele de acidifiere şi asigur ă nutrienţi (N,P,K). Ele măresc capacitatea pentru apă şi aer a solului, imprimă un grad bun de afânare şi un raport optim apă/aer, introduc în sol microorganisme utile formării humusului, râme, îmbogăţind şi activând viaţa solului. Composturile nu produc poluare chimică, de exemplu cu metale grele, dacă la prepararea lor nu se folosesc materii prime str ăine de fermă, care au un conţinut ridicat de asemenea substanţe sau se folosesc în propor ţie mică, ţinând seama de limitele impuse privind concentraţia lor maximă în soluri şi în materialele aplicate pe sol. În tabelul 4.7.2 sunt prezentate concentraţiile limită din sol şi din materialele aplicate (composturi, resturi vegetale, gunoi de grajd) impuse pentru păstrarea sănătăţii oamenilor şi animalelor, de diferite organizaţii şi instituţii din Europa. Dacă în general limitele maxime sunt mari, atât în UE cât şi în Anglia şi Germania, Asociaţia de Sol - organizaţie de îndrumare şi control pentru majoritatea fermelor ecologice, impune standarde mult mai pretenţioase, cu limite mult mai joase. Tabelul 4.7.2 Concentraţiile din sol şi limitele de aplicare a unor metale grele Concentraţia maximă din sol (mg/kg) Asociaţia de Comunitatea Elementul Marea Britanie Germania Sol Europeană Zinc (Zn) 150 300 300 300 Cupru (Cu) 50 135 140 100 Nichel (Ni) 50 75 75 50 Cadmiu (Cd) 2 3 3 3 Plumb (Pb) (a) 100 300 300 100 Mercur (Hg) 1 1 1,5 2 Crom (Cr) 150 N/A N/A 100 Limite de aplicare Asociaţia de Sol Marea Britanie Comunitatea Elementul (mg/kg) (b) (kg/ha) (c) Europeană (mg/kg) Zinc (Zn) 1000 560 2500-4000 Cupru (Cu) 400 280 1000-1750 Nichel (Ni) 100 70 300-400 Cadmiu (Cd) 10 5 20-40 Plumb (Pb) (a) 250 1000 750-1200 Mercur (Hg) 2 2 N/A Crom (Cr) 1000 N/A a) limite specifice aplicate plumbului unde planta poate fi utilizat ă de către oameni;
b) standardele Asociaţiei de Sol limitează doar concentraţia metalelor grele în materilale aplicate dar interzice aplicarea mai mult de 1-3 ani şi utilizarea la toate plantele pentru consum uman; c) Departamentul de Mediu (1977). Aceasta este limita total ă pentru aplicările de peste 30 ani. Nu mai mult de 1-5 sunt de aplicat în orice perioad ă din 6 ani. Sursa: Asociaţia de Sol; Giller&McGrath (1989)
Composturile sau alte îngr ăşăminte aplicate în fermele ecologice trebuie să aibă un conţinut foarte scăzut în aceste substanţe. De aceea ele nu pot fi realizate din reziduuri din afara fermei bogate în metale grele sau din fermă, când s-au folosit furaje cumpărate din care s-au produs dejecţii animale cu asemenea concentraţii. Aceste materiale pot fi introduse la compostare cu precauţie şi în propor ţii mici. Gunoaiele municipale sunt foarte bogate în metale grele de aceea chiar compostate ele îşi păstrază această concentraţie mare şi complexă de metale grele, compostul fiind net inferior celui ob ţinut într-o fermă organică (tab. 4.7.3). De aceea, acest compost nu poate fi folosit ca atare în fermele biologice, decât în faza de conversie şi în cantităţi mici, care nu depăşesc limitele impuse de fiecare O.I.C. Tabelul 4.7.3 Conţinutul în metale grele al compostului dintr-o fermă ecologică germană şi din gunoiul municipal (mediu-tradiţional) (mg/kg s.u.) Compost din Witzenhausen Plumb Crom Cupru Cadmiu Mercur Nichel Zinc Sursa: Fricke, 1988
86 28 40 0,5 0,17 17 255
Compost din gunoiul municipal 513 71,4 274 5,5 2,4 44,9 1570
În acelaşi sens, gunoaiele menajere din fermă, de la activitatea turistică, nu trebuiesc compostate singure ci în amestecuri în care să deţină o pondere mică. În concluzie principiul precauţiei trebuie să primeze la realizarea şi utilizarea composturilor. De aceea nu este permisă utilizarea pesticidelor în fermă sau a furajelor ori materialelor reziduale pentru compost provenite din fermele în care aceste substanţe se folosesc.
4.8 Sectorul biodinamic Prezent numai în fermele de acest tip (biodinamice), el are pentru acestea o importanţă foarte mare, deosebită sub multiple aspecte. În concepţia lui Rudolf Steiner, preparatele biodinamice au menirea de a dinamiza procesele vitale din ferma de acest tip prin atragerea şi concentrarea unor energii din natur ă (cosmice), prin intermediul unor substanţe (preparate în cauză) care să le capteze şi să le introducă în corpurile organismelor vii (microorganisme, plante, animale - din sol şi din afara lui). Aceste energii suplimentare sporesc energia biologică din fermă, pusă în slujba transformării substanţelor anorganice în substanţe organice vii, acţionând atât energetic cât şi informaţional, dirijând transformările din corpurile vieţuitoarelor către formarea unor substanţe valoroase, în cantităţi mai mari şi mai repede. Ele pot fi recepţionate şi acumulate în anumite minerale, plante, organe ale diferitelor animale, care preparate în anumite moduri şi aplicate, pătrund în corpurile vieţuitoarelor în care continuă să atragă aceste for ţe, dinamizându-le, intensificându-le activitatea, dirijând-o spre procese interne (metabolice) ordonate şi cu consecinţe pozitive. Modul lor de acţiune nu este pur fizico-chimic, deşi natura lor este de substanţe inerte (anorganic+organic mort), ci energetic şi informaţional. De aceea, la obţinerea preparatelor biodinamice se folosesc substanţe minerale în stare cât mai pur ă, unele plante sau anumite organe ale lor, unele dejecţii sau organe ale animalelor, capabile să includă aceste for ţe cosmice, în anumite condiţii de recoltare, preparare şi numai în anumite conjuncturi astrale, când aceste energii au o anumită intensitate şi anumite efecte. Rudolf Steiner consider ă că în felul acesta, cu ajutorul acestor preparate şi for ţe cosmice se poate revitaliza şi dinamiza întreaga natur ă din spaţiul fermei şi poate fi armonizat mai bine ritmul de activitate din fermă cu ritmurile cosmice, ale mai multor corpuri astrale, nu numai ale soarelui cu care sunt armonizate ritmurile plantelor fotosintetizante şi mai puţin ale animalelor sau a altor organisme heterotrofe. El consider ă că dinamizând astfel activitatea din sol, din gr ămezile de compostare, este activată indirect viaţa plantelor şi a animalelor, direct plantele fiind dinamizate şi prin preparate cu care se stropesc în anumite perioade ale vieţii lor. Stropirile plantelor sunt eficiente numai când a fost vitalizat solul şi composturile introduse au fost şi ele dinamizate. Încă din 1924, în conferinţele ţinute la Köberwitz, el a pus bazele teoretice şi practice pentru opt asemenea preparate, din care două pentru
stropit şi dinamizat solul şi plantele (500-gunoiul de corn şi 501 silicea de corn) şi şase (502-507 - din plante) pentru dinamizat composturile. Tot el recomandă un preparat simplu – 508, din coada calului ( Equisetum arvense), un ceai sau un decoct din planta proaspătă sau uscată, pentru stropit solul şi plantele, cu efecte bune în lupta bolilor criptogamice şi paraziţilor animali. Mai târziu, alţi autori, au realizat şi alte preparate, unele mai simple, altele mai complexe, utilizând în general aceleaşi ingrediente sau adăugând altele, dar respectând aceleaşi principii. Pentru preparatele de compost, ingredientele sunt altele. Astfel, la cel cu coada şoricelului (502) se folosesc inflorescenţele acestei plante introduse în vezica urinar ă a cerbului roşu, tasate. Aceasta se atârnă la soare toată vara, iar toamna se îngroapă nu prea adânc în pământ, unde iarna capătă o anumită consistenţă şi concentrează for ţe deosebite. La prepartul cu muşeţel (503) calatidiile proaspete sunt introduse în intestin de vită. Acestea se introduc peste iarnă în sol bogat în humus şi bine acoperit cu ză padă. Primăvara se scot şi se folosesc, dozat, la activarea composturilor. Preparatul cu Urtica dioica (504) (considerată în natur ă, ca inima pentru om), planta întreagă înflorită, uşor pălită şi presată, se îngroapă direct în sol, într-o groapă că ptuşită cu puţin praf de turbă, acoperită cu pământ, locul fiind bine marcat. Aici trebuie s ă stea un an întreg după care se utilizează. Preparatul cu scoar ţă de stejar (505) presupune recoltarea şi f ărâmiţarea acesteia, introducerea în craniul oricărui animal de casă, închiderea acestuia cu fragmente de oase şi îngroparea în sol, într-o groapă acoperită cu turbă. Se fac rigole cât mai multe în jurul gropii pentru a colecta aici cât mai multă apă de ploaie. Se poate folosi un vas de lemn în care să se colecteze apa de ploaie, mâl, resturi vegetale, în care să se introducă respectivul craniu cu scoar ţă de stejar. Trebuie să r ămână o toamnă şi o iarnă în acest material sau în groapă. Preparatul cu pă pădie (506) se realizează din calatidiile înflorite, u şor ofilite, presate cu mâna şi introduse în mezenterul de vit ă care se pune în sol peste iarnă. Din florile de odolean proaspete, presate, se obţine un suc concentrat care se diluează puternic cu apă de ploaie (ultimul preparat pentru compost 507). Ele se folosesc atât la dinamizarea composturilor din dejec ţiile lichide în gropile, bazinele, tancurile în care se colectează, cât şi la dinamizarea gr ămezilor de compostare sau a aşternutului adânc din composturi. Se pot realiza şi composturi speciale utilizând ingrediente dinamizatoare (lemnul de mesteacăn).
Maria Thun, discipol al lui R. Steiner, propune o reţetă pentru dinamizarea solului şi a vegetaţiei pe bază de gunoi de vacă, coji de ouă, f ăină de bazalt, preparatele de compostare (502-507) şi 508. De asemenea, gunoiul de găini sau porumbei, preparatele biodinamice 502-507, apa de ploaie, pot fi folosite pentru realizarea unui purin biodinamic (apă de îngr ăşământ), foarte activ pentru sol şi plante. Înainte de a fi întrebuinţate, preparatele biodinamice se condiţionează prin cernere, se diluează cu apă de ploaie curată, se agită pentru eliberarea energiilor utile, cu utilaje simple, la îndemâna oric ărui fermier, la fel şi cele care se aplică în compost sau pe câmp. Deşi nu este o activitate scumpă sau dificilă, mulţi fermieri nu se angajează să o desf ăşoare, deoarece nu înţeleg rostul lor şi mai ales modul cum acţionează fiecare. Cum se poate ca asemenea ingrediente, în cantităţi atât de mici (câteva g/ha), să producă asemenea efecte?
CAP. V. POZIŢIA FERMELOR ECOLOGICE ÎN SISTEMUL PRODUCTIV AGRICOL. REZULTATELE LOR ECONOMICE ŞI ECOLOGICE 5.1 Poziţia fermelor ecologice în cadrul sistemului productiv agricol şi perspectivele lor Fermele ecologice, ca număr şi suprafaţă agricolă, au o pondere neînsemnată în raport cu fermele agricole convenţionale. Această poziţie este cel puţin paradoxală, dacă ţinem seama de cererea mare de produse ecologice care se manifestă pe piaţă, de preţurile mari pe care sunt dispuşi tot mai mulţi consumatori avizaţi să le ofere, în raport cu oferta foarte redusă din partea fermierilor. Principalul motiv al consumatorilor în ce priveşte cumpărarea fructelor şi legumelor bio îl reprezintă grija pentru propria sănătate (35%), apoi naturaleţea (28%), gustul (25%) şi mediul (11%), aşa cum arată un sondaj realizat de CTIFL în anul 2001, în Franţa. Este firesc ca naturaleţea şi gustul să urmeze grijii pentru sănătate, fiind vorba de legume şi fructe, dar este remarcabil şi procentul destul de ridicat al celor care le apreciază din grijă faţă de mediu. Conform unor studii în domeniu realizate de Fundaţia pentru Ecologie şi Agricultur ă din Germania (SÖEL, 2007), agricultura ecologică este practicată în peste 120 de ţări, iar suprafeţele cultivate în sistem ecologic sunt în continuă creştere, la nivel mondial, existând aproximativ 31 mil. ha, fiind înregistrate 633 891 ferme ecologice ( fig. 5.1. 1).
Fig. 5.1. 1 Suprafeţele agricole ecologice pe plan mondial
La nivel de continente, propor ţia suprafeţelor ecologice raportate la întreaga suprafaţă agricolă este mai mare în Australia/Oceania (2,6%), urmată de Europa (1,38%). Trebuie specificat faptul că în unele ţări din Europa (Austria, Elveţia), suprafeţele cultivate în sistem ecologic reprezintă peste 10% din suprafaţa agricolă iar în Uniunea Europeană propor ţia înregistrată a fost de aproximativ 4% (tab.5.1.1). Tabelul 5.1.1 Suprafaţa agricolă ecologică şi numărul fermelor pe continente % din agricol
Nr. ferme
Africa Asia Europa America Latină America de Nord Australia
Suprafaţa (ha) 890 504 2 893 572 6 920 462 5 809 320 2 199 225 11 845 100
0,11% 0,21% 1,38% 0,93% 0,56% 2,59%
124 805
Total
30 558 183
0,74%
633 891
Continentul
187 697 176 710 12 063 2 689
Sursa: SOEL-FIBL, 2007
În prezent, ţările care înregistrează cele mai mari suprafeţe sunt: Australia (aproximativ 11,8 mil. ha), Argentina (3,1 mil. ha), China (2,3 mil. ha), şi S.U.A (aproximativ 1,6 mil. Ha), (tab. 5.1.2).
Tabelul 5.1.2 Suprafeţe cultivate ecologic la nivel mondial şi european Nr. crt. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32
Suprafaţa (ha) Australia 11 800 000 Argentina 3 099 427 China 2 300 000 SUA 1 620 351 Italia 1 067 102 Brazilia 842 000 Spania 807 569 Germania 807 406 Uruguay 759 000 Marea Britanie 619 852 Canada 578 874 Franţa 560 838 Bolivia 364 100 Austria 360 972 Mexic 307 692 Grecia 288 255 Sudan 200 000 Uganda 182 000 Polonia 167 740 Danemarca 145 636 Elveţia 117 117 România 87 916 Africa de Sud 50 000 Federaţia Rusă 40 000 Slovenia 23 499 Bulgaria 14 320 Japonia 8 109 Luxemburg 3 243 Cipru 1 698 Liechtenstein 1 040 Serbia/Muntenegru 591 Malta 14 Total 30 558 183 Sursa: SOEL-FiBL Survey 2007
Ţara
% 38,6 10,1 7,5 5,3 3,5 2,8 2,6 2,6 2,5 2,0 1,9 1,8 1,2 1,2 1,0 0,9 0,7 0,6 0,5 0,5 0,4 0,3 0,2 0,1 0,1 < 0,1
100,00
În majoritatea ţărilor a avut loc o creştere semnificativă a suprafeţelor cultivate în sistem ecologic, comparativ cu anul 2004, pe cele dou ă continente (America de Nord şi Europa), aceasta fiind de 500 000 ha pentru fiecare. Pentru America de Nord reprezintă o creştere a suprafeţelor cu aproximativ 29 %, iar pentru Europa cu circa 8 %. Excepţie fac China, Chile şi Australia, unde suprafeţele ecologice a scăzut comparativ cu anii
precedenţi. Australia r ămâne ţara cu cele mai mari suprafeţe agricole ecologice, urmată de Argentina, care a înregistrat o creştere de aproximativ 300 000 ha şi de China ( fig. 5.1. 2).
Fig. 5.1.2 Primele 10 ţări cu cele mai mari suprafeţe ecologice (după SOEL-Survey, 2007)
Mai mult de jumătate din suprafeţele agricole mondiale exploatate în sistem ecologic sunt utilizate că păşuni şi pajişti permanente. Aproximativ un sfert din acestea sunt folosite pentru culturi arabile, iar circa 10% pentru culturi permanente, urmate de alte culturi (tab.5.1.3). Tabelul 5.1.3 Suprafeţe agricole ecologice mondiale, pe categorii de utilizare Categoria de utilizare Pajişti/păşuni permanente Suprafeţe arabile Culturi permanente Alte culturi Altele Nu există informaţii Total Sursa: SOEL-FiBl Survey, 2007
Suprafa ţa (ha) 19 939 595 4 156 754 1 393 595 1 550 272 289 379 3 228 387 30 558 183
În UE, strategia agricolă preconizează generalizarea agriculturii ecologice de aceea se duce o politică financiar ă de subvenţionare a fermelor în conversie, a celor deja convertite şi a organizaţiilor de îndrumare şi control ale acestora. Este instituit şi un sistem de premiere a fermierilor. Fermierii nu plătesc taxe şi amenzi de mediu. Subvenţiile şi premiile sunt acordate atât de organismul economic comunitar, cât şi de statele implicate. În Franţa, de exemplu, Ministerul Agriculturii şi Mediului a acordat premii anuale timp de 2-3 ani fermierilor bio de: 1197 F/ha la culturile anuale, 1995 F/ha la legume, 700 F/ha la păşuni, 9500 F/ha la culturile perene (pomi, viţă de vie). Prin urmare, cauza forte într-un capitalism avansat, cea financiar ă profitul- nu este un impediment în calea fermei ecologice. Fermierii, însă, iau decizia de conversie a fermelor lor cu multă reţinere chiar în ţările cu tradiţie (Germania, Marea Britanie, Franţa). În Germania, în anii 2002-2003 s-au alocat câte 35 milioane euro numai pentru promovarea produselor şi formarea fermierilor. Pentru organismele de control, care inspectează şi îndrumă fermele sunt alocaţi de la 30-40 până la 500 euro pe fiecare hectar. Aici şi caietele de sarcini pentru fermierii afiliaţi sunt mult mai restrictive faţă de restul Europei şi controalele dese trebuie să evite fraudele. Astfel se face că, deşi se obţin producţii mai mici, în fermele ecologice veniturile sunt mai mari, ca valori absolute sau relative (de ex. în Franţa, în 2001, profitul mediu brut a fost de 8%). În Franţa se manifestă cel mai mare decalaj între cererea de produse bio şi producţia lor, importul de asemenea produse fiind inevitabil. Considerabil a avansat Italia în ultimul timp, deoarece începând din mai 2001 s-a declanşat o campanie de promovare şi susţinere a agriculturii ecologice, în valoare de 7,25 milioane euro. Cauza principală a reţinerii pe care o manifestă fermierii faţă de conversia în bio constă în dificultăţile practice ale conducerii şi dirijării proceselor complicate din fermă şi a r ăspunderii sporite a fermierului însuşi în respectarea cu stricteţe a rigorilor producţiei ecologice. Ne amintim că protestele împotriva sistemului, manifestate în diferite ţări, dar şi la Bruxelles, au fost ale fermierilor şi ale marilor proprietari de pământ. Cu toate acestea, presiunea exercitată de consumatori, piaţa bună a acestor produse, subvenţiile şi premiile au determinat creşterea numărului de ferme certificate şi a celor în conversie, a căror dinamică este mai accelerată (în Franţa numai în cinci ani suprafeţele s-au triplat). Evoluţia a fost stimulată şi de intrarea în vigoare, din 2000, a legii privind taxele pentru poluare (TGAP), care ajung şi la 1,68 euro/kg de produs poluant consumat.
Totodată, a intrat în vigoare (din 2002) un ajutor acordat de Comisia Europeană de la Bruxelles fermierilor care promovează rotaţia de culturi, în valoare de 25-95 euro/ha. Condiţiile obligatorii sunt prevăzute şi în caietele de sarcini ale organizaţiilor de control, ceea ce va stimula orientarea fermierilor spre producţia vegetală bio, aceasta convertindu-se mai greu decât cea animală. Creşterea vacilor în fermele bio a înregistrat un spor de 40% anual în Franţa, impulsionată şi de embargoul asupra cărnii de vită impus din cauza bolii vacii nebune (ESB). Este importantă evoluţia din Franţa care este cea mai mare putere agricolă europeană şi în care se exercită şi cele mai vehemente manifestări formale şi informale ale consumatorilor pentru a determina guvernul să intensifice producţia ecologică. În Europa culturile ecologice au crescut considerabil în ultimii ani: Grecia şi-a triplat suprafeţele, Portugalia a înregistrat o creştere de 50%, Austria de 10% iar Cehia de 15%. Agricultura ecologică este în plină dezvoltare şi în Malta, Letonia, Irlanda, Spania, Cipru, Lituania, Slovacia şi Italia, potrivit studiului "Modele de agricultur ă ecologică în UE-25", elaborat în 2007. În schimb Belgia, Danemarca, Ungaria, Finlanda şi Marea Britanie au înregistrat uşoare scăderi ale suprafeţelor organice în 2004-2005. În 2006 Belgia şi-a revenit, însă trendul de scădere uşoar ă a suprafeţelor a continuat în Danemarca, Anglia şi Finlanda, potrivit Raportului Statistic asupra Dezvoltării Agriculturii Organice în UE -15. Cea mai bună indicaţie asupra evoluţiei sectorului organic în viitorul apropiat este dată de raportul dintre suprafaţa aflată în conversie de la agricultura convenţională la cea bio şi suprafaţa deja certificată. Potrivit studiului "Modele de agricultur ă ecologică în UE-25", în Cipru, Letonia, Lituania, Malta şi Slovacia suprafeţele în conversie reprezintă 70% - 100% din terenurile organice certificate. În aceste ţări potenţialul de creştere al agriculturii ecologice este extraordinar. Irlanda, Grecia, Italia, Ungaria şi Slovenia au un potenţial de dezvoltare moderat, aceste ţări înregistrând suprafeţe în conversie ce reprezintă circa 30% din cele ecologice. Danemarca este pe ultimul loc UE-25, aici aria în conversie reprezentând doar 1,4% din totalul terenurilor bio. În România agricultura ecologică se afla într-o situaţie care poate fi apreciată ca “specială”. Exista legislaţia cu privire la produsele ecologice şi regulile, restricţiile impuse la obţinerea lor şi unele organisme de acreditare şi control. S-au f ăcut unele progrese privind promovarea în revistele de specialitate “Bioterra”, “Agricultura României” sau “Hortinform”, fiind rezervate rubrici speciale de popularizare semnate de specialişti prestigioşi,
iar la I.C.C.P.T. Fundulea şi A.S.A.S. s-au organizat laboratoare speciale de cercetare în domeniu. A.N.C.A. depune eforturi de informare a fermierilor cu problemele sistemului şi o serie de programe de studii avansate din cadrul universităţilor se ocupă de formarea fermierilor bio. Potrivit datelor MAPDR, suprafaţa cultivată ecologic s-a menţinut într-un trend ascendent din anul 2000 şi până în prezent, evoluând de la circa 17.500 de hectare în anul 2003, la circa 73.800 de hectare în 2004 şi la peste 220.000 de hectare în 2008. MAPDR lucrează în prezent la introducerea unei submăsuri la măsura de agromediu din Programul National pentru Dezvoltare Rurala (PNDR), care să se refere cu specificitate la agricultura ecologică. Astfel, fermierii din sector vor putea depune proiecte pentru finanţarea suprafeţelor cultivate ecologic. Sunt probleme specifice în perioada de conversie a suprafeţei, perioada în care producţia se diminuează considerabil. Aceste sume pentru care ei vor putea depune proiecte, altele decât cele pentru agromediu, vor fi un sprijin în perioada respectivă. Se sper ă ca acest sprijin să poată fi introdus încă din anul 2010, ceea ce va duce la creşterea interesului fermierilor pentru agricultura ecologica. În aceste condiţii, MAPDR estimează că suprafaţa cultivată ecologic va creşte, până în 2015, la 750.000 de hectare. Preşedintele Federaţiei Naţionale de Agricultur ă Ecologică (FNAE), a explicat că estimarea Ministerului Agriculturii este una realistă, în condiţiile în care agricultura ecologică va fi sprijinită financiar, asemenea ţărilor din UE. Se estimează că s-ar putea ajunge chiar până la 800.000 de hectare, însă doar dacă se alocă subvenţii, aşa cum primesc toate statele care au reuşit s ă îşi dezvolte agricultura ecologică. Ca şi în alte ţări europene, ar trebui şi noi să beneficiem de banii comunitari deoarece până acum nu s-a primit nimic. Ar fi nevoie de 150 euro/ha pentru păşuni şi fâneţe, circa 300 de euro/ha pentru culturi de câmp şi până la 800 de euro la viţa de vie, unde se execută lucr ări diversificate. De asemenea, ar trebui să se aloce bani şi pentru certificare pe toată perioada, nu doar la reconversie. De asemenea, pentru agricultura ecologică ar trebui acordate subvenţii din bugetul Ministerului Mediului, sub formă de ajutoare pentru degradarea solurilor, pentru aridizare şi pentru problemele climatice întâmpinate iar Ministerul Sănătăţii ar trebui să aloce sume importante pentru producţia ecologică deoarece prin aceasta se asigur ă populaţiei "hrana vie". Preşedintele FNAE estima că suprafaţa cultivată ecologic va creşte, din 2009, doar cu 10.000 ha faţă de perioada 2000-2007 când creşterea a fost de 25.000 ha anual, din cauza neîncrederii agricultorilor în eficien ţa producţiei şi în lipsa subvenţiilor specifice pentru domeniul ecologic.
5.2 Performanţele economice ale fermelor ecologice Analiza fermelor ecologice sub aspectul performanţelor economice, comparativ cu cele convenţionale, este dificilă. Rezultatele şi concluziile acestei analize depinde de modul de abordare. De pe poziţie strict economică (nivelul cantitativ al producţiilor, profitul analizat), f ăr ă a lua în consideraţie modul cum se reflectă activitatea fermei în plan social (cum asigur ă ea cu hrană diversificată şi de calitate) sau în plan ecologic (ce efecte de mediu sau ecologice rezultă din activitatea sa), analiza în cauză este în defavoarea fermei ecologice. Ea reflectă mai de grabă situaţia strict economică a fermierului. Producţiile care se obţin nu sunt foarte mari sau mai mari decât cele din sistemul intensiv, toţi fermierii bio asumându-şi mai degrabă acest risc, decât pe cele de mediu şi ecologice. În sistemul intensiv obiectivul principal este de a obţine producţii maxime, cu minimum de cheltuieli, indiferent de nivelul riscurilor de mediu şi ecologice. Nivelul producţiilor plantelor şi animalelor este mai scăzut în fermele ecologice, el depinzând în diferite cazuri de: - stadiul evolutiv al fermei (conversie par ţială sau totală, vechimea ca fermă ecologică); - condiţiile în care funcţionează (situaţia solurilor, factorii climatici, etc.); - gradul de dotare cu mijloace fixe, performanţele lor; - for ţa de muncă disponibilă, gradul de ocupare şi pregătire. În tabelul 5.2.1 sunt redate producţiile obţinute de unele ferme ecologice din Germania, comparativ cu ferme partenere convenţionale şi a altora, tot convenţionale, testate. Pierderile de producţie sunt de 11-15% în sectorul vegetal şi de 1219% la producţia de lapte (pe vacă sau pe ha suprafaţă furajer ă principală). Ele difer ă cu tipul de fermă şi vechimea sa. Astfel, în tabelul 5.2.2 se observă producţia medie mai mare în fermele biodinamice (care sunt mai vechi) şi fluctuaţia ei la toate tipurile de ferme organice, inclusiv biodinamice, media mai redusă a acesteia. Totodată, încă din perioada 1971-1974, fermele biodinamice realizau producţii mai mari la grâu, ovăz, cartof de toamnă, iar la nivelul anului 1983, producţia maximă a multor culturi ecologice depăşeşte media celor convenţionale.
Tabelul 5.2.1 Producţiile obţinute în fermele ecologice şi convenţionale (media 1979-1981) Producţia / ha, cap.
Produse UM Grâu
t
Secar ă
t
Grâu (alac) Ovăz
t
Orz
t
Cartof
t
Lapte
l
Lapte/ha
l
t
Devierea Nr. de observa ţii fermelorlor Ferme Ferme Ferme bio în % din Ferme Ferme fermele bio/ferme bio partenere test test partenere partenere 3,86 4,53 4,70 -15 36 4519 3,86 4,51 -14 30 4,42 4,50 12 127 4,39 4,92 4,70 -11 7 249 4,31 15 4,21 4,97 4,90 -15 9 409 3,97 18 3,91 4,50 4,50 -13 33 1582 3,88 4,50 -14 21 31,12 31,42 36,30 29 621 31,69 30,88 24 4517 5111 4912 -12 78 1465 8609 10669 11254 -19 78 264
Tabelul 5.2.2 Producţia (t/ha) în fermele organice şi biodinamice din Baden-Württemberg (după MELU – 1977 şi Böckenhoff – 1986) Ferme biodinamice Ferme organice şi biodinamice (media 1971-1974) 1983 (din 200) biodinamic convenţional alternativ1 convenţional Grâu de toamn ă 4,54 4,09 3,3 (1,0-5,3, 145) 4,7 Grâu de primăvar ă 4,08 4,07 2,8 (1,0-4,6, 52) 3,9 Orz de toamn ă 4,05 4,22 3,5 (1,0-5,0, 28) 4,8 Orz de primăvar ă 3,33 3,59 2,6 (0,7-4,2-, 21) 3,7 Ovăz 3,90 3,66 3,2 (1,2-5,0, 36) 3,9 Secar ă 3,2 (0,8-5,2, 52) 3,8 Morcovi 40,5 (6,0-80,0, N/A) 42,3 Cartof timpuriu 13,8 (7,0-20,0, 20) 18,5 Cartof 22,80 22,70 16,5 (5,8-40,0, 120) 22,6 Sfeclă 29,9 (5,0-62,5, N/A) 32,6 1 variaţiile producţiei la fermele organice şi biodinamice şi numărul lor
Cu cât vechimea fermei ecologice creşte, creşte şi producţia vegetală. Numai în primii 3-5 ani producţiile sunt mai scăzute şi neeconomice. După
10 ani de la conversie producţia sfeclei şi morcovului este chiar mai mare decât la convenţional iar cea de lapte se apropie de cea convenţională la toate culturile ea fiind crescătoare, ca şi la lapte (tab. 5.2.3). Şi în Elveţia producţiile plantelor cultivate ecologic (tab. 5.2.4) şi de lapte (tab. 5.2.5) se apropie foarte mult de cele convenţionale sau le întrec uşor. Tabelul 5.2.3 Producţiile medii funcţie de intervalul de timp (t/ha) (după Böckenhoff – 1986) Intervalul de timp în fermele organice (ani) <2 3-5 6-10 >10 media convenţional 2,9 2,7 3,2 3,3 3,1 4,3 21,0 11,4 16,8 16,1 16,2 22,2 9,2 25,0 28,0 33,6 29,9 32,6 13,8 23,0 40,9 43,1 40,5 42,3 3912 3685 3895 4126 4013 4231
Cereale Cartof Sfeclă roşie Morcov Lapte (kg/vacă)
Tabelul 5.2.4 Producţiile la culturile de câmp în fermele din Elveţia (1979-1981) (după Steinmann, 1983) Cultura Grâu Secar ă Porumb Ovăz Orz Cartof
UM
t/ha
Organică 3,9 4,4 4,4 4,2 3,9 31,1
Convenţională 4,5 4,7 5,0 4,5 31,4
Media regională 4,7 4,5 4,9 4,9 4,5 36,3
Producţia de lapte în fermele din Elveţia (1979-1981) Produsul Lapte Lapte
UM l/vacă l/ha furaj
Organică 4517 8609
Convenţională 5111 10669
Tabelul 5.2.5
Media regională 4912 11254
O mare importanţă o au tipul de fermă şi încărcătura de animale (UVM/ha) care determină intensitatea fertiliz ării organice (tab. 5.2.6 ).
Tabelul 5.2.6 Producţiile pentru grâul de toamnă cu diferite niveluri de aplicare a dejecţiilor (% faţă de convenţional) Control (O) Organic N/A Biodinamic 90 Convenţional 100 Sursa: Beson şi colab. 1988
Intensitatea fertiliz ării organice (UVM/ha) 0,6 UVM/ha 1,2 UVM/ha 86 112 95 86 93 100
Astfel, la grâu, în ferma biodinamică, la încărcătura de 0,6 UVM/ha, producţia este de 95% din cea convenţională, dar dacă se dublează încărcătura de animale, pierderile de producţie ajung la 14%. În schimb, în celelalte ferme ecologice, această pierdere este înregistrată la o încărcătur ă mică de animale, pe când la 1,2 UVM/ha se obţin sporuri de 12% faţă de grâul convenţional. La furaje şi culturi frunzoase (legume), pierderile de producţie pot ajunge şi la 24%, dar calitatea produselor este net superioar ă (tab. 5.2.7 ). Tabelul 5.2.7 Producţia şi compoziţia chimică a produselor fertilizate cu compost faţă de convenţional (%) (după Schuphan, 1975) Producţia - 24% mai puţin Componente dorite : 23% mai multă substanţă uscată 18% mai multe proteine 28% mai multă vitamina C 19% mai mult zahăr total 13% mai multă methionină 77% mai mult fier 18% mai mult potasiu 10% mai mult calciu 13% mai mult fosfor Componente nedorite: 12% mai puţin sodiu 93% mai puţini nitraţi 42% mai puţini aminoacizi liberi
În sistemul convenţional, calitatea produselor vegetale este mai slabă şi apare problema poluării lor cu nitraţi liberi din cauza fertiliz ării cu doze mari de azot mineral la furaje, legume. Creşterea conţinutului în nitraţi liberi se corelează cu scăderea celui de glucide, vitamina C, caroten.
La salată, ca şi la celelalte frunzoase, pericolul de a se polua cu nitraţi este mult diminuat în fermele ecologice (cu excepţia perioadelor reci şi cu slabă intensitate a luminii), iar raportul dintre N proteic şi cel nitric este în favoarea proteinelor. Aprecierea calităţii după criterii complexe a pus în evidenţă scorul mai bun al produselor vegetale ecologice, proaspete sau depozitate, (tab. 5.2.8) şi pierderile mai mici la păstrare, cu 11,0-29,4% (tab. 5.2.9). Tabelul 5.2.8 Gustul comparativ testat cu produse vegetale organice şi convenţionale (media pe 10 ani) (dup ă Linder, 1990) % scor mai bun decât conven ţional Proaspăt Stocat 11 29 -4 -8 19 15 17 -
Ţelină
Morcov Sfeclă roşie Ridiche -nesemnificativ statistic
Pierderile la păstrare (%) (după Samaras, 1977)
Morcov Gulie Sfeclă roşie Diverse produse vegetale (media)
Tipul de fertilizant Mineral Organic 45,5 34,5 50,5 34,8 59,8 30,4 46,2 30,0
Tabelul 5.2.9
Diferenţa (%) 11,0 15,7 29,4 16,2
Produsele fermei ecologice sunt mai puţin poluate cu pesticide şi cu reziduurile lor, în limite admisibile. Poluarea cu pesticide î şi are cauzele în persistenţa şi remanenţa lor în soluri, concentrarea lor la acest nivel al solului, multe substanţe provenind din alte ferme intensive. Ea va persista încă multă vreme şi în produsele ecologice, chiar dacă plantele şi solul nu sunt tratate în fermă cu aceste substanţe. Lampkin N. prezintă, din diferite surse, unele date care reflectă această situaţie (tab. 5.2.10, 5.2.11, 5.2.12).
Tabelul 5.2.10 Reziduuri de pesticide în produsele vegetale (Basel - Elveţia, 1980-1983) (după Schüpbach, 1986) Nr. de probe Nr. de reziduuri detectate (%) Niveluri tolerabile ale reziduurilor (%) Niveluri excesive ale reziduurilor (%)
Convenţional 856 60,9 32,9 6,2
Organic 173 97,1 2,9 0
Tabelul 5.2.11 Reziduuri ale pesticidelor din fructe şi produse vegetale (Chemischen Landesuntersuchungsanstalt Sigmaringen - % din mostre) (după Reinhard & Wolff, 1986) Organic Convenţional Anul Mărimea Reziduu Sub Aprox. Mărimea Reziduu Sub Aprox. probei liber probei liber nivel max. admis 0,01mg/kg* 1983 43 42 (98%) 1(2%) 0(0%) 484 222(46%) 249(51%) 13(3%) 1984 108 100 (93) 7(16) 1(1) 383 180(47) 191(50) 12(3) 1985 43 37 (86) 6(14) 0(0) 456 244(53) 200(44) 12(3) *mai puţin de 0,01 mg/kg reprezint ă prezenţa doar în cantităţi descoperite
Tabelul 5.2.12 Reziduuri de pesticide în produsele vegetale după tipul de agricultur ă (Chemischen Landesuntersuchungsanstalt Sigmaringen - % din mostre) (după Reinhard & Wolff, 1986) Organic Convenţional Produsul Sub Aprox. Sub Aprox. M ă rimea Reziduu M ă rimea Reziduu vegetal nivel max. probei liber 0,01 mg/kg* probei liber admis Ridiche roşie 1 1 2 1 1 Ridiche albă 1 1 5 4 1 Mangold 1 1 1 1 Salată 5 5 48 9 36 3 Ardei verde 1 1 32 9 18 5 Roşii 4 3 1 18 13 5 Gulii 3 3 16 13 3 Morcovi 6 2 4 7 6 1 Sfeclă roşie 2 2 2 2 Total 25 20 5 59 59 65 8 Procente 100 80 20 45 45 49 6 *mai puţin de 0,01 mg/kg reprezint ă prezenţa doar în cantităţi descoperite
Pe această cale dar şi prin furajarea cu nutreţuri conveţionale în propor ţii mari în ra ţie, se pot polua şi produsele animale. Laptele uman care concentrează, de obicei, toţi poluanţii din hrană, apă, aer, pătrunşi în corp, se contaminează funcţie de cantitatea de hrană organică consumată. Corelaţia este inversă. Datorită calităţii superioare de necontestat sub aspect chimic, al gustului, mirosului de “natural” şi altor considerente, produsele fermelor ecologice se bucur ă de mare încredere în faţa consumatorilor, se vând bine şi repede, la preţuri foarte bune pentru fermier. Dacă se adaugă şi subvenţiile, deşi cheltuielile cu munca manuală şi for ţa de muncă sunt mai mari, fermele ecologice înregistrează beneficii mai mari decât cele intensive, aşa cum arată situaţia din tabelul 5.2.13, întocmită pe 2 ani în Franţa. Tabelul 5.2.13 Beneficii medii ale diferitelor produse/unitate în gospodăriile ecologice şi convenţionale (media 1979-1981 ) 1
Beneficiu / unitate Gospodării
Devierea Nr. observa ţii gospodăriilor Gospodării Produse UM bio în % din bio/ gospodării bio partenere test test partenere pertenere Grâu 2) Fr/q 112 99 99 +13 36 4519 3) Fr/q 111 99 +12 30 Secar ă 2) Fr/q 83 127 4) Fr/q 86 12 Grâu (alac) 2) Fr/q 96 92 91 +4 7 249 4) Fr/q 98 15 Ovăz 2) Fr/q 67 64 68 +5 9 409 4) Fr/q 71 18 Orz 2) Fr/q 68 65 66 +5 33 1582 3) Fr/q 67 64 +5 21 Cartofi 2) Fr/q 38 36 31 +6 29 621 3) Fr/q 38 38 ±0 24 Lapte 3) Fr/l 0,87 0,80 +9 78 Ouă 3)Fr/ou 0,40 0,26 +54 36 Porci în viu 2)Fr/kg 4,27 4,30 4,30 -1 24 1198 1) inclusiv premiul de calitate şi compensaţii, dar exclusiv despăgurbiri pentru eşecul recoltei şi premiile pentru cultur ă/pantă; 2) toate observa ţiile disponibile în perechi; 3) observaţii perechi, în măsura în care sunt disponibile rezultate pentru to ţi anii, aceleaşi perechi au fost luate în considerare şi la compararea veniturilor libere de costuri directe; 4) media pe trei ani a gospod ăriilor ecologice; gospodăriile partenere corespunzătoare nu au cultivat timp de trei ani cultura respectiv ă.
Veniturile sunt stâns legate de nivelul producţiilor şi preţul lor real, premiile contribuind doar la creşterea lor. O mare influenţă asupra veniturilor o au cheltuielile energetice, care în fermele ecologice sunt mai mici, iar eficienţa energiei fosile mai ridicată (tab. 5.2.14). Tabelul 5.2.14 Energia fosilă relativă necesar ă sistemelor de ferme organice (% din convenţional) Autorul Anul Ţara Output Energia utilizată/ha Energia utilizată/ unităţi de output
Vine& Kaffka Mercier& USDA Bateman Crouau 1981 1984 1976/78 1980 Anglia Germania Franţa USA Întreaga Grâu Grâu Cereale fermă
Klepper Harwood ş.a. 1977 1985 USA USA Toate Toate culturile culturile
25-100
20
50
42-85
-
50-90
50-100
26
55-60
50-87
40
50-80
Cu cât economisesc combustibilii fosili, fermele ecologice reduc şi poluarea atmosferică, încălzirea locală sau generală. Veniturile cresc şi datorită cumpăr ării la minimum a îngr ăşămintelor şi furajelor, datorită faptului că nu se cumpăr ă pesticide şi nu se plătesc taxe şi amenzi de mediu, ca şi în cazul fermelor intensive. Există mari deosebiri între fermele ecologice de diferite tipuri privind performanţele lor economice, ca şi de la o fermă la alta de acelaşi tip, unele având cauze obiective (condiţiile naturale mai mult sau mai pu ţin propice), altele ţinând de structura şi managementul fermei.
5.3 Performanţele ecologice ale fermelor ecologice Acestea nu pot fi separate de cele economice pe deplin. Unele dintre efectele favorabile ale fermelor ecologice asupra peisajelor, climei, solurilor au fost deja prezentate la modul general. Aşa cum s-a menţionat, cele mai favorabile efecte de mediu se resfrâng asupra solurilor, asupra proprietăţilor şi fertilităţii acestora, care se ameliorează întotdeauna în aceste ferme. Solurile nu-şi diminuează profilul, menţinându-şi ridicat potenţialul de productivitate, prin volumul edafic mai mare din cauza reducerii
substanţiale a fenomenului de eroziune. Profilul este mai activ din cauza unei mai bune structur ări, atât la suprafaţă, cât şi în profunzime. Toate proprietăţile fizice ale solului se ameliorează (tab. 5.3.1), faţă de sistemele intensiv şi integrat. Astfel scade densitatea aparentă în stratul superficial, creşte porozitatea totală, scade porozitatea capilar ă, f ăcând loc unei porozităţi mult mai mari, de aeraţie, astfel că echilibrul apă/aer este asigurat. Tabelul 5.3.1 Efectul sistemului de agricultur ă asupra proprietăţilor solului dintr-o livadă de măr (după J. D. Glower, 2000) Proprietăţi fizice
Adâncimea UM (cm)
Densitatea aparentă (DA) t/m3 Porozitatea totală (PT)
%
Porozitatea capilar ă (PC)
%
0,0-7,5 7,5-15 0,0-7,5 7,5-15 0-5
Sistemul de agricultur ă Intensiv Organic Integrat (convenţional) (ecologic) (mixt) 1,18 0,93 1,12 1,30 1,22 1,28 55,5 65 58 51 54 51,5 51,8 41,8 50,3
Agricultura ecologică modifică favorabil toate proprietăţile care dau nu numai rezistenţă la eroziune dar şi calitate şi bonitate mai ridicată solului. Aproximativ 42% din valoarea indicelui de rating este dat ă de conţinutul solului în materie organică şi stabilitatea elementelor structurale, iar 10% de valorile reduse ale densităţii aparente a solului. Aceleaşi proprietăţi contribuie la creşterea stabilităţii hidrice şi mecanice, la care se adaugă şi biomasa microbiană (carbonul şi azotul din ea), intens stimulată în agricultura ecologică, în care solul este permanent aprovizionat cu materie organică. Cantitatea de apă din precipitaţii înmagazinată în sol este întotdeauna mai mare şi diferenţele de apă stocată se menţin la cca. două luni de la căderea precipitaţiilor. Astfel, se constată înmagazinarea precipitaţiilor mari (la 15 zile) cu o diferenţă de cca. 75 mm faţă de convenţional şi menţinerea decalajului, chiar creşterea lui la cca. 100 mm la maturitate şi după (210-225 zile), chiar dacă n-au mai intervenit alte precipitaţii. Trebuie de remarcat că 750-1000 m3 apă/ha în plus, o rezervă finală de apă de 4000 m3/ha faţă de 3000 m3/ha în fermele convenţionale înseamnă mult pentru sol, pentru mobilizarea elementelor nutritive, pentru viaţa şi activitatea sa şi deasemenea şi pentru plante. De aceea se afirmă că solurile fermei ecologice “nu cunosc seceta”.
Formarea unor rezerve mai mari şi mai profunde de apă se explică şi prin creşterea vitezei cumulate de infiltraţie a apei, atât la începutul cât şi la sfâr şitul verii. Toate măsurile tehnico-culturale din fiecare solă acţionează în această direcţie. De asemenea, pe terenurile înclinate aceste efecte nu favorizează doar bilanţul şi regimul de apă al solului ci şi reducerea eroziunii şi a pierderilor de fertilitate chimică potenţială. În general fermele ecologice de orice tip, mai vechi sau mai noi, se remarcă printr-o bună gestiune a azotului din sol, ie şirile de azot din fermă fiind mai mari decât intr ările de azot (tab. 5.3.2). Tabelul 5.3.2 Fluxul şi bilanţul azotului din sol în funcţie de sistemul de agricultur ă practicat (media 1990-1997) (Korsaeth, H., 2000) Fluxul azotului şi bilanţul Sistemul de cultur ă – N kg/ha anual/hectar CON-A INT-A ECO-A CON-F INT-F Fertilizare minerală 118,9 75,4 0,0 109,1 54,2 Dejecţii de bovine 0,0 0,0 20,6 82,2 66,7 Depuneri atmosferice 6,2 6,2 6,2 6,2 6,2 umede Depuneri atmosferice 2,0 2,0 2,0 2,0 2,0 uscate Azot fixat simbiotic 0,0 0,0 36,9 24,6 37,2 N în seminţe 10,2 10,2 7,6 2,5 2,5 TOTAL INPUT AZOT 137,3 93,8 73,4 226,7 168,9 Recoltat-păşunat 106,7 81,5 91,1 162,2 138,6 N-NH3 volatil din dejecţii 0,0 0,0 2,6 18,9 14,4 N-NH3 volatil din plante 2,0 2,0 2,0 2,0 2,0 Denitrificare 8,3 5,3 1,3 12,1 7,5 Scurgeri de N la suprafaţă 2,2 1,5 1,8 2,1 1,7 Pierderi prin levigare 32,7 27,3 19,3 27,6 16,3 TOTAL OUTPUT 151,9 117,6 118,1 224,9 180,5 ∆N total din sol -14,6 -23,8 -44,7 1,8 -11,6 (N input - N output) CON-A convenţional arabil (intensiv); INT-A integrat arabil; ECO-A ecofermă arabil cu paie la suprafa ţa solului; CON-F convenţional arabil pentru furaje (pajişti şi alte suprafeţe); INT-F integrat arabil pentru furaje cosire intensiv ă; ECO-F ecofermă furaje pajişte păşunată direct, cosită o dată pe an.
ECO-F 0,0 54,8 6,2 2,0 55,2 3,0 121,2 124,9 14,5 2,0 2,8 1,9 17,6 163,7 -42,5
Bilanţurile nutrienţilor s-au ameliorat simţitor (tab. 5.3.3), fiecare în felul său caracteristic şi în fermele vechi din Germania. Astfel, azotul a fost
mai bine convertit în produse şi forme stabile în sol, permiţând exporturi (prin vânzări de produse), de câteva ori mai mari decât imputurile de azot prin cumpăr ări. Tabelul 5.3.3 Bilanţul N, P, K în patru gospodării biodinamice Gospodăria numărul 1 numărul 2 numărul 3 numărul 4
cumpărare vânzare bilanţ cumpărare vânzare bilanţ cumpărare vânzare bilanţ cumpărare vânzare bilanţ
N (kg/ha) 2,8 22,2 -19,4 35,0 47,0 -12,0 7,0 63,0 -56,0 8,4 27,5 -19,1
P2O5 (kg/ha) 9,2 3,6 +5,6 16,0 13,0 +9,0 16,0 13,0 +3,0 1,7 5,0 -3,3
K2O (kg/ha) 0,6 8,1 -7,5 13,0 24,0 -11,0 4,0 25,0 -21,0 6,2 6,5 -0,3
Pe ansamblul unei rotaţii biologice, există mai multe căi de reţinere a azotului în solurile fermei decât de pierderea lui din ferm ă (inclusiv pri vânzări), astfel că bugetul său total şi anual este pozitiv, al fosforului relativ echilibrat, mai sărac fiind cel al potasiului (tab. 5.3.4). Tabelul 5.3.4 Bugetul de nutrienţi pentru 10 rotaţii în curs de desf ăşurare Nr. rot.
Cultura
1 Trifoi/iarbă păscută Siloz 2 Trifoi/iarbă păscută Siloz 3 Trifoi/iarbă păscută Siloz 4 Trifoi/iarbă păscută Siloz 5 Grâu Paie 6 Ovăz Paie Leguminoasă subînsămânţată 7 Trifoi roşu cosit
Producţia N fixat (t/ha) (kg/ha) 4* 3* 4* 3* 4* 3* 4* 3* 4,5 3,5 4 3,5 7*
120 90 120 90 120 90 120 90 0 0 0 0 100 245
Nutrienţ îndepărtaţi (kg/ha) N P2O5 K2O 40 12 20 75 21 75 40 12 20 75 21 75 40 12 20 75 21 75 40 12 20 75 21 75 68 36 23 18 11 46 68 32 20 18 11 46 0 0 0 210 49 175
Trifoi roşu păşunat 8 Trifoi roşu cosit Trifoi roşu păşunat 9 Cartof 10 Grâu Paie Leguminoasă subînsămânţată Total pe rotaţie Pierderi prin levigare Nutrienţi proveniţi din ăşăminte organice îngr ăşă Bilanţul nutrienţilor pe rotaţie pe an şi ha * substanţă usactă
3* 7* 3* 25 4,5 3,5
105 245 105 0 0 0 100 1740
30 210 30 75 68 18 0 1271 300
9 49 9 50 36 11 0 434 30
15 175 15 125 23 46 0 1087 100
180
396
804
350 35
-68 -7
-383 -38
În general, pe măsur ă ce timpul de funcţionare ecologică înaintează, conţinutul solului în nutrien ţi creşte, raporturile dintre cei antagonişti se ameliorează (tab. 5.3.5), se menţine sau creşte u şor valoarea indicelui pH şi concentraţia în materie organică. Tabelul 5.3.5 Caracteristicele solului în fermele ecologice convertite în diferite perioade (adâncimea de 20 cm) (după Weiss, 1988) Conversia la ferme organice până la 1960 1960 1961-1 1961-1970 970 1971-1 1971-1975 975 1976-1 1976-1980 980 1981 1981-19 -1984 84 Nr. de ferme 8 12 27 32 22 pH org. 6,8 6,7 6,6 6,6 6,7 conv. 6,6 6,4 6,7 6,5 6,7 P (mg/100g) org. 7,5 9,3 13,1 15,8 18,7 conv. 25,6 19,2 29,4 19,2 19,4 K (mg/100g) org. 23,8 16,0 18,6 22,1 24,4 conv. 38,6 28,0 29,4 29,0 30,1 Mg (mg/100g) org. 18,4 14,1 14,7 12,3 14,4 13,1 15,0 conv. 15,1 13,4 11,8 Raportul K:Mg org. 1:0,77 1:0,88 1:0,79 1:0,56 1:0,59 conv. 1:0,39 1:0,48 1:0,40 1:0,45 1:0,50 Materia org. 3,7 2,4 3,0 2,8 2,8 organică (%) conv. 3,4 2,5 2,7 2,8 2,8 Total N org. 0,22 0,17 0,20 0,17 0,18 conv. 0,22 0,16 0,17 0,17 0,15 org.= ferme organice conv.= ferme conven ţionale Caracteristici
În fermele biodinamice mai vechi, creşterea conţinutului în nutrien ţi minerali a fost însoţită de creşterea procentului de carbon organic şi de humus de bună calitate, atât în arabil cât şi pe păşuni şi fâneţe (tab. 5.3.6 ). ). Tabelul 5.3.6 Conţinutului de substanţe minerale accesibile într-o fermă biodinamică An
pH
C %
N%
C/N
P2O5
K2O
Mg
mg/100g sol 15,4 18,8
1974 7,0 2,32 0,308 7,5 5,8 15,4 1980 6,8 3,88 0,380 10,2 6,4 28,4 pH = (KCl), P2O5, K2O, Mg = (CAL), media din cinci ogoare An Arabil Fâneţe Păşuni 1972 2,36 3,89 3,94 % C organic 1982 2,99 4,91 4,87
Desigur că rolul cel mai important în acest proces l-au avut îngr ăşă ăşămintele organice, în general şi composturile, în special. Composturile, chiar şi cele simple, dintr-un singur reziduu organic, au o purere considerabilă de restaurare a fertilităţii solurilor. În tabelul 5.3.7 sunt redate rezultatele unor cercetări efectuate în India, din care rezultă efectele complexe şi favorabile asupra solului al unor composturi din reziduuri de la distilarea mentei. Tabelul 5.3.7 Importanţa fertilizării şi a tipului de îngr ăşă ăşământ asupra proprietăţilor solului (la 15 cm adâncime) (după Patra D. D. - 2000) Tratament NPK (kg/ha/an)/ gunoi de grajd (t/ha) 1. 0.0.0 / 0
Efectul compostului în reziduuri de distilare Carbon DA AgregapH 3 organic (t/m te hidroN+P în (în apă) ) (g/kg) stabile Azot în sol Fosfor în biomasa sol (%) bacteriană I* F* I F F FC** CC** FC CC FC CC 7,55 7,49 3,4 3,8 1,34 38,2 57,6 79,1 26,5 35,3 79,1 83,7
2. 200 200.40. .40.60 60 / - 7,58 7,58 7,46 7,46 3,6 3,6 4,2 4,2 1,32 1,32
40, 40,0
92,8 2,8 112, 112,6 6 38,0 8,0 51, 51,3 79, 79,6 100, 100,4 4
3. 100 100.20. .20.30 30 / 5 7,52 ,52 7, 7,36 3, 3,6 4,5 4,5 1,31 1,31
43, 43,5
92,8 2,8 115, 115,2 2 37,5 7,5 48, 48,2 90, 90,0 110, 110,0 0
4. 50. 50.10. 10.15 / 10 7,45 7,45 7,3 7,37 7 3,5 3,5 4,8 1,30 1,30
44, 44,6
135, 135,5 5 158, 158,2 2 38,5 8,5 48, 48,6 87, 87,1 10 109,1 9,1
5. 50. 50.10. 10.15 / 15 7, 7,25 7,0 7,06 3,8 3,8 4,9 1,28 1,28
45, 45,5
132, 132,6 6 162, 162,5 5 41,2 1,2 54, 54,7 101, 101,6 6 121 121,3
6. - / 20
7,38 ,38 7,29 7,29 3,5 3,5 4,8 4,8 1,27 1,27
42, 42,6
125, 125,8 8 158, 158,2 2 35,1 5,1 41, 41,9 101, 101,5 5 127 127,8
7. - / 15
7,45 7,40 3,7 5,0 1,30
42,5
70,9 95,0 36,7 45,4 94,1 113,1
8. - / 10
7,35 7,29 3,6 4,8 1,31
42,0
67,2 85,0 32,9 42,3 95,3 109,8
*I - la începutul tratamentului * F- la recoltarea culturii **FC - f ăr ă compost **CC - cu compost din reziduuri de la distilarea mentei Fluvisol nisipo-lutos, pH apă - 8,2, C org. – 3,5, N min - 55,4, P-10,0 (mg/100 (mg/100 g sol), 3 DA-1,35 t/m
Composturile, mai ales când sunt mature, influenţează în direcţia dorită activitatea enzimatică din sol, aşa cum arată unele cercetări efectuate în ţara noastr ă (tab. 5.3.8). Tabelul 5.3.8 Modificarea stării de fertilitate a solurilor sub influenţa compostului, ăşăminte minerale (N, P) aplicat singur sau cu îngr ăşă Activităţile DehidroCatalaza Zaharaza Fosfataza Îngr ăş ăşare Îngr ăş ăşare genaza TPF O gluc. fenol IBF* 2 organică minerală (mg) (cm3) (mg) (mg) la 100 g sol s.u. a. Cernoziomuri ăşat ăşat Neîngr ăş Neîngr ăş 7,27 52 0,72 30,0 11,8 NP optim 6,64 65 0,89 31,6 12,4 Compost tânăr Neîngr ăş 6,87 138 0,87 55,1 19,0 ăşat NP optim 6,53 166 0,93 67,0 20,9 ăşat Compost matur Neîngr ăş 6,81 113 1,06 47,1 16,7 NP optim 8,48 144 1,04 50,8 21,1 Compost Neîngr ăş 13,79 151 0,96 91,6 27,1 ăşat supramatur NP optim 8,49 157 0,96 68,6 22,3 ăşat Compost cu Neîngr ăş 8,45 135 0,92 55,3 20,3 rumeguş NP optim 4,89 117 0,84 44,8 15,2 b. Soluri podzolice ăşat ăşat Neîngr ăş Neîngr ăş 0,43 27 0,19 19,4 1,51 NP optim 0,39 27 0,17 20,3 1,47 ăşat Compost tânăr Neîngr ăş 7,49 117 0,34 63,5 12,7 NP optim 1,40 86 0,34 54,0 4,84 Compost matur Neîngr ăş 7,22 115 0,34 66,1 11,8 ăşat NP optim 7,49 97 0,41 52,3 11,4 ăşat Compost Neîngr ăş 4,58 108 0,39 98,6 8,90 supramatur NP optim 4,43 103 0,37 95,7 8,55 Compost cu Neîngr ăş 5,20 83 0,33 48,8 5,52 ăşat rumeguş NP optim 1,63 68 0,28 34,0 4,35 * Acest indice a fost introdus în calcul de c ătre dr. ing. Gh. Ştefanic şi reprezintă media ponderată a activităţilor de dehidrogenază-catalază. “Moderaţia” mediei se aplică de fapt catalazei ale c ărei valori extreme se mic şorează cu un coeficient capabil să aducă valorile catalazei la scara valorii dehidrogenazei.
Organizarea rotaţiei şi păstrarea unui spectru de buruieni (pă pădie, urzică, coada şoricelului) favorizează viaţa microbiană din sol şi organizarea sa. Se formează micorize care colonizează r ădăcinile plantelor de pe pajişti şi din arabil, biosisteme care mobilizează fosforul din sol, intensifică şi permanentizează fluxul apei spre r ădăcini şi în plantă şi în funcţie de lungimea r ădăcinilor colonizate solul îşi îmbunătăţeşte structura, stabilitatea sa, regimul de apă şi aer, raporturile dintre ele, sporindu-şi astfel fertilitatea. S-a constatat că în monocultura de porumb, solul r ămânând ogor un timp îndelungat, aceste activităţi şi efecte sunt mult mai mici decât dup ă grâu ori altă cultur ă de toamnă. Strategia faţă de buruieni, menţinerea diversităţii lor şi a unui grad limitat de îmburuienare are consecinţe ecologice deosebite, ele fiind o sursă însemnată de hrană pentru păsări şi insecte care se înmulţesc şi îşi reiau locul în echilibrele ecologice. În acest sens îşi aduc contribuţia şi vegetaţia forestier ă, pajiştile, marea diversitate a culturilor din rotaţie, păstrarea habitatelor umede şi a vegetaţiei hidrofile în fermă. Toate contribuie la creşterea biodiversităţii sălbatice şi la reinstaurarea echilibrelor ecologice. Poluarea produsă de ferma ecologică este minimă şi acceptabilă. Ea se înregistrează totuşi, mai ales datorită: - pierderilor de gaze de ser ă (CO2, NO2, SO2) şi amoniac din adă posturile de animale, din gunoiul acestora în timpul manipulărilor, depozitării sau aplicării pe sol, la staţia de compostare şi în activităţile gospodăreşti; - pierderi minime de substanţe solubile (azotaţi, fosfaţi, săruri de potasiu şi calciu) în apele subterane şi de suprafaţă. Monitorizările efectuate în diferite ţări (Franţa, Germania, Elveţia, Austria, SUA) au ar ătat că, la nivelul lor maxim în anumite ferme, pierderile de azot nitric în apele subterane şi de suprafaţă sunt mult sub limitele admise de legislaţie şi mai ales sub valorile înregistrate la fermele convenţionale, totdeauna de câteva ori mai mari decât limita admisibilă.
BIBLIOGRAFIE 1. Alexa L., Der S., 1998 - A komposztalas elmeleti es gyakorlati alapjai . Bio-Szaktanacsado Bt. 2. Axinte Stela, Chiriac C.,1994 - Efectul unor composturi din reziduuri agricole asupra solului şi unor culturi (porumb ş i cartof). Raport tehnic la Contract nr. 587B/94, cu M.C.T., Ia şi, România; 3. Axinte Stela, Agafi ţ ei Alina, Axinte Lorica, Chiriac C., 2004 – Cercet ă ri privind tehnologia de compostare a reziduurilor organice dintr-o fermă agricol ă complex ă. Lucr ările Simpozionului "Disaster and Pollution Monitoring", nov., Ia şi. 4. Axinte Stela, Agafiţei Alina, Chiriac C., 2004 - Ecosisteme agricole convenţ ionale şi sustenabile. Editura Poiltehnium, Ia şi. 5. Bălăşcuţă Nicolae, 1993 – Protec ţ ia plantelor de gr ădină cu deosebire prin mijloace naturale. Editura Tipocart Bra şovia, Braşov. 6. Bălăşcuţă Nicolae, 1999 – Hrana vie prin Agricultura Biologic ă. Casa de Editur ă Angeli, Braşov. 7. Bălăşcuţă Nicolae, 2000 – Conversia de la agricultura convenţ ional ă la agricultura biologic ă. Hortinform 5-93. 8. Cristea Rodica, Axinte M., Zaharia M., 2006 – Cercet ări privind obţ inerea unui compost de calitate superioar ă pentru utilizarea în fertilizarea porumbului . Lucr ări ştiinţifice, Seria Agronomie, Vol. 49, ISSN 1454-7414, USAMV – Ia şi. 9. Davidescu Dumitru, Davidescu Velicica, 1994 – Agricultura biologic ă – o variant ă pentru exploataţ iile mici şi mijlocii. Editura Ceres, Bucureşti. 10. De la Rossi R., Nota D., 2000 – Nature and landscape production potentials of organic types of agricultures. Agriculture ecosistem and environment, Editura Elsevier. 11. Gîzdavu J., Oprean I., 1987 – Feromonii în combaterea insectelor d ăunătoare. Editura Ceres, Bucureşti. 12. Jităreanu Gerard, Samuil Costel, 2003 – Tehnologii de agricultur ă organic ă. Editura PIM, Ia şi. 13. Lampkin N., 1994 – Organic farming. Farming Press, U.K. 14. Man Cornel, Bodi ş Andrei, Albert Imre, 2005 – Tehnologii ecologice pentru creşterea şi exploatarea bovinelor şi porcinelor. Editura Risoprint, Cluj Napoca. 15. Mihalach e, M ., Mi halache, Gabriel a, 1999 – Fertilizarea cu compost ş i efectele sale agroproductive. Revista Cereale şi Plante Tehnice, nr. 9, Bucure şti. 16. Morar Maria Virginia, Rusu Teodor, Albert Imre, 2005 – Ghid de combatere a buruienilor în agricultura ecologic ă. Editura Risoprint, Cluj Napoca.
