Condiţia omului de geniu în opera eminesciană
In primul rand, conditia omului de geniu va reprezenta o supratema a poemelor maturitatii, iar influenta filozofiei schopenhaueriene este certa: Insingurat, aflat Intr-o constanta opozitie cu superficialitatea societatii contemporane care nu se ridica la Inaltimea aspiratiilor sale, geniul este omul superior care aspira la depasirea limitelor destinului uman prin puterea mintii. NeImplinit afectiv, e l Isi asuma singuratatea creatoare, In ciuda faptului ca, asemeni celorlalti muritori, este supus devenirii, trecerii ireversibile a timpului. In plus, adevarata frumusete a omului de geniu este dezvoltata In tabloul al III-lea caci prin puterea mintii si prin dorinta de a cuprinde spiritual universul el imagineaza tablourile succesive ale evolutiei universului, aflat Intr-o eterna devenire. Eminescu devine, prin aceste secvente poetice, creatorul pastelului cosmic In literatura romana. Dezamagit de prezent, de societatea contemporana meschina, omul de geniu imagineaza evolutia ciclica a universului, de la nastere pIna la revenirea la starea de increat. Tabloul este ilustrativ si pentru vizionarismul romantic, eul liric fiind creatorul unor lumi imaginare descrise In imagini de o plasticitate ce da concretete chiar si realitatilor abstracte. In concluzie, batranul dascal din poezia Scrisoarea I se Incadreaza tipologiei romantice a geniului prin ipostaza sa contemplativa, meditativa si vizionara, prin singuratate, prin antiteza cu societatea al carei destin este supus trecerii ireversibile a timpului, prin asumarea conditiei supuse devenirii si efemeritatii. Reprezentant al romantismului Inalt, Eminescu face din tema geniului o coordonata esentiala a imaginarului sau. 1. Mihai Eminescu porneşte de la un ideal romantic, având conştiinţa superiorităţii sale într-o societate incapabilă să-l înţeleagă şi să-l accepte. a) omul super superior ior,, neînţele neînţeless de contempor contemporani ani,, osândit osândit la o suferinţ suferinţăă inerent inerentăă esenţei esenţei sale sale LUCEA LUCEAFĂR FĂRUL, UL, GLOSSĂ, ODĂ, SCRISORILE, GENIU PISTIU. Două Ipostaze: → umană → eonică(ipostază a fiinţei divine) Acesta este un singur personaj care se izolează de lume şi societate (SCRISOAREA I) Geniul este înfrânt. El va urca treptele contemplaţiei şi ale însingurării. LUCEAFĂRUL: “Tu rămâi la toate rece”; GLOSSĂ:”nemuritor şi rece” 6. Preocupările omului omului de geniu 6 a. cosmogonia (cu elemente preluate din opera lui Kant şi din imnurile vedice):SCRISO vedice):SCRISOAREA AREA I: bătrânul bătrânul dascăl este geniul purtător al unui sentiment elegiac generat de incompatibilitatea cu lumea. Naşterea şi stingerea universului, macro- şi microtimpul sunt văzute din perspectivă titaniană; extincţia universală trimite la negarea ideii de timp(Schopenhauer):”Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş, / Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi, / Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ / Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi, / Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; / Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie”. b. Timpul şi spaţiul (relativitatea): SĂRMANUL DIONIS, PANORAMA DEŞERTĂCIUNILOR, GLOSSĂ; ideea de prezent etern: ”Cu mâne zilele-ţi adaogi, / Cu ieri viaţa ta o scazi / Şi ai cu toate astea-n faţă / De-a pururi ziua cea de azi” (GLOSSĂ) 7. Stare de spirit Pentru geniu, lumea terestră este un cerc prea strâmt în raport cu idealurile şi visurile lui. Pesimismul lui Eminescu este o caracteristică prin care acesta se apropie de romantici; Tudor Vianu vorbea de o anume “blândeţe a pesimismului eminescian”; pesimismul decurge din reflecţia asupra destinului uman, a nefericirii individuale. Forme de protest → evadare în vis → dispreţul → ironia → în poezia cu caracter filozofic → satira → poezia socială
1
Pentru a intelege pozitia geniului in creatia eminesciana nu este necesara o analiza a tuturor operelor eminesciene in care apare geniul. Este de ajuns un studiu mai profund a operelor: „Scrisoare I”, „Luceafarul”, „Oda (in metrul antic)” si „Glosa”. Seria celor cinci „Scrisori”, publicata in 1881, din februarie pana in septembrie, cu exceptia „Scrisorii V”, aparuta fragmentar in 1886 si integral post-mortem, face parte din opera de maturitate artistica a lui Mihai Eminescu. Scrisorile au fost publicate in ”Convorbiri literare” si alcatuiesc un ciclu de poeme unitare prin tematica si modalitate artistica. Motivul central al celor cinci scrisori il constituie soarta nefericita a omului de geniu in raport cu timpul in care traieste si cu societatea meschina, superficiala, incapabila sa-i inteleaga aspiratiile spre ideal. In „Scrisoarea I”, geniul este intruchipat de savant (omul de stiinta). Cu alte cuvinte, este un poem filozofic, de natura romantica, ilustrand conditia omului de geniu, in ipostaza savantului, in raport cu timpul, societatea si cu posterioritatea, surprinzand totodata – in tablouri grandioase – geneza si stingerea Universului. Una din ideile principale ale acestei opere este relatia dintre omul de geniu si posterioritatea , acest tablou fiind o satira virulenta la adresa superficialitatii societatii in care acela traieste. Portretul savantului, pe care Eminescu il creioneaza in continuare, simbolizeaza superioritate a omului de geniu, care este preocupat de problemele grave ale Universului, de cercetarea si descoperirea tainelor acestuia si care, desi sarac, stapaneste tainele lumii, deoarece „el sprijina lumea si vecia intr-un numar”: „Iar acolo batranul dascal, cu-ai lui haina roasa-n coate, Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate Si de frig, la piept si-ncheie tremurand halatul vechi, Isi infunda gatu-n guler si bumbacul in urechi Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, Universul fara margini e in degetul lui mic, Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga, Noaptea-adanc-a veciniciei in siruri o dezleaga; Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar.” Pe seama solitarului filozof e pusa apoi viziunea grandioasa a genezei cosmice si a perindarii generatiilor culminand cu ipostaza finala a stingerii Universului: „La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta, Pe cand totul era lipsa de viata si vointa, Cand nu s-ascundea nimic, desi tot era ascuns… Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns”.
2
