Introduce Re in Sociologia Politica

(.fjţ.

JEAN BAUDOUIN

B. Clasificarea acţiunilor sociale Era aproape inevitabil ca metoda de interpretare prin comprehensiune să eşueze în tentativa de a clasifica acţiunile sociale. Din momentul cînd sociologia şi-a propus ca „sarcină centrală" să înţeleagă „sensul subiectiv transmis de agenţi propriilor acţiuni", ea riscă să clasifice acţiunile pornind de la tipurile de motivaţii care le susţin. In lucrarea sa majoră intitulată Economie et Societe, Max Weber elaborează o tipologie a acţiunilor sociale ce reprezintă un rezumat universal al activităţilor constitutive ale lumii trăite.

a) Tipurile ideale de acţiune socială. Prezentare Apelînd la metoda tipului ideal, la care ţinea foarte mult, Max Weber distinge patru tipuri de acţiuni sociale, adică de acţiuni virtual dotate cu sens şi orientate în mod semnificativ spre celălalt : — Acţiunea tradiţională desemnează o conduită mecanică pe parcursul căreia individul se supune, mai mult sau mai puţin inconştient, unor cutume sau unor valori considerate evidente. Ea este asemănătoare unui comportament reflex şi e caracteristică societăţilor sau grupurilor religioase. — Acţiunea afectivă sau afectuală este, dimpotrivă, marcată de predominaţia instinctului sau a emoţiei. Asemănătoare cu o palmă aplicată brusc de o mamă exasperată de copilul insupor tabil, ea nu este condusă nici de un scop anume, nici de valoare, dar e inspirată de o dispoziţie de moment. Această acţiune se situează la graniţa dintre un comportament pur psihologic şi un comportament raţional. —• Acţiunea raţională ca valoare este înfăptuită de indivizi ce promovează valori puternice, hotărîţi să acţioneze doar în funcţie de convingerile lor personale fără să ţină cont de consecinţele previzibile ale actelor lor. Atunci cînd guvernul bolşevic produs de revoluţia din octombrie a decretat abolirea căsătoriei şi a elibe28

INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA

rât divorţul de orice constrîngere legală, el a acţionat raţional în concordanţă cu valorile sale radicale. Dar nu a încercat să anticipeze consecinţele acestui act şi nu şi-a dat seama imediat că prin dezagregarea celulei familiale şi prin multiplicarea despărţirilor, o asemenea legislaţie va provoca, mai cu seamă la oraşe, o criză spectaculoasă de locuinţe. — Acţiunea raţională ca finalitate este, dimpotrivă, fapta unui individ care nu numai că se dovedeşte capabil să-şi stabilească obiective precise şi să evalueze mijloacele cele mai potrivite în scopul realizării lor, dar e capabil şi să anticipeze eventualele efecte vicioase ale acestora şi să se protejeze astfel de un viitor incert gi plin de capcane. După părerea lui Raymond Aron, această ac ţiune „este cea a inginerului care construieşte un pod, a specu lantului care se străduieşte să cîştige bani, a generalului care vrea să cîştige bătălia" ; ea e orientată spre succes şi necesită o legătură strînsă între scopuri şi mijloace. Contrar acţiunii raţionale ca va loare, care apelează la o „etică a convingerii", acţiunea raţională ca finalitate presupune o „etică a responsabilităţii".

b) Tipurile ideale de acţiune socială. Discuţie Această clasificare celebră şi foarte comentată necesită mai multe precizări : — Mai întîi, să nu uităm că este vorba de tipuri ideale, care nu au posibilitatea să epuizeze diversitatea motivaţiilor umane, şi cu atît mai puţin să reprezinte textura exactă. E vorba de cazuri limită, de scenarii abstracte reconstruite de observator pentru a-i permite să măsoare distanţa dintre tabloul imaginar şi realitatea pe care doreşte să o descrie. — Pe de altă parte, departe de a fi incompletă, clasificarea elaborată de Weber e una strict ierarhizată, ascendentă, criteriul fiind furnizat de gradul de reflexivitate prezentat de acţiunea în cauză ; din acest punct de vedere este posibil să reperăm două grupuri bine conturate : acţiunea tradiţională şi acţiunea afectivă 29

JEAN BAUDOUIN

aflate la răscrucea dintre comportamentul mecanic şi comporta mentul semnificativ, acţiunea raţională ca valoare şi cea raţională ca finalitate care, dimpotrivă, prezintă cea mai mare încărcătură de raţionalitate şi cărora li se poate atribui o atitudine compre hensivă. — Şi, în sfîrşit, trebuie să reamintim importanţa strategică în cadrul acestei taxinomii a acţiunii raţionale ca finalitate, ea operînd la Weber la confluenţa dintre epistemologia şi sociologia istorică ; pe de o parte, ea e cu siguranţă cea mai raţională pentru că poate fi descompusă în rnai multe secvenţe (pregătire, decizie, realizare), manifestînd din această cauză un grad înalt de reflexivi tate. Dar, în acelaşi timp, ea nu poate atinge precizia şi amplitudi nea necesare decît în urma unei evoluţii caracteristice istoriei Occi dentului, pe care Weber o numeşte „dezvrăjirea lumii" ; aceasta se întîmplă pentru că societăţile moderne sînt din ce în ce mai puţin regizate de tradiţii şi emoţii, acţiunile sociale fiind din ce în ce mai mult analizabile prin prisma tipului ideal de acţiune r raţională ca finalitate. :r.< .î' : . - ' •


-

a) O opoziţie a cărei ambiguitate nu poate fi contestată

C. Un individualism metodologic bine înţeles Există un motiv în plus pentru a valorifica dimensiunea „cognitivistă" a sociologiei. Gîndirea weberiană ne oferă mijloacele cu care să înfruntăm polaritatea ce divizează profund şi durabil tra diţia sociologică încă de la începuturile ei : îi avem, pe de o parte, pe partizanii „individualismului metodologic", care susţin că nu putem separa construcţia societăţii de intenţiile şi de acţiunile urmărite de membrii săi ; de cealaltă parte se situează partizanii „holismului" sau ai „colectivismului metodologic", susţinînd priori tatea determinărilor sociale asupra comportamentelor individuale. Conceptul weberian de „comprehensiune", datorită clarificărilor deseori subtile pe care le proiectează asupra motivaţiilor acţiunii sociale, dar şi datorită propriilor limite, permite dedramatizarea 30

unei opoziţii căreia ar fi absurd să-i exagerăm importanţa, dar pe care ar fi tot aşa de nepotrivit să o descalificăm sau pur şi simplu să o negăm.

-

-

Ambiguitatea provine din faptul că opoziţia dintre „individ'' şi „societate" este explozivă şi ne trimite înapoi spre vechi dispute metafizice. Va trebui deci să ne reamintim mereu că „individua lismul" şi „colectivismul" sînt prescripţii metodologice. Geografia specifică a sociologiei franceze nu este nici ea străină de caracterul uneori excesiv al acestei deosebiri. Faptul că „individualismul me todologic" şi „holismul metodologic" sînt reprezentate de doi autori. R. Boudon pe de o parte şi P. Bourdieu de cealaltă parte, aflaţi într-o opoziţie totală, contribuie la înăsprirea oarecum artificială a clivajului. Este bine să examinăm de aproape incertitudinile legate de această antinomie, dacă dorim să recuperăm ceea ce este util dintr-o asemenea dispută. — O primă ambiguitate se naşte din situaţia că termenii „indi vidualism" şi „holism" desemnează atît o metodă de interpretare a faptelor sociale, cît şi o formă specifică de organizare socială. Astfel, cînd Louis Dumont face distincţia dintre „societăţile holiste", al căror arhetip este India, unde individul este subordonat ansam blurilor colective şi „societăţile individualiste" dominante în Occi dent, care consideră individul mai important decît grupul, el vizează un regim politic şi social şi nu stabileşte un imperativ metodologic. Putem deci utiliza metode individualiste pentru a interpreta insti tuţii holiste şi putem adopta metode holiste pentru a aborda gru puri individualiste. De asemenea, ar fi convenabil să eliberăm această deosebire de orice presupoziţie etică şi ideologică. Ralierea la „individualis mul metodologic" sau la „holismul metodologic" nu înseamnă neapărat acceptarea unei viziuni mai ..liberale" sau, în al doilea caz, mai „progresiste" a acţiunii politice. Jon Elster remarca astfel

-

-

-

-

31

JEAN BAUDOUIN

iasă la lumină tensiunea majoră ce străbate opera weberiană şi care îşi trage seva din izvoarele cele mai pure ale interogaţiei metafizice contemporane. Avem, pe de o parte, inspiraţia kantiană care clarifică „individualismul său metodologic" şi care explică de ce sociologia este chemată să se ocupe de problema intenţionalităţii şi a acţiunii sociale. De cealaltă parte, avem influenţa nietzscheană ce ilustrează, dimpotrivă, agnosticismul său şi care îl face să se pronunţe pentru „iraţionalitatea etică a lumii" şi pentru „conflictele neîncetate ale Olimpului".

c) Radicalizarea ulterioară Nu a mai rămas mai nimic din fundalul metafizic ce alimenta epistemologia weberiană. Principiul „neutralităţii axiologice" reprezenta deseori un fel de ,,se înţelege de la sine" care nu mai solicită din partea celor ce practică sociologia o justificare raţională şi care nu are de ce să se încurce cu clarificări etice sau metafizice. Astăzi este de la sine înţeles că : — filozofia e o disciplină absconsă şi speculativă care nu îşi pune problema verificării empirice a enunţurilor sale, în timp ce sociologia este o disciplină riguroasă şi experimentală care nu ezită să îşi supună ipotezele de lucru verdictului nemilos al faptelor. — filozofia e o disciplină doctă şi prescriptivă dorind să sub ordoneze activitatea oamenilor jurisdicţiei unei raţiuni normative, în timp ce sociologia este o disciplină descriptivă şi interpretativă ce se mulţumeşte să scoată la lumina zilei mecanismele constitutive ale vieţii sociale ; prima e arogantă şi pretinde să stabilească „ceea ce trebuie să fie", cea de-a doua este modestă şi se limitează să descrie „ceea ce este". Nu vom putea să ne limităm la aceste simple evocări, încă o dată, este bine să păstrăm prezente în minte logicile instituţionale care susţin, de asemenea, adeziunea spontană a politologilor francezi la prescripţiile separatiste ale pozitivismului. Ştiinţa politică nu se poate sustrage „obligaţiilor" pe care le are orice ştiinţă nouă 40


din momentul cînd aceasta doreşte să-şi facă intrarea în cîmpul recunoscut al învăţămîntului şi al cercetării. Ea trebuie să de monstreze că, în concordanţă cu ambiţiile sale, în acest caz a gîndi şi a elucida „treburile politicii", este cu adevărat capabilă să pro ducă o cunoaştere riguroasă şi fiabilă. Trebuie, în consecinţă, ca ştiinţa politică să conteste această capacitate altor discipline mai vechi care pînă atunci îşi revendicau un fel de supremaţie intelec tuală. Această dublă strădanie, de stigmatizare şi de autolegitimare, s-a produs cu prioritate în cazul a două discipline rivale, dreptul, pe de o parte, şi filozofia politică, pe de altă parte. J. Caillosse a descris într-un mod remarcabil felul cum politologii francezi se străduiau să creeze o imagine fantasmatică a dreptului, pentru a-i contesta orice competenţă în domeniul politicului. Ei au desfăşurat o muncă similară în privinţa filozofiei politice şi nu au ezitat să-i demonteze enunţurile pentru a reliefa mai bine justeţea demer sului sociologic. , • Stigmatizarea filozofiei politice Ar fi fără îndoială imprudent să sugerăm că a existat o „strategie" bine pusă la punct pentru a descalifica filozofia politică. Este de ajuns să răsfoim principalele manuale de sociologie politică pentru a constata că ele oscilează între o denegare politicoasă, dar fermă şi o indiferenţă absolută, încă o dată, chemarea la ordine a interogaţiei filozofice a devenit printre politologii francezi un fel de automatism intelectual care nu merită să fie justificat. Fapt este că această evidenţă metodologică nu s-ar fi impus cu atîta uşurinţă dacă ea nu ar fi fost precedată de o atît de lentă şi de răbdătoare muncă de stigmatizare Or, această reprezentare simplistă, chiar dacă poate fi acuzată de anumite excese din trecut ale filozofiei politice, nu poate fi făcută responsabilă de dezvoltările ei ulterioare, mai ales ale variantelor sale anglo-saxone. Trebuie să ne debarasăm înainte de toate de imaginea convenţională a unei filozofii ce repetă la infinit o reflexie abstractă, °etaşată de realităţi şi insensibilă la orice fel de istoricitate. E re41

JEAN BAUDOUIN


torică" ; aceasta va cunoaşte prelungiri extrem de prolifice în Statele Unite, dar a influenţat şi arii largi ale ştiinţei politice franceze contemporane.

1. PARADIGMA DOMINAŢIEI IJyGHlME. fi BUCLA EURISTICA •"

*

?

• '•'." .'; uli'u';' '; .. .r.)f - ' , A. Noţiunea de dominaţie legitimă Dacă sociologia lui Max Weber a putut fi caracterizată pe bună dreptate ca o „sociologie a dominaţiei", trebuie să adăugăm imediat că această ecuaţie este ea însăşi produsul unor elaborări meticuloase de clarificare conceptuală. Max Weber actualizează în felul său categoria veche a „dominaţiei", pe de o parte delimitînd-o de o altă categorie, clasică şi ea, cea de „putere", iar pe de altă parts asociind-o cu ideea de legitimitate şi, în sfîrşit, aplicînd-o unui tip special de putere, puterea politică.

a) Dominaţie şi putere Max Weber stabileşte mai întîi o primă distincţie între dominaţie (Macht) şi putere (Herrschaft). Puterea este, după părerea lui, „şansa de a face să triumfe în interiorul unei relaţii sociale propria voinţă, chiar în pofida unor rezistenţe". Dominaţia desemnează, în revanşă, „şansa de a găsi persoane ce pot fi convinse, gata să asculte un ordin cu un conţinut concret". In prima ipoteză, comandantul nu este în mod necesar legitim, supunerea poate fi impusă, în cea de a doua ipoteză, supunerea e fondată pe recunoaşterea de către cei care se supun a caracterului legitim al ordinelor date. Astfel, teama subită pe care ne-o inspiră chipiul jandarmului constituie dovada felului confuz în care percepem ca fiind „normală" autoritatea acestuia incluzînd şi posibilităţile 50

unor sancţiuni ce ni le poate aplica. Chiar dacă frontierele dintre putere şi dominaţie sînt uneori slab delimitate, în ultimă instanţă legitimitatea e arbitrul care ne permite să le distingem. Relaţia de dominare are o legitimitate pe care nu o posedă în mod necesar ; relaţia de putere. -

b) Dominaţie şi politică '

"Ufi '.

Dialectica ordinului şi cea a supunerii, a dominaţiei şi a legitimităţii nu e specifică puterii politice, în schimb ea poate fi găsită într-o multitudine de alte relaţii sociale : părinţi şi copii, profesori şi elevi, antreprenori şi salariaţi etc. Această aparentă subţiere a raporturilor de dominaţie în toate straturile societăţii sugerează, totuşi, două moduri de abordare. Primul constă tocmai în considerarea dominaţiei politice ca pe un raport social printre altele care, în esenţă, nu se deosebeşte prea mult de alte raporturi sociale sau care se deosebeşte doar prin mijloacele specifice pe care le pune în mişcare. Aceasta este calea aleasă de politologul nordamerican Robert Dahl, atunci cînd afirmă că sistemul politic este „o urzeală persistentă de raporturi umane ce implică într-o măsură semnificativă putere, dominaţie, autoritate". Cea de-a doua abordare presupune, dimpotrivă, delimitarea dominaţiei politice faţă de alte forme de dominaţie şi reperarea părţii sale ireductibile. Sociologia lui Max Weber preferă cea de-a doua abordare, chiar dacă o face fără prea multă convingere. Există, potrivit acesteia, o eminentă singularitate a politicului care se traduce prin teritorialitatea sa, continuitatea în spaţiu şi în timp, capacitatea de a constrînge care îşi găseşte forma cea mai împlinită în statul modern, într-una din definiţiile cele mai celebre ale ştiinţei politice, Max Weber o defineşte ca fiind „o acţiune politică cu caracter instituţional a cărei conducere administrativă revendică cu succes, în limitele unui teritoriu dat, monopolul legitim al coerciţiei fizice".

51

JEAN BAUDOUIN


B. Tipurile de dominaţie legitimă "

< ..

.

Dacă statul se bazează pe un raport de dominaţie a omului de către om, bazat pe monopolul coerciţiei fizice legitime, acest raport nu poate persista ,,decît cu condiţia ca oamenii dominaţi să se supună autorităţii revendicate de dominatori. In acest caz, spune Max Weber, survin următoarele întrebări : în ce condiţii se supun ei şi de ce? pe ce justificări interne şi pe ce mijloace externe se sprijină această dominaţie?". Sociologia lui Max Weber se străduieşte să gîndească în mod dialectic problema ordinii politice atît la nivelul guvernanţilor care distribuie comenzile, cît şi la nivelul guvernaţilor care le acceptă şi le aplică. Ea pune un preţ deosebit pe procedeele de legitimare a autorităţilor politice şi pe cele ale deciziilor centrale. Legitimitate şi legitimare sînt noţiuni perechi şi sugerează autorului una dintre cele mai celebre şi mai puţin controversate clasificări ale sociologiei politice contemporane. Este important să-i restituim conţinutul intrinsec înainte de a-i sesiza dinamica socială.

a) Conţinutul teoretic

:

T

:

Observarea motivaţiilor şi a justificărilor supunerii faţă de guvernanţi îi permite lui Max Weber să construiască o tipologie ideală a dominaţiei bazate pe legitimitate, adică pe încrederea în validitatea autorităţilor şi a actelor lor. • Legitimitatea raţională legală e o formă de dominaţie politică bazată pe încrederea în legalitatea şi în raţionalitatea titlurilor şi a deciziilor revendicate de autorităţile politice centrale. Indivizii se supun mai puţin unor persoane sau instituţii abstracte cît unor reguli abstracte, impersonale şi generale care organizează viaţa publică, regizînd de exemplu desemnarea sau destituirea conducătorilor. Puţin importă diferenţa de voturi ce-i separă, după al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale, pe cei doi candidaţi. Este un lucru convenit că învingătorul va deveni prin aceasta 52

preşedintele tuturor francezilor, chiar dacă majoritatea este infimă. Nici un individ, nici o autoritate, fie ea cea mai înaltă, nu va putea să se sustragă de la aplicarea acestei reguli. Dominaţia raţională legală îşi găseşte expresia cea mai înaltă în statul modern şi mai ales în administraţia de tip birocratic pe care se sprijină pentru a-şi realiza obiectivele. • Legitimitatea tradiţională desemnează o formă de domina ţie politică bazată pe încrederea, dimpotrivă, în caracterul sacru al tradiţiilor şi cutumelor care stabilesc regulile vieţii publice şi, de asemenea, în persoanele care sînt depozitarele directe ale aces tora. Elementul discriminator decisiv nu-1 constituie existenţa re gulilor şi caracterul de „sfinţenie" ce le este atribuit de „supuşi" si care, prin contagiune, se transferă asupra conducătorilor. Auto ritatea cu care este învestit şeful tradiţional poate varia. Ea poate fi puternică, dacă concentrează în mîinile sale esenţa puterii („sultanismul"). Ea slăbeşte într-o oarecare măsură dacă e împărţită cu alte autorităţi („patriarhat" sau „gerontocraţie") sau dacă se spri jină pe o administraţie supusă propriei persoane („patrimonialism"). Dar în fiecare din aceste cazuri titularul puterii, chiar relativ mediocru, este considerat moştenitorul unei tradiţii sacre. Hussein al Iordaniei sau Hassan II al Marocului îşi trag cea mai mare parte a credibilităţii din faptul că sînt consideraţi în ţările lor descen denţii direcţi ai lui Allah. • Legitimitatea carismatică, în sfîrşit, desemnează o formă de dominaţie politică fondată pe încrederea în caracterul exemplar al unui şef ieşit din comun, dotat cu o „carismă" sau cu un „far mec" fără egal. Calităţile efective ale eroului au mai puţină im portanţă decît încrederea învestită în ele şi decît competenţele pe care le manifestă în scopul de a le întreţine sau de a le reac tiva. Max Weber analizează cu grijă toate consecinţele pe care le poate avea organizarea dispozitivului politic în jurul unui şef carismatic. Pe de o parte, anturajul eroului nu beneficiază de nici o garanţie şi seamănă mai mult cu o cohortă personală sau cu o gardă pretoriană decît cu un grup stabilit în mod statutar. Pe de 53

JEAN BAUDOUIN

altă parte, dacă monarhul are ,,supuşi", şeful carismatic se adresează „adepţilor" care sfîrşesc prin a forma o „comunitate emoţională" şi prin a se abandona „farmecului" celui ales. în timp ce în forma tradiţională încrederea colectivă este învestită mai mult într-un principiu decît într-o persoană („Regele a murit, trăiască regele"), adeziunea populară e afectivă şi pasională, în sfîrşit, întreţinerea carismei îl obligă pe şef să mobilizeze resurse importante dacă nu vrea să se expună uitării şi dizgraţiei. Regimul carismatic induce o solicitare permanentă a adepţilor şi o teatralizare nevrotică a scenei politice. Dacă exemplul conducătorului bavarez Kurt Eisner se pare că i-a sugerat lui Max Weber conceptul de dominaţie carismatică, trebuie să recunoaştem că dictaturile plebiscitare contemporane (Lenin, Stalin, Mussolini, Hitler) au fost ilustrarea spectaculoasă a acestui concept. Chiar acum recent, istoricul Jan Kershaw se străduieşte să reinterpreteze nazismul pornind de la conceptul central de „carismă" şi să relativizeze prin aceasta recurgerea la paradigma totalitară. Nu trebuie să uităm că tipurile inventariate de Max Weber sînt „tipuri ideale". Ele nu există în stare pură în realitate şi au ca scop restituirea celor mai proeminente elemente ale societăţilor studiate. Acelaşi regim poate să împrumute elemente de la oricare din aceste „reconstrucţii utopice". Este cazul Imperiului napo leonian, de exemplu. Organizat în jurul persoanei împăratului, celebrînd faptele sale de arme devenite legendare, ne duce cu gîndul la dominaţia carismatică. Totuşi, crearea şi întărirea unei ad ministraţii din ce în ce mai raţionale şi centralizate cît şi codifi carea spectaculoasă a dreptului cutumier îl apropie mai mult de modelul raţional legal. Şi, în sfîrşit, tentativa de reconstituire a unei dinastii, a unei nobilimi imperiale şi chiar a unei cvasi-societăţi de curte ne duce cu gîndul la elementele unui tip tradiţional. : •••* . ,,< „ .-u ' • -•;;•'.' ' • • • • ' • • •

54


b) Dinamica socială Dacă fiecare tipologie prezintă riscul de „tipologizare" şi, în consecinţă, de pietrificare a raporturilor sociale, trebuie să-i recunoaştem clasificării weberiene meritul important de a fi înscris diferitele forme de dominaţie în relaţiile dinamice de schimb, de conflict şi de depăşire. Max Weber consideră că fiecare tip de legitimitate poartă şi generează fermenţii instabilităţii, sau chiar ai descompunerii ; aceştia tind să îl deturneze de la principiul iniţial şi să-1 orienteze spre un tip diferit. Metoda tipic ideală nu se poate sustrage lecţiilor istoriei. Nu există nici o îndoială că, înainte de toate, cuplul dominaţie tradiţională/dominaţie raţională legală conţine o dualitate centrală care parcurge în profunzime istoria societăţilor umane. Evoluţionist prudent, Max Weber identifică, totuşi, un proces de raţionalizare a societăţilor contemporane care le conduce, în cadenţe inegale, de la o dominaţie „tradiţională", fondată pe reguli impregnate de sacralitate şi autorităţi politice slab diferenţiate, spre o dominaţie tot mai „raţională" bazată pe legislaţii abstracte şi laicizate şi pe birocraţii din ce în ce mai funcţionale şi specializate. Raportată la acest binom central, şi dincolo de dezechilibrele care o ating, dominaţia carismatică apare ca o varietate de excepţie care survine, în general, în conjuncturi de criză ce derutează uzul curent al autorităţii politice. Un regim bazat în ultimă instanţă pe reguli obiective are mai multe şanse să dureze decît un regim bazat exclusiv pe resorturi personale şi emoţionale. Max Weber se fereşte să conchidă că dominaţia carismatică este nocivă şi decăzută, el preferă să recurgă la un dispozitiv conceptual care ocupă un loc central în interiorul sociologiei sale. Pe
JEAN BAUDOUIN

expus „rutinizării" şi, în consecinţă, dizgraţiei. De aceea el face mari eforturi de a-şi celebra propria persoană şi de a-şi ritualiza intervenţiile publice. Generalul de Gaulle a trăit în aprilie 1969 o tristă experienţă cînd poporul francez a refuzat, cu o mare majoritate de voturi, referendumul ce trebuia să ducă la suprimarea Senatului. Deşi rămînea şeful „legal" al statului şi nu trebuia să demisioneze, el şi-a părăsit funcţia în aceeaşi seară considerând că raportul de „legitimitate" care îl lega de Franţa încă din 18 iunie 1940 s-a prăbuşit brusc. Dar, pe de altă parte, avem de-a face cu un fel de dominaţie perturbatoare şi clarificatoare care scoate la suprafaţă situaţii tulburi sau descompuse, ce se străduiesc să restaureze ordinea sau să producă schimbarea. Nu este un efect al hazardului că acest tip de putere apare spontan în fazele de slăbiciune şi de putreziciune ale unui regim tradiţional : Martin Luther ia act de degenerescenta ierarhiei catolice romane, Lenin constată agonia regimului ţarist şi Nasser zdrobeşte dominaţia regelui Farouk în Egipt. Se deschide în mod brutal un drum care poate să ducă la o nouă formă de despotism dar care poate, de asemenea, să contribuie la modernizarea sistemului politic şi social şi care nu ar fi fost de conceput fără întîlnirea dintre un „erou" şi o conjunctură dificilă. Chiar dacă noţiunea de dominaţie carismatică este în primul rînd produsul unei investigaţii de natură sociologică, ea rămîne totuşi unul din puţinele pasaje din opera lui Max Weber unde este exprimată în contrapunct o formă implicită de preferinţă politică. Pentru el dominaţia raţională legală constituie doar un aspect al unui proces mai vast de raţionalizare a tuturor activităţilor sociale ce antrenează o standardizare progresivă a comportamentelor umane şi care conduce la „dezvrăjirea lumii", în comparaţie cu o astfel de perspectivă, conducătorul carismatic poate să furnizeze o compensaţie salutară dar şi să reintroducă elemente de perturbare şi de imprevizibil. Max Weber era în felul său un gaullist precoce, care nu se dorea un fiihrer dar care credea că democraţiile parlamentare au nevoie de o contrapondere plebiscitară. 56


Tipologia dominaţiilor politice elaborată de Max Weber la începutul secolului a intrat în aşa măsură în conştiinţa publică, încît s-a sustras oricărei vigilenţe critice. Ar fi absurd să fie trecută sub tăcere prolificitatea sa. Ea ne instruieşte într-un mod foarte util asupra ambivalenţei proprii fiecărei puteri politice. Pe de o parte, dificultatea de a guverna doar pe baza constrîngerii obligă orice autoritate să caute sprijin la popor. O dominaţie nu este niciodată aşa de bine asigurată ca atunci cînd ea se face cu asentimentul celor dominaţi. Dar, în acelaşi timp, orice autoritate politică e marcată în timp de pecetea fragilităţii. Sociologia lui Max Weber ne invită să scrutăm procesele de de-legitimare care pot în orice moment să erodeze baza politică a unui regim. Prin aceasta ea deschide calea unei înţelegeri mai nuanţate a crizelor politice şi a perioadelor de tranziţie (M. Dobry). Clasificarea weberiană este totuşi bine erodată de timp. Ea are resurse foarte sărăcăcioase atunci cînd trebuie să interpreteze totalitarismele moderne sau să se pronunţe asupra ciudăţeniilor democraţiei contemporane. 2. PARADIGMA DOMINAŢIEI LEGITIME. ABORDAREA GENEALOGICĂ

i ; >V

•;^. '

h '

'..

-l ',

.•••••

:'

— Poate fi considerată „societate politică" orice colectivitate umană din momentul în care ea răspunde unor criterii de stabilitate în spaţiu şi timp? în contradicţie cu o tradiţie la urma urmelor eterogenă, care acceptă fără probleme această ecuaţie, sociologia lui Max Weber o refuză cu încăpăţînare. Activitatea politică apare atunci cînd un ansamblu de instituţii specializate ajung să se emancipeze de grupurile primare ale societăţii şi să le subordoneze puţin cîte puţin propriilor scopuri. Nu este cazul „societăţilor tradiţionale" în cadrul cărora funcţiile regulatoare şi coercitive sînt fie ignorate, fie exercitate de cercurile dominante ale „comunităţii săteşti". Politicul are pretenţia diferenţierii şi specializării din ce in CG mai mari a rolurilor politice propriu-zise în dauna altor ro57

JEAN BAUDOUIN

luri sociale (a produce, a schimba, a naşte, a se ruga). El atinge apogeul o dată cu constituirea statului naţional închis între gra niţele unui teritoriu naţional. — Max Weber nu se mulţumeşte să definească activitatea politică în raport cu alte activităţi sociale. El se străduieşte în acelaşi timp să-i descopere procesul de formare şi de instituţionalizare de-a lungul istoriei. După părerea lui, nu este o întîmplare faptul că dezvoltarea statului se confundă pe parcursul mai multor secole cu istoria generală a Occidentului. Trecerea de la feudalism la monarhia vechiului regim marchează, de fapt, un moment de răscruce pe parcursul căruia „centre politice" din ce în ce mai dense şi organizate se substituie „grupurilor dominante" multiple, fragmentate, neinstituţionalizate. Avem de a face aici cu o invenţie fără termen de comparaţie, căreia nu putem să-i reperăm nici un fr echivalent în alte arii de civilizaţie. : M • • <' ' ' ' - ? - '

A. Sociogeneza statului-naţiune Focalizîndu-şi atenţia asupra trecerii de la feudalism la con struirea statului modern, Max Weber a încurajat fuziunea progre sivă a punctelor de vedere vechi ale istoriei cu punctele de vedere noi ale sociologiei numită astăzi „sociologia istorică a politicului". — în Statele Unite, sociologia istorică a avut marea şansă de a se alimenta din două focare distincte, dar în acelaşi timp parţial convergente. Pe de o parte, o orientare calificată în mod obişnuit „developmentalistă" care face din „dezvoltarea" şi din „moderni zarea" politică motivul principal al cercetării şi care îşi propune să contribuie la apariţia unor „centre" din ce în ce mai perfecţio nate în dauna „periferiilor" care devin astfel tot mai subordonate (Samuel Eisenstadt, Richard Bendix, Stein Rokkan). Pe de altă parte, o orientare cu tendinţe marxiste, care, fără a respinge dinamicile proprii politicii acordă o pondere mai mare variabilelor so ciale, economice şi culturale (Barrington, Moore, Charles Tilly, Perry 58


Anderson) şi care desluşeşte în dezvoltarea inegală a capitalismu lui modern un element esenţial de diferenţiere a traiectoriilor. — In Franţa, sociologia istorică este rezultatul a două surse care au fost mult timp radical distincte. Prima, şi cea mai celebră, a fost Şcoala Analelor. Din anul 1930, sub egida lui Marc Bloch, Lucien Febvre şi apoi a lui Fernand Braudel, s-a dezvoltat un •curent extrem de influent şi de creativ printre istoricii francezi, care pledează pentru o „istorie socială" a Franţei, opunînd cu bună ştiinţă superficialităţii evenimentelor constrîngerile „duratei lungi". Cea de-a doua este mai tîrzie şi însoţeşte, începînd din 1970, reîn noirea ştiinţei politice franceze. Lucrările considerabile conduse rnai ales de Bernard Badie, Pierre Birnbaum, Guy Hermet, Jean Frangois Bayart şi mai recent de Y. Deloye şi C. Haroche ilus trează fecunditatea extremă a acestei orientări. Se pare că dincolo de ceea ce le separă, şi este vorba de lu cruri importante, diferiţii reprezentanţi ai „sociologiei istorice" sau pus de acord în privinţa unei intuiţii centrale. Statul nu este cadrul natural al activităţii politice, cum s-ar putea deduce astăzi judecind după aparenta mondializare a „modului de producţie etatist" (Henri Lefebvre). El e produsul unei construcţii sociale şi culturale care a îmbrăcat forme şi ritmuri diferite de la o ţară la alta şi cu atît mai mult de la un continent la altul, în consecinţă, se impune să revedem condiţiile generale de manifestare a centre lor statale naţionale. Sînt reperate în general trei trăsături indisociabile : este vorba de un proces de apariţie legat de depatrimonializarea progresivă a raporturilor de putere, de un proces diversi ficat ce a adoptat ritmuri şi traiectorii eterogene şi de un proces pacificator generator al unei civilizări progresive a moravurilor.

a) Un proces emergent. Depatrimonializarea progresivă a societăţii

.

•

în lucrarea Leş Origines medievales de l'Etat moderne, Joseph Strayer face următoarea observaţie : „Spre anul o mie, scrie el, 59

JEAN BAUDOUIN

abia dacă am fi putut observa pe întregul continent european ceva care să semene cu un stat, excepţie făcea poate Imperiul bizantin". Spunînd acestea el enunţa implicit provocarea pe care sociologia istorică se străduie să o accepte : cum s-a trecut de la situaţia de extremă fărîmiţare a autorităţii la o situaţie de concentrare extremă a puterii, sau pentru a cita metaforă economică, cum am trecut de la o situaţie de „concurenţă" îndîrjită între o multitudine de „grupuri de dominaţie" la o situaţie cvasi-„oligopolistică", circa douăzeci de state-naţiuni împărţind,între ele, spaţiul european? La această întrebare răspunde într-un mod convingător opera lui Norbert Elias, care a fost mult timp ignorată şi care se impune ca o verigă decisivă între cercetările de început ale lui Max Weber şi sociologia istorică contemporană, într-o lucrare majoră, La Dynamique de l'Occident, el oferă o interpretare foarte încurajatoare despre formarea statului modern care se sustrage atît capcanelor determinismului, cît şi celor ale subiectivismului. Statul nu este nici produsul obligatoriu al unei necesităţi istorice, nici rezultatul unei strategii premeditate. El apare dintr-o multitudine de proiecte şi opţiuni care, înlănţuite, au sfîrşit prin a da naştere unor „configuraţii" foarte inedite, îmbinarea din ce în ce mai problematică dintre două matrice majore, una feudală şi patrimonială, cealaltă monopolistă şi centralistă, ar constitui trama decisivă a istoriei occidentale. ...

• Fărîmiţarea iniţială

h Feudalizarea progresivă a Europei, care urmează dezintegrării Imperiului roman, are drept corolar hegemonia unui mod de dominaţie de tip patrimonial ce poate fi recunoscută după îmbinarea mai multor trăsături. Prima şi fără îndoială cea mai importantă este personalizarea raportului de autoritate şi, în consecinţă, slaba instituţionalizare a puterii „politice" propriu-zise. Relaţia de bază a feudalismului e cea dintre senior şi vasalul său. Este vorba de o relaţie directă de la om la om simbolizată prin omagiul pe care cel de-al doilea îl aduce primului. Termenii „contractului de vasa60


litate" prevăd ca vasalul să jure fidelitate seniorului ; acesta, în schimb, îi promite ajutor şi protecţie. Cea de-a doua trăsătură e fluiditatea, volatilitatea raportului de autoritate. El nu este exercitat în locuri stabile şi necontestate. Dominaţia seniorială se exercită asupra supuşilor şi nu a teritoriilor. Ea variază în intensitate şi în timp în funcţie de războaiele de cucerire, de căsătorii şi de moşteniri. Este vorba deci de o autoritate fărîmiţată şi fragmentată. Superioritatea seniorului asupra vasalului este în multe privinţe fictivă şi abia dacă poate să stopeze o tendinţă din ce în ce rnai pronunţată de împrăştiere şi de multiplicare a „grupurilor de dominaţie", în Occident şi mai cu seamă în Franţa, această fragmentare a autorităţii e întărită de evoluţia legăturii de vasalitate, în perioada carolingiană, într-adevăr, seniorul îi mulţumeşte vasalului prin concesionarea unui beneficiu care poate fi o clădire sau o mănăstire. Puţin cîte puţin miza creşte şi, pentru a-şi asigura loialitatea vasalului, seniorul îi concede o feudă sau un teren de pe urma căruia el poate să aibă foloase materiale şi monetare. Trecerea gradată de la un „feudalism al beneficiilor" la un „feudalism ai feudelor" creşte considerabil autonomia vasalilor ; aceştia pot, cu mai multă uşurinţă, să-şi conserve şi să-şi extindă puterile pe care le deţin în materie militară, judiciară şi chiar fiscală. • Mecanismul monopolist Cizelînd intuiţiile centrale ale sociologiei weberiene, Norbert Elias a încercat să descrie inversiunea istorică ce a condus la formarea societăţilor naţional-statale. După părerea lui, două fenomene strîns ţesute între ele au stimulat într-o manieră constantă şi victorioasă ceea ce el numeşte „mecanismul monopolist". —• Primul şi cel mai hotărîtor a fost efectul devastator al războaielor. Acestea au constituit în multe privinţe motorul inconştient al concentraţiei monopoliste, înmulţirea lor, actele de cruzime, jafurile ce le însoţeau sfîrşesc prin a suscita nevoia unei autorităţi pacifiste, a unui arbitru capabil să restabilească ordinea. Primele centre politice apar atunci cînd monarhii şi suveranii

61

JEAN BAUDOUIN

reuşesc să „exproprieze puterile private", să interzică vasalilor războaiele de cucerire şi să capteze în folos propriu „monopolul coerciţie! legitime". Demilitarizarea progresivă a senioriilor celor mai importante este premisa indispensabilă a naşterii statului. —• Cel de-al doilea factor îl constituie stabilirea unor practici fiscale adevărate. Acestea se deosebesc tot mai mult de practicile vechi cum ar fi razia, prada sau chiar tributul. Impozitul regal este durabil, regulat, colectat într-o manieră din ce în ce mai metodică şi concurează în mod avantajos multitudinea anarhică a drepturilor senioriale. La început a existat o îmbinare subtilă între monopolizarea forţei armate şi monopolizarea funcţiei fiscale. Crearea şi întreţinerea unei forţe armate regale capabile să menţină ordinea în interior, dar şi să întreprindă cuceriri externe, sau să reziste agresiunilor străine, implică mobilizarea de resurse monetare importante. Impozitul permanent, mai mult decît armata permanentă, poate să întărească mecanismul statal şi prin aceasta să diminueze posibilităţile grupurilor periferice. — Edificarea unor birocraţii publice din ce în ce mai consis tente este un corolar obligatoriu. Din momentul în care monarhul reuşeşte să acumuleze toate acele „resurse distinctive" (să declare război, să adune impozite, să facă dreptate, să bată monedă), el are nevoie să-şi asigure concursul unui personal din ce în ce mai competent, regulat, specializat în executarea acestor sarcini dife rite. Bineînţeles că această „birocraţie" în sens weberian depinde de suveran şi are în consecinţă un aspect patrimonial, în acest timp, pe măsură ce se dezvoltă, ea creşte, se specializează şi se instituţionalizează pregătind astfel terenul marilor administraţii raţionale legale. •"'-'• • Producerea consimţămîntului Monopolul coerciţiei fizice în interiorul unui teritoriu dat de către un grup specializat se dovedeşte a fi cu atît mai eficace cu cit el este „legitim", altfel spus : este dus la împlinire cu asentimentul celor dominaţi. Dimensiunea ideologică este decisivă. Stabi-

62

INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIA POLITICA

lirea şi apoi stabilizarea unui centru politic implică fabricarea simultană a unui sistem de justificări din ce în ce mai coerent şi mai ordonat. Această acţiune cu caracter „de legitimare" a jucat un rol considerabil în procesul de depatrimonializare a societăţilor europene. — El clarifică într-un mod avantajos disocierea ce se stabi leşte între persoana regelui şi structura statului. Astfel, adunarea impozitului e cu atît mai fructuoasă cu cît „contribuabilul" are sentimentul că răspunde unei nevoi colective, legitime şi identifi cabile. In schimb, ea suscită revoltă şi răzmeriţă dacă se bănuieşte că fiscalitatea vizează finanţarea unor războaie inutile şi costisitoare sau alimentează cheltuieli somptuoase şi inutile. Puterea politică nu mai este concepută ca o simplă extindere la nivelul regatului a autorităţii exersate de şeful familiei într-un univers patriarhal. Ea se autonomizează şi se instituţionalizează trasînd puţin cîte puţin un fel de spaţiu public diferit de cel al „Casei regale" destinat să satisfacă o formă încă nesigură de interes general sau de utilitate colectivă. Ernst Kantorowitz, în studiul său Leş Deux Corps du Roi, descrie într-o manieră remarcabilă acest proces de dedublare a autorităţii p.olitice. Avem pe de o parte „corpul material" al rege lui, muritor, perisabil, ţintă a tuturor infirmităţilor condiţiei umane. Pe de altă parte se află „corpul mistic" al regelui, imaterial, etern, garant al continuităţii regatului, prevestitor al unei puteri depatrimonializate, obiective, substanţiale. — Preocuparea faţă de legitimare nu e străină de procesul de simbolizare a autorităţii politice. Dacă aceasta cîştigă un credit indiscutabil din legătura sa cu Biserica catolică şi dincolo de aceasta cu invizibilul, ea consacră totuşi un efort din ce în ce mai grijuliu iată de orchestrarea propriilor apariţii şi deplasări. Puterea regală apare în scenă în faţa supuşilor prin intermediul unei producţii simbolice din ce în ce mai densă şi mai ritualizată. încoronări, săr bători, funeralii, embleme, efigii, peceţi, toate contribuie nu numai -ia exaltarea majestăţii suveranului, ci şi la precizarea unor frontiere <-Qt mai tangibile între universul profan al persoanelor obişnuite ••»

63

JEAN BAUDOUIN


vează inevitabil orice iniţiativă intelectuală şi care dă greş în ceea ce Jacques Taminaux numeşte atît de bine „paradoxul retragerii şi al apartenenţei". Gînditorul este într-adevăr obligat să se „retragă" provizoriu dintr-o lume căreia „îi aparţine" totuşi, expunîndu-se astfel unui risc dublu : acela de a se retrage excesiv din lume şi de a se izola pe culmile contemplaţiei (Platon) şi acela de a se realiza excesiv în societate şi de a renunţa astfel la orice capacitate critică (Marx!). Dacă astăzi acceptăm cu uşurinţă că nupoate exista reflexie teoretică fără un minim de detaşare faţă de constrîngerile lumii trăite, dimensiunea acestei distanţe dă loc la estimări foarte contradictorii. Avem de a face aici cu un prim motiv de dispută. „Punctul de vedere al ştiinţei" este cel al observatorului care, în virtutea categoriilor pe care le utilizează, îşi construieşte cu răbdare obiectele şi revendică un nivel superior de cunoştinţe (episteme). „Punctul de vedere al teoriei" e cel al participantului (doxa) care are grijă să pornească de la problemele Cetăţii pentru a ajunge apoi la propuneri mai generale, în contribuţia sa la studiul intitulat Origines du totalitarisme, Hannah Arendt ne furnizează o reprezentare deosebit de convingătoare. Ea consideră întrutotul îndreptăţită folosirea spontană a noţiunilor de despotism sau de tiranie, atunci cînd ne referim la nazism sau la stalinism. Dar ea adaugă imediat că aceste noţiuni nu mai sînt suficiente cînd dorim să explicăm dimensiunile absolut „inedite" ale fenomenului şi de aceea propune un concept nou, acela de totalitarism. Teoria politică nu înclină să o „rupă" cu bunul simţ, ci doreşte să îl clarifice şi să îi confere sensuri noi, mai riguroase.

A. Eteronomia parţială a teoriei politice . .•<-• f

:••',-

Primul merit al teoriei politice este acela de a recunoaşte public faptul că a depins de la început de Cetate ; ea consideră ca problemele cu care se confruntă sînt aceleaşi cu cele pe care şi le 92

pun membrii Cetăţii şi pe care încearcă să le rezolve conducătorii acesteia. După exemplul filozofiei antice, ea începe prin a-şi revendica o poziţie cetăţenească. Aforismul lui Julien Freund, care afirma că „nu există fapte ci doar interpretări", îi este străin. Ea nu consideră politicul „o lume obiectivă" haotică şi informă, care nu se va dezmetici decît atunci cînd va fi abordată cu ipotezele raţionale ale ştiinţei. Politicul este, dimpotrivă, o „lume comună" premergătoare întrebărilor spectatorului, dictîndu-i într-o oarecare măsură subiectele şi temele. Este liniştitor în această privinţă faptul că filozofia politică contemporană evoluează din ce în ce mai mult spre o „filozofie practică", angajîndu-se să studieze problemele care îşi au izvorul în viaţa socială contemporană. Dacă ea plasează în centrul preocupărilor proprii problema democraţiei şi a laicităţii, dialectica libertăţii şi cea a egalităţii, confruntarea dintre om şi natură, articularea universalului şi a particularului, e pentru că tensiunile ce frămîntă societăţile moderne îi sugerează. o astfel de investigaţie. înseamnă aceasta oare că teoria politică are sarcina să recompună elegant atmosfera epocii, să reproducă după un model servil gîndurile şi comportamentele individuale? Evident că nu. După cum scrie Marcel Gauchet, este clar că „discursul rostit de actori nu este a priori nici mistificator, nici transparent". Teoria politică creează un fel de stare intermediară în cadrul căreia traducătorul interpret trebuie să se sprijine pe reprezentaţiile actorilor vieţii sociale şi în acelaşi timp să se debaraseze de ceea ce este aproximativ, incomplet, şi chiar înjositor în ele, pentru a putea atinge apoi un nivel mai abstract şi mai bogat. Eteronomia iniţială a teoriei politice rămîne, în consecinţă, relativă. Faptul că recunoaşte prioritatea politicului asupra conceptului nu îi scade cu nimic din valoare. Cu ocazia prezentării Dicţionarului de filozofie politică, Philippe Raynaud a afirmat pe drept cuvînt că o asemenea postură, este extrem de labilă. O dată abordată problema dependenţei teoriei de problemele vieţii sociale, de dezbaterile ce o animă şi de contradicţiile ce o frămîntă, subzistă mai multe modalităţi de apre9S INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA

JEAN BAUDOUIN

instanţă economicul rămîne „determinant". In toate variantele sociologiei sfera politicului tronează în interiorul spaţiului societal. Sociologia lui Bourdieu marchează un „cîmp politic" care coexistă cu alte cîmpuri şi care tinde să refracteze procesele de dominaţie ancorate în raporturile sociale. Sociologia lui Max Weber reperează o categorie aparte de constrîngere care revendică cu succes monopolul comenzilor legitime în interiorul unui teritoriu dat. Sociolo•gia lui Talcott Parsons izolează în aceeaşi manieră un „sub-sistem" chemat să regleze procesul de achiziţie şi de circulaţie a puterii. Dincolo de ceea ce le separă, şi nu este vorba neapărat de elemente neînsemnate, toate aceste construcţii se supun unei strategii comune de îndepărtare a politicului, care se vede circumscris şi Hmitat la un domeniu specific de activităţi şi de instituţii, la un sector mai mult sau mai puţin strîns delimitabil.

b) Neutralizarea politicului Dorinţa concertată de a atribui cu orice preţ politicului un „loc" prezintă un inconvenient grav. Ea nu ne permite să departajăm cu adevărat diferitele forme de societăţi politice : „ştiinţa politică, scrie de exemplu Claude Lefort, se naşte din eliminarea următoarei întrebări : cine face deosebirea dintre societăţi?" Această acţiune repetată de eufemizare a diferenţelor se deduce uşor din diferitele încercări de identificare a „obiectelor" sociologiei politice. • Politicul raportat la putere Tentativa cea mai veche, foarte prezentă printre ştiinţele sociale americane şi continentale, consistă în a identifica politicul cu conceptul de putere. Investigarea metodică a „relaţiilor de putere" ar fi obiectul preferat al sociologiei politice ; ea va fi astfel mult mai pertinentă decît dacă s-ar rezuma doar la analiza statului. Există „societăţi fără stat", dar nu există societăţi care să nu fie traversate de fenomene de dominaţie sau de influenţă legate de repartiţia inegală a resurselor politice, economice sau simbolice. 98

Indiferent că o abordăm la modul „substanţialist" — şi atunci ea rămîne limitată la o instanţă fixă şi determinată —, fie că o abordăm la modul „interacţionist" — şi atunci rezultatul este un raport de forţe instabil şi reversibil între doi sau mai mulţi actori —, puterea constituie un fel de invariabilă a societăţilor umane. Aceasta e direcţia aleasă în mod evident de politologul nord-american Robert Dahl, atunci cînd afirmă că „un sistem politic este o tramă persistentă de raporturi umane care implică o cantitate semnificativă de putere, de dominaţie, şi de autoritate". O asemenea opinie e, totuşi, greu de acceptat. Mai întîi, este sigur că orice relaţie socială trebuie să fie calificată drept „politică" chiar din momentul în care prezintă o „măsură semnificativă de putere"? Putem considera ca eminamente politică autoritatea tatălui de familie asupra copiilor săi, a profesorului asupra elevilor săi, a şefului de întreprindere asupra salariaţilor săi? îndoiala e cu siguranţă permisă. Se ajunge la o extindere abuzivă a obiectelor sociologiei politice, care astfel se contopesc în sfera nediferenţiată a „raporturilor de putere" şi care din acest moment nu mai au posibilitatea de a reda complexitatea societăţilor politice. • Politicul ridicat la rangul de sistem Avem de a face cu o a doua tentaţie, cea de a integra politicul în universul mecanic al sistemelor. Este meritul politologului de origine canadiană David Easton de a fi imaginat o grilă de analiză extrem de sofisticată, care nu a prea avut succes la specialiştii francezi în ştiinţe sociale, dar care a exersat o influenţă considerabilă în 'Statele Unite şi în ţările anglo-saxone. Modelul „sistemic" al lui David Easton a fost expus într-o lucrare clasică intitulată chiar Analyse du systeme politique. După ce a definit sistemul politic \ drept „ansamblul interacţiunilor prin care obiectele de valoare sînt repartizate într-o societate prin intermedierea autorităţii", D. Easton a ignorat cu bună ştiinţă structura internă a autorităţii centrale, pentru a fi interesat în exclusivitate de tranzacţiile pe care aceasta ie încheie cu mediul său social. La nivel superior, sistemul este 99 v*

JEAN BAUDOUIN

supus unor „exigenţe" şi e stimulat de susţinători (imputs). Prin exigenţe înţelegem cereri adresate deţinătorilor autorităţii politice pentru ca ei să satisfacă o revendicare sau alta. Pentru a evita situaţia de „supraîncărcare", sistemul pune la punct „regulatori", sau „gatekeepers". „Regulatorii instituţionali" desemnează toate instituţiile, partidele, grupurile de presiune, adunările reprezentative, avînd ca sarcină să stăvilească fluxul cererilor în scopul de a le restitui conţinutul şi volumul compatibile cu echilibrul general al sistemului. „Regulatorii culturali" desemnează toate instanţele de socializare şi de inhibiţie care au vocaţia de a difuza normele şi valorile susceptibile să încadreze şi să legitimeze conduitele sociale, în partea inferioară, după ce le-a filtrat, sistemul converteşte cerinţele în decizii, acţiuni şi programe (outputs) care afectează situaţia materială şi morală a indivizilor sau a grupurilor şi care au ca scop tocmai dezamorsarea contradicţiilor iniţiale. Răspunsurile imaginate de sistem „acţionează retroactiv" asupra cerinţelor şi a susţinătorilor. Dar dacă ele vor suscita noi cerinţe şi noi dezordini,. vor fi considerate nepotrivite. Ele pot duce chiar la o situaţie de „criză" dacă, aşa cum s-a întîmplat în mai 1968 în Franţa, intensificarea cererilor a avut ca răspuns o brutală evaporare a susţinătorilor. La o primă abordare, sistemismul lui David Easton operează un progres dublu în raport cu explicaţia anterioară. Pe de o parte, el nu este atît de „rece" cum ar părea, o dată ce capacitatea de a „aloca valori" este de la bun început considerată ca o dimensiune cardinală a activităţii politice. Dar mai ales el atestă încă o dată poziţia centrală a politicului, rolul primordial jucat de acesta în regularizarea schimburilor, în pacificarea conflictelor şi în menţinerea echilibrelor. Totuşi, acest aparent „progres" îşi are preţul său : refuzînd să opereze discriminări pertinente între diferitele sisteme de alocare a valorilor şi reducînd invariabil acţiunea politică la un mecanism de gestiune a tranzacţiilor sociale orientate spre propria reproducere, el revine la cultul generalizărilor şi astfel ruinează orice înţelegere adevărată a naturii politicului. Modelul sistemic nu ne poate oferi decît o utilitate euristică. 100

INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITiCA

• Politicul confundat cu dominaţia La prima vedere, ştiinţa politică, aşa cum o concepe Max Weber, se sustrage acestui gen de obiecţii. Nu defineşte el politicul ca fiind capacitatea obţinută de o grupare umană în scopul monopolizării resurselor constrîngerii fizice în interiorul unui teritoriu dat? Nu adaugă el că o asemenea revendicare va avea cu atît mai mult succes, cu cît ea se va prevala de credinţele colective suficient interiorizate pentru a-şi valida „legitimitatea"? Nu era obsedat Max Weber de a demonstra absoluta singularitate a politicului şi de a repera în el o categorie de constrîngere comparabilă cu oricare alta, o putere deasupra puterilor avînd tendinţa de a-şi subjuga multitudinea de colectivităţi particulare? Şi totuşi, nici acest demers riguros nu convinge. El conferă excesiv de multă valoare procedeelor de legitimare a autorităţilor politice în detrimentul principiilor generatoare ale societăţilor politice. Chiar dacă lăsăm de o parte desprinderea progresivă a suveranităţii şi a teritorialităţii, nu e sigur că îmbinarea dominaţiei cu credinţa în interiorul unui teritoriu dat furnizează hic et nune ulima ratio a activităţii politice. Ea desemnează, dimpotrivă, o nouă generalitate care contribuie la atenuarea diferenţelor esenţiale care separă societăţile politice. Ce cîştigă analiza politică dacă cea de-a treia Republică, democraţia americană, Rusia stalinistă, sau Germania nazistă sînt scufundate în confuzia veselă a „dominaţiilor legitime"?! Astfel, oricare ar fi metodele utilizate sau direcţia de abor dare, fie că sociologia politicului angajează puterea, fie sistemul sau dominaţia, rezultatul rămîne acelaşi : aşa cum notează Philippe Beneton, „ştiinţa învinge întotdeauna ceea ce este ieşit din comun", disputa dintre căutarea marelui invariant şi căutarea unor lucruri neobişnuite e întotdeauna cîştigată de prima. Alta va fi percepţia noastră asupra politicului dacă încetăm să-1 considerăm ca pe un „sector" aşezat în interiorul societăţii şi dacă devenim conştienţi de adevărata măsură a universalităţii sale. ^.,,. 102

JEAN BAUDOUIN

B. Deplasarea politicului spre social


•'

In acest punct, trebuie să revenim asupra operei lui Claude Lefort. Ea procedează la o răsturnare coperniciană a problematicii sociologice, în opoziţie cu opinia durkheimistă atît de răspîndită, conform căreia „doar socialul explică socialul", deşi politicul nu este decît un derivat al vieţii sociale, autorul lucrării Essais sur le Politique consideră că, dimpotrivă, politicul precede socialul. Politicul este, de fapt, acel pol simbolic în cadrul căruia grupul social se de fineşte şi se reprezintă şi graţie căruia se formează şi prinde con tur. Politicul e în acelaşi timp autoreprezentare a societăţii şi o instituţie a ei. .f ,

a) Politicul sau autoreprezentarea societăţii

i.

i

"> ••'>'

'-> '

'

i - r if

Teoria politică refuză din principiu un postulat : cel al autosuficienţei socialului, idee conform căreia o societate se abandonează unei autoconteinplări imanente. O societate se instituie mai întîi în ordinul simbolic al reprezentării şi nu în înlănţuirea aparentă a articulaţiilor sale interne. — O primă consecinţă : politicul este indicatorul unei diviziuni originare a societăţii. El e acel loc în care este reprezentat spaţiul social şi care recunoaşte în acelaşi timp sciziunea existentă în cadrul acestui spaţiu între fiinţa sa empirică şi reprezentarea sa simbolică. Această ambivalenţă apare în deplinătatea sa în epoca democratică. Societatea democratică este cea care într-adevăr dă formă şi face vizibile elementele ce divizează grupul social. Politicul reprezintă acel dialog public, acea conversaţie gălăgioasă pe care societatea o întreţine cu ea însăşi pentru a produce şi a-şi administra propria istoricitate. El e expresia cea mai înaltă a unei formaţiuni sociale care se dovedeşte capabilă să spună în mod conştient ce vrea să fie şi ce poate să fie. O asemenea sciziune constitutivă a politicului nu lipseşte totuşi nici din societăţile tradiţionale, în această privinţă, modul în care a perceput Claude Lefort 102

antropologia politică a lui P. Clastres este foarte util. „Şeferiile sociale", „şeferiile amerindiene" par plasate sub semnul indiviziunii sociale, dînd sentimentul unei reproduceri mecanice bazată pe puternica interiorizare a normelor culturale. Ele sînt însă în mod tacit ordonate către o finalitate : evitarea formării unei autorităţi separate, atribuirea de prerogative fictive unui „şef" care a fost, în mod paradoxal, mandatat să dejoace apariţia unei puteri coercitive. Or, observă C. Lefort, ,,o asemenea idee presupune că societatea nu mai coincide cu ea însăşi, că ea se confruntă cu o diviziune ale cărei efecte se străduieşte să le anuleze", că ea era deja „condamnată" la acea muncă de reflexie asupra ei însăşi care reprezintă deja marca politicului. Astfel, fie că este „tradiţională" sau „modernă", societatea se defineşte şi se desfăşoară pornind de la „o instanţă simbolică ; aceasta nu se găseşte propriu-zis nici în interiorul spaţiului căruia îi conferă identitate nici în exterior, dar îi creează simultan un înăuntru şi un afară". — Cea de-a doua consecinţă : politicul are în mod clar de-a face cu universalitatea. Pentru o formaţie socială a fi capabilă să se autoreprezinte însemnă administrarea tensiunii ce se instalează irevocabil între două ordine parţial ireductibile, cel al generalităţii pe de o parte, şi cel al particularităţii pe de alta. în această privinţă, lecţia lui Aristotel a rămas la fel de valabilă de-a lungul secolelor. Cel care crede că poate să se imagineze în afara prezenţei celorlalţi, ori nu este încă uman, ori deja nu mai este uman : este o „brută" sau un „zeu"! A trăi politic şi deci uman înseamnă a trăi în compania celorlalţi şi, dacă e posibil, în relaţii de prietenie cu ceilalţi. Doar că, încredinţată sieşi, societatea produce şi exacerbarea egoismelor şi a individualismelor, dezlănţuirea tensiunilor şi a violenţelor. Ceea ce Emmanuel Kant exprima într-o formulare rămasă celebră", „insociabila sociabilitate a omului", desemnează în acelaşi timp şi sarcina politicului : să facă în aşa fel, încît afirmarea subiectivităţii fiecărui individ să nu meargă pînă acolo încît să pună în pericol coexistenţa socială, să menţină primordialitatea 103

JEAN BAUDOUIN

şi suveranitatea lui „vfem să trăim împreună" asupra imperiului neprevăzut al dorinţelor şi intereselor individuale. • • ; -r- Cea de a treia consecinţă : această manieră de a concepe politicul permite desprinderea lui de interpretările abuzive, stato-centriste, deşi acesta păstrează o oarecare legitimitate. Dacă politicul a fost şi este în aşa măsură identificabil cu statul, aceasta se întîmplă pentru că el îşi manifestă prezenţa într-un mod imediat şi sugestiv, se impune ca o instanţă ce are mai mult decît oricare alfa vocaţia de a asigura prevalenta universalului asupra particularului. Totuşi, chiar dacă politicul este anterior constituirii statului, el deja supravieţuieşte „golirii" sale progresive. Pentru a da doar un exemplu, deşi încă nu are atributele unui stat federal, Uniunea Europeană e un spaţiu clar politic. Astfel, atunci cînd se întîlnesc şefii de stat şi de guverne pentru a stabili principiile uniunii economice şi monetare sau pentru a reflecta la ceea ce ar putea fi o Europă socială, ei nu se complac doar în întâlniri cu caracter „economic", „social" sau „tehnic", ei dau implicit un semnal spre un nou loc simbolic prin care Europa în formare începe să se auto-reprezinte, să spună public ce înţelege ea să fie şi să devină. Paradoxal, demersul spontan critic al sociologiei politice nu dezminte această interpretare. A gîndi politicul la modul machiavelic al deviaţiei, al confiscării sau al corupţiei înseamnă: a accepta în mod tacit că politicul are părţi comune cu universalul, că societatea e capabilă să se identifice cu abstracţiile fondatoare şi că acestea sînt deci perfect capabile să supravieţuiască aparentei lor denaturări. Trebuie deci subliniat încă o dată că o sociologie strict empirică este incapabilă să efectueze o deosebire pertinentă între principii şi aplicarea lor şi să admită că acestea nu se epuizează totuşi într-o practică deviantă sau debilă. Parţialitatea ideologică a tribunalelor sau venalitatea magistraţilor nu sînt motive temeinice şi suficiente pentru a respinge principiul independenţei justiţiei, principiu ce rămîne o „idee regulatoare", dar şi o resursă colectivă care poate deci să fecundeze reforme pozitive.


b) Politicul sau întemeierea societăţii

•

Cornelius Castoriadis care, înainte de a se certa cu Claude Lefort, a creat şi a animat împreună cu el grupul „Socialisme ou barbarie", şi-a intitulat una din principalele lucrări L'instituHon imaginaire de la societe. Dacă politicul este reprezentare, el este simultan şi acţiune, îndeplinire şi întemeiere. Politicul precede socialul. El nu putea fi „în" societate din moment ce o societate nu revine la ea însăşi decît prin instituţia sa politică. Cu atît mai mult, politicul nu ar putea fi „în afara" societăţii din moment ce el este condiţia primordială de existenţă şi de înţelegere a ei. După Claude Lefort, dimensiunea exclusiv inaugurală a politicului se exprimă la trei niveluri indisociabile. Politicul este înainte de toate „întruchiparea coexistenţei sociale" : el se transformă în instituţii, norme, reguli care au capacitatea de a administra pluralitatea socială şi de a asigura coeziunea relativă a grupului. Politicul e apoi „punerea în scenă a coexistenţei sociale" : ea induce atunci un sistem de reprezentaţii în sensul teatral al cuvîntului, prin care puterea se face văzută pe aceeaşi scenă cu resortisanţii săi. De la ceremoniile minuţioase ale regalităţii din insulele Băii, atît de subtil studiate de Clifford Geertz, pînă la marile liturghii colective proprii universului republican, puterea politică nu a încetat să afirme la modul spectacular principiile care susţin ordinea societăţii. Politicul este, în sfîrşit, mai ales „punerea în scenă a coexistenţei sociale" : nu există societate care să nu fi fost supusă unor discriminări primordiale ; dreptate, nedreptate, adevăr şi fals, legitim şi nelegitim percepute ca atare de membrii săi. Fiecare societate este, după o expresie fericită a lui Claude Lefort, ,,un spaţiu de înţelegere" pe care este convenabil să-1 delimitezi, dar pe care nu este interzis să-1 evaluezi. V Evocarea lui Tocqueville în această privinţă ar putea fi de folos. In marea sa lucrare De la democraţie en Amerique, el îşi pune întrebări asupra „raporturilor dintre stăpîni şi servitori" şi despre aparenta lor supravieţuire la destrămarea epocii aristocratice şi la 105

JEAN BAUDOUIN

todologice care, în ultimă instanţă, pune într-o lumină favorabilă „nenorocirea" evocată anterior. .. • înainte de toate, este în logica unei atitudini, care face din izolarea prealabilă a cercetătorului faţă de lumea profană o condiţie imperativă a cunoaşterii ştiinţifice, să favorizeze o disociere netă între „eul ştiinţific" şi „eul cetăţean". Politologul e acea fiinţă ciudată uneori, care consideră că este „natural" să-şi poată cumpăra ziarul preferat, să voteze sau nu pentru diferite partide politice, să-şi afirme drepturile, eventual lezate, în faţa unor instanţe independente dar care, atunci cînd îşi arborează postura de savant, demonstrează într-un mod foarte riguros că toate aceste libertăţi nu sînt decît construcţii sociale dubioase sau chiar periculoase. • Nu trebuie să uităm că tradiţia holistă inaugurată în Franţa de sociologul Emile Durkheim a avut acelaşi rol, dacă nu unul mai important decît economia marxistă în acţiunea de descalificare a democraţiei. O sociologie ce, repetă fără încetare că „doar socialul explică socialul" nu poate decît să scadă valoarea autonomiei politicului şi să discrediteze prin aceasta democraţia care este, fără îndoială, modalitatea cea mai substanţială şi cea mai „politică'4 de instituţionalizare şi de organizare a societăţii. Se ajunge astfel la ceea ce am putea numi o concepţie „peliculară" a democraţiei politice. Aceasta nu este considerată niciodată un regim ale cărui idealuri, valori şi mecanisme ar influenţa în vreun fel orientarea instituţiilor şi moravurilor. Ea este doar o membrană fină ce acoperă un corp social care se lasă la nesfîrşit pradă unui joc al conflictelor şi al colaborărilor, al interacţiunilor şi al dominaţiilor. — In sfîrşit, teoria aşa-zisă a adevărului-corespondenţă. comună tuturor sociologiilor empirice care decretează că a cunoaşte înseamnă a raporta ipotezele la „fapte" observabile cu mijloace empirice verificabile, şi eventual falsificabile, nu poate să nu reacţioneze negativ la înţelegerea regimului democratic. Ea nu e în stare să-i recunoască ideile regulatoare şi utilităţile colective. Nimic nu ilustrează mai bine această posibilă derivă a pozitivismului decît ideile despre abordările machiavelice ale democraţiei şi ale celor '.122


aşa-zis pluraliste ale totalitarismului acreditate de sociologii nordamericani din anii 1956—1960. Se demonstrează, de exemplu, că societăţile comuniste, departe de a fi monolitice, erau sisteme se-micompetitive, deoarece mai multe „grupuri" îşi fac concurenţă în scopul controlării resurselor puterii. Nici una din aceste teorii nu este falsă din punctul de vedere al regulilor metodei sociologice. Şi una şi cealaltă solicită „date empirice" aparent incontestabile : pe de o parte, coruperea idealurilor democratice prin practici oligarhice, pe de altă parte, evidenţierea grupurilor de asociaţi-rivali aflaţi în competiţie pentru exercitarea puterii. Şi totuşi e suficient ca abordările respective să fie îmbinate pentru a ne da seama că ele dau naştere unui monstru : societăţile pretins democratice vor fi de fapt paralizate de structurile de autoritate oligarhice, în timp ce societăţile pretins totalitare vor fi în realitate nişte poliarhii încă imperfecte! A raţiona în acest fel înseamnă a confunda principiul cu acţiunea, înseamnă a ignora dimensiunea simbolică a politicului, înseamnă a renunţa să ne mai gîndim la drumurile libertăţii. Teoria regimurilor democratice nu are intenţia să cadă în cealaltă extremă şi să-şi preamărească valorile şi realizările. Ea este totuşi atentă la principiile ce o ghidează, la logicile ce îi animă instituţiile şi moravurile, la contradicţiile ce o frămîntă şi care o poartă uneori spre orizonturi mai întunecate, în acţiunea uneori riscantă de căutare a principiilor, compania lui Benjamin Constant ne va fi de mare ajutor. Cu ocazia unei celebre conferinţe ţinute în anul 1918 la Atheneul din Paris, acest mare teoretician al liberalismului a stabilit o distincţie hotărîtoare între două tipuri de libertate. Pe de o parte „libertatea anticilor", care face din participarea activă a subiectului la viaţa politică motivul exclusiv al democraţiei. Pe de altă parte, „libertatea modernilor" care, dimpotrivă, face din „securitatea foloaselor private" scopul principal al republicii. O asemenea dualitate este, în parte, fertilă. Chiar dacă devenirea ulterioară a societăţilor democratice şi-a propus, dacă nu să uniformizeze, cel puţin să asocieze libertatea-participare şi libertatea-autonomie, totuşi ea semnalează existenţa unei tensiuni ce se găseşte 123

JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA ,

. ; •. . ,

l

întotdeauna în principiul democraţiei şi care îi este fără îndoială consubstanţială. Ni se atrage astfel atenţia asupra unei a treia -dimensiuni a democraţiei care nu e deductibilă în mod spontan .din cei doi termeni iniţiali, dar care îi clarifică natura irevocabil problematică. Democraţia este, fără îndoială, singurul regim ce admite public că îşi are limitele ei şi care prin aceasta sfidează nehotărîrea. Trebuie să abordăm acest trinom cu mai multă atenţie..

A. Un regim participativ. Figura cetăţeanului în remarcabila sa lucrare, L'Idee d'humanite. Introduction- ă la phenomenologie, filozoful german Robert Legros distinge în se colul al XVIII-lea, cel al Luminilor, şi în secolul al XIX-lea,-ceI al Romantismului, un moment de răscruce cînd se încrucişează pentru prima oară pe acelaşi teren două matrici simbolice, două probleme majore chemate să coexiste din ce în ce mai puţin paşnic r — „Problematica smulgerii", mai întîi, care presupune că in dividul nu se poate realiza cu adevărat ca om şi ca subiect politic decît smulgîndu-se determinărilor sale iniţiale, dobîndite sau im puse, situîndu-se pe o poziţie de exterioritate relativă ; aceasta primă teză a fost formulată cu o vigoare fără egal de Emmanuel Kant într-o conferinţă celebră din 1784 intitulată Qu'est-ce que Ies Lumieres? ; el răspunde la întrebare astfel : „Ce sînt Luminile, dacă nu ieşirea omului din starea de minoritate de care este , el însuşi responsabil?" :, — „Problematica înrădăcinării", apoi, care afirmă că, dimpotrivă, individul este înainte de toate o fiinţă socialmente plasată şi construită, un moştenitor îndatorat faţă de familie, de natură, de cultură şi care nu se poate sustrage naturii sale fără a-şi pri-cinui grave prejudicii ; nu constituie o întîmplare faptul că reacţionând împotriva universalismului epocii Luminilor, această a doua matrice va găsi în filozofia germană, mai precis în cea a lui Herder şi Hegel, sursele de inspiraţie cele mai fertile şi mai coerente. •• 124

Figura cetăţeanului, inseparabilă de concepţia participativă a democraţiei, reiese foarte clar din prima problematică, cea a ,,smul-^ gerii". Democraţia postulează apariţia unui nou tip uman capabil să-şi depăşească particularităţile pentru a se înscrie într-un ori zont mai vast, acela al unui domeniu public sau al unui spaţiu pu blic deschis confruntării valorilor şi intereselor. Această problema tică a smulgerii, ca premisă indispensabilă stabilirii unui spaţiu cetăţenesc, a apărut şi s-a întărit cu ocazia experienţelor istorice' propriu-zis inaugurale, care trebuie să fie trecute în revistă : de mocraţia ateniană, democraţia nord-americană, Revoluţia franceză. Dar trebuie, de asemenea, să se acorde atenţie evoluţiilor şi meta morfozelor figurii cetăţeanului, constantă şi schimbătoare în ace laşi timp. , -

a) Democraţia pieţei publice. Precedentul atenian

' -

Numeroase au fost ursitoarele care s-au aplecat deasupra leagănului atenian! Numeroase au fost şi mai sînt şi acum comentariile şi interpretările! Nimeni nu mai contestă faptul că, o dată cu ridicarea, apoi cu stabilizarea democraţiei ateniene, s-a produs oruptură şi totodată un nou început, fenomene ce ne obligă să judecăm într-un mod diferit raportarea noastră la politic. Istoricul britanic Moses I. Finley a vorbit, referindu-se la acest fapt, despre „inventarea politicului". Mărturia sa, susţinută de o vastă erudiţie, este cu atît mai remarcabilă cu cît, mult timp influenţat de Şcoala de la Frankfurt şi de teoria marxistă, nu a fost foarte „predispus" să oficieze acest fel de revanşă a politicului asupra socialului. Aici avem cu adevărat un punct nevralgic. Dacă nu e cazul să idealizăm democraţia antică, ar fi totuşi infinit mai grav să nu-i recunoaştem sau pur şi simplu să-i banalizăm realizările. Grecii nu au avut predecesori şi istoria Cetăţii ateniene este o succesiune neîncetată de invenţii politice — şi nu de „construcţii sociale"! — care au bulversat modul de a înţelege organizarea societăţii, care vor deveni o referinţă primordială pentru toate revo125,

JEAN BAUDOUIN

luţiile democratice ulterioare şi care, astăzi încă, influenţează ter menii dezbaterii politice.


-

• Inventarea democraţiei Precedentul atenian s-a dovedit încă de la început bogat în semnificaţii, atestînd idealul participativ al democraţiei antice, informîndu-ne asupra limitelor sale, alertîndu-ne de asemenea asu pra virtualităţilor sale despotice. — O democraţie directă. Inovaţia cea mai remarcabilă a de mocraţiei ateniene o constituie cu siguranţă reunirea „demosului" în agora în medie de trei-patru zile pe lună. Adunarea sau Ecclesia dispune în principiu de puteri cvasi-nelimitate ; ea discută şi adoptă legile Cetăţii, ia decizii asupra raporturilor cu celelalte cetăţi şi hotăreşte pacea sau războiul. Ea este asistată în această sarcină de un adevărat organ executiv, Consiliul celor cinci sute care pregă teşte şi pune în practică deciziile Adunării. Cetatea ateniană oferă «xemplul unei societăţi pe deplin istorice în cadrul căreia mai multe mii de cetăţeni se consacră din plin politicii şi sînt chiar parţial remuneraţi pentru îndeplinirea acestei sarcini. In opinia lui P. Vi•dal-Naquet, acest punct este decisiv şi ilustrează naşterea conştiin ţei politicului la greci. Principiul retribuţiei funcţiilor civice anunţa •ceea ce Max Weber va numi mult mai tîrziu profesionalizarea ac tivităţii politice. Aceasta e deja concepută ca o meserie ce absoarbe In totalitate timpul celui ce o practică. Sentimentul participării in tense la treburile publice este dublat de îmbinarea a două meca nisme : pe de o parte, opţiunea pentru tragerea la sorţi în defa voarea alegerilor pentru desemnarea magistraturilor colective, şi, pe de altă parte, durata limitată a mandatelor, în general un an, cu posibilitatea repetării doar o singură dată. Tragerea la sorţi, asociată cu scurtimea mandatului, au o consecinţă hotărîtoare : permiţînd unui număr mare de cetăţeni să participe la funcţiile de concepere, de execuţie şi de jurisdicţie, ele împiedică diviziunea modernă între „guvernanţi" şi „guvernaţi" şi, dimpotrivă, favori zează alternanţa conducerii şi a obedienţei, permiţînd astfel fie126

căruia să simtă pe deplin condiţia de cetăţean. Rotarea rapidă a funcţiilor face ca democraţia antică să fie una directă şi nu una reprezentativă, o societate deschisă, faţă în faţă, şi nu una com partimentată în puteri distincte. — O democraţie limitată. Democraţia ateniană are, bineînţe les, şi partea sa de umbră! Atenţie însă la mirajele iluziilor re trospective! Cea mai mare parte a restricţiilor în exercitarea drep turilor cetăţeneşti pe care ochii noştri de „moderni" le consideră incompatibile cu însuşi principiul democraţiei erau în acea vreme considerate „naturale". Pe de o parte, democraţia antică este in contestabil oligarhică. Acţiunea politică rămîne în multe privinţe un lux rezervat membrilor cei mai bogaţi ai Cetăţii. Nu ne nastem cetăţeni, dar devenim datorită apartenenţei la o frăţie sau la o fa milie. In mod evident, democraţia antică e exclusivă şi lasă pe margini majoritatea poporului : femeile, limitate strict la sarcinile domestice, străinii stabiliţi la Atena, care lucrau în număr mare în ateliere şi prăvălii, sclavii legaţi de stăpînii caselor şi a căror condiţie umană era îndoielnică, în total, ceva mai puţin de 10»/o din populaţia adultă participa efectiv la dezbaterea publică! „Este nevoie de timp liber pentru a te ocupa de treburile publice", scrie Hannah Arendt care, în timp ce-şi mărturisea admiraţia faţă de Polis-ul atenian, recunoaşte că cetăţean este acela care are destul de mulţi bani şi timp pentru a se sustrage sarcinilor domestice sau celor legate de cîştigarea banilor. — O democraţie despotică! Chiar dacă democraţia antică e de esenţă participativă, ea nu pare liberală în sensul modern al ter menului. Abia născută, democraţia îşi dovedeşte o virtualitate. . . nedemocratică! Regăsim aici faimoasa distincţie formulată în 1818 de Benjamin Constant. Libertatea anticilor se epuizează în împli nirea funcţiilor civice, dar nu se extinde deloc şi asupra altor ac tivităţi sociale. Limbajul contemporan al „drepturilor omului" era necunoscut fondatorilor democraţiei ateniene. La sfîrşitul secolului al XlX-lea, Fustei de Coulanges radicalizează obiecţia emisă de B. Constant. După el, libertatea grecilor este pur şi simplu nega-

-

12T

JEAN BAUDOUIN

livă şi poate fi înţeleasă doar ca refuzul unei dominaţii străine sau personale. Cetatea antică, în schimb, supune organizarea societăţii •civile unor ritualuri exigente şi copleşitoare. Ea prefigurează un .sistem de încadrare a practicilor individuale şi colective pe care nici un „modern" nu ar putea să le suporte. Acestea anunţă, în felul lor, era „despotismelor democratice". Trebuie, totuşi, să mode-;răm o asemenea interpretare totalizantă a democraţiei antice. Chiar dacă Ecclesia a concentrat în mîinile sale puteri considerabile, ea nu •era totuşi omnipotentă. Tribunalele populare, ai căror membri se xecrutau din corpul heliaştilor, trebuiau să fie la curent cu toate acţiunile intentate împotriva legilor, considerate dăunătoare (graphe para nomon). Orice cetăţean putea astfel să intenteze o acţiune împotriva persoanei care se afla la originea propunerii legislative •sau a decretului incriminat. Această acţiune avea ca efect suspen-darea hotărîrilor respective, constituind un fel de control al constituţionalităţii. Orice măsură votată de Adunare putea fi reexaminată de un tribunal popular şi, eventual, putea fi declarată ilegală dacă un simplu cetăţean formula o cerere în acest sens. O prefigurare a •statului de drept se insinua astfel în pliurile democraţiei directe.


•a Trebuie mers mai departe în studiul acestui fenomen de ex•cepţie care a fost fenomenul atenian şi să depăşim opoziţia stabilită între democraţia antică şi democraţia modernă. Grecii ne-au transmis o concepţie profund originală despre politic pe care, în multe privinţe, o mai păstrăm şi astăzi. — Politicul ca spaţiu public. Dacă Grecia antică fascinează într-o asemenea măsură, acest lucru se datorează faptului că aici a apărut, pentru prima oară în istorie, un spaţiu deosebit în cadrul căruia se întîmplă ceea ce Aristotel numeşte „punerea la un loc a faptelor şi a cuvintelor". Pentru Hannah Arendt, deosebirea dintre „domeniul public" şi „domeniul privat", între „polis" şi „oikos" ,are o importanţă deosebită, în afară de „casa" supusă autorităţii .fără restricţii a stăpînului, apare o scenă inedită unde individul

devine persoană publică, capabilă să judece şi să decidă, unde fiecare se consideră egalul şi prietenul celuilalt şi mai ales unde poate revendica dreptul de a lua cuvîntul (isegoria) şi cel de a elabora legi (isonomia). Cetăţeanul atenian este cu adevărat un „animal politic" în sensul lui Aristotel. Activitatea politică îi procură o bucurie fără egal, un sentiment de plenitudine. Identitatea civică depăşeşte, ca valoare şi intensitate, toate celelalte trepte ale existenţei sociale. Thucydide, care nu era chiar prietenul democraţilor, recunoştea că cetăţeanul din Atena respecta cu atît mai mult legile, cu cît el avea sentimentul că este artizanul lor şi devenea un combatant cu atît mai eficace, cu cît ştia mai bine ce are de apărat. Mai trebuie să adăugăm o ultimă observaţie care, la urma urmelor, ar fi putut fi un punct de plecare. Succesul dovedit al democraţiei ateniene datorează mult unei reforme iniţiate de Clisthene, destinată restructurării sistemului de guvernare. Atunci cînd Attica era subdivizată într-o sută de cantoane sau deme, Clisthene le-a repartizat pe acestea din urmă în jurul a zece phylai, în aşa fel încît fiecare dintre ele să cuprindă deme aparţinînd la trei segmente diferite de teritoriu. Scopul unei asemenea manevre a fost acela de a dejuca riscul clientelismului şi de a favoriza participarea la Ecclesia. desolidarizînd cetăţenii de apartenenţa lor teritorială şi de legăturile lignajere. Rezultatul a fost constituirea efectivă şi progresivă a unui spaţiu public permiţînd unui agregat compozit de agricultori, de artizani, de negustori şi de literaţi să compună o societate de egali capabili să delibereze în jurul intereselor colective ale Cetăţii. — Cetăţenia ca transcendenţă. Toate marile revoluţii democratice ulterioare au repetat în felul lor gestul lui Clisthene. Nu există democraţie adevărată fără disocierea clară dintre „public" şi „privat". Nu există spaţiu public fără „smulgerea" individului din individualitatea sa. Naţiunea modernă, reaminteşte pe bună dreptate Dominique Schnapper, este concepută ca o „comunitate de cetăţeni" şi necesită prestaţia unui individ abstract capabil să lase la o parte legăturile familiale, religioase, sociale, profesionale, care

J128

9 — Introducere în sociologia politică

t

,,

• Inventarea politicului

12 9

JEAN BAUDOUIN


să se ridice la înălţimea interesului public, într-o lucrare astăzi clasică, intitulată tocmai „Spaţiul public", marele teoretician german Jurgen Habermas distinge în varietatea cluburilor, saloanelor, cafenelelor, a lojelor masonice, a societăţilor intelectuale ce înfloreau în Anglia, în Germania şi în Franţa celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea, o reinventare comparabilă ca importanţă şi ca intensitate cu ceea ce a fost democraţia ateniană în antichitate. Strîns legată de descompunerea Vechiului Regim şi o dată cu ridicarea burgheziei ca putere, o „sferă publică literară" promovează în cadrul vechii societăţi reguli ce prefigurează viitoarele adunări legislative. Habermas este foarte atent la procesul de fuziune socială efectuat în cadrul acestor noi societăţi intelectuale. Plebei cultivaţi şi aristocraţi luminaţi stau împreună, descoperind că sînt egali şi asemănători în schimbul de opinii şi în confruntarea argumentelor. Originea socială trece pe planul al doilea în raport cu capacitatea de a se folosi de gîndirea critică şi de a emite o judecată asupra unei probleme publice. Spre deosebire de „societatea aristocratică", bazată pe diferenţa dintre clase şi ranguri, şi spre deosebire de „societatea de curte", reglată după modelul etichetei şi al reţinerii, „sfera publică" îi „smulge" pe participanţi din statutul social şi face ca ei să devină, în calitate de subiecţi, membri ai unei specii noi, umanitatea. Revoluţia franceză a dus la paroxism figura cetăţeanului, om fără nici o calitate, care revendică dreptul de „a-şi arunca livreaua" şi de a se elibera de orice dependenţă personală pentru a se dedica interesului superior al naţiunii. • ?i^ i

b) Democraţia reprezentativă. Dilema modernă

R

.

. ..

"

Obiecţia pe care o formulează Benjamin Constant faţă de „libertatea anticilor" nu era lipsită de argumente. Este adevărat că democraţia ateniană manifesta o concordanţă deosebită între, pe de o parte, spaţiul mic al Cetăţii şi, pe de altă parte, puternica omogenitate socială şi culturală a „demos-ului". în epoca modernă 130

caracterizată prin dezvoltarea activităţilor economice şi prin autonomizarea crescută a societăţii civile, republica nu mai este o societate faţă în faţă şi individul nu mai e un cetăţean angajat trup şi suflet în serviciul naţiunii, între poporul (teoretic) suveran şi conducerea efectivă a Cetăţii se simte nevoia imperativă a unui mediator care încearcă să concilieze idealul participativ al democraţiei şi impractibilitatea evidentă a punerii sale în practică într-o formă directă şi stabilă. Conceptul de reprezentare trebuie totuşi să fie gîndit într-o manieră constantă. Două lucrări ne vor servi drept ghid şi ne vor ajuta să trecem în revistă originile guvernării reprezentative : Principes du gouvernement representatif a lui Bernard Martin şi La Democraţie imparfaite de Marc Sadoum şi Jean Mărie Donegani. • Versiunea deliberativă. Exemplul nord-american Founding Fathers, altfel spus Părinţii Fondatori ai democraţiei americane, se considerau ei înşişi inventatori. Luînd drept mărturie lupta lor de emancipare de sub puterea colonială britanică, ti au sentimentul că întemeiază un proces politic profund original, Convenţia de la Filadelfia din 1787, care pune de fapt bazele acestei tinere democraţii, a fost precedată de un „extraordinar seminar de filozofie politică", după părerea lui Pierre Bouretz. Thomas Jefferson, pe atunci ambasador la Paris, a spus despre principalii protagonişti — Madison, Hamilton, Jay, Adams — că erau „semizei" şi, mai tîrziu, într-o lucrare clasică, Essai sur la revolution, Hannah Arendt nu ezită să afirme despre americani că au fost autorii singurei veritabile „revoluţii pentru libertate" din istoria omenirii. Nu vom cerceta în totalitate această acţiune fondatoare, ci doar unul din punctele ei cu adevărat nevralgice, justificarea guvernării reprezentative. Exegeza subtilă datorată lui B. Manin reliefează desfăşurarea unei problematici cu totul originale, care reiese mai ales din celebrele Documente federale. — Natura compozită a principiului reprezentativ. Chiar dacă în terminologia contemporană termenii tind să se apropie ca sens, 9

*

131

JEAN BAUDOUIN

autorii constituţiei americane au stabilit o distincţie clară între democraţie şi „guvernare reprezentativă". Primul termen face tri mitere la experienţa ateniană de guvernare a poporului de către popor ; cel de-al doilea prexintă două dimensiuni inseparabile, una „oligarhică", cealaltă „democratică" ; componenta oligarhică ţine de faptul că poporul nu guvernează direct, el îşi încredinţează soarta unui grup restrîns care administrează treburile statului în timp ce componenta democratică decurge din faptul că baza însăşi a legiti mării politice este poporul, în această privinţă Părinţii Fondatori transcriu principiile comune tuturor variantelor de „iusnaturalism" modern : autoritatea politică este rezultatul consimţămîntului popu lar. Alegerile exprimă perfect această ambivalenţă caracteristică guvernării reprezentative. Ea îndeplineşte simultan o funcţie • „oli garhică" de selectare a conducătorilor şi o funcţie „democratică" de legitimare a acestora. Faptul că alegerile au fost preferate tra gerii la sorţi ca modalitate privilegiată de desemnare a guvernan ţilor constituie o dovadă a preocupării pentru legitimitate. —• Dimensiunea pedagogică a principiului reprezentativităţii. Aşa cum subliniază pe bună dreptate Bernard Manin, alegerea prin cipiului reprezentativ nu s-a făcut doar pe considerentul imposi bilităţii practice a guvernării directe a poporului asupra poporu lui. Acesta îşi are rădăcinile într-o argumentaţie dublă şi indiscu tabilă. Pe de o parte, există grija de a limita puterea guvernanţilor şi de a evita corupţia executivului. Din acest punct de vedere, scur timea relativă a mandatelor legislative şi prezidenţiale, asociată cu reiterarea periodică a judecăţii populare asupra politicii urmate de guvernanţi compun un sistem satisfăcător de constrîngere asu pra guvernanţilor şi permit împiedicarea unei eventuale tentaţii despotice. Pe de altă parte, există o concepţie circumspectă în pri vinţa deciziei politice. Este de dorit să stabilim o distincţie între reprezentanţi şi reprezentaţi, deoarece, afirmă Madison, „această diferenţiere are ca efect epurarea şi lărgirea spiritului public supu-nîndu-1 judecăţii unui corp ales de cetăţeni a căror înţelepciune garantează identificarea adevăratului interes al ţării şi al căror 132


patriotism şi ataşament faţă de justiţie vor oferi certitudinea că acesta nu va fi sacrificat din considerente efemere şi parţiale", în acest sens este interesant să facem o scurtă comparaţie între Ma dison şi Rousseau. Şi unul şi celălalt studiază problema obligaţiei politice pornind de la premise intelectuale comune : obsesia fac ţiunii şi grija de a nu vedea interesul general năruindu-se în văl măşagul intereselor particulare. Deducţiile politice sînt însă diame tral opuse. Rousseau sacrifică facţiunile pentru a grăbi domnia virtuoasă a voinţei generale. Madison, dimpotrivă, le integrează într-un sistem de confruntare şi de echilibru cu scopul de a le limita impulsurile egoiste şi de a le trezi la o anumită idee a bine lui comun, în felul său el îi anunţă pe J. S. Mill şi chiar pe Hăbermas : guvernarea reprezentativă, subordonînd alegerea deciziilor colective examenului discuţiilor şi controverselor, este încă cel mai bun mijloc de a scăpa de tirania particularismelor şi corporatismelor. — Insuficienţa principiului reprezentativităţii. Şi în acest punct concepţia Părinţilor Fondatori se dovedeşte modernă şi anticipativă. Madison afirmă că presiunea legitimă a opiniei publice asupra guvernanţilor nu se reduce la momentul alegerilor. El respinge ideea, atît de dragă lui Rousseau şi reluată mai tîrziu de Cari Schmitt, conform căreia identitatea rigidă dintre reprezentanţi şi reprezentaţi ar fi ultima ratio a unei societăţi democratice. El face, dimpotrivă, din diferenţa relativă dintre cele două niveluri condiţia esenţială a guvernării reprezentative. Este cert că între cele două niveluri există un minim de apropiere socială şi culturală. Poporu] trebuie totuşi să-şi păstreze în orice moment posibilitatea de a adresa cereri celor ce îl reprezintă. Aici intervine caracterul, în ultimă instanţă, hotărîtor al „libertăţilor publice", mai ales liber tatea de gîndire, de comunicare, de reunire şi libertatea de a pro testa. Ele sînt contraponderea naturală a absenţei unui mandat imperativ şi pregătesc, la o dimensiune astăzi decisivă pentru de mocraţie, dreptul recunoscut acum poporului de a exprima în orice moment judecăţi asupra problemelor publice. 133

JEAN BAUDOUIN

• Versiunea incarnativă. Excepţia franceză La prima vedere, conceptul de reprezentare a poporului este comun revoluţiei americane şi revoluţiei franceze. La prima vedere, aceasta pare să se alinieze la ideea că suveranitatea naţiunii nu constituie un obstacol în faţa alegerii pentru adunarea constituantă, apoi pentru cea legislativă a cetăţenilor mai înstăriţi. Şi totuşi, cele două revoluţii diferă profund în ce priveşte modul de abordare a principiului reprezentativităţii. Opera lui Jean-Jacques Rousseau are un rol bine definit în această problemă. — Moştenirea lui Rousseau. Autorul „Contractului social" reia pe cont propriu întrebarea deja veche a teoreticienilor contractualişti : cum trebuie regîndit fundamentul obligaţiei politice? Cum trebuie procedat ca individul devenit cetăţean să poată asculta de legile Cetăţii fără a înceta să asculte de el însuşi? Răspunsul său este original şi face trimitere la noţiunea cardinală de „voinţă generală". Rousseau stabileşte următorul postulat : din moment ce cetăţenii asociaţi ştiu să-şi suspende preferinţele şi să renunţe la egoismele proprii, „ei au o singură voinţă care se referă la conservarea publică şi la binele general". Libertatea individuală nu înseamnă altceva decît supunerea de bunăvoie faţă de lege, care la rîndul ei este cea mai înaltă expresie a voinţei generale supusă în mod firesc binelui public. Din această premisă filozofică şi totodată morală, Rousseau deduce în mod logic un întreg ansamblu de maxime ce vor influenţa puternic climatul intelectual al anilor revoluţiei, în primul rînd, libertatea rămîne un cuvînt fără conţinut, dacă cetăţenii nu decid ei înşişi termenii legii. Ea nu poate fi lăsată la discreţia unei adunări-ecran, ai cărei membri vor fi înclinaţi să urmeze calea intereselor personale. Democraţia, în concepţia lui Rousseau, nu acceptă nici delegarea, nici reprezentarea, care, în opinia lui, nu fac decît să corupă formarea voinţei generale. In ai doilea rînd, în această subtilă arhitectură politică nu este loc nici măcar pentru un moment de deliberare sau de meditaţie partizană. Rousseau condamnă la modul cel mai categoric iniţiativele fracţio134


nare, „asociaţiile parţiale" a căror singură raţiune de a fi este satisfacerea revendicărilor particulare ; din această cauză, scopul si conţinutul interesului comun devin confuze. Ideea conform căreia legea, pentru a fi corectă şi justă, trebuie să fie precedată de o deliberare, de un schimb de argumente iniţiate de indivizi sau de grupuri, rămîne străină concepţiei sale despre democraţie. Şi, în sfîrşit, şi această a treia consecinţă e, fără îndoială, cea mai periculoasă, glorificarea voinţei generale conduce la proclamarea ideii că divergenţa este ilegală, opoziţia este o anomalie, iar pluralismul — nociv. In mod cert, Rousseau nu era atît de naiv încît să creadă că indivizii unici pot fi în mod constant de acord cu ceea ce reprezintă voinţa generală. Doar că formularea posibilă a unui dezacord ar fi trădat din partea autorului o presimţire nu prea bună despre ce ar putea deveni voinţa generală. Bernard Manin afirmă pe drept cuvînt că pentru Rousseau „voinţa minoritară nu este decît opinia eronată asupra voinţei generale". — Inventarul revoluţionar. Dacă John Looke a fost marele inspirator al revoluţiei americane, Jean-Jacques Rousseau a fost, conform formulării fericite a lui Alexis de Tocqueville, „unicul preceptor intelectual al revoluţiei franceze". El le-a transmis în mare parte pasiunea pentru egalitate, cultură, pentru lege, grija pentru virtuţile civile, gustul pentru unitate, obsesia diviziunii. Problema reprezentării e, la prima vedere, singura care pare să facă excepţie de la regulă. Rousseau, se ştie, o repudiază categoric : „puterea legislativă, afirma el, aparţine poporului şi nu-i poate aparţine decît lui". Doar la nivelul aplicării legilor putem să regăsim avantajele numărului : unul, mai mulţi sau o adunare. Sieyes, care a fost pentru revoluţia franceză cam ce a fost Madison pentru cea americană, nu concepe republica fără reprezentarea poporului. Aceasta convine unei societăţi diferenţiate şi unei naţiuni de negustori. Şi totuşi analogia este înşelătoare, Sieyes continuînd să conceapă fenomenul reprezentativ în conformitate cu termenii lui Kousseau. Chiar dacă acceptă faptul că voinţa comună nu înseamnă pentru fiecare decizie ce trebuie luată suma tuturor voinţelor indi135

JEAN BAUDOUIN

viduale şi admite, în consecinţă, subterfugiul unei reguli majoritare, Sieyes consideră că această contradicţie poate fi depăşită. B. Manin, în studiul intitulat Volante generale ou Deliberation? Esquisse d'une theorie de la deliberation politique", scrie : „ieşirea e oferită de un fel de transsubstanţiere a majorităţii în unanimitate ; majoritatea este diferită de unanimitate, dar trebuie să ne hotărîm să recunoaştem toate caracterele celei de a doua în prima ; majoritatea trebuie să fie considerată o unanimitate". Democraţia incarnativă, pentru a relua vocabularul atît de sugestiv al lui Marc Sadoun şi Jean-Marie Donegani, ţine loc de substitut pragmatic părerii rousseauiste despre voinţa generală. Legea votată de reprezentanţii poporului rezultă dintr-un vot majoritar. Ea va fi însă considerată ca fiind „expresia voinţei generale". — Ultracismul iacobin. Dacă revoluţia franceză în ansamblul ei acţionează asupra registrului unităţii şi pare în permanenţă bîntuită de spectrul diviziunii, trebuie, totuşi, să recunoaştem că iacobinismul, sprijinindu-se pe o lectură radicală şi fără îndoială prea literară a operei lui Rousseau, împinge pînă la consecinţele sale cele mai paroxistice fantasma transparenţei sociale, această obsesie maladivă a coincidenţei cu ea însăşi a voinţei poporului. Combinaţia , explozivă de virtute şi de teroare ce caracterizează faza iacobină a revoluţiei şi care culminează cu Robespierre confirmă cu prisosinţă teza avansată la începutul secolului de Augustin Cochin într-.o lucrare de acum clasică, Leş Societes de pensee et l'esprit du jacobinisme. O elită intelectuală care cultivă gustul pentru abstracţiuni şi pasiunea pentru unitate se autoproclamă singurul interpret legitim al voinţei populare, pretinde că prin fiecare din actele sale realizează direct şi imediat această voinţă, ajunge în mod logic la concluzia că oricine se opune decretelor sale este duşmanul poporului pe care trebuie să-1 neutralizeze, adică să-1 elimine fizic. Iacobinismul prefigurează, fără să ştie, totalitarismul modern : în numele unor idei pur abstracte se justifică moartea unor indivizi concreţi, sînt fabricaţi mii de vinovaţi, cei apropiaţi devin suspecţi. 136


Va trebui să treacă aproape un secol pentru ca, măcar în această privinţă, să înceapă declinul „excepţiei franceze" şi pentru ca de mocraţia noastră să se străduiască să se gîndească într-un mod mai realist la „cerinţa unităţii şi evidenţa multiplicităţii" (M. Sadoun). încă nu e aşa de sigur că ea şi-a revenit din această tensiune ma joră pe care i-a lăsat-o moştenire revoluţia franceză între un „iusnaturalism" renovat care îi deschidea calea spre aventura incertă a „drepturilor omului" şi un „legicentrism" exacerbat, ce a condus-o la recrearea vechii fantasme a lui UNU. < • : ..

c) Democraţia ca judecător. Reformularea mitului participativ Idealul participativ constituie ţinta unor ironii, pe motiv că ar fi de fapt o ficţiune. Ca întotdeauna, politologii şi sociologii au fost mai prompţi decît alţii în a retraduce, în limbajul patologic al crizei, dificultăţile întîmpinate astăzi de modelul republican. Trebuie să refuzăm interpretările alarmiste şi să judecăm cu calm condiţiile în care este posibilă exercitarea calităţii de cetăţean. Proiectul participativ întîmpină trei tipuri de obstacole : ................ — Primul obstacol e, fără îndoială, fragmentarea excesivă a spaţiului social. Tendinţele spre disociere a ceea ce este public -şi ceea ce este privat, observate de altfel şi de Benjamin Constant, s-au adîncit considerabil. Max Weber a fost primul sociolog care a teoretizat această mişcare de dispersie apelînd la tema, devenită clasică, a „diferenţierii şi automatizării sferelor vieţii sociale". Indi vidul modern se află în permanenţă cufundat în mai multe lumi şi constrîns deci să ducă negocieri laborioase între multiplele sale poziţionări. Idealul civismului republican suferă în mod evident din cauza acestei demultiplicări a genurilor. ; — Cel de-al doilea obstacol îl reprezintă extrema profesiona lizare a activităţii politice în toate societăţile democratice avan sate. Acestea, într-un anumit fel, au găsit rezolvarea în momentul dispariţiei sclaviei şi al extinderii activităţilor comerciale. Astăzi 137

JEAN BAUDOUIN

este firesc să existe o minoritate care se consacră în totalitate meseriei politice şi să fie plătită pentru această activitate unică. Profesionalizarea vieţii politice comportă riscul evident al captării oligarhice a puterii, subiect asupra căruia vom reveni. — Cel de-al treilea obstacol îl constituie, în sfîrşit, extrema porozitate a frontierelor ce separă în mod tradiţional ceea ce este „public" de ceea ce este „privat". Dezvoltarea concomitentă a statului şi a pieţii provoacă un efect de foarfecă şi a fost sugestiv descris de Jiirgen Habermas. Există, pe de o parte, o mişcare „descendentă" de pătrundere a societăţii civile de către stat sau „etatizarea societăţii" : statul modern, datorită cererilor sociale tot mai dense care îi sînt adresate şi a logicilor endogene care animează organele sale administrative, tinde să-şi multiplice intervenţiile şi reglementările. Dar, pe de altă parte, există mişcarea „ascendentă" de penetrare a aparatelor statului de către societatea civilă sau „societatizarea statului": lumea puternic segmentată se coalizează pentru a influenţa deciziile politice. Această creştere a puterii corporatiste sectoriale prezintă riscul ca statul republican să se fărîrniţeze într-un „particularism generalizat" şi să-şi vadă slăbită capacitatea de a defini un minim de utilităţi colective. E interesant să vedem felul cum mitul participativ în contact cu noile dificultăţi pe care le întîlneşte şi-a revenit puţin cîte puţin şi într-o oarecare măsură s-a şi modernizat. £j • Cetăţenia între intermitenţă si dezvoltare :~\' Dezbaterea care are loc în Franţa asupra ideii de cetăţenie este deosebit de sugestivă. Pe de o parte, avem constatarea dezamăgită a „specialiştilor" : societatea noastră ar cunoaşte o criză politică profundă şi această criză ar fi în primul rînd cea a cetăţeniei, deoarece concentrarea preocupărilor asupra sferei private dăunează devotamentului faţă de interesul public. Pe de altă parte, cetăţenia nu a mai fost niciodată aşa de la modă. Există colocvii, reviste, colective, întîlniri şi chiar cafenele preocupate de acest subiect ; în afară de asta, toate programele formaţiunilor politice, sindicale sau 138


asociative sînt bîntuite de această idee. Dacă e adevărat că la stînga eşichierului politic discursul cetăţenesc ţine locul unui socialism căzut în dizgraţie, el este totuşi altceva decît o simplă „strategie de reconversie". Această contradicţie aparentă ilustrează două tendinţe importante ale cetăţeniei contemporane : intermitenţa şi capilaritatea. O virtute intermitentă. Este expresia folosită de filozoful american Michael Walzer pentru a desemna cetăţenia modernă şi pentru a o deosebi astfel de cetăţenia antică. Pentru antici, polisul reprezenta cu adevărat domeniul ideal al excelenţei umane. Individul nu putea să-şi realizeze pe deplin umanitatea decît în serviciul Cetăţii, în epoca modernă, omul şi cetăţeanul nu mai formează una şi aceeaşi persoană. Chiar dacă loialitatea faţă de politic nu dispare, ea coexistă în proporţii inegale şi variabile cu alte forme de aranjament care deseori o concurează în dezavantajul ei : familia, întreprinderea, instituţia, grupul social sau comunitatea etnică. Angajamentul civic nu este chiar demonetizat, însă în mod sigur nu mai constituie un mod de viaţă exemplar. Afecţiunea celor apropiaţi, stima prietenilor sau a semenilor, reuşite în viaţa socială şi profesională, procură individului modern satisfacţii deseori mai concrete şi mai durabile decît angajamentul civic. Cetăţenia politică, înţeleasă ca o participare directă sau implicită la puterea de decizie colectivă, nu mai e resimţită ca o necesitate biologică şi morală. Ea rămîne, totuşi, o posibilitate si este cu siguranţă una din sarcinile cele mai delicate ale democraţiei contemporane ce trebuie întreţinută şi întărită. — O virtute declarată! Exact cînd părea că a devenit mai evazivă la nivel central, cetăţenia a ajuns mai exigentă la scara „periferiilor". Filozoful Alain Finkielkraut a remarcat că substantivul „cetăţean" funcţionează din ce în ce mai puţin ca un substantiv şi din ce în ce mai mult ca un epitet : „armată cetăţenească", „oraş cetăţean", „acţiune cetăţenească", „arhitectură cetăţenească" etc. Efectiv, cetăţenia socială umbreşte cetăţenia politică clasică. 13»

JEAN BAUDOUIN

Această problematică a lărgirii se bazează pe o idee simplă şi, la drept vorbind, veche : exercitarea democraţiei politice nu se poate limita doar la depunerea unui buletin în urnă, nici la desemnarea unor conducători politici, ea trebuie să se extindă la toate sferele vieţii sociale. Nu putem fi cetăţeni adevăraţi la nivel politic dacă nu sîntem în acelaşi timp cetăţeni în cartierul unde locuim, la locul de muncă şi chiar în locurile mai efemere din viaţa noastră, adică în armată sau la şcoală. O aplicare spectaculoasă a acestei politici a fost realizată în Franţa cu ocazia votării legilor Auroux în 1982 ce vizau restaurarea şi extinderea drepturilor salariaţilor din întreprinderi şi se plasa în mod expres sub semnul aprofundării calităţii de cetăţean. Este interesant de văzut că mai multe mari politici sociale contemporane, cum ar fi politica oraşului sau politica zisă a venitului minim de inserţie, nu se mai mulţumesc să atribuie drepturi sau prestaţii unor indivizi pasivi, ci se străduie să îi mobilizeze în jurul unui „proiect" : un proiect de inserţie, un proiect de dezvoltare socială a cartierului, toate oferind deci o perspectivă cetăţenească. Conjugarea celor doi termeni, intermitenţa cetăţeniei propriuzis politice, pe de o parte, extensia cetăţeniei sociale, pe de altă parte, permite înţelegerea mai nuanţată a temei „crizei politicului". Succesul pe care îl are în Franţa tema cetăţeniei nu îl putem considera derizoriu sau cu atît mai puţin un subterfugiu. Acest fapt dovedeşte că societăţile contemporane nu se mulţumesc cu o concepţie pur „negativă" asupra libertăţilor publice şi că doar protecţia indivizilor şi a intereselor lor nu ar putea să epuizeze motivaţia iniţiativei democratice. In acelaşi timp, dezvoltarea cetăţeniei sociale comportă riscul de a vedea cetăţenia politică pierzîndu-şi din conţinut, fărîmiţîndu-se într-o multitudine de microcetăţenisme mai rnult sau mai puţin independente unele de altele. De aceea îmbinarea dintre multiplicitatea iniţiativelor locale şi capacitatea de a face să apară un punct de vedere mai general rămîne perspectiva de neocolit a societăţilor democratice. 140


• Cetăţenia între rebeliune şi deliberare Concepţia lui Habermas despre problematica spaţiului public reprezintă astăzi una din tentativele cele mai fecunde şi mai originale de a regîndi metamorfozele democraţiei participative, în ultimele sale scrieri, teoreticianul nu ezită să identifice, în afara versiunii „republicane" şi a celei „liberale", un „al treilea model normativ de democraţie" care ar .avea şi capacitatea de a vizualiza noile forme de manifestare cetăţenească şi de a reflecta asupra dezbaterii ce se dezvoltă din nou în privinţa celor mai potrivite definiţii ale guvernării democratice. Noţiunea de spaţiu public se înscrie într-o teorie socială mai largă, interesată de condiţiile de reproducere a socialului în întregul său în epoca modernă. După Habermas, care recunoaşte că în această problemă îi este tributar lui Talcott Parsons, la integrarea indivizilor şi a grupurilor îşi dau concursul două instanţe majore : pe de o parte, un „subsistem administrativ", legat de dezvoltarea statului modern, inserează corpul social în exigenţele şi reglementările sale, iar pe de altă parte, un „subsistem economic", corelat cu extinderea activităţilor comerciale, produce propriile logici şi norme ; ambele dezvoltă, într-o manieră relativ autonomă, un mod de integrare „sistemică" şi tind în mod natural să se elibereze de exigenţele dezbaterii şi ale cerinţelor „lumii trăite". Spaţiul public, conceput ca spaţiu în care sînt depăşite orizonturile personale prin intermediul schimbului şi al argumentaţiei, desemnează chiar acest al treilea „mijloc" ; alături de „bani" şi de „putere", acesta permite societăţii moderne să-şi satisfacă necesitatea de integrare. Ceea ce este aici deosebit de nou, e maniera în care Jiirgen Habermas concepe de acum încolo conţinutul şi funcţia spaţiului cetăţenesc. • Spaţiul public ca „stare de asediu". Intr-o primă perioadă, spaţiul public, ale cărui antecedente cu adevărat moderne le regăsim în epoca luminilor, prezintă, după părerea lui Habermas, două caracteristici indisociabile. Pe de o parte, el se găsea în orice loc unde indivizii, presupus liberi şi egali şi care beneficiau de ace141

JEAN BAUDOUIN

leaşi drepturi de participare, discutau şi argumentau în jurul tre burilor statului, Habermas nu stabileşte discriminări între „centru" şi „periferie", incluzînd în spaţiul public toate instituţiile media toare care au vocaţia de a alimenta dezbaterea democratică : adu nări reprezentative, partide politice, organizaţii sindicale, biserici şi societăţi intelectuale, asociaţii civice etc. Pe de altă parte, acest spaţiu cetăţenesc e conceput după modelul „sediului" sau chiar al „stării de asediu". Atunci cînd ,,lumea administrată" şi „civi lizaţia comercială" tind să se elibereze de orice constrîngere ex ternă, funcţia cea mai importantă a spaţiului public este aceea de • a le ţine într-o permanentă stare de asediu pentru a limita „colo nizarea structurilor lumii trăite". Cetăţenia e trăită mai mult ca o rebeliune decît ca o participare. — Spaţiul public ca formare discursivă a voinţei". Noţiunea de spaţiu public s-a emancipat puţin cîte puţin de această tonali tate anarhistă. Habermas şi-a dat seama că, de fapt, metafora stării de asediu ducea cu gîndul la metafora rousseauistă a unui popor capabil să acţioneze de capul lui şi asupra lui însuşi şi subestima grav autonomia relativă cîştigată de instituţiile repre zentative ale statului de drept în epoca modernă. Nu se punea problema renunţării la idealul democraţiei participative ; ea tre buie însă curăţată de conotaţiile sale incarnative şi de virtualităţile sale iacobine. Din această cauză, Habermas sugerează o interpre tare „procedurală" şi nu „substanţială" a mitului întotdeauna fer til al suveranităţii poporului. Esenţial ar fi să concepem la modul „discursiv" „formarea voinţei generale", să imaginăm proceduri de discuţii care să permită unui număr maxim de participanţi să-şi expună şi să-şi confrunte punctele de vedere personale, să depă şim practica tîrguielii şi să ajungem astfel la oferte mai bogate şi universale. O asemenea interpretare sub formă de dialog a con ceptului de suveranitate a poporului atrage după sine o consecinţă hotărîtoare. Habermas nu mai opune, ci articulează într-un proces de natură dialectică funcţia deliberativă a adunărilor reprezenta tive şi funcţia interpelativă a asociaţiilor civice. In mod cert, prin 142


spaţiu public desemnăm întotdeauna acele locuri multiple şi for fotitoare care au rolul de a găzdui criticile şi propunerile adresate autorităţilor politice. Cu toate acestea, adunările rezultate în urma sufragiului universal sînt conştiente de faptul că au o responsa bilitate specială. Datorită legitimităţii lor populare şi centralismu lui lor instituţional, ele au de jucat un rol strategic în „retratarea" opiniilor personale şi definirea utilităţilor colective. Ele trebuie în permanenţă să se deschidă spre „fluxul de comunicaţie" ce traver sează societatea civilă pentru a-i oferi vizibilitatea politică şi, eventual, o concretizare juridică, în această privinţă, reabilitarea instituţiei parlamentare ne duce cu gîndul la lege. Aceasta este din ce în ce mai mult punctul final al procesului discursiv al fabri cării normelor colective şi constituie astăzi marea problemă a societăţilor moderne. Ne dăm seama că sociologia empirică a politicilor publice coro borează uneori într-o manieră spectaculoasă tendinţa de a răspîndi spiritul cetăţenesc, mişcarea de rearticulare a instituţiilor politice centrale cu iniţiativele sociale periferice. După J. Keane, „avan tajul principal şi exclusiv al democraţiei nu este garantarea păcii, a calmului şi a deciziilor corecte, ci acela că oferă cetăţenilor drep tul de a judeca aceste decizii". Nici nu s-ar fi putut rezuma mai bine dimensiunea judicativă ce caracterizează astăzi vechiul mit atenian al guvernării poporului de către popor şi care actualizează în felul său ideea aristotelică a „punerii la un loc a faptelor şi a •cuvintelor". Totuşi ea nu poate epuiza de una singură toată varie tatea posibilităţilor democratice.

B. Regimul liberal. Promovarea individului

'

'•-';)

Pentru Hannah Arendt, — şi trebuie spus că pentru această poziţie, fără îndoială un pic stîngace, a fost etichetată drept o ad versară a drepturilor omului! — era absurd să faci o distincţie între „om" şi „cetăţean". Individul nu ar fi putut să scape de

-

143

JEAN BAUDOUIN

regnul animal sau mecanic dacă nu ar fi fost un membru al Cetăţii şi dacă nu i s-ar fi permis să delibereze în piaţa pubiică. Această virtute civică a făcut din el un „animal politic". Există totuşi şi un liberalism radical antidemocratic. De la B. Constant pînă la F. A. Hayek, o parte a tradiţiei liberale a estimat întotdeauna că democraţia în forma sa ateniană conţine o ameninţare la adresa libertăţilor individuale. La prima vedere, tendinţa convergentă a societăţilor contemporane ar fi aceea a concilierii celor doi poli. Ele ar fi toate „participative", în sensul că aprecierea puterii politice de către popor ar fi solicitată în mod regulat, fie prin formele clasice, alegeri sau referendum, fie prin forme colaterale, cereri, petiţii, proteste, chiar manifestaţii, în acelaşi timp, ele ar fi toate „liberale" în sensul că furnizează un cadru politic şi juridic favorabil exprimării şi protecţiei libertăţilor individuale şi colective. Ele ar avea împreună „libertăţi-autonomie" şi „libertăţiparticipare". Ar fi totuşi hazardat să tragem concluzia că există o fuziune paşnică între idealul democratic şi preceptele liberale. E bine să fim atenţi la marea obiecţie liberală enunţată la vremea sa de B. Constant şi reactualizată, în conformitate cu gustul zilei, de filozoful Isaiah Berlin. Există întotdeauna chiar la baza ideii de autoguvernare a poporului de către popor bănuiala că această concepţie ar împinge democraţia spre orizonturi mai obscure. După aceşti autori, nu ar exista nici un fel de înrudire între „democraţie" şi „liberalism" şi ar fi zadarnic să vrem să împăcăm cu orice preţ asemenea antagonisme. Trebuie să admitem că această disonanţă apare în cele trei figuri pe care le îmbracă retorica liberalismului modern : cea a individului deţinător de drepturi şi dorinţe care ar obliga autorităţile politice să le respecte, cea a anteprenorului care acţionează pe piaţă, fiind el însuşi o articulaţie a raportului social şi cea a subiectului animat înainte de toate de o etică a împlinirii personale. Ne putem da seama că fiecare din aceste figuri poartă în sine o dinamică individualistă ce nu se prea potriveşte cu exigenţa participativă a republicanismului civic. 144


a) O accepţie „defensivă". Teama de putere Antinomia propusă la vremea sa de B. Constant nu e deloc am biguă. „Libertatea anticilor", după părerea sa, nu ţine cont de individ, de drepturile şi intimitatea lui, în schimb, exaltă virtutea civică, devotamentul faţă de Cetate. „Libertatea modernilor" ţine cont de individ, de dorinţele sale, de nevoile sale şi tinde, înainte de toate, spre „securitatea profiturilor personale". Dar, atenţie! B. Constant nu este un anarhist care ignoră rolul autorităţii poli tice : pur şi simplu el îşi plasează speranţele într-un guvern repre zentativ, alcătuit din „capacităţi", situat la o distanţă rezonabilă de popor şi de „clasele periculoase". Liberalismul lui Constant se află la răspîntia dintre două epoci : cea a monarhiilor zise absolute, ale căror excese au suscitat un prim mare val liberal, şi cea a „despotismelor democratice", cel al iacobinilor şi chiar al lui Na poleon, care demonstrează că atribuirea suveranităţii poporului nu este întotdeauna o pavăză în calea arbitrariului. •-, . , , • • O armă împotriva absolutismului regal Nu e destul să spunem că revoluţia liberală s-a născut din oroarea faţă de războaiele religioase şi faţă de domnia arbitrariului absolutismului regal. Teoriile aşa-zise ale contractului social sînt edificatoare în acest sens. Chiar dacă de la John Locke la Thomas Hobbes, de la Grotius la Jean-Jacques Rousseau ele se împotmolesc în formule de organizare politică uneori foarte diferite, ele pornesc totuşi de la o matrice conceptuală comună. Reprezentarea naturalistă a unei societăţi conformă cu scopul providenţei este înlocuită cu o reprezentare a unei societăţi artificiale rezultată dintr-un demers pur uman. Omul e promovat creator al ordinii sociale, iniţiator al autorităţii politice. Intr-o asemenea constelaţie bogată, contractualismul lui John Locke e cu siguranţă cel ce reprezintă cel mai bine această mare schimbare. Subiectul lui J. Locke nu-şi cedează drepturile naturale în favoarea trecerii de la „starea naturală" la „starea socială", ci doar consimte la limitarea lor. Drep10 — Introducere în sociologia politică

145

JEAN BAUDOUIN


turile şi libertăţile sînt de două ori prezente : o dată, prin faptul că individual acceptă autoritatea politică, el este considerat scopul final al puterii ; a doua oară, prin faptul că autoritatea politică are obligaţii faţă de individ, îi recunoaşte o sferă inalienabilă de drepturi şi de libertăţi, pe care trebuie nu numai să le respecte, ci să le şi protejeze. Statul liberal e unul minimal şi în acelaşi timp protector. B. Constant şi I. Berlin nu fac altceva decît să actualizeze afirmaţiile lui Locke, atunci cînd primul defineşte „libertăţile modernilor" şi al doilea opune „libertăţilor pozitive", legate de ideea binelui public, „libertăţile negative" reprezentative pentru o societate autentic liberală. Aceasta înseamnă că libertăţile prepolitice ale individului nu trebuie să fie create, ci este suficient dacă se consemnează în „declaraţii" faptul că există un spaţiu privat de libertăţi şi de proprietăţi ce nu pot fi atinse de ingerinţe exterioare, fie că e vorba de stat sau de orice altă autoritate publică sau privată. Liberalismul modern nu se rezumă doar la respectul faţă da „independenţa" individuală. El nu se confundă în întregime, dar cooperează foarte devreme cu un nou tip social ce apare în Occident, întreprinzătorul capitalist, în stiluri diferite, doi autori anglo-saxoni, John Pocock şi Alfred Hirschman, disting în modelul liberal creşterea puternică a unui nou principiu de legitimitate. Intr-o societate negustorească, în care devotamentul faţă de Cetate nu mai este considerat motivul final al liantului social, dezvoltarea „proprietăţilor", reuşita economică şi financiară furnizează o bază frustă, dar durabilă pentru controlarea „pasiunilor umane". Marea realizare a liberalismului ar fi inventarea unui substitut onorabil pentru domnia învechită a virtuţii, găsirea unei noi paradigme sociale. De la Adam Smith pînă la F. A. Hayek, economia liberală nu a încetat să îmbogăţească argumentul. Dacă piaţa are atîtea afinităţi cu noua reprezentare a politicului, care se iveşte din vechea lume feudală, înseamnă că se bazează pe un nou mod de cooperare socială, mod ce acceptă un „raport" spontan între indivizi şi grupuri şi evită să recurgă la instanţe coercitive. Şi aşa cum

spunea Montesquieu, „comerţul îndulceşte moravurile", formează temperamente moderate şi prudente, participă la şlefuirea generalizată a atitudinilor caracteristice modernităţii.

146

io*

• O asigurare împotriva despotismului democratic Trei feluri de evenimente traumatizante au întărit convingerea liberalilor că principiul democratic poartă în sine inevitabil un germene despotic. In primul rînd, faza iacobină a revoluţiei franceze a arătat că dogma „suveranităţii poporului" putea servi ca habitat pentru o dictatură totală, în al doilea rînd, destinul diferitelor regimuri comuniste a mai confirmat o dată că o concepţie exagerată despre egalitatea democratică poate să ducă la năruirea libertăţilor, Şi, în sfîrşit, ascensiunea lui Hitler la putere în Germania anului 1933 a atras atenţia asupra faptului că procedurile democratice în sine, mai cu seamă sufragiul universal, nu pot preveni tirania. Fiecare din aceste experienţe a întărit astfel ideea pe care au formulat-o foarte devreme liberalii anglo-saxoni conform căreia marele avantaj al democraţiei constă în faptul că ea stăpîneşte puterea împărţind-o între mai multe surse chemate astfel să se suspecteze şi să se controleze reciproc. Montesquieu pune piatra de temelie a edificiului liberal : „doar puterea opreşte puterea". Astăzi ştim că dezvoltarea şi consolidarea adevăratelor state de drept este una din cele mai mari reuşite ale revoluţiilor democratice contemporane. Cea mai mare parte a societăţilor occidentale excelează în a supraveghea, a controla şi, dacă este nevoie, a suspecta şi a răsturna orice individ sau orice grup care, avînd puterea, ar fi tentat să abuzeze de ea. Ce altceva reprezintă statul de drept, dacă nu un mecanism autopunitiv liber consimţit, conform căruia persoane publice şi private care se ştiu slabe şi versatile îşi dau reguli mai puţin rele decît alţii în scopul de a se proteja de ei înşişi şi de a-şi proteja în acelaşi timp semenii! Trebuie totuşi să punctăm două feluri de evoluţii : — Mecanizarea statului de drept! Dacă e adevărat că instituţiile reprezentative ale statului de drept sfîrşesc prin a crea un 147

JEAN BAUDOUIN


sistem, şi chiar prin a constitui un fel de „piaţă atipică", trebuie să adăugăm că efectele ce însoţesc acest proces nu sînt deloc lipsite de importanţă. Este adevărat că multiplii actori ai vieţii instituţionale îşi dau concursul pentru respectarea şi dezvoltarea legilor. Cum să nu se gîndim la figura „micului judecător" care se consideră un justiţiar şi care mimează uneori comedia purificării etice! Mai rămîne ca, prin crearea unei reţele de obligaţii mutuale şi a unei concurenţe implicite, statul de drept să funcţioneze şi el ca un mecanism foarte subtil de conversie a strategiilor personale. Să ne imaginăm că un mare jurnal îşi asumă riscul de a scoate la lumină un scandal politic: aceasta poate să se întîmple datorită „pasiunilor sale liberale" sau a „intereselor sale financiare", dar mai ales pentru că logica „concurenţei democratice" îi obligă pe protagonişti să ia atitudini cinstite. E interesant de observat cum agenţi sau grupuri predispuse să-şi întreţină si să-şi lărgească capitalul electoral sau social îndeplinesc, aproape împotriva voinţei lor, funcţii sociale pozitive doar pentru că fac parte din structuri şi configuraţii ale societăţii democratice. Obligîndu-şi protagoniştii să ia atitudini ce nu le sînt specifice, aceasta realizează p formă inedită şi deseori curajoasă de autocontrol. — Socializarea statului de drept! Filozoful american Michael Walzer, în lucrarea sa, Leş Spheres de la justice, extinde la ansamblul societăţii ceea ce în tradiţia juridico-politică a liberalismului părea să se limiteze doar la instituţiile centrale ale statului de drept, mai ales la „puterea legislativă", „puterea executivă" şi „puterea judiciară", cărora se cuvine să le adăugăm cea de-a „patra putere", care este presa. Plecînd de la ideea că societatea modernă e compartimentată într-un anumit număr de „sfere" şi că în interiorul fiecăreia tinde să aibă prioritate un anumit tip de bunuri şi un volum corespunzător de resurse, el emite ipoteza conform căreia o societate democratică trebuie să limiteze şi să controleze riguros întrebuinţarea pe care un grup poate să o dea într-o sferă învecinată cu a sa unor resurse eventual considerabile, pe care a reuşit să le acumuleze în propriul spaţiu. De exemplu, bogăţiile adu148

nate de antreprenori sau de anumite grupuri nu trebuie să fie folosite apoi în scopul cumpărării de sufragii, colonizării partidelor politice sau instrumentalizării puterii politice. De cealaltă parte, resursele coercitive adunate de anumite persoane sau grupuri în interiorul sferei politice graţie îndemînării lor sau a renumelui lor nu trebuie să fie convertite în instrumente de control sau de însuşire a întreprinderilor private. O societate democratică nu îi interzice lui Bill Gates sau lui George Soros să-şi creeze averi personale colosale, dar se organizează în aşa fel încît aceste atuuri financiare să nu deregleze sfera politică propriu-zisă. M. Walzer revizuieşte principiul liberal : în ultimă instanţă nu atît autonomia indivizilor, cît cea a instituţiilor este garantul democraţiei. O societate democratică e cea care cultivă şi protejează „arta separării" nu numai între diferitele „organe" ale puterii politice, dar şi între toate straturile constelaţiei sociale. •'•'•' ' .u ,.'"''';

b) O accepţie „ofensivă". Grija pentru sine ' !"

'"

Ee yourself! Această sentinţă banalizată deja exprimă perfect orientarea epocii. Subiectul modern nu are doar vocaţia de a se înarma împotriva asaltului puterii şi al puterilor. El se consideră autorul şi motivul gîndurilor şi acţiunilor proprii. El nu e neapărat egoist şi posesiv : grija pentru sine se poate asocia şi cu grija faţă de lume şi acest lucru este atestat şi de succesul cauzelor umanitariste. Omul modern îşi subordonează conduitele şi angajamentele unei dorinţe prealabile de dezvoltare personală, unei etici a autorealizării personale, după cum formulează foarte just Charles Taylor. Amploarea schimbării a dat naştere unei noi vocabule : postmodernitate! După J. F. Lyotard şi J. Derrida, epoca postmodernă ar avea drept caracteristică centrală „sfîrşitul marilor poveşti", „deconstrucţia" raţiunii universale, eterogenitatea radicală a valorilor. Aceasta ar autoriza în sfîrşit indivizii, dar mai ales „minorităţile" mult timp dominate, să-şi asume pe deplin particularităţile, în concepţia filozofului Gilles Lipovetski, autorul lucrării L'Ere du vide, 149

l

n JEAN BAUDOUIN

postmodernitatea se înscrie pe urmele gîndirii din epoca luminilor. Ea este poate ultima staţie a unui „irezistibil proces de personalizare" care începe în Europa în secolul al XVIII-lea şi care îmbracă astăzi forme din ce în ce mai pregnante şi singulare, îndemnînd prin aceasta la desprinderea de noţiunea prea îngustă de „modernitate". Dincolo de diviziunile sale interne, problematica postmodernităţii se sprijină pe un întreg ansamblu de cercetări sociologice distincte şi concordante totodată : — Unele se referă la transformările structurii sociale moştenite de capitalismul modern. Alain Touraine, Francois Dubet, Michel Wieviorka au exprimat perfect semnificaţia acestor mutaţii în lucrările lor axate pe tematica „noilor mişcări sociale" din anii 1960—1980. Fragmentarea progresivă a vechii societăţi bazată pe clasele sociale a sfîrşit prin a estompa „clivajul central" ce îi opunea pe „burghezi" şi pe „proletari" şi în jurul căruia se organizau luptele sociale, înfruntările politice şi construcţiile identitare. Amploarea bruscă a mobilizărilor „feministe", „homosexuale", „regionaliste", „ecologiste" face să apară o multitudine de clivaje parţiale care se suprapun în parte şi au uneori tendinţa să se autonomizeze. Autorii citaţi merg mai departe. Relativa epuizare a acestor „noi mişcări sociale" încurajează, la rîndul său, un proces de „individualizare", afirmarea şi realizarea sinelui impunîndu-se puţin cîte puţin ca un nou mod de producere a socialului. — Trebuie să ţinem cont şi de lucrările consacrate acestui subiect de ştiinţele sociale nord-americane, mai ales de lucrarea-cheie a lui Ronald Inglehart, La Revolution silencieuse, reactualizată recent sub titlul La Transition culturelle dans Ies societes industrielles a-oa.nce.es. Inglehart se bazează pe o ipoteză emisă de un psiholog nordamerican, Maslow : individul caută mai întîi să-şi satisfacă nevoile de ordin psihologic şi doar cînd subzistenţa şi securitatea îi sînt asigurate el devine disponibil în favoarea unor atitudini mai complexe, cum ar fi satisfacţiile intelectuale sau estetice. Or, societăţile moderne au intrat masiv în era „post-materialismului", ceea ce explică apariţia mai ales a unor noi mize politice şi noi mobili150


zări sociale : calitatea vieţii, apărarea mediului, libertatea sexuală etc. Ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă, răspîndirea informaţiilor şi cunoştinţelor, ridicarea nivelului de educaţie şi, în acelaşi timp, diminuarea constrîngerilor materiale şi sociale favorizează apariţia unui individ mai avizat, mai matur, mai interesat să-şi afirme personalitatea luînd parte la deciziile colective. Ronald Inglehart reia în maniera sa vechea prezicere marxistă : doar atunci cînc; individul se va smulge din „regnul necesităţii" va putea să facă un salt în „regnul libertăţii"! Ideea conform căreia subiectul modern se consideră şi se vrea autorul şi motivul propriilor acte indică mai puţin o condiţie, cit •o pretenţie. Această „pretenţie armată", ce se răspîndeşte astăzi dincolo de cercul micii burghezii intelectuale şi tehnice, arată totuşi că individualismul democratic este o paradigmă fecundă care nu numai că lămureşte, dar şi permite formarea unui întreg ansamblu de cercetări empirice asupra celor mai variate aspecte ale societăţii moderne. Vom evoca trei exemple foarte sugestive în acest sens : — Gilles Lipovetski a examinat în special felul în care „proce sul de personalizare" s-a insinuat în toate domeniile vieţii coti diene, modelînd o societate singulară cu mai multe feţe : societate „narcisistă" care exaltă şinele, aparenţa, „look"-ul şi face din „grija faţă de corp" o valoare emblematică ; societatea „hedonistă" care cultivă valorile centrale ale consumaţiei, ale opulenţei, ale plăcerii ; societatea „decontractată" care, după modelul emisiunilor lui Christophe Dechavanne sau Jean-Pierre Foucaud, elimină seriosul şi tra gicul, ridicînd în slăvi mondenitatea şi cordialitatea ; societatea „permisivă" se implică în scandal, favorizează coexistenţa paşnică a gusturilor şi a modelor suscitînd în schimb o puternică intole ranţă la adresa discursurilor închise, dogmatice. — Am putea fi miraţi să constatăm că şi timpul religios oferă imaginea noului individualism democratic. Şi totuşi, sociologia con temporană, în special cercetările lui D. Hervieu-Leger, d'Y. Lambert şi cele ale lui P. Portier, pun în evidenţă o „recompunere a credinţei". Pe de o parte, religiile tradiţionale îşi văd erodate ca151

.TEAN BAUDOUIN

nivelul societăţii, în final, nu mai există un principiu susceptibil de a garanta funcţionarea şi desfăşurarea politicului. După părerea lui Lefont, experienţa totalitarismului ne obligă implicit să ne punem din nou întrebări asupra democraţiei. El actualizează în felul său proiectul artificialist al unei societăţi ce poate fi stăpînită şi organizată de la un capăt la altul, reactivează reprezentarea unei ordini omogene, transparenţa faţă de ea însăşi în care figuraţia fantasmagorică a „poporului unic" are imediat, în contrapartidă, producerea nevrotică a „duşmanului". El îşi imaginează o formă politică în care puterea e chemată din nou să facă corp comun cu o ideologie extremă, cu un partid unic şi, în anumite perioade, cu un ghid carismatic sau chiar „egocrat". înţelegem acum mai bine de ce tipologia weberiană a legitimităţii este în totalitate inaptă să judece invenţia democratică. Aceasta din urmă nu e asamblată după un principiu de legitimitate neted, univoc. Mai exact, originalitatea sa constă în aceea că problema drept-nedrept, bine-rău, legitim-nelegitim este lăsată în voia unor „dezbateri interminabile". Democraţia inaugurează, în felul său, o aventură greu de controlat, legînd prin aceasta politicul de o raportare la spaţiu, dar mai ales la timp complet inedită. Ea este regimul care face să se sensibilizeze ceea ce Lefort numeşte „nehotărîrea radicală a politicului".

b) Aşa-zisa „criză a politicului" Antropologia politică a lui Claude Lefort mai are o calitate : aceea de a ne lămuri asupra temei obsedante şi recurente a „crizei politicului" pe care sferele dominante ale sociologiei politice o prezintă pe toate feţele şi o asociază în mod paradoxal cu nefericita doxa! Mai ales în Franţa, expresia „criza politicului" este idiomul evocat în mod spontan de comunitatea ştiinţifică ori de cîte ori societatea politică pare că se confruntă cu grave contradicţii sau e antrenată în evoluţii grave. Doar după ce contradicţia este depăşită şi transformarea este negociată, presupusa „criză" se dovedeşte a fi fost una din multiplele ..probleme" cu care se confruntă 154


orice societate democratică. In 1960, cu ocazia unui colocviu dedicat „depolitizării", s-a pus următoarea problemă : pierderile semnalate în zona convenţională a participării politice trădează o „criză a politicului" sau anunţă o „recompunere a politicului"? Şi participanţii cei mai luminaţi ai acestei întîlniri au preferat termenul „recompunere". Problema e mai actuală ca niciodată. Nu există o criză a „reprezentării", ci o modificare semnificativă a procedeelor ce ne obligă să gîndim altfel raporturile excesiv de distante dintre adunările reprezentative şi asociaţiile cetăţeneşti, dintre „ţara legală" şi „ţara reală". Nu există o „criză a angajamentului politic ci, aşa cum au arătat cercetătorii de la CEVIPOF (Centre d'etudes de la vie politique frangaise), o deplasare înceată a formelor convenţionale ale angajamentului civic (participare la alegeri, aderare la un partid politic) spre forme mai originale, majoritatea asociative, în mod voit efemere, legate de probleme concrete. Nu există nici o „criză a sensurilor sau a valorilor", ci o evoluţie internă a celei mai mari părţi a societăţilor democratice care se resemnează progresiv cu eterogenitatea codurilor şi a altor sisteme de sens. Sîntem din nou nevoiţi să ne reîntoarcem la intuiţiile lui Claude Lefort. De fapt, democraţia este prin natura sa „crizogenă". Nemaiavind un punct de referinţă final, expusă continuu conflictelor şi controverselor, supusă în permanenţă probei competiţiei electorale, puterea politică se confruntă mai mult decît oricare alta cu „disoluţia reperelor certitudinii". In mod curios tocmai această natură deschisă, problematică, primitoare a democraţiei este trecută de o parte a sociologiei politice în retorica clinică a crizei. Sîntem aproape îndreptăţiţi să ne punem următoarea întrebare : chiar există în Franţa astăzi o adevărată „criză a politicului" sau există doar un fel de neputinţă endemică a sociologiei politice de a se raporta la adevărata natură a democraţiei? Sau poate pentru că ea însăşi cunoaşte în felul ei o „criză permanentă" amînă ipoteza unei „crize radicale" care i-ar anunţa sfîrşitul. In ciuda faptului că o anumită experienţă germană din anul 1933 ne-ar obliga, într-un fel, să fim mai vigilenţi. 155

JEAN BAUDOUIN


2. REGIMURILE NEDEMOCRATICE

Este indecent să ignorăm la modul rezidual şi negativ conste laţia eterogenă şi poate majoritară a „celorlalte" regimuri politice, cele care nu prezintă nici una sau foarte puţine dintre trăsăturile esenţiale ale regimurilor democratice. Nu înseamnă aceasta să cădem pradă, la rîndul nostru, unui ,,etnocentrism arogant"? Acestei neli nişti legitime îi putem opune trei categorii de argumente : • Pe de o parte, ar fi timpul să desprindem ideea democratică de aria geopolitică în care ea a prosperat cu prioritate. Ea nu este organic legată de istoria Ocidentului doar pentru că a fost con cepută în Grecia antică. Cuvîntul „democraţie" reprezintă o acu mulare de invenţii şi experienţe ce nu mai sînt privilegiul Ocdentului şi care cîştigă un număr crescînd de alte arii geografice. Interpretările culturaliste ale fenomenelor democratice sînt astăzi foarte demonetizate. • Pe de altă parte, importanţa recunoscută a premisei de mocratice ne permite să punem pe primul loc ceea ce sociologia trece cu bună-ştiinţă într-un plan secund : respectarea demnităţii persoanei umane, drepturile ce trebuiesc recunoscute persoanelor în viaţă, în cel mai bun caz, pentru specialiştii în ştiinţele sociale acestea ar fi nişte date subordonate care nu trebuie să intrevină decît rezidual în definirea unui sistem politic. In cea mai rea din tre ipoteze, ar fi vorba de o categorie metafizică, ba chiar psiho logizantă, nedemnă să figureze în principiul unei descrieri ştiinţi fice. Sociologia politică întîmpină mereu aceleaşi dificultăţi, atunci cînd trebuie să integreze cruzimea şi barbaria în taxinomiile sale clare. Ceea ce nu împiedică, pe de altă parte, ca anumiţi membri ai săi să fie complet refractari în privinţa „violenţei simbolice" şi a „corupţiei oligarhice" care ar plictisi societăţile democratice. Or această renunţare la „variabila" umană poate conduce la clasifi cări complet suprarealiste, în care ar fi considerate „oligarhii mo dernizatoare" regimuri ce ar aplica cele mai rele tratamente resortisanţilor şi, mai cu seamă, opozanţilor. 156

-

-

• în sfîrşit, se cuvine să fim atenţi şi la evoluţiile societăţii internaţionale. Şi asta nu pentru că am dovedi un ataşament exa gerat faţă de „drepturile omului", ci din dorinţa de a repera ten dinţa spre universalizare a drepturilor omului. Comunitatea inter naţională este din ce în ce mai relativistă. Statelor le e din ce în ce mai greu să se ascundă după paravanul unui pretins particula rism politic, cultural sau etnic pentru a se eschiva de obligaţiile considerate imperative şi primordiale. Nu putem totuşi să nu ţinem cont de pretenţiile clarificatoare ale teoriei politice. Nu este ilegal să se stabilească distincţii între regimuri care au ca trăsătură comună atentarea la libertăţile fun damentale. Din acest punct de vedere, distincţia clasică stabilită între „regimuri totalitare" şi „regimuri autoritare", dincolo de ambiguităţile pe care le comportă, rămîne un unghi de analiză ce trebuie explorat cu mai multă atenţie.

A . R egim u rile totalitare

-

-

•-••'• ' < : • .•• > . ' ' • - < ' / . • ? v ; •< ;^. ? « • : - • f - •• .-.:

-;., -

•

•

Ştiinţele istorice şi politice manifestă o reticenţă veche şi du rabilă atunci cînd trebuie să admită prolificitatea paradigmei tota litare. Şi aceasta din raţiuni asemănătoare cu cele ce explică difi cultatea de a gîndi democraţia şi asupra cărora vom reveni. Nu constituie o întîmplare faptul că explorarea metodică a universu rilor totalitare a fost întreprinsă mai ales de reprezentanţii teoriei politice. Din acest punct de vedere, opera lui Hannah Arendt, mai precis magnus opus-ul său, Leş Origines du totalitarism^, consti tuie un moment de răscruce. Paternitatea termenului nu-i aparţine lui Hannah Arendt ci lui . . . Mussolini. Conceptul a mai fost utili zat înaintea ei de F. Borkenau şi F. Neuman. Dar Hannah Arendt i-a conferit o vigoare şi o consistenţă fără egal. Puţine lucrări au fost atît de comentate, dar şi criticate şi discreditate, disputa epis temologică amestecîndu-se aproape întotdeauna cu pasiunea ideo logică. Şi totuşi, nici chiar istoricii cei mai reticenţi, cum ar fi 157

JEAN BAUDOUIN


acest punct, fără însă a-1 cita, opiniile lui H. Arendt se întîlnesc cu cele ale analistului clasic Karl Popper, care distinge în cuplarea istoricismului cu utopia germenele privilegiat al totalitarismului. Acesta din urmă devine ameninţător din momentul în care o viziune milenaristă asupra istoriei e asociată cu voinţa de a transforma radical ordinea socială. • Omniprezenţa ideologiei. Şi în acest caz, Hannah Arendt are grijă să se depărteze de sensurile dominante şi deseori depreciate ale termenului „ideologie" şi face de la bun început o precizare importantă. Ideologia concepută ca o reprezentare a lumii, ca fiind ceva fictiv mai mult sau mai puţin structurat, nu se transformă în mod obligatoriu într-o administraţie constrîngătoare. Ea devine totalitară doar atunci cînd se integrează într-un sistem de explicaţii global şi ştiinţific al lumii. Ura faţă de evrei este o idee periculoasă, iresponsabilă ; ea nu devine totuşi o „ideologie" decît atunci cînd se înscrie într-un discurs coerent în care eliminarea lor este considerată o necesitate vitală. La fel, apărarea idealurilor socialiste şi comuniste nu se transformă în ideologie decît dacă ea consideră edificarea unei societăţi fără clase ca o expresie a unei legi universale a istoriei. Astfel definită, ideologia consubstanţială totalitarismului prezintă mai multe caracteristici indisociabile. Pe de o parte, ea formează un sistem de interpretare a lumii definitiv şi afişează pretenţia că poate explica totul, indiferent că este vorba de evenimente trecute sau viitoare. Pe de altă parte, de la bun început ea îşi afirmă caracterul irecuzabil, infalsificabil. Definiţia dată de Arendt ideologiei, se apropie de cea dată de Popper gîndirii dogmatice. Ea nu greşeşte niciodată şi este deasupra realităţii. O a treia caracteristică a ideologiei este chiar „logicismul" ei, capacitatea de a se dota cu coerenţă internă, de a integra în permanenţă contradicţia într-un proces logic. Mecanismul e interesat mai mult de limite decît de conţinut. „Ideologia, scrie H. Arendt, într-o formulare rămasă celebră, este exact ceea ce pretinde că este : logica unei idei". Ea este un al „şaselea simţ" sau chiar un „suprasimţ" care dă o orientare precisă cuvintelor şi acţiunilor. Ea nu 162

' •<•:•

încetează să impună realităţii o lume fictivă, o suprarealitate ce sfîrşeşte prin a ie închide pe amîndouă în propriile sale logici. Ea explică în mare parte formele „delirante", „patologice" îmbrăcate de regimul nazist şi cel stalinist. • Remodelarea societăţii. Hannah Arendt subliniază încă o dată modul diferit în care vede aceste probleme faţă de interpre tările, fără îndoială majoritare, care identifică totalitarismul cu dominaţia absolută a statului asupra societăţii. Evident că ea nu contestă faptul că în totalitarism acţionează o voinţă de domi naţie radicală, dar insistă asupra „naturii informe a totalitarismu lui", asupra dezorganizării structurilor de încadrare statală tra diţionale. • O dominaţie totală! H. Arendt este aici de acord cu inter pretările clasice care reperează în totalitarism un proiect de domi naţie totală, o acţiune de captare totală, cu ajutorul căreia puterea tinde şi reuşeşte într-o mare măsură să se asimileze cu societatea, să facă să existe o identitate între Şef, Putere şi Popor. Iluzia transparenţei sociale îşi găseşte justificarea logică în intoleranţa faţă de orice urmă de autonomie, în negarea pluralităţii. Mai ac ţionează, atît în nazism cît şi în stalinism, o logică a atomizării, a disoluţiei oricărui spaţiu public sau privat, dovedită prin sfărîmarea şi distrugerea metodică a parlamentelor, a partidelor, a sindi catelor, a bisericilor sau a asociaţiilor, într-un cuvânt a oricărei structuri susceptibile de a face o diferenţă în mijlocul noii sim fonii ideologice. Nimic nu ilustrează mai bine dinamica sistemului totalitar ca epurările din epoca stalinistă şi ca „mărturiile" smulse de la „vinovaţi". Epurarea intervine atunci cînd victoria este cîştigată, atunci cînd nimic nu mai ameninţă puterea lui Stalin. „Te roarea este totală atunci cînd ea devine independentă faţă de orice opoziţie. Dominaţia sa devine suverană atunci cînd nimeni nu i se mai opune", scrie Arendt. Ea subliniază astfel capacitatea fantas magorică a sistemului totalitar de a reinventa în permanenţă figura duşmanului, de a fabrica şi de a extermina mii de vinovaţi. Revo163 11*

JEAN BAUDOUIN


binarea simbolicului cu realul. Remarcăm, totuşi, în cazul totalitarismului, o deviere mai gravă. Punctul de vedere al sociologilor dovedeşte că există dificultăţi serioase la nivelul înţelegirii excesului şi a lipsei de măsură. Comentînd sovietologia nord-americană, Pierre Bouretz notează pe bună dreptate că ea „nu încetează să plaseze Uniunea Sovietică în rîndul societăţilor de drept" şi plasează în permanentă studierea ei din perspectiva categoriilor rutiniere ale sociologiei : grupuri, actori sociali, lideri, resurse, interacţiuni etc., ignorînd prin aceasta trăsăturile sale ireductibile faţă de democraţie, dar şi faţă de modelele de autoritate tradiţionale. . . .. . ' .

'

.

B. Regimurile autoritare

r;.

•• •: :•, . •. . ' . :

..:.:. :

ho..'

••;,,:

.'.;'. /U :*"/

• ^

n;-;ol?.-;-. •..•'ni •<:• . ' - • •

T

-,~

După Alain Rouquie care a studiat meticulos dictaturile militare din America Latină, „între statul de drept şi statul religios se întinde o mlaştină vastă în care campează marea majoritate a regimurilor moderne ale planetei". Acesta e paradoxul de la care trebuie să pornim : modelul autoritar este actualmente poate cel mai bine reprezentat şi totuşi el e cel mai reticent faţă de schim•bările precise şi convingătoare. Nu putem limita discuţia la o abordare strict conceptuală. Regimul autoritar se află astăzi în pierdere de viteză în toată lumea. Sociologia politică abia începuse Să studieze fertilitatea euristică a conceptului de autoritarism, că societăţile desemnate ca atare îşi arătau fragilitatea şi cunoşteau grave contradicţii interne. Studierea autoritarismului înseamnă astăzi sublinierea precarităţii sale, a naturii sale trecătoare, înseamnă studierea dispariţiei şi apoi a transformării lui.

a) Identificarea autoritarismului Sociologia politică contemporană a consacrat eforturi cu totul remarcabile pentru a da conţinut noţiunii de autoritarismVnînd cont la început de varietatea „situaţiilor autoritare" şTstrădu'indu'e 172

apoi să identifice „regimul autoritar", să descopere trăsături comune suficient de consistente pentru a justifica recurgerea la un nou model şi la a egala cantitativ noţiunile de democraţie şi totalitarism. — Situaţiile autoritare Născut ca o reacţie împotriva binomului aronian „democraţie liberală" — „stat totalitar", a fost fără îndoială inevitabil ca autoritarismul să fie la început tentat să-şi atragă o gamă foarte diversificată de societăţi politice. Se pare că, în această privinţă, ingeniozitatea politologilor s-a trezit mobilizată progresiv de două mari configuraţii istorice. Pe de o parte, prezenţa şi chiar extensia, la graniţele regimurilor totalitare clasice, a mai multor tipuri de societăţi, autoritarismul conservator (Spania, Portugalia, Grecia) şi autoritarismele comuniste (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia) care, desigur, nu erau de natură democratică, dar nici nu lăsau să se întrevadă logicile nevrotice ale dominaţiei totalitare. Ele au constituit în multe privinţe, laboratoarele privilegiate ale noţiunilor de autoritarism sau de tiranie. Este de altfel posibil să pornim din nou de la paradigma arendtiană şi, prin substrageri succesive, să obţinem portretul relativ elaborat al autoritarismului, fie că e de natură reacţionară, fie progresivă. Operaţia este, în schimb, mult mai dificilă atunci cînd trebuie să abordăm de aproape bogata diversitate a situaţiilor autoritare ce a marcat lumea a treia imediat după diferitele valuri ale luptei pentru independenţă. Tentaţia „supramăsurii" a învins spontan pe cea a generalizării conceptuale. Fără a pretinde că epuizăm toată materia sau că redăm toate tentativele de clasificare, trebuie să semnalăm apariţia progresivă a două mari tipuri-ideale : cel al dominaţiei patrimoniale pe de o parte şi, pe de altă parte, cel al autoritarismului modernizator. • Dominaţia patrimonială. P. Braud ne reaminteşte că „pentru Max Weber patrimonialismul este o formă politică ce-şi are rădăcinile în principiul patriarhal". Puterea se află în mîinile unui Şef tradiţional care, după modelul stăpînului casei, îşi consideră 173

JEAN BAUDOUIN

apropiaţii ca servitori şi supuşii ca oameni de încredere. Adevăratul discriminant e de depistat însă în confuzia absolută sau relativă dintre rolurile politice şi rolurile economice, dar mai ales în amestecarea resurselor „private" cu cele „publice". „Tezaurul, mai scrie P. Braud, devine astfel o casetă personală din care sînt folosite resurse atît pentru asigurarea plăcerilor personale, cît şi pentru a finanţa armata sau activităţile de interes general". Totuşi, notează D. Bourmaud, puterea de tip patrimonial măreşte autoritatea clasică a patriarhatului, exercitîndu-se pe un teritoriu a priori mai vast decît cel al unei case sau al unui sat, el presupune lărgirea cercului de dependenţi şi, în consecinţă modificarea mecanismelor de susţinere şi de subordonare, în ambele cazuri, el intră în contradicţie cu proiectul de stabilire şi de stabilizare a unei dominaţii raţionale legale. Or, ceea ce este interesant e succesul — nu neapărat revendicat la urma urmelor! — puterii de tip patriarhal într-un număr important de ţări ajunse de curînd independente. Aici trebuie să facem două precizări. Mai întîi, diversitatea „patrimonialismelor" a făcut ca sociologul american Samuel Eisenstadt să propună un concept mai nuanţat, ceî de neopatrimonialism, pentru a desemna procesul de hibridare progresivă a formelor patrimoniale şi a formelor birocratice. Dînd ca exemplu societăţile arabo-musulmane, el constată că hegemonia unui sistem clientelar de distribuţie a resurselor se bazează totuşi pe menţinerea şi dezvoltarea unei relative instituţionalizări statale. Pe de altă parte, lucrările remarcabile realizate în Franţa de o întreagă generaţie de africanişti — J. F. Bayart, J. Medart, D. Bourniaud, C. Coulon, D. Compagnon — au evidenţiat resorturile, dar şi contradicţiile interne ale neopatrimonialismului. Acesta se dovedeşte cu atît mai stabil şi mai puternic, cu cît şeful reuşeşte să menţină intactă conversia reciprocă a capitalurilor politice şi a capitalurilor economice şi financiare. Captarea absolută a puterii politice conferă acces la resursele coercitive şi simbolice decisive. Monopolizarea progesivă a resurselor economice şi monetare permite finanţarea la preţ redus a menţinerii unui faţade instituţio174


nale minimale, a întreţinerii reţelelor parentelare, de clan, clientelare, necesare legitimităţii regimului şi, ca un efect secundar, adunarea unor averi personale considerabile deseori depuse în conturi elveţiene. Longevitatea politică şi impunitatea morală de care au beneficiat unii „potentaţi" africani — mareşalul Mobutu în Zair, împăratul Bokassa în Republica Centrafricană sau Omar Bongo în Gabon — se explică mai bine dacă ne dăm seama de dimensiunile sistemului redistributiv şi prebendial, pe care au reuşit să-1 creeze. • Autoritarismul modernizator. Dacă luăm ca măsură modelul weberian al dominaţiei raţionale legale, trebuie să fim de acord că autoritarismul modernizator prefigurează antonimul neopatrimonialismului. Aşa cum sugerează combinaţia celor doi termeni, la un moment dat elitele politice preferă o cale autoritară pentru a provoca un proces de modernizare politică, economică, socială şi culturală începînd de sus. în timp ce ipoteza patrimonială îşi bazează puterea pe sfera infrapolitică a plăţilor şi a delapidării, autoritarismul modernizator vizează, dimpotrivă, să ducă la bun sfîrşit un tip de dominaţie raţională în scopul transformării societăţii şi a secularizării moravurilor. Kemalismul turc a furnizat pe termen lung arhetipul autoritarismului modernizator. Din 1923, Mustafa Kemal a convertit elitele conducătoare spre o politică de reforme deosebit de drastice : laicizare brutală a societăţii, construcţia unei identităţi naţionale articulate pe o limbă şi un alfabet nou, egalitate între bărbaţi şi femei etc. Scopul : modernizarea brutală a societăţii turce, promovarea unui individ raţional eliberat de constrîngerea comunităţii, începând cu anii 1970, într-un context profund diferit, continentul sud-american este la rîndul săul teatrul unor mutaţii asemănătoare, în mai multe ţări din America Latină, cum ar fi Ecuadorul, Peru, chiar Braziliaj juntele militare acaparează puterea şi încearcă să stabilească un fel de a treia cale între tiraniile patrimoniale întotdeauna înfloritoare în America Latină — Somoza, în Nicaragua, Trujillo în San-Domingo, Stoessner în Paraguay — 175

JEAN BAUDOUIN

şi socialismele mai mult sau mai puţin inspirate din castrism. Şi aici au fost impuse de sus reforme importante în domeniul agriculturii, al dezvoltării economice, al educaţiei, al alfabetizării. , — Raţionalismele progresive '''•;" ! Mai mulţi politologi contemporani — Juan Linz, Alain Rouquie, Guillermo O'Donnell, Philippe Schmiteer — consideră că situaţiile autoritare, dincolo de eminenta lor diversitate, ar prezenta trăsături suficient de concordante şi stabile pentru a putea fi legate de noţiunea federativă şi substanţială de „regim". Refuzînd să facă din autoritarism o „categorie în absenţă" (D. Bourmaud), un „concept sacoşă" în care ar fi integrate într-o manieră pur negativă toate sistemele politice ce nu se revendică nici din registrul demo-liberal, nici din speţa totalitară, ei s-au străduit să cizeleze matricea comună diferitelor situaţii autoritare. Combinaţia variabilă şi volatilă dintre elementele coercitive şi elementele moderatoare li se pare un element discriminant grav. Regimul autoritar se caracterizează mai întîi prin neacceptarea directă sau tacită a principiilor şi regulilor jocului care stau la baza oricărei societăţi democratice. Un prim semn îl constituie nerecunoaşterea caracterului legitim al conflictelor dintre persoane şi al conflictelor dintre valori şi, în consecinţă, refuzul de a organiza o competiţie paşnică şi regulată pentru cucerirea şi exercitarea puterii. Cea de-a doua caracteristică, complementară primeia, este absenţa instituţionalizării compromisului, reticenţa faţă de crearea locurilor publice sau oficioase propice concilierii intereselor la faţa locului, pacificării antagonismelor apărute în societate. Şi, în sfîrşit, coerciţia cuplată ocazional cu represiunea are prioritate asupra informaţiei, asupra negocierii sau participării. Şi totuşi, dincolo de sfidarea faţă de norme sau de proceduri republicane, regimurile autoritare prezintă şi elemente moderatoare care explică de ce unele dintre ele evoluează tendenţial spre forme mai democratice. Un prim simptom descoperit de politologi ar fi rolul relativ minor jucat de ideologie. Spre deosebire de regimul totalitar care se 176


sprijină pe o concepţie fantatsmatică despre lume, regimul autoritar oscilează între „autoritarisme de legitimare" care se raportează la sisteme de valori mai mult sau mai puţin destinse şi „autoritarismele de reproducere" bazate mai ales pe tehnici de dominaţie şi care nu încearcă o justificare ideologică pentru propria lor dominaţie. O a doua trăsătură considerată discriminantă este renunţarea de facto la concepţia activistă asupra politicului. Majorităţii regimurilor autoritare le lipseşte acea energie socială, acea nevoie de mobilizare permanentă a maselor care marchează atît de puternic regimurile totalitare. E căutată mai mult apatia individului decît adeziunea sa entuziastă. Această economie singulară a dominaţiei semnalează o a treia trăsătură : vizibilitatea limitată a aparatului represiv şi conduita relaxată. Totuşi cele trei caracteristici se raportează la o variabilă în ultimă instanţă decisivă : menţinerea evidentă a unui sistem noncompetitiv ce funcţionează sub imperiul impunerii se combină cu forme mai mult sau mai puţin intense de toleranţă, fie cu privire la individ sau grupuri, fie cu privire la instituţii de natură religioasă, asociativă şi mai rar politice. Fără a putea trage concluzia că avem de a face cu o poliarhie sau cu un „sistem semicompetitiv", prezenţa acestor toleranţe permisive, şi chiar a acestor „moduri populare de acţiune politică", denotă încă autoritarismul totalitarismului care nu acceptă nici cea mai mică disonanţă şi pretinde că săpîneşte spaţiul social în totalilitatea sa. ' n 'i j . . ' ! . • ; • ; ' " ' ' • :' f•- : • • . - > . " (

b) Deteriorarea autoritarismului ; , , ;.: »;„ •

-t>

Starea de descompunere mai mult sau mai puţin anvansată ce caracterizează astăzi cea mai mare parte a regimurilor autoritare se repercutează în două feluri asupra sferei cunoaşterii. Pe de o parte, ea afectează grav caracterul substanţial pe care politologia contemporană îl conferă noţiunii de autoritarism. Pe de altă parte, ea oferă ocazia unei revanşe pentru reprezentanţii aparent învinşi ai teoriei developmentaliste. 12 — Introducere în sociologia politică'

\

- . M ; vţ r '

177

JEAN BAUDOUIN


artificial şi ipocrit în ceremonialul cabinei de vot. In versiunea sa ,.neutralistă", sociologia îşi dezvăluie în mod spontan behaviorismul. Ea se arată interesată mai puţin de alegeri decît de alegători, mai puţin de democraţia politică decît de „comportamentul electoral". Ea se dovedeşte extraordinar de preţioasă în studierea resorturilor votului, în corelarea operaţiilor electorale în profilul social şi cultural al electorilor, în schimb, este surprinzător de discretă atunci cînd trebuie să clarifice rolul mecanismului sufragiului în desfăşurarea dinamicii democratice, în această situaţie trebuie să recurgem la resursele teoriei politice. 1. ALEGERILE. ... " .-., . ' . , . ' '- . . . OGLINDA COMPORTAMENTELOR POLITICE

., , . . , ; , , - .

Timp destul de îndelungat, ştiinţa politică a fost cu bună ştiinţă confundată cu sociologia electorală. Lucrarea deschizătoare de drumuri scrisă de Andre Siegfried în anul 1913, Le Tableau politique de la France de l'Ouest sous la IH-e Republique, este chiar considerată actul de naştere oficial al sociologiei electorale şi al ştiinţei politice. Pentru prima dată, un analist provenit din disciplinele istorice şi geografice se străduieşte să identifice determinanţii politici, culturali, sociali şi spaţiali care influenţează într-o manieră inegal cumulativă votul individual. Am reţinut mai ales atenţia deosebită pe care autorul a acordat-o ţinutului Vendee, atenţia cu care a tratat variabila geologică şi celebra ecuaţie : „granitul votează la dreapta, calcarul votează la stînga"! E vorba aici de o abordare simplificatoare. A. Siegfried sugera o abordare „multifuncţională" a votului, unde natura solului este asociată în realitate cu alţi parametri la fel de semnificativi : dispersia mai mica sau mai mare a habitatului, difuzia inegală a proprietăţii funciare sau forţa integrării elitelor nobiliare şi religioase. In timp ce obiectele ştiinţei politice s-au diversificat considerabil, sociologia electorală rămîne unul din terenurile sale cele mai 186

fertile. Sub imboldul CEVIPOF (Centre d'etudes de la vie politique frangaise) şi mai ales al lui Pascal Perrineau, Nonna Meyer, Gerard Grunberg şi Elisabeth Dupoirier, analiza electorală s-a îmbogăţit considerabil. Pe de o parte, ea a devenit mai densă, refuzînd recen ziile pur statistice ale voturilor şi străduindu-se să cunoască mai în amănunt resorturile şi determinările comportamentului electoral. Pe de altă parte, datorită mai cu seamă lui Marc Abeles, analiza electorală s-a deschis integrînd în afara cîştigurilor clasice ale ma teriei, aporturile teoretice şi metodologice ale altor discipline, cum ar fi istoria, psihologia sau antropologia socială. Dacă privim cele două modele explicative ale votului şi dacă ne lăsăm în voia ten taţiei dihotomiste, putem distinge două orientări parţial divergente : una insistînd asupra determinanţilor sociali ai votului, cealaltă reperînd strategiile personale ale celui care votează. ^ ..

A . M o d e lu l a le g ă to r u lu i c a p tiv ; . . .

..,,•

, . . f ,- , , „ , , .

Mult timp a fost modelul cel mai reprezentativ. El se potrivea, de fapt, perfect cu sarcinile considerate cele mai decisive ale sociologiei electorale : împletirea datelor directe ale alegerii cu un mănunchi bogat de determinanţi în scopul stabilirii unor corelaţii durabile şi al izolării variabilelor cu adevărat predictibile ale comportamentului electoral. El nu a dispărut nici pe departe. Este puternică tentaţia de a face distincţie între variabilele grele, care împrumută elemente din demografie, poziţie socială, atitudini culturale şi variabilele punctuale cu scopul de a identifica factorii ce vor clarifica pe termen lung reglementările electorale.

a) Teza identificării partizane

. U':-

In 1960, la iniţiativa Grupului de cercetare a Universităţii din Michigan, apare o lucrare colectivă, The American Voter, care propune o interpretare globală a comportamentului electoratului '" 187

Â', L. , ^..

JEAN BAUDOUIN

american. Aşa s-a născut celebra „paradigmă din Michigan" ce orientează de mulţi ani cea mai mare parte a cercetărilor electorale. Lucrarea identifică mai multe elemente considerate semnificative ale comportamentului american : un interes scăzut pentru politică, o repulsie instinctivă faţă de abstracţie, superficialitatea opiniilor dar şi, sau mai ales, un ataşament puternic şi durabil faţă de unul din cele două mari partide ce structurează viaţa politică americană. In legătură cu această din urma problemă, lucrarea scotea în evidenţă trei serii de factori. Pe de o parte, rolul fundamental jucat de sentimentul de identificare partizană nu numai în ceea ce priveşte hotărîrea de a vota, dar şi în structurarea atitudinilor politice. Pe de altă parte, stabilitatea remarcabilă a identificărilor partizane pe tot parcursul vieţii, această lege suferind derogări excepţionale legate în general de evenimente specifice. Şi, în sfîrşit, reproducerea aproape mecanică a preferinţelor partizane de la o generaţie la alta, copilăria şi adolescenţa fiind momentele sensibile ale constituirii loialităţilor durabile. Mediul familial apare astfel ca locul privilegiat al transmiterii atitudinilor politice, această socializare precoce contribuind la cristalizarea identificărilor partizane şi la menţinerea astfel a echilibrului general al sistemului politic. Votul este în acest fel mai mult un act de credinţă decît un calcul, figura electorului „independent" fiind marginală sau conjuncturală. Dar dacă paradigma din Michigan refuză determinismul social, în schimb se cramponează de figura unui elector captiv, prins în angrenajul mecanismelor socializării politice, solidar cu grupurile sale de apartenenţă, practicînd de bunăvoie „renunţarea la sine" şi încredinţînd celor două mari partide naţionale, partidul democrat şi partidul republican, grija de a face inteligibile mizele şi termenii dezbaterii politice. Faptul că în Statele Unite, în toată această perioadă, majoritatea muncitorilor sindicalişti, a membrilor comunităţii de culoare sau chiar a evreilor votau pentru candidaţii partidului democrat furnizează o incontestabilă legitimitate acestei interpretări holiste a votului. -, , . • ; . . ,:; - ,: 188


b) Aşa-zisa teză a „sistemelor simbolice" în Franţa, cercetările electorale contemporane prezintă particularităţi asemănătoare cu paradigma din Michigan. Astfel studiile realizate de Guy Michelat şi Michel Simon demonstrează că structurarea indivizilor, a familiilor, a grupurilor sociale întregi în jurul unor sisteme stabile de reprezentare, de atitudini şi de norme pot fi cei mai siguri predictori ai comportamentului electoral. După părerea lor, electoratul francez se repartizează într-o manieră mai mult sau mai puţin egală între două modele polare corespunzînd fiecare hegemoniei unui „sistem simbolic" specific. Pe de o parte, polul „catolicului declarat" permite identificarea unui prim sistem simbolic structurat în jurul valorilor religioase şi orientează votul spre partidele conservatoare. De cealaltă parte, polul „muncitorului nereligios" permite decelarea unui al doilea sistem simbolic structurat în jurul valorilor de clasă şi de conflict ce orientează votul spre partidele contestatare. Ar exista deci o relaţie directă intre nivelul de integrare religioasă şi probabilitatea votului spre dreapta şi între gradul de integrare a clasei muncitoare şi probabilitatea votului la stînga. în plus, atunci cînd funcţionează din plin, factorul simbolic primează asupra importanţei sociologice : astfel, un muncitor catolic practicant este mai aproape din punct de vedere electoral de un superior decît de un muncitor nereligios. Ipoteza elaborată de Michelat şi Simon pare perfect coroborată cu bipolarizarea vieţii politice franceze începînd din anul 1958. Ei vor distinge astfel în UNR-ul gaulist şi în PCF cei doi poli simbolici în jurul cărora se structura, după părerea lor, atitudinea francezilor. Ei validau în manieră proprie celebrul aforism al lui Andre Malraux : „între comunişti şi noi nu există nimic". La iniţiativa CEVIPOF, începînd cu anul 1978, a fost iniţiat un întreg ansamblu de cercetări care a pornit de la ipoteza lui Michelat şi Simone şi care au sfîrşit prin constituirea a ceea ce P. Perrineau şi N. Mayer au numit „varianta franceză a paradigmei Michigan". Trebuie citate aici, înainte de toate, primele lucrări ale 189

JEAN BAUDOUIN

lui Annick Percheron care au scos în evidenţă, pe baza unor an chete foarte amănunţite, rolul familiilor în aculturaţia copiilor şi, în consecinţă, în învăţarea precoce a normelor şi atitudinilor poli tice. Mai trebuie citată lucrarea colectivă condusă de J. Capdeville şi E. Dupoirier, France de gauche, Voie ă droite ; aceasta a scos în evidenţă o nouă variabilă importantă, deţinerea unui patrimoniu. Făcînd distincţie între ,,non-posedanţi" (nici un element patrimo nial) şi „posedanţi" (cel puţin unul, două sau trei elemente de patri moniu), ei remarcă astfel că stînga are succes categoric la „nonposedanţi", în timp ce dreapta este votată de electorii care posedă cel puţin două elemente de patrimoniu. Mai mult decît nivelul veni turilor — „non-posedanţii bogaţi" votează în majoritatea lor cu stînga, în timp ce „sărmanii posedanţi" votează regulat cu dreapta —, posesia unui patrimoniu devine astfel, la acelaşi nivel cu integra rea religioasă şi cu apartenenţa la clasa muncitoare, un nou predictor al comportamentului electoral. Şi, în sfîrşit, lucrările conduse simultan de Norma Meyer şi Etienne Schweisguth în jurul „rapor tării la muncă" permit identificarea unei o doua polarităţi perti nente din punct de vedere electoral ; pe de o parte „independenţa în muncă" modelează o viziune individualistă asupra lumii, pose sivă şi muncitoare, care este un indicator precis al votului de dreapta, în timp ce „supunerea faţă de o autoritate patronală" şi corolarul său, revendicarea drepturilor şi a protecţiei, explică pu ternica propensiune a salariaţilor, în special a celor aflaţi la nivelul cel mai de jos, spre votul de stînga. Incepînd cu anul 1975 sîntem tentaţi să corelăm cîştigul electoral al forţelor de stînga cu expan siunea salariaţilor şi mai ales a „păturilor mijlocii ale salariaţilor" în sînul populaţiei active. Victoria socialistă din 10 Mai 1981 părea să marcheze apogeul modelului sociologic. -•••.>• « •: : /-


B. Modelul alegătorului individualist E un model apărut ca o reacţie împotriva modelului holist. Deşi s-a delimitat de cauzalism, mulţumindu-se să stabilească anumite corelaţii mai importante, acesta părea să ignore sau cel puţin să subestimeze preferinţele alegătorilor. Abordarea individualistă scoate la lumină tocmai o asemenea capacitate relativă de a alege. Alternativa propusă nu e atît de clară cum ar părea la prima vedere. Abundenţa vocabularului — „elector raţional", „elector strateg", „elector mobil", „elector instabil" — trădează confuzia relativă a abordărilor. Am stabilit că această a doua grilă interpretativă, pe care în lipsă de altă alternativă o vom numi „individualistă", exprimă îmbinarea fericită a două fenomene : pe de o parte, slăbirea semnificativă a comportamentelor de identificare atestată de anchetele empirice numeroase şi concordante, pe de altă parte, încurajarea alegătorului de a se pune cît mai des în situaţia de a redescoperi caracterul personal şi singular al gestului electoral cu privire la oferta politică ce îi este supusă judecăţii.

a) Slăbirea identificărilor partizane />t '

'

'

Analize convergente au reliefat slăbirea continuă a sentimentului de identificare cu un partid sau o familie de idei în Statele Unite, în timp ce în Franţa s-a constatat slăbirea principiului simbolic care se presupune că orientează votul în mod durabil. — în Statele Unite, începînd cu anii 1970, anchetele mai noi au corectat sensibil ecuaţiile propuse de grupul din Michigan. The Changing American Voter, publicată sub conducerea lui S. Verba, N. H. Nie şi J. R. Petrocik, e o lucrare de referinţă la acest capitol, în primul rînd s-a stabilit o creştere sensibilă a nivelului de coerenţă ideologică a opiniilor manifestate de alegători şi un declin al vechii „abandonări a sinelui" pe mîna mecanismelor de partid. S-a mai constatat o tendinţă semnificativă spre „dezalinierea partizană", în special în rîndul „cohortelor tinere". Este acreditată 191

JEAN BAUDOUIN


apariţia unui vot calitativ diferit, axat mai mult pe mize şi persoane decît pe partide şi programe. Rezumînd, putem spune că paradigma din Michigan este în două rînduri contrazisă. Pe de o parte, dacă poziţia socială şi clasa parentală de socializare rămîn elemente discriminatorii importante, ele nu mai permit prezicerea cu atîta siguranţă a structurii preferinţelor electorale. Pe de altă parte, în loc să exprime o identitate socială sau culturală, alegătorii par să răspundă din ce în ce mai mult ofertelor formaţiunilor politice. După Bernard Manin, cel ce exprimă tonalitatea generală a noii sociologii electorale nord-americane, dimensiunea „reactivă" a votului cîştigă teren faţă de dimensiunea „expresivă". Evoluţia este cu atît mai remarcabilă cu cît bipartidismul rigid ce structurează competiţia politică în Statele Unite duce în mod tradiţional spre cristalizarea identificărilor partizane. — La fel în Franţa, noi studii au ajuns la concluzia, dacă nu a dispariţiei, cel puţin la cea a erodării lente a variabilelor considerate responsabile de comportamentul electoral. Indicatorul religios nu mai este la fel de pertinent din moment ce abia 10% din populaţia Franţei se declară practicantă a unei religii. Declinul continuu al practicilor religioase asociate cu pierderea influenţei Bisericii Catolice tinde să micşoreze unul din principalele centre sociologice ale votului aşa-zis conservator. Harta antagonismelor sociale nu mai e aşa de simplă precum părea înainte şi prin aceasta folosirea indicatorilor socioculturali devine problematică. Polaritatea dintre profesiile independente şi cele salariate tinde să se atenueze o dată cu declinul conjugat al artizanatului, al comerţului, al agriculturii, dar şi cu declinul clasei muncitoare tradiţionale. Metamorfozele suferite de salariat sînt impresionante. Sociologul H. Mendras in lucrarea sa, La Seconde revolution industrielle, semnalează apaliţia unei „constelaţii centrale" dominată mai cu seamă de mediile educative şi culturale şi a căror creştere nu încetează să erodeze poziţiile dominante pînă atunci ale „claselor superioare" şi ale ,,claselor populare". Aprofundarea crizei economice şi extinderea .şomajului, prin multiplicarea situaţiilor de precaritate sau de mar-

ginalizare, accentuează, printre altele, fragmentarea eşichierlui social. Este din ce în ce mai dificilă raportarea comportamentului electoral la „concentrări" sociale compacte şi omogene. In sfîrşit, clivaj ele în jurul cărora se grupează în mod tradiţional viaţa politică se estompează şi devin mai complexe în acelaşi timp. Asistăm la epuizarea progresivă a conflictelor în jurul cărora se constituiau istoric antagonismele între „dreapta" şi „stînga" : instituţii republicane, şcoala publică, decolonizare, regim economic etc. Declinul spectaculos al PCF şi evoluţia pragmatică a PS slăbeşte particularităţile stîngii, în timp ce apariţia mişcării ecologiste şi reapariţia unei „extreme drepte" contribuie şi mai mult la tulburarea categoriilor uzuale ale clasificărilor. Una din ultimele anchete făcute de Annick Percheron în rîndul tinerilor adolescenţi arăta că dacă universul lor politic continuă să fie marcat de o identificare precoce cu valorile şi ritualurile majore ale republicii, în schimb sentimentul "de identificare cu o organizaţie politică sau cu o familie ideologică slăbeşte considerabil. în ultimă instanţă eroziunea sentimentului de identificare şi a sistemelor simbolice e atestată empiric de un fenomen a cărui amplitudine nu încetează să se extindă : creşterea volatilităţii electorale, amploarea fenomenelor de transhumantă, fie în interiorul aceluiaşi bloc (trecerea votului de la RPR spre un vot naţional frontist de exemplu), fie, şi acest lucru se dovedeşte şi mai edificator, trecerea de la un bloc la altul (trecerea votului socialist spre un vot UDF sau viceversa). Creşterea „fluxului migrator" afectează chiar esenţa interpretării holiste a votului. Dacă aceeaşi persoană îşi .schimbă în mod regulat intenţia de vot, teza determinării sociale e considerabil zdruncinată. In Franţa, instabilitatea endemică a." vieţii politice începînd cu 1981, intensitatea şi frecvenţa revirimentelor electorale confirmă se pare această nouă realitate. Trebuie totuşi să recunoaştem că ea însăşi este obiectul unei interpretări diferite. După realegerea lui F. Mitterand în 1988, Alain Lancelot şi -Philippe Habert au constatat apariţia unui nou tip de alegător, mai mobil, cu o cultură mai elevată, care ne aminteşte de „alegă-

192

13 — Introducere în sociologia politică'

193

JEAN BAUDOUIN


sociologia electorală, confundînd toate tendinţele, ar fi bîntuită de frica insuportabilă că trebuie să restituie un anumit prag de legitimitate şi de autonomie judecăţilor formulate de cetăţean cu ocazia consultărilor electorale. 2. ALEGERILE.

• , • • . , < - •

-

•

./

- - .;,

:- O ACUMULARE DE VIRTUŢI EEPUBLICANE

'•••''•

Faptul că reduce semnificaţia votului doar la comportament şi că astfel ignoră articulaţia subtilă care se operează între sufragiu şi universal nu este singura ciudăţenie a _sociplogiei electorale. Teoria politică are un alt fel de raţionament. Ea preferă să acţioneze asupra universalităţii votului decît asupra particularităţilor de comportament. Ea preferă să studieze acea alchimie ciudată şi fascinantă care duce la agregarea preferinţelor individuale, la formarea unei „voinţe colective", ea însăşi supusă unor reajustări periodice. Ea substituie întrebarea devenită rituală : ce votăm? cu alta : ce loc ocupă alegerile în dinamica democratică? Desemnarea guvernelor, împăcarea antagonismelor. Cîştigurile nu pot fi subestimate.

A. Desemnarea guvernanţilor

-'

;

Este un fapt acceptat în principiu că în orice societate democratică alegerile au o dublă şi indisociabilă funcţie. In primul rînd. ele conferă guvernelor o puternică bază de legitimitate. Bernard Manin remarcă în această privinţă că fondatorii democraţiilor moderne au renunţat cu bună ştiinţă la sistemul tragerii la sorţi a guvernanţilor, deoarece acesta nu atrage încrederea şi consimţămîntul. Alegerile, în schimb, permit selectarea personalului conducător. Doar alegerea de către popor conferă conducătorilor politici marca oficială de legitimitate necesară guvernării paşnice a ţării. 198

Pe de altă parte, alegerile funcţionează ca un regulator al vieţii politice, principiul majoritar fiind regula ce permite atribuirea autorităţii unor titulari care pot fi identificaţi în mod foarte clar şi care permite organizarea paşnică a învestiturilor şi a alternanţelor. Trebuie totuşi să admitem că asemenea avantaje clare suscită următoarea întrebare : cu ocazia alegerii conducătorilor reuşeşte oare poporul să-şi transmită cel puţin parţial „voinţa", reuşeşte el să le încredinţeze un mandat dacă nu imperativ cel puţin incitant? Ştim că aşa-zisele teorii ale elitismului democratic preferă să judece mai degrabă în termenii alienării decît în cei ai transmiterii. Din această perspectivă lucrarea marelui economist Joseph Schumpeter, Capitalisme et Democraţie, constituie un punct de referinţă decisiv. El este cu siguranţă unul din cei ce au consumat mult talent pentru a demonta mitul suveranităţii poporului. După părerea lui, este o pură amăgire să credem că, alegîndu-şi reprezentanţii, electorii transmit în egală măsură şi o voinţă. El nu contestă valabilitatea democraţiei, ci o reinterpretează prin prisma logicii economiei de piaţă. Alegerile au ca scop unic desemnarea dintre concurenţii care vor să cucerească şi să exercite puterea pe aceia care vor fi pentru un timp limitat titularii funcţiei. Democraţia nu este deloc „puterea poporului". Ea permite doar selecţionarea în mod paşnic a unei elite conducătoare. Există totuşi şi interpretări mai puţin simplificatoare, care atribuie modalităţii eîee-torale obiective mult mai substanţiale.

a) Repetarea alegerilor Trebuie din nou să ne referim la lucrarea lui Bernard Manin, Principes du gouvernement representatif. După părerea lui, eroarea lui Schumpeter ar consta în faptul că el îşi concentrează atenţia doar asupra unei alegeri, un fapt izolat deci, în loc să-şi concentreze atenţia asupra procesului electoral : „dispozitivul central, scrie el, care conferă alegătorilor influenţă asupra conţinutului deciziilor luate de reprezentanţi, este în realitate caracterul repetat 199

JEAN BAUDOUIN


gene nu poate ascunde dificultatea acestui demers. Nici definiţia de partid, nici condiţiile apariţiei sale nu beneficiază de păreri unanime.

-variabilă luată izolat nu e specifică partidului politic. Aspiraţia, dacă nu spre nemurire, cel puţin spre durată în timp, este valabilă .-şi pentru sindicat sau club şi pentru orice altă instituţie socială.

A. Definiţia partidului politic l\,;>|,i

b) Caracterul naţional al organizaţiei

\,\ U *.. \, _ , • ~

Ştiinţa politică aplică cu bunăvoinţă preceptul durkheimian al „definiţiei prealabile" şi se străduieşte să cizeleze cartea de vizită „obiectului" partid. In această privinţă, doi politologi nord-americani, Joseph Lapalombara şi Myron Weiner, au încercat în 1966 să structureze definiţia partidului în jurul a patru discriminanţi fundamentali.

a

a) Continuitatea organizaţiei Este vorba mai întîi de „o organizaţie durabilă", adică de o organizaţie a cărei speranţă de viaţă politică să o depăşească pe cea a conducătorilor săi actuali. Acest prim criteriu ne permite să deosebim partidele politice de clicile sau facţiunile personale care nu supravieţuiesc de obicei fondatorilor lor, dar în general şi de „organismele ad-hoc" a căror existenţă încetează o dată cu atinge rea scopului final. El stabileşte o condiţie primordială pentru trans formarea unei organizaţii în partid. De exemplu, crearea RPR în 1976 atestă capacitatea mişcării gaulliste de a supravieţui politic şi instituţional la dispariţia unui şef de excepţie. Preluarea mişcării de către generaţia lui Chiraque asigură trecerea paşnică a gaullismului plebiscitar spre gaullismul partizan. Din contră, Uniunea de apărare a comercianţilor şi a artizanilor, creată în 1951 de Pierre Poujade în scopul luptei împotriva „inchiziţiei fiscale", realizează o străpungere spectaculoasă la legislativele din 1956 dar nu mai supravieţuieşte în 1958 valului puternic gaullist şi dizgraţiei po litice a „prăvăliaşului din Saint-Cere". Nici nu trebuia deci să fie considerat un adevărat partid. Trebuie totuşi să adăugăm că această 212

în al doilea rînd trebuie să fie vorba de ,,o organizaţie bine stabilită şi aparent durabilă, care să aibă raporturi regulate şi va riate cu eşalonul naţional". Nu putem concepe deci un partid fără ramificaţii pe tot teritoriul, care să nu se adreseze tuturor stratu rilor comunităţii naţionale şi care să nu aibă o ambiţie colectivă. Trebuie să admitem totuşi că acest al doilea criteriu este de două ••ori exclusiv. Pe de o parte, el întreţine confuzia în jurul formaţiu nilor ce nu dispun sau au puţine reţele locale sau provinciale şi căror existenţă politică ţine în principal de prezenţa regulată şi 'deseori activă a unui grup parlamentar. Ne gîndim, de exemplu, la „socialiştii independenţi" din timpul celei de-a III-a Republici şi mai ales la UDSR, creată de F. Mitterand, prezentă în întreaga istorie politică şi ministerială din perioada celei de-a IV-a Republici. Şi-mai cu seamă criteriul pare să excludă radical formaţiunile care sgită lozinci „naţionaliste" sau, mai simplu, „regionaliste", sprijiTiimju-se pe o bază teritorială delimitată. Sub acest pretext, nici Uniunea Democratică Bretonă, nici Partidul Naţionalist Basc, nici Partidul Naţionalist Galez nu ar fi trebuit să fie considerate partide!

a

c) ÎDorinţa de a exercita puterea Partidul este o organizaţie „ai cărui conducători, naţionali şi locali, doresc să ia şi să exercite puterea, nu numai să o influen ţeze". Acest al treilea criteriu e pur şi simplu decisiv şi ne permite să distingem două specii în mod tradiţional opuse : pe de o parte, partidul politic care are ca obiectiv fie să participe la putere (par tide legislative), fie să o distrugă (partide revoluţionare), iar de •cealaltă parte, grupul de presiune care nu are alt scop decît acela

-

213

JEAN BAUDOUIN


de a-i influenţa pe deţinătorii puterii în scopul de a obţine satis facerea unor interese particulare. Se ajunge astfel la eliminarea din categoria partidului nu numai a organizaţiilor corporative care, după modelul Trade-Unions britanice, au sarcina de a întări anu mite partide politice, dar şi a organizaţiilor politice mai mult sau mai puţin grupusculare ale căror şanse de a ajunge la putere sînt practic nule. Chiar şi aici punerea în practică a celui de-al treilea criteriu ridică probleme delicate de delimitare. Frontul Naţional devine „partid" doar din ziua cînd începe să adune scoruri elec torale semnificative? Grupurile ecologiste se rezumă doar la a fi sindicate care să apere mediul înconjurător? îndoiala este permisă,

d) Căutarea unei susţineri populare Şi, în fine, partidul e o organizaţie care îşi manifestă „grija de a căuta o susţinere populară pe durata alegerilor, sau nu numai". Cel de-al patrulea discriminant al activităţii de partid este anga jarea în competiţie, electorală în vederea măsurării influenţei'"şl"â" cuceririi suportului popular cuantificabil apoi în poziţii de putere. El permite să deosebim partidul, fie de cluburi sau alte societăţi de reflexie ce funcţionează ca simple laboratoare intelectuale, fie de secte pur şi simplu, care se alimentează exclusiv din reprodu cerea unui particularism. Şi în acest caz, gestionarea delimitărilor poate să se dovedească o operaţie delicată. Nu arareori, de exem plu, anumite cluburi se transformă sau se alătură ulterior unor configuraţii de partid. Mai rămîne ca „intriga sufragiului", mobi lizarea din ce în ce mai metodică a alegătorilor să confere o iden titate puternică partidului politic. .

B. Geneza partidului politic

.

.

•

'

.

;/. '

f r .

-

'

;

Dacă acceptăm definiţia anterioară, trebuie să fim de acord cu faptul că partidul reprezintă un fenomen destul de recent, ini214

tiat în Marea Britanie şi în Statele Unite în cursul secolelor XVIII şi XIX, şi este legat în esenţă de implantarea principiilor şi a pro cedurilor democratice. Intr-o lucrare majoră, apărută în 1951, Leş Părtis politiques, Maurice Duverger perfecţionează genealogia şi •distinge două categorii de partide. Pe de o parte, „partidele cu ori gine electorală şi parlamentară", care însoţesc prin excelenţă ex tinderea sufragiului universal şi democraţia parlamentară. Difuza rea modelului reprezentativ produce în cadrul adunărilor formarea unor grupuri ce reunesc aleşii pe baza unor afinităţi strict politice. De asemenea, universalizarea sufragiului masculin atrage după sine crearea unor comitete electorale însărcinate cu mobilizarea şi încadrarea alegătorilor. Partidul se formează atunci cînd se instituie rraporturi regulate între „grupurile parlamentare" şi „comitetele -electorale locale". Pe de altă parte, „partidele indirecte", care nu pornesc de la mecanismul sufragiului, ci de la grupuri preexis tente : partide socialiste ieşite din sindicalismul muncitoresc, par-'tide „agrariene" provenite din puternicele asociaţii ţărăneşti, partide „confesionale" provenite din grupuri religioase, vezi biserici oficiale, partide comuniste legate de succesul Revoluţiei din oc tombrie şi ca urmare a creării Kominternului etc. ; după M. Duverger, „partidele indirecte" sînt în general formaţii centralizate, •disciplinate, deseori distante şi chiar reticente faţă de instituţiile reprezentative. Această clasificare binară a fost criticată de 'Schwartzenberg. Ea ar fi implicit etnocentrică, se potriveşte cu regimurile occidentale, dar se aplică dificil la noile state. In cea mai mare parte a ţărilor afro-asiatice, partidele însoţesc procesul •de decolonizare şi sînt deci strîns legate de lupta pentru indepen- 'denţă şi de creare a statului. Se cuvine totuşi să mergem mai departe de analiza lui M. Du verger. Am văzut că geneza şi, în consecinţă, definiţia partidului dau naştere la două grile de interpretare profund diferite, chiar dacă ele nu sînt absolut antagonice. Conform primei grile, care domină astăzi ştiinţele sociale şi Apolitice, „partidul" dă semnalul spre un gen mult mai vast — „ac215


ţiunea politică", care este ea însăşi strâns legată de ascensiunea democraţiei parlamentare şi de instituţionalizarea progresivă îrt toate societăţile occidentale a luptei paşnice şi codificate pentru cucerirea şi atribuirea posturilor de putere. Michel Offerlee dă- 'do vadă de o îngîmfare bachelardiană, atunci cînd anunţă într-un mic eseu consacrat „partidelor politice" că toate interpretările anteri oare — cele ale lui Hume, Burke, Michels, Weber, Duverger •— sînt tot atîtea „obstacole" în înţelegerea ştiinţifică a fenomenului partidist. Abordarea sa este însă departe de a „o rupe cu accepţia obişnuită" şi nu face decît să aducă la paroxism vechile teorii utilitariste, în special pe cele ale lui Schumpeter şi Weber : partidul nu ar fi altceva decît o modalitate privilegiată, dar nu unică, a unui: proces în care agenţi plasaţi într-o situaţie de concurenţă „schimbă bunuri" politice „contra susţinerii active sau pasive". Activitatea de partid s-ar rezuma la mobilizarea sufragiului profanilor de către agenţi din ce în ce mai specializaţi şi performanţi, în conformitate cu cea de-a doua grilă de interpretare, trebuie să ne detaşăm de partid şi să-1 plasăm într-un moment istoric mai vast şi în acelaşi timp esenţial, şi anume cel al apariţiei în cursul secolului al XVIIIlea a unor adevărate spaţii de dezbatere cetăţenească. Reinserţia teoriei partidului în problematica generală a democraţiei prezintă două avantaje, pe care le ilustrează perfect eseul lui Marc Sadoum şi J.-M. Donegani asupra partidului, în primul rînd ei nu stabilesc graniţe etanşe între „partid" şi acele grupuri învecinate cum ar fi „cluburile", „societăţile de gîndire", „organismele ad-hoc" sau „co mitetele". Distingem aici diversele aspecte ale unui proces comun de formare a opiniei în sensul în care îl înţelege J. Habermas : ele sînt tot atîtea locuri în cadrul cărora persoane ce apelează la raţiune îşi exprimă opiniile asupra treburilor publice şi îşi reven dică o competenţă politică şi legislativă din ce în ce mai mare. In al doilea rînd, se acordă o importanţă mai mare „influenţării pu terii" decît „exercitării puterii", modalităţilor de transmitere la nivel superior a doleanţelor şi a dezbaterilor ce traversează socie tatea decît gestionării aparatelor puterii, în general, trebuie să 216

reamintim că ascensiunea unui partid este inseparabilă de esenţa însăşi a invenţiei democratice : „stingerea paşnică a conflictelor", acceptarea caracterului legitim al divergenţei. Aceasta nu desca lifică însă primul mod de abordare a problemei. Nu putem mini maliza profesionalizarea vieţii politice şi consecinţele ce decurg de aici. Cu toate astea, nu putem totuşi să sacrificăm „raţiunea deli berativă" pe altarul „meseriei politice".

-

'°U J •: ;• =1 . •: ;

•-

,

, r_ •

.

(

,

• ,

2. PARTIDUL INTRE STRUCTURI ŞI INTERESE

'Abordările de tip „internist" au constituit întotdeauna un ca pitol important al sociologiei fenomenului partidist. Obsedată une ori de tentaţia structuralistă, aceasta are tendinţa să estompeze scopurile şi valorile care orientează gîndirea şi acţiunea partidelor politice în favoarea logicilor endogene şi a combinaţiilor de inte rese ce acţionează în scop propriu mecanismele de partid. Studiul minuţios al modului lor de funcţionare internă ne furnizează probe în acest sens. Trebuie totuşi să facem deosebirea dintre abordările „machiavelice", extrem de critice la adresa acţiunii de partid, şi cele „structurale" care operează distincţii între diversele forma ţiuni politice. ... .. . . , . . , . "•""

''*-•'••• ' • • ' !!

••:,": i v«v.-7 ',;5p';-.t'<' '•;: rik;(>m r ii) U " • > ,• th'

A. Partidul corupt de oligarhie

.

, r,

,

_ Interpretarea „machiavelică" se confundă în multe privinţe cu începuturile studiului sistemic al partidelor politice. Ea pune în «videnţă acapararea autorităţii în interiorul partidului de către o mică oligarhie. Există totuşi două moduri de percepere a coruperii elitiste a partidului politic : primul consistă în reperarea matricei endogene, organizaţională, cel de-al doilea semnalează influenţa exogenă, adică reflectarea în interiorul partidului a inegalităţilor sociale şi culturale ce structurează societatea în ansamblul ei. 217

inturi; cârtiri '

Liueit; ue

i

edificator m-r » r\ ci K î 1i 4*i

JEAN BAUDOUIN


„cîtimi ascunse" ce tinde să asigure accesul claselor avute ale'societăţii în cîmpul politic şi care, reducînd controversa la o competiţie periodică între „dominanţi" bogaţi în capital economic şi „pretendenţi" dotaţi mai mult cu capital cultural, îi penalizează pe reprezentanţii politici ai claselor dominate, fapt ce, în ultimă instanţă, descalifică radical pretenţia egalitară a democraţiilor liberale. Partidul nu mai e considerat (într-o manieră substanţialistă) sediul corupţiei elitiste ireversibile. Societatea împărţită în clase sociale este cea care reflectă în cîmpul partidist logicile de dominare şi de respingere care o străbat şi o divizează. Marxismul laicizant al Şcoliî lui Bourdieu se întîlneşte totuşi cu tradiţia „machiavelică", punînd sub semnul suspiciunii propunerile democratice moderne.

politică, în al doilea rînd e vorba de confederarea suplă şi destinsa între comitetele locale. Unitatea de bază a organizaţiei este comitetul de circumscripţie. Legătura dintre comitetele locale şi aleşii parlamentari este slabă şi neregulată. Grupul parlamentar constituie centrul nervos al partidului şi se bucură de prioritate faţă de un „aparat central", în sfîrşit, e vorba de partide hotărît pragmatice şi slab îndoctrinate. Partidele de cadre sînt în general alergice la elaborările conceptuale şi se orientează cu prioritate spre „intriga sufragiilor", manifestînd o grijă deosebită să întreţină şi să extindă capitalul electoral. După părerea lui Duverger, acest prim tip de organizare de partid era plasat politic şi prospera în mod' firesc printre formaţiunile de obedienţă liberală sau conservatoare.

B. Partidul caracterizat prin organizarea sa internă

b) Partidele de mase

Ajunşi în acest punct, trebuie să ne reîntoarcem la lucrarea lui Maurice Duverger, Leş Partis politiques. El a renunţat la clasificările mai mult sau mai puţin spontane care s-au făcut şi care.scoteau în evidenţă fie mărimea partidului („partide mari", „partide mici), fie ideologia partidului („partide de dreapta", „partide de stingă"). El sugera o tipologie coerentă de partide politice bazate pe structura generală a partidelor şi articulate în jurul unei summa divisio : pe de o parte — „partidele de cadre", de cealaltă parte.— „partidele de mase". Neajunsurile acestei clasificări au deschis drumul unei a treia categorii : cea a „partidelor indirecte".

Partidele de mase au apărut după cele de cadre şi au îmbrăcat forme foarte diferite, între cele trei mari variante contemporaneale partidului de mase, varianta social-democrată, varianta comunistă sau leninistă şi varianta fascistă, diferenţele sînt uneori frapante. Şi totuşi, dincolo de proiectele şi de retoricile profund antagoniste, se poate sesiza o matrice comună, înainte de toate numai este vorba de partide de notabili, ci de partide de militanţi orientaţi mai mult spre recrutarea masivă de membri decît spre constituirea unui capital electoral. Este vorba apoi de partide puternic structurate şi ierarhizate care au dat naştere unor noi roluri politice : apariţia unui aparat permanent constituit din cadre retribuite-de partid şi disponibile, consacrîndu-şi tot timpul dezvoltării lui,. cristalizarea unui colectiv de militanţi ce execută o activitate socială, dar care îşi consacră o bună parte din viaţă punerii în practică a hotărârilor partidului. Este vorba, în sfîrşit, de partide bazate pe o intensă cultură a participării, cerînd aderenţilor ardoare şi loialitate, şi care multiplică strategiile în vederea reactivării sentimentului puternic de apartenenţă la partid şi de completă identificare cu obiectivele sale. Exceptînd formaţiunile fasciste, acest al

a) Partidele de cadre Din punct de vedere istoric, ele au fost prima modalitate instituţională de iniţiativă partidistă şi pot fi recunoscute după o surriă de trăsături. In primul rînd este vorba de partide de notabili care au ca scop mai puţin recrutarea unui număr ridicat de aderenţi, cît convertirea unui capital de notorietate în susţinere electorala !ş£ 220

221

JEAN BAUDOUIN

doilea tip de organizare e întîlnit mai cu seamă printre partidele „muncitoreşti", fie că sînt social-democrate sau comuniste, şi ex primă rezistenţa grupurilor dezmoştenite ale societăţii la hegemo nia notabililor. Partidul, cu condiţia să fie disciplinat şi blindat împotriva influenţei societăţii burgheze, era pentru grupurile so ciale cele mai marginalizate singurul mijloc de a se sustrage pro priei inferiorităţi şi de a cuceri progresiv o veritabilă autonomie politică şi culturală. •, ,, , • • • . . - . . , ,

•c) Partidele indirecte Clasificarea lui Duverger pare astăzi învechită. Totuşi în 1959, sociologul nord-american Aaron Wildavski îi reproşa că reduce implicit o abordare structuralistă la o dublă şi indisociabilă teologie. Pe de o parte, ea ar fi implicit deterministă şi ar adopta în fapt un clivaj cu caracter „clasist". „Partidul de cadre" ar exprima din punct de vedere istoric hegemonia intelectuală a claselor aristocratice şi burgheze în cadrul sufragiului cenzitar. „Partidul de mase" ar exprima, dimpotrivă, pretenţiile politice ale grupurilor dezmoştenite ale societăţii în cadrul sufragiului universal. Pe de altă parte, -această clasificare ar fi mai ales evoluţionistă şi ar anunţa în mod tacit substituţia lentă, dar ireversibilă, a „partidului de mase" cu „partidul de cadre". Or, după opinia lui Wildavski, această prezicere ar fi hazardată. Pe de o parte, „partidele de cadre", în special partidele „liberale" şi „conservatoare", departe de a dispărea, sînt bine ancorate în toate democraţiile avansate. Pe de altă parte, „partidele de mase" nu scapă de constrângerile legate de evoluţia societăţilor moderne. Pretenţia de a „reprezenta" clasele sociale defavorizate nu mai are aceeaşi semnificaţie acum cînd condiţiile de viaţă se uniformizează şi cînd statutele sociale se fragmentează. Avatarurile clasificării tradiţionale au făcut ca mulţi politologi occidentali (Otto Kirchmeier în Statele Unite, Jean Charlot în Franţa) să repereze o schimbare fundamentală a fenomenului partidist în societăţile dezvoltate. Tendinţa principală -ar fi apariţia .222 JEAN BAUDOUIN


.partidelor indirecte" sau a „partidelor-atrage-tot" (catch-all-party).. Pe de o parte este vorba mai mult de partide de aderenţi decît de militanţi. Studiind cu atenţie UNR-ul, creat în 1958 de generalul de Gaulle, Jean Charlot remarca de asemenea că această nouă formaţie nu era un partid de cadre preocupat să ţeasă în teritoriu o structură de tip notabiliar, dar nu constituie nici un partid de mase care să pretindă militanţilor săi o mobilizare intensă şi regulată ; în schimb funcţiona ca un „partid de alegători" centralizat şi disciplinat, preocupat în mod hotărît de alegătorii săi. Pe de altă parte este vorba mai mult de „partide indirecte" decît de„partide de clase". Marile partide moderne combină în proporţii variabile principiul preferinţei cu principiul extinderii, în primul! caz, ele cultivă mai ales gruprile sociale ce le sînt mai ataşate din punct de vedere electoral. In cel de-al doilea caz, ele au tendinţa să se extindă dincolo de teritoriile lor de origine şi să ţeasă legături cu grupuri de interese extrem de diversificate. Această a doua caracteristică semnalează o transformare decisivă. Exacerbarea competiţiei pentru cucerirea puterii, profesionalizarea universului politic, transformă marile partide în „partide de guvernămînt", în maşinării puternice, centralizate, a căror acţiune e în cea mai mare parte dedicată culegerii sufragiilor şi cuceririi majorităţii electorale. Tematica „partidelor indirecte" atinge astfel, pe căi mult mai clasice, problematica „demersului politic". Şi într-un caz şi în celălalt partidul e preocupat de mobilizarea sufragiilor şi de obţinerea^ unor resurse maxime cu scopul de a controla puterea politică. 3. PARTIDUL INTRE CONFLICT ŞI INTEGRARE

Replasarea partidului într-o dialectică a conflictului şi a integrării presupune o schimbare de optică. Partidul nu mai este studiat în singularitatea structurilor sale sau în generalitatea intereselor sale, ci prin prisma rolului său de mediator între eşalonul PO itic şi spaţiul social. Spre deosebire de demersurile anterioare 223; INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA

B. Dimensiunea polemologică

•-"••-

Nu putem să ne limităm doar la o abordare pur istorică. Ceea ce se petrece în cadrul acestei dialectici a conflictului şi a integrării este pur şi simplu manifestarea unui tip de societate care dă.dreptul la diversitatea de opinii şi care legitimează divergenţa şi gestionează ezitările. Competiţia de partid, pe de o parte, clivajul1 dreapta-stînga, de cealaltă parte, ne ajută să sesizăm mai bine dimensiunea polemologică şi integrativă totodată a ceea ce Kelson denumea „statul partidelor".

a) Competiţia partizană sau intelectualizarea disputei Celor mai luminaţi reprezentanţi ai sociologiei istorice nu k-a scăpat faptul că explorarea genealogică se baza pe o interpretare mai mult teoretică a originilor amabilităţii democratice. „In toate democraţiile moderne, scrie politologul american S. Lipset, partidele politice au sarcina să exprime o situaţie de conflict între diferitele grupuri, dînd astfel luptei de clasă forma sa democratică". Chiar dacă această remarcă pierde din pertinenţă datorită tendinţei contemporane de fragmentare corporatistă şi comunitară a societăţilor, ea rezumă bine rolul dublu jucat de competiţia partidistă î» raport cu competiţia electorală. Ea funcţionează de fapt ca o formă ce atenuează violenţa socială, oferind resurse de integrare unor forţe politice şi grupări sociale care, menţinute la periferia sistemului, s-ar fi revoltat şi ar fi contribuit la destrămarea lui. Filozoful Karl Popper, în termeni mult mai precişi decît cei folosiţi de Norbert Elias, a reaşezat perfect în perspectivă această dimensiune polemologică şi în acelaşi timp concordatară a politicului : „confruntarea intelectuală, scrie el, este o invenţie a grecilor şi e una din cele mai importante din toată istoria, într-adevăr, această posibilitate de a se bate cu idei (words) şi nu cu săbii (swords), stă. chiar la baza civilizaţiei noastre şi în special a tuturor instituţiilor noastre judiciare şi legislative. Poziţia lui Popper se apropie de cea a lui Clausewitz : în felul său el inversează celebra formulă a 226

acestuia, conform căreia „războiul nu ar fi decît continuarea politicii,
t) Clivajul dreapta-stînga sau cauzalitatea improbabilului

;

;l

. '

*'

;r

•

'

Din acea zi de 28 august 1789 cînd deputaţii Adunării constituante, partizani ai veto-ului regal, s-au plasat la dreapta hemiciclului şi adversarii lor apărători ai Revoluţiei, la stînga, cuplul dreapta-stînga ritmează întreaga viaţă politică franceză. Trebuie -studiată tocmai această capacitate deosebită, nu numai narativă, dar Şi politică şi simbolică, de supravieţuire de-a lungul unor epoci indepărtate. Şi la acest capitol interpretările sînt variate şi contradictorii. ^ 227

JEAN B AUDODIN

• Discriminantul ideologic


' .=•••*.n

-•. Conform accepţiunii clasice foarte bine înrădăcinată în opiriia generală, cuplul dreapta-stînga ar reflecta o opoziţie în priniulrînd • ideologică. Sub influenţa unor evenimente istorice sau a unor situaţii ce puneau în joc mize importante — alegerea regimului republican, afacerea Dreyfus, separarea bisericii de stat, atitudinea faţă de revoluţia rusă, decolonizarea, legitimitatea statului-providenţă —, ar fi putut diviza societatea franceză şi ar fi cristalizat discriminări durabile între „dreapta" şi „stînga". In afară de asta. ar fi fost posibil ca acest criteriu ideologic să se fi extins la fiecare-bloc luat în parte. Acesta este demersul de la care porneşte RenâRemond în lucrarea sa, Leş Droites en France ; el reperează în interiorul dreptei franceze trei sensibilităţi foarte clar comp'artimentate, ale căror sinuozităţi pot fi urmărite de la revoluţie pîhă în zilele noastre : una „orleanistă", liberală dar elitistă, voit 'cctemopolită şi burgheză, alta „bonapartistă" autoritară, plebiscitară şi totodată progresiv republicană şi ultima „extremă", naţionalistă,, xenofobă, reticentă şi chiar hotărît ostilă faţă de valorile democratice. In acelaşi fel este posibil să identificăm şi în interiorul „stîngii" familii relativ tipizate opuse, de exemplu, „socialişti",' în anumite epoci chiar „anarhişti" şi „troţkişti". Această primă grilă de interpretare are avantajul că ne reaminteşte importanţa variabilelor ideologice. Ea a pierdut însă, dacă nu din pertinenţă, cel puţin din claritatea sa. în anumite privinţe ea şi-a diminuat importanţa şi a devenit confuză. „Dreapta" şi „stînga'' operează de acum în interiorul unei configuraţii politico-intelectuale profund zdruncinată de epuizarea contemporană a referentului comunist şi de integrarea progresivă a extremei stingi revoluţionare. Chiar dacă ele nu formează în mod necesar noul orizont de nedepăşit al umanităţii, democraţia politică şi economia de piaţa sînt general acceptate de majoritatea forţelor politice şi sociale sau cel puţin nu mai sînt obiectul negării radicale însoţită de propuneri alternative contrastante. Nici măcar formaţiunile considerate „extremiste" nu le mai neagă public. In schimb, clivajul „dreapta228

Atingă" tinde să se refacă într-un registru mai îngust, dar intens, referitor la principiile şi pasiunile constitutive ale tradiţiei noastre republicane. Libertatea, egalitatea, securitatea, identitatea naţională : tot atîtea mize, care, fără să se refere la un principiu ideologic clar şi incontestabil, mobilizează din nou controversele. Ideea democratică în sine şi mai ales încărcătura sa utopică consubstanţială este lucrată din interior de interpretări la fel de conflictuale. • Consolidarea sociologică Incertitudinile ce afectează factorul ideologic au ca rezultat reapariţia interesului faţă de variabilele sociologice. Cu atît mai mult cu cît slăbirii relative a clivajului intelectual nu pare să-i corespundă o extensie pe măsură a determinanţilor sociali sau culturali. Şi în acest caz lucrările remarcabile ale CEVIPOF au permis reliefarea a trei date puternic convergente. Pe de o parte, am constatat deja, datorită cercetărilor făcute de N.onna Meyer, că „variabilele grele" nu dispar şi că practica religioasă, poziţia socială sau deţinerea unui patrimoniu îşi conservă valoarea de predicţie a comportamentului electoral. Pe de altă parte, anchetele aşazise de autopoziţionare care cereau unui număr de indivizi selectaţi în prealabil să se claseze pe o scară cu 6—7 căsuţe mergând de la extrema stînga la extrama dreaptă confirmă observaţiile anterioare. Din 1964, de fapt, dincolo de variaţiile uneori considerabile ale ofertei politice, doar o minoritate dintre persoanele interogate se plasează la „centrul" scării, mai mult de 70% dintre ele situîndu-se în căsuţele situate la stînga sau la dreapta. Aşa cum notează Pe bună dreptate Guy Michelat, „pierderea expresivităţii noţiunilor de dreapta şi stînga se referă mai mult la ofertă decît la cererea politică". în sfîrşit, anchetele conduse mai ales de Guy Michelat Şi Etienne Schweisguth infirmă existenţa unei tendinţe mecanice de estompare a contradicţiilor. Dacă există fără îndoială o restrîn§ere a poziţiilor în ceea ce priveşte alternativele majore, mai cu seamă preferinţele sociale sau regimurile politice, mai există loc m lr iteriorul acestui cadru consensual şi pentru divergenţe semni229

JEAN BAUDOUIN INTRODUCERE IN SOCIOLOGIA POLITICA

ficative. Antagonismul dreapta-stînga trece din nou pe primul plan atunci cînd trebuie luată o poziţie faţă de dilema „liberalism economic" — „apărarea cîştigurilor sociale" şi se estompează cînd este vorba de probleme discriminante altădată, cum ar fi „securitatea persoanelor şi a bunurilor" şi în special „liberalizarea moravurilor". Politologul se confruntă aici cu o enigmă majoră : cum se explică ataşamentul pe care majoritatea francezilor îl menţin faţă de un asemenea arhaism chiar în timp ce bazele ideologice ce alimentează în mod tradiţional clivajul dreapta-stînga par să se erodeze. Reanalizînd paradigma identificării partizane, popularizată de şcoala din Michigan, Philippe Braud propune o interpretare deosebit de încurajatoare. El apreciază la rîndul său că erodarea sistemelor de credinţă şi veşnicele schimburi reciproce şi simultane tematice între cele două cîmpuri nu mai permit raportarea unor mase ideologice compacte şi bine conturate la „dreapta" şi la „stînga". în schimb, funcţiile latente subzistă şi provin mai mult din registrul psiho-afectiv decît dintr-un conflict al doctrinelor. Ele oferă membrilor societăţii politice repere sau ,,puncte fixe" în succesiunea haotică a evenimentelor şi a poziţiilor. Ele permit alegătorilor să-şi însuşească o identitate politică, să atribuie raţiune şi coerenţă opţiunilor succesive, uneori discontinue şi contradictorii, să integreze complexitatea alegerilor unor principii de clasificare relativ sigure şi liniştitoare. Clivajul dreapta-stînga se dovedeşte astfel mai puţin un martor ideologic decît codul major al diferenţierii politice. Este bine totuşi să depăşim interpretările psihosociologice. • Dimensiunea simbolică Este momentul să definim mai riguros legătura ce se stabileşte în ultimă instanţă între cuplul dreapta-stînga. In această privinţă, studiul făcut de Marcel Gauchet în lucrarea Leş Lieux de memoire şi intitulat sobru, „La droite et la gauche", aduce clarificări hotărîtoare. Autorul începe prin disputarea datei naşterii cuplului. In august 1789, linia de departajare nu avea decît o semnificaţie 230

topografică şi rămîne fixată ca o reprezentare unitară şi monistă a suveranităţii naţionale. Abia după revoluţia de la 1848 şi prioritar o dată cu instuţionalizarea progresivă a celei de a IH-a Republici, ea cîştigă consistenţă politică şi simbolică. După aceste date ea nu încetează să cîştige în întindere şi în intensitate, într-o primă etapă, această organizare dualistă a competiţiei politice însoţeşte intrarea în democraţie a societăţii franceze, atestă stabilizarea unei forme de regim politic care face public dreptul la controversă. Ea dezvăluie capacitatea inedită a diferiţilor actori de a controla conflictul şi de a ritualiza confruntarea. Dar, foarte curînd, ea retransmite la nivelul spaţiului public conflictele proteiforme ce traversează societatea, impunîndu-se cu o eficienţă din ce în ce mai remarcabilă antagonismelor imediate („roşii" şi „albi", „catolici" şi „laici", „conservatori" şi „progresişti") ; ea funcţionează ca o „noţiune-memorie" însărcinată să retransmită poporului spectacolul propriei divizări. Lui Marcel Gachet, care în acest punct se întîlneşte cu P. Braud, nu-i scapă faptul că noul dualism răspunde şi unor puternice nevoi de identificare, permiţînd o „stăpînire simbolică a lumii". Totuşi, constatarea rămîne legată de problematica aventurii democratice. Dilema „dreapta-stînga" rezumă şi condensează ambivalenţa ei nativă. Ea furnizează un principiu de coerenţă unei societăţi care a renunţat la o bază sigură pentru a accepta sfidarea pluralismului şi a ceea ce nu poate fi stăpînit. Dar, în acelaşi timp, ea se străduie să absoarbă la nesfîrşit conflictele, să creeze un cadru suplu creativităţii sociale : „incomparabila putere a dreptei şi a stîngii, scrie M. Gauchet, constă în faptul că ele sînt noţiuni deschise, întotdeauna susceptibile de îmbogăţire sau de reînnoire semantică". Tocmai această plasticitate simbolică a permis Republicii să menţină în sfera posibilului reprezentabilitatea şi negociabilul, înfruntări care, în oricare altă societate, ar fi dus la războaie civile mai mult sau mai puţin latente : între „dreyfusarzi" şi „antidreyfusarzi", între biserică şi s tat, între liberali şi socialişti, între partizanii şi adversarii decolonizării, între apărătorii naţiunii şi suporterii Europei etc. Compe231

Introduce Re in Sociologia Politica

Recommend Documents