Alexandru ZOTTA
Parabola literară O definire a conceptului
Editura Virtual 2010
-II-
ISBN(e): 978-606-8267-42-5
Avertisment
Acest volum digital este prevăzut cu sisteme de siguranţă anti-piratare. Multiplicarea textului, sub orice formă este sancţionată conform legilor penale în vigoare .
Digitizare realizată de Merlin IT Consulting Ltd. London, U.K.
-III-
Cuprins
Cuvânt înainte ......................................................................................................................................1 I. Preliminarii la un demers teoretic şi analitic ....................................................................................3 Referinţe.............................................................................................................................................11 II. Parabola ca mod tematic................................................................................................................12 1. Aspecte hermeneutice ....................................................................................................................12 2. Structură şi interpretare..................................................................................................................16 3. O interpretare patristică..................................................................................................................22 4. Parabola ca metaforă......................................................................................................................26 5. Vis allegorica .................................................................................................................................31 6. Între simbol şi alegorie...................................................................................................................33 Referinţe.............................................................................................................................................45 III. Semantica parabolei .....................................................................................................................49 l. Parabolă şi mit.................................................................................................................................49 2. Originea mitică a parabolei ............................................................................................................54 3.Generativitate şi narativitate ...........................................................................................................60 4. Reflexivitate şi semantizare ...........................................................................................................67 5. Mit în sens secundar.......................................................................................................................80 6. Parabole iniţiatice şi parabole profetice .........................................................................................87 7. Delimitări la nivelul mitului...........................................................................................................94 a. Parabolă şi basm.........................................................................................................................94 b. Parabolă şi utopie .....................................................................................................................100 Referinţe...........................................................................................................................................103 IV. Poetica parabolei........................................................................................................................109 1. Întemeieri semantice şi corespondenţe retorice ...........................................................................109 2. Delimitări retorice şi poetice........................................................................................................119 4. Tipologia parabolei: înţeleptul şi tiranul......................................................................................124 5. Modele semantice.........................................................................................................................130 6. Variante ale aranjamentului concentric........................................................................................136 7. Modele semantico-sintactice........................................................................................................138 Referinţe...........................................................................................................................................141 V. Retorica parabolei .......................................................................................................................144 1. Argumentaţie şi persuasiune ........................................................................................................144 2. Între melos şi opsis.......................................................................................................................148
-IV-
Referinţe...........................................................................................................................................166 VI. Concluzii....................................................................................................................................168 Rezumat............................................................................................................................................174 Abstract ............................................................................................................................................182 Résumé.............................................................................................................................................190 Indice de nume ................................................................................... Error! Bookmark not defined. Bibliografie ......................................................................................................................................199
Cuvânt înainte
Cercetarea românească nu a înregistrat, după ştirea mea, studii de amploare consacrate parabolei, categorie revendicată de retorică, poetică, stilistică şi, mai târziu, de semiotică. De altminteri, întreprinderea laborioasă şi extrem de informată a lui Alexandru Zotta nu are de consemnat prea numeroase titluri în alte şcoli de poetică din Europa. E unul dintre motivele care ne îndeamnă să atragem atenţia cititorului avertizat asupra acestui masiv tom, Parabola literară. O definire a conceptului. Dincolo de titlul lucrării angajate în examenul plural al acestei categorii, se deschide o vastă perspectivă istorică, antropologică şi cognitivă asupra unor procese, deveniri şi manifestări ale culturilor, de la cele orientale şi până la expresia contemporană a parabolei literare. Orizonturile epistemologice ale studiului se definesc şi prin angajarea, metodologic vorbind, a unor discipline şi direcţii (istoria religiilor, filosofia culturii, istoria mentalităţilor, poetica formelor, retorica, nu doar aceea a figurilor, gramatica textulu şi semiotica); sunt teritorii examinate şi implicate sub specia interisciplinarităţi. Nimic fastidios şi oîn sumarul cărţii sau în lecturile asimilate de autor. Dominante sunt câteva caracteristici ale parabolei situate pe fundalul istoriei civilizaţiei şi culturii (arhetipuri, forme originare, manifestări ale sacrului şi ale profanului etc.); ipotezele ştiinţifice sunt riguros expuse, criteriile asumate în discursul critic vădind o disciplină controlată şi cenzurată sub aspectul cercetării. Mi se pare că meritul principal, ţinând de deontologia investigaţiei ştiinţifice, e de a fi convocat, printr-o prezenţă masivă la dezbatere, savanţi de certă reputaţie şi de a fi privit parabola din perspectiva hermeneuticii textului narativ, neuitănd că relaţia definitorie mit paraboă decide metamorfozarea în povestire a semnificaţiilparabolei, indiferent de natura sa. Studiul în diacronie al genezei şi întemeierii parabolei reface itinerarii cunoscute altminteri, puse însă în relaţii multiple cu diverse doctrine. Eposul indian şi, mai apoi, Vechiul Testament inaugurează exegeze de referinţă; importantă rămâne, de fiecare dată, punerea în operă a dimensiunii literare a parabolei, de unde studiul ordonat potrivit cu principiile retoricii, poeticii, semioticii şi, bineînţeles, cu experienţformelor. În acest context inter disciplinar, dimensiunea literară a poeticii parabolei deschide cercetarea spre sugestii noi, aflate în creaţiile unor mari prozatori ai secolului XX : (Thomas Mann, Hermann Hesse, William Faulkner, Mihail Bulgakov etc.) şi fenomenul nu e lipsit de relevanţă dacă acceptăm că adesea ecuaţmit-parabolă- alegorie-metaforă asociază viziuni noi, un
-2-
imaginar deschis fantasticului şi fabulosului, legendei; într-un fel, ar fi de subliniat că asistăm la istoria unei figuri (sub specia retoricii) cu infinit mai numeroase implicaţii decât ar fost de observat în poetica de azi. Cred că lucrarea lui Northrop F, Marele cod. Biblia şi literatura a produs un impact decisiv pentru demersul lui Alexandru Zotta. Mai întâi pentru faptul că termenii funcţionali esenţiali: limbajul, mitul, metafora şi tipologia sunt priviţi din unghiul răspunsului dat de lectura Bibliei, lectură pusă în cheia literarităţii textului. Sunt termeni coordonatori pentru analiza „istoriilor" biblice şi într-o ordine de idei apropiată se înscrie sensul conferit mitului de către Roland Barthes: sistem de comunicare, mesaj şi formă, în Mythologies. De fapt, relaţia mit-parabolă e premisa înţelegerii formei literare a parabolei văzute ca istorie mitică, încărcată de înţelepciune, povestire fabuloasă sau apropiată de sensurile generumane ale existenţei. Ne aflăm în imediata vecinătate a analizei întreprinse de Mircea Eliade în Aspecte ale mitului, analiză argumentată în devenirea istorică a mitului din Istoria credinţelor şi ideilor religioase: „...mitul povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, scrie Mircea Eliade - timpul fabulos al începuturilor. Altfel zis, mitul povesteşte cum, mulţumită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de o realitate totală, Cosmosul, sau numai de un fragment." (Aspecte ale mitului). Exemplaritatea mitului, aşadar, se identifică în fond cu exemplaritatea etică a parabolei şi de aici natura povestirii, semnificaţia şi termenii consubstanţiali ai pamit. Alexandru Zotta a izbutit în cercetările sale, sinteză remarcabilă şi lectură a unor modele elocvente, să statueze „gramatica" parabolei, s-o supună verificării unor discipline consacrate cuvântului şi să o restituie acum într-o viziune globalizantă, definită prin convergenţa soluţiilor interpretative. Altfel spus, vocaţia etică şi estetică a parabolei, statutul şi sursele acesteia, devenirea din mit şi interferenţele (alegorie, metaforă) cele mai edificatoare sunt puse în lumină prin itinerariile parabolei-povestire, totdeauna înţeleaptă şi încărcată de semnificaţii. E meritul lui Alexandru Zotta de a redescoperi istoria şi contemporaneitatea parabolei şi de a-i reconstruit dimensiunea ei exemplară. Ion Vlad
-3-
I. Preliminarii la un demers teoretic şi analitic
„ Nelli ultimi deceni e ripresa vivace la discuzione su la natura e funzione della parabola. " Grande Dizionario Enciclopedico, UTET
Cunoscută încă din antichitatea orientală, în intervalul şi în aria culturală a căreia pare că s-a şi constituit, parabola are o istorie extrem de îndelungată şi de sinuoasă. Răspândită pe larg, începând din antichitatea timpurie, modalitatea parabolei s-a concretizat printr-o diversitate de creaţii sapienţiale, ajunse până în zilele noastre fie sub forma autonomă de „povestire cu tâlc" ori de culegere de aforisme atribuite înţelepţilor şi profeţilor timpurilor revolute, fie ca dezvoltări diaoietice ale unor secvenţe diegetice din marile poeme, epopei sau teodicei. De la începuturile ei parabola s-a constituit într-o modalitate tematică solicitată intens, în primul rând datorită funcţiei ei existenţiale, metanoietice. În societăţile arhaice funcţia metanoietică se exercita prin unitatea nediferenţiată a mitului. Odată cu disocierile produse în gramatica generativă a mitului, această funcţie a ajuns să fie disputată între dimensiuni existenţiale distincte, după preeminenţa modurilor de gândire promovate de diverse tipuri de societăţi şi după ierarhizările survenite pe parcursul instituţionalizării vieţii. Cu originea în mit, specializată în exprimarea lui narativă, parabola a urmat dinamica specifică miturilor, reflectând alternanţa momentelor lor de intrare în manifestare cu cele de trecere în latenţă. Resurecţia parabolei coincide cu momentele critice din existenţa fiinţei şi, mai cu seamă, a societăţilor, cu confruntările de mentalităţi şi comportamente întemeiate pe viziuni distincte, deseori contradictorii. Apelul la parabolă se înregistrează cu preponderenţă în momentele de schimbare a societăţilor, de reaşezare a sistemelor lor de valori. Istoria parabolei a cunoscut alternarea unor momente de resurecţie impetuoasă cu perioade îndelungate de ignorare aproape totală. Acest aspect nu s-a schimbat în esenţă, dar, pe măsura apropierii de timpurile moderne, ritmul din ce în ce mai alert al schimbărilor a accentuat caracterul critic al existenţei, a redus durata intervalelor monotone, relativ stabile şi a prelungit durata momentelor critice la dimensiuni greu imaginabile. Reflecţia teoretică asupra parabolei are şi ea o istorie destul de veche şi cel puţin la fel de sinuoasă ca şi a modalităţii în sine. Referinţele gândirii antice la mit cuprind numeroase aspecte recuperabile pentru definirea modernă a conceptului de parabolă, chiar şi atunci când nu sunt favorabile acesteia. Odată cu dislocarea mitului, funcţia metanoietică a parabolei a facilitat disputarea acestei modalităţi între dimensiuni spirituale distincte şi de distinctă relevanţă în diferitele tipuri de societate, valoarea ei literară trecând în subsidiarul altor preocupări.
-4-
Monopolizată de la începuturile creştinismului şi până aproape de zilele noastre de gândirea religioasă, preocupată mai mult de conservarea autorităţii sacrale în faţa expansiunii gândirii renascentiste, apoi a mentalităţilor şi ideologiilor laice şi profane, parabola s-a bucurat în primul rând de exegeza teologală, dogmatică şi doctrinală, suscitând rar şi limitat considerarea ei literară. Dar în momentele de criză profundă a spiritului contemporan, provocate de limitările mentalităţilor pozitiviste şi istoriste, gândirea literară a început să manifeste interes şi pentru această venerabilă modalitate sapienţială. Reflecţiile teoretice pertinente asupra parabolei au început să apară cu deosebire după ce sa constituit un corp suficient de cuprinzător şi de diversificat de creaţii literare de indubitabilă valoare, care se disting printr-o accentuată reflecţie asupra condiţiei umane, datorată în mare parte structurilor şi trăsăturilor parabolice, prezente în grade diferite, de la coexistenţa cu alte modalităţi literare până la ilustrări exemplare ale parabolismului. Un astfel de corp beletristic s-a constituit mai cu seamă pe la mijlocul secolului XX, înregistrând o accentuată devenire şi diversificare către sfârşitul acestuia. Îl putem ilustra cu autori şi opere ca ale precursorilor James Joyce (Ulise),Andre Gide ( Paludes), dar şi ale unor autori de creaţii parabolice: ThoMann ( Muntele vrăjit, Iosif şi fraţii săi),William Faulkner (O parabolă),Albert Camus (Ciuma, Străinul),Bertolt Brecht (Cercul de cretă caucazian, Mutter Courage), Franz Kafka (Castelul, Procesul, Colonia penitenciară), Friedrich Durrenmatt (Accidentul ), Ernst Jiinger (Pe falezele de marmură), Hesse (Jocul perlelor de sticlă), Dino Buzzati
( Deşertul tătarilor, Marele portret),Mihail Bulgakov ( Maestrul şi Margareta),Boris Pasternak (Doctorul Jivago). Şirul acestora ar mai putea continua, nu însă foarte mult, pentru că modalitatea
reclamă numeroase exigenţe, de ordin tematic dar şi estetic. Tocmai în acest plan parabola a fost defectuos receptată critic, fiind învinuită de didacticism şi de monotonie formală, aspecte puse pe seama alegoriei, acuzată încă din romantism de deficit expresiv. Interesul criticii şi teoriei literare pentru această modalitate de veche şi prestigioasă tradiţie a intervenit ca urmare a mişcărilor de idei ale contemporaneităţii, a lărgirii şi diversificării conceptelor, a resurecţiei lor moderne şi a sintezei lor contemporane. Fenomea făcut necesară o redefnire a multor concepte şi modalităţi literare şi, cu atât mai mult, a conceptului de parabolă, care, deşi beneficiază de o serie de definiţii cuprinse în dicţionarele de teorie şi critică literară (pertinente fiind în special cele de dată recentă), nu s-a bucurat totuşi de o abordare teoretică susţinută şi sistematică. Gândirea modernă a dezvoltat un demers hermeneutic cuprinzător şi nuanţat, constituit prin însumarea funcţională a contribuţiilor unor discipline convergente în umanismul modern, care au deschis noi orizonturi criticii şi teoriei literare, muicându-i şi diversificându-i accentuat orientările şi perspectivele. În directă legătură cu parabola literară, modalitate situată într-o zonă de
-5-
interferenţă a literaturii cu reflecţia asupra existenţei, trebuie menţionate critica mitică, stimulată de realizările mitanalizei şi itocriticii moderne, orientarea arhetipală, impulsionată de progresele spectaculoase ale psihanalizei, dar şi ştiinţele limbajului (cu deosebire semantica, ştiinţele comunicării şi pragmatica acestcia). Prin ocurenţa lor, cercetarea literară a avansat, în special în perioada poststucturalistă, pe calea convocării interdisciplinare şi chiar transdisciplinare a unor valoroase concepte, tehnici şi instrumente de investigare a fenomenului literar, izbutind să nuanţeze comprehensiunea acestuia şi să identifice cu supleţe analitică specificitatea şi originalitatea creaţiilor literare, dar şi posibilităţile grupării şi înscrierii lor în clase şi serii mai cuprinzătoare. Considerabil lărgit şi nuanţat, demersul hermeneutic permite receptarea şi valorizarea critică adecvată a creaţiilor literare, reliefarea specificităţii mesajului şi expresiei, a structurilor şi funcţiilor, a componentelor şi coliziunilor, a nivelelor şi aspectelor implicate în producerea şi receptarea acestora, în dinamica sensurilor şi semnificaţiilor, în structurarea lor poetică (text) şi retorică (discurs). Facilitat de valoarea epistemologică a unui asemenea context, de resurecţia parabolei în literatura contemporană, concretizată în existenţa multor opere literare valoroase, de interesul actual pentru analiza şi valorizarea lor, demersul orientat spre definirea conceptului devine necesar şi posibil. Cu toate acestea definirea conceptului de parabolă literară constituie o problemă de reală complexitate. Faptul este explicabil prin tradiţia îndelungată şi extrem de îndepărtată a acestei modalităţi, ale cărei începuturi coboară în istorie până în momentul greu comprehensibil al constituirii limbajului şi se deplasează într-o arie culturală îndepărtată şi puţin cunoscută la noi. De asemenea, istoria acestei modalităţi înregistrează alternanţa unor perioade destul de îndelungate de ignorare a creaţiei de acest tip şi, mai ales, a reflecţiei teoretice asupra ei, cu momente rare de emergenţă a acesteia şi, de cele mai multe ori, inconsistente, tributare unor abordări unilaterale, preponderent religioase, şi unor neajunsuri epistemologice, doar între anumite limite, inerente. Pe de altă parte şi natura acestei „povestiri cu tâlc", surprinzător până la paradoxal, a pus în încurcătură spirite dintre cele mai înzestrate şi consecvent preocupate de această problemă. Chiar şi cercetători moderni de autoritate în exegeza biblică, care reprezintă până acum contextul cel mai pregnant de manifestare a funcţiilor acestei modalităţi literare, au ajuns la concluzia că şi pentru parabolele biblice „e totuşi necesar un capitol special", deoarece „cu tot farmecul şi simplitatea lor, soarta tristă a interpretării greşite a pildelor de-a lungul istoriei Bisericii este întrecută doar de cea a Apocalipsei".l O anumită îndoială manifestă şi un erudit de talia lui Northrop Fye, care, dincolo de contribuţiile inestimabile la dezvoltarea criticii arhetipale şi la interpretarea literară a Bibliei, rămâne într-o sugestivă expectativă în stabilirea esenţei parabolei ca pildă biblică: „Pare să fie ceva
-6-
cu ea, care tulbură instinctul autorilor de antologii - lucru natural, dacă acceptăm utilitatea ei de cheie a succesului în viaţă."2 Reţinerea expertului în analiza discursului biblic vine din funcţia parabolei; or tocmai funcţia este aspectul definitoriu al acestei modalităţi literare. Chiar şi în cele mai inspirate şi promiţătoare definiţii, dincolo de autoritatea lor enciclopedică, se resimte o prudentă reţinere, probabil şi din incompletitudinea argumentelor literare, dar, în primul rând, din neliniştea în faţa modelului etic pe care parabola îl propune: „Poate că ele sunt mai degrabă nişte cadre formale, nişte aranjamente de posibilităţi, nişte indici de comunicare, nişte articulaţii ale unei vaste povestiri, nişte părţi ale unui ansamblu textual surprinzător şi necunoscut."3 O asemenea povestire vastă şi totodată ansamblul cel mai bine cunoscut până în prezent se dovedeşte a fi Biblia, pe care Northrop Frye o consideră, pe urmele lui William Blacke, Marele Cod al ariei. Categoric, parabola are o vechime mai mare decât povestirea biblică, dar în absenţa altui
text de asemenea amploare, greu de reconstituit prin insuficienţa informaţiei despre timpurile îndepărtate, Biblia serveşte de prototip general al artei şi literaturii, cel puţin pentru spaţiul cultural al creştinătăţii. Ea este nu numai o excelentă sursă de arhetipuri şi prototipuri literare, ci şi de principii formative ce aparţin ficţiunii literare, un model de combinare şi unificare a unor texte de natură diferită, literare şi nonliterare. Biblia devine o Carte Sfântănu numai pentru autoritatea ei doctrinală, ci şi pentru exemplaritatea ei literară, artistică. O definire ori o redefinire a parabolei literare, principala preocupare a acestui demers analitic şi teoretic, ia ca reper obligatoriu Biblia, chiar dacă ea este mai mult decât o carte de literatură, o carte care trimite permanent la o funcţie existenţială, relevată prin mitul creştin. Ca urmare, atât informaţiile referitoare la parabolă, provenite din timpuri mai vechi şi din arii spirituale care nu împărtăşesc credinţa creştină, cât şi cele de dată mai recentă, care ne preocupă în mod special, deseori reieşite din alte convingeri, vor fi, direct sau indirect, raportate la principiile formative ale acestei venerabile Cărţi a Lumii. Alături de modelul biblic, demersul teoretic şi interpretativ al lui Northrop Fr ye, departe de a fi unica sursă a lucrării de faţă, constituie însă o referinţă fundamentală. Chiar dacă structura lucrării şi corpul de opere literare supus analizei emerg din multe alte considerente, metodologia ei urmează în mare parte modelul elaborat de teoreticianul canadian. Contribuţiile la definirea parabolei ca modalitate literară nu pot reieşi decât din raportarea permanentă la un ansamblu judicios articulat şi la o viziune coerentă asupra lumii, pe care Biblia o conţine şi pe care Northrop Frye o pune în evidenţă într-un mod pe deplin edificator. Numeroase dificultăţi de analiză şi interpretare a operelor parabolice, constituite ele însele în confruntări de viziuni existenţiale distincte, cuprinse în miturile ce se confruntă într-o bună parte a lumii contemporane, fi surmontate, de multe ori, prin recursul la principiile şi instrumentele criticii arhetipale.
-7-
Demersul adoptat porneşte de la situarea originii parabolei în mit, atât în ceea ce priveşte mesajul ei, funcţia ei metanoietică, cât şi în privinţa expresiei, ca naraţiune ce poartă în structura ei, retorică şi poetică, umbra permanentă a mitului, dincolo de concretizările particulare ale acestuia. Avansăm astfel una din ideile ce ni se par definitorii, aceea că parabola, este produsul unei „duble viziuni",4 a două contexte, configurate integral sau parţial ca texte, purtând însemnele şi semnificaţiile miturilor ce le-au generat. Din acest motiv am recurs la o configurare a lucrării pe aspecte referitoare mai întâi la mesajul parabolei, privind parabola ca „mod tematic," apoi pe susţinerea acestui mesaj de către principalele aspecte ale literarităţii, retorica şi poetica, dezvăluind în prealabil şi aspecte meneutice specifice acestei modalităţi, prin care îşi depăşeşte propru-zis funcţia literară, trecând în existenţial. Funcţia se evidenţază astfel ca aspect definitoriu al parabolei, motiv pentru care ea cunoaşte momente de resurecţie în fazele critice ale existenţei individuale şi, mai ales, sociale, şi solicită, odată cu prefacerile societăţii, ori tocmai în vederea acestora, şi prefacerea metanoietică a fiinţei. Cum demersul adoptat este interesat în principal de definirea conceptului, am recurs pentru aceasta şi la delimitări în raport cu unele modalităţi literare învecinate ca expresie şi funcţie, constituite la nivele diferite de structurare a operei. La nivel tematic delimitarea de basm şi de utopie mi se pare firească, parabola având comună cu basmul funcţia iniţiatică, iar cu utopia preocuparea expresă pentru dimensiunea socială a existenţei. La nivel poetic pare potrivită delimitarea de specii literare care apelează la elemente emblematice şi enigmatice ca fabula şi apologul, care fac şi ele uz de simbol şi alegorie, dar într-un mod diferit de utilizare a disponibilităţilor acestora. La nivel retoric delimitarea de alte modalităţi derivă din accentul pe pregnanţa simbolică a imaginilor şi pe subordonarea lor funcţiei de desemantizare şi reseantizare, dar cu deosebire celei de suprasemantizare a textului, contribuţia principală revenind metaforei, mod de organizare a limbajului mitic. Cum mecanismul acesteia se extinde de la retorică la poetică, metafora devine şi elementul unificator al acestor planuri. La nivel hermeneutic, specifică parabolei apare depăşirea simplei reflexivităţi, la care orice text literar invită în măsură graduală, şi insistenţa pe cooperarea cititorului ipotetic cu autorul, invitarea acestuia la „lucrul textului"5, la desăvârşirea codificării, la efectuarea transferului metaforic pus în evidenţă de proximitatea imaginilor, discursurilor şi textelor. Învestirea auctorială a lectorului se extinde la operaţia semantică de transformare a lui para-în meta-. Preocupările de ordin teoretic au condus la o restrângere a investigaţiei fenomenului literar contemporan la aria în care parabolismul are cea mai ridicată pregnanţă, respectiv la literaturile popoarelor care au cunoscut criza gravă a regimurilor totalitare. Ilustrările şi analizele apelează
-8-
firesc la literatura naţională, dar, cu preponderenţă, la literatura rusă din perioada sovietică, în care nu numai că s-au realizat opere de valoare, cu circulaţie universală, ci s-au produs şi mişcări li terare ( Proza rurală, Ofensiva siberiană, Literatura centr-asiatică) a căror extensie ilustrează un proces de devenire parabolică a unei literaturi interesate de ieşirea dintr-o criză existenţială gravă şi prelungă. Deşi s-au constituit unele repere teoretice şi s-au evidenţiat, prin analize critice, aspecte interesante pentru specificul parabolei, operaţia de descriere şi eventual de definire a acestei modalităţi literare mai are încă de străbătut destule dificultăţi. Unele derivă tocmai din vechimea ei considerabilă, care coboară în timp până la momentul constituirii miturilor şi artei narative, momente greu de stabilit într-o protoistorie labilă a formelor literare. Chiar dacă funcţia metanoietică a parabolei a fost recunoscută de la începuturi, „povestirea cu tâlc" a fost multă vreme şi continuă încă să fie considerată o specie didactică, cu un deficit artistic inerent, un exerciţiu care apelează la efectul persuasiv al exemplului, într-o înţelegere care o plasează marginal în aria literaturii artistice, reducând-o la finalităţi utilitariste. Până la prefacerea fiinţei şi la dobândirea înţelepciunii, e nevoie de convocarea interactivă a cititorului ipotetic la „lucrul textului" şi de performarea acestuia în coautor. Recunoscută ca literatură sapienţială, parabola a fost multă vreme redusă doar la nucleul ei, la condiţia de aforism, de proverb, de expresie apoftegmatică, însoţită eventual de o mică povestire care să ilustreze, printr-o minimală tramă epică, emergenţa ei din experienţa existenţială concretă sau finalitatea pragmatică a acesteia. Exegeza parabolei a fost mult timp redusă la considerarea ei ca o figură de limbaj, ca o retorică menită să susţină, prin argumentul aforismului, autoritatea discursului public. Simplitatea modalităţii, care plasează în prim-planul povestirii exemplul, a contribuit la preluarea empirică a conceptului şi la utilizarea lui în demersuri analitice şi critice cu finalităţi de alt ordin, fapt ce a întreţinut un dezinteres pentru o abordare teoretică sistematică şi consecventă. Limbajul exemplului a fost suficient pentru calificarea tematică a textelor şi operelor, fară a mai urmări şi procesul de constituire a exemplului însuşi, structurarea lui prin modul de organizare a gândirii şi a limbajului în epoci distincte de evoluţie a cunoaşterii umane, valoarea simbolică şi condiţia semantică a realizării exemplarităţii. Rareori s-a ajuns la consideraţii privind semnificaţiile exemplului în contexte diferite, verbale şi nonverbale, considerându-se că exemplul vorbeşte de la sine, impune în suficientă măsură o autoritate acceptată fîră discernământul critic necesar. Pe această cale s-a ajuns şi la o hermeneutică insuficientă a parabolei, la atragerea ei în exclusivitate în sfera alegoriei, a ilustrării unor idei şi precepte gata elaborate, sacrificându-se polisemia şi eludându-se impactul, deseori grav, al exemplului în contextul receptării lui. Facilitată de gândirea dialectică, exegeza parabolei s-a suprapus cu viziunea alegorică
-9-
începând din antichitatea greacă şi până în prezent. În acest fel s-a perpetuat până aproape de zilele noastre o confuzie între alegorie şi parabolă, prin care s-a îngustat nepermis câmpul de interpretare a parabolei şi s-a sacrificat, în profitul unor interpretări doctrinare, religioase sau ideologice, originea ei mitică, caracterul ei generativ, simbolismul ei polisemantic şi deschiderea spre o viziune mai cuprinzătoare şi de altitudine spirituală progresiv sporită, augmentată până la generalitatea condiţiei umane. S-a sacrificat înţelegerii doctrinare chiar funcţia formativă, definitorie a parabolei: prefacerea metanoietică a fiinţei. Prin emergenţa ei mitică şi polisemia ei simbolică, parabola este compatibilă cu alegoria în măsura în care semnificaţia alegorică reprezintă o nouă viziune. Raţiunile apelului la exemplu şi efectul acestuia asupra cititorului au fost reduse la o simplă ilustrare, ceea ce e în vădit dezacord cu funcţia metanoietică a parabolei, cu modul de a asimila şi de a racorda exemplul la experienţa existenţială diversă şi divers condiţionată. Alegorizarea a condus chiar la devalorizarea exemplului, la constrângerea lui spre a ilustra concepte şi idei străine de propria lui natură. În limitele hermeneuticii alegorizante un interes susţinut pentru parabolă l-a manifestat gândirea teologică, preocupată în primul rând de conservarea şi impunerea dogmelor religioase, tot mai mult ameninţate de gândirea liberă. Analizele teologice prezintă însă şi valoroase observaţii şi sugestii teoretice şi critice, referitoare la funcţia formativă sau la retorica parabolei, care reprezintă contribuţii inestimabile, imposibil de ocolit în orice demers asupra acestei modalităţi literare. Competentele comentarii şi analize întreprinse de teologi străluciţi, cu o erudiţie de invidiat, cuprind şi numeroase contribuţii estetice, poetice şi retorice. Ele trebuie însă sustrase gândirii doctrinare, deseori dogmatice, şi integrate unui demers hermeneutic emancipat de asemenea limitări. Alte dificultăţi, de ordin metodologic, provin din accepţiile diferite acordate conceptelor operaţionale, fapt constatat şi de cercetători de înalt prestigiu: „oricum ar sta lucrurile, imagine, semn, alegorie, simbol, parabolă, mit, icoană, idol etc. sunt folosite fară distincţie, una în locul alteia, de către majoritatea autorilor."6 Multe asemenea aspecte ale exegezei parabolei rămân de dezvăluit şi de amendat cu argumentele textelor pentru a elibera hermeneutica parabolei de practici inadecvate, de blocaje semantice şi simbolice, de convertiri şi devieri, ideologice şi chiar politice. Stimulată şi chiar provocată de revenirea în actualitate a acestei modalităţi literare, ilustrată de creaţiile unor autori de prestigiu din largi şi diverse spaţii culturale, reflecţia asupra parabolei şi a parabolismului s-a intensificat abia în ultimul timp, fapt consemnat deja şi de lucrările lexicografice.7 Interesul actual pentru parabolă este declanşat şi întreţinut de criza umanismului contemporan şi de schimbările radicale ce se produc în gândirea, sensibilitatea şi imaginaţia omului modern. Discuţia asupra parabolei şi a parabolismului obligă la un excurs ce porneşte de la recuperarea originilor ei îndepărtate şi ajunge la aventurile moderne şi postmoderne. ale modalităţii
-10-
în discuţie, resimţită şi resuscitată ca o modalitate corespunzătoare unor nevoi urgente ale prezentului. Demersul adoptat accentuează reflecţia teoretică asupra parabolei, concentrându-se pe configuraţia acestei modalităţi în literatura contemporană, din care îşi alege şi exemplele, cu deosebire din aria est europeană. Necesităţi teoretice au obligat însă la o serie de incursiuni în timpuri mai îndepărtate, care oferă repere valoroase, de obligatorie referinţă, în raport cu care se evidenţiază mai pregnant performarea modernă a modalităţii, prefacerile intervenite în configuraţia estetică şi în preocupările tematice ale parabolei contemporane, dar şi în reflecţia teoretică asupra ei.
-11-
Referinţe
Gordon D. Fee - Douglas Stuart, Biblia ca literatură. Principii hermeneutice,
1
Editura Logos, Cluj, 1995, p. l75. 2
Northrop Frye, Marele cod. Biblia şi literatura, Editura Atlas, Bucureşti, 1999, p.
3
Enciclopaedia Universalis Thesaurus, L-R, Editura Enciclopaedia Universalis, Paris,
4
Northrop Frye, Dubla Viziune. Limbaj şi semnificaţie în religie, Editura Fundaţiei
l59. 1990. Culturale Române, Bucureşti, 1993. 5
Paul Ricoeur, De la text la acţiune. Eseuri de hermeneutică II, Editura Echinox,
Cluj, 1999, p. ll7. 6
Gilbert Durând, Aventurile imaginii. Imaginaţia simbolică. Imaginarul, Editura
Nemira, Bucureşti, 1999, p. 37. 7
Grande Dizionario Enciclopedico, UTET, voi. XV, Torino, 1990 („Nelli ultimi
deceni e ripresa vivace la discuzione su la natura e funzione della parabola").
-12-
II. Parabola ca mod tematic
„...orice comentariu nu este decât o interpretare alegorică, ataşarea unor idei la structura de imagini a poeziei. " Northrop Frye: Anatomia criticii
„ Comentariul care nu se bazează pe forma arhetipală a literaturii în ansamblu, urmează tradiţia mitului alegorizat, moştenind toată strălucirea, ingeniozitatea şi inutilitatea acestuia. Singura soluţie ar fi să integrăm critica alegorică prin intermediul criticii arhetipale. " Northrop Frye: Cuvinte cu putere
1. Aspecte hermeneutice
Pornind de la evidenţa că orice operă literară este un act de comunicare, în care importanţă majoră deţin atât mesajul comunicării, cât şi codul acestuia, Northrop Frye dezvoltă o interesantă şi instructivă „teorie a modurilor". Teoria are la bază modul de organizare a cuvintelor, caracterul centripet al structurilor lingvistice în limbajul literar, gradul de implicare a acestora în codificarea limbajului. În actul de comunicare mesajul şi codul sunt inseparabile; cu atât mai mult în literatură, cea mai completă formă de comunicare verbală. Teoreticianul modurilor literare afirmă întemeiat că „nu există genuri pur ficţionale şi pur tematice" şi că „orice operă literară are atât un aspect cţional cât şi un aspect tematic, preponderenţa unuia sau a celuilalt depinzând de impresia criticului sau de aspectul subliniat de el în analiză."l S-ar părea că disocierea între ficţional şi tematic ţine mai mult de critica literară decât de literatura ca atare, că modurile se evidenţiază în interpretarea operei, în „execuţia" acesteia, cum precizează Luigi Pare.2 Totuşi teoreticianul criticii arhetipale menţionează ad litteram: „În unele opere literare predomină caracterul ficţional, în altele cel tematic." 3 Distincţia dintre cele două tipuri de moduri ar consta din distribuirea diferită a accentului intenţional: pe „ficţiunea interioară", instituită într erou şi societatea lui, sau pe „ficţiunea exterioară", cuprinzând relaţiile dintre autor ş lumea acestuia, lume a cititorilor, pentru că „nu putem concepe o creaţie literară din care să lipsească relaţia implicită sau explicită dintre creator şi publicul său."4 Observăm şi reţinem, deocamdată, ca important pentru specificul parabolei, că-teoria modurilor acordă importanţă tuturor elementelor şi aspectelor comunicării literare, dar subliniem totodată importanţa acordată cititorului ipotetic, aspect deosebit de util pentru parabolă, care,
-13-
adându-se direct acestuia, include în structura ei aspecte care îl edifică, îi facilitează receptarea deplină a intenţiei autorului. Teoria modurilor porneşte de la diferenţierea ficţiunii interioare de ficţiunea exterioară. În ficţiunea interioară accentul cade pe diegesis, nivel al acţiunii înţeles ca succesiune de momente declanşate de intrigă, principiu ce organizează societatea eroului. În ficţiunea exterioară cade, pe dianoia, înţeleasă ca „idee sau gândire poetică." 5 „Cea mai bună traducere a termenului dianoia -
criticul - pare să fie temă, iar literatura care manifestă un interes deosebit faţă de idee sau concept sar putea numi literatură tematică.'''' 6 Unitatea dintre diegesis şi dianoia se reflectă cel mai pregnant în conceptul de anagsis din tragedia greacă, pe care Frye îl interpretează diegetic, ca sfârşit al şirului de evenimente consumate de la intrigă până la deznodământul subiectului, şi dianoietic: „Ca un principiu structural în tragedie, anagnorisis este un moment al conştiinţei, aproape de sfârşitul care se leagă de început şi ne arată că drumul parcurs până în acel moment nu e un simplu continuum, ci altceva, în forma unei parabole, o poveste care începe, se înalţă, face cae-ntoarsă, coboară şi sfârşeşte în catastrofa. Această formă de parabolă există în fiecare moment al vieţii noastre. Fiecare experienţă este o recunoaştere a prezenţei ei într-un moment anterior. Rezultă că trecutul este singura sursă de cunoaştere, chiar dacă încorporează şi momentul precedent. Aceeaşi formă de parabolă închide în sine întreaga noastră viaţă. Viaţa cu începutul şi sfârşitul ei, formează o serie de parabole ale înălţării şi prăbuşirii, de-a lungul acestei linii, urmând ritmul ciclic, existent în natură." înţeles ca descoperire („dvoilement") sau „recunoaştere", anagnorisis este un moment care declanşează anamul, convoacă experienţele cognitive ale trecutului, le orientează spre depăşirea unor limite instituite, mai cu seamă, în plan axiologic. Insistenţa pe aspectele implicate în conceptul de anagnorisis relevă în primul rând emergenţa parabolei din existenţa reală, amendarea neîncrederii în suportul şi în finalitatea ei existenţială, a suspiciunii asupra întemeierii proceselor spirituale, la fel de reale ca şi cele naturale, organice. În conceptul de anagnorisis se întâlneşte optim dimensiunea diegetică a creaţiei literare, care operează cu datele perceptibile, preponderent naturale, ale existenţei, cu cea dianoietică, care operează cu datele spirituale ale fiinţei, în tragedia greacă deznodământul este momentul de pregnanţă maximă a interferenţei nivelelor textului. Interpretarea dată de Frye conceptului de anagnorisis relevă prezenţa actului revelaţiei, atât în plan diegetic, ca deznodământ, cât şi dianoietic, ca descoperire şi dobândire de valori prin reflecţie asupra consecinţelor diegesis-ului, act de importanţă definitorie pentru parabolă, întrucât, după cum menţionează cercetarea de dată recentă, „specificitatea parabolelor stă în funcţia lor." 8 întreaga semantică, poetică şi retorică a parabolei este subordonată funcţiei ei metanoietice, funcţie transformatoare a fiinţei, realizabilă pe calea revelaţiei. După cum precizează Frye, „accentuarea diferită a unui aspect sau altuia al operei, (...)
-14-
concretizată în clasificarea în ficţional şi tematic, corespunde celor două concepţii distincte despre literatură, care străbat întreaga istorie a criticii," 9 respectiv „concepţia estetică", aristotelică, care priveşte literatura ca mmesis şi ca produs, şi cea „creatoare", inspirată de Long, care consideră literatura ca funcţie şi ca proces. Accepţia aristotelică raportează ficţiunea la gradul de fidelitate faţă de realitate, la efectul de catharsis, înţeles ca distanţare, ca eliberar de anxietatea faţă de destin; cea longiniană accentuează funcţia formativă a literaturii, o raportează la efectul de prefacere a receptorului, la „extazul" sau „absorbţia" acestuia în procesul prezentat, un „proces de identificare l care participă cititorul, poemul şi uneori, cel puţin pe plan ideal, poetul însuşi." 10 Viziunea longiniană „se axeazămai ales pe ecoul tematic sau individualizat." 11 În termenii esteticii moderne diferenţa s-ar institui între conceptele de Verfgseffekt, (efect de distanţare), şi cel de Eung, (comuniune simpatetică). Cum parabola, ca orice operă literară, implică şi un aspect ficţional şi unul tematic, cele două modalităţi se întrepătrund şi se complinesc, dar în proporţii determinate de accentul tematic. Preponderenţa revine Einfîihlung-ului, prin accentuarea reflexivităţii şi a aspectului tematic, dar relaţia de distanţare devine necesară ori de câte ori o identificare cu textul poate fi pernicioasă. Reglarea celor două efecte asupra lectorului ipotetic ţine de relaţia dintre text şi context. Când textul oferă un model recomandabil lectorului, se impune adeziunea simpatetică a acestuia. Aşa se petrec lucrurile cu Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar, unde se dezvoltă un model de conducător politic care consolidează imperiul pe baza intereselor fundamentale ale societăţii, sau în Cavalerul resemnării de Vintilă Horia, unde un voievod, simbolic confgurat, exponent al aspiraţiilor de libertate ale poporului său, reuşeşte să transforme resemnarea în revoltă, să se constituie, în împrejurări extrem de dificile, în model pentru urmaşi şi, implicit, pentru prezent. În literatura contemporană însă, de cele mai multe ori modelul oferit de opera parabolică este unul negativ, situaţie care are o explicaţie mai profundă, determinată de criza societăţilor ca urmare a poziţiei puterii faţă de exigenţele existenţei sociale şi individuale, şi reacţia din partea lectorului, urmărită de paabolist, este cea de desolidarizare şi de condamnare. Unul dintre cei mai cunoscuţi autori de parabole dramatice, Betolt Brecht, este şi iniţiatorul unei estetici nonaristotelice, expusă teoretic în Noul organon pentru teatru. Efectul de distanţare este cerut de nevoia de a face ca publicul să se detaşeze de un anumit tip de mesaj, determinat de o ideologie condamnabilă, insinuată tocmai prin adeziunea simpatetică produsă de modalitatea romantică de abordare a teatrului. Altfel Brecht nu îndepărtează publicul de percepţia actului teatral; song-ure lui exprimă clar acest mesaj adresat conştiinţei spectatorului: „Sunteţi dezamăgiţi că, pare-mi-se,/ Cortina-nchide întrebări deschise;/ Găsiţi voi, prieteni, un final acum,/ Dar trebuie, el trebuie să fie bun!"
La baza celor două atitudini urmărite de parabolist stau două modalităţi opuse de concepere
-15-
şi percepere a literaturii: patosul şi ironia. Adeziunea simpatetică se bazează pe patos, distanţarea, pe ironie. Un cugetător contemporan ne avertizează însă ca „ Uneori satira trebuie să reconstituie ceea ce a distrus patosuF. nAforismul devine sugestiv pentru o mare parte din literatura
contemporană, marcată de criza umanismului, care se manifestă pe multiple planuri ale existenţei, sintetizate însă în etos. Efectele urmărite de paraboliştii contemporani nu sunt o reflectare directă a ironiei şi a patosului; jocul acestora e determinat de valorile existenţiale promovate de text şi cele existente în contextul receptării. Totul depinde, în ultimă instanţă, de natura miturilor care subîntind „săgeata de sens" a contextelor, noţiune pe care Paul Ricoeur o explică astfel: „Prin săgeată de sens înţeleg puterea lui dublă, de a reuni toate semnificaţiile ivite în discursurile parţiale şi de a deschide un orizont care să se sustragă închiderii discursului."13 Raporturile între text şi context sunt reglate de modul în care contextele preiau şi susţin interesele fundamentale sau pe cele derivate ale fiinţei. Cu deosebire aceste raporturi determină semantica parabolei, dar dimensiunea estetică ce le pune cel mai bine în evidenţă este poetica. Iniţiatorul criticii arhetipale observă imediat că „relaţia externă dintre autor şi cititor este mai puternic reliefată în aspectul tematic al literaturii" şi că, „pe măsură ce accentul se deplasează de pe ficţiune pe temă, elementul reprezentat de termenul mitos tinde tot mai mult să capete sensul de naraţiune, mai curând decât de intrigă".14 Observaţia de mai sus ridică problema raportului între mitos, înţeles ca intrigă, şi naraţiune, înţeleasă ca modalitate de prezentare a temei, între povestire şi naraţiune, între o structură interesată de perceptibilitatea imaginii şi o modalitate de prezentare a semnificaţiei, interesată de actul reflecţiei. Pe măsura narativizării sale, mitosul se deplasează funcţional de la reprezentare la reflecţie. Reflecţia este determinată de modul de comprehensiune a realităţii, de configuraţia sensibilităţii, gândirii şi imaginaţiei noastre, de modul de organizare a procesului de cunoaştere condiţionat, la rândul lui, de determinările individului şi ale speciei. Ea se evidenţiază şi în organizarea limbajului, în constituirea relaţiilor dintre cuvinte. În Scienza nuova Giambattista Vico distinge între limba zeilor, cea a eroilor şi cea a omului comun. Preuându-i sugestia, Frye disociază, în succesiunea de la arhaic la contemporan, o gândire mitică, exprimată metaforic şi simbolic, o gândire ideologică, exprimată metonimic şi retoric, o gândire dialectică, exprimată alegoric, o gândire ştiinţifică, exprimată descriptiv. Michel Foucault aduce în discuţie categoria de mediu, spaţial sau temporal, şi de similitudine, prin care se pune în evidenţă relaţia între cuvinte şi lucruri; în distincţia lor gaduală, de la simpla conivenţă la analogie, similitudinile susţin congruenţa lumii obiectuale şi, totodată, reflectarea ei în cunoaşterea umană. Aceste poziţii devin congruente în grad înalt în ocurenţa lor în retorica şi poetica operei parabolice.
