Executarea silită reprezintă ultima fază a procesului civil şi una din formele de manifestare a acţiunii civile. Putem Put em defini defini execut executare areaa silit silităă ca acea acea fază fază a proces procesul ului ui civil civil în cadru cadrull cărei căreiaa creditorul îşi poate realiza în mod efectiv drepturile statornicite într-un titlu executoriu, prin constrângerea patrimonială a debitorului. Scopul executării silite este tocmai acela de a face posibilă realizarea efectivă a dreptului subiectiv şi în cazurile de împotrivire a debitorului la îndeplinirea obligaţiei cuprinse într-un titlu executoriu. Execu Executa tarea rea sili silită tă const constit itui uiee o fază fază a proce procesul sului ui civil civil,, resp respec ecti tivv o form formăă de manifestare a acţiunii civile. O atare precizare ar conduce, la o primă analiză, la concluzia potrivit potrivit căreia căreia executarea executarea silită silită are natura unei activităţi activităţi juris jurisdi dicţi cţiona onale. le. Numai Numai că actele actele îndep îndeplilinit nitee în cursu cursull execut executări ăriii sili silite, te, prin prin specif specificu icull lor lor, se apropi apropiee de natura natura actelo actelor r administrative, împrejurare care a determinat şi exprimarea opiniei potrivit căreia executarea silită constituie o activitate administrativă, care intră astfel în domeniul funcţiei executive a statului. Consideraţiile exprimate de doctrină, pe un plan mai general al fazelor procesului civil şi al etapelor prin care trece acţiunea civilă până la realizarea efectivă a dreptului, sunt incontestabil judicioase. Dar, în acelaşi timp, nu se poate ignora faptul că activitatea execuţională are şi unele componente care se apropie de activitatea executivă şi care prezintă trăsături particulare faţă de d e judecata propriu-zisă. O atare împrejurare a justif justificat icat de fapt fapt şi în trecut trecut acreditarea acreditarea opiniei potrivit căreia executarea silită silită ar avea mai de grabă un caracter caracter mixt, atât jurisdicţional, cât şi administrativ. Activitatea desfăşurată de organele de urmărire silită nu poate fi totuşi identificată, în toate detaliile sale, cu activitatea de judecată. În primul rând, este de observat că executarea sili silită tă nu se caract caracteri erizea zează ză prin prin exist existenţ enţaa unei unei inst instruc rucţii ţii propri propriu-z u-zis ise, e, materi materiali alizat zatăă în administrarea unor dovezi pentru stabilirea dreptului urmărit a fi realizat în justiţie. Pe de altă parte, executarea apare, în principiu, ca o fază ulterioară recunoaşterii judecătoreşti a dreptului afi rmat prin acţiune. Intervenţia instanţei în cursul executării silite este uneori necesară. Este ceea ce se realizea realizează ză în mod deosebit deosebit în sistem sistemul ul execuţio execuţional nal reglemen reglementat tat prin dispoziţ dispoziţiil iilee Codului de procedură civilă. Ultimele modificări aduse Codului de procedură civilă, prin Legea nr. 459/2006, nu 1
pot legitima în mod convingător opinia potrivit căreia activitatea de executare silită are un caracter exclusiv administrativ. Aceasta pentru considerentul, principal, că executorul judecătoresc nu se află în situaţia funcţionarului public chemat a îndeplini, în mod preponderent, acte de natură administrativă. Principalele raporturi execuţionale sunt cele reglementate în Codul de procedură civilă. Normele cuprinse în Codul de procedură civilă reglementează două modalităţi de executare silită, respectiv atât executarea silită directă, cât şi executarea silită indirectă. Aceste norme procedurale constituie dreptul comun în materie de executare silită. Executarea silită directă îmbracă trei forme: predarea bunurilor mobile, predarea bunurilor imobile (art. 572-5801 C.proc.civ.) şi executarea unei obligaţii de a face sau de a nu face (art. 5822-5825 C.proc.civ.). Cele trei forme de executare silită directă constituie procedura aplicabilă în toate raporturile execuţionale, indiferent de calitatea creditorului sau debitorului. Totuşi, în materia executării silite indirecte există şi unele norme derogatorii de la dreptul comun. Astfel, creanţele fiscale pot fi valorificate pe calea executării silite numai în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură fiscală. Executarea silită nu poate fi concepută fără participarea părţilor principale şi a organelor de urmărire silită, iar, în anumite condiţii, apare indispensabilă şi participarea instanţei de judecată. Părţile – creditorul şi debitorul – şi organele de executare sunt participanţi procesuali indispensabili în această fază a procesului civil. La activitatea de executare silită poate participa însă şi procurorul care are legitimare procesuală în condiţiile determinate de art. 45 C.proc.civ. De asemenea, nu este exclusă şi participarea la executarea silită a unor terţe persoane, îndeosebi a acelora care se pretind vătămate prin măsurile de urmărire. În continuare ne vom referi, succint, la fi ecare categorie de participant la executarea silită. În faza executării silite părţile poartă denumirea de
creditor
şi
debitor.
Aceste
calităţi pot fi dobândite de oricare dintre părţile procesului civil, respectiv atât de reclamant, cât şi de pârât. Dreptul de a solicita declanşarea executării silite aparţine persoanei căreia i s-a eliberat titlul executoriu, adică persoanei care a câştigat procesul, iar aceasta poartă denu mirea de creditor, urmăritor sau chiar creditor urmăritor. Partea obligată prin hotărâre sau prin alt titlu executoriu şi împotriva căreia urmează să se
2
pornească executarea poartă denu mirea de debitor, datornic sau urmărit. Coparticiparea procesuală activă se poate realiza şi în faza executării silite. Nicio dispoziţie procedurală nu împiedică mai mulţi creditori să acţioneze împotriva aceluiaşi debitor. Coparticiparea procesuală pasivă nu se poate realiza însă în faza executării silite, căci urmărirea are un caracter individual, în sensul că ea se răsfrânge, în principiu, numai asupra patrimoniului debitorului. În faza executării silite, părţile trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi în faza judecăţii propriu-zise, respectiv să aibă capacitate şi calitate procesuală şi să aibă un interes în declanşarea şi întreţinerea activităţii execuţionale. Asupra acestor condiţii nu mai este cazul să stăruim aici, fiind suficientă doar amintirea lor. Creditorul poate fi reprezentat şi în faza executării silite printr-un mandatar. Executarea silită poate fi solicitată şi de moştenitorii universali, cu titlu universal sau cu titlu particular ai creditorului. Astfel, dacă datornicul a murit, lăsând numai moştenitori majori, executarea începută asupra bunurilor sale va continua împotriva acestora după opt zile după ce ei au fost înştiin ţaţi în mod colectiv la ultimul domiciliu al defunctului [art. 397 alin. (1) C.proc.civ.]. Dacă printre moştenitori se afl ă şi minori, executarea se va suspenda până la desem narea reprezentanţilor legali [art. 397 alin. (2) C.proc.civ.]. Dacă executarea s-a declanşat după moartea datornicului, legea dispune că „hotărârile şi titlurile executorii nu se vor putea executa în contra moştenitorilor, sub pedeapsă de nulitate, decât 8 zile după ce li s-a făcut o încunoştinţare colectivă a acestor titluri sau hotărâri la domiciliul deschiderii succesiunii pe numele moştenirii, fără a se arăta numele şi calitatea fi ecărui moştenitor” (art. 398 C.proc.civ.). Executarea silită poate fi promovată şi de către creditorul urmăritorului, pe calea acţiunii oblice, în condiţiile art. 974 C.civ. În cadrul procedurii execuţionale, legea îi recunoaşte creditorului, în principiu, aceleaşi drepturi ca şi în cursul judecăţii. Debitorul este, aşa cum am arătat, persoana împotriva căreia se înfăptuieşte executarea silită. Întreaga avere mobilă şi imobilă a debitorului poate constitui, în principiu, obiect al executării silite. Moştenitorii debitorilor pot fi şi ei urmăriţi, întrucât se subrogă în drepturile autorilor lor. În urma modificărilor şi completărilor aduse Codului de procedură civilă prin
3
Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000 şi, mai cu seamă, prin Legea nr. 459/2006, rolul instanţei în cadrul procedurii execuţionale s-a redus simţitor. Este de observat că învestirea cu formulă executorie se face în toate cazurile de către instanţa de judecată. Or, astfel cum dispune art. 374 alin. (1) C.proc.civ., hotărârea judecătorească sau alt titlu se execută numai dacă este învestit cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1) C.proc.civ., afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizoriu şi de alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute de lege. Operaţia învestirii cu formulă executorie se face, astfel cum dispune în mod expres art. 374 alin. (2) C.proc.civ., de prima instanţă. Instanţa de judecată are competenţa de a soluţiona toate incidentele ivite în cadrul şi în cursul executării silite. Ea are căderea de a soluţiona şi contestaţiile la executare formulate de terţele persoane care se consideră vătămate prin măsurile de executare silită. Organele de executare sunt învestite cu autoritate de stat în scopul de a impune realizarea întocmai a dispoziţiilor cuprinse într-o hotărâre judecătorească sau într-un alt titlu executoriu. Principalele organe de executare silită sunt executorii judecătoreşti. În sistemul nostru judiciar, executorii judecătoreşti au fost consideraţi ca auxiliari ai justiţiei. Executorii judecătoreşti sunt organe cu plenitudine de competenţă în materie de executare silită. Într-adevăr, art. 373 alin. (1) C.proc.civ. dispune că: „Hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care se află acestea”. Atribuţ iile executorilor judecătoreşti sunt statornicite şi prin Legea nr. 188/2000. Astfel, potrivit art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000, executorii judecătoreşti au căderea de a executa dispo zi ţiile cu caracter civil din titlurile executorii. Ei îndeplinesc şi alte atribuţii expres determinate de art. 7 lit. b)-i) din aceeaşi lege. Potrivit legii, activitatea executorilor judecătoreşti se desfăşoară în cadrul unui birou în care pot funcţiona unul sau mai mulţi executori judecătoreşti asociaţi, cu personal auxiliar corespunzător [art. 12 alin. (1)]. În circumscripţia unei judecătorii pot funcţiona unul sau mai multe birouri de executori judecătoreşti, a căror competenţă teritorială se întinde pe tot cuprinsul acelei circumscripţii. Menţionăm că în circumscripţia fiecărei curţi de apel funcţionează câte o cameră a executorilor judecătoreşti, cu personalitate juridică. Toţi executorii judecătoreşti din România se constituie în Uniunea Naţională a Executorilor
4
Judecătoreşti, organizaţie profesională cu personalitate juridică [art. 28 alin. (1) din lege]. Ministerul Justiţiei, prin inspectori generali de specialitate, şi Uniunea Naţională a Executorilor Jude cătoreşti, prin consiliul său de conducere, exercită un control profesional asupra calităţii actelor şi lucrărilor efectuate de executorii judecătoreşti Potrivit art. 45 alin. (5) C.proc.civ., procurorul poate, în cazurile prevăzute de alin. (1), „să ceară punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute la acel alineat”. Legea privind organizarea judiciară nu mai cuprinde o normă similară celei statuate în art. 27 lit. g) din Legea nr. 92/1992, text potrivit căruia Ministerul Public avea şi sarcina de a supraveghea respectarea legii „în activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii”. Dreptul procurorului de a participa la activitatea de executare silită nu poate fi contestat, deşi în practică se uzează arareori de o atare prerogativă, astfel cum credem că este şi fi resc, căci procesul civil este esenţialmente o „afacere” a părţilor, iar situaţiile în care este impli cat interesul public sunt mai puţin frecvente. Terţele persoane au şi ele posibilitatea de a participa la activitatea de executare silită. Participarea terţilor în această fază a procesului civil este determinată, adeseori, de luarea unor măsuri de natură a le prejudicia drepturile lor (urmărirea unor bunuri proprietatea terţilor etc.). Calea procedurală a participării terţilor la executarea silită este, în asemenea cazuri, contestaţia la executare. O altă formă de participare a terţilor la executare vizează situaţia creditorilor care intervin în faza executării silite, spre a-şi valorifi ca drepturile lor de creanţă. În acest sens, precizăm că terţii (creditorii neurmăritori) pot participa la distribuirea preţului obţinut prin vânzarea bunurilor debitorului (art. 563 C.proc.civ.). Obiectul executării silite este determinat de art. 371 3 alin. (1) C.proc.civ. Potrivit acestui text: „Veniturile şi bunurile debitorului pot fi supuse executării silite dacă, potrivit legii, sunt urmăribile şi numai în măsura necesară pentru realizarea drepturilor creditorilor”. Textul citat nu reprezintă altceva decât o expresie a principiului potrivit căruia întreaga avere a debitorului formează gajul general al creditorilor. Dreptul de gaj general al creditorilor comportă însă şi unele excepţii importante, excepţii la care se referă chiar art. 3713 alin. (2) C.proc.civ. Potrivit acestui text, bunurile supuse unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea condiţiilor 5
prevăzute de lege. În cazul executării silite directe, obiectul executării silite poartă chiar asupra bunurilor ce formează obiectul raportului juridic recunoscut prin hotărâre judecătorească sau prin alt titlu executoriu. Cu alte cuvinte, în acest caz, obiectul executării silite se identifică întocmai cu obiectul obligaţiei stabilite prin titlul executoriu. Dimpotrivă, în cazul executării silite indirecte, obiectul
urmăririi este distinct, anume în sensul că el poartă asupra bunurilor
mobile sau imobile ale datornicului, acestea urmând să fi e valorifi cate, în modalităţile prevăzute de lege, în vederea satisfacerii creanţei. De aceea, în acest din urmă caz ne aflăm în prezenţa unei executări prin echivalent, iar nu în natură. Regula generală şi care se desprinde din textele menţionate mai sus este aceea că pot forma obiect al executării silite numai bunurile deţinute de debitor cu titlu de proprietar, iar nu şi cele pe care le deţine în numele altuia. Totuşi, de la această regulă există unele excepţii prevăzute în mod expres de lege. O asemenea excepţie este prevăzută în mod expres de art. 1790 C.civ. Potrivit acestui text, „creditorii care au privilegiul sau ipotecă înscrisă asupra unui imobil îl urmăresc în orice mână ar trece”.Dispoziţii importante în această privinţă regăsim şi în Codul de procedură civilă. Astfel, potrivit art. 492 alin. (1) C.proc.civ., creditorul ipotecar poate urmări în acelaşi timp şi imo bilele neipotecate ale debitorului. Urmărirea imobilelor înscrise în cartea funciară se face pe corpuri de proprietate în întregimea lor. Totuşi, art. 489 alin. (2) C.proc.civ. permite urmărirea separată a construcţiilor ce formează o proprietate distinctă de sol, a drepturilor privitoare la proprietate pe etaje sau apartamente, precum şi a oricăror alte drepturi privitoare la bunuri pe care legea le declară imobile. De asemenea, în privinţa urmăririi silite imobiliare, legea consacră şi principiul potrivit căruia aceasta se extinde, de plin drept, şi asupra bunurilor accesorii imobilului, prevăzute de Codul civil [art. 490 alin. (1) C.proc.civ.]. Bunurile accesorii nu pot fi însă urmărite decât o dată cu imobilul. Principiul pe care l-am analizat deja este acela al urmăririi tuturor bunurilor mobile şi imobile ale datornicului. Dar, astfel cum am precizat deja, însăşi legea admite anumite excepţii de la această regulă. Constituţia României, după ce precizează în art. 136 alin. (1) că proprietatea poate fi publică
6
sau privată, în alin. (5), declară proprietatea privată ca inviolabilă, în condiţiile legii organice. Legea fundamentală creează un regim juridic special pentru proprietatea publică. Mai întâi, este de observat că proprietatea publică aparţine statului şi unităţilor administrativ teritoriale. Dar şi statul şi unităţile administrativ teritoriale pot participa, în unele cazuri, în mod nemijlocit la viaţa juridică, încheind acte de drept civil. Prin urmare, calitatea de debitor poate fi dobândită şi de către stat şi unităţile administrativ-teritoriale. Constituţia declară însă în art. 136 alin. (4) ca inalienabile bunurile proprietate publică. Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute în art. 136 alin. (3) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din Anexa la acest act normativ, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege. Prin urmare, din domeniul public al statului fac parte trei categorii de bunuri: bunurile expres determinate de art. 136 alin. (3) din Constituţie şi la care ne-am referit deja; bunurile arătate în mod limitativ la pct. I din Anexa la Legea nr. 213/1998 şi bunurile „de uz sau de interes public naţional” declarate ca atare printr-o dispoziţie expresă a legii. Bunurile proprietate privată a statului şi a unită-ţilor admi nistrativ-teritoriale au, în mod fi resc, un regim diferit. Mai întâi arătăm că potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998 „domeniul privat al statului sau al uni tăţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri afl ate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile admi-nistrativ-teritoriale au drept de proprietate privată”. Din punct de vedere al regimului juridic al proprietăţii private a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, legea nu face, în principiu, nicio discriminare în raport cu dreptul de proprietate al altor persoane juridice sau fi zice. În acest sens, sunt deosebit de precise dispoziţiile cuprinse în art. 5 alin. (2), în conformitate cu care: „Dreptul de pro prietate privată al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din do meniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel”. Aceasta înseamnă c ă, în principiu, bunurile din domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale pot fi supuse urmăririi silite. Categoria bunurilor exceptate de la urmărire şi care aparţin debitorului – persoană fi zică – este relativ amplă şi este determinată de considerente diferite. Astfel, unele bunuri sunt inalienabile datorită caracterului lor personal, iar altele, deşi alienabile, în principiu, sunt sustrase de la urmărire din considerente umanitare. În prima categorie se încadrează dreptul de uz şi de abitaţie, drepturi care pot fi exer 7
citate numai de titularul lor, fiind strâns legate de persoana acestuia. Codul de procedură civilă reglementează şi situaţiile în care bunurile mobile ale datornicului nu pot fi urmărite sau pot fi urmărite numai în anumite condiţii ori limite. Potrivit art. 406 C.proc.civ., astfel cum acest text a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, „nu pot fi supuse executării silite” următoarele bunuri: „a) bunurile de uz personal sau casnic strict necesare debitorului şi familiei sale, precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel; b)alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar dacă debi torul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor de existenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă; c)combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă; d)bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale”. Bunuri care se pot urmări numai în mod condiţionat Bunurile care fac parte din această categorie sunt precizate în art. 407 C.proc. civ., iar regimul lor juridic se caracterizează prin aceea că ele pot fi urmărite numai condiţionat de inexistenţa altor bunuri şi numai pentru datorii provenind din pensii de întreţinere, chirii, arenzi sau alte creanţe privilegiate asupra bunurilor mobile. Potrivit art. 407 alin. (1) C.proc.civ., în categoria la care ne referim se includ toate „bunurile care servesc la exercitarea ocupaţiei debitorului”. Potrivit art. 409 alin. (1) C.proc.civ., salariile, pensiile şi celelalte sume ce se plătesc periodic pot fi urmărite în următoarele limite: a) până la 1/2 din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii; b) până la 1/3 din venitul lunar net, pentru orice alte datorii. Statornicind limitele menţionate legiuitorul a urmărit să g ăsească un echilibru optim între imperativul ocrotirii, pe de o parte, a salariilor şi a celorlalte venituri periodice şi impe rativul satisfacerii unor creanţe importante şi care deopotrivă trebuie să fi e protejate, în interesul minorilor sau din considerente de interes public.
8
Existenţa unei creanţe care trebuie să îndeplinească anumite condiţii constituie premisa necesară a declanşării procedurii execuţionale. Codul de procedură civilă determină condiţiile în care o creanţă poate fi considerată certă şi lichidă. Astfel, potrivit art. 379 alin. (3) C.proc.civ., creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de el.Prima condiţie vizează, aşadar, existenţa unei creanţe necontestate din punct de vedere juridic şi care rezultă în cele mai multe cazuri din chiar titlul de creanţă. Caracterul cert al unei creanţe nu este suficient. Mai este necesară o condiţie: creanţa să fie incontestabilă şi în privinţa câtimii ei. Creanţa este lichidă, astfel cum precizează art. 379 alin. (4) C.proc.civ., atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fi e recunoscute de el, fi e opozabile lui în baza unei dispoziţii legale sau a stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă, chiar dacă prin această determinare ar fi nevoie de calcule deosebite. Determinarea cuantumului creanţei poate să se facă şi în cursul executării silite. A treia condiţie necesară pentru declanşarea executării silite se referă la exigibilitatea creanţei. Deşi această cerinţă nu a fost prevăzută, în trecut, în mod expres în Codul de procedură civilă, ea a fost considerată importantă şi de o mare rigoare. Iar o atare rigoare rezultă chiar şi din dispoziţiile art. 110 C.proc.civ. care, în mod excepţional, permite exercitarea dreptului la acţiune în cazurile strict determinate de acest text, dar numai cu condiţia ca executarea hotărârii să se facă la împlinirea termenului. Articolul 372 C.proc.civ., într-o formulă imperativă, dispune că: „Executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori a unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu”. Aşa fiind, titlul executoriu poate fi definit ca înscrisul întocmit în conformitate cu prescripţiile legii şi în baza căruia creditorul poate solicita valorifi carea creanţei pe care acest înscris o constată. Principalul titlu executoriu este hotărârea judecătorească pronunţată în litigiile civile, de muncă, comerciale, de contencios administrativ etc. Practic, orice hotărâre judecătorească
9
care statuează asupra unei pretenţii civile poate constitui titlu executoriu şi poate fi adusă la îndeplinire pe calea urmăririi silite. Au acest caracter şi hotărârile pronunţate în cauze penale şi care statuează asupra unor pretenţii civile (despăgubiri, cheltuieli de judecată etc.). Aceasta trebuie sa indeplineasca anumite conditii: sa fie definitiva sau irevocabila, să urmeze procedura învestirii cu formulă executorie prevăzută de art. 269 C.proc.civ. Hotărârile judecătoreşti străine nu pot fi valorificate în mod automat pe calea executării silite, astfel cum nicio hotărâre proprie nu poate fi executată, în principiu, înainte de a fi învestită cu formula executorie prevăzută de lege. Procedura în cadrul căreia se realizează încuviinţarea executării unei hotărâri străine poartă denumirea de exequatur. Această procedură este reglementată în art. 173-177 din Legea nr. 105/1992. Hotărârile arbitrale străine sunt şi ele susceptibile de executare silită în ţara noastră. Codul de procedură civilă consacră un capitol distinct – Capitolul al XI-lea – din Cartea a IV-a recunoaşterii şi executării hotărârilor arbitrale străine. În această privinţă, sunt semnifi cative dispoziţiile art. 3702 C.proc.civ., potrivit cărora hotărârile arbitrale străine, care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligaţi a le executa, pot fi puse în executare silită pe teritoriul României, prin aplicarea în mod corespunzător a prevederilor art. 173-177 din Legea nr. 105/1992. Activitatea notarială a fost organizată pe principii noi, funcţionale, ia in scopul realizării funcţiilor activităţii notariale, legea a instituit şi principiul potrivit căruia: „Actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul şi semnătura acestuia, este de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege” (art. 4 din Legea nr. 36/1995). Astfel, înscrisul autentificat de notarul public se bucură de puterea de titlu executoriu, dacă constată o creanţă certă şi lichi dă. Înscrisul autentic dobândeşte însă calitatea de titlu executoriu numai la data exigibilităţii creanţei, astfel cum prevede în mod expres art. 66 din Legea nr. 36/1995, iar nu la data autentificării. Alte titluri executorii: cambia, biletul la ordin sau cec-ul au forţă executorie, care le este atribuită în mod expres de legislaţia specială în materie. Caracterul de titlu executoriu al cambiei este statornicit în mod expres de art. 61 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin. Acelaşi atribut îi este recunoscut şi biletului la ordin de dispoziţiile art. 106 coroborate cu art. 61 din Legea nr. 58/1934. O prevedere similară cu cea arătată mai
10
sus cuprinde şi art. 53 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului. Nota bene: se investesc cu formula executorie. Actele de sanctionare a contraventiilor : procesul vebal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, neatacat în termen, precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate [art. 37 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001]. Somaţia de plată constituirea unui titlu executoriu se poate realiza şi în cadrul procedurii somaţiei de plată, procedură sumară şi specială reglementată prin Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001. Cu titlu de exemplu, menţionăm şi existenţa altor titluri executorii, cum sunt: contractele de vânzare-cumpărare cu plata în rate, decizia organelor de pensii pentru recu perarea sumelor plătite fără temei legal, contractul de garanţie mobiliară (art. 17 din Legea nr. 99/1999), titlul de creanţă, în materie fi scală, care devine şi titlu executoriu de la data la care creanţa este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în al mod prevăzut de lege [art. 141 alin. (2) C.proc.fi sc.]; contractul de asistenţă juridică, legal încheiat şi care urmează să fi e învestit cu formulă executorie de judecătoria în a cărei rază teritorială se afl ă sediul profesional al avocatului [art. 30 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, astfel cum acest text a fost modifi cat prin Legea nr. 255/2004]; contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală încheiate de instituţiile de credit (art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006).
BIBLIOGRAFIE 1. Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008; 2. Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil, Editura CH Beck, Bucureşti, 2005; 3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura All Beck, Bucureşti, 2007.
11
