Istoria Decolonizarii Africii vol II

VIOREL CRUCEANU

ISTORIA DECOLONIZĂRII AFRICII VOL. 2 (EMANCIPAREA POLITICĂ A POSESIUNILOR ITALIENE, GERMANE, BELGIENE, SPANIOLE ŞI PORTUGHEZE DIN AFRICA NEAGRĂ)

De acelaşi autor: - Quo vadis, Africa?, Bacău, Editura Deşteptarea, 1999; - Asasinate ale secolului XX. Africa – radiografia asasinatului politic, Bacău, Editura Corgal Press, 2002; - Asasinate ale secolului XX (Asia, Lumea arabă, America Latină), Bacău, Editura Corgal Press, 2005; - Istoria decolonizării Africii (Emanciparea politică a posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră), Bacău, Editura Corgal Press, 2010.

Tehnoredactare: Marius-Alexandru Istina

VIOREL CRUCEANU

ISTORIA DECOLONIZĂRII AFRICII VOL. 2

(EMANCIPAREA POLITICĂ A POSESIUNILOR ITALIENE, GERMANE, BELGIENE, SPANIOLE ŞI PORTUGHEZE DIN AFRICA NEAGRĂ)

ÎN LOC DE PREFAŢĂ n anul 2010 am publicat primul volum din Istoria decolonizării Africii. Apariŝia sa a coincis cu aniversarea jubileului de aur al independenŝei. Se ştie că, pe parcursul anului 1960, nu mai puŝin de 17 ŝări africane şi-au proclamat independenŝa: Camerun (1 ianuarie), Togo (27 aprilie), Madagascar (26 iunie), R.D. Congo (30 iunie), Somalia (1 iulie), Dahomey, astăzi Benin (1 august), Niger (3 august), Volta Superioară, în prezent Burkina Faso (5 august), Côte d’Ivoire (7 august), Ciad (11 august), Republica Centrafricană (13 august), Congo-Brazzaville (15 august), Gabon (17 august), Senegal (20 august), Mali (22 septembrie), Nigeria (1 octombrie) şi Mauritania (28 noiembrie). Dintre acestea, 14 au fost colonii franceze şi una singură colonie engleză; evoluŝia lor spre statutul de suveranitate naŝională şi-a găsit reflectarea în paginile primului volum, consacrat decolonizării fostelor posesiuni ale Angliei şi Franŝei. Prin urmare, demersul nostru continuă cu un al doilea volum, dedicat tot Africii Negre. De această dată este vorba de celelalte arii de colonialism: • Imperiul colonial german, ce a reprezentat un episod efemer în istoria Africii. El cuprindea teritoriile „Deutsch Ostafrika” (Tanganyika, Rwanda şi Burundi), „Deutsch Sudwest Afrika (actuala Namibie), precum şi Kamerun şi Togo. Înfrântă, la sfârşitul primului război mondial, Germania a pierdut toate aceste teritorii. Cele revenite Angliei şi Franŝei au făcut obiectul atenŝiei noastre, anterior. Pentru prezentul volum vom aborda decolonizarea statelor Rwanda şi Burundi (revenite Belgiei) şi a Namibiei (preluată sub mandat de Uniunea SudAfricană). Totuşi, în momentul desăvârşirii sale, imperiul colonial german, cu o suprafaŝă de 2.700.000 km 2 şi o populaŝie de 11.411.000 locuitori, era al treilea de pe continent, după cel englez şi francez. • Imperiul colonial belgian succeda, statistic, celui german. El se mândrea cu o nestemată: imensul Congo, situat în miezul Africii, de 78 de ori mai vast decât metropola. Prin Tratatul de pace de la Versailles (1919), Belgia primea şi regatele gemene Rwanda şi Burundi (transformate în federaŝia Ruanda-Urundi). Astfel, imperiul african

Î

6

Viorel Cruceanu

belgian se întindea pe o suprafaŝă de 2.395.000 km 2 şi cuprindea o populaŝie de 8.450.000-10.000.000 locuitori. • Imperiul colonial portughez, creat cel dintâi şi dispărut cel din urmă. Imperiul lusitan cuprindea teritoriile Angola, Mozambic, Guineea (Bissau), insulele Capului Verde şi insulele São Tomé şi Príncipe. Această veche construcŝie colonială se plasa doar pe locul al cincelea, cu o întindere totală de 2.370.626 km 2 şi o populaŝie de 6.172.000 de locuitori. • Imperiul colonial italian de pe continentul negru dovedea că Italia era „o putere de rang secund”. El acoperea o suprafaŝă de 2.119.000 km2, cu o populaŝie de numai 2.068.000 locuitori. Posesiunile sale se limitau la Eritreea şi Somalia italiană (în Africa de Est), precum şi la Cyrenaica şi Tripolitania (în Africa de Nord). Ocuparea vremelnică a Etiopiei (1936-1941) de către Mussolini a permis crearea unei vaste „Africa Orientale Italiana”. Înfrângerile suferite în cel de-al doilea război mondial au dus la pierderea Eritreei (administrată de englezi în perioada 1941-1952, devenită provincie a Etiopiei în 1952) şi a celor două provincii libiene. La sfârşitul marii conflagraŝii (1945), Italia mai păstra în Africa doar Somalia italiană. • Imperiul colonial spaniol era cel mai redus: avea numai 320.490 km2 şi 608.000 locuitori. Posesiunile africane ale Spaniei se concentrau în NV continentului: oraşele Ceuta şi Melilla („posesiunile marocane”), insulele Canare şi teritoriul Sahara Occidentală. În regiunea ecuatorială a Africii Negre, Spania stăpânea o colonie minusculă: Guineea spaniolă, alcătuită din zona continentală Río Muni (între Camerun şi Gabon) şi insula Fernando Poó. În abordarea problematicii propuse, primele două capitole vor fi consacrate realităŝilor pre-coloniale şi coloniale în care au fost implicate puterile europene enumerate mai sus. Vor urma apoi capitolele consacrate decolonizării, fiecare teritoriu bucurându-se de o atenŝie specială.

CAPITOLUL I DE LA „STATUL PRECOLONIAL” LA „STATUL COLONIAL” frica este un continent de o mare diversitate etnică, cu populaŝii supuse unor dinamici sociale diferite. O asemenea realitate, perpetuată în timp, i-a frapat şi pe cei dintâi europeni sosiŝi aici. Ei au întâlnit societăŝi tribale, cu grade diferite de evoluŝie şi dispersate într-o puzderie de stătuleŝe. Aşa se face că, epoca precolonială oferea exteriorului imaginea unei Africi fragile şi instabile. Fragmentarea teritorială, alimentată de interminabile conflicte intestine, a transformat aceste formaŝiuni într-o pradă uşoară pentru cuceritorii europeni. Uneori, noii veniŝi au luat contact cu societăŝi bine structurate. Este cazul portughezilor care, la sfârşitul secolului al XV-lea, au descoperit în zona ecuatorială a continentului, o remarcabilă forŝă politică şi militară: regatul Kongo (scriere ce desemnează vechiul regat, în scopul diferenŝierii de statul colonial şi apoi statul independent Congo). Destinul de excepŝie al Portugaliei a fost decis de poziŝia sa geografică. Chemarea mării şi simŝul mercantil au transformat această ŝară într-o putere navală de primă oră. Alături de Spania, ea a devenit una din promotoarele marilor descoperiri geografice. Astfel, în vremea „Statului renascentist” a fost elaborat „proiectul drumului maritim oriental”1, ce avea ca scop fundamental descoperirea căii maritime spre India. Or, drumul spre India presupunea circumnavigarea Africii. De fapt, investigarea coastelor Africii avea să aducă măreŝie şi glorie lusitanilor! Pe parcursul secolului al XV-lea ei au procedat cu metodă, coborând, treptat, de la Ceuta (1415), atingând (1488) şi apoi depăşind Capul Bunei Speranŝe (1498). Un moment de referinŝă s-a consumat în anul 1482, când căpitanul Diogo Cão, „adevăratul premergător al lui

A

1

A.H. de Oliveira Marques, Istoria Portugaliei, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996, p. 60.

8

Viorel Cruceanu

Bartolomeo Dias şi Vasco da Gama”2, şi-a aruncat ancora în estuarul fluviului Congo. Aici, portughezii vor trăi cea mai interesantă experienŝă din istoria contactelor lusitano-africane. Diogo Cão a întâlnit un puternic regat ce acoperea „platoul de la sud de fluviul Congo, până în nordul Angolei”3 (sud-vestul R.D. Congo, nord-vestul Angolei şi partea de vest a Zambiei). Întemeiat de populaŝia bakongo, de origine bantu, regatul „era de mari dimensiuni”4, acoperind „un teritoriu de mărimea Franŝei [şi] ajungând până la vreo 500 de kilometri în interiorul continentului” 5. El era condus de un monarh numit maniKongo, adulat de supuşi ca „un personaj semidivin şi sacru” 6. La fel ca şi în alte părŝi ale Africii, stabilitatea din Kongo se baza pe un compromis fragil între tendinŝele absolutiste ale regelui şi o descentralizare administrativă ce conferea certe atribuŝii vasalilor şi guvernatorilor provinciali7. Deşi existent de scurtă vreme, în momentul apariŝiei portughezilor regatul Kongo „atinsese culmea puterii sale” 8, bazată pe „o ordine desăvârşită până la amănunte, ca în marile state bine organizate”9. El se integra unei prospere arii comerciale, având strânse legături cu regiunile de schimb din Africa Centrală, conectate, la rândul lor, comerŝului swahili din bazinul Oceanului Indian. Timp de două secole, regatul Kongo s-a manifestat ca un hegemon regional (în zonă mai existau şi alte formaŝiuni, precum regatele Luba sau Lunda, dar care nu atinseseră nivelul său de organizare), puterea lui bizuindu-se pe o armată de circa 80.000-100.000 de oameni. Cel ce întruchipa această forŝă, mani-Kongo, era foarte mândru de imaginea proiectată. Iată ce spunea misionarul papalităŝii, Cavazzi, care la 1687 a fost oaspetele acestor ŝinuturi: «El este convins că nu mai există în lume 2

B. Davidson, Mama neagră. Africa: anii încercărilor, Bucureşti, Editura Politică, 1967, p. 149-150. 3 E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, vol. 1, p. 285. 4 Eric R. Wolf, Europa şi populaţiile fără istorie, Chişinău, Editura Arc, 2001, p. 217. 5 G. Linde, E. Brettschneider, Înainte de venirea omului alb, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1967, p. 204. 6 E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 1, p. 286. 7 Vezi şi W.M. Spellman, Monarhiile între anii 1000 şi 2000, Bucureşti, Editura Artemis, 2001, p. 76. 8 Louis C.D. Joos, Scurtă istorie a Africii Negre, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 81. 9 Leo Frobenius, Cultura Africii, Bucureşti, Editura Meridiane, 1982, vol. 1, p. 12.

Istoria decolonizării Africii, vol. 2

9

vreun alt monarh care să-i fie egal sau să-l întreacă în putere şi bogăŝie»10. Şi acelaşi Cavazzi adăuga: «Dat fiind că nu au călătorit niciodată în afara Africii, ei [regii kongolezi – nota ns.] îşi închipuie că ŝara lor este nu numai cea mai mare din lume, ci şi cea mai fericită, cea mai plăcută şi cea mai frumoasă»11. Măreŝia etalată de succesivii mani-Kongo se datora, în mare măsură, şi relaŝiilor stabilite cu portughezii. Chiar de la contactele iniŝiale, din vremea lui Diogo Cão, cele două părŝi au dovedit empatie. Aşa cum bine sesiza marele africanist Basil Davidson, primele raporturi lusitano-congoleze au coincis cu o „eră de aur a păcii şi prieteniei” 12 între Europa şi Africa. Disponibilitatea cunoaşterii reciproce s-a transformat într-un dialog sui-generis al civilizaŝiilor: deşi animistă, „elita” kongoleză a manifestat o apetenŝă frapantă faŝă de creştinism. O surpriză „divină” pentru portughezi care, „creştini fanatici, erau obsedaŝi de dorinŝa de a converti întreaga lume” 13. Aşa se face că, la 3 mai 1491, în săptămâna Paştelui, regele Nzinga Nkuwu s-a creştinat, fiind numit João I (după numele omologului său portughez). Gestul său a fost urmat, în aceeaşi zi, de majoritatea familiei regale şi a Curŝii. De asemenea, numele capitalei a devenit San Salvador, în loc de MbanzaKongo. Însă, adevărata „idilă” portughezo-kongoleză a început în anul 1506, odată cu urcarea pe tron a lui Nzinga Mbemba sau Affonso I. Pe parcursul unei domnii de aproape patru decenii, el a marcat istoria regatului din centrul Africii. Affonso „era stăpânit de viziunea unui mare regat creştin în inima Africii” 14 şi, pe aceste baze, „a iniŝiat un grandios plan de modernizare, cu secole înaintea oricărei acŝiuni similare în altă parte a Africii Negre” 15. Rege vizionar, Affonso I „vedea în creştinism o cale de înnobilare şi dezvoltare a poporului său”16. De aceea, el a cerut omologului portughez, Manuel I cel Mare (1495-1521), asistenŝă (asistenŝă tehnică, în terminologia de astăzi, dar lusitanii i-au oferit doar asistenŝă religioasă) şi a trimis la Lisabona, pentru informare, mulŝi tineri kongolezi. O altă cale de cunoaştere 10

B. Davidson, op.cit., p. 31. Ibidem. 12 Ibidem, p. 153. 13 G. Bonn, L’Afrique quitte la brousse, Paris, Edit. R. Laffont, 1966, p. 191. 14 E. Jefferson Murphy, op.cit., p. 290. 15 Ibidem, p. 287. 16 Ibidem. 11

10

Viorel Cruceanu

ducea la Sfântul Scaun, unde unul din fiii săi, don Henrique, va fi ordonat episcop, la 5 mai 1518. Asemenea contacte au prilejuit europenilor o percepŝie corectă a lumii africano-kongoleze. Astfel, portughezii îi considerau pe kongolezi drept „un popor pe deplin stăpân al ŝării sale, analfabet, dar nu sălbatic sau barbar” 17. De aceea, ei şi-au asumat sarcina de a face din Kongo o «copie africană a societăŝii portugheze»18. Prin urmare, sub domnia lui Affonso, în Kongo s-au înregistrat „un mare număr de căsătorii mixte portughezo-africane”19, iar la San Salvador au pătruns „alimentele, manierele şi ceremonialul de la Curte [de la Curtea portugheză – nota ns.]”20. Demn de menŝionat este şi faptul că relaŝiile dintre cei doi suverani, Manuel şi Affonso, se întemeiau pe respect şi onestitate. Între ei, condescendenŝa nu-şi avea locul, dovadă cele 22 de scrisori ale monarhului kongolez, păstrate în arhivele portugheze. Astfel, Affonso I şi începea demersul epistolar cu formula «Către Înălŝimea sa, puternicul prinŝ şi rege, fratele meu», în timp ce Manuel îl trata, la rândul său, în termeni de «prieten şi frate» 21. Din nefericire, această „idilă” nu a fost de lungă durată. Relaŝiile dintre cele două părŝi se vor degrada constant după moartea regelui Manuel I, în 1521. Urmaşii săi s-au dovedit meschini şi ipocriŝi. Incapabili să continue parteneriatul lusitano-kongolez, ei au sacrificat o prietenie ce conŝinea germenii durabilităŝii, de dragul politicii mercantile. Acum s-a impus concepŝia conform căreia „sclavii, aurul şi mirodeniile erau articolele cele mai rentabile în traficul de peste mări”22. Ce ofereau portughezii în schimb? Ei bine, lusitanii transportau în Africa „textile din Anglia, Irlanda, Franŝa şi Flandra, grâu din nordul Europei, unelte de alamă şi mărgele de sticlă din Germania, Flandra şi Italia, precum şi cochilii de stridii din Canare” 23. Se poate lesne constata că, în fapt, ei erau „reexportatori ai mărfurilor altora” 24. Din 17

B. Davidson, op.cit., p. 157. Ibidem. 19 G. Linde, E. Brettschneider, op.cit., p. 207. 20 E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 1, p. 291; vezi şi Y. Tambwe Ya Kasimba, La question de la nationalité en République Démocratique du Congo et la paix dans la region des Grands Lacs africains, în vol. Negru pe Alb/ Noir sur Blanc, Bucureşti, ICR, 2006, p. 94. 21 B. Davidson, op.cit., p. 156. 22 A.H de Oliveira Marques, op.cit., p. 65. 23 Eric R. Wolf, op.cit., p. 193. 24 Ibidem. 18


11

1520, dinamica schimburilor bilaterale a cunoscut o schimbare. În acest an a început cultivarea trestiei de zahăr în Brazilia, „bijuteria” Coroanei portugheze, care „a devenit în scurtă vreme cel mai mare consumator de sclavi”25. Prin urmare, în mod inevitabil, relaŝiile amicale cu regatul Kongo vor fi subminate de „hrăpăreŝii negustori de sclavi” 26. Disperat, regele Affonso I îi scria, patetic, în 1526, omologului său lusitan, João al III-lea: «Negustorii îmi răpesc supuşii, fiii acestei ŝări; fii de nobili şi vasali, ba chiar membri ai familiei noastre [...]. Corupŝia şi lipsa de scrupule sunt atât de răspândite, încât ŝara noastră va fi complet depopulată [...]. Ne dorim ca regatul nostru să nu mai fie un teritoriu al comerŝului sau al tranzitului de sclavi»27. Din nefericire, apelurile lui Affonso au rămas fără ecou. După moartea sa, în 1543, relaŝiile bilaterale s-au alterat complet. Pe bună dreptate, susŝine Basil Davidson, „comerŝul a ieşit învingător” în faŝa „misiunii civilizatoare”28. Mai mult, lusitanii au atras în rentabilitatea negoŝului cu sclavi atât nobilimea locală, cât şi pe majoritatea vasalilor puternicului rege de la San Salvador. Acest fapt a determinat erodarea puterii centrale încât, de la sfârşitul secolului al XVII-lea, „Kongo se află în declin accentuat”29. Perseverenŝa portughezilor a avut efecte nefaste, ei reuşind să distrugă „edificiul social pe care îl găsiseră”30. Ireparabilul s-a produs în deceniile următoare, când rezervorul de sclavi kongolez a secat. Pe acest fond, în perioada 15451561, lusitanii şi-au concentrat interesul asupra regatului vasal Ndongo, din sud, nucleul viitoarei colonii Angola. Dezastrul provocat în Kongo a dus la „slăbirea creştinismului”31 şi transformarea strălucitorului regat de odinioară într-o pradă facilă pentru alŝi cuceritori avizi, precum regele belgian Léopold al II-lea. Angola le-a răsplătit pe deplin cupiditatea. Timp de peste un secol (1701-1810), Portugalia a exportat de aici, în „lumea nouă”, peste 600.000 de sclavi32. Marea majoritate au fost destinaŝi plantaŝiilor de 25

Ibidem, p. 194. E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 1, p. 290. 27 N. Wittmann, Slavery reparations are a must, în New African, no. 488, October 2009, p. 26; vezi şi E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 1, p. 288-289. 28 B. Davidson, op.cit., p. 160. 29 A Stamm, Civilizaţiile africane, Bucureşti, Editura Corint, 2003, p. 55. 30 B. Davidson, op.cit., p. 187; vezi şi Eric R. Wolf, op.cit., p. 219. 31 E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 1, p.292. 32 Eric R. Wolf, op.cit., p. 194. 26

12

Viorel Cruceanu

trestie de zahăr din Brazilia. Între cele două colonii s-a creat un veritabil cordon ombilical, Angola devenind «mama neagră»33 a Braziliei. Amiralul Diogo Cão, care din Kongo s-a deplasat spre sud (până în zona coastelor Namibiei), a întrezărit că Africa poate fi circumnavigată prin sud. Intuiŝia sa a fost confirmată de Bartolomeo Dias, care în 1488 a atins Capul Bunei Speranŝe, şi de Vasco da Gama, care în 1498 a ajuns în India, punctul terminus al „proiectului oriental” portughez. De acum înainte, portughezii stăpâneau calea maritimă a comerŝului cu India, alternativa cea mai viabilă la calea terestră ce trecea prin Orientul Apropiat (stăpânită de turci). În afară de aur şi sclavi, „comerŝul de peste mări mai cuprindea şi fildeş, piei şi blănuri, mosc, vite, gumă etc., din Africa, şi o varietate enormă de produse, frumoase, rare sau exotice, din Asia” 34. „Atracŝia exercitată de India” 35 este explicată printr-o simplă constatare statistică: „monopolul mirodeniilor aducea Coroanei [portugheze – nota ns.] un câştig net de circa 89%”36. Însă, calea spre India le-a oferit lusitanilor o surpriză imensă: pe coastele Africii de Est au întâlnit o civilizaŝie comercială înfloritoare. Rădăcinile acestui tip de civilizaŝie coborau adânc în timp; coasta est-africană „s-a aflat în permanent contact cu lumea greacă, romană şi egipteană din antichitate, [dar] şi cu lumea arabă, persană, indiană şi chineză a Oceanului Indian din timpurile mai recente” 37. Către sfârşitul mileniului întâi, întreprinzătorii negustori arabi au întemeiat „mici colonii de-a lungul întregii coaste africane a Oceanului Indian, din sudul Mozambicului până în Somalia” 38. Astfel, s-a format o salbă de circa 150 de oraşe-porturi precum Sofala, Sinna, Pate, Lamu, Mombasa, Malindi, Vumba, Gedi sau Mogadiscio. Dintre toate, se detaşa Kilwa, în Tanzania de astăzi. Celebrul cronicar berbero-marocan, Ibn Battuta, poposit pe aceste meleaguri în 1331, îl caracteriza drept „unul dintre cele mai frumoase şi dintre cele mai bine construite oraşe din lume”39. Chiar Vasco da Gama şi oamenii săi au fost impresionaŝi de 33

A.H. de Oliveira Marques, op.cit., p. 111; vezi şi E. Obrea, Angola, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1964, p. 26; Eric R. Wolf, op.cit., p. 197. 34 A.H. de Oliveira Marques, op.cit., p. 65-66. 35 Ibidem, p. 65. 36 Ibidem. 37 E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 44. 38 Ibidem, p. 15. 39 Vezi The magic of Kilwa Island, în New African, January 2003, no. 414, p. 43.


13

măreŝia Kilwa, un oraş «cu numeroase case elegante de piatră şi cărămidă [...], după moda noastră, foarte frumos aranjate pentru a forma străzi şi cu multe terase [...]. În jurul oraşului sunt râuri, livezi şi grădini şi numeroase canale cu apă potabilă»40. Peste timp, s-a perpetuat concepŝia eronată conform căreia, vasta arie de civilizaŝie costieră est-africană, ar fi o creaŝie exclusiv arabă. În realitate este vorba de un „sincretism” între populaŝiile bantu locale şi masivele influenŝe externe (arabe, persane, indiene). A rezultat astfel o civilizaŝie distinctă, numită civilizaţia swahili, zămislită din „aporturile musulmane şi hinduse integrate într-o cultură africană în care animismul rămâne foarte prezent”41 şi menită „comerŝului şi unei arte rafinate de a trăi”42. Unii istorici consideră civilizaŝia swahili, în mod just, drept „un fascinant mozaic de diferite culturi, limbi, religii, economii şi chiar trăsături rasiale” 43. Totuşi, aspectul cel mai pregnant al acestui melting pot îl reprezenta însuşirea islamului. Este vorba de un islam „tolerant şi deschis”44, devenit „multirasial” şi numit „un islam al musonului”45. Aşa se face că întreaga coastă, desemnată în epocă „ţara Zandj”, era presărată cu impresionante moschei, «la fel de mari precum catedralele medievale din Europa»46. Cum am văzut mai sus, raŝiunea de a fi a acestor aşezări o reprezenta comerŝul. Ele au creat o vastă reŝea a schimbului, produsele est-africane fiind la mare căutare pe pieŝele din Peninsula Arabică, Persia, India, Ceylon şi China. O scurtă trecere în revistă, ne permite să vedem varietatea ofertei centrelor comerciale est-africane: • aurul, procurat de la regii din interior, în special din Monomotapa, supranumit şi „regatul aurului”. Chiar portughezii s-au implicat, văzând în minele de aur de aici resurse similare celor ce „constituiau averea Spaniei în America” 47. Din acelaşi regat, luau calea oceanului şi mari cantităŝi de cupru, dar şi de fier, din care indienii 40

B. Davidson, Imperiul comercial Kilwa, în Magazin istoric, nr. 2, febr. 1968, p. 61. Cf. Larousse. Dicţionar de istorie şi civilizaţii africane, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 189. 42 Ibidem. 43 E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 37. 44 A. Miquel, Islamul şi civilizaţia sa, Bucureşti, Editura Meridiane, 1994, vol. 2, p. 115. 45 Ibidem, vol. 1, p. 376. 46 Vezi R. Walker, When We Ruled, în New African, October 2006, no. 455, p. 17. 47 Larousse. Dicţionar..., p. 219. 41

14

Viorel Cruceanu

făceau „cele mai bune săbii din lume”48. Principalul debuşeu al râvnitelor resurse era oraşul port Sofala (în Mozambic); • fildeşul, extrem de căutat în India şi China. Produsul se bucura de notorietate la artizanii din cele două ŝări: „fildeşul din Africa răsăriteană este cu mult mai bun pentru sculptură decât orice alt fildeş”49 (India fiind, ea însăşi, o mare producătoare, dar nu de calitate similară); • produse agricole: nuca de cocos, portocale, lămâi, mei, sorg şi bumbac; • pene de struŝ, cornul de rinocer (destinat în special Chinei, care-l folosea „în scopuri medicale” 50) şi chihlimbar. În sens invers, societatea swahili absorbea mătăsuri, ŝesături, mărgele, scoici (ce serveau ca monedă) şi porŝelanuri. Datorită „rolului său în comerŝul din Oceanul Indian”, coasta est-africană „a înflorit în perioada secolelor IX-XVI”51. S-a creat o armonie socio-economică, valabilă timp de sute de ani, ce avea să fie răsturnată violent de portughezi. „Primul european cunoscut” 52 ce a vizitat coasta swahili a fost Vasco da Gama, în perioada ianuarie-aprilie 1498, în drum spre India, şi apoi ianuarie-martie 1499, la întoarcerea din India. El şi oamenii săi „au rămas surprinşi” de nivelul de civilizaŝie al acestor oraşe, în timp ce localnicii „nu erau prea mult impresionaŝi de portughezi”53. Nu ştim ce fapt să fi trezit instinctele belicoase ale lusitanilor: fie această „insolenŝă”, fie bogăŝia întregii coaste! Ştim însă că, un rege lucid precum Manuel I cel Mare, atât de preocupat de relaŝia sa specială cu regele Affonso I din Kongo, s-a metamorfozat brusc, preferând armele, dialogului 54. Aşa se face că „au urmat zece ani de invazii şi atacuri sângeroase”, la sfârşitul cărora oraşele est-africane „au fost fie zdrobite, fie nevoite să se supună”55. Spre exemplu, în 1502, flota lui Vasco da Gama a bombardat Kilwa, provocându-i mari distrugeri. Apoi, în 1505, o nouă armada, condusă de Francesco de 48

B. Davidson, Mama neagră..., p. 221. Idem, Imperiul comercial..., p. 61. 50 Larousse. Dicţionar..., p. 284. 51 R. Walker, op.cit., p. 17. 52 E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 54. 53 Ibidem, p. 54-55; vezi şi G. Linde, E. Brettschneider, op.cit., p. 237-238. 54 Vezi textul scrisorii în care Manuel I dădea indicaŝii belicoase flotei sale în E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 56-57. 55 B. Davidson, Mama neagră..., p. 223-224. 49


15

Almeida, a ocupat Kilwa, jefuind „multe bogăŝii ce includeau aur, argint, perle, pietre preŝioase şi îmbrăcăminte de lux” 56. Acelaşi de Almeida a atacat şi Mombasa, masacrând întreaga populaŝie. Îngrozit, sultanul local îi scria omologului său din Malindi: n-a mai rămas „nici o fiinŝă în viaŝă, bărbaŝi sau femei, tineri sau bătrâni, sau copii cât de mici; toŝi care nu au putut să fugă au fost ucişi sau daŝi pradă focului” 57. La capătul acestor acŝiuni „Oceanul Indian a ajuns de fapt o mare portugheză”58, iar Manuel I putea să-şi aroge titlul de «domn al cuceririlor victorioase, al navigaŝiei şi comerŝului cu Etiopia, Arabia, Persia şi India»59. Cu siguranŝă că portughezii n-au urmărit doar subordonarea coastei est-africane, cât scoaterea din circuit a unui concurent redutabil. Devastate şi distruse, oraşele swahili „şi-au pierdut importanŝa comercială”60. De acum înainte „comerŝul de pe coastă a decăzut”, rolul său nodal fiind preluat de corăbiile portugheze ce „transportau mărfurile din Indii direct în Europa” 61. Prin urmare, la sfârşitul secolului al XVI-lea, „coasta Africii răsăritene era pustie”, iar peisajul oferit dezolant: „cele mai multe din oraşele cândva prospere erau acum în ruine sau simple sate cu prea puŝină activitate comercială”62. Dominaŝia absolută a portughezilor a durat un veac. La sfârşitul secolului al XVII-lea, hegemonia lor în Orient a început să se fisureze în faŝa concurenŝei olandeze. Situaŝia creată va fi speculată de sultanul din Oman, care va reuşi să-i alunge pe lusitani de pe coasta swahili. El va întemeia aici „o puternică «thalassocraŝie» a cărei piesă de rezistenŝă va fi Zanzibarul”63 (intrat, în secolul al XVIII-lea, sub influenŝă engleză). Faptul îi dovedeşte lui André Miquel că „experimentul portughez” nu a întrerupt „tradiŝia negustorească a acestui Islam african al ŝărmurilor” 64 (revitalizată pe parcursul secolului al XIX-lea de un înfloritor comerŝ zonal cu sclavi). Concuraŝi în tot bazinul Oceanului Indian de olandezi, englezi şi 56

The magic of..., în New African, January 2003, no. 414, p. 45. E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 57-58. 58 Ibidem, p. 87. 59 G. Linde, E. Brettschneider, op.cit., p. 239. 60 E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 59. 61 Ibidem. 62 Ibidem. 63 A. Miquel, op.cit., vol. 1, p. 377. 64 Ibidem. 57

16

Viorel Cruceanu

francezi, portughezii s-au repliat în partea sudică a coastei est-africane, la Sofala. Ei au profitat şi de accentuatul declin al regatului Monomotapa, care în momentele sale de glorie controla teritoriile moderne Zimbabwe şi Mozambic, precum şi părŝi din Republica SudAfricană65. Privat de posibilitatea schimbului, în urma prăbuşirii coastei swahili, Monomotapa s-a fărâmiŝat în mici formaŝiuni neînsemnate. Partea sa răsăriteană a rămas sub control portughez, constituind nucleul coloniei Mozambic. La extremitatea nordică a coastei swahili se află Somalia, cunoscută în vechime sub numele de ŝinutul Punt (de altfel, o regiune a Somaliei de astăzi se intitulează Puntland). Pe cât de arid şi dezolant este astăzi teritoriul, pe atât de fermecător era acum câteva milenii. Astfel, pentru „faraonii vechiului Egipt”, Punt reprezenta un loc mirific, „o ŝară a aurului şi tămâiei” 66. Relaŝia dintre Egipt şi Punt datează din jurul anului 3000 î.Hr., de pe vremea faraonului Sahure, din dinastia a cincea. O inscripŝie din 1495 î.Hr., din timpul reginei Hatşepsut, conŝinea referiri elogioase la adresa ŝării Punt: «acolo cresc arbori de tămâie proaspătă şi se găsesc tot soiul de lucruri frumoase care se pot închipui»67. Câteva secole mai târziu, în vremea înŝeleptului rege evreu Solomon, Puntul era identificat cu ŝinutul Ofir, legendara „ŝară a aurului”, căreia i s-au dedicat „texte în templele egiptene şi capitole întregi în Biblie”68. Din Ofir, corăbiile lui Solomon aduceau aur, dar şi santal şi pietre preŝioase. Mentalul colectiv a întreŝinut, constant, iluzia unui tărâm fabulos. Două milenii mai târziu, ŝara Ofir era plasată în sudul coastei swahili. Astfel, pentru El Masudi, scriitor arab din secolul al X-lea, Ofir se confunda cu Sofala; în mod identic, un negustor portughez îi scria, în 1505, regelui Manuel I: «[ŝara aurului] este socotită de mulŝi a fi Ofir şi astăzi poartă numele de Sofala» 69. Revenind la anticul Punt, să spunem că a fost vizitat, la sfârşitul secolului al XIX-lea, de marele scriitor polonez, Henryk Sienkiewicz (laureat, în 1905, al Premiului Nobel pentru literatură). În Scrisori din Africa, el îi tratează fără menajamente pe somalezi, adevăraŝi epigoni ai înaintaşilor din Punt: «sunt un popor în permanentă mişcare: îi 65

Vezi amănunte în R. Walker, op.cit., p. 17. G. Linde, E. Brettschneider, op.cit., p. 241. 67 Ibidem, p. 242. 68 Ibidem, p. 247. 69 Ibidem, p. 240. 66


17

întâlneşti în număr mare în Aden, la Massawa, în Obockul francez şi în Berberia britanică. Cu venirea musonilor, ei coboară până în Zanzibar, unde i-am întâlnit cu sutele. Majoritatea sunt lipsiŝi de cuvânt; nu cred să existe, în toată Africa, trădători mai mari, precum aceşti hamiŝi» 70. Ultimele cuvinte ale lui Sienkiewicz ne permit să înŝelegem mai bine evoluŝiile din Somalia, de după 1990...! O surpriză interesantă au avut europenii în regiunea „Marilor Lacuri”, unde au întâlnit două regate bine structurate: Rwanda şi Burundi. Evoluŝia spre statalitate a fost influenŝată decisiv de configuraŝia etnică. La periferia societăŝii s-au aflat, şi se află şi în continuare, cei mai vechi locuitori din zonă: pigmeii twa. Ei şi-au păstrat modul de viaŝă preistoric, îndeletnicindu-se cu vânatul, olăritul şi artizanatul. Peste această populaŝie ancestrală s-au suprapus, către sfârşitul primului mileniu al erei creştine, valurile de migratori bantu, venite din Africa de Vest (din arealul cuprins între fluviul Niger şi lacul Ciad). Populaŝiile bantu practicau agricultura şi cunoşteau tehnica metalurgiei fierului. Ele au cunoscut o amplă expansiune demografică, populând Africa de la Ecuator până la Capul Bunei Speranŝe. Cei care s-au răspândit în regiunea „Marilor Lacuri”, au intrat în istorie sub numele de hutu. Aici, ei au devenit sedentari şi au constituit mici regate, semn al unui debut de organizare politico-statală. Liniştea acestor „oameni” („bantu” înseamnă tocmai „om”) a fost tulburată, pe parcursul secolelor XV-XVII, de venirea altor migratori. Este vorba de triburile tutsi, „păstori de tip etiopid”71 (din zona Nilului Albastru de unde şi denumirea de nilotici), ce ieşeau în evidenŝă prin tenul mai deschis şi talia longilină (cu o medie a înălŝimii de 1,80-1,90 m). O legendă tutsi spune că, alungaŝi de secetă de pe terenurile din nord, păstorii au plecat cu turmele lor spre sud: „drumul era istovitor şi părea că nu se mai sfârşeşte; mulŝi pieiră răpuşi de foame, de sete, de oboseală”72. Epuizarea copleşea pe puŝinii supravieŝuitori. Salvarea le-a venit de la animale. Ei şi-au încleştat mâinile pe coarnele lor, „iar vacile îi târâră aşa mai departe, mereu spre miazăzi, până au ajuns la păşunile mănoase aflate în ŝinutul cuprins între lacurile Kivu şi Tanganyika” 73. 70

Les héritiers du Punt, în Temps Nouveaux, no. 9, 28 févr.-6 mars 1989, p. 17. M. Cornevin, Histoire de l’Afrique contemporaine de la deuxième guerre mondiale à nos jours, Paris, Payot, 1972, p. 239. 72 M. Fodoreanu, Tanganyika, Bucureşti, Editura Albatros, 1970, p. 168. 73 Ibidem. 71

18

Viorel Cruceanu

Acest ŝinut de vis, colinar, „cu un climat blând, îndulcit de altitudine”74, coincidea cu actualele state Rwanda şi Burundi şi cu estul R.D. Congo. Confirmând tradiŝia dominatoare a triburilor pastorale, tutsi şi-au subordonat populaŝiile twa şi hutu. Deoarece în Africa izvoarele epigrafice lipsesc, nu avem dovezi că migraŝia tutsi a fost însoŝită de violenŝe. Cert este că tradiŝia orală nu reŝine, în memoria sa foarte vie, amintirea vreunui conflict sângeros. De aceea înclinăm să credem că între hutu şi tutsi s-au stabilit, încă de la început, norme de convieŝuire paşnică. Liantul dintre cele două comunităŝi a fost asigurat de vitele cornute aduse de tutsi. Prin urmare, îndeletnicirile complementare au favorizat aplicarea unui „contract social” suigeneris. Astfel, proprietarul tutsi de vite, numit shebuja (în kinyarwanda), a arendat animalele sale cultivatorilor hutu. Trebuie precizat că prezenŝa turmelor de vite a „revoluŝionat” modul de viaŝă al hutu. Pe de o parte, consumul de carne a determinat o netă ameliorare a regimului alimentar. Pe de altă parte, dejecŝiile cornutelor au fost folosite ca îngrăşământ natural. S-a obŝinut o fertilitate sporită a solului ce a determinat „un formidabil avânt economic în secolele XVI-XVIII”75. Noile realităŝi au asigurat populaŝiei tutsi o poziŝie privilegiată în societate. Dar şi arendaşul hutu, numit umugaragu (tot în kinyarwanda), a beneficiat la rândul său. Întreŝinerea uneia sau mai multor vite era şi „un semn evident de ascensiune socială” 76. Pe baza acestor înŝelegeri s-a constituit o piramidă socială având ca bază ŝărănimea hutu, în timp ce palierele superioare aparŝineau „aristocraŝiei” tutsi, alcătuită din şefii turmelor de animale, şefii colinelor (ai terenurilor agricole) şi şefii militari. Deoarece nu se ocupau „cu munci fizice”, tutsi aveau răgazul „să cultive arta vorbirii, poezia [şi] manierele rafinate”77. În vârful piramidei se afla regele, numit mwami, care domnea în chip absolutist şi era considerat „garantul prosperităŝii şi fecundităŝii poporului său” 78. 74

G. Logiest, Mission au Rwanda, Bruxelles, Didier Hatier, 1988, p. 85. O. Fournaris, Au commencement était la surpopulation, în Jeune Afrique, no. 1861, du 4 au 10 sept. 1996, p. 39. 76 G. Logiest, op.cit., p. 86. 77 B. Davidson, op.cit., p. 38. 78 J.P. Chretien, E. Mwareka, Mwezi Gisabo et le maintien d’une fragile indépendance au Burundi, în Les Africains, Paris, Edit. Jeune Afrique, tome II, 1977, p. 258. 75


19

Constituirea regalităŝii are partea sa de mister. Majoritatea istoricilor consideră că ea a prins formă către sfârşitul secolului al XVI-lea. În Burundi, dinastia a fost fondată de Ntare I Rushatsi, un hutu venit fie din Rwanda, fie din Buha (în Tanzania de astăzi). Mitologia locală ne atenŝionează că până atunci, ŝara cinstea „o fiară cumplită, un leu (intare)”79, pe care viteazul Rushatsi l-a ucis. Drept recompensă a fost recunoscut rege, preluând numele fiarei: Ntare. Primul monarh burundez şi-a organizat o stăpânire ce avea ca nucleu actuala provincie Muramvya. În Rwanda, dacă ar fi să dăm crezare listei monarhilor80, dinastia era tot de origine hutu. Inima regatului o reprezenta ŝinutul Kigali, din Rwanda centrală. Treptat, în urma unui „lung proces de cucerire şi asimilare” 81, au fost ocupate şi teritoriile limitrofe. Odată cu sosirea niloticilor, dinastia a devenit comună celor două ŝări, dar controlată de tutsi, cu numele de Banyingya 82. În Burundi, dinastia Banyingya prezenta câteva aspecte particulare. În primul rând, monarhii purtau patru nume ce se succedau ciclic. Un asemenea ciclu cuprindea următoarea onomastică: Ntare (ce inaugura ciclul), Mwezi, Mutaga şi Mwambutsa (ce încheia ciclul). În al doilea rând, este bine de ştiut că fiecare nume avea o semnificaŝie: Ntare personifica „leul”, Mwezi se traducea prin „lună plină”, Mutaga simboliza „soarele de dimineaŝă”, iar Mwambutsa semnifica truda „luntraşului”83. În al treilea rând, să evidenŝiem că numele regale defineau şi domniile respective. Astfel, Ntare şi Mutaga erau căpetenii războinice, Mwezi domnea paşnic, în timp ce Mwambutsa avea de înfruntat dificultăŝi majore 84. Atât în Burundi, cât şi în Rwanda, persoana celor doi mwami friza sacralitatea: „puterea lor divină se etala prin tambururile regale (Kalinga), stropite cu sânge de bivol şi în faŝa cărora focul ardea atât ziua cât şi noaptea” 85. Legătura cu trupele de 79

M. Fodoreanu, op.cit., p. 170. Vezi M.D. Popa, H.C. Matei, Mică Enciclopedie de Istorie universală, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică şi Enciclopedică, 1983, p. 664-665. 81 Terre e Popoli del Mondo. Africa, Novara, Instituto Geografico De Agostini, 2001, vol. 9, p. 352. 82 E. Grigorescu, Burundi. Oameni, fapte, locuri, Bucureşti, Editura Albatros, 1984, p. 32. 83 Vezi J.P. Chretien, E. Mwareka, op.cit., p. 256. 84 M. Fodoreanu, op.cit., p. 172. 85 Cf. H. Deschamps, Les institutions politiques de l’Afrique Noire, Paris, PUF, 1970, p. 35. 80

20

Viorel Cruceanu

animale părea cvasimistică, ele făcând „obiectul unui cult sentimental şi artistic”86 deosebit de profund. Se poate constata, din rândurile de mai sus, că în domeniile economic şi politic, preeminenŝa tutsi era indubitabilă. Însă, sub aspect cultural, tutsi au fost practic asimilaŝi. Prin urmare, ei au adoptat credinŝele şi dansurile hutu şi, mai ales, limba acestora: kirundi, în Burundi şi kinyarwanda, în Rwanda. Făcând o radiografie a raporturilor interetnice din cele două ŝări, marile africanist Basil Davidson insistă pe faptul că „timp de secole înaintea invaziei europene, hutu şi tutsi trăiau în perfectă armonie”87. Ei „au edificat o societate în care drepturile şi obligaţiile unora şi altora erau respectate mutual”88. Mai mult, subliniază Basil Davidson, „cele două comunităţi au împărţit aceeaşi viaţă, depinzând una de alta, fără sentimentul superiorităţii şi inferiorităţii”89. Aprecierile lui Davidson, împărtăşite şi de alŝi africanişti, „infirmă interpretarea facilă, dar cea mai uzitată, a urii atavice dintre hutu şi tutsi”90. În realitate, demonii dezbinării etnice au fost provocaŝi de prezenŝa colonială: germană, între 1894 şi 1916, respectiv belgiană, din 1916 până la independenŝa din 1962. Ca pretutindeni în Africa, europenii au colportat şi în regiunea „Marilor Lacuri” prejudecăŝile lor rasiale. Pe bună dreptate Leo Frobenius scria că „imaginea «negrului barbar» este o creaŝie a Europei”91. Aici europenii au „aclimatizat” teoriile lui Gobineau (autorul faimosului Eseu asupra inegalităţii dintre rasele umane), de la mijlocul secolului al XIX-lea, descoperind, subit, flagrante diferenŝe între hutu şi tutsi. Iată cum descrie universitarul burundez, Gabriel Mpozagara, impactul segregaŝionist indus de europeni: „minoritarii tutsi erau consideraţi mai inteligenţi şi mai îndreptăţiţi să conducă datorită trăsăturilor lor «caucaziene», în timp ce hutu, cu aspect pronunţat «negroid», erau consideraţi mai puţin inteligenţi şi mai puţin dotaţi”92. Drept consecinŝă, subliniază şi africanistul Gérard 86

M. Fedoreanu, op.cit., p. 167. Cf. Le Nouvel Afrique Asie, no. 56, mai 1994, p. 6. 88 Ibidem. 89 Ibidem. 90 V. Cruceanu, Drame ale umanităţii: genocidul din Rwanda, în Historia, nr. 87, oct. 2008, p. 72. 91 L. Frobenius, op.cit., vol. 1, p. 12. 92 Cf. Le Nouvel Afrique Asie, no. 58-59, juillet-aôut 1994, p. 30; vezi şi idem, no. 7087


21

Prunier, decenii la rând, hutu „s-au înfundat într-un complex al inferiorităŝii”93, ce a provocat evidente sechele psihologice populaŝiei majoritare. Manifestările modelului segregaŝionist au culminat în anii interbelici, când etnicii tutsi au cooperat la buna funcŝionare a administraŝiei indirecte, promovate de belgieni. Abia acum ei se comportă ca o castă aristocratică, bucurându-se de exclusivitatea privilegiilor. Normele impuse de stăpânii europeni au făcut ca hutu „să vegeteze”94, în timp ce monopolul tutsi părea „fixat petru eternitate”95. Inegalităŝile perpetuate au determinat şi „un prezent conflictual”, cele două populaŝii oferind, atât în Rwanda, cât şi în Burundi, „cele mai sângeroase confruntări interetnice de pe continentul negru”96. Am constatat, în rândurile de mai sus, nivelul diferenŝiat în care se aflau teritoriile africane în momentul contactului cu europenii. Treptat, superioritatea tehnico-militară a noilor veniŝi s-a impus. Exportul valorilor materiale şi spirituale europene, circumscrise „misiunii civilizatoare” a omului alb, şi subordonarea deplină a posesiunilor de peste mări au făcut ca „imperialismul colonial să evolueze spre un imperialism total”97. Matricea acestui imperialism se regăsea în politicile coloniale, mai vechi, ale Angliei şi Franŝei 98. Iată de ce noii sosiŝi au încercat să adapteze modelele oferite de „înaintaşi”: guvernarea indirectă (Germania, Belgia), respectiv guvernarea directă (Portugalia, Spania, Italia). Rezultatele şi consecinŝele unor asemenea politici le vom regăsi în capitolul următor.

71, juillet-aôut 1995, p. 20. 93 Cf. Jeune Afrique, no. 1939, du 10 au 16 mars 1998, p. 70. 94 R. Cornevin, Histoire de l’Afrique, Paris, Payot, 1975, tome 3, p. 515. 95 Ibidem. 96 Enciclopedia Africii, Bucureşti, Editura Meronia, 2002, p. 74-75; p. 195; vezi şi V. Cruceanu, op.cit., p. 71-75. 97 R. Girault, Diplomatie européenne. Nations et impérialisme (1871-1914), Paris, A. Colin, 1997, p. 161. 98 Vezi amănunte în V. Cruceanu, Istoria decolonizării Africii (Emanciparea politică a posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră, Bacău, Editura Corgal Press, 2010, p. 39-48.

CAPITOLUL AL II-LEA „SATUL COLONIAL”; POLITICI COLONIALE rezenŝa europeană în Africa s-a dovedit, multă vreme, lipsită de coerenŝă. Lucrurile s-au schimbat, brusc, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, când „progresul economic al societăŝilor moderne se identifică aproape total cu procesul «revoluŝiei industriale» 1. Datorită acestui progres economic, «vechea Europă» a fost înlocuită de „noua Europă” 2, în care „deceniile «de aur» ale liberei concurenŝe şi ale liberalismului” au generat „un formidabil elan capitalist” 3, ce a asigurat „preponderenŝa Europei în politica şi economia lumii” 4. Acum, Europa „orientează activitatea celorlalte continente” 5; totodată, „Europa le impulsionează exploatarea resurselor, impunându-le metodele ei de producŝie, ritmul ei de lucru şi organizându-le economia; le va furniza când mână de lucru, când specialişti, pentru aplicarea tehnologiei «occidentale»; Europa încearcă să modeleze, după propriul ei chip, societăŝi vechi prin răspândirea concepŝiilor sale în religie, în politică şi în domeniul social”6. Momentul ce a adus coerenŝa necesară, în politica extraeuropeană a marilor puteri, l-a constituit Conferinţa colonială de la Berlin (15 noiembrie 1884-26 februarie 1885)7. Ea a reprezentat un punct de reper în istoria relaŝiilor internaŝionale de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În mare măsură, Conferinŝa s-a datorat acŝiunilor

P

1

C. Mureşanu, Europa modernă, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p. 69. Ibidem. 3 P. Renouvin, E. Preclin, G. Hardy, L’Epoque contemporaine. La paix armée et la grande guerre (1871-1919), Paris, PUF, 1939, p. 3. 4 P. Renouvin, Criza europeană şi Primul Război Mondial, Bucureşti, Prietenii Cărŝii, 2008, p. 11. 5 Ibidem. 6 Ibidem. 7 Vezi amănunte în V. Cruceanu, Istoria decolonizării Africii (Emanciparea politică a posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră), Bacău, Editura Corgal Press, 2010, p. 25-29. 2


23

intempestive, în bazinul fluviului Congo, ale regelui belgian Léopold al II-lea de Saxa-Coburg (1865-1909). Suveranul de la Bruxelles era un amestec bizar de „om de stat şi om de afaceri”8, „de pasiune şi realism”9, atras de tărâmuri exotice. În septembrie 1876, el a pus bazele „Asociaţiei internaţionale pentru cercetarea şi civilizarea Africii”, ce avea ca scop „facilitarea pătrunderii civilizaŝiei europene în Africa, sub toate formele sale, de la abolirea traficului cu sclavi, până la schimburile comerciale libere” 10. Însuşi regele afirma cu lirism: «A străpunge întunericul care învăluie populaŝii întregi, aceasta înseamnă, aş îndrăzni să spun, o cruciadă demnă de acest secol al progresului»11. Cuvinte frumoase, ce aveau menirea să-l prezinte pe Léopold al II-lea drept un «binefător al negrilor»12. În realitate, dincolo de aparenŝa filantropică, Asociaŝia îi oferea monarhului „un alibi acceptabil pentru a revendica drepturi în Africa” 13. Precum un veritabil „conchistador financiar”14, regele belgienilor avea şi un interes foarte precis: ocuparea bazinului fluviului Congo. Pentru aceasta el „a închiriat serviciile exploratorului Stanley”15, ce i-a oferit pe tavă un teritoriu „pe care nu a pus niciodată piciorul”16. Un ziarist englez americanizat, Henry Morton Stanley a străbătut Africa Ecuatorială, de la est la vest, în 999 de zile (1874-1877)17, fiind pe aceeaşi lungime de undă cu protectorul său: «Sunt convins că această excepŝională cale fluvială va deveni cu timpul o problemă politică (...). Aş putea să dovedesc că ŝara care ar stăpâni 8

P. Renouvin, Histoire des relations internationales, tome VI, Le XIXe siècle; II. De 1871 à 1914. L’Apogée de L’Europe, Paris, Libr. Hachette, 1955, p. 91. 9 M. Baumont, L’Essor industriel et l’impérialisme colonial (1878-1904), Paris, PUF, 1937, p. 94. 10 R. Girault, Diplomatie européenne. Nations et impérialisme (1871-1914), Paris, A. Colin, 1997, p. 108. 11 B. Davidson, Mama neagră. Africa: anii încercărilor, Bucureşti, Editura Politică, 1967, p. 303. 12 M. Baumont, op.cit., p. 94. 13 E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, vol. 2, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 186. 14 M. Baumont, op.cit., p. 94. 15 R. Girault, op.cit., p. 108; vezi şi J.O. Sagay, D.A. Wilson, Africa. A Modern History (1800-1975), New York, APC, 1980, p. 188. 16 E. M’Bokolo, Afrique Noire. Histoire et Civilisations, tome II, Paris, HatierAupelf, 1992, p. 280. 17 Vezi pe larg H.M. Stanley, În căutarea lui Livingstone, vol. 1-2, Bucureşti, Editura Minerva, 1982.

24

Viorel Cruceanu

bazinul fluviului Congo ar domina (...) întregul comerŝ cu vastul bazin pe care-l străbate»18. Conexiunea Léopold-Stanley a dus la naşterea „Statului Liber Congo”. În fapt, era vorba de o creaŝie atipică: un „stat personal”, tolerat pentru că reprezenta „un fel de tampon între ambiŝiile marilor puteri”19. El încurca pe toată lumea deoarece „împiedica marile puteri colonizatoare să-şi creeze imperii unitare, prin realizarea unor legături între orientul şi occidentul continentului” 20. Se evidenŝia astfel spiritul machiavelic al regelui belgian, ce a ştiut să profite cu abilitate de gravele divergenŝe dintre cei mari. De altfel, la începutul lui 1884, el obŝinea sprijinul SUA ce recunoşteau „scopul uman şi generos” 21 al Asociaŝiei şi sprijinul Germaniei care „prefera pe Léopold al II-lea, Angliei”22. Conferinŝa colonială de la Berlin oficializa această realitate, ea apărându-i lui Maurice Baumont şi ca „o stavilă pusă voracităŝii primilor ocupanŝi”23. Totuşi, articolele 1, 2 şi 3 ale Actului General al Conferinŝei făceau o concesie Angliei, impunând regimul Free Trade (comerŝul liber), respectiv Fair Trade (egalitatea şanselor economice între comercianŝi)24. Prin reglementările impuse de Acordul General se inaugura ceea ce ziarul Times numea, încă din epocă, «The Scramble for Africa» (Lupta pentru împărŝirea Africii). Noua realitate era reliefată, în 1891, şi de premierul britanic, lordul Salisbury, care anterior ocupase portofoliul afacerilor externe: «Când am părăsit Foreign Office-ul în 1880, nimeni nu se gândea la Africa. Când am revenit, în 1885, naŝiunile Europei se înverşunau, unele împotriva altora, fiecare urmărind să-şi procure fel de fel de bucăŝi din diferite părŝi ale Africii»25. Nu întâmplător, această «ghota» colonială s-a ŝinut la Berlin. Prin urmare, ea a marcat un moment aşteptat: intrarea Germaniei în competiŝia pentru dobândirea de posesiuni coloniale. Doar că, Germania 18

E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 195. R. Girault, op.cit., p. 111. 20 Cf. A. Filimon, Curs de Istoria Africii, Iaşi, 1981, p. 129. 21 M. Baumont, op.cit., p. 97. 22 Ibidem. 23 Ibidem. 24 Cf. P. Albin, Les Grands traités politiques. De 1815 à 1914, Paris, Edit. F. Alcan, 1932, p. 389; vezi The Berlin Act of 1885, Chapter IV: Act of navigation for the Congo (Art. 13), în New African, no. 492, February 2010, p. 22. 25 Cf. E. M’Bokolo, op.cit., p. 269. 19


25

apăruse „prea târziu”, când „nu mai existau prea multe locuri vacante [în afara Europei]”26. În acele momente, Germania creată de Bismarck „era la zenit: naŝiune model, ea triumfă printr-o competenŝă organizaŝională pe care nici un alt popor nu o egalează” 27. Mai mult, într-o perioadă foarte scurtă de timp, ea trece „de la un nivel de viaŝă modest, la o prosperitate uimitoare” 28. Nimic surprinzător, prin urmare, că „marele succese din perioada bismarckiană îi confereau populaŝiei [germane] credinŝa în superioritatea germanismului” 29 şi chiar în „superioritatea sa asupra altor popoare” 30. Iată de ce, germanii, de la cei mai puternici, până la cei mai umili, doreau „să-şi afirme prestigiul”31, inclusiv «sub soarele Africii»32. Numai că, speranŝele expansioniste erau veştejite de însuşi „Cancelarul de Fier”, ce manifesta „o indiferenŝă dispreŝuitoare faŝă de politica colonială” 33, pe care o considera „excesiv de scumpă [şi] o sursă de conflicte inutile cu alte state ale Europei” 34. Pentru Bismarck, tânăra Germanie „era şi trebuia să rămână un imperiu european şi continental”35. De aceea, el repeta adesea: «Eu nu sunt un colonialist»36. Dorindu-se categoric, Bismarck îi declara unui membru al Reichstag-ului, în 1881: «Atâta timp cât voi fi cancelar, noi nu vom face o politică colonială»37. Totuşi, „febra colonială” era atât de puternică încâ, în cele din urmă, bătrânul cancelar „s-a lăsat luat de valul opiniei publice”38, devenind şi el „un om modern” 39. Trebuie precizat că iniŝiativa colonială a aparŝinut unei persoane private: negustorul Adolf Lüderitz, din Bremen. În 1883, el a cumpărat de la căpeteniile nama (triburile hotentote), în schimbul a 1070 de lire 26

M. Baumont, op.cit., p. 92. Ibidem, p. 7. 28 P. Renouvin, Criza europeană…, p. 89. 29 Ibidem, p. 132. 30 Ibidem, p. 139. 31 Ibidem. 32 Cf. J. Droz, Istoria Germaniei, Bucureşti, Editura Corint, 2000, p. 69. 33 M. Baumont, op.cit., p. 89. 34 E. M’Bokolo, L’Eveil du nationalisme. L’Est africain au XIX e et au XXe siècle, Paris, ABC, 1977, p. 55. 35 M. Baumont, op.cit., p. 90. 36 Ibidem, p. 65. 37 P. Renouvin, Histoire…, tome VI, p. 41. 38 M. Baumont, op.cit., p. 90. 39 Ibidem. 27

26

Viorel Cruceanu

sterline şi a 200 de puşti 40, o suprafaŝă de teren pe coasta Africii de SudVest. Apoi, în lunile ce au urmat, Lüderitz a cerut cu insistenŝă protecŝia statului german. Atitudinea favorabilă a opiniei publice, a determinat reacŝia lui Bismarck: într-o telegramă din 24 aprilie 1884, adresată consulului german de la Cap, cancelarul proclamă «protecŝia Reich-ului» asupra celor 1500 kilometri de coastă, dintre Cunene şi Orange 41. De atunci, data respectivă a fost numită Geburtstag, adică „ziua de naştere”42 a imperiului colonial german. Dorind, parcă, să recupereze timpul pierdut, în numai şapte luni de zile, Germania şi-a impus stăpânirea şi în alte teritorii africane: Togo, Camerun, Tanganyika, Burundi şi Rwanda.Dintre toate, Africa de Sud-Vest „ocupa un loc specific în dispozitivul colonial german”43, devenind „una dintre cele mai valoroase posesiuni germane” 44. Câteva cifre susŝin aceste aserŝiuni: astfel, până la începutul secolului al XX-lea în teritoriu s-au stabilit 3000 de colonişti, comparativ cu 700 în Camerun, 190 în Togo şi doar 100 în Africa Orientală germană 45. Din nefericire, politica represivă germană a transformat în «copilul durerii» 46 posesiunea din sud-vestul Africii. Foarte repede, coloniştii germani şi-au însuşit, prin expropriere, pământurile şi vitele populaŝiilor locale (în special herero şi nama). Pauperizarea indigenilor a fost însoŝită şi de o severă discriminare: o lege din 1903 prevedea că «orice persoană de culoare trebuie să privească pe orice alb ca pe o fiinŝă superioară» 47. Umilinŝele îndurate au făcut ca, la numai două decenii de la impunerea stăpânirii germane, africanii să se răscoale. Semnalul revoltei a fost dat de căpetenia herero, Samuel Maharero, pe 12 ianuarie 1904. Dorind crearea unei coaliŝii a nemulŝumiŝilor, Maharero îi scria căpeteniei nama, bătrânul Hendrick Witbooi, de care-l separa o veche rivalitate: «Să murim împreună luptând, decât să murim în urma maltratărilor şi 40

Cf. B. Davidson, Genocid în deşert, în Lumea, nr. 27, 29 iun. 1972, p. 25; vezi şi Trecut şi prezent în Namibia (din Medunarodna Politika), în Lumea, nr. 11, 7 mart. 1974, p. 28. 41 R. şi M. Cornevin, Histoire de l’Afrique des origines à la deuxième guerre mondiale, Paris, Payot, 1974, p. 298. 42 Ibidem. 43 E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 293. 44 Cf. New African, no. 414, January 2003, p. 63. 45 E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 293. 46 M. Baumont, op.cit., p. 91. 47 J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 282.


27

încarcerărilor. Spune căpitanilor tăi că a venit vremea să ne ridicăm la luptă»48. Unui alt şef local, el îi argumenta: «Dacă ne răsculăm am putea fi anihilaŝi deoarece poporul nostru este neînarmat şi fără muniŝie, dar cruzimea şi nedreptatea germanilor ne-au făcut să ne pierdem speranŝa. Din cauza condiŝiilor în care trăim, oamenii nu se mai tem de moarte»49. Demersurile lui Maharero nu au avut ecou; cu toate acestea, herero au trecut la acŝiune. Răscoala a constituit „o surpriză totală pentru albi, care îi credeau pe negri incapabili să se apere”50. Timp de şase luni, iniŝiativa a aparŝinut răsculaŝilor care şi-au recuperat pământurile expropriate şi „au ucis aproximativ 100 de colonişti şi soldaŝi germani” 51. Situaŝia s-a schimbat odată ce albii au primit întăriri: 7000 de soldaŝi, dotaŝi cu maşini de război, sub conducerea generalului Lothar von Trotha, ce servise şi în Tanganyika. Generalul avea reputaŝia unui „dur” şi încă de la sosire se dovedea extrem de ameninŝător: «Cunosc aceste triburi africane. Toate sunt la fel. Nu înŝeleg decât de forŝă. Politica mea a fost şi este de a aplica această forŝă, [adică] teroare făŝişă şi chiar cruzime»52. Fidel acestui spirit, von Trotha adresa, la 2 octombrie 1904, un ultimatum populaŝiei herero: «Toŝi herero trebuie să părăsească ŝara. Dacă refuză, îi voi alunga cu biciul. Orice herero care va rămâne în cadrul frontierelor germane va fi împuşcat. Nu voi face nici o excepŝie pentru femei şi copii, ci îi voi izgoni sau îi voi împuşca»53. În faŝa determinării lui von Trotha, herero s-au retras în munŝii Waterberg. Era singura soluŝie, dar şi cea mai riscantă: generalul german a instituit asediul „până când herero vor rămâne fără alimente şi apă” 54. În egală măsură, el s-a dovedit diabolic: a lăsat un culoar de retragere, spre est, „în regiunea Omaheke, lipsită de apă, parte a marelui pustiu Kalahari”55. Generalul nu cunoştea mila: «[Herero] trebuie să moară în nisipurile deşertului sau să încerce să scape trecând frontiera în Bechuanaland [protectorat britanic – nota ns]. Practica terorii împotriva 48

Vezi New African, no. 470, February 2008, p. 57. Ibidem. 50 B. Davidson, Genocid…, p. 25. 51 Ibidem. 52 Ibidem. 53 Ibidem. 54 Ibidem, p. 26. 55 Ibidem; vezi şi New African, no. 470/2008, p. 57. 49

28

Viorel Cruceanu

oricărui herero care se arată va fi menŝinută atâta timp mă aflu aici. Această populaŝie trebuie să dispară»56. Prin urmare, mii de herero şi-au pierdut viaŝa în deşert; doar 1200 au reuşit să se refugieze în Bechuanaland. Întra-devăr, tactica lui von Trotha s-a soldat cu un adevărat genocid: „în 1904, potrivit unui recensământ oficial, mai erau în viaŝă doar 15.130 [de herero]” 57. Hotentoŝii (nama) au refuzat oferta de a face cauză comună cu herero. În mod neaşteptat, s-au răsculat şi ei în octombrie 1904. Tactica lor a fost diferită: timp de doi ani au dus o adevărată „luptă de gherilă”58. După moartea octogenarului şef Witbooi, grav rănit în luptă (octombrie 1905), conducerea a fost preluată de Jacob Morenga, cel care a cules „elogii chiar din partea adversarilor” 59. Până la urmă, superioritatea germană şi-a spus cuvântul: „numărul morŝilor [nama] era mai mic decâ printre herero. În timp ce herero pierduseră 80% din populaŝia lor, se pare că nama au pierdut doar jumătate: recensământul [din 1911 – nota ns.] a constatat că în 1907 se mai aflau în viaŝă 20.000”60. Revista New African apreciază că în timpul conflictelor din 1904-1907 „a fost ucisă mai mult de jumătate din populaŝia nativă, iar supravieŝuitorii au fost aduşi la statutul de semi-sclavie”61 Germanii nu s-au bucurat multă vreme de rezultatele acestei pacificări sângeroase. În cursul primului război mondial, Africa de SudVest a fost invadată şi ocupată de trupe sud-africane62. La sfârşitul ostilităŝilor, Societatea Naŝiunilor a repartizat teritoriul, sub mandat, Uniunii Sud-Africane. Imediat, noii stăpâni, tot albi, au introdus „propriul lor sistem de asuprire”, desăvârşind „ceea ce începuseră germanii”63. Nu este de mirare că, în scurt timp, „populaŝiile din Africa de Sud-Vest nu au simŝit nici cea mai mică diferenŝă între stăpânirea germană şi stăpânirea sud-africană”64. 56

B. Davidson, Genocid…, p. 26. Ibidem; vezi şi New African, no. 470/2008, p. 57; E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 294. 58 Cf. New African, no. 470/2008, p. 57. 59 B. Davidson, Genocid…, p. 26. 60 Ibidem. 61 New African, no. 470/2008, p. 54. 62 Vezi amănunte în V. Cruceanu, Africa şi primul război mondial, în Dosarele Istoriei, nr. 6 (94), iun. 2004, p. 53. 63 B. Davidson, Genocid…, p. 26. 64 J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 285. 57


29

Alături de Bismarck, un alt mare câştigător al Conferinŝei de la Berlin a fost regele Léopold al II-lea. Încă de pe vremea când era prinŝ moştenitor, el nutrea gânduri de mărire pentru Belgia. La început a avut ambiŝii asiatice (Filipine, Formosa, China de Sud, Borneo), pentru ca apoi să se orienteze spre sudul Africii (Transvaal şi Mozambic). În cele din urmă a făcut o adevărată obsesie pentru bazinul fluviului Congo, ce acoperă jumătate din suprafaŝa R.D. Congo de astăzi: „Fluviul are o lungime de peste 4320 km [4370 după alte surse – nota ns.] şi atinge o lăŝime de 16 km. Cu numeroşii săi afluenŝi este una din principalele artere ale ŝării”65 şi „drenează un bazin ecuatorial şi subecuatorial de 3.690.000 km2”66. Sesizând „valoarea economică” 67 a zonei şi imensele perspective de câştig, regele şi-a finanŝat „ambiŝiile personale” din „imensa lui avere”, estimată la 50 milioane franci-aur68. De aceea, pentru întreprinzătorul monarh, „Statul Liber Congo” era „propria sa operă, fructul muncii sale” 69. Mai mult, Léopold s-a dovedit „un imperialist vizionar”70: Belgia ajunsese „unul din principalele focare de producŝie din lume” (spre exemplu, exporturile sale crescuseră de la 200 milioane franci, în 1850, la 1300 milioane franci, în 1883)71 şi el a înŝeles că „era gata [şi] pentru întreprinderea colonială”72. În contrast cu Germania, opinia publică belgiană nu se dovedea pregătită: ea rămânea ataşată neutralităŝii Belgiei (proclamată prin Constituŝia din 1831), fiind destul de reticentă faŝă de „aventurile şi fanteziile africane ale regelui”73. Exaltatul monarh a compensat lipsa de suport intern, cu o activă reŝea de prieteni şi colaboratori, răspândiŝi în toate principalele capitale europene (precum bancherul Léon Lambert, agentul familiei Rothschild la Bruxelles). Totuşi, politica faptului împlinit şi recunoaşterea internaŝională i-a făcut pe belgieni, în cele din urmă, „să 65

Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol. 9, Bucureşti, Editura Litera şi „Financiarul”, 2009, p. 16. 66 Vezi amănunte în I. Hârjoabă, E. Rusu, Geografia continentelor. Africa, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995, p. 38. 67 Cf. Larousse du XXe siècle, tome II, Paris, Librairie Larousse, 1929, p. 410. 68 E. M’Bokolo, op.cit., tome II, p. 283. 69 Larousse du…, p. 410. 70 J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, L’Afrique au XX e siècle, Paris, Sirey, 1966, p. 452. 71 M. Baumont, op.cit., p. 94. 72 Ibidem. 73 E. M’Bokolo, Afrique Noire..., tome II, p. 294.

30

Viorel Cruceanu

îmbrăŝişeze mistica colonială” 74. Devenit „proprietarul exclusiv al vastelor întinderi congoleze”75, regele Léopold al II-lea a iniŝiat un „regim de exploatare avidă” 76, menit să facă din Congo „o colonie productivă ce-şi merita banii”77. În primii ani, regele belgian a cheltuit „20 de milioane din fonduri proprii”78, la care s-au adăugat sumele diferitelor societăŝi comerciale (belgiene, engleze şi americane), investite în „plantaŝii, mine, depozite de mărfuri şi mijloace de transport79. Aceste masive plasamente aveau drept scop realizarea de „construcŝii de drumuri şi căi ferate, înfrângerea rezistenŝei băştinaşilor, organizarea de centre administrative [Léopoldville, Stanleyville, Loulouabourg, Bangala etc. – nota ns.], construirea de vase fluviale cu abur, instalaŝii portuare şi [alte modalităŝi] de valorificare rentabilă a produselor din regiune” 80. O tristă amintire a lăsat construirea celor 400 de kilometri ai căii ferate Léopoldville-Matadi (complementari zonei cataractelor de pe fluviul Congo). Pe şantier, oamenii lui Léopold aplicau un tratament inuman: „bătăi, biciuiri, mutilări sau împuşcarea sumară” 81. Pierderile umane au fost atât de mari încât în mentalul colectiv s-a perpetuat ideea că «pentru fiecare traversă a murit un negru» 82. După punerea bazelor infrastructurii, a urmat „exploatarea brutală a ŝării (mai ales a fildeşului şi cauciucului natural)” 83. De aceea, sub Léopold al II-lea, „Congo a devenit scena cruzimilor barbare ale conducătorilor coloniali” 84. Timp de două decenii, „Statul Liber Congo” s-a transformat într-unul din „cele mai înalte niveluri ale ororii 74

Ibidem, p. 284. Mark Twain, Monologul regelui Léopold, Bucureşti, Editura Politică, 1961, p. 3. 76 M. Baumont, op.cit., p. 259. 77 Ibidem. 78 E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 227. 79 Ibidem. 80 Ibidem. 81 O. Luŝaş, Zodia leopardului, Bucureşti, Editura Albatros, 1985, p. 49. 82 Ibidem, p. 50. 83 Marea Enciclopedie…, vol. 9, p. 17; vezi şi Afrique-Asie, no. 5, avril 2006, p. 1516. 84 Cf. Enciclopedia Universală Britannica, vol. 9, Bucureşti, Editura Litera şi „Jurnalul Naŝional”, 2010, p. 124; vezi şi M. Meredith, The State of Africa. A History of Fifty years of Independence, London-New York-Sydney-Toronto, Free Press, 2006, p. 96. 75


31

coloniale”85. Asemenea orori însemnau: folosirea pe scară largă a muncii forŝate, aplicarea pedepselor corporale (frecvente fiind tăierea mâinilor şi a urechilor), perceperea unor împovărătoare dări în bani şi produse, banalizarea terorii, devenită o stare generală 86. O parte a acestor grozăvii au fost redate şi de un român, Aurel Varlam, care a servit ca magistrat în teritoriu; el concluziona că totul se întâmpla „sub domnia lui Léopold al II-lea, fondatorul acestui stat de negri pentru profitul albilor”87. Câştigul cu orice preŝ, promovat de regele belgian, „devenit unul dintre cei mai bogaŝi oameni ai Europei” 88, a produs o adevărată catastrofă demografică: „sclavia şi tratamentul inimaginabil de brutal exercitat de trimişii lui Léopold au dus la depopularea unor zone [întinse]. Numărul locuitorilor a scăzut cu aproximativ zece milioane [oameni]”89. Teribila realitate din centrul Africii a trezit şi indignarea marelui scriitor american Mark Twain, care scria: «Peste Statul liber Congo se aşterne umbra sinistră a lui Léopold. La umbra aceasta se ofileşte şi piere cu iuŝeală de neînchipuit un popor de 15 milioane de oameni. Ŝara aceasta a mormintelor nu e alta decât Cimitirul liber Congo. E uluitor să vezi cum distruge regele această ŝară cu tot cu locuitorii ei paşnici, şi asta numai pentru bani, de dragul metalului sunător...”90. Un secol mai târziu, un alt american, istoricul şi antropologul E. Jefferson Murphy afirma că, în Congo, „aproximativ jumătate din populaŝie fusese ucisă, fie cu armele, fie prin înfometare şi subnutriŝie”91. Atrocităŝile comise au făcut ca din 1900 „să apară rapoarte despre brutala administraŝie şi exploatare din Congo” 92. Pe rând, au luat atitudine Camera Comunelor din Marea Britanie care cerea «măsuri de curmare a practicilor brutale din acest stat» 93, preşedintele SUA, 85

Marc H. Piault (dir.), La colonisation: rupture ou paranthèse, Paris, L’Harmattan, 1987, p. 8. 86 E. Jefferson Murphy, op.cit., vol 2, p. 227-228. 87 Vezi M. Anghelescu, Călători români în Africa, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1983, p. 217. 88 M. Meredith, op.cit., p. 96. 89 Marea Enciclopedie…, vol. 9, p. 17; vezi şi M. Twain, op.cit., p. 31. 90 Cf. O. Luŝaş, op.cit., p. 50; vezi şi M. Fodoreanu, Tanganyika, Bucureşti, Editura Albatros, 1970, p. 149-150. 91 E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 225; M. Meredith, op.cit, p. 96. 92 E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 228. 93 Ibidem, p. 229.

32

Viorel Cruceanu

Theodore Roosevelt, membri ai guvernului francez etc. Supus presiunii internaŝionale şi opiniei publice belgiene, Léopold al II-lea a aprobat, în 1904, crearea unei comisii independente de anchetă, ce a constatat că „multe din învinuirile aduse erau reale” 94. Deoarece „situaŝia devenise de nesuportat”95, monarhul s-a văzut nevoit să transfere „proprietatea” sa, statului belgian (act oficializat prin „Charta Colonială” din 18 octombrie 1908). Dar, înainte de cesiune, el „a avut grijă să ardă arhivele cele mai compromiŝătoare” 96. Resemnat, bătrânul rege declara: «Pot să-mi ia Congo, dar nu au dreptul să afle ce-am făcut acolo»97. Totuşi, astăzi, datorită abnegaŝiei istoricilor, printre care congolezii Thomas Kanza şi Elikia M’Bokolo, „sistemul exterminării este foarte bine cunoscut”98. Dacă în timpul stăpânirii personale a lui Léopold al II-lea, colonizarea a fost „violentă şi crudă” 99, după 1908 ea „s-a îndulcit”100. În anii care au urmat, guvernanŝii belgieni şi-au propus „să şteargă amintirea abuzurilor lui Léopold al II-lea”101. Numai că, şi urmaşii brutalului monarh erau convinşi că africanii sunt „incapabili să se administreze liber”102. De aceea, ei au pus în practică o administraŝie omniprezentă, „impregnată de paternalism” 103. Până la analizarea acestui tip de administrare să spunem că, după deposedarea lui Léopold al II-lea, Congo a fost preluat, practic, de marile companii industriale şi financiare. Aşa se face că, în 1934, patru grupuri financiare controlau 75% din capitalul investit în Congo belgian (60% din acest capital revenea „Societăţii Generale a Belgiei”, ce controla toate uniunile miniere din teritoriu, inclusiv faimoasa „Union Minière du Haut Katanga” – UMHK, înfiinŝată încă din 1906)104. Se ştie că provincia 94

Ibidem. M. Baumont, op.cit., p. 259. 96 E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 312. 97 E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 230. 98 E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 312. 99 I. Baba Kaké, L’Afrique coloniale. De la Conférence de Berlin (1885) aux independances, Paris, ABC, 1977, p. 70. 100 Ibidem. 101 E. M’Bokolo, Afrique Noire..., tome II, p. 353. 102 M. Merle (dir), L’Afrique Noire contemporaine, Paris, A. Colin, 1968, p. 147. 103 E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 353; M. Merle (dir.), op.cit, p. 137; J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 456. 104 I. Grenier, Résistences et messianismes. L’Afrique centrale au XX e siècle, Paris, 95


33

Katanga beneficiază de reputaŝia unui adevărat „scandal geologic”. În timpul celui de-al doilea război mondial, SUA au cumpărat de aici cele 1000 tone de uraniu, folosite la fabricarea bombei atomice lansate la Hiroshima. De asemenea, în perioada 1940-1944, Anglia şi-a procurat din Katanga, 800.000 tone cupru. Pe bună dreptate, francezul Robert Cornevin consideră că, prin materiile prime furnizate, Congo belgian a avut „o contribuŝie esenŝială la victoria aliaŝilor” 105. Pe linia deschisă în anii războiului, valorificarea regiunilor miniere (Katanga şi Kasaï) s-a intensificat după 1945. Astfel, în 1958, UMHK producea 75% din producŝia mondială de diamante industriale, 63% din cea de cobalt (primul loc în lume), 50% din producŝia de uraniu (locul doi mondial), 16% germaniu (a treia poziŝie mondială), 8,3% cupru (tot locul trei în lume), 5% etan şi magneziu, 4,3% zinc şi 3,6% cadmiu106. Această dinamică a exploatării a adus UMHK, în deceniul 1951-1960, beneficii cuprinse între 2,5 miliarde şi 4,5 miliarde franci belgieni anual 107. Dezvoltarea minieră a determinat creşterea numărului salariaŝilor industriali, ce reprezentau 37% din totalul forŝei de muncă 108. În egală măsură, ea a generat „un nivel de urbanizare superior zonelor similare din alte colonii”109. Aşa se face că, în 1956, „un congolez din cinci trăia în oraşe”110, cu un standard de viaŝă acceptabil, dat fiind că „muncitorii congolezi erau, probabil, cel mai bine plătiŝi din Africa” 111. Belgienii erau extrem de mulŝumiŝi de rentabilitatea Congoului, pe care-l considerau „o colonie model”112. Un aspect pozitiv al politicii lor coloniale rezidă în faptul că ei au avut inspiraŝia să complinească „grija profitului material”, cu „grija pentru realizările sociale” 113. Din ABC, 1977, p. 73. 105 R. Cornevin, Histoire de l’Afrique, tome III, Paris, Payot, 1975, p. 461. 106 Vezi J. Ki-Zerbo, Histoire de l’Afrique Noire. D’Hier à Demain, Paris, Hatier, 1972, p. 518; M. Cornevin, Histoire de l’Afrique contemporaine de la deuxième guerre mondiale à nos jours, Paris, Payot, 1972, p. 228; M. Meredith, op.cit, p. 97. 107 M. Cornevin, op.cit., p. 228. 108 J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 518. 109 J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 386. 110 I. Grenier, op.cit., p. 109. 111 J.B. Belasco, H.E. Hammond, The New Africa. History, Culture, People, New York, CBC, 1968, p. 78. 112 E. M’Bokolo, Le Continent convoité, Paris-Montréal, Etudes Vivantes, 1980, p. 138. 113 H. Deschamps (dir.), Histoire générale de l’Afrique Noire de 1800 à nos jours, tome II, Paris, PUF, 1971, p. 374.

34

Viorel Cruceanu

această perspectivă, cele mai bune rezultate s-au obŝinut în educaŝie. Rolul decisiv l-au jucat misiunile creştine, catolice şi protestante. În 1948, în Congo belgian se înregistra „un misionar la două mii de locuitori”114, rezultând „o densitate misionară unică în Africa” 115; de altfel, „în 1950, mai mult de o treime din populaŝie era creştină” 116. Reŝeaua de şcoli, creată de misionari, a permis ca, în preajma independenŝei, 45% dintre congolezi să fie alfabetizaŝi. Deci, învăŝământul primar era „relativ dezvoltat” 117. Totuşi, el asigura doar un program educaţional minimal (subiecŝii învăŝau să scrie şi să citească). La nivelurile superioare, rezultatele decepŝionau: mai puŝin de 3000 congolezi aveau 7 ani de şcolarizare şi sub 150 aveau 12 ani de şcolarizare; de asemenea, în momentul independenŝei (30 iunie 1960), existau doar 12 congolezi cu studii universitare (primul a fost istoricul Thomas Kanza, înscris în 1952 la Universitatea din Louvain) 118. În acest sistem, „africanii erau încurajaŝi să ajungă clerici, asistenŝi medicali sau muncitori industriali, dar nu puteau să devină doctori, avocaŝi sau arhitecŝi”119. Prin neglijarea promovării autohtonilor în învăŝământul superior, Belgia s-a situat pe o poziŝie total opusă Angliei şi Franŝei. Iată de ce, în Congo belgian nu s-a format o elită intelectuală care să-şi asume responsabilităŝile transferului de autoritate. Pentru unii autori, politica socială a metropolei a permis „apariŝia unei clase a evoluaţilor, alcătuită din africani care, beneficiind de un nivel [relativ – nota ns.] crescut de sănătate şi educaŝie, a devenit un fel de clasă de mijloc”120. Afirmaŝia este sprijinită şi de faptul că, în perioada 1950-1958, numărul funcŝionarilor salariaŝi, din rândul autohtonilor, a crescut de la 26.050 la 68.498 în sectorul privat, şi de la 18.911 la 45.812 în sectorul public 121. Însă, aceste „cadre indigene” ocupau poziŝii subalterne: subofiŝeri în „Forŝa publică”, comercianŝi, funcŝionari mărunŝi (cum erau factorii poştali, din rândul cărora s-a 114

E. M’Bokolo, Le Continent…, p. 139. Ibidem. 116 M. Meredith, op.cit., p. 97. 117 V. Opluštil, Evolution de l’Afrique depuis la deuxième guerre mondiale, Praha, SPN, 1970, p. 36. 118 P. de Vos, Vie et mort de Lumumba, Paris, Calmann-Levy, 1961, p. 141. 119 M. Meredith, op.cit., p. 97. 120 J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 386. 121 E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 458. 115


35

ridicat Patrice Lumumba). În aceste condiŝii, viaŝa întregii colonii se afla în mâinile unui guvernator general belgian, cu reşedinŝa la Léopoldville. Guvernatorul imensului teritoriu se subordona ministrului coloniilor de la Bruxelles (care, la rândul său, depindea de ministrul de externe şi, bineînŝeles, de primul ministru). O asemenea ierarhizare, fără verigi intermediare, este specifică guvernării directe. Prin urmare, putem considera corectă alegaŝia conform căreia „politica belgiană consta în guvernarea directă de la Bruxelles, consultările cu locuitorii din Congo fiind minime şi sporadice” 122. Totuşi, în exercitarea atribuŝiilor la faŝa locului, apar nuanŝele. Astfel, guvernatorul general se rezema pe doi piloni de bază: administraŝia (alcătuită din câteva mii de funcŝionari ce proveneau din cei 80.000 de belgieni stabiliŝi în teritoriu) şi „Forŝa publică” (formată atât din albi, cât şi din negri). De asemenea, guvernatorul general coopera strâns cu şefii tradiŝionali, încât se realiza conducerea „prin intermediul şefilor indigeni şi a drepturilor cutumiare”123. Acest mod de administrare este specific guvernării indirecte care, mai ales în Congo belgian, lua forma unui „despotism descentralizat”124. O altă particularitate a colonialismului belgian se regăsea în faptul că nici coloniştii belgieni din posesiune nu participau la viaŝa publică. În consecinŝă, „atât albii, cât şi negrii erau excluşi, în Congo, de la reprezentarea politică sau de la activităŝi importante”125. Această atitudine atipică denotă, o dată în plus, incapacitatea Belgiei de a înŝelege că teritoriile africane puteau aspira, mai devreme sau mai târziu, la statutul de subiect al relaŝiilor internaŝionale. Poziŝii similare au adoptat belgienii şi în teritoriile Rwanda şi Burundi. Anterior, „regatele gemene” fuseseră anexate de Germania (1894-1899) şi incluse, alături de Tanganyika, coloniei „Deutsch Ostafrika” (Africa Germană de Est). Umiliŝi pe continent în 1914, belgienii şi-au luat revanşa în Africa: în 1916, trupele conduse de generalul Tombeur, venite din Congo, au reuşit să-i alunge pe germani din Rwanda şi Burundi. La sfârşitul războiului, prin acordul OrtsMilner, Belgia şi Marea Britanie îşi împărŝeau întinsa colonie germană 122

V. Opluštil, op.cit., p. 35. Y. Tambwe Ya Kasimba, La question de nationalité en République Démocratique du Congo et la paix dans la région des Grands Lacs, în Negru pe Alb/ Noir sur Blanc, Bucureşti, ICR, 2006, p. 104. 124 Ibidem. 125 V. Opluštil, op.cit., p. 35. 123

36

Viorel Cruceanu

răsăriteană: britanicii preluau Tanganyika, în timp ce belgienii primeau Rwanda şi Burundi. Se ştie că, prin Tratatul de pace de la Versailles, din 28 iunie 1919, Germania pierdea posesiunile sale de peste mări126. Apoi, printr-o decizie specială a Consiliului Societăŝii Naŝiunilor (20 iulie 1922), teritoriile ce ne interesează erau reconfirmate Belgiei, ca teritorii sub mandat. Noua metropolă a decis, în 1923, alipirea lor într-o federaŝie numită Ruanda-Urundi. Procesul de organizare s-a încheiat la 21 august 1925 când, printr-o lege specială, Parlamentul de la Bruxelles hotăra: «Teritoriul Ruanda-Urundi este unit, din punct de vedere administrativ, coloniei Congo belgian, sub forma unui viceguvernorat general. În acest teritoriu, sunt valabile legile din Congo belgian...» 127. Uşor de intuit, prin urmare, că şi în Ruanda-Urundi, belgienii au aplicat sistemul administraţiei indirecte, ce fusese uzitat şi de germani. Administrarea indirectă era cu atât mai indicată, cu cât societatea din cele două regate se prezenta riguros ierarhizată (cum am constatat în capitolul anterior). În egală măsură, ea a însemnat şi menŝinerea statu quo-ului, supremaŝia tutsi faŝă de hutu fiind „confirmată şi extinsă”128. Dar, ca şi în cazul Congo, politica belgiană era „atât paternalistă, cât şi autoritară”129. De aici, acel hibrid ce permitea transformarea administraŝiei indirecte şi într-o administraŝie directă. Aşa se explică faptul că, cei doi regi erau aleşi potrivit dreptului cutumiar, dar trebuiau investiŝi de guvernatorul belgian. La fel, monarhii aveau libertatea să numească şefii şi sub-şefii locali, dar cu nelipsita condiŝie a confirmării lor de către administraŝia mandatară. În plus, ca o culme a ingerinŝei externe, „regii, şefii şi sub-şefii erau strict supravegheaŝi nu doar în viaŝa publică, ci şi în viaŝa particulară” 130. Dacă pentru colonia Congo, belgienii au manifestat o vizibilă preocupare, în schimb pentru Ruanda-Urundi s-au dovedit complet indiferenŝi. Datorită „densităŝii [demografice] excepŝionale” 131, cele 126

Vezi art. 119, al Tratatului de pace de la Versailles, în Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. 1 (1917-1939), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1974, p. 29. 127 Y. Tambwe Ya Kasimba, op.cit., p. 98. 128 J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 461. 129 G. Mpozagara, La République du Burundi, Paris, Berger-Levrault, 1971, p. 22. 130 Ibidem; vezi şi E. Sik, The History of Black Africa, Budapest, Academiai Kiado, vol. IV, 1974, p. 325. 131 G. Mpozagara, op.cit., p. 22.


37

două ŝări au reprezentat un „rezervor de forŝă de muncă” 132 pentru minele din Katanga, sau pentru plantaŝiile din posesiunile engleze vecine, Uganda şi Tanganyika. Lipsa transformărilor interne şi „absenŝa industrializării vor păstra intacte structurile sociale şi economice tradiŝionale”133. O timidă deschidere s-a făcut în 1923, când au fost înfiinŝate două şcoli pentru copiii şefilor locali: la Kitega, în Burundi, respectiv la Nyanza, în Rwanda. Abia în 1930 au apărut şcoli primare şi pentru restul populaŝiei, pentru ca, în 1954, să se deschidă singurul colegiu din federaŝie. Nu este de mirare că, în momentul independenŝei (1 iulie 1962), Burundi avea doar doi absolvenŝi cu studii universitare. Perpetuarea ignoranŝei indigenilor a favorizat apariŝia tensiunilor interetnice, de care belgienii s-au folosit cu abilitate, mai ales în anii postbelici. Iată de ce, aşa cum vom vedea mai târziu, decolonizarea acestor teritorii se va dovedi problematică, o mare parte din responsabilitate revenind Belgiei. Conferinŝa colonială de la Berlin a fost provocată, involuntar, de Portugalia. Cea mai îndepărtată prezenŝă europeană pe continentul negru, alarmată de intrigile lui Léopold al II-lea, a cerut să i se recunoască „drepturile vechi de patru sute de ani asupra cursului superior al Congoului, drepturi pe care nu le exercitase, dar nici nu-i fuseseră contestate [până atunci]”134. Cerinŝele lusitane au fost întâmpinate pozitiv de Marea Britanie. În schimb, Franŝa şi Germania au reacŝionat negativ. Prin urmare, la cumpăna anilor 1883-1884, „problema Congo a declanşat o complicată dispută între Marea Britanie, Franŝa, Portugalia, regele Léopold şi Germania”135. Fiind „o ŝară mică şi săracă, fără prestigiu în arena internaŝională” 136, Portugalia „se mulŝumea să ducă o politică defensivă în lupta dintre puterile europene pentru Africa, căutând pe căi diplomatice să-şi păstreze vastele posesiuni”137. Privită ca «omul bolnav al Europei»138, ea a pierdut Congo, revenit regelui belgian, dar a primit, drept consolare, enclava 132

Ibidem. Ibidem. 134 E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 197. 135 Ibidem. 136 Ibidem, p. 202. 137 Ibidem. 138 Vezi A. Adu Boahen, African Perspectives on Colonialism, Baltimore and London, The Johns Hopkins University Press, 1990, p. 31. 133

38

Viorel Cruceanu

Cabinda. Totuşi, grosso modo, la Berlin, Regatul iberic „ a obŝinut un surprinzător succes (...): şi-a păstrat vastele zone din Angola şi Mozambic, mica regiune continentală şi insulară a Guineei (Bissau) din Africa de Vest şi Insula São Tomé” 139. Astfel, în pofida aparenŝelor, un stat cu probleme financiare, rămânea dotat cu „un frumos patrimoniu colonial”140. Pentru elita portugheză, Acordul de la Berlin „a înzestrat Portugalia cu un nou imperiu – al treilea din istoria ei” 141 (după cel al posesiunilor din India şi cel al Braziliei, devenită independentă la 7 septembrie 1822). Aşa se face că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, societatatea lusitană şi-a regăsit vitalitatea «în jurul expansiunii coloniale africane»142. În acest context, foarte interesantă ni se pare evoluŝia politicii coloniale portugheze. Primele contururi au fost trasate prin Constituŝia liberală din 1822. Astfel, ea definea naŝiunea lusitană drept „uniunea tuturor portughezilor de pe ambele emisfere” 143, nefăcând „nici o distincŝie între albi şi negri, sau între portughezii din Portugalia şi cei născuŝi în teritoriile de peste mări” 144. De asemenea, regimul constituŝional iniŝia şi principiul reprezentativităŝii, fiecare colonie având „reprezentanŝi în parlament”145; numai că, puŝinii delegaŝi în Cortesuri erau „proclamaŝi” direct de guvernul metropolitan. Din 1835, tendinŝele liberale din politica colonială au fost stopate. În consecinŝă, pe parcursul deceniilor ce au urmat s-a impus o viziune restrictivă, conservatoare. Sinuozităŝile din politica colonială erau rezultatul profundelor contradicŝii interne, marcate de „antagonismul dintre liberali (republicani) şi conservatori (regalişti)” 146, antagonism ce a degenerat în „frecvente războaie civile” 147. De aceea, la sfârşitul veacului, Portugalia prezenta imaginea unei „monarhii decadente” 148, 139

E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 202. P. Renouvin, Criza europeană…, p. 112. 141 A.H. de Oliveira Marques, Istoria Portugaliei, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996, p. 143. 142 E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 286. 143 A.H. de Oliveira Marques, op.cit., p. 138. 144 Ibidem. 145 Ibidem, p. 139. 146 Mică Enciclopedie de Istorie Universală. Statele lumii contemporane, Bucureşti, Editura Iri, 1993, p. 313. 147 Ibidem. 148 R. Girault, op.cit., p. 81. 140


39

momentul de maximă criză reprezentându-l asasinarea „risipitorului rege” Carlos I (1889-1908), împreună cu prinŝul moştenitor, la 1 februarie 1908, „în miezul zilei, în plin centrul Lisabonei” 149. Sfâşierile interne au culminat cu revolta militară ce a dus la abolirea Monarhiei şi la proclamarea Republicii, pe 5 octombrie 1910. Restaurarea atmosferei liberale şi-a găsit corespondentul în elaborarea unei noi legislaŝii coloniale (1920). Acum, coloniile redobândeau o serie de libertăŝi: ele „au ajuns să se bucure de autonomie financiară şi de o mai mare descentralizare”150. În egală măsură, regimul republican imprima coerenŝă aparatului administrativ din colonii. Acestea, erau conduse, în continuare, de un guvernator numit de Lisabona. Elementul de noutate îl reprezenta înfiinŝarea Consiliilor executive şi a Consiliilor legislative locale. Se experimenta, pentru prima dată, aplicarea unei administraţii indirecte care, din nefericire, a fost de foarte scurtă durată. Regimul republican s-a dovedit extrem de fragil. De slăbiciunile sale a profitat extrema dreaptă, care prin lovitura de stat militară a generalului Oscar Carmona, din 9 iulie 1926, va impune o nouă dictatură. Circumstanŝele schimbării ne sunt explicate de politicianul Mário Soares (ce a studiat istoria, filosofia şi dreptul la Universitatea din Lisabona), proeminent lider al opoziŝiei de la începutul anilor şaptezeci. Într-un interviu acordat revistei L’Express, el află geneza dictaturii în faptul că Portugalia „ieşise (...) slăbită din punct de vedere economic”151, din primul război mondial (la care participase alături de Antanta). Prelungirea crizei a determinat „agitaŝii muncitoreşti”, existând frapante similitudini cu Italia, unde, într-un context asemănător, puterea a fost preluată de Mussolini. Continuându-şi analiza, Mário Soares constată că şi în Portugalia „clasele privilegiate – marii latifundiari, industriaşii, bancherii, ofiŝerii superiori [şi] Biserica au început să se teamă” 152 şi „au intervenit pentru a pune capăt Republicii constituŝionale [1910-1926 – nota ns.] şi a o înlocui cu o dictatură militară”153. Însă, cum era de aşteptat, spune Soares, „militarii 149

P. Renouvin, Criza europeană…, p. 112. A.H. de Oliveira Marques, op.cit., p. 173. 151 Interviu din L’Express, preluat de revista Lumea, nr. 31, 27 iul. 1972, p. 28; vezi şi V. Cruceanu, Portugalia, presa românească şi „Revoluţia garoafelor”, în Istorie şi Civilizaţie, nr. 2, nov. 2009, p. 40-49. 152 Vezi Lumea, nr. 31, 27 iul. 1972, p. 28. 153 Ibidem. 150

40

Viorel Cruceanu

au adus ŝara în pragul falimentului” 154. Pe acest fond, în 1928, „ei au făcut apel la un profesor de economie de la Universitatea din Coimbra, sprijinit de Partidul catolic. Au făcut apel la el ca la un «om providenŝial». Era Salazar!”155. Desemnat iniŝial ministru de finanŝe, Salazar a acaparat întreaga putere, fiind numit prim-ministru la 5 februarie 1932. El a pus bazele unui regim puternic personalizat, numit „l’Estado Novo”. Salazar „a structurat definitiv sistemul său politic după modelul fasciştilor italieni” 156. Astfel, el „s-a inspirat din fascismul lui Mussolini şi edictele papale «Rerum Novarum» din 1891 şi «Quadragesimo Anno» din 1931”157, rezultând astfel „un amestec de fascism şi feudalism, de paternalism autoritar şi puritan”158. În acest regim autoritar, cu tentă totalitară, „Puterea legislativă este împărŝită din punct de vedere teoretic între Adunarea Naŝională şi Adunarea Corporaŝiilor. Cele 120 de mandate în Adunarea Naŝională aparŝin unui partid legal, Uniunea Naŝională, în fruntea căruia se află Salazar. Dreptul de vot îl are numai circa 15 la sută din populaŝie. Puterea legislativă reală o deŝin de fapt Salazar şi cabinetul său; ei promulgă legi pe care Adunarea Naŝională nu are voie să le critice”159. „L’Estado Novo” „şi-a găsit aliaŝii principali şi cei mai activi în rândurile armatei, 154

Ibidem. Ibidem. 156 Idem, nr. 20, 13 mai 1965, p. 23. 157 Cf. Medunarodna Politika, în Lumea, nr. 51, 14 dec. 1967, p. 30. Câteva cuvinte despre cele două enciclice sunt necesare. Astfel, Rerum Novarum, elaborată de papa Leon al XIII-lea, la 15 mai 1891, reprezintă o veritabilă doctrină socială a Bisericii romano-catolice. Ea condamna lupta de clasă şi preconiza „îmblânzirea controversei” dintre capital şi muncă. Pentru atenuarea injustiŝiei sociale era admisă intervenŝia statului. Dar, aspectul cel mai interesant îl reprezenta „poziŝia sa de mediere”: enciclica preconiza constituirea asociaţiilor corporative, care să reunească, deopotrivă, pe patroni şi muncitori. La rândul său, Quadragesimo Anno (elaborată la 15 mai 1931, de papa Pius al XI-lea) reia ideea unei reforme sociale catolice, bazată pe „deproletizarea proletariatului” (marxismul era considerat „o rătăcire”). Pentru aceasta, capitalismul trebuia să propună ca obiective binele general şi dreptatea socială. Aceste obiective se puteau realiza numai într-o societate reconciliată, bazată pe existenŝa organizaţiilor corporative. Prin urmare, enciclicele Rerum Novarum şi Quadragesimo Anno s-au transformat într-un adevărat suport ideologic al regimurilor corporatiste. 158 Cf. Medunarodna Politika, în Lumea, nr. 51, 14 dec. 1967, p. 30. 159 Ibidem. 155


41

clerului şi ale oligarhiei financiare” 160, Salazar exercitând o putere discreŝionară timp de 40 de ani (până pe 27 septembrie 1968, când a fost victima unei comoŝii cerebrale, ce i-a adus sfârşitul în ziua de 27 iulie 1970). Regimul salazarist a promovat o nouă filosofie colonială, impregnată de conservatorism şi paternalism. Astfel, „sistemul de colonizare urmărea întotdeauna să transforme pe african într-un portughez. Învăŝământul era în portugheză şi numai portugheza era limba oficială. Religia şi morala erau creştine şi, pe cât posibil, catolice. Obiceiurile, tradiŝiile şi modul de viaŝă se raportau la patria portugheză, nu la trecutul african” 161. Noile reguli erau clarificate de „Actul colonial” din 1930, care decreta „unificarea administraŝiei şi a finanŝelor”162, supuse de acum înainte controlului direct al metropolei. Acest control se exercita prin intermediul guvernatorului general, ce avea atât atribuŝii civile cât şi militare. Portughezii aplicau în colonii modelul administraţiei directe, preluat de la francezi. Conform acestui model, ierarhia administrativă cobora „de la guvernatorul general la şeful de circumscripŝie”163, singurul autohton reprezentându-l „regulo” (şeful satului), omologul şefului de canton din coloniile franceze. De asemenea, prin „Actul colonial”, Portugalia urmărea ca „interesele economice ale coloniilor să fie subordonate celor ale metropolei”164. Iată de ce, pe bună dreptate, într-un discurs din 1930, Marcelo Caetano, membru al Consiliului Inperial Colonial, declara: «Africa este pentru noi o justificare morală şi o raŝiune de a fi o putere. Fără ea, am fi o mică naŝiune; cu ea, suntem o ŝară mare»165. Numai că, măreŝia lusitană se baza pe subordonarea completă a coloniilor şi a populaŝiilor locale; cum bine s-a spus, în posesiunile portugheze „erau puŝine inovaŝii, cu excepŝia intensificării exploatării”166. 160

Ibidem. A.H. de Oliveira Marques, op.cit., p. 137. 162 C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, L’Afrique Noire de 1800 à nos jours, Paris, PUF, 1998, p. 67. 163 Histoire générale de l’Afrique, tome VIII, L’Afrique depuis 1935 (édition abrégée), Paris, Présence Africaine/ Edicef/ UNESCO, 1974, p. 158. 164 Ibidem. 165 R. Vasiliu, Decolonizarea şi Relaţiile internaţionale, Bucureşti, Editura Politică, 1972, p. 144. 166 Histoire générale…, tome VIII, p. 67. 161

42

Viorel Cruceanu

Or, în teritoriile portugheze, la fel ca în coloniile franceze, întâlnim un veritabil sistem al exploatării, indigenatul, caracterizat de: impozite, muncă forŝată, pedepse corporale, supraveghere strictă etc. 167. Realitatea a devenit şi mai complicată, din 1933, când ministrul coloniilor sugera „deplasarea proletariatului alb din Europa spre Africa pentru a descotorosi metropola de contestarea muncitorilor şi a asigura, astfel, «albirea» coloniilor portugheze”168. Îndemnul a fost urmat de suficienŝi oameni simpli, care sperau să le fie mai bine peste mări. Aşa se explică de ce, în coloniile portugheze, spre deosebire de cele engleze, franceze şi chiar belgiene, au ajuns colonişti „săraci şi puŝin instruiŝi”169, în majoritatea lor „ŝărani anafalbeŝi sau proletari în şomaj”170. Lipsa lor de educaŝie degenera într-un comportament brutal, justificat doar de culoarea pielii. Prin urmare, s-a ajuns la „o agravare a rasismului şi a exploatării mâinii de lucru africane” 171, indigenii fiind expediaŝi „la cel mai de jos nivel al structurii sociale”172. În 1933 a fost elaborată o nouă Constituŝie (ce legitima puterea lui Salazar), care la articolul 135 proclama coloniile «parte integrantă a Portugaliei»173. De acum înainte, în ciuda realităŝii concrete, regimul salazarist se dorea „promotorul unei politici multirasiale, bazată pe fuziunea celor mai bune elemente ale celor două rase” 174. Un prim pas în această direcŝie l-a reprezentat acordul cu Sfântul Scaun, din 1939, ce inaugura misionariatul catolic în coloniile lusitane, cu scopul „educării populaŝiei africane”175. Din perspectiva timpului, decizia a avut efecte pozitive (stabilind o diferenŝă netă între colonialismul portughez şi cel belgian): aşa s-a ajuns ca, în preajma lui 1950, la Lisabona să se afle nu mai puŝin de 50 studenŝi africani: 20-30 din isulele Capului Verde, în jur de 10 din Angola, 10 din insulele São Tomé şi Príncipe şi 3 sau 4 din Mozambic176. De asemenea, un alt grup de studenŝi africani se afla 167

C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p. 158. Histoire générale…, tome VIII, p. 68. 169 Ibidem. 170 Ibidem, p. 188. 171 Ibidem. 172 Ibidem, p. 67. 173 E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 354; vezi şi P. Guillaume, Le monde colonial, XIXe siècle-XXe siècle, Paris, A. Colin, 1974, p. 189. 174 V. Opluštil, op.cit., p. 40. 175 Histoire générale…, tome VIII, p. 68. 176 E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 461. 168


43

la Coimbra, al doilea centru universitar al Portugaliei. Interesant este faptul că „studenŝii africani puteau să se angajeze, colectiv, în militantismul cultural şi politic”177, în ciuda „climatului de teroare instaurat de regimul salazarist” 178. De altfel, după al doilea război mondial, în Portugalia s-a produs un „radicalism intelectual puternic influenŝat de comunism”179 (ce a captat majoritatea intelligentsiei portugheze). Sub influenŝa acestui curent, studenŝii africani din Lisabona au creat un „Centro dos Estudos Africanos”, centru preocupat de „problemele teoretice ale luptei de eliberare naŝională şi de rolul culturii în procesul emancipării” 180. Prin temele dezbătute şi prin coagularea tinerilor intelectuali africani în devenire, centrul s-a transformat într-o pepinieră a viitoarelor cadre ale mişcării naŝionale din cele cinci colonii africane. Constituŝia din 1933 încuraja emigrarea metropolitanilor în colonii, promovându-se astfel „mitul foarte tenace al asimilării şi integrării”181. Cea mai atractivă s-a dovedit Angola, unde numărul albilor a sporit de la 44.000 albi (1940), la 78.800 (1950), atingând nivelul record de 172.500 albi (1960) 182. Însă, aşa cum am văzut mai sus, „în spatele unei faŝade asimilaŝioniste, discriminarea era foarte brutală”183. Prin urmare, numărul africanilor consideraŝi integraŝi valorilor portugheze, aşa numiŝii assimilados, era foarte mic: 4.400 în Mozambic, 8.320 în Guineea-Bissau şi 30.000 în Angola 184 (în jurul anului 1950). De fapt, singura realizare a politicii asimilaŝioniste portugheze a reprezentat-o „libertatea sexuală”185, ce a dus la apariŝia unui număr mare de metişi. Mulŝi dintre aceştia, vom vedea, vor juca un rol deosebit de important în rândul mişcărilor de eliberare naŝională. Modesta calitate intelectuală şi profesională a coloniştilor şi îngrădirea politică a indigenilor accentuau starea precară a vieŝii din imperiul colonial portughez. Aşa se face că, în anii ’50, coloniile 177

Ibidem. Ibidem. 179 Ibidem. 180 Ibidem. 181 Idem, Le Continent…, p. 141 182 Idem, Afrique Noire…, tome II, p. 454. 183 Histoire générale…, tome VIII, p. 136. 184 Cf. V. Opluštil, op.cit., p. 42. 185 E. M’Bokolo, Le Continent..., p. 142. 178

44

Viorel Cruceanu

portugheze „erau foarte înapoiate în raport cu celelate colonii vecine”186. Pentru a disimula această realitate, Salazar a procedat, în 1951, la câteva retuşuri cosmetice. Printr-un decret al primului ministru era abolită denumirea de imperiu colonial (introdusă prin Constituŝia din 1933) şi cea de colonii, considerate de acum înainte „teritorii de peste mări”. Salazar iniŝia, practic, o nouă „doctrină colonială”, conform căreia „nu existau teritorii coloniale supuse comunităŝii metropolitane; nu exista decât o comunitate naŝională, acoperind un teritoriu care este, din punct de vedere juridic, unul, în ciuda distanŝelor geografice”187. Premierul lusitan rămânea ataşat misticii coloniale, el considerând că prezenŝa Portugaliei în Africa avea unicul scop de a „apăra valorile civilizaŝiei occidentale şi ale catolicismului” 188; de asemenea, Portugalia colonialistă nu era doar „o entitate geografică, ci şi un stil de viaŝă care trebuie să fie menŝinut”189. Pe acelaşi ton apologetic, ministrul coloniilor, Sarmento Rodrigues, declara: «Portugalia nu este o naŝiune continentală europeană, ci o putere maritimă şi misionară. Expasiunea peste mări, iniŝiată de Portugalia acum 500 de ani, este cea mai puternică raŝiune de a fi a naŝiunii» 190. La rândul său, ministrul de externe al lui Salazar, Franco Nogueira, dorea să exprime un adevăr cu valoare de paradigmă: «viitorul Portugaliei nu este în Europa, ci în Africa»191. Prezenŝa portugheză în Africa s-a transformat în obstinaŝie. Salazar nu a sesizat amploarea «vântului schimbării»192 ce străbătea continentul de la nord la sud, şi de la est la vest. La 6 martie 1957 şi-a 186

Histoire générale…, tome VIII, p. 136. Cf. Lumea, nr. 38, 12 sept. 1974, p. 20; vezi şi idem, nr. 20, 13 mai 1965, p. 23. 188 Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 25, 15 iun. 1972, p. 29. 189 Ibidem, în idem, nr. 2, 6 ian. 1972, p. 29. 190 R. Vasiliu, op.cit., p. 144. 191 Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 2, 6 ian. 1972, p. 29. 192 O expresie superbă folosită pentru prima dată de premierul britanic, Harold Macmillan, în ianuarie 1960, într-un discurs rostit la Cap: «În secolul al douăzecelea, şi în special de la sfârşitul războiului, asistăm la trezirea conştiinŝei naŝionale a popoarelor care, de secole, trăiau în dependenŝă faŝă de alte puteri. În urmă cu cincisprezece ani, o asemenea mişcare s-a răspândit în întreaga Asie (...). Astăzi, un lucru identic se întâmplă în Africa. Vântul schimbării [subl.ns.] suflă de la un capăt la celălalt al continentului şi, chiar dacă ne place sau nu, această creştere a conştiinŝei naŝionale este un fapt politic de care trebuie să ŝinem cont» (vezi V. Cruceanu, Istoria decolonizării..., p. 118). 187


45

proclamat independenŝa Ghana, fostă colonie engleză. Ea a fost urmată, la 2 octombrie 1958, de o fostă colonie franceză, Guineea. Apoi, pe parcursul anului 1960, au devenit libere 17 foste colonii ale Africii Negre (printre care Congo belgian). Portugalia rămânea imobilă. În aceste condiŝii, africanii nu aveau decât o singură soluŝie: lupta armată. Semnalul l-a dat, în 1961, Mişcarea Populară pentru Eliberarea Angolei (MPLA), condusă de medicul Agostinho Neto. Exemplul angolez a fost urmat, în 1963, de partizanii din Guineea-Bissau, organizaŝi în Partidul African al Independenţei din Guineea-Bissau şi insulele Capului Verde (PAIGC), condus de inginerul agronom Amílcar Cabral, şi, în 1964, de Frontul de Eliberare din Mozambic (FRELIMO), animat de antropologul Eduardo Mondlane. De acum înainte, Portugalia se va confrunta cu o gravă „problemă colonială”, ce va contribui la eroziunea regimului salazarist. Este vorba de un costisitor război colonial, purtat pe trei fronturi, şi care va avea un impact economic considerabil. Povara războiului colonial valida supoziŝia că „această ŝară, altădată atât de bogată, riscă să devină cea mai săracă din Europa” 193, deoarece „cheltuieşte zilnic un milion de dolari”194. De altfel, după un deceniu de război colonial, Portugalia a fost inspirat desemnată drept „ŝara superlativelor sumbre” 195. Presa vremii scria că, „după 40 de ani de regim fascist şi corporatist”, Portugalia „este astăzi una din ŝările cele mai înapoiate de pe continent: cel mai scăzut venit pe cap de locuitor, cel mai mare număr de analfabeŝi (38 la sută), cea mai ridicată mortalitate infantilă (59,3 la sută)196. Sistemul economic autarhic, promovat de regim, a generat o slabă productivitate a muncii. Faptul se datora în mare măsură şi unei motivaŝii scăzute, „muncitorul portughez [fiind] cel mai rău plătit din Europa”197. Astfel, în Portugalia „un textilist [primea] un salariu echivalent cu o pătrime din cel al unui coleg al său francez, [iar] un metalurgist chiar o cincime...” 198. Dimensiunea contrastului ieşea în evidenŝă şi printr-o altă comparaŝie: „un muncitor portughez câştigă pe 193

Cf. Financial Times, în Lumea, nr. 33, 10 aug. 1972, p. 20. Ibidem. 195 Ibidem. 196 Ibidem; vezi şi idem, nr. 51, 14 dec. 1967, p. 30. 197 Cf. L’Unità, în Lumea, nr. 10, 5 mart. 1970, p. 30. 198 Ibidem. 194

46

Viorel Cruceanu

zi cât câştigă un muncitor suedez sau francez într-o oră”199. În egală măsură, declinul economic se explica şi prin migrarea forŝei de muncă: „în zece ani, 1.200.000 de persoane [dintr-o populaŝie ce depăşea cu puŝin 9.000.000 de locuitori – nota ns.], au emigrat în străinătate, în căutare de lucru”200 (mai ales în RFG, Belgia şi Franŝa). Aşa se face că, Portugalia a devenit „o naŝiune lipsită dramatic de învăŝători, medici [şi] lucrători specializaŝi”201. Dar, situaŝia determina şi o stare „avantajoasă pentru regim”: „cei care au plecat îşi trimit câştigurile familiilor de acasă. Astfel, devizele emigranŝilor reprezintă peste 30 la sută din balanŝa de plăŝi portugheză” 202. Concluzia se impunea de la sine: „dacă portughezii din afară n-ar mai trimite banii în ŝară”, regimul salazarist „nu ar mai fi probabil în stare să susŝină greutatea celor trei războaie coloniale”203. Un rol determinant în obstinaŝia belicoasă a Portugaliei l-a avut sprijinul NATO. În condiŝiile „Războiului Rece”, Portugalia a căpătat, alături de Spania, „o pondere deosebită în strategia atlantică şi mediteraneeană a Statelor Unite”204, devenind „pilonul indispensabil al securităŝii în Mediterana” 205 (mai ales după ce Franŝa generalului de Gaulle a părăsit structurile militare ale Organizaŝiei, în 1966). Comuniunea de interese a transformat NATO în „principalul sprijinitor al Portugaliei în războiul colonial împotriva popoarelor din GuineeaBissau, Angola şi Mozambic” 206. Ea a fost demascată de „armele şi muniŝiile capturate [de partizani] de la soldaŝii portughezi luaŝi prizonieri, [provenite] din depozitele NATO” 207. Acelaşi joc de interese a adus Portugaliei alŝi doi aliaŝi, „jenanŝi, dar preŝioşi” 208: Rhodesia şi Africa de Sud, conduse de regimuri minoritare rasiste şi care în epocă alcătuiau un bastion al politicii occidentale de prevenŝie a extinderii comunismului pe continentul negru. Această alianŝă a fost denunŝată, 199

Cf. Medunarodna Politika, în Lumea, nr. 51, 14 dec. 1967, p. 30. Vezi Lumea, nr. 33, 10 aug. 1972, p. 20. 201 Cf. La Stampa, în Lumea, nr. 29, 10 iul. 1969, p. 29. 202 Lumea, nr. 33/1972, p. 20. 203 Ibidem. 204 Cf. Rinascita, în Lumea, nr. 37, 6 sept. 1973, p. 29. 205 Cf. Remarques Africaines, în Lumea, nr. 3, 14 ian. 1971, p. 12. 206 Ibidem. 207 Ibidem. 208 Cf. La Stampa, în Lumea, nr. 29/1969, p. 30. 200


47

într-un interviu exclusiv pentru Lumea, de preşedintele MPLA, dr. Agostinho Neto, care spunea: «fasciştii şi rasiştii din Africa australă visează să-şi perpetueze dominaŝia asupra popoarelor din această parte a continentului african. Ei îşi acordă reciproc ajutor politic, diplomatic şi material»209. El evidenŝia că, «cel mai periculos regim este fără îndoială cel din Africa de Sud»210, care joacă rolul de «jandarm al Africii»211. Militantul angolez mai reliefa că, «prin ajutorul pe care NATO şi aliaŝii [săi] îl dau Portugaliei»212, lupta partizanilor s-a «internaŝionalizat»213 (sugerând ajutorul de la ŝările socialiste şi anticipând intervenŝia directă, de mai târziu, a Uniunii Sovietice şi a trupelor cubaneze). Americanii şi NATO şi-au găsit un alibi în persoana lui Marcelo Caetano, succesorul lui Salazar (de la 27 septembrie 1968), căruia au încercat să-i confecŝioneze o imagine de „liberal”. Numai că, noul primministru era un produs pur al salazarismului. El a fost remarcat de Salazar încă din 1929 şi promovat în ierarhia regimului. „Înalt, cu o figură severă, exprimându-se în cuvinte căutate şi prudente” 214, el a jucat un rol politic major, în preajma dictatorului de la Lisabona. Astfel, „datorită lucrărilor sale în domeniul dreptului administrativ, fiscal şi corporatist, [Caetano] este considerat teoreticianul sistemului corporatist iniŝiat de Salazar, care reglementa raporturile economice şi sociale între diferitele «grupe de interese» din ŝară” 215. În consecinŝă, urmaşul lui Salazar se dovedea omul potrivit, la locul potrivit, întrunind „sufragiile armatei şi bisericii care văd în el garanŝia perpetuării «salazarismului fără Salazar» [subl.ns.]”216. Observatorii scenei politice lusitane au sesizat foarte bine că Marcelo Caetano dorea «o evoluŝie în continuitate»217, urmărind „o precaută modernizare a salazarismului”218. Acest din urmă aspect reieşea foarte clar şi din primul său discurs, rostit în calitate de premier: «Preocuparea mea este 209

Vezi Lumea, nr. 14, 28 mart. 1968, p. 8. Ibidem. 211 Ibidem, p. 9. 212 Ibidem. 213 Ibidem. 214 Vezi Profil, în Lumea, nr. 42, 10 oct. 1968, p. 30. 215 Ibidem. 216 Ibidem. 217 Cf. La Stampa, în Lumea, nr. 29/1969, p. 30. 218 Ibidem. 210

48

Viorel Cruceanu

de a asigura continuitatea. Dar această continuitate implică o idee de mişcare, de actualizare... Continuarea liniilor majore ale politicii portugheze şi a principiilor constituŝionale ale statului nu va împiedica deci guvernul să procedeze, de câte ori va considera oportun, la reformele ce vor fi necesare...»219. Trebuie precizat că premierul Caetano era posedat de aceeaşi „mistică” imperială, ca şi Salazar. Şi el era convins că Portugalia «apără în Africa nu numai o civilizaŝie specială, dar civilizaŝia în sensul cel mai larg al cuvântului»220. Iată de ce, ascensiunea lui Caetano a fost primită cu rezerve în Africa. Astfel, într-un interviu acordat în exclusivitate revistei Lumea, liderul FRELIMO, Eduardo Mondlane, declara: „Unii ziarişti din Occident consideră această înlocuire drept o «moarte politică» a lui Salazar. Cred că nu este vorba de o «moarte politică», ci de o «moarte fizică». «Moartea politică» va veni mai târziu, odată cu revoluŝia portugheză ce va începe în interiorul Portugaliei. Personalitate puternică, Salazar este tehnicianul acestui regim. Teoreticianul, creatorul regimului corporatist portughez este Caetano (...). Politica colonială a fost stabilită de Caetano; «codul coloniilor» el l-a creat. Şi pentru a-l diferenŝia de alŝi lideri salazarişti, vă voi spune că el e mai conservator decât ceilalŝi” 221. Prin urmare, Caetano a decis intensificarea operaŝiunilor militare din Africa. Concomitent, pentru opinia publică portugheză, subiectul războiului colonial era un subiect tabú. Atmosfera din mass-media friza suprarealismul: „ziarele portugheze descriu cu amănunte dramatice evenimentele din jungla vietnameză [intervenŝia SUA în Vietnam – nota ns.], dar nu dau ştiri despre războiul din coloniile africane 222. Mai mult, în presa portugheză din epocă se publica lista celor «morŝi pentru patrie», însă „nu se precizează niciodată unde au murit aceşti oameni”223. Dacă cenzura portugheză opera fără scrupule, în schimb presa mondială cunoştea adevărata situaŝie. În 1969, revista Lumea publica şi ea un bilanŝ ce menŝiona că pentru logistica războiului se risipea „40 la sută [ulterior s-a ajuns la 50% - nota ns.] din bugetul 219

Vezi Profil… Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 2, 6 ian. 1972, p. 29. 221 Vezi Lumea, nr. 45, 31 oct. 1968, p. 21. 222 Cf. La Stampa, în Lumea, nr. 29/1969, p. 29. 223 Cf. Jeune Afrique, în idem, nr. 25, 15 iun. 1972, p. 29. 220


49

naŝional”224; în acelaşi timp, în colonii staŝiona „o armată de 180.000 oameni (...): 55.000 în Angola, 60.000 în Mozambic şi 57.000 în Guineea-Bissau”225. De asemenea, serviciul militar s-a prelungit la patru ani şi „pentru prima dată în istoria Portugaliei au fost înrolate şi femeile”226. Din nefericire, pe cele trei fronturi din Africa s-au înregistrat şi însemnate pierderi de vieŝi omeneşti. Tot Lumea consemna, având ca sursă revista Jeune Afrique, că după zece ani de război, situaŝia devenise dramatică: portughezii au pierdut 40.000 de oameni, „aproape tot atâŝia cât au avut americanii în Vietnam”227. În pofida evidenŝei, nici Salazar şi nici Caetano n-au înŝeles că „războiul colonial închide într-un cerc fără ieşire Portugalia” 228. Acelaşi lucru l-a sesizat şi Bruno Crimi, corespondentul săptămânalului Jeune Afrique la Lisabona, care scria că „numai când se va înŝelege că teritoriile africane reprezintă călcâiul lui Achile al premierului Caetano se va putea face ceva”229. Pe măsura adâncirii impasului colonial, semnele schimbării se arătau tot mai evident. În ciuda omniprezenŝei poliŝiei politice, sinistra PIDE („Polícia Intérnacional e de Defesa do Estado”), considerată de Mário Soares drept „un stat în stat”230, lucrurile au început să se mişte. Un aspect deloc neglijabil l-a reprezentat lenta, dar ireversibila distanŝare a Bisericii de regim. Chiar primatul António Ribeiro îşi reproşa, în 1972, că «Biserica portugheză (...) n-a făcut nimic public pentru a încuraja guvernul Caetano să evolueze»231. Totuşi, clerul superior a perceput frământările societăŝii şi, în mai 1973, printr-o scrisoare pastorală, „a luat poziŝie în favoarea pluralismului politic”232. Rămânea un ultim bastion de sprijin al regimului: Armata. Dar şi rândurile sale au fost cuprinse de efervescenŝă. Trupa, gradele inferioare şi tinerii ofiŝeri manifestau tendinŝe de frondă. Numai că, oarecum 224

Idem, nr. 52, 18 dec. 1969, p. 20. Ibidem. 226 Ibidem. 227 Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 2/1972, p. 29. 228 Cf. Rinascita, în idem, nr. 37/1973, p. 29. 229 Cf. Jeune Afrique, în idem, nr. 33, 10 aug. 1972, p. 21. 230 Interviu din L’Express, în Lumea, nr. 31, 27 iul. 1972, p. 28. 231 Idem, nr. 33, 10 aug. 1972, p. 21. 232 Vezi interviu cu Mário Soares, preluat din L’Espress, în Lumea, nr. 17, 18 apr. 1974, p. 28. 225

50

Viorel Cruceanu

atipic, surpriza avea să vină chiar de la vârful ierarhiei. Este vorba de generalul António de Spinola, adjunctul şefului de Stat Major al Armatei care, la 22 februarie 1974, a publicat o carte cu un conŝinut incendiar: „Portugal e o futuro” („Portugalia şi viitorul”). Veteran al războiului din Africa (a luptat în Angola, după care a fost guvernator şi comandant militar al Guineei-Bissau), generalul Spinola afirma tranşant că «din punct de vedere militar, războiul din Africa este practic pierdut; nu există o soluŝie militară»233. Generalul „nu era nici alarmist şi nici complotist ci, pur şi simplu, onest şi lucid” 234. În cazul său, dubiile ideologice nu-şi aveau rostul: „Spinola nu are nimic comun cu stânga; este un om al vechii drepte [în tinereŝe a luptat ca voluntar în războiul civil spaniol, de partea armatei franchiste – nota ns.], dar care, pe baza experienŝei lui personale, considera că Portugalia nu poate decât să piardă în cele din urmă războaiele ei coloniale”235. Această „părere realistă”236 era împărtăşită şi de şeful Statului Major al Armatei, generalul Francisco da Costa Gomes, care la rândul său deŝinuse responsabilităŝi militare în Angola şi Mozambic. Premierul Caetano a reacŝionat previzibil: el a cedat elementelor „ultras” ale regimului, regrupate în jurul preşedintelui Americo Thomaz şi, la 14 martie 1974, a decretat „starea de alertă”, iar generalii Spinola şi Costa Gomes au fost demişi. S-au creat astfel ingredientele „celei mai grave crize pe care a cunoscut-o Portugalia de la instalarea la putere, în 1928, a lui [Antonio de] Oliveira Salazar”237, o criză „cu atât mai gravă cu cât (...) sfidarea lansată regimului Caetano provine din rândurile militarilor”238. Evenimentele dovedeau, aşa cum opina Mário Soares, că „în ciuda aparenŝelor, armata portugheză nu este în totalitate fascistă (...). Există militari care ar vrea ca Portugalia să devină un stat democrat”239. Atitudinea intransigentă a guvernului Caetano a declanşat „ruptura dintre armată şi regimul fascist [subl. ns.]”240. A urmat apoi „o descătuşare fulgerătoare a primăverii”241: în 233

Vezi Lumea, nr. 13, 21 mart. 1974, p. 15; vezi şi idem, nr. 14, 28 mart. 1974, p. 31. V. Cruceanu, Portugalia…, p. 45. 235 Cf. La Libre Belgique, în Lumea, nr. 15, 4 apr. 1974, p. 18. 236 Ibidem. 237 Lumea, nr. 13/1974, p. 15. 238 Ibidem. 239 Interviu din L’Espresso, în Lumea, nr. 17/1974, p. 28. 240 Vezi Lumea, nr. 42, 10 oct. 1974, p. 28. 241 Idem, nr. 20, 9 mai 1974, p. 8. 234


51

zorii zilei de 25 aprilie 1974, gruparea tinerilor căpitani portughezi (136 de persoane, în frunte cu Otelo Saraiva de Carvalho), organizaŝi în „Movimento das Forças Armadas”, a pus capăt regimului salazarist. În „numai câteva ceasuri, o jumătate de secol de imobilism, de anacronică sfidare a timpului şi istoriei” 242, lua sfârşit în Portugalia. A fost o lovitură de stat, ce a redat libertatea poporului portughez, intrată în istorie sub numele de „Revoluţia garoafelor”243. În acele momente de mare euforie, ziaristul Felix Naggar ne oferea o analiză pertinentă a evenimentului: «Cu greu se poate imagina din străinătate ce reprezintă revoluŝia din Portugalia. Nu este vorba de înlocuirea unui guvern civil cu un guvern militar, ci de o schimbare completă a unui sistem care, timp de cincizeci de ani, a menŝinut Portugalia într-un vas închis, izolat de lume, ca şi de o schimbare a unui întreg popor. [Este o] schimbare de instituŝii, de stil, de viaŝă, de psihologie şi mentalitate a tuturor portughezilor»244. „Revoluŝia garoafelor” a creat şi premisele înfăptuirii decolonizării. Noua Portugalie democratică a venit în întâmpinarea dezideratului eliberării coloniilor sale africane. Pe rând, GuineeaBissau, insulele Capului Verde, insulele São Tomé şi Princípe, Mozambic şi Angola şi-au proclamat independenŝa. Destrămarea ultimului mare imperiu colonial şi apariŝia noii familii de state africane libere va fi abordată pe larg în capitolul următor, consacrat decolonizării. Spania a jucat un rol discret în Africa Neagră. În 1778, prin Tratatul de la El Pardo, Spania prelua de la Portugalia insula Fernando Póo (2017 km2, în prezent Bioko; descoperită în 1469 de navigatorul lusitan Fernão do Po) şi alte câteva insuliŝe (cu suprafeŝe cuprinse între 0,19 km2 şi 17 km2), cea mai importantă fiind Annobón, numită şi 242

Idem, nr. 21, 16 mai 1974, p. 18. Vezi seria de articole: Portugalia. În sfârşit, un început, în Lumea, nr. 19, 2 mai 1974, p. 19-21; Portugalia – descătuşare, în idem, nr. 20, 9 mai 1974, p. 8-11; Lisabona. Definirea priorităţilor, în idem, nr. 21, 16 mai 1974, p. 18-19; Primăvara garoafelor roşii, în idem, nr. 27, 27 iun. 1974, p. 24-25; Primăvara garoafelor roşii (2), în idem, nr. 28, 4 iul. 1974, p. 25-26. Despre pregătirea şi desfăşurarea operaŝiunii, vezi Înainte şi după 25 aprilie, interviu cu Otelo Saraiva de Carvalho, general de brigadă, comandant adjunct al COPCON (Comandamentul Operaŝional Continental), guvernatorul militar al Lisabonei, în Lumea, nr. 4, 23 ian. 1975, p. 12-13; vezi şi V. Cruceanu, Portugalia…, p. 47-48. 244 Vezi Lumea, nr. 21, 16 mai 1974, p. 18. 243

52

Viorel Cruceanu

Pagalu. Sub portughezi, insulele au devenit „un punct intermediar de oprire al navelor cu sclavi care se îndreptau [din Angola – nota ns.] spre America de Sud [destinaŝia fiind Brazilia – nota ns.]”245. Cu sosirea spaniolilor, lucrurile s-au schimbat: cele două insule au căpătat un rol economic real, bazat pe cultura arborelui de cacao. Plantaŝiile de aici produceau o cacao scumpă, dar în acelaşi timp şi de foarte bună calitate. De la primul preşedinte al Ghanei, dr. Kwame Nkrumah, aflăm că, în 1879, un oarecare Tetteh Quarshie, de lângă Accra, după o vilegiatură în Fernando Póo, a adus cu sine şi câteva seminŝe de cacao, pe care le-a plantat la Mampong. Solul s-a dovedit favorabil noii culturi, care a ajuns principalul produs de export al coloniei Coasta de Aur246. De aici, arborele de cacao a fost aclimatizat, cu rezultate spectaculoase, în toată Africa de Vest. La jumătatea secolului al XIX-lea, Spania a ocupat şi o minusculă posesiune continentală, Río Muni (26.000 km 2), încadrată de Camerun şi Gabon. Trebuie menŝionat că, la Conferinŝa colonială de la Berlin, celelalte puteri europene au recunoscut, în mod oficial, prezenŝa spaniolă în aceste mici teritorii ecuatoriale. Faptul a permis organizarea lor administrativă: în 1904, insulele au format „Africa Occidentală Spaniolă”; apoi, în 1910, ele au fost alipite zonei Río Muni (separate de o distanŝă de 36 km.), luând astfel naştere colonia Guineea Spaniolă. Timp de câteva decenii, îndepărtata posesiune africană a rămas un tărâm uitat pentru guvernanŝii spanioli. Situaŝia s-a schimbat după accesul lui Franco la putere (1939), colonia intrând într-o etapă „de intensă exploatare”247. Accentul a fost pus pe dezvoltarea turismului (insula Fernando Póo având reputaŝia unei „perle a Africii” 248, „împânzită de păduri, cu munŝi înalŝi acoperiŝi de vegetaŝie luxuriantă şi imense cascade a căror apă zgomotoasă străluceşte în soare” 249) şi pe extinderea plantaŝiilor de cacao. Valorificarea potenŝialului economic al coloniei a adus frumoase venituri puterii metropolitane. Interesant este 245

Marea Enciclopedie…, vol. 8, p. 93. K. Nkrumah, Mesaj din Ghana. Autobiografie, Bucureşti, Editura Politică, 1958, p. 282. 247 Terre e Popoli del Mondo, Africa, vol. 9, Novara, Instituto Geografico De Agostini, 2001, p. 292. 248 R. Holeindre, Karl Marx chez les „Equatos”, în Paris Match, no. 1607, 14 mars 1980, p. 26. 249 Ibidem. 246


53

faptul că, regimul franchist a reinvestit o parte a veniturilor în infrastructură, prioritate având domeniul sanitar şi educaŝia. Prin urmare, colonia a fost dotată cu un echipament sanitar de calitate, astfel încât spitalul din Bata (reşedinŝa zonei Río Muni) era considerat „cel mai modern de pe coasta occidentală a Africii” 250. La fel, înainte de independenŝă, Guineea spaniolă deŝinea un adevărat record al alfabetizării, rata ştiutorilor de carte ridicându-se la 80% dintre autohtoni251. Promovarea învăŝământului a avut şi un aspect practic: ea a permis emergenŝa unei elite care şi-a descoperit, în scurt timp, o certă vocaŝie naŝională. Discursul nostru consacrat puterilor colonialiste europene (altele decât Marea Britanie şi Franŝa) se încheie cu Italia. Naŝiune tânără, ce şi-a încheiat unificarea teritorială abia în 1870, Italia era o mare putere „doar cu numele”252 şi făcea figură de „rudă săracă” 253, în areopagul bogaŝilor Europei. Abia trecuse un deceniu de la unificare şi în straturile societăŝii italiene „a început să se dezvolte o largă mişcare de expansiune imperialistă”254. Această „febră expansionistă” avea o dublă determinare. Pe de o parte, ea se datora faptului că intelligentsia italiană de după 1880 „se formează la şcoala germană” 255. Prin urmare, cele mai bune produse intelectuale doreau ca Italia să se comporte, în relaŝiile internaŝionale, asemenea Germaniei. Pe de altă parte, ea se datora factorului economic: în timp ce nordul s-a industrializat, sudul rămânea agrar. A apărut, astfel, «o problemă meridională»256, reprezentată de „ŝărani săraci, cu o situaŝie mizerabilă” 257. Speranŝa unei vieŝi mai bune, a declanşat mirajul emigrării. Foarte repede, „mizeria şi problema demografică au devenit coşmarul economiştilor [italieni]” 258, pentru care singura soluŝie o reprezenta procurarea de colonii. Dar, ca şi Germania, Italia se confrunta cu un serios handicap: sosise cea „din 250

H. Deschamps (dir.), op.cit., p. 534. Ibidem. 252 P. Renouvin, Histoire..., p. 23. 253 Ibidem, p. 175. 254 Ibidem, p. 36. 255 P. Guichonnet, Istoria Italiei, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 106. 256 M. Baumont, op.cit., p. 104. 257 Ibidem. 258 Ibidem. 251

54

Viorel Cruceanu

urmă pe scena africană” 259. Aşa cum a avut un „campion al unificării” în persoana lui Camillo Cavour, naŝiunea latină la care ne referim a avut şi un „campion al expansiunii coloniale” în persoana lui Francesco Crispi (de două ori prim-ministru: 7 august 1887-6 februarie 1891 şi 15 decembrie 1893-9 martie 1896). Inspirându-se din vechea tradiŝie romană, Italia a manifestat o firească „preocupare mediteraneeană”260 (asupra căreia vom reveni, pe larg, în volumul al treilea). Dificultăŝile întâlnite în Africa de Nord (faimoasa „problemă tunisiană”, în care Italia s-a văzut devansată de Franŝa), au generat o nouă zonă de interes: ŝărmurile Africii de Est. Fără a se dezminŝi, italienii s-au entuziasmat proclamând: «cheile Mediteranei sunt în Marea Roşie»261! Aşa se face că, prima lor anexiune în Africa Neagră, a fost golful Assab, ocupat în 1880. Bucurându-se de complicitatea Angliei, italienii au ocupat în 1885 şi portul Massawa (englezii considerau Italia o „putere prietenă” şi „fără veleităŝi colonialiste” 262). Joncŝiunea Assab-Massawa a permis constituirea primei colonii italiene, denumită, de la 1 ianuarie 1890, Eritreea (o fâşie de 121.320 km 2, pe ŝărmul african al Mării Roşii). Acŝiunile în estul Africii erau justificate, încă din 1888, de premierul Crispi, care, adresându-se Parlamentului, declara: «Coloniile sunt o necesitate a vieŝii moderne. Nu putem rămâne inerŝi şi să lăsăm ca celelalte puteri să ocupe singure părŝile neexplorate ale lumii... Suntem la Massawa şi vom rămâne» 263. Metropla s-a grăbit să trimită pe cei dintâi colonişti: „ŝărani săraci care munceau cu râvnă pământul, ajungând să fertilizeze această regiune aridă” 264. Ca un aspect pozitiv, „ei ignorau rasismul şi nu aveau dispreŝ faŝă de băştinaşi” 265. Exista însă şi un aspect negativ: coloniştii manifestau „o foame de pământ”, fiind tentaŝi să-şi extindă proprietăŝile şi în Etiopia vecină, măcinată de un război civil. Italienii au ştiut să profite de starea de instabilitate din imperiu. Astfel, la 2 mai 1889, trimişii lui Crispi au 259

R. Luraghi, Europenii caută Eldorado, Bucureşti, Editura Politică, 1971, p. 255. P. Renouvin, Histoire…, p. 36. 261 M. Baumont, op.cit., p. 105. 262 R. Luraghi, op.cit., p. 256. 263 N.Z. Lupu, Mari crize ale vieţii internaţionale interbelice. Războiul italoetiopian (1935-1936), Bucureşti, Editura Politică, 1981, p. 17. 264 R. Luraghi, op.cit., p. 258. 265 Ibidem. 260


55

semnat Tratatul de la Ucciali, cu rasul din Shoa, Menelik, ce se ridicase împotriva puterii centrale. Prin tratat, pretendentul etiopian era „recunoscut negus de către Italia” 266, care-i promitea şi „un împrumut de 4 milioane lire pentru a-şi procura armament”267. La rândul său, rasul din Shoa, devenit negus sub numele de Menelik al II-lea (1889-1906/1913), „recunoştea cedarea definitivă a Eritreei, Italiei”268. Numai că o gravă controversă a fost declanşată de articolul 17. Astfel, guvernul lui Crispi „a interpretat acest articol în sensul unui protectorat implicit asupra Etiopiei” 269. Respingând o asemenea interpretare, Menelik al II-lea invoca textul în amharică, conform căruia „Etiopia putea recurge la ajutorul Italiei în relaŝiile cu celelalte puteri europene, fără să-şi fi asumat vreo obligaŝie în acest sens”270. Situaŝia s-a detensionat după ce regele Umberto I l-a demis pe Crispi, la 6 februarie 1891. Totuşi, pentru mai multă siguranŝă, la 12 februarie 1893, negusul Menelik al II-lea a denunŝat Tratatul de la Ucciali. Gestul a fost urmat de o circulară adresată marilor puteri europene în care afirma că „imperiul său este destul de important pentru a nu avea nevoie de vreun protector şi a trăi independent” 271. În decembrie 1893, bătrânul Crispi a revenit la guvernare. De acum înainte, întreaga sa politică externă va sta sub semnul frustrării. Principalul obiectiv viza reluarea „expansiunii coloniale”, pe care o lăsase „la jumătate când trebuise să-şi prezinte demisia în 1891”272. Crispi era un „om impulsiv”273, „autoritar şi inflexibil”274, ce poseda din plin „sensul grandorii naŝionale” 275; numai că, el era şi o fire exaltată: la Crispi „îndrăzneala depăşeşte clarviziunea” 276, lipsindu-i „buna măsură 266

N.Z. Lupu, op.cit., p. 18. Ibidem. 268 R. Girault, op.cit., p. 200. 269 N.Z. Lupu, op.cit., p. 18. 270 Ibidem; vezi şi V. Urum, Menelik II – unificatorul Etiopiei, în Magazin istoric, nr. 6, iun. 1971, p. 62-63; C. Giurcăneanu, Etiopia, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1965, p. 69; A. Adu Boahen, op.cit., p. 54. 271 N.Z. Lupu, op.cit., p. 19. 272 G. Procacci, Istoria italienilor, Bucureşti, Editura Politică, 1975, p. 396. 273 P. Renouvin, Histoire…, p. 36. 274 P. Guichonnet, op.cit., p. 103. 275 P. Renouvin, Histoire…, p. 36. 276 Ibidem, p. 41. 267

56

Viorel Cruceanu

a posibilităŝilor materiale şi morale [ale ŝării – nota ns.]”277. Dintr-un astfel de calcul greşit s-a născut războiul: Crispi a ordonat generalului Oresto Baratieri, aflat în Eritreea, să atace Etiopia, cerându-i ca «problema abisiniană să fie lichidată pentru totdeauna» 278. Marele criticist italian, Benedetto Croce, subliniază şi el eroarea lui Crispi, care a decis să atace „singurul stat din Africa (...) puternic din punct de vedere militar”279. Faptul poate fi explicat şi prin aroganŝa italienilor care „au subestimat naŝionalismul etiopian şi calităŝile de conducător militar ale negusului [alături de care s-a remarcat rasul Makonnen, tatăl viitorului împărat Hailé Sélassié I – nota ns.]”280. Menelik al II-lea a ştiut să-şi mobilizeze exemplar supuşii. Iată ce frumos sună textul uneia din proclamaŝiile sale: «Omule al ŝării mele! Ajută-mă! Tu, cel puternic, să mă sprijini cu forŝa ta; tu, cel slab, să mă sprijini cu ruga ta... Nimeni să nu rămână acasă, toŝi sunt datori să intre în acŝiune pentru apărarea patriei şi vetrelor!»281. Îndemnul a fost urmat şi negusul a strâns „o armată de 112.000 oameni, înzestrată cu 42 tunuri cu tragere rapidă” 282 (de circa cinci ori mai numeroasă decât a italienilor, dar inferioară, totuşi, din punct de vedere tehnic). Ghanezul Albert Adu Boahen ne furnizează date şi mai precise: efectivele armatei etiopiene se ridicau la 100.000 de oameni, în timp ce armata italiană avea doar 17.000 oameni, dintre care 10.596 erau italieni şi restul eritreeni 283. Bătălia decisivă s-a dat în ziua de 1 martie 1896, la Aduwa (în provincia Tigre), şi s-a încheiat „cu o catastrofă pentru Italia” 284, care a pierdut jumătate din corpul ofiŝeresc (261 de ofiŝeri ucişi) şi o treime din soldaŝi (în jur de 6.000 morŝi; alte surse dau 8.000 şi chiar 10.000 de morŝi), la care se adăugau şi 5.000 de prizonieri 285. De asemenea, forŝele italiene au 277

Ibidem, p. 36. N.Z. Lupu, op.cit., p. 20. 279 Ibidem, p. 16 (subsol). 280 Vezi Lumea Magazin, nr. 11, nov. 1997, p. 20. 281 V. Urum, op.cit., p. 63. 282 Ibidem. 283 A. Adu Boahen, op.cit., p. 56. 284 Cf. A.J.P. Taylor, The struggle for mastery in Europe. 1848-1918, London, OUP, 1971, p. 367. 285 A. Adu Boahen, op.cit., p. 55; N.Z. Lupu, op.cit., p. 20; M. Baumont, op.cit., p. 261; V. Urum, op.cit., p. 63-64; Larousse. Dicţionar de istorie şi civilizaţii africane, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2006, p. 15. 278


57

pierdut „întreaga artilerie şi întregul echipament de război”286. Pentru epica africană, momentul Aduwa are o profundă semnificaŝie: el reprezintă «cea mai mare victorie a unei armate africane asupra unei armate europene, de la Hannibal încoace»287. În egală măsură, de acum înainte „Etiopia devine simbolul speranŝei, supravieŝuirii şi regenerării”288 continentului negru. Înfrângerea lui Baratieri la Aduwa „a ruinat cariera politică a lui Crispi”289. Extrem de nepopular (mulŝimile manifestau strigând chiar «Trăiască Menelik»), el şi-a prezentat imediat demisia. S-a format un nou guvern, condus de Antonio di Rudini, care a început negocierile de pace. Discuŝiile bilaterale s-au încheiat cu Tratatul de pace de la Addis-Abeba, din 26 octombrie 1896. Documentul „recunoştea independenŝa absolută şi fără rezerve a Etiopiei şi consacra anularea definitivă a Tratatului de la Ucciali” 290, iar agresorul era obligat la plata unei despăgubiri de război de 400.000 de lire italiene291. De asemenea, tratatul de la Addis-Abeba avea şi valoare internaŝională: „independenŝa era recunoscută şi de celelalte puteri europene” 292. În perioada ce a urmat, poziŝia lui Menelik al II-lea s-a consolidat prin semnarea acordului din 20 martie 1897 cu Franŝa (privind delimitarea frontierei între Etiopia şi Somalia franceză)293 şi prin sprijinul Rusiei, fundamentat pe solidaritatea ortodoxă 294. În schimb, aşa cum bine s-a spus, „norocul african [al Italiei] s-a năruit la Aduwa”295, mai ales că dezastrul de pe platourile etiopiene „o va îndepărta de Africa pentru un sfert de secol”296. Totuşi, în afară de Eritreea, italienii au mai păstrat Somalia. După cum am văzut şi în Capitolul I, înainte de 1880, ŝara somalilor era 286

V. Urum, op.cit., p. 63. A. Adu Boahen, op.cit., p. 55. 288 Ibidem, p. 56. 289 P. Guichonnet, op.cit., p. 103; G. Procacci, op.cit., p. 396. 290 N.Z. Lupu, op.cit., p. 21. 291 C. Giurcăneanu, op.cit., p. 73. 292 A. Adu Boahen, op.cit., p. 55. 293 Vezi Documents Diplomatiques Français (1871-1914), Iere série (1871-1900), Paris, Imprimerie Nationale, 1954, tome XIII, documentul 158, p. 277-278; vezi şi tome XII, documentul 99, p. 129. 294 Lumea Magazin, nr. 11, nov. 1977, p. 20-21. 295 M. Baumont, op.cit., p. 255. 296 Ibidem, p. 202. 287

58

Viorel Cruceanu

cunoscută sub numele Punt. Somalezii, răspândiŝi în întreg Cornul Africii, au creat „o cultură cvasiuniformă [caracterizată] de un puternic ataşament la Islam” 297. În ciuda acestei uniformităŝi, somalezii au fost supuşi la trei dominaŝii: franceză, britanică şi italiană. Pe rând, s-au constituit tot atâtea arii coloniale: Somalia franceză (1884-1885), Somaliland (1887) şi Somalia italiană (1889, cea mai întinsă, cu o suprafaŝă de 461.585 km 2). Italianul Raimondo Luraghi ne spune că „penetraŝia italiană în Somalia (...) a fost lipsită de dramatism” 298. În bună măsură ea s-a datorat unei persoane private: Luigi de Savoia, duce de Abruzzi. Acesta a creat o „colonie agricolă”, după modelul căreia „au fost întemeiate sate, au fost experimentate noi culturi, au fost fertilizate întinderi pe jumătate pustii” 299. Prin eleganŝa sa, Luigi de Savoia a reuşit „să pună bazele unei colaborări reale între europeni şi africani, care nu s-a bazat pe o exploatare brutală”300. Odată estompată amintirea umilinŝei de la Aduwa, mistica colonială şi-au făcut reapariŝia în spiritul italienilor, la începutul secolului al XX-lea. Ea a fost promovată, pe plan cultural, de scriitorul şi poetul Gabriele d’Annunzio, ce milita pentru „o concepŝie mai virilă despre drepturile şi datoriile naŝiunii” 301. Pe plan politic, ea şi-a găsit corespondentul în acŝiunile liderului fascist, Benito Mussolini. Redescoperind „vocaŝia colonială” a Italiei, Il Duce declara: «Relaŝiile dintre naŝiuni sunt întemeiate pe forŝă: forŝa armelor» 302. El considera că «Imperialismul este legea eternă şi imuabilă a vieŝii» 303, specificând condescendent că, «noi fasciştii, avem supremul curaj de a ne numi noi înşine imperialişti»304. Mânat de asemenea imbolduri, Mussolini dorea să răzbune, cu orice preŝ, ruşinea de la Aduwa. Excelent orator, el ştia să-şi disimuleze gândurile în spatele „bunelor intenŝii”: «Italia este în măsură (...) să introducă tot mai mult Africa în cercul lumii civilizate. Poziŝia Italiei în Mediterana, marea care şi-a recâştigat funcŝia ei de a 297

Cf. Histoire générale..., tome VII (L’Afrique sous domination coloniale. 18801935), Paris, Présence Africaine/ UNESCO, 1987, p. 642. 298 R. Luraghi, op.cit., p. 260. 299 Ibidem, p. 261. 300 Ibidem. 301 P. Renouvin, Criza europeană…, p. 134. 302 Max Gallo, Italia lui Mussolini, Bucureşti, Editura Politică, 1969, p. 326. 303 N.Z. Lupu, op.cit., p. 30. 304 Ibidem.


59

lega estul cu vestul, îi dă dreptul şi datoria să-şi îndeplinească această sarcină»305. În egală măsură şi excelent actor, Il Duce a făcut tot posibilul să adoarmă vigilenŝa Etiopiei. Exemplul cel mai elocvent îl reprezintă încheierea „Tratatului de prietenie, conciliere şi arbitraj”, dintre cele două ŝări, de la Addis-Abeba, din 2 august 1928. Chiar la art. 1, documentul stipula că «Între Regatul Italiei şi Imperiul Etiopiei va domni o pace constantă şi o prietenie veşnică» 306. În realitate, pentru dictatorul italian ocuparea Etiopiei se transformase într-o fixaŝie. Nereuşind să realizeze «marea politică europeană» la care nutrea (un pact în patru, între Anglia, Franŝa, Germania şi Italia), Mussolini a trebuit să se vadă mulŝumit cu o «mare politică africană». În consecinŝă, prin atacul asupra Etiopiei, la 3 octombrie 1935, el nu a pregetat să provoace „ cea mai gravă criză internaŝională de la sfârşitul primului război mondial”307. Agresiunea împotriva Etiopiei a fost un „război asimetric”: „armata fascistă se ridica la 400.000 de oameni, cu un armament superior”308 (condusă de doi străluciŝi strategi, Emilio de Bono, şi apoi de Pietro Badoglio), în timp ce „armata etiopiană putea conta în ajunul conflictului pe 350.000 oameni, din care doar un sfert fuseseră instruiŝi din punct de vedere militar” 309 (cu o înzestrare tehnică desuetă). De altfel, informaŝiile militare italiene cunoşteau că „armata etiopiană nu făcuse încă, nici sub raportul organizării, nici sub cel al dotării, în sensul modern al acestor noŝiuni, prea mari progrese” 310. În schimb, agenŝii italieni ştiau că etiopienii se bazau pe „elementul om” care «este cumpătat, rezistent, preocupat de onoarea sa, iar, în focul luptei, dispreŝuitor până la inconştienŝă în faŝa morŝii» 311. În mod paradoxal, un element aparent minor, a jucat un rol decisiv în deznodământul războiului: cea mai mare parte a armatei etiopiene „era echipată în cămăşi albe, ŝinte ideale pentru inamic” 312. Aşa se face că, armatele italiene „modern înzestrate şi comandate, susŝinute de o aviaŝie 305

Ibidem, p. 42. Vezi Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. 1 (1917-1939), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1974, documentul nr. 37, p. 132. 307 Max Gallo, op.cit., p. 328. 308 Histoire générale…, tome VIII, p. 54. 309 N.Z. Lupu, op.cit., p. 165. 310 Ibidem, p. 164. 311 Ibidem, p. 164-165. 312 Ibidem, p. 165. 306

60

Viorel Cruceanu

excelentă, de artilerie de toate calibrele (...) şi de tot felul de «lichide speciale»”313 au înaintat lejer pe toate fronturile, timp de şapte luni. În ziua de 5 mai 1936, italienii şi-au atins ŝinta: ei au ocupat Addis-Abeba, părăsită de familia imperială, ce a luat calea exilului. După numai câteva ore, cuprins de euforie, Mussolini perora în faŝa mulŝimii, adunată în „Piaŝa Veneŝia”: «Anunŝ poporului italian şi lumii întregi că pacea a fost restabilită: Pacea noastră, Pacea romană! Etiopia este italiană»314. În acelaşi registru, Il Duce încheia: «O, legionari, ridicaŝi sus emblemele voastre, armele voastre şi inimile voastre pentru a saluta, după cincisprezece secole, reapariŝia Imperiului pe colinele sfinte ale Romei»315! Aşa cum, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după cucerirea Indiei, Disraëli îi conferea o coroană imperială reginei Victoria, la fel a procedat şi Mussolini cu regele Victor Emmanuel al III-lea. Actul era oficializat prin Decretul regal din 9 mai 1936 care, la art. 1, proclama: «Teritoriile şi populaŝiile care au aparŝinut Imperiului Etiopiei sunt puse sub întreaga şi deplina suveranitate a regatului Italiei. Regele Italiei îşi arogă titlul de Împărat al Etiopiei, pentru el însuşi şi pentru succesorii săi»316. În drum spre exilul său de la Bath (Anglia), împăratul Hailé Sélassié I s-a oprit la Geneva, unde a cerut Societăŝii Naŝiunilor să nu recunoască anexarea Etiopiei. În timpul discursului, s-a produs un incident ce l-a pus în dificultate. În acel moment, o singură persoană s-a ridicat în sprijinul său: marele diplomat român , Nicolae Titulescu. Iată episodul, redat de însuşi Negusa Nagast („Regele Regilor”), într-un interviu acordat revistei Lumea în 1964: «Deşi au trecut de atunci aproape trei decenii, păstrez vie amintirea întâlnirii cu Nicolae Titulescu. El ne-a dat ajutor în cea mai grea perioadă din istoria Etiopiei, agresiunea fascistă împotriva ŝării mele. În acele zile triste am expus la Liga Naŝiunilor de la Geneva poziŝia poporului etiopian. Provocatorii fascişti s-au dedat la tulburări în sala Adunării Ligii Naŝiunilor, m-au insultat în timp ce vorbeam şi chiar m-au întrerupt. Atunci Nicolae Titulescu s-a ridicat în sprijinul meu şi mi-a acordat un ajutor nepreŝuit care, în condiŝiile respective, poate fi apreciat drept o 313

Ibidem; vezi şi C. Giurcăreanu, op.cit., p. 86. Max Gallo, op.cit., p. 333. 315 Ibidem. 316 Vezi Relaţii internaţionale…, vol. 1, documentul nr. 70 E, p. 228. 314


61

faptă de eroism [subl.ns.]. Titulescu a luat atitudine împotriva celor care provocaseră dezordine şi a obŝinut ca huliganii fascişti să fie scoşi din incinta Adunării Ligii Naŝiunilor. Pentru solidaritatea manifestată atunci, pentru sprijinul moral acordat, nici eu, nici poporul ŝării mele nu-l uităm pe acest om mare, curajos şi cinstit [subl.ns.]»317. Etiopia ocupată, Eritreea şi partea italiană a Somaliei au fost reunite de Mussolini în „L’Africa Orientale Italiana”, un „ansamblu de 12 milioane de locuitori”318. Neavând o suficientă experienŝă colonială, Italia s-a confruntat cu o serie de probleme economice. Astfel, în 1939, guvernul de la Roma constata că „ŝara nu realiza cu propriul Imperiu decât 2% din comerŝul total” 319 şi, mult mai grav, „cheltuia în coloniile sale de zece ori mai mult decât obŝinea de pe urma lor”320. În ciuda acestui bilanŝ negativ, Mussolini nu şi-a putut reprima impulsurile coloniale şi, profitând de problemele Angliei, a ocupat în 1940 şi Somalilandul. Implicarea ducelui în luptele de pe „bătrânul continent” (atacul asupra Greciei), a avut grave consecinŝe asupra imperiului colonial italian: de aici au fost retrase cele mai bune unităŝi şi cei mai valoroşi ofiŝeri. Strategii britanici au înŝeles foarte bine situaŝia. Prin urmare, în ianuarie 1941, englezii declanşează o dublă contraofensivă împotriva Italiei: pe frontul din Africa de Nord şi pe frontul din Africa de Est. Dacă în nord, lucrurile s-au complicat datorită intervenŝiei „Afrika Korps” a lui Erwin Rommel, în schimb, în est, contraofensiva britanică s-a dovedit irezistibilă. Pe rând, au fost ocupate: Mogadiscio (26 februarie), capitala Somaliei italiene, Berbera (17 martie), reşedinŝa Somalilandului, şi Asmara (2 aprilie), capitala Eritreei. Apoi, forŝele britanice din aceste teritorii, combinate cu forŝele ce coborau din Sudan, au prins Etiopia ca într-un cleşte. Lor li s-au alăturat şi numeroşii partizani etiopieni, aflaŝi chiar sub comanda împăratului (după trecerea frontierei sudaneze, la 18 ianuarie). În faŝa ameninŝării, italienii au părăsit Addis-Abeba (3 aprilie 1941), fără luptă. La 5 mai 1941, Negusa Nagast Hailé Sélassié I şi-a făcut o intrare triumfală în oraşul pe care-l părăsise cu exact cinci ani înainte. Ocupaŝia mussoliniană s-a dovedit doar o efemeră paranteză, suficientă pentru a 317

Interviu cu Hailé Sélassié I, în Lumea, nr. 40, 1 oct. 1964, p. 3; vezi şi V. Cruceanu, Ultimul împărat al Africii, în Historia, nr. 83, nov. 2008, p. 65-66. 318 Histoire générale…, tome VIII, p. 55. 319 P. Guichonnet, op.cit., p. 118. 320 Ibidem.

62

Viorel Cruceanu

„ucide aproape un milion de etiopieni” 321 (Alte surse dau cifre mai exacte: 760.000 de etiopieni morŝi şi pagube materiale de 132,5 milioane lire sterline322). Aventura colonială a ducelui a sfârşit catastrofal: în primăvara lui 1941, regimul corporatist pierduse toate coloniile din estul Africii. Această realitate şi-a găsit reflectarea în „Tratatul de pace cu Italia”, semnat la 10 februarie 1947, la Paris. Astfel, la art. 33 se preciza că «Italia recunoaşte şi se obligă să respecte suveranitatea şi independenŝa Statului etiopian» 323, căruia îi plătea şi o despăgubire de război „în valoare de 25 milioane dolari” 324. De asemenea, art. 23 prevedea, în mod categoric, faptul că «Italia renunŝă la toate drepturile sale asupra posesiunilor teritoriale italiene din Africa şi anume: Libia, Eritreea şi Somalia italiană» 325. Italia republicană va beneficia de o măruntă concesie: în ianuarie 1949, Adunarea Generală a ONU i-a transferat, pe 10 ani, sub tutelă, fosta colonie Somalia italiană. În deceniul care a urmat, italienii aveau să asiste la evoluŝia lentă, dar ireversilă, a teritoriului spre independenŝă.

321

M. Zeleke, Libres mais soumis, în Afrique-Asie, no. 54, mai 2010, p. 40. C. Giurcăneanu, op.cit., p. 89. 323 Vezi Relaţii internaţionale…, vol. 3, 1983, p. 21. 324 Ibidem, p. 20; vezi şi C. Giurcăneanu, op.cit., p. 178. 325 Relaţii internaţionale..., vol. 3, 1983, p. 21. 322

CAPITOLUL AL III-LEA EMANCIPAREA FOSTELOR POSESIUNI ITALIENE, BELGIENE, SPANIOLE ŞI PORTUGHEZE DIN AFRICA NEAGRĂ ecolonizarea a reprezentat paradigma întregii evoluŝii a Africii, în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Momentul de cotitură s-a datorat rezultatelor celui de-al doilea război mondial, ce a determinat un nou raport de forŝe în lume, defavorabil puterilor coloniale. Marea conflagraŝie a dovedit că „imperiul colonial european nu era un monolit de neschimbat în peisajul istoriei umanităŝii”1. Atitudinea de respingere a colonialismului, manifestată de super-puteri (SUA, URSS, R.P. Chineză), l-a făcut pe istoricul Joseph Ki-Zerbo să afirme că „în primul deceniu de după război, un fel de complicitate planetară îndemna Africa Neagră spre libertate” 2. Noul „deal” inaugurat de Charta Atlanticului a permis coloniilor africane să-şi redobândească libertatea. Procesul a fost deschis de Ghana, fosta colonie engleză Coasta de Aur, devenită independentă la 6 martie 1957, sub conducerea omului politic de excepŝie, dr. Kwame Nkrumah. În lumea francofonă, exemplul său a fost urmat de Guineea lui Sékou Touré, la 2 octombrie 1958. Apoi, pe parcursul anului 1960, s-a produs o adevărată „revoluŝie anticolonialistă”: 17 ŝări africane şi-au proclamat independenŝa (14 foste colonii franceze, una engleză, una italiană şi una belgiană). De atunci, anul 1960 este considerat drept „Anul Africii”. Sub imperiul acestei schimbări şi având în vedere că alte teritorii africane se aflau în

D

1

R. Oliver, J.D. Fage, A Short History of Africa, Baltimore, Penguin Books, 1963, p. 243; despre consecinŝele celui de-al doilea război mondial asupra Africii Negre, vezi V. Cruceanu, Africa Neagră şi marele război, în vol. Structuri politice în secolul XX, volum omagial – Constantin Buşe: o viaţă închinată istoriei, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2000, p. 426-445. 2 J. Ki-Zerbo, Histoire de l’Afrique Noire. D’Hier à Demain, Paris, Hatier, 1972, p. 474.

64

Viorel Cruceanu

continuare sub dominaŝie europeană (în special portugheză), Adunarea Generală a ONU a aprobat „Declaraţia privind acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale”, din 14 decembrie 1960. Câteva dintre formulările sale sunt sugestive. Astfel, la punctul 1, se sublinia că «Supunerea popoarelor unei subjugări, dominaŝii şi exploatări străine constituie o negare a drepturilor fundamentale ale omului [subl.ns.], este contrară Cartei Naŝiunilor Unite şi o piedică în calea promovării păcii şi cooperării mondiale» 3. Extrem de generos era punctul 2, ce considera că «Toate popoarele au dreptul la autodeterminare; în virtutea acestui drept, ele îşi decid în mod liber statutul politic şi urmăresc în mod liber dezvoltarea lor economică şi culturală»4. Urma punctul 3, care viza eliminarea subterfugiilor juridice, menite să permită menŝinerea statu-quo-ului: «Inadecvarea pregătirii politice, economice, sociale sau educaŝionale nu poate în nici un caz servi drept pretext pentru a întârzia independenŝa» 5. În sfârşit, la punctul 5, se preciza că «Vor fi luate măsuri imediate (...) pentru a fi transferată întreaga putere populaŝiilor acestor teritorii (...), conform voinŝei şi dorinŝei lor liber exprimate»6. Ca orice act al Adunării Generale a ONU, documentul exprima un deziderat şi nu avea un caracter coercitiv. El a fost elaborat într-o epocă tensionată a „Războiului Rece” şi unii membri permanenŝi ai Consiliului de Securitate (SUA, Anglia, Franŝa) l-au privit ca pe un document facultativ. Importanŝa declaraŝiei rezidă în nobleŝea principiilor sale; invocarea şi susŝinerea lor de către majoritatea statelor lumii, le-a probat validitatea şi justeŝea. Sub influenŝa lor, în deceniile ce au urmat, şi în ciuda tuturor vicisitudinilor, decolonizarea se va săvârşi pe deplin (cu foarte mici excepŝii). În primul volum al Istoriei decolonizării Africii, ne-am concentrat atenŝia asupra emancipării posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră. Diferenŝele majore dintre cele două sisteme coloniale, ne-au permis abordarea subiectului într-o manieră comparativă. Aceeaşi idee ne-a permis să stabilim o tipologie a decolonizării: 3

Vezi Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. 3 (1945-1982), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 97. 4 Ibidem. 5 Ibidem, p. 98. 6 Ibidem.


65

cazurile generale, ce includeau posesiunile în care decolonizarea s-a realizat paşnic (dialog, negocieri, alegeri libere); cazurile particulare, ce înglobau posesiunile în care emanciparea s-a dovedit problematică (răscoale, insurecŝii armate sau războaie de eliberare). În studiul de faŝă diversitatea este la fel de pregnantă. Pe parcursul capitolului precedent, comparaŝiile între cele cinci sisteme coloniale pe care le abordăm se raportează, în mare măsură, tot la cele două sisteme coloniale clasice (englez şi francez). Chiar tipologia de mai sus presupune acum o serie de nuanŝe. Totuşi, ne-am asumat riscul şi am ordonat teritoriile ce ne preocupă, după cum urmează: - cazuri generale: Somalia, R.D. Congo, Burundi, Rwanda şi Guineea Ecuatorială; - cazuri speciale: Guineea-Bissau, Mozambic, Insulele Capului Verde, Insulele São Tomé şi Príncipe, Angola, Namibia şi Eritreea.

Cazuri generale: III-1. Emanciparea fostelor teritorii italiene

SOMALIA Ofensiva britanică în Africa de Est a dus, pe parcursul anului 1941, la eliberarea Etiopiei, recuperarea Somalilandului şi ocuparea Somaliei italiene şi a Eritreei. În consecinŝă, guvernul Majestăŝii Sale şi-a creat o nouă vastă zonă de influenŝă pe continentul negru. Cu trecerea anilor, englezii se arătau tot mai puŝin dispuşi să părăsească teritoriile ocupate. De aceea, în repetate rânduri, situaŝia va deveni subiect de discuŝii în cadrul Consiliului Miniştrilor de Externe ai celor patru puteri învingătoare: SUA, URSS, Anglia şi Franŝa. Un asemenea moment s-a produs la întâlnirea din aprilie 1946, de la Paris, unde responsabilul Foreign Office, Ernest Bevin, a propus unificarea Somalilandului, Somaliei italiene şi Ogadenului, sub protecŝie britanică. Astfel, datorită englezilor, s-a născut ideea „Somaliei Mari”, transformată în obsesie pentru mişcarea naŝională somaleză. Propunerea

66

Viorel Cruceanu

lui Bevin a fost respinsă de secretarul Departamentului de Stat al SUA, J.F. Byrnes, care a recomandat tutela ONU (poziŝie agreată şi de URSS), în timp ce ministrul Georges Bidault (Franŝa) a optat pentru tutelă italiană. La 10 mai, argumentele lui Bidault l-au convins şi pe Molotov. Un alt adversar al propunerii Bevin era împăratul Hailé Sélassié I, ce revendica «drepturi istorice»7 asupra Somaliei italiene şi Eritreei. În 1951, Etiopia a semnat un Tratat de prietenie şi colaborare cu SUA, document ce a pus temeliile unei lungi şi durabile prietenii între cele două ŝări. Sprijiniŝi de americani, etiopienii au obŝinut importante succese diplomatice: prin protocolul anglo-etiopian din 28 iulie 1948, imperiul est-african recupera Ogadenul, iar prin decizia ONU din 2 decembrie 1950, Eritreea era federată cu Etiopia (act oficializat la 15 septembrie 1952). Eşecul englezilor în faŝa acestor combinaŝii a făcut ca teritoriile somaleze să revină la „statu quo ante”8. Prin urmare, datorită poziŝiilor Franŝei, URSS şi SUA, în noiembrie 1949, Adunarea Generală ONU a hotărât transferarea fostei Somalii italiene sub tutela Republicii Italiene, care devenea «autoritate administrantă», conform Art. 81 al Cartei ONU 9. Acelaşi document stabilea, la punctul b, al Art. 76, unul din obiectivele fundamentale ale sistemului de tutelă: «de a promova progresul politic, economic şi social şi în domeniul educaŝiei al populaŝiei din teritoriile sub tutelă şi evoluŝia lor progresivă spre autodeterminare sau independenŝă, ŝinând seama de condiŝiile specifice fiecărui teritoriu (...) şi de năzuinŝele liber exprimate ale populaŝiei interesate...»10. Pe baza acestor prevederi, „italienii şi-au luat în serios sarcina ce le revenea privind decolonizarea [Somaliei]” 11. Astfel, ei au iniŝiat „un intens program de educare şi formare” 12, care a „furnizat ŝării, în scurt timp, tehnicienii şi funcŝionarii necesari” 13. De asemenea, ei s-au preocupat pentru crearea condiŝiilor unei vieŝi politice fecunde. 7

E. Sik, The History of Black Africa, Budapest, Akademiai Kiado, 1974, vol. 4, p. 369. La décolonisation de l’Afrique: Afrique australe et Corne de l’Afrique, Paris, UNESCO, 1981, p. 113. 9 Cf. Relaţii internaţionale…, vol. 2, p. 229. 10 Ibidem, p. 227-228. 11 J.O. Sagay, D.A. Wilson, Africa – A Modern History (1800-1975), New York, APC, 1980, p. 341. 12 Ibidem. 13 Ibidem, p. 342. 8


67

Majoritatea africaniştilor sunt de acord că „somalezii au fost mai lenŝi în elaborarea unei mişcări politice [naŝionale]” 14. Începuturile acesteia datează din mai 1943 când, la Mogadiscio, s-a fondat „Clubul Tinerilor Somalezi”, iniŝiat de Haji Mohammed Hussein. La 1 aprilie 1947, Clubul s-a transformat în partid politic, sub numele de „Liga dei Giovani Somali” (LGS). Datorită „structurii pe clanuri a societăŝii somaleze”15, până în 1954 au apărut 21 de partide politice. În toată perioada, LGS a rămas „partidul politic dominant”16: el număra 25.000 de aderenŝi şi avea secŝiuni în Ogaden, Somaliland şi Kenya. Trebuie precizat că, la începuturile sale, Liga era ostilă reîntoarcerii italienilor. Într-un mesaj adresat Adunării Generale a ONU, partidul cerea: «nu sacrificaŝi poporul [somalez] pe altarul târguielilor politice»17. LGS vorbea despre «despotismul brutal» al italienilor şi de «starea de sclavie» din timpul dominaŝiei italiene 18. Atitudinea intransigentă a Ligii s-a prelungit până în 1953, când H.M. Hussein a fost înlăturat din fruntea partidului. Înlocuitorul său, Abdullahi Issa, se situa pe poziŝii moderate, recomandând LGS să colaboreze cu administraŝia italiană. Apropierea dintre cele două părŝi sa accentuat, odată cu numirea ca preşedinte al LGS a lui Aden Abdullah Osman, în 1954. Faptul a permis transformarea Consiliului Teritorial (înfiinŝat în 1951), în Adunare Legislativă, şi organizarea primelor alegeri în februarie 1956. Adunarea cuprindea 70 de locuri, repartizate după cum urmează: 60 pentru africani, 4 pentru italieni, alte 4 reveneau arabilor şi câte unul, atribuite populaŝiei de origine indiană, respectiv pakistaneză. Regulamentul de organizare al scrutinului prevedea un vot diferit: direct şi secret, în oraşe, şi indirect (prin intermediul colegiilor tribale), în provincii. Alegerile generale s-au soldat, cum era de aşteptat, cu o categorică victorie a LGS, care a obŝinut 43 din cele 60 de locuri rezervate africanilor. În urma consultării populare, s-a format primul guvern somalez, condus de Abdullahi Issa, în timp ce Aden Abdullah 14

H. Deschamps (dir.), Histoire générale de l’Afrique Noire de 1800 à nos jours, Paris, PUF, 1971, tome II, p. 563. 15 Histoire générale de l’Afrique, tome VIII (L’Afrique depuis 1935), édition abrégée, Paris, Présence Africaine/ Edicef/ UNESCO, 1998, p. 118. 16 Ibidem, p. 117. 17 E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 378. 18 Ibidem.

68

Viorel Cruceanu

Osman devenea preşedintele Adunării Legislative. Cel dintâi guvern local, cuprindea 6 miniştri; ei erau propuşi de primul ministru, dar trebuiau să primească aprobarea administratorului italian al teritoriului. În plus, fiecare ministru african, avea un consilier italian. De asemenea, guvernul era răspunzător în faŝa administratorului şi nu al Adunării. Se vede marea influenŝă a administraŝiei tutelei, care „beneficia de drept de veto absolut şi controla afacerile militare şi afacerile externe” 19 (administratorul italian putea dizolva chiar Adunarea). După alegeri, a revenit din exilul său cairot, Haji Mohammed Hussein, fondatorul LGS. El rămânea, în continuare, ostil colaborării cu administraŝia tutelară. Dezamăgit, în 1958, părăseşte LGS şi pune bazele unui nou partid politic, „Liga de Grande Somalia”. Partidul avea aceeaşi abreviere ca şi „Liga dei Giovani Somali” şi putea provoca sensibile confuzii în rândul electoratului. Iată de ce, premierul Issa a profitat de manifestaŝiile antiguvernamentale de la începutul anului 1959, pentru a dizolva noul partid şi aresta pe H.M. Hussein. Tot în 1958, a fost redactată prima Constituŝie a teritoriului, ce stabilea premisele trasformării Somaliei într-o republică independentă. Pe baza Constituŝiei din 1958, s-au organizat alegerile din martie 1959. Prin interzicerea partidului creat de H.M. Hussein, „Liga dei Giovani Somali” practic nu avea adversar. Aşa se face că, LGS a obŝinut 83 de locuri, din totalul de 90 (după alegeri, radicalul Hussein şi-a recăpătat libertatea) 20. Victoria categorică a „Ligii” conforta şi Administraŝia tutelară ce a decis devansarea datei proclamării independenŝei, de la 2 decembrie 1960, la 1 iulie 1960. În perioada 1958-1960, un proces electoral asemănător s-a desfăşurat şi în Somaliland. În protectoratul britanic, alegerile au fost câştigate de o coaliŝie a unificării 21, condusă de Mohammed Hadj Ibrahim Egal (ce a stabilit data independenŝei pentru 26 iunie 1960). Prin urmare, cu acceptul Angliei şi Italiei, în primăvara anului 1960, cele două teritorii somaleze au purtat negocieri la nivelul guvernelor şi al parlamentelor. Foarte repede, delegaŝiile din Somaliland şi Somalia italiană au decis unificarea sub «un drapel, un preşedinte şi un guvern» 19

Histoire générale…, tome VIII, p. 118. E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 398. 21 Vezi amănunte în V. Cruceanu, Istoria decolonizării Africii (Emanciparea politică a posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră), Bacău, Editura Corgal Press, 2010, p. 205-206. 20


69

comun. În consecinŝă, data de 1 iulie 1960 marca apariŝia unui stat independent în Cornul Africii, sub numele de Republica Somalia. Funcŝiile cheie reveneau unor personalităŝi din fosta Somalie italiană: Aden Abdullah Osman22, preşedinte, şi Abdirashid Ali Shermarke 23, prim-ministru (în timp ce Ibrahim Egal, premierul din Somaliland, devenea doar ministru al apărării în guvernul unificat). Noul stat şi-a ales ca emblemă o stea albă, cu cinci braŝe, corespunzătoare celor cinci „ŝări somaleze”: Somalia de Sud (ex-italiană), Somaliland, Somalia franceză, Ogaden şi N.E. Kenyei (ultimele trei considerate o veritabilă «terra irredenta»24). Visul „Somaliei Mari”, al politicienilor de la Mogadiscio, a generat conflicte armate de graniŝă cu Etiopia (19631964) şi Kenya (1966). Realitatea era redată eufemistic de unul din aceşti politicieni: „Republica Somalia a preluat o moştenire grea şi periculoasă, lăsată de dominaŝia colonială, care a înrăutăŝit într-o oarecare măsură relaŝiile cu vecinii săi africani” 25. Eşecurile militare şi izolarea diplomatică au făcut ca anul 1967 să marcheze „falimentul politicii [somaleze] de expansiune”26. Întreaga conduită politică a primelor guverne somaleze, atât pe plan extern, cât şi pe plan intern, era clădită pe nisipuri mişcătoare. Liderii somalezi „aveau şanse minime să edifice o economie viabilă, deoarece resursele naturale erau cvasiinexistente, iar pământul extrem de sărac”27. În plus, regimul era gangrenat de „corupŝie, trafic de 22

Născut în 1908, într-o familie foarte săracă. A învăŝat să scrie şi să citească datorită unui colonist italian. Poliglot, vorbea fluent italiana, engleza şi araba. Inteligenŝa sa nativă l-a ajutat în politică, fiind ales primul preşedinte al Somaliei independente (1 iulie 1960-30 iunie 1967). În 1967, a devenit cel dintâi preşedinte african ce a pierdut votul (este drept, un vot indirect, în Parlament). A.A. Osman a încetat din viaŝă la 8 iunie 2007, la venerabila vârstă de 99 ani! 23 Născut la 16 noiembrie 1919, într-o familie modestă. Şi-a finalizat studiile târziu (1958): ştiinŝe politice la Universitatea „La Sapienza”, Roma. A fost unul din liderii LGS, fapt ce i-a asigurat o frumoasă carieră politică: prim-ministru (12 iulie 1960-14 iunie 1964) şi, apoi, preşedinte (1 iulie 1967-15 octombrie 1969); vezi şi Profil, în Lumea, nr. 27, 29 iun. 1967, p. 31. 24 M. Perham, Africa Outline, London, OUP, 1966, p. 7. 25 Vezi interviu cu preşedintele Abdirashid Ali Shermarke, în Lumea, nr. 17, 18 apr. 1968, p. 3. 26 Terre e Popoli del Mondo, Africa, Novara, Instituto Geografico De Agostini, 2001, vol. 8, p. 387. 27 How Somalia Crumbled, în Time, no. 50, December 14, 1992, p. 32.

70

Viorel Cruceanu

influenŝă şi nepotism”28. Aşa se face că, „poporul s-a înstrăinat de guvernanŝi, simŝind că, de multă vreme, aceştia nu-i mai reprezintă interesele”29. În mod previzibil, „nemulŝumirea a explodat în octombrie 1969”30: preşedintele Abdirashid Ali Shermarke a căzut victimă unui asasinat (15 octombrie 1969), iar şase zile mai târziu armata a preluat puterea prin lovitura de stat a generalului Mohamed Siad Barré, în fruntea unui Consiliu Revoluŝionar Suprem. * *

*

Generalul Mohamed Siad Barré, născut pe 6 octombrie 1919, a dominat cu autoritate viaŝa politică internă, timp de aproape 22 de ani. Regimul său a început promiŝător şi a sfârşit dezastruos. De aceea am împărŝit „era” Barré în două perioade distincte: Perioada promiţătoare, relativ scurtă, cuprinsă între 19691977. În această etapă, generalul-preşedinte s-a comportat ca un „despot luminat”. El a promovat o serie de reforme sociale curajoase, precum: egalitatea între sexe (într-o societate patriarhală, impregnată de islam), gratuitatea asistenŝei medicale, gratuitatea învăŝământului, introducerea limbii somaleze ca limbă scrisă prin folosirea alfabetului latin şi încurajarea sedentarizării nomazilor. Pe 21 octombrie 1970, la prima aniversare a preluării puterii, Siad Barré a proclamat socialismul ca doctrină de stat; liderul militar de la Mogadiscio dorea o simbioză între marxism şi Islam, redată prin sintagma „socialism somalez”. În virtutea regulii marxiste, el a procedat la un vast program de naŝionalizări: au devenit proprietatea statului „cele câteva modeste fabrici existente”31, a fost „iniŝiată şi extinsă pe scară largă mişcarea cooperatistă a ŝăranilor săraci” 32, s-a preluat controlul asupra „comerŝului exterior şi interior” 33 etc. Justificându-şi orientarea de stânga, preşedintele Siad Barré declara: 28

Ibidem. Ibidem. 30 Ibidem. 31 Vezi Gândirea politică africană. Antologie, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 407; vezi şi Lumea, nr. 40, 28 sept. 1972, p. 29-30; idem, nr. 43, 19 oct. 1978, p. 28. 32 Gândirea…, p. 408 33 Ibidem. 29


71

„am făcut naŝionalizările şi pentru faptul că somalezii trebuie să fie cei care să-şi administreze patrimoniul, să hotărască asupra lui pentru un profit exclusiv social şi nu personal, al câtorva exploatatori” 34. La vremea aceea, regimul se bucura şi de o presă favorabilă; astfel, revista Rinascita, de la Roma, considera că măsurile luate se încadrau în „trecerea de la o logică a dependenŝei, la o logică a independenŝei” 35. Angajat pe calea „transformării socialiste” a ŝării, la 1 iulie 1976, generalul Siad Barré dizolva „Consiliul Revoluŝionar Suprem” şi anunŝa crearea „Partidului Socialist Revoluŝionar Somalez” (PSRS), partid unic, declarat „instanŝa supremă a ŝării” 36. În aceeaşi zi, Siad Barré depunea jurământul ca preşedinte constituŝional al Republicii Democratice Somalia (act ce echivala cu revenirea la un regim civil). Tot în prima perioadă, Somalia şi-a refăcut şi imaginea externă, serios zdruncinată anterior. Faptul s-a datorat, în mare măsură, charismaticului ministru de externe, Omar Arteh Ghalib 37. Fost ambasador în Etiopia (1965-1968), Ghalib a reuşit să-l convingă pe împăratul Hailé Sélassié I ca, în 1973, să facă prima deplasare în Somalia. De asemenea, datorită eforturilor sale, Somalia a fost aleasă, în 1974, gazda celui de-al 11-lea „summit” al Organizaŝiei Unităŝii Africane (OUA). Statura continentală şi internaŝională dobândită de Omar Arteh Ghalib îl jena pe Siad Barré; prin urmare, la 5 iulie 1977, el a fost demis şi înlocuit de fratele preşedintelui, Jama Barré. O cauză suplimentară a demiterii a reprezentat-o şi poziŝia pacifistă a lui Ghalib faŝă de Etiopia. Or, la fel ca predecesorii săi, Siad Barré s-a lăsat atras de mirajul „Somaliei Mari” şi „a visat permanent să-i unească pe somalezii risipiŝi între Etiopia, Djibouti, Kenya, Somalia Britanică şi Somalia Italiană”38. Încrezător, el declara prezumŝios: «Am venit la putere să-i unesc pe toŝi somalezii şi nimic nu mă va întoarce din acest drum»39. Generalul somalez se baza, în planurile sale, pe alianŝa strânsă cu URSS. El a concesionat ruşilor trei baze militare (cea mai importantă 34

Vezi Lumea, nr. 3, 13 ian. 1972, p. 23. Cf. idem, no. 40, 28 sept. 1972, p. 30. 36 Lumea azi, nr. 6, 7 febr. 1991, p. 13. 37 Vezi Profil, în Lumea, nr. 42, 16 oct. 1975, p. 29. 38 Larousse. Dicţionar de istorie şi civilizaţii africane, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2006, p. 53. 39 Qu’avez-vous fait de vos 50 ans? 12. Somalie, în Jeune Afrique, no. 2582, du 4 au 10 juillet 2010, p. 42. 35

72

Viorel Cruceanu

fiind baza navală de la Berbera), în schimbul „unei injecŝii masive de armament”40, completată de „prezenŝa substanŝială a tehnicienilor şi experŝilor sovietici”41 (2.000 de persoane). Ambiŝia nemăsurată a lui Siad Barré „a transformat ŝara într-un arsenal”42, în care „numărul armelor depăşea pe cel oamenilor” 43. Numai că, URSS îşi urmărea propriile interese: alianŝa cu Somalia era dictată de ostilitatea faŝă de politica pro-occidentală a împăratului Etiopiei. Dar, pe 12 septembrie 1974, bătrânul negus a fost răsturnat de armată. Junta ce a preluat puterea manifesta simpatii de stânga, accentuate odată cu ascensiunea colonelului Mengistu Hailé Mariam (devenit şef al statului pe 11 februarie 1977). De acum înainte, URSS se va apropia tot mai mult de noul regim de la Addis-Abeba. Siad Barré a înŝeles sensul mişcării de translaŝie şi a încercat să precipite lucrurile: în iulie 1977, a ordonat armatei sale invadarea Ogadenului etiopian. Acŝiunea intempestivă a somalezilor a pus colosul sovietic în faŝa unei dileme: fidelitatea faŝă de vechiul aliat (cu o populaŝie de doar 3.000.000 locuitori) sau exuberanŝa faŝă de noul aliat (o forŝă regională, de 30.000.000 locuitori)? Conducerea moscovită nu s-a lăsat pradă ezitărilor şi a preferat Etiopia. perioada eşecurilor, a început cu grava eroare strategică din iulie 1977. Ea este cuprinsă între 1977-1991 şi corespunde lungii agonii a regimului. Trebuie să spunem că, în prima fază a războiului din Ogaden, somalezii au avut iniŝiativa, ocupând cea mai mare parte a provinciei. Integritatea teritorială a Etiopiei a fost salvată de intervenŝia decisivă a URSS şi a aliaŝilor săi. Astfel, la luptele de pe frontul din Ogaden au participat aproape 20.000 de soldaŝi cubanezi (transportaŝi din Angola, printr-un amplu „pod aerian”, din noiembrie 1977 şi până în martie 1978) şi 2.000 de soldaŝi sud-yemeniŝi, încadraŝi de 1.500 de consilieri sovietici. De asemenea, Uniunea Sovietică a furnizat Etiopiei 60.000 tone de armament: tunuri, tancuri, transportoare blindate, lansatoare de rachete, rachete sol-aer, avioane de luptă MIG-21, elicoptere de transport şi asalt 44. Datorită acestui „efort logistic de un 40

S. Klein, Cornul Africii râvnit la festinul Kremlinului, în Lumea Magazin, nr. 11, nov. 1997, p. 22. 41 Ibidem. 42 R. Dowden, Africa. Altered States, Ordinary Miracles, New York, Public Affairs, 2009, p. 85. 43 Ibidem. 44 Vezi amănunte în S. Klein, op.cit., p. 23.


73

miliard de dolari”45, somalezii au fost alungaŝi din Etiopia (martie 1978). Umilit, Siad Barré a renunŝat la socialism, devenind aliatul SUA (cărora, în 1980, le-a oferit fosta bază sovietică de la Berbera). De asemenea, înfrângerea l-a marcat profund, trăsăturile despotice ale personalităŝii sale accentuându-se. Tot mai suspicios, el s-a izolat de oamenii competenŝi şi s-a înconjurat de oportunişti. Prin urmare, regimul Barré a împrumutat tot mai pregnant trăsăturile regimului anterior, bazat pe nepotism şi măcinat de corupŝie. Pe bună dreptate s-a afirmat că, „visătorul din 1969 s-a transformat într-un Duvalier african”46. Adâncirea crizei interne, „pe fondul înăspririi regimului dictatorial”47, a dus la apariŝia unor profunde forŝe centrifuge. Astfel, în nord, s-a constituit, încă din 1981, „Somali National Movement” (SNM), ce „va deveni cea mai activă dintre mişcările armate de opoziŝie”48. Apoi, la sfârşitul anilor ’80, au apărut alte două grupări armate contestatare, bine organizate: „Somali Patriotic Movement” (SPM), activă în sud, şi „United Somali Congress” (USC), prezentă în centrul ŝării. Acŝiunea convergentă a celor trei grupări „are ca urmare izbucnirea, în 1988, a unui război civil, care împinge ŝara într-o anarhie generală”49. Rebelii au câştigat permanent teren, în faŝa unei armate demoralizate; în realitate, doar Garda Prezidenŝială îl mai sprijinea, necondiŝionat, pe bătrânul dictator. La 27 ianuarie 1991, după patru săptămâni de lupte crâncene, purtate în capitală cu insurgenŝii USC, Siad Barré a părăsit Mogadiscio şi s-a refugiat în Kenya (de unde a fost expulzat în Nigeria, ŝară ce i-a acordat azil politic; el şi-a găsit sfârşitul aici, pe 2 ianuarie 1995, în urma unei crize cardiace). Cu fuga lui Siad Barré s-au prăbuşit şi instituŝiile statului. La rândul său, armata s-a pulverizat în bande rivale, bazate pe „reŝele de clan, mafiotice”50, conduse de „seniori” ai războiului (în majoritate, foşti generali ai lui Barré), ce şi-au parcelat ŝara (în preajma anului 2000 existau 26 de asemenea facŝiuni). Astfel, Somalia a devenit un caz 45

Histoire générale…, tome VIII, p. 535; vezi şi S. Klein, op.cit., p. 23. Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 65, févr. 1995, p. 21. 47 Enciclopedia Africii, Bucureşti, Editura Meronia, 2002, p. 212. 48 Cf. Lumea azi, nr. 6, 7 febr. 1991, p. 13. 49 Enciclopedia Africii, p. 212; vezi şi R. Dowden, op.cit., p. 101. 50 Qu’avez-vous fait..., p. 42; vezi şi http://www.jeuneafrique.com/Articles/Dossier/ ARTJAJA2582p042-043.xm10/onu-ua-gouvernement-pirateriesomalie-impossibleunite.html. 46

74

Viorel Cruceanu

unicat: ea s-a transformat dintr-un stat, cu toate atribuŝiile specifice, într-un non-stat, căzut pradă anarhiei. În ultimii ani, situaŝia s-a complicat datorită recrudescenŝei grupărilor islamiste radicale (precum „Shebab”, branşa somaleză a faimoasei „Al-Qaida”) şi a apariŝiei fenomenului pirateriei (în largul coastelor somaleze)51. O analiză pertinentă a tristei soarte a Somaliei, din ultimele două decenii, ne este oferită de scriitorul Nuruddin Farah, într-un interviu acordat revistei Jeune Afrique. Bun cunoscător al tradiŝiilor somaleze, el porneşte de la o comparaŝie istorică: „Un lucru asemănător s-a petrecut în 1530. Există o mulŝime de similitudini între războiul civil din anii ’90 şi luptele de acum patru secole. Conform tradiŝiei orale, confruntările de atunci au durat 50 de ani şi au opus pe orăşeni, deja foarte cosmopoliŝi, crescătorilor de animale, din regiunile de interior, înapoiate. Aceşti păstori erau strămoşii seniorilor războiului de astăzi, ridicaŝi ei înşişi din zonele reculate şi deci, funciarmente, neîncrezători în cultura orăşenească, seculară. Ei sunt veritabili «urbanofobi», străini de cultura toleranŝei şi diversităŝii, specifică oraşului Mogadiscio (...). Acest război, nu este un război al clanurilor, aşa cum afirmă, îndeobşte, analiştii occidentali. În Somalia, clanul nu este o entitate politică sau identitară. Seniorii războiului care-şi revendică apartenenŝa la un clan sau altul, o fac pur şi simplu pentru a justifica vandalismul bandelor incontrolabile aflate în slujba lor. De altfel, adesea, miliŝiile care se înfruntă aparŝin aceluiaşi clan” 52. Apoi, într-o manieră cvasididactică, Nuruddin Farah se opreşte asupra surselor crizei somaleze: „Cauzele acestor dezbinări ar trebui căutate, în primul rând, în jocul ingerinŝelor externe cărora Somalia le-a căzut victimă datorită situării sale strategice, în preajma rutelor navale către Golful Oman. În al doilea rând, ele ar trebui căutate în apetitul pentru putere al oamenilor politici somalezi, aşa cum a fost cazul cu Siad Barré şi complicii săi. Barré a preluat puterea cu ajutorul sovieticilor şi, când aceştia l-au abandonat, în anii ’80, în favoarea Etiopiei lui Mengistu, el a renunŝat la doctrina socialismului ştiinŝific şi s-a reorientat, brusc, spre America lui Reagan. Acest om era capabil să se alieze şi cu diavolul pentru a rămâne în fruntea ŝării”53. Comparând pe bătrânul dictator, însetat de putere, cu 51

Vezi FP (Foreign Policy) România, iul-aug. 2010, p. 46-47. Vezi Jeune Afrique, no. 2485, du 24 au 30 août 2008, p. 35-36. 53 Ibidem, p. 36. 52


75

urmaşii săi, care au sfâşiat republica, scriitorul somalez îi consideră pe aceştia „mai răi, pentru că Siad Barré a reuşit, cel puŝin, să menŝină unitatea ŝării”54. Totuşi, Nuruddin Farah nu caută ŝapi ispăşitori şi ne împărtăşeşte concluzia sa, extrem de severă: „Trebuie să admitem că noi, ca popor, suntem toŝi vinovaŝi, pentru că nu am reacŝionat la timp în faŝa autoritarismului, atât de inerent societăŝii somaleze. Tradiŝiile patriarhale sunt ostile toleranŝei şi secularismului, atât de necesare înfloririi democraŝiei. Slăbiciunea ce ne-a cuprins nu este doar a statului somalez ci a noastră, a tuturor, pentru că ne-am angajat, cu toŝii, pe calea sinucigaşă a autodistrugerii” 55. La 50 de ani de independenŝă, conform acestei analize lucide, Somalia se dovedeşte un eşec al decolonizării. Faptul este oglindit şi de lista „locatarilor” de la „Villa Somalia”; primii trei au exercitat efectiv magistratura supremă, în timp ce următorii s-au intitulat, doar, preşedinŝi ai Somaliei (ironizaŝi, frecvent, ca fiind „primari” de Mogadiscio): Aden Abdullah Osman – 1 iulie 1960-30 iunie 1967; Abdirashid Ali Shermarke – 1 iulie 1967-15 octombrie 1969; general Mohamed Siad Barré – 21 octombrie 1969-27 ianuarie 1991; Ali Mahdi Mohammed – 28 ianuarie 1991-25 august 2000; Abdulkassim Salad Hassan – 25 august 2000-10 octombrie 2004; Abdullahi Yusuf Ahmed – 14 octombrie 2004-29 decembrie 2008; Sheikh Sharif Sheikh Ahmed – 31 ianuarie 2009. * *

*

După cum am văzut mai sus, un rol important în alungarea lui Siad Barré l-a jucat „Somali National Movement” (SNM). În noiembrie 1990, insurgenŝii SNM au ocupat principalele centre din nord, Hargeissa şi Berbera, fostul Somaliland fiind, practic, dezlipit de Somalia. Revista Jeune Afrique notează inspirat că „visul «Somaliei Mari» a fost înmormântat de Somaliland în 1991” 56. Actul a devenit oficial în data de 23 mai 1991, când a fost proclamată Republica 54

Ibidem. Ibidem. 56 Qu’avez-vous fait…, p. 43. 55

76

Viorel Cruceanu

Somaliland. Liderii secesiunii îşi exprimau frustrarea pentru marginalizarea la care au fost supuşi, pe parcursul celor trei decenii petrecute în cadrul Somaliei unificate; astfel, ei repetau adesea că, încă «de la începuturi, în trecutul istoric, Somalia şi Somaliland au fost două entităŝi»57. Curios pare faptul că, în timp ce Somalia se afundă în abisul dezordinii, Somalilandul se dovedeşte un stat funcŝional58. Aici, s-au creat instituŝii viabile, s-au adoptat regulile democraŝiei şi s-au organizat alegeri libere ce au permis mai multe alternanŝe la guvernare. Există o singură problemă: acest stat, ce întruneşte toate cerinŝele, nu a obŝinut recunoaşterea internaŝională. Atât statele africane, cât şi comunitatea mondială se cramponează de Carta Organizaŝiei Unităŝii Africane (în prezent Uniunea Africană), care la Art. 3 (punctul 3) stipulează, ca regulă imuabilă, «respectarea suveranităŝii şi integrităţii teritoriale [subl.ns.] a fiecărui stat membru»59. Iată de ce, Somalilandul este considerat, de jure, ca parte integrantă a Somaliei. Totuşi, o abordare onestă a realităŝilor somaleze ne impune să trecem în revistă succesiunile prezidenŝiale de la Hargeissa, de după 1991: Abdurahman Ahmed Ali Tuur – 28 mai 1991-16 mai 1993; Mohammed Hadj Ibrahim Egal (fost prim-ministru al Somaliei, în două rânduri: 1-12 iulie 1960 şi 15 iulie 1967-1 noiembrie 1969) – 16 mai 1993-3 mai 2002; Dahir Riyale Kahin – 3 mai 2002-26 iulie 2010; Ahmed Mohamud Silanyo – 26 iulie 2010.

57

Somaliland. No recognition yet, în New African, no. 472, April 2008, p. 40; vezi şi Jeune Afrique, no. 2367, du 21 au 27 mai 2006, p. 32-39. 58 Vezi amănunte în G. Prunier, Le Somaliland, une exception africaine, în Le Monde diplomatique, no. 679, oct. 2010, p. 6. 59 Vezi Carta Organizaţiei Unităţii Africane, în Lumea, nr. 21, 21 mai 1964, p. 14; idem, în Relaţii internaţionale…, vol. 3, p. 102.

III-2. Emanciparea fostelor posesiuni belgiene

CONGO După cum am văzut în capitolul anterior, misiunile creştine belgiene au jucat un rol însemnat în ridicarea nivelului de educaŝie al autohtonilor. Faptul a permis emergenŝa unei elite locale, puŝin numeroase, alcătuită, la începuturi, mai ales din clerici. Formaŝi în spiritul dogmei universale creştine, unii clerici africani şi-au propus să revalorizeze şi tradiŝiile lor spirituale. Printre aceştia s-a aflat şi Simon Kimbangu (născut în 1889, la Nkamba, în plină ŝară bakongo), convins că avea menirea „să întemeieze în Africa o mişcare religioasă cu spirit evlavios mai profund”1. Astfel, dulgherul evanghelist din Nkamba a pus bazele „Bisericii lui Iisus Christos pe pământ” (21 martie 1921). Fidel spiritului Evangheliei, el a încercat „să descopere o formă africană, specifică, de creştinism” 2, bazată pe fuziunea valorilor creştine, cu valorile vechilor culte locale. Prin urmare, Kimbangu tindea spre un sincretism religios ce ar fi condus, pe plan spiritual, la reabilitarea negrilor. Propovăduind egalitatea între fiii lui Dumnezeu, indiferent de culoarea pielii, o asemenea construcŝie religioasă se îndrepta, în modul cel mai clar, spre „o contestare a ordinii coloniale” 3. De altfel, Simon Kimbangu se considera „un emisar al lui Dumnezeu trimis să-i salveze pe africani de stăpânirea colonială” 4. Iată de ce, el îi îndemna pe etnicii bakongo să refuze plata impozitelor şi să nu se mai supună sistemului muncii obligatorii5. Era un îndemn împotriva ordinii prestabilite, motiv 1

E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, vol. 2, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 271. 2 J.O. Sagay, D.A. Wilson, Africa: A Modern History (1800-1975), New York, APC, 1980, p. 387. 3 E. M’Bokolo, Afrique Noire. Histoire et Civilisation, tome II, Paris, HatierAupeulf, 1992, p. 419; vezi şi O. Luŝaş, Zodia leopardului, Bucureşti, Editura Albatros, 1985, p. 51. 4 A. Adu Boahen, African Perspectives on Colonialism, Baltimore and London, The Johns Hopkins University Press, 1990, p. 88. 5 Vezi A. Filimon, Istoria Africii. Prelegeri (II), Iaşi, Editura Universităŝii „Al.I. Cuza”, 1999, p. 97; O. Luŝaş, op.cit., p. 51.

78

Viorel Cruceanu

pentru care „mişcarea sa capătă rapid aspectul unei revendicări politice”6. Depăşirea cadrului religios, cu toate consecinŝele sale, ne este explicată de marele istoric congolez, Elikia M’Bokolo: «regatul lui Dumnezeu», propovăduit de Kimbangu, se identifica, în realitate, cu „plecarea europenilor” şi restabilirea „unui regat kongo independent” 7. În şase luni de apostolat, Kimbangu a dobândit un mare prestigiu, fiind adulat cu adjective precum „Ngunza” („Profetul”) sau „Mvuluzi” („Salvatorul”)8. În egală măsură, biserica kimbanguistă a devenit „locul construcŝiei sociale, culturale, morale şi politice” 9 a lumii bakongo. Afirmarea spontană şi viguroasă a kimbanguismului a determinat reacŝia autorităŝilor belgiene: pe 14 septembrie 1921, Kimbangu a fost arestat iar biserica sa interzisă. A urmat condamnarea la moarte a „Profetului” şi deportarea sa în Katanga (unde a murit în 1951, după 30 de ani de detenŝie). Represiunea a lovit pe scară largă biserica kimbanguistă: 37.000 de adepŝi au fost osândiŝi sau exilaŝi 10. În ciuda determinării stăpânilor europeni, mişcarea a reuşit să supravieŝuiască prin numeroase „societăŝi secrete” 11. În anii care au urmat, aceste societăŝi „s-au răspândit cu o uimitoare viteză în întreg bazinul Congoului inferior”12, alimentând un anticolonialism tot mai vehement. Mişcarea a fost legalizată în 1956 şi „a continuat să activeze până în zilele noastre, miile de adepŝi venerându-l pe Kimbangu ca pe un profet de-o seamă cu Christos”13. Ea a marcat profund mentalul colectiv, E. M’Bokolo insistând pe mesajul istoric: „Simon Kimbangu a jucat un rol major în conştientizarea injustiŝiilor colonialismului şi în formularea unei revendicări clare: eliberarea de sub stăpânirea colonială” 14. Un fenomen similar s-a produs şi în Katanga unde, în 1923, Tomo Nyirenda a pus bazele bisericii Kitawala. Adepŝii săi insistau pe ideea egalităŝii rasiale. Ei invocau Biblia, care «nu face nici o deosebire între albi şi negri (...). Numai în Congo, guvernul consideră că nativii sunt 6

E. M’Bokolo, op.cit., tome II, p. 419. Ibidem. 8 Ibidem. 9 Ibidem. 10 Ibidem, p. 420. 11 J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 387. 12 A. Adu Boahen, op.cit., p. 88. 13 E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 272. 14 E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 419. 7


79

sclavi. Noi ne-am săturat de aşa ceva şi, prin urmare, noul Dumnezeu al doctrinei kitawaliste este aici să ne ajute...» 15. Liderul mişcării, Tomo Nyirenda, avea o viziune mai largă, cererile sale încadrându-se între minimal («egalitatea raselor») şi maximal («Africa pentru africani») 16. În foarte scurtă vreme, biserica Kitawala s-a extins şi în câteva posesiuni engleze (Rhodesia de Nord, Nyassaland şi Tanganyika), dobândind o audienŝă regională. Amploarea mişcării îngrijora ambele puteri coloniale. Urmărit de belgieni, Nyirenda s-a refugiat, în 1926, în Rhodesia de Nord. Numai că, şi englezii îl considerau drept un „element subversiv”; de aceea, el a fost arestat şi, în cele din urmă, executat. Însă, ca şi în cazul kimbanguismului, „eliminarea profetului a grăbit şi mai mult extinderea mişcării” 17 (la sfârşitul anilor ’30, aderenŝii săi se numărau cu miile). Aşa se explică de ce adepŝii Kitawala s-au aflat printre organizatorii boicotului de la Elisabethville (1931) şi ai grevelor din unităŝile miniere de la Jadotville (1936) 18. Cele două manifestări mesianice, caracteristice anilor interbelici, au reprezentat preludiul mişcării naŝionale din Congo belgian. Apoi, în perioada celui de-al doilea război mondial s-a înregistrat reacŝia „poporului mărunt”19: greve, răzvrătiri, insurecŝii ŝărăneşti. Cunoscător avizat al realităŝilor din ŝara sa, istoricul E. M’Bokolo desemnează aceste acŝiuni cu sintagma „radicalism spontan şi violent” 20. După 1945, când continentul negru cunoaşte „o fierbere a spiritelor de o rară intensitate”21, în Congo belgian se naşte cu adevărat mişcarea naŝională, promovată de „o elită cu revendicări legaliste” 22. Dar, mai mult decât în oricare altă ŝară africană, această mişcare va fi adânc marcată de factorul etnic şi de factorul regional. În primul deceniu de după cel de-al doilea război mondial, în Congo belgian nu a existat „o presiune naŝionalistă”. Prin urmare, belgienii, care se considerau „cei mai buni colonizatori”, erau convinşi „că vor putea menŝine colonia lor, sub o tutelă paternalistă, vigilentă şi 15

J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 387. A. Adu Boahen, op.cit., p. 88. 17 Ibidem, p. 89. 18 Ibidem. 19 E. M’Bokolo, Le Continent convoité, Paris-Montreal, Etudes Vivantes, 1980, p. 147. 20 Ibidem. 21 Idem, Afrique Noire…, tome II, p. 458. 22 Idem, Le Continent…, p. 147. 16

80

Viorel Cruceanu

paşnică, timp de decenii bune, chiar secole” 23. Singurul element demn de luat în seamă l-a reprezentat apariŝia de asociaŝii culturale întemeiate de „evoluaŝi” (africanii ce absolviseră şcoli misionare). Cea mai reprezentativă dintre ele se va dovedi „Alianţa Bakongo” (Abako), cu rădăcini în kimbanguism, creată în 1950 de Edouard Nzeza Landu. Abako îşi propunea să militeze pentru „unificarea, conservarea şi expansiunea limbii kikongo” 24 (limbă vorbită pe cursul inferior al fluviului Congo). Ea era, deci, „o simplă asociaŝie de apărare culturală”25 a acestei limbi, confruntată cu „expansiunea lingala” (limbă vorbită pe cursul Congoului mijlociu), devenită „limba comerŝului fluvial”, dar şi „limba Forŝei Publice” 26. În primii săi ani, asociaŝia se limita la un cerc restrâns de numai 200 de persoane. Lucrurile s-au schimbat din martie 1954, odată cu alegerea ca preşedinte a lui Joseph Kasavubu. Noul lider începe politizarea Abako, pe care-l implementează şi în zonele rurale. Treptat, asociaŝia se metamorfozează în partid politic, impunându-se ca „unul din principalii vectori pe calea spre independenŝa Congo belgian” 27. Kasavubu era o figură foarte interesantă: un „om scurt, dar masiv, a cărui figură impasibilă şi privire ascunsă de lentilele groase ale ochelarilor îl transformau într-o persoană enigmatică”28. Din această cauză era numit „taciturnul” şi impresiona prin „calmul său de mandarin”29 (aluzie la presupusa origine chineză a bunicului său). Pasivitatea de care dădea dovadă conducea spre părerea, eronată, conform căreia Kasavubu nu proba „nicio ambiŝie personală”30. Alegaŝia este amendată de marele africanist Philippe Decraene, care constată că preşedintele Abako „ascundea, sub o aparenŝă flegmatică, un gust pronunŝat pentru putere şi ambiŝii ce-l făceau să fie prea puŝin scrupulos în privinŝa mijloacelor politice folosite”31. Ei bine, acest om destinat unui rol naŝional de prim-plan, era tributar apartenenŝei sale 23

M. Michel, Décolonisations et émergence du tiers monde, Paris, Edit. Hachette Supérieur, 2008, p. 222. 24 E. Sik, The History of Black Africa, Budapest, Akademiai Kiado, 1974, vol. 4, p. 293-294. 25 E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 473. 26 Ibidem, p. 474. 27 Ibidem. 28 Vezi Joseph Kasavubu, le président oublié, în Le Monde – 2, 3 janvier 2009, p. 61. 29 P. de Vos, Vie et mort de Lumumba, Paris, Calmann-Levy, 1961, p. 179. 30 Ibidem, p. 64. 31 … le président oublié, p. 61.


81

etnice. Împreună cu abatele Fulbert Youlou, din Congo francez, Kasavubu „împărtăşea dorinŝa de reconstituire a fostului regat Kongo”32 (triburile bakongo erau răspândite pe trei teritorii: Congo belgian, Congo francez şi Angola portugheză). Iată de ce, până la urmă, Abako „a lăsat Congoului belgian o apăsătoare moştenire, cea a unei voinŝe separatiste ce va ipoteca, pe termen lung, viaŝa tânărului stat” 33. În 1954, după patru ani de guvernare de dreapta, social-creştină, la conducerea Belgiei a venit un guvern de coaliŝie, alcătuit din socialişti şi liberali, condus de Achille van Acker. Prezenŝa socialiştilor în cabinetul de la Bruxelles avea să permită o anume relaxare a politicii coloniale belgiene. Această relaxare a fost probată de două importante evenimente, derulate pe parcursul anului 1955: vizita regelui Baudouin I în Congo belgian, respectiv elaborarea Planului Van Bilsen. Voiajul regelui s-a desfăşurat pe parcursul a trei săptămâni, în iunie 1955. Baudouin, care avea 25 de ani, a făcut o bună impresie, africanii numindu-l, afectuos, „Bwana Kitoko” („Tânărul cel Frumos”)34. Într-un miting ŝinut pe stadionul din Léopoldville, în faŝa a 100.000 de oameni, monarhul avea să declare că «Belgia şi Congo formează o singură naŝiune»35. El preconiza atragerea „evoluaŝilor” la actul guvernării coloniei, fapt ce ar fi permis realizarea «unei adevărate comunităŝi belgo-congoleze»36. Cuvintele regelui erau întărite de ministrul coloniilor, liberalul Auguste Buisseret, ce afirma că «Belgia şi Congo reprezintă unul şi acelaşi stat; teritoriile Belgiei şi Congo alcătuiesc împreună teritoriul naŝional» 37. Atitudinea oficialilor belgieni semăna, surprinzător de mult, cu doctrina colonială salazaristă, care vorbea tot de o „comunitate naŝională”, bazată pe „spiritualizarea” distanŝelor geografice38. Totuşi, în laboratoarele politicii de la Bruxelles nu se dorea copierea modelului portughez. Iată de ce, în decembrie 1955, a fost elaborat faimosul „Plan Van Bilsen” (după numele şefului de cabinet al 32

O. Guitard, Bandoung et le réveil des peuples colonisés, Paris, PUF, 1969, p. 93. E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 475. 34 Baudouin Ier. Profession: roi des Belges, în Le Point, no. 980, 29 juin 1991, p. 85. 35 E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 454. 36 V. Opluštil, Evolution de l’Afrique depuis la deuxième guerre mondiale, Praha, SPN, 1970, p. 39. 37 Ibidem, p. 38 (subsol). 38 Vezi Capitolul al II-lea, p. 43-44. 33

82

Viorel Cruceanu

ministrului educaŝiei), ce stabilea un termen de 30 de ani, pentru decolonizarea „Africii belgiene”. Pentru belgieni, planul părea temerar, mai ales că referirile la decolonizare lipseau din limbajul oficial. Pentru africani, planul se plasa în afara realităŝii, fiind „foarte moderat, în raport cu evoluŝia Africii din acea epocă” 39. Astfel, spre exemplu, în Africa de Vest, teritoriul Coasta de Aur (Ghana), dobândise autonomia în 1954; la rândul lor, posesiunile franceze vecine se bucurau de un statut de semi-autonomie (însoŝit de acordarea votului universal în 1956). Mai mult, în perioada 18-24 aprilie 1955, s-a desfăşurat Conferinŝa de la Bandung, ce reunea pentru prima dată, la nivel mondial, tinerele state independente din Asia şi Africa. Aşadar, în îndepărtata staŝiune balneară indoneziană, se asista la „intrarea bruscă, imprevizibilă şi dezordonată în scenă, a celor obscuri, fără ifose şi fără un loc precis pe eşichierul planetei (...), o masă enormă de bărbaŝi şi femei de culoare, uniŝi în voinŝa lor comună de a se elibera de «lumea albă», şi determinaŝi să-şi realizeze aspiraŝiile, împreună” 40. Aceste noi realităŝi nu puteau rămâne fără ecou, în mijlocul Africii. Aşa se face că, anul 1956 a marcat „sfârşitul pasivităŝii politice a colonizaŝilor din Congo belgian” 41. Prima reacŝie a reprezentat-o publicarea „Manifestului Conştiinţei africane”, redactat de Joseph Iléo, un „evoluat” din Léopoldville. Documentul se dorea o replică la „Planul Van Bilsen” şi are o importantă semnificaŝie: „pentru prima dată se cerea o evoluŝie progresivă spre independenŝă”42. Manifestul avea două exigenŝe: «Dorim să fim congolezi civilizaŝi şi nu europeni cu pielea neagră»; «Nu dorim sub nici o formă integrarea Congo în statul belgian unitar»43. Totuşi, Manifestul lua în considerare masiva prezenŝă a albilor în 39

E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 454. J. Bertoin, Bandoung. Le congrès des «damnés de la Terre», în Jeune Afrique L’Intelligent, no. 2311, du 24 au 30 avril 2005, p. 17; vezi şi M. Michel, op.cit., p. 157-161; vezi amănunte în C. Buşe, Din istoria relaţiilor internaţionale. Studii, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2009, p 460-466. 41 B. Verhaegen, Patrice Lumumba (1925-1961) martyr d’une Afrique nouvelle, în Les Africains, tome II, Paris, Editions JA, 1977, p. 207. 42 P. de Vos, op.cit., p. 57. 43 Ibidem. 40


83

Congo. De aceea, el vorbeşte de «o naŝiune congoleză», alcătuită «din africani şi europeni»44, de o «societate originală», fondată pe «sinteza fructuoasă dintre europenitate şi africanitate» 45. Intuind că lucrurile nu se vor aşeza uşor, „Manifestul Conştiinţei africane” le cerea europenilor, patetic, «să fie înainte de toate cetăŝeni congolezi [şi] să caute, împreună cu noi, binele marii comunităŝi congoleze» 46. Autorul manifestului, Joseph Iléo, era de origine bangala, populaŝie aflată într-o rivalitate tradiŝională cu etnicii bakongo. Prin urmare, la 23 august 1956, s-a produs replica Abako, ce a lansat un „Contramanifest”. Documentul preciza că «poporul congolez este decis să-şi hotărască singur destinele»47, cerându-se «recunoaşterea şi proclamarea imediată [«aujourd’hui même», în text – nota ns.] a independenŝei Congo»48. Rezultate dintr-o rivalitate etnică, cele două manifeste dovedeau, indubitabil, maturizarea conştiinŝelor. Supuşi unei presiuni în creştere, belgienii au organizat alegerile municipale din 8 decembrie 1957 (în primele trei aglomerări urbane: Léopoldville, Elisabethville şi Jadotvillle), ce au marcat „prima participare a congolezilor”49 la o consultare electorală. Alegerile din capitală au fost câştigate, cu o zdrobitoare majoritate, de Abako, iar liderul său, Joseph Kasavubu, a devenit primul magistrat al oraşului. Victoria din Léopoldville îi conferea lui Kasavubu calitatea de „lider” al populaŝiei africane din Congo belgian. Numai că, poziŝia sa se vedea ameninŝată de mai tânărul şi dinamicul Patrice Lumumba. Dar, cine era noua stea politică, în ascensiune? Patrice Emery Lumumba s-a născut la 2 iulie 1925, într-o familie săracă din Katako-Kombé, un sătuc din nordul provinciei Kasaï. Deşi extrem de inteligent, datorită limitelor impuse autohtonilor, educaŝia lui s-a redus la studii secundare. Interesant este faptul că tatăl său dorea să-l orienteze spre cariera ecleziastică, în timp ce unchiul său (gradat în „Forŝa Publică”) voia să-l facă soldat. Tânărul Patrice nu avea, însă, „nici vocaŝie religioasă, nici vocaŝia armelor” 50. După o şcoală de 44

Vezi fragmente din Manifest, în E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 463. Ibidem, p. 462. 46 Ibidem, p. 463. 47 P. de Vos, op.cit., p. 59. 48 Ibidem; vezi şi B. Verhaegen, op.cit., 207; M. Cornevin, Histoire de l’Afrique contemporaine de la deuxième guerre mondiale à nos jours, Paris, Payot, p. 225. 49 M. Cornevin, op.cit., p. 224. 50 P. de Vos, op.cit., p. 16. 45

84

Viorel Cruceanu

infirmieri, el s-a angajat, la 18 ani, ca slujbaş la societatea minieră Symaf-Simétain, din Kindu, în provincia Kivu (est). După câteva luni, a ajuns funcŝionar PTT, la Stanleyville (reşedinŝa „Provinciei Orientale”). Acum se dovedeşte un adevărat autodidact; un apropiat al său spunea că „era mereu în compania unei cărŝi” 51. Lecturile sale cuprindeau nume ca Molière, Rousseau, Churchill, dar mai ales Voltaire şi Victor Hugo, „care au făcut să se nască în el aspiraŝiile de justiŝie socială” 52. Remarcat de superiori, în iulie 1947 este trimis la Léopoldville, unde urmează cursuri de contabilitate. În capitală, el primeşte „o primă iniŝiere politică”53, având contacte inclusiv cu Kasavubu, faŝă de care dezvoltă „o admiraŝie nemărginită” 54. După reîntoarcerea la Stanleyville, Lumumba este tot mai prezent în viaŝa publică. Aşa se face că, la mijlocul anilor ’50, el „devenise, incontestabil, figura cea mai eminentă a elitei africane” 55 din „Provincia Orientală”. După un deceniu de muncă în sistemul PTT, Lumumba părăseşte Stanleyville pentru Léopoldville, în iunie 1957. Aici, el se angajează ca director de vânzări al societăŝii „Bracongo” (ce patrona cea mai vastă reŝea de braserii, din colonie). În această calitate, tânărul Patrice „străbate ŝara în lung şi în lat”56, înŝelegând mai bine problemele vastului Congo. Iată de ce, el şi-a dezvoltat o concepŝie naŝională autentică, mai presus de clivajele etnice şi interesele regionale. Treptat, omul „înalt şi zvelt, elegant, cu o îngrijită cărare a părului şi cu nelipsiŝii ochelari de vedere” 57, se impune în peisajul cosmopolit din Léopoldville. Împreună cu alŝi doi „evoluaŝi”, ce se bucurau de notorietate, Joseph Iléo şi Cyrille Adoula, la 5 octombrie 1958, pune bazele partidului „Le Mouvement National Congolais” (MNC). Formaŝiunea, heteroclită, regrupa sindicalişti, liberali, socialişti şi democrat-creştini. Ea nu avea o doctrină proprie, motiv pentru care promova revendicări generale precum: eliminarea tuturor formelor de discriminare, creşterea salariilor, industrializarea 51

B. Verhaegen, op.cit., p. 198. Vezi Patrice Lumumba, héros fondateur, în Le Monde – 2, 3 janvier 2009, p. 62; vezi şi P. de Vos, op.cit., p. 17. 53 B. Verhaegen, op.cit., p. 199. 54 P. de Vos, op.cit., p. 64. 55 B. Verhaegen, op.cit., p. 202. 56 Patrice…, p. 62. 57 Vezi dosarul „Qu’avez-vous fait de vos 50 ans” 11. R.D. Congo, în Jeune Afrique, no. 2581, du 27 juin au 3 juillet 2010, p. 26. 52


85

ŝării, separarea bisericii de stat58 etc. În schimb, MNC se dorea un autentic partid naŝional, opânundu-se tendinŝelor de «balcanizare»59 a Congoului. Nu întâmplător, partidul reunea lideri din cele patru puncte cardinale: Lumumba era din est, Iléo, un bangala din nord, Adoula, un bakongo din vest, iar Albert Kalondji, provenea din sud (Kasaï). Tot în anul 1958, s-au produs două evenimente externe ce şi-au pus amprenta asupra evoluŝiei ulterioare a Congo belgian. Primul asemenea eveniment l-a reprezentat turneul african al premierului (în acel moment!) Franŝei, generalul Charles de Gaulle. Pe 24 august 1958, acesta s-a oprit la Brazzaville. Referindu-se la proiectul său de constituire a unei „Comunităŝi franco-africane”, generalul de Gaulle avea să declare, în capitala Congoului francez, că orice colonie franceză are şi o alternativă: părăsirea Comunităŝii şi proclamarea independenŝei (pas urmat doar de Guineea, la 2 octombrie 1958). Or, distanŝa care separă Brazzaville de Léopoldville este de numai cinci kilometri. Prin urmare, cuvintele lui de Gaulle au avut „un ecou remarcabil în Congo belgian”60. Sub imperiul acestora, J. Kasavubu, în contrast cu moderaŝia „vărului” său Fulbert Youlou din Congo francez, se lasă furat de retorica radicală şi cere «independenŝa imediată şi totală» 61 a ŝării sale. Al doilea moment determinant l-a reprezentat „All-African People’s Conference” de la Accra, din 5-13 decembrie 1958. La conferinŝă au participat peste 200 delegaŝi, reprezentând 50 de partide, organizaŝii sindicale şi mişcări de tineret, din ŝările aflate, în continuare, sub regim colonial62. Pe lista participanŝilor se aflau nume sonore, precum Hastings Banda (Nyassaland), Kenneth Kaunda (Rhodesia de Nord), Tom Mboya (Kenya), prinŝul Louis Rwagasore (Burundi), iar din partea Congo belgian, Patrice Lumumba (autorităŝile au interzis, în ultimul moment, şi deplasarea lui Kasavubu). Proaspătul premier al Ghanei (devenită independentă la 6 martie 1957), dr. Kwame Nkrumah, îi saluta pe cei prezenŝi cu următoarele cuvinte: «De acum înainte nimeni nu va mai putea domina Africa»63. Prezenŝa la Accra „îl va marca profund”64 pe Lumumba. Liderul ghanez 58

Patrice…, p. 62. Ibidem. 60 P. de Vos, op.cit., p. 67; vezi şi M. Michel, op.cit., p. 222. 61 M. Cornevin, op.cit., p. 225. 62 O. Guitard, op.cit., p. 93. 63 Ibidem, p. 85. 64 P. de Vos, op.cit., p. 70. 59

86

Viorel Cruceanu

devine „idolul său”65, fapt reflectat şi în discursul rostit la conferinŝă. Astfel, el se dovedea un adept al panafricanismului, atunci când declara: «În ciuda frontierelor care ne separă, în ciuda deosebirilor etnice, noi avem aceeaşi conştiinŝă, acelaşi suflet neliniştit, aceeaşi grijă şi dorinŝă de a face din continentul african, un continent liber şi fericit, eliberat de teamă şi nelinişte, de orice dominaŝie colonială» 66. Apoi, referindu-se la situaŝia din Congo belgian, expunerea sa a căpătat accente polemice: «Dorim să ne slujim ŝara cu credinŝă şi devotament. Libertatea este idealul pentru care, în toate timpurile, de-a lungul secolelor, oamenii au ştiut să lupte şi să moară (...). Istoria a demonstrat că niciodată independenţa nu se dăruieşte pe un platou de argint. Ea se cucereşte prin luptă [subl.ns.]»67. Pe bună dreptate s-a afirmat că, după momentul Accra, gândirea sa, influenŝată de Nkrumah, s-a transformat într-un „amestec de radicalism politic şi de panafricanism voluntarist”68. În scurtă vreme şi opinia publică din Congo a sesizat schimbarea. La 28 decembrie 1958, el a organizat un miting la Léopoldville la care cerea «independenŝa totală şi unitatea ŝării»69. Această cerinŝă era justificată în modul cel mai logic: «Independenŝa nu este un cadou al Belgiei, ci un drept fundamental al poporului congolez»70. Nici nu se stinsese ecoul vorbelor lui Lumumba când, la 4 ianuarie 1959, Abako a convocat un miting la Léopoldville, la care au participat 30.000 de oameni. Numai că, autorităŝile belgiene nu au autorizat întrunirea. Forŝele de ordine au deschis focul, încercând să disperseze mulŝimea. Represiunea nu şi-a atins scopul; din contră, ea a declanşat revolta populaŝiei bakongo. Au urmat trei zile de incidente încheiate, conform cifrelor oficiale, cu 42 de morŝi (toŝi, civili africani, inclusiv femei şi copii), şi câteva sute de răniŝi 71 (330 africani şi 49 europeni). Pe 7 ianuarie, calmul a revenit. A doua zi, Kasavubu a fost arestat şi deportat în Belgia (ianuarie-mai 1959), iar apoi Abako interzis 65

Ibidem, p. 63. Vezi Lumea, nr. 22, 27 mai 1965, p. 24; vezi şi P. de Vos, op.cit., p. 70-71; B. Verhaegen, op.cit., p. 214. 67 Lumea, nr. 22/ 1965, p. 24. 68 E. M’Bokolo, Afrique Noire…, tome II, p. 463. 69 B. Verhaegen, op.cit., p. 214. 70 M. Cornevin, op.cit., p. 226. 71 Le Monde – 2, 3 janvier 2009, p. 59; vezi şi M. Cornevin, op.cit., p. 226; E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 301. 66


87

(12 ianuarie). Belgienii, surprinşi de evenimente, au înŝeles, conform senatorului Henri Rolin, că „într-o mare parte din Congo, autoritatea belgiană nu mai era respectată”72, zilele liniştite din „ŝinutul zânelor” fiind de domeniul trecutului. Spre cinstea sa, regele Baudouin I, deşi profund conservator, a înŝeles că lucrurile se schimbă. Prin urmare, la 13 ianuarie, într-un discurs radio-difuzat, suveranul belgian şi-a anunŝat hotărârea de a acompania «pe congolezi pe calea dobândirii independenŝei, în prosperitate şi pace, dar fără o precipitare nejustificată»73. Independenŝa devenea, în ochii monarhului, «un scop grandios şi falnic», care să angajeze pe toŝi «compatrioŝii belgieni şi congolezi (...), cu credinŝă şi generozitate» 74. Schimbarea de atitudine a Belgiei, i-a determinat pe istorici să afirme că revolta de la Léopoldville a reprezentat „un eveniment major în decolonizarea Africii belgiene”75. De asemenea, pe bună dreptate, acele zile sângeroase au rămas, în memoria colectivă, ca «zilele martirilor independenŝei» 76. Cuvântarea regelui ar fi putut inaugura un proces coerent al decolonizării Africii belgiene. Din nefericire, oficialităŝile belgiene şi-au făcut un adevărat program din sintagma «fără o precipitare nejustificată». Aşa se face că, în următoarele 10 luni, nu s-a întreprins nimic. Dezamăgit de această paralizie, Patrice Lumumba a convocat, în octombrie 1959, la Stanleyville, o conferinŝă a MNC. El a profitat de ocazie pentru a condamna tergiversările belgienilor şi pentru a cere «independenŝa, în acest moment»77. Inspirându-se din „acŝiunea pozitivă” (1950) a lui Nkrumah în Coasta de Aur (alimentată, la rândul ei, de „nonviolenţa” lui Mahatma Gandhi), Lumumba a cerut adepŝilor săi „încetarea colaborării cu administraŝia colonială” şi declanşarea unei mişcări de „nesupunere civilă” 78. Acŝiunea a fost pornită imediat. S-au 72

La dure voie de la décolonisation, în Le Monde – 2, 3 janvier 2009, p. 57; M. Michel, op.cit., p. 222. 73 La dure voie…, p. 56; vezi şi J.B. Duroselle, A. Kaspi, Istoria relaţiilor internaţionale. 1948 – până în zilele noastre, vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinŝelor Sociale şi Politice, 2006, p. 163. 74 La dure voie..., p. 56. 75 M. Cornevin, op.cit., p. 226. 76 Ibidem; vezi şi J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, L’Afrique au XX e siècle, Paris, Sirey, 1966, p. 457. 77 E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 303. 78 Ibidem; vezi şi M. Meredith, The State of Africa. A History of Fifty Years of

88

Viorel Cruceanu

produs dezordini (înregistrându-se 20 de morŝi şi zeci de răniŝi), ce au oferit pretextul arestării liderului MNC. În consecinŝă, către sfârşitul anului 1959, impasul era total în Congo belgian. Pe acest fond, metropola şi-a schimbat brusc poziŝia: ea a fost cuprinsă de „o grabă dezastruoasă”79, care a condus la „cele mai teribile consecinŝe” 80, pentru imensa colonie africană. Dar, până vom vedea despre ce este vorba, să spunem că, în perioada 1958-1960, în Congo belgian au apărut circa 120 de partide politice. Explicabil, dacă avem în vedere că teritoriul Congoului „era de mărimea Europei occidentale şi era populat de peste 200 de triburi (...), ce vorbeau nu mai puŝin de 400 de idiomuri” 81. Prin urmare, marea majoritate a respectivelor partide aveau o audienŝă redusă, reprezentând interese partizane locale. Faptul este cu atât mai evident, cu cât, chiar liderii naŝionali purtau povara „intereselor tribale şi regionale” 82. Cel mai ilustrativ era cazul lui Joseph Kasavubu, care-şi anunŝase intenŝia de a crea o „Republică democratică şi socială a Kongo central” 83. Lui i s-a alăturat, la jumătatea anului 1959, Moïse Tshombé, fondatorul „Confédération des associations tribales du Katanga” (Conakat), ce milita pentru „transformarea Congoului într-un stat federal”84. Singurul „partid interetnic”85, „apărător al tezelor unităŝii şi ostil federalismului”86 era MNC, condus de Lumumba. Numai că, atitudinea tot mai radicală a liderului său a determinat sciziunea elementelor moderate, Joseph Iléo, Cyrille Adoula şi Albert Kalondji, care vor constitui un partid disident, MNC-K (K de la Kalondji); în iulie 1959, după numai o lună, Iléo şi Adoula s-au separat şi de Kalondji. Plecările nu au afectat prestigiul MNC, dar l-au privat, la vârf, de câteva elemente extrem de valoroase (în special Iléo şi Adoula). Caracteristicile tribale şi frământările din sânul tinerelor partide politice dovedeau că societatea congoleză nu se maturizase şi că elita locală nu Independence, London-New York-Sydney-Toronto, 2006, p. 100. 79 J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 387. 80 Ibidem. 81 La dure voie…, p. 58. 82 J.O. Sagay, D.A Wilson, op.cit., p. 389. 83 P. de Vos, op.cit., p. 135. 84 Cf. Lumea, nr. 29, 13 iul. 1967, p. 14. 85 D.G. Lavroff, Les partis politiques en Afrique Noire, Paris, PUF, 1970, p. 23. 86 P. de Vos, op.cit., p. 130-131.


89

era pregătită să-şi asume responsabilităŝile guvernării. Totuşi, Belgia se simŝea rănită în orgoliul său, după incidentele de la Léopoldville şi Stanleyville. De acum înainte, ea se va lăsa pradă precipitării şi, la 20 ianuarie 1960, convoacă „Conferinţa Mesei Rotunde” de la Bruxelles, consacrată decolonizării Congo belgian. Întâlnirea a durat o lună: 20 ianuarie-20 februarie. La ea au participat 44 de delegaŝi congolezi; lipsea doar Lumumba, arestat pe 31 octombrie şi condamnat la şase luni închisoare. Pentru a nu altera reprezentativitatea Conferinŝei, liderul MNC a fost eliberat, ajungând la Bruxelles pe 26 ianuarie. De la început, în cadrul „Mesei Rotunde” s-au conturat două tendinŝe: federaliştii şi unitariştii. Primii erau reprezentaŝi de Kasavubu şi Tshombé. Kasavubu se dorea conciliant: el a renunŝat la ideea independenŝei separate a etnicilor bakongo şi, în schimb, solicita „o formulă federativă, analogă celei a Nigeriei”87. La rândul său, Tshombé, ce provenea din „familia regală a tribului lunda”88, insista pentru o largă autonomie a provinciei Katanga, în cadrul „unei confederaŝii congoleze”89. Unitariştii aveau ca lider de necontestat pe Patrice Lumumba. El şi-a asigurat sprijinul reprezentanŝilor etniilor minoritare, printre care Antoine Gizenga, preşedintele „Partidului Solidarităţii Africane” (PSA). Interesant este faptul că, acestui curent i s-au raliat şi belgienii care „nu doreau împărŝirea Congo într-un număr mic de state federale”90. Chiar înainte de convocarea „Mesei Rotunde”, Ministerul coloniilor a pus în circulaŝie o broşură în care erau respinse tendinŝele centrifuge. Iată un fragment, extrem de sugestiv: «În momentul în care capătă contur statul democratic Congo, în unele medii autohtone şi-au făcut apariŝia o serie de tendinŝe. Este vorba de aceleaşi tendinŝe retrograde care s-au manifestat şi în alte ŝări africane, recent constituite. Sub acoperirea federalismului, ele reprezintă o ultimă tresărire a vechiului spirit tribal care, de-a lungul secolelor, a împiedicat afirmarea conştiinŝei naŝionale în Africa. Guvernul belgian consideră că acceptarea acestor revendicări ar compromite unitatea Congoului şi ar atrage ŝara pe calea periculoasă a regresului, în urma căruia poporul congolez se va 87

P. Bertaux, L’Afrique de la préhistoire à l’époque contemporaine, Paris, Bordas, 1973, p. 296. 88 Lumea, nr. 13, 26 mart. 1964, p. 28. 89 D.G. Lavroff, op.cit., p. 23. 90 J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 389.

90

Viorel Cruceanu

fărâmiŝa într-un nou mozaic de triburi”91. Să mai spunem că, autorităŝile belgiene au trecut peste neînŝelegerile dintre politicienii congolezi şi au stabilit, în mod unilateral, data independenŝei pentru 30 iunie. De asemenea, după sfârşitul „Mesei Rotunde”, ele au trecut la redactarea „Legii Fundamentale” a Republicii Congo, publicată în ziua de 19 mai. Această lege „concilia în modul cel mai abil aspiraŝiile unitariştilor şi ale federaliştilor”92. Astfel, Constituŝia prevedea un Parlament bicameral central: Camera era aleasă prin vot universal, iar Senatul era desemnat, indirect, de către Adunările provinciale. Se consfinŝea statutul unitar al statului congolez, dar provinciile erau dotate cu adunări şi guverne proprii93. La o privire atentă se putea constata că „viitorul stat era dotat cu instituŝii centrale, fără a fi însă monolitic”94. Liderii celor două curente, Kasavubu şi Lumumba, au acceptat acest compromis, pe baza căruia au fost organizate alegerile legislative de la 20 mai 1960. Cele 137 de locuri ale Camerei erau disputate de o puzderie de partide, motiv pentru care vom analiza doar performanŝa formaŝiunilor mai importante. Astfel, MNC a obŝinut 36 de locuri: 21 în Provincia Orientală, 6 în Kivu, 6 în Kasaï, 2 în Provincia Ecuatorială şi doar un loc la Léopoldville. Această zestre, ce reprezenta „puŝin peste un sfert din locurile parlamentare”95, a fost îmbogăŝită de aliaŝi: 13 locuri obŝinute de A. Gizenga la Léopoldville, 8 deputaŝi din Katanga aduşi de partidul Balubakat (ostil tezelor federaliste ale lui Tshombé), plus alte 5 locuri furnizate de etniile mici din Kasaï. Prin urmare, lumumbiştii deŝineau majoritatea în Cameră, cu 62 de deputaŝi din 13796. Partidele cu bază etnică, n-au obŝinut rezultatele scontate: doar 12 locuri au revenit Abako la Léopoldville (din 26 mandate puse în joc), în timp ce Conakat al lui Tshombé şi-a adjudecat 7 deputaŝi în Katanga, iar MNC-K (Kalondji) s-a prezentat ceva mai bine, cu 8 locuri în Kasaï. Rezultate bune a obŝinut 91

La dure voie…, p. 58. Ibidem; vezi şi C. Duodu, Patrice Lumumba. From a mere man to a lasting symbol (2), în New African, no. 506, May 2011, p. 79. 93 J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 458; vezi şi Terre e Popoli..., vol. 9, p. 339. 94 Cf. La dure voie…, p. 58. 95 M. Meredith, op.cit., p. 113. 96 P. de Vos, op.cit., p. 178-179; vezi şi E. Sik, op.cit., vol 4, p. 315; B. Verhaegen, op.cit., p. 217; C. Duodu, Patrice Lumumba. From a mere man to a lasting symbol (1), în New African, no. 505, April 2011, p. 46. 92


91

surprinzătorul „Partid Naţional al Progresului” (PNP), susŝinut de administraŝia colonială, cu 14 mandate în 4 provincii97. Conform regulilor constituŝionale, liderul MNC a primit sarcina formării guvernului. A rezultat un cabinet heteroclit, alcătuit din 21 de miniştri, ce proveneau din 10 partide. Consecvent concepŝiilor sale ce transgresau barierele etnice, Lumumba a cooptat în guvern chiar membri ai Abako şi Conakat. În aceste circumstanŝe, pe 24 iunie 1960, echipa sa a fost validată, fără probleme, de Parlament: ea a obŝinut 54% din voturile Camerei şi 71, 5% din cele ale Senatului98. Formarea guvernului a fost precedată de încheierea unui acord politic între Lumumba şi Kasavubu. De fapt, înŝelegerea reglementa modul de exercitare a puterii executive. Conform „Legii Fundamentale”, Congo devenea o republică parlamentară: puterea legislativă revenea Parlamentului, în timp ce puterea executivă era împărŝită între primul ministru (cu atribuŝii sporite, datorită votului popular) şi preşedinte (cu prerogative limitate, fiind ales indirect, de corpurile reprezentative). În aceeaşi zi de 24 iunie, Kasavubu a fost desemnat preşedinte, cu 159 voturi, faŝă de cele 43 ale contracandidatului Jean Bolikango. Aşa cum s-a dovedit în scurt timp, sistemul nu era funcŝional. Lumumba a iniŝiat acest compromis din dorinŝa „de a trece pragul independenŝei cu aparenŝa unităŝii naŝionale” 99. În intimitatea sa, el „intenŝiona să doteze Congo cu un regim prezidenŝial, considerând că o putere bicefală nu se potrivea unei ŝări subdezvoltate, în plin proces al decolonizării” 100. Totuşi, „compromisul istoric” Lumumba-Kasavubu a permis proclamarea independenŝei, la data stabilită, 30 iunie 1960. La festivităŝile de la Léopoldville au participat, ca invitaŝi de onoare, regele Baudouin I (Belgia), regele Kigeri V (Rwanda) şi preşedintele Fulbert Youlou (Congo-Brazzaville). * *

*

Festivităŝile consacrate independenŝei au avut loc pe stadionul 97

E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 315. V. Opluštil, op.cit., p. 126. 99 La dure voie…, p. 59. 100 Ibidem. 98

92

Viorel Cruceanu

central din Léopoldville (în prezent, Kinshasa). Ele au fost deschise de preşedintele Kasavubu care a omagiat Belgia pentru că «a găsit înŝelepciunea de a nu se opune cursului istoriei şi de a fi înŝeles măreŝia idealului libertăŝii»101. A urmat apoi discursul regelui Baudouin I. Pasionat de astronomie, tânărul monarh a minimalizat importanŝa momentului, etalând „un fel de ascendenŝă extraterestră”102. Astfel, el s-a lansat într-un veritabil elogiu adus colonialismului belgian: «Independenŝa Congoului constituie rezultatul operei concepute de geniul regelui Léopold al II-lea, promovată cu tenacitate de acesta şi continuată cu perseverenŝă de Belgia (...). Timp de 80 de ani, Belgia şi-a trimis pe aceste pământuri cei mai buni fii care, la început, au eliberat bazinul fluviului Congo de odiosul trafic de sclavi ce decima populaŝiile de aici, iar apoi nu şi-au precupeŝit eforturile pentru a apropia toate etniile, cândva aflate în duşmănie, şi care astăzi, împreună, se pregătesc să constituie cel mai mare stat independent din Africa» 103. Temperament vulcanic, premierul Patrice Lumumba a considerat discursul regelui drept arogant şi jignitor. El a replicat, adoptând un limbaj inchizitorial: «Chiar dacă independenŝa Congoului este proclamată astăzi în deplină înŝelegere cu Belgia, ŝară prietenă cu care vom trata de la egal la egal, nici un congolez, demn să poarte acest nume, nu va putea uita vreodată că, totuşi, ea a fost cucerită prin luptă, o luptă de zi cu zi, o luptă înverşunată şi plină de idealuri, o luptă presărată cu privaŝiuni şi suferinŝe, în care nu ne-am cruŝat nici forŝele, nici sângele. Suntem mândri că, deşi născută din lacrimi şi sânge, lupta noastră a fost nobilă şi justă, eliberându-ne din sclavia umilitoare ce ne-a fost impusă cu forŝa. Rănile sunt încă deschise şi prea dureroase, după 80 de ani de regim colonial, pentru a le putea şterge din memoria noastră»104. Reacŝia exaltată a lui Lumumba a fost percepută drept o „gigantică operaŝiune de defulare” 105. În egală măsură, ea a constituit „o 101

V. Opluštil, op.cit., p. 127. Vezi Baudouin Ier…, în Le Point, no. 980, 29 juin 1991, p. 82; vezi şi C. Duodu, op.cit. (2), p. 79. 103 Cf. Histoire, Le monde actuel, Paris, Hatier, 1989, p. 98. 104 Vezi Histoire, Montreuil, Collection A. Gauthier, ABC édit., 1989, p. 67; vezi fragmente mai ample în Gândirea politică africană. Antologie, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 463-464; vezi şi V. Mbougueng, L’indépendance confisquée, în Afrique-Asie, no. 54, mai 2010, p. 42-43. 105 P. de Vos, op.cit., p. 197. 102


93

greşeală diplomatică”106, regele belgian simŝindu-se umilit. Privit în mediile conservatoare din metropolă ca „o verigă a «planului marxist mondial»”107, Lumumba devine, de acum înainte, inamicul public numărul unu, ce trebuia eliminat cu orice preŝ. Cvasitotalitatea istoricilor sunt de acord că „guvernul belgian a acordat în mare grabă independenŝa totală, fără tranziŝie, unei ŝări ŝinută până atunci într-o dependenŝă colonială absolută, care nu poseda nici elite locale, nici exerciŝiul democraŝiei şi nici tehnica administrării”108. Africanistul francez, Hubert Deschamps, se întreabă dacă belgienii au făcut-o din „calcul”, sau din „iluzie”. Prima variantă pare mai plauzibilă: pentru a funcŝiona, Congoul independent avea nevoie de vechea administraŝie şi de „Forŝa Publică”. Or, tocmai generalul Emile Janssens, comandantul forŝelor de ordine, a detonat, premeditat sau nepremeditat, criza congoleză. Ce s-a întâmplat? Imediat după festivităŝile consacrate independenŝei, generalul Janssens a convocat pe gradaŝii africani din subordinea sa arătându-le, scris cu cretă, pe o tablă neagră, o egalitate sui-generis: «după independenŝă = înainte de independenŝă»! Altfel spus: «pentru armată, independenŝa este egală cu zero»109. Gestul, perceput ca o nouă ofensă, a avut consecinŝe imediate: soldaŝii africani ai „Forŝei Publice” (alcătuită din 25.000 de persoane) s-au răsculat, în noaptea de 5-6 iulie 1960, împotriva ofiŝerilor belgieni ce-i comandau. Congo este cuprins de anarhie! Pentru a calma spiritele, pe 9 iulie, Lumumba l-a demis pe Janssens (ce a părăsit clandestin ŝara), înlocuit de un fost sergent al „Forŝei Publice”, Joseph-Désiré Mobutu (avansat la gradul de colonel şi desemnat şef al Statului Major). Deoarece ŝinta răsculaŝilor o reprezentau foştii stăpâni, Belgiei i s-a oferit un excelent pretext de a interveni cu trupe (drept consecinŝă, la 15 iulie, guvernul congolez a rupt relaŝiile diplomatice cu Belgia). Prin această acŝiune, Belgia încălca Rezoluŝia numărul 290, a ONU, din 1949, ce condamna acŝiunile care puneau în pericol 106

„Qu’avez-vous fait...”, p. 26. Cf. M. Michel, op.cit., p. 222-223; vezi şi interviul cu E. M’Bokolo, în AfriqueAsie, no. 5, avril 2006, p. 16. 108 H. Deschamps, Les institutions politiques de l’Afrique Noire, Paris, PUF, 1970, p. 65. 109 O. Boateng, The Confessions of a CIA agent, în New African, no. 461, April 2007, p. 12. 107

94

Viorel Cruceanu

„libertatea şi integritatea altui stat” 110. Imixtiunea militară a Belgiei ameninŝa nu doar independenŝa, ci şi unitatea tânărului stat: pe 11 iulie, Tshombé a proclamat secesiunea provinciei Katanga, urmată de cea a provinciei Kasaï Oriental, la 9 august 1960 (la instigarea lui Kalondji, care s-a declarat „împărat”). Secesiunea bogatelor provincii miniere apare istoricilor drept „o manevră de recolonizare” 111 a Congoului, atât din partea Belgiei cât şi al conglomeratului UMHK. Conivenŝa metropolă-secesionişti dovedea că „mica ŝară europeană nu dorea, cu nici un preŝ, să piardă controlul asupra unei ŝări atât de bogate în minereuri”112. Mai mult, la 13 iulie, forŝele belgiene au ucis un mare număr de soldaŝi congolezi, într-o ciocnire din oraşul-port Matadi. Faptul a determinat o reacŝie emoŝională, ce ne este relevată de şeful antenei CIA de la Léopoldville, din acea vreme, Lawrence (Larry) Devlin: vicepremierul Antoine Gizenga şi ministrul de externe, Justin Bomboko, l-au convocat pe ambasadorul SUA, Timberlake, cerându-i ajutorul a „2000 de soldaŝi americani, pentru restabilirea ordinii” 113. Tot de la Devlin aflăm răspunsul ambasadorului: «este o mare eroare să inviŝi oricare mare putere să trimită trupe în Congo» 114. Atitudinea lui Timberlake reflecta punctul de vedere oficial american: preşedintele Eisenhower nu dorea o implicare directă, pentru a nu atrage reacŝia Moscovei. Martor al ororilor războiului mondial, liderul de la Casa Albă era obsedat de orice posibilă greşeală ca ar fi împins lucrurile până acolo încât, „să se treacă dincolo de linia foarte subŝire ce separa războiul rece de un război cald atomic” 115. Iată de ce, Eisenhower privilegia recursul la serviciile „Căştilor albastre” ale ONU. De altfel, pe 24 iulie, premierul Lumumba a plecat, pentru a pleda cauza independenŝei şi unităŝii Congoului, într-un turneu de trei săptămâni ce l-a purtat în Ghana, Anglia, sediul ONU din New York, SUA, Canada, Tunisia, Maroc şi Guineea. Momentul de vârf al deplasării s-a înregistrat pe parcursul vizitei în SUA. Astfel, la sediul ONU, el a 110

D. Moraru, Secvenţe africane, în Lumea, nr. 4, apr. 2007, p. 49. Cf. R. Luraghi, Europenii caută Eldorado, Bucureşti, Editura Politică, 1971, p. 316; vezi şi J.B. Duroselle, A Kaspi, op.cit., p. 164. 112 H. Boroda, Lumumba attend sa revanche, în Le Nouvel Afrique Asie, no. 150, mars 2002, p. 25; vezi şi C. Duodu, op.cit. (2), p. 81; M. Meredith, op.cit., p. 103. 113 O. Boateng, op.cit., p. 11. 114 Ibidem. 115 Ibidem, p. 11-12. 111


95

obŝinut de la secretarul general, suedezul Dag Hammarskjöld, trimiterea în Congo a 3.500 de „căşti albastre” (ulterior, efectivele ONU, recrutate din ŝări africane, asiatice şi europene, au sporit la 20.000 de oameni). Promiŝătoare la început, relaŝiile Lumumba-Hammarskjöld se vor degrada rapid, premierul congolez acuzând pe secretarul general al ONU „că ar conspira [împreună] cu Belgia”116. Oprirea la Washington, a fost decepŝionantă. Suspiciunea reciprocă era dovedită de faptul că, preşedintele Eisenhower a plecat în vacanŝă la Newport (Rhode Island), pentru a nu-l întâlni pe Lumumba. În plus, respingând sugestiile Departamentului de Stat de a discuta cu secesioniştii, premierul congolez a lăsat impresia că este un om «cu care nu se poate negocia»117. Dezamăgit de pasivitatea Occidentului, Lumumba s-a orientat, de la jumătatea lunii august, spre „cealaltă extremă a evantaiului politic: URSS”118. Astfel, el a adresat un mesaj liderului sovietic Nikita Hruşciov, în care se spunea: «neutralitatea Republicii Congo este ameninŝată de Belgia şi unele ŝări occidentale ce sprijină complotul Belgiei împotriva independenŝei noastre. De aceea vă rugăm să urmăriŝi îndeaproape evoluŝia situaŝiei din Congo. Există posibilitatea să fim constrânşi să cerem intervenŝia Uniunii Sovietice, dacă lagărul occidental nu pune capăt agresiunii împotriva suveranităŝii Republicii Congo»119. Aflat la faŝa locului, spionul american Larry Devlin ne spune că, pe parcursul lunii august, „câteva sute de sovietici şi-au făcut apariŝia în Congo”120. Alte surse completează că, nomenklatura de la Kremlin i-a furnizat lui Lumumba „mijloace de transport, arme şi consilieri militari, pentru a mătura regimurile separatiste din Katanga şi Kasaï”121. În consecinŝă, premierul congolez era privit de Occident ca un „Fidel Castro african”122, iar ŝara lui s-a transformat „în terenul de confruntare dintre ideologia comunistă şi cea anticomunistă”123. 116

D. Moraru, op.cit., p. 49; vezi şi J.B. Duroselle, A. Kaspi, op.cit., p. 164. Vezi S. Andriamirado, Mobutu prend le pouvoir, în Dossiers secrets de l’Afrique Contemporaine, tome 3, Paris, Edit. JA Livres, 1991, p. 112; M. Meredith, op.cit., p. 104. 118 La dure voie…, p. 61. 119 S. Andriamirado, op.cit., p. 111. 120 O. Boateng, op.cit., p. 13. 121 La dure voie…, p. 61. 122 T. Vasconcelos, La CIA a financé les assassins de Patrice Lumumba, în Le Nouvel Afrique Asie, no. 159, déc. 2002, p. 16. 123 J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit, p. 390. 117

96

Viorel Cruceanu

Americanii imaginaseră un scenariu catastrofă: „controlând pe Lumumba şi, implicit, controlând Congo, sovieticii şi-ar fi extins influenŝa şi în cele nouă ŝări vecine: Congo-Brazzaville, Republica Centrafricană, Sudan, Uganda, Rwanda, Burundi, Tanzania, Zambia şi Angola”124. Vizibil exagerată, această percepŝie era ridiculizată, chiar din epocă, de Mahmoud Khiari, şeful operaŝiunilor civile ale ONU în Congo, care afirma că preşedintele Eisenhower „vedea «roşu» pretutindeni, chiar sub culoarea cea mai «neagră», autentic africană” 125. Mai realist, americanul Devlin consideră, fără echivoc, faptul că «Lumumba nu era comunist»126. El afirmă însă că, „Lumumba a încercat să se folosească de sovietici, dar că, în cele din urmă, aceştia s-au folosit de el”127. Însă, dincolo de aceste exerciŝii de imaginaŝie, un lucru este clar: prin apelul adresat Moscovei, „Lumumba şi-a semnat sentinŝa de condamnare la moarte” 128. Încheierea „Războiului Rece” ne-a dovedit că problema asasinării lui Lumumba a fost o problemă de stat. Declasificarea a numeroase documente secrete, după 1990, permite, astăzi, perceperea exactă a nivelului de implicare al SUA şi al Belgiei, în neutralizarea şi eliminarea liderului naŝional congolez 129. * *

*

„Agenţia Centrală de Investigaţii” a Statelor Unite (CIA) a 124

O. Boateng, op.cit., p. 10. Cf. Lumea, nr. 7, 11 febr. 1965, p. 30. 126 O. Boateng, op.cit., p. 10. 127 Ibidem, p. 13. 128 Vezi Patrice…, p. 63. 129 Vezi, pe această temă, excelentele producŝii semnate de: Ludo de Witte, L’Assassinat de Lumumba, Paris, Karthala, 2000, 415 p; H. Boroda, Lumumba vengé, în Le Nouvel Afrique Asie, no. 129, juin 2000, p. 8-11; idem, Lumumba attend sa revanche, în Le Nouvel Afrique Asie, no. 150, mars 2002, p. 24-25; T. Vasconcelos, op.cit., p. 15-16; B. Caron, Lumumba: histoire d’un assassinat, în Afrique-Asie, no. 26, janv. 2008, p. 26-28; S. Andriamirado, op.cit., p. 107-135; O Boateng, op.cit., p. 818; vezi şi capitolul Asasinii lui Lumumba, în V. Cruceanu, Asasinate ale secolului XX. Africa: radiografia asasinatului politic, Bacău, Editura Corgal Press, 2002, p. 69-90; vezi capitolul Conspiraţia, în V.P. Borovička, Ştiţi la cât apune Soarele, domnule general?, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982, p. 71-99. 125


97

elaborat un plan secret de eliminare a lui Lumumba, imediat după vizita premierului congolez la Washington. O parte din adevăr a ieşit la lumină în 1975, datorită investigaŝiilor „Comisiei senatoriale Church”. Remarcabilul ziarist Sennen Andriamirado, de la Jeune Afrique, a avut acces la Raportul comisiei şi, în 1991, a publicat un studiu care, la momentul respectiv, cuprindea revelaŝii surprinzătoare. Astfel, referindu-se la şedinŝa „Consiliului Securităŝii Naŝionale” al SUA, de la începutul lunii august 1960, Andriamirado citează un fragment din mărturia lui Robert Johnson, membru al respectivului organism: «la un moment dat preşedintele Eisenhower a spus ceva – nu-mi mai amintesc exact cuvintele – dar am înŝeles că era un ordin de lichidare a lui Lumumba»130. Apoi, Johnson a procedat la un efort de memorie, prezentând Comisiei şi precizările directorului general al CIA, Allen Dulles: «Lumumba este la fel ca şi Castro, dacă nu chiar mai rău (...). Lumumba a fost cumpărat de comunişti»131. La rândul său, Robert Bissel, şeful Departamentului „operaŝiuni clandestine” al CIA (în perioada 1959-1962), a recunoscut că după o altă şedinŝă, cea din 18 august, prezidată tot de Eisenhower, el a comunicat rezidentului Agenŝiei de la Léopoldville: «sunteŝi autorizat să declanşaŝi operaŝiunea»132. Dar, cea mai clară dovadă o reprezintă circulara CIA din 26 august 1960, semnată de însuşi Allen Dulles, şi confirmată şi în memoriile lui Lawrence Devlin. În document se spune: «Aici, la cartierul general, s-a ajuns la concluzia foarte clară că atâta timp cât Lumumba deŝine cea mai înaltă funcŝie, rezultatul inevitabil va fi haosul, în cel mai bun caz, sau o cale deschisă comunismului în Congo, în cel mai rău caz. Acest fapt va avea consecinŝe dezastruoase pentru prestigiul Naŝiunilor Unite şi pentru interesele lumii libere. În consecinŝă, am decis că îndepărtarea sa trebuie să fie un obiectiv urgent şi principal, un obiectiv prioritar al acţiunilor noastre secrete [subl.ns.]»133. Americanii au apelat la otravă: „un tub cu pastă de dinŝi pe care, dacă Lumumba l-ar fi folosit, ar fi murit, aparent, de poliomielită”134. Produsul a fost preparat de „chimistul” CIA, Sidney 130

S. Andriamirado, op.cit., p. 112. Ibidem. 132 Ibidem, p. 113. 133 Vezi O. Boateng, op.cit., p. 14; S. Andriamirado, op.cit., p. 113; B. Caron, op.cit., p. 27; M. Meredith, op.cit., p. 106. 134 O. Boateng, op.cit., p. 15; M. Meredith, op.cit., p. 108. 131

98

Viorel Cruceanu

Gottlieb. Acesta, sosit la Léopoldville, la sfârşitul lui septembrie, i-a înmânat lui Devlin substanŝa toxică. Numai că, „Devlin nu reuşeşte să găsească omul care să ajungă în intimitatea liderului congolez şi planul eşuează”135. Rezidentul CIA din Congo fusese avertizat de şefii de la Langley să „nu lase urme, care să ducă spre guvernul Statelor Unite” 136. Să mai spunem că, în anul 2002, americanul Stephen R. Weissman, membru al „subcomitetului Africa”, al Camerei Reprezentanŝilor (1986-1991), a publicat o serie de documente secrete (neaccesibile „Comisiei Church”), ce dovedeau că SUA au furnizat însemnate sume de bani adversarilor politici ai lui Lumumba, inclusiv Kasavubu şi Mobutu („proiectul Wizard”). Aceste sume erau cuprinse între 250.000 şi 500.000 de dolari 137 şi, adesea, au intrat direct în buzunarul destinatarilor. SUA n-au reuşit eliminarea fizică a liderului congolez, dar au jucat un rol major în ruinarea carierei sale politice. Astfel, L. Devlin ne mărturiseşte că principalii rivali ai lui Lumumba (Kasavubu, C. Adoula, J. Iléo) erau „doar simple piese de şah în mâinile americanilor şi ale occidentalilor”138. Într-o primă fază, folosindu-se de aceste „piese”, americanii au încercat să se debaraseze de Lumumba pe cale „constituŝională”. Sub pretextul salvării ŝării de pericolul sovietic, preşedintele Kasavubu l-a demis pe premierul Lumumba, la 5 septembrie. Numai că, actul preşedintelui trebuia confirmat de Parlament. În ciuda „operaŝiunii de influenŝare” 139 exercitate de americani, Camera şi Senatul au respins lovitura de forŝă a preşedintelui. Mai mult, pe 13 septembrie, ele au reconfirmat guvernul Lumumba, căruia i-au acordat puteri depline. O asemenea perspectivă reprezenta un dezastru pentru interesele occidentale în Congo. Iată de ce, americanii au jucat ultima carte, decisivă, în ziua de 14 septembrie 1960: lovitura de stat efectuată de omul „situaŝiilor murdare”, colonelul Joseph Désiré Mobutu, şeful Statului Major al Armatei. Parlamentul a fost dizolvat, iar primul ministru arestat; în schimb, Kasavubu şi-a păstrat funcŝia. Demiterea şi arestarea lui Lumumba au agravat situaŝia din ŝară. Adepŝii săi s-au retras în regiunile estice formând, la 135

D. Moraru, op.cit., p. 50; vezi şi Newsweek, no. 16, April 21, 1997, p. 22. O. Boateng, op.cit., p. 15. 137 T. Vasconcelos, op.cit., p. 16. 138 O. Boateng, op.cit., p. 11. 139 Ibidem, p. 14. 136


99

Stanleyville, un «guvern popular» sub conducerea lui Antoine Gizenga. Acest guvern şi-a propus ca obiectiv esenŝial apărarea independenŝei şi unităŝii Republicii Congo. Prin urmare, aici s-a constituit şi o „Armată Populară de Eliberare” care, sub conducerea unor caractere puternice precum Gaston Soumialot, Christophe Gbenye şi Pierre Mulele, va rezista până în 1965. După momentul 14 septembrie 1960, duşmanii lui Lumumba şi-au dat seama că, fostul premier, «în opoziŝie, este la fel de periculos ca şi la putere»140. Pentru ei se impunea, mai mult ca niciodată, eliminarea unui asemenea adversar incomod. Din acest moment a intrat în scenă Belgia. Timp de peste trei decenii, autorităŝile belgiene au păstrat un secret absolut asupra operaŝiunilor desfăşurate în Congo. Până în septembrie 1999, când şi-a făcut apariŝia un „justiŝiar” al istoriei: sociologul Ludo de Witte care a publicat, în limba flamandă, lucrarea „De Moord op Lumumba”. După trei luni, ea a fost tradusă în limba franceză, sub titlul „L’Assassinat de Lumumba” (apărută în ianuarie 2000). Dovedind onestitate şi rigoare ştiinŝifică, Ludo de Witte a realizat o producŝie de excepŝie, fundamentată pe surse inedite, precum Arhivele Naŝiunilor Unite de la New York, Arhivele Ministerului de Externe de la Bruxelles, dar şi o multitudine de note de serviciu ale funcŝionarilor coloniali belgieni. În demersul său, de Witte a stabilit o corespondenŝă inedită între două momente diferite ale istoriei coloniale belgiene: cel de l-a sfârşitul secolului al XIX-lea, când regele Léopold al II-lea făcea să se graveze în marmură o revendicare imperativă: «Belgia are nevoie de o colonie», respectiv cel de la mijlocul secolului al XX-lea, când, sub domnia strănepotului său Baudouin I, „Belgia avea nevoie de un asasinat”141. Pornind de la această paradigmă, sociologul belgian stabileşte responsabilităŝile factorilor implicaŝi. Din capul locului, el afirmă că „guvernul belgian condus de Gaston Eyskens este direct responsabil de asasinarea primului ministru congolez” 142. Mai mult, pe baza arhivelor secrete investigate, Ludo de Witte stabileşte identitatea membrilor cercului restrâns ce a decis soarta lui Lumumba: Harold d’Aspremont Lynden, ministrul afacerilor africane, Pierre Wigny, ministrul afacerilor 140

S. Andriamirado, op.cit., p. 116. L. de Witte, op.cit., p. 189. 142 Ibidem, p. 14. 141

100

Viorel Cruceanu

externe, maiorul Jules Loos, consilierul militar al ministrului afacerilor africane, colonelul Frédéric Vandewalle, fost şef al serviciilor de Securitate colonială (reactivat şi trimis în Katanga) şi colonelul Louis Marlière, consilierul militar al lui Mobutu. Rămâne, însă, o necunoscută: gradul de implicare al regelui, care nutrea convingerea că, «nu se poate permite ca realizările ultimilor 80 de ani să fie distruse de politica detestabilă a unui singur om»143. Educaŝia sa religioasă reprezenta un argument care să-l protejeze de orice suspiciune. Exista, totuşi, un element ce conduce spre certitudinea că tânărul Baudouin era la curent cu planul eliminării lui Lumumba: relaŝia sa, foarte specială, cu familia d’Aspremont Lynden. Astfel, unchiul, Gobert, ocupa poziŝia extrem de influentă de mareşal al Curŝii, în timp ce nepotul, Harold, exercita nevralgica funcŝie de ministru al afacerilor africane. De altfel, acesta din urmă a emis, la 5 octombrie 1960, o circulară în care se afirma, cât se poate de explicit: «obiectivul principal ce trebuie urmat, în interesul Congoului, Katangăi şi Belgiei este eliminarea definitivă a lui Lumumba [subl.ns.]»144. În acest sens, începând cu 6 octombrie, persoanele menŝionate mai sus, au pus la punct detaliile operaŝiunii antiLumumba, operaŝiune cunoscută sub numele de «Planul Barracuda». Esenŝa planului o reprezenta «neutralizarea fizică»145 lui Lumumba cu largul concurs al marionetelor locale. Două evenimente, petrecute la sfârşitul lunii noiembrie 1960, aveau să precipite lucrurile. Primul, a fost reprezentat de alegerile prezidenŝiale din SUA. Scrutinul de peste Ocean s-a încheiat cu înfrângerea candidatului republican, Richard Nixon (vicepreşedintele lui Eisenhower) şi cu victoria candidatului democrat, John F. Kennedy. În perspectiva transferului de putere (20 ianuarie 1961), administraŝia Eisenhower a decis „clasarea” dosarului Lumumba. Totuşi, americanii vor fi activi în continuare, dar în umbra belgienilor. Cel de-al doilea, l-a reprezentat evadarea lui Lumumba (arestat la domiciliu, după 14 septembrie). El s-a îndreptat spre Stanleyville, unde se retrăseseră şi adepŝii săi. Cursa spre libertate a fostului premier a durat doar cinci zile: pe 2 decembrie, a fost arestat la Maweka (1200 kilometri de 143

M. Meredith, op.cit., p. 109. Ibidem; vezi şi H. Boroda, Lumumba vengé, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 129, juin 2000, p. 8. 145 M. Meredith, op.cit., p. 109. 144


101

Stanleyville) de oamenii lui Mobutu. Numai că, reŝinerea charismaticului Lumumba reprezenta o adevărată povară, pentru autorităŝile centrale. De altfel, ministrul de externe al Katangăi, Evariste Kimba, ironiza cu maliŝie că «guvernul de la Léo[poldville] nici nu este capabil să-l ŝină prizonier pe Lumumba»146. Prin urmare, fostul premier, însoŝit de doi apropiaŝi colaboratori, Joseph Okito şi Maurice Mpolo, a fost transferat la Elisabethville, la ireductibilul său rival, Moïse Tshombé (în urma ordinului personal, din 16 ianuarie 1961, al ministrului Harold d’Aspremont Lynden). Mutarea prizonierilor confirma spusele colonelului Vandewalle, conform cărora «regimul [lui Tshombé – nota ns.] este considerat, din ce în ce mai mult, ca fiind afacerea a circa 100 de katanghezi vânduŝi albilor»147. În acelaşi timp, expedierea lui Lumumba în Katanga puncta „evoluŝia ineluctabilă spre moarte a unui om care simboliza, de la început, inacceptabilul, deoarece el ridica idealul său politic mai presus de interesele partizane”148. Timp de aproape patru decenii, responsabilitatea asasinării lui Lumumba, Okito şi Mpolo a fost un act difuz. Pentru o bună parte a cunoscătorilor vina revenea lui Joseph Désiré Mobutu. Fostul sergent din „Forŝa Publică” a purtat, de la început, stigmatul trădării. Încă din 1959, Lumumba a fost avertizat că Mobutu era „un fost agent al securităŝii belgiene”149. Mai mult, ani de zile a circulat şi zvonul că Mobutu „fusese recrutat, după proclamarea independenŝei, şi de CIA”150. Totuşi, în memoriile sale publicate în 2007, deci la 10 ani după moartea celui incriminat, Larry Devlin afirmă că „Mobutu nu a fost niciodată agent american şi nici nu a existat intenŝia să-l atragem pe această cale”151. Având în vedere interesele americane, Devlin concluzionează că, „în septembrie 1960, Mobutu a fost omul potrivit la locul potrivit”152. Trebuie să admitem, aici, şi o eroare a lui Lumumba, în ce priveşte selectarea cadrelor MNC: treptat, el s-a îndepărtat de „democraŝi veritabili”, precum Iléo şi Adoula, şi s-a înconjurat de 146

L. de Witte, op.cit., p. 179. Ibidem, p. 175. 148 Cf. Jeune Afrique L’intelligent, no 2073, du 3 au 9 oct. 2000, p. 51. 149 P. de Vos, op.cit., p. 240; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 103.. 150 Cf. The New York Times, în Jeune Afrique, no. 1900, du 4 au 10 juin 1997, p. 9; vezi şi C. Duodu, op.cit. (2), p. 82. 151 O. Boateng, op.cit., p. 18. 152 Ibidem. 147

102

Viorel Cruceanu

„incapabili şi veleitari” precum Mobutu 153. Revenind la rolul jucat de Mobutu în moartea lui Lumumba, să ne oprim şi asupra aprecierilor colonelului Marlière; acesta declara că Mobutu «a acŝionat ca Pilat din Pont: a pretins mereu că totul s-a petrecut fără ştiinŝa lui, în timp ce, în realitate, era la curent cu tot ce se punea la cale” 154. De asemenea, o parte a oprobriului public s-a îndreptat spre Tshombé şi adjunctul său, Godefroy Munongo. La rândul lor, cei doi se fac vinovaŝi de felonie. Nu întâmplător, Tshombé a rămas pentru istorie drept „una din personalităŝile cele mai penibile dintre politicienii africani”155. „Moştenitorii” politici ai foştilor secesionişti katanghezi caută să-i disculpe amintind că, „Lumumba fusese atroce torturat înainte de a fi transportat la Lubumbashi” 156. Afirmaŝia este confirmată de faptul că, în acele momente fierbinŝi, un medic autohton i-a avertizat pe Tshombé şi Munongo că „ostaticii se aflau într-o stare foarte proastă [şi] că le mai rămăseseră doar câteva ceasuri de trăit dacă, bineînŝeles, nu vor fi transportaŝi de urgenŝă la un spital pentru a li se acorda o îngrijire specială”157. Orbiŝi de ură, cei doi nu au manifestat nici cea mai mică îngăduinŝă pentru semenii lor. Din contră, ei au ordonat noi „torturi oribile”158: printre altele, spune un raport de anchetă belgian, prizonierilor „li s-au înfipt aşchii de lemn sub unghiile de la mâini şi picioare”159. După noua porŝie de supliciu, Lumumba, Okito şi Mpolo au fost predaŝi belgienilor din capitala Katangăi. Liderii secesionişti au devenit cu atât mai suspecŝi, cu cât, în urma uciderii prizonierilor, au folosit justificări îndoielnice precum „fuga de sub escortă” 160, sau asasinarea lor de către „câŝiva ŝărani ce au dispărut de la locul crimei”161. Prin oameni ca ei sau Mobutu, belgienii şi-au atins scopul, provocând impresia că asasinii se află printre rivalii politici locali. Totuşi, adevărul a fost restabilit de către Ludo de Witte. Astfel, 153

P. de Vos, op.cit., p 98. L. de Witte, op.cit., p. 188. 155 V. Opluštil, op.cit., p. 82. 156 Révélations sur l’assassinat de Patrice Lumumba, în Le Nouvel Afrique Asie, no. 94-95, juillet-août 1997, p. 31. 157 V.P. Borovička, op.cit., p. 77. 158 H. Boroda, Lumumba vengé, p. 11. 159 L. de Witte, op.cit., p. 23. 160 V.P. Borovička, op.cit., p. 79. 161 Ibidem. 154


103

după actele de barbarie menŝionate mai sus, în seara zilei de 17 ianuarie 1961 (la orele douăzeci şi două), cei trei au ajuns în faŝa unui „Consiliu militar” belgian alcătuit din: colonelul Frédéric Vandewalle, locotenentcolonelul André Grandjean, locotenent-colonelul Jean-Marie Crèvecoeur, maiorul Guy Weber, comandantul Armand Verdickt şi căpitanul-comandant René Smal. Fără complexe de conştiinŝă, aceşti ofiŝeri au hotărât punerea în aplicare a dispoziŝiilor finale ale «Planului Barracuda». Deznodământul a fost coordonat tot de doi belgieni: comisarul de poliŝie Frans Verscheure (consilier al şefului serviciilor katangheze de poliŝie, Pius Sapwe) şi căpitanul Julien Gat, de la poliŝia militară din capital Katangăi (care a comandat plutoanele de execuŝie, alcătuite din câte doi militari şi doi poliŝişti autohtoni, aparŝinând trupelor lui Tshombé). Cei trei lideri naŝionalişti au fost executaŝi în toiul nopŝii, în ordinea Okito, Mpolo, Lumumba. Ei au fost aşezaŝi cu spatele la „un copac impozant, înalt de 10 metri şi cu un diametru de 80 centimetri”162. Spectacolul a durat mai puŝin de cincisprezece minute şi a avut, ca spectatori, pe Tshombé şi Munongo. La sfârşitul macabrei scene, soldaŝii «au adunat o jumătate de kilogram de tuburi de cartuşe»163. Descriind tabloul asasinatului cu lux de amănunte, Ludo de Witte reuşeşte să provoace o emoŝie intensă cititorului, culminând cu o suprapunere de planuri: „când Brassinne [unul din participanŝii la evenimente – nota ns.] va vizita locul execuŝiei, după 27 de ani, arborele era în continuare ciuruit de gloanŝe” 164. Cadavrele victimelor au fost înhumate, în mare grabă, la faŝa locului. Însă, existenŝa gropii comune constituia o dovadă mult prea elocventă a crimei. În consecinŝă, la patru zile după asasinat, comisarul de poliŝie Gerard Soete a primit sarcina, împreună cu fratele său mai mic, să organizeze dispariŝia cadavrelor. Cei doi „au decupat corpurile cu un ferăstrău şi au dizolvat bucăŝile rezultate în acid sulfuric, într-un recipient al UMHK”165. După apariŝia cărŝii lui L. de Witte, octogenarul Soete şi-a recunoscut faptele. Mai mult, el a exhibat în faŝa ziariştilor care l-au intervievat suvenirurile sale: o falangă, doi dinŝi şi un glonte ce a perforat craniul lui Lumumba 166 (ulterior, într-o apariŝie TV, avea 162

L. de Witte, op.cit., p. 271. Ibidem, p. 272. 164 Ibidem. 165 H. Boroda, Lumumba vengé, p. 11. 166 L. de Witte, op.cit., p. 9. 163

104

Viorel Cruceanu

să declare că s-a despărŝit de preŝioasele relicve, aruncându-le în Marea Nordului). Asasinarea lui Lumumba a reprezentat „încoronarea a şase luni de intervenŝie occidentală în Congo” 167. Istoricul belgian, Benoît Verhaegen, afirmă, cu deplin temei, că „eşecul şi moartea sa sunt în ordinea lucrurilor coloniale şi postcoloniale” 168. Ideea se regăseşte, pe un plan mai dezvoltat, şi la L. de Witte. Astfel, pe termen scurt, eliminarea lui Lumumba a permis înscrierea fermă a Congoului pe orbita sferei de influenŝă occidentale, act consolidat prin preluarea puterii de către Mobutu, la 24 noiembrie 1965. Pe termen lung, consideră de Witte, „succesul neocolonialist din Congo avea să anunŝe refluxul mişcării anticolonialiste la scară continentală” 169. Judecata este pertinentă, sociologul belgian referindu-se la întârzierea decolonizării posesiunilor portugheze şi la răgazul câştigat de regimurile rasiste din Rhodesia şi Africa de Sud. În sfârşit, istoricul congolez Anicet Mobe apreciază că „după asasinarea lui Patrice Lumumba, Occidentul şi-a consolidat mijloacele militare, politice, financiare, ideologice şi chiar culturale, pentru a controla întregul eşichier politic congolez”170. El concluzionează că, prin cea de-a doua lovitură de stat a lui Mobutu (24 noiembrie 1965), „ŝara a fost încredinŝată omului cel mai dispus să asigure salvgardarea intereselor occidentale” 171 în Congo. Din fericire, istoria şi-a corectat erorile de parcurs. În ultima scrisoare adresată soŝiei sale, Pauline (mamă a trei copii, văduvă la 28 ani), Patrice Lumumba s-a dovedit profetic: «Nu există libertate fără demnitate, cum nu există demnitate fără dreptate şi nici oameni liberi fără independenŝă (...). Istoria îşi va spune cuvântul, într-o zi. Nu va fi istoria predată la Bruxelles, Paris, Washington sau Naŝiunile Unite, ci istoria care se învaŝă în ŝările eliberate de colonialism şi de lacheii colonialismului. Africa îşi va scrie propria sa Istorie care va fi, atât la nord cât şi la sud de Sahara, o istorie glorioasă şi demnă” 172. Astăzi, 167

H. Boroda, op.cit., p. 8. B. Verhaegen, op.cit., p. 190. 169 L. de Witte, op.cit., p. 17. 170 Vezi Les racines du mal congolais, în Le Nouvel Afrique Asie, no 180, sept. 2004, p. 15. 171 Ibidem, p. 11. 172 Vezi La dernière lettre de Lumumba, în Jeune Afrique, no 1838, du 27 mars au 2 avril 1996, p. 72-73. 168


105

această istorie nu poate fi concepută fără numele lui Lumumba, devenit „simbolul unei Africi suferinde, revoltate şi victimizate” 173, şi pe care „moartea l-a transformat într-unul dintre cei mai faimoşi martiri ai timpurilor moderne”174. Datorită destinului „tragic prin scurta sa existenŝă, dar strălucitor prin ŝinuta şi densitatea faptelor” 175, fostul premier congolez (ce a deŝinut magistratura doar 67 de zile) a dobândit statura unui erou antic. Mentalul colectiv şi-a însuşit această dimensiune grandioasă deoarece «Lumumba a intrat în istorie pe o uşă largă: cea a eroismului şi martiriului»176. Cartea lui Ludo de Witte a avut profunde reverberaŝii. Imediat, şase dintre persoanele implicate, foşti agenŝi sau funcŝionari coloniali, şi-au recunoscut faptele în presă ori în emisiuni radio-televizate. Sub impactul respectivelor mărturisiri, Parlamentul belgian a decis, în mai 2000, crearea unei comisii de anchetă parlamentare. Comisia a întocmit un voluminos raport (1000 de pagini), publicat în noiembrie 2001. Documentul a tratat cu menajamente elita politică belgiană din epocă, în special pe regele Baudouin I şi pe premierul social-creştin Gaston Eyskens. Astfel, raportul accentuează că guvernul belgian şi-a propus doar „eliminarea politică”177 şi nu „eliminarea fizică” 178 a lui Lumumba. În schimb, el recunoaşte că transferul ex-premierului congolez în Katanga a fost «organizat de autorităŝile congoleze cu sprijinul instanŝelor guvernamentale belgiene»179. Evitând să identifice cu exactitate persoanele implicate direct, Raportul concluzionează că „unii miniştri şi alŝi actori belgieni din epocă au o responsabilitate morală”180 în asasinarea lui Lumumba. Totuşi, Belgia a dat dovadă de curaj politic, cerând public scuze, la 5 octombrie 2002, prin persoana ministrului de externe, Louis Michel: «Guvernul consideră că trebuie să prezinte familiei lui Patrice Lumumba şi poporului congolez profundele 173

J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 459; vezi şi C. Duodu, op.cit. (1), p. 43. 174 M. Meredith, op.cit., p. 113. 175 Cf Lumea, nr. 22, 27 mai 1965, p. 24. 176 Cf. B. Verhaegen, op.cit., p. 197. 177 B. Caron, op.cit., p. 27-28; vezi şi C. Braeckman, La Belgique confrontée à son passé colonial, în Le Monde Diplomatique, no. 574, janvier 2002, p. 23. 178 B. Caron, op.cit., p. 28. 179 Ibidem. 180 Ibidem; vezi şi C. Braeckman, op.cit., p. 23.

106

Viorel Cruceanu

şi sincerele lui regrete şi scuze pentru durerea pe care le-a provocat-o»181. Însă, important este şi faptul că, prin strădaniile lui Ludo de Witte şi prin recunoaşterile implicite ale Raportului comisiei parlamentare de anchetă, „generaŝiile viitoare s-au emancipat de obsesia unei enigme neelucidate”182. * *

*

După moartea lui Lumumba, Congo s-a adâncit într-un costisitor război civil, soldat cu moartea a 500.000 de persoane 183. Situaŝia a fost restabilită de Mobutu184 (devenit între timp general), cu sprijinul forŝelor ONU (care au lichidat secesiunea katangheză) şi cu ajutorul americanilor şi occidentalilor (fapt ce a permis zdrobirea rebeliunii lumumbiste din est). Privit ca „salvatorul patriei”, Mobutu se afla deja în antecamera puterii. Nimic surprinzător, prin urmare, când, la 24 noiembrie 1965, a efectuat o nouă lovitură de stat, asumându-şi funcŝia de preşedinte al Republicii (urmată de instituirea sistemului prezidenŝial, la 26 octombrie 1966). Afirmaŝia conform căreia Mobutu a preluat puterea cu sprijinul CIA, a ajuns, cu trecerea timpului, o axiomă. Numai că, în memoriile sale, Larry Devlin pune lucrurile la punct: «Nu am fost consultat şi nici nu am fost implicat [în al doilea puci iniŝiat de Mobutu – nota ns.]»185. Probabil că şeful spionilor americani din Congo spune adevărul; dar, până atunci, pe tot parcursul 181

B. Caron, op.cit., p. 28; vezi şi Lumea Magazin, nr. 3, mart. 2002, p. 4. V. Cruceanu, Asasinate…, p. 69. 183 Vezi idem, Africa: un continent al crizelor cu repetiţie, în Dosarele Istoriei, nr. 11 (39), nov. 1999, p. 44. 184 Joseph Désiré Mobutu s-a născut pe 14 octombrie 1930, la Lisala (Provincia Ecuatorială). La 18 ani s-a angajat în „Forŝa Publică”. Neavând nici o şansă de promovare, renunŝă la cariera armelor şi se dedică jurnalismului. În 1958 îl cunoaşte pe Lumumba şi aderă la MNC (a făcut parte din delegaŝia partidului, la „Masa Rotundă” de la Bruxelles). În contextul delicatelor evenimente ce au urmat proclamării independenŝei, Lumumba l-a desemnat şef al Statului Major al Armatei, cu gradul de colonel. Oportunist, Mobutu şi-a trădat mentorul şi s-a raliat preşedintelui Kasavubu. Drept recompensă, acesta din urmă l-a avansat general (februarie 1961) şi l-a numit comandant al Armatei Naŝionale. La momentul potrivit, Mobutu l-a sacrificat şi pe Kasavubu, preluând întreaga putere. 185 O. Boateng, op.cit., p. 18. 182


107

crizei congoleze, CIA s-a aflat alături de Mobutu şi de cercul său restrâns de adepŝi, numit „Grupul de la Binza” (Justin-Marie Bomboko, Albert Ndele, Cyrille Adoula şi Victor Nendaka). De altfel, istoricul congolez Anicet Mobe afirmă, cu deplin temei, că Mobutu „a fost cel mai mare aliat al SUA pe continent” 186. Referindu-se la momentul confiscării deplinei puteri, Mobutu avea să afirme: «În prima zi nu ştiam ce să fac, sau cum să încep»187; însă, aşa cum arăta Sennen Andriamirado, „avea să înveŝe foarte repede şi pentru multă vreme”188. Un prim gest important a fost o adevărată lovitură de imagine: pe 30 iunie 1966, Mobutu l-a reabilitat şi declarat „erou naŝional” pe Patrice Lumumba 189. Simultan, cu o însemnată doză de ipocrizie, el s-a autoproclamat moştenitorul spiritual şi politic al premierului-martir. De asemenea, începând cu 1 iulie 1966, Mobutu a decis africanizarea toponimelor: Léopoldville s-a transformat în Kinshasa, Stanleyville în Kisangani, Elisabethville în Lubumbashi etc. A urmat apoi crearea unei solide baze de putere, prin constituirea partidului unic (20 mai 1967), „Le Mouvement Populaire de la Révolution” (MPR). Apariŝia MPR legitima „viziunea sa autoritară, în ce priveşte exercitarea puterii”190. Mobutu „era convins că regimul multipartit nu corespunde realităŝii locale, căci, aşa cum spunea el, «în nici un sat african nu găseşti, la intrare, pe şeful majorităŝii, iar la ieşire, pe cel al opoziŝiei»191. Ştiind să se folosească, în mod abil, „de oameni şi de ocazii”192, el a exercitat, timp de 32 de ani, o putere discreŝionară193, bazată pe autencitate, cultul personalităţii şi corupţie instituţionalizată. Autenticitatea se dorea o „filosofie politică” menită să valorizeze vechile tradiŝii africane 194. Ea a început timid, în 1966, cu africanizarea 186

Les racines du..., p. 12. S. Andriamirado, op.cit., p. 135. 188 Ibidem. 189 Vezi cuvintele elogioase la adresa lui Lumumba, în primul său interviu acordat revistei Lumea, nr. 24, 8 iun. 1967, p. 13-14; un al doilea interviu a fost publicat în idem, nr. 36, 3 sept. 1970, p. 5. 190 Cf. Jeune Afrique, no. 2581, du 27 juin au 3 juillet 2010, p. 27. 191 Ibidem, p. 28; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 295-296. 192 Jeune Afrique, no. 2581/2010, p. 27. 193 Vezi amănunte în V. Cruceanu, Homo tyrannicus: Mobutu şi Eyadéma, în Istorie şi Civilizaţie, nr. 4, ian. 2010, p. 71-76. 194 Vezi teoretizarea „autenticităŝii” în Gândirea politică africană…, p. 464-470; 187

108

Viorel Cruceanu

toponimelor şi a continuat în 1967, cu naŝionalizarea UMHK şi a companiei aeriene belgiene, Sabena. Autenticitatea a atins momentul de vârf la începutul anilor ’70. Acum, procesul capătă amploarea unei veritabile „revoluŝii culturale”, după modelul Chinei lui Mao Zedong. De acum înainte, autenticitatea cuprinde toate compartimentele sociale, de la „modul de viaŝă”, până la maniera „de a gândi, de a se îmbrăca, sau chiar de a mânca...” 195. Astfel, „marea ofensivă” a autenticităŝii s-a declanşat la 27 august 1971, când generalul J.D. Mobutu a decis schimbarea denumirii ŝării din Congo (după numele bantu de N’Kongo al fluviului), în Zair (de fapt o gravă eroare, numele de Zair fiind dat cursului de apă chiar de... portughezi!). A urmat, prohibirea numelor creştine. Exemplul a fost oferit chiar de preşedinte, „occidentalul” Joseph-Désiré, fiind înlocuit de o lungă simbolistică autohtonă: Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga, adică „războinicul atotputernic, cu voinŝă de neînfrânt, ce pârjoleşte pământul în calea sa şi zboară din victorie în victorie” 196. S-a schimbat modul de adresare publică: termenii „domn” şi „doamnă” au fost înlocuiŝi cu „cetăŝean” şi „cetăŝeană” (însuşi Mobutu era desemnat ca fiind „CetăŝeanulPreşedinte-Fondator”). De asemenea, vestimentaŝia a suferit modificări: costumul european şi cravata au fost interzise şi schimbate cu tunica abacost (formulă restrânsă a expresiei în limba franceză „à bas le costume”). Mobutu şi-a confecŝionat, el însuşi, o nouă imagine: în toate ieşirile publice avea capul acoperit cu nelipsita tocă din blană de leopard (animal ce simboliza puterea), sprijinindu-se într-un baston de abanos sculptat, placat cu aur şi fildeş (al cărui mâner îngemăna două acvile), simbol al autorităŝii tradiŝionale. Piatra unghiulară a „autenticităŝii” o reprezenta cultul personalităŝii. Presa, emisiunile radio-TV şi imensele panouri publicitare din principalele oraşe se întreceau în glorificări precum: „Unicul ghid”, „Singurul şef”, „Salvatorul nostru”, „Geniul Zairului”, „Strategul fără egal”, „Pacificatorul Zairului” sau „Omul Leopard”. Pe bună dreptate s-a afirmat că nemăsuratul cult al personalităŝii „a degenerat într-o liturghie extravagantă, copiată după modelul nord-coreeanului Kim Ir Sen”197. vezi şi Lumea, nr. 51, 13 dec. 1973, p. 29. 195 Cf. Jeune Afrique, no. 2581/2010, p. 27. 196 M. Meredith, op.cit., p. 295; R. Dowden, Africa. Altered States, Ordinary Miracles, New York, Public Affairs, 2009, p. 78-79; V. Cruceanu, op.cit., p. 74. 197 Cf. Jeune Afrique, no. 1914, du 10 au 16 sept. 1997, p. 7; vezi şi L’Événement du


109

„Autenticitatea” avea menirea să confere o identitate nouă Zairului şi pe plan internaŝional. Astfel, Mobutu dorea ca „Zairul să joace un rol de prim-plan în Africa şi să se bucure de respect în lume”198. Pentru aceasta, el „a făcut turul planetei şi s-a folosit de toate tribunele pentru a-şi exprima, cu francheŝe, ideile; el voia să fie egalul celor mari”199. Rolul geostrategic jucat de Zair a crescut odată cu preluarea puterii, în Angola, de către gruparea marxistă MPLA, condusă de Agostinho Neto. Prin urmare, Mobutu şi-a consolidat statutul de „campion” al luptei împotriva comunismului în Africa. În anii ’70-’80, liderul zairez se afla pe creasta valului. În Occident era primit cu onoruri. Pentru serviciile mai vechi şi mai noi, preşedintele SUA, Ronald Reagan (1981-1989), i-a conferit „Ordinul Meritul American”. Complezenŝa Occidentului, în special a SUA, Franŝei şi Belgiei, l-a încurajat pe Mobutu să se transforme într-un adevărat satrap. Procesul de „zairizare” (o altă denumire a „autenticităŝii”) a condus la un efect uşor previzibil: întreaga economie a ŝării a intrat pe mâinile clanului Mobutu şi a camarilei sale. S-a declanşat un jaf instituŝionalizat, desemnat de revista Le Nouvel Afrique-Asie cu termenul de cleptocraţie, şi caracterizat de extinderea corupŝiei „la o scară nemaiîntâlnită în Africa” 200. Clasa „noilor îmbogăŝiŝi”, eminamente parazitară, alcătuia „un sistem clientelar asemănător celui roman” 201. Unica sa raŝiune de existenŝă o reprezenta consumul; aşa se face că Zairul a devenit „cel mai mare importator de automobile Mercedes de la sud de Sahara”202. Opulenŝa indecentă a clanului prezidenŝial sfida bunul simŝ. Încă în 1982, ziaristul Sennen Andriamirado, de la Jeune Afrique, îi atrăgea atenŝia lui Mobutu, într-un interviu, că averea sa personală este evaluată la 3 miliarde dolari. Mobutu a dat un răspuns liric: «Îmi atribuiŝi o avere pe care nu o am (...). Am fost şef de stat major şi apoi şef al statului, dar, din 1960 până în prezent nu mi-am Jeudi, no. 339, du 2 au 8 mai 1991, p. 26; idem, no. 301, du 9 au 15 août 1990, p. 28 29; Newsweek, no. 21, May 26, 1997, p. 4. 198 Jeune Afrique, no. 2581/2010, p. 27. 199 Ibidem. 200 M. Meredith, op.cit., p. 297. 201 Cf. Le Point, no. 968, 8 avril 1991, p. 56; R. Dowden, op.cit., p. 371-372. 202 C. Braeckman, Qui fait tenir Mobutu?, în Actuel, no. 31/32, juillet-août 1993, p. 153.

110

Viorel Cruceanu

schimbat nici dormitorul» 203. Doi ani mai târziu, un raport al „Centrului naŝional belgian al cooperării pentru dezvoltare”, preciza: «preşedintele Mobutu a deturnat, în zece ani, 60 de miliarde de franci belgieni (aproximativ 10 miliarde franci francezi)» 204. Indignat de speculaŝiile pe seama avuŝiei sale, Mobutu declara în 1988, pe ton de reproş, unui congresman american: «credeŝi că este o sumă exorbitantă pentru cineva care, de 22 de ani, este conducătorul unei ŝări atât de mari?» 205 (în anii ’90, se pare că respectiva „sumă” se ridica, deja, la 4 miliarde dolari). La scurtă vreme după alungarea lui Mobutu, revista Jeune Afrique a preluat fragmente dintr-o carte semnată de Pierre Janssen, ginerele de origine belgiană al dictatorului zairez. După o trecere în revistă a bunurilor imobiliare ale socrului său 206, Janssen a făcut referiri şi la bani. Astfel, el apreciază că „sume cuprinse între cinci şi zece miliarde dolari”, au trecut „efectiv prin mâinile preşedintelui”; dar, continuă el, „în cea mai mare parte ele au fost redistribuite, iar o cotă însemnată a fost deturnată de anturaj” 207. Prosperitatea clasei conducătoare zaireze contrasta cu gradul de decrepitudine al statului, ce devenise o pură „ficŝiune juridică”208. În anii ’90, administraŝia nu mai funcŝiona: vapoarele companiei naŝionale fluviale şi avioanele „Air Zaïre” fuseseră vândute, reŝeaua telefonică amuŝise, reŝeaua rutieră era impracticabilă, universităŝile şi-au închis porŝile, şcolile nu mai aveau cărŝi şi nici bănci, în timp ce în spitale medicamentele şi hrana lipseau. Resemnaŝi, zairezii se consolau cu o glumă plină de amărăciune: «Pe vremea belgienilor ne obişnuisem cu trei mese pe zi. Cu prima Republică [perioada 1960-1965 – nota ns.], ne-au fost suficiente două. Apoi, cu cea de-a doua Republică [instituită la 24 noiembrie 1965 – nota ns.], raŝia s-a redus la una. Unde se va opri progresul?»209. Prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi sfârşitul Războiului Rece au anulat vechile repere geostrategice. Dictatorii compromiŝători, 203

Vezi Jeune Afrique, no. 1129-1130, du 25 août au 1 er septembre 1982, p. 48. Cf. Le Point, no. 968/1991, p. 56. 205 Ibidem. 206 Vezi Jeune Afrique, no. 1918, du 8 au 14 octobre 1997, p. 40-41; vezi şi V. Cruceanu, Homo tyrannicus…, p. 75; M. Meredith, op.cit., p. 298-299. 207 Cf. Jeune Afrique, no. 1918/1997, p. 37; vezi şi Newsweek, no. 21/1997, p. 4. 208 Les racines du…, p. 11. 209 Cf. Le Point, no. 1000, 16 nov. 1991, p. 82. 204


111

precum Mobutu, au ajuns indezirabili pentru protectorii de odinioară. De pildă, după „sfârşitul războiului din Angola” (1991), dictatorul de la Kinshasa „era inutil, din punct de vedere strategic” 210. Mai mult, Mobutu a decăzut la nivelul unui paria, în vremea celor două mandate ale democratului Bill Clinton (1993-2001). Pentru preşedintele american, durata „domniei” lui Mobutu se punea şi în termeni etici: «pe când eram student, el era preşedinte. Când eram guvernator, el încă era preşedinte. Astăzi, am ajuns eu preşedinte şi el este, în continuare, preşedinte»211. Numărătoarea inversă pentru Mobutu a început odată cu genocidul din Rwanda (1994). Criza declanşată în regiunea Marilor Lacuri a reliefat un surprinzător paradox: locul ciocnirii Est-Vest, de dinainte de 1990, a fost luat de o ciocnire Vest-Vest, francoamericană212. Din dorinŝa apărării francofoniei, Franŝa s-a văzut în ingrata poziŝie de susŝinătoare a regimurilor dictatoriale africane: în Rwanda, Zair, Togo, Ciad, Djibouti etc. Astfel, paternalismul politic francez a intrat în concurenŝă cu pragmatismul politic american, SUA erijându-se în calitate de promotoare ale democraŝiei pe continent. Primul eşec pentru Franŝa s-a produs în Rwanda unde regimul etnicist al generalului Juvénal Habyarimana, care a instrumentat genocidul populaŝiei tutsi (aprilie-iulie 1994), s-a prăbuşit, fiind înlocuit cu o guvernare pro-americană. Detaşat de realitate, Mobutu, ce se dorea un „jandarm al regiunii”, cocheta cu ideea invadării Rwandei, pentru alungarea noului regim de la Kigali. Acest comportament de piroman a dus la închegarea unei coaliŝii antizaireze, alcătuită din state cu populaŝie de etnie tutsi: Rwanda, Burundi şi Uganda. De asemenea, cele trei ŝări au jucat un rol determinant în sprijinirea „Alianţei Forţelor Democratice pentru Eliberarea Congoului” (AFDLC), constituită în estul Zairului, la 25 octombrie 1996, sub conducerea lui Laurent-Désiré Kabila (un lumumbist, fost adept al lui „Che” Guevara). Aşa se face că, după o impetuoasă ofensivă, pe un front cu o lungime de peste 2.000 km şi cu o durată de doar şapte luni de zile, forŝele AFDLC au ocupat 210

Idem, no. 993, 28 sept. 1991, p. 67. Vezi interviul cu fiul dictatorului, Manda Mobutu, în Jeune Afrique, no. 1940, du 17 au 23 mars 1991, p. 22. 212 Pentru amănunte vezi F. Laloupo, L’Afrique et les rivalités franco-américaines, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 89, févr. 1997, p. 16-18. 211

112

Viorel Cruceanu

Kinshasa (17 mai 1997), alungându-l pe Mobutu213. Rebelii s-au bucurat şi de sprijinul altor state africane ce detestau profund regimul mobutist: Tanzania, Zambia, Angola, Zimbabwe şi RSA. De altfel, revista Le Nouvel Afrique-Asie consideră că în umbra lui Kabila s-a aflat „o coaliŝie de conştiinŝă” 214, alcătuită din preşedinŝii Yoweri Museveni (Uganda), Paul Kagamé (Rwanda), José Eduardo dos Santos (Angola), Nelson Mandela (RSA) şi... Bill Clinton (SUA). Inamovibilul dictator zairez s-a refugiat în Maroc, unde s-a stins din viaŝă după numai patru luni (7 septembrie 1997), măcinat de un cancer al prostatei215. A rămas în urmă, dispreŝul său suveran pentru cei pe care i-a terorizat timp de 32 de ani: «ei îmi datorează totul, eu nu le datorez nimic»216, dar şi o profeŝie cinică, ce dovedeşte cât de greu îşi revine o ŝară după o dictatură crâncenă: «înainte de mine potopul, după mine potopul!»217. * *

*

După alungarea lui Mobutu, Kabila a preluat puterea. Prima sa măsură: abolirea denumirii de Zair şi revenirea la vechea onomastică (Republica Democratică Congo). Din nefericire, „dintr-o mare speranŝă, Kabila s-a transformat, în scurt timp, într-o mare decepŝie”218, devenind „un despot la fel de rău ca şi Mobutu”219. El a sfârşit asasinat, la 16 ianuarie 2001, căzând sub gloanŝele unui caporal din propria gardă prezidenŝială220. În acele momente tulburi (ŝara era sfâşiată de luptele dintre vechii aliaŝi ai lui Kabila – ugandezii, rwandezii – şi noii aliaŝi, veniŝi din Angola, Namibia şi Zimbabwe), înaltul comandament al 213

Vezi pe larg V. Cruceanu, Kabila versus Mobutu, în Dosarele Istoriei, nr. 3 (43), mart. 2000, p. 45-47; vezi şi F. Soudan, Chute de Mobutu: la vraie histoire, în Jeune Afrique, no. 1947, du 5 au 11 mai 1998, p. 14-18. 214 Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 92, mai 1997, p. 6-13; idem, no. 93, juin 1997, p. 6-13; vezi şi Newsweek, no. 19, May 12, 1997, p. 22. 215 Vezi amănunte în Ziua, 9 sept. 1997, p. 3. 216 Cf. F. Soudan, Que reste-t-il de Mobutu, în Jeune Afrique, no. 2435, du 9 au 15 sept. 2007, p. 78. 217 Ibidem. 218 V. Cruceanu, Kabila versus…, p. 47. 219 Cf. Jeune Afrique, no. 2581, du 27 juin au 3 juillet 2010, p. 28. 220 Vezi amănunte în V. Cruceanu, Asasinate…, p. 110-111.


113

AFDLC l-a desemnat ca preşedinte pe Joseph Kabila (născut pe 4 iunie 1971), fiul lui Laurent-Désiré (ajuns, astfel, „cel mai tânăr şef de stat din lume”221, al momentului). În ciuda vârstei şi lipsei de experienŝă, Kabila jr. a reuşit să se impună. Discret, el şi-a constituit „o echipă de consilieri de calitate” 222, tineri ce reprezentau „o nouă generaŝie, cu studii în străinătate, fără nici o legătură cu mobutismul sau cu prima fază a kabilismului”223. Iată de ce, preşedintele Jacques Chirac (Franŝa) s-a dovedit extrem de inspirat, referindu-se la calităŝile sale: «Încetaŝi să mai spuneŝi că tânărul Kabila este timid. El este de o sută de ori mai valoros ca tatăl său. Ştie ce vrea şi va ajunge departe» 224. Într-adevăr, Joseph Kabila a readus pacea şi stabilitatea, iar în 2006 a câştigat cel dintâi scrutin prezidenŝial liber, din istoria ŝării. Pe bună dreptate, el apare astăzi ca „primul şef de stat [congolez], cu adevărat postcolonial”225, dar cu o sarcină pe măsură: clădirea statului de drept şi realizarea decolajului economic, fapte echivalente „unei a doua independenŝe”226. Numai că, trecerea timpului i-a alterat calităŝile, Kabila jr. păşind „pe urmele celor doi predecesori”227, transformându-se, tot mai mult, într-un „Mobutu light”228.

RWANDA Foste colonii germane, Rwanda şi Burundi au fost încredinŝate (în 1918) Belgiei, devenind teritorii sub mandat (după primul război mondial) şi apoi teritorii sub tutelă (la sfârşitul celui de-al doilea război mondial). Belgienii au procedat la o reorganizare a lor: ele au fost unite într-o federaŝie, cu o ortografie schimbată: Ruanda-Urundi. În 1925, „regatele gemene” din regiunea „Marilor Lacuri” vor deveni un 221

Jeune Afrique L’intelligent, no. 2247, du 1 er au 7 févr. 2004, p. 18. Ibidem, p. 19. 223 Ibidem. 224 Ibidem. 225 Cf. Jeune Afrique, no. 2581/2010, p. 24. 226 Ibidem. 227 Vezi idem, no. 2612, du 30 janv. au 5 févr. 2011, p. 20. 228 Ibidem. 222

114

Viorel Cruceanu

„Viceguvernorat general”, subordonate „Guvernatorului general” din Congo belgian. După cum am văzut mai sus, la Somalia, puterile tutelare aveau menirea de a supraveghea «evoluŝia progresivă spre autodeterminare sau independenŝă» (conform Art. 76, pct. b, din Carta ONU)229. Dacă Italia şi-a luat în serios rolul în cazul Somaliei, Belgia s-a dovedit mult mai reticentă, în Ruanda-Urundi. Ea a aplicat, imperturbabilă, un gen de „Indirect Rule”, sprijinindu-se pe casta aristocratică tutsi, în dauna majorităŝii hutu230. Încurajate de belgieni, diviziunile etnice se accentuează de aşa manieră încât hutu păreau condamnaŝi „să vegeteze” 231, în timp ce monopolul tutsi se arăta „fixat pentru eternitate”232. Paternalismul belgian avea să fie contestat, de la jumătatea anilor ’50, chiar de elita privilegiată tutsi (pepiniera cadrelor tutsi reprezentând-o Colegiul de la Nyanza, întemeiat în 1923). Spiritul lor de frondă a fost alimentat de vecinătatea coloniilor engleze Kenya, Uganda şi Tanganyika (ce evoluau rapid pe calea emancipării), precum şi de efervescenŝa din Congo belgian. Aşa se face că, prin atitudinea contestatară afişată, liderii tutsi „apăreau în ochii străinilor ca adevăraŝii naŝionalişti din teritoriu”233. Numai că, în loc să analizeze cu seriozitate reacŝia tutsi, puterea tutelară a considerat-o drept un capriciu al unor răsfăŝaŝi. Şi au găsit şi antidotul: modificarea regulilor jocului prin seducerea populaŝiei hutu, chemată, inopinat, să-şi asume un rol la care nici nu ar fi îndrăznit să viseze. La jumătatea anilor ’50, lumea profundă hutu, începuse, la rândul său, să se mişte. Datorită misiunilor catolice belgiene a căpătat contur şi o „elită” hutu, formată exclusiv în domeniul ecleziastic. Interesant este faptul că, „spre deosebire de Urundi, Rwanda poseda o elită intelectuală hutu destul de activă” 234. La aceşti slujitori ai credinŝei creştine, ieşiŝi de pe băncile Seminarului de la Kabgayi, s-au manifestat primele frustrări, transferate treptat şi masei amorfe majoritare. Trezirea „uriaşului” adormit hutu s-a produs prin calculul politic al belgienilor. Aşadar, 229

Vezi Carta ONU, în Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. 2, (19391945), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976, p. 229. 230 Vezi despre problemele etnice hutu-tutsi, Capitolul al II-lea, p. 36-37. 231 R. Cornevin, Histoire de l’Afrique, tome 3, Paris, Payot, 1975, p. 515. 232 Ibidem. 233 Ibidem, p. 517. 234 Guy Logiest, Mission au Rwanda, Bruxelles, Didier Hatier, 1988, p. 23.


115

Rwanda era prezentată ca o „ŝară a tăcerii şi a fricii” 235, paralizată de puterea discreŝionară a unui „sistem monarhic absolutist” 236. Printr-o propagandă abilă, sentimentul de marginalizare al hutu a fost canalizat către o răbufnire crescândă de ură împotriva minoritarilor tutsi. Intrarea populaŝiei majoritare în scenă s-a realizat prin Manifestul Bahutu (24 martie 1957), redactat de nouă ecleziaşti în frunte cu Grégoire Kayibanda. Documentul cerea: «o reală democratizare la toate nivelurile, vot universal, monarhie constituŝională şi transferul gradual al puterii, majorităŝii hutu”237. Revendicările din Manifest erau formulate onest. Însă, în esenŝa lor, ele se dovedeau revoluŝionare. Astfel, apelul la o «monarhie constituŝională» nu însemna doar sfârşitul unui regim absolutist, ci înlocuirea unui întreg sistem de privilegii. De asemenea, introducerea «votului universal» ar fi dus, automat, la victoria majorităŝii hutu. De aceea, revendicarea «transferului gradual al puterii» ne apare ca un eufemism; recurgerea la votul universal ar fi permis răsturnarea imediată a piramidei de putere. Hutu ştiau prea bine că cerinŝele din Manifest erau sortite eşecului. Iată de ce ei îşi exprimau încrederea deplină în Belgia, solicitând şi prelungirea tutelei cu un interval de timp cuprins între 5-7 ani. Tot sub oblăduirea puterii tutelare s-a trecut şi la organizarea politică a hutu. Prima formaŝiune a reprezentat-o „Le Mouvement Sociale Hutu” (MSN), creată în iunie 1957 de Grégoire Kayibanda. Implantată mai ales în nordul ŝării, „unde şi-a creat baze solide”238, gruparea s-a transformat în partid politic, la 9 octombrie 1959, sub numele de „Le Parti du Mouvement de L’émancipation Hutu” (PARMEHUTU). Partidul a lansat un „Manifest-program”, considerat „destul de curajos” deoarece „înfrunta deschis aristocraŝia tutsi”239. În document se condamna «servitutea impusă hutu», «hegemonia şi aversiunea rasială a aristocraŝiei tutsi» şi se cerea, tranşant, «abolirea acestui colonialism al negrilor asupra altor negri» 240. Mesajul 235

Ibidem, p. 86. M. Cornevin, op.cit., p. 240. 237 E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 328; R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 516; M. Cornevin, op.cit., p. 240; A. Kagamé, Un abrégé de l’histoire du Rwanda de 1853 à 1972, tome II, Butare, Editions Universitaires du Rwanda, 1975, p. 237. 238 G. Logiest, op.cit., p. 101. 239 Ibidem, p. 51. 240 Vezi fragmente din „Manifestul-program”, în G. Logiest, op.cit., p. 51-52; vezi şi 236

116

Viorel Cruceanu

„Manifestului-program” purta amprenta personalităŝii lui Kayibanda, un om „mărunt, agitat, cu ochi expresivi (...), sincer şi generos” 241 şi care „compara sclavia fraŝilor săi de rasă cu sclavia evreilor în timpul robiei egiptene”242. Pe poziŝii mai moderate se situa un alt lider hutu, Joseph Habyarimana Gitera care, la 1 noiembrie 1957, a pus bazele „L’Association pour la Promotion de la Masse” (APROSOMA), devenită partid politic la 15 februarie 1959. „Sincer şi onest, oarecum exaltat”243, Gitera „se distingea prin cuvintele sale spuse pe şleau” 244. În „discursuri cu tentă mesianică, el apăra într-o manieră poetică şi plină de căldură pe fraŝii săi de rasă” 245, făcând un „cal de bătaie” din simbolurile monarhice şi din persoana lui mwami246. Logosul liderilor hutu, clădit pe mesaje din Evanghelie, a trezit şi simpatia Bisericii (care se apropie tot mai mult de populaŝia majoritară, din 1956). Aşa se face că, vicarul apostolic Jacques Perraudin (sosit din metropolă în 1955) sublinia, într-o scrisoare pastorală, din 11 februarie 1959, că inegalităŝile sociale din Rwanda «nu sunt conforme cu morala creştină»247. În faŝa activismului hutu, tutsi au creat propriile lor formaŝiuni politice. Astfel, în mai 1959, adepŝii cei mai fervenŝi ai lui mwami au constituit „L’Union Nationale Ruandaise” (UNAR), transformat în partid politic la 3 septembrie. În mod paradoxal, liderul UNAR era un hutu: François Rukeba, om de afaceri din Kigali (recunoscut pentru sentimentele sale anti-belgiene). Partidul cerea respectarea tradiŝiilor seculare şi acordarea autonomiei în 1960, respectiv a independenŝei în 1962; de asemenea, UNAR considera că „opoziŝia tutsi-hutu” este „o invenŝie a colonialismului”248. Atitudinea intransigentă a UNAR a R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 517. 241 G. Logiest, op.cit., p. 50-51. 242 Ibidem, p. 51. 243 Ibidem, p. 99. 244 Ibidem. 245 Ibidem. 246 J. Ganiage, H. Deschamps, O Guitard, op.cit., p. 64; E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 328; despre Gitera vezi amănunte la http:/www.musabyimana.be/lire/article/des-photoscommentees/index.html 247 Cf. R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 516. 248 H. Deschamps (dir.), op.cit., p. 593; vezi şi R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 516; E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 332.


117

sporit şi mai mult ostilitatea puterii tutelare faŝă de liderii tutsi. La numai câteva zile după transformarea UNAR în partid politic, a apărut „Le Rassemblement Démocratique Ruandais” (RADER – 14 septembrie 1959). Noul partid, inspirat de tineri intelectuali tutsi, „se dorea moderat, regalist şi deschis tuturor oamenilor de bună credinŝă”249. El milita pentru „un regim constituŝional, democratic şi imparŝial în privinŝa celor trei rase [tutsi, hutu şi twa – nota ns.]”250. Sugerând echilibrul, RADER se arăta critic atât faŝă de UNAR, cât şi de PARMEHUTU şi APROSOMA. În plus, el preconiza o emancipare progresivă care să ducă la autonomie internă în 1964 şi la independenŝă în 1968251. Datorită liniei de mijloc promovate, RADER s-a bucurat de sprijinul deplin al Rezidentului belgian, Preudhomme (revocat o lună mai târziu). Apariŝia partidelor politice a sporit falia din interiorul societăŝii ruandeze. Simŝind pericolul ce se apropia, mwami Mutara III (care domnea din 1931) a convocat, în aprilie 1959, un Grup de Studiu, alcătuit pe criterii paritare, menit să contribuie la limpezirea raporturilor sociale din ŝară. În cadrul dezbaterilor, purtătorul de cuvânt al delegaŝilor hutu, J. Gitera, a reiterat cerinŝele din Manifest. Reprezentanŝii tutsi au ignorat aceste poziŝii şi s-au axat pe ideea acordării necondiŝionate a independenŝei. În ciuda divergenŝelor etalate, regele Mutara III a concluzionat, după o lună de dezbateri, că „în Ruanda nu există o problemă hutu-tutsi”252. Tot în aprilie 1959, un Comitet de lucru belgian a studiat, la faŝa locului, posibilitatea reorganizării Tutelei. Comitetul s-a pronunŝat „în favoarea unui regim democratic”253 (cerere ce echivala cu acordarea de drepturi majorităŝii hutu) şi a lansat, în premieră, „ideea dezvoltării separate a celor două teritorii”254 (punct de pornire al constituirii statelor Rwanda şi Burundi). Totuşi, preocupat de găsirea unei soluŝii politice, mwami Mutara III a efectuat, în toamna lui 1958, un turneu de informare în Belgia, Danemarca şi RFG (urmând, ca la o dată ulterioară, să viziteze şi SUA). Istoricul rwandez Alexis Kagamé reliefează utilitatea voiajului, 249

G. Logiest, op.cit., p. 101. Ibidem. 251 E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 333. 252 R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 516. 253 Cf. G. Logiest, op.cit., p. 24. 254 H. Deschamps (dir.), op.cit., p. 593. 250

118

Viorel Cruceanu

deoarece mwami a înŝeles acum că „Rwanda nu mai poate fi guvernată după moda străveche”255. Din nefericire, Mutara nu a mai avut timp să aplice învăŝămintele însuşite în Europa. La 25 iulie 1959, el se afla la Usumbura (astăzi Bujumbura, capitala Republicii Burundi), unde era sediul viceguvernatorului general belgian al federaŝiei Ruanda-Urundi. În timpul unei audienŝe, cu un grup de oameni de afaceri senegalezi, regelui i s-a făcut rău. Monarhul a părăsit sala pentru a-şi consulta medicul personal, belgianul Julien Vyncke. Istoricul A. Kagamé citează un infirmier congolez, martor al evenimentului, care a declarat că mwami a murit după o injecŝie cu antibiotic, făcută de Vyncke. Criza regelui începuse cu o paralizie facială, însoŝită de o transpiraŝie abundentă, simptome ale unei hemoragii cerebrale. Medicul belgian, spune Alexis Kagamé, a încercat să ia măsuri energice, dar Mutara nu a mai putut fi salvat256. Imediat, pe fondul suspiciunii generale, s-a răspândit zvonul că regele ar fi fost otrăvit de belgieni. Aristocraŝia tutsi a reacŝionat sfidător: „gardienii tradiŝiilor ezoterice” 257, numiŝi Abiru, n-au mai consultat puterea tutelară (conform uzanŝelor) şi au desemnat ca rege (pe 28 iulie, înainte ca Mutara să fi fost înmormântat) pe fratele mai mic al defunctului, Jean-Baptiste Ndahindurwa, încoronat cu numele de Kigeri V (Kigeli V). În consecinŝă, belgienii s-au simŝit ofensaŝi de Curtea tutsi, unde „domnea duplicitatea” 258. De animozitatea Belgia-tutsi, au profitat liderii hutu care au declanşat, la 1 noiembrie 1959, o răscoală populară de amploare, considerată o veritabilă „Jacquerie africană”259. Izbucnită la Gitarama (centrul ŝării), ea s-a extins, pe parcursul a 15 zile, în regiunile vestice şi, apoi, nordice, unde a atins apogeul. Răsculaŝii hutu au dat foc aşezărilor tutsi, le-au distrus bunurile şi le-au masacrat familiile. Mai mult, bărbaŝilor tutsi capturaŝi li s-a aplicat o metodă barbară: amputarea picioarelor de la genunchi, pentru a fi mai puŝin... înalŝi 260! Răscoala, considerată de liderii hutu drept „o revoluŝie”, a permis preluarea puterii de către populaŝia majoritară hutu. Acest fapt s-a 255

A. Kagamé, op.cit., tome II, p. 239. Vezi amănunte în Ibidem, p. 250-253. 257 G. Logiest, op.cit., p. 20. 258 Ibidem, p. 51. 259 M. Cornevin, op.cit., p. 241; vezi şi P.F. Gonidec, L’Etat Africain, Paris, R. Pichon şi R. Duranz-Auzias, 1970, p. 248; R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 517. 260 Vezi Lumea Magazin, nr. 5, mai 1994, p. 22. 256


119

realizat cu largul concurs al Rezidentului belgian, colonelul Guy Logiest, cel care a restabilit ordinea după două săptămâni de atrocităŝi. Colonelul belgian gândea în cel mai pur stil occidental: democraŝia era sinonimă cu voinŝa majorităŝii. El şi-a expus planul chiar în faŝa regelui Baudouin I, aflat la Usumbura (19 decembrie 1959). Iată ce scrie colonelul Logiest: „Am avut onoarea să fac un expozeu asupra situaŝiei din Ruanda şi să explic sensul în care înŝelegeam să-mi desfăşor acŝiunea. Scopul meu era ca ŝara să acceadă la independenŝă pe baza egalităŝii în drepturi şi obligaŝii, a tuturor locuitorilor” 261. Şi oficialul belgian continuă: „Maiestatea Sa m-a ascultat cu atenŝie, fără să pună întrebări, dar creându-mi impresia că mă aprobă” 262. Prin acest acord tacit, Rwanda a devenit un „caz unic în Africa” 263: schimbarea elitei locale „a fost încurajată şi susŝinută de puterea colonială” 264. Numai că, la fel ca şi în Congo, Belgia a procedat fără o pregătire prealabilă; astfel, o nedreptate a fost înlocuită cu alta, trecându-se de la tirania unei minorităţi, la tirania unei majorităţi. Încă în plină răscoală hutu, belgienii au anunŝat o amplă reformă administrativă (10 noiembrie). Ea anula vechile unităŝi şi sub-unităŝi teritoriale tribale, înlocuite de prefecturi şi comune (conduse de bourgmesteri). Prin aceasta, majoritatea şefilor şi subşefilor tutsi îşi pierdeau atribuŝiile, preluate, în cadrul noilor structuri, de către hutu. Reforma a fost legitimată prin Alegerile comunale din iunie-iulie 1960. Cum era de aşteptat, consultarea electorală s-a încheiat cu o zdrobitoare victorie a partidelor populaŝiei majoritare: PARMEHUTU cu 70, 4% din voturi şi APROSOMA cu 14 % din voturi (211 comune, din cele 229, urmau să fie administrate de hutu) 265. Rezidentul belgian Logiest putea fi mulŝumit: alegerile comunale „au schimbat faŝa politică şi administrativă a ŝării” 266. Ostil scrutinului, regele a fost consemnat la domiciliu, dar pe 30 iunie i s-a permis să asiste la festivităŝile consacrate independenŝei Republicii Congo (Léopoldville). Prudent, Kigeri V nu a mai revenit în ŝară, luând calea exilului. 261

G. Logiest, op.cit., p. 60. Ibidem. 263 R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 520. 264 Ibidem; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 160. 265 Vezi pe larg R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 519; G. Logiest, op.cit., p. 147; A. Kagamé, op.cit., tome II, p. 284. 266 Cf. G. Logiest, op.cit., p. 147. 262

120

Viorel Cruceanu

Golul lăsat de suveran a fost umplut tot de politicienii hutu. Astfel, la 26 octombrie s-a constituit primul guvern local, condus de liderul PARMEHUTU, Grégoire Kayibanda (guvernul cuprindea 10 miniştri, dintre care 6 hutu, 2 tutsi şi 2 belgieni). Prima decizie importantă a guvernului a reprezentat-o schimbarea ortografiei ŝării din Ruanda, în Rwanda. Apoi, a urmat convocarea unei mari întruniri populare, la Gitarama, în ziua de 28 ianuarie 1961. În faŝa a 25.000 de oameni, liderii PARMEHUTU au anunŝat abolirea Monarhiei şi proclamarea Republicii. Tot la Gitarama, s-a desemnat un preşedinte interimar, în persoana lui Dominique Mbonyumutwa (PARMEHUTU), iar guvernul a devenit monoetnic (10 miniştri hutu). De asemenea, a fost constituită şi o Adunare Legislativă, prezidată de Joseph Gitera. Aceste evenimente, care au determinat schimbarea formei de guvernământ, nu erau posibile fără sprijinul tacit al Belgiei. Considerate drept o acŝiune de forŝă, ele au fost consemnate de istorie sub numele de «lovitura de stat de la Gitarama». Noul regim republican şi-a găsit legitimitatea prin Referendumul din 25 septembrie 1961, desfăşurat sub control ONU. Astfel, 1.006.399 votanŝi au optat pentru Republică (80%) şi doar 253.963 pentru Monarhie 267. Simultan, s-au desfăşurat şi alegeri legislative. În competiŝia pentru Parlament, PARMEHUTU a obŝinut o victorie zdrobitoare: 77,7% din voturi, cu 35 locuri din 44. El era urmat de UNAR cu 16,8% din sufragii (7 mandate), respectiv APROSOMA, cu doar 3,5% din preferinŝe (două locuri parlamentare)268. Exact la o lună de la scrutin, viceguvernatorul general al teritoriului, Jean-Paul Harroy, proclama solemn în Adunare abolirea Monarhiei; în aceeaşi zi, Adunarea alegea ca preşedinte al Republicii pe Grégoire Kayibanda (cei 7 deputaŝi tutsi ai UNAR s-au abŝinut). Copleşit de satisfacŝie, artizanul radicalei schimbări, belgianul Guy Logiest nota: „Este consacrarea revoluŝiei din noiembrie 1959, este victoria totală şi definitivă a poporului rwandez” 269. Evoluŝiile din Rwanda dădeau peste cap şi „utopicul plan al augustei Adunări [Adunarea Generală a ONU]” 270, ce persista în ideea 267

A. Kagamé, op.cit., p. 326; H. Deschamps (dir.), op.cit., p. 594; M. Cornevin, op.cit., p. 242; J. Ganiage, H. Deschamps, O Guitard, op.cit., p. 463. 268 G. Logiest, op.cit., p. 198-199; R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 520; A. Kagamé, op.cit., tome II, p. 325; E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 358. 269 G. Logiest, op.cit., p. 199. 270 A. Kagamé, op.cit., tome II, p. 332.


121

unificării Rwandei cu Burundi într-un stat confederal. Resemnată, ONU a acceptat separarea şi ridicarea tutelei, astfel încât, atât Rwanda cât şi Burundi şi-au proclamat independenŝa la 1 iulie 1962. * *

*

În perioada 1959-1964, Rwanda a fost scena unui adevărat pogrom anti-tutsi. Pe parcursul celor cinci ani, ponderea tutsi a scăzut de la 15% la 9% din populaŝie. Un asemenea declin demografic sugerează că numărul victimelor s-a ridicat la câteva zeci de mii; în egală măsură, peste 160.000 de tutsi s-au refugiat în ŝările vecine: Congo-Kinshasa, Burundi, Tanzania şi, mai ales, Uganda. Mulŝimea refugiaŝilor din Uganda (aproape 80.000) a transformat această ŝară în sanctuarul contestaŝiei tutsi din exil. Aici, descendenŝii victimelor din 1959-1964 au constituit, în 1987, „Le Front Patriotique Rwandais” (FPR), ce şi-a propus înlăturarea regimului de la Kigali prin luptă armată. Mulŝi din tinerii lideri ai FPR, precum Fred Rwigyema şi Paul Kagamé, „s-au alăturat mişcării de gherilă a lui Yoweri Museveni [care a preluat puterea în Uganda, în ianuarie 1986]” 271 şi apoi „au servit în funcŝii înalte, în armata ugandeză [Rwigyema ca adjunct al ministrului apărării, iar Kagamé ca şef al serviciilor de informaŝii militare – nota ns.]”272. Cum era de aşteptat, această nouă generaŝie tutsi a făcut din revenirea în ŝara strămoşilor o adevărată „credinŝă mesianică”. Preşedintele Grégoire Kayibanda (reales în 1965 şi 1969), care a introdus regimul partidului unic, a fost răsturnat de la putere, pe 5 iulie 1973, de şeful Statului Major al Armatei, generalul Juvénal Habyarimana. Generalul „a readus pacea şi stabilitatea” 273 şi, până la începutul anilor ’90, s-a dovedit rezonabil. Deschiderea democratică iniŝiată în 1990, specifică întregului continent, făcea ineluctabilă împărŝirea puterii cu etnicii tutsi. De altfel, prin Acordul de la Arusha (Tanzania), semnat la 4 august 1993, se prevedea ca armata să fie alcătuită din 60% etnici hutu şi 40% etnici tutsi, în timp ce corpul 271

Cf. Newsweek, no. 41, October 15, 1990, p. 25. Ibidem. 273 Cf. Jeune Afrique, no. 1127, 11 août 1982, p. 99; vezi şi idem, no. 1939, du 10 au 16 mars 1998, p. 70. 272

122

Viorel Cruceanu

ofiŝeresc trebuia să devină paritar (50% la 50%); de asemenea, se stipula că etnia minoritară va beneficia şi de câteva posturi ministeriale importante. Pe acest fond, în jurul lui Habyarimana s-a format un „nucleu dur”, dominat de rubedenii (provenite preponderent din familia soŝiei sale, Agathe Habyarimana), ce se opunea partajului puterii. Clanul prezidenŝial şi-a creat un vast sistem operativ, destinat să împiedice orice schimbare, alcătuit din: Armată, compusă din 30.000 hutu înarmaŝi până în dinŝi 274, Garda Prezidenţială (echipată şi antrenată de francezi), sinistra „Reţea Zero” („escadroane ale morŝii”, comandate de colonelul Elié Sagatwa, cumnatul preşedintelui), organizaŝia extremistă „Hutu Power” (ce promova un adevărat nazism tropical), miliŝiile locale „Interahamwe” (renumite pentru cruzimea lor) şi postul de radio „Kangura” sau „Radio al celor 1000 de coline” (promotorul politicii etniciste). Acest „sistem operativ” nu aştepta decât un moment prielnic pentru a trece la aplicarea „soluŝiei finale” etnicilor tutsi. Mai trebuie spus că, regimul monoetnic hutu s-a bucurat permanent „de sprijinul necondiŝionat al Franŝei şi Belgiei” 275. În mod surprinzător pentru acest nivel, factorul subiectiv a jucat un rol determinant. Astfel, ministrul Cooperării al Franŝei de la începutul anilor ’90, Bernard Debré (fiul fostului premier gaullist, Michel Debré) declara: «este greu de judecat politica franceză faŝă de Rwanda. Aceasta deoarece preşedintele Mitterrand era extrem de ataşat faŝă de generalul Habyarimana, de familia sa şi de tot ce însemna fostul regim rwandez»276. La fel, regele Baudouin I nutrea o profundă simpatie faŝă de Habyarimana care-i „împărtăşea catolicismul său charismatic” 277. O asemenea stare de lucruri a permis anturajului dictatorului de la Kigali să declanşeze „al treilea genocid al secolului” 278 (după cele împotriva armenilor, respectiv evreilor). Punctul de pornire al dramei rwandeze l-a reprezentat doborârea avionului prezidenŝial, în seara de 6 aprilie 1994 (orele 20:30). Aparatul, un Falcon-50 (oferit şi pilotat de francezi), a fost lovit de două rachete sol-aer (de provenienŝă rusească) şi s-a prăbuşit, în flăcări, 274

Vezi amănunte în V. Cruceanu, Drame ale umanităţii: genocidul din Rwanda, în Historia, nr. 82, oct. 2008, p. 73-74. 275 C. Braeckman, La Belgique..., p. 22. 276 Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 101, févr. 2007, p. 49. 277 Vezi Baudouin Ier..., în Le Point, no 980, 29 juin 1991, p. 86. 278 C. Braeckman, La Belgique..., p. 22.


123

chiar în parcul reşedinŝei şefului statului, nu departe de pista aeroportului din Kigali. La bordul său se aflau 10 personalităŝi oficiale, din Rwanda şi Burundi, ce participaseră la Arusha, la un „summit” regional, consacrat tocmai modului de aplicare a Acordului privind împărŝirea puterii în Rwanda. Toŝi pasagerii şi-au pierdut viaŝa: preşedintele Juvénal Habyarimana (57 ani), cumnatul său, sinistrul colonel Sagatwa, generalul Déogratias Nsabimana, şeful Statului Major al Armatei, dar şi Cyprien Ntaryamira (38 ani), instalat de numai trei luni ca preşedinte al Republicii Burundi, precum şi doi miniştri burundezi ce-l însoŝeau. Asupra atentatului planează umbre de mister279; însă, majoritatea surselor atribuie vina extremiştilor hutu din cercurile puterii. În orele ce au urmat atentatului, s-a declanşat infernul: o vânătoare, la scară naŝională, a populaŝiei tutsi, motiv pentru care africaniştii vorbesc de «un genocid planificat»280. „Purificarea etnică”, desfăşurată timp de trei luni („cel mai rapid genocid din istorie” 281), a dus la o catastrofă umanitară: au fost masacraŝi între 800.000 şi 1.000.000 de tutsi, cărora li s-au adăugat şi 30.000 de hutu, ce nu împărtăşeau ideologia genocidului282. Se poate vorbi chiar de „un joc macabru al cifrelor” 283: în cele 100 de zile de genocid, s-au comis 8.000 de crime pe zi; de asemenea, 9 tutsi din 10 au pierit, fapt ce echivala cu exterminarea a 90% din populaŝia minoritară 284. Atrocităŝile au fost stopate de ofensiva forŝelor FPR, conduse de generalul Paul Kagamé (predecesorul său, generalul Fred Rwigyema fusese ucis în cursul ofensivei din octombrie 1990, când elementele FPR au ajuns până în capitală, fiind respinse cu ajutorul a 150 paraşutişti francezi şi 400 paraşutişti belgieni) care, pe 4 iulie 1994, au ocupat capitala Kigali. Înaintarea trupelor FPR a generat o altă catastrofă umanitară: 2.000.000 de hutu au luat calea pribegiei, refugiindu-se în ŝările vecine, în special 279

Vezi amănunte în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2204, du 6 au 12 avril 2003, p. 38; Jeune Afrique, no. 2412-2413, du 1er au 14 avril 2007, p. 64. 280 Jeune Afrique, no. 1939, du 10 au 16 mars 1998, p. 71. 281 Vezi R. Dowden, op.cit., p. 235. 282 Vezi amănunte în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 56, mai 1994, p. 10-11; idem, nr. 57, juin 1994, p. 14-15; idem, no. 58-59, juillet-août 1994, p. 29-31; idem, no. 60, sept. 1994, p. 6-15; Le Point, no. 1126, 16 avril 1994, p. 76-77; vezi şi V. Cruceanu, Drame…, p. 71-75; Enciclopedia Africii, Bucureşti, Editura Meronia, 2002, p. 196; Lumea, nr. 8, aug. 2005, p. 10. 283 Cf. Jeune Afrique, no. 1836, du 13 au 19 mars 1996, p. 34. 284 Ibidem.

124

Viorel Cruceanu

Zair. Acest amalgam regional a avut şi un aspect pozitiv: el a generat naşterea gherilei congoleze, conduse de Laurent-Désiré Kabila care, în numai şapte luni de zile, l-a alungat de la putere pe mareşalul Mobutu Sese Seko. Evenimentele dramatice din Rwanda, din perioada 6 aprilie-4 iulie 1994, au creat o situaŝie atipică: hutu şi-au pierdut poziŝiile în stat, tutsi din interior au fost reduşi la neant, iar tutsi din exterior au preluat întreaga putere. Timp de şase ani, omul „forte” al noului regim, generalul P. Kagamé a stat în umbră (vicepreşedinte al Republicii şi ministru al apărării). Din anul 2000, el a îmbrăcat costumul civil, asumându-şi magistratura supremă (desemnat de Parlament la 24 martie; confirmat prin vot popular, în alegerile din 25 august 2003, cu un scor „sovietic”: 95,05% din voturi; a fost reales, pentru un nou septenat, la 9 august 2010, cu 93% din sufragii). Sub conducerea lui Paul Kagamé285, „ŝara celor 1000 de coline” s-a schimbat radical: „rwandezii muncesc, administraŝia funcŝionează, statul este respectat iar capitala, Kigali, în plină expansiune urbanistică, este un oraş sigur”286 (printre cele mai sigure din Africa!). Mai mult, Rwanda beneficiază de o „bună guvernare”: „fascinat de modelul asiatic de dezvoltare”, Kagamé „intenŝionează să transforme ŝara sa, până în 2020, într-un Singapore african” 287. Riguros, auster, de o disciplină spartană, tânărul preşedinte rwandez şi-a dobândit reputaŝia „de Bismarck sau Lee Kwan Yew [cel care a condus cu autoritate Republica Singapore, ca prim-ministru, timp de 25 de ani: 9 august 1965-28 noiembrie 1990 – nota ns.] al Marilor Lacuri”288. El a impus în ŝară o atmosferă de „garnizoană”. Aşadar, în Rwanda sunt interzise „cerşetoria, plimbatul desculŝ, portul hainelor nespălate, fumatul în locurile publice, şofatul fără centura de siguranŝă, aruncatul deşeurilor menajere în stradă şi consumul de alcool la locul de muncă” 289. În egală 285

Născut la 23 octombrie 1957. A părăsit ŝara, împreună cu părinŝii săi, la numai doi ani, în timpul teribilelor evenimente din noiembrie 1959. A făcut şcoala în Uganda, în limba engleză. S-a dedicat carierei armelor, specializându-se, la sfârşitul anilor ’80, la Fort Leavenworth (SUA). Din octombrie 1990, după moartea în lupte a lui Fred Rwigyema, devine lider al FPR. 286 Jeune Afrique L’intelligent, no. 2249, du 15 au 21 févr. 2004, p. 32. 287 Cf. Jeune Afrique, no. 2404, du 4 au 10 févr. 2007, p. 49. 288 Ibidem, p. 53. 289 Idem, no. 2466, du 13 au 19 avril 2008, p. 24.


125

măsură, preşedintele Kagamé promovează o nouă cultură politică, fundamentată pe toleranŝă şi armonie interetnică. Încet, dar sigur, Rwanda se emancipează de ororile trecutului său recent. Astăzi, în „ŝara celor 1000 de coline” nu mai există twa, hutu sau tutsi; există doar rwandezi! În cei 50 de ani de independenŝă, funcŝia prezidenŝială a fost exercitată de: Grégoire Kayibanda – 1 iulie 1962-5iulie 1973 gen. Juvénal Habyarimana – 5 iulie 1973-6 aprilie 1994 interimar: Théodore Sindikubwabo – 9 aprilie-4 iulie 1994 pastorul Bizimungu – 19 iulie 1994-23 martie 2000 Paul Kagamé – 24 martie 2000 (ales în 2003 şi reales în 2010).

BURUNDI Burundi este sora geamănă a Rwandei. În ciuda asemănărilor izbitoare, „cele două ŝări trăiau cu mentalitatea unei curioase adversităŝi, moştenite de la înaintaşi, care luptaseră unii împotriva altora de-a lungul generaŝiilor”290. Rwanda trebuie să fi reprezentat o ameninŝare serioasă, având în vedere „reputaŝia cruzimii războinicilor săi”291. De aceea, la burundezi s-a dezvoltat un sentiment al solidarităŝii mai puternic. Prin urmare, în Burundi, „opoziŝia de rase şi de clase era mai puŝin tranşantă”292. În plus, colaborarea cu puterea tutelară se dovedea „normală şi paşnică” 293. Coroborate, aceste realităŝi au făcut ca istoria decolonizării Burundi să fie „mult mai puŝin sângeroasă” 294, comparativ cu decolonizarea Rwandei. O altă diferenŝă consta în faptul că mwami Mwambutsa IV era vizibil înclinat să accepte rolul de monarh constituŝional, în timp ce partidele politice s-au constituit „mai degrabă pe baze ideologice decât etnice” 295. 290

A. Kagamé, op.cit., tome II, p. 333. G. Logiest, op.cit., p. 41. 292 J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 463. 293 E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 346. 294 M. Cornevin, op.cit., p. 242. 295 Cf. Histoire générale..., tome VIII, p. 148. 291

126

Viorel Cruceanu

La fel ca în Congo belgian şi Rwanda, partidele burundeze au apărut târziu (1958-1960). Dar, în pofida perioadei scurte, ele vor prolifera, numărul lor depăşind cifra douăzeci. Primul partid politic l-a reprezentat „L’Union pour le Progrès National” (UPRONA), fondat de un lider tutsi, André Nugu, destinat anonimatului. În funcŝie de surse, naşterea UPRONA diferă: martie 1957, septembrie 1958 sau septembrie 1959; certă este o altă dată: 7 ianuarie 1960, când a fost autorizat de autoritatea tutelară. Partidul avea un program cuprinzător: autonomie internă (în ianuarie 1960) urmată imediat de independenŝă, instituŝii democratice, vot universal, dezvoltarea economică a ŝării precum şi educaŝie şi asistenŝă socială, asigurate de stat 296. În iulieseptembrie 1959, s-a constituit „L’Union Nationale Africaine du Ruanda-Urundi” (UNARU), creat de emigranŝii reveniŝi din Tanganyika (după modelul „Tanganyika African National Union” – TANU, al lui Julius Nyerere). Condus de Barnabé Ntunguka, vădit şi el uitării, UNARU se dorea un partid al ambelor teritorii. Numai că, în realitate, audienŝa sa se reducea doar la perimetrul oraşului Usumbura, reşedinŝa federaŝiei 297. Apoi, în perioada ianuarie-februarie 1960, s-au constituit mai multe partide, printre care: Partidul Democrat-Creştin (PDC), condus de tineri aristocraŝi tutsi, ostili UPRONA, Partidul Poporului (PP), al elitei hutu, Partidul Democratic-Rural (PDR), Mişcarea Progresistă din Burundi (MPB) şi Vocea Poporului (VP). Din multitudinea de partide burundeze, cel mai important s-a dovedit a fi UPRONA, mai ales după ce leadership-ul său a fost preluat de prinŝul Louis Rwagasore, fiul mai mare al regelui Mwambutsa IV. Născut la 10 ianuarie 1952, prinŝul Rwagasore a făcut şcoala primară în ŝara natală, iar cea secundară la Butare, în Rwanda. Apoi, el a fost trimis în Belgia, la „Universitatea Teritoriilor de peste mări” din Anvers. Atras de viaŝa politică, el şi-a întrerupt studiile revenind în patrie. Tatăl său l-a desemnat şef la Butanyerera, ca o iniŝiere preliminară, în perspectiva moştenirii tronului. Tânărul prinŝ a refuzat funcŝia cutumiară, preferând să preia conducerea UPRONA (o similitudine frapantă cu Seretse Khama, din Botswana). Ca lider de partid, el a dovedit o „atitudine progresistă”298, devenind un apropiat al 296

Cf. E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 346; vezi şi R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 543. E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 347. 298 R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 543. 297


127

lui Patrice Lumumba. De altfel, în scurt timp, el va fi considerat un adevărat «Lumumba burundez»299. Principala sa preocupare o reprezenta unitatea naŝională. În acest sens, prinŝul credea şi în valoarea exemplului personal. Prin urmare, în septembrie 1959, s-a căsătorit cu o femeie de etnie hutu. În egală măsură, prinŝul Rwagasore, conectat la realităŝile continentului, era preocupat de acordarea independenŝei cât mai rapid posibil. Independenŝa a reprezentat şi principala temă a congresului UPRONA, desfăşurat între 14-20 martie 1960. Nemulŝumit de tergiversările puterii tutelare, prinŝul a cerut la congres declanşarea unei acŝiuni de nesupunere civilă (conform doctrinei «nonviolenţei», sau «rezistenţei pasive» a lui Mahatma Gandhi, promovate de partidele naŝionale din coloniile engleze vecine). Acŝiunea viza neplata impozitelor, boicotarea produselor comercializate de belgieni etc. Trebuie spus că, în momentul în care prinŝul Rwagasore a optat pentru activismul politic, relaŝiile cu tatăl său, mwami Mwambutsa IV, au devenit încordate. Ele s-au degradat şi mai mult după congresul UPRONA. De acest fapt au profitat belgienii care, acuzându-l pe prinŝ de «cripto-comunism»300, au făcut tot posibilul să-l marginalizeze. Reforma administrativă, aplicată de belgieni în Rwanda, începând cu 10 noiembrie 1959, a fost pusă în practică şi în Burundi. Şi aici, instituŝia tradiŝională a şefilor şi subşefilor a fost înlocuită cu instituŝii moderne (prefecturi şi comune). Numai că, în Burundi nu exista un rezident precum Guy Logiest, care să bulverseze întreaga societate. Prin urmare, majoritatea şefilor şi subşefilor tutsi s-au metamorfozat în „bourgmesteri” locali. Dar, şi în Burundi, belgienii au încercat o manipulare: ei au sprijinit, pe faŝă, partidul PDC, în dauna UPRONA. Deci, tutsi vs tutsi! Prin urmare, în perspectiva alegerilor comunale de la sfârşitul anului 1960, prinŝul Rwagasore a fost plasat sub supraveghere la domiciliu. Recluziunea sa a acoperit perioada 27 octombrie-9 decembrie, fiind justificată prin «interesul păstrării ordinii publice în perioada electorală»301. Astăzi nu există nici o îndoială că partidul UPRONA „a fost sabotat”302 în timpul consultării electorale, desfăşurate între 15 noiembrie şi 8 decembrie. Deloc surprinzător că 299

Ibidem, p. 545-546. M. Cornevin, op.cit., p. 243. 301 R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 544. 302 Histoire générale…, tome VIII, p. 148. 300

128

Viorel Cruceanu

victoria a revenit coaliŝiei partidelor moderate, Frontul Comun, cu 74% din sufragii (PDC – 32%, PDR – 17%, PP – 8% etc.), în timp ce UPRONA a cules doar 19% din voturi 303. Consecinŝa scrutinului a reprezentat-o formarea primului guvern burundez. Cabinetul avea cinci miniştri, furnizaŝi de Front (din care doi, membri PDC). Alegerile comunale au constituit un prim test, înaintea unei consultări determinante: alegerile legislative de la 18 septembrie 1961. De această dată, scrutinul s-a desfăşurat sub control ONU. A fost marea şansă a UPRONA, ce a obŝinut o victorie zdrobitoare: 80% din voturi. Cuantificate, cele optzeci de procente însemnau 56 de locuri, din totalul de 64 ale Parlamentului (coaliŝia Frontului Comun şi-a adjudecat doar 6 mandate)304. Având în vedere programul UPRONA, istoricul burundez Gabriel Mpozagara consideră că „triumful UPRONA a însemnat destrămarea nopŝii coloniale” 305. Conform uzanŝelor constituŝionale, prinŝul Louis Rwagasore a fost desemnat prim-ministru, la 28 septembrie 1961. El a format un guvern alcătuit din 15 membri. Personajul secund al cabinetului era un hutu: Pierre Ngendandumwe, numit viceprim-ministru şi ministru de finanŝe (departamentul apărării revenea unui belgian). În seara victoriei, prinŝul Rwagasore a rostit un discurs radio-difuzat remarcabil. Astfel, reamintind concepŝia sa ce se situa deasupra barierelor etnice, prinŝul afirma că «victoria electorală de astăzi nu este aceea a unui partid, ci triumful ordinii, al disciplinei, al păcii, al liniştii publice (...). Este triumful democraŝiei, aşa cum o înŝelege şi o vrea poporul, şi anume adevărata dreptate socială, mai curând decât formele exterioare ale unei democratizări de suprafaŝă»306. În continuare, prinŝul anticipa ceea ce astăzi numim „buna guvernare”: «cei care deŝin posturi importante, în mai mare măsură decât cei umili, trebuie să dea exemplu în ceea ce priveşte voinŝa de bună înŝelegere, de răbdare şi de toleranŝă»307. De 303

R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 544. Ibidem, p. 545; E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 358; M. Cornevin, op.cit., p. 243; H. Deschamps (dir.), op.cit., p. 594; vezi şi Asie et Afrique aujourd’hui, Moscou, no. 6, sept. 1989, p. 59. 305 G. Mpozagara, La République du Burundi, Paris, Berger-Levrault, 1971, p. 25; vezi E. Grigorescu, Burundi. Oameni, fapte, locuri, Bucureşti, Editura Albatros, 1984, p. 33. 306 Vezi Gândirea…, p. 72. 307 Ibidem, p. 74. 304


129

asemenea, cel pe care belgienii l-au etichetat drept «copilul teribil»308 al federaŝiei, se adresa în termeni eleganŝi şi puterii tutelare: «Vă cerem să ne ajutaŝi să abordăm viitorul cu încredere, să continuaŝi să ne ajutaŝi cu generozitate, să ne sfătuiŝi respectându-ne demnitatea, interesele şi propria noastră concepŝie asupra interesului naŝional” 309. Prin aceste cuvinte şi prin cele dintâi abordări ca premier (printre care adoptarea ortografiei de Burundi, în loc de Urundi), prinŝul Rwagasore se releva „un lider naŝional incontestabil” 310, cu „o personalitate excepŝională”311. Numai că, eminentul politician burundez avea duşmani puternici, care ŝeseau intrigi din umbră. Aşa se face că, pe 13 octombrie 1961, la numai două săptămâni de la instalarea ca şef al guvernului, Louis Rwagasore a fost asasinat, în restaurantul unui proprietar grec, situat pe ŝărmul lacului Tanganyika. Asasinul s-a dovedit a fi tot un grec, Jean Kageorgis, asistat de trei complici burundezi. Ancheta care a investigat cazul a constatat că atentatul a fost pus la cale de liderii PDC (doi din cei trei burundezi erau chiar fiii unui înalt şef tutsi; ei au sfârşit în ştreang, în timp ce grecul Kageorgis a fost trimis în faŝa plutonului de execuŝie). Numai că, PDC era „copilul răsfăŝat” al administraŝiei tutelare belgiene. Iată de ce, asasinarea prinŝului burundez, la numai 30 de ani, ridică suficiente semne de întrebare312 (mai ales că ea a survenit la doar 10 luni după eliminarea altui lider incomod pentru belgieni, congolezul Patrice Lumumba). Cu moartea tânărului prinŝ, dispărea „unul din marii lideri ai Africii” 313 şi, bineînŝeles, cel mai proeminent om de stat din Burundi. Anihilarea prinŝului Rwagasore a avut, aşa cum vom vedea mai târziu, consecinŝe pe termen lung: ea a favorizat „reapariŝia şi chiar exacerbarea urii între hutu şi tutsi”314. Imediat după asasinat, regele Mwambutsa IV a desemnat ca primministru pe André Muhirwa, ginerele său şi fost ministru de interne în guvernul Rwagasore. Deşi „nu era de valoarea lui Louis Rwagasore”315, 308

Cf. G. Mpozagara, op.cit., p. 26. Gândirea…, p. 74. 310 Cf. Asie et Afrique…, p. 59. 311 R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 547. 312 Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 129, juin 2000, p. 11; vezi şi C. Braeckman, La Belgique…, p. 23. 313 Cf. G. Mpozagara, op.cit., p. 26. 314 Asie et Afrique…, p. 59. 315 R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 546. 309

130

Viorel Cruceanu

noul premier a continuat politica predecesorului. Astfel, la începutul lunii decembrie, vicepremierul Pierre Ngendandumwe a participat, alături de rwandezul Grégoire Kayibanda, la discuŝiile de la Bruxelles privind viitorul celor două ŝări. Negocierile s-au finalizat cu „Protocolul de la Bruxelles” (21 decembrie 1961) ce stipula acordarea autonomiei interne, de la 1 ianuarie 1962. Era ultimul act, înaintea proclamării independenŝei, la 1 iulie 1962. Cu menŝiunea specială că Burundi a realizat o decolonizare paşnică, sub forma unei monarhii constituŝionale, în care mwami Mwambutsa IV era venerat ca „părintele naŝiunii”316. * *

*

Răscoala populaŝiei hutu din Rwanda (noiembrie 1959) a afectat şi Burundi, unde s-au refugiat peste 50.000 de tutsi rwandezi. Dintr-o dată, liniştea internă era tulburată, cu „efecte negative pentru încrederea dintre hutu şi tutsi”317. Apoi, asasinarea prinŝului Louis Rwagasore a dat o nouă lovitură coeziunii etnice din Burundi. Pentru a evita un scenariu asemănător celui din Rwanda, regele Mwambutsa IV a desemnat, în primii ani după independenŝă, ca prim-ministru, pe rând, reprezentanŝi ai celor două etnii principale. Primul politician hutu numit premier a fost Pierre Ngendandumwe (UPRONA), la 17 iunie 1963. El „era foarte popular”318 şi preocupat de „grija unităŝii naŝionale” 319. Ngendandumwe (născut în 1930, cu studii universitare la „Universitatea Lovanium” din Kinshasa) se dorea un continuator al politicii prinŝului Rwagasore. Prin urmare, el s-a dovedit un „promotor al unor tendinŝe progresiste”320: reforme sociale pe plan intern (sub deviza «pâine şi pace») şi stabilirea de relaŝii diplomatice cu ŝările socialiste (URSS şi R.P. Chineză). Deschiderea din politica externă (în special apropierea de China) a reprezentat un excelent pretext pentru mwami să-l demită, la 6 aprilie 1964. A urmat un premier tutsi, după care, pe 7 ianuarie 1965, regele a făcut din nou apel la competentul Pierre Ngendandumwe. Acesta a 316

Vezi Gândirea…, p. 74. Asie et Afrique…, p. 59. 318 Ibidem. 319 R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 547. 320 Vezi Lumea, nr. 4, 21 ian. 1965, p. 10. 317


131

format un guvern alcătuit din 13 membri (7 tutsi şi 6 hutu). Reŝinea atenŝia secretarul de stat de la ministerul apărării (post deŝinut chiar de regele Mwambutsa IV): tânărul căpitan tutsi Michel Micombero, de numai 25 de ani. Din nefericire, după numai câteva zile, premierul cădea victimă unui complot, orchestrat de extremiştii tutsi. Astfel, în seara zilei de 15 ianuarie 1965, la orele 20:00, P. Ngendandumwe era asasinat în faŝa spitalului „Prinŝul Rwagasore” (după o vizită la maternitate, unde soŝia sa născuse cel de-al treilea copil). Asasinul s-a dovedit a fi un refugiat tutsi rwandez, angajat la ambasada SUA din Bujumbura. Au fost efectuate mai multe arestări; totuşi, nu s-a deschis nici un proces şi cazul a rămas clasat. Aşadar, „în decurs de numai patru ani, Burundi pierdea pe cei mai reprezentativi oameni de stat, singurii capabili să promoveze o politică de unitate naŝională, peste barierele etnice. Ratarea acestei oportunităŝi, alimentată de meschine interese interne şi externe, a propulsat ŝara într-un infernal cerc al violenŝei”321 pentru mai bine de patru decenii. Furtuna s-a declanşat asupra Burundi la 19 octombrie 1965 când, un grup de ofiŝeri hutu a încercat o lovitură de stat. Puciştii au asasinat 500 de oficialităŝi tutsi. Premierul Léopold Biha (tutsi), instalat de numai 20 de zile, a fost grav rănit (el a necesitat tratament, în Elveŝia, până în martie 1966). Forŝele loialiste, conduse de căpitanul Micombero, au reuşit, cu greu, să reprime puciul. A urmat o răzbunare cruntă: 5.000 de hutu au fost masacraŝi. De asemenea, 80 de persoane din cadrul elitei hutu, printre care şi ex-premierul Joseph Bamina (ianuarie-septembrie 1956) au sfârşit executate 322. Evenimentele din toamna lui 1956 au avut două consecinŝe importante: detronarea „bătrânului şi uzatului rege Mwambutsa al IV-lea”323, la 8 iulie 1966, de către propriul fiu, Charles Ndizeye (19 ani), încoronat mwami sub numele de Ntare V, şi apoi abolirea Monarhiei şi proclamarea Republicii, la 28 noiembrie 1966, prin lovitura de stat a căpitanului Michel Micombero324 (avansat colonel, iar mai târziu, general). La doar 26 de ani, Micombero devenea cel mai tânăr preşedinte de republică din 321

V. Cruceanu, Asasinate…, p. 103. Idem, Drame…, p. 74; vezi şi idem, Africa: un continent al…, p. 45. 323 Idem, Un an fierbinte pe “continentul fierbinte”: Africa în 1966, în Dosarele Istoriei, nr. 7 (119), iul. 2006, p. 36. 324 Vezi Profil, în Lumea, nr. 10, 2 mart. 1967, p. 31; vezi şi http://en.wikipedia.org/wiki/Michel_Micombero 322

132

Viorel Cruceanu

lume! Micombero a introdus regimul monopartit (UPRONA a devenit partid unic), a reluat relaŝiile diplomatice cu R.P. Chineză (întrerupte după dispariŝia lui P. Ngendandumwe) şi a făcut eforturi în direcŝia menŝinerii echilibrului etnic. Liniştea precară a fost tulburată la sfârşitul lui aprilie 1972, de o tentativă de lovitură de stat a elementelor monarhiste tutsi325. Fostul rege efemer, Ntare V, a fost făcut prizonier şi ucis cu sânge rece (29 aprilie), în palatul regal de la Gitega. Luptele pentru putere dintre tutsi au fost speculate de elemente hutu radicale, venite din Tanzania, care au declanşat o amplă răscoală anti-tutsi. Represiunea, condusă de însuşi preşedintele Micombero, a fost teribilă: ea a provocat, în decursul a trei luni, moartea a peste 100.000 de etnici hutu, alŝi 150.000 refugiindu-se în statele vecine326. După impresionanta defulare de ură din primăvara lui 1972, a urmat un deceniu şi jumătate de relativă acalmie. Se părea că, în „micul paradis”de la Ecuator, convieŝuirea era posibilă. Până în august 1988, când rebeli hutu ireductibili au ucis între 2.000 şi 3.000 de tutsi, în comunele Ntega şi Marangara (în nord, în apropierea frontierei cu Rwanda). Excesele au fost prelungite de două batalioane ale armatei, trimise să restabilească ordinea, şi care au provocat între 5.000 şi 20.000 de victime hutu. Incertitudinea se insinua, din nou, în sufletele burundezilor. Din 1990, liderul militar tutsi, maiorul Pierre Buyoya, a iniŝiat un vast program de democratizare. În mod inevitabil, la primele alegeri libere (după cele din 1965), organizate în iunie 1993, învingătorul nu putea fi decât un hutu: candidatul „Le Front pour la Démocratie au Burundi” (FRODEBU), Melchior Ndadaye (care a obŝinut 65% din voturi, comparativ cu doar 32% pentru Buyoya). Noul ales (instalat la 10 iulie 1993) a precipitat lucrurile, încercând să submineze monopolul tutsi asupra armatei. Nemulŝumită, minoritatea, deposedată şi de o serie de privilegii economice, a început să condamne „democraŝia”, sinonimă, în accepŝiunea sa, cu „etnocraŝia”. Punctul culminant al contestării a fost atins la 21 octombrie 1993, când ofiŝeri şi subofiŝeri tutsi au declanşat o lovitură de stat în care, cel dintâi preşedinte hutu (aflat în funcŝie de doar 100 de zile) a fost asasinat 327. Aceeaşi soartă au 325

Vezi Lumea, nr. 20, 11 mai, 1972, p. 5. Vezi amănunte în idem, nr. 25, 15 iun. 1972, p. 22; idem, nr. 52, 23 dec. 1976, p. 26-27; Enciclopedia Africii, p. 75. 327 Vezi amănunte în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 51, déc. 1993, p. 8-11; vezi şi R. 326


133

împărtăşit-o preşedintele Adunării Naŝionale, Pontien Karibwami, vicepreşedintele Adunării, Gilles Bimazubute şi şase miniştri hutu. A urmat o nouă dezlănŝuire de ură, ce a generat cortegiul său de victime: 50.000 de tutsi şi 50.000 de hutu ucişi (alŝi 700.000 de burundezi s-au refugiat în ŝările vecine). Mai puŝin cunoscut este faptul că, după evenimentele de la 21 octombrie, populaŝia hutu din Burundi a fost manipulată de regimul hutu din Rwanda. Astfel, specialista belgiană în regiunea „Marilor Lacuri”, Colette Braeckman, scria că „imediat după ce s-a anunŝat moartea preşedintelui Melchior Ndadaye, postul de radio rwandez [„Radio al celor 1.000 de coline” sau „Kangura” – nota ns.] a chemat ŝăranii [hutu] să intre în acŝiune”328. Mai explicit a fost un alt belgian, Marcel Niemegeers, care a trăit 40 de ani în Burundi. Fin cunoscător al realităŝilor locale, el consemna într-o carte consacrată evenimentelor din octombrie 1993: «Încă din momentul asasinării lui Melchior Ndadaye, la Bujumbura totul era pregătit pentru genocid. De fapt era vorba de o repetiŝie generală a ceea ce avea să se întâmple în Rwanda, câteva luni mai târziu. Din fericire, armata din Burundi a ştiut să se interpună şi să împiedice, într-o mare măsură, masacrul programat, contrar celor întâmplate în Rwanda unde armata era complice»329. Totuşi, în Burundi, în 1993 s-a declanşat un război civil mocnit, ce a durat 10 ani, şi a făcut un surplus de 200.000 de victime. În toată această perioadă, la iniŝiativa fostului preşedinte tanzanian, dr. Julius Nyerere, toate tendinŝele burundeze au început negocieri pentru restabilirea păcii. După moartea lui Nyerere (14 octombrie 1999), rolul de mediator a fost preluat de primul preşedinte de culoare al RSA (1994-1999), faimosul Nelson Mandela. Măreŝia şi calmul olimpian al liderului sud-african s-au impus în faŝa ireductibililor rebeli hutu burundezi. Prin urmare, la 20 septembrie 2000, 19 partide şi grupări armate burundeze au semnat Acordul de la Arusha, urmat de Acordul final de la Lusaka, din 11 iulie 2001. Se inaugura o fază de tranziŝie ce s-a încheiat cu alegerile pluraliste din iunie-iulie 2005 (ce au propulsat în magistratura supremă un preşedinte hutu, provenit chiar din rândurile gherilei armate). Cheia de boltă a noului sistem o reprezintă o complicată alchimie politică ce prevede cote etnice, în toate domeniile: Dowden, op.cit., p. 224. 328 Le Nouvel Afrique-Asie, no. 82-83, juillet-août 1996, p. 15. 329 Ibidem.

134

Viorel Cruceanu

în armată – 60% hutu şi 40% tutsi; la fel în administraŝie şi la nivelul comandamentului operaŝional militar. De asemenea, partidele tutsi trebuie să aibă 40% cadre hutu, iar cele hutu, 40% cadre tutsi. În sfârşit, la nivelul Parlamentului, indiferent de coloratura politică, se aplică acelaşi raport: 60% deputaŝi hutu şi 40% deputaŝi tutsi. După o decolonizare paşnică, Burundi a cunoscut decenii de instabilitate, marcate de lovituri de stat militare, incidente inter-etnice şi războaie civile. Această instabilitate este oglindită şi de lista alungită a şefilor de stat: Mwambutsa IV – 1 iulie 1962-8 iulie 1966; Ntare V – 8 iulie/1 septembrie-28 noiembrie 1966; gen. Michel Micombero – 28 noiembrie 1966-1 noiembrie 1976; col. Jean-Baptiste Bagaza – 1 noiembrie 1976-3 septembrie 1987; maior Pierre Buyoya – 3 septembrie 1987-10 iulie 1993; Melchior Ndadaye – 10 iulie-21 octombrie 1993; interimar: François Ngeze – 21-27 octombrie 1993; interimar: Sylvie Kinigi – 27 octombrie 1993-5 februarie 1994; Cyprien Ntaryamira – 5 februarie-6 aprilie 1994; Sylvestre Ntibantunganya – 12 aprilie/1 octombrie 1994-25 iulie 1996; maior Pierre Buyoya – 25 iulie 1996-30 aprilie 2003; Domitien Ndayizeye – 30 aprilie 2003-26 august 2005; Pierre Nkurunziza – 26 august 2005 (reales în 2010)

III-3. Emanciparea fostelor posesiuni spaniole

GUINEEA ECUATORIALĂ La sfârşitul secolului al XIX-lea, „orgoliosul imperiu” 1 pe întinsul căruia «soarele nu apunea niciodată» se reducea la câteva „teritorii reziduale”2. În 1898, Spania a pierdut Cuba, Puerto Rico, Guam şi Filipine şi era clar că pentru ea „nu se mai pune problema unei redresări în domeniul colonial”3. Rămâneau, drept consolare, teritoriile din Africa de Nord şi cele, minuscule, din Golful Guineei. Iată de ce, unele voci, printre care cea a „tribunului aragonez” 4 Joaquin Costa, reclamau „o politică africană reală”5. Lucrurile s-au dovedit extrem de complicate în nordul Africii; în schimb, în Golful Guineei, spaniolii au asigurat, unicei lor colonii din Africa Neagră, standarde sociale dintre cele mai ridicate, în special pe plan medical şi în educaŝie. Aşa cum am văzut în capitolul precedent 6, aceste realizări s-au datorat, în mare măsură, regimului franchist. Or, regimul instituit de Franco era considerat un „supravieŝuitor al fascismului” 7. El Caudillo a probat inteligenŝă politică şi, încă din timpul războiului, prin „oferta sa de reconciliere occidentală” 8, a ştiut să se facă util SUA. După marea conflagraŝie, în condiŝiile Războiului Rece, Spania lui Franco a devenit indispensabilă sistemului de securitate occidental. Aşa se face că, ea a beneficiat de „Planul Marshall” (cu o serie de restricŝii), a fost admisă în NATO (chiar ca membru fondator) şi, suprema consacrare, a fost primită în ONU, la 14 decembrie 1955. Organizaŝia mondială a jucat, prin „Comitetul decolonizării”, un rol determinant în raporturile dintre Spania şi colonia sa din Golful Guineei. Astfel, Comitetul a făcut 1

M. Michel, Décolonisations et émergence du tiers monde, Paris, Hachette Supérieur, 2008, p. 18. 2 Ibidem. 3 P. Vilar, Istoria Spaniei, Bucureşti, Editura Corint, 2006, p. 85. 4 Ibidem, p. 79. 5 Ibidem, p. 85. 6 Vezi Capitolul al II-lea, p. 50. 7 P. Vilar, op.cit., p. 140. 8 Ibidem, p. 139.

136

Viorel Cruceanu

permanent presiuni asupra Madridului să dovedească „bunăvoinŝă” în ce priveşte emanciparea Guineei spaniole; în schimb, Comitetul a fost de partea Spaniei, „în litigiul ei cu Anglia, cu privire la Gibraltar” 9. Antrenată în acest subtil joc diplomatic, Spania franchistă s-a angajat într-o „politică de decolonizare relativ liberală” 10 în posesiunea din zona ecuatorială a Africii. Începuturile mişcării naŝionale ecuato-guineeze se leagă de apariŝia organizaŝiei „Idea Popular de la Guinea Ecuatorial” (IPGE). Ea a fost fondată, în 1947, de un grup restrâns de intelectuali printre care Enrique Nvo Ndongo, Acacio Mane Ela şi Lorenzo Ochaga. Organizaŝia a activat „ani îndelungaŝi” în „adâncă ilegalitate” 11, fiind recunoscută ca partid politic abia la 30 septembrie 1959. În 1950, la trei ani de la crearea IPGE, s-a constituit „Movimiento National de Liberatión de la Guinea Ecuatorial” (MONALIGE), sub conducerea lui Anastasio Ndong Miyone. Mişcarea, devenită partid politic în 1962, avea un obiectiv foarte clar: obŝinerea, cât mai rapid posibil, a independenŝei. Militantismul imprimat de Ndong irita pe spanioli. Urmărit de autorităŝi, Anastasio Ndong a părăsit clandestin ŝara, în 1951 (urmând un exil de 15 ani, în SUA). El şi-a luat însă revanşa, la New York, unde s-a adresat Adunării Generale a ONU. În consecinŝă, forul mondial a cerut, pentru prima oară în toamna lui 1956, acordarea independenŝei posesiunilor spaniole din Golful Guineei. Luate prin surprindere, autorităŝile spaniole „au răspuns prin teroare” 12: au avut loc sute de arestări, iar în 1958 s-au produs „episoadele cele mai sângeroase”13, prin asasinarea liderilor IPGE, Enrique Nvo şi A. Mane Ela. Mai mult, pentru a controla curentul naŝionalist, spaniolii au încurajat crearea, în octombrie 1959, a unui partid local după imaginea Falangei spaniole. Este vorba de „Movimiento por la Unidad National de Guinea Ecuatorial” (MUNGE), condusă de Bonifacio Ondó Edu, „un apropiat mediilor catolice şi conservatoare spaniole” 14. Pe bună dreptate s-a apreciat că MUNGE era adepta „ideologiei franchiste, într-o 9

Vezi Lumea, nr. 38, 12 sept. 1968, p. 20. Idem, nr. 12., 13 mart. 1969, p. 3. 11 Idem, nr. 50, 7 dec. 1967, p. 30. 12 Ibidem. 13 Cf. Jeune Afrique, no. 1084, 14 oct. 1981, p. 104. 14 Ibidem. 10


137

versiune adaptată Guineei Ecuatoriale” 15. Represiunea spaniolă a produs o impresie penibilă pe coridoarele de la sediul ONU din New York. Conştient de acest fapt, ministrul spaniol de externe, Fernando Maria de Castiella, a inaugurat acel deal liberal, invocat mai sus. Un prim pas l-a reprezentat schimbarea structurii administrative: statutul de colonie a fost abolit, la 30 iulie 1959, şi înlocuit de o formulă mai suplă, „Provinciile spaniole Fernando Póo şi Río Muni”. Această schimbare este considerată de africanişti drept punctul de plecare în decolonizarea teritoriului 16. Marea noutate o reprezenta faptul că locuitorii „provinciei de peste mări” primeau cetăŝenia spaniolă şi dreptul de reprezentare în Cortesuri. În consecinŝă, la şedinŝa legislativului spaniol din 19 decembrie 1960, s-a înregistrat o premieră: participarea a 3 colonişti, ca delegaŝi ai celor 8.000 de europeni, şi a 3 africani, ca reprezentanŝi ai celor 246.000 de autohtoni. Anul 1963 a adus însemnate progrese. La 10 august, au început dezbaterile în Cortesuri privind etapele următoare de parcurs. Discuŝiile s-au încheiat pe 29 noiembrie cu elaborarea Legii de bază, ce prevedea autonomia provinciei africane la 1 ianuarie 1964. De semnalat că la prezentarea conŝinutului documentului a participat şi împăratul Etiopiei, Hailé Sélassié I (ce s-a oprit la Madrid, la întoarcerea de la funeraliile preşedintelui SUA, John F. Kennedy, asasinat pe 22 noiembrie, la Dallas; el va reveni în Spania, pentru o vizită oficială, în aprilie 1971). „Legea de bază” a fost supusă unui referendum (15 decembrie 1963). Pe listele electorale erau înscrise 126.378 de persoane; dintre acestea, au votat 94.817. Din totalul voturilor exprimate, 59.280 au fost voturi favorabile (două treimi din participanŝi) şi 35.537, voturi împotrivă (o treime din sufragii) 17. Validată de electorat, „Legea de bază” devenea prima constituŝie a teritoriului. Ea prevedea că puterea legislativă aparŝine unei Adunări Generale, cu sediul la Bata (în Río Muni). Documentul mai stipula câte un Consiliu Provincial pentru fiecare entitate teritorială (Río Muni, respectiv Fernando Póo). În schimb, puterea executivă era încredinŝată unui Consiliu de Guvernare, alcătuit din 8 miniştri (câte 4 pentru fiecare provincie) desemnaŝi de 15

Vezi http://fr.wikipedia.org/wiki/Bonifacio_Ondo_Edu H. Deschamps (dir.), Histoire générale de l’Afrique Noire de 1800 à nos jours, tome II, Paris, PUF, 1971, p. 534. 17 Vezi E. Sik, The History of Black Africa, Budapest, Akademiai Kiado, 1974, vol. 4, p. 405. 16

138

Viorel Cruceanu

Adunarea Generală. Conducător al acestui guvern local a fost numit liderul MUNGE, Bonifacio Ondó Edu. Se afirmă că Ondó Edu şi-a datorat ascensiunea amiralului Luis Carrero Blanco, vicepreşedintele guvernului spaniol. Iată de ce, moderatul politician african era privit drept un „agent fidel al Spaniei” 18. Totuşi, adepŝii săi consideră că, în cei patru ani de preşedinŝie ai guvernului autonom, el a lăsat „o imagine pozitivă în amintirile ecuato-guineezilor”19. Să mai spunem că, mai presus de aceste instituŝii, se afla guvernatorul-general spaniol, înlocuit apoi de un comisar-general, în competenŝa căruia se aflau probleme fundamentale precum apărarea, afacerile externe şi finanŝele. Impunerea lui Ondó Edu a reprezentat victoria „durilor” din jurul lui Carrero Blanco (cel mai apropiat colaborator al lui Franco), în dauna politicii „excesiv de liberale”20 a ministrului Castiella. Aşa se face că, în provinciile africane din Golful Guineei, situaŝia semăna din nou cu atmosfera tensionată din perioada 1956-1959. Pe acest fond, s-a implicat iarăşi ONU. La 16 decembrie 1965, Consiliul de Tutelă al ONU a adoptat o rezoluŝie (85 de voturi pentru şi 9 abŝineri) prin care se reconfirma „dreptul inalienabil la independenŝă” 21 al „Provinciilor spaniole Fernando Póo şi Río Muni”. De asemenea, rezoluŝia cerea organizarea unor alegeri credibile, prin vot universal, sub supravegherea ONU. Această declaraŝie a fost urmată de o deplasare în teritoriu, în august 1966, a unei delegaŝii speciale a Comitetului de decolonizare al ONU. Reprezentanŝii forului mondial au desfăşurat o activitate laborioasă, consultând toate părŝile implicate: comisarulgeneral spaniol, membrii „guvernului autonom” şi pe liderii celor trei principale partide politice (inclusiv pe Anastasio Ndong, revenit cu acest prilej din exil). Delegaŝia ONU a întocmit un studiu amănunŝit, ce constata că: regimul de autonomie nu mai este satisfăcător, partidele politice sunt persecutate, se practică discriminarea faŝă de africani şi că majoritatea populaŝiei este favorabilă independenŝei imediate şi păstrării unităŝii teritoriului22. Aspectul privind unitatea teritorială merită detaliat. Astfel, majoritatea populaŝiei provenea din etnia fang (85%), prezentă în Río Muni. Pe insule, predominau minoritarii bubi (15% din 18

http://fr.wikipedia.org/wiki/Bonifacio_Ondo_Edu. Ibidem. 20 Cf. Lumea, nr. 12/1969, p. 3. 21 E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 208. 22 Ibidem, p. 412. 19


139

populaŝie). Încurajaŝi de spanioli, care cochetau cu ideea separării Fernando Póo de Río Muni, liderii bubi se situau pe poziŝii separatiste (ei au creat chiar un partid, „Unión Bubi” – UB, condus de Edmundo Bosio Bioko). În plus, se manifestau şi ingerinŝe externe: Nigeria râvnea la Fernando Póo, în timp ce Río Muni era aproape strivită între vecinii săi, Camerun şi Gabon, ce urmăreau scopuri anexioniste. Asemenea tendinŝe pernicioase, interne şi externe, au fost combătute categoric de IPGE şi MONALIGE. Studiul „Comitetului de decolonizare” s-a dovedit stimulativ pentru cele două autentice forŝe naŝionale. Dovadă a seriozităŝii travaliului depus, studiul era însoŝit de un „caiet de recomandări”, pe adresa Spaniei. Acestea vizau: organizarea unei conferinŝe constituŝionale cu participarea forŝelor politice locale, restabilirea libertăŝilor democratice, introducerea votului universal şi acordarea independenŝei până la data de 15 iulie 1968. Încă din epocă s-a sesizat că independenŝa fostei Guineea spaniole era „impusă în mod imperativ de contextul african [subl.ns.] şi, concomitent, de Comitetul de decolonizare al ONU” 23. Aşa cum subliniam anterior, Comitetul era critic faŝă de Spania în Africa, dar sprijinea tezele spaniole în contenciosul Gibraltarului24. Iată de ce, regimul de la Madrid a decis să dea curs recomandărilor ONU. Prin urmare, de la 15 septembrie 1967, în capitala spaniolă s-au desfăşurat lucrările unei prime Conferinŝe constituŝionale. În urma discuŝiilor s-a ajuns la un numitor comun: acordarea independenŝei la 15 iulie 1968. Apoi, la 17 aprilie 1968, s-a convocat o a doua Conferinŝă al cărei scop îl reprezenta elaborarea unei noi Constituŝii. Negocierile s-au prelungit până pe 22 iunie, fiind necesare „nu mai puŝin de 30 de şedinŝe plenare şi 75 de şedinŝe pe comisii”25. La sfârşitul său, Conferinŝa a jalonat etapele procesului de emancipare: convocarea unui referendum privind noua Constituŝie la 11 august, organizarea de alegeri prezidenŝiale şi legislative la 23 septembrie, respectiv proclamarea independenŝei la 12 octombrie 1968 (dată aleasă simbolic deoarece ea reprezintă „Ziua Hispanităŝii”, fiind celebrată ca „sărbătoare comună a naŝiunilor de limbă spaniolă”26). 23

Vezi Lumea, nr. 38/1968, p. 20. Ibidem. 25 Ibidem. 26 Ibidem. 24

140

Viorel Cruceanu

Referendumul s-a desfăşurat la data prevăzută. Participarea la vot a fost masivă: 93,7% din electorat. Noua lege fundamentală (ce instituia o republică prezidenŝială) a întrunit 74.458 din sufragii (un coeficient de 63,1%), comparativ cu 41.197 voturi ostile (35%) 27. Au urmat, apoi, alegerile prezidenŝiale din 23 septembrie 1968. Pentru magistratura supremă s-au prezentat patru candidaŝi: Bonifacio Ondó Edu, şeful guvernului autonom, Anastasio Ndong Miyone, considerat marele favorit, Edmundo Bosio Bioko, cu şanse minime dar care dorea să arate că separatismul bubi era de domeniul trecutului, şi Francisco Macías Nguema, fost vicepreşedinte al MUNGE, „un obscur funcŝionar devenit primar al micii comune Mongomo şi care a început să se impună afişând un oarecare naŝionalism antispaniol” 28. Alegerile s-au încheiat cu o mare surpriză: pe primul loc s-a clasat Macías Nguema, cu 36.716 voturi, urmat de Ondó Edu, cu 31.914 voturi 29. O altă surpriză a reprezentat-o eliminarea lui Anastasio Ndong, plasat pe a treia poziŝie. În aceste condiŝii, la 30 septembrie, s-a organizat un al doilea tur de scrutin, ce opunea pe primii doi clasaŝi. Premierul Ondó Edu s-a comportat cu aroganŝă: el a refuzat dialogul cu A. Ndong, fiind sigur de reuşita finală, graŝie funcŝiei deŝinute şi sprijinului Spaniei. Numai că, pentru Ndong, el era „omul spaniolilor”30. De aceea, liderul MONALIGE, împreună cu Bosio Bioko (şeful UB, clasat al patrulea), s-a aliat cu Macías, ce l-a surprins prin „naŝionalismul său intransigent”31, manifestat în timpul Conferinŝei constituŝionale de la Madrid. Al doilea tur al alegerilor prezidenŝiale a asigurat o victorie confortabilă lui Macías Nguema, la o diferenŝă de 27.000 de voturi 32. Rezultat al aranjamentelor pre-electorale, E. Bosio Bioko a fost numit vicepreşedinte (în deplin acord cu litera Constituŝiei ce stipula că dacă preşedintele este fang, atunci vicepreşedintele trebuie să fie bubi), iar A. Ndong desemnat ministru de externe. Astfel, la 12 octombrie 1968, Guineea Ecuatorială devenea cel deal 41 stat independent african, a 21-a republică a familiei popoarelor hispanice şi al 126-lea membru al ONU. La festivităŝile de la Bata, 27

E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 414; vezi şi H. Deschamps (dir.), op.cit., p. 534. Vezi Jeune Afrique, no. 1048/1981, p. 104. 29 Cf. E. Sik, op.cit., vol. 4, p. 414. 30 Jeune Afrique, no. 1084/1981, p. 104. 31 Ibidem. 32 Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 45, 31 oct. 1968, p. 30. 28


141

regimul franchist a fost reprezentat de un membru al facŝiunii „durilor”, Manuel Fraga Iribarne, ministrul informaŝiilor şi turismului. Cu acest prilej, preşedintele Macías afirma că „guvernul său va promova o politică de pace, de participare activă la problemele africane, de întărire a unităŝii naŝionale şi a independenŝei economice a ŝării” 33. * *

*

Un destin ingrat a vrut ca Guineea Ecuatorială, o ŝară veselă şi liniştită, înzestrată cu „plantaŝii prospere şi bogate” 34, să-şi aleagă un preşedinte „puŝin cultivat şi tradiŝionalist” 35. A devenit un adevăr axiomatic faptul că, politicienii cu o educaŝie precară, se cufundă rapid în „beŝia” puterii. Ecuato-guineezul Francisco Macías Nguema Biyogo reprezintă chiar un concludent „studiu de caz”. El a condus ŝara, ca un tiran absolut, timp de 11 ani. Suficient pentru ca, Macías să transforme „micul paradis” tropical într-un „veritabil «Dachau» african” 36; suficient şi pentru ca „obscurul funcŝionar” din Mongomo să se metamorfozeze în „cel mai obtuz şi cel mai sângeros dintre dictatorii pe care i-a cunoscut Africa vreodată” 37. „Delirul” puterii personale are şi un punct de plecare: presupusa tentativă de lovitură de stat, din 5 martie 1969, iniŝiată de ministrul de externe, Anastasio Ndong Miyone. Se pare că, rafinatul şi cultul Ndong „urmărea înlăturarea preşedintelui, considerat prea favorabil regimurilor «revoluŝionare» din Africa” 38. Asupra acestui moment persistă, şi în prezent, dubiile. Pentru unii, complotul a fost, în mare parte, montat de Macías39, pentru a-l înlătura pe incomodul Ndong; pentru alŝii, complotul a fost cât se poate de real, eşuat printr-un hazard al sorŝii40. Nefericitul Ndong a fost arestat, torturat şi ucis. O lună mai târziu, o 33

Vezi Profil, în Lumea, nr. 43, 17 oct. 1968, p. 30. Jeune Afrique, no. 974, 5 sept. 1979, p. 17. 35 Idem, no. 1084/1981, p. 104. 36 http://en.wikipedia.org/wiki/Francesco_Macías_Nguema 37 Cf. Jeune Afrique, no. 1866, du 9 au 15 oct. 1996, p. 62. 38 Lumea, nr. 12/1969, p. 3. 39 Vezi R. Holeindre, Karl Marx chez les „Equatos”, în Paris Match, no. 1607, 14 mars 1980, p. 29. 40 Vezi amănunte în Jeune Afrique, no 1084/1981, p. 104. 34

142

Viorel Cruceanu

moarte atroce i-a fost rezervată şi lui Bonifacio Ondó Edu. Şi aici, sursele sunt divergente: fie a fost „ucis cu lovituri de bâtă” 41, fie „a fost strangulat în celulă”42. După anihilarea potenŝialilor adversari interni, Macías s-a întors şi împotriva fostei metropole, obŝinând retragerea celor 12.000 de militari spanioli (până pe 28 martie, din Río Muni, respectiv pe 5 aprilie, din Fernando Póo). Apoi, pentru a-l sfida pe Franco43, animat de un anticomunism visceral, Macías a rupt legăturile diplomatice cu Spania (1973), stabilind relaŝii privilegiate cu ŝările socialiste din Europa de Est şi Asia. Ŝările socialiste i-au oferit un excelent model de exercitare al puterii. Astfel, preşedintele ecuato-guineez devine o variantă caricaturală de „El Lider Maximo”, cumulând toate funcŝiile importante: prim-ministru, ministru de externe, ministru al apărării etc. „Iluminarea” sa ideologică, ce se dorea de sorginte marxist-leninistă, s-a obiectivat în crearea unui partid unic (1970), pretenŝios intitulat „Partido Unico National de Trabajadores” (PUNT). Pe urmă, printr-un decret special, la 14 iulie 1972, Macías şi-a asumat magistratura supremă pe viaŝă. Destinaŝiile externe ale lui Macías au fost limitate: ŝările vecine, Cuba (unde a primit cadou, de la Fidel Castro, o armă performantă) şi statele socialiste din Asia (R.P. Chineză, R.P.D. Coreeană şi R.S. Vietnam). În Asia, la fel ca şi alŝi dictatori africani, Macías s-a lăsat sedus de „revoluŝia culturală” a lui Mao Zedong şi de „cultul personalităŝii” al lui Kim Ir Sen. Modelul oferit de chinezi s-a regăsit într-o variantă locală de africanizare: capitala Santa Isabel (aflată pe insula Fernando Póo) şi-a schimbat numele în Malabo, teritoriul Río Muni, în Mbini, în timp ce insula Fernando Póo devenea insula... Macías Nguema. La rândul său, modelul nord-coreean s-a concretizat într-un grotesc cult al personalităŝii, modulat pe 44 de titluri printre care: „Liderul de oţel”, „Părintele libertăţii”, „Protectorul culturii”, „Tigrul”, „Omul-leopard” sau „Unicul miracol produs de Guineea Ecuatorială”44. „Atins probabil de schizofrenie” 45, liderul de la Malabo se credea un lider mesianic; dovadă, transformarea numelui Macías, în 41

R. Holeindre, op.cit., p. 29. http://fr.wikipedia.org/wiki/Bonifacio_Ondo_Edu. 43 Cf. R. Holeindre, op.cit., p. 29. 44 Vezi amănunte în V. Cruceanu, Trei dictaturi africane, în Dosarele Istoriei, no. 11 (63), nov. 2001, p. 55-56. 45 Vezi L’Express, no. 1466, 18 août 1979, p. 48. 42


143

Masie...! Izolarea de Occident a dus la ruinarea ŝării. Măsura eşecului economic s-a reflectat în prăbuşirea producŝiei de cacao, produs emblematic pentru Guineea Ecuatorială. Astfel, cantitatea de cacao a scăzut de la 45.000 t, în 1968 (dintre care 40.000 t de cacao-extra), la 8.000 t (în 1978) şi chiar 4.000 t (în 1979) 46. Faptul s-a datorat, în mare măsură, unei măsuri xenofobe luate în 1975: expulzarea celor 40.000 lucrători din Nigeria, angajaŝi pe plantaŝiile de cacao. Lipsa forŝei de muncă a dus, practic, la instituirea muncii forŝate: „toŝi funcŝionarii şi întreaga populaŝie activă trebuiau să consacre, o zi din două, muncii de pe plantaŝiile statului (în realitate confiscate de Macías), fără nici un salariu”47. În aceste condiŝii, o soartă identică a avut şi producŝia de cafea şi cea de ulei de palmier. Simptom al unui dezastru programat, starea de abandon lua amploare: „în zece ani, suprafaŝa cultivată s-a diminuat cu 60%”48. Nimic de mirare că, într-un cadru natural mirific, s-a instalat penuria de lapte, pâine, peşte (pescuitul fiind una din activităŝile de bază), zahăr, săpun, medicamente etc. Pe bună dreptate s-a spus că, „încet dar sigur, ŝara a regresat cu un secol” 49. Sub „domnia” lui Macías, Guineea Ecuatorială a trăit în plină „eră” suprarealistă. Aici, „toate resursele financiare erau la dispoziŝia exclusivă a şefului statului”50. S-a ajuns până acolo încât „moneda locală [ekuele], tezaurizată de dictator, să dispară din circulaŝie” 51. Ulterior, el avea să se disculpe dând un răspuns liric: «toŝi ştiu că eu sunt şeful tribului (...). Eu sunt regele poporului meu; totul îmi aparŝine»52. De o suspiciune maladivă, Macías şi-a transformat reşedinŝele în adevărate bunkere53. La Malabo, a evacuat o treime din oraş, din zona palatului prezidenŝial, înconjurând perimetrul cu un zid (un veritabil „zid al Berlinului”, în plină zonă ecuatorială); asemenea „zone interzise” a mai creat la Bata, Mongomo şi Nzang Ayong, satul natal, transformat în reşedinŝă oficială în 1978. La rândul ei, populaŝia 46

R. Holeindre, op.cit., p. 32. Jeune Afrique, no. 1084/1981, p. 104. 48 Cf. L’Express, no. 1466/1979, p. 48. 49 Ibidem; vezi şi R. Holeindre, op.cit., p. 32. 50 Cf. Jeune Afrique, no. 1084/1981, p. 104. 51 L’Express, no. 1466/1979, p. 48. 52 Vezi ultimul interviu al lui Macías, în Jeune Afrique, no. 979, 10 oct. 1979, p. 25. 53 Vezi amănunte în idem, no. 1084/1981, p. 104. 47

144

Viorel Cruceanu

era înfricoşată de Macías. Toŝi guineezii au fost cantonaŝi în sate, pe care nu le puteau părăsi fără autorizaŝie specială. Manifestările de nemulŝumire erau crunt reprimate, una din pedepsele aplicate fiind crucificarea. Singura instituŝie ce mai funcŝiona o reprezenta aparatul represiv. Organizat şi echipat de sovietici, acesta era încadrat de „consilieri” cubanezi, est-germani şi... români54! Represiunea a fost teribilă. Ea a lovit toate categoriile: preoŝi, ŝărani, pescari, funcŝionari, militari. Numărul victimelor regimului Macías se ridică la cifre cuprinse între 50.000 şi 90.000 de morŝi. De asemenea, alŝi 150.000 de ecuato-guineezi, adică 1/3 din populaŝie, s-au salvat luând calea exilului: 60.000 în Gabon, între 30.000 şi 40.000 în Camerun, 10.000 până la 15.000 în Nigeria şi 15.000 în Europa, majoritatea lor în Spania55. Cifre înfiorătoare, ce-l transformă pe Macías într-un adevărat «Caligula african»56. Macías manifesta neîncredere şi faŝă de propriul anturaj. Iată de ce, încă din 1976 nu mai organizase nici o şedinŝă de guvern. Periodic, însă, convoca în „fortăreŝele” sale, câte un membru al guvernului; cei apelaŝi nu se mai întorceau niciodată... În iulie 1979, o asemenea audienŝă îi fusese fixată şi ministrului adjunct al apărării, locotenentcolonelul Teodoro Obiang Nguema Mbazogo (născut la 5 iunie 1942; nepot al dictatorului). Ştiind ce-l aşteaptă, acesta şi-a contactat colegii de promoŝie de la Şcoala militară din Saragossa (1963-1965). Era vorba de 10 tineri ofiŝeri, printre care căpitanii Salvador Ela Nseng şi Eulogio Oyo Riqueza, şi locotenentul de vas Florencio Maye Ela. Împreună, au trecut la acŝiune şi, în zorii zilei de 3 august 1979, au declanşat lovitura de stat militară. Macías a părăsit precipitat Bata (unde se purtau grele lupte între complotişti şi loialişti, soldate cu sute de victime de ambele părŝi)57, plănuind să reziste la Nzang Ayong. După zece zile de urmărire prin junglă a fost prins şi arestat. Capturarea lui Macías a marcat sfârşitul coşmarului Guineei Ecuatoriale. Consiliul Militar Suprem (CMS), noua instanŝă diriguitoare, aflat sub conducerea lui Obiang Nguema, a decis judecarea 54

R. Holeindre, op.cit., p. 32; vezi amănunte în Jeune Afrique, no. 974/1979, p. 19. Vezi R. Holeindre, op.cit., p. 29; Jeune Afrique, no. 1866/1996, p. 63; L’Express, no. 1466/1979, p. 48; L’Humanité, 14 août 1979, p. 5. 56 R. Holeindre, op.cit., p. 26. 57 Vezi filmul evenimentelor în Jeune Afrique, no. 974/1979, p. 16-19; vezi şi R. Holeindre, op.cit., p. 44. 55


145

sinistrului tiran. Procesul lui Macías a reprezentat un fapt inedit în Africa: pentru prima dată un lider politic era tradus în justiŝie, consecinŝă a faptelor sale. Completul de judecată a reŝinut trei capete de acuzare: genocid, deturnare de fonduri şi trădare (pentru că a cerut ajutorul instructorilor cubanezi şi sovietici, în încercarea de a reprima puciul). Procesul, desfăşurat public, a durat o săptămână. Macías s-a apărat cu înverşunare; el a oferit imaginea „unui om sigur de sine şi în deplinătatea facultăŝilor mintale” 58. Găsit vinovat (500 de crime i-au fost imputate direct), Macías a fost condamnat la moarte, împreună cu şase dintre miniştrii săi. La 29 septembrie 1979, sentinŝele au fost executate. Plutonul de execuŝie era alcătuit numai din soldaŝi marocani (trimişi în sprijinul noului regim), localnicii aflându-se sub imperiul superstiŝiei: ei considerau pe „tigrul” Macías invulnerabil (tigrul era totemul lui Macías; de aici puterile magice atribuite de „supuşii” săi) şi se temeau de posibila reîntoarcere, pentru a-şi răzbuna moartea... La un an după evenimente, colonelul (devenit ulterior general) Teodoro Obiang Nguema Mbazogo explica motivele schimbării istorice din Guineea Ecuatorială: «Ŝara petrecuse unsprezece ani sub un regim dictatorial şi îndurase cele mai mari ofense cunoscute vreodată de un stat din Africa centrală. Am fost şi noi, militarii, socotiŝi ca părtaşi la înfăptuirea tuturor acestor distrugeri ale regimului (...). Schimbarea nu se datoreşte ambiŝiei. Noi nu urmărim puterea. Noi dorim să ne asumăm conducerea statului pentru a ne salva poporul şi a-i reda libertăŝile democratice...”59. * *

*

Cuvintele de mai sus s-au dovedit simple „gânduri pioase”. Dovedind răbdare, abilitate şi inteligenŝă politică, Obiang Nguema a ştiut să-şi consolideze şi să păstreze puterea. Pentru el şi familia sa: posturile cheie sunt ocupate de fraŝi, veri, cumnaŝi şi fii. De altfel, fiul cel mare, Teodorino, este considerat drept potenŝial... succesor! În cele peste trei decenii de comandă, Obiang a parcurs mai multe etape ale 58

Vezi Jeune Afrique, no. 979/1979, p. 24. Cf. idem, în Gândirea politică africană. Antologie, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 205. 59

146

Viorel Cruceanu

puterii: regimul militar (1979-1982), regimul partidului unic (19821992) şi regimul pluralist (din 1992; în realitate o democraŝie limitată şi strict controlată). Generalul ecuato-guineez are un temperament autoritar. Perpetuând unele practici ale vechiului regim, el şi-a creat o imagine preponderent negativă, în special în presa anglo-saxonă. Astfel, un ziar englez îl plasa, la loc de frunte, în topul „celor mai fioroşi dictatori ai momentului” 60. Recent, revista Newsweek se indigna că „dintr-un autocrat sângeros, [Obiang] a devenit un aliat şi prieten al Statelor Unite”61. În acest sens, în timpul administraŝiei Bush jr., secretarul Departamentului de Stat, Condoleezza Rice, afirma că liderul de la Malabo este un «bun prieten»62. Realist, el explica poziŝia SUA într-un interviu acordat revistei Jeune Afrique: «guvernul american nu poate fi insensibil la argumentele şi interesele societăŝilor petroliere americane, ale căror investiŝii în Guineea Ecuatorială depăşesc 5 miliarde de dolari. În SUA, cum se ştie, economia precede diplomaŝia»63. Până în 1992, Guineea Ecuatorială a continuat să fie «cenuşăreasa Africii centrale»64. Situaŝia s-a schimbat din 1992, odată cu începerea exploatării petrolului din largul Golfului Guineei. Rezervele sunt atât de însemnate, încât comparaŝiile abundă: «emirat african», «Qatar african» sau «Kuweit ecuatorial». S-a produs un adevărat «miracol economic»65, ce a permis transformarea Guineei Ecuatoriale, în cea mai bogată ŝară a Africii centrale şi „una dintre cele mai bogate de pe continent” 66. În anii care au urmat, ŝara a cunoscut o creştere economică exprimată în două cifre, ajungându-se chiar la „cifra record de 30%” 67. Într-un material publicitar, destinat presei panafricane, se spunea: „eliberatorii ŝării sunt pe punctul de a transforma o ŝară extrem de săracă în una emergentă. O reuşită pe care poporul ecuato-guineez o datorează preşedintelui 60

Cf. Ziua, 28 aug. 2004, p. 16. Vezi Adevărul, 29 iun. 2010, p. 18. 62 Vezi interviul cu Obiang Nguema, în Jeune Afrique, no. 2387, du 8 au 14 oct. 2006, p. 54. 63 Ibidem. 64 Idem, no. 1866/1996, p. 63. 65 Idem, no. 2483-2484, du 10 au 23 août 2008, p. 123. 66 Ibidem; vezi şi amplul „Le Plus de Jeune Afrique”, consacrat Guineei Ecuatoriale, în idem, no. 2630, du 5 au 11 juin 2011, p. 59-92. 67 Idem, no. 2387/2006, p. 56. 61


147

Teodoro Obiang Nguema Mbazogo, care a ştiut să reconcilieze oamenii, să democratizeze progresiv instituŝiile şi să aşeze ŝara pe calea dezvoltării, datorită boom-ului petrolier”68. Pe bună dreptate, un diplomat în post la Malabo afirma că, „ecuato-guineezii au realizat, în zece ani, cât au reuşit alte state în patruzeci de ani» 69. În cele două decenii scurse de la descoperirea „manei petroliere”, Guineea Ecuatorială a dobândit o faŝă nouă: un port ultramodern la Malabo, cartierul de afaceri, „futurist”, intitulat „Malabo II”, modernizarea portului şi aeroportului din Bata, dublarea reŝelei rutiere, edificii publice (şcoli, spitale), hoteluri moderne şi noi unităŝi administrative etc.70. În perspectiva găzduirii celui de-al 17-lea „summit” al Uniunii Africane (30 iunie-1 iulie 2011), în apropiere de Malabo a fost ridicat, „în mijlocul pădurii luxuriante” 71, un cochet cartier rezidenŝial, Sipopo, considerat drept «oraşul Uniunii Africane» 72. De asemenea, probând o veritabilă etică a responsabilităţii, preşedintele Obiang Nguema a lansat o strategie de perspectivă, intitulată «Horizonte 2020». Ea reprezintă o „ambiŝioasă politică de mari lucrări publice” 73, ce vor culmina cu edificarea unei noi capitale, la Oyala, „în inima [provinciei] Río Muni”74. Nu este de mirare că, în prezent, «cenuşăreasa» de altădată „are venitul pe cap de locuitor cel mai ridicat de pe continent: 17.000 de dolari”75. Există însă o problemă: gestiunea imenselor fonduri provenite din petrol. Se spune că administrarea lor «este mai bună decât în alte ŝări ale Africii centrale [aluzie la Gabon şi Ciad – nota ns.]»76. Totuşi, „indicele dezvoltării umane” rămâne în continuare, extrem de scăzut: 77% dintre ecuato-guineezi beneficiază de mai puŝin de 1 dolar pe zi şi, prin urmare, pentru ei „miracolul petrolier este, în continuare, un miraj”77. Aceasta în timp ce, averea familiei 68

Vezi „la Lettre de la Guinée Equatoriale”, în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2326, du 7 au 13 août 2005, Message, p. 1. 69 Cf. Jeune Afrique, no. 2483-2484/2008, p. 124. 70 Vezi amănunte în Ibidem, p. 124-125; vezi şi idem, no. 2398-2399, du 24 déc. 2006 au 6 janv. 2007, p. 79-88. 71 Idem, no. 2634, du 3 au 9 juillet 2011, p. 12. 72 Ibidem. 73 Cf. Afrique-Asie, no. 64, mars. 2011, p. 7. 74 Vezi amănunte în Jeune Afrique, no. 2630/2011, p. 76-77. 75 Vezi idem, no. 2482-2483/2008, p. 124. 76 Ibidem. 77 Ibidem; vezi şi Afrique-Asie, no. 26, janv. 2008, p. 22.

148

Viorel Cruceanu

prezidenŝiale este estimată la peste 600 milione de dolari 78. Preşedintele Obiang consideră speculaŝiile pe seama patrimoniului său drept «un montaj grosier din partea celor ce vor să ne destabilizeze (...). Eu nu am nevoie să deturnez banii ŝării (...). Cetăŝenii sunt recunoscători pentru munca mea. Toŝi ştiu că mă implic pentru ei şi pentru viitor. Eu lucrez pentru popor, nu pentru străini şi nici pentru presă» 79. Având în vedere paternalismul societăŝilor africane, Obiang Nguema este un amestec între şeful tradiŝional (autoritar) şi liderul modern (instituŝional); prin urmare, în procesul exercitării puterii el se comportă ca un „despot luminat”. Faptul reiese, cum nu se poate mai limpede, din faptele şi vorbele sale: «Am restabilit unitatea poporului şi ne-am angajat pe calea progresului societăŝii. Acum avem partide politice, asociaŝii şi o societate civilă din ce în ce mai activă. Economia s-a transformat. Petrolul ne oferă un mare viitor. Întreprinderile au început să apară. Infrastructura iese parcă din pământ şi toate aceste elemente noi vor schimba faŝa ŝării noastre. Peste timp, în viitor, oamenii îşi vor aminti tot ce am făcut eu pentru Guineea Ecuatorială. Aceasta pentru că, muncim şi pentru Istorie»80. Dincolo de retorică şi grija pentru propria imagine, se impune o concluzie: datorită petrolului, Teodoro Obiang Nguema Mbazogo, care în perioada ianuarie 2011-ianuarie 2012 a exercitat şi funcŝia de preşedinte în exerciŝiu al Uniunii Africane (suprema consacrare pentru cariera sa politică), a reuşit să recreeze o ŝară ce, acum patru decenii, zăcea în tenebrele istoriei.

78

Cf. FP (Foreign Policy). România, iul-aug 2010, p. 51. Interviu cu preşedintele Obiang Nguema, în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2319, du 19 au 25 juin 2005, p. 40. 80 Ibidem, p. 48; vezi şi interviul din Jeune Afrique, no. 2387, du 8 au 14 oct. 2006, p. 52-57 (inclusiv date biografice la p. 56). 79

III-4. Emanciparea fostelor posesiuni portugheze Aşa cum am constatat în capitolul anterior, la problematica dedicată politicilor coloniale, Portugalia rămăsese, în plin secol al XX-lea, prizoniera propriului trecut. Numai că, lumea evolua rapid. După al doilea război mondial, marile imperii coloniale s-au dizolvat, unul după altul. Prin urmare, conform anticipaŝiei liderului „Frontului de Eliberare din Mozambic” (FRELIMO), Eduardo Mondlane, „coloniile portugheze nu puteau rămâne izolate de mişcarea de eliberare ce cuprinsese popoarele continentului”1. Din nefericire, datorită atitudinii retrograde a Portugaliei, spunea Mondlane, „am fost nevoiŝi încă de la început să luptăm împotriva colonialiştilor cu arma în mână”2. De aceea, în posesiunile portugheze „cucerirea independenŝei a fost violentă, sângeroasă şi îndelungată” 3. În mare măsură, o asemenea evoluŝie poartă şi amprenta definitorie atmosferei generate de Războiul Rece. De aici, un complex de factori ce caracterizează modul în care s-a realizat emanciparea fostelor colonii luso-africane. Este vorba de: apropierea de marxism. Această apropiere s-a produs la mijlocul anilor ’50, când o serie de tineri africani au fost admişi la universităŝi portugheze. Ideologii salazarismului plănuiau crearea unei elite africane, educată în spiritul valorilor portugheze. A fost o eroare de calcul, deoarece tinerii respectivi doreau să rămână „africani” şi nu să se transforme în „portughezi” cu pielea neagră. Mai mult, foarte repede ei s-au lăsat antrenaŝi în acŝiunile desfăşurate de „Centro dos Estudos Africanos” din Lisabona. După cum am constatat anterior, centrul manifesta preocupări şi în ce priveşte „problemele teoretice ale luptei de eliberare naŝională şi de rolul culturii în procesul emancipării”. Trebuie precizat că liderii acestei generaŝii, angolezii Agostinho Neto, Mário de Andrade şi Viriato da Cruz, mozambicanul Marcelino dos Santos şi chiar guineezul Amílcar Cabral erau şi poeŝi. Foarte repede, ei au trecut de la actul cultural la actul politic. Un rol important în 1

Vezi interviu cu Eduardo Mondlane, în Lumea, nr. 45, 31 oct. 1968, p. 20. Ibidem. 3 Histoire générale de l’Afrique, tome VIII (L’Afrique depuis 1935), édition abrégée, Paris, Présence Africaine/Edicef/UNESCO, 1998, p. 135. 2

150

Viorel Cruceanu

transformarea lor l-au jucat legăturile cu Partidul Comunist Portughez. Formaŝiunea lui Álvaro Cunhal acŝiona în clandestinitate, cu reŝele foarte bine structurate. Ea reprezenta cea mai determinată forŝă antisalazaristă şi anticolonialistă. Contactul studenŝilor africani cu PCP a fost înlesnit şi de faptul că, în marea sa majoritate, intelectualitatea lusitană aderase la ideile stângii (socialiste şi comuniste). Aşa se face că, prin simbioza instrucŝie-ideologie, tinerii africani menŝionaŝi mai sus vor deveni „profund impregnaŝi de cultura marxistă”4, dobândind „o optică revoluŝionară şi antiimperialistă”5. De altfel, bizuindu-se pe cooperarea acestor tineri, partidul lui Cunhal preconiza crearea unor „secŝii” ale sale în posesiunile africane (după modelul marilor partide politice franceze, care au avut asemenea prelungiri pe sol african; spre exemplu impozanta „Rassamblement Démocratique Africaine” – RDA, reprezenta secŝia africană a P.C. Francez). Calculele comuniştilor au fost dejucate, elita formată în Portugalia constituind adevărate partide naŝionale: „Partidul African al Independenţei din GuineeaBissau şi insulele Capului Verde” (PAIGC), în 1956, „Mişcarea Populară pentru Eliberarea Angolei” (MPLA), tot în 1956, şi „Frontul de Eliberare din Mozambic” (FRELIMO), în 1962. Afinităŝile ideologice s-au păstrat şi, în consecinŝă, P.C. Portughez a reprezentat „cartea de vizită” ce a facilitat stabilirea de relaŝii apropiate între aceste tinere partide africane şi regimurile comuniste din Europa, Asia şi America latină. De altfel, africanii nu aveau cale de mijloc: de o parte se afla Portugalia, promotoarea statu quo-ului, sprijinită de marile puteri occidentale şi NATO, iar de cealaltă parte, ŝările socialiste care luptau împotriva „imperialismului şi colonialismului”. Iată de ce, în anii de luptă armată, liderul PAIGC, Amílcar Cabral, considera că „există o alianŝă istorică, între mişcările de eliberare (...) şi ŝările socialiste” 6, iar conducătorul MPLA, dr. Agostinho Neto aprecia că „ŝările socialiste sunt aliaŝii noştri naturali” 7. Într-adevăr, ŝările socialiste au furnizat partizanilor armament (în special URSS şi R.P. Chineză, parvenit prin intermediul ŝărilor africane vecine), consilieri militari (URSS, RDG, 4

M. Michel, Décolonisations et émergence du tiers monde, Paris, Hachette Supérieur, 2008, p. 233. 5 Ibidem. 6 C. Vlad, Când luptătorii îşi curăţă armele..., Bucureşti, Editura Politică, 1972, p. 45; vezi şi interviu cu Amílcar Cabral, în Lumea, nr. 28, 6 iul. 1972, p. 14. 7 C. Vlad, op.cit., p. 128.


151

Cuba etc.) şi sume de bani. De asemenea, ele au livrat şi mijloace materiale, necesare organizării şi reluării activităŝii productive în regiunile eliberate. Dar, aportul cel mai important a fost adus prin formarea în ŝările socialiste a mii de specialişti (ingineri, medici, profesori etc.) ce vor deveni forŝa de muncă superior calificată, după dobândirea independenŝei (în URSS, R.S. România, R.S.F. Iugoslavia, R.P. Chineză etc.). Dacă ar fi să particularizăm, România socialistă a oferit mişcărilor de eliberare naŝională de pe continentul negru „un valoros sprijin politic, moral şi material”8 (A. Cabral). Unii lideri luso-africani, precum Agostinho Neto sau Marcelino dos Santos au luat contact cu ŝara noastră în 1953, la scurtă vreme după instalarea regimului comunist, în timpul Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenŝilor; Eduardo Mondlane a vizitat România o singură dată, în toamna lui 1968; recordul deplasărilor revenea lui Amílcar Cabral, care a fost oaspete al R.S. România de trei ori, în intervalul 1967-1972. Contactul cu România le-a prilejuit impresii pozitive, redate în cuvinte agreabile. Astfel, mozambicanul Eduardo Mondlane afirma: „Doream de mult să vizitez România; ea este una din ŝările socialiste care ne ajută (...). Şi pe urmă mai e un lucru care ne apropie: limba pe care o vorbim. În Mozambic, limba oficială este portugheza, care se aseamănă mult cu româna. În timpul şederii mele în România am deschis foarte des aparatul de radio: înŝeleg aproape trei sferturi din ceea ce se vorbeşte...”9. La rândul său, angolezul Agostinho Neto declara că „solidaritatea deplină a Partidului Comunist Român şi a guvernului dumneavoastră, a întregului popor român este primită de către combatanŝii noştri, angajaŝi din plin în lupta pentru obŝinerea independenŝei, cu o caldă simpatie” 10. În ce-l priveşte, bissau-guineezul Amílcar Cabral şi-a exprimat în repetate rânduri recunoştinŝa, evidenŝiind faptul că „România contribuie la construcŝia vieŝii noi în Guineea-Bissau. Multe din cadrele noastre au fost formate în România, altele sunt în curs de pregătire... Apreciem aşa cum se cuvine acest ajutor [deoarece] existenŝa unor cadre temeinic pregătite constituie o garanŝie în plus pentru dobândirea şi consolidarea independenŝei 8

Interviu cu Amílcar Cabral, în Lumea, nr. 47, 16 nov. 1972, p. 7. Vezi Lumea, nr. 45/1968, p. 21. 10 Idem, nr. 29, 10 iul. 1969, p. 9. 9

152

Viorel Cruceanu

politice şi economice a oricărei ŝări” 11. De aceea, spunea Cabral, „ŝara dumneavoastră, conducătorii ei sunt aproape de inima noastră în lupta pe care o purtăm pentru independenŝă, iar valoarea ajutorului pe care ni-l acordaŝi este de nepreŝuit” 12. De asemenea, Cabral ŝinea să evidenŝieze că, la 27 iunie 1972, România „a semnat cu noi primul comunicat comun din istoria luptei noastre”13, fapt ce echivala, practic, cu o recunoaştere internaŝională a statului Guineea-Bissau, pe cale să se constituie. Cum era de aşteptat, şi în cadrul asistenŝei acordate ŝărilor lusoafricane s-a manifestat, uneori de o manieră ascuŝită, rivalitatea sinosovietică. Dacă a fost mai puŝin pregnantă vis-à-vis de PAIGC şi FRELIMO, în schimb, în cazul Angolei, ea s-a etalat în toată splendoarea sa. Astfel, sovieticii şi sateliŝii lor au rămas profund ataşaŝi MPLA; în schimb, chinezii s-au alăturat grupărilor rivale, „Frontul Naţional pentru Eliberarea Angolei” (FNLA), condus de Roberto Holden, şi „Uniunea pentru Independenţa totală a Angolei” (UNITA), animată de Jonas Savimbi. Discordia dintre cele două mari puteri comuniste a persistat, ele având o parte din responsabilitatea războiului fratricid ce a răvăşit Angola, după proclamarea independenŝei (11 noiembrie 1975). Să spunem, în concluzie, că marxismul a reprezentat, indubitabil, suportul ideologic al mişcărilor de eliberare din posesiunile africane ale Portugaliei. De altfel, după proclamarea independenŝei, toate cele cinci teritorii au optat pentru regimul partidului unic, având la bază teoria marxistă14. Odată cu prăbuşirea comunismului est-european, emulii săi africani şi-au revăzut conduita. Este şi cazul ŝărilor ce fac obiectul studiului nostru şi care, pe rând, au optat pentru sistemul pluralist: insulele Capului Verde şi insulelele São Tomé şi Príncipe, încă din 1990, Guineea Bissau, în 1991, Mozambic în 1992 (deşi referirile la marxism fuseseră suprimate în toamna lui 1990) şi Angola, tot din 1992 (afectată, însă, de reluarea şi prelungirea războiului civil până în 2002). existenţa „unei Africi independente”, reprezintă o altă caracteristică a desfăşurărilor ce ne interesează. Se ştie că, după 1960, 11

Idem, nr. 47/1972, p. 7. Ibidem, p. 6. 13 Ibidem, p. 7. 14 Vezi amănunte în J.F. Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste (din 1945 până în zilele noastre), Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 206-207. 12


153

majoritatea vecinilor coloniilor portugheze şi-au proclamat independenŝa. Acest fapt a generat o solidaritate profundă a „Africii libere” cu „Africa luptătoare”. Deloc surprinzător, prin urmare, că forŝele partizanilor au beneficiat de baze de antrenament şi de aprovizionare, pe teritoriul statelor vecine. Asemenea puncte de sprijin au devenit: Guineea şi Senegal, pentru PAIGC; Congo-Brazzaville (ulterior, R.P. Congo), pentru MPLA; Congo-Kinshasa (ulterior, R. Zair, ce avea o frontieră de 2.000 km cu Angola), pentru FNLA şi UNITA; Tanzania, pentru FRELIMO. Cum am văzut în Capitolul al II-lea, Portugalia a opus acestei solidarităŝi africane, o alianŝă a regimurilor populaŝiei albe (cu participarea RSA şi a Rhodesiei). La sfârşitul anilor ’70, datorită impasului militar în care se afla, regimul de la Lisabona a cochetat chiar cu ideea „soluŝiei rhodesiene”, care să fie aplicată atât Angolei cât şi Mozambicului. Planul a eşuat, confirmând ironia lui Marcelino dos Santos, vicepreşedintele FRELIMO: „ipoteza este probabilă, însă (...), nu e realizabilă” 15. Un moment important în desăvârşirea decolonizării Africii l-a reprezentat fondarea Organizaţiei Unităţii Africane (OUA), la AddisAbeba (22-25 mai 1963)16. Documentul constitutiv, intitulat Carta OUA, stabilea la Articolul 2, scopurile organizaŝiei. Astfel, la punctul d, se afirma categoric faptul că OUA îşi propune «să abolească toate felurile de colonialism din Africa»17. De asemenea, punctul 6, al Articolului 3, cerea statelor membre «dedicarea, fără rezerve, cauzei emancipării totale a teritoriilor africane care nu sunt încă independente»18. Analizând formulările Cartei, constatăm că ele au favorizat transformarea solidarităŝii de proximitate, într-o veritabilă solidaritate africană. Pentru a-i conferi eficacitate, organizaŝia panafricană a creat un instrument special: Comitetul de Eliberare al OUA, cu reşedinŝa la Dar es Salaam (Tanzania). Teritoriile ŝărilor din Comitet (în număr de 18, la jumătatea anilor ’70) au devenit locul de tranzit al ajutoarelor externe pentru combatanŝii africani. Trebuie 15

Vezi interviu cu Marcelino dos Santos, în Lumea, nr. 36, 28 aug. 1969, p. 14. Vezi amănunte cespre crearea OUA în V. Cruceanu, Organizaţia Unităţii Africane – La peste un sfert de veac de existenţă, în Revista de istorie, tomul 42, nr. 9, sept. 1989, p. 945-954. 17 Vezi Relaţiile internaţionale în acte şi documente, vol. III (1945-1982), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 102. 18 Ibidem. 16

154

Viorel Cruceanu

precizat că în această imensă operaŝiune nu s-au implicat doar statele „progresiste” din epocă (Algeria, Egipt, Mali, Guineea, Ghana, R.P. Congo, Tanzania), ci şi statele moderate (Etiopia, Nigeria, Camerun, Gabon etc.). Un salt calitativ s-a produs la „summit”-ul OUA, din iulie 1972, de la Rabat (Maroc). Aici, „şefii de stat [africani] au admis pentru prima oară ca reprezentanŝii mişcărilor de eliberare să participe la reuniuni, mai întâi cu statut de observatori, apoi şi să intervină în dezbateri”19. Tot la Rabat „s-a suplimentat cu 50 la sută fondul destinat luptei de eliberare”20, fapt ce reprezenta un însemnat efort financiar consimŝit de ŝările independente. Referindu-se la întâlnirea de la Rabat, liderul MPLA, Agostinho Neto, constata de justeŝe că „prin recunoaşterea personalităŝii politice şi juridice a mişcărilor de eliberare de pe continentul african, a fost făcut încă un pas pe calea obŝinerii independenŝei”21. După numai trei ani, în vara lui 1975, coloniile portugheze şi-au dobândit neatârnarea şi au fost admise în marea familie a OUA. Imediat, ele s-au integrat procesului de solidaritate continentală. Astfel, Angola şi Mozambic s-au alăturat Tanzaniei, Zambiei şi Botswanei, formând grupul statelor din „prima linie” a confruntării cu regimurile rasiste din sudul Africii. Au urmat ani dificili în care acŝiunile agresive şi destabilizatoare ale albilor nu au putut stăvili mersul istoriei. Aşa se face că, Zimbabwe (fosta Rhodesie) şi-a cucerit independenŝa în 1980, urmat de Namibia, în 1990. «Vântul schimbării» din Africa australă a culminat cu accesul populaŝiei majoritare din RSA la guvernare, în 1994, când legendarul Nelson Mandela a fost ales preşedinte. După decenii de efort conjugat, popoarele Africii întorceau ultima filă din grandioasa epopee a eliberării depline. noul ambient internaţional reprezintă un factor ce a favorizat, la rândul său, avântul mişcării de emancipare. Sfârşitul anilor şaptezeci a coincis cu perioada „destinderii relative”. Pe acest fond, „lumea a treia”, ce reprezenta cvasitotalitatea componenŝei „Mişcării de Nealiniere” (fondată în 1961, la Belgrad, de Tito, Nehru şi Nasser), a devenit o „voce” tot mai pregnantă în diplomaŝia mondială. Ea s-a făcut 19

Cf. Lumea, nr. 28/1972, p. 14. Ibidem. 21 Idem, nr. 9, 22 febr. 1973, p. 6. 20


155

auzită, la intensitate maximă, în incinta Adunării Generale a ONU, de la New York. Acum, bucurându-se de susŝinere asiatică şi latinoamericană, statele africane au iniŝiat numeroase rezoluŝii de condamnare a Portugaliei. Practic, regimul salazarist a fost plasat, în instanŝele ONU, „în poziŝia de acuzat internaŝional”22. O dovadă elocventă o reprezenta rezoluŝia privind „Problema teritoriilor sub administraŝie portugheză”, din 14 decembrie 1962. Documentul îşi exprima «adânca îngrijorare faŝă de refuzul continuu al guvernului Portugaliei de a recunoaşte dreptul inalienabil al popoarelor africane de sub dominaŝia sa la autoguvernare şi independenŝă»23 şi preciza, tranşant, că Adunarea Generală «condamnă războiul colonial purtat de guvernul Portugaliei împotriva popoarelor din teritoriile de sub dominaŝia sa» 24 (pct. 5). În plus, documentul stabilea că Adunarea Generală «reafirmă legitimitatea luptei popoarelor din aceste teritorii pentru independenŝa şi libertatea lor»25 (pct. 2). Numai că, rezoluŝiile Adunării Generale (una asemănătoare a fost redactată şi la 19 decembrie 1968) erau blocate de aliaŝii Portugaliei din Consiliul de Securitate (SUA, Marea Britanie şi Franŝa). Iată de ce, ineficacitatea organizaŝiei mondiale nu surprindea pe naŝionaliştii africani, Amílcar Cabral considerând-o, lucid, drept „cea mai importantă şi reprezentativă organizaŝie pe care a avut-o vreodată omenirea”26, dar care avea „o înfăŝişare complexă şi, nu o dată, contradictorie”27. Totuşi, în ciuda incoerenŝelor sale, ONU a făcut ca militantismul luso-african să se transforme într-o victorie politică şi diplomatică, ce a precedat bunele rezultate de pe câmpurile de luptă. Maturitatea liderilor mişcării de eliberare era dovedită şi de faptul că „au avut grijă să menŝină legătura cu Occidentul” 28, încercând să afişeze „o poziŝie de nealiniaŝi” 29 care, de altfel, chiar li se potrivea. Prin concursul unor organizaŝii non-guvernamentale, în principalele capitale europene (Paris, Roma, Londra) s-au organizat, periodic, manifestaŝii de sprijin cu lupta popoarelor din coloniile portugheze. Un 22

M. Michel, op.cit., p. 233. Vezi Relaţii internaţionale..., vol. III, p. 99. 24 Ibidem. 25 Ibidem. 26 Interviu cu Amílcar Cabral, în Lumea, nr. 47/1972, p. 6. 27 Ibidem. 28 M. Michel, op.cit., p. 235. 29 Ibidem. 23

156

Viorel Cruceanu

asemenea moment l-a reprezentat „Conferinŝa internaŝională” de la Roma, din 29 iunie 1970. În „Apelul” întrunirii, războaiele coloniale purtate de Portugalia erau considerate, pur şi simplu, drept „crimă împotriva umanităŝii”30. Prezenŝi la conferinŝă, A. Cabral, A. Neto şi M. dos Santos au fost primiŝi în audienŝă de papa Paul al VI-lea, eveniment considerat drept un remarcabil succes mediatic. Tot aici trebuie să menŝionăm poziŝia specială adoptată de statele scandinave (Danemarca, Norvegia şi Suedia). De la început, ele s-au situat de partea mişcărilor de eliberare naŝională. Monarhiile scandinave s-au implicat în reorganizarea producŝiei în teritoriile eliberate, în strângerea de fonduri pentru populaŝia civilă şi în pregătirea de cadre (asistente medicale, medici, profesori, jurişti). Campionul unei asemenea politici constructive a fost renumitul premier suedez Olof Palme (1969-1976, 1982-1986), un spirit generos, devotat cauzei „lumii a treia”, în general, şi cauzei Africii, în special (asasinat în 1986, fără ca mobilul crimei să fi fost elucidat). O bună parte din factorii invocaŝi mai sus se puteau constitui în premisele unei decolonizări paşnice a fostelor posesiuni portugheze. Regimul salazarist nu a fost capabil să se ridice la înălŝimea acestui deziderat. Timpul s-a scurs şi, treptat, regimul s-a erodat. A fost nevoie de „Revoluŝia garoafelor”, din 25 aprilie 1974, pentru ca Portugalia să se elibereze de complexul său colonial. Însă, datorită obstinaŝiei obtuze din anii ’50 ,’60 şi’70, decolonizarea celor cinci posesiuni africane se încadrează tipologiei cazurilor speciale. Iată, în rândurile ce urmează, evoluŝia fiecărui „caz” în parte:

GUINEEA-BISSAU Lupta de eliberare naŝională din Guineea-Bissau este legată de numele lui Amílcar Cabral. Născut la 12 septembrie 1925, la Bafata, din părinŝi cap-verdieni, Amílcar s-a bucurat de „o situaŝie familială confortabilă”31. Statutul de „asimilat” al tatălui său reprezenta condiŝia 30 31

Vezi fragmente din „Apelul de la Roma”, în M. Michel, op.cit., p. 248. http://www.sacp.org.za/docs/history/dadoo-19.htlm


157

apriorică a unei frumoase cariere. Prin urmare, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial (1945), tânărul vest-african a fost admis la facultatea de agronomie a Universităŝii din Lisabona. După cum am văzut mai sus, studenŝii africani din capitala „Imperiului lusitan” au stabilit o trainică prietenie comună. Frecventarea „Centrului de studii africane” şi a mediilor de stânga portugheze, l-au apropiat pe Cabral de marxism. La sfârşitul celor 5 ani de studii (la care s-a adăugat un stagiu de doi ani în metropolă), Amílcar Cabral se dovedea un agronom de mare viitor, dar şi un om politic matur. Revenit în patrie în 1952, s-a angajat la „Serviciul pentru Agricultură şi Păduri”. La cererea autorităŝilor coloniale a efectuat mai multe studii de specialitate, inclusiv un recensământ al populaŝiei rurale. Faptul i-a permis „să dobândească o cunoaştere profundă” 32 a „lucrătorilor rurali”33. Seriozitatea şi competenŝa dovedite i-au adus notorietate, studiile sale reprezentând, în epocă, o sursă de referinŝă în ceea ce priveşte „economia agrară şi structura socială a Guineei [portugheze]” 34. În paralel, tânărul inginer agronom încerca să le insufle conaŝionalilor săi „idei subversive”. Militantismul lui Cabral era cunoscut agenŝilor PIDE şi, în consecinŝă, guvernatorul Melo e Alvim l-a detaşat în Angola (1955). Aici, Cabral s-a reîntâlnit cu mulŝi colegi angolezi din vremea studenŝiei. Aşa se face că el se implică în viaŝa coloniei iar numele său apare pe actele constitutive ale „Mişcării Populare pentru Eliberarea Angolei” (MPLA). Devenit „persona non grata”, Cabral este expulzat din Angola, revenind la Bissau în 1956. Experienŝa angoleză l-a motivat: pe 19 septembrie 1956, împreună cu fratele său mai mic, Luís Cabral şi patru apropiaŝi (Aristides Pereira, Osvaldo Vieira, Julio de Almeira şi Fernando Fortes), Amílcar a creat primul partid politic din Guineea-Bissau: „Partido Africano de Independência da Guiné et Cabo Verde” (PAIGC). Timp de trei ani, activitatea PAIGC a fost „esenŝialmente urbană şi pacifistă” 35, selectându-şi aderenŝii din rândul „muncitorilor şi funcŝionarilor”36. Promovând o conduită legalistă, partidul îşi limita acŝiunile de protest la greve şi manifestaŝii. Numai că, 32

R. Oulianovski, Amílcar Cabral et le socialisme scientifique, în Asie et Afrique aujourd’hui, no. 2, mars-avril 1979, p. 45. 33 http://www.vidaslusofonas.pt/amilcar_cabral_2.htm 34 R. Oulianovski, op.cit., p. 45. 35 Histoire générale..., tome VIII, p. 136. 36 R. Oulianovki, op.cit., p. 45.

158

Viorel Cruceanu

„metodele legale de luptă şi-au dovedit limitele, transformând, adesea, pe cei mai buni militanŝi în pradă uşoară pentru aparatul represiv” 37. Aşa s-a întâmplat în august 1959, în timpul grevei muncitorilor portuari de la Pidjiguiti, când, 50 de docheri au fost ucişi. Acest tragic eveniment a determinat o dramatică reconsiderare a strategiei partidului: la conferinŝa PAIGC din septembrie 1959 s-a decis „declanşarea pregătirilor pentru lupta armată, extinderea activităŝii clandestine în oraşe şi, mai ales, mobilizarea populaŝiei rurale” 38. De acum înainte, A. Cabral se va transforma într-un veritabil strateg şi ideolog39 al mişcării de eliberare din Guineea-Bissau şi insulele Capului Verde, căreia „i s-a dedicat cu toată fiinŝa sa”40. Timp de patru ani „militanŝii partidului au fost trimişi în diverse regiuni pentru a mobiliza populaŝia”41 şi „a pregăti minuŝios lupta armată” 42. Simultan, din motive de securitate, conducerea partidului a fost transferată la Conakry. Astfel, Guineea lui Sékou Touré a devenit principalul punct de sprijin al partizanilor PAIGC. De la început, PAIGC a adoptat o tactică ce se va dovedi fructuoasă. Ea se baza pe acŝiunea unor „mici grupuri de gherilă” 43, extrem de mobile, permanent „susŝinute şi ajutate de populaŝia satelor”44. Semnalul luptei armate l-a reprezentat atacul asupra taberei militare portugheze de la Fulakung (în sud), din 23 ianuarie 1963. În acelaşi timp, în nord, comandantul Osvaldo Vieira a declanşat operaŝiunea, având doar 10 oameni şi trei arme. El „a organizat o ambuscadă, a distrus trei vehicule militare, a ucis şapte soldaŝi portughezi şi a capturat opt arme” 45. Peste ani, O. Vieira îşi amintea că «ŝăranii nu voiau să creadă că am putea să-i lovim pe portughezi, nu credeau nici că vom încerca (...). După această acŝiune, situaŝia a 37

Ibidem. Ibidem; vezi şi Histoire générale..., tome VIII, p. 136; B. Davidson, În maquis-ul din Guineea-Bissau, în Lumea, nr. 11, 8 mart. 1973, p. 25. 39 Vezi Terre e Popoli del Mondo, Africa, vol. 9, Novara, Instituto Geografico De Agostini, 2001, p. 124. 40 C. Vlad, Testamentul politic al lui Amílcar Cabral, în Lumea, nr. 5, 25 ian. 1973, p. 30. 41 R. Oulianovki, op.cit., p. 46. 42 Ibidem. 43 Histoire générale..., tome VIII, p. 136. 44 Ibidem. 45 B. Davidson, op.cit., p. 25. 38


159

început să se schimbe»46. În consecinŝă, acŝiunile de gherilă s-au extins, transformându-se în operaŝiuni de amploare, purtate pe trei fronturi: sud, nord şi est. Organizarea partizanilor s-a dovedit atât de utilă încât, în pofida „luptei inegale” 47 (numărul efectivelor portugheze a sporit de la 1.000 de oameni, în 1961, la 30.000 de militari, în 1967), GuineeaBissau a devenit «vârful de lance»48 al luptei de eliberare din coloniile portugheze. Acest „statut” special era dovedit şi de faptul că, în 1967, PAIGC controla deja două treimi din teritoriul Guineei Bissau. Surpriza guvernului de la Lisabona a fost atât de mare încât, în 1964, la un an după debutul insurecŝiei, a decis cumularea funcŝiei de guvernator al coloniei cu funcŝia de comandant militar. Astfel, cel dintâi personaj căruia i s-au încredinŝat „depline puteri civile şi militare” 49 a fost generalul Arnaldo Schultz. Numai că, la plecarea sa, în 1968 (demis pentru incompetenŝă), „partizanii erau mai puternici ca oricând”50. O moştenire dificilă asumată de noul guvernator şi comandant, cunoscutul general António de Spinola. Penibilul situaŝiei era plastic redat de A. Cabral revistei Lumea. Referindu-se la vizita premierului Caetano la Bissau, în vara lui 1969, liderul PAIGC nu-şi ascundea satisfacŝia că ea „n-a putut depăşi şase ore” şi că „s-a consumat exclusiv în palatul guvernatorului, deoarece statul major portughez nu s-a simŝit capabil să-i asigure condiŝiile de securitate necesare pentru a călători în ŝară” 51. În egală măsură, Cabral evidenŝia faptul că generalul Spinola dădea dovadă de realism, declarând „în mod public că războiul nu poate fi câştigat prin forŝa armelor” 52. Iată de ce, Spinola a reconsiderat priorităŝile, punând accentul pe „domeniul confruntării politice”53. Astfel, portughezul a lansat programul «Pentru o Guinee mai bună» («Por Una Guiné Melhor»), ce se dorea „un program de «reconciliere» cu africanii” 54. Marele africanist Basil 46

Ibidem. R. Oulianovski, op.cit., p. 46. 48 M. Michel, op.cit., p. 235. 49 B. Davidson, Complotul împotriva lui Amílcar Cabral, în Lumea, nr. 22, 24 mai 1973, p. 20. 50 Ibidem. 51 Vezi interviu cu A. Cabral, în Lumea, nr. 41, 2 oct. 1969, p. 6. 52 Ibidem. 53 Ibidem. 54 B. Davidson, Complotul..., p. 20. 47

160

Viorel Cruceanu

Davidson considera acŝiunea drept „o diversiune politică”55 deoarece, în realitate, ea urmărea ca africanii „să întoarcă spatele lui Cabral şi PAICG”56. De altfel, charismaticul lider guineez a afirmat că „şi noi suntem pentru o Guinee mai bună, dar n-avem nevoie de colonialismul portughez pentru a asigura îndeplinirea acestei aspiraŝii”57. Spusele lui Cabral aveau acoperire în fapte: demararea unui veritabil proiect alternativ. În zonele eliberate, liderii PAIGC „au abolit impozitele şi drepturile coloniale şi au pus capăt muncii forŝate şi culturilor obligatorii”58. În locul structurilor coloniale, PAIGC „a realizat un nou sistem comercial, a creat şcoli şi dispensare în brusă şi a instaurat o veritabilă democraŝie” 59. Deşi lupta armată reprezenta o condiŝie sine qua non a dobândirii independenŝei, PAIGC ducea în paralel şi „o complexă activitate de reconstrucŝie naŝională” 60. Însuşi Cabral expunea, în 1969, cu vizibilă mândrie, realizările din spatele frontului: „în zonele eliberate avem peste 100 de posturi sanitare şi (...) şcoli pentru furnizarea de cadre medicale medii în ŝară (...). Considerăm drept un succes deosebit al nostru înfiinŝarea a peste 150 de şcoli (...) frecventate de circa 15.000 de elevi [în timp ce] câteva zeci de tineri studiază deja în străinătate”61. Trei ani mai târziu, după o vizită în regiunile eliberate, Basil Davidson actualiza bilanŝul: 156 de şcoli, „în locuri care nu s-au mai văzut până atunci”62, frecventate de 8.574 elevi (din care 2.155 fete) la care se adăugau 7.000 de bărbaŝi şi femei ce urmau „cursuri parŝiale pentru adulŝi” 63, precum şi „125 dispensare mici, 9 spitale mici şi 3 spitale mari”, deservite de „medici diplomaŝi” (formaŝi în străinătate) şi de infirmieri pregătiŝi în Europa sau chiar „la faŝa locului de PAIGC [169 persoane]” 64. Impasul de pe frontul de luptă l-a determinat pe Spinola să 55

Ibidem. Ibidem. 57 Interviu cu A. Cabral, în Lumea, nr. 41/1969, p. 6; vezi şi C. Vlad, Când luptătorii..., p. 41. 58 Histoire générale..., tome VIII, p. 136. 59 Ibidem. 60 Interviu cu A. Cabral, în Lumea, nr. 41/1969, p. 6. 61 Ibidem; vezi şi Lumea, nr. 35, 22 aug. 1974, p. 29. 62 B. Davidson, În maquis-ul din Guineea-Bissau (II), în Lumea, nr. 12, 15 mart. 1973, p. 24. 63 Ibidem. 64 Ibidem. 56


161

apeleze şi la „războiul murdar”. Astfel, împreună cu statul său major şi cu agenŝii PIDE din colonie, el a pus la cale operaŝiunea „Mar Verde” („Marea Verde”) care-şi propunea capturarea sau eliminarea fizică a liderilor PAIGC (precedentul fusese creat în Mozambic, prin asasinarea lui Eduardo Mondlane, la 3 februarie 1969). Acŝiunea a constat într-o operaŝiune de comando asupra cartierului general al PAIGC de la Conakry. Atacul a fost declanşat în ziua de 22 noiembrie 1970 şi se pare că viza inclusiv eliminarea preşedintelui Ahmed Sékou Touré. Numai că, forŝele armate guineeze s-au dovedit pregătite şi au respins agresiunea. Din nou, Portugalia s-a ales cu oprobriul opiniei publice internaŝionale. Dar, regimul salazarist nu s-a resemnat şi, aşa cum vom vedea mai târziu, a apelat la planul de rezervă: subminarea PAIGC din interior. Între timp, partizanii guineezi au iniŝiat şi procesul de asumare a puterii politice în teritoriile eliberate. Realizările sociale şi organizatorice prefigurau existenŝa unei veritabile entităŝi statale. De altfel, în toamna lui 1972, Cabral declara: „putem spune de pe acum că suntem un stat constituit, care are toate instituŝiile sale politice, administrative, economice, judiciare şi îşi exercită prerogativele în mod suveran asupra celei mai mari părŝi a teritoriului naŝional” 65. Pornind de la aceste realităŝi, liderul PAIGC a decis instituŝionalizarea puterii PAIGC. Primul pas l-a reprezentat convocarea unei Adunări Populare Naŝionale (parlament), alcătuită din 120 de membri (80 aleşi, din rândul diverselor categorii sociale, şi 40 numiŝi din rândurile militanŝilor PAIGC). Alegerile pentru Adunare, primele din istoria Guineei-Bissau, s-au desfăşurat în perioada august-octombrie 1972 şi au acoperit toate cele 15 regiuni eliberate. Selecŝia s-a făcut „pe baza votului universal şi secret”66, vârsta minimă de participare fiind de 15 ani. Adunarea avea ca principal obiectiv proclamarea Republicii, act prevăzut pentru primul trimestru al anului 1973. Din nefericire, iniŝiatorul procesului, Amílcar Cabral, nu a mai trăit şi momentul final. În zorii zilei de 20 ianuarie 1973, acest „om impresionant”67 a căzut victimă unui „complot sinistru şi dramatic” 68, 65

Vezi interviu cu A. Cabral, în Lumea, nr. 47, 16 nov. 1972, p. 7. Cf. Lumea, nr. 48, 22 nov. 1973, p. 15. 67 Idem, nr. 6, 1 febr. 1973, p. 22. 68 Vezi amănunte în B. Davidson, Complotul..., p. 20. 66

162

Viorel Cruceanu

organizat de cadre „dezorientate” 69 din PAIGC. Nici astăzi nu se ştie cu exactitate cine s-a aflat în umbra asasinării lui Cabral. Posibilele răspunsuri ne sunt sugerate de ziaristul portughez José Pedro Castanheira care în 1996 a publicat cartea „Quem mandou matar Amílcar Cabral?” („Cine a ordonat moartea lui Amílcar Cabral?”). Autorul ne propune trei ipoteze: politica „divide et impera” a Portugaliei, care a ştiut să-i opună pe guineezi, cap-verdienilor. Astfel, locuitorilor de pe continent li s-a indus sentimentul inferiorităŝii, ei fiind destinaŝi muncilor servile şi necalificate. Prin contrast, cap-verdienii insulari, proveniŝi din numeroase căsătorii mixte (aşa numiŝii „mestiços”), erau educaŝi şi folosiŝi ca funcŝionari în administraŝia colonială. Paradoxul s-a menŝinut, deloc surprinzător, şi la nivelul PAIGC: conducătorii săi erau cap-verdieni, în timp ce combatanŝii proveneau din Guineea-Bissau (de altfel, în insulele Capului Verde lupta armată a fost inexistentă). Posibil că, în perspectiva victoriei finale, nativii din Guineea-Bissau, care au dat cele mai multe jertfe, să se fi simŝit frustraŝi de leadership-ul capverdienilor. Este adevărat că A. Cabral era un pasionat adept al unităŝii Guineei-Bissau cu insulele Capului Verde, dar el însuşi a subestimat tendinŝele centrifuge. Preşedintele Guineei, Ahmed Sékou Touré, „un lider de mare prestigiu după 1958 [când a opus faimosul „nu” generalului Charles de Gaulle – nota ns.], aflat acum în pierdere de influenŝă”, gelos pe Amílcar Cabral, tot mai „binecunoscut în Africa şi pe scena politică internaŝională”. În plus, ne spune Castanheira, Sékou Touré visa la o „Guinee Mare”, ce ar fi înghiŝit şi mica Guinee Bissau. Pentru aceasta avea nevoie de controlul asupra PAIGC şi „este foarte probabil să-şi fi dat consimŝământul ca rebelii [din PAIGC – nota ns.] să comită asasinatul”. Ca argument suplimentar, Castanheira citează o declaraŝie, din mai 1974, a preşedintelui Republicii Senegal, Léopold Sédar Senghor (adversar neînduplecat al liderului de la Conakry), în care susŝinea că „Sékou Touré a fost instigatorul morŝii lui Amílcar Cabral”. După asasinarea lui Cabral, complotiştii au sechestrat pe Aristides Pereira, secretar general adjunct al PAICG, împreună cu alŝi doi fruntaşi ai partidului, Vasco Cabral şi José Araújo, pe care plănuiau să-i transporte pe mare la Bissau şi să-i predea portughezilor. Dacă planul ar 69

Ibidem; vezi şi idem, nr. 7, 7 febr. 1974, p. 31.


163

fi reuşit, PAICG ar fi fost decapitat de aproape întreaga sa conducere. Opinăm că un asemenea scenariu aduce mai degrabă cu operaŝiunea „Mar Verde”, decât cu eventualitatea unui plan diabolic al lui Sékou Touré. De altfel, imediat după asasinat, forŝele speciale guineeze au intrat în acŝiune, dejucând întregul complot. Toŝi cei implicaŝi au fost predaŝi aparatului PAIGC: este vorba de circa 100 de persoane, judecate sumar şi executate. poliţia secretă portugheză, faimoasa PIDE, care încă din 1967 plănuia asasinarea lui Cabral. Portughezii au apelat la o metodă clasică: racolarea unor luptători căzuŝi prizonieri care, în schimbul libertăŝii, au devenit colaboratorii lor. De la Basil Davidson ştim că un astfel de „târg” a fost acceptat de Momu Touré şi Aristides Barbosa. Aceştia au atras de partea lor şi oameni din apropierea lui Cabral: Innocêncio Cani, şeful marinei PAIGC, João Tomas, fost comandat de unitate în interiorul Guineei Bissau, Koda Nabonia, garda de corp a lui Cabral şi Mamadou Ndiaye, şeful unităŝii de pază a sediului PAIGC din Conakry. Dintre ei, doi s-au dovedit criminali siniştri: I. Cani şi J. Tomas. Totuşi, Castanheira ŝine să sublinieze că „deşi este dovedit că [portughezii] se aflau în legătură cu unii dintre participanŝii la asasinat, totuşi, într-un anume grad, PIDE nu avea cunoştinŝă de conspiraŝie”. Autorul menŝionat ne reliefează că mai degrabă Amílcar Cabral „era conştient de faptul că ar putea fi trădat de camarazii săi”. El citează o afirmaŝie a liderului PAIGC, rostită cu puŝin timp înainte de dramă, prin care s-a dovedit profetic: «Dacă se va întâmpla ca cineva să-mi facă un rău, acesta va fi dintre noi. Nimeni altcineva nu va putea distruge PAIGC, decât noi înşine»70. Asasinarea lui Cabral a determinat amânarea proclamării Republicii Guineea-Bissau. Evenimentul a avut loc, în cele din urmă, la 24 septembrie 1973, în provincia Madina do Boe (est). El marca, conform reputatului jurnalist Simon Malley (fondatorul revistei Afrique-Asie), „consacrarea triumfală a războiului de eliberare naŝională”71. La rândul său, Aristides Pereira, succesorul lui Cabral la conducerea PAIGC, considera proclamarea Republicii drept un act de „fidelitate totală faŝă de testamentul [politic]” 72 al lui Amílcar Cabral. 70

http://www.vidaslusofonas.pt/amilcar_cabral_2.htm Vezi Lumea, nr. 18, 25 apr. 1974, p. 28. 72 Idem, nr. 48, 22 nov. 1973, p. 15. 71

164

Viorel Cruceanu

Desăvârşirea operei fondatorului PAIGC ilustra, de asemenea, „însăşi raŝiunea vieŝii şi activităŝii noastre” 73, după cum ŝinea să precizeze acelaşi A. Pereira. Proclamarea Republicii a fost însoŝită şi de intrarea în funcŝiune a instituŝiilor tânărului stat, prezentate pentru revista Lumea de succesorul lui Cabral: - Consiliul de Stat – un organ ce exercita „puterea legislativă în perioada dintre sesiunile Adunării” 74. Noul lider al PAIGC insista pe aspectul că el însemna „o formă de conducere colectivă a treburilor ŝării”75. De altfel, leadership-ul colegial devenise o tradiŝie, B. Davidson remarcând că „încă din primii ani conducerea partidului a fost puternic colectivă şi nu a încetat vreodată să fie astfel” 76. Deŝinătorul acestui portofoliu reprezenta „interesele statului pe plan internaŝional”, fiind, totodată, şi „comandantul şef al forŝelor armate” 77. Mai trebuie spus că preşedinte al Consiliului de Stat (cu rolul de şef de stat) a fost desemnat fratele mai mic al lui Amílcar, Luís Cabral, secretar general adjunct al PAIGC. - Consiliul Comisarilor de Stat reprezenta „organul executiv suprem” (guvernul) şi era alcătuit din „activişti politici de frunte” 78 ai PAIGC. Primul preşedinte al Consiliului Comisarilor a fost numit Francisco Mendes (mort într-un accident de circulaŝie, la 7 iulie 1978, şi înlocuit de João Bernardo Vieira). - Constituţia, ce proclama „rolul conducător şi călăuzitor al PAIGC”79, partid unic de guvernământ. Ea preciza că Republica Guineea-Bissau este un „stat suveran, democratic [şi] antiimperialist”80, în care „puterea aparŝine poporului” 81. Legea fundamentală mai statua un principiu de bază: „unitatea popoarelor din Guineea-Bissau şi Insulele Capului Verde” 82. După festivităŝile de la 24 septembrie 1973, tânăra republică a 73

Ibidem. Ibidem. 75 Ibidem. 76 B. Davidson, În maquis-ul (I)..., p. 24. 77 Lumea, nr. 48/1973, p. 15. 78 Ibidem. 79 Ibidem, p. 16. 80 Ibidem, p. 15. 81 Ibidem. 82 Ibidem; vezi şi idem, nr. 45, 1 nov. 1973, p. 26. 74


165

dobândit consacrarea internaŝională, fiind recunoscută de 82 state ale lumii. Printre ele, România socialistă ce a stabilit o premieră: ea a fost cel dintâi stat european ce a făcut acest pas 83. Aşa cum se hotărâse încă din timpul vieŝii lui Amílcar Cabral, Etiopia împăratului Hailé Sélassié I şi Nigeria generalului Yakubu Gowon au depus o rezoluŝie, în numele OUA, „invitând ONU să recunoască noul stat”84. Organizaŝia mondială a dat curs solicitării şi, în august 1974, Guineea-Bissau devenea al 136-lea membru al ONU. Între timp s-a produs un eveniment crucial: „Revoluŝia garoafelor” din Portugalia, de la 25 aprilie 1974. Strategul operaŝiunii, generalul Otelo Saraiva de Carvalho, avea să declare ulterior că Mişcarea Forţelor Armate s-a reunit pentru prima oară, pe 24 august 1973, chiar în Guineea-Bissau85. De altfel, victoriile partizanilor din această colonie au provocat „prăbuşirea mitului invulnerabilităŝii supremaŝiei militare portugheze” 86. Pe bună dreptate Luís Cabral afirma că, „fără a minimaliza amploarea luptei de ani de zile a poporului portughez, suntem fericiŝi că şi sacrificiile noastre au contribuit la răsturnarea regimului fascist din Portugalia” 87. „Dosarul decolonizării” a fost gestionat cu multă competenŝă de socialistul Mário Soares, ministru de externe în primele trei cabinete de tranziŝie, de la Lisabona. Sub impulsul său, la 25 mai 1974, au început negocierile de la Londra cu delegaŝia PAIGC, condusă de comandantul Pedro Pires (membru al Comitetului Executiv al PAIGC). Ele au continuat la Dakar (Senegal) şi s-au încheiat la Alger, pe 24 august 1974, prin semnarea unei „Declaraţii Comune Portugalia-PAIGC”. Documentul cuprindea opt puncte şi preciza că negocierile bilaterale s-au desfăşurat „într-un climat de mare cordialitate”88. Câteva formulări ne-au reŝinut atenŝia. Astfel, art. 1 stipula că „Recunoaşterea de jure a Republicii Guineea-Bissau ca stat suveran de către statul portughez va avea loc la 10 septembrie 1974” 89. La art. 2 se prevedea încetarea 83

Idem, nr. 15, 8 apr. 1976, p. 8. B. Davidson, În maquis-ul (I)..., p. 24. 85 Vezi V. Cruceanu, Portugalia, presa românească şi „Revoluţia garoafelor”, în Istorie şi civilizaţie, nr. 2, nov. 2009, p. 47. 86 Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 18/1974, p. 27. 87 Vezi interviu cu L. Cabral, în Lumea, nr. 22, 23 mai 1974, p. 4. 88 Vezi textul integral al Declaraţiei, în Lumea, nr. 36, 29 aug. 1974, p. 22. 89 Ibidem. 84

166

Viorel Cruceanu

focului începând din ziua semnării Declaraŝiei, în timp ce art. 3 stabilea retragerea completă a trupelor portugheze, până la data de 31 octombrie 1974 (termen pe deplin respectat). În schimb, art. 4 se dorea prospectiv, scoŝând în relief acordul părŝilor de a promova relaŝii „pe bază de independenŝă, respect reciproc, egalitate, reciprocitate a intereselor şi raporturi armonioase între cetăŝenii fiecăreia dintre cele două republici”90. Declaraŝia Comună de la Alger a avut menirea să oficializeze calitatea de stat suveran a Republicii Guineea-Bissau. Ea a mai generat însă şi o altă profundă semnificaŝie: a inaugurat un laborios proces de negocieri ce a condus la independenŝa tuturor fostelor colonii africane ale Portugaliei. * *

*

După momentul 20 ianuarie 1973, impactul emoŝional determinat de asasinarea lui Amílcar Cabral a permis strângerea rândurilor PAIGC. În scurtă vreme, însă, dispariŝia „părintelui fondator” s-a dovedit dramatică. Prin urmare, „demonii” dezbinării şi-au făcut simŝită prezenŝa, accentuând falia dintre partea continentală şi cea insulară. Prin urmare, negocierile cu Portugalia au condus la independenŝa separată a Republicii Guineea-Bissau. Privită iniŝial ca o reală speranŝă, mica republică vest africană s-a transformat într-o mare decepŝie. După înlăturarea lui Luís Cabral 91, prin lovitura de stat a generalului J.B. Vieira, la 14 noiembrie 1980, existenŝa Guineei-Bissau a decăzut la pragul „asasinatelor cu repetiŝie, impunităŝii, infiltrării cartelurilor drogului, sărăciei şi dezolării”92. Faptul este dovedit şi de ritmicitatea succesiunilor prezidenŝiale: Luís Cabral – 24 septembrie 1973-14 noiembrie 1980 (decedat la Lisabona, la 30 mai 2009, după o îndelungată suferinŝă; avea 78 de ani); gen. João Bernardo “Nino” Vieira – 14 noiembrie 1980-7 mai 1999; gen. Ansumane Mané – 7-14 mai 1999; 90

Ibidem. Vezi Profil, în Lumea, nr. 15, 8 apr. 1976, p. 28; vezi şi Lumea, nr. 41, 4 oct. 1973, p. 14. 92 Cf. Afrique-Asie, no. 45-46, juillet-août 2009, p. 6. 91


167

interimar: Malam Bacai Sanha – 14 mai 1999-17 februarie 2000; Kumba Yala – 17 februarie 2000-14 septembrie 2003; gen. Verissimo Correia Seabra – 14-28 septembrie 2003; interimar: Henrique Rosa – 28 septembrie 2003-1 octombrie 2005; João Bernardo “Nino” Vieira – 1 octombrie 2005-2 martie 2009 (asasinat de militari violenŝi, la doar câteva ore de la moartea şefului de Stat Major, generalul Tagmé Na Waié, un erou al războiului de eliberare, într-un atentat cu bombă); interimar: Raimundo Perreira – 3 martie-8 septembrie 2009; Malam Bacai Sanha – 8 septembrie 2009.

INSULELE CAPULUI VERDE Cele 15 mici insule, aflate la 600 kilometri vest de Dakar (Senegal), alcătuiesc un arhipelag „de-o frumuseŝe ce-ŝi taie respiraŝia”93. Ele au fost descoperite în 1456 de navigatorul veneŝian Alvise Ca’da Mósto, aflat în slujba Portugaliei. Trei decenii mai târziu, împreună cu o limitată fâşie a coastei continentale, vor da naştere posesiunii Rios da Guiné e Cabo Verde. Deşi nu reprezentau decât „un grăunte de nisip în imensitatea imperiului colonial” 94, datorită poziŝiei lor strategice, insulele Capului Verde au fost „o veritabilă cheie de boltă a colonizării portugheze în Africa” 95. Ele au jucat rolul de escală pentru vasele de sclavi cu destinaŝia America, punct de aprovizionare pentru navele pornite spre noi cuceriri în Africa, rezervor de cadre pentru Guineea-Bissau şi bază pentru navele şi avioanele NATO în timpul luptei de eliberare a patrioŝilor africani. În ciuda numelui, „pe majoritatea insulelor solul este sărac sau foarte erodat de vânturi, iar o mare parte s-a transformat într-o stepă aridă, cu forme răzleŝe de vegetaŝie” 96. Aşa se face că, în istoria sa, 93

J. Ziegler, Le Cap-Vert, cet archipel de liberté, în Jeune Afrique, no 1009, 7 mai 1980, p. 38. 94 Cf. Lumea, nr. 27, 3 iul. 1975, p. 16. 95 Ibidem. 96 Vezi Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol. 8, Bucureşti, Editura Litera şi „Financiarul”, 2009, p. 54.

168

Viorel Cruceanu

arhipelagul a cunoscut lungi perioade de secetă, precum cea din anii 1944-1948, când 15% din populaŝie a murit de foame (30.000 de victime). Istoria a consemnat cinismul guvernatorului portughez care, asaltat de cereri de ajutor, a replicat: «ajutorul nu va veni, măriŝi cimitirele»97. Prin urmare, încă din timpul stăpânirii coloniale, mulŝi cap-verdieni au ales calea exilului. Fenomenul a luat o asemenea amploare încât a provocat o realitate atipică: în momentul independenŝei populaŝia din arhipelag se ridica la doar 300.000 de oameni, în timp ce, diaspora cap-verdiană cuprindea 600.000 de suflete: 300.000 în SUA şi alte 300.000 în Portugalia, Franŝa, Italia, Olanda, Angola, Senegal98. Şi totuşi, oamenii au reprezentat şi reprezintă cea mai mare bogăŝie a insulelor. Dacă „insularitatea făcea imposibilă o rezistenŝă”99, similară celei din Guineea-Bissau, în schimb elita PAIGC era alcătuită din cap-verdieni: fraŝii Amílcar şi Luís Cabral, Aristides Pereira, Carmen Pereira, Pedro Pires ş.a. Iată de ce, fondatorul partidului era un pasionat luptător pentru unitate: „Vrem independenŝă deplină, vrem să construim pacea, progresul social, economic şi cultural”, numai în condiŝiile „unităŝii dintre Guineea şi Insulele Capului Verde”100. Dar, aşa cum am văzut la portughezul J.P. Castanheira, „probabil că iminentul succes în luptă a exacerbat confruntările în interiorul partidului” 101. Prin urmare, după asasinarea lui A. Cabral unitatea a încetat să mai fie o prioritate şi s-a transformat într-un vag obiectiv de perspectivă. Însuşi succesorul lui Cabral, Aristides Pereira, se exprima nuanŝat, sugerând „să se ŝină seama de particularităŝile fiecărei ŝări” 102, deoarece „unitatea nu se poate realiza decât în independenŝă şi egalitate” 103. Această nouă optică se reflecta şi în „Declaraţia comună Portugalia-PAIGC”, de la Alger (26 august 1974). Astfel, la punctul 5 se specifica: „Delegaŝia portugheză, în numele guvernului portughez, reafirmă dreptul poporului din Insulele Capului Verde la autodeterminare şi la independenŝă...” 104. Chiar şi 97

J. Ziegler, op.cit., p. 38. Cf. Jeune Afrique, no. 1677, du 25 févr. au 3 mars 1993, p. 54. 99 Histoire générale..., tome VIII, p. 137. 100 C. Vlad, Când luptătorii..., p. 31. 101 http://www.vidaslusofonas.pt/amilcar_cabral_2.htm 102 Vezi Lumea, nr. 27/1975, p. 15. 103 Ibidem. 104 Vezi textul declaraŝiei în idem, nr. 36/1974, p. 22. 98


169

punctul 6, făcea referiri la „obŝinerea independenŝei de către Insulele Capului Verde în cadrul general al decolonizării teritoriilor africane” 105. Urmarea a fost că PAIGC a negociat separat independenŝa insulelor, pe parcursul lunii noiembrie 1974, la Lisabona. Discuŝiile s-au finalizat prin Acordul din 18 decembrie, semnat de premierul portughez Vasco dos Santos Gonçalves şi liderul PAIGC, Aristides Pereira, ce prevedea proclamarea independenŝei la 5 iulie 1975. Accesul la suveranitatea internaŝională a fost precedat de alegerile pentru Adunarea Naŝională a insulelor. Cum era de aşteptat, scrutinul a marcat victoria deplină a PAIGC. Pe 5 iulie 1975, în cadrul ceremoniilor de independenŝă, Aristides Pereira a depus jurământul ca preşedinte al Republicii Capului Verde, iar Pedro Pires, ca primministru. În discursul de investitură, preşedintele Pereira şi-a propus ca prioritate lupta împotriva sărăciei cronice. Adept al filosofiei marxiste, el propunea „edificarea unei naŝiuni democratice şi socialiste”106. Pereira (născut la 17 noiembrie 1923)107 s-a dovedit un lider atipic: el a reuşit să reconcilieze marxismul cu democraŝia, regimul său deŝinând „recordul respectării drepturilor omului, comparativ cu multe alte ŝări africane”108; de asemenea, Republica Capului Verde s-a afirmat ca „una dintre cele mai democratice ŝări [africane], în ciuda restricŝiei impuse activităŝii partidelor politice” 109. Prin urmare, „în insule nu exista nici un prizonier politic şi nici un fel de represiune poliŝienească; libertatea cuvântului, de mişcare, de expresie şi de asociere a cetăŝenilor era totală”110. Cum să ne explicăm un asemenea comportament politic într-un regim cu partid unic? Răspunsul ni-l dă sociologul elveŝian Jean Ziegler: prin „excepŝionala calitate” a conducătorilor, născuŝi dintr-un război de eliberare, şi care ştiau foarte bine „preŝul vieŝii şi fericirii oamenilor”111. Era o atitudine total diferită de cea a fraŝilor de arme din Guineea-Bissau. De altfel, pe continent, deriva a continuat şi înlăturarea lui Luís Cabral a condus, ineluctabil, spre ruptura finală. Referindu-se la eveniment, Pedro Pires declara că Luís Cabral «a fost trădat de 105

Ibidem. http://en.wikipedia.org/wiki/Aristides_Pereira 107 Vezi Profil, în Lumea, nr. 35, 22 aug. 1973, p. 29; idem, nr. 30, 24 iul. 1975, p. 27. 108 http://en.wikipedia.org/wiki/Aristides_Pereira 109 Ibidem. 110 J. Ziegler, op.cit., p. 38. 111 Ibidem. 106

170

Viorel Cruceanu

dorinŝa sa de a avansa prea repede, subestimând rezistenŝele sociologice specifice societăŝii bissau-guineeze»112. Totuşi, P. Pires conştientiza că puciul de la Bissau, din 14 noiembrie 1980, marca sfârşitul unei epoci: «vremea revoltei, a visului permis şi a incertitudinilor, a disponibilităŝii în ciuda sacrificiilor, a convingerii că serveam cauza eliberării Africii şi a celor două ŝări ale noastre, oprimate şi umilite» 113. Imediat după schimbările de la Bissau, PAIGC s-a scindat într-o secŝie continentală (Partidul African al Independenţei din GuineeaBissau: PAIGB) şi una insulară (Partidul African al Independenţei din Insulele Capului Verde: PAICV). Înstrăinarea reciprocă s-a consumat, iremediabil, la Congresul PAICV de la Praia, din 19-20 ianuarie 1981, când s-a renunŝat la principiul unităŝii cu Guineea-Bissau (act oficializat printr-un amendament adus Constituŝiei, în februarie 1981). În februarie 1990, Insulele Capului Verde, alături de Benin, au marcat încă o premieră: cele două ŝări au inaugurat procesul de democratizare pe continentul negru. Alegerile din ianuarie 1991 (legislative şi prezidenŝiale) au permis alternanŝa la guvernare (victoria a revenit Mişcării pentru Democraţie – MPD, de factură liberală). Apoi, după 10 ani, s-a realizat o nouă alternanŝă, în 2001 PAICV revenind la putere pe calea urnelor. Acest fapt este reliefat şi de succesiunile prezidenŝiale: Aristides Pereira – 5 iulie 1975-24 februarie 1991 (decedat la 22 septembrie 2011, la venerabila vârstă de 88 de ani); Antonio Mascarenhas Monteiro – 24 februarie 1991-22 martie 2001; Pedro Pires – 22 martie 2001-9 septembrie 2011; Jorge Carlos Fonseca – 9 septembrie 2011. În cele două decenii de democraŝie multipartită, Insulele Capului Verde au devenit un model de reuşită economică (în ciuda resurselor limitate) şi un model de bună guvernare. Saltul se datorează, indubitabil, unui înalt nivel de calitate umană şi profesională a celor 360.000 de cap-verdieni. În acest sens, premierul José Maria Neves (PAICV) declara: „obişnuim să spunem că oamenii sunt pietrele noastre preŝioase, diamantele noastre ce ne reprezintă pe o piaŝă a muncii tot mai exigentă”114. 112

Cf. Afrique-Asie, no. 45-46, juillet-août 2009, p. 6. Ibidem. 114 Vezi Afrique-Asie, no. 56-57, juillet-août 2010, p. 40. 113


171

Destinul istoric şi socio-cultural comun al Guineei-Bissau şi Insulelor Capului Verde ne-a determinat să conferim continuitate discursului nostru privind decolonizarea acestor două posesiuni. Totuşi, între datele independenŝei lor s-a situat un alt teritoriu: Mozambic!

MOZAMBIC Colonia Mozambic, situată pe coasta de sud-est a Africii, era a doua ca mărime după Angola. Ea se întindea pe o suprafaŝă de 783.030 km2 şi avea o populaŝie de 8.234.000 locuitori (în 1970) 115. Lupta sa de independenŝă a fost influenŝată de numărul şi statutul vecinilor: ŝări independente (Tanzania, Zambia şi Malawi), ce sprijineau mişcarea patriotică, şi state aflate sub dominaŝia regimurilor rasiste minoritare albe (Africa de Sud şi Rhodesia), aliate cu Portugalia şi care se opuneau cererilor legitime de autodeterminare. „Libertăŝile” africane din vecinătate au contribuit la coagularea primelor sentimente naŝionale manifestate de mozambicani. Începuturile contestării ordinii coloniale se leagă de numele preotului din Beira, Uria Simango, extrem de „critic la adresa oficialilor [portughezi]” 116. Pentru „a scăpa de sub supravegherea poliŝiei”117, el s-a refugiat la Salisbury, în Rhodesia de Sud (ce făcea parte atunci din Federaŝia Rhodesia-Nyassaland). Profitând de clemenŝa legilor britanice din federaŝie, Simango a creat, în 1959, „União Democratico Nacional de Moçambique” (UDENAMO). Apărea astfel, prima formaŝiune politică mozambicană, ce reprezenta pe muncitorii emigranŝi din regiunile Laurenço Marques, Gaza, Manica şi Sofala, veniŝi la lucru pe plantaŝiile şi în minele din ŝara vecină. Numai că, dinamicul prelat a intrat şi în vizorul poliŝiei albe sud-rhodesiene. Aflat în pericol, el s-a refugiat la Dar es Salaam, iar conducerea UDENAMO a fost preluată de Adelino Gwambe. După modelul UDENAMO, în rândul proletarilor emigraŝi la muncă în Nyassaland (ulterior Malawi) s-a constituit, în 1961, „Uniunea 115

Cf. Statele lumii (coordonator ştiinŝific: M. Maliŝa), Bucureşti, Editura Ştiinŝifică şi Enciclopedică, 1985, p. 412. 116 J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 406. 117 Ibidem.

172

Viorel Cruceanu

Naţională Africană a Mozambicului Independent” (UNAMI). Noua formaŝiune reprezenta pe mozambicanii proveniŝi din provinciile Tete, Zambezia şi Nyassa. Tot în 1961, la Mombassa (Kenya), reprezentanŝii populaŝiei makonde, în frunte cu Lazaro Nkavandame, au pus bazele „Moçambique African Nationalist Union” (MANU). Onomastica engleză reprezenta încă o dovadă că MANU a fost creat după modelul KANU (din Kenya) şi TANU (din Tanganyika) 118. Apariŝia a trei formaŝiuni naŝionale mozambicane poate sugera ideea divizării. În realitate, ele reprezentau fragmente prin a căror compoziŝie se putea realiza întregul. De altfel, liderii UDENAMO, UNAMI şi MANU erau profund ataşaŝi principiului solidarităŝii şi unităŝii. Centrul de coagulare al acestor energii l-a reprezentat oraşul Dar es Salaam. Aici s-a luat o decizie istorică: la 25 iunie 1962, cele trei organizaŝii au fuzionat constituindu-se „Frente de Libertação de Moçambique” (FRELIMO). De la început, FRELIMO se dovedea „un vast front de patrioŝi (...) cu o linie politică anticolonialistă şi antiimperialistă foarte clară” 119. Remarcabil este şi faptul că liderii formaŝiunilor anterioare, lipsiŝi de anvergură (cu excepŝia lui Uria Simango), au consimŝit să se derobeze în faŝa unei personalităŝi de excepŝie: antropologul Eduardo Mondlane. Mondlane s-a născut la 20 iunie 1920, în provincia Gaza, fiind al patrulea din cei 16 copii ai unui şef tribal tsonga. Cursurile primare le-a urmat la şcoli misionare protestante din Mozambic, iar pe cele secundare în Transvaal (Africa de Sud). În 1948, se înscrie la Universitatea Witwatersrand din Johannesburg, de unde „este exmatriculat după numai un an, datorită opoziŝiei sale faŝă de politica de apartheid”120. În aceste condiŝii, în iunie 1950, se înscrie la Universitatea din Lisabona, fiind primul student mozambican din Portugalia. Dar şi aici, pentru tânărul Mondlane, atmosfera era irespirabilă. Iată de ce, la cererea sa, în 1951, se transferă la Oberlin College, Ohio. După trei ani de studii strălucite, îşi ia licenŝa în antropologie şi sociologie. Apoi, şi-a desăvârşit formaŝia la Northwestern University din Evanston (Illinois), unde obŝine titlul de 118

Vezi amănunte despre crearea celor trei partide mozambicane în E. M’Bokolo, L’Éveil du nationalisme. L’Est africain au XIX e et au XXe siècle, Paris, ABC, 1977, p. 102-103; vezi şi Histoire générale..., tome VIII, p. 188. 119 Vezi Lumea, nr. 7, 10 febr. 1977, p. 9. 120 Vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Eduardo_Mondlane


173

doctor în sociologie (1960). Astfel, el devine „cel mai cunoscut, cel mai educat şi cel mai proeminent african din Mozambic” 121. Căsătorit cu Janet Rae Johnson, o americană albă, Mondlane şi-a stabilit domiciliul în Chicago. Mai mult, în perioada 1957-1961 lucrează ca funcŝionar la Consiliul de Tutelă al ONU, iar în 1962, ca profesor la Universitatea Syracuse din New York122. Prestigiul dobândit în SUA şi antecedentele sale de contestatar îl recomandau pentru poziŝia de lider al mişcării naŝionale. Aşa se face că, Mondlane renunŝă la viaŝa comodă din SUA şi, în iunie 1962, revine în Africa după o absenŝă de 12 ani (în 1963 îşi aduce întreaga familie la Dar es Salaam). Crearea FRELIMO a fost urmată de organizarea primului congres al partidului, la Dar es Salaam, în perioada 23-28 septembrie 1962. Cu acest prilej s-a adoptat „programul de acŝiune” ce prevedea: «1. organizarea şi educarea politică a maselor în interiorul ŝării; 2. crearea unei forŝe militare, aptă pentru lupta armată; 3. stabilirea contactelor cu restul Africii, cu Asia, cu ŝările progresiste ale lumii; 4. organizarea unui sistem de pregătire a cadrelor în vederea luptei anticolonialiste»123. După cum se confesa Eduardo Mondlane revistei Lumea, „doi ani s-a pregătit FRELIMO pentru a pune la punct acest program” 124. Prin urmare, spunea liderul FRELIMO, la 25 septembrie 1964 „ne-am simŝit suficient de pregătiŝi pentru a începe lupta armată” 125. Iată cum suna Proclamaţia FRELIMO: «În numele vostru, al tuturor, FRELIMO proclamă astăzi solemn o insurecŝie generală armată a poporului din Mozambic împotriva colonialismului portughez, în scopul cuceririi independenŝei complete a Mozambicului»126. Aşa cum susŝin istoricii africani data menŝionată are semnificaŝia sa: ea „a marcat trecerea de la naŝionalismul «ortodox», la mişcarea de eliberare şi de la acŝiunea militantă, la lupta armată” 127. Mondlane recunoştea că, în momentul declanşării insurecŝiei, „numărul luptătorilor noştri nu trecea de 250121

http://www.answers.com/topic/eduardo_mondlane Vezi şi Profil, în Lumea, nr. 13, 23 mart. 1967, p. 31. 123 Vezi interviu cu Eduardo Mondlane, în Lumea, nr. 45, 31 oct. 1968, p. 20. 124 Ibidem. 125 Ibidem. 126 Vezi Lumea, nr. 38, 12 sept. 1974, p. 14. 127 Histoire générale..., tome VIII, p. 188. 122

174

Viorel Cruceanu

300; un an după aceea el ajunsese la 2.000”128. O altă figură de marcă a rezistenŝei mozambicane, Samora Moises Machel, afirma că „am plecat de la nimic, de la un pumn de oameni şi acum am reuşit să organizăm o adevărată şi puternică armată” 129. Tot Eduardo Mondlane reliefa, la sfârşitul lui 1968, un sensibil progres: „avem mai mult de 15.000 de bărbaŝi şi femei instruiŝi, peste jumătate din ei fiind echipaŝi cu armament modern”130. Trebuie precizat că, în primii ani, patrioŝii mozambicani au desfăşurat doar operaŝiuni de gherilă. În mod inteligent, strategii FRELIMO s-au adaptat perfect condiŝiilor „războiului asimetric”: ei şi-au stabilit sanctuarele în „regiunile interne”131 din nord-vest (Cabo Delgado şi Nyassa), mai puŝin populate. Treptat gherila a căpătat consistenŝă, ajungând să controleze „o treime din teritoriu”132. Realist, liderul FRELIMO oferea o analiză lucidă a raportului de forŝe din teren: „în ciuda creşterii rapide a puterii noastre militare, coloniştii portughezi rămân, încă, mai puternici (...). Deşi puternici din punct de vedere politic, suntem încă slabi pe plan militar”133. Pentru a elimina acest handicap, Eduardo Mondlane „a străbătut globul”134, făcându-şi aliaŝi preŝioşi. Astfel, după modelul taberelor existente în Tanzania, Algeria şi Egiptul au contribuit la instruirea combatanŝilor FRELIMO. Necesarul de arme, muniŝia şi uniformele militare au fost asigurate de ŝările socialiste, în special URSS şi RP Chineză. La rândul lor, ŝările scandinave au furnizat consistente ajutoare umanitare, atât de necesare populaŝiei din regiunile eliberate 135. Prin urmare, capacitatea ofensivă a FRELIMO a sporit considerabil. Aşa se face că, în martie 1968, a fost deschis cel mai important front, cel din provincia Tete, „un ŝinut bogat şi mai dens populat” 136. De asemenea, provincia Tete avea şi o însemnată valoare strategică: portughezii au iniŝiat, aici, construirea barajului de la Cabora Bassa, pe 128

Cf. Lumea, nr. 45/1968, p. 20. Vezi interviu cu Samora Moises Machel, în Lumea, nr. 28, 5 iul. 1973, p. 18. 130 Cf. Eduardo Mondlane, în Lumea, nr. 45/1968, p. 20. 131 Cf. Lumea, nr. 20, 18 mai 1989, p. 14. 132 Cf. Mondo Nuovo, în Lumea, nr. 11, 6 mart. 1969, p. 27. 133 Vezi interviu cu E. Mondlane, în Lumea, nr. 45/1968, p. 21. 134 http://www.answers.com/topic/eduardo_mondlane 135 Ibidem. 136 C. Vlad, op.cit., p. 88. 129


175

cursul mijlociu al fluviului Zambezi. Barajul reprezenta „cea mai spectaculoasă investiŝie portugheză” 137, ce nu se limita doar la considerente economice. Adevărata sa menire era prezentată de Samora Machel: „Giganticul proiect de la Cabora Bassa, destinat să furnizeze energie electrică, la un preŝ scăzut, Africii de Sud şi întregii Africi australe, reprezintă punctul de plecare pentru înjghebarea unei pieŝe comune, având drept scop să pună întreaga noastră zonă sub tutela autorităŝilor de la Pretoria. Mai mult, în valea fluviului Zambezi, ce urmează a fi irigată de viitorul dig, colonialiştii şi-au propus să instaleze peste un milion de colonişti europeni, ceea ce ar însemna un fel de dig uman contra avântului mişcării de eliberare” 138. Din fericire pentru mozambicani, proiectul s-a dovedit caduc. Atacurile partizanilor au zădărnicit, încă de la început, planurile portughezilor. În ultimul său interviu, acordat revistei Mondo Nuovo, Eduardo Mondlane evidenŝia că primele „zeci de mii de colonişti care au venit în Mozambic (...) au preferat să părăsească ŝara şi să plece în alte zone, considerate mai sigure”139. Tendinŝa s-a accentuat în anii care au urmat. La începutul lui 1973, Samora Machel anunŝa că FRELIMO controlează „un sfert din teritoriul ŝării”140, în pofida creşterii efectivelor portugheze la 70.000 oameni, sprijinite de „unităŝi sud-africane sau rodhesiene [dotate] cu elicoptere, avioane cu reacŝie [şi] personal tehnic” 141. Toată această mobilizare de forŝe nu a putut împiedica „izolarea Caborei Bassa”142. Avântul mişcării de eliberare îl determina pe ideologul FRELIMO, vicepreşedintele Marcelino dos Santos, să scruteze viitorul cu încredere: „...suntem hotărâŝi să fim liberi (...). Dacă vom învinge colonialismul portughez, nu vom fi numai noi învingători: civilizaţia va fi cea care va triumfa împotriva barbariei [subl.ns.]”143. Dovadă a ascendentului câştigat de combatanŝi, în iulie 1968 cel de-al doilea Congres al FRELIMO s-a organizat în zonele eliberate. Treptat, în rândurile sale s-au conturat două tendinŝe: gruparea majoritară, reprezentată de Eduardo Mondlane, 137

M. Michel, op.cit., p. 234. Vezi interviu cu S. Machel, în Lumea, nr. 17, 19 apr. 1973, p. 18. 139 Cf. Mondo Nuovo, în Lumea, nr. 11/1969, p. 27. 140 Vezi Lumea, nr. 17/1973, p. 18. 141 Cf. lui Marcelino dos Santos, în C. Vlad, op.cit., p. 87. 142 Lumea, nr. 17/1973, p. 18. 143 Cf. L’Unità, în Lumea, nr. 9, 26 febr. 1970, p. 29. 138

176

Viorel Cruceanu

Samora Moises Machel, Marcelino dos Santos şi Joaquim Alberto Chissano, care „nu lupta numai pentru independenŝă ci şi pentru o societate socialistă”144; gruparea minoritară, însufleŝită de Uria Simango şi Lazaro Nkavandame, care „dorea independenŝa, dar fără o schimbare fundamentală în relaŝiile sociale; ea urmărea doar o substituire a elitei albe cu elita neagră”145. În confruntarea de idei, de la Congres, s-a impus gruparea majoritară şi, în consecinŝă, FRELIMO a optat pentru orientarea socialistă. De altfel, în teritoriile eliberate în paralel cu acŝiunea de reconstrucŝie ce viza „dezvoltarea producŝiei şi a educaŝiei”146, au fost create „organisme politico-administrative şi instanŝe judecătoreşti”147 proprii, iar „comitetele populare desemnate în mod democratic au înlocuit dominaŝia (...) vechilor capi tribali” 148. Iată de ce, Samora Machel invoca un proces în plină desfăşurare bazat pe „structurile politice, economice şi sociale ale puterii populare”149, ce viza „eliberarea de exploatare, dispariŝia triburilor şi naşterea naŝiunii” 150. A devenit un adevăr axiomatic faptul că liderii mişcărilor naŝionaliste din lumea a treia şi-au asumat riscuri majore, inclusiv riscul propriei vieŝi. Este şi cazul lui Eduardo Mondlane care a renunŝat la tihna unei cariere universitare în SUA, pentru a deveni „unul din cei mai puternici adversari ai colonialismului portughez” 151. Deşi o persoană extrem de expusă, liderul FRELIMO s-a dovedit temerar. Astfel, „stilul său deschis” l-a transformat într-o „ŝintă uşoară pentru duşmanii politici”152. Inevitabilul s-a produs în ziua de 3 februarie 1969, la cartierul general al FRELIMO din Dar es Salaam: „Eduardo Mondlane a fost ucis de o bombă ascunsă într-o carte trimisă prin poştă”153. Explozibilul a avut o asemenea forŝă încât „a dezintegrat 144

http://en.wikipedia .org./wiki/Eduardo_Mondlane Ibidem. 146 Vezi C. Vlad, op.cit., p. 90. 147 Ibidem, p. 92. 148 Vezi interviu cu S. Machel, în Lumea, nr. 17/1973, p. 18. 149 Ibidem. 150 Ibidem. 151 Cf. Lumea, nr. 45/1968, p. 20. 152 http://www.answers.com./topic/eduardo-mondlane 153 Vezi Lumea, nr. 10, 27 febr. 1969, p. 32. 145


177

practic biroul liderului mozambican chiar în momentul în care acesta se afla la masa de lucru” 154. Deşi asasinii „au rămas necunoscuŝi”155, suspiciunile converg, în majoritatea lor, spre sinistra poliŝie politică portugheză. De altfel, însuşi Mondlane avertiza „că se află pe lista celor care PIDE urmăreşte să-i elimine”156. Moartea charismaticului Mondlane l-a propulsat în prim-plan pe moderatul Uria Simango. Am văzut mai sus ce urmărea tendinŝa pe care el o reprezenta, mai ales pe plan doctrinar. În consecinŝă, adepŝii „moştenirii” liderului defunct au reacŝionat şi, în aprilie 1969, au impus la conducerea frontului un triumvirat, în care Simango împărŝea puterea cu Samora Machel şi Marcelino dos Santos. Pe parcursul a şapte luni, Simango s-a văzut constant marginalizat de cei doi reprezentanŝi ai liniei „marxiste”. Dizgraŝia lui s-a oficializat în noiembrie 1969, când a fost exclus din Comitetul Central al FRELIMO (ulterior a renunŝat la confruntare şi, în aprilie 1970, a optat pentru exilul în Egipt). Încă din timpul triumviratului, africaniştii considerau pe Marcelino dos Santos drept figura cea mai reprezentativă a FRELIMO. „Teoretician şi om politic, lider militar şi diplomat” 157, dos Santos era considerat «speranŝa realizată a revoluŝiei mozambicane»158. Şi totuşi, intelectualul mişcării (cu studii universitare la Lisabona şi la Sorbonna) a preferat, tot timpul, funcŝiile subalterne. De altfel, dos Santos a fost artizanul desemnării lui Samora Machel 159 ca preşedinte al FRELIMO, în mai 1970. O dată reglată problema succesiunii, patrioŝii mozambicani şi-au reluat, cu intensitate sporită, lupta armată de eliberare. Aşa se face că, din vara lui 1972, a fost deschis un nou front, în provincia ManicaSofala, ce făcea legătura „între nordul şi sudul ŝării” 160. Surprins de acŝiunile impetuoase ale FRELIMO, comandantul şef al armatei portugheze din Mozambic, generalul Kaulza de Arriada a apelat la una din caracteristicile „războiului murdar” 161: arma chimică, folosită în zonele rurale pentru „a distruge sursele de subzistenŝă ale populaŝiei” 162. 154

Idem, nr. 11/1969, p. 27. http://www.answers.com./topic/eduardo-mondlane 156 Cf. Lumea, nr. 10/1969, p. 32. 157 C. Vlad, op.cit., p. 84. 158 Ibidem. 159 Vezi Profil, în Lumea, nr. 28, 10 iul. 1975, p. 27. 160 Vezi interviu cu S. Machel, în Lumea, nr. 17/1973, p. 18. 161 Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 51, 14 dec. 1972, p. 27. 162 Ibidem, p. 28. 155

178

Viorel Cruceanu

În plus, „barbaria şi dispreŝul faŝă de om” 163 au condus la o adevărată „escaladare a crimei generalizate” 164: „sate bombardate, populaŝii jefuite şi deportate (...), torturarea şi asasinarea prizonierilor de război”165. Portughezii se inspirau, astfel, din procedeele folosite şi de americani în Vietnam, cu puŝin timp înainte. Generalul de Arriada părea dispus să-şi ducă până la capăt doctrina: „limitarea populaŝiei negre” 166. Numai că, asemenea masacre (precum mediatizatul caz petrecut în satul Wiriyamu167), deveniseră un caz de conştiinŝă pentru „gruparea căpitanilor” din armata colonială. Excesele din Mozambic au avut, indubitabil, rolul lor în catalizarea mişcării ce a dus la „Revoluţia garoafelor”, din 25 aprilie 1974. Schimbarea istorică de la Lisabona s-a dovedit benefică şi pentru imensa colonie din estul Africii: „în mai puŝin de trei luni, noul regim portughez a abolit patru secole de istorie colonială”168. Sfârşitul vechii ordini a debutat, în iunie 1974, odată cu iniŝierea negocierilor de la Lusaka (Zambia). Tratativele s-au finalizat cu Acordul de la Lusaka, din 7 septembrie, semnat de preşedintele FRELIMO, Samora Machel, respectiv ministrul portughez de externe, Mário Soares. Documentul era salutat de ambele părŝi; astfel, premierul lusitan Vasco dos Santos Gonçalves îl definea drept „un eveniment istoric de o importanŝă extraordinară” ce confirma „sinceritatea intenŝiilor Portugaliei”169, în timp ce liderii FRELIMO îl percepeau ca „primul mare pas spre independenŝa Mozambicului”170. Principalele articulaŝii ale Acordului de la Lusaka au fost publicate de revista Lumea171. Priorităŝile sale vizau: crearea de „structuri guvernamentale pentru a asigura transferul puterilor (...): a) un înalt comisar numit de preşedintele Republicii Portugheze; b) un guvern de tranziŝie numit prin acord între FRELIMO şi statul portughez” 172. În ce priveşte componenŝa 163

Ibidem, p. 27. Ibidem. 165 Ibidem, p. 28. 166 Ibidem. 167 Vezi amănunte preluate din The Times, în Lumea, nr. 30, 19 iul. 1973, p. 8. 168 Vezi Lumea, nr. 38, 12 sept. 1974, p. 13. 169 Ibidem, p. 12. 170 Ibidem, p. 13. 171 Vezi Acordul Portugalia-FRELIMO, în Ibidem, p. 12. 172 Ibidem. 164


179

cabinetului, documentul preciza că, „dat fiind caracterul provizoriu al activităŝii guvernamentale, miniştrii vor fi numiŝi de Frontul de Eliberare din Mozambic şi de înaltul comisar în proporŝie de două treimi şi, respectiv, o treime” 173. De asemenea, Acordul stipula, cu limpezime, că „misiunea guvernului de tranziŝie va fi aceea de a pregăti independenŝa Mozambicului”174. crearea unei comisii militare mixte, „numită prin acord între FRELIMO şi statul portughez” 175. Conform înŝelegerii, ea urma să fie formată „dintr-un număr egal de reprezentanŝi ai forŝelor armate ale statului portughez şi FRELIMO” 176. Documentul fixa „principala sa sarcină”: „aceea de a controla aplicarea încetării focului” 177. recunoaşterea „dreptului poporului mozambican la independenŝă”178. În acest sens, Acordul menŝiona că „independenŝa completă a Mozambicului va fi proclamată solemn la 25 iunie 1975, data aniversării creării FRELIMO”179. De asemenea, actul mai preciza că „statul independent al Mozambicului îşi va exercita suveranitatea completă în domeniile intern şi extern, stabilindu-şi instituŝiile publice şi alegându-şi sistemul social pe care îl va considera drept cel mai bun pentru interesele poporului său” 180. Conform înŝelegerii de la Lusaka, pe 20 septembrie 1974 a fost instalat guvernul de tranziŝie, condus de Joaquim Alberto Chissano. Menirea acestui guvern era evidenŝiată de liderul FRELIMO, Samora Machel: instaurarea „unei guvernări populare şi democratice” şi eliberarea „energiilor creatoare ale maselor” 181. Optimist, Machel se declara convins că „transformarea societăŝii coloniale într-o societate socialistă nu va fi o problemă de câteva luni şi nici măcar de câŝiva ani”182, deoarece „regiunile eliberate au fost, de la început, dotate cu structuri administrative noi, stabile şi controlate de FRELIMO” 183. 173

Ibidem. Ibidem. 175 Ibidem. 176 Ibidem. 177 Ibidem. 178 Ibidem. 179 Ibidem. 180 Ibidem. 181 Interviu cu S. Machel, în Lumea, nr. 1, 1 ian. 1975, p. 21. 182 Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 27, 3 iul. 1975, p. 11. 183 Ibidem. 174

180

Viorel Cruceanu

Prestigiul dobândit în perioada războiului de eliberare şi asumarea tranziŝiei dovedeau că „FRELIMO va conduce întreaga ŝară” 184 şi că, „în Mozambicul independent, FRELIMO va fi partid unic” 185. La 25 iunie 1975, zi în care se împlineau 13 ani de la constituirea FRELIMO, Mozambicul devenea un stat suveran, sub forma unei republici populare sub preşedinŝia lui Samora Moises Machel. Cu acest prilej, Machel declara: „Am câştigat bătălia pentru independenŝa naŝională. Acum, am început bătălia pentru reconstrucŝia naŝională” 186. Conştient de sarcina asumată, el adăuga: «Scopul nostru final nu este să ridicăm un steag diferit de cel portughez, ori să organizăm alegeri generale – mai mult sau mai puŝin oneste – prin care negrii să fie aleşi în locul albilor, sau să avem un preşedinte negru în locul unui guvernator alb... Scopul nostru este obŝinerea independenŝei totale, stabilirea puterii poporului, edificarea unei noi societăŝi fără exploatare şi în beneficiul tuturor mozambicanilor»187. * *

*

Aşa cum am constatat mai sus, liderii mozambicani erau câştigaŝi, de multă vreme, la cauza ideilor de stânga. Opŝiunea s-a oficializat prin declararea FRELIMO ca „partid de avangardă al clasei muncitoare şi ŝărănimii mozambicane”, la cel de-al treilea congres, din februarie 1977. În Rezoluŝia adoptată se spunea că FRELIMO „îşi propune să traseze direcŝiile de dezvoltare ale societăŝii mozambicane, aplicând creator, la condiŝiile specifice ale ŝării, gândirea marxist-leninistă, să mobilizeze energiile creatoare pentru construirea în Mozambic a unei societăŝi bazate pe principiile socialismului ştiinŝific” 188. Iată de ce, deviza partidului era, la rândul ei, extrem de sugestivă: «Să construim socialismul de la Rovuma [nordul extrem al ŝării, la frontiera cu Tanzania – nota ns.], până la Maputo [capitala, în extremitatea sudică, 184

Ibidem. Ibidem. 186 Cf. Lumea, nr. 7, 10 febr. 1977, p. 9. 187 M. Meredith, The State of Africa, A History of Fifty Years of Independence, London-New York-Sydney-Toronto, Free Press, 2006, p. 312. 188 Ibidem. 185


181

pe ŝărmurile Oceanului Indian – nota ns.]”189. Orientarea tânărului stat nu era pe placul regimurilor rasiste din RSA şi Rhodesia. Simŝindu-se ameninŝate de „comunism”, acestea şi-au dat întregul concurs, material şi logistic, la constituirea, în 1976, a unei forŝe armate de opoziŝie: „Rezistenţa Naţională Mozambicană” (RENAMO), condusă de Andre Matsangaissa. Ucis în 1979 de forŝele guvernamentale, Matsangaissa a fost urmat, după o sângeroasă luptă pentru succesiune, de Afonso Dhlakama. În timp ce proceda „cu realism la redresarea unei situaŝii economice dezastruoase” 190, Samora Machel s-a văzut confruntat cu „o insurecŝie foarte brutală” 191. Prin urmare, regimul său a devenit rigid, sfârşitul anilor ’70 reprezentând „o perioadă de violare a drepturilor omului”192. Printre victimele „justiŝiei revoluŝionare” 193 s-au aflat şi disidenŝi din FRELIMO (Uria Simango, Paulo Gumane, Adelino Gwambe ş.a.), executaŝi în octombrie 1979. Precaritatea situaŝiei era alimentată şi de repetatele agresiuni ale armatei sud-africane pe parcursul anilor 1981-1983 (la 23 mai 1983, aviaŝia sud-africană a bombardat chiar o suburbie a capitalei). Totuşi, Machel era „un marxist lipsit de dogmatism”194 şi nu urmărea să contribuie la „exportul” de revoluŝie în ŝările vecine. De aceea, el s-a angajat pe calea unei „Realpolitik”, ce viza normalizarea raporturilor cu vecinul sud-african. După trei runde de negocieri, purtate la nivelul miniştrilor de externe (Joaquim Chissano, respectiv Roelof Botha), la 16 martie 1984 s-a semnat „Pactul de neagresiune şi bună vecinătate între Mozambic şi RSA” de la Nkomati („Râul hipopotamilor”). Lua astfel afârşit starea de război nedeclarat între cele două ŝări cu ideologii atât de diferite. Pactul semnat de RSA, nu a fost urmat de instalarea armoniei în Mozambic. De aceea, periodic, preşedintele Machel participa la întruniri cu şefii de stat din regiune, în căutarea păcii. Un asemenea „summit” a avut loc în ziua de 19 octombrie 1986, la Mbale, în Zambia. A fost ultima deplasare a liderului mozambican: în cursul serii, la zborul de întoarcere, avionul său, un Tupolev-134 A (TU-134 A, pilotat de un 189

Cf. K. Strjijovski, Le Mozambique: La lutte pour une vie nouvelle, în L’Afrique vue par ses amis, Moscou, Edit. du Progrès, 1984, p. 117. 190 J.F. Soulet, op.cit., p. 207. 191 http://en.wikipedia.org/wiki/Uria_Simango 192 Ibidem. 193 Ibidem. 194 J.F. Soulet, op.cit., p. 207.

182

Viorel Cruceanu

echipaj sovietic), a deviat de la traseu, în mod suspect, şi s-a prăbuşit în teritoriul sud-african, chiar în apropiere de Nkomati. Din cele 43 de persoane aflate la bord, 33 au murit şi 10 au supravieŝuit. Printre victime se aflau preşedintele Machel, ziaristul Aquino de Bragança de la Afrique-Asie, precum şi doi miniştri mozambicani. Cauzele accidentului nu au fost elucidate 195; ele stârnesc polemici şi astăzi, detaşându-se două „teze”: „un sabotaj deliberat din partea Africii de Sud, sau o eroare de pilotaj”196. Samora Machel, cu barbă à la Castro, „mic de statură, cu ochi mari, strălucitori şi o privire mereu zâmbitoare” 197, a lăsat în urmă amintirea „unui om călduros, curajos, imprudent uneori” 198, un om care „era popular şi ascultat, atât la sat cât şi la oraş” 199. Dispariŝia acestui om charismatic ar fi putut avea consecinŝe dramatice pentru Mozambic. Numai că, FRELIMO a fost un permanent rezervor de cadre strălucite. Astfel, lui Machel i-a succedat dinamicul său ministru de externe şi fost premier al tranziŝiei, Joaquim Alberto Chissano 200. El s-a dovedit un pragmatic, continuând politica moderată, degrevată de corsetul dogmatismului, iniŝiată de Machel. Din nefericire, războiul civil s-a prelungit până în 1992. Prin urmare, statisticile Băncii Mondiale calificau Mozambicul drept „ŝara cea mai săracă din lume”. Astfel, 60% din populaŝie se situa sub pragul sărăciei şi doar 24% avea acces la apă potabilă. Venitul pe cap de locuitor se situa în jur de 80 dolari. Războiul civil a produs economiei pagube ce se ridicau la 15 miliarde dolari (ele contabilizau, printre altele, distrugerea a 1.000 de dispensare rurale şi a 4.000 de şcoli primare). Bilanŝul era întregit de calvarul a 3.000.000 de mozambicani deplasaŝi în interiorul frontierelor şi a altor 600.000 refugiaŝi peste graniŝe. De asemenea, numărul victimelor a 16 ani de război fratricid se ridica la cifre cuprinse între 600.000 şi 1.000.000 de persoane201. 195

Vezi amănunte în Qui a tué Samora Machel?, în Temps Nouveaux, no. 25, juin 1987, p. 27-28; A. Conchiglia, Samora Machel a été assassiné, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 101, févr. 1988, p. 31; http://wikipedia.org/wiki/Samora_Machel 196 Mort de Samora Machel, în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2336, du 16 au 22 oct. 2005, p. 47; vezi pe această temă şi New African, no. 414, January 2003, p. 46-47. 197 Vezi Lumea, nr. 17/1973, p. 18. 198 Mort de..., p. 47. 199 Ibidem. 200 Vezi Profil, în Lumea, nr. 20, 18 mai 1989, p. 15. 201 Vezi Peace or War in Mozambique?, în Newsweek, no. 9, March 1, 1993, p. 36; Jeune Afrique, no. 1876-1877, du 18 au 31 décembre 1996, p. 36-37; V. Cruceanu,


183

Preşedintele Chissano şi-a dat seama că opŝiunea pentru socialism nu mai era de actualitate. Iată de ce, la cel de-al IV-lea Congres al FRELIMO (iulie 1989), el a făcut un pas curajos: referirile la marxismleninism din programul partidului au fost expurgate. Apoi, la 30 noiembrie 1990, a intrat în vigoare o nouă Constituŝie ce anula toate însemnele marxiste (inclusiv denumirea de „republică populară”), instituia libertăŝile democratice şi recunoştea pluralismul politic. Astfel, Chissano dovedea, în ce-l priveşte, că „marxistul s-a reconvertit într-un liberal convins”202. Reformele înfăptuite şi evoluŝiile din RSA (unde regimul de Klerk a decis eliberarea lui Nelson Mandela la 11 februarie 1990) au netezit calea unor negocieri directe între FRELIMO şi RENAMO (rolul determinant revenind comunităŝii Sant Egidio de la Vatican, implicată constant în problemele semenilor noştri defavorizaŝi şi marginalizaŝi). Aşa s-a ajuns la semnarea Acordului de pace de la Roma, din 4 octombrie 1992, ce punea capăt, definitiv, războiului civil. „Explozia de pace” 203, de după 1992, a fost urmată de un spectaculos avânt economic, ce a făcut din Mozambic „un model pentru continent”204 (cu o creştere anuală medie de 10%, în perioada 19952000, ŝara a cunoscut „cel mai ridicat [ritm de dezvoltare – nota ns.] din Africa”205). De asemenea, Mozambicul a devenit şi un model de stat democratic. Astfel, primele alegeri libere (27-28 octombrie 1994 şi 3-4 decembrie 1999), au transformat confruntarea de pe câmpul de luptă, într-o confruntare electorală. De fiecare dată victoria a revenit FRELIMO (la scrutinul legislativ) şi lui Joaquim Alberto Chissano (la alegerile prezidenŝiale). Acceptând verdictul urnelor, RENAMO şi Afonso Dhlakama au dat dovadă de maturitate. Era un semn bun: acela al intrării Mozambicului în normalitate. Supremaŝia politică a fostului partid unic a fost confirmată şi la întâlnirea cu urnele din 2004 şi 2009 astfel încât, FRELIMO a furnizat toŝi preşedinŝii Republicii: Samora Moises Machel – 25 iunie 1975-19 octombrie 1986; Joaquim Alberto Chissano – 6 noiembrie 1986-2 februarie 2005; Armando Guebuza – 2 februarie 2005. „Dinozauri” sau „cameleoni” ai revoluţiei?, în Dosarele Istoriei, nr. 4 (44), apr. 2000, p. 46. 202 Cf. Jeune Afrique, no. 1876-1877/1996, p. 34. 203 Le Nouvel Afrique-Asie, no. 61, oct. 1994, p. 18. 204 Idem, no. 129, juin 2000, p. 77; vezi şi V. Cruceanu, op.cit., p. 47. 205 Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 133, oct. 2000, p. 13.

184

Viorel Cruceanu

SÃO TOMÉ ŞI PRÍNCIPE Insulele São Tomé şi Príncipe, de origine vulcanică, au o suprafaŝă de 1.001 km 2 (859 km2 pentru São Tomé, respectiv 142 km2 pentru Príncipe). Ele fac parte din categoria teritoriilor liliput ale Africii, ocupând locul 52, într-un clasament în care sunt devansate de insulele Comore şi urmate de arhipelagul Seychelles. Au fost descoperite, la interval de zece zile, de navigatorii portughezi João de Santarem şi Pedro d’Escobar: São Tomé, pe 21 decembrie 1470 şi Príncipe, pe 1 ianuarie 1471. Deşi pustii la început, ele „au fost atribuite, rând pe rând, ca feude, unor gentilomi ai Casei regale” 206. Cel dintâi posesor, Jean de Paiva, le-a furnizat „primii locuitori”: „criminali şi evrei expulzaŝi din Portugalia” 207. Noii sosiŝi şi-au dat seama că insulele sunt „prielnice pentru cultivarea trestiei de zahăr”208 şi, în consecinŝă, „au fost înfiinŝate plantaŝii, primele create de europeni la tropice”209. Aşa se face că, prin anii 1570-1580, aici existau „peste douăzeci de plantaŝii şi fabrici de zahăr” 210, insulele devenind „un mare producător şi exportator de zahăr ieftin” 211. Forŝa de muncă o reprezenta numeroşii sclavi „aduşi aici din diverse regiuni ale Africii, mai ales din Angola”212. Prosperitatea dobândită a transformat insulele într-un „adevărat centru economic şi politic al puterii portugheze”213 în Africa de Vest. Însă, un complex de factori (o boală a trestiei, răscoale ale sclavilor, raiduri ale piraŝilor olandezi şi francezi, dar mai ales concurenŝa Braziliei) a determinat „declinul culturilor de trestie de zahăr”214, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Prin urmare, insulele s-au transformat „dintr-o prosperă colonie de plantaŝii”215, într-un „simplu 206

Cf. Lumea, nr. 52, 19 dec. 1974, p. 21. Marea Enciclopedie..., vol. 8, p. 91. 208 Ibidem. 209 Ibidem. 210 A.H. de Oliveira Marques, op.cit., p. 93. 211 Ibidem. 212 Marea Enciclopedie..., vol. 8, p. 90. 213 A.H. de Oliveira Marques, op.cit., p. 93. 214 Lumea, nr. 52/1974, p. 21. 215 A.H. de Oliveira Marques, op.cit., p. 93. 207


185

antrepozit de sclavi”216. Reconversia s-a făcut în avantajul unui număr restrâns de indivizi, lipsiŝi de scrupule. Aşadar, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, puterea „era în mare parte deŝinută de o «aristocraŝie» locală de traficanŝi de sclavi” 217. Situaŝia s-a degradat de o asemenea manieră încât insulele deveniseră „cele mai corupte colonii ale Imperiului Portughez”218. Degringolada a fost stopată la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în urma intervenŝiei energice a ministrului Pombal. Acesta a venit cu ideea revalorificării potenŝialului economic al insulelor şi, în 1787, s-a introdus cultura arborelui de cafea, urmată, în 1822, de cultura arborelui de cacao. Consecinŝa a fost că, treptat, „fermele de cafea şi cacao, bine administrate” 219, au generat un adevărat «miracol economic»220. Un exemplu rămâne elocvent: în 1909, insulele produceau 30.000 tone cacao, înregistrând „cea mai înaltă producŝie din istorie”221. În epocă, ele deveniseră al treilea producător mondial de cacao, după Coasta de Aur şi Brazilia. Prin urmare, insulele erau prezentate acum drept o „dovadă a capacităŝii de colonizatori a portughezilor”222, o veritabilă „vitrină a teritoriilor de peste mări ale Portugaliei”223. Dar, aşa cum se întâmplă în asemenea situaŝii, inegalităŝile se dovedeau flagrante: „majoritatea pământurilor cultivate (...) aparŝineau unui număr de circa treizeci de familii” 224. După un veac de prosperitate, a început declinul: din anii ’40, „diminuarea fertilităŝii naturale a solurilor avea să provoace o accentuată scădere a exporturilor de cacao”225. Prăbuşirea producŝiei până la 9.000 tone (la începutul anilor ’60) a făcut ca insulele „să nu mai reprezinte, pentru Lisabona, un interes economic special” 226. Odată cu apariŝia „problemei coloniale” (după 1960), ele au căpătat o „utilitate strategică”, deoarece „avioanele şi navele de război portugheze cu destinaŝia Angola, 216

Ibidem. Ibidem, p. 113. 218 Ibidem. 219 Ibidem, p. 140. 220 Ibidem. 221 http://www.navetur-equatour.st/history.php; vezi şi A. de Figueiredo, The price of progress, în New African, no. 443, August/September 2005, p. 47. 222 A.H. de Oliveira Marques, op.cit., p. 140. 223 Ibidem. 224 Histoire générale..., tome VIII, p. 67. 225 Ibidem, p. 68. 226 Vezi Il y a 20 ans, în Jeune Afrique, no. 1406, 16 déc. 1987, p. 56. 217

186

Viorel Cruceanu

tranzitau prin São Tomé şi Príncipe” 227. Amplul curent de emancipare africană, ce a cuprins continentul după al doilea război mondial, a reverberat şi în minusculele insule din Golful Guineei. Astfel, la 3 februarie 1953, insula „São Tomé a devenit teatrul primei rebeliuni împotriva Portugaliei: o răscoală ŝărănească îndreptată împotriva muncii forŝate” 228. Din „dorinŝa de a da un exemplu sever”229, autorităŝile au reacŝionat disproporŝionat: la ordinul guvernatorului Carlos Gorgulho forŝele de ordine au deschis focul, înregistrându-se sute de victime. Tristul eveniment apare consemnat în istoria locală ca „masacrul de la Batepá” 230. În unele medii, revolta din 1953 este considerată drept „momentul începerii luptei de eliberare naŝională”231. Sintagma „luptă de eliberare naŝională” pare uşor exagerată. La o comunitate umană de numai 60.000-70.000 oameni, un asemenea efort nu putea fi susŝinut. Iată de ce, acŝiunile revendicative s-au redus la „o serie de greve ŝărăneşti” 232. În schimb, spiritul contestatar a câştigat în consistenŝă la nivelul elitei în formare. Prima formă de organizare locală a reprezentat-o „Comitetul de Eliberare al Insulelor São Tomé şi Príncipe” (CLSTP), constituită în 1960 de „tineri intelectuali şi studenŝi”233, printre care Manuel Pinto da Costa şi Miguel Anjos Trovoada. „Comitetul” a câştigat în maturitate şi, la 12 iulie 1972, s-a transformat în „Movimento de Libertaçao de São Tomé e Príncipe” (MLSTP), având ca secretar general pe Manuel Pinto da Costa, licenŝiat în economie la Universitatea din Berlin (RDG)234. Câteva zile mai târziu, „summit”-ul OUA de la Rabat (Maroc) recunoştea MLSTP ca unicul reprezentant al populaŝiilor din São Tomé şi Príncipe. Ameninŝările poliŝiei coloniale i-au forŝat pe liderii mişcării să se refugieze fie în Guineea Ecuatorială, fie în Gabon. Exilul a avut şi un aspect pozitiv: Pinto da Costa a putut să se deplaseze în străinătate, mult mai uşor, în căutare de aliaŝi. Vizitele sale au cuprins cu predilecŝie ŝările socialiste, inclusiv România. La fel ca şi 227

Ibidem. Ibidem. 229 http://www.navetur-equatour.st/history.php 230 Ibidem. 231 Vezi Lumea, nr. 52/1974, p. 21; idem, nr. 28, 10 iul. 1975, p. 12. 232 Cf. Il y a..., p. 56. 233 Ibidem. 234 Vezi Profil, în Lumea, nr. 51, 18 dec. 1975, p. 29. 228


187

ceilalŝi lideri luso-africani, conducătorul MLSTP avea cuvinte elogioase la adresa regimului comunist de la Bucureşti, evidenŝiind „fermitatea cu care sprijină şi ajută concret şi efectiv popoarele care luptă pentru eliberarea lor de sub dominaŝia colonială, pentru afirmarea celor care sunt în faza reconstrucŝiei naŝionale, ca şi celor care au păşit pe drumul dezvoltării de sine stătătoare” 235. Mai mult, imediat după proclamarea independenŝei, devenit preşedinte, Pinto da Costa s-a gândit la România. Iată ce declara el revistei Lumea: „prima noastră vizită oficială a avut loc în Gabon, ŝară africană ce a avut un rol important în sprijinirea mişcării noastre de eliberare, a luptei noastre pentru independenŝă. După Gabon, am vizitat România (...). Vizitând-o, am dorit să mulŝumim (...) pentru ajutorul multilateral şi necondiŝionat acordat luptei noastre...”236. MLSTP se afla în plin elan diplomatic în momentul producerii „Revoluţiei garoafelor” din Portugalia. Schimbarea de la Lisabona a permis „recunoaşterea dreptului la autodeterminare şi independenŝă pentru cele două insule” 237. Un imbold suplimentar a venit de la noul preşedinte al Republicii Portugheze, generalul António de Spínola care, la 27 iulie 1974, declara: «Popoarele africane sunt pe deplin capabile să se doteze cu instituŝii politice şi să-şi apere propria lor libertate»238. Ideea era împărtăşită şi de prodigiosul ministru portughez de externe, Mário Soares, care a gestionat, cu multă competenŝă, întregul dosar al decolonizării. Astfel, după finalizarea negocierilor cu Guineea-Bissau şi Mozambic, a venit rândul insulelor São Tomé şi Príncipe. O primă rundă a avut loc la Libreville (Gabon), în perioada 28 septembrie-3 octombrie 1974. Delegaŝia portugheză a fost condusă de Victor Manuel Pereira de Castro, în timp ce delegaŝia MLSTP avea în fruntea sa chiar pe Manuel Pinto da Costa. Dialogul s-a reluat la Alger (Algeria) între 26-26 noiembrie şi s-a finalizat cu un Acord ce prevedea proclamarea independenŝei pe 12 iulie 1975. Documentul stipula că „părŝile au hotărât să stabilească relaŝii de cooperare activă” 239, bazate pe „respectarea independenŝei, egalităŝii şi intereselor reciproce” 240. În 235

Vezi interviu cu Manuel Pinto da Costa, în Lumea, nr. 11, 13 mart. 1975, p. 9. Cf. Idem, nr. 52, 25 dec. 1975, p. 6. 237 Idem, nr. 52, 19 dec. 1974, p. 21. 238 Idem, nr. 32, 1 aug. 1974, p. 15. 239 Idem, nr. 52/1974, p. 21. 240 Ibidem. 236

188

Viorel Cruceanu

conformitate cu înŝelegerile de la Alger, pe 21 decembrie 1974 a fost instalat oficial un guvern de tranziŝie, condus de Leonel Mário d’Alva (guvern format din 4 miniştri desemnaŝi de MLSTP şi unul numit de autorităŝile portugheze). Perioada de tranziŝie a mai cuprins un moment esenŝial: alegerile pentru cele 16 locuri ale Adunării Constituante, adjudecate de MLSTP. Adunarea a elaborat o constituŝie de inspiraŝie marxistă, ce legitima regimul partidului unic. De asemenea, denumirea oficială a ŝării devenea Republica Democratică São Tomé şi Príncipe. Ultima etapă a reprezentat-o transferul de putere: la 12 iulie 1975, cel din urmă guvernator portughez, António Elísio Capelo Pires Veloso, părăsea insulele, iar Manuel Pinto da Costa era învestit preşedinte al Republicii. La 15 iulie se forma un nou guvern, în care Miguel Trovoada deŝinea calitatea de prim-ministru, iar Leonel Mário d’Alva exercita funcŝia de ministru al afacerilor externe. * *

*

Manuel Pinto da Costa s-a dovedit un marxist inflexibil. Crezul său politic se regăsea într-o declaraŝie făcută ziarului Polityka, de la Varşovia: „După obŝinerea independenŝei, am ales calea menită să ne ducă spre făurirea unei societăŝi cu totul noi (...), o societate a dreptăŝii în care să nu mai existe exploatare” 241. Prin urmare, el a iniŝiat o „gestiune etatistă”242, bazată pe naŝionalizarea a peste 90% din plantaŝii, a băncilor, crearea de cooperative agricole etc. Numai că, bilanŝul s-a dovedit „catastrofal”243. În plus, Pinto da Costa s-a orientat exclusiv spre URSS şi celelalte ŝări socialiste, „contactul cu restul lumii fiind limitat”244. Dogmatismul său a provocat o ruptură brutală de cei mai fideli aliaŝi: Miguel Trovoada şi Leonel Mário d’Alva (primul acuzat de complot şi arestat, celălalt constrâns la exil). Ameninŝarea falimentului economic a dus la adoptarea primelor măsuri de liberalizare (1987) şi la acceptarea sistemului pluralist (22 august 1990). Democraŝia a prins 241

Cf. idem, no. 39, 22 sept. 1977, p. 28. Enciclopedia Africii, p. 199. 243 Ibidem. 244 http://www.navetur-equator.st/history.php 242


189

rădăcini în insule şi, în ciuda unor momente de criză (provocate de puciurile militare eşuate din august 1995 şi august 2003), ea funcŝionează. Dovada o reprezintă succesiunea la vârf, care s-a desfăşurat după cum urmează: Manuel Pinto da Costa – 12 iulie 1975-4 martie 1991; interimar: Leonel Mário d’Alva – 4 martie-3 aprilie 1991; Miguel Anjos Trovoada – 3 aprilie 1991-3 septembrie 2001; Fradique de Menezes – 3 septembrie 2001-3 septembrie 2011; Manuel Pinto da Costa – 3 septembrie 2011.

ANGOLA Aşa cum am stabilit încă de la începutul demersului nostru, fostele posesiuni portugheze se încadrează cazurilor particulare ale decolonizării. Ei bine, Angola reprezintă chiar excepŝia acestor cazuri particulare. Faptul se datorează unui complex de factori, interni şi externi, ce şi-au pus amprenta asupra modului de emancipare a vastului teritoriu african. Procedând la o abordare kantiană, vom constata o condiŝionalitate apriorică a întregului proces de emancipare: apariŝia a trei mişcări de eliberare, rivale. Este vorba de „Movimento Popular de Libertaçao de Angola” (MPLA), „Frente Nacional de Libertaçao de Angola” (FNLA) şi „União Nacional par a Independência Total de Angola” (UNITA). Concurenŝa lor sterilă, determinată de considerente etnice, ideologice şi personale, a alterat iremediabil nobleŝea unui ideal, provocând o imensă şi profundă suferinŝă umană. Mişcarea Populară pentru Eliberarea Angolei (MPLA) se dorea continuatoarea primei formaŝiuni politice locale, „Liga Nacional Africana”, constituită în 1926. Ea reprezenta grupul de populaŝii kimbundu (25% din populaŝia ŝării, în prezent), răspândite în zona Luanda şi în regiunile din nord (limitrofe unei părŝi din graniŝa cu fostul Congo belgian). MPLA a fost fondată de trei poeŝi: Mário de Andrade, Viriato da Cruz şi Antônio Agostinho Neto, deveniŝi camarazi în timpul studiilor universitare din Portugalia. În cadrul întâlnirilor organizate de „Centrul de studii africane” de la Lisabona, cei trei s-au remarcat prin versurile lor militante, dar şi prin apetenŝa pentru marxism. De altfel,

190

Viorel Cruceanu

reveniŝi în patrie, Mário de Andrade şi Viriato da Cruz au pus bazele „Partidului Comunist Angolez” (PCA), în 1955. La rândul său, cu o şedere prelungită în metropolă, Agostinho Neto a activat, în clandestinitate, în rândurile Partidului Comunist Portughez. În decembrie 1956, PCA a fuzionat cu „Partidul Luptei Unite a Angolei” (PLUA), luând astfel naştere MPLA, condusă de un triumvirat: M. de Andrade, preşedinte executiv, V. da Cruz, secretar general şi A. Neto, preşedinte de onoare. Cum bine s-a spus, „încă de la început, schemele ideologice [ale MPLA – nota ns.] reflectau originea marxistă a liderilor săi” 245. Acest fapt era oglindit şi în Manifestul constitutiv al MPLA: «Colonialismul nu se va prăbuşi fără luptă. De aceea, poporul angolez nu se va putea elibera decât printr-un război revoluŝionar. Acest război va fi încununat de izbândă numai prin realizarea unui front unit al tuturor forŝelor antiimperialiste din Angola»246. Specialiştii în probleme angoleze evidenŝiază originalitatea, dacă nu unicitatea MPLA, în contextul afirmării spiritului naŝional, la sfârşitul anilor ’50: ea „punea accentul mai degrabă pe contradicŝiile dintre puterea colonială şi masele exploatate (muncitorii şi ŝăranii), decât pe caracterul naŝionalist al luptei anticolonialiste”247. Treptat, graŝie formării intelectuale a liderilor săi, MPLA s-a metamorfozat într-o veritabilă formaŝiune naŝionalistă (fără a părăsi orientarea marxistă). Născută „în mediul urban, într-un univers detribalizat”248, organizaŝia şi-a asigurat sprijinul „muncitorilor, funcŝionarilor, studenŝilor şi, mai ales, a marii majorităŝi a tinerilor care nu se mai regăseau în vechiul context tradiŝional”249. Pentru aceste categorii, „MPLA reprezenta Angola modernă [subl.ns.]; ea nu preconiza o simplă alăturare de populaŝii ci trasa chiar schiŝa unei naŝiuni” 250. În condiŝiile în care se profila structurarea grupării rivale FNLA, MPLA considera că «lupta pentru independenŝă este unul din factorii de coagulare a naŝiunii» 251. 245

B. Crimi, L’audacieux pari d’Agostinho Neto, în Jeune Afrique, no. 780, 19 déc. 1975, p. 15. 246 Vezi Agostinho Neto, José Eduardo dos Santos, Scrieri alese, Bucureşti, Editura Politică, 1988, p. 8; vezi şi E. Obrea, Angola, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1964, p. 111. 247 B. Crimi, op.cit., p. 15. 248 Cf. Jeune Afrique, no. 790, 27 févr. 1976, p. 16. 249 Ibidem. 250 Ibidem. 251 Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 106-107, juillet-août 1998, p. 41.


191

De aceea, încă în primul număr al organului său de presă, „Unidade Angolana”, din decembrie 1961, se spunea: «Noi avem curajul şi onestitatea să declarăm că nici un partid angolez nu poate, de unul singur, să elibereze integral Angola de sub dominaŝia străină. Unitatea de acŝiune a tuturor partidelor este imperativă...”252. Numai că, matricea marxistă a MPLA provoca aprehensiuni, adversarii din FNLA considerând-o, cu dispreŝ, drept o «mişcare de intelectuali şi mulatri»253. Aceeaşi orientare ideologică a determinat reacŝia guvernatorului portughez, Álvaro da Silva Tavarès. La ordinul său, în martie 1959, au avut loc masive arestări în rândul militanŝilor MPLA. Urmarea a fost stabilirea sediului mişcării la Conakry, în Guineea lui Sékou Touré (independentă de la 2 octombrie 1958), unde s-au refugiat M. de Andrade şi V. da Cruz. Rămas în Angola şi acŝionând în clandestinitate, A. Neto a început „să pregătească oameni în tehnicile agitaŝiei”254. Deconspirat, la 8 iunie 1960 a fost arestat de către agenŝii PIDE din Angola şi expediat în Portugalia (încarcerat pentru a treia oară). Adepŝii medicului angolez au organizat un marş de protest, încheiat cu „masacrul de la Icolo e Bengo”255 (localitatea natală a lui Neto): în urma intervenŝiei brutale a forŝelor de ordine, 30 de africani au fost ucişi şi alŝi 200 răniŝi. În acest context încărcat, conducerea din exil a MPLA a publicat, la 13 iunie 1960, faimosul Memorandum adresat chiar lui Salazar. Documentul cerea: «1. Recunoaşterea solemnă şi neîntârziată a dreptului poporului angolez la autodeterminare; 2. Amnistierea totală şi necondiŝionată a deŝinuŝilor politici; 3 Acordarea de libertăŝi politice şi, în primul rând, a dreptului de constituire a unor partide politice (...); 4. Retragerea imediată a forŝelor armate portugheze şi lichidarea neîntârziată a bazelor militare de pe teritoriul Angolei; 5. Convocarea unei conferinŝe a mesei rotunde cu participarea tuturor partidelor politice din Angola pentru elaborarea unei soluŝii paşnice a problemei angoleze»256. Cum era de aşteptat, doleanŝele MPLA au fost respinse. Un lider 252

B. Crimi, op.cit., p. 14. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 106-107/1998, p. 41. 254 J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 405. 255 http://en.wikipedia.org/wiki/Agostinho_Neto 256 Cf. E. Obrea, op.cit., p. 115. 253

192

Viorel Cruceanu

al mişcării declara: «Am încercat toate mijloacele de a duce tratative (...). Noi suntem oameni paşnici, dar am fost aduşi la disperare!» 257. În consecinŝă, mai rămăsese o singură cale: revolta armată. Aşa se face că militanŝii MPLA au pus mâna pe arme: la început „pe securile trudei zilnice, pe arcuri cu săgeŝi şi pe sticle cu benzină”258, iar mai apoi pe „puştile procurate din arsenalele portugheze devastate în miez de noapte”259. „Furtuna a izbucnit”260 în noaptea de 3 spre 4 februarie 1961, când grupuri de militanŝi ai MPLA au atacat, prin surprindere, trei obiective portugheze simbolice din Luanda: închisoarea militară, închisoarea civilă şi cazarma grupului mobil al poliŝiei. Luptele au durat trei ore şi s-au încheiat cu uciderea a 36 de africani şi a 8 soldaŝi portughezi261. Scânteia revoltei a cuprins întreaga capitală şi, în zilele ce au urmat, străzile oraşului au devenit „scena unor violente confruntări între naŝionalişti şi poliŝie” 262. Dorind să ofere un exemplu de eficienŝă, autorităŝile „au ripostat sălbatic, masacrând 3.000 de persoane la Luanda şi 5.000 la Baixa de Cassange”263. Faptul confirma spusele conform cărora, militanŝii MPLA ştiau că „din acea clipă aveau să sacrifice totul pentru cauza independenŝei” 264. De altfel, „atacul spectacular”265 din februarie 1961 are semnificaŝia sa: prin el „MPLA a dat semnalul insurecŝiei armate din Angola”266. Pacificarea a fost doar aparentă. După numai cinci săptămâni, pe 15 martie 1961, reprezentanŝii populaŝiei bakongo au declanşat, la rândul lor, lupta armată pe plantaŝiile din NE Angolei (evenimente asupra cărora vom reveni în rândurile consacrate FNLA). Trebuie precizat, însă, că represiunea a fost din nou cruntă, portughezii restabilind ordinea „cu o mare brutalitate”267. Astfel, ei au atacat sute de plantaŝii, din nordul 257

Ibidem. Ibidem. 259 Ibidem. 260 J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 405. 261 M. Cornevin, op.cit., p. 282; vezi şi E. Obrea, op.cit., p. 117. 262 J.O. Sagay, D.A Wilson, op.cit., p. 405. 263 Cf. Lumea, nr. 3, 16 ian. 1975, p. 8. 264 Vezi interviu cu Agostinho Neto, în Lumea, nr. 14, 28 mart. 1968, p. 8. 265 Lumea, nr. 3/1975, p. 9. 266 Ibidem. 267 J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 405. 258


193

coloniei, procedând la „represalii civile şi militare dezechilibrate şi sângeroase”268. În epocă, un ofiŝer salazarist declara cu cinism: «Cred că până acum noi am ucis vreo 30.000 dintre aceste animale (sic!). Circa 100.000 de angolezi s-au răsculat şi noi intenŝionăm să-i ucidem pe toŝi»269. Cert este că militarii lui Salazar s-au ŝinut de cuvânt: numărul victimelor, a trei luni de represiune oarbă, inclusiv femei şi copii, s-a estimat la cifre cuprinse între 30.000 şi 50.000 de morŝi 270. Şi iată cum, dintr-o dată, situaŝia se schimba dramatic „în al treilea teritoriu de populare europeană, de la sud de Sahara [după Africa de Sud şi Rhodesia de Sud – nota ns.]”271. Prin urmare, în cea mai „portugheză” colonie africană, «mitul armoniei rasiale lua sfârşit (...). Sosise momentul neîncrederii rasiale»272. Era clar că, „după tulburările din 1961, nimic nu mai putea fi la fel ca înainte” 273 şi că «vârsta de aur a colonizării portugheze în Angola luase sfârşit» 274. Amploarea evenimentelor a făcut ca liderii din exil ai MPLA să-şi schimbe locaŝia: ei şi-au transferat cartierul general de la Conakry la Kinshasa, în octombrie 1961. Deplasarea era benefică, prin apropierea de teatrul de operaŝiuni. Numai că, în capitala congoleză şi-au găsit refugiul şi liderii bakongo din Angola, în frunte cu Holden Roberto. În plus, clasa politică din Congo purta, în continuare, stigmatul asasinării lui Patrice Lumumba. Antecedentele acestui caz făceau ca preşedintele Joseph Kasavubu şi premierul Cyrille Adoula să fie extrem de suspicioşi faŝă de cei ce erau etichetaŝi ca fiind de stânga. Aşadar, mai bine de doi ani, oficialii MPLA au suportat un adevărat calvar în ŝara vecină, proaspăt independentă. S-a ajuns până acolo, încât, patrioŝii angolezi ai MPLA din Kinshasa să fie, pur şi simplu, „vânaŝi de poliŝia congoleză”275. Mai mult, „numeroşi combatanŝi ai MPLA au fost deturnaŝi din calea lor spre [frontul] din Angola, arestaŝi şi apoi executaŝi în taberele militare [ale FNLA – nota ns.] din Kinshasa şi 268

M. Michel, op.cit., p. 233. E. Obrea, op.cit., p. 132-133. 270 M. Michel, op.cit., p. 233. 271 Ibidem, p. 230. 272 Ibidem, p. 233. 273 J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 406. 274 M. Michel, op.cit., p. 230. 275 A. Conchiglia, Des indépendances au bout du fusil, în Afrique-Asie, no. 54, mai 2010, p. 44. 269

194

Viorel Cruceanu

Kindu”276. O asemenea situaŝie, ce friza suprarealismul, şi-a găsit rezolvarea după înlăturarea regimului pro-francez al abatelui Fulbert Youlou, din Congo-Brazzaville. În urma a trei zile de manifestaŝii – „cele trei glorioase” (13-15 august 1963) – puterea a fost preluată de un „regim progresist” condus de Alphonse Massamba-Débat. Orientarea marxistă a noului regim de pe celălat mal al fluviului Congo a permis MPLA să-şi stabilească sediul la Brazzaville, până la proclamarea independenŝei, în 1975. Un alt eveniment important s-a produs în anul 1962. Datorită presiunii opiniei publice, doctorul Agostinho Neto a fost eliberat din închisoare şi internat la domiciliu. Schimbarea s-a dovedit benefică. În iulie, Neto a reuşit să evadeze din Portugalia, refugiindu-se în Maroc (pe vremea aceea, Marocul făcea parte din „Grupul de la Casablanca”, ce reunea „statele progresiste” ale Africii). Apoi, ajuns la Brazzaville, dr. Neto a preluat preşedinŝia executivă a MPLA de la Mário de Andrade (devenit preşedinte de onoare). De acum înainte, MPLA va purta amprenta specifică a lui Neto care, conform marelui africanist Basil Davidson, „s-a născut între zidurile şi barierele asupririi” 277, găsindu-şi forŝa în „identificarea lui intimă cu adevărul poporului său”278. Neto avea o personalitate puternică; aşa cum spunea jurnalistul Bruno Crimi, în ciuda „unei aparente timidităŝi”, liderul MPLA se dovedea „un om foarte determinat” 279. El şi-a canalizat întreaga energie în două direcŝii: organizarea mişcării, respectiv impunerea ei pe plan diplomatic. Pe plan organizatoric, aplicând modelul partidelor comuniste europene, Neto a creat o formaŝiune redutabilă. Astfel, „în zece ani de muncă minuŝioasă, [MPLA] a fost dotată cu structuri pe care nu le poseda nici FNLA şi cu atât mai puŝin UNITA” 280. De asemenea, „superioritatea cadrelor politice ale MPLA” 281 a devenit o realitate de necontestat. Iată de ce, liderul FNLA, Holden Roberto, „s-a opus încercărilor lui Neto de a unifica toate grupările rebele angoleze, ostile Portugaliei”282, fiind convins că „FNLA va fi absorbită de 276

Ibidem. Vezi Prefaţă la A. Neto, Sfinţenia speranţei, Bucureşti, Editura Univers, 1977, p. 7. 278 Ibidem. 279 B. Crimi, op.cit., p. 15. 280 Cf. Jeune Afrique, no. 790/1976, p. 16. 281 B. Crimi, op.cit., p. 17. 282 http://en.wikipedia.org/wiki/Holden_Roberto 277


195

MPLA”283. În egală măsură, dr. Neto s-a preocupat şi de aspectul ideologic. El „reprezenta o anumită ortodoxie marxistă”284 pe care a impus-o şi mişcării. Această atitudine s-a reflectat într-o serie de idei specifice, precum: «● MPLA trebuie să se afle în mâinile poporului; ● Să construim o societate în care omul să nu mai fie exploatat de către om; ● Puterea exercitată de popor este condiŝia esenŝială ce va permite ŝării să se salveze de colonialism şi neocolonialism» 285. Agostinho Neto, un om de „un calm implacabil”286 şi de „o mare sobrietate în gândire” 287, s-a dovedit şi un remarcabil diplomat. În calitate de preşedinte al MPLA a străbătut globul, pledând cauza poporului angolez. Primul cerc de aliaŝi l-au reprezentat ŝările africane. Astfel, peste ani, devenit cel dintâi preşedinte al Angolei independente, A. Neto deconspira, în cadrul unui „summit” al OUA, câteva din secretele acestei solidarităŝi africane. El evidenŝia că „în Maroc şi-au făcut pregătirea militară o parte din ofiŝerii şi soldaŝii noştri care au iniŝiat cea mai serioasă ofensivă împotriva colonialismului, în nordul ŝării noastre. Tot din Maroc am primit primele douăzeci de tone de arme şi muniŝii”288. Din acelaşi areal geografic, Neto evoca Algeria, „pe teritoriul căreia luptătorii noştri au avut de învăŝat, participând alături de bravii soldaŝi algerieni, la ambuscade împotriva coloniştilor francezi”289. De asemenea, el omagia efortul Ghanei din vremea lui Kwame Nkrumah, dar şi Sudanul, unde „au fost pregătiŝi, în ultima etapă a luptei, unii dintre ofiŝerii angolezi” 290. De la Bruno Crimi aflăm că, în anii ’70, OUA oferea MPLA „un ajutor de aproximativ 70.000 dolari pe an”291; sprijinul nu era prea mare, dacă avem în vedere că un grup mult mai restrâns de state, printre care Algeria, R.P. Congo şi Tanzania, livrau MPLA aceeaşi sumă. 283

Ibidem. B. Crimi, op.cit., p. 15. 285 Ibidem. 286 C. Vlad, op.cit., p. 115. 287 Ibidem, p. 116. 288 A. Neto, J. Eduardo dos Santos, op.cit., p. 31. 289 Ibidem. 290 Ibidem. 291 B. Crimi, op.cit., p. 16. 284

196

Viorel Cruceanu

Un alt cerc de prieteni îl reprezentau ŝări precum Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda şi Canada ce au acordat „în special, un ajutor umanitar”292. Însă, cel mai consistent lot de apropiaŝi al MPLA îl constituiau, având în vedere afinităŝile ideologice, URSS şi ŝările comuniste din estul Europei. Prin urmare, acestea au furnizat „cvasitotalitatea ajutorului militar”, de care a beneficiat gruparea angoleză, „pe întreaga desfăşurare a războiului de eliberare” 293. Un rol special a revenit, încă de la jumătatea anilor ’60, Cubei lui Fidel Castro care, „nu s-a limitat la antrenarea cadrelor militare [ale MPLA – nota ns.], ci a trimis chiar consilieri militari ce s-au alăturat mişcării, în taberele sale de antrenament de la Brazzaville, Lusaka şi Dar es Salaam”294. Se pare că România socialistă a adoptat o atitudine mai prudentă faŝă de MPLA. Deşi dr. Neto era un oaspete frecvent al României, la Bucureşti au fost primiŝi şi rivalii săi, Holden Roberto (FNLA), respectiv Jonas Savimbi (UNITA). Totuşi, Neto proba recunoştinŝă pentru ajutorul primit. Iată ce declara el când era preşedinte al Republicii: „diferiŝi conducători ai MPLA s-au aflat în România cu diferite scopuri, pentru a putea rezolva unele probleme materiale importante şi, de asemenea, pentru pregătirea de cadre. La un anumit moment, în România se afla cea mai mare parte a studenţilor noştri din străinătate [subl.ns.]”295. După cum se poate constata, din referirile la ŝările socialiste lipseşte un actor major: R.P. Chineză. Ei bine, regimul de la Beijing nu vedea cu ochi buni relaŝia specială a MPLA cu Moscova. De aceea, chinezii s-au plasat, oarecum, împotriva curentului, sprijinind activ FNLA şi UNITA. Neto, care părea „cât se poate de îndepărtat de tipul rebelului belicos”296, s-a dovedit şi un foarte bun coordonator militar. Deşi medic de profesie, liderul MPLA avea o viziune integratoare. După acŝiunea de la Luanda, din 4 februarie 1961 („primul front”), a urmat, în 1964, deschiderea frontului din Cabinda (enclava portugheză dintre cele două 292

Ibidem. Ibidem. 294 Ibidem, vezi amănunte şi în S. Klein, Cubanezii vroiau să-şi exporte revoluţia în Africa, în Lumea Magazin, nr. 3, mart. 1999, p. 22-24. 295 A. Neto, J, Eduardo dos Santos, op.cit., p. 38. 296 C. Vlad, op.cit., p. 116. 293


197

state congoleze). Apoi, în 1966, liderul MPLA avea să lanseze cuvântul de ordine «pentru generalizarea luptei armate»297, ce viza extinderea luptelor pe întregul teritoriu al ŝării. Urmarea a fost că MPLA a deschis trei noi fronturi: în districtele Moxico şi Cuando Cubango, situate în SE (1966), în provinciile Luanda şi Malanje (1967) şi în provincia Bié, în centrul ŝării (1968). Era un „război asimetric”, de a cărui dificultate Neto se dovedea conştient: „Forŝele noastre sunt de zece ori mai puŝin numeroase... Celor 70.000 de militari din corpul expediŝionar portughez (...), MPLA le face faŝă cu 7.000 de oameni...”298. Totuşi, acŝiunile partizanilor au cunoscut un real avânt. Prin urmare, la începutul anilor ’70, Neto declara că toate „cele cinci fronturi politico-militare conduse de MPLA cuprind 10 din cele 15 regiuni ale ŝării”299 şi că mişcarea controlează „o treime din teritoriul Angolei” 300. Acest avânt avea să fie stopat, în unele cazuri chiar diminuat, de acŝiunea, mai mult sau mai puŝin convergentă, a grupărilor ostile. Ajutate masiv de statele occidentale, prin intermediul regimului zairez al lui Mobutu Sese Seko, forŝele FNLA au generat un adevărat război fratricid, cu MPLA, în nordul şi NE Angolei. La fel, un alt vechi aliat, preşedintele Kenneth Kaunda (Zambia), a devenit un fervent susŝinător al UNITA (ce şi-a impus controlul în regiunile estice, în detrimentul MPLA). Precarităŝii din teren i s-au adăugat o serie de probleme intestine, determinate de aspecte „rasiale” (preponderenŝa metişilor şi mulatrilor în conducerea mişcării), respectiv de maniera profund personalizată în care Neto îşi exercita „leadership-ul”. Astfel, aspectul „rasial” a generat, încă din iulie 1963, defecŝiunea lui Viriato da Cruz, care s-a alăturat lui Holden Roberto. Da Cruz preconiza „integrarea MPLA în FNLA” 301, fără „condiŝii şi negocieri prealabile”302. „Repede dezamăgit şi de FNLA”303, da Cruz a luat calea exilului, ajungând în depărtata R.P. Chineză (1966), unde s-a stins din viaŝă, în deplină uitare, în iunie 1973 (la numai 45 de ani). Cel de-al doilea aspect, a produs un adevărat seism în MPLA, la începutul anilor ’70. El a culminat cu ruptura 297

Ibidem, p. 117. Ibidem, p. 118. 299 Ibidem, p. 117. 300 Vezi articol scris de Agostinho Neto, în Lumea, nr. 29, 10 iul 1969, p. 9. 301 A. Conchiglia, Leçons d’Histoire, în Afrique-Asie, no. 16, mars 2007, p. 72. 302 Ibidem. 303 Ibidem, p. 73. 298

198

Viorel Cruceanu

„grupării din Est”, animată de Daniel Chipenda, care în 1973 s-a raliat FNLA, şi cu disidenŝa altui fondator, Mário de Andrade, care în 1974 a iniŝiat o minusculă grupare, numită „Revolta Activa” (total izolat, după proclamarea independenŝei în 1975, Andrade a dus o viaŝă de exilat ce l-a purtat în Guineea-Bissau, insulele Capului Verde şi Mozambic). Totuşi, în jurul lui Neto s-a coagulat un „nucleu dur” (Lucio Lara, Lopo do Nascimento, José Eduardo dos Santos ş.a.) ce a surmontat slăbiciunile de parcurs şi a impus MPLA ca principal vector al independenŝei. Frontul Naţional pentru Eliberarea Angolei (FNLA) s-a constituit în capitala congoleză Kinshasa, la 27 martie 1962. Originile grupării erau mai vechi, ele coborând până în 1954 când a apărut „Uniunea Populaţiilor din Nordul Angolei” (UPNA). Creată de Holden Roberto şi Barros Necaca, UPNA se dorea reprezentantul autentic al populaŝiei bakongo (răspândită şi în cele două Congo, vecine). Emigrat încă din copilărie în Congo belgian, Holden Roberto şi-a găsit locul în elita bakongo locală, stabilind o strânsă prietenie cu Cyrille Adoula şi Joseph Kasavubu. De altfel, având în vedere asemenea antecedente, pe bună dreptate s-a spus că UPNA era o „replică angoleză a ABAKO” 304 (partidul lui Kasavubu). Căutând să confere o „alură naŝională” 305 formaŝiunii sale, Holden Roberto i-a schimbat denumirea, la 14 iulie 1956, în „Uniunea Populaţiilor din Angola” (UPA). Totuşi, liderul UPA şi-a arătat limitele: el „a rămas, mereu, aproape de comunitatea bakongo”306, fapt „ce l-a împiedicat să-şi asume, cu adevărat, statutul de lider naŝional” 307. Holden Roberto a compensat acest „etno-naŝionalism”308 rigid cu o virulentă atitudine antimarxistă. Astfel, el şi-a asigurat „simpatia misionarilor protestanŝi americani [din Congo belgian – nota ns.] şi a consulului Statelor Unite la Léopoldville”309 , precum şi sprijinul necondiŝionat al regimurilor ce s-au succedat la Kinshasa. Holden Roberto nu şi-a ascuns niciodată frustrarea că rivalii din MPLA l-au devansat, dând semnalul luptei armate, pe 4 februarie 1961. 304

M. Cornevin, op.cit., p. 283. Ibidem. 306 Vezi Afrique-Asie, no. 22, sept. 2007, p. 4. 307 Ibidem. 308 M. Michel, op.cit., p. 233. 309 Ibidem. 305


199

Prin urmare, după numai 40 de zile, UPA a declanşat propria operaŝiune armată, pe plantaŝia „Primavera”, situată în NE ŝării, „în regiunile cele mai propice luptei de gherilă” 310. Peste ani, cuprins de lirism, liderul UPA considera ziua de 15 martie 1961 drept „primăvara revoluŝiei angoleze”311, ce avea „să atingă rapid toate regiunile din nordul ŝării: plantaŝii întregi au fost incendiate, [iar] posturi administrative rase de pe faŝa pământului”312 (este vorba de 700 de plantaŝii atacate şi 33 de posturi administrative abandonate de portughezi 313). Am văzut mai sus, în rândurile consacrate MPLA, că portughezii au procedat la un adevărat măcel: au ucis între 30.000 şi 50.000 de angolezi. Reacŝia disproporŝionată a forŝelor metropolitane a mai avut o consecinŝă: ea a generat cel dintâi „exod masiv de refugiaŝi din Africa tropicală” 314. Imediat după evenimente, între 150.000 şi 200.000 de etnici bakongo au trecut graniŝa în fostul Congo belgian, numărul lor sporind cu alŝi 400.000 de pribegi, cu trecerea timpului315. Faza luptei armate a catalizat procesul de refondare a mişcării populaŝiei bakongo. Astfel, UPA s-a transformat în FNLA (27 martie 1962), iar efectivele sale militare au fost structurate în Armata de Eliberare Naŝională a Angolei (ALNA). Inspirat sfătuit de premierul congolez Cyrille Adoula, Holden Roberto şi-a confecŝionat o imagine de lider incontestabil, inclusiv pe plan extern, prin crearea „Guvernului Revoluŝionar Angolez din Exil” (GRAE), în aprilie 1962. Toate aceste reamenajări au fost însoŝite de un adevărat manifest al FNLA, care cerea: «1. Traducerea în viaŝă de către Portugalia a rezoluŝiei ONU privind recunoaşterea dreptului popoarelor coloniale la autodeterminare şi independenŝă. 2. Acordarea amnistiei generale [şi] eliberarea din închisori a tuturor deŝinuŝilor politici. 3. Evacuarea din Angola a trupelor de reprimare. 4. Transmiterea puterii către adevăraŝii reprezentanŝi ai poporului Angolei»316. 310

Cf. Lumea, nr. 5, 24 ian. 1974, p. 9. Ibidem, p. 8. 312 Ibidem. 313 Idem, nr. 3, 16 ian. 1975, p. 8. 314 M. Michel, op.cit., p. 233. 315 Ibidem. 316 Vezi E. Obrea, op.cit., p. 167. 311

200

Viorel Cruceanu

Crearea GRAE conferea un surplus de legitimitate FNLA. Aşa se face că, la „summit”-ul de constituire al OUA de la Addis-Abeba, din mai 1963, gruparea lui Holden Roberto a fost recunoscută în calitate de principală reprezentantă a poporului angolez. Prin antimarxismul afişat, FNLA şi-a asigurat sprijinul durabil al SUA (la 25 aprilie 1961, H. Roberto a fost primit, chiar la Casa Albă, de preşedintele J.F. Kennedy) şi al Israelului. În anii care au urmat, liderul GRAE a efectuat numeroase călătorii, în căutare de aliaŝi. Astfel, el evidenŝia „ajutorul permanent pe care FNLA îl primeşte de la Republica Zair, Republica Unită Tanzania, Republica Zambia, de la celelalte ŝări ale Africii, precum şi de la India” 317. De asemenea, H. Roberto ŝinea să reliefeze că „FNLA este deosebit de satisfăcut să numere în rândurile prietenilor care-şi aduc contribuŝia la lupta sa de eliberare ŝări ca Republica Populară Chineză şi Republica Socialistă România” 318. Astăzi se ştie că, „China a început să se intereseze de Angola, începând cu anul 1966, urmărind să contracareze influenŝa sovietică, din ce în ce mai evidentă în cadrul MPLA” 319. După o perioadă de tatonări, din 1970 FNLA devine un adevărat aliat al regimului comunist de la Beijing, care i-a furnizat arme şi un lot de 120 de instructori militari (sosiŝi, în iunie 1974, în tabăra militară de la Kinkuzu, din Zair)320. Prin urmare, în îndepărtata ŝară africană s-a purtat un adevărat „război rece” între cele două mari puteri ale comunismului mondial. Lucrurile au mers atât de departe încât, după 1978, China lui Deng Xiao-ping a promovat „legături periculoase” 321 cu regimul de apartheid din Africa de Sud, în scopul destabilizării MPLA. Cât priveşte România, regimul de la Bucureşti a privit cu multă simpatie mişcarea lui Holden Roberto căreia, se spune, i-a livrat „mari cantităŝi de arme”322 (în timp ce, după cum am văzut mai sus, ajutorul pentru MPLA se concentra pe formarea de cadre). Cu siguranŝă, aceste arme parveneau FNLA indirect: prin intermediul regimului zairez al lui Mobutu, unul din amicii lui Ceauşescu din Africa Neagră. De altfel, dictatorul zairez s-a dovedit cel mai angajat şi fidel aliat al FNLA; într-o 317

Cf. lui Holden Roberto, în Lumea, nr. 5, 24 ian. 1974, p. 9. Ibidem. 319 B. Crimi, op.cit., p. 16. 320 M. Meredith, op.cit., p. 313. 321 Vezi amănunte în Afrique-Asie, no. 275, du 16 au 29 août 1982, p. 35-36. 322 S. Klein, op.cit., p. 24. 318


201

perioadă s-a vorbit chiar de pretinse legături de rudenie între el şi H. Roberto (dezminŝite chiar de cel incriminat, într-un interviu acordat revistei Jeune Afrique: „nu sunt cumnatul lui Holden Roberto”323). Iată cum prezenta Mobutu sprijinul Zairului faŝă de FNLA: „După data de 15 martie 1961, când a fost tras primul foc de armă împotriva colonialiştilor portughezi (...), nu ne-am precupeŝit ajutorul faŝă de fraŝii angolezi. Am găzduit pe solul zairez peste un milion de refugiaŝi angolezi. Le-am deschis casele noastre; le-am pus la dispoziŝie pământurile noastre, inclusiv taberele proprii de antrenament. Aceşti refugiaŝi se pot trata în spitalele noastre; le-am primit copiii, de la şcoala primară până la universitate. În cincisprezece ani, noi am format pentru Angola mai multe cadre decât Portugalia în cinci secole”324. Din nefericire, Holden Roberto, despre care se spune că era extrem de arogant, a făcut o adevărată obsesie din adversitatea sa faŝă de MPLA. Prin urmare, el a fost artizanul „războiului fratricid” din Angola: „FNLA a luptat atât împotriva dominaŝiei portugheze cât şi împotriva partizanilor din MPLA” 325. Liderul FNLA a profitat de relaŝiile sale privilegiate cu Mobutu şi „a încercat sistematic să-i elimine [pe rivalii din MPLA – nota ns.] cu ajutorul jandarmilor [zairezi]”326. Iar când complicitatea dictatorului de la Kinshasa nu a fost suficientă, H. Roberto va căuta sprijinul regimului rasist sud-african. Dincolo de rigiditatea ideologică, liderul FNLA nu a putut depăşi nici clivajele etnice. La începuturile anilor ’60, el reuşise să atragă în mişcare câteva cadre din Cabinda şi un tânăr promiŝător, reprezentant al populaŝiei ovimbundu, Jonas Savimbi. Acest Savimbi a fost numit secretar general al UPA, iar în aprilie 1962, ministru de externe al GRAE. Dar, comportamentul etnicist al lui H. Roberto a dezamăgit pe noii sosiŝi. Aşa se face că, în plin „summit” al OUA, la Cairo, în 1964, Savimbi a intrat în disidenŝă, acuzându-l pe H. Roberto de „tribalism şi colaborare cu CIA” 327. Savimbi îi anunŝa pe liderii africani de intenŝia de a-şi crea propria mişcare de eliberare, fapt ce va deveni realitate în primăvara lui 1966. Uniunea Naţională pentru Independenţa Totală a Angolei 323

Vezi interviu cu Mobutu Sese Seko, în Jeune Afrique, nr. 790, 27 févr. 1976, p. 20. Ibidem. 325 Cf. Afrique-Asie, no. 22, sept. 2007, p. 4. 326 Ibidem. 327 Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151, avril 2002, p. 9; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 313. 324

202

Viorel Cruceanu

(UNITA) a fost fondată la 13 martie 1966. La fel ca MPLA şi FNLA, noua mişcare era profund marcată etnic: militanŝii săi proveneau din „rândurile populaŝiei rurale”328 ovimbundu, grupul etnic cel mai numeros (37% din populaŝie, în prezent), răspândit pe vasta arie a „platourilor centrale”329 ale Angolei. Această zonă mediană, ce se întindea până la frontiera cu Namibia (în sud) şi la cea cu Zambia (în est), cunoştea o densitate extrem de redusă. Se apreciază că băştinaşii „n-au suportat decât indirect exploatarea colonială” 330, înşişi portughezii considerând întinderile respective drept «ŝinuturile de la capătul lumii»331. În aceste locuri îndepărtate a văzut lumina zilei, în 1934, în familia unui şef de gară, Jonas Savimbi. Trimis la şcoala «părinŝilor albi» (misionarii protestanŝi), Savimbi s-a dovedit „un elev silitor şi inteligent”332. Selectat de administraŝia locală colonială, a fost trimis la Lisabona pentru a studia medicina. În capitala metropolei „a deprins pasiunea pentru acŝiunea politică”333, atitudine „ce nu era pe placul autorităŝilor”334. Simŝindu-se ameninŝat, tânărul Savimbi s-a refugiat în Elveŝia. Aici s-a dedicat ştiinŝelor umaniste, la Universitatea din Lausanne, obŝinând titlul de „doctor în filosofie şi ştiinŝe politice” 335. A urmat o perioadă obscură din biografia sa, ce corespunde unei rezidenŝe în R.P. Chineză, unde, după propria mărturisire, „şi-a însuşit tactica luptei de gherilă”336. Revenit în Africa, el s-a alăturat lui Holden Roberto, fiind numit, aşa cum am văzut mai sus, secretar general al UPA (februarie 1961) şi apoi ministru de externe al GRAE (martie 1962-iunie 1964). Pe cei doi îi apropia religia comună protestantă şi ura viscerală faŝă de MPLA; în acelaşi timp îi separa o trăsătură esenŝială: H. Roberto era un om al discursului, al combinaŝiilor de salon, cu o profundă aprehensiune faŝă de constrângerile vieŝii de pe frontul de luptă, în timp ce Savimbi se dovedea un om de teren, cu evidente 328

Cf. Lumea, nr. 3, 16. ian 1975, p. 9. Marea Enciclopedie..., vol. 9, p. 64. 330 Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151/2002, p. 9. 331 Ibidem. 332 Vezi Le «docteur noir», în Temps Nouveaux, no. 28, 1989, p. 13. 333 Ibidem. 334 Ibidem. 335 Ibidem. 336 Ibidem. 329


203

înclinaŝii militare. Iată de ce, ruptura dintre ei nu a surprins. Conform spiritului epocii, Savimbi se prezenta drept un revoluŝionar, dar în variantă maoistă. El şi-a confecŝionat, cu grijă, imaginea unui „tip diferit”, „criticând cu vehemenŝă legăturile FNLA cu «imperialismul american», precum şi raporturile MPLA cu ŝările din blocul sovietic”337. Considerând China lui Mao drept «centrul revoluŝiei mondiale»338, Savimbi şi UNITA şi-au atras, treptat, prietenia durabilă a marii puteri comuniste asiatice. De asemenea, „discursul său inflamant nu a lăsat indiferente diferitele mişcări europene prochineze”339. În plus, Savimbi a reuşit să capteze şi simpatia unor lideri africani foarte ataşaŝi de Beijing, precum tanzanianul Julius K. Nyerere sau zambianul Kenneth David Kaunda. Preşedintele Nyerere, un campion al luptei pentru libertatea şi unitatea Africii, a văzut în el o alternativă viabilă vis-à-vis de sfâşierile ideologice ce ipotecau viitorul mişcării naŝionale angoleze. Numai că, deriva autoritară a liderului UNITA, tot mai pregnantă cu trecerea anilor, i-a impus lui Nyerere o prudenŝă crescută faŝă de Savimbi. În schimb, Kaunda i-a devenit un fervent susŝinător, Zambia asigurând principalul punct de sprijin din spatele frontului. În mod evident, apariŝia UNITA a complicat lucrurile. Aceasta pentru că, din 1966, MPLA deschisese un front de luptă în SE Angolei, extins progresiv şi spre zonele centrale (chiar în provincia natală a lui Savimbi, Bié). Or, ambiŝiosul Savimbi dorea să aibă propriul său „hinterland”. Iată de ce, la începutul anilor ’70, el a iniŝiat chiar o colaborare cu... autorităŝile coloniale! Într-un memoriu adresat generalului Luz Cunha, comandantul şef al armatelor portugheze din Angola, la 26 septembrie 1972, Savimbi scria: «Poziŝia noastră este ireversibilă (...). Nu ne vom lăsa ademeniŝi de iluzia de a reîntoarce armele împotriva autorităŝilor. Noi le vom folosi doar împotriva MPLA, pentru a o obliga să abandoneze, într-o bună zi, estul [Angolei]»340. După care, liderul UNITA adăuga: «odată cu slăbirea sau lichidarea MPLA în est, largi orizonturi vor fi deschise pentru noi...» 341. Acest „noi” din final nu însemna doar UNITA, ci UNITA şi Portugalia. Complicitatea tacită dintre cele două părŝi era dovedită de lunga „listă 337

Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151/2002, p. 9. B. Crimi, op.cit., p. 16. 339 Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151/2002, p. 9. 340 Ibidem, p. 11. 341 Ibidem. 338

204

Viorel Cruceanu

de bunuri”342 pe care Savimbi o solicita portughezilor (de la arme la „furnituri şcolare şi medicamente” 343), dar şi de intenŝia noului comandant şef al armatei, generalul Francisco da Costa Gomes, de a-i atribui, „ca recompensă, lui Savimbi, administrarea provinciei Bié”344. În acest stadiu, mai degrabă de trădare decât de slujire a cauzei africane, se aflau Savimbi şi UNITA, în momentul producerii „Revoluţiei garoafelor” din Portugalia, la 25 aprilie 1974. La 19 iulie, noul regim portughez a publicat „Legea privind recunoaşterea dreptului la independenŝă al teritoriilor de peste mări”. Am văzut anterior modul temeinic în care Portugalia s-a implicat în decolonizarea posesiunilor sale africane. În cazul Angolei decolonizarea s-a dovedit extrem de complicată. De la început, noul guvern portughez a cerut MPLA, FNLA şi UNITA două chestiuni esenŝiale: transformarea mişcărilor de eliberare în forŝe politice şi iniŝierea de negocieri care să pună bazele unei platforme comune, în perspectiva obŝinerii independenŝei. Vorbele au fost urmate de fapte: în octombrie 1974, Portugalia recunoştea „dreptul fiecăreia din cele trei mişcări de eliberare din Angola de a desfăşura o activitate legală şi de a-şi instala sediile centrale la Luanda”345. Se realiza, astfel, „o consemnare juridică a încetării neoficiale a focului”346, după 13 ani de lupte. Demersurile lusitanilor au beneficiat şi de sprijinul întregii comunităŝi africane. Prin urmare, datorită implicării OUA, grupările angoleze au purtat mai multe runde de negocieri în Kenya, finalizate cu acordul de la Mombassa, din 5 ianuarie 1975. Documentul prevedea hotărârea MPLA, FNLA şi UNITA de „a pune capăt oricăror manifestări de ostilitate sau de propagare a animozităŝilor între ele” 347 şi de creare „a unei societăŝi drepte şi democratice” 348. Înŝelegerile de la Mombassa, ce au reunit pentru prima dată pe cei trei lideri africani, în jurul unei mese rotunde, au permis trecerea într-o etapă superioară: tratativele cu metropola, începute la 10 ianuarie 1975, la hotelul „Penina” din Alvor (pe coasta sudică a Portugaliei). Delegaŝia portugheză era condusă de comandantul 342

Ibidem. Ibidem. 344 Ibidem. 345 Cf. Lumea, nr. 3, 16 ian. 1975, p. 8. 346 Ibidem. 347 Ibidem. 348 Ibidem. 343


205

Melo Antunes, ministru de stat, şi cuprindea pe şeful diplomaŝiei, Mário Soares şi pe ministrul coordonării interteritoriale, Almeida Santos. La rândul său, delegaŝia angoleză reunea pe Agostinho Neto, Holden Roberto şi Jonas Savimbi. Prima şedinŝă a lucrărilor a fost prezidată chiar de preşedintele portughez, generalul Francisco da Costa Gomes, care, adresându-se celor trei lideri africani, evidenŝia «ferma hotărâre pe care aŝi manifestat-o în lupta armată [şi] inteligenŝa pe care a-ŝi manifestat-o în lupta politică»349, motiv pentru care «v-aŝi cucerit dreptul de a decide viitorul ŝării»350. Negocierile s-au încheiat în seara zilei de 15 ianuarie 1975, prin semnarea Acordului de la Alvor. Principalele articulaŝii ale documentului se referau la: proclamarea independenŝei şi suveranităŝii totale a Angolei la 11 noiembrie 1975; constituirea unui guvern de tranziŝie multipartit în care „portofoliile ministeriale vor fi repartizate, în număr egal, între FNLA, MPLA, UNITA şi Portugalia”; integrarea elementelor armate într-o „forŝă militară mixtă, cu următoarea structură: 8.000 de oameni pentru fiecare mişcare [MPLA, FNLA şi UNITA – nota ns.] şi 24.000 ai forŝelor armate portugheze”; retragerea trupelor portugheze: cele excedentare [30.000 oameni – nota ns.] până la 30 aprilie 1975, iar cele din forŝa mixtă, în perioada 1 octombrie 1975-19 februarie 1976; convocarea unei Adunări Constituante care va alege primul preşedinte al Angolei, „reprezentantul legal şi legitim al voinŝei supreme a poporului noii ŝări”351. Acordul de la Alvor a creat impresia că o soluŝie politică putea fi viabilă pentru Angola. În acest sens, la 31 ianuarie, a fost instalat guvernul de tranziŝie condus de Înaltul rezident portughez şi un Colegiu prezidenŝial format din câte un membru pentru fiecare mişcare; guvernul se compunea din 12 miniştri (trei desemnaŝi de preşedintele Portugaliei şi câte trei reveniŝi grupărilor africane). Interesant este faptul că, în perioada limitată în care a funcŝionat, s-a ajuns la „o oarecare omogenitate” 352 între miniştrii de tranziŝie. Totuşi, în foarte 349

Ibidem. Ibidem. 351 Vezi idem, nr. 4, 23 ian. 1975, p. 13. 352 B. Crimi, op.cit., p. 17. 350

206

Viorel Cruceanu

scurt timp, au reapărut la suprafaŝă ascuŝitele neînŝelegeri dintre MPLA şi FNLA. Perspectiva alegerilor pentru desemnarea Adunării Constituante a reliefat „problema spinoasă a refugiaŝilor angolezi în Zair”353. Astfel, Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaŝi avea în evidenŝele sale cifre cuprinse între 300.000 şi 400.000 de persoane (statistică însuşită de MPLA şi liderul său, A. Neto). Prin contrast, conducătorul FNLA, Holden Roberto, aprecia că numărul acestora se ridica la 1.000.000 de suflete 354. Poziŝia lui H. Roberto era confortabil întărită de afirmaŝiile generalului Mobutu ce declara că „noi am primit pe solul nostru peste un milion de refugiaŝi angolezi” 355. În plus, şedinŝele de guvern au generat şi o poziŝionare a forŝelor în interiorul său: „treptat, se ajunge la o alianŝă de fapt între FNLA şi UNITA” 356. Toate aceste elemente, alimentate de o gravă suspiciune reciprocă, au făcut inevitabilă recurgerea la arme. Nici nu se estompase amintirea confruntărilor din timpul luptelor de eliberare şi Angola se cufunda în ororile primului război civil (declanşat încă din martie 1975 şi având ca actori, în primă fază, doar MPLA şi FNLA). Evenimentele din primăvara lui 1975 arătau că Portugalia era „incapabilă să păstreze controlul”357 asupra Angolei. În noile condiŝii, diplomaŝia africană s-a pus din nou în mişcare. Aşadar, „ca urmare a apelului preşedintelui Jomo Kenyatta”358, cei trei lideri au consimŝit să se reunească din nou în Kenya. Întâlnirea s-a desfăşurat la Nakuru, în perioada 16-21 iunie, şi s-a încheiat cu semnarea unui nou acord. Documentul stipula renunŝarea la folosirea forŝei, încetarea ostilităŝilor militare şi eliberarea prizonierilor359. Bunele intenŝii se regăseau şi în angajamentul MPLA, FNLA şi UNITA de a crea «un climat de înŝelegere politică şi de unitate naŝională, în cadrul diversităŝii politice şi ideologice din Angola»360. Din nefericire, respectivele „bune intenŝii” s-au dovedit doar „gânduri pioase”. Acordul de la Nakuru a avut aceeaşi soartă ca şi Acordurile de 353

Ibidem. Ibidem. 355 Vezi interviul cu preşedintele Mobutu Sese Seko, în Jeune Afrique, nr. 790/1976, p. 20. 356 B. Crimi, op.cit., p. 17. 357 Vezi Lumea, nr. 4, apr. 2007, p. 51. 358 Idem, nr. 26, 26 iun. 1975, p. 26. 359 Ibidem. 360 Idem, nr. 34, 21 aug. 1975, p. 21. 354


207

la Mombassa ori Alvor: el a fost încălcat, iar luptele s-au reluat cu o intensitate sporită (de la începutul lui iulie implicându-se şi UNITA, alături de FNLA). S-a ajuns la „o accentuată degradare a situaŝiei din Angola, înfruntările armate cuprinzând, practic, întregul teritoriu al ŝării”361. Lucrurile s-au complicat odată cu intervenŝia factorului extern: URSS şi Cuba, de partea MPLA, respectiv SUA de partea FNLA şi UNITA. Dincolo de pretextele ideologice, imensele zăcăminte de petrol şi bogatele resurse în uraniu şi diamante ale Angolei erau intens râvnite de marile puteri. Stimulativă s-a dovedit şi „poziŝia strategică a porturilor angoleze la Oceanul Atlantic ce prezentau un real interes atât pentru puterile maritime ale NATO, cât şi pentru cele din Pactul de la Varşovia362. Totuşi, principala vină revine celor trei grupări angoleze. Pe bună dreptate, britanicul Martin Meredith consideră că „datorită nesfârşitelor rivalităŝi [dintre ele], prezenŝa factorului extern în Angola a dobândit o «importanŝă crucială»” 363. Intervenŝia sovietică în Angola putea fi justificată de relaŝiile istorice cu MPLA; în egală măsură, cererea de ajutor a lui Neto venea şi în întâmpinarea intereselor de mare putere ale URSS. Astfel, infiltrarea în Angola (cu o faŝadă maritimă de 1.500 kilometri) conferea Uniunii Sovietice ocazia unui rol activ în Atlantic, considerat drept „un «ocean american» prin definiŝie” 364. Influenŝa sovietică a fost favorizată şi de prezenŝa amiralului António Rosa Coutinho, în calitate de Înalt Rezident portughez la Luanda (iulie 1974-ianuarie 1975). Simpatiile acestuia faŝă de P.C. Portughez „nu mai erau un secret pentru nimeni”365, motiv pentru care i s-a spus «Amiralul Roşu». Mai mult, şeful serviciilor secrete franceze din epocă, Alexandre de Marenches, îl considera „agent comunist”366 şi-l învinovăŝea de „înmânarea cheilor Angolei reprezentanŝilor Estului” 367. Pe linia deschisă de Rosa Coutinho şi în contextul declanşării războiului civil, livrările de armament ale 361

Ibidem. Cf. Histoire Générale..., tome VIII, p. 539. 363 M. Meredith, op.cit., p. 313. 364 B. Crimi, op.cit., p. 17. 365 Ibidem, p. 16. 366 C. Ockrent, Contele de Marenches, Consilier de taină al Puterii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 161. 367 Ibidem. 362

208

Viorel Cruceanu

URSS către MPLA „cresc în proporŝie geometrică” 368. În perioada critică, din martie 1975, când MPLA a respins forŝele FNLA ce încercau să ocupe capitala, gruparea lui Neto „a primit armament [şi] de la Iugoslavia”369. Se ştie că mareşalul Tito ducea o politică ostilă Moscovei. În mod paradoxal, în criza angoleză, s-a creat o imprevizibilă colaborare sovieto-iugoslavă. Explicaŝia rezidă în statutul lui Tito de lider al „Mişcării de Nealiniere” (ce impunea un sprijin fără echivoc faŝă de lupta anticolonialistă) şi în relaŝiile personale, foarte speciale, stabilite cu intelectualul Agostinho Neto. De altfel, unele surse suŝin că „prima menŝiune a unor livrări masive de arme sovietoiugoslave datează din 25 martie 1975, când 30 de avioane ruseşti au aterizat la Brazzaville” 370. În afară de capitala congoleză, „portul Pointe Noire a fost o altă bază de operaŝiuni sovieto-iugoslavă”371. De asemenea, tot de pe teritoriul R.P. Congo, condusă de Marien Ngouabi, un militar cu afinităŝi marxiste, au pornit în ajutorul MPLA „3.000 de militari cubanezi, dotaŝi cu 50 de tancuri şi 200 transportoare blindate”372. Aceste ajutoare consistente au permis ca MPLA să dobândească supremaŝia pe câmpul de luptă (la 14 iulie, ea a preluat controlul deplin asupra Luandei, forŝele FNLA fiind, practic, zdrobite). Mai mult, la sfârşitul lui august, gruparea marxistă angoleză controla 17 din cele 19 reşedinŝe de provincii 373. Victoriile MPLA au avut două efecte majore. Pe de o parte, ele au determinat exodul „a jumătate de milion de colonişti portughezi care au părăsit în mare grabă Angola” 374. Pe de altă parte, ele au produs reacŝia regimului rasist de la Pretoria, sprijinit de SUA: «nu vom tolera instalarea unui regim marxist la frontierele noastre»375, declara ministrul apărării, Pieter Botha. Prin urmare, încă din august 1975, „Africa de Sud declanşează o silenŝioasă invazie a Angolei”376. Ea capătă consistenŝă, după 23 octombrie, când 368

B. Crimi, op.cit., p. 17. Cf. A. Conchiglia, Des indépendances..., p. 45. 370 Vezi Lumea Magazin, nr. 3, mart. 1999, p. 24. 371 Ibidem. 372 Ibidem. 373 A. Conchiglia, op.cit., p. 45; despre evoluŝia ostilităŝilor militare vezi şi Lumea, nr. 30, 24 iulie 1975, p. 7; idem, nr. 34, 21 aug. 1975, p. 21; idem, nr. 39, 25 sept. 1975, p. 21-22. 374 A. Conchiglia, op.cit., p. 45. 375 Cf. Jeune Afrique, no. 790/1976, p. 22. 376 A. Conchiglia, op.cit., p. 45. 369


209

regimul sud-african lansează „un blitzkrieg cu panzere în stil german”377. Regia intervenŝiei RSA a fost stabilită de SUA: „În războiul civil din Angola, americanii s-au angajat într-un grad ridicat: au asigurat pregătirea unităŝilor de luptă [ale FNLA şi UNITA – nota ns.], au efectuat misiuni de recunoaştere şi de aprovizionare şi chiar au furnizat luptători (...). [În acest sens] relatări apărute în presa acelor ani estimau că numărul americanilor care luptau în această ŝară se ridica la aproape 300 [mercenari], fără a mai socoti agenŝii şi consilierii militari”378. În septembrie 1975, CIA a aprobat suma de circa 25 milioane de dolari „pentru o operaŝiune sub acoperire, menită să-l sprijine pe Savimbi”379. De asemenea, ea a decis „trimiterea de arme în mod clandestin”380: era vorba de „tone de arme”, multe „din timpul celui de-al doilea război mondial, de care (...) nu mai dispunea nimeni în lume”381. La acest plan de eliminare al MPLA a fost atras şi Zairul generalului Mobutu Sese Seko. Încercând să-şi salveze vechiul prieten (H. Roberto), dictatorul de la Kinshasa a intervenit în zonele de N ale Angolei (unde se repliaseră rămăşiŝele FNLA), trimiŝând „care de luptă, trupe de comando şi trei batalioane [de luptători]” 382. Aşa se face că, „în ajunul proclamării independenŝei” 383, Luanda era un oraş asediat: în sud, forŝele sud-africane se aflau la o distanŝă de doar 150 de kilometri, în timp ce, în nord, forŝele zaireze se apropiaseră la 60 de kilometri de capitală384. Situaŝia extrem de complexă a impus Portugaliei o retragere fără glorie. Fosta metropolă nu mai putea influenŝa evenimentele şi, pur şi simplu, şi-a abandonat colonia. În pofida precarităŝii ambientului politic, A. Neto a decis aplicarea unilaterală a celei mai importante prevederi a Acordului de la Alvor: proclamarea independenŝei. Astfel, „la ora zero a zilei de 11 noiembrie [1975]” 385, deşi „obuze de mortiere explodau la câteva zeci de kilometri” 386, liderul MPLA anunŝa la 377

Lumea Magazin, nr. 3/1999, p. 24. Vezi Lumea, nr. 4/2007, p. 51. 379 Ibidem. 380 Ibidem. 381 Ibidem. 382 http://en.wikipedia.org/wiki/Holden_Roberto 383 A. Conchiglia, op.cit., p. 45. 384 Cf. A. Neto, J. Eduardo dos Santos, op.cit., p. 33. 385 Ibidem. 386 Ibidem. 378

210

Viorel Cruceanu

Luanda, în mod oficial, naşterea Republicii Populare Angola. Făcându-se ecoul realităŝii din teren, „Proclamaŝia de independenŝă” preciza că «Republica Populară Angola reafirmă solemn hotărârea sa de a lupta pentru integritatea teritorială a Angolei şi de a se opune oricărei încercări de dezmembrare a ŝării»387. De asemenea, ea reafirma opŝiunea pentru ideologia marxistă a MPLA: «Republica Populară Angola îşi propune să dinamizeze şi să sprijine instaurarea puterii populare la scară naŝională. În felul acesta, masele de oameni ai muncii vor exercita puterea la toate nivelele, aceasta constituind singura garanŝie a formării omului nou şi a triumfului revoluŝiei noastre» 388. Proclamaŝia făcea şi un îndemn la reconciliere: «Să respectăm caracteristicile fiecărei regiuni, ale fiecărui nucleu populaŝional al ŝării noastre, pentru că toŝi, în egală măsură, am făcut sacrificiul pe care patria îl cere ca să trăiască»389. Dar, pentru a supravieŝui, tânăra Republică Populară Angola avea să facă alte numeroase sacrificii. Salvarea republicii proclamate de MPLA a venit tot de la ajutorul extern. Amănunte despre sprijinul primit au fost oferite chiar de preşedintele Agostinho Neto, la „summit”-ul OUA, de la Khartoum (Sudan), din 18 iulie 1978: «În momentul acela, forŝele [noastre] militare, de-abia ieşite din lupta de gherilă, nu erau capabile să facă singure faŝă ofensivei celor două armate regulate [sud-africană şi zaireză – nota ns.]. A trebuit să cer ajutorul ŝărilor prietene. Ajutorul ne-a fost acordat de ŝările socialiste din Europa şi America Latină»390. După care preşedintele angolez a completat: «Iugoslavia, Uniunea Sovietică şi Cuba ne-au trimis arme, ofiŝeri şi soldaŝi, care au constituit forŝa principală ce ne-a ajutat să rezistăm»391. Cu acelaşi prilej, Neto a furnizat şi informaŝii, inedite, privind asistenŝa oferită de unele state africane: Guineea, «cu un batalion, arme şi mijloace logistice»; Guineea-Bissau, «cu soldaŝi, ofiŝeri şi mijloace de apărare antiaeriană»; Mozambic, Nigeria şi Algeria, «cu mijloace militare»392. Rolul determinant în victoria MPLA l-a jucat o ŝară situată la 387

Ibidem, p. 12. Ibidem. 389 Ibidem, p. 14. 390 Ibidem, p. 34. 391 Ibidem. 392 Ibidem. 388


211

10.000 kilometri distanŝă: Cuba lui Fidel Castro. Intervenŝia cubaneză a purtat şi un nume de cod: „La Operacíon Carlota”393. Lansată la 5 noiembrie 1975, ea a constat în trimiterea a zeci de mii de soldaŝi pe frontul din Angola. Detractorii liderului de la Havana au pus „aventura angoleză” pe seama spiritului hazardat al lui Castro, alimentat de „un voluntarism nestăpânit”394 şi de o voinŝă de mărire ce contrasta cu dimensiunea şi capacitatea de efort a ŝării sale. Pe aceleaşi coordonate se aprecia că, „în raport cu populaŝia sa, implicarea Cubei în Africa este comparabilă cu perioada de vârf a intervenŝiei americane în Vietnam”395. Deloc impresionat, Castro a replicat că angajamentul cubanez a reprezentat „un răspuns la cererea liderului MPLA, Agostinho Neto”396, în condiŝiile în care, armatele sud-africane şi zaireze „ajunseseră la porŝile Luandei” 397. Argumentele liderului cubanez erau în logica „Războiului Rece”, exportat şi pe sol african. Astfel, Castro acuza că «SUA au implementat un plan secret menit să strivească interesele legitime ale poporului angolez şi să-i impună un guvern marionetă (...) şi să transforme independenŝa Angolei într-un condominium între Mobutu şi Africa de Sud» 398. O explicaŝie şi mai interesantă ne oferă Jorge Risquet Valdés, unul din conducătorii operaŝiunilor din Angola: „Motivele acestei operaŝiuni, atât de îndrăzneŝe, nu au fost dictate nici de propriile interese, nici de realpolitik, ci de internaţionalism [subl.ns.]. O victorie a axei Pretoria-Washington ar fi însemnat mult mai mult decât simpla înfrângere a MPLA: aceasta ar fi semnificat victoria apartheidului şi consolidarea dominaŝiei rasiste asupra popoarelor din întreaga Africă australă”399. Dincolo de aceste precizări, cu parfum geostrategic, realitatea se dovedea mult mai complexă. Relaŝiile africano-cubaneze coboară mult 393

Carlota este numele unei sclave de origine africană. Ea a condus marea răscoală a sclavilor din Cuba, izbucnită în anul 1843. Ucisă în cursul confruntărilor, Carlota a devenit un simbol pentru istoriografia comunistă cubaneză. 394 M. Urbano Rodrigues, Fidel, Achille communiste, în Afrique-Asie, no. 14, janv. 2007, p. 32. 395 Lumea Magazin, nr. 3/1999, p. 24. 396 B. Ankomah, Castro of Africa, în New African, no. 472, April 2008, p. 15. 397 Ibidem. 398 Ibidem, p. 14. 399 Vezi Afrique-Asie, no. 31, juin 2008, p. 38.

212

Viorel Cruceanu

în timp, fiind indisolubil legate de perioada traficului de sclavi şi de producŝia trestiei de zahăr, „o marfă cheie a comerŝului mondial din secolul al XIX-lea”400. Prin urmare „numărul sclavilor [din Cuba], recenzaŝi în 1841, se ridica la 436.495 de suflete, echivalentul a 44% din populaŝie şi a 80% din forŝa de muncă activă” 401. De altfel, istoricii apreciază că „între 1511 şi 1886, numărul sclavilor aduşi în Cuba a depăşit cifra de un milion de africani” 402. Iată de ce, Africa reprezintă „continentul de origine a unei părŝi din strămoşii cubanezilor”403. Doar aşa se poate explica de ce cubanezii au urmat, aparent fără discernământ, „aventura” africană a lui Fidel Castro. Ambientul caraibean a făcut ca mentalul colectiv să fie impregnat de un «vis african»404, întreŝinut cu măiestrie de Comandante en Jefe. Orator desăvârşit, Castro a formulat o adevărată doctrină, atunci când, în decembrie 1975, declara: «Cuba nu este doar o ŝară latino-americană, ci şi una latino-africană»405. Atât în epocă, dar şi după schimbările produse în 1989-1990, Castro a fost judecat exclusiv prin prisma prejudecăŝilor ideologice. Totuşi, trebuie să recunoaştem că el a dovedit „o solidaritate indefectibilă cu oprimaŝii din lumea întreagă” 406 şi că, „în a doua jumătate a secolului al XX-lea, Fidel Castro a fost conducătorul din lumea a treia care, atât prin vorbă cât şi prin faptă, a exercitat influenŝa cea mai mare asupra cursului evenimentelor ce au marcat procesul decolonizării”407. Din considerente lesne de înŝeles, SUA au condamnat şi minimalizat rolul Cubei pe continentul negru. Astfel, fostul secretar al Departamentului de Stat, Henry Kissinger, afirma că Uniunea Sovietică „a trimis forŝe mandatare în Africa” 408, încercând „să reducă rolul cubanezilor la cel de simpli pioni ai URSS” 409. O asemenea retorică s-a impus, dovadă şi butada maliŝioasă după care „capitala Cubei se află la 400

Idem, no. 14, janv. 2007, p. 16. Ibidem. 402 Ibidem. 403 Vezi Jeune Afrique, no. 2459, du 24 févr. au 1 er mars 2008, p. 31. 404 Ibidem. 405 Ibidem. 406 M. Urbano Rodrigues, op.cit., p. 30. 407 Ibidem. 408 H. Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Editura Bic All, 2003, p. 698. 409 Afrique-Asie, nr. 31/2008, p. 37. 401


213

Moscova, iar cimitirele în Africa” 410. În realitate, nu a existat o „antantă” sovieto-cubaneză. Mai mult, Fidel Castro i-a pus pe sovietici chiar în faŝa faptului împlinit. Elocventă este, în acest sens, declaraŝia ex-vicepreşedintelui cubanez, Carlos Rafael Rodriguez: «Totul a fost o iniŝiativă pur cubaneză. La început, am trimis trupe în Angola fără sprijin sovietic (...). Dar mai târziu ne-am coordonat acŝiunile cu [ei]»411. Detalii suplimentare ne furnizează J. Risquet Valdés: «Când a luat decizia trimiterii trupelor, Fidel nu informase în prealabil Moscova, anticipând că Brejnev nu va fi partizanul unei asemenea operaŝiuni (...). Iată de ce a trebuit să aşteptăm două luni până ce Moscova să ne furnizeze ajutorul logistic necesar pentru transportul aerian al soldaŝilor noştri spre Angola»412. Însuşi Castro confirmă acest lucru: «Deşi sovieticii nu au fost consultaŝi în privinŝa deciziei Cubei de a trimite trupe în Angola, totuşi ei au furnizat, mai apoi, arme pentru crearea armatei angoleze şi au răspuns pozitiv cerinŝelor noastre de a ne procura material militar, pe toată durata războiului. Fără suportul politic şi logistic al URSS, rezultatul pozitiv din Angola nu ar fi fost posibil» 413. Recent, chiar Kissinger a recunoscut că s-a înşelat: «Nu ne puteam imagina că insularii [cubanezi] acŝionau de o manieră atât de provocatoare şi atât de departe de ŝara lor, fără ca Moscova să-i grăbească şi să le ofere ajutor. Astăzi dispunem de dovezi ce ne arată că totul s-a petrecut exact invers»414. În lucrarea biografică „My Life” (rezultată din seria de interviuri luată de reputatul ziarist Ignacio Ramonet, în perioada 2003-2005), comandantul cubanez rememorează momentele de vârf ale „Operaţiunii Carlota”. Fidel Castro se exprimă la superlativ invocând „bătăliile epice ale războiului pentru independenŝa Angolei” 415, dar şi «eroica luptă a popoarelor angolez şi cubanez» 416. Operaŝiunea a acoperit perioada noiembrie 1975-februarie 1976. În toată această vreme, 36.000 de soldaŝi cubanezi s-au alăturat forŝelor MPLA. Pe frontul de nord, ei au reuşit să zdrobească detaşamentele FNLA şi ale 410

Cf. Lumea Magazin, nr. 3/1999, p. 24. Ibidem. 412 Vezi Afrique-Asie, no. 31/2008, p. 37-38. 413 Cf. B. Ankomah, op.cit., p. 16. 414 Afrique-Asie, no. 31/2008, p. 37. 415 B. Ankomah, op.cit., p. 15. 416 Ibidem. 411

214

Viorel Cruceanu

armatei zaireze. Apoi, s-a declanşat ofensiva pe frontul de sud, împotriva armatelor sud-africane. A fost o acŝiune de mare amploare şi extrem de bine coordonată care a permis respingerea agresorului, pe un front lung de 1.000 de kilometri, până la baza sa de lansare, la graniŝa cu Namibia (aflată sub controlul RSA). După aproape patru luni de lupte s-a produs „un fapt inedit în Africa” 417: „sud-africanii au cunoscut, pentru prima oară în istorie, o înfrângere militară din partea unui popor african”418. Liderul cubanez, Fidel Castro, ne spune că, după victorie, el a încercat „să oblige Pretoria să plătească un preŝ ridicat pentru aventura sa”419: un set de condiŝii care „să includă independenŝa Namibiei”420. Planurile conducătorului comunist de la Havana au eşuat datorită presiunilor URSS „care se temea de eventuale reacŝii ale americanilor”421. Totuşi, cum se explică dezinvoltura cubanezilor şi aparenta apatie a americanilor? Ei bine, prin faptul că trecuseră „numai câteva luni de la căderea Saigonului [pe 30 aprilie 1975 – nota ns.]”422, iar „Statele Unite [erau] paralizate de catastrofa din Vietnam” 423. La rândul său, „exploatând trauma post-Vietnam a Americii”424, Uniunea Sovietică a căpătat curaj şi detaşându-se de prudenŝa sa anterioară (precum în cazul „arogantelor bombardamente americane asupra Vietnamului de Nord”425), „nu a mai căutat, sub nici o formă, să-şi ascundă jocul”426. Unii observatori occidentali au mers mai departe, suspectând o înŝelegere de culise sovieto-americană, un fel de „nouă Yalta”, al cărei subiect îl reprezenta Angola. Întrebat pe marginea temei, preşedintele zairez, Mobutu Sese Seko, actor principal în evenimente, a dat un răspuns interesant: «Nu aş vorbi chiar de o nouă Yalta, dar există un număr de fapte tulburătoare. Tot ce am să vă spun, reprezintă opinia mea personală. Dar, înainte de a vorbi de Angola, să vedem ce s-a 417

A. Neto, J. Eduardo dos Santos, op.cit., p. 34. Ibidem. 419 B. Ankomah, op.cit., p. 15. 420 Ibidem. 421 Ibidem. 422 Lumea, nr. 4/2007, p. 51. 423 H. Kissinger, op.cit., p. 697. 424 Ibidem, p. 698. 425 Cf. Jeune Afrique, no. 790/1976, p. 17. 426 Ibidem. 418


215

întâmplat în Portugalia. La un moment dat se credea la Lisabona că elementele de stânga sunt în avantaj şi că Partidul Comunist avea să pună mâna pe putere. Apoi, brusc, s-a produs contrariul. Totul a intrat în ordine, a revenit la normal. Iată o altă Portugalie, gata să intre în CEE şi să-şi reia locul în NATO! Or, cunoscând rolul jucat de Uniunea Sovietică în Portugalia după 25 aprilie 1974 şi mai ales ajutorul furnizat Partidului Comunist al lui Álvaro Cunhal, nu-ŝi rămâne decât să te miri că prezenŝa sovietică în Portugalia a încetat deodată. Şi, în timp ce Portugalia se reintegra în NATO, în Angola, Uniunea Sovietică avea mâinile libere»427. „Operaţiunea Carlota” a salvat republica populară proclamată de MPLA (noul regim a dobândit şi legitimitate internaŝională, în ianuarie 1976, prin recunoaşterea sa oficială de către OUA). Din nefericire, la frontiera cu Namibia s-a menŝinut statu quo-ul, ce avea să poarte germenii unei stări conflictuale pe termen lung. Pentru a preîntâmpina o nouă agresiune sud-africană, cubanezii şi-au stabilit „o linie de apărare”428, la 250 kilometri nord de graniŝa cu Namibia, care se întindea, de la est la vest, pe o lungime de 720 de kilometri. În interiorul acestei zone tampon, dar şi în SE, la graniŝa cu Zambia, se lucra la pregătirea unei absurde revanşe: refacerea forŝelor UNITA. S-a ajuns chiar şi la o escaladă verbală: în timp ce preşedintele Jimmy Carter (1977-1981) ameninŝa cu transformarea Angolei într-un „nou Vietnam”429, preşedintele Neto riposta, declarând că „trupele cubaneze nu vor părăsi din ordinul meu Angola cât timp va persista agresiunea militară, politică şi diplomatică împotriva Angolei” 430. Lucrurile s-au precipitat, din ianuarie 1981, odată cu „sosirea lui Reagan la Casa Albă”431. Noul lider american şi-a propus să combată «imperiul răului» şi pe fronturile din Africa. Aşa se face că, SUA şi RSA, mizând pe Savimbi, au aruncat din nou Angola în ghearele războiului civil. În cursul verii, ostilităŝile au fost reluate: 9.000 de soldaŝi sud-africani au ocupat 55.000 km2 din provinciile sudice Cunene şi Cuando-Cubango, ce reprezentau „grânarul” Angolei. Simultan, rebelii UNITA (dotaŝi cu armament american, inclusiv cu faimoasele rachete sol-aer „Stinger”) 427

Ibidem, p. 21. Cf. Afrique-Asie, no. 31/2008, p. 38. 429 A. Neto, J. Eduardo dos Santos, op.cit., p. 34. 430 Ibidem. 431 A. Conchiglia, op.cit., p. 45. 428

216

Viorel Cruceanu

au reintrat în scenă. Astfel, pentru occidentali, UNITA devenea „marea mişcare de rezistenŝă împotriva comunismului” 432. Datorită armamentului sofisticat, rebelii au recuperat, până în aprilie 1986, toate poziŝiile pierdute pe parcursul luptelor din 1975. În toată această perioadă, Savimbi a beneficiat de o amplă propagandă mediatică, devenind „o veritabilă vedetă a anilor optzeci” 433. Astfel, „tenacele lider al gherilei”434 a fost gratulat cu epitete precum «combatantul libertăŝii»435 sau «cel mai mare revoluŝionar al timpurilor noastre» 436. În acelaşi registru, preşedintele portughez Mário Soares, nu ezita să-l califice drept «unul dintre ultimii mari lideri africani»437. Însă, „adevărata faŝă a lui Savimbi”438, ascunsă publicului de media occidentală, a fost devoalată de revista panafricană Afrique Asie439 . Publicaŝia fondată de Simon Malley îl caracteriza pe Savimbi drept „omul tuturor situaŝiilor, care, mânat de un oportunism abil, nu a pierdut niciodată din vedere scopul său primordial: puterea. O putere absolută...”440. Pentru aceasta, nu a ezitat să procedeze frecvent la epurări în cadrul UNITA: el şi-a eliminat „rivalii potenŝiali [şi] militanŝii cei mai străluciŝi (...) dovedind o înverşunare fără limite. În câteva cazuri, şeful rebel a exterminat chiar mai multe generaŝii, pentru ca familiile acestor oameni, care-i fuseseră totuşi fideli (...), să dispară pentru totdeauna”441. Pe bună dreptate, Savimbi era considerat „un şef feudal, obscurantist şi nemilos”442, concluzia trasă fiind negativă: „eroul din timpul războiului rece se dovedea, în realitate, un tiran din alte timpuri”443. Istoricii încadrează operaŝiunile militare din anii ’80 primului 432

C. Ockrent, Contele de Marenches, op.cit., p. 161. Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151, avril 2002, p. 8. 434 Cf. Newsweek, no. 4, January 25, 1993, p. 28; vezi şi R. Dowden, Africa. Altered States, Ordinary Miracles, New York, PublicAffairs, 2009, p. 211. 435 Vezi Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151/2002, p. 8. 436 Ibidem. 437 Ibidem; idem, no. 114, mars 1999, p. 46. 438 Vezi idem, no. 32, mai 1992, p. 17. 439 Ibidem, p. 17-21; vezi şi idem, no. 117, juin 1999, p. 21; idem, no. 123, dec. 1999, p. 13-14. 440 Cf. idem, no. 151/2002, p. 8. 441 Ibidem. 442 Ibidem. 443 Ibidem. 433


217

război civil angolez. De altfel, actorii au fost aceiaşi. Astfel, pe considerentul implicării multiforme a SUA şi RSA, de partea UNITA, URSS a reacŝionat prompt şi, în 1982, a deschis Angolei un credit de două miliarde dolari, „cel mai important ajutor de care a beneficiat vreodată un stat african din partea sovieticilor”444. La rândul său, Cuba şi-a sporit „contingentul” internaŝionalist, numărul efectivelor ridicându-se la 55.000 de oameni. Această escaladare prefigura inevitabilul: o nouă ciocnire frontală cubanezo-sud-africană. Întradevăr, evenimentele şi-au urmat cursul, conducând la faimoasa bătălie de la Cuito Cuanavale, din SV Angolei (la limita celor 250 kilometri ai zonei tampon, dintre Angola şi Namibia), desfăşurată în perioada noiembrie 1987-martie 1988. Tot în „My Life”, liderul de la Havana, Fidel Castro, consideră confruntarea de la Cuito Cuanavale drept «o campanie complexă şi de durată ce a reprezentat, neîndoielnic, cea mai amplă operaŝiune militară la care au luat parte vreodată trupele cubaneze»445. Analizând episodul din perspectiva duratei istorice, Castro conchide: «a fost o operaŝiune ce a decis, cu adevărat, soarta războiului»446. Amănunte despre înfruntare ne sunt furnizate de Jorge Risquet Valdés, cel care a ŝinut să precizeze că, de această dată, „forŝele cubaneze erau mult mai bine antrenate şi beneficiau de comandanŝi mai valoroşi decât sud-africanii”447. Ostilităŝile au fost deschise, în septembrie 1987, de „South-Africa Defence Forces” care au atacat poziŝiile deŝinute la Cuito Cuanavale de 8.000 de militari angolezi. Alături de cei 6.000 de soldaŝi sud-africani, la lupte participau şi 9.000 de combatanŝi ai UNITA. Imediat, cubanezii au trimis în sprijinul aliaŝilor angolezi din MPLA, 1.500 de oameni. Elementul decisiv, plănuit de şeful operaŝiunilor, faimosul general Arnaldo Ochoa, l-a reprezentat superioritatea aeriană cubaneză. Disperaŝi, ne spune Risquet Valdés, „sud-africanii au lansat un ultim asalt la 23 martie 1988, dar ofensiva lor a eşuat lamentabil” 448. A urmat apoi o contraofensivă generală a cubanezilor. Firul narării este preluat de Fidel Castro: «[după] Cuito Cuanavale, un alt grup alcătuit din 40.000 de soldaŝi cubanezi, alături de 30.000 de angolezi şi circa 3.000 luptători 444

Histoire Générale..., tome VIII, p. 535. B. Ankomah, op.cit., p. 16. 446 Ibidem. 447 Vezi interviu cu Jorge Risquet Valdés, în Afrique-Asie, nr. 31/2008, p. 39. 448 Ibidem, p. 38.. 445

218

Viorel Cruceanu

namibieni din SWAPO, sprijiniŝi de 600 tancuri, sute de piese de artilerie, 1.000 de rachete antiaeriene şi eficientele formaŝiuni MIG-23, au avansat în direcŝia frontierelor Namibiei, măturând forŝele sudafricane întâlnite în cale»449. Starea de tensiune extremă din Africa australă contrasta cu paşii în direcŝia destinderii, promovaŝi de proaspătul lider sovietic, Mihail Gorbaciov (devenit secretar general al PCUS la 11 martie 1985). Noul „deal” inaugurat de Gorbaciov („prestroika” şi „glasnost”) „influenŝează [şi] politica externă. Gorbaciov face ca ŝara lui să intre într-o nouă eră, iar prin aceasta relaŝiile dintre cele două supraputeri evoluează şi ele”450. Datorită atitudinii sale, „Uniunea Sovietică manifestă dorinŝa reală de a pune capăt Războiului Rece” 451. Într-un discurs politic, rostit pe 7 decembrie 1988 la tribuna ONU din New York, conducătorul sovietic declara că «lupta onestă a ideologiilor (...) nu trebuie transferată la relaŝiile dintre state. În caz contrar, noi nu vom putea rezolva nici una din problemele mondiale...» 452. Prin starea de comprehensiune, stabilită cu preşedintele american Ronald Reagan, Gorbaciov urmărea făurirea unui „plan global” de reglementare a crizelor regionale. Bineînŝeles că acest „plan”, a cărui miză era „criza afgană”, includea şi rezolvarea problemei angoleze. Bătălia de la Cuito Cuanavale a reprezentat un moment de ruptură: sunetul armelor a făcut loc negocierilor de pace. Ele au debutat în zilele de 3-4 mai 1988 la Londra, având ca protagonişti Angola, Cuba şi RSA, iar ca mediatori cele două superputeri, SUA şi URSS. Desfăşurate pe parcursul a „şapte luni şi o săptămână”453, ele au necesitat 13 întrevederi desfăşurate succesiv la Cairo, New York, Praia, Geneva şi, mai ales, Brazzaville (ce a stabilit un record de cinci întâlniri) 454. Încă de la început, scepticii manifestau îndoieli, considerând că „ar fi un miracol dacă s-ar ajunge la un acord”455. Unul dintre participanŝii la negocieri, vice-ministrul sovietic de externe, Anatoli Adamişin, evidenŝia că „era extrem de 449

B. Ankomah, op.cit., p. 16. J.B. Duroselle, A. Kaspi, op.cit., vol. II, p. 277-278. 451 Ibidem, p. 278. 452 Vezi J.F. Soulet, op.cit., p. 293-294. 453 Cf. Lumea, nr. 2, 12 ian. 1989, p. 13. 454 Ibidem. 455 Cf. Temps Nouveaux, no. 52, 26 déc. 1989, p. 32. 450


219

dificil de găsit un echilibru al intereselor” 456. El justifica starea de aprehensiune: „părŝile nu manifestau nici un fel de încredere reciprocă. Din contră, ele etalau o mare neîncredere, acumulată de-a lungul a zeci de ani”457. Soluŝia rezida în faptul că „trebuiau făcute concesii mutuale”458 şi, astfel, „miracolul” a fost posibil. Aceste „febrile negocieri”459 s-au finalizat la sediul ONU din New York, pe 22 decembrie 1988, cu semnarea a două documente: Acordul tripartit (parafat de Angola, Cuba şi RSA) şi Acordul bilateral Angola-Cuba. Primul document invoca „principiile unei soluŝionări paşnice a conflictului din sud-vestul Africii”460 şi deschidea „calea accesului Namibiei la independenŝă” 461, prin angajamentul RSA de a accepta aplicarea Rezoluŝiei 435, din 1978, a Consiliului de Securitate al ONU (rezoluŝie ce prevedea independenŝa teritoriului). Al doilea document stipula „retragerea totală spre Cuba a contingentului de aproximativ 50.000 de oameni, ce formează trupele cubaneze staŝionate în Republica Populară Angola”462, menŝionând că „retragerea totală se va încheia la 1 iulie 1991”463. Acordul bilateral era însoŝit de un document-anexă ce stabilea calendarul retragerii trupelor cubaneze: «● până la 1 noiembrie 1989 – 25.000 (50 la sută) ● până la 1 aprilie 1990 – 33.000 (66 la sută) ● până la 14 octombrie 1990 – 38.000 (76 la sută) ● până la 1 iulie 1991 – 50.000 (100 la sută), luând drept bază o forŝă cubaneză cu un efectiv de 50.000 de oameni» 464. Retragerea trupelor cubaneze a debutat pe 10 ianuarie 1989; ea a fost eşalonată pe 27 luni şi s-a încheiat chiar mai devreme, pe 25 mai 1991. Ca orice eveniment controversat, „aventura” angoleză a cubanezilor a devenit un adevărat subiect epic. O atenŝie particulară a fost consacrată pierderilor de pe front, „secretomania” regimului alimentând aprecieri fanteziste. Astfel, presa moscovită vorbea de 456

Ibidem. Ibidem. 458 Ibidem. 459 Lumea, nr. 2/1989, p. 13. 460 Ibidem, p. 12. 461 Ibidem. 462 Ibidem, p. 13. 463 Ibidem. 464 Vezi textul documentului în Ibidem. 457

220

Viorel Cruceanu

pagube cifrate la 5.000 de oameni 465, în timp ce sursele occidentale indicau 8.000 de morŝi466; până şi prestigioasa revistă Jeune Afrique a căzut în plasa cifrelor exagerate, vehiculând ideea unor pierderi umane de 50.000 de oameni467. Recent, presa panafricană a intrat în posesia datelor exacte, confirmate de la Havana. Analiza lor ne dovedeşte, fără putinŝă de tăgadă, că nu este vorba doar de o „aventură angoleză”, ci chiar de o „aventură africană”, inaugurată la 24 aprilie 1965, când Che Guevara s-a alăturat, pentru câteva luni, rezistenŝei lumumbiste din estul Republicii Congo (Kinshasa). A urmat apoi un sfert de secol de prezenŝă activă pe întreg continentul (Guineea-Bissau, CongoBrazzaville, Angola, estul Congo-Kinshasa, Mozambic, Etiopia, Somalia etc.). În acest arc de timp, un număr de „381.482 militari cubanezi au fost prezenŝi, alături de fraŝii lor africani, la lupta comună pentru libertate”468. Dintre aceştia, „2.077 de cubanezi şi-au dat viaŝa cauzei libertăŝii Africii” 469. Simultan, „30.719 de tineri, proveniŝi din 32 de ŝări africane, şi-au obŝinut diplomele universitare în Cuba, ca bursieri ai statului cubanez”470. Aşa cum am mai spus, multă vreme prezenŝa cubaneză în Africa a fost reflectată prin prisma intereselor ideologice, convergente sau divergente. Scurgerea timpului şi schimbările istorice de după 1990 au atenuat pasiunile. Iată de ce este potrivit să acordăm tot creditul nostru percepŝiei unui mare spirit: Nelson Mandela. Referindu-se la aportul african al compatrioŝilor lui Fidel Castro, el afirma: «cubanezii au sosit la noi în calitate de doctori, profesori, soldaŝi, specialişti agricoli, dar niciodată în calitate de colonişti»471. Apoi, analizând concret implicarea lor militară, liderul populaŝiei de culoare sud-africane completa: «sute de cubanezi şi-au pierdut viaŝa într-o luptă care a fost, în principal, a noastră şi nu a lor (...). Noi, africanii, suntem obişnuiŝi să fim victimile puterilor externe. În toată istoria Africii, nu există alt popor străin care să se fi ridicat în apărarea unuia dintre popoarele noastre» 472. Om de 465

Cf. Temps Nouveaux, no. 52/1989, p. 35. Cf. J.F. Soulet, op.cit., p. 208. 467 Jeune Afrique, no. 2459, du 24 févr. au 1 er mars 2008, p. 31. 468 Cf. J. Risquet Valdés, în Afrique-Asie, no. 31/2008, p. 39. 469 Ibidem; vezi şi B. Ankomah, op.cit., p. 10. 470 Vezi Afrique-Asie, no. 31/2008, p. 39. 471 Cf. B. Ankomah, op.cit., p. 12. 472 Ibidem. 466


221

înaltă conduită morală, Mandela concluziona: «nici o altă ŝară nu poate pretinde că a fost atât de altruistă precum Cuba în relaŝiile cu Africa»473. La rândul său, Irene Alexandra Neto, fiica primului preşedinte al Angolei, puncta, în deplină cunoştinŝă de cauză: „nu este nici o îndoială că acŝiunea cubanezilor în Angola a fost decisivă pentru istoria noastră”474. * *

*

Acordul general, privind Africa australă, dintre cele două superputeri, impunea şi o reglementare paşnică a problemei angoleze. De voie, de nevoie MPLA şi UNITA au deschis negocieri ce s-au încheiat cu semnarea Tratatului de pace, de la Bicesse (Portugalia), din 31 mai 1991. „Cheia de boltă” a documentului o reprezenta organizarea de alegeri generale libere. Acestea s-au desfăşurat în zilele de 29 şi 30 septembrie 1992. Deoarece principalii competitori erau reprezentaŝi de cele două forŝe ce s-au combătut militar timp de 16 ani, alegerile s-au dovedit a fi de risc major. Scrutinul prezidenŝial s-a încheiat cu victoria preşedintelui José Eduardo dos Santos, care a obŝinut 51,54% din sufragiile exprimate, în timp ce Jonas Savimbi a beneficiat de 38, 83% din voturi. Scrutinul legislativ a confirmat victoria MPLA care, cu 55,56 din opŝiuni, a fost creditată cu 123 din cele 220 de locuri parlamentare. În schimb, UNITA a cules 32,90% din preferinŝele electoratului, scor ce i-a asigurat 70 de aleşi în Parlament475. Cum era de aşteptat, Savimbi nu a recunoscut rezultatul votului476 şi „redeschide, cu o înverşunare sporită, confruntarea armată” 477. Începea astfel, cel de-al doilea conflict civil, datorat doar capriciilor lui Savimbi, ce „refuza să accepte o alternativă la război” 478. Pe parcursul desfăşurării sale (1992-1994) s-au produs două evenimente care şi-au pus amprenta asupra desfăşurării ostilităŝilor: restructurarea armatei guvernamentale şi schimbarea atitudinii SUA faŝă de Savimbi. Vechea armată angoleză, organizată după modelul Tratatului de la 473

Ibidem. Cf. Afrique-Asie, no. 27, févr. 2008, p. 29. 475 Cf. file://A:\JONAS%20SAVIMBI.htm, p. 4. 476 Vezi justificările lui Savimbi, în Ibidem, p. 4-5. 477 Enciclopedia Africii, p. 62. 478 A. Conchiglia, La paix, enfin!, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151/2002, p. 6. 474

222

Viorel Cruceanu

Varşovia, s-a dovedit ineficientă. De aceea, guvernul de la Luanda, care a inaugurat în 1990 un proces de liberalizare, a făcut apel la specialişti occidentali, inclusiv americani. Marile unităŝi mecanizate, dotate cu armament greu, au fost înlocuite cu unităŝi mici, cu o mare capacitate combativă, alcătuite din grupuri de trăgători de elită (echipaŝi cu armament uşor şi sofisticat) şi din comandouri extrem de mobile. Tot pe criteriul sporirii eficacităŝii a fost modernizată şi aviaŝia. Reconversia a necesitat timp, iar acest lucru s-a reflectat în faptul că, pe parcursul anului 1993, „UNITA ocupa aproape 70% din teritoriu”479. Aşa se face că, rebelii aveau o solidă bază economică, ei controlând, „cu excepŝia petrolului, majoritatea celorlalte resurse ale ŝării [în special, diamante – nota ns.]”480. Modificarea poziŝiei SUA faŝă de Savimbi s-a produs odată cu instalarea administraŝiei Clinton la Casa Albă (20 ianuarie 1993). Noua echipă democrată americană şi-a formulat clar viziunea asupra Angolei: încetarea războiului civil, promovarea democraŝiei şi a drepturilor omului şi dezvoltarea economică durabilă. Promovând o realpolitik, SUA au recunoscut în mod oficial Angola la 19 mai 1993. Punctul culminant al normalizării a fost atins cu ocazia întâlnirii Clinton-dos Santos, de la Washington, din 8 decembrie 1995. Reafirmând obiectivele SUA, preşedintele Bill Clinton declara: «noi contăm să întreŝinem bune relaŝii cu un stat angolez reconciliat, pacificat şi stabilizat»481. Schimbarea era confirmată şi de faptul că, între anii 19931995, SUA au furnizat Angolei ajutoare umanitare şi alimentare de peste 200 milioane de dolari. Angajamentul în Angola reprezenta „cea mai importantă implicare americană în Africa după cel de-al doilea război mondial”482. Printr-o asemenea politică, practic, SUA reuşeau să se substituie, în Angola, fostei Uniuni Sovietice. Ele dobândeau o excelentă poziŝionare geostrategică, dar şi una economică, Angola furnizând 7% din importurile americane de petrol şi devenind al treilea lor partener comercial din Africa Neagră483. Surprinzătoarea răsturnare de alianŝe l-a determinat pe Savimbi, „răsfăŝatul” de odinioară al americanilor, să revină la masa tratativelor. Savimbi, recunoscut pentru libertatea tonului său, nu-şi alegea cuvintele 479

Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 92, mai 1997, p. 19. Ibidem. 481 Cf. idem, no. 76, janv. 1996, p. 6. 482 Ibidem. 483 Vezi idem, no. 72, sept. 1995, p. 32; idem, no. 76/1996, p. 6-7. 480


223

la adresa noii administraŝii americane: „ei au mers cu impertinenŝa până acolo încât au calificat UNITA drept o mişcare totalitară condusă de un tiran paranoic (subl.ns.). Cât de departe sunt vremurile în care Ronald Reagan ne califica drept «combatanŝi ai libertăŝii»! (...). În prezent [acei „combatanŝi”] sunt buni de aruncat la pubela istoriei (...). Aliată de circumstanŝă a SUA, în timpul expansionismului sovietic, UNITA a devenit un pericol pentru interesele americane, odată ameninŝarea comunistă îndepărtată (...). Administraŝia americană se teme că, odată cu preluarea puterii de către o UNITA prea puŝin docilă, să nu înceteze jefuirea resurselor Angolei de către companiile străine, inclusiv cele americane” 484. Totuşi, Savimbi nu putea face abstracŝie de curentul general ce considera că, „după 1992, [el] a făcut un război pentru nimic”, ce a reprezentat „un război în plus pentru angolezi”485. Mai mult, cei trei ani de confruntări „au cauzat distrugeri de o amploare comparabilă celor din ultimii 20 de ani de război” 486. Părăsit şi de majoritatea foştilor săi aliaŝi africani, liderul UNITA s-a văzut nevoit să accepte încheierea Protocolului de la Lusaka, din 20 noiembrie 1994. Documentul prevedea: constituirea unui guvern de uniune naŝională, retrocedarea teritoriilor ocupate de rebeli după 1992 şi inserŝia efectivelor UNITA în cadrul Forŝelor Armate Angoleze (FAA). Aniversarea a 20 de ani de la proclamarea independenŝei, pe 11 noiembrie 1995, i-a prilejuit preşedintelui dos Santos un bilanŝ al tragediei ce răvăşise Angola în această perioadă: primul război civil (1975-1991) s-a soldat cu 30.000 de morŝi, 2.000.000 de refugiaŝi şi pagube în valoare de 12 milioane de dolari (alte surse, printre care săptămânalul Jeune Afrique, indicau, pentru aceeaşi perioadă, un număr de 500.000 de victime); al doilea război civil (1992-1994) a provocat peste 300.000 de morŝi civili, în timp ce pierderile militare s-au redus la câte 2.000 de soldaŝi de fiecare parte. De asemenea, s-a înregistrat un milion de răniŝi, iar 3.000.000 de persoane au fost nevoite să-şi părăsească aşezările. În cei trei ani de ostilităŝi luptele au fost atât de puternice încât, la ONU, se vorbea de 1.000 de morŝi pe zi487. 484

Vezi file://A:\JONAS%20SAVIMBI.htm, p. 4. Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 92/1997, p. 19. 486 Idem, no. 52, janv. 1994, p. 16. 487 Idem, no. 75, déc. 1995, p. 19; idem, no. 76/1996, p. 6; vezi şi V. Cruceanu, 485

224

Viorel Cruceanu

Normalizarea politică a început cu instalarea celor 70 de deputaŝi ai UNITA (aleşi în septembrie 1992) pe băncile Adunării Naŝionale. Au urmat apoi, luni întregi de negocieri, la sfârşitul cărora, pe 11 aprilie 1997, la Luanda a intrat în funcŝiune şi „Guvernul de unitate şi reconciliere naŝională” (GURN). În acest guvern (de 84 de membri), UNITA avea 4 miniştri şi 7 miniştri adjuncŝi. De asemenea, gruparea rebelă mai primea 3 posturi de guvernatori de provincie, 7 de guvernatori adjuncŝi şi 6 nominalizări de ambasadori. Punctul nevralgic îl reprezenta persoana lui Savimbi; el a refuzat funcŝia de vicepreşedinte, acceptând în cele din urmă statutul de „şef al principalului partid de opoziŝie”, calitate care-i asigura „numeroase drepturi şi privilegii”488. Aplicarea Protocolului de la Lusaka, îl îndreptăŝea pe preşedintele dos Santos să nutrească speranŝa unei păci definitive, care să facă din Angola „perla Africii secolului al XXI-lea”489. Numai că, Jonas Savimbi avea o optică total diferită. Victimă a suspiciunii sale maladive, el vedea şi în Protocolul de la Lusaka un complot internaŝional ce urmărea „menŝinerea, cu forŝa, a MPLA la putere”490. Iată de ce, liderul rebel nu s-a mai întors la Luanda, retrăgându-se în fieful său, la Bailundo. Trebuie spus că, o parte din cadrele politice şi militare ale UNITA, au aderat la prevederile Protocolului de la Lusaka, integrându-se deplin procesului de pace. Dobândind demnităŝi şi obişnuinŝa comodităŝilor urbane, aceşti lideri nu-şi mai puteau imagina o reîntoarcere la condiŝiile vieŝii de gherilă. Dar, Savimbi era irecuperabil. Într-un discurs rostit la a 30-a aniversare a creării UNITA, la 13 martie 1996, liderul mişcării prefigura acŝiunile sale viitoare. Cuvintele nu făceau decât să evidenŝieze, o dată în plus, esenŝa personajului, în care luptătorul eclipsa politicianul, iar dorinŝa de putere absolută făcea imposibilă o percepŝie corectă a realităŝii. Neîndoios, discursul respectiv are chiar valoarea unui testament: «Trebuie să fac faŝă unui moment dintre cele mai critice din istoria UNITA. Cantonarea trupelor nu este o problemă, dar dezarmarea lor este altceva (...). Imaginaŝi-vă cât de critică şi de dificilă este misiunea mea. După livrarea armelor nu-mi rămâne decât să mor. Viaŝa mea nu Africa: un continent al crizelor cu repetiţie, ân Dosarele Istoriei, nr. 11 (39), nov. 1999, p. 46. 488 Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 106-107, juillet-août 1998, p. 28. 489 Ibidem, p. 25. 490 Cf. file://A:\JONAS%20SAVIMBI.htm, p. 4.


225

va mai avea sens după predarea armamentului (...). După dezarmare nu voi mai fi deloc util. Niciunul din liderii istorici pe care-i cunosc, nu a rămas la putere după ce a fost dezarmat (...). Sub nici o formă, eu nu voi supravieŝui dezarmării trupelor UNITA»491. Vorbele au fost urmate de fapte: prin diferite tertipuri, Savimbi s-a sustras dezarmării şi, în primăvara lui 1998, UNITA a trecut la „recucerirea celor 200 de comune şi municipalităŝi retrocedate administraŝiei centrale”492. Începea, astfel, cel de-al treilea război civil datorat, în exclusivitate, lui Savimbi. Luptele au afectat „un teritoriu locuit de 1/3 din populaŝie”, celor „70.000 de rebeli înarmaŝi ai UNITA fiindu-le opuşi 110.000 de militari ai forŝelor guvernamentale”493 Restructurarea FAA, de care vorbeam mai sus, şi-a arătat iarăşi roadele: din toamna lui 1999 au căzut, pe rând, toate bastioanele UNITA din sud: Bailundo, Andulo şi Jamba (reşedinŝa grupării din anii ’80). Urmărit, Savimbi a reuşit să scape în desişul pădurii ecuatoriale... Deşi oficialităŝile vorbeau, încă din vara lui 2000, doar de «pungi de rezistenŝă»494, totuşi Savimbi se încăpăŝâna să supravieŝuiască. Până în ziua de 22 februarie 2002 când, cu ajutorul americanilor, „care au divulgat armatei angoleze codurile sistemului de comunicare radio al UNITA”495, a fost reperat de unitatea condusă de generalul Simão Carlitos Wala. Iată versiunea celui direct implicat: «Şapte soldaŝi ai mei au deschis focul. A încercat să ne reziste, dar a murit cu arma în mână»496. Şeful rebel „a fost lovit de cincisprezece gloanŝe, dintre care două în cap”497; alături de Savimbi au murit şi 21 din gărzile sale de corp498. Scena s-a petrecut în apropierea satului Lucusse, pe malul fluviului Luvuei (în provincia Moxico), la 1.300 kilometri de Luanda şi la doar 80 kilometri de graniŝa Zambiei. Un purtător de cuvânt al Casei Albe comenta, lacunar: «O victimă în plus într-un război care trebuia să se sfârşească de multă vreme»499. Astfel dispărea „un despot al brusei”500 care, printr-o abilitate remarcabilă, şi-a găsit aliaŝi 491

Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 80, mai 1996, p. 18. Idem, no. 112, janv. 1999, p. 35. 493 Enciclopedia Africii, p. 62. 494 Cf. Jeune Afrique L’intelligent, no. 2082, du 5 au 11 déc. 2000, p. 54. 495 R. Dowden, op.cit., p. 218. 496 Le Monde, 26 févr. 2002, p. 3. 497 Ibidem. 498 R. Dowden, op.cit., p. 219. 499 Le Monde, 26 févr. 2002, p. 3. 500 Ibidem, p. 17. 492

226

Viorel Cruceanu

surprinzători, de la „Portugalia lui Salazar, la China lui Mao” şi de la „America lui Reagan, la Africa de Sud a lui Pieter Botha”501. Însă, „nimeni nu poate ignora partea sa de responsabilitate în martiriul Angolei”502, pe parcursul celor trei războaie civile: „un milion de civili masacraŝi, sute de mii de schilodiŝi de război [victime ale minelor antipersoană, estimate la 10 milioane, aproape câte una de locuitor – nota ns.] şi patru milioane de persoane deplasate, la o populaŝie de 12 milioane de locuitori”503. Cu moartea lui Savimbi, «obstacolul major în calea păcii a fost eliminat»504. Imediat, guvernul de la Luanda a decretat o încetare a focului ce a permis reluarea negocierilor între MPLA şi UNITA. Faptul a dus la încheierea, pe 4 aprilie 2002, a „unei păci a bravilor, între învingător – guvernul angolez – şi învins, rebeliunea UNITA”505. Dacă avem în vedere şi războiul de independenŝă, început în 1961, Angola încheia, cu dispariŝia fizică a lui Savimbi, o perioadă dramatică ce s-a întins pe parcursul a 41 de ani. Rănile conflictelor armate nu s-au închis pe deplin. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu s-a realizat o autentică împărŝire a puterii. Mai mult, decizia a fost confiscată de o oligarhie a MPLA (ce parazitează veniturile provenite din „mana” petrolieră) care, în ciuda unei faŝade liberale clădite pentru exterior, a perpetuat un regim monolitic şi corupt. Pentru Angola viitorului, mizele sunt multiple: reconciliere, democratizare şi bună guvernare. * *

*

Deceniile de război fratricid nu au permis o reală experienŝă democratică şi nici alternanŝa la guvernare. Prin urmare, de la dobândirea independenŝei, Angola a cunoscut doar doi preşedinŝi, ambii desemnaŝi de MPLA: dr. Agostinho Neto – 11 noiembrie 1975-10 septembrie 1979 (decedat la Moscova, la doar 57 de ani, în timpul unei intervenŝii chirurgicale la ficat); José Eduardo dos Santos – 21 septembrie 1979. 501

Ibidem. Ibidem. 503 Ibidem. 504 Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 151/2002, p. 6. 505 Cf. Jeune Afrique, no. 2464-2465, du 30 mars au 12 avril 2008, p. 72. 502

CAPITOLUL AL IV-LEA: NAMIBIA ŞI ERITREEA, ALTE CAZURI PARTICULARE ALE DECOLONIZĂRII

NAMIBIA upă cum am constatat în Capitolul al doilea, Namibia a fost colonie germană cu numele de Deutsche Sudwest Afrika. La sfârşitul primului război mondial, statutul de putere colonială al Germaniei a luat sfârşit, fapt consfinŝit prin Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919). La Art. 119, documentul stipula că „Germania renunŝă în favoarea principalelor Puteri aliate şi asociate la toate drepturile şi titlurile sale asupra posesiunilor sale de peste mare” 1. Apoi, prin Pactul Societăŝii Naŝiunilor (Art. 22), se prevedea repartizarea fostelor colonii germane, ca teritorii sub mandat, „naŝiunilor mai înaintate” 2 (adică, puterilor învingătoare). Aceste puteri exercitau „calitatea de mandatare, în numele Societăŝii”3. Aşa s-a întâmplat şi cu Africa de Sud-Vest care a fost încredinŝată guvernului «Majestăŝii Sale britanice». Însă, Marea Britanie a procedat la un artificiu ce avea să inaugureze lunga serie a evoluŝiilor particulare ale teritoriului: ea a delegat mandatul «pentru a fi exercitat (...) de către guvernul Uniunii Sud-Africane»4 (Uniune creată, la 31 mai 1910, sub forma unui dominion britanic). Conform reglementărilor mandatului, Uniunea „trebuia să asigure creşterea bunăstării materiale şi progresul social al locuitorilor teritoriului” 5 primit. Numai că, foarte repede, conducătorii albi de la Pretoria şi-au impus propriile reguli: din 1922 „negrii vor fi constrânşi să aibă permis

D

1

Vezi Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. I (1917-1939), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1974, p. 29. 2 Ibidem, p. 23. 3 Ibidem. 4 Cf. Lumea, nr. 25, 20 iun. 1985, p. 14. 5 Ibidem.

228

Viorel Cruceanu

de circulaŝie în zonele albilor”6, iar din 1925 s-a instituit „munca forŝată”, regim ce se va perpetua până în 1972 7. Se poate constata, de la prima vedere, că Africa de Sud „nu a făcut nimic pentru a traduce în viaŝă principiile prevăzute în mandat” 8. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, prelungind spiritul Chartei Atlanticului (semnată în 1941 de preşedintele Roosevelt şi premierul Churchill), Charta ONU preconiza schimbări majore în viaŝa popoarelor coloniale. Unul din aspecte viza chiar teritoriile sub mandat care deveneau teritorii sub tutela organizaŝiei mondiale 9. În contextul noilor desfăşurări, guvernul sud-african a depus la sediul ONU din New York, în 1946, o cerere de anexare a Africii de Sud-Vest. Adunarea Generală a respins o asemenea pretenŝie, dar din acest moment se deschidea „faza juridică” 10 a problemei namibiene, transformată într-o continuă „confruntare între Uniunea Sud-Africană şi majoritatea anticolonialistă din cadrul ONU” 11. Guvernul de la Pretoria căuta să-şi justifice politica unilaterală prin false pretexte juridice. Astfel, el nega ONU „orice filiaŝie cu Societatea Naŝiunilor” 12, refuzând plasarea teritoriului sub regim de tutelă. Lucrurile s-au agravat odată cu accesul la putere, în 1948, a Partidului Naŝional, partid ultraconservator şi segregaŝionist. Imediat el a extins şi la Africa de Sud-Vest „politica sa de apartheid”13, grăbind şi „procesul de anexare a teritoriului” 14, transformat unilateral, în 1949, în cea „de-a cincea provincie sudafricană”15. Devenită „o republică dominată de afrikaneri” 16 [la 31 mai 1961 – 6

Cf. idem, nr. 13, 30 mart. 1989, p. 12. Ibidem. 8 Cf. idem, nr. 26, 20 iun. 1968, p. 21. 9 Vezi Charta ONU (Art. 79-91), în Relaţii internaţionale..., vol. III (1945-1982), p. 226-232. 10 M. Michel, Décolonisations et émergence du tiers monde, Paris, Edit. Hachette Supérieur, 2008, p. 242. 11 Ibidem. 12 Cf. Lumea, nr. 13/1989, p. 12. 13 Ibidem, p. 13. 14 Ibidem. 15 Idem, nr. 22, 25 mai 1967, p. 15; M. Michel, op.cit., p. 242; vezi şi Le Nouvel Afrique-Asie, no. 54, mars 1994, p. 3. 16 Histoire générale de l’Afrique, tome VIII (L’Afrique depuis 1935), édition abrégée, Paris, Présence Africaine/Edicef/UNESCO, 1988, p. 192. 7


229

nota ns.], Africa de Sud şi-a accentuat presiunea asupra Africii de SudVest. Încă din 1962, regimul de la Pretoria a creat o comisie specială, menită să realizeze un studiu privind administrarea directă a teritoriului. A rezultat astfel „Planul Odendaal” (1964) ce iniŝia „politica de bantustanizare”17 a Africii de Sud-Vest, după modelul sud-african. Prin urmare, „fermele bogate, resursele naturale ale pământului, bogăŝiile minerale, porturile şi mijloacele de comunicare” 18, reveneau, în totalitate, minorităŝii albe (ce reprezenta doar 11,6% din populaŝie). Conform „Planului”, oficializat prin „South West African Act” (nr. 54/1968), populaŝia era împărŝită „în 11 grupuri etnice”19: 10 compuse din negri şi metişi (repartizate în „homelands” sau „bantustans”), iar al unsprezecelea alcătuit numai din albi. El proceda şi la o redistribuire a pământurilor: zonele aride, adică 40% din suprafaŝă, reveneau populaŝiei de culoare, forŝată să supravieŝuiască „într-o economie primitivă şi anacronică”20, în timp ce 43% din total erau repartizate albilor. Dimensiunea contrastului se regăseşte şi în alte cifre: albii dispuneau „de peste 87% din terenul pe care se practică agricultura” 21, pe restul de 13% din suprafeŝele fertile africanii realizând doar „o economie de subzistenŝă” 22. Paradoxul era aprofundat şi de faptul că albii desemnau 6 deputaŝi în cele două camere ale Parlamentului sudafrican, comparativ cu populaŝia africană privată de „orice drept la reprezentare”23. Aşadar, „guvernul de la Pretoria şi-a desăvârşit sistemul dominaŝiei şi al divizării populaŝiilor africane prin intensificarea politicii de apartheid” 24. Marea miză a ocupaŝiei sud-africane o reprezenta imensul potenŝial în resurse naturale al Africii de Sud-Vest. În consecinŝă, teritoriul şi bogăŝiile sale au condus la „un formidabil interes economic”25 pentru RSA şi aliaŝii occidentali. În multe privinŝe, Africa 17

Lumea, nr. 13/1989, p. 13. Cf. Medunarodna Politika, în Lumea, nr. 11, 7 mart. 1974, p. 29. 19 Vezi Lumea, nr. 13/1989, p. 13. 20 Cf. Medunarodna..., p. 29; vezi şi E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, vol. 2, p. 304. 21 Vezi Lumea, nr. 35, 26 aug. 1976, p. 12; idem, nr. 26/1968, p. 22; vezi şi Jeune Afrique, no. 1045, 14 janv. 1981, p. 32. 22 Lumea, nr. 35/1976, p. 12. 23 Ibidem. 24 Ibidem. 25 M. Michel, op.cit., p. 241; vezi şi Le Nouvel Afrique-Asie, nr. 54/1994, p. 3. 18

230

Viorel Cruceanu

de Sud-Vest deŝine o succesiune de recorduri. Astfel, ea se plasa pe „locul doi în lume la producŝia de diamante” 26. De asemenea, producŝia de „metale rare”27 impresiona: prima poziŝie pe continent la plumb, a doua la cadmiu şi respectiv a treia la litiu şi vanadiu 28. Subsolul său adăpostea şi „importante zăcăminte” 29 de aur, argint, cărbune, fier, cupru, zinc, dar şi uraniu. Aici se impune o constatare: accesul la resursele de uraniu ar fi permis RSA „să intre în posesia armei nucleare”30. O serie de investigaŝii efectuate după sfârşitul „Războiului Rece” au scos la iveală faptul că, la 6 august 1977, liderul sovietic Leonid Brejnev a adesat un mesaj preşedintelui Carter, în care avertiza că „serviciile sale secrete au localizat un perimetru de experimente nucleare în porŝiunea sud-africană a deşertului Kalahari” 31. Alertat, conducătorul de la Kremlin „cerea o intervenŝie discretă a Casei Albe pe lângă principalul său aliat din Africa australă, pentru a-i aduce la cunoştinŝă că o participare a sa la cursa pentru producerea armelor nucleare este inacceptabilă” 32. Demersul SUA nu a fost prea convingător: pe 22 septembrie 1979, „un satelit american de observaŝie (...) a înregistrat producerea unei puternice explozii nucleare, în largul coastelor Africii de Sud din Oceanul Indian, în apropierea insulei Prinŝul Edward”33. Deşi informaŝia „a fost bine tăinuită”34, experŝii CIA au ajuns la o conluzie justă: „Pretoria dispune de arma nucleară” 35. Aceiaşi specialişti au stabilit şi calea dobândirii unei asemenea performanŝe: graŝie „unei îndelungate cooperări între Africa de Sud şi Israel”36. Complicitatea celor două state 37 a fost de durată, ea permiŝând, în 1983 şi 1986, lansarea experimentală a unor „rachete cu 26

Cf. Lumea, nr. 49, 27 nov. 1969, p. 21. Ibidem. 28 Idem, nr. 35/1976, p. 12; vezi şi idem, nr. 25/1985, p. 14. 29 Idem, nr. 27, 3 iul. 1980, p. 30. 30 Cf. El Moudjahid, în Lumea, nr. 19, 8 mai 1980, p. 28. 31 Cf. P. Girard, Pretoria-Tel Aviv: Liaison dangereuse, în Dossiers secrets de l’Afrique contemporaine, Paris, J.A. Livres, 1991, tome 3, p. 93. 32 Ibidem. 33 Ibidem, p. 94. 34 Ibidem. 35 Ibidem; vezi şi R. Dowden, Africa. Altered States, Ordinary Miracles, New York, Public Affairs, 2009, p. 401. 36 P. Girard, op.cit., p. 94. 37 Vezi amănunte în Ibidem, p. 98-105. 27


231

capete nucleare” 38. Totuşi, nici astăzi nu se ştie exact în ce stadiu se afla capacitatea nucleară a RSA şi cum au dispărut acele arme, după accesul majorităŝii africane la putere! Elocvent este în acest sens, episodul povestit de Fidel Castro în My Life. Astfel, în timpul unei întâlniri oficiale, Castro l-a întrebat pe Nelson Mandela: «Domnule preşedinte, ştiŝi unde sunt armele nucleare pe care Africa de Sud le avea?». Răspunsul a venit prompt: «Nu ştiu». După care, liderul de la Havana a continuat: «Ce v-au spus, pe această temă, responsabilii militari sudafricani?». Din nou, Mandela a replicat, pe un ton calm: «Nu mi-au spus nici un cuvânt»39. De fapt, ignorarea „programului nuclear” a fost unul din preŝurile reconcilierii albi-negri în RSA! În plus, Comisia „Adevăr şi Reconciliere”, creată după 1994 şi care a investigat crimele apartheid-ului, a scos la iveală că „RSA dispunea şi de arme chimice şi biologice, dezvoltate tot cu ajutorul Israelului” 40. Pe bună dreptate, publicistul britanic Richard Dowden evidenŝiază paradoxurile unei asdemenea colaborări ce „a generat una dintre extraordinarele şi amarele ironii ale istoriei” 41: „statul evreu, născut din rasismul european şi genocidul nazist, a contribuit la înarmarea ultimului stat animat de ideologia nazistă din secolul al douăzecelea, cu arme nucleare, chimice şi biologice, arme ale genocidului” 42. Revenind la aspectul economic, să spunem că resursele Namibiei au transformat-o în „captiva Africii de Sud”43 şi că, „în mod practic, [ea] a devenit o colonie a Republicii Sud-Africane”44. De fapt, RSA, ea însăşi extrem de bogată, juca rolul de intermediar, întreaga economie locală fiind subordonată capitalului occidental. Într-o ŝară în care, „un dolar investit (...) aduce un profit de patruzeci de ori mai mare” 45, erau prezente mari societăŝi precum „De Beers” (RSA), „Newmont Mining” (SUA), „Rio Tinto Zinc” (Marea Britanie), „Total” (Franŝa) sau „Urangesellschaft” (RFG) 46. Iată de ce, având în vedere aceste multiple 38

Ibidem, p. 104. Cf. B. Ankomah, Castro of Africa, în New African, no. 472, April 2008, p. 14. 40 R. Dowden, op.cit., p. 401. 41 Ibidem. 42 Ibidem, p. 401-402. 43 Histoire générale..., p. 192. 44 Cf. Lumea, nr. 26/1968, p. 22. 45 Idem, nr. 19/1980, p. 28. 46 Idem, nr. 13/1989, p. 13; vezi şi idem, nr. 35/1976, p. 12. 39

232

Viorel Cruceanu

interese, considerăm extrem de inspirată aserŝiunea conform căreia „bogăŝiile Namibiei sunt prea de preŝ pentru ca guvernanŝii de la Pretoria să renunŝe la ele” 47. Însă, accentuarea prezenŝei străine nu putea decât să alimenteze frustrarea băştinaşilor. Treptat, în teritoriu şi-au făcut apariŝia primele forme de organizare, tonul fiind dat de etnicii ovambo, din nord (etnia cea mai numeroasă). Începuturile mişcării naŝionale se leagă de numele lui Herman Toivo Ja Toivo care, împreună cu alŝi tineri aflaŝi la lucru în Africa de Sud, a creat, în 1957, „o organizaŝie care să le apere interesele” 48: „Ovamboland People’s Congress” (OPC). Anul următor, OPC şi-a schimbat denumirea în „Ovamboland People’s Organisation” (OPO). Fondatorul structurii, Toivo Ja Toivo, îşi va păstra statutul de „şef istoric”49 , dar conducerea va fi exercitată, de acum înainte, de un tânăr dinamic şi promiŝător, Sam Nujoma. Aflată la debuturile sale, OPO a elaborat un set de cerinŝe decente, printre care: „abolirea muncii forŝate, libertatea de circulaŝie şi dispariŝia oricărei forme de discriminare rasială”50. Principala preocupare a lui Nujoma o reprezenta extinderea OPO şi la alte grupări etnice. Dezideratul reprezentativităŝii naŝionale a făcut ca, la 19 aprilie 1960, OPO să-şi schimbe denumirea în „South West Africa People’s Organization” (SWAPO). Într-adevăr, SWAPO s-a impus foarte repede drept „cea mai importantă mişcare politică” 51 din teritoriu. Aşa cum afirma Sam Nujoma, apariŝia SWAPO „răspundea necesităŝii de a se da o expresie politică unică luptei anticoloniale a poporului nostru” 52. În prima fază a existenŝei sale, SWAPO s-a dovedit o „organizaŝie politică nonviolentă” 53. Urmărind obiective precise, ea s-a dotat cu un program de acŝiune cuprinzător, ce-şi propunea: «eliberarea imediată şi dobândirea independenŝei prin orice mijloace posibile, constituirea unui guvern democrat-popular, realizarea unei independenŝe şi autonomii depline a Namibiei [la propunerea SWAPO, ONU a oficializat această denumire a teritoriului la 12 iunie 47

Idem, nr. 49/1969, p. 21. Ibidem, p. 22. 49 Cf. Jeune Afrique, no. 1364, 25 févr. 1987, p. 55. 50 Lumea, nr. 13/1989, p. 13. 51 Ibidem, vezi şi idem, nr. 17, 23 apr. 1981, p. 9. 52 Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 42, 13 oct. 1977, p. 29. 53 Vezi interviu cu Sam Nujoma, în idem, nr. 18, 30 apr. 1970, p. 14. 48


233

1968 – nota ns.] în domeniul economic, al apărării, culturii şi relaŝiilor sociale; mobilizarea şi organizarea maselor populare namibiene pentru a participa la lupta de eliberare naŝională; formarea şi ridicarea nivelului conştiinŝei naŝionale în cadrul luptei de eliberare; combaterea oricăror manifestări sau tendinŝe de tribalism, regionalism etnic şi a oricăror tendinŝe de discriminare rasială; unirea tuturor păturilor sociale namibiene – clasa muncitoare, ŝărănimea şi intelectualitatea progresistă – într-un partid de avangardă, capabil să cucerească independenŝa naŝională şi să edifice o societate fără clase, fără exploatare, bazată pe idealurile şi principiile socialismului ştiinŝific»54. Ŝelurile SWAPO erau foarte bine sintetizate de liderul mişcării, Sam Nujoma: «Avem un program pentru instaurarea unui stat democratic, în care toŝi namibienii vor avea aceleaşi drepturi, fără deosebire de rasă sau culoare. Am întins albilor mâna noastră prietenească. Este destul loc pentru toŝi. Nu am luptat niciodată contra albilor, ci contra unui sistem colonial şi segregaŝionist» 55. Doar că, spunea acelaşi Nujoma, „la apelul nostru paşnic în favoarea libertăŝii, colonizatorii sud-africani au răspuns cu violente represalii” 56. Guvernul rasist al lui John Vorster (prim-ministru al RSA în perioada 13 septembrie1966-20 septembrie 1978) a încercat să dea o formă „legală” acŝiunilor sale anti-SWAPO. Astfel, Parlamentul sud-african a votat „Actul de suprimare a comunismului”, în noiembrie 1966, şi „Legea antiterorism”, în iulie 1967. Prin urmare, aceste legi îi defineau pe luptătorii SWAPO fie „comunişti”, fie „terorişti”, şi prevedeau „pedeapsa cu moartea pentru aşa-numitele «acte de terorism»” 57. În virtutea unor asemenea clauze, pe 2 decembrie 1966, 37 de lideri ai SWAPO au fost arestaŝi şi „supuşi o perioadă îndelungată unor torturi inumane”58. Apoi, ei au fost traduşi în faŝa Curŝii Supreme din Pretoria care a pronunŝat, la 7 februarie 1968, sentinŝe grele: 19 condamnări la 54

Vezi Lumea, nr. 25/1985, p. 14-15. Cf. Jeune Afrique, în idem, nr. 36, 7 sept. 1989, p. 20. 56 Vezi interviu cu Sam Nujoma, în Temps Nouveaux, no. 49, 1988, p. 10. 57 Vezi Gândirea politică africană. Antologie, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 315. 58 Cf. Lumea, nr. 26/1968, p. 22. 55

234

Viorel Cruceanu

închisoare pe viaŝă, 9 la termene de 20 de ani şi restul la privare de libertate între 5 şi 10 ani59. Semnificative sunt cuvintele lui Toivo Ja Toivo, una din victimele procesului de la Pretoria: «Încă de când am fost arestat am simŝit că nu suntem judecaţi de egalii noştri ci de stăpânii noştri [subl.ns.]. Ne aflăm aici într-o ŝară străină, condamnaŝi în baza unor legi întocmite de oameni pe care noi i-am considerat totdeauna străini. Suntem judecaŝi de un judecător care nu este compatriotul nostru şi care nu are trecutul nostru. Suntem cu toŝii profund încredinŝaŝi că nu ar trebui să fim judecaŝi aici, la Pretoria... Noi suntem namibieni, nu sud-africani (...). Nu vom recunoaşte niciodată dreptul guvernului de la Pretoria de a ne guverna ŝara şi nu vom recunoaşte nici legile la a căror întocmire noi nu am avut nici un cuvânt de spus»60. Majoritatea celor reŝinuŝi au fost expediaŝi pe faimoasa „Robben Island”, unde se afla, din 1964, şi impresionantul lot al prizonierilor ANC, în frunte cu Nelson Mandela. Prin verdictul Curŝii Supreme sud-africane se dorea să se dea şi un exemplu de intransigenŝă, mai ales că, pe parcursul anului 1966, s-au produs două evenimente ce au marcat decisiv istoria Namibiei. Primul, l-a constituit declanşarea luptei armate, de către SWAPO, la 26 august 1966. Iată ce declara Toivo Ja Toivo, în timpul procesului de la Pretoria: «Este oare surprinzător că compatrioŝii mei au pus mâna pe arme? (...) Violenŝa este într-adevăr înfricoşătoare, dar cine nu şi-ar apăra bunurile şi viaŝa împotriva unui jefuitor? Şi suntem de părere că Africa de Sud ne-a jefuit ŝara noastră»61. După care, liderul namibian a ŝinut să menŝioneze un fapt inedit: «În cursul celui de-al doilea război mondial, când a devenit evident că atât ŝara mea cât şi Africa de Sud erau ameninŝate de nazism, mi-am riscat viaŝa pentru a le apăra pe amândouă, purtând o uniformă cu banderole portocalii (sud-africană). Recunosc că astăzi am hotărât să ajut pe cei care au pus mâna pe arme. Tovarăşii mei şi cu mine am suferit. Nu considerăm însă că eforturile şi sacrificiile noastre au fost zadarnice» 62. Tonul optimist din final, de altfel o constantă a liderilor SWAPO, se dovedea în perfectă armonie cu numele lui Toivo Ja Toivo care, în limba populaŝiilor ovambo, se 59

Ibidem; vezi şi Gândirea..., p. 315; Lumea, nr. 42, 13 oct. 1977, p. 29. Cf. Lumea, nr. 26/1968, p. 22. 61 Ibidem. 62 Ibidem. 60


235

traduce prin «Speranŝă şi Speranŝă”»63. Aşa cum declara Sam Nujoma revistei Lumea, la început „au avut loc acŝiuni de sabotaj împotriva autorităŝilor rasiste” 64, după care „detaşamente de patrioŝi au angajat lupte cu trupele represive ale guvernului RSA”65. Atunci, în acea zi de 26 august 1966, „populaŝia din Namibia şi-a dat seama, pentru prima dată, că este capabilă să înfrunte duşmanul cu armele în mâini”66. Pe bună dreptate, Nujoma afirma că „independenŝa ne este prea scumpă, pentru a nu face totul ca să o obŝinem”67. Tenta romantică a discursului său, căpăta şi nuanŝe ferme: „Atâta vreme cât un centimetru din pământul Namibiei este ocupat de duşman, SWAPO va continua lupta până la victoria finală” 68. Liderul mişcării naŝionale se dovedea neclintit în convingerile sale deoarece „lupta pentru eliberare naŝională din Namibia, sub conducerea SWAPO, este lupta poporului, lupta tuturor patrioŝilor, o luptă dreaptă” 69. Pentru el, victoria finală era inevitabilă, reprezentând „doar o chestiune de timp”70. La fel ca şi Angola, Namibia a devenit o importantă miză a „Războiului Rece”. Şi în acest caz, cele două superputeri au intervenit prin interpuşi. Astfel, datorită orientării sale marxiste, SWAPO „primea sprijin financiar şi material din partea ŝărilor de pe orbita sovietică” 71. Având în vedere colonizatorul din trecut, nu este de mirare că detaşamentele SWAPO au fost pregătite, în special, de „consilieri estgermani”72, cărora li s-au adăugat şi un însemnat număr de instructori cubanezi. Deşi „ajutorul provenit din Est nu poate fi cuantificat cu exactitate în cifre”73, totuşi „el a permis SWAPO să ameninŝe, suficient de mult, pe sud-africani”74. La rândul lor, sud-africanii se bucurau de asistenŝa oferită de „trupele aparŝinând bazei militare a NATO (...) 63

Cf. Jeune Afrique, no. 1364, 25 févr. 1987, p. 55. Vezi interviu cu Sam Nujoma, în Lumea, nr. 18/1970, p. 14. 65 Ibidem; vezi şi idem, nr. 2, 6 ian. 1972, p. 12. 66 Cf. idem, no. 49/1969, p. 22. 67 Vezi interviu cu Sam Nujoma, în idem, nr. 27, 28 iun. 1978, p. 6. 68 Idem, nr. 11, 12 mart. 1981, p. 4. 69 Ibidem, p. 3. 70 Ibidem, p. 4; vezi şi idem, nr. 10, 1 mart. 1979, p. 27. 71 M. Michel, op.cit., p. 244. 72 Cf. Jeune Afrique, no. 1045, 14 janv. 1981, p. 32. 73 M. Michel, op.cit., p. 244. 74 Ibidem. 64

236

Viorel Cruceanu

situată în vecinătatea oraşului Walvis-bey”75 (al doilea centru economic al Namibiei şi singurul port cu ape adânci al teritoriului). Acesteia i se adăuga alianŝa strategică stabilită între RSA şi Israel, ce aveau „multe puncte în comun”76. De altfel, o asemenea prietenie a fost încurajată permanent de SUA care erau „obsedate de grija de a împiedica o agravare a situaŝiei care să fie profitabilă Uniunii Sovietice” 77. Dincolo de polarizarea doctrinară, Sam Nujoma scotea în evidenŝă şi „sprijinul moral şi material al OUA, [al] unui mare număr de ŝări africane independente”78, cu o menŝiune specială pentru ŝările din „prima linie” (Tanzania, Zambia, Botswana, Angola, Mozambic, iar din 1980, Zimbabwe). De asemenea, presa progresistă de pe continent îşi manifesta simpatia pentru lupta patrioŝilor namibieni. Să ne oprim asupra unui singur exemplu: o publicaŝie guineeză remarca, laudativ, că SWAPO „duce un război popular de mare anvergură” 79. În realitate acest „război” se limita la operaŝiuni de gherilă desfăşurate, cu precădere, în regiunea Ovamboland. Nici nu putea fi altfel, dacă luăm în considerare disproporŝia de forŝe: SWAPO avea circa 5.000 de combatanŝi, în timp ce elementele de ocupaŝie sud-africane au sporit constant, cifrele variind între 20.000-35.000 de oameni, „superechipaŝi şi omniprezenŝi”80. Cu toate acestea, S. Nujoma prezenta un bilanŝ încurajator: „mii de soldaŝi rasişti şi de mercenari au fost ucişi [şi] mari cantităŝi de arme şi muniŝii au fost capturate” 81. Mai temperată, revista Jeune Afrique vorbea de „un total de 10.000 de morŝi, civili şi militari, dintre care 1.000 de sud-africani”82 Al doilea eveniment important al anului 1966 l-a reprezentat Rezoluŝia numărul 2145 (XXI) a Adunării Generale a ONU, din 27 octombrie, ce anula mandatul exercitat de RSA în Namibia. Rezoluŝia aprecia că „Africa de Sud asigură administrarea teritoriului de o manieră contrară mandatului dat” 83 şi stipula că „Africa de Sud nu mai 75

Cf. Lumea, nr. 22/1967, p. 15. P. Girard, op.cit., p. 100. 77 M. Michel, op.cit., p. 244. 78 Vezi interviu cu Sam Nujoma, în Lumea, nr. 18/1970, p. 15. 79 Vezi Horoya, no. 2853, du 18 au 24 janv. 1981, p. 41. 80 Vezi M. Michel, op.cit., p. 244; Jeune Afrique, no 1045/1981, p. 32. 81 Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 42/1977, p. 29. 82 Cf. Jeune Afrique, no. 1045/1981, p. 32. 83 Vezi Lumea, nr. 25/1985, p. 14. 76


237

are dreptul să administreze teritoriul care se află acum sub răspunderea directă a ONU” 84. Decizia Adunării Generale a fost întărită şi de o hotărâre a Consiliului de Securitate ce preciza, fără echivoc, că «orice măsură luată de guvernul sud-african în numele Namibiei ori în ce o priveşte, după încetarea mandatului, este ilegală şi nulă» 85. Pentru a instrumentaliza această decizie juridică, în 1967 Adunarea Generală a hotărât crearea „Consiliului ONU pentru Namibia”, alcătuit din 11 state membre, organism care „devenea, de jure, autoritatea însărcinată cu administrarea Namibiei”86. Noua iniŝiativă ONU avea să fie validată, la 27 iunie 1971, de Curtea Internaŝională de Justiŝie de la Haga, al cărei verdict statua că «Africa de Sud ocupă ilegal Africa de Sud-Vest şi că este obligatoriu să-şi retragă administraŝia din teritoriu” 87. Avizul CIJ era consultativ, dar el mai conŝinea şi alte precizări interesante: „statele membre ale ONU au obligaţia [subl.ns.] să recunoască ilegalitatea prezenŝei Africii de Sud în Namibia şi să respingă orice act al guvernului sud-african care ar implica exercitarea unui mandat declarat caduc; această obligaŝie incumbă şi statelor care nu sunt membre ale ONU”88. Numai că, bucurându-se de complicităŝi înalte, RSA „a sfidat comunitatea mondială”89, ignorând exigenŝele Rezoluŝiei 2145 (XXI). Însă, ONU şi-a luat în serios rolul şi, atunci când ambientul internaŝional o va permite, iniŝiativele sale îşi vor arăta rodul. Din această perspectivă să evidenŝiem şi poziŝia României, devenită membră a „Consiliului ONU pentru Namibia”, în 1972. Sub regimul comunist, România a promovat o veritabilă politică tiermondistă. Dintre celelalte ŝări socialiste europene, doar Iugoslavia lui Tito s-a dovedit la fel de prezentă pe scena „lumii a treia”. În consecinŝă, guvernul de la Bucureşti a manifestat o solidaritate activă şi faŝă de SWAPO. Faptul este reflectat şi de cele patru vizite ale lui Sam Nujoma în România: aprilie 1970, decembrie 1971, iunie 1979 şi februarie 1981. Nu este de mirare că, liderul namibian a avut aprecieri 84

Cf. idem, nr. 26/1968, p. 22; vezi şi idem, nr. 11/1974, p. 29; idem, nr. 13/1989, p. 13. 85 Idem, nr. 25/1985, p. 15. 86 Histoire générale..., p. 193. 87 M. Michel, op.cit., p. 242; vezi şi C. Vlad, Când luptătorii îşi curăţă armele..., Bucureşti, Editura Politică, 1972, p. 133. 88 Vezi Lumea, nr. 25/1985, p. 14. 89 Histoire générale..., p. 193.

238

Viorel Cruceanu

elogioase la adresa ŝării noastre şi a guvernanŝilor de atunci. Astfel, într-un interviu acordat revistei Lumea, el afirma: „aici, în România, găsim un prieten adevărat, un prieten de nădejde” 90. Acest „prieten” era Nicolae Ceauşescu, pe care Nujoma îl considera „un apărător al popoarelor oprimate din lumea întreagă” 91. El ŝinea să evidenŝieze şi că „este un bun prieten şi sfătuitor, întotdeauna gata să dea sprijinul necesar, material, politic, diplomatic” 92. Prin aceste cuvinte, Nujoma, recunoscut pentru francheŝea sa, ne redă propria percepŝie asupra unui Ceauşescu aşa cum era el la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80. Dincolo de raporturile personale, Nujoma se ataşase de România. Iată o mostră în acest sens: „De câte ori ne aflăm în ŝara dumneavoastră ne simŝim ca acasă. România este a doua noastră casă [subl.ns.]”93. Cuvinte frumoase, ale unui om forŝat de împrejurări să trăiască în exil! În acelaşi registru Nujoma puncta: „Trebuie să-mi exprim , de asemenea, aprecierea pentru rolul important şi pozitiv al României, ca membră a Consiliului ONU pentru Namibia. România ne acordă un mare ajutor în lupta noastră diplomatică şi politică pentru eliberarea Namibiei de sub ocupaŝia ilegală sud-africană. Aş putea spune că, în general, ajutorul dat de România constituie un factor de încurajare de o importanŝă covârşitoare în lupta noastră de eliberare naŝională” 94. De altfel, liderul SWAPO se arăta recunoscător întregii comunităŝi internaŝionale: „Apreciez efortul ONU de a ajuta poporul namibian să obŝină adevărata libertate şi independenŝă, să pună capăt, odată pentru totdeauna, ocupaŝiei sud-africane ilegale, oprimării şi exploatării” 95. Trecerea anilor, l-a făcut pe liderul SWAPO să evolueze. Dacă iniŝial declara că „independenŝa pe care o dorim şi pentru care facem cele mai mari sacrificii nu poate constitui obiect de negocieri” 96, la începutul anilor ’80 afirma că SWAPO este „dispusă să negocieze fie direct, fie prin intermediul ONU, cu regimul sud-african”97. Însă, fin tactician, Nujoma ştia că pentru a obŝine victoria, „acŝiunea politică prin intermediul 90

Vezi interviu cu Sam Nujoma, în Lumea, nr. 11/1981, p. 3. Ibidem. 92 Ibidem. 93 Ibidem. 94 Ibidem, p. 3-4. 95 Ibidem, p. 4. 96 Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 42/1977, p. 29. 97 Cf. Lumea, nr. 11/1981, p. 4. 91


239

Naŝiunilor Unite”98 trebuia complinită cu „rezistenŝa militară din interior”99, cele două posibilităŝi fiind „complementare una alteia” 100. La 25 aprilie 1974 s-a produs „Revoluţia garoafelor” din Portugalia, eveniment ce a reverberat şi în zona australă a continentului negru. Schimbarea istorică de la Lisabona a permis emanciparea coloniilor portugheze din Africa, pe parcursul anului 1975. În acest context, accesul la independenŝă al Angolei şi Mozambicului a avut o importantă consecinŝă: el a marcat „începutul sfârşitului ordinii albe în sudul Africii”101. O asemenea „schimbare fundamentală a datelor geopolitice”102 din zonă a accentuat senzaŝia de „cetate asediată” a RSA; prin urmare, creşte importanŝa strategică a Namibiei, menită să preia rolul de «cordon sanitar»103 pentru regimul de la Pretoria (lucrurile se vor complica şi mai mult după independenŝa Zimbabwe, în 1980). Iată de ce, RSA va deveni unul din principalii factori destabilizatori ai Angolei, în anii ce vor urma. După cum se ştie, în toamna lui 1975, armata sud-africană s-a implicat în războiul civil dintre grupările angoleze, sprijinind FNLA şi UNITA, împotriva MPLA. La începutul lunii noiembrie, forŝele sud-africane ajunseseră aproape la porŝile Luandei. Intervenŝia trupelor cubaneze, prin „Operaţiunea Carlota”, a schimbat cursul evenimentelor. Pe durata a patru luni, invadatorii sud-africani au fost respinşi, repliindu-se la bazele lor din Namibia. Aşa cum am constatat în rândurile consacrate Angolei, Fidel Castro a încercat să impună o soluŝie radicală: independenŝa Namibiei. Tentativa a eşuat datorită aprehensiunilor Uniunii Sovietice. Prin urmare, trupele cubaneze, la presiunea Moscovei, s-au oprit la 250 kilometri nord de frontiera cu Namibia. A rezultat astfel, în sudul Angolei, un veritabil no man’s land, ce se va transforma într-un loc propice refacerii efectivelor UNITA. Totodată, această arie se va metamorfoza într-o nouă rampă de invazie a Angolei, începând din 1981 (şi care va conduce la episodul final de la Cuito 98

C. Vlad, op.cit., p. 133. Ibidem. 100 Ibidem; vezi şi Lumea, nr. 11/1981, p. 4. 101 Cf. V. Cruceanu, Istoria decolonizării Africii (Emanciparea politică a posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră), Bacău, Editura Corgal Press, 2010, p. 249. 102 Cf. El Moudjahid, în Lumea, nr. 19/1980, p. 28. 103 Vezi Lumea, nr. 13/1989, p. 13. 99

240

Viorel Cruceanu

Cuanavale, din 1988). Până atunci, să revenim la încercările de soluŝionare diplomatică a problemei namibiene. Eforturile în această direcŝie sunt legate de numele secretarului general al ONU, austriacul Kurt Waldheim. În cele două mandate ale sale (1972-1981), el „a răspuns de acordarea de ajutoare pentru Bangladesh, Nicaragua şi Guatemala, precum şi de misiunile de menŝinere a păcii în Cipru, Orientul Mijlociu [şi] Angola”104. Valorizând tradiŝia neutralistă a ŝării sale, Waldheim a manifestat o preocupare specială pentru soarta Namibiei. În ciuda entorselor repetate ale regimului sud-african, austriacul a elaborat, în primăvara lui 1978, un plan special cunoscut sub numele de „Program de acţiune pentru trecerea la independenţă a Namibiei”. Validat de sesiunea extraordinară a Adunării Generale a ONU, din mai 1978, planul a fost sancŝionat şi de Consiliul de Securitate, în ziua de 29 septembrie 1978, devenind Rezoluţia 435 a Consiliului de Securitate al ONU (ce a mai purtat şi numele de „Planul Waldheim”). Principalele articulaŝii ale documentului precizau: «1. [Consiliul de Securitate] aprobă raportul secretarului general (S/12827) privind aplicarea propunerii de reglementare a situaŝiei Namibiei (...); 2. Reafirmă că obiectivul său este retragerea administraŝiei ilegale a Africii de Sud din Namibia şi transferul puterii poporului namibian, cu asistenŝa ONU (...); 3. Decide să creeze sub autoritatatea sa, pentru o durată de până la 12 luni, un Grup de Asistenŝă al Naŝiunilor Unite pentru perioada de Tranziŝie (UNTAG) (...) [care] să asigure, într-un viitor apropiat, independenŝa Namibiei prin intermediul alegerilor libere sub supravegherea şi controlul Organizaŝiei Naŝiunilor Unite; 4. Constată cu satisfacŝie că SWAPO este dispusă să coopereze la punerea în aplicare a raportului secretarului general şi, în special, că este gata să semneze şi să respecte dispoziŝiile relative la încetarea focului (...); 5. Cere Africii de Sud să coopereze imediat cu secretarul general în aplicarea prezentei Rezoluŝii; 6. Declară că toate măsurile unilaterale luate de administraŝia 104

Vezi Enciclopedia Universală Britannica, Bucureşti, Jurnalul Naţional şi Editura Litera, 2010, vol. 16, p. 183.


241

ilegală în Namibia în legătură cu procesul electoral, inclusiv stabilirea unilaterală de liste electorale sau transferul puterii, contravin Rezoluŝiilor 385 (1976), 431 (1978) şi prezentei rezoluŝii a Consiliului de Securitate, sunt nule şi neavenite (...)» 105. Prudent, Waldheim şi-a propus termene limită elastice: procesul trebuia să debuteze la 1 aprilie 1979 şi să se încheie la 15 iunie 1980. În toată această perioadă „de trecere la independenŝă”106, în Namibia trebuiau „să fie staŝionaŝi, pentru menŝinerea ordinii şi securităŝii, 7.500 militari ai ONU, iar pentru supravegherea campaniei electorale şi a alegerilor (...) 1.200 funcŝionari ONU” 107. El şi-a însoŝit propunerile de un discurs profetic: «trebuie să se treacă fără întârziere de la stadiul discuŝiei la cel al aplicării deciziilor politice care se impun. Dacă actuala ocazie a unei reglementări paşnice rapide este pierdută, evenimentele care, după toate probabilităŝile, se vor produce, vor avea cele mai grave consecinŝe pentru pacea în regiune» 108. Secretarul general ONU s-a sprijint, în demersul său, pe două „instituŝii” special înfiinŝate: comisarul special al ONU pentru Namibia (funcŝie încredinŝată finlandezului Martti Ahtisaari) şi „Grupul de contact” (creat încă din mai 1977 de principalele puteri occidentale – SUA, Marea Britanie, Franŝa, Canada şi RFG), „care trebuia să acŝioneze ca intermediar între părŝile aflate în conflict” 109. Din nefericire, politica de «angajament constructiv»110 promovată de „grup” şi-a dovedit parŝialitatea, ea fiind excesiv preocupată de „protejarea” RSA. Acest fapt nu a făcut decât să alimenteze intransigenŝa sud-africană. Prin urmare, la numai o lună de la votarea Rezoluŝiei 435, primind la Pretoria pe cei cinci miniştri ai „Grupului de contact”, premierul Pieter Botha (28 septembrie 1978-3 septembrie 1984) ŝinea să precizeze că «Namibia este prea bogată pentru a fi guvernată, în viitor, de SWAPO»111. Nu-i de mirare, deci, că Africa de Sud s-a situat, în continuare, pe o poziŝie obstrucŝionistă; ea a ignorat apelurile repetate 105

Vezi Rezoluţia 435 (principalele prevederi) în Lumea, nr. 14, 6 apr. 1989, p. 7; vezi şi idem, nr. 25/1985, p. 14; Temps Nouveaux, no. 33/1988, p. 8. 106 Lumea, nr. 38, 14 sept. 1978, p. 21. 107 Ibidem. 108 Idem, nr. 27/1980, p. 31. 109 M. Michel, op.cit., p. 244. 110 Lumea, nr. 25/1985, p. 15; vezi şi Le Nouvel Afrique-Asie, nr. 54/1994, p. 3. 111 Vezi interviu cu Sam Nujoma, în Lumea, nr. 27, 28 iun. 1979, p. 6.

242

Viorel Cruceanu

ale secretarului general ONU şi a promovat „o dublă strategie” 112: destabilizarea vecinilor, prin susŝinerea grupărilor armate antiguvernamentale (UNITA în cazul Angolei şi RENAMO în cazul Mozambicului), sau prin raiduri militare de intimidare (în Zimbabwe şi chiar în paşnica Botswana). Acŝiunile sud-africane au fost încurajate de instalarea administraŝiei Reagan la Casa Albă (ianuarie 1981) care „nu-şi ascunsese o anume înŝelegere şi acceptare a locului şi rolului Africii de Sud pe eşichierul african”113; impunerea unei „soluţii interne”, după modelul rhodesian al lui Ian Smith şi, apoi, Abel Muzorewa. Era o politică „împotriva spiritului şi sensului rezoluŝiilor ONU” 114 şi care „încerca să excludă SWAPO”115 din procesul rezolvării crizei. Aici se ridică şi o problemă de reprezentativitate: în timp ce RSA „se prevala de superioritatea sa zdrobitoare în terenul de operaŝiuni militare”, invocând astfel „nonreprezentativitatea SWAPO”116, organizaŝia lui Sam Nujoma dobândise la ONU, încă din 1973, calitatea de «unic reprezentant legitim al poporului namibian»117. De altfel, SWAPO străbătuse toate căile recunoaşterii internaŝionale, începând cu agreement-ul OUA (1965) şi culminând cu statutul de observator la ONU (1977), respectiv de membru al Mişcării de Nealiniere (1979). În fapt, aşa cum spunea Nujoma, poziŝia RSA se reducea la simple „manevre şi tactici pentru a impune o soluŝie de tip neocolonialist în Namibia” 118. Aserŝiunea era validată de artificiile regimului de la Pretoria. Astfel, încă din 1975, el a iniŝiat crearea unei forŝe politice alternative „Democratic Turnhalle Alliance” (DTA)119, condusă de fermierul alb Dirk Mudge. DTA se dorea „multirasială” şi era o grupare heteroclită alcătuită din 15 tendinŝe ce reuneau albi, metişi, dar şi şefi tribali. Prevalându-se de compoziŝia „multietnică” a DTA, regimul sud-african a organizat, în decembrie 1978, „alegeri interne” ce au revenit, cum era de aşteptat, respectivei 112

Histoire générale..., p. 193. Cf. Lumea, nr. 17/1981, p. 9. 114 Idem, nr. 27/1979, p. 6. 115 Ibidem. 116 M. Michel, op.cit., p. 244. 117 Cf. Lumea, nr. 25/1985, p. 15. 118 Idem, nr. 27/1979, p. 6; vezi şi Histoire générale..., p. 193. 119 „Turnhalle” era numele liceului german din Windhoek, în incinta căruia s-a organizat întâlnirea constitutivă a DTA. 113


243

coaliŝii. Prin acest scrutin, RSA punea în practică un plan axat pe două coordonate. Pe de o parte, lansa în arenă pe liderii DTA, încercând „să-i impună comunităŝii internaŝionale ca interlocutori” 120. Pe de altă parte, ea urmărea «ca DTA să obŝină sprijinul popular care-i lipsea, pentru a învinge SWAPO în cadrul unor eventuale alegeri desfăşurate sub supraveghere internaŝională” 121. „Soluŝia internă” s-a dovedit „fără nici un viitor”122 şi, din februarie 1983, RSA a reintrodus administrarea directă a Namibiei. Tergiversând, Africa de Sud a câştigat timp, dar ipocrizia sa nu putea dura la infinit. Frustrările s-au acumulat, iar Sam Nujoma le dădea glas: „pentru noi rămâne calea luptei armate şi nu există nici o îndoială că vom învinge”123. Opŝiunea militară alimenta şi spiritul sud-africanilor, care doreau să-şi ia revanşa după înfrângerea din 1975. Pretoria era „obsedată de pericolul comunist în Africa australă şi de sindromul încercuirii” 124, urmărind, cu tenacitate, ca statele vecine să fie „debarasate de mişcările revoluŝionare” 125. Victoria lui Ronald Reagan la alegerile prezidenŝiale din SUA, în noiembrie 1980, a reprezentat un balon de oxigen pentru regimul sud-african (considerat „regim terorist”126 de contracandidatul democrat al lui Reagan, Michael Dukakis). După cum am văzut în rândurile de mai sus, din 1981 RSA şi-a dat întregul concurs pentru refacerea structurilor şi reînarmarea UNITA. Mai mult, ea a transformat zonele ocupate din Namibia în „capete de pod pentru a lansa acŝiuni militare de anvergură împotriva Angolei vecine” 127. Suma acestor provocări militare o va reprezenta ofensiva de la Cuito Cuanavale, pornită la 23 martie 1988, şi considerată drept «cea mai importantă operaŝiune declanşată de armatele RSA după cel de-al doilea război mondial»128. Iniŝiativa s-a dovedit hazardată, deoarece „sud-africanii au fost în totalitate striviŝi”129. Iată cum descrie Sam Nujoma această confruntare decisivă: 120

Lumea, nr. 19/1980, p. 28. Idem, nr. 27/1980, p. 30. 122 Cf. Jeune Afrique, no. 1045/1981, p. 32. 123 Vezi Lumea, nr. 27/1979, p. 6. 124 M. Michel, op.cit., p. 245. 125 Ibidem. 126 Cf. Temps Nouveaux, no. 33/1988, p. 9. 127 Ibidem, p. 8. 128 Cf. Lumea, nr. 27/1980, p. 30. 129 Vezi interviu cu Sam Nujoma, în New African, no. 472, April 2008, p. 27. 121

244

Viorel Cruceanu

„La Cuito Cuanavale, Africa de Sud a fost zdrobită. S-au purtat mai multe bătălii de-a lungul râului Lomba, dar şi la Calueque, unde avioanele cubaneze MIG-23 [fabricate în URSS – nota ns.] au distrus baza militară sud-africană din zonă”130. Acelaşi Sam Nujoma ne înfăŝişează amploarea dezastrului sud-africanilor, amintind că „modernele lor avioane de asalt, cumpărate în Franŝa şi Marea Britanie, au fost scoase în totalitate din luptă”, mulŝi soldaŝi „înecându-se în apele râului Kunene”131. Disperat, preşedintele P.W. Botha (din 3 septembrie 1984, RSA s-a dotat cu un regim prezidenŝial) a jucat ultima carte: angajarea, pe front, a redutabilului „Regiment prezidenŝial”. Incontestabil, Botha a făcut din strategia staff-ului său militar o chestiune de prestigiu personal. Iată de ce, „el a încasat o puternică lovitură”132, din care nu şi-a mai revenit, „neputând să înŝeleagă înfrângerea Regimentului prezidenŝial”133. Totuşi, deznodământul de la Cuito Cuanavale a avut un efect pozitiv: „din acel moment regimul de apartheid şi-a schimbat atitudinea”134, realizând că „problemele sudvestului african nu puteau fi rezolvate manu militari”135. De asemenea, aşa cum declara Sam Nujoma, „ameliorarea generală a climatului în lume a avut o însemnată incidenŝă asupra reglementării problemei namibiene (...). O importantă contribuŝie la deblocarea conflictelor regionale au adus-o, fără doar şi poate, întâlnirile la nivel înalt sovietoamericane”136. Aşa se face că „guvernul de la Pretoria s-a văzut nevoit să se aşeze la masa negocierilor 137. Vocea raŝiunii triumfa, RSA profitând de ocazia ce i se oferea de a ieşi din „izolarea sa internaŝională”138. Prin contrast, organizaŝia SWAPO a acceptat ideea negocierilor fără pic de resentimente. În acest sens, Nujoma afirma: „vom căuta să fim realişti şi pragmatici. Nu-ŝi poŝi alege vecinii, ci doar prietenii. Africa de Sud este o realitate...” 139. 130

Ibidem. Ibidem. 132 Ibidem, p. 28. 133 Ibidem. 134 Ibidem, p. 27. 135 Vezi interviu cu Sam Nujoma, în Temps Nouveaux, nr. 49, 1988, p. 10. 136 Ibidem. 137 Ibidem; vezi şi New African, no. 472/2008, p. 28; vezi amănunte despre negocieri furnizate de Jorge Risquet Valdés, în Afrique-Asie, no. 31, juin 2008, p. 38-39. 138 Cf. Temps Nouveaux, no. 52, 1989, p. 35. 139 Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 36/1989, p. 20. 131


245

Aşa cum am remarcat la Angola, discuŝiile au început pe 3 mai la Londra, au continuat în alte diferite centre din Europa şi Africa, şi s-au încheiat prin Acordurile de la New York, din 22 decembrie 1988. Problema namibiană a fost cuprinsă în Acordul tripartit încheiat între Angola, Cuba şi RSA. Pornind de la „principiile unei soluŝionări paşnice a conflictului din sud-vestul Africii” şi „a aplicării Rezoluŝiei 435/78 a Consiliului de Securitate” 140, principalele puncte ale documentului stipulau că: «2. Toate forŝele militare ale Republicii Africa de Sud se vor retrage din Namibia în conformitate cu Rezoluŝia 435/78; 3. În conformitate cu dispoziŝiile rezoluŝiei, Republica Africa de Sud şi Angola vor coopera cu secretarul general [al ONU] pentru a asigura independenŝa Namibiei prin intermediul unor alegeri libere şi juste (...). Părŝile vor respecta integritatea teritorială şi inviolabilitatea frontierelor Namibiei (...); 7. Părŝile vor aplica, cu bună credinŝă, toate obligaŝiile asumate prin prezentul acord şi vor soluŝiona, prin negocieri şi în baza spiritului de cooperare, orice diferend privind interpretarea sau aplicarea acestuia»141. Acest acord tripartit a fost corelat cu Acordul bilateral AngolaCuba. Documentul stabilea un calendar precis al retragerii trupelor cubaneze din Angola, fapt ce a permis trecerea la aplicarea Rezoluŝiei 435/78, începând cu 1 aprilie 1989. Din acest moment, Namibia a intrat sub administrarea ONU, reprezentată în teritoriu de comisarul special, Martti Ahtisaari. Rolul determinant revenea însă „Grupului de Asistenŝă al ONU pentru Perioada de Tranziŝie” (UNTAG), alcătuit din 4.650 de „căşti albastre” (cu efective mult diminuate faŝă de cifra iniŝială, de 7.500 oameni, prevăzută de Rezoluŝia 435). Comandantul UNTAG, generalul-locotenent Dewan Prem Chand (India), declara că „misiunea ONU are drept obiectiv să sprijine crearea unei noi naŝiuni” 142, precizând că soldaŝii pe care îi comandă „sunt hotărâŝi să îndeplinească misiunea ce le-a fost încredinŝată”143. Într-adevăr, UNTAG a depăşit diferitele incidente de parcurs, realizând obiectivele propuse: 140

Vezi textul Acordului, în Lumea, nr. 2, 12 ian. 1989, p. 12. Ibidem, p. 12-13. 142 Idem, nr. 14, 6 apr. 1989, p. 6. 143 Ibidem. 141

246

Viorel Cruceanu

supravegherea încetării focului între combatanŝii SWAPO şi trupele sud-africane (intrată în vigoare chiar la 1 aprilie), asigurarea repatrierii celor aproape 70.000 de refugiaŝi namibieni (din Angola, Zambia şi Botswana, proces inaugurat pe 15 mai) şi organizarea alegerilor pentru Adunarea Constituantă (programate iniŝial pe 1 noiembrie şi decalate ulterior pentru 7 noiembrie). Deşi corpul electoral cuprindea doar 701.483 persoane cu drept de vot, ONU a decis o consultare elaborată, desfăşurată pe parcursul a cinci zile (7-11 noiembrie 1989). Participarea la urne a depăşit chiar şi cele mai optimiste aşteptări: 670.273 persoane, adică 92% din electorat144. În competiŝia pentru totalul de 72 de locuri ale Adunării au intrat 10 partide şi coaliŝii de partide. Dintre toate, se detaşau SWAPO şi DTA. Formaŝia lui S. Nujoma era aureolată de lupta de 22 de ani, ce a reprezentat „cel mai lung război de eliberare din istoria contemporană”145. Având în vedere trecutul istoric dar şi programul unificator al mişcării sale, Sam Nujoma se dovedea sigur de reuşită: noi ştim că SWAPO va fi forŝa politică cea mai importantă” 146. Conştient de însemnătatea exerciŝiului democratic, el adăuga: „SWAPO nu se teme de concurenŝa reprezentată de alte partide şi organizaŝii politice. Suntem încrezători că vom obŝine victoria în alegeri” 147. În ce priveşte campania electorală, SWAPO a mizat pe două teme majore: independenţa şi reconcilierea. Din nou, cuvintele lui Nujoma se dovedeau sugestive: «Acum, când războiul s-a terminat, vă cer tuturor să vă alăturaŝi SWAPO şi să ne îndreptăm împreună spre libertate şi independenŝă» 148; după care a completat: «Suntem gata să uităm şi să iertăm toate abuzurile comise împotriva noastră, dar cealaltă parte trebuie să acŝioneze în acelaşi spirit constructiv» 149 (vocaŝia naŝională, manifestată de SWAPO, era probată şi de faptul că din cei 72 candidaŝi ai săi, 6 proveneau din rândul albilor). În antiteză cu SWAPO se afla DTA, ce reprezenta „interesele cercurilor conservatoare, aproape în exclusivitate ale albilor” 150. 144

Idem, nr. 46, 16 nov. 1989, p. 14. Idem, nr. 13/1989, p. 12. 146 Idem, nr. 42/1977, p. 29. 147 Cf. Temps Nouveaux, no. 49/1988, p. 11. 148 Vezi Lumea, nr. 44, 2 nov. 1989, p. 18. 149 Ibidem. 150 Ibidem. 145


247

Gruparea lui Dirk Mudge a desfăşurat o campanie în stil occidental, arătând că dispune de „impresionante fonduri” 151, pe care nu ezita să le „dezvăluie ostentativ”152. De altfel, chiar liderul DTA recunoştea public donaŝiile primite: «companiile care ne susŝin sunt sud-africane sau (vest)-europene»153. Încă din epocă se ştia că „Africa de Sud a cheltuit aproape 50 de milioane [dolari] în sprijinul campaniei electorale a partidelor prietene”154. În ciuda logisticii impresionante, dublate de „o autentică strategie a tensiunii orchestrată de Pretoria” 155, victoria SWAPO nu a putut fi împiedicată. Rezultatele finale, publicate pe 14 noiembrie, creditau SWAPO cu 384.567 de sufragii, adică 57,33% din voturi. Cuantificate, aceste procente echivalau cu 41 de locuri în Adunarea Constituantă. Pe locul secund se plasa DTA, cu 191.532 de voturi (28,55%), ce-şi adjudeca 21 din locurile Adunării156. Astfel, gruparea sprijinită de RSA devenea „a doua forŝă politică din ŝară după SWAPO”157. Restul de 10 locuri erau repartizate unui număr de cinci formaŝiuni mai mici: Frontul Democratic Unit (4), Acŝiunea Creştină Naŝională (3), respectiv Frontul Patriotic Naŝional, Convenŝia Federală din Namibia şi Frontul Naŝional din Namibia (câte un loc) 158. Lucrările Adunării Constituante au fost deschise în ziua de 21 noiembrie; încă din prima sesiune, ea şi-a ales preşedintele în persoana lui Hage Geingob, un fruntaş al SWAPO. Adunarea Constituantă namibiană şi-a propus două obiective majore: dotarea ŝării cu o Constituŝie şi alegerea preşedintelui Republicii. De asemenea, prin componenŝa sa eterogenă, Constituanta trebuia să demonstreze faptul că reconcilierea era posibilă. Dând dovadă de un remarcabil simŝ al responsabilităŝii, cei 72 de aleşi au depăşit diferenŝele ideologice şi au lucrat într-o armonie desăvârşită. A rezultat astfel o lege fundamentală considerată drept „una dintre cele mai liberale şi mai democratice din lume”159. Grupările moderate din 151

Ibidem. Ibidem. 153 Ibidem. 154 Cf. Asie et Afrique aujourd’hui, no. 2, janv.-févr. 1990, p. 48. 155 Vezi Lumea, nr. 44/1989, p. 18. 156 Cf. Asie et Afrique..., no. 2/1990, p. 49; vezi şi Lumea, nr. 47, 23 nov. 1989, p. 14; M. Michel, op.cit., p. 245. 157 Lumea, nr. 44/1989, p. 18. 158 Idem, nr. 47/1989, p. 14. 159 http://en.wikipedia.org/wiki/Hage-Geingob 152

248

Viorel Cruceanu

Adunare, în frunte cu DTA, erau liniştite deoarece constituŝia „îndepărta tentaŝiile socialismului şi ale naŝionalizărilor”160. Ea mulŝumea şi SWAPO, având în vedere că „promova unitatea naŝională, reconcilierea, democraŝia, domnia legii, demnitatea umană” şi „garanta respectarea drepturilor dobândite de-a lungul şi dureroasei noastre lupte pentru libertate şi independenŝă”161, după cum se exprima un alt lider de seamă al organizaŝiei, Theo-Ben Gurirab. La rândul său, ziaristul Simon Malley, un apropiat al mişcărilor de eliberare din Africa australă, aprecia constituŝia namibiană deoarece „ea asigură desfăşurarea de alegeri oneste şi transparente, acordând tuturor namibienilor posibilitatea să se exprime liber, fără a se teme de cenzura presei sau de ingerinŝa guvernamentală în domeniul libertăŝilor politice ori ale drepturilor omului”162. Procedând la un exerciŝiu comparativ, S. Malley considera produsul muncii primilor deputaŝi namibieni drept „o constituŝie exemplară în comparaŝie cu actele similare din majoritatea ŝărilor africane”163. Starea de comprehensiune reciprocă a transformat tranziŝia namibiană într-un model de reuşită. Noua constituŝie a fost promulgată la 9 februarie 1990. Apoi, pe 16 februarie, Constituanta a ales ca preşedinte al Republicii, cu unanimitatea celor 72 de voturi, pe liderul SWAPO, Sam Nujoma. Anterior, ea stabilise şi data independenŝei: 21 martie 1990. Ceremoniile proclamării independenŝei au avut loc la Windhoek. Conform protocolului stabilit, Sam Nujoma a fost proclamat preşedinte de către secretarul general al ONU, peruanul Javier Pérez de Cuéllar (deŝinător a două mandate, în perioada 1982-1991), ce a avut şansa ducerii la bun sfârşit a „Planului Waldheim” (de altfel, Namibia a devenit cel de-al 160-lea membru al ONU). La rândul său, preşedintele sud-african Frederik de Klerk (15 august 1989-10 mai 1994) a coborât drapelul RSA, în locul căruia a fost înălŝat drapelul Namibiei independente. Cele două superputeri mondiale, implicate atât de mult în destinul Namibiei, au fost reprezentate de şefii diplomaŝiilor: James Baker (SUA), respectiv Eduard Şevardnadze (URSS). Prima zi a independenŝei Namibiei avea să anunŝe că sfârşitul „Războiului Rece” 160

M. Michel, op.cit., p. 245. http://en.wikipedia.org/wiki/Theo_Ben_Gurirab 162 Vezi Le Nouvel Afrique-Asie, no. 64, janv. 1995, p. 16. 163 Ibidem. 161


249

era aproape: ea a prilejuit numeroase întâlniri între şefii de delegaŝii, multe în premieră absolută, precum cele dintre Nelson Mandela, liderul istoric al ANC, şi secretarul Departamentului de Stat al SUA, James Baker, dintre preşedintele sud-african Frederik de Klerk şi ministrul sovietic de externe, Eduard Şevardnadze, dintre preşedintele angolez José Eduardo dos Santos şi James Baker, precum şi dintre preşedinŝii de Klerk (RSA) şi dos Santos (Angola). România, abia ieşită din evenimentele produse în decembrie 1989, a fost reprezentată de noul său ministru de externe, Sergiu Celac. Decolonizarea Namibiei are o însemnată semnificaŝie: ea „a pus punctul final lungii istorii a colonialismului” 164 pe continentul african. Se încheia, astfel, un laborios proces, iniŝiat în anii ’60 şi care a devenit caracteristica definitorie a Africii secolului al XX-lea. * *

*

În ziua proclamării independenŝei a intrat în funcŝiune şi primul guvern al Namibiei suverane, condus de Hage Geingob (el va exercita funcŝia de prim-ministru timp de 12 ani). Era un guvern de uniune naŝională, ce cuprindea „toate grupările politice, inclusiv minoritatea albă”165, alcătuit în spiritul ireversibil al voinŝei de reconciliere naŝională, atât de pregnant manifestat în perioada de tranziŝie. Sam Nujoma, cel care declara că dacă s-ar fi născut într-o ŝară „normală” ar fi fost un simplu „muncitor” 166, s-a dovedit un lider politic de foarte bună calitate. Datorită „politicii pragmatice” promovate, el a asigurat noului stat „pacea şi stabilitatea internă” 167. Prin urmare, la următoarea consultare electorală (8-9 decembrie 1994), Nujoma a fost reales, prin vot direct, cu 76,3% din voturi; de asemenea, SWAPO a obŝinut o majoritate de două treimi (55 locuri parlamentare, din totalul de 72). Constituŝia prevedea că o persoană nu poate exercita decât maximum două mandate, a cinci ani fiecare. În 1999, Nujoma a atins această limită. În mod surprinzător, dar explicabil pentru o democraŝie foarte tânără, clasa politică a fost cuprinsă de teama de necunoscut. Iată de ce, 164

Temps Nouveaux, no. 52/1989, p. 35. Enciclopedia Africii, Bucureşti, Editura Meronia, 2002, p. 184. 166 Cf. C. Vlad, op.cit., p. 144. 167 Enciclopedia Africii, p. 184. 165

250

Viorel Cruceanu

s-a căzut de acord asupra unui amendament constituŝional, care să permită preşedintelui Nujoma să candideze pentru un al treilea mandat. Agreement-ul încheiat prevedea că „excepŝia se aplică numai lui Nujoma”168. Aşa se face că, la scrutinul din 30 noiembrie 1999, liderul SWAPO a fost reales cu 76% din voturi 169, iar SWAPO şi-a reînnoit zestrea celor 55 de locuri. Tot în 1999, Namibia a cunoscut un alt moment de mare prestigiu: în luna septembrie, ministrul său de externe, Theo-Ben Gurirab, a fost desemnat preşedinte al celei de-a LIV-a sesiuni a Adunării Generale a ONU (până în septembrie 2000). Amendamentul constituŝional a indus şi aprehensiunea că Nujoma ar putea încerca să se eternizeze la putere. Numai că, liderul istoric al SWAPO a dat din nou dovadă de înŝelepciune: la sfârşitul celui de-al treilea mandat, în 2004, el s-a retras de pe scena politică. Cum era de aşteptat, succesorul său, Hifikepunye Pohamba provenea tot din SWAPO (76,4% din voturi la alegerile din 15-16 noiembrie 2004; reales în 2009, cu acelaşi coeficient). Colaborator de primă oră al „părintelui independenŝei”, Pohamba impresiona prin „asemănarea frapantă” cu Nujoma: „aceeaşi statură, aceeaşi barbă grizonată [la care între timp a renunŝat – nota ns.], aceleaşi lentile groase ale ochelarilor şi chiar acelaşi punct de vedere în ce priveşte gestiunea politică” 170. Totuşi, ei se şi diferenŝiau: „spre deosebire de exuberanŝa jovială a predecesorului său, Pohamba se dovedeşte modest şi discret” 171. Marea sa calitate rezidă în faptul că este „un om al consensului” 172. De fapt, Pohamba asigură o nouă tranziŝie: el este privit „ca o punte de legătură între era Nujoma, căreia îi aparŝine [fapt dovedit şi de datele de stare civilă: Nujoma s-a născut la 12 mai 1929, iar Pohamba la 18 august 1935 – nota ns.] şi noua generaŝie ce-şi aşteaptă rândul”173. * *

*

Am văzut mai sus că momentul Cuito Cuanavale a fost crucial 168

http://en.wikipedia.org/wiki/Sam_Nujoma Ibidem. 170 Vezi Jeune Afrique L’intelligent, no. 2290, du 28 nov. au 4 déc. 2004, p. 43. 171 Ibidem. 172 Ibidem. 173 Ibidem. 169


251

pentru independenŝa Namibiei. Implicat în vâltoarea evenimentelor, Sam Nujoma s-a dovedit profetic: el a intuit că înfrângerea militară sudafricană „va fi urmată de consecinŝe similare chiar în interiorul RSA”174. De altfel, ŝara rasismului oficializat, de la mijlocul deceniului al nouălea, al secolului al XX-lea, nu mai semăna cu Africa de Sud din 1960 (anul brutalei represiuni de la Sharpeville, când s-au înregistrat 69 de morŝi şi 178 de răniŝi), nici cu cea din 1964, anul în care prin „procesul Rivonia”, întreaga elită a African National Congress – ANC (Nelson Mandela, Govan Mbeki, Walter Sisulu, Ahmed Kathadra, Raymond Mhlaba, Elias Motsoaledi şi Andrew Mlangeni) a fost condamnată la perpetuitate (exceptând pe Oliver Tambo, aflat în străinătate) şi nici măcar cu RSA din 1976, anul dramei de la Soweto (când s-au înregistrat 176 de morŝi şi 1.000 de răniŝi). La începutul anilor ’80, RSA devenise de neguvernat. Izolarea internaŝională, criza economică provocată de sancŝiunile dictate de ONU şi lipsa drepturilor civile pentru populaŝia majoritară, de culoare, au aruncat ŝara pe marginea prăpastiei. Independenŝa Angolei şi Mozambicului (în 1975), urmată de cea a Zimbabwe (în 1980), după îndelungate războaie de eliberare, arăta că zona australă a continentului intrase într-o eră ireversibilă a schimbărilor. Sub presiunea vremurilor, guvernanŝii de la Pretoria au procedat, în septembrie 1978, la o redistribuire a responsabilităŝilor, bazată pe continuitate: înlocuirea premierului John Vorster (compromis de eşecul din Angola) cu Pieter Willem Botha. Numai că, noul lider era un produs „pur şi dur” al regimului de apartheid. Mai mult, el s-a dovedit o piesă esenŝială a acestui angrenaj: timp de 13 ani (1964-1977), Botha a deŝinut portofoliul apărării, perioadă în care Africa de Sud s-a transformat într-o putere militară redutabilă (dotată cu un complex militaro-industrial propriu). Ostil oricăror concesii făcute populaŝiei majoritare, Botha declara: «nu pot sprijini un proces de reforme care ar duce poporul meu [în fapt populaŝia albă – nota ns.] la o curată sinucidere»175. O asemenea prejudecată a accentuat caracterul securitar al regimului şi, prin urmare, guvernarea Botha a coincis cu „anii cei mai sumbri ai apartheidului”176. În „spatele tronului”177 premierului (devenit 174

Vezi interviu cu Sam Nujoma, în New African, no. 472/2008, p. 28. Cf. Time, no. 13, March 30, 1992, p. 15. 176 Cf. L’Événement du Jeudi, no. 369, du 28 nov. au 4 déc. 1991, p. 15. 175

252

Viorel Cruceanu

în 1984 preşedinte) se afla „o forŝă tenebroasă” 178, reprezentată de «militarocraŝia»179 regimului (armată, poliŝie, servicii secrete). Partizan convins al «dezvoltării separate a raselor», P.W. Botha nu ezita să-şi exprime, constant, dispreŝul faŝă de negri: «Trăim în mijlocul unor sălbatici care vor să ne sugă sângele, care ne urăsc şi care abia aşteaptă să ne smulgă tot ceea ce noi am dobândit» 180. Şi totuşi, sub acest politician ultraconservator, s-au produs primele semne ale dezgheŝului. Astfel, în martie 1982, celebrii deŝinuŝi ai ANC au fost transferaŝi de pe sinistra „Robben Island”, la „Pollsmoor Prison”, pe continent, în apropiere de Cape Town, fapt ce a permis şi „o ameliorare a condiŝiilor de detenŝie” 181. În epocă s-a speculat că gestul avea ca scop „să pună capăt influenŝei bătrânilor lideri asupra noii generaŝii de activişti negri încarceraŝi la Robben Island, proces cunoscut sub numele de «Universitatea Mandela»”182. Ulterior, mutarea s-a dovedit strategică: ea a avut menirea să ofere „posibilitatea unui contact discret între ei [deŝinuŝii ANC – nota ns.] şi guvernul sud-african”183. Pasul următor l-a reprezentat „reforma constituŝională”, din septembrie 1984, ce instituia sistemul prezidenŝial. Ea a fost însoŝită şi de o deschidere spre populaŝiile metisă şi indiană (2,5 milioane de persoane), care primeau drepturi politice. Aşa se face că, pe 25 ianuarie 1985, a început să funcŝioneze cel dintâi „parlament multirasial”, prevăzut cu trei camere (pentru albi, metişi şi indieni). Numai că, asocierea celor două categorii etnice s-a dovedit formală, fapt demonstrat de „competenŝa insignifiantă a camerelor parlamentare speciale în care erau reprezentate fiecare din aceste populaŝii” 184. Liderul din exil al ANC, Oliver Tambo, aprecia că „aceste mici modificări ar fi fost semnificative în urmă cu douăzeci de ani” 185. El respingea „pseudo-reforma” deoarece „întreaga structură de stat este 177

Temps Nouveaux, no. 27/1990, p. 25. Ibidem. 179 Ibidem. 180 Cf. Jeune Afrique, no. 2391, du 5 au 11 nov. 2006, p. 49. 181 M. Meredith, The State of Africa. A History of Fifty Years of Independence, London-New York-Sydney-Toronto, 2006, p. 433. 182 http://en.wikipedia.org/wiki/Nelson_Mandela 183 Ibidem. 184 Cf. Lumea, nr. 37, 12 sept. 1985, p. 14. 185 Vezi interviu cu O. Tambo în Newsweek, în idem, nr. 36, 4 sept. 1980, p. 25. 178


253

neatinsă (...). Nu este acceptabilă pentru că populaŝia majoritară din Africa de Sud nu este luată în considerare (...). [Ea] este concepută astfel încât să menŝină starea de lucruri şi să asigure, în continuare, puterea pentru minoritatea albă, negrii fiind total excluşi” 186. În mod tranşant, Tambo adăuga: „Nu vrem să fim guvernaŝi. Nu mai vrem ca deciziile care ne privesc să fie luate de alŝii şi nu mai vrem să fim sclavi. [Noi] vrem să guvernăm” 187. Invocând «Charta Libertăţii», elaborată încă din 1955 la Kliptown, liderul partidului populaŝiei majoritare devenea cât se poate de explicit. „Obiectivul nostru este de a elimina (...) întreg sistemul reprezentat de apartheid (...). [Dorim] o Africă de Sud lipsită de orice formă de rasism şi în care democraŝia să guverneze, pentru ca poporul african să capete controlul deplin asupra destinului său (...)”188. Pieter Botha a fost un personaj al contrastelor. Politician cu anvergură, el încerca să se situeze, în cadrul „National Party” (NP), între stânga liberală şi dreapta ultraconservatoare. Deşi mai apropiat de ultima, el era considerat un «luminat» 189 al acestui curent. Marele său merit constă în faptul că a tolerat discuŝiile din partid şi din guvern visà-vis de necesitatea găsirii unei soluŝii politice interne. Aşa s-a ajuns la întocmirea unui document secret pentru uzul „Consiliului de Securitate” al RSA, în care şeful Serviciilor speciale, Neil Barnard, propunea, nici mai mult, nici mai puŝin decât eliberarea lui Mandela. Ei bine, «marele crocodil» (cum i se spunea lui P.W. Botha) şi-a însuşit sugestia şi, la începutul lui februarie 1985, a propus, public, eliberarea lui Mandela, dar cu o condiŝie: ca liderul african să-şi asume, în numele ANC, renunŝarea la „lupta armată”. Ajunşi în acest punct, trebuie să facem o precizare: timp de cinci decenii, după constituirea sa (8 ianuarie 1912), ANC şi-a fundamentat doctrina pe gandhism (rezistenţa pasivă şi nonviolenţa)190. De altfel, Mahatma Gandhi a elaborat concepŝia ce avea să ducă la independenŝa Indiei (1947), „pornind tocmai de la propria experienŝă, trăită în Africa de Sud (în perioada 1893-1914), 186

Ibidem. Vezi interviu cu O. Tambo în Le Nouvel Observateur, în idem, nr. 29, 14 iul. 1977, p. 29; idem, nr. 34, 19 aug. 1976, p. 27. 188 Interviu cu Oliver Tambo, în Lumea, nr. 19, 3 mai 1973, p. 6. 189 Cf. Jeune Afrique, no. 2391/2006, p. 49. 190 Vezi V. Cruceanu, Gandhi şi Africa, în Dosarele Istoriei, nr. 6 (82), iun. 2003, p. 38-41. 187

254

Viorel Cruceanu

unde, ca tânăr jurist, a activat în slujba comunităŝii indiene stabilite aici”191. Gandhi nu a reuşit să provoace schimbările dorite în Africa de Sud, dar şi-a atras consideraŝia multor localnici, inclusiv a intransigentului lider al populaŝiei albe, Jan Christiaan Smuts (viitor prim-ministru, în perioada 1919-1924), ce declara, pe ton admirativ: «oameni ca el ne izbăvesc de rutina lucrului comun şi a zadarnicului»192. Perenitatea gandhismului este evidenŝiată şi de Nelson Mandela care îl considera pe Gandhi atât „cetăŝean indian, cât şi cetăŝean sud-african”193, deoarece „ambele ŝări au contribuit la afirmarea geniului său intelectual şi moral” 194. Schimbarea doctrinară a ANC a intervenit după momentul Sharpeville (21 martie 1960). Atunci, în rândurile partidului s-au delimitat două curente: „unul pacifist, condus de preşedintele Albert Luthuli [conducător al ANC în perioada 1952-1967 – nota ns.], adept al strategiei nonviolente (recompensat pentru aceasta, în toamna lui 1960, cu Premiul Nobel pentru Pace), şi un altul, radical, animat de N. Mandela, O. Tambo şi W. Sisulu, convins că nu mai exista o altă variantă decât lupta armată. Partidul şi-a păstrat unitatea deoarece A. Luthuli a admis ca adepŝii căii radicale să poată constitui o organizaŝie paralelă în interiorul ANC” 195. Aşa a apărut „aripa militară a ANC” 196, cunoscută sub numele de «Umkhonto we Sizwe» («Lancea naţiunii»), coordonată de dinamicul Nelson Mandela. Referindu-se la acest moment, Mandela declara, în martie 1961, în faŝa unor cameramani BBC: «Mulŝi dintre adepŝii noştri simt că este inutil să vorbim de pace şi să folosim mijloace nonviolente în faŝa unui guvern care răspunde doar cu atacuri sălbatice împotriva unor oameni neînarmaŝi şi fără apărare. Cred că a sosit timpul, în lumina unei asemenea experienŝe, să ne gândim dacă metodele pe care le-am aplicat până acum sunt adecvate»197. Reafirmându-şi crezul că «Africa de Sud este o ŝară 191

Ibidem, p. 38. J. McGeary, Mohandas Gandhi, în Time, vol. 154, no. 27, December 31, 1999, p. 90. 193 N. Mandela, Gandhi – The Sacred Warrior, în Ibidem, p. 94. 194 Ibidem. 195 Vezi V. Cruceanu, Nelson Mandela: o legendă vie, în Magazin istoric, nr. 7 (376), iul. 1998, p. 73. 196 Ibidem. 197 Vezi textul interviului în The Miracle of Freed Nation, Cape Town, Don Nelson 192


255

plurirasială» şi că «este destul loc pentru toate rasele în această ŝară»198, Mandela şi-a propus ca lupta armată să „nu provoace victime omeneşti”199. Iată de ce, ŝintele «Umkhonto we Sizwe» au fost „staŝiile electrice, unităŝile economice şi clădirile guvernamentale, atacate cu bombe artizanale, cu precădere în cursul nopŝii sau după orele de program”200. Operaŝiunile de gherilă s-au declanşat la 16 decembrie 1961 şi au avut un profund impact asupra opiniei publice. Însă, regimul sudafrican se bizuia pe aportul unor servicii secrete redutabile. Pe baza informaŝiilor culese acestea au reuşit, în zorii zilei de 12 iulie 1963, să captureze, într-o locuinŝă conspirativă din cartierul Rivonia (nordul Johannesburgului), pe cei şapte principali conducători ai ANC din clandestinitate, în frunte cu Nelson Mandela 201. Practic, „lupta armată” a fost înăbuşită din faşă. Ea a rămas un obiectiv esenŝial al ANC 202 dar, în următoarele două decenii şi jumătate, „din cauza represiunii, acŝiunea ANC-ului a fost mai ales sindicală şi diplomatică” 203. Fiind vorba de un principiu, Mandela a refuzat, la 10 februarie 1985, „oferta de eliberare condiŝionată făcută de Pieter W. Botha”204. Mesajul a fost citit de fiica sa, Zindzi Mandela, care preciza că „este bine de ştiut că tatăl meu nu va părăsi închisoarea în condiŝiile stabilite de Botha”205. În mesaj se preciza că Mandela „respinge violenŝa, dar că îşi doreşte legalizarea ANC pentru a putea negocia cu guvernul” 206. Mai mult, cel mai cunoscut prizonier politic din lume afirma că nu va pune niciodată „interesele personale” mai presus „de cauza poporului său”207. În plus, Mandela, cunoscând situaŝia din teren, cerea imperativ ca „preşedintele să renunŝe la violenŝă”208. Într-adevăr, societatea sud-africană devenise Publishers and Sunday Times, 1994, p. 17. 198 Ibidem. 199 V. Cruceanu, Nelson Mandela..., p. 73. 200 Ibidem. 201 Vezi amănunte în Ibidem, p. 74. 202 Vezi interviul cu O. Tambo din Der Spiegel, în Lumea, nr. 36, 5 sept. 1985, p. 24-25. 203 Cf. Larousse. Dicţionar de istorie şi civilizaţii africane, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 33. 204 Lumea, nr. 37/1985, p. 14. 205 The Miracle of..., p. 9. 206 Ibidem. 207 Ibidem. 208 http://en.wikipedia.org/wiki/Nelson_Mandela

256

Viorel Cruceanu

o societate a violenŝei, mai ales în faimoasele «oraşe dormitor» («townships») ale negrilor. Desigur, Mandela avea dreptate: regimul segregaŝionist deŝinea monopolul violenţei. Poziŝia liderului ANC era validată şi de atitudinea episcopului anglican, Desmond Tutu (devenit, la 16 octombrie 1984, al doilea sud-african de culoare recompensat cu Premiul Nobel pentru Pace). Exasperat de „terorismul de stat al regimului rasist”209, episcopul avertiza: «nu ne vom mai supune legilor injuste şi inechitabile. Va veni o vreme când vom avea de ales între două rele: între opresiune sau răsturnarea prin violenŝă a regimului opresiv»210. Mandela a revenit în centrul atenŝiei, în noiembrie 1985, când a fost internat la spitalul „Volks” din Cape Town şi supus unei operaŝii de prostată. Modul în care decurgea convalescenŝa a reprezentat un excelent pretext pentru ca bolnavul să primească vizita unui înalt demnitar al regimului: Kobie Coetzee, ministrul justiŝiei. Întâlnirile s-au reluat după întoarcerea lui Mandela la „Pollsmoor Prison”, dar şi la „Victor Verster Prison”, unde liderul ANC a fost mutat, în 1988, suferind de tuberculoză. Trebuie spus că negocierile au implicat doar pe Mandela (care avea acceptul colegilor săi de detenŝie) şi că, datorită atitudinii rigide impuse de Botha, „s-au realizat doar mici progrese” 211 (unul dintre acestea fiind eliberarea lui Govan Mbeki, pe 5 noiembrie 1987, din considerente de sănătate). „Un moment de cotitură”212 s-a produs în anul 1986 când a avut loc o întâlnire, la Dakar (Senegal), între „o delegaŝie alcătuită din academicieni, politicieni şi conducători ai bisericii” 213, condusă de liderul opoziŝiei liberale albe, Frederik van Zyl Slabbert, şi o delegaŝie din exil a ANC, în frunte cu Thabo Mbeki, responsabilul partidului pentru probleme externe. Au urmat şi alte contacte, la Lusaka (în Zambia, unde se afla cartierul general al ANC) şi la Londra, cărora li s-au alăturat şi mediul de afaceri din RSA. Procesul, cunoscut sub numele «getting to know you»214 a avut rezultatele scontate: „albii şi negrii sud-africani au reuşit să se cunoască unii pe alŝii şi au încercat să 209

V. Cruceanu, Gandhi şi..., p. 39. Ibidem; vezi şi Time, vol. 154, no. 27/1999, p. 102. 211 http://en.wikipedia.org/wiki/Nelson_Mandela 212 The Miracle of..., p. 8. 213 Ibidem; vezi şi Newsweek, no. 22, May 31, 1999, p. 42. 214 Cf. The Miracle of..., p. 8. 210


257

înŝeleagă punctele de vedere, aspiraŝiile şi temerile unora şi ale altora”215. Deşi nu au condus la rezultate spectaculoase, aceste întâlniri, organizate între oameni „ce trăiau în lumi diferite” 216, au creat premisele apariŝiei unei încrederi reciproce bazate pe „ideea unui stil de viaŝă alternativ, care să includă, pe baze egale, pe toŝi sud-africanii”217. Această dinamică a dialogului nu a rămas fără ecou. Prin urmare, la 5 iulie 1989, la reşedinŝa particulară a preşedintelui a avut loc „o întâlnire privată senzaŝională”218 (la o ceaşcă de ceai, pe durata a 45 de minute) între P.W. Botha şi N. Mandela. Din nefericire, „marele crocodil” nu s-a dezminŝit; el s-a dovedit „captivul dogmelor anchilozate”219 şi, în consecinŝă, „încercarea a rămas într-un punct mort”220. Acest nou impas a exasperat chiar şi pe unii dintre liderii NP. Pentru aceştia nu exista decât o singură soluŝie: „ca Botha să părăsească scena”221. Ei bine, lucrurile s-au precipitat şi, diminuat de un accident vascular cerebral, Botha s-a retras pe 14 august 1989, după un diferend (un simplu pretext!?) cu doi dintre miniştrii săi (printre care competentul ministru de externe, Roelof Botha). În locul lui Botha, Parlamentul a ales ca preşedinte pe ministrul educaŝiei, Frederik Willem de Klerk (care, după cinci săptămâni de interimat, a fost instalat oficial pe 20 septembrie 1989). Cu de Klerk s-a inaugurat o nouă etapă în istoria RSA: cea a reformelor. De altfel, noul preşedinte s-a dovedit un veritabil «Gorbaciov sud-african», iar, prin extensie, programul său înnoitor a fost numit «Pretoriastroika». Trecutul şi faptele trecutului nu-l recomandau pentru un asemenea rol. El provenea din structurile establishment-ului: era „strănepot de senator, nepotul unui fost şef de guvern şi fiul unui ministru”222. Crescut „într-un mediu conservator, impregnat de un calvinism riguros”223, de Klerk „venea din rândurile dreptei cele mai profunde” 224. 215

Ibidem. Cf. Time, no. 27, July 6, 1992, p. 18. 217 The Miracle of..., p. 8. 218 Cf. Temps Nouveaux, no. 7/1990, p. 18. 219 Ibidem. 220 Ibidem. 221 The Miracle of..., p. 9. 222 La force tranquille de l’Afrique de Sud, în L’Express, no. 2085, 28 juin 1991, p. 25. 223 Cf. L’Événement du Jeudi, no. 369/1991, p. 14. 224 Ibidem. 216

258

Viorel Cruceanu

Ca membru al Parlamentului, s-a remarcat „prin luările de poziŝie ale unui conservatorism fără fisuri”225. Apoi, în calitate de ministru, s-a dovedit „în totalitate, devotat cauzei apartheidului” 226, fiind etichetat drept «fiul spiritual»227 al lui Pieter Botha. În pofida întregului său „cursus honorum”, acest om „a fost primul care a înŝeles, printre cei cinci milioane de descendenŝi ai coloniştilor albi, că nimic nu mai putea fi ca înainte, în Africa de Sud de la sfârşitul anilor ’90” 228. Prin urmare, el „a făcut exact contrariul a ceea ce preconiza în trecut” 229 şi s-a metamorfozat, brusc, într-un „reformator luminat ce şi-a surprins partizanii prin curajul său” 230. De la început, de Klerk s-a impus ca „un om de echipă, echilibrat şi meticulos, un om pe care se poate conta” 231. În plus, noul preşedinte se dovedea seducător, cu „maniere făcute să placă” 232. Conştient de rolul asumat, el a deschis numeroase „şantiere”. Iată, în cele ce urmează, principalele momente ale programului de reforme: ● 15 octombrie 1989: eliberarea camarazilor lui Mandela din „lotul Rivonia”. Gestul a fost urmat de întâlnirea de Klerk-Mandela, din 12 decembrie, în timpul căreia cei doi lideri au căzut de acord asupra „investigării mijloacelor care să ducă la o reglementare paşnică a conflictului rasial”233. Aceste discuŝii au avut două consecinŝe majore: pe de o parte, ele au probat că de Klerk şi Mandela au un limbaj comun, fiind „personalităŝile politice cele mai influente din Africa de Sud”234; pe de altă parte, ele au marcat „legalizarea de facto a ANC”235. ● 2 februarie 1990: discurs istoric al preşedintelui de Klerk în Parlamentul de la Cap, început cu următoarele cuvinte: «Alegerile generale din 6 septembrie 1989 au plasat ŝara noastră, în mod irevocabil, pe calea unei schimbări radicale» 236. Amintind că «privirile 225

Ibidem. La force..., p. 25. 227 Cf. L’Événement du Jeudi, no. 369/1991, p. 15. 228 Ibidem, p. 14. 229 Ibidem, p. 15. 230 Ibidem. 231 Cf. Temps Nouveaux, nr. 27/1990, p. 24. 232 Ibidem, p. 25. 233 Idem, nr. 7/1990, p. 18. 234 Ibidem. 235 Ibidem. 236 Vezi discursul preşedintelui de Klerk, în The Miracle of..., p. 10. 226


259

guvernelor responsabile din întreaga lume sunt aŝintite asupra noastră»237, preşedintele sublinia că «scopul nostru este o nouă şi justă împărŝire a sarcinilor constituŝionale, în care fiecare locuitor se va bucura de drepturi, tratament şi oportunităŝi egale, în toate sferele strădaniilor noastre – constituŝional, social şi economic»238. Determinat «de a continua, cu încredere şi convingere»239 pe calea reformelor, preşedintele a transmis «un mesaj al speranŝei» 240, anunŝând legalizarea celor trei partide ce au combătut sistemul de apartheid: African National Congress (ANC), Pan Africanist Congress (PAC) şi South African Comunist Party (SACP). Această oficializare reprezenta «începutul unei noi Africi de Sud»241, bazat pe o societate pluralistă. ● 11 februarie 1990: eliberarea lui Nelson Mandela, ultimul din „lotul Rivonia”, după 27 ani de detenŝie. Momentul a fost urmat de ample manifestaŝii de bucurie ce au avut loc în majoritatea marilor oraşe sud-africane. Instinctul colectiv sugera majorităŝii de culoare că asista la începutul sfârşitului sistemului de apartheid, pe care Mandela îl considera drept „forma cea mai structurată a dominării şi discriminării rasiale, pe care lumea a cunoscut-o după cel de-al doilea război mondial”242. De acum înainte, de Klerk şi Mandela vor forma un tandem (în interiorul căruia, treptat, s-a detaşat impresia că „veritabilul şef de stat sud-african”243 este Mandela) care, întemeiat pe voinŝă comună şi încredere reciprocă, va conduce RSA pe calea reconcilierii (deşi au existat numeroase momente de suspiciune, de criză chiar – precum asasinarea lui Chris Hani, 50 ani, considerat „cel mai charismatic lider de culoare” 244 după Mandela, şi „posibil succesor”245 al acestuia). ● 30 iunie 1991: abolirea, la capătul unui proces legislativ laborios, ce a acoperit o perioadă de cinci luni, a tuturor legilor 237

Ibidem, p. 11. Ibidem, p. 10. 239 Ibidem, p. 11. 240 Ibidem. 241 Ibidem, p. 10. 242 N. Mandela, Quand Histoire rime avec espoir, în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2262, du 16 au 22 mai 2004, p. 74. 243 Cf. Le Nouvel Observateur, no. 1496, du 8 au 14 juillet 1993, p. 49. 244 Newsweek, no. 16, April 19, 1993, p. 28; vezi amănunte şi în Time, nr. 16, April 19, 1993, p. 37. 245 Newsweek, no. 16/1993, p. 28. 238

260

Viorel Cruceanu

discriminatorii şi segregaŝioniste 246. De acum înainte, negrii deveneau subiect de drept civil, dobândind egalitatea în drepturi cu albii. ● 17 martie 1992: Referendumul cu participarea exclusivă a electoratului alb, chemat să aprobe („da”) sau să respingă („nu”) politica de reforme a preşedintelui de Klerk. Prezenŝa la urne a impresionat: 85% dintre albii cu drept de vot. De asemenea, rezultatul a fost peste aşteptări: 68,6% din cei ce şi-au exprimat votul au optat pentru „da”. Printr-un asemenea exerciŝiu democratic, grupul etnic privilegiat până atunci şi-a dat asentimentul pentru crearea „unui nou sistem politic, menit să permită şi deplina participare [la viaŝa publică – nota ns.] a majorităŝii de culoare”247. Vizibil satisfăcut, preşedintele declara: «Astăzi, am închis cartea apartheidului»248. La rândul său, într-un interviu acordat revistei Time, Govan Mbeki declara că rezultatul scrutinului „linişteşte şi dovedeşte majorităŝii de culoare că pacea este posibilă, că reconcilierea naŝională este posibilă, că acŝiunea comună, ca un singur popor, indiferent de culoarea pielii, este posibilă”249. ● 15 octombrie 1993: Recunoaşterea internaŝională a eforturilor de transformare a Africii de Sud: preşedintele de Klerk şi Nelson Mandela (ales preşedinte al ANC, la 5 iulie 1991, în locul prietenului său, Oliver Tambo, grav bolnav) au fost recompensaŝi cu Premiul Nobel pentru Pace. Preşedintele sublinia, la ceremonia decernării de la Oslo, că răsplata survenea în momentul în care «speranŝa şi-a făcut locul în inima poporului nostru»250, iar Mandela întărea că a sosit vremea «să construim Africa de Sud a visurilor noastre» 251. ● 27-29 aprilie 1994: primele alegeri generale multirasiale şi pluraliste („The Election Day”), bazate pe principiul ce a reprezentat constanta istorică a cerinŝelor ANC: „One Man, One Vote”. Scrutinul s-a desfăşurat „free and fair” şi a reprezentat „încoronarea triumfului luptei antiapartheid”252. În competiŝie s-au înscris 27 de partide şi coaliŝii de partide. Cum era de aşteptat, consultarea electorală s-a 246

Vezi amănunte în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2320, du 26 juin au 2 juillet 2005, p. 43. 247 Cf. Time, no. 13/1992, p. 14. 248 Ibidem. 249 Ibidem, p. 16. 250 The Miracle of..., p. 120. 251 Ibidem. 252 Newsweek, no. 18, May 2, 1994, p. 13.


261

încheiat cu o strălucită victorie a ANC, care a obŝinut 62,65% din voturi. Pe locul al doilea s-a clasat NP, al preşedintelui de Klerk, cu 20,39% din sufragii. A urmat, în poziŝia a treia, gruparea Inkatha-Freedom Party, a şefului zulu Mangosuthu Buthelezi, cu 10,3% din preferinŝele electoratului. Cuantificarea procentelor conferea ANC o largă majoritate parlamentară, cu 250 de locuri din cele 400 ale Parlamentului (bicameral). Conform Constituŝiei, forul legislativ desemna şeful statului. Prin urmare, la 9 mai 1994, Nelson Mandela devenea primul negru ales preşedinte al RSA. Evenimentul are simbolistica sa: el punea capăt „unui regim exclusivist, vechi de 350 de ani”253. Mandela a fost instalat oficial, la 10 mai 1994, în cadrul unor manifestări grandioase, transmise de toate marile canale de televiziune (transmisie preluată inclusiv în România) şi la care au participat delegaŝii oficiale din 150 de ŝări ale lumii, dintre care 42 reprezentate la nivel de şef de stat sau de guvern. Începea astfel ceea ce revista Le Nouvel Afrique-Asie numea „era Mandela”254. A doua zi se instala un guvern de uniune naŝională, alcătuit din 17 miniştri ANC, 6 miniştri NP şi 4 miniştri proveniŝi din rândurile Inkatha. Ca şef al executivului, preşedintele era secondat de un prim-vicepreşedinte desemnat de ANC (Thabo Mbeki) şi un vicepreşedinte propus de NP (Frederik Willem de Klerk). Nelson Mandela a condus Africa de Sud pe durata unui singur mandat prezidenŝial (1994-1999). A fost perioada celor „cinci ani fondatori”255, pe parcursul cărora înŝeleptul lider al ANC (născut la 18 iulie 1918, la Qunu, într-o zonă rurală din provincia Cap Oriental, în familia regală Thembu, componentă a însemnatului grup etnic Xhosa)256, s-a dovedit garantul reconcilierii şi unităţii naţionale. El însuşi scria: „Lumea gândea că suntem meniŝi să ne autodistrugem printr-un sângeros război civil şi rasial. Or, nu doar am evitat o asemenea conflagraŝie, dar am creat una din societăŝile democratice nonrasiale şi nonsexiste printre cele mai exemplare şi mai progresiste din lumea contemporană” 257. În acelaşi registru, ziarul Sunday Times 253

V. Cruceanu, Nelson Mandela..., p. 74. Vezi Le Nouvel Afrique-Asie, no. 55, avril 1994, p. 8-12. 255 N. Mandela, Quand Histoire..., p. 75. 256 Vezi amănunte biografice despre Nelson Mandela, în Lumea Magazin, nr. 7, iul. 1998, p. 74-75; vezi şi interviul cu Nelson Mandela în Vogue, no. 742, déc. 1993/janv. 1994, p. 150-153 (vezi în plus şi p. 165-167). 257 N. Mandela, Quand Histoire..., p. 74. 254

262

Viorel Cruceanu

scria că, «Noi, poporul Africii de Sud, am creat un miracol [subl.ns.]. Noi am realizat ceea ce puŝine popoare din această lume gândeau că vom reuşi: ne-am găsit noi înşine libertatea, ne-am construit o democraŝie şi am realizat toate acestea fără război sau revoluŝie»258. Ideea este reluată şi de scriitorul alb, André Brink, pentru care «miracolul sud-african» consta în „coexistenŝa dintre visuri şi realitate”259, dar şi în faptul că „viaŝa de zi cu zi a devenit posibilă între comunităŝi care niciodată nu au cunoscut semnificaŝia normalităŝii” 260. La rândul său, arhiepiscopul Desmond Tutu evidenŝia că «transformarea Africii de Sud dintr-un stat care semăna dezbinarea şi ura într-un stat ce promovează pacea şi reconcilierea este un miracol al timpurilor moderne»261. În sfârşit, publicistul britanic Anthony Sampson, specialist în probleme ale Africii australe, reliefa rolul istoric jucat de Mandela, datorită căruia Africa de Sud s-a prefigurat într-un „model de reconciliere şi colaborare rasială” 262, şi a cărui luptă a permis „triumful justiŝiei, moralei şi a demnităŝii omului” 263. După un leadership de cinci ani, Madiba (numele clanic al lui Mandela) a considerat că a sosit momentul schimbului de generaŝie. El s-a retras la 15 iunie 1999 lăsând în urma sa, conform fericitei expresii a lui Béchir Ben Yahmed, fondatorul revistei Jeune Afrique, imaginea de „sfinŝenie rătăcită în viaŝa publică” 264. Anii de putere nu i-au erodat popularitatea ci, din contră, i-au sporit-o. Aşa se face că, plecarea i-a fost omagiată de expresii precum «cel mai popular preşedinte de pe planetă» sau «şeful de stat al secolului». Alături de el s-au aflat, din nou, membrii „lotului Rivonia”, care au avut şansa divină să fie martorii marilor schimbări265 (unii au participat chiar la actul decizional, în 258

The Miracle of..., p. 118. A. Brink, The Ordinary Is Miraculous, Too, în Newsweek, nr. 20, May 20, 1996, p. 27. 260 Ibidem. 261 Vezi V. Cruceanu, Nelson Mandela, „africanul secolului”, în Dosarele Istoriei, nr. 12 (52), dec. 2000, p. 45. 262 A. Sampson, Un arc-en-ciel inachevé, în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2262/2004, p. 75. 263 Cf. L’Express, no. 2273, 2 févr. 1995, p. 38; vezi şi Vogue, no. 742, déc 1993/janv. 1994, p. 139. 264 V. Cruceanu, Nelson Mandela, „africanul secolului”, p. 46. 265 Deŝinuŝii negri din „lotul Rivonia” au avut un destin extraordinar. Ei au beneficiat de şansa unei reparaŝii divine, supravieŝuind condiŝiilor abominabile din detenŝie şi 259


263

calitate de membri ai Parlamentului). De-a lungul anilor ce au urmat, ANC şi-a consolidat palmaresul la succesivele alegeri generale (1999, 2004, 2009), desemnând în magistratura supremă a ŝării pe cei chemaŝi să continue opera lui Mandela: Thabo Mbeki – 16 iunie 1999-21 septembrie 2008; Kgalema Motlanthe – 25 septembrie 2008-6 mai 2009; Jacob Zuma – 9 mai 2009.

ERITREEA Istoria Eritreei este indisolubil legată de istoria Etiopiei. Cu toate acestea, ea a reprezentat „o entitate colonială distinctă” 266, fiind subordonată Italiei în perioada 1890-1941. Vecinătatea Mării Roşii i-a inspirat pe stăpânii europeni când i-au dat numele, „eruthros” însemnând „roşu”; de altfel, numele grecesc al Mării Roşii era „Erythra thalassa”267. Bazele organizării administrative şi economice ale coloniei au fost puse, în perioada 1897-1907, de guvernatorul Ferdinando Martini. Prin „Ordinamento Giudiziario”, el a împărŝit teritoriul în „comisariate generale”, ce respectau conturul regiunilor ce alcătuiau Eritreea, dar şi factorii tradiŝionali locali 268. Martini şi-a lăsat amprenta asupra coloniei „prin reforme (...) în agricultura tradiŝională, trăind, cu toŝii, momentul eliberării. Ca o recompensă pentru anii risipiŝi în închisoare, ei au fost martorii începutului de drum, pentru care şi-au sacrificat anii tinereŝii, a noii Africi de Sud, democratice şi multirasiale. Cel dintâi care a părăsit această lume a fost Elias Motsoaledi (70 de ani), la 9 mai 1994, cu numai o zi înainte de instalarea oficială ca preşedinte a lui Nelson Mandela. Au urmat, pe drumul fără de întoarcere, Govan Mbeki, pe 30 august 2001 (la 91 de ani), Walter Sisulu, pe 5 mai 2003 (la 91 de ani), Wilton Mkwayi, pe 26 iulie 2004 (la 81 de ani) şi Raymond Mhlaba, pe 20 februarie 2005 (la 85 de ani). În momentul redactării acestor rânduri se mai aflau în viaŝă Ahmed Kathadra (născut în 1929), Andrew Mlangeni (născut în 1926) şi Nelson Mandela (născut pe 18 iulie 1918). 266 Jeune Afrique, no. 908, 31 mai 1978, p. 74. 267 Vezi Marea Enciclopedie. Statele lumii, Bucureşti, Editura Litera şi „Financiarul”, 2009, vol. 9, p. 42; vezi şi Lumea Magazin, nr. 8, aug. 2000, p. 62. 268 Terre e Popoli del Mondo. Africa, vol. 8, Novara, Instituto Geografico De Agostini, 2001, p. 366.

264

Viorel Cruceanu

crearea unei infrastructuri [şi] naşterea unor întreprinderi mici şi mijlocii”269. Asemenea măsuri, continuate de succesorii săi, „au antrenat [Eritreea] într-un sistem de producŝie modern, complet diferit de cel al ŝării vecine, Etiopia” 270. La începutul secolului al XX-lea, italienii stabiliŝi în ŝinut au ridicat o cochetă aşezare, Asmara, ce aducea cu „un mic oraş, de provincie, sicilian” 271. Coloniştii s-au simŝit atât de bine aici încât cele cinci decenii de prezenŝă italiană sunt considerate o adevărată «la belle époque»272. Se pare că şi localnicii s-au simŝit reconfortant, motiv pentru care ei „recunosc şi acum rolul italienilor în geneza ŝării lor”273. Aventura est-africană a lui Mussolini, din timpul celui de-al doilea război mondial, a avut drept consecinŝă, cum am văzut în Capitolul al doilea, disoluŝia imperiului colonial italian. Astfel, italienii au pierdut Eritreea, de facto, încă din 1941 când a fost ocupată de britanici (a căror administrare se va prelungi până în 1952). Apoi, prin Rezoluŝia ONU din 15 septembrie 1952, s-a decis ca Eritreea să formeze „o entitate autonomă federată [cu] Etiopia” 274. Documentul stabilea fostei colonii „o largă autonomie, inclusiv în domeniile apărării şi externelor”275. Numai că, etiopienii „nu au ŝinut cont, sub nici o formă, de particularităŝile culturale, istorice şi politice” 276 ale eritreenilor, iar „federaŝia a fost privită ca un pas în plus spre unificare”277. Aşa se face că, începând din 1955, guvernul imperial etiopian al negusului Hailé Sélassié I a urmărit, cu perseverenŝă, anihilarea autonomiei Eritreei. Procesul a culminat cu votul Parlamentelor de la Asmara şi Addis-Abeba, din 14 şi 15 noiembrie 1962, când cele două foruri legislative au optat pentru dizolvarea federaŝiei şi crearea unui stat unitar. Aparenŝa votului parlamentar nu trebuie să înşele, sub un regim poliŝienesc precum cel al negusului; în 269

Lumea Magazin, nr. 8/2000, p. 62; vezi şi Terre e Popoli..., vol. 8, p. 366. Lumea Magazin, nr. 8/2000, p. 62. 271 Cf. VSD, no. 820, du 20 au 26 mai 1993, p. 40. 272 Ibidem, p. 41. 273 Lumea Magazin, nr. 8/2000, p. 62. 274 Ibidem. 275 Idem, nr. 11, nov. 1997, p. 22; vezi şi Lumea, nr. 24, 13 iun. 1991, p. 5; vezi amănunte în M. Meredith, The State of Africa. A History of Fifty Years of Independence, London-New York-Sydney-Toronto, 2006, p. 209. 276 Terre e Popoli..., vol. 8, p. 367. 277 M. Meredith, op.cit., p. 209. 270


265

fapt, el a fost un act de anexiune, „în dispreŝul mandatului încredinŝat, cu zece ani înainte, de către ONU” 278. În consecinŝă, din „stat federat”, Eritreea a devenit cea de-a paisprezecea provincie a Etiopiei imperiale. Împăratul, care a fost „artizanul anexării” 279, a gândit în termeni geostrategici: noua provincie îi oferea o „faŝadă maritimă” 280 de 1.200 kilometri, dotată cu importante porturi precum Massawa şi Assab. Însă, eritreenii erau oameni mândri. Ei „nu au acceptat niciodată tutela Addis-Abebei [şi] cu atât mai puŝin anexiunea impusă de Hailé Sélassié în 1962”281. De acum înainte, „ocupanŝii etiopieni” 282 vor deveni ŝinta tuturor mişcărilor contestatare. Prima organizaŝie iredentistă a reprezentat-o „Eritrean Liberation Front” (ELF), cu vagi simpatii marxiste, constituită în 1958, la Cairo, de un grup de intelectuali şi studenŝi în frunte cu Ahmed Mohammed Nasser, Idris Muhammad Adam şi Hiruy Tadla Bayru. Apoi, sub impulsul lui Hamid Idris Awate, s-a constituit aripa militară a ELF („Consiliul Revoluŝionar”) ce şi-a propus „să lupte cu armele împotriva anexării Eritreei de către Etiopia” 283. Cele dintâi focuri de armă s-au tras la 1 septembrie 1961, în Valea Barka, în apropierea frontierei cu Sudanul. Se inaugura „cel mai lung război de eliberare din istoria Africii”284, derulat pe parcursul a trei decenii. Datorită locului şi rolului Etiopiei pe scena politică africană, lupta rebelilor eritreeni a îmbrăcat o însemnată particularitate: ea s-a desfăşurat „fără nicio asistenŝă externă”285. Pe toată durata „Războiului Rece”, aliaŝii succesivi ai Etiopiei (SUA, în timpul regimului imperial, respectiv URSS, după înlăturartea negusului) au susŝinut cu intransigenŝă principiul integrităŝii teritoriale a marelui stat est-african. La rândul lor, „celelalte ŝări ale Africii au păstrat o tăcere apăsătoare, urmărind cu stricteŝe respectarea frontierelor moştenite de la colonialism” 286. 278

Cf. Jeune Afrique, no. 908/1978, p. 74. L’Express, no. 2084, 21 juin 1991, p. 31. 280 Vezi Le Point, no. 976, 3 juin 1991, p. 61. 281 Ibidem. 282 Cf. Newsweek, no. 18, May 3, 1993, p. 37. 283 Jeune Afrique, no. 1009, 7 mai 1980, p. 39. 284 Idem, no. 2367, du 21 au 27 mai 2006, p. 52; vezi şi Time, no. 18, May 3, 1993, p. 51; Lumea Magazin, nr. 8/2000, p. 62. 285 Cf. Newsweek, no. 18./1993, p. 37. 286 Vezi Jeune Afrique, no. 2367/2006, p. 52. 279

266

Viorel Cruceanu

În pofida aparentei fragilităŝi apriorice, gherila eritreeană a ştiut să valorifice puŝinele atuuri de care beneficia. Este vorba, în primul rând, de terenul „esenŝialmente muntos”287, extrem de favorabil luptei de partizani. Aşadar, „naŝionaliştii au putut să înfrunte, cu armele lor lejere, formidabila putere de foc a adversarului” 288. În al doilea rând, rebelii eritreeni au reuşit să depăşească, relativ lejer, diferenŝele confesionale (între musulmani şi creştinii ortodocşi), asigurându-şi susŝinerea „marii majorităŝi a populaŝiei” 289. Pare incredibil, dar pe parcursul celor 30 de ani, minuscula gherilă eritreeană „a epuizat armata imperială, [iar] mai apoi pe cea a revoluŝiei”290. În plus, aşa cum s-a întâmplat şi în alte zări, ELF a trecut, în 1970, printr-o însemnată sciziune, datorată „divergenŝelor privind chestiunile ideologice şi strategice”291. Aşa s-a ajuns la desprinderea elementelor marxistradicale, conduse de Issayas Afewerki (instruit în tactica de gherilă în R.P. Chineză), care au pus bazele „Eritrean People’s Liberation Front” (EPLF). Urmările nu au lipsit: între cele două grupări a avut loc „un sângeros război civil”292 (1971-1974). El a dat câştig de cauză EPLF care, bizuindu-se pe o „structură centralizată şi disciplinată”293, s-a dovedit „mai bine structurat, mai popular şi mai combativ decât ELF”294. Sfârşitul acestui conflict fratricid a coincis cu prăbuşirea regimului imperial de la Addis-Abeba. Cu siguranŝă, gherila din Eritreea a avut rolul său în subminarea puterii împăratului Hailé Sélassié I (al 225-lea descendent al dinastiei solomoniene, veche de trei milenii)295. În realitate, regimul imperial traversa o profundă criză structurală. Principala cauză, se regăsea în „perpetuarea modului anacronic de proprietate asupra pământului” 296, ce făcea din Etiopia „o ŝară esenŝialmente feudală” 297, în miezul secolului al XX-lea. Pe de altă 287

Idem, no. 908/1978, p. 74. Ibidem. 289 Ibidem. 290 Cf. Lumea, nr. 24/1991, p. 5. 291 Lumea Magazin, nr. 11/1997, p. 22. 292 Cf. Jeune Afrique, no. 908/1978, p. 74. 293 Cf. Terre e Popoli..., vol. 8, p. 368. 294 Vezi Jeune Afrique, no. 1009/1980, p. 39. 295 Vezi amănunte biografice despre împăratul Hailé Sélassié I, la V. Cruceanu, Portrete africane, în Dosarele Istoriei, nr. 6 (82), iun. 2003, p. 45-46. 296 Idem, Ultimul împărat al Africii, în Historia, nr. 83, nov. 2008, p. 67. 297 Terre e Popoli..., vol. 8, p. 345; vezi amănunte în M. Meredith, op.cit., p. 207. 288


267

parte, un alt temei determinant s-a dovedit concepŝia paternalistă a negusului, un veritabil „ascet al puterii” 298, ce reprezenta „unicul izvor al legii”299. Refractar la „evoluŝia mentalităŝilor” 300, împăratul a rămas prizonierul unei viziuni arhaice, dovedind că «ori nu a putut, ori nu a vrut să «abdice» de la condiŝia sa de monarh de drept divin» 301. Prima contestare majoră a statu quo-ului veşnicit de negus a reprezentat-o tentativa de lovitură de stat a fraŝilor Girmame şi Mengistu Niuay (acesta din urmă general şi şef al Gărzii imperiale), din 13-16 decembrie 1960, înăbuşită într-o baie de sânge302. Au urmat, apoi, răscoala ŝăranilor din provincia Godjam (1968), care a avut o soartă identică, dar şi repetatele revolte studenŝeşti, iniŝiate în decembrie 1969 şi care au atins apogeul în februarie 1974. Însă, „începutul sfârşitului pentru regimul imperial” 303 l-a reprezentat seceta din 1973, când s-au înregistrat între 100.000 şi 200.000 de victime. Cum bine s-a spus, «catastrofele naturale pun întotdeauna în evidenŝă viciile societăŝilor»304. În cazul Etiopiei, „teribila foamete din 1973 (...) a lăsat statul inert. Mulŝimile aveau, în sfârşit, curajul să protesteze [iar] forŝele represive să nu-şi mai îndeplinească ordinele”305. Deşi regimul se afla într-o stare avansată de decompoziŝie, realităŝile se dovedeau atât de înşelătoare încât, chiar pentru etiopieni, „sfârşitul dinastiei era de neconceput la începutul anului 1974” 306. Şi totuşi, puterea lui Hailé Sélassié agoniza, reducându-se la „splendoarea miturilor imperiale”307 de odinioară. Aşa se face că, pe parcursul anului 1974, imperiul milenar din estul continentului a cunoscut „revoluŝia socială cea mai profundă din a doua jumătate a secolului al XX-lea, din Africa” 308. Lovitura de 298

R. Kapuściński, Împăratul, Bucureşti, Editura Globus, 1991, p. 82. Ibidem, p. 111. 300 Larousse. Dicţionar de istorie şi civilizaţii africane, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 156. 301 V. Cruceanu, Portrete..., p. 45; vezi şi idem, Ultimul împărat..., p. 67. 302 Vezi amănunte în R. Kapuściński, op.cit., p. 79-94. 303 V. Cruceanu, Ultimul împărat..., p. 68. 304 Cf. Le Monde, în Lumea, nr. 41, 3 oct. 1974, p. 28. 305 Ibidem. 306 R. Damien, Mengistu détrône le roi des rois, în Dossiers secrets de l’Afrique contemporaine, tome 3, Paris, J.A. Livres, 1991, p. 34. 307 Ibidem, p. 37. 308 Histoire Générale de l’Afrique, tome VIII, L’Afrique depuis 1935, édition abrégée, Paris, Présence Africaine/UNESCO, 1998, p. 320. 299

268

Viorel Cruceanu

graŝie a venit din partea armatei, cea care-l salvase pe negus în 1960, reprimând puciul Gărzii imperiale. De această dată, ea s-a făcut ecoul profundei nemulŝumiri populare, dând semnalul schimbării prin rebeliunea Diviziei a II-a (26 februarie 1974), staŝionată la... Asmara, în Eritreea. În următoarele patru săptămâni, rebeliunea militarilor s-a extins, cuprinzând marina bazată la Massawa (tot în Eritreea), paraşutiştii de la Debre Zeit (30 kilometri de Addis-Abeba), flota aeriană de la Dire Dawa şi, în sfârşit, Divizia a IV-a, staŝionată în capitală. Până în toamnă, Etiopia a înregistrat o evoluŝie sui-generis marcată de trecerea „graduală, [dar] ireversibilă” 309 a puterii de la Hailé Sélassié, la Forŝele Armate. În toată această perioadă a surprins „absenŝa oricărei reacŝii” 310 din partea împăratului. Un slujitor din anturajul său declara: „Stăpânul nostru numai cu blândeŝea mai putea face ceva şi a dovedit o mare înŝelepciune, renunŝând la duritate şi încercând să-i potolească pe complotişti cu metode blânde”311. Observatorii scenei politice etiopiene au explicat pasivitatea negusului, în fapt „o capitulare necondiŝionată în faŝa armatei” 312, prin dorinŝa sa de a asigura „trecerea Etiopiei la o nouă formă, modernă, de societate, şi salvarea monarhiei”313. Speranŝele bătrânului „Rege al regilor”, care simŝea „tot mai greu povara anilor apăsându-i umerii”314, s-au dovedit deşarte: în zorii zilei de 12 septembrie 1974 (a doua zi a Noului An etiopian), armata a ajuns, în contestarea sa, până la picioarele tronului. Lua sfârşit, în acest mod, „comedia loialităŝii pe care luni de zile au jucat-o militarii”315. Împăratul a ascultat cu un calm imperturbabil proclamaŝia prin care reprezentanŝii armatei îi anunŝau detronarea: «Cu toate că poporul a avut încredere în tron, ca simbol al unităŝii, Hailé Sélassié I a folosit autoritatea, demnitatea şi onoarea tronului pentru scopurile sale personale. Ca urmare, ŝara a ajuns în stare de sărăcie şi decădere. În afară de aceasta, monarhul, datorită vârstei înaintate de 82 de ani, nu mai este capabil să-şi îndeplinească atribuŝiile. Ŝinând seama de toate acestea, Majestatea Sa Imperială, Hailé Sélassié I, este detronat 309

Cf. Le Monde, în Lumea, nr. 41/1974, p. 28. Vezi Lumea, nr. 39, 19 sept. 1974, p. 19. 311 R. Kapuściński, op.cit., p. 158. 312 V. Cruceanu, Ultimul împărat..., p. 69. 313 Cf. Lumea, nr. 39/1974, p. 19. 314 R. Kapuściński, op.cit., p. 154. 315 Ibidem, p. 178. 310


269

în ziua de 12 septembrie 1974, iar puterea este preluată de Comitetul Militar Provizoriu»316. Negusul a răspuns, apoi, cu o demnitate imperială ce a impresionat pe cei prezenŝi: «Accept această schimbare în Etiopia şi ştiu că astfel de schimbări se petrec în toată lumea» 317. Mai mult, el a avut puterea să afirme că, «dacă revoluŝia este bună pentru popor, atunci sunt şi eu pentru revoluŝie» 318. Prin actul de la 12 septembrie, se trăgea cortina istoriei peste „una dintre cele mai lungi guvernări imperiale din lume”319 (Hailé Sélassié a guvernat 14 ani ca regent şi alŝi 44 de ani ca împărat). Interminabila agonie a regimului imperial şi implicarea politică a armatei au aruncat Etiopia în haos. După confiscarea puterii, militarii au fost exclusiv preocupaŝi de „răfuiala cu tot ce a însemnat vechiul sistem”320 (apogeul l-a reprezentat execuŝia a 59 înalte personalităŝi ale fostului regim, în noaptea de 23/24 noiembrie 1974, intrată în mentalul colectiv drept „Noaptea Sfântului Clement” şi considerată de istorici ca o variantă etiopiană a „Nopţii Sfântului Bartolomeu”321; a urmat apoi, suprimarea împăratului, la 27 august 1975, „sufocat cu o pernă îmbibată în eter”322). În egală măsură, ei s-au sfâşiat în competiŝia pentru cele mai înalte poziŝii în stat, competiŝie soldată cu eliminarea fizică a generalilor Aman Andom (23/24 noiembrie 1974) şi Tafari Bante (3 februarie 1977) ce au exercitat atribuŝiile de şef de stat, după detronarea negusului. Disputele din sânul DERG (abrevierea în limba amhară a Comitetului Militar ce a preluat puterea) s-au încheiat cu victoria elementelor radicale, în frunte cu lt.col. Mengistu Hailé Mariam (instalat şef al statului la 11 februarie 1977). Sub conducerea acestui mic „Stalin african”, „pe parcursul a cincisprezece ani, vechiul imperiu abisinian nu avea să cunoască decât lacrimi, foamete şi disperare”323. Instabilitatea din Etiopia convenea de minune gherilei eritreene. După cum am văzut mai sus, anul 1974 a adus o schimbare şi în 316

Ibidem, p. 185-186. Lumea, nr. 39/1974, p. 18. 318 R. Kapuściński, op.cit., p. 188; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 216. 319 Lumea, nr. 39/1974, p. 18; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 207. 320 V. Cruceanu, Ultimul împărat..., p. 69. 321 Vezi amănunte în Ibidem, p. 69-70. 322 Ibidem, p. 70; vezi şi idem, Portrete..., p. 46. 323 Cf. L’Express, no. 2081, 30 mai 1991, p. 21. 317

270

Viorel Cruceanu

configuraŝia rebeliunii din Eritreea: victoria militară a EPLF, care „ia locul ELF ca principală grupare combatantă” 324 (de altfel, în 1977, EPLF a obŝinut primul succes remarcabil prin eliberarea oraşului Keren). Treptat, situaŝia devine insolubilă, actorii crizei eritreene situându-se pe poziŝii antagonice: de o parte rebelii lui I. Afewerki, partizani declaraŝi ai secesiunii, iar de cealaltă parte regimul lui Mengistu, adept determinat al păstrării integrităŝii statale. Profitând de moralul scăzut al soldaŝilor etiopieni (căderea regimului imperial nu a ameliorat cu nimic situaŝia trupei), rebelii eritreeni au preluat iniŝiativa. În paralel, reuşitele militare au fost însoŝite şi de un vast program de creare a unei noi infrastructuri: în teritoriile eliberate, „luptătorii EPLF au construit spitale, şcoli şi farmacii” 325. Ei au implementat astfel, în zonele controlate, o formă de organizare „comparabilă cu cea realizată de PAIGC în Guineea-Bissau”326. Un alt eveniment major avea să-şi pună amprenta asupra istoriei regiunii: „războiul Ogadenului” (iulie 1977-martie 1978), provocat de Somalia generalului Mohamed Siad Barré, cel mai fidel aliat al Moscovei din estul Africii, până în acel moment. Pusă în faŝa unei opŝiuni dramatice, conducerea sovietică a ales sprijinirea Etiopiei (de confesiune ortodoxă şi de zece ori mai populată decât Somalia). Alungarea invadatorilor somalezi a impus o implicare directă, materializată prin prezenŝa a 1.500 consilieri sovietici, prin participarea la lupte a 20.000 de soldaŝi cubanezi şi printr-un efort logistic cifrat la un miliard de dolari327. După respingerea agresorului, URSS şi Cuba s-au afundat în conflictul intern etiopian, agravat prin intrarea în rebeliune a provinciilor nordice Wollo, Oromo şi, mai ales, Tigre, considerată „leagănul civilizaŝiei etiopiene”328, dar şi „depozitara anticului regat Axum, leagănul creştinismului în Abisinia” 329. Prin urmare, angajamentul Moscovei a sporit, făcând din Etiopia „primul beneficiar al ajutorului militar sovietic de pe continent” 330 (ce a atins suma record de 1,5 miliarde dolari, în 1981). Atitudinea „internaŝionalistă” sovieto324

http://en.wikipedia.org/wiki/Eritrean _Liberation_Front Cf. Newsweek, no. 18/1993, p. 37. 326 Jeune Afrique, no. 908/1978, p. 74. 327 Histoire Générale..., tome VIII, p. 535. 328 Cf. Temps Nouveaux, Moscou, no. 22/1989, p. 21. 329 Le Point, no. 976/1991, p. 61. 330 Cf. Histoire Générale..., tome VIII, p. 535. 325


271

cubaneză, care a funcŝionat şi în Angola, a permis consolidarea vremelnică a regimului condus de Mengistu Hailé Mariam, supranumit „Negusul roşu”. Pe parcursul perioadei critice determinate de „războiul Ogadenului”, liderul militar de la Addis-Abeba a declanşat faimoasa „teroare roşie”, soldată cu mii de victime (se spune că, „în medie, 100 de persoane au fost executate în fiecare noapte” 331). A urmat, apoi, o nouă teribilă secetă (1984-1985). Suprapusă prelungitului război civil, ea s-a transformat „într-un cataclism de o amploare fără precedent” 332, înregistrându-se între unul şi 1,5 milioane de victime333. Profitând cu cinism de această suferinŝă umană imensă, Mengistu „calcă pe urmele lui Pol Pot”334 şi declanşează strămutarea a peste 12 milioane de persoane (în special din provinciile rebele Tigre şi Wollo). Taberele destinate celor deplasaŝi (din regiunile vestice, în proximitatea graniŝei sudaneze) se doreau a fi un model de „socialism cooperatist”; în realitate, ele s-au transformat într-un „univers orwellian în care domnea teroarea şi munca forŝată” 335. Încet, dar sigur, Mengistu crea „o Etiopiei nouă, săracă şi marŝială” 336, aliniată „modelului autoritar al socialismului de cazarmă importat” 337. Trebuie menŝionat că, progresiv, problema eritreeană a început să fie tratată nuanŝat în lumea comunistă. Astfel, pentru presa din Iugoslavia şi cea a partidelor comuniste din Franŝa şi Italia, „legitimitatea cauzei eritreene nu ridica nici o îndoială” 338. De asemenea, aşa cum vom vedea în rândurile de mai jos, o schimbare de atitudine s-a produs şi la nivelul elitei politice din blocul răsăritean. Interesant este rolul jucat de regimul est-german; la iniŝiativa sa, pe parcursul anului 1978, au avut loc primele întâlniri între reprezentanŝi ai gherilei eritreene şi membri ai guvernului etiopian. Documente declasificate, din arhivele unor partide comuniste, şi reunite în colecŝia The Cold War in Africa, reliefează preocuparea URSS şi RDG pentru găsirea unei situaŝii negociate la criza eritreeano-etiopiană. Semnificativ 331

http://upto11net./generic_wiki.php?q=tesfaye_gebre_kidan Cf. Jeune Afrique, no. 1306, 15 janv. 1986, p. 38. 333 Vezi Lumea, nr. 23, 6 iun. 1991, p. 6; M. Meredith, op.cit., p. 341. 334 Jeune Afrique, no. 1306/1986, p. 38. 335 Ibidem, p. 39. 336 Ibidem, p. 42. 337 Temps Nouveaux, Moscou, no. 50/1989, p. 20. 338 Cf. Jeune Afrique, no. 908/1978, p. 75. 332

272

Viorel Cruceanu

este textul din 11 mai 1978, ce redă tema discuŝiilor dintre reprezentantul PCUS, R.A. Ulyanovsky, respectiv cel al PSUG, Friedel Trappen. Delegatul sovietic sesiza că „marea dificultate [a problemei – nota ns.] se datorează faptului că ideile separatiste au rădăcini adânci în Eritreea, [fiind] foarte răspândite în rândul populaŝiei...” 339. Realist, el evidenŝia că „marea masă a populaŝiei eritreene nu vede nici o diferenŝă între regimul imperial al lui Hailé Sélassié şi Partidul Muncitoresc Etiopian [partid unic, marxist-leninist, oficializat la 10 septembrie 1987, odată cu proclamarea Republicii Populare Democratice Etiopia – nota ns.]”340. De aceea, spunea Ulyanovsky, trebuie dovedit că „politica PME nu se identifică, în nici un fel, cu regimul împăratului Hailé Sélassié şi că interesele revoluŝiei etiopiene sunt în armonie cu interesele forŝelor progresiste eritreene” 341. Delegatul sovietic reafirma că politica PCUS „are ca scop menŝinerea unităŝii Etiopiei” 342; în ce priveşte Eritreea, se urmărea „găsirea unei soluŝii corespunzătoare, în cadrul statului etiopian” 343. Pornind de la aceste obiective, reprezentantul sovietic propunea omologului său est-german o platformă politică în patru puncte, ce trebuia supusă atenŝiei negociatorilor eritreeni şi etiopieni. Era vorba de: «● găsirea unei soluŝii politice şi încetarea vărsării de sânge; ● garantarea unei autonomii regionale pentru Eritreea, cu excluderea unei independenŝe naŝionale separate, ● accesul necondiŝionat al Etiopiei la toate căile de comunicaŝie cu porturile de la Marea Roşie; ● unificarea forŝelor progresiste ale ambelor părŝi» 344. Formulările de mai sus probau că sovieticii au ajuns la concluzia exactă: „acŝiunile militare, privite ca singura soluŝie în problema eritreeană, sunt nepotrivite şi chiar periculoase” 345. De aceea, Ulyanovsky propunea să se facă presiuni asupra lui Mengistu, pentru a-l convinge „să se adreseze personal eritreenilor” 346. Dar, el atenŝiona că 339

Vezi Russian & East German Documents on Ethiopia and the Horn of Africa, 1977-’78, pe http://www.wilsoncenter.org 340 Ibidem. 341 Ibidem. 342 Ibidem. 343 Ibidem. 344 Ibidem. 345 Ibidem. 346 Ibidem.


273

„trebuie să procedăm cu mult tact în relaŝiile noastre cu Mengistu Hailé Mariam”347. Analistul PCUS, ce-l percepea pe liderul etiopian drept „un om ce reprezintă poziŝiile internaŝionaliste” 348, se dorea precaut datorită comportării unor fideli ai lui Mengistu, precum Berhanu Bayeh sau Fikre Sellasie, acuzaŝi că „sunt marcaŝi de naŝionalism”349. Până la o eventuală înŝelegere, Ulyanovsky preconiza menŝinerea „presiunii militare”350 asupra rebelilor, exprimându-şi temerea că separarea Eritreei va duce la „izgonirea Uniunii Sovietice şi a celorlalte ŝări socialiste din această regiune strategică” 351. Documentele menŝionate ne informează că, în zilele de 7-8 iunie 1978, s-a aflat la Moscova liderul istoric al ELF, Ahmed Nasser. La finalul discuŝiilor, Nasser a prezentat un comunicat prin care gruparea sa „recunoştea caracterul progresist al Revoluŝiei etiopiene”, îşi exprima „voinŝa să negocieze fără condiŝii prealabile” şi se declara „favorabil unităŝii, pe baze comune, democratice” 352. La rândul său, revista Jeune Afrique anunŝa că febrilitatea acestor discuŝii a avut efect şi asupra radicalului EPLF care, în cele din urmă, a acceptat ideea «unei federaŝii liber consimŝite între poporul eritreean şi etiopian» 353. Însă, speranŝele într-o soluŝie negociată au fost spulberate de intransigenŝa lui Mengistu. Evoluŝia evenimentelor a demonstrat că sovieticul Ulyanovsky s-a înşelat: liderul de la Addis-Abeba „era mai mult un naŝionalist, decât un marxist convins”354. Rigiditatea sa friza absurdul: el respingea „nu doar independenŝa, ci orice formă de federaŝie sau confederaŝie şi chiar orice formă de autonomie eritreeană” 355. Dornici să-şi prezerve influenŝa în Etiopia, sovieticii s-au resemnat cu perpetuarea statu quo-ului. Or, o asemenea atitudine a generat, în continuare, mii şi mii de victime pe câmpurile de luptă. Totul s-a modificat odată cu schimbarea vechii gărzi, la Moscova, în 1985. Noul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, care 347

Ibidem. Ibidem. 349 Ibidem. 350 Ibidem. 351 Ibidem. 352 Information on Talks of Ahmed Nasser (ELF-RC) in the URSS Solidarity Committee, pe http://www.wilsoncenter.org 353 Vezi Jeune Afrique, no. 908/1978, p. 75. 354 http://en.wikipedia.org/wiki/Mengistu_Haile_Mariam 355 Jeune Afrique, no. 908/1978, p. 75. 348

274

Viorel Cruceanu

a moştenit un „dublu faliment, economic şi politic” 356, a imprimat un nou curs politicii externe a URSS. Pe fondul viziunii globale, sovietoamericane, de rezolvare a conflictelor regionale, Kremlinul a decis reducerea drastică a dispenselor pentru regimurile sale clientelare din lumea a treia. În consecinŝă, „lovitura e mai mult decât severă pentru aceste regimuri care, dintr-o dată, pierd deopotrivă un model (...), un bancher şi un protector (...) cu greutate” 357 (în cazul Etiopiei, ultimele livrări de armament sovietice au avut loc în decembrie 1989). Dezangajarea sovietică a declanşat numărătoarea inversă pentru Mengistu Hailé Mariam, considerat drept „ultimul dintre marii dictatori africani”358. În egală măsură, ea a determinat şi o schimbare a centrului de greutate al războiului civil. De acum înainte, în afară de EPLF se vor afirma, cu impetuozitate, şi alte grupări de gherilă, federate în „Ethiopian People’s Revolutionary Democratic Front” – EPRDF (ce reunea mişcările de rezistenŝă din Tigre, Shoa şi Wollo), condus de Meles Zenawi. Adepŝii acestei structuri heteroclite, al cărei «vârf de lance»359 îl reprezenta „Tigrayan People’s Liberation Front” – TPLF (din care provenea Zenawi), „arătau o mare admiraŝie pentru «modelul albanez» [comunismul lui Enver Hodja – nota ns.]”360 şi erau consideraŝi „marxişti radicali, comparaŝi adesea cu Khmerii roşii” 361. Coordonarea gherilei eritreene cu gherila etiopiană a fost favorizată şi de faptul că I. Afewerki avea, la rândul său, origini tigreene. Rădăcinile etnice comune, ale lui Afewerki şi Zenawi, au permis ca, la 23 februarie 1991, EPLF şi EPRDF să declanşeze „o ofensivă puternică împotriva trupelor guvernamentale în nordul şi vestul ŝării” 362. După numai trei luni, obiectivul era atins: la 21 mai, rebelii EPRDF au ocupat AddisAbeba, iar la 24 mai, combatanŝii EPLF intrau în Asmara. Trebuie menŝionat că rebelii tigreeni din Etiopia „voiau să evite dezmembrarea fostului imperiu”363. Numai că, EPRDF „nu avea mijloacele să se opună 356

J.F. Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 333. 357 Ibidem. 358 Cf. L’Express, no. 2081/1991, p. 21. 359 Idem, no. 2084, 20 juin 1991, p. 30. 360 Cf. Lumea, nr. 24/1991, p. 5. 361 Le Point, no. 976/1991, p. 61. 362 Vezi Cotidianul, nr. 10, 23 mai 1991, p. 1. 363 Le Point, no. 976/1991, p. 61.


275

puternicului EPLF” 364. Aşa se face că, la Asmara s-a constituit un guvern provizoriu, sub conducerea lui Issayas Afewerki, ce marca, „de facto”, secesiunea Eritreei. Se încheia, astfel, lunga paranteză a războiului de eliberare, în timpul căruia 60.000 de eritreeni şi-au sacrificat viaŝa. Populaŝia eritreeană cu drept de vot a fost chemată să se pronunŝe asupra viitorului ŝării prin Referendumul organizat în zilele de 23, 24 şi 25 aprilie 1993. Opŝiunea pentru independenŝă s-a dovedit ireversibilă: „da” a obŝinut 99,8% din sufragii. Prin urmare, la 24 mai 1993, Eritreea îşi proclama în mod oficial independenŝa, devenind al 53-lea stat suveran al Africii. În aceeaşi zi, Issayas Afewerki, care între timp „a renunŝat la retorica marxistă din timpul războiului, îmbrăŝişând privatizările şi deschizând porŝile investiŝiilor externe” 365, a fost investit ca preşedinte al tinerei republici. Apropierea de americani şi-a arătat roadele, presa de peste Ocean făcându-i o prezentare elogioasă: «Issayas Afewerki este un prototip [de luptător – nota ns.] al secolului al XX-lea; conducător victorios al unei mişcări de gherilă, [el] a devenit primul preşedinte al ŝării sale” 366. Mai mult, el era considerat şi un exponent al „noii generaŝii”367 de conducători africani, alături de alŝi lideri proamericani precum Meles Zenawi (Etiopia), Paul Kagamé (Rwanda) şi Yoweri Museveni (Uganda). * *

*

În primii ani, regimul Afewerki s-a dovedit un model de bună guvernare. Entuziasmat, un diplomat occidental acreditat la Asmara afirma că «Eritreea are potenŝialul să devină un Singapore al Africii» 368. Doar că, foarte repede, răsfăŝatul americanilor s-a lăsat cuprins de beŝia puterii. După amânarea sine die a preconizatelor alegeri libere din 1998, preşedintele eritreean n-a pregetat să-i provoace pe etiopieni. A rezultat un conflict de frontieră (declanşat în mai 1998), transformat într-un adevărat carnagiu: 100.000 de victime de ambele părŝi, fapt ce a 364

L’Express, no. 2084/1991, p. 31. Newsweek, no. 7, Febr. 19, 1996, p. 32; vezi şi idem, no. 18/1993, p. 37. 366 Idem, no. 22, June 1, 1998, p. 62. 367 Ibidem. 368 Idem, no. 18/1993, p. 37. 365

276

Viorel Cruceanu

dus la „accentuarea mizeriei în două din cele mai sărace ŝări din lume”369. Înfrângerea suferită l-a îndepărtat de SUA şi i-a accentuat solitudinea. Din anul 2002, „parlamentul a adoptat legi menite să blocheze plănuita introducere a sistemului pluralist (...) şi promovarea drepturilor civile şi ale omului” 370. Asupra ŝării s-a abătut o represiune de plumb, Eritreea lui Afewerki transformându-se într-o «Coreea de Nord a Africii».

369 370

Enciclopedia Africii, Bucureşti, Editura Meronia, 2002, p. 114. Marea Enciclopedie..., vol. 9, p. 859.

ÎNCHEIERE

D

ecolonizarea Africii este un subiect fascinant. Pentru început, ne-am propus abordarea decolonizării fostelor posesiuni engleze şi franceze din Africa Neagră, căreia i-am consacrat un volum distinct. A urmat, apoi, decolonizarea fostelor posesiuni germane, italiene, belgiene, spaniole şi portugheze. Cu acest al doilea volum am finalizat ampla frescă a marşului spre libertate al Africii de la sud de Sahara. Tonul decolonizării Africii Negre l-a dat Ghana lui Kwame Nkrumah, devenită independentă la 6 martie 1957. Anul 1960 a reprezentat momentul de apogeu, 17 ŝări africane proclamându-şi, pe rând, neatârnarea („Anul Africii”). În deceniile care au urmat, marea familie a statelor suverane de pe continentul negru a sporit, atingând cota 53! Deşi ultimul teritoriu emancipat îl reprezintă Eritreea, putem spune că, în mod real, procesul eliberării depline s-a încheiat odată cu accesul majorităŝii africane la putere, în RSA, după organizarea celor dintâi alegeri libere (26-29 aprilie 1994), pe baza principiului „un om, un vot”. Pe durata primelor decenii de existenŝă suverană, Africa Neagră s-a confruntat cu mari dificultăŝi: economie de subzistenŝă, prăbuşirea preŝurilor materiilor prime, raporturi de schimb inechitabile, fenomene naturale severe (secetă), flagelul bolilor epidemice, dar şi o gravă instabilitate politică, alimentată de lovituri de stat cu repetiŝie şi interminabile războaie civile1. Dispariŝia „lumii bipolare” şi a modei ideologiilor „de import” a generat un deceniu (1991-2000) de evoluŝii imprevizibile. Lumea a fost martora unor drame de nedescris, precum genocidul din Rwanda (1994), sau a unor atrocităŝi de neimaginat, produse în vremea războaielor civile din Liberia (1989-2003) şi Sierra Leone (1992-2000). Concomitent, demonii dezbinării au aruncat alte ŝări, printre care Zair, Congo-Brazzaville, Ciad, Uganda, Sudan, Burundi, Angola, Mozambic, pe marginea prăpastiei 2. A fost un deceniu 1

Vezi amănunte în capitolul 1960-2001: Lovituri de stat şi asasinate, în V. Cruceanu, Asasinate ale secolului XX. Africa: radiografia asasinatului politic, Bacău, Editura Corgal Press, 2002, p. 91-115. 2 Vezi pe larg Newsweek, no. 25, June 21, 1993, p. 8-15.

278

Viorel Cruceanu

trist, de rătăciri şi căutări, reflectat în presa mondială de materiale ce purtau titluri sugestive: „Agonia Africii” 3, „Africa martirizată”4 sau „Lumea a treia a lumii a treia”5. Salvarea a venit de la convertirea la liberalism a liderilor africani (un corolar al „bunei guvernări”) şi de la primenirea, în limite variabile, a elitei politice de pe continent, urmare a restaurării societăŝilor pluraliste şi a regulilor democraŝiei. Astfel, Africa a făcut acumulări ca imagine şi credibilitate. Faptul a permis creşterea fără precedent a investiŝiilor externe, devenite un adevărat combustibil pentru redresarea economică a Africii. Deschiderea pieŝelor a condus la diversificarea partenerilor economici. În consecinŝă, după anul 2000 s-a înregistrat o prezenŝă susŝinută a statelor emergente, Brazilia, India şi, mai ales, R.P. Chineză care, în abordarea raporturilor cu ŝările africane aplică principiul „câştig-câştigi” („win-win” sau „gagnant-gagnant”). La rândul lor, în zorii noului mileniu, statele africane s-au conectat la exigenŝele globalizării. Convinse că vremea naŝionalismelor este revolută, ŝările africane au păşit pe calea integrării politice şi economice. Primul gest s-a obiectivat prin transformarea Organizaţiei Unităţii Africane (OUA), constituită la 25 mai 1963, la Addis-Abeba, în Uniunea Africană (UA), oficializată în cadrul summit-ului de la Durban, din 8-10 iulie 2002. Următorul pas l-a reprezentat apariŝia The New Partnership for Africa’s Development (NEPAD), iniŝiat în 2001, la Lusaka, organism ce-şi propune „investigarea de noi priorităŝi şi căi pentru transformarea politică, socială şi economică a Africii” 6 şi al cărui obiectiv aspiră la „sporirea creşterii economice, a dezvoltării şi a participării Africii la economia globală” 7. În sfârşit, anii 2010 şi 2011 au fost martorii deciziilor de integrare economică regională ce vizează crearea unei pieŝe unice a celor 15 ŝări membre ale „Economic Community of West Africa States” (ECOWAS), respectiv a unei alte vaste pieŝe unice nord-est-sud („de la Cairo la Cap”), care să regrupeze 26 de state, repartizate în trei blocuri regionale: „Common Market for Eastern and Southern Africa” (COMESA), „East African 3

Cf. Time, no. 36, September 7, 1992, p. 30-41. Vezi amănunte în L’Express, no. 2153, du 8 au 14 oct. 1992, p. 64-80; Le Point, no. 1064, 6 févr. 1993, p. 5. 5 L’Express, no. 2153/1992, p. 65. 6 http://www.nepad.org 7 Ibidem. 4


279

Community” (EAC) şi „Southern Africa Development Community” (SADC). Toate aceste încercări prefigurează împlinirea proiectului Africii viitorului, sub forma „Statelor Unite ale Africii”, proiect imaginat la începutul anilor ’60 de marele vizionar care a fost Kwame Nkrumah. Iată de ce, noile desfăşurări africane au menirea să sporească interesul pentru continentul negru. Pe acest fond, rememorarea condiŝiilor decolonizării Africii poate reprezenta o premisă pentru mai buna înŝelegere a realităŝilor prezente. Este exact ce ne-am propus în cele două volume din Istoria decolonizării Africii. Demersul nostru nu se întrerupe aici. El va continua, cum este şi firesc, cu un al treilea volum, dedicat Africii de Nord arabe. Până atunci, cu siguranŝă, Africa nu va înceta să ne surprindă şi să ne fascineze!

BIBLIOGRAFIE I. Colecţii de documente

ALBIN, P., Les Grands traités politiques. De 1815 à 1914, Paris, F. Alcan, 1932. Collection: The Cold War in Africa, pe http://www.wilsoncenter.org Documents Diplomatiques Français (1871-1914), Ire série (18711900), Paris, Imprimerie Nationale, 1954, tome XII şi tome XIII. Gândirea politică africană. Antologie (selecŝia textelor şi traducere Gheorghe Dragoş), Bucureşti, Editura Politică, 1982. NETO, A., DOS SANTOS, J.E., Scrieri alese, Bucureşti, Editura Politică, 1988. Relaţii internaţionale în acte şi documente, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, vol. 1 (1917-1939), 1974; vol. 2 (19391945), 1976; vol. 3 (1945-1982), 1983.

II. Periodice

Actuel: 1993 (no. 31/32) Afrique-Asie: 1982 (no. 275); devenită Le Nouvel Afrique-Asie: 1992 (no. 32); 1993 (no. 51); 1994 (no. 52, 54, 55, 56, 57, 58-59, 60, 61); 1995 (no. 64, 65, 70-71, 72, 75); 1996 (no. 76, 80, 82-83); 1997 (no. 89, 92, 93, 94-95); 1998 (no. 101, 106-107); 1999 (no. 112, 114, 117, 123); 2000 (no. 129, 133); 2002 (no. 150, 151, 159); 2004 (no. 180); redevenită Afrique-Asie: 2006 (no. 5); 2007 (no. 14, 16, 22); 2008 (no. 26, 27, 31); 2009 (no. 45-46); 2010 (no. 54, 56-57); 2011 (no. 64). Asie et Afrique aujourd’hui: 1979 (no. 2); 1989 (no. 6); 1990 (no. 2). Dosarele Istoriei: 1999 (nr. 11); 2000 (nr. 3, 4, 12) 2001 (nr. 11); 2003 (nr. 6), 2004 (nr. 6); 2006 (nr. 7).


281

FP (Foreign Policy, România): 2010 (iul-aug). Historia: 2008 (nr. 82, 83). Horoya: 1981 (no. 2853). Istorie şi Civilizaţie: 2009 (nr. 2); 2010 (nr. 4). Jeune Afrique: 1975 (no. 780); 1976 (no. 790); 1978 (no. 908); 1979 (no. 974, 979); 1980 (no. 1009); 1981 (no. 1045, 1084); 1982 (no. 1127, 1129-1130); 1986 (no. 1306); 1987 (no. 1364, 1406); 1991 (no. 1940); 1993 (no. 1677); 1996 (no. 1836, 1838, 1861, 1866, 1876-1877); 1997 (no 1900, 1914, 1918); 1998 (no. 1939, 1947); devenită Jeune Afrique L’intelligent: 2000 (no. 2073, 2082); 2003 (no. 2204), 2004 (no. 2247, 2249, 2262, 2290); 2005 (no. 2311, 2319, 2320, 2326, 2336); redevenită Jeune Afrique: 2006 (no. 2367, 2387, 2391, 2398-2399); 2007 (no. 2404, 2412-2413, 2435); 2008 (no. 2459, 2464-2465, 2466, 2483-2484, 2485; 2010 (no. 2581, 2582); 2011 (no. 2630, 2634). L’Événement du Jeudi: 1990 (no. 301); 1991 (no. 339, 369). L’Express: 1979 (no. 1466); 1991 (no. 2081, 2084, 2085); 1992 (no. 2153); 1995 (no. 2273). Le Monde-2: 2009 (3 janvier). Le Monde diplomatique: 2002 (no. 574); 2010 (no. 679). Le Nouvel Observateur: 1993 (no. 1496). Le Point: 1991 (no. 968, 976, 980, 993, 1000); 1993 (no. 1064); 1994 (no. 1126). Lumea: 1964 (nr. 13, 40); 1965 (nr. 4, 7, 20, 22); 1967 (nr. 10, 13, 22, 24, 27, 29, 50, 51); 1968 (nr. 14, 17, 26, 38, 42, 43, 45); 1969 (nr. 10, 11, 12, 29, 36, 41, 49, 50); 1970 (nr. 9, 10, 18, 36); 1971 (nr. 3); 1972 (nr. 2, 3, 20, 25, 28, 31, 33, 40, 47, 51); 1974 (nr. 5, 7, 11, 13, 14, 15, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 27, 28, 32, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 52); 1975 (nr. 1, 3, 4, 11, 26, 27, 28, 30, 34, 39, 42, 51, 52); 1976 (nr. 15, 34, 35, 52); 1977 (nr. 7, 29, 39, 42); 1978 (nr. 27, 38, 43); 1979 (nr. 10, 27); 1980 (nr. 19, 27, 36); 1981 (nr. 11, 17); 1985 (nr. 25, 36, 37); 1989 (nr. 2, 13, 14, 20, 36, 44, 46, 47); 1991 (nr. 6, 23, 24); devenită Lumea Magazin: 1994 (nr. 5); 1997 (nr. 11); 1998 (nr. 8); 1999 (nr. 3); 2000 (nr. 8); 2002 (nr. 3); redevenită Lumea: 2005 (nr. 8); 2007 (nr. 4). Magazin istoric: 1968 (nr. 2); 1971 (nr. 6); 1998 (nr. 7). New African, 2003 (no. 414); 2005 (no. 443); 2006 (no. 455); 2007 (no. 461); 2008 (no. 470, 472); 2010 (no. 492); 2011 (no. 505, 506).

282

Viorel Cruceanu

Newsweek: 1990 (no. 41); 1993 (no. 4, 9, 16, 18, 25); 1994 (no. 18); 1996 (no. 7, 20), 1997 (no. 16, 19, 21); 1998 (no. 22); 1999 (no. 22). Paris Match: 1980 (no. 1607). Revista de istorie: 1989 (nr. 9). Temps Nouveaux: 1987 (no. 25); 1988 (no. 33, 49); 1989 (no. 9, 22, 28, 50, 52); 1990 (no. 7, 27). Time: 1992 (no. 13, 27, 36, 50); 1993 (no. 16, 18); 1999 (vol. 154, no. 27). Vogue: 1993/1994 (no. 742). VSD: 1993 (no. 820). III. Lucrări generale de istorie BAUMONT, M., L’Essor industriel et l’impérialisme colonial (18781904), Paris, PUF, 1937. BERTOIN, J., Bandoung. Le congrès des «damnés de la Terre», în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2311, du 24 au 30 avril 2005, p. 16-23. BUŞE, C., Din istoria relaţiilor internaţionale. Studii, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2009. DUROSELLE, J.B., Istoria relaţiilor internaţionale. 1919-1947, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinŝelor Sociale şi Politice, 2006. DUROSELLE, J.B., KASPI, A., Istoria relaţiilor internaţionale. 1948-până în zilele noastre, vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinŝelor Sociale şi Politice, 2006. GIRAULT, R., Diplomatie européenne. Nations et impérialisme (1871-1914), Paris, A. Colin, 1997. GUILLAUME, P., Le monde colonial, XIXe siècle-XXe siècle, Paris, A. Colin, 1974. GUITARD, O., Bandoung et le réveil des peuples colonisés, Paris, P.U.F., 1969. LINDE, G., BRETTSCHNEIDER, E., Înainte de venirea omului alb, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1967. LURAGHI, R., Europenii caută Eldorado, Bucureşti, Editura Politică, 1971.


283

MIQUEL, A., Islamul şi civilizaţia sa, vol. 1-2, Bucureşti, Editura Meridiane, 1994. MUREŞANU, C., Europa modernă, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997. PIAULT, M.H. (dir.), La colonisation: rupture ou parenthèse?, Paris, L’Harmattan, 1987. POPA, M.D., MATEI, H.C., Mică Enciclopedie de istorie universală. Statele lumii contemporane, Bucureşti, Editura Iri, 1993. RENOUVIN, P., Histoire des relations internationales, tome VI, Le XIXe siècle; II. De 1871 à 1914. L’Apogée de L’Europe, Paris, Librairie Hachette, 1955. RENOUVIN, P., Criza europeană şi Primul Război Mondial, Bucureşti, Prietenii Cărŝii, 2008. RENOUVIN, P., PRECLIN, E., HARDY, G., L’Epoque contemporaine. La paix armée et la grande guerre (18711919), Paris, P.U.F., 1939. SOULET, J.F., Istoria comparată a statelor comuniste, din 1945 până în zilele noastre, Iaşi, Editura Polirom, 1998. SPELLMAN, W.M., Monarhiile între anii 1000 şi 2000, Bucureşti, Editura Artemis, 2001. TAYLOR, A.J.P., The struggle for mastery in Europe. 1848-1918, London, OUP, 1971. VASILIU, R., Decolonizarea şi Relaţiile internaţionale, Bucureşti, Editura Politică, 1972. WOLF, E.R., Europa şi populaţiile fără istorie, Chişinău, Editura Arc, 2001. IV. Lucrări speciale de istorie Baudouin Ier. Profession: roi des Belges, în Le Point, no. 980, 29 juin 1991, p. 82-87. BRAECKMAN, C., La Belgique confrontée à son passé colonial, în Le Monde diplomatique, no. 574, janvier 2002, p. 22-23. CRUCEANU, V., Portugalia, presa românească şi „Revoluţia garoafelor”, în Istorie şi Civilizaţie, nr. 2, nov. 2009, p. 40-49. DE OLIVEIRA MARQUES, A.H., Istoria Portugaliei, Bucureşti,

284

Viorel Cruceanu

Editura Enciclopedică, 1996. DROZ, J., Istoria Germaniei, Bucureşti, Editura Corint, 2000. GALLO, M., Italia lui Mussolini, Bucureşti, Editura Politică, 1969. GUICHONNET, P., Istoria Italiei, Bucureşti, Editura Corint, 2002. LUPU, N.Z., Mari crize ale vieţii internaţionale interbelice. Războiul italo-etiopian (1935-1936), Bucureşti, Editura Politică, 1981. MANDELA, N., Gandhi. The Sacred Warrior, în Time, vol. 154, no. 27, December 31, 1999, p. 94-96. MCGEARY, J., Mohandas Gandhi, în Time, vol. 154, no. 27, December 31, 1999, p. 86-91. MICHEL, M., Décolonisations et emérgence du tiers monde, Paris, Edit. Hachette Supérieur, 2008. PROCCACI, G., Istoria italienilor, Bucureşti, Editura Politică, 1975. VILAR, P., Istoria Spaniei, Bucureşti, Editura Corint, 2006. VLAD, C., Când luptătorii îşi curăţă armele, Bucureşti, Editura Politică, 1972. V. Lucrări generale de Istoria Africii ANGHELESCU, M., Călători români în Africa, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1983. BABA KAKÉ, I., L’Afrique coloniale, De la Conférence de Berlin (1885) aux indépendances, Paris, ABC, 1977. BELASCO, J.B., HAMMOND, H.E., The New Africa. History, Culture, People, New York, Cambridge Book Company, 1968. BERTAUX, P., L’Afrique de la préhistoire à l’époque contemporaine, Paris, Bordas, 1973. BOAHEN, A.A., African Perspectives on Colonialism, Baltimore and London, The Johns Hopkins University Press, 1990. BONN, G., L’Afrique quitte la brousse, Paris, R. Laffont, 1966. CORNEVIN, M., Histoire de l’Afrique contemporaine de la deuxième guerre mondiale à nos jours, Paris, Payot, 1972. CORNEVIN, R., Histoire de l’Afrique, tome III, Paris, Payot, 1975. CORNEVIN, R., et M., Histoire de l’Afrique des origines à la deuxième guerre mondiale, Paris, Payot, 1974.


285

COQUERY-VIDROVITCH, C., MONIOT, H., L’Afrique Noire de 1800 à nos jours, Paris, P.U.F., 1974. CRUCEANU, V., Africa în secolul al XX-lea, în Dosarele Istoriei, nr. 6 (82), iunie 2003, p. 20-50. CRUCEANU, V., Africa Neagră şi marele război, în vol. Structuri politice în secolul XX, volum omagial – Constantin Buşe: o viaţă închinată istoriei, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2000, p. 426-445. CRUCEANU, V., Africa şi primul război mondial, în Dosarele Istoriei, nr. 6 (94), iun. 2004, p. 50-54. CRUCEANU, V., Istoria decolonizării Africii (Emanciparea politică a posesiunilor engleze şi franceze din Africa Neagră), Bacău, Editura Corgal Press, 2010. CRUCEANU, V., Organizaţia Unităţii Africane – La peste un sfert de veac de existenţă, în Revista de istorie, tomul 42, nr. 9, sept. 1989, p. 945-954. CRUCEANU, V., Un an fierbinte pe „continentul fierbinte”: Africa, în 1966, în Dosarele Istoriei, nr. 7 (119), iulie 2006, p. 31-38. DAVIDSON, B., Mama Neagră. Africa: anii încercărilor, Bucureşti, Editura Politică, 1967. DESCHAMPS, H. (dir.), Histoire générale de l’Afrique Noire de 1800 à nos jours, tome II, Paris, PUF, 1971. DESCHAMPS H., Les institutions politiques de l’Afrique Noire, Paris, PUF, 1970. DOWDEN, R., Africa. Altered States, Ordinary Miracles, New York, Public Affairs, 2009. Enciclopedia Africii, Bucureşti, Editura Meronia, 2002. FILIMON, A., Curs de Istoria Africii, Iaşi, 1981. FILIMON, A., Istoria Africii. Prelegeri (II), Iaşi, Editura Universităŝii „Al.I. Cuza”, 1999. FROBENIUS, L., Cultura Africii, vol. I-2, Bucureşti, Editura Meridiane, 1982. GANIAGE, J., DESCHAMPS, H., GUITARD, O., L’Afrique au XXe siècle, Paris, Sirey, 1966. GONIDEC, P.F., L’Etat Africain, Paris, R. Pichon et R. DurandAuzias, 1970. Histoire générale de l’Afrique, tome VIII, (L’Afrique depuis 1935), édition abrégée, Paris, Présence Africaine/ Edicef/ UNESCO,

286

Viorel Cruceanu

1998. JEFFERSON MURPHY, E., Istoria civilizaţiei africane, vol. 1-2, Bucureşti, Editura Minerva, 1981. JOOS, LOUIS C.D., Scurtă istorie a Africii Negre, Bucureşti, Editura Politică, 1966. KI-ZERBO, J., Histoire de l’Afrique Noire. D’Hier à Demain, Paris, Hatier, 1972. Larousse. Dicţionar de istorie şi civilizaţii africane, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006. LAVROFF, D.G., Les partis politiques en Afrique Noire, Paris, PUF, 1970. M’BOKOLO, E., Afrique Noire. Histoire et Civilisation, tome II, Paris, Hatier-Aupeulf, 1992. M’BOKOLO, E., Le Continent convoité, Paris-Montréal, Etudes Vivantes, 1980. MBOUGUENG, V., L’indépendence confisquée, în Afrique-Asie, no. 54, mai 2010, p. 42-43. MEREDITH, M., The State of Africa. A History of Fifty Years of Independance, London-New York-Sydney-Toronto, Free Press, 2006. MERLE, M. (dir.), L’Afrique Noire contemporaine, Paris, A.Colin, 1968. OLIVER, R., FAGE, J.D., A Short History of Africa, Baltimore, Penguin Books, 1963. OPLUŠTIL, V., Évolution de l’Afrique depuis la deuxième guerre mondiale, Praha, S.P.N., 1970. PERHAM, M., Africa Outline, London, O.U.P., 1966. SAGAY, J.O., WILSON, D.A., Africa: A Modern History (18001975), London, Evans, 1978. SIK, ENDRE, The History of Black Africa, Budapest, Akademiai Kiado, vol. IV, 1974. STAMM, A., Civilizaţiile africane, Bucureşti, Editura Corint, 2003. STANLEY, H.M., În căutarea lui Livingstone, vol. 1-2, Bucureşti, Editura Minerva, 1982. WALKER, R., When We Ruled, în New African, no. 455, October 2006, p. 8-14.


287

VI. Lucrări speciale de Istoria Africii

ANDRIAMIRADO, S., Mobutu prend le pouvoir, în Dossiers secrets de l’Afrique contemporaine, tome 3, Paris, Edit. JA Livres, 1991, p. 107-135. ANKOMAH, B., Castro of Africa, în New African, no. 472, April 2008, p. 10-17. BOATENG, O., The Confessions of a CIA agent, în New African, no. 461, April 2007, p. 8-18. BORODA, H., Lumumba attend sa revanche, în Le Nouvel AfriqueAsie, no. 150, mars 2002, p. 24-25. BORODA, H., Lumumba vengé, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 129, juin 2000, p. 8-11. BOROVIČKA, V.P., Ştiţi la cât apune soarele domnule general?, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982, capitolul Conspiraţia, p. 7199. BRAECKMAN, C., Qui fait tenir Mobutu?, în Actuel, no. 31/32, juillet-août 1993, p. 148-155. BRINK, A., The Ordinary Is Miraculous, Too, în Newsweek, no. 20, May 20, 1996, p. 27. CARON, B., Lumumba: histoire d’un assassinat, în Afrique-Asie, no. 26, janv. 2008, p. 26-28. CHRETIEN, J.P., MWAREKA, E., Mwezi Gisabo et le maintien d’une fragile indépendance au Burundi, în Les Africains, Paris, Edit. Jeune Afrique, tome II, 1977, p. 249-276. CONCHIGLIA, A., Angola: La paix, enfin!, în Le Nouvel AfriqueAsie, no. 151, Avril 2002, p. 6-8. CONCHIGLIA, A., Des indépendances au bout du fusil, în AfriqueAsie, no. 54, mai 2010, p. 44-45. CONCHIGLIA, A., Leçons d’Histoire, în Afrique-Asie, no. 16, mars 2007, p. 72-74. CONCHIGLIA, A., Samora Machel a été assassiné, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 101, févr. 1998, p. 31. CRIMI, B., L’audacieux pari d’Agostinho Neto, în Jeune Afrique, no. 780, 19 déc. 1975, p. 14-17. CRUCEANU, V., Africa. Un continent al crizelor cu repetiţie, în Dosarele Istoriei, nr. 11 (39), nov. 1999, p. 43-47.

288

Viorel Cruceanu

CRUCEANU, V., Asasinate ale secolului XX. Africa: radiografia asasinatului politic, Bacău, Editura Corgal Press, 2002. CRUCEANU, V., „Dinozauri” sau „cameleoni” ai revoluţiei?, în Dosarele Istoriei, nr. 4 (44), apr. 2000, p. 46-48. CRUCEANU, V., Drame ale umanităţii: genocidul din Rwanda, în Historia, nr. 82, oct. 2008, p. 71-75. CRUCEANU, V., Gandhi şi Africa, în Dosarele Istoriei, nr. 6 (82), iun. 2003, p. 38-41. CRUCEANU, V., Homo tyrannicus: Mobutu şi Eyadéma, în Istorie şi Civilizaţie, nr. 4, ian. 2010, p. 71-76. CRUCEANU, V., Kabila versus Mobutu, în Dosarele Istoriei, nr. 3 (43), mart. 2000, p. 45-47. CRUCEANU, V., Nelson Mandela – o legendă vie, în Magazin istoric, nr. 7 (376), iul. 1998, p. 71-74. CRUCEANU, V., Nelson Mandela, „africanul secolului”, în Dosarele Istoriei, nr. 12 (52), dec. 2000, p. 44-46. CRUCEANU, V., Portrete africane: Hailé Sélassié I, în Dosarele Istoriei, nr. 6 (82), iun. 2003, p. 45-46. CRUCEANU, V., Trei dictaturi africane, în Dosarele Istoriei, nr. 11 (63), nov. 2001, p. 53-59. CRUCEANU, V., Ultimul împărat al Africii, în Historia, nr. 83, nov. 2008, p. 65-70. DAMIEN, R., Mengistu détrône le Roi des rois, în Dossiers secrets de l’Afrique contemporaine, tome 3, Edit. JA Livres, Paris, 1991, p. 29-47. DAVIDSON, B., Complotul împotriva lui Amilcar Cabral, în Lumea, nr. 22, 24 mai 1973, p. 20-21. DAVIDSON, B., Genocid în deşert, în Lumea, nr. 27, 29 iun. 1972, p. 24-26. DAVIDSON, B., Imperiul comercial Kilwa, în Magazin istoric, nr. 2, febr. 1968, p. 58-62. DAVIDSON, B., În maquis-ul din Guineea-Bissau (I), în Lumea, nr. 11, 8 mart. 1973, p. 24-25. DAVIDSON, B., În maquis-ul din Guineea-Bissau (II), în Lumea, nr. 12, 15 mart. 1973, p. 24-25. DAVIDSON, B., Prefaţă la A. Neto, Sfinţenia speranţei, Bucureşti, Editura Univers, 1977, p. 6-13. DE FIGUEIREDO, A., The price of progress, în New African, no. 443,


289

August/September 2005, p. 46-47. De Klerk: La force tranquille de l’Afrique du Sud, în L’Express, no. 2085, 27 juin 1991, p. 24-27. DE VOS, P., Vie et mort de Lumumba, Paris, Calman-Lévy, 1961. DE WITTE, L., L’Assassinat de Lumumba, Paris, Karthala, 2000. DUODU, C., Patrice Lumumba. From a mere man to a lasting symbol, în New African, no. 505, April 2011, p. 42-46. DUODU, C., Patrice Lumumba. From a mere man to a lasting symbol (2), în New African, no. 506, May 2011, p. 78-83. FODOREANU, M., Tanganyika, Bucureşti, Editura Albatros, 1970. FOURNARIS, O., Au commencement était la surpopulation, în Jeune Afrique, no. 1861, du 4 au 10 sept. 1996, p. 39-41. GIRARD, P., Pretoria-Tel Aviv: Liaison dangereuse, în Dossiers secrets de l’Afrique contemporaine, tome 3, Paris, Edit. JA Livres, 1991, p. 93-105. GIURCĂNEANU, C., Etiopia, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1965. GRENIER, I., Résistences et messianismes. L’Afrique centrale au XIXe et au XXe siècle, Paris, ABC, 1977. GRIGORESCU, E., Burundi. Oameni, fapte, locuri, Bucureşti, Editura Albatros, 1984. HOLEINDRE, R., Karl Marx chez les „Equatos”, în Paris Match, no. 1607, 14 mars 1980, p. 26-44. How Somalia Crumbled, în Time, no. 50, December 14, 1992, p. 32. Inquiry into Machel’s death reopens, în New African, no. 414, January 2003, p. 46-47. Joseph Kasavubu, le président oublié, în Le Monde – 2, 3 janvier 2009, p. 61. KAGAMÉ, A., Un abrégé de l’histoire du Rwanda de 1853 à 1972, tome II, Butare, Editions Universitaires du Rwanda, 1975. KAPUŚCIŃKI, R., Împăratul, Bucureşti, Editura Globus, 1991. KLEIN, S., Cornul Africii râvnit la festinul Kremlinului, în Lumea Magazin, nr. 11, nov. 1997, p. 20-23. KLEIN, S., Cubanezii vroiau să-şi exporte revoluţia în Africa, în Lumea Magazin, nr. 3, mart. 1999, p. 22-24. La décolonisation de l’Afrique: Afrique australe et Corne de l’Afrique, Paris, UNESCO, 1981. La dernière lettre de Lumumba, în Jeune Afrique, no. 1838, du 27 mars au 2 avril 1996, p. 72-73.

290

Viorel Cruceanu

La dure voie de la décolonisation, în Le Monde – 2, 3 janvier 2009, p. 56-61. LALOUPO, F., L’Afrique et les rivalités franco-américaines, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 89, févr. 1997, p. 16-18. Le «docteur noir», în Temps Nouveaux, no. 28, 1989, p. 13. Les héritiers du Punt, în Temps Nouveaux, no. 9, 1989, p. 16-18. Les racines du mal congolais, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 180, sept. 2004, p. 10-18. LOGIEST, G., Mission au Rwanda, Bruxelles, Edit. Didier Hatier, 1988. LUŜAŞ, O., Zodia leopardului, Bucureşti, Editura Albatros, 1985. MANDELA, N., Quand Histoire rime avec espoir, în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2262, du 16 au 22 mai 2004, p. 74-75. M’BOKOLO, E., L’Éveil du nationalisme. L’Est africain au XIX e et au XXe siècle, Paris, ABC, 1977. MORARU, D., Secvenţe africane, în Lumea, nr. 4, apr. 2007, p. 47-51. Mort de Samora Machel, în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2336, du 16 au 26 oct. 2005, p. 47. MPOZAGARA, G., La République du Burundi, Paris, Edit. BergerLevrault, 1971. NKRUMAH, K., Mesaj din Ghana. Autobiografie, Bucureşti, Editura Politică, 1958. OBREA, E., Angola, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1964. OULIANOVSKI, R., Amilcar Cabral et le socialisme scientifique, în Asie et Afrique aujourd’hui, no. 2, mars-avril 1979, p. 45-48 şi p. 61. Patrice Lumumba, héros fondateur, în Le Monde – 2, 3 janvier 2009, p. 62-63. Peace or War in Mozambique?, în Newsweek, no. 9, March 1, 1993, p. 36. PRUNIER, G., Le Somaliland, une exception africaine, în Le Monde diplomatique, no. 679, octobre 2010, p. 6. Qu’avez-vous fait de vos 50 ans? 11. R.D. Congo, în Jeune Afrique, no. 2581, du 27 juin au 3 juillet 2010, p. 24-35. Qu’avez-vous fait de vos 50 ans? 12. Somalie, în Jeune Afrique, no. 2582, du 4 au 10 juillet 2010, p. 42-43. Qui a tué Samora Machel?, în Temps Nouveaux, no. 25, 1987, p. 2728.


291

Révélations sur l’assassinat de Patrice Lumumba, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 94-95, juillet-août 1997, p. 31. SAMPSON, A., Un arc-en-ciel inachevé, în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2262, du 16 au 22 mai 2004, p. 75-76. Somaliland. No recognition yet, în New African, no. 472, April 2008, p. 40. SOUDAN, F., Chute de Mobutu: la vraie histoire, în Jeune Afrique, no. 1947, du 5 au 11 mai 1998, p. 14-18. SOUDAN, F., Que reste-t-il de Mobutu?, în Jeune Afrique, no. 2435, du 9 au 15 sept. 2007, p. 78-85. STRJIJOVSKI, K., Le Mozambique: la lutte pour une vie nouvelle, în L’Afrique vue par ses amis, Moscou, Edit. du Progrès, 1984, p. 115-133. The magic of Kilwa Island, în New African, no. 414, January 2003, p. 42-45. The Miracle of Freed Nation, Cape Town, Don Nelson Publishers and „Sunday Times”, 1994. Trecut şi prezent în Namibia, în Lumea, nr. 11, 7 mart. 1974, p. 2829. URBANO RODRIGUES, M., Fidel, Achille communiste, în AfriqueAsie, no. 14, janv. 2007, p. 30-32. URUM, V., Menelik II – unificatorul Etiopiei, în Magazin istoric, nr. 6, iun. 1971, p. 61-68. VASCONCELOS, T., La CIA a financé les assassins de Patrice Lumumba, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 159, déc. 2002, p. 1516. VERHAEGEN, B., Patrice Lumumba (1925-1961) martyr d’une Afrique nouvelle, în Les Africains, tome II, Paris, Edit. J.A., 1977, p. 185-219. VLAD, C., Când luptătorii îşi curăţă armele..., Bucureşti, Editura Politică, 1972. WITTMANN, N., Slavery reparations are a must, în New African, no. 488, October 2009, p. 24-29. YA KASIMBA, Y. TAMBWE, La question de la nationalité en République Démocratique du Congo et la paix dans la région des Grands Lacs africains, în vol. Negru pe Alb/ Noir sur Blanc, Bucureşti, ICR, 2006, p. 85-130. ZELEKE, M., Libres mais soumis, în Afrique-Asie, no. 54, mai 2010,

292

Viorel Cruceanu

p. 40-41. ZIEGLER, J., Le Cap-Vert, cet archipel de liberté, în Jeune Afrique, no. 1009, 7 mai 1980, p. 38. file://A:\JONAS%20SAVIMBI.htm http://en.wikipedia.org/wiki/Agostinho_Neto http://en.wikipedia.org/wiki/Aristides_Pereira http://en.wikipedia.org/wiki/Eduardo_Mondlane http://en.wikipedia.org/wiki/Eritrean_Liberation_Front http://en.wikipedia.org/wiki/Francesco_Macias_Nguema http://en.wikipedia.org/wiki/Hage_Geingob http://en.wikipedia.org/wiki/Holden_Roberto http://en.wikipedia.org/wiki/Mengistu_Haile_Mariam http://en.wikipedia.org/wiki/Michel_Micombero http://en.wikipedia.org/wiki/Nelson_Mandela http://en.wikipedia.org/wiki/Sam_Nujoma http://en.wikipedia.org/wiki/Samora_Machel http://en.wikipedia.org/wiki/Theo_Ben_Gurirab http://en.wikipedia.org/wiki/Uria_Simango http://fr.wikipedia.org/wiki/Bonifacio_Ondo_Edu http://upto11net./generic_wiki.php?q=tesfaye_gebre_kidan http://www.answers.com/topic/eduardo_mondlane http://www.jeuneafrique.com/Articles/Dossier/ARTJAJA2582p042043.xm10/onu-ua-gouvernement-pirateriesomalie-impossibleunite.html http://www.musabyimana.be/lire/article/des-photoscommentees/index.html http://www.navetur-equatour.st/history.php http://www.nepad.org/ http://www.sacp.org.za/does/history/dadoo-19.html http://www.vidaslusofonas.pt/amilcar_cabral_2.htm http://www.wilsoncenter.org/digital-archive

VII. Au mai fost consultate: Atlas de Istorie Mondială. De la Revoluţia Franceză până în prezent, vol. 2, Bucureşti, Enciclopedia Rao, 2002.


293

Enciclopedia Universală Britannica, 16 vol., Bucureşti, Editura Litera şi „Jurnalul Naŝional”, 2010. HÂRJOABĂ, I., RUSU, E., Geografia continentelor. Africa, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995. Histoire, Montreuil, Collec. A. Gauthier, ABC édit., 1989. Histoire. Le Monde actuel, Paris, Hatier, 1989. KISSINGER, H., Diplomaţia, Bucureşti, Editura All, 2003. Larousse du XXe siècle, tome II, Paris, Libraire Larousse, 1929. Marea Enciclopedie. Statele lumii, vol. 8-9, Bucureşti, Editura Litera şi „Financiarul”, 2009. Mică Enciclopedie de Istorie Universală. Statele lumii contemporane, Bucureşti, Editura Iri, 1993. OCKRENT, C., Contele de MARENCHES, Consilier de taină al Puterii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992. Statele lumii (coordonator ştiinŝific: M. Maliŝa), Bucureşti, Editura Ştiinŝifică şi Enciclopedică, 1985. Terre e Popoli del Mondo, Africa, vol. 8-9, Novara, Instituto Geografico De Agostini, 2001. TWAIN, M., Monologul regelui Léopold, Bucureşti, Editura Politică, 1961.

INDEX DE PERSONALITĂŢI

A Achile, 49 Acker, Achille van, 81 Adam, Idris Muhammad, 265 Adamişin, Anatoli, 218 Adoula, Cyrille, 84, 85, 88, 98, 101, 107, 193, 198, 199 Adu Boahen, Albert, 56 Afewerki, Issayas, 266, 270, 274, 275, 276 Affonso I, 9, 10, 11, 14 Ahmed, Abdullahi Yusuf, 75 Ahmed, Sheikh Sharif Sheikh, 75 Ahtisaari, Martti, 241, 245 Almeida, Francesco de, 15 Almeira, Julio de, 157 Alva, Leonel Mário d’, 188, 189 Andom, Aman, 269 Andrade, Mário de, 149, 189, 190, 191, 194, 198 Andriamirado, Sennen, 97, 107, 109 Anjos Trovoada, Miguel, 186, 188, 189 Annunzio, Gabriele d’, 58 Antunes, Melo, 205 Araújo, José, 162 Arriada, Kaulza de, 177, 178 Awate, Hamid Idris, 265

B Badoglio, Pietro, 59 Bagaza, Jean-Baptiste, 134 Baker, James, 248, 249

Bamina, Joseph, 131 Banda, Hastings, 85 Bante, Tafari, 269 Baratieri, Oresto, 56, 57 Barbosa, Aristides, 163 Barnard, Neil, 253 Barré, Jama, 71 Barré, Mohamed Siad, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 270 Baudouin I, 81, 87, 91, 92, 99, 100, 105, 119, 122 Baumont, Maurice, 24 Bayeh, Berhanu, 273 Bayru, Hiruy Tadla, 265 Ben Yahmed, Béchir, 262 Bevin, Ernest, 65, 66 Bidault, Georges, 66 Biha, Léopold, 131 Bimazubute, Gilles, 133 Bismarck, Otto von, 25, 26, 29, 124 Bissel, Robert, 97 Bizimungu, pastor, 125 Bolikango, Jean, 91 Bomboko, Justin-Marie, 94, 107 Bono, Emilio de, 59 Bosio Bioko, Edmundo, 139, 140 Botha, Pieter, 208, 226, 241, 244, 251, 252, 253, 255, 256, 257, 258 Botha, Pieter Willem. vezi Botha, Pieter Botha, Roelof, 181, 257 Braeckman, Colette, 133 Bragança, Aquino de, 182 Brassinne, 103 Brejnev, Leonid, 213, 230 Brink, André, 262 Buisseret, Auguste, 81 Bush, George W., 146

Istoria decolonizării Africii, vol. 2 Buthelezi, Mangosuthu, 261 Buyoya, Pierre, 132, 134 Byrnes, J.F., 66

C Ca’da Mósto, Alvise, 167 Cabral, Amílcar, 45, 149, 150, 151, 152, 155, 156, 157, 158, 159, 160, 161, 162, 163, 164, 165, 166, 168 Cabral, Luís, 157, 164, 165, 166, 168, 169 Cabral, Vasco, 162 Caetano, Marcelo, 41, 47, 48, 49, 50, 159 Caligula, 144 Cani, Innocêncio, 163 Cão, Diogo, 7, 8, 9, 12 Capelo Pires Veloso, António Elísio, 188 Carlos I, 39 Carmona, Oscar, 39 Carrero Blanco, Luis, 138 Carter, Jimmy, 215, 230 Castanheira, José Pedro, 162, 163, 168 Castiella, Fernando Maria de, 137, 138 Castro, Fidel, 95, 97, 142, 182, 196, 211, 212, 213, 214, 217, 220, 231, 239 Cavazzi, misionar, 8, 9 Cavour, Camillo, 54 Ceauşescu, Nicolae, 200, 238 Celac, Sergiu, 249 Chipenda, Daniel, 198 Chirac, Jacques, 113 Chissano, Joaquim Alberto, 176, 179, 181, 182, 183 Christos, 78 Churchill, Winston, 84, 228 Clinton, Bill, 111, 112, 222 Coetzee, Kobie, 256 Cornevin, Robert, 33 Correia Seabra, Verissimo, 167

295 Costa Gomes, Francisco da, 50, 204, 205 Costa, Joaquin, 135 Crèvecoeur, Jean-Marie, 103 Crimi, Bruno, 49, 194, 195 Crispi, Francesco, 54, 55, 56, 57 Croce, Benedetto, 56 Cruz, Viriato da, 149, 189, 190, 191, 197 Cunhal, Álvaro, 150, 215

D d’Aspremont Lynden, familia, 100 d’Aspremont Lynden, Gobert, 100 d’Aspremont Lynden, Harold, 99, 100, 101 Davidson, Basil, 9, 11, 20, 160, 163, 164, 194 Debré, Bernard, 122 Debré, Michel, 122 Decraene, Philippe, 80 Deschamps, Hubert, 93 Devlin, Lawrence (Larry), 94, 95, 96, 97, 98, 101, 106 Dhlakama, Afonso, 181, 183 Dias, Bartolomeo, 8, 12 Disraëli, 60 Dowden, Richard, 231 Dukakis, Michael, 243 Dulles, Allen, 97 Duvalier, 73

E Egal, Mohammed Hadj Ibrahim, 68, 69, 76 Eisenhower, 94, 95, 96, 97, 100 El Masudi, scriitor, 16 Ela Nseng, Salvador, 144 Escobar, Pedro d’, 184 Eyskens, Gaston, 99, 105

296

Viorel Cruceanu

F Farah, Nuruddin, 74, 75 Fonseca, Jorge Carlos, 170 Fortes, Fernando, 157 Fraga Iribarne, Manuel, 141 Franco, Francisco, 52, 135, 138, 142 Frobenius, Leo, 20

Hani, Chris, 259 Hannibal, 57 Harroy, Jean-Paul, 120 Hassan, Abdulkassim Salad, 75 Hatşepsut, regină, 16 Henrique, fiul lui Affonso I, 10 Hodja, Enver, 274 Hruşciov, Nikita, 95 Hugo, Victor, 84 Hussein, Haji Mohammed, 67, 68

G I Gama, Vasco da, 8, 12, 14 Gandhi, Mahatma, 87, 127, 253, 254 Gat, Julien, 103 Gaulle, Charles de, 46, 85, 162 Gbenye, Christophe, 99 Geingob, Hage, 247, 249 Ghalib, Omar Arteh, 71 Gitera, Joseph Habyarimana, 116, 117, 120 Gizenga, Antoine, 89, 90, 94, 99 Gobineau, 20 Gorbaciov, Mihail, 218, 257, 273 Gorgulho, Carlos, 186 Gottlieb, Sidney, 98 Gowon, Yakubu, 165 Grandjean, André, 103 Guebuza, Armando, 183 Guevara, Che, 111, 220 Gumane, Paulo, 181 Gurirab, Theo-Ben, 248, 250 Gwambe, Adelino, 171, 181

H Habyarimana, Agathe, 122 Habyarimana, Juvénal, 111, 121, 122, 123, 125 Hailé Sélassié I, 56, 60, 61, 66, 71, 137, 165, 264, 265, 266, 267, 268, 269, 272 Hammarskjöld, Dag, 95

Ibn Battuta, 12 Iisus Christos, 77 Iléo, Joseph, 82, 83, 84, 85, 88, 98, 101 Issa, Abdullahi, 67, 68

J Janssen, Pierre, 110 Janssens, Emile, 93 Jefferson Murphy, E., 31 João al III-lea, 11 João I, 9 Johnson, Janet Rae, 173 Johnson, Robert, 97

K Kabila, Joseph, 113 Kabila, Laurent-Désiré, 111, 112, 113, 124 Kagamé, Alexis, 117, 118 Kagamé, Paul, 112, 121, 123, 124, 125, 275 Kageorgis, Jean, 129 Kahin, Dahir Riyale, 76 Kalondji, Albert, 85, 88, 90, 94 Kanza, Thomas, 32, 34 Karibwami, Pontien, 133

Istoria decolonizării Africii, vol. 2 Kasavubu, Joseph, 80, 81, 83, 84, 85, 86, 88, 89, 90, 91, 92, 98, 193, 198 Kathadra, Ahmed, 251 Kaunda, Kenneth David, 85, 203 Kayibanda, Grégoire, 115, 116, 120, 121, 125, 130 Kennedy, John F., 100, 137, 200 Kenyatta, Jomo, 206 Khama, Seretse, 126 Khiari, Mahmoud, 96 Kigeli V. vezi Kigeri V Kigeri V, 91, 118, 119 Kim Ir Sen, 108, 142 Kimba, Evariste, 101 Kimbangu, Simon, 77, 78 Kinigi, Sylvie, 134 Kissinger, Henry, 212, 213 Ki-Zerbo, Joseph, 63 Klerk, Frederik de, 183, 248, 249, 257, 258, 259, 260, 261 Klerk, Frederik Willem de. vezi Klerk, Federik de

L Lambert, Léon, 29 Landu, Edouard Nzeza, 80 Lara, Lucio, 198 Lee Kwan Yew, 124 Léopold al II-lea, 11, 23, 24, 29, 30, 31, 32, 37, 92, 99 Léopold al II-lea de Saxa-Coburg. vezi Léopold al II-lea Logiest, Guy, 119, 120, 127 Loos, Jules, 100 Lüderitz, Adolf, 25, 26 Lumumba, Patrice, 35, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 95, 96, 97, 98, 99, 100, 101, 102, 103, 104, 105, 106, 107, 127, 129, 193 Lumumba, Patrice Emery. vezi Lumumba, Patrice Lumumba, Pauline, 104 Luraghi, Raimondo, 58

297 Luthuli, Albert, 254 Luz Cunha, general, 203

M M’Bokolo, Elikia, 32, 78, 79 Machel, Samora Moises, 174, 175, 176, 177, 178, 179, 180, 181, 182, 183 Macías Nguema Biyogo, Francisco. vezi Macías Nguema, Francisco Macías Nguema, Francisco, 140, 141, 142, 143, 144, 145 Madiba. vezi Mandela, Nelson Maharero, Samuel, 26, 27 Makonnen, ras, 56 Malley, Simon, 163, 216, 248 Mandela, Nelson, 112, 133, 154, 183, 220, 221, 231, 234, 249, 251, 252, 253, 254, 255, 256, 257, 258, 259, 260, 261, 262, 263 Mandela, Zindzi, 255 Mane Ela, Acacio, 136 Mané, Ansumane, 166 Manuel I cel Mare, 9, 10, 14, 15, 16 Marenches, Alexandre de, 207 Mariam, Mengistu Hailé, 72, 74, 269, 270, 271, 272, 273, 274 Marlière, Louis, 100, 102 Marshall, 135 Martini, Ferdinando, 263 Mascarenhas Monteiro, Antonio, 170 Masie. vezi Macías Nguema, Francisco Massamba-Débat, Alphonse, 194 Matsangaissa, Andre, 181 Maye Ela, Florencio, 144 Mbeki, Govan, 251, 256, 260 Mbeki, Thabo, 256, 261, 263 Mbonyumutwa, Dominique, 120 Mboya, Tom, 85 Melo e Alvim, guvernator, 157 Mendes, Francisco, 164 Menelik al II-lea, 55, 56, 57

298 Menelik, rasul din Shoa. vezi Menelik al II-lea Menezes, Fradique de, 189 Meredith, Martin, 207 Mhlaba, Raymond, 251 Michel, Louis, 105 Micombero, Michel, 131, 132, 134 Mitterrand, 122 Mlangeni, Andrew, 251 Mobe, Anicet, 104, 107 Mobutu Sese Seko. vezi Mobutu, Joseph-Désiré Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga. vezi Mobutu, JosephDésiré Mobutu, Joseph-Désiré, 93, 98, 100, 101, 102, 104, 106, 107, 108, 109, 110, 111, 112, 113, 124, 197, 200, 201, 206, 209, 214 Mohammed, Ali Mahdi, 75 Molière, 84 Molotov, 66 Mondlane, Eduardo, 45, 48, 149, 151, 161, 172, 173, 174, 175, 176, 177 Morenga, Jacob, 28 Motlanthe, Kgalema, 263 Motsoaledi, Elias, 251 Mpolo, Maurice, 101, 102, 103 Mpozagara, Gabriel, 20, 128 Mudge, Dirk, 242, 247 Muhirwa, André, 129 Mulele, Pierre, 99 Munongo, Godefroy, 102, 103 Museveni, Yoweri, 112, 121, 275 Mussolini, Benito, 6, 39, 40, 58, 59, 60, 61, 264 Mutaga, 19 Mutara III, 117, 118 Muzorewa, Abel, 242 Mwambutsa, 19 Mwambutsa IV, 125, 126, 127, 129, 130, 131, 134 Mwezi, 19

Viorel Cruceanu

N Na Waié, Tagmé, 167 Nabonia, Koda, 163 Naggar, Felix, 51 Nascimento, Lopo do, 198 Nasser, 154 Nasser, Ahmed Mohammed, 265, 273 Ndadaye, Melchior, 132, 133, 134 Ndahindurwa, Jean-Baptiste. vezi Kigeri V Ndayizeye, Domitien, 134 Ndele, Albert, 107 Ndiaye, Mamadou, 163 Ndizeye, Charles. vezi Ntare V Ndong Miyone, Anastasio, 136, 138, 140, 141 Necaca, Barros, 198 Nehru, 154 Nendaka, Victor, 107 Neto, Agostinho, 45, 47, 109, 149, 150, 151, 154, 156, 189, 190, 191, 194, 195, 196, 197, 198, 205, 206, 207, 208, 209, 210, 211, 215, 226 Neto, Antônio Agostinho. vezi Neto, Agostinho Neto, Irene Alexandra, 221 Neves, José Maria, 170 Ngendandumwe, Pierre, 128, 130, 131, 132 Ngeze, François, 134 Ngouabi, Marien, 208 Niemegeers, Marcel, 133 Niuay, Girmame, 267 Niuay, Mengistu, 267 Nixon, Richard, 100 Nkavandame, Lazaro, 172, 176 Nkrumah, Kwame, 52, 63, 85, 86, 87, 195, 277, 279 Nkurunziza, Pierre, 134 Nogueira, Franco, 44 Nsabimana, Déogratias, 123 Ntare, 19 Ntare I Rushatsi, 19

Istoria decolonizării Africii, vol. 2 Ntare V, 131, 132, 134 Ntaryamira, Cyprien, 123, 134 Ntibantunganya, Sylvestre, 134 Ntunguka, Barnabé, 126 Nugu, André, 126 Nujoma, Sam, 232, 233, 235, 236, 237, 238, 242, 243, 244, 246, 248, 249, 250, 251 Nvo Ndongo, Enrique, 136 Nyerere, Julius K., 126, 133, 203 Nyirenda, Tomo, 78, 79 Nzinga Mbemba. vezi Affonso I Nzinga Nkuwu. vezi João I

299 Perreira, Raimundo, 167 Pilat din Pont, 102 Pinto da Costa, Manuel, 186, 187, 188, 189 Pires, Pedro, 165, 168, 169, 170 Po, Fernão do, 51 Pohamba, Hifikepunye, 250 Pol Pot, 271 Pombal, 185 Prem Chand, Dewan, 245 Preudhomme, 117 Prunier, Gérard, 21

Q O Quarshie, Tetteh, 52 Obiang Nguema Mbazogo, Teodorino, 145 Obiang Nguema Mbazogo, Teodoro, 144, 145, 146, 147, 148 Ochaga, Lorenzo, 136 Ochoa, Arnaldo, 217 Okito, Joseph, 101, 102, 103 Oliveira Salazar, António de, 40, 41, 42, 44, 47, 48, 49, 50, 191, 193, 226 Ondó Edu, Bonifacio, 136, 138, 140, 142 Osman, Aden Abdullah, 67, 68, 69, 75 Oyo Riqueza, Eulogio, 144

P Paiva, Jean de, 184 Palme, Olof, 156 Paul al VI-lea, papa, 156 Pereira, Aristides, 157, 162, 163, 164, 168, 169, 170 Pereira, Carmen, 168 Pereira de Castro, Victor Emanuel, 187 Pérez de Cuéllar, Javier, 248 Perraudin, Jacques, 116

R Ramonet, Ignacio, 213 Reagan, Ronald, 74, 109, 215, 218, 223, 226, 242, 243 Ribeiro, António, 49 Rice, Condoleezza, 146 Risquet Valdés, Jorge, 211, 213, 217 Roberto, Holden, 152, 193, 194, 196, 197, 198, 199, 200, 201, 202, 205, 206, 209 Rodrigues, Sarmento, 44 Rodriguez, Carlos Rafael, 213 Rolin, Henri, 87 Rommel, Erwin, 61 Roosevelt, Franklin, 228 Roosevelt, Theodore, 32 Rosa Coutinho, António, 207 Rosa, Henrique, 167 Rothschild, familia, 29 Rousseau, 84 Rudini, Antonio di, 57 Rukeba, François, 116 Rwagasore, Louis, 85, 126, 127, 128, 129, 130, 131 Rwigyema, Fred, 121, 123

300

Viorel Cruceanu

S

T

Sagatwa, Elié, 122, 123 Sahure, faraon, 16 Salisbury, lord, 24 Sampson, Anthony, 262 Sanha, Malam Bacai, 167 Santarem, João de, 184 Santos Gonçalves, Vasco dos, 169, 178 Santos, Almeida, 205 Santos, José Eduardo dos, 112, 198, 221, 222, 223, 224, 226, 249 Santos, Marcelino dos, 149, 151, 153, 156, 175, 176, 177 Sapwe, Pius, 103 Saraiva de Carvalho, Otelo, 51, 165 Savimbi, Jonas, 152, 196, 201, 202, 203, 204, 205, 209, 215, 216, 221, 222, 223, 224, 225, 226 Savoia, Luigi de, 58 Schultz, Arnaldo, 159 Sellasie, Fikre, 273 Senghor, Léopold Sédar, 162 Şevardnadze, Eduard, 248, 249 Shermarke, Abdirashid Ali, 69, 70, 75 Sienkiewicz, Henryk, 16, 17 Silanyo, Ahmed Mohamud, 76 Silva Tavarès, Alvaro da, 191 Simango, Uria, 171, 172, 176, 177, 181 Sindikubwabo, Théodore, 125 Sisulu, Walter, 251, 254 Smal, René, 103 Smith, Ian, 242 Smuts, Jan Christiaan, 254 Soares, Mário, 39, 49, 50, 165, 178, 187, 205, 216 Soete, Gerard, 103 Solomon, rege, 16 Soumialot, Gaston, 99 Spínola, António de, 50, 159, 160, 187 Stalin, 269 Stanley, Henry Morton, 23, 24

Tambo, Oliver, 251, 252, 253, 254, 260 Thomaz, Americo, 50 Timberlake, ambasador, 94 Tito, 154, 208, 237 Titulescu, Nicolae, 60, 61 Toivo Ja Toivo, Herman, 232, 234 Tomas, João, 163 Tombeur, general, 35 Touré, Ahmed Sékou. vezi Touré, Sékou Touré, Momu, 163 Touré, Sékou, 63, 158, 161, 162, 163, 191 Trappen, Friedel, 272 Trotha, Lothar von, 27, 28 Tshombé, Moïse, 88, 89, 90, 101, 102, 103 Tutu, Desmond, 256, 262 Tuur, Abdurahman Ahmed Ali, 76 Twain, Mark, 31

U Ulyanovsky, R.A., 272, 273 Umberto I, 55

V Vandewalle, Frédéric, 100, 101, 103 Varlam, Aurel, 31 Verdickt, Armand, 103 Verhaegen, Benoît, 104 Verscheure, Frans, 103 Victor Emmanuel al III-lea, 60 Victoria, 60 Vieira, João Bernardo, 164, 166, 167 Vieira, Osvaldo, 157, 158 Voltaire, 84 Vorster, John, 233, 251

Istoria decolonizării Africii, vol. 2 Vyncke, Julien, 118

W Wala, Simão Carlitos, 225 Waldheim, Kurt, 240, 241, 248 Weber, Guy, 103 Weissman, Stephen R., 98 Wigny, Pierre, 99 Witbooi, Hendrick, 26, 28 Witte, Ludo de, 99, 102, 103, 104, 105, 106

X Xiao-ping, Deng, 200

301

Y Yala, Kumba, 167 Youlou, Fulbert, 81, 85, 91, 194

Z Zedong, Mao, 108, 142, 203, 226 Zenawi, Meles, 274, 275 Ziegler, Jean, 169 Zuma, Jacob, 263 Zyl Slabbert, Frederik van, 256

CUPRINS În loc de prefaţă .................................................................................. 5 Capitolul I. De la „statul precolonial” la „statul colonial” .............. 7 Capitolul al II-lea. „Satul colonial”; politici coloniale ........................... 22 Capitolul al III-lea. Emanciparea fostelor colonii italiene, belgiene, spaniole şi portugheze din Africa Neagră ............... 63 Cazuri generale: III.1. Emanciparea fostelor teritorii italiene .............................. 65 Somalia .................................................................................. 65 III.2. Emanciparea fostelor posesiuni belgiene .......................... 77 Congo ..................................................................................... 77 Rwanda .................................................................................. 113 Burundi .................................................................................. 125 III.3. Emanciparea fostelor posesiuni spaniole .......................... 135 Guineea Ecuatorială ............................................................... 135 III.4. Emanciparea fostelor posesiuni portugheze ..................... 149 Guineea Bissau ...................................................................... 156 Insulele Capului Verde .......................................................... 167 Mozambic .............................................................................. 171 São Tomé şi Príncipe ............................................................. 184 Angola .................................................................................... 189 Capitolul al IV-lea. Namibia şi Eritreea, alte cazuri particulare ale decolonizării ......................................................................... 227 Namibia .................................................................................. 227 Eritreea ................................................................................... 263 Încheiere .............................................................................................. 277 Bibliografie .......................................................................................... 280 Index de personalităţi .......................................................................... 294

Istoria Decolonizarii Africii vol II

Recommend Documents