Istoria Bisericeasca Universala, Vol. I 1987

Preot prof. dr. IOAN RĂMUREANU Preot prof. dr. MILAN ŞESAN Preot prof. dr. TEODOR BODOGAE

BISERICEASCA UNIVERSALA VOL. I (1— 1054) TIP Ă R IT Ă CU B IN EC U V ÎN TA R EA PREA FER ICITU LU I PĂRIN TE

TEOCTIST PATRIARH UL B ISE R IC II O RTO D O XE RO M Â N E

EDIŢIA A III-A REVĂZUTĂ Şi COMPLETATA

EDITURA IN ST IT U T U LU I BIBLIC S I DE M ISIU N E A L B IS E R IC II O RT O D O X E ROM ÂNE B U C U R E Ş T I, 1987

I5

'OQii ;>Jíifv"'trs?lor ü» k f "'v *B» -**

.

1 i: L

I N T R O D U C E R E

Obiectul, definiţia, denumirea, scopul, importanţa, împărţirea şi metoda Istoriei bisericeşti universale * In tr o d u c e r e a în studiul Istoriei bisericeşti universale este de două f e l u r i : in tr o d u c e r e a fo r m a lă (sau tehnică) şi in tr o d u c e r e a m a te ria lă . Prima se ocupă cu obiectul, definiţia, metoda, împărţirea, ştiinţele auxiliare şi bibliografia generală a Istoriei bisericeşti universale, deci cu problemele formale, tehnice şi metodice, ale studiului ei. A doua tratează despre situaţia lumii greco-romane şi a iudaismului în epoca apariţiei creştinismului şi se mai numeşte de aceea «preistoria creşti nismului». Introducerea formală ne iniţiază în obiectul, natura, m ijloacele şi cerinţele studiului n o s tru ; introducerea materială prezintă epoca şi terenul pe care a apărut creştinismul şi ne pregăteşte pentru înţelegerea situaţiei lui în lumea veche. a. Obiectul. Cuvîntul istorie are două sensuri : obiectiv şi subiectiv. In sens obiectiv, istoria este viaţa din trecut, toate faptele întimplate, istoria ca f a p t ; în sens subiectiv, numit şi tehnic, istoria este cercetarea şi expunerea ştiinţifică a faptelor istorice, adică studiul vieţii istorice. Istoria, ca fapt, este obiectul de studiu al istoriei ca ştiinţă. Faptele sînt deci istoria, în sens obiectiv, iar studiul lor este istoria în sens subiectiv. Cuvîntul grecesc taxopta se păstrează în numele dat în mai multe limbi, punînd întimplate şi face expunerea

(verb ioiope«)) are ambele sensuri şi ele ştiinţei istorice (latineşte historia), trecut în lumină că istoria arată evenimentele lor, cercetînd cauzele şi consecinţele lor.

* C apitol red actat de Pr. prof. l o a n R ă m u rea n u

6

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LĂ

Obiectul Istoriei bisericeşti universale este B is e r ic a creştin ă , în înţelesul de comunitate religios-morală, înfiinţată de Iisus Hristos pentru mîntuirea oamenilor. Biserica este un aşezămînt dumnezeiesc şijanenes.c. în acelaşi timp. Prin originea, doctrina, spiritul, scopul şi puterile ei, ea are caracter supranatural; prin membrii care o consti tuie, prin formele pe care le-a luat, prin manifestările membrilor ei, ea are caracter omenesc. Istoria cercetează Biserica în latura ei omenească, în creşterea, formele şi manifestările ei istorice, accesibile cunoaşterii şi studiului. Biserica creştină are o istorie complexă. Dintr-o comunitate mică, cu forme simple de organizare, doctrină şi cult, ea s-a dezvoltat, ajungînd la forma actuală. Biserica s-a găsit în anumite raporturi cu lumea. Ea a primit unele influenţe şi a influenţat la rîndul ei lumea, societatea şi cultura. în dezvoltarea ei, Biserica are o istorie externă, a întinderii şi a raporturilor ei cu lumea, şi o istorie internă, a vieţii, organizaţiei şi acţiunii ei lăuntrice. Istoria externă priveşte Biserica în contactul şi raporturile ei cu statul, societatea şi celelalte religii, morala şi cultura. Istoria internă priveşte răspîndirea creştinismului, organizarea Bisericii, formularea doctrinei, luptele interne, cultul, viaţa, disciplina, literatura şi arta ei. Studiind viaţa Bisericii în general, Istoria bisericească universală sta bileşte situaţia şi rolul creştinismului în viaţa omenirii. Ea caracteri zează stările şi faptele în evoluţia şi specificul lor, observînd adică acele schimbări şi însuşiri care dau evenimentelor caracterul şi sensul lor propriu. b. Definiţie. Potrivit cu cele de mai sus, Is to r ia b is e r ic e a s c ă u n i v e r s a lă e s t e c e r c e t a r e a şi e x p u n e r e a m e to d ic ă a v ie ţii B ise ric ii creş tin e In g e n e r a l, p r iv ite în d e z v o lt a r e a şi a c ţiu n ea ei in tern ă şi ex tern ă . Unii cercetători bisericeşti dau definiţii mai lungi, care tind să fie mai dezvoltate şi mai precise, mai teologice sau mai filozofice. c. Denumirea disciplinei noastre nu este aceeaşi la toţi istoricii bisericeşti. Unii o numesc simplu «Istoria b i s e r ic e a s c ă », «Is to ria B i s e r ic ii>' sau «Isto ria b is e r ic e a s c ă (sau a B ise ric ii) g en e ra lă » sau «uni v e r s a la » ; alţii preferă s-o numească «Istoria creştin ism u lu i», «Isto ria r e lig ie i creştin e» sau «Istoria cr eştin ă a r elig ie i» . După concepţia orto

IN TRO D U CERE

?

doxă şi romano-catolică, Biserica a fost întemeiată de Mîntuitorul prin Sfinţii Apostoli, ca societate văzută şi organizata, ca instituţie ; protes tanţii cred că Mîntuitorul a predicat d o a r îm p ă ră ţia lui D u m n ezeu şi s iîrş itu l a p ro p ia t al lum ii, că nu s-a gîndit să înfiinţeze o instituţie vizi bilă şi organizată şi că aceasta a fost ideea şi opera Apostolilor. Pro testanţii concep Biserica drept «co m u n ita tea c r ed in c io şilo r» sau a « sfin ţilor, o co m u n itate id e a lă , sp iritu ală» şi de aceea in v iz ib ilă , fără ca ra c ter «instituţional». d. Scopul studiului nostru este cunoaşterea şi înţelegerea desfă şurării vieţii Bisericii creştine în toate laturile ei, d e.la început.şi pînă acum, în toată lumea. Creştinismul s-a organizat şi manifestat ca B i serică. Biserica a avut nu numai viaţă religios-morală, ci şi socială şi culturală în general. Istoria ei este o foarte importantă parte a isto riei universale. Studiul ei ne face cunoscut creştinismul de-a lungul şi în contextul diferitelor etape. Scopul final al studiului Istoriei biseri ceşti universale este cunoaşterea şi înţelegerea s itu a ţiei a c tu a le a c r e ş tin ism u lui, în organizaţiile lui mai importante. Căutînd să cunoască faptele istorice în cauzele, evoluţia şi legătura lor, Istoria bisericească universală înţelege şi explică mişcările şi schimbările în viaţa Bisericii de la începutul ei pînă azi. e. Din aceasta rezultă şi importanţa Istoriei bisericeşti universale, ca studiu al constituirii şi organizării Bisericii creştine, al doctrinei cultului, al acţiunilor creştinismului în decursul aproape a două milenii. Fără studiul Istoriei bisericeşti, nu se poate cunoaşte şi înţelege creş tinismul în organizarea şi viaţa sa bisericească trecută şi prezentă. In această privinţă, Istoria bisericească universală este o disci plină de bază, de cultură teologică largă şi indispensabilă în studiul teologiei. Creştinismul este o religie istorică ; el este legat de mari evenimente istorice ; s-a dezvoltat în strînsă legătură cu acestea. în unele cercuri protestante s-a produs un «istorism», curent care caută să explice creştinismul în chip raţional, ca pe un fapt natural, poate chiar organic, făcînd abstracţie de factorul supranatural. f. îm părţirea Istoriei bisericeşti universale este de două feluri : după con ţin u t (numită logică sau reală) şi după tim p (numită cronolo gică). După... conţin u t, Istoria bisericească este privită în răspîndirea

II

IS T O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A L Ă

creştinismului, în raporturile cu lumea, în formularea învăţăturii lui, în organizaţie, cult, viaţă morală, literatură, artă. După tim p, Istoria esLo împărţită pentru studiu în perioade mai mari sau mai mici (pe riodizare). Deşi viaţa istorică formează şi prin conţinut şi în timp un fol continuu, împărţirea ei logică şi cronologică este o necesitate pentru uşurarea studiului, pentru cuprinderea şi stăpînirea materiei. Cele doua împărţiri se folosesc împreună : în fiecare perioadă se studiază viaţa bisericească în toate laturile manifestărilor ei, grupînd faptele după caracterul lor (misiune, raporturi externe, organizaţie, doctrină, cult, viaţă morală etc.). împărţirea logică se face pe baza tipizării, adică a privirii şi tratării laolaltă, sub un titlu comun a fap telor istorice care au caractere comune importante (tipuri istorice), şi cunoaşte trei evuri : an tic (vechi), m ed iu (de mijloc) şi m o d er n (nou). Ă c e a s t ă împărţire, de concepţie umanistă şi aplicată întîi la studiul fi lologiei, a fost însuşită în istoria universală şi a trecut de la aceasta la cea bisericească. Istoricii profani şi bisericeşti nu sînt toţi de acord asupra limitelor evurilor, adică asupra începutului şi sfîrşitului lor. De regulă, sfîrşitul evului antic şi începutul celui mediu în Istoria bisericească universală este pus aproximativ între anii 600— 800 (unii istorici socotesc încheiat evul antic cu împăratul Justinian (527— 565), alţii cu Papa Grigorie cel Mare (590— 604), alţii cu Carol cel Mare, (768— 814). Evul mediu este socotit ca întîrziindu-se pînă la sfîrşitul secolului al X V -le a şi începutul celui următor (Renaştere, Reforma). Evurile se împart în perioade mai mici, numite de obicei epoci. In Istoria bisericească universală, evurile se caracterizează ast fel : în e v u l an tic, creştinismul s-a răspîndit şi organizat în lumea greco-romană ; este epoca cea mai importantă : a constituirii Bisericii, doctrinei şi cultului, a persecuţiilor, a Sinoadelor ecumenice, a marilor Părinţi şi scriitori bisericeşti. în e v u l m ed iu , se convertesc la creşti nism popoarele germane, slave şi altele, puterea papală creşte, se di ferenţiază, are loc Schisma cea mare (1054), se produc conflicte între papalitate şi puterea lumească. In ev u l m o d ern , puterea papală des creşte, Biserica Occidentală se dezbină prin Reforma protestantă, B i serica Ortodoxă e stăpînită în mare parte de turci, se formează apoi

IN TRO D U CERE

Biserici naţionale a u to c e fa le ; în general se întinde curentul laic, antibisericesc. împărţirea — fie în evuri, fie în perioade mai mici — este relativă, subiectivă, convenţională şi diferită pentru Orient şi Occident. Ea este totuşi necesară şi trebuie să ţină seama de natura şi de importanţa e v e nimentelor care constituie criteriul împărţirii. In locul împărţirii în evuri, care sînt prea întinse, s-a adoptat în manualul de faţă împărţirea în perioade mai mici, care este aplicată de unii istorici bisericeşti mai noi. P e r io a d a I, de la începutul creştinismului pînă la 324, de cînd Constantin cel Mare (306— 337) domneşte singur peste tot Imperiul roman, ca perioadă de confruntare a Bisericii cu lumea a n tic ă ; p e r io a d a a II-a , de la 324 pînă la 787, perioada Sinoadelor ecumenice şi a Părinţilor bisericeşti, cînd s-a realizat biruinţa Ortodoxiei asupra ereziilor, care s-a consfinţit în Duminica Ortodoxiei, din 11 martie 843 ; p e r io a d a a III-a, de la 787 pînă la 1054, fiind epoca de cristalizare a catolicităţii sau universalităţii B ise ric ii; p e r io a d a a IV -a , de la 1054 pînă spre sfîrşitul secolului al X V -lea, ca perioadă a confruntării dintre Ortodoxie şi Romano-Catolicism, cu marile conflicte dintre papalitate şi suverani în Apus, în cadrul feudalismului dominator, cu cruciade, scolastică şi cucerirea Imperiului bizantin de către turci, în anul 1453 ; p e r io a d a a V -a , care se întinde din secolul al X V I-le a pînă în secolul al X V III-lea, fiind perioada marilor frămîntări aduse de Reforma Pro testantă în sînul Bisericii Romano-Catolice, şi a marilor nemulţumiri social-politice, care vor pregăti Revoluţia franceză din 1789. în urma conciliului de la Trident după 1564, Biserica Romei se individualizează ca Biserică Romano-Catolică, realizează unele reforme interne şi în treprinde mari misiuni creştine în alte co n tin e n te ; în fine, p e r io a d a a V I-a, de la 1800 pînă azi, este epoca critică a divizării creştinismului, a întăririi curentului laicizant, a constituirii, în Răsărit, a multor B i serici ortodoxe naţionale autocefale şi a străduinţelor ecumeniste din secolul al X X -lea, pentru refacerea unităţii Bisericii universale. g. M etoda. Istoria bisericească universală aplică, în studiile sale, metoda istorică generală. Potrivit acesteia, ea urmează metodei şcolii moderne de istorie, cu cele cinci principii : cunoaşterea izvoarelor, v e

10


rificarea lor prin analiză critică, cercetarea lor evolutiv-genetică, folo sirea principiilor pentru expunerea sistematică a ideilor etc. Această metodă se bazează pe buna cunoaştere a documentelor şi izvoarelor şi pe justa lor înţelegere şi interpretare, în scopul de a des coperi şi spune adevărul istoric, adică lucrurile aşa cum s-au întîmplat. Studiul documentelor se face în mod critic şi comparativ ; faptele se urmăresc în cauzele, evoluţia, legăturile şi urmările lor (pragmatic-ge netic) şi se expun ordonate într-un tot sistematic. Pentru a corespunde scopului ei, care este cunoaşterea exactă şi înţelegerea dreaptă a faptelor, Istoria bisericească universală trebuie sa fie deci, din punctul de vedere al metodei, documentată, adică în temeiată pe documente, critică, pragmatică, genetică, obiectivă, adică nepărtinitoare : «ne qu id fa lş i d ic e r e a u d ea t, n e qu id v e r i n on au d eat» , a zis Cicero (De o r a to r e 2, 9, 15). Cu aceste calităţi de metodă, Istoria bisericească universală este şi r e lig io a s ă , adică socoteşte existenţa lui Dumnezeu şi raportează la El în mare cauzalitatea şi finalitatea even i mentelor. Istoricul bisericesc recunoaşte în apariţia lui Iisus Hristos, în învăţătura şi opera Lui, în întemeierea şi perpetuarea Bisericii creş tine, fapte divine, a căror explicaţie nu se poate face numai prin consi derarea factorilor istorici umani. BIBLIOGRAFIE F r. H a in p !, G e s c h ic h t e cils k r it is c h e W is s e n s c h a ft. Bd. I. T h e o r ie d e r G e s c h ic h t s w is s e n s c h a lt cds U n iv e r s a lg e s c h ic h le , Darm stadt, 1975. W . E c k e r m a n n u n d H. M o h r , E in lü h ru n g in d a s S tu diu m d e r G e s c h ic h t e , B erlin, 1966. H is to ir e . L 'h isto ire et s e s m e t h o d e s (R ech erch e, con serv atio n et critiqu e des tém oignages). Sous la d irection de Ch. Sam aran, P aris, 1961, X V II + 1773 p. H. U rs v o n B a l t h a s a r , T h é o lo g i e d e l'h is to ire . T rad u ction de l'allem and par R. Givord, Paris, 1955. A .-J. M a r r o u , D e la c o n n a is s a n c e h is to r iq u e , Louvain, 1954. P. P e t i t , G u id e d e l ’étu d ia n t en h is to ir e a n c ie n n e , Paris, 1959, 3-e éd., Paris, 1969. M a r c B l o c h, M é tie r d 'h isto rien , Paris, 1949. J . G. D r o y s e n, H is to r ik . V o r le s u n g e n ü b e r E n z y k lo p ä d ie u n d M e t h o d o lo g ie d e r G e s c h ic h t e , M ünchen und B erlin, 1937. 1’. H a r s i n, C o m m en t o n é c r it l'h is to ir e , 2-e éd., Paris, 1935. Kristian E r s 1 e v, H is to r is c h e T e c h n ik . D ie h is t o r is c h e U n tersu ch u n g in ih r e n G ru n d ziu /en d a r g e s te lt, M ünchen und B erlin , 1928. G u i d o P a g a n i n i, P r o p e d e u tic a is to r ic a . P rin cip i d i m e t o d ic a e d i t ilo s o iia d e lla s to r ia c c c l e s ia s t i c a , vol, I., M ilano, 1928.

IN TRO D U CERE

11

W. B a u e r , E in fü h ru n g in clas S tu d iu m d e r G e s c h ic h t e . 2-e A ufl., T ü bin gen, 1927:. A l f r e d F e d e r , L e h r b u c h d e r g e s c h ic h t lic h e n M e th o d e , 3-e A uflage, R eg en s burg, 1924. Siegmund H e l l m a n n , W ie stu d ie rt m an G e s c h ic h te , 2-e Aufl., M ünchen und Leipzig, 1920. Ernst B e r n h e i m , L e h r b u c h d e r h is t o r is c h e M e to d e u n d d e r G e s c h ic h ts p h il o s o i i e (T ratat de m etodă isto rică şi de filozofia isto riei), 6-e A ufl., Leipzig, 1908 (fo arte bună). In limba română: B. B e r c e a n u , I. P a n a i t e s c u , P r e z e n ta r e a lu c r ă r ilo r ş t iin ţ ific e -m e to d o lo g ic e , B u cu reşti, 1968. A. A v r a m e s c u şi V. C î n d e a , In tr o d u c e r e in d o c u m e n t a r e a ştiin ţific ă , B u cu reşti, 1960. N. G e o r g e s c u - T i s t u , S c ris ş i c a r te . I s t o r ie — te h n ic ă — s e m n ilic a ţie , B u cu reşti, 1948. . P r . P r o f . M i l a n Ş e s a n , P e r io d iz a r e a In is to r ia b i s e r i c e a s c ă u n iv e r s a lă , 1939 şi în «A ltarul Banatului», III (C aran sebeş, 1946), nr. 1— 6, p. 391— 411. A. S a c e r d o ţ e a n u, M e to d a a lc ă t u ir ii u n u i stu d iu d e is t o r ie , Bucureşti, 19G7. I d e m , În d r u m ă r i în c e r c e t ă r i l e is t o r ic e , B ucureşti, 1943. B ib lio g rafia poate fi com pletată din Studiul : P r o f. T. M. P o p e s c u , în d r u m ă r i m e t o d ic e d e lu cru p en tru stu d e n ţii in t e o lo g ie , în «Studii T eo lo g ice », V III (1956), nr. 7— 8, p. 498— 530.

Izvoarele Istoriei bisericeşti universale * Iz v o a r e le . Prin iz v o a r e is to r ic e se înţelege materialul documentar d e tot felul c are poate servi la cunoaşterea faptelor.. Ele se inipart de obicei după orginea, caracterul sau forma lor în mai multe c a t e g o r i i : o r ig in a le (numite şi d ir e c te sau im e d ia te ) şi d e r iv a te (in d ir e c te sau m e d ia te ) ; o fic ia le şi p a r t ic u la r e ; s c r is e , o r a le şi m o n u m e n t a le (arheologice) rămăşiţe sau resturi (Ü b er re ste) şi tradiţii. Iz voarele Istoriei bisericeşti universale se mai pot împărţi în divine, (căr ţile Sfintei Scripturi) şi o m e n e ş ti, în creştine şi necreştine, sau din alte puncte de vedere. Cunoaşterea şi folosirea izvoarelor are o importanţă capitală... în studiul Istoriei în general. Ele sînt mărturii materiale şi spirituale des pre existenţa, acţiunea, rolul şi importanţa oamenilor, instituţiilor, ideilor care au făcut Istoria. Istoria nu se poate cunoaşte şi scrie fără studiul lor critic («pas de documents, pas d’histoire»). Ea nu se poate * Capitol red actat de Pr. prof. Io a n R ă m u rea n u şi Pr. prof. M

P. Ş e sa n

n

iS T Ô R ÎÀ B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă

întemeia decît pe cele dovedite, autentice, sigure. în stabilirea valorii lor documentare, critica istorică are un rol foarte important. Studiul izvoarelor formează de regulă obiectul cercetărilor unor specialişti în cunoaşterea şi valorificarea lor. Izvoarele necesare pentru studiul Istoriei bisericeşti universale sînt adunate în diferite c o le c ţ ii sau ed iţii. 1. Colecţii principale J . P. M igne, P a t i o l o g ia e cu rsu s c o m p le tu s : a. P a tr o lo g ía G r a e c a , p rescu rtat P. G. (încep e de la P ărin ţii A p o stolici, sec. I pîn ă la ju m ă ta te a sec. X V ), 161 (167) vol., Paris, 1857— 1866. I n d e x de F. C av allera, Paris, 1912 ; Th. H opfner, In d e x l o c u p le t is sim u s, t. I— II, Paris, 1928 ; E. G eerard, C la v is P atru m G r a e c o r u m , 4 vol., Turnhout,. 1974— 1980. b. P a tr o lo g ía L a tin a , p re sc u rta t P. L. (în cep e de la scriitoru l latin T e rtu lian, sec. II— III şi m erge pînă la papa Inocen ţiu III (-(-1216), 221 (222) volum e, P aris, 1844— 1864. Series Latina. S u p p lem en tu m , 9 vol., Paris, 1960— 1974. E. D ekkers, C la v is P atru m L a tin o ru m , Steen brü g ge, 1961. C o rp u s S c rip to ru m E c c le s ia s tic o r u m L a tin o ru m , p rescu rtat C.S.E.L., num it şi C o rp u s V in d o b o n e n s e , p rescu rtat C. V. (Corpul V ienez), ed itat de A cad em ia de Ş tiin ţe din V ien a, de la 1860, în continuare. A u apărut p este 70 de volum e. D/e g r ie c h is c h e n c h r is tlic h e n S c h r ils t e lle r d e r e r s te n J a h r h u n d e r t e , prescu rtat G .C.S., sau C o rp u s B e r o lin e n s e , prescu rtat C.B. (Corpul B erlinez), editat de A cadem ia d e Ş tiin ţe din B erlin , de la 1897, apărute p este 50 de volum e. C o rp u s C h ristia n o ru m L atin oru m , Turnhout — Paris, începînd din 1953. M o n u m en to G e r m a n ia e h is tó r ic a . A u c to r e s a n tiq u is sim i, în care sîn t ed itate lu c ră rile au to rilo r la tin i din sec. V — V I d. Hr., Ed. Th. M om m sen, 13 vol., B erlin , 1877— 1898. P a t r o lo g ía O rien ta lis , prescu rtat P. O., sub con d u cerea lui R. G raffin et F. N au, P aris, 1908 şi urm. în curs de pu blicare. A u apărut 26 volum e. C o rp u s S c rip to ru m O rien ta liu m , p rescu rtat C. S. O., sub con d u cerea lui J.-B .. Chabot, I. Guidi, H. H yvernat, B. C arra de V au x, J . Fo rg et, P aris, 1903 şi urm., în curs de p u b licare. A u apărut p este 100 de volum e. P a tr o lo g ía S y r ia c a , ed. R. G raffin, 3 vol., Paris, 1894— 1926. F lo r ile g iu m p a tristic u m , ed. G. R auschen, de la 1904, Bonn, peste 44 volum e. T e x t e s e t d o c u m e n ts p o u r l'é tu d e h is t o r iq u e d u c h r is tia n is m e , pu bliés sous la d irec tion de II. H em m er et P. L eja y , 3 vol., P aris, 1905— 1912. S o u r c e s c h r é t ie n n e s , pu bliés sous la d irection de H. de L ubac et J . Daniélou,. Paris, do la 1942, în con tin uare. A u apăru t peste 160 de volum e. I. E. A nastasiu , T esalo n ic, 1979, 622 p.

'AvioXoîx 7tr¡'¡ú¡y êxxXt]otaoTix^C taxopsac (I — X I c .).

T I, vol. 1,,

IN TRO D U CERE

13

2. A cte sinodale J . D. M ansi, S a cro ru m C o n c ilio r u m n o v a e t a m p lis s im a c o ll e c t i o , F lo re n tia e et V e n e tiis, 1759— 1798 ; reprodusă şi con tin u ată de L. P etit et J . B. M artin, pîn ă la c o n ciliu l I V atican , 1870, Paris, Leipzig, 1901— 1912 ; Arnhem , de la 1900, vol. .32— 53 (59). C o lle c t io C o n cilio ru m r e c e n tio r u m E c c le s ia e U n iv er sa e , Paris, 1899— 1927. Ed. Schw artz, A c ta C o n c ilio r u m o e c u m e n ic o r u m , Strasbou rg, P aris, Leipzig, 13 vol. de la 1914. E. J . Jo n k e rs, A c ta e t S y m b o la C o c ilio r u m q u a e s a e c u lo q u a r to L eid en, 1954.

h a b it a

sunt

J . A lberg io, P.-P. Joannou , C. Leonardi, P. Prodi, şi H. Je d in , C o n c ilio r u m o e c u m e n ic o r u m d e c r e t a , Freib u rg im B reisgau , B âle, 1962. C h .-J. H efele — Dom H. L eclercq , H is to ir e d e s c o n c ile s . Stud ii şi te x te , 10 vol., :în 2 părţi, Paris, 1907— 1908. T. IX , re d a cta t de P. Richard ; t. X, de A. M ichel. 3. A cte m artirice. V ie ţi de Siin ţi A cia S a n c to ru m , pu blicată de B olland işti, A ntverpen (A nvers), 1643. E diţie nouă, P aris, de la 1854— 1931, în con tin u are (vol. 64, în 1910). Tom ul II din A c ta S a n c to ru m

N o v e m b r is , pars prior, B ru x e llis, 1894, cuprinde

M a r ty r o lo g iu m H ie ro n y m ia n u m , ed. J . B ap tista de Rossi et L. D u chesne ; a fost r e e d itat de H. D eleh aye et Dom H. Q uentin sub titlu l: C o m m en ta r iu s p e r p e tu u s in M a r ty r o lo g iu m H ie ro n y m ia n u m , în A c ta S a n c to ru m N o v e m b r is , pars posterior, "Bruxellis, 1931. M a r ty lo ro g iu m R om an u m , ed. ty p ica V a tica n a , Roma, 1914, 1922. S y n a x a riu m E c c le s ia e C o n s ta n t in o p o lita n a e (P ro p y la eu m a d A c t a S a n c to ru m N o v e m b r is ), ed. Hipp. D eleh aye, B ru x ellis, 1902. K. D ukakis, Méfocs XuvaÇapià~rp rzâvzmv xa>'i àficov, 12 vol., A ten a, 1889— 1897. B ib lio t h e c a h a g io g r a p h ic a G r a e c a , ed. F ran çois

H alkin,

ed.

3-a,

t.

I— III,

B ru x e llis, 1957. B ib lio t h e c a h a g io g r a p h ic a L a tin a , ed. S o cii Bollandiani, t. I et II, B ru x ellis, 1949. Panaiot. C. H ristu, Tà (j.ap-upta ■comentarii, T esalon ic, 1978.

àpXaim^ XpiaTiavrâM. Introd u cere, te x t, trad ucere,

H erbert M usurillo, T h e A c ts o i th e C h ristia n M artyrs, O xford, 1972 ; retip ărită în 1979. T e x t grec şi latin la un ele, cu trad u cere engleză. R. Knopf — G. K rüger, A u s g e w ä h lt e M ä r ty r e r a k te n , 3-e A ufl., Tübingen, 1929, 4 -e A uflage von G. Ruhbach, te x t grec, T übingen, 1965. E. Ehrhard, U b e r lie ie r u n g u n d B e s ta n d d e r h a g io g r a p h is c h e n u n d h o m ile t is c h e n L iter a tu r d e r g r ie c h is c h e n K ir c h e , Bd. I— III, Leipzig, 1937— 1952. Dom H. L eclercq , L e s m a rty rs, Paris,, 1902— 1911, 11 volum e. Th. Ruinart, A c ta p rim o ru m m a rty ru m sin c e r a , R atisbon ae (R egensburg), 1859; ed. 2-a, Paris, 1889.

IST O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LĂ B ib lio t h e c a h a g io g r a p h ic a o r ie n ta lis , ed. de B olland işti, ed. P. P eeters, B ru xellis, 1909.

In lim b a r o m â n ă ■ Pr. Prof, loan Răm ureanu, A c t e le m a r tir ic e , B u cureşti, 1982, cu liogală b ib liog rafie, p. 366— 37Q,

4. Ë nchirid ioane (Enchiridia) H enr. D enziger et Clem. Bannw art, E n c h irid io n

S y m b o lo r u m , d e fin itio n u m , d e -

c la r a tio n u m d e r e b u s liclei e t m oru m , ediţii mai noi de J. B. U m berg, ed. 25-a, F r e i burg im B reisgau , 1947 ; ed. 32-a, de A. Schönm etzer, Freibu rg im B reisgau , 1963. C.

K irsch, L. Ueding, E n ch irid io n io n tiu m h is t o r ia e e c c le s i a s t ic a e a n tiq u a e , VIIL-e_

A uflage, Freib u rg im Breisgau, i960. M. J . R ouet de Jo u rn el, E n c h irid io n p a tristicu m , 5-e éd., Freibu rg im Breisgair,1922 ; altă ed iţie, 1947 ; ed. 22, 1962. M. J . R ou et de Jo u rn e l et J . D uthilleul, E n c h irid io n a s c c tic u m , 2-e éd., Freibu rg im B reisgau , 1947 (pînă la Sf. lo an D am aschin). F.

C a v allera, T h e s a u r u s d o c trin u c c a t h o l i c a e e x d o c u m e n tis m a g is te r ii e c c le s i a s -

iic i o r d in e m e t o d ic o d is p o s itu s , 2-e éd., Paris, 1937. H ugo H urter, N o m e n c la t o r lit e r a r iu s T h e o lo g i a e c a t h o l i c a e ... 5 v o l.; t. I, ed.. 4-a, O eniponte (In nsbruck), 192 6 ; t. II şi III, ed. 3-a, 1 9 0 7 ; t. IV , 1 9 1 0 ; t. V , 1911,. fa ce bune s e rv ic ii b ib lio g rafice pentru studiul isto riei b ise riceşti un iv ersale, al lite ra tu rii c re ştin e şi a l teo lo g iei, în to ate epocile. A ugust P othast, W e g w e is e r

d u rch

d ie

G e s c h ic h t s w e r k e

d es

e u r o p ä is c h e n

M it-

t e la h e r s , 2, Bd., B erlin, 1895. 5. Izvoare pentru istoria Patriarhiei de Constanlinopol şi a Imperiului bizantin A c t e s o t ii c i e l s

e t p a r tic u lie r s e l a u tr e s d o c u m e n ts r e la t ifs à l'h is to ir e d u P a

tria rca t O e c u m é n iq u e , de mitrop. G henadie A rabadgioglu, t. I şi II, în «B ibliotheca' Photiunu» ( ‘l’trtTîïo': Bi6?ao0ii%rj), C onstantinople, 1935. P a /r ia r c h a tu s C o n s ta n tin o p o lita n i a c ta s e le c t a , ed. J . Oudot, V atican , 1941. I.e.s- R é g e s t e s d e s A c t e s du P a tr ia rc a t d e C o n s ta n tin o p le , de V . Grum el : Les A tie v d e P a tr ia r c h e s , P asc. I (381— 7 1 5 ); Fase. II (715— 1042), Istanbu l, 1932, 1936;, Pasc. Ill (10-12

1200), Poris, 1947; Fase. IV (1206— 1310), de V . Laurent, Paris, 1971.

C o rp u s N o t ¡1 itinim ci> iscopatu u m E c c le s ia e O rien taU s G r a e c a e , ed. E. Gerland,, lom I, l.ise, p <'h.ileedon, 1931; t. I, fase. 2, ed. E. G erland — V . Laurent, C on stan tinople, 1931 j ; I. I, fase. 3, Paris, 1917. /iVi/e.s/ej; d a tet

von

Pr.

K a is e r in k ü n d e n d e s o s t r ö m is c h e n R e ic h e s v o n 565— 1453, b e a rb e i

Dölger

(C o rp u s

der

g r ie c h is c h e n

U rk u n d e n

d es

M itte la lte r s

und

d er

n e u e r e n / e i l ) . Ueilie A. A bteilung 1, 1 T h e il : R egesten von 565— 102 5 ; A bt. I, 2. Theil ;

IN TRO D U CERE

15'

R eg esten von 1025— 1204 ; A bt. I, 3. T h eil : R egesten von 1204— 1282, M ünchen und B erlin, 1924, 1925, 193 2 ; A bt. I, 4. T h e il: R egesten von 1282— 1341, B erlin , 1960. H ie r o c lis S y n e c d e m u s et n o t it la e G r a e c a e ep iscop citu u m , ed. G. P arthey, B eroüni, 186 6 ; ed. Aug. Burckhardt, Lipsiae, 1 8 9 3 ; L e S Y n e c d è m o s d ’H ie r o k l è s e t l ’o p u s c u le g é o g r a p h iq u e d e G e o r g e s d e C h y p r e . T e x te ... com m entaire par E. H onigm ann, B ru x e l les, 19?9. N o titia dignitatum acced unt N o titia u r b is C o n s ta n tin o p o lita n a e e t L a t e r a l i i p ro v in cia r u m , ed. O tto Seek, B erolini, 1876. K. D elikanis, ’E^b-rjua '¿'¡-¡aatfa toù Otï.ouu.Ev>.xoù IlaTpiapXeioo',, 3' t., C onstantinopol, 1902, 1904, 1905. M anuil Ghedeon, IIatpiap'/.r/.oti ~!vcthe". EiSijcjEi» iatopiv.al oio'fpaçixai Ttspi tûiv Hct-piàpXojv K(i)'«Tavtivou7r6Xîwï hr.b ’Avôpiou... ¡j.É'X.pi Traccx-Ei^ T ’, C onstantinopol, 1885— 1890.J . E. K araginnopoulos, Ilij'/al z r f êuÇav-jivTjc, îaTopiaC, Salo n ic, 1970, 475, p., ed. 2-a S alo n ic, 1975.

■

C o rp u s S c rip to ru m h is t o r ia e b y z a n tin a e , prescu rtat C.S.H.B., ed. Imm. B ek ker, B o n nae, 1829— 1897, 49 volume. 6. A cte papale. V ieţi de papi. Concordate A c ta A p o s t o lic a e S e d is. C o m m en ta r iu m o ii i c ia l e , Rom a, de la 1909: A c ta R o m a n o ru m P on tiiicu m . F o n t e s , S ériés III, t. I— X III, Rom a, 1 9 4 3 i-1 9 7 i, în con tin uare. V oi. X III, t. II, Roma, 1971. .

B u lla riu m R om an u m , ed. Taurini, 25 vol., de la 1857. R e g c s t a P o n tiiicu m R o m a n o ru m a b c o n d ita E c c le s ia a d an n u m p o s t C hr. 1198, ed!.

Ph. Ja fé , 1851, ed. 2-a K. K alten brun ner, P. Ewald, G. Loew enfeld, 2 vol.,. lip s ia e , 1885— 1888. R e g e s ta P o n tiiicu m R o m a n o ru m in d e a b p o s t C hr. n atu m 1198, ad. a. 1304, vol.,. I— II, ed. Aug. P otthast, B erolini, 1874— 1875. R e g e s t e n d e r K a is e r un d P ä p s te für d ie J a h r e 311 b is 476 n. C hr., v on O tto Seck ,. Stu ttgart, 1919; re tip ărită Frankfu rt am M ain, 1964. C o lle c t io A v e lla n a . E p is to la e im p e r a to r u m , p o n tiiicu m , a lio r u m in d e a b a n n o 367 u s q u e a d an n u m 543 d a t a e , ed. O tto G uenther, în Corp. Script. E ccl. Lat., t. X X X V — X X X V I, P ragae — V ind obonnae — L ipsiae, 1895, et 1898. Carl M irbt, Q u e lle n zur G e s c h ic h t e d e s P ap sttu m s und d e s r ö m is c h e n K a t h o liz is m us, 5-e A uflage, Tübingen, 1935 ; ed. 6-a, Tübingen, 1967. Vic/i d e p a p i : L ib e r P o n tiiic a lis , ed. L. Duchesne, 2 vol., P aris, 1886— 1 8 9 2 ; ed. Th. M omm sen, in M on u m en ta G e r m a n ia e h is lo r ic a , Berlin, 1898 ; ed. ita lia n ă : L. Duchesne, L ib e r P on tiU calis, p artea II-a, Sien na, 1935. P. Gams, S é r ie s e p is c o p o r u m E c c le s i a e C a t h o lic a e , a.b. Petro A postolo, Ratisbonrm e (Regensburg), din 187 3 ; S u p lim e n te : 1879, 1886.

ir;

IST O R IA B ISE R IC E A SC A U N IV E R S A LĂ

C o n c o r d a t e : A. T hcin er, C o d e x d ip lo m a tic u s d o m in ii tem p o rcilis S. S e d is, 3 vol., K'oi'ua, 1861. A ngelo M ercatti, R a c o lta d i c o n c o r d a ţ i (1080— 1914), Roma, 1914. In lim ba rom ână : R. Cândea, C o n c o r d a te . Un c a p it o l d e is to r ie p o lit ic ă , 1921. 7. Legi şi canoane L e g i : C o d e x T h e o d o s ia n u s , ed. Th. M om m sen und P. M eyer, 3 Bd., B erolini, 1905. Ediţie nouă P. K ru eger, Fase. I— II, B erolini, 1923— 1926. C o rp u s ju r is c iv ilis . T. I. In s titu tio n e s e t D ig esta , ed. P. K rüger et Th. Mommsen, B erolini, 1889, ed. 16-a, B ero lin i (W aldm ann), 1 9 5 4 ; t. II. C o d e x Ju s tin ia n u s, ed. P. K rü ger, B erolini, 1 8 8 8 ; ed. 16-a, B erolini, 1 9 5 4 ; t. III. N o v e lla e , ed. K. S ch o ell et G. K roll, Berolini, 1895, ed. 16-a, B erolini, 1954. S t u d ii : K. E. Z ach ariae von Lingenthal, J u s G r a c c o -R o m a n u m , 7 Bände, Leipzig, 1856— 1884. J . şi P. Zepos, J u s G r a e c o -R o m a n u m , 8 vol., A ten a, 1931. C a n o a n e : G. A. R halles şi M. P olles, 1852— 1859. M. Ghedeon, Kavovixai A iaxáîc,

¡xa "áv OeÍmv xa i teprâv y.ayovav..., A tena, Xúasic, tí£ jr.ía¡ia-a. xmv r.azpiáp tu>v Kmvj-

TavTivou-óAeroC, t. I— II, C onstantinopol, 1888— 1889. 8. Sim boale. M ărtu risiri de credinţă A. Hahn, B ib li o t h e k d e n S y m b o le und G la u b e n s r e g e ln d e r K ir c h e , 3-e A uflage, Breslau, 1897, D.

C. Fabriciu s, C o rp u s c o n ie s s io n u m . D ie B e k e n n tn is s e d e r C h r is te n h e it ..., B erlin

und Leipzig, 1928— 1943. I. C arm iris Tá bo~¡¡iaziv.í. ~/.a\ aij-p.ao'/.r/.i (j-vijiaeToe

’OpGoSójou ’/.aOo'AixrjC ’E-/.~/.Xr¡jía~,

ec!. I-a, A ten a 1953 ; ed. 2-a, t. I— II, A tena, 1961, 1962. 1. M ich alcescu , D ie B e k e n n tn is s e und d ie w ic h tig s te n G la u b e n s z e u g n is s e d e r -gri e c h i s c h — o r ie n t a lis c h e n K ir c h e , Leipzig, 1904. 9. Liturghii .1. A. Av.i-iu.ini, C o d e x lilu ig ic u s F .c c les ia e u n iv e r s a lis , 13 vol., Rom ae, 1749— 1766. i; H. I!ri<|lilm m, l-asicrn L itu rg ias. T e x t o rig in al or translated ... tom I, O xford, .1. M. I I.uv.-.í-ic-, 1 n a lilu lio n e s L ilu r g ic a e d e ritib u s o r ie n ta lib u s , t. II, 1 ; III, 2. Ro111,K-, 11130. A. M .illzt'w , D ir L itu rgien d e r ru s s is c h — o r t h o d o x e n K ir c h e , 10 vol., 1894— 1904.

IN TRO D U CERE

17

J. Q iiiislon, M on u m ertia e u c h a r is t ic a e t litu rg ic a v e tu s tis s im a , B onnae, 1935— 1937. ! i11'■■ Kcniiudotius, L itu r g ia m m o r ie n ta liu m c o lle c t io . Editio secunda, 2 t., Frankfu rti ■ni Moi'iium, 1847. Ed. l-a , Paris, 1716. S tu dii : N. Liesl, L e s L itu r g ies c a t h o liq u e s o r ie n t a le s . C o m m e n ta ir e s e t s c h é m a s mittlyliqtH'N a v e c c a r t e s g é o g r a p h iq u e s , Rom e, 1958. K Amiot, H is to ir e d e la M esse, Paris, 1956. .1.-1 f. Delm ais, D ie L itu r g ie d e r O s tk ir c h e n , A schaffenbu rg, 1960. In r o m â n e ş t e : Pr. Prof. P. V in tilescu , L itu r g h iile b iz a n tin e p r iv ite is to r ic în stru c1ui ti ş i r în d u ia la lo r, Bucureşti, 1943. B ib liog rafie foarte bună, p. 139— 143. V. M itrofanovici, L itu r g ica B is e r ic ii O r to d o x e . Cursuri u n iv ersitare p relu crate ... di' T. T arn av sch i şi din nou e d itate şi com p letate de N. C otlarciu c, 1929.

t'rl,

l’ r. Prof. Ene B ranişte, L itu r g ica s p e c i a l ă p en tru In s titu te le T e o lo g i c e , B u cureşti, 1985. ' 10. In scrip ţii C o rp u s in sc rip tio ru m G r a e c a r u m , ed. A. Bröckh, 4 Bände, B erlin , 1828— 1877. C o rp u s in sc rip tio ru m L atin aru m , ed. Th. M omm sen, B erolin i, 1863— 1930, 24 voi.

Suplim ent la voi. 24 de Letharius W ick e rt, B erolin i, 1930. I n s c r ip lio n e s L a tin a e c h r is tia n a e v c t e r e s , ed. E. Diehl, 3 voi. B erlin , 1925— 1931. In s c r ip lio n c s c h r is tia n a e U rb is R o m a e , ed. J.-B . de Rossi, t. I, Rom ae, 1857— 1861 ; t. II, Rom ¡ii.1, 1888. Un al III-Ie a vol., purtînd in d ic a ţia : N ova sériés I, a fost p u blicat de A. Silv agn i, Rom ae, 1922 şi 1957. In s c r ip t io n e s c h r is tia n a e u r b is R o m a e s e p t im o s a e c u lo a n tiq u io r c s , ed. încep u tă de J.-B . de Rossi, term inată de A. Ferru a, n.s., vol. V : C oem e te r ia r e liq u a v i a e A p p ia e , 2 vol., Rom ae, 1971 ; t. V I : C o e m e t e r ia in v iis L atina, l.a b ic a n a e t P r a e n e s tin a , C itta del V atican o , 1 9 7 5 ; t. V II : C o em eteria v i a e T rib u rtin a e, C’itta del V atican o , 1980. J . M oretti, In s c r ip tio n e s g r a e c a e U rb is R o m a e , fase. I (1— 263), Rom ae, 1968. C o rp u s d e r g r ie c h is c h — c h r is tlic h e n In s c h r ifte n v o n H e lla s , ed. de H. Lietzm ann, N ikos A. B ecs, G. Sotiriu, Band I, 1, A then, 1941. S p ä t g r ie c h is c h e u n d s p ä t la t e in is c h e In s c h r ifte n a u s B u lg a r ie n , herau sg. v o n V e se lin B eşev liev , Berlin, 1964. Em ilian Popescu, In s c r ip ţiile g r e c e ş t i şi la tin e d in s e c o l e l e IV — X III d e s c o p e r i t e in R o m â n ia , Bucureşti, 1976. K. M. Kaufm ann, H a n d b u c h d e r a lt c h r is t lic h e n E p ig r a p h ik , F reib u rg im B reisgau, 1917. 2 — Istoria bisericească

Vi

IST O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LĂ

Ştiinţele auxiliare. Bibliografia generală a Istoriei bisericeşti universale * 1. Ş tiin ţe le au x iliare

Istoria bisericească universală ajută toate celelalte discipline teolo gice şi se ajută la rîndul ei cu unele dintre ele. Mai apropiate şi mai n e cesare îi sînt : Studiul N ou lu i T esta m en t, P a tro lo g ía , Is to ria d o g m e lo r , Is to r ia B is e r ic ii O r to d o x e R om ân e, A r h e o lo g ia creştin a, C r o n o lo g ia , L i tu rg ica, D reptu l b is e r ic e s c , S im b o lica , D og m atica, B iz a n tin o lo g ia ş.a. Legătura Istoriei bisericeşti universale este foarte strînsă cu Patro logía şi Istoria dogmelor îndeosebi. Ştiinţele auxiliare propriu-zise sînt cele ale istoriei în general : F ilo lo g ia , pentru cunoaşterea limbii docu mentelor ; P a le o g r a fia , pentru citirea scrierii vechi ; E p ig rafía, pentru ci tirea inscripţiilor ; N u m ism atica, pentru cunoaşterea monedelor şi meda liilor vechi H e ra ld ica , pentru cunoaşterea stemelor ; D ip lo m a tica , pen tru tehnica şi citirea documentelor ; S fra g istica , pentru cunoaşterea sigiilor sau peceţilor ; A r h e o lo g ia şi Isto r ia artei. Deosebită importanţă au pentru studiul Istoriei bisericeşti universale, F ilo s o fia is to r iei, G e o g r a fia is to r ic ă şi mai ales C ro n o lo g ia . Faptele isto rice se desfăşoară în timp şi spaţiu şi sînt legate de acestea : pentru în ţelegerea lor este de aceea nevoie să se cunoască bine locul şi timpul în care s-au produs, mediul, atmosfera, viaţa şi ideile epocii. C r o n o lo g ia se ocupă cu studiul timpului, aşa cum a fost împărţit şi socotit la diferite popoare. Erele (aera) mai însemnate sînt : e r a rom an ă, c a r e înnumără anii de la întemeierea Romei (ab urbe condita, a.u.c, sau post urbem conditam), cu 753 an i În ain te d e e r a creştin ă ; anul I al erei creştine este anul 753 al erei romane,- era greacă (a olimpiadelor), care înţ epe la 778 înainte de era creştină (începutul jocurilor olimpice, care se repetau din 4 în 4 a n i; de aceea olimpiadele formează serii de cîte 4 ani) ; I iulie al olimpiadei 195 coincide cu 1 iulie al anului I de la Ilrislos,- r r a co n su la ra socotea anii după consuli sau după şefii bisericesli sau lumeşti ; e ra m artirilor sau d io c le ţia n ă , socotită de la 29 august 284 ; ('ra sp a n io lă , de la 38 înainte de era creştină (supunerea Spaniei de către August) ; era niaurefană, de la anul 40 după Hristos (Mauretania * Capiloi red actat de Pr. prof. lo a n R ă m u rea n u

IN TRO D U CERE

19

devine provincie romană) ; era S ele u c iz ilo r , în Siria, de la 311/312 ina mic de I Iristos (bătălia de la Gaza) ; e r a d e Tyr, de la 125 înainte de Hrislos ; e/ a lui A v raa m , de la 2017 înainte de Hristos e r a m a h o m e d a n ă , de l.i l(i iulie G22 (hedjira, plecarea lui Mahomed de la M ecca la Medina), cu «ini lunari de cîte 354 zile ; în uz la turci pînă la 1927 ( = 1346), cînd a fost adoptai calendarul european. Mai importante sînt în Istoria bisericească e r a d e la fa c e r e a lu m ii (er,i înmii), al cărei calcul a variat (la evrei, 3761 înainte de Hristos, m Apus 3943, în Orient 5492, Alexandria 5508 şi Constantinopol 5509, ■-ocolind anul de la 1 septembrie ; cronicarii bizantini variază în calculul lot de la facerea lumii) — şi mai ales « era d e la H ristos» (post Christum n.ilum, p. Chr. n.), numită şi « era creştin ă» sau doar « era n o a s tr ă ». i i a c r e ş tin ă a fost calculată de călugărul Dionisie Exiguus (cel M icr | ;> in), originar din Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), la Roma, in 11nn 1 .»:> . .726 şi s-a mai numit de aceea şi «era d ion isia n ă » . După cal
20

IS T O R IA B ISE R IC E A SC A U N IV E R S A LĂ

C iclu l in d ic tio a n elo r. De la Constantin cel Mare (3C6— 337), sau de ¡
B ib lio g r a fia (literatura), numită şi Isto r ia is to r ie i b is e r ic e ş ti u n iv e r s a l i începe cii .scrierile Noului Testament, în care Evangheliile, Faptele Apostolilor şi Epistolele Sfîntului Apostol Pavel prezintă un interes deosebii.
IN TRO D U CERE

21

d. Hr. Opera lui Iuliu Africanul este socotită prima încercare de istorie universală creştină. E p iîan iu ('j' 403), episcop de Salamina, în insula Ci pru, ne-a lăsat o lucrare valoroasă despre istoria ereziilor, numită Panarion (Cutiuţă cu medicamente) sau C on tra tuturor e r e z iilo r , îndreptată contra a 80 de erezii, în care a trecut şi un număr de popoare, precum şi unele şcoli filozofice. Cel dintîi istoric creştin însemnat este episcopul E u seb iu al C e z a r e e i P a lestin ei (ţ 340), numit pe drept «părintele Istoriei bisericeşti». El a scris o C ro n ic ă a lumii, începînd cu naşterea lui Avraam (2016) î. Hr. pînă Ia anul 302 d. Hr., păstrată într-o traducere armeană şi parte în traduce rea latină a Fericitului Ieronim (Ţ 420), care o duce pînă la 378. A doua lucrare importantă a istoricului Eusebiu este ’ExxXTjotaottx^ tcTopta (Isto ria b is e r ic e a s c ă ), în 10 cărţi în care expune evenimentele creştine de la Naşterea lui Iisus ITristos pînă la anul 324. Lucrarea este de mare valoare pentru istoria celor trei secole creştine, datorită textelor citate din diferite documente, din care multe sînt pierdute şi cunoştinţele istorice ale lui Eusebiu. El a mai scris : D esp re m artirii din P alestin a, în care istoriseşte persecuţia creştinilor dintre anii 303— 311 ,• V ia ţa F e r i citu lu i C on stan tin , în 5 cărţi, scrisă în 337, după moartea împăratului. (Critica documentelor utilizate de Eusebiu a făcut-o Pierre Nautin, L e t tres et é c r iv a in s c h r é tie n s d e II-e e t III-e s iè c le s , Paris, 1961 ; J . Steven son, A N ew E u sebiu s, D ocu m en ts illu stra tiv e of th e H isto ry of th e C h u rch to A. D. D. 337, London, 1957. Vezi trad. franc, par G. Bardy, 4 vol., Paris, 1952— 1960. Indice par P. Périchon, Paris, 1960). Istoria lui Eusebiu de Cezareea a fost continuată de trei istorici greci : S o cra te, S o z o m en şi T e o d o r e t, avocaţi din Constantinopol. S o c ra te (Ţ 439) a scris Isto ria b is e r ic e a s c ă , în 7 cărţi, de la 305 pînă la 439 ; Sozo men a scris Is to r ia b is e r ic e a s c ă , în 9 cărţi, de la 324 pînă Ia 425 ; T e o d o re t a scris Is to r ia b is e r ic e a s c ă , în 5 cărţi, de la 325 pînă Ia 428. Pe cei trei istorici i-a rezumat, pe la 530, T e o d o r L ecto ru l, în lucra rea numită Is to r ia tripartită, 4 cărţi. într-o is to r ie o rig in a lă , Teodor L ec torul merge de Ia 439 pînă la anul 527. De asemenea, a continuat pe cei trei istorici şi E vagriu S c o la stic u l (-f către 600), în Is to r ia b is e r ic e a s c ă , 6 cărţi, pentru anii 431— 594. Au mai scris lucrări istorice : F ilip d e S id e (sec. V), care publică pe la 430 Is to r ia creştin ă , în 36 de cărţi, din care ni s-au păstrat doar frag mente ,■ F ilo storg iu (f după 425), istoric arian, care a scris Is to r ia b is e r i c e a s c ă , în 6 cărţi, începînd cu apariţia arianismului (318) pînă la 425 ; G ela siu d e C izic (sec. V), Is to r ia B iseric ii, în 3 cărţi, către 473, în care expune Isto ria O rien tu lu i creştin în timpul lui Constantin cel M are (306— 337) ; Z ah aria R etoru l sau de G aza (t 553), istoric monofizit, a publicat Is to r ia b is e r ic e a s c ă , în 12 cărţi, pentru anii 450— 491 ; el a scris şi o C ro n ic ă s ir ia c ă , care prelungeşte istoria pînă în 568/9 ; Io a n M ala las, adică

IST O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A LĂ

R etoru l ( j 577), a scris Isto ria u n iv ersa lă , în 17 cărţi, de la facerea lumii pinii la 574 d. Hr. P alad iu S c o la stic u l (f înainte de 431) ne-a lăsat Isto ria la u s ia c ă sau l.a\ s a ik o n u l, în care face istoria vechiului monahism creştin. în epoca postpatristică (după sec. VIII), au scris în domeniul istoriei (Jiie o r g h e M on ah u l (A m a rtolos), (sec. IX), un C ron og raf, de la facerea lumii pînă la 843 ; T e o fa n M ărtu risitoru l ( j 818) a scris u:n C ro n o g ra f, care începe la 284 şi ajunge pînă la 819. Dintre istoricii bizantini au scris în domeniul Istoriei bisericeşti uni versale următorii : N ic h ifo r C alist X a n to p o l (| 1341), Isto ria b is e r ic e a s c ă , în 18 cărţi, începînd de la Naşterea lui Hristos, pînă la anul 610 ; N ic h i fo r G rig ora s (f 1360), Piojxatx-q lo-topia (Isto ria b'nantină) de la 1204 pînă la 1359. La latini scriitorul L actan ţiu (sec. IV) a scris lucrarea D e m ortibu s p e r s e c u to r u m (Despre moartea persecutorilor), care e o primă istorie a persecuţiilor creştine sub împăraţii romani, anterioară lucrărilor istorice ale lui Eusebiu de Cezareea. Latinii au făcut apoi traduceri după istoricii greci creştini. Fericitul Iero n im ( f 420) a tradus şi a continuat C r o n ic a lui E u seb iu ; R ufin ( t 410) a tradus 9 cărţi din Istoria lui Eusebiu de Cezareea, la care a adăugat 2 cărţi alcătuite de el pînă la anul 395. Contemporanul său S u lp iciu S e v e r ( t 420), a scris H isto ria sa c ra , o cronică universală în 2 cărţi, începînd de la crearea lumii pînă în anul 400 d. Hr. P au l O rosiu s a scris H isto ria e adv e r s u s p a g a n o s, în 7 cărţi, o istorie universală, începînd de la Adam pînă la anul 417. P ro sp er d e A q u ita n ia (sec. V), a scris o C ro n ic ă u n iv ersală, cie la facerea lumii pînă la 455 d. Hr. M. A. C a s io d o r (f către 583) a întoc mit după istoricii greci creştini Socrate, Sozomen şi Teodoret, o H istoria trip artita, apoi a continuat pe Socrate pînă la 518. Istoria lui Casiodor a iosL mult citită şi a servit ca model istoricilor din Occident, în Evul mediu. ' G r ig o r ie d e T o u t s ( f 593—-594) a scris H istoria F ran coru m , în 10 c ă r ţ i , prima istorie a Galiei creştine şi prima lucrare de istorie naţională a p ă r u i , 1 î n literatura creştină. în secolul VII, Isid o r d e S e v illa ( t 636) a scris o C ro n ic ă u n iv e rs a lă d<> la facerea lumii pînă la 615 d. Hr. şi o Is to r ie a v iz ig o ţilo r, v a n d a lilo r .>/ .sucvHor. I). Istorici bisericeşti din Evul mediu. Cronicarii apuseni din Evul mediu, d a c ă nu conlinuau Cronica lui Ieronim, scriau, de regulă, istoria t i m p u l u i l or , p r e l u i n d inlormaţii fără mult simţ critic. Astfel, B e d a V e n e rab ilu l ( . sec. Vili) a s c r i s o istorie bisericească a anglilor episcopul H aynio ( g e r m a n , s e c . IX), o istorie a primelor 4 secole creştine, mai mult după R u f i n ; A n a s ta sie B ib lio teca r u l (sec. IX) a făcut o compilaţie după croni

IN TRO D U CERE

23

carii bizantini. Au mai apărut în timpul Evului m e d iu : C ro n ic a iui R eginori din Pruem (906), urmată de C ro n ica m o n d ia lă a lui Herman Contrac tus din Reichenau (1054), apoi C r o n ic ile lui Ekkchart din Aura (1125), A n selm din Havelberg (1158), şi Otto din Freising (1185), pe lîngă alte multe cronici locale. Mai tîrziu a apărut lucrarea mai pretenţioasă a dominica nului Ptolomeu din Lucca (1326), intitulată H is to iia e c c le s ia s t ic a n o v a , care identifică stapînirea lui Hristos cu jurisdicţia universală a papei. Episcopul Antonius de Florenţa (sec. X V) a scris S u m m a h isto ria lis, de ia crearea lumii pînă la 1457, necritică, dar mult apreciată în secolele X V — X V I. Gustul cititorilor pentru legende îl arată succesul scrierii «L e g e n d a au rea» a dominicanului Iacob de Voragine ( t 1298). c. Renaşterea şi Reforma au trezit interesul pentru scrierile istorice. Polemica dintre romano-catolici şi protestanţi i-a făcut şi pe unii şi pe alţii să cerceteze organizaţia, cultul şi viaţa creştină din trecut, pentru a susţine fiecare punctul lor de vedere. In consecinţă, a început să se acor de o atenţie mai mare, începînd din 1523, izvoarelor apusene şi răsăritene, datorită mai ales studiilor critice ale lui Laurenţiu V alla şi Nicolae de Cusa, ambii din secolul X V , care au adus critici întemeiate tezei papale despre primatul papal, bazat pe două documente false : D on atio C o n sta n tini şi D e c r e te le p s e u d o is id o r ie n e . Un grup de protestanţi, în frunte cu M atth ias F la ciu s (V la ic h ) Illy ricu s, au scris o mare istorie a primelor 13 veacuri, numită de obicei C en tu rile d e M a g d eb u rg (1559— 1574), fiind împărţită pe secole. Din partea romano-catolicilor a răspuns Caesar Baronius, în A n n a les e c c le s ia s t ic i (12 voi., Roma, 1588— 1607), scriind Istoria bisericească pînă la 1198; opera a fost continuată şi în parte îndreptată de episcopul H. Spondanus, la Paris, pînă la 1646; revizuiri importante au făcut la Roma acestei lu crări, pînă la 1572, istoricii : Abrah, Bzovius, O. Raynald, J . Laderchi, şi mai tîrziu Aug. Theiner ; o critică mai precisă a lucrării lui Baronius, pînă la 1705, au făcut-o fraţii Antoniu şi Francisc Pagi, la Anvers, 1705. Analele Iui Baronius, ca şi Centurile Magdeburgense, fiind scrieri părti nitoare, au caracter confesional limitat. Rechemarea la realitate istorică au cerut-o J . Harduin (1729), J . D. Mansi (1769) şi alţi istorici. Istoria bisericească a devnit apoi obiect de catedră, predîndu-se la cursuri în Facultăţile de teologie apuseană. în 1776, s-a inaugurat la Uni versitatea din Halle primul «Seminar metodologic» de studiere documen tată a Istoriei bisericeşti universale. d. Lucrări originale, scrise cu mai mult spirit critic, apar abia în sec. X V II, în Franţa : Noel (Natalis) Alexandre (26 voi.) ; Seb. Lenain de Tillemont (16 voi.) ; Fleury (20 voi.), toţi romano-catolici.


in Germania, au scris mai ales protestanţii : G. Arnold, J . L. M oslic'im,, J. M. Schroeckh, August Neander, J . K. L. Gieseler, F. Chr. Baur, Kdil Hase, J . H. Kurtz, J . J . Herzog, W. Möller, în sec. X V III şi X IX. Dintre romano-catolici, istorici bisericeşti germani mai însemnaţi, în secolul X I X sînt : J . Alzog, F. X. Kraus, Adam Möhler, C. J. Hefele, J. Hergenroether, J . Döllinger, E. K. Funk, Alois Mönöpfler. Istorici protestanţi germani mai noi sînt : Adolf von Harnack, Albert Hauck, Erwin Preuschen, Gustav Krüger, Karl Heussi, Hans Achelis, H e inrich Böhmer, Karl Müller, H. von Schubert, Hans Lielzmann, Jo h ann es W alter ; romano-catolici : Albert Ehrhardt, Karl Bihlmeyer, Fr. Dölger, J . Lortz, Andreas Veit, Joh. Hollnsteiner. La francezi au scris istorii bisericeşti universale romano-catolicii : L. Duchesne, Alb. Dufourcq, L. Marion, F. Mourret, H. Leclercq, Emile Amann, P. Batiffol, J . Lebreton, G. Bardy, Jacqu es Zeiller, Augustin Fli ehe şi V. Martin, sub conducerea cărora se publica cea mai bună lucrare de Istorie bisericească universală, sub titlul : H isto ire d e l'E g lise d ep u is le s o r ig in es ju squ 'à n os jou rs, Paris, 1934, în continuare. La reformaţi, Et. Chastel, Eugène de Faye, J. Viénot, Paul Fargues ş.a. e. La ortodocşi au scris lucrări de istorie bisericească universală, în timpurile mai noi, următorii : L a g r e c i : Dositei, patriarhul Ierusalimului (f 1707) napi tiov "IspoaoXujAot? uauptap^suaavTcov (D esp re p a tria rh ii Ieru salim u lu i), Bucureşti, 1715. Meletie, Mitropolitul Atenei ( f 1718), Is to r ia b is e r ic e a s c ă , 3 vol., Vezi traducerea, ei în limba română de mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi, t. I— IV (8 vol.), Iaşi, 1841— 1843. Au mai scris: Const. Contogonis, A. Diomidis Kyriakos, mitropolitul Filaret Vafidis (sec. X I X şi X X ). Dintre istoricii bisericeşti greci din secolul X X , mai importanţi sînt următorii : Ghenadie (Arabagioglu), Mitropolit de Heliopolis, Is to r ia P a tria rh iei E cu m en ic e, în greceşte, Atena, 1953, XIII + 445 p. Bratsiotis, P., V o n d e r g r ie c h e is c h e n O r th o d o x ie , Wurzburg, 1966 ; Idem D/e O rth o d o x e K ir c h e în g r ie c h is c h e r S ich t, Bd. I— II, Stuttgart, 1959, I960. MoscTiopoulos, N., La T erre S ain te. E ssai sur l ’h is to ir e p o litiq u e et (¡¡¡ ¡/¡on ialiq u e d e s L ieu x S aints d e la c h r é tie n té s , Athènes, 1957. P.ipadopoulos, I lr. (f 1938), Arhiep. Atenei, 'Iaxopia zfjÇ ’E r.xX'qaiaç A r/yvop-1'7.;. I93'l), Alexandria, 1935 ; Idem, 'Iaxopia irfî ’ExxXôiaC ' I. Icrns.ilim şi A k‘.\p'i noU'Ic Milrop. Alenei Hr. Papadopoulos), Alexandria 1951. Slavi idis, lî. Th., H istoire du P atria rcat O ec u m én iq u e d e C on stan tinoiioli', in <-1s Si 11 îi , Paris, 1970, nr. 2, p. 131— 273.

IN TRO D U CERE

25

Ştefanidis, B.r ’ExxX7jotaa'ciy.'ij 'Lnopia â-rc’apyjfi ¡J-sXP1 o-^jispov, Atena, 1948 ; ed. Il-a, Atena, 1959. La ruşi, au scris următorii : Filaret, Mitropolitul Gernigovului, Isto ria R u ssk oi Ţ e r k v i (Istoria Bisericii Ruse), t. I— V (988— 1826), Gernigov, 18G2 ; N. G lu b o k o v s k i, R u sk a ia b o g lo s lo v s k a ia n a u k a v e ia is to r ic e s k o m ra z v itii ... Varşava, 1928 ,- Idem, P r a v o s la v ie p o ig o su ş c e ts v u (Ortodoxia în fiinţa ei), St. Petersburg, 1914 ; E. E. Golubinskii, Isto r ia R u ssk oi Ţ e r k v i, t. I, ed. 2-a, Moskva, 1914 ; t. II, Moskva, 1901 şi 1917 ; V. V.,Boloiov, L e k ţii p o is to r ia d r e v n ei Ţ er k v i, 4 vol., Petrograd, 1907, 1910, 1913, 1918. Alte studii le-au scris istoricul Bolotov pentru istoria Bisericilor : coptă, etiopiană şi siro-iacobită ,■ A. P. Lebedev, Is to r ia g r e k o -v o s to c in o i Ţ e r k v i p o d v lastiu T u rk o v (Istoria Bisericii greco-răsăritene sub domi naţia turcilor), ed. 2-a, St. Petersburg, 1904. M. Zernov, E astern C h risten d o m , London, 1961 ; Idem, T h e R ein te g ra tio n o î th e C hu rch, London, 1952 ; Idem, T h e C h u rch o f th e ea stern C hristians, London, 1946 ; Idem, T h e R u ssian s an d th eir C h u rch , London, 1945. La b u lg a ri : M. E. Posnov, Is to r ia n a C h ristia n sk a ta c r k v a , vol. I— II, Sofia, 1933, 1935. Traducere în limba rusă, sub titlul : Is to r ia h iis tia n s k o i Ţ e r k v i, pînă la 1054, Bruxelles, 1964. La ro m â n i s-au făcut mai întîi unele traduceri. Mitropolitul Veniamin Costachi (t 1846) a tradus Isto r ia b is e r ic e a s c ă a Mitropolitului M eletie al Atenei, t. I— IV (8 vol.), Iaşi 1841— 1843 ; Mitropolitul Ungrovlahiei losif Gheorghian a tradus : Is to r ia b is e r ic e a s c ă şi V ia ţa lui C on stan tin c e l /'la re, a Iul Eusebiu de Cezareea, Bucureşti, 1896; Is to r ia b is e r ic e a s c ă a iui Sozomen, Bucureşti, 1897 ; Is to r ia b is e r ic e a s c ă a lui Evagrie, Bucu reşti, 1899. Tot el a tradus : Wl. Guettée, P a p a lita tea sch ism a tic ă . R om a in r a p o rtu rile s a le cu B is er ic a O rien ta lă, Bucureşti, 1881 ; Si. V a sile, A r h ie p is c o p u l K e s a r ie i K a p a d o c ie i, Bucureşti, 1898. Singurul tratat mare şi de valoare de Istorie bisericească universală d Tost compus de Pr. Prof. Eusebiu Popovici (f 1922), în limba germană, sub Uliul K ir c h e n g e s c h ic h te , III Bände, Czernowitz, 1882. Tratatul a fost Ir.ulus mai întîi în limba sîrbă de Moisi Stoikov, 1912. în româneşte, tra iului a fost tradus de Atanasie Mironescu, fost mitropolit primat, sub Uliul . Is to r ia b is e r ic e a s c ă u n iv er sa lă şi sta tistica b is e r ic e a s c ă , ed. 2-a,.. t. I— IV, Bucureşti, 1925— 1928. Pentru Seminariile teologice, au fost alcătuite numeroase manuale, dintre care cel mai bun rămîne manualul Pr. Prof. Ioan Mihălcescu, I s to ria b is c r ic c a s c ă u n iv e rs a lă cu n oţiu n i d e P a tro lo g ie , t. I, ed. 4-a, Bucu reşti, 1932 ; Is to r ia b is e r ic e a s c ă u n iv e rs a lă d e la 1054 p în ă azi, t. II, ed. 2-a, Bucureşti, 1932. Au mai scris asemenea manuale pentru Seminarii, profesorii : N. Dobrescu şi Ioan Lupaş.

IS T O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A LĂ

Pentru uzul studenţilor Institutelor teologice de grad universitar ale 1»¡sericii Ortodoxe Române, prof. T. M. Popescu, Pr. prof. T. Bodogae şi pro). George Stănescu au alcătuit manualul de Isto r ie b is e r ic e a s c ă univ a n a lă , vol. I (1— 1054) ; vol. II, D e la 1054 p în ă azi, Bucureşti, 1956. Aceşti autori au publicat, de asemenea, numeroase şi valoroase studii de istorie bisericească universală. Pr. prof. Gh. I. Moisescu, Pr. prof. Şt. Lupşa şi Pr. prof. Al. Filipaşcu au alcătuit manualul de Is to r ia B is eric ii R om ân e, t. I (— 1632) ; t. II (1632— 1949), Bucureşti, 1957, precum şi numeroase studii în domeniul istoriei Bisericii Române. Valoroase studii în domeniul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române au publicat de asemenea : Pr. prof. Alex. Ciurea, Pr. prof. N. Şerbănescu, Pr. prof. M. Păcurariu, Isto ria B iseric ii R om ân e, t. I şi II, Bucureşti, 1980 ; t. III, Bucureşti, 1981. Pr. prof. Ioan G. Coman a publicat M anu alu l d e P a tr o lo g ie, Bucureşti 1956, P a tr o lo g ie, t. I, Bucureşti 1982 ; t. II, Bucureşti, 1985 şi numeroase studii de Patristică şi Patrologie. In domeniul Patrologiei a publicat, de asemenea, numeroase traduceri şi studii din Sfinţii Părinţi, Pr. prof. D. Fecioru. Numeroase şi valoroase studii de Istorie Bisericească Universală au publicat : Pr. prof. Ioan Rămureanu, Pr. prof. Milan Şesan şi Pr. prof. T. Bodogae, care au revăzut şi completat manualul de faţă. Studiile cele mai importante de Istorie Bisericească Universală în limba română, se pot găsi în studiile de sinteză publicate de : Pr. prof. Ioan I. Rămureanu, P reo c u p ă ri şi S tu dii d e te o lo g ie is to r ic ă şi p a tristic ă în «Studii T e o logice», X X (Bucureşti, 1968), nr. 5— 6, p. 364— 388 şi C on trib u ţia t e o lo g ilo r şi is to r ic ilo r B ise ric ii O r to d o x e R o m â n e la c u n o a ş te re a d e z v o ltă r ii is l o i ic e a B is er ic ii O rto d o x e , în «Ortodoxia», X X III (1971), nr. 1, p. 11— 26. Pr. prof. Milan Şesan, P r o b le m e d e is to r ie b is e r ic e a s c ă în e x p u n e r e a c e r c e tă to r ilo r o r t o d o c ş i rom ân i, în «Biserica Ortodoxă Română», L X X X IX ( 1971), nr. 3— 4, p. 382— 394. Studii mai noi re fe rito are la B ise rica O rtod oxă A m i .i n ii, A. M.. 0.s/.v/«W.sr/Kî Kirchcngeschichte, Wien, 1950. A I I vv ,i I c r, I)., T h e tlis sid en l E astern C h u r c h e s , London, 1937. I il c ni, t h e elu ist inn C h u r c h e s o/ th e E ast, 2 vol. London, 1968. A l i y «I, A z i z S., \ H istory o I E astern C h ristia n ity , London, 1968. IS.Mi s, K„ P. (>c k, l.i. li vv i g a n d H. J . V o g t , T h e im p e r ia l C h u r ch Imm ( j iiis ia n lin e to th e e a r ly M id d le A g e . T rad u cere din lim ba germ ană, London, 1OHO. X V I I

8 Hi |>.

l i i ' t ' k, 11 .i ii s-C. o o r q, ( ¡ e s c h ic h t c d e r O r t h o d o x e n K ir c h e im b y z a n tin is c h e n R e ic h (/);'<■ K i ie h e in U nei I. ¡ e s c liic h ie ) , licl. I, L eferung D., 1 G ottingen, 1980.

IN TRO D U CERE

27

I d e m , K ir c h e und t h e o l o g i s c h e L iter a tu r im b y z a n tin is c h e n R e ic h , M ünchen, 1959. C l e m e n t , O., Q u 'es t-ce q u e l'E g lise O r th o d o x e , Paris, 1 9 6 0 ; 2-éd. Paris, 1965. C o l l i n , B L e p r o b lè m e ju r id iq u e d e s L ie u x -S a in te s , Paris, 1956. I d e m , L e s L ieu x S a in tes , Paris, 1948. Costa de Beauregard, I. Bria, De Foucauld, L 'O rth o d o x ie, h i e r e t d e m a in , Paris, 1979. Dahm, C h r., K ir c h e im O sten . M ach t und P ra ch t d e r P a tr ia r c h e n , I Bd., O ffenbaru ng, 1964. D e v r e s s e, R., L e P a tr ia rc a t d 'A n tio c h e d e p u is la p a ix d e l'E g lise ju sq u 'à la c o n q u ê t e a r a b e , Paris, 1946. Dowling, T. E., T h e O r th o d o x G r e e k P a t r ia r c h a te o t J e r u s a le m , London,

1913.

E v d o k i m o v , P a u l , L 'O rth o d o x ie , N euchâtel, 1965. Every G., T h e B y z a n tin e P a tr ia r c h a te , 451— 1204, 2-nd ed., London, 1962. F r e n c h , R. M., T h e E a s tern O r th o d o x C h u rch , London, 1951. G r o t z, H., D ie H a u p tk ir c h e n d e s O sten v o n A n fä n g e n b is zu m K o n z il v o n N ik a ia (325), Roma, 1964. G u i 11 a n d, R., É tu d es d e t o p o g r a p h ie d e C o n s ta n tin o p le b y z a n tin , t. I— fl, B erlin , 1969. , Harder J., K le in e G e s c h ic h t e d e r O r th o d o x e n K ir c h e , M ünchen, 1961. Heiler, F r ., U r k ir c h e u n d O s t k ir c h e , M ünchen, 1 9 3 7 ; 2-e A ufl., M ünchen, 1971. Hernandez, S. A., I g le s ia s cle O rien te , Santand er (1959), 542 p .; t. II. R e p e r t o r i o b ib lio g r a fic o , Santand er, 1963. I v a n k a, E. v o n , J. Tyciak, und P. W . W i e r t z, H a n d b u c h d e r O s t k ir c h e n k u n d e , Düsseldorf, 1971. J a n i n, R., L e s E g lis e s o r ie n t a le s et l e s rits o rien ta u x , 4 -e éd., Paris, 1955. Jugie, M., L e s c h is m e b y z a n tin . A p e r ç u h is t o r iq u e e t d o c tr in a l, Paris, 1941. Idem, T e o lo g ia d o g m a tic a c h r is tia n o r u m o r ie n ta liu m a b E c c le s ia C a t h o lic a d is s id e n tiu m , 5 vol., ¡Paris, 1926— 1935. K a w e r a u, P., D as C h riste n tu m d e s O sten s, Stuttgart, 1972. L a g i e r, C. I., L'O rien t c h r é tie n , t. I. D es A p ô t r e s ju sq u 'à P h otiu s, 3-e ed., P aris, 1953, t. II. D e P h o tiu s à ¡'E m pire la tin d e C o n s ta n tin o p le , 850— 1204, Paris, 1950, « 0 9 p. M a d e y J ., D ie O s t k ir c h e n u n s e r e N a c h b a r n , Köln, 1964. M a g o u 1 i a s, H. J., B y z a n tin e C h ristia n ity . E m p e ro r, C h u r ch a n d th e W e s t, C h icago, 1970. Mayendorff, J ., L ’E g lis e O r th o d o x e h ie r e t a u jo u rd 'h u i, P aris, I960, Ed. 2-a în lim ba engleza, sub titlu l : T h e O r th o d o x C h u rch . Its p a st a n d its r o l e in th e w o r ld to d a y , Crestw ood, 1981. P a r g o i r |, J., L 'E glise B y z a n tin e d e 527 à 840, Paris, 1905. L e Q u i é n, O rien s C h ristia n u s in IV P a tr ia rc h a tu s d ig e s tu s , t. I— II, P arisiis, 1740 ; 2 -e ed., Gratz, 1958. R o n d o t, P., L e s c h r é t ie n s d'O rien t, Paris, 1955. R u n c i m a n, S., T h e E a s tern S h ism , O xford, 1956. S a r t o r i u s , B., L 'E glise O r th o d o x e , Paris, 1968. S u p p e r i c h, R., K ir c h e im O sten , Stuttgart, 1960. W a r e, T., T h e O r th o d o x C h u rch , London, 1963. Z e r n o v , M., E a s tern C h riste n d o m , London, 1961. I d e m , T h e C h u r ch o f th e e a s t e r n Christians, London, .1946. Z a n a n i r i, G., C a th o lic is m e o r ie n ta l, Paris, 1966. I d e m , H is to ir e d e L 'E g lise b y z a n tin e , P aris, 1954.

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LĂ T ra ta te mai im portante de Isto rie bisericeasca u n iv ersală •* A n a s t a s i u, J . E., 'lazop ia tij" ’Ey.y.Xi'iciiaî, ed. 2-a, t. I— II, T esalo n ic, 1979. (¡17 p. şi 635 p. Batiffol, P., Le c a t h o lic is m e d e s o r ig in e s à Saint L éo n , I. L 'E g lise n a is s a n t e et le c a t h o lic is m e , 12-e éd., Paris, 1927. B a u s , K a r s l . H a n d b u c h d e r K i r c h e n g e s c h ic h t e , Band I, Freibu rg im Rreisgau, 19G3. B ib liog rafie, p. X III — 68. B i h 1 m e y e r, C. et H. T ü c h 1 e, H is to ir e d e l'E g lise. T. I, L'A ntiqu itéc h r é tie n n e , adapté par Ch. M unier, 2-e éd., par D. v an Damme, 'Tournai, P aris, 1969 ; t. 2, L 'E g lise d e la c h r é t ie n t é , adapté par M. H. V ica ire , M ulhouse, 1963 ; t. 3, L ’Ëglised e s tem p s m o d e r n e s . A dapté par M. H. V ic a ire et A. Duval, Paris, M ülhouse, 1964;, t. 4, L 'E g lise c o n te m p o r a in e , A dapté par M. H. V ic a ire , M ulhouse, 1967. Boulenger, A, H is to ir e g é n é r a l e d e ¡'E glise. T. I, L 'a n tiq u ité c h r é tie n n e . V ol. I, Los tem p s a p o s to liq u e s , vol. II, L e s te m p s d e s p e r s é c u tio n s , 2 vol., Paris, 1931. C a r c o p i n o, J é r ô m e , E tu d es d ’H is to ir e c h r é tie n n e , Paris, 1953. C a r r i n g t o n, Philip, T h e E a r ly C h r i s t i a n C h u rch , 2 vol., Cambridge,. 1957. Chadwick, H e n r y , H is to r y an d th o u q h t o l tlie e a r ly C h u rch , London„ 1982,, 344 p. I d e m , T h e e a r ly C h u rch , H arm ondswort, M id lesex, England, 1975. I d e m , D ie K ir c h e in d e r a n tik e n W e lt, B erlin , 1972. C o n z e 1 m a n n, H a n s, Ge s c h i c h t e d e s U rch rislen tu m s, G ôttingen, 1969.. Daniel R o p s, H., H is to ir e d e Ï E g lis e . T. I. L’E g lise d e s te m p s c la s s iq u e s , Paris, 193 5 ; t. III, L 'ère d e s g ra n d s c r a q u e m e n ts , Paris, 193 0 ; t. IV , L 'É g lise de r é v o lu tio n , 1. En l a c e d e n o u v e a u x d es tin s, Paris, 1960. Daniélou, Jean, L e s o r ig in e s du c h r is ta in is m e latin , H is to ir e d e s d o c trin e s c h r é t ie n n e s a v a n t N ic é e , t. III, Paris, 1978, 392 p. Daniélou, J. et . H. Mar. rou, N o u v e lle h is t o ir e d e l'Ë g lise, T. I. D es o r ig in e s à S ain t G r é g o ir e l e G ran d , Paris, 1963 ; t. II, par. M. D. K now les et D. O bolen sky, L e m o y e n â g e , Paris, 196 8 ; t. III, par M. Tüchle, C. A. Boum an et J . le Brun, R é io r m e e t c o n t r e r é io r m e , Paris, 1968 ; t. IV , par. L.— J. Rogier, G. de Boî tier de Savigny, J . H a jja r, S iè c le s d e s lu m iè r e s . R é v o lu tio n . R es ta u ra tio n , P aris, 1966; I. V , par A. Aubert,, J . Bruis, P. E. C runcan, J . T ra c y Ellis, J . H a jja r, F. B. Pike, L ’E g lise d a n s la s o c i é t é l ib e r a l e e t d a n s le m o n d e m o d e r n e (1848 à nos jo u rs), Paris, 1975. U .i v i e s , John Cordon, T h e e a r ly C hristian C h u rch , London, 1965. I) u c h e s il c, L o u i s , H is to ir e a n c ie n n e d e ¡'E glise, t. I, 3-e éd., Paris, 192 3 ; I. Il, 5-e éd., Paris, 1911 ; t. III, Paris, 1911 ; t. IV , Paris, 1926. I d e ni, l 'Utilise au V l- e s i è c le , Paris, 1925. I) u f n n r r g, A., J,c c h r is tia n is m e a n tiq u e d e s o r ig in e s ci la ié o d a l i t é , l'.u is, io:!'i. I ) n <| ni o r c, < W. ,i ii d Ch. D u g g a n, S tu d ie s in C h u r ch h is to r y . I. 1 II, I <>iizi<|, 1950 —1954. I' I i i1h <-, A u i|., Lu f h r è l i c i i l è m e d ie v a le (395— 1254), (t. V II de L 'H isto ire d u mo/ti/r p a l 1!. ( ’.IV
IN TRO D U CERE

29

Fliehe, Aug. et Victor Martin, H is to ir e d e ¡'É g lise d e p u is l e s o r ig in e s ju sq u 'à n o s jo u rs, 16 vol., din 24 program ate sub num ele d iferitor autori, Paris, începînd din 1934. F r e ii d, W . H. C., T h e e a r l y C h u rch . F rom th e b e g in n in g to 461, London, 1983. I d e m , T h e R ise o l C h ristia n ity , London, 1979. Gaudemet, Jean, L 'E g lise d a n s ïE m p ir e r o m a in {IV — V -e siècles), P aris, 1958. H e u s s i, K. e t E. P e t e r , P r é c is d 'h is to ir e d e ¡’È gU se (A daptation fran ç a is e de K o m p e n d iu m d e r K ir c h e n g e s c h ic h t e ) , N euchâtel, 1967. Hugues, IP h., A h is t o r y o i t h e C h u rch , 2-nd ed., London, 1948. J a c q u i n, A .-M ., H is to ir e d e T Ë g ü se, 3 vol., Paris, 1928— 1948. Jedin, Hans, H a n d b u c h d e r K ir c h e n g e s c h ic h t e . D ie R e ic h s k ir c h e n ach K o n sta n tin d e m G r o s e n b is C h a lk e d o n , F reibu rg im B reisgau , 1973, 461 p. K i d d, B., A. H is to r y o l th e e a r f y C h u rch , 3 vol., O xford, 1922. Kirsch, J . P., D ie K ir c h e in d e r g r ie c h is c h — r ö m is c h e n K u ltu rw e lt, Bd. 1, F re ib u rg im B reisgau , 1930 ; Bd. IV , L. A. V e it, D ie K ir c h e im Z e it a lte r d e s I n d iv i d u a lis m u s , 2 Bd., F eibu rg im B reisgau , 1931, 1933. Kottje, R. und B. M o e l l e r, Ö k u m e n is c h e K i r c h e n g e s c h ic h t e . T. I. A lte K ir c h e und O s t k ir c h e ; t. II. M itteia U er und R e lo r m a tio n ; t. III. N eu z eit, M ün ch en , 1970. Krüger, G., H a n d b u c h d e r K ir c h e n g e s c h ic h t e lu r S tu d ir e n d e 1-er T eil. D as A lter tu m , 2-e A uflage, Tübingen, 1923 ; 2 -e r T eil. D as M ittela U er, 2-e A uflage, T übingen, 1 9 2 9 ; 3-er Teil. R e lo r m a tio n und G e g e n r e lo r m a t io n , 2 -e A ufl., Tübingen, 1934, 4-er T eil. D as N eu z eit, 2-e A uflage, Tübingen, 1931. L a t o u r e 11 e, K. S., G e s c h ic h t e d e r A u sb reitu n g d e r C h riste n tu m s , G ö t tin gen , 1956. L i e tz m a n, H., G e s c h ic h t e d e r a lte n K ir c h e , Bd. I — IV , B erlin , Traduction fra n ça ise : H is to ir e d e T E g lise a n c ie n n e , par A ndré Ju n d t, t. I— II, P aris, 1936, 1937 ; t. III, Paris, 1941, făcută după prim a ediţie. L o r t z, J., H is to ir e d e l'E g lis e d e s o r ig in e s à n o s jo u rs. T rad uit de l'allem and, p ar M. L afêvre, Paris, 1956 ; 2-éd., Paris, 1962. Mann, G. A. Heus und A. Nitschke, P r o p y lä e n W e lt g e s c h ic h t e . E in e Un iv e r s a lg e s c h ic h t e , Bd. I— X + 2 Suppl. 12 vol., Frankfu rt, W ie n , 1961— 1965. M o u r r e t, F., H is to ir e g é n é r a l e d e Ï Ë g lis e , 9 vol., Paris, 1924— 1927, 2-e éd., 1929— 1942. M o u r r e t, F., e t J. C a r r e y r e, P r é c is d 'H isto ire d e ¡'É g lise, t. I— III, Paris, 1930. P h e i d a s , VI . I., ’ExxXi'jaictcmx'i) \
IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LĂ W a n d, J . A., H is to r y of t h e e a r ly C h u tc h , London, 1949. W e i s s, J., E arlist C h ristia n ity (30— 150) 2 vol., London, 1959. Z e i 11 e r, J., L e s o r ig in e s c h r é t ie n n e s d a n s l e s p r o v in c e s d a n u b ie n n e s cle l'E m pire ro m a in , Paris, 1918. Chevalier, Ulysse, R e p e r t o ir e d e s s o u r c e s h is to r iq u e s d u M o y e n A g e , B ibliog rap h ie, t. I— II, M ontheliard, 1894— 1899, 2 -e éd., P aris, 1905— 1907 ; n o u velle éd. t. I— II, N ew Y ork, 1960, pentru studiile apăru te pînă la 1907. K o r f f, Heinrich, B ib lio g r a p h ia c a th o lic a . V e r z e ic h n is s v o n L e g e n s b e s c h r e ib u n g e n , F reibu rg im B reisgau , 1927, care este o com pletare b ib lio g rafică isto rică pentru anii 1870— 1926. N um eroase referin ţe la izvoare, co le cţii, publica (ii gen erale, istoriografie, ştiin ţe au x iliare se găsesc în «Revue d 'histoire e cclésiastiq u e», tab les g én érales, Louvain (B elgiqu e), 1926, p. 220— 250. De asem enea la J . P. K i r s c h , op. cit., t. I, p. 7— 48. Bibliografia pentru Patrologie: M. T e s t a r d, C h r é tie n s la tin s d e s p r e m e ir s s iè c le s . La litté r a tu r e et la v ie , Paris, 1981,. J. Quasten, P a tr o lo g ía , vol. I, II, trad. italian ă de N ello B eghin, Torino, 1978 ; vol. III a cura di A ngelo di Berardino, Torino, 1978. I d e m , In itia tio n a u x P è r e s d e ¡’E g lise, t. I— II, Paris, 1963. P. K. H r i s t o u, P a tr o lo g ie g r e a c ă , t. I— II, T esalo n ic, 1976, 1978. S t. Papadopoulos, P a t r o lo g ie , vol. I. în iimba g reacă, A ten a, 1977. B.-A . A l t a n e r — A. Stuiber, P a tr o lo g ie . L e b e n , S c h r itte n und L e h r e d e r K ir c h e n v ä te r , 8-e A uflage, Freibu rg, B asel, 1978. Albert Warkotsch, A n tik e P h ilo s o p h ie im U rteil d e r K ir c h e n v ä t e r , M ünchen, Paderborn, W ien, 1973. Fontaine J ., L a litt é r a t u r e la t in e c h r é t ie n n e , («Que s a is -je ? » , no. 1286), P aris, 1968. A r h i m. I. E u s t a t i o s, P a tr o lo g ía , g re ccşte , T esalo n ic, 1971. H. B e 11 e n s o n, T h e C h ristia n F a th e r s , London, 197 0 ; Idem, The ecirly C h ristia n E a th e r s , London, 1956. O. B a r d e n h e w e r, G e s c h ic h t e d e r a lt k ir c h lic h e n L itera tu r, 2 -e A ufl., I— V Bände, F reib u rg im B reisgau , 1913— 193 2 ; retip ărită Darm stadt, 1962. F. Cayré, P r é c is d e P a tr o lo g ie , 2 vol., Paris, 1927, 193 0 ; 3-e éd., 3 vol., Paris, 1945— 1955. V. M a n u c c i , A. C a s a m a s s a, In s titu tio n i d i P a tr o lo g ía , Ro«u¡, 1940; ed. 6, 1948— 1950. D. S. B a l a n o s , P a tr o lo g ía , în lim ba g reacă, A ten a, 1930. A. I’ u c c h , H is to ir e d e la litté r a tu r e g r e c q u e c h r é tie n n e , ju sq u 'à la lin du IV -e ,siccli's, 3 vol., Paris, 1928— 1930. * Cl . 15 a r d y, L ittér a tu re g r e c q u e c h r é t ie n n e , Paris, 1928. M. M o r i c c a, S to ria d é l i a Ie tt e r a t u r a la tin a c ris tia n a , 3 v o l. în 5 părţi, Tíirino, l'C 'l 1934. A. li .i u m s I o r k, G e s c h ic h t e d e r s y r is c h e n L itera tu r, Ponn, 1 9 2 2 ; neudr. Berlin, 1!M¡;¡. I. O r t i I z de U r b i n a, P a tr o lo g ía S y r ia c a , ed. 2-a, Rom a, 1965. M, M .i n i I i u s, G e s c h ic h t e d e r la t e in is c h e n L iter a tu r d e s M itte la lte r s , t. I III, .M1111Iic)
IN TRO D U CERE

31

L u c ră ri p en tru is to r ia Im p e r iu lu i ro m a n : A l b e r t i n i , E u g è n e , L'E m pire ro m a in (Peuples et civ ilisatio n , IV ), 2-e éd., Paris, 1936 ; 4-e éd. av ec supplém ent b ibliografiqu e par A. C hastagnol, Paris, 1970. A y m a r d, André, et J. Auboyer, R o m e e t s o n e m p ir e , 2-e éd., Paris, 1956 (T. II de ¡’H is to ir e g é n é r a l e d e s c iv ilis a tio n s par M. C rozet), Paris, 1954. Besnier M., H is to ir e r o m a in e . Tom e IV , 1. L ’E m p ire r o m a in d e ¡’a v è n e m e n t d e s S é v è r e s a u c o n c ile d e N ic è e ( H is to ir e g é n é r a le de G. Glotz), Paris, 1937 ; t. IV , 2 par A ndré P iganiol, L 'E m pire c h r é t ie n (325— 395), Paris, 1947. B l o c h, Raymond et J. Cousin, R o m e e t so n d e s tin , Paris, 1960. C a r c o p i n o , J e r ô m e , L e s é t a p e s d e l'im p é r ia lis m e ro m a in , Paris, 1961. I d e m , P ro fils d e s c o n q u é r a n ts , P aris, 1961. C a r r y, M., A H isto ry o f R o m e clow n to th e R eig n o f C o n sta n tin , 2-nd ed., London, N ew Y ork , 1960. Christ, Karl, R ö m is c h e G e s c h ic h t e . Einführung, Q uellenku nde, B ib lio g ra phie, 3-e Aufl., Darm stadt, 1980, X V — 530 p. I d e m , K r is e und U n ter g a n g d e r r ö m is c h e n R ep u b lic , D arm stadt, 1979, X V — 528 p. Idem, D er U n terg a n g d e s R ö m is c h e s R e ic h e s , Darm stadt, 1970, V I— 498 p. Dieter, Horst und R. Günther, R ö m is c h e G e s c h ic h t e b is 476, 2-e A ufl., B erlin , 1981. H e u s s , A., R ö m is c h e G e s c h ic h t c , 1 9 6 0 ; 4-e Aufl., Braun schw eig, 1976. H o m o , L é o n , H is to ir e r o m a in e , t. III. L e H au t E m p ire, Paris, 1933. I d e m, L e s e m p e r e u r s r o m a in s et le c h r is tia n is m e , P aris, 1931. J o n e s , A. H. M ., T h e L a t e r R o m a n E m p ire, 284— 602, A. C., 3 vol., O xford, Î964. L o t , A., La fin d e m o n d e a n tiq u e e t l e d é b u t d u M o y e n A g e , Paris, 1927. P e t i t , P a u 1, H is to ire g é n é r a le d e ¡’E m p ire ro m ain , Paris, 1974. I d e m, R o m e e t ¡'E m pire ro m a in . L e H a u t-E m p ire ; ¡e B a s -E m p ire, în «E ncvclopaed ia U niversalisa, t. 14, Paris, 1968, p. 393— 402 ; 402— 408. Pfister, Ch r . , F. Lot, F r. L. G a n s h o f, L e s d e s t in é e s d e ¡'E m pire e n O c c id e n t d e 395 à 888, 2 -e éd., Pari. I— II, Paris, 1940. Thompson, E.-A ., R o m a n s a n d B a r b a ria n s, T h e d e c l i n e o f th e W estern E m p ire, M adison, 1982. T o y n b e e , J . M. C., R o m a n h is t o r ic a l p o rtra its , New Y o rk , 1978. Z e i 11 e r, J . r L'E m pire ro m a in e t ¡'E g lise (H istoire du m onde par. E. C av aignac, t. V, 2), Paris, 1923. In lim b a ro m â n ă : T u d o r, D- t r u ,

F ig u ri d e Îm p ă r a ţi ro m an i, t. I— II, B u cu reşti, 1974. C ron olog ie :

H. Leitzm ann, Z eitre c h n u n g d e r r ö m is c h e n K a is e r z e it d e s M it te la lle r s und d e r N e u z e it, 2 Bd., H annover, 1891— 1898. E. C avaignac, C h r o n o lo g ie , 2 -e éd., Paris, 1934 ; C h r o n o lo g ie d e ¡’h is t o ir e m o d e r n e , Paris, 1946. In lim b a ro m â n ă : Prof. T. M. Popescu, P r o b le m a s ta b ilir ii d a t e i P a ş te lo r . P riv ir e is t o r ic ă a su p r a d iv e r g e n ţ e lo r şi c o m p u lu r ilo r p a s c a le , în «O rtod oxia», X V I (1964), nr. 3, p. 334 - 44 1; Pr. Prof. V. G heorghiu, N o ţiu n i d e c r o n o lo g ie , c a le n d a r is t ic ă ş i c a lc u l p a s c a l, B ucureşti, 1936; Ierom . N icodim S ach elarie, C a le n d a r u l ş i P a s c a lia n o u ă şi v e c h e , M în ăstirca C ernica, 1936.

IS T O R IA B ISE R IC E A SC A U N IV E R S A LĂ Lucrări re fe rito are Ia isto ria papilor Caspar, E., G e s c h ic h t e d e s P ap stu m s, Bd. I— II, Tübingen, 1930— 1933. H eller, J., D as P ap stu m . I d e e u n d W ir k lic h k e it , 5, Bd., 2-e A uflage, Tübingen, 1950. H ayw ard, Fern., H is to ir e d e s p a p e s , Paris, 1929 ; Idem, L e d e r n ie r s i è c l e d e Ia R o m e p o n t ilic a le , t. I— II, Paris, 1927— 1928. Luz, P ierre de, H is to ir e d e s p a p e s , 2 vol., Paris, 1960. M ollat, G., L e s P a p e s d 'A v ig n o n , 1305— 1378, 2-e, éd., Paris, 1959. Pastor, Louis, H is to ir e d e s p a p e s d e p u is la Un d u M o y e n Â g e , Trad uit de l'allem and, t. I— X IX , 6-e, éd., Paris, 1925, în con tin u are ; t. X IX , 3-e éd., Paris, 1938. R anke, L. von, D ie r ö m is c h e n P ä p s te in d e n le t z te n v ie r J a h r h u n d e r t e n , ed. nouă, Stuttgart, 1953. Seppelt, F. X., G e s c h ic h t e d e r P ä p s te, rev ăzu tă de G. Sch w eiger, 5 Bd., M ünchen, 1954— 1959. L ucrări pentru isto ria Im periului bizantin A man tos K. I., Iaxopia xoû SuCoemôü Kpatouc ( — I s to r ia Im p eriu lu i biz a n tin ), t. I (395— 867), A ten a, 1939, t. II, (867— 1704), A tena, 1947. Anastas M i l t o n V., S tu d ie s in b y z a n tin e I n le lle c t u a l H is to r y , London, 1979. A h r w e i l e r , H é l è n e , B y z a n c e : l e s p a y s et l e s te r r ito ir e , Paris, 1976. Baynes, Norman, S., T h e B y z a n tin e E m p ire, London, N ew Y ork , 1958. I d e m , B y z a n tin e S tu d ie s an d o t h e r E ssa y s, London, 1955. B r é h i e r, Louis, L e m o n d e b y z a n tin e , t. I— III, Paris, 1948— 1950. Christophilopoulos, C., BuÇa'mv'il tatopia, 610— 867, 2 vol., A ten a, 1931, 405 p. D a r r o u z è s, J ., R e c h e r c h e s su r l e s ’Opixia d e T É g lise b y z a n tin e , Paris, 1970. 1) o c a r r a u x, J., B y z a n c e o u ¡'au tre R o m e , P aris, 1982. I) e e r., J ., B y z a n z u n d d e s A b e n d lä n d is c h e H err sc h e rtu m , Sigm aringen, 1977. D ie h l, Charles, H is to ir e d e ¡'E m pire b y z a n tin , 12-e éd., Paris, 1934. Dichl, C h. e t G. M a r ç a i s , l e m o n d e o r ie n ta l d e 395 à 1081 (H is to ire (jé n ê n ile dt- Ci. G lotz), 2-e éd., P aris, 1944. Dummer, Jürgen und Joh. I r m s c h e r, B y za n z in cler e u r o p ä is c h e n S la a lr iis v e ll, Berlin, 1983. , Dur.inl, Will, 1,'Äge d e la io i. T. I, L 'A p o g é e d e B y z a n c e , 325 à 365 ap. ./. ( ' h l i’.ii is, 19.'/.’.. ■ G o u,l) e r I, l‘.r Biyy.unce a v a n t l'Islam . T„ I. B y z a n c e e t ¡'O rien t s o u s ¡e s s u c ir w .n ii:; iir .11 r .tin ir n . I,’r m p r r e u r M a u rice, Paris, 195 4 ; t. II. B y z a n c e e t ¡’O c c id e n t so u s h-*; :,i 11 ri-'.M-u / cm bi'/xmtino. A cura di A. M erola (S to ria de/ m o n d o m e d ie v a le , t. 3), Mil, l'v|/8, 902 p.

IN TRO D U CERE

33

I d e m , L e m o n d e d e B y z a n c e , Paris, 1958. Hussey, J . M., D. M. N icol a n d G. C o w a n, T h e B y z a n tin e E m p ire. P ars I. B y za n tiu m an d its n e ig h b o u r s ; pas II. G o v e r n e m e n t, C h u r c h a n d C iv ilis a tio n , în T h e C a m b r id g e M e d ie v a l H is to r y , t. IV , Cam bridge, 1966, 1967. I o r g a, N., H is to ire d e la v ie b y z a n tin e , vol. I —III, B u carest, 1934, trad. rom. de Mciria H olban, Bucureşti, 1974. J a n i n, R., C o n s ta n tin o p le b y z a n tin , Paris, 1950. K a r a g i a n n o p o u l o s , J . E., 'Isto p ia tou SuÇavuivoû Kpatouc. t. 1, Is t o r ia p r i m a p e r io a d e b iz a n tin e (324— 565) ; t. 2. Is t o r ia p e r io a d e i b iz a n tin e m e d i e v a le (565— .1081), 2 vol., T esalo n ic, 1978, 1979, Kazhdan, ton, 1982.

A. e t

G.

Constable,

P e o p le a n d p o w e r in B y za n tiu m , W ash in g

K o u k o u l e s , P h ., V ie e t c iv ilis a t io n b y z a n tin e s , 7 vol., A thène, 1948— 1952. L e m e r l e , P., H is to ir e d e B y z a n c e , Paris, 1943. L e v t c h e n k o , M. V., B y z a n c e , d e s o r ig in e s à 1453, trad, franç. par P. M abillè, Paris, 1949. L i n d s a y , J ., B y za n tiu m in to E u ro p e. T h e S to r y o i B y z a n tiu m a s th e F irst E u r o p e (326— 1204) an d its tu r th er c o n tr ib u tio n till 1453, London, 1952. O b o l e n s k y , D i m i t r i , T h e B y z a n tin e C o m m o n w e a lt h ; E a s tern E u r o p e , 500— 1453, N ew Y ork , W ashington, 1971. Oikonomides,

N., L e s lis t e s d e s p r é s é a n c e s b y z a n tin e s , Paris, 1972.

O s t r o g o r s k y , G., H is to ir e d e l'Etat b y z a n tin , trad. fr. par J . G ouillard, P aris, 1956. P a l a n q u e , J.-R ., Le B a s -E m p ire (C oll. «Q ue s a is -je ? » , no. 1455), P aris, 1971. S t e i n , E r n e s t , H is to ir e d u B a s -E m p ire, t. 1, De ¡'Etat ro u m a in à ¡'Etat b y z a n tin , 284— 476), trad, franç. par J.-R . Palanque, t. I, 1— 2, Paris, 1959. V a s i 1 i e v, A. A., H is to ir e d e ¡'E m pire b y z a n tin , traduit du ru sse par P. Brodin et A. Bourguina, t. I— II, Paris, 1932. I d e m , B y z a n c e e t l e s A r a b e s . T. I. L a d y n a s tie d'A m oriu m (820— 867), B ru x elles, 1 9 3 5 ; t. II. L a d y n a s t ie m a c é d o n ie n n e (867— 959), B ru xelles, 1 9 5 0 ; t. III, par Ernst H onigm ann, D ie O stg re n z e d e s b y z a n tin is c h e n R e ic h e s v o n 363 b is 1071, B ru x elles, 1935. Z a k y t h i n o s , D. A., taxopta, 324— 1071, A ten a, 1972, 639 p. in lim ba germ ană, B y z a n tin isc h e G e s c h ic h t e , 324— 1071, W ien , K öln, 1979, X I I — 446 p.

Lucrări pentru literatu ra teologică a Bizanţului Balano.s, D., Oi SuCaviivoi ai>YYpacpstc (S c r iito r i b iz an tin i), A tena, 1951. B eck , H. G., K ir c h e und t h e o l o g i s c h e L iter a tu r im b y z a n tin is c h e n R eic h , I Bd., M ünchen, 1959. K rum bacher, K., G e s c h ic h t e d e r b y z a n tin is c h e n L iteratu r. V o n Ju s tin ia n b is zu m E n d e d e s O strö m is c h c n R e ic h e s (527— 1453), 2-e A uflage, Leipzig, 1897. 3 — Istoria bisericească


34

Dicţionare, enciclopedii, atlase şi reviste D icţionare şi enciclop ed ii D ic tio n n a ire d ' a r c h é o lo g ie c h r é t ie n n e e t d e L itu rg ie, publié par Dom F. C abrol et Dom H. L eclercq, Paris, 1907— 1952. D ic tio n n a ire a p o lo g é t iq u e d e la l o i c a t h o liq u e , 4-e éd., publié par A. D 'A lès, Paris, 1911— 1931. D ictio n n a ire e n c y c l o p é d iq u e d 'h isto ir e, de M. M ourre, t. T— V III, 1978. D ictio n n a ire d 'h is to ir e et d e g é o g r a p h ie e c c lé s ia s t iq u e , pu blic par A. Baud rillart, A. V og t et M. Rouziès ; continué par A. de M eyer, et Et. van Cauw erberghe, Paris, de la 1912, în continuare. D ic tio n a ir e d e s r e lig io n s , p u b lié par M arg. M arie T h io llier, Paris, 1966. D ic tio n n a ire d e s p iritu a lité , a s c é t iq u e e t m y stiq u e. D octrin e et h is to ir e , sous la d irection de M. V iller, F. C av allera et J . De B uibert, Paris, de la 1937. D ic tio n n a ire d e T h é o lo g i e C a th o liq u e , publié sous la d irection de A. V acan t, E. M angenot, E. A m ann, Paris, 1903— 1.950. ... T h e W e s tm in s t e r D ictio n a ry o i C h u rch h isto ry . Editor Je ra ld C. B rauer, P h ila delphia (U.S.A.), 1971. A c o n c is e b io g r a p h ic a l D ictio n a ry , ed. de J . Coulsen (editura The Sain t), N ew York, 1958.

-

0p7]a%EüTL%'f] xai 7]0ixy]

12 vol. A tena, 1962— 1968, în lim ba neogreacă.

'MeycîÀt) 'EXX tj-viv. y) ’E'/xuxXorairjEÎoi,

de la 1926— 1934, 21 vol., în lim ba neogreacă.

E n c y c lo p e d ia u n iv ers a lis, 18 vol., Paris, 1968. E n c ic lo p e d ia C a tto lic a , V atican —- Firenze, 1948 şi urm. : New- C a th o lic E n c y c lo p e d ia , New York, de la 1977, în continuare, 4 vol. + 1 Index. E n c y c lo p e d ia o i R elig io n an d E th ic, sub d irecţiu n ea lui J . H asting, 13 vol., Edin b u rg ,: 19’08— 1 9 2 6 ; N ew Y ork, 1955, 12 vol. -f Index. R e a l e n c y c lo p a e d i e lilr p r o te s ta n lis c iic T h e o lo g ie und K ir c h e , sub con du cerea lui A. I [¿nick, 24 vol., 3-e A uflage, Leipzig, 1896— 1913. K irc h e n L e x ik o n , ed itat de W etzer und W e llt e ; reed itat de J. H ergenröther, apoi «le J ;, Kaulen, 12 vol., Freibu rg im Breisgau, 1880— 1921. L e x ik o n liir T h e o lo g ie , und K ir c h e , editat de B uchberger, 10 Bände, 2 -e Aufl. F reilniri) im Iîi 1■iNiI
1959.

.

Ilr a llr x ih n ii
.

Die H'-lii/imi m <¡c.sc/i/cii/.' und C lcgen w art, 2-e Aufl. von H. G unkel und L. Zoeluirtiiii-k, 5 ISiirule, Tübingen, 1927

1932.

IN TRO D U CERE

35

Pentru antichităţi greco-rom ane D ictio n n a ire d e s a n tiq u ité s g r e c q u e s e t r o m a in e s. D 'après les te x ts et docum ents ... sous la d irection de Ch. D arem berg et Edmond Saglio, 10 vol., Paris, 1877— 1929. R e a l — E n c y c lo p ä d ie d e r c la s s is c h e n A lte r tu m w is s e n s c h a lt, hersg. von P auly ; neue B earb eitu n g von G. W issow a (P a u ly -W is s o w a R e a l — E n c y c lo p ä d ie ), zw eite Reihe, Stuttgart, 1894— 1941. J.-B . de Rossi, Roma s o t t e r a n e a cris tia n a , 2 vol. şi 2 vol. de planşe, Roma, 1864— 1867. R etip ărită la Frankfu rt a M., 1966. T rad u cere engleză de J . Sp en cer N orthcote — W . B. Brow nlow , Trad. franceză, după cea engleză de P. A llard, R o m e s o u t e r r a in e , Paris, 1872 ; 2-e éd., 1877. Pentru cataco m bele din Roma, vezi b ibliografie recen tă la : Pr. Prof. I. Răm ureanu, C in s tir ea S iin te lo r ic o a n e în p r im e le tre i s e c o l e , în «Studii T eo lo g ice», X X III (1971), er. 9 ¡0. p. 621— 671, în sp ecial n o tele 20— 43. A tlase A tla s is to r ic . C oordonator Pro!. Ş tefan Pascu, Bucureşti, 1971. A t l a s zur K ir s c h e n g e s c h ic h te . D ie c h r is tlic h e n K ir c h e n in G e s c h ic h t e und G e g e n w a r t, hrsg. von H. Jed in , K. S. Latou rotte und J . M artin, Freibu rg im B reisgau (H er der), 1970. A tlas d e TA n tiq u ité c h r é jie n n e , publié par F. van der M eer et C. M ohrm ann. Trad. par D. W e e ld e rcn -B ak e lan ts et P. G olliet, Paris — B ru x elles, 1960. A tla s y.ur K ir c h e n g e s c h ite , ed. de K arl H eussi und H. M ulert, 3-e A uflage, T ü b in gen, 1937. A tla s h is to r iq u e , publié par L. D elaporte, A. Piganiol et Drioton, Tom e I. A n ti q u ité , Paris, 1937. Reviste «A nalecta_J^ lIj3nd yy ia»,_j5ru xe!les-P aris, de la 1882, în continuare. «Byzantinische Zeitschrift», Leipzig, 1892— 1949; M ünchen, 1950 ş.u. «Byzantion,». B ru xelles şi B oston (U .S.A .), Î924 ş. u. «Bjyzânnnoslavica», Praga, de la 1929, in continuare. «Dumbditun O.ak Papers», W ashington, Cam bridge (M ass.), din 1945, în continuare. «Echos d'O rient», C onstantinople, de la 1897 ş.u. <<’E~/.xATjat33Ttx7j ’AÀijflaa», Conslantinopol, de ]a 1880 ş.u. «H istorische Zeitschrift», M ünchen, 1859 ş.u. «O stk irch lich e Studien», W urtzburg, din 1951 în continuare. «ü S î.iÇ Jil„Syrien», Paris, din 1956 ş.u. «O rientului Christiana Period ica», Rom a, de la 1935, în continuare. «Le Proche O rient ch rétien;», Jé ru sa le m , din 1951 ş.u. «R evue des éludes byzantines». Paris, de la 1943, în continuare.

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LĂ «Revue d'histoire ecclésiastiq u e», Louvain (B elgiqu e), de la 1900, în con tin uare. «Revue d 'h istoire des Religions», Paris, 1880 ş.u. «Revue d 'histoire», Paris, 1879— 1973, în con tin uare. «Revue deTTÔnënt chrétien », Paris, 1896, ş.u. «R ivista di A rch eo lo g ia catto lica», Rom a, 1924, în continuare. «Z eitschrift für K ath o lisch e T heolog ie», Innsbruck, din 1877 ş.u. «Z eitschrift für K irch en gesch ich te», Gotha, de la 1877 ş.u. «Z eitschrift für W issen sch aftlich e T heolog ie», Iena, de la 1858 ş.u. In lim ba rom ână «B iserica O rtod oxă Rom ână», B ucureşti, 1874— 1916, 1921, în continuare. «O rtod oxia», B u cureşti, 1949, în continuare. «Studii T eo lo g ice», seria I-a, B u cureşti, 1929— 1940 ; seria a Il-a , Bucureşti, din 1949, în continuare. «G lasul B isericii», B ucureşti, din 1944, în continuare. «M itropolia M old ovei şi Sucevei», Iaşi, din 1950, în co n tin u a re ; în tre 1925— 1 9 4 3 ; 1945— 1950, sub titlu l de «M itropolia M oldovei». «M itropolia A rdealului», Sibiu, din 1956. In tre 1907— 191 6 ; 1921—>1949, «R ev ista teolog ică», Sibiu. «M itropolia O lteniei^, Craiova, din 1950, în continuare. «R evista de isto rie bisericească», I, C raiova, 1943, nr. 1, 2, 3.

PERIOADA ÎNTÎI (PÎNĂ LA 324)

BISERICA IN PRIMELE TREI SECOLE ÎNTEMEIEREA BISERICII ŞI RÂSPÎNDIREA CREŞTINISMULUI Starea lumii greco-rom ane şi iudaice la apariţia creştinismului * 1. S ta re a lum ii greco-rom an e

După cuvîntul Sfîntului apostol Pavel, Mîntuitorul s-a născut cînd a venit «plinirea vremii» (Gal. 4, 4). Lumea era adică pregătită pentru v e nirea Lui. Pentru a înţelege condiţiile în care s-a întemeiat Biserica şi s-a răspîndit creştinismul, trebuie să cunoaştem starea generală a lumii antice la Naşterea lui Iisus Mristos. Palestina, leagănul creştinismului, făcea parte din Imperiul roman. Statul roman, cu începuturi modeste, a crescut treptat. În fruntea Laţiului, Roma a cucerit Italia, iar în fruntea Italiei a cucerit lumea antică. Dintr-un mic stat maritim, Roma a creat un Imperiu continental, avînd M area Mediterană la mijloc. A cest Imperiu era un stat u n iv e r s a l; el cuprindea toată lumea din jurul Mării Mediterane şi se întindea pe trei continente, de la Oceanul A tlantic şi M area Nordului pînă la graniţa Armeniei, Arabiei şi M area Roşie, din Bretania, de la Rin şi Dunăre pînă la marginea Saharei şi a Etiopiei. Sub împăratul Traian (98— 117), Im periul roman s-a întins şi mai mult, cuprinzînd Dacia şi ajungînd la M a rea Caspică şi Golful Persic. * Capitol redactat de Pr. prof. Ioan Râm ureanu

38


Statul roman se găsea la apogeu ca întindere, putere, organizaţie şi cultură. El este numit şi «lum ea» (oixoufj-svtj, Luca 2, 1). împăratul August (31— 14 d.Hr.) a creat sistemul politic numit «P rin cip atu l», deoarece împă ratul, deşi împărţea cu Senatul roman puterea supremă, se considera P rin cep s, adică primul dintre senatori. A cest sistem politic a durat pînă la in păratul Diocleţian (284— 305), care a inaugurat un nou sistem poli tic numit «dom in at». Cifra populaţiei Imperiului roman din timpul lui August nu se cu noaşte : istoricii o apreciază cu probabilitate între 60— 120 milioane. O ra şele mai însemnate ale Imperiului erau : Roma (cap u t m undi), A lexan dria, Antiohia, Corint, Efes, Tesalonic, Cartagina, Lugdunum (Lyon). Statul era condus de împărat şi de Senat (diarhie) şi era împărţit în provincii. Ele erau de trei categorii : p r o v in c ii im p e r ia le , conduse de un legat, care reprezenta pe împărat (leg a tu s A u gu sti p ro p r a e to r e ) ; s e n a t o ria le , conduse de un proconsul. A cestea erau provinciile mai bine roma nizate ; unele provincii, cu o situaţie .specială, ca Egiptul, Palestina şi Mauritania, erau conduse de uii^ procuratorf'(epitropos). Provinciile for mau unităţi administrative şi erara-ênrttxser'de un ^ o n c iliu m p x guverna torul lor. Oraşele se conduceau singure. v ." Comunicaţia in Imperiu pe mare şi pe uscat, era relativ uşoară şi in tensă. Numeroase drumuri bune se întindeau ca o reţea dinspre Roma în provincii, avînd pe ele popasuri. Armata, funcţionarii şi legile asigurau ordinea şi liniştea. Stăpînirea romană era energică şi chibzuită. Pacea, cultura, siguranţa erau garantate. Popoarele supuse erau mulţumite că se pusese capăt războaielor, asigurîndu-se pacea (p a x rom an a), situaţie b i nefăcătoare, pe care au.apreciat-o şi creştinii. întinderea Imperiului, desfiinţarea graniţelor înlăuntrul lui, uşurinţa legăturilor, înlesneau amestecul populaţiei de diferite neamuri. Imperiul era cosmopolit, cultura se unifica şi contribuia la unificarea statului. în tindere;! culturii (eleniste, de la Alexandru cel Mare t 323 î.d.Hr.) era uşurată d e însăşi întinderea Imperiului, de contactul între popoare, de comunicaţii, de legături comerciale, de coloniile romane. Cu m ijloc de înţelegere era folosită mai mult limba greacă în dia lectul propri,#-zis comun — xoivvj StâXsxtoţ, în care s-au scris şi cărţile Noului Testament. Limba greacă era vorbită sau înţeleasă în mai tot Im-

PER IO A D A ¡N T I I (P IN A LA 324)

3&

periul, mai ales în răsărit. Din oraşe, elenizarea şi romanizarea se întin deau în provincii. Unificarea culturală nu era totuşi generală ; unele pro vincii păstrau încă specificul culturii lor, altele aveau culturi am este cate, iar populaţiile barbare cuprinse în graniţele Imperiului sau trăind în contact cu el, se adaptau mai puţin culturii greco-romane. S ta r e a r e lig io a s ă . Cu excepţia iudeilor, popoarele vechi erau politeiste şi idolatre. Cultele erau numeroase ; fiecare popor avea religia sa. Statul roman le tolera pe toate, afară de unele culte socotite periculoase (ca al druzijor^din Galia, unele culte siriene şi egiptene, apoi creştinis mul), Religia romană, religie de stat, era in decadenţă. Ea era un cult formalist, fără dogme, fără istoric, constînd într-o mulţime de rituri. Ca religie de stat, religia poporului dominant, ea era însă legată de toată viaţa cetăţeanulujÛ observarea ei interesa mult conducerea Imperiului. Primul împărat, (August, a luat şi titlul de «p o n tiie x m axim u s», adică şef religios suprem aPsTâtului, şi a făcut o reformă religioasă, care tindea la întărirea păgînismului roman. . Religia greacă era de asemenea în decadenţă. Mai importante erau m istejele, mai ales cele de la Eleusis. Prin caracterul lor mistic, ele aveau mare influenţă, mai ales unefe culte orientale, îndeosebi ale zei tăţilor Cybele, Aţţis, Isis, Osiriş. Ele aveau unele idei religioase deose bite ca ^ ideea de păcat, de renaştere, de curăţire, de nemurire, aveau unele rituri şi ospeţe sacrale, erau entuziaste şi prozelitiste, tindeau spre moiioleisni şi universalism. E>atoriţă cultelor orientale, au pătruns în Im periul roman,íjnisterele,(jiiagiá, Astrologia! şi unele practici religioase noi. Cel mai î n ş e m n â t lîm t r e e le ”era cuTfüT^zeului Mithra (mithraismul),; zeul soarelui (d eu s s o l in v iclu s), care s-a întins mult în armată şi a ajuns, cu ea în toate provinciile, în secolele III— IV d. Hr. „ •r---- ------------------------------------ -- "" ' r

Amestecul de popoare, şi de culte a adus în Imperiul roman sincre tismul religios, numit ş^ th e o c r a s i e ' adică amestec de zei, curent puternic, TavorlzaTcIe situaţia Imperiului şi chiar de unii împăraţi în sec. al III-lea. Sincretismul tindea la formarea unei religii universale cu idei luate din mai multe culte, înlăturînd pe cele ale unor popoare locale. Frămîntarea religioasă a timpului îndruma păgînismul spre unele idei şi stări noi, ca ideea de mîntuire, de monoteism, de^răspundere morală, de ispăşire per

40

IS T O R IA B IS E R IC E A S C A U N IV E R S A L Ă

sonală şi contribuia la o pregătire pentru mai uşoara primire a creşti nismului. Nevoile religioase crescuseră şi nu mai puteau fi satisfăcute de cultele păgîne. Religia era în general discreditată ; necredinţa clasei culte era cu noscută, superstiţia în popor era foarte mare. Prin reorganizarea religiei romane de către August şi prin sprijinul statului, ca şi prin atracţia cul telor orientale, păgînismul avea să se opună totuşi creştinismului cu toată puterea sa. Unitatea religioasă o asigura în Imperiu cultul împăratului. August era socotit un salvator al lumii şi a fost divinizat după moarte. Alţi îm păraţi (Caligula, Domiţian, Diocleţian) au primit onoruri divine încă în viaţă. Cultul împăratului era de origine orientală şi însemna conservarea religioasă a cuceririi şi a stăpînirii romane. El era dovada lealităţii şi a respectului supuşilor faţă de împărat şi lua deci un caracter politic. R e fuzul creştinilor de a adopta acest cult a adus asupra lor persecuţii grele. Starea morală a lumii vechi era în legătură cu cea religioasă şi so cială. Religiile păgîne nu învăţau morala, ca religia mozaică sau creşti nismul. Ele aveau unele idei morale, dar nu dau nici exemple, nu aveau nici sancţiuni. Dimpotrivă, zeii erau pilde de imoralitate,- iar în unele culte orientale desfrîul avea caracterTellgios, cultic. Imoralitatea se ma nifesta în spectacole, care erau neumane şi sîngeroase, în lux, în risipa, în viaţa uşuratică a multora, în desfrîu, în raporturile sociale. Munca era urîtă de cei liberi, divorţurile se înmulţeau, mulţi nu se mai căsă toreau, sinuciderile sporeau. Familia era slab întemeiată, femeia se găsea în inferioritate, copiii erau expuşi aruncării. Legile date pentru îndrep tarea situaţiei nu au ajutat mult. S ilu n jia s o c ia lă era de asemenea defectuoasă. Bogaţii constituiau clasa privilegiată ; cei mai mulţi trăiau în lux şi în plăceri, unii stăpîneau domenii întinse şi aveau sute şi mii de sclavi. Ceilalţi oameni liberi du ceau viaţă (/rea şi umilită, trăind la Roma din ajutorul statului şi al pa tronilor (c lic n li). Sclavii, care formau o mare parte din populaţia Im periului, erau lipsiţi de drepturile şi de demnitatea de oameni. Ei erau asemănaţi « f animalele şi cu uneltele, puteau fi bătuţi, maltrataţi, vînduţi ucişi, despărţiţi unii de alţii, iar căsătoria lor nu era recunoscută legal.

____________________________ P ER IO A D A IN T 1I (P lN Ă LA 324)___________________________ j j

Criza socială era mare. In oraşe se îngrămădeau capitaluri însemnate,, mizeria creştea în rîndurile poporului. Impozitele erau grele, cei care le adunau erau adesea arbitrari şi abuzivi. Ca o consecinţă a lipsurilor, se formau asociaţii de ajutor reciproc mai ales pentru înmormântare ('soda-licia, colîegia iuneiaticia, collegia tenuiom m = colegiile celor săraci), care funcţionau în anumite forme legale. Organizarea lor uşura oarecum, şi existenţa comunităţilor creştine. Filozofia timpului era reprezentată de trei sisteme mai însemnate : epicuieism ul, care avea ca principiu moral plăcerea, nega Providenţa, în văţa indiferenţa religioasă ; scepticism ul, profesat de noua Academie a lui Carneade, care era totodată şi im o r a l; stoicismul, care învăţa pan teismul, socotea că lumea este condusă de necesitate (destin), admitea că, " c h i a r răul este necesar, recomanda în morală apatia (abstine et susţine ; xai avexou) justifica viciile şi sinuciderile. Ă fost sistemul cel mai influent în societatea romană şi avea unele idei interesante din punct de vedere moral : privea pe oameni ca semeni (pagini frumoase ne-a lăsat filozoful Seneca). Stoicismul era totuşi in consecvent şi contradictoriu. Filozofia devine religios-morală, mai ales în neopitagorism şi apoi în neoplatonism (sec. III). Neoplatonismul a fost îndeosebi în secolele III şi IV religia celor culţi şi discredita în schimb religia poporului. Filozofii au început să interpreteze miturile alegoric şi predicau unele idei morale,, mergînd din loc în loc şi ţinînd conferinţe (diatribe). în general, aşa cum religia era sincretistă, filozofia era, e c le c tic ă : culegea idei din mai multe sisteme. Filozofia pregătea într-o oaTecare măsură calea pentru propovăduirea ideilor creştine, dar ea a constituit şi unul din obstacolele puse în calea creştinismului. A cesta a găsit între filozofi ca Cels, Porfiriu, Ie-. rocles, Iulian Apostalul, mari adversari. ..... ~ ' A şa cum se prezenta lumea antică, la apariţia creştinismului, situaţia, era în parte favorabilă răspîndirii lui, ceea ce explică întinderea lui ra pidă. Exista un stat universal, pace, ordine, căi şi m ijloace de comuni caţie, amestec şi apropiere de popoare şi de idei, unificare culturală, o. limbă înţeleasă mai peste to t. R ă spîndirea creştinismului era apoi favo rizată de insuficienţa religioasă şi morală a politeismului greco-roman, de propaganda cultelor orientale şi a filozofilor, de situaţia socială a lu-.

42


mii vechi. în parte însă, situaţia era defavorabilă, ceea ce explică rezi stenţa păgînismului, polemica anticreştină şi persecuţiile îndurate, de creştini în timpul împăraţilor romani pînă la publicarea edictului de la Milan de către Constantin cel Mare, în ianuarie 313. •.•. 2. Starea lumii iudaice Sosiţi din captivitate, după ce regele perşilor Cyrus a distrus puterea babilonenilor (536 î. Hr.), iudeii şi-au putut rezidi templul sub conduce rea lui Zorobabel şi s-au reorganizat. Regatul perşilor a fost desfiinţat de Alexandru cel M are (f 323 .a.Chr) ; acesta a favorizat pe iudei, folosindu-i ca element de colonizare îii oraşele înfiinţate de el. Prin împăr ţirea Imperiului lui Alexandru între urmaşii lui (diadohi), Palestina a ră mas în stăpînirea celor din^Sirîa (Seleucizi), care s-au purtat aspru cu iudeii şi au făcut încercarea deTa-i eleniza şi a le desfiinţa religia (Antioh IV Epifanius (174— 16,4 a.Chr.), dar iudeii s-au ap§rat eroic şi şi-au păstrat fiinţa şi religia. M işcarea de sub conducerea fraţilor Macabei a readus; Ierusalimul în puterea iudeilor. Templul a fost ridicat, cultul mozaic a fost restabilit. După o mare revoltă, iudeii au reuşit să formeze un stat teocratic inde pendent, condus de sinedriu, un fel de senat, alcătuit din 70 de membri şi un preşedinte. Regele Ioan Hircao măreşte statui iudaic şi caută legă turi cu romanii (135— 105 î.d.ITr.). . Urmaşii acestuia se dezbină, se combat, fac apel la romani. Generalul roman Pompei intervine în Palestina şi ia Ierusalimul (63 î. d. Hr.). Iudeii au trebuii să recunoască dominaţia romană şi din acest timp plătesc un tribul romanilor. La anul 30 î. d. Hr., romanii numesc rege al Iudeii pe idumeul irod cel Mare. Acesta rezideşte templul iudaic, ridică oraşul ■Cezareea la ţărmul Mării Mediterane, care devine capitala politică a Pa lestinei, introduce în Palestina jocuri păgîne şi slăbeşte influenţa preoliloi imi('i. La moartea lui Irod cel M a re .(750 a.U.c.), romanii împart Pa lestina intre cei Irei Iii ai săi : Arhelau, Irod Antipa şi Filip. Nepotul lui Irod cel Marc, Irod Aţjripa, devine rege al întregii Palestine (41— 44). Ţara e conduşi^ apoi numai de procuratori romani. Apăsarea stăpînirii romane creşte, certurile dinlre partidele iudaice slăbesc naţiunea, Ze-

PER IO A D A 1N T ÎI (P ÎN Ă LA 324)

43

loţii (sicarii) şi profeţii falşi o agită : se produc revolte şi intervenţii sîngeroase. Sub împăratul Nero (54— 68), izbucneşte războiul iudaic. Ieru salimul este cucerit, iar templul distrus în anul 70. P a rtid ele. In clasa conducătoare a poporului iudeu, se disting două partide, care se deosebesc între ele prin atitudinea lor politică şi reli gioasă. F a r is e ii erau apărătorii Legii mozaice şi păstrători ai tradiţiilor religioase. Ei ţineau la interpretarea clasică şi religioasă a Legii şi erau mult preocupaţi de cele religioase. Erau ostili stăpînirii romane. Mulţi preoţi, învăţători ai Legii (soferim) şi mai tot poporul era cu ei. Fariseii erau de mai multe nuanţe şi aju nseseră formalişti, ceremonioşi, ipocriţi, cazuişti. Unii ca Nicodim au fost totuşi favorabili Mîntuitorului şi creşti nismului. S a d u c h e ii erau partid preoţesc aristocratic : oameni bogaţi, liberali, indiferenţi, acomodaţi cu stăpînirea străină şi cu ideile timpului. Ei ţi neau ca obligatorie numai Legea scrisă, nu şi interpretarea ei oralii ; n e gau p r o v id e n ţa , în v ie r e a , v ia ţa v e ş n ic ă , ex is te n ţa în g e r ilo r şi a d e m o n ilor. în popor erau puţin influenţi. Au fost adversari ai Mîntuitorului şi creştinismului. în sinedriu, cele două partide se combăteau adeseori, ceea ce s-a întîmplat şi cînd au judecat pe Apostoli. E sen ien ii sau e s e n ii ( e s e ii) erau o sectă iudaică influenţată de idei religioase străine. Ei trăiau mai ales pe lîngă M area Moartă şi duceau o viaţă cumpătată de asceţi. Respingeau sacrificiile de animale şi nu partic i p a u ja cultul de la templu. Aveau preoţii lor, ospeţe religioase, un cult al soarelui şi al îngerilor, deşi admiteau că Dumnezeu este unul. Ese nienii practicau co m u n ita tea b u n u rilor, erau contra sclaviei, a jurămîntului şi a folosirii armelor, admiteau nemurirea sufletului, dar nu şi învierea trupului. Gradele superioare se abţineau de la căsătorie şi de la plăceri. T era p eu ţii erau o sectă iudaică din jurul Alexandriei (Egipt). Ei duceauT) viaţă contemplativă şi se ocupau cu citirea Vechiului Testament, pe căre-1 interpretau alegoric. Organizau agape religioase cu cîntece şi dansuri. S am arin en ii erau o populaţie amestecată, ieşită din iudei şi neiudei, în Samaria. Ei nu respectau întreaga Lege, ci numai Pentateuhul lui Mioisi, erau monoteişti, aveau un templu propriu pe Muntele Garizim şi

44


păstrau ideea mesianică. Intre samarineni şi iudei era mare ură. Dintre samarineni au ieşit sub influenţa ideilor religioase păgîne, unii eretici ca : Dositei, Simon Magul, Menandru. Im p r ă ş tie r e a iu d a ic ă (diaspora). Prin captivităţi, deportări, coloni zări, emigrări, apoi datorită unor interese comerciale şi privilegiilor de care se bucurau, iudeii s-au răspîndit mult în afara Palestinei. Ei au for mat colonii importante la Babilon, Alexandria, Roma, Antiohia, Damasc, Corint. Alexandru cel M are le-a acordat avantaje în oraşele înfiinţatede el, iar stăpînirea romană, la rîndul ei, i-a favorizat. Iudeii formau co munităţi proprii şi auţonome, aveau sinagogile şi justiţia lor, le era per mis cultul mozaic şi respectarea sabatului. Erau scutiţi de serviciul mi litar, de război, de cultul oficial şi imperial, de obligaţiile nepotrivite cu. prescripţiile Legii lor. A ceste privilegii au favorizat propaganda religioasă. în diaspora,, iudeii au făcut în adevăr prozelitism şi au atras la credinţa mozaică, nu meroşi păgîni, pe de o parte prin superioritatea lor religios-morală, pe de alta prin înseşi privilegiile de care se bucurau. Unii împăraţi, ca Adrian (117— 138) şi Septimiu Sever (193— 211) au interzis prozelitismul iudaic. Prozeliţii erau de mai multe feluri. Unii primeau circumciziunea şi luau parte la sacrificii, numiţi p r o z e liţii d r ep tă ţii sau fiii a li a n ţ e i; alţii respectau doar cele 10 porunci, observau sabatul, curăţirile rituale, deo sebirea dintre mîncărurile curate şi necurate, fiind numiţi în genere t e m ă to ri d e D u m n ezeu (cpo6o6[.tsvoi sau as66[Asvoi t ov 0eov). Imprăştierea şi prozelitismul iudaic au avut, la început, un mare rol în răspîndirea creştinismului. Misionarii creştini s-au adresat de regulă întîi iudeilor şi prozeliţilor din comunităţile iudaice. Prozelitismul iudaic a înlesnii credincioşilor celorlalte religii apropierea de creştinism, ser vind (
PER IO A D A ¡N T II (P IN A LA 324)

45

malişti şi fanatici decît iudeii din Palestina, admiţînd că şi alte popoare pot să primească Legea mozaică şi să dobîndească mîntuirea. în general, religia iudaică de după exilul Babilonului este deosebită de cea a profe ţilor, devenind formalistă, ritualistă, cazuistă, dînd strictă observare lite rară prescripţiilor Legii. S tăpînirile străine, nenorocirile şi umilirile în durate de iudei au contribuit la schimbarea ideii mesianice însăşi. Mesia era aşteptat nu ca un Mîntuitor al lumii, ci ca un erou, ca un eliberator naţional al p p p p ra lu X iu ^ ftjU a x o b iâ străină.. Din religios-morală, misiu n ea acestui Mesia devenea politică. A ceasta a făcut ca iudeii să nu înţe leagă pe Iisus Hristos, să nu-L respecte ca pe adevăratul Mesia şi să ceară osindirea Lui ca blasfemiator. Totuşi, Legea V e c hiului Testament, stăruinţa poporului iudeu în mo noteism, fidelitatea lui faţă de religia primită şi păstrarea ideii mesianice, ca şi acţiunea iudaismului în lume, au pregătit calea pentru răspîndirea creştinismului mai mult decît ori care altă împrejurare din cele cunoscute în istorie. B IB L IO G R A FIE 1. P e n t r u s t a r e a l u m i i g r e c o - r o m a n ' e : D. T u d o r, F ig u ri ele îm p ă r a ţi ro m a n i, t. I, Bucureşti, 1974, p. 20— 104. A u g u s t u s şi T i b e r i u ; W . Ja e g e r, D as ir ü c h te C h risten tu m u n d d ie g r i e c h i s c h e B ildu n g, B erlin, 1963. J . C a r c o p i n o , L a v i e q u o tid ie n n e à R o m e à ¡'a p o g é e d e ¡'E m pire, Paris, 1959. C a r l S c h n e i d e r , G e is t e s g e s c h ic h t e d e s a n tik e n C h risten tu m s. 2. Bände, M ün chen, 1954. E. K o r n e m a n , T ib e r iu s , S tu ttg art, 1960. A. P i g a n i o 1, H is to ir e d e R o m e, 5 -e éd., Paris, 1962. A. R i v a u d , L e s g ra n d s c o u r a n ts d e la p a n s é e a n tiq u e , 6-e éd., Paris, 1953. F r. A 1 1 h e i m, L e d e c ü n d u m o n d e a n tiq u e . E x a m en d e s c a u s e s d e la d ë c a d a n c e ... Trad. par A. Coeury, Paris, 1953. N. A. M aş k i n, P rin c ip a lu l iu i A u g u s tu s... Trad. S. Sam arian, B ucureşti, 1954. E. A l b e r t i n i , L 'em p ire r o m a in e , 2-e éd., Paris, 1936, p. 125— 170. L é o n H o m o , A u g u s te 63 av. J . C. — 14 ap. J . C., Paris, 1935. I d e m , L e s e m p e r e u r s r o m a in s e t l e c h r is tia n is m e , Paris, 1931. I d e m , H is to ir e r o m a in e , t. III. L e H au t-E m p ire, Paris, 1933, A. J . F e s t u g i è r e, L e m o n d e g r e c o -r o m a in a u te m p s d e N o tr e S e ig n eu r, II. L e m iiieu sp iritu e l, Paris, 1935. I d e m , L 'id éa l r e lig ie u x d e s G r e c s e t T E v a n g lie, Paris, 1932. A. J . F e s t u g i è r e et P. F a b r e, L e m o n d e g r e c o -r o m a in a u te m p s d e n o tr e — S e ig n eu r. I. Le c a d r e t e m p o r e l, Paris, 1935. Fr. C u m o n t, L e s r e lig io n s o r ie n t â t e s d a n s l e p a g a n is m e ro m a in , 4-e éd., Paris, 1929. J . T o u t a i n , L e s c u lt e s p a ïe n s d a n s ¡'em p ire ro m ain , 3 vol., Paris, 1905— 1917. L. B o u n i e t, Le C h ristia n ism e n a issa n t, E x p a n sio n e t lu ttes , Paris, 1923.

40


2. Pentru in stitu ţiile şi v iaţa pu blică a rom anilor şi g recilo r, vezi : A. W i f s t r a n d , L 'E glise a n c ie n n e et Ia c u ltu re g r e c q u e . Trad uit du suédois par L.-M. D ew ailly, Paris, 1962. M. M a u r r e, Le m o n d e à la n a is s a n c e du C hrist, Paris, 1962. A. B a u d r i l l a r t , M o e u rs p a ïe n n e s , m o e u r s c h r é tie n n e s , 2 vol., Paris, 1929, 1936. N.-D. F u s t e i d e C o u l a n g e s , La c it é a n tiq u e... 25-e éd., Paris, 1929. T h . M o m m s e n , J. M a r q u a r d t et P. K r ü g e r , M an u el d e s a n tiq u ité s ro m a in e s. Trad uit de l'allem and sous la d irection de G. Hum bert, tome I— V , V , 1— 2, V II— X IX , Paris, 1887— 1907. A b b é A. B o x l e r , P r é c is d e s in stitu tio n s p u b liq u e s d e la G r è c e et d e R o m e a n c ie n n e s , Paris, 1925. 3. P e n t r u l u m e a i u d a i c ă : M. S i m o n , J e w is h s e c t s at th e tim e o l J é s u s . trad. du fra n ç a is : L es s e c t e s ju iv e s a u te m p s d e J é s u s , Paris, 1960, Philadelphie, 1980. I d e m , L e ju d a ïs m e e t l e c h r is tia n is m e a n tiq u e d ’A n tio c h u s E p ip h a n e à C o n s ta n tin, Paris, 1968. E. M a r y S m a l l w o o d , T h e J e ws u n d e r R o m a n R u le. E rom P o m p e y t o D io c le tia n , Leiden, 1976, X IV — 595 p. J . B r i g h t , A h is to r y o l Is r a ë l. R evised édition, London, 1976, 512 p. C. C a u s s e , Les d is p e r s é s d 'Isr a ë l, Paris, 1929. S. G r a y z e l , H is to ire d e s J u ü s , trad. franç. par M. Touati, Paris, 1967. J. J u s t e r, L e s J u ils d a n s ¡‘E m p ire ro m a in . L eu r c o n d itio n ju r id iq u e , é c o n o m iq u e e t s o c i a l e , 2 vol., Paris, 1914 ; réim prim é, N ew York, 1966. J . L e M o y n e, Les S a d d u c é e n s (Études bibliques), Paris, G abalda, 437 p. C. D a n i e l , E s s é n ie n s , Zé l o t e s et S ic a ir e s e t leu r m en tio n p a r p a r o n y m ie d a n s le N o u v e a u T e s ta m e n t, Leiden, 1966. I d e m , U e m en tio n p a u lin ie n n e d e s E s s é n ie n s d e Q um ran, Paris, 1966. I d e m , E s e n ie n ii şi B is e r ic a p rim a ră , în «Studii- T eolo g ice», X X V I (1974), nr. 9 --1 0 , p. 707— 716. ' C. N a h o n, L e s H é b r e u x , Paris, 1963. H. D a n i e l - R o p s , La v ie q u o t id ie n n e en P a le s tin e au t e m p s - d e J é s u s , Paris, 1961. ■ J. D a n i é 1 o u, H is to ire d e s d o c tr in e s c h r é t ie n n e s a v a n t N ic é e . t. I. T h é o lo g ie du Ju d é o - C h r is t ia n is m e , Paris, 1958 ; t. II. M essage é v a n g é liq u e et c u ltu re h e l l é n is tiq u e , Paris, 1961. H. K o s m a i a, H e b r a e r , E sse n e r, C h risten , Leiden, 1959. ! ■:. P e l c r s o n, F r ü c h r is tlic h e J u d e n tu m ü n d G n o s is , W icn , 1959. C. U i c i o t t i, H is to ir e d 'Isra ël, trad. franc, par P. A uvry, 2 vol., Paris, 1939. P a u l S t y g e r, J u d e n un d C h riste n im a lte n R om . S tr e itlic h te r a ü s d e r e r s te n V ciiolgiiiH iay.cil, Berlin, 19,14. 1 ’ ;

IISUS HRISTOS, MÎNTUITORUL LUMII*

Ioan Botezătorul. A ctivitatea Mintuitorului a fost precedată cu pu ţin de a lui Ioan Botezătorul. Cu aceasta se desăvîrşea «plinirea vremii» şi se intensifica pregătirea mesianică. Ioan Botezătorul era un profet — ultimul al Legii Vechi — şi predica pocăinţa pentru apropiata «împărăţie a cerurilor». El ducea viaţa de ascet şi boteza în Iordan, în aşteptarea Celui «mai mare», decît el. Predica lui Ioan a făcut o puternică impresie. Vameşi, soldaţi, popor alergau la el, întrebînd dacă el este Mesia. El nu tinde să form eze.o comunitate proprie, ci să «îndrepteze calea» pentru venirea Mîntuitorului. Ioan era convins de venirea timpului me sianic şi se considera vestitorul lui. Cu împărăţia lui Dumnezeu, el anun ţa şi judecata lui Dumnezeu. Pentru predica lui necruţătoare, Ioan Botezătorul a fost arestat de Irod Antipa (4 î.Hr.—39. d.Hr.), fiul lui Irod cel Mare, a fost închis la Macherus şi decapitat. Ucenicii lui s-au menţinut cîteva zeci de. ani, fiind numiţi .«creştinii lui I o a n » ; - e i practicau un botez şi aveau rugă ciuni şi posturi proprii. Printre ei, au fost la început Apostolii Andrei şi Ioan, care au urm at apoi Mîntuitorului. Pe lîngă ştirile ce avem des pre Ioan Botezătorul în Evanghelii, el este amintit în scrierea istori cului iudeu Iosif Flaviu, A n tich ită ţi iu d a ic e (XVIII, 5), care vorbeşte cu laude despre el, numindu-1 un om bun, care îndemna pe iudei la vir tute, dreptate şi pietate (Eusebiu, Isto r ia b is e r ic e a s c ă , I, II, 5). Iisus Hristos. Creştinii, necreştinii şi unii din adversarii creştinis mului recunosc în Iisu s H ristos o personalitate unică, fără egal în is toria omenirii. Deşi materialul istoric de care dispunem este prea puţin faţă de ceea ce a fost şi a făcut Iisus Hristos, cunoaştem totuşi bine ca* Capitol red actat de Pr. prof. Io a n R ă m u rea n :J

■48


•racIerul, viata, învăţătura şi rezultatele misiunii Sale, mai ales din cele patru Evanghelii. Asupra vieţii lui Iisus Hristos s-au scris şi se scriu continuu nenu mărate studii şi lucrări, fiecare autor interpretînd opera şi mesajul său evanghelic în funcţie de opiniile sale istorice, filosofice, sociale, eco nomice şi politice. Rînd pe rînd, El este prezentat ca gînditor, filosof, moralist, idealist visător sau reformator religios. Pentru creştini, însă Iisus Hristos este o persoană divino-umană, !este Fiul lui Dumnezeu, Care s-a întrupat din fecioara Maria şi a vieţuit ca persoană istorică în timpul împăraţilor romani August (31 î.Hr.— 14 d.Hr.) şi Tiberiu (14— 37). Istoria nu poate să înfăţişeze viaţa sa dumnezeiască în sînul Sfintei şi celei de o fiinţă Treimi, aceasta făcîndu-se la alte discipline teologice, îndeosebi la Dogmatică, ci se ocupă numai de viaţa sa omenească. Iisus Hristos n-a scris nimic. El s-a adresat iudeilor pe cale orală, prin cuvîntări şi parabole, de aceea învăţătura sa este orală sau predicatorială (kerygmatică). Evangheliile lăsate de Sfinţii apostoli Matei, Marcu, Luca şi Ioan, epistolele Sfîntului apostol Pavel şi epistolele lă sate de Sfinţii apostoli Iacob, Petru, Ioan, Iuda Tadeul şi Faptele Apos tolilor sînt singurele noastre documente. Ele nu sînt nişte biografii ale lui Iisus Hristos sau rezumate ale cuvîntărilor sale, ci o mărturie a credinţei Sfinţilor Apostoli şi a primilor creştini. Istorisirea evanghelică nu este o încercare de biografie, ci ea ur măreşte să transmită o învăţătură dogmatică şi morală. Din viaţa şi învăţătura Mîntuitorului, care formează un obiect de sludiu pentru alte discipline teologice, vom înfăţişa aci numai datele şi laptele mai însemnate, pentru istoria creştinismului. Cronologia vieţii Mîntuitorului. Iisus Hristos s-a născut în zilele procuratorului roman Ponţiu Pilat (Luca 1, 5), în timpul împăratului Augusl, cu rîţiva ani înaintea erei creştine stabilită de Dionisie cel Mic (f 540) în 753 a.u.c. la Roma. Deşi naşterea lui Iisus Hristos este rol m.ii insemiml eveniment din istoria omenirii şi a mîntuirii noastre,
P ER IO A D A IN T II (P IN Ă LA 324)

49

In realitate, Iisus Hristos s-a născut cu un an sau doi înainte de 750 a.u.c., anul morţii lui Irod, deci în 749 sau mai corect în 748 a.u.c. în Evanghelii se găsesc cîteva date şi indicaţii de timp referitoare la anul naşterii şi vîrstei lui Iisus Hristos. Ea a avut loc în timpul împăraiului August, ¡fiind proconsul al Siriei şi Palestinei Quirinus, care a făcut un recensămînt ai populaţiei, fiind limp de pace. în acest timp, s-a arătat la Betleem steaua magilor la Naşterea lui Hristos, a urmat fuga lui Iisus Hristos în Egipt, împreună cu Fecioara M aria şi bătrînul Iosif, uciderea pruncilor, moartea lui Irod în 750 a.u.c., apoi începutul activităţii publice a Sfîntului Ioan Botezătorul, care precede cu puţin pe a Mîntuitorului, în anul al X V -le a al domniei împăratului Tiberiu .(14— 37), cînd Iisus avea «aproape treizeci de ani »(Luca 3, 23). Este cunoscută, de asemenea, aluzia la vîrsta Lui — «în că nu a i c in c iz e c i d e ani», i-au zis iudeii (Ioan 8, 57) şi la zidirea templului de către Irod cel M are (Ioan 2, 19— 20). A ceste indicaţii ne îndreptăţesc să aşezăm anul naşterii lui Iisus Hristos în 749 sau 748 a.u.c., deci cu 4 sau 5 ani mai înainte de 753 a.u.c., cum a stabilit-o Dionisie cel Mic. Mai tîrziu, tradiţia creştină a fixat naşterea Mîntuitorului la 25 decembrie în fie care an, sărbătorită mai întîi la Roma, apoi şi în Răsărit, în jurul anului 377 Ia Antiohia, iar din 379 şi la Constantinopol, cînd Sfîntul Grigorie de Nazianz a ţinut celebra sa predică festivă : «H ristos s e n a şte, slăv iţi-L ! Ilr is îo s din ceru ri, în lîm p in aţi-L » (P.G., 36, 311— 336). Iisus Hristos şi-a începui; misiunea la vîrsta de treizeci de ani pe malurile Iordanului, nu departe de aşezările esenienilor, printre u ce nicii lui Ioan Botezătorul. Primii săi discipoli au fost discipolii Sfîntului Ioan Botezătorul (ca Ioan şi Andrei). Cînd Sfîntul Ioan Botezătorul a văzut pe Iisus venind către el, a spus : «Iată m ielu l lui D u m n ezeu C el c e r id ic ă p ă ca tu l lum ii» (Ioan 1, 29). Iisus se retrage în pustie. Cînd el se întoarce şi află de arestarea şi moartea Sfîntului Ioan Botezătorul de către Irod Antipa (4 î.Hr.— 39 d.Hr.), se retrage în Galileea, unde în cepe să înveţe în oraşele din jurul lacului Ghenizaret, numit şi M area Galileci sau Marea Tiberiadei şi în ţinutul numit D e c a p o lis = ţinutul celor zece cetăţi, unde, pe lîngă iudei se aflau şi greci. El şi-a ales doi sprezece Apostoli şi învăţa în sinagogile iudeilor în zilele Sabatului. Iisus se adresează de preferinţă oamenilor simpli, celor umili şi bo l navi : orbi, leproşi, paralitici, isterici, îndrăciţi, precum şi vameşilor, 4 — Istoria bisericească

50


cărturarilor şi fariseilor, în sinagogi, pe drumuri, pe ţărmurile lacului Tiberiada, în pustie. Durata activităţii publice a Mîntuilorului nu este nici ea mai si gur cunoscută din cauza deosebirii dintre Evangheliştii sinoptici, Matei, Marcu şi Luca, care vorbesc de un singur Paşte şi Evanghelistul Ioan, care vorbeşte de trei Paşte, ceea ce arată că activitatea sa a durat peste trei ani. E de remarcat că evangheliştii nu dau date islorice precise, ci menţionează doar fapte nedatate din xâaţa Mîntu¡torului. A ctiv ita tea publică a Mîntuitorului variază — după unii istorici şi cercetători — între 1 şi 3 ani. După Sfîntul Luca (4, 18— 19) : «M-a Irim is s ă v e s t e s c an u l m ilei lui D um n ezeu », care aminteşte.un loc din profetul Isaia (61, 2) şi Lev. (25, 10), unii eretici, ca alogii şi gnosticii, au crezul că activitatea pu blică a Mîntuitorului a fost doar de un an. Acea sin ipoteză a fost re luată de unii istorici bisericeşti în sec. X IX . După studii mai noi, Mîntuitorul s-a botezat în Iordan la 6 ianuarie 780 a.u.c., avînd circa 30 de ani (Luca 3, 23), în anul 27 al erei dionisiace. EI a petrecut Pasha anului 781— 82 (Ioan 5, 1) şi a anului 782— 83 (Ioân 6, 4), iar înaintea.Paştelui din anul 783, sau 30 al erei dionisiace, a serbat cu Sfinţii Apostoli Cina cea de taină, a fost apoi prins, judecat şi răs tignit vineri dimineaţa, 14 nisan (7 aprilie). Nici anul morţii Mîntuitorului nu este acelaşi pentru toţi. Unii scri itori creştini socotesc a fi anul 28, alţii 29, 32 sau 33 al erei creştine, alţii chiar mai tîrziu (36). De asemenea, unii autori noi o pun în anul 28, alţii în 30, alţii în 33. Ţinînd seama de faplul că Mîntuitorul a muri! pe Cruce, într-o vineri, în ajunul paştilor iudaice, calculele cele mai lume sînt de acord pentru anii 30 sau 33 cînd paştile iudaice au cir/,n| simbăla. Părerea cea mai întemeiată şi admisă de cei mai mulţi este dala de 7 aprilie, anul 30 (783 a.u.c.). IVnl.ni stabilirea datei morţii Mîntuitorului pot fi luate în consideî't.|îc', desigur cu probabilitate, şi alte date creştine însemnate ca : moar tea lui Io, iii I>()l('/,.itorul (poale cu doi ani înainte de moartea lui Hristos), martiriul Simţului Şlelan şi convertirea lui Saul (Sfîntul apostol Pa vel), |fi rîliva ani (I ! după moarlea Mîntuitorului). După dalele de mai sus, rezultă că Iisus Hristos a trăit mai mult de 33 de ani, cil se (’iede în mod obişnuit, anume 35— 36 de ani, socotind data naşterii în 749 748 a.u.c., iar data morţii în anul 30 d.Hr. (783 a.u.c.),

PER IO A D A ÎN T lI (P IN A LA 324)

51

sau ceva mai mult, dacă se va fi născut înainte de 748 î.d.Hr. Unii scri itori creştini vechi (Sfîntul Irineu al Lugdunului = Lyon) şi unii teologi noi cred că Mîntuitorul a trăit pe pămînt chiar 40 de ani. Evenimentele mai însemnate din viaţa Mîntuitorului. Din copilăria lui Iisus Hristos, în afară de faptul istoric al naşterii Lui la Bethleem, cu prilejul unui recensământ, sub Împăratul August, în timpul proconsu lului Quirinus, în afară de fuga Lui în Egipt şi de întoarcerea în Galileea, nu se cunoaşte decît episodul de la 12 ani, cînd El s-a rătăcit de părinţii săi în templul din Ierusalim (Luca 2, 42— 51). Ipotezele unor cercetători raţionalişti, după care Iisus a învăţat la preoţii din Egipt sau în alte ţări (India), ideile pe care El le-a predicat, sînt simple închipuiri fără nici un temei istoric. ,, .Din activitatea mesianică a Iui Iisus Hristos, Evangheliile au reţi n u t: botezul Lui de către ¡Ioan (Matei 3, 13, 1 7 ; Marcu 1, 9— 11), ch e marea Apostolilor (Matei 10), propovăduirea însoţită de minuni în Galijeea, Iudeea, şi Ierusalim, intrarea triumfală în Ierusalim, prinderea, judecarea, condamnarea, Răstignirea, Moartea, învierea, şi înălţarea Lui. In cei vreo trei ani dţ^nnsiune publică, Iisus Hristos a desfăşurat o a c tivitate extraordinară, ca învăţător, profet şi făcător de minuni, care, pe de o parte a făcut o foarte puternică impresie asupra poporului, pe de alta a stîrniţ ura conducătorilor iudei. In cele din urmă, Iisus Hristos a fost arestat din ordinul procurato rului Ponţiu Pilat (26— 36 d.Hr.) şi judecat de marele preot Caiafa şi de sinedriul iudeilor. Vina lui Iisus Hristos este, după conducătorii iudeilor, religioasă şi politică. El este acuzat că s-a făcut pe sine « r e g e le iu d e i lor» (Ioan 18, 33— 3 7 ; 19, 12) şi s-a declarat pe sine Fiu al lu i D um n ezeu . Iată cuvintele lor : «Pentru lu cru bun nu aru n căm cu p ie tr e a su p ra Ta, ci p en tru h u lă şi pen tru c ă Tu, om iiin d, T e ia c i p e T in e D um n ezeu » (Ioan 10, 33). Intr-adevăr, Mîntuitorul a declarat : «Eu şi T atăl una sin tem » (Ioan 10, 30) şi «De Ia D um n ezeu am ie ş it şi am v e n it» (Ioan 8, 42). Iudeii se temeau foarte mult de romani să nu le nimicească ţara şi neamul : «De-1 v o m lă s a a şa , afirmau ei, toţi v o r c r e d e în El şi v o r v en i ro m a n ii şi n e v o r lu a lo c u l şi n eam u l» (Ioan 11, 48). De aceea, după opi nia marelui arhiereu Caiafa, « e ste m ai d e fo lo s s ă m o a r ă un om pen tru p o p o r d e c ît s ă p iară tot n e a m u l» (Ioan 11, 50). Astfel s-a ajuns la con damnarea iui Iisus Hristos la moarte prin răstignire pe cruce.


învăţătura. Iisus Hristos a vorbit şi a lucrat în numele, cu auto ritatea şi puterea lui Dumnezeu, a mărturisit dumnezeirea Sa şi a ară tat misiunea Lui mesianică în faţa Apostolilor şi a oamenilor, a avut o viaţă morală de o curăţie şi înălţime sufletească unică şi incomparabilă. «C in e d in tre v o i m ă v ă d e ş t e d e păcat», a spus El (Ioan 8, 46), iar Sfîn tul Apostol Petru mărturiseşte : «Ei n -a s ă v îrş it n ici un p ă c a t, n ici s -a a i la t v ic le ş u g în gu ra L ui» (I Petru 2, 22). Mîntuitorul a dat învăţături sublime în cuvinte, parabole şi ima gini de o simplitate, sinceritate, adîncime, frumuseţe şi înţelepciune supraomenească. învăţătura Lui n-a fost depăşită şi nu poate fi depăşită de nici una dintre religiile naturale ale lumii sau de vreun alt sistem de gîndire filosofic sau religios, ea fiind de origine dumnezeiască. Evanghelia, adică vestea cea bună, propovăduită de Iisus Hristos, a fost un mesaj religios şi moral, nu social sau politic. Prin doctrina Sa, Mîntuitorul urmăreşte mîntuirea omului, care înseamnă eliberarea lui de păcate, restructurarea firii umane, reînnoirea, sfinţirea şi îndumnezeirea omului. Ideea centrală a propovăduirii Mîntuitorului este « îm p ă ră ţia lui D um nezeu» sau « îm p ărăţia ceru rilo r» . Prin îndemnul : «P o c ă iţi-v ă c ă s-a a p r o p ia t îm p ă r ă ţia c e r u r ilo r » (Matei 3, 2 ; 4, 57 ; 10, 7 ; Marcu 1, 15), îşi începe El misiunea sa mîntuitoare. A ceastă împărăţie este înţeleasă ca o nouă ordine morală, adusă lumii, ca stare de credinţă, de virtute morală şi fericire sufletească, bun suprem apărut cu El şi realizat în lume prin îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu. în îm p ă ră ţia ceru rilor, vor intra toţi cei ce cred în El şi în misiunea Lui dumnezeiască, ascultă şi (in preceptele Lui, se renasc «din a p ă şi din D uh» (Ioan 3, 5), se schimbă sufleteşte* şi trăiesc o viaţă religios-morală nouă şi curată. Deşi Iisus Hristos predica iudeilor, învăţătura Lui este destinată iul regii lumi. «Si s c v a p r o p o v ă d u i E v a n g h e lia a c e a s t a a îm p ă ră ţiei în luată lu m ea sp r e m ărtu rie la to a te n eam u rile» (Matei 24, 14). Acest universalism religios, aşa rum l-a vestit Mîntuitorul era o nouă con cepţii* r
P ER IO A D A IN T 1I (P IN A LA 324)

53

ea. El a înnoit şi a înnobilat conţinutul noţiunilor religios-morale vechi şi contemporane şi a creat o nouă religie şi morală. In noua religie, ideea existenţei unui singur D u m n ezeu spiritual, n e văzut, inefabil şi infinit este esenţială. Există un singur Dumnezeu ade vărat în trei ipostasuri sau persoane : Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, care formează una, sfîntă, deofiinţă şi nedespărţită Treime. Ei nu sînt trei Dumnezeu, ci trei ipostasuri sau persoane a le u n ei sin g u re D u m n ezeiri, Prin m o n o teism u l şi spiritualitatea lui Dumnezeu, ideea de Dumnezeu este mult adîncită şi atinge în învăţătura lui Iisus Hristos «cea mai înaltă treaptă a theismului». Dumnezeu este spirit personal, atotputernic, desăvîrşit în fiinţa, curăţia, sfinţenia şi bunătatea Sa. El esle Tatăl ceresc al tuturor oamenilor, iar oamenii de pe toată faţa pămîntului sînt fiii Săi şi fraţi între ei, meniţi să ajungă, prin credinţă în Iisus Hristos şi prin revărsarea harului Sfîntuluj Duh la desăvîrşire, sfinţenie şi îndumnezeire. Raportul dintre Dumnezeu şi oameni, ca şi raportul dintre oameni este radical schimbat prin preceptele Evangheliei, Iisus Hristos se găseşte faţă de Dumnezeu-Tatăl într-un raport deo sebit şi unic, de filiaţie directă propriu-zisă : El este Fiul lui Dumnezeu în înţeles real metafizic, născut mai înainte de toţi vecii din Tatăl. «Eu şi T atăl una sîn tem » (Ioan 10, 38), a mărturisit Mântuitorul despre Sine.. «C ăci trei sîn t c a r e m ă rtu rise sc în c e r : T atăl, C u vîn tu l şi S lîn tu l D uh şi a c c ş ti trei una sînt», mărturiseşte Sfîntul Apostol Ioan (I Ioan 4, 7). Prin Fiul Său, prin Domnul Iisus Hristos, care a îmbrăcat chip de om, Dumnezeu-Tatăl s-a făcut cunoscut oamenilor, iar prin jertfa Sa pe cruce a adus mîntuirea lor. Dar, deşi a îmbrăcat chip omenesc, Iisus Hristos a afirmat totdeauna dumnezeirea Sa şi legătura Lui intimă cu Dumnezeu-Tatăl ca Fiu al Său. «Nu ştiţi, le-a spus El Sfinţilor Apostoli, c ă T atăl e s t e în M in e şi Eu sîn t în T atăl ?» (Ioan 10, 38 ; 14, 10). A ltă dată a a d ă u g a t: «C ine M ă v e d e p e M in e v e d e p e C el c e M -a trim is p e M ine» (Ioan 12, 45) şi «Cei ce M -a văzu t p e M in e a v ăz u t p e T atăl» (Ioan 4, 9). Cu alte cuvinte, după cum Fiul lui Dumnezeu este prezent în «sinul T atălui», lot. aşa Dumnezeu-Tatăl este prezent în întruparea Fiului. « T oate c ît e a rc T alăl a le M e le sînt» (Ioan 16, 15). «Şi to a te a le M e le sîn t a le T a le şi a le T ale sîn t a le M e le » (Ioan 16, 10). După Sfînlul apostol Pavel, Iisus Hristos este « stră lu cirea s la v e i şi c h ip u l fiin ţei lui D u m n ezeu » (Evr., 1, 3). «El e s t e ch ip u l D u m n ezeu lu i celu i

54


n ev ăzu t» (Col. 1, 1 5; Cor. 4, 4 ; Filip. 2, 6). în Iisus Hristos «lo c u ie ş te tru p eşte to a tă p lin ă ta te a D u m n ezeh ii» (Col., 2, 9). Iisus Hristos şi-a afirmat Dumnezeirea Sa nu numai prin cuvintele şi învăţătura Sa, ci mai ales prin faptele, minunile şi proorociile Sale. Minunea cea mai mare, care a confirmat că este Fiul lui Dumnezeu este în v ie r e a s a din m orţi, piatra de temelie a predicăm creştine şi garanţia învierii tuturor oamenilor. «C ă ci d a c ă H ristos n -a în v ia t, spune sfîntul Apostol Pavel, z a d a rn ic ă e s te p r o p o v ă d u ir e a n oastră , z a d a rn ic ă şi c r e d in ţa v oa stră...» «Dar acu m H ristos a în v ia t din m orţi, fiin d în cep u tu ră (a învierii) c e lo r adorm iţi» ...«V răjm aşu l c e l din urm ă, c a r e v a fi n im icit e s t e m o a rtea » (I Cor., 15, 14 ; 20, 26). De asemenea, propriile Sale profeţii confirmă d iv in ita te a Sa. Iisus a proorocit patimile, moartea şi învierea Sa (Matei 16, 21 ; 17, 22— 23 , 20, 18— 20 ; Marcu 10, 32— 34 ; Luca 9, 22), trădarea lui Iuda (Matei 26, 21 ; M arcu 14, 18— 20 ; Luca 22, 21 ; Ioan 13, 21— 26), renegarea lui Petru (Matei 26, 31— 3 4 ; Marcu 14, 29— 3 0 ; Luca 22, 33— 3 4 , Ioan 13, 38), dărîmarea Ierusalimului (Matei 24, 2 ; Marcu 13, 2 ; Luca 19, 44 ; 21, 6), Pogorîrea Sfîntului Duh asupra Sfinţilor Apostoli (Luca 24, 49 ; Ioan 15, 2 6 ; 16, 1 3 ; Fapte 1, 8). Prin Sfîntul Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi, ise revarsă continuu asupra celor ce cred în Iisus Hristos harul lui Dumnezeu cel înnoitor şi sfinţitor. în teologia creştină este implicată şi a n tr o p o lo g ia . După doctrina creştină, concepţia despre om, antropologia, stă în slrînsă legătură cu concepţia despre Dumnezeu. Iisus Hristos a adus în lume o concepţie nouă d e s p r e om . Antropologia creştină este cu totul diferită de antro pologia religiilor naturale. Doctrina creştină învaţă că omul a fost creat de Dumnezmi «după ch ip u l şi a s e m ă n a r e a sa» (Fac., 1, 27), ca împlinire şi desăvîrşire a întregii creaţii. în fiinţa omului se unesc în chip mi nimal lumea nuilerială şi lumea spirituală, omul fiind format din trup nialorial şi suf 1(4 spirilual. Sufletul omului este o substanţă fină, simplă, imaterială, distinctă de fiinţa lui Dumnezeu, dar capabil să se ridice prin virliile şi barul divin la asemănarea cu Dumnezeu, înălţîndu-se pînă la sfinţire şi nulumno'/oire spre a trăi în veşnicie cu Dumnezu. Chipul lui Dumnezeu din fiinţa omului orientează omul spre îndumnezeire. .(.Y/c/ şlim c ă atu n ci cîn d s e v a a ră ta Iisu s, spune Sfîntul Apostol Ioan, vom ii asemenea Lui, fiin d c ă îl v o m v e d e a p recu m este»

P E R IO A D A IN T lI (P IN A LA 324)

55

(I Ioan 3, 2). De asemenea, Siîntul Apostol Petru spune că cei drepţi se fac «p ărtaşi firii d u m n ez e ie şti — (0eia? xotvovoi csuaeioc) (II Petru 1, 4). Aşa cum ne-a descoperit pe Dumnezeu, Cel în treime adorat, Iisus Hristos, ne-a descoperit nouă înşine valoarea sufletului nostru, pe care a pus un preţ nou şi infinit, « că ci c e - i f o lo s e ş t e om u lu i s ă c îş tig e lu m ea în tr e a g ă , d a c ă -ş i p ie r d e s u fletu l sau ?» (Marcu 8, 3 6 ; M atei 16, 2 6 ; Luca 9, 25). Aşa cum sufletul este cel mai mare bun al nostru, mîntuirea lui este datoria şi fericirea cea mai mare, care s e v a realiza prin viziunea 'beatifică a lui Dumnezeu şi trăirea în eternitate cu El. «A tu n ci c e i d repţi, ne încredinţează Sfîntul Apostol Matei, v o r stră lu ci c a s o a r e le in îm p ă r ă ţia T atălu i lor» (Matei 13, 43). Cu această învăţătură, religia şi cultul au fost moralizate, spiritua lizate şi valorificate în gradul cel mai înalt. «Şi era u u im iţi d e în v ă ţătu ra Lui, c ă c i îi în v ă ţa p e e i c a C el C a re a re p u tere, ia r nu în fe lu l că rtu rarilo r» (Marcu 1, 22). In m o r a lă , Evanghelia lui Iisus Hristos aduce o înnoire şi un pro gres tot atît de mare. Evanghelia ne descoperă şi pe semenul nostru, de a cărui mintuire sîntem cu toţii responsabili, căci El este fratele nostru. Principiul şi temeiul raporturilor dintre oameni este iu b ir e a , idee şi pildă dumnezeiască a vieţii creştine. « C ăci D u m n ezeu a ş a a iu b it lu m ea , în cît p e F iu l Său C el U nu l-N ăscu t L -a d at, c a o r ic in e c r e d e în El s ă nu p iară, c i s ă a ib ă v iaţă v e ş n ic ă » (Ioan 3, 16). Iubirea este cea mai mare poruncă dată de Iisus Hristos şi cea mai m are realizare a vieţii morale creştine : iubirea lui Dumnezeu ca Tată al tuturor oamenilor şi iubirea de oameni ca fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai noştri. Iisus Hristos ne învaţă şi porunceşte : «Să iu b e ş ti p e D om n ul D um n e z e u l tău, cu to ată in im a ta, cu tot su fletu l tău şi cu tot cu g etu l tău. A c e a s ta e s t e m a r ea şi c e a d in tîi p oru n că. Ia r a d o u a , la f e l c a a c ea sta . B ă iu b e ş ti p e a p r o a p e le tău c a p e tin e în su ţi» (Matei 22, 37— 39 ,• Marcu 12, 29— 31 ; Luca 10, 27). După mărturia Sfîntului Apostol Ioan, « d ra g o s tea e s t e d e la D um n ezeu ... c ă c i D um n ezeu e s t e iu b ire» , «N oi iu bim p e D u m n ezeu , fiin d c ă El n e -a iubit c e l dintîi» (I Ioan 4, 7— 8 şi 19). Iisus Hristos a adus nu numai ideea de iubire a aproapelui nostru, ci a dat şi pilda dumnezeiască a unei vieţi de iubire, bunătate şi curăţie sufletească, prin care fiecare trebuie să năzuiască spre desăvîrşirea dum-


nozeiască însăşi. «în a c e a s ta e s te d r a g o s te a , spune Siîntul evanghelist lo.in, nu fiin d c ă n oi am iu bit p e D um n ezeu , c i fiin d c ă El n c -a iu bit p e noi... iar n o i d a to r i sîn tem s ă n e iu bim unul p e altul» (I Ioan 4, 8, 10— 11). Astfel, Mîntuitorul este învăţătorul şi modelul vinei vieţi morale, noi, superioare, necunoscute pînă atunci, de nici o religie, de nici o filosofie, de nici o cultură. Iisus Hristos a unit strîns credinţa şi fapta, religia şi morala. Prin concepţia Lui spiritualista, prin accentuarea nemuririi sufletului şi a răs punderii lui înaintea lui Dumnezeu, prin curăţirea şi intensificarea sen timentului religios şi moral, prin concepţia despre Dumnezeu şi creatura Sa, Iisus Hristos a ridicat considerabil sensul şi valoarea religiei şi a lărgit orizontul ei într-un mod cu totul deosebit. Prin învăţătura Sa, prin viaţa şi faptele Sale minunate, Iisus Hristos a fost în lume, după cum spune Evanghelistul Luca «un semn de con trazicere» (Luca 2, 34). El a uimit, a convins, a al ras, a cucerit pe de 0 parce ; a surprins, a dezamăgit şi a scandalizat pe de alta. Ucenicii Lui înşişi L-au înţeles treptat şi cu oarecare greutate. Poporul, în general, căruia s-a adresat de preferinţă, L-a ascultat şi L-a urmat cu dragoste, cu încredere şi cu respect, declarînd că «niciodată n-a vo r bit un om ca Acesta» (Ioan 7, 46). Conducătorii iudei, în cea mai mare parte însă, orbiţi de orgoliul, ipocrizia şi formalismul lor religios-moral, demascaţi şi biciuiţi de cuvîntul Lui, slăpîniţi de o con cepţie mesianică denaturată, L-au socotit înşelător, agitator, blasfemafor, L-au acuzat în mod fals şi L-au tîrît la judecata procuratorului roman Ponţiu Pilat ca «răufăcător» (Ioan 18, 30), ca hulitor (Marcu 14, (¡4), ca răzvrătitor contra împăratului de la Roma, voind să se proclame rege al iudeilor (Ioan 19, 12), adică tocmai ceea ce doreau ei, dar nu ceea ce gîndea şi voia Iisus Hristos. Partidele iudaice I-au birul o opo/.iţie pătimaşe : fariseii pentru că El combătuse formalismul gol ;;.i ipocrizia lor : saduebeii pentru că nu credeau în înviere şi în 1ici1î u i i re, j sul lotului, i ii vutcile de El, şi pentru că socoteau mesianismul periculos ilin punrl do vedere politic. In sinedriu, marele preot (arhie reul), (Mie era saduebeii, a declarat uciderea lui Iisus ca o necesitate politică, iar fariseii, cu excepţia cîtorva, nu s-au opus. Deşi Iisus Hristos a fost ucis în chip infamanl, prin răstignire, care era moarte ruşinoasă dc sclavi, învăţătura şi trăirea religios-morală propovăduite de El, con-

PERIO A D A IN T II (P lN Ă LA 324)

5?

linuate de Apostolii Săi, organizate în Biserică, au prins rădăcini şi au rămas, constituind cea mai mare înnoire spirituală de pînă atunci. Izvoarele istorice ale vieţii lui Iisus sînt scrierile vechi creştine, în frunte cu scrierile Noului Testament. Deşi Evangheliile nu s-au scris cu interesul şi scopul de a face o biografie completă şi datată riguros, ele sînt pentru noi un document sufletesc de o valoare incontestabilă, pentru că redau într-o relatare simplă şi veridică cuvintele şi faptele iui Iisus Hristos şi constituie o mărturie a impresiei extraordinare pe care a lăsat-o El. Un număr de scrieri apocrife, care imită, completează sau contrafac scrierile canonice ale Noului Testament, conţin poate unele elemente istorice, cunoscute din tradiţia creştină, dar acestea sînt mai tîrziu şi tendenţioase. între acestea sînt Evangheliile zise apocrife : a lui Iacob cel Tînăr, a lui Toma israelitul, a lui Nicodim, a copilăriei lui Iisus, a naşterii Măriei. Ştiri din surse necreştine despre Iisus Hristos. Ştirile acestea sînt puţine. Ni s-a păstrat o E p isto lă a unui sirian , M a ia , c ă tr e iiu l său S e rap ion , în limba siriană, în care vorbeşte despre «înţeleptul rege» al iudeilor, a cărui moarte a adus ruina poporului iudeu, iar el continuă să trăiască prin Legea pe care a dat-o. Autenticitatea acestei epistole, scrisă între anii 70— 170 este îndoielnică. 1. S c r is o a r e a unui r e g e (toparh) al E d esei, A b g a r V U kam a (Cel N e gru 4 î.d.ITr.— 7. d.Hr. ; 13— 50 d.Hr.) c ă tre Iisu s H ristos şi R ăspu nsu l M în tu itoru lu i c ă t i e A b g ar. Regele Edesei Abgar, îl chema prin scrisoarea sa pe Iisus ca să-l vindece de o boală grea, oferindu-I în schimb ospi talitatea în cetatea Edesei. Iisus îi răspunde că nu poate să meargă la Edesa, dar că-i va trimite pe unul dintre ucenicii Săi. Persoana lui Abgar V al Edesei este istorică, dar corespondenţa lui cu Iisus Hristos trebuie socotită apocrifă, deşi s-au găsit apărători ai autenticităţii ei (Epistolele sînt păstrate de istoricul Eusebiu, Is to r ia b is e r ic e a s c ă , I, 13, 6— 10). 2. Documentul numit A c ta P liaţi şi E p isto la lui L en iu lu s, un pretins prieten al lui Pilat, amîndouă adresate Senatului roman, cunoscute din sec. al III-Iea, sînt în mod cert apocrife. A cta P ilati vorbesc în chip batjocoritor despre condamnarea, suferinţele, M oartea şi învierea lui Hristos. E p istola lui L en iu lu s face o descriere frumoasă a chipului lui Iisus Hristos, după care s-a orientat, la toate popoarele creştine, pictorii, reproducînd chipul presupus real al Mîntuitorului Hristos.

55


3. M ărtu rii iu d a ic e. Scriitorul iudeu Iosif Flaviu (37/38— 100/105) aminteşte în lucrarea sa A n tic h ită ţile iu d a ic e (XX, 9, 1), despre uci derea lui Iacob, «frate al lui lisus Hristos» (Eusebiu, Is to r ia b is e r ic c a s c ă , II, 23, 21— 24), iar în alt loc (XVIII, 3, 3) vorbeşte despre lisus ca învăţător al adevărului şi făcător de minuni. în text, aşa cum ni s-a păstrat pînă azi, se află şi cuvintele : «6 XpiaxoS ouxoi r¡y» = «Acesta este Hristos», la Eusebiu (Isto ria b is e r ic e a s c ă , I, 11, 7— 8). -Autenticitatea acestor cuvinte este contestată, deoarece o asemenea măr turisire din partea lui Iosif Flaviu, care nu era creştin, este probabilă. Unii istorici, între ei Adolf Harnack, înclină totuşi să admită auten ticitatea ei, explicînd-o prin gustul lui Iosif Flaviu pentru sincretism şi prin inconsecvenţa lui. Cuvintele de mai sus, nefiind cunoscute lui Origen (f 254), se socotesc interpolate în textul Iui Iosif Flaviu, înainte de Eusebiu. Ele pot fi o însemnare făcută pe marginea textului de un creştin : «Acesta era Hristos», care a fost introdusă apoi în textul lui Iosif Flaviu de un copist. 4. F ilo n şi Ju stu s d e T ib er ia d a (sec. I), n-au scris despre lisus Hris tos. Rabinul E lie z er b e n F lyrcan (sec. II) spune că a cunoscut pe un discipol, Iacob al lui lisus Nazarineanul. T ăcerea scriitorilor iudei despre lisus Hristos este explicabilă. Ei aveau despre Mesia alte idei, adică aşteptau să vadă în M esia un eli berator, un erou. Pe de altă parte, iudeilor nu le convenea să vorbească despre lisus Hristos ca despre un adevărat Mesia, pentru că voiau sa placă romanilor. Se ştie că romanilor le displăceau speranţele mesia nice ale poporului iudeu. Acţiunile cu caracter mesianic îi făceau pe iudei, faţă de rondam, suspecţi şi urîţi. la jumătatea secolului al II-lea, tăcerea iudeilor la adresa lui s-a schimbat? ei au început să răspîndească ştiri calom n i o a s e c u p r i v i r e l a originea şi viaţa Lui. A ceste ştiri au fost apoi împ r u m u l d l e d e un i i s c r i i t o r i pagini ca Cels, Porfiriu ş.a. Mai tîrziu, c a l o m n i i l e i u d a i c e a u trecut în cartea « Ş eier to ld o t Icşu» = Cartea originii l ui l i s u s , c a r e s a dă ca foarte veche, s-a constatat ulterior că aceasta e r a un p a m f l e l din Evul mediu. De

lisus

llrislos

Un lals

îndrăzneţ, mai recent, este E p isto la lui B en an , pe care ar

fi scris-o pe la anul 83 d.Hr, un pretins medic egiptean. în realitate,

PER IO A D A 1N T ¡I (P ÎN Ă LA 324)

59

ea e plăsmuită chiar de pretinsul ei descoperitor (Ernst Edler von cler Plani tz, 1910). 5. S criitorii rom an i care amintesc despre Iisus Hristos sau despre creştinismul începător sînt : proconsulul Bitiniei, Pliniu c e l T inăr, într-o S c r is o a r e c ă tre îm p ăratu l T raían (ep. X, 97), istoricii T acit (55— 120 d.Hr.) şi S u eton iu (69— 141 d.Hr.). Pliniu cel Tînăr, în S c r is o a r e a s a c ă tre îm p ăratu l T raian , din anul 111— 112, vorbeşte despre adunarea creşti nilor pentru cult într-o anumită zi — sta to d ie —■ (Duminica) şi despre adorarea lui Hristos ca Dumnezeu (c a rm en C h risto q u a si D eo d ic e re ). Istoricul T acit (| 120), aminteşte suferinţele îndurate de creştini în timpul persecuţiei lui Nero din anul 64 (A n n a les X V , 44). Istoricul S u eton iu (Ţ 141), vorbeşte despre expulzarea iudeilor din Roma în anul 49 de_ către împăratul Claudiu (41— 54^ care se agitau clin cauza lui Hristos —■ « Ju d a e o s , im p u ls o r e C h r es to c o n tin u e tu m ul tu an tes, R om a expu lit» (V ita C lau d ii 25, 4). C h restu s este, fără îndo ială, Hristos. Se aflau atunci în Roma circa 10.000 de iudei, unii care credeau în Hristos, alţii nu. Datorită edictului împăratului Claudiu, au trebuit să plece din Roma familia de iudei Aquila şi Priscilla, pe care Apostolul Pavel i-a întîlnit la Corint în 52 (Fapte 18, 2). în a lt loc din istoria sa, Suetoniu vorbeşte despre torturarea creştinilor sub împăratul Nero (V ita N er o n is 16, 2), în anul 64, cînd a izbucnit incendiul Romei. Menţiuni despre creştini se mai găsesc la medicul G a llen u s şi la retorul F ron ton . Scriitorii L u cian d e S a m o sa ta şi C els (sec. II), vorbesc despre creştini mai mult. Cels, într-o carte specială îndreptată contra creştinilor — Aoţo? áXv¡9v¡? (Cuvînt adevărat), insultă şi acuză pe creştini. Dacă scriitorii păgîni nu vorbesc mai mult şi mai bine despre Hristos, tăcerea sau rezerva lor, ca şi a iudeilor, este explicabilă. Ei vedeau în creştinism o sectă iudaică dispreţuită sau o superstiţie orien tală, iar în Iisus Hristos un amăgitor, un instigator demagog, condam nat la moartea pe cruce de autoritatea romană. Văzut de la Roma, creştinismul era o religie dispreţuită, o apariţie periferică, puţin însem nată. în mulţimea de culte, care pătrunseseră în Pantheonul roman, creş tinismul, cel puţin la apariţia sa, nu putea atrage atenţia romanilor în chip deosebii.

00

IS T O R IA B ISE R IC E A SC A U N IV E R S A LĂ BIBLIOGRAFIE

D espre Iisus H ristos e x istă o b ib lio g rafie consid erabilă. A ici m enţionăm lu c ră rile im portante, mai noi : H. K r a f t , D ie E n tsteh u n g d e s C h riste n tu m s , Darm stadt, 1981. P. E. G u i 11 e t, R e fle x io n su r l e s o r ig in e s d u c h r is tia n is m e , B ordeaux, 1977. W . K a s p e r , J è s u le C hrist, Paris, 1976. C o n z e l m a n t i , L e o rig in i d e l crisfianesim o. j risu ltu li d e ila c r itic a s to r ic a . A cu ra d i B. C o rsa n i, Torino, 1976. H. Z i m m e r m a n , J e s u s C h ristu s. G e s c h ic h t e und V e rk ü n d ig u n g , Stuttgart, 1973. J . L e n z m a n n , W ie d a s C hristen tu m , en sta n d , Borlin, 1973. C h. C. A n d e r s o n , T h e h is t o r ic a l J e s u s . A c o n tin u ig q u e s tio n . Grand Rapids, Elrdm ans Publ., 1972. E. T r o c m é , J é s u s d e N a z a r e th v u p a r l e s tém o in s d e sa v ie , N euchâtel, 1972. R. M. G r a n t, L e D ieu d e s p r e m ie r s c h r é tie n s . Trad. de l'A n g lais par A. M. Giroudout, Paris, 1971. J é s u s , In c o ll. «G énies et réalités», Paris, Î971. C h G u i g n e b e r t (raţionalist), J é s u s , 2-e ed. Faris, 1969. J . J e r e m i a s , Le p r o b lè m e h is to r iq u e d e J é s u s C h rist. Trad. de l'AUemand par J. Sch losser, Paris, 1968. W . T r i l l i n g , J é s u s d e v a n t ¡'h isto ire, trad. de l’allem and par J . Schm idt, Paris,. 1968. R. B u l t m a n n , J é s u s . M y t h o lo g ie und d e m y t h o lo g is a lio n ( J e s u s C h rist a n d M y t h o lo g y ). trad. par F. Freuss, S. D urand-G aselin, Paris, 19(ia. P. G e o l t r a i n e t G. B o r n k a m m, J é s u s , în « lin c y c lo p a e d ia U niversalism , t. 9, Paris, 1968, p. 426— 431. E. S c h w e i t z e r , J e s u s C h ristu s, M ünchen, Hamburg, 1968. M. R o b b e , D er U rspru n g d e s C h risten tu m s, Leipzig, Je n a , Berlin, 1967. R. S l e n c z k a , G e s c s ic h t lic h k e it u n d P e r s o n s e in J e s u C h risti, G öttingen, 1966. J . C a r m i c h a e l , L e b e n und T o d d e s J e s u s v o n N a z a r eth . Trad. din Ib. engleză de C. D ietelm eier, M ünchen, 1965. “ R. L. B r u c k b e r g e r , T h e h isto ry o f J e s u s C h rist, New Y ork, 19G5, 462 p. G. B o r n k a m m , J e s u s v o n N a z a r et, Stuttgart, 1964. X. L é o n-D u f o u r, Les E v a n g ile s e t l ’h is t o ir e d e J e s u s , Paris, 1964. E. K ä s e m a n n , D as P r o b le m d e s h is to r is c h e n J e s u s , în «Z eitschrift für T h e o logie und K irch e», 1964. IÎ. D a n i e l - R o p s , J é s u s e n so n tem p s, 2-e éd., Paris, 1962, 837 p. F. A m i o t, J . D a n i é 1 o u, A. B r u n o t, Mgr. C r i s t i a n i , H. D a n i e l - R o p s , L es s o u r c e s d e ¡’h is t o ir e d e J é s u s , Paris, 1961. .1. M. R o b i n s o n, Le K é r y g m e d e ¡’E g lis e e t l e J é s u s d e l ’h is t o ir e (K e r y g m a und h is to r is c h e r J e s u s ) , trad. par. E. De P eyer, G en ève, 1961. , A. S c li w e i t /. e r, G e s c h ic h t e d e r L e b e n - J e s u F o rs ch u n g , 6-c A uflage, T ü bin gen, 1961, I il e m, /,e S r c i e t h is to r iq u e d e la v i e d e J é s u s (D as M essia n itü ts- und L e id e n g e h eiin n is. i-ine Shiy.ye d e s L e b e n s Je s u ). Trad. A. A nex-H eim brod, Paris, 1961. M . K a li I e r / V r sogi'n n u n lc h is t o r is c h e J e s u s und d e r g e s c h ic h t lic h e b ib lis c h e (. in isln s, M e A u ll , M iiiie lio n , 1960. I:. I; ii eli, 7 m l’in g e n a ch d e m h is to r is c h e n J e s u s , Tübingen, 1960. li. Ii i i u x, t.’H is to r icité d e J é s u s d e v a n t l ’e x é g è s e r e c e n t e , în «Revue B i blique,*, I X V ( I !):>'(). S. E. J o Ii ii •, n ii, J e s u s ln his o w e n tim e, London, 19)8. W. e i r u n d ni a n n, D ie G e s c h ic h t e J e s u C h risti, Berlin, 1957. O. C u I in a n ii, D ien <■/ C és a r , N euchâtel, Paris, 1957. J o s é M. li r o v e r, V iflq .de J e s u - C r is to , B arcelon a, 1956, 1431, p.

PER IO A D A IN T II (P lN Â LA 324)

6i

V. T a y l o r , T h e L ile a n d M in istry of Je su , London, 1954. M. G o g u e l , J é s u s , 2-e éd. Paris, 1950. J. K i c c i o t t i , V ie d e J é s u s C h rist, trad. fr. par M. V au ssard , Paris, 1947, 712 p. J . M o r e a u , L e s p lu s a n c ie n s t é m o ig n a g e s p r o ia n e s su r J é s u s , B ru x e lle s, 1944. B o g ata b ibliografie despre lisu s H ristos pu b licată pînă la 1934 se g ăse şte la : J. L e b r e t o n e t J. Z e i l l e r , L 'E g lise p r im itiv e (H is to ire d e ¡'E glise..., par Aug. F lich e et V. M artin, t. I), Paris, 1934, p. 63— 125. M enţionăm ca mai im portante : F. P r a t, Jé s u s -C h r is t. S a v i e , s a d o c t r in e , so n o e u v r e , 2 vol., Paris, 1933. J. K l a u s n e r , J é s u s d e N a z a r e th , S o n tem p s, s a v ie , sa d o c t r in e , Paris, 1933. L e B r e t o n , L a v i e et. ¡'e n s e ig n e m e n t d e J é s u s C h rist, n o tr e S e ig n eu r, 2 vol., Paris, 1931. M. J . L a g r a n g e, L 'E v a n g ile d e J é s u s C h rist, Paris, 1928. L o u i s d e G r a n d m a i s o n , Jé s u s -C h r is t. Sa p e r s o n n e , s o n m e s s a g e s e s p r e u v e s , 2 vol., Paris, 1928. A. C. H e a d 1 a m, T h e L ile a n d T e a c h in g o i J é s u s th e C hrist, 2-nd éd., London, 1927. In l i m b a r o m â n ă : Diac. Prof. Hm. V a s i l e s c u , Is to r ia r e lig iilo r , ed. a 2-a, B u cu reşti, 1983, p. 385— 408. I d e m , V ia ţa D om n u lu i n o stru lis u s IT rlstos şi v ia ţ a a lto r în t e m e ie to r i d e r e lig ii, în «M itropolia M oldovei şi Su cevei» L (1974), nr. 7— 8, p. 546— 560. Pr. Prof. I. R ă m u r e a n u , C in s tir e a Ş tiu te lo r ic o a n e în p r im e le tr e i s e c o l e , în «S tu d ii te o lo g ic e » , X X III (1971), nr. 9— 10, p. 621— 671. La p. 657— 661 : C o r e s p o n d e n ţa r e g e lu i A b g a r a l E d e s e i cu M în tu itoru l. Pr. Prof. I. P u 1 p e a, ( — Răm ureanu), M ărtu rii p r o ia n e d e s p r e S tîn tu l A p o s t o l P a v e l ş i M în tu itoru l H risto s, în «B iserica O rtod oxă Rom ână», L IX (1041), nr. 11— 12, p. 656— 665. Pr. Prof. P. R e z u ş, I s t o r ic it a t e a M în tu ilo ru lu i, în «Studii T eo lo g ice », IX (1957), nr. 3— 4, p. 177— 199. Fr. Prof. M i l a n Ş e s a n , C r o n o lo g ia v ie ţ ii M în tu itoru lu i, în «A lta ru l B a n a tului», IV (1947), p. 4— 15 şi e xtras. S t e r i e D i a m a n d i , Fiu l ¡ui D u m n ezeu — Fiu l O m ului, 3 vol., B u cureşti, (1943). Pr. Prof. V . G h e o r g h i u , A n u l şi z iu a m o rţii D om n u lu i n o str u lis u s H risto s. C ern ăuţi, 1925. Pr. Prof. I. M i h ă l c e s c u , Is to r ic u l c e r c e t ă r ilo r d e s p r e « V ia ţa lu i lisu s» , în «B iserica O rtod oxă Rom ână», X L I (1922), nr. 1, p. 49— 63. I d e m , C e i d in ţii t ă g ă d u ito r i a i e x is t e n ţ e i lu i lis u s , ibidem, X X I (1897— 1898), nr. 2, p. 194—205 ; nr. 3, p. 304— 313. Pentru îm p ăraţii A ugustus (31 î.Hr,— 14 d.Hr.) şi T iberiu (14— 37), v e z i: P. P e t i t , H is to ire g é n é r a le d e ¡'E m pire ro m ain , Paris, 1974. Introd uction b ib lio graphique, p. 7— 12. N. A. M a ş k i n , P rin cip a lu l lu i A u gu stu s. Trad. de S. Sam arian, B u cureşti, 1954. L. H o m o , A u g u s te , 63 a v . J . C.— 14 a p r è s J . C., Paris, 1935. R. S a e g e r, T ib eriu s, London, 1972. E. K o r n e m a n , T ib e r iu s , Stuttgart, 1960. A l b i n o G a r z e t t i , L 'Im p ero d a T ib e r io a g li A n ton in i, B ologn a, 1960, 792 p. D. M. P i p p i d i, A u to u r d e T ib è r e , B ucureşti, 1944. D. T u d o r, F ig u ri d e Îm p ă r a ţi ro m a n i, t. I, Bucureşti, 1974, p. 20— 104. P en tru P liniu c e I T în ăr. P l i n i u s C a e c i l i u s S e c u n d u s , E p istu laru m lib r i n o v e m , R ecen su it M. Sch u ster, 3 -e A u f’ age, de H. H anslik, Lipsiae, 1958. Pline le Je u n e, L e ttr e s . T e x te é tab lie et traduit..., par C. Sicard , t. I, Paris, 1954. Plinius c e l T î n ă r , O p e r e c o m p le t e , Trad. în lim ba rom ână de Liana M anolach e, B ucureşti, 1977.

<12


F. F o u r i e r, La le t t r e cle P lin e à T r a ja n c , su r I e s c h r é tie n s , în «Recherches deThéologie ancienne et médievaie», 31 (1964), p. 181— 174. A. N. S h e r v i n -W h i t e, T h e le t t e r s o i P lin y. A h is t o r ic a l an d s o c ia l c o mcnlarY, Oxford, 1966.

întem eierea Bisericii. A ctivitatea Sfinţilor Apostoli şi a ucenicilor lor * La înălţarea Mîntuitorului, credincioşii Lui formau două grupuri cu no scu te: unul în Galileea (peste 500, I Cor. 15, (5), allul la Ieru salim (ca la 120; Fapte 1, 15), trăind în rugăciune, în aşteptarea Mîngîietorului promis (Ioan 15, 26) şi a botezului Jor cu Duhul Sfînt (Fapte 1 , 4 — 5). Apostolii au completat numărul lor, alegînd prin sorţi, în locul lui Iuda, pe Matia, dintre credincioşii care, ca şi ei, urmăriseră tot timpul cuvîntul şi activitatea Mîntuitorului. După zece zile de la înălţare, făgă duinţa făcută de lisus s-a împlinit, prin Pogorîrea Sfîntului Duh, care a întărit pe Apostoli cu puteri şi daruri supranaturale pentru misiunea lor în lume (Fapte 2). , ; La originea Bisericii creştine, întemeiată de Sfinţii Apostoli după învăţătura şi puterea Mîntuitorului, stă acest fapt extraordinar din ziua praznicului Cincizecimii. împreună cu învierea Lui, el explică zelul, ab negaţia şi curajul cu care Apostolii au pornit să împlinească porunca Lui, mergînd şi învăţînd toate neamurile. Efectul Pogorîrii Sfîntului Duh a fost imediat şi revelator. Grăind în limbile mulţimii de iudei şi de prozeliţi-adunaţi la Ierusalim pentru praznic, Apostolii au convertit din prima zi «ça la trei mii de suflete». In cuvîntarea Sfîntului Petru, avem un tip de predică apostolică: Jisus Nazarineanul, care a învăţat cu minuni şi cu semne, pe care le-a tăcui prin El Dumnezeu, El, cel răstignit şi ucis, a înviat, s-a înălţat ■f> n împlinii făgăduinţa luată de la Tatăl, de a revărsa asupra lor Duhul Slîiil. In fii s-au împlinit profeţiile mesianice,- El este «Domn şi llnsloK», adică Dumnezeu şi Mesia. «Pătrunşi la inimă», ascultătorii ■s-a11 pocăit
Ioan R ăm u rean u

PER IO A D A IN T II (P ÎN Ă LA 324)

iudei şi prozeliţi, din Palestina şi din împrăştiere, martori ai eveni mentului din ziua Pogorîrii Sfîntului Duh, dovedesc succesul prodigios al predicii apostolice şi caracterul supranatural al evenimentului care stă la începutul Bisericii. ...Aceşti primi creştini mergeau la templu, pentru rugăciune, şi consti tuiau o comunitate proprie, avînd un cult special, ir în g e r e a p lin ii şi un nou mod de viaţă. Numărul lor creştea zilnic. Apostolii predicau îndeo sebi la templu. Cuvintul lor era întărit de minunile pe care le puteau face. Vindecarea unui paralitic a trezit un interes şi mai mare pentru predica lor. Succesul încuraja pe Apostoli, dar neliniştea pe conducătorii poporului, «părîndu-le rău că învăţau poporul şi vesteau în Iisus învierea morţilor» (Fapte 4, 1— 2). Apostolii încredinţau cu mărturia lor învierea lui Hristos, pe care se întemeia predica lor, iar acest fapt tulbura şi Inînia pe iudeii care-1 condamnaseră la moarte. Cuvîntul cald şi pu ternic al Apostolilor era crezut, încît numărul credincioşilor a crescut în curînd ca la cinci mii de bărbaţi (Fapte 4, 4). Apostolii sînt arestaţi, aduşi' înaintea membrilor sinedriului şi cer cetaţi asupra puterii şi numelui lui Hristos în care vorbesc. Petru mărturiseşte cu curaj pe Ii-sus cel răstignit de ei şi înviat de Dumne zeu. Curajul Apostolului şi prezenţa paraliticului vindecat îi pune pe sinedrişti în încurcătură. Ei se mulţumesc să-i ameninţe, interzicîndu-le să mai vorbească în numele lui Iisus. Apostolii sînt eliberaţi, creş tinii se bucură şi laudă împreună pe Domnul. Un suflu de adîncă pietate şi de dragoste frăţească plutea peste mulţimea credincioşilor. Ei aveau «o inimă şi un suflet». Cu acest sentiment nou şi puternic, credincioşii din Ierusalim au realizat bene vol şi parţial c o m u n ita te a bu n u rilo r : cei care aveau case sau ţarini le vindeau şi aduceau preţul «la picioarele Apostolilor», pentru aju to rarea tuturor, dîndu-se fiecăruia «după trebuinţă». Levitul Iosif din Cipru, numit de Apostoli Barnaba (fiul mîngîierii), este citat cu cinste pentru o asemenea faptă (Fapte 4, 36— 37). A cest creştin generos şi zelos va fi unul dintre cei mai activi şi mai preţioşi colaboratori ai «Apostolilor». în latura aceasta atît de frumoasă a vieţii de comunitate creştină, se descopcră şi prima umbră. Doi soţi, Anania şi Safira, voind să facă act de cari late, păstrează pentru ei o parte din preţul unei ţarine vînclute în folosul comunităţii, spunînd Apostolilor că l-au adus întreg: (Fapte 5, 1— 11). Episodul este edificator pentru caracterul benevol şi

fi 4


idealist al vieţii comunitare a creştinilor. Ei nu erau obligaţi să aducă totul în ajutorul comunităţii, dar soţii Anania şi Satira «minţiseră Duhului Sfînt» şi au primit pedeapsă'exem plară, murind pe loc, ceea ce a impresionat adînc pe cei de faţă. Era prima măsură disciplinară în Biserică luată de Dumnezeu însuşi (Fapte 5, 1— 11). Cu toată împotrivirea sinedriului, Apostolii continuă să predice cu succes. Vin la ei şi bolnavi ca să-i vindece prin minuni. Apostolii sînt din nou arestaţi, scapă din închisoare, sînt găsiţi în templu. Aduşi iarăşi în faţa sinedriului, dar nu cu forţa, de teama mulţimii care-i asculta. Apostolii sînt certaţi cu mai mare asprime şi ameninţaţi acum cu moar tea. Intervenţia înţeleptului şi veneratului rabin Gămăliei le scapă viaţa. Ei sînt totuşi bătuţi şi lăsaţi liberi, cu condiţia de a nu mai vorbi despre Iisus (Fapte 5, 12— 42). Creşterea numărului credincioşilor era urmată de unele greutăţi în viaţa comunităţii. Iudeii elenişti se plîng Apostolilor că văduvele lor sînt trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor. La propunerea Apos tolilor, credincioşii au ales şapte bărbaţi «plini, de Duh şi înţelepciune», asu p ra c ă r o r a A p o s to lii şi-au pu s m îin ile cu ru g ă ciu n e : Sînt primii slu jitori hirotoniţi, d ia co n ii. Ei aveau să supravegheze şi să asigure buna rînduială la mesele comune. Slujirea lor nu se mărginea însă la aceasta ; diaconii puteau să şi predice cuvîntul (Fapte 6). Unii dintre ei, Ştefan, vorbind cu mai mult curaj despre credinţa cea nouă, şi-a atras mini a unor iudei din diaspora (elenişti). El a fost acuzat fals de blasfemie contra lui Moisi şi a lui Dumnezeu şi dus în faţa sinedriului, spre judecată. Acolo, Ştefan rosteşte o lungă cuvînU>ro, în care face o privire a istoriei poporului iudeu, scoţînd din pro feţii şi din fapte concluzia că Iisus este M esia cel prezis de ei şi că iudeii sînt vinovaţi de uciderea Lui. în vacarmul produs, diaconul Şte!<.m
P ER IO A D A IN T II (P ÎN A LA 324)

65

Fenicia, în Cipru, la Antiohia. Diaconii predică şi botează ; Apostolii afla de succesul cuvîntului lor şi se duc să pună mîinile pe cei con vertiţi. Un asemenea prilej aduce pe Petru şi pe Ioan în Samaria, unde primesc botezul şi întîlnesc un mag, Simon, faimos în neamul său. El oferă Apostolilor bani pentru a-i da puterea cu care întăreau în Duhul Sfînt pe cei botezaţi. Petru îl ceartă cu asprime (Fapte 8). Simon Magul e cunoscut apoi ca eretic. Urma lui dispare din Noul Testament şi se găseşte în literatura apocrifă. Episodul convertirii lui este caracteristic pentru mentalitatea religioasă în lumea păgînă şi pentru efectul predicii creştine. Un alt episod interesant ilustrează din altă latură situaţia. Diaconul Fi lip întîlneşte un prozelit, eunuc, demnitar la curtea reginei Candachia a Etiopiei. Acest străin se întorcea de la Ierusalim spre ţara sa, pe drumul ce ducea la Gaza. Prozelitul citea din profetul Isaia. Diaconul luă prilej din aceasta, ca să intre în vorbă cu el, îl încredinţă despre împlinirea profeţiilor şi venirea lui Mesia. Eunucul se botează şi se în toarce creştin în Etiopia, dincolo de graniţa cea mai sudică a Imperiului roman (Fapte 8, 26— 40). B otezu l su taşu lu i C o in eliu . Biserica sporea şi în alte laturi. La C e zareea Palestinei, capitala politică a ţării, ridicată de Irod cel Mare, se afla reşedinţa procuratorului şi a garnizoanei romane. Un ofiţer roman, Corneliu, centurion în cohorta Italica, era prozelit, «cucernic şi temător de Dumnezeu», cu toată casa lui. El era un om credincios, făcea rugă ciuni şi săvîrşea multe fapte bune, fapt pentru care era cinstit de iudei, care apreciau bunătatea şi prietenia sa. Predica Apostolului Filip în Cezareea a aprins în el dorinţa de a se boteza. El află de şederea lui Petru la Ioppe şi trimise să-l cheme la Cezareea. O problemă grea se punea prin aceasta Apostolului Petru. El pre geta să boteze un străin, dar Dumnezeu birui îndoiala sa. Petru merse la Cezareea şi boteză pe sutaşul Corneliu cu toată casa lui, spre ui mirea credincioşilor dintre iudei (Fapte X). La Ierusalim, Petru a tre buit apoi să explice fapta sa, liniştind şi bucurînd pe creştinii dintre iudei. Prin botezul sutaşului Corneliu, se cîştiga nu numai o familie dintre paginii trecuţi la iudaism, ci şi un principiu foarte important: primirea neamurilor, adică a credincioşilor celorlalte religii, în B ise rică, direct, prin botezul creştin, nu prin circumciziunea mozaică. Solu-

5

—

I s t o r i a

b i s e r i c v a s c u

m

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă

ţia aceasta era absolut necesară pentru interesele propovăduirii creş tine. în acelaşi timp, propaganda creştină avea succes printre iudeii şi paginii din Antiohia. A n tio h ia , perla Orientului, era reşedinţa imperială şi cel mai mare oraş al Imperiului Roman, după Alexandria. A colo au predicat c re ş tinismul mai îritîi iudeo-creştinii din diaspora, care s-au dovedit misio nari zeloşi, binevestind pe Domnul Iisus «şi elinilor», aducînd la creş tinism pe mulţi. Era o misiune particulară, spontană, efect al entuzias mului creştin. Cînd s-a aflat la Ierusalim despre existenţa creştinilor la Antiohia, Apostolii au trimis pe Barnaba, ca să cerceteze şi să spo rească lucrul evanghelic. Barnaba a avut succes ia Antiohia. Din acest loc şi moment, istoria misiunii creştine se îmbogăţeşte cu experienţa unui om şi un fapt de importanţă excepţională : Barnaba a trimis la Tars şi a chemat pe Saul, care, între timp, se convertise la creştinism. Ei au lucrat împreună un an întreg, învăţînd «mulţime multă». «Şi s-a u num it în tîi în A n tio h ia u c en ic ii «creştin i» (Fapte 11, 26). A cest nume, n u m e le d e creştin , este nu numai un cuvînt nou, ci o idee nouă. Creştinii, care în mediul iudaic se numeau u cen ic i, c r e d in c io şi, fraţi, sfin ţi, se vor numi de acum înainte cu numele lui Hristos, nume propriu şi specific lor, pe care-1 vor purta cei ce vor veni la Bise rică, fie din iudaism, fie din celelalte religii. La Antiohia, pe teren păgîn, creştinismul se răspîndeşte deci într-un mediu nou şi cu un nume nou. Altă comunitate creştina însemnată s-a format în Siria, între iudei şi prozeliţii din D am asc. La Ierusalim, domnia lui Irod Agripa (41— 44), nepotul Iui Irod cel Mare şi rege din graţia romanilor peste toată Palestina, aduse tulburare creştinilor. Din porunca acestuia, a fost ucis Apostolul Iacob, fratele lui loan, primul apostol martir (an 44). «Văzînd că este cu plăcere iudeilor», Irod Agripa I a arestat şi pe Petru. Scăpînd în chip minunat, Petru se duse noaptea la casa Măriei, mama lui Marcu, unde erau adunaţi mulţi credincioşi şi se rugau. Din acest moment, Apostolul Petru părăseşte Ierusalimul, dueîndu-se «în alt loc» (Fapte 12, 17), pe care nu-1 cunoaşte. Clăsim apoi pe Sl'înlvil Petru împreună cu Sfîntul Pavel printre creştinii din Antiohia. Cînd Petru s-a retras din comunitatea creştinilor proveniţi dintre neamuri, împreună cu Barnaba şi ceilalţi iudeo-creştini, Sfîntul

PER IO A D A IN T II (P lN Ă LA 324)

67

Pavel nu s-a sfiit să-l mustre în faţa adunării credincioşilor, apărînd cu tărie universalitatea creştinismului (Gal. 2, 11— 15). Dintre ceilalţi Apostoli, Faptele Apostolilor numesc alături de Petru pe Ioan, iar pe Iacob cu prilejul uciderii lui. Nu toţi Apostolii au pă răsit Ierusalimul. Prezenţa lor se constată peste cîţiva ani, cu prilejul aşa-numitului Sinod apostolic ţinut în anul 50, care a rezolvat problema privitoare la situaţia creştinilor dintre păgîni, pusă la Antiohia (Fapte 15). în fruntea adunării din Ierusalim, apare Iacob cel Mic, numit «fra tele Domnului», care se bucura de mare autoritate morală nu numai la creştini, ci şi la evreii din Ierusalim şi din afară. Tradiţia l-a numit mai tlrziu episcop (Eusebiu, Is to r ia b is e r ic e a s c ă , II, 1, 3). Sfîntul apos tol Pavel îl stima în chip deosebit şi-l numea «stîlp» al Bisericii. El nu p a r e a ii a c e e a ş i p e r s o a n ă cu A p o sto lu l I a c o b al lu i A ii eu . Autori tatea lui cea mare provenea, pe de o parte din rudenia lui cu Mîntuitorul (văr), pe de alta din pietatea lui exemplară şi viaţa lui ascetică. El a rămas continuu în Ierusalim şi comunitatea s-a bucurat de linişte pînă la moartea lui (c. 61— 62). Datorită mai ales înţelepciunii lui, s-a înlăturat neînţelegerea dintre tendinţa iudaizantă, care cerea respectarea Legii mozaice de creştini, şi tendinţa opusă ei. A c tiv ita te a A p o s to lilo r în lu m e a păg în ă. După uciderea lui Iacob al lui Zevedeu, numit şi Iacob cel M are sau cel Bătrîn, şi după plecarea lui Petru din Ierusalim (an 44), urma Apostolilor se pierde în Faptele Apostolilor. Pe scena istoriei cunoscute, rămîne dominantă, mai mult de două decenii, figura uriaşă a Sfîntului Apostol Pavel. A ctivitatea c e lorlalţi Apostoli este mai puţin cunoscută, iar a unora nicidecum. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea ştie de la Origen, iar acesta ştie din tradiţie, că Apostolii şi ucenicii lor s-au împrăştiat în toata lumea şi au predicat creştinismul : T om a la părţi (după ştiri mai tîrzii şi în Persia şi India), A n d rei în Sciţia, Io a n în Asia, P etru în G a latia, Bitinia, Capadocia şi Asia Proconsulară, B a r to lo m e u în India (Ara bia sudică), după o tradiţie orientală şi în Armenia, M a te i printre iudei, apoi la alto neamuri (Eusebiu, Isto r ia b is e r ic e a s c ă III, 1, 2 4 ; V, 10). După tradiţie, Sfîntul Matei ar fi mers chiar în Etiopia, unde a murit c a martir, fiind tăiat cu fierăstrăul.


f iS

A ceste ştiri se pot completa cu puţine altele, fie din Noul Testament, fie din tradiţia creştină scrisă : Petru a predicat la Antiohia (Gal., 2 , 11 ) .

Din Antiohia, Sfîntul Petru a făcut misiune, după toată probabili tatea, în P ont, G alatia, C a p a d o c ia , A s ia P ro c o n su la ră şi Bitinia. După o tradiţie consemnată de Origen şi citată de Eusebiu de Cezareea (Isto ria b is e r ic e a s c ă III, 1), Sfîntul Petru a predicat şi în M a cedonia. Din Epistola I Corinteni I, 12— 13, aflăm că credincioşii din Corint se numeau unii ai lui Pavel, alţii ai lui Apolo, alţii ai lui Chifa (Petru), ceea ce ne lasă să înţelegem că Sfîntul Petru a stat un timp şi la C o rint, cum afirmă Sfîntul Clement al Romei (88—98) în l-a sa Epistolă către Corinteni, scrisă către anul 95. în timpul persecuţiei lui Nero din anul 64, Petru, aflîndu-se la Roma, a fost închis, dar a scăpat. Către sfîrşitul domniei lui. Nero, în anul 66, Petru a fost închis pentru a doua oară în închisoarea mamertină, la picioarele Capitoliului. Fiind condamnat de autorităţile romane să fie răstignit pe cruce, Sfîntul apostol Petru a cerut să fie răstignit «cu capul în jo s spre pămînt şi cu picioarele în sus», crezînd că este n e vrednic să fie răstignit ca Domnul Hristos. El a fost răstignit între două borne din Circul lui Nero, în anul 67 şi a fost îngropat la Roma, în Vatican, lîngă Calea triumfală, bucurîndu-se de cinstirea întregii lumi creştine (Fer. Ieronim, D e v iris illu stribu s, I). Tradiţia, relativ tîrzie (sec. III— IV), care-1 numeşte «episcop», înlîi la Antiohia,, apoi la Roma, pe care se bazează primatul pa pal, are un caracter legendar, provenind din scrieri apocrife şi osie contrară faptelor istorice cunoscute. Se ştie că Apostolii nu au păstorii ca episcopi în nici un oraş din timpul lor, doarece ei aşezau în celăţi pe episcopi. Demnitatea de a p o s to l era desigur superioară d em n ităţii de episcop. Istoricii bisericeşti romano-catolici. din cei mai de seim iii recunosc că ceea ce se ştie despre Sfîntul Petru este că el a mers la R u i n a , a desfăşurat aci cîtva timp o activitate misionară şi a j i i i i i il. c a

m a l tir.

/oan, ii 11î lui y.evedcu, a jucat un rol însemnat între Apostoli. îm preună cu Petru şi cu lacob cel M are «fratele Domnului», sînt numiţi d e Sfîntul Apostol Pavel «stilpii B isericii» (Gal. 2, 9). Se crede că

P ER IO A D A 1N T II (P IN A LA 324)

69

Ioan a trebuit să rămînă în Ierusalim pînă la moartea Sfintei Fecioare Maria, pe care Mîntuitorul a lăsat-o în grija lui, sau poate chiar pînă ]a începutul războiului iudaic, în anul 66. Tradiţia bisericească cunoaşte că Sfîntul evanghelist Ioan a predicat în Asia Proconsulară, îndeosebi în capitala acesteia, la JEfes. în provincia Asia, în afară de Efes, a înfiinţat în mai multe oraşe Biserici înfloritoare, de care el face men ţiune în Apocalipsă, cap. II şi III. Ştirea că ar fi murit la Ierusalim, ca şi fratele său Iacob cel M are (de la Filip Sidetul), sau că ar fi sufe rit la Roma în persecuţia lui Domiţian, în anul 95 sau 96 (Tertulian), nu este întemeiata. Exilul său pe insula Patmos din M area Egee, în anul 96 este confirmat de Apocalipsă (I, 9). M oartea lui tîrzie, pe la anul 100, a făcut ca prin el epoca apostolică să se poată lega strîns de cea postapostolică. A n d rei, fratele lui Petru, după mărturia lui Origen şi a istoricu lui Eusebiu de Cezareea, ar fi predicat în Sciţia, prin care poate fi înţeleasă regiunea de la nordul Mării Negre, numită Scythia Major,; sau mai sigur în Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), în c e tăţile Histria, Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic), din Scythia Minor. După tradiţia creştină, Andrei a mers la Bizanţ, unde a pus episcop pe Stachys, iar de aici a plecat în Ahaia sau Crecia, murind în oraşul Petras, ca martir, fiind răstignit pe o cruce în formă de X. . Despre Apostolul T ad eu (Lebeu), fratele lui Iacob cel Mic, se crede că a predicat în Palestina şi a scris o epistolă. Fiii lui au fost aduşi la Roma, din porunca lui Domiţian (81— 96), fiind socotiţi sus pecţi de revoluţie politică, ca. «urmaşi ai lui David», dar, cînd împă ratul a văzut că sînt oameni simpli, cu mîinile bătătorite de muncă, i-a lăsat liberi (Eusebiu, Is to r ia b is e r ic e a s c ă III, 19, 20). Apostolul F ilip a fost confundat uneori cu diaconul Filip. El este numit şi evanghelist, adică misionar, şi ar fi murit la Ierapole, în Frigia. Două din fiicele lui aveau darul profeţiei ; una din ele a murit la Efes (Eusebiu, Isto ria b is e r ic e a s c ă , III, 31). Ştiri legendare spun despre Apostolul Sim on Z elo tu l (C an aan itu l) că a predicai în Persia şi Babilonia, iar despre M atia, cel ales apostol la sorţi, în locul lui Iuda Iscarioleanul, spun că a predicat în Etiopia.

70


Ucenicii şi colaboratorii Apostolilor au fost numeroşi. Cei 70 (sau 72) de ucenici ai Domnului Hristos mergeau predicînd doi cite doi, alţii însoţeau pe Apostoli sau lucrau în legătură cu ei. Barnaba este din cei mai însemnaţi -, vărul lui, Ioan Mar cu a mers cu el şi cu Sfîntul Apostol Pavel în prima călătorie misionară, între anii 45— 48 ; mai tîrziu, a însoţit pe Sfîntul Petru, după predica căruia a scris Evan ghelia care-i poartă numele. După o tradiţie veche, ei a înfiinţat Bise rica din Alexandria Egiptului. Dintre colaboratorii Sfîntului Apostol Pavel, mai însemnaţi sînt : medicul Luca, autorul Evangheliei a treia şi ah Faptelor Apostolilor, Sila (Silvan), Timotei, Tit, precum şi cîteva femei devotate, care au adus misiunii creştine preţioase servicii. BIBLIOGRAFIE P en tru în t e m e i e r e a B i s e r i c i i : C om entarii şi studii asupra F a p t e lo r A p o s t o lilo r ; Studii d espre isto ria N o u lu i T e s ta m e n t, în g en eral. V ezi la J. P. KirsCli, op. cit., p. 83— 93 ; 109— 112, 770— 773. . J. L e b r e t o n e t J. Z e i l l e r , L 'É g lise p rim itiv a (T. I. H is to ir e d e ¡'É glise de Aug. Flieh e et V . M artin), Paris, 1934, p. 127— 158 ; 225 25». A lt e stu d ii : M. Sim on, S te p h e n a n d t h e H e lle n is ts in tlie p r im itiv e C h u rch , London, N ew Y o rk , Toronto, 1958. E. T r o c m é , L e liv r e d e s A c te s et l'h is to ir e , P aris, 1957. E. H a e n c h e n , D ie A p o s t e lg e s c h ic h t e , G öttingen, 1950. J. Dupont, L iv r e d e s A c t e s d 'a p r è s l e s travau x, r é c e n t s , Lovain, 1950. A . B o u d r o u, L e s A c t e s d e s A p ô tr e s , Paris, 1933. E. J a c q u i e r , L e s A c te s d e s A p ô t r e s , P aris, 192 6 ; A W ikenh au ser, D ie A p o s t e l g e s c h i c h t e u n d ih r G e s c h ic h t s w e r t , M ünster, 1921. , P en tru Si. Io a n E v a n g h e lis tu l : F. M. Braun, J e a n ¡e t h é o lo g ie n e t s o n É v a n g ile d a n s l'É g lise a n c ie n n e , P aris, 1959 ; L. Rirot, S ain t J e a n , ¡Paris, 1923 ; C. Fouard, S ain l J e a n e t ¡a lin d e l'â g e a p o s to liq u e , 8-a éd., P aris, 1922. P en tru Si. P etru : R. O ursel, E v o c a tio n d e la c h r é t ie n t é ro m a n e , Paris, 1968. J. C a r c o p i n o , L e s r e liq u e s d e sa in t P ie r r e à R o m e, Paris, 1965. M. G u a r d u c i , t a to m b a ă i P ie tr o , Rom a, 1959. J. T o v n b e e a n d J . W . P e r k i n s, T h e S h r in e o f P e te r a n d t h e V a tic a n l:.x< (i\ niions, London, 1958. I>. ( ; a c l c h e r, P etru s u n d s e in e Z eit, Innsbruck, 1957 ; E. K irschbaum , D ie ( ¡nibi r d e r A in ritc lliir slcn , 2-e A ufl., Frankfu rt, 1959. Trad. engleză de J . M urray, l ondon, 19.', 9. 'r i , louilU 's d e Saint P ie r r e d e R o m e , P aris, 1961. O. c n I I i m a ii n, S ain l P ie rre . D iscip le, A p ô t r e , m arty r, N euchâtel, P aris, 1952 ; Trad. i|cim., ed. -a, Z ü ric h , S tuttgart, 1960. K. Il e u s s i , V iii l ‘c ln m in R o m .? Gotha, 1 9 3 6 ; H. Lietzm ann, P etru s r ö m is c h e r M ärtyrer, Iterlin, l!)3(>. M. l i e s s o n, Saint P ie r r e et l e s o r ig in e s d e la p rim a n tè r o m a in e , G en èv e, 1 9 2 8 ; L'abbé C. l'ouard, Sainl P ie r r e e t l e s p r e m iè r e s a n n é e s d u c h r is tia n is m e , 15-e éd., Paris, 1928.

P ER IO A D A I N T I I (P IN A LA 324)

71

In lim b a r o m â n ă : Pr. prof. I o a n Rămureanu,, N o i c o n s id e r a ţ ii p riv in d p ă t r u n d e r e a c re ştin ism u lu i la t r a c o - g e t o - d a c i, în «O rtodoxia», X X V I (1974), nr. 1, p 164— 178. I d e m , S iin ţi ş i m a rtiri Ia T o m is, I. M is iu n e a S im ţu lu i A p o s t o l A n d r e i In S c y th ia M in or, în «B iserica O rtod oxă Rom ână», X C II (1974), nr. 7— 8, p. 975— 979. Diac. H. C o j o c a r u, E ste p rim a tu l lu i P etru un p r iiv le g iu d e d r e p t d iv in d u p ă N o u l T e s ta m e n t ? Sibiu, 1940. B ib lio g rafie fo arte bo gată la p. I X — L X X V III. P en tru B is e r ic a p rim a r ă : J . L e b r e t o n, L a v ie c h r é t ie n n e a u p r e m ie r s i è c le , P aris, 1927. E. Amann, L 'E g lise d e s p r e m ie r s s iè c le s , Paris, 1 9 2 7 ; P. B atiffo l, L 'E glise n a is s a n t e e t l e c a t h o lic is m e , 9-e éd., Paris, 1927 ; F. J . F o ak es Jo h n so n and Kirsopp Lake, T h e B eg in n in g o l C h ristia n ity , 5 vol., London, 1920— 1923, răm în e fundam entală.

SfîntuI apostol Pavel * Persoana şi activitatea Sfîntului apostol Pavel sînt mai bine cunos cute decît ale celorlalţi Apostoli. Din Faptele Apostolilor, scrise de ucenicul luT^Luca, şi din epistolele sale, se poate r e constitn.i_in bună parte viaţa Sfîntului apostol Pavel si se poate cunoaşte mai ales su fletul lui (Fapte 22, 23, 24, 26 ; Gal. I şi II). Cronologia vieţii .lui se poate stabili cu aproximaţie, pe baza cîtorva date cunoscute cu probabilitate, în jurul cărora gravitează viaţa Apostolului. înainte de convertire. Pavel c cunoscut întîi cu numele său iudaic de Saul ( c c l dorit). El s-a născut în oraşul JLars. capitala provinciei Cîlicia, în primii ani ai erei creştine. Părinţii lui erau iudei, cu oare care bunăstare, avînd. probabil un atelier de ţesut stofe din păr de capră, din care se făceau mai ales mantale şi corturi, îndeletnicire răspîndită în regiune. _Saul însuşi a învăţaiâ caa sll-Jie s£rle ^ _El a primit în familie si în şcoala de la sinaaodă o bună educaţie si instrucţiune religioasă, după tradiţia riguroasă a iudaismului. Oraşul Tars avea şi şcoli eline vestite, pentru care era comparat cu Alexandria şi Atena. Trăind în mediu de limbă şi cultură g reacă, Saul le-a cunoscut în chip firesc si le-a^lnsusit. într-o măsură în care nu le poseda nici unul din ceilalţi Apostoli. Pe lîngă cultura elenistă, el avea din familie dreptul de cetăţean roman. Ambele calităţi au avut V‘ . ' ~ ~~T7" ' ' .. ' " . ’... ...... ..... .. mare importanţa m activitatea lui misionară. ; 1 . * C a p ito l r e d a c ta t d e P r . p r o f.

lo a n R ăm u rean u

72

IST O R IA BISERICEA SCĂL U N IV E R S A L Ă

De foarte tînăr, Saul a mers la ierusalim ,.la şcoala rabinică a înv.utalului Gămăliei, vestit atunci în toată lumea iudaică. La Ierusalim, Saul avea o soră căsătorită, mama lui Ioan Marcu, vărul lui Barnaba, Pregătirea lui, «la picioarele lui Gămăliei», are o deosebită însemnă tate pentru viaţa şi misiunea lui. La şcoala marelui rabin, Saul a în văţat cu zel tot ce putea şi trebuia să ştie u n .TudeUj. ca .teologie, (ex e geză, drept, istorie, dogmatică, morala). Despre înfăţişarea fizică, se ştie de la el însuşi că nu era im punătoare. Saul suferea de o boală supărătoare, pe care nu o numeşte şi pe care istoricii o socotesc migrenă, gută, oflalmie purulentă,, epi lepsie sau malarie, mai probabil fiind cea din urmă (era obişnuită în regiunea Tarsului). Prin calităţile lui sufleteşti, Saul. e r a j i n om superior, rar, un geniu religios. Ginditor'^ffînc^şPvorbitor îndemînatic, un foarte bun psiholog, un spirit de observaţie ascuţit, cu prezenţă de spirit, cu un sentiment religios excepţional de cald şi de puternic, cu un simţ moral foarte fin, energic, însufleţit, sever* totodată sensibil, bun, afectuos şi delicat, el era o personalitate puternică, bogată şi complexă, cum sînt prea • puţini. Saul nu a cunoscut direct pe Iisus Hristoş. Pe vremea activităţii publice a Mântuitorului, el terminase studiile ia Gămăliei şi trăia în oraşul său natal, Tars, unde era probabil rabin. La Ierusalim l-a readus poate vestea marii mişcări produse de {predica Apostolilor, ţn istorie e l apare ca persecutor, fiind cunoscut cu numele de Saul ; la uciderea l ui Ştefan el păzea hainele iudeilor care l-au u cis cii_ pietre, iîn pri goana începută după aceea împotriva creştinismului, Saul a arătat un laualism şi o violenţă sîngeroasă aparte, fiind sufletul acestei prime persecuţii. Saul «sufla cu ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului», intra în casele creştinilor şi-i tîra la judecată, «pustia B i serica- (l;aple 8, 1, 3). După împrăstierea comunităţii din Ierusalim, el vrea să desli ¡iilţey.e pe* cea formată la Damasc. C o m e i lire, i. Cu scrisori de împuternicir e j j e la marele preot către c omunii.n?~nTTt7iîra din Damasc şi cu o gardă dală de sinedriu, Saul ’ porneşte spre inipoi l.anlul oraş sirian, aşezat la vreo 200 km. spre nord-osl de Ierusalim. Pe acest drum de persecutor, aproape de Da m asc. s-a înlîmplal laptul extraordinar, care a schimbat cu totul viaţa *

P ER IO A D A IN T II (P IN Ă LA 324)

73

şi misiunea rabinului Saulj_ c o n v e r t ir e a lu i Ia c r e ş tinism^.-prin apariţia, ziua, în..amiaza mare, intr-o lumină strălucitoare, a lui lisus Hristos , (Fapte 9 şi 20). Intr-adevăr, minun ea Damascului a făcut .lumină în inima lui Pavel, încît, din prigonitorul Saul. a devenit. Apostolul Pavel al..lui Hristos. «Şi în amintirea ceasului Damascului stă de-a pururea ceea ce se pomeneşte în II Cor. IV, 6, adică impresia unei lumini supreme, asemănătoare cu prima şi iradianta zi a Domnului, ţîşnind din întuneric la facerea lumii» (A. Deissmann, P aulus, Tübingen, 1925, p. 104). «Fiindcă Dumnezeu care a zis : Strălucească din întuneric lu mina ! El a făcut ziuă în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa măririi lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos» (II Cor. 4, 6). Surprins, uimit. mustrat, spăimîntat, profund schimbat, Saul e dus la Damasc, unde & primit botezul de la preotul Anania. EI intră astfel în sînul c omunităţii creştine si înr.ejie-îad,a.iă lucrul său de «vas ales», de apostol «chemat », mărturisiud-Jft-îaa«eaă-^»ft-Hristos «că Acesta este Fiul lui Dumnezeu» (Fapte 9, 20). Surprinşi de aceasta, ca şi creştinii, şi scandalizaţi _de schimbarea lui, iudeii plănuiesc să-l omoare. Saul este ajutat de creştini să părăsească oraşul, coborîndu-1 intr-un coş noaptea, peste zidurile cetăţii, iar el se retrage pentru Irei ani în A rabia vecină. Convertirea lui Saul este un fapt de o importanţă excepţională, în viaţa şi istoria Bisericii. Pentru a-i nega caracterul supranatural, istoricii raţionalişti au căutat s-o explice pe calea naturală, socotind-o efectul unei obsesii, halucinaţii, presiuni psihologice, boli, insolaţii sau. a oboselii drumului. Mărturia pe care însuşi Sf. apostol Pavel o dă despre convertirea sa înlătură însă orice altă explicaţie, afară de cea dată de el şi de Evanghelistul Luca : convertirea sa a fost efectul apariţiei reale, obiective, a lui lisus Hristos, aşa cum s-a arătat El Apostolilor, după înviere. Hotărîrea lui de a mărturisi de acum înainte pe, Hristos, cu riscul vieţii sale, dovedeşte caracterul miraculos şi irezistibil al chemării lui la apostolat. Convertirea Sfîntului Pavel a însemnat dezarmarea celui mai periculos adversar al creştinismului şi transformarea lui în cel mai mare Apostol. PavjlL_mpQ£teiL-a l •n eetmuxilpr». Ca renegat al Legii iudaice, cum. era socotit, Saul a fos.L..rontirmn bănuit—urmărit si ameninţat de iudei. Desi el a păstrat toată v iata dorinţa de a converti n eamul său şi a suferit mult pentru aceasta, a'~TFe1îuit să facă misiune îndeosebi printre

74


neamuri, adică printre păgîni. A ceasta s-a făcut cu recomandarea şi învoirea celorlalţi Apostoli. De altfel, nici unul dintre ei nu avea pre gătirea şi calităţile lui pentru misiune (¡la neamuri«. Iudeu prin naş tere şi,p rin educaţie, cu instrucţiune teologică de rabin şi cu zel de fariseu, elenist prin cultură şi prin cunoaşterea limbii, greceşti, cetă ţean roman cu drepturi legale, pe care nu le aveau ceilalţi, Saul avea însuşiri cu care întrecea pe ceilalţi misionari şi era înarmat în chip desăvîrşit pentru apostolatul creştin. In misiune, el se adresa de regulă comuni Lăţi l o r iudaice şi proze liţilor, aj^ni p ă t r u n d e a î n lumea areco-romană. p r e f e r i n d oraşele mai însemnate, unde interesul pentru ideile noi e r a mai mare. După ce forma şi organiza comunitatea creştină localii, Apostolul păstra leg ă turi cu ea prin trimişi şi prin epistole. în acelaşi timp, el păstra le gături cu Biserica mamă din Ierusalim, unde ducea sau trimitea a ju toare adunate de la comunităţile înfiinţate. Apostolul era însoţit şi ajutat în misiune de unii colaboratori, aleşi d i n l r e iudeii sau păgînii convertiţi, dintre care pe unii, pe Timotei şi pe Tit, i-a pus episcopi în Bisericile înfiinţate de el. j " .. ' Prima călătorie misionară a Sfintului Pavel 145 -48). Terenul misiu nii Sfîntului apostol Pavel a fost vast. Pupii primirea botezului la Damasc si retragerea sa în Arabia. el s-a dus la Ierusalim, unde~~ă fost introdus în cercul Apostolilor de Barnaba, creştin-iudeu, originar din insula Cipru. Ameninţat la Ierusalim de iudeii elenisti. s-a retras 1a_ Cezareea. apoi la Tars. de unde a fast Hi.mn.il l,i Antiohja de J3arnaba pentru misiune între neamuri. După ce merg împreună la Ieru salim t u o colectă, în timpul foametei de sub împăratul Claudiu, se reîntorc la Antiohia şi întreprind prima călătorie misionară, între anii 4'r);I:Iliiwl uînd cu ei şi pe ioan Marcu (Fapte 13— 14). Cei li oi misionari s-au îmbarcat la Seleucia, pentru.,insula Cipru, do unde crir Ikirnaba, ne care au străbătut-o dc _la răsă£it.Ja-âjms,-rÎil.njr^nl P a l n y ronvnrl.nsr pe auvernatom LJLnsulcl,. proconsulul Sftrqiiis Paulus. i.ii din, acvsl limp S aul a primit numele de Paul (Pavel), în .iminlnv.i faptului cii a convertit pe guvernatorul Ciprului (Fapte I 9). l)e 1,1 Paloş, cei trei misionarLJx £ £_..pe mare spre nord-vest, in provincia^ Pamlilia ; la Perga, Ioan Marcu i-a.. nărăsit si a plecat la Icn-usalini. Pavel şi ISarnaba merg spre nord-vest în provinciile vecine,

P ER IO A D A ÎN T II (P ÎN Ă LA 324)

75

Pisidia si Licaonia si predică noua credinţă în. oraşele : Antiohia Pi şi d ie i ^ c o m u 1_îsţra şi Derbe, de unde se reîntorc în oraşele cercetate pînă la Perga. De aici m erg în portul A i ta li a,_ unde se îm barcă pentru a se înapoia pe mare la Anţiqhia Siriei. Prin predica lor şi prin puterea de a face minuni, Apostolii cîştige.u mulţi iudei şi păgîni, înfiinţau şi organizau comunităţi, hirotoneau preoţi (Fapte 14, 23). A ctivitatea lor era împreunată cu mari bucurii şi cu mari surprize şi griji. La Iconiu şi la Listra, viaţa lot a fost în pericol din cauza iudeilor care s-au agitat contra lor. Păgînii, dimpo trivă, uimiţi de puterea şi de cuvîntul lor, i-au crezut zei coborîţi pe pămînt, voind, la Listra, sa le aducă sacrificii de animale (Fapte 14, 11— 18). Episodul este caracteristic pentru sentimentul religios al pagi nilor şi pentru efectul predicii Sfîntului apostol Pavel. S in od u l d e la Ier u sa lim din_an u l 50. întorşi la Antiohia Siriei, Pavel si Barnaba continuară a ctivitatea lor., misionară^. în sînul comu nităţii din Antiohia s-a produs însă tulburare, din cauza unor iudeic restini. veniţi din Iudeea, care învăţau că păgînii convertiţi la eres tinism ţre]iiji£.^şă_observe şi Legea mozaică, primind circnmciziunea. A stfel s-a născut disputa despre valabilitatea Legii mozaice sau disT puta despre respectarea ceremoniilor iudaice în Biserică. în anul 49 sau 50. Pavel si Barnaba. însoţiţi de Tit. merg ca delegaţi ai Bisericii djn A niiohia. la Ierusalim ca să supun>tfbjj&stiunea celorlalţi Apostoli. Ă fost un moment critic şi important pentru misiunea creştină. In anul 50, Sinodul Apostolilor, presbiterilor şi credincioşilor din Ierusalim, în frunte cu Petru si Iacob. au ascultat cele cerute de c o munitatea din Antiohia si au hotărît. în numele Sfîntului Duh, să nu1.........— ......... ......... .. ........ ■'.II ... se impună creştinilor dintre neamuri «jugul» Legii mozaice, ci ei să se ferească «de cele jertfite idolilor, de sînge, de animalele sugrumate şi de desfrînare» (Fapte 15, 29). Primirea şi observarea Legii iudaice nu era decL nhlinatnrie pentru creştinii dintre păgîni. A ceastă hotărîre înţeleaptă a produs mare bucurie în Biserica Antiohiei şi a uşurat mult misiunea creştină printre neamuri. Atitudinea lui Petru, care, la puţin timp după anul 50. s-a dus la Antiohia si s-a ferit, de t eama iudaizanţilor. de a...mai mînca la mesele creştinilor dintre păgîni, a provocat mustrarea l u L ji e ..către Apostolul J â v i U C ^ . 11— 14). ' "" '

76


A doua călătorie misionară (51— 54) o întreprinde Sfîntul apostol Pavel împreună cu Sila, în timp ce Barnaba şi Marcu merg din nou în: insula Cipru (Fapte 15, 39). Pavel predică, mergînd de astă dată pe uscat, în Siria, Cilicia, Licaonia, jjp d e . _in., oraşul T.istra, au convertit pe Timotei, vizitează parte- din comunităţile înfiinţate în prima călă to rie. t rec prin Galaţi a, Frigia. M isia, străbătînd astfel Asia M ică dinspre sud-est spre nord-vest şi ajung la oraşul Troia (Troa), unde au in Troia, hiînri cu ei şi pc Luca, trec prin insula Samotraee si ajung la oraşul Neapolis^ în Macedonia, predică la Filipi cu succes înfiinţînd aici prima comunitale creştină europeană.. în Filipi, Pavel si „Sila sînt închişi şi bătuţi cu biciul. De la Filipi, trec prin oraşele Amfipolis. Apolonia. si ainnn la Tosalonic. jin d e an con v ertit un număr mare de prozeliţi g m n __şi romani şi pe unii dintre iudei. Producîndu-se mare turburare împotriva misionarilor. Pavel a plecat la Bereea şi de aici a fost nevoit, să pi om __la Aten a, unde au venit în urmă şi însoţitorii săi. în cetatea culturii elene. Pavel a tim.it o interesantă.sLJlujginală-Guvîntaxe înaintea Areopagului. Lăudînd cu cernicia—alinierii l o r faţă de zei, Sfîntul Pavel le spune: «stxăbăimd^Mat£a_yxiaîră- 4 M a m a ^ voastre de incliinaje^-arn_a.flat_^L. un altar pe care s: a scris : D u m n ezeu lu i c e lu i n ecu n o scu t — ¿jvLoa’zu) Qsffi.Deci Cel pe care voi, necnnoscîndu-L. Î1.£±asliti—pe Acela îl v es tesc vouă» (Fapte 17, 23). în urma cuvîntării sale din A reopag, Pavel a_xm a^rti4-4a^reştinism un număr de greci. între care, se aflau Dionisifi., A reopaoitu^ după tradiţie, primul episcop al Atenei, o fem eie cn numele Damaris si^ alţii împ'rennă cu _jei_ (Fapte 17, 34). Succesul nu corespundea totuşi aşteptărilor Apostolului neamurilor. Grecii s-au arătat curioşi, dar au rămas sceptici. ... ■ Mai îndelungată şi mai rodnică a fost activitatea Sfîntului apostol Pavel tki Corint undo a lucrat intens cu soţii iudeo-creştini Aguila şi P/iscilla, li mp de» un an si jumătate^ pe care i-a întîlnit aici în anul 52. A coşi ia N-.iti i ofugiaL la Corint de la Roma în urma edictului publicat în anul 4!) do împăratul Cluudiu contra iudeilor, care se certau din pricina lui lisus llristos. La C'orint. a convertit pe Crispus, mai marele sinagogii, ş i mulţi alţii dintre greci. Iudeii, mînioşi din cauza succe selor iui Pavol, ¡1 duc în faţa lui Galion, proconsulul Ahaiei, fratele

PER IO A D A 1N T II (P IN A LA 324)

7?

filozofului Seneca, care a refuzat să se amestece în disputele reli gioase ale iudeilor şi le-a poruncit să se întoarcă liniştiţi la casele lor. Din Corint, a scris Apostolul Pavel primele sale e pistole, pe cele două către Tesaloniceni. Din cauza agitaţiei iudeilor, Pavel a plecat din Corint, însoţit de Aquila şi Priscilla, şi s-a dt;s ia Jifes, unde făcea propagandă creştină un iudeu alexandrin învăţat, Apollos. Din Efes, Pavel s-a dus pe mare la C ezareea Palestinei, apoi la Ierusalim, de unde s-a întors în A ntiohia. ... A treia călătorie misionară (54— 58)..Sfîntul Pavel a întreprins a treia călătorie misionară, între anii 54— 58, plecînd cu însoţitorii^săi* tot din Antiohia, .centrul misiunii sale. El a vizitat mai întîî comuni tăţile creştine înfiinţate în Galatia şi Frigia si s-a oprit apoi la Efes pentru doi ani şi jumătate. Activitatea lui rodnică a provocat o mişcare tumultoasă contra creştinilor, la instigaţia unui argintar, Dimitrie, care îşi vedea periclitată meseria, prin înlăturarea cultului zeilor (Fapte 19, 23— 40). Pavel a trebyit să plece din Efes şi s-a dus în M acedonia, iar de aici în Iliria, cum spune însuşi, în Epistola către Romani (15, 19), iar din Uiria la Corint,, de unde a scris Epistola către Romani. Ţrecînd din nou prin Macedonia, a ajuns la Troia şi Assus. apoi, ocolind Efesul nnde avusese neplăceri din cauza argintarului Dimitrie, s-a oprit la M ile t . A ici a chemat pe presbiterii din Efes, de care s-a despărţit în chip duios pe ţărmul mării, presimţind că nu-i va mai vedea (Fapte 20, 15— 38). De Ia Milet, a plecat, pe mare la Tir, Ptolemaida, Cezareea Pa lestinei, şi de aici a ajuns la Ierusalim în^ anul 58, aducînd cu sine co lecta făcută pentru săracii din Ierusalim în Grecia şi Macedonia. La__l£iu.s a 1i,m.T--EaêL 4 iQ.vesle§te lui.. Iac.ob cel M ic rezultatele mi siunii sale. Cunoscînd ura iudeilor contra lui, Iacob îl sfătuieşte să îndeplinească un act prevăzut de Legea mozaică. Apostolul suportă preţul pentru curăţirea unor nazirei, dar în templu e rp.mnnsmt, prins si atacat do iud.ei,,La intervenţia ofiterul:iii_mrnan. hiliarhul Claudius T.ysias, c omandantul gSrzii, Pavel ._a_scos...din mîinile l ar_şi închis în .turnul A ntonia. Sub paza ostaşilor romani, i s-a îngăduit să se apere în faţa mulţimii şi a sincdrului, dar agitaţia contra lui creşte ameninţător. O conspiraţie pusă la cale de iudeii fanatici, contra vieţii lui este aflată de nepotul san^do soră şi comunicată Eiliarhului. A cesta trimite noap

78


tea pe Pavel, sub_ escortă la Cezareea. unde e ţinut în închisoare doi /«niI înt.rf 58 si 60. de procuratorul F e lix . cu speranţa de a obţine de la. Pavel o sumă de bani. Iudeii..de...IaJLer.us.alim. îl urmăresc însă şi acolo Pavel se apără înaintea noului procurator Feslus şi a regelui Irod A g r ip a 'lî- ^ — 52 ,• t ldO)Fjî_în cele din urmă face ap.elJ.fl... judecata împăratului de la Roma, în calitatea sa de cetăţean roman (Fapte 21, 1772272517“ ........ ~ ~ ~ D ™ s iL L £ e aP^' spre Roma a fost făcut sub pază, pe timp nepo trivit, de toamnă şi 'de ia rn a ~ înTmrpTI^^ furtunilor şi a valuril£r_jnării. Trecînd prin Sidon, pe lînqă insula Cijgru, Mira Liciei, msula M alta, uncTe" corabia a suferit, un naufragiu. Pavel a a j uns la Puteoli, în primăvara anului 61, de unde a făcui, drumul pe ios. pînă la Roma, HIn5~întimpinat de creştini, la locul numit Trei Taverne, a căror prezenţă l-a încurajat mult. Prezenţa creştinilor la Roma este o probă gvidentă că creştinismul pătrunsese în capitala Imperiului^ înainte ca Apostolii Petru şi Pavel să fi sosit la Roma. JUicnrîndu-se c!e o închi soare uşoară într-o casă, sub paza unui soldat roman, Pavel avea liber tatea de a primi la sine pe oricine,si astfel a pulul propovădui şi întări creştinismul timp de doi ani (61— 631, în capitala Imperiului. Faptele Apostolilor se opresc aici. Din Epistolele scrise de la Roma, precum şi din alte ştiri, rezultă că Apostolul neamurilor a fost lăsat liber, după anul 63. şi a întreprins., n oi-călăto r^ -m isio n are îa-Eăsărit, în Creta, Milet, Grecia, Epir, unde a consolidat comunităţile înfiinţate. El a mers~poate şi în Spania, cum dorea (Rom. 15, 24 şi 28), pînă la mar ginile Apusului • — $7:1 xo xepjAa rrfi SuastoC, cum afirmă Sfîntul C le ment Romanul în prima sa Epistolă către corinteni, scrisă către anul 96. împrejurările sfîrşituluj însă sînt neclare şi necunoscute. S e crede c.\j_Ap()s L(nurs"-~a~Hus din noii la Roma, unde a suferit a doua închisoare, din caiv im a mai scăpat. E sigur că a mu'rit la Roma, ca martir, sub N ero, probabil m anul 67, după tradiţia crejştinăJjLAceeaşi-zl.cu Sfînlul Apostol P e t r u , 29 iunie,care a rămas pînă astăzi ziua sărbătoririi lor în tîecaie an. S(uiiulJEaA«4Tt--fosfHTigmpat-pe--Gâlea. Ostia l a .Roma, unde secole' de-a lîndul pelerinii creştini din toată lumea vin să se închine Ja morunului său (Ivr. leronim, D e v iiis illu stribu s, 5). A Ui istorici socotesc că între moartea martirică a Sfinţilor Petru şi Pavel Ireluiie socotită o distanţă de timp de cel puţin un an.

P ER IO A D A 1NT1I (P ÎN Â LA 324)

79

M eritele Sfîntului apostol Pa vel...sini ..considerate pentru__tăsplndirea creştinismului. A ctivitatea.Joii—¡msion.ară.-a-iQSi... mai__ însemnată ca a celorlalţi^ Apostoli, prin calităţile lui personale, ca şi prin întin d e r e a şi rezultatele ei. Prin misiunea_lui printre neamuri, el a îniădă.cinat mai ales creştinismul în lumea areco-rom ană, şi l-a întărit la Roma, în centrul Imperiului. El a eliberat mai ales creştinismul de servitutea Legii iudaice şi a asigurat universalismul lui. El este cel mai înseninat ca scriitor şi gînditor între Apostoli, urmat de Sfîntul Ioan. Prin epis tolele sale, Sfîntul apostol Pavel a făcut începutul teologiei^ creştine, a scos, din viaţa şi învăţătura M întuitorului, învăţături de o neasemuită... frumuseţe^ a lăsat Bisericii universale o nepreţuită experienţă în. mi siune, organizare şi viaţă creştină. In timpurile mai noi, unii autori raţionalişti au apreciat cu vădită exagerare rolul şi meritele Sfîntului Pavel, alţii le-au contestat cu pa timă. După unii, el ar fi adevăratul întemeietor al creştinismului, transformînd în doctrină şi instituţie ceea ce la Iisus Hristos era doar o idee, o aspiraţie ; după alţii, el a denaturat creştinismul, transformînd învăţătura Mîntuitorului într-un sistem teologic îngust. Ambele păreri păcătuiesc grav, ignorînd, cu sau fără ştiinţă, faptul că Sfîntul apostol Pavel a fost cel mai credincios şi mai mare interpret şi instrument al Evangheliei lui Hristos. Pentru că cronologia vieţii Sfîntului apostol Pavel variază la unii autori, indicăm mai jo s cîteva date istorice din viaţa şi activitatea Sfîntului apostol Pavel. 1— 5 d. Hr. : n aşterea lui Saul. 51— 54 a d o u a c ă lă t o r ie m is io n a ră . 30— 33 : anul m orţii M întu itoru lu i. 52— 53 La A ten a şi C orint ; în 52, cele 36 : ucid erea arhid iaconu lu i Ş te fan ; două E p isto le c ă tre T esalo n icon v ertirea lui Saul. cen i, scrise din Corint. 36— 39 : şed erea lui în A rab ia. 54 <58 : a tr e ia c ă lă t o r ie m is io n a ră . 3 9 : prim a călăto rie la Ierusalim , 56 : fuga din E fe s ; m isiune în după con v ertire. M aced onia şi Iliria ; E pistola a 40— 42 : şed erea la Tars. doua că tre C orinteni. 42 : sosirea la A ntioh ia. 57— 58 iarna la C o r in t; E p istola către 44 : foam ete, că lă to ria le Ierusalim . Romani,. 45— 48 : p rim a c ă lă t o r ie m is io n a r ă . 58 : ultim a c ă lă to rie la Ierusalim . 50 : Sinodul ap ostolic ; discuţia cu 58- 6 0 : în în ch iso a re la C ezareea tPetru la A ntiohia. P alestin ei.


80

60— 61 : c ă lă t o r ia sp r e R om a. 61— 63 : captiv itate uşoară la Roma ; r Epistolele scrise din Roma.

63— 67 : activ itatea misionară în Creta, Efes, Epir, sau poate în Spania. „ , _ . 67 : a doua captivitate la Roma şi m o a r te a Iui m artirică .

BIBLIOGRAFIE Stud ii asupra v ie ţii, a ctiv ită ţii şi teo lo g ie i Si. Apostol Pu voi, pîn ă la 1934, se găsesc l a : A. S c h w e i t z e r , G e s c h ic h t e der pau lin iscln 'ii F o rs c h u n g v o n d e r R e fo r m a tio n b is a u f d ie G e g e n w a r t, Tübingen, 2-e A ufl., 1933 ; J . L ebreton et J . Z eiller, L 'E g lise p r im itiv e (T. I. d e L 'h isto ire d e ¡'E glise par Auq. Gliche et V . M artin), Paris, 1934, p. 159— 223. ' Studii mai im p o rta n te: G. L ü d e m a n n , P a u lu s d e r I I d t lc n a p o s lc l. Bd. 2. A n ti p a u lism u s in fr ü h e n C h risten tu m , G öttingen, 1983. H. G a b b i a t i, L 'É glise d e s o r ig in e s d a n s l e s A rles île s A p ô tr e s et d a n s leu r s é c r its , t. I, Paris, 1977, 448 p .; J . C o 1 s on, P au l, A p ô tr e c l m arty r Paris, 1971. B. R i g a u x , S ain t P au l et s e s le ttr e s . É tat d e la q u e s tio n , Paris, 1962. ■■ N. L o u v a r i s , EioafcoTi) etc tà ç *epi IlaùXov vnntààz, od. a 2-a, A ten a, 1960. S t. N i c o 1 a i d i s, '0 HaûXoc, A ten a, 195 9 ; Hr/v/jYupr/.oC Top.oc. V olum com e m orativ al c ă lă to rie i Sf. A postol P avel în G recia, A ten a, 1953, 645 p. F. A m i o t, L e s i d é e s m a îtr e s s e s d e S ain t P au s, Paris, 195 9 ; H .-J. Schoeps, P a u fa s. D ie T h e o lo g i e d e s A p o s t e ls im L ic h te d e r jü d is c h e n R e lig io n s g e s c h ic h t e ; Tübingen, 1959. J. H u b y et S. L y o n n e t , S ain t P au l. lifu tre a u x R o m a in s, P aris, 1958, 644 p. Perez de Urbei, Saint P au l. S a v ie e t so n tem p s. Trad uit de l'esp ag n ol par D. P. de P ed ras, Paris, 1958. H. M e t z g e r , L e s r o u te s d e St. P au l, P aris, 1954. A. Omedeo, P a o lo d i T a r so , A p o s t o lo d e ü e g e n li, N apoli, 1957, p. 4 2 8 ; R. Le C ap itaine, L e s c h e m in s d e Saint P au l, Paris, 1957. J . C a r c o p i n o , E tu d es d 'h is to ir e c h r é t ie n n e , Paris, 1953. . J . H o 1 z n e r, P au lu s. S ein L e b e n und s e in e B r i d e in r c lig io n s g e s c h ic h t ü s c h e m Z u sa m m en h a n g , 15— 19 Aufl., Freib u rg im B reisgau , 1941 ; bib lio grafie, p. 487— 489. E. Prat, Saint P au l, 16-e éd., Paris, 1932. Idem, L a T h é o lo g i e d e S ain t P au l. I. S e s m issio n s, 15-i> éd., II. S e s d e r n iè r e s a n n é e s , 12-e éd., Paris, 1925. A. D u f o u r c q, L e c h r is tia n is m e p rim itif. S ain t P aul, Saint J e a n , S ain t I r é n é e , Paris, S. d. (1929). K. P i e p e r, P au lu s. S e in e m is s io n a r is c h e P e r s ö n lic h k e it und W ir k s a m k e it , M ünsli'r, 1929. . A. T r i c o t, S ain t P au l, A p ô tr e d e s g e n iile s , Paris, 1928. ' < l: o n n r d, L e s o r ig in e s d e l'E g lise . S ain t P au l. S e s m issio n s, X V -e ed., Paris, IO!-;!!. 11. I) c i s s m a n, P au lu s, Tübingen, 1925. In limli.i rnm.'in.'i : V irila şi a c t iv it a t e a Sf. A p o s to l P a v e l, in «Studii T eo lo g ice», III ( l ’i.M ), m. V nuiimir .special, în care biblio grafia rom ânească este a lcătu ită de Pi . (>lini|i N. ( '.ii iiil.i, ( :o n lr ih u lia lite r a tu r ii t e o i o g i c c r o m â n e ia Î n ţ e le g e r e a p e r s o n a lila lii a rt i\ lUitii St. A ]i o ■,I : ; I Pavel, p. 462— 480. I ¿1 r m, \ i '1 1111 nn '111 ¡o sii F lu viu , p e S fîn tu l A p o s to l F a v e i ?, în «G lasul B isericii», X X ( l'Hil ), m .

I

|>. 77

111.

P r. P i o f. I o a n li «i m i i r e a n u , S iin ţii A p o s lo ii P etru şi P a v e l lu c e fe r i ai cn 'ştin ălO ţii, in «M ilrupolia O lten iei», X IX (1967), nr. 5—6, p. 359— 368. P r o f. T u s l i n M o i s e s e u, A c t iv it a t e a S im ţu lu i A p o s t o l P a v e l Ia A te n a , Iaşi, 194 6 ; biblio grafie, p. 221— 225.

PER IO A D A 1N T ÎI (P IN A LA 324)

81

I d e m , Stin tu l P a v e l ş i v ia ţ a c e l o r m a i d e s e a m ă c o m u n ită ţi c r e ş tin e în e p o c a a p o s t o lic ă , în «Studii T eo lo g ice», III (1951), nr. 7— 8, p. 398— 416. P r. P r o f , , S o f r o n V 1 a d, Un p ă s t o r m o d e l. St. A p o s t o l P a v e l, T im işoara, 1946. Diac. Prof. N. I. Nicolaescu, C r o n o lo g ia p a u lin ă , B u cu reşti, 1942. E x tras din «B iserica O rtod oxă Rom ână», L X (1942), nr. 5— 6, p. 177— 203. P r. P r o t L. G. M u n t e a n u, V ia ţa Si. A p o s to l P a v e l, C lu j, 1942. P r. ! I P r o f . G r. T. M a r c u, S a u l din T ars, S ibiu , 1 9 3 9 ; Pr. Prof. V . Gheorghiu, St. A p o s t o l P au l. V ia ţa ş i a c t iv it a t e a sa , P artea I-a, 1909.

Organizarea Bisericii Primare. Raportul cu iudaismul. Căderea Ierusalimului (70) 4 1. Biserica. Comjjjiitatea ■creştmăînfiinţată de Sfinţii A postoli se numeşte î n c ă .de... la_începu t de obicei, «Biserică» ’ExxXTjaia; Bise rica lui Dumnezeu, Biserica lui Hristos : ’ExxXtjoîos too 0eo5, too Xpiatou, (Fapte 2, 4 7 ; 5, 11 ; 8, 3). Sfîntul apostol Pavel o numeşte figurat şi «Israelul lui Dumnezeu» (Gal., 6, 16). Ea are nu sensul de simplă adunare, pe care-1 avea cuvînlul pînă atunci, ci pe cel de aso ciaţie. de frăţie, de societate creştină. «Ecclesia» a rămas de atunci numele Bisericii, în îndoitul sens de comunitate locală şi de totalul comunităţilor. Sf. Ignaţiu al Anliohiei i f 107) foloseşte, pentru prima dată în istoria creştinismului expresia de « B i s e r i c ă u n i v e r s a l ă » — xaOoXixrj ’ ExxXrjaia, gespre~câre~~spune că se află acolo unde este Hristos (Ep. către Smirneni, VIII). Expresia se găseşte apoi în Martiriul Sf. Policarp ( t 155, cap. VIII şi XVI), unde Policarp e numit eiriaxo-rcoţ ev SfxupvTj xosOoXixyjs exxXTjaia?, episcopul Bisericii universale din Smirna. In înfăţişarea sa ex terioară B iserica creştină are unele asemănări cu alte comunităţi religioase ; în esenţa si spiritul ei însă, ea este un , fenomen,şj.urL-Prjganism cu jto tul nou. Raţionalismul protestant a văzut în Biserică nu o instituţie voită de Iisus Hristos, ci o creaţie apostolica, necorespunzătoare gîndului LuL l o imitaţie după modelul altor institufli..religioase — iudaice sau păgîne. Mîntuitorul ar fi predicat doar împărăţia lui Dumnezeu, ca o nouă stare apropiată a lumii, nu un aşezămînt bisericesc permanent, cu forme, organe şi funcţii pămînteşti. C in d . Sfinţii Ap-QstoJLL.an-Jniiinţat. Biserica, R ecu n o şte au fără în doială bine..gîndul M întuitorului. Misiunea ce le-a încredinţat El şi făgăduinţa că va fi cu ei pînă la sfîrşitul veacurilor (Matei 28, 19), * Capitol redactat de Pr. prof. Io a n R ă m u rea n u 6 — Istoria bisericească

82


nu lasă nici o îndoială că, întemeind Biserica, Sfinţii Apostoli înfăptuiau ideea şi porunca Mîntuitorului, învăţătorul lor. Este de necon ceput ca ei să fi înfiinţat-Biserica, fără a fi voit aceasta IisusJHristos.. In ipostaza de comunitate creştină şi de aşezămînt al mîntuirii, Biserica trebu T â^ ă~ ^ rste, sa” aibă membri, conducere, norme şi viaţă "de'Tă" Sfinţii.Apostoli dintru început, în forma potrivită cu natura, caracterul şi scopul său. Ele sînt iniţiale şi fundamentale şi s-au dezvoltat cu Biserica însăşi, în cursul timpului, cum era firesc. Sfînt.uiui flpnstm b t v p i . P e J - i n g a ^ p o s t o ii , jpreoicau coiaDoraiorn ior, diaconii si alţi misionarL^numiţi şi ei apostoli sau evanghelişti. Uneori. se formau cercuri de credincioşi..înainte de a asculta pe loc predica unui a p o sto l^ p r i n ,.c a i.cârc aduceau cuvintuL.creştin din ăîtă parte.. Comunitatea de la Antiohiaê«a__de la Damasc, cea de la Roma, poate * si altele, s-an format pe această cale. Cea de la Roma era importantă cînd îi scrie Sfîntul Apostol Pavel, înainte de a fi mers vreun apos tol acolo. Organizarea Bisericii. Comunitatea—de, 1a Ierusalim era grupată în jurul Apostolilor si c ondusă de ei, avîncl de la început forma şi norma ei de viaţă nouă : trăia în învăţătura Apostolilor, în spirit de comunitate frăţească, în frîngerea pîinii şi în rugăciuni (Fapte 2, 42). După plecarea Apostolilor din Ierusalim, conducător al Bisericii era Iacob «fratele DoiTmnlui»r_ c a re se huoixa—de—airturitate chiar în faţa AjDoşţolilor. Ca şi Iacob, erau ţinuţi în mare cinslo la creştini celelalte rudenii ale Mîntuitorului (Ssauroauvoi la Eusebiu, Isto ria b is e r ic e a s c ă I, 7, .14). IruA-ri-p—A-pasiQlL-.şl, de Tacob, Faptele Apostolilor vorbesc jdespre «proshilori». ca avînd rol însemnat în viaţa comunităţii. Ei au primit, ajutorul adus de Barnaba şi de Saul de la Antiohia (Fapte II, 30), au luai. parte la sinodul apostolic, sînt numiţi în adresa scrisorii către creşlinii din Antiohia, Siria şi Cipru (Fapte 15, 2, 4, 6, 22, 2 3 ; 16, 16, 4). In mediul iudaic dc_la_Jeru sa lim . a c e ş ti presbiteri formau, prin .analogie, cu «balrinîi» poporului iudeu, o categorie de creştini respec taţi pentru vîrsla, înţelepciunea şi credinţa lor. Diaconii, ca ajutători la

P ER IO A D A IN T II (P ÎN Â LA 324)

83

cult, la mese şi la propovăduire, completau organele de conducere a'le Bisericii din IerusaIxinT~ ' : ’ ” : Celelalte comunităţi creştine erau organizate asemănător. Cgndncerea lor oHăTOmTTAposTo^ Ei nu se~sTFbFleau definitiv într-o c omunitifeT~'"crii~vizitau, le scriau, le supravegheau prin ucenici destoinici şi devotaţi. C onducerea locală o exercitau organele puse de Apostoli : presbiteri-episcopi şi diaconi. Cit priveşte pe diaconi, in struirea lor a cunoscut din primii ani ai comunităţii de la Ierusalim (Fapte 6, 1— 6). Diacon (Biaxovo?) însemna slujitor. Latura practică a slujirii lor a rămas caracteristică diaconatului şi s-a întins în epoca următoare la toate nevoile asistenţei în comunitate. Este ştiut totodată că ei au îndeplinit şi slujba cuvîntului, predicînd şi botezînd. C arac terul sacerdotal *at~diaconiei e confirmiF~de-Tejdul din Fapte 6, 6 ; «pe aceştia (diaconi) i-au pus înaintea Apostolilor şi ru g în d u -se şi-au pu s m iin ile p e s t e ei». Se poate presupune că fiecare comunitate a avut diaconi pentru nevoile slujirii, după exemplul Bisericii din Ierusalim (Filip. 2, 1 I Tim. 3, 8, 12). In Epistola către Romani, scrisă de la Corint, Sfîntul apostol Pavel numeşte şi pe o di a con iţă Fibi a Bisericii din Chenhreia. ” * . -'i P r e s b ite iij e primul nume întrebuinţat pentru, ceilalţi slujitori ai comunităţilor, pri£L-caxe-^je--lnie le a la început si preotul^ şi episcopul. f Instituirea lor prin hirotonie, 'cu post si rugăciuni, este dovedită de F aptele...(14, 23), unde se spune că Sfîntul Apostol Pavel a hirotonit presbiteri la Bisericile înfiinţate în prima călătorie misionarăPresbiterii menţionaţi mai departe, cînd nu e vorba de cei de la Ierusalim sau de bătrînii propriu-zişi (ca în I Tim. 5, 1), sînt de ase menea slujitori hirotoniţi de Apostoli, iar după Apostoli de episcopi, cărora li se cereau calităti morale— , deosebite. Pe asemenea preoţi ai “ .................." .................. y - * - " " ... ■■!■■■'»■» ' - iitt’ ir i.r iilrr-1 , ....... . ................ Bisericii învaţă Sfîntul Iacob pe credincioşi să-i cheme în caz de boală, iar nu pe bătrînii laici, ca^să se roage pentru ei (5, 14) j pe presbiteriipreoţi îi învaţă Sfîntul Petru să păstorească turma făcîndu-se pildă pentru ea (I, 5, 1— 3) ; pe aceşti presbiteri-preoţi îi recomandă Sfîntul ApQstol—P aw lr cînd scrie lui Timotei, ca ei să se învrednicească de îndoită cinstire (I Tim. 5, 17, 1 9 ) : de asemenea îi scrie Iui Tit să pună în fiecare oras presbiteri-preoti, precum i-a poruncit (Tit 1, 5). Pres-

84


biterii erau deci slujitori bisericeşti, hirotoniţi de Apostoli episcopi, avînd rol şi cinste de păstori şi de învăţători.

sau

de .•

E p isco p u l era presbiterul cel... ..... mai de seamă din fruntea comuni. .................. ...... ... .................... .. . . . . _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ ___ _ _ _ _ _ __ . «III«! «II I ■ 1-- . . ........ ... tăţii._I^.rLtitaie«~^-ttume_Ja început, cu preoţii (presbiler-episcop), nu poate induce în e roare asupra deosebirii lor. Este drept că uneori Sfîn tul apţostol Pavel vorbeşte numai de episcopi şi de diaconi (Filip, 1, 1), ceea ce ar putea însemna că presbiterii. sînt înţeleşi ca episcopi; p e presbiterii de la Rfes, chemaţi J a M ilet, Pavel îijiu in eşte şi episcopi, dar îi numeşte aşa în calitatea lor de păstori ai Bisericii lui Dumnezeu, de conducători ai turmei (Fapte 20, 17, 28) ; ceea ce nu ne împiedică să admitem—c ă - u B i i - presbiteri e rau episcopi *propriu-zişi,_ adică întîistătători între presbiteri.. Din «epistolele pastorale», scrise de Sfînlul apostol Pavel spre sfîrşitul vieţii sale, aflăm că episcopatul, numit anume aşa, este o? demnitate mai mare decît cea preoţească. Timolci şi. Tit sînt episcopi în acest sens. El le porunceşte în calitatea lor de episcopi să pună presbiteri — preoţi în oraşe, ceea ce ne îndreptăţeşte să conchidem că încă înainte de sfîrşitul epocii apostolice, numele de preot şi de episcop primesc sensul în care sînt cunoscute moi tîrziu. Dar cu mult mai mult decît numele, interesează funcţiile şi cinstea, iar ele sînt deosebite. Ucenicul apostolic Ignaţiu, episcop de Antiohia, spre sfîrşitul sec. I arată că cele trei categorii de slujitori erau bine diferenţiate ca nume, ca atribuţii şi ca cinste. în E p isto la c ă tr e M a g n esien i, VI, Sfîntul Ignaţiu afirm ă: « ep isco p u l ţine locul lui Dumnezeu; p reo ţii ţin locul adunării Apostolilor, iar d ia co n ii, cei aşa de d u lc im ie , au fost încre dinţaţi servirii (diaconia) lui Iisus Hristos». De asemenea, în E p isto la '7'ălrc• T ralien i, II, Sfîntul Ignaţiu spune că creştinii trebuie sa se su pună o/j/'scopului ca lui Iisus Hristos, iar p r e o ţilo r ca Apostolilor. D ia co n ii s i n i rînduiţi spre servirea Bisericii- Tot el recomandă creştinilor în E p istola cu lrc S m irneni, VIII, spunînd : «Supuneţi-vă cu toţii e p is cop u lu i, precum Iisus s-a supus Tatălui Său, şi p r e o ţilo r ca Apostolilor. Cinstiţi p e d ia c o n i ca pe porunca lui Dumnezeu». Sfînlul Clement Romanul (91— 100), în..întîia sa S c r is o a r e c ă tr e C orin ten i, scrisă către 96-^98, aminteşte ce le b re i trepte ale Ierarhiei

PERIO A D A IN T ÎI (P lN A LA 324)

85

c reştine e p is c o p i, p r e o ţi şi d ia c o n i...pe.. care-i compara c u .... arhiereii, preoţii şi leviţii din Vechiul T e stament (cap. 40— 44). A ceastă diferen ţiere venea din timpul apropiat al Apostolilor. Ea arată limpede că episcopii,f-preoţii şi jdiaconii formau un c orp conducător în Bisericile c reîine^ erau aleşi şi hirotoniţi şi se bucurau de cinste deosebită din partea credincioşilor. Aşa numita «preoţie universală», de care vorbesc protestanţii, ca drept al tuturor creştinilor la predicarea cuvîntului evanghelic şi la conducerea Bisericii, este răstălmăcirea unui cuvînt din Epistola I Petru (2, 9), care nu este interpretat în lumina stării de fapt din Biserica apostolică, în care existau «păstori» şi «turmă». Din_scrierile Noului Testament, c a şi din cele imediat următoare, cum este In v ăţaîu F a c e lo r i 2 A p o sto li (Atogyij). Rezultă că episcopii, preoţii şj diaconii aveau în qriili_săvîrsirea cultului^ predicarea cuvirT 'tului, administrarea comunităţii, opera carităţii, supravegherea vieţii morale şi impunerea disciplinei creştine. Pe lîngă aceşti slujitori ai Bisericii, exista la început o altă categorie de slujitori doar ai cu vîntului, al căror rol a fost însemnat în Biserica apostolică : harismaticii. sau PJ}e v n'ţ£tjcii erajjjinii_c.Le§iini_-îiizes±raţi ,de_JDumnezeu cu diferite daruri şi puleri cu caracter «preternatural si adesea prodigios» (Lacger, p. 131), numite h c r is m e (xaptojiaxa). Ei nu erau aleşi ce comunitate, nici aşeze ţi prin hirotonie şi se bucurau de mare cinste pentru harul lor, avîncl drept la daruri" din partea creştinilor. ~ S fîn tu la p o s to l Pavel numeşte de mai multe ori asemenea harisme. Locui cel mai însemnat este cel din Epistola I către Corinteni (12, 28— 30), în care Apostolul spune că Dumnezeu a pus pe unii în Biserică Apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii învăţători ; după aceea darul minunilor, al tămăduirilor, pe al ajutoarelor, pe al cîrmuitorilor, pe al vorbirii în limbi (comp. Rom. 12, 6— 8 ; Efes. 4, 11). în această largă enumerare, sînt cuprinşi şi clericii, indicaţi prin unele atribuţii ale lor (ajutorări, cîrrnuiri, I Cor. 12, 28 ; întîistătători, Rom. 12, 8 f . păs tori, Efes. 4, 11), dar harismaticii prepriu-zişi, adică cei învestiţi de Dumnezeu ciiroci cu daruri speciale, excepţionale, sînt celelalte ca te gorii de sluji lori. Dintre >'] .s;:>t mai însemnaţi Apostolii, după a ceşt i a proorocii, -apoi învăţ ăt orii ( a id a s c a li î) . Apostolii posedau mai multe şi mai mari daruri,

80

IST O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A L Ă

puţind să înveţe, să facă şi minuni ; alături de ei se înnumără «evangheliştii» ; profeţii «vorbeau în Duh>\ erau «glasul lui Dumnezeu», sfă tuiau, certau, puteau să prezică. Chiar femei, ca fiicele «evanghelistului» Filip (diaconul) puteau să aibă harisma proorocieî. Dascălii erau învă ţătorii com unităţilor; ei înşiruiau pe credincioşi mai de aproape asu pra învăţăturii şi moralei creştine. Harisme excepţionale aveau uneori şi unii dintre laici. Celelalte harisme amintite de Sfînlul apostol Pavel sau cunoscute din alte locuri par a fi fost mai mull ocazionale şi pro vizorii. ! lari sin ele ..au—fost. un dar supranatural special făcut Bisericii îiv c epăfoaxe^ pentru creşterea şi consolidarea ci. Ele făceau mare im presie asuî5m“l!î^dmcioşilor şi chiar şi a necreşimilor, atrăgeau la Bi serică şi întăreau pe creştini în credinţa lor. După epoca apostolică, s-au stins treptaţ şi—m trecerea timpului au J n c e l a t sau s-au transfor mat (didascalii sînt mai tîrziu profesori creştini, care învăţau pe alţii, în particular sau în şcoli). • 2. Raporturile cu iudaismul sînt una din colo mai importante pro bleme în istoria Bisericii primare. Greutăţile înlimpinate de Sfîntul apostol Pavel din partea iudeilor, sinodul apostolic, discuţia dintre Pavel şi Petru la Antiohia, caracterizează aceste raporturi şi ilustrează o stare de spirit vrednică de cunoscut. Creştinismul era o religie spirituală, liberă si u niversală, dar el fusese pregătit de_Vechiul Testament, apăruse în ludeea şi era pre.iraij'u liolărîre «libertatea» Evangheliei împotriva «fraţilor mincinoşi». care puneau Legea mai presus de Evanghelie şi condiţio nau creştinarea de pă/iiea Legii, al cărei rol religios şi istoric trecuse. I io t ărîrca sinodului a postolic din anul 50 a adus lumină şi mînqîiere fraţilor din Anliohia şi din alte comunităţi, dar presiunea iudai-

PER IO A D A IN T H (P lN Â LA 324)

87

zanţilor producea încă unele neînţelegeri si nemulţumiri. Sfîntul Apos t o l Pavel a avut serioase greutăţi în Galatia şi la Corint, unde iudaizanţii riguroşi căutau să aducă pe creştini la Legea mozaică, spunînd că nu se pot mîntui fără păzirea ei. Pericolul iudaizării creştinismului s-a menţinut şi după epoca apostolică, în c omunităţile în care e le mentul iudaic era numeros. Evenimentele istorice au contribuit la lămurirea situaţiei, separînd tot mai mult creştinismul de iudaism. Războiul de sub Nero a motivat pi ecare a creştinilor din Ierusalim şi desolidarizarea lor de compatrioţii revoltaţi. După anul 70. la Ierusalim s-a înfiinţat o comunitate nouă, în care .ele m en to t-iudai’/ant nn mai, avea put.ere. Evenimentul a avut răsunet şi în celelalte comunităţi creştine, în care de altfel majoritatea credincioşilor au format-o cu timpul cei convertiţi dintre neamuri sau necreştini. 3- Căderea Ierusalim u lu i...JEnoca apostolică se consideră înche ia jă^xaj^ădefetr-ie rusaMm-triui—si dls.tma.exea templului în urma răz boiului in da ir (66— 70). Purtarea procuratorilor romani, îndeosebi a lui Gessius Florus şi prezenţa armatei romane la Ierusalim producea nemulţumiri între iudeii din Palestina, care suportau greu stăpînirea romană şi încercau mişcări de eliberare. Sub împăratul Nero, la 65— 66, izbucneşte..în Palestina o răscoală care se transformă într-un război greu. Armata romană sub conducerea generalului Vespaşian, cucereşte una cîte una ce tăţile apărate de iudeii înarmaţi, începînd din Galileea. După moartea.„împăratului Nero (68) si a generalului V itellius (69), V esp asianêste proclamat împărat si lasă conducerea războiului fiului său T it. Intre timp iudeii, se întăriseră mult în Ierusalim- T it a atacat ora şul, care a rezistat unui asediu de cinci luni. Luptele au fost foarte g r e îe p e n î r u amîndouă părţile, iudeii, suferind de foame şi de boli, s-au apărat lotuşi cu o tenacitate uimitoare. Oraşul a fost cucerit şi în mare parlc distrus în. timpul luptelor, iar templul ars (august 70). R es turi din armala iudaică au prelungit zadarnic cîteva luni războiul la M asada (vest de M area Moartă), iudeii asediaţi sinucigîndu-se ca să nu se predea romanilor.

88


Iudeii au avut în război aproape un milion de morţi şi au fost luaţi vreo sută de mii de prizonieri, care în parte au fost vînduţi c a r sclavi, în parte au fost trimişi la mine sau la lupte de gladiatori. T e zaurele templului, masa de aur, candelabrul cu şapte braţe, cartea Legii, stofiîe~^ăn3îîarului, obiecîeIe~săcrer au fost luate ca pradă de făzBoi~~şr~gnseT â ~Rbma, unde s-a ridicat un- ărc de triumf în amintirea victoriei lui Tit. întîmplarea făcu ca, opt luni înainte de distrugerea templului iudaic, să fie distrus de incendiu la Roma Capitoliul, cu tem plele lui Jupiter şi Junona (dec. 69). M arele sanctuare — păgîn şi cel iudaic — dispăreau astfel în acelaşi timp. Distrugerea templului de la Ierusalim, despre care Iisus a spus : «nu va rămânea (piatră pe piatră» (Matei 24, 2 ; Luca 21, 6) este un eveniment religios şi istoric important. Cu aceasta se împlinea pentru~creştlni o profeţie a Mîntuitorului şi se întărea credinţa lor. Cultul iudaic central, care se săvirsea la templul din Ierusalim, în ceta, creştinismul se separa definitiv de iudaism. Războiul avînd un caracter mesianic, creştinii nu s-au solidarizat cu conaţionalii lor, ci au părăsit Ierusalimul încă de la început şi s-au retras peste Iordan, formînd comunităţi mai importante la Peila şi la Kokaba. Cu dărîmarea templului, devenea imposibilă observarea legii rituale. Iudeocreştinii se asimilează cu ceilalţi creştini, sau formează secte iudaizante (n a z a r e ii, eb io n iţii). Pînă la sfîrşitul secolului, iudeii introduc blesteme împotriva creştinilor în rugăciunea Şmone e.sre. Pentru iudaism, distrugerea templului şi pierderea Ierusalimului a avui. 1:T~Tmporţanţă epocală- Cultul mozaic cu sacri 1icii sîngeroase, de venea imposibil, sinedriul se desfiinţa, funcţiunea de mare preot (ar hiereu), de asemenea. Darea sau birul cătreTempTul din Ierusalim (<î i«11 ) .se percepe de acum înainte de către statul roman ffisc u s iudaicii:;). Conducerea spirituală a iudaismului au preluat-o şcolile ra binice din Puibilon şi Tiberias. Asupri ie,i şi nenorocirile întreţin totuşi sjiexen tele m esianice. Sub înjpăi7ÎJ7r.l~Luilaii.. pe la Iii) s i A drian, între 132—135.,..se produc noi r e v o l t e iu d a ic e s i i u i e ro ase, c a r e sînt înăbuşite cu f o r ţa . Cînd iu d e i i TeTTşesr sa i e r i i <’e i e a sra_" p r o v i z o r iu l £ msa4ioiînr~su5~~ls^ i a n , « r e g e le » fne,,i,iiiic î*m i -C ' o c h b a. p e r s e c u tă p e c r e ş t in i. O r a ş u l e reluaPHe r o m a n i

P ER IO A D A IN T II (P lN A LA 324)

89

domeniu imperial, în parte este colonizată şi este numită Syria Palesl i n a (Siria FilîsYenilor). Iudeii pierdeau ultimele resturi de viaţă poli tică, deşi privilegiile religioase de care se bucurau se menţineau. La Ierusalim se ridică temple păgîne şi se interzice sub pedeapsă de moarte stabilirea iudeilor. In joraşul nou, se formează o comunitate c reştină din păgîni convertiţi. Importanţă mai mare are însă pentru cîteva secole cea din Cezareea, care devine metropola creştină__a_ Palestinei. BIBLIOGRAFIE Pentru organizarea Bisericii: vezi şi la cap. în t e m e i e r e a B iseric ii. A lt e studii, la J . P. Kirsch, op. cit., p. 770— 771. Pentru anii 1— 324, vezi H u s e b i u de Cezareea, Is to r ia b i s e r i c e a s c ă , ed. Ed. Schwartz, în G r ie c h . c h rist. S ch rilt., 3 vol., Leipzig, 1903, 1908, 1909. A. Jaub ert, L e s p r e m ie r s c h r é tie n s , Paris, 1967. W. H ar t k e, V ie r u r c h r is tlic h e P artein und îh r e V e rein ig u n g zur a p o s to lis c h e n K ir c h e , 2 Bd., Berlin, 1961, XIII + 792 p. R. Vieillard, R e c h e r c h e s su r le s o r ig in e s de ¡a R om e c h r é tie n n e , Rome, 1960. M. G o u g h , T h e e a r ly ch ris tia n s, London, I 9 6 0 ; A.-M. la Bonnardière, C h r é tie n s d e s p r e m ie r s s iè c le s , Paris, 1957. Prof. Iustin Moisescu (P. F. Patriarh Iustin al B.O.R.), I e r a r h ia b is e r i c e a s c ă in c p o c a a p o s to lic ă , Bucureşti, 1955. L. d e L a c g e r, L e c h r is tia n is m e a u x o r ig in e s et à l'â g e a p o s to liq u e , Rabat, 1936. J . L c b r c t o n e t J . Z e i 11 c r, 1.'E glise p rim itiv e, Paris, (1934). J. L c b r e t o n, L a v i e c h r é t ie n n e au I - e r s i è c le d e l'E g lise, Parts, 1932. G. B a r d y, L 'E g lise à la Un du p r e m ie r s iè c le , Paris, 1932. T. M. P o p e s c u, P rim ii d a s c ă li c r e ştin i, în «Stud ii Teolo gic e», II (Bucuroşii, 1932), nr. 2, p. 140— 211. , D o m H. L e c 1 e r q, La v ie c h r é t ie n n e p rim itiv e, Paris, 1928. Ed. M o y e r, U rspru n g un d A n iă n g e d e s C h risten tu m s, 3 Bande, Stuttgart, 1921— 1923. D o m F. C a b r o l , L a p r iè r e d e s p r e m ie r s c h r é tie n s , Paris, J929. Pentru căderea Ierusalimului: D. Tu dor, F ia u ri d e îm p ă ra ţi ro m a n i, Bucureşti, 1974, p. 170— 1 9 5 : V e s p a s ia n u s ; p. 195— 2 0 3 : Titus~ P. S c h â f e r, D er B ar K o k h b a A u tstan d . S tu d ien zum z v seiten jü d is c h e n K r ieg g e g e n R om , Tübingen, 1981. . S. Z ei 1 1 i n, T h e R ise an d Fa!! o i th e J u d a e a n S ta te, Philadelphia, 1962. M. A. B e e k, G e s c h ic h t e I s r a e ls v o n A b r a h a m b is B a r -C o c h b a , Stuttgart, 1961. S. G. F. B r a nd t o n, T h e F a ll o l J é r u s a le m an d t h e C h ristia n C h u rch ... of A. D. 70, London, 1957 ; G. RicxoUi, H is to ire d 'Israël. Trad. franc, par P. A uvry, t. I. : D es o r ig in e ; à l'exil. T. II : D e l'e x il à l'an 135 ap. J . C., Paris, 1939. Pentru relaţiile iudeo-creştioe: M. S i m i o n, V. Israel, É tu d e su r 1rs r e la tio n s e n tr e c h r é t ie n s e t le s ju ifs d a n s l'em p ir e ro m a in (135— 425), 2-e éti., ¡Paris, ÜH>4. * . E. P o I <' r s o n, F r ü h k ir c h e , Ju d c n lu m un d G n osis, Rom, Freibu rg, W ie n, 1959. L. G o p p o I !, C h risten tu m un d Ju d c n tu m in e r s te n und z w e ite n J a h r h u n d e r ie n G ü tersloh, 1954. ■ J . J u s i c r, 1 r s jv.ils d a n s ¡'E m p ire ro m ain , 2 vol., Paris, 1914.


Cultul şi viaţa creştină în epoca apostolică * 1. Cultul creştin

1. La Ierusalim. Comunitatea creştină înfiinţată de Sfinţii Apostoli, în ziua Cincizecimii, con tinu aTa tra iască.în sinul poporului iiîidp.u şi să meargă la templu, dar şi-a stabilit de la început un cult şi o viaţă pro prie, prin care se deosebea de restul poporului, p apl.nlo Apnsiolilc«^-Bf; ţlau o idee despre viaţa cea noiiă...a,..cxes i iai l.nr (2, 42) si, despre cnlt.nl lor. A ceasta consta f n « fr în g e r e a plinii», (x lia ii toi~> ¿pxou) făcută în adunări~ţlnuţe in case^particulare. «Frîngerea pi inii», cum se raimea ia început Sfinta Euharistie, era ..să^djsTtă~~de~Sfinţii Apostoli după po runca Mîntuitorului, în amintirea Cinei Lui, şi se numea de aceea si «Cina domnească» (xopiaxov Ssîtcvov ; I Cor. 11, 20). Că această cină avea~un caracter’’sacru de taină creştină şi nu era un ospăţ sau o masă obişnuită, o dovedesc cu prisosinţă cuvintele Sfinlului Apostol Pavel, care o numeşte «împărtăşanie» (xoivtuvia) cu sîngele şi cu trupul lui Hristos (I Cor- 10, 16), precum şi respectul pe care-1 cerea credincio şilor la săvîrşirea şi primirea e i : «Căci cel ce mănîncă şi bea cu n e vrednicie, îşi mănîncă şi bea osîndă, nesocotind trupul Domnului» (11, 20— 29). A cest caracter de taină al «frînqerii pîinii» ii confirmă fn v ă{ă ţura c e lo r d o is p r e z e c e A p o s to li (Didahia), care x e r e creştin i.lar. să-şi mărturisească păcatele înainte de primirea sfintei Euharistii, cum nvjmeşte frîngerea pîinii (IX, I) «pentru a fi jertfa».. lor...«curată» (14, I). Frîngerea pîinii era însoţită-de—fa^ăţâtura Apostolilor şi de r u g ă c iuni. în adunarea creştinilor, Apostolii luminau şi edificau pe credin cioşi prin cuvîntul lor, aminteau învăţătura şi faptele Mîntuitorului, îndemnau pe credincioşi să trăiască după preceptele Lui. Adunarea creştinilor se făcea în casă (xax' olxov) în înţelesul «prin csle cea in c are se adunau Apostolii cu grupul de cfecfinoTosi. înainte ele poijoi ii cm Siîntului Duh si în care a avut Inc faptul PYtr^(y j l iun din ■/.iiia C mci/ecimii.Â-ceasta—poale.J IL ea « a M ăriei,- mama lui ioiHL ^ 1 i 1' lHI t
P ER IO A D A 1N T ÎI (P IN A LA 324)

91

(3000, 5000) (Fapte 4, 4), ei se adunau desigur în mai multe case mai încăpătoareCreştinii se adunau «în toate zilele», aşa cum mergeau şi la templu (Fapte 2, 46). Cu frîngerea pîinii era unită o masă comună, numitq «agapă», care manifesta şi întreţinea sentimentul dragostei creştine şi serveâ~Ue cadru cultului. Adunarea se făcea seara, cînd credincioşii erau liberi de ocupaţiile lor zilnice şi cînd de altfel erau şi mai feriţi de ochii iscoditori ai prigonitorilor. 2. în afară de Ierusalim creştinii erau dezlegaţi de practicile cul tului ¡iudaic şi cultul lor era organizat prin analogie cu cel al sina gogii. Pe cînd la Ierusalim iudeo-creştinii puteau să meargă..la templu, atît cit era linişte, în diaspora, creştinii erau alungaţi din sinagogi şi nevoiţi să se organizeze în comunităţi aparte, care nu mai aveau nici o legătură cu sinagoga. Ei oficiau astfel numai cultul lor creştin, pe care-1 săvîrşeau cre dincioşii de la Ierusalim în case şi cu care, fără îndoială, aveau ase mănare. In general, cultul creştin, deşi nou în spiritul său, a păstrat unele forme din cultul sinagogii. In sinagogă se citea din V echiul Testament, se cîntan psalmi, se rosteau rugăciuni şi cuvîntări. A ceste forme de cult, îmbogăţite treptat cu material de cult creştin, s-au fo losit şi în cultul creştin : lecturi din Vechiul Testament, precum şi din scrierile Apostolilor, pe măsură ce apăreau psalmi, rugăciuni, omilie. Adunarea era prezidată de un apostol, dacă era prezent, sau de întîistătătorul comunităţii, episcopul. Se săvîrşea apoi frîngerea pîinii, se 'lua o masă comună «agapă», se prelungea uneori cuv întul pînă noap te a tîrziu.. Din Faptele Apostolilor, aflăm că în a treia călătorie misionară, Ia Troia, în anul 58, Sfîntul apostol Pavel a adunat pe credincioşi într-o seară, a săvîrşit frîngerea pîinii «şi a lungit cuvîntul pînă la miezul nopţii». Era «în camera de sus», a unei case cu etaj, luminată cu multe făclii. «Pe cînd Pavel vorbea ţot mai mult», un tînăr, Eutih, care sta la fereastra deschisă, !«doborît de somn», a căzut jo s la pămînt şi a murit. Apostolul l-a readus la viaţă. Frîngerea pîinii şi masa a avut loc după «cuvîntul lungit» al lui Pavel, care după aceea încă «a mai «vorbit cu ei mult, pînă la ziuă» (Fapte 20, 7—12).

92


In acest loc găsim ştirea preţioasă că adunarea şi cultul au avut loc «în ziua întîia a săptămînii» (ev tîj juŞ tîov aaSSckcuv) adică dumi nica (v- 7), deşi Apostolul a stat la Troia o săptămînă. Este deci foarte probabil că, în afară de Ierusalim, creştini se adunau pentru frîngerea pîinii odată pe săptămînă, în ziua întîia (după calendarul iudaic), care este ziua Domnului, Duminica. Numele ei de «ziua domnească (xopiax'ij Tjfiipa), pe care o găsim în A p o c a lip s ă " (2, 10) şi în în v ă ţă tu ra c e lo r d o is p r e z e c e A p o sto li (XIV, 1), precum şi ştirea pe care o dă Pli-niu cel Tînăr, proconsulul Bitiniei, despre creştini în S c r is o a r e a c ă tr e îm p ăratu l T raian (c. 111— 112), dovedesc că, încă din epoca apostolică, creştinii au ţinut ca zi de sărbătoare .săptămînală, prin cult euharistie şi cu masă obştească, ziua învierii Domnului. Despărţirea de sinagogă şi recrutarea creştinilor mai mult dintre prozeliţi şi păgîni, făceau să se părăsească sabatul iudaic. La Ierusalim, iudco-creştinii sărbătoreau desigur şi sabatul cu iudeii şi ziua întîia a săplăimnii cu ceilalţi creştini. Ce rugăciuni rosteau la început creştinii in adunarea lor, nu ştim. Ele erau de regulă improvizate şi potrivite cu momentul şi cu scopul lor : unele erau rugăciuni euharistice, care probabil s-au fixat de tim puriu, cum găsim prea frumoase în în v ă ţă tu ra c e lo r d o is p r e z e c e A p o s toli (9, 2— 4, 10) ; altele, rugăciuni ocazionale, do cereri sau de mul ţumire lui Dumnezeu, în legătură cu nevoile şi cu bucuriile credincio şilor sau ale Apostolilor (Fapte 4, 23— 31). Rugăciunea comună şi obişnuită era cea domnească. T atăl n o s tru. pe_ care In v a ia iu ra c e lo r d o is p r e z e c e A p o s to li cere creştinilor s-o roş ii'*1scă de trei ori pe zi (VIII, 3). O rugăciune cuprinzătoare şi foarte inkTesâhtă,"socotită rugăciune liturgică, dă Clement Romanul în E p is to la sa că tre C orin terd (59, 4— 61, 3). „ • Rugăciunea avea mare importanţă în viata si cultul crestmilor. lin era caldă, stăruitoare, plină de suflet şi de dragoste. Rugăciunea I KrnI: ii Tii,serică îi (Iii caracter colectiv şi social. Creştinii de pretuti n d e n i eoni iniic ,;11 sufleloşLo prin rugăciune, Sfinţii .Apostoli o recom an dau in.' islenl n e d i m i o ş i l o r şi ie-o cereau şi pentru ei înşişi. C i ul ul ei eş| ijj c i u . i u s o j H . u n e o r i , î n e p o c a a p o st o l i c ă , d e m a n i f e s tări cn i'.u . u l e i i i " T T r j m T î n L u i a p o s t o l P a v e l î m po t r i v a ubu/.ului :;-.,u d e g e n e r ă r i l o r posi bil e-

previne

pe

corinteni

PER IO A D A 1N T II (P lN Ă LA 324)

93

Botezul. In comunitatea creştină se intra, după mărturisirea creriint£TTtTl^]sTTrÎsţos~rsr~iriT cfc^ îg r7^ ^ Sfîntului Botez. PreţpHrea efâ~Tde "regulă scurtă şi uneori se reducea la ascultarea unei predici. Botezul creştin se deosebea şi de botezul iudaic, care era un rit de curăţiiFe~şriIe~J5PtSzur i3 r a c tic at de ucenicii lui Ioan ca botez al pocăinţei. Botezul creştin era mai mult decît un rit sau un simb ol : el avRa~caracier-.de Taină, pran care se iertau păcatele şi se comunica harul dumnezeiesc. Sfîntul apostol Pavel îl numeşte «baia naşterii din nou prin înnoirea Duhului Sfînt»' (Tit 3, 5). El era «naştere din apă şi Duh», cerută de Mîntuitorul ca o condiţie "pentru a intra în împaraţia lui Dumnezeu (loan 3, 5). Botezul putea fi săvîrşit şi de diaconi. IKT." 1 ................... ............... ■ ... — ■ Nu avem o formulă a măturisirii de credinţa baptismale din v re mea Apostolilor. S im b o lu l numit a p o s to lic , cunoscut din secolul al II-lea, are probabil la bază o mărturisire de credinţă obişnuită însă din epoca apostolică. El era s c u r t : cuprindea numai adevărurile de credinţă fundamentale ale căror centru îl forma persoana dumnezeiască şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos. . încă înainte de sfîrşitul secolului I. găsim botezul precedat de o pregătire mai îndelungată a celor ce aveau să-l primească. In v ăţătuicr~cÎoT~TtutSTjrSzece~~Ă p o s t o ir i} s ie de drept socotită în prima e i parte (cap. I— VI) un catehism ce cuprindea învăţăturile morale pe c are trebuia să le cunoască şi practice creştinii. Este un învăţămînt simplu, exprimat în cuvintele Evangheliei şi arătînd ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă creştinii. Aceeaşi scriere liă ştiri importanţe^despje săvîrşirea Tainei _Bot ezului. înainte de botez, cel care avea să-l primească trebuia să pos tească o zi sau două. Postea de asemenea cel care săvîrşea Botezul, precum «şi alţii dacă pot». Botezul se săvîrşea, cum spune D idahia, de regulă, în apă curgătoare, putîndu-se săvîrşi însă şi în orice âpă. Dacă nu era destulă pentru cufundare, se putea face Botezul prin văr sare de apă pe capul celui ce se boteza• Botezul se săvîrşea în numele Sfintei Treimi. Menţiunea că se făcea* «în numele Domnului Iisus», «în numele lui Iisus Hristos», sau «în numele Domnului» (Fapte 2, 38, 8, 1 6 ; 10, 4 8 ; 19, 5) nu este propriu-zis o formulă de botez, ci doar caracterizarea botezului creş tin, spre deosebire de altele, ca al ucenicilor lui Ioan. Formula baptis-

04


nială în n u m e le S fin tei T r e im i ora doar bine m n o s rn tă rie la MîntuiÎoruT, „însuşi, (Matei 28, 19) şi este cunoscută şi de în v ă ţă tu ra c e lo r d o is p r e z e c e A p o sto li, aşa că nu putea fi îndoială^ sau abatere în această privinţă. ’ Punerea_mîinilor urma botezului si-1 completa. Ea era săvîrşită la început numai de Apostoli_şi era unită cu rugăciunea pentru primirea Sfîntului Duh de către cei botezaţi (Fapte 8, 8 ; 15, 17— 19). Uneori era urmată de manifestarea harismelor. Este inteiesant__c ă _ p u n e r e a mîinilor a impresionat, mai alesL pe Simon’ Magul. care a ceruLxnLbani puterea de a o face si el cu acelaşi efect.ca.jşi Sfinţii Apostoli. Punerea mîinilor cu post şi cu rugăciune esLe considerată şi pen tru alte acţiuni de consacrare decît hirotonia clericilor. Pe Barnaba şi pe Saul şi-au pus mîinile, cu post şi rugăciuni, ceilalţi «profeţi şi dascăli», la Antiohia, înainte de plecarea lor in prima călătorie mi sionară (Fapte 13, 13, 2— 3). Hirotonia slujitorilor Bisericii se făcea prin rugăciuni şi punerea m îinîfor de către Sfinţii Âpostoli (Fapte 6, 5^ 14, 14, 23), precedată He~~postire7 Sem nificaţia ei de ___. act_, ....... sfînt, prin care se comunică harul " lui Dumnezeu, o dovedesc si cuvintele S fîntului Apostol Pavel către Timotei despre «harul lui Dumnezeu», cel dat lui «prin punerea mîi_nilor» Apostolului (II Tim. 1, 6), precum şi porunca de a nu se fa c e părtaş la păcatele altora (I Tim. 5, 5, 22). După Sfinţii Apostoli, hiroto niile au fost făcute de episcapii-puşi de ei, asiqunndu-se astfel succe siunea apostolică pînă astăzi. Postul este c onstatat, în practica vieţii creştine, legat de acte de cult, din vrem ea Sfinţilor Apostoli. în afară de împrejurările speciale am in li te mai sus, se postea înainte de sfirsituL secolului. I în zilele de m iercu ri şi v in eri, după mărturia în v ă ţă tu rii c e lo r d o is p r e z e c e A pos~ /7>/77VTTT7~Tîr~™™tte «dies stationum», c are le deosebeşte de zilele de posţ ale iudeilor (luni şi joi). Poate că r în zilele de post, creştinii se adunau sT~poi)ljjj_oiilr ghiccd pe care-1 năşim mai tîrziu (sec- III), în unele Biserici, de exemplu în Biserica Africii (Cartagina). Sărbători. Am amintit mai sus, ziua întîi a săptămînii iudaice ca y,i clcT^înTTiTâTrrşi de cult creştin, numită.si «ziua domnească» sau «ziua Domnului)» (Fapte 20, 7 ; I Cor. 16, 2 ; Apoc. 1, 10), în v ă ţă tu ra c e lo r

PERI O A D A IN T II (P IN A LA 324)

95

d o is p r e z e c e A p o sto li o numeşte «ziua domnească a Domnului» (XIV, 1) şi cere creştinilor să se adune şi să săvîrşească sfînta Euharistie în această zi. Semnificaţia ei creştină este subliniată de Sf. Iqnaţiu al Antiohiei ( i îof), care face din ea caracteristica vieţii religioase creş tine, zicînd despre creştini că ei «nu sabatizează, ci trăiesc după ziua Domnului» (Ep. M a g n ez ien i IX, I). Sfîntul Iqnaţiu o numeşte ziua în carp a răsărit viaţa noastră, adică a înviat Hristos. Iudeo-creştinii vor fi ţinut la început şi sărbătorile iudaice. Pe cele....rimiă—sarhători mai mari, P astile şi C.inr.izprimpn, cu care coinci deau mari evenimente creştine, le-au ţinut de timpuriu şi creştinii, cu noua lor semnificaţie : lnvierea'~ D om nului si P o a o r îr e a S îîn tu lui D uh. STîntuTapostol Pavel aminteşte dc praznicul Cincizecimii (I Cor. 16, 8 ; comp. Fapte 20, 16), iar în discuţiile referitoare la data Paştilor din secolul al II-lea, creştinii se întemeiază pe tradiţia apostolică a săr bătorilor. Probabil din secolul III, se serba în O rient, la 6 ianuarie E m tan ia ( ’Ewttpâvsta) numită şi T h eo ta n ia (0eocpâveta) o sărbătoare comună pentru întruparea Domnului şi arătarea Lui, în amintirea naşterii şi b otezului Mîntuitorului şi a descoperirii Sale dumnezeieşti unită cu evenimentul botezării în rîul Iordanului (Matei 3, 16— 17), sărbătoare care a trecut apoi şi în Biserica Romei. Sărbătoarea este menţionată, la începutul secolului al IV-lea, în actul martiric al episcopului Filip de Heracleea (t 304), ca o zi sfînta, dar ea nu era generală. Pentru prima dată, s i a - da spărţit sărhătoarea N aşterii Domnului de c e a a Botezului, serbîndu-se Ia 25 decembrie, în Biserica de Ântiohia, in jurul anului 377^ apoi la Constantinopol, în anul 379, cînd Sfîntul Grigorie de Nazianz a ţinut celebra sa predică f e s t iv ă : «Hris tos se naşte, slăviţi-L ! Hristos din ceruri, întîmpinaţi-L»- (P. G: 36, 311— 334). In cuvîntarea ţinută la 25 decembrie J386 sau 388, la sărbă toarea Naşferii Domnului, în catedrala din Antiohia, Sfîntul Ioan Gură de Aur spune că această strălucită sărbătoare s-a introdus~în R'asarit de aproape zece ani (P. G., 49, 351— 362). Naşterea Domnului- — N atalîs D om ini -.. sau Crăciunul; sărbătorit la 25 decembrie în fiecare an,, a înlocuit sărbătoarea păgînă a solstiţiului de iarnă fn a ta lis so lis), care, din secolul al III-lea, s-a combinat cu sărbătoarea zeului solar Mithra, reprezentantul soarelui pe pămînt (d eu s s o lis in victu s). Hris-

90


tos, «soarele dreptăţii», care a adus lumii «răsăritul cel de sus», a în vins păgînismul greco-roman şi mithraismul. 3. V iaţa creştină stă în strînsă legătură cu credinţa si cu cnlt.nl. care era centrul şi manifestarea ei cea mai frumoasă şi mai edifica^ loare. Creştinii- tm iau- o - v i atĂ nniiă~-JW a 4ăT-HSw e r i.oaili moral şi iudais mului si păqînismului. Spre deosebire de legalismu] iudaic formalist şi cauzuist, care-şi făcea merite din cunoaşterea şi observarea unor prescripţiuni, ce se numărau cu sutele, ca şi de imoralitatea păgînă, creştinismul punea preţ pe curăţia sufletească, pe iubire, pe bună tate, pe sinceritate, pe răbdare, pe milă, pe caritate şi evita orice plă cere unită cu păcat. Aşteptarea revenirii Domnului întărea mnlt hotărîrea primilor creştini, de a fi găsiţi pregătiţi pentru primirea Lui. «AdumTţi-vă dsy,‘ z icea T ln v ă ţă tu ra c e lo r d o is p r e z e c e A p o sto li, căutînZ cele de trebuinţă sufletelor voastre, căci nu vii va folosi tot timpul credinţei voastre, dacă nu veţi fi desăvîrşiţi în ultimul moment» (X V I,'2). Cu preceptele ce învăţau şi cu exemplele ce aveau, creştinii re a lizau o viaţămorâTă~Ue~o~Trumuseţe necunoscută oină atunci. Ei trăiau in dragosTe, 'îfl~pace,"'T'ri cumpătare, se. îndemnau si se ajutau la c e le bune. & ]e§^mr^spîrau la sfinţenie şi se numeau «sfinţi», ca de exemplu «sfinţii din Ierusalim» (Rom., I b , 2b— 26), Biserică ' creştină era, după Sfîntul apostol Pavel, «trupul lui Hristos», cr'eşUnli' erau*-«macTuTafele» Lui. Sfinţit prin botez, prin punerea mîinilor penlnr^rimTxee^^ , pm TSfînta Euharistie, trupul creştinului devine «templul Sfîntului Duh» şi nu trebuie să fie întinat prin păcate (I Cor. 3, 16). Adunarea adesea pentru cult şi învăţătură, cunoaşterea creştini lor între ei, supravegherea conducătorilor comunităţii, citirea cărţilor sfinte, conştiinţa demnităţii creştine, simţul răspunderii morale, ridi cau mult nivelul vieţii creştine faţă de al lumii celeilalte. E l a n u l de credinţă şi de dreptate. cn_ care.credincioşii "de la Ierusalim au reali'/jiLcoinnnilatea benevolă a bunurilor, caracterizează sentimentul k)r <2LLII°U- Caritatea devine o funcţiune morală normală a Bisericii. Pen tru neînţelegeri le lor, creştinii erau îndemnaţi, stăruitor să se judece inlie ei şi sa nu meargă la judecata păgînă (I Cor. 6). Croslini.smui..cinstea si recomanda tuturor munca, pe care Sfîntul Apostol Pavel o invăţa şi cu pilda mîinilor sale. El dă sfaturi morale tuturor categoriilor şi vîrstelor (Efes. 5— 6 ; Col., 3). S-a ridicat

P ER IO A D A IN T I I (P IN Ä L A 324)

97

mult nivelul moral al vieţii familiale, prin cinstirea soţiei ca mădular al Bisericii şi soră a lui Hristos, prin cinstirea şi grija de copii, ca «sfinţi» şi curaţi prin Botez (I Cor. 7, 14), Autorul E pis to le i c ă tr e D iog n et ne face descrierea modului exemplar de viaţă a creştinilor din primele clouă se co le. Viaţa creştinilor este o prefaţă a nemuririi cereşti, a v ie ţii de dincolo. «Creştinii trăiesc în trup, dar nu după trup ; .trăiesc pe pămînt, dar vieţuiesc ca în ceruri. Ei nu sînt o societate n o n ă , dnpă , deşi viaţa lor materială este l a fel c a a tutu ror Q_am eL i!i]xa^ --tm iit a 1or m o r a l ă ş i duhovnicească este excepţional ă . Ei sînt pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup» (cap. 6). Unele umbre existau fireşte şi în această societate nouă, cu viaţă morală atît de frumoasă. Mustrările pe care Sfîntul apostol Pavel le adresează unor credincioşi, precum şi insistenţa sfaturilor ce le dă, ca şi aluzia la neînţelegerea dintre ei, arată ca unii cădeau în păcate şi slăbiciuni. Ele ţineau ele firea oamenilor. Interesant e că Biserica intervenea pentru cercetarea şi îndreptarea păcătoşilor şi excludea din sînul ei pe cei vinovaţi de păcate grele. O disciplină bisericească s-a impus dintru început şi ea a servit pentru menţinerea nivelului moral al comunităţilor. Spre deosebire însă de sinagogă, Biserica na aplica pedepse corporale, ci spirituale, cu caracter moral. Rentru controlul si îndreptar£a.jâetii--îaQj-a]R. Biserica ave a__un m ijloc excelent în mărturisirea păcatelor.Âceasta se făcea nu numai la intrarea în creştinism, ci si în a l t e J jjînrgfamri. iar de timpuriu regu lat, înainte de împărtăşanie, unită cu rugăciune {În v ăţătu ra c c lo r d o i s p r e z e c e A p o sto li, IV, 14 ; X IV , 1). Prin pocăinţă.şi îndreptare, păcă toşii se_jm h lL iia i^ si puteau să rămînă- i n sînul Bisericii. Erau puţini c ei care o părăseau, biruiţi de plăcerile şi interesele păgîne aîe~Tumii. Pentru cei mulţi creştinismul era o vrednicie.si o cinste, care trebuia păstrată şi meritată, spre mîntuirea sufletului răscumpărat prin sînaele

BIBLIOGRAFIE P en tru cu ltu l c r c ş lin A. H a ni m n n, La p r iè r e c h r é t ie n n e e t Ia p r iè r e p a ïe n n e , io r m e s e t d iifè r e n c e s , în A u fs tie g und N ie d e r g a n g d e r r ö m is c h e n V ie lt, t. 23, 2, B erlin , N ew Y ork , 1980, p. 1190— 1247. I d e m , L e s p r e m ie r s m a r ty rs d e L ’Ê g lis e , Paris, 1979. 7 — Istoria bisericcască

Oii

IS T O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A L Ă Idem,

L a v i e q u o t id ie n n e d e s p r e m ie r s c h r é t ie n s au I I - e s i è c l e (95— 197), P aris,

197.1. F r . H a 1 k i n, M a r ty r s g r e c s , II-e — V III-e siè c le (22 études), London, 1974. I d e m , S a in ts m o in s d'O rien t, London, 1973, 416 p. I d e m , L é g e n d e s g r e c q u e s d e s «m a r ty rs ro m a in s» , B ru x elles, 1973. C l. N e y r e t , A rt p a lé o - c h r é t ie n . A rt b y z a n tin , Paris, 1973. J . A. J u n g m a n n, H is to ir e d e la p r iè r e c h r é t ie n n e . Trad. de l'allem and, par E. Rideau, Paris, 1973. H. K a h l e r , D ie ir ü h e K ir c h e . K u lt u n d K u ltra u m , Berlin, 1972. W. N e g e l , G e s c h ic h t e d e s c h r is tlic h e n G o t te s d ie n s te s . Berlin, 1970. K ö t t i n g , D er Ir ü h c h r is tü c h e R e liq u ie n k u lt u n d c h r is tlic h e A r c h ä o lo g ie , Köln und Oppladen, 1965. O s c a r C u l m a n n , L a l o i e t l e c u lte d e ¡'E glise p r im itiv e , Paris, 1964. A i m é G. M a r t i m o r t , L 'E glise e n p r iè r e . In tr o d u c tio n à ¡a L itu r g ie, Paris, 1961. R. v o n d e r M e e r e t C h r i s t i n e M o h r n i a n , L 'E g lise d e s m a rty rs, 3— 313. C o n tin u a tio n d e l ’A tla s d e A n tiq u ité c h r é t ie n n e , B ru xelles, 1960, p. 33— 216. Th. K l a u s e r, C h r is tlic h e r M a r ty r er k u lt, h e id n is c h e r H e r o e n k u lt und s p ă t ju d is c h e H e ilig e n v e r e h r u n g , Köln, 1960. J . C o l s o n , L a io n c tio n d i a c o n a le a u x o r ig in e s d e ¡'E glise, Paris, 1960. I d e m , L e s fo n c tio n s e c c lé s i a t e s a u x d e u x p r e m ie r s siè cle s, P aris, 1956. J . P h y t r a k i s , A £t’|'ava %ai tcz9 0 1 Ji-ap-cuptov v a z à xrtoz xpeTc TrpwxooC aEütva", Atena, 1955. J . A. J u n g m a n M issa ru m S o lle m m ia . E in e g e n e t is c h e E rk lä ru n g d e r r ö m is c h e n M è s s e , 4 -e A ufl., W ien , 1958. Trad uction franç., Paris, 1961— 1964. N. M. D. R. B o u l e t , E u c h a r is tie o u l a M e s s e d a n s s e s v e r ie t è s s o n h is to ir e et s e s o r ig in e s , P aris, 1953. H y p p o l y t e D e l e h a y e , M é la n g e s ¿ 'h a g io g r a p h iq u e s , g r e c q u e e t la tin e , B ru x elles, 1966. I d e m , L e s L é g e n d e s h a g io g r a p h iq u e s , 4-e éd., B ru x elles, 1955. I d e m , L e s o r ig in e s d u c u lte d e s m a rty rs, 2-e éd., B ru x elles, 1933. I d e m , S a n c tu s. E s s a i su r l e c u lte d e s S a in ts d a n s l'a n tiq u ité, B ru x elles, 1927. I d e m , L e s l e g e n d e s g r e c q u e s d e s S a in ts m ilita ir e s , Paris, 1909. H. L e c 1 e r c q, S ain t, c h a p . X V , L e s o r ig in e s du c u lte d e s m a r ty rs, în «Dict. d'A rchéol. chrét. et de Liturgie», t. X V , 1, Paris, 1950, col, 401 -4 0 2 . I d e m , M arty r, ibidem , t. X, 2, Paris, 1932, col. 2 3 5 9 ...2512. A. G r a b a r, M arty riu m . R e c h e r c h e su r le c u lte d e r e liq u e s e t d e L'art c h r é t ie n a n tiq u e , t. I— III, Paris, 1943— 1946. J . T., c b r e t o n e t J . Z e i 11 e r, L 'E g lise p r im itiv e (H is to ire d e ¡’É g lise... par Atiij. Fliehe et V , M artin, t. I), Paris, 1934, p. 251— 274. I,. D u c h e s n e , O rig in es d u c u lte c h r é t ie n , 5-e éd., P aris, 1905. I*. I. a p i n, L e s o r ig in e s d e la M ess e, Paris, 1921. in lim b a ro m â n ă . Prof. I u s t i n M o i s e s c u , I e r a r h ia b is e r i c e a s c ă in e p o c a al>iisli bl if)(| r.i fie. P entru v ia la c r e ş tin a . M. S i m o n , L a c iv ilis a tio n d e ¡’A n tiq u ité e t Ie c h r is tia n ism e, l’.irr., 10'/:'. R o ( | c r G r y s o 11, L e m in is tèr e d e s fe m m e s d a n s ¡’E g lis e a n c ie n n e , G em blaux, 1972. ' E t li e r i e, J o u r n a l d e v o y a g e , te x te latin... et trad uction par H élène P étré, Paris, 1971.

A.

II a n i m a

11

, L a v ie q u o t id ie n n e d e s p r e m ie r s c h r é tie n s , Paris, 1971.

PER IO A D A IN T I I (P lN Ä LA 324) J.

L e i p o 1 d,

D er s o z ia le G e d a n k e in d e r a ltc h r is t lic h e n K ir c h e , neu e Aufl.,

1970. J . S c h m i d t , C h r é tie n s d e s p r e m ie r s s i è c le s , Paris, 1967. A. J a u b e r t, L e s p r e m ie r s c h r é t ie n s , Paris, 1967. J . M. H o r n u s, E v a n g ile e t L a b a ru m . E tu d e su r l ’a ttitu d in e d a C h ristia n ism e p rim iţii d e v a n t l e s p r o b lè m e s d e l'Etat d e la g u e r r e e t d e la v i o l e n c e , G en ève, 1960. A n n e-M a r i e l a B o n n a r d i è r e , C h r é tie n s d e s p r e m ie r s s i è c le s , Paris, 1957. O s c a r C u l l m a n n , D ieu e t C é s a r , N euchâtel, Paris, 1956. J . G o r d o n D a v i e s , S o c ia l L ite o t e a r ly C h ristia n s, London, 1954. I d e m , D aily L ite in th e e a r l y C h u rch , London, 1952. H. v o n C a m p e n h a u s e n , K ir c h lic h e s A m t u n d g e i s t l i c h e V o lm a c h t in d e n e r s t e n d r e i Ja h r h u n d e r te n , Tübingen, 1953. L é o n H o m o , D e la R o m e p a ïe n n e à la R o m e c h r é t ie n n e , Paris, 1950. A. B a u d r i l l a r t , M o e u r s p a ïe n n e s , m o e u r s c h r é tie n n e s , 2 vol., Paris, 1937. I d e m , L a c h a r it é a u x p r e m ie r s s i è c l e s d u c h r is tia n is m e , 2 vol., Paris, 1929, 1936. D o m . H. L e c 1 e r c q, L a v i e c h r é t ie n n e p rim itiv e, Paris, 1928. I d e m , art. C h a rité, in «Dict. d A rch é o l. chrét. et de Lit.», t. III, 1, Paris, 1913, col. 598— 653. J . M a u q u o y , L e c h r is tia n is m e et l' e s c la v a g e a n tiq u e , L ü ttic h (Liège), 1927. A. K a t z, C h risten tu m u n d S k l a v e r e i , W ien, 1925. . In lim b a ro m â n ă MI. P. S. M itro p o lit A n t o n i e P l ă m ă d e a l ă , B is e r ic a s lu ji to a r e , în S lîn ta S crip tu ră , in S fîn ta T r a d iţ ie ş i în t e o lo g ia c o n te m p o r a n ă , în «Studii T e o lo g ice», X X IV (1972), nr. 5— 7, p. 325 623. P. P r e s c u r e , D octrin a m o r a lă a P ă r in ţilo r a p o s to lic i, în «Studii Teo lo g ice», X V (1963), nr. 9— 10, p. 541 ş.u. Drd. N. V o r n i c e s c u, P rin cip ii p c d a g o g i c e în p e d a g o g ia lu i C le m e n t A le x a n d rin u l, în «Studii T eo log ice», IX (1957), nr. 9— 10, p. 726 ş.u. Pr. prof. L i v i u S t a n , In s titu ţiile d e a s is te n ţă s o c ia lă în B is e r ic a v e c h e , în «O rtodoxia», IX (1957), nr. 2, p. 259— 279. Drd. S t e f a n A l e x e , V ia ta c r e ş t in ă d u p ă b ă r b a ţ ii a p o s to lic i, în «Studii T e o lo gice», V II (1955), nr. 3— 4, p. 223 ş.u. Pr. G h. 1. S o a r e , B is e r ic a şi a s is t e n ţ a s o c ia lă . D octrin a ş i o r g a n iz a r e a în p r i m e l e ş a s e s e c o l e , Bucureşti, 1948. P en tru r e lig ia z eu lu i s o la r M it lira. M. J . V e r m a s e r n , C o r p u s in sc rip tio n u m e t m o n u m en to ru m r e lig io n is m it h r ia c a c , t. I, H agae, 1956 ; t. II, 1960. G. L e a s e, M ith raism a n d C h ristia n ity . B o r r o w in g s a n d T r a n s fo r m a tio n , A u is tie g u n d N ie d e r g a n g d e r r ö m is c h e n W e lt , t. 23, 2, Berlin, N ew Y ork , 1980, p. 1306 — 1332. U g o B i a n c h i , M y s te r ia M ith rae, Leiden, 1970, X X V II- -1006 p. L e r o y A. C a m p b e l , M ith r a ic I c o n o g r a p h y a n d I d e o lo g y , Leiden, 1968. F r . C u m o n t, L e s r e lig io n s o r ie n t a le s d a n s l e p a g a n is m e ro m a in , 4-e éd., Paris, 1929.

în

PERSECUŢIILE

Cauzele generale. Legislaţie, procedură, pedepse * Propagarea creştinismului a întîmpirmt. de la început unele piedici şi greutăţi. La Ierusalim, Apostolii au avut dc suferit arestări, am e ninţări, închisoare, bătăi din partea sinedriului, care le-a interzis de repetate ori să mai vorbească despre Iisus Hrislos. Comunitatea^ creş tină a avut martiri dintru început : pe diaconul Ştefan, pe' apostolul Jacob al lui Zevedeu şi pe creştinii cei prigoniţi «pînă la moarte» de Sam. In afarâ de Palestina, creştinismul a cunoscut opoziţia multor iuHmi . . ■ ....... . ............. — — -------- - — — - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -— ---------------------- - - - - - - - - - - - - --clei care porneau prigoană contra lor (Fapte 13, 45, 5 0 ; 14, 19; Í7, 5— 8, 13). Sfîntul Apostol Pavel a avut mu 11 de suferit din partea lor ş i.a fost de cîteva ori în pericol de moarte (Tî Cor. 1!, 23— 27)'. Pe lîngă măsurile luate de ei înşişi, iudeii denunţau uneori pe Apostoli mulţimii sau autorităţilor romane, ca să-i pedepsească (La Corint,, lui Gallion, vezi Fapte 13, 50 ; 17, 12— 13). Cauzele prigoanelor din partea iudeilor se cunosc şi se înţeleg din capitolele anterioare. îndepărtarea creştinilor de sinagogă, în dias pora, despărţirea lor de iudeii angajaţi în războiul iudaic, de agitaţia iudai'/.miilor, au făcut să crească şi mai mult ura contra lor. A ce a stă ură s-a .maniieslat fie prin persecuţii sînqeroase, ca uciderea lui Iacob «frateie j)oinnn~ITTT>r şi a altora sub Bar-Cochba, fie prin^ calomnii şi b a tjo curi la adresa Ini li.sus Hrislos, fie prin blesteme în rugăciunea Şmoneesre, !ie prin ai uza|ii împotriva creştinilor, motiv pentru care Tertu lian numeşte sinagogile mai tîrziu «fontes persecutionum» (A d v ersu s G n o stico s, IX). * C a p ito l re d a c ta t do P r. prut. lo a n R ăm u rean u

P ERSECU ŢIILE

ÎOÎ

Din partea unor păgîni, Sf. apostol Pavel a smerit de asemenea atacuri, care i-au pus viaţa în pericol (Fapte 16, 19— 40 • la Efes, 19, 23— 41). Cauza acestor ieşiri violente contra Apostolului era interesul material al unor păgîni, care trăiau speculînd superstiţia poporului (fa bricarea de obiecte de cult şi idoli, vrăji, magie, ghicit). Cit priveşte autoritatea romană, ea a procedat l e g a l ; fie că nu a dat urmare cererii iudeilor contra creştinilor (la Corint), fie că a scos pe Apostoli din pericol (la Filipi, Efes şi Ierusalim). Persecuţiile propriu-zise, cele îndurate de creştini din partea mulţim ii’păgîne şi a autorităţilor romane^-au-fosi mult, mai grele, de lungă clurăţa~~şi au pus uneori Biserica în grea cumpănă. Persecuţiile sîngeroase_au-Maê:g ttt-aib-JVero (54— 68) si ..aoi-dufat. pî^ --la-âiir:e p u ^ lului al IY=lea^-Pjin.-ed]'ctul de la Milan din ianuarie 313, C on stan tin c e l MajQ__ţ3Q£— g^ZL-pline capăl... persecuţiilor în Imperiul^ roman. Persecu ţiile n-au fost continui, dar au ţinut ceva mai mult de jumătate din timpul de la 64 la 313. Persecuţiile sînt numite de obicei după împăraţi. Numărul lor n-a fost socotit acelaşi la cei vechi. Lactanţiu socoteşte şase, Sulţriciu Sever nouei, Augustin şi Paul Orosiu zece. După caracterul şi gravi t atea lor, persecuţiile se pot împărţi în două sau trei perioade. înainte de împăxaJ-t4J- -Dftf'i.i.i ._(-9/iq— 951), pnrcpmţiilp au fost in c id e n ta le şi l o c a le , Inccpînd cu împăratul Deciu. e J e a ^ devenit ,sis te m a tic c si a e n e r a îe . adică se aplicau printr-un e d ic t imperial în tot Imperiul roman. La începutul primei perioade, dc la Nero şi pînă la Dom iţi an (81— 96), creştinii au fost socotiţi o secta iudaică si confundaţi cu iudeii. _De la Domiţian înainte, ei sînt deosebiţi de iudei şi persecutaţi ca religie nouă şi nepermisă (r e lig io illicita). Din alt punct de vedere, domnia lui Septimiu Sever (193— 2L1) se poate socoti de asemenea ca un moment nou în istoria persecuţiilor, prin interzicerea prozelitismului creştin. Pînă la Deciu, creştinii au fost urmăriţi mai mult din iniţiativa mul ţimii păgînc sau a unor guvernatori ; de_la Deciu însă, persecuţiile sînt dezlănţuite de autorităţile romane şi dobîndesc un caracter geneTiTT In secolul I, legislaţia persecutoare e nesigură şi necunoscută. De la Traian (98— 117), se aplică de regulă la judecarea creştinilor rescripto


102

imperiale. R escrip tu l este o dispoziţie oficială, provizorie şi limitată, care se aplica într-o cetate sau o provincie, nu în întregul imperiu. De la Deciu, creştinii sînt urmăriţi pe baze de edicte speciale. Edic|uj_era o adevărată lege de stat, cu aplicare generală şi obligatorie. Pînă la Deciu, situaţia creştinilor a depins mai mult de dispoziţia po porului şi a autorităţilor locale. Deciu este cel dinţii împărat roman care a promulgat un edict de persecuţie generală contra creştinilor, c e s-a aplicat în tot Imperiul Roman. De acum înainte, statul roman însuşi face încercarea de a distruge Biserica. în tot timpul de două secole şi jumătate de persecuţie, creştinismului fost socotit religie nepermisă — r e lig io M icită. Totuşi, unii împăraţi, cum a fost Gălbenuş (260— 268) şi unii guvernatori de provincie au avut faţă de creştini o atitudine care m ergea de la indiferenţă pînă chiar la bunăvoinţa. Cauzele generale ale persecuţiilor A cestea au fost de mai multe feluri : a. Cauze religioase. Creştinismul era o religie nouă, monoteistă, mo rală, absolută, pe cînd păqînismul era o religie veche, politeistă, idolatră^ decăzută. Contrastul era evident şi esenţial. Paginii nu aveau înţelegere pŞrDăTo' religie fără temple,^făra^Teprezentări plastice (idoli), fără zei şi jertfe. Romanii tolerau celelalte religii, chiar iudaismul, dar în creş tinism vedeau «o su p ers tiţie n o u ă şi r ă u îă c ă to a rc » (Suetoniu), o religie suspectă, care voia să înlăture pe toate celelalte şi întîmpina de aceea ........ni imiii ------ ------ --

ura

Liiluror.

Credinţa creştină era socotită o apostasie de la religia strămoşeas??t7~âToTsin7n î ^ Necunoaşterea şi neînţelegerea învăţăturii creştine, mai ales întruparea lui Dumnezeu, învierea morţilor, şi a cul tului, ducea l.i răstălmăciri şi la acuzaţii grave care făceau din creşti nism nn rull s e n e i şi periculos, magie, farmece, o caricatură religioasă. S e impuIg_xxQsi.iniIor <•';i pmzeaia -lo i-Jin p ie d lca efectul binefăcător al sacrificiilor religioase. O rice calamitate abătută asupra Imperiului roman, cutremure, Thuudaţii, vreme rea, furtuni, secetă, foamete, epidemii, invazii "cTăşmane, toate erau atribuite creştinilor, care prin dispreţul lor

PERSECU ŢIILE

103

faţă de zei, faţă de religia strămoşilor — mos majoram, mînie zeii şi trimit aceste nenorociri asupra oamenilor. Scriitorul creştin Tertulian se adresează astfel romanilor, spunîndu-le cu iro n ie : «Dacă Tibrul inundă cîmpiile, dacă, din contră, Nilul nu se revarsă peste ogoăreT dacă cerul nu plouă, dacă se cutremură pSmimul, daca e "ioamete 1_~gacă-Jse iveşte- vreo molimă,- voi strigaţi, i n dS a : CresEnii--la-4eu ! — Q h iistia n o s a d le o n em . Atitia, la unul singur ? j B i r o q . înainte de împăratul Tiberiu. adină de venirea lui Hrlstos. cîte nenorociri n-au lovit Imperiul si cetatea Romei ?» (A p o lo g e tic u m , XL, 2— 3). b. Cauze politice. Ş ti-însa lpgătn.r.ă-_jii.ritre religie, stat şi v iaţa pu blică scotea şi mai mult în evidentă contrastul dintre c reştinism si păgînism ; ea transforma combaterea politeismului şi a idolatriei de către creştini în atitudine duşmănoasă faţă de stat şi de societate. Politeismul era în adevăr amestecat în toate manifestările vieţii publice şi de stat. Obligaţiile religioase erau adevărate datorii civice (participarea la acte <5e cult, la serbări şi manifestări religioase), mai ales pentru funcţionari si m ilit a r i

Ideea păgînilor că statul este protejat şi ajutat de zei, că lor li se datoreşte puterea şi gloria Imperiului roman şi că nenorocirile vin din cauza creştinilor, care jign esc şi supără pe zei, fă cea ca păgînii să vadă în creştini duşmani ai statului. întinderea creştinismului îi neliniştea, ca aceea a unui pericol public. Nu numai poporul, ci şi conducătorii, preoţii şi filozofii _ţimpului v edeau în general în cre ştinism . o religie funestă pentru stat, pentru s ocietate si—ealtotă. Oamenii inteligenţi şi culţi, ca filozofii Cels (sec. II) şi Porfiriu (j- 304), nu s-au putut ridica peste prejudecăţile, mul ţimii în aprecierea creştinismului şi cereau distrugerea sau combaterea lui. Se admitea cel mult ca noua religie să fie practicată în particular. dar cu respectul public al cultului păqîn, ceea ce nu se putea din par tea creştinilor. Critica aspră, pe care creştinii o făceau păgînismului, socotinciu-l rătăcire, înşelăciune a demonilor, corupţie, întărită şi mai mult pe păgîni. c. Cultul împăratului a fost între cauzele persecuţiilor una din cele maj^£_s©â»w. El constituia o adevărată religie de stat şi eră""o obligaţie'

104


êlăţenească. ¿gíuzu¿ creştinilor de a participa la era socotit ca un act de impietate (sacrilegium — iasSeia) şi o ofensă a m aj est¥pIlHperiale~Tcrimen lesae majestatis), m ajestate mai augustă decît a zeilor înşişi, zicea ironic Tertulian, jţlefuzînd să accepte păqînismul iii_ general, j^restinismu! era .sacatil- «crirap.n lesae religionis et divini'tatis»7crîfiia de ofensă a religiei şi a divinit.ătiilT ertu lian. A p o lo g e tic u m , x x v ii

, "iy .

d. Cauze moral-sociale. Prejudecăţile şi ura paginilor se manifes tau în'aprecîerile loFastrpra vieţii morale a creştinilor. A cestea sînt poate cele mai curioase şi mai periculoase : zvonuri necontrolate, calomnii absurde, care căutau să compromită pe creştini şi să-i facă odioşi socie tăţii. ^CrîiniLerau a cuzaţi că ucid copiii la cui iul lor si se hrănesc cu s î n g e ^ ş i c a m e a _ ^ r j ospeţe t h y e s t i c e , — Oasazsia osîr.ya), neînteleqînd _ei Taina Sfintei îmoâ^-sam ^-4n-c a r e pîinea si vinul sînt. prefăcute prin harul sfinţitor al Sfîntului Duh, în Trupul şi Singóle Domnului Hristos ; eraţi socotiţi imorali, fiind acuzaţi că Ia ospeţclc lor comune, se dedau la desfrîu, comit chiar incesturi, ca Oedip.... (otStrcóSstot ¡xíêtc), neînţelegînd rostul şi sensul agapei creştine, că adoră soarele sau un asin (o n o la tr ie ) (Tertulian, A p o lo g e tic u m , X V I, 1, 12— 13), că săvîrşesc alte fapte rele încă, pe care creştinii mărturiseau că refuza să admită că le-ar pu tea săvîrşi chiar păgînii (Eusebiu, Is to r ia b is e r ic c a s c ă , V, 1, 14). G ra vitatea şi pericolul acestor acuzaţii calomnioase de crime s e c r e te .(o o c u lta ia c in o r a ) era foarte mare pentru creştini (Tertulian, A p o lo g e tic u m , V II—• IX, 1 6 ; Iustin Martirul, A p o lo g ia I, 2 6 ; D ialogu l cu iu d eu l Triton, 10;' Alenagora, R u g ăm in te pen tru creştin i, 31— 36 ; Teofii al Antiohiei, C ă tre A iiln lic, iir, 4— 15 ; Minucius Felix, O cta v iu s, 9, 30, 31). In_Vii'şlini, cei de sus vedeau elemente vulgare şi-i dispreţuiau, |)c ulm r,i si- n~crul.au^măi mult "d lrrfclaseîeinodesTe Creştinismul era socolil CJ..J2 religie de sclavi, de ignoranţi, de oameni inferiori (Cels). PrhTŢâj.i^n^r Ţ n i i T ^ l } prin ab ţ i n e r e a l p r dcM a şi funcţiune prin cri li ca pe c â r e ^ o m c e a ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ î n e ^ p r i n Ţ ^ ^ ^ ^ n o m " de a pruni func ţiuni sau de a se supune serviciului militar, c reştinii păreau paginilor c a inutili societăţii. J mni-jde nimic (infructuosi negotiis, Tertulian, A p o lo g e tic u m , XLII, 1). Nu numai în societate, ci chiar

PERSECU ŢIILE

10 5

în familie se observa o schimbare de raporturi între creştini şi păgîni ; discuţii şi nemulţumiri, imputări etc. ^ pntrn fnate aceste motive, creştinii erau urîti de pagini^ soco tiţi 'periculoşi, mizantropi, îndărătnici, nebuni, subversivi, conspiratori,, trădători ,• creştinismul, o religie odioasă (odium generis humani, Tacit), o superstiţie rea (superstito exitiabilis, superstitio prava et iminodica, Pliniu), creştinii, un neam de oameni superstiţioşi şi răufăcători (Suetoniu : genus superstitiosum ac malefîcum), duşmani publici (hostes publi ci). Chiar unii împăraţi sau guvernatori, care nu socoteau pe creştini periculoşi din punct de vedere al ordinei morale şi de stat, cedau pre siunii mulţimii şi persecutau pe creştini, iar mulţimea, pentru un motiv sau altul, pe care nu-1 cunoaştem totdeauna, izbucnea uşor în strigăte contra lor (Toile s a c r ile g o s ; chrisLianos aci leonem, atpe xooi'dOsooi ia moarte cu creştinii !). Legislaţia şi procedura de judecată Ca să poată fi tolerate, cultele străine trebuiau de regulă să fie îngă duite prin lege. Pînă la Constantin cel Mare (306-—-337). crestinismuLa.fost însă o religie nepermisă si tinută deci în afara legii. El putea fi urmărit pe baza unor decrete şi legi existente, cu aplicarea generală sau specială Ia religii. L e g e a c e lo r 12 ta b le iniprzirp.a—m ite le străine (religiones peregrinae, religiones illicitae) şi pedepsea magia. Un decret al senatului (de bacchanalibus, 189 d.Hr.) şi o lege a lui Traian co n tra a s o c ia ţiilo r n e le g a le (eteriilor) interziceau adunările nocturne. Lcx J a l i a de m a je s ia t e pe depsea manifestările duşmănoase faţă do poporul roman. Creştinii pu~ teciii fi acuzaţi şi urmăriţi pe baza unor asemenea legi şi decrete, pen tru un motiv sau altul. _ Afară de legile exist ente. în care se putea încadra delictul de a fi creştin, s-au dat şi legi speciale, privind anume pe creştini. Care a fost prima lege şi ce procedură s-a urmat în ju decarea lor — sînt probleme încă neHiic idrite de istorici. in judecarea creştinilor, se putea urma fie procedura regulată (ju d ic a tio ) a procesului de crima, cu pedepse capitale (pierderea liber tăţii,- a dreptului de cetăţenia, a vieţii), prevăzute de legi, pentru

106

IS T O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A LA

cetăţenii romani ; fie procedura reprimării delictelor, bazată pe drep tul poliţienesc şi judecătoresc al funcţionarilor romani superiori, dé a păşi din oficiu contra necetăţenilor suspecţi sau vinovaţi de tulbu rarea ordinei publice (ju s c o e r c e n d i, c o é r c itio ). în aprecierea vinei şi pedepsei, ei se conduceau de regulă după normele procesului de crimă (ju d ica tio ), dar aveau libertatea de a aprecia şi puteau proceda uneori arbitrar şi abuziv, lăsîndu-se influenţaţi de mulţime sau de patimă. Unii istorici cred c ă împotriva creştinilor, s -a .p ro c e d a t, în pri mele două secole, nu pe bază de legi speciale sau de legi penale de drept comun (ju d ica tio ), ci J3e bază de măsuri administrative şi poliţie neşti (c o e ic it io ) . Fără ca delictul creştin să fi io,st specificat juridic de legi, el era urmărit în virtutea dreptului numit jus coercendi. Rescriptele imperiale erau doar măsuri administrative, care reglementau acest drept (Theodor Mommsen). împotriva acestei păreri se poate obiecta că dreptul coercitiv se aplica numai în judecarea necetăţenilor şi că unii creştini erau cetăţeni romani. Alţii însă cred că la judecarea creştinilor se aplicau legile penale ele drept comun : creştinii erau adioa acuzaţi şi condamnaţi, pentru crime prevăzute şi pedepsite de legile în vigoare — magie, sacrilegiu, crimen laesae majestatis, asociaţii nepermise sau legea superioară a binelui public, socotit periclitat de creştinism.. împotriva acestor păreri se poate invoca mărturia precisă a apologeţilor, că la creştini se cău tau şi condamnau nu anumite crime, prevăzute de lege, ci doar cali tatea şi numele lor de creştini (otá xb 6vo|ia Iustin Martirul, A p o lo g ia l-a, 4). Interesa deci nu o crimă, ci numele însuşi : n o m en ipsum , n om en ch i isH anum ; c o n îe s s io n om in is, nori ex a m in a tio crim in is, — mărturisirea numelui, nu examinarea vinei (Tertulian, A p o Jo g e tic u m , II, 3, 11 ; S cor¡>¡cn:<', IX --X ). După .i treia părere, creştinismul era interzis şi pedepsit pe baza imiiiJxM-M- ^¿SSIflir o l c g e de excepţie contra creştimTorTTa'rerea aceasta este ni i¡ i î 11111 *'|»I
PERSECU ŢIILE

107

S e v e r vorbesc despre un decret ai Iui Nero, din anul 64. concretizat în_ formula : N on lic e t e s s e \o s .. =.-= JSIu este „permis ca voi să existaţi (Tertulian, A p o lo g e tic u m , IV, 4 ; Tertulian, A d n a tio n es, I, 7), decret numit şi In stitu tu m N eron ian u m . în M artiriu l lu i A p o llo n iu s, care ”a su ferii m o a r te a pen tru H ristos în timpul Împăratului Comod (181— 192), se face menţiune despre un d e c r e t al sen atu lu i, care interzice creşti nismul, sub formula : N on lic e t e s s e c h iis tia n o s = nu e permis să existe creştini. Se pare că încă de la Nero, din anul 64, creştinii au fost puşi în afară de lege şi că această situaţie a rămas în vigoare pînă la Constan tin cel Mare, care, în 313, a acordat libertate creştinilor prin edictul de la Milan. Deşi n-au fost persecutaţi continuu, creştinii, fiind scoşi de sub protecţia legilor, erau ţinuţi în stare de nesiguranţă legală şi de alarmă. Autoritatea c are judeca era, la Roma. prefectnljaraşului (p r a e fe c tu s u r b iJ T iâr în provincii, guvernatomL Ei av eau puteri poliţieneştL_sL4-UPedepsele variau, între altele^ în general după situaţia socială a creştinilor. Principiul condamnării era : cei, nohili—să fie deportaţi, cei de ios decapitaţi — h o n e s tio r e s d ep orta n tu r, h u m ilio r es c a p ite puniuntur ; în ambele cazuri, creştinilor li se confiscau şi averile. Pedepsele c apitale erau :.pierderea libertăţii, a drepturilor civile, m oartea. Aceasta putea fi provocată prin d e c a p it a r e , s o c o tită « b on a m ors», prin ardere, răstignire (moarte infamantă, ca pentru sclavi), aruncare la fiare sau în luptele de gladiatori, date la sărbători populare, în circuri, la Roma sau în alte oraşe ale Imperiului. Pedepse pe viaţă erau exilul sau deportarea în locuri nesănătoase şi sub pază, condamnarea la munci în mine şi în cariere, în grele condiţii de t*r'ai, creştinii fiind ţinuţi în lanţuri ca şi s c l a v i i ; pentru femei şi fecioare se aplica de cele mai multe ori vinderea lor la case de toleranţă. în a i nje_ de judecată, creşti nii erau închişi, uneori legaţi în lanţuri. De \a Deciu, închisoarea este mai lungă şi mai grea. Ea constituia un m ijloc de conslrîngere la apostasie. Creştinii erau îngrămădiţi în în căperi subterane, fără lumină, fără aer, într-o atmosferă sufocantaj cu hraiTq pnţirm„si.rea. Uneori mureau de asfixie, de foame, de sete. Unii

10 8

IST O R IA B ISE R IC E A SC A U N IV E R S A L A

creştini erau prinşi în butuci de lemn (n er v u s). Creştinii liberi puteau sau reuşeau uneori să viziteze pe cei închişi. Ju d ecarea creştinilor era însoţită de torturi, pentru a-i sili să se lepeTTeTciePcredinţă ; cei j : a r e se lepădau se numeau «lapsi» (căzuţi). Pedepsele erau foarte grele şi de multe feluri : flagelarea (pedeapsă in famantă), bătaia cu vergi, lapidarea, sfîşierea corpului cu unghii sau: ghiare de fier sau cu cioburi ascuţite, arderea cu fier înroşit sau cu torţe, 'înţep'area corpului sau sub unghii cu'Bbiecte ascuţite, turnarea de plumb îbpit pe spaieTTnHnSereâ^nembrelor sau a corpului prin diferite m ij loace, legarea de cai fugăriţi, sugrumarea, sfărîmarea picioarelor, spînzurarea cu capul în jos, înecarea, jă i e r ea limbii, a nasului, a urechilor, scoaterea ochilor şi multe altele^ în ultima faza a persecuţiilor, sub DiocieţiârT(284— 3U4) şi urmaşii lui, torturile au fost cele mai grele. B IB L IO G R A F IE Pentru cau zele persecu ţiilor, vezi b iblio grafia gom-niKi şi urm ătoarele lucrări : I z v o a r e : P a n a i o i t C. H r i s t u, Tà fJ.apTupia tüW â[>~y-/l(rr> Xptaxtavwv, In tr o d u c e r e , tex t, t r a d u c e r e şi c o m e n ta r ii ('EXX^vec IIotÉpEC 'ïïv.v-l'yna’r ), T esalo n ic, 1978. H e r b e r t M u s u r i l l o , T h e A c ts o l th e C h ristia n M artyrs, O xford, 1972, r e tip ărită în 1979, T e x t grec şi latin la unele, cu trad u cere enţileză. R u d o l f K n o p f - G u s t a v K r ü g e r , A u s g e w ä h lt o M ä r ty r e r a k te n , 3-e A u fla ge, Tübingen, 1 9 2 9 ; V ie rte A uflage von G. Ruhbach, Tübingen, 1965, te x t grec şi latin la unele. D. R u i z B u e n o , A d a s d e l o s m a r tir es, te x t g r e c , cu traducere spaniolă, M a drid, 1962. G. L a z z a t i, G li s v ilu p p i d e la le t te r a t u r a su i m a rtiri n oi p rim i q u a ttr o seco li,. Torino, 1956. T h . R u i n a r t , A d a p rim oru m m ar ly rum , s in c e r a c l s e le c t a , R atisbon ae (R e((riisburg), ed. 2-a, P aris, 1839, te x t latin. A. 1 1 a in m a n, L a G e s t e du sa n g , T e x te fran çais av e c Introduction par H. DaDM'l-Uops, Paris, 1953. T rad u cere italian ă de E lena C ontucci, sub titlu l: L a G e s ta d e î m artiri, M il,mo, 1958. I> i c r r (> Il o n o z i n, L a G e s t e d e s m a rty rs, Paris, 1935. V . M o n r (' ,i u x, La v r a ie lé g e n d e d o r é e , Paris, 19 38. r) o in II. l . i ' c l i ' r c q , L e s m arty rs, 14 vol., Paris, 1902— 1911, trad. franc. in l i m l m r o m â n ă : Pr. Prof. l o a n R a m u r e a n u , A d o le m a r tir îc e , Bucureşti, 1982, cu bog.il,'i bibliografii-, p. 360 — 370 şi la fiec a re a ct m artiric. S t u d ii: II. I ». S l ii v e r, C h r is tc n w e r io lg u n g im R ö m is c h e n R e ic h , I h r e H in terg rin d e u n d V oiijrn , Düsseldorf, 1982. D. L. .f o n i‘ s, C h r i s t i m u l y a n d t h e R o m a n Im p e r ia l C ult, în A u fs tie g u n d N ie d e r g a n g d e r r ö m is c h e n W e lt, t. 23, 2, Berlin, N ew Y ork, 1980, p. 1023— 1118. K u r t A 1 a n (I, Das V e r h ä ltn is v o n K ir c h e u n d S ta a t in d e r F rü h z eit, în A u fs tie g und N ie d e r g a n g d e r r ö m is c h e n W e lt, t. 23, 1, B erlin, N ew Y ork, 1979, p. 61— 246.

PERSECU ŢIILE

109

R. K l e i n , D as fr ü h e C h riste n tu m im r ö m is c h e n S ta a t, D arm stadt, 1971. A. H a m a n n, L a v i e q u o tid ie n n e d e s p r e m ie r s c h r é t ie n s a u I I - e s i è c l e (95— 197), Paris, 1971. J . M o r e a u , D ie C h r is t e n v e r lo lg u n g im R ö m is c h e n R e ic h , 2-e A ufl., Berlin, 1971. T r a d u c e r e d u p ă e d iţ ia f r a n c e z ă : La p e r s é c u tio n d u c h r is tia n is m e d a n s T E m pire ro m a in , Paris, 1956. A. W l o s o k , R om u n d d ie C h riste n . Zur A u s e in a n d e r s e tz u n g z w is c h e n C h r is ten tu m u n d R ö m is c h e n S ta a t, Stuttgart, 1970. M. M é s 1 i n, L e C h r is tia n is m e d a n s 1'E m p ire ro m a in , Paris, 1970. C. L e p e 11 e y, L 'E m pire r o m a in e t l e C h ristia n ism e, Paris, 1969. W . H. C. F r e n d , M artY rd om a n d P e r s é c u tio n in th e E a r ly C h u r ch , 2-nd ed., ■Oxford, 1968. H. G r é g o i r e , P. O r g e l s, J. M o r e a u e t A. M a r i e q, L e s p e r s é c u * tio n d a n s T E m p ire ro m a in , 2 -e éd., în «M ém oires de l’A cad ém ie ro y a le de Belgiqu e», C lasse de L ettres et de S cie n ce s m orales et politiques, 56, B ru x e lle s, 1964, nr. 5, p. 5— 187. H. v o n C a m p e n h a u s e n , D ie I d é e d e s M arty riu m s in d e n a lte n K ir c h e , 2-e A ufl., Tübingen, 1964. J. Daniclou e t H. Marrou, N o u v e lle h is t o ir e d e ¡'É g lise I. D es o r i g in e s à G r é g o ir e le G ran d , P aris, 1963, p. 112— 1 2 7 ; 169— 1 9 0 ; 238— 2 4 1 ; 263— 276. L é o n H o m o , L e s e m p e r e u r s r o m a in s e t l e C h ristia n ism e, Paris, 1961. F. v a n d e r M e e r e t C h r i s t i n e M o h r m a n n , L ’É g lis e d e s m arty rs, 30— 313. C o n tin u a tio n d e l'A tla s d e V A n tiqu ité c h r é tie n n e , Paris, B ru x elles, 1960, p. 3 3 — 216. M. L o d s, C o n fe s e u r s e t m a r ty r s s u c c e s s e u r s d e s p r o p h è t e s d a n s l'É g lise d e s tro is p r e m ie r s s iè c le s , N eu châtel, Paris, 1958. F. E. A d c o c k ş i c o l a b o r a t o r i i , R ö m is c h e s W e lt r e ic h u n d C h risten tu m (H is to ira M undi, IV ), Bern, 1956. H. D a n i e 1-R o p s, A p ô t r e s e t m a r ty rs, Paris, 1956. V . M o n a c h i n o , I l io n d o g iu r id ic o d e l l e p e r s e c u z io n i n e i p rim i d u e s e c o li, Rom a, 1955. J . V o g t , C h r is te n v e r fo lg u n g . I (h isto risc h ). B ew e rtu n g d u r c h H e id e n u n d C h r is ten , «R eallex ik o n fur A n tik e und C hristentum », Bd. II, Stuttgart, 1954, col. 1159— 1208. H. L a s t, C h r is te n v e r fo lg u n g (ju ristic h ), ibidem, col. 1208— 1228. L. d e R e g i b u s , P o litic a e r c lig io n e d a A u g u sto a C o n sta n tin a , G enua, 1953. A. G r a b a r, M arty riu m , R e c h e r c h e su r l e c u lte d e s r e liq u e s e t l'art c h r é t ie n a n tiq u e , t. I— II, Paris, 1943— 1946. E. G ü n t h e r , M arty rs. D ie G e s c h ic h t e e in e s W o r te s , G ü tersloh, 1941. H. L e c l e r c q , art. P e r s é c u tio n s , în «Dict. d'arch. chrét. et de lit.», t. X IV , 1, P aris, 1939, col. 523— 594. I d e m , D roit p e r s é c u te u r , i b i d e m , t. IV , Paris, 1921, col. 1565— 1648. H. D u c h e s n e , L e s o r ig in e s du c u l te d e s m a rty rs, 1-e éd., P aris, 1933. A. E h r a r d, K ir c h e d e r M ä r ty r er , M ünchen, 1932. H.

D e l e h a y e , L e s o r ig in e a u x du c u lt e d e s m a r ty rs d a n s l'a n tiq u ité, B ru x elles,

1927. P. A l l a r d , L e c h r is tia n is m e c l YE m p ire ro m a in , d e N é r o n à T h e o d o s e , 9-e Paris, 1925. Prof. T e o d o r M. P o p e s c u, C a u z e le p e r s e c u ţ iilo r d in p u n ct d e v e d e r e i s t o r ic ş i p s ih o lo g ic , în lim ba n e o -g re acă, A tena, 1922.

110

IST O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă

Persecuţiile pină Ia împăratul Comod (anii 64— 192) * 1. .Primul împărat persecutor e socotit Nero (54— 68). înaintaşul lui,. C lau d iu ( 4 i — 54) a luat o măsură care a atins indirect pe creştini : el a alungat din Roma pe iudei in anul 49, pentru tulburările ce se pro duceau între ei din cauza lui «C hrestu s», în care s-a văzut persoana lui Hristos : «Judaeos impuîsore Chresto assidue lumultuantes Roma expulit» (Suetoniu, V ita C lau dii, 25, 4). N e r o , foarte tînăr, era un împărat vicios şi vanitos. Domnia lui a fost o continuă criză politică şi un spectacol revoltător. Nemulţumirea, contra lui creştea şi izbucnea în comploturi, pe care el le înăbuşea în sînge. Cea mai m are nemulţumire a fost la anul 64, cînd Roma a fost mai mult de jum ătate distrusă de un incendiu, izbucnit la 19 iulie, ca re a îngrozit şi revoltat populaţia. C auza incendiului nu se cunoaşte, dar opinia publică socotea v i novat pe Nero, care, cu vanitatea sa de artist închipuit, ar fi voit să admire un spectacol unic şi să construiască o capitală nouă şi măreaţă. Ca să potolească furia mulţimii, Nero a abătut acuzaţia asupra creşti nilor, contra cărora a început o violentă prigoană. Nefiind dovediţi autori aî incendiului, ei au fost totuşi condamnaţi ca duşmani publici, oameni periculoşi prin «superstiţia» lor (august 64). Persecuţia ,a fost de o cruzime înspăimîntătoaro, potrivită cu n e bunia împăratului şi cu fanatismul poporului înfuriat. Istoricul Tacit spune că unii creştini au fost îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice şi slîşiaţi de cîini, alţii răstigniţi, alţii unşi cu răşină şi arşi pe rug de vii, lmninînd noaptea grădinile lui Nero, care da spectacole de curse. Aci'sle scene de groază au rămas neşterse în amintirea creştinilor. Din vorhoa tradiţie bisericească, se ştie că au murit sub Nero, la Roma^ Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, foarte probabil în anul 67. După m ăr turii creştini- şi păgîne, numărul victimelor a fost mult mai mare. Tacit vorbeşte do o mu Iţi me uriaşe — in g en s m u ltitu d o, iar Clement Roma nul de o mare mulţime de creştini —- ttoXo irÔo? extax-cuiv. Unii scri itori creştini crod că Nero a dat un decret prin care interzicea creşti* C a p ito l re d a c ta t de Pr. prof. Io a n R ăm u rean u

PERSECU ŢIILE

111

nismul, concretizat în formula «nori lic e t e s s e v os» , num it «Institutum N eion ia n u m » (Tertulian, A p o lo g e tic u m , II, 4 ,- Sulpiciu Sever, H isto ria sa c ra , II, 29 ; Paul Orosiu, f î is t o r i a e a d v ersw T p a g a n o s, VII, 5). Se crede că persecuţia s-a limitat la creştinii din Roma, dar o dată începută, ea expunea pretutindeni pe creştini la prigonire din partea paginilor. 2. Domîţian (81— 96), fiu al lui Vespasian, era un om.ambiţios, egoist, gelos, răzbunător şi răutăcios. El este cel dintîi împărat roman care s-a autodivinizat, numindu-se «dom in u s a c deu s». Domiţian a tins să cen tralizeze administraţia Imperiului şi să-l facă o monarhie absolută. B ă nuitor şi despotic, el a prigonit pe iudei, pe creştini şi chiar pe filozofi şi matematicieni (astrologi). Cauzele persecuţiei lui contra creştinilor par a fi mai multe. Una a fost refuzul creştinilor de a plăti «iiscu s ju daicu s», adică impozitul perceput de la iudei, după dărîmarea templului din Ierusalim (70). Cu_ acest refuz, creştinii se arătau a nu fi iudei şi deci pierdeau dreptul de toleranţă, de care se bucurau aceştia. De la istoricul Dion Cassios, se mai ştie că persecuţia a lovit pe unii acuzaţi de «ateism», acuzaţie adusă de obicei creştinilor, sau de moravuri iudaice, de inerţie, de «urzire de lucruri noi» (m o lito r e s rcru m n ovaru m ). Persecuţia a atins persoane nobile, între care şi pe unele rude ale îm păiatului: pe vărul lui, F la v iu s C lem en s şi pe soţia acestuia Flavia D ojn iţilla ; pe fostul consul A c iliu s G la b rio şi pe mulţi alţii, pe care Domiţian îi ura sau îi bănuia de opoziţie. Rangul lor social îi făcea suspecţi împăratului, care îşi temea tronul, mai ales de creştini. După o ştire luată de Eusebiu de la Hegesip, Domiţian, auzind despre împă răţia aşteptată de creştini, a chemat din Palestina pe nepoţii lui Iuda, zis ««fratele Domnului» (frate cu Iacob cel Mic), ca urmaşi ai lui David şi rude ale lui Iisus Hristos, şi i-a întrebat despre ocupaţia şi averea lor. Convingîndu-se din înfăţişarea lor, că sînt oameni muncitori şi liniştiţi, i-a lăsat liberi. După tradiţie, a suferit şi Sfîntul Evanghelist Ioan, fiind exilat în anul 96 în insula Patmos. Ştirea că a fost dus întîi la Roma şi aruncat într-un vas cu ulei fierbinte nu e verosimilă. Persecuţia lui Domiţian a fost un act de capriciu de scurtă durată, Ia sfîrşitul domniei lui (95— 96). El a fost ucis în urma unui complot. Noul împărat N er v a (96— 98) a graţiat pe cei condamnaţi de Domiţian şi n-a luat în consideraţie acuzaţiile aduse creştinilor.

112


3. Traían (98—-117), urmaşul lui Nerva, avea calităţi rare şi se bucura de mare încredere şi cinste. Era un bun soldat şi administrator, c urajos, inteligent, muncitor, hotărîtT conştiincios şi drept, preocupat de ordine şi de binele obştesc. Epoca Antoninilor, inaugurată cu domxuaTui şi terminată cu Marcu Aureliu, de fapt cu fiul acestuia, Comod (180— 192) este socotită cea mai fericită în istoria Imperiului roman. Deşi bun şi drept, Traian a fost un împărat persecutor. El a reînnoit legea contra eteriilor şi a dat cei din ţii r e s c r ip l c a r c s e p ă strea z ă , privitor.Ja procedura faţă de creştini. împrejurările în care s-a dat acest rescript sînt deosebit de interesante pentru istoria persecuţiilor şi pentru situaţia creştinilor în stat. Guvernatorul Bitiniei şi Pontului, Pliniu c c l 7 înăr, între 111— 112, a trimis împăratului un raport în formă de scrisoare asupra situaţiei din provincia sa, în care creştinii erau numeroşi, întinzîndu-se chiar la sate. Păgînii se plîngeau că din cauza lor templele se goleau, că nu se mai vindeau animale pentru sacrificii, că se neglijau sărbătorile, şi cereau guvernatorului masuri împotriva lor. Pliniu cel Tînăr a ares tat, a anchetat, a pedepsit sau a eliberat un număr de creştini, dar mul ţimea lor, faptul că nu se dovedeau pe seama lor crime prevăzute de legi şi că primise denunţuri anonime contra lor, l-a făcut să scrie împăjatului şi să ceară instrucţiuni către anul 111— 112. Traian a răspuns printr-o s c r is o a r e cu caracter de rescript, consi derată prima reglementare cunoscută a judecării creştinilor. El nu dă o normă generală de procedură, dar stabileşte : creştinii să nu fie cău taţi din oficiu, ceea ce arată că nu-i socotea periculoşi şi vinovaţi de crim e ; dar cînd sînt denunţaţi şi dovediţi a fi creştini, să fie pedepsiţi ■clacă nu apostasiază, sau lăsaţi liberi dacă se leapădă de credinţă (c o n q u ir n u li non s u n t : si d eîera n tu r et argu an tu r, p u n ien d i sunt). Cît priveşte denunţurile anonime, împăratul ordonă să nu se ţină seama de ele, noii inel demn pentru epoca lui (n ec n o ştri s a e c u li est). în rezumai, această jnrisprudenţă se poate fixa în principiile urmă toare' : a) CrrşUnii nu trebuie să fie căutaţi din o ficiu ; b) pedeapsă celor cc' n'luy.a sacrificiul zeilor,- c) iertare pentru creştinii care apos tasiază de la I Iris!os ,■d) respingerea denunţurilor anonime. Rescripta] lui Traian către Pliniu nu schimbă situaţia creştin ilor; din contra, stabilea legal penalitatea lor, nu pentru crime de drept

PERSECU ŢIILE

comun, ci pentru nume. împăratul aducea doar unele precizări privi toare la modul de a proceda faţă de creştini. Din punct de vedere ju ridic, situaţia creştinilor rămînea nesigură şi echivocă : deşi nu tre buiau urmăriţi din oficiu, puteau fi pedepsiţi dacă erau denunţaţi şi dovediţi. Rescriptul lui Traian era astfel o «jumătate de măsură». El voia probabil să procedeze cu blîncleţe, dar rescriptul era în fond aspru şi contradictoriu. Numai interzicerea denunţurilor anonime uşura oare cum situaţia creştinilor. Tertulian (A p o lo g e lic u m , II, 6— 9) a caracteri zat în cuvinte pline de ironie inconsecvenţa rescriptului lui Traian. Deşi contradictoriu, rescriptul a rămas normativ pentru împăraţii următori. Persecuţia a făcut martiri şi în alte provincii. Mai cunoscuţi sînt e p;scc iul i n ’ u, j al A n lio h ie i, care a fost dus la Roma şi aruncat la fiare > lu <( 7 108, în timpul jocurilor organizate în circul roman de Traian, m unita victoriei sale asupra dacilor, din anul 105— 106, şi epis copul S im con al Ieru salim u lu i, dintre rudele Iviîntuitorului, în vîrstă de 120 de ani. 4. Siia Adrian (117— 138), s-a menţinut..situaţia creată, .da. Traian. Adrian era un împărat sceptic şi rece, totuşi cu spirit destul de larg, iubitor de cultură şi de ordine. Ca şi Traian, el a primit o scrisoare de la un (-uvernator de provincie, S eren iu s G ran ian u s, privitoare la creştini. Adrian a răspuns urmaşului acestuia, M in u ciu s F iin dan u s, în sensul rrsc-dptnlui lui Traian. El doreşte ca oamenii să nu fie tulburaţi de răutatea calomniatorilor, dar, dacă denunţătorii creştinilor pot do vedi acuzaţiile lor înaintea tribunalului, sînt liberi s-o iacă. împăratul opreşte tumultul contra creştinilor. Martiri au fost şi sub Adrian. Lui i s-au adresat primele A p o lo g ii creştine : de Codratos = Quadratus, poate, şi de Aristide, la Atena. Rescriptul lui Adrian se găseşte la Iustin Martirul (A p o lo g ia I, 68 ; şi la Eusebiu, Isto r ia b is e r ic e a s c ă , ÎV, 9). In timpul Iui Adrian, iudeii s-au răsculat între anii 132— 135, sub conduce roci unui fals M esia numit Bar-Cocbba (Fiul Stelei), care înce puse să penie;1:;le pe creştinii clin Ierusalim şi Palestina. Romanii au recucerit IerusaJinu'l, au nimicit oraşul, şi pe ruinele lui au ridicat un oraş pagîn cu numele de A elia Copitolina, în care, cu timpul, a luat fiinţă o mică Biserică creştină. 8 — Istoria bisericcască

114


5. Antonin Piosul (Antoninus Pius, 138—161),„urmaşul lui Adrian, a lost un împărat paşnic, înţelept, onest şi ponderat. Sub el, creştinii au avut totuşi de suferit persecuţii,, datorită, poporului şi unor .guver natori din'provincie. Poporul manifesta zgomotos împotriva lor, nerespectînd rescriptul lui Adrian. Mai cunoscută e persecuţia de la Smirna, unde au murit 11 cre ş tini şi a fost eliberat un apostat. La cererea mulţimii a fost căutat, ajestatr ju d ecat şi condamnat (t 23 februarie 155) şl bălrînul episcop al Smirnei Policarp, străpuns pe rug cu u n , pumnal şi ars în circul din Smirna. M işcări contra creştinilor s-au produs şi în alte locuri, făcînd martiri. După o mărturie păstrată la Eusebiu (Isto ria b is e r ic e a s c ă , IV, 26, 10), Antonin Piosul a scris «tuturor grecilor» (provincia Ahaia), interzicînd tumultul contra creştinilor. între cauzele care au produs agitaţia paginilor, sînt unele calamităţi întîmplate atunci (cutremure), precum şi campania literară anti-creştină a unor scriitori greci şi romani. Lui Antonin i-a adresat Iustin Martirul prima sa A p o lo g ie , la sfîrşitul căreia reproduce rescrip tu l lu i A d rian c ă tr c M inucius Fundanus. 6. M arcu Aureliu (161— 180), numit Marcus Annius Verus, iar după adoptarea sa de către Antonin Piosul, Marcus Aelius Aurelius Verus, era un împărat foarte cult şi filozof, un om bun, meditativ, cu predilecţie pentru justiţie şi învăţămînt. Ca reprezentant al filozofiei stoice, el ne-a lăsat principiile stoicismului în lucrarea sa, scrisă în greceşte Ei? eamov = «C ătre sin e însu şi». Politica lui religioasă a fost in fluenţată de ideile filozofiei stoice. Pentru raţiuni de stat, ca şi alţi împăraţi, şi pentru că filozofia stoică nu era acceptată de creştini, Marcu Aureliu nu iubea creştinismul. El a pornit persecuţia contra creşlinilor, servindu-se de legea de excepţie, atribuită lui Nero : n o n [¡cel v o s --- nu este permisă existenţa voastră. Cauze întîmplăloare
PERSECU ŢIILE

115

condamnat cu a.lti şase creştini, între care sclavul imperial E v elp istu s, în anul 165. Alţi creştini au suferit în Asia Proconsulară. Mai grea a fost persecuţia în Galia, unde aflăm pentru prima dată, cu acest prilej, că existau comunităţi creştine înfloritoare, la Vienna şi Lugdunum (Lyon). A ceastă persecuţie este cunoscută dintr-o lungă scrisoare a creştinilor din Asia, păstrată aproape întreagă la istoricul Eusebiu (Isto ria b is e r ic e a s c ă , V, 1). Persecuţia a izbucnit în anul 177 sau 178, cu prilejul unor serbări păgîne date la Lugdunum (Lyon), unde se "întruneau în conferinţă administrativă anuală (1 august) — C on ciliu m triurn G alliaru m , delegaţii celor trei Galii. Populaţia pagină a prins, a maltratat şi a batjocorit cu puţin mai înainte un număr de 48 de creş tini. Guvernatorul a ordonat sau a permis arestarea acestora. Unii s-au lepădat de credinţa creştină, alţii au mărturisit-o cu mult curaj. Au fost puşi la torlură şi sclavi păgîni, cărora li s-au zmuls acuzaţii false contra creştinilor. A ceştia au suferit chinuri îngrozitoare, pentru a fi siliţi să apostasieze. Chiar unii dintre cei căzuţi au mărturisit însă pînă la urmă credinţa creştină. Martirii erau de diferite clase sociale, cei mai mulţi de origine orientală. O sclavă B lan d in a şi fratele ei P on ticu s erau copilandri încă. Martirologii socotesc 48 de martiri în această persecuţie din Galia. Numele unora sînt cunoscute din scrisoarea păstrată la Eusebiu (dia conul S an ctu s, medicul A lex a n d ru , V ettiu s E pagathu s, M atu rus, A ttalu s, V iv lia d a). A suferit de asemenea moarte, după grele torturi, bătrînul episcop de Lugdunum, P otin, de 90 de ani. Cadavrele creştinilor au fost expuse cîteva zi'le, apoi arse, iar cenuşa lor aruncată în fluviul Ron (Rodanus). Marcu Aureliu, fiind întrebat de guvernatorul Galiei, cu prilejul acestei persecuţii, a dat un rescript prin care ordona eliberarea apos taţilor şi condamnarea celorlalţi. El a înăsprit legislaţia contra creşti nilor, lăsînd frîu liber urii poporului, introducînd sistemul căutării lor şi făcînd parte denunţătorilor din averea creştinilor condamnaţi. Con trariu legilor romane, sub Marcu Aureliu s-au primit mărturiile sclavilor contra stă pinilor lor. Lui Marcu Aureliu i se atribuie totuşi un edict de toleranţă pentru creştini. El e pus în legătură cu cîştigarea unui război împotriva quazilor şi marcomanilor (c. 174), succes atribuit de creştini şi rugăciunilor


soldaţilor creştini din armata romană, scăpată de moarte de sete prinIr-o ploaie (legio fulminata, fulminea sau fulminatrix). Ştirea este le gendară (Tertulian, A p o îo g etic u m , V, 5— 10). Martiri cunoscuţi, în afară de cei numiţi mai sus, au fost episcopii P u bliu s (Atena), S a g a iis (Laodiceea), C arpu s, diaconul Papylus şi creş tina A g a th o n ik i (Pergam). 7. Comod (180— 192), fiul lui Marcu Aurei iu, nu semăna întru ni mic cu tatăl sau, dacă era în adevăr fiul lui. Deşi educat cu multă grijă, el era vulgar, despotic, crud, orgolios şl vicios, ducînd o viaţă scandaloasă, amintind de nebunia şi capriciile lui Nero. U islo ria A u g u sta (XIX, 2) îl caracterizează ca «neruşinat, necinslil, spurcat la gură, mur dar şi desfrînat, mai crud decît Domiţian, mai necurat decît Nero» —«saevior Domitiano, impurior Nerone». El a Jiis.il conducerea Imperiu lui pe mîna unor favoriţi abuzivi şi corupţi. Comod a fost asociat mai întîi la domnie, cîţi va ani, cu tatăl său, Marcu Aureliu, participînd astfel la politica iui religioasă. Sub Comod, a continuat persecuţia contra creştinilor, începu Iii de Marcu Aureliu, căzînd mai mulţi martiri : La Scili, în Africa, au suferit moarte martirică, în iulie 180, «grupul m artirilor sciîitan i» , doisprezece la număr. Actul lor martiric este primul document creştin de limbă latină. Alţi martiri au căzut în Asia Proconsulară, Frigia, Si rid. Cel mai însemnat m artir. este .un. roman cult, poate senator, A p o llo n h is, care, fiind de nunţat de un sclav şi judecat de prefectul pretoriului Peremiis, a fost decapitat Ia Roma, probabil în anul 184. După cîţiva ani de persecuţie, Comod a Ui s u l pe creştini în pace. I'i ■ lipsa Iui de interes pentru treburile publice, fie influenţa soţiei sale Mareei, numită «concubina», pentru că era de rang social inferior lui, rare avea simpatie pentru creştini, fie alte influenţe creştine, au făcut ca împăiatul sii permită eliberarea creştinilor condamnaţi. Lista lor o ceri:1;.' Mum ia, probabil episcopului Romei, printr-un preot creştin cu1J();,- 'H ; d e

e i.

Cu m 1iilur.ire
P ERSECU ŢIILE B I B L I O G R A F I E V ezi capitolul an terior şi lu crările urm ătoare : Pr. Prol. l o a n R ă m u r e a n u , A c t e le m a r tir ic e , Bucureşti, 1982, p. 5— 103. A. H a s t i n g , A H is to r y o f A fr ic a n C h ristia n ity , 1950— 1975, Cam bridge, 1979. W . S c h ä l k e , F r ü c h r is t lic h e r 'W iderstan d, în A u fs tie g u n d N ie d e r q u n g d e r r ö m is c h e n W e it , t. 23, 1, B erlin, N ew Y o rk , 1979, p. 460— 723 ; b ib lio g rafie 660— 705. P. K e r e s z t e s, T h e Im p e r ia l G o v e m e m e n t an d th e C h ristia n C h u rch , în A u fs tie g und N ie d e r g a n g d e r r ö m is c h e n W e lt. I. F ro m N ero to th e S e v e r i, t. 23, 1, Berlin, N ew Y ork , 1979, p. 247— 315 ; II. F r o m G aU ien u s to th e G r ea t P e r s c c u iio n , ibidem, p. 375— 386. A. H a m m a n, L e s p r e m ie r s m a r ty r s d e ï É g l i s e , Paris, 1979. J. D a n i é 1 o u, L e s o r ig in e s du c h r is tia n is m e latin , Paris, 1973. J . M o 1 1 h a g e n, D er r ö m is c h e S ta a t und d ie C h riste n im zw-'.iten un d d ritten J a h r h u n d e r t, G öttingen, 1971, 2-e A ull., 1975. A. H a m m a n, L a v i e q u o tid ie n n e d e s p r e m ie r s c h r é t ie n s d u II-e s i è c le (95— 107), Paris, 1971. R. K l e i n , D as F r ü h e C h risten tu m im r ö m is c h e n R e ic h , D annstadt, 1971. J . S p e i g ], D er r ö m is c h e S taat und d ie C h risten . S ta a t un d K ir c h e von D o m itian b is C o m m o d u s, A m sterdam , 1970. E. G r i f f e , L e s p e r s é c u t io n s c o n tr e l e s c h r é t ie n s a u x I - e r e t I l - e s i è c le s , Paris, 1967. J . R. P a ! a n q u e, L e c h r is tia n is m e a n tiq u e , Paris, 1967. H. B. M a 11 i n g 1 y, C h r is tia n ily in th e R o m a n E m p ire, O tago, 195 5 ; N ew York, 1967. M a r t a S o r d i, II C r is tia n e s im o e R o m a , în S io r ia d i R o m e , 19, Boloona, 1965. H. Grégoire, P. O r g e 1 s, J. M o r e a u e t A. M a r i q, L e s p e r s é c u tio n s d a n s V E m pire ro m a in , 2-e éd., în «M ém oires de l'A cad ém ie de Belgiqu e». C lasse de Lettres..., 56, B ruxelles, 1965, no. 5, p. 5 — 18?. J . M o r e a u , P e r s é c u tio n d u c h r is tia n is m e d a n s T E m p ire r e m a n ia , Paris, 1965. V, M o n a c h i n o, D e p e r s e c u ü o n ib u s in im p e r o ro m a n o s a e c . I— IV e t d e p o le m ic a p a g a n o -c h r is tia n a s a e c . I I — III, ed. 2, Roma, 1962. J . Z a ni o z a, L a r o m a p a g a n a y e ! c r is tia n e s im o . L o s m a r lir o s d e ! S lg lo II, Roma, 1941. J . L e b r e t o n e t J . Z e i 11 e r, D e la fin du 2 -e s i è c l e à la p a :x c o n sta n tin ien n e, (H isto ire d e ¡’E g lise... d e A u g. F ü c h e et V . M arlin, t. 2), Paris, 1935. I d e m , L ’E g lise p r im itiv e (H is to ire d e ¡’E g lise... par Aug. F ü ch e et V. M artin, t. 1), Paris, 1934. L é o n H o m o , L e s e m p e r e u r s r o m a in s et l e c h r is tia n is m e , Paris, 1931. J . Z e i 1 1 e r, L’E m p ire ro m a in e t ¡’É g lis e (H is to ire du m o n d e par E. C avaignac, t. V, 2), Paris, 1928. P a u l A 11 a r d, H is to ir e d e p e r s é c u t io n s p en d a n t l e s d e u x p r e m ie r s s iè c ie s , t. I, 4-e éd., Paris, 1911. B ib lio g r a fie p en tru îm p â r a fii r o m a n i p e r s e c u t o r i : C ia u d iu (41— 54). A. M o m i g 1 i a n o, L ’O p e r a d e ü ’im p e r a t o r e C la u d io , Firenze, 1932. N éro n (54 ... 6 8 ): J . C h. P i c h o n, N éro n et l e m y s tè r e d e s o r ig in e s c h r é t ie n n e s , Paris, 1971. E. Ci/, o k, L’é p o q u e d e N éro n et s e s c o n t r o v e r s e s i d é o lig iq u e s , Leyde, 1971. E. R a cl i u s, L ’In c e n d io d i R om a. I P ram i p a s s i d e l c r is tia n e s im o , M ilano, 1962. G. C h a r 1 e s-P i c a r d, A u g u st e t N éro n , Paris, 1962. G. R o u x , N éro n , Paris, 1962. J . B e a u j e u , t.’In c e n d ie d e R o m e en 64 e t ¡ e s c h r é tie n s , B ru x elles, 1960. G. W a l t e r , N éro n , Paris, 1 9 5 5 ; 2-e éd. Paris, 1962.

118


A . W e i g a 11, N éro n , trad, par M. Gerin, P aris, 1931. V e s p a s ia n (69— 7 9 ): L. H o m o , V e s p a s ie n , l'e m p e r e u r d u b o n se n s , Paris, 1949. D om itia n (81— 96), P. P r i g e n t , A u te m p s d e ¡'A p o c a ly p s e . I. D om ltien , în «Re vue d 'h istoire et de philosophie relig ieu se», 54 (1974), nr. 4, p. 455— 483. M a r t a S o r d i, L e p e r s e c u z io n e d i D o m izian o, în «R ivista di S to ria délia Chiesa în Italia», 14 (1960), nr. 1— 26. S t . C s e 11, E ssa i su r l e r è g n e d e l'e m p e r e u r D om U ien, Paris, 1894. T r a ia n (98— 1 1 7 ): C. S i c a r d, P lin l e J e u n e , L e ttres , trad. t. I, P aris (1954). A .-M . G u i 11 e m i n, P lin l e J e u n e , L e ttr e s , T e x te étab li et traduit, t. I— III, Paris, 1927— 1929. P lin iu s c e ! T in ă r, O p e r e c o m p le t e , trad, de Liana M anolach c, B ucureşti, 1977. C o r e s p o n d e n ţa lu i P lin iu cu Îm p ă r a tu l T ra ia n . Trad, de G. Popa-Lisseanu, ed. 2-a, B u cu reşti, 1927. J. C a r c o p i n o , P oin ts d e v u e su r ¡'im p é r ia lis m e ro m ain , Paris, 1934. R o b e r t o P a r i b e n i , O p tim u s p r in c e p s . S a g tjio su lla s lo r ia e su i tem p i d eU ’im p e r a t o r e T r a ia n o , 2 vol., M essina, 1926— 1927. H o r i a U r s u , Îm p ă r a tu l T ra ia n , B ucureşti, 1971. D. T u d o r, T ra ia n , îm p ă ra t a l R o m e i, B u cu reşti, 1900. M a r t a S o r d i , I r e s c r itti d i T r a ja n o e d i A d r ia n o , în «Rivista di sto ria de la Chiesa», X IV (1960), p. 344— 370. A d r ia n (117— 1 3 8 ): S t e w a r t P e r o w n e, H ad ria n , London, 1960. P. S c h ă f e r , D er B ar K o k h b a A u tstan d . S tu d ie n /.mu z w e it e n jiid is c h e n K r ie g g e g e n R om , Tübingen, 1981. A n to n in P iu s (138— 16 1 ): P a u l K e r e s z t e s , T h e E m p ero r A n to n in u s P iu s a n d th e C h ristia n , în «Jo u rnal of E cc le sia stica l H istory», 22 (1971), p. 1— 18. J . C o l i n , L 'E m pire d e s A n ton in s e t l e s m a r ty r s g a u lo is d e 177, Bonn, 1964. L. H a r m o n d , L e m o n d e ro m a in s o u s l e s A n to n in s e l l e s S e v è r e s , Paris, 1960. A l b i n o G a r z e t t i , L 'Im p ero d a T ib e r io a g li A n lo n in i, Bologna, 1960, 792 p. M. H a m m o n d , T h e A n to n in e M o n a r c h y , Rom a, 1959. W . H ü t t l , A n to n in u s P ius, Bd. I— II, Prag, 1933, 1930. M a rcu A u r e liu (161— 1 8 0 ): R. K l e i n , M arc A u rel. Darm stadt, 1979, 538 p. A. B i r 1 e y, M a rcu s A u reliu s, 2-nd éd., London, 1970. R. R é m o n d o n, L a c r is e d e ¡'E m pire r o m a in d e M arc A u r è le à A n a s ta s e (Coll. N ouvelle Clio, 11), Paris, 196 4 ; 2-e éd., 1970. D. B e r w i g, M a r k A u r e l und d ie C h riste n , M ünchen, 1970. .1. H. O l i v e r , M arcu s A u reliu s, A s p e c t s o i C iv ic anti C u ltu ral P o lic y in th e Hast, Princeton, 1970. E. D é m o u g e o t , À p r o p o s d e s m a r ty r s ly o n n a is d e 197, în «Revue des étulU-s a n c ie n n e s » , L X V III (1966), nr. 3— 4, p. 323— 333. C h . l’ a r a i n , M arc A u r è le , 1957. E U. D o d d, P ag a n a n d Christian in a a g e of a n x ie ty . S on a s p e c t s o i r e lig io u s t'x p e r ie n e e h o rn M a rcu s A u reliu s to C o n sta n tin e , Cam bridge, 1965. .1. C u I i n, ! ’E m pire d e s A n ton in s e t l e s m a r ty rs r a u l o is d e 177, Bonn, 1964. P. I' r iiv;m : N. S p a n n e u t, L e S to ïc is m e d e s P è r e s d e ¡’É g lise, d e C lè m ont île H o m e à C lén ie n l d ’A le x a n d r ie , Paris, 1957. IV iiln i Sf. lusliri M artirul, în afară de b ib lio g rafia din P atrologii : L. W . B a r n a r d, Ju s tin M artyr, H is t.iie an d 'th ou g h t, Cam bridge, 1967. Pentru îm păratul Comod (180— 182), F. G r o s s o , L a L o tta p o lit ic a a l te m p o di C o m m o d o , T orino, 1964.

PERSECU ŢIILE

119

Persecuţiile de Ia Septimiu Sever pînă la Aurelian (193— 275) * 1. Situaţia generală. Cu moartea lui Comod. începe o perioadă de grea criză în istoria Imperiului roman. Tronul este disputat, de mai mulţi pretendenţi, proclamaţi împăraţi de trupele lor, puterea armatei se m a cină în revolte şi lupte interne, apărarea graniţelor ameninţate de barbari e slăbită, cheltuielile cerute de războaie, construcţii, lucrări de apărare, sleiesc t ezaurul statului. Organismul de stat este zdruncinat şi uneori ameninţat cu prăbuşirea. CrizcT e ste nu numai politică si militară, ci generală : financiară, economică, socială, culturală, religioasă chiar. Curentul sincretist devine mai puternic ; influenţa cultelor orientale creşte mult, unele a jung culte.d e stat, ca mithraismul (cultul soarelui). Faţă de creştinism, se arată ori mai multă atenţie, ori mai mare duşmănie. Aversiunea mulţimii faţă_ de creştini se menţine, dar în cepe să scadă. Iniţiativa persecuţiei o iau împăraţii sau guvernatorii provinciilor. Per secutorii caută să lovească nu doar pe creştini ca indivizi, ci Biserica, adică instituţia organizată. 2. Dinastia Sjeverilor (împăraţi sirieni, 193— 253). S ep tim iu S e v e r (193— 211), urmaşul lui Comod, a ajuns la tron prin înlăturarea riva lilor săi. El era african romanizat, militar capabil, energic, aspru, bun administra lor. Pentru a-şi crea o situaţie mai favorabilă şi a-şi con solida tronul, s-a declarat fiu adoptiv al lui Marcu Aureliu şi a acor dat onoruri divine lui Comod, legîndu-se astfel de dinastia Antoninilor. PlFTn căsătoria cu Iulia Domna, fiica unui bogat preot păgîn de In Emesa (Siria), Septimiu Sever a înfiinţat o dinastie nouă, în istoria căreia fe^ ^meile şi cultele orientale au ju ca t un mare rol. Deşi capabil, el a lăsat Imperiului o moştenire grea : pe fii săi, C a r a c a lla şi G eta, brutali şi cruzi, care se urau de moarte. Pentru a domni singur, Caracalla (211— 217) a înlăturat pe fratele său Geta, asasinîndn-l la 23 februarie 212, în braţele mamei sale. 'n 212, C ara calla a a c o r d a t d rep tu l d e c e t ă ţe n ie r o m an ă tuturor cetăţenilor liberi ai Imperiului, cu unele excepţii. A ceastă măsura desfiinţa deosebirea dintre romani şi provinciali, aducea egalitate de drepturi şi contribuia * C ap itol ri!fla«!lal de P r . p ro f. loan R ăm u rean u

120


Ia nivelarea populaţiei. De altfel, sub dinastia Severilor, Italia pierdea privilegiile sale, iar puterea senatului scădea. Înlăturat prin asasinat, Caracalla este urmat la domnie de M acrin (217— 218), nepotul Iuliei Domna, un african, primul împărat care nu era de rang senatorial. Macrin a fost înlăturat printr-o mişcare militară, organizată de principesele siriene. A cestea au adus Ia tron pe fiul uneia dintre ele, Avitus Bassianus, cunoscut sub numele zeului al cărui preot era, H elio g ab cil sau Elagabal (El gabal ; 218— 222). .Prea tînăr pentru domnie, avea 14 ani la suirea pe tron, de o corupţie precoce şi scan daloasă, Heliogabal a fost o ruşine pentru Imperiu şi poale un mare pericol pentru creştinism. El a introdus la Roma cultul zeului sirian, ridicîndu-i temple şi voind să-l facă general şi oficial. Cultul zeului solar Mithra, reprezentantul soarelui pe pămînt, devine preponderent în Im periul roman, şi mai ales printre soldaţii legiunilor de pe valea Dunării. După Heliogabal, asasinat împreună cu mama sa, a urmat vărul acestuia A le x a n d r u S e v e r (222— 235), tot aşa de tînăr, numai de 13 ani cînd s-a urcat pe tron, dar instruit şi bine crescut, generos şi moral. EI a domnit ajutat de mama sa J u lia M a m m a ca şi de un consiliu de jurişti însemnaţi, printre care mai cunoscut este D om iţiu U lpian. In timpul lui Alexandru Sever, s-a organizat în Perşi a un stat unificat şi puternic, sub dinastia sasanidă, stat periculos de acum pentru Imperiul roman. O revoltă militară a înlăturat, prin asasinai, pe Alexandru Sever şi pe mama sa, urmîndu-i M ax im in T racu l (235— 238), cu care se agra vează criza militară. 3. Politica religioasă a împăraţilor Severi. La începutul domniei lui S ep tim iu S e v e r , creştinii s-au bucurat de pace. împăratul era ocupat în lupte pentru tron cu rivalii săi şi nu manifesta ostilitate pentru creş tini. Tertulian spune că Septimiu Sever ţinea la palat pe un creştin, Proeulus Torpacion, care-1 vindecase de o boală, ca şi pe fiul său mai maro. Caracalia a avut ca doică o creştină. în senat, se găseau creştini, episcopii pulemi ţine sinoade : sîntem în timpul controverselor pascale. După t îli va ani de pace, persecuţia a izbucnit violent în Africa (197), din o.slililuloa populaţiei păgîne şi a guvernatorului. împăratul însuşi dovine persecutor. Printr-un edict sau rescript, dat din Orient la 200 sau 201, iu urma unor mişcări din Palestina, Septimiu Sever, a op rit p ro z elitism u l iu d aic. Curînd după aceea, după o vizită în Egipt,.

PERSECU ŢIILE

121

a fo s t in terzis şi p ro z elitism u l creştin , în 201 sau 202. Istoricul Spartianus relatează cele două faple astfel : «Judaeos fieri sub gravi poena vetuit : idem etiam de christianis sanxit» (H istoria A u gu sta. S e v e rus, XVII). Măsura Iu iS e p iim in ,S e v e r era prima de felul a c e s ta : C o m b a te r e a creştin ism u lu i prin in t e r z ic e r e a p ro p a g a n d ei. Ea este socotită de unii ca începutul unei noi perioade în istoria persecuţiilor : Erau loviţi nu creştinii individual şi pe bază de denunţ, ci e r a o p rită B is e r ic a în c r e ş t e r e a ei. Edictul privea mai ales pe cateheţi .catehumeni şi pe cei care erau de curînd botezaţi, dar au suferit torturi şi martiriu şi alţi creştini. Din fericire, persecuţia n-a fost generală. Ea a făcut victime mai ales în Alexandria, în Egipt şi în Africa. La Alexandria au murit ca martiri L eo n id a , tatăl lui Origen şi alţi creştini. Origen însuşi s-ar fi încununat cu moarte de martir, dacă mama sa nu i-ar fi ascuns hainele.. Izbucnirea persecuţiei la Alexandria, a adus închiderea şcolii creştine de aici. Conducătorul ei, Clement Alexandrinul ( ţ 215— 216), a părăsit Egiptul. Şcoala a fost redeschisă cu mari greu lăţi de tînărul Origen. Unii din elevii lui şi din catehu meni au suferii m artiriul; între aceştia, o tînără P o ta m ia n a , împreună cu mama ei, o alta H era is, un soldat B a s ilid e , convertit de curajul lor. Origen însuşi era urmărit de păgîni. Din admiraţie pentru ei, cîţiva păgîni s-au creştinat şi au murit martiri. Persecuţia a făcut martiri în Africa, unde au suferit moartea, la Cartagina, un grup de creştini, în frunte cu o nobilă romană, de 20 de ani, P erp elim şi cu F elic ita s, din serviciul ei, în martie 202 sau 203. Actul lor martiric este unul din cele mai interesante şi mai frumoase pe care le avem, în literatura creştină. în alte provincii, persecuţia e cunoscută mai puţin. Ea a făcut victime în Capadocia, poate şi în Frigia, unde montanismul, prin valul său de neoprofetism, înfierbînta spiritele creştine. Martiriul S îîn tu lui Irin eu (f 202), episcopul Lugdunului (Lyon), din 177 sau 178, după Potin,. nu e sigur. Sub Caracalla (211— 217), a izbucnit din nou persecuţia violentă în Africa. Motivul a fost refuzul unui subofiţer creştin de a purta pe cap o coroană de lauri, cu prilejul unei ceremonii cu caracter religios, în cinstea împăraţilor Caracalla şi Geta. Persecuţia s-a întins în pro-.

722

IST O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV ERSALĂ .

vinciiie vecine la Apus, Numidia şi Mauretania. Violenţa ei este cu noscută din scrierile lui Tertulian (A d S cap u lam ). Domnia lui Macrin (217— 218) a fost scurtă şi fără pericol pentru creştini. Heliogabal (218— 222) voia însă, să supună zeului său solar toate cultele, în consecinţă şi pe cel creştin. Aelius Lampridius, biogra ful său din H isto ria A u gu sta, III, relatează despre el ca ar fi vrut să ridice pe Palatin un H elio g a b a lu m , unde ar fi reunit simbolurile tuturor cul telor, chiar şi pe cele ale cultului creştin — ch ristia n a d s v o îio . Politica lui religioasă avea să rezerve creştinismului grele încercări. N-a avut timp să o ducă pînă la capăt. Soţia lui Heliogabalus, Severina, era prie tenă creştinilor şi purta corespondenţă epistolară cu scriitorul creş tin Ipolit. Sub Caracalla şi Heliogabal, jurisconsultul roman, Domiţiu Ulpian, a întocmit o colecţie de ordine imperiale împotriva creştinilor. Sub Alexandru Sever (222—235), se menţine influenţa siriană şi orientală asupra politicii religioase a Imperiului. Religia casei impe riale este sincretismul. Alexandru Sever a pus să fie cinstiţi împreună, într-o sală de rugăciuni închinată zeilor lari ¡ararium — pe O rfeu , A p o lo n iu d e T y an a, A v ra a m şi H ristos, alătu ri d o A lex an d ru c e l M are şi de unii împăraţi divinizaţi. Era un fel de cult al eroilor. Pe pereţii capelei romane — larariu ra, unde împăratul se ruga în fiecare dimineaţă, era scris un precept evanghelic, aşa numita «regulă de aur» (Luca 6, 31 ; Matei 7, 12). Lui Alexandru Sever i se atribuie chiar ideea de a fi vrut să ridice un templu lui Hristos şi să-l adinliă oficial între divi nităţile Imperiului. Un fapt dovedeşte mai ales ini eresul şi simpatia lui pentru creştinism. Intr-un proces pentru un teren disputat de co r poralii) cîrciumarilor (p o p in arii), teren pe care creştinii voiau să ridice o biserică, ol a dat cîştig de cauză creştinilor, punînd pe cererea lor rezoluţia : «Vreau mai bine ca Dumnezeu să fie adorat într-un chip oarecare pe acest loc, decît să-l dau cîrciumarilor». Alexandrii Sever a acordat privilegii şi iudeilor. Istoricul Lam pridius y.iro despre' ol : «Judaeis privilegia reservavit, christianus esse passus e s l» (Alexandru Severus, 22). A ceasta a făcut pe unii să vadă in ei un oroşlin. .Iuliu Mammaea, mama împăratului, a arătat de ase menea un interes deosebit creştinismului. Ea a avut convorbiri cu Ipolit

PERSECU ŢIILE

123

Ia Roma şi cu Origen la Antiohia, chemat anume pentru aceasta şi cu noştea probabil creştinismul din Siria, unde era mult răspîndit. Cu toata indulgenţa casei imperiale pentru creştinism, faptul că juristul roman Domitius Ulpianus, sfetnic imperial, a codificat edictele şi rescriptele date pînă atunci contra creştinilor arata că spiritul roman reacţiona astfel contra celui oriental, sincretist şi tolerant. 4. Maximin Tracul (235— 238), ridicat de trupe contra dinastiei S e v e r i l o r a dus o politică religioasă opusă lor. încă de la începutul dom niei, el a dat un edict, în care poruncea u c id e r e a « c o n d u c ă to rilo r B is e ricii, v in o v a ţi d e în v ă ţă tu ra c e a d u p ă E v a n g h elie» , zice istoricul bise ricesc Eusebiu (Ist. bis. VI, 28). în aplicarea ei, măsura aceasta s-a întins şi la p r e o ţi şi d ia co n i. Persecuţia avea motive politice, nu reli gioase, şi era poate mai mult o ameninţare faţă de creştini, care aveau simpatie pentru Alexandru Sever. Au suferit cei doi episcopi rivali de la Roma, P on ţian (230— 235) şi Ip o lit ( j 235), poate şi urmaşul lui Ponţian, A n ter o s (235— 236), fiind exilaţi în Sardinia, «insula nociva», unde au şi murit. în Orient, au suferit închisoare preotul P ro to ctist şi diaconul A m b r o z ie , prieteni ai lui Origen ; acesta însuşi a fost urmărit, aar a reuşit să scape. Au su ferit de asemenea creştinii din Capadocia. După această persecuţie, creştinii avură între 238 şi 249 unsprezece ani de linişte. 5. Filip Arabul (224— 249) a fost tolerant şi binevoitor cu creştinii, ca şi Alexandru Sever. El şi soţia sa, împărăteasa Otacilia, erau în corespondenţă cu marele teolog alexandrin Origen. îeronim spune chiar că Filip Arabul ar fi fost primul împărat creştin : «p rim u s d e reg ib u s R om an is ch ristian u s iuit» (D e v iris illu stribu s, 54). Eusebiu însuşi crede că împăratul era creştin şi că, voind să asiste la cult, în n oaptea de Paşti, în Biserica din Antiohia, a fost respins de episcopul(Vavila^ spre a face mai întîi penitenţa pentru uciderea lui Cordian al III-lea, înain taşul său. Faptul nu se poate confirma. în timpul domniei lui Filip Ara-' bul, a izbucnit o prigoană contra creştinilor_în_Egipt la instigaţia unui mag şi pool păyîn. Persecuţia a fost foarte violentă. Serbarea mileniu lui Romei (248), sub un împărat oriental, favorabil creştinilor, provocă izbucnirea fanatismului roman păgîn.

124


6. Deciu (numit şi Traianus Decius ; 249— 251) era un ilirian brav, activ, energic, iubit de trupe. El a domnit intr-un timp de pericol pen tru Imperiu, care era ameninţat de barbari (goţi). Voind să restaureze şi să consolideze Imperiul, Deciu a întreprins o reformă internă, pentru înlăturarea abuzurilor şi a dus lupte contra invadatorilor. Pentru sal varea Imperiului, numeşte un cenzor, pe Valerian, spre a supraveghea moravurile societăţii. Din dorinţa lui de reformă, a ieşit ideea lui Deciu de a distruge creştinismul. Ca şi Maximin Trucul, el reacţiona contra politicii religioase a înaintaşului său, care favorizase creştinismul. Deciu vedea în aceasta un element dizolvant pentru muialea Imperiului. Biserica se întărise mai mult în anii de paeeV^păgînii patrioţi se n e linişteau. Origen avea presimţirea pericolului • el combate cartea lui Cels contra creştinilor în Ka?z KeXooo. Din raţiune de stat, Deciu voia să înlăture creştinismul şi ia o măsură gravii, cum nu se luase încă pînă atunci. E l dezlănţuie o persecuţie generala, hotărîta şi organizată prin lege de stat. Aplicînd riguros măsuri severe, Deciu credea că va reuşi să descreştineze pe creştini. Deciu, începe a treia perioadă a persecuţiilor contra creştinilor, care s-au executat prin edicte aplicate de împăraţi pe tot cuprinsul Im periului roman. Deciu a dat edictul de persecuţie în toamna anului 249. Nu se păstrează „textul lui, dar se ştie cum a fost aplicai. Toţi creştinii, de orice stare şi vîrstă şi chiar cei doar bănuiţi a fi creştini, erau obligaţi să se prezinte înaintea unei comisii de sfat şi să iacă acte de adeziune la păgînism : sacrificii, libaţiuni, participare la ospeţele sacre. Creştinii au fost chemaţi nominal, după liste întocmite de autorităţi şi invitaţi să sacrifice zeilor, într-un anumit termen. Celor ce făceau aceasta, li se eliberau certificate (lib elli). Fugarilor li se confisca averea, iar la întoarcere erau ucişi. Cei care nu veneau singuri erau aduşi cu forţa, iar funcţionarii indulgenţi erau ameninţaţi cu grave pedepse. Au fost lo viţi de măsurile luale mai ales clericii şi creştinii mai de seamă. M ărtu risitorii credinţei creştine erau aruncaţi în închisori şi toturaţi. Unii erau chiar ucişi, spre a fi intimidaţi ceilalţi creştini. Autoritatea romană urmărea mi mimai pedepsirea creştinilor, ci mai ales apostasierea lor de la credinţa creştină, negarea lui Hristos. Ne dă mărturie în privinţa aceaista Origen, care spune : «Judecătorii se întristează, dacă chinurile

PERSECU ŢIILE

125

sînt suportate cu cu raj • dim potrivă, bucuria lor este fără de margini, cînd pot triumfa asupra unui creştin» (C o n h a C c ls u m , VIII). Edictul lui-DedXL-a- provocat numeroase apostasii. M u lţi creştini •au dovedit o slăbiciu n e d eplorabilă ■ unii se ofereau singuri sâ sa c ri fic e zeilor, pe alţii îi biru iau torturile. Un episcop, Evdemon al Sm ir nei, a aposlaziat cu un num ăr însemnat de creştini. Este drept că le p ă d area lor era doar ' de formă, ei dorind şi crezînd c ă pot să răm înă creştini, c u preţul unei formalităţi impuse, dar ea era dureroasă pentru Biserică. Apostaţii ( I a p s i, lÍETcttoxótss = căzuţi) au fost o g rea problemă, după trecerea furtunii, pentru B iserică . Ţinînd seam a de g ra v ita tea actului de ;:po;;íasie, au fc st petru categorii de căzuţi : s a c r i f i c a ţ i , adică . e i vc iu u n ific a t z e i l o r : th u rilicG u , cei ce au adus sacrificiu nuj Ci c a (ie Uirnîie ; H kcllaU c!, cei ce au obţinut un .certificat — h e V u c - d n partea a u torităţilor că au sacrificat, fără sâ fi adus jertfe idoleşti, obţinut pe b a n i ; a c i a î a c i o r . i e s , cei ce au d e c la ra t la in t e r o gatoriu că nu sînt creştini. B is e ric a i-a obligat la pen iten ţă, potrivit g ra v ităţii vinei lor. Nici o p ersecu ţie nu tulburase a tît de mult B is e rica, mai ales că ca v e n e a după o perioadă de linişte şi era o surpriză. M artirii şi m ărturisitorii au fost numeroşi. M ai în sem n aţi sînt epis copii F a liia n al Romei. A l e x a n d r u al Ieru salimului, V a v i l a al Antiohiei, S a tu rn in Tolos e i _ p rc otul p l o n ius Ia Sm irna şi mulţi alţii, în Egipt, G re cia şi a] le provincii. O rig en a suferit în ch iso a re şi torturi. In multe' locuri, episcopii — şi alţi creştini — au reu şit să se refugieze, îndemnaţi şi a ju ta ţi de c re d in c io şi: C ip rian al C a rtaqlnei, D io n isie: al A le x a n d rie i, Gr î g o r c ai N o q c ezareei ; ei păstrau legătu ra cu B iserica lor prin coresp on d en ţă şi oam eni de încred ere. C red in cio şii vizitau pe cei închişi, îngropau pe martiri, în c u ra ja u pe c ei slabi. După un an de groază, p ersecu ţia s-a potolit. Scopul urm ărit nu fusese atins, organizaţia B isericii se d ov ed ise puternică, c u raju l c re ş tin ilo r creşte iarăşi, in noiembrie 2 5 1. Deciu cădea, luptînd conjja.. goţiboT^ _Do-_ b reg ea, h; AbriUus, fiind primul îm părat rom an c are cădea pe cîmpul de luptă pentru a p ărarea Imperiului. Sub urmaşul iui D eciu, [ T r c b o n i u s G a llu s 1(251— 25 3). după puţină linişte, se reia persecuţia, fie prin ap licarea edictului lui Deciu, fie printr-un nou edirl. Invazii barbare, ciuma, foam etea, p oate să fi pro-

¡20


vocat fanatismul păgîn contra creştinilor. Pare a fi suferit mai mult Biserica Romei ; episcopul C orn eliu _ a fost arestat şi deportat, murind după cîteva luni. Creştinii s-au dovedit mult mai curajoşi. 7. V alerian (253— 260) era un om bun şi onest, dar slab, influenţabil şi nestatornic. El fusese colaboratorul lui Deciu, în calitate de cenzor al moravurilor, pentru a se da Imperiului roman o solidă orga nizare. El vine la conducere în timpul unei mari crize economice. La începutul domniei, el a tolerat pe creştini, care se găseau numeroşi chiar în serviciul palatului. La îndemnul unui mare demnitar, şeful tezaurului statului şi păgîn fanatic, Macrian, Valerian a dezlănţuit per secuţia. Se credea că Biserica dispunea de mari averi, iar statul era atunci sărac, în mare criză financiară. Printr-un edict dat îndurat contra Bisericii. ales c l e r i c i i ; adunările rile Bisericii confiscate. la mine sau exilaţi.

în august 257, Valerian deschide un război n e Creştinii erau din nou obligaţi la sacrificii, mai erau interzise sub pedeapsă de moarte ,bunu Mulţi clerici şi credincioşi închişi, condamnaţi

Efectele edictului au fost însă mici. în anul următor (258), împă ratul şi senatul dau un nou edict, care agravează măsurile celui dintîi,, pedepsind cu exilul, degradarea, confiscarea averii şi moartea. Edictul lovea mai ales pe creştinii de rang, care erau sprijinul Bisericii. Aştep tările persecutorilor au fost înşelate. Biserica avea puţine averi mobi liare, iar cu cele imobiliare statul nu putea face mult, doarece se v in do.au greu. Au murit martiri, episcopii S ixt II al Romei, C iprian al Cartaginei, T ru ctu osu s, cu doi diaconi, la Tarragona, în Spania, diaconul L au ren ţiu , la Roma, alţii în alte părţi. D ion isie, episcopul Alexandriei, a suferit mull. La lIIica, în Africa, din porunca proconsulului Valerius Maximus,. care ucisese pe Sfîntul Ciprian, au fost aruncaţi într-o groapă cu var. neslins.; 1f>.‘>xlo ercşlim, cunoscuţi ca martiri sub denumirea de «m assa can d id a» . Alţi creştini au suferit fiind aruncaţi în circ animalelor sal ba lire, ligii, urşi, inislre(i. In 2G0, Valerian a fost luat prizonier în războiul cu perşii şi a murit în ca plivi la le. Perşii l-au jupuit de viu şi i-au pus corpul umplut

PERSECU ŢIILE

127

cu paie într-un templu, spre umilirea romanilor (Lactanţius, De m o i tibu s p c is e c u to iu m , 5). în anarhia militară care ameninţa cu ruperea unităţii Imperiului, C a ilien u s (260— 268), fiul şi urmaşul la domnie al lui Valerian, convins 'de- zădărnicia persecuţiilor şi impresionat de soarta tatălui său, acordă pace creştinilor. îngrijorat de situaţia grea a Imperiului, influenţat poate şi de soţia sa Salonina, favorabilă creştinilor, Gallienus a dat un r c s c r ip t d e to lera n ţă , comunicat prin scrisori episcopilor. Era prim ul îm p ărat c a r e f ă c e a a c e a s ta . Textul rescriptului nu se păstrează, dar se cunoaşte sensul lui : creştinii erau liberi să se adune pentru cult, B i serica primea bunurile confiscate. începea pentru creştini o mai lungă perioadă de pace, pe care, pînă la persecuţia lui Diocleţian, a ameninţat s-o tulbure doar A u r e lia n (270— 275). A cest ilirian destoinic, soldat auster, împărat capabil, era fiul unei prcotese păgîne din Sirmium. Preocupat de reforma impe riului, de păstrarea unităţii şi de întărirea lui, pentru a rezista po poarelor migratoare. Aurelian a luat şi măsuri cu caracter religios. El a adoptat cultul soarelui, făcînd din el religia împăraţilor, pînă la victoria creştinismului : Este m o n o teism u l solar, pe care a încercat mai tîrziu să-l reînvie Iulian Apostatul (361— 363). Mithra, reprezentantul lui Sol invictus pe pămînt, a devenit zeul principal al Imperiului ro man, la sfîrşitul secolului al III-Iea şi începutul secolului al IV-lea. La Roma, s-a ridicat un templu zeului soare, — Mithriacum — pe care s-a pus inscripţia : «Soli invicto». In primii ani de domnie. Aurelian s-a arătat tolerant fală de creş tini. în timpul său, episcopul Antipbieij Pavel de Sam qsala,.juMtQI_.de renume, fast şi glorie, ajunse ministrul, reginei Zcnobia, care înfiinţa în 271 regatul Palmyra-Siriei, dezlipindu-1 de Imperiul roman. Pavel de Samosata, căzînd în erezia antiţrinitară, a fost depus din scaunul Antiohiei şi înlocuit în 268, cu episcopul Domnus. Pentru că el refuza să părăsească tronul episcopal, creştinii din Ăntiohia apelară la Aurelian. In 272, acesta distruse regatul Zenobiei, iar pe. scaunul de Ăntiohia recu noscu. în locul lui Pavel de Samosat.a. ne Domnus. A urelian, la sfîrşitiU domniei sale, în 274, a dat un edict de perse cuţie conica creştinilor, dar edictul n-a ajuns sa~Tie~ aplicat în toate provinciile.


72«

Din consideraţii de ordin strategic, pentru a scurta fron tiera Im pe riului şi a apăra mai bine fron tiera Dunării, \u lian a evacuat în_27.4 trupele rom an e din n ordul Dunării,, cadrele islrative şi pe cei ce au vrut din populaţia înstărită de la ora şe şi se Le, în sudul D unării, unde a crea t D a c ia A u r e l i a n ă. îm părţită în (Ion i i : D a cia ..JU p u n sis, de-a lungul Dunării, cu reşedinţa la Ratiaria, şi D c e ia Â^difcrranea flnterioară), în munţii Haem us (Balcani), cu reşodir l;i Sardica (Sofia). A c e a stă împărţire a fost consacrată în 292 do Dioclcţian.

Deşi Aurelian a fost un bun militar, încfrii-iHlu-s** de aproape de apărarea şi treburile Imperiului, a f o s t jn s ă .a Caonophrurium (Castrul nou), în apropierea Bizanţului, de un grup de ofiţeri, unele in conştiente ale unui secretar veros şi răzbună lor, care săvîrşise grave incorectitudini băneşti şi aştepta să fie pedepsii. Sub urmaşii lui Aurelian. numiţi «cei Ir- ¿eus de tirani», Imperiul a fost grav zdruncinat de războaie interne de năvăliri b arbare, pînă la venirea unui nou împărat energic şi capabil, "are va fi şi el un per secutor al Bisericii, Diccleţian (284— 305). B I B L I O G R A F I E

P e r s e c u ţ i i : Pr. P ro î. l o a n R ă m u r e a n u , A c l r h - u m r lir ic e , B u c u re ş ti, 1932, p. 104— 186. M a r t a S o r d i , I r a p p o r l i ir a i i C r i s t i a n e s i m o o r/m /x -ro da S e v e r i a C i a ll ie n o , î n A u i s t i c g u n d N i e d e r q a n g d e r r ô œ is c h e n W e l t , t. 23, 1, l ’.cţrlin, N e w Y o rk , 1979, p. 340— 374. F r. H a 1 k i n, M a r t y r s g r e c s I I - e — V l I I - e s :c c l - {'¿'A «Hudcs), Lo n d o n , 1974. A . A .11 o 1 d i, Zu d e n C h r i s i e n v s r i o l g u n g e n in clor M i/ic d e s 3. J h r . î n S t u d i e n /.ar i'ln s c h ic h ie d e r W e l t k r i s e d e s 3, J h r . n. C h r . , D firm s a u lt, !007, p. 285— 311. A . - M . S. Stofîeîbach, L e s p e r s é c u t io n s c e n tr e 1rs r .h n ilie m d a n s ¡'E m p ire r u i r u r n eu t l l - e s i è c le , Strasbou rg, 1938; P a u l A llo r d , l e s d e r n i e r e s p e r s é c u t io n s d u Hi’w le , 3-e éd., P a ris , 1951. l'i 'ii ln i .'Ic'plUniu S e v e r ( I S 3 — 2 1 1 ): I’ ,i ii I K <' r (' x I. e s, T h e e m p e r o r S e p lim iu s si >i ! : ion,! ', I'l (1971!), p. 505— 578. I.

S p i • i
K.

! i.

' ; r 11 w , i i I i',

Sevcrus. A

P r e c u r s o r of D e d u s ,

S e p l i m i u s S e v c r u s , în « M ü n c h e n e r thoolo-

D u s a n g c b l i c h e C h r is t e n g c s c ly . d e s S e p l i m i u s S e v c r u s , în

i l ic.lni î,! , c ( i'iii'i), |> '>•!> es!!. I.

l i -i i mi .i 'i il,

/.c i,h u rle r o m a in s o u s le s A n lo n tn s e t ¡es

Sévères,

P a ris , 1960.

i S e v e r i . I,(i c r i s i d e ll 'I m p e r o n e l I I I se c o lo , B o lo g n a , 1050. .1. - i’. 15 r i s 'i h ii, \ u ! o n o i;î ic s et c h r is t ia n is m e d a n s l ’A f r i q u e r o m a in de S e p tiin i' i ’i’ v r r e à l ’In'. s ’:;i: •/! \ : i ,;(ht!e, P a ris , 1938, 456 p. .1. I!
PERSECU ŢIILE

129

M. B e s n i e r, H is to ir e r o m a in e , t. I, IV , 1, L 'em p ire ro m a in d e l'a v è n e m e n t d e s S é v è r e s au c o n c i l e d e N ic ë e (H is to ir e g é n é r a l e d e G. G lo tz ), Paris, 1937, 2 -e éd., Paris, 1945. V ezi alte studii la :J. L eg reton et J . Z eiller, De la tin d u 2 -e s i è c l e à la p a ix c o n s ta n tin ie n n e (H is to ire d e ¡'E glise, par Aug. F lich e et V . M artin, t. II), Paris, 1935, p. 113— 1 2 2 ; 145— 160. în lim b a ro m â n ă : V. N. P o p e s c u, C a u z e le c o n flic tu lu i p o lit ic în tr e B is e r ic a c r e ş tin ă şi sta tu l ro m a n su b îm p ă r a ţii S e v e r i, B u cu reşti, 1929. P en tru m artiriu l S fin te lo r P e r p e tu a ş i F é lic it a s : Pr. Prof. I. Rămureanu, A cie ie m a r tir ic e , p. 104— 111 şi 366— 368, cu bogată bibliografie. V e zi şi R. R a d e r, T h e M a r ty r d o m o f P erp e tu a . A p r o te s t a c c o u n t o f IlI-n d c e n tu r y C h r is tia n ity (A lost tradition, no. 408), 1981. A k e F r i d h, L e p r o b lè m e d e la p a s s io n d e s S a in te s P e r p e t u e et F é lic it é , Stockholm , 1968. A. L c v i n - D u p 1 o u y, L a p a s s io n d e s S a in te s P e r p é tu e e t F é lic it é (m ars 203), Carthage, 1954. M ax im i n T ra cu l (235— 238) : L i p p o l d , M ax im in u s T h r a x un d d i e C h riste n , în «H istoria» 24 (1975, p. 479 sq. A. B e 1 e z z a, M a ssim in o il T r a c e , G enova, 1964. G. M. l i e r s a n e t t i , S tu d i su ll'l'im p er a to re M a ssim in o il T r a c e , Rom a, 1940. D eciu s (249— 25 1) : M a r t a S o r d i, L a d a t a d e l l e d i t o d i D e c io e il s ig n ific a to d é lia p e r s e c u z io n e a n tic r is tia n a , în «R ivista di storia d élia ch iese in Italia», X X X I V (1980), p. 451— 461. Luc Duquenne, C h r o n o lo g ie d e s L e ttr e s d e S. C y p rien . L e d o s s i e r d e la p e r s é c u t io n d e D èce. Subsid ia H agiograp hica, 54, B ru x elles, 1972. O. G i o r d a n o, I c r is tia n i n e l III s e c o lo . L'E dito d i D ec io , M essina, 1967, p. 117— 163. C h . S a u m m a g e, L a p e r s é c u t io n d e D è c e en A fr iq u e d ’a p r è s la c o r r e s p o n d a n c e d e S. C y p rien , în «Byzantion», 32 (1962) p. 1— 29. E L i c s e r i n g, U n ter su ch u n g en zur C h r is te n v e r fo lg u n g d e s K a is e r s D eciu s, W ürtzburg, 1933 ; J . A. Gregg, T he D acian P ersécution, 1898. P en tru m artiriu l Si. P lo n iu vezi Pr. Prof. I. Răm ureanu, A c t e le m a r tir ic e , Bucureşti, 1982, p. 132— 137. V a le r ia n (253— 260) : P en tru m artiriu l SI. C ip ria n ( f 258) vezi b ib lio g rafia la Pr. prof. I. Răm ureanu, A c t e le m a r tir ic e , B u cu reşti 1982, p. 172— 176. Paul Keresztes, T w o E d ic ts o f th e e m p e r o r V a le r ia n , în «V içjiliae Christianae», 29 (1975), p. 81— 95. P. P a s c h i n i , L a p e r s e c u z io n e d i V a le r ia n o , în «Studii Rom ani», 6 (1958), p. 131 — ş.u. P u g l i e s e - C a r r a t e l i , L 'ètà d i V a le r ia n o e d i G a llie n o . A p p u n ta d i sto ria ro m a n a , Pisa, 1951. H.

H u m m e 1,

T h e c o n c e p t o f m a r ty rd o m o f C y p ria n o f C a r th a g e , W ashington,

1946. G a llie n u s (260— 2 6 8 ): E. M a n n i , L 'Im p ero d i G a lie n o . C o n tr ib u to a lla sto r ia d e l III s e c o l o , liom a, 1 9 4 9 ; H. G régoire, N o te su r l'éd it d e t o lé r a n c e d e T e m p e r o r G a llien . P o litiq u e o r ie n t a le , p o lit iq u e c h r é tie n n e , în «Byzatition», 13 (1938), p. 587— 588. L. H o m o, 1,'e m p e r e u r G a llie n e t la c r is e d e T E m p ire r o m a in a u I l l - e s iè c le , în «Revue Historique!.», OX1I (1913), p. 1 --2 2 et 225— 267. A u r e lia n (270 275) : L. Homo, E s s a i su r l e r è g n e d e l'e m p e r e u r À u rélien , Paris, 1904. 9 — Istoria bisericească


130

Persecuţiile sub Diocleţian, sub coregenţii şi urmaşii iui. Sfîrşitul persecuţiilor * 1. Diocleţian (284/285— 305) este cel mai însemnat dintre împăraţii ilirieni’ Ca şi alţii, el a ajuns la tron prin ucidere, — a lui Ârrius Ăper Ţsept~ 2 8 4 ), înlăturarea lui Carinus, ucis do soldaţi (primăvara 285). Diocleţian s-a ridicat de jo s şi s-a distins în armată. Tempera ment de militar, energic, rece, capabil, cu vederi largi, el a fost un adevărat reorganizator al Imperiului roman, zguduit de un secol de atîtea crize. Reforma, începută de el şi desăvîrşită de Constantin cel Mare, a dat Imperiului un caracter de stat monarhic absolut. Cu împăratul Diocleţian, începe în istoria Imperiului roman o nouă perioadă. Sistemul~poTîTic al p rin cip atu lu i, inaugurat de August, s-a transformat în d o m in a t, numit astfel pentru că împăratul singur de ţinea puterea supremă în stat, anihilînd autori Lalea senatului şi a insti tuţiilor romane tradiţionale, fiind considerat dom in u s. După modelul monarhiilor orientale, împăratului i se prosternau toţi, indiferent de rangul şi de clasa socială căreia aparţineau. Pentru o mai uşoară conducere, Diocleţian a împărţit puterea cu un vechi camarad de arme, M ax im ian , bun general, dar conducător infe rior lui Diocleţian, numindu-1 întîi «cezar», la I martie 286, apoi «au gust», la 19 septembrie 286. Diocleţian, «protaugusl», a păstrat iniţiativa şi a luat conducerea Orientului ; Maximian a primit pe a Occidentului. Imperiul era socotit unitar ,- legile se dădeau în numele ambilor auguşti. Cei doi împăraţi şi-au luat în 292 ca ajutor cite un c e z a r ; Diocletian a luat la 21 mai 293 pe ginerele său G alcriu (numit şi M ax im ian G aloriu ) iar Maximian Merculius a luat la 1 martie 293 pe C on stan tiu s Chlnru.s, c a r e s-a înrudit de asemenea, prin căsătorie, cu augustul său, trebuind să .se despartă de soţia sa Elena, de la care a avut un fiu, Consl.anlin cel Mare. Cei doi cezari primeau spre conducere cîte o parte din Imperiu. J.a moartea sau retragerea auguşlilor, cezarii deveneau auguşti ; in locul lor ei numeau alţi cezari. A cest sistem trebuia să asi gure succesiunea la tron, pentru a se pune capăt revoluţiilor militare şi loviturilor de slat. * C a p ito l re d a c ta i, d e

pr.

p r o f.

lo a n R ăm u rean u

PERSECU ŢIILE

131

Puterea jmjêrială__a luat un caracter monarhic absolut. Diocleţian a adoptat fastul oriental (diademă, veşminte pompoase, ceremonial com~ plicat, trăind retras în palat). Cei care se apropiau de el trebuiau să se prosterne înaintea lui, să-i sărute marginea mantiei, să-l adore ca pe un adevărat zeu. El a dat un adevărat_caracter divin puterii im periale, luînd titlul de J g v îu s , iar Maximian pe cel de H ercuH us, la_ 21 iulie 287. Administraţia Imperiului era centralizată şi strict xerar■"“înzâtă. In frunte, se găsea un consiliu imperial, numit «Consistoriul sacru»^ Imperiul a primit o nouă'îm părţire, în anul 292, în patru pre fecturi, a Orientului, IHrîcuIuIi ‘ ItălîeTşT^Galiilor, 12 dieceze, 96 pro vincii (numărul acestora a crescut apoi la peste 100). Capitale erau Nicomidia (Orient) Sirmium (Iliric), Mediolanum (Milan) şi Roma, mai tîrziu Ravenna (Italia), Treveri (Ga'lia). Prin convingere personală şi raţiune de stat, Diocleţian era păgîn în fo ca t„ E l era însă tolerant cu creştinii, care se găseau numeroşi in administraţie, în armată, şi chiar în serviciul palatului. Cezarul Ga leriu era însă fanatic şi intolerant, incult, brutal şi superstiţios, dar ofiţer de valoare. Mama acestuia, numită Romula, originară din ceta tea Romula (Reşca), capitala Daciei Malvensis (Oltenia), s-a refugiat din cauza năvălirii carpilor în 248, la suchd Dunării, în Dacia Ripensis, unde s-a înfiinţat în 'cin ste a ei oraşul Romulianum. Ea a influenţat pe fiul ei Galeriu să persecute pe creştini (Lactantlusi D e m o itib u s p e r s e cut o m m , IX). In urina unei victorii contra perşilor (297), Galeriu a procedat în. anul, 298 la o «curăţire» a armatei, persecutînd sau înlăturînd pe creş tini din armată. La Durostorum (Silistra), au pierit de moarte martirică, în acest timp, veteranul Iu liu şi soldaţii H esich iu s%N ican dru , M ar,cian, Pa s ic r a te şi V a len tin ian . _ La sfîrşitul secolului al IlI-lea, între 290 şi 300, au suferit moarte martirică la Halmyris, pe braţul Sfîntului Gheorghe al Dunării, preotul E p ictet şi tînărul A stion^ jiu l, unui m a g istra t. pe care acesta l-a co n verfiT la creştinismT ambii refugiaţi aici de undeva din Asia Mică. în istorîsIreâ~despre martiriul lor este menţionat primul episcop de Tornis (Constanţa), E v an g elicu s. Maximian Herculius imita în Apus politica lui Galeriu contra creş tinilor. Ca şi Galeriu, unii guvernatori şi filozofi neoplatonici, dintre

132


care unii aveau înalte funcţii de stat, ca Hierocles, guvernatorul Bitiniei, apoi al Egiptului urau creştinismul. T o Ţ O F io co tea u un element pericu los în armată şi pentru stat. în consfătuiri ţinute la palatul imperial din Nicomidia, Galeriu şi partizanii lui au îndemnat pe împărat să dezlănţuie persecuţia, dar, la început, Diocleţian s-a opus. Şefii armatei şi preoţii păgîni (h a m s p ic ii) s-au plîns de asemenea contra creştinilor, că nu pot ghici în prezenţă- lor. în cele din urmă, Diocleţian a ţinut să se consulte şi oracolul de la Milet, închinat lui Apollo. în urma răspunsului, defavorabil pentru creştini, primit de la acesta, protaugustul Diocleţian s-a hotărît să or done persecuţia. Sub influenţa neoplatonicului Porfiriu, care, între 290, şi 300, a scris o lucrare în 15 cărţi pentru combaterea creştinismului, Diocleţian a emis decrete de persecuţie sub lozinca rad icală: n o m en c h iis tia n o r u m d e le t o = n u m ele cr e ş tin ilo r sa f i e n im icit (Eusebiu, Is to r ia b is e r ic e a s c ă , VIII, 2 ; Lactanţius, De in ortibu s p ersecu to ru m , X III şi alţi istorici contemporani). Prim ul e d ic t s-a dat la 24 fe b r u a r ie 303. î n c ă rlin ajun b iserica epis copală din Nicomidia a fost prădată de mobilier, de obiecte şi de cărţi, 'Tăr’ c e F a fla tă în apropierea palatului imperial, a fost distrusă. Edictul prevedea, dărîmarea locaşurilor_jţe cuijy interzicerea adu nărilor^ arderea cărţilor sfinte, fără să se facă victime.; creştinii care r êfazau;tsS apostszieze' erau p ed ep siţi; cei mai de seamă pierdeau drep turile şi privilegiile, erau toturaţi ; cei de jo s erau făcuţi sclavi, iar ca sclavi erau excluşi de la eliberare. Ca şi Deciu şi Valerian, persecutorii urmăreau descreştinarea şi desfiinţarea Bisericii, dar prin măsuri mai grave decît ale celor dinţii. De.şj Diocleţian voia să evite vărsarea de sînge, aceasta deveni ine vitabilă, mi urma unui incendiu la palatul din Nicomidia, pus la cale ( i e c e z a r u l Galeriu, şi a imprudenţei unui creştin, care a distrus un e x e m p l a r al e d i c l u l u i afişat, precum şi din cauza unor mişcări în Siria ■şi in A r m e n i a r o m a n i i , de care erau socotiţi vinovaţi creştinii. Perso n a l u l (iirlii imperiale
PERSECU ŢIILE

133

In Răsărit, edictul a fost executat riguros. In Apus, Maximian Hercule l-a executat de asemenea. Constanţiu Chior a stricat doar unele biserici. Urmărindu-se arderea cărţilor creştine, s-au distrus arhive bisericeşti de mare valoare. La Roma, multe catacombe ale creştinilor au fost astupate cu nisip de către aceştia. în cursul lunii a p r ilie 303, s-a dat un al II-Ie a ed ic t, mai aspru decît cel clintii , care lovea mai ales clerul. Edictul ordona să fie puşi la închisoare e p is c o p ii, p r eo ţii, d ia c o n ii, le c to r ii şi e x o r c iş tii, dacă nu apostaziază de la credinţa creştină. Cei ce refuzau să aducă sacrificii zeilor erau ucişi. In toamna anului 303, s-a sărbătorit v ic e n n a lia , adică 20 de ani de domnie ai lui Diocleţian. Cu această ocazie, împăraţii au acordat o amnistie, care nu s-a întins însă şi asupra creştinilor. Din contră, după 27 septembrie 303, s-a publicat al ll l - l e a e d ic t de persecuţie, care po runcea ca cpiscopii, preoţii, diaconii şi membrii clerului inferior închişi, să fie puşi în libertate dacă aduc sacrificii zeilor, iar de nu să fie pe depsiţi cu moartea. în primăvara anului 304, Galeriu smulse de la Diocleţian publi carea unui ai IV - le a e d ic t de persecuţie, cel mai grav dat pînă acum de împăraţii romani, care imita edictul lui Deciu din 249—250 şi edictul lui Valerian din 258, prin care se declara război creştinismului. Au avut loc execuţii. în Numidia, se stabiliseră zile de sacrificiu de tămîiere (d ies th u riîication is). S-au aplicat chiar pedepse neprevăzute de legi. Unii creştini au apostaziat, alţii au predat cărţile cerute (tra d ito rc s), alţii în locul Sfintei Scripturi şi al cărţilor de cult'au predat cărţi eretice, spre a salva pe cele bune. ' Martirii au fost numeroşi, mai ales în Orient, Italia, Africa, pro vinciile sud-dunărene, S cy thia Minon Astfel A n tim , episcopul Nicomidiei, a fost decapitat în 303. La Eliopol, în Egipt, a suferit S iîn ta V a iv a fă . în Cilicia, au suferit C o sm a şi D am ian, doi medici care practicau medicina din caritate creştină ; la Antiohia Pisidei, a suferit M a r g a r eta fecioara. In Capadocia^- au suferit S im ţu l G h eo r g h e _ ş i JS iîn ta D o ro îee a . La JTesalonic, aîTsuîerit S fin te le A g a p i, Irin a şi H ion a. Urmărirea creştinilor s-a aplicat cu severitate in 'primăvara şi vara anului 304, mai ales în provinciile sud-dunărene ale Iliricului, care se aflau sub conducerea directă a lui Galeriu, unde s-au înregistrat nu

134


meroşi martiri. Amintim că la Sirmium, reşedinţa lui Galeriu, a suferit martiriul la 6 aprilie 304, Sfîn tu l Irin eu , episcop de Sirmium ; la 9 aprilie 304, diaconul său, S fîntul D im itrie, de la numele căruia Sir mium a primit numirea de Mitroviţa, şi cinci sau şapte fecioare, «quarum nomina Deus scit» ; la 15 sau 20 iulie 304, a suferit creştinul S ecu n du s ; la 20 august 304, fecioara B a silla ; la 25 octombrie 304, S îîn ta A n a s ta s ia şi alţi martiri în alte cetăţi ale Iliricului. La 26 martie 304, a murit laj^ngidunuim (Belgrad), preotul M on tan u s ; la 2 noiembrie 304, a suferit episcopul V icto rin d e Pocio\ io (Pe!Sau, în Austria). La 23 fe bruarie 305, după toată probabilitatea, a pătimii Ja Sirmium grădinarul S in e r o s sau S in erotas. In 305 sau 306, au suferit martiriul, la locul numit Fruska Gora, în apropiere de Sirmium, sfinţii numiţi «Q uattu or c o r o nati» = «Cei patru încoronaţi», în realitate cinci la număr, sculptori de meserie. O scurtă inscripţie greacă de la începutul secolului al IV-lea, des coperită la Axiopolis (Cernavodă), menţionează numele a trei martiri C h irii, C hin dcas. şi T a sio s (D asius). Bine cunoscutul martir_D asiu s ele D urosto ru m (| 20 noiembrie 304), a suferit moarte de martir la A xio; polis, de unde moaştele lui au fost transportate la. Duros-onun (Silistra) şi de aici duse la Ancona, în Italia, către sfîrşilul secolului al VI-lea. Probabil, sub Diocleţian, au suferit martiriul ia Noviodunum (Isaccea),“'"între 304— 305, sau sub Liciniu, între 32 0—323, martirii Z otic, A tta lo s, C a m a sis şi F ilip o s, ale căror moaşte s-an descoperit în cripta de la Niculiţel, în vara anului 1971 şi se află aslîizi în biserica mînăstirii Cocoş (jud. Tulcea). 2. La 1 mai 305, împlinindu-se 20 de ani de domnie comună, cei doi auguşti, Diocleţian şi Maximian, s-au retras de la tron, potrivit înţelegerii slabilite la început. Diocleţian s-a retras în singurătatea pa1ci 1ului său de la Salona, în Dalmaţia, şi a murit în 316, asistînd la des!r,:ihuiiea sistemului său politic. în locul lui Diocleţian şi Maximian,
PERSECU ŢIILE

135

erau groaznice. Unele creştine se sinucideau, pentru a nu fi dezono rate. A suferit martiriul, la Alexandria, în 307, S fin ta E ca terin a . La 306, Constanţiu Chior, îmbolnăvindu-se, a chemat din Orient pe fiuTlîau Constantin.! Murind Constanţiu,ârmata proclamă împărat, în 306, pe fiul său C on stan tin . Galeriu, nemulţumit, îl recunoaşte doar cezar, numind august pe cezarul F la v iu s S e v e i ,j prietenul său. Acesta însă era urît la Roma, unde, în locul lui, se proclamă august M a x en ; ţiu, fiul lui Maximian I fort ulius şi ginerele lui Galeriu. Maximian tatăl îşi reia titlul de august, încît se găsesc în acelaşi timp, în 306, şase îmJMralLiûgiişll^şi .cezari)-.. _ La" 307, S ev er este învins de Maxenţiu şi se sinucide. Galeriu nu meşte î n locui lui pe un vechi tovarăş de arme, V a le iiu s L icin iu s (308 —324). JLa protestul lui M axim i a i i J a i a , acesta primeşte şi el titlul de august ; este numit august, de asemenea, Constantin (308). Era falimen tul sistemului politic inaugurat de Diocleţian. In Occident, aceste evenimente nu schimbă situaţia creştinilor, iar în Orient ei sînt persecutaţi de Galeriu şi de Maximin Daia. Se intro duce constrîngerea la sacrificii prin apel nom inal,'că suBl5eciu, stropirea alimentelor din pieţe cu apă lustrală, cu vin sau cu sînge de la sacri ficiile păgîne, se aşează sentinele la intrarea în băi şi la fîntîni, pentru a sili pe creştini să sacrifice. Cei care se opuneau sufereau torturi şi pe depse corporale ; creştinilor li se refuzau îngroparea morţilor. Mărturi sitorii credinţei (c o n îe s s o ie s ) umpleau minele şi carierele Tebaidei, Palestinei, Ciliciei, C ip ru lu i; cîini şi păsări de pradă sfîşiau cadavrele creştinilor (la Cezareea Palestinei). 3. E d ictu l d e to le ra n ţă a l lui G aleriu . în primăvara anului 311, greu bolnav Ia Sardica, după ce făcuse zadarnic apel la medici şi la zei, Ga leriu dă la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranţă pentru creş tini, de acord cu Constantin şi cu Liciniu, care permitea existenţa c r e ş tin ilo r : «ut d en u o sin t c h iis tia n i et c o n v e n tic u la su a co m p o nant» = «să existe din nou creştini şi să se poată ţine adunările lor» (Lactantius, D e m o rtib u s p e is e c u to r u m , 34 ; Eusebiu, Is to r ia b is e iic e a s c â , VIII, 17). Edictul este surprinzător şi caracteristic pentru starea sufletea scă a lui Galeriu. El impută întîi creştinilor că în «nebunia» îoTTnu s-au întors la religia Strămoşilor, constată zădărnicia persecuţiilor con tra lor, apoi le acordă libertatea de cult, cu condiţia să se roage lui

136


Dumnezeu pentru el şi pentru stat, şi să nu tulbure ordinea publică. Galeriu a murit la 5 mai 311. Persecuţia a încetat deocamdată. Creştinii au primit edictul cu bucurie. Mărturisitorii se întorceau din închisori, din cariere şi din mine, cîntînd şi credincioşii îi primeau cu dragoste. In Orient însă, Maximin Daia a reînceput persecuţia. Oraşele c e reau prin petiţii alungarea creştin ilo r; circulau pamflete şi afişe anti creştine, se ţineau conferinţe contra creştinilor. Totodată Maximin Daia căuta să reorganizeze păgînismul, dîndu-i o ierarhie, aşa cum. aveau creştinii (preoţi — conducători în oraşe, mari preoţi peste provincii). Din această perioadă sînt cunoscuţi ca marliri cinci episcopi egip teni, între care Petru al A le x a n d r ie i şi P h ilc a s d a Thm uis, alţii în alte oraşe. Un număr de preoţi au suferit în diferi le provincii, între care P am iil, la Cezareea Palestinei şi L u cian la Nicomidia (| 312), socotit a fi învăţatul preot T.uriari de la_A ntiohia^ ceea ce nu este totuşi sigur. In Palestina, au suferit martiriul numeroşi creştini. Nemulţumit să ur mărească pe creştini în Imperiul roman, M a x imin Daia a pornit în un război şi contra regelui Tiridate al A rmeniei, devenit creştin, dar războiul nu s-a încheiat favorabil pentru romani. 4. Neînţelegeri politice au adus în conflict pe Maximin Daia cu. Liciniu. în căutarea de sprijin, Liciniu a făcut apel la Constantin, iar Maximin la Maxenţiu, ceea ce a adus pe Constantin în război cu Maxenţiu, a cărui atitudine era jignitoare şi ameninţătoare. Constantin, care era în Galia, a trecut în Italia, a bătut armatele lui Maxenţiu la Turin şi la Verona, apoi a mers asupra Romei,. Lupta deci sivii s-a dat lîngă Tibru, la podul M ilvius (13 km. în. sus de capitală) şi a fost grea. Armata lui Maxenţiu era mai numeroasă şi bine instruită Ha a fost lotuşi învinsă :_M axenţiu. în retragere ^ a _ înecat în Tibru. Conslanlin a intrat triumfător în Roma (28 octombrie, 312).^ Istoricii Jiusebiu şi Lactanţiu, care l-au~'ctrnt>scut de aproape pe ( ' o n. s l a nl i n, i s l o r i s e . s c ca împăratul atribuia victoria sa ajutorului lui D u m n e z e u . In u r m a u n o r semne minunate — vederea unei cruci lumi n o a s e p e c e r , înconjurata de cuvintele «întru aceasta vei învinge» — in l ux : s i g n o v i i u v s ; ev totkw vtxa, — şi a unui vis, în care Hristos l-a îndemnai sa pu ni i pe steaguri semnul crucii, pe care Constantin l-a pus în forma monogramului creştin, rezultat din iniţialele numelui de Hris-

PERSECU ŢIILE

137

tos (XP) suprapuse, el a căpătat deplină încredere în victorie şi a cîştigat bătălia. Eusebiu spune că împăratul l-a încredinţat cu jurămînt despre aceasta, şi faptul nu trebuie pus la îndoială. Este ştiut că din acest moment Constantin s-a alăturat cu totul creştinilor şi că în cuiîhcI a săvîrşit actul hotărîtor pentru situaţia creştinismului, acordîndu-i deplina şi definitivă libertate. A cest act a fost ed ictu l d e la M ed io la n u m (M ilan), dat la începutul anului 313,. împreună cu Liciniu, care între timp dusese lupte contra lui Maximin Daia. Actul de la Milan (textul la Lactanţiu, D e m ortibu s pcrsecutoruni^~$&), are o importanţă epocală prin hotărîrea şi prin urmările lui. Cei doi împăraţi aliaţi — şi de acum înrudiţi prin căsă toria lui Liciniu cu o soră a lui Constantin, mărturiseau interesul lor pentru chestiunea religioasă şi proclamau dreptul tuturor, şi al creşti nilor, îa libertatea credinţei şi a cultului. Ei anulau toate hotărîrile anterioare date contra creştinismului şi declarau liberă trecerea la creş tinism, ceea ce actul accentua înadins. Pe lîiigă aceasta, împăraţii ordo nau ca toate bunurile luate bisericilor să fie restituite îndată, în orice rnîini s-ar găsi. Actul de toleranţă de la Milan acorda creştinilor nu numai libertatea şi bunurile bisericeşti luate în trecut, ci le asigura şi interesul şi sprijinul împăraţilor. Bisericii i se recunoştea oficial calitatea de instituţie religioasă organizată. Creştinismul devine r e lig io licita , adică religie permisă în Imperiul roman. Actul s-a transmis şi lui Maximin Daia, contra căruia Liciniu a trebuit să continue războiul. Tiranul, înfrint la Adrianopcl şi văzîndu-se strimtorat, a consimţit de nevoie şi cu întîrziere, verbal, ca gu vernatorii fSa dea pace creştinilor. El a fost urmărit de Liciniu pînă în Cilicia, unde l-a ajuns moartea pe jumătate pocăit (313 sau 314), după ce întrecuse în răutate şi patimă pe toţi ceilalţi persecutori. Din nefericire, conflictul avea să izbucnească după aceea, din interese politice,jîntre Constantin şi cumnatul său Liciniu. jn v in s în 314 de ConslaîîfinT Liciniu îi cedează Iliria, dar continuă să-l duşmănească, împotriva lui Constantin, care proteja pe creştini, şi a actului de tole ranţă de la Milan, pe care-1 semnase împreună cu el, Liciniu a început să. per secul o pe creştini, între anii 320 şi 324. Au suferit în acest timp c e i 40 d c w u c c n ic i care au îngheţat noaptea, în lacul Sevastia şi alţii. Cultul creştin a fost din nou tulburat, şi stingherit, adunările creştinilor au fost împiedicat*' ,•unii creştini au apostaziat.

138


I n ji r m a unei noi înfrîngeri la 18 septembrie 324, la Chrysopolis, iîngă Bizanţ, şi a unor intrigi contra lui Constantin, Valeriu Liciniu a iosi c ondamnat la moarte şi executat la Ţesalonic, în 324. ~DTn'324, Constantin a rămas singurul împărat al întregului Imperiu roman, pîna Ia moartea sa în 337. Creştinismul s-a bucurat de pace în tot Imperiul. Se pare că s-a dat un nou edict de toleranţă. Din reli gie nepermisă şi persecutată, creştinismul devine, după 313, de drept şi de fapt, r e lig io licita , ba chiar religie favorizată. Numai Iu lian A p o s tatul (3 6 1— 363) a încercat după aceea să restaureze pentru scurt timp păgînismul, în situaţia lui de religie favorizată a Imperiului roman, persecutînd creştinismul, dar încercarea sa a eşuat complet. C onver tirea lui Constantin cel M are a dat un nou curs isioriei universale, prin încercarea sa de a armoniza interesele superioare ale Imperiului roman cu interesele Bisericii creştine. BIBLIOGRAFI K V ezi cap ito le le p reced en te despre p ersecu ţia creştin ilo r sub îm p ăraţii rom ani. A lte s t u d ii : A . H a m m a n , L e s m a r ty rs d e la g ra n tle p e r s é c u tio n (304— 314), Paris, 1979. A. M o m i g 1 i a n o, II c o n ü ic to tra p a g a n e s im o e c r is lia n e s im o n e l sec. IV , Torino, 1968. Trad, engleză by A. A. Barb, T h e C o n ü ic I b e t w e e n P a g a n ism a n d C h r is tia n ity in th e F o u r th C en tu ry , O xford, 1970. H. M. J o n e s , L e d e c lin d u m o n d e a n tiq u e , 284- 010. Traduit de l'an g lais par A. Servadoni-D uparc, Paris, 1970. R. R é m o n d o n, L a c r is e d e l'E m p ire ro m a in d e M a r c -A u r èle à A n asta.se, Paris, 1964, p. 116— 149. J . V o g t , în lu crarea c o le c tiv ă : T h e c o n flic t b e t w e e n P ag a n ism a n d C h r is tia n ity in th e F o u r th C en tu r y (E ssa y s ed. A. M om igliano), O xford, 1963. M. H e d w i g Fritzen, M e th o d e n d e r d i o k l e l ia n is c h c n C h r is te n v e r o ilg u n g n a ch d e r S c h rift d e s E u se b iu s ü b e r d e r M ä r ty r er in P a les tin a , Mainz, M ünchen, 1961. A. 1, i p p o I d-E. K i r s t e n , art. D o n a u p r o v im e n , în «R eallexicon für A n tike Tt : ifI ( hrisli'nUimi», Band IV , Stuttgart, 1959, col. 147— 189. .). ( ; n n <1 o m e t, L 'E g lise d a n s T E m p ire ro m a in ( I V -e — V -e s i è c le s ) , Paris, 1958, 770 p.

W. coi.

m»;

S c s i m i, art. D io k le iia n u s , in « R e a lle x ik o n »

cit., Bd. III, Stuttgart,

1965,

iova

I <1 c m, lU ettléiien et lu lé l r a r c h ie . I. G u e r r e e t r é fo r m e (284— 300), Paris, 1946. W. i: n s s i i n, ,ii I. V a leriu s D io cletia n u s, in P au ly -W isso v a, R eal-E n cy clop äd ie der c l,r ,¡scheu Allorlm n W iscn sch aft, 2-e R eihe, 14-er lïalb b an d , V II A, 2, Stuttgart,

m » , coi. :■ i n R.

.>nu..

I’ .i i i b c ii i,

Da Iü o rley .ian o a lla c a d u tt a d e l l 'Im p ero d 'O c c id e n te , Bologna,

1 0 .1 1

J. L c h r c l m i ci .). 7. e i 11 e r, D e la. fin du 2 -e s i è c le à la p a ix c o n sta n tin ien o (H is to ire d e l'Iigli.se... par Aug. F lieh e et V . M artin, t. II), Paris, 1935, p. 157— 479, cu buna bibliografie.

P ERSECU ŢIILE

139

H. F l o r i a n , U n ter su ch u n g en zur d io k le t ia n is c h e n V e r io lg u n g , Frankfu rt, 1926. K. S t a d e , D er P o lit ik e r D io k le tia n u n d d i e l e t z t e g r o s s e C h r is te n v e r io lg u n g , F rankfu rt, 1926, J . Z e i 11 e r, L e s o r ig in e s c h r é t ie n n e s d a n s ¡ e s p r o v in c e s d a n u b ie n n e s d e ¡'Em p i r e ro m a in , Paris, 1918, p. 53— 120. P a u l A l l a r d , L a p e r s é c u t io n d e D io c lé tie n e t l e t r io m p h e d e ¡'É glise, 2 vol., ■3-e éd., Paris, 1908. I d e m , L e c h r is tia n is m e e t ïE m p ir e ro m a in d e N é r o n à T h é o d o s e , 9-e éd., Paris, 1925. P en tru m a r tir ii c ă z u ţi s u b D io c le ţia n , G a le r iu ş i L icin iu , vezi : A. W i 1 1 m a n, K o s m o s u n d D am ian . K u ltu sb r eitu n g und V o lk s d e v o t io n , B erlin, 1967. A. H a m m a n , L a G e s t e d u sa n g , T e x te fran çais av ec Introd u ction de H. D aniel Rops, Paris, 1953 ; trad. ita lia n ă de E lena C ontucci, L a G e s ta d e i m artiri, M ilano, 1958. P. H a n o z i n, L a G e s t e d e s m arty rs, Paris, 1935. S. C h a u l e u r , S a n te C a t h e r in e d'A le x a n d r ie , A lexan d rie, 1946. P. M o n c e a u x , L a v é r it a b l e lé g e n d e d o r é e , Paris, 1928. H. D e l e h a y e , L e s m a r ty rs d 'E g y p te, B ru x elles, 1923. I d e m , L e s l é g e n d e s g r e c q u e s d e s sa in ts m ilita ir e s , Paris, 1909. I d e m , S a in ts d e T h r a c e e t d e M é s ie , în «A nalecta B olland ian a», X X X I (1912), p. 161— 192 ; 255— 274. P en tru îm p ă r a tu l G a le r iu (293— 3 1 1 ): C a t a u d e l l a , L a d a t a d e l l e d itt o di S e r d ic a e i v ic e n a lia d i G a le r io , în «Rivista di cultura classica e medievale^», 10 (1968), p. 269— 286. J . R. K n i p f i n g, T h e E d ict of G a le r iu s r e c o n s id e r e d , în «R evue B elg e de Philol. e t d'H istoire», I (1922), p. 695 ş.u. P en tru îm p ă r a tu l L icin iu (308— 3 2 4 ): M. F o r t i n a, P o litic a r e ii g i o s a d e l l 'm per a to r e L ic in o , în «R ivista di Studi C lassici», 7 (1958), p. 245— 2 6 5 ; 8 (1960), p. 3— 23. F. G u e r r e s , D ie R e lig io n s p o lilik d e s K a is e r s L icin iu s, în «Philologus», L X X II (1913), p. 252— 262. In lim b a ro m â n ă , pentru m artirii din S cy th ia M inor (D obrogea) : Pr. Prof. I o a n R ă m u r e a n u , A c t e le m a r tir ic e , B ucureşti, 1982, p. 206— 2 7 9 ; şi 329— 334, cu b o gată b ib lio g rafie rom ână şi străină. I d e m , S iin ţi ş i m a r tir i Ia T o m is-C o n sta n ţa , în «Bis. O rt. Rom.», X C II (1974), nr. 7— 8 , p. 975— 1011. I d e m , M artirii c r e ş t in i d e la N ic u liţe l d e s c o p e r i ţ i în 1971, ibidem, X C I (1973), nr. 3— 5, p. 464— 471. Pr. Prof. M i r c e a P ă c u r a r i u, Is t o r ia B is e r ic ii O r to d o x e R o m â n e , t. I, B u cureşti., 1980, p. 74— 82. Pr. Prof. E n e B r a n i ş t e , M artiri ş i S iin ţi p e p ă m în lu l D o b r o g e i d e azi, în D e la D u n ăre la M are, ed. 2-a, G alaţi, 1979, p. 34— 62. I o n B â r n e a, A rta c r e ş tin ă în R o m â n ia , t. I. S e c o l e l e III— IV , B u cu reşti, 1979. I d e m , L e s m o n u m en ts p a lé o c h r é t i e n d e R o u m a n ie , C ittà d el V atican o , 1977. I d e m , M a r ty r io n u l d e la N ic u liţe l, în «Bis. Ort. Rom.», X C I (1973), nr. 1— 2, p. 218— 228. I d e m , M o n u m en ti p a le o c r is t ia n i clella S c iz ia M in o re, Faen za-R av en a, 1971. I d e m , C re ştin ism u l în S c y th ia M in or d u p ă in sc rip ţii, în «Studii T e o lo g ic e i, V I (1954), nr. 1—2, p.' 65— 112. Prof. lini. P o p o s c u , In s c r ip ţiile g r e c e ş t i şi la tin e d in s e c o l e l e I V — X III d e s c o p e r i t e în R o m â n ia , B ucureşti, 1976. R a d u V u l p e ş i I o n B a r n e a , R o m â n ii la D u n ărea d e J o s , B ucureşti, 1908, p. 378— 381.

140


V i c t o r H. B a u m a n , B a z ilic a cu «m a r t y r ic o n » din e p o c a r o m a n ită ţii tlrz ii d e s c o p e r i t ă Ia N ic u liţe l (jud. T u lcea), în «Buletinul M onum entelor istorice», XLI. (1972), nr. 2 , p. 17— 26. I d e m , N o v e a u x té m o ig n a g e s c h r é tie n s su r Ie lim e s n o r d -s c y th iq u e : Ia b a s i l i q u e à m arty riu m d e b a s s e é p o q u e r o m a in e d é c o u v e r t e à N ic u lile l (dép. de Tu lcea), în «D acia», X V I (1972), p. 189— 202. I d e m , N o i d o v e z i a r h e o l o g i c e r e fe r i t o a r e la v c c h im e u m a r tir ilo r d e la N icu liie l, în «Bis. O rt. Rom.», X C IV (1976), nr. 5— 6 , p. 580— 586. P. D i a c o n u, D e s p r e d a ta p ă tim irii lu i Z o tik o s , A lta lo s , K a m a s is şi P h ilip p o s , în «Studii şi c e rc e tă ri de isto rie veche», 24 (1973), nr. 4, p. (533-- (Ml. P. Ş t . N ă s t u r e l , Q u a tre m a r ty rs à N o v io d iin u m (S cy lh i.i M ineure), în «A nale cta Bollandiana;», 91 (1973), p. 5— 8 . Pr. Prof. Nic. Ş e r b ă n e s c u , 1600 d e a n i d c la p rim a m ă r tu rie docu m e n ta r ă d e s p r e e x is t e n ţ a e p i s c o p i e i T o m isu lu i, în «Bis. O ri. Rom.», L X X X V III (1969), nr. 9— 10, p. 966— 1026. P. I. D a v i d , P rim ii m a rtiri c r e ş tin i c u n o s c u ţi ;«• b 'r ito riu l p a tr ie i n o a s tr e , îr. «M itropolia O lten iei», X X IV (1972), nr. 3— 4, p. 277— 281.

Evoluţia raporturilor creştinismului cu păginismul. Cultul martirilor. A cte martirice * 1. Raporturile cu păginismul. în epoca primarii a creştinismului, păgînismul însuşi simţea nevoia unei reforme. A ceastă nevoie creştea pe măsură ce creştinismul se prezenta ca o religie revelată, spirituală, m o noteistă şi morală. Spre reformă tindeau şi unele măsuri imperiale (Au gust, Alexandru Sever, Aurelian, Diocleţian, Maxim in Daia), cultele ori entale şi misterele, mai ales filozofia. C o rn eliu s F ron ton , profesorul lui Marcu Aurel iu, A rrian u s, C rescc n s urau şi criticau pe creştini, crezînd chiar calomniile care circulau pe~scama lor, în secolul al II-lea. Satiricul L u cian d e S a m o s a ta (c. 120— .180), un epicureu de mare talent, ironiza şi ridiculiza credinţa în nemu rirea sufletului, -în răsplata viitoare, dispreţul creştinilor faţă de moarte, dorinţa lor de martiriu,, credulitatea, iubirea lor frăţească (în scrierea D espre /mu,'i /(■(/ lui P eregrin ). El a criticat de asemenea superstiţiile, ipo criziei şi solisl ic.i lilo/.ofilor păgîni (cinici). Cel ii’,ti in.s(-nuial adversar păgîn, înainte dc neoplatonici, a fost C els, un Iile/of sloic sau eclectic. El a scris pe la 175— 180 o serioasă lucrări' critică contra creştinismului, intitulată «C uvînt a d ev ă ra t» (Aoţoc ¿X'/jOVjs), care nu se păs!rează, dar e cunoscută în cea mai mare parte * Capitol

r u da r i ; i l . d.* l ’ r. p r o f . loci/i R ă m u re a n u

PERSECU ŢIILE

141

din combaterea ei de către Origen, prin lucrarea C on tra lu i C els (Kam KsXaoo), apărută in anul 248. Cels nu a atacat din creştinism puncte izo late ; el se referă în critica sa la toată religia creştină, pe care voia s-o discrediteze şi compromită. El socoteşte creştinismul un amestec de extravaganţe iudaice, de erori recente şi de idei morale împrumutate din filozofie şi-l denunţă ca periculos statului, societăţii, culturii. Pe Iisus Hristos îl crede un mag iudeu, născut din adulter, pe Apostoli nişte amăgiţi sau amăgitori, pe creştini îi numeşte ignoranţi, oameni de rînd —■ sclavi, femei şi copii, —■vicioşi şi ridicoli în credinţa lor. Cels a com bătut minunile, dogma întrupării şi învierii Mîntuitorului, cu argumente iscusite şi îndrăzneţe, în parte folosite şi azi. Importanţa scrierii lui o dovedeşte faptul că a combătut-o după vreo şaptezeci de ani, în 248, un mare teolog şi scriitor ca Origen. N e o p la to n is m u l a fost un_ curent fi.lnzn.tir. religios, care a căutat sa refacă păgînismul într-un sistem nou şi măreţ. El avea unele idei religioase şi morale însemnate şi voia să unifice diferite credinţe păgîne vechi înt’r-6 religie curăţită de miiuri, de scandaluri, de superstiţii, re venind la învăţături religioase pe care le credea comune altădată şi fundamentale religiei. Sistemul neoplatonic era panteist. Contemplarea şi extazul jucau mare rol în neoplatonism. El da lumii o explicaţie in teresantă, înrudită cu a platonismului. Neoplatonismul a avut idei şi ter meni prin care a influenţat în parte chiar pe unii teologi ca Origen, şi mai ales pe autorul necunoscut numit D ion isie A r e o p a g itu l (-sec. V)./ Premergător al neoplatonismului poate fi socotit J> lu tarh (f 120— 125), iar întemeietor A m m on iu s Sciccas (ţ c. 240), ca profesor alexandrin, pe care l-a audiat şi Origen. Sistemul neoplatonic l-a consolidat elevul lui Ammonius Saccas, [ P lotin (c. 205— 270), un egiptean, care a studiat în Italia. El a scris E n n e a d e le , şase serii de cărţi, cîte nouă lucrări în fiecare serie, deci 54 de cărţi, în care ia atitudine contra s c e p t ic is m u lu imaterialisimilui şi gnosticisrouluiTPTotin trăia ca un ascet şi urmărea să aibă şi să înveţe nu numai cunoştinţe filozofice-religioase, ci să ducă şi o viaţă morală. Pentru aceasta el era mult respectat de adepţii săi. Elevul lui Plotin a fost P orîiriu din Tir (t 304, la Roma), despre care se crede că a fost un timp creştin. El a combătut creştinismul di rect, cu ură şi cu palimă, într-o scriere intitulată K a i i Xpiotiavffiv =

742


« C on tra creştin ilo r» , în 15 cărţi, compusă între anii 290 şi 300. în această lucrare, Porfiriu adună toate cele spuse înaintea lui de Filostrat şi de Cels împotriva creştinilor. El atacă sistematic creştinism ul,. îndeosebi Sfînta Scriptură şi învăţăturile religiei creştine, cantînd contraziceri în tre Vechiul şi Noul Testament, precum şi între apostolii Petru şi Pavel, contraziceri pe care le-a folosit în sec. X V III— X I X critica protestantă raţionalistă. Porfiriu combate minunile şi învierea Mîntuitorului, v eşni cia pedepselor iadului, răstălmăceşte viaţa lui lisus I. Iristos şi opune creştinismului adevărurile filozofice şi un păgînism epurat de mituri. Tot atît de violent a atacat creştinismul, cu insulte şi neadevăruri, filozoful neoplatonic H ie ro c le s , guvernatorul BiLiniei şi apoi al Egiptului. El a scris AoŢot cpiXaX^Qei? upoţ xpwttavou? = «C u vin te iu b ito a r e d e a d e v ă r c ă tr e creştin i» , la 303, în care adună toate calomniile spuse de Cels, Filostrat şi Porfiriu contra creştinismului şi înjoseşte persoana lui lisus Hristos, punîndu-L mai prejos de Apollonius de Tyana. Elevul lui Porfiriu,^ Jam bU cj(Jamblichus Ţ 333) a combătut de ase menea creştinismul. Tot atît de violent a atacat creştinismul împăratul Iu lian A p o sta tu l (361— 363), în tratatul Kgcto tcuv TaXilamv = «C on tra G a lilee n ilo r» , cum. numea el în derîdere pe creştini. Au mai combiilut creşiiniismyd, în s e colul al IV-lea, retorii şi sofiştii: L ib a n iuh, ţlim e r iu ş iT h e m is t iu Prin pretenţia sa de superioritate, prin împrumutul său de idei şi mai ales prin caracterul său jilozqficp-religios, neoplatonismul a. făcut o serioasă concurenţă creştinismului şi mult rău Bisericii creştine. împotriva creştinilor, păgînii foloseau de asemenea, ca şi iudeii, s c r ie r ile orîicej, ale lui F ilo n A lex an d rin u l, pe cele numite ale lui H erm es J'iism cg isto s, precum şi o r a c o le le p ă g în e. 2. Cultul martirilor. Din epoca persecuţiilor, Biserica a moştenit cul tul nuntirilor. Istoricii raţionalişti l-au socotit o imitaţie a cultului mor ţilor şi ('roilor clin păgînism, pe baza unor asemănări exterioare şi de formii, piiviloiire la înmormîntarea, pomenirea, cinstirea şi invocarea Sfin ţilor. ("uliul nmrlirilor a ieşit ca o manifestare firească din vrednicia martirilor şi din croclinţa creştină. Ei au suferit, cu un curaj uimitor, ţoale torturile şi pedepsele imaginate de fanatismul şi brutalitatea unei lumi care ura pe creştini şi pentru care viaţa lor nu preţuiau nimic. La

PERSECU ŢIILE

143

suferinţele fizice se adăugau cele morale, pentru ai lor. Martirii le-au suportat cu un eroism unic, care a forţat chiar admiraţia paginilor. Atitudinea lor morală în faţa morţii era de asemenea vrednică de toată lauda. Ei mureau cu bucurie, fără revoltă, fără orgoliu, modeşti, convinşi, încrezători în dreptatea c auzei lor sfinte, senini, rugîndu-se. Atitudinea sufletească a martirilor, efectele martiriului i-au dat pentru credincioşi valoare apologetică. Creştinii au văzut în el pe drept o dovadă a puterii dumnezeieşti, a credinţei lor. Curajul martirilor a adus pe mulţi păgîni la creştinism : «Semen est sanguis christianorum» = «sîiiqeJe creştinilor este ca o sămînţă», scria Tertulian (A p o lo g e ticu m , 50, 13). j Rabdarea riiai presus de puteri a creştinilor se explica prin cre dinţa lor. Creştinii ştiau că suferă pentru Iisus Hristos şi că sînt asistaţi de Dumnezeu. Mîntuitorul le spusese că vor fi prigoniţi şTT lilîg u rase~ că vaTlî~cu~eî (Matei 10, 19 ; 28, 20 ; Marcu 13, 9). Creştinul luptă şi suferă pentru Iisus Hristos, care a suferit de asemenea pentru mântuirea noastră. Prin aceasta, martirul dobîndeşte merite deosebite înaintea lui Dumnezeu şi a creştinilor. Murind pentru Hristos, martirul este considerat un sfînt. Sîngele vărsat şterge toate păcatele-^&i-este- un botez, Botezul"sinctelui, care tine loc de b o te z .la ..^ te h u m e n i.~ MaHunsTEorii erau preferaţi în cler şi puteau să dea scrisori de recomandare pentru reprimirea în Biserică a celor căzuţi în persecuţii (la p si). Martiriul avea 'deci puterea unui sacrament. C a sfinţi, martirii vor " asista la judecată lumii, fara“a’~mai fi ju d e c a ţ r ’ca ceilalţi oameni. Sfîntul Apostol loan, vorbind despre cei ce şi-au vărsat sîngele pentru Hristos, spune : «Am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvîntul lui Dum nezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o» (Apoc. 6, 9). Pentru aceasta, creştinii i-au cinstit pe martiri ca pe Sfinţi şi le-au adresat rugăciuni, spre a se ruga la rîndul lor lui Dumnezeu pentru ei ¡ le-au adresat ca unor «martori» ai lui Iisus Hristos (Fapte 1,8). Martirii erau îngropaţi cu cinste. Trupurile, resturile sau osemintele lor erau adunate de creştini cu mare grijă, dragoste şi pietate ÍM artiriu l lui P olic a r p, XVIII). La mormîntul martirilor, creştinii se adunau şi săvîrşeau cultul la ziua anuală a morţii lor, pe care o numeau «ziua naş terii» (Tjftspa jevéOXioí, d ie s n ata lis), şi o însemnau spre ţinere de minte, Tertulian aminteşte că creştinii făceau rugăciuni în fiecare an pentru

144

IST O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A LA

cei morţi, cu ocazia aniversării naşterii lor spirituale (De c o r o n a m ilitis, III). Din asemenea însemnări s-au format cu timpul m a r tir o lo a iile si c a le n d a rul creşti# . Pe sfinţi îi recomanda viaţa şi sfîrşitul lor, şi-i declara conştiinţa şi consensul clerului şi credincioşilor. Ca şi martirii şi sfinţii în genere, erau respectate şi cinstite moaş tele lor. Ele erau considerate ca sfinţind locul şi do aceea erau depuse în biserici. Prin unele moaşte se săvîrşeau minuni. în cinstea Sfinţilor, s - auiridjjâjUnesşuri-^te-euli^ numele lor a început să se dea de prefe rinţă ca n u m e d e b o tez . Creştinii au făcut totdeauna deosebirea ini r e cultul Sfinţilor şi cul tul păgîn al morţilor şi al eroilor. Concepţia lor religioasă şi morală era cu mult deosebită de cea păgînă. Ei nu invocau pe Sfinţi ca pe zei, căci rugăciunea lor se îndrepta prin mijlocirea Sfinţilor către Dum nezeu. Sfîntul este numai un intercesor, un mijlocitor bine plăcut lui Dumnezeu; învrednicit cu cinstea sfinţeniei, SfinUil se poate ruga pen tru creştini. A ceastă rînduială creştină referitoare la cultul Sfinţilor, s-a păstrat încă din antichitatea creştină. «N e în ch in a m Iui H ristos, se spune în M artiriu l S iîn tu lu i P o lica rp (f 155), pen tru c a P.l e s t e F iu l Iui D um n ezeu , iar p e m artiri îi cin stim d u p ă vrednicie, c a p e u ce n ic ii şi im i ta torii D om nului» (XVII, 3). Pe mormintele martirilor sau în apropierea acestora, s-au ridicat primele locaşuri creştine de cult, numite «m artyria». în marea familie care este Biserica şi ai cărei membri sînt deopo trivă creştinii din viaţă şi cei morţi, cei vii se pot ruga pentru cei ador miţi. Cultul propriu-zis, adorarea şi jertfa, se adm o aiLJluJ^ Jiţ& Q ri-ci lui Dumnezeu. A ceasta au practicat-o de la început creştinii. Dacă în TTrilTnr^fmţiîor şi al moaştelor lor, s-au putut strecura şi unele abuzuri, ticeasln nu infirmă legitimitatea şi folosul cultului Sfinţilor în Biserică. 3. _Acte martirice. Istorisirea celor îndurate de martiri şi de mărhirisiloii c o n lc s s o r c s , opoXo'ţ-ij'cat, adică de creştinii care pentru măr turisi re,i lui I Iris tos sufereau torturi, închisoare, pedepse, fără a muri, ni s-au |>11stra I, pentru o parte din ei, diverse fragmente în a c t e le z ise m artirice. Mie sini de mal multe feluri : a) C op ii d c p c p r o c c s c ic v e r b a le d e ju d e c a tă — , obţinute de creş tini de Ia Iribunale ,- acestea se numesc propriu-zis «a c t e » (acta) şi sînt de mart; valoare istorică.

P ERSECU ŢIILE

145

b) A ltele sînt p o v e s tir i s c r is e d e creştin ii c o n te m p o ra n i, martori ai întîmplărilor, sau pe baza mărturiilor unor martori contemporani, care fără să fie de faţă la chinurile martirilor, au istorisit suferinţele a ces tora, din auzite. Uneori şi-au scris pătimirea lor, pînă aproape de moarte, martirii înşişi, ca Sfînta Perpetua. A ceste istorisiri ale arestării, ju d e cării, chinurilor şi morţii lor martirice, se numesc în general «m artirii» — p a s s io n e s (sing, ¡lap-coptov, passio). V aloarea lor este mare pentru cre dinţa şi viaţa credincioşilor, în epoca piersecuţiilor din timpul împăra ţilor romani. Ele se citeau la cult, pentru îmbărbătarea şi edificarea credincioşilor. A ctele martirice originale, adică copiile făcute după procesele-verbale de judecată, au fost numeroase, dar multe din ele au fost distruse în timpul persecuţiei lui Diocleţian, care a ordonat distrugerea arhi velor creştine între anii 303— 305. c) In afară de aceasta, s-au scris mai tîrziu numeroase p o v e s tir i despre martiri, cu caracter nesigur sau legendar, ca literatură pioasă. Unele martirii (ale lui Policarp, Perpetua, Apollonius, Montanus, Dasius, Irineu de Sirmium ş.a., au fost traduse şi în limba română de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, în A c t e le M artirice, Bucureşti, 1982. BIBLIOGRAFIE P o le m ic a a n t ic r e ş t in ă : L u c i a n d e S a m o s a t a , D esp r e m o a r te a Iui P ere g rin o s, în S c r ie r i a le s e , trad u cere în rom âneşte de Radu H încu, B u cureşti, 1959, p. 458— 506. M a r t a S o r d i , I r a p p o r ti ir a il C r is iia n e s im o e V lm p ero d a S ev ero à G allie n o , în A u ls iie g u n d N ie d e r g a n g d e r r ö m is c h e n W e lt , ed. II, B erlin, N ew York, 1979, p. 340— 374. I d e m , II C ris tia n e s im o e R o m a , Bologna, 1965. A. M o m i g l i a n o , J7 c o n llit o ir a p a g a n e s im o e t c r is tia n c s im o n e l s e c . IV , Torino, 1968. T rad u cere engleză de A. A. Barb sub titlul, T h e C o n llic t b e t w e e n P ag a n ism a n d C h ristia n ity , W arbu rg-O xford , 1970. P. d e L a b r i o l l e , Z.a r é a c t io n p a ïe n n e . É tu d es su r la p o lé m iq u e a n t ic h r é iie n n e d u I - e r au V l - e s i è c le s , Paris, 1934. E. B r c h i e r, H is to ir e d e la p h ilo s o p h ie . T. I. L 'A n tiqu ité e t M o y e n Â g e , Paris, 1928, p. 415...485. P en tru i ilo s o lia s t o i c ă : L e s sto ïc ie n s . T e x te s traduits par E. B r é h i e r, Paris, 1062. N. S p a n n e u t, L e S to ïc is m e d e s P è r e s d e ¡'É glise d e C lé m e n t d e R o m e à C l é m en t d 'A le x a n d r ie , Paris, 1957. D iac. Prof. N, B a 1 c a, Is t o r ia F ilo s o lie i, T. I. B u cu reşti, 1982 : s to ic is m u l, p. 235— 264 ; n e o p la to n is m u l, p. 313— 340. P en tru p o le m ic a lu i C els. L. R o u g i e r, C e ls c o n tr e l e s c h r é tie n s . L a r é a c tio n p a ïe n n e s o u s ¡’E m p ire ro u m a in , Paris, 1977. O r ig e n e s W e r k e . G e g e n C e ls u s , 8 , Bücher, 10 — Istoria bisericească

146


ed. P. K oetsch au în D ie griech. Christ. Sch rifst. d er ersten drei Jah rh ., t. I— II, Leipzig, 1889. O r i g è n e , C o n t r e C e ls , T e x te é ta b li et trad uit par M arcel B orret, 5 vol. (Coll. «Sources C h rétienn es»), Paris, 1967— 1976. O r i g e n , C o n tr a lu i Ce/s. Trad, de Pr. Prof. T. B odogae şi colab o rato rii : N . C hircă. şi T eod osia L atcu (Col. P ărinţi şi scriito ri b ise riceşti, 9), B ucureşti, 1984, 570 p. A. W i f s t r a n d , D ie W a h r e L e h r e d e s K e ls o s , Lund, 1942. S t u d ii: C a r l A n d r e s e n, L o g o s u n d N o m o s. D ie P o le m ik d e s K e l s o s w i d e r d a s C h risten tu m , B erlin , 1955, cu bo gată bibliografie. A. M i u r a -S t a n g e , C e ls u s u n d O r íg e n e s , G iesen, 1926. L. R o u g i e r , C els a u l e c o n llit d e la c iv ilis a t io n a n tiq u e c l d u c h r is tia n is m e p rim iţii, Paris, 1925. P en tru P lo tin ( f 2 7 0 ): P lo tin i O p era . T. II. E n n c a d c s , IV — V, ed. P. H enry e t H.-R. Schw yzer, P aris, B ru x elles, 1959. P 1 o t i n, E n n ë a d e s . T e x te é tab li et trad uit par H. Bréhier, t. I— V , V I, 1— 2, 7 vol., Paris, 1924— 1954. Trad, engleză b y S. M ackenna, 2-nd ed. by B. S. Page, L on don, 1957. S t u d ii : H. M. B u c h n e r , P l o t i n u s , M ö g lich k eilsleh re, 1970. A. F i s c h e r , D ie A k tu a litä t P lo tin s, M ünchen, 1956. J . T r o u i l l a r d , L a p u r iiic a tio n p lo tin ie n n e , Paris, 1956. I d e m , L a p r o c e s s i o n p lo tin ie n n e , Paris, 1956. A. N. A r m s t r o n g , T h e r e a l M ea n in g o t P lo tin u s In t e llig ib le W o r ld , O xford, 1949. G r. T ă u ş a n , F ilo z o tia lu i P latin , ed. 3-a, B ucureşti, 1931. P en tru P o r iiriu ( f 304, la R o m a ): P o r p h y r i u s , ('¡egen d ie C h riste n , 15 B ü cher. Z e u g n is s e , F r a g m e n te und R eferate, ed. A. von Ila rn a ck , B erlin, 1916. S t u d ii : A. M e r e d i t h , P o r p h y r y a n d J u lia n a g a in st I lie C h ristia n s, în A u is tie g u n d N ie d e r g a n g d e r r ö m is c h e n W e lt, t. 23, 2, B erlin , N ew Y ork, 1980, p. 119— 1149-. J . B i d e z , V ie d e P o r p h y r e , Paris, 1964. P en tru Iu lia n A p o s ta tu l (361— 3 6 3 ): C. I. N e u m a n n , Ju lia n i Im p e r a to r is li~ b r o r u m c o n tr a C h r is tia n o s q u a e su p ersu n t, t. I, Leipzig, 1880, cu trad u cere germ ană. P. R e g a z z o n i , II C o n tra G a l il a e o s d e l l 'Im p era to r G iu lia n o e t il C o n tra J u lia n u m d i S. C ir illo A le s s a n d r in o , în «D idaskaleion», 6 (1928), p. 1— 114. S tu d ii: P. A t h a n a s s i a d i - F o w d e n , Iu lia n a n d llc le n is m . A n in te lle c tu al b io g r a p h ie , N ew Y ork , 1981. W . C e r a n , L ’a ttitu d e d e Ï Ë g li s e e n v e r s la p o lit iq u e ant ¡c h r é tie n n e d e l'e m p e reu r J u l i e n ¡'A p o sta t, in 1. polonă, Lodz, 1980. R. K l e i n , J u lia n A p o s ta ta , Darm stadt, 1978, V I— 531 p. ( I. W . B o w e r s o c k , Ju lia n th e A p o s t a t e , London, 1978. .1. B o n o i s t - M é c h i n , L 'e m p e re u r J u l i e n o u l e r ê v e c a lc in é , (331— 363j, P aris. 1977, I7fl p. R. li r n u n e t J . R i c h t e r , L 'e m p e r e u r J u lie n . T. I. D e l ’h is t o ir e à la l é (icn d r (X ll niC>), Paris, 1978, 340 p. K\ B i n vv i n t’Uc E m p ero r Ju lia n , London, 1975. I, i. (' i p o I il i, Der r ö m is c h e K a is e r Ju lia n in d e r R e lig io n s g e s c h ic h t e , în SitzungIxTK'lili' der särli. A kadem ie der W issen sch aften , Leipzig, 110, 1, B erlin, 1964. (I. R i r i i n I M, l.'im p c ra to re G iu lia n o ¡’A p o s t a ta , M ilano, 1961. Trad, franc, de l'il.ilicn , J u lie n l'Ai><>sl(il, pur 1'. H ayw ard, Paris, 1 9 5 9 ; trad, engleză b y M. J . C o stelloe, M olw auke, 1960, diip.i prima ed. italiană. ,1. IS i il ev., I,a v ie île T e m p e m r e J u lie n , Paris, 1930. trad. germ, de H. Rinn, M ünchen, 1910. Vezi al io num eroase ediţii şi studii la I. Pulpea ( = Pr. prof. I. Răm ureanu), L u p ta îm p ă ra tu lu i Iu lia n îm p o tr iv a c reştin ism u lu i, B u cu reşti, 1942, B ibliog rafie, p. 221— 260.

PERSECU ŢIILE

14?

Pentru cultul martirilor şi Actele martirice : Panaiot Herbert părită în 1979.

C. H r i s t o u , T à Mapxupia tôW â p ia ito v xpivziaviâv, T esalo n ic, 1978. M u s u r i l l o , The Acts oi the Christian M arty rs, O xfo rd , 1972, r e ti

Traduceri: A. H a m a n n , La Geste du sang, T e x te fran çais a v e c Introduction par H. D aniel-Rops, P aris, 1953, trad u cere ita lia n ă de E len a C ontucci, sub titlu l: La Gesta dei martiri, M ilano, 1958. P. H a n o z i n , La Geste des martyrs, Paris, 1935. Studii: F r . H a l k i n , Martyrs grecs, II-c— VIII-e siècle (22 études), London, V. R., 1974, 324 p. H. G r é g o i r e , P. O r g e l s , J . M o r e a u e t A. M a r i q, Les persécutions dans TEmpire romain, 2-e éd., în «M ém oires de l'A cad ém ie de B elg iqu e. C lasse des Lettres et des S cie n c e s m orales et p olitiques», 56, B ru x elles, 1964, no. 5, p. 5— 187. J . M o r e a u , Persécution du christianisme dans ¡'Empire romain, Paris, 1955. H. L e c 1 e r q, Saint. Chap. X V . Les origines du culte des martyrs, în «Dict. d 'A rch. chrét. e t de Liturgiei», t. X V , 1, Paris, 1950, col. 401— 462. A. G r a b a r, Martyrium. Recherche sur le culte des reliques et l'art chrétien antique, t. I— III, Paris, 1943— 1946. Alte ediţii şi studii şi traducerea în româneşte a actelor martirice la Pr. Prof. I. R ă m u r e a n u , Actele martirice, B ucureşti, 1982, 390 p., b ib lio g rafie bogată, p. 366— 370. Idem, Cinstirea Slintelor icoane în primele trei secole, în «Studii T e o lo g ice», X X III (1971), nr. 9— 10, p. 621— 671.

Constantin cel M are şi creştinismul * 1. Convertirea. Părerile istoricilor asupra lui C on stan tin c e l M a re (306— 331) variază mult. Pe cînd Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca sfînt, iar cea Romano-Catolică recunoaşte că e «mare», protestanţii şi unii cer cetători profani văd în el doar un însemnat om politic, condus de in terese personale şi de stat, oportunist, care a servit Biserica pentru a şi-o aservi. Unii socotesc chiar nefastă, pentru creştinism, politica lui religioasă. Ca dovezi, se aduc diferite măsuri şi acte, care ar arăta că împăratul n-a fost creştin adevărat : că a păstrat titlul religios păgîn de «pontifex maximus» şi a tolerat încă păgînismul, că s-a botezat aproape de moarte de către episcopul semi-arian Eusebiu de Nicomidia, că a avut uneori atitudine echivocă între creştinism şi păgînism, între Ortodoxie şi arianism. Cercetătorii mai obiectivi* recunosc că aceste aprecieri sînt unilate rale şi exagerate, că nu ţin seama de realităţi şi că desconsideră fără te mei elogiile contemporanilor la adresa lui Constantin (Eusebiu de Ceza* C ap ito l re d a c ta t dc P r. p ro f. lo a n R ă m u rea n u

148


reea şi Lactanţiu). Este interesant că unii din cei care au criticat mai mult pe Constantin au fast ostili creştinismului însuşi şi au scris despre el cu patimă şi idei preconcepute. Unii din criticii cei mai înverşunaţi ai persoanei şi operei lui Constantin cel M are şi-au schimbat părerea mai tîrziu. Numeroşi istorici dintre cei mai severi şi obiectivi' apreciază, fa vorabil pe Constantin cel Mare, ca om de convingere religioasă. Pentru a înţelege convertirea lui Constantin cel Mare la creştinism, ea, nu trebuie socotită ca fiind totală dintru început, iar politica lui re ligioasă nu trebuie judecată numai după unele acte. Este, fireşte, greu de cunoscut în intimitatea ei, evoluţia lui religioasă, dar este ştiut că o dată declarat pentru libertatea creştinismului, Constantin a progresat continuu, începînd cu lupta cu Maxenţiu de la Pons Milvius din 28 o c tombrie 312 pînă la botezul lui în mai 337. In acest timp; Constantin s-a apropiat tot mai mult de creştinism şi s-a lăsat tot mai mult pătruns şi influenţat de el. Cît priveşte realitatea şi sinceritatea convertirii lui la creştinism, ea este evidentă, fiind mărturisită de el însuşi şi de contemporanii săi, şi confirmată în general de politica lui religioasă. Este sigur că înainte de toamna anului 312, cînd s-a produs schim barea lui Constantin, religia lui era pagină -. era cultul sincretist al soa relui — S o l in v ictu s, introdus de împăratul Aurelian, poate cu unele influenţe neoplatonice. Pînă la 312, Constantin cunoscuse desigur creş tini, dar nu.se iniţiase mai îndeaproape în religia lor. Nu se poate spune sigur nici despre mama lui Elena, că era creştină, la început. La 312, în timpul războiului cu Maxenţiu, schimbarea lui Constantin e s t e mare, surprinzătoare şi incontestabilă. După istoricii creştini, EuseImi do Cezareea şi Lactanţiu, în ajunul luptei cu Maxenţiu, dată la 28 o c t o m b r i e 312, la Pons Milvius (Podul Vulturului), Constantin a văzut p e cor z i u a , î n amiaza mare, o Cruce luminoasă, deasupra soarelui cu jiiseri|>(.ui : =lv xotm» vixa, in h o c sig n o v in c c s (Lactanţius, D e -m or ii hus jH'ixc'ciilom m , 48, 5). Noaptea, i s-a arătat,, în timpul somnului, l i, sus l l r i s l o s , să-l

|>mi,i

pe

cn s e m nu l sleugurile

l e c l o r iu l u p l e . Aeosl ci

crucii, pe care-1 văzuse ziua pe cer, cerîndu-i soldaţilor ca să le servească drept semn pro-

este monogramul lui Hristos HP sau ^

La ziuă,

confecţionă un steag, după modelul arătat în vis, cu monograma creştină,

PERSECU ŢIILE

14»

steag numit lab aru m . Unele locuri din Galia revendică onoarea apari ţiei minunate a Sfintei Cruci pe cer. Eusebiu afirmă că fenomenul, apa riţiei minunate a Sfintei Cruci pe cer s-a petrecut înainte ca Constantin să plece cu armata din Galia (V ia ţa lu i C on stan tin , I, 28— 30). Lactanţiu, dimpotrivă, afirmă că Mîntuitorul s-a arătat noaptea lui Constantin, în ajunul luptei de la Pons Milvius, lîngă Roma. V ictoria a fost cîştigată de Constantin spune Lactanţiu, cu ajutorul lui Dumnezeu, deoarece el, ajungînd în apropierea Romei, nu avea decît 20.000 de soldaţi, iar M axenţiu 150.000 de soldaţi. V eracitatea apariţiei Sfintei Cruci pe cer a fost atacată de unii, afirmîndu-se că Constantin s-a aflat sub efectul unei halucinaţii. Că Constantin însuşi a fost convins de apariţia minunată a Sfintei Cruci, ne-o confirmă inscripţia de pe arcul de triumf al lui C on stantin, care se păstrează pînă azi la Roma, in stin ctu d iv in ita tis = prin inspiraţia divină. Constantin a povestit mai tîrziu lui Eusebiu, cu jurămînt, că semnele care i s-au arătat l-au încredinţat de puterea lui Hristos şi l-au făcut să treacă de partea creştinilor. La Roma i s-a mai ri dicat lui Constantin cel M are şi o statuie pe care se vede semnul Crucii. După cîteva luni de la victoria asupra lui Maxenţiu, Constantin acordă libertate de cult generală, cu preferinţă şi stăruinţă pentru creş tinism, .singura religie netolerată pînă atunci în Imperiul roman. Actul din ianuarie 313, de la Milan, este nu numai un act de dreptate ci şi de protejare şi favorizare a creşlinilor. Consecvent convingerii şi sen timentului său despre dreptul şi valoarea religioasă şi morală a creşti nismului, Constantin l-a apărat şi susţinut continuu, declarîndu-I relig ia lic ita în Imperiul roman. Atitudinea îngăduitoare faţă de creştini, după anul 312, nu poate li în mintea lui Constantin doar rezultatul unui calcul politic, cum a încercat să demonstreze istoricul belgian Henri Grégoire. Războiul contra lui Maxenţiu nu avea un caracter religios, pentru ca împăratul să se poată bizui pe sprijinul politic-militar al creştinilor din armată, in armata lui Constantin, formată din ostaşi din ţările Occidentului, creştinii erau alunei prea puţini. Chiar în războiul cu Liciniu, în a cărui armată recrutată din ţările Orientului erau mulţi creştini, Constantin nu se putea baza anume pe dezertarea lor în favoarea lui, pentru a învinge pe Liciniu. Ceea ce Constantin aprecia mai mult la creştini era

150

IS T O R IA B ISE R IC E A SC A U N IV E R S A LA

valoarea lor morală şi mai ales aceasta a ciştigat interesul şi simpatia lui faţă de creştinism. Că pe împărat l-au influenţat educaţia şi exemplul tatălui său Constanţiu, care s-a arătat tolerant cu creştinii, sau al mamei sale, Sfînta Elena, care a devenit o credincioasă zeloasă a lui Hristos, că l-a impresionat sfîrşitul lui Galeriu şi al altor persecutori, că era convins de nereuşita persecuţiilor şi de decadenţa progresivă a păgînismului, aceasta se poate admite. Dar aceste fapte reale nu infirmă sinceritatea convingerii sale. Fapt este că schimbarea hotărîtoare a lui Constantin s-a produs în momentul psihologic din 312, în ajunul luptei cu Maxenţiu şi este interesant că el atribuie victoria obţinută ajutorului lui Dum nezeu. Convertirea lui a fost reală şi binefăcătoare pentru creştinism. 2. Politica Iui religioasă este caracterizată mai ales de cîteva fapte de importanţă m ajoră : actul de libertate religioasă de la Milan din 313,, înfrîngerea lui Liciniu, alegerea unei noi reşedinţe imperiale, co n vo ca rea Sinodului I ecumenic de la N iceea din 325. Prin edictul de la Milan, Constantin cel M are asigura pentru viitor nu numai libertatea, ci şi v ic toria creştinismului în Imperiu. Din tolerant faţă de toate religiile, Constantin devine protector al creştinismului. El ia una după alta mă suri favorabile Bisericii. Chiar de la început, în 313, împăratul scuteşte pe clericii creştini de obligaţia grea şi costisitoare a funcţiunilor muni cipale, favoare de care se bucurau preoţii pagini, şefii iudeilor, medicii şi profesorii. El acordă subvenţii importante pentru întreţinerea clerului, spre a se putea ocupa numai cu slujirea bisericească. Constantin cel M are a început să înlăture din legile penale dispo ziţii şi pedepse contrare spiritului creştinismului : răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul roşu). S-a îmbunătăţit traUuuenlul în închisori, s-a uşurat situaţia sclavilor, recunoscîndu-se şi epi.si'opilor şi preoţilor dreptul de a-i proclama liberi, în biserică, în faţa credincioşilor. S-au luat măsuri de protecţie şi de ajutor pentru săraci, orfani, v.iduve şi bolnavi. S-au adus restricţiuni luptelor de gladiatori şi s-au trimis condamnaţii la mine, în loc de asemenea lupte. S-a mo dificai in spiril croşlin legislaţia referitoare la căsătorie, la celibatari, la părinţii fără copii, s-a îngreuiat divorţul, s-au pedepsit adulterul şi siluirea, s-a interzis aruncarea copiilor şi s-a îngrădit vinderea lor prin ajutoare date părinţilor săraci.

PERSECU ŢIILE

151

Conslantin cel M are a generalizat, ca zi de repaus în Imperiu, în 321, D um inica, sărbătoarea săptămînală a creştinilor, în care se permitea doar lucrul îa cîmp, ţăranii fiind încă mai mult păgîni. în această zi, soldaţii asistau la slujbe. împăratul a început încă de la 317 să bată şi m o n e d e cu m o n o g ram u l creştin . După victoria finală asupra lui Liciniu în 323, emble mele păgîne încep să dispară, măsurile favorabile creştinismului se înmulţesc. In funcţiunile înalte, el numea de preferinţă creştini. Func ţionarilor păgîni li s-a interzis aducerea de sacrificii. Cît priveşte cultul păgîn, Constantin l-a tolerat, restrîngîndu-1 însă treptat prin anumite măsuri. Cultul împăratului a pierdut sensul lui religios, păstrînd mai mult semnificaţia lui politică : cinstirea autori tăţii împăratului ca exponent al puterii Imperiului roman ; templele dedicate lui devin localuri publice, fără statui şi fără sacrificii. Cul tele unite cu imoralitatea şi cu înşelătoria au fost interzise. împăratul şi membrii familiei sale — mama sa Elena, soţia sa Fausta, sora sa Anastasia, fiica sa Constantina, — dădeau episcopilor îndemnuri şi m ijloace materiale ca să repare bisericile sau să ridice altele mai mari. La Ierusalim şi în alte locuri din Palestina, la Antiohia, Tyr, Nicomidia, la Roma şi în alte oraşe, s-au ridicat biserici măreţe. Cultul creştin a luat o mare dezvoltare, pelerinajul la Locurile Sfinte a luat un mare avînt. La Roma s-a cedat episcopului fostul palat impe rial (Lateran). In unele locuri, unde creştinii erau în m ajoritate, ei au luat templele păgîne, le-au transformat în biserici, le-au închis sau chiar le-au dărîmat. Voinţa lui Constantin cel Mare de a susţine creştinismul s-a văzut şi în âlegerea unei noi capitale, în caracterul religios ce s-a dat a ces tui fapt şi în zidirea de biserici şi monumente creştine în oraş. Se şlie că Roma nu mai era capitala unică a Imperiului roman, de la Diocleţian, care o mutase la Nicomidia. Constantin s-a hotărît să pără sească definitiv Roma păgînă şi să ridice un alt oraş de reşedinţă. Acesta a fost Bizanţul, pe Bosfor, care a primit numele de C oristantin o p o l = oraşul lui Constantin, inaugurat la 11 mai 330. Pe cînd Roma, era un oraş încă mai mult păgîn, în care templele, monumentele, senatul, aristocraţia, aminteau şi păstrau vechea religie, Constantin face din Bizanţ o capitală de Imperiu creştin, care trebuia

15 2


să arate aceasta, prin bisericile, monumentele, atmosfera sa. Desigur, holărîrea împăratului a avut şi alte motive decît cel religios ca : inte rese strategice, economice, dar dorinţa lui de a face din Bizanţ, un oraş creştin este cunoscută şi dovedită prin numeroase construcţii cu c a racter religios. Mutarea capitalei a avut consecinţe importante în istoria Imperiu lui şi a Bisericii. In Constantinopol, numit şi «Roma cea nouă», s e ridica un oraş cu mare viitor politic şi bisericesc, care punea în umbră Roma veche şi avea să provoace nemulţumiră episcopilor ei, prin ridicarea episcopilor noii capitale la rang de cinste egal cu al lor, prin canonul al 3-lea al Sinodului II ecumenic din 381 şi canonul 28 al Sinodului IV ecumenic din 451. C o n v o c a r e a S in odu lu i I e c u m e n ic de la N iceea din 325 pe lingă alte măsuri de interes bisericesc, dovedeşte de asemenea dorinţa lui Constantin cel M are de a ridica şi de a ajuta Biserica, de a asigura unitatea creştinismului şi a face din această un i ta Le elementul de viaţa şi de rezistenţă al Imperiului. Politica lui religioasă, urmată în general de fiii lui şi de succesorii acestora, cu excepţia lui Iulian Apostatul (361— 363), a făcut din creştinism, înainte de siirşitul secolului al IV-lea, sub Teodosie cel Mare (379— 395), religie de stat, iar din O rto doxie, confesiunea oficială a Imperiului. Din timpul lui Teodosie cel Mare, Imperiul roman devine un imperiu creştin. Este adevărat că politica religioasă inagurată de Constantin cel Mare a avut şi unele urmări defavorabile Biseririi. împăraţii s-au amestecat în chestiunile religioase, ba chiar şi-au impus uneori voinţa ; unii au susţinut arianismul, monofizismul, monotelisrnul, au persecutat epi,scopi ortodocşi, au înlăturat de pe scaune ierarhi merituoşi. Interesul, curentul general, uşurarea intrării în Biserică a adus la creştinism pe mulţi care nu erau de calitatea sufletească a vechilor c r e ş t i n i . Au pătruns în creştinism oameni cu superstiţii păgîne şi cu moravuri l u m e ş t i , nivelul general al vieţii morale a scăzut. In schimb, a luat mart- avini monahismul a cărui importanţă creşte considerabil in Bisericii. S-au săvir.şit uneori acte de violenţă faţă de păgîni, care de altfel le provocau prin atitudinea lor. Meritele creştine ale lui Constantin cel Mare sînt totuşi mari. Acordînd libertate, ajutor şi privilegii creştinismului, el a făcut din

PERSECU ŢIILE

153

Biserica creştină urgisită, dispreţuită, persecutată, instituţia cea mai în seninată din Imperiul roman. Fără sprijinul lui Constantin, creştinismul ar' fi avut să sufere încă mult, jîrez iile hristologice, apărute chiar în timpul său, ar fi destrămat Biserica, păgînismul ar fi rezistat încă mult cu ajutorul statului, mahomedanismul ar fi găsit creştinismul fără pro tecţia unui stat mare şi puternic. Cu ajutorul împăratului, Biserica creş tină a intrat într-un «secol de aur». Unele greşeli ale împăratului nu pot face să se uite meritele lui. El a pus asprime în unele din actele sale de suveran, a pedepsit sîngeros, pentru motive de infidelitate politică şi pentru acte de trădare de stat, s-a lăsat influenţat de unii curtezani şi de arieni, a ezitat în unele chestiuni bisericeşti, şi-a amînat botezul pînă aproape de moarte. împăratul domnea într-o situaţie grea, în care, fără energie şi fără măsuri de apărare, tronul lui şi unitatea statului erau ameninţate (de Liciniu, de Bassianus). Greşelile politicii lui bisericeşti se datoresc mai mult ierarhilor care l-au influenţat şi l-au sfătuit (ca Eusebiu al Niccmidiei). Botezul era amînat de mulţi catehumeni cu anii, iar păs trarea titlului de p o n tiie x m ax i m us îi da dreptul şi posibilitatea de a supraveghea şi ţine în frîu păgînismul, în interesul creştinismului însuşi. Dacă împăratul lăsa acest titlu unui păgîn, îşi ridica în el un rival periculos, care ar fi putut căuta să restabilească situaţia de mai înainte, în favoarea păgînismului, încă puternic, prin numărul adepţilor lui, prin influenţa şi situaţia multora din ei. Este în general admis că împăratul Constantin cel M are a fost un ora cu o mare putere de voinţă, un înţelept bine intenţionat, şi ca el a făcut creştinismului, ca prim împărat creştin, cel mai mare ser viciu dintre toţi împăraţii romani. Lui, mai ales, i se datoreşte liber ia tea creştinismului, după lunga perioadă de persecuţii, care au tulbu rat şi strîmtorat greu Biserica. Constantin a fost botezat în vila sa de la Ancyrona, la margi nile Nicomidiei, de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia şi alţi clerici, cu cîLeva zile înainte de Rusalii, în luna mai ° ° 7 El a murit eurînd după aceea, la 22 mai, acelaşi an, în Duminica Rusaliilor şi a iost îngropat în Biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa. Pentru meri lele sale şi mai ales pentru marile servicii aduse creş tinismului, Biserica l-a cinstit în chip deosebit, trecîndu-1 în rîndul

154


Sfinţilor şi numindu-1 «Cel întocmai cu Apostolii)). La tron au urmat cei trei fii ai săi, C on stan tin II (337— 3-10), C on stan liu (337— 361), C on stan s (337— 350). Din 350, Constanţiu a domnit singur ca împărat pînă la 361, cînd i-a urmat Iu lian A p o sta tu l (361— 363), care a încercat za darnic să facă din nou din religia greco-romanu, o religie favorizată a Imperiului. BIBLIOGRAFIE P. K e r e s z t e s , C o n sta n tin e, a g r e a t Christian m on arch an d a p o s tle , A m ster dam, 1981. R. P. C. H a n s o n , T h e Christian atitu .de to pagan r e lig io u s u p to th e tim e of C o n sta n tin th e G r ea t, în A u tstieg u n d N ie d e r g a n g d e r r ö m is c h e n W e lt, t. 23, 2, Berlin, N ew Y ork , 1980, p. 871— 909. D. De Deker et G. Dupuis-Masay, /,'« c p is c o p a t» d e ¡'e m p e r e u r C o n sta n tin , în «Byzantion», L (1980), p. 118— 157. C. A n d e r s e n , « S ie g r e ic h e K i r c h e », în A u fs tie g und N ie d e r g a n g d e r r ö m is c h e n W e it , t. 23, 1, B erlin , N ew Y ork, 1979, p. 387— 459. ‘ D. B o w e r , T h e a g e o f C o n sta n tin a n d Ju lia n , London, 1976. G. Dragon, N a is s a n c e d'u n e c a p it a le . C o n s t a n tin o p o le d e 330 à 451. P réface par P. L em erle, P aris, 1974, 578 p. K r a f t H., K o n sta n tin d e r G r o s s e , Darm stadt, 1974, V I — 473 p. I d e m , K a is e r K o n s ta n tin o s r e lig iö s e E n tw ick lu n g , Tübingen, 1955. J . V o g t , K o n sta n tin d e r G r o s s e u n d s e in J a h r h u n d e r t . M en s c h e n u n d M a c h te , M ünchen, 1973, 318 p. ; K o n sta n tin d er G rosse, în «R eallexik o n für A n tik e und Christentum », Stu ttgart, III (1957), col. 306— 379. Idem, K o n s t a n tin is c h e F r a g e , în X -e C ongrès Intern. Sc. Stor., Rom a, 1955, A tti 6 , p. 733— 799. Norman H. Baynes, C o n sta n tin e t h e G r ea t an d t h e C h ristia n C h u rch , 2-nd ed., London, 1972. R. M a c M u l l a n, C o n sta n tin , l e p r e m ie r e m p e r e u r c h r é t ie n , trad, de l'an g lais par G. H. G alet, P aris, 1971. J . H. S m i t h , C o n sta n tin e t h e G rea t, London, 1971. R a f f a e l e F a r i n a , L 'Im p ero e t l'fm p e r a to a r e c r is tia n o in E u se b iu d in C s s a rca . L a p rim a t e o l o g i a p o lit ic a d e I C h r is tia n e s im o , Zürich, 1966. S. C a l d e r o n e, C o n sta n tin o e il C a t to lic is m o , I, Firenze, 1 9 6 2 ; Je a n Sirini-11i, I.i's v u e s h is t o r iq u e s d 'E u sè b e d e C é s a r é e d u ran t la p é r io d e p r é n ic é e n n e , Paris, 1901, 550 p. ; H. D orris, K o n sta n tin d e r G rosse, S tu ttg art, 1958. I d e m, D as S e lb s tz e u g n is K a is e r K o n sta n tin s , în «A bhandlungen der A kadem ie der W isso n srliafte n G öttingen», Phil.-H ist. K lasse, 3. Fo lge, 34, G öttingen, 1954. C.. Ci i l , l.'im p cro ro m a n o d a ll’a b d ic a z io n e d i D io c le z ia n o a lla m o r te d i C o n s ta n tin o ( : m TA7), lioina, 1958. I,. V o r k l, IX'r K a is e r K o n sta n tin , 306— 337, A n n a le n e u e r Z e itw e n d e , M ün chen, 1057. H r ri <•s l li «l r k <•r, F rom A le x a n d e r to C o n s ta n tin e , O xford, 1956. S. !.. Ci r <■ ii s 1 ,i d e, C h u r ch a n d S ta te fr o m C o n sta n tin e to T h e o d o s iu s , London, A. Piganiol, 1,'Etat a c t u e l d e la q u e s t io n c o n sta n tin ie n n e , 1930— 1949, în «H istoria. Z eitsch rift fur alte G esch ichte», B aden-B ad en, 1950, p. 82— 96.

P ERSECU ŢIILE

155

Idem, H is to ir e R o m a in e , t. IV , 2, L 'E m pire c h r é t ie n (3 2 5 — 395,), (H is to ir e g é n é r a le d e G. G lo tz), Paris, 1947. I d e m , L 'E m p ereu r C o n sta n tin , Paris, 1932. A. A l f ö l d i , T h e C o n v e r s io n o l C o n sta n tin e a n d P a g a n R o m e , O xford 1948. K. H ä n n , K o n sta n tin d e r G r o s s e , 2-e Aufl., 1945 ; H. von S ch oen ebeck, B e it r ä g e zu r R e lig io n s p o lit ik d e s M a x e n tiu s und C o n sta n tin , Leipzig, 1939. H. Grégoire, L a v is io n d e C o n sta n tin «l iq u i d é e », în «Byzantion», X IV (1939), 2, p. 341— 351. Idem, N o u v e lle s r e c h e r c h e s c o n s ta n tin ie n n e s , în «Byzantion», X III, (1938), p. 551— 593, I d e m , L a «c o n v e r s io n » d e C o n sta n tin , în «Revue de l'U n iv e rsité de Bruxelles^ 36 (1930/1931), p. 231— 272. E. Gerland, K o n sta n tin d e r G r o s s e in G e s c h ic h t e u n d S a g e , A then, 1937; F. W inkelm an n, D er G la u b e K o n sta n tin s d e s G r o s s e n , în Sitzu n gsberich te der P reu ssisch en A kad em ie der W issen sch aften zu B erlin, Phil-H is. K lasse, 1937. E. S c h w ä r t z, K a is e r C o n sta n tin an d d ie c h r is tlic h e K ir c h e , 2-e Aufl., Leipzig, B erlin , 1936. J . - R. P a 1 a n q u e, G. B ard y, P. de L abriolle, D e la P a ix c o n sta n t in ie n n e à la m ort d e T h é o d o s e (H is to ir e d e l ’E g lis e d e p u is l e s o r ig in e s ju sq u 'à n o s jo u r s , par Aug. F lie h e et V. M artin, t. III), Paris, 1936, p. 7— 13 ; 17— 95. Léon Homo, L 'E m pire ro m a in , Paris, 193 0 ; G. B o issier, L a lin d e p a g a n ism e , 8 -e éd., Paris, 1 9 2 5 ; J . M au rice, C o n sta n tin l e G ran d , Paris, 1928, P. Batiffol, L a p a ix c o n s ta n tin ie n n e e t l e c a t h o lic is m e , 3-e éd., Paris, 1924. V. Ş e s a n, K ir c h e u n d S ta a t im r ö m is c h -b y z a n tin is c h e n R e ic h e , Bd. I D ie R e lig io n s p o lit ik d e r c h r is tlic h - r ö m is c h e K a is e r K o n sta n tin d e r G rosse b is T h e o d o s iu s d e r G r o s s e (313— 380), C ernăuţi, 1911 ; Lous D uchesne, H is to ir e d e ¡’E g lise , t. II, 4-e éd., t. III, 3-e éd., Paris, 1910. ln lim b a r o m â n ă : I o n B a r n e a ş i O c t . I l i e s c u , C o n sta n tin c e l M are, Bucureşti, 1982 ; I. B arnea, P r e o c u p ă r ile Îm p ă r a tu lu i C o n sta n tin c e l M a r e la D u n ărea d e j o s , în «M itropolia O lten iei», X X X II (1980), p. 17— 20. Pr. prof. I o a n Rămureanu, L u pta O r to d o x ie i c o n tr a a rian ism u lu i..., în «Studii teologice,», X III (1961), nr. 1— 2, p. 13— 31, în d eo sebi stu d iile de la nota 2. I. B o c i o a g ă, P e r s o n a lit a te a Iui C o n sta n tin c e i M a r e şi p o lit ic a lu i s o c ia lă , G alaţi, 1935. ' P en tru Îm p ă r a tu l G a le r iu : T. Christensen, C. G a le r iu s V a le r iu s M ax intinus... Copenhague, 1974. P en tru îm p ă r a tu l L icin iu : H. F e l d , D er K a is e r L icin iu s, Saarb rü ck en , 1960. P en tru îm p ă r a tu l M ax im in D aia : H. C a s t r i t i u s, S tu d ie n zu M ax im in u s Da ia. K a llm u tz (O pf ), 1969.

Răspîndirea creştinismului pînă la începutul secolului IV * Cu ţoale persecuţiile din primele trei secole, creştinismul s-a răspîndit în Imperiul roman şi a irecut în unele părţi peste graniţa lui, ca singura religie cu scop de «calolicitate», după Sfîntul Ignaţiu. * C ap itol re d a c ta t de P r. p ro f. M. P. Şesan

356


Istoria persecuţiilor a explicat în parte răspîndirea lui. Martiriul însuşi făcea propagandă pentru creştinism, dovedea nevinovăţia, pu terea de credinţă şi de viaţă a creştinismului. Unii s-au convertit citind Sfînta Scriptură, în căutarea adevărului.. Creştinismul aducea idei noi, cuceritoare pentru ! oamenii perse cutaţi, iar abnegaţia şi moralitatea creştinilor atrăgea continuu noi aderenţi Bisericii. A cţiunea harismaticilor, mărturisită încă în a doua jum ătate a s e colului al Il-lea (Irineu), impresiona pe cei de religii antice. Creştinii erau convinşi că au puterea de a alunga demonii, şi chiar «păgînii» se plîngeau că riturile lor nu-şi produc efectul (haruspicii) în prezenţa creştinilor (ca în Antiohia, în timpul lui Diocleţian). Mitologiile, sin cretismul, tendinţa spre monoteism şi propaganda cultelor orientale,, chiar propaganda filozofiei, uşurau primirea creştinismului, aşa cum întinderea şi organizaţia Imperiului roman uşurau circulaţia şi răspân direa ideilor, odată cu amestecul de popoare. Cu tot fanatismul v e ch i lor religii, care mai ales cerea persecutarea creştinilor în primele două secole de prigoană, aceasta a început să scadă şi poporul a început să simtă şi să manifeste simpatie pentru cei prigoniţi. Cînd împăraţii, începînd cu Deciu, au vrut să distrugă Biserica prin persecuţie generală şi sistematică, era prea tîrziu ca să mai poată reuşi. Creştinismul in trase adînc în lume şi se organizase solid. R ă s p în d ire a creştin ism u lu i. Ucenicii Sfinţilor Apostoli au continuat opera acestora după metodele şi experienţa lor. Istoricul Eusebiu scrie că «mulţi din ucenicii în viaţă» (sec. I şi II) îşi împărţeau săracilor averea şi plecau departe, în misiune creştină. Unii mergeau de la popor la popor, înfiinţau comunităţi, puneau preoţi. Eusebiu citează doar cîteva nume, ¿ile celor care au lăsat şi scrieri : Clement Romanul, Ignaţiu, Papii) şi Policarp, deci Părinţii zişi «apostolici». Rii.spimlireu creştinismului s-a făcut şi pe alte căi. Pe de o parte,, fiecare cumimilale creştină creştea în jurul său, prin acţiunea şi influ e n ţi ei in loralilale .şi în. Imperiu ; pe de alta, fiecare creştin era un misionar în cercul său de viaţă şi de lucru. Din secolul al II-lea, se cunoaşte organizarea calehumenatului, care începuse probabil în pri mul secol (în v ă lu iu ra c c lo r d o is p r e z e c e A p o sto li presupune un în ce put de învăţămînl calehetic). In timp ce misionarii mergeau din loc

PERSECU ŢIILE

157

în Ioc, fiecare comunitate organiza misiunea în sînul său, atrăgînd la •creştinism pe laici. . . Uneori se cerea Bisericilor mai însemnate să trimită în alte locuri persoane cu cunoştinţe biblice şi teologice, care să întărească in cre dinţă pe cei de acolo ; Panten şi Origen, profesori la şcoala catehetică din Alexandria, au fost de asemenea misionari ocazionali. în şcoala din A lexandria ascultau învăţămîntul creştin şi unii dintre păgîni ; alţii se adunau în jurul unor învăţători particulari (cum era Iustin Martirul, Taţian, Rodon). Faima lui Origen a făcut ca el să fie chemat la Antiohia şi ascultat de Ju lia Mammaea, mama împăratului Alexandru Sever, care a cunoscut de asemenea pe Ipolit la Roma. La Cezareea Palestinei, Origen a avut ucenici zeloşi, cîştigaţi la creştinism prin influenţa lui, care au desfăşurat apoi o intensă activitate misionară în provincia lor, ca Grigore Taumaturgul ( j c. 270) în Pont. Şcolile şi scriitorii ridicau nivelul intelectual al creştinismului şi-l impuneau atenţiei oameni lor culţi. M ed iu l m isiu n ii. La început creştinii proveneau mai ales din clasele de jos şi de mijloc. Au fost totuşi atraşi la credinţa lor şi o a meni de rang social înalt, ca proconsulul Sergius Paulus în Cipru şi areopagitul Dionisie la Atena. încă din secolul I, creştinismul reuşeşte să pătrundă în rîndurile aristocraţiei romane. Din ei se recrutează scriitori şi teologi, episcopi, martiri de s e a m ă : Iustin Martirul, Taţian, Atenagora, profesorii şcolii alexandrine, Apollonius, Ciprian, alţi creş tini aflaţi în funcţii civile sau militare, chiar la curtea imperială (sub Valerian, Diocleţian). Creştinii, numiţi şi «galileeni» sau «nazarineni» de catre necreştini şi de iudei, se deosebeau de aceştia priritr-o terminologie specială. Dar şi creştinii îi denumeau pe necreştini, de variate origini şi provenienţe, «elini» în Răsărit, şi «pagani» în Apus, sau, cu expresie apostolică «neamuri» 19-v-»}). Creştinii aveau încă de la sfîrşitul secolului al II-lea conştiinţa nu mărului lor. Tertulian scria : «Sîntem de ieri şi am umplut toate ale voastre : oraşele, insulele, locurile întărite, municipiile, tîrgurile, chiar cástrele, triburile, decuriile, palatul, senatul, forul ; nu v-am lăsat decît templele» (A p o lo g c tic u m , 37, 4). Afirmaţia marelui scriitor exagerează,

158


fireşte, în scop apologetic, dar el nu putea s-o facă, dacă nu sa înte meia, oricum, pe realitatea răspîndirii creştinismului. în tin d e r e a g e o g r a fic ă . Pentru începutul răspîndirii creştinismului în unele provincii ale Imperiului roman lipsesc cu totul ştiri, iar pentru altele nu avem decît tradiţii nesigure sau legende. Informaţiile istorice oferă următoarele indicaţii : proconsulul Pliniu cel Tînăr din Bitinia, scria pe la anii 111— 112 către împăratul Traiam (98— 117) că «superstiţia cea mare (adică creştinismul) s-a răspîndit pre tutindeni» ; Sfîntul Iustin Martirul şi Filozoful (|‘ 165) precizează că : nu există popor, la care să nu fi fost predicat Hristos ; Sfîntul A verchie măr turisea pe la anul 180, că de la Roma şi pînă dincolo de Eufrat a găsit bi serici, creştini, Sfînta Euharistie şi semnul «ichtys»-peste, simbol al M întuitorului după acrostihul : ’Ivjaouţ Xptaxo? 0eoi> Y'ioc Hun^p; Sfîntul Irineu din Lungdunum (f 202) afirma, pe la 190, că : creştinismul s-a răspîndit şi în provinciile Iberia (Spania), Alemania, la celţii din Galia şi Britania, în Egipt, Libia, Grecia, Siria şi Asia M ică şi în Orient (A d v e rs u s h a e r e s e s I, 10, 2) ; apologetul Tertulian din Cariaţi ¡na afirma, pe la 200, că creştinismul a cuprins toate ţările, lăsînd «paginilor» doar templele goale, şi este cunoscut părţilor, mezilor, elamiţ.ilor, mesopotamienilor, armenilor, frigienilor, capadocienilor, în regiunile Asiei şi Pamfiliei, în Egipt, şi în Ierusalim, apoi getulilor, maurilor, pînii spre graniţele His panici, Galiei şi Britaniei, şi multor neamuri, sarma ţii or, d a c ilo r şi ger manilor şi s c iţilo r şi multora altora (A d v e rs u s lu d a e o s , 7, 4— 8) ; e x e getul Origen din Alexandria preciza, pe la anul 248, cu prudenţă, că dintre britani, germani, d a c i, is,armaţi şi sciţi, cei mai mulţi nu au auzit încă cuvîntul Evangheliei, dar îl vor auzi şi încă în cursul secolului (C om cn ta r 39 la Matei, X X IV , 14) ; Arnobiu din Sicca (Ţ 310) afirma fii creştinismul s-a răspîndit în Imperiul roman şi în afara lui, la alein.mi, apoi la perşi şi a lţii; în fine Lucian din Antiohia (f 312) arăta că o r a ş e înlregi se converteau la creştinism. IV baza tuturor mărturiilor cunoscute şi a concluziilor posibile, Adoll llarnacls a întocmii o interesantă hartă a răspîndirii creştinis mului pinii l.i începutul secolului al IV-lea, într-o lucrare istorică, in dispensabilii pentru studiul răspîndirii creştinismului în primele trei secole (Alissioti und A n shrcitu n g d e s C h risten tu m s in d en e r ste n d r ei Ja h r h u n d c r lc n , Leipzig, 1924). Pe regiuni, situaţia se prezintă astfel :

P ERSECU ŢIILE

Î59

P alestin a, vatra creştinismului, a pierdut importanţa misionară după războaiele iudaice (66— 70, 132— 135) şi ruinarea Ierusalimului, recon struit de romani ca oraş nou, păgîn (A e lia C ap itolin a). Aici s-a format o nouă comunitate creştină, dintre păgîni. Mai importantă era cea din (Vzareea, metropola provinciei, care a cunoscut o mare înflorire în secolul al III-lea, prin şcoala înfiinţată acolo de Origen, silit să plece din Alexandria, şi prin biblioteca înfiinţată de învăţatul preot Pamfil. Prin Origen şi prin şcoală, Cezareea a devenit un important centru creştin, cu influenţă în provincie şi în afară. Aici a comandat Constantin col M are 50 exemplare «de lux» ale Sfintei Scripturi, pentru nevoile ti 1tor Biserici. Aici va păstori printre alţii şi cunoscutul învăţat şi istoric, Eusebiu. La începutul sec. IV mai erau scaune episcopale la Ierusalim, Gaza, Emaus (Nicopolis), Elefteropolis şi în alte oraşe. In F e n ic ia s-au format biserici la Tyr, Sidon, Ptolemaida, Berit, Biblos, Tripolis ; la Tyr a murit marele scriitor creştin Origen (254). In A r a b ia creştinismul a pătruns din Palestina şi din Siria în a c e laşi timp, în regiunea învecinată. Biserică mai importantă era în seco lul al III-lea cea de la Bostra, cunoscută prin episcopul Berii, întors de la eroarea antitrinitară de Origen, care a participat acolo la sinoade «nu mici», zice Eusebiu, în anul 244. S iria a fost de la început una din cele mai însemnate provincii creşline şi a crescut continuu în importanţă. Capitala ei, Antiohia, centru creştin în Orient, a rămas însemnat chiar şi după ce Alexandria a în ceput să-l întreacă, în secolul al III-lea. Primii ei episcopi au fost ucenici ¡.ii Apostolilor (Evodiu, Ignaţiu). Din a doua jumătate a secolului al III-lea, Antiohia avea o şcoală exegetică însemnată, care a întins in fluenţa ei şi în afară. între comunităţile creştine mai cunoscute sînt cele de la Damasc, Seleucia, Bereea, Apameea, Cyrus, Samosata. La Sinodul I ecumenic (325) au luat parte 20 de episcopi şi doi horepiscopi din Siria şi Celesiria (Coelesyria). Din Siria, creştinismul s-a întins de timpuriu în provinciile vecin e la răsărit, peste Eufrat, în Osroene, Adiabene, Mesopotamia, numite în parte Siria orientală, numite la un loc M e so p o ta m ia (ţara dintre flu viile Eufrat şi Tigru). Centrul creştin cel mai important al regiunii era iidesa, care a cunoscut creştinismul de timpuriu. Edesa este unul din cele dintîi oraşe despre care se ştie că a avut un locaş de cult public

160


(pe la 200), precum şi o şcoală creştină, în prima jumătate a secolului al III-lea. Comunităţi creştine mai erau la Nisibis, Cascar (Carrhae), Resaina, Persa, Europos, Macedonopolis. în Osroene creştinismul a fost tolerat şi. a ajuns religie de stat înainte de a ajunge în Imperiul roman, fiind introdus de toparhul Abgar VII (176— 213) sau IX. Prin Mesopotamia, creştinismul s-a întins spre est în P er sia şi spre sud-e>st în regiunea caldeiană, unde s-au înfiinţai comunităţi creştine la Seleucia şi Ctesifon. Din opoziţie faţă de romani, care persecutau pe creştini, perşii îi tolerau. / în provinciile A siei M ici, creştinismul era (loja răspîndit la începu tul secolului al IV-lea, Pentru Bitinia, proconsulul Pliniu cel Tînăr in formează că creştinismul se întinsese la Iw rp u lu l secolului al II-lsa chiar la sate şi că religiile neamurilor erau stingherite de întinderea lui. Situaţia era probabil aceeaşi şi în alte provincii, mai ales în c ele în care existau comunităţi apostolice mai num o roase, ca în Asia proconsulară. Efesul, Smirna, Filadelfia, Sardes, Thyalim , Pergam, Colose, Laodiceea, Hierapolis aveau de timpuriu biserici înfloritoare. Nicomidia (în Bitinia), reşedinţa lui Diocleţian, avea o biserică nu departe de pa latul imperial. Niceea, Calcedon, Prusa (Brusa) aveau comunităţi c r e ş tine. în Frigia, mişcarea creştină era foarte vio, oînd a apărut montanismul. Comunităţile mai însemnate erau Pepuza şi Svnnada. Provinciile sudice — Cilicia, Pamfilia, Lirici —- şi cele in terioare.— Licaonia, Pisidia, Galata — , aveau comunităţi numeroase. Tars, Epifania, Mira, Iconiu, Attalia, Side, Perga, Listra, Derbe, Filomelion, Ancira erau mai însemnate. In Pafîagonia şi Pont la sudul Mării N>gre, creştinismul ora de asemenea mult întins. Satiricul Lucian de Samosata se piîngea în spcolul al II-lea că în Pont sînt mulţi creştini. Biserici mai cunoscute « I. u !ti Nr.ocezareea şi Comasa. Capadocia, mare provincie interioară în ri ({<■- răsărit a Asiei Mici, în care creştinismul pătrunsese din n«'< elul !, ,i\/<'iu ('<11).i<1o(■;ci şi l’onl, creştinismul a pătruns în A rm en ia romană, undi- -ni murii Li Sevusiia cei 40 de martiri în persecuţia lui Li ci mu. Anin ui.i ,i p: imi', rroşlinismul prin secolul al III-lea din provinciile v e cine. In
PERSECU ŢIILE

161

Armeniei a fost G rig o re L u m in ătoru l, din neamul regal al arzacizilor. Biserica armeană era în strînse legături cu cea din Capadocia. Armenii au introdus limba naţională în predică şi cult. Creştinismul s-a întins în secolul al III-lea pe coasta de răsărit a Mării Negre pînă la Pityus, în regiunea Lazica, pînă unde se întindea stăpînirea romană. în insulele Cipru şi Creta din M area Mediterană orientală şi Marea Egee, creştinismul era cunoscut şi s-a organizat începînd din epoca apostolică. în E gipt începuturile creştinismului sînt ca şi necunoscute, ceea ce este surprinzător pentru o provincie aşa de importantă şi aproape de Palestina. Creştinismul a pătruns fără îndoială din secolul I. Marele număr de iudei din Egipt, prezenţa multora la Ierusalim în ziua Pogorîrii Sfîntului Duh, legăturile cu Palestina şi Siria, fac sigură răspîndirea creştinismului dintru început şi e pusă în legătură cu evanghe listul Ioan Marcu. în secolul al II-lea el este înfloritor. Şcoala din Alexandria, numărul martirilor de la Septimiu Sever pînă la sfîrşitul persecuţiilor, episcopi de însemnătatea lui Dimitrie, Dionisie, Petru chiar prezenţa şi importanţa gnosticismului, arată înflorirea Bisericii Egiptene. Din Alexandria creştinismul s-a întins în deltă, în lungul Nilului (în Tebaida), pe coastele marii, spre Răsărit şi spre Apus. La începutul secolului al IV-lea, Egiptul avea episcopi, iar Biserica Alexandriei ajun sese cea mai importantă din tot Orientul. Centre creştine mai erau la : Pelusium, Arsinoe, Nicopolis, Lycopolis, Hermopolis. Din Egipt creştinismul a putut pătrunde în E tiop ia , deşi nu avem şliri despre o activitate misionară în această ţară pînă în. secolul IV. El a ajuns de timpuriu în In d ia, prin care se înţelegea şi Arabia su dică. Prin legături comerciale, şi prin misionari, creştinismul a ajuns pînă în .India propriu-zisă, căci tradiţia aminteşte de plecarea Aposto lului Toma spre aceste regiuni. In provinciile sudice ale Peninsulei Balcanice, creştinismul s-a întins din comunităţile înfiinţate de Sfîntul apostol Pavel, precum şi prin legăturile cu provinciile Asiei Mici. în T ra c ia erau în secolul III comunităţi la Irad ia (Heraclea), Anchialos, Debeltum, Byzantion, Filipopole. în M a c cd o n ia , creştinismul s-a întins de la Tesalonic spre nord şi vest, pe drumurile care îl legau cu interiorul. Tesalia avea 11 — Istoria bisericcască

162


biserică la Larissa, Ahaia avea la Corint una din cele mai importante biserici în partea europeană a Imperiului. Atena, Nicopolis (în Epir) avea comunităţi din secolul I. Pe coastele Greciei, în nordul Peloponesului, în insula Eubeea, creştinismul s-a întins, de asemenea, din secolul I. în interiorul acestor provincii, creştinismul a pătruns treptat în centrele vechi în secolul II şi III. în restul Peninsulei Balcanice, el a înaintat dinspre coaste spre centru. în porturile Moesiei Inferioare şi ale Sciţiei Mici, erau colonii greceşti (Marcianopolis, Dionysopolis, Callatis = Mangalia, Tomis = Constanţa) ; aici creştinismul a putut fi cunoscut din secolul I, prin legăturile comerciale cu provinciile gre ceşti. La Durostorum (Silistra), poate şi la Axiopolis (lîngă Cernavodă), creştinismul a dat martiri în persecuţia lui Diocleţian şi Galeriu (D asius). Goţii aşezaţi în Dacia şi în regiunea de ia nordul Mării Negre, spre Crimeea, au cunoscut creştinismul prin contactul lor cu populaţia indigenă de coastă şi prin prizonierii luaţi din provinciile Imperiului, în care au venit ajungînd în timpul lui Valerian pînă la Capadocia (264). Dacă în interiorul Peninsulei Balcanici' şi la nord de Dunăre creştinismul a pătruns mai încet, este din cauza prezenţei armatei, în care era puternic cultul lui Mithra, şi a migraţiei popoarelor. în D alm aţia (Iliria) creştinismul a putui să pătrundă încă în s e colul II. La Dyrrachium (Durazzo) pe coastă, ]a Seu pi, la Singidunum, la Sardica în M oesia Superioară, sînt biserici în secolul al III-lea. Ita lia a îndeplinit mare rol în istoria misiunii creştine prin Roma şi prin legăturile ei cu toate provinciile. Pe coastă între Ostia şi NeapoJe, creştinismul s-a întins din secolul I. în secolul al II-lea s-a întins în regiunea Ravenna şi Mediolanum, în secolul al III-lea a înaintat în reslMi Italiei. Un sinod ţinut la Roma la 251, după persecuţia lui Deciu, a înlrunit 60 de episcopi italici. în Sicilia, Malta, poate şi Sardinia, creş tinismul ora cunoscut în secolul al II-lea şi existau numeroase episcopii. Din Itali.i şi Illyria, poale şi pe alte căi, creştinismul a pătruns în Punttoiiiti, Noi ¡cum şi Raotia, în ţinutul de la sudul Dunării superioare. Sirmium şi l’oelovio (Pelavio) au dat martiri la începutul secolul IV. in A fr ic a p ro c o n su la ră , creştinismul este cunoscut abia spre sfîrşitul secolului al II-lea prin «martirii scilitani», în 180, sub Comod, dar

PERSECU ŢIILE

163

oste mai vechi. La Cartagina, oraş mare, a ajuns de timpuriu prin legă turile ei cu Roma şi cu Orientul, mai ales cu Alexandria. Biserica m e tropolei africane este înfloritoare pe vremea lui Septimiu (Tertulian). Pe Ja anul 220 se ţineau în Africa sinoade cu 70 de episcopi. Sub Ciprian ( ţ 258), Biserica Africii era foarte însemnată. Comunitate creştină cu noscută avea şi Harumetum. Thuburbo Minus (azi Tebourba), situat la peste 40 km de Cartagina, a dat martiri la 202— 203 (grupul Perpetuei). Nuiniclici şi M a u reta n ia aveau biserici în secolul al III-lea : Sicca, Cirta, Lambese, Rusicade, Caesarea, Tipasa şi altele, precum şi Tingis în Mauretania Tingitana. Populaţiei indigene i se predica în limba ei ; c e lorlalţi în limba greacă şi latină. In S p an ia, creştinismul (de origine paulină ?) s-a întins în regiunea vecină cu coasta ele sud, din secolul al II-lea, apoi în secolul al III-lea spre nord, nord-est şi interior. Caesaraugusta (Saragossa), Legio, Eme rita, Toletum, Tarraco, Illiberis (Elvira) sînt centrele cele mai cunos cute. La Elvira s-a ţinut pe la anul 300 un sinod important. în G a llia, creştinismul este cunoscut abia în persecuţia lui Marcu Aureliu (177— 178), fiind înfloritor atunci la Viena (Vienne) şi Lugdunurn (Lyon), unde era episcop Sfîntul Irineu, grec de neam (ţ 202).. Afară de aceste oraşe, aveau probabil creştini în secolul el II-lea Massalia (Marsilia), Arelate, poate şi Narbo, în sudul provinciei. în secolul al III-lea, creştinismul s-a întins spre răsărit, apus şi miazănoapte, pînă la Rin. Tolosa (Toulouse), Burdigala (Bordeaux), Lutetia Parisiorum (Paris), Suessiones (Soissons), dacă nu şi altele, se pot considera avînd comunităţi creştine în acest secol. Ca şi în Spania, Gallia a legat ori ginile sale creştine, prin legende, de epoca apostolică. In r e g iu n ea R inului, s-au format comunităţi de la Treveri (Augusta Treverorum) pînă la Colonia Agrippina (Köln), şi mai departe la Metz, Maienţa (Mainz, în perioada romană Moguntiacum), Strassbourg şi Bonn. în B ritan ia, creştinismul a pătruns pe urma stăpînirii romane, întîi în regiunea de la M area şi Canalul Mînecii, apoi mai spre nord, la Eboracum, Londinium şi Lincoln. Creştinismul era cunoscut la începu tul secolului a] III-lea, cînd Tertulian scrie că «locurile britanilor, inac cesibile romanilor, s-au supus lui Hristos» (A d v er su s J u d a e o s , 7). B ri tania a trimis episcopi la sinodul de la Arelate (314).

164


In general, creştinismul era răspîndit mai mult în Orient decît în Occident, mai mult în provinciile de coastă decît în interior, mai in tens în regiunile romanizate şi elinizate decît în celelalte şi mai mult la oraşe decît la sate. Dacă ţinem seama de tot ce se ştie despre răspîndirea creştinis mului, despre organizarea Bisericii, despre numărul episcopilor şi al altor clerici, despre sinoade, şcoli, persecuţii, martiri, credem că se poate admite că proporţia creştinilor în Imperiu la 313 era mai mare de 1/10, mai apropiată de fracţia 1/5, cel puţin pentru Orient. Karl Bihlmeyer admite 3— 4 milioane la începutul secolului al IV-lea. BIBLIOGRAFIE L u crarea de bază este a cee a a Iui A d o l f I-I a r n ,i c k, cita tă mai sus ; u n ele în d rep tări şi com pletări la J . R i v i è r e , L a p r o p a g a i ion du c h r is tia n is m e d a n s I e s tr o is p r e m ie r s s i è c le s , Paris, 1907. J . P. K i r s c h , o p . cit., p. 778— 779 şi 801— 802. Pentru regiu nea dunăreană şi b alcan ică, im portant J . Z eiller, L e s o r ig in e s c h r é t ie n n e s d a n s l e s p r o v in c e s d a n u b i e n n e s d e ¡'E m p ire r o m a in e , Paris, 1918. U tile atlasele, ca al lui K arl Pieper, A tla s O rb is c h r is tia n i a n tiq u i, 1931 şi altele m ai noi. J . Z e i l l e r , L 'e m p ire ro m a in e t ¡ ’E g lis e , P aris, 1928. K. L a t o u r e 11 e, H isto ry o i th e e x p a n s io n o i C h risliu n ity , vol. I, N ew Y ork, 1939. E u s . P o p o v i c i , Is t o r ia b is e r i c e a s c ă u n iv e r s a lă , vol. 1, 1925, p. 216— 221. K. B a u s, H a n d b u c h d e r K ir c h e n g e s c h ic h t e , vol. I,, breiburg, 1963, p. 237, ss., 411 s. C. B i h l m e y e r-H. T u c h 1 e -V a n D a m m e, H is to ire d e ¡’E g lise , vol. I, M ulhouse, 1969, p. 59 — 6 6 şi biblio grafia p. 418— 422. M. P e 1 1 e g r i n o, La c h ie s a n e i p rim i s e c o l i , Torino, 1901.

Ierarhia bisericească. A legerea şi întreţinerea clerului. Sistema! mitropolitan, sinoadele * O i (jüiii/.’.licî Bisericii a avut o importanţă hotărîtoare în viaţa şi acIiviliîlc.i ci. Deşi lovită mai ales în cler, Biserica a rezistat în persecu(ii, şi-,; menţinui şi consolidat organismul şi disciplina, a desfăşur.il .u'iivil.iti' misionarii şi viaţă morală, datorită constituţiei ierarhice şi orţi.melor de conducere. Pe cînd Imperiul roman mergea de la un timp din cnzii în criză şi unitatea lui era ameninţată de uzurpatori de * C a p i t o l ivclaciuit cic P r . p r o f . M

P. Şesan

'

PERSECU ŢIILE

165

tron şi de invazii barbare, Biserica se dezvolta şi se întărea. Plecînd do la mici comunităţi împrăştiate prin cîteva provincii şi izolate în depărtarea şi autonomia lor, Biserica s-a constituit în unităţi provin ciale organizate sinodal şi forma la începutul secolului al IV-lea un organism care se întindea aproape în tot Imperiul, iar în Orient chiar depăşea graniţele lui, cuprinzînd în sînul ei credincioşi de alte neamuri. a. Cler şi popor. Deosebirea dintre conducători şi credincioşi, care exista de la început, s-a accentuat cu timpul. După moartea Apostolilor puterea şi atribuţiile clerului au crescut, numele şi funcţia treptelor ie rarhice s-au precizat, importanţa şi răspunderea lor au sporit. Ucenicii Apostolilor au moştenit organizaţia dată Bisericii de Hristos prin Apostoli, o dezvoltă în chip firesc, păstrînd deosebirea dintre cler şi popor. Clement Romanul vorbeşte de «omul laic» (Xatx&C av&pioito?) şi de «tipul preoţilor» (xt^-tcoc t(5v tepstov, Ep. C orin ten i, 40, 5). Ignaţiu al Antiohiei arată că clerul era în mare cinste faţă de popor (Ep. M agn e s ie n i 6 şi Ep. S m im en i 8). Numele de popor (XaoS, populus, plebs) şi de cler (xXvjpo?), deose besc în toată Biserica pe credincioşi de păstori ; credincioşii se nu meau fideles, fratres, plebs, plebei, plebani, laici, fraternitas ; clericii se numeau clerus, ordo ecclesiasticus (sau ordines ecclesiastici), ordo sacerdotalis, (tocîc). Tertulian acuză pe eretici că nu respectă deose birea dintre cler şi popor, precum şi pe cea dintre treptele ierarhice. (D? p r a e s c r ip tio n e h a e r e tic o r u m , 41). b. Ierarhia bisericească este cum am spus de origine divină de la Mîntuitorul (Evr. 7, 12), care a şi indicat întreita formă a ierarhiei în : apostoli, prooroci şi învăţători (I Cor. 12, 28) ; apoi Apostolii le-au de numit pentru uzul bisericesc : episcopi, presviteri şi diaconi (Fapte 14, 23 ; I Tim. 3, 1 şi 8 ; V, 17 ,•Tit i, 5— 7). Astfel, cele trei trepte ierarhice apar în generaţia următoare, a Părinţilor Apostolici, bine deosebite şi caracterizate, încît nu poate fi îndoială asupra rolului şi autorităţii lor în Biserică, după cum se con stată la Simţul Clement Romanul în E p isto la c ă tr e C o rin ten i (din 96), la Sfîntul Ignaţiu al Antiohiei în E p isto la c ă tr e S m im en i (cap. 8) şi la Sfîntnl Mucii al Lugdlinului (A d v c rsu s h a e r e s e s 5, 1). Cînd mai lîrziu (secolul IV), Per. Ieronim şi Sfîntul Ioan Gură de Aur par a vorbi despre preoţi şi despre episcopi la început ca despre

166

IST O R IA B IS E R IC E A S C A U N IV E R S A L Ă

o singură treaptă, el nu neagă deosebirea lor, ci constată că ea era mică pe vremea Sfinţilor Apostoli. Dar în timpul Sfîntului Ignaţiu, deo sebirea între treptele clerului era deja precisă şi cunoscută, încît înlă tură orice îndoială sau echivoc în această privinţă. Protestanţii au căutat să nege autenticitatea epistolelor Sfinţilor Clement şi Ignaţiu, sau să spună că ele oglindesc doar situaţia de la Antiohia. Ambele păreri au cedat însă în faţa evidenţei, fiind confir mate de alte mărturii, de Părinţi apostolici sau de episcopi din se co lul al II-lea. Policarp al Smirnei, episcopii Rom oi, Dlonisie al Corintului, Teofil al Antiobiei, Policarp al Efesului şi toţi ceilalţi sînt cunoscuţi ca episcopi în adevăratul înţeles al cuvîntului, adică întîistătători-proiestoşi recunoscuţi şi respectaţi ai comunităţilor [or. Această formă a con ducerii bisericeşti este numită, mai ales de protestanţi, «episcopat m o narhic» (adică unitar sau unic, nu colectiv), şi este socotit de ei o inovaţie în organizaţia Bisericii. Constatarea loarte timpurie şi gene rală a episcopatului «monarhic», în generaţia Părinţilor apostolici, u ce nici ai Sfinţilor Apostoli, arată că acest episcopal este organic şi firesc Bisericii. O inovaţie în această privinţă nu ar li fost primită de B ise rică, atît de credincioasă tradiţiei apostolice şi nu s-ar fi putut intro duce pretutindeni fără conflicte şi turburări, care ar fi lăsat urme în viaţa Bisericii şi în literatura creştină. O oarecare schimbare s-a produs totuşi, crescînd mai mult auto ritatea episcopilor, generalizîndu-se cele trei trepte ale clerului în toată Biserica (poate că unele comunităţi nu le aveau pe toate la în ceput) şi concentrîndu-se asupra clerului, slujiri din. care unele aparţi neau' harismaticilor. Toate formele şi organele vieţii bisericeşti au ev o luai, dezvoltîndu-se şiTiimulţindu-se, pe treptele ierarhice, indicate de Sfinţii Apostoli, în direcţia şi spiritul dat de ei. Firesc era să se dez v o l t e şi consliluţia, adică organizaţia dată de ei Bisericii, în sensul «epis copalului monarhic», cu succesiune apostolica. I) Ii/lisa>¡niI poarta în secolele II— III diferite nume care arată ran gul şi ol ici ti I lui i i i Bisericii : supraveghetor (siuoy.oTro?), Inspector (iţopoc), ini iisl.il.ilor ('KjH)SGTwi, nposopoţ, itpoTftoiSţAevoC, íspápxijj, latineşte a n tis íe s , p o n /ife x , p rin c ep s e c c lc s ia e ), liturghisitor sau preot al lui Dumne zeu sau al lui Mrislos (sa cerclos D ei ei C hristi, D ei p o n tiiex , D ei ei C hristi

PERSECU ŢIILE

p o n tife x , su m m u s s a c e r d o s ), părinte tolic (v ir a p o sto licu s).

167

(mxitai, p aren s, p a ter), bărbat apos

Episcopul comunităţii era conducătorul şi organul unităţii ei, păs torul şi părintele ei sufletesc, reprezentantul ei. El păstra legăturile cu celelalte Biserici. Fiecare episcop avea competenţă numai în biserica sa, dar rangul şi cinstea lui de episcop erau recunoscute pretutindeni. In acest sens, deşi episcopii erau mulţi, episcopatul erau unic în Bise rică («Episcopatus unus est, cujus a singulis in solidum pars tenetur», scria Sfîntul Ciprian, D e u n ita te E c c le s ia e , V). Episcopul prezida adunarea cultică, săvîrşea Sfînta Euharistie şi c e lelalte taine, predica. El hirotonea preoţi şi diaconi, administra bunurile Bisericii, aplica disciplina bisericească, participa la sinoadele provin ciei. Episcopul încredinţa parte din funcţiunile sale cultice preoţilor, afară de hirotonie. JEpiscopul se alegea de clerul şi de credincioşii comunităţii. Clerul recomanda credincioşilor pe unul din membrii săi şi cerea şi aprobarea. Sfîntul Ciprian motivează aceasta spunînd că aceştia cunoşteau bine viaţa fiecăruia (Episcopus deligatur plebe praesente, quae singulorum vitam plenissime novit, v. epistolele 33, 52, 55, 68). Uneori credincioşii arătau prin aclamaţii pe favoritul lor. Episcopul se alegea de regulă dintre clericii comunităţii, mai ales presbiterii, preferîndu-se cei care trecuseră prin clerul inferior. Putea fi ales şi un diacon, iar în chip excepţional cineva din clerul inferior (lec tor) sau chiar un laic, iar uneori un cleric din altă localitate. La alegere se ţinea seama de calităţile celui ales. Episcopul trebuia să fie în general un om de încredere, ortodox, cu calităţi intelectuale şi morale, liniştii, bun chivernisitor. Erau preferaţi oamenii virtuoşi, filantropii, cunoscători ai Sfintei Scripturi şi ai învăţăturii creştine (I Tim. 3, 1— 7). Din unele familii s-au ales episcopi în serie. Policrat al Efesului, era al optulea din familia sa, la sfîrşitul secolului al II-lea (Eusebiu, Is to r ia b is e r ic e a s c ă , V, 24, 6). Deşi nu era stabilită o anumită vîrstă, se alegeau de obicei oameni maturi : uneori se alegeau însă şi tineri (I Tim. 4, 12). Episcopii puteau fi căsătoriţi. A început a fi regulii totuşi, de timpuriu, ca să se aleagă dintre clericii celibatari.

168


Candidatul ales era propus pentru hirotonie episcopilor mai apro piaţi, care săvlrşeau hirotonia în comunitatea noului episcop, după ce aprobau alegerea lui (Sf. Ciprian, Ep. 55, 8 ; 67, 4 s ; 68). Canonul 1 apos tolic, apoi sinoadele de la Arelate (314) şi de la Niceea (325) cer ca la hirotonia unui episcop să asiste cel puţin trei ; uneori asistau şi mai mulţi episcopi. Episcopii se bucurau de mare cinste din partea credin cioşilor. In altar, episcopul sta pe un scaun de cinste (c a th e d r a ), între preoţi şi diaconi. în cimitire, episcopii aveau locuri speciale ; cu timpul, se îngropau şi în biserici, fiind socotiţi sfinţi. 2) P r eo ţii (irpeaŞ-iÎTepot, presbyteri) erau. de regulă mai mulţi într-o comunitate şi formau sfatul episcopului (presbYlerium). Ei slujeau fie împreună cu el, fie separat, serviciile încredinţate de el. Importanţa preoţilor a crescut cu mărirea şi cu înmulţirea comunităţilor în oraşe şi în jurul lor. Cînd creştinii nu mai încăpeau înl.r-un locaş, ei se adu nau în altele, unde slujea cîte un preot trimis de episcop. Cînd slujeau cu episcopul, preoţii şedeau de-a dreapta şi de-a stînga lui, avînd loc pe scaune, pe cînd diaconii stăteau în picioare'. Preoţii putea să şi pre dice şi să catehizeze. Ca şi pentru episcopat, se cereau pentru preoţie calităţi morale, bun nume, stima şi încrederea credincioşilor şi lolodată a episcopului. Tradiţia Bisericii şi sinoadele au stabilit impedimente la hirotonie. Ca vîrstă, sinodul de la Neocezareea (ţinut între 314 -325) prin can. 11 cere vîrsta de 30 ani. în caz de vacanţă episcopală sau de absenţii u episcopului, co le giul preoţilor — presbyterium, conducea şi administra comunitatea, păs tra legăturile cu celelalte Biserici. La alegerea sau întoarcerea episcopu lui, prcsbiteriul da seama de administraţia sa. Numărul preoţilor a cres cut oda la cu comunităţile. La Roma se găseau pe la 250 un număr do ■Iii preoli (Tîusebiu, Isto ria b is e r ic e a s c ă , VI, 43, 11) ; în alte comunităţi er.iu mai puţini. Colegiu] preoţesc din Alexandria, atît timp cît provin cia nu avi'.i iilf episcop, hirotonea el pe noul ales. .’) I>i(it'i>nii (oiây.ovot), ajutau pe episcopi la cult şi în administrarea Importanţa lor, care era mai mică în vremea Apos t o l i l o r , ,i c r e s c u t mu l l c u timpul. Ei menţineau ordinea la cult, primeau o f r a n d e l e credincioşilor, citeau din Sfînta Scriptură la cult cînd nu erau lectori, duceau Sfînla împărtăşanie celor absenţi de la adunare (bolnavi, b u n u r i l o r c omuni i , ' i ţ i i .

PERSECU ŢIILE

169

închişi), anunţau adunările viitoare. Ei cercetau şi înscriau pe cei care aveau nevoie de ajutorul Bisericii, duceau ajutorul celor care nu puteau veni Ia cult şi aveau grijă de găzduirea călătorilor creştini, vizitau pe cei închişi. Diaconii erau în general persoane de încredere şi de legă tură între episcopi şi credincioşi. Scrierea C on stitu ţiile a p o s t o lic e îi nu meşte «ochiul, urechea, inima şi sufletul episcopului». Diaconii erau rînduiţi de episcopi. Ei erau de regulă tineri. Cel mai însemnat dintre ei, numit «diaconul episcopului» sau «primul diacon», se bucura de deosebită încredere. Uneori erau alăturaţi preoţilor pentru a sluji împreună la o biserică sau comunitate de sat, sau chiar li se în credinţa lor o asemeenea biserică, putînd săvîrşi acolo cultul, putînd boteza şi predica ; Sinodul de la Arelate a oprit însă pe diaconi de a săvîrşi Sfînta Euharistie. în amintirea primilor diaconi numărul lor era limitat de obicei la şapte, chiar în Biserici mari. 4) C leru l in fer io r. Mărimea comunităţilor, înmulţirea nevoilor bisericeştT 'p rin ' dezvoltarea cultului şi a vieţii sociale creştine, au făcut necesară crearea personalului ajutător, prin înfiinţarea aşa numitelor «ordine minore» sau clerul inferior, spre deosebire de clericii propriuzişi, numiţi «ordines majores». Din clerul inferior făceau parte : ipodiaconii (subdiaconi), lectorii, psalţii, acoluţii, exorciştii, uşierii, ia care s-au adăugat mai tîrziu groparii. A ceste categorii de slujitori s-au ivit treptat şi n-au fost toate de la început în clerul inferior. Unii clerici din treptele inferioare erau instruiţi prin rugăciuni, alţii doar prin binecuvîntarea (hirolcsia) epis copului. Nu toate Bisericile aveau toate categoriile de clerici. Ip o d ia c o n il (oitootânovoi) săvîrşeau unele din serviciile diaconilor, erau ajutătorii lor, de aceea sînt numiţi uneori slujitori ai diaconilor. Uneori făceau serviciul de curiei ai episcopului. L e c to r ii sau citeţii (ă v ajvoîctcou, le c t o r e s ) sînt prima treaptă a clerului inferior după exorcişti, care în secolul I erau harismatici. Lectorii fă ceau citiri din Sfînta Scriptură la cult şi aveau în grijă păstrarea ei. Ei trebuiau să cunoscă bine textul şi scrierea, să aibă îndemânare la citire.. Poate că în unele locuri lectorii traduceau sau explicau textul citit. P salţii (
370


către doi psalţi sau două coruri. Ei nu sînt socotiţi de toţi istoricii treaptă a clerului inferior. A c o lu ţii (axoXoofroi, a c o ly ti) erau însoţitori ai episcopilor. Ei ajutau la cult, purtînd luminile la ceremoniile bisericeşti. Cju-ş-i—ipodiaconii, acoluţii erau trimişi uneori de episcopi să ducă scrisori ; numărul lor varia. E x o rciştii, numiţi uneori şi e p o r c h iş li au avut la început caracter harismatic. Slujba lor era vindecarea celor posedaţi de duhuri necu rate (en erg u m en i) sau a celor ce sufereau de boli sufleteşti. Exorciştii ajutau şi la botezul catehumenilor. Serviciul lor îl îndeplineau uneori alţi clerici. U şierii (o stia rii) aveau în grijă paza uşilor şi a porţilor. Ei vegheau ca să nu intre în biserică necreştini. în epoca persecuţiilor, însărcinarea lor era necesară şi importantă. G rop a rii (fo s s o r e s ) sînt cunoscuţi dintr-un document din timpul persecuţiilor lui Diocleţian (303), dar trebuii' să fi fost mai vechi, mai ales la Roma şi acolo unde se mai săpau catacombe. Ei au fost trecuţi în clerul inferior, împreună cu lectorii, prin două legi ale împăratului Constanţiu (35Î). Unii istorici înnumără între clericii inferiori pe c a te h e ţi [v.7.-rl/r -.7 : ¡. A ceştia erau însă clerici sau chiar laici însărcinaţi, cu pregătirea cate humenilor. 4) H o r e p is c o p ii ..(xwpsrciaxoirot, c h o r e p is c o p i). întinderea creştinismu lui în afară de oraşe a făcut necesară crearea unor slujitori speciali pentru comunităţile depărtate de oraşe. Ei sînt cunoscuţi în Orient clin secolul al IlI-lea cu numele ele h o r e p is c o p i sau episcopi de ţară (sirtoxowoi Tiov aŢpiov). Unii horepiscopi aveau hirtonie de episcopi, altit erau doar preoţi. E' erau inferiori episcopilor din oraşe şi au ajuns în de pendenţă de oi, cu un fel de vicari. Horepiscopii puteau săvîrşi cultul şi l.iee misiune, d u r nu hirotoneau. Unele sinoade au restrîns drepturile lor in I,nn.ne,i episcopilor. Cu timpul, horepiscopii au fost înlocuiţi de />. //r)(/<•v // ( -ii'/!), preoţi vizitatori, sau de preoţi de ţară. (>) l'i'iiH'ili'
îndeplineau

P ERSECU ŢIILE

171

djuloarelor pentru femei, la vizitarea bolnavilor, la agape. Rolul lor era important în Orient, unde s-au şi menţinut mai mult. Ele se alegeau din I re fecioarele vîrstnice, care făceau vot de castitate, sau dintre vădu vele căsătorie o singură dată, evlavioase şi virtuoase. Un timp a existat şi un serviciu al văduvelor (x%pai); ele aveau în fruntea lor o întîistătătoare ('¡rpEa^S-cn;). Făceau servicii pentru femei şi se ocupau cu rugă ciunea şi îngrijirea locaşului de cult. c. Pregătirea clerului. Clericii nu se pregăteau la început în anu mite şcoli. După înfiinţarea şcolilor creştine, deşi acestea nu erau şcoli speciale pentru formarea clerului, cei trecuţi prin ele erau preferaţi în cler, mai ales la episcopat. Mai mulţi din episcopii din secolele II şi III au ieşit din aceste şcoli (din Alexandria, Cezareea Palestinei, Antiohia, Edesa). M ijlocul obişnuit de pregătire a clerului era trăirea şi slujirea pe lingă episcop. El lua pe lîngă sine pe cei mai apţi pentru cler şi-i forma cu Învăţătură şi cu exemplul său. De regulă, viitorii clerici treceau întîi prin clerul inferior. Condiţiile cerute pentru intrarea în cler erau mai ales morale. Biserica a stabilit să nu hirotonească pe cei ce au unele defecte tru peşti, pe bigami, pe neofiţi, cu unele excepţii, pe clinici (cei botezaţi în caz de boală grea), pe en erg u m en i (bolnavi sufleteşte), pe cei care după boiez săvîrşeau fapte infamante, chiar dacă ar fi făcut penitenţă, pe e re ticii şi pe schismaticii chiar reveniţi la Biserică, pe cei căsătoriţi cu rude apropiate, pe cei cu soţii adultere, pe funcţionari, pe militari, pe sclavi (dacă nu aveau învoirea stăpînilor). Asemenea condiţii, observate de timpuriu, au început să intre în hotărîrile sinoadelor. d. întreţinerea clerului. Clerul se întreţinea în primele trei secole clin darurile şi din contribuţia credincioşilor. După practica Vechiului Testament şi după principiul aplicat de Sfinţii Apostoli, slujitorii alta rului trăiau de la altar (Luca 10, 7 ; 1 Cor. 9, 13). Creştinii duceau ofrande (o b la tio n e s ) din mai toate produsele muncii lor. Pe lîngă daruri în n a tură, ei ofereau şi bani pentru ajutorarea săracilor şi întreţinerea cle rului. Clericii primeau ajutor potrivit cu rangul şi cu situaţia lor ma terială. Cum contribuţia credincioşilor nu ajungea întotdeauna, trebuind să fie ajutaţi înlîi săracii, clericii, se întreţineau şi prin munca lor, culţi-

172

IST O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A LA

vînd cîmpul, grădina sau exercitînd o meserie. Unii făceau chiar comerţ ; Sfîntul Ciprian şi sinoadele au oprit aceasta. e. Celibatul clerului. Nici o hotărîre apostolică sau bisericească nu obliga pe clericii din primele trei secole să fie celibatari sau să-şi lase soţiile pentru hirotonie. Se cerea doar ca ei să fio căsătoriţi o singură dată (m o n o g a m ie) şi să nu se recăsătorească după hirotonie. Unii c le rici, mai ales episcopi, trăiau totuşi în feciorie sau văduvie. Clerul celibatar era socotit mai curat şi mai vrednic pentru săvîrşirea Sfintei. Euharistii. Abia la începutul secolului al IV-lea, s-a inlerzis în Spania, prin si nodul de la Ei vira (Illiberis, pe la 300) hiroloiiiii celor căsătoriţi, fiind obligaţi clericii să-şi lase soţiile. Canonul (33) prin care se hotărăşte aceasta este redactat greşit (luat după literă, el interzice nu convieţuirea clerului cu soţia, ci celibatul), dar se ştie, clin aplicarea şi interpretarea lui, că sinodul a impus celibatul. Sinodul I ecumenic, ţinut la N iceea în 325, în discuţia căruia a venit şi celibatul c lerului, nu l-a aprobaL Costum special clerul nu pare să fi avui in primele trei secole. Clericii purtau desigur costumul timpului şi ul regiunii lor. La cult, ei se v cr fi îmbrăcat în haine mai bune şi turale", de regulă de culoare aibă. Veşminte liturgice speciale se cunosc din secolul al IV-lea. f. Sistemul mitropolitan. Din oraşe, creştinismul s-a întins în jurul lor. Noile comunităţi de pe teritoriul vecin ţineau dc episcopul ora şului. Cu numărul comunităţilor din oraş a crescut şi numărul episco pi lor. Regula era ca fiecare oraş să aibă episcopul său, dar pe de alta par le se ţinea să nu se sporească mult numărul cpiscopilor. Unele pro vincii au avut pînă la un timp un singur episcop, şi anume : Aliaia la Corinl, Macedonia ia Filipi şi Tesalonic, Asia la Efes, Italia la Roma, (vezi Teriulian, De p r a e s c rip tio n e , 36, 1— 3), Egiptul la Alexandria ( iailia l,i l.mjdunum, Sciţia M ică la Tomis. Comunităţile conduse de ei .se ihmk','!! (irapoixiai). H o r e p is c o p il ajutau la satisfacerea 11 e \ uilei . u l l i ' e şi misiuiui re î n tir guri şi sat e. Din B i s e r i c a o r a ş u lu i şi a 1: i ilen iuiui î nvec i nai , precum şi din «parichii», s - a format d lo c? z n s a 11 ep a r h ia (in î n ţ e l e s u l de azi) a. f i e c ă r u i episcop. I>ierey,eie episcopi,ie s-au grupat pe provincii, în jurul episcopului capiU:lei (metropolei), rccunoscînd întîietatea şi autoritatea, lui (can,

P ERSECU ŢIILE

173

34 apostolic). Episcopul capitalei devine astfel « m itropolit», adică epis copul şef al provinciei. Prin importanţa oraşului şi prin personalitatea sa, ei îndeplinea un rol însemnat în viaţa religioasă a provinciei şi asigura unitatea ei bisericească. Autoritatea morală a unor mitropoliţi îi făcea ascultaţi şi influenţi, chiar în afară de provincia lor. Dionisie el Corintului, Policrat al Efesului, Dionisie al Alexandriei, Ciprian al Cartaginei, Firmilian al Cezareei Capadociei, Grigorie Taumaturgul al Neocezareei şi episcopii Romei erau astfel personalităţi de seamă, cu noscuţi şi stimaţi pînă departe. Pînă la Sinodul I ecumenic (325), sistemul mitropolitan se consti tuie, dar sinodul a ţinut seama de el, luîndu-1 ca bază a organizaţiei bisericeşti următoare. El a recunoscut episcopilor Romei, Alexandriei şi Antiohiei, cele trei metropole (mari oraşe), autoritatea mitropolitană în Italia, Egipt şi Siria, dincolo de provincia civilă propriu-zisă a fiecăruia. S-au format şi unele grupări din mai multe provincii bise riceşti, numite dieceze, ca în împărţirea civilă, avînd în frunte un ex a rh , numit în Occident prim at. S in o a d e le . Pentru chestiuni mai importante sau de interes general, episcopii provinciei se adunau în sin o d , care era convocat şi prezidat ele mitropolit. Sinoadele se ţineau de regulă în capitala provinciei. în Numidia şi Mauretania, precum şi în Pont pînă la constituirea pro vinciei, sinodul era prezidat de episcopul cel mai vechi sau cel mai în vîrstă (s e n e x , sen io r). La sinoade puteau să asiste şi preoţi sau diaconi, ca însoţitori sau reprezentanţi ai episcopilor. Asistau chiar şi laici. Drept de vot aveau numai episcopii, iar drept de cuvînt ¿iveau şi preoţii şi diaconii. Sinoa dele hotărau cu m ajoritate de voturi şi întocmeau procesele-verbale. Hotărîrile lor se comunicau celor interesaţi şi erau obligatorii în toată provincia. Sinoadele aveau conştiinţa -a fi inspirate de Sfîntul Duh şi întrebuinţau de obicei formula Sfinţilor Apostoli (Fapte 15, 28) : «Părutu-s-a Sfîntului Duh şi nouă». Sinoadele erau m ijloace de afirmare a unităţii bisericeşti, de apă rare a credinţei, de impunere a disciplinei bisericeşti. Primele de care se face menţiune în istoria bisericească sînt cele de la Palermo în Sicilia, apoi cele din Frigia şi Anhialos din Tracia, în 150. Apoi au fost cele de la Cartagina sub Sfîntul Ciprian, cele de la Antiohia con-

17 4

IST O R IA B IS E R IC E A S C A U N IV E R S A LĂ

Ira lui Pavel de Samosata (264, 268), cel de la Elvira (c. 300), cel de la Arelate (314), cel de la Ancyra (314) şi Neocezareea (între 314— 325). In unele provincii (Africa şi Capadocia) sinodul se întrunea regulat o dată sau de două ori pe an. BIBLIOGRAFIE La J. P. K i r s c h , op. cit., p. 776— 7 7 8 ; 790, 791, 799—8 0 0 ; în enciclop ed ii, la cu v in tele re sp e ctiv e (B is eric ă , e p is c o p a t , ie r a r h ie , c lo r , m itr o p o lit, sin o d ). P. B a t i f f o 1, La h ié r a r c h ie p r im itiv e , în «Etudes d 'histoire et de th éolo gie p o sitive», ed. 7, Paris, 1926, p. 225— 280. H. L e c l e r c q , art. E p is c o p a t, în «D ictionnaire d 'arhéologie ch rétien n e et de Liturgie», V, col. 202— 238. F. P r a t, art. E v ê q u e , în «D ictionnaire de th ro lo q ie catholique», V , col. 1656 — 1701. ' G. K o n i d a r i s, Zur L ô su n g d e r K ir c h e n v e r ia s s im t j d o r U rch risten tu m s, A ten a, 1959. ' K. B a u s, o p . cit., 1, 1963, p. 388 ss. B i h 1 m e y e r-T iï c h 1 e-D a m m e, op. cit., 1, 190!), p. 96— 105 si bib lio grafia, p. 433— 436. ’ J. D a u v i 11 i e r, Les tem p s a p o s t o liq u e s , 2 vol., l’nris, 1970. G. I. S o a r e , F o rm a d e c o n d u c e r e în B is e r ic a c r e ş tin ă în p r im e le tre i v e a c u r i, Bucureşti, 1938 (foarte bogată bib liografie, p. IX — X X X V I). I d e m , M itr o p o lia în d r e p tu l c a n o n ic o rtod ox ., liucuroşti, 1939, p. 7— 16. E. P o p o v i c i , op. cit., 1, 1925, p. 245— 276. V . Ş e s a n, C u rs d e d r e p t b is e r i c e s c u n iv e r s a l, n i. IV, 1942, p. 61, 64, 75, 92. N. I. S a v a, A titu d in e a Si. C ip ria n la ţ ă d e p r o b le m a u n ită ţii B is e r ic ii, «Studii T eo lo g ice», X X I (1969), nr. 3, 4, 210 p. I u s t i n M o i s e s c u ( — P.F. Patriarh Iustin M nisest.u), Ie r a r h ia b i s e r i c e a s c ă în e p o c a a p o s to lic ă , în «M itropolia O lten iei», V I (1954), nr. 1— 2, p. 52— 74 şi nr. 4— 6, p. 209— 233. ’

EREZIILE

Ereziile iudaizante. Iudeo-gnosticii. Cerint. Simon Magul * Cuvîntul e r e z ie (aí'psat?, h a e r e s is ), însemnează alegere, părere se parată, eroare, sectă. El se întrebuinţează pentru a arăta învăţăturile greşite, erorile de doctrină ale celor care n-au primit sau n-au păstrat doctrina creştină aşa cum s-a predicat de Sfinţii Apostoli şi cum s-a înţeles şi păstrat de Biserică. Ereziile sînt tot aşa de vechi ca şi creştinismul. Creştinismul era numit de iudei la început «eres», ca fiind deosebit de religia lor (Fapte 28, 22). Sfîntul apostol Pavel socoteşte ereziile ceva firesc («Trebuie .să fie şi erezii între voi, ca să se învedereze între voi cei încercaţi», I Cor. 11, 19). Ereziile au tulburat adesea Biserica şi au fost dintru început un pericol grav pentru învăţătura ei. «Erezia» este pornire conştientă de a contrazice învăţătura ofi cială a Bisericii ; dar nu orice explicare personală de bună credinţă
176


vină, parusia Domnului şi mîntuirea generală. Iar «schisma» — aîa[ia — era rupere sau despărţire de Biserică pe motive de indisciplină. Primele erezii sînt cele iu d a iz a n te, numite aşa pentru că au în_cercat să iudaizeze- creştinismul prin oMcjaţia de. a ...observa V e chiul T e s tament şi legea mozaică. A ceste erezii atribuiau Vechiului T esta ment valoare permanentă şi cereau aplicarea Sui integrală, în iraşji-_ nism, deşi Sinodul A postolilor de la Ierusalim, din primăvara anului^50,/' a hotărît că Legea mozaică nu es te obligai or io pentru creştinii dintre neamuri (Fapte 15, 19 şi 28). Ele erau produsul naţionalism ului^particularismului şi formalismului Ju d a ic . Curentul iudaizant era puternic nu numai în Palestina, în deosebi la Ierusalim, ci şi în diaspora, unde iudaizanţii au făcut uneori mari greutăţi predicii apostolice, precum la Antiohia, Corint şi în Galatia. Răscoalele şi războaiele iudaice, mai ales ruinarea Ierusalimului şi distrugerea templului (70), au contribuit la înăsprirea raporturilor dintre iudaizanţi şi creştini şi totodată la sepa rarea lor. Iudeo-creştinii moderaţi au rămas în 1»iscric-ă,gudaizanţii s-au or ganizat în s e c te * Jn c ă de la moartea iui Iacob «fratele Domnului» (62), ''TucTaizanţii şi-au ales şef pe T’hebutis, pe cînd iudeo-creştinii au ales pe Simeon, care a murit martir sub Traian. Şi unii şi alţii au părăsit Ierusalimul, trecînd la răsărit de Iordan, la Felia, în Decapole şi spre M area Moartă. Aci iudaizanţii s-au apropiat tio (’seni. Unii din iudeocreştinii moderaţi au revenit la Ierusalim (A('!ia), fornând o comuni tate cu creştinii recrutaţi dintre neamuri, sub împăratul Adrian. Critica protestantă a imaginat în creştinismul apostolic şi o opo ziţie între «petrinism» şi «paulîsm», ca două. concepţii şi tendinţe creştine contrarii, ale Sfinţilor apostoli Petru şi Pavcl. O asemenea părere este vădit neîntemeiată, exagerînd sensul discuţiei de la Anlioliia şi nuanţele de formă din predica lor. Personalitatea celor doi Apostoli n-a dat creştinismului interpretări deosebite şi cu atît ,mai piili'i opuse. Acestea le-au fost atribuite de raţionalişti; nu au existat in doc Irii!,! şi vin Io Bisericii primare. i ii is-l nu esle îndreptăţită considerarea esenienilor ca o comunil.ili* < i nl.'i, după unii cercetători moderni, în legătură ,cu .«co munitatea de l
EREZIILE

177

1. Eretici iudaizanţi Ereticii iudaizanţi erau de mai multe nuanţe, dintre care sînt cunoscute două. EvoIuţTâ~ToT~esŢfr~7^^ urmărit. Ştirile ce avetai despre ele sînt din diferite locuri şi timpuri, şi de aceea nu sînt to t deauna de acord. Creştinii s-au dezinteresat de ele şi le confundau sau asemănau cu iudaismul. Nu se poate deci spune că iudaizanţii aveau de la început ideile cu care i-a cunoscut mai tîrziu (în sec. IV) Epifaniu, Ieronim şi alţii. După unii scriitori creştini, par a fi existat două feluri (Iustin), după alţii trei feluri (Origen) de iudaizanţi, mai mult sau mai puţin rigorişti. Numele lor se confundă la unii şi pare a se fi dat uneori chiar creştinilor. a. Nazareii (vaCtopaîot) erau iudaizanţi moderaţi, rămaşi izolaţi în retragerea lor peste Iordan şi staţionari în ideile lor religioase. Ei observeau legea mozaică, dar nu ţineau ca ea să fie impusă şi creştinilor dintre neamuri. Nazareii recunoşteau Naşterea supranaturală a Mîntuitorului, M oartea şi învierea Lui. Ei vedeau în El pe Fiul lui Dumnezeu şi Mesia, ca şi creştinii. Foloseau Evanghelia după Matei, în forma ei originală, în limba aramaică. Teodoret spune mai tîrziu (sec. IV— V) că ţineau Evanghelia zisă «după Evrei». b. Ebioniţii (afîtcovatoi) erau iudaizanţi, xignxişti. Numele lor vine, după Sfîntul Irineu, de la un oarecare Ebion, sau de la un rabin laba sau Ăbun ; după alţii de la|abâp un veşmînt sărăcăcios, de cerşetor sarPcTeTTă numele comun de "‘•gara ci (ebionim]^ săraci pioşi. Origen crede că şe numeau aşa ca săraci cu duhul. După Origen şi Teodoret erau două feluri de ebioniţi. Unii recunoşteau N asierea miraculoasă a lui lisus Hristos, alţii îl socoteau fiul lui Iosif şi ai Măriei ; şi unii şi alţii negau divinitatea Lui. Ambele categorii respectau legea mo zaică, Evanghelia după Matei în limba aramaică, şi refuzau scrisul SfînLului Pavel, considerat ca apostat. Ebioniţii s-au apropiat mai tîrziu de «rabînism» şi de «talmudism», în care explicarea Scripturii se făcea îm potriva lui lisus ca Mesia. Ebioniţii moderaţi, confundaţi uneori cu nazareii, serbau şi sabatul, ca iudeii, şi duminica. Un ebionit însemnat pare a fi Symmachus, care a făcut o traducere lăudată a Vechiului Testament în limba greacă (în sec. II). Epifaniu îl socoteşte însă samarinean convertit la iudaism. 12 — Istoria bisericească

178


c. în unele scrieri ale Noului Testament se constată existenţa unor eretici deosebiţi de iudaizanţii propriu-zişi. Ei aveau şi alte idei clecît cele iudaice. Iudaizanţii combătuţi de Sfîntul apostol Pavel în Epis tola către Coloseni propagau nu num ai obs'efvăreâ'îegii mozaice (circumc'iziunea, deosebirea alimentelor, sărbători, ţinerea sabatului, a lunii noi), ci şi practicarea ascezei, socotind corpul ca o închisoare a sufle tului ; ei aveau un cult al îngerilor, pe care-i socoteau intermediari către Dumnezeu. Din Epistola către Efeseni şi din epistolele pastorale se cunoaşte existenţa unor iudaizanţi cu idei gnostice, străine de iudaism. Ei opreau căsătoria şl unele alimente (carnea), aveau «basme"şi~nesîîrşite înşirări de neamuri», mituri şi genealogii (I Tim. 1, 2 0 ; II Tim. 2, 17). Asem enea eretici se găseau şi la Corint. d. Din epistolele lui Petru şi a lui Iuda cunoaştem eretici dedaţi plăcerilor. Sub pretextul libertăţii, ei dispreţuitul legea. Negau a doua venire a lui Hristos. Eretici asemănători erau n ic o la iţu de l a Efes şi Pergam, cunoscuţi din Apocalipsă (2, 6 şi 15). Afoştia mergeau mai de parte : aprobau cultul idolatrie, mîncau din carnea jertfită idolilor şi învăţau că ¡femeile pot fi comune bărbaţilor. La aceste categorii de eretici, se găseau idei străine de ale iudaizanţilor. Ei se dedau la speculaţii asupra preexistenţei şi rolului lui Iisus Hristos în lumea spirituală, în creaţie şi în mintuire ; aveau un cult al îngerilor, cu rituri deosebite de cele iudaice, aveau un dogma tism special, care-i aseamănă cu iudeo-gnosticii. Sfîntul apostol Pavel cunoaşte unii termeni întrebuinţaţi de aceştia. El se plînge că aseme nea eretici pervertesc Evanghelia şi că erau interesaţi la cîştig. Unii în văţau şi practicau imoralitatea. 2. Iudeo gnostici 1iideo-<|noslicii erau eretici care păstrau în parte legea iudaică i i ¡iii|)iinmilau idei slrăme, din gnosticismul antic, precum şi unele idei n es! ine, denal tu ale în sensul şi scopul sistemului lor. .... ^ a) (.'<■) ml era un iudeu alexandrin, influenţat de ideile lii^ Filon. ( 11. :’() i.d.ilr. i li) d.ilr.). Spre sfîrşitul secolului I, el trăia în Asia Micii. Deşii unii scriitori creştini (Ipolit, Epifaniu) îl socotesc doar iudaizanl, sini mărturii că Cerint avea şi idei gnostice. El era dualist, ad-

EREZIILE

179

miţînd existenţa unui Dumnezeu ascuns, invizibil, inefabil şi a materiei eterne. Lumea a fost creată de un înger, Demiurg (ăvjjuoop'ps = crealor). Un alt înger a dat legea mozaică. Iisus a fost un om natural, dar mai bun şi mai drept decît ceilalţi oameni. Asupra Lui s-a coborît la botez Hristos, spiritul lui Dumnezeu, care a făcut prin El minuni, dar L-a. părăsit la moarte. Cerint era deci si dochet. neadmiţînd realitatea Întrupării lui Hristos. El ţinea legea mozaică (circumciziune, sabat, unele rituri). Sfîntul Ioan Evanghelistul l-a combătut. / Dochetismul şi ideile iudaizante sînt Sfîntul Ignaţiu al Antiohiei în epistolele îmbinau idei iudaice, creştine şi străine nenţă (celibat, ascetism, oprire de la carne

denunţate şi combătute de sale. Ereticii cunoscuţi de el şi învăţau practici de absti şi de la vin).

b) E lch esa ism u l. Un curios amestec de iudaism, de păgînism de idei creştine găsim în erezia elchesaită. Elchesaiţii sînt cunoscuţi din secolul al II-lea. Originea numelui lor nu este sigură. El poate veni de la un e r e t i c E lk e m l (Elkasai, Ilkasai, Ilxai), care ar fi trăit pe timpul lui Traian (98— 117), sau ceva mai tîrziu, sau de la cuvintele ebraice «hei kesai» ( = putere ascunsă, o6va|jug y.excdojipivT/). In elchesaism se întîînesc idei religioase diferite : naturalism păgîn, influenţe parsiste, astrologice, magice, fataliste, eseniene. Elchesaiţii socoteau legea mo zaică obligatorie (circumciziune, sabat), dar nu ţineau sacrificiile. Ei practicau un fel de botez şi spălări dese, ca m ijloc de curăţire şi de vin decare. Opreau mîncarea de ca m e şi vinul, permiteau căsătoria. Săvîrşeau un fel de împărtăşire cu pîine şi sare. Despre Hristos, elchesaiţii spuneau că este un con sau un înger superior, de proporţii uriaşe (înalt de 96 de mile, lat de 24) ; alături de el sta ca principiu feminin Sfîntul Duh. Hristos s-a întrupat de mai multe ori (în Adam şi în alţii ca în credinţele hinduse) şi cea din urmă întrupare e cea din Fecioara Maria. După părerea elchesaiţilor, Hristos putea să fie renegat. Elchesaiţii pretindeau că învăţătura lor este revelată, printr-o scri ere secretă, căzută din cer şi adusă «profetului» lor Elchesai de către Fiul lui Dumnezeu : aşa pretindea elchesaitul Alcibiade de la Apameea (Siria), care s-a dus la Roma (pe la 220).

şi

380


Erezia elchesaiţilor s-a menţinut mult timp. Cercetări mai noi îi arată înrudiţi cu sa m p s eii (oamenii soarelui), cu ţa b e ii sau s a b e ii (bo tezaţi ; în limba arabă «moghtasilah») şi m a n d e ii ( = gnosticii, cunos cătorii : «manda» = cunoştinţă, gnoză) din Mesopotamia. c) Iu d e o -g n o s tic ism u l se constată şi în ideile scrierilor apocrife cu noscute sub numele de P seu d o -C lein en tin e : («Omilii» (20) şi «Recu noaşteri» — ¿vaŢv(upta[j,oi — 10 cărţi), bazate pe tradiţii şi pe legende de pe la anul 200, în realitate, compuse mai tîrziu : în secolul IV). Adam , M oise şi ! fristos sînt profeţi,_care au descoperit din nou vechea re v e laţie de la crearea lumii, întunecată de păcatele oamenilor. ^Mozaismul adevăxat, nu cel falsificat, este identic cu creştinismul. C rearea.lumii esto concepută ca făcută prin emanaţie. Scrierile pseucîo-clementine recom an dă sărăcie, abţinere de la carne, căsătorie timpurie. în «Omilii», elem en tul iudaic este mai puternic decît în «Recunoaşteri». Scrierile Pseudo-Clementine văd în Sfîntul apostol Petru pe reprezenTăntuI creştinismului adevărat, pe care îl identifică încă cu iudais mul curat. Ele sînt un adevărat roman de călătorie al lui Petru şi C le ment Romanul (91— 100), plecaţi în urmărirea ereticului Simon Magul, pînă la Roma, şi pretind a reda învăţătura lui Pelru. în realitate, scrie rile Pseudo-Clementine conţin idei iudaice, ereliee şi antice, admit pan teismul stoic, veşniciei materiei, emanaţia, dualismul. Ele combat în v ă ţă tu ra Sfîntului apostol Pavel, credinţa în SfînUi Treime şi politeismul mitologic”.~Pseudo-Clementinele admit necesilalea botezului pentru ieriarea păcatelor. Pe Xoan Botezătorul îl socotesc opus lui Hristos, iar pe Simon Magul lui Petru. Refuză interpretarea alegorică a Sfintei Scripturi. Iderludeo-gnostrce se găsesc şi în scrierea apocrifă numită C a r tea lui lUiruh. Ca şi cele de mai sus (ale lui Cerint şi elchesaiţilor), ele formează o legătură între iudaism şi creştinism cu gnosticismul propriuzis, numii, spre deosebire de cel iudaizant, şi fizic-cosmologic (a se vedea capiIolul următor). Simon Magul Simon Magul osie cronologic primul eretic. El este cunoscut din Faptele A postul! lor (K, 9— 25^, unde se vorbeşte despre aparenta lui convertire ia creştinism, în urma^predicii în Samaria a diaconului Filip.

EREZIILE

181

Ceea ce impresiona şi interesa anume pe Simon, erau «puterile cele mari şi semnele ce făcea» misionarul creştin, pe care el îl urmărea ele aproape. Venind Apostolii să pună mîinile pe cei botezaţi, Simon a oferit bani Sfîntului Petru, ca să-i dea şi lui puterea lor. Numele lui a rămas pînă azi în graiul creştin, în «simonie», care înseamnă cumpă rarea celor sfinte. Din Faptele Apostolilor se ştie despre . Simon că era vestit.în ora şul, Samaria,,.prin magie, că se socotea «a fi el cineva mare» şi că era numit de toţi «puterea cea mare a lui. Dumnezeu» (8, 9— 10). Doctrina lui e puţin şi nu limpede cunoscută. După scrierile pseudo-clementine, Simon ar fi învăţat la Alexandria, iar în Samaria el ar fi fost ucenicul altui eretic, Dositei. ţ .... După ştirile mâi tîrzii din scrierea F ilo s o iu m en a , din Ieronim şi alţii, el admitea o ierarhie de eo n i, în fruntea cărora era c u g e ta r ea (svvoia). A cea stă -a -n rodus..pe îngeri, pe arhangheli şi pe D em iu rg, care este Dumnezeul iudeilor. Prinsă în sfera spiritelor inferioare, Cugetarea s-a întrupat intr-o serie de femei ; în vremea sa, Simon o socotea în trupată într-o partizană a lui Tyr, Elena, o femeie de moravuri uşoare, cure-: însoţea. ....... " ... ............... Dumnezeul suprem.. zicea erei icul samarinean, s-a manifestat iu deilor ca îu în Iisus^păgînilor ca Sfînt Duh, iar samarinenilor ca Tată în Simon. Asupra acestuia a coborît Dumnezeu «marea Sa putere», Ieronim scrie că Simon Magul zicea despre sine : «Eu silit cuvîntul Iui Dumnezeu, eu sînt frumuseţea, eu sînt mîngîierea, eu sînt atotpu ternicia, eu sînt totul lui Dumnezeu» (C o m en ta r la E v a n g h e lia du pă M atei, 24, 5). Simon Magul avea ideea că este o întrupare divină. Pe Iisus îl socotea una din formele aparente ale puterii supreme. Legea mozaică era socotită de Simon operă a spiritelor inferioare şi un instrument de sclavie. Ereticul învăţa mîntuirea prin credinţa în el şi în Elena. Faptele bune sînt inutile ; nu există nici vicii, nici virtuţi. Simon este deci antinpmişt şi învaţă imoralitatea. Partizanii lui erau corupţi. Ei practicau magiaêôrcismele, fdpnecele.^jdolatria le era un lucru indiferent. Secta adora chipul lui Sim on‘tx-a^Mpiter) şi pe al Elenei (ca Atena)'.’ .. ' “ ....... ......' , .... , Simon Magul a găsit aderenţi în ¡Siria, în ^rigia, la(Roma. Ei aveau o evanghelie apocrifă («,Cele patru sfîrşituri ale lumii») şi răspîndeau


182

scrierea numită P r ed ic a lui Petru. Din scrierile lor s-au păstrat doar unele fragmente. Simon Magul este socotit de Sfîntul Irineu «părintele ereticilor». Dintr-o greşeală de citire sau de înţelegere, Justin Martirul a cre zut că lui Simon Magul i s-a ridicat la Roma o statuie, a cărei inscrip ţie el a citit-o ca «Simoni Deo Sancto». In realitate statuia, care a fost descoperită la 1547, este a unui zeu sabin numit Semo Sancus. Legenda adaugă că Simon Magul şi-a găsit sfirşitul la Roma, voind să facă o minune, cu care să dovedească puterea sa (după o versiune, a vrut să se înalţe la cer, şi a căzut ; după alta, s-a lăsat îngropat de viu, spunând că va învia). înrudiţi cu Simon Magul erau ereticii D ositei şi M en an dru . Despre primul s-a crezut că a fost învăţătorul, apoi ucenicul lui Simon. S a mar ¡nean ca şi Simon, el se socotea profetul anunţat de mult. Ideile iui nu sînt bine cunoscute. Se crede că Dositei observa legea mozaică şi că respingea teoria eonilor şi antinomismul, poale şi eternitatea lumii. Menandru a rămas, după Simon, şeful seclei. El se da drept Mesia şi pretindea că nimeni nu se poate mîntui fără botezul lui, care asi gură învierea, nemurirea şi o tinereţe veşnică. Idei asemănătoare cu ale lui Simon Magul se mai găseau la ereti cul C le o b io s , la g o rten ien i (goratenieni), la m a s b o te i (sau masboteni), numiţi şi basmotei.

b i b l i o g r a f i i

:

La J. P. K i r s c h , op. cit., p. 778, 783— 784 şi In enciclop edii la num ele ereziilor .şi i'fcziarh ilo r. T ra ta te le de isto ria dogm elor la A d . H a r n a c k, F r. L o o f s, J . S c h w a n e , .1. T i x c r o n t, S e e b e r g. !■:. I’ o p o v i c i, o p . cit., vol. 1, 1925, p. 307. M. N c i] o i t <ï, O rg a n iz a re a e s e n ie n ilo r şi d o c tr in a lo r, «Studii T eo lo g ice», X IV ţ i‘Kix), mi. :î -1, |>. :>oi ş.ii. <\ l> .in i c i , liiitliciii, d e n u m ir e a e s e n ie n ilo r , «Studii T eo lo g ice», X X II (1970), iir.

:>

(>,

|>.

i l ’. B

ş.u .

II. K o ■■in .i I .i, 11 c h r ă c r-E s s e n e r-C h r i s ( e n, Köln, 1959. II. < ' ,i y c I I c s, N a is s a n c e d e ¡'E g lise, s e c t e ju iv e r e j e t é e , Paris, 1968. K. N. li o n g s (1 o r f, K ir c h e u n d S y n a g o g e , 2 vol., Stuttgart, 1968/9. M. I, <• t ii r n y, Le c o n c ile d e J e r u s a l e m , Paris, 1969. B i h I ni e v e r-T ii c h 1 o-D a m m e, op. cit., 1, 1969, p. 131— 136 şi b ib lio g rafie, p. 447— 450. ' ■

18 3

EREZIILE

Gnosticismul sirian şi alexandrin. Alte sisteme. Maniheismul * Gnosticismul este cunoscut mai mult din scrierile creştinilor care l-au combătut (Irineu, Ipolit, Tertulian, Adamantius, Epifaniu, Filastriu de Brescia, Teodoret de Cyr, precum şi din unele locuri de la C le ment Alexandrinul şi Origen). Bogata literaturaă gnostică s-a pierdut aproape toată. Din ea se păstrează numai fragmente (în Migne, P. G. VII) şi o scriere I I îoti? ,aocpta (Credinţă, înţelepciune). Nici scrierile în care creştinii au combătut gnosticismul nu se păstrează toate. Cunoaş terea lui este deci relativă. Gnosticismul este un sistem de erezii, complicat şi straniu, în mul ţimea şi variaţia ideilor şi termenilor săi. El a fost un pericol pentru creştinism prin unele idei, prin propaganda, prin scrierile şi prin pretinsa sa" ştiinţă în « P rob lem a creaţiu n ii». Originea gnosticismului au văzut-o vechii scriitori creştini în filo zofia antică, maî'~ăIes~platonică. ceea ce este adevărat în parte, mai ales pentru -gnosticismul alexandrin. Dinlre istoricii mai noi, unii au căutat-o iImTlMér?n~Tñ~caFaia iudScaTldţii în parsism (mazdeismul persan), în bu dism, în orfism sau în influenţa sistemelor religioase orientale şi în deo sebi în sincretismul religios. Unii au văzut-o chiar în creştinism. Gnosticismul este un fenomen religios cu caracter sincretist, avînd idei din diferite culte vechi, şi chiar unele din iucTâFsm şi~creşfrn]s:n. El este anterior creştinismului şi nu este un produs al evoluţiei interne a creslmisimilui. ci al putem icuJjirT álm ñ r^Tñrretist. care a căutat să atragă şi creştinismul. 111 marele proces-a-Lame-stecuIul de religii şi să-] .transforme într-o religie de mistere. Numele gnosticismuTuî"vTiîe cíe l a rvcoat»;, c u n o a ş te r e pe care gnosiicii credeau că o posedă. Gnoza era deci o «ştiinţă». P£_c.ar.e...ib.0 -â.iL£axi toţi oamenii. Ea pretindea că se bazează pe tradiţii secrete, cunoscute numai de iniţiaţi. Sfîntul apostol Pavel o numeşte «falsă ştiinţă» ((¡jsuSwvuiaos -fvíoatc, I Tim. 6 , 20). Gnosticismul era încercarea de a face din «ştiinţă» o înţelegere superioară a religiei, o privire a misterelor ei. El raţionaliza religla'şT credea că asigură cunoaşterea adevărului religios şi posibilitatea mîn.

-

* Capitol redactat de Pr. prof. M. P. Ş esan

«

_

\K y C v v ° /

184

IS T O R IA B IS E R IC E A S C A U N IV E R S A LĂ

tuirii pe această cale. Toate sistemele gnostice credeau că ajung 1 a, fericire prin gnoză. Gnoza lucra cu unele noţiuni filozofice, dar avea scop religios,, ba lua chiar aspect creştin prin aceea că socotea pe Iisus Hristos în posesiunea cunoştinţei, a învăţăturii care mînluieşte pe oameni. în creştinism, gnosticii căutau să dea dogmelor şi practicilor lui o expre sie filozofică. Gnosticismul punea şi credea că dezleagă marile întrebări care preocupă spiritul omenesc : De unde vine rău] şi de ce ? De unde vine omul şi cu m ? (Unde malum et quare ? Et unde homo et quomodo ? — la Tertulian). Ce am fost şi ce am d ev en it? Unde am fost şi unde am a ju n s ? Unde mergem şi unde vom fi mînluiţi ? Ce e naştere şi ce e renaştere ? Care sînt raporturile Intre Dumnezeu şi lume ? Cum poate spiritul pur, fiinţa dumnezeiască infinită să cunoască, să producă, să conducă materia şi finitul, adică lu m ea ? Importantă era îndeosebi pro blema originii răului şi a mîntuirii de rău, do col fizic şi de cel moral. F on d u l com u n al doctrinei gnostice rezidă în dualism, emanaţionism şi mîntuire prin gnoză. ~ _DualJ.smul^--este concepţia de caracter aristotelic, potrivit căreia există două principii veşnice şi opuse. Gnosticismul nu poate să explice altfel dubla existenţă a ..spiritului şi a. materiei, nici să conceapă e x is tenţa lumii prin actul creator al unei voinţe personale şi libere. Gnosticii voiau să dea o idee foarte înaltă despre divinitate. Pen tru a o arăta cît mai pură şi mai înaltă, mai presus de tot ce este omenesc şi material, ceva de care nu se poale nici vorbi, o numeau (tăcere) (aijrj). Pentru a o arăta cît mai departe do Ivimo, infinit separată de om şi de natură, o numeau încă abis (jjuOoţL Această concepţie — o tăcoro eternă în profunzimile unui abis infinit — era, după gnostici, cea mai demnă de divinitate. Noţiunea do divinitate era cît se poate de abstractă; transcendenţa oi ora dusă la limită. Divinitatea nu putea fi definită sau numită. Ea este iz v o r u l p rim a r închis în sine al tuturor perfecţiunilor. Gnosticii o mai uu m oau do
EREZIILE

185.

întrebarea : de unde vine răul (tcoSsv -co xaxov), gnosticii răspundeau : din materie ( â q ţ bXrfi). Ideea aceasta venea din parsism. M ateria este nu mită cînd jATj ov — ca fără fiinţă şi fără formă, în opoziţie cu spiritul divin, ca în platonism, cînd haos. Lumea materială nu este opera lui Dumnezeu. Crearea lumii este fapta Iui Demiurg (Stjjj, 1 0 0 9 7 0 ?),un eon inferior, emanat din divinitate, în urma celorlalţi. Cu.â£^.stau3nxMlci5JUiiUnIâtuxa.creaţia.biblică şi aceas ta pentru a nu f a c ^ d i n J u m n e z e i i . .autorul răului, prin crearea lumii de către_EL±nsuşi. (E o n ii âiffive?) erau figuri din vechea mitologie sau personificarea, unor nffţiuni filozofice. Ei provin din principiul divin prin emanaţie iipdp oX^fie cîte unul, fie perechi (auCufot), un eon masculin şi unul fe minin. Numărul lor variază la gnostici, ajungînd pînă 1|=T365,/’sau c h ia r ' mai mulţi (365 ceruri / 7 eoni). Cu cît eonii sînt- ulteriori, adică m ai tîrzii, mai îndepărtaţi, cu atît sînt mai.puţin perfecţi.... ' Demiurg, creatorul lumii, este cel din urmă : de aceea el este soco tit mărginit, ignorant, pervers. El este Dumne.ze.ul..iudeilo.n Este numit şi apXwv (căpetenie). Cea mai înaltă emanaţie este eonul superior, numit mintea fvooc). raţiunea sau cuvîntul (Aoţoî). Lui i s-a încredinţat opera mîntuirii lumii. _____ Eonii, numiţi şi îngeri, formează laolaltă} •KXrjpwp.xJ— deplinătatea, împărăţia binelui şi a luminii, a principiului divin şi bun | otevop,?.,. vidul haotic, era opusă «pliromei». Mîntuirea este concepută de gnostici ca un proces cosmic. Ea însemnează scăpare, eliberare de materie : este dizolvarea lumii mate riale, senzuale, prin separarea elementelor, şi reîntoarcerea absolutu lui în sine însuşi (ânOKa.xdamaii). La aceasta se ajunge prin gnoză^ Pe rînd lupta dintre cele două principii şi împărăţii, spiritele a u ’f ost"prinse închise în materie, prin crearea lumii de către Demiurg (ele se gă sesc în oameni, în animale, în plante), mîntuirea constă în descătuşarea . 1<'(istor părţi din împărăţia materială a lumii şi restabilirea lor în pliroina, în împărăţia spirituală. Felul cum se întîmplă acest proces de eli berare, la care aspiră sufletul omului, şi de unire cu divinitatea, estedeosebit conceput de gnostici. Diferenţele între sistemele gnostice sînt de altfel mul Le, după cum stă la baza lor influenţa filozofiei platonice(la Alexandria), sau dualismul parsist (în Siria)./

286


_Sistem ele „gnostice. .sînt şi dochetiste, învăţînd că Hristos n-a luat trup real, adică material, ci sau unul aparent, sau unul eteric, ceresc, sau asupra_ômului fisus s-a coborît eonul Hrislos. Şuferinţele, M oartea şi învierea liu_Hristos sînt aparente, ca şi întruparea Sa. Nu vor învia 'n ic i corpurile omeneşti ; concepţia gnostică despre materie nu îngăduie aceasta, aşa cum nu admite întruparea şi învierea lui Hristos. Mîntuirea nu se realizează prin Moartea Lui, ci prin cunoştinţă, prin gnoză, prin asceză, prin formule şi practici magice. Iisus Hrislos este totuşi în toate sistemele gnostice marea răspîntie a istoriei lumii. . Sfintele Taine, lucrînd cu materie, nu a ju tă la mîntuire. Gnosticii aveau totuşi unele'rituri, între care unul asemănător cu Euharistia creş tină (Irineu spune că unii aveau meşteşugul de n colora în roşu lichidul de care se serveau în timpul săvîrşirii ritului lor). M o ra la g n o s tic ilo r era fie ascetică, excesiv de severă, pentru dis trugerea materiei, care este corpul, fie libertin ¡.stă, antinomistă, din ideea că nu faptele bune sînt necesare pentru mînluire, ci gnoza. Cei c ar e posedau gnoza, se mîntuiau numai prin ea. Asceza gnostică interzicea căsătoria, carnea, vinul, plăcerile senzuale. Libertiniştii erau dimpo t r i v ă destrînaţi şi senzuali, rieruşmaţTşi corupţi. Gnosticii împărţeau pe oameni în două sau trei categorii. Unele sisteme deosebeau pnevmat.iri si ilici. Pnevmalicii, adică spiritualii, sînt cei care posedă scîntei din divin itate; numai oi se mîntuiesc ; ilicii, adică materialii, se pierd. Alte sisteme admiteau trei categorii, după trihotomismul platonic şi filonic (spirit, suflet, trup) ; pnevmaticii, care sînt g n o s tic ii; .psihicii (sufleteşti), care sînt simpli credincioşi şi cărora gnoza le rămîne închisă, ei obţinînd o fericire inferioară, şXJliciLăgnoranţi şi osîndiţi. Cn şi creaţia biblică, eshatologia creştină este înlăturată de gnosIici.sin. T,urnea se va distruge prin foc, spiritele se vor întoarce în pliro 111*1 prin gnoză : înviere, judecată, rai şi iad nu vor fi. SIîulu. S eri piliră es le fie interpretată..alegoric, fie aruncată. Grioslicii .iveau cărţile lor prelinse sacre şi o revelaţie socotită secretă şi cunoscul,! pi in iniţiere. Ea se păstrează, ziceau ei, de la unii Apostoli (Pelru, Pavel, Toma). Gnosticismul era atrăgător prin pretenţia lui de a poseda cunoş tinţa misterelor, prin cultul lui fastuos şi bogat, în care folosea arta

EREZIILE

187

(imne, chipuri ale lui Hristos, lumini), prin literatura lui teologică (ex e geză) şi tendenţioasă (romane pseudo-apostolice), prin îndrăzneala spe culaţiei şi a imaginaţiei lui. . în secolul I . gnosticismul era în curs de formare, în secolul al II-lea se dezvoltă_şi înfloreşte^ rnenţinîndu-se periculos pentru creştinism pînă T â ”fiimătatea secolului al III-lea ^ după aceea decade. Spre sfîrşitul secolu.lm-aL.TV-jea , v echile sisteme dispar. Se menţine În^ă3ianiheîsmul/~r: apărut în secolul aLIII-lea^ iar după decăderea lui supravieţuiesc idei gnostico-maniheiee. î n rpavlicianism. apoi în bog omilism. la c atari şi_ a lbiaen ezi. în Evul mediu.. înrudite cu ideile gnostice în epoca modernă au filozofia mistică-panteistă a lui Iacob Böhme ( j 1624), a lui Hegel ( t 1831), a lui Schelling (Ţ 1854) precum şi mica organizaţie numită «Eglise gnostique de France», la Paris. O rg an izarea. Gnosticii s-au organizat în diferite forme şi nume, ca biserici, secte, colegii, adunări, diatribe, şcoli — formînd comunităţi, asociaţii ascetice, culte misterice. In sectele lor se intra după o ini ţiere prin diferite rituri şi cu depunere de jurămînt că nu vor descoperi altora misterele încredinţate lor. Pe lingă oameni preocupaţi de proble mele religioase şi filozofice, dintre care unii aveau ştiinţă şi talent se găseau între gnostici mulţi şarlatani şi oameni creduli şi amăgiţi. S is te m e le g n o s tic e mai însemnate sînt cel siria n şi cel alex an d rin . G n osticismul sirian este un sistem religios oriental, caracterizat prin dualism riguros, prin dochetism şi anti-iudaism exagerat. Reprezentant mai însemnat esteâ|orniI}(Satornin), care trăia la Antiohia şi es le so cotit de Sfîntul Irineu (t 202) discipol al lui Menandru, partizanul lui Simon Magul ; Satornil consideră căsătoria instituită de diavol. El îm părţea pe oameni în două categorii. Pe Dumnezeul iudeilor îl .socotea creatorul Ju m ii jşL..incapabil SrO. mîntuiasccL Gnosticismul alexandrin este mult mai însemnat. Irineu. şi Eoifaniu . îl leagă prin
188


Sistemul lui Basilide este prezentat variat la Clement Alexandrinul (ţ 215/216) şi la Ipolit t 235 ; F ilo s o fu m e n a ) ; el apare ca o evoluţie de jo s în sus în procesul cosmic ; la Irineu (•f 202) şi Epifaniu (f 403) esteo emanaţie de sus în jos. La început era neantul, purul nimic, din care a ieşit haosul, iar din acesta se ridică marele arhon, care întemeiază _ogdoaba ; un al doilea jir h o n întemeiază ebdomada, care este cerul .planetar. A cest arhon a condus lumea __j5 Înă la Moise. Intre marele arhon (Dumnezeu) si arhonul ebdomadei. se găsesc 365 de ceruri, avînd fiecare şapte eoni şi formînd pliroma. Materia eternă, aşezată adînc sub pliroma, a prins cîteva părţi de lumină, pentru eliberarea cărora Iehova, arhonul ultimului cer, a creat lumea, fără a le putea mînţui. Pentru aceasta, Dumnezeu a trimis pe cel mai mare dintre eoni (min tea), care s-a unit la botez cu omul Iisus, a mîntuit pe oameni prin gnoză şi s-a retras în pliroma. ~ V alentin este autorul sistemului gnostic: celui mai dezvoltat şi mai. important. El l-a răspîndit la Alexandria şi la. Roma, unde a murit pe la 160. Tertulian vorbeşte despre elocvenţa lui. Valentin atenuează dualismul gnostic oriental ; este influenţat mai mult de filozofie şi pri veşte lumea nu sub forma dualismului riguros, ci a paralelismului dintre lumea superioară a ideilor şi lumea inferioară, a fenomenelor. Valentin învaţă emanaţia în perechi de eoni, care formează tetrada (2 perechi), ogdoada, decada, dodecada, triaconlada (30 de eoni) care este lumea ideală, pliroma, opusă kenomei, imperiul vidului. în urma unei tulburări în pliroma, produsă de eonul aoepta = înţelepciunea, s-a produs lumea fenomenelor ; eonii s-au unit şi au produs prin em a naţie comună un nou eon, deosebit de strălucit, pe Iisus cel ceresc, care se coboară la botez asupra omului Iisus, învaţă timp de un an şi este Minluilorul ( aojtijp). Valentin împărţea pe oameni în trei categorii şi învăţa distrugerea materiei, a pamîntului şi a ilicilor printr-un foc, care sc> va ridica din adîncurile materiei. Discipolii lui Valentin s-au împărţit în două şcoli : una italică şi una orientală. SinL cunoscuţi Ptolomeu, Heracleon, Marcu, Secundus ; Terlulian a combălul. .sistemul în «A d v e rs u s V alen tin ia n o s» . A lic sisleme gnostice sînt înrudite fie cu cel sirian oriental fio cu ce! alexandrin-J'îlozofic. In «ofism» jo a c ă mare rol şarpele (ocpic}:. mijlocitor al gnozei, adică al cunoştinţei către oameni, fie ca principiu

EREZIILE

189

rău (y.axo8 aí¡j,(ov); fie ca principiu bun (áfa&oSaíjiwv). Dumnezeul iudeilor (laldabaot, Demiurg) ţinea pe oameni departe de cunoştinţă ; pe aceasta a adus-o şarpele, de aceea unii îl adorau. Ofismul era anti-iudaic şi dua list riguros. Sistemul ofic este mai complicat decît al lui Satornil şi are numeroase ramificaţii şi nuanţe : naaseni (nahas = şarpe în 1 . ebra ică), setieni (de la Set), cainiţi (Cain), peraţi. Ereticii înrudiţi sînt cei numiţi barbelognostici, severieni (aceştia întrebuinţau scrierea păstrată JIíaTt? oocpia cu nuanţe valentiniene), barbonienii, antitacţii, prodicienii. In morală, unii erau asceţi severi, alţii desfrînaţi. Sirianul B a rd es a n e (Bar-Daisan), care trăia la Edesa ( t 202) şi fiul lui Harmonius, reprezintă un sistem gnostic mai apropiat de creştinism. El combate unele erori ale ereticilor, dar are idei gnostice (dualism, emanaţie), deşi pe altele nu le admite. Bardesane a scris contra marcioniţilor şi a lăsat imne religioase. Cercetători mai noi cred totuşi că el ............... nu era dualist. Apologetul Taţian Asirianul, discipol al lui Iustin Martirul ( ţ 165), a adoptat la întoarcerea în ţara sa pe la 172— 173 o doctrină cu apa renţe gnostice şi o morală ascetică (abţinere de la căsătorie, de la car ne, de la vin). Adepţii lui săvîrşeau euharistia cu apă ; ei erau numiţi de aceea «aquari» sau «hydroparastaţi», sau «encratiţi» «cumpătaţi». IJnii istorici nu-i socotesc eretici. H erm o g en , un sirian stabilit în Africa, la sfîrşitul secolului al II-lea avea un sistem apropiat de al lui M arcian şi era influenţat de plato nism. El admitea şi creaţia biblică şi teoria emanaţiilor. Hermogen a lost combătut de Tertulian (A d v ersu s H erm o g en em ). C a rp o c ra t, care trăia în Alexandria — jumătatea secolului al II-lea — reprezintă o gnoză anti-iudaică, păgînă, panteislă. Unii istorici îi contestă existenţa, susţinînd că numele său aparţine zeului egiptean I Îorus-Harpokrates. Religiile populare, zicea el, mai ales cea iudaică, vin de la demoni. Adevărata religie este întoarcerea în monadă, în unitatea pierdută a totului, prin gnoză şi călcarea legii lui Demiurg, aşa cum a făcut Hristos, care ne-a mîntuit prin «reminiscenţele» sale
190


rea omului. Agapele carpocratiene erau întinate de desfrîu, Carpocrat învăţînd comunitatea bunurilor şi a femeilor. Carpocrat a avut un fiu, Epifaniu, care moare la vîrsta de 17 ani. Maniheismul reprezintă o nouă faz.Ş a gnosticism ului; el este un produs gnostic sln c re H ^ .^ n ''a m e s ie c d o .parsism, budism, de v e ch e teosofie babilonian-haldeică şi de idei creştine. Maniheismul are un caracter mai oriental decît celelalte sisteme gnostice şi oarecare ase mănare cu elchesaismul, cu gnoza siriană ş.a. El nu voia să fie doar un sistem pentru iniţiaţi, ci o adevărată biserică, o nouă religie universală. Persoana întemeietorului, numit M ani, M an es sau M a n ih eo s, este înconjurată de legendă. Izvoarele — unele orientale, în limbile siriacă, arabă, persană şi armeană, altele occidentale, în limbile greacă şi latină — se deosebesc mult în cele ce spun despre ereziarh. Mani era persan, de origine nobilă, născut în Babilonia (în regiunea CtesîTon, pe la 215— 216). El a primit învăţătură aleasă, a intrat în secta moghtasilah, a străbătut lumea răspîndind doctrina sa. Sistemul lui este cel mai bine format şi mai consecvent dintre cele gnostice,- deşi cu idei împrumutate, el este conceput mai original. Mani voia să dea o nouă religie perşilor şi a încercat să influenţeze şi asupra creştinilor. S e zice că a murit jupuit de viu de către perşi (la 277). Dualismul maniheic este extrem, ca o yiganlomachie. Cele două împărăţii, a luminii şi a întunericului, se găsesc în cea mai mare opo ziţie. Ele sînt personificate, vii, veşnice, necreale. Fiecare are cinci serii de eoni sau cinci regiuni, membre sau elemente. în lupta dintre ele, unele părţi de lumină au devenit captive in împărăţia întunericu lui ; ele sînt sufletul lumii sau Iisus cel pătimi tor (J e s u s p atib ilis). Ele mentele luminoase salvate s-au aşezat în soare şi formează pe Iisus cel nepaUmitor (J e s u s im p a tib ilis), care este Mîntuitorul. Elementele rele au creai pe Adam şi pe Eva (pe aceasta numai din materie), pen tru ,i perpeLua prin naştere captivitatea elementelor luminoase. F ie care om are un suflet luminos bun şi unul rău. lilihri are.i se l.ice prin învăţătura lui Iisus Hristos, care a coborît clin soare pe pămînl, în trup omenesc aparent, a învăţat pe oameni cele «trei peceţi», a gurii, a inîinilor şi a sinului (signacula oris, manus el sinus), adică ferirea de păcatele săvîrşite cu vorbirea, cu faptele şi

EREZIILE

191

ca plăcerile, şi a murit în aparenţă. Învăţătura lui a fost falsificată de Apostoli. Mani pretindea că o restabileşte el. _ în. organizarea sectei sale, M ani a imitat creştinismul. El şi-a ales doisprezece Apostoli (m agistri) şi 72 jde....e.pişcppi-pr.eoţiT...diaconi „şi el/ăn^gHeîiştTT Comunitatea jm a niheică era formată din aleşi (desăvîrşiţi) şi auditori (catehumeni); cei din urmă trebuiau să treacă prin metempsihoză in altă viaţă. Aleşii se rugau pentru auditori, iar aceş tia întreţineau pe aleşi cu hrană. Maniheii imitau Botezul şi Euharistia, avînd rituri asemănătoare (botez cu untdelemn şi o împărtăşire fără vin). Sărbătoarea principală era ziua morţii lui Mani, numită pentru că aderenţii lui se pros ternau în faţa unui scaun, simbol al învăţătorului lor. Morala sectei era severă, pentru cei aleşi, nu şi pentru ceilalţi. Aleşii păstrau cele trei peceţi : Se abţineau de la carne, ouă, lapte şi vin, de la lucrul manual, de la plăceri. Ei erau vegetarieni. Secta maniheică s-a întins în Imperiul roman, unde a fost perse cutată de unii împăraţi păgîni sau creştini. în Africa, ea a cîştigat un timp ca auditor pe Augustin (')' 430), înainte de convertirea lui la creştinism. Regele vandal Huneric a deportat mulţi manihei pe coastele europene sudice (Italia, Galia). Ideile lor s-au păstrat şi în Evul mediu, în sectele numite «neomaniheice». Prin pericolul pe care-1 prezenta pentru creştinism, gnosticismul a fost pentru Biserică şi un stimul. Se admite că el a făcut să se pre cizeze regula de credinţă, să se grăbească încheierea canonului Sfin tei Scripturi, să se îmbogăţească şi dezvolte cultul, să se întărească autoritatea episcopală, să se scrie opere creştine polemice. Fapt este că teologii ortodocşi au trebuit, combătînd gnosticismul, să lămurească şi să fixeze doctrina Bisericii. BIBLIOGRAFIE V ezi num eJe e re ticilo r şi ereziilo r gn ostice, în e n ciclop ed iile teo lo g ice. J . P. K i r s c h, op. cit., p. 784— 788,' 804— 805. E u g è n e d e F a y e , G n ostiq u .es et g n o s tic is m e , E tu d e c r itiq u e d e s d o c u m e n ts d u g n o s t ic is m e c h r é tie n a u x H -e e t I II-c s i è c le s , ed. 2, Paris, p. 499— 540 E. B u o n a i u t i , L o G n o s tic is m o , Roma, 1907. H. L e i s e g n n g, D ie G n o s is , Leipzig, 1955. E. P o p o v i c i, op. cit., 1, p. 308— 333.


102

C. S c h n e i d e r ,

G e is t e s g e s c h ic h t e d e s a n tik e n C h risten tu m , 2 vol., Mürtchen,

1954. J. D a n i e l o u ,

H is to ir e d e s d o c t r in e s c h r é t ie n n e s a v a n t N ic è e , 2 v o l., Paris,

1961. P. N a u t in, L e ttr e s e t é c r iv a in s d e s I l - e e t I l l - e s iè c le s , P aris, 1961. R. W i 1 s o n, T h e g n o s tic p r o b le m , ed. II, Londra, 1962. R. G r a n t, l a g n o s e e t l e s o r ig in e s c h r é t ie n n e s , Paris, 1964. M. L o d s, P r é c is d 'h is to ir e d e la t h é o l o g i e c h r é tie n n e , (sec. II— IV ), Paris, 1966. R. H a a r d t, D ie G n o sis, Salzburg 1967, trad u cere englezà de J .F. H endry, Leyda, 1971. B i h l m e y e r - T ü c h l e - D a m m e , o p . cit., 1, 1969, p. 137— 148 eu b ib îio g rafie p. 450— 542. R. G r a n d , L e D ieu d e s p r e m ie r s c h r é tie n s , din cnglezâ, Paris, 1971. K u r t R u d o l f , G n o sis und G nostizAsm us, D arm sladt, 1975, 862 p.

Marcionismul. Montanismul. Hiliasmul. Alogii * 1. Marcionismul este o erezie care are o oarecare asemănare cu gnosticismul. Teologii obişnuiesc s-o numească «quasi-gnostică». Marcion are însă alte puncte de plecare şi alt interes decît gnosticii propriu-zişi. Asemănările între marcionism ¡şi gnosticism sînt parţiale. M arcion , şeful sectei, s-a născut la Sinope (Pont) pe la anul 85. In Pont existau comunităţi iudaice şi creştinismul pătrunsese de tim puriu. Marcion, ar fi fost fiul unui episcop creştin şi deci creştin de familie. Dar din cauza învăţăturii lui greşite, el ar îi fost excomunicat de tatăl său. Pe la 138— 139, M arcion s-a dus la Roma, unde a intrat în legătură cu alţi eretici, ca ^gnosticul sirian C er don , deşi unii isto rici neagă aceasta, pentru a susţine originalitatea ereticului, care ar fi fost unul dintre cei mai mari gînditori ai creştinismului în primele secole: un geniu religios şi un reformator, care s-ar fi inspirat direct de la Sfîntul apostol Pavel şi din Noul Testament (Adolf Harnack). I.a Roma, Marcion a căutat să intre în comunitatea creştină. Fiind pi opi ielar de corăbii, el era om bogat. Ereticul a oferit cliiar ca ajuî<’i I’ is'M'ieij o sumă mare (200.000 sesterţi). Dovedindu-se însă eretic, e p i s c o p u l ¡-,i înapoiat banii şi l-a respins. Atunci Marcion şi-a înfiinţat o s e r i a p r o p r i e ( p e ia 144).

luc/ia lui provine mai ales dintr-o greşită înţelegere a Sfintei i şi îndeosebi a raportului dintre cele dona Testamente. M ar cion credea că între ele sînt deosebiri radicale, nepotriviri, dezacord. S e r i pl ui

* Capii,ol r r t i a c l a l , di- Pr . p r o f . M. P. Ş e s a n

EREZIILE

193

Intr-o scriere intitulată A n titez e, el a adunat pretinse contraziceri între cele două Testamente, privitoare la precepte morale. în Vechiul Testament stă scris «ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte» ; în Noul Testament, «iubiţi pe vrăjm aşii voştri» ; deci unul învaţă răzbunarea, celălalt dragostea. în Vechiul Testament, Dumnezeu a pedepsit cu ploaie de foc din cer (Fac. 19, 24) • în Noul Testament, cînd Apostolii au cerut aceasta, Mîntuitorul i-a mustrat (Luca 9, 54— 56). Vechiul Testament justifică unele păcate (furtul) ; Noul Testament le condamnă. Mîntuitorul a desfiinţat Legea veche, a combătut pe învăţătorii ei (căr turari), a venit să cheme nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Marcion credea de aceea că Vechiul şi Noul Testament nu sînt opera unuia şi aceluiaşi Dumnezeu şi că deci sînt doi Dumnezei. Dum nezeul Vechiului Testament, creatorul lumii, nu este nici atotştiutor, nici atotputernic; Dumnezeul Noului Testament ştie şi poate totul. Dumnezeul Vechiului Testament este drept şi aspru (deus justus, S-soc oixaio?); Dumnezeul Noului Testament este bun (Sso? ¿-j-a&os). Acesta a fost necunoscut pînă la Iisus Hristos, necunoscut chiar de Dumnezeul-demiurg al Vechiului Testament. Făcîndu-i-se milă de păcătoşi şi voind să-i mîntuiască, El a intervenit în lume împotriva celuilalt Dumnezeu. Dumnezeul cel bun s-a descoperii în Iisus Hristos, coborînd asupra Lui în anul al X V -le a al domniei iui Tiberiu. El a făcut minuni şi a învăţat, combătînd legea şi opera Dumnezeului Vechiului Testament. Pe cînd acesta voia să ajute şi să înalţe numai pe iudei, poporul sau «¡Ies, Iisus Hristos a chemat pe toii oamenii la mîntuire; po cînd iudeii voiau o împărăţie lumească, Hrislos a întemeiat pentru ai Săi, una cerească. Pe cînd Dumnezeul Vechiului Testament exercita judecată, Iisus Hristos fericeşte pe ai Săi din iubire fără judecată. Marcion nu
194


Intre cele două Testamente nu poate fi, după Marcion, legătură posibilă. El caută argumente în cel Nou pentru combaterea celui Vechi, le desparte pe unul de altţul şi respinge pe cel V echi prin cel Nou, pe baza tezei că nu se pune vin nou în foaie vechi şi nici petic nou la haină veche (Matei 9, 16— 17). Vechiul Testament este pomul care nu face roade şi se aruncă în foc ; Noul Testament este pomul cel bun, care rodeşte. Invăţînd acestea, Marcion credea că urmează Sfîntului apostol Pavel, pe care în realitate nu-1 înţelegea bine. El nu păstra nici măcar Noul Testament întreg, ci-1 mutila, admiţînd numai Evanghelia după Luca, fără primele capitole, care vorbesc despre Naşterea şi genealo gia lui Iisus Hristos, şi zece epistole pauline (fără epistolele pastorale şi cea către evrei). El pretindea că reface cărţile Noului Testament în forma lor auten tică, dar făcea aceasta în mod arbitrar şi inconsecvent. Combătea V e chiul Testament, dar admitea autenticitatea lui, şi nega totuşi autenti citatea unor cărţi din Noul Testament, pe care-1 opunea Vechiului T e s tament şi pe care credea că se întemeiază învăţă tura lui. In morală, Marcion era rig o ris t; învăţa asceza severă, condamna căsătoria, oprea de la carne şi de la vin, pe c a r e le socoteşte ale Dumnezeului-demiurg, care a făcut lumea. M arcion a făcut propagandă cu succes. EI n-a înfiinţat o şcoală ca gnosticii, ci o biserică formată din comunităţi proprii, cu cler, cu locaşuri de cult, cu imne. Marcionismul a dat şi martiri în persecuţii. Marcion păstra Tainele Bisericii, dar le săvîrşea în felul său. El permi tea al doilea şi al treilea botez pentru iertarea păcatelor, botez pe care îl puteau săvîrşi şi femeile. Partizanii lui Marcion îl numeau pe ('I iT>ITc7'^cos~3in.pjetinsa. .QPPz iţie _dintre Vechiul şi Noul Teslamf'H!, dar fără a fi dualism metafizic, ca alj p o s t i c i l o r . El nu admite teoria eonilor şi necesitatea gnozei. Interesul lui este soteriologic, nu cosmologic şi filozofic. El nu împarte pe oameni în pnevmatici şi ilici şi im despărţea pe catehumeni de credincioşi, nu avea doctrina secretă, mistere şi iniţiere, ca gnosticii.

EREZIILE

195

M arcion a vrut să fie un reformator al Bisericii. Părinţii şi scrii torii bisericeşti l-au combătut ca pe un eretic mai rău decît alţii (Policarp, Iustin, Irineu, Tertulian). Dar protestanţii l-au apreciat elogios, socotindu- 1 , unii un geniu religios, un adevărat reformator, un înte meietor de religie, ba chiar «primul protestant» (Neander). Adolf Harnack a văzut în el un gînditor şi un-creator comparabil cu Sfîntul apostol Pavel, cu Augustin şi cu Luther. Importanţa lui M arcion a fost astfel mult şi tendenţios exagerată. Urmaşii lui Marcion au modificat ideile lui, moderîndu-le. Mai în semnat dintre ei a fost A p e lle s . Unii marcioniţi au adoptat maniheis mul. Fiind mai uşor de înţeles decît gnosticismul şi mai bine orga nizat, marcionismul a fost mai periculos pentru Biserică. 2. Montanismul a fost o sectă apărută în Frigia, îndată după jumătateă- secolului al II-lea. Încă înainte de a fi fost învins gnosticismul, montanismul tulbură Biserica prin ideile sale apocaliptice, hiliaste, ri goriste. Pe cînd însă gnosticii voiau să cuprindă creştinismul într-o reli gie universală, montaniştii concepeau un creştinism îngust, sectar, exclusivist. Ca şi Marcion, dar din alt punct de vedere, M ontan , şeful sectei,, voja să fie reformator ; el credea că Biserica a decăzut, fiind influen ţată de lume, că morala şi disciplina ei au slăbit. Montanismul apare ca o reacţie contra acestei stări, readucînd spiritul profetic şi ideea parusiei apropiate, a primilor creştini. Montan era un vizionar care voia să pregătească Iu mea pentru marele eveniment religios anunţat de el. Din speranţa venirii apropiate a lui lisus Hristos, speranţă care mîngîiase pe primii creştini, Montan făcea un motiv de trezire excepţională a sentimentului religios, producînd o surescitare bolnăvicioasă. Regiunea în care a apărut montanismul, Frigia, era din cele în care mişcarea de idei religioase era mai mare, viaţa bisericească mai agitată. Concurenţa dintre culte, controversele teologice timpurii, per secuţiile, starea de spirit a provinciei, au trezit aci speranţa parusiei, şi cu aceasta profetismul. Montan era în creştinism un n e o f i t ; el fusese sacerdot al zeiţei Cybele. Pe la 156— 157 (după Eusebiu, mai tîrziu, la 172). Montan a început să înveţe la Ardabau sfîrşitul lumii, coborîrea Ierusalimului


ceresc, împărăţia de o mie de ani a lui Hristos cu drepţii. A ceasta avea să se întîmple în apropiere de Pepuza şi de Tymion, în Frigia. Montan se socotea Paracletul (Mîngîietorul) anunţat de Iisus Hris tos (Ioan 15, 26), organul Sfîntului Duli ; el vorbea în numele şi în locul lui Dumnezeu însuşi, cînd z ic e a : «Eu sînt Tatăl, Cuvîntul şi Paraclet», «eu, Dumnezeu Domnul, atotputernicul, sălăşluind într-un om»...; «Nu un înger, nici un trimis, ci eu Domnul Dumnezeu am venit» ; «Nu pe mine, ci pe Hristos îl ascultaţi» ; «Omul doarme şi eu veghez. Iată, Domnul este cel care în extază înlocuieşte inima omului; cel care dă omului inima». Montan pretindea că revelaţia Noului Testament nu este desăvîrşită, ci se desăvîrşeşte prin el, ca P aradei, completînd deci descop¥rlrea'facuîa'prîii^Tisus Hristos. Pe gnostici, Montan şi predicatorii lui îi combăteau. El nu schimba credinţa Bisericii, dar voia să aducă o viaţă religios-morală nouă, în spirit eshalologic; voia întărirea dis ciplinei, o renaştere morală. ; ;

In morală, montanismul era mai rigorist clocit Biserica. A doua căsătorie era socotită adulter şi interzisă; cei căsătoriţi de două ori erau excluşi din comunitate, Fecioria era socolilă necesară pentru a primi revelaţii. Postul montaniştilor era mai lung şi mai sever decît al Bisericii. Distracţiile şi podoabele erau socoti le păcate, iar pentru păcate grele excludeau din comunitate. Predica profetică a lui Montan a făcut maro impresie. Entuziasmul s-a trezit în ascultători, cuprinşi de emoţia sfinţitului lumii şi a împă răţiei celei noi. Mulţi şi-au vîndut averile şi le-au pus la mijloc, ca primii creştini. Mulţimea înfrigurată s-a strîns la locul şi timpul prezis, ţinînd adunări, săvîrşind cultul sub cerul liber. In aşteptarea Ierusa limului ceresc, se produceau stări de extază. Fenomenul ceresc aştep¡<,i i:;i s-,i întîmplat, dar ideea şi mişcarea au prins. Montan şi par’i■/..111ii s ii an c ontinuat să predice ca nişte profeţi ai împărăţiei de o mi«' (’(■ .¡ni, inlerproiind în sensul învăţăturilor lor semnele timpului : i , I / T u ; , i r , rulrcniuro, persecuţii, tulburări şi alte întîmplări. /'..111 •I in Sii ia, un episcop montanist a pornit în pustie, urmat de ¡uuM,ii ;“ , cu i»■iii■•i şi copii, în întîmpinarea Ierusalimului ceresc, in Pont, un alt episcop, în urma unui vis repetat, anunţa că sfîrşitul va veni ni limp d(> un ¿in. Credincioşii îşi lăsau lucrul şi averea, renunţau

EREZIILE

19?

să se mai căsătorească. Pe la 179— 180, se aştepta din nou venirea îm părăţiei milenare. A ceastă stăruinţă din partea «profeţilor» şi această credulitate din partea mulţimii arată starea, de spirit a timpului. Exaltatul «profet» îşi alăturase cîteva femei : Priscilla (Prisca), Maximilţa7 Quitilla, care cădeau în stări de extază şi de somnambulism şi profeţeau ca şi Montan sfîrşitul, socotindu-se organe ale Sfîntului Duh şi întrebuinţînd de aceea în vorbirea lor nu genul feminin, ci genul masculin şi afirmînd că după profeţia lor va urma sfîrşitul. Montanismul a făcut aderenţi numeroşi. Ei erau numiţi «montanişti», «catafrigi» (rj xkto Opoâi atpeaic = erezia Frigienilor), «pepuzieni». Ei înşişi se numeau spirituali, privilegiaţi ai Sfîntului Duh (spi rituales, irveofjicmxot), socotind pe ceilalţi «psihici». Din Frigia, secta s-a întins în Galatia şi în alte provincii din Asia Mică, precum şi în afară de aceasta. Ea s-a organizat, avînd evanghelişti, profeţi, episcopi, mai tîrziu un fel de patriarhi. Chiar femeile puteau să intre în clerul montanist, ceea ce surprinde pentru rigo rismul lor. La începutul mişcării, montaniştii voiau să rămînă în sînul Bisericii. După oarecare ezitare, Biserica s-a pronunţat contra lor ; pri mele sinoade cunoscute sînt cele împotriva montanismului (între 160— 180). Respinşi de Biserică, montaniştii s-au organizat separat, ca o co munitate de sfinţi. Montanismul a fost combătut şi în scris de Claudiu Apolinare, Miltiade, Rodon, Meliton de Sardes şi alţii. Intre partizanii lui mai în semnaţi sînt A lc ib ia d e , T hem isort, A lex an d ru , T h e o d o t. Montanismul a cîştigat aderenţi şi la Roma (P io c u l, E schin ), iar la Cariagina pe cel mai însemnat dintre aderenţii săi, pe marele scriitor bist-ricesc Tertulian ( î 240). Cu timpul, montanismul s-a dezbinat în mai multe secte, cu dife rite numiri («eschiniţi» sau «aschiniţi», «proclieni», «artotyriţi» (aceştia întrebuinţau la împărtăşire pîine şi brînză), «tascodrugiţi» (îşi fixau la rugăciune degetul arătător de nas) şi «quintilieni», «pepuzani», «priscilieni», «terlulianişti»), Tertulian şi partizanii săi reprezentau o ramură moderată, care se deosebea de Biserică doar prin rigorismul ei moral. Secta montanistă s-a menţinut cîteva secole şi a fost condamnată prin legi şi canoane.

198


3. Hiliasmul (milenarismul). numit astfel de la yiXia. exrj sau mil lenium (o mie de ani), este credinţa că Iisus Hristos va veni din nou şi va înfiinţa o împărăţie de o mie de ani. După o primă înviere, a drepţilor, Iisus Hristos va stabili o teocraţie pămîntească vizibilă, dom nind cu drepţii o mie de ani. După aceasta avea să vină sfîrşitul lumii, învierea generală şi judecata viitoare. în timpul împărăţiei milenare, puterea lui Satan este biruită şi legată, drepţii şi credincioşii domnesc cu Iisus peste lumea cealaltă. Ideea revenirii Mîntuitorului găsea temei în cele spuse în Evan ghelie (Matei 24, 34— 42 ; 25, 31 ; Luca 12, 39 : Ioan 5, 28), despre sfîr şitul şi judecata lumii, iar ideea timpului de o mie de ani şi alte idei erau luate din Apocalipsă (20, 5— 7) înţelese de hiliaşti ca despre o îm părăţie pămîntească a Mîntuitorului. Hiliasmul s-a format prin greşita interpretare a celor spuse de Mîntuitorul şi de Sfinţii Apostoli. Nici El, nici ei n-au fost hiliaşti. Iisus Hristos a vorbii despre venirea sfîrşitului pe neaşteptate, dar n-a învăţat o împărăţie a Sa pămîntească. / Ideea hiliastă era mai veche decît creşLinismul şi venea din iu daism. Ea avea început în profeţiile despre o împărăţie viitoare (Isaia, '-Daniil), împărăţia lui Mesia, pe care iudeii au denaturat-o cu ideea de Mesia, sub apăsarea şi influenţa greutăţilor prin care au trecut. Ideea împărăţiei viitoare a intrat cu unele lărgiri şi modificări în creştinism. Ea a avut la început forma unei aşteptări apropiate a sfîrşitului lumii. Ideea era generală şi neclară. Sfinţii Apostoli au trebuit să pre vină pe credincioşi că sfîrşitul nu este iminent şi că trebuie să tră iască liniştiţi (epistolele către Tesaloniceni, epistola II Petru). Termenii simbolici şi profetici ai Apocalipsei întreţineau însă ideea împărăţiei, datori iii persecuţiilor şi strîmtorărilor îndurate de creştini. Ideea îm părăţiei viitoare şi a parusiei apropiate era mai ales o mîngîiere în persecuţii. Ea se găseşte la unii Părinţi apostolici — în v ă ţă tu ra c e lo r ciois p r A p o s t o l i , epistola atribuită lui Varnava, P ăstoru l lu i H erm a şi mai a Ies la Papia (pe la 130), numit pentru aceasta de istoricul Eusebiu «Ioarl.e puţin la minte» (Isto ria b is e r ic e a s c ă , III, 39, 13), la unii apologeţi (Iustin Martirul), la Irineu. Sens eretic a luat hiliasmul prin apariţia montanismului, a cărui învăţătură greşea sau exagera şi în alte privinţe. Ideea hiliastă s-a menţinut şi la unii scriitori creştini din secolele III— IV, ca speranţă

EREZIILE

199

în venirea lui Iisus Hristos (Metodiu, Lactanţiu, Comodian, Victorin de Poetovio). Tertulian era hiliast ea montanist. Hiliasmul a fost combătut şi în Biserică şi în afară de ea, de unii eretici (gnostici, alogi). In Răsărit l-au combătut mai ales alexandrinii, în frunte cu Origen, prin interpretarea alegorică a Apocalipsei, împo triva celei literale a hiliaştilor. Dar în Egipt hiliasmul era susţinut chiar de un episcop, Nepos de Arsinoe. Dionisie al Alexandriei l-a combătut pe acesta într-o scriere specială (Ilspi eira7 7 eX.iu>v, Despre făgăduinţe). în Apus a fost combătut mai ales de Augustin. Ideea sfîrşitului apropiat şi a împărăţiei lui Hristos s-a menţinut în unele secte medievale şi mo derne, fiind cea mai stăruitoare dintre răstălmăcirile Evangheliei. 4. Alogii au fost o sectă puţin cunoscută. Ei au apărut în Asia M ică (Frigia), ca adversari ai montanismului (în sec. II). împotriva profetismului şi hiliasmului montanist, care se baza pe o greşită inter pretare a scrierilor Sfîntului evanghelist Ioan, alogii contestau auten ticitatea a c e s t o r a ; pe a Evangheliei pentru că vorbeşte despre trimi terea Paracletului (15, 26), care sc credea Montan,- pe a Apocalipsei pentru că vorbeşte de împărăţia milenară. Alogii le socoteau scrieri ale lui Cerint, fără să observe că acesta era mai degrabă combătut de Sfîntul loan. Dacă alogii respingeau şi doctrina despre Logos, de unde ar veni numele lor, cum crede Epifaniu, este greu de spus. între alogi este socotit scriitorul creştin roman C aiu s din a doua jumătate a secolului al II-Iea, precum şi un antitrinitar, T h e o d o t. BIBLIOGRAFIE în e n ciclop ed iile te o lo g ice (e re tic ii şi ereziile numite). J . P. K i r s c h , op. cit., p. 787 (M arcion), 788 (M ontanism ), 234, n, 345 (hiliasm ). U l y s s e C h e v a l i e r , op. cit. (B ibliograph ie), II (M arcion, col. 3020, M ontan, col. 3253). E. P o p o v i c i, op. cit., 1, 1925, p. 317 ş.u., 341 ş.u. B i h l m e y e r - T u c h l e - D a m m e , op. c it., I, p. 143 ş.u., 154 şi b ib lio g rafie p. 451 ş.u. P e n tr u M a rc io n is m , studiul cel m ai im portant este al lui A dolf H arnack, M a rc io n . D a s E v a n g e liu m v o m ir e m d e n G o tt. (T e x t e u n d U n te rs u c h u n g e n , X L V ), Leipzig 1921 ; ed. 2, 2 voi., 1924 (v. c ritica lui Eug. de Fay e, G n o s tiq u e s et g n o s tic is m e , ed. 2, p. 529— 536). ' R. W i 1 s o n, M a rc io n , ed. II, Londra, 1933. E. C. B l a c k m a n , M a r c io n and h is in ilu e n c e , Londra, 1949.

200


P e n tr u M o n ta n is m vezi P ierre de L ab riolle, L e s s o u r c e s de l'h is t o ir ? d u m o n ta n ism e , F rib ou rg et Paris, 1913 ; Idem, L a c r is e m o n ta n isle , Fribourg et Paris, 1913. Adhémar d'A 1 è s, L a th é o lo g ie d e T e r t u llie n , ed. 2, Paris, 1905. W . S c h e p e l e r n , D er M o n ta n ism u s, trad. B au er W ., Leipzig, 1929. R. A. K nox, E n th u s ia s m , O xford, 1950. P e n tr u H ilia s m vezi : L. Gry, L e m ilè n a r is m e d a n s s c s o rig in e s et so n d é v e lo p p e m e n t, Paris, 1903. P r . T o m a C h i r i c u ţ ă , S tu d iu a su p ra te x t e lo r e v a n g h e lic e c u p r iv ir e Ia p a r u s ie sa u a d o u a v e n ir e , B u cureşti, 1935 (p. 24 — 31). V. L o i c h i ţ a, M ile n a r is m u l, 1931. E. P o p o v i c i , op. cit., 1, 1925, p. 361 s. B. R i g a u x, L 'A n t é c h r is t , Louvain 1932. F. A l c a n i z , E c c le s ia p a tr is tic a et M ille n a r is m , G ra n a d a 1933. D. V a s i 1 e s c u, O r ig in e a ş i a s p e c te le m ile n a r is m u lu i în p rim e le d o u ă v e a c u r i , «Studii T eo lo g ice », X V I {1964), nr. 5/6, p. 334 ş.u.

Aniitrinitarismul (monarhianisinul). Subordmaţianismul. Problema Sfinte! Treimi * Sub numele comun de antitriniiarism sau monarMamsm se înţeleg doua învăţături greşite privitoare la dogma Sfintei Treimi, deosebite una de alta în fond, dar asemănătoare prin l a piui că se referă amîndouă la aceeaşi dogmă şi neagă trinitatea persoanelor dumnezeieşti. Una neagă dumnezeierea lui lisus Hrislos, socotindu-L doar un om inspirat şi împuternicit de Dumnezeu, al cărui Fiu a devenit prin acea sta; alta neagă deosebirea personală dintre Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, socotind persoana dumnezeiască una, cari; se manifestă deosebit ca Tată, ca Fiu şi ca Sfînt Duh. Prima se numeşte qntitrinitarism d i n am ic (e b io n itic sau su b ord in a ţion ist), cealaltă an titrin itarism m o d a list, p a tiip a sia n , p atiip a sia n ism , s a b elia n ism . Cum doar acesta pune propriu-zis problema Sfintei Treimi, a fost numit cu preferinţă sau chiar exclusiv an titrin itarism sau m on a rh ia n ism (Adolf Harnack) ; c e la laII s-a numit ad o p ţia n ism (care trebuie totuşi deosebit de adopţianismul de mai lîrziu, din secolul VII). lislc dicpl di nutnele de monarhieni, ca antitrinitari, se da la începui celor modalişli, ca ţinînd la unitatea persoanei dumnezeieşti (. IV1oii,,ichiarn Umioiiuis»), după Tertulian, (în A d v ersu s P rax ea m ) pe cind anlili inilai ii dinamici neagă dumnezeirea lui lisus Hristos, socolindu-L nu persoana dumnezeiască, ci om îndumnezeit. Deşi antitrmi* C a p i t o l r c c l a c l a t iU* L’r. pro£. M. P . Ş e s a n

EREZIILE

201

ţarismul dinamic punea mai mult problema hristologică, iar cel modalist p e . cea trinitară propriu-zisă, rezultatul teologic este ace la şi: negarea treimii persoanelor dumnezeieşti. . ' Antitrinitarismul a ieşit din încercarea de a explica şi pune de acord cele două adevăruri de credinţă creştină : monoteismul şi dum nezeirea lui Iisus Hristos deosebit de Dumnezeu Tatăl, şi a defini ra porturile lui Iisus Hristos, ca Fiu cu Dumnezeu Tatăl. Cele două i d e i : există un singur Dumnezeu (numit Tată) şi Iisus Hristos este (şi) Dum nezeu par a fi contradictorii. Din preocuparea de a explica dumnezeirea lui Iisus Hristos şi ra portul lui de Fiu cu Tatăl a ieşit antitrinitarismul dinamic ; din preocu parea de a saiva şi explica monoteismul creştin a ieşit antitrinitarismul modalist. Deşi plecînd de la puncte de vedere deosebite şi pe căi deo sebite, cele două învăţături se întîlnesc în rezultatele speculaţiilor lor, negînd dogma Sfintei Treimi. Antitrinitarismul este prima mare controversă dogmatică în sînul Bisericii ; este preludiul marilor controverse hristologice din secolele următoare (IV— VII). înainte de Sinodul I ecumenic (325), s-a com bătut monarhianismul sau unilerismul ca monoteism abstract şi s-a scos în evidenţă deosebirea persoanelor dumnezeieşti ; de la Sinodul I ecumenic s-a combătut concepţia dileistă sau triteiştă a acestei deo sebiri (subordinaţianism, arianism etc.), stabilindu-se identitatea de fiinţă a persoanelor dumnezeieşti. împotriva antitrinitarismului, Biserica afirma unitatea fiinţei dum nezeieşti şi personalitatea Fiului ca ipostasă divină (hypostasianism), câ Logosul devenit om, prin care se apăra şi dumnezeirea şi umani tatea .Lui. In preocuparea de a se deosebi între Fiul şi Tatăl, primii teologi (Iustin Martirul, Irineu, Ipolit, Tertulian, Origen) au spus că Fiul este mai mic decît Tatăl (subordinaţianism), înţelegînd cuvintele «Tatăl este mai mare decît mine» (Ioan 14, 28) despre existenţa preomenească a Mîntuitorului. Cit priveşte pe Sfîntul Duh, teologia era şi mai puţin clară şi precisă. Epifaniu crede că primii adversari ai dogmei Sfintei Treimi au fost alogii, la care se găseşte eroarea ebionită îndreptată împotriva clumnezeirii Logosului ; la fel şi învăţătura antitrinitarului T e o d o t din


202

Bizanţ, care zicea că Hristos este simplu om, Epifaniu o credea pro venind din erezia alogilor. 1. Antitrinitarismiil dinamic apare în istorie ca învăţătură a acestui Teodot. El era un meseriaş lucrător de piei — curelar sau cisniar ■ — bogat — din Bizanţ. In urma unei persecuţii, în care apostaziase, Teodot s-a dus la Roma, unde, zice Epifaniu, fiind acuzat pentru fapta sa, el s-a apărat spunînd că n-a tăgăduit pe Dumnezeu, ci pe un om, înţelegînd prin aceasta că Iisus este numai om, nu şi Dumnezeu. In discuţiile pe care le-a provocat, Teodot afirma că Iisus este om născut din Fecioară din voinţa Tatălui ; că a trăit la fel ca toţi oamenii şi a fost foarte credincios şi pios ; că la bote/, s-a coborît asupra Lui, de sus, Hristos în chip de porumbel şi că, prin aceasta, a primit o putere, pe care nu o avea înainte de a primi Duhul (pe care-1 numeşte Hristos). Teodotienii îl numeau pe Iisus Dumnezeu numai după Pogorîrea Duhului sau după învierea din morţi. Iisus Hristos era deci ,după Teodot, nu Logosul dumnezeiesc în trupat, nu o persoană dumnezeiască, ci un om născut din Fecioara Maria, prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu, întărit şi îndumnezeit prin pogorîrea lui Hristos sau a Duhului asupra Lui. Teodot cita în favoarea părerii sale locurile biblice în care se vo r beşte despre omenitatea M întuitorului: «Profet ca şi mine îţi va ridica Domnul din mijlocul tău, din fraţii tăi» (DenL. J 8 , 15), precum şi altele din profeţi (Ier. 18, 9 ; Isaia 53, 2 ş. u), şi din Evanghelii (Matei 12, 31 ; Ioan 8 , 40 ; Luca 1, 35 ; «Duhul Sfînt va veni peste tine şi puterea Celui Prea înalt te va umbri»), din (Fapte 2, 22 ; 10, 38), din epistole (I Tim. 2, 5). in alte privinţe, Teodot nu se abatea de la doctrina Bisericii şi invă(a, împotriva gnosticilor, că Dumnezeu a făcut toate. El a fost e x comunicai de episcopul Romei Victor, pe la 190, dar a reuşit să atragă ],i in\ ii!.iîura sa pe alţii, lormînd o şcoală sectară antitrinitaiă, cu |('i!tlni[,i iiiţion.ilislă şi cu interpretare gramaticală-literala. I ) 111 >ti Teodot

Curei arul a c o n d u s

ş c o a l a A s c le p io d o t ( s a u A s c lc -

nin:,), .¡pol un «ill 7 r o d u l n um i t c e l T î n ă r s au B a n c h e r u l , c a r e î n v ă ţ a u Ui lei ; e,i omul Iisus a lost î nt ăr i t l a b o t e z c u D uhu l lui D u m n e z e u sau I Irislos. A c e ş t i a

spuneau

c h i a r c ă M e l c h i s e d e c a f os t o p u t e r e mai

m a r e , şi d ec i s u p e r i o r lui Ii sus ( m e l c h i s e d e c i e n i )

alţii — un e g i p t e a n

EREZIILE

203

H ieia caS y — identificau pe M elchisedec cu Sfîntul Duh, alţii cu Avraam, numindu-1 Fiul lui Dumnezeu. La Roma, teodotienii au reuşit să amăgească pe un confesor NaJa liu s J N a ta li s ) să fie episcopul lor, dar după alegere acesta a renunţat (a fost numit primul «antipapă»). Ultimul cunoscut ca reprezentant al sectei la Roma a fost jXHemorPtiArtemasL pe laf230^= 235^\ sau ceva mai tîrziu. El pare a nu fi adoptat întru totul teoria lui Teodot. dar nega în fond dumnezeirea lui Iisus Hristos, ca şi Teodot, care-L numea simplu om (ido? dv&punroţ), îndumnezeit la Botez sau după înviere şi deosebit de Ffristos, care era identificat cu Sfîntul Duh. După jum ătatea secolului al III-lea, — fiind o erezie condamnată — antitrinitarismul lui Teodot dispare în Occident (Sfîntul Ciprian nu vorbeşte de el). în Orient însă, unde erezia aceasta este mai puţin răspîndită, ea a avut pe cel mai însemnat reprezentant, în a doua jumătate a secolului III, episcopul de Antiohia, P a v e l d e S a m o s a ta (260— 269). încă înainte de acesta, avea erori antitrinitare episcopul Berii de Bostra, în Arabia nord-vestică, în regiunea vecină cu Siria şi cu Pales tina, aflată pe teritoriul Imperiului roman. Berii credea că înainte de N aşterea sa, Iisus nu era Dumnezeu, El nu avea dumnezeirea Sa, ci locuia în El dumnezeirea TatăluLXEiisebiu, Isto ria b is e r ic e a s c ă , VI, 33). Antitrinitarismul lui Berii sta între cele două ramuri, dinamică şi rnodalistă : Iisuş^nu avea înainte dc întrupare,^divinitatea__sa ; în El este divinitatea Tatălui,. Intr-un sinod important ţinut la Bostra în 244, la care a luat parte şi învăţătorul Origen, episcopul Berii a renunţat Ia eroarea sa antitrinitară. P a v e l d e S a m osata, e p is c o p de Antiohia, era un om de lume, b o gat, mîndru, vanitos, iubitor de slavă şi de fast. El era şi demnitar .(ducenarius = procurator) al reginei Palmirei, Zenobia, care-şi întin sese stăpînirea şi peste Siria, profitînd de greutăţile interne ale Impe riului roman, al cărui vasal era statul ei. Pavel de Samosata învăţa că Dumnezeu este o singură persoană (lîpoaiDTîov Iv). Logosul sau raţiunea şi înţelepciunea (ootpta) dumne zeiască sini în El, dar nu ca persoane sau ipostase, ci ca atribute sau facultăţi nepersonale : nu svowoototoC ci dvorootatoi. Logosul nu este deci o ipostasă (liwooxaotţ) proprie, ci este impersonal, ca şi raţiu nea în om.

2 04


După Pavel de Samosata, Iisus este om născut din Fecioara Maria în chip supran atural; dar El nu este Fiu-persoană, ci Logosul lui Dum nezeu, sălăşluind în omul Iisus. Unul este Dumnezeu Tatăl, iar Fiul Lui este în El ca raţiunea în om : sv irpooajirov o Seo? (o singură per soană este Dumnezeu împreună cu Logosul). Logosul nu este deosebit ipostatic de Tatăl, ci este deofiinţă cu El : 6 ;j,ooucjioC uo Ila-cpi, înţelegînd că fiinţa este sinonimă cu persoana sau ipostasa. Pe Logos îl identifica Pavel de Samosata cu înţelepciunea Iui Dum nezeu (oocpta ©sou) şi cu Sfîntul Duh (lîveujxa). Sfînta Fecioară a năs cu!. om asemenea cu noi • El este însă mai bun decît toţi oamenii, pentru că este de la Duhul Sfînt. In El a locuit şi a lucraţi Logosul dumnezeiesc, ca în Moisi şi în Profeţi, dar înlr-un grad mult mai înalt. Iisus şi Logosul sînt uniţi nu prin fiinţă, ci prin calitate. Logosul locu ieşte în el ca într-un templu (u>? ev vouă), d a r unul este Iisus Hristos şi altul Logosul. Logosul este deci deosebit esenţial, ciupii fiinţă, de I is u s ; acesta nu are o personalitate dumnezeiască. Totuşi Logosul face din Iisus o fiinţă unică, mai presus de toţi oamenii. Uns de Sfîntul Duh la Botez, El a atins perfecţiunea morală. Iubirea Lui de Dumnezeu, voinţa Lui fără păcat, îi d'au o superioritate mai merituoasă decît dacă ar fi în El de la natură. Prin puterea lui Dumnezeu, Fi este unit nedespărţit cu Dumnezeu mîntuieşte pe noi. Iisus I Iris tos este deci Dum nezeu nu prin'’firea, ci prin virtutea^ sa. Fiind înzestrat cu putere (o6 vgc[ai?) dumnezeiască, îl putem numi tJurnne/eu. Două (sau poate trei) sinoade ţinute între anii 264—269 la Antioliia, unde Pavel de Samosata era episcop, au discutat învăţătura lui. in ultimul, la care au luat parte, între alţii, Firirulian.al. Cezareei Capadocic'i, Clrigore Taumataimtlr-Elenos de Tarş, Theotecnos al Cezareei 'i'iilc'slmoi, l lymeneu al Ierusalimului, învăţatul preot Malchion, au reuşit s.i (Iovi•diM.srn erezia lui, înrudită cu a lui A r temon. Pavel de Samosata ,i losl condamnai. şi depus de sinod. încrezător în protecţia Zenobiei şi <;mbi(ios, i-| n ,i voii să părăsească locuinţa episcopală în favoarea noului dh's, Doninus, pîiiii ce creştinii s-au plîns împăratului Aurelian. Deşi condamnai, Pavel de Samosata a avut partizani numeroşi. S i nodul .1 ecumenic: de la Niceea din 325 n-a recunoscut botezul antitrinitarilor, nefiind făcui, in numele Sfintei Treimi.

EREZIILE

205

2 . Antitrinitarismul modalist se mai numeşte şi tropic, monarhianism, patripasianism (ita'tpOTraaxftai). Pe cinci antitrinitarismul dina mic socotea pe Logos impersonal, cel modalist îl socotea alegoric, n e real. El vedea în Iisus Hristos pe Dumnezeu Tatăl însuşi, dar în alt chip, şi anume întrupat. Dumnezeu este unul din diferitele sale moduri : Tată, Fiu sau Sfîntul Duh. Ca şi antitrinitarismul dinamic, cel modalist a apărut în Orient, de unde a fost dus la Roma. Reprezentanţii lui de seamă sîni N o et, P ra x ea s, S a b e liu şi ucenicii lor, E p ig on şi C leo m e n es. Antitrinitarismul modalist s-a întins şi a durat mai mult decît cel dinamic, în răsărit şi în apus şi a agitat mai mult Biserica. Sub forma cea mai simplă, el se găseşte îa N o e t din Smirna. Acesta zicea, spre sfîrşitul secolului II, că Iisus Hristos este Tatăl însuşi, care s-a născut şi a murit. Dacă Hristos nu este Tatăl însuşi, El nu este Dumnezeu. Primind să se nas că, Tatăl este Fiu. Excomunicat la Smirna, Noet s-a dus la Roma, unde se pare că erezia ajunsese înaintea lui.

P ra x ea s, eretic din Asia Mică, s-a dus de asemenea la Roma, iar de acolo în Africa. El învăţa în acelaşi timp, spre sfîrşitul secolului al II-lea ; învăţătura lui o cunoaştem de la Tertulian, care l-a combătut (în A d v e r s u s P rax ea m ). Ca şi Noet, Praxeas învăţa că Tatăl s-a născut şi a pătimit ca Fiu, Tatăl s-a făcut Fiu : «Post tempus pater natus et pater passus, ipse deus, dominus omnipotens, Jesu s Christus praedicatur... Ipse se sibi filium fecit». în Iisus, J i ul este trupul sau_.&niul : Tatăl , este. Dumnezeu,. Spiritul JHristosuJ J o i păstrăm unitatea în Dumnezeu, zicea Praxeas : «monarchiam tenemus». Mîntuitorul a murit nu după fiinţa sa dumnezeiască, ci după cea o m en ească: «qui mortuus est non ex divina, sed ex hu mana substantia». Tatăl a suferit împreună cu Fiul : «compassus est Pater Filio». Cu ideea că în Mîntuitorul omul este Iisus, corpul, iar spiritul este Dumnezeu, Praxeas se apropia de antitrinitarismul dinamic. EI pretindea că-şi bazează învăţătura pe Sfînta Scriptură (Isaia 44, 6 , 24 ; Luca 1, 35 ; îoan 10, 50 , 14, 9, 10 , 18, 20). E p ig on şi C leo m en , a căror învăţătură este cunoscută de la Ipolit, aveau aceleaşi idei : Născîndii-se, Tatăl a devenit Fiul Său însuşi. Hristos a suferii pentru noi, fiind ca să ne poată mîntui.

206


S a b e liu este cel mai de seamă reprezentant al antitrinitarismnlui modalist, numit şi sabelianism. Ştirile cu privire la persoana şi la învă ţătura lui nu sînt clare. Se crede că el era preot, originar din Cirenaica (Pentapolis, în Libia, Egipt), deşi nu este dovedit. Fiind cunoscut şi la Roma, nu se ştie dacă s-a dus din Libia la Roma, sau de la Roma în Libia. Ipolit l-a cunoscut la Roma, în timpul episcopilor Zefirin şi Calist, deci la începutul secolului III. Sistemul antitrinitar modalist este la el mai dezvoltat şi mai com plicat. El a introdus în acest sistem şi pe S fin tul Duh şi a evitat ten dinţa spre antitrinitarismul dinamic. Sabeliu a conceput unitatea lui Dumnezeu riguros: trei numiri într-o singură ipostasă (ev [iia Uiroatâoet. 'cpstc ovojiaaiai) socotind că Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh sînt diferite nume ale aceleiaşi persoane dumnezeieşti. A celaşi Dumnezeu este Tată şi Fiu (uiomxTup) şi Sfîntul Duh, ca şi soarele, cure, deşi este o singură ipostasă, luminează, încălzeşte şi are o formă. Deşi este unul şi acelaşi, Dumnezeu se revelează în diferite forme şi trepte, dar după fiecare manifestare se întoarce în sine. Revelaţia este un proces asemănător cu dilatarea sau extinderea şi cu contracta rea sau întoarcerea în sine. Ca Dumnezeu Tu lai, este creator ; ca Fiu,, este mîntuitor ; ca Sfîntul Duh este desăvîrşilor, sfinţitor şi conducător al Bisericii. Sînt trei forme de existenţă şi de manifestare, trei măşti numite itpooioiţa, nu trei ipostase, căci altfel ar ii politeism. Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh sînt personal identici, dar nu în acelaşi timp, ci trep tat, succesiv. Nou şi interesant era că Sabeliu ţinea oarecum seama de ideea bisericească a iconomiei dumnezeieşti în revelarea lui Dumnezeu ca Tată, Fiu şi Sfîntul Duh, dar el considera ipostasele nu ca proprii, per sonale, ci ca moduri ale lui Dumnezeu, care ipostatic este unul, este monada, spre deosebire de antitrinitarismul dinamic, care socotea pe Fiul şi pe Sfîntul Duh puteri impersonale. Sabeliu învăţa realitatea celor trei moduri ca apariţii istorice succesive. In privinţa aceasta, invaţulura lui era ceva mai apropiată de a Bisericii. Auliti iuil.irismul modalist s-a răspîndit mai mult, a pătruns în cler şi în popor. Se pare chiar că şi episcopii Romei, Zefirin şi Calist, pe care Ipolit i-a atacat pentru aceasta l-au tolerat. După Ipolit, cei doi episcopi romani admiteau o formulă modificată a antitrinitarismului mo-

EREZIILE

207

dalist, socotind pe Tatăl şi pe Fiul un singur Dumnezeu, în care Fiul a pătimit, iar Tatăl a compătimit, adică a pătimit împreună cu el. Antitrinitarismul modalist a provocat numeroase controverse şi în Egipt ; Dionisie al Alexandriei (248— 264) l-a combătut în cîteva scri sori trimise la Roma, dar a întrebuinţat unii termeni care nu erau po triviţi. Pentru a deosebi personal pe Fiul de Tatăl, el spune că Fiul nu este de aceeaşi fiinţă, ci a devenit, 7

sv7 ¡tóv).

e făptură a Tatălui (iroÍTjjxa sau

Dionisie al Romei (258— 268) a condamnat antitrinitarismul

modalist. A cesta a fost combătut cu vigoare şi de Ipolit, Origen, T er tulian şi Novaţian (în D e T rinitate). Din punct

cîe vedere filozofic,

în

antitrinitarismul

dinamic

se

observă înclinare spre aristotelism, iar în cel dinamic spre stoicism. La Comodian, Arnobiu, Lactanţiu, M arcel al Ancirei se observă idei de nuanţă moclalistă. In secolul al X V I-lea, antitrinitari devin şi socinienii, numiţi şi unitarieni. 3.

Subordinaţianismul este o consecinţă a disputelor teologice trini-

tare şi hristologice.

Combătînd pe eretici, unii scriitori

ortodocşi au

afirmat că Fiul este mai mic decît Tatăl, deci subordonat Lui, interpre tând aşa locurile în care Iisus Hrislos zice că este mai mic decît Tatăl şi în care vorbeşte despre supunerea către Tatăl. La aceasta ducea nu numai faptul că problema raporturilor dintre persoanele Sfintei Treimi nu fusese pînă atunci lămurită, ci şi necesitatea de a arăta că Fiul esie deosebit de Tatăl, nu o putere şi nici o altă formă sau un mod al Lui ; subordinaţianismul afirmă deci deosebirea personală dintre Tatăl şi Fiul şi evită mai ales antitrinitarismul modalist. El se observă la Iustin Martirul, la Irineu, la Origen şi mai ales 1a. Ipolit, pe care adversarii îl acuzau din cauza aceasta de «diteism». Subordinaţianismul, luat mai ales de la Origen, a servit în parte ca pregătire pentru arianism în secolul al IV-lea. La Origen, el este filozofic, efectul platonismului asupra teologiei lui trinitare. Subordi naţianismul a fost înlăturat în cursul controverselor hristologice din secolele IV — V.

208

IST O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A L Ă BIBLIOGRAFIE

La J . P. K i r s c h, o p cit., p. 797— 799 ¡ 804 ; en ciclo p ed iile te o lo g ice la num ele e re ticilo r şi ereziilo r ; tra ta te le de Is t o r ia d o g m e lo r. C h e v a l l i e r , op. cit., (B ibliographie), la num ele resp ectiv e. J . l e b r e t o n , L e s o rig in e s d u d o g m e de la T r in il'e , ed. 6, 2 voi., Paris, 1928. G. B a r d y, P a u l de Sa m o sate, 2-e éd. Louvain, I, 1929. J. H e f e l e , H. L e c l e r c q , H is t o ir e d e s c o n c ilc s , 1, 1, 1907, p. 195— 206. E. ¡P o p o v i c i, op. c it., 1, 1925, p. 334 ş.u. B¡. A r n o n , D e p la to n is m o Pat ru m , Rom a, 1935. H. D e R i e d m a t t e n , I e s acte,s d u p r o c e s de P a u l do Samosate, Fribou rg, 1952 C. V o i c u, H r is t o lo g ia P ă r in ţ ilo r a p o s to lic i, «O rtodoxia», X III (1961), nr. 3, p. 405 ş.u. W . M a r c u s , D e r S u b o rd in a tia n is m u s , M üncben, 1963. G. G r o s u, A s p e c t e d o c trin a re d in s c r ie r ile c r e ş tin e a le s e c o lu lu i I I , «G lasul B isericii», X V I (1965), nr. 3/4, p. 337 ş.u. B i e h 1 m e y e r -1" ü c h 1 e - D a m m e, op. c it., 1, 1969, p. 148 ş.u. şi biblio grafia, p. 453 ş.u. A. G r i 11 m e i e r, L e C h r is t d a n s la tra d itio n c h r é lic n n e : D e I ’ăge a p o s to liq u o á C h a lc é d o in e (451), Paris, 1973.

Controverse şi scMsme : Data serbării Paştilor. Ipolii, Novat şi Novaţian. Botezul ereticilor. Melitie ; 1. Controversele pascale Răspîndirea creştinismului pe o suprafaţa mare a Imperiului roman, la atîtea popoare, a uşurat formarea unor tradiţii, şi practici locale, care au constituit cu timpul deosebiri mai mult de ordin practic privind cultul şi disciplina. > Prima care a produs discuţii şi unele neînţelegeri a fost cea privitoare la data Paştilor. începutul acestei diferenţieri nu este bine <'unoseut. Dintr-o scrisoare a sfîntului Irineu, citată de istoricul Euse I >i 11, şl ie că cele dintîi discuţii s-au produs la jumătatea secolului I!. Mo!ivii! lor este arătat mai tîrziu. între Bisericile din Asia proconsiilara şi din unele provincii vecine şi între celelalte Biserici din răsăi ii şi din • pus, i-i au deosebiri cu privire 1>i '/.iua şi felul serbării Paştilor. ('< >nI ¡ <>vn pasee. io .ai decurs în trei faze. Prima este cea a discuţiei ini re episcopii Poli carp al Smirnei (| 155) şi A nicet al Romei (l!).1)- KW»), in timpul împăratului Antonin I iu (138 — 161), la o dală pe * Capitol re ct.v iat ■!.- IT. pv or. M. P . Ş e s an

EREZIILE

20 9

care 1 1 - 0 cunoaştem (se crede că pe la 155). Irineu scrie că Policarp s-a dus la Roma în timpul lui A nicet şi că ar fi avut unele mici neînţelegeri privitoare la serbarea Paştilor. Nici unul din ei nu a putut să convingă pe celălalt ca «să ţină» sau «să nu ţină», fiecare din ei se baza pe o tradiţie veche : Policarp pe cea de la Sfîntul loan şi de la alţi Apostoli, A nicet pe obiceiul păstrat de la înaintaşii săi. Deşi n-au căzut de acord, cei doi episcopi au rămas în bune rapor turi şi în comuniune bisericească. Anicet a îngăduit lui Policarp să săvîrşească Sfînta Euharistie la Roma, şi creştinii — zice Irineu — au avut pace : «Şi cei care ţineau şi cei care nu ţineau» (nat wv ttjpouvtmv y.'j.l tSv ¡i 7 ( TTjpouvxcuv, Eusebiu, Isto r ia b is e r ic e a s c ă , V, 24, 15— 17). Din context se vede că obiectul acestei «ţineri» şi discuţii era ziua de_14 nisan ca dată a Paştilor. \ ■ .. ' ...De~7dârfe timpuriu trebuie să fi existat deosebiri cu privire la timpul şi la data serbării Paştilor între iudeo-creştini şi ceilalţi creş tini. ludaizanţii serbau Pascha iudaică. Ceilalţi creştini au lăsat sem nificaţia acesteia şi au serbat ca Paşti învierea Domnului. Deoarece Răstignirea şi învierea Mîntuitorului s-au înţîmplat la vremea Paş tilor iudaice, creştinii au păstrat această dată ca timp al Paştilor lor. Controversele pascale arată că cei din Asia ţineau datele morţii şi învierii Mîntuitorului după calendarul iudaic, la 14 nisan (Răstigni rea) şi duminica (Învierea), indiferent de data lunii. Răstignirea era serbată ca Paştile răstignirii (Haoâ oi:aopu>ai[i,ov) iar învierea ca Paştile învierii (Ilaoâ avao'ctxotp.ov). Creştinii din prima categorie serbau deci Paştile la aceeaşi dată c i iju d e ii (14— 16 nisan), din ziua de 14 a lunii (quartodecima), de unde numele ce li s-a dat de «qum ^decimani» (Teoaapsay.atoey.a'cl'iai), indife rent de ziua săptămînii ; ceilalţi serbau duminica după 14 nisan. Primii ţineau adică data lunii cînd a avut loc Răstignirea şi învierea Mîntuito rului, ceilalţi ţineau ziua săptămînii, amintind vineri răstignirea, iar du minică învierea. Se cunoaşte o altă discuţie locală, chiar în sînul Bisericilor din Asia ; pe la 167— 170 s-a provocat o controversă pascală la Laodiceea Frigiei, probabil în legătură cu apariţia montanismului, care serba Paştile în felul său. în această controversă au intervenit doi ep isco p i: Meliton de Sardes şi Apolinar[e de Ierapolis. Cele cîteva fragmente 14 — Istoria bisericească

270


păstrate, privitoare la această dispută, nu ne lămuresc asupra m oti vului ei. Apolinarie combate părerea celor ce susţineau că la 14 nisan M întuitorul a săvîrşit Pascha iudaică obişnuită, jertfind adică mielul pas cal : el susţinea că în acea zi s-a jertfit Mîntuitorul însuşi, murind. Apolinarie se baza pe cronologia Evangheliei după Ioan, la 13 nisan a avut loc cina cu Sfinţii Apostoli, la 14 nisan Răstignirea şi moartea. Meliton şi Apolinarie erau amîndoi quartodecim ani; controversa lor avea deci alt motiv decît data Paştilor. Este interesant că Apolinarie voia să pună de acord Evangheliile cu privire la data morţii Mîntuitorului, fiind în această privinţă un precursor. Motivul controverselor pascale se lămureşte mai bine în a treia controversă, la sfîrşitul secolului II, între episcopii Victor I al Romei (190— 199) şi Policrat al Efesului. Pe la 190 sau curînd după acest an, cînd deosebirile privitoare la data serbării Paştilor produceau discuţii pasionante la Roma, unde se găseau şi creştini quartodecimani din Asia, episcopul V ictor s-a hotărît să condamne practica lor şi să pună astfel capăt deosebirilor şi controverselor pascale. (Jn preot, Blastus, schis matic, dacă nu eretic (montanist sau gnostic, după unii), propaga la Roma obiceiul de a serba Paştile după legea iudaică, deci ca şi iudeii (Tertulian, De p r a e s c rip tio n e h a e r e tic o r u m , 53). Obiceiul acesta venea din Asia. Episcopul Romei, Victor, ierarh autoritar, vorbind probabil în nu mele episcopatului italic, a scris episcopilor mai însemnaţi din afară, lui Policrat al Efesului şi altora din Asia, invitîmlu-i să se întrunească în sinod şi să adopte practica pascală romanii, care era a celor mai multe biserici. V ictor ameninţa pe episcopii Asiei cu excomunicarea, dară nu vor da urmare invitaţiei lui. Policrat a convocat în sinod pe episcopii provinciei Asia, iar sino dul s-a opus cererii1, autoritare a lui Victor, de a-şi schimba tradiţia pascală. Policrat a răspuns episcopului Romei printr-o scrisoare de o energic semnilicativn. Hpiscopii din Asia întemeiau practica lor quartodecimuiM pe tradiţia apostolică, păstrată din generaţie în generaţie (liuselmi, Is lo r ia bisu riccd u câ, V, 23— 24). Eusebiu sc rie că în urma răspunsului lui Policrat, Victor a vrut să excludă din comunitatea bisericească grupul Bisericilor din Asia,

EREZIILE

211

ca eretice (w?
212


Calixt că ierta păcate grele, primea eretici în Biserică, admitea în cler bigami (căsătoriţi a doua şi a treia oară), tolera căsătorii secrete (în tre soţi de clase sociale deosebite). Schisma de la Roma a durat şi sub urmaşii lui Calixt — Urban şi Ponţian. Persecuţia lui Maximin Tracul (235— 238), i-a pus capăt prin deportarea lui Ponţian şi a lui Ipolit în Sardinia, unde schisma s-a stins prin împăcarea şi moartea celor doi episcopi, la 235. Amîndoi, Ipolit şi Ponţian, au fost cinstiţi ca martiri ai Bisericii Romane, iar admiratorii lui Ipolit i-au ridicat o statuie de marmură lîngă mormînt, la Roma, prima statuie creştină cunoscută (descoperită Ja 1551; azi la muzeul Lateran). 3. Schisma Iui N ovat şi Novaţian La jum ătatea secolului al III-lea s-a produs la Roma o nouă schismă, precedată cu puţin de una la Cartagina. Ambele slau în legătură cu si tuaţia creată în Biserică de persecuţia lui Deciu (249— 251). Murind mar tir în această persecuţie episcopul Romei, Fabian, şi neputîndu-se face alegere îndată, Biserica Romei a fost condusă 1-1 luni de colegiul presbiterilor, din care făcea parte un preot învăţat, scriitor cunoscut, Novaţian. Ciprian, episcopul Cartaginei (249 — f 14 sept. 258), se refugiase şi conducea Biserica sa prin scrisori şi prin oameni de legătură. Luînd cunoştinţă că mărturisitorii (c o n ie s s o r e s ) dădeau cu uşurinţă scrisori de recomandare pentru reprimirea în Biserică a celor care au apostaziat în persecuţie (lap si), Ciprian a scris la Cartagina sa fie supuşi penitenţei, crilicînd abuzul confesorilor, care primeau pe cei «căzuţi» cu zecile şi cu sutele, fără penitenţă. Atitudinea lui Ciprian, deşi era îndreptăţită, a provocat nemul ţumiri. Un grup de credincioşi, în frunte cu preotul Novat, altul decît Novaţian, s-a opus măsurii luate de episcop, acuzîndu-1 de severitate, deşi el s-a K'lugiat în timpul persecuţiei. Nemulţumirea partidei indul gente de la ( 'arlagina s-a comunicat prin scrisori şi la Roma, de unde s-a Itimis Slinlnhii Ciprian o epistolă jignitoare. El a răspuns preotu lui Novii(ian, explic indu-i situaţia. La Cartagina, opoziţia se organizează. O parte din confesori ¡şi alţi patru preoţi afară de Novat, susţinuţi şi agitaţi de un laic ambiţios

213

EREZIILE

şi bogat, Felicissimus, hirotonit diacon se pare în chip necanonic, în treţinea nemulţumirea celor «căzuţi» împotriva episcopului. Revenind la scaun, în aprilie 251, Simţul Ciprian a pus ordine în Biserică, lămurind lucrurile prin scrierea sa D e lap sîs. Prin sinoade s-a stabilit obligativitatea penitenţei pentru lapsi. Ciprian a comunicat măsurile luate şi la Roma, unde fusese ales episcop Corneliu (250—253), care s-a declarat de acord cu cele hotărîte la Cartagina. Dar la Roma, se făcea opoziţie lui Corneliu pentru indulgenţa lui. In iruntea unei partide ca re - 1 acuza de slăbiciune, faţă de lapsi, se agita Novaţian, candidat la scaunul episcopal. Ca şi la Cartagina, opo ziţia avea motive personale, dar la Roma situaţia s-a agravat. Nova ţian a fost ales episcop de partizanii săi în 251 şi a reuşit să fie hiroto nit, inducînd în eroare cîţiva episcopi din provincie (Eusebiu, Isto ria b i s e r ic e a s c ă , VI, 43, 9). Corneliu contesta alegerea şi hirotonia lui Novaţian, zicînd că se botezase greu bolnav (botezul clinicilor), înainte de sfîrşitul pregătirii (catehumenatului) şi fără să fi primit punerea mîinilor după botez. Novat de la Cartagina, care era indulgent, şi Novaţian de la Roma, care era rigorist, s-au unit în opoziţie şi în schismă contra episcopilor lor. Novaţian şi-a organizat partizanii în sectă, care se socotea ade vărata Biserică. El a încercat prin scrisori să obţină recunoaşterea sa ca episcop legitim al Romei din partea altora. Dionisie al Alexandriei i-a dat un răspuns, care face din scrisoarea sa o podoabă a genului epistolar (la Eusebiu, Isto ria b is e r ic e a s c ă , VI, 45). Novaţian a încercat să cîştige de partea sa şi pe Ciprian, dar n-a reuşit, deşi trimişii lui au căutat să provoace agitaţii în acest scop. Corneliu a fost recunoscut de m ajoritatea episcopilor Italiei şi de cei din afară. Un sinod ţinut la Roma, a excomunicat pe Novaţian. Atunci Novaţian a dat sectei sale caracter rigorist. El excludea pe cei «căzuţi», spunînd că Biserica trebuie să cuprindă în sînul său numai oameni, curaţi. Novaţienii s-au numit în adevăr aşa, «cathari» (xoc&apot)- Ei rebotezau pe cei veniţi la secta lor, înlăturau pe cei care săvîrşeau păcate grele după botez, interziceau a doua. căsătorie. Secta novaţiană a reuşit să cîştige aderenţi în Apus şi în Răsărit, durînd sute de ani. In Asia Mică, ea s-a unit cu montaniştii şi cu quartodecimanii. Sfîrşitul lui Novaţian nu se cunoaşte. -s-t—

l

t

î AA 1

2 14


4 . Controversa baptismală

(botezul ereticilor). Liniştea Bisericii a fost tulburată şi prin unele neînţelegeri intre episcopii legitimi. O asemenea neînţelegere s-a produs între Ciprian al Cartaginei şi Ştefan al Romei (254— 257), al doilea urmaş al lui Corneliu, care murise în persecuţia lui Trebonius Gallus. Ca şi Victor în ch es tiunea pascală, Ştefan a căutat să-şi impună autoritatea în chestiunea baptismală. La Roma se recunoştea botezul jşreLicilor şi nu erau „re^_ botezaţi cînd reveneau în sînuT~BlierIciT; In Africa,~eTnu era recunos'Cnt-şTcÎe~âceea ereticii erau rebotezaţi. Ştefan a voit să impună practica romană în Africa, dar s-a lovit de rezistenţa Bisericii africane, în frunte cu Sfîntul Ciprian. Controversa baptismală fusese precedată do alte nemulţumiri. La cererea creştinilor din Spania contra a doi episcopi, acuzaţi de slăbi ciune în persecuţia lui Deciu, Ştefan şi Ciprian au luat atitudini deo sebite : Ciprian s-a pronunţat împotriva celor doi episcopi contestaţi, şi în favoarea celor aleşi în locul lor .Atitudinea faţă de novaţieni, în care Ştefan era mai sever decît Ciprian, nemulţumea de asemenea pe episcopul Romei. în privinţa botezului ereticilor, dimpotrivă, Ştefan era indulgent, pe cînd Ciprian nu-1 recunoştea. Biserica africană, în urma unui sinod ţinut înainte sub Agrippinus, stabilise rebotezarea ereticilor. A ceeaşi hotărîre s-a luat în două sinoade ţinute în Orient, pe la 230— 235 unul la Iconiu, prezidat de Firmilian al Cezareei Capadociei, altul la Synnada, în Frigia. Alte Biserici erau mai indulgente: primeau pe erotici prin punerea mîinilor episcopului asupra lor şi prin admiterea lu SIinla Euharistie (în Egipt, Palestina, la Roma), Şlofan al Romei a ameninţat cu excomunicarea pe unii episcopi orionlali (Firmilian al Cezareei Capadociei şi pe Elenos de Tars), pentru roliolezureu orei ici lor. A intervenit împăciuitor Dionisie al Alexandriei. Şic:Uin n-n pronunţai excomunicarea, dar a provocat o nemulţumire ca>e a rupi raporturile dintre ei şi episcopii din Asia Mică, în frunte cu Firmilian. Apoi. un sinod ţinut la Cartagina (255), pentru a răspunde între bării unor episcopi din Numidia, a hotărît rebotezarea ereticilor şi a

EREZIILE

215

schismaticilor. Nu poate fi decît un botez, zicea Ciprian, şi acesta nu poate fi valid decît săvîrşit în Biserică. Ereticii, negăsindu-se în Bise rică, nu pot săvîrşi valabile Sfintele Taine, pentru că nu au har. Altfel, ei ar putea săvîrşi valid şi celelalte Taine (e p is to la 70). Un nou sinod, mai numeros, ţinut în anul următor a hotărît la fel. Sf. Ciprian a înte meiat această hotărîre într-o lunqă scrisoare către Jubaianus (e p is to la 73). , Iritat de această hotărîre, Ştefan al Romei a refuzat să primească pe trimişii lui Ciprian voind să cîştige mai uşor pe novaţieni, fătărebotezare. Pe Sfîntul Ciprian chiar l-a criticat în cuvinte aspre. După Ştefan, taina era validă nu prin săvîrşitorul ei, ci prin ea însăşi. Pe cînd însă Ciprian recunoştea altor episcopi dreptul de a proceda cum vor crede mai bine, Ştefan voia să impună practica sa romană. Ciprian a scris lui Firmilian al Cezareei Capadociei. A cesta i-a trimis o lungă epistolă, în care critică violent pe Ştefan, contestîndu-i dreptul de a-şi lua puteri de urmaş al lui Petru. Ciprian şi Ştefan au rămas pe poziţiile lor, fără să rupă legăturile bisericeşti. Persecuţia lui Valerian (253— 260), din anul 258, în care au murit amîndoi, a pus probabil capăt controversei. Recunoaşterea bote zului ereticilor făcut în numele Sfintei Treimi a fost aprobată de si nodul de la Arelate (314) şi de Sinodul I ecumenic (325). 5. Schisma meîitiană S-a produs în Egipt, în timpul persecuţiilor de Ia începutul s e c o lului IV. Izvoarele istorice se deosebesc în arătarea începutului şi des făşurării ei. Voind să aducă linişte în Biserică, episcopul de Alexandria, Petru I (300— 311), a uşurat reprimirea celor «căzuţi». Episcopul de Lycopolis, Meletie, al doilea în cinste în Egipt, după episcopul A le xandriei, a protestat împreună cu alţii împotriva indulgenţei lui Petru. Izbucnind din nou persecuţia, sub Galeriu (305— 311) şi Maximin Daia (305— 313), Petru al Alexandriei şi alţii au fost arestaţi sau s-au ascuns. în lipsa lui Petru, Melitie de Lycopolis, conducînd Biserica Egiptului — nu se ştie dacă în înţelegere cu Petru sau nu — a luat unele masuri şi a săvîrşit hirotonii dc episcopi la scaune ai căror titulari se gă-


2 16

seau atunci arestaţi, dar despre care nu se mai ştia nimic. A ceasta a adus tulburare şi nemulţumiri în Biserica Egiptului. Fiind arestat şi Melitie, el a continuat acţiunea sa schismatică printre creştinii din minele de la Faeno (Arabia), învrăjbindu-i. Petru şi alţi patru episcopi au murit martiri f M elitie a fost eliberat, s-a dus la Alexandria şi a organizat Biserica sa schismatică, numind-o «Bise rica martirilor». Ca şi novaţienii, melitienii se socoteau Biserica ade vărată. După unele ştiri, Melitie a fost excomunicat de Petru al Alexandriei din închisoare, scriind clerului şi credincioşilor să rupă legăturile cu el. iîn unire cu arienii, melitienii au făcut în sccolul al IV -lea mari greutăţi Sfîntului Atanasie cel M are ( j 373) şi ortodocşilor.

BIBLIOGRAFIE V . S. P s e f t o g a s, M elito's of Sard es, T h e T w o W ritin g s d e P a s c h a , T h e s salo n iki, 1971. J . P. K i r s c h , op . cit., p. 793, 797— 799, 802— 8 0 4 ; in en ciclop ed iile teo lo g ice, a r tico le le re sp e ctiv e ; în tra ta te le de isto ria dogm elor. W olfgang Huber, P a s c a unei O ster. U n ter su c h u n g en zur O s te r n ie ie r d e r a lt e n K ir c h c , Berlin 1969. T e o d o r M. P o p e s c u, P r o b le m a s t a b ilir ii d a t e i P aştilor, în «O rtodoxia», X V I (1964), nr. 3, p. 334— 444. • C h . H e f e l e - L e c l e r c q , H is to ir e d e s c o n c ile s , I, 1, Paris, 1907, p. 133— 153. H ipolit d 'A les, L a t h é o l o g i e d e S. H ip p o ly te , P aris, 1906. N o v a ţ i a n , N o v a tia n i o p e r a q u a e su p er su n t, n u n ei p rim u m in un u m c o ll e c t a a d iid e m c o d ic u m q u i a d h u c ex ta n t... ed. S. F. D i e r c î s , Turnhout, 1972. A d. d'A 1 è s, N o v a iie n . E tu d e su r Ia t h é o l o g i e r o m a in e a u m ilieu , d u III-e s iè c le , Paris, 1925. Idem, L a t h é o l o g i e d e S. C y p rien , P aris, 1922. ( !. B a r d y, L a c o n v e r s io n a u c h r is tia n is m e d u ran t I e s p r e m ie r s s i è c le s Paris, 1949. .1. .1 e i i- in ia s, D ie K in d e r ta u ie , G ottingen, 1958. N. ( ' o i n e a n ii, A c ta u lita te a tra ta tu lu i lu i T ertu lia n «D esp re p r e s c r ip ţia e r e lit'iloi -, ¡n ■Mili o|)(ili,i M oldovei şi S u cevei», X X X V (1959), nr. 9— 12, p. 580 ş.u. I). I’ <> |> <■-,<■ i i , Doct rina d e s p r e T a in a B o te z u lu i în p r im e le s e c o l e c r e ş tin e , în «O rlo iio xi.i’-, XIII ( 1!Ut 1), nr. 3, p. 393 ş.u.

A f»,

I. n i <1 <> i Toilor,in, Hulw.ul e r e t ic ilo r , în «M itropolia A rdealului», V I (1961), nr.

:•I'.’ ;.:i.

O. C a s e i , /,
EREZIILE

începuturile învăţămmtului creştin. Şcolile din Alexandria, Cezareea Palestinei, Antiohia şi Edesa *

217

.

în e p o c a a p o s to lic ă , învăţămîntul creştin era harismatic : Apos tolii, profeţii, didascalii învăţau pe credincioşi învăţătura cea nouă. D id a sca lii aveau anume această misiune a învăţăturii. Ea se făcea la început după primirea botezului. în sinul comunităţii^ Pe lîngă h arismatici, învăţau pe credincioşi şi cle rici. De timpuriu, încă înainte de sfîrşitu.1 secolului I, învăţătura creş tină începe să preceadă botezului. Mărturia o d ă js m e r e a In v ă iă t m a ,.c e lo r d o is p r e z e c e A p o sto li, care este un fel de catehism, cuprinzînd pe scurt ceea ce mai ales învăţau cei care voiau să primească botezul. Astfel, obiect de învăţătură îl constituie de la început E v a n g h elia Mîntuitorului, scrisă fie din «împreună-trăirea evangheliştilor cu Mîntuitoruî», fie «în urma chemării speciale», cum era cazul Apostolului Pavel. Apoi era A p o sto lu l, sau colecţia de epistole apostolice, care circulau de la o comunitate la alta. Apoi s-au asociat şi elemente «apostolice». în Rînduiala apostolică, in Tradiţia ’celor ' 12 Apostoli^ şi_ altele,- din tim m n"peTseCTrtill6 r'->âu T o s î introduse si_ martirologiile si s-au asociat în latura populară şi apocrifei», care lămureau unele mo mente din viaţa Bisericii, neînregislraFe"‘m scrisul canonic. De mare autoritate s-au bucurat apoi îndrumările din scrisul Părinţilor Aposto lici, ca Sfîntul Clement Romanul, Sfîntul ignaţiu al Antiohiei, PapieTcTin Ierapole,J5fîntul Policarp al Smirnei şi altele. In fine pregătirea pentru Sfîntul 5oîez~a constituit im prilej pentru îndrumări organizate în creştinism, care au produs cursuri şi chiar şcoli «pentru catehumeni». JBiu—s&cqIuI..11, această activitate era în grija Bisericii, şi a unor didascali laici, credincioşi cu mai multă cultură. Ei se găsesc printre (;reşl±rrii~ru' învăţătură, cum erau a p o lo g e ţii. Primul mai bine cunoscut este un""fÎTozoTTrecuF la creştinism^ Justin Martirul (■)' 165), care în văţa m.aJ-tir^deVjăj.ul creştin c a fiind filozofia cea adevărată.,.~ Ju stin a fost arestat în persecuţia lui Marcu Aureliu. Fiind între bat la judecată despre locul în care se adună creştinii şi despre învă* C ap ito l re d a c ta t de P r. p ro f. M. P. Ş e s a n

218


ţătura lui, Ju stin a indicat casa unde se adună auditorii lui, iar des pre învăţătura sa a spus : «Cui voia să vină la mine, îi comunicam cuvintele adevărului» (A ctu l m a itiiic , III). Justin, care, înainte de con vertire, mersese din profesor în profesor, primea acum la sine şi în văţa pe alţii învăţătura cea adevărată, cea în care găsise el msiv.i mulţumirea. T e r m in o lo g ia creştin ă. Învăţătura Mîntuitorului Hristos a venit şi cu probleme noi, care au determinat şi o terminologie specifică, fie prin adoptarea unor cuvinte vechi la sensuri noi, fie necesitînd formu larea de termeni noi; sp'eeifici. ¡' \ Astfel cuvîntul. sxxXt)oî4, care însemna înainte o «adunare», pri\ / mea acum sensul specific-^ de întrunire liturgică şi organica a creşti nilor, adică de «biserică» (Matei 18, 17). A fost apoi formulat cuvîntul nou de /piaxiavoC, — creştin, în Biserica din Antiohia, pentru desemnarea adepţilor lui Hristos (Fapte 11, 26). Pentru-definirea adevăratei cre dinţe creştine a fost compus cuvîntul op&oooţoc i— ortodox, din cuvintele folosite în Noul Testament op&o? şi 8 o£a -— cea adevărată ■ — corectă mărire — credinţă. Pentru indicarea caracterului universalist al B i sericii, Sfîntul Ignaţiu a folosit cuvîntul xathoXixoi — catolic, compus din xaxâ şi okixâs, care însemna întinderea «peste totalitate» ; episcopul Teofil al Antiohiei ( j 183— 185) a definit pe la 180 termenul rA jia Tpii;. —•Sfînta Treime. în continuare au fost apoi definite sensurile specifice pentru noţiunile de Aoţoc — Cuvîntul lui Dum nezeu, Fiul .lui Dumnezeu ; Sco-cvjp sau Kupio? pentru Mîntuitorul şi Domnul; Hapouota \— Parusia, pentru a doua venire a M în tu itoru lu i; aîpeoiQ eres, pentru abaterea de la dreapta credinţă şi altele. A cestea au fost apoi latinizate de Tertulicin : ecclesia, orthodoxus, catholicus, Trinitas, Verbum, Dominus, purusia, haeresis şi altele. I. Prima şcoaîă creştină publică a fost Şcoala din Alexandria, cunoscută spre sfîrşiliil secolului II, în plină înflorire. Istoricul Eusebiu scrie (
EREZIILE

219

■Speiav StSaoy.aXetov). Ieronim o numeşte (ecclesiastica) schola xaxvjxôscuv (D e v iiis illu strib u s, 38 şi 69). Prin aşezarea, mărimea şi importanţa sa ca oraş, prin mişcarea de idei şi de popoare, Alexandria era unul din cele dintîi şi mai cău tate centre culturale ale lumii_vechi, adăpostind vestita bibliotecă a Ptolomeilor. ^Grecî| |udeiiilgnosticii şi alţii aveau acolo şcoli însem nate. A colo trăise Filon, creatorul unei filozofii religioase şi al unei atmosfere în care au trăit şi de care au fost influenţaţi şi teologii alexandrini ; acolo se învăţa neoplatonismul în secolul III. Creştinismul care a prins rădăcini în Alexandria din epoca apos tolică, în legătură cu evanghelistul^^jjrgk. a avut ca urmare faptul că au fost continuu învăţători creştini acolo ( e c c le s ia s tic i d o c to r e s ), după Ieronim. (A pologetul Alenagorâ^) este socotit de istoricul bisericesc Filip ele Side (sec.~V)7 primuT profesor al şcolii alexandrine, ceea ce nu pare probabil. Panten care este primul cunoscut pe la anul 180 şi-a conti nuat activitatea şi în timpul lui Septimiu Sever şi Caracalla (193— 217), (Ieronim, De v iris illu stribu s, 36). Urmaşul lui Panten, Clement A lexan drinul, conducea şcoala, cînd a izbucnit persecuţia de la 202— 203 şi cînd a părăsit oraşul. Şirul conducătorilor şcolii după el este cunoscut pentru tot secolul III şi în parte din secolul IV : Oriqen, Iraclas, A le xandru, Dionisie, Pieriu, Teognost, Petru, M acarie ; mai tîrziu Didim cel Orb. Ultimul conducător cunoscut Rodon, urmaşul lui Didim, a plecat la Sida (în Pamfilia) şi s-a stabilit acolo în timpul lui Teodosie c e l Mare (379— 395). Spre deosebire de şcoala Sf. Iustin şi a altor profesori particulari, frecventată de un număr mic de auditori, fără însemnată influenţă asu pra Bisericii, şcoala din Alexandria^ devine o instituţie bine înteme iată, cu un şir continuu de conducători iluştri, cu numeroşi auditori, cu un program dejrursuri, cu mare faimă şi influenţă asupra teologiei creştine. Cu însemnătatea ce i-a dat Clement Alexandrinul şi mai ales Origen, şcoala creştină se putea măsura cu orice şcoală filozofică, ca adevărată şcoală de «teologie». Ea pare a fi început din iniţiativă particulară, nu ca instituţie a Bisericii. Origen a luat conduccrea ei, în timpul persecuţiei lui Sep.limiu Sever, la cererea unor elini şi creştini dornici de învăţătură. Prin

220

IST O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R SA LĂ

îndepărtarea episcopului Dimitrie şi numirea altui conducător, se vede că şcoala a intrat sub autoritatea episcopului şi a rămas probabil aşa. Şcoala nu era întreţinută de Biserică. Origen, pentru a putea trăi, vindea manuscrise ale operelor scriitorilor profani pe care le poseda. El a fost apoi ajutat de un creştin bogat, Ambrozie, un fost gnostic, convertit de Origen. Din secolul IV şcoala a primit poate ajutor de la stat. Pînă la un timp, ea nu avea local propriu. Invăţămîntul predat în şcoala catehetică alexandrină era urmat nu numai de creştini, ci şi de catehumeni şi chiar de unii elini, dornici să cunoască religia creştină şi poate s-o îmbrăţişeze. Audiau probabil Şi iudei şi eretic i. atraşi de faima profesorilor creştini, îndeosebi a lui Qrig^n. Chiar creştinii dornici de învăţătură filozofică şi teologică mergeau în căutarea de profesori acolo unde erau aceştia. Aşa umblase mult Clement Alexandrinul, pînă ce s-a oprit la Panten, la A lex an dria. Origen însuşi, pe cînd preda la şcoala catehetică învăţămîntul creştin, la vîrsta de 25 ani, a audiat pe neoplatonicul Ammonitis-Saccas. la Alexandria. 5e~poate zice că învăţămîntul creştin s-a înfiripat şi dezvoltat ca o necesitate teologică şi culturală a creştinismului, în concurenţă şi prin analogie cu învăţămîntul elin, iudaic sau chiar eretic. Este ştiut că gnosticismul, care a avut la Alexandria pe cei mai însemnaţi reprezentanţi ai săi (_Basilide, Valentin, Carpocrat) se orga niza şi răspîndea mai ales prin şcoli, ca "şT p rin scrieri şi imne, şi că, el înflorea pe la jumătatea secolului al II-lea, Cum anume s-a organizat învăţămîntul creştin nu se ştie mai de aproape. Ce şi cum se preda se poate însă deduce din scrierile lui C lem £ itt-A lex a n d riii^ şi ale lui Origen, şi mai ales din CuvTntuT de m al [urnire c ă tr e O rig en al lui,„Grigore Taumaturgul, care l-a avut pro fesor la Cezareea Palestinei. Origen predase, probabil la Alexandria <•('(',i ce preda la CezareeaTun întreg ciclu ştiinţific : logică, dialectică, li /.¡că (.iş.i cum o făceau cei vechi, în legătură cu matematica şi cu sli(>11<%ini
EREZIILE

221

creştin. Profesorul discuta însă şi ideile metafizice ale filozofilor şi poeţilor clasici, cu excepţia celor care nu admiteau existenţa lui Dum nezeu şi providenţa. Învăţămîntul creştin se baza pe interpretarea Sfintei Scripturi şi era concentrat în jurul ei. A ceasta a avut mare importanţă pentru dezvoltarea lui şi a teologiei creştine. Gîndirea teologică s-a întemeiat pe învăţămîntul şi pe exegeza şcolilor creştine. La Alexandria, metoda de interpretare era de preferinţă aleqor.iciL~la Antiohia era istoricogramaticaîă s'ău literală. Faptul acesta a fost hotărîtor pentru evoluţia teologiei creştine în epoca marilor controverse hristologice. Tendinţa— „mi&tică.alexandriixă^şi cea raţionalistă antiohiană au caracterizat fiecare teologia şcolii respective. Şcoala catehetică alexandrină are o mare importanţă în viaţa B i sericii vechi. Ea a dat Bisericii un învăţămînt teologic, o exegeză teologică, o dogmatică. 2. Şcoala de la Cezareea Palestinei a fost. înfiinţată şi condusă de O rig en , după plecarea din A le x andria (la 231— 232), în urma hiroto nirii lui de către episcopii da.ierusalim :şi..Cgzjiêea_Palestiaei, care-1 stimau mult pentru ştiinţa lui. Condamnat pentru aceasta de către episcopul său Dim itli^ Origen s-a stabilit la_ Cezar-eea^ unde a con tinuat activitatea didactică şi a terminat operele începute la Alexandria. . La Cezareea, Origen a avut discipoli deosebiţi, între care pe cei doi fraţi din N eocezareea Pontului, Teodor şi Atenodor. A ceştia erau dintr-o familie elină bogata. După studii literare şi juridice făcute în oraşul lor, ei au plecat spre..Bejriţ (în Fenicia) unde era o faimoasă jcoală..d.e_drfi.p,t._Mergînd întîi la Cezareea, unde aveau o soră căsăto rită cu un înalt funcţionar, au cunoscut aici pe Origen, a cărui ştiinţă şi personalitate i-a impresionat, convertindu-se la creştinism. înainte de plecarea lor din Cezareea Palestinei, Teodor a ţinut în faţa unei mari şi alese adunări, acel C uvîn t d e m u lţu m ire pen tru O rigen , din care cunoaştem învăţămîntul predat de acesta. întorşi în provincia lor, cei doi fraţi au .devenit episcopj şi aji-lucrat cu mult zel pentru Biserică Teodor este Gr[g,ore T a u m a tu r g u l^ c. 270). Mulţi alţii — din Palestina şi din alte provincii, apropiate şi depăr tate — au ascultat şi admirat pe marele profesor la Cezareea. Firmilian

222


al Cezareei Capadociei a fost unul dintre elevii lui (Eusebiu, Isto r ia b is e r ic e a s c ă , VI, 30). Nu se ştie dacă Origen a avut la Cezareea urmaşi imediaţi ca la Alexandria. El a creat însă, ca şi acolo, o atmosferă teologică, în care au lucrat alţii. La începutul secolului al IV-lea este cunoscut ca pro fesor la Cezareea Palestinei P am iil (t c. 310), un distins preot, originar din Berit, dintr-o familie însemnată ; el făcuse studii la Alexandria, audi ind pe Pieriu, care era supranumit «Origen cel Tînăr», şi a avut printre elevii săi ş î apoi colaborator pe Eusebiu, marele istoric bisericesc. Pamfil a îniiinţat pentru învăţămîntul creştin o bibliotecă însemnată. El era un admirator al lui Origen, căruia, împreună cu Eusebiu, şi el admirator al marelui profesor şi creştin, i-a consacrat o parte din studii şi din activitatea literară. Cezareea Palestinei a avut apoi în E u seb iu pe cel mai învăţat episcop al său şi unul din cei mai de seamă creştini vechi, de la care cunoaştem atîtea din istoria învăţămintului şi a creştinismului în general, în primele secole, şi mai ales cunoaştem pe Origen şi şcoala alexandrină. 3. Şcoala din Antiohia. La Antiohia Siriei s-a format o altă şcoală creştină, cunoscută din secolul al III-lea prin unii din cei care au predat învăţămîntul acolo. Cel dinţii cunoscut este preotul M alchion. condu cătorul unei şcoli retorice «eline», după^spusa lui Eusebiu (Is to r ia b i s e r ic e a s c ă , VII, 29— 30), şcoală care era însemnată la Antiohia. Malchion era un om învăţat şi în ale teologiei. Este cunoscut din disputa cu episcopul Pavel de Samosata, pe care l-a dovedit eretic (antitrinitar) într-un sinod ţinut la Antiohia (268/269), după ce episcopul reuşise pînă atunci să-şi acopere erezia. Nu se ştie în ce consta învăţămîntul lui Malcliion, dacă preda şi învăţătura creştină, nici dacă a avut vreun rol în începuturile şcolii creştine din Antiohia. începutul şcolii este legat însă de' L u cia n , zis de S a m o sata, zis şi do A id io lu a f Fî era dintr-o familie de seamă şi studiase la Edesa, unde om o şcoala creştină condusă de uiTanume Macarie. Lucian s-a stabilii .ipoi |ti A jitiohi.i. .spre sfîr.şitul secolului al II-lea ; a fost hirotonit acolo preol şi .i condus şeoaja. A ceastă şcoală a fost continuată de alţii şi a luat m.ne avînl în «ocolul al IV -le a prin studiile ei de exegeză biblicii. Istoricul liuselmi are cuvinte de laudă pentru Lucian (Isto ria b i s e r i c e a s c ă , VIII, 13, 2 ; IX, 6 , 3).

EREZIILE

223

După unele ştiri, Lucian a fost partizan al episcopului compatriot Pavel de Samosata şi de aceea a faşt scos din Biserică sub următorii irei episcopi de Antiohia. pînă la(303^cind ar fLxenunţat la erezie. Din istoria arianismului se ştie apoi, ca Arie şi alţii se numeau syU u cian işîî^ adică erau_cplegi de studii la Lucian si partiza n u lu i. A cesta este so_( OtfrŢfe altfel izvor al^ arianismului prin exegeza şi teo logia sa. Lucian este cinstit totuşi ca martir, mort în sinul Bisericii, în persecuţia lui Maximin Daia (pe la 312), fiind dus la Nicomidia, unde a mărturisit .şi apărat creştinism uTTirîaţă“ impăr'atului, D. S. Balanos, fost profesor la Atena, socoteşte că Lucian de Antiohia n-a murit ca martir, ci un altul cu un nume asemănător. Lucian este însemnat mai ales ca recenzent al Sfintei Scripturi. El a făcut o revizuire a traducerii Septuaqintei, în care se pare că a in trodus corecturi după textul ebraic şi după traducerea lui Teodotion, sau după locuri paralele. Se pare de asemenea că el a căutat să corecteze cuvinte pe care nu le socotea potrivite. Ca şi Ori gen, la Cezareea Palestinei şi la Alexandria,, Lucian..expli^ ca, la Antiohia, Sfînta §crîp u îaŢ jaaF ‘înai mult în scop exegetic, decît j eoloqic-apoloqetic."Interpretarea lui se deosebea ’de**T*aTexandrinilor, fiind lite rală, Alături de Lucian—este amintit un alt preot antiohian învăţat, .Dorctei, care se ocupa cu mult zei de studiul Sfintei Scripturi, îndeo sebi de studiul Vechiului Testament pe care-1 citea în limba ebraică. Ei cunoaştea de asemenea bine cultura elină. Dorotei era un om cunoscut şi apreciat chiar de împărat, care ~l-a numit mai mare peste vopsi toria ele purpură de la Tyr. Eusebiu zice că l-a auzit şi el cxplicînd poporului Sfînta Scriptură cu mare îndemînare (Istoria b is e r ic e a s c ă , VII, 32, 2— 4). Nu se ştie dacă şcoala antiohiană a avut un şir de profesori ca şcoala alexandrină. Ea a devenit mai însemnată în a doua jumătate a secolului IV, cu Diodor de Tars, de la care s-a accentuat deosebirea exegetică-teologică in ire" cele două şcoli. Dintre ele, cea alexandrină a înclinat în filozofie spre platonism, neoplatonisnirsj_-e.cLe.ctism. cea anliohiană spre arislotelişm.. Şcoala antiohiană n-a avut idealismul şi ('lanul mistic al şcolii alexandrine, dar a dat teologiei creştine pe cei mai de seamă exegeţi intre care şi pe Sfîntul Ioan Gură de Aur.


224

D esp re ş c o a la din E d esa, amintită mai sus, ştim doar că ea pare să fie mai veche decît cea din Antiohia şi la ea a studiat LueiaJU A ceastă şcoală va juca un rol mai important în perioada următoare. Pe lîngă aceste şcoli organizate, au mai existat şi altele, legate mai mult de personalitatea vreunui Sfînt Părinte bisericesc, sau te o log de frunte. Astfel se poate accepta o şcoală legată de Septimiu, T e r tulian de la Cartagina şi urmaşul acestuia, Sfîntul..Ciprian f t 258) ; o altă şcoală în J j a l i 4 era legată de Sfîntul Irineu al Luqdunului, c are promova exegeza alexandrină ; apo fşc.oala romană cu un şir de teo logi, care scriau mai mult în greceşte, ca Ipolit şi Caius, şi latineşte ca Miniuciu Felix şi Novaţian, fără însă a putea crea un învăţămînt adevărat şcoala siriacă iniţiată de T a ti an... Sirianul şi din cadrul c ă reia a ieşit traducerea Bibliei numită «P e şitlo» în_secolul III ; apoi şcoala copilcă din..Egipt, care a produs traducerea Bibliei, asemenea în JIF. _ BIBLIOGRAPIi; La J . P. K i r s c h , op. cit., p. 796— 797, ¡KM; în tra ta te le de patrolo gie, la şco lile resp ectiv e. Eugène de F a y e , C lé m e n t d 'A Ie x a ,;d r ia , é t u d e su r I e s r a p p o rts d u c h r is tia n is m e e t d e Ia p h ilo s o p h ié g r e c q u e a u l l- e s iè c le , ed. 2, Paris, 1903, p. 34 — 4 1 .

C a d i o u, L a je u n e s s e d 'O rig èn e , H is to ir e d e l' é c o le d 'A le x a n d r ie au d éb u t d e I l l - e s i è c le , Paris, 1936. E. P o p o v i c i, o p . cit., 1925, p. 352 ş.u., 36-1 ş.u. ; M. M angâru, C le m e n t şi ş c o a la d in A le x a n d r ia , B ucureşti, 1928. I. L u n g u l e s c u , Ş c o a la a le x a n d r in ă , R îm n icu l-V ilcea, 1930. M. B u 1 a c u, Ş c o a la e x e g e t i c ă b i b li c ă din A n tio h ia , B ucureşti, 1931. T. M. P o p e s c u, P rim i d id a s c ă li c r e ş tin i, Hurureşii, 1932. I. G. C o m a n, P a tr o lo g ia , B u cu reşti, 1956, p. 31 ş.u., 46 ş.u., 72 ş.u., 92 ş.u. Bihlmeyer-Tüchle-Damme, op. c il., 1, 1969, p. 165 ş.u. şi bibliografie, p. 459— 473.

Cultul, disciplina şi viaţa creştină. Liturghia, sărbătorile, postările, agapele. Locaşuri de cult, cimitire. Arta creştină * ( ‘u liu l ,i îndeplinii în viaţa creştină, în primele trei secole, un rol locirlo însemn,îl. Iii a menţinut unitatea şi solidaritatea comunităţii creş tine şî ,i apropiat pe credincioşi între ei. * C a p i t o l r e d a c t a t do P r . p r o l . M. P . Ş e s a n

EREZIILE

225

«Păgînii» înşişi, deşi îl denaturau cu închipuirea, necunoscîndu-1, au înţeles importanţa cultului în Biserică şi l-au lovit prin măsuri de persecuţie, interzicînd adunările creştine, confiscînd sau distrugînd lo caşurile, arzînd cărţile, potrivit lozincilor : «non licet esse christianos» — nu e permis să fie creştini (din 164 sau 165), sau «non licet esse vos» — nu vă este îngăduit să existaţi (din 2 1 1 ) şi «nomen christianorum deleto» — să fie distrus şi numele de creştin (vezi la Tertulian, A p o lo g e tic u m 4, 3— 15 şi în 304 ; îngăduinţa obţinută însă prin edictul de toleranţă al împăratului Galeriu de la Sardica, din 30 aprilie 311, spunea : «ut denuo sint christiani» — de acum să fie creştinii (Lactanţiu, De m o rtib u s p ers., 34). Liturghia. Cultul epocii apostolice s-a menţinut şi s-a dezvoltat în epoca următoare pe baza liturghiei Sfîntului Iacob. Centrul lui a rămas Sfînta Euharistie (eoâpistia = mulţumire), pe care o găsim cu acest nume, pe lîngă cele cu care era cunoscută mai înainte (frîngerea pîinii, cina domnească). In epoca postapostolică se mai numeşte : euXoŢia (binecuvîntare), froaia (sacrificium, jertfă), dvacpopoc, irpoacpopâ. (oblation, ofrandă), ¡xoa'cspta (sacramentum, taină), ispoopŢta (lucrare .sfînta), teXex'/j (ceremonie, slujbă), iar in Apus, din secolul al IV-lea, missa şi alte numiri, ca adunare cultică : ouvaCiî, auvoooi, aovaŢiof^, cmveXeooiS, a 0 pota[j,a, xotval eu/ai (rugăciuni comune), collecta dominica, convivium dominicum (cu agapa). încă înainte de sfîrşitul secolului I, Euharistia se săvîrşea dumi nica (în v ă ţă tu r a c e lo r d o is p r e z e c e A p o sto li, XIV) şi probabil dimineaţa, aşa cum mărturiseşte Pliniu cel Tînăr la începutul secolului II (între 111— 112) : «stato die ante lucem». Fie din cauza legii contra asociaţiilor ilegale, reînnoită de Traian, fie mai de grabă pentru că adunarea creş tinilor şi unirea ei cu masa frăţească era greu de făcut zilnic, seara, ca a devenit de timpuriu săptămînală şi Euharistia -s-a despărţit de masă. Săvîrşindu-se duminică dimineaţa, s-a introdus obiceiul ca să se primească pe ncinîncate. La Cartagina, poate şi în alte locuri (Roma, Spania), ea încă se mai săvîrşea zilnic la jumătatea secolului al III-lea (Ciprian, E p is to le le 39, 4 ; 57, 3 ; 58, 1 ; 6 6 , 3 ,■ D e d o m in ic a o ra tio n e , 18). în alte locuri, se mai săvîrşea miercuri şi vineri (în Egipt). Se săvîrşea de asemenea la botezul catehumenilor şi în zilele de comemorare a martirilor. — Istoria bisericcascu

226


Pentru cunoaşterea cultului creştin din primele trei secole, nu avem un formular liturgic ci unele descrieri (la Justin Martirul, A p o lo g ia I, 65, 67 ; la Tertulian, A p o lo g e tic u m , 39). Mai importante decît acestea sînt «C on stitu ţiile b is e r ic e ş ti» care cuprind indicaţii şi formule liturgice, unele din secolele II— III, altele din secolul al IV-lea, precum şi ştiri şi reguli privitoare la cler. Sînt trei scrieri intitulate, una « C on sti tu ţiile b is e r ic e ş ti e g ip te n e » (este versiunea în limba coptă a scrierii lui Ipolit ’AiroaToiaxvj IlapâSoat? = Tradiţia apostolică — c. 220), foarte în semnată pentru istoria cultului creştin ; alta numită D id a sca lia A p o s t o lilo r, alta C on stitu ţia b is e r ic e a s c ă a p o s to lic ă , precum şi cartea a VUI-a din scrierea numită de regulă C o n stitu ţiile A p o s t o lic e sau C a n o n e s e c c le s ia s tic i A p o sto lo ru m , cea mai completă scriere liturgică veche cunos cută şi în prescurtare ca E p ito m e sau C on stitu tio p e i H ip p oly tu m . Cultul euharistie consta din două părţi : una didactică, în care se făceau citiri largi din cărţile Noului şi Vechiului Testament, o omilie (predică) asupra celor citite, rugăciuni comune ; alta liturgică (sacra mentală) : se punea pe altar (masă) pîine, vin şi apă : episcopul sau preotul liturghisitor făcea rugăciuni şi aducea «euharistii» (mulţumiri), celor de faţă, clerici şi credincioşi. Diaconii duceau Sfînta Euharistie şi celor absenţi (bolnavi, neputincoşi, chiar celor închişi, dacă se putea). La cult se adunau daruri benevole pentru ajutorarea săracilor. Rugăciunile erau parte improvizate, pentru nevoile de moment ale comunităţii, parte stabilite (pentru Sfînta Euharistie). Atitudinea obiş nuită era cea de «orantes» : în picioare, cu braţele întinse, cu ochii ridicaţi spre cer. Se făceau şi cîntări : psalmi din Vechiul Testament, cîntaţi recitatfv7"sau imne creştine. Un frumos imn este rugăciunea de laudă de la sfîrşitul scrierii P e d a g o g u l a lui Clement Alexandrinul. Muzica instrumentală nu era ă3misăTn cult. ........ ..... in am ic de săvîrşirea Sfintei Euharistii, după o rugăcune, creştinii îşi dădeau sărutarea păcii, denumită şi sărutarea sfîntă, semn al comu niunii lor în credinţa şi în dragoste, al împăcării lor, pentru împăr tăşirea ce urma să primească. La prima parte a liturghiei putea să' asisle şi catehumenii, penitenţii sau chiar necreştinii, cunoscuţi, în timp de pace.

EREZIILE

227

După aceea, diaconii invitau pe asistenţii nebotezaţi, pe penitenţii şi pe eventualii necreştini să părăsească locaşul. Se închideau uşile, se făcea tăcere solemnă, se săvîrşea Sfînta Euharistie. Rugăciunile ei erau ascultate de creştini în genunchi, afară de Du minici şi de zilele de la Paşti pînă la Pogorîrea Sfîntului Duh. «Pîinea euharistică» era dospită ; (azima)s-a introdus în_Apus mult mai tîrziu (în secolele VIII-IX). Vinul era curat ; culoarea lui nu era stabilită, dar vinul era de obicei roşu. !n vin se punea şi apă. Acest amestec era uzual şi obligatoriu (loan 19, 34). Obiceiul unor comunităţi de a săvîrşi Sfînta Euharistie cu apă, fără vin, a fost condamnat. Pentru vin se întrebuinţa un potir (vrox^ptov, «potirul Euharistiei», ^ a lb i\ la început de lemn, apoi de sticlă sau de metal. împărtăşirea "se făcea începînd cu clericii : episcopul, preoţii, dia conii, clericii inferiori, apoi văduvele şi fecioarele din serviciul bise-_ ricii, copiii., bărbaţii, femeile. Credincioşii se apropiau pe rînd de altar Ţ«ad aram Dei starer>}7"pnnîeâu de la episcop, preoţi sau diaconi o bu cată din pîinea euharistică şi beau din potir, răspunzînd .«amin». Celor absenţi li se ducea numai pîinea euharistică. Credincioşii o luau şi în călătoriile lor. în Sfînta Euharistie, creştinii primeau trupul şi sîngele Domnului. I se recunoştea caracterul de taină şi de jertfă,, pe temeiul mărtu riilor apostolice. Alte mărturii bisericeşti în această privinţă devin din ce în ce mai numeroase f Ian a tiu. Iustin, Irineu, Ciprian). S-a introdus obiceiul de a se îmbina pîinea cu vin. Refuzul de a primi pe unii creştini la Sfînta Euharistie era o grea pedeapsă. Cei c ăzuţi în păcate grele primeau Sfînta Euharistie doar .după o lungă-JuemteniS. Primirea ei cu nevrednicie era socotită un mare păcat. îm părtăşirea era precedată de mărturisirea păcatelor (În v ă ţătu ra c c lo r d o is p r e z e c e A p o sto li, 'KÎV, 1). Pe lîngă ofrande euharistice — pîine şi vin — , credincioşii aduceau la cult daruri în alimente, bani, pîine, veşminte, încălţăminte, pentru ajutorarea săracilor şi pentru întreţinerea clerului. Unele se împărţeau îndată, altele erau păstrate pentru nevoie. « G esta ap u d Z en ophilu m », de la începutul secolului IV şi « G esta p u rg a tio n is F e lic is » dau foarte interesante şliri despre rezervele de obiecte şi alimente ale bisericilor.

228


Cultul era şi un excelent m ijloc de educaţie şi de binefacere tot odată. Aducerea darurilor la altar şi împărţirea lor de către episcop da faptului un caracter sacru şi o semnificaţie înaltă. Darurile se aduceau lui Dumnezeu şi se împărţeau ca de la Dumnezeu. Episcopul comunica numele binefăcătorilor, iar cei ajutaţi se rugau pentru ei. Cultul ma nifesta astfel credinţa şi dragostea credincioşilor ; el era un continuu control şi stimulent al vieţii morale. Frecventarea cultului era obli gatorie şi regulată. Sinoadele Elvira (300), Arelate (314), prevăd anu mite măsuri pentru lipsă n eju s tificată la maPmuTt ele trei duminici.^ Sărbătorile creştine. Duminica a devenit sărbătoarea săptă mânală a creştinilor încă din epoca apostolică, de cînd este cunoscută cu numele de «zi domnească» xoptaxTj Tjjxepa) şi c u destinaţia de zi de adunare şi de cult. In epoca postapostolică, mărturiile despre serbarea duminicii se în mulţesc. în v ă ţă tu ra c e lo r d o is p r e z e c e A p o sto li (XIV, 1— 2), Iustin M arti rul (A p o lo g ia I, 67), Meliton de Sardes, Dionisic al Corintului, Tertulian o numesc cu numele ei creştin (xoptax-/}, dies dominica), iar uneori cu numele corespunzătoare ei în Calendarul antic (d ies so lis). ■ Duminica era serbată ca zi a învierii Domnului, zi de bucurie, în care creştinii se rugau fără a posti şi a îngenunchea.T)biceiul iudeocreştin de a serba şi sîmbăta s-a menţinut la unii creştini, dar Biserica l-a interzis. Din S c r is o a r e a lui Pliniu c e l T in ăr c ă tr e T raian , se vede că Duminica se făcea şi agapă, dar ea era despărţită de Euharistie, săvîrşindu-se după aceasta. Pliniu nu ştie în ce anume consta cultul creştin d u m inical; el spune doar că se cînta antifonic «carmen Christo quasi Deo», ceea ce este foarte important din punct de vedere liturgic şi dogmatic. Duminica era ţinută de creştini cu repaus ; mărturie despre aeraşi a dau unii apologeţi (Ătenagora, Tertulian, De o r a tio n e 20), aşa chiu era sabatul la iudei. Corisîlntîn cel Mare a întărit-o şi generali zai-o şi peniru slat prin lege (321). Este bine ştiut că nu împăratul a c r e a i a c e a s t ă sărl>ăloarc, cum cred unii sectanţi, ci că ea era ţinută de c r e ş l i n i î n c ă d i n epoca apostolică. Alara d<> Duminicii, se ţineau în cinste zilele de post — miercuri şi vineri (dies slalionarii, slationes), după o mărturie foarte apropiată de vremea Sfinţilor Apostoli (în v ă ţă tu ra c e lo r d o is p r e z e c e A p o sto li, VIII). In aceste zile se făceau şi adunări cu cult, după mărturii ce avem pentru

EREZIILE

229

Egipt şi Africa în secolele III-IV. Zilele de mjerc.u1 i . 5 i vineri se ţineau de creştini cu post, spre deosebire de zilele de post iudaic (luni şi joi, nu mite ziua a doua şi a cincea) şi aveau justificare creştină : miercuri s-a hotărît de către iudei moartea Mîntuitorului, vineri a fost răstignit şi a murit. Erau zile de tristeţe, în care creştinii se rugau în genunchi. Ele sînt numite chiar sărbători (ferici q u a rta -m iercu ri, fe r ia se x ta -v in e ri). în unele Biserici s-a menţinut încă mult timp obiceiul de a se aduna credincioşii zilnic, pentru săvîrşirea Sfintei Euharistii, sau pentru a asculta omilia (Cartagina). Ori gen predica aproape zilnic. b) P a ştile (K ăaxa, pascha) erau sărbătoarea anuală a învierii Dom nului, aşa cum duminica era cea săptămînală. Paştile fer aţi sărbătoare creştină generală. Sinodul de la Ancira (la 314) o numeşte «ziua cea mare» (tj ¡lejăl'/] 7 jp,spa, canon 6 ). Ziua învierii era sărbătorită cu mare evlavie, cu bucurie şi so lemnitate ; ea era precedată de post şi de nopţi de priveghere. Deose birile cu privire la data. ei au fost motivul controverselor pascale din secolul II. în legătură cu învierea Domnului (Udea/a avaaraatjxov) era comemorată şi Răstignirea (Paştile răstignirii, Ilao/a aŢaopcoatjxov). Stabilirea datei Paştelui a făcut necesare studii astrologice. C al culul se făcea şi se anunţa, de la A lexandria
230


o ţineau în locul Cincizecimii. Sărbătoarea coincidea cu înălţarea Dom nului. Cele 40 de zile de după Paşti erau o paralelă la cele 40 de zile de post dinainte de Paşti, numite de asemenea q u a d ra g esim a . Se pare că înălţarea Domnului era comemorată mai mult la Cincizecime. Probabil din secolul al IlI-lea se serba în Orient Epifania (’Euicpdiveta) numită şi T h eo ta n ia (0eoep
EREZIILE

231

Nu se cunosc în primele trei secole sărbători ale Sfintei Fecioare, deşi se bucura în mare cinste în rîndul creştinilor. Augustin considera veche sărbătoarea Sfîntului Ioan Botezătorul. Postul. In afară de zilele de miercuri şi vin eri,__cînd se ajuna de obicei pînă la orele 15,00, creştinii ţineau cu post zilele dinaintea Paştilor. A cest post era general, dar durata lui varia. în unele Biserici se postea (ajunînd) o_zil în altele două în altele patruzeci de ore (Eusebiu, Is to r ia b is e r ic e a s c ă , V, 24, 12). în Secolul IlI^postul s-a lungit la 6 zile, în care se mînca odată pe zi pîine cu sare şi cu apă, la ora a noua (15,00), ajunîndu-se vineri şi sîmbătă, zilele şederii Mîntuitorului în mormînt ; postul s-a lungit apoi, ajungînd la 40 de zile, iar în perioadele următoare chiar la mai mult. în unele Biserici din^ Apus, între care şi Roma, s-a introdus din secolul III obiceiul de a posti sîmbăta, în amintirea şederii M întuito rului în mormînt şi ca pregătire pentru împărtăşirea de duminică. Acest obicei s-a introdus din opoziţie faţă de iudei, c a r e 1aveau în sabat zi de sărbătoare şi de bucurie. Postul de sîmbăta era un «adaus» (superpositio jejunii). Bisericile orientale nu l-au adoptat şi mai tîrziu sinodul quinisext (692) J-a_interzis (canon 55). Din În v ă ţă tu ra c e lo r d o is p r e z e c e A p o sto li se ştie că se mai postea cu prilejul botezului de către primitorul lui, de către săvîrşitor şi de cei care mai voiau (VII, 4). Agapele. Obiceiul apostolic de a se lua o masă comună în adu narea creştină s-a menţinut. Se crede ca aceste mese s-au despărţit de timpuriu de cult, deşi unii cercetători mai noi neagă existenţa aga pelor euharistice, admiţînd doar că se împărţeau ajutoare şi se dădeau mese funerare sau la anivjarsări. Obiceiul meselor comune numite.a a a P e
232


lua dimineaţa, după adunarea euharistică duminicală. Se constată ast fel separarea timpurie a agapei de cultul propriu-zis. Sfîntul Ignaţiu al Antiohiei cere ca masa comună să fie prezidată de episcop. Tertu lian, Minuciu Felix, Clement Alexandrinul dau mărturie despre carac terul moral al agapelor. Ele începeau şi se terminau cu rugăciuni şi erau însoţite de cîntări de psalmi. Agapele aveau loc fie la (sau lîngă) biserică, fie în case parti culare, la creştinii mai înstăriţi; săracilor li se dădeau de la agape alimente şi acasă. Din mese comune, agapele au ajuns mese date săra cilor. Asemenea mese se dau cu prilejul înmormîntărilor, botezului, nunţilor sau la diferite sărbători. Locaşul de cult. Situaţia ilegală a creştinismului ca «religio illicita», numărul mic şi lipsa de m ijloace n-au îngăduit creştinilor să-şi ridice locaşuri de cult pînă la un timp. Ei se adunau în case particulare mai încăpătoare, uneori în cimitire, în catacombe sau în alte locuri, unde se puteau feri de ochii «păgînilor». Cu creşterea numărului creş tinilor, creştinii au trebuit să-şi ridice locaşuri de c u l t ; ei nu mai în căpeau într-o casă, iar clericii nu mai ajungeau pentru a sluji în mai multe. Pentru a ridica locaşuri de cult, se profila de anii de pace sau de toleranţa unor împăraţi (ca Alexandru Sever, Filip Arabul). Existenţa unor asemenea locaşuri proprii se constată de Ia sfîrşitul secolului II şi mai ales după 280, după numele date de scriitorii creştini de atunci (Clement Alexandrinul, Hipolit, Tertulian, Origen), precum şi din alte mărturii. Locaşul creştin se numeşte «casa lui Dum nezeu» (olxos 0Eou, y.opiay.6 v, domus Dei), locul «de rugăciune» (-/rpoceir/.•ţ^piov), casa rugăciunii (domus orationis); ca şi adunarea şi comu nitatea însăşi se mai numeşte biserică (¿-/.xXâia) şi casa Bisericii (olxoc ¿y.xX'qaiaţ). De la începutul secolului al IV-lea se numea b a siliv a, nume rămas în limba noastră (biserica, paoiXeioC olxoc = casa mipiinile.iscă).

Numele di» IwsiUv.ii arată că locaşul creştin avea asemănare cu locaşul Domnului clin Vechiul Testament (leş. 26— 27). Basilicile aveau trei părţi : un alrium sau portic, care era un spaţiu în forma patrată,, mărginii de coloane, avînd la m ijloc un bazin sau o f î n t î n ă ; catehumenii şi unii penitenţi asistau la cult în atrium, numit mai tîrziu pronaos (itpovao?, vâp{bj£); partea de mijloc, naos, (vaoc, oratorium populi), for

EREZIILE

233

mată din trei spaţii dreptunghiulare paralele, despărţite prin coloane ; spaţiul de la m ijloc era mai larg şi mai înalt; aci şedeau cred in cio şii; o absidă în fund (semicerc), unde sta clerul (numită âjiaao.a, chorus) şi care era despărţită de restul clădirii printr-o perdea ce se trăgea. Ea nu avea o masă fixă pentru săvîrşirea Sfintei Euharistii, ci una mobilă, de lemn, care se aducea şi se lua, după trebuinţă. în faţa absidei, în naos, era un amvon sau două (pu lpitum , su scep tu s), cam de înălţimea unui om, de pe care se făceau citirile. Creştinii au ridicat probabil locaşuri şi de alte forme. Basilica era îndreptată de obicei de la răsărit la apus, avînd intrarea fie spre o parte, fie spre alta. Nevoia de a se ruga creştinii cu faţa spre Răsărit a făcut să se obişnuiască aşezarea intrării la apus şi a altarului (absi dei) spre răsărit. Bisericile aveau şi clădiri anexe: baptisterii, locuinţă pentru epis cop, camere pentru păstrarea darurilor aduse de creştini, unele chiar săli pentru agape. Aveau de asemenea cărţi şi obiecte de cult. S-a luat de timpuriu obiceiul de a pune moaşte sub Sfînta M asă — cînd a ajuns fixă • — şi de a se ridica mici locaşuri pe mormintele marti rilor (memoriae, cella coemeterialis), în care se adunau creştinii la ziua martiriului. Cimitirele (xoifiT^ptov, c o em e te riu m , d orm itoriu m ) este numele creştin simbolic dat locurilor de îngropare ca loc de odihnă (de dor mit), în aşteptarea învierii. Ele se mai numeau a r e a e (chvistianorum), m arty rîu m , m arty ru m m e m o r ia e , c o n fe s s io . Creştinii au luat obiceiul de a se îngropa în cimitire comune, pe proprietatea unuia din ei sau a Bisericii. Cei săraci erau îngropaţi de comunitate. A fară de cimitirele obişnuite, descoperite, s-au folosit ca loc de îngropare catacombe, nume dat întîi unui cimitir subteran la Roma (a d c a ta c o m b a s ), al SfîntuluiJŞebastian. Catacombele erau galerii săpate în pămînt, adînci şi uneori suprapuse, lungi şi înguste, în care se de puneau: corpurile morţilor. Cele mai multe catacombe se găseau la Roma, unde episcopii aveau una specială, numită cimitirul lui Calixt. Catacombe se mai găseau la Neapole, în Sicilia, Malta, Africa, Egipt, Palestina, Siria, Mesopotamia, Asia Mică, Dalmaţia, Galia, Spania şi în alte părţi.

2 34


Ele serveau şi ca loc de refugiu şi de cult în timpul persecuţiilor. De regulă se găseau în apropierea unei biserici. Spre a nu fi profanate de «păgîni», intrările lor au fost astupate, mai ales în timpul perse cuţiilor de la începutul secolului al IV-lea. Catacombele sînt importante şi ca loc al primelor manifestări creş tine de artă. In ele s-au găsit cele dintîi reprezentări de figuri şi scene creştine. A ria creştină a fost la început simplă şi simbolică (pictură), stînd în strînsă legătură cu concepţia creştină despre viaţă, moarte şi mîntuire. Creştinii au folosit-o cu unele rezerve, ca m ijloc de manifestare a credinţei şi nădejdilor lor. Ceea ce interesa în reprezentările lor artistice nu era arta în sine, cît ideea în serviciul căreia era pusă. De aceea, semnificaţia figurilor creştine este mult mai importantă decît valoarea lor artistică. Spre deosebire de arta antică, care era liberă în manifestările ei, adesea imorale, arta creştină era sobră, serioasă, castă, edificatoare, utilă credinţei şi moralei evanghelice; era o artă simplă, naturală şi sănătoasă, a inimii omului credincios. Aceasta o face cu atît mai im portantă ca manifestare a spiritului creştin. Arta creştină a început ca a rtă d e c o r a tiv ă , artă de interior sub teran. Pe lingă motive decorative obişnuite, creştinii reprezentau c h i pu ri şi s c e n e b ib lic e sau s im b o lic e , peştele (i/ftuc), mielul, porumbelul, ancora, ramura de măslin, sălciile, etc. Afară de acestea, se mai r e prezentau — animale, păsări, plante sau obiecte —• simbolizînd idei religioase sau acte creştine, virtuţi sau figuri evanghelice, sau chiar simbolice. Scenele biblice formează de asemenea material obişnuit pentru <1 rLti creştină, mai ales cele din Vechiul Testament. Mîntuitorul este reprezentat de obicei foarte tînăr şi, la început, fără barbă. Sfînta Fecioară şi Sfinţii Apostoli sînt de asemenea reprezentaţi: Apostolii .adesea ¡n <11111> cu JVlîiUuitorul. S cu lp tu ra a fost întrebuinţată mai ales în reprezentarea de scene pe sarfoiage, in basoreliefuri, sau excepţional în lucrări ca statuia lui Ipolit. Erti mai mult o artă funerară. Scenele sculptate sînt de regulă cele reprezentate în pictură, îndeosebi chipul bunului păstor : Iisus

EREZIILE

235

cu un miel pe umăr. Statuile nu erau acceptate, fiind uz antic şi mitologic. Nu ştim dacă şi cum erau împodobite bisericile în primele trei secole. Sînt indicii că se obişnuiau picturile, deşi unii scriitori creştini şi unele sinoade erau contra reprezentării chipurilor, pentru a nu de veni obiect de adorare din partea credincioşilor (sinodul de la Elvira, canon 36). Incepînd cu secolul IV, pictarea bisericilor devine ceva obişnuit şi regulă. în arh itec tu ră , creştinii au urmat fără îndoială arta şi tehnica pro fană, adaptînd-o scopului clădirilor. Unele comunităţi şi-au construit locaşuri mari, basilici, altele vor fi folosit încă mult timp case parti culare pentru cult. Arta a găsit întrebuinţare şi în casele creştinilor, împodobindu-le cu noile motive şi figuri. Cu tot simbolismul şi alegorismul iniţial, arta creştină a evoluat spre realism, dovedind naturaleţe, graţie, frumuseţe. Ea nu era însă pusă în serviciul frumosului, ci al ideii religioase. BIBLIOGRAFIE Pr. A sist. L i v i u S t r e z a , B o te z u l In d ite r ite ritu ri litu r g ic e c r e ş tin e , B ib lio g rafie, p. 270— 276, Bucureşti, 1985, E xtras «O rtodoxia», X X X V II (1985), nr. 1, p. 17— 186. J . P. K i r s c h , op. cit., p. 791— 793, 805—807 ; în e n ciclo p ed iile te o lo g ice la a rti c o le le resipective. L. D u c h e s n e, O rig in es d u c u lte c h r é tie n , ed. 5, Paris, 1925. F. C a b r o 1, L e s o r ig in e s litu r g iq u e s , P aris, 1906. P r . P e t r e V i n t il e s e u , în c e r c ă r i d e Is t o r ia L itu r g h iei. I. L itu rg h ia c re ştin ă în p r im e le tr e i v e a c u r i, B ucureşti, 1930. I d e m , M isteru l litu rg ic, B u cu reşti, 1929. E. P o p o v i c i, o p . cit., I, 1925, p. 405 ş.u. G r. B ă b u ş, A g a p a şi litu r g h ia in B is e r ic a p rim a r ă , «Studii T e o lo g ice», V I (1954), nr. 7— 8. I d e m , C o n stitu ţiu n ile A p o s t o lilo r c a iz v o r p en tru stu d iu l litu r g h ie i, «Studii T e o lo g ice», V II (1955), nr. 9 — 10, p. 612 ş.u. ; I. B r i a , A s p e c tu l c o m u n ita r a l d u m n e z e ie ş t ii E u h a ristii, «Studii T eo lo g ice», X I, (1959), nr. 7— 8, p. 417 ş.u. S p. C î n d e a , L itu r g h iile p r im a r e s a u a p o s t o l ic e , «M itro p o lia A rd ealu lu i», IV (1959), nr. 1— 2. S. S t o i c a , L itu rg h ia c r e ş tin ă d in s e c . II la Si. Iu stin M artiru l..., «O rtodoxia», X II (1960) ,nr. 1, p. 74 ş.u. V . C h i ţ u, R a p o rtu l d in tre cu ltu l V e c h iu lu i T e s ta m e n t ş i cu ltu l c r e ş tin , «Studii T e o lo g ice», X III (1961), nr. 5— 6, p. 297 ş.u. E. B r a n i ş t e , V e c h i lo c a ş u r i c r e ş t in e d e cu lt, «M itropolia B anatului», X II (1962), nr. 11— 12, p. 696 ş.u. I d e m , T e o lo g i a i c o a n e lo r , în «Studii T eo lo g ice », IV (1952), nr. 3— 4, p. 175— 201. N. Ş t e f ă n e s c u , In tlu e n ţa m u z icii e lin e a s u p r a m u z icii c r e ş t in e d in e p o c a p rim a r ă , «Studii T eo lo g ice», X V II (1965), nr. 1— 2, p. 33 ş.u.

236


P r. N. N i c u l e s c u - L e o r d e n i , C ră ciu n u l, în «G lasul B isericii», X X V (1966), nr. 11— 12, p. 1024— 1051. I. R ă m u r e a n u , C in s tir ea s iin t e lo r i c o a n e în p r im e le tr e i s e c o l e , «Studii T e o logice», X X II (1971), nr. 9— 10, p. 621— 671. P a u l P e e t e r s , O rien t e t B y z a n c e . L e tr è io n d o r ie n ta l d e ïH a g i o g r a p h i e b y z a n tin e (Subsid ia hagiographica, 26), B ru x e lle s, 1959. A . G r a b a r, M artyrium , R e c h e r c h e su r l e c u lte d e s r e liq u e s e t l'art c h r é tie n a n tiq u e , t. I— III, ¡Paris, 1943— 1946. W . N a g e 1, G e s c h ic h t e d e s c h r is tlic h e n G o ttescU en sles, Berlin, 1962. D. C u l l m a n n , L a f o i et le c u lte d e ¡'E g lise p rim itiv e, Bern, 1963, 223 p. J . W a t t e v i l l e , Le s a c r ific e e u c h a r is t iq u e clcs p r e m ie r s s iè c le s , Paris, 1966. 234 p. B i h 1 m e y e r-T ü c h 1 e-D a m m e, op. cit., 1, 1969, p. 110— 130 şi b ib lio g rafia, p. 438— 446 ş.u. R o r d o r f , S a b b a t e t D im a n ch e d a n s ¡'E g lise a n c ie n n e , Paris, 1972. H a l s b e r g h e G. H., T h e cu it o f S o l in v ictu s, Loiden, 1972. H. G r é g o i r e , L e s p e r s é c u t io n s d a n s ¡’E m p ire ro m a in , B ru x elles, 1951. J.-M o u r e a u, D ie C h r is t e n v e r io lg u n g e n im rom , R c ic h , Stuttgart, 1961. J . D a n i e 1 o u-H. M a r r o u , N o u v e lle h is t o ir e d e ¡'E glise, vol. I, P aris, 1963. S t . P e r o w n e , L e s c é s a r s e t l e s S a in ts, Paris, 1961. A . K a z d a n, O t C h rista do k o n s ta n tin a , M oscova, 1965, 303 p. M. S e p e 11 e y, L ’E m p ire ro m a in e t l e c h r is tia n is m e , Paris, 1971 ; P. du B ourguet, A rt p a lé o c h r é t ie n , Paris, 1971. M. M e s l i n - J . P a l a n q u e , Le c h r is tia n is m e uni ¡que., Paris, 1967, 318 p.

Catehumenatul, Botezul. Celelalte Taine

4

1. Catehumenatul (m'zr¡ir¡Gic, catechesis) era pregătirea pe care o primeau înainte de botez cei care doreau să îmbrăţişeze creştinismul. La început foarte sumară, ea s-a organizat şi a procedat încă de tim puriu botezul, ca un stagiu de învăţătură creştină. în v ă ţă tu ra c e lo r d o is p r e z e c e A p o s to li presupune o asemenea pregătire înainte de botez (VII, 1 ), iar Clement Romanul vorbeşte despre «viitorii credincioşi» ¡léXXovxE? utoTsúetVj (ep. Corinteni, 42, 4). Din secolul al II-lea, catehumenatul este organizat. Cele spuse de 1 li slin Martirul despre botez (A p o lo g ia 1, 61) şi mai ales de Tertulian conlirm.'i acestea. T e ^ lia a in | r e b u in ţ e a z ă (cel dintîi) numele de « ca lejnnneniii; el le adresează o s c r ie r e (De poenitentia) şi socoteşte catcInimen.ilul «noviciatul vieţii creştine». ( \i lei ni menú Iul a fost o necesitate a vieţii creştine. El iniţia pe «păgîni» iu î 11v
EREZIILE

23?

aleşi, care să reziste în persecuţii şi în iaţa ereziilor, ca şi a ispitelor vieţii, îndemna Biserica să organizeze cu deosebită grijă pregătirea cfcior pe care avea să-i primească la sînul său. Catehumenatul era nu numai un m ijloc de pregătire pentru creştinism, ci şi de cunoaştere, de încercare şi de întărire a moralului celor care aveau să fie credin cioşii ei. Catehumenii erau aleşi, supravegheaţi şi supuşi disciplinei bisericeşti. In general erau primiţi în sînul catehumenilor oamenii care pu teau să dispună liber de ei înşişi, cu profesiune sau meserie onorabilă, cu viaţă morală. Sclavii erau primiţi cu voia stăpînului, soţii dacă trăiau împreună. Cei care trăiau din meserii legate de idolatrie, din ocupaţii infamante, cei care erau în slujba cultelor păgîne — astro logii, magii, ghicitorii, funcţionarii, soldaţii şi alte categorii nu erau primiţi cît timp se găseau în situaţia aceasta (C a n o a n e le lui Ip olit). _ Admiterea în catehumenat o aprecia şi aproba episcopul. Cel care dorea să îmbrăţişeze creştinismul era prezentat episcopului sau unui preot, de un credincios sau de mai mulţi. Candidatul era cercetat asu pra vieţii şi a dorinţei lui de a deveni creştin. Dacă nu era nici un impediment, i se făcea semnul crucii pe frunte şi era primit în rîndul catehumenilor. Catehumenii erau încredinţaţi unui catehet (Y.a%v¡xrtxy¡<;), de obicei preot (p r e s b y te r d o c to r), sau chiar unui creştin laic, ca p a b iP sa -i in~ veţe (d o c to r au dien tiu m ). Acesta îi învăţa treptat adevărurile de cre dinţă şi de morală, în adunările ţinute în unele locuri, poate în şcolile creştine, iar pentru cei mai înaintaţi, în biserici. Cateheţii puteau fi ajutaţi de lectori (le c to r e s d o c to ru m au dien tiu m ). în secolele II— III, (¿atehum enü) se împărţeau în două categorii. În c e p ătorii, numiţi de regulă c a te h u m en i (xanjxoú¡j,evoi), au d ito ri san cei care vin să se apropie (áxpotójxevoi, -irpoaíovTe?, au d ien tes, a c c e d e n te s , v e n ien tes), şi cei mai înaintaţi numiţi a le ş i, luminaţi, competenţi pentru primirea botezului (e le c ti, tpojTiCó[xsvot, illu m in ati, c o m p e te n te s). La începutul S f î ^ u . l u l i V ^ s e constată în Orient trei categorii de catehu^ meni. Sinodul de la_JSfeocezareea (între 314— 325) îi numeşte au d itori e t ° ri (TovuxXCvovteî, g e n u fle c te n te s ) şi lu m in aţi._ Catehumenii din prima categorie nu puteau să asiste la cultul creştin ; ei erau instruiţi în afară de adunările publice. îngenunchetorii

238


erau primiţi în biserici, dar se rugau şi primeau binecuvîntarea epis copului sau preotului în genunchi. Luminaţii erau cei pregătiţi pentru a primi în curînd botezul (competenţei). Învăţămîntul catehetic dura mai mult pentru clasa auditorilor. El consta în citiri, omilii, explicări, sfaturi şi se făcea treptat. Se vorbea auditorilor despre adevărurile religioase mai simple, li se făceau cunos cute preceptele moralei creştine. îngenunchetorii şi luminaţii ascultau la prima parte (didactică) a Liturghiei, numită de aceea «liturghia catehumenilor», citirile, omilia, rugăciunile, cîntările, pe care începeau să le deprindă şi ei. In acest stadiu, catehumenii învăţau adevăruri mai înalte, li se explica Simbolul credinţei şi-l învăţau (tia d itio s y m b o li). înainte de botez se învăţa de regulă şi Rugăciunea domnească. Astfel pregătiţi, cei luminaţi erau înscrişi pentru Botez, petreceau 30— 40 de zile în post, rugăciuni, abstinenţă, îşi mărturiseau păcatele şi primeau apoi botezul. Durata catehumenatului varia. Sinodul de la Elvira vorbeşte de 2 — 3 ani^dar această durată se putea scurta după aprecierea episcopu lui, sau prelungi după dorinţa catehumenii Iui. Unii amînau botezul pînă aproape de moarte, pentru a muri curăţiţi de toate păcatele, a evita rigorile impuse disciplinei după botez, sau chiar din respect faţă de Sfînta Taină. Cei botezaţi de nevoie, în caz de boală, înainte de termen J p o ţ e z u ] clin icilo r), erau admişi cu greutate în cler şi excluşi de la episcopat” ' Catehumenii se deosebeau de credincioşi (iid e le s), dar nu erau socotiţi «păgîni». Cei care mureau martiri, primind «botezul sîngelui», erau socotiţi sfinţi, ca şi creştinii. Pentru abateri grave, catehumenii erau supuşi penitenţei, iar în caz de recidivă îndepărtaţi din catelmineuat. Viaţa lor era supravegheată de diaconi şi de diaconese. Catebiimenatul a fost o instituţie de mare importanţă pentru B i serică, asigurînd alegerea şi pregătirea viitorilor creştini în condiţiuni c a r e luceau posibilă cunoaşterea lor. Organizaţia lui făcea creştinismul mai u l iu g ă lo r , mai interesant şi-i da o mare autoritate în faţa anticilor şi a n r o l i ţi lor. J)isi'ii>Hi\u .(ir.canci._ Din faptul că Biserica nu îngăduia catehumenilor şi necroştinilor să asiste la săvîrşirea Sfintei Euharistii şi a Bote zului, precum şi din acela că unele învăţături creştine se comunicau

EREZIILE

239

după botez, s-a dedus că Biserica urma în aceasta o hotărîre, care a fost numită de un teolog protestant din secolul X V II^D allăus (f 1670^ «disciplina arcana». Se pare în adevăr că Tainele de credinţă şi de IH îîf e îă ir ferite de ochii şi de auzul necreştinilor. Temei pentru aceasta puteau fi cuvintele Mîntuitorului (Matei 7,_6). Nu se cunoaşte textul sau momentul unei asemenea hotărîri, dar se constată practica bisericească, după care creştinii nu desvăluiau Tainele lor celor nebotezaţi, pentru a nu fi răstălmăcite sau profanate, ori batjocorite. Deşi Iustin Martirul descrie cultul creştin, ceea ce ar arăta că nu există o disciplină arcană, totuşi din spusele lui Tertulian, Clement Alexandrinul şi Origen se înţelege că Biserica observa o ase menea practică. Raţionaliştii au văzut în ea o imitare a practicii aplicate la mis terele păgîne, care nu se făceau cunoscute decît celor iniţiaţi. Asem ă narea este numai de formă. Practica Bisericii era motivată de credinţă şi de interesele ei şi avea şi scop pedagogic, ca să facă să crească, în catehumeni, dorinţa de a cunoaşte Tainele creştine. Ea are o paralelă în simbolismul artei creştine vechi şi a durat cît catehumenatul (pînă în secplul V — VI). i (5L^5iintele Taine. Instituite de Mîntuitorul Iisus Hristos, cifra lor de «şapte» a fost confirmată apoi în Apocalipsa Sfîntului Apos tol şi evanghelist Ioan, unde este scris, după descoperire divină, despxe— «cele 7 coarne,.^,.l,-adlLai..Miely.luL>> şi despreţ .«cele 7 duhuri..ale Iui Dumnezeu, trimise peste tot pămmtul»JA.poc. 5, 6 ). i~' Botezul era actul de credinţă şi de cult, prin care se inlra în sinul Bisericii. El avea caracter sacramental, de taină : şlergea păcatele şi acorda daniLJSfîntului Duh. Botezul era numit baie^ sau spălare (Xouxpov^. la v a cru m ), renaştere (no’.Xijysvsaia, r e g e n e r a tio ), baia renaşterii (lav a c m m r e g e n e r ă tîo n is), luminare (tpumaôc, illu m in atio), _pecete (acppa-p?, sigillu m ), pecetea credinţei (acppoqic uîoteîuî), har desăvîrşit (teXstov X
2 40


oprit de la săvîrşirea lui pe laicii bigami (căsătoriţi de două ori) şi pe cei care au căzut în păcat greu după botezul lor (canon 38). Biserica a continuat să facă botezul, ca şi Sfinţii Apostoli, în ape curgătoare sau stătătoare (nuri, pîraie, izvoare, mare, lacuri). După ri dicarea locaşurilor de cult, au început să se construiască pe lîngă ele .şi bazine speciale pentru botez (baptisterii). Cu organizarea catehumenatului, botezul se săvîrşea de obicei în grup, ceea ce îi conferea un caracter mai solemn şi mai important. Deşi el se putea săvîrşi în orice timp al anului, practica Bisericii a stabilit ca zile speciale Paştile şi Cincizecimea (în ajunul lor). în Orient se făcea şi la Epifanie (Botezul Domnului). Botezul la oamenii maturi-catehumeni era precedat de o prive ghere, care începea de seara (în Siria) sau dis-de-dimineaţă, cu citiri şi rugăciuni. Se făcea sfinţirea apei şi a untdelemnului, necesar pentru botez, se făceau lepădările (a b ren u n tia tio ). Cel care se boteza se întorcea cu faţa spre apus, era întrebat dacă se lepăda de Satana şi dacă se uneşte cu Hristos. El răspundea cu formulele stabilite. L ep ăd area. era însoţită de gesturi, care simbolizau alungarea demonilor (suflare, scuipare) şi avea caracter de exorcism. întors cu faţa spre răsărit, catehumenul făcea mărturisirea de credinţă (recld ilio sy m b o li), rostind sim bolul sau regula de credinţă (reg u la U dei). In acest moment, dacă nu mai înainte, se făcea mărturisirea păca telor. Catehumenul se dezbrăca, era acoperit eu o pînză, uns cu unt delemn (se pare ca numai la cap) ; el intra apoi în apă, răspundea la o serie de întrebări rituale (după ’AuoatoXtjctj lEapâooatţ, cunoscuta din Constituţia bisericească egipteană), se cufunda de trei ori în apă, epis copul sau preotul ţinîndu-i mina pe cap. După ieşirea din apă, se făcea ungerea cu untdelemn sfinţit pe corp ; pentru femei, la cap o făcea c le ricul, iar pe corp diaconesele. liotezul se putea săvîrşi şi prin vărsare de apă pe cap sau prin slropiie, după cum arată unele picturi apusene. La caz de nevoie, se lucea înainte de lermen, mai ales prin stropire. Dacă botezul era săvirşiL de un laic, episcopul sau preotul trebuia să ungă apoi pe cel botezai. Se parc» că în unele locuri se mai săvîrşea botezul (reprezen tativ) penLru morţi, cunoscut întîi dintr-o aluzie a Sfîntului apostol

EREZIILE

241

Pavel (I Cor. 15, 29). Tertulian vorbeşte de el dezaprobîndu-1. ll săvîrşeau în secolul I V m a rrim iţiL f ’ ]3otezul copiilor (itai8opáirua[i,a) era obişnuit, deşi nu general. Din mărturii de Ia Iustin Martirul, Irineu, Tertulian, se ştie că se practica. Origen îl socotea de origine apostolică. Sfîntul Ciprian a respins pro■puiîerea unor episcopi ca botezul copiilor să nu fie făcut înainte de a opta zi. La botezul copiilor s-a introdus regula de a fi asistaţi de un creştin matur, care făcea pentru ei lepădările şi mărturisirea de cre dinţă (áváSojfotj xetpaŢcuŢoi, s p o n s o ie s , fid e l ju s s o r e s, s u s c e p to r e s , patrin i). La botez se pare că adulţii schimbau numele lor vechi cu unul creştin (se cunosc cazuri la începutul secolului al IV-lea), iar copiii primeau un nume. Se preferau nume biblice şi dej martiri. Numele creştiiie..Sraa..generalizat de la Constantin cel Mare. ^ J ' U n g erea cu u n td elem n sfin ţit (mirungerea) urma îndată după b o tez, ca rit cu caracter sacramental, înlocuind punerea mîinilor, pe care o săvîrşiseră Sfinţii Apostoli. Ca şi botezul, m iru n g e re a poartă nume simbolice : pecete (acppaŢÎc, sigillu m ), pecetea Duhului Sfînt, confirmare adică întărire a mărturisirii (fkpauoaic icîote«)?, co n firm a tio ), desăvîrşire (p e r fe c tio ), mir (¡xúpov), ungere (c h rism a tio , co n sig n a tio ). M irungerea era însoţită de fo rm u la : «te ung cu untdelemn sfinţit în numele lui Iisus Hristos», sau alta asemănătoare. Tertulian dă o strălucită mărturie despre semnificaţia ei de taină (D e r e s u r r e c tio n e carn is, 8). Ca şi botezul, ungerea cu untdelemn sfinţit nu se repeta. După ungere, cel botezat se îmbrăca în veşminte albe, pe care le purta opt zile. Botezat şi uns, noul credincios era introdus în biserică. Episcopul rostea o rugăciune cu mîinile puse pe cel botezat, sau întinse asupra grupului întreg. Cei botezaţi şi miruiţi asistau la toată Liturghia, adu ceau primele lor ofrande, se împărtăşeau prima dată. ’ In Apus, obiceiul de a prezenta episcopului pe cei botezaţi, pentru a rosti asupra lor rugăciuni cu punerea mîinilor, spre a primi Duhul Sfînt, a făcut ca ungerea cu untdelemn sfinţit să se despartă de botez şi să se facă mai tîrziu, atunci cînd episcopul putea să viziteze dieceza sa în acest scop. In Apus s-a introdus şi obiceiul de a da celor bo te zaţi să guste lapte şi miere, ca alimente simbolice, precum şi un mic grăunte de sare. 16 — Istoria bisericească


242

. M ărturisirea păcatelor a fost unită de la început cu celelalte două taine, Botezul şi Euharistia. Ea se numea s£o(AoX6 Ţ7jats, avaŢops'jais (de claraţie, exom ologesis, coniessio, poenitentia), şi se întem eia pe puterea dată Sfinţilor A postoli şi urm aşilor lor de a ierta păcatele. M ărturisirea avea, pe lîngă caracteru l ei de taină, un rol m oralizator foarte im portant în viaţa credincioşilor. Importanţa ei a crescu t din faptul că botezul nu se putea repeta, pentru iertarea păcatelor poste rioare lui, care se iertau prin m ărturisire şi penitenţă. In prim ele trei secole, m ărturisirea putea fi : a) secretă, făcută în faţa episcopului sau p re o tu lu i; aceasta era re g u la ; b) sem ipublică, făcută în faţa clerului în tr e g ; c)publică, făcută în faţa clerului şi a adunării credincioşilor. M ărturisirea sem ipublică era precedată de cea secretă şi se făcea cu aprobarea episcopului sau a preotului confesor pentru păcate cunoscute şi de alţii sau grave, a căror m ărturisire şi ispăşire era edificatoare pentru com unitatea creştinilor. M ărturisirea publică era cerută uneori de penitent însuşi, în scop de umilinţă. M ărturisirea păcatelor era urm ată de îndeplinirea faptelor de în dreptare (epitim ie) indicate de duhovnic (post, rugăciuni, fapte de m i lostenie). Deşi unii episcopi şi scriitori creştini s-au arătat rigorişti în privinţa iertării păcatelor grele, ca apostasia, adulterul, uciderea, în practica B isericii s-a impus totuşi ideea mai m oderată că ele se pot ierta în urma unei penitenţe corespunzătoare, singurul m ijloc de iertare a păcatelor g rele săvîrşite după botez. j

Q-, Hirotonia este între cele dinţii taine săvîrşite şi cunoscute în B i serică. Num ele obişnuite sînt punerea m îinilor (^sipotovia, sut&sat? mov Xetpwv, ordinatio clerica ; verbe : x^Potoveîv, xadioTavetv, y.X7 jpouv, ordinare, constituere). După Sfinţii A postoli, au hirotonit episcopii. In mod excepţional, acolo unde nu exista în regiune decît un episcop, h iro tonea, în caz de vacanţă episcopală, colegiul presbiterilor, în număr de doisprezece (la A lexandria, pînă la un timp). Ritualul hirotoniei s-a dezvoltat odată cu cultul şi cu creşterea im portanţei clerului. La începutul secolului III el se cunoaşte în forma pe care o descrie Ipolit în Tradiţia apostolică. Hirotonia în episcop se făcea în sobor de episcopi şi de preoţi, în cadrul Sfintei Liturghii. Episcopii slu jito ri puneau m îinile pe noul ales, preoţii asistau stînd în picioare. Toţi se rugau în tăcere, im plorînd coborîrea Sfîntului Duh

EREZIILE

2 43

peste cel hirotonit. Unul dintre episcopii slu jitori rostea o rugăciu ne specială de hirotonie. Noul episcop era salutat de toţi, schimba cu ceilalţi slu jitori sărutarea frăţească şi săvîrşea Sfînta Euharistie. S-a stabilit prin uz şi prin canoane, ca la hirotonia de episcop să asiste cel puţin trei episcopi. Sinodul de la A relate (314) socotea chiar de dorit prezenţa a opt episcopi (canon 20). Numărul depindea şi de im portanţa oraşului şi de apropierea episcopilor. La hirotonia lui Corneliu al Rom ei au asistat 16 episcopi. H irotonia în preot-presviter se săvîrşea de episcop fie cu aceleaşi formule de rugăciune ca hirotonia episcopului, fie cu unele asem ănă toare. H irotonia de diacon avea form ule potrivite cu slu jirea lui. La orice hirotonie se m enţiona gradul celui hirotonit. Clerul inferior era rînduit prin rugăciune de binecuvântare şi prin înm înarea unui obiect, care era sim bolul slu jb ei respective. H irotoniei i se atribuia şi efectul iertării păcatelor, afară de cele trupeşti cunoscute după hirotonie (sinodul de la N eocezareea, canon 9 şi 10, sinodul de la Elvira, canon 76). Respectul de care se bucura hirotonia îl arată calităţile cerute clericilo r şi grelele pedepse can o nice pentru păcatele lor. A C ă s ă to r ia (?á¡Aoí, m atrim on iu m ) a fost ridicată de la început la rangul şi im portanţa de instituţie sfîntă şi de legătu ră indisolubilă (M atei 5, 3 2 ; 19, lţ—6 ; Efes. 5, 32). Creştin ii încheiau cununia cu., binecu vîn tarea B isericii. Tinerii care voiau să se căsăto rească înştiin ţau pe episcop sau pe preot despre dorinţa lor, primeau sfatul şi bin e cu vîntarea lui. Sfîntul Ignaţiu scrie lui Policarp ca soţii să se unească «cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria după Domnul, iar nu după poftă : toate spre cinstirea lui Dumnezeu să se facă» (V, 2). T er tulian dă m ărturie că în adevăr căsătoria creştin ă se încheie bisericeşte («matrimonium quod ecclesia conciliat», A d u x o rem , II, 9, «et conjungent vos in ecclesia», D e m o n o g a m ia , II). înain te de a se binecuvînta căsătoria, clericii se inform au despre tineri prin diaconii şi diaconese. Cu ce forme rituale se săvîrşea cununia ,nu ştim. Ca şi alte mari acte din viaţa creştină, ea era unită cu săvîrşirea Sfin tei Euharistii. M irii se uneau în faţa Sfîntului A ltar, în prezenţa com unităţii, cu rugă ciunile ei şi ale slujitorilor. Ei aduceau ofrande şi se împărtăşeau.

244


Tertulian scrie în cuvinte foarte frum oase despre solem nitatea litur gică a cununiei (A d u x o rem , II, 8 ). Fiind unită cu Euharistia, «păgînii» nu puteau să asiste la binecu vîntarea nunţii creştine. Se recom anda căsătoria între soţi creştini. B iserica oprea desfacerea căsătoriei, afară de caz de adulter ; oprea chiar desfacerea logodnei (sinodul de la Elvira, canon 54). Dacă un soţ părăsea fără m otiv pe celălalt şi se căsătorea cu altă persoană, era exclus pentru totdeauna din com unitatea creştină (acelaşi sinod, canon 8 ). Prin asem enea măsuri, B iserica da fam iliei creştine o bază religios-m orală sacră şi solidă cu consecinţe sociale şi ju rid ice foarte im portante. •f* M asîu l. Dintru început B iserica a săvîrşit rugăciuni pentru cei bolnavi şi ungerea cu untdelemn, în numele Domnului, cum recom andase Sfîntul Iacob (5, 14). în g rijirea şi vindecarea bolnavilor a fost una din g rijile şi datoriile m orale ale Bisericii. între harism e sînt numite şi «harism ele vindecărilor» (xâpwp.a iajj,
Se cunosc şi episcopi şi preoţi care au avut darul vindecărilor şi a] alungării duhurilor rele (Eusebiu, Isto r ia b is e r ic e a s c ă , V, 19, 3 ; VII, 32, 23-, VIII, 13, 4). Cuvintele Sfîntului Iacob despre M aslu nu erau scrise penlru rugăciunile harism aticilor, ci ale p reo ţilo r; ele au fost deci valabile în Biserică totdeauna, nu numai în epoca harism elor. Aşa cum Biserica a întocm it rugăciuni pentru alte nevoi sufleteşti ş i trupeşti, va fi înlocui it şi pentru vindecarea bolnavilor. U ngerea cu untdelemn sfinţit avea caracter sacram ental (la botez se făcea «în num ele Domnu lui»), iar în caz de boală era de uz m edical (Luca 10, 34).

EREZIILE

245

BIBLIOGRAFIE J. P. K i r s c h, op. cit., p. 775, 791— 793, 805— 806 ; în en ciclop ed ii la a rtico le le resp ectiv e. E. P o p o v i c i, op. cit., 1, 1925, p. 418 s. Ş t . S l e v o a c ă , H a r is m e le în B is e r ic a p rim a r ă , «M itropolia M old ovei şi Su cev ei», X X X I V (1958), nr. 9— 10, p. 698 ş.u. M. B u j o r e a n u , C e l e 7 i z v o a r e d e h a r, «A lm anahul ortodox», Sibiu pe 1952, p. 76 ş.u. B i h l m e y e r - T u c h l e - D a m m e , op. cit., I, 1969, p. 110 ş.u. cu b ib lio g rafie, p. 438 ş.u.

V iaţa morală a creştinilor. Disciplina, începuturile monahismului * 1. Consideraţii generale. Unii apologeţi au înfăţişat viaţa creşti nilor în tablouri adm irabile (Epistola către Diognet, V —V I f Tertulian, A p o lo g e tic u m , X X X IX ). A lţi scriitori creştini au lăudat-o de asem enea, în scop apologetic. Num eroase m ărturii din istoria persecu ţiilor con firmă im aginea prezentată de ei. . Se ştie însă, pe de altă parte, din critica făcută creştinilor de unii episcopi şi scriitori, din h otărîrile sinoadelor, din istoria penitenţei, că unii lăsau de dorit prin purtarea lor, fie în timp de pace, fie în timp de p ersecu ţie (lapsi, tia d ito ie s). In general, viaţa m orală a creştinilor era în adevăr de un nivel superior celei a «păgînilor». Ea s-a impus adm iraţiei «păgînilor» înşişi. C onvertirea la creştinism era un act foarte serios, chibzuit, pregătit, su pravegheat. Disciplina B isericii era severă, contrastul cu viaţa «păgînă» era un stim ulent pentru creştini. A stfel Tertulian făcea deosebirea între «creştinul ca credincios ostenitor» ■ — m iles, şi între credinciosul pasiv — inactivul pe care îl asem ăna cu «paganus» ■ — păgîn şi infidel, ca închinător la idoli şi m ito logii (D e c o r o n a , 11). P erico lele pentru viaţa lor erau însă multe. Oriunde s-ar fi în tors creştinul, găsea m otive de scandal, ispite, p rilej de păcat. P racti cile antice pătrunseseră în toate latu rile vieţii, şi creştin ii mai păstrau încă am intiri şi legături de care nu se puteau desprinde uşor cu * C ap itol redaclal. do P r. p ro l. M. P. Ş e s a n

24G


totul. Era de aceea greu ca v iaţa lor să nu prezinte şi unele umbre. C eea ce interesează este că B iserica n-a tolerat recăd erea creş tinilor şi im oralitatea păgînă şi că a stabilit o disciplină m orală, care a servit ca frîu slăbiciunilor. C oncepţiile şi m oravurile antice furişate între creştini au fost cen zurate cu severitate de episcopi, de scriitori, de sinoade. P ăcatele creş tinilor nu erau nici ascunse, nici cruţate. A şa se explica faptul că ele sînt m ărturisite şi cunoscute chiar mai mult decît virtuţile creştinilor. Pe cînd acestea erau arătate doar ocazional, în scop apologetic, scă derile creştin ilor erau criticate adesea, în acte oficiale şi în scrieri întregi. Păgînii au criticat cu patimă viaţa creştinilor, răspîndind afir m aţii im aginare pe seama lor. Totuşi, din epistola lui Pliniu cel Tînăr către Traian, de la medicul Galienus, ba chiar de la satiricu l Lucian de Sam osata (sec. II) şi mai tîrziu de la împăraLul apostat Iulian (361— 363), se ştie că, virtuţile creştinilor se impuneau şi recunoaşterii an ticilor. Frum useţea vieţii m orale creştine este dovedită în toate laturile ei — individuale, fam iliare şi sociale. Pregătirea prin catehum enat, par ticip area la cult şi la viaţa B isericii, educaţia în fam ilie, m ărturisirea păcatelor, instituţia penitenţei au creat şi au menţinut un înalt nivel de viaţă m orală. Cel botezat era un om lepădat de «păgînism», îndreptat, luminat, renăscut. El începea o viaţă nouă. Botezul îl punea într-o stare de curăţie care trebuia păstrată. P ăcatele grele săvîrşite în urmă nu se puteau ierta decît prin lungă penitenţă, iar rigoriştii susţineau chiar că pentru ele nu există iertare. A stfel recrutaţi, pregătiţi şi obligaţi, creştinii constituiau «Biserica lui Hristos», «m iliţia Christi», sau «christi.iiid», trire trebuia să trăiască şi să gîndească deosebit de lum ea pă<|în,i, păcătoasă şi trecăloare. <'r«*c!inţii în nemurirea sufletului, în viaţa viitoare, în ju d ecată şi răsplcilă întreţinea moralul creştin. P ractica postului, rugăciunea p arti cularii, cilirea Sfintei Scripturi, a actelor m artirice, a scrierilor cre ş tine, evitarea spectacolelor şi a m anifestărilor antice im orale, alim en tau continuu viaţa m orală a creştinilor.

EREZIILE

247

Un m ijloc eficace de a aduce m ereu aminte creştinului că este al lui Hristos, era facerea semnului Sfintei Cruci. însuşi Sfîntul Ignaţiu a definit facerea acestui semn, precum şi simbolismul lui, precizînd : se îm preunează prim ele trei degete ale m îinii drepte simbolizînd Sfînta Treim e ; celelalte două se strîng în palmă simbolizînd unitatea celor două firi în M întuitorul ; m îna dreaptă se duce la frunte : «în num ele Tatălui», apoi la piept : «şi al Fiului», şi de la umărul drept spre umărul s tîn g : «şi al Sfîntului Duh», Amin. Apoi Tertulian în demna pe creştini ca să facă acest semn al crucii la orice început şi sfirşit de activitate şi la orice îm prejurare din viaţă, de dimineaţa pînă seara (D e co ro n a , III, 11). 1. V iaţa m orală a creştinilor, a) V ia ţa d e fa m ilie . Fam ilia în so cietatea antică era în decădere. C ăsătoria era discreditată, divorţul se pronunţa uşor, adulterul şi concubinajul erau tolerate legal pentru b ăr baţi. Copiii erau expuşi aruncării, în caz de nerecu noaştere de către tată, sau de sărăcie. Soţii nu erau egali în faţa l e g ii; sclavii, siliţi de stăpîni şi lipsiţi de drepturi omeneşti, întreţineau fără voia lor im ora litatea societăţii. C elibatarii se înmulţeau, natalitatea scădea. C ăsătoria între soţi de clase sociale deosebite nu era legală. Creştinism ul a făcut din căsătorie o Taină, sfinţind-o cu binecuvîntarea lui Dumnezeu. Ea a căpătat astfel în B iserică un caracter sacru, inviolabil, indisolubil. C reştinii o încheiau pe viaţă şi nu se despărţeau decît în caz de adulter, cînd încă se mai încerca îm păcarea soţilor. Soţii erau egali, ca membri ai Bisericii, «mădulare» deopotrivă ale lui Iisus Hristos. Ei erau frate şi soră de credinţă, de nădejde, de viaţă şi de suferinţă creştină. Ei aveau aceleaşi drepturi m orale. C o piii erau sfinţiţi prin creştinarea lor. Ei erau socotiţi nu o povară, ci o binecuvîntare dum nezeiască a fam iliei ; nu puteau fi ucişi în pîntece (avort), nici aruncaţi. D eşi era mult cinstită fecioria, starea civ ilă obişnuită era că să toria. Nu se admiteau legături în afară de căsătorie. A doua căsătorie era permisă in caz de văduvie prin deces, dar era socotită de mai pu ţină cinsle. Apologetul A tenagora (JlpeaŞsta irspi /piaTiayffiv, 33), o nu m eşte adulter cuviincios. C ăsătoria s e încheia de regulă între soţii creştini care nu erau rude în grade oprite de B iserică (sinodul de la Elvira, canon 61 ; Neo-

248

IS T O R IA B IS E R IC E A S C A U N IV E R S A LA

cezareea, canon 2 şi altele). B iserica recunoaşte căsătoriile m ixte, dar recom anda evitarea lor ; ea perm itea însă desfacerea căsătoriei, dacă era p ericlitată m întuirea sufletului creştin. B iserica a îngăduit şi căsă toria între soţi de rang social deosebit, pe care legea n-o recunoştea ; ea a făcut aceasta şi pentru a evita căsătoriile m ixte sau concubinajul soţului care n-ar fi găsit tovarăş de viaţă potrivit. A dulterul şi alte păcate contra căsătoriei erau pedepsite de B ise rică (sinodul de la Elvira, canon 7, 12, 47, 64, 69, 70, 71, 72). îm păraţii romani n-au reuşit să stăv ilească prin legi adulterele şi alte păcate contra căsătoriei. O lege a lui Septim iu Sever (193— 211) a provocat într-un singur an la Roma trei mii de procese de adulter, ceea ce a. făcut să se renunţe la aplicarea ei. Un tablou al vieţii fam iliale creş tine, de rară frum useţe, dă contem poranul Tertulian (A d u x o rem , II, 6 ). b) V ia ţa p u b lic ă (spectacole, funcţii, m eserii, ju stiţie). în viaţa publică, m orala creştin ă întîmpina mai multe ispite şi greutăţi decît în cea de fam ilie. în societate, raporturile şi obligaţiile erau multiple şi de altă natură ; ele erau uneori periculoase, creştinii riscau să cadă în păcat sau să fie condamnaţi. C reştinii evitau spectacolele şi erau recunoscuţi după aceasta, (Tertulian, De sp e c ta c u lis , 24) ; ei le socoteau «pompa diaboli» : lupte de gladiatori, lupte de fiare, alergări, jo cu ri scenice obscene şi altele,, ca şi diferite alte distracţii. A strologia, magia, băile m ixte, luxul, po doabele, parfum urile, cochetăria în general, actele cu sem nificaţie pa gină erau condam nate de creştini. Ei iubeau sim plitatea, m odestia, cum pătarea în toate. De obicei, creştin ii îşi păstrau m eseria sau profesiunea, dacă ea nu-i punea în contact cu «păgînismul», sau dacă nu era infam antă ; alt fel, trebuiau să renunţe la ea (sinodul de la Elvira, canon 6 2 ; ConstiLuţiu ni le apostolice, V III, 31). M ai periculoase erau profesoratul, sculp tura, pictura, argintăria, acestea slujind cultului m itologic. O cupaţiile legate de cultul acesta, de teatru şi de circ erau cu totul incom pati bile cu creştinism ul. Dacă se converteau la creştinism , gladiatorii, a c torii, sau alţii trebuiau să înveţe o m eserie n o u ă ; dacă nu mai puteau să facă aceasta, B iserica prefera să-i întreţină ea (Sfîntul Ciprian, E p isto la 2).

EREZIILE

2 49

Deşi funcţiile publice, m agistratura, serviciul m ilitar, ş.a. pre zentau greutăţi pentru creştini (jurăm înt, participare la serbări şi acte de cult antice, condamnări la m oarte, ucidere) vor avea în rîndurile lor lot mai mulţi creştini. Ei erau buni cetăţeni şi-şi îndeplineau datoriile faţă de stat şi de societate, în spiritul credinţei lor. A pologeţii stăruie în scrierile lor asupra acestui lucru. Pentru n eîn ţeleg erile dintre ei, se recom anda creştinilor, după exem plul Sfîntului apostol Pavel (I Cor. 6 ), să se împace în dragoste creştină. In loc de jurăm inte, creştin ii întrebuinţau formule cu caracter religios, luînd m artori pe Hristos şi pe îngeri, sau asigurînd că spun adevărul «pe trupul şi pe sîngele lui Hristos». c) C reştin ism u l şi b u n u rile m a te r ia le (bogăţia, munca, trebuinţele trupeşti, luxul). In com unităţile creştine au intrat şi oameni bogaţi. Faţă de bogăţie s-a m anifestat pe de o parte rezerva impusă de M întuitorul pentru bunurile păm înteşti, pe de alta n ecesitatea p ractică de a o folosi pentru binele obştii creştine şi sociale. C reştinism ul a rezol vat problem a grea a bunurilor m ateriale în chip religios-m oral, învăţînd că ele sînt păm înteşti şi trecăto are şi că nu trebuie să fie căutate sau preţuite în sine, precum şi organizînd întrebuinţarea lor în chipul cel mai folositor pentru societate, prin acte de caritate. B ogăţiei i s-a dat astfel un scop religios-m oral, ea trebuind să ser v ească pentru facerea de bine, în num ele lui Hristos. Proprietatea asupra bogăţiei aparţine lui Dumnezeu ; omul este doar beneficiaru l şi chivernisitorul ei. El trebuie s-o folosească în scopuri vo ite de Dumne zeu. Herma, Clem ent A lexandrinul, O rigen, Sfîntul Ciprian privesc bo găţia ca pe un m ijloc al m ilosteniei creştine. Clem ent A lexandrinul, care a tratat problema bogăţiei într-o scriere specială Care b o g a t s e m în tu ieşte ? cea mai im portantă în prim ele trei secole despre folosirea bunurilor m ateriale în viaţa creştină, recom andă întrebuinţarea lor raţională, păstrînd linia ju stă între dispreţul bunurilor m ateriale şi între folosirea lor egoistă şi evdem onistă. Unii episcopi şi creştini bogaţi au dăruit averea lor Bisericii, pentru faple de caritate şi pentru nevoile com unităţii. Locaşurile de cult, cim itire, aju torarea săracilor, a străinilor, a altor com unităţi, răs

250


cum părarea prizonierilor se făceau prin contribuţia credincioşilor, în frunte cu cei înstăriţi. C reştinii au practicat com erţul în spiritul m oralei, ca şi m ese riile potrivite : ei au preţuit şi au recom andat munca în general ca pe o datorie a tuturor oam enilor valizi şi ca pe singurul m ijloc de trai al acestora. Pe cînd la cei vech i munca m anuală era dispreţuită, iar plata ei socotită ca un semn al servituţii, creştinism ul a cinstit munca dintru început, a învăţat-o şi a pilduit-o. Fiecărui creştin i se cerea să m uncească, pentru a putea să aju te pe cei inapţi pentru muncă. M unca devenea astfel un m ijloc de binefacere. Leneşul era socotit un parazit. C lericii înşişi munceau, pentru a-şi asigura în treţi nerea, deoarece darurile credincioşilor nu erau de ajuns, trebuind să fie aju taţi şi săracii. Comerţul li s-a interzis ca nepotrivit cu preoţia, iar împrumutul cu dobîndă era oprit şi clericilor şi laicilor (sinodul de la Elvira, canon 2 0 ; Sinodul de la A relate, canon 12; sinodul I ecum enic, canon 17). în satisfacerea nevoilor trupeşti, se recom anda creştinilor cumpă tare în toate. Ei îşi impuneau m oderaţie şi bunăcuviinţă în îm brăcă minte, hrană, m obilă, podoabe, distracţii. Clem ent A lexandrinul stabi leşte în a ceastă privinţă un adevărat cod m oral creştin, care prescrie regulile de urmat în toate actele v ieţii publice şi particulare (P e d a g o gul, cărţile II şi III). Tertulian cere mai mult decît cum pătare şi anume abţinere de la tot ce făcea plăcerea v ieţii «păgîne», chiar de la unele lucruri indiferente. Cu toată sev eritatea Bisericii, ea nu cădea în e x c e sele ascetice şi rigoriste ale unor secte (gnostici, m arcioniţi, monlanişti). d) C a rita te a creştin ă este unul din m eritele m orale ale Bisericii din primele trei secole. Prin spiritul şi prin efectele ei, ea este o cu noscută operă filantropică. Ideea despre om ca aproape, ca frate, ca mădular al Irtipului lui Tlrislos, care este Biserica, sentim entul de dra goste şi de mila, conccpţia despre bunurile m ateriale, datoria m ilos teniei ca m anifeslare a credinţei creştine, au făcut ca şi credincioşii şi com unităţile să contribuie cu elan la opera m oral-socială a a ju to rării tuluror celor aflaţi în lipsă şi nevoie.

EREZIILE

251

B iserica a căutat să cunoască pe toţi cei aflaţi în lipsă şi neputinţă, întocm ind liste prin diaconi şi diaconese, care cercetau pe creştini acasă, şi a cerut contribuţia tuturor creştinilor. O ricine putea să facă un bine, ajutînd fie şi cu puţin pe altul mai lipsit decît el. B iserica nu în cu raja nici lenea, nici viciul (cerşeto ria profesională). M ijlo a ce le de aju torare se adunau de regulă prin co lectă între credincioşi la cult (Iustin M artiriul, A p o lo g ia I, 67, 6 ; Tertulian, A p o lo ■geticum, 39, 5— 7, 16). Darurile credincioşilor se întrebuinţau de ase m en ea pentru aju torarea săracilor, împărţindu-se pe loc sau fiind duse acasă. B isericile îşi făceau după putinţă rezerve de alim ente, de obiecte, .de îm brăcăm inte şi de încălţăm inte, pentru nevoile asistenţei sociale. B olnavii erau cercetaţi şi în g rijiţi acasă. Unii clerici învăţau penir u aceasta medicina. Străinii erau găzduiţi şi ospătaţi, creştinii din închisori erau vizitaţi după putinţă. Erau aju taţi chiar necreştinii. Cu p rileju l unor epidemii de ciumă la C artagina şi A lexandria, în timpul Sfîntului Ciprian şi al lui Dionisie, creştinii au dat exem plul unui devotam ent sublim, îngrijind pe bolnavi şi îngropînd chiar pe morţii păgîni, părăsiţi de ai lor. e) C reştin ism u l şi c la s e le s o c ia le ; s c la v ia . B iserica n-a exclus în recru tarea credincioşilor ei nici un neam, nici o clasă socială, nici o categorie de o a m e n i; criteriile alegerii ei erau numai de ordin moral. D e şi la creştinism au ven it mai mult clasele de jo s, B iserica a avut de foarte timpuriu în rîndurile sale oameni de rang (proconsulul Sergius Paulus în Cipru). La o ju m ătate de secol după ziua Cincizecim ii, ea num ăra credincioşi, în rudenia împăratului Domiţian (81— 96). Oameni de cultură aleasă vin mai ales din secolul al II-lea. M ajo ritatea credincioşilor erau oameni simpli, din clasele de jos. F aţă de ei, Biserica n-a asigurat privilegii celor bogaţi, puternici sau culţi. C reştinii de orice rang formau o com unitate de credinţă şi de •dragoste. Ei se rugau împreună, participau la m ese comune, se ajutau şi se respectau ca fraţi în Hristos. Sclavia era cea mai grea problem ă socială ce se punea Bisericii. In condiţiile econom ice ale societăţii antice, ea nu putea s-o des fiinţeze. Creştinism ul a acordat însă sclavilor creştinaţi dem nitatea de oameni.

252


Sclavii, primiţi ca toţi ceilalţi în sinul Bisericii, au fost trataţi ca fraţi şi s-au bucurat de aceeaşi cinste de creştini. Condiţiile m orale, pe care le găseau în creştinism , îi atrăgeau şi înălţau. C reştinarea lor echivala cu o eliberare m orală. Sclavul im perial Evelpist, ju d ecat şi condamnat alături de filozoful Iustin, răspundea prefectului Rom ei : «Şi eu sînt creştin, eliberat de Hristos, şi îm părtăşesc aceeaşi nădejde prin harul lui Hristos» (Actul martirio al Siîntului Justin, IV, 3). Sclavul fusese răscum părat cu cel mai scump sînge, sîngele lui Iisus Hristos (Tertulian, De corona militis, 13). «Nu fiţi mîndri faţă de sclavi şi de servitoare», scria Sfîntul Ignaţiu lui Policarp (4). In spiritul creştinism ului, Constantin cel M are şi urm aşii lui, au luat măsuri leg ale pentru uşurarea v ieţii şi liberării sclavilor (C odex Theodosianus, IV, 7, 1 ). Stăpînii creştini şi-au liberat sclavii sau i-au tratat om eneşte ; clerul a obţinut dreptul de a face liberări de sclavi în adunarea credincioşilor. f) Creştinism ul şi cultura. A nticii au imputat creştinilor lipsă de în ţeleg ere şi aversiune faţă de cultura lor, iar unii istorici i-au atribuit decăderea lumii şi culturii greco-rom ane. în m ăsura în care cultura lumii vechi era legată de m itologii şi viciată de im oralitate, creştinii au evitat-o sau au condamnat-o. B iserica îi ferea pe credincioşi de in fluenţa ei în sens religios-m oral, nu cultural sau estetic. C reştinii nu urau cultura sau arta în sine ; ei criticau pe cea imorală. D acă T aţian şi Tertulian critică pe filozofi şi arată oarecare dis preţ de «barbari» (Taţian) faţă de cultura greacă, Ju stin M artirul, alexandrinii şi mai toţi scriitorii creştini o apreciază şi o pun în ser viciul Bisericii. Platón şi V irgiliu s-au bucurat de cinste la creştini ; şcolile creştin e dovedeau interesul creştinism ului.

şi

cap acitatea pentru

cultură

a

Creştinism ul însuşi şi-a creat cultura şi şi-a produs arta, şi lite r a t u r a sa p r o p r i e . Mai mult, el a m oştenit şi a păstrat cultura grecorom ană p r i n p r i s m a preocupărilor sale, transm iţînd-o prin Evul mediu lumii moderni'. Creştinii au lost totuşi persecutaţi ca «duşmani publici», duşmani ai stalului, ai societăţii ,ai culturii, ca oameni inutili (intructuoşi ne-

EREZIILE

253

gotiis, Tertulian, A pologeticum , 42, 1). Ei au dovedit supunere, lea li tate, interes pentru cultură, s-au adaptat, au făcut unele concesii, au avut chiar unele păcate. V iaţa lor m orală a fost însă în general fru m oasă şi curată. Rezultatele acţiunii şi influenţei m orale a creştinism ului sînt cu a tît mai vrednice de apreciat, cu c ît îndreptarea şi ridicarea sufle tească a lumii antice nu s-a făcut uşor. Dimpotrivă, ea a fost unită cu multe greutăţi şi obţinută cu preţul unor sforţări m orale continui şi al unei discipline, căreia nu-i scăpa nici o latură a v ieţii creştine : disciplina penitenţei. O rganizarea ei este una din caracteristicile şi unul din m arile m erite ale B isericii prim elor secole. 2. D isciplina (penitenţa). B iserica a procedat dintru început cu m ultă sev eritate contra păcatelor grave. Cu excep ţia celor împotriva Sfîntului Duh, care se puteau ierta numai printr-o grea penitenţă, a c ă rei disciplină B iserica a stabilit-o în prim ele trei secole. Prin analogie cu h otărîrea A postolilor şi p resbiterilor în «sinodul» de la Ierusalim (Fapte 15, 20, 29), s-au socotit păcate grave : apostasia (idolatria), uciderea şi adulterul. La acestea s-au adăugat apoi altele. Ele se numeau păcate de m oarte («iJiapt^jiata ftavaxTjcpopa, peccata moitalia, capitalia sau ca n o n ica ; mortalia delicta, crim en mortale, crim en mortis, crim en capitale). A sem enea păcate aduceau excluderea nunţa episcopul. Unii credeau chiar că, pentru .ele' nu mai există iertare. B iserica şi «botez laborios», adică iertare obţinută mărul credincioşilor şi deci al păcătoşilor

din Biserică, pe care o pro fiind săvîrşite după botez, a instituit penitenţa, numită cu greutate, atunci cînd nu dintre ei a crescut.

Penitentul era obligat sa m ărturisească păcatele public, să petreacă în post, rugăciuni, privegheri, în acte de pocăinţă şi de m ilostenie, să poarte un costum de penitent, să im plore în genunchi rugăciunile cre dincioşilor pentru iertarea sa. Penitenţa dura de regulă mulţi ani, iar pentru p ăcatele cele mai grele pînă la sfîrşitul vieţii. In caz de boală, penitenţa se putea scurta, dar’ se com plela după însănătoşire ; de asem enea în caz de călătorie lungă sau de persccuţie. Dacă penitentul m urea m artir, era socotit iertat şi îm păcat cu Biserica.

25 4


După înch eierea timpului penitenţei, dacă dovedise părere de rău şi îndreptare, penitentul îşi m ărturisea păcatele şi era reprim it în B i serică de către episcop cu rugăciuni şi punerea m îinilor. Ca şi botezul, penitenţa se făcea o singură dată. In secolul II era încă o practică penitenţială uniformă. A pariţia montanism ului a înăsprit penitenţa, iar persecu ţiile de la ju m ătatea secolu lui III, cînd au căzut mulţi creştin i de la credinţă, au n ecesitat organi zarea şi precizarea ei. Au fost supuse penitenţei şi alte păcate (sinodul de la Elvira : sperjurul, răpirea, cam ăta). în organizarea penitenţei se observă, oarecare analogie cu cea a catehum enatului. în O ccident îndeosebi, penitenţii erau alăturaţi cateh um enilor. In O rient s-au form at mai multe trepte. G rigorie Taumaturgul, (Ţ c. 270) am inteşte două categorii : auditorii (áxpoa>¡j.svoc, audientes) şi ingenunchetorii (ţovuxXîvovxsC, prosternaţi, substrati) ; primii asistau la liturghia catehum enilor, ceilalţi la tot serviciul divin, dar se rugau în genunchi sau prosternaţi. Sinodul de la A ncira (314) vorbeşte de a treia categorie, îm preună-şezători (aoo'cávxeí, consistentes), care participau la tot cultul şi se rugau în picioare, dar nu puteau să aducă ofrande şi să prim ească Sfînta Euharistie (canon 5, 6 , 8 , 9). De la Sinodul I ecum enic, se cunoaşte o a patra categorie de penitenţi, plîngătorii (irpoaxXoiemeC, tientes), care nu puteau să intre în biserică, ci implorau pe credincioşi afară să se roage pentru ei şi să intervină la episcop pentru uşurarea situaţiei lor. După persecuţia lui Deciu, au existat preoţi însărcinaţi anume cu supravegherea penitenţei, numiţi penitenţiari (irpeofîikepoi éiu ¡ASTavota?). Clerul era supus penitenţei ca şi laicii ; erau supuşi de asem enea catehum enii. C redincioşii sau clericii excom unicaţi dintr-o B iserică erau soco tiţi excluşi din toate. C reştinii nu puteau fi primiţi dintr-o B iserică în alia fără scrisori de la episcopul lor (litterae form atoriae, sau form atae). Problem a penitenţei a provocat prim ele schism e în B iserică (IpoJit, N oval-N ovatian, M elitie), prin opoziţia a două curente,- unul rigo rist şi altul mai indulgent. Disciplina penitenţei a avut m are însem nătate în v iaţa Bisericii vechi. Ea se făcea cu form e şi cu o solem nitate care im presionau pe credincioşi. Penitenţa a asigurat, împreună cu educaţia creştină şi cu

255

EREZIILE

cultul, v iaţa m orală a Bisericii. Ea a făcut să crească încă puterea opiscopilor. 3. începuturile monahismului. în năzuinţa lor de desăvîrşire, unii creştini trăiau în feciorie sau nu se recăsătoreau. F ecio arele (uap&svoi) :şi văduvele (x^pat) se bucurau în B iserică de cinste şi de unele pri vilegii m orale, avînd loc special în adunare la cult. C elibatul era form a obişnuită a ascezei (doxTjoic, exercitare în v ir tute). C ei dornici de desăvîrşire trăiau în cumpătare, renunţau la avere, la lux, posteau, se abţineau de la unele alim ente şi băuturi, stăruiau în practici foarte aspre ; ca şi fecio arele, asceţii erau ţinuţi în deosebită cinste de credincioşi. F ie în dorinţa de a se ex ercita şi desăvîrşi în virtute, fie din n e voia de a se sustrage persecuţiilor, unii asceţi s-au retras din lume, stabilindu-se în locuri ferite, unde trăiau izolaţi ca erem iti (pustnici) sau anahoreţi. Unii din ei au ajuns celebri, ca Paul..leb e.u l (Teba dig. Egipt7~c7""234— 347). A şa a început monahismul, adică viaţa ascetică trăită în singurătate. De la începutul secolului TV, monahismul este o instituţie d eja con stituită. El a cîştigat mult ca număr de adepţi, ca autoritate m orală şi ca influenţă în Biserică. Episcopii erau de regulă celib atari sau monahi şi încu rajau monahismul, în care găseau s p rijin 'în lupta contra ereziilor. A sceţii au început să form eze grupuri m ici, sub conducerea unuia mai bătrîn sau mai distins. O rganizatorul monahismului a fost mai ales Sfîntul A ntonie (251— 356). M onahii s-au adunat apoi în grupuri mari, formînd chinovii săuTnînastiri, cu v iaţă comună. Rol însem at a avut în organizarea lor si .Sfîntul Pahom ie (276— 349). în regim chinovial, mo nahii făceau vot de ascultare, de castitate şi de sărăcie. S-au organizat m înăstiri de bărbaţi şi m înăstiri de femei ,■ prima de acest fel a fost condusă de M aria, sora lui Pahom ie. V ot de castitate Făceau şi fecio arele, virgines con secratae, sau canonicae în faţa episcopului, în că din secolu l III. Ele primeau cu acest prilej un văl pentru a-şi acoperi capul. Este începutul unui costum as cetic special. C ălcarea votului impunea penitenţă. P ractica ascezei era expusă unor exagerări şi pericole. Unul din acestea a fost obiceiul de a locui împreună asceţi bărbaţi şi fem ei, sau

V t f H i v larwrnr im

t —.

Ms

“*

256


fecioare pe lingă clerici, în comuniune duhovnicească, un fel de «căsă torie spirituală», cu obligaţia păstrării castităţii. A sem enea fecioare se numeau «subintroduse» (virgines subintroductae). A cest obicei a fost m otiv de critică şi a fost com bătut îndeosebi de Sfîntul Ioan Gură de M onahism ul a dat creştinism ului multe personalităţi religioase şi pe ce i mai mari ierarhi din perioada urm ătoare. El a ridicat idealul moral creştin la un nivel superior, a realizat mari virtuţi. BIBLIOGRAFIE* V ia ţa m o r a lă a c r e ş tin ilo r în p r im e le tr e i . s e c o l e . A . H a m m a n, L a v i e q u o t i d ie n n e d e s p r e m ie r s c h r é tie n s , Paris, 1971. J . L e i p o l d , D er s o z ia le G e d a n k e in d e r a lc h r is t lic h e n K ir c h e , ed. nouă, 1970. M. S l a n n e u t , T etru llia n e t I e s p r e m ie r s m o r a lis te s a ir ic a in s , Paris, 1969. J . S c h m i d t , C h r é tie n s d e s p r e m ie r s s i è c le s , Paris, 1969. A . J a u b e r t , L e s p r e m ie r s c h r é tie n s , Paris, 1967. H .-J. M a r r o u , H is to ir e d e ¡'éd u c a tio n d a n s ¡'A n tiq u ité, 4-e éd., Paris, 1958. P. G a 1 1 i e r, L 'E g lise e t la R é m is s io n d e s p é c h é s a u x p r e m ie r s s i è c le s , Paris, 1932. J . P. K i r s c h , op. cit., Bd. I, p. 793— 795 ; 807— 808. A . B a u d r i l l a r t , L a c h a r ité a u x p r e m ie r s s i è c l e du c h r is tia n is m e , 2 vol., Paris, 1929, 1936. I d e m , M o e u r s p a ïe n n e s e t m o e u r s c h r é t ie n n e s , 2 vol., Paris, 1937. D o m. H. L e c 1 e r c q, L a v i e c h r é t ie n n e p r im itiv e , Paris, 1928. I d e m , art. C h a r ité , în «Dict. d 'A rch éol. chrét. c l de Lit», t. III, 1, Paris, 1913, col. 598— 653. J . M a u q u o y , L e c h r is tia n is m e e t ¡ ' e s c la v a g e a n tiq u e , L uttich (Liège), 1927. A. K a t z, C h risten tu m und S k la v e r e i, W ien , 1925. E. C h e n o n, L e r ô l e s o c ia l d e ¡'E g lise, Paris, 1924. P. A l l a r d , L e s e s c l a v e s c h r é tie n s , 6-e éd., Paris, 1914. în lim b a ro m â n ă . I.P.S. M itropolit A n t o n i e P l ă m ă d e a l ă , B is e r ic a s lu ji t o a r e în S iîn ta S c rip tu ră , în S iîn ta T r a d iţie ş i în T e o lo g ia c o n te m p o r a n ă , în «Studii teo log ice», X X I V (1972), nr. 5— 8, p. 325— 623.. Arhid. Prof. I o a n Z ă g r e a n , P r o b le m e le m o r a le în o p e r a S im ţu lu i V asilc. c o l M a rc, în S iîn tu i V a s ile c ei M are. în c h in a r e Ia 1600 d e a n i d e ia s ă v îr ş ir e a sa, Bucureşti, 1980, p. 206— 237. P. I ' r e s c u r e , D octrin a m o r a lă a P ă r in ţilo r a p o s to lic i, în «Studii teolog ice», X V (1903), nr. 9— 10, p. 541 ş.u. I. ( 'o v o r c ă , J u d e c a t a b is e r i c e a s c ă în e p o c a v e c h e , în «Studii T e o lo g ice», X III (1901), ni. 1 )). C>0 ş.u. J)(icl. N. V o r n i c e s c u , P rin cip ii p e d a g o g ic e în p e d a g o g ia lu i C le m e n t A l e xa n d rin u l, in «Slm lii Teologicei», IX (1957), nr. 9— 10, p. 726 ş.u. Pr. I’ rnl. l . i v i u S t a n , In s titu ţiile d e a s is te n ţă s o c i a l ă în B is e r ic a v e c h e , în «O rtodoxia», IX (1957), nr. 2, p. 259— 279. Drd. Ş 1 o I x e, V ia ţa c r e ş tin ă d u p ă b ă r b a ţ ii a p o s to lic i, în «Studii T e o logice», V II (1955), nr. 3— 4, p. 223 ş.u. * B ib lio g ra fic a lc ă tu ită de P r. p ro f. I o a n R ă m u r e a n u

EREZIILE

257

Pr. G h . I. S o a r e , B is e r ic a şi a s is t e n ţa s o c ia lă . D octrin a şi o r g a n iz a r e a în p r im e le ş a s e s e c o l e , Bucureşti, 1948. T e o d o r M. P o p e s c u, C a r it a t e a c r e ş tin ă in B is e r ic a v e c h e , în «Bis.. O rt. Rom.», L X III (1945), nr. 1— 2, p. 64— 66. E. P o p o v i c i, o p . cit., t. I, p. 405 ş.u. ; 427 ş.u. P en tru is t o r ia m o n a h ism u lu i Izv o are : S a i n t B a s i l e , L e s r è g le s m o n a s tiq u e s . Introduction et trad uction par Léon Lèbe, Paris, 1969. H. W . F. M. H o p p e n b r o u w e r s , L a p lu s a n c ie n n e v e r s io n la tin e d e la v ie d e S ain t A n to in e p a r A th a n a s e . Étude de critiqu e te x tu elle , U trecht-N im ègue, 1960. P a 11 a d i u s, L e s m o in s d u d é s e r t. H is to ir e la u s ia q u e . T e x te et trad uction par L. Leboir, Paris, 1981. * T h é o d o r e t d e C y r , H is to ir e d e s m oin s d e S y rie. Introd uction, te x te critiqut, trad uction, notes par P. C an ivet et A lice Leroy, M olinghen, t. I— II, Paris, 1977, .1979. ; L a r è g le d e S. B en o it, ed. A. de V og u e et J . N eufville, t. I— V I, Paris, 1971, . 1972. S tu d ii: A. d e V o g u é , S ain t P a c h ô m e e t s o n o e u v r e d 'a p r è s p lu s ie u r s é t u d e s r é c e n t e s , în «Revue d 'histoire ecclésiastique;», Louvain, L X IX (1974), nr. 2, p. 425— 453. H. B a c h t, D as V e r m ä c h ln is d e s U rspru n gs. S tu d ien zu m Iriih en M ön ch tu m s, Bd. I, W ürtzburg, 1972. L. R e g n a a 1 1, L e s é n t e n c e s d e s P è r e s d u d é s e r t . N ouveau recu eil, Solesm e, 1970. P. D e s e i 11 e, L'E sprit clu m o n a c h is m e p a c h ô m ie n , suivi de la traduction fra n ça ise des Pachom iana L atina par les m oines de Solesm e B ellefo n tain e, 1968. J . - C. Guy, L e s A p o p h t e g m e s d e P è r e s d u d é s e r t. S é r ie a lp h a b é t iq u e , trad. franc. B ellefon tain e, 1966. Idem, S ain t J e a n C a ssia n , V ie e t d o c t r in e s p ir itu e lle , cd. P. LothielleuXj Paris, 1961. Paul Evdokimov, L e s â g e s d e la v i e s p ir itu e lle . D es P è r e s d u d é s e r t à n o s jo u r s , Paris, 1964. P l a c i d e D a s e i l l e , L 'E v a n g ile a u d é s e r t , Paris, 1964. A . H a m m a n, V ie d e s P è r e s d u d é s e r t , Paris, 1961. P. E v e r g e t i n,o s, C u le g e r e d e c u v in te ş i în v ă ţă tu r i a l e P ă r in ţilo f, în lim ba g reacă, A tena, 1957— 1966. U. R a n k c - H e i n e m a n n , D as Irü h e M ön ch tu m , Essen, 1964. A . - J . F e s t u q i è r e , L e s m o in s d'O rien t. t. I, C u ltu re o u S a in tet-, Paris, 1961. Arthur, Vööbus, H ls to r y o i A s c e t is m in th e S y r ia n O rien t, vol. I— II, L ö w en , 1958, 1960. P. C o u s s i n , P r é c is d 'h is to ir e m o n a s tiq u e , Paris, 1956. J . G r i b o m o n t, L e m o n a c h is m e au V I - c s iè c le e n A s ie M in eu re..., în «Studia P atristica», II (T.U. 64) Berlin, 1957, p. 400 -415. I d e m , Le R è g le s m o r a le s d e S ain l B a s ile et le N o u v e a u T e s ta m e n t, în «Studia P atristica», t. II, part. II, Berlin, 1957, p. 418 ş.u. 17 — Istoria bisericească

25 8


O. Chadwick, John C a s s i a n, A stu d y in p r im itiv e M o n a s ticism , C am bridge, 1950. W . M a l o n e , T h e m o n k s artd t h e m a r ty rs, W ash in gto n , 1950. P. P e e t e r s , O rien t e t B y z a n c e . L e tr e io n d o r ie n ta l d e ¡ 'H a g io g r a p h ie b y z a n tin e (Subsid ia hagiographica, 26), B ru x elles, 1950. D. A r m a n d , Saint B a s ile, a s c e s e m o n a s tiq u e . Essai h istoriqu e M aredsous, 1948, K arl H eussi, D er U rspru n g d e s M ön ch tu m s, T übingen, 1936. In lim b a ro m â n ă : S i . V a s i 1 e, R e g u le le m ari, Irad. în rom. de N. Cotos, in «Candela», X X V I (1907), p. 24— 3 0 ; 81— 8 8 ; 146— 1 6 2 ; 214— 2 3 0 ; 204— 3 0 0 ; 346— 3 5 6 ; 568— 5 7 5 ; 606— 614. A rhid. Prof. I o n F 1 o c a, S iin tu l V a s ile c e i M are, o r g a n iz a to r a l v ie ţ ii m o n a h a le , în lu cra re a c o le c tiv ă : S îin tu l V a s ile c e l M a re. în c h in a r e la 1600 d e a n i d e la s ă v îr ş ir e a sa , B u cu reşti, 1980, p. 330— 354. Ierom . I o a s a f , P o p a , T e m e iu r i p a t r is t ic e p en tru v ia ţ a d e o b ş t e — A v a Ş e n u te din A tr ip e (334— 452), în «Studii teologice?», V III (1956), nr. 1— 2, p. 81— 108. A rhim . E f r e m Enăcescu, P r iv ir e g e n e r a lă a s u p r a m o n a h ism u lu i d u p ă d iie r iţ i a u to r i. P artea I-a şi a Il-a , Rîm nicul V îlc ii, 1933, 1934. Episcop Visarion, V e c h i l e r în d u ie li a le v i e ţ i i m o n a h a le , M în ă s tir e a D o b r u ş a -S o r o c a , 1929. Vladimir de Repta, V a s ile , a r h ie p is c o p u l C e z a r e ii C a p a d o c ie i. A şezăm în tu ri c ă lu g ă r e ş ti, C ernăuţi, 1898.

2 53

PERIOADA A DOUA

(325 - 787 )

BISERICA IN EPOCA SINOADELOR ECUMENICE Politica religioasă a împăraţilor creştini după Constantin cel M are * C onstantin cel M are, fiind convins că pilonul esenţial al Imperiului îl form ează tronul, a numit «caesares» pe fiii săi Constantin II, Constanţiu şi Constans. Intre cei trei Iii ai împăratului a început o luptă disperată. Constantin II a primit prefectura G alia. Britania şi Spania cu M auretenia T in qitana, avînd reşedinţa la Augusta Treveroruja, (Treveri), în nordul Galieih C onstanţiu, diecezele Egipt, O rient, A sia şi Pont, cu reşedinţa l a vConstantinopol, iar Constans, Italia, A frica, Panonia, Illyricum şi Tracia, cu reşedinţa la Sirmium, la care s-a adăugat, după bătălia de la A quileea (340), şi prefectura fratelui său C onstan tin II, căzut în lupta cu el. Deşi atît Constanţiu (337— 361) cît şi Constans ( t 350), au căutat să urmeze politica tatălui lor, nici unul n-a putut să se ridice pînă la gloria acestuia. Atitudinea celor doi faţă de păgînism a fost cu totul diferită de cea a tatălui lor. C rescuţi şi educaţi în spiritul Evangheliei, au crezut că trebuie să facă tot posibilul ca să trium fe creştinism ul. A stfel Constantiu a emis. I.i •;j4 l^ o le g e d r a stic ă î m p o triv a c e lo r c e je r tfe a u z eilo r. H otărîrea luată de Constanţiu a fost adoptată şi de Constans. La 346, * C ap ito l re d a c ta i de P r. p ro í. I o a n R ă m u r c a n u

260

IST O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A LA

Iulius Firm icus M aternus, un neoplatonic trecut la creştinism , după ce a făcut o descriere a superstiţiilor păgîne, a îndemnat pe îm păraţi să topească com orile de aur şi de argint ale tem plelor, sancţionînd pe toţi cei care nu se vor lepăda de păgînism. Cu excep ţia tem plelor de la periferie, mai toate celelalte locaşuri de închinare ale păgînilor au fost distruse. O parte a tem plelor păgîne au continuat însă să dăinu iască, iar co leg iile preoţilor păgîni să încaseze subvenţiile de la stat. Cultul zeilor era practicat în case particulare. De asem enea şi faim oa sele focare de ştiinţă, aflate în mina sofiştilor şi a neo-platonicilor, au continuat să existe. Constanţiu, am estecîndu-se în treburile B isericii, într-o m ăsură mai m are decît părintele său, ajutînd la răspîndirea e re ziei lui A rie din A lexandria, şi-a atras atît ura ortodocşilor, cît şi dis preţul păgînilor. Din 350, Constanţiu, după m oartea fratelui său Constans, şi-a sta b ilit reşedinţa la Sirmium, care deveni pentru mai mulţi ani centrul politic al Imperiului roman şi în acelaşi timp centrul bisericesc al lumii creştine. El a condus treburile publice ale Imperiului roman «cu o incom petenţă notorie, prea bănuitor pentru a fi fericit, prea crud pen tru a fi iubit, prea înfumurat pentru a fi mare» (W il Durant, H isto ire d e la c iv ilis a tio n , 1, Paris, 1953, p. 9). îm păratul Constanţiu a murit la 3 noiem brie 361. Ia M opsucrene. în C ilicia, după ce primi botezul «inj ş x t rem is», pe patul de m oarte, de ” la episcopul arian Euzoiu al A ntiohiei. Cei trei fii ai împăratului Constantin cel M are, neavînd m oşteni tori de linie bărbătească, tronul a reven it nepoţilor săi Gallus şi Iulian. Gallus, fiind acuzat de crim ă de înaltă trădare, a fost execu tat în 354. F ratele sau Iulian, numit A postatul (361— 363), nu a fost educat pentru t r o n , fiind sortit să slu jească altarului. Cu toate că a fost hirotesil ciW-ţ în biserică, la 357 e ridicat de unchiul său Constanţiu la demni tatea de caosar şi trimis în G alia să lupte contra germ anilor, dînd do vadă de calităţi m ilitare superioare şi de desăvîrşit gospodar şi admi nistrator. Proclamat, imperator la Paris, printr-un « p ron u n ciam en to» militar, l
PER IO A D A A D OUA (3 2 5 ~ ? 8 7 )

261

din partea unor profesori păgini, îm prejurările de viaţă în care a trăit sub continua nesiguranţă şi am eninţare cu m oartea, precum şi a caraclerului său. Eunucul păgîn M ardoniu j -a iniţiat în m isterele culturii clasice, reuşind să facă din el un admirator pasionat al vechii culturi şi religii greco-rom ane. Elenism ul antic, cu literatura-i străluci Loare şi seducătoare, cu m itologia poetică, cu filozofia m ăreaţă, l-a cucerit1, dezgustîndu-1 de credinţa în Iisus Hristos. Filozoful M axim din Efes_ l-a iniţiat în m isterele cultulifi__lui M ithra^ reprezentantul soarelui pe pămînt. In copilărie, de team ă faţă de Constanţiu, a sim ulat că este creştin convins, exercitînd în una din bisericile A ntiohiei funcţiunea de citeţ. , ...... ............... ' —— ..... La începutul domniei, Iulian n-a persecutat pe creştini, tratîndu-i cu indiferenţă. în virtutea principiului că fiecare individ este liber să creadă şi să se închine cum îi dictează inima sa, Iulian a porun cit des^. ch jd erea te mplelor şi aducerea de. je r tfe în onoarea_ zeilor, după.cum ne inform ează istoricul A . M arcellinus (R es"'G estae, X X II, 5, 2 şi 4). A stfel, tem plele şi-au deschis din nou porţile, sacrificiile şi je rtfe le păgîne au fost din nou permise. Curînd însă după înscăunare, Iulian a început să se arate ostil cre ş tinilor, dar nu pe faţă. Gîndul său intim era să folosească îndeosebi ura teo lo gică jdiiitre_Jiar-tjdele creştine din timpul său — od iu m th e o lo q ic u m , acordînd libertate religioasă tuturor ereziilor, pentru ca, nimicindu-se reciproc, să distrugă în acelaşi timp forţa şi unitatea creşti nismului. . Reinstaurînd religia greco-rom ană, sem nele şi insignele creştine din arm ată şi de pe m onedele Imperiului au dispărut. T oţi soldaţii cre ştini din garda im perială au fost dem işi. în unele provincii din răs a îîl an "Căzut şi m artiri. La Durostorum (Siiistra). în S cvth ia M inor, âJ:Qs4--ar-s~pe.-ruc[ la 18 iulie 362, Sfîntul Emili an, soldat J n arm ata ro mană, din ordinul prefectului Capitolin. ~* Dorind să dea vechiului crez o nouă organizare, mai solidă, pen tru a conlrapune creştinism ului, Iulian a cău tat să reform eze păginismul, aşezîndu-i pe o tem elie neo-platonică, am estecată cu elem ente luate din creştinism . în calitatea sa de «pontifex m aximus», el a preluat suprema dem nitate de mai m arele preoţim ii păgîne din întreg Imperiul roman şi a adus reform e păgînism ului. Totul a fost însă zadarnic. Entu-

262


ziasmul religios al paginilor se stinsese, tem plele lor au rămas goale, iar slu jito rii lor erau vicioşi şi nu mai impuneau nici un respect. Iulian n-a întrebuinţat contra creştinilor forţa brutală, ci mai curînd perfidia. Fiind un dibaci m înuitor al condeiului, el a com bătut creştinism ul şi în scris, în lu crarea Karâ t«jv raXtXaicov = «C on tra G a lile e n ilo r » , căci aşa numea el în derîdere pe creştini, voind să dem ons treze lumii păgîne inutilitatea Evangheliei. Printre m ăsurile prin care a căutat să lo vească în Biserică, a fost anularea p rivilegiilor şi a drepturilor de im unitate. Toate bunurile secularizate ale tem plelor păgîne au trebuit să fie restituite. îm păratul şi-a bătut jo c de creştinii care s-au tînguit că trebuie să restituie toiul, spunînd că legile lui Hristos învaţă pe cei bogaţi că nu vor intra în îm părăţia lui Dumnezeu. Respingea cererile creştinilor, nedreptăţiţi de autorităţi...zicînd : «Voi învăţaţi că veţi fi fericiţi, dacă sîn teţi prigoniţi». în j«362„ a reînnoit îm potriva creştin ilo r vech ea perfidie a împăratului M axim ian D aiar lăsînd ca to ate alim entele din pieţele publice să fie stropite cu apă de la je r tfe le idolilor şi i-a oprit de a studia literatura greacă. La 17 iu lie 362, a publicat L e g e a co n tra p r o fe s o r ilo r creştin i, prin care li se interzicea să profeseze în învăţăm înt, sub m otiv că ei nu cred în zei. Plin de ironie, Iulian spunea creştinilor : «Oare Pavel, pe care îl cinstiţi ca pe un sfînt, nu v-a oprit să consum aţi carnea răm asă de la sacrificii ? Nu v-a oprit să gustaţi din literatura g recească, care este periculoasă pentru credinţa v o a stră ? Deci spre a nu păcii lui, vă îndemn dar şi or don, feriţi-v ă de a studia gram atica, filozofia şi retorica». Scadenţa celor făcute creştin ilor de Iulian A postatul se apropia de sfîrşit. în noaptea de 26 spre 27 iunie 363, fiind rănit grav de o să geată care i-a pătruns în ficat, în cursul cam paniei contra perşilor, sm ulgîndu-şi săgeata şi aruncîndu-şi sîngele ce curgea din rană spre cer, după afirm aţia istoricului creştin Teodorei (Isto r ia b is e r ic e a s c ă , III, 25), ar fi r o s t it : «vevixvjxa? FaXiXate» = «Ai învins, G alileene !». In m oartea timpurie şi n eaşteptată a împăratului Iulian, atît cre ş tinii cil şi păgînii au văzut o ju d ecată cerească. Odată cu Iulian A pos tatul, s-a stins şi şirul descendenţilor fam iliei împăratului Constantin cel M are. Celui, căzut în cam pania cu perşii îi trebuia dat un urmaş. N ici unul din marii com andaţi de unităţi m ilitare nu a v o it să accept*' purpura im perială. In cele din urmă, din voinţa ostaşilor, Iulian a c ă pătat un urmaş în persoana blîndului şi înţeleptului Jo_vianJ3fi3— 364).

P ER IO A D A A D OU A (325— 787J

263

Cu toate că Jo v ian a fost creştin ortodox, adept al Sinodului de ia N iceea din 325, păgînism ul a continuat sa trăiască. A fară de anu larea favorului dat paginilor de Iulian Apostatul, prim irea de aju toare şi subvenţii din vistieria publică, Jo v ia n s-a purtat cu multă clem enţă faţă de păgîni, mulţumindu-se cu interzicerea v ră jito riei (Socrat, Isto ria b is e r ic e a s c ă , III, 24, 25) şi citirea viitorului din intestinele anim alelor sacrificate zeilor. în alţii dem nitari păgîni, care au participat în mod activ la distrugerea bisericilor, au fost siliţi să suporte ch eltu ielile de refacere a lor. Jo v ian , neţinînd în secret sentim entele sale nobile faţă de creştini (Sozomen, Is to r ia b is e r ic e a s c ă , VI, 3; Teodoret, Is to r ia b i s e r ic e a s c ă , IV, 4, 19), i-a repus pe aceştia în toate drepturile cîştigate prin edictul de la M ilan din 313, dar pierdute apoi în timpul domniei A postatului. Bucuria creştinilor însă, a fost de scurtă durată, deoarece în 17 februarie 364, Jo v ia n a murit. în locul rămas vacant, reprezentanţi ai arm atei şi funcţionarii au ales ca îm părat un alt distins general, originar tot din Panonia, pe V alen tin ian I (364— 375). O lună după proclam area lui ca împărat, la cererea alegă torilor, a împărţit conducerea Imperiului cu fratele său mai mic, V a l en s (364— 378). în urma consfătuirii de la Niş, în care cei doi fraţi şi-au îm părţit Imperiul şi arm ata, V alentinian I şi-a păstrat Apusul cu Illyricum , încredinţînd R ăsăritul fratelui său V alens. Lumea Impe riului roman s-a divizat de bună voie în două jum ătăţi. V alentin ian I, deşi a fost un bun ortodox, a continuat şi el politica tolerantă faţă de păgîni, asigurînd, de la începutul domniei, libertate deplină celor două credinţe ale Imperiului. V alenlinian I n-a voit să devină jud ecătorul episcopilor creştini, dar nici prigonitorul păginilor. F ratele său şi-a însuşit şi el acest punct de vedere, ajutînd însă cauza greşită a arianismului, al cărui protector a fost. Singura m ăsură mai n e plăcută pentru păgîni a fost dispoziţia ca toate averile retrocedate de Iulian tem plelor să treacă în proprietatea statului. De asem enea şi ritua lurile nocturne din domeniul m agiei şi al m anticii (prevestirea viitoru lui), au fost interzise, sub pedeapsa m orţii (Teodoret, Is to r ia b is e r ic e a s c ă , V, 31 ; IX , 24). Dorinţa de a putea confisca multe bunuri pe seam a Im periului, a avut drept urm are că în p ărţile Răsăritului s-a dezlănţuit o persecuţie, îndreptată mai ales îm potriva prietenilor fostului împărat,

2 04

ISTORIA. B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A LĂ

Iulian A postatul. Cei care au avut mai mult de suferit, au fost filozofii neoplatonici, sofiştii, preoţii pagini şi înalţii funcţionari de stat păgîni. P ersecutarea paginilor odată începută, cei doi împăraţi au interzis toate practicile păgîne, cu excepţia sacrificiu lu i tăm îierii. în urma acestor dispoziţiuni, rîndurile păgînilor s-au tot rărit. Ş La m oartea lui V alentinian I, tronul a revenit fiului său G raţian (375— 383). Graţian, elevul poetului creştin Ausoniu, a fost un bărbat viteaz, blînd şi bun, stînd sub influenţa m arelui ierarh Sfîntul A m brozie al M ilanului (f 397). A lături de Graţian, din voinţa luptătorilor, a fost proclam at fratele său vitreg V a len tin ia n II (375— 392), un copil de 4 ani, faţă de care el s-a purtat ca un tată. Cînd, la 378, V alens. împăratul ju m ătăţii orientale a Imperiului, a căzut în lupta cu goţii, G raţian a numit, î n ,379, august al Răsăritului, pe viteazul general Teodosie, ori ginar din Spania. C ît timp au durat luptele cu goţii, păgînii au fost cruţaţi, dar după term inarea războiului cu ei, G raţian şi Teodosie au continuat politica de favorizare a...........creştinism ului, inauqurată de Constantin cel M are. " ' .... . im ...... ~ - ---f"| 28_fgbju a rie 380/ Teodosie a publicat la Tesalonic, unde-şi avea provizoriu reşedinţa, un edict în favoarea O rtodoxiei niceene, pe care l-a reînnoit printr-un nou edict, publicat la 10 ianuarie 381, la Constantinopol. Potrivit prevederilor noului edict, Trebuia să se adore pretutindeni num ele singurului şi adevăratului Dumnezeu şi să se res pecte credinţa niceeană păstrată de înaintaşi, aceasta fiind adevărata religie. Se poate spune pe drept că T e o d o s ie c c l M a re e s t e c r ea to r u l Im p eriu lu i ro m a n creştin . La 381, printr-un nou edict, Teodosie a oprit toate m anticile. Un an mai tîrziu, în 382, Graţian, împăratul Apusului, a dispus ca o parte din preoţim ea pagină să nu mai ben eficieze de nici un fel de subvenţii de la stal. De asem enea, au fost secularizate toate bunurile religiei păgîne. La urcarea sa pe tron, în 379, împăratul Teodosie a renunţat la tilIul de «pontifex max imus», care- acorda îm păraţilor romani, dem ni tatea religioasă de arhierei supremi ai religiei rom ane şi a refuzat să mai poarte mantia albastră sm ălţuită cu stele,, simbolul pontificatului păgiru. Exemplul său a fost urmat în 382 de Graţian, augustul O cci dentului. După ce preoţim ea păgînă a fost privată de ben eficiile acordate de stat, a venit rîndul fecioarelor v estale, care au fost înlăturate. Lo-

C

P ER IO A D A A D OU A (325— 787)

265

vitura cea mai crudă a prim it-o vechea religie rom ană însă, în 382, prin înlăturarea statuiei V icto ria, care fusese aşezată de O ctavian Au-™ gust, în localul Curiei Senatului de pe_Capiioliu, curînd după biruinţa repurtată în anul 31 a. Hr^ în bătălia navală de la_A ctium (Sozomen, Is to r ia b is e r ic e a s c ă , IV, 36 ,• C o d e x T h e o d o sia n u s , X V I, 10, 20). Inutile au fost protestele senatorilor romani păgîni şi memoriul adresat împă ratului Graţian, de prefectul Romei, bătrînul consular Symachus^ un ven erabil reprezentant al «Cetăţii eterne». A utoritatea episcopilor A m brozie al M ilanului şi Damasus al Romei _a fost mai m are d ecît arta oratorică a Iui Sym achus, Teodosie cel M are a dat lovitura de graţie păgînism ului. Prin edictul dir/2~mai 381,/el a poruncit ca toţi care s-au lepădat de ade vărata credinţa creştină şi au trecut din nou la cultul zeilor, să fie lipsiţi de dreptul de m oştenire, de dreptul de a testa cuiva averea sau de a b en eficia de aceste drepturi (C o d e x T h eo d o sia n u s, X V I, 7, 1). Je rtfe le , precum şi ghicirea viitorului după in testinele anim alelor sacrificate,, au fost interzise. A pologia păgînism ului, făcută de retorul Libanius din A nţiohia, nu Şi-a atins scopul. ......... In 386, din ordinul împăratului Teodosie, toate tem plele din A sia şi Egipt au fost închise, iar în februarie 39Î şi noiem brie 392, o ordo-^ nanţă jim perială a interzis ce rcetarea tem pIelor_î, a ..altor, lo caşuri pă^ gîne, precum şl aducerea oricărui sacrificiu. I.a 391, a căzut pradă faim osul Serapeum, cu m ăreţul şi grandiosul chip al zeului Serapis^ în A lexandria (Socrat, Is to r ia b is e r ic e a s c ă , V, 1 6 ; Sozomen, Is to r ia b is e r ic e a s c ă , VII, 1 5 ; T eod orei. Is to r ia b is e r ic e a s c ă , V, 22)) Jo cu rile olim pice fură desfiinţate în flj93./iar m isterele de la Eleusiş, J n G recia, în 396. Ultim a speranţă a paginilor, legată de revolta lui Eugeniu si a franr_ cului A rboqast. în Apus, a fost spulberată după bătălia din anul 394,
266


faţă de toate celelalte crezuri şi confesiuni din Imperiul roman. Prin m ăsurile şi legiuirile sale în favoarea creştinism ului, Teodosie cel M are a spulberat definitiv iluzia păgînilor, mai ales a filozofilor şi a retorilor, ca religia lor ar putea să mai reînvie. Pe patul de m oarte, Teodosie a dispus ca m area lui m oştenire să trea că pe seam a fiilor săi, A r c ad iu (395— 408), care a primit Răsăritul, Şi H o n o iiu (395— 423), care a primit Apusul. In R ăsărit, Arcadiu şi după el fiul său, Teodosie II (408— 450), au dus la bun sfîrşit toate dispoziţiile lăsate de Teodosie cel M are (Codex T h e o d o s ia n u s , X V I, 5, 43— 4 7 ; X V I, 10, 13— 19). A rcadiu a am eninţat cu pedeapsa capitală pe toţi funcţionarii care nu se vor arăta destul de vigilenţi în exercitarea legilor privitoare la cultul păgîn. Din porunca lui, toate chipurile zeilor au fost distruse. în A lexandria şi-a găsit o m oarte forţată, în 415, Hypatia, «regina filozofiei». La un an după u ci derea ei, au fost licen ţiaţi din slujbă, în urma unei dispoziţiuni impe riale, toţi păgînii. A ceştia au răsuflat mai uşuraţi, cînd pioasa P u lc h e ria, sora împăratului Teodosie, a fost împinsă în umbră de E v d o c h ia , soţia lui Teodosie II, fiica unui filozof grec, din A tena, numită înainte de a primi botezul creştin A thenaîs. In 448, după căderea Evdochiei — A thanals, s-a emis un decret, pe baza căruia urmau să fie arse toate cărţile îndreptate îm potriva creştinilor. Sub Teodosie al II-lea, s-a în trunit la Efes, în 431, Sinodul al III-lea ecum enic, care a condamnat erezia lui N estorie, d io p r o s o p is m u l, după care în Hristos, ar exista două persoane şi nu una, cum învaţă B iserica, şi a stabilit că Sfînta Fecioară M aria este cu adevărat 0eoToxoi = N ăscătoare de Dumnezeu. Lui Teodosie II i-a urmat viteazul general M a rcian (450— 457), soţul Pulcheriei. M arcian a fosţ primul jm p ă ra ţ c a r e a p rim it coroana^ din m in a p atria rh u lu i d e C on sta n tin o p o l. încoronarea îm păraţilor de către patriarhul de Constantinopol, începînd cu anul 450, s-a păstrat
P ER IO A D A A D O U A (325— 787)

2 67

în 477 pînă la 491, şi A n a s ta s ie I (491— 518). In timpul împăratului Zenon, s-a publicat la 24 octom brie 482 H en o ticon u l, un act de împă care între ortodocşi şi ereticii m onofiziţi, dar acesta a contribuit la pri ma schism ă dintre Roma şi Constantinopol, numită sc h is m a a c a c h ia n ă , după num ele patriarhului ecum enic A cach ie (472— 489), care a durat din 482 pînă în 518. Sub domnia împăratului J ustin I (518— 527), s-au reluat în 518 ra porturile b isericeşti frăţeşti dintre Constantinopol şi Roma. Domnia îm păratului Ju stin , a fost paşnică şi lipsită de evenim ente mai însemnate. Cum înaintaşul său A nastasie I (491— 518) sprijinise pe faţă monofizismul, Ju stin a devenit un aprig prigonitor al acestuia. Pasiunile în ch es tiunile b isericeşti erau mai mari, oam enii intoleranţi şi în căutarea alian ţelor, gata la compromisuri de formă, pentru a putea lovi şi mai bine duşmanul. Cu u rcarea pe tron a îm păratului Ju stin ia n I (527— 565), nepotul lui Ju stin I, Imperiul de R ăsărit a cunoscut o mare întindere şi înflo rire. La începutul domniei, între 527 şi 528, Ju stin ian a publicat cele m ai severe edicte contra ereticilor, iar în 529 ordonă în c h id e r e a ş c o lii d e iilo s o t ie la A ten a , ultimul refugiu al păgînismului. B iserica Ortodoxă a găsit în persoana acestuia, un m are ocrotitor, dar în acelaşi timp şi un stăpîn. Ju stin ian I s-a am estecat pînă în cele mai m ici am ă nunte în rînduielile B isericii şi a căutat să-şi impună părerea chiar şi cînd era vorba de dogme şi de cult. El a emis mai m ulte edicte refe ritoare la credinţă, a condus adunările bisericeşti, a compus tratate teo lo g ice şi chiar cîntări bisericeşti. In istoria raporturilor dintre B i serică şi Stat, epoca împăratului Ju stin ian I poate fi considerată drept una în care capul încoronat a exercitat cea mai mare influenţă asupra v ieţii bisericeşti. Dacă în R ăsărit toate edictele şi ordonanţele referitoare la păgînism au putut fi execu tate destul de uşor, în Apusul am eninţat şi călcat de invazia popoarelor m igratoare, ele n-au putut fi traduse în faptă. A stfel îm păratul H on oriu (395—423) s-a arătat destul de indulgent faţă de păgîni, mulţumindu-se doar cu dărîm area tem plelor de la ţară (C o dex T h e o d o s ia n u s , X V I, 5, 42). Urmaşul său, V a len tin ia n I I I .{423— 455) a trebuit să se mulţu m ească cu legile em ise contra cultului idolilor (C o d e x T h eo d o sia n u s, X V I, 10, 17 şi 18), neluînd n ici o m ăsură în vederea dărîm ării temple-

268


lor. Datorită acestui fapt, urme de păgînism s-au m enţiuni timp înde lungat, în Sardinia şi Corsica, cu toate că unii împăraţi s-au străduit să ia măsuri severe pentru nim icirea lor. în 476, ultimul împărat roman, R om u lu s A u gu stu lu s, a fost detronat de O d o a cru , regele tribului german al herulilor, încît Imperiul roman de apus şi-a încetat existenţa. Cea mai im portantă problem ă bisericească-p olitică, a fost, în seco lele V şi VI, în răsărit, m on otizism u l. A versiunea Egiptului şi S i riei Faţă de cultura greacă şi de Bizanţul dominator şi centralizator, a dat, după Sindoul IV ecum enic de la Calccdon, din 451, noi puteri jm ş£ â m ^ se p a ra tiste a cjjpţiImu_sirienilor şi mai tirziu a arm enilorÎm plicaţiile poîîtTce şi bisericeşti, legate de această dificilă problem ă, au fost m ărite de am estecul îm părătesei Teodora, soţia lui Ju stin ian I, care p ro teja în secret pe monofiziţi, P olitica de expansiune şi de cu ceriri teritoriale în Apus n ecesita o înţelegere cu B iserica Romei, deci adoptarea unei politici antimonofizite. Compromisul la care a recurs împăratul Justinian, convocînd S i nodul V ecum enic de la Constantinopol în 553, pentru condam narea « C elo r trei C ap ito le» , a avut drept consecinţă producerea unor noi cer turi şi disensiuni, care au contribuit la separarea Bisericilor n§calcedo.-„ _ju£ue sau v ech i-orientale de Biserica Ortodoxă^ D acă în timpul lui Ju stinian I, patriarhii de Constantinopol au trebuit să stea în umbra puternicei personalităţi a acestui împărat, în timpul îm păratului H e r a c lie (610— 641), patriarhul de Constantinopol reapare alături de împărat, ocupînd primul loc de onoare în B iserica Răsăritului. Noul împărat; a reorganizat armata cu ajutorul p atriar hului de Constantinopol, reuşind să alunge pe perşi din A sia M ică, din Siria şi din Palestina, a readus de la perşi Sfînta Cruce a M întuitorului la ierusalim , pe care a înălţat-o în b iserica învierii la 14.septem brie §2£L patriarhul Zaharia al Ierusalim ului, spre a fi văzută de credincioşi, şi a reorganizai învăţăm intul din Bizanţ, care decăzuse aproape cu totul din cauza anarhiei din timpul împăratului F o c a (602— 610). La slirşilul domniei împăratului H eraclie, după 630, apare în Bizanţ erezia monolelismului, o prelungire a ereziei monofizite. Pentru stabi lirea dreptei credinţe şi liniştirea spiritelor, împăratul Constantin, al IV -Ica Pogonului (668— 685) a convocat Sinodul V I ecum enic, care s-a ţinut la Constantinopol între 680— 681 şi a condamnat erezia monotelită..

PER IO A D A A DOUA (325— 787)

269

Prin urcarea pe tronul de Constantinopol a îm păraţilor din dinastia Isauriană, a început pentru B iserica Răsăritului o nouă dramă : apariţia ico n o c la sm u lu i. Iniţiatorul luptei contra Sfintelor Icoane, în Imperiul bizantin, a fost împăratul L eo n III Isa u ru l..(717— 741)^ luptă continuată de fiul său C on stan tin V C o p ro n im (741— 775) şi de succesorul acestuia L eo n IV C ezaru l (775— 780). V ăduva acestuia, Irina, mama împăratului C on stan tin V I P o r fir o g en e tu l (780— 797), a convocat în anul 787 Sinodul al V II-le a ecum enic de la N iceea, care a aprobat cultul Sfintei Fecioare M aria, al Sfinţilor, al Sfintelor Icoane şi al m oaştelor, în Biserică. Sub domnia împăratului L e o n a l V - l e a A rm ean u l (813— 820), lupta contra sfintelor icoane a izbucnit din nou în Bizanţ. îm părăteasa T eo dora (842— 856), regenta fiului ei M ih ail III (842— 867), a reintrodus cu mare solem nitate sfin tele icoane în biserici, în ziua de 11 m artie 843, în prima.Dnminira a postului mare, care atunci a primit num ele de'«D u m inica O rto d o x iei» , fiind sărbătorită în fiecare an. BIBLIOGRAFIE

Pentru puterea îm păraţilor bizantini în Biserică : A. M i c h e l , Die Kaiserm acht in d er O stkirche, Darmstadt, 1959. A ltă bibliografie recen tă, la Pr. Prof. I. R ă m u r e a n u , Evenim ente istorice înainte şi după Sinodul din C alcedon (451), în «Studii Teologice», X X II (1970), nr. 3— 4, p. 179— 211. L. G a f t o n, A cte de violenţă şi abu/. ale împăraţilor bizantini tafă d e Pa triarhii de Constantinopol, în «Studii Teologice», VIII (1956), nr. 7— 8, p. 455— 469. I d e m , A cte d e autoritate im perială în sprijinul primatului papal în sec. IV — V , ibidem, VII (1955), nr. 5— 6, p. 324— 336. Pentru Constanţiu (337— 3 6 1 ); J. M o r e a u , Conslantinus II. Constantius II. Constans, în «Jahrbuch für Antike und Christentum,», 2 (1959), p. 160 184. J . - R. P a 1 a n q u e, De Constantin ci C ha rle mag ne, Paris, 1959. J . G a u d e m e n t , L'Église dans l'empire romain (IV —V -e siècles), Paris, 1958. G. O s t r o g o r s k y , H istoire de l'Etat byzantin. Trad. française de J. Gouillard, Paris, 1956, p. 53— 116. Will Durant, L’âg e de la loi. H istoire de la civilisation m edievale. I. l'ap o g ée de Byzance, 325 à 569 ap. J. C., Paris, 1952. W . H. C. F r e n d, The Donatist Church, a M ovement o f Protest in Roman North Africa, Oxford, 1952. H. L a m i r a n d e, La situation ecclésiolog iqu e d es Donatistes d ’après S. Augustin, O ttaw a, 1972. J . - R. P a l a n q u e , G. Bardy, P. de Labriolle, De la paix constantinienne ä la mort de T hëodosc, t. III d e ¡'Histoire d e TEglise par Aug. Fliehe et V. Martin, Paris, 1936, p. 61- 08 ; 131—298. F. Piva, Lucilcro de Cagliari contro l’im peratore Costanzo, Trente, 1928. In lim ba română .- Pr. Prof. I. Răm ureanu, Sinodul de la Sardica din anul 343..., in «Studii Teologice», X IV (1962), nr. 3— 4, p. 146—'182. I d e m , Sinoadele de Ia Sirmium dintre anii 348 şi 358. ibidem , XV (1963), nr. 5— 6, p. 266— 316.

270


Idem, Creştinismul în provinciile rom ane dunărene ale Iliricului la siîrşitul sec. IV..., ibidem, X V I (1964), nr. 7— 8, p. 408— 450. Pentru Iulian Apostatul (361— 363). C . I. N e u m a n n , Julian i Im peratoris Librorum contra christianos quae super sunt, 1 vol., Leipzig, 1880. L u crarea a fost tradusă în limba germ ană tot de Neumann, sub titlul : K aiser Julian s Bücher gegen d ie Christen. N ach ihrer W ieder-herstellung übersetzt, Leipzig, (B. G. Teubner), 1880. P. R e g a z z o n i, II Contra G alilaeos dell'Im peratore Giuliano e il Contra Julianum di S. Cirillo Alessandrino, în «Didaskaleion», 6 (1928), p. 1— 114. Studii: PL A thanassiadi-Fow den, Julian and Hellenism. An in tellectu al biographie, N ew York, 1981. W. C e r a n , L'attitude d e ¡'Eglise en vers la politique antichrétienne de l'em pereu r Ju lien ïA p osta t , în 1. polonă, Lodz, 1980. F . B l a n c h e t i è r e , Julien philahelléne, philosèm ile, antichrétien, L'ailaire du Tem ple d e Jérusalem , (363), în «The Jou rn al of Jew ish studies», X X X I (1981) p. 61— 81 ¡, R. B r a u n et J. R i c h t e r , L’em pereur Julien, T. I. De l'histoire à la lég en d e (331— 1715), Paris, Les Belles Lettres, 1978, 430 p. G. W . B o w e r s o c k , Julian the A postate, London, 1978. R. K l e i n , Julian Apostata, Darm stadt, 1978, V I--531 p. J. B e n o i s * - M é c h i n r L'IŞmpereur Ju lien ou le rêv e calciné, (336— 363), Paris, 1977, 478 p. R. B r o w n i n g , The Emperor Julian, London, 1975. J. L e i p o 1 d t, Der röm ische K aiser Julien in der R eligionsgeschichte, în Sitzungsberichte der säch. A kadem ie der W isenschaften, Leipzig, 110, 1, Berlin, 1964. A . M o m i g 1 i a n o, The Conllict betw een Paganism and Christianity in the iourts century, Oxford, 1963. G. R i c c i o 11 i, L'imperatore Giuliano Ï Apostata, Milano, 1962. Trad, franç. Ju lien ¡'Apostat, par F. H ayw ard, Paris, 1959 ; trad, engleză by M. J . Castelloe, M olwaukee, 1960, după prima ediţie italiană. K. E g g e r , Der Kaiser der Römer gegen den König der Juden. Aus den S chrillen Julian s des « A btrünigen», Berlin, 1941. J . V o g t , K aiser Julian und des ludentum, Leipzig, 1939. R. A n d r e o t i, II regno dell'Im peratore Giuliano, Bologna, 1936. J. B i d e z , La v ie de l'em pereur Ju lien , Paris, 1930 ¡ trad. germ , de H. Rinn, München, 1940. M. W . ¡ D o u g l a s Simpson, Ju lien the A postate, Aberdeen, 1930. N. Gaetano, L'im peratore Giuliano ¡'Apostata, ed. 4-a, Milano, 1928. H. R o s t a g n i , Giuliano ¡'Apostata, Torino, 1920. I. G e f f c k e n , K aiser Julianus, Leipzig, 1914. P a u l A l l a r d , Julien VApostat, 3 vol. 3-e éd., Paris, 1906— 1919. in lim ba română. I .Pulpea ( — Pr. prof. I. R ă m u r e a n u), Lupta împăratului Iulian îm potriva creştinismului, Bucureşti, 1942. loan G. Coman, Sí. G rigorie d e Nazianz desp re împăratul Iulian, Bucu roşii 1938. . , , , . Prutul SI. Emilian din D urostor: MaptúpioM tou áfíou (¿apropie Ai.utXiavoO, ed. fr. P r . Jl. ilkin, Saint Emilien de Durostorum martyre sous Julien, în «A nalecta Boll,nuli, 111,1», <10 (1973), Fase. I et II, p. 30— 3 5 ; Martyrium Sancti Aemiliani, ed. P. liosrliiu-., Aria Sanctorum Jiilii, t. IV (in folio), Parisiis et Romae, 1868, p. 373— 3 7 7 ; tr.Kl, ÎM linili.1 rom. de l’r. Prof. I. Răm ureanu, A ctele martirice, Bucureşti, 1982, p. 304 ‘JO?. I d i-m, SI intui Mucenic Emilian din Durostor, în «Bis. Ort. Rom.», LXII (1944), nr. 4- (i, p. 1 2 5 - 1 4 0 . R D o l e li a y o, Saints de Thrace et de M ésie, in «A nalecta Bollandiana», X X X I (1912), p. 263 ş.u.

P ER IO A D A A D OU A (325— 787) G. Popa-Lisiseanu, în cerca te d e m onografie asupra cetăţii Drăstoru !— SUistra, Bucureşti, 1913. Pentru împăratul Graţian (375— 383), vezi : G. Gigli, II regno dell'im peratore Graziano, Roma, 1963. Pentru T eodosie cel Mare (379— 3 9 5 ): A n d r e Piganiol, L'Empire ch ré tien (325— 395), e-e éd., Paris, 1972. A. L i p p o 1 d, Theodosius der G rosse und seine Zeit, Stuttgart, 1968. A. E h r h a r d , The first two y ears of em peror Theodosius I, în «Journal E ccle siastical N. London, E. Kosmos. W.

H istory», 15 (1964), p. 1— 17. D. K i n g , The Emperor T heodosius and the establishm ent of Christianity, 1961. Wolff, Die Entstehung der K aiserlichen Synodalgewalt..., în «Kirche und O rthodoxes und ev.ang. Christentum», Studienheft, 2, 1960, p. 137— 153. Ensslin, Staat und K irche von Konstantin der G rosse bis Theodosius d er G rosse, în «A ctes du X -e Congrès intern, de Byzantinologie à Thessalonique 1953», A thènes 1956, p. 413 ş.u. I d e m , Die Religionspolitik d er K aisers Theodosius d er G rosse, în «Sitzungs berichte der B ayer. Akad. der W issensch., Philhist. Klasse, fase. II, München, 1953, p. 39 ş.u. R. Paribeni, Da Dioclezian alla caduta deW Impero d'O ccidente, Bologna, 194.1 ; Santo M azzarino, Stilicone, La crisi im periale d op o T eodosie, Roma, 1942, Norm an H. Baynes, The Dynasty of V alentinian and Theodosius the Great, în Cam bridge M edieval History, t. I, Cambridge, 1936, p. 118— 260. , R. E g g e r, Der erste T heodosius, în «Byzantion», t. V (1929— 1930), p. 9— 32. W . H e e r i n g , K aiser V alentinian I (364— 375), Jen a, 1927. r Pentru A nastasie I (491— 5 18): C. C a p i z z i , L’im peratore A nastasio I (491— 518), Roma, 1969. I. P. C h a r a n i s, Church and State in the Later Roman Empire. The religionsp oiicy ol Anastasius the First, M adison-W isconsin, 1939 ; 2-nd edition, Thesalonic, 1974. Pentru Iustin I (518— 527) : A. A. V a s i 1 i e v, Justin the First. An Introduc tion to the ep o ch of Justinian the Great, Cambridge (M assachusetts), 1950. Pentru Justinian I (527— 565j : R. B r o w n i n g , Justinian und T eheodora. Glanz und G rosse des byzantinischen K aiserpaares, Lübbe, 1981. A. B r i d g e , T heodora. Aufstieg und Herrschaft einer byzantinischen K aise rin. Trad, din limba engleză de Engl. Munich, Calw ey, 1980. K. Chrysos, 'H è*xXi]aiaatr/.'il tzoXi z i xoü ’IouaxiMiäMoO naxa x*)v Ipiv 7tepi xà xpi® xîfaX aia v-aî xîjv E’oinou.uEviy.'rjy auvoăov, Tesalonic, 1969'. J. W. B a r k e r , Justinian and the later Roman em pire, M adison, 1966. 1 B. R u b i n , Das Zeitalter Justinians. I. Band, Berlin, 1960. W. Ensslin, Justinian I und die Patriarchate von Rom und Konstantinopol,, Istambul, 1957. P. N. U r e, Justinian and his age, Harm insworth, M iddlesex, 1951 ; Ed. Grupe, K aiser Justinian, Leipzig, 1923. ' Pentru împăratul H eraclie (610— 6 4 1 ): A. N . S t r a t o s , Bizanţul în secolu l VIL T. I, 602— 626 ; T. II, 626— 634 ; t. III, 634— 641, în limba n eo -g reacă, A tena, 1 9 6 5 ,1 9 6 6 ,1 9 6 9 . Idem, By/.ance au V II-c siècle Vol. 2. Les prem iers H èraclides et la lutte contre les A rabes, Paris, 1980. ,; Idezn, By/.antium in the VII-th cent., vol. V, Justinian II, Leontius and T ibe rius, 685— 711, Amsterdam , 1971 P. Goubert, Byzance avant ITslam. T. I, Byzance et ¡'Orient sous les xucceseurs d e Justinian. L'Empereure Maurice, Paris, 1951; t. II, 1. Byzance et les Francs, Paris, 1956.

272


Răspîndirea creştinismului în Răsărit * De bună seamă că «creştinarea» lui Constantin cel M are nu a în semnat im ediat şi creştinarea Im periului său. N ici m ăcar după ce la 11 mai 330 se mutase capitala lui în Răsărit, la Bizanţ, după cum cereau acest lucru atît m otivele de strategie politică şi m ilitară, cît mai ales cele de ordin econom ic şi cultural. Chiar dacă unele provincii orientale ca Egiptul, Palestina, Siria sau A sia M ică erau intens creştinate pînă şi în regiuni rurale, totuşi în veacu rile IV, V şi V I mai existau pînă şi în aceste părţi mulţimi nenum ărate de oameni încă neconvertiţi la creştinism . M ărturii suficiente ne dau nu numai actele Sinoadelor ecu m enice şi locale, cît mai ales decretele im periale şi scrierile m arilor Părinţi şi scriitori bisericeşti. Episoadele Iulian A postatul ori Hipatia din A lexandria, prevederile C odicelui teodosian ori închiderea şcolii din A tena (529) de către Ju stinian sînt numai cîteva momente din procesul atît de com plex al creştinării Imperiului. ' Iată cum afirma la 546 «prea creştinul împărat» Ju stin ian despre cei ce încă nu prim iseră pînă atunci creştinism ul : «Zeci de mii de oameni, din care unii vestiţi şi de neam, grăm ătici, filozofi, profesori şi medici, după ce au fost descoperiţi şi torturaţi, au m ărturisit că nu-,s creştini, de aceea au fost biciuiţi şi întem niţaţi, pentru ca pe urmă să fie în cre dinţaţi b isericilor să-i înveţe doctrina creştină». Desigur, afară de linia aceasta «dură», creştinările cele mai multe au urmat drum mai firesc, mai paşnic. Totuşi, linia urmată de Constantin nu mai putea fi părăsită, mai ales după ce schim barea m oravurilor şi a credinţei adusese şi în Im periu o singură şi o prosperitate econom ică mult deosebite de stările de criză din secolul al III-lea. Dacă ne gîndim că la anul 476, Imperiul roman do Apus va sucomba, iar cel de Răsărit, în cet-în cet se va gred za, doşi va păstra mai departe atributul de «roman» — atunci vom înţelege că dacă n-ar păstra orientarea creştină, care-i dădea elan şi ascendenţii de ordin cultural asupra tuturor supuşilor şi mai ales asupra popoarelor din jur, Imperiul de R ăsărit n-ar fi avut şansa de a dura încă 1000 de ani după încetarea celui de Apus. E drept că acest lucru va li cuţit cu două tăişuri : făcîndu-şi din B iserică o aliată, unii din împăraţi au căutat să facă din ea nu numai «Biserică de stat» ci şi m ijloc de * C ap itol re d a c ta t de P r. p ro f. T. B o d o g a e

P ER IO A D A A D OU A (325— 787)

273

dom inare cezaro-papistă. Au fost momente cînd această colaborare a a ju ta t şi statului şi B isericii, dar au fost mult ocazii cînd ea a stricat şi unuia şi celeilalte. M ai trebuie să spunem cîtev a cuvinte şi despre căile prin care creştinism ul a făcut progrese în Răsărit. Fiind de la început patria creştinism ului, provinciile răsăritene au cunoscut din prim ele veacuri o largă autonomie şi apoi şi autocefalie. B iserica siriană îşi avea încă din veacul II Scriptura tradusă în limbă proprie, iar în seco lele III— IV şi cîntări şi slu jbe respective. A celaşi lucru se va întîmpla în seco lele IV — V I cu B isericile arm eană, coptică, arabă, georgiană, abisiniană etc. Nu-i de m irare că şi poporul «barbar» al goţilor şi-a primit traducerea B ibliei tot din Răsărit. A cest lucru în Apus n-a fost posibil. E ceva în spiritul grecesc de a vedea în chip dem ocratic şi pentru alte popoare şi pentru alte Biserici aceeaşi îndreptăţire. A fost o mare fe ricire că, înainte de a se greciza şi deci înainte de a se îngusta unghiul de vedere al creştinilor răsăriteni, popoarele din vestul A siei şi din sud-estul Europei au trăit d eja o experienţă de libertate, au respirat duh ecum enic, au cîntat şi s-au rugat în limba lor, iar atunci cînd — din pricini de ordin extern, dar şi din pricina unei intoleranţe crescînde a B isericii mai bine-zis a B isericii «greceşti» faţă de celelalte (siriană, armeană, coptă, arabă etc.) — nu s-au ştiut m enaja interesele lo cale şi specificul spiritual al acestor popoare, s-a aju ns la grele su ferinţe şi chiar la dezbinări dintre Biserica-m am ă şi B isericile nestoriană şi m onofizite, dezbinare care durează pînă azi. Este azi, cînd istoria şi vrem ile ne cer să ne apropiem din nou unii de alţii, o datorie de prim ordin de a reconsidera în duh de sinceritate şi iubire dorinţa M întuitorului şi a A postolilor : de a fi cu toţii una. Popoarele şi B ise ricile Apusului au avut şi ele în primul mileniu liturghii şi tradiţii de rugă p ro p rii; păcat că acestea au fost strivite, în cît abia le-a mai ră mas am intirea. Dintre popoarele răsăritene creştin ate în perioada aceasta amin tim pe armeni, georgieni, perşi, indieni, arabi, copţii egipteni şi e tio pieni, nubieni etc. Să nu uităm că prin nestorieni credinţa creştină a ajuns să fie cunoscută pînă în Turchestan, China şi M ongolia. Să le luăm pe rînd. 1. In A rm en ia vom avea prima biserică naţională înainte chiar ca în Im periul roman creştinism ul să aju n gă religie de stat. Deşi ţinutul 18 — Istoria bisericească

274


muntos al tării i-a aju tat pe armeni să-şi apere mai uşor independenţa, totuşi cele două mari puteri Persia şi Bizanţul se vor am esteca ade seori în viaţa ei, anexînd teritorii din ea sau chiar supunînd-o îndeo sebi pentru poziţia ei strategică. R eligia dualismului persan renăscută cu fanatism de regatul sasanizilor (224— 640) n-a putut atrage pe ar m enii dornici după independenţă, dar mai ales fam iliarizaţi cu credinţa creştină. Ca să scape de un m ăcel organizat de trupele persane, tînărul descendent dintr-o fam ilie regală G rig o rie supranumit L u sa v o riţ = Lu m inătorul (f 332), s-a refugiat în C ezareea Capadociei, unde arhiepis copul Firm ilian l-a. cîştigat pentru credinţa creştină. întors în ţară, a fost Ia început persecutat de regele T irid a tc II (261— 317), dar în urma unor îm prejurări zguduitoare, acesta şi-a schim bat atitudinea, mai ales în urma unei vindecări m iraculoase la care ar fi contribuit şi Grigorie aruncat de el în închisoare vrem e de 15 ani. Tiridate trim ite acum pe G rigorie la C ezareea să fie hirotonit, iar la întoarcere însuşi regele, arm ata şi sfetnicii lui se botează (între anii 280— 301), iar de acum G ri gorie organizează B iserica cu centrul la Ecimiadzin, locul unde — după tradiţie — însuşi Domnul Unul-Născut s-a coborît să-i fixeze altarul. Şi astăzi Ecimiadzinul este cea' mai mare m înăslire şi centrul B isericii arm ene. G rigorie a mai înfiinţat încă 12 episcopate, aşezînd ca titulari pe fiii foştilor preoţi păgîni, form aţi de el în credinţa creştină. A rătîndu-se ca un adevărat părinte, G rigorie a murit la adînci bătrîneţe, ajungînd — după tradiţie — să mai lase n ecreştinate doar 17 fam ilii. : In A rm enia s-a introdus, după modelul preoţiei leviţilor, principiul ereditar. în că G rigorie folosise în locu l limbii siriene limba arm eană în predică. Un descendent al său A r is ta g e va prezenta B iserica armeană la Sinodul I ecum enic din N iceea (325). Dintre urmaşii acestuia, amintim de N c r s e s c e l M a re (353— 379), prieten cu Sfîntul V asile al C ezareei, de la care a luat exemplu, întem eind m înăstiri şi aşezăm inte de binefacere, Jvicrri caro n-a fost înţeles de reg ele Pap, care l-a otrăvit pe m otiv c-ar imila pe greci. Do atunci B iserica arm eană se declară autocefală, iar conducătorul oi «culolicos». Ce folos însă, că nu pentru multă vreme. Po la 385 cea mai maro parte (4/5) din A rm enia e anexată de perşi, iar reslul di' bizantini. Salvarea a ven it to t prin Biserică, pentru că la 428 regalul armean încetează, dar rolul de conducător al poporului îl ia acum catolicosul cu adunarea clerului şi poporului. C el mai mare ierarh a fost atunci S a h a c (îs a c ) c e l M a re (390— 440), ultimul deseori-

PER IO A D A A D OU A (325— 787)

275

dent al Sfîntului G rigorie Luminătorul. Prietenul acestuia, arhimandritul M esro p , născoci alfabetul arm ean după modelul celui sirian, aşa încît de acum nici în cercările perşilor de a sparge unitatea arm enilor trim iţîndu-le episcopi sirieni şi nici cele ale bizantinilor, trim iţîndu-le episcopi sau învăţaţi greci, nu au reuşit. La anul 410 era gata traducerea B ibliei după versiunea siriană (P eşito), iar la 432 o a doua ediţie şi după Septuaginta. Cei doi prieteni, Sahac şi M esrop reform ează litur ghia arm eană, introducînd — pe lingă imne proprii — şi elem ente din liturghiile Sfîntului lacob, Sfîntului V asile şi Sfîntului Ioan Gură de Aur. La fel s-au introdus slu jbele sfintelor Taine şi ierurgii, după cum s-a făcut şi popularizarea multor scrieri patristice din părinţii sirieni şi greci. C elebri au mai fost şi polem istul Eznic, precum şi E lise şi M oisi de la H orene, amîndoi istorici cunoscuţi. C ontinuele războaie dintre sasanizi şi bizantini exp lică de ce la Sinoadele II, III şi IV ecum enice au lipsit cu totul episcopii armeni. Tocm ai în anul 451, cînd se ţinea Sinodul IV ecum enic la Calcedon, arm enii se răsculaseră contra perşilor, care voiau să Ie impună cre dinţa m azdeistă a lui Zoroastru. Cu toate că le prom iseseră ajutor, b i zantinii n-au făcut-o. însuşi cato-licosul Io s ii a murit ca m artir în 543. După 485 s-a restabilit' pacea între bizantini şi perşi. H en o tic o n u l lui Zenon, care voia.îm păcarea dintre nestorieni şi m onofiziţi a fost aprobat şi de armeni, dar curind după aceea, poate dintr-o traducere greşită a term enului «cpooi?» prin «persoană», în Ioc de «fire», poate şi din anti patie p olitică faţă de «greci», sinoadele de la V a g a iş a p a t (491) şi Tvin (525), la care au luat parte şi episcopi georgieni şi alani, au declarat că ţin de acum monofizismul, primind totodată şi adaosul la trisaghion făcut de Petru Gnafevs, «cel ce te-ai răstignit pentru noi». în fond, ar m enii ţin un monofizism moderat, legat mai mult de unele expresii mai puţin fericite. C elelalte elem ente din cultul şi trad iţiile lor (cu excep ţia unor influenţe iudaice despre jertfe, ca şi unele deosebiri privind postul şi alte puncte de mai m ică im portanţă), sînt ortodoxe. în cercările făcute ulterior, mai ales sub îm păratul H e i a d i e (610— 641) de a reveni la ortodoxia calcedoniană n-au dat roade tot din m otivele am intite. 2. Din A rm enia creştinism ul s-a răspîndit şi în G e o ig ia sau I v iiia şi iată cum : Prin anii 320 o credincioasă arm eană N in a sau N un ia, aju nsa acolo ca roabă de război, a în g rijit pe un copil bolnav atît de bine, în cît

276


acesta s-a vindecat în mod neaşteptat. V estea a făcut vîlv ă atît de mare, în cît Nunia a fost chem ată şi la regina, căreia i-a insuflat încredere în Dumnezeul creştinilor şi prin rugăciune, bolnava s-a vindecat. R e gele M irian n-a dat atenţie prea m are faptului, dar odată cînd a ajuns într-un impas într-o pădure, şi-a adus am inte de rugăciunile creştinilor şi a invocat şi el pe Dumnezeu. Drept mulţumită pentru ajutorul dat, regele a trim is în anul 326 soli la împăratul Constantin cel M are să-i trim ită m isionari. Constantin trim ite pe patriarhul Eustaţiu al A ntiohiei, care botează pe rege şi poporul său, aşezînd ca prim episcop pe lo a n ca sufragan al său. Ca şi în Arm enia, am estecul perşilor şi bizanti n ilor le-a stat de multe ori în cale în drumul spre independenţă. în seco lele V şi V I cu arma în mînă, regii A rc il şi V a h ta n g s-au răsculat adeseori îm potriva perşilor invadatori. Sub V ahtang (446— 499) se amin teşte de primul catolicos georgian, ceea ce înseamnă — ca şi în A r menia — că B iserica georgiană, de acum bine organizată în 2 eparhii, s-a d eclarat autocefală, că ju risd icţia scaunului antiohian va fi încetat de acum. în tre 390 şi 550 s-au tradus Biblia şi principalele cărţi de slujbă în limba georgiană. Nu e sigur dacă Sinodul trulan din 692 recunoaşte au tocefalia B isericii georgiene, patriarhului de A ntiohia revenindu-i doar dreptul de a - 1 hirotoni pe cato lico s ori de a trim ite un exarh în caz de vacanţă sau de tulburări eretice. Probabil că prim ejdia incursiu nilor arabe, care erau tot mai dese acum, întrerupe buna dezvoltare a B isericii georgiene. Ca şi arm enii, n ici georgienii n-au participat la S i nodul IV ecum enic de la C alcedon, din 451, şi la 491 şi 525 s-au d ecla rat m onofiziţi, dar acest fapt a fost numai ceva trecător. La începutul secolului V II, sub împăratul H eraclie (610— 641), georgienii revin la formula calcedoniană sub catolicosu l K irian I, despărţindu-se astfel de armeni. în tăriţi îndeosebi prin contactul strîns cu cen trele m onahale de lingă Ierusalim , de la Athos, Sinai, din Cipru şi Bitinia, unde de timpuriu se întîln esc şi călugări georgieni s-au tradus şi în limba lor niull.o cărţi creştine, s-a introdus liturghia bizantină şi s-a putut astfel păşirii specificul propriu al culturii georgiene. IVlru Ivirul era o m arcantă figură în secolul V III, fiind un profund cunoscător al literaturii ascetice creştine. R avagii m ari a făcut m ahom e danismul : m înăstiri şi biserici vech i au fost distruse, m ajoritatea popu la ţie i islam izată prin teroare. Amintim ca m artiri pe A b o din T b ilisi

P ER IO A D A A D OU A (325— 787)

277

(| 6 8 6 ), S fin ţii D aniil şi C on stan tin (f 715), r e g e l e A r c il (t 727) etc. Pentru cei răm aşi ortodocşi, centrul b isericesc a răm as la M zehet. Se ştie că de la georgieni în secolul V I s-a extin s creştinism ul şi spre nord la populaţiile vecine : alani, ţani, lazi, abasgi, de pe ţărmu rile M ării N egre şi Caspicei. 3. Spre miazăzi de A rm enia se înregistrează în perioada a Il-a pro grese m ari printre m e s o p o ta m ie n i, între Tigru şi Eufrat. După 489, cînd şcoala de la Edesa a fost închisă, centrul cel mai im portant a rămas N isibi. I a c o b c e l M a re ( f 338) a ilustrat v estita şco ală siriană prin predicile lui m orale. Se ştie că după anul 363, N isibi se afla sub stăpînire persană, dar aceştia îngăduie —•din ură faţă de bizantini —• desfăşurarea liberă a creştinism ului la ei. Epoca de aur a literaturii si riene a atins culm ea dezvoltării sale pe vrem ea S tîn tu lu i E frem Şirul ( t 373) supranumit «lira Duhului Sfînt», pentru gingăşia şi m ăiestria imnelor şi rugăciunilor lui pline de evlavie. 4. In P e r s ia de sub dinastia sasanizilor (226— 636), cu toate că era dominată politic de cercurile fan atice ale preoţilor mazdeeni şi dualişti, creştin ii s-au înm ulţit încă înainte de anii 300, cum s-a văzut şi din istoria maniheismului. La N iceea, în 325, participa şi Io a n episcopul Persiei. Se ştie că în tot timpul dinastiei sasanide, perşii au fost mereu în luptă nu numai cu bizantinii, ci şi cu alte popoare din sud şi din nord, pînă ce la 628 i-a zdrobit îm păratul bizantin H eraclie, iar peste 1 0 ani cad sub arabi. In tot acest răstimp teatrul de luptă se schimba, cînd în favoarea unuia, cînd a altuia. La începutul secolului IV din două centre au radiat spre Persia m isiunile creştine : din Edesa, vech ea cetate a regilor A bgar şi patria primei traduceri siriene, P e şito , şi din Nisibi, unde «şcoala perşilor» a fost întem eiată în anul 306 de Sfîntul Iacob ( t 338), m ărturisitor în persecuţia lui D iocleţian şi participant apoi la primul Sinod ecum enic. La anul 343 începe o epocă de 35 de ani de crudă persecu ţie a creştinilor de către regele persan Ş a p o r II, instigat de m agi şi de e v r e i: Se vorbeşte de 16.000 m a rtiri! După o linişte de 40 de ani, în anul 418 izbucni o altă persecuţie ce va dura 30 de ani din pricina episcopului A b d o s din Suza, care a incendiat un templu persan. în schimb, din anul 425, nestorienii cîştigară bunăvoinţa regelui V a ra n es, răscum părînd cu bani 7000 de prizonieri perşi.

273


Ultima persecuţie persană are loc sub regele C o s r o e la anul 614, dar peste 14 ani îi răzbună îm păratul bizantin H erad ie. Cînd în 363 Nisibi cade sub perşi, m arele dascăl Efrem Şirul va trece cu colaboratorii lui în Edesa, tot la o «şcoală a perşilor», pe care o va mai ilustra după el şi alţi mari dascăli şi m isionari ca N a rses, Iha, R ab u la (toţi în secolul V). în acelaşi timp au înflorit şi alte centre, de pildă la M oşu l, în Persia propriu-zisă, unde la c o b A ir a a te expunea pe la 350 în acrostih învăţătura creştină. La începutul secolului V avem şi un episcop diplomat M a iu ta din M aiperkal, trim is în m isiune la Bizanţ. Cam în aceeaşi vrem e înflorea şcoala din S e le u c ia -C te s ifo n , unde în 410 şi 419 se ţineau sinoade, ce afirmau independenţa canonică faţă de scaunul de A ntiohia. După jum ătatea veacului V, p olitica stalului persan a fost deosebit de favorabilă faţă de nestorienii alungaţi de bizantini, care vor cunoaşte acum o înflorire excepţională. De la sinodul din Seleu cia din 497, num ele ]ui N estorie este pomenit alături de ale m artirilor. Pe la sfîrşitul perioadei a Il-a rolul «patriar hatului» nestorian de Seleu cia-C tesifon se fundamenta în cadrul isto riei creştinism ului prin referirea la Avraam din Haran şi cei trei magi, care l-au vestit, respectiv l-au adorat pe Hristos. La sinodul din Seleu cia din 486 s-a definit «crezul» B isericii nestoriene : «M întuitorul e Dumnezeu perfect şi om perfect» ; «nu ne trebuie confuzie ca în monofizism». C el mai im portant sinod e cel din 499 de la Seleucia. Conştiinţa de sine a nestorienilor ajunge la apogeu cu toată apă sarea musulmană. încă pe la anii 600 ei făcuseră convertiri din nordul A rabiei pînă la hunii din Crim eea, la triburile ungro-turce de lîngă Ura Ii şi Turchestan, la tibetani (unde influenţară şi asupra cultului local lama), ajungînd chiar şi în Sum atra şi în China (pe la 779), Numărul lor va creşte vertiginos, cîtev a m ilioane, conduşi de vreo 2 0 0 de e p i s c o p i . C l e r u l era căsătorit, chiar şi episcopii. B isericile lor erau sim ple, modeste, fără podoabe ca cele bizantine. M ult a influenţat şi teolo gia ascetica ,i marelui anahoret Is a c S im l, care, după 5 luni de episcopal, s-a rctias intr-o m înăslire, predicînd ca nimeni altul înfrînarea, trezvia şi munca manuală, toi atîtea căi spre desăvîrşire. C ărţile lui erau tra duse de timpuriu în greacă, arabă, etiopiana, slavă. P ăcat că popoarele de stepă vor distruge aproape total această operă im presionantă.


279

5. C eva mai bine s-au păstrat creştin ii torniţi din Mcilcibar, pe coasta apuseană a Indiei. La Sinodul I ecum enic semnătura episcopului «loan al m arei Indii şi al Persiei» vrea să însemne că încă de atunci exista în India o B iserică sufragană celei persane. Tradiţia despre evanghelia dusă în India de Apostolul Toma era vie în secolul IV, cum spun scrii torii Eusebiu de Cezareea, G rigorie Teologul şi Am brozie. Din cauza persecuţiei regelui Şapor sute de m eşteri persani se refugiază în M a la b a r , unde li se dau însem nate privilegii, păstrate pînă azi. în veacu l V I n e gustorul C o sm a « In d icop lev stu l» m ărturiseşte că a întîln it multe co m unităţi creştine sub conducerea cîtorva episcopi. Limba de cult era siriana. S-a păstrat şi o cruce cioplită în piatră neagră cu inscripţii din vrem ea sasanizilor. O altă cruce cu inscripţii în dialect indian (secolul VII) s-a păstrat în biserica din Kottayam , centrul bisericesc din M a labar. D atorită contactului cu Persia, unde domina nestorianism ul, B i serica indiană a fost mult timp nestoriană. Dar au răm as şi com unităţi ortodoxe. De pe la anii 800, legătura cu Persia s-a rupt pentru aproape 600 de ani. Din acel timp, B iserica indiană e autoceaflă. Din secolul X V II, eliberîndu-se de tradiţiile aduse de m isionarii rom ano-catolici, B isericile creştine din India devin monofizite. 6 . Printre triburile a r a b e de la hotarul sud-estic al Imperiului roman, din C oelesiria şi pînă la poalele muntelui Sinai şi golful A caba, creşti nismul a pătruns graţie apostolatului erem iţilor din pustiul arabic. Pe la 372, M au v ia, o principesă saracenă, odată cu în ch eierea acordului de pace cu Bizanţul, a primit episcop pentru supuşii ei creştini, în per soana venerabilului călugăr M o ise. De asem enea şi S im ion S tîlp n icu l şi cuviosul monah E ftim ie s-au bucurat de mare cinste printre arabi. Pe acea vrem e, pentru arabii din ju ru l muntelui Sinai, s-a creat un episcopat sufragan Patriarhiei de A lexandria. Un alt trib arab a> avut în decursul secolului V un scaun episcopal la Jita b e . Un al treilea trib, ce întreţinea legături de prietenie cu Bizanţul, şi-a primit căpetenie b i sericească chiar pe propriul lui şeic A s p e b e th o s sau P etru , cum s-a numit după ce a fost botezat de călugărul Eftimie. A cest episcopat arab se afla sub ascultarea scaunului de la Ierusalim . în fine, a patra eparhie creată pentru triburile arabe din jurul Damascului, pe la m ijlocu l se colului V, era dependentă de scaunul A ntiohiei. în timpul domniei îm păratului A n a sta sie (f 518) a trecut la creştinism A lm u n dar, căpetenia p olitică a unui alt trib arab.

280


Cu toate că părţile nordice ale A rabiei au fost cercetate de nu m eroşi m isionari creştini şi săm înţa învăţăturii lui Hristos a fost arun cată pînă departe în ţinutul N edjed, nu se poate vorbi de o B iserică unitară şi naţională arabă. în sudul A rabiei, în aşa-zisa «A rabie fericită», printre h a ja riţi sau hom eriţi, a activ at ca predicator în decursul anilor 350— 354, episcopul T e o iil, trim isul împăratului Constanţiu. A cest episcop, educat în ale credinţei de Eusebiu al Nicom idiei, a propovăduit creştinism ul sub form ă ariană, cîştigînd pe mulţi arabi din Yemen, printre care şi pe regele hom eriţilor. Pe seam a acestor arabo-creştini au fost înfiinţate trei biserici în Tarafan, Aden şi Hormuz. îm potriva misiunii creştine din Yem en au reacţion at iudeii care vor reuşi să dea hom eriţilor un rege iudeu, Duh-Novas. Incepînd cu anul 522, creştinii arabi sînt persecutaţi de acest rege iudeu. în aju tor e chem at regele Etiopiei, care-1 răsturnă. Din cauză că la 616 partjea cea mai mare a A rabiei a ajuns sub dependenţa perşilor, aşa-num iţii «creştinii lui Toma» au fost atraşi spre nestorianism . Odată cu această învăţătură greşită şi-a făcut in tra rea printre creştinii de acolo şi monofizismul. 7. în ţinutul apusean al Siriei, în cetatea A ntiohiei, primul oraş al O rientului, creştinism ul ajunge dominant în decursul secolului IV. în cercul retorilor şi al filozofilor, elenism ul mai avea încă forţă vitală, făcînd ca păgînism ul să-şi continue existen ţa pînă prin secolul V. Cu cea mai mare ten acitate s-a menţinut păgînismul în Gaza din F ilisteea. în ţinutul Fen iciei de la litoralul mării, arhiepiscopul de mai tîrziu al Constantinopolului, Ioan Gură de Aur, bucurîndu-se de spri jinu l împăratului, a putut distruge, cu ajutorul călugărilor, bastioanele păyîne unul după altul. In Palestina, atît împăratul Constantin cel M are cît şi mama sa, îm părăteasa Elena, şi-au cîştigat m erite nepieritoare, ridicînd pe pămînlul «Tării făgăduinţei» biserici m onumentale, pentru consolidarea creştinism ului. La sfîrşilul secolului al IV -lea, toate centrele mai în semnate', de cari' ne vorbeşte Sfînta Scriptură, se puteau mîndri cu b i serici şi ininiisliri. Deşi o parle a Asiei M ici, încă de la începutul secolului al III-lea era împîn/ită cu o reţea de biserici episcopale, iar în decursul seco lului IV creştinism ul va înregistra o victorie importantă, vech ile san c


281

tuare păgîne au continuat să-şi m enţină poziţiile. M isionarii creştini au putut desfăşura o activitate bogată şi încununată de succeis, atît în A sia, cît şi în Caria, Frigia şi Licia, unde totuşi în decursul secolului al V l-le a mai existau puternice colonii păgîne. 8. în Egipt, m etropola de unde radiau razele bin efăcătoare ale soa relui învăţăturilor M întuitorului era A lexandria. Cu toate că în acest oraş, încă de la sfîrşitul secolului al II-lea dăinuia faim oasa şcoală cateh etică, păgînismul a putut să se m enţină în tot cursul secolului IV. A bia cînd au fost dărîm ate faimosul Serapeum şi celelalte sanctuare păgîne, a simţit păgînism ul că pierde cu totul terenul. In întreg Egiptul, B iserica îşi avea organizarea ei proprie, numărînd aproape 100 de eparhii, care erau în dependenţă de scaunul A lexan driei. Dintre cen trele eparhiale mai însem nate amintim pe cele din Pelusium, Thmuis, A rsinoe, N icopolis, Lycopolis, Herm opolis din Tebaida şi cel din B eren ice din Libia pentapolit)ană (Eusebiu, Is to r ia b is e r i c e a s c ă VI, 40, 42, 4 6 ; VII, 10, 11, 26 şi V III, 13). B iserica egipteană nu a fost cîştigată de propaganda arienilor, iar m isionarii m elitienilor mai curînd au întărit decît au slăbit unitatea avîntului monahismului ortodox. A lături de propaganda şi m isiunea bisericilo r episcopale şi a clericilo r exilaţi în părţile de nord şi de m ij loc ale Egiptului, în timpul disputelor dogm atice, un m erit deosebit şi-au cîştigat călugării. Un alt factor care a aju tat cauza creştină, a fost îm p rejurarea că începînd cu secolul IV, limba m aternă a fost întrebuin ţată de oam enii B isericii în scopuri m isionare. Pe nesim ţite, vechea scriere cursivă, greoaie şi nepractică, e înlăturată de alfabetul grecesc, după ce a primit unele adaptări şi transform ări, fiind acom odată limbii autohtone a copţilor. In secolul IV, aproape întreg Egiptul era împînzit cu biserici creştine. Cu toate acestea, nu se poate afirma că păgînismul era zdrobit. Aşa, de pildă, pe insula Philae, în extrem itatea sudică, deşi exista o puternică colonie creştină, m arele sanctuar al Isidei a trebuit să fie cruţat de teama tribului blem ienilor de dincolo de hotare. U rm area a fost că păgînii şi-au putut practica nestingheriţi cultul în templul zeiţei Isis, cît şi în alte locuri secrete, fiind însă continuu supravegheaţi şi urmă riţi în acţiunile lor de conducătorii B isericii egiptene.

282


9. In A b isin ia , sau în regatul azumitic etiopian, creştinism ul a pă truns graţie a doi tineri din Tir, F ru m en ţiu şi E desiu , nepoţii învăţa tului filozof M ero p iu din Tir. în timpul lui Constantin cel M are (306— 337), acest filozof a întreprins o călătorie de studii în A bisinia. A juns într-un port al acelei părţi, corabia lui e atacată şi jefu ită de indigeni. Cu excep ţia celor doi tineri, atît M eropiu cit şi însoţitorii lui .sînt omorîţi. Frum enţiu şi Edesiu sînt aduşi sclavi la curtea regală din Axum (Auxuma). G raţie culturii şi ştiinţei, cei doi şi-au cîştigat încrederea regelui, recăpătîndu-şi libertatea, obţinînd chiar posturi de înaltă ,răs pundere la curtea regală. După m oartea regelui, la stăruinţele regineimame, cei doi au continuat să trăiască la palat, ajutînd-o la conducerea ţării şi veghind ca tînărul fiu de rege Aizana (Ezana) să prim ească o creştere îng rijită. Cînd acesta a luat conducerea ţării, F ru m en ţiu : şi Edesiu au părăsit A bisinia. Frum enţiu a plecat spre A lexandria, unde tocm ai fusese hirotonit episcop Sfîntul A tanasie cel M are. Istorisindu-i toate întîm plările, precum şi succesele obţinute în predicarea ş i.r ă s pîndirea credinţei creştine, m arele A tanasie l-a înduplecat .să accepte să fie sfinţit episcop al abisinienilor. După unii istorici actul sfinţirii a ¡avut loc la 328 sau 329, după alţii sau ceva înainte de 340, sau curînd după 346. Intorcîndu-se la Axum, Frumenţiu a botezat la 350 pe regele A iz a n a şi pe fratele său S aza n a şi apoi pe rînd o parte însem nată: a poporului. La 356, împăratul Constanţiu scrie atît regelui, cît şi fratelui lui să vegheze ca şeful lor bisericesc, episcopul Frumenţiu, să se con form eze adevăratei credinţe reprezentată prin episcopul arian Gheor.ghe al A lexandriei, rupînd orice legătură cu A tanasie cel M are. Constanţiu a crezut că prin acest m ijloc va reuşi să-l atragă şi pe Frumenţiu, de partea arienilor sau îl va com promite în faţa înalţilor săi protectori. A bisinia a continuat totuşi să răm înă ortodoxă. Cosma Indicoplevstul, .uilorul unei topografii creştine, care s-a bucurat d e .m a re cinste în limpid îm păraţilor Ju stin ian I (527— 565) şi Iustin II (565— 578), am in teşte în lucrarea sa (1, 3 la M igne, P.G., L X X X V III, 169), că în A bisinia erau biserici, episcopj, preoţi şi mulţi călugări ortodocşi. ' (in alt merit al episcopului Frum enţiu a fost crearea unei litora luri naţionale eliopiene, a cărei dezvoltare a mers m înă în mină cu creştinarea lor. M eritul lui Frum enţiu a fost că a introdus şi v o c a le 1în scrierea etiopiană, pirul atunci alcătuită numai din consoane, reuşind

P ER IO A D A A D OUA (325— 787)

283

s-o facă astfel mai uşor de citit. încetu l cu încetul a luat naştere o literatură etiopiană creştină. Ca şi în Egipt şi în vestul A rabiei, un rol deosebit a avut în dez voltarea creştinism ului din Etiopia monahismul. C ălugărilor se şi datoresc primele imne şi primele traduceri din greacă şi siriacă. în veacurile V şi VI, înainte de ven irea arabilor, se am intesc chiar pelerini etio pieni pe la Sinai, la A lexandria etc. După venirea arabilor în Egipt (640), A bisinia răm îne într-o izolare im presionantă, dar îşi va păstra trad iţiile vech i creştine, chiar dacă alături de ele sînt şi urme de iu daism (circum ciziunea, sabatul — alături de duminică, abţinerea de la unele m încăruri, preoţia ereditară) şi de mahomedanism (poligam ia). Cît despre monofizismul B isericii etiopiene, el este mai mult formal. în că rţile de cult ei sînt ortodocşi. Legăturile «oficiale» cu Biserica-m am ă a copţilor egipteni a rămas şi aici, ca şi acolo, mai mult o form ă ana cron ică. N u b ien ii şi b le m ie n ii ,au a c c e p ta t şi ei creştinism ul sub formă de monofizism în timpul domniei împăratului Ju stinian (527— 565). Printre e i a activat preotul Iu lian din A lexandria, un m onofizit înflăcărat, bucurîndu-se de sprijinul îm părătesei Teodora. După o activitate m isionară de doi ani, el s-a reîntors la A lexandria, încredinţînd turma spre păs torire episcopului Teodor din P h ilae. BIBLIOGRAFIE R. W . T h o m s o n , M o s e s K h o r e n a I s ' i , H isto ry o i th e A rm en ia n s, C am bridge (M ass), 1978. P en tru r ă sp în c lire a c re ştin ism u lu i in A r m e n i a : P. K r ü g e r , Zur E in fü h ru n g d es C h riste n tu m s in A r m e n ie n d u r ch d e n K ö n ig T reiat (T ir k la le s ), în «O stk irch lich e S tu dien», W ürtzburg, X IX (1970), p. 339— 346. L. Ş. K o g y a n, L 'E glise A r m é n ie n n e ju sq u 'a u C o n c ile d e F lo r e n c e , B eiru th, 1961. H. P a s d e r m a d j a n, H is to ir e d e l'A rm én ie, Paris, 1949. R. G r o s s c t , H is to ir e d e l'A rm én ie d e s o r ig in e s à 1071, Paris, 1947. M. O r m a n i a n , L 'E glise A r m é n ie n n e , Paris 1910, trad, engleză, London, 1920. A. A b r a h a m i a n , T h e C h u r c h e a n d F a ith of A r m e n ia , London, 1920. F. T o n r n c b i z e, H is to ir e p o lit iq u e et r e lig ie u s e d e 1'A r m e n ie , Paris, 1910. A. D o w l i n g , T h e A r m e n ia n C h u rch , London, 1910. tn lim b a ro m â n ă : M i h a i R ă d u l o s c u , A s p e c tu l n a ţio n a l în e v o lu ţ ia B is e r ic ii •a r m e n e , în «B iserica O rtod oxă Rom ână», XC1I (1974), nr. 3— 4, p. 447— 515. Protos. E p i f a n i e N o r o c e l , B is e r ic a A r m e a n ă , în «M itropolia M old ovei şi S u cev ei», XLI (1965), nr. 7— 8, p. 374— 390. Pr. Prof. 1. P u 1 p e a (Răm ureanu), P o s ib ilit a te a în t o a r c e r ii B is e r ic ilo r m o n o fiz ite la O r to d o x ie , în «O rtodoxia», III (1951), nr. 4, p. 586— 636, în d eoseb i p. 618— 621. H. Z o h r a b i a n , Is to r ia B is e r ic ii A r m e n e d e la in t r o d u c e r e a c r e ş tin is m u lu i in A r m e n ia p in ă în z ile le n o a s tr e . In ro m ân eşte de V . M estu rgian, B u cu reşti, 1934.

284


Pr. G r . D. C r u c e a n u , Is t o r ia B is e r ic ii A r m e n e p în ă Ia S in o d u l a l I V - le a e c u m en ic , B u cu reşti, 1929. P en tru r ă s p în d ir e a c r e ş tin is m u lu i în G e o r g ia : C. T o u m a n o f f, S tu d ie s in C h ristia n C a u c a s ia n h is to r y , G eorgetow n, 1963, 601 p. I. M. L a n g, L iv e s a n d le g e n d s o i t h e G e o r g ia n S a in ts, London, 1956. iP. P e e t e r s, L e s d é b u t s d u c h r is tia n is m e en G é o r g ie d 'a p rès l e s s o u r c e s h a g io g r a p h iq u e s . T irag e a part des «A nalecta Bolland ian a», I (1932), p. 5— 58. R. J a n i n, O r ig e n e s c h r é t ie n n e s d e G é o r g ie , în «Echos d'O rient», X V (1912)r p. 289— 299. M. T a m a r a t i, L’É g lis e g é o r g ie n n e , Rom e, 1910. O l g a L e b e d e w, H is to ir e d e la c o n v e r s io n d e s G é o r g ie n s a u c h r is tia n is m e , Rom e, 1905. , Protos. E p i f a n i e N o r o c e l , I s t o r ic u l B is e r ic ii g e o r g e in e ..., în ¡«M itropolia M old ovei şi S u cev ei», X L III (1967), nr. 9— 10, p. 577— 592. P en tru r ă s p în d ir e a c re ştin ism u lu i în P ers ia , T u r k e s ta n , M o n g o lia , In d ia ş i C h i n a : W . D e 1 i u s, G e s c h ic h t e d e r ir is c h e n K ir c h e v o n ih r e n A n lă n g e n b is zu m 12. Ja h r h u n d e r t, M iinchen,, B asel, 1954. P.-iP. de M é n a s c a , L 'É g lise M a z d é e n n e d a n s ¡’E m p ire S a s s a n d ie , în «C haiers d 'h isto rie m ondiale», II (1955), nr. 3, p. 554— 565. D e 1 e h a y e, H., Les v e r s io n s g r e c q u e s d e s a c t e s d e s m a r ty r e s p e r s e s s o u s S a p o r II, P aris, B ru x e lle s, 1905. L a b o u r t, J ., Le c h r is tia n is m e d a n s ¡'E m p ire p e r s e s o u s ia d y n a s t ie sa ss a n ic le (224— 632], 2-e éd., P aris, 1904. C o d i e r, L e c h r is tia n is m e e n C h in e e t e n A s ie so u s i e s M on g o ¡s. Paris, 1908. E. N a u, L 'e x p a n s io n n e s t o r ie n n e e n A s ie , Paris, 1914. P en tru In d ia : P. T h o m a s , C h u r c h e s in In d ia , Delhi, 1964. E. T i s s e r a n t , E a s tern C h r is t ia n it j in In d ia , Bom bay, C alcu tta, M adras, 1957. L. W . B r o w n , T h e In d ia n C h ristia n s o i St. T h o m a s , Cam bridge, 1956. P en tru E t i o p i a : N i c o I a e, m itrop olitu l A xom ei, 'H ’Ex-zli'iata AiOtoziac,. A ddis A beda, 1950. A s h o rt in tr o d u c tio n to t h e E tio p ia n O r th o d o x C h u r c h , A ddis A beba, 1965. J . B. C o u 1 b e a u x, H is to ir e p o lit iq u e e t r é ü g ie u s e d 'A b y ssin ie , Paris, 1929. ¡Pr. Prof. L i v i u S t a n , O n o u ă p a tr ia r h ie , B is e r ic a d in E tio p ia , în «O rtod oxia», X II (1960), nr. 1, p. 34— 73.

Răspîndirea creştinismului în Apus * La începutul secolului IV, g raniţele nordice ale Imperiului roman aju n seseră pînă la văile Dunării şi Rinului. Desigur nu toate populaţiile cuprinse în aceste im ense terito rii erau creştine, dar în cele mai multe purii lumea părăsise vechile credinţe. Prim ele com unităţi ştim c-au fost în oraşe, în porturi, pe liniile mai circulate. Term enul «paganus» în accepţia actuală apare cam din perioada aceasta în documente (Paul Orosiu). Ceea ce o interesant de con statat pentru peninsulele Italică şi Iberică, spre a nu mai vorbi de insulele britanice şi de Apusul co n ti nental, term inologia creştină indicînd elem entele de bază ale crezului * Capitol redactat de Pr. prof. T. B o d o g a e

PER IO A D A A D O U A (325— 787j

285

şi organizării v ieţii creştine au un caracter mai abstract şi mai in telectu alist decît în Răsărit. Era şi firesc acest lucru pentru că, de pildă, în Italia pînă la anii 300, limba în care se săv îrşea Liturghia era greaca. A bia scriitori mari din seco lele IV şi V ca şi sinoadele respective au creat şi generalizat term inologia creştină. în orice caz, în această perioadă tot ce s-a adîncit şi lărgit în m aterie de răspîndire a creştinism ului se leagă de tem eliile puse an te rior. A ceasta cu atît mai mult, cu cît em igraţia continuă a popoarelor numai pe această cale s-a putut dizolva în «Romania», în m oştenirea romană, chiar dacă ei vor schim ba aproape total aspectul lumii apu sene. Episcopatul din nord-vestul A fricii (patria lui A rnobius de Sicca, a înflăcăraţilor Firm icus M aternus şi Lactanţiu, dar mai ales a lui A u gustin, Fulgenţiu de Ruspe ş.a.) era numeros încă înainte de secolul IV. C ît despre 9(pania poetului creştin Prudenţiu, a isto ricilor Paul O rosiu şi Sulpiciu Sever, mai tirziu a scriitorilor Isidor şi Hiidefons de Sev illa se ştie că în jurul anilor 300 concentrau în sinoade aproape regulate la Sevila cîte 19— 20 episcopi. Ce să vorbim de B iserica cu vechim e to t aşa de mare a G aliei, în care activau Sfîntul Ilarie, Cezar de A relate, Sfîntul G rigorie de Tours, V incenţiu de Lerin, Prosper de Aquitania şi alţii care-şi aveau tradiţii venerabile din R ăsărit cu litur ghie şi cu sinoade proprii ? Iar de-a lungul Rinului şi Dunării în seco lele IV —-VI activau nu mai puţin vestiţii m isionari : Sfinţii Severin de Noricum ( f 482), Columban şi Gali, apostolii E lveţiei de azi. La acestea Irebuie adăugaţi factorii care au dinamizat şi unificat opera de creşti nare din Apus : papalitatea şi ordinul călugăresc al benedictinilor, de sigur sprijiniţi de un trecut lung de muncă, dus de apostoli şi scriitori
286


zul», norm ele de conducere nu-şi pierduseră încă cu totul nota au ten tică din vechim e. Pentru a înţelege mai bine specificul v ieţii bisericeşti apusene, e necesar să mai amintim cîtev a lucruri proprii numai O ccidentului. D escentralizarea adm inistrativă a Imperiului adusă de D iocleţian nu-i putuse asigura acestuia liniştea ,• regresiunea econom ică, criza re ligioasă şi asaltul tot mai în teţit al «barbarilor» vor schim ba în curînd totul. Nu ştii care din ele au fost mai mari. Un Imperiu nu se putea conduce de unul singur, cu un aparat adminLstrativ incapabil şi co rupt. Un Im periu de uzură şi de dezgust, îără in iţiative industriale şi com erciale, fără un ideal propriu, servit cu devotam ent, un Imperiu în care între anii 300— 450 toată arm ata era condusă numai de «barbari», un astfel de Imperiu nu putea să nu cadă. C eea ce este însă interesant, este faptul că nu «barbarii» au distrus Imperiul, ci el s-a prăbuşit din pricina decăderii sale sub toate aspectele. «Barbarii» au venit pe teritoriu l rom an ca «federaţi», ca aliaţi, conducătorii lor urcă în scara ierarh iei civile şi m ilitare a Imperiului pînă la cele mai mari grade n obiliare şi adm inistrative, dar ei n icio dată nu se vor gîndi să ia tronul im perial pentru ei, nici să schim be m ăcar lim ba latină pe care o im itau copilăreşte. Goţii din Balcani, ostrogoţii din Italia, burgunzii din Franţa, vizigoţii din Spania şi chiar vandalii din A frica şi atunci cînd vor crea organizaţii statale, vor gîndi că salvează Imperiul. Ei erau însă puţini la număr, clim a sudică îi m o leşea repede, cu limba latină nu s-au fam iliarizat prea mult, coeziunea lor internă era slabă, în cît în scurtă vrem e «statele» lor s-au prăbuşit, într-un fel ei făcuseră, însă, un m are serviciu Imperiului împrospătîndu-i cadrele. După «barbarizarea» Im periului se revine curînd la o «rom a nizare» a lui. Desigur aceasta nu va mai fi ca cea veche ; form ele noi vor li lot atîţia germeni ale unor popoare noi, ale unor B iserici noi. Aşa trebuie înţelese creştin ările din Apus din perioada a Il-a. Ca un paradox viaţa creştin ilor se sim ţea mai în siguranţă tocm ai pe teritoriul «barbar», în afara limesu-Iui, a graniţelor pe care im pe rialii nu le mai puteau apăra. Iată ce spune în această privinţă scriitorul creştin Salvian (t 495) : «Săracii sînt despoiaţi (la noi, la romani) de tot ce au, văduvele se vaită, orfanii sînt călcaţi în picioare pînă în tr-atît în cît mulţi dintre ei (chiar oam eni de neam ales şi de creştere deo

PER IO A D A A D OU A (3 2 5 ^ 7 8 7 )

287

sebită), îşi caută scăpare la duşmani. Pentru a nu pieri ca victim e ale persecuţiei publice, ei se duc să caute la barbari omenia rom anilor, întrucît nu mai pot răbda neom enia barbară printre romani. Se stră mută la goţi, bagauzi (burgunzi) sau la alţi barbari... căci preferă să trăiască liberi sub o aparentă sclavie, decît să fie sclavi sub o aparentă libertate». Cu alte cuvinte, cu m ici excep ţii (unde a in terven it şi folosirea forţei) cele mai multe popoare germ anice au fraternizat cu creştin is mul în mod voluntar. I-a im presionat îndeosebi ideea, de putere, de cunoaştere, de bogăţie, de ospitalitate şi de curăţenie a m oravurilor pe care le vedeau la unii din reprezentanţii Bisericii, îndeosebi la că lugări. «Dumnezeul creştinilor e mai puternic», spuneau atît C lovis al francilor, cît şi Bonifaciu al saxonilor. în co lo , form ele noi creştine nu
288


M eritul cel mai m are pentru con vertirea goţilor îi revine lui U liila sau W u liila, strănepotul unor creştini originari din apusul Capadocici, care la 264 au fost luaţi în cap tivitate de goţi. W ulfila (Ulfila) s-a născut în ţinutul dunărean, în ju ru l anului 310. Fiind un bun cunoscător al lim bilor gotică, latină şi greacă, a intrat în slu jba goţilor, îndeplinind funcţia de interpret. A taşat unei misiuni gotice la curtea împăratului Constanţiu, a rămas la Constantinopol, fiind sfinţit episcop în 341 de Eusebiu al Nicomidiei, pe atunci epis cop de Constantinopol, pentru creştin ii din ţara goţilor. Dezlănţuind du-se pe la 348 o cumplită persecuţie îm potriva creştinilor goţi, Ulfila, bucurîndu-se de consim ţăm întul împăratului, a condus cea mai mare parte a fraţilor creştini de origine gotică peste Dunăre, în M oesia in ferioară la N icopolis ad Istrum ; cei stabiliţi în ţinutul din ju ru l Plevnei, se numeau «goţi m ici». A ci au putut să trăiască în sărăcie şi lipsiţi de o cultură superioară, dar liniştiţi şi nesupăraţi de nimeni, fiind conduşi, atît din punct de vedere b isericesc cît şi social, de Ulfila. U lfila s-a bucurat de o cinste deosebită şi între «romani», dintre care multe fam ilii şi-au încredinţat odraslele creşterii şi educaţiei lui. A participat la diferite sinoade şi conferinţe, ţinute între reprezentanţii goţilor şi ai rom anilor. îşi înch eie viaţa la Constantinopol, în 383, cu ocazia unei conferinţe religioase ţinută la curlea lui Teodosie cel M are. Vrem e de 40 de ani a predicat în trei lim bi (greacă, latină şi gotică). Un alt m erit al aceluia care s-a putut mîndri cu titlul de «apos tolul goţilor», a fost alcătuirea unei noi scrieri, făcută din alfabetul grecesc, latin şi scrierea runică a germ anilor, precum şi trad u cerea Sfintei Scripturi în limba gotică. M ultele latinism e din traducerea sa sînt o m ăturie a influenţei ţinuturilor rom anizate de la Dunăre asupra operei sale. C oncom itent cu răspîndirea creştinism ului printre goţii lui Ulfila, s-a început şi acţiunea de creştin are a unor goţi ce locuiau în Dacia, acţiune brusc întreruptă de persecu ţia pornită între anii 368— 372 îm potriva creştinilor. Poate că persecuţia ar fi luat proporţii, dacă nu s-ar fi pus în m iş care hunii, un popor nomad originar din A sia. A ceştia, aju nşi la Don, îi bat pe alani. Pe la 370, aju ng la M area de Azov, unde-i în tîln esc pe oslrogoţi. Şase ani mai tîrziu dau de vizigoţi. C ele două popoare ger


289

mane, neputînd ţine piept hunilor, au trecu t Dunărea, cerînd vo ie îm păratului V alens (364— 378) să se stabilească pe păm întul Imperiului. V alen s le-a satisfăcut cererea, indicîndu-le ca loc de adăpost Tracia. în m ase com pacte de triburi, în calitate de «foederati», adică luptători au xiliari, s-au statornicit pe teritoriul roman, slujind împăratului ori de cîte ori avea n evoie de m ercenari. O altă condiţie pusă de V alens a fost îm brăţişarea creştinism ului sub forma ariană. A stfel m ajoritatea vizigoţilor lui Fritigern au deve nit arieni, în jurul anului 375. T rataţi rău de guvernatorii im periali de la Dunăre, goţii se răs coală în mai multe rînduri. în anul 378 însuşi împăratul V alens e bătut la A drianopol şi ucis de ei. O rice în cercare de a-i readuce la O rtodoxie (chiar din partea Sf. Ioan Gură de Aur) va fi zadarnică. La 24 august 410, vizigoţii jefu iesc Roma, de unde vor p leca curînd, în sudul Franţei (la Toulouse) şi apoi în Spania. A bia peste 180 de ani d irecţia ariană din Spania e înlocuită cu una ortodoxă, care a şi creat o tradiţie de stat şi B iserică autocefală : regele convoca sinoadele, nu mea episcopi, Liturghia păstra un străvechi caracter ecum enic. Statul vizigot din Spania sucom bă în 711, cînd vin arabii. în Italia numai B iserica mai stătea în picioare. Cu to ată groaza răspîndită de hunii lui A tila, papa Leon cel M are (440— 461) nu ezită să-i iasă in cale şi să salveze Roma de la distrugere. Ultimul împărat roman, Romulus Augustulus (476) se dovedise neputincios, fiind de tronat de Odoacru, regele tribului german al herulilor. Din 476, Im p eriu l rom an d e A p u s ş i-a în c e ta t e x isten ţa . O strogoţii aduşi de huni s-au arătat mai toleranţi, în deosebi cel care s-a intitulat «regele Italiei», Teodoric cel M are (t 526), pe care şi papii îl cereau arbitru. Reşedinţa sa din R avena era un centru invidiat. Doar atitudinea Iui Ju stin ian de sprijinire a m onofiziţilor l-a silit şi pe Teodoric să-şi m odifice politica. După m oartea lui, regatul ostrogot decade şi va fi cu cerit de bizantini. De la oslrogoţi şi vizigoţi arianism ul a trecut şi la alte triburi germ anice învecinate sau înrudite. în timpul domniei regelui Renismunt, .suevii au devenit arieni, iar m eritul regelui H araric (510— 559) este
290


L o n g o b a r z ii (la n g o b a rz ii) lui A lboin ( t 572) care au venit pe la 568 în Italia din Panonia, unde au locuit un timp, erau parte păgîni, parte creştini arieni. In urma căsătoriei regelui A utharis cu principesa T h eo d elin d a , longobarzii au avut o regină creştină. O steneala Theodelindei de a-şi convinge soţul să se lepede de arianism a fost zadarnică, dar după m oartea lui A utharis, Theodelinda, căsătorindu-se cu ducele A gilulf de Turin, acesta, la stăruinţele ei, s-a botezat, desigur tot în form ă ariană. A bia în secolul V II, în timpul domniei regelui G rim oald , au putut fi convinşi longobarzii să se lepede de arianism. A sem enea celorlalte popoare germ anice, au îm brăţişat arianism ul şi rugii, schirii şi turchelingii. B urgunzii, care la începutul secolului V locuiau parte între rîul M ain şi N eckar, parte pe m alul stîng al Rinului, după isto ricii Paul Orosiu (Is to r ia b is e r ic e a s c ă , V II, 32) şi Socrate (Isto ria b is e r ic e a s c ă , V II, 30), au fost arieni, îm brăţişînd această erezie de la vizigoţi. Burgunzii au păstrat arianismul pînă la m oartea regelui Gundobas şi u rca rea pe tron a fiului său SigismunS. V a n d a lii au făcut cunoştinţă cu arianismul în Panonia. La 429, cînd s-au m utat în A frica, întemeinduş-şi un nou regat,, au fost to t arieni, persecutînd pe ortodocşi. P ersecuţiile îndreptate împotriva, ortod ocşilor au continuat pînă la 534, cînd generalul Belizarie, trimis de Ju stinian, a dat lovitura de graţie regatului vandalilor. Suferinţele aduse de vandali vor ii exploatate de arabi în curînd. F ran cii au făcut cunoştinţă cu Evanghelia în urma faptului că s-au aşezat într-o ţară în care creştinism ul era îm păm întenit de mult. La început nu toţi francii au îm brăţişat creştinism ul. La 496, în preajm a b ătăliei cu alam anii, de la Rinul superior, regele C h lo d w ig (C lo v is) (481— 511), care într-o m ăsură oarecare, graţie soţiei sale Cloti Ida, o principesă burgundă, era fam iliarizat cu credinţa în Hristos, a lacul un legăm înt so lem n : îm brăţişarea creştinism ului în cazu l că va învinge. Promisiunea făcută şi-a ţinut-o primind botezul, îm pre ună cu p e s le 3 .000 de nobili, din partea episcopului R em ig iu s d e R cim s. A ctul regelui a l'ost curînd im itat şi de restul francilor. Legenda spune că o porumbiţă ar fi adus din cer mirul pentru ungerea regilor 1a. Soissons.

P ER IO A D A A D O U A (325— 787)

291

C onvertirea francilor a fost un evenim ent de o însem nătate capi tală. Prin încreştinarea acestui popor, expansiunea ereziei lui A rie era oprită. în decursul secolului V I burgunzii, vizigoţii şi suevii s-au lep ă dat de arianism. Intr-o vrem e cînd aproape toţi principii germani erau păgîni sau arieni, regele Chlodwig ne apare ca un apărător al O rto doxiei în Apus. E adevărat că prin creştinarea francilor nu au putut fi înlăturate dintr-odată nici superstiţia, nici brutalitatea. Spre norocul francilor, nu le-au lipsit episcopi demni şi conştienţi de m isiunea lor, ca un R em ig iu s de R eim s, C ez a r d e A r lc s şi M artin d e T ou rs, S fin la G e n o v e v a , S fin ta R a d eg u n d a etc. Deşi v icto ria puternicului rege Chlodwig (496) asupra triburilor germ ane ale alam anilor şi şvabilor a fost h otărîtoare şi în ale credin ţei, totuşi convertirea lor a mers greu. La m ijlocul secolului VI, numai o m inoritate a alam anilor erau creştini. începînd cu secolul V II, s-au ostenit la con vertirea alam anilor călugării m isionari scoţieni (F r id o lin, C olu m b a n , G allus, T ru dpert, Pirm in, M agn u s şi T eo d o r). A şezăm intele m înăstireşti de la St. Gallen, Sokingen, St. Trudpert, Reichenau, Fiissen şi Kempten, fundaţiuni ale lor, au continuat m area operă m isionară. B a v a r e z ii, vecinii de la răsărit, ai alam anilor, s-au aşezat încă de la începutul secolului al şaselea înlr-un ţinut în care, în parte, era aruncată săm înţa Evangheliei. Din a doua ju m ătate a secolului VI propaganda creştină a sporit, pătrunzînd şi în fam ilia princiară. Atunci probabil s-a creştinat şi G a rib a ld şi fiica sa T h eo d elin d a , regina longobarzilor. La invitaţia lui Garibald au venit diferiţi m isionari spre a d esăvîrşi acţiunea creştin ării (abatele E u staţiu dc L u x eu il, episcopul R u p rech t d e W orm s, episcopul E m eran d e P o itiers şi episcopul m isio nar C o rb in ia n d e C h a rtrettes). A devărata orînduire a v ieţii bisericeşti a bavarezilor a creat-o, Ia iniţativa ducelui Odillo, B o n ifaciu . T eri toriul ei a fost împărţit în u rm ătoarele eparhii : Regensburg, Passau, Freising şi Salzburg ,• din voinţa îm păratului Carol cel M are (768— 814) B iserica B avariei a fost ridicată, în 798, la rangul de arhiepiscopie. De la aceste scaune episcopale ale B avariei a pornit în curînd o vie a c ţiune m isionară spre popoarele slave de la răsăritul şi nord-estul ţării, adică spre carinlieni, m oravi şi boemi. , Creştinism ul a pătruns în acelaşi timp şi la cei din Turingia, aflaţi sub ascultarea francilor. în jurul anului 685, şi-a făcut apariţia ia

i

2!>2


W ürzburg scoţianu l K ilian . După creştin area ducelui G o z b erg , au a c ceptat şi ceilalţi turingieni creştinism ul. în urma reacţiunii de la 698, m uriră ca m artiri mai mulţi m isionari c r e ş tin i; a fost necesară o nouă misiune, săvîrşită de Bonifaciu. Printre frizi, aşezaţi între W eser şi gurile Rinului, m isiunea creş tină a fost condusă cu succes de anglo-saxonul W illib ro rd şi tovarăşii săi. M unca la care s-au an gajat (690) nu a fost uşoară. D efinitiva con vertire a frizilor a putut-o face C arol cel M are, prin cu cerirea în tre gului teritoriu. M eritul cel mai mare în răspîndirea creştinism ului printre n ea murile germ ane îl are anglo-saxonul W in irid (B on ifaciu ). A cesta s-a evidenţiat ca m isionar, reform ator şi organizator. De primul succes s-a învrednicit între anii 721— 722, în H essa superioară. în lo calitatea Am öneburg a reuşit să con vertească mult popor, printre care şi căp e ten iile locului, fraţii D ettic şi Deowulf. De mai mare succes s-a învred nicit Bonifaciu după a doua călătorie făcută la Roma în 722 cînd a fost sfinţit episcop al germ anilor de către papa G rigorie II (715— 731). Pro te ja t de puternicul C arol M artel, s-a îndreptat de data aceasta spre H essa inferioară şi Turingia. A colo a reuşit să înlăture păgînism ul, doborînd faim osul stejar de la Geism ar, închinai zeului Thunar sau Thor (zeul tunetului). Din lemnul stejaru lu i tăiat a lăsat să fie construită o bisericu ţă închinată Sfîntului Petru, convingînd astfel pe germ anici că puternicul lor zeu e neputincios. A ctiv itatea organizatorică a lui Bonifaciu, ridicat în 732 de papa G ri g o r ie III (731— 741), la dem nitatea de arhiepiscop, a început după a treia călătorie făcută la Roma (737— 738). în drum spre casă a rînduit treburile b isericeşti din Bavaria. De asem enea a pus tem eliile eparhiilor de Buraburg, Erfurt, W ürzburg. Totodată, Bonifaciu şi-a îndreptat privi rile şi asupra celorlalte teritorii ale germ anilor şi ale regatului fran cilor, care necesitau o grabnică şi radicală reform ă bisericească. După ce bălrînul Bonifaciu a consolidat situaţia b isericească din G e r m a n i a , .străbătut de un dor ascuns, dar mai înalt, şi-a îndreptat din n o u paşii s p r e ţinutul unde îşi începuse activ itatea m isionară, în ţ i n u t u l f ri zi lor. întovărăşit de num eroşi discipoli, a pornit la 753 pe c u r s u l R i n u l u i i n jo s. Iarna anului 753— 754 a petrecut-o la Utrecht, îndată ce s - a desprim ăvărat, şi-a continuat activitatea m isionară. De data aceasta, munca lui nu i-a fost de lungă durată. în ziua de 5 iunie


293

în săptăm îna Rusaliilor anului 754, Bonifaciu şi cei 52 discipoli şi în soţitori, pe cînd aşteptau lin iştiţi pe neofiţii ce urmau să prim ească taina m întuirii, s-au pom enit în faţă cu o ceată de păgîni care s-au năpustit asupra lor, omorîndu-i pe loc. Corpul bătrînului m artir, ucis pe malul rîului Boorn, unde astăzi se găseşte oraşul Dockum, a fost trans portat şi înm ormîntat la m înăstirea Fulda, centrul activ ităţii sale. P osteritatea l-a preţuit în mod deosebit, acordîndu-i num ele de «apostolul germ anilor». Fire intolerantă, el a avut continui lupte cu adversarii, dintre care unii erau reprezentanţii unor credinţe rătăcite, iar alţii se opuneau ca B iserica germ ană să fie supusă scaunului de la Roma. P rin tre b ritan i sau briţi, creştinism ul a prins rădăcini încă din pe rioada anterioară. In decursul secolului al IV -lea, Evanghelia a fost a c cep tată aproape de toţi locuitorii, pătrunzînd în nord pînă aproape ele Scoţia. Cînd însă trupele rom ane s-au văzut silite să abandoneze, la 407, Britania, ţară a devenit teatrul de ja f şi de pradă al picţilor şi sco ţilor, adică al locuitorilor din Scoţia şi Irlanda. Prinţul V o rtin g ern a cerut aju tor triburilor germ ane ale anglilor şi saxonilor, care i-au sa tisfăcu t cererea. Dar în curînd noii ven iţi cu ceresc insula şi devin stăpînii ei. Odată cu statornicirea lor în noua patrie politeism ul cîştigă tot mai mult teren. Numai britanii din părţile m untoase ale apusului, din C am brai (W ales şi Cornwall) au putut să-şi m enţină independenţa şi credinţa creştină. . în celela lte părţi învecinate, creştinism ul a înregistrat un oarecare progres. In Irlanda (Hibernia, Sco ttia M aior), unde săm înţa creştin ă a pătruns mai de mult din Britania, la 431 episcopul C elestin I al Romei a trim is în calitate de episcop «ad Scottas in Christum credentes» pe P alad iu , un preot roman. M eritul definitivei creştin ări a celor din Irlanda îi revine S fîn tu lui P a tr ic k (P atriciu ), un britan. In Caledonia sau S co ţia (S co ttia M inor) cum i s-a spus în Evul mediu, adică în ţara picţilor, a început să predice, pe la începutul se colului al IV -lea, britanul N in ian . M eritul cel m are al con vertirii p ic ţilor şi scoţienilor îi revine însă abatelui irlandez C olu m ba n . C ătre sfîrşitul secolului al V l-le a m isiunile creştin e îşi reîncep a c tiv itatea printre a n g lo -s a x o n i. La 596, papa Grigore cel M are (590— 604) a trim is pe egumenul benedictin A u g u stin împreună cu alţi 40 călugări ca m isionari în A nglia. R egele Ethelbert din Kent, spre a face pe plac

2 04


soţiei sale Berta, o principesă francă, a primit cu bunăvoinţă pe m isio nari, îngăduindu-le să predice nestingheriţi. Curînd după sosirea lui A u gustin şi a tovarăşilor săi din A nglia, regele şi m ajoritatea poporului au primit Taina Botezului. C entrele m itropolitane C anterbury (Canturia, capitala regatului), K ent şi York, s-au învrednicit de această cinste. După 50 de ani, au primit creştinism ul alte cinci regate anglo-saxone, în frunte cu Essex şi puternicul Northumbria. BIBLIOGRAFIE K. S. Latourette, A h is t o r y o l t h e e x p a n s io n o l C h ristia n ity , 1— 2, London, 1971. E. Démougeot, L a fo r m a tio n d e l'E u ro p e e t I e s in v a s io n s b a r b a r e s , t. I. D es o r ig in e s g e r m a n iq u e à l'a v è n e m e n t d e D io c tétien , Paris, 1969. P. L e m e r 1 e, In v a s io n s e t m ig r a tio n s d a n s fus B a lk a n s d e p u is la fin d e l' é p o q u e r o m a in e ju sq u 'a u V I II- e s i è c le , în «Revue H istoriquq», t. 211 (1954), p. 265— 308. I v a n D u i c e v , B iz an tin i e L o n g o b a r d i, Roma, 1974. E. A. T h o m s e n , T h e V is ig o t h s in t h e tim e o i U lfila , O xford , il966 ; Idem, C h ristia n ity a n d th e n o r th e r n B a r b a ria n . T h e C o n ilic t h e t w e e n P a g a n ism a n d C h r is tia n ity in t h e to u rth c en tu r y , O xford, 1963. A. v o n Harnack, D ie M is sio n und A u sb reitu n g d e s C h riste n tu m s , 2 Bd., 4-e A uflage, Leipzig, 1924. J . G e f f c k e n , D er A u s q a n q d e s q r ie c h is c h - r ö m is c h e n H eid en tu m s, H eid el berg, 1920. J. Z e i 11 e r, L e s o r ig in e s c h r é t ie n n e s d a n s l e s p r o v in c e s d a n u b ie n n e s d e ¡'E m pire R o m a in , Paris, 1918. A. L i p p o l d u n d E. K i r s t e n , D o n a u p ro v in z e n , în «R e alle x ico n für A n tik e und Christentum «, Bd. IV , S tu ttg art ,1951, ed. 147— 189. P entru p ă t r u n d e r e a c r e ş tin is m u lu i in N o ricu m ş i G e rm a n ia : V e zi b iblio grafia de la cap itolu l preced en t precum ş i : S u lp ice S év ère, V io d e S ain t M artin , t. I—II. T e x te et trad. par. J Fon tain e, Paris, 1968. Eugipius, D as L e b e n d e s H e ilig e n S e v er in . L atein isch und deutsch... von R. N oll, B erlin , 1963. Trad. engleză by L. B ie le r and L. K restan, W ashington, 1965. I. Zibermayr, N o ricu m , B a y e r n u n d Ö s te r r e ic h . L o r c h a ls H a u p tsta d t und clio E in fü h ru n g d e s C h risten tu m s, 2-e A u flag e H orn, 1956. R. N o l l : F r ü h e s C h riste n tu m s in Ö s te r r e ic h , W ien , 1954. V e zi şi altă b ib lio g rafic în studiul Pr. prof. I. Răm ureanu, C r e ş tin is m u l în p r o v in c iile r o m a n e d u n ă r e n e a le Ilir icu lu i Ia s fîr ş itu l s e c o lu lu i a l IV -Ie a , în «Studii T eo lo g ice», X V I (1964), nr. 7 «, p. 108 -450. I’en ln i p ă t r u n d e r e a c re ş tin is m u lu i în G a lia : V e zi b iblio grafia pentru îm p ăratul Miircii Aurcliu (160- -181). All.i h ihJiografic : P. M. D u v a 1, L a G a u le c h r é tie n n e à l' é p o q u e r o m a in e . I. D e s o n i j n i e s ch rétien n es à la fin du IV -e siè cle , Paris, 196 4 ; Idem , L 'E g lise d e s (¡ m ile s nu V -<• />•;'<•(•/!•, Paris, 1957—.1965; Idem, L a G a u le ju sq u 'a u m ilie u d u V -e s iè c le , P .h K 1!)/1. .1. ,1. l l . i l l, H isto ire d e la G a u le r o m a in e (120 av ant J . Ch. — 451 après J . Ch.), Paris, 1059. A. M eslin, H ila ir e d e P o itie r s , Paris, 1959. A. L etraille, E. D elarn elle et J.-R . Paliin<|ue, H is to ire du c h r is tia n is m e e n F r a n c e , T. I. D es o r ig in e s à la c h r é tie n té m e d ie v a le , Paris, 1957 ; R. Philippe et autres, L a G a u le c h r é t ie n n e , 500— 900, Paris, 1973.


295

Dezvoltarea organizării bisericeşti. Patriarhalele. Sinoadele * Începînd cu domnia împăratului Constantin cel M are (306— 337), şi in special de la împăratul Teodosie cel M are (379— 395), Imperiul roman a luat tot mai mult aspectul unui stat creştin. Tem eiul organizaţiei B ise ricii a răm as tot eparhia cu circum scripţiile adm inistrative rom ane. Deşi prin canoane (can. 6 Sardica, 343), s-a stabilit ca sediul unui episcop să fie numai într-un oraş, această h otărîre n-a putut fi aplicată nici în Apus, nici în Răsărit, unde găsim sedii episcopale şi în lo calităţi mai puţin însem nate. Dacă un episcop avea o eparhie prea întinsă, cu consim ţăm întul sinodului provincial, putea s-o împartă cu un alt episcop, sau m itropolitul avea dreptul să înfiinţeze noi eparhii. O biceiul din timpul postapostolic ca episcopii să fie aleşi de episcopii învecinaţi, precum şi de clerul şi poporul respectivei com unităţi bisericeşti, s-a menţinut timp îndelungat. Dacă nu puteau participa toţi episcopii, se cerea ca c e l p u ţin trei s ă l i e p rez en ţi, iar ceilalţi să-şi dea opinia în scris. Pen tru cazul că nu se puteau înţelege asupra per.soanei unui candidat (can. 4 şi 6 al Sinodului I ecum enic), decidea m ajoritatea. M itropoli tului îi reven ea dreptul de confirm are. Din cauză că de multe ori po porul, prin aclam aţiuni, proclam a episcop pe cîte un preot sau chiar laic catehum en, cum a fost cazul alegerii lui Am brozie din M ilan şi a lui Sinesiu din Ptolem ais, dreptul poporului a fost restrîns. îm păra tul Ju stin ian a dispus ca la alegeri să participe din popor numai perso n alităţi distinse, care, împreună cu clerul cetăţii respective, să desem neze trei candidaţi, dintre care m itropolitul cu episcopii alegeau pe unul (N ov . 123, cap. I ; N ov . 137, cap. II). Sfinţirea noului ales urma să aibă loc în decurs de trei luni după alegere, fiind îndeplinită de trei episcopi (can. 25 al Sinod. IV ecum.). Drepturile speciale ale e p is c o p u lu i erau : răspîndirea învăţăturii creştin e prin predică ; hirotonirea preoţilor şi a diaconilor, hirotesia subdiaconilor, lectorilor, egum enilor, protopresbiterilor, protodiaconilor şi a altor dem nitari b is e r ic e ş ti; vizite canonice, pregătirea şi sfin ţirea Sfîntului M ir ; sfinţirea antim iselor şi a cim itirelor ; adm inistrarea peni tenţei ; prim irea şi exercitarea puterii legislative, ju d ecăto reşti şi admi* Capitol redactat de Pr. prof. lo a n R â m u rean u

296


nistrative asupra tuturor persoanelor bisericeşti. Episcopul, în confor m itate cu h otărîrile sinodului din C artagina (419), era obligat să rezideze în oraşul de reşedinţă al eparhiei sale, pe care nu-1 putea părăsi, decît din m otive bine întem eiate. El era dator să se în g rijească de instruirea religioasă a clerului şi a credincioşilor ; trebuia să se poarte cu blîndeţe, să fie m ilostiv faţă de clerici şi să nu caute să stoarcă bani de la dînşii (can. 14 al sinod, din Sardica şi can. 4 al Sinod. V II ecum.). Era obligat să vegheze ca averile b isericeşti şi m înăstireşti să fie admi nistrate conform destinaţiei l o r ; să participe la sinodul episcopal, supunîndu-se h otărîrilor acestuia (can. 19 al Sinodului IV ecum enic şi ca nonul 18 al sinodului trulan) ; să inform eze sinodul episcopal despre vizitele canonice, despre evenim entele mai însem nate din eparhia sa; să prim ească sugestii, să propună m ăsurile de cuviinţă pentru prospe rarea e p a rh ie i; să nu întreprindă nim ic im portant ,fără ştirea au torită ţilor superioare bisericeşti. Episcopul nu avea dreptul să sfin ţească c le rici pentru altă eparhie decît a sa. între dem nitarii eparhiilor, locul de frunte îl deţinea arhidiaconul. El avea datoria să supravegheze clerul inferior. începînd cu secolul al IV -lea, cel mai vechi preot a căpătat numele de a rh ip r es b ite r, p rot o p ie s b it e r sau şi p r o to p o p al bisericii catedrale şi stătea în timpul Liturghiei la stînga episcopului. în caz că şeful său ierarh ic era îm piedicat să slu jească, protopresbiterul îi ţinea locul. După ce Evanghelia s-a răspîndit de la oraşe la sate, episcopii nemaiputînd supraveghea pe toţi clericii de la ţară şi-au ales reprezen tanţi care aveau datoria să controleze pe preoţii de la sate. A ceştia au căpătat num ele de e p is c o p i d e ţa ră sau h o r e p is c o p i. După ce însă legiuirea b isericească a oprit înm ulţirea prea m are a numărului episcopilor prin aşezarea lor în oraşe mai mici, horepiscopii au început să dispară, locul lor fiind ocupat de aşa numiţii p e r io d e u ţi (vizitatori). Numărul tot mai m are al credincioşilor a adus cu sine, din sec. IV, înmulţi rea funcţiunilor b isericeşti, în special în B iserica R ăsări tului. De mulle ori funcţionarii eclesiastici nu erau clerici, ci laici. Existenţa acestor funcţionari o putem atesta numai la b isericile epis copale din oraşele mai mari şi mai însem nate. A stfel la curtea impe rială se găseau sin g h eli, care la început n-au avut nici o însem nătate oficială, fiind doar m artorii v ieţii duhovniceşti a episcopului. în cu-

P ER IO A D A A D OU A (325— 787)

297

rînd însă singhelii au devenit consilierii şi sfetnicii lui intimi, cîştigîndu-şi o mare vază şi autoritate, ca unii care erau în continuă leg ă tură cu episcopul. Adm inistrarea averii B isericii fiind una din atribu ţiile episcopului, pentru a nu fi învinuit că nu adm inistrează co rect bunul obştesc, el a numit un ic o n o m , recrutat de cele mai multe ori din rîndul preoţilor. A tribuţiile acestora au fost fixate prin can. 26 al Sinodului IV ecum enic de la Efes, din 451. De cînd B iserica a obţinut privilegiul ca prin persoana episcopu lui să-şi e x ercite dreptul de protectoare a văduvelor, orfanilor şi săra cilor în faţa instanţelor civile, s-a sim ţit n ecesitatea numirii unor e k d i k o s sau d e fe n s o r i, adică avocaţi ai B isericii, obligaţi să repre zinte in teresele B isericii înaintea tribunalelor. Pe cît era posibil, se recrutau din rîndul clerului. A p o c r is ia r ii, în latineşte r e s p o n s a le s , erau trim işii sau solii episcopilor pe lîngă autorităţile politice, îndeosebi pe lîngă curtea im perială din Bizanţ, pentru m enţinerea bunelor relaţii din tre conducerea politică şi B iserică şi rezolvarea diferitelor treburi bisericeşti. In special episcopul de la Roma şi din A lexandria, care erau departe de curtea im perială de la Constantinopol, îşi aveau re sp o n s a lisu l sau a p o c r is ia iu l lor. Pentru lucrările de cancelarie, episcopii aveau n o ta ri sau exceptori. în R ăsărit funcţia aceasta era încredinţată mai ales diaconilor. Supravegherea notarilor o avea arhidiaconul numit p rim ic eru l (primicerius) n o ta rilo r. Pe lîngă notari mai erau a rh iv arii, în sarcina cărora cădea păstrarea actelor mai însem nate. Pentru execu tarea serviciilor inferioare, ca de pildă în g rijirea b o l navilor şi îngroparea morţilor, erau aşa numiţii p a r a b o la n i şi k o p ia ti (xouiatai) groparii. Din cauză că numărul acestor servitori inferiori a ajuns să fie ridicat, la 410 îm păratul Teodosie II (408— 450) s-a văzut silit să decreteze ca episcopul A lexandriei să nu aibă m ai mult de 600 parabolani, iar cel din Constantinopol mai mult de 950 gropari. îm pă ratul Ju stin ian (N ov . 3 din anul 535), a dispus ca la biserica Sfînta Sofia să funcţioneze 60 preoţi, 100 diaconi, 40 diaconese, 90 ipodiaconi, 100 citeţi, 25 cîntăreţi şi 100 portari. Pentru buna în g rijire a bisericilo r erau aşa-num iţii p a ia m o n a r i (uapafjtovcxpioi). Din acest nume, pe care în B iserica v ech e îl avea presbiterul însărcinat cu supravegherea slujitorilor bisericeşti, s-a format

298


num ele greşit, dat unui servitor b isericesc : pălimariu, ponomariu sau palamariu. S istem u l m itro p o lita n existent în parte şi înainte de secolul IV, a luat în perioada a Il-a o dezvoltare deosebită, ducînd la creşterea şi centralizarea lui. Cu toate că încă din perioada trecută în fiecare pro vincie se găsea cîte un mitropolit, căpetenia celorlalţi episcopi, numele de m itro p o lit, în adevăratul înţeles al cuvîntului intră în uz abia în perioada a Il-a. In urma faptului că mai multe provincii formau, din punct de vedere politic-adm inistrativ, o d ie c e z ă , iar mai multe die ceze formau o p r e fe c tu r ă , episcopul ce-şi avea reşedinţa în capitala provinciei, în m e tr o p o lă , a devenit căpetenia şi protosul episcopilor din provincia lui, adică m itro p o litu l lor. El avea dreptul de a convoca sinoadele provinciale, executînd h otărîrile lor, de a conduce alegerea episcopilor, de a hirotoni şi a întroniza în scaune pe cei aleşi. El se în g rijea de adm inistrarea episcopiilor vacante, primea plîngerile fă cute contra episcopilor, precum şi apelurile împotriva sentinţelor date de aceştia şi luau, împreună cu sinodul m itropolitan, h otărîrile de cu viinţă pentru bunul m ers al Bisericii. Tot în sarcina m itropolitului mai cădea îndatorirea de a depune pe un episcop, cînd se făcea vinovat de erezie sau com itea abateri de la disciplina Bisericii, de a da con cedii episcopilor, de a publica dispoziţiile can onico-bisericeşti în eparhia sa şi de a veghea la păstrarea învăţăturii creştine adevărate. Numele m itropolitului trebuia să fie pomenit la serviciile divine de toţi episcopii eparhiei sale. Din îm prejurarea că unii îm păraţi au dat unei provincii, pe lîngă vechea capitală, o nouă capitală, iar în unele cazuri chiar două capi tale, episcopii acelor oraşe cu drept de capitală au primit şi ei titlul de «mitropoliţi». Pentru a nu se diviza unitatea eparhiei şi a provinciei, s-d hotărît ca episcopii din cap italele nou-înfiinţate ale unor provincii, să rămînă numai m itro p o liţi o n o ra ri, fiind subordonaţi vechiului lor m itropolit. M ai tîrziu, din cauză că m itropoliţii onorari s-au em ancipat de Iu lela vechiului lor m itropolit, ei au depins numai de m itro p o litu l su p erio r sau do a r h ie p is c o p u l căruia îi era subordonat şi vechiul lor m itropolii. Jntre m itropoliţii care s-au bucurat de acest titlu, au fost cei din Roma, A lexandria, A ntiohia, Efes, C ezareea Capadociei, H eracleea din Tracia, Tesalonic, Sirmium, Cartagina, poate şi episcopul de Sardica.

PERIO A D A A D OU A (325— 787)

299

Cînd vechiul Byzantium a devenit în 330, «noua Romă», Constantinopolul a avut precăderea faţă de H eracleea (Pirynt). Poziţia Patriarhiei Ecum enice, în ierarhia bisericilor vechi, a fost stab ilită prin canonul 3 al Sinodului II ecum enic (Constantinopol, 381), ca re a h otărît ca scaunul «Romei celei noi» să urmeze în cinste im e diat după scaunul «Romei celei vechi». Canonul 28 al Sinodului al IV lea ecum enic (Calcedon, 451), a confirm at această poziţie a B isericii de C onstantinopol şi i-a extin s ju risd icţia asupra diocezei Tracia, în Europa, iar în A sia M ică asupra diocezelor A sia Proconsulară şi Pont. M itropoliţii de frunte sau superiori erau în B iserica veche patru : c e i din R om a, C on stan tin op ol, A le x a n d r ia şi A n tioh ia. Episcopul B ise ricii de Ierusalim a rămas numai episcop simplu, în timpul cînd s-a organizat sistem ul m itropolitan, fiind subordonat m itropolitului din Cezareea Palestinei. Prin can. 7 al Sinodului I ecum enic (N iceea, 325), s-a dat în tîietate onorifică scaunului de Ierusalim faţă de scaunul din Cezareea Palestinei. Sinodul al IV -lea ecum enic, prin can. 28, a ridicat scaunul de Ierusalim la rangul de Patriarhie, avînd în vedere că aici a trăit, a învăţat, a suferit şi a înviat Domnul Hristos. începînd din secolul al V l-lea , patriarhul de Constantinopol poar tă titlul de « p atriarh ecu m en ic» . A ceastă denumire s-a dat pentru pri ma dată de împăratul Ju stin ian cel M are, în aprilie 533, patriarhului Epifanie al Constantinopolului (520— 535). Sinodul lo cal întrunit în c a pitala Imperiului la anul 588 a h otărît ca începînd cu titularul de atunci, Ioan V I Postitorul (582— 595), toţi întîistătătorii B isericii de Con stantinopol să poarte titlul de «patriarh ecum enic», fără ca prin acest titlu să se im pieteze sau să se m icşoreze autoritatea sau ju risd icţia celo rlalţi patriarhi răsăriteni ai scaunelor apostolice din A lexandria, A ntiohia şi Ierusalim . Contra titlului de « patriarh ecu m en ic » a protestat papa G rigorie ce l M are al Romei (590—604), prin S criso area din 595, el luîndu-şi titlul de «S erv u s s cr v o ru m Dei» (Epistola X V III (cartea V), P.L., L X X V II, 738— 743, traducere de Pr. Ioan Gagiu, în «Ortodoxia», X V II (1965), nr. 2, p. 168— 173). începînd cu Sinodul al IV -lea ecum enic s-a fixat mai bine şi ju ris dicţia pe care o avea fiecare patriarh în parte. Episcopul Romei, pe lin gă dieceza sa de la început, Italia, a ştiut să-şi supună treptat ţările în tregului A p u s ; patriarhul de C onstantinopol avea sub ju risd icţia sa

300


Tracia, A sia Proconsulară şi Pontul, cu toate protestele episcopului de Efes ; patriarhul de A lexandria avea sub ascultare Egiptul, Libia şi Pentapole; cel din A ntiohia, Siria, F en icia şi A rabia, iar cel de Ierusalim, Palestina. Patriarhia de Constantinopol avea sub conducerea e i : 39 m itropoliţi şi aproape 400 e p isco p i; cea din A lexandria : 14 m itropoliţi şi vreo 114 ep isco p i; cea din A n tio h ia: 13 m itropoliţi şi 140 episcopi, şi cea din Ierusalim : 3 m itropoliţi şi vreo 30 episcopi. Roma avea mai mulţi m itropoliţi şi episcopi decît celelalte patriarhii. Drepturile patriarhale, în raport cu patriarhatul şi cu m itropoliţii subordonaţi, erau asem ănătoare cu drepturile m itropoliţilor faţă de episcopii eparhiali şi de m itropoliile lor. A fară de aceasta, patriarhul mai avea urm ătoarele drepturi speciale : a ca n o n iza , adică a trece in tre sfinţi pe unii dintre ră p o sa ţi; d rep tu l d e s ta v io p h ig h ie , adică de a scoate o m înăstire sau o biserică ce se găsea pe teritoriul unei eparhii străine şi a şi-o supune prin simpla trim itere a unei cruci, cu ocazia întem eierii m înăstirii sau bisericii, sub ju risd icţia sa, precum şi drep tul de a lua în serviciul său clerici din alte episcopii sufragane ; d r e p tul d e a sfin ţi m irul pentru întreg p atriarh atu l; de a fi p o m en it la s e r v ic iu l d iv in de către toţi clericii subordonaţi ; d rep tu l d e a co n firm a şi h ir o to n i pe m itropoliţii şi arhiepiscopii de sub ju risd icţia sa. A legerea patriarhilor se făcea de către episcopii şi m itropoliţii învecinaţi, adică de sinodul p atriarh al; cel ales era confirm at şi in vestit de împărat prin acordarea cîrje i, m antiei şi engolpionului. In cazul că un patriarh urma să fie judecat, împăratul trebuia să convoace un sinod special, prezidat de un alt patriarh, dacă se putea jiicii înalt în rang onorific. Sinoadele sau con ciliile au primit în această perioadă o nouă dez voltare, din cauza m ultiplelor şi m arilor discuţii şi controverse teo logice. Din obiceiul episcopilor de a aduna în cazuri extraordinare pe clericii din eparhia lor, cu scopul de a cunoaşte părerea întregului cler subordonat, s-a născut instituţia sin o d u lu i o r d in a i, care era lo cal sau particular. In perioada a Il-a, avem în schimb s in o a d e sau c o n c ilii g e n e r a le sau m i m e n i c e , la care participau reprezentanţi ai întregii B iserici şi se luau hotărîri pentru întreaga Biserică. In intervalul de timp al perioadei a Il-a, au fost ş a p te S in o a d e e c u m e n ic e, convocate cu

PER IO A D A A D O U A (325— 787)

301

scopul de a soluţiona m arile dispute teologice ce frăm întau lumea creştină. Primul Sinod ecum enic s-a ţinut la N iceea, în Bitinia, la 325 ; al doi lea la Constantinopol, în 381 ; al treilea la Efes, în 431 ; al patrulea la C alcedon, în 451 ; al cin cilea la Constantinopol, în 553 ; al şaselea la C onstantinopol, în 680/681 şi al şaptelea la N iceea, în 787. T oate aceste Sinoade au fost con vocate de împăraţi. Sinodul I ecum enic a fost convocat de Constantin cel M are (306— 337) ; al II-lea de Teodosie I (379— 395) ; al IlI-le a de Teodosie II (408— 450) ; al IV le a de M arcian (451— 457) ,• al V -le a de Ju stin ian (527— 565) ; al V l-le a de Constantin IV Pogonatul sau Bărbosul (668— 685) şi al V lI-le a de îm p ărăteasa Irina (coregentă : 780— 790). în cercarea rom ano-catolicilor de a dem onstra că episcopul Rom ei a contribuit la con vocarea tuturor a ce sto r Sinoade, nu are nici o bază istorică. E p isco p u l R o m ei n -a io s t p r e z e n t la n ici unul din a c e s t e S in o a d e , iar la S in odu l a l II -le a e c u m e n ic, n ici n -a trim is d e le g a ţi. Cu toate acestea, B iserica Romei a recu n oscu t şi ea h otărîrile dogm atice şi canonice ale acestor Sinoade. In atribuţiile Sinoadelor ecum enice intrau urm ătoarele : d e fin ir e a ş i c o n fir m a r e a d o g m e lo r c r e ş tin e p e b a z a S fin tei S criptu ri şi a S fin tei T rad iţii şi e x p u n e r e a lo r p e scu rt în fo r m ă d e sim b o lu ri d e cred in ţă, precum şi cercetarea fiecărei învăţături ce s-ar ivi în vreo B iserică ; exam inarea şi întărirea Tradiţiei b isericeşti şi despărţirea tradiţiei ade v ărate de cea falsă ; revizuirea canoanelor sinoadelor anterioare ; lua re a de h otărîri referitoare la organizarea şi adm inistrarea B isericii în treg i, precum şi stabilirea gradelor şi drepturilor ierarhiei b is e r ic e ş ti; ex e rcita re a puterii ju d ecătoreşti în instanţă supremă. Dreptul de a participa la sinod cu vot deliberativ îl aveau toţi e p is c o p ii; unii clerici distinşi, preoţi sau diaconi, care au participat la sinoade, aveau numai vot consultativ. Dacă însă un preot sau diacon reprezenta pe un episcop la sinod, avea drept de vot decisiv. H otărîrile Sinodului ecum enic, fiind purtătorul suprem al puterii spirituale în întreaga Biserică, erau obligatorii pentru toţi membrii B isericii, dacă erau publicate în mod form al şi solemn. îm păraţii bizan tin i au recunoscut şi ei puterea obligatorie a hotărîrilor Sinoadelor ecum enice. îm păratul Ju stin ian a dispus ca h otărîrile canoanelor să aibă aceeaşi putere şi valoare ca şi legile statului.

302


In afară de sinoadele sau con ciliile ordinare, care se întruneau periodic, şi în afară de Sinoadele ecum enice, întîlnim, atît în R ăsărit cît şi în Apus, sinoadele p a rtic u la re sau e x tr a o rd in a re . C ele mai însem nate din ele, care au dat canoane acceptate de întreaga B iserică drept canoane generale, fiind în vigoare pînă în zilele noastre, sînt urm ă toarele : S in od u l din A n cira, în C alatia (314— 315), a dat 25 canoane. Ele tratează mai ales despre procedeul ce trebuie îndeplinit referitor la cei căzuţi de la dreapta credinţă, în timpul persecuţiei lui D iocleţian (284— 305). S in od u l d in N e o c e z a r e e a din Pont (între 314— 325) a dat 15 ca noane referitoare la disciplina B is e r ic ii; S in od u l din A n tio h ia S iriei (341), a dat 25 canoane ; S in od u l din S a rd ica (343— 344), din dieceza D aciei M editeranea a li pită Iliricului răsăritean, a dat 20 canoane ; S in od u l din L a o d ic e e a (între 360— 375), a dat 60 canoane, referi toare în special la cult şi drepturile preoţilor. Tot la acest sinod a fost codificat şi canonul sfintelor cărţi ale B isericii Răsăritului ,S in od u l întrunit între anii (360— 370) în G an gra din Paflagonia, a dat 2 1 canoane îm potriva eustaţienilor ; S in od u l din C o n sta n tin o p o le (394), ţinut sub preşedinţia p atriar hului N ectarie, a dat 2 canoane. Intre anii 390— 426, s-au ţinut în A frica mai multe sinoade, ca de pildă cel de la H ip p o (393), M ile v e (402) şi la C arta g in a. Sinoadele africane au dat num eroase canoane, formînd o co lecţie de 133— 147 canoane. Sinoadele particulare s-au întrunit atît spre a reprezenta una sau niiii multe circum scripţii bisericeşti, cît şi spre a reprezenta B iserica unui stal sau a unei naţiuni. O categorie specială de sinoade particulare extraordinare erau cele ţi 11ule d i n m otive particulare de un episcop protos cu toţi epis copii, ca r e înUmplălor se nim ereau la reşedinţa lui. A stfel de sinoade s - a u n u m i i , în Răsărit, sinoade e n d e m ic e (oiivoSot â v S ^ o i k m ) . In Apus, mai e r a u i n uz a ş a numitele c o n c ilia m ix ta, propriu-zis adunări ale s t a t u l u i , alcătuite d i n episcopi şi dem nitari laici, convocate pentru re z o l v a r e a u n o r p r o b l e m e bisericeşti şi civile.

PERIO A D A A D OU A (325— 787)

303

BIBLIOGRAFIE W. de V r i e s , T h e o r ig in e o i E a s te r n P a tr ia r c h a t e s an d t h e ir r e ia t io s h ip to t h e p o w e r o i t h e p o p e , în «One in Christ», II (1966), nr. 1, p. 53— 141. H. D. K r e i 1 k a m p, T h e o r ig in e o i t h e P a tr ia r c h a t e o i C o n s ta n tin o p le an d th e iir st r e c o g n it io n o i its p a tr ia r c a t ju r id ic tio n , W ashington, 1964. P. E. H e r m a n , C h a lk e d o n u n d d ie A u s g e s ta ltu n g d e s K o n s ta n t in o p o lita n is c h e n P rim a ts, în A. Grillm eyer-H . Bacht, D as K o n z il v o n C h a lk e d o n , Bd. II, W ürzburg, 1962, p. 459— 490. D o m H. M a r o t , C o n c ile s a n t è n ic é e n s e t c o n c ile s o e c u m é n iq u e s , în vol. L e C o n c ile e t l e s C o n c ile s , C hevetôgne, 1960, p. 38— 41. G. B a r d y, A le x a n d r ie , A n tio c h e , C o n s ta n tin o p le (325— 451), în 1054— 1954. L 'E g lise e t l e s E g lise s, t. I, Chevetôgne, 1954, p. 183— 207. D. A m a n d d e M e n d i e t a , D am as, A th a n a s e , P ie rre , M é l è c e e t B a s ile . L e s r a p p o r ts d e c o m m u n io n e c c lé s i a s t iq u e e n tr e l e s E g lis e s d e R o m e, d ’A le x a n d r ie , d ’A n t i o c h e e t d e C è s a r è e d e C a p p a d o c e v., ibidem, p. 261- - 267. M. C l é m e n t , V a p p o r tio n d u P a tr ia rc a t d a n s ¡’E g lise cl’ai>rès l e s C o n c ile s d e N ic é e , C o n s ta n t in o p ie e t C h a lc é d o in e , Lyon, 1965. V. L a u r e n t , L e titre d e P a tr ia r c h o e c u m c n iq u c et la sig n a tu r e p a t r ia r c a le , în «R evue des Études Byzantines», V I, B u carest, 1948, p. 5 - 20. In lim b a r o m â n ă : J u s t i n i a n , patriarhul României, V o lu b ilit a t e a a c tu a lă « c a n o n u lu i 28 a l S in o d u lu i IV e c u m e n ic d e la C a lc e d o n , în «O rtodoxia», III (1951), nr. 2— 3, p. 173— 187. Pr. Prof. l o a n R ă m u r e a n u , E v e n im e n te le is to r ic e în a in te şi d u p ă S in o d u l d e la C a lc e d o n (451),, în «Studii Teologice», XXI I (1970), nr. 3— 4, p. 179— 211. Pr. Prof. L i v i u S t a n , O b îr ş ia a u i o c e iu li e i şi a u to n o m ie i, în «M itropolia O l teniei», XIII (1961), nr. 1— 4, p. 80— 113; Idem, D esp re a u t o c c la lie , în «O rtodoxia», VIII (1956), nr. 3, p. 369— 396. M. C o n s t a n d a c h e , P a tr ia r h ia ş i d e m n ita te a d e P a tr ia rh în B is e r ic a O rto d o x ă , în «O rtodoxia», XV II (1965), nr. 2, p. 225 249. M a n e a N. C r i s t i ş o r , I e r a r h ia p r in c ip a le lo r S c a u n e e p i s c o p a l e în B is e r ic a v e c h e , în «Studii Teologice», X V (1963), nr. 5 --6 , p. 328— 346. N i c o d im M i l a ş , C a n o a n e le B is e r ic ii O r to d o x e în s o ţ it e d e c o m e n ta r ii. Trad, de U. K ovincici şi N. Popovici, t. I, parteti I şi 2, A rad, 1930, 1931 ; t. II, p artea 1 şi 2, A rad, 1934, 1936. N. P o p o v i c i , M an u a l d e d r e p t b i s e r i c e s c o r ie n ta l, vol. I, 1— 2, A rad, 1925.

Creşterea puterii papale * în prim ele trei secole, nim eni n-a vorbit despre un suveran pontif rezident pe «scaunul lui Petru» cu drept de a dicta celorlalte Biserici. Instituţia păm întească a M intuitorului era, în acele timpuri, şi în Apus şi în Răsărit, una şi aceeaşi. Se ştie că în Biserica Rom ei pînă în secolul IV cei mai mulţi episcopi au fost greci, iar limba în care se slu jea era greaca. Totuşi faptul că în Apus Roma a fost singura com unitate întem eiată de A postoli şi că aici era capitala Imperiului ne aju tă să înţelegem de ce vaza Biser ricii Romane s-a impus de timpuriu. Dar nu cu drepturi ju risd icţionale « Capitol redactat de Pr. prof. T. B o d o g a e

304


mai mari decit ale altora. Aşa, pe la anul 200 scriitorul Tertulian în demna pe cel ce voia să se convingă despre păstrarea neschim bată a credinţei creştine să consulte Bisericile A postolice : «De eşti mai aproape de G recia, ai la îndemînă Corintul ¡ de nu eşti departe de M acedonia, ai m etropolele din Filippi ori din T esalon ic ; de voieşti să treci în A sia M ică, ai Efesul, iar dacă te apropii de Italia, ai Roma, ai cărei păstori au păstrat aceaşi credinţă cu toţi ceilalţi episcopi de pe pămînt», cum afirmau cam în acelaşi timp şi la cîtev a decenii după aceea m arii păs tori Irineu din Lyon (t 202) şi Ciprian al C arlaginei (f 258). «Din în treaga putere de conducere, fiecare episcop deţine o parte», spunea Sfîntul Ciprian, «dar numai în solidaritate cu B iserica universală». La finele secolului I însă episcopul Clem ent al Rom ei îndemnase pe corinteni «să se supună presbiterilor». Curînd după anii 220 se vînturau lozinci despre «episcopus episcoporum», ale cărui intervenţii în controversa pascală sau a botezului ereticilor luase aproape ton porun citor. Sfîntul Ciprian numea ieşirile episcopului Romei drept «neom e noase», «tem erare», «necuviincioase», «nebune». Cu cît timpul trecea, autoritatea şi vaza episcopului Romei, spri jin ite pe tradiţia că B iserica Romei nu numai că a fost înfiinţată de Petru, ci că acela a fost şi episcopul ei timp de 25 de ani, a crescut necontenit, deşi între Apostoli, Petru n-a avut nici un primat decît poate al v îrstei (se ştie că atît Petru, cît şi Pavel au murit la Roma). La în ălţarea puterii episcopilor Romei au contribuit mult im ensele averi de care dispuneau, proprietăţi cîştigale de la diferiţi împăraţi şi nobili romani, sub formă de danii, legate etc. «Scaunul apostolic» era din punct de vedere m aterial invidiat chiar ele păgîni. A stfel un înalt m agistrat păgîn din a doua jum ătate a secolului IV, gîndindu-se pro babil la venitu rile mari ale «urmaşilor lui Petru», a spus : «Faceţi-m ă episcopul Rom ei şi mă fac îndată creştin». A verile scaunului roman au fosl puse şi ele în legătură cu Apostolul Petru, în cinstea şi memoria căruia au fost donate, dîndu-li-se numele de «m oştenirea lui Petru» sub «pali imonium sancti Petri». Un aii laclor ce a contribuit la creşterea puterii papale a fost şi îm prejurarea că la m utarea reşedinţei im periale la Constantinopol, la 11 mai 330, episcopul Romei a devenit persoana cea mai însemnată din vech ea capitala. In fine, ultima îm prejurare care a favorizat vaza şi autoritatea «scaunului apostolic» au fost controversele bisericeşti din

P ER IO A D A A D O U A (325— 787)

305

R ăsărit. A deseori, partidele contrare din Răsărit, s-au adresat B isericii de la Roma, ca unui arbitru. în decursul secolului IV , cu ocazia sinodu lui de la Sardica (343), la care au fost prezenţi aproape numai episcopi din Apus, s-a hotărît ca un episcop depus de un sinod, dacă socoteşte că depunerea sa este ilegală, să poată apela la episcopul Romei. Deşi acest drept s-a acordat exclusiv episcopului Iu liu I al R o m ei (337— 352), trei d ecenii mai tîrziu, împăratul G raţian a proclamat, la 378, ju d ecător suprem al episcopilor şi preoţilor din Imperiul său pe episcopul Dam asu s I (366— 384). Damasus I, o dată ce a avut în m înă acest extrem de preţios document, a continuat drumul inaugurat de episcopii V ic to r (189—198) şi Ş tefa n I (254— 257), bazîndu-şi revendicările primatului pa pal pe succesiunea scaunului Sfîntului Petru. îm potriva h otărîrii una nime a Sinodului II ecum enic de la Conslanlinopol (381), care prin canonul 3 a declarat că episcopul din «Roma nouă» urm ează în rang im ediat celui din Roma «veche», s-a ridicai m ă rtu risirea d e c r ed in ţă a sin o d u lu i rom an din an u l 382, condus de Damasus I, care căuta să do ved ească primatul roman cu cuvintele Mîn tui torului : «Tu eşti Petru şi pe această ţ>iatră voi zidi Biserica mea...» (M atei \16, 18). G raţie acestei m ărturisiri de credinţă a sinodului din anul 382, a devenit acel conciliu una din pietrele de hotar în istoria dezvoltării m onarhiei pa pale. Damasus I, în orgoliul de a fi «urmaşul Sfîntului Petru», a fost cel dinţii episcop roman, care a numit scaunul de pe Tibru : «Sedes apos tolica». De la Damasus această titulatură a devenit o form ulă consa crată pentru titularii de la Roma. Urmaşul lui, S iriciu (384— 392), a inaugurat un anumit stil de can celarie, ce avea forma constituţiilor im periale. Papa In o c e n ţiu I (402— 417), al doilea urmaş al lui Siriciu, a ştiut să dezvolte ideea «monarhiei papale». El a statornicit primatul de ju ris dicţie în Răsărit, încredinţînd episcopului Rufus din T esalo n ic g rija duhovnicească peste provinciile bisericeşti din A haia, T esalia, Epir, Creta, Dacia, M oesia, Dardania şi Praevalitana, care în m ajo ritatea lor, din vechim e făcuseră parte din teritoriu l bisericesc grecesc. N esatis făcut cu atîta numai, Inocenţiu I a cerut ca în privinţa tuturor contro verselor de credinţă, născute chiar în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, ultimul cuvînt hotărîtor să-l aibă «locţiitorul A postolului Petru», respectiv titularul scaunului de la Roma. 20 — istoria bisericească

300


Inocenţiu I a continuat şi centralizarea B isericii apusene. Astfel a dispus ca toate chestiunile mai im portante, după ce au fost soluţio nate de sinoadele episcopale respective, să fie trim ise spre aprobare la Roma. B on itaciu I (418— 422), prin îm puternicirea dată m itropolitului de la T esalon ic de a supraveghea şi controla în calitatea de m andatar al episcopului rom an pe toţi clericii acelui întins ţinut bisericesc, a legat şi mai strîns vicariatul de la Tesalonic de scaunul apostolic de la Roma. Cu ocazia Sinodului III ecum enic de la Efes (431), îm puternicitul şi trim isul episcopului C elestin I (422— 432), presbiterul Filip, în cuvîntarea rostită, a repetat suspomenita afirm aţie a episcopului roman. Filip a accentuat că Apostolul Petru, căpetenia colegiului «celor doi sprezece», pînă in zilele noastre trăieşte şi glăsuieşte prin urm aşii săi de la Roma. Rapida dezvoltare pe care a luat-o episcopatul roman într-un timp relativ scurt, 74 ani, de la Damasus I pînă la Sixtus III, şi-a ajuns apo geul în zilele lui L eo n I (440— 461), zis «cel M are». Leon I, spiritul diri guitor al B isericii rom ane în timpul pontificatului lui C elestin I şi Sixtus III, a form ulat cu claritate ideea m onarhiei papale. După con cepţia lui, «primatul» Apostolului Petru nu este unul ideal, ci unul real, un adevărat primat de ju risdicţie, deci şi un episcopat universal. F iecare problem ă mai însem nată, aşa-num ita causa m ajor, trebuie su pusă spre soluţionare scaunului apostolic, cuci ceilalţi episcopi şi mitropoliţi au doar m enirea de a îndeplini numai o parte («in partem solicitudinis») a atribuţiilor urmaşului lui Petru, nu întreaga lui putere. «Plenitudo petestatis», acel term en grandios, care în tim purile urmă toare a fost de nenum ărate ori rostit de papi, pînă în cele din urmă, prin C onciliul I de la V atican (1870) a căpătat putere de dogmă, a fost mai iutii opera papei Leon cel M are, care a ştiut mai bine decît înainl.işii s.ii s.i scoată în evidenţă drepturile de primat ju risdicţional şi ale unui episcopul universal. .Formularea pretenţiei papale la «plenitudo potestatis» în legătură cu doctrina romanii relativă la drepturile ce-i revin «urmaşului lui Petru», a lo.st dejucată de poziţia ce a luat-o B iserica Răsăritului faţă de problema papalii. Din cele de mai sus, se vede că învăţătura despre primatul papal, dezvoltată în mod ingenios de către Leon cel M are,

P ER IO A D A A D OU A (325— 787)

307

era cu totul străină şi departe de punctul de vedere al răsăritenilor. D eosebirea între concepţia primatului celor din Apus şi din Răsărit s-a evidenţiat mai bine cu ocazia Sinodului IV ecum enic din C alcedon (451), cînd cei prezenţi au recunoscut şi episcopului de la Constanlinopol acelaşi rang de onoare ca şi celui de la Roma. îndrăzneala cu care Leon a com bătut canonul 28, chiar şi înaintea împăratului, a lăsat pe orientali nepăsători, dar în Apus unde el salvase Roma în faţa lui A tila şi G enseric, a . impus atît de mult în vestul anarhizat de barbari, încît încă înainte de Leon «sedes Petri caput mundi est». . Deplina putere spirituală a episcopului roman cerută de Leon cel M are a fost lărgită de urm aşii lui. F e lix II (483— 492), cînd a luat cu noştinţă de conţinutul H en o ţik o n -u lu i ce favoriza monofizismul, a rostit îm potriva patriarhului A caciu de Constantinopol dem iterea din funcţia ierarh ică şi excom unicarea din sinul com unităţii ortodoxe. Cuvintele aspre pe care episcopul F elix II le-a întrebuinţat în scrisoarea de e x co m unicare, au fost prototipul viitoarelor bule papale de excom unicare. . . Dezideratul papal de a deţine întreaga putere a fost şi mai bine precizat la sfîrşitul secolului ,V şi începutul celui următor. Papa GeIa siu I (492— 496) a căutat să scoată în evidenţă deplina suveranitate a papei faţă de sinodul episcopalCu cît timpul trecea şi puterea papală creştea şi se amplifica, a fost natural să ducă la o com paraţie cu puterea exercitată de împărat. G şlasiu I a căutat, să arate legătura şi deosebirea între cele două puteri. El susţinea că puterea lum ească aparţine căpeteniilor lumeşti, care nu are însă nici un drept să se am estece în sfera treburilor b ise riceşti. C ele două puteri .se . u nesc din cauză că em ană din puterea M întuitorului, care a fost «regele preoţilor». Făcînd această com pa raţie, G elasiu I spunea că autoritatea spirituală a m arelui preot este superioară autorităţii lum eşti a împăratului sau regelui, întru cît dom nul lumesc, în toate chestiunile de natură veşnică şi spirituală, este supus purtătorului puterii spirituale. Punctul de vedere al lui Gelasiu I privitor la o suveranitate de drept a episcopului roman, a primit o form ulare p recisă în vrem ea papei S y m m a ch u s

(498— 514),

care a proclam at principiul «prima sedes a

308


nemine judicatur», formulă privitoare la cea mai înaltă putere ju d ecă torească a scaunului roman. Urmaşul lui, H o rm isd as (514— 523), bazîndu-se pe cuvintele M intuitorului redate de Evanghelistul M atei (16, 18), a definitivat suprema autoritate de învăţător a «urmaşilor Sfîntului Petru», fixînd-o în formula : «religia cato lică totdeauna a fost m întuitoare şi infailibilă în scaunul apostolic». Hormisdas a cerut episcopilor din R ăsărit recunoaşterea solem nă că vor urma întru toate di rectiv ele scaunului apostolic, unde se perpetuează adevărata şi n estră mutata tem elie a învăţăturii creştine. Libertatea şi suveranitatea scaunului de la Roma, aşa cum a fost alcătuită de episcopii romani ce au urmat de la Damasus pînă la Gelasiu, în frunte cu Leon cel M are, a fost răpită de îm păratul Ju stinian. Roma papală, deşi a continuat să răm înă primul scaun, iar Constantinopolul al doilea, a fost redusă în realitate la un patriarhat al Apusului, avînd acelaşi rang şi drepturi cu cel din Bizanţ. Biserica Rom ană urma să alcătu iască o verigă dintr-un organism al cărui stăpîn nelim itat a fost stăpînul Imperiului şi al B isericii im periale. Dovada despre totala supunere a papalităţii puterii bizantine o găsim în cap tivitatea de zece ani a papei V igiliu la Constantinopol şi în sem nătura papei Honoriu (625— 628), care a semnat o formulă monofizită. Cu toate acestea, supunerea scaunului roman im perialism ului bi zantin a fost ceva trecător. Ideea că puterea papalităţii îşi are tem eiul în originea divină a «primului scaun» era prea puternică şi prea adînc înrădăcinată în tradiţia romană, ca să poată fi ştearsă de cezaro-papismul lui Ju stin ian . După perioada ju stiniană de atîrnare şi depen denţă a B isericii de puterea statală, puterea papalităţii s-a ridicat din nou sub G r ig o re c e l M a re (590—604). Prim atul papal a căp ătat un alt caracter d ecît în timpul prem ergătorilor şi luptătorilor puterii papale, ca Danuisus, S iliciu , Inocenţiu, Leon I, Bonifaciu şi G elasiu. D acă aceş tia au căutat să-şi întem eieze drepturile de învăţători, conducători şi ju decători de îm puternicirea dată de Iisus ucenicului său Petru, G ri gore cel M are a căutat să-şi întem eieze primatul pe cuvintele M întuito ru lu i: «Cel ce vrea să fie întîiul, va fi tuturor slugă» (M arcu 10, 44). Deviza lui suna : «Sînt servitorul tuturor preoţilor». Titlu l de «servus

P ER IO A D A A D OU A (325— 787)

309

servorum Dei», pe care i-a întrebuinţat ca diacon şi monah, a continuat să-l folosească de la începutul pontificatului în toate pastoralele sale. A ceastă formulă de profundă devoţiune a devenit îndreptarul concepţiei sale relative la înalta sa dem nitate de păstor sufletesc. începînd din secolul al XH -lea, ea a devenit titulatura stereotipă a episcopului ro man, uzuală în toate scrisorile lor. Titulatura de «patriarh ecum enic», întrebuinţată din 588, prin h otărîrea unui sinod local ţinut în acest an la Constantinopol de patriarhul lo a n al IV -le a P ostitoru l de la Constantinopol (582— 595), a fost respinsă de papa Grigore cel M are, atît pentru persoana lui, cît şi a altor episcopi. Titulatura de «patriarh ecum enic», întrebuinţată de patriarhul de Constantinopol, după părerea lui Grigore cel M are era o degradare a celorlalţi patriarhi, m itropoliţi şi episcopi. G rigore cel M are a căutat să dem onstreze că nici A postolul Petru, că ruia M întuitorul i-a dat un primat de conducere a întregii Biserici, încredinţîndu-i ch eile îm părăţiei cerului şi întreaga putere de a lega şi des lega, n-a fost niciodată numit «un apostol universal». A versiunea faţă de titlul de «patriarh ecum enic» m ergea atît de departe, în cît G rigore cel M are a declarat : «A cela care se intitulează sau îngăduie să fie numit episcop ecum enic este un prem ergător al A ntichristului». Cînd patriar hul Eulogiu de A lexandria i s-a adresat cu titulatura «universalis papa», G rigore s-a ridicat îm potriva acestui titlu onorific, afirmînd : «Eu nu găsesc nici o cinste în îm prejurarea că mi se spune «universalis papa». Pentru mine nu alcătuieşte un titlu de glorie şi de cinste un nume care ştiu că răpeşte onoarea fraţilor preoţi. C instea m ea este cinstea întregii Biserici. Cinstea m ea constituie puterea tuturor fraţilor mei. Numai atunci voi fi într-adevăr onorat, dacă fiecărui frate de al meu i se va acorda cinstea m eritată. La o parte cu cuvintele care m ăresc îngîm farea şi rănesc dragostea !». D intr-o «ierarhie» G rigore voia o «ierodiaconie», o înălţare cu atît mai mult a prestigiului papalităţii, cu cît cerea slu jito rilo r ei să se ridice peste ideea oricărui secularism , aşa cum îl vor predica mai tîrziu Bernard de Clairvaux, Savonarola, Nostradamus sau alţi visători. «Ispita veacului» a fost însă mai mare, cum va zice scriitorul rus D ostoievski. In fond, acest senator roman, care a fost G rigore cel

310


M are, cu toate că predica resem narea şi fuga de lume, în fond tot la o restaurare a Romei gindea, uitînd însă că restaurarea în istorie nu însem nează reîntoarcere, ci pornire din nou şi aceasta se va face sub altă zodie : cea a alianţei papalităţii cu carolîngienii, ceea ce v a in fluenţa toata istoria apuseană. ' în cei 200 de ani cît durase exarhatul de Ravenna (555— 753) do m inaţia bizantină în Italia n-a fost deplină. Erau prea puţine trupe care să asigure liniştea Imperiului, iar fiscalism ul excesiv bizantin nu putea fi tolerat. în plus, faţă de am eninţările de fiecare zi ale longobarzilor, papa — care avea cele mai întinse moşii în Italia — a ştiut cîştiga de partea sa pînă şi pe tribunii şi patricii din fostul aparat bizantin, iar atunci cînd bizantinii au com is grave erori, el le -a 'ş tiu t exploata în folosul său. La 726 cînd Leon III Isaurul promulgă iconoclasm ul, Roma (care trăia din cultul relicvelor) a protestat. Peste cinci ani, cînd a ce laşi împărat a anexat în 731 Iliricul răsăritean la Bizanţ şi cînd a cău tat să impună asupra Italiei şi Un nou impozit, lumea s-a răsculat deo dată cu longobarzii. Papa avea de partea lui nu numai m oşiile, ci şi pe paznicii lor, armata. După ce cîştigase încă de pe vrem ea lui G rigorie cel M are B iserica A ngliei, iar" în secolul V III şi pe cea a Germ aniei prin cele trei misiuni ale lui Bonifaciu, papalitatea a dat la 754 lovitura cea m are : s-a aliat cu regatul franc al "lui Pi pin cel Scurt, prin care a scăpat şi de am eninţarea longobarzilor şi de cea bizantină. Statul papal era asigurat. Călugării benedictini lu craseră încet, încă din veacul VI, ca un stup harnic. V or veni peste cîtev a sute de ani celelalte ordine călugăreşti, care vor face din papalitate cea mai redutabilă putere politică şi spirituală a Evului mediu. Primul papă care a făcut uz de garanţia dată de Pipin a fost A d rian I (795— 816), despre care se ştie că din 55 scrisori păstrate de la el, 45 se ocupă numai de problem a adm inistrării statului papal. Papii aveau de acum şi alte preocupări, iar dacă amintim că în noap tea de Crăciun a anului 800, papa Leon III (795— 816), încoronează pe C arol cel M are (768— 814) ca împărat roman peste cea mai m are parte a Apusului, atunci vom avea conturată şi baza papalităţii m edievale cu pretenţii de dominare universală din Spania şi Italia pînă în Scandi-

P ER IO A D A A D OU A (325— 787)

311

n avia şi Carpaţi. Serviciul era reciproc, iar pentru că patriarhii şi împă raţii bizantini n-au vrut să recunoască legitim itatea celor din Apus, e uşor de înţeles cum de s-a ajuns la Schism a din 1054, mai ales după înnoirea acestei alianţe în anul 962 cu «împăraţii romani de naţiune germ anică», cum vom vedea mai departe. Ca încheiere, putem aduce două m ărturii : una din preajm a anilor 400, cealaltă din timpul ultimului Sinod ecum enic, spre a se vedea cît de diferite sînt concepţia şi atitudinea papilor în drumul lor spre m o narhia universală a Evului mediu, spre care au purces. Comentînd Epistola către G alateni la pasagiul unde Pavel a tre buit sa certe pe Petru pentru atitudinea de duplicitate în problem a neobligativităţii legii m ozaice (Gal. 11, 8 ), Sfîntul Ioan Gură de Aur zicea la un moment dat despre egalitatea celor doi A postoli : «dacă a încredinţat lui Petru pe evrei, lui Pavel neamurile», «am bele corpuri de arm ată sînt diferite, dar generalul este unul, Hristos». In schimb, la finele secolului V III, acelaşi Adrian I (772— 795), epi scopul Romei, care se preocupa mai mult de cîştigarea de latifundii pen tru întărirea lum ească a statului papal, atunci cînd i s-a cerut de îm pără teasa Irina să participe personal sau prin reprezentanţi la Sinodul V II ecum enic, unde se va statornici iarăşi pacea şi unitatea credinţei, după atîtea frăm întări iconoclaste, papa pune condiţii ca mai în tîi să i se «restituie toate patrim oniile Sfîntul ui Petru în Răsărit (Iliricul)», după cum de curînd Carol cel M are «a supus puterii noastre toate naţiunile barbare din Apus» ,• cît despre ti Lin 1 de «patriarh ecum enic» pe care v o ia să-l ia noul ales (T a ia s ie), adaugă Adrian, «acesta, fără consim ţământul scaunului nostru, n-ar avea nici măcar rangul al doilea». Se ştie că papa Adrian I n-a venit ia Sinodul V II ecum enic, dar Tarasie (784— 806) şi episcopii orientali au susţinut, aşa cum făcuseră în toate celelalte Sinoade ecum enice, rolul prim, de întîietate onorifică, scaunul de la Roma, fapt care a mulţumit pe toţi, inclusiv pe solii din Apus. în cuvîntarea sa însă T arasie s-a referit adeseori la «un lim baj nou», venit din Apus, «unde zi de zi sîntem anatem atizaţi». De ce ? De bună seam ă pentru că nu-i dădea ascultare acestui «lim baj nou». «Noi, însă, trebuie să fim un singur trup sub un singur cap, H ristos Domnul», înch eia patriarhul Tarasie, prefigurînd parcă drumul ce va urma şi mai departe.

312

IS T O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A LĂ BIBLIOGRAFIE

K. M i r b t. Q u e lle n zu r G e s c h ic h t e d e s P a p sttu m s und d e s r ö m is c h e n K a t h o liz is m u s, Tübingen, 1924. E r i c h C a s p a r , G e s c h ic h t e d e s P a p sttu m s v o n d e n A n iä n g e n b is zu r H ö h e d e r W e lt h e r s c h a it , I— II, Tübingen, 1930, 1933. F. X . S e p p e 1 1, G e s c h ic h t e d e s P ap sttu m s, I— II, Leipzig, 1931, 1934. H r i s o s t o m P a p a d o p u l o s : P rim a tu l e p is c o p u lu i R o m e i, A tena, 1930, (în 1. g reacă), ediţia II îngrijită de J. H. Constantinidis, Atena, 1964. F r. H e i l e r , A lt k ir c h lic h e A u to n o m ie u n d p ä p s t lic h e r Z en tra lism u s, M ünchen, 1941. J. M e y e n d o r f f , L a p rim a u té r o m a in e d a n s la tr a d itio n c a n o n iq u e ju sq u 'a u C o n c ile d e C a lc é d o in e , în «Istina» IV, Paris, 1954, p. 463—¡484. D o m H. M a r o t , L e s c o n c ile s ro m a in s d e s IV - e e t V - e s i è c l e s e t l e d ë v e lo p p m en t d e la p r im a u té în volumul 1054— 1 9 5 4 : L ’E cjlise e t l e s É g lise s, Chevetogne 1954, p. 209— 240. ' F r. D v o r n i k, B y z a n c e e t la p rim a u té r o m a in e , Paris, 1964. G. F o r n i e r , L 'O ccid en t d e la lin d u V -e s i è c l e à la lin d u IX - e s iè c le , Paris, 1970. In lim b a r o m â n ă : V I . G u e t t é e , P a p a lita te a s c h is m a t ic ă sa u R o m a în r a p o r tu r ile e i cu B is e r ic a O rien ta lă , trad u cere de Iosif M itropolitul, Bucureşti, 1906. P e t r u M a i o r , P ro c a n o n u l, ed. II, Sibiu, 1947 (Gr. M arcu). Pr. I. G a g i u, N e te m e in ic ia p rim a tu lu i p a p a l o g lin d ită în o p e r i l e u n o r m ari i e r a r h i : O s c r i s o a r e a p a p ii G r ig o r ie c e l M a re, în «O rtodoxia», XV II (1965), nr. 2, p. 167— 173. T e o d o r M. P o p e s c u, Un v a lo r o s stu d iu a l A r h ie p is c o p u lu i H r y s o s to m P ap a d o p o u lo s a s u p r a p rim a tu lu i e p is c o p u lu i R o m e i, ibidem, p. 180— 224. Pr. Prof. I. R ă m u r e a n u , P rim a tu l p a p a l ş i c o le g ia l it a t e a e p i s c o p a lă în d e z b a t e r ile C o n c iliu lu i a l II - I e a d e la V a tic a n , ibidem, p. 139— 1 6 6 ; Idem, S p e c iiic u l O rto d o x ie i în c o m p a r a ţ ie c u B is e r ic a R o m a n o -C a to lic ă ş i P ro testa n tism u l, în «M itropolia M oldovei şi Sucevei», X X X II (1956), nr. 10, p. 577— 600. E. P e r r o y , L e m o n d e c a r o lin g ie n , Paris, 1974.

EREZII. SCHISME. SINOADELE ECUMENICE

Arianismul. Sinodul 1 ecumenic de la N iceea din 325 * Luptele teologice din această perioadă sînt mult mai importante şi mai grave decît cele din perioada trecută. Prim ii creştini s-au mulţumit cu învăţăturile timpului lor. Ei au căutat adevărul credinţei cu inima, nu cu mintea. Situaţia s-a schim bat cînd şi reprezentanţi ai claselor avu le şi dintre in telectu ali au îm b răţişat creştinism ul. Era şi natural ca învăţaţii deveniţi creştini să caute să se fam iliarizeze cu m isterele noii lor credinţe, să le explice felu ritele chestiuni teologice, dar mai ales problem a Sfintei T reimi. A ceastă problem ă a dat mult de lucru şi în perioada trecu tă înaltelor fe ţe b isericeşti şi ajunge în secolul IV să dea naştere unei m ari erezii, c e a luat fiinţă în Răsărit, dar care s-a întins şi în Apus, zdruncinînd profund lumea creştină. A rie a fost acela care a susţinut cu ten acitate subordinaţianismul, devenind întem eietorul unei erezii puternice şi răspîndite. O riginar din Libia Egiptului, «ţara care abunda în m onştri şi în produse nefireşti», Arie, discipolul indirect al ereticului episcop Paul de Sam osata, a fost un cap răzvrătit, tulburent, avar şi sever, ştiind să-şi acopere aceste defecte cu o m are sfinţenie, fiind, precum spune Epifaniu, «la înfăţişare ca un şarpe de mlădios, veninos şi viclean, care uşor se poate furişa şi ascunde». Instruit de preotul Lucian din A ntiohia, un aderent al lui Paul de Sam osata, a avut colegi de studii pe Eusebiu al Nicomidiei, M aris de Calcedon, Teognis de N iceea şi Leontie al A ntiohiei, care toţi vor ju ca un rol însem nat în istoricul * Capitol redactat de Pr. prol. io a n R ă m u rean u

314


acestei erezii. După term inarea studiilor, a venit la A lexandria, unde distingîndu-se ca un om cu bune purtări m orale, bine instruit şi un bun orator, a fost hirotonit diacon dş episcopul Petru, apoi preot de episcopul A chila, primind postul de paroh la biserica Baucalis, cea mai însem nată din cele nouă biserici ale A lexandriei. Care a fost propriu-zis naşterea conflictului dintre A rie şi epis copul său, nu se ştie. Probabil că A rie, fiind o fire foarte vanitoasă, văzînd că la alegerea de episcop al A lexandriei s-a trecut peste per soana lui, fiind ales A lex an d ru , a încolţit în sufletul său ideea să por nească o cam panie de răsturnare a celui ce i-o luase înainte. La în ceput, A rie a căutat să-şi răspîndească ideile numai printre prieteni şi ad m iratori; cu anul 318 a pornit difuzarea rătăcirilor sale şi prin biserici. Zadarnice au fost în cercările episcopului A lexandru de a - 1 readuce la dreapta credinţă. încrezut în succesul repurtat, aju tat de talentul său oratoric, şi-a continuat lupta pe faţă îm potriva O rto doxiei. Văzînd episcopul A lexandriei că învăţăturile lui A rie atrag tot mai mulţi naivi, chiar printre zidurile m înăstirilor, a convocat pe epis copii din Egipt, Pentapole şi Libia la un sinod, în 32,0 sau 321. Cei aproape 100 de participanţi s-au pronunţat contra învăţăturilor lui Arie, iar el şi am icii lui, episcopii egipteni Secund de Ptolem aida şi ] eon as ai M arm aricăi şi alţi cîţiva preoţi şi diaconi, au fost excom unicaţi., ,Deşi condamnat, A rie n-a cedat. Folosindu-se mai ales de sofisme, a căutat să atragă de partea sa oameni simpli, mai ales femei credule, cărora le punea urm ătoarea întrebare : «Spune, a v u t-a i tiu în a in te d e a ii m am ă», căutînd astfel să trezească îndoieli cu privire (a naşterea eternă a. Fiu lui din Tată. ., Părăsind Egiptul, s-a dus în Palestina, găsind adăpost la Euşebiu al Co/.areei. De acolo a plecat la Nicomidia, la fostul său coleg de studii, Eusebiu al N icom idiei. La sfatul acestuia, a trim is episcopului A lexandriei o scrisoare în care, cu multă m ăiestrie, a căutat să-şi apere credinţa, înl'ăţişînd-o în deplină concordanţă cu Ortodoxia. Tot în cursul şederii sale în Nicomidia, a compus şi faim oasa sa lucrare T h alia, în care erau redate pentru popor, în form ă de cîntece, ereziile sale. Profitind de /situaţia politică tulbure, născută din cauza co n flic tului dintre Conslanlin cel M are şi cum natul său Liciniu, a revenit la A lexandria, inceplnd din nou lupta îm potriva B isericii. A rie a devenit

EREZII. SCH ISM E. SIN O A D E ECU M EN ICE

315

to t mai popular, ideile sale rătăcite au devenit obiect de predilecţie al discuţiilor dintre episcopi şi clerici. Episcopii — spune Eusebiu al Cezareei (V ita C on stan tin i, III, 4), — se ciocneau ca nişte corăbii în v re m e de furtună. După ce Constantin l-a învins pe Liciniu în 323, rămînînd singur stăpîn al Imperiului, a venit la N icom idia, fiind inform at de Eusebiu că în B iserica Egiptului au izbucnit unele n eînţelegeri neînsem nate, cau z ate de un jo c de cuvinte copilăreşti, între doi clerici însem naţi, epis copul A lexandru şi preotul A rie. Împăratul, dînd crezare spuselor lui Eusebiu, a scris atît lui A lexandru cît şi lui Arie, apelînd la ei să în ceteze cearta. C ele două scrisori au fost duse la A lexandria de epis copul Osiu de Cordoba. M isiunea lui Osiu fiind fără rezultat, C onstan tin cel M are a invitat pe în tîistătăto rii B isericii întregi la un sinod ecum enic, unde urma să fie luate m ăsurile necesare contra lui A rie. S -a propus ca sinodul să se ţină la A ncira, în G alatia, dar, din m otive binecuvîntate, s -a a le s o ra şu l N ic e e a , în Bitinia, situat la întretăierea căilor ce veneau din Apus cu drumurile A siei M ici. Era apoi în apro pierea reşedinţei im periale din Nicomidia, dînd posibilitate împăratului să ia parte în persoană la această m ăreaţă adunare. C onstantin cel M are a acordat episcopilor toate facilităţile, îndeosebi privilegiul num it e v e c t io , adică folosirea poştei im periale şi întreţin erea episco pilor pe timpul duratei Sinodului. A ceste privilegii le-au păstrat şi îm păraţii care au convocat sinoadele următoare. La apelul împăratului Constantin, au răspuns căp eteniile întregii B iserici, fără deosebire de neam, la Sinod participînd chiar episcopi de peste h otarele Imperiului, din Persia, G oţia şi Arm enia. Eusebiu de C ezareea spune că la Sinodul I ecum enic a participat şi un episcop «scit», fără să-i spună numele, care poate fi reprezentantul B isericii de Tom is (Constanţa) din Scythia M inor (Dobrogea) (V ia ţa fe ric itu lu i îm p ă r a t C on stan tin , III, 7 : «Nici scitul nu lipsea din ceată»). Unii din episcopi veniţi la N iceea erau renum iţi prin ştiinţă şi elocvenţă, alţii prin severitatea moravurilor, a sfinţeniei şi a răbdării, iar alţii purtînd în că pe corp sem nele chinurilor din trecu t pentru credinţa lor (Teodoret, Is to r ia b is e r ic e a s c ă , I, 7). M ajo ritatea episcopilor erau din Răsărit. Nu m ărul sinodalilor s-a ridicat la 300, afară de ceilalţi clerici veniţi ca însoţitori ai episcopilor. Tradiţia bisericească a con sacrat numărul de 318 Părinţi care au participat la Sinodul de la N iceea.

316


Papa Silvestru I al Romei (314— 335), a trim is ca delegaţi la sinod pe preoţii V itus şi V incenţiu din Roma la curtea im perială se afla pe lîngă îm păratul Constantin, Osiu de Cordoba (Spania). Printre sino dali, se distingeau episcopii : A lexandru al A lexandriei, cu diaconul său A tanasie, Eustaţiu de A ntiohia, M acarie al Ierusalim ului, M arcel al A ncirei, Sfîntul N icolae, episcop de M ira Lichiei, Sfîntul Spiridon episcopul Trim itundei (Creta), Leonţiu de C ezareea, C ecilian de Cartagina ş.a. înain te de deschiderea oficială a Sinodului, cei prezenţi au lucrat, din ordinul împăratului, în secţiuni, disculînd asupra rătăcirilor lui A rie. în aceste consfătuiri, s-a dstins Sfîntul A tanasie, diaconul epis copului A lexandru de A lexandria. Cu toate insistenţele episcopilor, A rie n-a voit să renunţe la ideile sale eretice. Fiindcă îm păratul era aproape zilnic asaltat cu tot felul de plîngeri îm potriva m em brilor sino dului, de prietenii ereziarhului A rie, Constantin a venit în m ijlocul sinodalilor, spunîndu-le : «Toate acestea vor veni spre ju decată, la ziua fixată de judecătorul nostru comun. Eu nu sin i c h e m a t s ă l e cu n o s c şi s ă l e ju d e c , a c u z a to rii şi a cu z aţii fiin d e p is c o p i. Deci, imitînd bunătatea lui Dumnezeu, să ne iertăm unii pe alţii, renunţînd la aceste acuzaţii, să ne unim şi să exam inăm chestiunile pentru care ne-am întrunit». După aceea, a poruncit ca toate m em oriile adresate lui să fie aruncate în foc, hotărînd ziua în care să înceapă Sinodul. Sinodul I ecumenic Sinodul I ecum enic s-a deschis oficial la N iceea, la 20 mai 325 şi a durat pînă la 25 august acelaşi an. La şedinţa deschiderii oficiale şi Ia cea de închidere a asistat însuşi îm păratul Constantin, care a rostit ruvînlul de deschidere ca şi pe cel de închidere a Sinodului, îndemnînd cu multă bunăvoinţă pe episcopi la înţelegere, la unire şi la pace. Şedinţele o ficiale ale Sinodului s-au ţinut în sala de recepţie a palatului imperial din N iceea, sub preşedinţia episcopilor Eustaţiu al Antiohiei (324--330) şi A lexandru al A lexandriei (313— 328). D iscuţiile, din cauza diferitelor păreri, au fost foarte agitate. Arie, a cărui faţă era grovaz de palidă, părul zburlit, trăsăturile feţei istovite şi privirile abălule, avea dese izbucniri de furie. îm păratul s-a arătat plin de răbdare şi bJîndeţe, aprobînd pe cei ce îm părtăşeau dreapta


31?

credinţă, mustrînd pe cei rătăciţi şi îndărătnici. Pînă în cele din urmă, C onstantin cel M are i-a adus aproape pe toţi pe..calea adevărului, făcînd să trium fe Ortodoxia.. Părinţii întruniţi la N iceea au respins învă ţătura lui A rie şi au condam nat-o. Arianismul este o concepţie raţional-om enească de înţelegere a creştinism ului. Se rem arcă în gîndirea lui A rie concepţii raţionale gnostico-filozofice. Principiile ereziei ariene sînt urm ătoarele : 1. Dum nezeu-Tatăl singur este principiul necreat şi nenăscut — â-fsvvrjxo?. însăşi denum irea de T ată cuprinde inevitabil în sine întîietatea sau ¿superioritatea faţă de Fiul. 2. Fiul a creat din voinţa Tatălui, dar nu din fiinţa Lui, ci din nim ic, fiind prima Sa creatură. Fiul are existenţa înainte de timp, dar nu din eternitate, căci a existat un timp, cînd El nu era — vjv itote ox3 coz 7 jv. A rie aducea în sp rijin u l acestei idei, textu l din Proverbe 8 , 22, în care se spune : «Domnul m -a făcut cea dintîi dintre lu cră rile Lui, înaintea tuturor veacurilor», dar aici e vorba de înţelepciunea om enească, pe care A rie o confunda cu Logosul divin. Fiul lui Dum nezeu, fiind o simplă creatură — xTÎajia, tcoîôc, este cu totul străin şi deosebit de fiinţa Tatălui şi nu poate fi numit «deofiinţă» cu T atăl —■ ¿[xoouato? tu> Ila'cpi. 3. Deşi Fiul este după fiinţa Sa o creatură, schim babil, m ărginit, im perfect şi chiar capabil de a păcătui. El se bucură totuşi de cinstea ce a mai mare, deoarece prin Fiul, Dumnezeu a creat toate, chiar şi timpul. 4. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este creaţiunea lumii, fiindcă Dumnezeu cel Prea în a lt nu putea crea universul m aterial d ecît cu ajutorul unei fiinţe interm ediare. A ceasta este o idee gnostică şi eretică, după care m ateria este rea în sine, iar Dumnezeul suprem nu se poate atinge direct de m aterie, căci s-ar întina de aceasta. 5. La creaţie, Fiul a primit m ăreţia şi puterea creato are a Tatălui. Fiul poate fi numit şi El Dumnezeu, deoarece, datorită harului divin pe care L-a primit de la Tatăl, a devenit un Fiu a d o p tiv a l T atălu i. Ca atare Fiul are o divinitate împrumutată din divinitatea Tatălui. Sub stanţa Tatălui faţă de a Fiului se deosebeşte atît de mult, cum se deo seb eşte infinitul faţă de finit.

318


A rie a căutat să folosească toate acele locuri din Sfînta Scriptură, care vorbesc despre natura om enească a Fiului şi despre inferioritatea Sa faţă de Tatăl, ca : «Tatăl este mai mare decît Mine» (Ioan 14, 28), sau «Fiul M eu eşti Tu ; Eu astăzi Te-am născut» (Ps., 2, 7 ; Evr., 1, 5). îm potriva acestor argumentări, diaconul A tanasie a dus altele din Sfînta Scriptură, arătînd sinodalilor că textele invocate de A rie se referă la Iisus Hristos, numai ca om. La un moment dat, Părinţii Sinodului s-au împărţit în trei direcţii : unii, în frunte cu A lexandru, Osiu, diaconul A tanasie ş. a. susţineau credinţa adevărată ortodoxă că Iisus Hristos este şi Dumnezeu şi om, bazaţi pe Sfînta Scriptură ; alţii, ca Secund al Ptolem aidei, Teonas al M arm aricii şi încă vreo 20 de episcopi, erau de partea lui Arie, iar alţii, în frunte cu Eusebiu de Nicomidia, ţineau calea de m ijloc. A cesta a prezentat în Sinod o formulă de credinţă în care raportul dintre T atăl şi Fiul era numit cu term enul o m io u s io s — ojioiouaios = «asem ă nător după fiinţă cu Tatăl» în loc de o m o o u s io s — ¿¡ioouoioţ = «deofiinţă cu Tatăl», cum afirmă doctrina ortodoxă. A ceasta însemna m en ţinerea ereziei ariene sub o form ulă camuflaţii. Eusebiu de C ezareea a prezentat şi el o altă formulă. M em brii Sinodului au respins am bele formule, hotărînd ca să se întrebuinţeze numai term eni care nu perm it nici un echivoc ca : h. ouata? xciu Hatpoţ = din fiin ţa T atălu i şi ¿¡1 0 0 0 3 1 0 ? xw IÎatpt = de o fiin ţa cu T atăl. îm potriva expresiei «de o fiin ţă cu T atăl» au obiectat unii Părinţi, afirmînd că term enul nu se găseşte în Sfînta Scriptură, dar m ajoritatea Părinţilor episcopi şi diaconul A tanasie au dem onstrat că această form ulă nu este inventată de ei, căci a fost folosită şi de Părinţii dinaintea lor ca : Dionisie al A lexandriei, Clem ent A lexandrinul, Origen, Tertulian, Dionisie al Romei ş. a. La sfîrşitul dezbaterilor, Părinţii sinodali au hotărît ca învăţătura lorm ulală în Sinod să fie redactată într-un S im b o l d e cred in ţă , care ¿1 re 7 articole. A rticolul 8 începe cu m ărturisirea : «Credem şi întru Duhul Sf i nt ». . In S im b o lu l n ic c c a n ş-a fixat învăţătura despre D u m n ez eirea F iu lui. î n p a r t e a iutii, se recunoaşte că Fiul, Domnul nostru Iisus H fistos, oslo «Dumni'/.cu a d e v ă r a t din D u m n ezeu a d e v ă r a t, n ăscu t, nu fă cu t, d e o fiin ţă cu T atăl, prin c a r e to a te s-a u făcu t» , iar în p_artea a doua, se anatem atizează ideile principale ale lui A rie şi anum e: c ă F iu l a fo s t


3

19

c r e a t în tim p din n im ic, c ă e s t e yc r ea t din altă ţsu b sta n ţă sau iijîiţă d e c ît T atăl şi e s t e s c h im b a b il. S im b o lu l n ic e e a n a fost aprobat şi semnat de toţi Părinţii prezenţi, cu excep ţia episcopiior : Eusebiu al Nicomidiei, Teognis al Niceei, M aris de Calcedon, Teonas cîe M arm arica, Secund al Ptolem aidei, care n-au voit să aprobe term enul o m o o u s io s — co n su b sta n tia lis. Ei au re fuzat să semneze de asem enea anatem a rostită contra lui A rie. 'De frica împăratului, pînă în cele din urmă, primii trei au cedat. Arie şi cei doi prieteni ,ai săi.din Egipt, Teonas de M arm arica şi Secund de Ptolem aida, nevoind să semneze, au fost depuşi din scaunele lor şi ex ilaţi în Iliric, după toată probabilitatea, la colul Dunării, la sud de Singidunum (Belgrad). Trei luni mai tîrziu, au losl exilaţi şi episcopii Eusebiu ..al N icom idiei şi Teognis de Ni ceea, fiindcă, deşi au subscris la Sim bolul de credinţă niceean,.nu au voit lotuşi să recunoască a na Ierna pronunţată contra lui Arie. Cu toate că Sim bolul de credinţă niceean a devenit digul de apă rare, al O rtodoxiei, precum şi cea mai precisă şi expresivă formulare a dreptei credinţe, arianismul n-a putut fi siîrpii îndată şi pe deplin. D isputele ariene au continuat să tulbure Imperiul roman încă o jum ă tate de secol, apoi s-a stins încetul cu încetul. Intre alte problem e pe care le-a rezolvai Sinodul I ecum enic, a fost şi s ta b ilir e a d a te i P aştelu i, încă din secolul II, existau unele neîn ţeleg eri între B iserici privitoare la serbarea datei Paştilor. Sinodul a stabilit ca întreaga creştin ătate să sărbătorească P aşlile în prima Du m in ică d u p ă lu n ă p lin ă c e u rm ea z ă e c h in o cţiu lu i d c p rim ă v a ră . Dacă se întîm pla să cadă în acelaşi timp cu Paştile iudeilor, creştin ii amînau sărbătoarea Paştilor în Duminica urm ătoare, sau îl sărbătoreau cu o săptăm înă mai înainte. Data sărbătorii învierii . Domnului urma să fie_..comunicată tuturor B isericilor de episcopul A lexandriei, întrucît acest oraş era centru l principal al cunoştinţelor astronom ice din timpul acela. Pe lîngă erezia lui A rie şi rezolvarea disputei pascale, s-au mai discutat şi alte problem e : s c h is m a lui N ov at, a lui M e litie şi erezia lui P a v e l d e S a m o sa ta , antitrinitar dinamic, care socotea că cele trei per soane ale Sfintei Treim i sînt doar nişte «puteri® — 8 uva[xstC im per sonale ale unui singur Dumnezeu. Sinodul a hotărît, prin canonul 19,

320


ca aderenţii lui Pavel de Sam osata, întrucît propagau unele n eadevă ruri cu privire la hristologie, şi nu cred că Sfînta Treim e are trei per soane, să li se ceară, în cazul cînd vor să revină la B iserica Ortodoxă, Botezul în num ele Sfintei Treim i. Cu privire la m e litien i şi n o v a ţien i, Sinodul s-a arătat mai indul gent. M elitie a continuat să-şi păstreze titlul de episcop de Licopole, în Egipt, pierzînd doar toate drepturile episcopale. Cei hirotoniţi de el puteau să răm înă în funcţiile lor, cu condiţia să ceară confirm area de la arhiepiscopul A lexandriei, prin punerea m îinilor. F aţă de novaţieni, Sinodul a procedat cu şi mai multă clem enţă. După ce episcopul A cesiu a recunoscut Sim bolul de credinţă niceean, li s-a îngăduit preoţilor novaţieni să-şi reocupe posturile avute. Drept garanţie, ei trebuiau să dea o declaraţie scrisă, m ărturisind că vor res pecta toate h otărîrile B isericii O rtodoxe. Sinodul a alcătuit 20 de canoane, care cuprind dispoziţii referitoare la organizaţia şi disciplina bisericească. M ai însem nate sînt canoanele 6 şi 7. Canonul 6 confirm a drepturile m itropoliţilor din Roma, A lexan dria şi A ntiohia, faţă de ceilalţi m itropoliţi, iar ca n o n u l 7 a c o r d a e p is c o p u lu i d e Ier u sa lim ran gu l d e m itro p o lit, avînd în vedere faptul ca Ierusalim ul este centrul unde a luat fiinţă creştinism ul. Venind în discuţie m oralitatea m em brilor clerului, unii sinodali au propus introducerea unui canon pentru observarea celibatului, nu numai de către episcopi, ci şi de preoţi şi diaconi. îm potriva propu nerii episcopului Osiu al Cordobei, ca pe viitor preoţii şi diaconii să nu mai aibă dreptul de a locui cu soţiile lor, s-a ridicat vestitul eremit, episcopul Pafnutie al Tebaidei de sus (Egipt), care a apărat cinstea şi vrednicia T ainei căsătoriei. Sinodul a răm as la vechiul uz, ca cei căsă toriţi o singură dată, înaintea hirotoniei, să-şi poată duce mai departe via ţa împreună cu soţiile lor, şi numai cei hirotoniţi ca celibatari să nu ni

trăind în pace unii cu alţii. H otărîrile Sinodului au fost Constantin cel M are şi prom ulgate în întreg Imperiul Sinodului I ecum enic s-au pierdut, dar h otărîrile lui scrierile istoricilor contem porani, îndeosebi din scrierile C ezareea. •

321

confirm ate de roman. A ctele se cunosc din lui Eusebiu de

BIBLIOGRAFIE Périt ru S in o a d e le e c u m e n ic e in g e n e r a l : I z v o a r e : J. A 1 b e r g i o, P. - P. J o a n n o u , Cl L e o n a r d i , P. P r o d i , H. J e d i n, C o n c ilio ru m o e c u m e n ic o r u m d é c r é t a , Preiburg im Breisgau, Bâle, 1962. J. J o n k e r s , A c ta e t S y m b o la C o n c ilio ru m q u a e s a e c u l a q u a r to h a b it a sunt, Leiden, 1954 ; Ed. Schw artz, A c ta C o n c ilio r u m n o v a e l a m p lis s im a c o ll e c t i o , Paris, Leipzig, 13 vol. de la 1914 ; A c t a C o n c ilio r u m o ec u m e n ic o r u m ... Institut E. Schwartz, continuavit J. Straub, t. IV, vol. III, pars 1. Index generalis tomorum t. I— III, Berlin, 1974. ' J. D. M a n s i , S a c ro ru m C o n c ilio r u m n o v a e l a m p lis s im a c o ll e c t i o , F lo ren i i a e e t V e n e tiis , 1759— 1798 ; reproduction Paris, Leipzig, 1901— 1912, 59 vol. Eusebiiu de Ce'zareea, Is t o r ia I lis v r ic c a s c ä , ed. G. Bardtf,. E u s è b e d e C é s a r é e , H is to ir e e c c lé s i a s t iq u e t. I et II, Paris, 1952; 1 9 5 5 ; Idem, "Viafa St. C o n sta n tin , ed. Iv ar Heikel, în Griech. Christ. Sc J i r î f s l l î d. VII, Leipzig, 1902. S o c r a t e, Is to r ia b i s e r i c e a s c â , ed. Migne, 1>. G., T.XVTI, col. 29— 572. S o z o m e n, Ist. bis., ed. J . Bidez, în Griech. Christ. Schrifst., Bd. 50, Berlin, 1960. Teodoret, Ist. b is., ed. L. Parm entier F. Scheidw eiler, 2-e Aufl., în G r ie c h . C h rist. S c h rilt, Bd. 54, Berlin, 1 9 5 4 ; Philosloriqius, Isl. bis., ed. Bidez, 2-e Aufl, în G r ie c h , c h r is t, S c h rilt, Berlin, 1972. F. R o d r i g u e z, L e s L is ta s e p i s c o p a lo s d e N ie r a en la C o ll e c c io n c a n o n ic a H is p a n a , Burgense, 15 (1974), p. 341— 358. Studii : J. J. S i e b e n , D ie K orv/.itsidee d e r a lte n K ir c h e , Paderborn, 197 9 ; X X V I— 540 p. H. Ahrweiler, L e x p é r i e n c e n icct'im e in «Dmnbarlon Onks Papers», X X IX '{1975), p. 21— 40. __ B. J . P h e i d a s, 'H -posSpia oixoofic-Ji y.'fjc auvofiou, Atonn, 1971. T. W a r e , L E g lis e d e s e p t c o n c ile s , Brügges, 19(ifi. R. M e t z , H is to ire d e s c o n c ile s , Paris, 1 9 0 1. J. O r t i z de U r b i n a, N ic é e e l C o n s la n tin o p le . H is to ire d e s C o n c ile s o e c u m é n iq u e s , publiée sous la direction de G. Dumcige, G vol., Paris, începînd din 1963. J. M. A. Salles-Dabadie, L e s c o n c ile s o e c u m é n iq u e s d a n s l'h is to ire , Paris, G enève, 1962, 614 p. L. V i é, L e s C o n c ile s o e c u m é n iq u e s d a n s l'a n tiq u ité c h r é t ie n n e , Toulouse, 1962. A. F a v a 1 e, I C o n c ili e c u m e n ic i, Torino, 1962. S. D e t er n c s, P etite h is t o ir e d e s C o n c ile s , Paris, 1962. J. R. P a 1 a n g u e, J . C h é 1 i n i, P e tite h is t o ir e d es gran ds C o n c ile s , Paris, 1962. ' P. M e i n li o 1 d, K o n z ile d e r K ir c h e in e v a n g e li s c h e r S ich t, 1962. F. H a y w a r d, L es C o n c ile s o e c u m é n iq u e s , Paris, 1961. H. J. M a r i j u l, D ie o e k u m e n i s c h e K o n z ile d e r C h r is te n h e it, Stuttgart. 1961, •p. 428 p. F. D v o r n i k , T h e g e n e r a l C o n c ils o i th c C h u rch , 1961. 21 — Istoria bisericească

322


H. J e d i n , D ie o e k u m e n is c h e n K o n z ile cler K a t h o lis c h e n K ir c h e , 1961 ; trad, fran ceză, Tournai, 1960. H. D a 1 m a y r, D ie G r o s s e n v ie r K o n z ilie n , M ünchen, 1961 ; Th. Cam elot,. L e s C o n c ile s o e c u m é n iq u e d e s I V - e e t V -e s i è c le s , în L e C o n c ile e t l e s C o n c ile s , Paris, 1960, p. 45— 73. H. M. P e r c i v a 1, T h e s e v e n E c u m e n ic a l C o n c ils , o i th e in d iv id e d C h u rch , Buffalo, 1956. M. G o e m a n s, H et a lg e m e n C o n c ile in d e v i e r d e e e u w , N igm egen, 1945. J. V o r g e t, C o n c ile s , în «Dict. de T héol. Calh.», t. III, 1, Paris, 1923, col. 636— 676. S im b o lu r i d e c r e d in ţă . E d iţii : C r e e d s , c o u n c ils an d c o n t r o v e r s ie s , 337— 461, E dited by J . S tev en so n , London, 1976. H. C h i l d , C h ristia n S y m b o ls . A n c ien t a n d M od ern , London, 1 9 7 1 ; G. L. Dosetti, Il S im b o li d i N ic e a e C o n s ta n tin o p o l, Rom a, 1967, ed. critică. H. i D e n z i n g e r et Cl . Bannwart, E u c h irid io n S y m b o lo r u m ... ed. 32-a de A. Schönm etzer, Freibu rg im B reisgau , 1963, p. 37 3 8 ; te x te g rec şi latin. J . D a n i é l o u , L e s S y m b o le s c h r é t ie n s p rim itiis, Paris, 1961. J . N. D. K e l l y , E a r ly C hristian C r e e d s , 2-nd ed., London, 1960. I. K a r m i r i s, T à zp ia à f l a i a cixoupiêvixà Su¡i.Soka, A tena, 1952. 0. Cullman, L e s p r e m iè r e s c o n le s s io n s d e la lo i c h r é t ie n n e , 2-e éd. Paris, 1948. 1. O r t i z d e U r b i n a , El S im b o lo N ic e n o , M adrid, 194 7 ; H ans Lietzmann,. S y m b o le d e r a lt e n K ir c h e ( K le in e T e x te ... nr. 17 ş i 18), 2-e A uflage, Bonn, 1914, p. 26— 27, te x t g re c ; 4-e Aufl., 1935. C h . - J . H e f e l e — D o m H. L e c l e r c q , H is to ir e d e s c o n c ils d 'a p r è s l e s d o c u m e n ts o r ig in a u x , t. II, 1, Paris, 1908, p. 443— 446, te x t g rec cu trad u cere franceză. Io n Mihălcescu, D ie B e k e n n t n is s e und d ie v ic h t ig s t e n G la u b e n s z e u g n is s e d e r g r ie c h is c h - o r t h o d o x e n K ir c h e , Leipzig, 1904, A. Hahn, B ib lio t h e k d e r S y m b o le u n d G la u b e n r e g e h n d e r a lte n K ir c h e , 3 -e Aufl. von L. Hahn, B reslau, 1960. Studii : H. V o g e l , D as N ic a e n is c h e G la u b e n s b e k e m b n is . E in e D o x o lo g ie . B erlin, Stu ttgart, 1963. I. O r t i z d e U r b i n a , L a stru ttu ra d el S im b o lo C o n s ta n tin o p o lita n o , în «O rien talia C h ristian a P eriod ica», 12 (Roma, 1942), p. 275 285. J . d e C h e 11 i n k, L e s r e c h e r c h e s su r l'o r ig in e du S y m b o le d e p u is X X V a n n é e s , în «R evue d'hist. eccl.», X X X V III (1942), 1— 2, p. 97— 142. F. J . B a d c o c k , T h e h is to r y o i t h e C r e e d s , London, 1 9 3 0 ; Hr. Papadopoulos, Tô SüfiioXov -ti]; B ' otxooixs.yi7.rjQ Suvooou 'Iatopiy.Tj x a l xpiTixij ¡x tkizf], A tena, 1924. T rad u cere în lim ba rom ână de Prof. T. M. Popescu, în «Bis. O rt. Rom .», X L III (1925), nr. 5, p. 257— 2 6 3 ; nr. 7, p. 385— 3 9 5 ; nr. 8, p. 449— 4 5 3 ; nr. 9, p. 513— 520. J . D. M a n s i , o p . cit., t. II, F lo ren tiae, 1759, reproduction Paris-Leipzig, 1901, col 665— 668. *

*

*

¡U-nlru S in o d u l I e c u m e n i c : I. O r t i z, d e U r b i n a, N ic è e e t C o n sta n tin o p le, Pai is, 1003. T. P. K o e v, F o r m u lă r ile d o g m a t ic e a le p r im e lo r p a tru S in o a d e e c u m e n ic e , in lim ba bulgara, Sofia, 1968. II. A. W o l f s o ii, T h e P h ilo s o p h y o i th e C h u r ch F a th e r s . I. F a ith , T rin ity , In cu rrm h ou , ( '. 11111>r i d ţ|<.’ (M ass.), 1956. Ci. I., l’ r c s t i g e, G o d in P a tr is tic T h o u g h t, London, 1956. P. B .i I i f f o 1, l.c s s o u r c e s d e l'h is to ir e d u c o n c ile d e N ic è e , în «Echos d'O rient», X X III (1925), p. ;«!:> .103; I. X X X (1927), p. 5 — 17. A ltă bo gată b ib lio g rafie se g ă seşte la J. R. |>,iliini|iio, Ci. Bardy, P. de L abriolle, L 'H istoire d e ¡’E g lise..., par Aug. F lieh e et V . M arlin, 1. 3, Paris, 1936, p. 69— 96 : L e c o n c i l e d e N ic è e .


323

In lim b a ro m â n ă : Pr. Prof. l o a n Rămureanu, S in o d u l I e c u m e n ic d e ¡a N ic e e a d e Ia 325. C o n d a m n a r e a e r e z i e i Iu i A r ie , S im b o iu l N ic e e a n , în «Studii te o lo g ice», X X I X (1977), nr. 1— 2, p. 15— 60, cu bogată bibliografie. Prof. Ilie Beleuţă, Is to r ic u l S in o d u lu i e c u m e n ic d e la N ic e e a , în «Re v ista teo lo g ică», Sibiu, 1 9 2 5 ; nr. 10— 11, p. 296— 3 1 1 ; nr. 12 p. 364— 3 7 4 ; 1926, nr. 1, p. 3— 10. N. Popovici, P rim u l s in o d e c u m e n ic ţinut la N ic e e a in a n u l 325, Arad, 1 9 2 5 ; V . L o i c h i ţ ă, H o t ă r îr ile d o g m a t ic e a le c e lo r ş a p t e S in o a d e e c u m e n ic e , în «M itropolia Banatului», X IX (1959), nr. 1— 2, p. 35 ş.u. P en tru e p i s c o p i i p r e z e n ţ i la S in o d u l I e c u m e n ic : H. G e i z e r , H. H i l g e n f e l d , O. Cuntz, P atru m N ic a e n o r u m n o m in a, Lipsiae, 1898, p. 2— 215 ; C. H. Turner, E c c le s ia e o c c id e n t a lis m o n u m e n ta ju r is an tiq u is s im a ... la s e . I, p a r s p rio r, O xon ii, 1899, p. 36— 91 : N om ina episcoporum . H. C h a d w i k , L e s 318 P'etres d e N ic è e , în «Revue d 'h isto ire ecclésiastiq u e», L X I (1966), nr. 3— 4, p. 808— 811 ; E rn est H onigm ann, U n e lis te in e d it e d e s P è r e s d e N ic è e , în «Byzantion», X X (1950), p. 63— 71 ; I d e m , T h e o r ig in a l L ists o í th e m e m b e r s o í th e C o u n c il o í N ic a e a , th e r o b b e r - s y n o d an d t h e C o u n c il o i C a lc e d o n , în «Byzantion», X V I (1942— 1943), p. 20— 8 0 ; Idem, L a L is te o r ig in a le d e s P è r e s d e N ic è e , în «Byzantion,», X IV (1939), 1, p. 17—-76; Idem, S u r l e s lis t e s d es é v ê q u e s p a r tic ip a n t a u x c o n c i l e s d e N ic è e , d e C o n s ta n tin o p le e t d e C h a lc è d o in , în «Byzantion», X II (1937), p. 323— 3 4 7 ; I d e m , R e c h e r c h e s su r l e s lis t e s d e P è r e s d e N ic è e e t d e C o n s ta n tin o p le , în «Byzantion», X I (1936), 2, p. 429— 4 4 9 ; Ed. S c h w a r t z , U b e r d ie B is c h o is lis te n d e r S y n o d e n v o n C h a lc e d o n , N ic a e a u n d K o n s ta n tin o p e l, în «A bhandlungen der beyer. A kad. der W issen sch aften zu M ünchen», Phil. hist. A bt., N eue Folge, H eft X III, M ünchen, 1937, p. 1— 90, în special, 83— 90. Pentru episcopul O siu de Cordoba : L a v ie g r e c q u e d e «S a in t» O siu s d e C o r d o n , ed. M. A ubineau, în «A n alecta Boll,and¡ana», 78 (1960), p. 356— 361. V i c t o r C. d e C l e r c q, O ssiu s o í C o r d o v a . W ashington, 1954. F. S u r e d a Blanes, Q u e s t io n e s se l e c t a s d e c r itic a h is tó r ic a . L a c u e s t ió n d i O sio o b is p o d e C a r d o v a , y d i L ib e r io o b i s p o d e R o m a , M adrid, 1928. Episcop Calistrat O r i e a nu, O siu, e p is c o p u l C o r d o v e i, în «Bis. O rt. Rom .», X X (1896), nr. 6, p. 534— 542. P en tru a r ia n is m : F r a g m en ts d e la « T h a lie» , d'A riu s, trad. G. D u m e i g e, la O rtiz de U rbina, N ic è e e t C o n s ta tin o p lc , H is to ir e d e s c o n c ile s o e c u m é n iq u e s » , t. I, Paris, 1963 ; p. 254— 255. G. B a r d y, La T h a lie d'A riu s, în «Revue de P hilologie», LIII (1927), ju ille t, p. 211— 233 ; C o llectan ea :a ntiarian a P arisiana, ed. A. Feder, în Corp. Script. Eccl. Lat., t. L X V , V ind obonae — Lipsiae, 1916, p. 103— 130. S tu d ii: B. I. P h e i d a s , T i KoÀÀou0iav6v a-¿ío¡jLr/ y.ocl ai àpX'/i tou àpiavijijicü, A ten a, 1973, E. R o u 1 a r d, L h é r é s i e d'A riu s e t la «foi» d e N ic é e , Paris, 1972. H. L e r o y - M o l i n g h e n , La m ort d'A riu s, în «B yzantion», X X X V III (1968), p. 105— 111 ; M. Sim onetti, S tu d ii su ll'a r ia n e s im o , Roma, 19G5. T. E. P o l l a r d , T h e O rig in s o í A r ia n ism , în «Jo u rn al of T h eo lo g y Studies», 9 (1958), p. 103— 111. Ed. S c h w a r t z, U rk u n d en zu r G e s c h ic h t e d e s a r ia n is c h e n S tr e ite s , 2 Bd., ed. H. G. Opiz, A th a n a siu s W e r k e , III, 1, B erlin , 1934, şi 1935. T h . A. K o p e c e k , A h is t o r y o í n e o -a ria n ism , t. 1— 2, C am bridge (M ass.), 1979, v. 553 p. V e zi alte sludii la Pr. Prof. I. Rămureanu, S in o d u l I e c u m e n ic d e la N ic e e a , în /ev. cit., p. 15— 18 ; nota 12 ; Idem, Lu pta O r t o d o x ie i c o n tr a a ria n is m u lu i d e Ia S in o d u l I c c u m c n ic p în ă la m o a r te a lu i A r ie , în «Studii T e o lo g ice » , X III (1961), nr. 1— 2, p. 13— 31. Pr. G h . Cotoşman, G e n e z a a ria n ism u lu i. P u n cte d e s p r ijin p en tru a r ia n ism în t e o l o g i a c r e ş tin ă a n t e r io a r ă , C aransebeş, 1930.

324


P en tru te r m e n u l ¿¡xoouaiaz t ă üa^pl — con su bstan ţial cu T atăl : J . L. Gonzalos, A h i s t o r j o l C hristian T h o u g h t. T. I. F rom t h e B eg in n in g to th e C o u n c il o i C a lc e d o n , N ash ville and N ew Y ork , 1970. G. C. S t e a d, T h e S ig n iiic a n c e o i t h e H o m o o u s io s , în «Studia P atristica», t. III, part. 1, B erlin , 1961 ; p. 397— 412. A. T u i l i e r , Le s e n s d u ter m e ô;j .ooù3!&': d a n s ie v o c a b u la ir e t h é o lo g iq u e d'A riu s e t d e l ' é c o le d A n t io c h e , ibidem, p. 421— 430 ; H. K raft, '0;j.oo6aiot: în «Z eit sch rift fur K irch en g esch ich te», 66 (1954— 1955), p. 1— 24. J . L e b o n, Le so rt d u «C o n s u b s ta n tie i» n ic c e n , în «Revue d 'h istoire e c c lé siastiqu e», X L II (1952), p. 485— 529. G. L. P r e s t i g e, God in p a tr is tic T h o u g h t, Lomlon, 1952. Diac. C. V o i c u, P r o b le m a opioouaioc la S iîn lu l A ta n a sie ce/ M are, în «M i tro p o lia Oltenie^», X V I (1963), nr. 1— 2, p. 3— 20. P en tru te r m e n u l üt. ôa-aaic : F r. E r d i n, D as XVorl H ypostasis', Freibu rg im B reisgau , 1939. R. R o u g i e r, Le s e n s d e s te r m e s oùaiâ, ùr.oazaai'; et jcpôawnoN dan s les c o n t r o v e r s e s tr in ita ir e s p o s t n ic è e n n e s , în «Revue de l'h isto ire des religion s», L X X III (1916), p. 48— 63 î L X X IV (1917), p. 133— 189.

Frăm întările şi sinoadele ariene după Sinodul I ecumenic de la N iceea * H otărîrile sinodale de la N iceea n-au adus mult dorita şi aşteptata pace în .sinul B isericii, deoarece arienii s-au împărţit în trei partide, care se com bateau reciproc, iar cu toţii luptau îm potriva O rtodoxiei. A rienii extrem işti sau radicali, care negau consubstanţialitatea F iu lui cu Tatăl, afirmînd că Fiul este «neasem ănător cu T atăl şi în toate şi după fiinţă» -x a ï v.am « m a xai xaţ’ouaiav, s-au numit, de la termenul àvojxotoç, a n o m e i sau an om ien i. Pentru că anom ienii afirmau că Fiul este deosebit de T atăl după fiinţă — Iêpoi xa-cViaiav, ei au fost numiţi şi h c t e io u s ia ş t i. în fruntea lor, se afla diaconul Eţiu (Aetius) şi elevul a ces tuia, Eunomiu, episcop de Cizic, din 360, de la numele căruia arienii extrem işti s-a numit şi eu n o m ien i. Partida m oderată a arienilor, cei mai num eroşi de altfel, care afir mau cii Fiul este «a se m ă n ă to r in su b sta n ţă cu T atăl» ojiotouato? t«j îlatpi — sim ilitu d in e su b sta n ţia lă , s-au numit o m iu sien i sau se m ia r ien i, avînd în înm iea lor pe episcopul Eusebiu al Nicom idiei, după numele căruia, ei s-au nuii numit şi cu s e b ie n i. A ceastă grupare căuta să ţină calea de m ijloc între arienii extrem işti şi ortodocşi, m ilitînd pentru îm păcare prinlr-o formulă leologica de compromis. *■ Capitol redactat. tiu 1’r. proL lo a n R ă m u rean u


A treia partidă de arieni, care a apărut după 358, s-au numit o m e i sau o m ien i, pentru că afirmau printr-o formulă vagă că Fiul este «ase m ănător cu T atăl în toate» — ojjioio? Tip Hxxpi y.axâ irâvxa, sau «asernăm ănător cu Tatăl după Scripturi» — ojj-oloc xcp Ifaxpi y.axi xâc Fpaaâx, de la term enul o;j,oto?.După aceştia, Fiul are cu Tatăl o sim ilitu d in e n esu b sta n ţialâ. In fruntea lor, se afla episcopul A caciu de C ezareea, după num ele căruia s-au mai numit şi a c a c ie n i. Episcopii, clericii şi creştin ii ortodocşi, care apărau credinţa cea dreaptă stabilită în Sinodul de la N iceea şi term enul ¿¡aoouoio? xip l l a x p i <(de o fiinţă cu Tatăl», sau «consubstanţial cu Tatăl», au fost numiţi o m o u sien i. A rienii moderaţi, s e m ia r ie n ii sau o m iu sien ii, datorită faptului că au pus în circu laţie o formulă de credinţă ech iv ocă opoiouaios în loc de ofxoouaioCj au reuşit să atragă de partea lor mulţi episcopi şi clerici. Eusebiu al Nicom idiei, căpetenia lor, a reuşit să cîştige pe m arele îm părat Constantin, determinîndu-1 să rechem e pe A rie şi pe prietenii săi din exil. A rie a prezentat împăratului, pentru a-i înşela buna credinţă un fel de m ărturisire, în care nu se mai află nici una din exp resiile sale eretice şi a promis solemn că va recunoaşte Sim bolul niceean. Pentru apărătorii dreptei credinţe au venit zile negre. Sfîntul A tanasie, care de la 8 iunie 328 a urmat episcopului A lexandru pe scaunul A lexand riei, a fost pus la grea încercare, iar duşmanii săi l-au îm proşcat cu un potop de calomnii. Ca şi el, a avut de suferit episcopul Eustaţiu al A ntiohiei, fiind condamnat de un sinod întrunit în 330 la A ntiohia şi trim is în exil. După cinci ani, a avut parte de aceeaşi soartă şi Sfîntul A tanasie. In urma h otărîrilor luate de adversarii săi la sinodul din Tir (335), Constantin cel M are, influenţat de Eusebiu al N icom idiei, a aprobat exilarea Sfîntului A tanasie la Treveri în G alia (întîiul exil : 11 iul. 335— 22 nov. 337). în urma ţinerii unui sinod la Constantinopol, în 335 a fost exilat şi episcopul ortodox M arcel al A ncirei. Triumful sem iarienilor urma să culm ineze cu reprim irea ereticului A rie în B iserica A lexandriei. Din cauză că la auzul acestei veşti s-au produs mari tulburări în A lexandria, îm păratul s-a văzut silit să rechem e pe A rie la Constantinopol, urmînd ca aici să se facă reintroducerea lui în Biserică. Sîm bătă seara, în a ju nul Duminicii în care A rie trebuia să fie primit în B iserică, ajungînd

326


cu un mare cortegiu de partizani şi adm iratori pînă la Forul lui C ons tantin, acesta fiind silit să se depărteze din cauza unei nevoi naturale, muri subit de o ruptură de intestine, în v îrslă de 80 de ani, în 336. C re dincioşii şi clericii ortodocşi respirară uşuraţi, după atîtea um ilinţe şi violenţe din partea arienilor, văzînd în m oartea neaşteptată a lui Arie, o pedeapsă dumnezeiască. După m oartea lui Constantin cel M are la 22 mai 337, cei trei fii ai săi au h otărît să rechem e din exil pe toţi episcopii. A stfel s-a putut întoarce la A lexandria şi Sf. A tanasie, la 22 noiem brie 337. Dar nici de data aceasta, Sfîntul A tanasie n-a putut să ram înă li niştit la A lexandria. Eusebienii sau sem iarienii, reuşind să cîştige pe îm păratul C onstanţiu de partea lor, au cerut exilarea episcopului Pavel de Constantinopol. La u neltirile lui Eusebiu de Nicomidia, devenit acum titularul scaunului de Constantinopol, îm păratul a dispus înlocuirea Sfîntului A tanasie cu un episcop arian. Simţind că viaţa lui este în pe ricol, Sfîntul A tanasie a părăsit pentru a doua oară A lexandria, la 16 aprilie 339, refugiindu-se la Roma, unde a rămas, în al doilea exil, pînă la 21 octom brie 346. Un sinod ţinut la A ntiohia în 340, a hotărît, pe baza vech ilo r acuzaţii m incinoase, înlocu irea Sfîntului A tanasie cu in trusul G rigorie de Capadocia. Aproape întreg Răsăritul era dominat acum de eusebieni. Episcopul Romei, Iuliu I (337— 352), a convocat la 342 un sin o d la R om a, care s-a pronunţat pentru nevinovăţia lui A tanasie, M arcel al A ncirei şi a celorlalţi ierarhi ortodocşi acuzaţi. H otărîrile Sinodului au fost aduse şi la cunoştinţa răsăritenilor. A ceştia au ţinut în 341 un sin o d la A n tio h ia , numit «al sfinţirii» —■ «Encaeniis», pentru că s-a ţi nut în timpul sfinţirii catedralei din A ntiohia, începută de Constantin, aducînd noi învinuiri Sfîntului A tanasie. în sinod, deşi m ajoritatea oj>isc opi lor erau ortodocşi, cuvîntul h otărîtor l-au avut eusebienii. S i nodul a alcătuit «patru formule de credinţă» de îm păcare cu Ortodoxia. De ochii lumii, erezia ariană era com bătută, dar term enul «omoousios» eru o vila I. Ciirînd după închiderea sinodului de la A ntiohia, a murit, în 341, Eusebiu al N irom idiei, «una din personalităţile cele mai u rîcioase pe care le-a cunoscut istoria». C redincioşii din Constantinopol au cerut ca episcop pe Pavel, dar eusebienii au ridicat în scaun pe M acedonie, cel ce va fi întem eietorul ereziei pnevm atom ahilor.


327

Văzând uneltirile sem iarienilor în Orient, Constans, îm păratul Apu sului, care era ortodox, a propus fratelui său Constanţiu, apărătorul arienilor, con vocarea unui sin o d la S a r d ic a (Sofia) în Iliricul răsăritean, pentru îm păcarea episcopilor din R ăsărit cu cei din Apus. Sinodul s-a deschis în toamna anului 343 şi a continuat şi în 344, participînd circa 170 de episcopi, dintre care circa 80 erau sem iarieni. A ceştia n-au voit să asiste la dezbateri cu episcopii ortodocşi, au părăsit Sardica, şi! au ţinut sinodul lor la Filipopole, în Tracia, pe teritoriu l Imperiului d e 'R ă să rit. " Sinodalii răm aşi la Sardica au îndeplinit o triplă m isiune : a. S-a cercetat mai întîi sfînta şi dreapta credinţă pe care au stri cat-o sem iarienii ? b. S -a cercetat apoi situaţia episcopilor A tanasie al A lexandriei, M arcel de A ncira şi Pavel de Constantinopol, depuşi din scaune de sem iarieni şi canonicitatea acestor depuneri. c. In sfîrşit, sinodalii s-au ocupat cu cercetarea actelor de violenţă săvîrşite de semiarieni împotriva mai multor slujitori ai altarului. Sinodul a confirm at h otărîrile dogm atice şi can onice luate de S i nodul I ecum enic de la N iceea în 325 şi a anulat depunerea episcopilor A tanasie, M arcel şi Pavel. De asem enea, sinodalii de la Sardica au dat 20 de canoane prin care s-au stabilit drepturile şi datoriile episcopilor. Episcopii sem iarieni întruniţi la Filipopole, dimpotrivă, au reînnoit anatem a contra celor trei episcopi, hotărînd să rupă orice legături cu papa Iuliu I al Romei şi episcopul Osiu de Cordoba, acuzîndu-i că s-au am estecat într-o chestiune din R ăsărit, în care apusenii nu aveau nici o com petenţă. Episcopii răsăriteni, care s-au declarat pentru hotărîrile sinodului din Sardica, şi-au pierdut scaunele, fiind exilaţi de împăratul Constanţiu. A m eninţat cu război de fratele său Constans, Constanţiu a trebuit să execu te h olărîrile sinodului din Sardica şi să perm ită reînscăunarea episcopilor alungaţi din scaune. în modul acesta, Sfîntul A tanasie şi-a putut reocupa scaunul, 21 octom brie 346. în 350, Constans, îm păratul O ccidentului, apărătorul credinţei n iceene, fiind omorît de uzurpatorul M agnenţiu, eusebienii şi-au întins influ enţa şi asupra Occidentului.

328


In Răsărit, episcopii arieni şi sem iarieni şi-an unit eforturile pentru înlăturarea din scaun a Sfîntului A tanasie, inventînd tot felul de calom nii contra lui. Din anul 350, împăratul Constanţiu s-a stabilit la Sirmium (M itroviţa), capitala provinciei Pannonia Inferior, în cît acest oraş a devenit pentru mai mulţi ani centrul politic al Imperiului roman şi în acelaşi timp centrul b isericesc al lumii creştine. S-au ţinut în acest oraş mai multe sinoade, dar din n efericire ele au fost dominate de arieni şi se m iarieni, sprijiniţi de împărat. La sin o d u l ţinut la Sirm ium , în 351, sem iarienii alcătuiră o m ărtu risire de credinţă, aşa numita « în tiia fo rm u lă d e c r ed in ţă d e la S ir m ium », care, deşi respingea erezia lui A rie, evita expresia ortodoxă «o m o o u s io s ». Sinodul a rostit anatem a şi îm potriva episcopului Fotin de Sirmium, eretic antitrinitar, fost ucenic al episcopului M arcel al A n d rei (Socrate, Is to r ia b is e r ic e a s c ă , II, 30). în exilul -său în Iliric, ereticul A rie a reuşit să atragă la erezia sa doi tineri episcopi, V a le n s d e M ur s a (O siec) şi U rsaciu d e Sin gidu nu m (Belgrad), la care se va adăuga şi G erm in iu d c Sirm ium , care au făcut mult rău apărătorilor O rtodoxiei niceene. După m oartea episcopului Iuliu al Romei, în 352, urmaşul său, episcopul Liberiu (352—366), a cerut perm isiunea împăratului Constanţiu să convoace un sinod la A quileea, care avea să cerceteze toate acuza ţiile aduse contra Sfîntului A tanasie. Constanţiu a fost de acord, dar a cerut ca sinodul să se ţină la A relate, în sudul G aliei, în toam na anului 353. Cei întruniţi în sin o d u l d e la A r e la te , sub presiunea împăratului Constanţiu, au semnat condam narea Sfîntului A tanasie, împreună cu Vinconţiu de Capua, delegatul episcopului Liberiu al Romei. Întristat peste măsură de atitudinea delegatului său, papa Liberiu a r u g a i pe împăratul Constanţiu sa-i îngăduie ţinerea unui sinod l a Mil.rn, î n 355. D eoarece chiar de la prima şedinţă s-a născut un in ci d e n t , î m p ă r a t u l a ordonat m utarea sinodului în palatul im perial. Prin teroare, Conslimţiu a forţat pe cei 147 de participanţi să se lepede de O rtodoxie. Stînlul A tanasie şi mulţi alţi episcopi, între care Liberiu al Romei şi bălrînul Osiu de Cordoba, au trebuit să plece în exil. Sfîntul A tanasie a plecat pentru a treia oară în exil, de la 9 februarie 356


pînă la 21 februarie 362, găsind adăpost la pustnicii din munţii N itriei şi deşerturile Tebaidei, în Egipt. In vara şi toamna anului 357, anomienii, arieni extrem işti, au ţinut un sinod la Sirmium, care a impus doctrina lor eretică, după care Fiul este «n e a s e m ă n ă to r şi în to a te şi d u p ă tiin ţă » — dvoţio io? x a l x a x â irocvra xod xax’ouaiavj cu Tatăl. Este «a d o u a fo rm u lă d e c r ed in ţă d e la Sirm ium ». Osiu de Cordoba, în vîrstă de aproape 100 de ani, cu facu ltăţile slăbite de suferinţele pribegiei, supus la lovituri şi chinuri, a fost silit să sem neze această formulă ariană. Ea a fost semnată şi de papa Liberiu, spre a se putea întoarce din exil la Roma, în 357. In sinodul de la Sirmium din vara anului 358, .s-a compus «a treia fo r m u lă d e cr e d in ţă d e la Sirm ium », care reprezintă doctrina sem iarien ilor sau om iusienilor, după care Fiul este «a se m ă n ă to r în su b sta n ţă cu T a tă l » — ojxotouoio; tio Ilaxpt, formulă susţinuţii atunci de episcopul V asile al A n d rei. A «patra fo rm u lă d e c re d in ţă d e la S irm iu m », a fost alcătuită la 22 mai 359. Ea reprezintă doctrina om ien ilo r, a treia ram ură a arian is mului, numiţi şi a c a c ie n i, după num ele episcopului A caciu de Cezareea. Era o form ulă elastică şi cuprinzătoare, dar cu atît mai pericu loasă, după care Fiul este « a s e m ă n ă to r cu Talul în to ate» — ojioio? t «> Ilaxpi xaxi mema, sau « a sem ă n ă to r cu T atăl d u p ă S criptu ri», — ojioto? iŞ IlaTpi -/.axa xâ? Tpaipâ?, m enită să satisfaci! toate grupările creştine, im p licit pe arienii extrem işti. Ultim ii s-au străduit acum să impună arianismul în tot Imperiul roman, printr-un sinod ecum enic. Tem îndu-se însă că eusebienii, mult mai num eroşi, s-ar putea uni cu ortodocşii, au convins pe împăratul C onstanţiu să le îngăduie ţinerea a două sinoade : unul pentru Răsărit, în Seleu cia din Isauria, şi altul pentru Apus, la Rimini (Ariminium), în Italia. In aceste două sinoade s-a adoptat formula ariană o m ia n ă , de la Sirmium, socotita moderată. A rienii s-au silit să impună formula ariană omiană prin sinodul de la Constantinopol, din 360, în tot Imperiul roman. A ceastă form ulă nu mai reproduce term enii originari ai arianism ului rigid, aşa cum l-a con ceput A rie şi l-a sistem atizat apoi în formule logice A etius, la A ntiohia, ci răm îne la expresii inconsistente şi vagi, atenuate şi n eprecise, pentru a am ăgi pe ortodocşi. La această formulă s-a referit desigur Fericitul

330


îeronim , cînd s-a e x p rim a t: «Tot universul a suspinat şi văzu cu m irare că este arian» = «Ingemuit totus orbis et Arianum se esse miratus est» (D ialog u s co n tra L u c iferia n o s, 19). Ea a fost formula oficială a arianismului, răspîndită în special la popoarele germ anice de la Dunăre, care, după ce au trecut pe teritoriul Imperiului roman, au răspîndit-o pînă în Spania. Ţinîiid seam a de evoluţia arianismului, după m oartea lui A rie (f 336), se poate spune că faza ilirian ă a istoriei arianism ului a început cu sinodul de la Sardica, din 343, a evoluat în sinoadele de la Sirmium din 351, 357, 358, şi s-a term inat cu formula omiană, aprobată de sin o dul de la Constantinopol, din ianuarie 360. Schim barea n eîn cetată a form ulelor de credinţă, în num eroasele sinoade ariene, a provocat tulburare şi contuzie în sufletele m ultor cle rici şi credincioşi. Sfîntul G rigorie de Nazianz ne înfăţişează atm osfera în cărcată şi agitată în care s-au purtat aprinsele discuţii teo lo g ice din secolul al IV -lea, referitoare la Dumnezeirea Fiului şi la raportul Lui cu Tatăl, în cuvinte pline de am ară ironie : «De întrebi pe cineva de bani, eşti îndoctrinat asupra Celui N ăscut sau N e n ă scu t; de doreşti preţul p li nii, ţi se răspunde : T atăl este mai m are şi Fiul i se supune ,• de întrebi, baia e gata, ţi se răspunde : Fiul a fost creat din cele ce nu există. Nu ştiu cum să num esc acest rău, nebunie sau manie ?» (D esp re D u m n ezeirea F iu lu i şi a S lin tu lu i Duh, P.G., X LV I, 557 B). Sub îm păratul Iulian A postatul (361— 363), se produce în Imperiul roman o schim bare în politica religioasă. Pentru că împăratul Constanţiu, prin sprijinul acordat arienilor, îşi atrăsese ura credincioşilor şi a episcopilor ortodocşi, pe care-i trim isese în exil, Iulian, la începutul dom niei, dorind să devină popular şi să arate că a rupt-o cu politica re li gioasă a predecesorului său, porunci ca episcopii exilaţi să se întoarcă la scaunele lor şi să se restituie bisericilor şi credincioşilor bunurile confisca le. Datorită acestei măsuri, Sfîntul A tanasie al A lexandriei a putut să-şi reocupe scaunul, la 21 februarie 362, după al treilea exil. Din cauză că acest neobosit episcop ortodox a readus la dreapta cre dinţă mulţi sem iarieni şi chiar păgîni, din ordinul îm păratului Iulian a trebuit să plece pentru a patra oară în exil, între 24 octom brie 362 şi 5 septem brie 363.


331

înain te de a părăsi A lexandria, a putut întruni în 362 un sin o d l a A le x a n d r ia , numit «sinodul păcii», care a înlesnit în to arcerea celor ce doreau să se unească cu B iserica Ortodoxă. O rtodocşii au dat do vadă de multă îngăduinţă la reprim irea episcopilor şi a clericilor, în drepturile avute. Sfîntul A tanasie s-a întors din al patrulea exil, în timpul domniei lui Iovian (363— 364), protector al O rtodoxiei. Sub acesta şi în timpul lui V alentin I (364— 375), O rtodoxia a ajuns la mare cinste. în schimb, V alens (364— 378), fratele lui, a sp rijinit pe arieni. Sfîntul A tanasie este silit să plece pentru a cincea oară în exil la 5 octom brie 365 pînă la 31 ianuarie 366, cînd s-a putut reîn to arce la A lexandria. De data aceasta, a putut păstori în linişte pînă la m oartea sa, întîm plată la 2 mai 373. N um eroasele diviziuni din sînul arianismului i-au pregătit ruina, dusă la bun sfîrşit de lupta v icto rio asă a m arilor ierarhi şi dascăli din C apadocia : V asile cel M are (t 379), Grigorie de Nazianz ( f 390) şi G rigorie de N isa ('j' 394), care au continuat opera Sfîntului A tanasie cel M are. După 1 ianuarie 379, a fost chem at de clericii şi credincioşii orto d ocşi din Constantinopol, la conducerea Bisericii, Sfîntul G rigorie de N azianz, întronizat oficial la 27 noiem brie 380 de Teodosie cel M are, care a dus o luptă necruţătoare îm potriva creticilor arieni şi pnevmatom ahilor. D atorită străduinţelor sale, mulţi eretici au reven it la B ise rică, în cît arianismul a încetat de a mai fi o prim ejdie în Răsărit. în Apus, s-au distins ca apărători ai O rtodoxiei : Sfîntul Ilarie de Pictavium (f 367) şi Sfîntul Am brozie al M ilanului (Ï397). C îtva timp arienii au fost favorizaţi de V alentin ian II (375— 392), îndem nat de mama sa Ju stin a, care era o adeptă a arianismului. După m oartea acestuia, graţie stăruinţei Sfîntului Am brozie al M ilanului, V alentin ian al II-lea a renunţat de a mai sprijini pe ereticii arieni. învins, arianism ul şi-a găsit un refugiu la popoarele germ anice, care invadau atunci Italia, G alia, Spania şi A frica. BIBLIOGRAFIE P en tru c e r t u r ile a r ie n e . Pr. prof. I o a n R ă m u r e a n u , L e c h r is tia n is m e c h e z l e s T h r a c o -P h r ig y e n s d 'A s ie M in eu r e e t c h e z l e s T h r a c o - G é t o - D a c e s d e la P én in su le B a lk a n iq u e , dans A c t e s d u I l - e C o n g r è s In te r n a t io n a l d e T h r a c o lo g ie (B u carest), 4— 10 sept., 1976). T. II H is to ir e e t A r c h é o lo g i e , B ucureşti, 1980, p. 435— 444 et dans L e .M o n d e T r a c e ... V olum e selectif, M ilan, Paris, Rom a, M ontréal, 1982, p. 298— 307.

332


I d e m , L u p ta O r to d o x ie i c o n tr a a ria n is m u lu i d e la S in o d u l I e c u m e n ic p în ă la m o a r te a lu i A r ie , în «Studii T eo lo g ice», X III (1961), nr. 1— 2, p. 13— 31. I d e m , S in o d u l d e la S a r d ic a d in 343..., ibidem, X IV (1962), nr. 3— 4, p. 146 — 182. I d e m , S in o a d e le d e la S irm iu m d in tr e a n ii 348 ş i 358..., ibidem, X V (1963), nr. 5— 6, p. 266— 313. I d e m , C re ştin ism u l în p r o v in c iile r o m a n e d u n ă r e n e a le Ilir ic u lu i l a s iîr ş itu l s e c . IV , ibidem , X V I (1964), nr. 7— 8, p. 408— 450. L. W . B a r n a r d, C o u n c il o i S e r d ic a , S o m e p r o b le m s r e - a s s e s e d , în «Anuarium H isto riae C onciliorura», Paderborn, X II (1980) (1982), p. 1— 25. N. S t a n e v , L e C o n c ile d e S a r d iq u e (3 4 3 ): é t a p e n o u v e lle d a n s la lu tte d e s i d é e s a u I V - e s i è c le , în A c t e s d u I I-a C o n g r è s In te r n a t io n a le d e T h r a c o lo g ie ..., t. II, B u carest, 1980, p. 425— 433. . Ş t . A 1 e x e, S iîn tu l N ic e t a d e R e m e s ia n a ..., B ucureşti, 1969. A ltă B ib liog rafie pentru su biectu l de faţă se g ăseşte în capitolul precedent.

Erezia pnevmatomahilor. Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. Apolinarismul * Erezia pnevmatomahilor. La jum ătatea secolului al IV -lea, în focul discuţiilor ariene referitoare la Dumnezeirea Fiului, a apărut o nouă erezie, care punea în discuţie D u m n ez eirea S fîn tu lui Duh, e g a lita t e a şi c o n s u b s ta n ţia lita te a Lui cu T atăl şi cu Fiul. Luptătorii contra Duhului Sfînt au primit numele de p n e v m a to m a h i, de la Ilvsùjjia = Duh şi = luptă, sau m a c e d o n ie n ii şi m a ra to n ien ii de la numele prom otorilor acestei erezii. Denum irea de m a c e d o n ie n i li s-a dat după numele episcopului sem iarian M a ced o n iu , depus din scaun în 360 de sinodul din C onstanti nopol, ca eretic. După m oartea lui M acedoniu, conducerea pnevm ato m ahilor a preluat-o diaconul M ara ton iu , hirotonit de M acedoniu de C onstantinopol episcop de N icom idia, de la care au primit numele de m a ra lo n icn i. Erezia pnevm atom ahilor a apărut ca o prelungire a ereziei ariene, ca o nouă formă a arianismului. D acă arienii au evitat, la început, să com bată Dumnezeirea Sfîntului Duh, au făcut aceasta din m otive ta c tice, intrurît voiau să cîştige mai în tîi lupta dusă îm potriva Dumne zei rii Fiului. N egarea Dumnezeirii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, punea de la sine în discuţie şi Dum nezeirea Sfîntului Duh. * Capitol redactat dc Pr. prof. lo a n R ă m u rean u


333

Erezia pnevm atomahilor, numiţi cînd m a c e d o n ie n i, cînd m araton ie n i, s-a răspîndit mai ales în Răsărit, în provinciile Tracia, Bitinia, H el lespont şi îm prejurim i. Primul care s-a ridicat îm potriva pnevm atom ahilor a fost Sfîntul V a silie cel M are, care i-a com bătut tem einic în lu crarea sa D esp re S fîn tu l Duh, compusă între anii 374— 375. Sfîntul V asile afirmă că Duhul Sfînt se bucură de aceeaşi dem nitate cu Tatăl şi cu Fiul. El este egalul şi nu inferiorul lor. «N oi tre b u ie să m ărtu risim c ă T atăl e D um n ez e u , F iu l e D um n ezeu , D uhul S fîn t e D um nezeu... El e s t e d e o fiin ţă cu T atăl ş i cu F iu l» (E p isto la V III, P. G., X X X II, 248— 249 ; 261— 265). Pnevm atom ahii sau m acedonienii au ţinut în 376 un sinod, la Cizic, cînd au adoptat o formulă de credinţă, în care pe Sfîntul Duh l-au trecut în rîndul creaturilor. Sfîntul Epifaniu (t 403), cunoaşte pe luptătorii contra Duhului Sfînt sub num ele de p n e v m a to m a h i şi i-a com bătut în 377, într-un capitol special din lucrarea sa P an arion sau C on tra tuturor e r e z iilo r (cap. 74, P. G., XLII, 475— 501). în vara anului 378, episcopii din provinciile Iliricului occidental, :întrunindu-se în sinodul de la Sirmium sub preşedinţia episcopului lo cu lui Anem ius şi a Sfîntului Am brozie al M ilanului, au condam nat odată cu erezia arienilor şi erezia m a c e d o n ie n ilo r sau p n ev m a to m a h ilo r, răspîndită atunci în Răsărit. Sfîntul G rigorie de Nazianz a com bătut tem einic pe ereticii pnevm atom ahi în C u v în ta rea a V -a te o lo g ic ă , rostită, ca şi prim ele patru, în anul 380, în biserica «învierea», din Constantinopol. în 380, Sfîntul G rigorie de Nisa, fratele Sfîntului V asile cel M are, a com bătut de asem enea pe adversarii Sfîntului Duh, în tratatu l D esp re S fîn tu l D uh co n tra p n e v m a to m a h ilo r m a c e d o n ie n i, în care afirm ă că T atăl, Fiul şi Duhul Sfînt nu sînt trei substanţe, nici trei Dumnezei, deoarece El are o singură şi unică fiinţă, cu toate că fiecare dintre per soane se num eşte fiinţă şi Dumnezeu. Ţinînd seama de m işcarea de idei din timpul său, scriitorul alexan drin Didim cel Orb (t 398) a scris înainte de 381 un scurt tratat D esp re S fîn tu l Duh, cea mai bună lucrare a antichităţii creştine, în care este com bătută erezia pnevm atomahilor.

334


Pnevm atom ahii sau m acedonienii nu aveau o doctrină bine p reci zată. Ei admiteau Dumnezeirea Tatălui şi a Fiului, şi cei mai mulţi accep tau consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl, dar refuzau să recunoască consubstanţialitatea Sfîntului Duh cu Fiul şi cu Tatăl, şi n eg a u D ivin i ta te a Lui, so c o tin d u -L d o a r «Duh» sau «Spirit», s u p e rio r n atu rii s p ir i tu a le a în g e r ilo r . în concluzie, după eretidii pnevmatomahi* iS'fînt'ul Duh ocupă o p o z iţie in te r m e d ia r ă în tre D u m n ezeu şi crea tu ri, dar ei n-au reuşit să definească mai clar această poziţie. Sinodul II ecumenic de la Constantinopol, 381 Noul îm părat al Bizanţului, Teodosie coi M are (379— 395), văzînd că ereticii arieni şi pnevm atom ahii tulbură liniştea Imperiului, a dai ia 28 februarie 380 din Tesalonic un edict către popoarele Imperiului, po runcind ca toţi supuşii Imperiului să adere ]a adevărata credinţă «a u n ei sin g u re D u m n ezeiri a T atălu i şi a F iu lu i şi a S fin tu lui D uh, d e a c e e a ş i m ă rire în T reim e» , pe care la reînnoit la 10 ianuarie 381, din C onstanti nopol. în 381, dorind împăratul să restabilească liniştea şi ordinea în B iserică, a convocat pe In tîistătăto riî B isericii din ju m ătatea orientală a Imperiului său la un Sinod ecum enic. Sinodul s-a deschis în Constantinopol, la începutul lunii mai 381 şi a durat pînă la 9 iulie acelaşi an, cînd a ţinut ultim a şedinţă. Au participat 150 de episcopi, printre care mai de seamă au fost urmă to rii': M eietie al A ntiohiei, G rigorie de Nazianz, G rigorie de Nisa;, Am filohiu de Iconiu, C hirii de Ierusalim , Diodor de Tars ş. .a. La S i nodul II ecum enic a participat şi G eron tiu s sau mai co rect T eren tiu s, episcop de Tom is (Constanţa), în Scythia M inor (Sozomen, Isto r ia b i s e r ic e a s c ă , V II, 7 ; Teodoret, Is to r ia b is e r ic e a s c ă , V, 8 ). C eva mai tîrziu, s-au înfăţişat la sinod şi episcopii din Egipt şi Iliricul oriental, în frunte cu fim oloi al A lexandriei şi A holiu sau A scholius de Tesalonic. La sinod au participat şi 36 episcopi pnevmatomahi, în frunte cu Eleusiu de C’i/.ic şi M arrian de Lampsac. lîpiscopii egipteni, geloşi pe prestigiul Sfîntului G rigorie de N a zianz, doreau să impună pe scaunul de Constantinopol un om de-al lor, pe filozoful M axim Cinicul, hirotonit în mod necanonic, în vara


335

anului 380, chiar în biserica «învierea» din Constantinopol, de un grup de episcopi egipteni, fără ştirea Sfîntului Grigorie de Nazianz. Văzînd scandalul pe care l-a provocat fapta sa murdară, M axim C inicul s-a refugiat la Tesalonic ; de aici se reîntoarce la A lexandria, apoi plecă la Roma, spre a se plînge papei Damasus pentru alungarea sa din Constan tinopol ; în cele din urmă a mers la A quileea, pentru a convinge pe episcopii occidentali, întruniţi în sinod la 3 septem brie 381, să apere cauza sa. Papa D am asu s al Romei (366— 384) n-a trimis la Sinodul al II-lea ecum enic nici un delegat, întrucît episcopii din O ccident şi din pro v in ciile Iliricului occidental pregăteau ţinerea unui sinod al lor, con vocat de împăratul Graţian al Occidentului, care se va deschide la 3 septem brie 381, la A quileea, la frontiera italo-iliriană. Preşedinţia Sinodului II ecum enic a avul-o la început, episcopul M e le tie al A n tio h ie i (362— 381), fiind cel mai în vîrstă dintre sinodali. După m oartea neaşteptată a lui M eletie, la sfîrşitul lunii mai 381, pre şedinţia Sinodului i-a revenit, de la începutul lunii iunie, S fîn tu lu i G ri g o r ie d e N azian z, recunoscut de Sinod episcop al B isericii din C onstan tinopol, în calitate de episcop al capitalei Imperiului de Răsărit, Roma cea Nouă. Prima g rijă a Sfîntului G rigorie a fost să pună capăt sc h is m e i antio h ie n e . Sfîntul Grigorie a propus c:a scaunul A ntiohiei să fie în cre dinţat lui Paulin, conducătorul eustaţienilor, partidă ortodoxă rigoristă, dar episcopii orientali n-au voit şi au propus alegerea lui Flavian, in cit schism a antiohiană a continuat încă mulţi ani. A bia sosiţi la Sinod, episcopii egipteni, invidioşi pe prestigiul scau nului cap italei şi pe Sfîntul G rigorie însuşi, supăraţi mai ales că tri misul lor M axim Cinicul a fost depus din treapta arh ieriei şi alungat în chip ruşinos din Constantinopol, au refuzat să ia parte la Sfînta Liturghie, oficială de Sfîntul G rigorie de Nazianz în faţa Părinţilor Sinodului, sul) pretext că alegerea sa pe scaunul de Constantinopol este necanonică. Ei au acuzat pe Sfîntul G rigorie de Nazianz că şi-a părăsit m ica lui episcopie de la Sasima, din dorinţa de a aju nge episcopul cap italei Imperiului. A cuzaţia era neîntem eiată, deoarece la Sasima; Sfîntul G rigorie n-a mers probabil niciodată, ci a răm as episcop a ju tă tor pe lîngă tatăl său, G rigorie de Nazianz.

330


D iscuţiile au început să se desfăşoare într-o atm osferă foarte ag i tată. Văzînd atm osfera creată de invidia multora, de i n t r i g i de _in t e rese şi de conflicte, Sfîntul G rigorie s-a h otărît să dem isioneze, sacrifieîndu-se pentru pacea şi liniştea Bisericii, ca Ionâ profetul, cum se exprim ă el, care s-a sacrificat pentru salvarea corăbiei. El a dem isionat, după toată probabilitatea, la 30 iunie 331, atît de la preşedinţia Sin o dului, cit şi din scaunul de episcop al B isericii de Constantinopol, pă răsind oraşul cu sufletul plin de am ărăciune şi tristeţe pentru cîte v ă zuse, cunoscuse şi suferise, retrăgîndu-se în Capadocia. în locul Sfîntului G rigorie de Nazianz, a fost ales episcop al B i sericii de Constantinopol un laic în vîrstă înaintată, N e c ta r ie (381— 397), catehum en încă, care a trebuit să fie mai întîi ,botezat, apoi a prim it pe rînd harul diaconiei, al preoţiei şi arhieriei. După alegerea lui N ectarie, care a devenit preşedintele necontestat al Sinodului, fiind episcopul capitalei, Sinodul şi-a reluat şedinţele şi s-a ocupat de e r e tic ii m a c e d o n ie n i. Cu ţo ale stăruinţele îm păratului Teodosie şi ale episcopilor ortodocşi, ei n-au voit să accepte credinţa niceeană şi să şe întoarcă în sînul Bisericii O rtodoxe, şi au părăsit Sinodul. Sub preşedinţia lui N ectarie, episcopii prezenţi au rostit anatema, după cum ne confirm ă primul canon al Sinodului, contra tuturor e re ziilor, îndeosebi contra diferitelor fracţiuni ariene, eu n o m ien ii sau a n o m ien ii, a r ie n ii sau eu d o x ie n ii, contra se m ia ric n ilo r , numiţi în text şi p n e v m a to m a h i, apoi contra s a b e lie n ilo r — urmaşii antitrinitarului m o dalist Sabeliu (f sec. III), a m a r c e lie n ilo r — aderenţii lui M arcel de A ncira (t 374), a fo tin ie n ilo i — adepţii lui Folin de Sirmium (t 376), şi apolinariştilor — susţinătorii ereziei lui Apolinaiie^ de L aodiceea Siriei (f 392). Părinţii Sinodului au redactat de asem enea o d e fin iţie sau e x p u n ere d o g m a tic ă (xo ey.xeOsv), prin care m ărturiseau consubstanţialitatea şi deosebirea celor trei persoane divine, pentru a com bate pe pnevmalom.ilii, precum şi întruparea Cuvîntului, Fiul lui Dumnezeu, pentru a com bulc ereziei lui A polinarie. Tomosul doctrinar al Sinodului II ecum enic din 381, din nefericire, s-a pierdui. IloWirîrea lui dogm atică e m enţionată în rezumat în Seri-


337

so a rea sinodului întrunit la Constantinopol în 382, trim isă papei Damasus al Romei şi episcopilor occidentali, în care se spune : «Noi am rămas la credinţa evanghelică hotărîtă de cei 318 Părinţi de la N iceea. V oi şi noi, şi toţi cîţi nu răstălm ăcesc cuvîntul adevă ratei credinţe, trebuie s-o aprobăm ca pe cea mai veche credinţă în arm onie cu Botezul, care ne învaţă să credem în num ele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, adică într-o singură Dumnezeire, putere şi fiinţă a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, de aceeaşi cinste şi dem nitate, a cărei îm părăţie e veşnică, în trei iposlasuri, adică în trei per soan e deisăvîrşite». «Noi nu primim nici erezia lui Sabelie, care am estecă ipostasurile sau le nim iceşte însuşirile, nici blasfem ia eunom ienilor, arienilor şi pnevm atom ahilor, care despart fiinţa, natura sau Dumnezeirea, şi in troduc în Treim ea cea necreată, de o fiinţă şi veşnică, cev a posterior. «Iar învăţătura despre întruparea Domnului o păstrăm nestrăm u tată, deoarece nu primim că alcătuirea trupului Cuvîntului n-a avut n ici suflet, nici raţiune, sau n-a fost desăvîrşilă, cunoscînd că El a fost mai înainte de toţi v ecii Dumnezeu — Cuvîntul deşăvîrşit, care în zilele cele de pe urmă s-a făcut om, pentru m întuirea noastră» (Teodoret, Is to r ia b is e r ic e a s c ă V, 9). Sinodalii au com pletat Sim bolul niceean cu încă 5 articole de c re dinţă, care stabilesc învăţătura Bisericii despre Sfîntul Duh şi despre B iserică. Despre Sfîntul Duh, se accentuează că El este «Domnul — o Kupto? (II Cor. 3, 1 7), de viaţă fă c ă to ru l— xo C«fôio5v (Ioan 6, 6 3 ), care de la T atăl purcede — xo ex xoiî ilaxpoC exTTopsoojievov (Ioan 15, 2 6 ), C ela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit». Despre Sfînta Biserică, articolul IX al Simbolului arată lăm urit că, potrivit Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, este «una, sfîn tă , s o b o r n i c e a s c ă şi a p o s to lc a s c ă » , învăţătură m ărturisită dintru început în Simb oalele locale. întru cît sinodalii au păstrat Sim bolul niceean, pe care l-au revizuit şi com pletat cu ultim ile 5 articole de credinţă, el se mai num eşte şi S im b o lu l n ic c o -c o n sta n tin o p o lita n , sau simplu S im b o lu l co n sta n tin o p o litan . R ecitarea regulată a Simbolului la Sfînta Liturghie a fost intro dusă mai întîi la A ntiohia, în 471, de patriarhul m onofizit Petru Gnafevs 22 — Istoria bisericească

338


sau Fullo, ca o m ăsură contra h otărîrii dogm atice a Sinodului IV ecu m enic din Calcedon, din 451, pe care refuzau s-o accepte, fără ca prin aceasta să poată fi servită cauza lor. Patriarhul Tim otei (512— 518) al Conslantinopolului a poruncit ca la fiecare slu jb ă să se rostească S im b o lu l n ic e c a n , care mai înainte se rostea numai o dată pe an, în V inerea Patim ilor, cînd catehum enii îl rosteau în vederea primirii botezului. Mai lîrziu, în 567, Sim bolul niceean a fost înlocuit, printr-un edict dat de împăratul bizantin Ju stin II (565— 578), cu Sim bolul constantinopolitan, care se rosteşte pînă azi la Sifînta Liturghie şi la celelalte serv icii religioase, în toate B isericile O rtodoxe ale-Răsăritului. : Sinodul a dat şi 7 canoane, dintre care mai im portant este can o nul..3, care hotărăşte ca « e p isc o p u l d e C o n s la n tin o p o l s ă a ib ă în tîie ta te a d e o n o a ie — Tcpsaoeîa zffi — prim atu m h o n o r is , du pă e p is c o p u l R o m ei, pen tru c ă d e fa p t a c e la e s te R om a c e a N ou ă». . ■ B iserica Romei a acceptat h otărîrile dogm atice ale Sinodului II ecum enic, dar a, refuzat să accepte canoanele acestuia, din cauza c a nonului 3, care ridică în onoare B iserica de Constantinopol, im ediat după B iserica Romei. H otărîrile dogm atici' au fost acceptate abia în secolul V I de papii V igiliu (537— 555), Pelagiu II (579— 590) şi G rigorie cel M are (590—'604), care au recunoscut autoritatea Sinodului II ecu m enic şi în B iserica Apusului. . Condam narea apolinarism ului. MărLurisirea sau expunerea dogm atică a Sinodului II ecum enic a condamnat si e rezia lui Apolinarie de Laodiceea. Se ştie că acesta, voind să explice modul unirii firii diTmnezeieşti cu firea om enească în persoana M întuitorului, pornea de la concepţia trihotom ică a lui Plato, după care omul e compuls din Inip m aterial (oSâ sau aap^), suflet anim al (tlwx^âXoŢcic) şi suflet ra ţiona! şi nem uritor XoifixTj sau yooî), _ susţinînd că la întrupare, Domnul I Jrislos a primit un trap om enesc cu suflet animal, lipsit însă de sullelul raţional, deoarece locul raţiunii sau minţii l-au luat Logosul (A oţoc),
339


tul X V III, la J . D raeseke, A p o llin a riu s v o n L aoclicea,

Letpzig,

1892,

p. 3 9 3 ) .

Prin această concepţie eronată, A polinarie distrugea integritatea sau deplinătatea firii umane a M întuitorului, primită la întrupare, şi punea astfel în prim ejdie întreaga Sa operă m întuitoare. Numai îmbrăcînd firea om enească deplină, adică avînd trup adevărat sau real şi su flet înzestrat cu minte sau raţiune, care e partea conducătoare şi cea mai nobilă a omului, putea Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, să aducă la m întuire, din iubire de oameni, întregul neam om ensc. Sfînlul Epifaniu, episcopul Salam inei (Cipru), com bătînd în 377 erezia apolinariştilor în lucrarea sa P an arion sa u C on tra tu tu ror er e z iilo r , îndemna pe clericii şi credincioşii B isericii adevărate să păstreze cu ferm itate doc trina ortodoxă, care învaţă lăm urit că «Logosul sau Cuvîntul s-a în trupat, adică s-a făcut om perfect, primind suflet, trup, raţiune şi tot ceea ce constituie omul, afară de păcal» (P an arion , 120, P. G., XLIII, 233 C.). .. . : , ,, A polinarie este autorul cunoscutei formule h ristologice ¡-na cpuoi? too 0eo5 Aoţoî csa7.pzu)p,Ev7j —•«O singurii fire întrupată a lui Dumnezeu Cu vîntul» (Pseudo-A tanasie A polinarie, A d Jo v ia n u m , I, p. 251, Ed. Lie.tzmann), pe care o va folosi în sens- ortodox Sfîntul Chirii al A lexan driei (t 444). în fine,, apolinarismul. a.fost definliv condamnat de Sinodul al II-Iea ecum enic. în expunerea dogm atică, părinţii Sinodului au condam nat afirm aţiile lui A polinarie, după care alcătuirea trupului Cuvinfului — adică a Domnului Hristos n-a avut nici suflet, nici raţiune, sau n-a fost desăvîrşit. Apolinarism ul mai este numit şi sin u sian ism , d eoarece confundă în H ristos natura divină cu cea umană. Doctrina greşită a lui A polinarie a fost com bătută de Sfinţii A tanasie cel M are, G rigorie ds Nazianz, G rigorie de Nisa ş. .a. î n ’Apus, mai multe sinoade rom ane (374, 376, 380 şi 382), au condamnat apolinarism ul. : A polinariştii au provocat tulburări în Biserică, sfinţind episcop! şi clerici proprii. A polinarie a murit în 392, dar resturile ereziei sale s-au m enţinut pînă la jum ătatea secolului V, cînd apolinarism ul s-a contopit cu monofizismul. ' 1

340

IS T O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R S A LĂ BIBLIOGRAFIE

P entru b ibliografia Sinodului a l II-le a ecum enic, vezi : L e I l - e C o n c ile O e c u m é n iq u e . S ig n iiic a tio n e t a c t u a lité p o u r l e m o n d e d 'a u jou rd 'h u i, Cham bésy, 198 2 ; J. Willebrnds, L e C o n c ile d e C o n s ta n tin o p le d e 381, Il-e oecum énique. S on im p o r ta n c e e t s o n a c t u a lité , în «Irénikon», L IV (1981), p. 163— 191. Chr . S. Constantinidis, T h e h is t o r ic o - d o g m a lic p r e s u p p o s itio n o l th e e c u m e n ic it y o i t h e S e c o n d H o ly E c u m e n ic a l C o u n c il, în g receşte, în «OsoXofia» A tena, LII (1981), p. 682— 724. A. M. R i t t e r , D as K o m i l v o n K o n s ta n t in o p e l u n d s e in S y m b o l, G ottingen, 1965 ¡ I d e m , Il s e c o n d o C o n c ilio e c u m e n ic o e Ie su a ric c z io n e . S ta to d e l l a r ic e r c a , în «C ristian esino n ella storia,», Bologna, II (1981), p. 341— 365. E. X. Murphy, P. Sherw ood, C o n s ta n tin o p le II e t C o n s ta n tin o p le III, trad, de l'an g lais p ar G. Dum eige, H. B laizatet et J . T h év en et (H is to ire d e s c o n c ile s o e c u m é n iq u e s , 3), Paris, 1974, 358 p. N. Q. King, T h e 150 h o ly F a t h e r o i th e e s ta b lis h m e n t oi C h ristia n ity , London, 1961. S t . G i e t, S a sim es. U n e m é p r is e d e S ain t B a s ile , Paris, 1941. H r. P a p a d o p o u l o s , To SùfifjoXov 'îfjc EuvoBou, A tena, 1924. trad. în rom. de Prof. T. M. Popescu, în «Bis. Ori. Rom.», X L III (1925), nr. 5, p. 257— 263 ; nr. 7, p. 385— 395 ; nr. 8 , p. 449— 454, nr. 9, p. 513— 520. A ltă bib lio g rafie, izvo are şi studii, la : J . - R. P a l a n q u e G. B a r d y , P. d e L a b r i o l l e , op. cit., p. 285— 291: ; L e C o n c ile d e C o n s ta n tin o p le (381). D ébats de M a x i m i n u s av ec A u g u s t i n , S c o lie s a r ie n n e s su r l e c o n c ile , d 'A q u ilé e , ed. R. G rison, Paris, 1980. In lim b a ro m â n ă : Pr. Prof. l o a n Rămureanu, S in o d u l a l I I - l e a e c u m e n ic , d e Ia C o n s ta n tin o p o l (381), t n v ă fă lu r a d e s p r e S iin tu l Duh ş i B is eric ă . S im b o lu l c o n sta n tin o p o lita n , în «Studii T e o lo g ice», X X I (1969), nr. 5 6 , p. 327— 3 8 6 ; şi în «O rto doxia» X X X III (1981), nr. 3, p. 285— 336. J . Z i n c u l e s c u , S im b o lu l N ic e o -C o n s ta n tin o p o lila n , Bucureşti, 1906. N. P a p i a n , S in o d u l a l I I - l e a e c u m e n ic ţniut la C o n s ta n tin o p o l în a n u l 381, B ucureşti, 1900. P en tru a p o lin a r is m : Iz v o a re : S f . G r i g o r i e de N y ss a, A n tir r e h c tic u s a d v e r s u s A p o llin a r e m , P. G. X L V , col. 1124— 1 2 6 9 ; I d e m , C o n tra lu i A p o lin a r ic c ă t r e T e o ii l e p is c o p u l A le x a n d r ie i, P. G. X L V , col. 1269— 1278. S f. E p i f a n i u, P a n a r io n s a u C o n tra tu tu ror etcv .iila r, lib er III, t. II, erezia 77, P.G. X L II, col. 642— 760. .1. F l e m m i n g - H. Lietzm,ann, A p o lin a r is tis c h e S c h r iite n , s ir is c h m it den q r ie c h is c h e n T e x te n , în «A bhandlungen der k on ig lich G esellsch aft der W isse n schiiflcii zu G ottingen. Phil, his, K lasse», B erlin , 1904. St udi i : E. Miihlenberg, A p o llin a r is v o n L a o d ic e a , G ottingen 1969. II. de Riedmaten, La c h r is t o lo g ie d ’A p o llin a ir e d e L a o d ic é e , în «Studia Patristic,!», vol. Ii, part. II, B erlin, 1957, p. 208— 2 3 4 ; R. W e i g e n b o r g , A p o ilin a r is tic in h -rp o lu lio n in th e T o m u s an d A n tio c h e n o s o i 362, ibidem , III, 1, Berlin, 1961, p. 321 XSO, G. L. P r (' s t i g o, St. B a s il th e G r ea t a n d A p o llin a r is o i L a o d ic e e a , Lon don, 1956. A lte studii do la Pr. Prof. I. R ă m u r e a n u , art. cit., în «O rtodoxia» X X X III (1981), nr. 3, p. 320, nofa 128. I d e m , C re ştin ism u l în p r o v in c iile r o m a n e d u n ă r e n e a le llir ic u lu i la si'irşilul s e c o lu lu i a l IV -le a . S in o d u l d e Ia S irm iu m d in 378 ş i S in o d u l d e ia A q u ile e a d in 381, în «Studii T eo lo g ice», X V I (1964), nr. 7— 8 , p. 408— 450.


341

Nestorianismul. Sinodul III ecumenic de Ia Efes din 431 :i După victoria repurtată de B iserică împotriva arianismului, Iisus M întuitorul a fost aşezat pe locul ce I se cuvenea, pe tronul Dumnezeiriî şi al gloriei cereşti. în atm osfera Răsăritului, plutea însă o nouă întrebare : p r o b le m a h r is to lo g ic ă , privind raportul firii divine cu firea umană din persoana M întuitorului. S-au ivit astfel ereziile h ristologice în Bisericii, care au fost discu tate în Sinoadele ecum enice III (431), IV (451), V (553) şi V I (680— 681). B iserica ţinea cu ten acitate la Dumnezeirea M întuitorului, în lupta ei de apărare îm potriva arienilor, dar şi la um anitatea M întuitorului, în lupta dusă contra docheţilor şi apolinariştilor. B iserica învăţa că odată ce unitatea Omului Dumnezeu este de plin lăm urită, firea dum nezeiască şi cea om enească sini perfect unite în Iisus Hristos. Dar cum se făcea această reuşită îngem ănare, a rămas o taină. Ş coala antiohiană învăţa că unirea dintre cele două firi ale M în tuitorului a fost numai m orală şi consta numai din arm onia conlucrării celor două firi (svuwi? o x s w r i, aov a cpsta). Concluzia care se putea trage de aici era că nu se cuvine închinare trupului Domnului, iar expresiile : «N ăscătoare de Dumnezeu, Dumnezeu s-a născut, Dumnezeu a pătimit», sînt greşite. Dimpotrivă, Şcoala alexandrină învăţa că cele două firi erau unite în chip real (svcooi? cpoau-^). Expresiile «Dumnezeu s-a născut, a pătimit, N ăscătoare de Dumnezeu» — MeotoxîjC erau socotite ca po trivite şi ortodoxe. Cu toate deosebirile de principii, nu s-au încins discuţii între re prezentanţii am belor şcoli, pînă la începutul secolului V , cînd pe scau nul patriarhal de Constantinopol s-a urcat călugărul antiohian N e s to r ie , un nepot îndepărtat al episcopului eretic Paul de Sam osata, după cele afirm ate de Suidas. N estorie a ifost crescut şi form at Ia şco a ja _ lu i Diodor de Tars ( t 394) şi a lui T eodor de M onsuestia ( t - A2 S). De timpuriu, s-a călug ă r ii_ ^ r î^ Jin .m în ă _ s tir e a Sfîntul Euprepiu din A ntiohia. înzestrat de * Capitol redactat de Pr. prof. loan Răm ureanu

342


natură cu un deosebit talen t oratoric, o voce plăcută şi sonoră (Socrate, Is to r ia b is e r ic e a s c ă , V II, 29), călugărul N estorie a atras de tim puriu atenţia tuturor asupra lui. în sărcin at cu instruirea catehum enilor şi predicarea cuvîntului lui Dumnezeu, şi-a cîştigat renum ele unui mare' predicator, mulţi văzînd în el un al doilea Ioan Gură de Aur. Murind la 427 Sisinie, episcopul capitalei, au început o serie de fră mântări şi certuri. îm păratul Teodosie II (408—450), văzînd mulţimea candidaţilor, scîrb it de intrigile nesfîrşite din sinul clerului de la Constantinopol şi auzind multe cuvinte de laudă la adresa călugărului N estorie, l-a chem at în capitală. încredintîndu-i snaunul . v ă d u v it.' la ¿ 0 aprilie 428? Ca să arate că n-a rîvnit după m ărire, N estorie a lăsat să treacă trei luni, pînă să sosească la Constantinopol. N estorie, cres cut şi form at în mediul antiohian, a kdus toată m oştenirea acelei şcoli, arătîndu-se totodată un duşman n eîn fricat al ereticilo r şi schism aticilor. «M incătorul de eretici», cum ă fost poreclii,

343

cătoare de om», iar N estorie, pentru a linişti spiritele, a ales o cale de m ijloc, numind-o «N ăscătoare de Hristos» —■ ypiGtv-Jjv.oc. Despre începuturile predicării în public a ereziei nestoriene, pă rerile cercetătorilor sînt diferite. Sfîntul Chirii al A lexandriei afirmă că N estorie a îngăduit episcopului Dorotei al M arcianopolei să anatematîzeze în B iserică pe oricine ar zice că M aria esle N ăscătoare de Dum nezeu. Poporul indignat de cele auzite, a părăsit ostentativ biserica, în care se afla N estorie. După m ărturia istoricilor Socrate (Isto ria b i s e r ic e a s c ă , V II, 32) şi Evagrie (Isto ria b is e r ic e a s c ă , I, 2), N estorie ar fi în sărcin at pe singhelul său A tanasie să caute să răspândească noua sa învăţătu ră greşită, determinîndu-1 să afirme la finele anului 428: «M a ria nu trebu ie să fie numită de nim eni «N ăscătoare do Dumnezeu», pentru că ea a fost o creatură om enească şi esle imposibil de im a ginat ca Dumnezeu-Fiul să fie născut de o creatură» (Socrate, op. cit., V II, 32). A ceste cuvinte au tulburat atît pe clericii cit şi. pe m irenii :din capitală. N iciodată nu s-a crezut în Biserica primară că o «creatură om enească a dat naştere Creatorului, dar se credea că Hristos este o persoană dum nezeiască şi că F ecio ara M aria, dind naştere lui Hristos, a fost mama persoanei dum nezeieşti şi în acest sens a putut fi numită nu mama Dumnezeirii, ci mama lui Dumnezeu-. Tulburările au luat proporţii. C lerul, poporul ş i. monahii s-au îm părţit. Unii, putini la număr, uşuratici şi linguşitori, ţineau cu N estorie ; ceilalţi, m ajoritatea covîrşitoare, erau împotriva lui. Conducătorul or todocşilor era Proclu, episcop de Ci/ic, care, in tr-o predică ţinută în prezenţa lui N esîo n eT aHpfeam ărit po_ Uei,'iour.a..Maria..numin.cîr_Q„jţ
344


raiul Teodosie şi soţia isa Evdochia aprobau pe N estorie, în timp ce Pulcheria, sora basileu lu i, îl socotea un eretic periculos. Erezia lui N estorie a străbătut pînă departe între călugării din Egipt, determ inînd pe Chirii al A lexandriei (t 444), să se ridice cu toată puterea îm potriva lor, avînd, în com baterea acestei erezii, rolul pe care l-a avut m arele Ă tanasie, în com baterea arianismului. In epistola pas cală din anul 429, fără să pronunţe numele lui N estorie, Sfîntul. Chirii apără unitatea personală a M întuitorului, numind pe F ecio ara M aria : «M aica lui Dumnezeu» — O s o t o x o î , nu pentru că ar fi născut D ivinita tea în sine, ci Logos-ul cel unit cu natura umană. De asem enea, într-o scrisoare intitu lată C ă tie m o n a h ii E giptu lui, Sfîntul C hirii a com bătut învăţăturile greşite ale Iu i N estorie, fixînd cu o uim itoare preciziune doctrina ortodoxă, atît cu privire la unirea naturilor divină şi um ană în persoana Fiului lui Dumnezeu, cît şi cu privire la calitatea de M aică a Domnului — 0 s o 6. «Dacă Domnul nostru Iisus H ristos e ste Dumnezeu, cum n-ar fi Sfînta Fecioară, care L-a născut, M aica Lui Dumnezeu?», spune Sfîntul Chirii. N estorie, luînd cunoştinţă de această scrisoare, a avut ieşiri v e hem ente contra Sfîntului Chirii. Ca răspuns, Sfîntul C hirii a adresat, la sfîrşitul verii anului 429. o scurtă scrisoare. în care arată că eL N es torie, este cauza dezordinei din_ Biserică. Aflînd Sfîntul C hirii din afir m aţiile lui N estorie că şi fam ilia im perială îi aprobă învăţăturile, a alcătuit în cursul anului 430 trei «memprii», tratînd D esp re d r e a p ta cred in ţă, .adresate perechei. im periale Teodosie II şi Eudochia şi sorei împăratului^ Pulcheria, o ortodoxă convinsă. In acelaşi an, ca răspuns, la predicile lui N estorie, a scris Sfîntul Chirii C in ci că rţi pen tru com b a tc r e g b la s fe m ie i lui N e s to r ie . Sfîntul Chirii a inform at si pe papa C e lestin al Romei (422— 432), despre erezia lui N estorie, întrebîndu-1 dacă va nuii continua să întreţină legături cu acesta. I.a IJ august 430. C elestin a convocat un sinod la Roma care şi-a. însuşit d o c l m u i Sim ţului Chirii în privinţa hristologiei. Teoria lui N es torie despic «coi doi Iii ai lui Dumnezeu», a fost declarată erezie. C ă lugărul Casi.in, originar din S c y t h i a M inor (Dobrogea), a fost în săr cinat siLstudie/.o in amănunt învăţăturile lui N estorie. Rezultatul ce r cetărilor sale a fost alcătuirea unui studiu cu privire la întrupare (De. in c a rn a tio n e), în caro a com bătut erezia nestoriană.


345

In noiem brie 430, Sf. C hirii a ţinut un sinod în A lexandria. H otărîrile dogm atice ale acestui sinod le-a cuprins într-o lu naă_epi5 foiă s in o d ală, adresată lui N estorie, scoţînd în evidenţă că natura umană nu s-a cufundat în cea divină, ci C uvîntul s-a unit ipostatic cu natura umană. La sfîrşitul scrisorii, a alăturat faim oasele sale « 1 2 capitole», care con ţineau pe scurt tot ceea ce trebuia să anatem alizeze N estorie, dacă vo ia să mai rălmînă în com uniune cu celelalte Biserici. M ai tiîrziu, celeb rele «12 capitole» au fost num ite A n a tem a tism ele la i C h irii din A le x a n d r ia . ........ întregul dosar al actelor sinodale de la Roma şi de la A lexandria, împreună cu A n a te m a iis m e le lu i C hirii, au fost înm m ate lui N estorie, în mod solem n şi în public, într-o duminică, pe cînd se afla în bise rică, de doi episcopi egipteni, Teopem pt şi Daniil. N estorie n-a dat nici un răspuns trim işilor Sf. Chirii, căutînd să cîşlige şi mai mult curtea im perială de partea lui. M ai tîrziu, a alcătuit 12 C o n tra a n a tem a tism e. opunînd fiecărei anatem atism e a lui C hirii o conlraanaLematismă. Cu toate că cele expuse de N estorie în C o n tr a a n a tc m a tis m e le sale erau o erezie criticată atît de Teodoret de Cir cit şi de A ndrei deSam osata, ereticul din Constantinopol a învinuit pe toţi alexandrinii, în frunte cu Sfîntul Chirii, de apolinarism şi alto erori. N estorie a trim is C o n tr a a n a te m a tism e le sale şi arhiepiscopului loan al A nliohiei, care era influenţat de principiile şcolii antiohienc, unde îşi primise educaţia teologică. A lături de N estorie. Ioan al A ntiohiei si alti episcopi. ca Teodorei de Cir şi Andrei de Samo& ata^kidianati de îndrăzneala alexandrini lo r,"'e r a a f^ şi pe C elestin al Romei, pentru faptul că s-a alăturat Sfîntului Chirii. Drept urmare au alcătuit scrieri polem ice împotriva Sfîntului Chirii, acuzîndu - 1 că e incorect, arogant şi teolog slab. In timp ce toţi prietenii antiohienilor s-au solidarizat cu episcopul Ioan, toţi adversarii acelei şcoli, în frunte cu episcopul M emnon al Efesului şi Iuvenal al Ierusalim ului, s-au alăturat Sfîntului Chirii. Cel dintîi a crezut că a sosit momentul să se desfacă de ju risd icţia scaunului de la Con stantinopol. Iuvenal al Ierusalim ului, la rîndul său, a nădăjduit că acum se va putea em ancipa de sub autoritatea scaunului antiohian. Disputele au luat proporţii. Numai un Sinod ecum enic putea să resta b ilească liniştea în Biserica Răsăritului.


După dorinţa împăratului Teodosie II, la sinodul proiectat pentru R usaliile anului 431, care cădeau la 7 iunie, urma să participe numai cîţiv a m itropoliţi şi episcopi, special invitaţi încă din noiem brie 430. N estorie spera că biruinţa va fi a lui. Episcopul C elestin al Romei a trimis o delegaţie compusă din episcopii A rcadie, Proiect şi preotul Filip, recom andîndu-le să se alăture de la început Sfintului Chirii. Cu m enţinerea ordinei la sinod, împăratul a delegat pe com isul Candidian, comandantul gărzii im periale. ■' Sinodul al III-lea ecumenic Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes s-a ţinut între 22 iunie — 31 iulie 431. N estorie. bucurîndu-se încă de bunăvoinţa curţii im periale, a venit la Efes însoţit de corniţele Irineu, un bun prieten al :.său, şi de 1& episcopi. iar Sf. C hirii de vreo 50. Din părţile noastre a parti cipat la Sinodul al III-lea ecum enic de la Efes episcopul T im o tei al To nusului, din Sc.yt.hia M inor (Dobroqea). care a sem n at'ca al 170-lea par ticipant A natem atism ele Sf. Chirii si condamnarea lui N estorie. A lţi epi scopi sud-dunăreni ca : Iulian de Sardica (Sofia), Dorotei de M arcianopolis (Paradi), Petronius de N ovae (Sviştov), M arcianus de A brittus au fost de partea lui N estorie. M emnon, episcopul Efesului, a creat lui N estorie o atm osferă defavorabilă. Cu toate că numărul episcopilor so siţi la Efes nu era prea mare, Sf. C hirii al A lexandriei a făcuţ neîncetate demersuri pe lîngă com isul Candidian, căutînd să-l determ ine să deschidă Sinodul. Cum episcopii din Siria. în frunte cu loan al A ntiohiei, aliaţii l i roşii ai lui N estorie. nu sosiseră încă la sinod, Sf, Chirii a căutat să pro fite de absenţa lor. După praznicul Rusaliilor, 7 iunie 431, au sosit hi sinod luvenal^ al Ierusalimului şi Flavian de Tesalonic cu sufraganii. lor. Candidian, aşteptînd sosirea arhiepiscopului loan al A ntiohiei, a conliiiii.il. să amine deschiderea Sinodului, spre m area supărare a Sfintului C hiiil. Cînd, în fine, m itropoliţii A lexandru de A p«meca şi A lexandru de ler.ipolis au anunţat că loan al A ntiohiei roagă să nu fie aşlt pl.it, nevoind probabil să ia parte la condam narea prietenului său Ne.sl.oi ic .Slinlul Chirii a deschis Sinodul la 22 iunie 431, în ca te drala Sfintei re d o ^ re M aria..din Efes. Deşi N estorie n-a . voit să se prezinte în faţa Sinodului, cu toate că atît com isul Candidian cît şi cei 68 de episcopi din A sia au protestat pentru deschiderea Sinodului,


347

pentru că episcopii din A sia nu sosiseră, sinodalii şi-au văzut liniştiţi de lucru. D ezbaterile sinodului au durat de dim ineaţa pînă noaptea iîrziu, avînd ca obiect de discuţie doctrina greşită a lui N estorie. Chiar de la începutul discuţiilor, cei 198 de episcopi, luînd ca bază ce le 12 A n a tem a tism e ale Sfîntului C hirii şi alte tex te din scrierile Sfin ţilo r Părinţi, în deosebi, din Sfinţii V asile cel M are, G rigorie de Nazianz şi G rigorie de Nisa, au d eclarat că în Iisus Hristos sînt două firi, una divină şi alta umană, ‘dar o singură persoană, cea divina a Fiului iu i Dumnezeu. Legătura dintre am bele firi este o legătu ră firească, ipostatică, nu numai una m orală. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este con substanţial cu Tatăl, după Dumnezeire şi consubstanţial cu noi după iim anitatea pe care a primit-o în sînul F ecioarei M aria. Denumirea de 0 sotoxoî = «N ăscătoare de Dumnezeu», dată F e cio a rei M aria, a fost ridicată la însem nătatea ce i se cuvenea.. N estorie a fost destituit . din demni latea arh ierească şi excom un ica t'la 22 iunie 431. . Sfîntul Chirii triumfase. H otărîrea condamnării lui N estorie a fost sem nată de cei 198 de episcopi, cărora s-au alăturat mai tîrziu şi alte sem nături. Efesul, în care, cu secole înainte, poporul a m anifestat îm potriva Sfîntului Pavel, «Apostolul neamurilor», vociferînd : «M are este Diana efesenilor» (Fapte 19, 28), răsuna acum de strigăte de bucurie, la m area veste că «duşmanii F ecioarei M aria au fost înfrînţi». A doua zi după ţinerea Sinodului, hotărîrea rostită de; Părinţii epis copi a fost adusă la cunoştinţa lui N estorie, a credincioşilor din Efes şi a clericilo r şi credincioşilor din Constantinopol. Contra ei a pro te sta t delegatul împăratului, plîngîndu-se de violenţa Sf. Chirii. C inci zile după deschiderea Sinodului, sosise la Efes şi Ioan al A n tiohie i.cu episcopii din A sia. Informat de cele petrecute, blîndul a r h i e p i s c o p , ieşindu-şi din fire, fuigerînd de m înie con tra Sf. Chirii şi-a con vocat prietenii la un sinod, declarînd nule şi fără valoare hotărîrile luate de SI. Chirii şi episcopii întruniţi cu el. Ei au anatem atizat pe Sf. C hirii, autorul celor 12 A n a ta n u lis m c , pline, cum afirma N estorie, de ră tă ciri eunom iene şi apolinariste, pe prietenii săi, precum şi pe M emnon al Efesulni, autorul moral, al celor hotărîte de Sinodul ţinut de Sf. C hirii în 22 iunie 431, şi pe toţi episcopii care nu se vor pocăi, alăturîndu-se lui Ioan al A ntiohiei.

348


A m bele sinoade, atît cel prezidat de Sf. Chirii, cît şi cel prezidat de Ioan de A ntiohia, au adus la cunoştinţa împăratului Teodosie II hotărîrile lor. Com isul Candidian a raportat şi el împăratului cele petrecute în 22 iunie la Efes şi purtarea autoritară a Sf. Chirii. După prim irea rapoartelor, Teodosie II a trim is la Efes, la 1 iulie 431, pe m agistratul Paladie, ca să com unice episcopilor că socoteşte nule şi fără valoare hotărîrile luate la 2 2 iunie. , Intre timp, sosind la Efes şi cei trei delegaţi ai papii C elestin al Romei, s-au mai ţinut în prezenţa lor încă şase şedinţe, conduse tot de Sf. Chirii. Au fost exam inate din nou învăţăturile Iui N estorie, iar în ziua de 1 1 iulie, în şedinţa a IlI-a. s-au aprobat ţoale hotărîrile luate în şe dinţa din 22 iunie. N estorie, Ioan al A ntiohiei şi prietenii lor, au fost excom unicaţi. .......... In şedinţa a IV -a din 16 iulie 431, Părinţii episcopi au pronunţat condam narea pelagianism ului şi a reprezentanţilor lui: Pelagiu, C elestin, Iulian de Eclanum ş.a. (Mansi, IV, 1330— 1338). Sinodul a alcătu it__si. _8 . can o an e, dintre care ultim ile sînt mai im portante. In şedinţa a V l-a din 31 iulie 431, prin canonul 7, se oprea, sub aspră pedeapsă bisericească, introducerea sau com punerea altui Sim bol de credinţă decît cel N iceo-constanlinopolitan (Mansi, IV, 1361 D.). Canonul 8 confirm a autocefalia B isericii din Cipru, faţă de P atriar hia A ntiohiei. Este cea mai veche autocefalie în B iserica Răsăritului, recunoscută de un Sinod ecum enic. îm păratul, la sfatul curtenilor, a destituil atît pe N estorie, cît şi pe Sf. C hirii şi Memnon, ordonînd întem niţarea lor, sperînd ca în felul acesta să fie p acificate spiritele. După îndelungate negocieri duse de delegaţii Sinodului şi reprezentanţii clerului din capitală cu împăratul Teodosie II, acesta a revenit asupra deciziei privitoare la exilarea Si. Chirii al A lexandriei şi Memnon al Efesului, reaşezîndu-i în scaunele Jor. Dimpotrivă, N estorie a fost exilat în M înăstirea Sfîntul Euprepiu de lingă Anliohia, unde fusese tuns în. călugărie, iar în locul său Ia ConsLmtinopo!

349

canoane, episcopii sirieni s-au întors în patrie plini de nemulţumire, nevoind să recunoască cele hotărîte la Sinodul din Efes. La 30 octom brie 431, Sfîntul Chirii şi-a făcut intrarea trium fală în A lexandria, fiind salutat de credincioşi cu m are entuziasm, în felul în care a fost primit odinioară de alexandrini Sfîntul A tanasie, apărătorul O rtodoxiei. După închiderea Sinodului, sciziunea a continuat totuşi între cei din A lexandria şi cei din A ntiohia. Episcopii din A ntiohia erau acum supăraţi şi pentru alegerea lui M axim ian la C onstantinopol. în sinoa dele ţinute la Tars şi A ntiohia, s-a reînnoit anatem a contra Sfîntului C hirii. în văţaţii Teodoret, A ndrei de Sam osata şi Euteriu de Tiana au alcătu it scrieri polem ice contra Sfîntului Chirii. îm păratul Teodosie II a propus Sf. Chirii al A lexandriei şi Ioan al A ntiohiei să se în tîln ească la N icom idia pentru îm păcare. Deşi întrevederea cerută de Teodosie II n-a avut loc, totuşi, în urma m ultor discuţii şi tratative, s-a ajuns la u n acord. Ioan al A ntiohiei a trim is la A lexandria pe episcopul Paul d e Emesa, cu o formulă de credinţă care recunoştea expresia « N ă scă t o a r e d e D um nezeu» şi învăţătura că în unica persoană a M întuitorului sînt două naturi : dum nezeiască şi om enească. îm păcarea dintre patriarhul Ioan al Antiohiei şi Sf. C hirii al A lexan d riei s-a făcut, după doi ani de discuţii şi corespondenţă, la 1 2 apri lie 433. Din cauză că nu toţi episcopii Răsăritului au acceptat întru totul prevederile unirii din 12 aprilie 433, împăratul Teodosie II a procedat cu m are asprime contra celor ce refu/.au s-o accepte. La intervenţia lu i Ioan al A ntiohiei, au fost destituiţi 15 episcopi care n-au acceptat unirea. în 435, N estorie a fost trim is în localitatea Petra din A rabia su dică, iar de acolo la Oasis, în Egipt, unde a scris C a r tea lu i H e r a c lie din D am asc. Bătrînul eretic a m urit în exil pe la 450. Din ordinul îm păratului, toate scrierile lui N estorie au fost căutate şi arse- O rice adunare a prietenilor lui a fost interzisă. Persecutat fără cruţare, nestorianism ul şi-a găsit un refugiu, după 431, la m arginea Imperiului, în şcoala de la Edesa. în 489, cînd, din ordinul împăratului Zenon, şcoala a fost închisă, neslorienii, nemulţumiţi cu stăpînirea Bizanţului, au trecu t în Persia, unde au găsit bună primire şi au fost toleraţi. A ici nestorien ii au înfiinţat la N isibi o şcoală sub conducerea m itropolitului Barsum a, un nestorian înfocat. Din Persia, nestorianism ul s-a întins 8

350


în M esopotam ia, A rabia, Turchestan şi chiar pînă în India şi China de V est. Savantul german F. Loofs a cules fragm ente din scrisorile, pre dicile, din autobiografia TpaŢcaSta şi din scrierea polem ico-dogm atică 0 eo7îocaxi'i7]<; a lui N estorie, în N e sto iia n u (Halle, 1905), cautînd să re abiliteze pe fostul patriarh eretic de la ConslanLinopol. B I B L I O G R A F I I I z v o a r e ; N es t o r i e, Tpa-(a>5ia, a u to b io g ra fie i s crie re polem ico-d og m atică, ed. F. Loofs, în «N e s to r ia n a ». D ie F r a g m e n te d e s N e s to r iu s , H alle, 1905, N e s t o r i e , L e liv r e d 'H éra c lid e . I. T e x te syriaq u e par P. B e d ja n ; trad. franç, par F. N au, P aris, 1910. Sf. C i r i l a l A l e x a n d r i e i , A n a t e m a t is m c le , trad. de Pr. O lim p C ăciulă, B u cu reşti, 1937. Ç r e e d s , c o u n c ils a n d c o n t r o v e r s ie s , 337:—461. Ldilcci by J . Stevenson, 1976. S tu d ii : Luigi I. S c i p i o n i, N e s t o r ie e il C o n c ilio d l E ie s o . S to ria , d o g m a , c ritic a , M ilano, 1974, V III — 453 p. C h . Y a n n a r a s, C o n ţin u tu l o n t o lo g ic a l n o ţiu n ii o n t o lo g ic e d e p e r s o a n ă , în lim ba n eo g reacă, A ten a, 1970. M .-J. N i c o 1 a s, T h e o t o k o s . L e m y s t è r e d e M ario, Tournai, 1965. J . L i e b a e r t , C h r is to lo g ie . V o n d e r a p o s t o lis c h e r Z eit b is zu m K o n z il v o n C h a lc e d o n (451), B äle, 1 9 6 5 ; I d e m , L 'in carn a tio n . D es o r ig in e s a u C o n c ile d e C h a lc è d o in e , Paris, 1 9 6 6 ; Idem, E p h è s e (C o n ciled 'j, 431, D iel, d'hist. e t d e g è o g r . e c c l , X V (1962), fase., 8 6 col. 561— 574, fo arte b u n : I d : e m, La d o c t r in e c h r is ţ o lo g iq u e d e sa in t C y r ile d 'A le x a n d r ie a v a n t la q u e r e l le n e s to r ie n n e , Lille, 1951. G. S. B e b i s, SujiSoXai sic ttjv itepl tou ííeaTopíou ¿psuvoiv, A ten a, 1964, ‘365 p.; P.-T h. C a m e l o t , E p h è s e e t C h a lc è d o in e , Paris, 1962. M. V . A n a s t o s , N e s to r iu s w a s o r t h o d o x , în «Dumlnirton O aks Papers», 1962, nr. 16, p. 117— 140. ' A. G r i l l m e y e r , D as S c a n d a lu m o e c u m e n ic u m d e s N esto riu s... în «Sch olastik», 36 (1961),, p. 321— 336. ' P. T h . C a m e l o t , C o n c ile s o e c u m é n iq u e s d e s I V -e e t V -e s i è c le s , în «Le C o n ci le et les co n ciles», P aris, 1960, p. 45— 73. H. R i s t o w, D er B e g r iíí TtpóamTtov in d e r T h e o lo g i e d e s N esto riu s , în «Aus der byz. A rb e it der D. D. Republik», hrsg. v on J . Irm sch er, I, B erlin , 1957, p. 218— 236. E. A m a n n , L 'a iia ir e d e N e s to r iu s v u e d e R o m e , in «Revue de Sc. R eligieu ses», 23 (1949), p. 5— 37 ; 207— 244 ; 24 (1950), p. 28— 52 ; 23,5— 265. , l; r. E r d i n, D as W o r t, H y p o s ta s is , Freib u rg im ßreisgau , 193 9 ; I’. de L a b r i o 11 e, G. B a r d y , L. B r e h i e r , G. de P l i n v a l , D e Ia m ort d o T h é o d o s e à ¡’é l e c t i o n d e G r é g o ir e l e G ran d , t. IV , de ¡'H istoire d e ¡'É g lise par Aug. M idii* cl V. M artin, Paris, 1937, p. 163— 196. K. G e r l a n d , — V. L a u r e n t , L e s lis t e s c o n c ilia ir e s . I. S y n o d e d e G a b a d iu s 304 ; II, C o n c ile d 'E p h è s e (431), K ad iköy- Istanbu l, 1936. A. du M .i n o i r, L 'artju m cn tation p a tr is tiq u e d a n s la c o n t r o v e r s e n e s t o r ie n n e , în ,

351

M. Q u e r a , Un e s b o s d 'h isto ria d e l c o n c ili d 'E ies, în «A nalecta T arracon en sia», V II (1931), B arcelo n a, 1931, p. 1— 53. E. W e i g 1 e, C h r is to lo g ie v o m T o d e d e s A th a n a s îu s b is zu m A u s b r u c h d e s N e s to r ia n is c h e n S treits, M iinchen, 1925. M. J u g i e, N e s to r iu s e t la c o n t r o v e r s e n e s to r ie n n e , Paris, 1912. P en tru con d am n area p e la g ia n is m u lu i ; .p. d e L a b r i o 11 e, G. B a r d y, L. B r é h i e r, G. de P I i n v a 1, o p . cit., p. 79— 128 ; 397 -419. J . S p e i g l e , D er P e la g ia n is m u s a u t d e m K o n z il v o n E p h csu s, în «A nnuarium h isto riae con cilioru m », Am sterdam , I (1969), p. 1— 14. G. de P I i n v a l , P e la g e , s e s é c r its , sa v i e e t sa réform e..., Lausanne, 1934. In lim b a ro m â n ă : Pr. Prof. l o a n R ă m u r e a n u , E v e n im e n t e le is t o r ic e În a in te ş i d u p ă S in o d u l d e Ia C a lc e d o n (451), în «Studii T eo log ice», X X II (1970), nr. 3 —4, p. 180— 181. ' A rhim . T i m o t e i S e v i c i u , D o ctrin a h r is t o lo g ic ă a SI. C h irii a l A le x a n d r ie i, Tim işoara, 1973. Prof. N. C h i ţ e s c u , F o rm u la o sin g u ră iir e în tru p a tă a L o g o s u lu i lu i D u m n e z eu , în «O rtod oxia», X V II (1965), nr. 3, p. 295— 307. I d e m , C o n trib u ţia B is e r ic ii E g ip tu lu i l a o p e r a d o g m a t ic ă a B is e r ic ii c r e ş tin c , în «Studii T e o lo g ice», V III (1956), nr. 1— 2, p. 40— 58. N. B ă n e s c u, O c e l e b r i t a t e à tro n u lu i b iz a n t in : Al h e n a is -E u d o k ia , în «M itro p olia O lten iei», X IV (1962), nr. 7— 8 , p. 426— 433. D iac. N. P o p o v i c i , Î n c e p u t u r ile n esto ria n isn iiilu i..., Sibiu, 1933. I. M i h ă l c e s c u , S in o d u l a l I I I - le a e c u m e n ic ţinut Ia E ie s in 431, ed. a 2-a, B u cu reşti, 1931. N. C h i r i a c - D i m a n c e a , Is t o r ia n e sto riu n is m iilu i cu S in o d u l a l I I I - le a e c u m e n ic (431), P iteşti, 1927. A rhiep. R. N e t z h a m m e r , E le s u l ş i T om is, Ir.ul. din lim ba germ ană de G ala G alactio n , în «C onvorbiri L iterare», B u cu reşti, L X IV (1931), ap rilie, p. 299— 306.

Monofizlsmul. Sinoadele din Constantinopol (448) şi Efes (449). Sinodul IV ecumenic de Ia Calcedon din 451 * Eutihianismul sau monofizismul Se părea că, după condam narea ere/,iei nesLoriene, lum ea creştină va avea linişte şi pace desăvîrşită, cînd izbucni o nouă erezie, erezia e u tih ia n ă sau m o n o fiz ită . Erezia îşi are numele de la un bătrîn arhim an drit din Constantinopol, E u tih ie, stareţul unei m înăstiri m ari şi însem nate din jurul Constantinopolului, om cu solide cunoştinţe teologice, dar încăpăţînat. El luptase cu m ull zel contra ereziei lui N estorie, dar dusese la extrem învăţătura şcoalei din A lexandria despre unirea celor două firi din persoana Mîntuitoirului, susţinută de Sfîntul C hirii al A lexandriei. S p r e deosebire de N estorie, care împingea atît de departe deosebirea celor două fîrTdin persoana M întuitorului, îneît ajungea să * Capitol redactat do Pr. prof. lo a n R ă m u rean u

352


admită că îu Iisus H risios exis-a două persoane, deosebite — d io p r o s o pism , sau că Dum nezeu-Tatăl are doi fii, Eutihie exagera aşa...de—mult unirea celor două_fi_rî, în rît-iăcaa-xiin ele o sin g u ră f i r e — jxovotpoots. De aceea erezia lui Eutihie a primit numele d e m o n o fiz ism sau eu tih ian ism . .Eutihie susţinea că firea om enească luală de M întuitorul la întru pare în sinul F ecio arei M aria a fost absorbită de firea Sa dumnezeiască, în cît aceasta a dispărut complet, aşa cum o picătură de apă se pierde 'fiT im en sitatea m ării. A ceastă învăţătură eronată era susţinută la A le xandria de unii clerici şi teologi, şi chiar D io sco r (444— 451), su ccesorul Sfîntului C hirii pe scaunul A lexan d riei,..avea unele păreri înrudite cu ea. Ca atare Iisus Hristos a avut în persoana Sa o singură fire, numai firea dum nezeiască, iar trupul Său a fost dumnezeiesc, nu om enesc. întrucît M întuitorul, după unii monofiziţi, n-a avut un trup om enesc real, monofizismul apare pe de o parte ca o fo r m ă a d oc h etism u lu i, după care M întuitorul a avut un trup aparent, iar pe de alta ca o variantă a ap o lin arism u lu i, care afirma că locul raţiunii umane din persoana lui Iisus H ristos l-a luat raţiunea sau Logosul lui Dumnezeu, pentru a explica astfel m odalitatea unirii firii umane cu firea di vină. Doctrina ortodoxă referitoare la firile din persoana M întuitorului este că în Iisus Hristos sînt d o u ă firi, d u m n e z e ia s c ă şi o m e n e a s c ă — d io fiz itism , unite într-o singură persoană divino-um ană. C onsecinţa ereziei m onofizite este că, dacă Hristos, Fiul lui Dum nezeu, nu are pe lîngă firea Lui dum nezeiască şi o fire om enească reală atunci se nim iceşte întreaga operă de răscum părare a omului. Numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om real, putea duce neamul om enesc la m întuire. Pentru virtuţile sale ascetice, Eutihie se bucura de m are cinste printre călugării răsăriteni. Nu m ică era puterea bătrînului arhimandrit şi la curtea im perială, graţie faptului că era naşul de botez al eunucului IIr isafie. personalitatea cu.jce a _inai.jn a re trecere pe lîngă împărat. Primul care a com bătut erezia lui Eutihie a fost Teodoret al Ciru lui, în lu<-rare a 'Sa l i f l r e i l ® ^ '^ I n _ih u r 4 4 7 ( num ită E ran istes (C erşeto rul). Dommis, patriarhul A ntiohiei, l-a acuzat pe Eutihie de apolinarism şi l-a denunţai. împăratului Teodosie II. Episcopul Eusebiu de Doryldcum, in Iii« jia , l-a denunţat pe Eutihie. ^ n o ie m b r ie 448, patriarhului F lavian de C onstantinopol (446— 449).


353

Sinodul de la Constantinopol din 448 Denunţat patriarhului Flavian al Constantinopolului pentru erezia sa (le episcopul Eusebiu de Dorylaeum , Eutihie a fost chem at să-şi expună doctrina sa intr-un sinod local, deschis la 12 noiem brie 448 la C onstan tinopol, la care au participat episcopii aflaţi în capitală. La început, Eutihie a invocat fel de fel de scuze, evitînd să se prezinte în faţa s i nodului. Protecţia atotputernicului Hrisafie, duşman neîm păcat al pa triarhului Flavian de Constantinopol, pe care stima şi protecţia împă rătesei Eudochia îl făcea şi mai nesuferit eunucului, precum şi sprijinul m oral al patriarhului D ioscor al A lexandriei, l-au în cu rajat pe Eutihie în atitudinea sa de opoziţie şi neascu ltare faţă de patriarhul său şi faţă de sinod. După multe ezitări, Eutihie s-a prezentat în faţa sinodului, în ziua de 22 noiem brie 448, făcînd urm ătoarea m ărturisire : «Recunosc că î n a inte de unirea Dumnezeirii cu um anitatea, Hristos avea două firi, dar după unire nu recunosc d ecît o singură fire» (Mansi, VI, 744). în urma acestei declaraţii, Eutihie a fost anatem atizat, mai întîi de sinodul local din Constantinopol, în 448. Sentinţa de condamnare a fost sem nată de 30 de episcopi şi 23 de egumeni. Legăturile lui Eutihie cu curtea im perială, prin finul său H risafie, l-au făcut pe bătrînul eretic încrezut şi com bativ. Nemulţumit de hotărîrea de anatem atizare,.Eutihie a apelat la papa Leon I al Romei (440—• 461) si Ia patriarhul D ioscor al A lexan d riei i 444— 451), îru ca rc a . găsit un apărător înfocat. Papa Leon I, fiind inform at despre erezia lui Eutihie, a adresat la 13 iunie 449 patriarhului Flavian al Constantinopolului o importantă scriso are dogm atica — E p is to la d o g m a tic ă a d F laviam im ,. în care expune d a r învăţătura ortodoxă despre cele două firi din persoana M ântuito rului, socotind pe arhimandritul Eutihie «eretic periculos», pe drept analem atizat de sinodul din Constantinopol din 448. Eutihie însă era puternâc apărat la curtea Im perială, avînd p riete nia eunucului H risafie şi a îm părătesei Eudochia, aşa că s-a ajuns un timp, cînd patriarhul Flavian era bănuit şi acuzat de erezie. 23 — Istoria bisericească

35 4


Sinodul tîlhăresc de la Efes (449) Fată de tulburarea produsă de erezia lui Eutihie, s-a h otărît ca întreaga chestiune să fie prezentată şi discutată într-un nou sinod, care a fost_ con vocat la Efes, pentru luna auguşţ 449. Eunucul H risafie a făcut totul spre a fi QpriţLsă vin ă JLa. sinod epis copii bănuiţi că sînt adversari ai lui Eutihie. Pentru a da însă sinodului ca ra cteru l său de ecum enic, primi pe patriarhul F lavian şi pe delegaţii papei Leon cel M are. Sinodul s-a deschis la Efes, în biserica Sfînta M aji a . la 8 aucfusT~449, preşedinţia fiind încredinţată patriarhului D ioscor al A lexandriei, un bărbat cu caracter violent şi despotic, căruia H ri safie i-a pus la dispoziţie şi puternica garda de soldaţi. D ioscor însuşi aduse o ceată de călugări şi parabolani (îngrijitor de bolnavi), înarm aţi cu ciom egeL,aranjînd lucrurile în aşa fel ca delegaţii papei să nu poată lua cuvîntul în sinod, iar ceilalţi dintre episcopi să nu facă nici o o biec ţie, de team a soldaţilor. Papa Leon I, voind să jo a ce rolul unui ju d e cător suprem, a trim is la sinod trei delegaşi : pe episcopul Iuliu de Puteoli, pe preotul Renatus, care a murit pe drum, şi pe diaconul Ilarie. Cu m enţinerea ordinei la sinod, au fost delegaţi doi înalţi dem ni tari, Elpidiu şi Eulogiu. D ezbaterile sinodului s-au ţinut într-o atm osferă foarte agitată. A st fel s-a retras dreptul de vot tuturor ierarhilor care s-au pronunţat în sinodul lo cal din Constantinopol, din anul 448, contra lui Eutihie. în schimb, s-a acordat drept de vot arhimandritului sirian Barsuma, băr bat foarte violent, care, împreună cu patriarhul D ioscor al A lexandriei şi cu parabolanii aduşi de acesta din Egipt, sînt răspunzători direct de actele de violenţă petrecute în sinod. D ioscor al A lexandriei dictă sinodului condamnarea învăţăturii or todoxe' despre existenţa celor două firi în persoana M întuitorului şi im pusese monofizismul ca doctrină ortodoxă. Patriarhul D ioscor a folosit sinodul Cii arm ă de răzbunare îm potriva blîndului patriarh Flavian al ('onsldiilitiopolului, care, în timpul discuţiilor, a fost grav brutalizat de rirliiin.unirii ui Barsuma, îneît după trei zile a încetat din viaţă. A fost condamnai. de asem enea episcopul Eusebiu de D orvlaeum, acuzatorul principal al erelirulin Eutihie. Teodoret al C irului si Ibas de Edesa au fost condamnaţi ca neslorieni. Domnus de A ntiohia a fost depus din scaun. Teodoret al Cirului, după ce a fost depus din scaun, a fost alungat din


355

eparhia sa şi închis într-o m înăstire de către călugării înarm aţi. D ele gaţii papei scăpară cu fuga de ciom egele călugărilor şi parabolanilor, aduşi de Dioscor al A lexandriei la sinod. , In modul acesta, adversarii monofizismului, condamnat în 448, au fost înfieraţi de Eutihie ca nestorieni. Dioscor al A lexandriei a găsit învăţătura lui Eutihie ortodoxă, descoperind în ea chiar multe asem ă nări cu cele învăţate de Sfîntul Chirii al A lexandriei. Sinodul şi-a pre lungit dezbaterile pînă la 22 august 449, cînd s-a închis. Părăsind Efesul, patriarhul Dioscor a reuşit să obţină de la îm păratul Teodosie al II-lea, monarh naiv şi lipsit de experienţei în treburile politice şi în problem ele religioase, aprobarea hotărîrilor sinodului tîlhăresc din Efes. Papa Leon I, inform at prin delegaţii săi de bru talităţile petrecute la Efes în 449, a numit acest sinod : «sin odu l lllh d resc» , nume care i-a răm as în is to r ie — aovoSoţ Xtjc'cptx?i (ephesinum nori judicium , seci lalrocinium). In sinodul ţinut la Roma în 449, pa pa Leon cel M are a respins toate h otărîrile sinodului tîlhăresc. ,k Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din 451 In B iserica de Răsărit, «sinodul tîlhăresc» — auvoooc cpixi] ■ — ephe sinu m latro cin iu m de la Efes a provocat mare confuzie şi haos. Epar h iile din Egipt. T racia si P alestin a. an trecut de partea iui Dioscor, iar în eparhiile din Siria, Pont şi A sia M ică numai puţini episcopi au avut cu raju l să se opună pe faţă monofizismului prom ovat de Eutihie. N e mulţum irea în rîndurile clericilo r şi credincioşilor ortodocşi era foarte mare, mai ales din cauza abuzului de putere al patriarhului Dioscor al A lexandriei, care a prezidat «sinodul tîlhăresc», căutînd să legitim eze şi să impună monofizismul în B iserica Răsăritului. Din toate părţile, apărătorii xeloaL aj O rtodoxiei cereau convocarea unui nou sinod ecu m enic, care să spele..r u ş i n e a . JJLcu.ţă Bisericii de «sinodul tîlhăresc» de îa Efes, din 44!). Cînd. în februarie 450. a venit la Roma împăratul V alen tinian III, jn„soţit de mama sa G ala Placidia si soţia sa Eudoxia. fiica împăiatului.- d in .B ila n ţ,..papa Leon L .Ş rjâ -Jn fă ti^ .Jn a ltilo r oaspeţi, rugîndu-i sa. intervină la basileul din Bizanţ în favoarea Ortodoxiei. La 28 iulie 450, împăratul Teodosie al II-lea a murit în urma unui acciu em ue călărie, iar tronul Bizanţului a revenit, în lipsa unui m oş

35 O

IS T O R IA B ISE R IC E A SC A U N IV E R S A L Ă

tenitor, sorei sale Pulheria, sprijinitoarea O rtodoxiei, care s-a căsătorit cu viteazul general M arcian (450— 457). A totputernicul eunuc H risafie a fost destituit şi înlăturat de la curtea im perială. Imediaţ_după u rcarea pe tronuLBizanţului, noua pereche im perială, M arcian şi Pulheria, a h otărît să convoace un nou Sinod ecum enic, care sa spele ruşinea «sinodului tîlhăresc» din 449. înainte de convocarea sinodului, toţi episcopii.ortodocşi condamnaţi si exilaţi au fost rech e maţi şi reaşezaţi în scaunele lor. O sem intele patriarhului Flavian au îo st aduse la Constantinopol şi aşezate cu mare cinste în Biserica Sfinţii A postoli. . îm păratul M arcian, înştiinţînd pe papa Leon I de actul urcării sale pe tronul im perial de la C onstantinopil, i-a adus la cunoştinţă şi in tenţia con vocării unui nou Sinod ecum enic. Sinodul convocat încă de la 17 mai pentru 1 septem brie 451. la N iceea, a fost mutat la Calcedon (azi Kadi-K oy), în faţa Constantinopolului, pentru că împăratul dorea să fie mai în apropiere, spre a asista la discuţii. .Sinodul IV ecum enic_s -a tinut In tr e 8 si 25 o c t o m b r ie 451, în biserica Sjfinta Eufimia din Calcedon, fiind cel mai impor.taiit_şi_mărje.ţ«SinM_din an tich itatea creştină. Numărul episcopilor participanţi a variat între 520 şi G30, cifră noajnnsă de nici un Sinod ecum enic. M ajo ritatea episcopilor participanţi erau din Răsărit. Papa L e o n c e l M a re a l R o m ei (440— 461) a trimis la Sinodul IV ecu m enic din Calcedon 5 delegaţi : trei episcopi, Paschasinus de Lilybaeum, Lucentius şi Iulian de Cos şi doi preoţi, Boirifiicius şi V asile. Se mai aflau printre sinodali doi episcopi africani, Aurelia şi Rustician, refu giaţi din A frica, din cauza n ăvălirii vandalilor. Pentru rezolvarea chestiunilor m ateriale şi m enţinerea ordinei la S i n o d , îm păratul a delegat un număr de com isari im periali şi senatori, c a r e .hi condus dezbaterile Sinodului, fără ca să ia parte la vot. în lipsa d e l e g a ţ i l o r imperiali, şedinţa a Il-a din 13 octom brie a fost prezidată de e p i s c o p u l Paschasinus de Lilybaeum. Un rol însem nat la Sinod l-a a v u i pti Ir ia i li u I Anatolie al Constantinopolului (449— 458). Împăratul M arcian a prezidat şedinţa din 25 octom brie 451, cînd s-a iăcut proclam area solem nă a hotărîrii de credinţă, iar el a ţinut cuvîntarea de închidere a Sinodului. „


357

După unii istorici, s-au ţinut 15 şedinţe. Şedinţele au fost agitate, uneori dram atice. Com isarii im periali au trebuit deseori să chem e la ordine pe episcopii care vociferau, ca de exemplu egiptenii contra lui Teod orei de Cir. A cuzaţiile contra patriarhului Dioscor al A lexandriei, vinovat de brutalităţile com ise de unii călugări şi parabolani în «sinodul tîlhăresc» de la Efes, din 449, erau num eroase. C lericii şi m onahii egipteni apărători ai doctrinei ortodoxe, asupriţi şi nedreptăţiţi de ei, au prezen tat Sinodului plîngeri şi m ărturii contra lui. Jncă înainte de începerea lucrărilor, Dioscor a trebuit să-şi schim be locul de frunte unde se aşe zase cu scaunul, mai în spate. Cu toată abilitatea şi îndărătnicia lui, D ioscor a fost dem ascat com plet,..davediLvinov.aL şLxlepus. din scaun. In teresan t este că el n-a fost ju d ecat şi condamnai şi ca eretic m ono fizit, cum îl demascau opiniile sale. Pentru Sinod, depunerea lui era suficient m otivată cu răul im ens pe care l-a făcut B isericii în 449, în «sinodul tîlhăresc» de la Efes. A ceastă greşeală şi scăpare din vedere a Sinodului s-a resim ţit mai tîrziu. M onofiziţii se puteau mîndri că episcopul lor n-a fost condam nat pentru erezie şi deci era ortodox. Cu com plicii lui D ioscor de la «sinodul tîlhăresc» din Efes, între care se găsea şi Ju v en al al Ierusalim ului, care acum se scuzau şi ei cum puteau, aruncînd toată răspunderea celor înlîm plate asupra lui Dioscor, Sinodul s-a arătat înţelegător şi indulgent. A natem atizarea lui Eutihie şi sem narea E p isto lei d o g m a tic e a papei Leon I, recunoscută drept ortodoxă, au fost socotite suficiente ponlru primirea lor în B iserică. Îm potriva afirm aţiilor lui Eutihie, caro .susţinea că Iisus Hristos a avut numai firea dumnezeiască şi nega consubstanţialitatea firii umane a lui Hristos cu um anitatea noastră, punînd în prim ejdie întreaga dogmă a răscum părării omului, P ărinţii Sinodului au răm as la învăţătu ra Sfin tei Scripturi, care afirmă că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a tost D u m n ezeu aclev ârat şi o m a d e v ă r a t. «Şi C uvîn tu l trup s -a tăcu t», 'spune Sfintul evanghelist Ioan (1, 14), iar Sfîntul apostol P avel zice : «C ăci (H ristos) treb u ia să f i e întru to a te a s e m e n e a fra ţilo r săi» (Evr. 2, 17). In şedinţa a V -a, din 22 octom brie 451 s inodalii au definit doctrina b ise rice ască a celor~3oua~firi din persoana lui Iisus H ristos, prin urmă toarea m ărturisire de credinţă :

358


«Uimind. S fin ţilor P ăiin ţi, n oi în v ă ţă m şi m ă itu risim cu toţii p e Unul şi a c e la ş i Fiu, p e D om nul n o stiu Iisu s H iisto s, d e s ă v îiş it în D am n ez e i i e şi d& săvîişit în u m an itate, D um n ezeu a d e v ă ia t şi om a d ev ă r a t, a v în d s u fle t ra ţio n a l şi tiu p, d e o fiin ţă cu T atăl d u p ă D um nez e i i e şi d e o fiin ţ ă cu n oi, d u p ă u m an itate, fiind in tiu .. foaleTa s e m e n e a n ou ă, în ~aiară d e~ p ăcat. C a D u m n ezeu , s-a n ă scu t m ai în a in te d e toţi v e c ii din T atăl, d u p ă D um ne z e ir e , i ar c a om s -a n ăscu t în z ile l e c e l e d e p e u im ă p e n tiu n o i şi p en tiu m în tu iiea n o a s t iă din F e c io a r a M a iia , N ă s c ă to a r e a 7îe'T3umnW zû~— Weoz6xo';, Unul şi a c e la ş i H iistos, Fiu, D om n, lln u lN ă s c u f ~ c L m o s c i T t în d o u ă ' fiii (ev luo'~yuaeqtv), în c E ip n e a m e s te M r ş T n & s c h im b a t (aooŢ/inwţ xai ¿xpeifUD?) şi n eîm p ărţit şi n ed esp ă r ţit (aBtaipetcu? — d e o s e b ir e a f i i i l o i n efiin d n ic id ecu m d is tiu s ă prin u n iie, p ă strîn d u -se m ai a le s în su şirea fi e c ă r e i a şi în llln in d u -se îm p ie u n ă în ti-o s in g u iă p e is o a n ă şi un sin g u i ip o s ta s , nu în d o u ă p e is o a n e (oox eii 8uo irpoacomx), îm p ă iţit sau d esp ă rţit, ci Unul şi a c e la ş i Fiu, UnulN ăscu t, D u m n ezeu -C u vîn tu l, D om nul Iisu s H iisto s. A şa n e -a u în v ă ţa t m ai în a in te d e s p i e El p i o o i o c i i şi în su şi D om nul n o stiu Iisu s H iis to s şi a ş a n e -a tian sm is S im b o lu l P ă iin ţilo i n oştri» (Denzinger, ed. 26— 27, 1927, p. 65— 67). H otărîrea de credinţă — opo? a fost proclam ată la 25 octom brie 451, într-o şedinţă solemnă, de faţă fiind perechea im perială M arcian şi Pulheria, care au fost aclam aţi ca «luminători ai credinţei ortodoxe» : «prin voi pacea domneşte pretutindeni, M arcian, noul Constantin şi Pulheria, noua Elenă» (A c tio VI, 11 ; Denzimjer, p. 351). D octrina despre unirea personală sau ipostatică a celor două firi, dum nezeiască şi om enească, în persoana Dumnezeu-Omului Hristos are o mare însem nătate pentru întreaga operă m întuitoare a lui Dumne zeu. Numai fiind Dumnezeu adevărat, Iisus Hristos putea să realizeze inînluiiiM oam enilor şi numai fiind om adevărat, reprezentînd întreaga o m e n i r e , putea El să se aducă je rtfă pe cruce de bunăvoie, în vederea iniiituiiii luluror oamenilor. JV ling.i rond am n area-ereziei m onofizite şi stabilirea adevăratei crediule, Sinodul a curmat şi cearta dintre Ju v en al al Ierusalim ului şi M axim al A nliohiei, referitoare la ju risd icţia asupra Palestinei, A rabiei şi F eniciei. S -a h olărît prin canonul 28 ca B iserica Ierusalim ului să fie


359

ridicată la rangul de patriarhie spre a cinsti faptul că aici a trăit, a în văţat, a suferit şi a înviat Domnul Hristos, avînd ju risd icţie numai asupra Palestinei. U lterior s-a m ai adăugat P atriarhiei de Ierusalim o provincie siriană şi alta arabă. ■ Sinodul a dat şi 30 de canoane. Cel mai im portant este canonul 28, care reia prevederile canonului 3 al Sinodului II ecum enic de la Constantinopol, din 381, şi precizează mai amănunţit poziţia Patriarhiei de Constantinopol faţă de B iserica Rom ei îşi de restul patriarhiilor. Canonul 28 stabileşte că după scaunul Romei, scau n u l d e C o n sta n tin o p o l tr e b u ie s o c o tit al d o ile a , bucurîndu-se de aceeaşi cinste, şi de aceleaşi pri vilegii ca şi scaunul Romei, pentru că «Roma cea nouă» — Constantinopolul este şi ea capitala Imperiului, ca Roma cea veche. Stabilirea ordinei ierarhice onorifice a vechilor scaune patriarhale nu s-a în te m eiat pe p rin cip iu l « a p o sto licită ţii» , conform cărui a Părinţii Sinodului al IV -lea ecum enic ar fi trebuit să pună în frunte Ierusalim ul, ci pe p rin cip iu l im p o rta n ţei lo r p o lit ic e în Imperiul roman. Totodată, canonul 28 extinde ju risdicţia Patriarhiei de Constanti nopol asupra diocezei T racia. în Europa, şi asupra diecezelor Pont şi A s ia P ro co n su la ră , avînd în vedere importanţa politică şi bisericească a Constantinopolului. . I..s-n -eeu-pat-si-dn d is c ip lin a m on ah alii, impunînd călugărilor să se supună episcopului ep arh ieijcăreia aparţin, şă locu iască în m înăstiri şi să răxnînă la ocupaţiile lor spirituale. De asem enea, Sinodul a pus o anumită ordine şi în clerul de mir, întărind disciplina, amintind slu jito rilo r B isericii caracterul religios-m oral al m isiunii lor sacre. îm păratul M arcian a confirm at toate hofărîrile Sinodului IV ecu m enic din Calcedon, trim iţînd în exil atît pe Dioscor al A lexandriei, cît şi pe ereticul Eulihie. La 452, din ordinul împăratului, au fost em ise edicte severe şi contra celor ce îm părtăşeau vederile lor eretice (Mansi, VII, 475 ş.u., 498 ş.u., şi 502 ş.u.). Opera Sinodului din Calcedon a fost mare ¡şi bin efăcătoare pentru toate B isericile. Ea constituie pentru Biserica O rtodoxă şi pentru Impe riul bizantin un litiu de glorie. Importanţa lui este excep ţio n ală şi este recunoscută în general de isto ricii bisericeşti şi profani.

360

IS T O R IA B ISE R IC E A SC A U N IV E R S A L Ă BIBLIOGRAFIE

S. L e n o i s M a g n i, T o m u s a d F la v ia n u m e p is c o p u m C o n sta n tin o p o lita n u m ... (T extu s et docum enta), Rom ae, 1932, C. S i l v a - T a r o u c a , S. L e o n i s M a g n i , E p is tu la e c o n tr a E u tich is h a e ie s im , T extu s et docum enta, t. X V et X X , Rom ae, 1934— 1935. A lte c o le c ţii pentru te x te să se v adă în b ib lio g rafia gen erală. C r e e d s , C o u n c ils a n d c o n t r o v e r s ie s , 337— 461. Edited b y J. Stevan son, Lon don, 1976. Pentru «s in o d u l tîlh ă r e s c » E ie s , 449 : J . F l e m m i n g , A k t e n d e s e p h e s is c h e n S y n o d e v o m J a h r e 449, m it G eorg Hoffm ans d eu tsch er Ü bersetzung ... (A bhandlungen der kgl. G e se llsch a ft der W issen sch aft zu G öttingen, phil-hist. K lasse, Bd. X V ), Berlin, 1917. J . L i e b a e r t, E p h è s e ( c o n c ile d it B r ig a n d a g e d'), în «Die. d'hist. et de G èogr. e ccl.», X V (1962), fasc. 86, p. 574— 597, fo arte bun. T h . C a m e l o t , D e N e s to r iu s à E u tic h ès , l'o p p o s itio n d e d e u x c h r is to lo g ie s , în A. G rillm eyer-H . B ach t, D as K o n z il v o n C h a lk e d o n , Bd. I, W ürtzburg, 1953, p. 213—229. P en tru e p i s c o p i i p a r tic ip a n ţi la S in o d u l d in C a lc c d o n , 451. E. G erlan d -V . L aurent, C o rp u s N o titia ru m E p is c o p a tu u m E c c le s i a e O rien ta lis G r a e c e I, 2. L e s lis t e s c o n c ilia ir e s , K adiköy, 1936, p. 15....97. E. S c h w a r t z , Ü b e r d ie B is c h o fs — lis te n d e r S y n o d e n v o n C h a lk e d o n , N ic ä a un d K o n s ta n t in o p e l, in «A bhandlungen der B ayer. A kad, der W iessen sch aften », iPhiloshist. A b teilu n g , H eft 13, M ünchen, 1937, p. 1— 90. V. L a u r e n t , L e n o m b r e d e s P è r e s d e C h a lc c d o in e (451), în «B ulletin de la S ectio n h istorig u e de l'A cad ém ie Roum aine», t. X X V I, 1, B u carest, 1943, p. 9/41— 13/45. I d e m , L e s é v ê q u e s d ’A fr iq u e au c o n c ile d e C h a lc e d o in e (451), B u carest, 1944. S t u d i i : P. T. G r a y , T h e D e fe n c e o f C h a lc c d o n in th e E ast (451— 553), Leyde, 1979. E v. K. C h r y s o s , ' H BiixeSiC tä v auvEBpiotiM xijc ¿v oixoujjieviT.ij': auvoSoucu rezum at în lim ba germ ană: D ie O rdn u n g d e r S itz u n g en d e s K o n z ils v o n C h a lc e d o n , T esalo n ic, 1971. W . C. F r e n d, T h e r is e o f th e M o n o p h y s ile m o v e m e n t. C h a p te r s in t h e h is to r y o f t h e C h u r c h in t h e V -th a n d V l-th c e n tu r ie s Cam bridge, 1 9 7 2 ; L e c o n c ile d e C h a lc é d o in e . S on h is to ir e , sa r é c e p t io n p a r l e s É g lis e s e t s o n a c tu a lité , în «Irénikon», C h evetogn e, X L IV (1971), p. 349— 366. P. C a m e l o t , L e s c o n c ile s o e c u m é n iq u e s d e s I V - e <‘l V - e s i è c le s , în L e C o n c ile e t l e s C o n c ile s , Paris,, I960, p. 45— 73. A. G r i l l m e y e r - H . B a c h t , D as K o n z il v o n C h a lk e d o n . G e s c h ic h t e u n d G e g en w a rt, B -de I, II, III, W ürtzburg, 1962. Ig. O r t i z d e U r b i n a , D as G la u b e n s s y m b o l v o n C h a lk e d o n , la G rillm eyerB arht, op . cit., Bd. I, p. 389— 418. G h . M o e l l e r , L e c h a lc é d o n is m e e t l e n é o - c h a lc é d o n is m e en O rien t d e 451 à ln lin du V I - e s i è c le , în G rillm eyer-B ach t, o p . cit., I, p. 637— 720. If. A. W olfso n , T h e P h ilo s o p h y o i th e C h u r c h F a th e r . I., Cam bridge (M ass.), 1956. ]]. :î(i ! 193 : T h e M y s te r y o f th e In ca rn a tio n . R. V. S e l l e r s , T h e C o u n c il o f C h a lc e d o n , London, 1953. in lim h a r o m â n ă : J u s t i n i a n , p atriarh ul B ise ricii O rtod oxe Rom âne, Va/ahilil(tl<-(i a ctu a lii a c a n o n u lu i 28 a l S in o d u lu i IV e c u m e n ic d e la C a lc e d o n , în «O rto doxii! -, 111 (1951), nr. 2 ...3, p. 173— 187 si în «A postolat S o cial», t. IV , p. 289— 303. !’i, ,1’iof. I o ,i n R ă m u r c a n u , E v e n im e n te le i s t o r ic e în a in te şi d u p ă S in o d u l ilc hi C d lrrtlu n , in «Studii T e o lo g ice», X X II (1970), nr. 3— 4, p. 179— 211. I’rnf. T e o d o r M. P o p e s c u, I m p o r ta n ţa is t o r ic ă a S in o d u lu i a l I V - le a e c u m en ic, în «Oi lodoxi.i», III (1951), nr. 2— 3, p. 188— 294. l’r. Prof. I). s I .i n i 1 o a e, D efin iţia d o g m a t ic ă d e la C a lc e d o n , ibidem , III (1951), nr. 2 3, p. 295 440. l’r. Prof. loan (1. C o m a n , D efin iţia d o c tr in a r ă a S in o d u lu i d e la C a lc e d o n şi a c c e p t a r e a c i în B is e r ic a O r to d o x ă , ibidem , X X I (1969), nr. 4, p. 499— 506. 1 d e m, M o m e lile ş i a s p e c t e a le h r is t o lo g ie i p r e c a l c e d o n ie n e , ibidem , X V II (1965), nr. 1, p. 44— 82.


363

Controverse, erezii şi schisme în Apus : donatismul, priscilianismul, pelagianismul, semipelagianismul 4 Cînd la 313 creştinism ul a fost recunoscut de au toritatea romană religie egal îndreptăţită cu relig iile antice, alăluri de B iserica O rto doxă se găseau o serie de com unităţi eretice şi schism atice, ca de pildă m arcioniţii, m ontaniştii, novaţienii, m elitienii, donatiştii, care pînă la edictul de toleranţă religioasă de la M ilan, n-au avui de suferit din par tea autorităţilor statale. începînd cu anul 313, situaţia s-a schimbat. Împăratul Constantin cel M are, dîndu-şi seama că slăbirea unităţii b ise riceşti este şi în detrim entul Imperiului a căutat să in Ier vină pentru desfiinţarea diferitelor com unităţi eretice şi schism atice. îm păratul Teodosie I, prin edictul de la T esalonic, din anul 380, a recunoscut creşti nismul ortodox drept religie dom inantă a Imperiului, al.it religiile «păgîne» cît şi ereziile şi schism ele urmau să fie iovi Le. Dar aceste secte n-au putut fi însă suprimate dintr-odată nici de autoritatea statală, nici de conducerea bisericească. y Donatismul. Printre unii credincioşi ai. Bisericii african e creştine mai exista vechiul rigorism, precum şi vechea concepţie a lui T ertu lian şi Ciprian privitoare la v alabilitatea Tainelor, săvîrşite de un cleric decăzut. Din aceste principii, opuse noilor concepţii mai toleran te ale B isericii Ortodoxe, s-a născut o nouă o roz io : d on atism u l, care a îm piedicat dezvoltarea norm ală a B isericii africane pentru o perioadă de aproape un veac. Schism a donatistă n-a fost în fond o rătăcire nouă a sec. IV şi V, ci o m anifestare mai brutală a unei vechi doctrine greşite, ce frăm înta de mult m inţile unor credincioşi. ' Donatismul s-a născut din divergenţele de păreri produse de con cepţia novaţionilor referitoare la «Biserica celor curaţi», din doctrina ce susţinea că.-valabilitatea Tainelor e determ inată de sfinţenia adm inis tratorului şi în fine de sîngeroasa persecuţie a împăratului D iocleţian. în timpul persecuţiei lui D iocleţian, Mensuriu, episcop de Cartagina, voind să împiedice pe cît era posibil, incidentele cu au torităţile, s-a ridicat îmDotriva entuziasmului exag erat al unora, care căutau să de* Capitol redactat de Pr. prof. M. P. Ş esan

362


vină cu orice preţ martiri. Sufletul acţiunii sale era arhidiaconul Cecilian, care după moartea episcopului Mensuriu (311), a fost ales în scaunul de la Cartagina. împotriva lui s-au ridicat rigoriştii, chemînd în ajutor episcopatul Numidiei. Episcopul Donat de Casae Nigrae, trimis ca m e diator la Cartagina, fiind influenţat de aristocrata şi bogata Lucilla şi de preoţii Botrus şi Caelestius, a aşezat în locul lui Cecilian, sfinţit de episcopul F elix de Aptunga (Aftonga), pe lectorul Maiorin. La un sinod ţinut în 312 la Cartagina, mai mulţi episcopi din Numidia, supă raţi că n-au fost la alegerea lui Cecilian, conduşi de episcopul Secundus din Tigisis, s-au pronunţat pentru Maiorin, calificînd alegerea lui Cecilian ilegală, întrucît episcopul F elix de Aptunga, ar fi un «traditor», pentru că ar fi predat autorităţilor «păgîne» cărţile sfinte. După cele redate de Optat de Mileve, un rol hotărîtor la pronunţarea acestei sen tinţe bizare au ju cat banii puşi la dispoziţia lui Maiorin de bogata ma troană Lucilla. Sinodul a trimis scrisori tuturor Bisericilor africane, invitîndu-le să rupă orice legătură canonică cu Cecilian. Biserica africană se dezbină în doua tabere ; fiecare îşi avea epis copul şi credincioşii ei, care se combăteau cu violenţă. Ambele tabere1 s-au adresat celorlalte Biserici, pentru recunoaşterea episcopului lor. Aproape toate Bisericile Apusului, în frunte cu Roma, au fost pentru Cecilian. De aceeaşi părere a fost şi împăratul Constantin cel Maro (306— 337), care, după victoria împotriva lui Maxenţiu, a devenit stăpîmil Imperiului roman de Apus. Donatiştii s-au adresat atunci împăratului, iar acesta episcopului roman Miltiade (311— 314), rugîndu-1 ca, împreună cu episcopii Mate mus do Colonia, Reticius de Autun şi Marianus de Arelate, să examineze plîiKjorile împotriva lui Cecilian. Conformlnclu-se dispoziţiilor impe riale, Miltiade a convocat în octombrie 313 un sinod la Romia, la. car e

363

luat parte episcopii din Italia, Spania, Galia, Britania şi Africa. Toţi cei prezenţi s-au pronunţat' pentru Cecilian. Donatiştii nu s-au declarait mulţumiţi nici cu această sentinţă, apelînd din nou la împărat, rugîndu-1 să cerceteze şi să judece personal conflictul din Biserica africană. Con stantin a convocat taberele contrare la o disputa la Milan (316), unde se găsea curtea imperială, pronunţîndu-se, pe temeiul rapoartelor pri mite de la episcopii Economiu şi Olimpiu, trimişi să cerceteze situaţia la faţa locului, pentru cauza lui Cecilian şi nevinovăţia lui Felix. Toto dată a ordonat autorităţilor africane să ia donatiştilor toate bisericile ocupate de ei, restituindu-le ortodocşilor, înăbuşind orice mişcare e re tică. în multe părţi, autorităţile s-au văzut silite să facă uz do arme împotriva rezistenţei îndîrjite a donatiştilor, căci respingînd mcdiaţia împăratului, prin reproşul «quid est imperatori cum e cd e s ia » — ce are împăratul cu cele bisericeşti, — donatiştii au trecut la opoziţie făţişă, chiar contra autorităţii de stat. După sentinţa de la Milan, donatiştii, ca odinioară novaţienii, au declarat că întreaga Biserică Ortodoxă este decăzută şi coruptă şi nu mai Biserica lor este curată. în consecinţă au holărît că numai botezul :săvîrşit în Biserica lor este cel adevărat. Atitudinea şovăielnică şi nehotărîtă a împăratului Constantin cel 'Mare, care a dat, în mai 321, donatiştilor deplinii libertate de cult, rechemînd clin exil pe toţi episcopii schismatici, precum şi calităţile supe rioare ale urmaşilor neînsemnatului Maiorin, Donat col Mare, Parmenian şi Primian, au contribuit la întărirea donaI işt i lor. M ajoritatea episcopatului african era donatist. La sinodul convocat, de schismatici pentru anul 330 la Cartagina, au participai 270 opiscopi donatişti. încercarea împăratului Constans c)o a desfiinţa donatismul cu forţa (343) a avut ca rezultate izbucnirea unei. răscoale a africanilor împotriva Bisericii Ortodoxe, a proprietarilor şi a autorităţilor. Trupele donatiş tilor erau alcătuite din fanatici în ale credinţei şi din nemulţumiţi cu stările socialo ale acelui veac. Grupuri înarmate, trimise în luptă de episcopul Donat de Bagae, numite de ortodocşi «circumcelliones», adică ■cutreierătorii şi înconjurătorii caselor şi colibelor (circum cellas), au devenit un flagel pentru întreaga provincie. Bandele donatiştilor şi ale ţăranilor răsculaţi, care îşi spuneau cu mîndrie a g o n is tic i (luptători, m ilite s C hristi), cutreierau ţara în lung şi în lat înarmaţi cu furci, coase

364


şi ciomege. Strigînd «Deo laudes», dădeau foc la biserici şi case, omorînd pe adversari. In urma edictului religios al împăratului Iulian Apostatul, din 362, donatismul a ajuns pentru a doua oară la înflorire, aşa că la sinodul de 1^ Bagae, din anul 394, au participat 310 episcopi donatişti. Intre timp însă în comunitatea donatiştilor s-a născut o ruptură. Unii formau grupa intransigenţilor, alţii, în frunte cu Triconiu, Rogatus episcop de Cartagina şi Primian, erau mai moderaţi şi împăciuitori. îm potriva moderatului Primian s-a ridicat propriul său diacon Maximilian, întemeietorul grupării maximianiştilor. Două sinoade, cel de îa Cabarsussi (393), al maximianiştilor şi cel de la Bagae (393) al primianiştilor, se luptau între ele. împăratul Honoriu, după o oscilare între persecutarea şi tolerarea donatiştilor, a dispus ţinerea unei dispute la Cartagina, la 411, la care au participat 286 ortodocşi şi 279 donatişti. Sunetul discuţiilor au fost Fericitul Augustin şi Petilian. Zadarnic a căutat Augustin să arate dona tiştilor că valabilitatea Sfintelor Taine nu depinde de vrednicia preotu lui sau a episcopului care le săvîrşeşte, ci de harul lui Dumnezeu ,• că Biserica nu încetează a fi una sfîntă, în cazul că în sînul ei sînt unii păcătoşi. Comisarul împărătesc hotărînd că victoria e de partea vorbitorilor ortodocşi, disputa de la Cartagina a fost declarată terminată. De la această biruinţă a Ortodoxiei a început declinul donatiştilor. Autorităţile de stat au luat măsuri drastice împotriva schismaticilor, oprind întru nirile lor sub pedeapsa morţii sau a pierderii drepturilor cetăţeneşti. Lovitura de graţie au primit-o de la vandali. Priscilianismul. în ultimele decenii ale secolului IV, Biserica spa a fost adînc tulburată de erezia priscilianistă, o nouă formă de principii gnostico-maniheice, aduse pe solul Spaniei de egipteanul Marcn din Mempliis. La început au fost cîştigaţi de Marcu, nobila Agape şi r e l o m l Hlpidin. Elpidiu l-a iniţiat şi pe discipolul său Priscilian, un nobil l a i c Imh|i,iI si erudii, care din cauza vieţii sale strict ascetice, se bucura do o einslo şi v
ni o l i i


365

Priscilianismul reprezenta o hristologie dochetică şi o învăţătură sabeliană referitoare la Sfînta Treime. întrebuinţa scrieri apocrife, prac tica astrologia, atribuia sufletului individualitate divină, nega crearea universului de către Dumnezeu, învierea Mîntuitorului, condamna c ă sătoria, încurajînd astfel imoralitatea, interzicea consumarea cărnii şi folosea sperjurul. Primul care s-a ridicat împotriva acestor eretici a fost episcopul Hyginus de Cordoba, iar mai tîrziu Itacius de Ossonoba. în urma hotărîrii sinodului de la Saragossa (380), adepţii lui Priscilian au fost excomunicaţi şi excluşi din Biserică. La 385, din ordinul uzurpato rului Maxim, Priscilian împreună cu alţi şase adopţi, au fost executaţi la Treveri, pentru practicarea «magiei criminale». Condamnarea şi uci derea lui Priscilian — prima sentinţă de moarte dală împotriva unor ere tici, pe care au combătut-o Sfinţii Martin de Tonrs, Ambrozie şi alţii — nu şi-a ajuns scopul. Dimpotrivă, priscilianismul a luai o dezvoltare şi mai mare. Aproape întreaga Biserică din provincia spaniolă Gallicia, cu toţi episcopii, a devenit eretică, primind şi aprobare sinodală în 447. Cînd vizigoţii au pus stăpînire şi pe Peninsula Iberică., secta a cîştigat şi mai mulţi adepţi. Priscilianismul a dispărut în secolul yi, în urma măsurilor drastice luate de sinodul de la Braga (593). Pelagianismul. La începutul .secolului V s-a născut în Apus p ela g ian ism u l. Este întîia erezie de mari proporţii cu privire la antropologia şi soteriologia creştină. Către sfîrşitul secolului IV a apărut la Roma un bărbat învăţat, cu bogate şi profunde cunoştinţe literaro, de noam britan sau scoţian, cu numele de P elag iu , care şi-a cîştigat prin asprimea vieţii un mare presti giu şi renumele de mare ascet. în Roma a activat pe teren literar pînă în jurul anului 410, cînd, de frica cetelor războinice ale lui Alaric, împre ună cu prietenul şi tovarăul său de principii C elestin , s-a refugiat în A frica de nord. La Cartagina a fost primit cu multă bunăvoinţă de cercurile clericale, bucurîndu-se de cinste şi în faţa Fericitului Augustin. Sistemul ereziei lui Pelagiu a fost completat de Celestin şi de epis copul Iulian do firi a num. Pelagianismul se întemeiază pe o concepţie raţionalistă despre n a tura umană şi pe o autonomie morală aproape completă a omului faţă

366


de Dumnezeu, care se manifestă în liberul lui arbitru. Pelagiu învăţa că păcatul lui Adam nu este un păcat originar şi nici nu este ereditar. M oartea nu este o urmare a păcatului săvîrşit de Adam. Adam şi ur maşii lui au murit şi mor, nu din cauza păcatului primului om, ci în virtutea firii lor. Toţi sînt din naştere fără păcat. Deci botezul copiilor nu se face pentru iertarea păcatului strămoşesc. Copiii care mor b o te zaţi se învrednicesc doar de un mai înalt grad de fericire. Pentru o mai bună demonstrare a putinţei omului de a trăi fără păcate, Celestin a alcătuit următoarea formulă : Ceea ce nu poate fi evitat nu constituie un păcat. Deci, dacă păcatul este săvârşirea a ceea ce poate fi evitat, atunci omul poate fi fără de păcat, fiindcă de esenţa păcatului ţine po sibilitatea de a-1 evita. După plecarea lui Pelagiu în Palestina, Celestin, rămas la Gar-ţ tagina, a început să-şi propage erezia, contribuind la mărirea haosului născut din tulburările produse de donatişti. Episcopul Aureliu de Cartagina a convocat la 411 un sinod la Cartacjimi, la care a invitat şi pe Celestin. Refuzînd să-şi retracteze învăţături Ic», el a fost condamnat. Sămînţa ereziei aruncată pe solul african a prins însă rădăcini. In acel timp, Pelagiu îşi propovăduia învăţăturile greşite în Pa lestina, unde revenise după o călătorie făcută la Efes şi Constantinopol, reuşind să ajungă în relaţii bune cu patriarhul loan de Ierusalim. V i gilenţa Fericitului Augustin l-a urmărit însă şi aici. Paul Orosiu, venit din Spania în vizită la Augustin, e trimis în Palestina ca să-l averti zeze pe patriarhul loan asupra ereziei predicate de Pelagiu. în două sinoade ţinute la Ierusalim şi Diospolis (415), Pelagiu a reuşit prin e x plicaţii abile, să convingă pe sinodali că se află pe linia adevăratei O r todoxii. Astfel a fost achitat şi socotit vrednic de a rămîne în sinul comun ¡lăţii creştine. Episcopatul african, informat însă de Fericitul Ieronim, care se afla l

367

maşul lui Inocenţiu I. Pelagiu i-a trimis un lung lib ellu s , în care a ştiut să-şi apere învăţăturile greşite într-un mod abil, încît Zosim I i-a de clarat ortodocşi. Episcopatul african, dureros afectat de atitudinea episcopului din Roma, a insistat pe lîngă episcopul Aureliu de Cartagina să convoace un sinod. Sinodul, care a întrunit 200 episcopi, a condamnat pelagianismul ; episcopul Zosim a condamnat şi el acum, într-o lungă scrisoare, numită e p is to la tra cto ria , atît erezia, cît şi pe cei doi autori ai ei, iar împăratul Honoriu a dispus la 418 expulzarea pelagienilor din Italici şi confiscarea bunurilor lor. Cu toate că atît Pelagiu cît şi Celestin au dispărut din istorie, erezia lor a continuat. Din anul 420, conducătorul pelagianismului a devenit episcopul Iu lian d e E clan u m (azi Mirabella din Apulia), care împreună cu alţi episcopi italici a refuzat să recunoască şi iscălească e p is to la tra cto ria . In urma hotărîrii imperiale, Iulian s-a văzut silit să rătăcească dintr-un loc într-altul, adăpostindu-se un timp mai îndelun gat la Teodor de Mopsuestia, iar din 428 la curtea lui Nestoriu din Constantinopol. In timpul pribegiei, Iulian, o minte ageră, un priceput mînuitor al condeiului, precum şi un distins orator, a desfăşurat o bo gată activitate literară pentru răspîndirea şi apărarea pelagianismului. De erezia pelagiană s-a ocupat Sinodul III ecumenic (Efes, 431), care, după ce a examinat actele de condamnare a «pelagienilor şi colestienilor celor fără Dumnezeu», a aprobat sentinţa episcopului Zosim. Semipelagianismul. Deşi pelagianismul a fost condamnat, discuţiile leologice în jurul păcatului strămoşesc şi în jurul .necesităţii, harului (graţia) au continuat, dînd naştere unei noi certe : d isp u ta s e m ip e la (¡¡a n ă .

F ericitu l A ugustin ( Ţ 430), apărînd doctrina Bisericii împotriva pela<|ianismului,
368


harul divin i-a ales spre mîntuire din veci, sau i-a predestinat să scapc de osîndă. Cei sortiţi osîndirii rămîn în masa celor pierduţi pentru vecie, în «massa perditionis». Evident, această teorie a trebuit să producă o reacţie. In fruntea ei se afla egumenul Io a n C asian , de origine dobro geană, de la mînăstirea Sfîntul V ictor din Massalia (Marsilia) şi mo nahul V in cen ţiu d e Lerinum . Ioan Casian, fără a pomeni numele Feri citului Augrustin, a combătut teoria acestuia ca una periculoasă, accentuînd vech ea doctrină a Bisericii, care învăţa că voia lui Dumnezeu privitoare la mîntuire este generală. Referitor la harul sfinţilor, Casian învăţa că nu este determinant pentru voia. liberă a omului, iar, în' virtutea libertăţii sale, omul conlucrează cu barul divin, spre a putea dobîndi mîntuirea. Vincenţiu de Lerin a dat o altă explicaţie, apropiată întrucîtva de pelagianism, numită (probabil în secolul XVI) s em ip e la g ia n is m , Acest nume i s-a dat fiindcă ţinea calea de mijloc, admiţînd păcatul strămo şesc, fără să creadă însă în urmările lui, în felul în care credea F eri citul Augustin. în urma căderii lui Adam, voinţa omenească a fost slă bită fiind predispusă tentaţiilor de a păcătui dar i-a rămas în schimb şi un capital, o rezervă de a face fapte bune. Omul nu este mort (după cum învăţa Augustin), ci doar bolnav. De aceea este necesar harul lui Dumnezeu pentru mîntuire, dar nu în măsura în care învăţa Augustin. Harul şi libera voinţă a omului conlucrează, dar voinţa are prioritate. Omul poate să fie bun şi să stăruie în bine şi fără concursul harului divin, învrednicindu-se însă în urma dorinţei de a face bine de darurile harului divin, adică el poate să ajungă cu puteri proprii la începutul credinţei şi poate dori mîntuirea. Nu o poate obţine însă fără ajutorul graţiei. Fiecare om are latitudinea de a se învrednici de mîntuire sau osîndă veşnică. La început semipelagienii au avut preponderenţă în sudul Galici ţaţă de augustinieni. Alături de ei mai exista şi cercul aşa numiţilor <laqicni», care, deşi socoteau pe Pelagiu eretic, aveau şi ei o (jindire pHagianistă. Din mijlocul acestei grupări a ieşit scrierea P rac(U'slinatus, opera unui anonim. Din secolul VI situaţia s-a schimbat în favoarea augustinianismului. între admiratorii Fericitului Augustin se află episcopii africani, în frunte cu episcopul Fulgenţiu de Ruspe. Apoi în sudul Galiei, au stă-


369

ju it pentru augustinianism episcopii Avitus de V ienne şi Cesariu de A relate. Şi sinodul de la Arausio (Orange), de la 529, la stăruinţa lui Cesariu, a acceptat mai multe propoziţii din principiile învăţăturii F e ricitului Augustin, ca de pildă învăţătura despre o predestinaţie necon diţionată (spre mîntuire), acceptînd însă că voinţa lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să se poată mîntui. Hotărîrile susnumitului sinod fiind aprobate şi de Bonifaciu II (530— 532) al Romei, semipelagianismul a fost respins în mod oficial. b i b l i o g r a f i i

:

D icţionare teo lo g ice la num ele r e s p e c tiv e : ii. I’ o p o v i c i , o p . cit., vol. 2, 1926, p. 91 ş.u., 118 ş.u., 124 ş.u. B i h 1 m e y e r-T ü c h 1 e-D a m m e, op. cit., 1, 1000, p. 240 ş.u., 259— 267 şi b i b lio g rafia de la p. 493 ş.u., 498 ş.u. E. L a m i r a n d e , La situation ecclésiasl ¡qui' d e s Donatistes, d'après S. Au gustin. O ttaw a, 1972. E. B a b u t, Prisciliian et le Priscilianismc, P,iris, 1000. T. B o h l i n , Die T heologie d es Pelagius und ihn• G enesis, U ppsala, 1957. W . H. C. F r e n d , The Donatist Chureh. A movement oi protest in Roman North Airica, 2-nd ed. O xford, 1971. D. V ö 1 1 e r, Der Ursprung d er Donatisten, 180.'$. G. G r i n s h a g, St. Augustin and the Donatist Controversy, Londra, 1950. S. B l o m g r e n , De schism ate donatistanim , Stockholm , 1959. E. T e n g s t r ö m , Donatisten und K atholiken, G öteborg, 1964. A. D 'A 1 è s, Priscillien et ¡'Espagne ehretiennc, Poris, 1936. B. V o i l e m a n n , Studien zum Prisy.illianismus, St. O lli lien, 1065. J . F e r g u s o n , Pelagius, Qambridgo, 1056. R. P i r e n n e , La m orale d e Pelage, Rom.i, 1061.

Tulburările produse de nestoiianisin şi monofizism în secolele V şi V I. Form area Bisericilor «eterodoxe» * 1. Partizanii extremişti ai şcolii alexandrine au protestat împotriva liotărîrilor Sinodului al IV -lea ecumenic de la Calcedon, afirmînd că Sinodul a restabilit nestorianismul. în rîndul lor erau monahii din Pa lestina, Egipt şi Siria. Cei aproape 10.000 de călugări palestinieni, insti gaţi de un monofizit T e o d o s ie , au cerut patriarhului J u v e n a lie al Ierusa limului să condamne hotărîrile Sinodului IV de la Calcedon. Refuzînd, Ju ven alie a fost înlocuit cu agitatorul T e o d o s ie . Apoi călugării au atras * Capitol redactat de P r. prof. M. P. Ş esan 24

Istoria bisericească

370


de partea lor şi credincioşi creduli şi neştiutori din Patriarhiile A le xan dria, Antiohia şi Ierusalim, punînd la cale dezordini şi frămîntări sânge roase, soldate cu multe victime omeneşti. Patriarhul P roteriu al A lex an driei a fost ucis (457) chiar în altarul catedralei. în locul lui a fost ri dicat monofizitul T im o tei Elur (A ilu ros), iar în locul patriarhului M a r tiriu al Antiohiei a ajuns monofizitul P etru G n a fe v s (FuIIo), (488). Acesta a dispus întregirea imnului liturgic «Trisaghîon» : «Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte» cu cuvintele «cela ce Te-ai răstignit pentru noi, miluieşte-ne pe noi» în sens monofizit, fiindcă, după această concepţie, Hristos, cu o singură natură divină este unitar cu Tatăl şi Duhul Sfînt. Cu alte cuvinte, întreaga Sfîntă Treime s-a răstignit pentru noi. împăratul Leon I (457— 474), în dorinţa de a restabili liniştea în sînul Bisericii, îndată ce a aflat de inovaţia lui Petru Fullo, a dispus exilarea lui şi a celorlalţi ierarhi monofiziţi. La fel au procedat ur maşii lui, Leon II (474) şi Zenon (474— 491). Uzurpatorul Basiliskos (475— 476), în speranţa că-şi va putea consolida domnia, a întins mîna mono fiziţilor. Ereticul Timotei Ailuros şi Petru Fullo au fost rechemaţi şi invitaţi să-şi ocupe scaunele de la A lexandria şi Antiohia. în faimoasa E n c ic lic ă de la 476, adresată lui Timotei Elur, împăratul Basiliskos a recunoscut ca singurul temei dogmatic al Ortodoxiei Sinodul de la Niceea şi cele două sinoade din Efes, anulînd dispoziţiile şi «înnoirile» de Ia Calcedon, precum şi e p is to la d o g m a tic ă a papei Leon cel Mare. Cinci sute de episcopi, unii monofiziţi, alţii ortodocşi, au semnat scri soarea circulară monofizită a împăratului Basiliskos. Dar A c a ciu , pa triarhul Constantinopolului (472— 489), a rămas credincios Ortodoxiei calcedoniene. La un moment dat, nemaiputînd îndura umilinţele, pa triarhul Acaciu a început să se clatine, dînd de înţeles că ar fi în clinat să semneze şi el faimoasa enciclică. Mulţumită masei credincioşilor capitalei, condusă de D aniil Stilitul, patriarhul a fost orientat spre li m a n u l credinţei curate. Acaciu s-a reaşezat în fruntea Ortodoxiei spre apărarea credinţei ameninţate, şi a «Bisericii Ortodoxe», după decizia Sinodului IV ecumenic de la Calcedon (Mansi VI, 693 s ; M. Şesan, O rtod o\ ia Ia G a iccd o n , «Telegraful român», 43/44, 1951). Un timp oarecare, Basiliskos a înfruntat pe călugării şi poporul în dârjit, nevoind să renunţe la enciclică. Când însă mulţimea credincio şilor capitalei a devenit ameninţătoare din cauza unui incendiu catas


371

trofal, poporul s-a ridicat împotriva tiranului, iar cînd în cele din urmă a fost informat că fostul împărat Zenon, ajutat de isaurenii lui, se înar mează, şi a revocat, în mare grabă (477), enciclica, publicînd un nou edict, aşa numita a n tie n c ic lic ă , în care condamna atît pe Nestorie cît şi pe Eutihie. Triumful monofiziţilor a fost de scurtă durată ,• rezistenţa partidei calcedoniene biruise. Cînd împăratul Zenon şi-a făcut intrarea în capi tală, a fost salutat de poporul însufleţit, ce-şi pusese mari speranţe în revenirea lui. Tiranul Basiliskos şi familia iui a fost prins şi exilat în Capadocia. Autoritatea patriarhului Acacui a crescut în lot Răsăritul. împăratul Zenon a căutat să-şi asigure dragostea şi devotamentul supuşilor ortodocşi, revocînd «ruşinoasa dispoziţie şi pragmalicile de crete fără de Dumnezeu» ale uzurpatorului Basiliskos şi alungind pe Petru Fullo din scaunul antiohian. De persoana lui Timolei Elur nu s-a atins, nădăjduind că bătrînul din scaunul Alexandriei nu mai avea multe zile de trăit. Şi de fapt, la sfîrşitul anului 477 sau începutul anului 478, Timotei Elur a murit, locul lui fiind ocupat de T im o tei S a lo ia h io lo s , un aderent al calcedonienilor. Dar monofiziţii au ales pe un confrate de credinţă, P etru M ong, care a asistat în ca li la te de arhidiacon la fărăde legile lui Timotei Elur. Deci, la stăruinţele ortodocşilor, împăratul a poruncit ca Mong să fie depus şi exilat. Ereticul, bucurîndu-se de spri jinul alexandrinilor, s-a putut totuşi menţine ascuns în oraş. De teamă că revoltele din Alexandria s-ar putea generaliza în răscoale sîngeroase, spre a nu aţîţa şi mai mult pe puternicii dioscoriţi, nu s-au luat nici un fel de măsuri împotriva lui Mong. Cînd împăratul şi patriarhul A caciu au crezut că întrucîtva Biserica Alexandriei a fost pacificată, o nouă furtună a izbucnit în Antiohia. După izgonirea lui Petru Fullo, scaunul patriarhal din Antiohia a fost încredinţat lui lo a n C o d o n a t, fost episcop al Apameei. Din cauză că fu sese sfinţit de Petru Fullo, nu ,s-a putut menţine decît trei luni, fiind depus la 478. Urmaşul său Ş tefa n al II-le a , acuzat de nestorianism, a avut de îndurat multe mizerii din partea monofiziţilor. La 497 a fost omorît. Un timp îndelungat, împăratul Zenon, din cauza diferitelor griji de stat, nu s-a putut ocupa îndeajuns de problemele bisericeşti. Rezultatul a fost că în 481, cînd a murit Timotei Salofakiolos, monofiziţii au reales

372


pe Petru Mong în locul lui Io a n T ala ia , alesul ortodocşilor. Din cauză că Talaia a neglijat să anunţe pe patriarhul capitalei de alegerea sa, a fost acuzat de acela că n-ar fi adevărat preot. Şiretul Mong, nădăjduind că va putea trage foloase de pe urma supărării nejustificate a patriar hului Acaciu, a venit în capitală, căutînd să intre în legătură cu el. Reuşind să cîştige de partea sa pe Acaciu, a prezentat împăratului Zenon alegerea lui Talaia ca dezastruoasă din punct de vedere politic, dom nia asupra Egiptului fiind serios ameninţată. Acaciu şi Mong căzînd de acord asupra unui compromis dogmatic, împăratul a emis, în 482, faim<> sul H e n o tik o n r_Evomxov). Conţinutul acelui «edict de unire» cuprindea Simbolul niceo-constantinopolitan, hotărîrile Sinodului de la Efes din 431, şi cele 12 A n a tem a tis m e a le S im ţu lu i C hirii. Adevărata problemă de co n troversă dintre ortodocşi şi monofiziţi a fost ocolită, evitîndu-se expre siile «două naturi» sau «o natură». Astfel, prin publicarea H e n o tik o n u lu i hotărîrile Sinodului de la Calcedon erau omise şi puse în umbră. : Primii care au semnat «edictul de unire» au fost Acaciu şi Mong, care a fost reabilitat şi recunoscut ca patriarh al Alexandriei. Lor le-a urmat Petru Fullo, venit să ia locul lui C alan d ion , depus din scaunul antiohian din «motive politice». De vreme ce patriarhul M artiriu al>Ie rusalimului a semnat şi el H en o tik o n u l, toţi cei patru patriarhi ai B ise ricii Răsăritului au fost cîştigaţi pentru el, văzînd că nu cuprinde nici o eterodoxie. Rezultatele publicări H en o tik o n u lu i nu au întîrziat, însă, să se arate. Dacă pînă la publicarea «edictului de unire» au fost numai două par tide contrare, acum — după publicarea lui — erau trei : ortodocşii, m o nofiziţii extremişti şi oportuniştii şi nedecişii, atît din gruparea mono fizită cît şi din cea ortodoxă. Pe lîngă aceasta, monofiziţii radicali eutihieni de la Alexandria, rămînînd fără episcop propriu, s-au numit «acelali» azeipaXot adică fără şef, iar cei care au acceptat adausul lui Petru Cînafevs erau numiţi «teopaschiţi» —•ftsoTrac^îiai— , adică cei care cred că Dumnezeu a pătimit. ; S ch ism a acachiană (484— 519). La 483, a sosit la Roma Talaia, spre* a se )>1i e p i s c o p u l u i Romei de cele petrecute în Răsărit. l:e l i x ' I l (483— 492), primind şi din partea călugărilor achimiţi ( = cei fără somn, veşnic treji), precum şi a altor monahi din Constantinopol plîngeri, a convocat în octombrie 484 un sinod la Roma, care a destituit şi exdo-


373

municat atît pe patriarhul Petru Mong al Alexandriei cît şi pe patriar hul de Constantinopol Acaciu, acuzat între altele că a primit pe eretici în comunitatea bisericească, ajutîndu-1 pe Mong să uzurpe scaunul pa triarhal al Alexandriei. Drept revanşă, patriarhul Acaciu a dispus şter gerea numelui papei Felix din dipticele Bisericii patriarhale. Astfel s-a produs între Roma şi Constantinopol o schismă, ce a durat 35 ani, pînă la începutul domniei împăratului Iustin I (518). Cînd a murit, în anul 491, împăratul Zenon şi cînd cetăţenii, capi talei, urmau să capete un nou monarh, poporul adunat în faţa palatului a strigat rugînd pe împărăteasa văduvă Adriana «să dea Imperiului un împărat ortodox». Din această rugăminte se poate desprinde că pentru cetăţenii conştienţi problema religioasă avea un rol liolărîlor. Deşi îm păratul A n a s ta s ie (491— 518), a promis, cu oca/ia încoronării sale că se va îngriji ca cele hotărîte la Calcedon să tic respectate, fiind ocupat cu treburile politice, nu s-a amestecat în afacerile interne ale Bisericii, mulţumindu-se să fie mediator şi veghind ca situaţia destul de grea să nu devină şi mai gravă şi mult atacatul U cu oH kon să nu sufere. Dar patriarhul M a c e d o n ie de Constantinopol, rofuzînd să condamne hotărîrile Sinodului calcedonian, este destituit şi trimis în exil, fiind înlocuit cu T im o tei (511— 518). Un an mai fîrziu a avut aceeaşi soartă şi patri arhul F la v ia n al Antiohiei, înlocuiI cu călugărul S e v e r din S o z o p o iis , în Pisidia, unul din cei mai însemnaţi reprezentanţi ai monofizismului. La 513, este destituit şi patriarhul /./ie al Ierusalimului. Astfel la sfîrşitul domniei împăratului Anastasie, monofizismul se putea mîndri a fi ajuns o mare putere în Biserica Răsărilului, dar şi un pericol grav. Sosise deci momentul ca împăraţii bizantini să renunţe la politica monofizită, acordînd o deosebită atenţie grupării calcedoniene. M oar tea împăratului Anastasie (518) a pus capăt crizei religioase din Impe^ riul bizantin. Urmaşul lui, împăratul Iu stin I (518— 527) era cu totul devolat hotărîrilor Sinodului de la Calcedon. Astfel ortodocşii au putut constata că un nou vînt a începui să adie peste Imperiul roman de Răsărit. Poporul a cerut în mod zgomotos patriarhului capitalei, Io a n al I I - le a (518— 520), depunerea lui Sever, falsul patriarh al Antiohiei şi restabilirea hotărîrilor Sinodului din Calcedon. Atunci patriarhul Ioan al II-lea a: convocat, în mare grabă, un sinod la Constantinopol (20 iulie

37

4


519). La dorinţa împăratului, toţi episcopii ortodocşi exilaţi au fost rech e maţi, iar episcopii monofiziţi siliţi să plece în pribegie. Sinodul a hotărît recunoaşterea Sinodului de la Calcedon, ca asemenea celor trei Sinoade ecumenice anterioare. Nu mult după închiderea sinodului de la 519, împăratul Iustin, nepotul său Iustinian şi patriarhul loan al Il-lea, s-au adresat epis copului H orm isclas (514— 523) al Romei, comunicîndu-i schimbările pe trecute la Constantinopol. ' ţ îm p ă ra tu l Ju stin ia n şi m o n o fiz iţii. Ju stin ia n I (527— 567), a continuat cu statornicie refacerea unităţii religioase a Imperiului. Năzuinţele lui universaliste se întemeiau atît pe romanitate, cît şi pe adevărata O rto doxie. De la Teodosie cel Mare, nici un monarh nu s-a ostenit cu mai multă ardoare pentru răspîndirea creştinismului şi stîrpirea eterodoxiei. Biserica a avut în persoana lui Justinian I un mare apărător, iar statul un stăpînitor autocrat. El a condus adunări bisericeşti, a alcătuit tratate teologice şi a compus cîntări bisericeşti. în istoria raporturilor dintre stat şi Biserică, epoca împăratului Justinian I se caracterizează ca una în care se impunea principiul «simfoniei», potrivit novelelor VI şi C X X X I din 545. Dintre problemele de politică religioasă, cea mai arzătoare era atitu dinea statului faţă de monofiziţi. In strînsă legătură cu această proble mă era şi aceea a expansiunii politice în Apus. Cum aceasta nu putea să se bucure de succes, dacă nu era dusă în înţelegere cu episcopatul ro man, forurile competente din capitala Imperiului bizantin erau silite să inaugureze o politică antimonofizită. Rezolvarea acestei probleme spi noase era îngreuiată din cauza influenţei şi amestecului împărătesei Teodora, care avea pronunţate simpatii pentru monofiziţi, din cauza im portanţei politicii orientale a Bizanţului. PlanulJXeodorei a fost să-l con vingă deci pe Justinian că monofiziţii nu sînt eretici, că adaosul mono fizit de )a «Trisaghion» nu este jignitor pentru adevărata credinţă, şi călugării monofiziţi refugiaţi să se poată întoarce la mînăstirile lor, şi să se aşeze chiar în capitală. Dar înşişi monofiziţii au dat ocazie la o nouă frămîntare, căci pa triarhul exilat Sever al Antiohiei şi Iulian din Halicarnas s-au înfruntat la Alexandria pe tema «stricăciunii» sau «nestricăciunii» trupului lui Hristos înainte de înviere. Severinii erau consideraţi «ftartolatri» pentru


375

că acceptau stricăciunea trupului lui Hristos, iar iulianiştii erau denu miţi «aftartolatri», pentru că apărau nestricăciunea trupului Domnului. Conflictul a continuat sub patriarhul severian T e o d o s ie şi cel iulianist G aian u s. In anul 531, din iniţiativa împăratului, s-au ţinut la palat convorbiri religioase, între ortodocşi şi monofiziţi, dar nu s-a putut realiza nici un succes. Singurul cîştig a fost că episcopul monofizit F ilo x e n de Doliheea, împreună cu mulţi preoţi şi monahi, au revenit la sinul Ortodoxiei. Dar speranţele monofiziţilor că victoria l i rudă va fi totuşi de par tea lor, au crescut în clipa înscăunării episcopului A ntim de Trapezunt, ca patriarh la Constantinopol. Antim, manile,stînd în secret pronunţate simpatii pentru monofizism, şi-a cîştigat favoarea împărătesei Teodora. La 536, A g a p et I (535— 536), noul titular al scaunului de la Roma a venit la Constantinopol într-o misiune politicii. Curînd după sosirea lui, s-a prezentat la el o delegaţie de clerici şi monahi ortodocşi, aducînd o serie de acuza ţii..grave patriarhului Antim, înfierîndu-1 drept eretic. Papa Agapet I, informat de adevăratele sentimente ale patriar hului Antim de Constantinopol, cît şi de relaţiile pe care acesta le în treţinea în secret cu Sever al Antiohiei, căpetenia monofizismului, s-a ferit de a avea legături cu Antim, somîndu-l să-şi facă un examen de conştiinţă asupra ortodoxiei sale. Patriarhul Antim, încrezător în spri jinul împărătesei Teodora, n-a voit să audă de aceasta. în clipa în care împăratul Justinian s-a edificat pe deplin de adevărul cauzei ortodoxe şi-a întors privirile de la protejatul soţiei. Patriarhul Antim, dîndu-şi semna că a pierdut partida, s-a retras din fruntea Bisericii bizantine. Locul lui a fost ocupat de M in a (536— 552). Curînd după înscăunare acesta a ţinut în 536 un sinod la Constantinopol şi, sprijinit de teologul L eon ţiu de Bizanţ, a înfierat şi anatematizat pe patriarhul Antim de Constaniinopol, Sever de Antiohia şi pe episcopul Petru al Apameei, pe călu gărul Zoara, precum şi pe toţi adepţii lor, care vor continua sa se înIrunească în conventicule secrete. Hotărîrile Sinodului au fost ratificate de împăratul Justinian. ^ A pariţia bisericilor «eterodoxe>*. Cu toate că în fruntea marilor Biserici de la Constantinopol, Antiohia, Ierusalim şi Alexandria

376


păstoreau ierarhi ortodocşi, cu toate că erezia iniţiată de călugărul Eutihie era acum persecutată şi din partea autorităţilor imperiale, monofizişmul a continuat să dăinuiască datorită sprijinului împărătesei Teodora şi tezelor H en o tik o n u lu i. Călugărul Io a n d e H e fa e s to s , ajuns mai tîrziu, episcop monofizit, şi mai ales la c o b Ţ an ţal (TCav

377

nunţat împotriva Sinodului IV ecumenic. în alte două sinoade ţinute la Dovin (Dvin), primul în 506, iar al doilea în 554, Biserica Armeană a respins de asemenea Sinodul din Calcedon. BIBLIOGRAFIE H efele-L eclerc,

J.

P.

Kirsch,

H ergenröther, Fu nk -B ihlm cyer, O strogorsky,

G eschichte des Byzantinischen Staates, 1940. E. P o p o v i c i , op. cit., 2, p. 140 ş.u. ; Bihlm oyor-Tüchle-D am m e, op. cit., 1, 1969, p. 256 ş.u. şi 267 ş.u. cu b ib lio g rafie p. 497 ş.u. ' " J. M a s p e r o, Histoire d es patriarches d'Alexandrie (518 — G10), Paris, 1923. R. J a n i n , Les Eglises orientale et les rites orientaux, ed. III, Paris, 1955. A. V a s i 1 i e v, Justin I, Cam bridge, 1950. E. Honigmann, E vêques et év êc h és monnphysites d'Asie, Louvain, 1951. A. G r i l l m e y e r - H . Bacht, Der Konzil von Chalkedon, vol. 2, W ürzburg, 1962, cu am ănunte şi b ibliografie. J . M e y e n d o r f f, Les C halcèdoniens et les m onophysites après C halcedonie, Paris, 1964. Diac. Lect. I. P u l p e a ‘ (Răm ureanu), Posibilitatea Întoarcerii B isericilor monoiizite la Ortodoxie..., în «O rtodoxia», III (1951), nr. 4, p. 5iMi 036. Pr. Prof. I. R ă m u r e a n u , Evenim entele istorice Înainte şi după Sinodul din Calcedon, în «Studii T eo lo g ice», X X I I (1970), nr. 3 -4, p. I V:) '.’ 11. M. Ş e s a n, Din hristologia patristică, «M ilropolia M oldovei şi S u cev ei», X X III (1971), nr. 7— 8 , p. 444 ş.u.

Controversele origeniste. Sinodul V ecumenic * Constantinopol (553) ~~ a. Controversele origeniste. P rim a d isp u tă d e s p r e o r to d o x ia lu i O rigen . în decursul disputelor trinilare şi hristologice a fost de multe ori pomenit numele lui Orjgen. Lucrările .marelui gînditor au fost citite cu pasiune, provocînd însă_şi mari divergenţe privind ortodoxia lor. întregul sistem origenist de gîndire, precum şi vederile sale înalte, erau greu de priceput pentru mulţi din contemporanii şi urmaşii lui. ■Va re a majoritate a ^clerului.n-a înţeles ceea ce a voit să spună O ri gen despre fiinţele lumii, n-a pricepui nici teoria lui despre raportul ş î l e g l t i i r a culegoriilor de spirite, originea omului din lumea duhurilor, căderea oamenilor şi a spiritelor şi reabilitarea lor viitoare. ; Provocatorul discuţiilor în jurul persoanei si a ortodoxiei lui O ri gen a fost eniscooal E n ifa n ie d e C on stan tin (S alam in a ; ţ 403), un om de * Capitol redactat de P r. prof. M. P. Ş esan

378


bună credinţă, dar un tradiţionalist unilateral. Dppă părerea lui, adevăra tul izvor al tuturor ereziilor diti vrem ea lui era elenismul şi cel mai peri culos reprezentant ar fi fost O riqcn, pe care unii l-au acuzat că a con tribuit la apariţia arianismului, prin ideile sale subordinaţioniste cu privire la Fiul lui Dumnezeu. Părerea lui Epifanie n-a fost primită una nim. Unele cercuri, spre deosebire de Epifanie, au avut un adevărat cult faţă de erudiţia şi măreţia gîndirii lui Origen, chiar şi atunci cînd unele din teoriile sale, ca de pildă aceea despre preexistenţa sufletelor, n-au putut fi acceptate. Asemenea lui Epifanie, a atacat pe Origen şi învăţătura sa şi M a rc el d e A n c iia . D idim c e l O rb, conducător al şcolii din Alexandria, se inspira din Origen ; la fel şi G rig o rie d e N azian z. A cesta şi ceilalţi capadocieni au devenit origenişti. Sfîntul Atanasie şi Didim se referau în ale cre dinţei la Origen ca la un martor autentic al adevăratei credinţe niceene. Călugării pustiului nitric, cei de la mînăstirea de pe muntele Măslinilor, din Betleem, diaconul E v a g r ie din Pont, T e o fil al A le x a n d riei, Io a n , noul episcop al Ierusalimului, toţi preocupaţi cu proble mele spiritualităţii, făceau parte, alături de alţii, din cercul admirato rilor lui Origen. Spre deosebire de aceştia, călugării simpli, ţăranii, oamenii neştiu tori de carte, nu-1 înţelegeau pe Origen. în jurul anului 394, a venit la Ierusalim un pelerin cu numele A te r b iu. întîlnind în «Ţara Sfîntă» un mare număr de admiratori ai lui Origen, a rămas nedumerit, neştiind cum să-şi explice faptul că un eretic de talia alexandrinului poate să aibă atît de mulţi admiratori. Aterbiu, nefiind lămurit în privinţa ortodoxiei lui Origen, cînd a văzul; că şi R ulin d e A q u ile e a era de partea aceluia, l-a acuzat de origenism. Eruditul preot din Aquileea, ca si Ioan al Ierusalimului, nu s-au inti midat de cele afirmate de Aterbiu. în schimb un alt învăţat din Apus, le r o n im , care din 386 se stabilise la mînăstirea din Betleem, a fost pro fund afectat de acuzaţia lui Aterbiu. Fire mîndră, temîndu-se să nu-şi piardă reputaţia de ortodox, leronim s-a lepădat de Origen, trecînid de partea potrivnicilor, lui. Ruptura între prietenii şi adversarii lui Origen a devenit mai pronunţată la 394, cînd Epifaniu a reapărut Ia Ierusalim, provocînd pe Ioan al Ierusalimului să' condamne. în..nuhlic.pe Origen. Ioan, plin de demnitate, i-a răspuns : «Eu sînt obişnuit a deo


379

sebi în cărţile lui Origen adevărul de rătăcire» si a început să pre dice împotriva călugărilor simpli, iar Epifaniu împotriva origeniştilor. ''H eîn feleg erel^ ffiţrF T ele^ S o u S n S B ere^ -â'ăd în icit cînd Epifaniu, cu de la sine putere, a sfinţit preot pe seama călugărilor certaţi cu episcopul lor pe P au lin ian , fratele Fericitului Ieronim. loan al Ierusalimului a protestat cu toată energia, împotriva actului săvîrşit de «străinul din Cipru». Atunci Epifanie şi Ieronim au aţîţat pe călugării din Betleem, pe ...... - ........................ . episcopii Palestinei şi pe Siriciu, episcopul Romei (384— 399), împo triva lui loan al Ierusalimului.’ ............ M area confruntare literară a început. Patriarhul T e o til al A lexan driei (385—412), om nehotărît şi iute la mînic, manifestînd în acea vreme încă puternice simpatii pentru marele său compatriot, a crezut că va putea ju ca rolul unui mediator, împăcînd spiritele agitate. El a trimis la 396 pe preotul Is id o r în tabăra potrivnicilor, cu misiunea de a căuta să liniştească spiritele. Ieronim s-a împăcat la 397 cu loan al Ierusalimului şi cu prietenul său din tinereţe, Rufin de Aquileea, şi cei mai mulţi ortodocşi erau convinşi că neînţelegerile s-au terminat. După ce s-a înapoiat la Roma, la rugămintea călugărului M acarie, Rufin s-a declarat gata a tălmăci în latineşte apologia martirului perse cuţiei lui Diocleţian, Pamfil, scrisă pentru apărarea lui Origen. La 398 a tradus în latineşte opera cea mai de seamă a lui Origen : Ilepi gpxffiv; îndreptînd toate părţile care ar fi putut arunca o lumină puţin favora bilă din punct de vedere ortodox. In introducerea traducerii, Rufin a făcut uz de toate mărturiile favorabile lui Origen. De asemenea a amintit şi de numele lui Ieronim, care la rîndul său a tradus mai multe omilii ale lui Origen. Dacă pînă acum Apusul nu s-a amestecat în disputa călugărilor din Răsărit, acum lucrurile au luat o altă înfăţişare. Ieronim a dat publi c ităţii o traducere fidelă a lucrărilor lui Origen, înfăţişîndu-1 în lumina adevărului şi dezvinovăţindu-se de acuzaţia că ar c ăuta să camufleze unele învăţături eretice ale aceluia. El a alcătuit o „lu crare, arătînd ’ApusiHuLerezia. lu i.Origen. înfierînd totodată şi/ lip sa jie sinceritate şi încredere a|fprietenului J ă u Rufin. Lupta devenind acută, Feri'&tul A u g u stin a crezut de datoria sa să se adreseze lui Ieronim, îndemnîndu-1 să înceteze polemica. Episcopul roman A n a s ta s ie I (399— 401) a invitat

380


pe Rufin să se prezinte la Roma spre a se justifica. Dar acesta s-a scuzat că nu poate părăsi Aquileea, trimiţînd însă drept apărare o mărturisire de credinţă. Cu toate că Anastasie I, în scrisoarea adresată episcopului Ioan al Ierusalimului, n-a pomenit de o eventuală condamnare a m are lui alexandrin, prin faptul că a respins traducerea latină a lui Rufin, a dat de înţeles că Biserica Romană socoteşte lucrările lui Origen ca unele ce conţin multe rătăciri doctrinale. Disputa origenistă, s-a trans format cu timpul într-una păgubitoare Bisericii. Patriarhul T e o iil al Alexandriei, adversar al călugărilor antropomorfiţi, statorniciţi în pustiul schitic, cît şi al celor inculţi, s-a ridicat cu toată convingerea împotriva învăţăturii greşite a susamintiţilor c ă lugări, care îşi imaginau pe Dumnezeu Tatăl drept un om înzestrat cu toate membrele corpului omenesc. Cei înfieraţi ca eretici, uitîndu-şi de menirea şi preocupările lor spirituale, s-au îndreptat în grupuri spre Alexandria, ameninţîndu-şi şeful şi stăpînul, «pe Teofil ateul», cu moartea (399). In fruntea călugărilor gălăgioşi se găsea S era p io n , v e nerat şi cinstit pentru pietatea şi religiozitatea lui. De frica monahilor, Teofil al Alexandriei şi-a schimbat atitudinea şi s-a apropiat de monahii origenişti. Sediul lor se găsea pe muntele Nitric şi aveau în frunte pe cei «patru fraţi lungi» (D io sc o i, A m on iu , E u seb iu şi E u tim ie), bărbaţi evlavioşi şi cu multă ştiinţă de carte. Spre a-i cîştiga de partea sa, Teofil a sfinţit pe «fratele Dioscor» episcop de Hermopolis, iar pe alţi doi din ceata celor «patru fraţi lungi» i-a ridicat la demnitatea de iconomi ai Bisericii alexandrine. Temîndu-se că dacă vor rămîne mai mult timp în preajma vanitosului Teofil, îşi vor pierde mîntuirea sufletelor, şi nemulţumiţi cu viaţa zgomotoasă a unui oraş mare, tînjind după liniştea deşertului, aceştia s-au retras din nou în pustiul lor iubit. Teofil, unindu-se acum cu partida monahi lor anlropomorfiţi din pustiul schitic, precum şi cu Ieronim şi Epifaniu, a lovit în foţi acei care nu aveau aceleaşi vederi cu ale lor. Ţinînd mai multe sinoade împotriva origeniştilor, a anatematizat pe toţi admi ratorii lui Origen, precum şi scrierile acestuia. în pastorala de la Paştile anului 401, a interzis citirea scrierilor lui Origen. Călugării origenişti s-au epus să se dospartă de cărţile lui Origen, considerate cel mai pre ţios dar al lor., Drepl răzbunare, Teofil a pornit o adevărată persecuţie împotriva lor. Cei «patru fraţi lungi», împreună cu vreo 300 de călu


3 81

gări, alungaţi din pustiul lor, s-au îndreptat spre Ierusalim. De acolo au trecut la Schytopolis, poposind în cele din urmă la Constantinopol, nădăjduind să afle scut şi apărare la împărat. La Constantinopol, pe scaunul episcopal era Io a n G u ră d e A ur. M a re le ierarh a găsit de datoria sa să ofere azil pribegilor. Spre a l i u supăra pe Teofil al Alexandriei, n-a îngăduit celor excomunicaţi să participe la actul prefacerii de la Sfînta Liturghie. Totodată el s-a adre s a t fratelui său din Alexandria, rugîndu-1 să-i ierte pe călugării fugă riţi şi. excomunicaţi. Teofil, nevoind să asculte de îndemnul ierarhului din capitală, a trimis emisari la Constantinopol, care urmau să denunţe pe călugării origenişti la palatul imperial. Monahii, la rîndul lor, indig naţi, s-au adresat împărătesei Eudoxia, înaintîndu-i un memoriu, cerînd totodată ca împăratul să rînduiască un înall for de judecată, la care să fie citat şi Teofil. După dorinţa călugărilor, împăratul urma să delege judecător suprem pe arhiepiscopul capitalei. Sfintul loan Gură de Aur l-a înştiinţat pe Teofil că va căuta să liniştească pe călugării orige nişti, cu toate că se teme că acţiunea lui nu va fi încununată de succes. A cest avertisment l-a înfuriat şi mai mult pe Teofil. Amînînd călătoria spre capitală, era preocupat mai mult de pregătirea terenului în vede rea înlăturării lui Ioan. Epifanie, lăsîndu-se atras..de partea lui T e ofil, la un sinod ţinut în 401, a condamnat pe Origen, îndemnînd şi. pe Ioan Gură de, Aur să imite gestul lui. Reluzind, acesta a. fost învinuit de origenism. Naivul Epifanie, prins în m rejele patriarhului Alexandriei, s-a la saf'îndu plecat să plece la Constantinopol, spre a condamna per sonal, pentru a doua oară, pe origenişti. La 402 a sosit în faţa capitalei, săvîrşind la porţile reşedinţei imperiale o slujbă divină. Patriarhul Ioan Gură de Aur aflînd de această atitudine, j-a trimis vorbă că nu vrea să aibă nici «-to m u n iu ne cu el. Epifanie, tratîndu-1 ca pe un eretic, a citit în faţa mai multor episcopi actele sinodului său. Unii l-au aprobat, alţii l-au respins. Episcopul T eo tim d e T om is a declarat că nu înţelege să rostească anatema împotriva unui bărbat trecut de mult în lumea drepţilor, cum era Origen. La fel cu Teotim a cugetat şi Sfîntul Ioan Gură de Aur. După mai multe convorbiri cu călugării origenişti, Epifanie a ob servat că Teofil a abuzat de buna lui credinţă. Avînd mustrări de con

382


ştiinţă, fără să mai aştepte sosirea celorlalţi episcopi, a părăsit în grabă capitala. La 403, în timpul călătoriei spre casă, a murit. Teofil al Alexandriei, dînd ascultare ordinului împăratului, de a se prezenta în capitală, spre a-şi justifica acţiunile, s-a înfăţişat la 403 în faţa acestuia. întovărăşit de vreo 30 de episcopi, cum a ajuns la Constantinopol, cu ajutorul m ijloacelor obişnuite, a ştiut să cumpere intereselor sale pe unii din marii demnitari ai palatului. Spre norocul lui, împărăteasa Eudoxia era pornită contra lui Ioan Gură de Aur. Cu ajutorul curţii Sfîntul Ioan Gură de Aur este condamnat în 403, în sinodul numit «de la Stejar», lîngă Calcedon, apoi în sinodul ţinut la Constantinopol în 404, fiind silit din ordinul împăratului Arcadie să plece pentru a doua oară în exil, în care a şi murit la 14 septembrie 407. Urmarea a fost naşterea unei schisme numită a «ioaniţilor», care a dăi nuit 34 ani, încetînd la 438, cînd osemintele Sfîntului Ioan Gură de Aur au fost aduse în capitală şi înhumate cu cinstea cuvenită. în cele din urmă, Teofil s-a împăcat cu călugării origenişli. Disputa a doua despre ortodoxia lui Origen. Controversele origeniste n-au încetat prin moartea acelora care le-au provocat. Numirea de origenist sau antiorigenist era semnul de înfiere a celor care simpatizau sau erau adversarii lui Origen. Următoarea lovitură împotriva admiratorilor lui Origen au dat-o antiorigeniştii în Palestina, în jurul anului ,-51-L cînd stareţul A g a p et a alungat din «lavra nouă» pe călugării N o n a şi L eo n tie , împreună cu alţi doi fraţi, prinşi că citesc din scrierile lui Origen. Urmaşul lui A gapetp stareţul M am as, un bărbat cu vederi mai largi, voind să îndrepte greşala înaintaşului, a reprimit pe cei patru călugări alungaţi ; origenismul nefiind persecutat, a putut să ia avînt, cu toate ca egumenul S a v a (S a b b a s) căpetenia ambelor Lavre palestiniene («lavra veche» şi «lavra nouă») do lîngă Ierusalim — s-a opus origenismului, încercînd să cîştige pe împăratul Juslinian de partea lui. După m oartea lui Sava (532), origenismul a progresat. Doi dintre partizanii origenismului, învăţaţii călugări D t)m c(ian şi T e o d o r A s k id a s , au ştiut să cîştige graţia şi fa voarea împăratului, cel dintîi fiind înălţat pe scaunul episcopal din Ancira, iar al doilea pe cel din Cezareea Capadociei.


383

■Dar controversele dintre călugării origenişti şi antiorigenişti s-au dezlănţuit cu şi mai mare pasiune. Origeniştii, încrezători în legăturile episcopilor Domeţian şi Teodor Askidas cu palatul imperial, au cerut episcopului P etru a l Ieru sa lim u lu i să dispună ştergerea numelui lui lilrcm a l A n tio h ie i din dipticele Bisericii lui, pentru că se împotriveşte origenismului. Petru a trimis la Constantinopol patru călugări antiorigenişti, cu un memoriu şi cu un raport către împărat. Odată cu ei a călătorit spre capitală şi apocrisiarul scaunului roman, P elagiu . Prin intermediul Iuir cei patru călugări antiorigenişti au fost primiţi de împărat. Un sinod local ţinut la Constantinopol în 543 a condamnai nouă propoziţii din scrierile lui Origen şi a pus numele lui între marii eretici. Hotărîrile sinodului au fost trimise de împărat sub forma unei scrisori circulare, tuturor scaunelor patriarhale. începînd cu anul 543, toţi episcopii şi egumenii urmau să anatematizeze, cu ocazia instalării, pe Origen şi învăţăturile lui. La hotărîrea lui Justinian au aderat toţi episcopii Im periului bizantin, precum şi Vigiliu, episcopul Romei. Disputa pentru «cele trei capitole» şi Sinodul V ecumenic, Constantinopol, 553. împăratul Justinian a avui o deosebită predilecţie pentru unitate (probleme şi controverse teologice), în care se înfruntau nestoricnii şi monofiziţii cu ortodocşii din dorinţa de a se ajunge la unitate în Hristos şi în credinţa ortodoxă. In politica sa bisericească de tip «neocalcedonian» a fost călăuzit de un principiu esenţial : nimeni să nu se atingă de hotărîrile Sinodului de la Calceclon (451), fiind convins că într-o zi fi va cîştiga Ortodoxiei pe monofiziţi. Îndemnat de mitro politul Teodor A skidas, care era profund indignai de edictul împăratu11ii ti in .mu!.543. care a condamnat, pe Qriyen, Justinian s-a decis să Iacă o nouă încercare de a atrage cel puţin o parte a dezidenţei monolizite. Teodor Askidas, fără îndoială şi împărăteasa Teodora, au convins p(> Justinian că pentru a împăca pe monofiziţi cu Biserica Ortodoxă, ar trebui să lie condamnate «.cele trei capitole», adică s c r ie r ile lu i T eo ţjorct d c C iz-con tra S fîn tu lu i C h irii al A le x a n d r ie i şi c o n tra S in od u lu i din i t a ; e p is to la Iui ¡h as din E d e s a adresatei e p isc o p u lu i M aris din A rd a şir (P crsia), care fuseseră reabilitaţi de sinodul de la Calcedon şi p e r s o a n a şi o p e r a lu i T e o d o r d e M op su estia.

384


La 544, Teodor Askidas a reuşit să smulgă împăratului un eciicI teologic de condamnare a «celor trei capitole». Din nou m ajoritatea ie rarhilor răsăriteni s-au supus voinţei împăratului, făcîndu-se că nu aud protestele venite din partea unor ortodocşi riguroşi, care au văzut în acel edict o lovitură dată Sinodului de la Calcedon.^Patriarhul. M ina I (552— 565) al Constantinopolului, care urma să semneze cel dintîi, pu nea condiţia ca să iscălească şi reprezentantul scaunului roman. E frem a l A n tio h iei, Io il al A le x a n d r ie i şi Petru al Ieru salim u lu i au ezitat de asemenea să semneze edictul. In cele din urmă, la ameninţările împăra tului, au cedat. Delegatul roman, Ş teian , a protestat şi întregul O c ci dent, cu toate că scrierile lui Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cir şi Ibas de Edesa erau puţin cunoscute, s-a ridicat împotriva edictului, .văzînd în el o vătămare adusă Sinodului de la Calcedon. Primii apuseni care au pornit în public lupta împotriva edictului din 544, au fost episcopii D aciu d e M ilan şi F acu n d d e H erm ia n e. Epis copul african P on ţian a scris împăratului că deşi scrierile condamnate nu sînt cunoscute în Africa, înfierează procedura întrebuinţată, întrucît au fost sancţionaţi unii care nu se mai pot apăra. La fel a procedat şi diaconul F u lg en ţiu F erra n d clin Cartagina. Dar V ig iliu (537— 555), fost apocrisiar al scaunului roman la Constantinopol, a ajuns papă la Roma prin concursul împărătesei Teodora: căreia îi promisese că va condamna Sinodul de la Calcedon. La 547, Vigiliu a venit la Constantinopol, fiind invitat de Justinian I spre a lua şi el atitudine împotriva «celor trei capitole». Sosit în capitală, un timp oarecare a refuzat să stea de vorbă cu patriarhul Mina şi cu episcopii care semnaseră edictul imperial. încetul cu încetul, s-a lăsat însă con vins de argumentele împăratului şi ale Teodorei, aderîncl la condamnarea «celor trei capitole». La 15 aprilie 548, la un simulacru de sinod, la care au participat 70 de episcopi, care refuzaseră să semneze edictul impe rial, Vigiliu, prin faimosul său «Judicatum» trimis patriarhului Mina, a acceptat condamnarea lui Teodor de Mopsuestia şi a scrierilor indicat«' ale lui Ibas de Edesa şi ale lui Teodoret de Cir şi contra celor «12 A n atcin alisiiiv» alo Simţului Chirii al Alexandriei. ( ' i 11(I episcopii occidentali au luat cunoştinţă de actul lui Vigiliu, au fost. cuprinşi de indignare. Diaconul Fulgenţiu Ferrandus din Car tagina s-a ridicat împotriva atitudinii episcopului roman, criticîndu-i


385

actul de trădare. Episcopul Facundus de Hermiane a luat şi el apărarea tradiţiei apusene şi a Sinodului calcedonian. Chiar şi diaconii B ise ricii Romane, R u sticu s şi S e b a s tia n , nepotul lui Vigîliu, s-au ridicat îm potriva lui. La început Vigiliu a tăcut. în cele din urmă s-a văzut silit să lămurească Apusul în legătură cu actul său «pripit». în Africa, Dal maţia, Sciţia, Iliric şi chiar în Galia s-au ţinui si noade de protest. Episcopii din Africa au ţinut un sinod la 550, excomunicînd pe Vigiliu. Confuzia ajunsese la culme. în vara anului 550, Justinian şi V ig i liu au căzut de acord să fie convocat un sinod ecumenic. Pînă la des chiderea lui, nimeni nu mai avea voie să discuie despre «cele trei c a pitole». Vigiliu a rugat pe împărat să-i resliluie faimosul «Judicatum» şi Justinian i-a satisfăcut d o rin ţa; dar Vigiliu a treimii, să promită într-un act strict confidenţial, ce avea tăria unui jurămînt, că pînă la des chiderea Sinodului nu se schimbă nimic din edictul de condamnare a «celor trei capitole». Din plănuitul sinod nu s-a ales nimic. în vara anului 551. împăratul, îndemnat de Teodor Askidas, a publicat un nou edict, cunoscut sub numele de «Mărturisirea de credinţă a împăratului Justinian contra c e lor trei capitole» (Migne P. G. 86, 993— 1053). Noul edict a îngreuiat şi mai mult modalitatea unei împăcări a spiritelor agitate. Vigiliu a rupt orice comunitate cu patriarhul Mina şi cu Teodor Askidas. împăratul turba de mînie. La un moment dat s-a gîndit să ordone arestarea lui Vigiliu. Episcopul Romei, spre a se pune la adăpost de orice surpriză, s-a refugiat cu 11 episcopi latini şi 2 afri cani în biserica Sfîntul Petru, lovind cu anatema în patriarhul Mina şi în Teodor Askidas. Cînd Justinian a aflat de cele petrecute, a dispus arestarea lui Vigiliu. A cesta nevoind să renunţe la dreptul de azil al Bisericii, ofiţerii l-au smucit cu forţa de la sfînta masă, de care se ţinea, împăratul aflînd de cele petrecute, a trimis mai mulţi înalţi funcţionari la Vigiliu, asigurîndu-1 că de acum înainte nu i se va mai întîmpla nici un incident neplăcut. Vigiliu, observînd însă că locuinţa este încon ju rată de ostaşi, s-a hotărît să fugă. Trecînd prin mai multe peripeţii, în noaptea de 23 decembrie 551 a reuşit să treacă Bosforul, adăpostindu-se în biserica Sfînta Eufimia din Calcedon. De acolo, în ianuarie 552, a publicat un alt decret de condamnare a patriarhului M ina şi a lui 25 — Istoria bisericească

386


Teodor Askidas. Dar a revenit în capitală, după ce împăratul l-a asi gurat că nu va mai suferi nimic. După întoarcerea lui la Constantin op ol, a aşteptat ca împăratul să-şi ţină cuvîntul, convocînd sinodul promis. între timp patriarhul Mina murise, în 552 şi i-a urmat E u tih ie. In ianuarie 553, noul patriarh şi-a exprimat dorinţa ca, la o întrevedere a episcopilor, să se hotărască ati tudinea ce trebuie luată faţă de «cele trei capitole». După mai multe discuţii, a fost convocat Sinodul V ecumenic, pen tru rin a „ d e 5 m ai 553. la Constantinopol. Preşedinţia a avut-o~Euir-' hie. La deschiderea Sinodului au fost prezenţi A p o îin a r ic d e A lex a n d ria , D om nus d e A n tio h ia , trei reprezentaţi ai patriarhului E u stahiu d e I e ru salim şi alţi 145 episcopi, între care numai 8 latini. Pînă la sfîrşit, numărul participanţilor s-a ridicat la 165 persoane. Vigiliu, invitat spe cial, n-a voit să participe, motivînd că e bolnav. Sinodalii au lucrat în şase şedinţe, pînă la 19 mai. Justinian a justificat convocarea Sinodului, care apoi a recunoscut autoritatea celor patru Sinoade ecumenice anterioare, şi a propus con damnarea «celor trei capitole» astfel, ca să nu fie prejudiciată de fel autoritatea deciziilor de la Calcedon ; apoi a a probat condamnarea lui Oriaen. a lui D idim c e l O rb, si a lui £vgqric.i]Lii?„JPjQaLj)entrU-adeziunea la apocatastasa o r i g m l s f ă r V i g i ^ a alcătuit separat un m e moriu, numiF~«C^stTtutlim»r în care, la 23 mai, refuza să recunoască condamnarea «celor trei capitole». Acum gestul lui necesita o sanc ţiune. A stfel în şedinţa a 7-a din 26 mai, a fost luat în dezbatere «cazul Vigiliu», pentru că a absentat voit de la sesiunile Sinodului şi nu a avut o ţinută consecventă în problema «celor trei capitole», în frunt înd însuşi Sinodul. Apoi în şedinţa a 8-a din 2 iunie, a fost formukit.i decizia de condamnare în sens ortodox a «celor trei capitole» şi au lost. din nou anatematizaţi Arie, M acedonie, Apolinarie, N estorie, Euliliie şi Origen. întreaga condamnare a fost cuprinsă în 14 anatematisme, şi publicată prin cele 13 puncte din edictul împăratului Justinian. « O l e troi capitole» condamnate s î n t : T e o d o r , e p is c o p d e M o p su estia (392 428), persoana şi opera ; S c r ie r ile lu i T e o d o r e t, episcop de Cir (433— 458), îndreptate contra Sfîntului C iril„al A lexandriei şi contra Sinodului III ecumenic din 431 ; S c r is o a r e a e p is c o p u lu i Ib a s d e E d esa


387

(435— 457), adresată episcopului Maris de Ardasir. în Persia, contra Sfîntului Cliiril al Alexandriei. Pînă la urmă Vigiliu a cedat, solidarizîndu-se cu Sinodul la 8 de cembrie 553. Apoi la 23 februarie 554, şi-a rcvocat primul memoriu publicînd un al doila «Constitutum», în care şi-a retras toate afirma ţiile anteriare, accentuînd condamnarea «celor trei capitole». Hotărîrile Sinodului de la Constantinopof din anul 553, ca al cin cilea ecumenic, au fost primite cu uşurinţă de lumea creştin;') din R ăsă rit. Altfel s-au prezentat lucrurile în Apus din cauza oscilaţiilor lui Vigiliu. Urmaşul lui Vigiliu, diaconul P elag iu L (550 501), fost oprocrisiar la Constantinopol, conform înţelegerii avute cu împăratul Juslinian, în dată după înscăunare, a acceptat hotărîrile Sinodului. Acuzai că nu a păstrat o atitudine consecventă, a fost primii cu «edilitate. Abia au putut fi găsiţi doi episcopi, care s-au declarai gala să-l hirotonească. Cu toate că n-a silit pe nici un episcop din Apus să recunoască hotă rîrile Sinodului, n-a putut să se facă stimai decîl cu mare greutate şi numai în Italia de m ijloc şi de sud. Credincioşii din Milan, ca şi cei din nordul Italiei, din Aquileea, Istria, Veneţia, Dalmaţia, Galia, ca şi cei din Africa, au refuzat să întreţină legăIuri cu el. Opoziţia episcopilor din Veneţia şi Istria împotriva Sinodului de la 553, precum şi îm potriva scaunului roman, e cunoscută sub numele de s c h i s m a istrov e n e ţia n ă . In decursul acestei schisme, episcopii schismatici, şi-au ales un patriarh propriu, pe arhiepiscopul de Aquileea, care şi-a luai reşe dinţa la Grado, în apropierea Aquileei pînă la împăcarea din 607. Prin condamnarea origenismului a fost discreditată şi metoda pla tonică, folosită în exegeza teologică, şi în consecinţă şcolile de la A le xandria şi Antiohia şi-au pierdut din prestigiul v e c h i ,■ acum ca metodă nouă de exegeză biblică şi teologică a fost adoptat sistemul aristotelismuîui, carc a dat naştere scolasticii. BIBLIOGRAFIE A. G e r o s l c r g i o s , Justinian thc Grcat. The emperoi and saint, Belm ont (M ass.), 1982. , . Teodor M. P o p e s c u, Tratatul împăratului Justinian sontra lui Origen, trad. din g receşte, in «Studii T e o lo g ice», IV (1933), p. 17— 66. L. P e r r o n e , La Chiesa di Palestina e la controverse cristologhice. Dai con cilio di Eieso (431) al secondo concilio di Constantinopoli (553), B re scia, 1980.

388


E. Z e 1 1 1, D ie B e s tă tiq u n q d e s V . ö k u m e n is c h e n K o n z ils d u r c h P ap st V igiliu s, Bonn, 1974. W . d e V r i e s, Der zweite Konzil von Konstantmopel (553) und das Lehramt von Papst und Kirche, în «O rien talia C hristiana Period ica», X X X V III (1972), p. 331— 366. F. X . M u r p h y , P. Sherw ood, Constantinople II et Constantinople III. Trad de l'an g lais p ar G. Darneige, H. B laizatet et J . Thovonet, (Histoire des conciles oecu méniques, 3), Paris, 1974, 358 p. C. Bihlmeyer, H. T ü c h I e, D. v a n Damme, Histoire de ï Église. T. I. L'Antiquité chrétienne, Paris, 1969, p. 267— 273. E. K. C h r y s o s. Die Bischoislisten der V. ökumenischen Konzil, Bonn, 1966, I d e m , The ecclesiastical policy oi Justinian, in the dispute concerning the Three Chapters and the Filth ecumenical Council, Th essalo n iki, 1969. M. Sesan, Le V-e concile oecuménique, in «B yzantinoslßvica», Praga, X V (1954), nr. 2, p. 230 ş.u. R. V a l e n z i , La réorganisation de l'Eglise byzantine sous Justinian, Paris, 1952. W . S c h u b e r t , Justinien und Theodora, Stuttgart, 1943. Gh. Cr onţ La lutte contre l'hérésie en Orient jusqu’au IX-e siècle, Paris, 1933. L o u i s D u c h e s n e , L’Eglise au Vl-e siècle, Paris, 1925. J . P a r g o i r e, L'Eglise byzantine (527— 847), Paris, 1923. In limba română: Pr. Prof. I. R ă m u r e a i m , Evenimentele istorice înainte şi după Sinodul de la Calcedon, în «Studii T e o lo g ice», X X II (1970), nr. 3— 4, p. 179— 211. Idem, Posibilitatea întoarcerii Bisericilor monofizite la Ortodoxie..., în «O rtod oxia», III (1951), nr. 4, p. 586— 636. I d e m , Episcopul Valentinian de Tomis. Corespondenţa Iui cu papa Vigilius în chestiunea «Celor Trei Capitole», în «Bis. O rt. Rom.», L X V (1947), nr. 4— 9, p. 200— 2 1 2 ; V. Loichiţă, Hotărîrile dogmatice ale celor şapte sinoade ecumenice, în «M itr. Banat.», X I X (1959), nr. 1— 2, p. 35 ş.u. Pr. Prof. l o a n G. C o m a n , Problemele dogmatice ale Sinodului V ecume nic, în «Studii T eo lo g ice », V (1953), nr. 5— 6, p. 312 346 ; Pr. Prof. L i v i u S t a n , Împăratul Justinian Sinodul V ecumenic şi papalitatea, i b i d e m , p. 347— 364 ; Iacob Lazăr, Justinian I ca legislator bisericesc, în «Bis. O rt. Rom.», L X V (1947), nr. 10— 12, p. 213— 238. G. S i b i e s c u , îm p ă r a tu l J u s tin ia n ş i e r e z iile , Bucureşti, 1938. I d e m , C ă lu g ă r ii s c iţi, Sibiu, 1926, E xtras din «Rev. teol.», X X V (1926), nr. 5— 6, p. 182— 205. Teodor M. P o p e s c u, Denaturarea istoriei lui Origen, III. Origen eretic, în «Bis. O rt. Rom,», X L IV (1926), nr. 7, p. 378— 3 8 3 ; nr. 10, p. 580— 5 8 6 ; nr. 11, p. 631— 635.

Monotelismul. Sinodul VI ecumenic de la Constantinopol ..... din 680—6 8 L .. ~ Sinodul II trulan (quinisext) din 691— 692 * Rănile dureroase cauzate de disputa în jurul «celor trei capitole» încă nu se vindec >eru, cînd a luat naştere o nouă controversă hristologică. Noua între ire care pasiona spiritele era : avut-a Mîntuitorul o dublă energie şi o dublă voinţă ? * Capitol redactat de P r. prof. M. P. Ş esan

EREZII. SCH ISM E. SI-NOADE ECU M EN ICE

389

Dogma stabilită de Sinodul IV ecumenic de la Calcedon, învăţătui
390


tor al problemelor monofizite, şi cu C ir d e P h asis (S e b a s to p o lis ) din Lazica. Cei trei ierarhi au căzut de acord că, fără să se aducă vreun prejudiciu dogmei ortodoxe, s-ar putea admite că în Hristos sînt două naturi, dar o singură voinţă (ev &sX-/;jAa) şi o singură energie ([¿ta evepTeia), deoarece voinţa şi energia umană sînt absorbite cu totul în voin ţa şi energia divină. Năzuinţele patriarhului şi ale episcopilor Teodor de Faran şi Cir de Phasis au găsit aprobarea multor personalităţi politice, care erau ferm convinse că neînţelegerile şi controversele religioase dintre Constantinopol şi populaţia monofizită a Răsăritului au uşurat mult cu ce ririle regelui Chosroe al perşilor. împăratul Heraclie, care în timpul campaniei avusese în Armenia mai multe consfătuiri cu diferite cercuri clericale locale în vederea unei «uniri» bisericeşti, a acceptat cu însufleţire monergismul acesto ra. în consecinţă, tratativele de împăcare şi unire duse pînă atunci incidental cu diferiţi monofiziţi, au fost reluate cu mai multă intensitate. Rezultatele păreau satisfăcătoare şi promiţătoare, mai ales după ridicarea în scaunul patriarhal al A le x a ndriei a lui Cir de Phasis (631), care s-a ostenit îndeosebi pentru realizarea «unirii». Astfel încă la .630, în sinodul convocat de catolicosul JJzdras, la Garin, s-a făcut unirea monofiziţilor din Armenia. A urmat apoi unirea unor dizidenţi din Şiria, iar la 633 a monofiziţilor din Egipt. în cele două articole ale «hrisovului de unire», spre a fi cît mai bine scos în evidenţă contrastul faţă de cele învăţate de Nestorie, se accentua că unul şi acelaşi Hris tos, atît ca divinitate cît şi ca om, a activat printr-o unică energie divino-umană. Dar opoziţia n-a întîrziat să se arate, atît din partea orto docşilor cît si a monofiziţilor. Conducătorul reacţiunii ortodoxe a fost (êruditul călugăr palestinian? S o ir o n ie 'î zicea: cel ce admite că Hristos are o singură energie, nu poate să admită decît o singură natură^ iar cel c e crede în existenţa a două naturi nu poate decît să admită o dublii sferă do acţiune. Zadarnic ]-a rugat Sofronie pe patriarhul Alexandriei să renunţe la planul său. Cir afirma cu tenacitate că pentru cîştigarea unor «oi rătăcite» şi ponlru binele şi prosperitatea Imperiului, nu poate să se abată de la calea apucată. în consecinţă a continuat să lucreze în v e derea desăvîrşirii «unirii» cu monofiziţii. în aparenţă unirea părea asi


391

gurată; în realitate, aşa-zişii convertiţi susţineau plini de mîndrie că «ortodocşii au venit la noi, nu noi ne-am dus la ei». Călugărul Sofronie a plecat la Constantinopol, spre a aduce la cu noştinţa patriarhului ortodox pericolul ce ameninţa dreapta credinţă. Patriarhul Serghie a căutat să-l liniştească, risipindu-i îngrijorarea. La 634, curînd după întoarcerea în Palestina, Sofronie a fost ales patriarh de Ierusalim. Una din primele acţiuni ale noului patriarh a fost convo carea unui^Tn'od TaTerusali m (634)*, la care a fost condamnată noua ere zie «monotelită». După închiderea sinodului, patriarhul Ierusalimului a adresat o scrisoare sinodală celor mai înseninaţi capi bisericeşti, dezvoltînd învăţătura că fiecare din cele două firi ale lui Hristos tre buie să-şi aibă şi voinţa sa, căci altfel nu ar fi depline, deoarece voinţa este o însuşire necesară a firii. A susţine că Hristos a avut numai o singură voinţă înseamnă a afirma că a avut o singură fire. Prin urmare, învăţătura despre o singură voinţă sau monotelismul nu este altceva decît un monofizism camuflat. Patriarhul Serghie, cunoscînd părerile noului patriarh de Ierusa lim, s-a temut că preocupările sale ar putea suferi. în consecinţă a adresat papei H onoriu. I (625— 638) o scrisoare alcătuită în mod inge nios, căutînd să-l atragă de partea lui. Exagerînd lucrurile, a înfăţişat revenirea monofiziţilor ca un succes şi o victorie neaşteptată a O r todoxiei. fHonoriu f) a acceptat ideile confratelui bizantin, lăudrndu-i tactul, prevederea şi vigilenţa. în ochii papei, opoziţia patriarhului Sofronie era o simplă controversă provocată de o neînţelegere de expresii. Ca să pună capăt disputelor care frămîntau din nou Biserica Răsări tului, Heraclie a dat la 638 un edict de credinţă « E kth esis» (’"Ex&saiţ). In el se ordona cu"asprime să se idmită numai o voinţă în Iisus Hris tos, interzicînd întrebuinţarea expresiilor «una sau două energii în Hristos». Cu toate că patriarhul Cir al Alexandriei, Macedoniu al Antiohiei şi Serghie al Ierusalimului, au iscălit acea mărturisire de credinţă, cu toate că Pir (Pirros) (638— 641) şi 654), urmaşul lui S e r ghie (f 638), a iscălit şi el « E k th esis» -ul, întărindu-1 la 639 cu ocazia unui sinod ţinut la Constantinopol, s-a putut vedea în curînd că « E k th e s is »-ul n-a avut nici un efect. Urmaşul lui Honoriu, papa S e v e rin (640), a murit două luni după alegerea în scaunul roman, fără să fi acceptat învăţă

392


tura monotelită. Succesorul său, Io a n a l I V - le a (640— 642), curînd după. instalare, cu ocazia unui sinod roman, a osîndit faimosul «E kthesis», aducînd acest lucru la cunoştinţa patriarhului Pir şi a împăratului. La primirea acestei veşti, Heraclie a trimis o scrisoare la Roma, în care se dezvinovăţea că nu el este autorul edictului teologic, ci fostul pa triarh Serghie. Murind în februarie 641 împăratul, i-au urmat la tron fiii săi C on stan tin al III-le a (641) şi H e r a c lie c e l Tînăr, numit şi H erak le o n a s (641). Orientul întreg era în fierbere. In fruntea apărătorilor credinţei ortodoxe era S fîn tu l M axim , fost secretar al împăratului Heraclie, iar din 630 monah îşi egumen. La 645, în prezenţa guvernatorului imperial, Maxim a avut în Africa o dispută publică cu Pir. Rezultatul a fost înfrîngerea fostului patriarh de Constantinopol. In decursul anului 646, mai multe sinoade africane au condamnat erezia monotelită. împăratul C on stan s al II -le a (641— 668) numit şi Constantin III şi-a dat seama că a sosit momentul să se întreprindă o acţiune serioasă în vederea pacificării spiritelor din Biserică. El s-a mulţumit însă cu gă sirea unui compromis. Astfel, în septembrie 648 a emis un edict dog matic, «T'ypos» (TuiroC = normă), care, ca şi « E k th esis »-ul împăratului Heraclie, nu a slujit cîtuşi de puţin la restabilirea păcii şi a bunei înţe legeri în Biserică. Prin publicarea noului edicl dogmatic, s-a interzis, sub cele mai aspre sancţiuni ale legilor de slat, orice fel de discuţii cu privire la una sau două energii, precum şi referitor la una sau două voinţe în persoana Mîntuitorului. în totalitatea lui, «Typos»-ul părea ceva cu totul inofensiv, avînd de scop să liniştească spiritele agitate ale ortodocşilor. Dar «T ypos»-u l n-a putut satisface nici pe ortodocşii convinşi, nici pe adevăraţii mono ici iţi. IJr.mîndu-se vechiul mijloc, întrebuinţat în Bizanţ, înalţii ierarhi tiu iscăliL «T'ypos»-ul. în 5 iulie 649, pe scaunul roman a ajuns papă M a r t i n I ((> 19— 655), care în octombrie 649, a ţinut în Biserica MîntuiLorului din palatul Laleran din Roma un mare sinod. Sinodul a con(laiuiuil

393

gîndu-se asupra patriarhilor Serghie şi Paul II, care asemenea lui Pir, au fost loviţi cu anatema. împăratul Constans II a recurs la măsuri rapide. O lim piu , exarhul împărătesc de la Ravena, a primit ordinul să plece la Roma şi să-l aresteze pe Martin I, obţinînd de la episcopii din Italia semnături în favoarea «rypos»-ului. Sosit în cetatea de pe Tibru, Olimpiu, şi-a dat seama cît de neprielnică este atmosfera penlru reali zarea misiunii. în loc să caute să-şi îndeplinească însărcinarea, s-a gîndit să folosească dispreţul Romei faţă de Constantinopol, desfăcînd legăturile ce încătuşau Italia de Bizanţ 'şi lăsîndu-se proclamat şef po litic. Cei de la Constantinopol n-au întreprins nimic împotriva uzurpa torului. Rebeliunea şi-a găsit sfîrşitul odată cu moartea iniţia loruIui ei (652). In iunie 653, noul exarh C a llio p a a apărut cu armata sa în Roma, arestînd pe papă. ţinfndu-T’ înT'captivitate un an şi trei luni şi Lrimiţîndo-l apoi la Constantinopol. Procesul intentat papei a avut un colo rit politic, dar totodată şi unul teologic , pentru că Martin era de acord să se adauge în Simbolul de credinţă niceo-constântinopolitan adaosul «Filioque», venit din Spania, eă Sfîntul Dubf ar purcede nu numai din Tatăl, ci «şi din Fiul», deşi orice adaos sau omitere la Simbol erau in terzise de Sinoadele ecumenice III şi IV, sub aspră pedeapsă. Acuzaţia principală a fost de înaltă trădare, Martin fiind învinuit că a ajutat pe Olimpiu. Sentinţa rostită a fost condamnarea la moarte. Dar la stăruin ţele muribundului patriarh al capitalei P au l II, împăratul i-a schimbat pedeapsa în exil, trimiţîndu-1 la Cherson,_unde_45ap_a..amurit în anul 655. Soarta a împărtăşit-o şi Sfîntul Maxim M ărturisitorul (t 13 august (¡62). Cu toate că el a fost dus în exil dintr-o locali La le în alta, avînd de suferit chinuri grele — i s-a tăiat limba şi mina dreaptă, ca să nu mai vorbească şi să nu mai scrie împotriva compromisului teologic — n-a voit să-şi renege credinţa. Sfîntul Maxim, supranumit Mărturisitorul, .i murit în lorlăreaţa Semalion, în apropierea localităţii Muri de astăzi, in elate de 80 de ani. După moartea patriarhului Paul II, scaunul de Constantinopol a revenit în 654 pentru patru luni şi 20 zile fostului pa triarh Pir. In Limpul scurtei sale păstoriri, a fost răspîndită de unul din preoţii săi, Petru, o teorie ce susţinea că în persoana lui Hristos sînt (rol voinţe: nna personală ipostatică şi două naturale, adică una a naturii divine şi una a naturii umane. Cu ajutorul acestei teorii absurde a cre zu I Petru că va putea împăca şi pe monoteliţi şi pe ortodocşi. După

394


moartea lui Pir, scaunul a trecut lui P etru (654— 666), care s-a ostenit din răsputeri ca teoria lui să devină o învăţătură generală. Primul c ă ruia s-a adresat Petru a fost papa E u gen I (657). Dar acesta n-a voit să audă de o atare erezie. Lui Constans II i-a urmat fiul său C on stan tin al IV -le a (668— 685) zis şi P o g o n a tu l (Bărbosul). împăratul înţelept s-a hotărît să părăsească monotelismul, restabilind pacea în Biserică. In acest scop a convocat al V l-le a Sinod ecumenic la Constantinopol. Ca reprezentanţi ai scau nului roman, noul papă A g a th o n (678— 681), a delegat pe episcopii A bu n d an ţiu d e P atern o, Io a n d e R e g g io şi Io a n d e P orto, precum şi alţi clerici. împăratul a înştiinţat pe patriarhul G h e o r g h e (679— 68&) şi prin intermediul lui şi pe patriarhul M a c a r ie d e A n tio h ia şi pe mitropoliţii şi episcopii supuşi jurisdicţiei lui, să se prezinte la Sinod. Din cauză că reşedinţele scaunelor de Alexandria şi Ierusalim se aflau sub ocupaţie arabo-islamică, au fost reprezentate de preoţii P etru şi G h e o rg h e . Sinodul VI ecumenic (680— 681) S -a ţinut în tre 7 n o ie m b r ie 680 şi 16 s e p te m b r ie 681 la C o n sta n tin o p o l, într-o sală boltită ('tpooXXo?) a palatului imperial, d in ’ care~căuza i ‘s-a mai zis şi «sinodul I trulan». Au partieiuat la el 174 eniscoDi. îrnpăratul a arătat un interes deosebit sinodului, participînd la primele şe dinţe importante, precum şi la ultima. Lucrările celor 18 şedinţe au fost foarte critice. în şedinţa a 18-a din 16 septembrie 681. în prezenţa împă ratului, s-a publicat în m o d solemn mărturisirea jje.J^ ad in tlL care învăţa că «în Iisus~TJrîstos sîn t d o u ă v o in ţe şi d o u ă lu crări sau en erg ii, c o r e s purÎ7ffî(mre~~^T6T~ă6uă firi, n e a m e s te c a te şi n e s c h im b a te , n eîm p ă rţite ^ f~ n eăesp ărţiie,_ grecum şi 'n eopu se u n a a lte ia , c e a o m e n e a s c a urm înd întru totu l v o in ţe i şi lu crării c e le i d iv in e» . Nici una din cele două naturi nu poate li socotită fără lucrare sau fără voinţă. Macarie, patriarhul Antiohiei, conducătorul monoteliţilor acelui timp, precum şT ucenicul său Ştefan, au fost anatemizaţi ca eretici. La fel au fost loviţi cu anatema şi Teodor deFaran,^ nalŢîăffin~5erqhie. Cir. Pir, P aul II, Petru şi papa Honoriu. Mărturisirea de credinţă alcătuită de cei 174 de părinţi a fost semnată de împăratul Constantin Bl IV -lea Pogonatul la sfîrşitul şedinţef; membrii sinodului "au adresat împăratului o lJcuvîntare de mulţumire,


395

aclamîndu-1 în mod deosebit; el a declarat hotărîrile sinodului obliga torii pentru toţi creştinii, avertizînd pe cei ce nu le vor recunoaşte că vor fi loviţi cu pedepsele cele mai aspre. La cererea Sinodului, mărturi sirea de credinţă a fost lucrată în cinci exemplare şi trimisă celor cinci scaune patriarhale. Monotelismul, care mai bine de o jumătate de secol agitase spiri tele, a fost înfrînt. Pacea din sinul Bisericii fusese restabilită. D isp u tele m o n o fiz ite si m o n o te lite au s lă b it m u lt d is cip lin a B is e ricii. Tot mai mult s-a simţit nevoia întăririi ei, din cauză că nici la Sinodul V-_-Si__nici.. l a ..Sinodul V I ecumenic nu s-au dat canoane. Atunci*împăratul Ju stin ia n II (685— 695; 705— 711), un monarh foarte credincio's, a convocat pentru an u l 691— 692 un s in o d la C on stan tin op o l, care s-a ţinut tot în sala boltită a palatului imperial în care se ţinuse şi Sinodul VI ecumenic. Din această cauză a căpătat numele de «aLdoilea sinod trulan». Deoarece acest sinod a fost o completare cu dispoziţii disciplinare a Sinoadelor de la 553 şi 680— 681, s-a numit şi «sin o d u l qu in isex t» sau al « c in c i-ş a se le a » e cu m en ic . La el au parti cipat pînă la 240'episcopi. Cele 102 canoane date de acest Sinod au căutat să reglementeze diferite întregiri ale disciplinei şi rituîui bisericesc’, năzuindu-se mai ales să se ridice morala creştină în rînduielile clerului şi ale poporului. Sinodul a întărit hotărîrile dogmatice şi canoanele apostolice îşi ale Sinoadelor ecumenice de pînă atunci, precum şi ale mai multor sinoade locale şi ale cîtorva Părinţi bisericeşti, în număr total do 000. S-a recu noscut din nou egalitatea patriarhilor de Constantinopol ş i Roma^ s-a crprit pictarea Mîntuitorului în chin de miel : s-a condamnat celibatuT clerului admis de Biserica Romană, precum şi practica apuseană de a mînca brînză, lapte Ş i , o u ă în Postul cel Mare şi s-au luat o mulţime de măsuri pentru stîrpirea relelor din Biserică. Din cauza că acest Sinod a confirmat pentru a treia oară dreptu rile patriarhului de Constantinopol şi a condamnat unele practici şi obiceiuri ale Bisericii Romane, papii şi teologii latini nu l-au recunoscut ca ecumenic,- silinţa împăratului Justinian II de a înfrînge opoziţia titu larului de la Roma printr-un împuternicit n-a avut succes, pentru că timpurile se schimbaseră : autoritatea împăratului bizantin în Italia nu mai era cea de odinioară, iar prestigiul papei crescuse mult.

396

IS T O R IA B ISE R IC E A SC Ă U N IV E R S A L Ă BIBLIOGRAFIE

V ezi b ib lio g rafia de la Sinodul V ecum enic. A lte lu c r ă r i: A. N. S t a t o s , T 6 BuCâ-vrin-v otov V II oT&'ia. T. V , C onstantin IV (668— 687), A ten a, 197 4 ; C. Bihlm eyer, H. Tiichlc, D. V an Damme, op. cit., t. I, 1969, p. 273 ş.u. V i t a l i e n L a u r e n t , L’O e u v r e c a n o n iq u e du c o n c i l e T ru llo (692), în «Revue des Études B yzantines», X X III (1965), p. 7— 41. V. G r u m e 1, R e c h e r c h e s su r l ’h is t o ir e d u m o n o th e lis m e , în «Échos d 'O rient», nr. 27 (1928), nr. 28 (1929), nr. 29 (1930). ' J . P a r g o i r e, L 'E glise b y z a n tin e , 527 à 840, Paris, 1905 şi 1923. C. D uchesne, L 'E glise a u V l- e s iè c le , Paris, 1925, p. 381 ş.u. Ch. J . H e f e l e — D o m . H. L e c l e r c q , H is to ire d e s c o n c ile s ..., t. III, 1, Paris, 1909, p. 371— 581. , C h r . v o n S c h o n b o r n , S o p h ro n d e J é r u s a le m . V ie m o n a s tiq u e e t c o n ie s s io n d o g m a t iq u e , P aris, 1973. W . V ô l k e r , M ax im u s, C o n le s s o r a ls M e is te r d e s g e is t lic h e n L e b e n s , W ie s baden, 1965, 506 p. J . G r i b o m o n t, D ocu m en ts su r le s o r ig in e s d e ¡'E glise m a r o n ite , în «Parole de l'O rien t», 5(1974), p. 95— 132. 1

In lim b a r o m â n ă : Diac. V i o r e l I o n i ţ ă , S in o d u l a l V I - le a e c u m e n ic şi im p o r ta n ţa s a p en tru e c u m e n is m u l a c tu a l, în «Studii T eo lo g ice», X X X (1978), nr. 5— 8 , p. 367— 4 6 0 ; p refaţă de Pr. prof. I. R ă m u r e a m i , In p. 357— 3 6 4 ; p. 461— 477, fo arte bo gată b ib lio g ra fie ; I d e m , V ia ţa r e lig io a s ă b i/,a n lin ă în s e c . V II ş i c a n o a n e le S in o d u l q u in isex t, în «M itropolia A rdealului», X V I (1971), nr. 7— 8 , p. 539— 549. T r a i a n V a l d m a n , în s e m n ă ta t e a S in o d u lu i a l V I - le a e c u m e n ic p en tru c o d ificarea c a n o a n e lo r , în «Studii T eolo g ice», X X II (1970), nr. 9— 10, p. 713 ş.u. E. P o p o v i c i , Is to r ia b i s e r i c e a s c ă u n iv e r s a lă şi S ta tis tic a b i s e r i c e a s c ă . Trad.. de A tan asie M ironescu, t. II, C ernica, 1926 D. G e o r g e s c u , S in o d u l II tru lan sa u q u in is e x t, Bucureşti, 1900.

înfiinţarea vechilor Biserici Orientale : coptă, siro-iacobită şi armeană * Conflictul dintre nestorieni şi monofiziţii eutihieni a necesitat un răspuns categoric din partea ortodocşilor. A cesta a fost dat la Sinodul IV ecumenic de la Calcedon, din 451. Dar cu aceasta, problema nu a fosl rezolv.ilă deplin, căci rămăsese pentru concepţia orientalilor nelă murită bine precizarea sinodală hristologică despre prezenţa « în tr-O ' persoană (iposLis) a color două firi-naturi : divină şi umană, în Hristos». Precizarea Ştiutului Chirii al Alexandriei despre «o fire» a M întuitorului, gîndindu-se la unica sa persoană (¡ata epoate), adoptată de uceni * Capitol redactat de Pr. prof. M. P. Ş esan


397

cii săi «cirilieni» ca «miofizism», părea să fie chiar îndrumătoare spre monofizismul greşit de mai tîrziu. Precizarea teologică de compromis din « H en o tlh on » -ul, din anul 482, era ortodoxă, dar punea în umbră sau chiar omitea deciziile de la Calcfedon, fapt care nu putea fi acceptat de ortodocşii vigilenţi. Dar el nu i-a satisfăcut nici pe monofiziţi, şi cu atît mai puţin pe nestorieni, care erau direct vizaţi. Formula «Iisus este unul şi nu două» persoane era echivocă şi dădea posibilitate la variate interpretări teologice. De fapt « H e n o tik o n »-ul era destinat ca lămurire pentru creştinii din Egipt; a fost apoi difuzat şi în Libia, Pentapole şi Siria, unde a trezit oarecare încredere între ortodocşi şi monofiziţi, el fiind îndreptat contra neslorienilor. Dar situaţia se complicase din cauza confuziilor şi a filologiei teo logice neprecizate, a traducerii nepotrivite a termenilor greceşti în coptă şi siriacă, precum şi a poziţiei chiar îndărătnice a unor susţină tori de teologumene în problema hristologică, şi în fine şi a intervenţiei mai autoritare, din punctul de vedere al liniştei statului bizantin, din partea unor împăraţi. De aceea cei nemulţumiţi din Egipt au trecut la «acefali», adică la monofiziţii alexandrini fără patriarh, opunîndu-se «melkiţilor», adică grecilor, care ascultau de împăratul bizantin. Deoarece patriarhul S e v e r al A n tio h ie i (t 528) a respins «H e n o tik o n »ul, a fost aplaudat de adepţii săi, care îşi ziceau «severieni», iar deci ziile de la Calcedon erau privite ca expresie a «grecismului». In con se cinţă, acefalii, «cirilienii» sau adepţii Sfîntului Chirii şi severienii, cu şi diferiţi alţii, erau priviţi de simplii credincioşi ca apărători adevăraţi ai dreptei credinţe. Astfel, în Egipt, în Siria şi Mesopotamia în rîndurile monofiziţilor severieni s-au încadrat toţi localnicii nemulţumiţi de greci, ei păstrînd «credinţa precalcedoniană, în privinţa hristologică». Cînd împăratul Anastasie a confirmat « H en o tik o n » -u l în 496, a r e început confliclul în Patriarhiile din Antiohia şi Alexandria, mai ales că pe această temă se înfruntau la Constantinopol cele două grupări cetăţeneşti, şi anume «verzii», care erau adepţi ai Sf. Chirii, şi «albaştrii», care erau apărători ai ortodoxiei calcedoniene. Astfel, între 512— 528, m ajoritatea episcopilor de origine siriană şi coptă au trecut la «severieni», acoperindu-se însă cu afirmaţia că res pectă dispoziţiile « H en o tik o n » -ului. In fond însă, S ever al Antiohiei

398


pregătea, prin precizările sale de «monergism» cu privire la energiile în Hristos, calea pentru apariţia monotelismului semimonofizit. lo a n F ilo p o n u l, Iu lian din H a lica rn a s, F ilo x en iu din I e r a p o le (M ab u g ) şi alţii au provocat o nouă tulburare printre monofiziţi, cu privire la stricăciunea sau nestricăciunea trupului lui Hristos ; aftartodocheţii seapropiau de monofiziţi, iar ftartolatrii de nestorieni. O altă frămîntare este produsul acţiuni lui I a c o b B a ra d a i sa u J a n ţ a l, care a dat naştere grupului monofizit, numit «iacobiţi», care cîştiga adepţi în Siria şi Egipt.. In consecinţă, în acţiunile sale, împăratul Justinian I ( j 565), fiind un convins apărător al Sinodului din Calcedon, susţinut de teologul L eon ţiu d in B izanţ, a urmărit condamnarea pe linie confesională a tot ce era «eterodox», adică ne-ortodox, fie prin discuţii bilaterale, fie pe cale de dispoziţii şi de scrieri, şi în fine prin Sinodul V ecumenic (Constantinopol, 553). Prin cele 14 A n a te m a tism c au fost respinse toate e re ziile anterioare şi contemporane, precum şi toţi ereticii, nominal, ca şi «Cele trei capitole». Iar cei care se organizaseră «disident» de Pa triarhiile canonice ortodoxe au fost condamnaţi, anatematizaţi şi res pinşi ca «eterodocşi» periculoşi. Din cauza frămîntărilor multiple şi a fluctuaţiilor termenilor teo logici specifici, care aveau unul sau mai multe sensuri în limba greacă,, şi nu erau bine precizaţi în limbile locale-naţionale, s-a ajuns la po ziţii radicale de interpretare şi opoziţie, deşi cu puţină înţelegere şi răbdare s-ar fi putut lămuri deosebirile spre a se ajunge la înţelegere. Dar antitezele teologice erau discutate şi apărate cu fermitate ; vremile erau tulburi, datorită agresiunilor perşilor şi apoi ale arabilor islamici, precum şi de faptul că uneori populaţiile locale îi preferau pe agresori politicii şi stăpînirii «melkite» (bizantine). Severianismul a generat apoi noul compromis, exprimat prin «monol.elism». « E kth esis» -ul imperial din 638, urmat apoi de «Typos»-ul din 648, nu au adus linişte, provocînd noi discuţii asupra dogmei hristologiee ; Sinodul V I ecumenic de la Constantinopol din 680— 681, a dat o nouă c ondamnare a monofizismului în formă monotelită. Abaterea de la învăţătura ortodoxă privitoare la cele «două energii şi două lucrări în Ilrisfos» a a părut. însă unor creştini sirieni şi mai ales unor călugări de la mînăstirea Siîntul Maron, de pe valea rîului Orontes din Liban,, ca exprcisie corespunzătoare. A ici şi-a aflat adăpost patriarhul Ma-


399

c a r ie al Antiohiei, condamnat la Sinodul VI ecumenic pentru monotelism. După numele acestei mînăstiri, adepţii monotelismului au fost de numiţi «maroniţi». Astfel şi ceilalţi «eterodocşi» şi-au dat seama că nu sînt condiţii pentru o reconciliere cu ortodocşii, încît ei şi-au continuat existenţa lor în biserici separate, necalcedoniene. Privind însă lucrurile şi faptele mai atent, acum, se poate constata că aceste «biserici eterodoxe» de atunci sînt de fapt «biserici vechi orientale», precalcedoniene. Lor li se potriveşte constatarea istoricului Sozomen (f 450) — care scria la timpul său că : «nu este sănătos ca să se dezbine creştinii pentru unele uzuri variate, cît timp există între ei concordanţa în punctele esenţiale ale religiei» (Migne, P.G. 67, 1476). 1. Biserica egipteană-coptă. Distanţarea dintre copţi şi melkiţi, după condamnarea patriarhului nestorian Dioscor, în 451, apoi acceptarea *H en o tikon » -u lu i antinestorian, contrastele şi divergenţele dintre cirilieni şi severieni, apariţia monofiziţilor acefali, conflictele dintre Ioan FÎlipon, Ştefan Gabor şi Ştefan Niobu] în problema Sfintei Treimi, şi alternarea între patriarhii ortodocşi şi monofiziţi la scaunul alexandrin, — toate au produs mare nesiguranţă teologică. Astfel patriarhul Ioan din Efes, monofizit activ, ajuns la Alexandria, a putut cîştiga Alexandria în 543, pentru monofiziţii de tip «iacobit». în continuare, în opoziţie cu Sinodul V ecumenic al girecilor de la Constantinopol, din 553, copţii l-au părăsit şi pe patriarhul melkit şi usifel noul patriarh P etru IV s-a declarat la anul 567 «patriarh al cop iilor», profesînd un creştinism cirilo-severian-iacobit coptic. La începutul secolului VII, patriarhia copţilor număra 100 de epis copii şi cîteva milioane de credincioşi. Spre a se opune mai organizat melkiţilor, copţii în frunle cu patriarhul V en iam in i-au primit pe arabii islamici, ca eliberatori, după 640, ca apoi să sufere din partea acestora şi mai greu decîl sub bizantini, mai ales după înfiinţarea califatului fă li mid de la Cairo în 910, care şi-a întărit autoritatea peste întregul Egipt în 969. De aceea, în această vreme copţii vor cailta, prin patriarhii lor, să înnoiască legăturile cu Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, spre a beneficia iar de ajutorul Imperiului bizantin. M ijlocito r se arăta în aceste străduinţe patriarhul ortodox grec al Alexandriei. Dar pe la

400


jum ătatea secolului X I sediul patriarhului H ristod u l a trebuit să se •mute forţat la Cairo şi mulţi copţi au fost forţaţi să treacă la islam-ism. Fiind legată jurisdicţional de Patriarhia Alexandriei, încă de la creştinaz'e, Biserica etiopienilor a ajuns treptat prin aceasta, începînd din secolul VII, la credinţa severiană monofizită, fără să-şi dea seama că se abate de la hotărîrile Sinodului din Calcedon. Dar pentru a rm-şi dobîndi cîndva autocefalia, protosul — «abuna» al Bisericii Etiopiene — nu avea voie să hirotonească mai mult de 7 episcopi, fiind necesari pentru dobîndirea autocefaliei 12 episcopi, după legislaţia Patriarhiei copte din Egipt, care îl alegea pe abuna eliopian, de regulă dintre m o nahii mînăstirii copte a Sfîntului Anton. 2. Biserica siro-iacobită. în opoziţie cu ncstorianismul de la Edesa şi Nisibi, sirienii «cirilieni» au trecut la monofizism, fiind îndemnaţi de Iacob din Şarug (Ţ 521), de F ilo x e n iu din Mabug, Ştefan bar Sudaili şi de patriarhul Timotei III (f 535), prin sinoadele de la Antiohia, din 508 şi cte la Sida, din 511. Dar acest monofizism sirian a fost condamnat la sinodul Ortodocşilor din 536 al Catolicalului creştin din Persia, de pe vrem ea dinastiei Sasanizilor. în schimb, împărăteasa Teodora, soţia iui Justinian, l-a sprijinit, în politica ei orientală, pe monofizitul «severian» Iacob Baradai sau Ţanţal (| 577), pe Ioan Filoponul, pe Ştefan Niobul, pe Probus din An tiohia şi pe Ioan din Siria, în 541, aşa că aceştia au putut organiza un nou centru monofizit la Edesa şi sirienii s-au îndepărtat atît de nestorieni, cît şi de melkiţi, după condamnarea ortodoxă a lui Origen, în 543. Apoi sfinţirea lui T e o d o r d e B o stra şi a lui Ia c o b B a r a d a i în episcopi, de către patriarhul monofizit Teodosie al Alexandriei, şi aşe zarea lui Iacob la Edesa, în 543, prin sprijinul lui Teodor Askidas şi al împărătesei Teodora, a facilitat crearea «Bisericii siro-iacobite» mono fizite, în frunte cu patriarhul Sergiu din Pella la Antiohia, în 544, urmat de Paul din Belh Ulhama. I’al riarli ul siro-iacobit cu sediul instabil a ajuns să aibă sub ju ris dicţie numeroşi milropoliţi şi episcopi. Ca ajutor în administraţia Bise ricii s-au impus apoi «mafrianii», drept colaboratori intimi ai patriar hilor, pentru regiunile orientale. Credincioşii acestei patriarhii trăiau în Siria, Asia Mică, Mesopotamia şi în Cipru. Printre teologi s-au impus


mai tîrziu vestitul poligraf I a c o b d e E d e sa ( j 708), M oses b a r L ep h a (t 950), I a c o b b a r S a lib i (sec. XI) şi mafrianul G reg o riu A b u l-F arag iu , sau B a r h a e b r e u l (sec. XIII). Dar sediul acestora nu era stabil, aflîndu-se ! io la Guba în Mesopotamia, fie la mînăstirea Barsuma de lingă Melilone, fie la Madin sau Amida şi Tagrit, mai tîrziu, după 1034. Influenţa siriană, nestoriană şi monofizită, s-a resimţit pînă la creşlinii Sfîntului Toma de pe coasta apuseană a Indiei, numită Malabar. Pe aceştia îi menţionează, pe la 547, negustorul alexandrin Cosma Indi
La sinodul do la Mantzikiert, din 719 sau 736, hotărîrile Sinodului IV ecumenic do Ja Calcedon au fost din nou respinse ca fiind opuse <11 iIlanismului şi s-a ratificat comuniunea cu Biserica siro-iacobită, desisloria bisericească

402


pre care se credea că exprimă adevărata credinţă. Şi la sinodul ar mean din 869 s-a repetat aceeaşi dispoziţie, dar a fost condamnat n o minal şi Eutihie. Se observă deci o confuzie. Biserica armeană a căutat în mai multe rînduri să se apropie din nou de Patriarhia Ecumenică. A ceasta s-a putut realiza mai ales după eliberarea Armeniei de sub stăpînirea arabilor islamici, prin dqbîndirea independenţei sub dinastia Bagratizilor (885— 1079). Astfel sfau putut iniţia convorbiri cu patriarhul Fotie de la Constantinopol, încă în anul' 862, prin catolicosul Z ah aria care era înclinat să recunoască Calcedonuî, şi apoi pe vrem ea patriarhului N ic o la e M isticu l, după 901 şi 912, pe cînd papa Romei încerca să-i convingă pentru credinţa latină. Mai tîrziu, pe la 991, a propovăduit la ei ortodoxia calcedoniană monahul grec N ic o n M eian oitu l. Dar din cauza distanţelor geografice, armenii nu au mar rămas în contact continuu cu Ortodoxia curală, adoptînd variate uzuri, fapt pentru care în 1053 N ich ita P ec to r a lu l i-a numit chiar «azimiţi». 4. Biserica nestoriană. în faţa situaţiei dale, nestorienii, cum erau numiţi de ortodocşi, s-au retras în cadrul Imperiului bizantin în Persia, la Nisibi, avînd în frunte pe catolicosul B a b o c (f 484). Apoi, întăriţi cu cei fugiţi ulterior din Siria, au hotărît la sinodul, de la Nisibi, din 489, prezidat de catolicosul T om a B arsu m a (ţ 495), să înfiinţeze un catolicat propriu. în fruntea lui au ajuns apoi B a b a i II (j‘ 503) şi N e rs es (f 507), care se arăta violent faţă de melkiţi. Numindu-se acum «siro-haldei», nestorienii s-au constituit în B is e r ic a n a ţio n a la n es to r ia n ă p ersan ă. Un timp au fost de acord cu ei şi armenii, prin sinoadele de la Valarşapat, din 491 şi 496, dar apoi aceştia s-au îndepărtat de ei, conslalînd că ei păstrează erezia lui Nestorie. Desele războaie între Bizanţ şi Persia, cu succese împărţite, l-au î m l r i n i i d l po catolicosul B a b a i c e l M a re să se îndepărteze de Bizanţ. a,s11<'1 hi sinodul de la Clcsifon-Babilon, sediul catolicismului, din 585, disl

403

Intrucît din 637 regiunea mesopotamică şi sediul calolicatului de la Ctesifon au ajuns sub dominaţia arabilor islamici, existenţa acestei Biserici devenea tot mai grea. Atunci sediul catolicalulai, mutat in 762 la Bagdad, a fost schimbat iarăşi în anul 782, siabilindu-so tocmai în nordul Mesopotamiei la Cotceanes-Mosul ; catolicosul devine condu cătorul spiritual al tuturor creştinilor din acele regiuni. Intre timp propovăduitorii nestorianismului au ajuns, pe la 495, la creştinii Sfîntului Toma din India, în regiunea Travancore, do pe coasta de vest, numită M alabar şi au reuşit să cîştige pe unii dinlre aceştia la credinţa lor şi să-i lege de catolicatul nestorian de la Clesifon. Prin aceasta s-a produs o sciziune confesională între oreşlimi inzi ai Sfîn tului Toma, nestorianismul fiind confirmat în 774 şi i>24. BIBLIOGRAFIC H e f e l e - L e c l e r c q , H is to r ie d e s c o n c ile s , vol. II., J ; r. H e i l e r , U r k ir c h e u n d O s tk ir c h e , M ünchen, 1937, p. 419— 544 cu m ulte amănunte. R. J a n i n, L e s E g lis e s o r ie n t a le s e t Ie r it e s o ric n h u ix , cd. IV , Paris, 1955. G r i l l m e y e r - B a c h t , D as K o n z il v o n C h a lk e d m i, vol. 2, W ürzburg, 1962. J . M a d a g, D ie O s tk ir c h e , K öln, 1964. B. S p u l e r , D ie O s t k ir c h e , Stu ttgart, 1965. E. P o p o.v i c i, op. c/t, 2, 1926, p. 332 ş.u. N. C h i t e s c u, O r to d o x ia şi B is e r ic ile r ă s ă r i t e n e m a i m ici, în «O rtodoxia», X III (3 961), nr. 4, p. 483 ş.u. T. M. P o p e s c u, C o n d iţiile i s t o r ic e a le fo r m ă r ii v e c h i l o r B is e r ic i o r ie n t a le , în «O rtodoxia», X V I (1964), nr. 1, p. 28 ş.u. I. R ă m u r e a n u , E v e n im e n te le is t o r ic e în u in le şi d u p ă S in o d u l d e la C a lc e d o n , în «Studii Teologic^», X X I I (1970), nr. 3— 4, p. 179—211. I d e m , P o s ib ilita te a î n t o a r c e r ii B is e r ic ilo r m o n o fiz ite la O r t o d o x ie , în «O rto doxia», III (1951), nr. 4, p. 586— 636. M. Ş e s a n , D esp r e B is e r ic ile o r ie n t a le n e c a lc e d o n ie n e , în «M itropolia A rd ea lului», X I V (1969), nr. 7— 8, p. 480 ş.u. Idem, Din h r is to lo g ia p a tr is tic ă , în «M itropolia M oldovei şi S u cev ei», X L V II (1971), nr. 7— 8 , p. 444 ş.u. Pentru B is e r ic a C o p tă : A. A rv anitis, K o p ii k e E k k le s ia , A ten a 1965. D. C o 1 o t e 1 o, B is e r ic a c o p t ă , în «Studii T eolo g ice», X III (1961), nr. 5— 6 , p. 321— 348. E. B r a n i ş t e , B is e r ic a m o n o fiz ită c o p tă , în «G lasul B isericii», (1967), nr. 9— 10, p. 942 ş.u. F. U l l e n d o r f , T h e E tio p ie n s , Londra, 1960. L. S t a n , P a tr ia r h ia B is e r ic ii d in E tio p ia, în «O rtodoxia», X II (I960), nr. 1, p. 34 ş.u. M. C olibă, C u ltu l B is e r ic ii e t i o p ie n e , în «O rtodoxia», X V III (1966), nr. 3. Idem, C u ltu l B is e r ic ii c o p t e , în «O rtodoxia», X V II (1965), nr. 3, p. 338 ş.u. Pentru B is e r ic a S ir o - I a c o b it ă : P. K a w e r a u, D ie j a k o b i t i s c h e K ir c h e , ed. II, B erlin, 1960. A. Arvanitis, H is to r y o f s y r o - i a c o b il e , a rm en ia n a n d e t h io p ia n C h u r c h es , A ten a, 1967.

404


E. P o p o v i c i , op. cit., 1, 1925, p. 143 ş.u. V . C o s t i n, C u ltu l B is e r ic ii i a c o b i t e , în «Ortodoxia:», X V II (1965), nr. 3. C. V a s i 1 e, L itu r g h ia S iln tu lu i l a c o b d in ritu l s ir ie n ilo r ia c o b iţ i, în «O rtodoxia», X V III (1966), nr. 1, p. 99 ş.u. L. B r o w n, T h e In d ia n c h r is tia n s o i St. T h o m a s , Cam bridge, 1956. A l. I o n e s c o , L itu rg h ia S im ţu lu i l a c o b de rit siria n din M a la b a r , în «Glasul B isericii», X X I I (1963), nr. 5— 6 , p. 442 ş.u., v ezi şi în «B iserica O rtod oxă Rom ână», nr. 5— 6, p. 1962. M. C o n s t a n t i n e s c u , Is t o r ia b is e r ic ii din M a la b a r , în «G lasul B isericii», X X III (1964), nr. 1— 2. P entru B is e r ic a A r m e a n ă : M. O r m a n i a n, T h e C h u r c h o i A r m e n ia , Londra 1965. K. S a r k i s s i a n , T h e C o u n c ii o i C h a lk e d o n a n d th e A r m e n ia n C h u rch , Londra, 1965. K. S i s 1 i a n, E tu d es su r la r é fo r m e a r m é n ie n n e , Paris, 1969. E. N o r o c e l , B is e r ic a a r m e a n ă , în «M itropolia M old ovei şi S u cevei», X L I (1965), nr. 7— 8. P en tru B is e r ic a S ir ia n ă : J. F i I y, A ssY rie c h r é tie n n e , 2 vol., Paris, 1965. A r v a n i t i s, H isto ry o i th e a s s y r ia n - n e s t o r ia n C h u rch , A tena, 1968.

Alte erezii şi controverse : pavlicianismul, adopţianismul. «Filioque». Credinţe şi practici noi în Biserica Apuseană în afară de marile erezii care au tulburai liniştea vieţii bisericeşti, în această perioadă s-au născut şi s-au dezvoltat numeroase alte secte şi erezii, avînd uneori rădăcinile doctrinare în erezii mai vechi, alte ori fiind înrudite cu erezii mai recente. 1. Pavlicianismul este o formă nouă *11 (»(»fi), la frontiera siriană a Asiei Mici. Atunci a început să pio|i ,i

405

munităţile macedonene foarte credincioase marelui Apostol, şi-a luat el însuşi numele unui însoţitor al lui Pavel, Silvan, ,şi a început să-şi răspîndească doctrina în cercuri tot mai largi, reuşind să întemeieze numeroase comunităţi în Armenia şi Pont. Doctrina pe care o propovăduiau pavlicienii era un amestec de maniheism şi gnosticism. Trăsăturile ei caracteristice sînt următoarele : 1) d u alism u l. Dumnezeu, Tatăl cel bun, este creatorul lumii spiritelor, iar Dumnezeul cel rău, adorat de Biserica oficială, s-a născut din foc şi din întuneric şi este creatorul lumii materiale. Din această cauză, materia trebuie dispreţuită ca ceva im pur; 2) d o c h e tis m u l h r is to lo g ic . Iisus Hristos este începătorul muncii de purificare a sufletului înlăn ţuit de materie. El a avut un corp ceresc, care a trecut prin Maria. Suferinţele lui fizice sînt numai aparente şi n-au valoare; 3) în lă tu ra rea cu ltu lu i S iin tei F e c io a r e , care n-a fost nici N ăscătoare de Dumnezeu şi nici pururea fecioară şi nici sfîntă. Era Ini aiurat cultul Sfinţilor în gene ral, al Crucii, al icoanelor şi al moaştelor ; 4) r e d u c e r e a ca n o n u lu i h ih lic prin înlăturarea Vechiului Testament, ,i epistolelor soborniceşti şi a unor părţi din Faptele A postolilor; 5) În lătu rarea S fin telo r T ain e şi a ceremoniilor cultului extern ; 6) în lă tu ra rea ie r a r h ie i b is e r ic e ş ti; 7) m o r a la d ecă z u tă , permiţînd minciunii penl.ru a se sustrage prigoanelor şi uneori chiar incestul; 8) r e s p in g e r e a p ostu lu i şi a m o n a h is m u lu i; 9) aveau o o r g a n iz a re p e c a r e p retin d ea u c ă o m o ş te n e s c d e la SfintuI a p o s to l P a v el. Căpetenia lor avea demnitatea de apostol şi profet, după care urmau s in e e d e m ii (misionarii), care constituiau conducerea comu nităţilor, ajutaţi uneori de păstori şi învăţători particulari, precum şi de notari însărcinaţi cu transcrierea şi răspîndirea Sfintei Scripturi. Pavli cienii tindeau să readucă Biserica la simplitatea epocii apostolice, aşa cum înţelegeau ei scrierile pauline. Se numeau pe ei înşişi creştini şi catolici, Biserica lui Pavel, iar pe ortodocşi îi numeau «romei». Sfîntul Ioan Damaschin îi cuprinde îşi pe ei în doxari (semeţii şi aposhiştii (aTîoa^tcjTai) cei ce se separă), deoarece înlăturau ierarhia bisericească, iar scriitorii clin secolul IX îi numeau neomanihei. în anul 684, împăratul Constau lin IV Pogonatul a trimis un funcţio nar, Simon, care l-a prins pe Constau Lin, l-a ucis şi i-a împrăştiat adep ţii, dar după trei ani acelaşi funcţionar, refugiat din Constantinopol, a adunat rămăşiţele împrăştiate ale seclei şi sub numele de Tit a condus

406


secta pînă în timpurile lui Justinian al Il-lea, la 690, cînd a fost şi el executat. La conducerea sectei a urmat armeanul P a v e l (f 715), fiul său G eg n eziu s, mergînd la Constantinopol şi făcînd o profesiune de credinţă în termeni echivoci, cu aparenţă ortodoxă, a obţinut la anul 717 de la Leon III Isaurul (717— 741) învoire de a predica. După moartea lui s-au ivit dispute pentru conducere, iar doctrina a decăzut şi mai mult, mai ales în fracţiunea condusă de B a a n es. Totuşi, o altă căpetenie, S ergiu , care, adăugind la doctrină transmigrarea sufletelor, se dădea drept Tihic, ucenicul lui Pavel, îşi luă acest nume şi reuşi să realizeze o reformă austeră. Atitudinea împăraţilor bizantini faţă de pavlicieni a variat. Prigo niţi sub Constantin VI Pogonatul ei au fost toleraţi de Leon Isaurul şi în general de unii dintre împăraţii iconoclaşti, pentru că respingeau şi ei cultul icoanelor sfinte. Mihail I i-a osîndit la moarte, iar Leon al V -lea Armeanul (813— 820) a trimis la ei ca judecător pe Toma, episcopul de N eocezareea şi pe călugărul P a ia c o n d a h e s , pe care pavlicienii l-au omorît, refugiindu-se apoi de teama represaliilor susţinute şi de împără teasa Teodora, după 842, în Armenia Mică, oc upată de arabi. O căpete nie a lor, C a r b e a s , care i-a reorganizat, a întemeiat pe teritoriul de sub stăpînirea arabilor fortăreaţa Tefrica şi de aici, ca şi de la Amara şi Argum, au atacat mereu Imperiul, ajungînd în 867 sub conducerea urma şului acestuia C h r y so c h ir , pînă la Efes. La 871 au fost înfrînţi de îm păratul Vasile I Macedoneanul, dar n-au dispărut. Cu un secol mai tîrziu, în 970, împăratul lo a n T z im isch es (969— 976) a încheiat definitiv pace cu ei, acordîndu-le libertatea religioasă. In urma acestei păci, pa vlicienii s-au strămutat lîngă Filipopole, în calitate de colonişti, pentru apărarea graniţelor Imperiului împotriva bulgarilor. Aici s-au ameste cat cu vechea sectă a m a s a lie n ilo i (rugătorii), după cum în Asia M ică rămăşiţele lor se amestecaseră cu iu n d ag ia ţii. în secolele următoare, tmele r,imuri, sub diverse nume, ca b o g o m lli şi ca tari, s-au răspîndit în întreaga Peninsulă Balcanică, precum şi în Apus. De pavlicieni s-au .ipropi.it şi unele grupări sau populaţii singuratice, precum au fost «tonclr«ic itii» din Armenia şi «atinganii» din Frigia, aceştia din urmă origi nari probabil din India sau Egipt; venind ca nomazi pe pămîntul euro pean, aceştia au fost numiţi «ţigani».


40?

2. O altă erezie din această perioadă, de la sfîrşitul ei, adopţianismul, a apărut în Spania, din care cauză mai este cunoscută şi sub numele de «erezia spaniolă» (h isp an icu s e r r o i), sau «erezia feliciană» ( le lic ia n a h a e r e s is ), după numele celui mai zelos propagator al ei, F elix , episcopul de Urgel. Iniţiatorul, M igetiu s, despre care avem foarte puţi ne informaţii reînvia ereziile sabeliană şi donatistă. El anula orice deo sebire între Cuvînt şi Hristos tşi susţinea că cea de a doua persoană a Sfintei Treimi nu exista înainte de întrupare. Cu prilejul combaterii în văţăturilor acestui eretic, E lipan du s, episcopul de Toledo, căutînd să scoată în relief naşterea eternă a Cuvîntului deosebit de taina Întrupă rii, a căzut în extrema opusă, alunecînd spre nestorianism şi considerind filiaţia ca o proprietate reală a naturii şi nu a persoanei, învăţa că lisus Hristos ca om nu este adevăratul fiu, propriu şi natural, al lui Dumnezeu, ci numai Cuvîntul veşnic este fiul propriu şi natural al Tatălui, iar lisus Hristos ca om este numai fiul adoptiv (F iliu s a d o p tiv u s), fiul no minal (n u n cu p ativu s), numit astfel doar în mod figurat ( p e i m eta p h o ra m ). Din perspectiva divinităţii sale, Hristos este Fiul lui Dumnezeu prin n a tură, din cea a umanităţii sale însă El nu este Fiul lui D u m nezei decît prin har. Unicul Fiu al Tatălui este adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, de vrem e ce întîiul născut al M ăriei este numai fiul său adoptiv. Temeiu rile acestei învăţături le căuta Elipandus în Sfînta Scriptură, în unele texte ale Sfinţilor Părinţi şi în liturghia mozarabă. Astfel, în loc de a înţelege întruparea Domnului în sensul că El a luat, a adoptat pentru sine natura umană, adopţienii înţelegeau aceasta în sensul pasiv, că Hris tos a fost adoptat de Tatăl sub raportul umanităţii sale. La învăţătura lui Elipandus, expusă în scrisoarea sa către Migetius din anul 782, s-a alăturat îndată F elix , episcopul de Urgel, care a sus ţinut-o în sudul Franciei. Erezia a fost observată îndată şi combătută. Ea a reuşit totuşi să se răspîndească în scurtă vreme atît în Spania cît şi în Franţa. în anul 785, papa Adrian I, în scrisoarea doctrinară tri misă episcopilor din Spania, o aminteşte printre celelalte erori. Ea n-a fost însă condamnată decît la 792, în sinodul convocat de Carol cel Mare la Ratisbona, la care a participat şi Felix de Urgel, devenit şeful acestei erezii. Adus la Roma, el a făcut în lanţuri o mărturisire de cre dinţă ortodoxă, dar reîntors în Spania a recăzut în erezie. Combătut de Alcuin la sinodul de la Frankfurt (794), la care au participat şi legaţii

408


papali, adopţianismul a fost condamnat nu numai în ceea ce priveşte învăţătura sa dogmatică, ci şi căpetenia lui, Felix de Urgel, care n-a luat parte la acest sinod şi care a 'continuat să răspîndească erezia cu mult zel. Un nou sinod a fost ţinut la Aachen (799). Chemat de Carol cel Mare, a participat la acest sinod şi Felix de Urgel, care, după o în delungată rezistenţă şi-a recunoscut rătăcirea, a întocmit în acest scop o scrisoare către arhiepiscopul Elipandus do Toledo şi către clerul şi adepţii săi din Urgel. Reţinut, din cauza recăderii sale anterioare în erezie, la Lyon, pentru a i se verifica vreme mai îndelungată sinceri tatea, Felix de Urgel n-a mai dat semne publice de recădere în ea pînă la moarte (818). Intre hîrtiile rămase de la ol, s-a găsit însă o scriere în care revenea asupra retractărilor făcute. Elipandus de Toledo, începă torul ereziei, a continuat să răspîndească această învăţătură pînă la moartea sa, deşi cu un număr de adepţi care se micşora continuu. Adop ţianismul a reapărut în secolul XII, dar în această perioadă el nu mai prezenta o importanţă atît de mare. In afară de aceste erezii, în general cunoscute, numeroase altele au mai tulburat încă în această perioadă viaţa Bisericii. Adeseori ele nu depăşesc însă cadrul regional, ori îşi pierd în scurtă vreme aderen ţii, neprezentînd importanţă practică deosebită. 3. Adaosul «Filioque». încă din această perioadă a început în sînul Bisericii o controversă în legătură cu dogma trînitară, care a adus frămîntări adînci şi a constituit una din cele mai importante diferenţe doctrinare dintre Biserica Răsăriteană şi cea de Apus. Este învăţătura referitoare la purcederea Duhului Sfînt nu numai din Tatăl, ci şi de la Fiul, cunoscută sub numele de «Filioque». Primele două Sinoade ecumenice au stabilit Simbolul de credinţă cunoscut sub numele de Simbolul niceo-constantinopolitan. Cu timpul Simbolul acesta a înlocuit celelalte simboluri de credinţă particulare m.ii vechi şi a devenit dominant pretutindeni. Cu toate acestea, simbo lurile particularo n-au dispărut cu totul din uzul Bisericii. Unele din ele continuau să tic' întrebuinţate. Mai mult chiar, au apărut simboluri necunoscute i i i Răsărit, cum este Simbolul numit «atanasian», atri buit de unii Simţului Atanasie cel M are; alţii l-au atribuit Fericitului Auguslin de unde numele de «quicumque vuit salvus esse», după cu


409

vintele cu care începe. Deoarece autorul acestui simbol cunoştea dis putele dogmatice din secolul V, el nu a fost deci al Slinluiui Atanasie; că autorul este un apusean ne-o dovedeşte înserarea în simbol a cu vintelor «et Filio»; el a fost folosit în Apus pentru combaterea semia ri anismuluj _riin Spania. în Răsărit, Simbolul niceo-constănTinOpolitaii era întrebuinţat atît ca simbol baptismal, cît şi liturgic şi nu numai la or todocşi, ci şi la monofiziţi. De ia 565, în urma ordinului împăralului J u s tinian I, el s-a recitat la Sfînta Liturghie în tot Imperiul. în Apus însă, deoarece arianismul era foarte puternic la popoarele germanice, el nu fusese introdus pe la anul 500 şi nici nu avea aceeaşi răspîndire. Abia la sinodul III din Toledo (589), s-a hotărît să se urmeze exemplul R ăsă ritului, introducîndu-se recitarea lui în cadrul Sfintei Liturghii. Adaosul Filioque fusese admis la un sinod anterior (Toledo, 447). Chiar şi după această hotărîre, adaosul s-a menţinut vreme de două veacuri numai în Spania. Imperiul carolingian, în epoca sinoadelor împotriva adopţianismului, l-a introdus şi el. A cest simbol se întrebuinţa numai în cadrul Sfintei Liturghii, iar la botez era folosit cel apostolic. Simbolul introdus la sinodul al III-lea din Toledo prezenta un adaos la articolul 8, cuvîntul «Filioque», învăţînd astfel că Sfîntul Duh pur cede nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul. A cest adaos pare a fi apărut în Simbolul niceo-constantinopolitan latin sub influenţa Simbolului «quicumque vuit salvut esse», numit atanasian. Sinodul n-a fărul decît să contribuie la popularizarea adaosului. La anul 649, prin epistola sinodală a papei Martin I, «Filioque'» a fost acceptat. In epocile următoare s-a încercat în Francia, pe vremea lui Carol cel Mare (768— 814), introducerea lui în Simbol, la sinodul clin Friaul (796), prin episcopul de Aquileea, Paulin, şi la Sinodul de la A achen (809) s-a hotărît ca să fie introdus în Simbol în Biserica fran cilor. Atunci însă cînd delegaţii împăratului au adus această hotărîre la cunoştinţa papei l.eo n al III-le a (795— 816), el a mărturisit că dacă din punct de vedere doctrinar este şi el de aceeaşi părere, totuşi în Simbol, ca d o g m ă , nu-1 poate primi, de aceea a protestat împotriva hotărîrii luate Ia sinodul de la Aachen şi a recomandat francilor să scoată din Simbol adaosul făcut. Pentru a da o mai mare tărie acestui sfat, papa Leon al III-lea a pus ca Simbolul niceo-constantinopolitan să fie săpat pe două plăci, de argint, care să fie aşezat apoi în Biserica Sfîn-

410


tul Petru din Roma. Sub aceste plăci a pus să fie scrise următoarele: «Haec Leo posui amore et cautela orthodoxae fidei» — «Eu, Leon, am aşezat aceste plăci din dragoste şi grijă pentru credinţa ortodoxă». Cu această grijă a papei Leon al III-iea pentru menţinerea Ortodoxiei în catedrala din Roma s-a menţinut Simbolul niceo-constantinopolitan, fără adaosul «Filioque». Atitudinea Bisericii Ortodoxe a fost ostilă acestui adaos. Astfel, la 649, cînd au aflat despre scrisoarea sinodală a papei Martin I, răsăritenii au protestat cu hotărîre, iar în secolele următoare, atunci cînd acest adaos se popularizase în Apus, călugării latini de la Muntele Măslinilor din Ierusalim au fost acuzaţi de erezie, fapt care i-a deter minat să se plîngă lui Carol cel Mare. Sinoadele următoare, din 867 de sub preşedinţia lui Fotie, ca şi cel din 879— 880 întrunite la Constantinopol, au condamnat solemn orice adaos la Simbolul niceo-constanti nopolitan. La Roma acest adaos şi-a avut adversari în Anastasie Bibliotecarul şi papa Ioan al VlII-lea. Cu toate acestea, prin tr-o h o tă r îr e a p a p e i B e n e d ic t a l V lII-le a , luată în urma intervenţiilor lui Henric al II-lea, împăratul Germaniei (1002— 1024), a d a o s u l a fo s t prim it în S im b o l şi la R om a, d u m in ică 14 fe b r u a r ie 1014 şi va constitui apoi una din cauzele schismei de la 1054, ca şi o temă permanentă a viitoarelor controverse dintre Biserica Apusului şi cea din Răsărit. 4. Biserica Apuseană nu s-a mărginit, în înnoirile pe care le-a adus, numai la învăţătura de credinţă, ci aceeaşi tendinţă s-a manifestat din ce în ce mai puternic şi în ceea ce priveşte practicile de cult. Astfel, în privinţa Sfintei Liturghii, la Roma s-a introdus, după unele afirmaţii, către sfîrşitul acestei perioade, obiceiul ca săvîrşirea ei să nu se mai facă cu pîine dospită, ferm en tu m , cum era numită chiar de scriitorii apuseni, aşa cum se făcea înainte, atît în Răsărit cît şi în. Apus, ci cu pîine nedospită, azimă. A ceastă practică nouă a fost intro dusă pe baza presupunerii că Cina cea de taină a fost la 14 nisan, cînd pîinea dospită ora deja înlăturată şi ca Mîntuitorul nu s-ar fi putut servi docil do pîinea nedospită, numită azimă (xâ otCo[J.a). Practica aceasta contrazice informa [iile precise din Noul Testament. Urme sigure des pre aceste practici se găsesc numai în perioada următoare.


411

O altă practică nouă în Apus era aceea de a s e zid i b is e r ic i cu m a i m u lte a lta r e , în care se oficiau simultan mai multe Liturghii, una cu v o ce tare, iar celelalte în taină. La fel se răspîndise obiceiul de a se oficia mai multe Liturghii pe un singur altar • unii preoţi ajungeau să oficieze nu numai două, ci chiar trei Liturghii în aceeaşi zi, obi cei care nu era cunoscut în Răsărit. La sfîrşitul acestei perioade, a fost introdusă în Biserica Apuseană şi muzica instrumentală, o rg a. Acest instrument era originar din R ăsă rit, dar aici el se întrebuinţa numai pentru muzica profană. Intîia orgă a fost trimisă în Apus de împăratul Constantin Copronim regelui fran cilor, Pipin cel Scurt, la 757. Instrumentul a fost introdus în bisericile apusene în general abia în perioada următoare, dar rezervat aproape exclusiv acestei întrebuinţări. O practică deosebită de cea din Răsărit era şi aceea a întrebuin ţării statuetelor. Taina Sfîntului Botez, pe care Biserica Răsăriteană o săvîrşea printr-o întreită cufundare, a început să fie săvîrşită din secolul VI, în Spa nia, numai p rin tr-o sin g u ră cu fu n d are, ca simbol al unităţii fiinţei per soanelor Sfintei Treimi, practică îndreptată împotriva arienilor. Această practică nouă s-a răspîndit din Spania în întreg Apusul. în Răsărit ea a fost privită drept o cauză a invalidităţii Botezului, deoarece eunomienii, arieni extremişti, al căror botez nu era recunoscut de Biserică, săvîrşea botezul tot numai printr-o singură scufundare. Şi in Apus această practică nouă a avut adversari care au dezaprobat-o, ca spre exemplu Martin, mitropolitul de Bracara (Braga f 580). în perioada a doua p ostu l s îm b e t e i a d e v e n it g e n e r a l in A pu s şi el s-a întărit tot mai mult ca obicei diferit. în Răsări! acest post nu exista. El era interzis de canonul 66 apostolic, dar acest canon nu era consi derat de către apuseni drept autentic, ei acceptînd numai 50 din cele 85 de canoane apostolice. BIBLIOGRAFIE P a u l L e m o r 1 o, L 'h isto ire d e s i'a u lic ic n s d ’A s ie M in eu r e d ’a p r e s I e s s o u r c e s g r e c q u e s . T r a v a u x c t m e m o ir e s , Paris, 1973. I. A n a s t a s i u , P a v lic ie n ii. Is to r ia ţ i în v ă ţă tu r a lo r d e la o rig in i p ln ă în tim p u r ile c e l e m a i n o i (In lim ba n eo -greacii), A ten a, 1959. R. B a r t i k i a n , I z v o a r e l e i s t o r ic e p en tru s t u d ie r e a is t o r i e i m iş c ă r ii p a v lic ie n e , L eningrad , 1958.

412


P. j S c h e i d w e i l e r , P c m lik ia n e r p r o b lc m c , în «B vzantinische Z eitschrift», 43 (1950), p'. 22 ş.u. ‘ H. G r é g o i r e , P r é c is io n s g é o g r a p h iq u e s e t c h r o n o lo g iq u e s su r l e s p a u lic ie n s , în «B ulletin de l'A cad ém ie B elg e, classe de L ettres», V, 33 (1947), p. 289— 3 2 4 ; I d e m , P ou r l ’h is to ir e d e s E g lis e s p ctu licien n es, în «O rien talia C h ristiana P eriod ica», X X II (1947), p. 509— 614. M. L o o s, D eu x c o n tr ib u tio n s à l ’h is t o ir e d e s p a u lic ie n s , în «B yzantinoslavica», X V II (1956), p. 19— 5 7 ; X V III (1957), 2, p. 202— 2 1 7 ; I d e m , L e m o u v e m e n t pau iicien à B v z a n c e , ibidem, X X IV (1963), 2, p. 258— 2 8 6 ; X X V (1 9 6 4 ); 1, p. 52— 68. J . T i x e r o n t , H is to ire d e s d o g m e s , vol. 3, p. 546 ş.u. H e f e 1 e - L e c 1 e r q, op. cit., vol. 2 şi 3. B i h l m e y e r - T ü c h l e - D a m m e , op. cit., 1, 1969, p. 304 ş.u. şi b ib lio g ra fie p. 511 ş.u. ; I d e m, vol. 2, 1963, p. 90 şu. E. P o p o v i c i , op. cit., 2, p. 338 şu., 342 ş.u., 35-1 ş.u. N. C h i t e s c u -I s. T o d o r a n - 1. P e t r e u ( ă , T e o lo g ia d o g m a tic ă şi s im b o lic ă . Bucureşti, 1958, vol. 1, p. 202 ş.u., 425 ş.u. "

Apariţia şi răspîndirea mahomedanismului * Mahomedanismul a apărut în secolul VII, ca o nouă credinţă reli gioasă a arabilor. După vechea lor credinţă, arabii credeau că natura ce-î înconjoară e înzestrată cu puteri superioare omului. A ceste puteri nevăzute ale naturii, socotite demoni, după imaginaţia arabilor, se ase mănau cu sufletul uman, cu singura deosebire că erau superioare sufle tului şi mult mai periculoase decît el. Potrivit acestei credinţe abia după ce s e cunoştea numele demo nului, el putea fi chemat şi implorat. Prin m ijlocirea cultului, al cărui punct culminant era jertfa, zeităţile ajungeau intr-o oarecare comuni une cu închinătorul. Această apropiere odată realizată, demonii deve neau patronii şi stăpînii tribului. Fiecare trib îşi avea zelul său căruia se închina şi pe care îl venera. Cu toate acestea, arabii au cinstit şi zeită ţile altor triburi, socotindu-le ca puteri de influenţă asupra lor. Zeită ţile îşi aveau locurile lor fixe de şedere, aşa că atunci cînd un trib inul..], cel care venea să-i ia locul era obligat să dea cinste şi veneraţie '/oului ii.mas fără închinători. Cei care plecau, nu dădeau uitării pe f o s t u l lor zeu, î n lorcîndu-se la anumite ocazii, odată sau de două ori intr-un ,in, s p r e a se închina lui. C u t i m p u l , i n f l u e n ţ a ţ i de creştinism şi de iudaism, arabii şi-ait t r a n s f o r m a t r e l i g i a î n l r - u n conglomerat de mistere, împrumutate de s g

* Cr.pit.ol re d a c ta t de P r. pro f. l o a n

R â m u r e a n u şi P r. p ro f. M. P . Ş e s a n


413

la diferite culte. Din cauză că fiecare trib îşi avea zeitatea şi fiecare familie îşi cinstea spiritul protector, numărul zeităţilor s-au înmulţit continuu. Cinstirea şi adorarea unui singur Dumnezeu, A i ah, a fost îm pinsă tot mai mult în umbră. Cu toate acestea, centrul naţional al ara bilor a rămas faimoasa K a a h a din M e c c a , «Piatra neagră», un meteorit în formă cubică de dimensiuni mari, care, din cauza nenumăratelor buze care îl sărutaseră a devenit în decursul vremii neted. După credinţa arabilor, «Piatra neagră» a fost primită de Ismail, liul lui Avraam şi al roabei sale Agar, strămoşul poporului arab, în dar de la îngerul Gavriil *. V e c h e a credinţă a arabilor a degenerat asllol în idolatrie. Spre Kaaba se îndreptau an de an pelerini din toate colţurile peninsulei. Cu ocazia acestor pelerinaje, pentru un timp de patru luni încetau în fiecare an automat ostilităţile diferitelor triburi arabe. Pasiunea răzbunării sîngelui se stingea, duşmanii şi prietenii înfrăţindu-se într-o contemplare religioasă. Un alt merit al aces tor întruniri anuale de la M e cca a fosl iul reţinerea legăturilor între triburile nomade. In fine, pelerinajele de la Mecca au fost şi într-o altă privinţă o binefacere pentru arabi, căci an de an, la sfîrşitul serbărilor religioase, avea loc un mare tîrg de mărluri, precum şi o întrecere poe tică, organizată de tribul Coreişiţilor, moşieri în arta comerţului şi a tîlcuirii de versuri. Acela, care şi-a dat seama de pericolul ce ameninţa pe arabii di vizaţi în numeroase triburi, şi care se războiau necontenit a fost M a h o m e d (570— 632). Despre originea şi viaţa pe care a dus-o Mahomed «mull lăuda tul», «ipjaltslăvitul» sau «alesul lui Dumnezeu», pînă la păşirea sa ca reformator, se ştie foarte puţin. Însemnătatea lui nu constă numai în faptul că a dat arabilor o religie nouă, cu ajulorul căreia a consolidat unitatea lor, cil mai ales in înfăptuirile politice ulterioare ale arabilor, realizări ce au pulul fi traduse în faptă mulţumită «profetului» pentru binele poporului său. Mahomed, în calitate de stăpînitor şi locţiitor monarhic al lui Alah, a ştiut să lărgească hotarele statului naţional arab, îndrumîndu-1 pe drumul ce avea să-l parcurgă spre a ajunge o putere mondialii. Plecarea lui, din anul 662^de la M e c c a la Medina, aşa * De la roaba A j'ar musulmanii se nunmso şi aâreni, ia r de la Ism ail — ism ailiţi. Arabii au fost numiţi de bi/.atiLini şi saracini — dupa numele unui trib vecin cu Im periul bizantin.

414


numită H e d jr a (H eg iia ), a însemnat o piatră de hotar nu numai în viaţa lui Mahomed, ci şi în cea a noii religii : islamismul sau «resemnarea» în voinţa lui Dumnezeu. Anul naşterii «profetului» nu ,se cunoaşte sigur : este 570 sau poate 571. Tatăl lui Mahomed, Abdalah, a murit cu două luni înainte de naşterea fiului, lăsînd moştenire o căsuţă, o sclavă abisiniană, 5 cămile şi cîteva capre. Murind şi mama, micul orfan a fost dus la casa buni cului său, Abd-El-Mottalib. unde a avut par le de o viaţă mai bună. Timp îndelungat nu i-a fost dat să se bucure de bunătatea bunicului, căci după doi ani Abd-El-M‘ottalib a murit. G rija creşterii micului M a homed este încredinţată bătrînului Abu Talib, un prieten sincer al tată lui profetului. A cesta fiind om sărac, Maliomcd a fost silit să-şi asi gure existenţa vînzînd fructe şi mure în faţa oraşului, păzind turmele de oi şi de capre ale meccanilor înstăriţi, ocupaţie cu care se îndeletniceau, afară de sclavi, numai oamenii foarte săraci. Educaţia lui Mahomed a fost redusă. N-a învăţat nici să scrie, nici să citească. De la cine a primit îndemn pentru concepţiile sale religioase e greu de stabilit. în decursul călătoriilor făcute în to vără şia rudelor şi a negustorilor din Siria şi sudul Arabiei, a avut nenumă rate ocazii sa observe calităţile credinţei monoteiste a creştinilor şi a iudeilor şi să afle cîte ceva despre monofizism. La vîrsta de^25 ani a intrat în slujba unei văduve bogate, orga nizatoarea caravanelor din Siria şi Egipt, Chadija. Noua sa stăpînă, mai în vîrstă decît el cu 15 ani, a simţit de timpuriu că ceva o atrage spre arabul tînăr, plăcut şi interesant, plin de tărie sufletească. Pîna la c ă sătoria sa cu bogata văduvă, Mahomed a trăil, asemenea confraţilor, în mediul păgîn al Arabiei, în care j l utocraţia făcea ca viciile să fie toi mai vizibile. După căsătorie..şi-a eliberai, ţoale sclavele şi..concubinele, spre rîsul şi batjocura prietenilor şi cunoscuţilor. Mahomed a avui 7 copii : 3 băieţi şi A fete. Băieţii au murit de timpuriu. In noaptea de 23 spre 24 a lunii Ramadan, luna de post a arabilor, prin (>10 (¡12, tund frămîntat ca şi în alte rînduri de o luptă internă, Mahomed, poel.nl visălor şi fantezistul exagerat, s-a retras în singură tatea peşterii muntelui Hirâ, spre nord de M ecca. Dedicîndu-se unei asceze riguroase, a meditat zile şi nopţi. Frămîntat de vîrtejul chinuitor


415

al gîndurilor, în mintea lui a încolţit convingerea că numai el poate salva pe arabi, readucîndu-i la vechea credinţă în existenţa unui singur Dumnezeu. După ultima revelaţie, socotită sfîntă pentru dregăloria sa profe tică, Mahomed a început a predica în public : «Nu este alt Dumnezeu afară de Alah şi Mahomed e singurul său profet». La început cei din M ecca nu l-au luat în serios. El se r i d i c a împo triva bogaţilor, a celor ce rîvneau la un cîştig frumos prinlr-o muncă uşoară, a celor ce asupreau pe săraci, arătîndu-se indiferenţi laţii dc acţiunile superioare ale vieţii, a celor ce dispreţuiau ceea ce dc fapt era «un lucru pios, o faptă netrecătoare» (Sura, 18, 44) în comparaţie cu plăcerile acestei lumi. Observînd şi examinînd viaţa de toate zilele a arabilor, Mahomed vedea că atît cei bogaţi, cit şi cei săraci, nu urmăreau dccît un ideal : orăşenii interese pur comerciale, iar beduinii fapte glorioase dc arme, de care erau legate o pradă bună, omorul îşi jaful. Nici cel bogul, nici cel sărac nu se mai gîndea la Dumnezeu, executînd mai muII auLomat obligaţiile rituale. A ceste constatări au avut darul să-l neliniştească şi să-l întristeze. El predica stăruitor noua credinţă şi. morală, dar întîmpină nu numai opoziţia, ci şi batjocura celor din Mecca ; de aceea se gîndi să plece în alt loc. Intenţia (profetului» de a pleca din M ecca la lalreb s-a malcrialîzai /« 16 iu lie 622, dată considerată de califul Omar, în 6T7, ca începu/ui ude\ (ircit al is to r ie i şi c a le n d a r is tic ii a r a b e. «Emigrarea» sau plecarea lui Mahomed de la M ecca la Iatreb-Medina se numeşte în arabii «ol hcdjra», şi din această denumire s-a format cuvîntul, franţuzit «hegira». Dacă în M ecca, Mahomed era căpetenia unei minorităţi huiduite, asuprite şi urmărite, în Iatreb a devenii nu numai şeful şi conducătorul unei comunităţi în plinii creştere şi dezvoltare, ci chiar şi căpetenia unei asociaţii statali'. De aceea Mahomed a fost salutat cu mare însu11('ţire, atîl do noii convertiţi de la Iatreb, cît şi de vechii prieteni de la Mecca. Prin strămutarea «profetului» la Medina sau Medinat-al-nabi (oraşul profetului), cum se va numi dc acum înainte vechiul Iatreb, primul pas gigantic pentru unirea arabilor a fost făcut. Acum «profetul» a socotit că a sosit momentul să-şi ia revanşa pentru cele îndurate. Negăsind nimic înjositor în actul răzbunării per

416


sonale, deşi C oran u l recomanda «iertarea» drept o faptă bună şi plăcută lui Dumnezeu, a socotit că a bătut ceasul ei. Bătălia de la Badr din 19 Ramadan II (februarie 624), cînd 300 de musulmani au putut infringe 950 de duşmani, poate fi socotită începutul marilor victorii musulmane. In ianuarie 630, în fruntea unei armate de 10.000 de luptători, M a homed s-a îndreptat împotriva celor de la M ecca, avînd satisfacţia să vadă capitularea cetăţii. în curînd, toate triburile arabe s-au închinat lui Alah, singurul Dumnezeu adevărat, revelat prin Mahomed, căpe tenia religioasă îşi politică a poporului arai). La sfîrşitul anului 10 al hegirei, adică în primăvara anului 632, Mahomed întovărăşit de toate soţiile şi de o mare mulţime de credincioşi, a întreprins un pelerinaj solemn la M ecca, ultimul drum spre oraşul său natal. Revenind la M e dina, unde se simţea mai acasă decît în recucerită M ecca, în ziua de 13 rabi I, anul 11 (8 iunie 632) pe la ora prînzului, Mahomed a murit în braţele soţiei sale favorite, Aişa, rostind cuvintele : «Iartă-mă Dum nezeule, ai milă de mine şi ia-mă în cel mai înalt cer, spre tine, cama radul meu cel mai mare». După moartea lui Mahomed, în limba arabă Mohammed, au urmat la conducerea musulmanilor între 632— 661 palru califi (succesori), nu miţi califii ortodocşi ai islamului, proveniţi dintre rudele şi prietenii mai vechi ai «profetului». Dacă trimisul lui Alah s-a mulţumit cu predicarea islam ism u lu i ( = devotare lui Dumnezeu) triburilor arabe şi neamu rilor învecinate, califul Omar (632— 644) a început supunerea lor. Omar a propovăduit «războiul sfînt» pentru cinstirea şi preamărirea lui Alah, legînd această poruncă fanatică de sufletul fiecărui rnuslim (moslem sau muslem = devotaţii lui Dumnezeu). In timpul acesta, împăratul bizantin Heraclie (610— 641) s-a văzul silii că înceteze plata anuală a unor triburi arabe de la hotarele Imperiu lui, in sarcina căruia cădea apărarea graniţelor Imperiului bizantin. Odal.i cu cei nemulţumiţi, s-au ridicat toţi arabii sub conducerea c a lifului, pornind la o campanie de cuceriri teritoriale. în primii zece ani ai acestei campanii, Imperiul bizantin a pierdut Siria, Palestina şi Egiptul. Asllel, după bătălia de la Iarmuk din 635, cînd armata imperială a fost distrusă, arabii au cucerit în 636 Damascul, în 638 Antiohia şi Ie rusalimul, în 642 Alexandria, iar între 639— 643 întreg Egiptul. Creştinii


417

copţi din Egipt, dorind să scape de dominaţia bizantină detestată, au văzut la început în arabi pe eliberatorii lor, înlesnindu-le pătrunderea în Egipt, dar s-au înşelat amar, deoarece aceştia, în curgerea secolelor, i-au persecutat cu cruzime. Concomitent cu luptele duse contra Bizanţului, musulmanii au por nit o campanie contra ţărilor din răsăritul Siriei. în 1 633, ei au reuşit să cucerească Irakul, iar în 641 Mesopotamia. In 637 ei au reuşit să cu cerească Ctesifonul, capitala Persiei. în bătălia de la Nehawand (Ekbatana) din 641, armata persană fu înfrîntă, avînd ca urmare prăbuşirea regatului Persiei, care la 650 a fost în întregime cucerită de musulmani. In 653 arabii au cucerit Armenia. între 705— 715, arabii au cucerit b a zinul fluviilor Amu-Daria şi Syr-Daria, iar între 710— 713, bazinul flu viului Indus. De aici mahomedanismul a pătruns în India, China şi insulele Malaieziei. După califul Omar, asasinat în 644, de un sclav de origine persană, a urmat la conducerea musulmanilor Olhman ( f 656), în timpul căruia luptătorii arabi din Egipt, nemulţumiţi cu procedeul ca prada de război să fie împărţită cu conducerea din Medina, s-au răsculat, alegîndu-şi conducător pe A ii, o rudenie a «profetului». între 660 şi 750, a urmat la conducerea arabilor dinastia O m iazilor, nume derivat de la strămoşul lor O m eia (Omeyya), şef al tribului Coreişiţilor înaintea lui Mahomed. Aceştia au stabilit capitala după 660 la Damasc. Primul calif din dinastia Omiazilor s-a numit Moavia, fost guverna tor al Siriei, care cerea ca alegerea califilor să se facă după merite reli gioase, nu după rudenia cu Mahomed. Califii din dinastia Omiazilor impuseră în Egipt limba arabă, iar ca religie islamismul. Din anul 705, limba arabă fu socotită obligatorie în administraţie. Astfel, în secolele următoare, Egiptul a devenit ţară arabă. Cu timpul, în lumea arabă s-au produs lupte interne. Dinastia Omiazilor a fost înlăturată în 750, cu excepţia lui A h d el R ahm an , care a reuşit să se refugieze în Spania. A b d u l A b b a s , fiind recunoscut de toţi musulmanii căpetenia lor politică, a întemeiat o nouă dinastie, aceea a Abasizilor, numiţi aşa după strămoşul lor, Abbas, unchiul lui Mahomed. Califul Musawiah din dinastia Abasizilor a mutat în 762 capitala de la Damasc la Bagdad. Unul dintre cei mai străluciţi suverani din dinastia Abasizilor a fost Harun al Raşid (786— 809), contemporanul îm27 — Istoria bisericească

418


paratului francilor Carol cel Mare (800— 814). M e c c a a rămas doar cen trul religios al lumii musulmane, care se întindea din Iran şi valea fluviu lui Indus pînă la Pirinei, în secolele V II— XI. Din clipa în care arabii au cucerit Egiptul, ajungînd în posesia flotei egiptene, au reuşit să înfrîngă flota bizantină şi, in 649 au cucerit insula Cipru. In secolul următor, au cucerit în 713 Corsica şi în 720 Sardinia. Mai tîrziu, în 826, au cucerit sudul Italiei şi în 827 Sicilia, unde se menţinură pînă în secolul al Xl-lea. In răsărit, din 673, arabii au pornit asediul împotriva Constantinopolului, care a durat cinci ani, incit se părea că Imperiului bizantin i-a sunat ceasul din urmă. Imperiul a fost salvat graţie împăratului Con stantin al IV -lea Pogonatul (668— 685), nepotul împăratului Heraclie, ar mata bizantină reuşind cu aşa zisul «foc grec esc», un fel de aruncătoare de flăcări, să incendieze corăbiile musulmanilor, silind şi trupele de uscat să se retragă din faţa strălucitei capitale. Pacea încheiată cu arabii nu a fost de lungă durată. In timpul îm păratului Justinian II (685— 695), Imperiul a fost slăbit printr-un şir de lupte interne, deschizînd astfel din nou calea arabilor spre capitală. în 718, arabii asediază din nou Constantinopolul, cu gindul de a trece mai departe în Europa. De data aceasta Imperiul a fost salvat de viteazul împărat Leon al III-lea Isaurul (717^-740). Arabii s-au străduit să ocupe ş i xapusul Europei, trecînd prin Africa de Nord. Din Egipt, armatele musulmane au pătruns după 647 în nordul Africii, cucerind un spaţiu larg, unde se afîă astăzi Libia, Tunisia, A l geria şi Marocul, ajungînd la 710 în faţa Spaniei. Astfel, în 698 au cucerit Cartagina, care a fost în întregime distrusă, apoi au continuat înaintarea spre Apus, izbutind să se statornicească în 710 la Ceuta, în faţa Spaniei. In ţinuturile Africii de Nord, musulmanii au persecutat pe creştini, dînd dovadă de un fanatism crud. N esalisfăcuţi cu aceste cuceriri, arabii doreau să ocupe pămîntul Spaniei, rîvnind regatul vizigoţilor, eare luase o dezvoltare înfloritoare, de cînd regele ]or R ec a red îmbrăţişase în 586 creştinismul ortodox, ridicînd Biserica Spaniei la rangul de Biserică de stat. Profitînd de tulbu rările interne din regatul Spaniei, guvernatorul arab al provinciei Africa, M uxsa, a trimis în 711 pe generalul Tarik în golful Algesira, in faţa stîncii care poartă numele Djebel Tarik, din care a rezultat numele strîmtorii Gibraltar. Provincie după provincie, oraş după oraş, sînt


419

cucerite de musulmani. Oraşe mari, ca Sevilla şi Cordoba au fost silite să se predea. între 711 şi 713 aproape toată Spania se afla în mîinile arabilor. Din Spania, arabii au trecut în Franţa, reuşind să cucerească, între 720— 732, sudul Franţei, cu gîndul de a începe cucerirea liuropei de la vest, văzînd că n-au izbit să cucerească Conslanlmopoiul, în 718, pen tru a începe cucerirea Europei de la est. Ei au fost însă înfrînţi în lupta de la Poitiers, în 732 de regele francilor Cai ol ,\Iurtei ( Cio canul), (715— 741), care a pus capăt înaintăm arabilor spre Europa de Ia vest. în Spania, populaţia a trebuit să se supună noilor cuceritori. Bise rica a fost deposedată de toate bunurile şi de toată auLoriLalea, dar populaţia spaniolă, în ciuda persecuţiei, ;i reuşii să-şi păstreze limba, obiceiurile şi credinţa creştină. Abasizii fiind răsturnaţi, arabii formarii în secolul al IX -lca calitate independente, dintre care cel mai renumil n lost califalul de Cordoba, din Spania, înfiinţat în 929. De la 969 l aliini/.ii, descendenţi din Fatima, o fiică a lui Mahomed, formară caliiale independente în Egipt califatul de Cairo, înfiinţat în 973, în Siria şi in nordul Africii. In 1073, turcii selgiucizi, succesorii lui Selgiuc (Seldgiuk | 1030) veniţi din A sia centrală, intraţi în serviciul califatului de Bagdad, ocu pară acest califat, devenind stăpînii lui. Ei au împrumutat religia musul mană de la arabi, devenind susţinători Iernatici ai mahomedanismului. De la Bagdad, ei s-au îndreptat spre nord, reuşind să cucerească Armenia şi cea mai mare parte a Asiei M ici în secolele X I şi XII. Cuceririle arabilor au fost salutate cu însufleţire mai. ales de creş tinii nestorieni şi monofiziţi de ia hotarele Imperiului bizantin, care sperau să obţină toleranţă religioasă de la noii lor stăpîni. La început, intr-adevăr, nestorienii din Persia au avut un regim privilegiat, ajunqînd uneori să obţină funcţii înalte la curtea califilor. Episcopii nestorieni şi monifiziţi s-au bucurat de un regim special, avînd în calitatea de reprezentanţi politici ai comunităţilor lor, depline puteri şi drepturi jurisdicţionale, holărînd asupra membrilor comunităţii lor. Marile lagăre militare de la Damasc din Siria, Kufa şi mai tîrziu Bosra din M esopota mia, Cairo din Egipt şi Cairuan din Tunis, au devenit capitale de pro vincii în care rezidau generalii musulmani în calitate de guvernatori.

420


Ceea ce au reuşit să cucerească cu puterea armelor, arabii au stăpînit şi condus cu multă pricepere. Cu instinctul unui negustor priceput, ei şi-au m enajat întrucîtva supuşii, nesilindu-i să treacă de la legea lor, dar le-au impus biruri şi s-au îngrijit ca dările să fie încasate la timp. Doctrina mahomedană. Mahomed n-a scris nimic şi e discuţie dacă ştia să scrie şi să citească. El a avut, însă, grijă ca învăţătura sa să fie fixată în scris de prietenul şi secretarul său, Zaid. Doctrina mahomedană, ştiinţa, legislaţia civilă şi religioasă a mu sulmanilor se află în Coran ( = Carte de cili re, recitire, vestire), soco tită cartea sfîntă a musulmanilor. Coranul oslo împărţit în 114 «sure» ( = capitole) iar acestea în 6.219 versete şi are două ediţii, cea de la M e c ca şi cea de la M edin a. Meritul cel mai mare în redactarea finală a Coranului a revenit califului Othman. care ,avînd la îndemînă un bun manuscris, l-a confruntat cu alte texte, a transcris Coranul şi a ars apoi toate celelalte ediţii, pentru ca să existe o forhiă unitară a cărţii sfinte musulmane. Dintre surele Coranului, cele mai des repetate sînt l- a şi a 92-a. Cea dintîi este foarte scurtă şi are în islamism valoarea pe care o are în creştinism T atăl nostru. Pe lîngă Coran, islamismul are un al doilea izvor doctrinar numit Hadith ( = comunicare, istorisire), alcătuit din diferite tradiţii orale, «sunna» ( = tradiţie), în secolul al II-lea al orei musulmane. De la termenul «sunna» musulmanii tradiţionalişti se numesc suniţi. în schimb, musulmanii din Persia şi din regiunile învecinate, nu acceptă «sunna» — tradiţia şi se numesc _şiiţi. Numai a zecea parte dintre mu sulmani sînt adepţi ai şiismului, m ajoritatea fiind formată din suniţi (ortodocşi), iar sectele arabe au un foarte mic număr de credincioşi. • Atît suniţii cît mai ales şiiţii s-au împărţit în cursul istoriei în di ferite secte. Dintre sectele şiite, mai cunoscute s în t: ismailiţii, carnaţii, druzii şi altele. Învăţătura lui Mahomed este eclectică şi sincretistă. Ea a luat naş tere din elemente iudaice, din Vechiul Testament şi din Talmud, din creştinism, din vechile tradiţii arabe, din parsism şi dintr-o slabă in fluenţă a cugetării greceşti. Dogma esenţială a mahomedanismului este aceea a u n icităţii Iui D u m n ezeu (Alahj, rezumată în formula lor de c re d in ţă : «Nu e x is tă D u m n ezeu a fa r ă d e A la h şi M a h o m ed e s t e p r o fe tu l său». Toţi muri


"421

torii trebuie să asmltp şi să se supună lui Dumnezeu (Alah), puterea lui îiind nemărginită. Alah este bun, atotputernic, înţelept, mărinimos, dar şi crud şi violent. Domnia lui este nelimitată, iar soarta omului e hotărită de Alah. In Coran se află discutată şi dogma Trinităţii. Iisus este amintit sub numele de M esia ; nu este Fiul lui Dumnezeu, ci un profet. El este fiul Măriei, pentru că, după concepţia islamică, Dumnezeu nu poale avea un Fiu. Ca atare Fecioara M aria nu-i Maica Domnului, ci mania pro fetului Iisus. Cît priveşte Duhul Sfînt, El nu este decîl un înger, identificat în persoana îngerului Gavriil. : A doua caracteristică principală a islamismului oslo fatalismul (bismet). Destinul face ca omul să lucreze nili-un lei sau altul, neputîndu-şi schimba soarta fără voinţa lui Dumnezeu. In afară de Alah, musulmanii afirmă credinţa lor în îngeri, spirite, profeţii, cărţi sfinte şi viaţa viitoare, în existenţa raiului şi iadului. Pentru cei ce merg în ^paradis, fantezia araba a inventat tot felul de plăceri senzuale, iar pentru cei din iad chinuri groaznice. Teologii musulmani de mai tîrziu, dîndu-şi seama do esluilologia islamică că este în contrast cu dogma spiritualităţii lui Dumnezeu (Alah), au introdus în aceasta şi un element spiritual, afirmi rid că cei care vor merge în pa radis, vor avea fericirea de a contempla pe Dumnezeu. In viaţa aceasta, musulmanul are datorii faţă de Dumnezeu (Alah) şi faţă de oameni. El este obligat : 1. Să creadă în Alali ca Dumnezeu unic şi în Mahomed ca trimisul său ; 2. Să-şi. facă rugăciunea rituală de - r i nei ori pe zi la anumite ore ; 3. să facă milosLenie ; 4. să postească o lună (Ramadan) ; 5. să facă cel puţin o dată în viaţă un pelerinaj la M eeca ; 6. să lupte contra necredincioşilor (războiul sfînt — djihad) şi să răspîncleaseă islamismul chiar cu forţa. Prin astfel de «războaie sfinte» au reuşit musulmanii să răspîndească islamismul şi să creeze două im perii dintre ceh' mai mari în istorie, califatul arab şi ImperiuLoiiiraan. , Pentru statele moderne musulmane, obligaţia religioasă a «războiu lui sfînt» a încetat să existe ca atare, deşi ea mai este susţinută de unii musulmani fanatici. . Referitor la căsătorie, după Coran, mahomedanii puteau să aibe patru soţii şi mai multe concubine, pentru a avea cît mai mulţi copii şi

422


în consecinţă cît mai mulţi soldaţi pentru răspîndirea islamismului în lume. , In prezent, musulmanii din lume numără circa 600 de milioane de adepţi. M ajoritatea trăiesc în Extremul Orient şi în Asia M eridională, 90% din populaţia Indoneziei. Afganistanului şi Pakistanului fiind mu sulmani. A celaşi procent de musulmani există în ţările din Orientul M ij lociu : Arabia Saudită, emiratele de la Golful Persic, Irak, Iran (Persia) şi Turcia. In Africa, ei sînt răspîndiţi în ţările următoare : Egipt, Libia, Tunisia, A lgeria şi Maroc. BIBLIOGRAFIE M. K a s i m i r s k i ,

Le Koran, 2 vol., Paris, 1921; nouvelle éd., Paris, 1970.

M. H a m i d u 11 a h, Le Saint Coran. T exte arab e et trad., fr., 8-e éd., A nkara, 1973. D. M a s s o n , Le Coran, Paris, 1 9 6 7 ; Coranul. T rad u cere de S. O. Isopescu, 1920. C L S c h a e f f n e r , Grande Encyclopédie de ¡'histoire, t. III : Mahomet. Charle magne. Les croisades, Paris, 1973. M. T h . H o u t s m a şi colaboratorii, Encyclopedic, de l'Islam, 4 vol., Leyden, Paris, 1913— 1 9 3 6 ; 2-e éd., 2 vol., fasc. 1— 37, Leyden, 1960— 1964. E. R a b b a t, Les chrétiens dans ¡'Islam des premieres temps. T. 1, L’Orient chrétien à la veille de l'Islam ; T. 2. Mahomet, prophète arabe et iondateur d'Ëtat, Beyrouth, 1980— 1981. A. G u i l l o u , A. F. B u r g a r e l l a et A. B a u s a n i , L'impero bizantino e ¡'islamismo, Torino, 1981, X V — 588 p. G. F i n a z z o, I Musulmani e H Cristianesimo, Aile origini del pensiero islá mico (sec. V II— X ), Roma, 1980. A . M i g u e l , L'Islam et sa civilisation. V ll-e - - X X X -e siècle, 2-éd., Paris, 1977. A. R e y G o 1 d z e i g u'e r, Le Royaume arabe, A lger (1977), 815 p. M. A. S h a b a n , Islamic history. A new Interpretation. À. D. 600— 750 (A.H. 132), Cam bridge, London, New Y ork, M elbourne, 1976. D. şi J . S o u r d e l , Civilizafia Islamului clasic, 3 vol., Trad. A. Decei, B ucureşti, 1975. M. C a n a r d , Byzance et les musulmans du Proche Orient, London, 1973, 536 p D. S o u r d e l , L’Islam, 8-e éd., Paris, 1972. L o t h a r R a t h m a n , Geschichte der Araber von den Anfängen bis zur Gegen wart, 2 Bd., Berlin, 1971. B. B u r c h a r d, Die Söhne Ismaels. Geschichte und Kultur der Araber, Leipzig, 1971. il\ M. H o l t , The Cambridge History oí Islam, 2 vol., Cambridge, 1970, XV III — 815 p. P h i l i p K. H i t t i , History of the Arabs irom the earliest Times to the Present 8-th ed., London, New York, 1963. W. M o n t g o m e r y W a t , Mahomet à Mèdine, Trad., S.-M. G u i l l e m i n F. V a u d o u, Paris, 1959, 408 p. I d e m , Mahomet à la Mecque, trad. F. D o u r v i 1, Paris, 1958. I. G o l d z i h e r , Le dogme et la loi de l'Islam. Trad. F. A r i n , 2-e éd., P. G e u n t h e r , Paris, 1958.

EREZII, SCH ISM E. SIN O A D E ECU M EN ICE

423

I d e m , V orlesungen ¿iber den Islam, 2-e Aufl. K. W i 11 t e r, H eidelberg, 1925. M. G a u d e f r o y - D e m o m b y n e s , Mahomet, Paris, 1957, X X III, 709 p. F. K e l l e r h a l s , Der Islam , 2 -e Aufl., Stuttgart, 195G. T. A n d r a e , Les origines d e l'Islam et le Christianisme, Paris, 1955. I d e m , Mahomed, 1932, R. B l a n c h è r e , Le problèm e d e M ahom et, Paris, 1952. Th. C a r 1 y 1 e, Eroii. Cultul eroilor şi eroicul hi istorie, ed. a 2-a, Bucureşti, 1 9 2 5 ; p. 57— 1 0 3 ; Mahomet. Islamul.

In lim ba română Diac. Prof. E m . V a s i l e s c u , Istoria religiilor, ed. a 2-a, Bucureşti, 1982, p. 149— 178 ; Religia arabilor. Islamismul. D. C a n t e m i r , Sistemul sau întocm irea religiei musul ma ne, trad u cere, studiu introductiv şi note de V irgil Cândea, Bucureşti, 1977, 687 p. C. R u d n e a n , Religia islam ică, O raviţa, 1931. G h . P o p e s c u - C i o c ă n'e 1, M ahom ed şi opera sa, Bucureşti, 1909.

Iconoclasmul. Sinodul VII ecumenic de la N iceea din 787* T Din timpul împăratului Justinian iconografia ortodoxă a luat un avînt deosebit, în cadrul noului «stil bizantin» arhitectonic cu cupolă, care simboliza cerul cu harurile dumnezeieşti şi care a uşurat amplifi carea «frizei» capadociene cu scene în serie şi în mişcare ; a apărut şi «friza Acatistului M aicii Domnului», în secolul VII. Paralel s-au înmulţit şi icoanele portative şi praznicarele, oferite credincioşilor spre sărutare ,• la bază stătea concepţia că unele sfinte icoane sînt şi «făcă toare de minuni», prin puterea sfînlului respectiv. Argumentul sinodal a fost găsit în dispoziţia sinodului quinisext din B92. în canonul 82, care întemeia cinstirea icoanei Mîntuitorului pe dogma «înlrupării» sale. Dar în secolul VIII, Biserica a fost greu tulburată de încercarea unor împăraţi de a înlătura acest cult al icoanelor, dezlănţuind pri goană contra clericilor şi a credincioşilor care le venerau. A ceastă prigoană se numeşte ic o n o cla sm (distrugerea icoanelor) sau ic o n o m a h ie (luptă contra icoanelor). Ea este ultima criză bisericească, răsărită din monofizism, care refuza icoana Mîntuitorului, negîndu-i firea umană. Cauza luptei contra icoanelor este pe de o parte dezvoltarea luată de cultul lor, în care creştinii ajungeau uneori la exagerări, pe de alta mentalitatea profană a unor împăraţi ¡saurieni şi armeni, supăraţi pentru cinstirea prea mare adusă icoanei Mîntuitorului. A ceşti împăraţi erau * C ap itol re d a c ta t de P r. p ro f. M. P . Ş esn n

424


influenţaţi şi de polemica iudaică contra icoanelor, precum şi de repro şul califilor arabi care vedeau în ele idolatrie ¡şi călcarea poruncii a Il-a a Decalogului (leş. 20, 4). Cel dintîi împărat iconoclast a fost L e o n III Iaflum i.7777-—747), general şi suveran capabil, dar abuziv în politica religioasă. El se credea «împărat şi preot», şi urmărea, odată cu înlăturarea icoanelor, o reformă bisericească. Prima măsură icono clastă a fost porunca să fie îndepărtate icoanele din.biserici (726). La aceasta, împăratul a fost îndemnat de unii episcopi isaurieni. Măsura imperială a scandalizat însă pe credincioşi şi a dat naştere la tulburări. Cînd ofiţerul Jo v in u s s-a dus în suburbia Chalkoprateia din Constantinopol, spre a da jo s icoana făcătoare de minuni a Mîntuitorului, un grup de femei pioase, pline de indignare, s-au repezit la el smulgîndu-i scara de sub picioare şi l-au omorît. De asemenea, cînd un soldat a îndrăznit să dea jo s de pe poarta nai atu Ini o cruce, a fost (rupt în bucăţi de poporul înfuriat. Leon văzînd intransigenţa şi nemulţumirea din capitală şi din Asia Mică, şi-a dat seama că a mers prea departe, încercarea lui de a cîştiga pe papa Qng.Qic.JLI (715— 731) şi pe ven era bilul patriarh Ghp.rmnn al Constantinopolului n-a reuşit. Spre a da impresia că a lucrat în mod legal, Leon III a convocat pentru 17 ianuarie 730 un sfat al senatorilor şi al celorlalţi demnitari ai statului şi ai Bisericii, cu scopul de a-i cîşliga pentru planurile sale iconoclaste. Afară de venerabilul patriarh Gherman (715— 730), care în prezenţa celor invitaţi la marea adunare a arii Lat împăratului enorma greşeală, toţi cei de faţă s-au declarat gata sii se conformeze hotărîrilor.. Aşa s-a pornit « ico n o c la sm u l im p eria l» . Leon vrea să scape de patriarhul n ed oril; Gherman e învinuit de crimă de les-m ajestate, iarA n aşiaşie^ ^ ucenicul şi singhelul patriar hului, care demult rîvnea să-i__ocupp locul, l-a acuzat de purtare nccuviincioasă.^La 22 ianuarie 730> scaunul patriarhal de la Constantin o p o l cm'a ocupat de acest Anastasie (730— 754). Alunei împăratul a dat primul edict, prin care urmărea distrugerea icoanelor, dar admitea cinstirea Sfintei Cruci. în întreg cuprinsul împin.iţiei a început lupla făţişă împotriva icoanelor ¡şi a iconodulilor. La ConsfanUnopol loţi creştinii erau somaţi să-şi aducă icoanele în pie ţele publice, spre a fi arse. Cine se opunea, era ars de viu sau to r turai, Lăindu-i-se o mînă sau un picior. în aceste zile de groază, mulţi


425

creştini continuînd să cinstească icoanele şi moaştele sfinţilor şi-au plătit curajul cu viaţa. Tot atunci un însemnat număr de călugări, fiindcă nu au voit să predea icoanele mînăslirii lor, au fost maltrataţi, iar locaşurile lor distruse. Apusul creştin a condamnat iconoclasmul, pentru că, deşi în Apus icoanele bisericeşti aveau numai o utilizare estetică şi pedagogică, distrugerea acestor icoane strica educaţia religioasă. Atunci papa Grigore III (731— 741) şi-a îndreptat interesul politic spre regatul francilor ; in schimb, ca măsură de represalii, împăratul Leon, în 731 a încadrat şi economic Imperiului Italia de jos şi Sicilia (aşa-zisa «smulgere» şi a Ibricului în 731 sau 756 este doar un prelexl al istoricilor papali spre a acoperi o pretenţie papală jurisdicţională nereuşită). împotriva iconoclasmului a scris Sfîntul loan Damaschin (ţ 749), mo nah teolog, trăitor la Damasc şi Ierusalim. Respingînd învinuirea că prin venerarea icoanelor s-ar comite o erezie, o reînviorare a idolatriei păgîne, el a dezvoltat o iconosofie precisă, caro concepe icoana ca sim bol şi m ijlocitor cu sfîntul reprezentat. Astfel icoana are un rol mul tiplu: de a împodobi locaşul de închinare (estetic); de a învăţa din istoria Bisericii (pedagogic) ; de a însoţi cultul divin (latreutic) şi de a m ijloci harul divin (haric). Scrierile Simţului loan Damaschin sînt străbătute de duhul sfinţeniei, al smereniei şi umilinţei, precum şi de o profundă dragoste faţă de Hrislos, Biserică, Fecioara M aria şi de Sfinţi. în plus Sfîntul loan Damaschin l-a înfruntat pe împăratul Leon III pentru abuz de putere, precizJnd că : «nu se cuvine împăratului să dispună de capul său în Biserică». Cu moartea lui Leon III, primul capitol al marii drame a luptelor iconoclaste s-a terminat. Dar lupta iconoclastă o va continua cu mai multă furie fiul său C on stan tin V zis si C o u ro n y m o s (740— 775), un fanatic duşman al sfintelor icoane, dar bun general de oşti. Dacă Leon al Ill-iea a lăsat ca edictul de interzicere a icoanelor să fie sancţionat de consiliul suprem al Imperiului, fiul său Constantin al V-lea a crezut că a sosit momentul ca un sinod bisericesc să se pronunţe împotriva icoanelor, căci considera iconodulia ca o răzvră tire împotriva Imperiului, avînd de înfruntat în interior r ă s c o a la lui A rta h a sto s, spTijinit tocmai de iconoduli. Spre a putea da acelei adu nări un caracter solidar, a lăsat ca toate scaunele episcopale vechi sau

426


altele noi să fie ocupate de oameni de încredere. Pe lîngă aceste m ă suri de ordin administrativ bisericesc, a început şi o întinsă propa gandă. în diferite centre aveau loc şi aşa numitele «silentia», în care sprijinitorii iconoclasmului vorbeau credincioşilor despre păcatul comis de iconoduli prin cinstirea icoanelor. Totodată au avut loc discuţii publice între iconoduli şi iconoclaşti, dar toţi cei care apărau icoanele erau la sfîrşitul disputelor arestaţi. De asemenea, Constantin s-a in teresat şi de literatura iconoclastă. Cînd a crezut că terenul a fost bine pregătit pentru scopurile sale, a convocat pe episcopii Imperiului la un mare sinod ce urma să se ţină pe solul Asiei, între Chrysopolis şi Calcedon. între 17 februarie şi 8 august 754 s-a întrunit un mare sobor la Hieria, palatul imperial pe ţărmul asiatic al Bosforului, la nord de Calcedon, care urma să fie socotit al V ll-lc a sinod ecumenic, participînd 338 episcopi, care s-au plecat hotărîrilor dictate de pre şedintele sinodului, arhiepiscopul T e o d o s ie d e E tes, scaunul patriarhal fiind atunci vacant. Patriarhii din Alexandria, Antiohia şi Ieru salim, aflaţi sub stăpînirea saracinilor — arabilor — nu au parti cipat. De asemenea nici episcopul Romei n-a fost reprezentat. La şedinţa din 8 august a participat şi împăratul. La 29 august 754, în forul din Constantinopol, s-au dat publicităţii hotărîrile eretice ale acestui pseudosinod, ca tot poporul să poată lua cunoştinţă de ele. Procesele verbale ale şedinţelor însă s-au pierdut. Tot ce ne-a rămas este fomos-ul (hotărîrea adunării, adică a sinodului) celor 338 de episcopi, prin care au hotărît, în «unanimitate», ca orice icoană să fie neîntîrziat aruncată din casa Domnului. Cine îndrăznea pe viitor să facă o icoană sau s-o cinstească, sau s-o aşeze într-o biserică sau casă particulară, în cazul că era episcop sau preot ori diacon, urma să fie depus, iar dacă era călugăr sau laic să fie anatematizat şi predat autorităţilor civile spre a fi judecat, ca unul ce s-a declarat duşman al Tatălui ceresc şi al dog melor sfinte. Împăratul a mai dispus ca şi moaştele sfinţilor să fie profanate şi arse. După închiderea sinodului, Constantin V a ordonat ca toate bise ricile să fie despuiate de icoane, iar picturile murale şi mozaicurile să fie arse şi acoperite cu un strat gros de var. Spre a împodobi pereţii rămaşi goi în urma devastărilor barbare, a dispus ca bisericile să fie


427

împodobite cu tablourile împăratului, cu picturi inspirate din natură : păsări, fructe, precum pomi şi scene profane, ca alergări de cai, scene de vînătoare, teatrale şi de război, forme geometrice. Constantin a mai cerut tuturor episcopilor şi monahilor să-i dea o declaraţie prin care se angajau că sînt de acord cu hotărîrile sinodului de la 754. Dar în executarea hotărîrilor sinodului s-a lovit de greutăţi neprevăzute, imprimînd ultimelor două decenii ale domniei un caracter sîngeros şi de lupte contra monahilor (monahomahic). Dacă m ajoritatea clerului superior, terorizat de puterea împăra tului, s-a plecat, călugării au manifestat o rezistenţă ciîrză faţă de ho tărîrile pseudosinodului VII ecumenic şi alo voinţei împărăteşti. Îndîrjiţi de lupta dreaptă şi de protestele venite clin Apus şi din eparhiile răsăritene, ce nu aparţineau Imperiului bizantin, cure înfierau toate ce le hotărîte la 754, rezistenţa călugărilor, a femeilor pioase, precum şi a mulţimii dreptcredincioase, a umplut de niînie pe împăratul Con stantin. Rezultatul ciocnirilor celor două curente potrivnice nu a întîrziat să se arate. Căutînd noi m ijloace cu ajutorul cărora să-şi silească supuşii să se lepede de cultul icoanelor, împăratul a cerut şi prestarea unui jurămînt solemn făcut pe Sfînta Evanghelie, că nu vor mai avea nici o legătură cu vreun călugăr, căutînd dimpotrivă să prindă «pe toţi trîntorii îmbrăcaţi în haine negre», batjocorindu-i, scuipîndu-i şi lovindu-i cu pietre». Primul care a prestat acest jurămînt a fost patriarhul C o n stan tin II (754— 756), care, de pe anvon, cu crucea în mînă, şi-a îndemnat credincioşii să-i urmeze exemplul. Dar la 766, patriarhul Constantin, după ce timp de 12 ani fusese o unealtă în mîna împăratului, era depus şi exilat, avînd parte de un sfîrşit tragic, fiind maltratat în văzul mulţimii adunate în circ, apoi decapitat, iar trupul predat medicilor palatului pentru cercetări ştiin ţifice. în locul rămas vacant a fost ridicat N ich ita I (766— 780) care îna inte fusese simplu preot la biserica Sfinţilor Apostoli. Noul patriarh, spre a cîştiga dragostea împăratului, a lăsat ca peste toate icoanele din palatul patriarhal, ce nu căzuseră pradă iconoclaştilor, sa fie aplicat un strat gros de vopsea. Urgia împăratului s-a revărsat şi asupra unui mare număr din de ţinătorii unor înalte funcţii, care au fost pedepsiţi cu moarte sau exil, pentru statornicia faţă de cultul icoanelor.

428


■ Urmaşul lui Constantin al V -lea a fost fiul său L eo n IV C h azaru l (775— 780), numit aşa după mama sa Irina, prima soţie a împăratului Constantin V. A fost o fire blîndă. Dîndu-şi seama că părintele său a mers prea departe în lupta împotriva icoanelor, acesta a făcut ca excesele împotriva cultului Fecioarei Maria şi lupta împotriva mona hismului să-şi găsească un sfîrşit brusc. Meritul în noua atitudine faţă de închinătorii icoanelor a fost ¡şi al soţiei sale Irina, de origine din Atena, înflăcărată adeptă a cultului icoanelor. ‘Îr După moartea timpurie a împăratului Leon ai IV-lea, tronul bizantin a trecut în seama lui C on stan tin V I P o firo a c n ctu l (780— 797), un copil de 10 ani. în locul minorului, frînele guvernului au fost conduse de mama sa Irin a (f 802), care oficial a împărţit tronul cu fiul ei. Domnia ei a fost o binefacere pentru creştinii răsăriteni, care au putut din nou să cinstească icoanele. Mînăstirile au redevenit adevărate pepiniere de credinţă ortodoxă, găsind un aprig luptător în persoana egumenului P laton de la mănăstirea Sakkudion, în Bitinia, şi a Sfîntului T e o d o r Studitu l (f 11 noiembrie 826) de la mănăstirea Sludion din Constantinopol. ■ Ocupată cu luptele cu arabii şi slavii, Irina nu a păşit prea hotărît împotriva iconoclaştilor. A căutat totuşi să reintre în vechile legături cu celelalte Biserici ale lumii creştine, care rupseseră relaţiile cu împă raţii iconoclaşti. Scaunul patriarhal fiind vacant prin retragerea patriarhului Pau l IV (780— 784) a fost ales T a ra sie (784— 806), om învăţat, care de la început era hotărît să lucreze pentru izbînda iconodulilor. El a trimis delegaţi cu o «synodică» şi o mărturisire de credinţă la celelalte Biserici pa triarhale şi la Roma, invitîndu-le la un mare sinod. Neinvitarea Bisericii france a nemulţumit pe regele Carol cel M are (768— 814). S-a. hotărît ca sinodul să fie deschis la iulie 786 în biserica Sfinţii Apostoli din Constajatmopol. Dar cu o zi înainte o mulţime de soldaţi din garda imperială, cei mai mulţi veterani ai împăratului Con stantin. V, cîl şi episcopii iconoclaşti, au căutat să împiedice : desciiidcKM sinodului. Manifestanţii fiind împrăştiaţi, sinodul a putut fi deschis ,i doua y.i sul) preşedinţia lui Tarasie. împărăteasa şi fiul ei au asistat In solemnitatea deschiderii. Intrîndu-se în obiectul discuţiilor, au fost cercetate loale locurile din Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie, care au legătură cu sfintele icoane şi m ajoritatea participanţilor au


429

cerut ca pseudosinodul de la 754 să fie declarat o simplă adunare ce n-are nici o legătură cu Biserica. Dar, repetîndu-se demonstraţia ico noclaştilor, spre a împrăştia pe manifestanţi, împărăteasa Irina a de clarat sinodul închis. Mulţi dintre episcopii veniţi din provincie şi tri mişii papali s-au retras din ,Constantinopol. Apoi Irina, folosindu-se de un pretext — o campanie fictivă împo triva arabilor — a ştiut să îndepărteze din capitalii trupele iconoclaste, şi în locul lor au fost aduse trupe iconodule din Tracia. Odată liniştea restabilită în capitală, în mai 787 Irina a înnoit invitaţiile pentru noul sinod ce se va deschide în Bitinia, la N ic e e a . ca al "VU-lt a S in o d ecUmOrUc adevărat. împărăteasa şi fiul ei au fost reprezentaţi pi in doi demnitari su periori, papa A d rian I (772— 795), prin arhipresbiterul Pelru şi abataele Petru de la Sfîntul Sava, iar patriarhii Alexandriei şi Anliohiei prin mo nahii Ioan şi Toma. Sinodul s-a ţinut înlrc_21 sv n h 'in brie si 13 o c t o m b r ie 787. Din actele Sinodului se ştie că şedinţele au l'osl. conduse de pa t r i a r h u l T ora sie. Numărul episcopilor care au participat la acest Sinod a fost intre 330 si 367. Afară de membrii cu drept de vot au mai fost pre zenţi peste Î30 arhimandriţi, egumeni şi monahi. Sinodul a combătut punct cu punct hotărîrile pseudosinodul ui de la 754, contestîndu-i-se calitatea de «adunare ecumenică», înlrucîl la aşa zisul «sobor biseri cesc» nu au fost reprezentaţi nici patriarhii Răsăritului, nici episcopul Romei. x Hotărîrea Sinodului, orientală după precizările Sfîntului Ioan Damaschin, cuprindea următoarea decizie dogmatică: Este permis şi chiar util şi bineplăcut lui Dumnezeu a face icoane religioase şi a le v e n e ra ; dar această venerare să fie numai cinstire (irpoaituvâic), iar nu adorare (âXrj&ij Xa-zpeia), căci aceasta se cuvine numai lui Dumnezeu, apoi cinstirea icoanelor este numai relativii (o/stixt]), pentru că respec tăm icoana numai pentru că ea reprezintă o persoană sfîntă, pe Hristos. Deci, cinstirea nu se adresează materiei icoanei şi astfel ea nu este idolatrie. în consecinţă este bineplăcută şi cinstirea icoanelor Sfinţilor lui Hristos, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor îngeri, ca şi a sfintelor moaşte şi a sfintei cruci (P.G. XIII, 377 şi 379). în continuare a fost apro bată A c r iv ia Sfmlului Ioan Damaschinul cuprinzînd «Expunere precisă a credinţei ortodoxe». Sinodul a liwi dat 22 de canoane, în scopul re

4 30


medierii încălcărilor din timpul iconoclasmului. în fine delegaţii papali au îrişfiinţat despre aprobarea la Roma a Sinodului «quinisext» din 692, de către papa Adrian I, în 785, care a cuprins canoanele acelui sinod în «Colecţia Hadriani» (Mansi, XIII, 4.14 s). Despre mersul dezbaterilor patriarhul Tarasie a făcut un raport amănunţit împăraţilor, şi de asemenea a adresat o circulară către toţi preoţii şi clericii capitalei şi ai celorlalte Biserici, spre a putea lua şi ei cunoştinţă despre hotărîrile Sinodului VII ecumenic. Ultima şedinţă, a 8-a, a Sinodului VII ecumenic a avut loc în 13 octombrie 787 în palatul imperial Magnaura din Constantinopol, în prezenţa suveranilor. După cuvîntarea patriarhului, atît Irina cît şi fiul ei. au luat cuvîntul şi, la ru gămintea sinodalilor, au semnat şi ei hotărîrile Sinodului VII ecumenic, înainte de a se închide şedinţa, împăraţii au cerut să fie citite din nou dovezile patristice în favoarea cinstirii icoanelor, care au fost aduse la cunoştinţa sinodalilor în şedinţa a 4-a. După aceea, toţi cei de faţă, au mulţumit lui Dumnezeu pentru ajutorul dat de a fi duse la bun sfîrşit lucrările Sinodului. Curînd după închiderea Sinodului VII ecumenic de la Niceea, Carol cel M are (768— 814) — care nu va recunoaşte acest sinod — a primit traducerea latină deformată a actelor sinodului, şi atunci el a predat-o> teologilor de la palat, comentînd cu ei atitudinea ce urma să fie luată faţă de Sinodul V II ecumenic. Teologii franci au fost însărcinaţi să alcă tuiască o scriere polemică împotriva celor stabilite la Niceea, cunoscut în istorie sub numele de L ibri C a r o lin i; regele polemiza atît împotriva pseudosinodului de la 754, cît şi contra Sinodului de la 787. Noul împărat N ic h iio i I (802— 811) a continuat politica pacifistă a împărătesei Irina privitoare la cultul icoanelor, ca şi cumnatul său M ih ail I R h a n g a b e (811— 813), care a dispus ca toţi exilaţii şi întemni ţaţii să-i?i recapete libertatea. Dar înfrîngerea suferită în luptele cu bulgarii hanului Krum a în demnat armata să proclame împărat pe unul din cei mai capabili mi litari ai împărăţiei, ¿c o n V A rm ean u l (813— 820), armean de origine şi. iconoclast. Dacă din punct de vedere politic, Imperiul a fost scutit un timp îndelungat de surprize venite de peste hotare, pentru creştinii ortodocşi în schimb au venit din nou zile grele. începînd cu anul al doilea aî


4 31

domniei lu i Leon V. din 814 lu p te l e ic o n o c la s te au izb u cn it din nou. In fruntea iconodulilor se aflau neînfricaţii T e o d or Studitul, . Njldiifor M ă rtu risitorul şi călugării. ~ Deşi a fost un duşman al icoanelor, Leon V Armeanul dorea ca disputele dintre cele două grupări potrivnice să fie înăbuşi Le fără mă suri drastice. Deci a hotărît să convoace un sinod care să sancţioneze pe episcopii care nu se vor pleca voinţei lui. Cînd patriarhul a aflat de cele proiectate, a refuzat să se înfăţişeze înaintea sinodului. împă ratul, înfuriat de purtarea patriarhului, a dispus imediata lui exilare (815). în locul lui, împăratul l-a ridicat pe T h e o d o to s C asiteru M elis in o s (815— 821), cumnatul fostului împărat Constantin al V-lea. La şedinţa I a sinodului din 815, s-a rostit anatema asupra celor prezenţi la Sinodul al VH-lea ecumenic, anulîndu-se toate holarîrile aduse de acel Sinod şi declarînd valabile numai hotărîrile pseudosinodului de la 754. Timp de 7 ani, iconodulii au fosl crunt încercaţi de teroarea ico noclaştilor. Apoi în. timpul domniei Iui M ih ail II R h a n g a b e (820— 829) persecuţia a slăbit. Tronul a revenii apoi lui T e o fil (829-—842) şi nu se mai poate vorbi despre o persecuţie în adevăratul înţeles al cuvîntului, ci de nenumărate conflicte, căci patriarhul Io a n V II (837— 843) era ico noclast. împăratul Teofil crezînd că fiecare iconodul este vinovat de cri ma de les-majestate, a susţinut că în biserici să fie aşezate picturi ce re prezentau păsări şi animale. Mînăstirile au fost devastate, iar călugării, mutaţi în temniţele împărăţiei. Zadarnice au fost rugăminţile împără tesei Teodora şi decizia sinodului patriarhilor răsărileni de la Ieru salim, din 836, care au subliniat necesitatea sfintelor icoane, pentru că acestea sînt imaginea adevărului creştin. Cînd împăratul a auzit că sora lui, Theoctista, îşi învaţă nepoţii să se închine în faţa icoa nelor, a interzis fiicelor sale să-şi mai viziteze mătuşa. De asemenea, nu a lipsit mult ca şi soţia sa să-şi piardă viaţa. Presimţind însă că zilele îi. sînt numărate, şi ştiind că fiul său Mihail e un copil de 4 ani, Teofil a dispus ca, în numele minorului treburile împărăţiei să treacă asupra soţiei sale, împărăteasa Teodora şi a fiicei sale Tecla. La 20 ianuarie 842 Teofil a murit. T e o d o r a (S?i2— 8 5 6 ţ ) frămîntală de multe contradicţii şi spre a-şi uşura sufletul şi a putea ajuta şi aceluia care părăsise lumea încărcat de


43 2

păcate, s-a hotărît să convoace un sinod. Pînă la întrunirea sinodului, a dispus ca aceia care, de dragul Ortodoxiei, au fost siliţi să ia calea exilului, să se poată înapoia. Ca patriarh a fost rînduit, la 4 martie 843, ------ ■■ ---- -—----- —------ ---------------- —......... . M etocLie (843— 847), care, în timpul împăratului Teofil, a avut multe de suferit. Acum patriarhul Melodie a convocat un sinod la Constantinopol, pe toţi episcopii, egumenii şi monahii, caro. în decursul luptelor icono claste au avut de suferit. S in o d a lii a u d e c la r a t v a la b ile la 11 m a rtie 843 to a te h o t ă r lr ile c e lo r _£apie S in o a d e e c u m e n ic e, r es ta b ilin d cultul i c o a n e lo r , ro stin d .an atem a a s u pra tutu ror ic o n o c la ş tilo r . Episcopii ico noclaşti au fost destituiţi, locurile lor fiind ocupate de cei ce au avut de pătimit în timpul domniei lui Teofil. Apoi împărăteasa a rugat pe cei prezenţi să uite tot ce a făcut soţul ei în decursul vieţii împotriva icoanelor şi a cinstirii lor, rugîndu-se pentru iertarea şi mîntuirea lui. Considerîndu-se o continuare — spre completarea Sinodului VII ecum enic — la sfîrşit a fost compus un texl special de anatematizare a tuturor ereticilor, începînd cu Simon Magul, Manes, Arie, M ace d o nie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie, Dioscor, Origen, Didim, Evagrie, Sergiu, Onoriu, Pir, iconoclaştii Teodosie, Sisiniu Pastila, Vasile Kakemphatos (preşedintele pseudosinodului din 754) şi patriarhii Con stantin şi loan VII. Textul acesta şi al

tuluror

dogmelor

Bisericii,

a intrat apoi într-un «sinodycon» special ca decizie sinodală, spre a fi citit anual în întreaga Biserică, în prima Duminică din Postul Sfintelor Paşti, ca un avertisment general. Cum măsura a fost luată în ajunul primei duminici din Postul Mare, duminica aceea, din 11 m a rtie 813, a fost denumită «D um inica O rto d o x iei» — KupiaxTj zr¡i ’Op&ooo^ía?, ca să Jie .spre amintire despre biruinţa Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor. Duminicii Ortodoxiei încheie de fapt perioada a Il-a a Istoriei biseri ceşti

universale,

ca epocă

a Părinţilor

bisericeşti

şi a Sinoadelor

ecu men ice. Pomenire,i specială a părinţilor de la Sinodul VII ecumenic se face în duminica a 21-a după Rusalii.

EREZII. SC H ISM E. SIN O A D E ECU M EN ICE

433

BIBLIOGRAFIE ' Să se vadă b iblio grafia de la Sinodul I ecum enic. V e z i pentru ico n o c la sm : S. G e r o , B y z a n tin e I c o n o c la s m d u rin g th e re ig n o i L e o III, în «Corpus Script. Christ, orient.». Subsidia Hagiographie«), t. -11, Louvaiin, 1973. H. H e n n e p h o f , T e x tu s b y z a n tin i a d ic o n o m a c h ia m p e r tin e n te s , Leiden, 1969. J . G o u i 11 a r d, L e d é c r e t d u S y n o d e d e 843, în A rle s du X ll-o Congrès intern. d'Etudes B yzantines, t. 2, Beograd, 1964, p. 439 ş.u. Studii: J. I r m s c h e r , D er b y z a n tin is c h e B ild c r s tr c il, Leipzig, 1980. A . B r y e r and J . H e r r i n , I c o n o c la s m . Birm ingham , 1977. , V a s . N. G i a n n o p o u l o s , L e s c o n c e p tio n s c h r is t o lo g iq u e s d e s ic o n o c la s t e s , d octorat, în g re ce şte , A thènes, 1975. G e r o , S t . T h e e u c h a r is t ie d o c t r in e o i t h e b y z a n tin e ic o n o c la s t e s unit Ils sources, în «Byz. Z eitschr»., 6 8 (1975), 1, p. 4— 2 2 ; I d e m , N o ie s a i Hyy.anline ic o n o c la s m in th e V III- th e c en tu r y , în «Byzantion», X L IV (1974), p. 23 42. L. W . B a r n a r d, T h e g r a e c o - r o m a n a n d o r ie n ta l B a c k g r o u n d o l Ih e Ic o n o c la s tic c o n t r o v e r s y , Leiden, 1974. P. R. B r o w n , D ark â g e c ris is . A s p e c ts o i I c o n o c la s tic c o n t r o v e r s y , în «The English H istorical Review », 8 8 (1973), p. 1— 34. J . G o u i 11 a r d, A u x o r ig in e s d e l'Ic o n o c la s m e : le t é m o ig n a g e d e G r é g o ir e II, în T rav au x et M ém oires, 1973, no. 3, p. 243— 308. I d e m , I c o n o c la s m e , în « E n c y c lo p a e d ia u n iv e r s a lis a , I. !’,, Paris, 19(i8, p. 709 710. G. J . G e i s c h e r, D er b y z a n tin is c h e B ild erstre.it, G ü tersloh, 1968. M. D. K n o w i e s et D. O b o 1 e n s k y, Ico n o i'lu sm e, în Le m o y e n â g e . N o u v e lle h is to ir e d e l ’É g lis e , t. 2, P aris 1968, p. 909 ş.u. A. G r a b a r, L’I c o n o c la s m e b y z a n tin , Pnris, I 'J57. E. I v a n k a , B ild e r s tr e it, Graz, 1957. L. B r e y e r, B ild e r s tr e it un d A ra b estu rin , Cira/, 1957. W .A .J. W i s s e r, N ic h e p h o r o s und d e r liild ers trc il... La H aye, 1952. J . L i f ş i ţ, Su r l e s i c o n o c l a s t e s , M oscou, 1951, G. O s t r o g o r s k y , L e s d é b u t s d e la Q u e r e lle d e s Im a g e s , în « M élan ges Ch. Diehl», P aris, 1930. I d e m , S tu d ien zu r G e s c h ic h t e d e s b y z a n tin is c h e n B ild e r s t r c it e s , Breslau, 1929. N. I o r g a, L e s o r ig in e s d e T ic o n o c la s m e by z a n tin , B u cu reşti, 1924. L. B r é h i e r, La q u e r e l le d e s im a g e s du V II I-e — I X - e s i è c le , Paris, 1904. *— In lim b a r o m â n ă : Pr. Prof. M i l a n f j e s a n , P r o to ic o n o c ta s m , 1940. P en tru s in o d u l a l V l l - I e a e c u m e n i c : J e a n G o u 1 1 1 a r d, Le S y n o d ik o n d e ¡’O r th o d o x ie . Edition et com m entaire, Paris, 1967. ----V . G r u m e l , L e s « D ou ze c h a p it r e s c o n tr e le s /romw m/ws» d e Saint N ic é p h o r e d e C o n s ta n tin o p le , în «Revue des Etudes B yzan lin es■■>, XVI I (1959), p. 127— 135. L. L a m z a, P a tr ia rc h G e r m a n o s I v o n K o n sta n t in o p e l (715— 730). M it dem griechisch-d eu tschen T e x t der V ita Germ ani, W ürtzburg, 1975, X X X V , 248 p. J . D a r r o u z è s , L iste s è p i s c o p a l e s du C o n c ile d e N ic é e (787), în «Revue des Études B yzantines», X X X III (1975), p. 5— 76. Studiî : L. C) u s p e n s k y, L a t h é o l o g i e d e l ’ic ô n e d a n s l ’É g lis e O r th o d o x e , Paris, Le Cerf, 1980, 495 p. P. S p e c k , K a is e r K o n sta n tin V I (780 797), Bd. I — II, M ünchen, 1978, 858 p. . H.-G. B e c k, V o n d e r F r a g w ü r d ig k e il d e r I k o n e , M ünchen, 1975. E. S t a k c ni e 1 e r, D as 7. ö k u m c n is c lie K o n z il : B ild e r k u lt u n d E in h eit d e r K ir c h e , în Unio C h ristia n o ru m (M é la n g e s); L. . L i e g e r , P a d e r b o r n , 1962, p. 242— 261. P. O ' C o n n e l l , T h e E c c le s io lo g y o i St. N ic e p h o r u s I (758— 828), P a tr ia rh o i C o n s ta n tin o p e l... (O rient. C hrist, A n alecla, 191), Roma, 1972. 28 — Istoria bisericească

434


P. J . A l e x a n d e r , T h e P a tr ia rc h N ic e p h o r u s o i C o n s ta n tin o p e l, e c c le s i a s t ic a l p o lic y a n d I m a g e W o r s h ip in th e B y z a n tin e E m p ire , O xford, 1957. I d e m , T h e ic o n o c la s t ic C o u n c il of St. S o p h ia (815) and its D efinition (Horos), în «Dum barton O ak s Papers», 7 (1953), p. 35— 6 6 . C. B i h 1 m e y e r, H. T ii c h 1 e, M. H. V i c a i r e , L ’E g lise d e la c h r é tie n té (H is to ir e d e l'E g lis e , 2), M ulhouse, 1963, p. 98— 103. G. O s t r o g o r s k y , G e s c h ic h t e d e s b y z a n t in is c h e n S ta a te s, M ünchen, 1940, p. 100— 146. Trad, fran çaise par J . G o u i l l a r d : H is to ir e d e l'Êiat b y z a n tin , Paris, 195G, trad. ital. 1968. -— C h . D i e h 1 et G. M a r ç a i s, H is to ire d u M o y e n A g e . t. III. L e m o n d e O rien ta l (395— 1081), P aris, 1936. N. I o r g a, H is to ir e d e la v ie b y z a n tin e , B u cu reşti, 1933. ^ H. Grégoire, É tu d es su r l e n e u v iè m e s i è c le , în «Byzantion», 8 (1933), p. 515— 550. C h .-J. H e f e l e , H. L e c l e r c q , H is to ir e d e s c o n c ile s , t. III, P aris, 1 9 0 7 .""'' In lim b a r o m â n ă : E u s e v i u P o p o v i c i , Is t o r ia 2-a, B u cu reşti, 1926, p. 342 ş.u. G r . C o s t e a, S in o d u l V II e c u m e n ic , B u cu reşti, 1908.

B is e r ic e a s c ă ...,

t. 2,

ed.

a

In p r o b le m a ¡lir ic u lu i b is e r ic e s c : F r. H e i l e r , A ltk ir c h lic h e A u to n o m ie und p ä p s t lic h e r Z en tra lism u s, M ünchen, 1941. M. S e s a n , P r o b le m a 1lir ic u lu i, în «M itropolia A rdealului», IV (1959), nr. 11— 12, p. 883— 884. I d e m , ¡lir ic u l in tre R o m a şi B izan ţ, ibidem , V (1960), nr. 3— 4, p. 202—224.

îmbogăţirea cultului creştin. Sărbători. Pelerinaje, Locaşuri, A rta creştină * După ce Biserica a încetat a mai fi persecutată, a început pen tru ea, în toate domeniile, o epocă de înfJorire şi de linişte. Serviciile religioase se puteau săvîrşi n e stin g h e rit; prin ajutoarele materiale pe c a r e le-a primit din partea statului ca şi prin dărnicia credincioşilor lo r , ncîmpiedicată acum din afară, s-au putut ridica locaşuri de închinare m ă r e ţ e şi bogat împodobite. Pormele de cult din perioada precedentă s-au dezvoltat. Printre noii convertiţi se aflau foarte mulţi antici care aduceau cu ei îndelun gai,! o b i ş n u i n ţ ă a u n u i cult fastuos şi simbolic. Cultul creştin trebuia s a l e o l e i e o compensaţie, şi aceasta se putea realiza uşor, deoarece joi m e l e d e c u l t ample îşi solemne ajutau şi ele la intensificarea senti m e n t u l u i religios. Uzurile simbolice existente, care aveau adinei ră * Capitol re d a c ta t dc P r. prof. M. P . Ş e s a n

EREZII. SCH ISM E. SIN O AD E ECU M EN ICE

435

dăcini în Testamentul Vechi, ca spre exemplu cel al tămîierii, al can delelor şi al luminilor, devin generale. Formele de cult existente s-au dezvoltat şi au devenit vizibile. Aşa, spre exemplu, în perioada întîi, însemnarea cu semnul sfintei cruci se făcea cu un deget, pe frunte, dar de la Sfîntul Ignaţiu (■]■ 107), acelaşi semn a început să se facă mai larg, mai vizibil, cu mîna dreaptă de la frunte Iu piept şi la umeri. Totuşi, din cauza distanţelor şi a lipsei unor dispoziţii autoritare uni tare, au apărut şi unele diferenţe. Interpretarea formelor de cult a avut şi ea în această perioadă o dezvoltare asemănătoare. S iîn ta L itu rg h ie a rămas în esenţă aceeaşi ca şi in perioada prece dentă, dar s-a dezvoltat în anumite laturi şi a losl lixaLă în formulare liturgice scrise, ale căror amănunte la rîndul lor au fost şi ('le modi ficate în cursul vremii. Alături de Sfînta Liturghie, s-au dezvollat unele servicii începătoare care, la fel, au primit f o r m e f i x e . In ceea ce pri veşte fixarea cultului divin public, trebuie subliniate în primul rînd instrucţiunile relative la cult ale egumenului Stiva (t 532), întemeie torul lavrei de lîngă Ierusalim. Aceste instrucţiuni, intitulate T ipic (Tutuxov), adică formular, simplificate mai lîrziu, au înlăturat cu vre mea toate celelalte instrucţiuni existente în Răsărit. Cu privire la citirea Sfintei Scripturi in cadrul Sfintei Liturghii, încă Evgarie din Pont ( t 399) a iniţial împărţirea ei în p e r ic o p e cores punzătoare, lucrare desăvîrşită apoi de diaconul Eutaliu din A lexan dria, pe la anul 458. Cele mai vechi formulare de liturghie se găsesc în C on stitu ţiile b is e r ic e ş ti şi a p o s to lic e . încă de la începutul perioadei a Il-a se cons tată existenţa în uz a încă două liturghii vechi: a Bisericilor din Ieru salim şi celor din Alexandria. L itu rghia B iseric ii din Ie ru s a lim (ierusalimiteană) este atribuită lui Iacob, fratele Domnului şi poartă nu mele lui. Ea a fost răspîndită în Asia, precum şi în părţile răsăritene ale Europei. L itu rg h ia B ise ric ii din A lex a n d ria este atribuită Sfîntului evanghelist Marcu, care a întemeiat această Biserică. Ea era răspîn dită în deosebi în Africa răsăriteană. Sfîntul V asile cel M are ( t 379) a adus o primă transformare şi prescurtare Liturghiei din Ierusalim, care s-a răspîndit foarte mult. O altă prescurtare a fost făcută de Sfîntul Ioan Gură de Aur (f 407). în forma nemodificată, Liturghia din Ierusalim a

É

43 6


continuat să fie întrebuinţată pînă în secolul al VUI-lea numai în Ierusa lim şi Palestina, iar din această epocă numai în Ierusalim şi anume numai în ziua Sfîntului Iacob (23 octombrie). Liturghia Sfîntului Ioan Gură de Aur a scos din uz nu numai Liturghia din Ierusalim, ci, în parte, şi pe cea a Sfîntului V asile cel Mare, care se mai săvîrşea de 10 ori pe an numai la anumite sărbători şi zile. Liturghia alexandrină a mai rămas în între buinţare doar la copţii monofiziţi şi la iacobiţi, la care a fost numită şi «Liturghia lui Chirii», pentru motivul că mai înainte ea a fost modificată în parte de Sfîntul Chirii al Alexandriei. O altă liturghie introdusă în această perioadă în Răsărit este L itu r g h ia D aru rilor m ai în a in te sfin ţite — A eitoop fia txov npoTjŢiaajxsvov owpwv, L itu rg h ia p r a es a n c tific a to ru m D onorum , Liturghia mai înainte sfinţită —• upo7jŢtaajj.sv7j, Liturghia praesanctificata. Caracteristica ei esenţială este că în cadrul ei nu se săvîrşeşte jertfa euharistică. întocmirea acestui fo r mular liturgic a fost determinată de prelungirea Postului Sfintelor Paşti la 40 de zile şi chiar mai mult, cînd Liturghia în care se aducea jertfa euharistică se săvîrşea numai duminica şi în zilele de sărbătoare, deoa rece aducerea acestei jertfe era considerată ca un act de bucurie, nepo trivit pentru zilele de post. întrucît însă creştinii doreau să menţină şi în zilele de post cultul public solemn şi să se poată cumineca zilnic, s-a formulat şi introdus această Liturghie. în Apus, Liturghia darurilor mai înainte sfinţite era săvîrşită numai în vinerea din săptămîna Patimilor, zi aliturgică pentru Biserica Răsăritului. Formularele liturgice amintite sau traduse din limba greacă în alte limbi s-au modificat în parte. Egiptenii, etiopienii, arabii, armenii, iberienii (georgienii) au avut Liturghia în limba lor. S-au redactat chiar liturghii noi după modelul celor greceşti. Aşa, spre exemplu, armenii posedă o Liturghie în limba naţională întocmită după cea din Ierusalim şi amplificată cu adăugiri din cele ale Sfîntului Vasile cel M are şi Ioan G u r ă de Aur. In Apus, f o r m u l a r e l e liturgice erau scrise toate în limba latină. O p.irle clini re ele sini de origine răsăriteană şi la început probabil că au i i v u l l i ' \l g r e c .

C\i şi in Răsărit, existau şi aici mai multe formulare liturgice, care poarlă numele de m issa e. Cea mai veche dintre ele este L itu rg h ia r o m an ă, cunoscută în redactarea făcută în limba latină, în secolul al V -lea de Leon cel Mare, episcopul Romei (440— 461) şi Gelasiu I (492— 496),


437

iar în secolul al V l-lea de Grigore cel Mare (590— 604). Ultima, cunos cută şi sub numele de M issa rom an a, a fost răspîndită în întregul Apus ca semn al unităţii Bisericii de la Roma. Ea este compusă din patru părţi : in tro iiu s (rugăciuni începătoare, cu Apostolul, Evanghelia, pre dica şi mărturisirea generală a păcatelor), o ffe rto r iu m (aducerea), pregă tirea şi punerea înainte a pîinii şi vinului amestecat cu apă şi binecuvîntarea lor (începe cu «credo» şi .se încheie cu Sanctus) : ca n o n u l (actul prefacerii, cu rugăciunile care o însoţesc) şi comuniunea sau împărtă şirea cu Sfînta Euharistie (care începe cu Pater noster şi se termină cu plecarea credincioşilor, prin cuvintele «/ie, m issa e s t » şi cu binecuvîntarea). După acest cuvînt a şi fost denumită întreaga Liturghie. O liturghie apuseană veche era şi c e a m ila n ez ă , atribuită pretin sului întemeietor al Bisericii din Mediolanum, Varnava, dar redactată de Sfîntul Ambrozie (t 397), asemănătoare cu liturghiile greceşti, dar în limba latină, şi în uz pînă astăzi la Milan. Formulare liturgice existente în Apus, în limba latină, mai erau L itu rg h ia g a lic a n ă sau g a lic ă , în Biserica Galiei ; h is p a n ic ă numită şi sp an ică- v iz ig o tă şi mai apoi, după venirea arabilor, m o z a r a b ă , întrebuin ţată cu dispensă papală pînă astăzi în unele capele din Spania, ambele de origine răsăriteană ; L itu rg h ia b rita n ică , cea ir la n d ez ă şi în sfîrşit L itu rg h ia B is e r ic ii din A fr ic a , care derivă din cea romană, erau expresii ale jmtfinQmiei. Atîl. liturghia romană cît şi celelalte liturghii apusene s-a depărtat în redactările lor ulterioare de cele răsăritene. Dintre aceste deosebiri trebuie amintită aici cel puţin o m ite r e a e p ic le s e i, rugăciunea specială do invocare a Sfîntului Duh pentru prefacerea pîinii şi vinului în trupul şi sîngele lui Hristos, crezîndu-se suficientă menţinerea rugăciunilor precedente prefacerii şi cuvintele Mîntuitorului pentru instituirea ta i nei. în sec. X I— X V , aceste deosebiri vor da naştere la îndelungate dispute între cele două Biserici. Atît în Răsărit cît şi în Apus, aceste formulare liturgice, deşi au rămas nemodificate în esenţă, au primit unele adăugiri, ca de exemplu introducerea sub Teodosie II (408— 450) a cîntării Trisaghion — ipiaoq-iov ("Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi !»), a Heruvicului, sub Iustin I (518— 527) sau chiar Iustin II (565— 578), citirea sau cîntarea Simbolului de credinţă nicean, mai întîi

438


în Antiohia, în 451, şi apoi la Constantinopol de către patriarhuL Timotei (511— 518). Printr-un edict al împăratului Justinian II (565— 578), din 567, s-a introdus în Sfînta Liturghie recitarea S im b o lu lu i n ic e o c o n s ta n tin o p o lita n în locul Simbolului niceean. Tot în această perioada s-au dezvoltat şi fixat şi rugăciunile şi formele proscomidiei. M u zica b is e r ic e a s c ă , pe cele opt glasuri, s-a dezvoltat şi ea. Mai cunoscute sînt în Apus şcolile de cîntăreţi bisericeşti întemeiate de Silvestru, episcopul Romei ( Ţ 335) şi Ambrozie, episcopul Milanului ( t 397), aceasta din urmă reformată şi fixată prin note proprii provenite din Răsărit şi numite «neume» (veujjiaTa), neumae. în Răsărit, cel mai de seamă compozitor din această perioadă a fost R om an M elo d u l din Constantinopol, trăitor pe vremea împăratului Anastasie I (491— 518) ; desăvîrşitorul cîntării bisericeşti ortodoxe a fost Siîn tu l Io a n D am asch in ( f 749), prin cartea sa de îndrumare pentru cîntarea pe cele opt glasuri, numită O cto ih , care este valabilă pentru strană pînă în prezent. Pe lîngă dezvoltarea şi fixarea Liturghiei, cultul divin public s-a îmbogăţit în această perioadă, atît în Răsărit cît şi în Apus, cu unele accesorii ale Liturghiei şi unele rînduieli pentru săvîrşirea Sfintelor Taine şi a Ierurgiilor. Astfel s-au introdus în cult «ceasurile» de rugăciune comună, numite şi ceasuri canonice, «privegherile», numite la început şi «vigilii» (vigilae, pervigilae) şi «panihide» (TcayyoxiSes), acest termen fiind rezervat mai tîrziu în Răsărit numai rugăciunilor pentru morţi, spre deosebire de privegherile sărbătorilor numite «agripnii» (iypunvizi, nedormiri), «miezonoptica» şi procesiunile numite şi «litanii» şi «responsoria», după rugăciunile scurte (Xnai) cu care se răspundea. în ceea ce priveşte ritualul Sfintelor Taine, acesta s-a dezvoltat mai cu seamă la Sfîntul Botez şi Sfîntul Mir, iar dintre ierurgii la sfinţirea mirului, precum şi la înmonn/întarea şi pomenirea celor morţi. în Apus, s-a introdus spre s f î r ş i l u l acestei perioade practica botezului printr-o singură cufundare, spre a scoale în relief consubstanţialitatea persoanelor Sfintei Treimi, în opoziţie cu arienii. O practică diferită s-a ivit în Apus şi la Mirungere, ('iire nu niiii rm săvîrşilă de preoţi, ci numai de episcopi. O diferenţă -S-,i i v i i şi î n Răsări! Ui armeni, la care, pînă astăzi Taina Maslului o prin.esc doar p r e o ţ i i , iar pentru laici se fac numai rugăciuni. O slujbă li pic bizantină ortodoxă devine «acatistul», cult de prea mărire şi cerere, iniţiat prin Acatistul Maicii Domnului de la Bizanţ, de pe la anul 620.


439

T im p u rile s a c r e , adică zilele cînd se săvîrşea cultul divin public s-au înmulţit în această perioadă. O zi pe săptămînă, d u m in ica, a fost consacrată exclusiv rugăciunii, meditaţiei religioase şi operelor de c a ritate. Muncile, cu excepţia celor agricole în cazuri de urgenţă, erau suspendate. Pe lîngă sărbătorile vechi, ale Paştilor, Cincizecimii, în Răsărit şi a Teofaniei, şi pe lîngă sărbătorite la început, cu caracter local, ale martirilor, s-au adăugat altele, în amintirea Sfinţilor care n-au fost martiri. Multe dintre sărbătorile locale au devenit generale, iar cele noi înmulţindu-se, a trebuit să fie restrînse. Sfintele Paşti se serbau în prima duminică după lună plină care urmează echinocţiului de primăvară, potrivit hotărîrii Sinodului I ecumenic din 325, cu excepţia unor creştini din Asia, q u a rto d e c im a n ii, care le prăznuiau la 14 Nisan (aprilie). De asemenea, în Apus ele nu se serbiiu la aceeaşi dată cu R ăsă ritul, din cauză că Roma nu vroia să urme/e calculul alexandrin, cum se stabilise de comun acord, ci îşi urma calculul propriu, pînă la începutul secolului VI, cînd Dionisie Exiguul, slabi li iul la R o ma un n o u ciclu pas ca], a introdus şi acolo calculul alexandrin. La altă dată serbau Sfintele Paşti în Apus şi britanii, pînă în secolul IX. Lîpifania (’Erctcpavsta) sau Teofania (©eocpdcveta), sărbătoarea Arătării Domnului, prăznuită mai înainte în Răsărit, s-a introdus şi în Apus (6 ianuarie). In Apus însă, la această sărbătoare se amintea în deosebi închinarea magilor, din care cauză a fost numită unori şi «sărbătoarea celor Trei Regi». Naşterea Domnului (25 decembrie), a fost serbată mai întîi în Apus, de la anul 336 ; a fost recomandată în Răsărit de Sfîntul Grigore de Nazianz şi Sfîntul loan Gură de Aur. Din această epocă, la 6 ianuarie, a început să se serbeze numai Botezul Domnului şi a primit acest nume. Doar armenii mai serbează pînă astăzi amîndouă evenimentele la aceeaşi dată. Săr bătoarea Tăierii împrejur a Domnului (1 ianuarie) este amintită abia la începutul acestei perioade. Tot acum este amintită şi întîmpinarea Dom nului, la 40 de zile după naştere, proclamată însă ca generală numai de Justinian, la anul 542. Apusenii o închinau mai mult M aicii Domnului, numind-o «feslurn purificationis». Schimbarea la Faţă (Ms'cajiopais, tra n sîig u ra tio) a început să se serbze din secolul al V -le a şi tot din aceaşi epocă datează sărbătoarea Buneivestiri (EuaŢŢeXiafAos, ie stu m ann u n tiation is), cu nouă luni înainte de Naşterea Domnului, la 25 martie. Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (notâi? ©soxoxou, ies tu m d orm i-

4 40


tionis), numită şi a luării sale la cer (sopTTj festu m assu m ption is), a fost serbată din secolul V în Siria, iar de la sfîrşitul secolului al V l-le a ea a devenit generală şi obligatorie prin dispoziţiile împăra tului Mauriciu (582— 602). C ultu l în g e r ilo r şi al siin ţilo r s-a dezvoltat mult în această perioadă, în cinstea Sfinţilor se clădeau locaşuri de închinare pe mormintele lor, aşezînd la temelia altarului moaştele lor, un obicei care a devenit atît de frecvent, încît aproape nu se mai sfinţeau biserici fără moaşte ale sfinţilor ; uneori însă ,s-a ajuns la abuzuri cu traficul de pseudo-moaşte. Cultul sfinţilor, împărţiţi în numeroase categorii şi trepte ca şi cel al îngerilor, s-a bucurat de numeroase sărbători. Astfel, din secolul al V-lea se serbează Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, aducîndu-se cu acest prilej laudă tuturor cetelor îngereşti. Din secolul al IV-lea, prima duminică după Rusalii era considerată sărbătoarea «tuturor Sfinţiltor». Sărbătoarea Naşterii şi a Tăierii capului Sfîntului Ioan Botezătorul, ca şi sărbătoarea Sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, sînt amintite din seco lul IV. Sărbătoarea Sfintei Cruci (14 septembrie) este amintită în R ăsă rit din acelaşi timp, dar în Apus numai din secolul VI şi la altă dată (3 mai). P e le r in a je le (p e re g r in a tio n e s s a c r a e ). La locurile considerate sacre, pentru motivul că acolo au trăit şi şi-au desfăşurat activitatea anumite persoane sfinte, precum şi la mormintele şi moaştele unor atari persoane, au început încă din perioada întîi să se facă diferite călătorii de închi nare după exemplul lui Origen. Locuri sfinte erau considerate îndeosebi cele din Palestina, unde a trăit, a învăţat şi s-a preamărit prin minuni, suferinţă şi înviere Mîntuitorul — Ierusalim, Nazaret, Betleem, Caperna um, — precum şi unele localităţi în care au întemeiat comunităţi şi Sfinţii Apostoli, cum este Roma, unde se află şi mormintele Sfinţilor Apostoli, !’clru şi Pavel. Pe la anul 326, a mers în pelerinaj la Ierusalim împărăIt’fiSri niomi, mama lui Constantin cel M are şi a rămas aici pînă la moartea sa ||>(' l,i 330). Dorinţa unul pelerinaj la aceste locuri a avut-o însuşi jiiipăr.ilnl Consl.inlin cel Mare, ca să se boteze în Iordan. Un pelerin din sud-vc'slui Franţei (de la Burdigala, Bordeaux) ne-a lăsat o descriere ,! acestor locuri (333), o alta ne-a rămas de la Fericitul Ieronim, care în anii 38 5 ... 386 a însoţit în aceste locuri pe o matroană din Roma, Paula,


44 î

şi pe fiica ei, Eustochia. Foarte cunoscută sub numele de « P ereg rin a tio S ilv i a e» (Aetheriae) este şi descrierea rămasă de la o călugăriţă din Aquitania, care a făcut un pelerinaj tot la sfîrşitul secolului al IV-lea. Obiceiul pelrinajelor la Locurile Sfinte se pare că ar fi devenit încă din secolul IV frecvent pînă la abuz, fapt care a d c t e n n i i H i l pe Sfîntul Grigorie de Nissa ( f 395) să se pronunţe împotriva l o r , precum şi pe Ieronim însuşi, care scria că omul poate fi tot atît de p i o s Iu Ierusalim ca şi în Britania şi că cerul este deschis pentru el şi aici c a şi a c o l o . L o ca şu ri de în c h in a re. încă în prima perioadă au fost şl epoci de relativă linişte şi toleranţă religioasă, cînd s-au clădit şi numeroase lo caşuri de închinare. După ce creştinismul a triumfat, obţinînd deplină libertate de manifestare şi mai cu seamă după ce a devenit religie ofi cială a statului, au putut fi restaurate o parte din vechile locaşuri şi foarte multe altele au fost ridicate din temelie, înlr-un stil arhitectonic măreţ, însuşi împăratul Constantin cel Mare, şi mama sa Elena au zidit biserici la Ierusalim, Betleem, Tir, Antiohia, Conslanlinopol, Roma etc. După exemplul lor, acelaşi lucru au început să-l Iacă episcopii, diferite oraşe şi unii creştini bogaţi. S-au înălţat astfel în tot cuprinsul marelui Imperiu «biserici obşteşti» — exxXvjaiai xa&oXtxai — «biserici ale comunităţii», «biserici publice» în Răsărit, catedrale şi domuri (d o m u s), «tituli» şi «biserici parohiale» în Apus, monumente sepulcrale ale martirilor, bise rici particulare şi case de rugăciune (euxT^pia, oratoria), paraclise (napexxXôia), vestite sînt mai cu seamă bisericile Sfinţii Apostoli şi Sfîntul Miha.il, zidite de Constantin cel Mare ; biserica Sfînta M aria din subur bia Vlaherne, zidită la 457 de soţia lui Marcian, Pulcheria, şi altele. Pe locul vechii biserici a Sfintei Sofii, clădită de Constantin cel Mare, care a ars în anul 532, Justinian I a înălţat la anul 537 o nouă biserică a Sfin tei Sofii, a cărei boltă s-a dărîmat într-un cutremur de pămînt în 557. La anul 562 însă, la porunca aceluiaşi suveran, a fost reconstruită şi veacuri de-a rîndul a uimit lumea prin măreţia şi bogăţia ei. Avînd aproape totdeauna la temelia zidirii sfinte moaşte ale unor martiri şi mărturisitori, bisericile erau în aşa măsură cinstite, încît în ele intrau fără încălţăminte şi ostaşii fără arme, iar cei urmăriţi şi refugiaţi aici aveau drept inviolabil de azil. C aracterele generale ale a r ic i b iz a n tin e din perioada de la 324; pînă la 787 sînt următoarele : copiază în general îmbrăcămintea de la

442


curte şi manifestă în tratarea temelor vieţii de dincolo o trăsătură domi nantă de măreţie. In iconografie, portretizarea se face cu o mai accen tuată trăsătură de individualizare sub influenţa portretelor diferiţilor împăraţi. Orientul, care era într-o mare măsură centrul creştinismului, capătă în arta bizantină o importanţă din ce în ce mai mare. Amintirea elenismului clasic este încă vie, reînvie de asemenea influenţa Asiei prin renaşterea Persiei în secolul III sub dinastia Sasanizilor (227— 641). Se recunosc în arta bizantină două spirite deosebite, sp iritu l g r e c şi sp iritu l o r ie n ta l (Siria, Egipt, Anatolia). Cel dintîi este caracterizat prin amintiri arhitectonice, eleganţă şi armonie, cel din urmă prin forme arhitecturale noi, motive ornamentale, bogăţie, lux şi stilizare. Originile siriene se constată în influenţa pe care arta bizantină a întregistrat-o îndeosebi în decoraţia sculptată, unde se îndepărtează de simplitatea clasică, se îmbogăţeşte cu ornamentaţie geometrică, orna mente mai mult gravate decît vopsite ; decoraţia policromă este de ase menea caracteristică, venită la Bizanţ din Siria. In decoraţie, influenţa artei egiptene asupra artei bizantine se constată prin alternanţa de nişe şi coloane de pe pereţii exteriori, cu cadrul deosebit de la ferestre şi cu acoperirea zidului cu plăci groase şi policrome, uneori chiar cu basoreliefuri. Arta elenistică era plină de c o chetărie luxoasă şi realistă ; caracteristicile sale sînt uşor sesizabile în decoraţia pitorească, în portretistica realistă, care ajută la formarea tipurilor istorice, în aspectul monumental al artei, cu figuri mari şi stili zate, aşezate la rînd şi nemişcate, abia schiţînd cîte un gest. A ceste tipuri si aceste trăsături s-au răspîndit în întreg Imperiul bizantin, îndeosebi cu ajutorul ţesăturilor şi al stofelor. La începutul acestei perioade, arta orientală a fost grecizată prin şcoala capadociană. Influenţa cea mai de seamă a artei anatoliene asu pra col oi bizantine se constată mai cu seamă în arhitectură. Cei doi arhitecţi ai bisericii Sfînta Sofia erau anatolieni : Isid o r din M ilet şi Aii i hvinius di n Trul c s. Caracteristic anatoliană este forma dezvoltată cu tribune, cNidiroa oelogonală, schema bisericii cu plan în cruce, frec ventă în nordul Siriei şi în Armenia, arcada cu semicerc perfect în locul arcului-polcoavă, pilaştrii terminaţi prin semicoloane şi în deosebi basi lica cu cupolă.

d


443

In contopirea tuturor acestor influenţe, răspîndite prin intermediul comerţului şi prin călugări, Bizanţul a adus contribuţia geniului său de asimilare şi sintetizare. Dintre diferite soluţii arhitectonice, el a ştiut să aleagă şi să combine armonic pe cele mai potrivite. Bizanţul nu-şi pierde prin aceste influenţe orientale spiritul său grec, căci el nu devine copia artelor orientale, ci numai le combină pe acestea ingenios. El uneşte irealul răsăriteanului cu reprezentarea reală a apuseanului. In general, evoluţia istorică a artei bizantine în această perioadă cunoaşte două etapae : prima de avînt, începlnd de la Constantin cel M are pînă la 565, caracterizată prin mari construcţii, şi a doua de slă bire a avîntului constructiv în arhitectură ca şi în iconografie, datorită condiţiilor economice şi politice mai grele aie Imperiului, ca şi furiei iconoclasmului. BIBLIOGRAFIE C h. B a y e t, L ’art b y z a n tin , Paris, 190 4 ; I,. Bréhier, L 'A rt byzantin, Paris, 1924; Ch. D iehl, M a n u el d'art b y z a n t in , I— II, Paris, P. C o n s t n t i n e s c u - I a ş i , Is t o r ia a r ic i br/.antinc, Iaşi, 1927. G. M i l l e t , L 'A r t b y z a n tin , Paris, 1903/1905; H. G l ü o k , D ie c h ris tü c h e K u n s t d e s O s te n s , B erlin, 1924. G. O p r e s c u, Is to r ia a rte i, vol. I, Bucuroşii. J . R a h m a n i, L e s lit u r g ie s o rie n ta le s et o c c id e n ta le s , B eiru t, 1929. J . B r i n k t r i n e , D ie h e ilig e M esse, otl. III, 195 0 ; A. B aum stark, L it u r g ie c o m p a ré e , ed. III, Paris, 1 9 5 3 ; R. A i g r a i n , La m u siq u e r e lig ie u s e , Paris, 1919; I d e m , L h a g io g ra p h ie , Paris, 195 3 ; L. R é a u, Ic o n o g r a p h ie de l'a rt c h ré tie n , Paris, 1955 ş.u. L. B r e h i e r, L 'a rt c h ré tie n , ed. II, Paris, 1928. M. P a c a n t, L 'ic o n o g r a p h ie c h ré tie n n e , t:d. II, Paris, 1962. W . S a s - Z a l o z i e c k y , L ’a rt p a lé o c h ré tie n , Paris, 1964. A. G r a b a r , L e p r e m itr art c h ré tie n !, P aris, 196 6 ; Idem, L'â g e d ’o r de J u s t in ie n , Paris, 1 9 6 6 ; Bihlm eyer-Tüchle-D am m e, op. cit., 1, 1969, p. 304— 329 şi bibliografie p. 511— 525, şi vol. 2, 1963, p. 113 ş.u., şi bibliografie, p. 359 ş.u. E. P o p o v i c i , op. cit., 2, 1926, p. 207— 2 6 0 ; T. T arn av sch i-N . C otlarciu c, L it u r g ic a B is e r ic ii o rto d o x e , 1929. ţ. G. C i o m a n , P a tro lo g ia , B ucureşti, 1 9 5 6 ; llin e r a r h t n i W te ro so iy m U a n u m A n t o n in i P la c e n t in i (A ntoin de P laisan ce), ed. P. G eycr, in «Corp. Script. E ccl. Lat.», t. X X X IX , V ind obonae, 1898. E t h é r i e , J o u r n a l de v o y a g e . T e x te la tin , introduction et trad u ctio n de H élène P étré, Paris, 1971. Pr. M a r i n M. B r a n i ş t e , În s e m n ă r ile de c ă lă to rie a ie p e r e g r in e i E g e ria , se c. I V . T eză de d octoral, în «M itropolia O lten iei», X X X I V (1982), nr. 4— 6 , p. 225— 381.

V iaţa creştină. Monahismul în Răsărit şi în Apus. Disciplina bisericească * Şi în perioada a doua a creştinismului moralitatea atingea un înalt nivel. A cest lucru îl dovedeşte marele număr de sfinţi proveniţi din aceas* C ap ito l re d a c ta t de P r t pro f. M. P. Ş e sa n

444


lă perioadă. Nume ca Sfîntul Nicolae, arhiepiscopul de Mira Lichiei, de cedat (345— 352), Sfîntul Vasile cel M are (t 379), arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Sfîntul Ambrozie, ( j 397), episcop de Milano, Sfîntul loan Postitorul, patriarh de Constantinopol (582— 595), Grigorie cel Mare (f 606), episcop al Romei, loan III cel Milostiv (f 619), patriarh al A le x a n driei şi atîtea altele sînt venerate în întreaga creştinătate. Admiraţia pen tru aceşti bărbaţi nu s-a mărginit numai la creştini, ci s-a răspîndit şi în lumea necreştină. Credinţa adîncă şi morala, asceza şi monahismul, s-au revărsat în numeroase opere de caritate. în această perioadă s-au înălţat multe aşezăminte filantropice precum : ospiciul de leproşi, întemeiat de Sfîntul Zotic pe vremea împăratului Constantin cel Mare, leagăne pentru copiii găsiţi (v r e fo tro fii), azile pentru copiii orfani (o r fa n o tr o fii), azile pentru batrîni (g e ro n to co m ii), azile pentru văduve (h iro tro fii), case pentru copiii găsiţi (v r e fo tr o fii), azile pentru copiii orfani (o r fa n o tr o fii), case pentru primirea străinilor (x e n o d o h ii) şi altele. Exemplu pentru aceasta este «Vasiliada», aşezămînt caritativ, organizat de Sfîntul V a sile cel Mare, lîngă Cezareea Capadociei, care a fiinţat pînă în secolul XI. Cu toate acestea, faţă de perioada în Ui se manifestă o scădere a pietăţii şi a moralităţii. Sfîntul A tanasie cel M are se plîngea că dacă odinioară, «vasele bisericilor erau de lemn, erau în schimb preoţii de aur», dar în epoca sa sînt «vase de aur, în schimb mulţi preoţi de lemn». Cauzele acestei scăderi a pietăţii şi a moravurilor în perioada a doua sînt mai multe. în fruntea tuturor trebuie amintită convertirea în masă. Pînă la începutul acestei perioade, creştinismul era o atitudine de viaţă eroică. După triumful creştinismului el a devenit o atitudine comodă, împăratul însuşi era creştin, creştinismul era religie de stat. în această perioadă şi în aceste condiţii, păturile înalte ale societăţii tre ceau la creştinism nu întotdauna dintr-o convingere adîncă, ci adeseori din interese politice şi spirit de imitaţie a împăratului. Un alt motiv al decăderii pietăţii erau numeroasele tulburări bise riceşti şi politico, la care se adaugă şi «convertirile oficiale». () ,i treia cau/u o constituie numeroasele controverse dogmatice, tist(> perioada marilor erezii hristologice, ivite din pricina acestor tulbu rări de credinţă. Căldura credinţei, care se mai menţinea încă, făcea populaţia să participe adînc la aceste dispute şi adeseori atenţia era


44 5

în întregime captată de controversa dogmatică şi era neglijată astfel pietatea şi moralitatea. A patra cauză a decăderii pietăţii trebuie căulată în faptul că m a rea masă a creştinilor a început să acorde o importanţă unilaterală for melor externe ale cultului, faptelor bune vizibile, postului şi rugăciunii lorm ale, fără ca să caute să se adîncească în aceste atitudini. Urmarea pe care a avut-o această decădere a pietăţii şi a moravu rilor către sfîrşitul perioadei a doua a fost că alunei cîntl a apărut mahomedanismul, rezistenţa sufletească a credincioşilor nu mai era de tăria celei a vechilor creştini. Aşa se explicit şi de ce aceeaşi, religie care a rezistat uimitor tuturor persecuţiilor îndreptate împotriva ei de către împăraţii romani, în multe regiuni n-a mai rezistat prigoanelor mahomedane şi s-au produs lepădări în mase. Monahismul în Răsărit şi Apus. Condiţiile istorice grele în care a trebuit să-şi ducă existenţa creştinismul din prima perioadă au deter minat pe mulţi credincioşi înclinaţi spre o viaţă ascetică şi meditativă să se retragă în ţinuturi singuratice şi sa dură acolo o viaţă dedicată meditaţiei religioase şi rugăciunii. A sitei existau în Siria şi în Egipt numeroşi pustnici. A ceştia trăiau izolat, departe chiar unul de altul, nu numai de lume. Monahismul, în înţelesul mai nou, a început abia spre sfîrşitul perioadei întîi. La începuturile monahismului, atît ale celui ră săritean cit şi ale celui din Apus, se al Iii marea figură a S iîn tu lu i A n to n ie c e l M a re (251— 356). A cesta s-a născut. în jurul anului 251 în localitatea Coma din Egiptul de Sus. La anul 285 s-a retras în pustiu şi a trăit acolo pînă în vremea persecuţiei lui Diocleţian. Prigonirile pe care acest îm părat le-a pornit împotriva creştinilor l-a făcut pe Antonie, spre sfîrşitul lor, atunci cînd vestea acestora a ajuns pînă la el, să părăsească pustiul şi să vină la Alexandria, spre a se alătura celor care luptau pentru cre dinţa împotriva «piigînismului». După ce aceste persecuţii s-au potolit, ecolo au venit mulţi alţi creştini, care şi-au exprimat dorinţa de a duce o viaţă asemănătoare cu a lui. Astfel împrejurai lui s-au întemeiat mai in ui te colonii de eremiţi. Cea dini îi s-a aşezat la Faium, în Tebaida, pe un braţ al Nilului, la poalele muntelui Colzim ; lîngă coasta Mării Roşii s-a aşezat alta. Ţoală viaţa acestor eremiţi era închinată, după sfaturile lui Antonie cel Mare, rugăciunii, muncii şi unei totale abstinenţe. In

440


curînd ei au primit nume de monahi (¡Aovajm), solitari, pentru că trăiau singuratici, iar coloniile lor au fost numite la v r e , după numele cartie relor sărace din Alexandria, pentru că erau compuse din colibe răsfirate. Colibele purtau numele de chilii sau mînăstiri. Sfîntul Antonie cel Mare a murit în anul 356 în vîrstă de 105 ani, vestit pentru viaţa sa pînă chiar şi la curtea împăratului Constantin cel Mare. Urmaşul său, P a h o m ie (276— 349) a întemeiat, pe la anul 330— 340. o colonie nouă la Tabena, o insulă de pe Nil, în Egiptul de Sus, şi a adunat pe toţi monahii săi într-o singură curte, ducînd viaţa în comun, o viaţă de obşte. Prin întemeierea acestei colonii, Pahomie a devenit întemeietorul şi părintele monahis mului chinovial sau mînăstiresc. Alte colonii de monahi au fost înte meiate de asemenea de către ucenicii şi admiratorii lui Antonie cel Mare, ca Amoniu (mort între 350— 355) în munţiiJNjlrici din Egiptul de Jo s. în aceşti munţi a devenit vestit, M a c a rie din A le x a n d r ia (t 394). în Palestina a întemeiat o colonie de monahi [ lario n (f 371), în regiunea Gaza ; E u staliu, episcop de JSevastia, în Armenia Mică, a răspîndit monahismul în aceste părţi (350— 360). Monahismul schitic (de la pustiul Schitiei în Egiptul de Jo s) a fost întemeiat de către Sfîn tu l M a ca r ie c e l M a re nu mit şi E g ip tea n u l (f 390). f) în Apus, monahismul a fost dus de către Sfîn tu l A ta n a sie c e l M are (f 373), episcop de Alexandria, contemporan cu Antonie cel Mare, a cărui viaţă a scris-o. Persecutat de către duşmanii săi, marele apărător al Ortodoxiei a trebuit să se refugieze în Italia unde a făcut cunoscut, în jurul anului 340, monahismul. La anul 355 a fost exilat în Tebaida din Egiptul de Sus episcopul E u seb iu d e V e r c e lli, din Italia, unde a cu noscut monahismul, pe care apoi l-a răspîndit întoreîndu-se în Apus (362). La început, în Apus, monahii erau numai admiraţi, dar pilda lor nu era urmată. In curînd însă, au început să aibă şi imitatori. Spre sfîrşilul secolului al IV-lea, A m b ro z ie (f 397), episcopul de Milano şi, în Roma, fe r o n im ('¡' 420), cunoscut presbiter şi învăţător al Bisericii, au propovă dui I cu muII patos monahismul. La început, această propovăduire s-a lovit di> opoziţia apusenilor, dar acea opoziţie a fost în curînd înfrîntă. ’in Calici, monahismul a fost predicat şi făcut cunoscut în cercuri largi încă de la sfîrşilul secolului al IV-lea de M artin, episcop de T ou rs ( j 397 sau 401). La moartea sa, Martin de Tours a fost venerat ca un sfînt şi conclus pe ultimul său drum de aproape 2000 de monahi. în Africa


447

d înfiinţat comunităţi de monahi F eric itu l A u gu stin, episcop de Hippo. Preotul Io a n C asian (dobrogean de origine), cunoscînd îndeaproape pe monahii din Răsărit, întrucît a trăit printre ei, a răspîndit şi el mo nahismul în sudul Galiei. Tot aici a întemeiat, laC410,; o mînăstire veslită, pe insula I.erin. episcopul H on orat d e A r e la te, întemeietorii colo niilor le-au dat reguli proprii. între aceste reguli, cea dintîi era aceea de a se supune conducătorului spiritual al coloniei. A cest conducător era numit av ă, părinte, ca şi iqumen (conducător), ori superior sau arhimandrit. In Apus, el se numea, de obicei, abate. Trăsătura carac teristică a monahismului răsăritean, în comparaţie cu cel apusean este în acest timp rigorismul accentuat. Monahii trebuiau să ducă o viaţă în sărăcie voluntară, necăsătoriţi, muncind pentru întreţinerea lor ca şi pentru ajutorarea celor săraci şi trăind continuu în mînăstire. Acest rigorism era însă moderat în Apus, unde n-a găsit imitatori atît de tenaci. S fîn tu l V a s ile c e l M a re (t 379) a observat că fiecare întemeietor de colonii impunea reguli proprii şî ca aceste reguli variau de la o comunitate la alta, că se pierdea unita tea monahismului, riscînd să se degradeze; i-a dat de aceea reguli proprii, «mari şi mici», pe care l-a impus în întreaga regiune de sub jurisdicţia sa, care apoi s-au răs pîndit repede în întreg Răsăritul. Aceste reguli sînt valabile pînă astăzi pentru monahismul răsăritean. Pentru apuseni, aceste reguli de origină răsăriteană, păreau prea grele. în secolul al V l-lea B e n ed ict d e N ursia (480— 543), care a înfiinţat mînăstirea, de pe muntele Cassino (529), i-a dat reguli proprii, după mo delul celor ale Sfîntului Vasile cel Mare, dar mai uşoare decîl acestea. In curînd în Apus vor fiinţa două ordine monahale : ordinul călugă rilor foasilieni^ care respectau vehile reguli ale Răsăritului, riguroase, şi ordinul călugărilor cbenedictinî; care aveau în uz regulile mai uşoare, date de Benedîcl de Nursia. In scurtă vreme monahismul s-a răspîndit mult, dar în rîndurile sale au intrai însă şi persoane lipsite de vocaţie. S-a constatat că e n e cesar să se stabilească un anumit Limp de probă pentru cei ce doresc să ducă această viaţă. A cest timp de încercare şi de ispitire dura în Răsărit trei ani, iar în Apus numai unul. După trecerea acestui timp, novicele sau rasoforul urma să depună votul monahal, care era un vot

448


î n t r e it : al castităţii, al sărăciei absolute şi al ascultăm depline. In ceea ce priveşt^virstED la care putea cineva să intre în monahism, în Răsărit ea era fixată la 16— 17 ani, uneori chiar de la 10 ani, iar în Apus era fixată la 18 sau chiar la 25 de ani. O deosebire între Răsărit şi Apus se semnalează încă din această epocă şi în ceea ce p r iv e ş t i postul î n monahism. In Răsărit, carnea era interzisă, totdeauna ; în Apus, ea era admisă pentru bătrîni şi pentru bolnavi. O altă deosebire se constată în practica tunderii monahale. Jn Apus ea se făcea prin raderea creşte tului într-o dimensiune cît mai mare, care purta numele de «tonsura Petri» • în Răsărit, se tundea numai părul de Ia frunte, tundere numită «tonsura Pauli». De asemenea, în ceea ce pri v e ste^barBa~o monahii răsăriteni o lăsau să crească, în timp ce monahii apuseni o rădeau ca semn de supunere şi de renunţare la toate drepturile lor de bărbaţi. Criticată de răsăriteni ca o practică neconformă cu tradiţia apostolică raderea bărbii s-a menţinut în Apus pînă astăzi, cu toate că, îndeosebi în secolele X IV — X V II, au existat şi în clorul înalt de la Roma foarte mulţi purtători de barbă, chiar şi numeroşi papi. Puţin după primele începuturi ale monahismului, s-a întemeiat şi un număr de mînăstiri pentru femei. La începui ele nu duceau o viaţa eremită, dar mai tîrziu aflăm şi cazuri de acesl fel, ca acela al M ă r ie i E g ip tea n ca (sec. V). In cadrul monahismului obişnuit, chinovia] şi anahoretic, au inter venit cu timpul, unele particularităţi precum şi alte moduri de vieţuire monahală. •v- In secolul alv^V-lea) sînt amintiţi «achimiţii» (cei neadormiţi). Ei erau originari din jurul Constantinopolului, unde un oarecare .Alexan dru a întemeiat o mînăstire în care serviciu] religios nu înceta nicio dată, pentru că tot timpul o treime din monahi făceau acest serviciu, în vreme ce o altă treime lucra, iar restul se odihnea. I. a a n u l 460 a fost întemeiată în Constantinopol de către un roman, S lu din s, o niînăsliro care a primit numele de mînăstirea Studion. Studi ţ i i , c u m so n u m e a u monahii acestei mînăstiri, se ocupau nu numai ( u v i a ţ a m o n a h a l i i r i g u r o a s ă , ci şi cu studiul foarte sîrguincios al T e o logiei. Din arouslii cauză, în scurtă vreme au ajuns foarte respectaţi. I’rinlri' monahii anahoreţi exista în secolul al V -lea o categorie deo sebită, aceea a sliliţilor (stîlpnicilor), care trăiau în vîrful cîte unui

EREZII. SCH ISM E. S I N O A D E ECU M EN ICE

449

stîlp. Cel dintîi anahoret de acest fel a fost Surii on c c l Bat rin ( î 459), în ţinutul Antiohiei. El a trăit vreme de 30 de ani în vîrful unui stîlp înalt. Respectat chiar de împăratul Teodosie al II-lea, el a fost imitat de alţi anahoreţi, ca D aniil de C o n sta n tin o y o l ( f 489) şi S im ion c e l T in ar din apropierea Antiohiei ( t 593). Numărul lor însă, deşi au ex is tat în Răsărit pînă în secolul al X ll-lea, a fost mic, iar în Apus n-au găsit imitatori. Printre sectele care prezintă aspecte de degenerare, cei mai vechi amintiţi sînt «păscatorii», monahi care trăiau mai mult prin păduri şi prin pustiu, hrănindu-se cu rădăcini şi ierburi, ferindu-se de contactul eu oamenii. Alţi monahi străini socoteau că este o înaltă moralitate să deter mine rîsul oamenilor faţă de ei şi să-l suporte cu toată răbdarea. «Sarabaiţii» din Egipt şi «vemobiţii» din Siria şi Palestina erau m o nahi chinoviali, care trăiau în cete mici de cîte trei-patru, urmînd nu mai reguli proprii, din care cauză alunecau uşor, de la o extremă la alta. Monahi vagabonzi, numiţi în apus «gyrovagi», trăiau din cerşit, din comerţul cu sfintele moaşte, adesea false, din fraudă, minciună şi ipocrizie. Dacă aceşti monahi prezentau o degradare sub raport moral, alţii îmbrăţişaseră anumite idei eretice, de natură dogmatică. Unii dintre aceştia au format secta «masalieniJor creştini», numită şi secta «euhiţilor» (evhiţilor) din Siria şi secta «eustaţienilor» din Asia Mică. Cea dintîi, a masalienilor, era de origine semită, de Ia cuvînlul aramaic «sela», a se ruga. Ei s-au numit şi «horevţi», jucători, nume care le vine de la dansurile lor religioase. Erezia lor conslă în aceea că soco teau rugăciunea capabilă să izgonească penlru totdeauna din om pe satana şi că, după unirea cu Hristos, omul n-ar mai putea cădea în păcat, indiferent de iaplele pe care le-ar putea face. Pe temeiul acestui principiu, ei duceau adeseori o viaţă desfrînată. S-au luat măsuri se v ere împotriva sectei. Eustaţienii, a doua sectă cu aspect de degene rare dogmatică, a fost semnalată la jumătatea secolului al IV-lea, în A sia Mică. Eustaţienii susţineau că îşi au originea de la Eustaţiu, epis copul Sevastei din Asia Mică, şi credeau că mîntuirea nu este posibilă decît în monahism. De aceea nu recunoşteau ca preoţi legitimi pe cei 29 — Istoria bisericească

450


căsătoriţi, şi au determinat pe mulţi să se despartă de soţii şi de copii, ca să intre în rîndurile lor. Intre bărbaţi şi femei susţineau că nu trebuie să existe nici o deosebire, de aceea femeile trebuie să poarte acelaşi costum ca şi bărbaţii. Unii monahi s-au învrednicit pe bună dreptate de multă admiraţie, dar din această cauză şi-au făcut despre ei înşişi în scurtă vreme o idee atît de înaltă, încît nu s-au folosit de consideraţia lor numai spre binele Bisericii şi al societăţii, ci uneori şi în scopuri egoiste, producînd dezordini şi abuzuri în viaţa bisericească, socială şi politică. împotriva acestor călugări abuzivi, ca şi a celor care prezentau anumite semne de degenerare, Biserica s-a văzut nevoită să ia măsuri, uneori destul de severe. Statul de asemenea a susţinut-o în această acţiune. La Sinoa dele ecumenice, ca şi la sinoadele locale s-au luat numeroase hotărîri în legătură cu disciplina monahilor, a preoţilor şi în general al tuturor credincioşilor. Au fost admise în răsărit 85 de canoane numite apos tolice şi în afară de acestea multe hotărîri ale unor episcopi cu vază cum erau, spre exemplu, Sfîntul Dionisie cel Mare (t 264), Sfîntul Atanasie cel M are ( t 373), Sfîntul V asile cel Mare etc. Toate aceste hotărîri formează canoanele cunoscute sub numele de C a n o a n e le S fin ţilo r Părinţi. In Apus au fost admise pentru disciplina vieţii monahilor, cleru lui şi credincioşilor dintre cele 85 de canoane numite apostolice, numai 50, şi anume acelea care au fost culese mai înlîi în Roma. La fel intrau în această categorie epistolele episcopilor Romei. Culegerea aceasta s-a raspîndit în curînd nu numai la Roma, ci în întreg Apusul. Din această cauză şi decretele papale au intrat în vigoare pretutindeni, ală turi de canoanele apostolice şi cele ale sinoadelor. Legiuiri cu caracter disciplinar şi în legătură cu viaţa bisericească au 1 1cil şi unii dintre împăraţi. A ceste legiuiri au fost calificate de îm păraţi î m p r e u n ă cu legiuirile imperiale. O astfel de colecţie a publicat Ih ¿ mul 435 Teodosie al II-lea, cunoscută sub numele de Codex T h eo i l o x i u n i t s . . Iu, st ini, m

451

ti ni an, colecţia de «novele» a lui Justinian I cîl şi ale urmaşilor săi, au fost considerate documente pentru dreptul canonic. Moi lîrziu s-au format diferite colecţii de legi imperiale, caro cuprindeau dispoziţii în legătură cu chestiunile bisericeşti şi purtau numele de cconsliluliones ecclesiasticae». O problemă care s-a ridicat în această perioadă şi care s-a solu ţionat diferit în Apus şi Răsărit a fost aceea a cvU balu hii ¡)rco(iU)r şi e p is c o p ilo r . Problema s-a ivit în urma dezvoltării lol mai mari a mona hismului şi a influenţei crescînde pe caro acosta a avul-o în Biserică, încă de la anul 410, cînd Sinesiu din Cirene a IosI alo:; episcop, a refu zat să primească alegerea, fiindcă era căsătorii şi nu voia să so des partă de soţie. Cu toate acestea a fost hirolonil şi Iară divorţ şi inlraro în monahism. Intre timp monahismul ajuixjo lo.irlo iniluonl in !îis<>ncă şi multe dintre demnităţile bisericeşti erau deţinute do monahi. Clorul căsătorit a început să fie înlăturat rînd po nud din acoslo demnităţi. Egumenii mînăstirilor luau parte la sinoado. 'Ei1111•irii scaunelor episco pale au început să fie recrutaţi din ce in c e mai mult dintre monahi, iar episcopi căsătoriţi erau în Răsărit ca şi In Apus foarte rari. Astfel de episcopi se mai aflau în secolul VII numai în Biserica britanilor, a irlandezilor şi a scoţienilor. In Apus însă din anul 300, sinodul care s-a ţinui în Spania, la Elvira, a hotărît ca episcopii, preoţii şi diaconii să nu so căsătorească. La siîrşitul veacului al IV-lea, în anul 385, aceeaşi holărîro a fost luată şi de S iliciu , episcopul Romei (384 3!)!)). L eon I (440-.. 461) a interzis căsătoria şi ipodiaconilor. De la această dalii celibatul clorului a deve nit o normă generală în Apus, cu excepţia amiulilă a Bisericii brita nilor, irlandezilor şi scoţienilor. Practic Tuşii nu ora aplicaţii întocmai. O încercare de a se impune ca un canon general celibalul clerului s-a făcut în Răsăril la Sinodul de la Niceea (325), dar bătrînul episcop l’ciinutie din liyipl, veslil şi respectat pentru îndelungata sa viaţă de ascet, s-a ridicat împotriva unei aslfol de hotărîri, arătînd că Taina Nunţii este permisă şi, ca atare, oslo demnă să fie respectată pentru viitorii clerici, iar Sinodul, impunîncl celibatul tuturor clericilor, ar aşeza un ju g greu de purtat pentru unii. Căsătoria a rămas deci admisă şi pentru cler, dar preoţii celibatari so bucurau şi mai departe de o stimă deosebită. Celibatul episcopilor a fost hotărît de către Justinian I, prin

452


novela C X X III din anul 546 şi a fost confirmat de Sinodul quinisext din 692, în canoanele 12 şi 13. Deoarece monahii au apărat cinstirea sfintelor icoane, împăraţii iconoclaşti, îndeosebi împăratul Constantin V Copronim, i-au lovit crunt, desfiinţînd mînăstiri, şi forţîndu-i să intre în viaţa laică. Reorganizarea monahismului a susţinut-o apoi S iîn tu l T e o d o r Stud itu l ( t 826) ; în Apus sinodul de la Aacben, din 817, a dat monahismu lui latin un caracter de «ordin» regular, condus de un prior general central. BIBLIOGRAFIE K. H e u s s i, D er U rspru n g d e s M ön ch tu m s, Tübingen, 1936. W . M a 1 o n e, T h e m o n k s a n d t h e m a rty rs, W ash in gton , 1950. P. C o u s s i n, P r e c is d 'h is to ir e m o n a s tiq u e , Paris, 1056. A. J . F e s t u g i e r e, L e s m o in e s d'O rien t, P aris, 1960, ş.u. U. R a n k e , D as trü h e M ön ch tu m , Essen, 196 4 ; H ihim eyer-Tüchle-D am m e, vol. 1, 1969, p. 329— 347 şi b ibilografia p. 525— 534, şi vol. 2, 1903. E. P o p o v i c i, op. cit., vol. 2, p. 260 ş.u., 394 ş.u. G h . E n ă c e s c u , P riv ir e g e n e r a lă a s u p r a m o n a h ism u lu i c r e ş tin , v o i. 2, Hm. V îlc e a , 1933. M. G e o r g e s c u , I d e i m o r a le ş i s o c i a l e la S iîn tu l V a s ile c e l M a re, în «Studii T eo lo g ice », X (1958), nr. 7— 8 . I d e m , T e o lo g i a iu b ir ii la S iîn tu l M a x im M ă rtu risito ru l, în «Studii T eo lo g ice », X (1958), nr. 9— 10. L. S t a n , In s titu ţiile d e a s is t e n ţ ă s o c ia lă în B is e r ic a v e c h e , «O rtod oxia», IX (1952), nr. 2. I. G. C o m a n , S iin ţii P ărin ţi c a în d ru m ă to ri a i d u h o v n ic ie i, în «M itropolia B a natului», X V I (1968), nr. 4— 6 ; I d e m , S p irit u m a n ist ş i e l e m e n t e d e a n t r o p o lo g ie in g în d ir e a p a t r is t ic ă , în «Studii T eolo g ice», X X II (1970), nr. 5— 6 . S. Ş e b u , P rin cip ii p a s t o r a le p a t r is t ic e ş i p e r m a n e n ţ a lo r , «M itropolia A rd ealu lui», X V II (1972), nr. 3— 4. I. G. C o m a n , S en su l şi s a r c in ile p r e o ţ i e i d u p ă S iin ţii P ărin ţi, în «M itropolia O lten iei», X X I V (1972), nr. 1— 2.

PERIOADA A TREIA

(787 - 1054)

BISERICA ÎN SECOLELE Vl.ll—XI

Situaţia politică şi bisericească în răsărit şi în apus întem eierea Imperiului carolingian. Lupta cu mahomedanismul 1. împăraţii dinastiei isauriene an fosl administratori abili, făuri tori ai unei mari opere legislative, administrative şi sociale, dar po litica lor iconoclastă a dus la ruptura cu Roma şi la pierderea terito riilor bizantine din Italia. După moartea timpurie a lui Leon IV Chazarul, tronul a revenit fiului său C on stan tin V I P o riiro g c n c tu l (780— 797), un copil de 10 ani. In numele minorului, f r î n e l e conducerii au fost preluate de mama sa Irin a (797— 802), a cărei domnie a fost tulburată de conspiraţii care ur măreau înlăturarea ei. Hotărîtă să restabilească dreapta credinţă, s-a gîndit să reia v e chile legături cu celelalte Biserici care rupseseră relaţiile cu împăraţii * C ap ito l re d a c ta t de P r. p ro f. T. B o d o g a c

454


iconoclaşti. Din motive de politică externă : războaie cu arabii şi slavii, dar mai ales din cauza corpului oiiţeresc al armatei imperiale, devotat iconoclasmului, ea n-a putut pe moment să-şi realizeze planurile. Cînd însă, în urma unei păci, încheiate cu arabii la sfîrşitul lui august 781, ostaşii iconoclaşti, care luptaseră împotriva arabilor, au fost trimişi împotriva slavilor din Macedonia, G recia de nord şi Peloponez, Irina a putut să se ocupe de planurile ei, îndreptîndu-şi toată atenţia spre problemele religioase şi cele de politică externă. Ajutată de patricianul Teodor, vaza Imperiului a crescut din nou în Sicilia. Nemulţumită numai cu acest succes, ea a căutat să intre în legătură şi cu C a ro l c e l M a re (768— 814), obţinînd promisiunea că va da de soţie fiului ei pe Rothruda, fiica puternicului rege al francilor. îmbătată de succesul obţinut la Sinodul VII ecumenic, Irina a cre zut că a sosit momentul să-şi asume întreaga conducere a Imperiului, înlăturînd de la domnie pe fiul ei. Planurile împărătesei au fost însă dejucate de partida militară, care în octombrie 790 a încredinţat lui Constantin VI domnia. Noua schimbare n-a losl folositoare tînărului monarh şi nici Imperiului. Eşecul suferit din partea bulgarilor a produs nemulţumiri chiar în rîndul prietenilor lui, care s-au gîndit să-l în locuiască cu unchiul său N ich ifo r. Irina a reuşit să-şi asume din nou conducerea Imperiului. Irina îşi văzuse visul împlinit, era slăpîua Imperiului. Timp de cinci ani, împărăteasa a putut să culeagă roadele domniei pătate de sînge : la 15 august 797, Constantin VI este orbit, din ordinul mamei. Orizontul politic a început să se întunece, prevestind o furtună apro piată : la 798, Irina este silită să cumpere prin bani pacea de la puter nicul calif arab H aru n -al R aşid (786— 809). Cam în acelaşi timp, Crum, hanul bulgarilor, dornic să-şi întindă stăpînirea, se arăta tot mai neaslîmpăral ; dar lovitura cea mai cumplită suferită de Imperiul bizantin, u losl readucerea la viaţă a Imperiului roman de Apus, realizată la 800, di- ( 'iirol cel Mare, care a reuşit să înfrîngă pe longobarzi.
o liaqcdie pentru Imperiul bizantin că în timpul celui mai

¡naiv suveran al Apusului (Carol) soarta Imperiului »se afla în manile unei leinei şi ale eunucilor ei», zice un istoric recent.

PER IO A D A A T R E IA (787— 1054)

455

Carol cel Mare, fiind văduv din anul încoronării, s-a gândit la că sătorie cu împărăteasa Irina, nădăjduind că Imperiul din Răsărit ar putea fi înglobat la împărăţia lui. Planul mi a reuşii. O revoltă pusă Ja cale de «marele logothet», patricianul Nichifor şi de mai mulţi ofi ţeri şi demnitari de la palat, a dus apoi la căderea împărătesei. Prin înlăturarea Irinei, dinastia Isaurilor, care timp de 85 de .ini a condus destinele Imperiului bizantin, şi-a găsit sfîrşilul. Urmaşul împărătesei Irina, N ic h ifo r (802 8 1 1 ), lipsii de I¡denIul ostăşesc, n-a putut înfăptui succese mari de arme. Prima acţiune în dreptată împotriva expansiunii slave a fosl încununată de succes,- a doua i-a fost însă fatală. In noaptea de 2ii spre !'<; iulie 811, anuala bizantină e înconjurată de bulgarii hanului ('rum şi decimală, iar îm păratul ucis. S ta v r a k io s , fiul lui Nichifor, n-a avui parle de o domnie lungă. Duşmanii tatălui său l-au silit să renunţe la lroti eîleva zile după încoronare. Senatul şi armata vor impune pe Imnul devenii liber pe M ihail I R anga.be (811— 813), care se va dovedi loarle slab privind politica e x ternă. Intre alte semne de slăbiciune ale lui Mihail I a fost recunoaş terea (în 812, la Aachen) a titlului de împărat al lui Carol cel Mare, în schimbul cedării Veneţiei, iar înlringerea suferită din partea cetelor lui Crum i-a slăbit autoritatea, pregătind totodată ascensiune'.] Ja Iron generalului L eo n V A rm ean u l (813- 820). Din punct de vedere politic, .Imperiul a fost scutit un timp de sur prize venite de peste hotare, dar pentru creştinii ortodocşi domnia lui Leon V a fost un blestem căci luptele iconoclaste vor răbufni iarăşi. Prin trădare ajunsese la tron Leon V, prin trădare a fost răpus : în dimineţa de Crăciun a anului 820, capul împăratului s-a rostogolit la picioa rele sfintei mese, din capela imperială. Din felul în care M ihail U B'tUnitul (820— 829), întemeietorul di nastiei Amorienilor, şi-a cîştîgat coroana, cei mai mulţi dintre supuşii lui erau convinşi că domnia lui nu va fi una bună, dar, de fapt, ea n-a fost prea rea.


450

Fiul sau, T e o iil (829— 842), s-a putut lăuda cu dragostea pentru artă şi ştiinţă. In timpul domniei lui, curtea imperială rivaliza ■— prin măreţia construcţiilor, prin luxul palatului, prin strălucirea civilizaţiei — cu Bagdadul califilor. Literatura şi aria păreau a-şi regăsi o nouă vigoare şi prevesteau o măreaţă renaştere. Universitatea din Constantinopol, reconstruită de cezarul Bardas, deveni centrul culturii. în zilele lui Teofil însă, teroarea lui Constantin V a fosl reînviată. Nenumăratele campanii duse împotriva arabilor, dar mai ales pierderea cetăţii Amo rion, i-au zdruncinat sănătatea. La începutul anului 842, presimţindu-şi moartea, a dispus ca treburile Imperiului să troacă, în locul fiului minor, Mihail III, pe seama soţiei sale T e o d o r a şi a fiicei sale Tecla. Faptul mai important al domniei împărătesei Teodora a fost restabilirea cultului icoanelor. M ih a il III (842— 867), care în timpul domniei, n-a arătat o deosebită plăcere pentru apărarea hotarelor, lăsînd această preocupare pe seama generalilor, a avut un sfîrşit tragic, la 867 ; tronul de la Constantinopol a revenit descendentului unei familii armene, stabilit în Macedonia, V a s ile I, care a domnit între anii 867— 886. De la urcarea pe tron a acestuia, timp de aproape două secole, Imperiul a cunoscut o epocă de putere şi de strălucire, sub o serie de suverani care — aproape toţi — au fost băr baţi de seamă. Vasile I, întemeietorul dinastiei macedonene, asem e nea lui N ic h iîo r II F o ca s (963— 969) şi Io a n I T z im isk es (969— 976), a condus destinele Imperiului cu deosebită energie dar lipsit de scrupule, iară milă şi preocupat mai mult de a se face temut decît iubit. Cu toate aceste defecte a fost un abil şi priceput administrator şi gospodar, un bun diploma!, şi un genial ostaş. Cei trei monarhi pomeniţi mai sus, de o im uri laie inflexibilă, n-au ştiut ce este imposibilul, cînd era în jo c prestigiul Imperiului. Dornici de glorie, au căutat să facă din Imperiul bizantin o mari' piliere a lumii orientale, un campion al elenismului şi al Ortodoxiei. Oraţie efortului armelor, abilităţii politicii şi vigoarei guvernării lor, şi-uu realizat visul. Arabii au fost împinşi dincolo de

P E R IO A D A A T R EIA (787— 1054)

457

E u fr a t ; în Europa, puterea bulgarilor, ajunsă la apogeu în timpul ţarilor S im eo n c e l M are (893— 927) şi S am u il (980— 10:14), s-a prăbuşit în sînge, sub loviturile împăratului V a s ile II (976— 1025) supranumii «Bulgaroctonul». A jutat de armată, devenită fundamentul pe curo se sprijină în treaga lui guvernare, acesta a reuşit să ridice pulerea Bizanţului la culmi nevisate. Pînă departe în Italia, tradiţia mereu vie a vechilor am biţii romane, redeşteaptă pretenţiile niciodată uilale, iar in l'aţa ceza rilor
925) s-a opus împăratului şi cu toate că o dată a fost

exilat, a doua oară avu cîştig de cauză condamnînd a IV -a căsătorie prin «tomul unirii» din anul 920. Tot astfel s-a opus şi patriarhul Polieuct (956— 970) împăratului Ioan I Tzimiskes (969— 976), nelăsîndu-l să intre în biserică pentru că luase tronul prin crimă. împăratul a cedat, făcînd pocăinţă, eliberînd pe îm

458


părăteasa văduvă din temniţă şi ordonînd pedepsirea celor ce au par ticipat la crimă. Abia atunci a putut fi încoronat. Imperiul bizantin avea o întindere aproape ca în vremea marelui Justinian, din Siria pînă la Dunăre şi din Armenia pînă în Italia de sud (recucerită). In jurul tronului din «Roma nouă», erau grupaţi un cortegiu de vasali : italieni, slavi, armeni şi caucazieni. Bizanţul, ase menea «Romei cezarilor» era marele educa lor al croaţilor, sîrbilor, bul garilor şi ruşilor, care toţi datorau capitalei de la Cornul de Aur cre dinţa, literatura şi arta. Toţi s-au potolit, îmblînzit şi instruit din izvo rul civilizaţiei bizantine. Cînd a murit Vasile II, Bizanţul era la apo geul puterii, prosperităţii şi gloriei. Spre a puica menţine acest pres tigiu şi această putere, pe tronul de la Conslanlinopol ar fi trebuit să domnească bărbaţi energici, care să continuo tradiţia unei politici abile şi hotărîte. Din nefericire, însă, lui Vasile II i-au urmat guverne conduse de femei, ca Zoe (1028— 1050) şi T e o d o r a (1054— 1056) şi împăraţi m e diocri şi inconştienţi. Punctul de plecare al unei noi crize începuse. 2.

Uriaşa migraţie a popoarelor care a durai o jumătate de mileniu,

succedîndu-se în valuri, a dus la lupte grele care au dat cîştig de cauză pînă la urmă normanzilor, deveniţi stăpînii Apusului. Astfel, un răstimp de alte două veacuri lungi şi grele s-au scurs pînă ce puhoiul drume ţilor din Nord s-a liniştit, pînă ce în Apus a putut fi întemeiat un nou imperiu, mare şi puternic, Imperiul caroling ionilor, o operă simplă, n a turală, dar totodată genială

a celui

mai

mare

stăpînitor

al Evului

mediu : C ar o l c e l M a re (763—814). Fiul lui Carol Martel, Pipin c e l M ic sau c e l Scurt (752— 768), urmîndn-i lalălui în demnitatea de majordom al regelui, ajutat de înalta sferă

do activitate a acelei demnităţi, a reuşit să uzurpe la 752 tronul

regelui niorovingian liiklM III, asumîndu-şi cu concursul demnitarilor lianei, i 111r 11ni(i l,i Soissons şi cu consimţămmtul papei Zaharia (741 — 752,), coroana regală. Col înlăturat de la tron a fost trimis la mînăstire, un

l’ipin, după

c e ti

l'osl ridicat pe scut, a fost uns rege de înaltul cler.

La 754, papa Şlolan II (752— 757), în calitate de înalt protector, a re

PER IO A D A A T R EIA (787— 1054)

459

petat la St. Denis, lingă Paris ungerea lui Pi pi n şi a fiilor săi. Tot la St. Denis, Pipin, cu asentimentul înaltului cler şi al nobililor, şi-a îm părţit ţara între fiii săi, Carol şi Carloman. La 708, cei doi sînt din nou unşi regi, Carol la Boyon, iar Carloman la Soissons. Carol cel Mare, suveran cu prestanţă şi cu sprit îndrăzneţ, s-a ins pirat din faptele tatălui său şi ale lui Carol Marlel. Fără aceştia, opera lui ar fi de neînţeles. Statul lui Carol cel Mart' nu mai este cel al lui Clovis, reconstituit de familia carolingiană : ol a fost mărit prin acţiuni metodice şi, după 40 de ani de experienţe militare, dus la scara ambi ţiilor stăpînului neobosit şi genial. In Aquitania, Carol cel Mare terni inii opera lui Pipin cel Scurt. Continuînd tactica de a susţine papalitatea .supune pe longobarzi şi primeşte coroana la Pavia. Duce război împotriva saxonilor şi asigură printre ei progresele credinţei creştine, lăsiiidii-le alegerea între moarte şi convertire. Carol deportează, ucide, înaintează şi luptă în Bavaria şi nimiceşte pe avari, de care scapă Furopa. Dincolo de Rin, Germania, încă primitivă, se creştinează. Converlindti-i pe frizi, supunîndu-1 pe Widukind, eroul independenţei saxone', imificînd triburile acestuia şi anexînd Bavaria şi Saxa, Carol cel Maro dă o osatură puternică lumii •germanice. La 778, el trece Pir in ei i, sprijinind acţiunea creştinilor în luptele cu maurii. In Catalonia pune temelia unei provincii france., Acţiunea lui Carol tindea şi la alipirea Bizanţului. Califul din Bagdad, învingătorul împărătesei Irina, solicită alianţa cu Carol. în noaptea de Crăciun a anului 800, la Roma, papa Leon fii (795—■-8! (>) s-a înclinat în faţa marelui monarh, după ce l-a uns împărat. Carol, stăpînitorul francilor, reuşise să ducii la restaurarea Imperiului din occident. împă răteasa Irina din l>izunţ va fi silită pînă la urmă să-l recunoască, renunţînd la Italia. Tot în timpul domniei, Carol cel Mare s-a îngrijit să dea supuşilor o administraţie şi un cod de legi clare şi precise. în acest scop a dis pus ca toate legile nescrise încă alo diferitelor popoare înglobate în împărăţia sa, ca de pildă francii, hurqunzii, alamanii, bavarezii, longo-

460


barzii şi saxonii, sa fie adunate şi completate prin aşa numita «Capi tularía». De acum înainte, acest împărat, ca un monarh absolut, gu verna prin «capitulare», legile Imperiului, conţii le aplicau şi împăra tul supraveghea administraţia acestora, prin trimişi speciali. Pentru ridicarea nivelului cultural în regatul francilor, Carol cel M are s-a arătat animator al unei renaşteri intelectuale şi artistice,, cunoscută sub numele de «renaşterea carolingiană». S-a interesat cu pasiune de educaţie, declarînd că «orice tală trebuie să-şi trimită fiul la şcoală». Carol a invitat la curtea sa un cerc de clerici străini, savanţi laici şi poeţi, între care a fost şi anglo-saxonul Alcuin. Pentru formarea unui corp select de funcţionari, a pus temelia «şcoalei palatine» din Aachen (Aix la Chapelle), încredinţînd-o spre conducere lui Alcuin. Tot la dorinţa împăratului, au luat fiinţă şcoli mînăslireşti la Fulda, St. Gallen şi Tours, iar pe lîngă biserici şi mînăstiri au l'ost create şi alte şcoli. Dintre dascălii cu renume amintim pe Paul Diaconus, autorul operei H istoria L a n g o b a rd o ru m şi al unui O m iliar şi pe francul Einhard autorul scrierii V ita C a ro li im p era to ris. Carol cel Mare a încurajat munca şi compilaţia, începută de un secol, a adunat manuscrise din toate colţu rile Imperiului. în vremea lui, bisericile au fosL restaurate, mînăstirile au fost înfrumuseţate, ateliere france au executat mozaicuri, lucrări de aurărie, de bronz şi gravuri remarcabile. Şcoala Sfîntului Martin din Tours a fost renumită pentru caligrafia ei, care a strălucit în întreaga Europă. Faţă de Biserică, Carol a avut acecaşi atitudine ca şi Clovis. Papa pentru el era un «prinţ» nu prea însemnat. încoronarea sa

de

către papa l-a surprins oarecum. în orice caz, papalitatea a fost aceea care a profitat mai întîi de ea. Şl în măsurile economice, Carol cel M are s-a arătat foarte îndrăz neţ. A încercai să sporească peste tot sursele bogăţiei, a sprijinit mînă.stirile urnlr st' dezvoltă activitatea industrială, a acordat privilegii corporaţiilor de meşleşugari, a încercat să unifice măsurile şi greută ţile, a inslituil lîrguri periodice, a creat porturi, a deschis canalul de Ia Dunăre la Main, a construit antrepozite de mărfuri. Carol cel M are

P ER IO A D A A T R E IA (787— 1054)

461

a fost primul suveran din Europa, care a văzul clar rolul social al e co nomiei unui stat şi necesitatea unei intervenţii guvernamentale pentru reglementarea funcţionării acestei economii. Deşi viziunea lui Carol cel M are a fost măreaţă, opera economică a dat greş, penlm că legile îm păratului nu puteau opri evoluţia societăţii. Cînd a murit Carol cel M are (28 ianuarie KM), în ('laie de 72 ani, a lăsat moştenire un puternic Imperiu franc, nuill mării faţă de moşte nirea primită de la tatăl său. Totodată a lăsal aminlirea unui iscusit bărbat de stat, a unui devotat creştin, apărălor al P,¡sericii pe care o iubise şi stimase, dar pe care a stăpînit-o volnnlar, peste canoane şi tradiţii. Urmaşii mărunţi ai lui Carol, ceriu iile dinl.re moştenitorii unei averi politice şi spirituale atît de mari, stă rima rea prestigiului imperial au făcut pe Carol şi mai mare în ochii poslerilăţli, care îl idealizează, închipuindu-şi-1 ca pe un mare aducă lor de linişte şi ordine într-o ade vărată împărăţie creştină de dreptale şi Jumină. El a fost un om al Evului mediu, un legat al lui Hristos, pus să administreze cu răspun dere numai faţă de Dumnezeu, un «imperitnn christianum» nedefinit. Primejdiile n-au încetat să se arali' îndată după ce Imperiul se dezmembrase (843). Din Nord apăruseră normanzii şi vichingii, urcînd mai ales pe văile rîurilor şi prădînd mînăstirile bogate. In timp ce varegii colonizează Rusia, dominîndu-i căile comerciale spre Bizanţ, normanzii asaltează întîi depozitele com erciale de pe coastele Olandei, Belgiei şi Franţei, aşezîndu-se întîi în Irlanda, apoi, statornic — mai «cuminţiţi» — în Anglia şi nord-vestul Franţei (Normandia), după ce prezenţa lor a fost simţită şi în Spania, Italia şi chiar la Aachen, devastînd mormîntul lui Carol cel Mare. In Sud atacau arabii, devastînd bazilica Sfîntul Petru din Roma la 846 şi atacînd oraşul Bari, dar liind inlrînţi de V asile Macedoneanul, care stăpînea încă Veneţia şi sudul Italiei.

46 2


In Răsărit apar ungurii, care pradă nordul Italiei, răsăritul Franţei şi sudul Germaniei vreme de peste 50 de ani. în 955 sînt zdrobiţi lîngă Augsburg de noul întemeietor al «împărăţiei romane de naţiune ger manică» O tto I d e S a x o n ia (936— 973). La m ijlocul veacului X Otto I reface — în. lupte cu feudalii — din nou unitatea imperiului, pecetluindu-o în 2 fe b r u a r ie 962 prin î n c o r o n a r e a Iui la R om a de către papa Ioan X II : împăratul garantează puterea temporară a papei (statul papal) cu condiţia ca nici un papă să nu fie ales fără aprobarea lui. Visul viza universalitatea.

La anul

1000 Otto III recunoaşte în ţinuturile mărcilor de est independenţa Poloniei (unde oraşul Gniezno devenea sediu arhiepiscopal, iar ducele Boleslav era numit «cooperator al Imperiului»), şi de asemenea, inde pendenţa Ungariei, al cărei rege Ştefan, boU'ZÎndu-se, va primi coroana regală. 3. L u pta cu m a h om ed a n ism u l. Primii califi, urmaşii «profetului», au întreprins expediţii de răspîndire a islamului şi de lărgire a statului musulman, dincolo de hotarele Arabiei. Avînlul şi puterea arabilor au putut fi paralizate abia prin biruinţa lui Carul Martel din anul 732 în bătăliile de la Tours şi Poitiers. In timp relativ scurt, musulmanii sînt aruncaţi dincolo de Pirinei, ba chiar şi puterea lor de dincolo de munţi a fost mărginită. Regele Alfons I (739— 757), a putut să pună temelia regatului Asturiei, lărgind în continuu puterea lui, iar Carol cel Mare a cucerit «marca spaniolă» din nord-estul ţării (778— 795). La 717, arabii atacă din nou Constantinopolul, dar sînt respinşi. în schimb nu cucerit ţara inzilor, Bactria şi Sogdiana. Ei îşi vor întinde dominaţia pînă departe în Răsărit, constituind un permanent

pericol

peni ni slalele creştine. [.a Bagdad domnia lui. H aru n -al R aşid (786— 809) a fost proslăvită ca una plină de glorie. In secolele IX şi X, comerţul, arhitectura şi ştiinţa au luat la arabi un avînt deosebit. Sub M am un (813— 833), Bag dadul, Damascul, Mocra şi Cairo au devenit vestite centre culturale ale

P ER IO A D A A T R EIA (7 8 7 —1054)

463

lumii musulmane. Anul 861 marchează pentru califul din Bagdad, din cauza deselor răscoale, începutul declinului. Abasizii devin dependenţi de conducătorii gărzilor turceşti. La 969, Egiptul s-a separat de restul lumii arabe, avîndu-şi un califat propriu, cel al dinastiei Fatimizilor. Pe solul Spaniei, califatul de la Cordoba, întemeiat de Abdur rahman, s-a consolidat tot mai mult, contribuind Ia înflorirea ştiinţelor şi culturii. Matematica, ştiinţele naturale, chimia şi filozofia, ajung în timpul califilor A b d u rrah m an II (912— 961) şi lla h e m II (961— 976), la mare dezvoltare. Filozofii arabi au jucal un rol însemnat în epoca scolasticii timpurii, deţinînd rolul de mijlocitori ai filozofiei lui Aristoiel şi ai celorlalţi mari gînditori elini în lumea arabă. începînd cu anul 1031, califatul de Cordoba s-a desfăcut în mai multe stăpîniri mici. Morabeţii din Maurelania, chemaţi în ajutor, au reuşit să-şi impună domnia peste Spania mahomedană. In decursul secolului IX, musulmanii au pus stăpînire şi pe S i cilia. De aici ei au întreprins o serie de expediţii de ja f şi prădăciuni pe coastele Italiei. Astfel între 880 şi 91(5, au prins rădăcini la gurile rîului Garigliano, iar între 889 şi 975 s-au siabilit la hotarul Procencei, devenind stăpînitorii cetăţii Fraxenelum. Odată cu răspîndirea musulmanilor pe solul Spaniei şi cu prăbu şirea regatului vizigoţilor a avut de ,surorii, şi Biserica vizigotă. Cu toate că. vechilor locuitori ai Spaniei, numiţi de noii lor stăpîni «mozarabi» (creştini arabizaţi), li s-a acordat, libertate religioasă, mulţi, seduşi de avantajele ce le surîdeau pentru cazul că Ireceau la crezul Iui M aho med, s-au lepădat de creştinism. La 850, cei rămaşi statornici în ale credinţei sini persecutaţi. Unii creştini cuprinşi de un fanatism e x a gerat, au căutat martiriul. împotriva acestora s-a ridicat sinodul de la Cordoba din 852, holărînd ca nici un adevărat creştin să nu caute singur moartea. Cu toate aceste îndemnuri, mişcarea celor care îşi cău tau singuri moartea a continuat să facă jertfe, mucenicii benevoli fiind îndemnaţi spre martiriu de presbilerul UvJogiu din Cordoba, ajuns mai tîrsiu arhiepiscop de Toledo şi de prielonriJ său A lv aru s. Cînd, la 859,


464

Alvarus şi-a găsit moartea de martir, liniştea în sînul Bisericii mozarabilor a fost reîntronată. Pe la sfirşitul perioadei acesteia., maurii pierd din teren. Prigoană grea au îndurat creştinii din Egipt şi Palestina, la î n c e putul secolului XI, de la califul H a k e m . După potolirea ei, Locurile Sfinte, aflate de la Carol cel Mare sub protecţia francilor, au trecut sub cea a împăratului bizantin care a restaurai Biserica Învierii distrusă de H a k em . După 1050 însă reîncep persecuţiile. Valuri de năvăliri pustiitoare au trebuii să îndure regiuni întregi din Asia de la arabi şi de la perşii islamizaţi de cîte ori aveau loc răs turnări dinastice ori răscoale populare. Armenii şi georgienii au avut noroc cu luptele «cruciate» ale lui Nichifor Focas şi Ioan Tzimiskes, care au luat sub protecţia lor aceste popoare. Dinastia Bagratizilor a reuşit, prin acţiunile unor regi armeni şi georgieni, să se afirme într-o «epocă de aur» a culturii şi independenţei lor relative. Exceptînd statul rus al lui V la d im ir şi Ia r o s la v care pornea într-o promiţătoare viaţă independentă (deşi era subminat de tendinţele centrifugale ale multor principi şi nobili), celelalte popoare aflate la hotarele Imperiului b i zantin duceau o viaţă destul de amara, fiind storşi cu prea puţine m e najam ente de armata bine organizată a administraţiei bizantine. în această privinţă, dacă se exceptează diferenţa de credinţă, pentru mulţi din creştinii veacurilor acelora nu era mare deosebire între greci sau «romei» şi între «agareni», cum erau numiţi musulmanii (de la Agar, numele mamei lui Ismail). Pe la 1037 îşi vor face apariţia turcii, care vor înrăutăţi şi mai mult viaţa Răsăritului creştin în veacurile următoare. Făcând o restrospectivă asupra condiţiilor politice care caracteri zează veacurile IX — XI, putem spune că ele ne dau imaginea unei creşI inăl.i(i dezbina le în faţa asaltului încă în plină vigoare al mahomeda nilor. Deja anul 800 anunţa două împărăţii

dominatoare,

fiecare

cu

scopul şi ideologia sa. Ceea ce a pierdut Bizanţul în Italia n-a fost numai teren geografic (peste care după anul 1000 vor începe să se facă stăpîni

P ER IO A D A A T R E IA (787— 1054)

465

normanzii), ci mai ales prestanţa şi încrederea, atunci cînd prin carolingieni papii vor căuta să pregătească tot mai mult drumul spre dominaţie universală. Dacă politica şi răscoalele care s-au ivii în Imperiul bizantin după împăratul Justinian I au slăbit rezistenţa crcşlinilor, pregătind venirea mahomedanilor, acum prin dezbinările din secolul X I se va aţîţa tot mai mult pofta altei supradominări : aceea a semilunei. Primul ei semnal, într-un veac de dizolvare ce a urmat după V asile II Bulgaroctonul, nu va fi departe : la 1!) august 1071, la Manzikert, în Armenia, Bizanţul — şi prin el creştin ăla tea întreagă — primea cea dintâi ânfrângere de proporţii intr-adevăr epocale. B I B L I O G R A l ' M ii E. P e r o y, L e m o n d e c a r o lin g ie n , Paris, 1971 T h e a g e o i C h a r le m a g n e , L o n d o n , 1973. L. M u s s e t , L e s in v a s io n s , 2-e éd., t. Il, l.c .second a s s a u t c o n t r e l'E u ro p e c h r é tie n n e (V H -e— X l-e s.), Paris, 1971. I v a n D u i c e v , B iz an tin ii e L o n g o b a r d i, Roma, 1974. O. B e r t o l i n i , R o m a e i L o n g o b a r d i, Roma, 1972. L. B r é h i e r - R . A i g r a i n , G r é g o ir e te ( iran d, l e s é t a t s b a r b a r e s e t la c o n q u ê t e a r a b e , în Flich e-M artin , H is to ir e d e ¡'E glise, vol. V , P aris, 1938. C h . D i e h l e t G. M a r ç a i s , H is to ir e du m o y e n â g e , v ol. III, L e m o n d e o r ie n t a l d e 395 a 1081, P aris, 1936— 1945. L. B r é h i e r, L e m o n d e b y z a n tin , Paris, 1947— 1950, 3 vol. F r. D ö l g e r , B y z a n z und e u r o p ä is c h e S ta a te n w e lt, E ttal, 1953. G. O s t r o g o r s k i , G e s c h ic h t e d e s by v .a n tin isch en S ta a te s , 3. A ufl., M ünchen, 1963. D. B u l l o n g h ,

J . l e G o f f , C iv iliz a ţia e v u lu i m ed iu , Bucureşti,. 1970, cu studiu ¡introductiv de M. Berza, trad. M. H olban. L. D n c h e s n e ,

L e s p r e m ie r s te m p s d e l'Etat i>ontilic
Popoare creştinate în Apus : germanii, anglo-saxonii şi scandinavii. Acţiuni spre slavi * Cu toate că iniţial Carol cel M are n-avusese alt gând decât să creeze un stat puternic al francilor, în decursul domniei şi-a schimbat planu rile f viziunea lui despre «respublica christiana» a dominat întreg Evul * Capitol redactat de P r. prof. T. B o d o g a e 30 — Istoria bisericească

466


mediu şi chiar şi istoria de mai tîrziu. Operă de civilizare, dar în acelaşi timp şi de unificare şi de organizare economică, socială şi culturală, — iată tot atîtea motive pntru care istoria a aşezat lucrarea acestui ctitor al «ordinei noi» pe un piedestal într-adevăr unic în viata medievală. Ceea ce va ajuta, însă, în mod precumpănitor la menţinerea acestei uni tăţi — chiar şi atunci, cînd, începînd cu fiii săi, Imperiul nu-şi va mai putea păstra forma politică şi administrativă iniţială, vor fi limba latină şi opera de evanghelizare adusă de Biserică. De sute de ani o mulţime de populaţii, mai ales germanice, se divi zaseră în formaţii statale şi bisericeşti noi, care, în afară de resturi filo logice, numai pe departe mai aminteau de fondul vechi, de care vorbi seră în vechime Tacit, iar în primele veacuri creştine epopeele germa nice şi scandinave (Ed.de, S ag a etc.). Deşi Carol cel Mare cerea de la fiecare preot din Imperiul său sa cunoască învăţăturile de bază ale credinţei creştine şi să le poată e x plica poporului, în limba lui proprie, dacă nu altfel, măcar după modelul predicilor răspîndite de el, totuşi, mai tîrziu, Missa latină şi reformele cultice romane vor fi acelea care vor exclude din cult toate particu larităţile naţionale ale popoarelor din vaslui Imperiu roman, renăscut în noaptea de Crăciun a anului 800. Şi cu toate că împăratul numea după cum găsea de bine pe episcopi şi-i chema în sinoade, ba şi-a impus şi părerea peste sinoade, răspunzînd în numele său în 790 că nu primeşte hotărîrile Sinodului VII ecumenic, iar în 794 la sinodul din Frankfurt a impus o formulă neortodoxă de respingere a cultului ic o a nelor «prin autoritate apostolică şi la porunca prea creştinului nostru rege Carol», totuşi rîvna şi tactul cu care a organizat viaţa civilă şi bisericească din Imperiu a creat un salt calitativ atît de evident în faţa In! iiror popoarelor europene, îneît cu toţii apreciau că lumea trăieşte o reuaşlei<• inu11il,iIerală ale cărei roade nu vor întîrzia să se arate m
PERI O A P A A T R EIA (787— 1054)

467

bardia, în care trăiau încă tradiţii vii din epoca ecumenică a Bisericii. E interesant de subliniat că în cea mai mare parle reformele civile şi bisericeşti s-au desfăşurat oarecum fără prea mare rezistenţă. La alemanii din sud-vestul Germaniei, la bavarezii din sud, la tiirîngiî din inima ţării în Hessa, la francii de pe Rin şi Ja Irizii din Ţările de Jo s (unde a murit şi Bonifaciu la 755), pretutindeni .se organizaseră episco pate (vreo 15 pe la anul 750). Acolo unde a trebuii; să se Iacă, însă, şi uz de forţă în măsură mai mare, a fost la convcrU ri'd s a x o n ilo r , care locuiau în nord, între Rin şi Elba. Din consideraţii politice, geloşi pe vecinii lor franci, care fe-au creştinat şi au primit, credeau ei, prea uşor, credinţa nouă, saxonii au năvălit adeseori în ţinuturile francilor devaslîndu-le şi provocînd multe distrugeri. In zadar au încercat misionarii liw ahl cei N eg ru (monah) şi c e l A lb să-i cîştige, rezultatul a fosl nul. Mai mult, fanatici propa gatori ai vechii mitologii, saxonii subminau unitatea statului carolingian prin îndemnuri la răscoale. Atunci, cu ţoală opoziţia sfetnicului său Alcuin, Carol cel M are porni război în toată legea contra lor. Nu se putea altfel. Peste 30 de ani (772- 804) i-au trebuit împăratului să lupte în toate chipurile pînă i-a îngenuncheat, silindu-i să se creşti neze. La cea dintîi dietă, din Paderborn din anul 777, cînd împăratul i-a conjurat în faţa celor prezenţi să-şi. părăsească obiceiurile şi să pri mească credinţa creştină, căci altfel răspund cu averea şi cu viaţa lor, o parte din saxoni au acceptat şi s-au botezat. Un decret publicat în anul următor oprea practicarea cultului păgîn. Răscoala saxonă nu întîrzie : mai multe biserici creştine fură distruse, noii creştinaţi b a tjo coriţi şi ucişi. împăratul distruse atunci Crcsburgul, centrul fortificat al saxonilor, iar idolul lor naţional Irminsauie a fost nimicit. Preoţi franci botezară şi creştinară ţinuturile respective. Dar abia plecară tru pele în altă expediţie, că şi începură noi răscoale, în care armata saxonă condusă de W id u k in d birui pe franci şi omorî pe mai mulţi creş tini. Carol veni cu armată şi ceru cu asprime extrădarea răsculaţilor. In anul 782 în oraşul Verden execută înlr-o singură zi nu mai puţin de 4500 saxoni. O nouă dietă din Paderborn impuse cele mai drastice mă

468


suri împotriva lor, între altele decretînd chiar pedeapsa cu moartea pen tru cine nu se va creştina, iar drept represalii, fixîndu-le biruri grele şi plata dijmei în folosul Bisericii. Atunci conducătorii saxoni, în frunte cu W id u k in d şi A lb o in au cedat, botezîndu-se. Nu mai puţin de 8 noi episcopate au fost create aici : Bremen, Münster, Paderborn, Osnabrück, Hildesheim, Halberstadt şi Minden, iar în anul 804 peste 10.000 familii de saxoni au fost ridicaţi şi colonizaţi în răsăritul Elbei, între francii pe care nu-i putuseră suferi. Dintre mînăstm cea de la Corvey (Corbie) a fost cea mai însemnată pentru aceste ţinuturi. Se pare că epopeea creştină H e lia n d a luat naştere tocmai în aceste ţinuturi atît de dur creştinate. In urma subjugării saxonilor, drumul Evangheliei spre popoarele nord-germanice şi scandinave era deschis, mai ales că limba şi obiceiu rile acestor popoare erau înrudite cu ale germanilor. Desigur că nici aici lupta împotriva zeilor păgîni, ale sacerdoţilor şi vestalelor lor, ale sacrificiilor de animale şi chiar de oameni, ca să nu mai vorbim de vrăjitori şi superstiţii, n-a fost uşoară. După încercările nereuşite ale misionarilor britanici W ilfr ie d şi W ilib r o r d de a creştina Iutlanda (Danemarca) şi ţinuturile din sud, primul episcop de Bremen W ille h a d a încercat şi el, dar cu prea puţin succes. Ceva mai bine a mers lucrarea episcopului L ü d g er din Münster, înfiintînd o comunitate în insula Helgoland. Un prim început mai se rios s-a făcut pe vremea împăratului Ludovic cel Pios, care a stabilit din 826 legături cu regele danez Harald, care şi-a găsit refugiu la! Mainz, unde s-a botezat şi unde venise să ceară ajutor pentru a-şi asi gura tronul. Arhiepiscopul E b b o din Reims a înfiinţat atunci un centru misionar pentru danezi. Dintre toţi cei plecaţi în nord să predice Evan ghelia cel mai cunoscut a fost A n sg ar ( = Oscar) din Corvey, supranu mit, «apostolii] nordului». Vrem e de trei ani a lucrat Ansgar în Dane marca, inslrumd copii, răscumpărînd sclavi de război e tc .; în 828 însă regele 11cir<1 1
P ER IO A D A A T R EIA (787— 1054)

469

se întoarse din Suedia să-şi aleagă mai mulţi colaboratori, pentru că regele şi unii sfetnici suedezi îi dădură curaj că-i «mult de lucru». La m esajul regelui suedez împăratul Ludovic Piosul hotărî să înfiinţeze în special în acest scop arhiepiscopia de l-lamburg (831), numindu-1 pe Ansgar drept titular şi alocîndu-i ca mijloc de susţinere a lucrării mi sionare averile mînăstirii Turbott (din Flandra), fapt pe carc-1 aprobă şi papa Grigorie IV numindu-1 «vicar apostolic» pentru ţările Nordului. Acum Ansgar porni însoţit de mai mulţi colaboratori, deschise şcoli, construi biserici. Au apărut însă şi greutăţile: în anul 840 normanzii năvălesc în Flandra, distrugîndu-i baza materială, iar în 845 regele Erich al Iutlandei ocupă şi Hamburgul, întrerupînd astfel pentru 10 ani opera atît de frumoasă a lui Ansgar. Salvarea veni de la împăratul Ludovic Germanicul, care uni scau nele de Bremen cu cel de Hamburg, înrredinţînd venitul misiunii nor dice. Acum însuşi Erich al Iutlandei îi ceru să vină să construiască şi sfinţească o biserică în Schleswig, precum şi să boteze poporul (854). D a n em a rca s e va creştina complet abia sub C an ut c e l M a re (1014 — 1053). Existau pe atunci trei episcopii in Danemarca. Plecat pentru a doua oară în Suedia, Ansgar se împrieteni cu re gele Olaf şi continuă vreme de 13 ani opera de creştinare a ţării, pînă la moartea sa (865). Biografia lui a scris-o ucenicul său R im bert, mar tor al ocupării Hamburgului de cairo normanzi. E drept că deplina creştinare a Suediei va avea loc abia spre sfîrşitul sec. XI, după ce creştinii obţin în 1075 libertatea religioasă de la regele Inge, iar pe la 1160 regele Erich cel Sfînt va organiza Arhiepiscopia din Uppsala. N o r v e g ia , cunoscuta patrie a pescarilor şi normanzilor care vor umple cu vitejiile lor timp de 300 de ani, istoria populaţiilor de pe am bele ţărmuri ale Oceanului Atlantic şi chiar ale Mediteranei, a cunos cut pentru întîia oară pe creşlini în sec. IX, cînd regele H a ra ld c e l F ru m o s reuşeşte să înjghebeze pentru prima dată un stat militar. Poate primul exemplu ce a influenţat istoria normanzilor de mai tîrziu l-a dat viteazul R o llo sau R obv rl, care în 912, după mai multe expediţii militare, s-a creştinat luînd de soţie pe Gizela, fiica împăra tului Konrad I, care i-a şi dat în stăpînire o parte din imperiul său, numit după numele său «Normandia», în vestul Franţei. M ai temeinic

I

470


s-a putut lucra sub regele H a k o n c e l Bun (938 -9 6 1 ) crescut în Anglia, în credinţa creştină. El a luptat din răsputeri să extirpe idolatria şi su perstiţiile, dar n-a reuşit decît în parte, căci partida majorităţii l-a silit să bea paharul libaţiilor păgîne. Cel mai mult a ştiut cîştiga inima nor vegienilor regele O M T ry g g w ison (995— 1000), o figură excepţională a vremii. Educat şi el în Anglia, dar trăind viaţă de luptător pe multe fronturi (în Rusia, în Grecia, în Anglia, în Islanda), după o îndelungată experienţă şi matură chibzuinţă, primind creştinismul în Insulele brita nice, patria misionarilor iro-scoţieni, a căutat şi «cu binele şi cu forţa» să creştineze pe conaţionalii săi, reuşind mai ales să schimbe viaţa c e lor din insulele Orkney, Shetland şi Hebride. Definitiva creştinare a norvegienilor continentali o împlineşte O lai Ila ia ld s o n (1014— 1080), care va cădea jertfă în lupta pentru tron dusă de partida adversă, care în china ţara regelui danez, C anut c e l M are. Poporul se răsculă alungind pe danezi din ţară, iar pe Olaf trecîndu-1 în rîndui sfinţilor. Nici teritoriul Is la n d ei n-a fost ocolit de misionari. Normanzii apă ruseră aici pe la 861. Deoarece aici pare a li fost mai înrădăcinată cre dinţa şi practica păgînă a Eddelor, pare curios faptul că la anul 1000, după o petrecere de cîţiva ani aici a prinţului normand O lai T ryggw is o n şi a preotului saxon D an kbran d , expulzat aici din Norvegia, po porul islandez încheia o legătură de unire intre partidele creştine şi păgîne în sensul că în afară să se declare fiecare că e creştin, dar în familia sa şi în intimitate, cînd sînt fără străini, să aibă drept să se comporte ca şi păgîni (!). După cîteva decenii, însă, în secolul X I exislau două episcopii în Islanda,- aici va înflori curînd şi o bogată literaturii scandinavă, din care trebuie să amintim G ron ica lu i S n oro S tm les o n (sec. XHI). Şi ( k o n la n d a îşi va primi în preajm a anilor 1000 misionari creştini la îndemnul aceluiaşi neobosit O la i T ry g g w ison , după ce încă în 982 fusese descoperită de islandezul Eric cel Roşu. 'In jurul anului 1000 unii din ei, navigînd mai spre Apus, au dus simiînţu creştinismului pînă spre peninsula Labrador din America de Nord, regiune numită de normanzi «Vinland»: odată cu ei au ajuns acolo şi obiecte de origine bizantină şi urme creştine au fost desco

P ER IO A D A A T R E IA (787— 1054)

471

perite pe cursul rîului numit apoi Sfîntul Laurenţiu. Ulterior, din cauza vitregiilor vremii, creştinismul a cedai în laţii eschimoşilor. Cit priveşte pe s la v ii d e răsă rit, de la Elba spre M area Adriatică, s-a asociat interesul misionar papal cu cel politic al Imperiului franco german, divizat în trei regate, în 843. Arhiepiscopia din Salzburg a căutat să active/o spre regiunile slave de la Dunăre, spre cehi, moravi, panonici, croaţi şi sîrbi. Dar misionarii «latini», mai mult de origine germană, nu crmi agreaţi de aceste popu laţii slave, aşa că încercările de convertiri' erau legate mai mull de împrejurări politice. Locuitorii din Panonia, avarii în secolul VIII, au fost siliţi de Carol cel Mare, în 796, să se creştineze şi apoi ei s-au pierdut în masa slavilor şi a valahilor. Dacă în 845 s-au creştinat 14 jupani cehi Ia Ratisbona, acest fapt nu a afectat populaţia cehă propriu-zisă, pentru că jupanii erau fugari din Cehia-Boemia. Abia mai tîrziu, în stăruinţa de a reprima misiunea bizantină a fraţilor apostoli ai slavilor Constantin şi Metodie, în M ora via şi Panonia, după 870, prin acţiuni combinate cu politica germană, care considera creştinarea ca o problemă do stat, în 881 a fost cuprinsă Croaţia în cadrul jurisdicţiei arhiepiscopiei latine de la Spalato din Dalmaţia. In Cehia-Boemia, abia după multe frămîntări interne, de pe v re mea cneazului S p y tih n ev ( t 912) şi apoi la intervenţia politicii împăra ţilor germani Otto cel M are şi a nepotului său Otto III, cneazul ceh B o le s la v I (967— 999) s-a supus papei şi a primit o episcopie latină la Praga, în 973, în frunte cu saxonul D etm ar sau T h ietm ar, dependent de arhiepiscopia din Maienţa-Mainz. În serviciul papei a stat şi urmaşul lui, episcopul Voitech-Adalbert, de origine cehă, carc nu era împotriva slavonismului bisericesc, dar în spiritul latinismului papal a acţionat, după alungarea din Cehia pentru motive familiare, spre maghiari (un guri), poloni, pomeranieni şi prusieni. Spre slavii de pe Elba, numiţi în general v en z i, a activat Arhiepis copia germană din Magdeburg, pe la 900, în cadrul marii ciocniri etnice dintre germani şi slavi. Astfel la presiunea împăratului Otto I cel M are (936— 973), a luat fiinţă episcopia de la Havelberg în 938, apoi de la Brandenburg în 949 şi la Oldenburg-Stargrad, dar acestea au avut de suportat multe revolte din partea slavilor localnici, pe care a căutat

472


apoi să le potolească şi Arhiepiscopia de la Hamburg, la îndemnul îm păraţilor germani. La poloni, o populaţie constituită din mai multe seminţii, de pe cursul rîului Vistula şi Lacurile mazuriene, primele seminţe ale Evan gheliei au ajuns din Moravia, în formă slavonă-ortodoxă. Dar la pre siunea politică a împăratului Otto I, în 968 a fost creată o episcopie la Poznan, în partea vestică a Poloniei şi subordonata Arhiepiscopiei din Magdeburg. A bia sub presiunea împăratului Otto III, în 991 s-a reuşit însă ca polonezii să se declare total supuşi scaunului papal, plătind cneazul Mieszko-Mierczislaw ca semn vizibil al supunerii «denarul Sf, Petru». In consecinţă, B o le s la v I c e l V ite a z (C h ro b ry ) urmînd la tron (992— 1025) s-a apropiat mai mult de papa Silvestru II, spre a evita astfel presiunea germană. Din această colaborare s-a născut, în anul 1000, Arhiepiscopia de Gnezno pentru poloni cu episcopii la Kolberg, Krakow şi Wroclaw. Urmaşul său, Mieczislaw I ( f 1034) a amplificat organizarea eparhială şi urmaşul său K a z im h (după 1040) a forţat trece rea generală la creştinismul latino-papal. B I B L I O G R A F I E A. H a u c k, K ir c h e n g e s c h ic h t e D eu ts c h la n d s, vol. 2— 3, Leipzig, 1920, Î935. K. D. S c h m i d t , D ie B e k e h r u n g d e r G e r m a n e n zum C risten iu m , S tu ttg a r t; 1936. T h . S c h i f f e r , A n g e ls a c h s e n und F r a n k e n , Stuttgart, 1950. W . R a v e , C o r v e y , C orbeil, 1959. B. Z i b e r m a y r : N o r ic u m -B a y e r n u n d Ö s te r r e ic h , ed. II, 1956. F. J . T a c h e n , H is to r y o i t h e a r c h h is h o p o l H am b u rg , N ew Y ork, 19.59. G. H a e n d 1 e r, G e s c h ic h t e d e s F r ü h m itte la lte r s und d e r G e rm a n en m iss io n , S tu tt gart, 1961. B i h l m e y e r - T ü c h l e - V i c a i r e , o p . cit., vol. II, M ulhouse, 1983. B a v a r ia c h r is tia n a . Zur F r ü h g e s c h ic h te d e s C h riste n tu m s in B a y e rn . F estsch rift A dolf W ilh elm Z ieg ler zum 70. G ebu rtstag, M ünchen, 1973.

Popoare creştinate de Bizanţ. A ctivitatea misionară a Sfinţilor Chirii şi Metodie, «apostolii slavilor». Creştinismul la moravi, cehi, bulgari, sîrbi, poloni şi hazari * M arele grup
P ER IO A D A A TREIA (787— 1054)

473

adăugat elemente împrumutate din mitologici romanii. După concepţia lor, întreaga natură era plină de zeităţi. Mai veneraţi şi mai temuţi erau Perun, zeul tunetului, Radegast, zeul ospitalităţii şi ¿1 1 războiului, Svantevit, zeul războiului şi al semănăturilor, Trigluf, Siva, /oiţa vieţii şi Lado, zeiţa frumuseţii ; sacerdoţii slavilor erau veneraţi asemenea unor principi. Slavii păgîni practicau şi jertfe omeneşti. Femeia ca şi copiii erau socotiţi ca bunuri ale bărbatului; puteau li vînduţi sau arendaţi, în general, atît viaţa cît şi morala erau reduse. în secolul VI triburi slave s-au aşezai şi in lliric, Istria, Friaul, Craina şi Carintia. Către sfîrşitul secolului VI st' constată infiltraţii ale slavilor şi în Peninsula Balcanică, iar din primii ani ai secolului VII, după eşecul expediţiei dunărene a împăratului Mauriciu (Mavrikios, 582—602), a început marea migraţiune şi acţiune' de cuceriri teritoriale ale slavilor. Provincia Tesalia şi hinterlandul 'lesaIonicului au trebuit să fie cedate slavilor, care s-au îndreptat către Grecia, ajungînd pînă în Peloponez. Odată cu migraţia slavilor în Bale.mi, s-a produs în acest colţ de lume o însemnată transformare etnică, deşi nu se poate vorbi de o sla vizare a ţinuturilor greceşti. Sub presiunea slavilor, vechea populaţie băştinaşă s-a retras spre interior sau spre coastele mării, contribuind ca elementul romanic să se menţină în părţile apusene, iar în cel răsă ritean şi sudic elementul grecesc. Peninsula Balcanică a devenit în schimb o ţară a popoarelor slave. O parte din slavii stabiliţi în Balcani, respectiv cei ce pătrunse seră printre greci, au început să se elinizeze şi să accepte creştinismul. Unii slavişti acceptă că la aceşti slavi europeni a fost adoptată mai înainte, pentru folosire laică, o scriere proprie, orientată după alfabe tul grecesc minuscul (numită apoi «glagolitică») îşi cu unele semne pro prii de factură orientală; scrierea a apărut apoi în trei redacţii, după felul migrării slavilor, una în rusă, alta sudică macedoneană şi una vestică dalmalină. Misiunea încreştinării slavilor a fost dirijată din două părţi : de gre cii ortodocşi din Bizanţ şi de germano-latinii din Apus. Ambele părţi aveau în aceasta interese politice, culturale şi bisericeşti. Cît priveşte misiunea bizantină, ea s-a concretizat în activitatea fra ţilor C on stan tin şi M e to d ie din secolul IX. Originari de la Tesalenic, din

474


mediu greco-slavo-valah, fraţii au urmat studii înalte la Constantinopol. De aceea patriarhul Ignatie le-a încredinţat misiunea la slavi, în care scop ei au alcătuit, pe la 855, în mînăstirea din Olimpul Bitiniei, «alfa betul bisericesc pentru slavi», orientat, fireşte, după uzul strict bizan tin al vremii, numai după literele majuscule greceşti. Alfabetul era la început numit «azbuka», şi mai tîrziu «kuriloviţa» după Sfîntul Kuril sau Chirii, adică «cirilica», după ce Constantin şi-a luat numele de Chi rii. Fraţii şi-au organizat un grup de ucenici şi cu noul alfabet, uşor şi maiestuos, au început să scrie traduceri din principalele cărţi bisericeşti, necesare unei misiuni de creştinare, adică după texte bizantino-ortodoxe. Prima activitate a desfăşurat-o Constantin la hazari, după 858, şi Metodie la bulgari. Cu aceasta ei s-au făcut cunoscuţi şi dincolo de aceste ţări, pentru că îndeplineau misiunea în limba slavă şi cu cărţi slave. Apoi, în drumul lor spre Moravia, din 863, cei doi fraţi au trecut prin Bulgaria (Filipopol-Sardica) şi prin Serbia (Niş-Singidunum-Sirmium), ajungînd în Panonia (pe lîngă lacul Balaton) (azi în R. P. Ungaria) şi la Velehrad ( = Oraşul cel Mare) în M area Moravie. Intrucît ucenicii lor au ajuns apoi şi în Cehia, Polonia, Rusia kieveană, activitatea fraţilor Constantin-Chiril şi Metodiu a primit chiar caracter de ctitorie a litera turii naţionale pentru toţi slavii, şi în consecinţă au fost cinstiţi ca «apostoli ai slavilor». Unii ucenici au ajuns şi între valahii din Ardeal, unde au fost numiţi aici «apostolii schieilor». 1. Creştinarea moravilor. Creştinismul a fost cunoscut în cneza tul M oraviei încă din secolul VII, încît tradiţia locală aminteşte că cneazul S am o ar fi primit legea lui Hristos pe la anul 623, prin relaţiile sale cu Bizanţul şi în opoziţie cu latinismul francilor. Dar pe vremea lui Carol cel Mare, presiunea latino-francă s-a accentuat în 796 ; cu pri lejul discordiei dintre cnejii P ribin a şi M oim ir, împăratul Ludovic cel Pios a dispus ca Arhiepiscopia din Salzburg şi episcopia din Passau sa susţină activităţi misionare spre Cehia, M oravia şi Polonia, folosind şi presiuni politice, prin expediţiile militare din 846 şi 857. Dar în 852 con ciliu! episcopilor germani de la Maienţa a constatat că nu s-a realizat nimic printre aceşti slavi. Deci spre a se ieri de politica latinizantă şi germanizantă, cneazul morav R o s lisla v sau R a stisla v s-a adresat, printr-o delegaţie, în 862, împăratului Miluiil III al Bizanţului, regentului Bardas şi patriarhului

PER IO A D A A TREIA (787— 1054)

47 5

F o tie , cerînd misionari în credinţa adevărata şi în spiritul Scrip turii, despre care a aflat (prin bulgari) că cunosc limba slavă. Cererea a fost aprobată, căci ea intra în cadrul politicii bizantine. Patriarhul Fotie i-a binecuvîntat pe fraţii Constantin şi Melodie şi i-a trimis în mi siune în M area Moravie. Plecînd din Constantinopol, în 863, pe vechiul drum roman, cei doi fraţi au trecut prin Bulgaria, unde au botezul cu ajutorul Sfînlului Duh, apoi prin Serbia nordică, prin 'Panonia cneazului K o c e l, şi în fine au ajuns în Moravia, la cetatea Velehrad. Mai bine de trei ani au acti vat «fraţii apostoli» în Moravia, între 863... -867, înlăturînd rătăcirile mitologiei slave şi semănînd cuvîntul lui Dumnezeu, construind biserici la Velehrad, Raihard, Predmosti, Stare Mesto, Mikulciţe, Ostrava şi în alte locuri şi iniţiind ucenici în slavon ismul bisericesc şi trimiţîndu-i apoi în vecinătate, la fpanonici, cehi, croaţi, poloni şi pînă la ruşii kieveni. Incheindu-şi apoi activitatea misionară, cei doi fraţi au dorit să se întoarcă la Bizanţ, dar pe o cale mai uşoară, îmbolnăvindu-se Constan tin. De aceea ei au coborît spre Veneţia. Acolo i-a ajuns vestea despre înlocuirea patriarhului Fotie cu Ig n u lie, în 867, şi deci au aşteptat lim pezirea situaţiei. Slujind Sfînta Liturghie la Veneţia, în limba slavonă, au fost acuzaţi de clerul latin că folosesc o limbă barbară, fiind admise în Biserică numai trei limbi sacre: aramaica, greaca şi latina (trilingvismul). V estea despre aceasta a ajuns pînă la R o m a: papa N ic o la e I i-a invitat, ca să-şi dea singur seama despre acest fel de misiune creştină slavă. I-a primit noul papă A d rian II, care a recunoscut misiunea lor. Constantin s-a retras într-o mînăstire din Roma cu regula Sfîntului V asile, îmbrăcînd schima cea mare şi numele de Chirii, unde a murit la 14 februarie 869. Credincios promisiunii date fratelui, Melodie, numit de papă în 870 arhiepiscop pentru M oravia şi Panonia, s-a întors în Moravia, aducînd cu sine memoria fratelui Chirii şi a alfabetului numit acum în cinstea lui «chirilic». Dar arhiepiscopul de Salzburg a reuşit ca Metodie să fie arestat şi reţinut peste doi ani înlr-o mînăstire bavareză. Abia la inter venţia papei Io a n V III, Metodie a fost eliberat şi şi-a putut desfăşura activitatea în M oravia lui Svatopluk şi în Panonia lui Kocel. în 873 l-a

476


botezat şi pe cneazul cehilor B o iiv o i şi pe soţia sa L udm ila, trimiţînd ucenici spre poloni şi ruşi şi încheind traducerea principalelor cărţi: A p o sto lu l, E v a n g h elia ru l, L itu rghieru l, O cto ih u l şi altele ; se presupune, că a mai tradus din greceşte şi un codice de legiuiri, numit : Z a k o n sudn îi liu d e m (Legea de judecată a oamenilor).w Că a rămas ortodox o confirmă opoziţia lui Metodie contra lui «Filioque», dar e posibil că, încă la Roma, să ii cunoscut Liturghia Sfîntului Petru, pe care însă a trimis-o spre Polonia la Poznan. Dar la o nouă acuzaţie a arhiepiscopului din Salzburg, Metodie a fost chemat la Roma, în iunie 880, unde papa Ioan VIII i-a impus Liturghia în limba latină, ca şi citirea Evangheliei în latineşte şi i-a asociat un episcopvicar, în persoana germanului W ikin g . Papa dorea astfel să-l păstreze pe Metodie în serviciul său, dar să nu-1 supere pe împăratul german. In schimb, în 881, papa a dispus trecerea croaţilor sub jurisdicţia A rhi episcopiei latine de. 1a. Spalato din Dalmaţia. Pentru a limpezi situaţia sa în faţa Patriarhiei Ecumenice, M etodie a întreprins o călătorie la Constantinopol, în iarna anului 881— 882; patriarhul Fotie l-a recunoscut ortodox şi i-a binecuvîntat misiunea în treprinsă, precum şi continuarea ei spre toţi slavii, ca o măsură de con trabalansare a presiunilor latino-germane feudale. întors în Moravia, Metodie a fost acuzat de W iking că a părăsit adevărata credinţă (latină). Roma, care s-a arătat la început binevoi toare, l-a abandonat acum şi Bizanţul era prea departe ca să-l poată ajuta efectiv. După moartea lui (6 aprilie 885), episcopul W iking a reuşit să alunge pe ucenicii acestuia şi papa Ş te fa n V (f 891) a interzis slujirea liturghiei în limba slavă. Ucenicii s-au răspîndit spre Cehia, Polonia, Rusia, Panonia, Serbia şi Bulgaria. 2. Creştinarea cehilor. Ţara cehilor, numită de vecini Boemia, a suferit presiuni politice din partea Imperiului franc vecin, care se străduia în 805, pe vrem ea lui Carol cel Mare, să sădească acolo creştinismul latin, se pare şi prin misionari iro-scoţi. Dar creştinarea celor 14 jupani cehi, lu<|iti de acasă, prin arhiepiscopul de Ratisbona, în 845, a rămas fără urmări, deşi Arhiepiscopia germană rămase cu pretenţii de ju ris dicţii'. IU>I('7.Îi h 1u - s (' apoi cneazul Borivoi, şi soţia sa Ludmila, prin M e lodic al Moraviei, în 873, pentru că atunci Cehia ajunsese în cadrul cn e zatului morav, printre cehi a început să se răspîndească slavonismul

P E R IO A D A A TREIA (787— 1054)

477

bisericesc ortodox «metodian». Dar, la îndemnul D rah om irei, soţia cnea zului V r a tis la v (920), — care şi-a însuşit decizia de condamnare a slavonismului bisericesc şi a «metodianismului» pronunţată la conciliul local dalmatin de la Spalato, din 925, şi la îndemnul papei Ioan X de a combate slavonismul opus trilingvism ului,.. - Ludmila a fost asasinată în 927, precum şi fiul ei cneazul V a ţla v -V e n c e s la u , în 9 2 9 ; fratele său B o le s la v ( j 967) oscila la început. între mitologie şi creştinism, pînă a fost convins de superioritatea «ritului creştin slavon»-metodian. Atunci e l a cerut papei Ioan X III ca să-i organizeze o astfel de episcopie ■ dar trebuind din motive politice să se supună împăratului german Otto I, a fost obligat să accepte creştinismul latino-papal. Urmaşul său B o le s la v II ( j 999) s-a supus şi el, căci papa A lex a n d ru II a declarat în 969 că slavonismul este o erezie şi Metodie un «eretic notoriu». In acest timp însă cronicarul Sigebert din Gemblar elogia amintirea celor doi fraţi. Cu toată presiunea episcopiei luLine de la Praga, din 973, ca să stîrpească «rătăcirea bulgară sau rusă», tradiţiile chirilo-metodiene nu au putut fi înlăturate nici printre cehi, moravi sau slovaci. Atunci epi scopul V o it e c h A d a lb er t, d e ş i nu e ra o stil sla v o n ism u lu i b is e r ic e s c , înţelegîndu-i rostul şi utilitatea peni ru slavi, a trebuit să sprijine lati nismul. Tradiţiile slavone s-au păstrat însă şi au reapărut pe vremea cneazului O ld rich (f 1034) în activitatea mînăstirii Sazava, la sud de Praga, în 1030, prin egumenul Procopie, care îşi făcuse ucenicia, cel mai probabil, în mînastirea Murăşana-Morissena de lîngă Arad, de tip «vasilian». în Slovacia, tradiţia «metodiană» a continuat prin episcopul B e s te r t de la Nitra (f 1047). 2 - 4 - 3 . Bulgarii, după statornicirea lor în Balcani, au împrumutat multe din obiceiurile şi limba slavilor. In secolul IX, ei reuşiseră să-şi înte meieze un stat puternic, a cărui capitală a fost aşezată l a . Preslav. La începui, misiunea creştină n-a făcut progrese între bulgari, cu toate că principele T e le r o s şi episcopul M an u el s-au ostenit în această privinţă. După moartea de martir a episcopului Manuel, monahul Kyph a ra s, a ajuns în robie la bulgari, şi o soră a cneazului B o ris sau B o g o ris (852— 889), ajunsă în captivitate bizantină şi convertită la creştinism au continuat misiunea printre bulgari. La început Boris a trimis o dele

478


gaţie la franci, cerînd preoţi misionari, dar apariţia unei armate bizan tine la hotarele Bulgariei, l-a determinat pe Boris să. abandoneze legătu rile cu regatul francilor şi să primească creştinismul din partea Bisericii greceşti. Cneazul Boris a primit botezul la Constantinopol în 864 luînd nu mele deJylihail, după cel al împăratului din Bizanţ, care i-a fost naş. După indicaţiile patriarhului Fotie, clerul grecesc a pornit la con ver tirea bulgarilor şi la organizarea Bisericii bulgare. Astfel creştinarea oficială a bulgarilor a fost pentru supuşii lui Boris-Mihail de o mare însemnătate, ducînd la hun sfîrşit consolidarea unităţii naţionale, precum şi la începutul culturii lui. Opoziţia bojarilor bulgari, care s-au ridicat împotriva creştinării şi slavizării ţării, a fost înfrîntă. Dorinţa lui Boris-Mihail era să dea Bisericii sale un patriarh propriu. Atunci el a adresat papei N ic o la c I în 866, 106 în treb ă ri privitoare la credinţă, rugîndu-1 totodată să-i trimită episcop spre a orga niza Biserica bulgară. Papa a trimis împuterniciţi în Bulgaria, în frunte cu episcopul Formosus, dar Boris nu s-a ară lai. satisfăcut în aşteptările sale şi nici cu răspunsul la cele 106 întrebări (R csp o n sa a d co n su lta B u lgaroru m ). Amestecul Romei în creştinarea bulgarilor a produs un grav conflict cu Bizanţul. în 867, patriarhul Folie a adresat către patri arhii orientali o memorabilă enciclică, demascînd jocul episcopului ro man. Apoi patriarhul Ignaţiu a deschis la Constantinopol un sinod în prezenţa trimişilor papei A d rian II (867— 872), în octombrie 869. Trei zile după închiderea sinodului, la 28 februarie 870, a sosit pe neaşteptate la Constantinopol o delegaţie bulgară şi sinodul a fost redeschis urmînd să delibereze asupra întrebării dacă Biserica bulgară aparţine jurisdic ţiei scaunului roman sau celui constantinopolitan. Cu tot protestul le gaţilor papali, în prezenţa reprezentanţilor celor trei patriarhi răsăriteni, chesliiiniM bulgară a fost rezo lvată: au fost recunoscute drepturile de jurisdicţie ale patriarhului de la Constantinopol, acordîndu-se în schimb Mitropoliei Bulgariei o anumită autonomie şi un rang deosebit în ie rarhia bisericească ortodoxă. De atunci statul şi Biserica bulgarilor, cu

PER IO A D A A T R EIA (787— 1054)

479

toate strădaniile scaunului roman, au rămas în sfera Bisericii greceşti şi snh influenţa culturii bizantine. Pătrunderea în profunzime a creştinismului slavo-orIodox la bul gari s-a realizat apoi după 885, prin venirea ucenicilor Sfînlului Metodie din Moravia, în frunte cu episcopul Gorazd şi Clement, Sava, Naum, Laurenţiu şi Anghelar şi alţii, cuprinşi apoi în cadrul cinstirii «celor şapte sfinţi». Au fost organizate centre puternice «chirilo-melodiene» la Ohrida şi Preslav. Ţarul S im eo n (893— 927), care patrona acest slavonism «c:liiri 1ometodian», pentru motive politice, s-a adresat papei F o rm o su s (891 — 896), rugîndu-1 să-i acorde coroana imperială, şi pe arhiepiscopul său să-l înalţe la rangul de patriarh. In schimbul acestor favoruri, Simeon era dispus să supună Biserica ţării sale, scaunului de la Roma. împă ratul R om an I L e k a p e n (919— 944) a protestat într-o scrisoare adresată la 925 lui Simeon şi împotriva titulaturii luate de acela : «basileu al bul garilor şi romeilor» ( = grecilor), dar s-a învoit în cele din urmă, cu con diţia ca puterea coroanei să se mărginească exclusiv la teritoriul bulgar. Urmînd lui Simeon, Petru s-a grăbit să încheie pace cu Bizanţul şi a primit în căsătorie pe principena bizantină M aria Lekapena. Patriar hul bizantin a recunoscut Patriarhia bulgară, iar Biserica bulgară a rupt orice legătură cu Roma papală. Arhiepiscopul bulgarilor şi-a avut în timpul domniei ţarului Petru reşedinţa în Silistra, nu în Preslav, capi tala primului stat bulgar. La 971, împăratul Io a n I T z im isk cs (969— 976) a cucerit partea de răsărit a Bulgariei, supunînd-o canoniceşte Patriarhei de Constantinopoi, iar la 1015 împăratul V a,si Ic li B u lg arocton u l (976— 1025) a ocupat şi Ohrida. In 1019 bulgarii, şi-au pierdut şi inde pendenţa polilică, ţara lor devenind o provincie bizantină. De acum înainte pînă la 1186, istoria lor polilică a fost absorbită de istoria Impe riului bizantin. olA. 4. Sîrbii s-au stabilit în timpul domniei împăratului Heraclie (610— 641) la sud de croaţi. Curînd au fosl forţaţi să treacă la creştinism, dar acţiunea misionară iniţiată de Heraclie n-a fost trainică. în 827, cînd sîrbii s-au dcsfăcut de Imperiul bizantin, păgînismul a ajuns din nou la putere. Dar trecerea fraţilor misionari Constantin şi Metodie prin

480


Serbia de nord-est, în anul 863, a prilejuit ca aceşti sîrbi să cunoască creştinismul ortodox-bizantin în forma slavonă. Deci cînd sîrbii s-an împăcat la 868 cu Bizanţul, în timpul împăratului V a s ile I M a c ed o n ea n u l (867— 886), au îmbrăţişat şi creştinismul ortodox. La sfîrşitul secolului IX şi începutul secolului X, misiunea orto doxă a fost întărită prin ucenicii «chirilo-metodieni», alungaţi din M o ravia şi veniţi în părţile sîrbeşti. Atunci s-au creştinat şi ultimele rămă şiţe ale populaţiei sîrbeşti. Cît priveşte teri lor iul de la sud-est de Cattaro (Kotor), el a ajuns sub jurisdicţia Arhiepiscopiei greceşti de la Dyrrhachion (Durazzo), ca şi partea vecină, sudică, a Zetei (sau Muntenegru) ; în schimb teritoriile nord-vestice spre Trebinie (Herţegovina) şi Zachumlie (Dalmaţia sudică), stăteau sub jurisdicţia Arhiepiscopiei latine de la Spalato. In secolul X — corespunzător organizării politice a vremii — Serbia propriu-zisă a fost încorporată în jurisdicţia A rhie piscopiei bulgare de la Ohrida, şi apoi, prin aceasta, a ajuns în cadrul Patriarhiei de Constantinopol. Pentru sîrbi a fost organizată, în centrul regiunii, episcopia de la Raşca (Rascia). 5. Misiunea la poloni. Primele seminţe; ale; Evangheliei, înţelese în popor, au ajuns în Polonia din Moravia, după 864, ca urmare a le g ă turilor politice. Era un creştinism slavo-ortodox, alimentat cu alte imi graţii de ucenici, după dezmembrarea M oraviei în 906. Un avînt mai mare a luat apoi acţiunea de creştinare prin legăturile noi cu CehiaBoemia, în timpul domniei cneazului M iec z isla w II (sau M ies z k o , 964— 992). A cesta a luat în căsătorie, a 8-a, în 965, pe ceha Doubravka, fiica cneazului Boleslav I al Boemiei. A ceasta era botezată în rit slavo-ortodox ,• soţul a urmat credinţa soţiei, primind botezul de la preotul slavon Bohuvid şi dispunînd distrugerea idolilor. Ajungînd sub presiunea împăratului german Otto I, în 968, cneazul polon a acceptat şi organizarea unei episcopii latine la Poznan, pentru partea apuseană a ţării, la început dependentă de Arhiepiscopia din Mag(U'burg, apoi Irecînd direct sub jurisdicţia papei. Apoi în 991, sfatul Po loniei a decis prin «plata denarului Sfîntului Petru», supunere deplină către papa loan XV. Totuşi «tradiţiile chirilo-metodiene» s-au păstrat prinlro poloni pină in secolul XII, cum o dovedesc descoperirile arheo logice.

P E R IO A D A A T R E IA (7 8 7 — 1054)

481

6. Misiunea la hazari. Cu statul hazarilor de la nordul Mării Negre, Bizanţul a întreţinut relaţii politice încă din secolul V I I ; împă ratul Constantin V (741— 775) s-a căsătorit cu f i i c a haganului haza rilor, aşa că la tronul bizantin i-a urmat fiul său, numit I.eon IV Hazarul (775— 780). Apoi din cauza atacului ruşilor kieveni asupra posesiunilor bizantine din Crimeea (Chersonesul Tauric), accenluale şi prin asediul Constantinopolului, în 860, Bizanţul a simţit nocesilalea întăririi legătu rilor cu hazarii. In aceste împrejurări, regentul Bardas şi patriarhul Fotie l-au trimis în misiune, încă în anii 858— 862, pe Constantin Filosoful, fratele lui Metodie, în dublă calitate, de misionar şi diplomat. Cu deo sebitul său talent pentru limbi, Constantin a învăţat limba hazară şi a predicat populaţiei, spre a combate totodată şi propaganda religioasă iudaică şi islamică. In aceste regiuni Constantin a aflat «litere ale ru şilor» (care par să fie glagolitice) şi nişte moaşte ale unui Sfînt Clement, din care apoi a luat o parte cu sine, ducîndu-le şi în misiunea din M o ravia, pînă la Roma. Slăbirea statului hazar a înlesnit pătrunderea iudaismului, iar la începutul secolului X I biruinţa definitivă a islamismului. BIBLIOGRAFIE P en tru h a z a r i : P eter B. Golden, K h a s a r S tu d io s. An h is t o r ic o - p h ilo lo g ic a l in q u iri in to o rig in s o i t h e K h a z a ri, Budapest, 1980. S. H.-C r o ss, L e s c iv ilis a t io n s s la v e s , Paris, 1954. F r. D v o r n i k , T h e S la v s in E u r o p e a n h is t o r y a n d c iv ilis a tio n , N ew York, 1962, p. 710. P. D u t h i l l e u l , L'é v a n g é lis a t io n d e s s la v e s , Tournai, 1963, p. 200. B i h l m e y e r - T ü c h l e -V ica ire , op. cit., 2, 1963, p. 41— 43 şi b ib lio g rafie p 335 ş.u. J. M a c u r e k , L a m is sio n b y z a n tin e en M o r a v ie (863— 885), în M ag n a M o r a v ia 102, Brno, 1965, p. 17— 70. T. L e h r-S pl a w i n s k i, C o n sta n tin e t M é t h o d e , W arszaw a, 1967, p. 314. A n n a le s In stitu ti s la v ic i, vol. 1, broş. 4 : C y r illo -m e t h o d iu n is c h e T ra g en , W ie sb a den, 1968, p. 223. A. S a 1 a j k a, K o n s ta n tin -K y r iü a u s T h e s s a lo n ik e , W ürzburg, 196 9 ; V olum e o m agiale la M ilen iu l V ia ţilo r şi La 1100 an i, Salon iki, 1968 şi So fia 1969. F r . D v o r n i k , B y z a n tin e M is sio n s a m o n g t h e S la v s, N ew Je r s e y , 1970, p. 5 0 6 ; în lim ba cehă, Praha, 1971, p. 394. I d e m , L e s slu v e s. H is to ir e e t c iv ilis a tio n clé l'a n tiq u ité au x d é b u t s d e l ’é p o q u e c o n t e m p o r a in e . T rad uit de l'an g lais par D. P avlev sk i, Paris, 1970. J . B u j n o c h , Z w isc h en R o m und liy z a n z . L e b e n und "W irken d e r S la v e n a p o s t o l K y r illo s und M e t h o d io s n a c h d e n P a n n o n is c h e n L e g e n d e n u n d d e r K le m e n s v it a , Gratz, 1972. Pr. Prof. I. R ă m u r e a n u , U n s p r e z e c e s e c o l e d e Ia a c t iv it a t e a S iin ţilo r C h irii şi M e to d ie , în «O rtodoxia», XlIX (1967), nr. 1, p. 17— 31. 31 — Istoria bisericească

I


482

I d e m , În c e p u t u r ile c r e ş t in ă r ii s îr b ilo r su b îm p ă r a tu l b iz a n tin H e r a c liu , în «Stu dii T eo lo g ice», X I (1959), nr. 3— 4, p. 164— 181. I d e m , C r e ş tin a re a s îr b ilo r su b îm p ă ra tu l V a s ile I M a c e d o n e a n u l, în «Studii T e o logice», X II (1960), nr. 1— 2, p. 3— 28. M isiunea F raţilo r a produs în lite ra tu ra b ise ri cea scă şi sla v istică u rm ătoarele problem e : a te x te lo r p a le o sla v o n e ; a g lag o liticii şi c h ir ilic ii; a legen d elor chirilom etod iene ; a ritului ch irilo m e to d ia n ; a con ţin utulu i m i siunii chirilom etod iene ; a culturii slav e faţă de c ea germ ană si a arh eo lo g iei ch irilo m etodiene, vezi la M. Ş e s a n, O r to d o x ia în tr e c u tu l E u r o p e i c e n tr a le , în «¡Studii T e o lo gice», II (1950), nr. 1— 2. I d e m , O r t o d o x ia ce h ă în s e c o lu l X I , în «M itropolia A rdealului» II (1957), nr. 5— 8 . Idem, D e s p re c ir ilic ă ş i g la g o litic ă , în «M itropolia Ardealului;», III (1958/), nr. 7— 8 . I d e m , T r a d iţ iile c irilo m e t o d ie n e ş i V a t ic a n u l, în «M itropolia A rdealului», V I (1961), nr. 1— 3. I d e m , S la v ii, c r e ş t in is m u l ş i R o m a , în «M itropolia M oldovei şi S u cevei», X X X V II (1961), nr. 9— 12 şi P ro b le m a c irilo m e to d ia n ă , în «M itropolia Banatului», X III (1963), nr. 3— 2 (im portantă) şi cro n ici ulterioare. T. I o n e s c u N i ş c o v,< L a tr a d it io n c y r iH u m e llio d ic n n e d a n s l'h is t o ir e d e s S la v e s d e l ’O u e s t, B ucureşti, 1941. S. N i k i f o r o v , L im b a p a le o s la v ă , trad u cere din ruseşte, B ucureşti, 1958. J . A n a s t a s i o s, K y r i ll o s k a i M e th o d io s, Salon iki 1966, p. 357. P. C h r i s t o u, T h e s s a lo n ik i a g h ii K y r i ll o s h a i M e th o o d io s, d id a s k a li ton s la v o n , Salon iki, 1967. D. P. B o g d a n , L 'o e u v r e de C o n s ta n t in et Mci/iof/e en R o u m a n ie , în volumul om agial, T h essalo n ik i 1968, p. 193— 209. K. K u e v , C e r n o r iz e t C h r a b r , So fia, 1967, p. 45 1. E. J i r e c e k, G e s c h ic h te d e r S e r b e n , vol. 1, Golim, 1911. P e n tru k a z a r i : P eter B. Golden, K h a s a r Studio:-:. A n h is t o r ic o -p h ilo lo g ic a l in q u ir i in to o r ig in s o i the K h a z a ir s , Budapest, 1980.

Popoare creştinate de Bizanţ, în secolul X : ungurii şi ruşii * Cu toate ca nu mai avea întinderea de pe vremea lui Justinian I şi Heraclie, Imperiul bizantin trăia încă o epocă de glorie sub dinastia m a cedonenilor (843— 1057). De aceea şi sub raport bisericesc acest fapt a promovat cîştigarea la creştinism a celor mai multe popoare din sud<\slu] şi estul Europei, chiar dacă unele din acestea — cum e cazul cu ungurii — vor cădea după aceea în sfera de influenţă a Romei. Desigur, ca şi la creşlinaroa celorlalte popoare, îndeosebi din bazinul Balticii, a l a i u r i de l ă d o i u l r e l i g i o s şi-a spus acum cuvîntul şi cel politic. Căci, a ş a d u p ă c u m c r o n i c a r u l apusean Riglabar afirma în preajma anului 1(100 c ă o a m e n i i erau sălui de urmările jafului şi spăimîntaţi de cala *

C a p ito l reduci,ui. d r 1‘r. p r o f. T . B o d o g a e

PER IO A D A A TREIA (7117

1054)

483

mităţile ce au trecut peste ei, dorind de acum să se aşeze înlr-o viaţă liniştită, de construiri de şcoli şi de biserici, peni ni a se bucura de «pămînturile noi» cucerite şi defrişate prin «descălecări» de lol soiul : eco nomice, demografice, religioase sau naţionale, - lol
I

484


Se ştie că pînă azi se păstrează în limba maghiară referirea la «legea veche» (ahitii). Numai de la populaţia românească pe care au aflat-o aici, adine înrădăcinată în credinţa creştină şi în tradiţii răsări tene, au putut ei împrumuta termeni precum ca «Crăciun», «sfînt» (szent, nu în forma slavă cu f), «păgîn», «sîmbătă», «altar», «cumătru», care nu se întîlnesc în forma aceasta la alte popoare, apoi numele unor luni (ianuarie, februarie, iunie, septembrie), dar mai ales al unor tra diţii de cult răsăritene, cum sînt săptămîna brînzei (vajhet, despre care se ştie că Apusul n-o mai avea încă din secolul VII), apoi «boboteaza» sau apă-boteaza (vizkereszt) şi altele. Interesant că cel mai vechi mo nument de limbă maghiară e tocmai un fragment din slujba sfinţirii apei (secolul XI), păstrat în biblioteca Universităţii din Zagreb, iar din preajma anilor 1200 se păstrează un alt fragment de limbă ungurească privitor la slujba înmormîntării, aşa cum erau uzitate pe atunci numai la ortodocşi şi cum mărturiseşte o decizie din acel timp dată de regele Coloman Cărturarul. Ce să mai spunem de haina slavă în care au primit ungurii o serie de alte noţiuni creştine de bază cum sînt «kereszt» ( — cruce) şi Kereszteny ( = creştin, dar şi ţăran), «angâl» ( = înger), «vecsernye» ( = vecernie), dar mai ales «malaszt» şi «miloszt» ( = milostenie, har, de la slavonicul mi]ost), m ajoritatea zilelor săptămânii (szerda, csiitortok, pentek, vasârnap), spre a nu mai vorbi de «pap» ( = preot) şi «barat» ( = frate), tot atîtea noţiuni care ateslă în mod clar o etapă de creştinare anterioară celei latine aduse de regele Ştefan cel Sfînt şi urmaşii lui ? «Colindele», uzitate la unguri, desigur că tot de la români au fost luate. Cit despre preoţii căsătoriţi, pe care i-au avut ungurii pînă în secolul XII nu mai e cazul să insistăm, pentru că şi «Cronica pictată de la Viena» (secolul X IV ) şi sinodul de la Szâbolcs din 1092 dau destul de clare mărturii în această privinţă. Cum se vor fi familiarizat ungurii cu viaţa creştină ? (In prim punct de contact va fi fost centrul h radul principelui Raslislav, unde fraţii Metodie vîfllul evanghelic şi rînduiala slujbelor răsăritene de peste 20 de ani desfăşurată acolo (863— 885) de pînă cînd aceşlia au fost expulzaţi de «catolici».

morav de la V eleşi Ciril au dus cuîn timpul activităţii ei şi de ucenicii lor,

PER IO A D A A T R E IA (7 8 7 -1 0 5 4 )

48 5

Un al doilea mod îl vor fi oferit prizonierii creştini aduşi în timpul incursiunilor făcute de unguri la sud de Dunăre şi pînă sub zidurile Constantinopolului (934, 943, 959, 961). La încheierea unui armistiţiu pe 5 ani în 943, bizantinii au trimis la unguri ca sol pe preotul Gavriiî care avea însă şi misiunea de a trata cu aceşLia şi un plan de atac asupra pecenegilor. Drept garanţie pentru pacea încheiată, împăratul bizantin cere trimiterea de ostatici. A şa apar la Conslantinopol un nepot al lui Arpad cu numele Termatzus şi Bulcsu, şi el un carchan sau mare demni tar ungur, semnînd în 949 prelungirea tratatului de pace pe încă 5 ani. Cronicarul Kedren ştie numai de Bulcsu, dar el adaugă şi unele amă nunte interesante : că Bulcsu a fost botezat creştin, avînd ca naş pe împăratul însuşi (Constantin VII Porii rogonetul) care-i acordă şi titlul de patriciu şi-i îngăduie să ia cu sine pe «vestitul» călugăr Ierotei, pe care patriarhul Teofilact (933— 956) l-ar fi hirotonit «episcop al Unga riei», şi care, ajuns acolo, «a întors pe mulţi la creştinism». E de notat că scriind la 150 de ani după aceaslă înlhnplare, cronicarul Zonara po meneşte de doi soli unguri : Bulcsu .y/ G'yulei, deşi Constantin Porfirogenetul spune în cartea sa «De administrando imperio» că «gylas» şi «carchas» sînt demnităţi, nu nume proprii. * Oricum ar fi, ştirea despre convertirea unui principe ungur de către bizantini e confirmată în secolul X II şi de Cronica de la Kiev (Povjest o latineah), care însă adaugă că pe urmă au venit din apus şi miazănoapte «latinii de la Roma» şi au convertit ei pe unguri la legea lor. Pe de altă parter Cronica pictata de la V ien a pomeneşte şi ea de Gyula cel botezat la Constantinopol şi că a avut două fete : Caroldu şi Şarolta, ambele ortodoxe. Şarolta s-a căsătorit cu principele Geyza, iar fiul lor va fi V a jk (Voicu-Ştefan), viitorul rege Ştefan cel Sfînt (997—■ 1038). Trebuie subliniat că fratele lui Geyza prin botez şi-a schimbat numele în Mihai (din Coppâny), iar fiul lui Geyza se va numi Wazul, două imitaţii după mari împăraţi contemporani din Bizanţ, cum spune istoricul N. Iorga. *• Cronica mai vorbeşte şi de lupta regelui Ştefan contra unchiului său Geyza, mare apărător al Ortodoxiei, dar pe care pînă la urmă l-a convertit la catolicism. Sub forma aceasta legendară se ascunde un fapt pozitiv, mult mai pozitiv decît cel despre care ne vorbesc «Viia S, Gerardi» şi Cronica notarului anonim al regelui Bela II în legătură

480


■cu lupta dusă de regalitatea maghiară, de acum catolicizată, împotriva principelui A h tu m de la Morisena şi a celorlalţi voievozi Gelu, Menumorut şi Glad : anume că dacă la M orisena n-a existat un episcopal ortodox al lui Ierotei, a existat totuşi un puternic centru de viaţă c ă lugărească ortodoxă cu mult mai veche, aşa cum o probează tezaurul din comuna învecinată, Sînnicolaul Mare, unde, pe unele din cele 23 de vase de aur, s-au descoperit o serie de inscripţii net creştine (din secolul V III— IX), în care se spunea de pildă «prin apă, du-mă Hristoase, la viaţa veşnică !», iar pe locul vechii Morisene s-au descoperit un baptisteriu şi o bazilică, care atestă existenţa aici a unuia din cele mai însemnate centre creştine din Banat. Pe de altă parte, în săpăturile recente din cetatea Dobîca de lingă •Cluj-Napoca unde se pare a fi fost capitala voievodului Gelu, s-a dat de urmele a două bazilici creştine databile din preajma anilor 1000. De •aceea istorisirile oarecum legendare ale cronicilor respective îşi primesc în felul acesta cea mai sigură confirmare. De altfel, astăzi nici un istoric serios ungur sau străin nu mai con testă că la început ungurii au cunoscut crcşlinismul sub formă greacă. V. Homăn şi Gy. Moravcsik, cei mai serioşi cercetători din veacul nos tru, au dovedit că îngrijorarea exprimată pe Ja 974 de papa Benedict VI («să nu cadă aceşti neofiţi ( = ungurii) pradă «ereticilor» bizantini») s-a dovedit a corespunde adevărului istoric, pentru că în urma încoro nării în anul 962 la Roma a împăratului roman de «naţiune germanică» Otto I, a fost inaugurată de el şi de urmaşii săi o politică de expansiune' universalistă, care va îngloba în curînd nu numai ţinutul Ungariei, ci şi al Boemiei, Moraviei şi Poloniei în adevărate bastioane ale noii or dine «catolice». A ceasta cu atît mai mult, cu cît pe lingă atitudinea ortodoxă a Şaroltei, soţia lui Geyza, o altă rudenie a sa s-a căsătorii pe la 980 cu un prinţ tot ortodox, G a v riil R adom ir, fiul ţarului Samuil al Bulgariei (f 1114). Cercurile conducătoare au reacţionat : după moartea Şarollei, Geyza a Tosl. nevoit să ia de soţie o catolică ferventă, Adelaida, sora prinţului polon Mieczyslav ( t 992), care a adus în ţară o serie de misionari apuseni toarte zeloşi, cum au fost Pilgrim de Passau şi Adalberl de Pr acj . i , c a r e in scurtă vreme au botezat cîteva mii de unguri cu ajutorul unor călugări aduşi din Italia şi din alte părţi. Să nu uităm că sub egida Ollonilor se stabilise un adevărat front de acţiune euro

P ER IO A D A A T R EIA (787

-1054 )

487

peana. La anul 973, de Paşti, la Quedlinlmrg, Otto II primea omagiile ducilor din Boemia şi Polonia, iar între anii 990— 1000 nu mai puţin de trei misiuni catolice apar chiar şi la Kiev (la ultima participau de legaţiile regilor Boemiei şi ai Ungariei), să abată pe cneazul Vladimir de la prietenia cu bizantinii. Fireşte că ruşii nu mai ezitau, clar ungurii au căzut în sfera de influenţă apuseană. Coroana «de rege apostolic», despre care s-a spus că i-ar fi tri mis-o papa Silvestru lui Ştefan cel Sfînt, sau împăratul Otto III, s-a dovedit un fals istoric născocit în secolul XIII. Pe la 1790 s-au cer cetat inscripţiile de pe coroană şi s-a aflat că partea ei principală, cea de jo s vorbeşte în greceşte de împăratul M ih ai V II D uca (1071— 1078) şi de regele ungar Geyza I (f 1077). Se ştie că acest Geyza era căsă torit cu principesa bizantină Sinadena, iar un fiu al lor, Almos a fost educat în Bizanţ. De ce va fi trimis împăratul această coroană ? Pro babil pentru a recîştiga prietenia regilor unguri — metodă folosită ade seori în Evul mediu — , căci rivalul săli, regele Solomon ("j" 1074), se făcuse înainte vasal al împăratului german. Mai tîrziu, partea supe rioară a coroanei primeşte inscripţii latine. Din toate acestea se vede că, dincolo de relaţiile politice nou create, poporul maghiar a cunoscut la început creştinismul răsăritean. Ca şi împăraţii carolingieni, şi regele Ştefan cel Sfînt a fost nevoit să-şi aducă meşteri bizantini, care să-i ridice catedralele şi mînăstirile. Se afirmă că Ştefan a organizat o arhiepiscopie la Esztergom (Strigonium) şi alte zece episcopii la Cyor, Veszprem, Pecz, Eger, Kalocsa. Bihar, Gyula, Csanâd ş.a., deşi unele din acestea ajung să inlre în func ţie abia mai tîrziu. Au fost înfiinţate şi patru abaţii mari de rit latin. Opera de latinizare a durat cîteva veacuri, clar roadele au fost modeste. In afară de mînăstirea de călugări «greci» de la Morisena, a fiinţat şi una de călugăriţe la Veszprem, iar în secolul X I— XII existau încă alte trei mînăstiri ortodoxe, motiv pentru care papii vor certa pe regii un guri că nu sînt prea zeloşi în «stîrpirea ereziei». . 3(b 2. Creştinarea ruşilor a cunoscuL şi ea un proces destul de înde lungat, similar cu cel al ungurilor, cu deosebirea că ruşii au rămas ortodocşi. începuturile acestui proces duc înapoi la «vremile de demult», cum se exprimă cea mai veche cronică rusească, pe atunci cînd încă

488


nu se pornise încă opera de «adunare a poporului rus», adică unificarea lui statală. După ce trecuseră peste stepele ruseşti tot felul de popoare venite din nord şi mai ales din est, pe la mijlocul secolului IX, se tră sese deja o dîră importantă prin crearea aşa-numitului «drum al v a re gilor normanzi către Bizanţ», semn că tradiţia consfinţise ca lege de devenire istorică tendinţa de valorificare a produselor nordice spre; sudul plin de strălucire, de cultură, de statornicie. Pornind din golful Finlandei şi trecînd peste înfloritorul Novgorod pe Nipru în jo s «polcu rile» sau «drujinile» acestor normanzi aventurieri — care atinseseră în acelaşi timp şi ţărmurile apusene ale Europei vor trece chia,r şi în America de Nord — apar, zice patriarhul Fotie, «ca un ocean nordic dezlănţuit de furtună sălbatică», sub comanda principilor Ascold şi Dir la 18 iunie 860 cu 200 de corăbii în faţa Constanlinopolului. împăratul Mihail III se întorcea tocmai dintr-o expediţie contra arabilor. Patri arhul Fotie îmbărbăta poporul, care de mult nu mai văzuse asemenea primejdie şi de care va spune că numai ajutorul icoanelor M aicii Dom nului din Vlaherne i-a scăpat, căci în urma rugăciunilor o ceaţă deasă şi o furtună teribilă au distrus toate corăbiile ruseşti. Amintirea acestei primejdii nu va fi uitată curînd de bizantini. Politicieni abili, ei au urmat sfaturile marelui patriarh Fotie şi d eja în anul următor o solie bizan tină în fruntea căreia se afla Constantin Filozoful (fratele Sfîntului M etodie) căuta să cîştige alianţa hazarilor, vecinii ruşilor, spre a se apăra de pericolul acestui «popor pînă acum obscur, dar care s-a arătat dintr-odată bogat şi glorios», cum spune acelaşi Fotie. Curînd însă bizantinii şi-au dat seama că numai ridicarea unor «auxiliari şi clienţi», cum s-au dovedit din 864 şi bulgarii, atunci cînd s-au încredinţat, şi pe care bizantinii îi foloseau adesea tot în scop politic, nu este deajuns pentru a cîştiga încrederea marelui popor rus. De fapt, Bizanţul avea de multă vreme la nordul Mării Negre o serie de episcopii atît în Chersonesul Tauric sau Crimeea (începînd din se colul IV), cîl şi în Marea de Azov (Tmutarakan), care trimiseseră şi par ticipanţi l
P ER IO A D A A T R EIA (787

Km)

439

lagonia) despre «tauroxiţii» ( = ruşii), rare vin în acest oraş ca la o piaţă să-şi aducă mărfurile şi să cumpere şi ei», sau cel mult despre acţiunile lor în aceste cetăţi bogate ale ((recilor de lingă maro .«Totuşi, faptul că aceste episcopii se vor menţine a 111ea sule de ani nu va fi trecut fără să lase urme în viaţa localnicilor. Fotie însuşi va spune-o în vestita sa enciclică din 867 că acum ruşii «se aprind de dorul cre dinţei, primind episcop şi preoţi creştini», iar peste 70 de ani împă ratul Constantin Porfirogenetul relatează o minune săvîrşită prin m ijlo cirea acelui arhiepiscop trimis de Folie : pentru a convinge pe ruşi de superioritatea credinţei creştine, arhiepiscopul aruncă în io c evanghe lia din care le citise şi aceasta rămase neatinsă, iar ei «uimiţi, începură fără teamă să se boteze». In rîndul maselor şi mai ales în păturile conducătoare, schimbarea credinţei va avea loc însă abia mai lîrziu. Pe la 880 în Kiev, în locul lui Ascold şi Dir, va veni fratele celui dintîi, O leg (| 912), un fanatic susţinător al vechii mitologii slave. A cesta va fi alungat pe arhiepiscopul trimis de Fotie, iar în anul 907 într-o expediţie de 2000 (!) corăbii, ruşii apar din nou în faţa capitalei bizantine, cerînd încheierea unui contract comercial cu privilegii pentru negustorii ruşi din Kiev, Pereiaslav, Cernigov şi alte oraşe de a avea în Constantinopol drept de depozit în cartierul Sfîntul Mamas (lîngă Galata), precum şi dreptul ca drujnicii ruşi să participe ca mercenari la expediţiile militare ale Imperiului. Totodată ruşii vor avea în acest cartier al Constantinopolului o biserică cu hramul Sfîntul Ilie, acelaşi hram, care ştim că exista în 945 şi în Kiev, deşi ştim că Oleg jurase pe zeii Perun şi Voios, în timp ce împă ratul Leon VI jurase pe Sfînta Cruce în septembrie 911, cînd se înche iase acest contract. într-adevăr, în multe expediţii bizantine apare de acum şi un corp de drujnici ruşi. Se pare însă că grecii n-au respectat contractul cu regularitate ; de aceea în 941 prinţul Igor apare din nou cu o flotă şi mai mare, pustiind coastele Bitiniei şi ajungînd iarăşi în jurul capitalei ; sînt învinşi de generalul Kurkuas, iar corăbiile arse cu «foc grecesc». Drept răzbunare, peste doi ani prinţul Igor apăru la gu rile Dunării cu o armată şi mai numeroasă, ceea ce obligă pe greci să reînnoiască contractul, cu condiţia ca «cine-i va călca să-l pedepsească, Perun — de va fi rus — ori Dumnezeu, de va fi creştin». Contractul fu

490


semnat la Kiev, bizantinii jurînd pe Sfînta Cruce din biserica Sfîntul Ilie din Kiev, iar ruşii pe statuia lui Perun de pe colinele Kievului. După moartea lui Igor, în fruntea statului rămase soţia lui, O lga sau H elg a (945— 957) care va guverna în numele fiului lor, minorul S v ia to s la v (957— 972). Olga avea sentimente creştine. în toamna anului 957 cronicile spun că Olga merse la Bizanţ, unde se boteză, luînd de acum numele împărătesei, Elena, naşa ei. Pare, însă, mai probabil să fi fost bo tezată acasă în Kiev, căci descriind amănunţit vizita ei, împăratul Con stantin Porfirogenetul lasă impresia că ea ar fi fost deja creştină, fiind însoţită acum de duhovnicul ei Grigorie. Faptul că unii cronicari o cci dentali afirmă că Olga a cerut misionari şi de la Otto cel M are nu trebuie să ne mire : bisericile creştine nu erau încă dezbinate, iar misiunile apu sene n-au avut trecere la ruşi. în schimb, pe fiul ei, Sviatoslav, Olga nu l-a putut convinge să se creştineze. Se ştie că după moartea Olgăi, Sviatoslav apare de trei ori cu armatele în părţile Dunării, unde i-a fost dat să vadă cum vin «toate bogăţiile de aur, stofe scumpe, vinuri şi tot felul de fructe», dar cînd trecu cu armata spre Constantinopol pentru a-1 ocupa — în alianţă cu bulgarii — împăratul loan Tzimiskes zdrobi în 971 planurile ruseşti. De atunci ruşii trăiră în pace cu grecii, cu e x cepţia unei ultime expediţii în 1043, de acum mînaţi de pecenegi, pe care bizantinii numai cu grele recompense îi putură împăca, dar numai după ce aceştia distruseră poziţiile bizantine de la gurile Dunării. Acum însă ruşii erau deja creştini. Cel care a făcut pasul hotărîtor pentru convertirea ruşilor a fost prinţul V laclim ir (980— 1015). Fiu al unei varege, Maluşa, Vladimir
P ER IO A D A A TREIA (787

1054)

relatează plastic ofertele şi tatonările făcute pinii ce solii Ini Vladimir nu s-au oprit nici la «orgiile haremurilor musulmane, nici la nemţii de la Roma», cu atît mai puţin la «evreii» ( hazarii) de Ia IJrali, ci «ne-am dus la greci unde se închinau ei (în Sfînla Sofia) şi nu mai ştiam daca ne găsim în cer ori pe pămînt... şi ne-am convins că acolo locuieşte Dumnezeu în mijlocul oamenilor şi slujba lor e mai minunata decîl a oricărei alte ţări». Deoarece aproape toate creştinările din vremea aceea erau predo minant politice, Vladimir a cerut mîna porfirogenetei A n a, sora împă raţilor V asile II şi Constantin. Aceştia nu s-au învoit pînă ce Vladimir nu se va boteza. Crezînd că va cîştiga şi Chersonesul Tauric (Crimoea), vechea posesiune bizantină de pe ţărmul Mării Negre, Vladimir acceptă; Ana plecă cu solia sa la Cherson, unde episcopul şi preoţii aduşi de ea botezară pe Vladimir, apoi plecară amîndoi la Kiev. în realitate lu crurile n-au mers chiar atît de simplu. Creştinarea pare să fi avut loc încă în 987, cînd o solie bizantină în frunte cu episcopul Pavel şi cu vechiul prieten norvegian Olaf Trygqwison soseau la Kiev, cerînd lui Vladimir să vină cu drujina lui să scape Imperiul de răscoala civilă con dusă de strategul Bardas Fokas. Staturile Iui Olaf vor fi fost decisive. în 983, Olaf pleca din Kiev ; a ajuns cu expediţiile sale pînă în Anglia, el se boteză şi deveni urare propagator creştin, căutînd să-şi convingă şi conaţionalii săi în acest sens. Probabil că tot într-o expe diţie fu chemat şi în Grecia şi acum. se întorcea cu episcopul Pavel la Kiev. Vladimir veni cu 6000 de oslaşi şi eliberă Bizanţul. După ce trecu primejdia, grecii n-au vrut să-şi ţină cuvîntul ; cucerirea Chersonului, la 27 iunie 989 îi convinse apoi pe bizantini să cedeze. Deşi reacţiunea unor conducători ruşi a mai făcut să curgă chiar sînge de martir (înşişi Boris şi Gleb), totuşi Vladimir creştină în scurţii vreme statul său, an ii Q89-—990 ; rîndui episcopi la Rostov, Novgorod, Cernigov, Bielgorod, Vladimir-Volmsk, Turov şi Poloţk. Cercetătorii apuseni vor să-şi facă un merit din încercările unor misionari latini veniţi la Kiev, dar în afară de relaţii diplomatice, Vladimir n-a manifestat faţă de Apus alte ati tudini. Nici chiar principesa Richlinla, nepoata împăratului german Otto I, pe care a luat-o ca soţie după moartea porfirogenetei Ana (t 1011), nu realiză nimic în această privinţă, căci prin alianţă era rudă cu împă ratul din Bizanţ.

492


Cît despre situaţia canonică a arhiepiscopiei Kievului, despre care unii cercetători bulgari afirmă că ar fi stat sub jurisdicţia scaunului de Ohrida, lucrurile nu se pot dovedi. Bulgaria ţarilor Petru şi Samuil e drept că a influenţat din punct de vedere cultural viaţa bisericească din Rusia, dar mai puternică a fost înriuriroa bizantină. La Kiev, în afară de vechea biserică a Sfîntului Ilie, atestată în 945, s-a ridicat în 991 catedrala Bogorodiţei D esjatinskaja ( = a dijmelor), iar între 1018— 1037 fiul său I a r o s la v c e l în ţe le p t clădi măreaţa catedrală «Sfînta Sofia», o capodoperă de artă arhitecturală şi picturală. Alte biserici mari, tot cu numele Sfintei Sofii (cu o semnificaţie grăitoare pentru temeinicia aşe zărilor creştine din epoca «înţeleptului» Iaroslav, «sofia» = înţelepciune) r vor fi ridicate la Novgorod şi Iaroslav. Cît despre primii arhiepiscopi, ei par să fi fost greci, începînd cu Teofilact, fost titular de Sebasta şi trimis de patriarhul Nicolae II. Primul arhiepiscop de origine rusă va fî U arion (1051— 1054), unul din întemeietorii Lavrei P ecerskaja şi autor al C u v în tu lu i d e s p r e le g e şi h ar, în care conştiinţa ortodoxă se afirmă cu putere. BIBLIOGRAFIC

Pentru creştinarea ungurilor : G y u l a M o r a v c s i k , Byzantino-T urcica, 1— 11 r Budapesta, 1942, 1943. F r a n z D o l g e r , Ungarn în der byzantinischen Reichspolitik, «A rchivum Europae C en tro-O rien talis», V III (1942), H eft, 3— 4. P. V a c z y, I e s racines byzantines du chrislianism e hongrois, In «N ouvelle R e vue de H ongrie», tom e 34 (1941), p. 99— 108. B a l i n t H o m â n e s G y u l a S z e k f i i , M agyar Tortenet, v oi. I, Budapest, 1941. In lim ba rom ână : Pr. Prof. I. R ă m u r e a n u , începutul creştinării ungurilor în credinţa ortodoxă, în «Studii T eo log ice», IX (1957), nr. 1— 2, p. 23— 57. I d e m , Rolul elem entului rom ânesc în creştinarea Ungurilor, în «B iserica O rto doxă Rom ână», X C V III (1980), nr. 1— 2, p. 173— 196. Pentru creştinarea ru şilo r : Cronica lui N estor, trad u cere şi com enţar G. PopaLisseanu (Izv o are le isto riei Rom ânilor, V II), B u cu reşti, 1935. Pr. Prof. I. R ă m u r e a n u , C reştinarea ruşilor în lumina noilor cercetări isto rice, în «.Stuflii Tooloţjieo», TX (1957), nr. 5— 6 , p. 386— 413. Ii. (1 o 1 u I) i ii s k i, Islorija russkoj ţerkv i (e 8 — 11), voi. I, M oscova. A. I> .i n k r ,i I o v a, Istoria U.R.S.S., voi. I, B u cu reşti, 1950. A. A. V îi s i I i i- v, Histoire de l'empire byzantin, voi. I, P aris, 1932. N. li a u in <| a r ( <• n, Saint V ladim ir et la conversion de la Russie, «O rientalia C liristiana», 1932. M. K o c 1), Hy/.anz, Ochrid und K iev, rev ista «Kyrios?>, III (1938), 4. G. O s t r o g o r s k i, G eschichte d es byzantinischen Staates, ed. III, M iinchen, 1963.

P ER IO A D A A TREIA (787— 1054)

493

Bisericile ortodoxe în perioada a treia. Bisericile necalcedoniene ~ Pe la anul 970, într-o tălmăcire a unor legiuiri, împăratul Ioan Tzimiskes spun ea: «Cunosc două puleri pe lum e: sacerdoţiul şi impe riul. Celui dintîi Creatorul i-a dat grija de suflete, celuilalt grija de viaţa trupească. Atîta vreme cît nici unul, nici celălalt nu duc lipsă de nimic, viaţa decurge în bună rînduială». In cel 250 de ani, de la ultimul Sinod ecumenic şi pînă la dez binarea din 1054, între multele greutăţi prin care a trecut Biserica Răsăriteană, două au fost mai grele : de o parte mahomedanismul, care a paralizat-o, strivind-o şi readueînd-o aproape numai la um bra a ceea ce au fost înainte patriarh aţele de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, iar pe de altă parte aservirea despotică şi arbitrară a Bisericii scopurilor politice şi de multe ori chiar calculelor sau capriciilor personale ale monarhilor, cu toate că, afară de iconoclaşti împăraţii din această perioadă au fost oameni credincioşi, ba făceau chiar teologie şi imne religioase. S-ar putea spune că cu cît slăbea Imperiul, cu atît creşteau capriciile cezaro-papiste. Nu-i mai puţin ade vărat, însă, că au fost şi patriarhi vrednici care au preferat exilul sau depunerea decît să calce legile credinţei. Aşa au fost mărturisitorii Nichifor şi Metodie, apoi Nicolae Misticul sau Polieuct, primii sub îm păraţii iconoclaşti Leon V Armeanul (813— 820) şi Mihail II (820— 829), ceilalţi în legătură cu căsătoriile împăraţilor Leon VI Filozoful (886— 912), respectiv Ioan Tzimiskes (969— 976). Alţi patriarhi cum a fost Fotie, care a fost scos din scaun de două ori, au fost oameni de mare cultură. Dar au fost şi destui patriarhi nedemni ca Tcofilact, fiul împă ratului Roman I şi alţii, care s-au dovedit simple jucării în mîinile su veranilor, mai ales a celor două surori Porfirogenele Zoe (1028— 1050) şi Teodora (1054— 1056), care după 1028 vreme de cîteva decenii au umplut cu multe abuzuri cronica vieţii de stat şi bisericeşti a Bizanţu lui. De bună seamă că mulţi din ierarhii timpului ajungeau în scaun prin simonie, cum ne spune Viaţa Simţului Luca Stilitul, de la finele secolului X. Canoanele 2 şi 3 ale Sinodului VII ecumenic combat pe cei ce se folosesc de astfel de «daruri». Pe vremea iconoclaştilor un Ioan de * Capitol re d a c ta t de P r. p ro f. T . B o d o g a v .

k

494


Gothia a preferat să meargă pînă în Georgia ca să fie hirotonit de ie rarhi ortodocşi «integri». Tot din pricinile amintite se înregistrează în perioada aceasta o slăbire accentuată a sistemului mitropolitan. Sinoadele se ţin tot mai rar. Patriarhul concentra în mîinile lui cît mai multe din atribuţiile sinodului. Deşi adeseori se întîlnesc decizii care opresc petrecerea în capitală a prea multor episcopi, totuşi se ştie că chiar mulţi din titu larii celor trei patriarhate vechi (Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) pe treceau permanent în Constantinopol, aşa cum era o pildă şi Petru al Antiohiei în momentul declanşării schismei din 1054. Astfel, în plină măreţie a Imperiului macedonenilor, patriarhul Bizanţului număra pînă la 600 de scaune sufragane, între care desigur vom înţelege şi pe cele din sudul Italiei, din Balcani, din Rusia. E cazul, însă, să subliniem că aceste fapte negative, pe care le cauza amestecul împăraţilor în treburile Bisericii, este aproape necunoscut în eparhiile de margine. Numele unui Luca din Focida, al unui Nicon Metanoite în Peloponez, ori al lui Nil din Calabria Italiei, care au ştiut prin predici şi opere caritative să se facă ascultaţi de mulţimi. In timp ce mitropoliţii şi episcopii îşi pierdeau din drepturi şi din autoritatea lor, prestigiul şi influenţa monahilor în conducerea B ise ricii creştea tot mai mult, aceştia fiind mai căliţi în lupta contra despo tismului imperial. Din cauză că monahii s-au bucurat de consideraţia de a fi apărătorii Ortodoxiei, ai drepturilor şi libertăţii Bisericii, rezistînd cu tenacitate şi dîrzenie arbitrariului împăraţilor, aceştia au cău tat să îngrădească dezvoltarea monahismului. S-a interzis construirea de noi mînăstiri, pentru cazul că nu erau la dispoziţie fondurile n ecesa re, daniile unor credincioşi pioşi fiind oprite. De asemenea, era oprii a se accepta donaţii în bani de la o persoană ce voia să intre în tagma călugărească. Cu toate acestea, din cauza decadenţei clerului de mir, c are era neglijat în privinţa m ijloacelor de existenţă, dar mai ales în privinţa educaţiei, culturii şi a disciplinei, călugării s-au substituit c le rului de mir în oficiile bisericeşti. în Biserica Răsărilului, pe lîngă canoanele Sinoadelor şi ale Părin ţilor bisericeşti, alcătuite şi formulate pînă în secolul IX, au avut c a racterul unor legi bisericeşti şi hotărîrile sinoadelor patriarhale de la Conslanlmopoi, iar ca legi politico-bisericeşti, pe lîngă vechile consti-

PER IO A D A A TREIA (7 8 7 -1 0 5 4 )

495-

Iuţii-şi novele, noile legi sau novele împărăleşti. Codul de legi al lui Justinian I, alcătuit în m ajoritate în latineşte, cunoscut în Evul mediu în Apus sub numele de C orp u s ju ris civ ilis, în Răsărit, unde limba latină a fost înlăturată din administraţie şi de la judecătorii, a fost înlocuit de legislaţia grecească, întocmită în parte de împăraţii Leon III Isaurul (717— 740) şi fiul său Constantin V Copronim (741— 775) şi de Filozoful (886— 912), care a codificat-o în 60 de cărţi. A cest codice de legi a primit numele de V a s ilic a le (BaCdty.â BiSXta), adică «legiuiri imperiale». Din cauza înaintării musulmanilor, patriarhatele din Antiohia, A le xandria şi Ierusalim erau numai o umbră a măreţiei lor de odinioară. Copţii din Egipt, din ură faţă de ortodocşi, au sprijinit pe arabii învingători, bucurîndu-se în schimb de privilegii deosebite, devenind stăpînii situaţiei, avînd cel mai mare număr de biserici. Timp de 80 de ani, scaunul patriarhal al ortodocşilor a rămas neocupat, din care cauză episcopii erau hirotoniţi de mitropolitul din Tir. A bia în secolul VIII, C osm a, ridicat de califul Hişan (724— 743) la demnitatea de pa triarh, a reuşit să obţină retrocedarea mai multor biserici ortodoxe. Chiar şi în Alexandria, unde ortodocşii deţineau o singură biserică, cea a Sfîntului Sava, situaţia s-a îmbunătăţit întrucîtva. Tot patriarhul Cosma s-a judecat cu copţii în faţa instanţelor musulmane pentru drep tul de proprietate asupra bisericii Sfîntului Mina din Mareotis. Ca de obicei, cîştigul a fost de partea copţilor. în timpul dinastiei abasizilor, între 750 şi secolul IX, situaţia creştinilor a devenit mai grea şi apăsă toare. Numărul scaunelor episcopale a scăzut simţitor. Lipsa de cultură a preoţimii a devenit tot mai pronunţată, iar cunoştinţa limbii greceşti tot mai rară. Chiar şi patriarhul ortodox Eutihie (Said Ibn Balrik, 940), s-a folosii la alcătuirea analelor sale de limbă arabă. Dacă incidental, unii ortodocşi au căpălal, în timpul califului Al Mamun, unele funcţii administrative, ca de pildă Boccam, numit prefect de Bura, situaţia orlodocşilor a rămas în general tot grea şi apăsătoare. Şi mai critică era situaţia patria rh atu lu i d e A n tio h ia . A ceastă în floritoare cetate, care în timpul lui Ioan Gură de Aur (t 407) număra 100.000 de creştini, după ce a fost ocupată de musulmani, avea o înfăţi şare jalnică. Ca şi în Alexandria, scaunul patriarhal a rămas văduvit 40 de ani. Cu toate că la 744, califul Z,ezid a acordat antiohienilor dreptul

496


de a-şi alege o căpetenie religioasă, au fost timpuri de vacanţă îndelun gată. Situaţia patriarhatului de Antiohia a devenit ceva mai bună după 750, anul prăbuşirii dinastiei Omiazilor, strămutarea reşedinţei califu lui de la Damasc la Bagdad. Patriarhul Teodor, cu toate că la 757 a fost depus şi exilat de califul Delim, fiind învinuit că ar întreţine legături secrete cu Bizanţul, revenit la scaunul antiohian la 764, a avut îndrăz neala să condamne pe episcopul Cosma de Epifania de lîngă Apameea din Siria, pentru vina de a fi înstrăinat vase liturgice şi pentru că a tre cut de partea iconoclaştilor. M ajoritatea patriarhilor antiohieni din timpul împăratului Constantin V Copronim (741— 775), au fost bărbaţi simpli. De o situaţie mai bună s-au bucurat p a tria rh ii iacobiţi, care au stat în continuă legătură cu colegii lor din Alexandria. Creştinii, care îmbrăţişau islamismul, se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi arabii. Cei care au rămas statornici în ale credinţei au devenit obiecte de bat jocură, avînd să îndure multe suferinţe. Pentru un musulman, un creştin era un duşman periculos al intereselor arabilor. Creştinii ortodocşi au fost siliţi să achite darea pe cap de om, tributul necredincioşilor. Au fost deposedaţi de numeroase biserici, transformate în moschei şi n-au avut nici mîngîierea să aibă cel puţin păstori sufleteşti. în ţinuturile care aju n geau sub stăpînirea arabilor, numărul scaunelor episcopale scădea con siderabil. A tît patriarhul de la Constantinopol, cît şi ceilalţi episcopi din Imperiul bizantin au îndemnat pe nefericiţii ortodocşi, ajunşi sub stăpî nirea musulmanilor, să rămînă statornici în credinţa strămoşească, arătînd dragoste lui Dumnezeu şi supunere noilor stăpînitori. Ceva mai bună era situaţia p atria rh u lu i d e la Ieru salim , Oraşul Sfînt capitulînd, cuceritorii islamiţi şi-au luat angajamentul de a res pecta avutul, viaţa, credinţa şi bisericile celor supuşi. Conducerea arabă a interzis musulmanilor intrarea într-un lăcaş de închinare, dar şi intrarea pelerinilor străini în ierusalim. Creştinilor le-a fost inter zisă construirea de biserici, ridicarea troiţelor şi întrebuinţarea clopo telor. Afară de aceste oprelişti, au fost constrînşi şi la alte restricţiuni. în timpul domniei califului Harun al Raşid (786— 809), situaţia creştini lor a devenii ceva mai bună. Carol cel M are (768— 814), căruia califul I lai un îi trimisese cheile bisericii Sfîntului Mormînt, a lăsat să fie con struită la Ierusalim o casă de adăpost pentru pelerinii din Occident, în zestrată cu o capelă şi cu o bibliotecă. De asemenea, puternicul monarh

P ER IO A D A A T R EIA (787 -1054)

497

din Apus s-a îngrijit şi de refacerea şi buna stare a bisericilor din C e tatea Sfîntă. Nici cei din Bizanţ, în frunte cu împăratul, patriarhul şi alte înalte feţe bisericeşti n-au uitat de fraţii ajunşi sub ascultarea mu sulmană. Teodor Studitul, egumenul mînăstirii Studion din Constantinopol, a întreţinut un schimb de scrisori cu monahii palestinieni din marea Lavră a Sfîntului Sava, precum şi cu cei de la mînăstirile Sfinţii Hariton, Eftimie şi Teodosie. N eîncrederea şi continua bănuială a guvernatorilor arabi a făcut ca jugul musulmanilor să devină însă tot mai greu de su portat. Ura mahomedanilor a crescut după victoria împăratului Nichifor II Focas, din anul 969. Patriarhul Ioan al Ierusalimului, fiind învinuit că instigă la război pe monarhul din Bizanţ, este depus şi exilat, iar bi serica Sfîntului Mormînt incendiată. Biruinţele împăratului Ioan I Tzimiskes (969— 976) din anul 974, n-au adus nici o ameliorare patriarha tului de Ierusalim. Alături de vechile Patriarhate şi Biserici autocefale, în perioada aceasta s-au constituit în Biserici autocefale: Biserica din Iberia sau Georgia şi Biserica din Bulgaria. W’O B is e r ic a Ib e r ie i, sau G e o rg ie i, subordonată de la început Patriar hatului de Antiohia, de la care şi-a obţinut primul episcop, s-a d e c la ra t a u t o c e fa lă la 556. La 604, autocefalia i-a fost recunoscută şi de cele lalte Biserici. După victoria cîştigată în iarna anului 627 de împăratul Heraclie (610— 641) împotriva perşilor, regele Kovrad-Siroe, fiul şi urma şul detronatului Chosroe, s-a văzut silit să încheie pace cu Bizanţul. în urma acordului încheiat, perşii aveau să restituie grecilor toate ţinuturile care aparţinuseră cîndva Imperiului bizantin, adică Armenia, M esopo tamia romană, Palestina şi Egiptul. Printre teritoriile retrocedate se afla şi Iberia. Biserica acestei ţări fiind expusă pericolului monofizismului armenilor vecini, arhiepiscopul sau catolicosul Iberiei a fost din nou subordonat Patriarhului de Antiohia. Abia pe la jum ătatea se colului XI, conform dorinţei puternicului rege B a g ra d IV al Iberiei, un sinod ţinut în Antiohia a acordat din nou şi definitiv autocefalia acelei Biserici. De cînd b u lg a rii s-au convertii la creştinism (864) în timpul dom niei principelui Boris Mihail, au consliluil un obiect de ceartă între Roma şi Constantinopol. Conducătorii politici ai Bulgariei s-au ostenit de tim puriu să obţină pentru Biserica lor independenţa şi autocefalia, lucru 32 — Istoria bisericească

498


recunoscut la 924 de Roma. Papa F o rm o su s (891— 896) i-a oferit lui S im eo n (893— 927), cel mai mare şi mai însemnat conducător bulgar din Evul mediu, coroana de rege, iar căpeteniei Bisericii rangul egal cu patriarhii şi demnitatea de arhiepiscop şi de vicar al scaunului roman. Ţarul P etra (927— 969), fiul lui Simeon, a respins jurisdicţia Romei, reînnoind vechile legături bisericeşti cu Constantinopolul. Drept urmare, patriarhul de Constantinopol a recunoscut, la 945, autocefalia Bisericii bulgare, acordînd căpeteniei Bisericii aceleaşi drepturi pe care, în con formitate cu novela 11 a împăratului Ju stinian I, le avusese episcopul din Justiniana Prima, adică autocefalia. In acea vreme arhiepiscopii au tocefali ai Bulgariei şi-au avut mai întîi reşedinţa în Pereiaslaveţ, v e chiul scaun de reşedinţă al episcopilor bulgari, apoi la Silistra (Durostor, Drista), iar din 984 la Ohrida sau Ahrida. Cu toate că arhiepiscopii din Bulgaria s-au numit uneori şi «patriarhi», celelalte Biserici autocefale nu le-au recunoscut acest titlu. După succesele avute de împăratul loan I Tzimiskes (969— 976), în campania bulgară, patriarhii de Constantinopol au socotit Biserica bulgară o simplă arhiepsicopie autocefală, cu titulari bulgari. Cînd însă împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976— 1025) a sfărîmat la 1019 independenţa statului bulgar, prefăcîndu-1 într-o pro vincie bizantină, independenţa scaunului arhiepiscopal, încetează, el r e devenind dependent de Patriarhatul de la Constantinopol. De acum îna inte, scaunul arhiepiscopal bulgar va fi ocupat de greci. Li s-a îngăduit însă folosirea ritului slav şi preoţi bulgari. , A u to n o m ia B is er ic ii din Cipru, ca mitropolie sau arhiepiscopie, a recunoscută încă de la 431 de Sinodul III ecumenic şi întărită de împăratul Zenon (474— 491). Saracinii cucerind la 647 Ciprul, împăratul Justinian II (685— 695) a invitat pe arhiepiscopul de Cipru, ce-şi avusese p î n ă atunci reşedinţa în Constanţia (Salamis), oraş distrus de musul m a n i , să se mute cu o parte a populaţiei în Elespont, provincie bizan t i ni i din A s i a Mică, oferindu-i ca sediu oraşul Neo-Iustinianopolis. Totodi i l . i , i n i p ă r . d u l ,i d i s p u s ca Sinodul II trulan (sinodul quinisext) de la 092, s.i e o n l i n n e a n l o r e l a l i a şi jurisdicţia arhiepiscopului de Cipru. PenIni o r l o d o c ş i i r ă m a ş i m insulă, episcopul Dumitru de Chitros alergă pînă la lî,i(|d,id sii ( V i i i a califului drepturi. După întoarcerea lor în Cipru, a r h i e p i s c o p u l s - a a ş e z a i mai întîi la Arsinoe (azi Marion), apoi, pe la m i j l o c u l s e c o l u l u i VIII, la Famagusta, iar de acolo s-a mutat la Leucosia. fost


/()>/)

409

De o deosebită consideraţie s-a bucurat m inasU rua S fîn ta E c a teiin a , de la poalele muntelui Gebel Musa din Peninsula Sinai, /idită şi for tificată în jurul anului 527, de împăralul . l u s l m i a i i I, c,i scul de apărare împotriva beduinilor. Din secolul V I I , eiud j e ş e d i n t a episcopului Arabiei de la Faran a fost distrusă de musul numi, capeteni.i minăstirii Sfînta Ecaterina poartă titlul de «arhiepiscop de Siuai, Fa iau şi Raitu». Auto cefalia arhiepiscopiei de Sinai se întindea şi asupia imm nnuăstiri din Et-Tor, Cairo, Creta precum şi asupra u n o r mici . i ş c / . ii i călugăreşti din jurul mînăstirii lui de reşedinţă. Dintre Bisericile necalcedoniene orientale, cea mai maro şi mai însemnată este B is e r ic a arm en ilo r dezlipii,.! de m.noa Biserică Ortodoxă a Răsăritului. Se ştie că din cauza luptelor cu perşii, armenii n-au putut participa la discuţiile dogmatice ce ,111 dus l,i convocarea Sino dului IV ecumenic (Calcedon, 451). După ce situaţia lor politicii s-a ame liorai, .armenii au văzut în hotărîrile Sinodului de la 451 o favorizare a nestorianismului. După publicarea //ono//7,on-ului împăratului Zenon, în 482, credinţa lor s-a întărit şi mai mult, mai ales în urma sinoadelor de la Valarşapat sau Vagarşapat (491) şi Dvin (525), manifestînd o rezervă mai mare faţă de Sinodul de la Calcedon. Toate încercările Bisericii Ortodoxe de a convinge pe armeni s-au arii tal infructuoase, oscilînd după influenţa ce o exercita asupra lor împăratul de la Constantinopol sau califul musulman. încercări mai serioase de a-i atrage pe armeni la Ortodoxie a întreprins patriarhul. FoLie in secolul. IX, care a rpri.mit din partea catolicos-ului Zaharia chiar un răspuns favorabil de recunoaştere a Sinodului IV ecumeniic. Curînd după aceca, armenii au respins în una nimitate hotărîrile acelui sinod. De asemenea şi papa N icolac I (858— 867), precum şi alţi reprezentanţi ai Bisericii Apusene, au dus corespon denţă vie cu căpeteniile Bisericii Armene, dar fără nici un rezultat. Şcolile din mînăstirile Nareg şi Ecimiadzm au dat, mai ales sub dinastia Bagratizilor (885— 1045), exegeţi şi imnografi vestiţi, cum a fost G rig o rie d e N a reg (f 1003), autor al unor bune comentarii la Iov şi Proverbe, dar mai ales al unor imne (95 la număr) într-o minunată proză poetică, preamărind evlavia Ceaslovului creştin. La sinodul din anul 970 s-a holărîL introducerea icoanelor în bise ricile armene, alături de Sfînta Cruce. Fără să se ştie pe ce cale şi de cînd arm en ii f o lo s e s c az im a la L itu rghie. Intre bogatele tradiţii armene se nu

I

500


mără şi convingerea că prefacerea darurilor are şi frumoasa rugăciune de mulţumire de la împărtăşanie, în care ide'ea lui «Hristos care s-a je r t fit şi între noi s-a împărţit» curge lung, alternînd cu exprimarea anti fonică, după fiecare vers, a cuvîntului «Aliluia». în general, organizarea Bisericii leagă strîns pe mireni în angrenajul Bisericii, iar imnele şi tra diţiile religioase din primele veacuri creştine dau pentru oricine asistă la o slujbă armeană impresia de ortodoxie străveche, unde expresiile monofizite sînt doar o rămăşiţă întîmplătoare. C o p ţii reprezentau ultimele rămăşiţe ale împestriţatei populaţii a v e chiului Egipt. Comunitatea lor înfloritoare din timpul Sfîntului Atanasie ( t 373), a luat în vremea patriarhului Dioscor al Alexandriei (444— 454) un caracter monofizit. Ruptura cu Biserica-mamă a devenit acută şi în cele din urmă definitivă, din cauza contrastului între e le mentul copt şi grecii stabiliţi în Egipt, care mărturiseau hotărîrile S i nodului de la Calcedon. în ura lor politică faţă de greci au mers atît de departe, încît la 641 au dat un preţios concurs arabilor în cucerirea Egiptului. Cei aproape şase milioane de copţi au crezut că pot vedea în musulmani pe salvatorii lor. în decursul evului mediu, grupuri mari de copţi au îmbrăţişat islamismul. Pe la jumătatea secolului XI, patriarhul Hristodul (1047— 1077) îşi fixează reşedinţa la Cairo, noua capitală a Egiptului. Biserica copţilor din Egipt este subordonată patriarhului copt de la Alexandria. Din vechime, alegerea căpeteniei lor bisericeşti se făcea de cler şi nobilime. Cel ales trebuia să aibă vîrsta de 50 ani, să fie celibatar, de preferinţă monah al mînăstirii Sfîntul Anton sau Marcu. Din titulatura patriarhului c o p ţilo r: «Sfîntul Părinte, marele arhi episcop al oraşului Alexandria şi Fostat-Babilon şi al călugărilor Egip tului Tebaidei şi Pentapolei tebaice, al Pentapolei africane şi al ţărilor abisiniene şi axumiţilor, precum şi al Nubiei, Makuris şi al Ţării de sus», sc poate vedea că B iseric a a b is in ie n ilo r e s t e s o c o tită c a o filia lă a B i s e r i c i i c o p iilo r . Căpetenia Bisericii abisiniene este aleasă de patri arhul copţilor, clin rîndul clericilor acelei Biserici, de preferinţă dintre «•¿¡luc|ării mmiislirii Sfîntul Anton. Mitropolitul abisinian, are titulatura de «cibba» sau

KH.-lj

faţă de grecii ortodocşi se simţeau mai apiopiaţi de musulmani, nu sînt ostili Ortodoxiei. Reşedinţa mitropolitului era la început la C.ondar, de unde în 1893, avea să se mute la Addis-Abeba. Preoţii do mir ai abisinienilor sînt căsătoriţi. Faptul că abisinienii practicau circumci/.iunea, serbau sabatul şi observau diferite prescripţii iudaice releritor la ali mentele curate şi necurate, îşi are e x p lica ta i n inlillrarea t i m p u r i e a e le mentului mozaic pe teritoriul lor. Pe drept cuvînt spunea un călător e,i coc-a co-i deosebeşte pe copţii egipteni de greci e naţionalitatea şi literatura, nu monoii/.ismul, căci într-adevăr ei şi abisinienii sînt cel mai p u ţ i n ataşaţi monofixismului. In doctrina ecleziologică susţin tetrarhia, respingind orice primat papal. !n eshatologie se accentuează doctrina vămilor va/duhului, probabil o veche influenţă a literaturii apocrife. Bisericile sînt, ca la nestorieni, de o rarii simplitate. Clopotele şi mu zica bisericească nu mai sînt în uz di- pe vremea stăpînirii arabe. Litur ghia, cu o frumoasă epicleză (la care abisinienii răspund printr-un în treit «Doamne miluieşte-ne») şi cu uu cult dezvoltai pentru M aica Dom nului, dovedesc sîmburele autentic creişlin şi prea puţin depărtat de Ortodoxie. Adeseori evlavia abisiniană îţi. tace impresia unei sincerităţi şi sim plităţi de copil. Cu tot nivelul scăzut al pregătirii clerului şi cu unele uzanţe rămase de la evrei sau musulmani, bisericile acestea pot oferi şi pentru cele europene prilej de reconsiderare şi preţuire caldă a vechii moşteniri spirituale a creştinătăţii. Denumirea de B ise ric i m o n o fiz ite s-a dat tuturor acelor Biserici care — în opoziţie faţă de Sinodul de la Calcedon ■ — s-au desfăcut de Biserica Ortodoxă a Răsăritului. în amintirea lui Iacob Baradai, au căpătat mono fiziţii şi numele de «¡ac.obiţi». De fapt acest nume le revine însă numai monofiziţilor din Siria, Mesopotamia şi Babilon, nu şi celor din Arm e nia, Egipt şi Abisinia, care în unele puncte se deosebesc de adevăraţii monofiziţi. ,;C.

.

B is e r ic a n e s lo r ie n ilo r a ajuns la înflorirea cursul secolului VIII. Episcopul neslorian de la şi-a mutat reşedinţa în nou-înfiinţala reşedinţă dad, a devenit conducătorul spiritual al tuturor

cea mai mare în de Ctesifon, care la 762 a califilor de la Bag creştinilor din regatul

502


califilor. Lui îi erau subordonaţi 25 mitropoliţi, care la rîndul lor aveau sub ascultare fiecare cîte 6 pînă la 12 episcopii. Eparhiile lor se întin deau din China pînă în Egipt, de la lacul Baikal pînă la capul Comorin. Existenţa m aron iţilor, grupuri de credincioşi creştini din S iria şi L ib an , se poate urmări pînă în timpul patristic. Membrii comunităţii sus ţin că-şi au numele de la călugărul Maron, un prieten al Sfîntului Ioan Gură de Aur ( t 407), ai cărui ucenici greci şi sirieni au rămas în pe rioada aceasta cei mai devotaţi credincioşi ortodocşi, combătînd pe monofiziţii din Siria. După un timp, însă, au acceptat idei monotelite. Azi sînt răspîndiţi mai ales în Liban şi în cele două Americi. C reştin ii «tom iţi», d e pe c o a s ta M a la b a r din v estu l In d iei, fac cu noştinţă în secolul VIII cu nestorienii, dar o parte rămîn ortodocşi. Mai tîrziu, din cauza izolării şi a condiţiilor vitrege, unii trec la catolicism, în ultimele veacuri şi la protestantism. In rezumat, cu toate vitregiile vremii, calcedonieni şi necalcedonieni, creştinii răsăriteni au păstrat nealterate credinţa, organizarea şi cultul străvechi. Biserica se conduce prin mîna lui Dumnezeu, iar mina are cinci degete. Biserica cea una îşi exprimă crezul prin glasul autori zat al celor cinci patriarhii : Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, cum zicea pe la anul 800 Sfîntul Teodor Studitul şi cu mici diferenţe, cum spuneau chiar şi Bisericile necalcedoniene. Nimeni nu ar fi putut accepta inovaţii de conducere monarhico-papală, cum vor începe în curînd să predice apusenii. B I B L I O G R A F I E J . P a r g oire, L 'E g lis e b i z a n t i n e d e 527 ă 842, Paris, 1923. K. A l g e r m i s s e n , K o n i e s s i o n s k u n d e , H annover 1930. S t . Z a n g o w , D a s o r t h o d o x e C h r is t e n t u m d e s O s t e n s , Berlin, 1928. N. T o r tj a, H i s t o ir e d e Ia v i e b j z a n t i n e , I— III, Bucureşti, 1934 ; trad. rom. de Maria Ifolbmt, Bucureşti, 1074. I* r. 11 <* i 1 i' r, U r k ir r h n lin d O s t k i r c h e , M ünch en, 1937. Cl i . D i c h I, M tiiih' p m h l o m c a l e i s t o r i e i b i z a n t i n e , traducere în limba rom ână de .1 Z,\ini, lim -111 . •vI i, li*1»'*, in «Biblioteca pentru toţi»; Idem, F ig u r i b iz a n t i n e , Bucureşti, 1011 ; <>a. ,i B u c u r i “,. li, 1969. I’r. I’rol. I o <111 I’ ii I p o a-R ă m u r e a n u, C o n ii g u r a ţ ia a c t u a l ă a c r e ş t in is m u lu i, ('Xlrus (lin «Sludii Tcoloţiico», I (1949), nr. 3— 4. Pentru B i s e r i c i l e n c c a l c c d o n l e n e să se consulte bibliografia de la p. 205.

PER IO A D A A TREIA (VH7

fO.VÎ)

503

Controverse, erezii şi sinoadc locale în perioada a treia In perioada aceasta, cînd popoare1 n o i s e v o i t. 1111îIiti 1 i/. 1 cu învă ţătura şi rînduielile Bisericii, e firesc sii s p u n e m c.i insel)i cultul şi viaţa contemplativă au exercitat o viidit.i uilluenţu. Cu toate; acestea, nu-i mai puţin adevărat că răbufneau m e a , lie din pricina necunoaş terii depline a învăţăturii creştine, fie din m o i i v e de ordin politic (ames tecul monarhilor vremii, mai ales ai celor bi/.anlini in problemele bise riceşti), o serie de frămîntări doctrinare şi abuzuri disciplinare, care numai cu greu au putut fi îndreptate, unele insa :şi-
504


sfintele-icoane. Tarasie nevoind să-l cunune, actul căsătoriei a fost c e lebrat de Iosif, preotul curţii imperiale. Patriarhul a crezut că şi-a făcui datoria, dezaprobînd această căsătorie, potrivit sfintelor canoane. Di' teamă să nu aţîţe mai mult pe Constantin VI, Tarasie nu s-a mai interesat de cele petrecute la palat, neluînd nici o măsură împotriva preotului Io sif. în schimb, eruditul călugăr de la mînăstirea Sacudion, Platon, şi nepo tul său, egumenul Teodor Studitul, s-au ridicat împotriva împăratului. Cei doi călugări au rupt orice legătură cu rudele de la palat — Teodota se înrudea cu Teodor Studitul — , nelăsîndu-se intimidaţi nici de ameninţările împăratului, nici de onorurile oferite de cei de la curte. Ei au rupt orice legătură şi cu patriarhul Tarasie, care a continuat să-l socotească pe împărat ca făcînd parte din comunitatea bisericească, admiţînd intrarea forţată în monahism a împărătesei Maria. Platon şi Teodor Studitul au îndemnat pe preoţii şi monahii din capitală să se ridice împotriva adulterului comis de împărat şi a slăbiciunii căp e teniei lor bisericeşti. Exemplul plin de bărbăţie al celor doi egumeni a dat curaj altor călugări, care nu s-au sfiit să înfiereze pe patriarhul Tarasie ca eretic, iar pe împărat ca adulter. In urma detronării împăratului Constantin VI (797), frînele condu cerii au fost preluate pentru cinci ani de împărăteasa Irina. Odată cu schimbarea din fruntea Imperiului, egumenii Platon, Teodor Studitul şi ceilalţi călugări şi-au redobîndit libertatea. Patriarhul Tarasie nemaiavînd de cine să se teamă, a destituit pe preotul Iosif. La moartea pa triarhului Tarasie, împăratul N ic h ifo r I (802— 811), urmaşul Irinei, a în credinţat scaunul patriarhal lui Nichifor I, un bărbat versat atît în ştiin ţele laice, cît şi în ale teologiei, autor al mai multor tratate peirtru apă rarea cultului icoanelor. Noul ales, asemenea înaintaşului său Tarasie, nu fusese preot, deţinînd o însemnată funcţie publică, ceea ce a produs o nemulţumire generală în rîndurile călugărilor de la mînăstirea Studion, care nădăjduiau că egumenul lor iubit, Teodor, va fi învestit cu aceasLă înalţii demnitate. împăratul, spre a demonstra călugărilor că voinţa lui e literă de lege şi pentru treburile bisericeşti şi laice, a reîn via!
PER IO A D A A TREIA (787-

505

Iosif, care binecuvîntase această căsătorie. Alunei e . i l u i j ă m sludiţi au rupt orice legătură cu patriarhul Nichifor, expunindu-so 1«i noi perse cuţii din partea autorităţii imperiale. In culmea supărării, impurului s-a gîndit sa-i trimită în exil. în cele din urmă s-a răzgîndil, .şliiud că pedep sirea celor aproape 700 de călugări ar putea avea urmări nelu vorubiie. După o întemniţare de 24 de zile, egumenul Platon a fosl eliberai şi lăsat sâ se întoarcă la mînăstirea lui. Teodor Studitul nu s-a inlimidul, continuînd lupta. Văzînd împăratul că Teodor şi călugării lui nu se astîmpără, a dispus exilarea Studiţilor pe insulele în v ecin ate; conducă torii lor, egumenii Platon şi Teodor, au fost întemniţaţi, iar arhiepis copul Iosif de Tesalonic a fost destituit. Cearta mihiană a dăinuit pînă la întronarea împăratului M ih ail I R a n g a b e (811— 813). Datorită înţelepciunii lui s-a putut realiza împă carea cu Studiţii rechemaţi din exil, cu patriarhul care s-a arătat dispus să anuleze hotărîrile sinodului de la 809, excomunicînd şi caterisind din nou pe preotul I o s i f ; influenţa şi sfera de acţiune a egumenului Teodor Studitul şi-a ajuns în acele zile culmea. Cuvîntul marelui egu men de la Studion era hotărîtor şi pentru începerea unui război şi pen tru încheierea unui tratat de pace. Disputa tetragam ică din Bizanţ. în timpul domniei împăratului L e o n V I (886— 912) numit şi «Filozoful», s-au produs noi tulburări interne, care au zdruncinat şi Biserica bizantină. Noua dispută a fost cauzată de căsătoria a patra a împăratului, care a modificat legea privi toare la oprirea căsătoriei a patra, elaborată de tatăl său pe baza canoa nelor 4, 50 şi 80 ale Sfîntului Vasile cel Mare, care interziceau chiar căsătoria a treia. Murindu-i în 894 soţia sa Teofano, el s-a căsătorit în primăvara anului 898 cu Zoe Zautses,- la sfîrşitul anului 899 a murit şi aceasta, fără să-i fi dăruit un moştenitor de sex masculin ; în vara anului 900, Leon a încheiat a treia căsătorie, cu Eudokia Baiana, dar în 901 i-a murit şi această soţie. Atunci monarhul văduv era în căutarea unei a patra soţii, aruncîndu-şi în cele din urmă ochii asupra frumoasei Zoe Karbonopsina. Ştiind că la încheierea unei noi căsătorii se va lovi de o opoziţie puternică, nu s-a pulut decide să-şi execute intenţia. Cînd însă Zoe i-a dăruit în 905 un fiu, pe C on stan tin a l V lI - le a P o rtiro g en etu l (913— 919; 944— 959), trebuia legalizată naşterea viitorului moştenitor al tronului bizantin; în 906 botezul mlădiţei imperiale a fost săvîrşit în

506

IS T O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV ER SA LĂ

biserica Sfintei Sofii de către patriarhul N ic o la e M isticu l (901— 907; 912— 925), cu ceremonialul obişnuit la botezul unui prinţ de Bizanţ, dar cu condiţia că împăratul se va despărţi de Zoe. Trei zile mai tîrziu, îm păratul, cu toată promisiunea dată, s-a căsătorit cu mama fiului său, ri dicată la rangul de Augusta. Hotărîrea împăratului a produs nemulţu miri şi agitaţii, atît în rîndurile clerului din capitală, cît şi ale poporaniî. Zadarnice au fost toate încercările patriarhului de a-1 determina să des facă legăturile acestei căsătorii. Nici chiar oprirea de la cele sfinte şi excom unicarea preotului curţii, care săvîrşise căsătoria, nu şi-au ajuns scopul. De praznicul Naşterii Domnului din anul 906 şi de sărbătoarea Bobotezei din 907, împăratul s-a văzut silit să se întoarcă de la uşa bi sericii. Atunci împăratul Leon VI s-a adresat Romei, cerîndu-i sprijinul, iar papa S erg iu III (904— 911) i-a acordat dispensa solicitată. Bazat pe rezoluţia romană, împăratul nădăjduia să depună pe Nicolae Misticul, înIocuindu-1 cu monahul E itim ie, duhovnicul lui, un bărbat pios, dar puţin învăţat. In februarie 907, Leon al V l-lea şi-a tradus intenţiile în faptă şi Nicolae Misticul a trebuit să plece în exil. La 9 iulie 911, noul patriarh a încoronat pe tînărul prinţ, contribuind astfel ca dinastia macedonean ii să-şi perpetueze domnia şi l-a reprimit pe Leon VI în comunitatea biseri cească, cerînd însă ca din punct de vedere legal căsătoria a treia şi a patra să nu fie îngăduite. Conflictul ivit la Constantinopol a dăinuit toi timpul domniei împăratului Leon VI, clerul fiind divizat în două tabere opuse: nicolaiţii şi eftimienii. Totuşi, la 920, printr-un «tomos al unirii» s-a decis că nu se va mai admite căsătoria a patra. Dogmatic şi canonii' lucrurile se lămuriseră. Ruptura a continuat şi după moartea patriarhului Nicolae Misticul (925), în timpul patriarhilor Ş tefa n II şi a lui Triton. După moartea lui Trifoii, om nevrednic, scaunul de la Constantinopol a fost încredinţai unui ascet, P o lieu ct (P o ly eu k to s, 956— 970), care a redat Bisericii vechea vază şi autoritate. Hotărînd ca numele fostului patriarh Eftimie să fie din nou introdus în dipticele Patriarhiei, a reuşit să facă împăcarea cu unii din (jruparea (Ttimienilor. Pentru completa restabilire a păcii din Bise ricii, s-au ostenit împăraţii V a s ile II (976— 1025) şi C on stan tin V III (1025 I0 2 H), precum şi patriarhii N ic o la e II (979— 991) şi S isin ie (996— 99H), reuşind să înduplece pe ceilalţi călugări eftimieni să reia legăturile cu patriarhia bizantină.

PERIO A D A A TREIA (7117

lor,4)

507

Controversa despre predestinaţie. (Io lls c lu ill, liul contelui saxon Bemon, închinat încă din pruncie de părinţii siii ca «oblaU mînăstiri; Fulda, a fost cel care a provocat noi discuţii în junii acestei pro bleme. Cînd Gottschalk a ajuns la vîrsla să-şi poala da seama de situa ţia în care se găsea, s-a simţit nenorocit. Iu u n i m holăririlor luate Ia sinodul de la Mainz (829), prezidat de arhiepiscopul O lyar, i s-a acordat dispensa de a renunţa la viaţa pe care nu şi-a ales-o el. Împotriva a ces tei hotărîri a protestat însă învăţatul abale de I
508

IST O R IA B IS E R IC E A S C Ă U NIVERSALĂ.

dubla predestinaţie şi despre importanţa voinţei particulare a lui Dum nezeu privitoare la actul mîntuirii. Din cauză că ambele tabere potriv nice au căutat ca părerile lor să fie întărite de hotărîrile unor sinoade, cei din tabăra lui Hinkmar s-au văzut satisfăcuţi cu deciziile sino dului de la Quierzy (853), iar potrivnicii lui de cele hotărîte la sinodul de la V alence (855) şi Langres (859). Urmarea a fost că disputa dintre aceste două tabere a luat proporţii. Cu ocazia sinodului naţional franc de la Savonnieres de lîngă Toul, din anul 859, n-a lipsit mult ca po trivnicii să se încaiere. La propunerea arhiepiscopului Remigius de Lyon, acest diferend urma să fie soluţionat la un sinod ulterior. De fapt, la sinodul din Tuzey de linjgă Toul, ţinut în 860, s-a luat în discuţie această problemă delicată. După îndelungate discuţii aprinse, s-a ajuns la un compromis şi astfel la încetarea discuţiilor aprinse, dar rezolvarea problemei predestinaţiei a rămas nesoluţională. Formula conciliantă din circulara sinodului de la Tuzey, al cărei autor a fost arhiepiscopul Hinkmar de Reims, a fost redactată în vederile anti-augustinienilor. Controverse privind Taina Euharistiei. Dacă pînă în secolul IX taina Sfintei Euharistii era primită de toţi, începi nd cu acest veac a devenit temă de discuţii. Călugărul P a sch a siu s R a d b ertu s (t 856), unul din cei mai luminaţi teologi ai timpului său, a alcătuit în 831 scrierea D e c o r p o r e et s a n g u in e D om ini. Treisprezece ani mai tîrziu, la 844, în timp ce era abate la mînăstirea Corbie, a publicat o nouă ediţie, pe care o dedică împăra tului Carol Pleşuvul. Ideea fundamentală a acestei scrieri era : Sfînta Taină a Euharistiei de pe altar cuprinde, «sub figura panis et vini», ade văratul trup şi sînge al Mîntuitorului şi anume «non alia plane caro, quam quae nata est de M aria et passa in cruce et resurrexit de sepulcro», care cu adevărat nu este alt trup decît cel care s-a născut din Fecioara şi a înviat din mormînt ; cu alte cuvinte, deşi chipul sau forma pîinii şi a vinului rămîn, trebuie crezut că după sfinţire nu este decît trupul şi sîncjele lui TTrislos; şi că acel trup nu este altul decît cel născut din Fecioara Maria, trup care a pătimit pe cruce şi a înviat din mormînt. C e l e a f i r m a l e d e Paschasius Radbertus corespundeau adevărului de credinţă învăţul de Biserică, dar felul de expunere era făcut în te r meni neobişnuiţi, care uşor puteau fi rău înţeleşi. Identitatea istorică şi eaharistică a Mîntuitorului erau prea puţin scoasă în evidenţă. Ur

P ER IO A D A A TREIA

('/II/

1054)

509

marea a fost că din mai multe părţi .s-,m ivii. unii care s-au ridicat împotriva acestor afirmaţii. Abatele Rluilxuius Maurus, într-o sci ¡soare ■adresată abatelui E igil din Prum a căutat s.i scoată în evidenta ca nu m ai «naturaliter» sau în esenţă, nu şi «specialilor» sau în formă apa rentă, sînt de fapt unul, adevăratul şi euluu islicul trup al Mîniuilorului. Ratrammus, îndemnat de Carol Pleşuvul sa sr pronunţe asupra ches tiunii, a accentuat această deosebire, asllel că unii au afirmat că cl a .socotit prezenţa Mîntuitorului în Euharislie numai în mod spiriluul. împotriva acestei afirmaţii —•după c o l o l e l u l a l c de Hinkmar - s~a ridicat filozoful Io a n S cotu s E iig en a , n v u n o s c i n c l o simplă «memoria veri corporis et sanguinis Christi» — u m i u l i r e a adevăratului corp şi sînge al Domnului. Explicarea aceasta cu l o l u l superficială, raţională şi prea alegorică a eruditului Erigena, că in SIinLa Euharistie trupul şi sîngele Mîntuitorului trebuie privit mai mu l l siml)olic, adică pîinea. şi vinul ar fi semne de comemorare ale trupului şi singelui Domnului, pre cum şi simbolul despre prezenţa lui reală iii I i i Iu i ristie — nu a făcut-o susmenţionatul filozof într-un tratat s p e c i a l r e l a l i v la taina euharistică, ci în unele locuri din operele sale. La lei şi
A>

5 10

IS T O R IA B IS E R IC E A S C Ă U N IV E R SA LĂ

său coleg de şcoală, scolasticul A d elm a n d e L ièg e , a atacat pe toţi cîţi împărtăşeau un punct de vedere opus celui susţinut de el. Urmarea a fost că s-a născut o dispută publică vehementă. Sinoadele de la Roma şi V ercelli (1050) s-au ridicat împotriva lui Berengar, atacîndu-i punctul de vedere ; cei întruniţi la sinodul din Paris (1051) l-au ameninţat atîl; pe el cît şi pe prieteni cu moartea. în cele din urmă, în baza declara ţiilor făcute de Berengar în faţa sinodului de la Tours (1054), prezidai în calitate de împuternicit papal de H ild eb m n d , viitorul papă G r ig o iie V II, spiritele s-au liniştit, fiind satisfăcute cu declaraţia că în Euharistie substanţa pîinii şi vinului se preface în substanţa trupului şi sîngelui Domnului. în urma celor stabilite la sinodul de la Lateran (1059), Beren gar, de frica pedepsei ce-1 aştepta, a acceptai, formula : «verum corpus Domini sensualiter, non solum in sacramenlo, sed in veritate manibus sacerdotum tractari, frangi et fidelium denii bus atteri» = «trupul real al Domnului se acceptă ca atare şi se frînge de mîinile preoţilor şi se macină cu dinţii credincioşilor, după simţ şi cu adevărat, nu numai în taină». Dar după scurgerea unui deceniu s-a declarat gata de luptă îm potriva celor hotărîte la sinodul de la Latern. Chemat la Roma, 1079, de papa Grigore VII, a fost din nou înduplecai să renunţe la părerea sa şi a fost lăsat în pace. Erezii în Apus. în decursul acestei perioade s-au menţinut în Apus, in secret, rămăşiţe ale vechiului maniheism, care aveau asemănare cu pavlicianismul din Imperiul bizantin. In Spania, M ig eţiu e x p lic a , pe la 780, problema Sfintei Treimi în sens sabelian, cu «triplă» revelaţie. în răspunsul său, arhiepiscopul E lip an d din Toledo a replicat că Logosul, Fiul lui Dumnezeu, este cu Hristos-omul numai «fiu adoptiv» al lui Dumnezeu. împotriva acestei teze de «adopţianism» s-au pronunţat sinoadele de la Ratisbona-Regensburg (792), şi Frankfurt (794), la îndemnul lui Carol cel Mare şi prin scrisul teologului franc A lcu in . După sinodul de la Aachen din 800, ere/ia s-a stins. Dur ideile uu reapărut sub altă formă. Astfel potrivit celor scrise în C ron ica lui Ademur şi după cele redate de alţi cronicari, ca R u d olf (H abcr, călugăr benedictin la A uxerre şi Cluny (1031), existenţa de scrieri erotico a lost descoperită în Orléans, unde preoţii Ş tefa n şi L isor

PERIO A D A A T R EIA (711/

im ,!)

511

(L iseu r), tăgăduiau Naşterea Mîntuitorului de c a lic I ’ k m Cu ral a Maria, suferinţele şi calvarul Domnului, înmormîntarea şi m i n u n a i , i lui înviere, unitatea trinităţii şi crearea lumii. Mai departe respingem l î ol ezu^v Euharistia, cinstirea Sfinţilor, ignorau săvîrşirea faptelor b u n e , recomandînd excesele trupului ca acte mîntuitoare ale suflelului. Inlrunirilo secrete se ţineau în timpul nopţii, cu care ocazie aveau loc şi u n e l e acte de imoralitate. Cu prilejul unei vizite făcute în 1022 d e regele R o b ert al Franciei şi de soţia sa C on stan ţa în oraşul Orléans, monarhul a. dispus arestarea ereticilor în timpul unei întruniri secrete şi î n a i n tarea lor în faţa unei judecăţi sinodale, ţinute în acel an în biserica Sfintei Cruci din Orléans. La arestarea ereticilor a fost descoperit şi cavalerul normand A reia st. Dus în faţa sinodului, cavalerul a explicat celor prezenţi motivul pentru care se aflau în lanţuri şi episcopii sinodali l-au somat să denunţe învăţăturile ereticilor. La propunerea cavalerului au fost mai întîi ascultaţi ereticii şi cînd aceştia au început să se dez vinovăţească cu ajutorul minciunii, Arefast le-a demascat învăţăturile rătăcite. Zadarnice au fost încercările episcopului de Beauvai de a-i determina să revină la credinţa adevărată. Nevoind să se lepede de erezie, au fost arşi pe rug. Chiar şi canonicul T eo d a t, cu toate că murise de trei ani, constatîndu-se că şi el a făcut parte din această sectă, a fost dezgropat şi ars. Ura împotriva acestor eretici era atît de mare, îneît regina Constanţa, indignată că duhovnicul ei, preotul Ş teia n , aparţinea şi el acestei secte, i-a scos cu mîna proprie un ochi ! Apoi episcopul G érard d e C am brai, care deţinea şi scaunul de la Arras, făcînd o vizită fiilor săi sufleteşti de acolo, cîteva zile după so sirea lui la Arras, a aflat că în apropierea oraşului s-ar găsi unii eretici pripăşiţi din Italia, care neagă taina Botezului şi a Euahristiei, Spove dania şi însemnătatea căsătoriei. Din ordinul episcopului Gérard, ere ticii au fost arestaţi şi aduşi în faţa sinodului de la Arras, judecaţi şi învinuiţi de pelagianism. tn faţa sinodului, ereticii au declarat că sînt ucenicii italianului G o n d o lfo şi că nu se simt cu niciuna din învăţă turile lor în contrazicere cu Evanghelia. Episcopul Gérard arătîndu-le greşelile, ereticii şi-au recunoscut vina şi s-au lepădat de erezie, măr turisind simbolul de credinţă ortodox. Şi în Italia de nord trăiau ma ni hei care se ascundeau sub numele de «patareni». Sediul era la castelul Monfort de lîngă Torino. Unul din

512


aceşti eretici, maniheul G era rd o , a avut îndrăzneala să declare în iaţ>i arhiepiscopului H er ib e rt d e M ilan o, că dacă se vrea ajutorarea muri bunzilor pentru a le cîştiga harul, trebuie trimişi cu forţa pe cealaltă lume. Apoi trinitatea o explicau în felul următor : Dumnezeu Tatăl este veşnic, Fiul este suflet omenesc, iar Sfîniul Duh este adevărata înţe legere a Sfintei Scripturi ; M arele preot (p o n tiiex ) al credincioşilor n-ar trebui să fie sfinţitul Părinte de la Roma, ci altul, un trimis al lui Dum nezeu, care încontinuu să-şi cerceteze fraţii, rugîndu-se pentru iertarea păcatelor lor. Ereticul L ou th ard a activat între ţăranii de la Chalons sur Marne ridiculizînd cultul icoanelor, nimicind sfintele cruci şi încheindu-şi viaţa prin sinucidere. Un sinod ţinut la Remis (1049) a rostit anatema împo triva tuturor ereticilor, precum şi împotriva acelora care ar căuta să le ia apărarea sau să primească o slujbă din partea lor. Cînd împăratul Henric Hi (1039— 1056), a aflat că astfel de eretici s-ar găsi şi în cu prinsul Imperiului german, a dispus urmărirea şi arestarea lor. în 1052 mai mulţi eretici au fost spînzuraţi, din ordinul. împăratului, la Goslar. b i b l i o g r a f i i

;

E. P o p o v i c i, op. cit., 2, 1926, p. 351 ş.u., 368 ş.u., 380 ş.u. G. O s t r o g o r s k y , Geschichte des byzunl. Slaates, 1940, p. 182 ş.u. H. P e 1 1 e r, Paschase Radbert, A m iens, 1 9 3 8 ; II. de Lubac, Corpus Mvsticum, P aris, 1949. J . F. R i v e r a, Elipando, Toledo, 1940. J . J o i i v e t , Godescaic d'Orbais, Paris, 195 8 ; B ih lm ey er-T u ch le-V icaire, op. cit., 2, 1963, p. 91— 94 şi bibliografie, p. 354 ş.u. C. V i o l a n t e : La pataria milanese e la riiorma ecclesiastica, I, Roma, 195.). A ici A. T o y n b e e , Constantine PorphYroijcnetus and his acje, London, 1973, X V III— 768 p. '

CULTURA TEOLOGICĂ ÎN RĂSĂRIT ŞI APUS Cultura teologică în Răsărit. ,Universitatea din Bizanţ. Teologi mai însem naţi: Teodor Sludilul şi F o lie 71. Bizanţul, centrul unei impresiónenle mişcării culturale şi artis tice, a fost sediul unei strălucite civilizaţii a Evului mediu. Y' Cît de mare era pasiunea pentru cilii se vede din exemplu] epis copului A r e ta d e C e z a ie e a (850— 944), dascălul lui Fotie, care plătea bani grei pentru o ediţie bună a lui Huclid. De împăratul M ih ail 11 (820— 829), care abia ştia să scrie (fusese soldat), se rîdea mult. în schimb, în aceeaşi vreme T e o c tista , mama Ştiutului Teodor Studitul, deşi nu avusese parte de şcoală în tinereţi', a învăţat alături de fiul său. Un S u id as (în secolul X) sau un P scllo s (în secolul XI) citează nenumăraţi scriitori clasici în scrisul lor. Se şl io că şi sudul Italiei va păstra destule mărturii despre familiarizarea cu eullura greacă : manuscrise, opere de artă plastică etc/Cu drept cuvînt se; poate afirma că Imperiul bizantin, păstrătorul culturii, al tradiţiei şi al ştiinţei antice, şi-a îndeplinit cu prisosinţă această sarcină universală. Comorile vechii culturi clasice, precum şi bunurile disciplinelor teologice greceşti, au fost din fericire ferite în Bizanţ de cucerirea orientalilor şi a barbarilor ostili. în Bizanţ, moştenitorul glorioaselor capitale ale elenismului ca Atena, Alexandria şi Antiohia, ştiinţa şi cultura au fost îngrijite, dezvoltate, păstrate cu sfinţenie şi cu pasiune, pentru ziua în care Apusul va deveni moşteni torul vechii lumi greceşti. Bizanţul a lăsat în istorie o urmă însemnată, aducînd reale şi însemnate servicii întregii omeniri. în Bizanţ, manu scrisele autorilor clasici erau socotite obiecte de mare preţ, copiate, citite şi comenlale cu pasiune. în marca bibliotecă imperială a capitalei, $ C ap itol re d a c ta t de P r. pro f. T. B o d o tja e

33 — Istoria bisericească

514

IS T O R IA B IS E R IC II U N IV E R S A LE

care număra mai bine de 30.000 volume, alături de «operele înţelepciu nii dlivine» se găseau şi «operele înţelepciunii profane». în «palatul sacru», se afla în secolul X I o mare bibliotecă, pentru a cărei îmbogă ţire şi mărire s-a ostenit împăratul C on stan tin V II P o r îiro g e n etu l (913— 919 ; 944— 959), om setos de învăţătură. De asemenea şi biblioteca eru ditului patriarh F o tie reprezenta o mare bogăţie. Printre cele 280 v o lume analizate cu fineţe critică în al său M y r io b ib lio n , textele clasicilor, istoricilor, oratorilor, gramaticilor, medicilor şi chiar romancierilor, ocupă un loc tot la fel de mare ca şi autorii bisericeşti. De asemenea şi în numeroasele biblioteci mînăstireşti, alături de nenumărate opere te o logice, se găseau opere ale literaturii clasice şi patristice. . Una din formele favorite în care se exprimă cugetarea bizantină este istoria, care împreună cu poezia religioasă constituia manifestarea cea mai de seamă a geniului bizantin. Dacă facem comparaţie între istoricii bizantini şi istoricii contemporani ai Apusului, vedem că prin stil, prin compoziţie şi fineţea psihologiei, grecii erau net superiori lati nilor, putîndu-se mîndri cu o bogată şi lungă tradiţie, că antichitatea şi-a pus pecetea pe Bizanţ. Cu toate că istoricii bizantini s-au inspirat şi au căutat să imite pe Herodot, Tucidide şi Polybiu, nu se poate spune că au fost simpli imitatori. Mulţi dintre ei s-au ridicat la înălţimea ade văratelor personalităţi istoriografice, ştiind să folosească în mod creator materialul amplu care li se oferea, căutînd să fie obiectivi, să dea infor maţii precise şi să-şi îndeplinească cu conştiinciozitate datoria lor de istorici. întreaga civilizaţie bizantină se oglindeşte în toată amploarea şi varietatea ei în acest gen literar. Dintre reprezentaţii cei mai de seamă fac parte : T eo ia n , N ich iio r, S im eo n M e ta h a s tu l, Io s ii G e n e s io s , Io an K a m e n ia te s , L eo n D iacon u l, M ih ai P s ello s , Io a n S k y litz e s şi G h e o r g h c K e d r e n o s .-|Datorită pasiunii pe care o manifesta societatea bizantină pentru istorie, pe lîngă adevăraţii istorici, găsim şi o altă pleiadă do «cronicari», făuritorii numeroaselor rezumate din istoria universală. Iii afară de istorie, teologia a fost aceea care a preocupat şi pasio nai toal.e clasele sociale, toate ramurile de activitate. S c r i e r i l e l e o k x j i c c preocupau întrega societate bizantină. în Impe r i ul b i z a n l i n , şl i e , Biserica a participat la toate manifestările de viaţă, f i i n d o c r o f i f i i d e pulerea publică şi în special de favoarea împăraţilor. Operele teologice şi î n special scrierile celor trei mari Capadocieni, ale

CU LTU RA T E O LO G IC Ă IN l
515

lui l o an Gură de Aur şi ale lui Ioan Diiiii.ischin, ot upuu in educaţie un loc de frunte. M ajoritatea bizantinilor nu se |>ulc.ui lipsi do farmecul acestor cărţi. Chiar şi împăraţii au simţit o den:,elnlu plăcere de a dis cuta probleme religioase şi mulţi dintre ei un cunoscut bine diferitele probleme de credinţă. Luptele neîncctule, duse impoli i\ u diloi îleior erezii, au tulburat creştinătatea bizantinii din ,s ecolul IV pinu in secolul. IX, forţînd-o să-şi apere adevărurile de crodinlii. Şirul bărbaţilor care au ilustrat eulluru t e n l o g i c u o s l o lung,. In secolul VIII avem pe Io a n D am asch in şi T a » Im S/tnliiul, în s o e o u u l IX pe F o iie , în secolul X pe A reta s, iar în secolul XI pe S im con N oul T e o lo g şi M ih a il P se llo s. Dezvoltarea vieţii m o u u l i u l e u produs în faimoasa mînăstire de la Studîon şi în cele do tu Allios o literaturii teologică do înalt nivel, al cărui corifeu a fost în secolele X XI S im co n «N oul T e o lo g ». Retorica clasică a contribuit la crearea unor admirabili predicatori bisericeşti, ca P sello s. A luat de asemenea naştere o bogată literatură aghiografică. Reprezentantul cel mai de seamă a fost S im co n M etafrastul. în măsura în care istoriografia bizantinii era influenţată de trecutul clasic, teologia era dominată de trocului creştin. Respectul tradiţiei a răpit culturii teologice originalitatea şi libertatea de spirit, legîndu-i pe teologii bizantini de cercul Sfinţilor Părinţi. Nimeni nu se mai lăuda în a gîndi, toţi se bazau pe autorilulea marilor teologi de altădată. Atanasie cel Mare, Capadocienii şi Clnri! al Alexandriei sînt maeştrii dog maticii ; Ioan Gură de Aur e mentorul e x e g e z e i; V asile cel Mare al asceticii, iar Maxim Mărturisitorul al misticii. E drept că se resimte în scrisul unor bizantini poate prea mult gustul pentru subtilităţi, pentru manierism. Stilul lor este adesea prea. savant. Scrierile lui C on stan tin P o ilir o g e n e tu l ca şi operele de enciclopedie istorică, militară, agricolă, medicală şi mai ales aghiografică scrise din ordinul lui ar vrea să cuprindă tot ce a dai pînă atunci trecutul, să nu se piardă nimic din el. « C erem o n iile» şi «A d m in istra ţia Im periu lu i» au, e drept, multă minuţiozitate şi seriozitate, mult gust pentru grandios» dar poate puţin avînt, prea puţin umanism. In acelaşi timp, Fotie, Areta, Mihail Psellos, ca să nu vorbim de figuri din viaţa monahală, ca Teodor SLuditul şi Simeon Noul Teolog,' au un scris vioi, plin cu imagini vii din natură, cu citate din clasici, cu calităţi de emotivitate literară deosebită, care, se pot citi şi azi. Nu

516

IS T O R IA B IS E R IC II U N IV ER SA LE

degeaba spunea Ch. Diehl că «ceea ce deosebeşte cel mai mult litera tura bizantină de celelalte din Evul mediu este contactul ei intim cu antichitatea clasică» ; nu întîmplător ea se va afla şi la temeliile uma nismului renaşterii italiene. * U niversitatea din Bizanţ. Mîndra capitală a Imperiului bizantin era centrul politic şi administrativ, precum şi centrul religios, econo mic, literar şi artistic al monarhiei greceşti din Răsărit. Spre ea privea o lume întreagă. Constantinopolul, «oraşul păzit de Dumnezeu», cum îi spuneau bizantinii, era cel mai strălucit oraş ai Evului mediu. Universitatea de la Constantinopol fusese fondată în secolul V de împăratul T e o d o s ie II (408— 450).|Acesta, un monarh lipsit de energie, a stat mai mult sub influenţa energicei sale surori Pulcheria, iar mai. tîrziu sub aceea a soţiei sale Athenais-Eudokia, fiica unui retor păgîn din Atena. Personalitatea acestei împărătesc, care în decursul vieţii a rămas credincioasă idealurilor culturale ale oraşului natal, fiind totodată şi o înfocată adeptă a noului ei crez creştin, alcătuind versuri profane, alături de cîntări bisericeşti, este un exemplu viu al îngemănării cre dinţei bizantine cu cultura antică. Meritul înfiinţării universităţii de la Constantinopol din anul 425, îi revine acestei iemei. La noua universi tate, cel mai însemnat centru cultural al Imperiului, predau zece grama tici greci şi doi jurişti. A ceastă şcoală a. losL supusă unei reorganizări în timpul lui H e ia c lie (610— 641), după ce in anii de anarhie din timpul domniei lui F o c a s (602— 610) odată cu decăderea sistemului adminis trativ şi a stării culturale, a apus şi universitatea din Bizanţ. împăratul Heraclie a înfiinţat în locul instituţiei întemeiate de Teodosie II o nouă şcoală superioară, un «Oikumenikon Didaskaleion». Iniţiativa înfiinţării noii universităţi îi revine patriarhului S e r g h ie I (610— 638), fapt ce de notă că în acel timp Biserica s-a bucurat în Bizanţ de mare autoritate. Din cauza pronunţatei simpatii manifestate de dascălii şi discipolii ace lui înalt focar de cultură pentru cultul icoanelor, a fost închis din or dinul împăratului iconoclast L e o n lII Isaurul (717— 740). \ in vă ţinui n Iul superior, decăzut aproape în întregime în decursul crizei iconoclaste, a fost readus la viaţă de cezarul B ard as (t 866), prin în temeierea «noii» universităţi din Bizanţ, o admirabilă şcoală de filozofie şi ştiinţă. Cercetări mai noi au dovedit că încă de la Constanta cel

C U LTU RA T E O L O G IC Ă IN U ,\ S M ;ll

M M ‘US

517

Mare învăţămîntul superior din Bizanţ, se d e s l . i ş u i , i i n «Ionii d irecţii: 1) ştiinţe profane, îndeosebi cele um. m i s i e şi j u r i d i c i ' (dur adeseori şi matematicile şi medicina) şi 2) studiile leoloijice. I.,i această şcoală se predau disciplinele in greceşte. Cei moi distinşi d , i s c , di, ca un l.m n ma tematicianul şi F o tie , au fost invitaţi sii onoi <>•/.<> <« d e d r c l e a c e s t e i uni versităţi. Conducerea ei a fost încredinţată lui l.eon, Adovăratul suflet al şcolii a fost, insă, Fotie, unul din cei mai c u i d i t i I>. 1 1 1>, 1 1i ai v e a c u l u i său. Mai tîrziu, din iniţiativa sfetnicilor impui .deşi l ' x r l l o s , S i p l i i l i n o s şi L ich u d is, învăţămîntul se va reorganiza pe lur/e noi, înlemeindu-se o şcoală superioară filozofică şi juridicii (l(M'>)| Nlozofia era sinteza tuturor ştiinţelor, disciplina cea mai îimlf.i, « U e l o r i i » , care erau grama tici, filozofi şi umanişti totodată, comentau l e x l c l e poetice ale istorici lor şi ale oratorilor Greciei antice, «Pilozoln..- s t u d i a u pe Aristotel şi pe Platon şi prevesteau din secolul XI . k c. i i c n u ş l e r e platonică de mai tîrziu. Conducerea noii universităţi a fost n i c i edintată lui Psellos, care a primit răsunătorul titlu de «con su l (/¡y/xi/o.s) ctl filo z o fic i» . Conducătorul şcolii juridice şi păstrătorul drepfului ( n on iop h y lu x ), a devenit Ioan Xiphilinos. Astfel a luat fiinţă o nouii metropolă, un nou centru al învăţămîntului juridic în capitala Bizanţului, menit să crească pe viitorii magistraţi şi înalţi demnitari ai administraţiei imperiale greceşti.^Din secolul X I pînă la prăbuşirea Imperiului bizantin, universitatea din Constantinopol a fost celebră în întreaga lume, exercitînd o puternică influenţă asupra Orientului arab ca şi asupra Occidentului latin. Notăm că îndeosebi în timpul luptelor iconoclaste — ca dealtfel adeseori în istoria Bizanţului, sub Juslinian I, sub Comneni şi Cantacuzini mai tîrziu — înregistrăm alături de luptele pentru tron (mai binezis în strînsă legătură cu ele, căci în Bizanţ nu se putea despărţi Biserica de stat) o pătimaşă luptă între «zeloţi» sau fanai ici ortodocşi şi naţio nalişti, pe deoparte, şi între cei liberali şi moderaţi, pe de alta. Parti dele îşi aveau oamenii lor, începînd de la cei «născuţi în purpură» (îm păraţi) pînă la soldaţi şi călugări deopotrivă. Desigur că de-a lungul veacurilor de «mărire şi de decădere» ale Bizanţului nu era uşor să menţii un Imperiu confruntat cu a fi tea contradicţii de ordin politic, social, cultural, religios. Dacă faţă de pericolele externe, (avari, arabi, bulgari etc.) şi de cele interne, nenumărate, Imperiul s-a putut menţine şi în această perioadă, datorită mai ales unei excelente reorganizări

518


administrative şi militare (Heraclie, Constantin V, Vasile I, Nichifor Foka, V asile II etc.), să nu uităm că şi sub raport religios Bizanţul a dat: dovadă de vitalitate, ba chiar de originalitate, deşi unii învăţaţi apuseni afirmă că după secolul IX teologia bizantină n-a mai produs nimic original. / Amintim doar cîteva nume de t e o lo g i bizan tin i mai cunoscuţi în acest timp. Patriarhul N ic h ifo r (806— 815), urmaşul lui Tarasie (cel ce prezi dase Sinodul VII ecumenic), fusese şi el, ca şi predecesorul lui, se cre tar imperial. Era un om «moderat», de aceea şi-a atras duşmănia «zeloţilor» mai ales a călugărilor studiţi. în 815, cînd împăratul Leon A rm ea nul reînnoi iconoclasmul, patriarhul păşi curajos combătîndu-1, periclitîndu-şi poziţia, pe care o şi pierde, fiind exilat. Opera lui cuprinde lucrări istorice şi polemice din cele mai temeinice ale epocii. în 815 scrie o combatere a deciziilor iconoclaste şi a florilegiului patristic adu nat de ei. La fel are un tratat contra celor ce numesc chipul şi asemăna rea cu Dumnezeu «idoli». Ambele se păstrează numai în manuscris. Ceva anterior publicase un A p o lo g e tic u s m in or şi altul m a jo r , care conţine în sine o reconstituire şi combatere a întregii concepţii iconoclaste de pe vremea lui Constantin Copronim. Cu obiectivitate rară combate Nichifor toate referirile la surse patristice, recunoscând de apocrife şi texte patristice din Eusebiu, Epifanie şi M acarie cel Mare, pe care spri jineau iconoclaştii afirmaţiile lor. Cy\ T e o d o r S tu ditul s-a născut în 759 la Constantinopol, învrednicindu-se de o creştere aleasă. Din tinereţe i-a fost dat să cunoască oro rile iconoclaştilor, precum şi lupta şi suferinţele eroice ale călugărilor iconoduli din timpul împăratului Constantin V Copronim (741— 775). Asemenea tatălui său F otin şi pioasei sale mame T e o c tista , sora egu menului Platon, ambii intraţi în monahism, a îmbrăcat şi Teodor hainei călugărească, intrînd la 781 în rîndul monahilor. Studiind cu mare zel scrierile Sfînlului Vasile cel Mare, la sugestia unchiului său Platon, a începui munca de reformare a vieţii monahale, în conformitate cu regu lile Sfînlului V.isilo, insistînd în special asupra strictei observări a s ă răciei călugăreşti. Arălîndu-se a fi unul din cei mai înverşunaţi adver sari ai împăratului Constantin VI Porfirogenetul (780— 797), înfierînd adulterul acestuia, a fost maltratat şi exilat la Tesalonic. După căderea

CU LTU RA T E O L O G IC A IN HASĂUIT Şi APUS

519

împăratului, Teodor şi monahii lui s-au înlors la ConsUmlinopol. Peri colul arab stă la baza plecării, în 799, de l.i Saccudion la mînăstirea Studion din Constantinopol. Atît prietenii cît şi duşmanii au trebuit să recunoască în Teodor un caracter desăvîrşit, o personalitate măreală, demnă să slo.i alaiuri de ce le mai distinse figuri ale Bisericii. Din minim,ilele .sale cateheze adre sate monahilor, precum şi din preţioasele salo scrieri, adevărale perle ale artei bizantine epistolare, figura Im Teodor Slndiltil ne apare în întreaga ei măreţie. Răbufnind din nou pe limpiil împăratului N ich ilor (802— 811) şi al patriarhului cu acelaşi nume, «Ceai la mihiană», Teodor Studitul, reprezentantul grupării rigorisle orlodoxe, împreună cu mulţi călugări şi preoţi, a trebuit să plece a doua oara în exil (809— 811). Rechem at din pribegie de împăratul M ihait 1 H an gabe (811— 813), a plecat pentru a treia oară în surghiun la Smirna, în Limpul împăratului L e o n V A rm ea n u l (813— 820), cînd au reînceput luplele iconoclaste. Teodor, neînfricatul iconodul, a ţinui o magistrală cuvîntare, arătînd împăratului iconoclast deosebirea între pulorea lumească şi spirituală, înfierînd amestecul tronului în treburile Bisericii. Nici torturile, nici Întemniţarea de patru ani n-au zdruncinai elanul de luptă şi tăria de credinţă a lui Teodor. Scrisorile sale iu* dau amănunte preţioase ale luptei eroice a celui întemniţat, chinuit, şi a celor ucişi pentru credinţa adevărată. Ultimele zile le-a petrecui pe o insulă în faţa Bizanţului. A murit la 11 noiembrie 826. La 844, osemintele i-au fost aduse în mînăs tirea Studion. Opera Sfîntului Teodor Studitul are importanţa Sfinţilor Maxim Mărturisitorul, şi a Sfîntului Ioan Damaschin, zice un cercetător recent (Beck). Nu numai lucrările sale polemice («T rei tratate», « C îtcv a p r o b le m e » , «Ş a p te c a p ito le » toate îndreptate' contra iconomahilor), dar îndeosebi c e l e p e s t e 300 d e c a t e h e z e adresale monahilor l-au impus în conştiinţa tuturor ca un mare luptător pentru Ortodoxie şi pentru orga nizarea vieţii călugăreşti. îndeosebi ei subliniază idealul de viaţă de obşte al călugărului, punînd la baza ei ascultarea, munca manuală şi cea intelectuală într-o disciplină dusă pînă Ia amănunt. îndrumările sale erau un răspuns şi la anumite orientări prea li bere, prea laxe ale monahilor. Din punct de vedere omiletic sînt valo roase cele 134 cuvîntări adresate monahilor şi alte 13 cuvîntări oca

520


zionale. Versurile sale iambice, precum şi «Testamentul» lăsat călugă rilor, ne m ijlocesc o privire a vieţii monastice şi a diferitelor funcţii mînăstireşti. în fine, din cele peste 550 scrisori, redate în parte de Migne (P.G. 99, 904— 1169), se poate vedea bogata activitate a Studitului în domeniul ascetic şi politico-bisericesc. în secolul al IX -lea un monah al mînăstirii sale a alcătuit o biografie a Sfîntului Teodor Studitul (la Migne, P.G. 99, 235 ş.u.), iar alt călugăr a compus o altă «Vita» a Studitului în secolul X (A ceastă biografie a fost editată de Sirmond, la Migne, P.G. 99, 133 ş.u.). A r e ta d e C e z a i e e a (850—944), originar din Patras (Peloponez), a ajuns pe scaunul Cezareei (deşi a petrecut numai în Constantinopol) cu ajutorul prietenului său Nicolae Misticul, patriarhul care a avut atîta de lucru cu cele patru căsătorii ale împăratului Leon Filozoful. A reta a fost un enciclopedist. A scris eseuri privind unele rătăciri ale armeni lor, ale iudeilor, o polemică antiislamică, apoi diferite sholii la Luchian, Iulian Apostatul • cele mai importante sînt C om en tariu l la A p o c a lip s ă (prelucrată după Andrei al Cezareei, antecesorul său din secolul VI, lucrare răspîndită în foarte multe manuscrise în tot Răsăritul), apoi omilii şi note exegetice la Vechiul şi Noul Testament, şi multe note la scriitorii bisericeşti Clement Alexandrinul, Iustin, Taţian, Atenagora, Eusebiu etc. Nu s-a putut dovedi dacă" a fost sau nu direct dascălul lui Fotie, cum se afirmă. F o tie s-a născut pe la 815 la Constantinopol, dintr-o familie dis tinsă. A avut parte de o cultură şi o educaţie aleasă, studiind grama tica, poetica, retorica, filozofia, teologia, medicina şi dreptul. într-o vreme manifesta înclinări spre viaţa călugărească. în cele din urmii s-a dedicat carierei de dascăl academic, bucurîndu-se de mare renu me. În timpul carierei profesionale, a comentat pe Aristotel, pe neopIci Ionici îşi pe Platon. Legăturile sale cu palatul l-au ajutat să intre in dlmosfiM',1 curţii. La început a avut funcţia de prim-secietar impe rial şi slt'lnic împărătesc. La 838 e trimis ca ambasador la Bagdad. Cişligindii-şi simpatia şi încrederea puternicilor personalităţi de la p
CU LTU RA T liO L O G IC Ă IN li AS A UIT Şl AI'US

527

Patriarhul Fotie a fosL cel mai valoros s o iilor bisericesc şi profan al secolului al IX-lea, precum şi un emulii s.iv.ml, admirat de discipolii săi. Numele lui, atît în istoria bisericească, cil si in istoria imperiului bizantin, a ajuns la un aşa loc de cinste, m ul n-.i pulul, li întrecut de nici un alt bizantin. însemnătatea şi respectul pe care l e - . i ce,,liq.il in calitate de pa triarh de Constantinopol, desfăşurînd o boq.il.i activitate misioiuiră — în convertirea hazarilor, ruşilor şi buIi administrativă, în elaborarea de legi bisericeşti, şi diplomal ic.i m mceic.irile de a realiza o «unire» cu Biserica Armeană. Fiind un mare iubitor al clasicităţii e l e n e , s-«t ostenit în răspân direa culturii şi ştiinţei greceşti. In s e m n .il. ile.i culturală şi-a cîştigat-o şi ca teolog, şi mai ales ca om de ştiinţei, reuşind să reînvie dragostea pentru studiul clasicilor. In această privinţă, posteritatea îi datorează o mare recunoştinţă, întrucît n-a avut un înaintaş care să-i sugereze această idee şi nici n-a primit un imbold din aiurii, totul fiind făcut din proprie iniţiativă. Meritul lui constă în împrejurarea că el a ştiut, cu puteri proprii, să însufleţească spiritele pentru clasici. în tot timpul carierei sale de dascăl, Fotie a ştiut sii se identifice cu înalta sa misi une, izbutind să reaprindă interesul pentru literatura teologică şi cla sică. Cu drept cuvînt se poate spune despre el că a fost un umanist şi un spirit luminat, modern, original. Un moment nepieritor pentru rîvna studiului literaro-istoric îl con stituie opera sa M y r io b ib lio n sau B ib lio lh e c a , în care sînt analizate cu fineţe critică textele a 280 volume ale autorilor bisericeşti alături de clasici, istorici, oratori, gramatici, medici şi chiar romancieri. Dacă în această colecţie critică nu figurează unii mari filozofi, ca Aristotel şi Platon şi nici marii istorici Tucidide, Polybîus şi Plularh, nu însemnează că Fotie nu i-a cunoscut. Pentru cercul de spirite alese, care discuta asupra lecturilor sale, a găsit că este mai interesant să menţioneze lucrări pe care ascultătorii nu le prea cunoşteau. O valoare deosebită oferă această operă literaturii teologici', pentru că o mare parte a isto ricilor bisericeşti, a dogmatiş-tilor, polemiştilor şi exegeţilor, au ajuns să fie cunoscuţi graţie lui Fotie. Din păcate, opera începută cu mare rîvnă de Fotie şi încredinţată fratelui său spre a fi continuată, a rămas neterminată.

.522


O altă operă a sa, L ex ic o n u l, a slujit exclusiv unor scopuri filologico-gramaticale. Scopul alcătuirii Lexiconului a fost uşurarea citirii cărţilor sfinte şi a autorilor clasici. In totalitatea lui, Lexiconul se spri jin ă pe materialul lexicografic al lui Harpocration, Diogenian, Pa usanias, Apion, Heliodor, Apolloniu şi alţii. Manualele lui didactice, în care tratează despre topică, alcătuite pentru uzul studenţilor, afară de unele fragmente, s-au pierdut. Colecţia lui de M a x im e este de asemenea o dovadă ca Fotie a fost un pasionat iubitor al vechilor monumente literare. Cele 280 d e s c riso r i ale lui Fotie au conţinut diferit. Cele în c a n se discută probleme teologice şi ştiinţifice, în majoritatea lor sînt ata şate operei A m iilo ch ia , Restul scrisorilor sînt epistole de consolare, r e comandare şi curtoazie. Conţinutul lor evidenţiază talentul lui literar, precum şi calităţile superioare şi nobile ale persoanei sale. In domeniul teologiei, Fotie ne-a lăsat scrieri polemice, exegetico şi canonice. Cea mai însemnată a fost A m iilo c h ia , care tratează 326 în trebări şi răspunsuri, de cuprins dogmatic, exegetic şi profan. Numele şi l-a primit de la faptul că a fost adresată mitropolitului Amfilochiu de Cizic. Ea a fost alcătuită în decursul primei sale pribegii (867— 877). Autorul se plînge împotriva privaţiunilor îndurate şi de lipsa de cărţi şi de copişti. Ultimele sînt din domeniul filozofiei, medicinii, gramaticii, istoriei şi ştiinţelor naturii. Temele dogmatice tratează despre trinitate', întrupare şi mîntuire. Temele exegetice despre Geneză, Pentateuh, Psalmi şi locuri din Evanghelie. Din seria scrierilor dogmático-polemice face parte o lucrare in patru cărţi, scrisă împotriva pavlicienilor şi maniheilor. Din seriei i Ic îndreptate împotriva latinilor, plină de originalitate este lucrarea m ■car tratează problema purcederii Duhului Sfînt din Tatăl (M ystagogin drsjyre S iin tu l Duh). Din grupa scrierilor polemico-dogmatice mai fac parte şi o serie d e scrisori, prinlre care şi lin c ic lic a d e la 867 şi o scrisoare adresată pa triarhului lalin de Acpiileea. împotriva «primatului papal» a alcătuit .scrierea «XV)vTocy¡<,7. xavóvmv». C) altă operă însemnată, ce poartă numele lui Fotie, dar care după cum a dovedit Zacharia von Lingenthal n-a fost lucrată de el, ci de un

CULTURA. TP.O LO GICĂ ÎN U A SM lIT Şl M 'llfi

523

autor anterior, poate patriarhul Serghîe I (r.m s.m un cleric al Bisericii din Constantinopol, a fost N o i u o e u i n t n i i l in X I V l i l h i r i . Nu este exclus ca Fotie să se fi îngrijit de pnl>ln ,nea ...... . no i ediţii a N om o ca n o n u lu i, întregind-o prin canoanele d.ile m secolul VII. B I BL I O

I< A h I li

J . H e r g e n r o t h e r , P h o tio s , 3 vol., Kri|i n ,l,m (|, im,/ I;.«» K. K r u m b a c h e r , G e s c h ic h t e d e r h y z u n l h u -.i -Ik -h i.i h i t i l i u , I.cîp/iţj, 18!)7 G. S c h n e i d e r , D er hl. T h e o d o r v . Slu tliou . S em i r h e n uinl W ir k r n , M ün c h e n , 1900 F. D. F u c h s , D ie h ö h e r e n S c h u len v o n im M ille lu lle r , L eip zig, 1926 A. A, V a s i l i e v , H is to ir e d e V em p irc hyviin tiu . I. l’.n is, HKC' N. I o r g a, E tu d es b y z a n tin e s , I— II, Burm (■■,,! i, i«i;i1) F. D v o r n i k , L e s c h is m e p h o tie n , hT-,h>it‘- i-l leii<-ml>■, l\iris, 1950 H. G. B e c k , K ir c h e und t h e o lo g is c h e U h -ia lin im b y /.a n lin is c h e n R e ic h , M ün chen, 1959 P a u l L e m e r l e , L e p r e m ie r h u m a n in im • hy/.un lin , l’.iris, 1971 S. I m p e l l i z z e r i , L a litte r a tu r a bizan tin ii. Mil.mo, 1975 In lim b a r o m â n ă : C h . D i e h 1, M arin ' :■/ i le ii u l e ie , liu cu roşti, 1940 Ch. D i e h l , F ig u ri b iz a n tin e, B ucureşti, l ül l (r
Alţi teologi şi cronicari bizantini : Simeon Meiafrastul, Simeon Noul Teolog, Mihail Psellos etc. I. Simeon Metafrastuî csle probabil i i i i î i şi aceeaşi persoană cu S im eo n L o g o th e tis, adică secretarul do siaL, sau cu S im eo n M agistrul. Simeon a fost cel mai distins reprezentant al aghiografiei bizantine. S-a născut la Constantinopol şi a fost demnitar la curtea imperială. R efe ritor la timpul cînd a activat, părerile variază. Astfel, după unii, acti vitatea lui cade între anii 961 şi 964, după alţii se continuă pînă în zilele împăratului Ioan I Tzimiskes (969—976). în fine, cronicarul arab Iahia Ibn Said din Antiohia afirmă că apogeul lui Simeon a fost la începu* C ap itol re d a c ta t de P r. p ro f. T. B o d oţu u

524


tul domniei împăratului Vasile II (976— 1025). Reputaţia de aghiograf d i s tins precum şi supranumele de «Metafrastul» (Metaphrastis) le datorează aghiografiilor sale (M en o lo g io n ), împodobite cu înflorituri poetice, alcă tuite la dorinţa împăratului Constantin VII Porfirogenetul din alte vechi «Vieţi» ale martirilor şi ale sfinţilor, ca de pildă Viaţa Sfîntului Eftimic, V iaţa Sfîntului Chiriac, Viaţa Sfîntului Spiridon, episcop de Trimithus, Viaţa Sfîntului Grigore Armeanul etc. Materialul întrebuinţat l-a prelucrat cu iscusinţă, acomodîndu-1 gus tului cititorilor timpului său, în care se redeşteptase dragostea studiului clasicilor. La alegerea materialului pe care l-a stilizat îşi prelucrat, Si meon a căutat să scoată în evidenţă mai mult părţile epice şi înălţă toare, decît pe cele istorice. învinuirea că a alcătuit legende şi mar tirii fictive a fost nedreaptă. Singura lui greşeală a fost că a publicat material utilizat fără o prealabilă critică istorică. Drept urmare, co lecţiei lui originale i-au fost alăturate multe legende. Astfel era greu de precizat care era numărul lor exact. Lipomano susţine că Simeon a scris despre vieţile a 174 sfinţi, Leo Allatius a .122, Hauke a 87, iar Nessel a 139. Erhard, după o cercetare amănunţită şi critică, a ajuns la convingerea că lui i se pot atribui 149 de «Vieţi» de sfinţi. La Migne (P.G. 114— 116) se găsesc 138 de vieţi. Pînă în zilele noastre au fost identificate peste 700 copii manuscrise cuprinzînd aceste minologii sau sinaxare. Lui Simeon Metafrastul i s-a mai atribuit o «colecţie de maximo etice», culeasă din materialul scripturistic al Sfîntului Vasile cel Mare, M acarie Egipteanul şi Sfîntul Ioan Gură de Aur. De asemenea i s-au mai atribuit 131 xewâ.'ka.ia vojnxâ şi o cronică. Biserica Ortodoxă îl ser bează la 28 noiembrie. 2. Simeon Noul Teolog (o Neoî GeoXoyoQ), numit astfel spre deose bire rle «Simeon Stilitul cel Tînăr», s-a născut la jumătatea secolului X, in Cui Io te, un sat din Paflagonia. A fost cel mai profund teolog duhov nicesc sciu «mistic». Numele onorific de «Noul Teolog» i-a fost acordai pentru prolun/imcu învăţăturii sale despre Dumnezeu şi despre Cuvîntul Iui Dumnezeu. J.,i virsta de 19 ani, a venit la Constantinopol, îndepli nind funcţia de spaIharocubicular la curtea împăratului Vasile II (976— 1025). Renunţhul la viaţa laică, a intrat în mînăstirea Studion, fiind

CULTURA 1’HOL O G IC Ă iN

HA s AHIT Ş l APU S

525

iniţiat în tainele contemplării de Siim-on Sludilul. Din cauza strînsei prietenii cu «părintele său spiritual», interpiei,ită greşit de ceilalţi mo nahi, şase ani după intrarea sa la SLudion a fost alungat, găsind adă post în mînăstirea Sfîntul Mamas, undi- .1 petrecut 25 de ani ca egu men. Concepţiile sale cam ciudate pentru mulţi dintre contemporani i-au adus şi admiratori, dar şi mulţi adxeisari puternici. Din cauză că a manifestat pentru fostul său părinte spiritual, trecut în lumea drep ţilor, un cult aproape identic cu cei <1! Ştiuţilor, a ajuns în conflict cu singhelul patriarhului de Constanlinopol, liind silit să plece în exil la Chrysopolis, unde, după ce a ridicai o biserică şi mînăstirea Sfînta Marina, a mai trăit 23 ani. A murii in 1022 la Constantinopol. Biserica Ortodoxă îi serbează pomenirea la 12 umrlie. Viaţa şi sintetizarea con cepţiei sale se datoresc ucenicului siiu N ¡chita P iep to su l, despre care ştim că a luat parte activă la polemici le din timpul schismei de la 1054. De la cartea lui Marcu Ascelul şi pinii la darul lacrimilor de în tristare şi de bucurie cu care a ajuns să-şi plîngă păcatele, respectiv să guste din bucuria unei împărtăşanii reale sub forma liturgică cu însuşi Dumnezeu, — toate atît de viu descrise, atît de simţit şi de cald exprimate, încît nu e de mirare di «nona melodă de rugăciune» (a vam e şului) a cuprins la numai 100— 200 de cmi cele mai multe mînăstiri din Imperiul bizantin şi de peste graniţă. Se şlie că mişcarea isihastă se va fundamenta peste trei veacuri pe cjuulirea şi opera Sf. Simeon Noul T e o log pe care-1 revendică drept premergător. Scrierile lui, valoroase în domeniul misticii bizantine, oglindesc concepţia despre viaţa spirituală a omului, care, prin rugăciune şi printr-o adîncă şi intensă contemplaţie, reuşeşte să vadă cu ochii sufletului lumina divină, ajutîndu-i să-şi recunoască nimicnicia, şi. înconjurat şi străbătut de măreţia şi splendoarea dumnezeiască, să dorească unirea cu Atotputernicul. Cele mai însemnate dintre scrierile şi imnele sale sînt: Iu b ir ile d iv in e (imne), C u vîn tări, C a p ito le p r a c tic e şi t e o lo g ic e , D esp re m ărtu ris ir e (la Migne, P.G. 120). Simeon Noul Teolog, asemenea altor îndrumători duhovniceşti, a căutat să explice sensul Liturghiei. A luptat împotriva înstrăinării unora

a

526

IST O R IA B IS E R IC II U N IV ER SA LE

faţă de preceptele vieţii adevărate creştine, recomandînd un întreg şii de nevoinţe spirituale ca mijloc eficace de a ajunge la deplina des.ivîrşire ce se realizează în dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de seine nii noştri. ^ 3. Mihail Psellos a fost cu totul de altă factură. Chiar cînd a făcui, teologie, el teologhisea «din afara» ei, nu dinlăuntru. El s-a născut in 1018 în Nicomidia şi prin erudiţie şi talent a fost fără îndoială o minte luminată în veacul său. Cu şcoala a făcut cunoştinţă la frageda vîrsta. de cinci ani, iar de atunci a simţit o nepotolită sete după ştiinţă. La 14 ani cunoştea pe de rost Ilia d a . A studiat filozofia, teologia şi istoria. Cunoştinţele sale enciclopedice, desăvîrşita sa cultură clasică, cît şi a. dragostei pentru Platon şi înţelepciunea antică, l-ar putea asemăna cu un om al Renaşterii. Cariera şi-a început-o ca avocat. Timp de 2 0 .d e ani a slujit sul) patru împăraţi. în vremea lui Mihail V (1041— 1042) a îndeplinit func ţia de secretar. în vremea lui Constantin IX Monomahul (1042— 1055) a fost cel dintîi profesor de filozofie la noua Academie de la Constantinopol şi secretar de stat. Nelipsindu-i simţul cucerniciei, intr-un mo ment de decepţie, cînd spre spre sfîrşitul domniei lui Constantin IX influ enţa lui de la palat scăzuse, a îmbrăţişat haina monahală, împreună cu prietenul său Xifilinos, intrînd în rîndurile călugărilor mînăstirii Olympos de lîngă Brusa, din Bitinia. A cest savant şi distins scriitor, care iubea cu pasiune ştiinţele laice, neputînd desface legăturile tainice ale inimii ce-1 ţineau încătuşat în lumea de dincolo de zidurile mînăstirii, mîndru de a datora numai calităţilor sale deosebite toată cariera, plin de încredere în sine, dornic de a înainta pe scara înălţimilor lumii, u părăsit curînd liniştea de la Olympos, întorcîndu-se la viaţa zgomo toasă şi agitată de la palat, ocupînd funcţiile cele mai înalte, pline de răspundere, îndeplinind toate sarcinile grele, fiind întotdeauna gata la compromisuri, la intrigi, la trădări. Psellos a fost autorul actului de acuzare a patriarhului Mihail Cerularie (1043— 1058), intentat capului Bi sericii ( )rlodoxe a Răsăritului de împăratul Isac I Comnen (1057— 1059). A c e s t d i s t i n s p i o J e s o r şi scriitor, plin de umor şi vervă, admirabil p o v e s t i l o i , oi a l o i i n g e n i o s şi îndemînatic, a fost un prototip al socie tăţii b i z a n t i n e a v r e m i i , caracterizată prin sete nepotolită de cunoaştere, uneori p r i n a t i t u d i n i de deosebită evlavie, dar alteori şi prin lipsa de

C U LTU RA

l'LiOLOGICĂ IN R Ă SĂ R IT ŞI APU S

527

( ciicicler şi slăbiciune morală. îmbăia 1 de

atmosfera palatului şi de exerciţiul înaltei sale puteri, închipuîndu-şi în orgoliul său că e indis pe nsab i l , a devenit susţinătorul iscusii al lutiiror regimurilor, om lipsit de scrupule în alegerea m ijloacelor de
scriind tratate de medicinei, fizicii, gramaticii şi isto alcătuit cuvîntări,

Opera sa, H is to r io g ra fía sau C hronixjiiiH n o s i e una din cele mai de seamă lucrări ale Evului mediu. A c e s t e m e m o r i i monumentale sînt pline de viaţă, frăgezime spirituală şi l i n e l e psihologică. In calitatea lui de om politic, n-a fost doar un o b s e i v a l o r al evenimentelor din timpul său, un bun cunoscător al i s t o r i e i acelor zile, ci el le-a şi trăit intens. Opera sa cuprinde evenimentele anilor 976— 1077. Ea a fost utilizată de istoricii N ic h ifo r B ry en io s şi solia sa A n a C o m n en a, şi de cronicarii S k y litz e s şi Zon ara s. Se î m p a r t e în două părţi. Prima parte, scrisă la îndemnul prietenului său Constantin Lichudis, a fost alcătuită între anii 1059— 1063, tratînd d e s p r e l i m p u l de la V asile II (976— 1025) pînă la abdicarea lui Isac Comnen (1059). Expunerea concisă de la în ce put, devine de la un împărat la alini lot mai bogată, ajungînd limita ma ximă în vremea lui Mihail V, cînd Psellos a îndeplinit funcţia de se cretar împărătesc. Partea a doua cuprinde epoca dinastiei Dukas (1059— 1078], A fost scrisă dintr-o dorinţă mai înaltă, în l i m p u l domniei lui Mihail VII, fapt ce se oglindeşte în pronunţatul c a r a c t e r tendenţios al acestei părţi. Afară de opera mai sus pomenită a compus Aioaaxakia itavtoSaitT)[în v ă ţă tu ră d e tot felu l), cuprinzînd 193 titluri, în care tălmăceşte unele expresii tehnice din domeniul teologiei şi al filozofiei. Dintre lucrările sale teologice, cele mai însemnate au fosl explicări ale unor părţi mai grele ale Sfintei Scripturi, c o m en ta rii ta 72 P salm i (în versuri), o scriere mai mică împotriva latinilor, o scnrla tălmăcire a învăţăturii despre Trinitate şi întrupare (în versuri), un dialog Ilepi evsTfeia Satjxóvtov (Des

528


p re lu c r a r e a d em o n ilo r), cuvîntări spirituale despre cei trei Capadocieni şi Ioan Gură de Aur, o cuvîntare despre Simeon Metafrastul şi Ioan Scărarul etc. Cel mai bun predicator al secolului X I a fost Io a n M a v rop u s, epis cop al Evhaitelor. La 1045 lucrează împreună cu Ioan Xifilin (viitorul patriarh Ioan VIII) şi cu Mihail Psellos la organizarea universităţii, dar peste un an deja e în conflict cu împăratul, de aceea se retrage şi se călugăreşte. Peste doi ani e ales mitropolit în Evhaita, unde, sigur, nu se prea simţea bine. Pasionat liturgist şi predicator, el pare a fi scris canonul sărbătorii Sfinţilor Trei Ierarhi. Sărbătoarea aceasta se va introduce pe vremea lui A lexie I Comnenul (1081— 1118). Din cele 13 cu v în tări păstrate, trei sînl la Sfinţii Trei Ierarhi, apoi, la Sfinţii Teodor şi Gheorghe, una la Adormirea Precistei, două la revolta lui Tornikios etc. Mai importante sînt imnurile teologice şi scrisorile, m ajoritatea le gate de praznice şi despre Sfinţii mari. in toate respiră mult suflu umanist. Dintre împăraţii bizantini ai epocii acesteia nu putem să nu amin tim pe L e o n V I F ilo zotu l (886— 912) şi pe C on stan tin V II P o riiro g e n etu l (913— 919; 944— 959). Cel dintîi — Leon VI Filozoful — fusese; elevul lui Fotie şi a moş tenit de la el dragostea de carte. De aceea contemporanii spuneau despre el că «mai bucuros ţine în mîini condeiul decît spada». Cunoştea pe clasici; fiind creştin evlavios ne-a lăsat mai ales predici din cele ţinute de el însuşi în biserică (s-au păstrat vreo 100), mai ales la praz nice împărăteşti şi la Sfinţi. Tot aşa avem de la el imnuri religioase4, epistole şi alte scrieri. Constantin VII Porfirogenetul, lăsînd şi el grija guvernării lui Ro man I Lecapen (919— 944), proteja literele şi artele. Se cunoaşte un paiK'ejmc închinat bunicului său, împăratul Vasile I Macedoneanul, apoi rele două opere A d m in istra rea Im p eriu lu i şi C a rtea C er em o n iilo r, din cm re' prima c; o e|e>ogralie a ţărilor cu care venise Bizanţul în atingere şi notiţe d e sp re diplomaţia imperială, iar cea de a doua o descriere amă nunţiţii a regulelor curţii imperiale cu amănunte de protocol pentru viaţa împăraţilor, dar şi a ierarhilor, la încoronări, la botez, cununii,

CULTURA

T E O LO G IC A

IN

U A SA lllT

A IV S

529

înmormîntări, la recepţii diplomatico ele,, lequli caro au influenţat viaţa tuturor ţărilor ortodoxe şi din Apusul Hm o p r i . Tot în această epocă se complota «■ciclu ui l.<-\ivnn ui lui S uida, o compilaţie originală şi unică penlru vi cmc,i :,,i, pi ivind cultura clasică şi creştină de pînă atunci. M erită să amintim apoi cele pesle /.'io s c iis m i nun,isc do l,i patriar hul N ic o la e M isticu l (901— 907; 912 •»:•.-) şi lsl<>na Im l.con D iaconu l, care ne dă date originale într-o frunio.is.i Innh.i IiIci.h.i despre relaţiile bisericeşti şi de stat cu bulgarii, ruşii şi ,u,ilui. De altfel, istoriografia bizantinii no-,i d.il m ,icc,islii epocă o serie întreagă de ostenitori. Celebru a losl ‘¡'calau M onahul, care a scris între 810— 814 o C ro n ică cu date mai impoil.mle mcopind de ia facerea lumii pînă la anul 813, dar cu indicai o.i ox.icl.i şi a indictioanelor, a anilor de domnie a suveranilor bizantini, pei.şi, arabi, cu informaţii pentru listele papilor şi a titularilor celui l.dle patriarhale. Foarte mult citită şi continualii
I z v o a r e : S y m e o n Io n o u v e a u thooloi|io n, C a th ech e ses , 3 v o i . , i n t r o d u c e r e , t e x t g r e c şi t r a d u c e r e f r a n c e z ă c u n o t e d e a r h i e p i s c o p V a s i l e K r i v o ş e i n , P a r i s 1 9 6 3 — 1 9 6 5 (« S o u rce s chretien nes»). M i h â i l P s u l o s , C liron og rap h ic, 'J. voi., P a r is , 19 2 6 , 19 2 8 . I. M. H u s s e y, (Jhurch and I.carninti in Ihc B yzantine E m pire, O x f o r d , 19 37. S t u d i i : în li mba r o m â n ă : N. 1 o r
530


I. B r i a : S im ţir e a ta in ic ă a p r e z e n ţ e i h a r u lu i d u p ă S im e o n N o u l T e o lo g , «Studii T eo lo g ica», 1956, p. 470— 486. D a n Z a m f i r e s e u , P r o b le m e t e o l o g i c e ţ i h a g h io g r a iic e l e g a t e d e s u p ra n u m e le S im ţu lu i S im e o n N o u l T e o lo g , în «Studii T eo lo g ice », 1958, p. 395— 429. I d e m , M a n u sc r ise s la v e cu t r a d u c e r i d in SI In tu i S im e o n N o u l T e o lo g , în «O r todoxia», 1959, p. 535— 567; N. B ănescu , C h ip u ri şi s c e n e din B izan ţ, ed. Gh. Cront, Bucureşti, 1972.

V iaţa creştină în Răsărit şi Apus Monahismul. Cultul. A rta creştină *

au fost totdeauna la înălţime./în Răsărit, nesiîrşitele dispute dogmatice precum şi răspîndirea continuă a mahomedanismului au demoralizat pe creştini, ajunşi sub ascultarea Semilunei. De asemenea şi despo tismul împăraţilor bizantinii chiar şi faţă de Biserică, a fost în detrimentul pietăţii morale. Nici în Apus, situaţik':nu era mai bună. Declinul vieţii popoarelor a sene, înregistrat din a doua jum ătate a secolului IX, cît şi ames tecul domnitorilor lumeşti în treburile bisericeşti nu a întîrziat să-şi arate roadele. Creştinarea popoarelor germanice, întreprinsă în grabă, de multe ori sub presiunea armelor, n-a schimbat mult felul de viaţă al celor convertiţi. Ei au continuat să-şi păstreze multe din supersti ţiile şi obiceiurile păgîne. Din această cauză, disciplina creştină a slăbit. Mulţi dintre noii convertiţi apuseni erau ferm convinşi că-şi poL răscumpăra cu bani păcatele. Alţii credeau că în virtutea «dreptului pumnului», cel care e mai tare, poate trata după bunul plac pe cel slab. Alţii credeau că într-o luptă Dumnezeu intervine făţiş şi direct în favoarea celui drept, astfel că prin judecata Lui, prin aşa-zisul «ordal», se poate afla de a cui parte este dreptatea. în fine, erau şi din aceia, care înveşmîntaţi în haine bisericeşti şi înarmaţi cu Sfintele Taine, doschi/.md la întîmplare o carte sfîntă, căutau să proorocească viitorul sau «voinţa Jui Dumnezeu». Proba focului, a apei şi a sîngelui, premii) şi duelul juridic cu spada, lancea şi pavăza, au găsit uşor teren in acel veac al superstiţiilor. * C ap ito l re d a c ta t de Pr. prof. T. B o d o g a e

îi;

C U L T U R A T liO L O G IC A

IN

liA.S AU lT .Ş7 A P U S

5 31

începînd cu secolul X I , Biserica a p u s e a n a d i n r ' i a n ţ u , Belgia, Ger mania şi alte ţări a căutat să resl . i i 11<1.1 l u p l c l e şi p u l o r e a «dreptului pumnului», hotărînd unele «timpuri s a c ie . ui c a i c u i m a s a l i o observat un «armistiţiu canonic», aşa-numila « p a c e a I m D u m n e z e u » ( Ircugci D ei). în acele «timpuri sacre», abuzul d r e p t u l u i p u m n u l u i şi l u p l c l e s i n e j e r o a s e ale cavalerilor erau interzise. Bisei i c a a i m p u s episeopilor sa I a c ă inspecţii Şi vizite canonice cit m a i ( l e s e . Cu a c e a s l a oca' /. io, e p i s c o p i i . ■'k 1 1 urmau să judece, pe lîngă cazuri d e d i s c i p l i n a I n s e i i c e , i s c a , şi d e l i c t e ce nu erau strict bisericeşti. La acele a ş a /.ise p i d e c a t i s i n o d a l e (ju diciti sy n o d a lia ), ep isc o p u l, asistat de ş a p t e j m a l i , n u m i ţ i d o c o m u n a s a u oraşul respectiv, aveau menirea s a j u d e c e şi i l e s c o p u i e delictele co mise. Cei şapte se numeau «marloii s i n o d a l i , (Iesle,\ sy n od ttles) sau alcătuitori de sentinţe. Pedepsele erau severe. E x co m u n ică rile .>■; n n a lem c lc lăsînd indife renţi pe mulţi creştini, s-a inaugural un al l m ijloc de intimidare: in terd ictu l. A cesta se rostea împotriva unei localităţi, sau chiar a unei ţări, în care se găsea individul ce slida excomunicarea. în urma inter dictului, locuitorii ţinutului respectiv oi a u lipsiţi de toate serviciile divine, cu excepţia botezului, a înmoi mmim ii preoţilor, a copiilor pînă la doi ani şi a cerşetorilor. Efeclul inieidielului era hotărîtor. Nici o localitate sau ţară nu putea rezisla timp îndelungat. Superstiţiile, barbaria şi credinţele deşarte au avut o influenţă n e gativă asupra moravurilor creştine şi chiar asupra disciplinei bisericeşti. Cît priveşte viaţa şi disciplina clerului, ea lăsa de dorit din cauza procedurii arbitrare a autorităţilor lumeşti la ocuparea demnităţilor din Biserică, încredinţate cu ajutorul simoniei unor bărbaţi nedemni sau unor favoriţi. Dacă incidental în unele ţări, ca de pildă în regatul lui Carol cel M are sau în Germania, în timpul împăraţilor dinastici sa xone şi al primilor monarhi ai casei salice, a început să se îndrepte si tuaţia, alţi demnitari au stricat, prin arbitrariul lor, tot ce s-au ostenit a îndrepta înaintaşii. împotriva răului din Biserică a luptat încă din se colul VIII instituţia canonicilor cu viaţă comună, din secolul X, c o n g r e g a ţia d e la C luny, iar de la începutul secolului X I mai mulţi episcopi doritori de reformă, nepătaţi din punct de vedere moral, ca de pil dă arhiepiscopul D unstan d e C a n lerb u ry şi cardinalul P etru D am iani, care în al lui L ib er G o m o rrh ea n u s ne-a dat o icoană tristă, dar reală a

532

IS T O R IA B IS E R IC II U N IV E R SA LE

nivelului moral scăzut al acelui veac. Combaterea concubinajului cle rului numit «erezia nicolaită» şi a simoniei a dat mai mult de lucru c e lor care voiau să facă din slujitorii altarelor bărbaţi demni de misiu nea lor. Înlăturarea acestor stări a mers destul de greu. Pînă în secolul IX, în multe Biserici, căsătoria preoţilor era practicată pe o scară întinsă. In Lombardia ea era socotită drept un privilegiu al Bisericii ambrosiene. împotriva simoniei a luptat cardinalul H u m bert d e S ilv a C an d id a, al cătuind o scriere intitulată Libri tres a d v e is u s S im o n iacos. ţr^M onahism ul în R ăsărit a ajuns în această perioadă la o mare în semnătate în Biserică. Astfel începînd cu secolul IX, un cleric trebuia să se tundă mai întîi monah, dacă dorea să ajungă la treapta episcopală^ T% M înăstirile, «case de trăire sfîntă», au primit numele de aafceXAta. Pe măsură ce vaza lor a crescut, au obţinut un loc în consiliul episcopal de la Constantinopol, un reprezentant propriu, care avea sarcina de a su praveghea mînăstirile din raza patriarhatului. Titulatura acestui dem nitar eclesiastic a fost cea de «sachelar» (aaxeÂAâpFos). ^ î n t e m e ie r e a mînăstirilor sau măcar retragerea în ele a multor cre dincioşi din toate straturile sociale este un fenomen frecvent întîlnit în perioada aceasta atît de des încercată de năvăliri nesfîrşite ale po poarelor de stepă, dar poate şi din pricina unei entuziaste căutări după o viaţă morală mai îmbunătăţită. într-un fel, mînăstirile nu erau numai pepinierele din care se alegeau viitorii ierarhi şi aşezămintele unde fiin ţau cele mai vechi şcoli cu biblioteci şi centre de cultivare a artelor plas tice (sculptură, pictură, arte minore etc.), ci ele erau tot atîtea locuri de pelerinaj, de cinstire a moaştelor şi a altor urme de venerabilă evl.ivie creştină- jf Iată de c'e iconoclasmul şi ocupaţia musulmană au lovit mai iutii tocmai în monahi şi în mînăstiri, pentru că acolo era !ş i cea mai puternică rezistenţă faţă de abuzurile de tot felul. Centrele vechi n-an dispărui cu totul. Mînăstirea Sfinţilor Chir şi Ioan din Egipt, sau lav r c ' l c p
CULTURA

T E O LO G IC A

IN

li A s \ l i l l

:i

\I'US

533

Grottaferrata de lingă Roma (1004), eiau lo.nle ic.perl,iţi înlr-o vreme cînd în acele părţi existau peste 50 ceiilm monahale . i‘ Ii, lol atîtea aşezăminte de unde se vor lua model,, prnlni leu.işiema italiană de mai tîrziu. Mai mult.jfkiînăstirile erau & .işczatnmlr de ........ eu-, l.ipi care ne ajută să înţelegem că Imperiul I.........Im, d e p i l d a , n a î n s e m n a t numai intrigi, corupţii, lupte meschini- peni i u imn, n r.i m arela.şi timp sfinţi ca Luca din Focida (Grecia) sau Nh ,mi Malanoile ( «Poc ă i ţ i - v ă !», numit aşa pentru apostol,did deslasuial lol m secolul X printre populaţiile slave din Pelopoue/., ou piinlir aimeni), .sau Nil de Calabria, trei figuri care dominau pe la ami <)./() unii! v iaţa publică a unor provincii întregi, ca şi prin binelai cm Ir m rare ajutau pe toţi şi prin prestanţa cu care impuneau chiai <|u\n Maiorilor vremiî^Tot aşa vom înţelege de ce influenţa unui Alaiiasir dr la Allios era aşa de mare încît Nichifor II Fokas (963— 969), ¡1 chema im labara lui, în Crela, să-l îmbărbăteze în lupta contra arabilor. Im amil 1(15(1 lamilia Anei Delassena, mama împăratului A lexie I Comunuil (lOiil— 1118) va crea chiar şi în palatul imperial o atmosferă sobra şi evlavioasă, care va contrasta puternic cu viaţa plină de patimi şi singe din deceniile anterioare. De altfel, chiar în capitală erau familii cu tiadiiii austere şi pline de pu ritate morală, cum erau cele din care se |răgea Teodor Studitul şi peste două veacuri, Mihail Psellos. însăşi liira împăratului Constantin Copronim (740— 775) — care ştim că i-a uni pe monahi — s-a călugărit şi din averea ei a ridicat un azil pentru orlani şi pentru copiii găsiţi, pe care ea însăşi i-a îngrijit ca o mamă. Tradiţia aceasta era veche în lîizanţ şi ea a influenţat .şi viaţa altor popoare' orlodoxe. Se şlie că şi alt împărat iconoclast, Teofil (829— 842), cînd a Irebuil să asaneze unul din cele mai infecte cartiere ale capitalei, a construit acolo un azil pentru străini. Şirul acestui fel de binefăcători este nesfîrşit. Sfîntul Filaret din Paflagonia cheltuia zilnic pungi de bani, ajutînd pe săraci. Alţii îngrijeau de leproşi, precum şi de tot felul de suferinzi. * i"’““ — * o Intre călugării răsăriteni a ajuns la un renume deosebit colonia de la Muntele Athos. Cel dintîi ascel ce s-a statornicit în muntele Athos în jurul anului 687 a fost Ioan Kolovds, adică cel Schilod sau Ciunt. Strîngînd în jurul său o ceată de fraţi în ale trăirii ascetice, în curînd Muntele Athos s-a populat cu alţi vieţuitori. împăratul V asile I M ace-

5 34


don (867— 886) le-a dăruit sihaştrilor tot muntele, care a primit numele de t o ă Ţ t o v o p o ? . Sihaştrilor lui Ioan Kolovos s-au alăturat alţi chinoviţi, care îşi fondară mînăstiri proprii. Ei s-au bucurat şi de sprijinul împăratului de mai tîrziu Nichifor II Fokas (963— 969), care tot timpul era preocupat de gindul de a-işi depune purpura, înlocuind-o cu rasa monahală. Sfintul Atanasie Atonitul a fondat M a rea L av ră, devenind iniţiatorul adevăratei trăiri duhovniceşti şi călugăreşti, contribuind ca Athosul să Hevină centrul cel mai însemnat al monahismului grecesc. Sfintul A tanasie a alcătuit pentru monahii săi o regulă călugărească inspirată din regulile mînăstireşti, ale lui Teodor Studitul. In curînd a luat fiinţă şi mînăstirea georgiană Iv iron , înfiinţată de iberul Ioan, graţie daniilor făcute de prietenul său Atanasie. împă ratul V asile II (976— 1025) va acorda, la 984, trăitorilor acelei mînăstiri însemnate privilegii, printr-o «bulă de aur» (hrisov). Cînd la 1045, îm păratul Constantin IX Monomahul (1042— 1054), în semn de deosebită veneraţie pentru călugării de la Athos, a emis un «Typikon», vaza acelor monahi a crescut mai mult. însemnată era de asemenea mînăsti rea V a to p e d i. în secolele următoare, călugării de la Athos s-au făcut cunoscuţi şi prin clarificările aduse în disputele lor teologice. Preocupările monahilor erau diferite. Unii trăiau numai pentru viaţa contemplativă şi rugăciune, alţii se îndeletniceau şi cu agricultura şi diferite meserii. Monahii ale căror preocupări erau din domeniul vieţii contemplative au primit numele de «isihaşti» (retraşi în linişte). Cei mai mulţi dintre călugării de la Athos duceau viaţă în comun sau în «chinovii», aşa după cum se obişnuia şi în alte mînăstiri. Alţii, afară de m esele pe care le luau în comun şi de ceasurile de rugăciune comune, îşi trăiau viaţa în chiliile lor singuratice, Acest fel de trăitori monastici au primit mai tîrziu numele de «idioritmici», adică cei ce duceau o viaţă independentă, individuală. După felul de vieţuire ai călugărilor s-au deosebit şi mînăstirile în «chinovii» şi «mînăstiri idiorilmice». Se pare eu dorul după contemplare, mai mult decît motive exlem o,
CU LTU RA T EO LO G IC Ă

IN u A s A l t l l ’ Ş l APUS

535

tinian I ( 5 2 7 — 5 6 5 ) , în jurul anului 527, l,i p o a l e l e l ui ( ' . o b o l Musa, ca adăpost împotriva atacurilor b e d u i n i l o i , M m a s l u o a S l i n l a Tîcaterina avea o frumoasă basilică, ale cărei iiuv/.m ni i şi n o,m c m parte se păstrează pînă în zilele noastre. altă mînăstire însemnată a fosl o m d e l.i S l u d i o n , întemeiată la 463 de fostul consul Studios, originar din Apus, de l,i r a r e şi-a c ă pătat numele. în spatele puternicelor ziduri , 1 1<• mină.sliiii Sludion, aflată spre apus de Constantinopol, în apropiere,! «I'oiţii do Aur», s-au re fugiat la 797, din fata iureşului saracinilor, <<>1<>1 ii. 1 de monahi de Ia Saccudion, în frunte cu egumenii Plalou şi Teodoi. Do alunei mînăstirea Studion a devenit modelul de trăire enliiqăroasoa al tuturor mona hilor din Imperiul bizantin. Regulile- do viaţă obştească ale mînăstirii Studion şi-au găsit aplicare şi la cele de la Alhos. I'aima călugărilor de la Studion n-a fost numai pentru felul de liăire, ei şi în domeniul li turgic, în urma alcătuirii unei colecţii do niilăreţi bisericeşti. în timpul luptelor iconoclaste, călugării de la Studion au fost cei mai aprigi apă rători ai cultului icoanelor, mulţi dinlre oi primind cununa de martiri. La 1204, cu ocazia cuceririi ConsLantinopoluIui de către cruciaţi, mînăstirea Studion a fost distrusă. Relaeulă la 1290, a fost definitiv dis trusă de turci la 1453. Biserica mînăslirii închinată Sfîntului Ioan Bote zătorul este azi o moschee. Dintre călugării de la Studion care şi-au cîştigat un nume de glorie, afară de egumenii Platon şi Teodor, amin tim pe Iosif de Tesalonic, Tadeu Sludilul, Simeon Studitul, Nichita Sthetatos şi Iosif Bryennios.

<7(3 O

-4 9 Mînăstirea S a cc u d io n a fost întemeiată în jurul anului 780 de Teoctista, mama Sfîntului Teodor Sludilul, pe moşia ei Voskylion, în apropiere de Brusa. Sub supravegherea şi conducerea egumenului Pla tou, care a introdus în mînăstirea sa regulile Simţului Vasile cel Mare, mînăstirea Saccudion a devenit o însemnată vatră de trăire călugă rească. Regulile de la Saccudion, care nu permiteau ca în cuprinsul mînăstirii să fie servitori şi animale de gen feminin şi care opreau pe călugări de la orice îndeletniciri individuale şi negustoreşti, s-au in trodus cu încetul în toate celelalle mînăstiri ale Imperiului bizantin. Tulburările, produse de disputa mihiană în decursul anilor 795, au con tribuit la scăderea prestigiului şi stării mînăstirii Saccudion. Noua

536

IST O R IA B IS E R IC II U N IV E R SA LE

reînflorire a vieţii călugăreşti de la această mînăstire a fost de scurţii durată. Atacurile saracinilor i-au silit pe vieţuitorii de la Saccuriion să-şi părăsească mînăstirea, găsind refugiu la fraţii de la Studion. ^ M o n a h ism u l ap u sea n a ajuns şi el în aceasta perioadă la o mari' faimă şi se bucura de o consideraţie deosebită, mînăstirile devenind locaşuri de cultură şi virtuţi. Din cauză că numeroşi regi şi principi evlavioşi au făcut danii însemnate diferitelor mînăstiri, ele au ajuns posesoarele unor averi însemnate, determinînd pe unii seniori feudali, dornici de a-şi însuşi averile mînăstireşti, să le secularizeze sau să le transforme în biserici pentru trebuinţele credincioşilor de pe pămînturile lor. Chiar unii descendenţi ai dinastiei carolingiene, dinastie cu noscută ca una cu profunde sentimente religioase, au considerat ave rile mînăstireşti un bun al lor. M ai erau şi cazuri cînd un principe oferea o mînăstire, respectiv administrarea bunurilor ei, ca uzufruct unui favorit, devenind un fel de «abate laic». în mînăstirile conduse de atari abaţi, disciplina şi trăirea călugărească nu mai erau observate. Un alt inconvenient pentru o normală dezvoltare a mînăstirilor din Apus forma şi puterea abuzivă de care se bucurau episcopii pe seama mînăstirilor. ţ1 Primele mînăstiri care au ştiut să se emancipeze au fost cele din regatul francilor. Episcopul P iim in u s a întemeiat între 720— 750 o con gregaţie reformistă a călugărilor b e n ed ic tin i, care aveau datoria să se ajute reciproc, dar şi să se supravegheze. începînd cu anul 742 regulile benedictinilor au fost introduse aproape în toate mînăstirile din Apus. La o însemnătate deosebită au ajuns mînăstirile germane de la Lauer.s heim, Mondsee, Priim, Fritzlar şi mai ales Fulda şi St. Gallus. A ccsle mînăstiri au devenit pepiniere pentru creşterea clerului, metropole pen tru propovăduirea culturii, centre pentru desăvîrşirea misiunilor de con vertire şi chiar staţiuni de raţionalizare a muncilor agricole. O reformă mai radicală a mînăstirilor a întreprins la sfîrşitul s e colului IX, în Franţa, B cn ed ict, abate de Aniane, numit şi B e n e d ic t c e l 7 / w/r. N ă z u i n ţ e l o r abaleiui de la Aniane s-a asociat şi sinodul de la .Aachon (Bl7), tilciiluind 80 articole, o întregire a regulilor benedictine. Siluaţia privileiji.ilă şi înfloritoare a mînăstirilor a scăzut odată cu apunerea regatului carolingienilor, cînd abuzurile cu «abaţi laici» s-au în mulţit considerabil.

CULTURA

TliO LO G ICA

IN

U A SAUII'

Şl

A I ’I I S

537

Alături de abatele de la Aniaiie şi <1<■ <<'I la i-lilui i.i Im ( agni dm dieceza Lyon. Berno a preluat la 910 şi conduceiea mmaslim ( l u n y din dieceza Maçon. Călugării de la această mîiiăsliie, c,dau/indii se in ,il<* Irăirii duhovniceşti de pravila lui Benedicl cel Halim, an losl |>1 1n <
538


au fost mai favorabile dezvoltării vieţii bisericeşti, cultul a luat o, amploare mai mare. Uniform s-a dezvoltat cu ltu l în privinţa întrebuinţării ic o a n e lo r , care în Răsărit a luat un mai mare avînt. încetul cu încetul, şi O c ci dentul a ajuns să egaleze Orientul, astfel că formele exterioare alo cultului icoanelor au devenit comune. S tln ta E u h aristie constituie şi acum p u n ctu l cu lm in an t al Liturghiei. Unii preoţi apuseni slujeau mai multe Liturghii într-o zi, obicei aspru criticat de grecii ortodocşi. împotriva acestui obicei împămîntenit în Apus, sinoadele de la Dingolfing (932) şi Mainz (950— 954) au hotărî I. ca un preot să nu poată sluji mai mult de trei Liturghii într-o zi. începînd cu secolul VII, a intrat în uz în Apus obiceiul celebrării Liturghiei şi fără participarea credincioşilor. Cu timpul, a dispărut, atît din prac tica Răsăritului cît şi a Apusului, obiceiul de a împărtăşi întreaga obşte creştină la Liturghie, din cauza înmulţirii numărului credincioşilor. Conducătorii comunităţilor bisericeşti au făcut trista constatare că mulţi veneau la împărtăşanie nepregătiţi. In consecinţă s-a introdus obiceiul ca la acest act solemn să fie acceptaţi numai cei pregătiţi pentru a primi trupul şi sîngele Domnului. Cei nepregătiţi puteau să asiste la administrarea Sfintei împărtăşanii, luînd la sfîrşitul Liturghiei o părti cică din pîinea binecuvîntată, dar nu din cea euharistică. Pîinea binecuvîntată se numea «eulogie» (de la grecescul euXoyeia = binecuvîntare) sau «antidoron» (de la cmiSwpov = în loc de dar), sau şi anafora (de la avacpopâ = prinos). începînd cu secolul IX, în Apus s-a obişnuit ca pîined euharistică să fie n ed o sp ită , numită «hostia» sau «oblata». Ei motivau că pîinea se poate fărîmiţa şi pierde, pe cînd hostia se dădea credin cioşilor direct în gură. în Răsăritul ortodox, pîinea euharistică se pune în vinul euharistie, administrîndu-se împreună, cu o linguriţă. Cît priveşte fo r m u la r e le litu rg ic e în Răsărit, L itu rg h ia din Constan1i no pol. sau a S fîn tu lu i Io a n G u ră d e A u r şi L itu rg h ia S fîn tu lu i V a s ile c e l Marc, începînd din a doua jumătate a secolului VIII, au înlocuit L itu rg h ia din Ierusalim sau a S fîn tu lu i Ia c o b . Chiar şi în Ierusalim, cu excepţia zilei de 23 octombrie, ziua Sfîntului Iacob, această Liturghie a fost înlocuita de celelalte două. Creştinii ortodocşi din Egipt au fo losit la începui L itu rghia a le x a n d r in ă sau a S fîn tu lui M arcu. începînd cu secolul XII, ea a fost cu totul părăsită.

CULTURA Tl i OI . OGI CĂ

IN II An Mul

\l‘l ! s

539

In Apus, vechea L itu rg h ie g a lic ana, pn......n şi <<•/ .ilu rghie s la v ă » sau Liturghia de la Conslanl inopoi, hadus.i m 1.i\mieşle de Chirii şi Metodiu, «apostolii popoaroloi sl.iv«> , !'.i|>u Adi iun II (¡((>7 H72) şi Ioan V III (872— 882) au îngăduit ca |>îsei icile •,S«t\ ilm de Apus, supuse jurisdicţiei romane, să întrebuinţeze aceasta I ihii<|lne, iI.ii papii unn.itori au interzis-o, locul ei fiind ocupai de I,¡lunii........ un.hm, P r e d ic a a continuat să se bucure d e o m i s i e dem.ebita. S p r e a u j u l . i şi pe slujitorii altarelor, care nu e r a u l uni i pi<>dic.iloi i, a u l os l ¡ilc.'ituite c o le c ţ ii d e p r e d ic i alese. Odată cu introducerea Liturghiei im .....ic iu l'iaula şi in alLe ţari ale Apusului, s-a introdus şi cîrttarca bi.ur) I m i s n i l oniaui i. Caro] cel Mare (768— 814) a cerut să-i fie trimişi cuitureţi bisericeşti romani, înfiinţînd ş c o li d e cîn tă r eţi la Metz şi Soe.sons. Şi in unele mînosliri, ca de pildă la St. Gallus, călugării s-au îndoielnicii cu dezvollarca şi prac ticarea cîntărilor bisericeşti. Meritul p r o m o v ă r ii cin tării biscri<<‘ş l i in Apus îl are p a p a G rig o rie c e l M a re (590— 604), iar în Răsăril S iin ln l Ioan D am aschin ( ţ 749). Co lecţia principală de cîntări bisericeşti dm Uasaril a fost O cto ih u l sau «cartea celor 8 glasuri». Aceste cjlasui i s-au fixai în scris prin semne sau note ce constau din cîrlige, puncte şi arcuri în diferite forme, no taţie ce a căpătat mai tîrziu numele de «somiografie». Im n o g r a lia Bisericii s-a dezvoltat mult în aceasta vreme alît ca idee, cît şi ca formă. In general «canonul» sau «ealavasia» (cu voce joasă) exprima specificul unei sărbători în afara do «tropare» şi «condace», imne scurte care cuprindeau de regulii o idee dogmatică sau morală, redale în imagini ori în formă descriptivă. Colecţiile de cîntări ale Sfinţilor din fiecare lunii — «Mineielo» — se îmbină acum ca şi «Triodul» cu rînduielile din Post. La fel «Psaltirea» (cei 150 Psalmi) sau rînduielile slujbelor la Sfintele Taine şi ierurgii ale preotului, spre a nu mai vorbi de «Sinaxare» sau Vieţile Sfinţilor, citite la adunări, — toate acestea dezvoltate mai ales în tnînăstiri şi generalizate apoi şi la clerul de mir. Am putea spune că acum a fost epoca clasică susţinută mai ales de monahii studiţi.

5 40


To t în decursul acestei perioade, atîl în Răsărit cît şi în Apus s-au introdus c lo p o t e le , cu ajutorul cărora se semnala începutul serviciului divin, precum şi actele mai importante alo lui. înainte de a fi introdus.' clopotele, atenţia credincioşilor era atrasă de to a că , formată dintr-o scîndură de lemn sau o placă de fier, pe care se bătea într-un anumil ritm cu două ciocănele. Patria clopotelor se zice că ar fi Campaniei (provincie italiană), iar cei care le-a introdus în Biserică ar fi fosl episcopul Paulin d e N olu (secolul V) din Campania. Din Italia, clopotele an fost aduse în regatul francilor de călugări scoţieni. Din secolul VIf, uzul clopotelor s-a g e neralizat în întregul Apus, iar din secolul IX şi în Răsărit. La 865, do gele Veneţiei, Ursus, a trimis împăratului Mihail III Beţivul (842— 867) un dar de 12 clopote pentru biserica Sfînla Solia din Constantinopol. j^Chiar după ce s-au introdus clopotele în Răsărit, folosirea toacei de lemn sau de fier a rămas în uz, întrebuinţîndu-se pînă în zilele noastre. Marile tulburări provocate de cei care s-au ridicat împotriva c u l tului s fin te lo r ic o a n e , care au cuprins întreg li I Imperiu bizantin şi s-au întins pînă departe în Apus, au dus la distrugerea, în parte, a vechilor monumente de acest fel şi au diminuat strădaniile artistice din acest domeniu. Se pare că împăraţii iconoclaşti nu s-au grăbit nici să con struiască. j f Evoluţia a rtei b iz a n tin e în această epocă trebuie urmărită atît în Răsărit cît şi în regiuni depărtate de stăpînirea bizantină, în Italia, unde s-au refugiat călugării persecutaţi de icon®claşti, în Franţa, în Anglia. în formarea «stilului bizantin» în arhitectură trebuie să se ţinik seamă de liniile clasice şi de influenţele orientale, mai ales siriene. C u p o la, cea mai originală creaţie a arhitecturii bizantine, îşi are ori ginea tocmai în acest amalgam de influenţe. La fel în scu lp tu ră, deşi încă la Sinodul trulan (692) se oprea zugră virea chipului Mîntuitorului sub formă de miel, tocmai pentru că se opreşte zugrăvi rea şi a celei de a treia dimensiuni în arta răsăriteană (ca un ecou al poruncii Decalogului), cîtă vreme în Apus portalurile biseri cilor romane vor li pline de sculpturi religioase. Jn ceea ce priveşte pictu ra, scu lp tu ra şi a r t e le m in o re, pe teritoriul bizantin găsim m o z a icu rile de la biserica Sfîntul Dimitrie din T.esa-

CU L T UR A I l i O L O G I C A Ionic,

din

timpul

împăratului

Leon

IN U \S \IUl ,il

III l<\,

:.i

M'll.S

Kaimil

5 41 ( i 17

740)

şi

o

absidă cu Sfînta Fecioară pe tron cu ..........ni m I>i •»!<■, executată pe un fond de aur cu o deosebită armonii' .i ciilm ilm . iV I r m,ii numeroase monumente de acest fel din epoc.i icom>t l.r.hlui « | . i m i n fkilia. Prin marmorele policrome şi prin nioy„ncm n,- de ,iui, otaloiiul Slinluliii Zenon, construit de papa Pascal I (»IV b:M), im moniimt ,il mumei sale, este considerat un «giuvaer al arici oneui.ile.-., I a lei de v.idii.i esle influenţa bizantină şi în decoraţia biset ur.i.si ,i de l.i Sania Mm ia de Li V a le din Cividale. Doctrina iconoclast.t, <,i şi lut ¡.i «iresliii rureiil, se pot vedea îndeosebi în m iniaturi. IV o p.nic <|.ishn uneori, cu in E v a n g h e lia g r e a c ă din secolul al I X - 1<■,t ■)in Uiblioieca Naţională din Paris şi multe manuscrise de la Sinui, medului.mc, llmi, Iructe şi pă sări, dar nici o figură omeneasca. ],u lei :,potesc subiectele mitologice, ca în ilustrarea lui Grigorie din Nazi.my. din s e c o l u l IX, păstrată Iu B i blioteca Ambroziană din Milano, p r e c u m >i s c e n e din viaţa z i l ni c e i . Pe de o parte se constată creşterea mure u n i i m . n n l u i miniaturilor, dato rită faptului că ele se pot mai uşor ,is< u m l e in luţu furiei iconoclaste. In aceste miniaturi se găsesc adese, i s c e n e p o l e m i c e , îndrepta le împo triva iconoclaştilor. După ce decăderea politică şi e c o n o m i c , ! ci Imperiului ca şi ico noclasmul au dus şi în domeniul a r i e i bi/antine la o stagnare a ei şi pe alocurea chiar la o slăbire a spiiilulni acesteia, îndreptarea pe care o aduce destoinica dinastie a Macedonenilor, care a continuat şi sub Comneni, a adus odată cu renaşterea e c o n o m i c ă şi una culturală şi artistică. Arta este din nou sprijinită de conduc,dorii stalului ; numeroşi alţi dem nitari şi particulari bogaţi se vor grăbi să-i imite. Arta acestei epoci are din nou un carucler imperiul. Imitaţia anti chităţii, care domnea în viaţa culturală în general, se vede şi în artă, ch iar şi în unele chipuri ale profeţilor şi Mini ui Ioni lui fisus Hristos. Tot aşa alături de imilaţia sporilă a antichităţii esle din ce în ce mai accentuat şi orientalismul, fie sub influenţa, acestei dinastii de ori gine asiatică, fie sub cea a ariei musulmane, de la care se împrumuta gustul pentru o rn a m en ta ţia pură, luxoasă, a arabescurilor, iniţialelor com binate cu plante şi animale, desenul geometric al cadrelor şi frontispiciilor miniaturilor. în pictură mai ales, realismul este din ce în ce mai

I

5 42


accentuat. Apar subiecte din viaţa zilnică, tipuri variate din mulţiim'.i de neamuri întîlnite în capitală, cu expresiile lor felurite şi îmbraciimintea pitorească. Spre sfîrşitul perioadei însă se accentuează din mm tendinţa teologică a vechiului hieratism cu figurile reduse la cele trei tipuri : «îngeresc», «biblic» şi «apostolic». /.'Influenţa pe care arta bizantină a avut-o asupra celei occidentale în această perioadă este atît de mare, încîl B a y e t afirmă chiar că « i n timpul primei jumătăţi a Evului mediu a fost conducătoarea generalii a artei în tot restul Europei». Cruciadele, ca şi relaţiile politice şi e c o nomice dintre Bizanţ şi Apus, vor spori şi mai mult influenţa, cu atil mai mult cu cît Apusul încă nu avea definitiv o artă proprie. Stilul ro m a n ic care îi este caracteristic şi care — mai ales în Italia — are încă multe elemente bizantine, s-a desăvîrşit abia în secolul al XII-lea. Se ştie că însăşi catedrala din Aachen imită construcţiile bizantinedin San V itale (Ravena). Influenţa artei bizantine se poate urmări în toate ţările din Apusul şi centrul Europei. în nordul Italiei şi sudul Franţei era vie încă amintirea clasicismului, mai ales în viziunea bi zantină. Din aceste elemente vor ieşi primele b a z ilic i din secolul IX (Vaison, Reims, Oviedo-Corvey etc.). Şi în scu lp tu ră se resimte in fluenţa răsăriteană, dar mai ales în p ictu ră şi m iniaturi. însuşi «Codex aureus» din care prima parte se păstrează la Alba Iulia, cealaltă la Vatican, e conceput bizantin, dar deja cu coloratură clasică-romană. B IB L IO G R A F IE J. P a r g o i r e , L'Eglise byzantine de 527 à 807, Paris, 1923 S t . R u n c i m a n , La civilisation byzantine, Paris, 1934 V . V ă t ă ş i a n u , Istoria artei europen e, vol. I, Bucureşti, 1967 J . L e c l e r c q , F. V i n d e n b r o u k e , L B o u y e r , La spiritualité du Moyen ăge, Paris, 1961 L. R é a u, L'iconographie de l'art chrétien, I—-III, Paris, 1955— 1959 J a c q u e s l e G o f f , Civilizaţia Occidentului m edieval. T rad u cere şi note de MnrUi Ilo lb a n , B u cu reşti, 1970 C h . 15 a y e t, L’art byzantin, Paris, 1904 ( 1 li. 1) i r h I, Manuel d'art byzantin, I— II, Paris, 1925 (1926) I’. (" o ii s l a ii l I n e s c u -Ia şi, Istoria artei bizantine, Iaşi, 1927 Ci l . D e l v o y c , Arii i bizantină, trad. de FI. Eug. Condur^chi, 2 volum e, B u cu ro şii, 1!)7(!

V i c to r B ucureşti, 1980

L i i z a r e v, Istoria picturii bizantine, trad. de FI. C h iriţescu , 3 volume,.

CULTURA THOLOGICA IN IlA sA U ir ;;/

\I
5 43

Biserica în lApus, creşlensi |>uN*i ii papale. «Secolul ol>s( ui Tradiţia răspîndită în Apus înc.i din :,■•<<>1111 VI icl.iliv l.i înlomeierea Bisericii din Roma de către Aposloiul l‘eti u .1 dat naştere învă ţăturii greşite că papa este singurul deţin.>I«»1 .1 i putem di> ,1 lega şi dezlega, putere primită direct de la Aposloiul l'rhu, cuie la lînclul său — o avea «numai el», pe cîrnl ceilalţi Apostoli ,h |j primîL-o numai prin delegaţie de la Petru. Aee.isla ti-icliţie s ,1 impus cu timpul în Apus ca un fel de dogmă, cu ţoale ca sensul cuvintelor Mintuilorului a fost altul. Odată ce Occidentul a consim ţi 1,1 supremaţia Bisericii Romei, a fost de la sine înţeles că papii au <.uitai sa-şi întindă puterea asupra întregii lumi creştine. o Papa N ic o la e I (858— 867) a deslaşuial o activitate susţinută pen tru întemeierea unui imperiu spiritual m o n d i a l , m Im uţea căruia ur ma să troneze «urmaşul Sfîntului Pelin >. Dupa concepţia lui, drepturile şi prerogativele «scaunului apostolic,, îşi a u olmşia î n hotărîrile M în tuitorului şi nu ale unor sinoade ■ d e ţ i n u t u l u i »scaunului apostolic» ar fi primit de la Iisus Hristos dreptul de a pastori pe toţi credincioşii, ca unicul legiuitor al Bisericii, ca judecătorul suprem care poate să j u dece şi să cheme spre justificare, i n la ţa lionului său, nu numai pe clericii diferitelor dieceze, ci şi po episcopi, milropoliţi, ba chiar şi pe patriarhi, dar nu poate fi judecat de n i m e n i . Hotărîrile sale au valoarea şi puterea canoanelor. A cest punct de vedere a fo s t afirm a t d e sin o d u l r om an d e la 863. Orice abatere de la o dispoziţie papală, atrage după sine lovirea cu anatema. Mai mult, Nicolae I nu s-a mulţumit numai cu publicarea unor decrete, care accentuau o plenitudo polestatis a «vicarului lui Urislos»,. ci el a căutat ca ideile şi acţiunile sale să fie aşa lei înfăţişa le, ca din ele să rezulte deplina centralizare a vieţii bisericeşti. Fără consimţămîntui lui nu se pulea lua nici o hoLarîre în Biserică, nu se putea ţine un sinod, nu putea fi sfinţit un episcop. Nicolae I a căutat să separe puterea spirituală de cea lumească, îşi se voia judecătorul şi duhovni cul suprem şi nediscutat al principilor lumeşti, în chestiuni de natură bisericească. Dacă înaintaşii săi mai apropiaţi s-au mulţumit cu ju ris* Capitol redactat de P r. prol. T.

5 44


clicţia primatului papal asupra Bisericii apusene, Nicolae I a căutat, cu toată stăruinţa să revendice şi dreptul de jurisdicţie asupra Bisericii Răsăritului ortodox. El a împins pretenţiile jurisdicţionale şi împotriva titularului scaunului de la Constantinopol, ameninţînd cu depunerea pe patriarhul Fotie (858— 867 ; 877— 886). Prin Nicolae I, papalitatea ro mană dorea cu orice preţ să devină un imperiu lumesc, o teocraţii* pontificală. D e c r e ta le le lu i P seu d o -Isid o r, un m a rc fa ls al d rep tu lu i b'isc,a . Una din hotărîrile capitale ale lui Nicolae I a fost recunoaşterea Dcc r e t a le lo r lu i P seu d o -Isid o r drept o colecţie obligatorie a dreptului bi sericesc. După cum rezultă din introducerea din fruntea acestei c o lecţii, autorul, sau mai corect, compilatorul, a fost Isidor Mercator, fc.pl care a contribuit ca cei din Evul mediu să vadă în autorul lor pe în văţătorul bisericesc, spaniolul Isidor, episcop de Sevilla (f 636). Scopul lor era scoaterea episcopilor de sub autoritatea mitropoliţilor şi pu nerea lor sub autoritatea directă a papei, ceea ce ducea, la creşterea puterii papale. Colecţia se împarte în trei părţi. Partea intîi cuprinde 60 de e p is tole şi decrete ale diferiţilor episcopi romani, de la A n a le c l (76— 8o) şi pînă la M iltia d e (311— 314). Partea a doua cuprinde aşa-zise hotărîn ale diferitelor Sinoade ecumenice, precum şi ale unor sinoade particu lare ţinute în Apus şi Răsărit, evident cu multe adaose ulterioare. Iu partea a treia, pe lîngă un număr de decrete originale şi autentice ale episcopilor romani, care s-au perindat de la S ilv estru I (314— 335) piua la G r ig o r ie II (715— 731), sînt intercalate 45 de decrete false. Alcătuirea acestor documente cu adăugire a fost făcută între mm 847 şi 852 în Francia, probabil în dieceza Reims, intr-un adevărat Im laborator de plăsmuire a documentelor. Decretalele pseudoisidoriene, im sînt nici primele, nici ultimele folosite de papalitate pentru creşterea puterii ei. Astfel de adăugiri ulterioare s-au făcut în tot Evul mediu. Deşi autorii acestei lucrări sînt necunoscuţi, ei au făcut parte din ce r cul adversarilor drepturilor mitropolitane, pentru care luptau unii, iu Inmle cu llinkmar do Reims, primul, care şi-a dat seama de acest fals, ilar care u-a îndrăznii să atace pe faţă faimoasele decretale ale lui Pseudo-Isidor.

CULTURA TH O LO GICA

¡N R Ă SĂ R IT

W't

545

Nu este exclus ca la alcătuire, i lor să-şi fi d u l eo n ii ilm |ia si înain taşul episcopului Hinkmar, episcopul iibo, devenit mai lir/.iu episcop de Hildesheim, clericul Vulfad din Remis şi episcopul Rolhbad de Soissons. Cei de la Roma au primii Decretalele aduse de Kolhh.id cu mare bucurie, recunoscîndu-le ca o colecţie preţioasă de h o t ă r î n de drept bisericesc. Papa Nicolae I a i m i i I. i I să respingă toate obiecţiunilo aduse de Hinkmar şi prietenii lui m ceea ce priveşte autenticitatea Decretalelor, pretinzînd în mod ,s olem n c.i susamintitele Decretate, cu toate că pină acum nu erau ata.şale I<■ ('<>ilrx cunonum , ar fi slujit tu turor episcopilor romani în e x e r c it a r e a m a n d a tu lu i lor. Tot Nicolae I a fost acela care a ştiut să facă din lalsul în to c m ii in Francia cartea de căpetenie a legislaţiei romane, dîndu-i un c.ii.ielei obligatoriu. Cele peste 10.000 de citate din Nlmla Sciiplui.i, din Sfinţii Părinţi, din canoane şi scrisori papale au lo;,| cu alita migala compilaţi' cti s
540


apere drepturile episcopilor faţă de abuzurile puterii laice şi mitropo litane, lucrările au ieşit tocmai invers : glasul sinodal al episcopatului a fost nimicit de centralizarea excesivă a pontifului de la Roma. O altă ironie a fost aceea că tocmai oameni de-ai Bisericii — ca nonicul Laurenţiu Valla din Florenţa, Nic. Cusanus ¡şi loan Torquemada (ultimul era şi mare inchizitor!) — vor fi cei dintîi care vor dovedi critic falsitatea Decretalelor (secolul X V ). In secolul următor predica torul calvin David Blondei, a denunţat cu multă pasiune acest fals, întocmai ca şi preoţii italieni Pietro şi Girolamo Ballerini (seco lul XVIII). S e c o lu l o b sc u r. După papa N icolae I (858— 867), care a ilustrat «catedrala Sfîntului Petru» ca un adevărat «imperator pontifex», a urmat vreme de două sute de ani un timp numit pe bună dreptate «saeculum obscurum» sau «veacul de fier». In acest răstimp autoritatea de odi nioară a «urmaşului Sfîntului Petru» a devenit o sinecură a unor familii romane nobile, care s-au războit pentru scaunul apostolic. Din plenitu dinea puterii şi a măririi unui Nicolae I, precum şi din cele cerute şi reclamate de Decretalele lui Pseudo Isidor parcă nici nu se mai pome nea. Pe scaunul de la Roma se perindau acum nobili romani care, chiar după ce îmbrăcau rasa călugărească, rămîneau ceea ce au fost mai înainte : oameni războinici, cruzi şi sîngeroşi, care pentru orice m ese rie poate că ar fi corespuns, afară de misiunea preoţească. Lateranul nu mai semăna cu reşedinţa unui cap bisericesc, ci mai curînd cu faimoasa «casă de aur» a împăratului Nero. Papii şi pseudopapii se certau şi s e războiau pentru «acapararea catedrei Sfîntului Petru». Chiar şi părintele istoriografiei bisericeşti romano-catolice noi, Cezar Baronius, n-a găsit decît cuvinte de groază pentru acel trist episod din istoria papalităţii. «Dintre multele persecuţii îndurate de Biserica Romei, din partea pagi nilor, ereticilor şi schismaticilor, nici una n-a fost atît de josnică şi p e riculoasă cum a fost aceea a puternicilor lumeşti, care, deşi se numeau ( T o ş l i n i ,
cu ltu ra

r n o i.o a ic A

in

iiAs

\ m r :
547

intr-adevăr, în prima jumătate' .1 s e c u i u l u i X, eru o totală decă dere, atît culturală cit şi politică şi moi u Iu, in uosislu epocii de deca denţă a organizaţiei statale, lupta pentiu c o i.....iu papală sc dădea între, diferitele partide din Italia şi din a l u r u ei , i u l i e d u c i i de S p o l e t o , marcgrafii de Toscana, conţii de Provence, ............ [n ( iei m.miei si regii I>urgundiei. Biserica romană a fost prinsa .şi c.i 111 \ illuuie.i ucelor timpuri urîie şi triste. Demnitatea papală <1 ajuns o |iic,uie m mina nobilimii romane, care a folosit-o pentru scopm i Ic* ei. lo a n V III (872— 882), tînărul iirmu.ş .il buh inului Adrian II, deşi la începutul pontificatului a căutat s.i p i m d u cu loulă puterea frinolo conducerii şi a nădăjduit că prin i n c o i u n u i .n durii do Spoleto şi maregrafii de Toscana au năvălit în «statul occ|esiuslic>., ,111 ocupat Roma, arestînd pe papă. lo an VIII a rămas în c a p t i v i t a t e a duşmanilor pînă ce le-a promis tot ceea ce au cerut. Speranla cu salvarea scaunului roman o va afla în Francia l-a determinai sa lugu acolo. Deziluzionat că nici. acolo nu a găsit pe nimeni care su-l ajute la consolidarea «tronului Simţului Petru», s-a întors în Italia, .ivind parte în anul 882 de un sfîrşit tragic. Otrava administraţii de una din rudele sale, rîvnitoare la scaunul Romei nefăcîndu-şi dinlr-odal.i efectul, a fost urmată de o lo vitură de ciocan dată în cap. In intervalul de timp de la 890—-904, rad răpuşi do o moarte for ţată nouă papi. B on ifaciu VI, ajuns la tiară in 890 cu strigăte, s-a men ţinut în «scaunul lui Petru» numai 15 zile. Urmaşul său Ş tefa n V I (896— 897), o creatură a ducilor de Spoleto, spre a face pe plac alegă torilor, a dispus îndată după întronare ca osemintele papei F orm osu s, care murise de 9 luni, să fie dezgropate. După ce cadavrul a fost înveşmîntat în odăjdiile pontificale şi aşezat într-un tron în biserica Sfîntul Petru, Ştefan VI a purces la judecarea mortului. N-au lipsit, nici acuzatorii, în număr de trei, nici apărătorii mortului. Pontificatul

1

IST O R IA B IS E R IC II U N IV E R S A LE

5 48

lui Formosus a fost declarat fără valoare, ca şi toate hotărîrile Umil ele el. Mortul a fost dezbrăcat de odăjdii, degetele cu care a dat cîndva binecuvîntări i-au fost retezate, trupul tîrît pe străzile Romei, ciopliţii şi aruncat în Tibru. Cîteva luni după pronunţarea faimoasei sentinţe, pe cînd se afla în biserică, Ştefan a fost prins de poporul înfuriai şi aruncat în temniţă, unde în vara anului 897 a fost sugrumat de par tizanii lui Formosus. Cei doi urmaşi ai lui Ştefan VI, R om an u s şi T e o d o r II, nu s-an putut menţine, din cauza luptelor dintre cei care rîvneau la bunuri li statului pontifical, mai mult de 20— 30 zile. în scurtul său pontifical, papa Teodor II a dispus ca osemintele lui Formosus, găsite de pescari, să fie reînhumate cu onorurile cuvenite unui papă, decretînd ca toate hotărîrile întreprinse de acela să fie socotite valabile. Deplina reabili tare a lui Formosus a avut loc în timpul lui Io a n IX (898— 900), care la mai multe sinoade a declarat nule şi fără valoare cele hotărîte de sinodul de judecare a lui Formosus, dispunînd şi arderea actelor în tocmite cu acea ocazie. Voind să preîntîmpine alte incidente la alege rile de papă, Ioan IX a dispus la sinodul roman din 898 că, în viitor, papa să fie ales de episcopii cardinali şi de clerul roman în prezenţa Senatului, iar actul sfinţirii să fie făcut numai în prezenţa delegatului împăratului. Ioan IX, care s-a silit să înlăture mai multe abuzuri eJe timpului său, a murit în vara anului 900. Urmaşul său, B e n e d ic t IV (900— 903), un roman de naştere, om cinstit şi moral, n-a putut face prea mult pentru binele Bisericii. L eo n V ajuns la tiară pentru alesele sale calităţi morale cade răpus încă în luna în care a fost înălţat pe scaunul roman, de preotul uzurpator Cristofor, care şi el la rîndul siiii c ucis la sfîrşitul anului 904 de acela care va purta ca papă numele de S rrg iu III (904— 911). Cu ridicarea pe scaunul papal a lui Sergiu III, protejatul bogaţilor conţi ,ti l.nniliei de Tusculum, domnia asupra «Cetăţii eterne» a re venii pen 1r 11 cilevii decenii acestor nobili depravaţi, mai ales favori ţilor

enile/,iim-lor acelei familii. Regimul curtezanelor compromise a

avui o miiurire scandaloasă şi asupra papalităţii. Cele mai însemnafe din aceste

femei

au fost Teodora şi fiicele ei Teodora cea tînără şi

CULTURA m o L O C I C A i.V i; \ \itl l

MUS

5 49

Marozia (Maruecia, Măriuţa), trei f e m e i < n l h \ i m ...... . d , u şi viclene, îndrăzneţe, insinuante, şi destrăbîil.ile. I "l I im11>■1 1 ml ‘ >•-i<|in II! a s t a t pe «tronul Sfîntului Petru», n-a j i k c I . i I * , . pi ui<>n<* , .i p e . u n i c i i f o s tului papă Formosus cu o ură î n v e r ş ........Iu, , lm
Cei doi urmaşi ai lui Sergiu III, Anit^hr.ii- III (‘Ml i)l.'î) şi l.aiulon au fost simpli figuranţi. I'.kIcum I m l<«in \ (()| l !)'.'!!), au provocat-o nobilii romani, pe care i .i iIcm u ir.n lri.t! şi încercarea nereuşită de a veni în ajutorul reg.ilihUu ip-i mane. Maro/.ia şi, ,i] doi lea ei soţ Guido (Wido) de Tuscia, .iu im şii .•„'i pumi mina pe Ioan, să-l întemniţeze şi să-l fi sugrumat. La 931, orgolioasa curtezană a şl ml ;.,i întocmească în aişa fel lucrurile, ca «tronul Sfîntului Petrim ;.a lie mei edinl-at fiului ei n ele gitim cu papa Sergiu III, Io a n X f (').il lui un după înscăunarea lui, Marozia s-a căsătorit pentru a lici.i oai.i, cu cumnatul ei, regele Hugo de Italia. Dorinţa ei, încoron.uc.i c.i împărăteasă de către fiul ei, nu şi-a văzut-o realizată. Nunta M ,no/in, celebrată în Castelul San Angelo, a fost semnalul răscoalei iiisi (-n,iL<■ do fiul ei legitim, marcgraful Alberico. Acesta, cucerind caslolul, după ce a alungat pe străi nul Hugo, a ţinut în captivitate pe mama sa şi pe papa Ioan XI. Timp de 22 ani, lungi şi grei, stăpînul Romei şi asupritorul altor patru papi a fost marcgraful Alberico. înaiule de a muri (954), ol a forţat prin jurămînt pe mai marii Romei să aleagă papă pe fiul său O cta v ia n , un tînăr de 17 ani, rob al viciilor. ( 9 1 3 — 914),

Octavian, ca papă Io a n X II (955..9(>-1), a coulribuil, ca şi puţina cinste, ce se dădea reprezentantului scaunului apostolic, să fie spulbe rată. Intre multele nebunii ale acestui papă a iost şi hirotonirea ca episcop a unui copil, şi a unui grăjdar ca diacon. Ioan X II a fost una din cele mai triste şi tragice figuri ce au stat în acel veac al pornocraţiei pe scaunul roman. Nu este de mirare că în acel secol obscur, cînd corupţia şi imorali tatea se cuibăriseră la Roma, s-a pus printre episcopii franci marea în trebare, dacă e dator un adevărat creşLin să dea ascultare unor astfel de

550


monştri care pîngăresc «tronul Sfîntului Petru». Că acestei nedumeriri nu i s-a dat curs şi că nu s-a ajuns la totala zdruncinare a autorităţii papale, a iost meritul influenţei călugăreşti, în special a mişcării mo nahilor de la Cluny, din Francia, după anul 910, care au căutat să res taureze demnitatea episcopului Romei. Şi legenda că ar fi fost şi o fe meie papă (Ioan a), tot în acest răstimp s-a format. (De altfel, şi la Constantinopol s-a afirmat c-ar fi avut loc aşa ceva. Ambele legende au tîlcul lor). Călugării benedictini au ţinut cu tenacitate la punctul de vedere că oricine ar fi acela care deţine «catedra lui Petru», fie el cît de de căzut şi imoral, trebuie socotit urmaş al Siîntului Petru, înzestrat cu puterea de a lega şi dezlega. Monahii de la Cluny şi alte mînăstiri reformiste împărtăşeau punc tul de vedere că decretele emise de un papă sînt literă de lege pentru ■oricare episcop. Nu au lipsit însă nici vocile care au implorat pe îm păratul german, să vină cu puterea şi autoritatea lui, ca să pună capăt jalnicei situaţii de la Roma, unde un papă căuta să fure locul altuia, bătîndu-şi jo c de Biserică. Strigătul de alarmă n-a rămas fără ecou. Iu anul 1046, Henric III trece Alpii venind la Roma, cu gîndul să reformeze papalitatea coruptă şi imorală. Împăratul a depus pe papii care s-au certat pentru tiară, numind un episcop german, pe Suidger de Bamberg, ca papă C lem en t II (1046— 1047). După moartea acestuia, Henric III a designat alţi trei germani ca papi dintre cluniacensi ; între care s-a numărat şi L éon IX (1049— 1054), un mare susţinător al mult doritei reforme a papalităţii. Cu el a început reforma Bisericii Occidentului, ca să nu mai fie «Bisericuţă» a împăratului şi a Imperiului german. BIBLIO GRA FIE .1. l’>c r ii h îi r d I, Oi t V atican aïs T hron d er We/f, Leipzig, 1930 I ' ni i I t' A ni
L'Eglise au p o u v o ir d es laïqu es, P a r i s , 1 9 4 0

II. M .ii io u - .1. D ü ii i é I o u, N o u v e lle h isto ire d e ¡'Eglise, vol. II, (600— .1500), Paris, 1!IG3 Y v o s C o ii <| a r, 1,'Hglise d e St. A ugustin d e l’é p o q u e m od ern e, Paris, 197ü In lim ba ro m â n ă : T. M. P o p e s c u, P rem isele prim atului p ap al, în «Ortodoxul». VII (1 9 5 5 ); M. sau, N a şterea id e ii p a p a le , în «Mitropolia Ardealului», V II (1952)

c u l t u r a

riiO i-O a icA

in

Ha s M a r

Cultura teologică în Apus. Şc oli

:;i

şl

A im s

s< viitori.

Şcoli din v reme« ( *.n ollinjlenllor '

'- Cu toate că această perioadă rupi nule ,i s.«rolul <11 \-loa, cu noscut sub numele de «saeculuni obsrm um , r\i-.ia m Apus o mişcare intelectuală apreciabilă, numită do imn o puma ■i e n a ş l e i <•>>. Desigur, însă, că ea era departe de Bizanţ, r.n e n \a li d.r.ra! li o diierl (prin V en eţia şi sudul Italiei), fie prin întoi mediul <11 <■I>. In această privinţă trebuie amintita m pi imul nud epoca lui Carol. cel M are (768— 814), ale cărei ecouri se pielimgesc mea doua •)mili,u, sa cunoască ritualul, săr bătorile, şi să se descurce în mulţimea tegulilor de cult. Cea mai de seamă şcoală din această perioada oslo rea 0 1 y,mizată pe lîngă palat ( ş c o a la p alatin ă ), pentru instruirea impuialului insuşi, a membrilor fa miliei sale şi a curţii. Ea fiinţa încă ilm epo< ,1 lui Pi pi 11 cel Scurt (741— 768). Primii maeştri aduşi de Carol rol Maie au losl P etru d e Pisa, Paul D iacon u l, autorul cunoscutei istorii ,1 longobar/.ilor, al unei istorii ro mane, al istoriei episcopilor din Mei/, şi al toarte cunoscutului O m iliar, care a fost întrebuinţat în lot Impeiiul vreme îndelungată, adus de P au l d e A q u ile e a (Paul Warnefried), după model veneţian. j Pe la 1020 un episcop scria logelui capeţian Roberl { «Casa lui Dumnezeu, pe care oamenii o cred una, e împărţită Î 11 trei : unii se roagă (clerul), alţii se luptă (cavalerii, nobilii), iar alţii muncesc (laboratores, ţăranii»). In limba franceză «laboureur» a ajuns să designeze pe ţăranii cu pămînt, căci nu loţi intrau iu categoria lor. Asta în semnează că stările socialo alo feudalilor, cleiul şi nobilimea, erau păturile conducătoare, cu averi' şi cu titlu nobiliar. Numai din ei ajungeau să se învrednicească do învăţătura de carte.JfVbia transfor mările mtrltiple din primele veacuri ale mileniului doi, între care ridi carea oraşelor, mişcările sectare şi deţclasă, ca şi «experienţele» cru ciadelor vor lărgi orizontul oameni lor.”’,lotuşi, într-o vreme în care în Răsărit se învăţa în limbi naţionali' şi mulţi oameni chiar de jos ajun * C ap itol re d a c ta i tir P r. pro f. T. Ho

552


geau să urce pe tronul imperial sau arhieresc, sau să conducă şcoli, sa întreţină discuţii savante sau să prelucreze metale şi fildeş, avînd gust şi stil din cele mai rafinate (în epoca Macedonenilor, mregistrîndu-se chiar o renaştere clasicizantă în artă), in acelaşi timp şcolarii de la Aachen, adăpostiţi în condiţii simple se mărgineau la un învaţămînt rudimentar, e le m e n ta rJC u toate acestea, cu disciplina şi tenacitatea lor, apusenii vor ajunge peste cîteva veacuri să depăşească pe dascălii lor. Trebuie amintit că în începuturile lor, primele şcoli şi primii dascăli se leagă de contactul cu Răsăritul. Aşa e cazul încă în secolele VII— VIII cu influenţe venite din Lombard ia şi Insulele britanice, unde atît în cult, cît şi în rit, în monahism şi în felul de construire a bisericilor se resimţea spiritul pietăţii răsăritene. Abia centralizarea de mai tîrziu prin papalitatea Evului mediu va generaliza şi uniformiza tradiţiile romane. Dar nici limba latină — pe care dealtfel n-o prea cu noşteau bine — _ nici obiceiurile «noi» n-au intrat fără rezistenţă în noua orientare. |f Numeroşii fii ai nobililor, alături de cei din alte clase sociale, mai ales clerici, erau instruiţi aici în cele şapte arLe liberale, studiate în două cicluri : «trivium» (gramatica, retorica şi dialectica) şi «quadri vium» (artimetica, geometria, muzica şi astronomia), apoi în studiul teologiei. După relatările unui cronicar al vremii, împăratul însuşi se interesa îndeaproape de progresul elevilor. Faima culturală a şcolii carolingiene a ridicat-o însă anglo-saxonul A lca in , format în şcoala episcopală din York a lui B ed a V e n e r a b ilu l, condusă acum de cei doi elevi ai săi E n g b erg şi A lb ert. Ca director ai şcolii palatine, el a for mat numeroşi ucenici, printre care compatrioţii săi W itto, F rig u d is şi Sigu lî, precum şi alţii. în afară de această preocupare, el a scris studii teologice, îndeosebi asupra dogmei trinitare (pentru combaterea adop ţia nismului), exegetice, printre care comentarii la unele cărţi din Sfînta Scriptură şi îndeosebi recenzia Vulgatei, stabilind un text unic, prin ca re au fost înlăturate toate manuscrisele variate care circulau în vremea sa, apoi opere acjhiografice, lucrări poetice, filozofice etc. Pe lingă acesLe lucrări numeroase şi variate, adesea lipsite de originali tate, rolul său a constat în m enţinerea s-piritelor vremii sale la nivelul c e l o r a l e secolelor trecute, înnodînd firul tradiţiilor literare şi coordonindu-le pe studiul celor două antichităţi.

CULTURA TliOl.OGICA IN i;

Mm ' / \ra:;

553

în afară de şcoala palatină, au t*x r .1, 11 m ,n .■,i■.t.i <■| n ■,i numeroase ş c o li e p is c o p a le , întemeiate prin sl i adu m|. Im < ,n,«i ( ol M u i e . Cele mai însemnate dintre ele au fost eou de l.i l \.m, ..|......... .. d<- l,i Mol/z, condusă de S igu lî, discipolul Ini A lemn, şi <>.i de l.i (n h .ni'., unde învăţa un alt discipol al său, T e o d u li, In 11111 •->imI hnp<-im, d.n m.n cu seamă în părţile lui răsăritene, undi' dn-i <','<•!•• ei .m in.n i , n I m i c ţ i o nau ş c o li m în ă stireşti. Astfel, în a la ia de iv.i .1.- I.i ‘ .1. Mnilm de Tmus, condusă de Alcuin, exista una la Rigim-i in | i. - ,,nti <|.• elev i, .dl.i Iu Corbie, alta la St. Wandrille (speciuli'/.uiu m i . n r / n ,i|, i.t M . i\I u In •I, pe Meusa, unde învăţa H arduin, la Cor/«*, l.i :.l. Unu:, lingă poiţilo Pa risului, precum şi în ţările germanice In I nld.i, unde mv,i( f Pe lîngă cei amintiţi, mai no-lair-t- t uc. i u n c i e n u m e , care în Imperiul carolingian sau în altă parte au iluslial a c e a s l ă perioadă^ Ca teologi de direcţie foarte liberă, aproape raţionalişti, au fost cunoscuţii A g o b a rd , arhiepiscop de Lyon, şi din u din, episcop de Turiii. Agobarcl, născut la anul 779 în Spania, a trecui iu .sudul Franţei, ca arhiepiscop de Lyon, a luat parte la diferite s i n o a d e l o c , de - ALtigny (822), Compiegne (823), Paris (825), unde s-a discului problema cultului sfintelor icoane. Din cauza unei scrieri pro/.onlale la sinodul de la Compiegne (823), este depus în 835. După Irei ani se rol rage în llaliu, oslo rein tegrat, participă la sinodul de la Anocy ((> sept. 838) şi m o a r e în 840. Martirologiile de la Lyon şi St. Cloud, c a şi ( ionica d e la S l . Nemigne, de la Dijon atestă existenţa unui cult al lui. In afară de scrierea cu caracter polilic, din piiciua căreia a fost depus (L ib ellu s d c c o n v rn lu a pu d <’omp<'ndiuin cl r/e p u b lia L u d o v ici p o e n ite n tia , P. L. CIV, 319), a mai scris un tratai împotriva ultimei re căderi în adopţianism a Iui Felix do llrgol, două scrieri împotriva evrei lor (D e in s o len tia Ju d a e o r u m şi Dc ju d u id s su p erstitio n ib u s), un pro test împotriva vechii legi a lui (iondebald, regele burgunzilor, conform căreia orice proccs trebuia încheiat cu duel, cîteva tratate de pastorală (D e p r iv ile g io et iu re sa c e r d o ţi, D e d isp en su tio n e e c c le s ia s tic u m reru.ni,

55 4


D e m o d o reg im in is e c c le s ia s t ic i) un tratat de morală (De U dei v e r ita te et totiu s b o n i in stitu tion e), numeroase scrieri împotriva diverselor for me ale superstiţiilor (mai cunoscută — C on tra in su lsam v u lg i o p ln io n em d e g ran d in i et tonitruis), un tratat asupra cultului sfintelor icoane, în care chiar după opinia apusenilor (Baronius) s-a îndepărtat de l-i credinţa adevărată, precum şi cîteva tratate liturgice, întrebuinţa le foarte mult pentru istoria Liturghiei. C lau diu , episcop de Turin, era tot de origine spaniolă, elev al Iui F e lix de Urgel. Chemat ca profesor de exegeză la şcoala de la curtea regilor franci şi apoi numit episcop de Turin, porneşte aici o adevă rată prigoană împotriva cultului sfintelor icoane, atît prin scoaterea lor cu forţa din biserici, cit şi prin scrieri (A p o lo g etic u s a tq u e Rescrij>ium a d v e r s u s T heu tm iru m a b b a tem ). Cu toate acestea, rămîne in scaun pînă la moartea sa (840). în afară de acestea, a scris în domeniul exeg etic comentarii la aproape întreaga Sfînlă Scriptură, verificînd cu acest prilej exactitatea textului prin citatele din Sfinţii Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti. Pentru atitudinea sa, esle considerat adesea drepl un precursor al valdensilor şi protestantismului. i\ I R ab an M aurus, născut la Mainz (856), elevul lui Alcuin la St. M ar tin de Tours, a devenit conducătorul şcolii de pe lîngă minăstirea Fulda, egumen al acestei mînăstiri, apoi arhiepiscop de Mainz. în afară de construirea unui mare număr de biserici, a avut o activitate multi laterală, scriind în aproape toate domeniile teologice : dogmatic, pasto ral, moral, ascetic, liturgic, canonic, omiletic şi chiar poetic, pe lingă manuale didactice. La sinodul de la Mainz (848) a combătut în disputa publica şi în scris învăţătura predestinaţianistă a lui G o ttsc h a lk . Ope rele lui au în general caracterul compilaţiilor. Importanţa lui e deose bită pentru întemeierea şcolii de la Fulda şi formarea bibliotecii, pre cum şi ca educator al clerului din parohii. R atram nus (868), monah în secolul al IX -lea la mînăstirea Corbto în Picardia, a scris o lucrare în legătură cu pururea-fecioria Maicii Domnului. Mai cunoscută este însă lucrarea D e c o r p o r e et san g u in e D om ini, în legătură cu prezenţa reală a Mîntuitorului în Sfînta Euha ristie. Din cauza neclarităţii ei, a fost folosită mai tîrziu în sprijinul tezei lor, atît de luterani cît şi de calvini şi trecută la index de papii

C U LT U R A T E O LO G IC A

IN li AS A UIT ,S7 APU S

Paul al IV -lea (1555— 1559) şi Clemeiil ,il V I I I - led (1592— 1605), ca şi în indexul din 1881. Dogmatiştii catolici ii i.m apărarea uneori. în disputa predestinaţianistă scrie două tratate î m p o t r i v a lui Hinkmar, din care s-a păstrat doar unul în două cărţi : L ibri (hm
556


g h e lia lu i Io an , unele fragmente şi în întregime o O m ilie la p ro lo g u l E v a n g h e lie i lui Ioan . Ioan Erigena a participat la disputele vremii, dar întreaga sa activitate teologică este mai mult un punct de plecare pentru speculaţii şi concluzii filozofice. A murit în jurul anilor 890— 897. H a y m o , episcop de Halberstadt (840— 853) a studiat la Fulda şi St. Martin de Tours împreună cu Raban Maurus. A scris, pe lingă studii asupra disciplinei, un O m iliar, în care se cuprinde şi scrierea D e a m o rc c o e le s t is p a tria e. Participînd la disputa euharistică a vremii, a scris şi el un tratat D e co r p o r e et sa n g u in e D om ini, din care însă nu s-a păstrat decît un fragment. In scrierile cu caracter exegetic întrebuinţează în deosebi metoda alegorico-mistică, foarte obişnuită în acea epocă. A murit în 853. A e n e a s a fost mai întîi notar la curtea lui Carol Pleşuvul şi apoi la 854 a fost numit episcop de Paris. Este cunoscut îndeosebi prin scrierea sa polemică îndreptată împotriva lui Folie : L ib er co n tra o b je c tio n es G ra eco ru m . A murit la 870. R a th eriu d e V e ro n a , născut la Liège în 890 şi mort la Lobbes în 974, a studiat în Italia de sus şi a dus o viaţă foarte neliniştită, din cauza intrigilor politice, aţîţate adeseori de clerul a cărui decădere morală o biciuia în predici şi a cărui reforma o încercase în tot timpul. In scrierile sale tratează despre datoriile oamenilor după neam, vîrstă, stare socială ; în altă scriere, cu titlul C o n ies sio , o convorbire cu duhovnicul său, tratează şi despre Euharistie, sprijinindu-se pe Paschasius Radbertus în actualitate. Era considerat cel mai de seamă luptător pentru reforma Bisericii din nordul Italiei. Bun predicator moralist,, scrierile sale oferă un zguduitor tablou moral al clerului vremii. G c rb ert, întîiul papă francez, sub numele de Silvestru II (999— 1003). a sludiat mai întîi gramatica într-o mînăstire benedictină, apoi în Spania filozofia şi şliinţa. De ia 972 a condus şcoala de la Reims, accentuînd stu diul .ştiinţelor, filozofiei şi literaturii clasice. Se spune că ar fi inven tatorul cifrelor de !
CU LT U R A T E O LO G IC A ÎN R A S A K If b l

A IV S

man Otto III ( 9 8 3 — 1 0 0 2 ) , a avut proiecte 'jn.ii i : i eloi mi1111îI./ al s e colului al X-lea». | ţ C ard in a lu l H u m bert de Silva C a n d i d a , p ă t i m a ş u l pi o v o c a l o r al schismei din 1 6 iulie 1 0 5 4 , a scris o seric d i - l uc i ai i m o i a l e şi d i s c i p l i n a r e , izvorîte mai ales din principiile refoi mei ( i m m u n i s e , c a r e susţ.moau emanciparea Bisericii de sub orice pul e r e h m a. 1 Din aceeaşi vreme mai amintim p e l.ulniiic şi /’e/ru D am ian i, doi premergători ai scolasticii. Cel cl i nt i i o s i e un cugcLălor original, celă lalt un critic al moravurilor, un m o r a l i s l e x i g c u l . ft L a h a n c d in P av ia, a studiai i i i l l a l i a ; a l o s l călugăr şi abate la mînăstirea Bec în Normandia, u n d e a d e s c h i s o şcoală devenită mai tîrziu celebră. La St. Etienne d e C a e i i d e s c h i d e o a doua şcoală de acest fel. Din 1 0 7 0 pînă în 1 0 8 9 a l o s l a i h i e p i s c o p de Canterbury. în diver sele sale tratate dovedeşte s i s t e m a t i z a r e şi precizare remarcabilă pen tru epoca sa, folosind îndeosebi me t o d e i dialectică discursivă. P etru D am ian i s-a n ă s c u t î n 9KH la Ravena. La 2 5 de ani e r a profe sor la Parma, dar a Lisat Loale şi a intrat în monahism, unde sugerează numeroase r e f o r m e p e n t r u c l e r u l vremii sale, ale cărui dezordini le zugrăveşte l.ib cr g om orrlica n u s. liste numit cardinal-episcop la Ostia de către papa Ştefan al X -lea şi kisărcinat cu diverse misiuni în Italia, Franţa şi Gei'mania. În scrierile sale tratează dogmele în jurul cărora erau discuţii, precum şi probleme de mistică şi liturgică. A murit la 2 2 februarie 1 0 7 2 . BIBLIOGRAFIE F l i c h e - M a r t i n , H is to r ié g é n é r a le cle ¡’E g lis e , vol. V I, P aris, 1 9 3 7 : vol. V II, Paris, 1938. E. A m a n n , L 'É p o q u e c a r o lin g ie n n e , Paris,, 1937 E. G i 1 s o n, L a p h ilo s o p h ie au M o y e n A g e , Paris, 1947 P. R e n u c c i , L 'a v en tu re d e l'u m an ism c e u r o p é e n (sec. [V — X IV ), P aris, 1953 J . L e c 1 e r c q, L 'am ou r d e s le t t r e s a u M o y e n A g e , P aris 1957 E. R. C u r t i u s , L a litté r a t u r e e u r o p é e n n e e t l e M o y e n A g e , Paris, 1956 J a c q u e s L e G o f f , C iv iliz a ţia O c c id e n tu lu i m e d ie v a l. T rad u cere de M aria H olban, B u cu reşti, 1 9 7 0 ; recen zie de Pr. Prof. 1 . Răm ureanu, în «O rtodoxia», X X IV (1972), nr. 2, p. 265— 270.

k

558


Cauzele schismei din 1054. Prima fază a schismei : disputa dintre patriarhul Fotie şi papa Nicolae I. Problema «Sinodului VIII ecumenic» * Cauzele schismei. încă nu se vindecaseră definitiv rănile cauzale Bisericii de criza iconoclastă, cînd, în a doua jumătate a secolului al IX -lea s-a petrecut un fapt nou cu antecedente mult mai vechi, care a avut şi are pînă azi urmări triste pentru unitatea Bisericii lui Hristos. După porunca Domnului Hristos (Matei 28, 19— 20), învăţătura creştină trebuie propovăduită tuturor neamurilor deopotrivă, fără schim bări sau adăugiri, care să ducă la deosebiri intre membrii Bisericii sale, în ceea ce priveşte dogma, cultul şi rînduielile disciplinar-canonice, pentru ca toţi creştinii să dobîndească mînluirea în aceeaşi măsurii. Orice «inovaţie» unilaterală în credinţă, cult şi practica Bisericii, fără ştirea şi aprobarea întregii Bperici, a fost suspectată totdeauna ca erezie sau schismă şi înlăturată prin holărîrîle Sinoadelor ecum e nice sau locale. Începînd din a doua jumătate a secolului al IX-lea, s-a ajuns, însă, la unele neînţelegeri dogmatice, cultice şi canonice între Biserica R ă săritului şi Biserica Apusului. Ele erau mai vechi şi au fost semnalate încă de la Sinodul ÎI trulan sau quinisext ele la Constantinopol, din 691— 692, care a dat pentru înlăturarea lor 102 canoane. Urmarea a ces tor neînţelegeri a fost regretabila ruptură dintre Biserica Apusului şi Biserica Răsăritului, numită «schismă». Prima fază a schismei a început în secolul al IX-lea, iar a doua ei fază s-a consumat la 16 iulie 1054, cînd cardinalul Humbert a arun cat pe altarul catedralei Sfînta Sofia din Constantinopol actul de ana,tematizare asupra patriarhului Mihail Cerularie ă a Bisericii Ortodoxe a Răsăritului. Vina schismei şi-o aruncă reciproc grecii şi latinii (apusenii). Grecii o ci 11 ibnie «inovaţiilor» latine, iar latinii o atribuie "separatismului şi orgoliului grecesc. Despărţirea Bisericilor din secolele IX şi X I n-a fosl îns.'i, o p e r a unor palriarhi de Constantinopol, Fotie (secolul IX) sau Miliiiil C o r u l arie (secolul XI), nici efectul urii grecilor faţă de latini, sau r e z u l t a tul unor ambiţii şi veleităţi greceşti de a obţine «indepen* C ap itol re d a c ta t do P r. prof. loan Răm ureanu şi P r . p ro l. M. P. Şesan

C U LTURA T E O L O G I C Ă ¡ N R Ă S Ă R IT ,Ş/ APUS

denţa» bisericească şi nici consecinţa unui n u m ă r do cauze mici, so cotite simple pretexte de polemică şi do dozbin.iro confesională. Ea n-a fost nici expresia «cezaro-papisniului» eonslanlinopoliLm, care ar fi căutat sustragerea Bisericii Răsăritului do s u b auloiilalea Bisericii Romei, deci un act de nesupunere oilodox.i pe lei ou pollic-naţiqnal_ susţinut şi motivat de «nimicuri» confesionale, buue pentru a fanatiza pe greci contra latinilor, deoarece liisericu l{(jsuritului cu c e le patru pa' 'c h ii a le e i n -a fo s t su p u să n iciod u ta jiu is d ic fic i lii.serid i liom u n o( a o c e cum pretind şi susţin în mod ou toiul eronat şi tendenţios îsio n cn romano-catolici. Cauzele şi antecedentele dezbin.u ii Bisericilor din secolele IX şi X I au fost în realitate de ordin mu l l m a i piolund şi serios. Schisma dintre cele două Biserici arc o o . i u / a l i l a l e m u l t mai complicată, mult mai întinsă şi mai veche docil laplele peliecule in secolele IX şi XI. Cauzele ei multiple sînt de ordin p o l i l i c o - r e l i y i o s şi se pot urmări încă din secolul al III-lea. Cauze politice. Schisma s e p o a l e (-on. sl . al a şi urinări mai bine, încă de cînd împăratul Diocleţian (:!ÎM
360


VII-lea «Imperiul bizantin», e considerai unicul continuator legitim a moartea sa, Roma rămîne mai departe expusă loviturilor popoarelor migratoare, îndeosebi ale longobarzilor, care, din anul 568, reuşesc sa răpească o mare parte din Italia, formînd un regat puternic. Consecinţa acestei situaţii a fost că episcopii Romei, în grija cărora rămăsese Italia şi Roma în calitatea lor de ep is c o p u s d v ita t is , au început să-şi îndrepte ochii către popoarele din Apus, îndeosebi către franci, cerîndu-le a j u torul. Prin acest fapt însă, se produce o schismă politică. In anul 752, papa Ştefan II (752— 757) face apel la regele francilor Pipin cel Scurt (741— 768), care trece cu armata sa în Italia şi distruge între 754— 756 regatul longobarzilor din Italia centrală, unde bizantinii aveau exarhatul de Ravena. în anul 751, exarhatul de Ravena trece sub stăpînirea longobarzilor, de la care papa Ştefan II l-a luat cu aju torul francilor, trecîndu-1 sub jurisdicţia Romei. Teritoriul cucerit de franci de la lo n g o b ara a fost dăruit de Pipin cel Scurt în 754— 755 papei Ştefan II sub denumirea de «P atrim onialii S a n d i P etri». Creîndu-şi astfel un stat terestru, papa se emancipează de sub puterea politică a Bizanţului, ba mai mult, face concurenţă Im periului bizantin, în calitatea lui de şef al unui stat numit R esp u b lica R om an oru m . A cesta a durat pînă la 1870, cînd a fost desfiinţat de statul italian, pentru a-şi reface unitatea sa politică, apoi a fost iarăşi reînfiinţat în 1929. . . Pentru susţinerea şi ju stificarea creării unui stat papal terestru, papii s-au bazat pe două documente neautentice: D on atio C on stan tin i, prin care, pretindeau ei, împăratul Constantin cel Mare ar fi dăruit papei Silvestrtu I (314— 335) Italia şi cetăţile ei, drept recompensă pen tru că l-ar fi vindecat de lepră prin baia botezului. Actul a fost do vedit neauLentic în secolul al X V -le a de către canonicul Laurenţiu Vaila din Florenţa, deoarece se ştie, după istoricul Eusebiu de Cezareea, că împăratul Constantin cel Mare s-a botezat pe patul de moarte cu cîteva zile înainte de moartea sa întîmplată la 22 mai 337, la Ancyrona, Ia marginea Nicomidiei.

C U ¡.TIUIA T E O L O G IC Ă IN li AS A UIT ,Ş7 AIHIS

561

Al doilea document neautentic de c a i e s-.iii scm vi 1 p a p i i sînt D e c i e t a le l e p s e u c lo -is id o rien e, o colecţie de i decit mitropoliţii. Prin aceasta, totată puleiea I>i.*.**i lovise,i s e <-<>iKvnlni în mîna papei. Ic o n o c la s m u l a condiţional, d e d s e m e n e d , s c l n s i m i prin laplul cit o mulţime de călugări din Răşinii, p e i . s e n i l d l i d o împăraţii Iconoclaşti din Bizanţ pentru cultul icoanelor, s~dii i <-11m|i. 1 1 in secolul VIII la Roma, unde sînt bine primiţi .şi trataţi de c.ilie papa. O discordie şi mai mare i u l i e No m. i şi ( 'ouslautinopol a produs în special măsura pe care a l i i d l - o m, 731} î m p ă r a t u l Leon III Isaurul (717— 740) de a trece provinciile H u n u l u i o r i e n l a l , Italia de sud J C a labria), Sicilia şi Creta s u b j u i i M l n ţni p a l i iarbului. de, Constantinopol, care pînă atunci se a f l a u s u b j m isilieţid p d p e i , confiscînd totodată m o şiile şi veniturile R o m e i «lin aceslo p r o v i n c i i . Leon III Isaurul a luat această măsură ca r ă s p u n s laţ,i de dliliidmca papilor Grigore II (715— 731) şi Grigore I II (731 7-11), r a r e l - du anatematizat ca eretic icono clast. Pe viitor, la orice înUlmre şi discuţie cu grecii, papii au pretins jurisdicţia a s u p r a I b r i c u l u i , p i e r d u ţ i i in 731. in fine, după toate aceslea, în anul 800, s-a întîmplat un eveni ment de răsunet european, care a concretizat schisma politică dintre Răsărit şi Apus, anume: in c o i o n a ie a le g e lu i ira n c C a io l c e l M a re (768—■ 814) ca «îm p ă ia t lo m a n al A p u su lu i», de către papa Leon al III-lea (795— 816), în noaptea de Crăciun a anului 800, ştirbind astfel strălu cirea de care s-a bucurat pînă atunci Imperiul bizantin. Gravitatea ges tului consta în faptul că, după concepţia Evului mediu, nu exista decît un singur împărat legitim, cel încoronat de papă. La rîndul lor împă raţii Bizanţului se considerau însă singuri împăraţi legitimi, fiind de drept moştenitorii Imperiului roman universal din trecut. Se ştie că din secolul al VH-lea Imperiul roman de răsărit se ete rnizează tot mai mult, devenind «Imperiul bizantin», în timp ce O c ci dentul se latinizează şi mai mult, limba latină întinzîndu-se ca limbă oficială şi la popoarele care nu făcuseră parte din Imperiul roman. 36 — Is to r ia b ise ric e a s c ă

562


Există apoi şi condiţii generale. Cele două popoare, grecii şi romanii, cu predispoziţii şi înclinaţii diferite, deosebiţi apoi prin limbă, cultura şi civilizaţie, ajung în secolul al IX -lea să nu se mai înţeleagă, să se privească chiar cu răceală şi resentimente. Grecii, moştenitorii unei strălucite culturi şi civilizaţii, dispreţuiau pe latini, numindu-i «bar bari», iar latinii, la rîndul lor, urau pe greci pentru mîndria şi dis preţul lor. Cauze religioase. Trebuie să avem mai înlîi în vedere că a existat şi există o mare deosebire de concepţie şi. mentalitate relativ la înţe legerea şi trăirea practică a învăţăturii creştine între greci şi latini. Grecii, înclinaţi spre filozofie şi metafizică, discută dogma creştină, analizînd-o sub toate aspectele, dar, prin aceasta, ei au căzut uneori în erezii; datorită acestui fapt, apusenii îi dispreţuiau, socotindu-i născocitori de erezii şi chiar eretici. Dimpotrivă,, latinii, mai practici, se ocupă de probleme de cult şi de morală, cum se vede din inovaţiile lor introduse în cult. Chiar cînd unitatea creştină era înţeleasă şi exprimată şi în R ă sărit şi în Apus la fel, au existat totuşi unele deosebiri ale Apusului faţă de Răsărit ca: a)) concepţia lui Tertulian că Biserica este o insti tuţie administrativă-'pămîntească; b) concepţia Fericitului Augustin despre determinismul harului în dobîndirea mintuirii ; c) p rim atu l p a p al, s c o s din concepţia Fericitului Augustin din lucrarea D e civ ita te D ei despre c iv ita s D el şi c iv ita s terren a , papa arogîndu-şi puterea şi autoritatea asupra celor două c e t ă ţ i ; d) acceptarea tezei despre pu r g atoriu , prin papa Grigorie cel M are (590— 604), după concepţia origenistă condamnată ; e) introducerea în Apus a «missei» romane, mai, scurtă, în locul Liturghiei ortodoxe ; f) acceptarea pascaliei romane în locul celei alexandrine, stabilită la Sinodul I ecumenic din 325. In urma publicării H en o tik o n -n lu i ('Evumxov) în octombrie 482, de către împăratul bizantin Zenon (474— 491), pentru împăcarea monofi ziţilor cn Ortodoxia, a izbucnit schisma religioasă dintre Roma şi Consluutinopol, cunoscută sub denumirea de «Schisma acachiană», care a durut 35 de ani, intre 484 şi 519, şi care a mărit răceala dintre cele două Biserici. O nouă răceală s-a produs în relaţiile dintre Roma şi Constantinopol cînd patriarhul Ioart IV P ostitoru l (582— 595) şi-a luat titlul de

CULTURA THOI.OCilCÂ /'•' i; \s \r i i

si

\i‘US

56 3

«patriarh ecuinenic» în s in o d u l l o c a l ‘>i) (iu i), ju somn de protest, papa Grigorie cel Mare ;>-a niiiinl pe muc, .*.imi|>Iii, . servus serv o r u m D e i » , p e n t r u a d a do vad ii d e m i h t ......... < i e ş i m , i, d a r , p r i n titlul de papă, de la Pater patrum, se cuiisidei.i p.iin.uli ,il nil i e(j n i u i Apus creştin. Pe lingă acestea, apusenii, erau ,n uzaţi de , en : celi batul clericilor (can. 51 apostoli* şi <,m. li; Inil.m ); consumarea de animale sugrumate şi de sînge (can. <>,'! şi (./ 11 iil.in) • poslul de sîmbăta (can. 66 ap. şi 55 trulan) • mînoarea de nu.i şi lu inzü iu simlx'lolo şi duminicile Păresimilor (can. 56 trulan) ; picl.ue.i Mi ului lom lui sub chipul unui miel (can. 82 trulan) etc. La acestea, s-au mai adăugal nllele, pe r . u e le ,dlăm din E n ciclica p atria rh u lu i F o tie c ă tr e s c a u n c ic arlin-ii-şH din R ăsurii, din anul 867, dintre care cea mai importantă oslo iuv.iţiil ura greşilii că Sfînlul Duh purcede «de la T atăl şi d e la l :inl Tilicninc - pe care latinii l-au adăugat la Simbolul niceo-conslanUuopolil.ui, c u loale că la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din .»HI , Sfinţii Părinţi au stabilit că Siînlul Duh purcede numai de la Tal.nl. I’onlru prima oară, adaosul «Filioque» este semnalat la sinodul I de la Tolcdo, în Spania, din 447, apoi în sinodul III de la Toledo, din W.). Din Spania, eroarea adaosului «Filioque», s-a introdus apoi în Franţa, Anglia şi Italia de nord. In sinodul din noiembrie 809 de la Aquisqrunum (Aachen sau A ix la Cha pelle), convocat şi prezidat de Carol col Maro, episcopul Teodulf ele Orléans a aprobat, din ordinul împăraltilui, adaosul «Filioque» la Sim bolul credinţei, care a fost apoi impus în loi imperiul carolingian. La Roma, însă, p a p a I.oon 111 ( 71)5— B l {>) a proleslat împotriva lui «Filioque», socol.indu-1 un a d a o s a r b i t r a r şi a. poruncit să se graveze pe două plăci de argint Simbolul nicoo-eonstantinopolitan în greceşte şi latineşte, aşa cum. îl aveau şi-l r o s l o a u grecii, plăci pe care le-a aşe zat la intrarea catedralei S f î n l u l P e t r u , dedesubtul cărora a pus să se scrie : « H aec L e o p o su i a m o r c e l c a iile la O r th o d o x a e U dei» (Eu, Leon, am pus aceasta din dragostea şi grija pentru credinţa ortodoxă), spre a sublinia că trebuie să se păstreze c r e d i n ţ a ortodoxă neschimbată.

55 4


Introducerea adaosului «Filioque» in întreaga Biserică RomanoCatolică s-a făcut de papa .B en ed ict V IU (1012— 1024). duminică 14 fe bruarie 1014, la cererea împăratului germari H en ric al II -le a ( i0!>2 1024), care a dorit ca la încoronarea sa clin aceasta zF să"se cînte Sim -' bolul credinţei cu adaosul «Filioque». A cesl adaos a fost unul din mo tivele principale ale schismei din 1054. Prin secolele V III— IX, lista inovaţiilor la line în domeniul cultului s-a mărit cu încă una : folosirea qzimei sau a plinii nedospite la săvîrşirea Sfintei Euharistii, care s-a generalizai în Apu-s abia prin seco lele IX — XI. în Răsărit, s-a folosit totdeauna la Slmta împărtăşanie pîine jdospită ■ — «fermeiituin». ■' “ * La rîndul lor, grecii erau acuzaţi, cum reiese din actul de excom u nicare aruncat de cardinalul Humbert la 16 iulie 1054,_pe masa alta rului catedralei Sfînta Sofia din Constantinopol, pentru următoarele : că sînt simonîaci ,■ că fac eunuci şi-i ridică apoi la episcopat; că rebotează, cum făceau arienii, pe cei ce fuseseră botezaţi în numele Sfintei Treimi ; că pretind ca donatiştii că numai 1a. greci este Biserica cea adevărată ; că permit ca nicolaiţii căsătoria preoţilor ; că admit ca severienii, că legea lui Moisi e blestemată ; că au scos ca macedonienii pe «Filioque» din Simbolul cre d in ţe i; că susţin, ca maniheii, că numai pîinea dospită dă viaţă etc. Biruinţa Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor sărbătorită solemn în Duminica I a Postului Sfintelor Paşti, la 11 martie 843, numită de atunci «Duminica Ortodoxiei», părea să aducă linişte în Biserica în treagă. Pentru aceasta «sinodiconul» Ortodoxiei trebuia cunoscut pre tutindeni. Dar, din cauza ostilităţii împăratului Carol cel M are faţa de hotărîrile Sinodului VII ecumenic, prin aişa-numitele «Libri Carolini», de caracter semiiconoclast, importanţa «Duminicii Ortodoxiei» nu a fost bine înţeleasă şi nici bine primită de Biserica Romei. Din cele arătate se vede că fondul aşa-zisei «înstrăinări» dintre cele două Biserici, care a dus în cele din urmă la marea schismă din 1054, era umil mai grav. Temelia schismei o constituie străduinţa papalităţii de a acapara in mod abuziv şi exclusiv universalitatea sau catolicitatea Bisericii, in dauna deplinei Ortodoxii, adică a dreptei credinţe creştine, precum şi pretenţia papilor la jurisdicţia universală asupra tuturor creş tinilor din Apus şi Răsărit.

C U L T U R A T t i O L O G I C Ă IN R A S M u r Şl

M'US

505

Prima fază a schismei ; disputa dintre p.ihiarlnfl I ofie şi papa Nieol.io I Primul conflict care a f ă c l i i im o p u lu i m Ihmhci, ,, losi c H dintre patriarhul F o t i e (858— 8 6 7 ; 877 BB(>) :,i |>.i; >.t N iro h tc I (B5B B67). După ce la 11 martie 843, s-a sărbaloiii im litimmic.i I ,i l’o.slului Marc triumful Ortodoxiei în Imperiul bi'/.ml m inig>i>11 i\ .i ic o n o c la s m u lu i, nava Bisericii a început să plutească sub pă.sloi ihm piosului patriarh Melodiu I (843— 847), pe o apă liniştită. Urmaşul *., ni , pal i i.u Iml Ign at ic (847--B58 ,• 867— 877), fiul fostului împărat M/7/îî/7 / (.",11 813), şi-a dat, de aseme nea, cea mai mare silinţă să conducă s p i c l>molo Bisericii turma încre dinţată păstoriei sale. Dar Jinişlea n-a I<>.>,I do lungă durată, pentru că pa triarhul Ignatie, bărbat foarlo o v l a x i o s şi de o m orali laie severă, a trebuit să lupte nu numai cu clericii vicioşi, ci şi cu c a m a r ila din jurul împăra tului, aflîndu-şi duşmani a lîl in i m dul unor d o r i c i cît şi printre puternicii de la curtea imperială. Col m.ii în v e r ş u n a i adversar al patriarhului Ignatie a fost Grigore Asbosl.is, episcop do Siracuza^ aflat sub jurisdicţia ^Patriarhiei de C o n s l.in lin o p o l, u m ilii prin refuzul de a fi admis la solqra,n ită ţi, din. cauza di f iin ţe lo r d e lic fe .

Alt duşman al palriarlmIui Ignalie era regentul Bardas, un om c o rupt, unchiul împăiatului Mih.iil III (B42— 867), caruia împăratul i-a în credinţat toate Irolmnle statului. Jgnatie, refuzînd m 858, la sărbătoarea Bobotezei, să dea lui Bardas Sfinţia Împărtăşanie şi împotrivindu-se spre a fi călugărite cu de-a sila împărăteasa Teodora şi fiicele ei, ştiind că acestea nu doreau să intre în monahism, a ajuns în conflict şi cu împăratul, care dorea să îndepărteze pe mama şi surorile lui din palat. Patriarhul Ignatie, fiind acuzat de conspiraţie împotriva tronului, e dat în judecată, condamnat, şi la 23 noiembrie este exilat pe insula Terebint. Partizanii lui Ignatie erau însă numeroşi în Constantinopol. O ceartă aprigă s-a aprins între partida ignatiană, conservatoare, şi partida libe rală, care stătea în legătură cu cei de la curtea imperială. în locul lui Ignatie, a fost ales pe scaunul de patriarh la 24 decembrie 858, un laic, F o tie , cu relaţii în ambele partide, prim secretar imperial, şeful gărzii imperiale, profesor la Universitatea din Bizanţ, un mare erudit, om de rară distincţie şi curăţie morală, mare teolog şi neîntrecut politician şi •'t/'Ve.

56ö


diplomat. Cu înscăunarea patriarhului Folie au venit, pentru Biserica din Constantinopol şi istoria Bizanţului, zile memorabile. Noul patriarh, urmărind politica bisericească inaugurată de înain taşii săi Tarasie (784— 860), Nichifor I ( 8 0 6 —815) şi Metodiu I (843— 847), pentru a pune capăt disputelor, a convocat un sinod în 859, la Constantinopol, care s-a ţinut în două sesiuni : prima în 859 şi a doua în 861. Sinodul s-a întrunit în Biserica Sfinţii Apostoli, fără participarea lui Ignatie şi a răspuns anatemei rostite conlra lui Fotie de ignatieni, întruniţi în Biserica Sfînta Irina, cu o contra-anatemă. In urma hotărîrii luate de sinodul din 859, Fotie a fost recunoscut patriarh canonic, fapt ce a nemulţumit şi mai mult pe ignatieni, care aveau în frunte pe mi tropolitul Mitrofan al Smirnei. Disputa dintre ignatieni şi Fotie, însă, care alunecase, fără voia lui Fotie, pînă la schismă, s-a împletit cu tensiunea dintre Roma şi Cons tantinopol. Prin scrisoarea sinodală trimisă Bisericii din Roma, patriarhul Fotie înştiinţă frăţeşte pe papa N icolae I despre alegerea sa. Dar acesta, om mîndru şi autoritar, era condus de un singur gînd : realizarea uni versalismului roman. El a recurs la plastografiile D on aţia lu i C on stan tin (după 754) şi D e c r e ta le le lu i (P seu d o) Is id o r (după 847), pentru a impune «ordo catholicus» (P.L., 119, 769— 790) şi spre a dicta suveranilor, cum s-a exprimat Reginon din Priim (P.L., 132, 86), ca un «papocrat», în sens feudal, socotindu-se stăpîn peste toţi. La îndemnul ignatienilor din Bizanţ, dorind să jo a ce rolul de ju d e cător suprem în Biserică, papa Nicolae 1" .s-a declarat pentru recunoaş terea ca patriarh a lui Ignatie, pretinzînd că alegerea lui Fotie a fost necanonică, invocînd faptul ca Fotie a fost înălţat pe scaunul de patriarh fără să fi făcut mai înainte parte din cler. Prin procedeul acesta, el căuta să arate întregii lumi creştine că numai lui, în calitate de căpe tenie supremă a creştinătăţii, îi revine, în ultimă instanţă, dreptul de a decide într-o chestiune bisericească a Occidentului şi Orientului. Pentru împăcarea neînţelegerilor, împăratul, la îndemnul patriar hului Folie, a convocat un sinod general la Constantinopol, care a in vitai pe loţi p.ilriarliii răsăriteni şi pe papa. Sinodul s-a deschis la m ij locul lunii nuii î’iii io t în Biserica Sfinţii Apostoli, ca a doua sesiune a sinodului din 859, fiind prezenţi 381 de episcop!,. Papa N icolae I a fost reprezentat în 861 prin episcopii Rodoald de Porto şi Zaharia de

CULTURA T EO LO G IC Ă ÎN PĂ SA Pi l' ,Ş/ APUS

567

Anagni. A cest sinod a primit în istorii' denumirea do •rcpoô-osoTepa(primul — al doilea), fiind considerat conţinu a Ionii sinodului din 859. El a dat 7 canoane. Sinodul din 861 s-a pronunţat împolriv.i Im Ignnlio, i,ir delegaţii romani au aprobat şi ei hotărîrile lui, .iduoindu-lo Iu eimoşlinţa papei. Dar Papa Nicolae I, înştiinţat do Irimisul 11n|>.11 ,ilului, l,eon, voit să consimtă ia cele petrecute în sinodul din !'.(»I. Id n convocat in 803 un sinod ţinut la Lateran, în caro papa l ch -m l ştiu, rocunascînd ca ade vărat patriarh pe Ignatie, anulînd lolod.ilii hofiiiiiilo sinodului din 861. Primul pas de schismă l-a făcui deei pupa Nicolae I, prin sinodul de la Roma din 863 şi prin scrisorile lihnise ullerior patriarhului Fotie şi patriarhilor din Răsărit. Papa Nicolae I a suboslim.il, ins.i, pulonut luptă a adversarului său ele la Constantinopo], ciici patriarhul Folie a apărat cu demnitate şi dîrzenie autonomia scaunului de ( ‘onsluni inopol faţă de amestecul necanonic al papei, cure a piodu,s începutul schismei dintre cele două Biserici. Patriarhia do (.'onsluulinopol ,i şliut să-şi cîştige în decursul timpului putere şi mart' cinslo. I ii jurul oi, au făcut zid de apărare masa compactă a droplerodineioşilor, iar în spatele scaunului patriarhal se găsea puLoroa imperialii ortodoxa a J>i'/.anţului. Atît Imperiul cît şi B i serica păşeau pe un drum promifiilor: este timpul extinderii acţiunii şi influenţei Bizanţului, ortodox în lumea slavilor. în această grandioasă acţiune constă măreţia şi însemnătatea patriarhului Fotie. Meritul deo sebit al acestui distins şi erudit patriarh, este că el, ca nici un alt bărbat al acelui veac, a avut simţul fin să prevadă însemnătatea capitală a acestei mari misiuni. Pînă la 866, cînd papa Nicolae I, prin adresa ostilă din. 13 sep tembrie, a dat Bisericii bizantine o nouă lovitură, Fotie n-a ţinut sea mă de supărarea papei. Curîncl însă a aflat cu surprindere că Roma papală s-a grăbit să satisfacă cererea principelui bulgar Boris-Mihail I (853— 889), care, de teama ele a nu ajunge, în urma ascultării şi a de pendenţei bisericeşti de Patriarhia do Constantinopol, şi sub stăpînirea politică a Bizanţului, s-a adresat alit regelui Ludovic II (850— 875) al Germanici, cît şi papei Nicolae I, rugîndu-i să trimită episcopi şi preoţi

565

IST O R IA B ISE R IC II U N IV ER SA LE

latini în Bulgaria, şi să-i răspundă totodată la cele 106 întrebări refe ritoare la credinţa creştină. Papa a trimis o misiune, în frunte cu episcopii Paul şi Formosus şi răspunsul la cele 102 întrebări ale bulgarilor, cu noscut sub titlul de R ep o n sa a d co n su lta B u lgaroru m . Odată cu intrarea episcopilor şi preoţilor latini în Bulgaria, a fost introdus şi ritul latin, iar preoţii greci, care s-au ostenit la convertirea bulgarilor, au fost alungaţi. ’ ....... Aflînd de aceste acţiuni ale papei Nîcolae I în Bulgaria, în En c ic lic a adresată în primăvara anului 867 patriarhilor din Răsărit, pa-_ triarhul Fotie combate inovaţiile^ latinilor şi invită pe patriarhii răsăriteni la un sinod, care avea să se ţină la Conslantinopol. Fotie îşi e x primă îndeosebi indignarea faţă de felul cum au intrat latinii în Bul garia, spunînd ca au intrat «ca nişte lupi», nimicind toată truda şi munca preoţilor grecL Ei mai acuză pe latini pentru următoarele : 1. că postesc sîmbăta ; 2. că despart prima săptămînă a Postului Mare, de restul luit mîncînd în acea săptămînă lapte, ouă şi brînză'; 3. că încep Postul Mare miercuri şi nu luni ; 4. că dispreţuiesc pe preoţii răsăriteni pentru faptul că sînt căsătoriţi şi nu ţin celibatul ca în Apus ; 5. că nu recunosc un gerea cu Sfîntul Mir făcută de preoţi, ci numai mirungerea făcută de episcopi ; 6. că, fapt mult mai grav, au falsificat învăţătura despre Sfînta Treime, in ix o d u cîn d in S im b o lu l c r e d in ţe i a d a o su l « F ilioqu e» şi că în felul acesta strică credinţa ortodoxă prin măsuri unilaterale. Sinodul convocat de patriarhul Fotie s-a ţinut în vara anului 867, la Constantinopol, în prezenţa celor doi împăraţi, a membrilor Sena tului, a reprezentanţilor celor patru patriarhii din Răsărit şi a o mul ţime de episcopi, preoţi şi călugări, fiind de faţă şi trei reprezentanţi ai Bisericii Romei, anume arhiepiscopii din Ravena, Trier şi Colonia (Köln). Pentru amestecul necanonic în Patriarhia de Constantinopol, fapt care a provocat schisma dintre cele două Biserici, şi pentru faptele săvîrşite de T rim i ş ii săi în Bulgaria şi «inovaţiile» latine, papa N ic o la e I a fo s t ex c o m u n ic a t, iar «inovaţiile» bisericeşti declarate eterodoxe. Hotărîrile sinodului din 867, semnate de cei doi împăraţi, de senatori şi de aproape o mie de episcopi şi clerici, au fost duse la Roma de fostul legat papal Zaharia, episcop de Anagni, ridicat de Fotie, după excom u nicarea rostită contra lui de papa Nicolae I, la demnitatea de arhiepis cop de Calcedon, şi de episcopul Teodor de Cizic.

C U L T U R A TH()!,O CiICj\ IN

\S.\RII

U'IIS

5 69

In Apus, hotărîrile sinodului din i>(>'/ ........ u\ ni, ms.i, ecoul aşteptat. Papa Nicolae I a profitat de aceasl.'i . \ i l u , i | M \ m ocnind prin io«ilo m ij loacele să cîştige aderenţa întregului ( >. i vi ,ieii-/md pe (poci de elerodoxii intolerabile. La 13 noiembrie 867, însă, pap.i Ni< <>l,n- I \i ,i m e h e i a l viaţa pumîntească. La Constantinopol, asasinau-a .. ..........lului Mihad ¡11, la 23 septembrie 867, a provocat o schimbare Iu hm a al il a situaţiei politico, cît şi a c e l e i bisericeşti. Noul imparul, \ iim I<- I ^'iucctloiicunul (867— 886), s-a interesat, asemenea majorităţii ba,si Ici liiii<■iou şi internarea aces tuia într-o mînăstire. Se pare cu prin .vsllH do masuri dorea să reia relaţiile cu papa A d rian II (867— 87?.), suecesoiul pupei Nicolae I. La 23 noiembrie 867, patriarhul Ignat io u losl loudus po scaunul patriarhal, iar papa Adrian al II-lea a anulat parţial deci/iile sinoadelor din 859. 8 Jl^ şi 8 6 7 . J J n sinod ignatian, ţinut Iu ( 'onst.uilinopol în 10 iunie 868, l-a condamnat pe Fotie, învinuindu-l do «uzurparea» scaunului pa triarhal. Sinodul VIU ecumenic După ce a fost readus pe scaxinul patriarhal, tguulio, doroa reabi litarea printr-un sinod general. A sUeLJ a ? ..ojJonil)ric «09, s-a ţinut la Conşţantinopol ni VTT.l'Jjia^sjnnd tuuim rîn r. Iu curo au participai deTe-~ JŢaţii împăiatului..fr-afte-şj...aX-papei-Adrian H, intre caro şi Anastasie'” Bibliotecarul, aceştia avînd juisiunoa de a impune întîietatea scaunului de~Tâ Som a . Dar, la deschiderea sinodului, au venit doar 12 episcopi şi abia spre sfîrşitul sesiunii, la 28 februarie 870, numărul s-a urcat pînă la 102. Patriarhul Fotie a fost ana tom a tiza t. Cu privire la deosebirile teologice şi practice ale latinilor, nu s-a spus nici un c u v î n t ; în schimb între canoanele sinodului, 14 sînt. recunoscute de greci şi 27 de latini. In canonul 21, se spune limpede ca «Dumnezeu a pus în Biserică cinci

570


patriarhi egali între ei» (Mansi XVI, MO), aşa că primatul papal era înţeles numai în sens onorific. La trei zile după închiderea sinodului a sosit în capitala Imperiului bizantin o delegaţie bulgară, cu în treb area: de cine aparţine canonic Biserica bulgară, de Roma sau de Consianlinopol ? Cauza care a de terminat pe cneazul Boris-Mihail să trimită o delegaţie la Constantinopol a fost provocată de nemulţumirea refuzului Bisericii Romei, do a acorda Bisericii bulgare autonomia, precum şi de împotrivirea Romei de a sfinţi pe unul din candidaţii aleşi de Boris, pentru scaunul A rhie piscopiei bulgare. Cu tot protestul legaţilor papali că Bulgaria ar face parte din Iliricul «papal», reprezentanţii celor patru patriarhii ortodoxe, în frunte cu Ignatie, s-au pronunţat în favoarea Bisericii bizantine, iar împăratul V asile I Macedoneanul însărcina pe Ignatie să sfinţească pe' seama Bisericii bulgare un arhiepiscop în persoana unui anume Iosif şi zece episopi. Biserica bulgară a recunoscut dreptul de jurisdicţie al Pa triarhiei de Constantinopol, bucurîndu-se, 1a. rîndul ei, de o oarecare autonomie. Intre timp, împăratul Vasile I Macedoneanul şi-a dat seama de netemeinicia atitudinii sale faţă de Fotie. Din locul exilului său, la Stenos, Fotie a continuat să întreţină o intensă corespondenţă cu nume roşii săi prieteni, fiind la curent cu toate evenimentele mai însemnate,, politice şi bisericeşti. In mai multe rînduri, chiar împăratul i s-a adre sat, cerîndu-i sfat. Cîştigînd încrederea şi favoarea împăratului, acesta a dispus în 875 ca Foiie .să se întoarcă în capitală, încredinţîndu-i instru irea celor doi fii ai săi. La stăruinţele împăratului, s-a făcut şi împăcarea dintre Ignatie şi Fotie, căci între ei personal, nu fusese vreo discordii'. La 23 octombrie 877, patriarhul Ignatie a murit, iar după trei zile a fost reaşezat pe scaun patriarhal Fotie, spre bucuria ierarhiei şi a creştinilor din Răsărit. Singurii ierarhi care au refuzat împăcarea cu Fotie, au fost mitropoliţii Mitrofan al Smirnei şi Stylian al Neocezareei. Cea dintîi grijă a patriarhului Fotie a fost convocarea unui sinod, 70. Sinodul s-a deschis în mod solemn în octombrie 879, în Biserica Stiniei Sofii, în prezenţa a 383 de episcopi şi a delegaţiilor celor patru patriarhii di:i Răsărit. însuşi noul papă Io a n V III (872— 882), succe sorul lui Adrian II, a recunoscut pe Fotie ca patriarh, trimiţînd delegaţi

c u i , tui\'A r a o i o a i c A

în

r ă s a u i t %i a p u s

571

la Constanlinopol, cu condiţia ca Folie» su ocară ierlare pontifului ro man şi să-i recunoască dreptul de jurisdicţii' asupra I’, ¡sericii bulgare. Sinodalii anulară tot ceea ce s-a bolăril conlr.i lui I■<)Iio Iu sinodul din 869— 870, ştergînd acel sinod de pe lisla .sinoadelor, proclamînd sinodul din 879— 880 ca «al V lll-ie a sinod ecumenic--. Mai dopai Io, sinodalii au hotărît ca Simbolul de credinţă să ramiiiă i i i loi mu in oare ,i lo.sL re dactat la Sinoadele de la N iceea (32:1) şi <'onslanl i n o p o l (381), deci fura adaosul «Filioque». Sinodul a boliiril c,i c e l e domi scaune, col de la Roma şi cel ele la Constanlinopol, sini e g a l e i i i d r e p l uri. Sinodul a mai hotărît că acela care nu va r c c u u o . i ş l e |!r | ;o l i o c,i patriarh canonic, sau s-ar opune acceptării deciziilor d a l e , s . i Iii» lovii de anatemă."în" total, sinodul a dat trei canoane. Toate hotăririle acestui sinod, închei,¡b- iu marlie 880, au fost luate cu consimţămintul delegaţilor p a p a l i , in speranţa că Fotie, va re cunoaşte, în schimb, autoritatea p a p e i , precum şi dreptul acestuia de jurisdicţie asupra Bisericii b i i l g . i i e . boii,-, însă, n-.a avut nici un motiv să recunoască autoritatea R o m e i , iui in privinţa problemei bulgare, a precizat că aceasla nu cade m competenţa iui sau a sinodului, ci în aceea a împăratului, avîud in v e d e i e ca acesta, prin dependenţa B ise ricii bulgare do Constantinopol, puleu întreţine şi relaţii politice ami cale cu acest slal. A f a r ă d e «lee.i.sbi, sinodul nici nu ar fi putut hotărî cev a în problema bisericii bulgare din cauză că bulgarii, încă din 870, au alungai pe episcopii si preoţii latini din ţara lor. Allînd de loale acestea, atit. din partea delegaţilor săi, cit şi din partea nemulţumitului Stylian, papa Ioan VIII voia să-l anatematizeze pe patriarhul Fotie, dar faptul nu s-a realizat. Papii următori au co n siderat sinodul din 879— 880 numai ca un «pseudosinod folian». In Bizanţ, urmaşul împăratului Vasile I, fiul său, L co n V I F ilo z o fu l (886— 912), ucenic al patriarhului Fotie, a dorit să aibă lîngă sine un nou patriarh, apropiat de vîrsta, sa, şi a îndemnat pe Fotie să se re tragă din scaun. Inlr-adevăr, la 27 septembrie 887, patriarhul Fotie s-a retras din scaunul patriarhal, spre a se dedica studiului teologiei. în locul său a ajuns patriarh fratele im puroiului, Ş tefa n (886— 893), care a păstrat hotărîrile sinodului din 879....880, veghind mai departe asupra «ortodoxiei» şi a unităţii Bisericii. Numai papa F o rm o su s (891— 896),

L

572

IS T O R IA B ISE R IC I! U N IV ER SA LE

fost legat papal în Bulgaria, şi-a exprimat nemulţumirea prin roslin\i anatemei asupra «rebelului» Fotie, reînnoind astfel schisma. în ceea ce priveşte «sinodul VIII ecumenic», el constituie acum o problemă istorică, latinii acceptînd sinodul din 869— 870, iar bizantinii, sinodul 879— 880. Cu timpul s-a înţeles că nici unul din cele două sinoade nu au avut ca obiect chestiuni referitoare la întreaga Biserică, ci doar un conflict între două Biserici, aşa că pînă la urmă s-a renunţai la denumirea specifică de «sinodul al V lll-le a ecumenic», fiind consi derat în Răsărit ca «sinodul de la Sfînta Sofia». Astfel, în îndrumarea Patriarhiei bizantine către cneazul Vladimir al ruşilor, din 988, se pre cizează că trebuie să respecte credinţa ortodoxă şi hotărîrile «celor şapte sinoade ecumenice» şi să se ferească de învăţătura latinilor ( C r o n ic a lui N esto r, pe la anul 988). La fel, în Apus, cardinalul Humberl. recunoştea, în 1054, că în Biserică sînt de respectat «cele şapte sinoade ecumenice» (P.L. CXLIII, 1004), ştiind şi el despre «ortodoxie» şi «cre dinţa ortodoxă». BIBLIOGRAFIE V. P e r i , II R is ta b lim e n to , d ell' u n io n e d e l l e C h ic s e n e ll’ 879— 880. II c o n c ilio d i S. S o ţia n e ll e s t o i i o g i a î i a m o d e r n a , în A nuarium historial Conciliorum (AHC), XI (Paderborn, 1979), p. 18— 37. J . M e i j e r, T h e P h o tia n S y n o d o f u n ion , of 879— 880, în « C h riste lijk O oste» 2 şi 24, 1972, p. 77— 9 4 ; 150— 170. O. B e r t o 1 i n i, R o m a e i L o n g o b a r d i, Rom a, 1972. P. L e m e r l e , L e p r e m ie r h u m a n is m e b y z a n tin , Paris, 1971. G. M o r a v c s i k , D ie N a m e n lis te d e r b u lg a r in c h e n G e s a n d te n a m K o n c i! vont J a h r e 869— 870, în Studia Budapestini, 1967, p. 127— 138. B i h 1 m e y e r-T ü c h 1 e -V i c a i r e, op. cit., t. 2, 1963, p. 104— 108 şi bibliografi,!, p. 358 ş.u. -, G. O s t r o g o r s k y , H is to ire d e ¡'Etat b y z a n tin . Trad. fran çaise par J . Gouillard, P aris, 1956. E. A m a n n, L 'é p o q u e c a r o lin g ie n n e , t. V I de ¡'H istoire d e ¡'E g lise pu bliée sous la d irection de Aug. F lich e et V . M artin, Paris, 1941, p. 465— 501. E. A m a n n , A u g . D u m a s , L 'E g lise a u p o u v o ir e d e s la ïq u e s (888— 1057), !. V II d e ¡'H isto ire d e ¡’E g lis e pu bliée sous la d irection de Aug. F lich e et V. M artin, P aris, 1940, p. 111— 152. M. J u g i e, L e S c h is m e b y z a n tin . A p e r ç u h is to r iq u e e t d o c tr in a l, P aris, 1941. F r. D v o r n i k , L e S c h is m e d e P h o tiu s. H is to ir e e t ¡ è g e n d e , B ru x elles, 1939 şi <'di|iil(' noi, Cam bridge, 1918 şi Paris, 1950~şi 1955. I d o m, r.cs lé g e n d e s d e C o n sta n tin e t d e M é th o d e v u e s d e B y z a n c e , Paris, 1930, .t. 1! o d s (| u e t, ¡.’u n ité d e ¡’E g lis e e t le s c h is m e g r e c , Paris, 1913. C li.-.I. l l e f c l e , L. L e c l e r c q , H is to ir e d e s c o n c ile s , t. IV , l, Paris, 1911, p. 481— 512. ■ ' C ardinalul J . H e r g e n r o t h e r , P h o tiu s, P a tr ia rc h v o n C o n s ta n tin o p e l. S ein L e b e n , s e in e S c h r ilte n un d d a s g r ie c h is c h e S c h is m a , Regensburg, 1867. D. S t r e m a n, C o n s ta n tin o p le IV (869), Paris, 1867, p. 322.

OU/.TU/M T/.Oi,OG/C A ÎN R Ă SĂ R IT ţ>7 APUS

573

/n lim b a tom u n u : l’r. I’jo f. M. Ş e s a n, P a tria rh u l l!n lie şi R o m a , în «M itropolia A rdealului», V (1900), nr. '/ ¡¡, p. 535— 559. T. M. I’ o |>i‘ .%r ii, G e n e z a ş i e v o lu ţ ia s c h is m e i, în «O rlodoxi.i», V i (1954), nr. 2 — 3, p. 163 217. I d e m , S en su l s c h is m e i ş i a l u n irii B is e r ic ilo r , in O in ai/iu M itr o p o litu lu i N ic o la o B ă la n , Sibiu, 19 Hi I (I c ,n, T .nciclica p a tria r h u lu i F o t ie c ă i re ¡xih un h ii m ie n t a li (i>07), în «Studii T eo lo ţiirc», I (1930), nr. 2, p. 56— 76 Pr. A'.i'.l V i n r i‘ I I o n ţ ă, S in o d u l d c la C o n sta n t in o p o l clin 879— 880 ş i a c t u a li t a te a lin ia i ii ilm Ini, î n «Studii T eo lo g ice», X X X . I V ( I !>(!’■!), nr. 3 4, p . 174— 185. l’ r. I’rnf, li ii r l i r a n i ş t e , S c h is m a şi c iillu l creştin , în «O rtod oxia», X I (1954), nr. 2 3, |>, :o v i c i, op. cit., t. 2, Bucuroşii, 1!>’.«>, p. 35(i 3(iiî. V 1. CI u i' I I e e, P a p a lit a te a s c h is m a tic ă . Trad. în rom ănoşle de M itrop olitu l Iosif Ghoorţilii.in, Bucuroşii, 1906 I Vnl nt folosirea cu vîntu lu i « o rto d o x » .şi l.i lalini pinii în 1054, v e z i: Pr. Prof. M . Ş <• s .1 n, in «M itropolia A rdealului», I (1950), nr. I I d o in, in «O rtodoxia», X III (1961), nr. 2 I d e m , O r to d o x ie . H is io ir c d ’un m o l, în «Mi na», l’.iris, 1970, nr. 4, p. 425 ş.u.

i

Schisma cea mare din 1054. Patriarhul Mihail Cerularie şi papa Leon IX * P r i m a f a z ă a schismei s-a pelrecul î n urma evenimentelor bisericeşli d i n a n i i 863 şi 867. A doua fază a schismei dintre Biserica Apu sului şi Biserica Răsăritului s-a c o n s u m a t sîmbătă 16 iulie 1054, la Constanlinopol, cînd cardinalul H u m bcrt, delegatul papei L eo n IX (1048— 1054) a aruncat, la începutul Liturghiei, pe masa altarului Sfintei Sofii ■actul do analemalizare a patriarhului M ih ail C e ru la rie (1043— 1058), a clericilor şi a credincioşilor Bisericii Ortodoxe. De atunci, despărţirea dintre Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului e cunoscută în istorie sub numele de S ch ism a c e a m a r e din 16 iulie 1054. Evenimentele care au contribuit la acest trist şi dureros eveniment, ale cărui consecinţe au rămas pînă astăzi în viaţa celor două Biserici, s-au petrecut după cum urmează :

După înlăturarea patriarhului Folie în 887, deşi raporturile dintre Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului au devenit mai bune, iar rup tura era încă formală, la o înţelegere desăvîrşită nu s-a mai putut ajunge. Tensiunea dintre cele două Biserici a crescut uneori, cum s-a întîmplat la 893, cînd, în urma unei înţelegeri care a intervenit între papa Form o su s (891— 896) şi ţarul S im eo n al bulgarilor (893— 927), Biserica Bul * C ap itol re d a c ta t de P r. p ro i. T, B o tio i/a c şi î ’r. prof. lu a n R ă m u r e a n u

57 4

IS T O R IA BISE R IC II U N IV E R S A L E

gariei a fost din nou supusă jurisdicţiei Bisericii Romei. Episcopii şi preoţii greci sînt din nou alungaţi din Bulgaria, locul lor fiind ocupai de preoţii latini. Fiul şi urmaşul lui Simeon, însă, ţarul P etru (927— 969), a reluat din nou legăturile de prietenie cu Bizanţul, iar din 927TTnrudindu-se cu cei de la curtea imperială, prin căsătoria sa cu o principesă bizantinii,. M aria Lekapena, Biserica bulgară a rupt definitiv legăturile cu Biserica Romei, alungind din ţară pe toţi preoţii latini. Papalitatea s-a amestecat şi în certurile ivite la Constantinopol în jurul ocupării scaunului patriarhal, mărind astfel ura Răsăritului orto dox contra Apusului catolic. împăratul R om an I L e k a p e n o s (919— 944), coregentul împăratului C on stan tin V II P o riiro g e n etu l (913— 919 • 944—959), imitînd pe împă ratul Leon V I Filozoful, a ridicat pe scaunul patriarhal în 933 pe fiul său T e o lila c t (931— 956), înlăturînd pe venerabilul patriarh T riton, care, de la 928, deţinea această demnitate. Pentru ca acţiunea lui să fie ca nonică, el a crezut potrivit să se adreseze Bisericii Romei, rugînd pe papa Io a n X I (931— 936) să recunoască pe noul patriarh. Papa s-a gră bit să satisfacă dorinţa împăratului. După moartea nevrednicului Teofilact, patriarhii următori n-au voit să se supună Romei, încît dezacor dul dintre Roma şi Constantinopol, a devenit şi mai pronunţat. Patri arhii S isin ie II (996— 998) şi S erg iu II (999— 1019), au înnoit E n ciclica lui Fotie din anul 867 contra latinilor, răspîndind-o în Biserica Orto doxă. Din ordinul patriarhului Sergiu II, numele papei a fost şters din dipticele Bisericii de Constantinopol. Motivul ce l-a determinat pe pa triarhul Sergiu II la acest fapt â fost provocat de papa B en ed ic t V III (1012— 1024), care, la insistenţele împăratului german Henric II (1002 1024), a admis introducerea adaosului «Filioque» în Simbolul credinţei, duminică 14 februarie 1014. Atmosfera dintre Roma şi Constantinopol a devenit tot mai încărcală, cînd orientalii au luat cunoştinţă, la începutul secolului XI, că în Bisi lira de Apus, pe lîngă «inovaţiile» condamnate de Fotie în E n c ic lic a din ii(>7, s-au mai introdus şi altele. Cea mai gravă a fost în treb u in ln ieii u/im c.i in lo c u l p lin ii d o s p ite , la săvîrşirea Sfintei Euharistii, deci introducerea unor obiceiuri mozaice în creştinism, apoi faptul că

u CU I.TU RA l' P O L O G I C Ă Î N R Ă S Ă R I T Ş I A P U S _____________________ 575_

mîncau sînix54), monarh slab şi lipsit de energie. IMin «do iubirea de patrie şi de dorinţa de a comanda tuturor», avînd prolenţia, după cum spune Miliail Ps«4]os, «de a mişca dintr-o încruntare de sprîncene, cerul şi Olimpii], conştient de mărirea şi glo ria scaunului său, Mihail Cerularie era holărît la luptă cu adversarul sau do la Roma, trecînd peste ţoale obstacolele». Cu toate că puter nicul său adversar, papa León IX al Romei, avea colaborator pe cel mai inlransigont reprezentant al curentului antibizantin, cardinalul H um b c il, Miliail Cerularie nu s-a intimidai. ConllicLul din secolul X I dintre Roma şi Constantinopol a pornit de la faptul că în Sicilia şi în Italia de sud, de sute de ani interesele Bizanţului or Iod ox se ciocneău~cu'' ccle“ ăle~ papei şi ale monarhilor: apuseni. Patriarhia de Constantinopol, „avea în secolele IX — X cinci mitropolii şi 31 de episcopii sufragane organizate în arhiepiscopia gre"ce a sc a clin sudul Italiei. Profitînd de slăbiciunea împăraţilor bizantini, care au urmat după V asile II Bulgaroctonul (976— 1025), normanzii din Sicilia şi Italia de sud chemaţi aici de papă în secolul X I pentru a alunga pe arabi, au căutat să se întindă spre nord, în dauna statului papal din centrul Italiei. Sprijiniţi de împăraţii germani, dar mai ales de ideologia reforma toare a mînăstirii Cluny din Franţa, de a reforma moravurile decăzute ale clerului catolic şi a asigura prestigiul papalităţii, papii deschid lupta contra normanzilor, unde trăiau alaiuri de credincioşii de rit latin şi credincioşi de rit grec. Combătînd simonia şi concubinajul, papa León IX, care se angajase şi în acţiuni militare, s-a izbit în sudul Italiei de că

576

IST O R IA BISE R IC II U N IV E R S A L E

sătoria clericilor greci, care dădeau slab exemplu preoţilor latini, fapl pentru care îi numea «nicolaiţi». Papa impune ritul latin şi preoţilor greci, iar polemica latină începe să atace pe greci pentru unele pretins;' «inovaţii». Acţiunile normanzilor, atingeau însă şi interesele Imperiului bi zantin. Pentru a lupta contra normanzilor, papa Leon IX s-a aliat cu împăratul Bizanţului Constantin IX Monom aii ul, fără să poată, însă, alunga pe normanzi din Italia de sud şi din Sicilia. între anii 1051— 1054, papa Leon IX a călătorit de patru ori în sudul Italiei, iar în 1053, fiind învins, a fost făcut prizonier la C ivilaie de Robert Guiscard (1015— 1083), ducele normanzilor. Conflictul dintre papa Leon IX şi patriarhul Mihail Cerularie a luai naştere din cauza acţiunii nesocotite a-papei, care, în urma hotărîrilor sinoadelor catolice de la Siponto din 1050 şi 1053, desfiinţează A rhie piscopatul grec din sudul Italiei, încadrîndu-1 în Arhiepiscopia latină de Benevent. Faptul acesta nu-1 neagă istoricii romano-catolici, dar îl trec sub tăcere. Pe lîngă aceasta, învinuirile aduse clerului grecesc căsă torit din Sicilia şi din sudul Italiei, fricţiunile neîncetate dintre cele două rituri, precum şi intenţia papei Leon IX de a cuceri sudul Italiei, transformîndu-1 într-un patrimoniu papal, erau tot atîtea motive pentru ultima lupta dinaintea schismei din 1054 a celor clouă Biserici. Provocat de măsurile papei Leon, care a desfiinţat Arhiepiscopia greacă din sudul Italiei, patriarhul Mihail Cerularie porneşte o luptă înverşunată contra papalităţii. Informaţiile latine acuză pe Mihail C e rularie că ar fi interzis în 1053 ritul latin la Constantinopol, dar ele nu sînt confirmate de izvoarele greceşti. Din îndemnul lui Mihail Cerularie, învăţatul arhiepiscop L eo n d e O h rid a, în Bulgaria, trimite o scri soare polemică episcopului latin Io a n d e Trani, în Apulia, prin care combate erorile latinilor. Scrisoarea, ajungînd în mîna cardinalului Hum bert, după ce a fost tradusă în latineşte, a fost înmuiată papei Leon IX. De asemenea, N ich ita P cctora tu l (Pieptosul), stareţul mînă^stirii S t a dion din Constantinopol, combate violent pe latini. i.umd cunoşlmţă de polemicile greceşti, papa Leon IX, prin nişte scrisori care «înIrec măsura», răspunde foarte distant patriarhului. Se pare că alil epislola papei Leon cît şi alte două scrisori polemice sînt opera pălimaşe a cardinalului Humbert. «Cînd cineva se desparte de

CU LTU RA T E O L O G IC Ă ÎN R Ă S Ă R IT S I APU S

577

Biserica Romană, afirmă papa Leon IX, acela nu mai formează Biserica, ci e conciliabul de eretici, o adunare de schismatici, o sinagogă a sa tanei. Să ştie patriarhul că fără aprobarea papei, nici nu are drept să existe, căci aşa cum împăratul Constantin cel Maro a predat, papilor pul o rea să conducă pe principii păinîntoşli, ¡ol. aşa răspunde şi de Bi serică. Nn trebuie să fie atît de lipsit Ti do respect Biserica de Răsărit, ea cart' a fost moleşită de plăceri şi de îndelungata odihnă, în timp ce papa a apărat-o de atîtea erezii. Apostolul l'olru şi urmaşii lui (papii) pot judeca toată Biserica, dar pe oi nu-i judecii nimeni. Împăratul în suşi Irobuio să fie ca un fiu ce se înloarce umilii, la maica sa». împăratul Constantin IX MonomuluiI, ştiind prea bine că în Sicilia şi in Italia de sud, unde se aşezaseră ..........¡uzii la începutul sec. XI, se încrucişau de veacuri interesele color două rituri bisericeşti, a căutat, din consideraţiuni politice, să împace lucrurile, hotărînd convocarea unui sinod la Constantinopol, în caro să se discute «inovaţiile» imputate apusenilor do către răsăriteni. Papa l.oon IX a acceptat propunerea îm păratului şi a trimis Ia începutul lui ianuarie 1054, o delegaţie papală la Constantinopol, în Triuite cu ¡lunib<'rt, cardinal de Silva Candida, can celarul /'Vodenc şi arhiepiscopul I'clm de A m alii. Nenorocirea a fost că şeful delegaţiei, cardinalul Ilumbert, era un om mîndru şi îngîmfat, care nu putea şuieri pe greoi. Sosind la Constantinopol, delegaţii latini s-au prezenlal imparul ului Conslanlin IX, care-i primeşte cu onoruri, mărîndu-le şi mai mult orgoliul, ilum bert şi ceilalţi delegaţi au fost găzduiţi în minăslirea Siudion din Constantinopol, unde stareţul ei, Nichita Pectoralul, iaTiisistenţele împăratului şTînInteresul păcii religioase, retrage şi arde cele două scrieri ale sale contra latinilor, în care combătea : azim a, c e lib a tu l şi n e r e s p e c ta r e a postu lu i m a re la fel ca ortodocşii. Epitetele injurioase adresate lui Nichita Pectoralul şi tonul violent folosit în dialog de cardinalul Humbert —•«cîine murdar, muşcă-ţi limba», arată îndestul ura lui Humbert faţă de greci. Chiar cercetătorii şi isto ricii catolici se miră cum de a putut papa Leon IX trimite în delegaţie la C on stan tin op ol n işte s o li atît d e aro g an ţi, v io le n ţi şi m in ări, c a c e i de mai sus. Patriarhul Mihail Cerularie, ştiind că nu se poale aştepta la nimic bun din partea delegaţilor latini, le-a comunicat că toate chestiunile şi neînţelegerile bisericeşti vor fi discutate în sinod. 37 — Istoria bisericească

57 8


Pierzînd răbdarea şi încurajat de atitudinea şovăitoare a împărţi tului, care, de dragul prieteniei cu Roma, era dispus să-şi sacrifice p a triarhul, cardinalul Humbert a compus fără autorizarea papei Leon
CU LTU RA T E O L O G IC Ă ÎN R Ă S Ă R IT ŞI APU S

5 79

692 va cere ca episcopii să fie mai întîi călugăriţi. Cit despre preoţi, se ştie că şi pe vremea lui Humbert, în părţile Milanului, se socotea o cinste ca preoţii să fie căsătoriţi. Numai programul mişcării mînăstirii de la Cluny din Franţa, susţine generalizarea celibatului, pentru că puterea papală, doritoare să aplice leocraţiu universală, avea nevoie de oameni cît mai devotaţi, dezlipiţi de grijile familiare. învinuirea cea mai grosolană, în,să, osle acoca că grecii ar fi scos din Simbolul credinţei învăţătura că Duhul Slint purcede şi de la Fiul — Filioque — , cînd se ştie de oricine că Slinta Scriptură, Sfinţii Pă rinţi şi Sinoadele ecumenice vorbesc lămurii de purcederea Sfîntului Duh numai d intr-un singur izvor, din Dumney.eit-Talăl, iar nu din două iz voare', din Tatăl şi din Fiul, cum bine observase încă din secolul IX pa triarhul Folie în E n c ic lic a sa din anul 867, cîiul a combătut «inovaţiile» latinilor. ; Aducînd învinuiri neîntemeiate grecilor prin actul de anatemati zare din 10 iulie 1054, se vede clar că delegaţii papali nu veniseră la Conslanlinopol să trateze frăţeşte intr-un sinod, ci să impună. în fond, învinuirile aduse erau simple pretexte, căci dincolo de diferenţele dog matice, rituale şi disciplinar-canonice, dincolo de răceala sufletească dintre cele două Biserici, dincolo de patimile politice şi slăbiciunile omeneşti, adevăratul motiv al dezbinării religioase din 16 iulie 1054 îl co n stitu ic p r e te n ţia d e ju r is d ic ţie u n iv e rs a lă a p a p ilo r a su p ra în treg ii B iseric i din A p u s şi R ăsărit, la c a r e p a p ii n -au ren u n ţat p în ă azi. Cum actul de anatematizare era compus în latineşte, a trecut un oarecare timp pînă să se facă traducerea lui în greceşte. Cînd, în fine, s-a aflat de anatemă şi de injuriile nedrepte aduse Bisericii Răsăritului, clerul şi mulţimea credincioşilor, cuprinşi de o profundă indignare, ar fi voit să sfîşie pe delegaţi, dar nu i-au mai putut găsi, fiindcă aceştia, chiar de a doua zi după aruncarea anatemei, plecaseră în grabă din Constantinopol. împăratul însuşi înspăimântat de întorsătura evenimen telor pe care le patronase, precum şi de tensiunea creată între cele două Biserici, pentru a linişti spiritele, a răspuns clericilor şi credincioşilor că de ştia şi de ar fi fost posibil — fără a jigni dreptul solilor — ar fi aplicat însuşi pedeapsa trimişilor papei, care se grăbiseră să se stre coare între timp afară din oraş.

580


Patriarhul Mihail Cerularie, bucurîndu-se de simpatia clerului şi a credincioşilor, a convocat duminică 24 iulie 1054 la Constantinopol în catedrala Sf. Sofia sinodul permanent, compus din 12 mitropoliţi şi 2 arhiepiscopi, care a rostit anatema contra cardinalului Humbert, a de legaţilor romani, a papei Leon IX şi a Bisericii Romane. Sinodalii au condamnat în unanimitate procedura delegaţilor papali, arătînd în mod sobru şi principial că răspunderea despărţirii dintre cele două Biserici cade pe capul delegaţilor romani, care au plecat în grabă, fără să a c cepte tratativele în sinod. Patriarhul Mihail Cerularie ar fi dorit chiar să cheme înapoi delegaţii papali, dar indignarea clerului şi a credin cioşilor, produsă de purtarea lor, era prea mare ca să mai poată reuşi aceasta. In enciclica însoţitoare a anatemei din 24 iulie 1054, patriarhul M i hail Cerularie pune din nou în circulaţie acuzaţiile contra latinilor din E n c ic lic a patriarhului Fotie din 867, acuzaţiile aduse de arhiepiscopul Leon de Ohrida şi alte acuzaţii noi, ca : raderea bărbii, botezul printr-o singură cufundare, postirea cu lapte şi altele. E drept că papii următori lui Leon IX n-au confirmat acţiunea n e cugetată a cardinalului Humbert la Constantinopol, dar nici n-au in firmat-o. In clipa în care se petreceau aceste triste evenimente, papa Leon IX murise de cîteva luni, la 19 aprilie 1054, în faţa istoriei, rămînînd vinovaţi pentru temperamentul şi purtarea lor violentă, cardinalul Hum bert şi însoţitorii săi, care, în ziua de 16 iulie 1054, nu mai aveau nici o calitate formală să reprezinte Biserica Romană. Contemporanii acelor zile n-au acordat importanţa cuvenită eveni mentelor consumate la 16 şi 24 iulie 1054, pentru că lumea creştină de atunci era obişnuită cu frecventele fricţiuni şi divergenţe dintre Roma şi Constantinopol. Nici căderea patriarhului Mihail Cerularie, care la 8 noiembrie 1059, a fost trimis în exil de împăratul Isac Comnen (1057— 1059), n-a adus vreo schimbare în raporturile dintre Roma şi Constanti nopol. Esl.o drept, cum spun mulţi cercetători, că contemporanii n-au so cotit atil de grave evenimentele din 1054, ci că abia mai tîrziu, prin cucerirea Conslantinopolului, la 13 aprilie 1204, de către cavalerii occi

CU LTU RA T E O LO G IC Ă IN R Ă S Ă R IT ŞI APU S

581

dentali ai cruciadei a IV-a, despărţirea creată de cardinalul Humbert s-a adîncît tot mai mult între cele două Biserici. în .secolul nostru, datorită Mişcării Ecumenice, s-a pus din nou problema refacerii unităţii tuturor Bisericilor creştine şi în primul rînd refacerea unităţii dintre Biserica Orlodoxă a Răsăritului şi Biserica Romano-Catolică. Prin «declaraţia comună» citită concomitent în ziua de 7 decem brie 1005 în Catedrala Sfîntul Petru din Roma şi în Catedrala Sfîntul C heonjhe a Patriarhiei Ecumenice din ConsLantinopol, patriarhul ecu menic Atenagora I (1949— 1972) şi Papa Paul VI (1963— 1978) au ridicat anatemele' rostite la 16 şi 24 iulie 1054, caro au provocat «schisma cea mare». In această declaraţie, cei doi înalţi ierarhi au subliniat că, «sînt conştienţi ca acest act de justiţie şi de* icrlarc reciprocă, nu poate fi de ajuns să pună capăt diferenţelor vechi sau recente, care subzistă între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă şi care vor fi de păşi le prin lucrarea Sfîntului Duh, y raţie curăţiei inimilor, regretului nedreptăţilor istorice, precum şi prinlr-o voinţă activă de a ajunge la o înţelegere şi expresie comună a credinţei şi a cerinţelor ei». Astfel prezentîndu-se situaţia, cu toate că anatemele din 16 şi 24 iulie 1054, au fost formal ridicate, rămîn mai departe consecinţele schismei şi deosebirile dogmatice, cultice şi disciplinar canonice, care vor face obiectul unor tratative viitoare între Biserica Ortodoxă şi Bi serica Romano-Catolică. Numai după lămurirea şi depăşirea acestor deo sebiri printr-un «dialog teologic» serios se va putea realiza apoi şi intercomuniunea sau «communicatio in sacris» dintre cele două Biserici, BIBLIOGRAFII' W . d e V r i e s R o m u n d d ie P a tr ia r c h a t e d e s O sten s, F reib u rg im B reisgau, M ünchen, 1963 ; 1054— 1954. L 'E g lise e t I e s E g lise s. N e u is s i è c le s d e d o u lo u r e u s e s é p a r a tion e n tr e ¡'O rient e t ¡'O ccid en t, t. I— II, Coli. Irénikon, C hevetogne, 1954 S t e v e n R u n c i m a n , T h e E a s ie r n S c h ism , London, 1955 V . G r u m e l , Les p r é lim in a ir e s d u s c h is m e d e M ic h e l C è r u la ir e o u la q u e s tio n R o m a in e a v a n t 1054, în «Revue des études byzantines», Paris, 1952 M a r t i n J u g i e , L e s c h is m e b y z a n tin . A p e r ç u h is t o r iq u e e t d o c tr in a l, Paris, 194 1 ; I d e m , T h e o lo g ia d o g m a t ic a c h r is tia n o r u m a b E c c le s îa C a t h o ü c a d issid en tiu m , t. I, T h é o lo g i a e d o g m a t ic a e G r a e c o -R u s s o r u m o r ¡go..., Paris, 1926 38 — is to r ia b ise ric e a sc ă

582


E. A m a n n , A u g . D u m a s , L 'E g lise a u p o u v o ir d e s la ïq u e s (888— 1057) t. V II de T H isto ire d e Ï Ê g li s e publiée sous la d irection de Aug. Flieh e et V . M artin, Paris, 19-10. p. 111— 152). A. M i c h e l , H u m b ert und K e r u lla r io s , I— IT, Paderborn, 1925, 1930. W a l t e r N o r d e n , D as P a p sttu m s u n d B y/.an z. D ie T ren n u n g d e r b e id e n M ä ch te un d d a s P r o b le m ih r e r W i e d e r v e r e in ig u n g b is zu m U n ter g a n g d e s b y z a n tin is c h e n R eich s , l i5 3 , B erlin , 1 9 0 3 ; A. P ichler, G e s c h ic h t e d e r k ir c h lic h e n T ren n u n g , M ünchen, 1864. I n l i m b a r o m â n ă : T. M. P o p e s c u, S e n tin ţa d e e x c o m u n ic a r e d e la 16 iu lie 1054, în «Studii Teo lo g ice», II (1931), nr. 1, p. 49 6 8 ; II (1931), nr. 2, p. 35— 4 6 ; I d e m , D e c e a a t a c a t p e la tin i p a tr ia r h u l M ih a il C c r u la r ie (1054)?, A ten a, 1931, în g receşte. M. Ş e s a n, B is e r ic a o r t o d o x ă în v e a c u l a l X I-le a , în «M itropolia A rdealului», V III (1963), 1— 3, p. 93— 1 0 8 ; I d e m , C o n s id e r a ţiu n i a s u p r a s c h is m e i d in 1054, în «M itropolia A rdealului» II (1957), nr. 3— 4, p. 205— 218. 900 d e a n i d e Ia m a r c a s c h is m ă , 1054— 1954, număr sp ecial din re v ista «O rtodoxia«, V I (1954), nr. 2— 3, _cu a rtico le le P atriarhulu i Ju stin ian , U na, slîn tă , s o b o r n ic e a s c ă B is eric ă . Prof. T. M. P o p e s c u, G eneza ş i e v o lu ţ ia sc h is m c i. Pr. Prof. D. S t ă n i l o a e , M o t iv e le ş i u r m ă rile d o g m a t ic e a le s c h is m e i. Pr. Prof. E. B r a n i ş t e , S c h is m a ş i cu ltu l cre ştin . Pr. Prof. L. S t a n , A s p e c t e ig n o r a te a le s c h is m e i. I. P u I p e a (Pr. Prof. Ioan Răm ureanu), L im b a ju l n c c r e ş tin i o lo s it d e p a p a lita te ¡a ţă d e c e l e l a l t e c o n ie s iu n i c r e ş tin e , în «O rtod oxia», V I (1954), nr. 2— 3, p. 395— 429 etc.

IN LOC DE ÎNCHEIERE

Consideraţii generale asupra evoluţiei Bisericii creştine de Ia întemeierea ei pînă Ia 1054 * 0. dropl că în faţa lui Pilat Mînluitorul spusese «împărăţia mea nu este clin lumea aceasta» (Ioan 18, 36) ; totuşi lucrarea pe care a lăsat-o în lume osie şi organism văzut, continuînd în timp opera începută de Fiul lui Dumnezeu cel În tru pat şi de ucenicii Lui, ale căror viaţă şi acti vitate .s-au încadrat într-un anumit timp, la anumite popoare şi între anumile împrejurări. Lucrarea Bisericii a fost şi este o lucrare harică, clar sin ii şi Iii prin m ijlocirea oamenilor. De la un număr de 12, res pectiv de 500, cîţi erau, Mîntuitorul petrecuse cu trupul printre ei, B i serica sau adunarea creştinilor a crescut şi s-a dezvoltat, ajungînd — ca grăuntele de muştar şi ca aluatul în măsurile de făină (Matei 13, 31— 33 şi Luoa 13, 19— 20), — ca în ramurile copacului Bisericii să se adăpos tească «mulţi». Biserica n-a venit ca o concurentă, şi nici să se supra pună ordinii de stat pămînteşti, sclavagiste şi apoi feudale, ci a venit «aşa, cum e sufletul în trup» (după frumoasa expresie a E p isto lei c ă tre D iog n et) ca «lumea viaţă să aibă şi încă din belşug» (Ioan 10, 10). întîlnind tot felul de inimi şi de vieţi omeneşti, ca în pilda semă nătorului «pe cale», «pe pămînt pietros», «între spini», ori, în sfîrşit, «pe pămîntul bun», trimişii Domnului au îndurat în primele trei veacuri tot felul de persecuţii. Au fost cazuri cînd şi după ce creştinismul a devenit liber şi chiar religie de stat creştinii au fost socotiţi pricină de calamităţi, iar Dumnezeul creştinilor «cauză a tuturor relelor». în a ce laşi timp, mai ales cînd creştinismul a început să prindă teren tot mai mult, au venit cu nemiluita şi ca lo m n ii şi p o le m ic i invidioase nu numai de la un Cels, un Lucian de Samosata, un Porfiriu, un Iamblic ori un Iulian Apostatul, ci din păcate chiar din sinul credincioşilor, cei care * C ap ito l re d a c ta t de P r. p ro f. T e o d o r B o d o g a e

5 84

IS T O R IA B IS E R IC II U N IV E R S A L E

aveau învăţătură, dar «nu după cunoştinţă», care nu erau luminaţi destul, ori care, din motive de multe ori personale sau cu totul acci dentale, se despărţeau de Biserică fie ca se c ta ri, fie ca er etic i. Dacă în primele trei veacuri s-a dus o luptă pentru existenţă şi pentru libertate exterioară, în perioada Sinoadelor ecumenice munca n-a fost mai uşoară, pentru că primejdiile interne erau de multe ori mai grele decît cele din afară. Adîncindu-se pînă la marginile Imperiului roman şi dincolo de ele, aceeaşi conştiinţă unitară creştină cu o orga nizare bisericească sinodală, cu o literatură creştină, cu o tradiţie vie în viaţa credincioşilor, au atras şi impus popoarelor din Asia apuseană, din nordul Africii şi din aproape întreaga Europă. E drept că mai ales în ultimele sute de ani, întrucît misionarii plecau din locuri unde erau organizate şi state creştine (Bizanţul, Statul carolingian etc.), factorul politic a contribuit şi el la răspîndirea creştinismului. Ceea ce umbreşte însă, această înălţătoare atmosferă creată de ardoarea misionarismului şi al martirajului primelor veacuri, de suflul comunitar al epocii Sinoadelor ecumenice este duhul supremaţiei ro mane, care a răbufnit, în anumite împrejurări prielnice, în modul de viaţă susţinut de episcopii Romei cu pretenţiile lor de dominare univer sală. In vreme ce în Răsărit s-a putut găsi firesc să se organizeze «Bi serici particulare» cu limbă proprie, cu tradiţii de cult şi de evlavie, legate de specificul lor de viaţă, dînd expresie unei admirabile u nităţi în d iv e r s ita te , chiar şi cînd aceasta cuprinde şi ambianţe politice potriv nice, cum e cazul cu Bisericile necalcedoniene, aflate începînd din secolele V II— VIII sub mahomedani, în acelaşi timp Apusul Europei a căzut sub ispita împărăţiei «din lumea aceasta» şi începînd de la sfîrşitul secolului IV, dar mai ales din secolul VIII, s-a organizat ca o putere lumească. Poate că în idealul «cetăţii lui Dumnezeu», de care vorbise Fericitul Augustin într-o vreme cînd în Apusul Europei se absorbeau mulţimea popoarelor germanice, erezia ariană acceptată de toate aceste popoare să fi strecurat peste un fond vechi, romanic, dorul de organizare mo narhică, aşa cum se va concretiza el în regatul francilor şi al «Sfîntului Imperiu croşlin de naţiune germanică» (962), al căror naşi au fost papii de la Roma. împăraţi şi papi — de acord sau în concurenţă — vor organiza o ordine creştină, mult deosebită de cea din Răsărit. în preajma

CU LTU RA T E O L O G IC Ă 1N R Ă S Ă R IT Ş I APU S

585

anilor 1000, noua orientare începea toi mai mult să devină precumpă nitoare în Apus, aşa ineît peste cîteva decenii, la 16 iulie 1054, ea va fi cauza principală a dezbinării bisericeşti. Nu-i mai puţin adevărat, că şi Răsăritul a trăit în acele ultime veacuri un proces de izolare şi de îngustare spirituală tot mai pro nunţat pe măsură ce jugul musulman ameninţa să sugrume tot mai mult liberlatea de mişcare ortodoxii. Dar cel mai mare rău l-a adus desigur, amestecul prea des al împăraţilor bizantini în treburile reli gioase. Ceea ce mîngîia pe ortodocşi în acele vremuri era mai ales cultul, duhul de rugăciune şi în general respectul deosebit faţă de rînduielile tradiţiei ecumenice ale Bisericii. Un alt factor, tot atît de mare, l-a constituit monahismul şi evlavia creştină, unul angajat adeseori în strădania de contrabalansare a abuzurilor imperiale, iar celălalt, susţinînd, în condiţii de mai multe ori nu prea deosebite de ale epocii sclavagiste de mai înainte, viaţa de adevăraţi mărturisitori ai mulţi milor. Aşa se explică păstrarea cu rară evlavie a venerabilelor măr turii de cult creştin străvechi la neslorieni şi la aşa-zişii monofiziţi ar meni, sirieni, tomiţi, copţi şi abisinieni, — eterodocşi numai în termino logie — al căror suflu religios, însă, aminteşte duhul de evlavie uni formii al Bisericii vechi, chiar dacă «Biserica mamă» a Constantinopolului îi afurisea veacuri de-a rîndul la Duminica Ortodoxiei. In ce măsură a schimbat Biserica viaţa celor pe care i-a încreştinat, nu-i chiar uşor de spus. Dar nu-i mai puţin adevărat că faţă de politeismul sincretist greco-roman, de dualismul pronunţat al credinţei persane, de fatalismul mahomedanismului şi de mitologia popoarelor germanice şi slave, mesajul creştin a adus în suflete o iubire şi o pace de negrăit, atît faţă de cel ce stăpîneşte peste vii şi peste morţi, cit şi faţă de cei din jurul nostru şi în primul rînd faţă de noi înşine. Şirul apologeţilor şi polemiştilor, dar mai ales al scriitorilor şi dascălilor creştini care au lămurit învăţătura despre Dumnezeu şi despre om, des pre lucrarea lor comună în opera de mîntuire şi de înălţare spre desăvîrşire formează poate cel mai strălucit capitol din istoria Bisericii Creştine. Nesiguranţa faţă de destinul implacabil ce chinuia sufletul antic a fost înlăturată «la plinirea vremii de Fiul lui Dumnezeu cel născut din femeie», care ne-a învăţat să zicem lui Dumnezeu «Tată» (Gal. 4, 4 şi 6). «Iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu» (Gal.

É

586


4, 7), adică sîntem moştenitorii unei măriri şi veşnicii netrecătoare. Chiar dacă s-au strecurat în limbaj şi în concepţia creştină imagini sau expresii din cultura antică, Biserica le-a dat accepţiuni noi. Trebuie spus însă că doctrina şi organizarea Bisericii s-au funda mentat în perioada ei ecumenică, atunci cînd, din toate părţile unde se aflau atunci creştini, organizaţiile locale luau parte într-un fel sau altul la viata ei. Şi mai mult decît doctrina, ceea ce a contribuit în mod precumpă nitor la răspîndirea creştinismului, a fost p ild a v ie ţii creştine, indivi duale şi colective deopotrivă. Desigur că şi în epoca primelor trei veacuri au fost destule defecţiuni şi printre creştini ¡au existat destui «lapsi». In epoca Sinoadelor ecumenice au fost chiar episcopi, care ab dicau de la Ortodoxie pentru diferite motive. Mai tîrziu, în «convertirile în masă» e uşor de înţeles că nivelul moral al convertiţilor nu era tot deauna la înălţime. In general, în primul mileniu creştinii erau foarte evlavioşi, mulţi încununîndu-se cu aureolă martirică. A tît de mult însemna pentru ei a fi creştin, încît nu se temeau de nimic, decît de păcat, cum va zice Sfîntul Ioan Gură de Aur, răspunzînd curajos în faţa persecutorilor, fie că erau credincioşi simpli ca Felicitas, care naşte în temniţă, sau epis copi, ca Sfîntul Vasile. V iaţa familială a ajuns la o curăţenie deosebită, iar în viaţa publică erau modele de comportare, fie că erau ţărani simpli (ca Sinerota), fie muncitori ca cei numiţi Quatuor Coronati sau chiar sclavi, ca Onisim. Părăsind viaţa de desfrîu şi de lăcomie, superstiţiile sau tot soiul de practici greşite, creştinii erau în acelaşi timp mari fi lantropi, milostivi şi mari sprijinitori ai operelor de binefacere. Exemple de soiul Sfinţilor Zotic sau V asile cel M are care au creat spitale din averea lor şi chiar serveau în ele, alţii care s-au dus la Locurile Sfinte ori în mînăstiri, întreţinînd acolo sau acasă pe străini, pe văduve, pe tot felul de oropsiţi, s-ar putea aduce cu sutele. Ioan cel M ilostiv (610— 619), patriarhul Alexandriei, care trimitea alimente, îmbrăcăminte etc. şi pentru creştinii din Ierusalimul prădat de perşi, a devenit un simbol al multor milostivi şi milosîrzi, care au ştiut prin jertfelnicia lor să tre zească admiraţie pînă şi a unor inimi acre şi înrăite ca Lucian ori Iulian, care au trebuit să zică : «iată, cît de mult se iubesc c r e ş tin ii!».

CU LTU RA T E O L O G IC Ă ÍN R Ă S Ă R IT $1 APU S

5 87

SfîntuJ Inslin Filozoful şi Martirul ne spune, pe la 160, că fiecare din cei ce pol şi cred dau ajutoare Bisericii, iar episcopul le împarte, după lisio do încredere făcute de bălrîni şi. văduve orfanilor, bolnavi lor, văduvelor, întemniţaţilor, străinilor. Nimeni nu duce lipsă. Paralel se făcea şi educaţie şi disciplină. Epoca ecumenicităţii create între gra niţele imperiului roman, în caHrul unor anumite definiţii dogmatice, era străbătulă mai ales de un universalism al faptei bune şi opere carita tivo caro nu au mai putut ifi imitate decîl poate de pasiunea sutelor de colonii călugăreşti din lavrele egiptene, palestiniene ori siriene, unde deşi «monofizit», Isaac Şirul reuşea — chiar sub stăpînirea arabă — să devină unul din cei mai apreciaţi îndrumători ai vieţii contemplative răsăritene. C ultul şi a rta creştin ă au avut şi ele în primul mileniu o dezvoltare mai mult sau mai puţin uniformă în. întreaga Biserică creştină, bineîn ţeles rospectîndu-se, pe cît se putea, şi specificul local. Simplă şi sobră, atîl în ce priveşte lăcaşul unde se săvîrşea, cît şi rînduiala liturgică ce so urma, ca o «lumină lină» ce înălţa şi transfigura fiinţa credincio şilor, rînduiala slujbelor de cult şi arta creştină ce o însoţea păstrau prospeţimea izvoarelor curate. Catacombele şi bazilicile rupestre ne-au păstrat de la sfîrşitul per secuţiilor şi din epoca primelor Sinoade ecumenice — ca şi lăcaşurile austere ale nestorienilor şi copţilor de azi —■lăcaşuri modeste, împo dobite doar cu o cruce, cu o pictură redată simbolic, cu altare austere, iar cînd se zugrăveau mai bogat se reda fie ciclul martirajului unui sfînt (Sfînta Eufimia), fie o altă etapă din istoria mîntuirii. Abia mai tîrziu rafinamentul şi somptuozitatea l-au îndemnat pe Sfîntul Atanasie (f 373) să spună, că dacă altădată potirele erau de lemn, dar inimile de aur, acum potirele sînt de aur, iar inimile de lemn. Şi formularele de cult, Liturghia, slujbele ceasurilor şi ale Sfintelor Taine, cu timpul şi-au primit dezvoltarea apropiată de cea de azi. La această uniformi zare, călugării au avut poate cel mai mare rol, dar prin centralizarea de sub Justinian I şi apoi prin înflorirea mişcării călugărilor studiţi (secolele IX — XI) — formularele bizantine ale acestor slujbe au înlă turat pe cele locale din celelalte patriarhate. Şi Apusul a păstrat pînă la sfîrşitul mileniului întîi specificul local în organizare, în cult, în tradiţii. Aşa au fost Bisericile africană, his-

É


5 88

pano-vizigotă, galicană, milaneză, lombardă, celtică-britanică, ariană germanică. C eea ce trebuie însă subliniat, este faptul că atît în Răsărit, cît şi în Apus, pînă s-au menţinut aceste urme de autonomii locale cu litur ghie, sinoade şi patriarhii proprii, Bisericile nu se simţeau străine unele de altele, ci se simţeau una, formînd doar părţi dintr-un întreg. în Răsărit s-au păstrat mai departe aceste note specifice. Nu-i de mirare, deci, că în momentul declanşării schismei din 1054, reacţiunea contra inova ţiilor liturgice şi dogmatice nu venea numai din Bizanţi, ci şi de la Antiohia, din Ohrida, din Kiev, protestînd parcă cu toţii împotriva înstrăinării de linia ecumenică a Bisericii. Şi totuşi, actul nefast din 16 iulie 1054 n-a fost încă semnalul dezbi nării în suflete,. încă pe la 1180 se mai împărtăşeau apuseni în bisericile greceşti şi invers. Nici un cronicar bizantin nu dă referinţe să se fi întîmpiat ceva în 1054. Unii prinţi ruşi şi româno-bulgari vor schimba chiar scrisori pînă după anul 1200 cu papii şi cu trimişii lor. BIBLIOGRAFIE F r.

H e i 1 e r,

D er K a th o liz ism u s . S e in e I d e e und s e in e E rsch e in u n g , M iinchen,

1923. A l e x a n d r u S t u r z a , C o n s id e r a ţii a s u p r a în v ă ţă tu r ii şi sp iritu lu i B is e r ic ii O r to d o x e , trad u cere de Prof. I. I. B eleu ţă, F ăg ăraş, 1927 S. B u l g a k o f f , O r to d o x ia , trad. N. Grosu, Sibiu, 1933 E. B e n z, G e is t und L e b e n d e r O s tk ir c h e , Leipzig, 1957 A l e x . S c h m e m a n n , T h e h is t o r ic a l R o a d o l E a s tern O r th o d o x y , N ew York, 1963 ; C. Bihlm eyer-FI. T ü ch le -V ica ire , H is to ir e d e T E g iise, vol. II, M ülhouse, 1963. J . M e y e n d o r f f , O r th o d o x ie e t C a t h o lic it é , Paris, 1965

.............

LISTE CRONOLOGICE

LISTE DE EPISCOP! f>I PATRIARHI

Patriarhi de Constantinopol * F i l a d e l f i u , ...........................înlro

şi

'.'17

I , ....................................'.'10

:!(>,)

I , ...................................................... '.'.IM

'." i. j

E vg henie R u fin

M ilrofan 1,

.

.

:i(K>/307

211

- 4 inim-

A l e x a n d r u , ...........................311 Pavei

i,

E u sebiu

J - ,i

o , n , j ............................3 37

de N ico m id i.i,

P a v e i I, a 2 - a

:i| 1 3 37

oara:

.

339,

sfiişil

3 11

.liişii

311

încep.

342

Pavei I, a 3-a oară : încep. 346 — sfîrşit 351 M acedonie I, a 2-a o a r ă : sfîrşit 351 — 27 ian. 360 Eudoxiu de Antiohia, 27 ian. 360 — încep. 370 E v a g r i u , .........................................................370 Demofil, . . încep. 370 — 26 nov. 380 M axim C i n i c u l , ..........................................380 G rigorie I de Nazianz, . 379 — iun. 381

Patriarhi de Constantinopol * N ectarie, . . . ian. 381 — 27 sepl. Ioan I H risostom , 26 febr. 398 — 20 404 (exilat) A rsaciu, . . 27 iun. 404 — 11 nov. A tticus, încep, lui mart. 406 — 10 oct. Sisinie I, . . 2 8 febr. 426 — 24 dec. N estorie, . . . 10 apr. 428 — 11 iul. M axim ian, . . 25 oct. 431 — 12 apr. Proclu, 12 sau 13 apr. 434 — 12 iul. Flavian, . . . iul. 446 — 11 aug.

397 iun. 405 425 427 431 434 446 449

Anatoliu, . . . nov. 449 — 3 iul. Ghenadie I, aug. sau sept. 458 — nov. 471 A caciu, . . . febr. 472 — 26 nov. Fravitas, . . . . d e c . 489 — mart. Eufimie, . . primăv. 490 — primăv. (exilat) M acedonie II, . iul. 496 — 11 aug. (exilat) Timotei I, . . . oct. 511 — 5 apr.

458 20 489 490 496 511 518

* L istele episcopilor şi patriarh ilor de Constantinopol, A lexand ria, A ntioh ia şi Ierusalim au fost întocm ite de Pr. prof. Ioan Rămureanu V ezi ş i : V. Grum el, Traité d'études byzantines. I. La Chronologie, P aris, 1958, p. 435— 436 ; 442— 444 ; 446— 447 ; 451— 452 ; P. N ăstu rel, Lista Patriarhilor ortodocşi, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, B ucureşti, 1947, p. 149— 151 ; 157— 1 5 9 ; 160— 1 6 3 ; 165— 167. 39 — Istoria bisericească

590


lo a n II,

.

Epiianie,

. .

. .

17 apr. 518 — febr. 520 25 febr. 520 — 5 iun. 535

A ntim I, iun. 535 — în ain te de 13 mart. 536 (depus) Mina,

. . .

13 m art. 536 — 24 aug. 552 .

Eutihie I,

.

aug. 552 — 31 ian. 565

(depus) loan III Scholasticos, 31 ian. 565 — 31 aug. 577 Eutihie II, . 3 oct. 577 — 5/6 apr. 582 loan IV Postitorul, .

12 apr. 582 — 2

sept. 595 C hiriac, sfîrşit 595 sau încep. 596 — 29 oct. 606 Tom a I, .

. 2 3 ian. 607 — 20 m art. 610

Serghie I, 18 apr. 610 — Pir (Pyrrhus) I,

.

8

sau 9 dec. 638

dec. 638 — sept. 641

P avel II........................oct. 641 — dec. 653 8 sau 9 ian. 654 — 1

Pir (Pyrrhus) II,

iun. 654 P etru .............................. iun. 654 — .

Tom a II, .

lo a n V ,

oct. 666

17 apr. 667 — 17 nov. 669 .

.

Constantin I, .

.

nov. 669 — aug. 675

2 sept. 675 — 9 aug. 677

T eodor I, l- a o a r ă : noiem . — dec. 679

aug. — sept.

677

G heorghe I, nov. — dec. 679 — ian. — febr. 6 8 6 Teodor I, a 2-a oară : ian. — febr. 686 — 28 dec. 687 P avel III, . . . ian. 688 — 20 aug. 694 .

Calinic I,

. sept. 694 — prim ăv. 706 prim ăv. 706 — încep . 712

C ir (Cyrus),

loan V I, încep . 712 — iul. sau încep . aug. 715

;

Gherman I,

11 aug. 715 — 17 ian. 730 .

A nastasie,

Constantin II,

.

22 ian. 730 — ian. 754

8

aug. 754 — 30 aug. 766

N ichita I,

.

16 nov. 766 —

P avel IV ,

.

20 febr. 780 — 31 aug. 784

6

febr. 780

T arasie, . . 25 dec. 784 — 18 febr. 806 N ich ifor I, 12 apr. 806 — 13 m art. 815 (exilat) Teodot, . . 1 apr. 815 — că tre ian. 821 A ntonie I, . către ian. 821 — ian. 837 lo an V II, . . 21 ian. 837 — m art. 843 M elo d ie I, . .4 mart. 843 — 14 iun. 847 Ign atie, l-a oară : 3 iul. 847 — 23 oct. (858 (depus) F o tie I, l-a oară : 25 dec. 858 — 23 sept. 867 Ig n a tie , a 2-a oară : 23 nov. 867 — 23 oct. 877 Fotie, a 2-a oară : 26 oct. 877 — 29 sau 30 sept. 8 8 6 Ştefan I, 18 doc. 8 8 6 — 17 sau 18 m ai 893 A ntonie II,

.

aug. 893 —

12 febr. 901

N icolae I M isticul, l-a o a r ă : 901 — febr. 907 (exilat) Eutim ie I,

.

.

1 mart.

. febr. 907 — 15 mai 912

N icolae I M isticul, a 2-a oară : 15 mai 912 — 15 mai 925 Ştefan II, . . 29 iun. 925 — 18 iul. 927 Trifon,

. . . .

14 dec. 927 — aug. 931

Teolilact,

.

.

2 febr. 933 — 27 feb r. 956

P olieuct,

.

.

3 apr. 956 — 5 febr. 970

V asile I, . m art. 974

.

13 febr. 970 — probabil

A ntonie III Studitul, după m art. 974 — în ain te de apr. 979 N icolae II,

.

.

apr. 979 — 16 d ec. 911

V a c a n ţă 4 a n i ş i ju m ă ta t e Sisinie, Sergie II,

.

.1 2

apr. 996 —• 24 aug. 998

. iun. ori iul. 1001 — iul. 1019

Eustaţiu, iul. 1019 —■ în ain te de 15 dec. 1025 A lexei Studitul, feb r. 1043

.

M ihail I C erularîe, noiem .

15 dec.

1025 — 20

25 m art. 1043 — 2

1058 ( e x i l a t ) ; t

21

ian.

1059

LISTE C R O N O LO G IC II

5 91

Episcopi de Alexandria S ilu lu i M tircu I , apostol şi ev angh elist, Aţ[i i|iî11, ...............................................166— 178 t 1 iipr. (¡3 .......................................... ...... — mart, (? 189) A v i a n o s , ............................................ 61— 82 O i m i l i i c , ................................... 139 — 8 oct. 232 A v i l i o s , ................................................83— 95 J i i . H 'l . i s , ....................................................... 232— 248 C h e d i o n , .............................................96— lOli D i o n i s i r , .................................................... 248—2G4 Prim us.......................................................106— 118 M a x i m , ..................................................... 265—282 Ju s tu s ........................................................118— 129 Iro n ,is................................... 2H2 28 dec. 300 Eum oii.......................................................129— 1 11 PelI ii I, ( ni.ii lir), :, f i i 300 — 20 nov. 311 M a n u I I , ........................................... 142— 152 Ahil.is, . ,'!5 inn. 3,12 f 13 ian. 312 C l i e I . i d i o n , .......................................... 152— 100 A lexandru I, . . 3,13 — f 17 apr. 328

Patriarhi de Alexandria A l . m a s i e I,

. 8 iun. 328 — 2 mai 373 I ul i e 373 380, intruşi arieni. Pot I I I I, . .................................. 373— 380 T im olei I, . . . 380 — 20 iul. 385 T eo fil, . . . . . 384 — 15 o ct. 412 C hirii, . . 17 oct. 412 — 27 iun. 411 D ioscor, . . 444 — 13 oct. 451 ( f 4 sepl. 454) P roteriu , . . nov. 451 — . 28 m art. 457 T im olei II Elur, (m onofizit), l-a oară : m ari. 457 — ian. 460 T im olei II, Salo facio l (ortod ox), l-a oară : inii. 400 - dec. 475 T im olei II Klur (m onofizit), a 2-a oară : 475 — 31 iul. 477

Peli n III M onijnl, (m onofizit), l-a 31

o a ră «

iul. 147 — 4 sept. 477

Tim olei

II

S alo facio l,

(ortodox),

a 2-a

.

496 — 29 apr. 505

lo a n II, (m onofizit),

.

505 — 22 mai 516

D io scor II,

.

516 — 14 oct. 517

. . .

Tim otei III, (m onofizit), 517 — 7 febr. 535

N um ai p atriarh i ortodocşi P avel de Teba, . . . 537 — încep. 540 Zoii............................................... 540 — iul. 541 A p o lin a r ie ,........................................... 551—r570

Cosm a I , ..............................................

742— 768

lo a n I I , ..................................................

P olitian .....................................................

768— 812

570— 580

In tr e 651 ş i 742 d i lc i i ţ i lo c ţ iit o r i

E v lo g h ie ,..............................581 — febr. 608

Eustaţiu.................................................... 813— 817

T e o d o r ,..................................................... 608— 609

H r i s t o f o r , ........................................... 817— 848

lo an III M ilostivul,

610 — 11 nov. 619

G h eorghe I , ............................

620 ? — 630 ?

Sofronie I , .........................................

848— 860

M ih ail I , ..............................................

860— 870

C ir (Cyrus), . 630 sau 631 — sfîrşit 643 . sau încep. 644

M ihail I I , .......................

Petru I I I , ...................................

Eutihie,

643/644— 651

H ristodul,

870 — 21 aug. 903

. 17 iun. 907 — 21 nov. 932 .

.

7 febr. 933 —

11

mai 940

l^ O O L f f % / l r c

h

k

i

~ 2 £ ‘h r é r r f / j

592


Solronie I I , ...................................... ? — ? I s a c , ........................ aug. ori sept. 941— 954 I o v , ................................... 954 — 7 sept. 960 Ilie 1................................... 963 — 12 mai 1000

A rsenie, . . 17 iun. 1000 — 7 iul. 1010 Teofil I I , ....................................... 1010— 1020 G heorghe II, . . 2 apr. 1021 — 1052 ? Leontie......................................... 1 0 5 2 ? — 1059 ?

Episcopi de Antiohia E v o d i e , ................................................ ? — ? Ignatie, (m artir), . . . . 106 ■— f 107 H e r o n , ..................................................? — ? C o r n e liu ,................................................? — ? E ros............................................................ ? — ? Teoiil, . . . . ? încep. apr. 181 sau 182 M axim in, . . . ? — m art. 190 sau 191 S e r a p i o n , .......................... 190/191— 211/212 A s c l e p i a d , ......................... 211/212— 217/218 F i l e t o s , ................................. 217/218— 230/231 L e b e n o s ,................................ 230/231— 238/244 V avila.............................................. 238/244— 250 F a b i u s , ........................................ 250—252/253 D i m i t r i a n , .......................... 250/253— 260/261 260 ?— 268 Pavel de Sam osata, . . . . D o m n u s ,................................... 268— 270/271 ? T i m e u , .......................... 270/271 ?— 277/280 ? Chirii I, . . . 279/280 — 303 (exilat) T y r a n n o s , .............................. 304 către 314 V ital...................................... către 314 — 320 F i l o g o n , ............................................... 320— 324 Eustaţiu, . . 324 sau 325—330 (depus) Paulin II, 330 (6 luni) (transferat la Tyr) E u la liu ,................................................... 331— 332 E u ir o n ie ,................................................ 332— 333 F l a c i l l u s , ....................................... 333— 342 (?) Ştefan I , .............................................. 342— 344

Flavian, (ortdox), succede lui M eletie, sfîrşit. 381 — sept. 404 E vagrie, (ortodox), succede lui Paulin, 388— 392 sau 393 Porfiriu............................................. 404— 414 (?) A l e x a n d r u , .........................................414— 424 T e o d o t , ................................................ 424— 428 Ioan I , ....................................... 428— 441/442 D o m n u s , ..................................... 441/442— 450 M axim ....................................................... 451— 455 V a s i l e , ................................................. 457— 458 A c a c h i e , .............................................. 458— 459 M artiriu, . . înainte de sept. 459 — 470

L e o n ti e ,..................................................

Paul II,

344— 358

Eudoxiu, 358— 359 (depus ; în 360 devine (Annanios),

359

(exilat

îndată)

(Gnafevs),

l-a

o ară:

470

Ioan II Codonat, finele lui 476 — încep. 477 Ştefan II, prim ăvara 477 — 479 (existenţa lui este discutată) C a la n d io n ,............................................ Petru Fulon 485— 489

(Gnafevs),

a

479— 484 2-a

P a l a d i u , ............................................... Flavian II,

. . .

.

o ară:

490— 498

498 — toam na 515

Sever, 18 nov. 512 ■— 29 sept. 518 (,f 8 febr. 538) .

Eufrasie, Efrem,

episcop de Constantinopol) Ananiu

Petru Fulon

Iulian.................................................471 (?)— 475

.

v a ra 519 — prim ăvara 521

prim ăvara 521 — 26 mai 526 .

.

.

apr. ori mai 527 — 545

D o m n in u s,.............................................

545— 559

M elelic.....................................................

360— 381

A nastasie I, l-a o a r ă :

.

559— 570

Euzoios, ( a r i a n ) .............................

360— 376

G r ig o r ie ,................................................

570— 593

Paulin IU, (ortod ox)

362— 388

A tanasie I, a 2-a oară : 25 mart. 593— 598

375 (?)

A tanasie II, sfîrşit 598 sau început 599— 609

. . . .

V ital, (a p o lin a ris t).............................. D orotei, ( a r i a n ) .........................

376-—381 (?)

.

.

.

685 (?) — 702 (?)

Ştefan I V , .....................................................870 T eodosie I , ........................................ 870— 890 Sim eón 1................................................. 8!)3 '107 Ilie I.......................................;»()■/ IM iul. T eodosie I I , ......................... . h i < | . !M3 T lieoi hai i s l o s , ....................................ţJ-1-1 'J W H r i s i o f o r , ........................................... il(i() ! h>!j E i i s t r a l , ......................... nov. sau dec. 909

I I I , .......................

742/743— 744/745

Teodor II, .

V a c a lifa 30 fio an i

M a c e d o n i e , ....................... 639 — după 649 G h e o r g l i o , ............................... . . ? — ? M aca ríe I..............................? —- 7 mart. 681 T eoían, i ul i e

8

mart. şi 5 apr. 381 — ?

T om a................................................... ? — 685 (?) G h eo rgh e II, Ştefan

593

C R O N or.oarci!

list e

. . .

Teófila« I , ............................................... Teodor 1.................................

744— 750

Aţjapie, loan III,

750/751— 773/774

T e o d o r e i , ....................... înainte de 787— ? I o v , .......................................

.

.

sept. 990

4 oct. 990

iul. 1021

17 ian. 1025 — !! oct. 1030

Ilie II, . . .

N icolao 1 ................................................. 845— 867 E u slalie, (concu rent), 845 — în tre 861 şi !!<)
2!) mai !)/(>

20 ian. 978

. . . .

N ico lae II,

813/814— 844/845

23 iun. 970

. . . .

! npr. 1032 —

8

sepl. 1033

Teodor III, 3 m art. 1034 — 24 sept. 10-12 V a sile II................................................. ? — ? Pelru III, priuiăv. 1052 — după aug. ¡0.06

Episcopi de Ierusalim S fîn lu l laco b , fratele Domnului Sim ion............................................................i

.

t li — v

M axim I,

Iu s lu s 1 , ................................................. ?

— ?

A ntonin sau A ntonie,

. ?_ ?

Z a c h c u ,....................................................... ? T o v i , ............................................................ ?

— '< _ ?

V a le s ..................................

.

? — 185 185— 213

C a p i i , ........................... .

.

.

, ?_ ?

.

? — ?

V e n i a m i n , ............................................... ?

— ?

D olihian, . . . . N arcis................................

Io an I , ......................................................?

— ?

D i u s , ...............................

.

7 __ ?

M a t e i , ....................................................... ?

— ?

G erm anion,

.

? — ?

Filip .................................................................?

— ?

G a r d i e , ..........................

.

? — ?

S e n e ca ........................................................... ?

— ?

A lexandru,

213— 251

Iu slu s I I , ................................................?

— ?

M azavan,

I - e v i . ...........................................................? E f r e m , ...................................................... ?

— ? — ?

Him eneu, . . . . Zabdas...............................

I ° s i f I , ..................................................... ?

— ?

Erm on

I u(i a ' ............................................................. ?— 134 M a r i n , .......................... ..... . . , .134— ? C a s i a n , ......................................................?

— ?

P a b l i i S r .................................................... ? — ? M axim ian .....................................................?— ? I u l i a n , .......................................................?— ? Gaiu,

...........................................................?

— ?

S i m a h , .......................................................? — ?

.

.

.

.

.

.

. . . .

(Hermas),

M acarie 1, . . . M axim II, . . .

251— 260 260— 298 298— 300

. .

300— 314 .

.

E ra clie ................................

.

.

.

314— 333

333 — 350 sau 351 .

350 sau 351 — ?

C hirii I, 350 sau 351 — 386 (păstoria lui a fost în treru p tă de intru şii : E utihie, Irin eu şi Ilarie) Ioan I I , ................................... P railie

386 — ian. 417

( P r a y l u s ) , ...........................417— 422


594

Patriarhi de Ierusalim Iu v e n al, 422— 458 (este prim ul patriarh de Ierusalim , num it prin canonul 28 al S i nodului IV ecu m enic din C alcedon, 451 T eod osie, (episcop m onofizit), după 451 — sfîrşit. febr. sau încep u t m art. 451 A n astasie X, încep. iul. 458 — încep. ian. 478 M a r t i r i u ,......................... 478 — 13 apr. 486 S a l u s t i u , .......................... 486 — 23 iul. 498 I lie I , ............................... 494 — 20 iul. 516 lo a n III, . . 1 sept. 516 — 20 apr. 524 P e t r a , ........................ 524 — încep. oct. 552

lo a n , V

............................................... .

705— 735

752/754 — după 767

Teodor 1....................... Ilie II,

. . .

Teodor,

( i n t r u s ) , ................................? — ?

în ain te de 787 — 797 ?

G h e o r g h e ,.............................................? — 807 T o m a , ...................................................

807— 821

V a s i l e , .................................................

821— 839

lo a n V I , ..............................................

839— 843

S erg h ie I , ..........................................

843— 859

S o l o m o n , ...............................că tre 860— 865 T e o d o s i e , ........................

867 —• că tre 878

M a ca rie II, l-a oară : oct. 552— dec. 552

Ilie I I I , ................................... că tre 878— 907

E ustohie

Serg h ie II, 907 (după 5 apr.) — 911 (după

(Eutihie)

dec.

552 —

563/564

M acarie II, a 2-a oară : 563/564 — că tre 575

L e o n ţ i u , ..............................................912— 929

lo a n IV ....................................................

574— 594

A n astasie I,

A m o s , ..................................................

594— 601

H ristodul,

601— 609

A gaton,

609— 631

lo a n V I I , .......................

I s a c sau H esych iu s,

. . . .

Z a h a r ia ,..................................................

sept.). . .

.

929 — în ain te de 937

în ain te de 2 apr. 937-—951

.

...................................

M odest, 632 — sfîrşit. 633 sau încep. 634

H ristodul II,

S oiron ie, sfîrşit 633 sau încep. 634 — 11 m art. 638

Tom a I I , ............................................

V a c a n ţă m a i m ult d e 50 ani.

.

.

.

951— 964

964 — 28 m ai 966 966 — 21 ian. 969 969— 970

Io sif II.............................................

980— 983/984

A g a p i e ,..........................................

983/984— 985

O rest, . în tre 15 ian. şi 3 febr. 986— 1006

A nastasie II, ?— 692— 705 (e x iste n ţa a c e s tu ia e ste con testată. V ezi Lequien, O r ien s C hrist-, III, 281).

T e o fil I , ............................ 1012 ian. — 1020 N ich ifo r I,

.

.

iul. 1020 — după 1048

I o a n i c h i e , ................................................ ? — ?

Episcopii Romei * .................................... 67— 78 ? Linus, . .................................... 79— 91 ? A n aclet, .................................... 91— 100? C'liment, Euharist, .................................................101— 1 1 0 ? A l e x a n d r u , ..................................... 110— 119?

S i x t , ...................................................... 119— 128? T e le s io r................................................. 128— 138 ? H i g i n , ................................................ 129— 142 ? Pius I , ................................................. 142— 157 ? A n i c e t , ............................................. 158— 168?

* l.ista episcopilor Rom ei a fost întocm ită de Pr. prof. T. B o d o g a e Cu to ate că A postolii nu erau leg aţi de un scaun episcopal anum it şi cu toate că docum entele isto rice nu indică m ai m ult d ecît prezenţa şi m oartea m artirică în Rom a a Sf. P etru (îm preună cu Si. P avel), teo lo g ii apuseni soco t că P etru ar fi fost şi primul episcop al Romei, ceea ce este in corect.

595

L IS T E C R O N O L O G IC I!

S o t ï r ...........................................................

168— 176 ?

E l e í t c r i o ...................................................

176— 190 ?

Vidor

I , ............................................190— 1 9 9 ?

Z e î i r i n .......................................................

20 0 — 217 ?

C a ï i x t ( p . - i p ü ) , ................................ 21 8 — 2 2 3 ? Hi pol i l , ( a n l i p a p ă ) , .........................2 1 8 — 2 3 'j Ur b a n I , .................................................. 223— 230 P o n ţ i . i n , .................................................. 23 0— 2 3 .') A n l o r ............................................................ 236 F a b i a n , ...................................................

23 6 — 250

C o r n e l i a , .............................................. No v a l i a n , (iinlipapë), . . . .

2 5 0 — 258 251

Luc i an I , ............................................. 2 5 3 — 25 I Ş t e f a n I , ..................................................2 5 4 - -2 :>/ Si vl I I , ................................................... 257 ■ 2 ,8 Di oni si o, . . . ............................... 25 8 — 2 0 » F e l i x 1......................................................... E n l i c l i i e , .......................... . . . G a i n s , .....................................................

2 6 8 —27 1 275 283 283 296

M a r c t i l i n , ............................................. M a r r u 1, ..............................................

296- 30 1 3 0 8 — 309

E u s e b i o , ................................................. 309 M i l t i a d e , ................................................. 3 1 1 ......... 311 S i l v o s l r u I , ............................................3 1 4 — 335 M a r c u , .................................................... 336 luliu I , ................................................... L i b e r i n , ..................................................

337 352 352 -306

F e l i x lï, ( a n t i p a p ă ) ......................... D a m a s u s , ..............................................

3 5 2 — 365 3 6 6 — 381

Ur si n, ( a n t i p a p ă ) , ............................... S i r i c i u , ...................................................

3 6 6 — 367 38 4 — 399

A n a s t a s i e I , .......................................

39 9 — 401

I n o c e n t i u I , ....................................... 40 1 — 417 Zo s í m 1....................................................... 41 7 — 418 B o n i f a c i u I , .......................................41 8 — 422 Eul ali u, ( a n t i p a p a ) , .........................118— 419

A nastasie I I , .................................... 496— 498 S i m a l i , ................................................. 498— 514 l.auioii|Ui (antipapă), . . 498, 501— 505 l l o r m i s d a , ...........................................514— 523 loan I , ................................................ 523— 526 I :cli\ IV ( I I I ) , ................................... 526— 530 lionilaciu I I ........................................... 530—532 Dioscur ( a n t i p a p ă ) , ....................... 530 loan I I , ............................................... 533— 535 A ijapet I , ........................................... 535— 536 S i l v e r i u , ................................................ 536— 537 V i g i l i u , ................................................ 537— 555 l’olagiu Ï , ....................................... 556— 561 loan I I I .................................................. 561— 574 Benedict I , ......................................... 575— 579 l’olagiu I I , ...................................... 579— 590 G rigorie cel M a r e , ....................... 590— 604 S a b i n i a n , ............................................

604— 606

lionilaciu I I I , ................................... 607 lîoniiaciu I V , ...................................

608— 615

Dcusdedit (A deodat),

615— 618

. . . .

Bonifaciu V

, .................................... 619— 625 625— 638 Honoriu I , ......................................... S e v e r i n ,..................................................640 lo an IV .............................................. ' .

640—642

Teodor I , ..........................................

642— 649

M artin I , ...........................................

649— 655

Eugen 1................................................... 657 V ita lia n ....................................................

657— 672

A deodat I I , ......................................

672—676

D o n u s , .................................................

676—678

A g a t h o n , ............................................

678— 681

Leon II.....................................................

682— 683

Ben ed ict I I , .....................................

684—685

C e l e s t i n 1..................................................

422— 432

lo a n V .....................................................

685— 686

S i x l I I I ........................................................

432— 440

C o n o i i , .................................................

686—687

M a r e ) , .......................

44 0 — 461

Teodor,

P ascal,

I l a r i e , .......................................................

461— 468

Sergiu,

................................................

687— 701

Leon

I

( cel

(antipapi)

.

.

'687

S i m p l i c i u , .............................................

4 6 8 — 483

lo an

V I..................................................

701— 705

F e l i x I I I (II)............................................

483— 492

loan V II..................................................

705— 707

G e l a s i u , ....................................................

492— 496

S i s i n i u , ................................................ 708


595

C o n s ta n tin ,.......................................... ... 708— 715 G rigorie I I , ......................................715— 731 G rigorie I I I , ........................................ 731— 741 Z a h a r i e ,................................................. ... 741— 752 Ştefan II, (antipapă)........................ 752 Ştefan III, (II)..................................... 752

757

Pavel I , ................................................ ... 757— 767 Constantin, Filip,

(antipapi),

. 767— 769

Ştefan IV ................................................... 768— 772 A drian I , ...........................................772 le o n

795

III.................................................. ... 795— 816

Ştefan V

, ...........................................816—817

P ascal I , .............................................. 817

824

Eugen I I , ...........................................824

827

V a l e n t i n , ............................................827 G rigorie I V , .................................... ...827— 844 Ioan, (antipapă)...................................844 Sergiu I I ....................................................844— 847 le o n

I V , .............................................. 847— 855

Benedict I I I , .................................... 855— 858 A nastasie,

(antipapă),

. .

.

. 855— 880

N icolae I , .............................................858— 867 Adrian I I , .............................................867— 872 Ioan V I I I , .............................................872— 882 M arin

1......................................................882— 884

Adrian I I I , ...................................... ...884— 885 Ştefan V I...................................................885— 891 F o r m o s u s , ..............................................891— 896 Bonifaciu V I , ................................... 896 Ştefan V II.................................................896— 897 R o m a n , ................................................ 897 Teodor I I , ..........................................897 Ioan I X .................................................... ...898— 900 Benedict I V , .................................... Leon V

, .............................................. 903

Christofor (antipapă), Serghie

900— 9*3

. . . .

903— 904

I I I , .........................................904—911

A nastasie

III....................................... 911— 913

L a n d o u ,................................................. 913— 914 Io a n X .....................................................914— 928

le o n V I....................................... .

.

928

Ştefan V I I I , ...............................

.

928— 931

Ioan X I ....................................................

931— 935

Leon V II.................................................

936— 939

Ştefan I X ................................................

939— 942

M arin II...................................................

942— 946

A gap et I f................................................

946— 955

Ioan X I I .................................................

955— 964

Leon V I I I , ............................................ 963— 965 Benedict V , ........................................ Ioan X III................................................

964— 966 965— 972

Benedict V I , ....................................

973— 974

Bonifaciu VII, (antipapă),

.

.

974— 975

Benedict VII.........................................

974— 983

Ioan X IV ................................................

983— 984

Ioan X V , ......................... .....

.985— 996

G rigorie V , ........................................

996— 999

Ioan X V I, (antipapă)

997— 938

. . . .

Silvestru I I , ...................................... 999— 1003 Ioan X V II........................................ 1003 Ioan X V III......................................

1004— 1009-

Sergiu IV ..........................................

1009— 1012

Benedict V I I I , ............................ 1012— 1024 Grigorie,

(antipapă),

.

.

.

1012

Ioan X I X ..........................................

1024— 1032

Benedict IX .....................................

1032— 1044

Silvestru I I I , .............................. 1045 Benedict IX, a Il-a oară :

.

1045

G rigorie I V , ...............................

1045— 1046

Clem ent I I , ...............................

1046— 1047

Benedict IX , a IlI-a orară : .

1047— 1048

Damasus I I , ...............................1048 le o n IX,

.

.

.

1048 — 19 apr. 1054 *

V ictor II.......................... 16 apr. 1055— 1057 * Cînd s-a produs d ezbinarea B is e rici lor (16 iu lie 1054) papa Leon IX era mort de 3 luni, la 19 ap rilie 1054, aşa în c ît de le g a ţii îşi d ep ăşiseră p u terea m andatelor în cred in ţate de papa Leon IX . U rm ătorul papă av ea să fie ales abia p e ste un an.

597

LISTE C R O N O IC H .IC I

LISTE DE REGI Şl ÎMPĂRAŢI 4 împăraţi romani . . . 31 . . . Caligula, . . . . . . . C l a u d i u , ........................... . . . N e r o , ................................ . . . Galba, O tto, Vitelius, . . Vespasian, . . . . . . . Titus................................... . . . Domiţian........................... . . . O ctavian A ugust,

î.Hr. — 14

T ib e r iu ,...........................

. . . . . . . .

14— 37 37— 41 41— 54 54— 68

68

— 69

69— 79 79— 81 81— 96

D inastia A n to m n ilo i . . A d r i a n ,............................ . Antoniu Piui, . . . . M arcu Aureliu, . . .

. . . . . . . . . . . . . . . Lucius V erus (asociat), . . . C o m o d , ......................... . . . .

N e r v a , ..........................

96— 98

T r a i a n , ..........................

98— 117

C aracalla,

.

.

. . . .

M a c r i n , ......................... Eliogabal,

.

.

.

A lexandru Sever,

.

.

. . . .

. . . . .

. . . . .

. . . . .

(235—-285)

in ip e r ia la

M aximin T i.u u l................................. Gordian J , .......................................... . Gordian 1 1 ,........................................... . Gordian I I I , ..................................... Filip Arabul (inip.'ir «11 ii « s e n a t o r i o n i » ) ,......................... , Deciu (cu Gains si Volusian),. V a l e r i a n , ........................................... G a l i e n , .................................................. Claudiu If......................................... . A u r e l i a n , ........................................... . T acit, Prob, C am s, (ulliinii «senatorieni»), . . . .

2 3 5 - -238238 238 2 3 3 - -244 2 4 4 - -249 249—-253 2 5 3 - -260 9 6 0 - -268 2 6 8 - -970 2 7 0 - -275 2 7 5 - -284

117— 138 138— 161 161— 180 161— 169 180— 192

D inastia S e v e r ilo r Septimiu Sever,

C ii/n

193— 211

R esta u ra rea d io c le ţia n ă Diocleţian (m ort 3 dec. 316), . M axim ian (Apus, august) . . Constanţiu Chior (Apus, cezar), M axim ian Galeriu (Răsărit, cezar, 293 ................................ . M axim ian Daja, (R ăsărit, cezar, a u g u s t ) .................................... .

.

. . . . . . 324) . . .

211— 217

Constantin I (Apus),

217— 218

M axenţiu (Apus, cezar), .

218— 222

Liciniu (Răsărit), (m ort

223— 235

Constantin I,

(singur)

2 8 4 --305 2 8 6 --305 293—-306 3 0 5 - -311 apoi 3 0 5 - -313 3 0 6 --324 3 0 7 --312 3 0 8 --321 3 2 4 --337

* L istele îm p ăraţilor rom ani, îm p ăraţilor bizantini, reg ilo r franci şi îm p ăraţilor S fîntu lu l im periu rom an au fost întocm inte de Pr. prof. T. H o d o g a e P entru o rien tare a se consulta studiile : C onstantin Drîm bă, T im p u l şi m ă s u ra r e a Iui, B ucureşti, 1952 ; Ion Ionaşcu şi F ra n cisc Pali, E le m e n te ele c r o n o lo g ie , în co le cţia D o c u m e n te p riv in d is to r ia R o m â n iei, vol. I. B ucureşti, 1956, p. 389— 655. C la sică a răm as pentru epoca antică şi m ed ievală lu c ra re a : H. G rotefend, T a s c h e n b u c h d e r Z eitrech n u n g ..., H annover, 1935. La fel Lietzm ann : Zeitrechnung..., B erlin, 1934 (Goschen). Pentru lista papilor. A n n u ario p o n tiiic o ..., ed. A. M ercati, Roma, 1954. Pentru lum ea bizantină, Grumel, T ra ité d ’é t u d e s b iz a n tin es, I. L a C h r o n o lo g ie , Paris, 1958.

598


Constantin II, (A pus), . . . 337— 340 Constanţii! (R ăsărit, pînă în 350, apoi peste t o t ) , ................................... 337— 361 Iulian A p o s t a t u l .......................... 361— 363 J o v i a n , ................................................. 363— 364 V alentinian (364 p este Apus), . 364— 375 V alen s....................................................... 364— 378 G raţian, ( A p u s ) , ............................. 375— 383 V alentinian II, 372— 392 (efect iv : aug. sept. 384) Teodosie, (R ăsărit),

379,

de la

394— 395

peste tot

îm p ă ra ţi d e ApUS H o n o r i u ,............................... loan, uzurpator, . . . Valentinian III, . . . A v i t , ....................................... M a x i m i a n , ........................ . Li viu Sever, Antemiu,

.

.

.

. . .

. . . . . . . . . . . . .

. .

.

G l i c e r i u , ............................. Iuliu Nepos,

.

.

.

Romulus Augustuius, .

. .

395— 423 423— 425 425— 455 455— 456

.

.

457— 461

.

.

461— 465

.

.

467— 472

. . .

473— 474

. . .

474— 475

.

.

475— 476

Leon IV H a z a r u l , ........................ Constantin VI Porfirogenetul, (coregentă : Irina), . . . . Irin a ( s i n g u r ă ) ................................ Constantin VI Poriirogenetul, (coregentă : Irina), . . . . Irina, ( s i n g u r ă ) .................................. N ic h ifo r,................................................ S tavrach ios............................................ Mihail I Rangabe.............................. Leon V A r m e a n u l ........................

775— 780

790— 797 797— 802 802— 811 811 811— 813 813— 820

Mihail II.................................................

820— 829

T e o f il,.....................................................

829— 842

T e o d o r a , ..............................................

842— 856

împăraţi de Răsărit şi apoi bizantini A r c a d i u , ......................................... Teodosie I I , ............................... M a r c ia n ,........................................... Leon I , .......................................... Leon I I , ......................................... Zenon, . .............................. V a s i l i s c ,........................................... Z e n o n , ........................................... A n a s t a s i e , ....................................... Iustin I , ....................................... Justinian I I , ................................. Iustin I I , ...................................... T i b e r i u , .......................................... M a u r i c i u , ......................................

. . . . .

395— 408 408-- 4 5 0 450— 457 457-- 4 7 4 474 474-- 4 7 6 475-- 4 7 6 476--4 9 1 .491--5 1 8 518--5 2 7 527--5 6 5 565--5 7 8 578-- 5 8 2 582-- 6 0 2 602-- 6 1 0 610--641 641 641- - 6 6 8 6 6 8 -- 6 8 5 685-- 6 9 5 695--6 9 8

Tiberiu I I , ....................................

.

698--7 0 5

Justinian II, a doua oară : .

.

705--7 1 1

Filip B a r d a s , ..............................

.

712--7 1 3

A nastasie

( I I ) , .........................

.

713--7 1 5

Teodosie (III).................................

.

715--7 1 6

F o c a , ............................................... H e r a c l i e , ........................................ H e r a c l e o n a s , ............................... Constans II (Constantin III), Constantin I V Pogonat, . . Justinian II Rinotmit, . . . L e o n l i o s , ......................................

Leon III Isauruî,

.

.

Constantin V Copronim,

.

. . . . . . . . . . . . . .

717--7 4 0

. .

.

.

741--7 7 5

780— 790 790

Mihail I I I , ......................................... 842—867 Coregenti : Bardas, 862— 866 ; V a sile , 8 (>b V asile I M acedoneanul, . . . 867— 886 Leon V I Filosolul (c o r e g e n t: A lexandru, . . 886— 912 A le x a n d r u ,........................................... 912— 913 Constantin V II Poriirogenetul, .........................913— 919 ; 944— 959 Roman I Lecapenos (uzurpator) 919—944 959—963 V a s ile II................................................. N ichiior II F o c a , .........................

936 963—969 969— 976

599

LISTE C R O N O L O G IC E

Coi ('( jc iil i : VasiH* II şi C o n sta n tin V III IJ/vu p n l o r : V asile

II

Bardas

l ’o K a s ,

liu lrja ro clo n u l,

C oivţicnl :

.

976— 1025

.

987— 989

V I I I , ...........................

1025— 1028

C on stan tin

ir/.iu p a l o r ; 'C o n sta n tin

971

Bardas

V III,

pokas,

Zoe (1028— 1050), asociată !a cesori în număr do -I Roman III A rgyros, . . . . M ihail IV Paflagonul, . . M ihail V Calaphales . . Zoe, (coregentă : Teodora),

soţii ei su c 1023— 1034 . 1034— 1041 . 1041— 1042 . 1042

Constantin IX Monomahul, 101.! 1054 T e o d o r a , ...................................... ..... 1051— 1057

Regii franci C a ro lin g ien ii Pipi............................

687— 714

Carol M arlel,

715— 741

Pipin

cel

.

741— 768

Scurt,

Carol cel M are,

768— 814

Ludovic Piosul,

814— 840 843— 877

Carol Pleşuvul, Ludovic II,

.

Ludovic III, Carlom an,

C a p e ţien ii

877— 879

. .

.

887— 897 898— 922 922— 923 923— 936 936— 954 954— 936 986— 987

Eudes, Carol III, Robert I, . Raul, . . Ludovic IV, Lotar, . . Ludovic V

879— 884 .

879— 884

Carol cel Gros,

885— 887

Hugo Capet, . Robert cel Blind, Enric I, . . .

987— 996 996— 1031 1031— 1060

împăraţi ai Sfîntului imperiu romano-german Carol cel M a r e , ......................... Ludovic P i o s u l , ......................... Lolar I , .......................................... Ludovic I I , ...................................... Carol 11 P le ş u v u l,....................... C arol III............................................ Guido de Spoleto, . . . .

800— 814— 840— 850— 875— 881— 891—

Lam bert de Spoleto,

814 840 855 875 877 887 893

Ludovic III, (din P roven ce), Conrad I , ..................................... B erengar de Frioul, . . . Enric I , ..........................................

.

893— 898

A r n u l l , ............................................

896— 899

Otto cel M a r e , ........................ O tto I I , .......................................... Otto I I I , ......................................... Enric II S î î n t u l , ........................ Conrad I I , ....................................

lu d o v ic I I I , ....................................

900— 911

Enric I I I , ..........................................

.

.

901— 902 911— 918 915— 924 919— 936 936— 973 973—• 983 983— 1 0 0 2 1 0 0 2 —■1024 1024— 1039 1039—4056

Suveranii bulgari

A sparuh, .

.

.

725

739

Kormisoş,

739

756

756-

762

762— 765

S evar,

Prim ul im p eriu 681— 702

.

702— 718

V inech,

necunoscut, .

718— 725

Teletz, .

T ervel,

.


600

S ab in ..................................................... 765— 767 U m a r ,..................................................767 T oktu , P a g a n , .............................

767— 772

T e l e r i g , ...........................................

772— 777

K a r d a m , ..........................................

777— 803

K r u m , .............................................

803— 314

O m u r t a g , ........................................ 814— 831 M alom ir §i P resian , . . . . B oris-M ih ail I, .

.

831— 852 .

853— 889

V l a d i m i r , ....................................... S i m e o n , ........................................... P e t r u ,.................................................. B oris II................................................

890— 893— 927— 969—

893 927 969 971

M acedoneni Sam uil.................................................. 976— 1014 G a v r il- R a d o m ir ,......................... 1014— 1015 lo a n V l a d i s l a v , ......................... 1015— 1018

TABLA

DE

MATERII

INTRODUCIA!;

O biectu l, definiţia, denum irea, scopul, im portanţa, îm p ărţirea şi metoda istoriei B isericoşli U niversale (Pr. p io i. I. R ă m u r c a n u ) ................................................. Izvoarele Istoriei B ise rice şti U niversale ( l ‘r. ¡n o í. I. R â m u rea n u şi Pr. p ro i. M. P. f r - s u n ) ............................................................................................................................................. 11 .'jliinţele au xiliare. B ib liog rafie generalii <1 Istoriei B ise rice şti U niversale (Pr. prof. [. R ă m u r e a n u ) .................................................................................................................... 18 T ra ta te m ai im portante de Istorie iiiserice.iscd U n iversală (Pr. p ro i. I. R ă m u r c a n u ) ............................................................................................................................................28

5

Perioada întîî (pînă la 324) Biserica

în

primele

Irei

secole

în tem eierea Bisericii şi răspîndirea creştinismului S ta re a lum ii greco-rom an e şi iud aice la apariţia creştinism ului (Pr. p r o i l. R ă t n u r c a n u ) ........................................................................................................................... lisu s H ristos, M întuitorul lum ii (Pr. p ro i. I. R ăm u rcan u ) . . . . În tem eierea B isericii. A ctiv ita te a Sfin ţilor A postoli şi a u cen icilo r lor (Pr p r o i. I. R ă m u r e a n u ) .............................................................................................................. în te m eie re a B isericii. A ctiv ita te a Sfin ţilo r A postoli .şi a u cen icilo r lor Dro ir J ^ R ă m u r e a n u ) .............................................................................................................. * S fîn lu l apostol P avel (Pr. p ro i. I. R ă m u r c a n u ) .................................................. # O rg anizarea B isericii prim are. R aportul cu iudaismul. C ăd erea Ierusalim u lu i (70) (Pr. p r o i. I. R ă m u r e a n u ) .......................................................................................... ifr Cultul şi v ia ţa creştin ă în epoca ap ostolică (Pr. p ro i. I. R ă m u rea n u ) .

37 47 62

71 81 90

Persecuţiile ^ C a u z e le gen erale. L eg islaţie, procedură, pedepse (Pr. p ro i. I. R ă m u rea n u ) ® P erse cu ţiile pînă la îm păratul Comod (G4— 192) Pr. p r o i. I. R ă m u rea n u ) . P erse cu ţiile de la Septim iu S e v e r pînă la A urelian (193— 275) (Pr. p r o i. I. R ă m u r e a n u ) ................................................................................................................................................. 119

6 P erse cu ţiile sub D iocleţian , sub coreg en ţii şi urm aşii lui. S firşitu l p ersecu ţiilo r (Pr. p r o i. I. R ă m u r e a n u ) .....................................................................................................................130 t? E volu ţia raportu rilor creştinism ului cu păgînism ul. C ultul m artirilor. A cte m artirice (Pr. p r o i. I. R ă m u r e a n u ) .................................................................................................140 $ C onstantin cel M are şi creştinism ul (Pr. p r o i. I. R ă m u r e a n u ) ................................ 149

100 110

602


C R ăspîndirea creştinism ului pînă la începutul secolului al IV -le a (Pr. p ro i.

M. P. Ş e s a n ) .................................................................................................................................................15.'» C Ierarh ia b ise ricea scă . A leg erea şi în treţin erea clerului. Sistem ul mit.ropo- • litan. S in oad ele (Pr. p r o i. M. P. Ş e s a n ) .......................................... ........................................ 164 Ereziile ^ E r e z iile iudaizante. Iudeo-gnosticii. Sim on M agul (Pr. p ro i. M. P. Ş esa n ) . 175 ® G nosticism ul sirian şi alexandrin. A lte sistem e. M aniheism ul (Pr. p ro i. M. P. Ş e s a n ) .................................................................................................................................................183 ® M arcionism ul. M ontanism ul. Hiliasm ul. A logii (Pr. p ro i. M. P. Ş e sa n ) . . 192 £ A ntitrinitarism ul (m onarhianism ul). PSubordinaţianism ul.© Problem a Sfin tei Treim i (Pr. p ro i. M. P. Ş e s a n ) ................................................... ...................................................200 & C ontroverse şi sch ism e : Data serbării P aştilor. Ipolit. N ovat şi N ovaţian. Botezul ereticilo r. M elitie (Pr. p ro i. M. P. Ş e s a n ) ................................................................208 £ încep u tu rile învăţăm întului creştin. Ş co lile din A lexand ria, C ezareea P a lestinei. A ntiohia şi Edesa (Pr. p ro i. M. P. Ş e sa n ) . . . . . . . . 217 £ Cultul, disciplina şi v iaţa creştină. Liturghia, sărb ăto rile, posturile, agap ele. « L o c a ş u r i de cult, cim itire. A rta creştin ă (Pr. p ro i. M. P. Ş e s a n ) ................................ 224 Gî Catehum enatul, Botezul. C elelalte T aine (Pr. p ro i. M. P. Ş e sa n ) . . . 236 0 V iaţa m orală a creştinilor. D isciplina. încep u tu rile monahism ului (Pr. p ro i. M. P. Ş e sa n ) . 7” ! ~ ~ ! ! 7 ................................................ ........ 245

Perioada a doua (325— 787) Biserica

în

epoca

sinoadelor

ecumenice

tf P olitica relig io asă a îm păraţilor “creştini după C onstantin cel M are (Pr. p ro i. I. R ă m u r e a n u ) .................................................. .........................................................................................250 0 R ăspînd irea creştinism ului în R ăsărit (Pr.. p ro i. T. B o d o g a e ) . . . . 272 0 R ăspînd irea creştinism ului în A pus (Pr. p r o i. T. B o d o g a e ) . . . . . 284 £ D ezv o ltarea organizării b isericeşti. P atriarh atele- S in o ad ele (Pr. p ro i. I. R ă m u r e a n u ) ............................................................................................................................................205 © C re şte re a p u terii papale (Pr. p ro i. T. B o d o g a e ) ...........................................................303 ^Jiin oad ele ecum enice. Erezii. Schisme ® A rianism ul. Sinodul I ecum enic de la N iceea din 325 (Pr. proi. 1. Rămureanu 313 O Frăm în tările şi sin oad ele ariene după Sinodul I ecum enic de la N ice e a (Pr. proi. I. R ă m u rea n u ) ............................................................................................................................ 324 «? Erezia pnevm atom ahilor. Sinodul II ecum enic de la Constantinopol din 381. A polinarism ul (Pr. proi. I. R ă m u r e a n u ) ....................................................................................... 332 «s N estorianism ul. Sinodul III ecu m enic de la E fes din 431 (Pr. Proi. I. Rămureanu 341 $ M onofizism ul. Sin oad ele din C onstantinopol (448) şi E fes (449). CŞinodul H T'. ecu m enic de la C alcedon din 451 (Pr. proi. I. R ă m u r e a n u ) .................................. 351

Istoria Bisericeasca Universala, Vol. I 1987

Recommend Documents