Duminica I din Postul mare - a Ortodoxiei - Predici şi învăţături
Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Sfintelor Paşti, a fost instituită de către Sinodul de la Constantinopol (843) convocat de Sfânta Împărăteasă Teodora, ca sărbătoare ce subliniază biruinţa dreptei credinţe asupra iconoclasmului şi în general, asupra tuturor ereziilor.
Index Evanghelia şi Apostolul zilei...................................................................................4 Comentarii patristice - Evanghelia Duminicii întâi din Post...............................7 Arhimandritul Ilie Cleopa - Predică la Duminica întâi a Sfântului şi Marelui Post ( a Ortodoxiei ) - Despre cinstirea Sfintelor Icoane.................................................18 Arhimandritul Ilie Cleopa - Ce este Ortodoxia? - Calea, adevărul şi viaţa în Hristos 26
Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica întâi a Sfântului şi marelui Post - Nu arunca vinovăţia păcatelor tale asupra satanei...............................................................29 Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la Duminica I din Postul mare - Evanghelia despre Domnul atotştiutor şi omul fără vicleşug............................................................35 Sfântul Teofan Zăvorâtul – Predică la Duminica Ortodoxiei (I)......................47 Sfântul Teofan Zăvorâtul – Predică la Duminica Ortodoxiei (II)..................51 Sfântul Teofan Zăvorâtul – Predică la Duminica Ortodoxiei (III)................55 Sfântul Ignatie Briancianinov - Predică la Duminica I-a din Postul mare – a Ortodoxiei 60 Sfântul Luca al Crimeei - Cuvânt la Duminica Ortodoxiei - Despre fericiri...68 Sfântul Luca al Crimeei - Cuvânt la Duminica Ortodoxiei - Despre soarta ereticilor 75 Sfântul Luca al Crimeei - Cuvânt la Duminica Ortodoxiei - Despre iconoclasm 79 Sfântul Ioan Maximovici - Predică la Duminica Ortodoxiei.............................83 Cuviosul Iustin Popovici - Predică la Duminica Ortodoxiei (1965): “Acesta eşti tu. Ia aminte, omule, cum trăieşti! Nu sluţi chipul lui Dumnezeu din sufletul tău şi nu-L răni pe Hristos” 88 Duminica Ortodoxiei - Predici ale Sfântului Ioan de Kronstadt în prima duminică din Postul mare. Noi suntem ortodocşi în care nu este vicleşug?........................................93 Gustarea lui Dumnezeu. Tâlcuirea duhovnicească a Părintelui Zaharia de la Essex la Evanghelia primei Duminici a Postului mare: “Mai mari decât acestea vom vedea”. Taina vieţii în Hristos ca neîncetată înnoire................................................................101 “Cântaţi Domnului cântare nouă …” - Arhim. Zaharia Zaharou ne descoperă “cum tânjeşte Dumnezeu ca noi să ne smerim pentru a ne putea dărui încă şi mai mult har”. Recunoştinţa faţă de Dumnezeu - Izvor nesecat de insuflare. “Ispita noutăţii” vs. dinamica nesfârşită a vieţii harului.................................................................................107 Mitropolit Augustin de Florina - Predică la Duminica Ortodoxiei – Sub pomul Ortodoxiei 113 Ieromonahul Makarios Simonopetritul - Duminica Ortodoxiei.....................117 Sfântul Teodor Studitul despre săptămâna întâia a Postului mare................122 Cuvântul 47: În Miercurea din săptămâna întâia a Postului mare: despre post, despre curăţenie şi despre ferirea de patimi..............................................................122 Cuvântul 48: În Vinerea aceleiaşi săptămâni: despre împodobirea locaşului nostru sufletesc cu fapte bune.....................................................................................................124 Cuvântul 49: La Duminica Ortodoxiei: să nu ne silim la săvârşirea faptelor bune peste putinţa noastră şi să hrănim sufletul cu cugetări duhovniceşti...................126 Arhimandritul Ioil Konstantaros - Cuvânt la Duminica Ortodoxiei..............127 Pr. James Thornton - Predică la Epistola către Evrei a Sfântului Pavel, în Duminica întâi a marelui Post, Duminica Ortodoxie: “Să alergăm la luptă”.............................130 Sfinţii Părinţi de la Optina - Despre Ortodoxie................................................135 Pr. Efrem Athonithul - Despre Ortodoxie.........................................................140 Părintele Arsenie Boca – Chemări la apostolie.................................................144 Părintele Arsenie Boca - În Dumineca Ortodoxiei........................................152 Părintele Teofil Părăian - Duminica Ortodoxiei - prima Duminică din Postul mare 153 Părintele Ioanichie Bălan - Bogăţia Ortodoxiei................................................158 Părintele Ioanichie Bălan - Predică către monahii mănăstirii Sihăstria la Duminica Ortodoxiei (1998)..............................................................................................161 Sfântul Varlaam al Moldovei - Predică la Duminica întâia din Sfântul și marele Post 168 Mărturie a Sfântului Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului - „Împăcarea Bisericii Ortodoxe" - O minune petrecută la Alba Iulia în anul 1600...........................178
Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia – Cuvânt la Duminica Ortodoxiei 180 Arhimandrit Arsenie Papacioc - ,,Ortodoxia nu este un titlu, este un adevăr.''185 Părintele Stăniloae despre Ortodoxie versus catolicism şi protestantism: “Biserica Ortodoxă n-a ştirbit adevărul coborât de sus, n-a diluat vinul ceresc cu apa sfătoşeniilor omeneşti” 187 Pr. Constantin Necula - Predică la Duminica I din Post - a Ortodoxiei - Eu cred, tu crezi, noi credem..................................................................................................................199 Părintele Ierodiacon Visarion Iugulescu - Duminica Ortodoxiei....................204 Pr. Dorin Picioruş - Predică la Duminica Ortodoxiei [2012]...........................214 Părintele Ion Cârciuleanu - Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei).................220 Părintele Iosif Trifa - Evanghelia Duminicii I din Postul mare (a Ortodoxiei) - Despre cum trebuie să-L aflăm şi să-L vestim pe Domnul....................................................226 Traian Dorz - Meditaţii la Apostolul din Duminica I a Postului Mare – a Ortodoxiei - Alţii au suferit…................................................................................................................231 Traian Dorz – Iisus a găsit pe ….....................................................................234 Traian Dorz - Nimeni n-o să poate spune.......................................................238 Traian Dorz - Când Te-am aflat pe Tine........................................................240 Traian Dorz - Să ne ţinem de credinţă............................................................242 Pr. Constantin Coman - Întâlnirea în adânc şi deschiderea Cerului. Tâlcuirea Evangheliei din Duminica Ortodoxiei – chemarea lui Filip şi Natanael....................................243 Predici la Duminica Ortodoxiei: “Hristos trebuie să se facă Icoană în noi! Ortodox – asta înseamnă la urma urmei: să poţi să priveşti pe cel de lângă tine aşa cum Hristos te priveşte pe tine”.......................................................................................................................248 Preot Claudiu Melean (Cluj): Predică la Duminica Ortodoxiei (2012).......248 Părintele Nichifor Horia (Iaşi): Cuvânt la Duminica Ortodoxiei (2012)....253 Pr. Vasile Gordon - Predică la Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei) - Ortodoxie înseamnă normalitate...........................................................................................................257 Pr. Dr. Octavian Pop - Predică la Duminica Ortodoxiei (Duminica întâi din Post) 262 Ambrozie Sinaitul, episcop vicar patriarhal - Predică la Duminica întâi din Post (Duminica Ortodoxiei)...........................................................................................................266 Vademecum creştin orthodox - Ce este ortodoxia? Cunoştinţe minim necesare în lumina învăţăturilor Sfinţilor Părinţi.............................................................................270 Arhim. Irineu - Să punem Împărăţia lui Dumnezeu în central atenţiei noastre! Ce misiune are creştinul de astăzi?..............................................................................................275 Sinodiconul Ortodoxiei - o pravilă uitată a Sfintei Tradiţii, rânduită pentru Duminica Ortodoxiei.............................................................................................................282 Jean-Claude Larchet - Rostul şi înţelesul duhovnicesc al icoanei...................300 Ierom. Calinic - Un mesaj pentru azi: “Vino şi vezi!”. Convertire şi reconvertire continuă la Ortodoxie..............................................................................................................317 Episcopul Nifon Criveanu al Huşilor - Cuvânt de actualitate la Duminica Ortodoxiei – Icoanele în credinţa noastră ortodoxă...............................................................320 IPS Pimen Suceveanul - Învăţătura ortodoxă despre Icoane..........................324 IPS Irineu Pop-Bistriţeanul - Predică la Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei)339 IPS Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei - Gând la Duminica Ortodoxiei - Fii credincios până la moarte şi vei avea cununa vieţii…..........343 Preafericitul Părinte Patriarh Daniel - Predică la Duminica I din Postul mare - Icoana arată adevărul şi frumuseţea Ortodoxiei.....................................................................345
Evanghelia şi Apostolul zilei
Evanghelia
Ev. Ioan 1:43-51 43. A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi. 44. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. 45. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. 46. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi.
47. Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. 48. Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. 49. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel. 50. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. 51. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. Apostol
Epistola către Evrei a Sfântului apostol Pavel Evrei 11, 24-26, 32-40 24. Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, 25. Ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului, 26. Socotind că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, fiindcă se uita la răsplătire. ... 32. Şi ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci, 33. Care prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, 34. Au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau sau făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; 35. Unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere;
36. Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; 37. Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. 38. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. 39. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, 40. Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.
Comentarii patristice - Evanghelia Duminicii întâi din Post
Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei – Ev. Ioan l, 43-51) (In. 1, 43) A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi. După ce i-a luat pe Petru şi pe celălalt apostol, Iisus merge mai departe să atragă pe alţii şi îi trage la sine pe Filip şi pe Natanael. Cazul lui Natanael nu este atât de uimitor pentru că faima lui Iisus ajunsese prin toată Siria (vezi și Mt. 4, 24). Dar este cu totul remarcabil în ceea ce priveşte pe Petru, pe Iacov şi pe Filip, pentru că ei au crezut nu numai înainte de minuni, ci au crezut fiind din Galileea, din care nici un prooroc nu s-a ridicat, şi nu poate să fie ceva bun. Galileenii erau într-o dispoziţie mai plictisită şi mai leneşă decât alţii. Dar chiar în aceasta şi-a arătat Hristos puterea Sa. El a ales cei mai aleşi ucenici dintr-un ţinut care nu aducea nici un rod. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 20.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).
(In. 1, 44) Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Fiecărui om grijuliu îi vine câte un dar (Prov. 14, 23) şi Hristos înţelege mai mult decât aceasta când a spus: Cel ce caută, află (Mt. 7, 8). De aceea nu mă mai minunez cum Filip l-a urmat pe Hristos. Andrei a fost convins când a auzit de la Ioan, iar Petru a fost convins când a auzit de la Andrei. Dar Filip, neînvăţând nimic de la nimeni, ci doar auzind pe Hristos care a spus către el numai acestea: Urmează-Mă, imediat el a ascultat şi nu a dat înapoi. De fapt, a devenit el însuşi un propovăduitor pentru alţii. Căci a alergat la Natanael şi a spus către el: L-am găsit pe cel despre care a scris Moise în Lege şi Proorocii. Vedeţi ce minte grijulie a avut el,
cu câtă stăruinţă a meditat la scrierile lui Moise, așteptând venirea lui Mesia? Căci expresia am găsit aparţine întotdeauna celor care, în vreun fel, caută. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 20.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton). (In. 1, 46) Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi. Această propoziție nu trebuie înțeleasă chiar așa cum pare la prima vedere, ci ar trebui înţeleasă întrun sens diferit şi mai plin de îndoială, precum: Cum este posibil ca ceva bun să vină din Nazaret? De fapt, printre iudei, numele satului era dispreţuit, din cauza faptului că un mare număr de locuitori erau păgâni şi părea imposibil ca ceva bun să vină de aici. De aceea şi fariseii i-au spus lui Nicodim: Cercetează şi vezi că nici un profet nu s-a ridicat din Galileea (In. 7, 52). Aşa că este drept ce-i spune Filip lui Natanael: Vino şi vezi. De vreme ce acum este un contrast între ceea ce spun şi vechile opinii (pare să spună el), promit să îţi arăt adevăratele fapte. (Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 1.1.46, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton). (In. 1, 46) Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi. Ei se referă la El ca fiind Iisus, fiul lui Iosif. El era numit fiul unui om pe care mama lui îl luase de soţ. Căci toţi creştinii ştiu bine din Evanghelii că El a fost conceput şi născut în timp ce ea, Maica Domnului era Fecioară. Dar aceasta spune Filip lui Natanael şi adaugă locul: din Nazaret. Şi Natanael spune către el: Din Nazaret poate să fie ceva bun? Care este sensul acestora, fraţilor? Nu cum înțeleg unii, căci ar putea fi citit poate ceva bun să iasă din Nazaret?. Căci cuvintele lui Filip urmează, şi el spune vino şi vezi. Dar cuvintele lui Natanael pot însemna ambele lucruri: fie o confirmare, când este citit ca din Nazaret poate fi ceva bun, la care Filip confirmă: vino şi vezi. Ori citeşti ca o îndoială, transformând întreaga replică într-o întrebare: din Nazaret poate fi ceva bun? Vino şi vezi. (Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 7.15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (In. 1, 46) Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi. Natanael este de acord că se aşteaptă ca mari lucruri să apară din Nazaret. Este, cred, clar că nu a luat Nazaretul ca pe o garanţie a ceea ce căuta, aducând îm-preună cunoaşterea de la Moise şi de la Profeţi, ca unul care era îndrăgostit de învăţătură, ci câştigă o rapidă înţelegere: vino şi vezi. Filip spune: Vederea va fi suficientă pentru credinţă. Tot ceea ce ai nevoie este să vorbeşti cu El, şi vei fi total gata să mărturiseşti fără ezitare că El este într-adevăr Unul Cel aşteptat. Dar trebuie să credem că era un har dumnezeiesc şi negrăit revărsându-se din cuvintele Mântuitorului nostru care atrăgea sufletele as-cultătorilor. Căci, dacă cuvântul lui e mare întru putere, este şi eficace în convingere.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton). (In. 1, 47) Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Iisus îl laudă şi îl aprobă pe omul care spune: Poate ceva bun să iasă din Nazaret? Şi totuşi n-ar fi trebuit mai degrabă să găsească greşeală în el? Sigur că nu. Căci cuvintele nu sunt ale unui necredincios sau ale unuia care merită ruşine, ci laudă. Cum poţi spune aceasta? Pentru că Natanael a luat în considerare scrierile profeţilor mai mult decât Filip. Căci el a auzit din Scripturi că Hristos trebuie să vină din Betleem, din satul din care a fost David. Credinţa era răspândită printre iudei, şi profetul a proclamat-o din vechime (Mt. 2, 6; Mih. 5, 2)… Şi atunci, când a auzit că Iisus este din Nazaret, el era neliniştit şi îndoielnic, văzând că mărturia lui Filip era în discordanţă cu predicţia proorocului. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 20.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton). (In. 1, 47) Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Chiar dacă profetul a spus că un Conducător şi un Prinţ se va ridica din Betleem (Mih. 5, 2), Natanael a auzit că Iisus era din Nazaret, şi acest lucru nu era scris nicăieri în Scripturi. Deci, când la văzut Domnul, El (Iisus) a dat mărturie pentru dânsul, pentru că el nu era ca scribii care lucrau cu înşelăciune în relaţie cu Scripturile, încercând să facă interpretările să urmeze dorinţei lor. El spune: Acesta este un scrib (învăţător) în care nu am văzut nici un vicleşug. Căci înainte de a-l cunoaşte pe Domnul, el a întrebat dacă Nazaretul ar fi putut da un Prinţ, aşa cum scria despre Betleem. (Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 4.19, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton). (In. 1, 47) Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Iată un israelit în care nu este vicleşug este ceva ca nu a fost spus nici lui Andrei, nici lui Petru, nici lui Filip. A fost spus lui Natanael... Deci, ce înţelegem din asta, fraţilor? Trebuie să fie pus primul între apostoli? Nu numai că nu este găsit primul printre apostoli, ci Natanael nu este nici măcar în mijloc printre cei doisprezece, nici ultimul, Natanael, către care Fiul lui Dumnezeu a adus atâta măreaţă mărturie, spunând: Iată israelit în care nu este vicleşug. E cerută raţiunea? Cât ne dă să cunoaştem Domnul, vom găsi un răspuns probabil. Căci trebuie să înţelegem că Natanael era educat şi priceput în Lege. Deci, Domnul nu a dorit să-l plaseze pe el printre apostoli, pentru că a ales bărbaţi neînvăţaţi cu care să cucerească lumea (Fericitul Augustin nu-l numără pe Natanael între cei doisprezece apostoli, deoarece numele lui nu se găse ște în listele
date de evangheliști. Cu toate acestea, mulți comentatori au ajuns la concluzia că el este acela și cu Bartolomeu, deoarece Bartolomeu fiind un nume tipic evreiesc ce arăta al cui fiu este - însemna „fiul lui Tolomeu” - cu siguranță că avea și alt nume - n.ed.). (Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 7.16.2–17.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (In. 1, 48) Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Deci Iacov a fost numit în Scriptură om fără vicleşug. Iacov însuşi, după cum ştiţi a fost supranumit Israel. De aceea în Evanghelie, când l-a văzut Domnul pe Natanael, a spus: Iată israelit în care nu este vicleșug. Şi acest israelit, neştiind cine vorbea cu el, a răspuns: De unde mă cunoşti? Şi Domnul i-a spus lui: Când erai sub smochin, te-am văzut, ca şi cum ar fi spus: În timp ce erai sub umbra păcatului, te-am rânduit mai înainte. Şi Natanael, amintindu-şi că a fost sub un smochin acolo unde Domnul nu a fost, i-a recunoscut dumnezeirea şi a răspuns: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel. Deşi a fost sub smochin, nu a devenit un smochin uscat, el L-a recunoscut pe Hristos. Şi Domnul a spus către el: Pentru că ţi-am zis că te-am vă-zut când erai sub smochin crezi, mai mari decât acestea vei vedea. Care sunt aceste mari lucruri? Amin, vă spun vouă. Pentru că acest om care este un israelit în care nu este vicleşug, aminteşte-ţi de Iacov, în care nu era vicleşug, şi adu-ţi aminte când Iisus îţi spune, de piatra de sub cap, de vedenia din somn, de scara de la pământ la cer şi de fiinţele care urcau şi coborau. Şi apoi vezi ce spune Domnul către israelitul în care nu este vicleşug: Vei vedea cerurile deschise, ascultă, nevinovatule Natanael, ce-a văzut Iacov - şi îngerii suindu-se şi co-borându-se peste cine? - peste Fiul Omului. (Fericitul Augustin, Predica 89.5, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (In. 1, 48) Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Oare Iisus şi-a aruncat privirea asupra mea şezând sub un smochin uscat, şi smochinul meu după trei ani a adus fructe? (Lc. 13, 6). Dar cum păcătoşii pot avea un asemenea fel de speranţă? Dacă doar acel vier al Evangheliei, poate deja fiindu-i poruncit să îmi taie smochinul meu, m-ar lăsa măcar acest an, până ar săpa în jurul smochinului şi ar pune gunoi şi poate prin şansă ar putea să ridice pe cel neajutorat din ţărână şi să ridice pe sărac din gunoi (vezi și Ps. 113, 6). … Smochinul aşadar este atracţia ispititoare a plăcerilor lumii, care încă mă umbreşte, mic în înălţime, fragil în lucrare, uşor de folosit şi lipsit de fructe. (Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre fecioare 1.1.3–4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
(In. 1, 48) Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Voi ştiţi din ce şi-au făcut şorţuri primii căzuţi în păcat, Adam şi Eva. Când ei au păcătuit, ei şi-au făcut acoperăminte din frunze de smochin şi şi-au acoperit părţile ruşinoase, pentru că prin păcat, ei au început să simtă ruşine faţă de ei înşişi. Deci, dacă şi-au făcut acoperăminte primii păcătoşi, cuplul din care noi ne tragem originile, în care am fost pierduţi şi pentru care El a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut - dacă ei şi-au făcut din frunze de smochin acoperăminte pentru a-şi acoperi părţile ruşinoase, ce altceva ar putea însemna: te-am văzut când erai sub smochin, ci doar tu nu ai fi venit la cel care curăţeşte păcatele, decât dacă El nu te-ar fi văzut pe tine în umbra păcatului? Pentru ca noi să vedem, El ne-a văzut, pentru ca noi să iubim, El ne-a iubit. (Fericitul Augustin, Predica 174.4,traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton). (In. 1, 49) Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel. Deci, Natanael, convins de aceste fapte, a spus Lui: Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel, adică, Tu eşti Mesia care a fost deja anunţat. Desigur, Mesia era aşteptat de ei ca Dumnezeu care va apărea în faţa tuturor, ca Împăratul lui Israel, chiar dacă ei Îl concepeau într-un fel mai obscur şi mai material. Nu era posibil ca iudeii să ştie cum va fi Fiul lui Dumnezeu şi Împăratul lui Israel. Evident că Natanael nu a spus că El era Fiul lui Dumnezeu prin naştere dumne-zeiască, ci prin familiaritate, ca acei oameni care au venit la Dumnezeu prin virtutea lor şi erau numiţi fii ai lui Dumnezeu. Nu era posibil ca Natanael să fi ştiut imediat ceea ce vedem noi şi ceea ce apostolii înşişi au înţeles după multă vreme. Aceste lucruri care au fost spuse Lui de către Domnul nu sunt suficiente pentru a demonstra cealaltă fire a Lui. (Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 1.1.49, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (In. 1, 49) Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel. Mulţi, citind acest pasaj, sunt uimiţi aflând că Petru a fost binecuvântat pentru că, după ce a văzut minunile şi învăţătura Domnului, L-a mărturisit că este Fiul lui Dumnezeu. Natanael care face aceeaşi mărturisire înainte de Petru, nu primeşte o asemenea binecuvântare. Motivul este următorul: Petru şi Natanael, amândoi au folosit aceleaşi cuvinte, dar nu în acelaşi fel. Petru l-a mărturisit pe Domnul nostru că este Fiul lui Dumnezeu, în sensul că El era Însuşi Dumnezeu. Natanael l-a mărturisit pe El că este Fiul lui Dumnezeu numai ca om. Căci după ce a spus: tu eşti Fiul lui Dumnezeu el a adăugat Tu eşti Împăratul lui Israel. Dar Fiul lui Dumnezeu nu este doar Împăratul lui Israel, ci Împăratul întregului univers.
E clar deci ce urmează. Căci, în cazul lui Petru, Hristos nu a adăugat nimic, ci, ca şi cum credinţa lui era desăvârşită, i-a spus că El va zidi Biserica pe mărturisirea Lui. În cazul lui Natanael, el consideră mărturisirea ca fiind nedesăvârşită şi care are nevoie de următoare clarificări. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 21.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton). (In. 1, 50-51) Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. Uneori, Mântuitorul nostru spune amin (adevărat) o dată, iar alte ori de două ori, când doreşte să confirme ceea ce a spus. Aceasta este o manieră evreiască de a vorbi, descoperind ceea ce are loc, adică ai fost găsit vrednic de încredere pentru a vedea cerurile deschise şi aşa mai departe. El spune că este posibil să vezi cerurile deschise nu într-un fel deschise simţurilor, ci doar prin minte, văzând pe îngeri cum vin şi slujesc lui Iisus. Cuvântul Amin este folosit în locul lui adevărat şi vrednic de încredere şi este mai potrivit aici. (Autor necunoscut, Fragmente la Ioan 53, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton). (In. 1, 50-51) Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. Vedeţi cum el îl conduce încetul cu încetul de la pământ la cer şi îl face să nu mai gândească despre El doar ca om? Căci unul căruia îngerii slujesc şi peste care îngerii suie şi coboară, cum ar putea fi doar om? De aceea, El a spus: Mai mari lucruri decât acestea vei vedea. Şi pentru a dovedi aceasta, el introduce slujirea îngerilor. Ceea ce vrea să spună este ceva de genul: Ţi se pare ţie, Natanael, că este un lucru mare că tu m-ai mărturisit a fi Împăratul lui Israel? Ce vei mai spune atunci când vei vedea îngerii suindu-se şi coborându-se peste Mine? El îl convinge pe el prin aceste cuvinte să Îl primească pe El ca Împăratul îngerilor. Căci peste El, ca fiind Unicul Fiul al Împăratului, slujitorii imperiali suie şi coboară, o dată la vremea răstignirii, şi apoi din nou la vremea Învierii şi Înălţării, şi înainte de aceasta când îngerii au venit şi Îi slujeau (Mt. 4, 11). Ei au suit şi coborât când au proclamat bunele vestiri ale Naşterii Lui şi au strigat: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace (Lc. 2, 14), când au venit la Maria şi de asemenea, când au venit la Iosif. Domnul nostru a făcut prezentul o dovadă a viitorului. După puterile pe care i le arătase deja, Natanael avea să fie gata să creadă lucrurile cele mai mari care vor urma. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 21.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
(In. 1, 50-51) Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. Domnul arată că nimic din ceea ce a spus nu este atât de măreţ sau suficient pentru a demonstra tot ceea ce era El. Deci declară că mai mari lucruri va vedea Natanael... El vorbeşte despre îngeri suindu-se şi coborându-se peste El, pentru că ei Îl asistă în lucrarea întregii creaţii. (Teodor de Mospuestia, Comentariu la Ioan 1.1.50–51, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (In. 1, 50-51) Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. Iacob a stat şi a dormit - dovadă a liniştirii sufletului său - şi a văzut îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se (Fac. 28, 10-12). Aceasta înseamnă că a înainte-văzut pe Hristos pe pământ. Ceata de îngeri cobora la Hristos şi se suia la El, pentru a-i sluji ca unui Stăpân adevărat în slujire iubitoare. (Sfântul Ambrozie al Milanului, Iacov și viața cea fericită 2.4.16, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (In. 1, 50-51) Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. Este ceva mai mare decât cuvintele te-am văzut sub smochin (Iisus a spus mai mari decât acestea vei vedea), pentru că este mai mare lucru că Domnul nostru ne-a îndreptat, că El ne-a chemat la El, că el ne-a văzut pe noi zăcând sub umbra morţii. Căci ce profit am fi avut dacă noi am fi rămas acolo unde El ne-a văzut? N-am fi zăcut noi tot acolo? Deci, care e acel lucru mai mare? Când am văzut noi îngeri suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului?... Propovăduitorii buni, care îl predică pe Hristos, sunt ca îngerii lui Dumnezeu; ei suie şi coboară peste Fiul Omului. Luaţi spre exemplu Pavel, care a urcat până la al treilea cer (2 Cor. 12, 2–4) şi a coborât atât de mult încât a dat lapte pruncilor (1 Cor 3, 1–2) … Luaţi spre exemplu tatăl care este bine instruit în vorbire, care este un mare orator, care face forumul să vibreze cu elocvenţa sa şi scaunele judecătorilor să tremure - dacă are un copil mic, la întoarcerea lui acasă îşi lasă la uşă elocvenţa juridică la care s-a suit şi în limbajul copilului coboară la micuţul lui... Dacă Domnul Însuşi a suit şi coborât, este evident pentru preoţii săi să suie prin imitaţie şi să coboare prin predică. (Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 7.22–23, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).
Arhimandritul Ilie Cleopa - Predică la Duminica întâi a Sfântului şi Marelui Post ( a Ortodoxiei ) - Despre cinstirea Sfintelor Icoane
Şi vei face doi heruvimi de aur turnat şi îi vei pune pe ei de amândouă laturile acoperământului împăcării.Mă voi face cunoscut ţie de acolo şi îţi voi grăi între cei doi heruvimi (Ieşire 25, 18-22)
Iubiţi credincioşi, Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezământ apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărârea Sfântului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfântul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfântul Sava din Roma, din partea papei Adrian. Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărât cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi până la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin râvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mâini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510532). După tradiţia apostolică, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe când era ea în viaţă. Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfântul Sinod al 7-lea ecumenic, zicând: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvântul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergând pe calea împărătească şi urmând învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfânt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărâm că Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533). Sfântul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, când este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mântuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decât ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537). Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întâmplă că noi nu gândim la patimile Mântuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mântuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfânt ce izvorăşte din ele.
Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mântuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mântuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sângele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întâiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfânt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane. Când împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dânsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pâine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mânca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu". Leonte de Neapole, combătând pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutând cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gândul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui". Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care când căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfântului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfântul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfântul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm bună închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori când chipul de pe dânsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos". După cum Iacob, înainte de sfârşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decât că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.
Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfântul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpâniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III. Sfânta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mână dăruit de Mântuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mână omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV. În sfârşit, însuşi pământul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgâne şi săvârşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormântări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mântuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mântuitorului din catacomba Sfântului Calist şi Cina cea de taină de la sfârşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfântului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat
Icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfârşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei. Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pământ, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi însuşi pământul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.
Iubiţi credincioşi, până aici am adus atâtea mărturii din Sfânta Scriptură, din Sfânta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este că deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16). Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfântul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzând portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim? Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dânsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dânsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său. Însuşi cuvântul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10). Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întâi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutând la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cât mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mântuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu. Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile
Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cânta aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul întrupat, pe Care mărinduL cu oştirile cereşti, pe tine te fericim". Iubiţi credincioşi, pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atât în umilinţă, cât şi în slavă, cât a trăit cu dânşii pe pământ (Ioan 1, 14; 6, 36). Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfânta Evanghelie zice: Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14). Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos când Îl prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, când era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfânt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezând peste Dânsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfânt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorârea Lui din cer (Fapte 2, 14). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfântului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).
Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane. Iubiţi credincioşi, astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucât în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelând pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osândă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfânta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu. A trecut prima săptămână din Sfântul Post, numită şi "Săptămâna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mântuitorul şi nădejdea noastră. Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfântul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cât mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea câtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfârşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfânta Împărtăşanie. Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrânii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos. Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin. Arhimandritul Ilie Cleopa - Ce este Ortodoxia? - Calea, adevărul şi viaţa în Hristos
Rădăcina şi viaţa poporului nostru, înaintea lui Dumnezeu, este credinţa cea dreaptă în Hristos, adică Ortodoxia. Noi ne-am încreştinat de două mii de ani, din timpul Sfântului Apostol Andrei. De atunci, de când am primit sfânta şi dreapta credinţă în Dumnezeu, poporul nostru a avut viaţă. Până atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viaţa poporului român este dreapta credinţă în Iisus Hristos. Să ţinem cu tărie la credinţa ortodoxă. De la primii voievozi creştini ai românilor, de când sunt cele trei Ţări Române, Moldova, Muntenia şi Transilvania, toţi au fost creştini ortodocşi. Mama lui Mihai Viteazul a fost călugăriţă şi este înmormântată la Mănăstirea Cozia, sub o lespede de piatră pe care scrie : „Aici odihneşte monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul". Apoi şi Ştefan cel Mare. La Mănăstirea Probota, unde este îngropat ctitorul ei, Petru Rareş, este îngropată monahia Maria Oltea, mama lui Ştefan cel Mare. Ei domni şi mamele lor călugăriţe! Vedeţi voi câtă unire era între credinţă şi conducere atunci? Cel ce conducea ţara avea mama călugăriţă şi frate călugăr. Toţi îşi făceau câte o mănăstire şi mormânt în mănăstire. Fericiţi şi de trei ori fericiţi au fost domnii noştri ortodocşi: Ştefan cel Mare şi Sfânt, la Putna; Ieremia Movilă şi Gheorghe Movilă, la Suceviţa; Petru Rareş, la Probota; Lăpuşneanu, la Slatina; Alexandru cel Bun, la Bistriţa; Mircea cel Bătrân, la Cozia. Ştefan cel Mare n-a fost baptist! Mircea cel Bătrân n-a fost evanghelist sau adventist! Alexandru cel Bun n-a fost martorul lui Iehova, nebunii ăştia care au ieşit acum. Nici o sectă nu exista în ţara noastră pe atunci. Aceştia vin din străinătate, plătiţi de masoni, să ne strice dreapta credinţă şi originea noastră, rădăcina noastră de popor ortodox. Sfântul Efrem Sirul spune: „Cu omul eretic să nu vorbeşti, în casă să nu-l primeşti, la masă să nu stai cu dânsul, buna ziua să nu-i dai". Aceştia sunt înaintemergătorii lui Antihrist. Mântuitorul a spus la Efeseni, prin Apostolul Pavel: „Biserica este Trupul lui Hristos, iar cap al Bisericii este Hristos". Fiecare sectar care s-a despărţit de Biserică, s-a despărţit de Hristos. Este om al satanei.
Evanghelia spune: „In vremea de apoi vor ieşi hristoşi mincinoşi şi pe mulţi vor înşela". Păziţi-vă de sectari, care dau broşuri prin trenuri, prin gări şi prin cutiile de poştă; dau gratuit otrava lor. Când vei vedea că o carte nu are aprobarea Sfântului Sinod şi nu are cruce pe ea, dă-o pe foc, chiar Biblie dacă este! Dacă-i sectară şi scrie să nu vă mai închinaţi la icoane, dă-o pe foc! Nici un păcat nu ai! Aceasta este otrava semănată de înaintemergătorii lui Antihrist. Toate sunt otravă. Să ţineţi credinţa pe care aţi supt-o de la piepturile maicilor voastre! Să ţineţi credinţa pe care o avem de două mii de ani! Nu vă luaţi după slugile satanei, care vin din Apus cu milioane de dolari. Ei cumpără pe cei proşti şi nelămuriţi în credinţă, să rupă unitatea şi sufletul poporului român, şi vor să facă cele mai mari erezii şi nebunii în ţara asta. Păziţi-vă de nebunii aceştia! Au case de rugăciuni, dar acolo-i casa satanei. Unde nu sunt preoţi şi arhierei, nu este Hristos. Că Mântuitorul a spus aşa Apostolilor: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi. Iar cărora le veţi ţine, ţinute vor fi". Nu sectarilor le-a spus acestea, ci Apostolilor, episcopilor şi preoţilor. Căci Apostolii, prin punerea mâinilor şi prin succesiunea apostolică, au dat darul Duhului Sfânt tuturor preoţilor din lume, prin hirotonii. Credinţa care este împodobită şi îmbrăcată cu fapte bune este credinţă lucrătoare, care aduce mântuire sufletului. Numai credinţa care se lucrează prin dragoste, numită credinţă ortodoxă lucrătoare, îl poate mântui pe om. Ţara noastră românească a fost ortodoxă dintotdeauna şi trebuie să ţină linia Ortodoxiei, ortodocşi trebuie să stăm până la moarte. Noi, dintru începutul plămădirii acestui neam, aşa ne ştim, români şi creştini ortodocşi. Aşa ne-am născut şi avem datoria să păstrăm curat şi deplin ce am moştenit de la străbuni, ca de la Dumnezeu. Asta este adevărata credinţă ortodoxă a României. Nu primiţi nimic din afară, că toţi vor să ne strice unitatea neamului, a credinţei şi a Bisericii. Toţi aceştia sunt vrăjmaşii Crucii lui Hristos. Dar noi, românii ortodocşi, să nu uităm niciodată evlavia, râvna şi jertfa domnitorilor, strămoşilor şi părinţilor noştri, cu care ei au apărat de-a lungul a aproape două mii de ani patria şi această credinţă care le-au fost date drept sfântă moştenire de la Domnul nostru Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt în Biserica Sa dreptmăritoare. ( Text preluat din „Ne vorbeşte Părintele Cleopa", vol. 3)
Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica întâi a Sfântului şi marelui Post - Nu arunca vinovăţia păcatelor tale asupra satanei
„Atunci dus a fost Iisus în pustie de duhul, ca să se ispitească de diavolul” (Mt. 4, 1) Astăzi vom vedea că, deşi satana ne ispiteşte, el totuşi nu este vinovat în nenorocirea noastră numai dacă noi înşine vom lua seama bine asupra noastră. Cine însă este uşuratic la minte şi nu are un îndemn tare spre bine, acela cade în păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar de nu ar fi diavolul. Satana negreşit voieşte să ne piardă; eu ştiu aceasta, şi nimeni nu o tăgăduieşte. Dar să luaţi aminte la cele pe care am să le zic acum. 1. Spre a arăta că nu satana, ci propria noastră neîngrijire este pricina păcatelor noastre, voi vorbi mai întâi despre plăsmuirea lumii. Oricât de bună şi aleasă este ea, totuşi celor neîngrijitori le slujeşte spre pietre. Ce să zicem noi despre plăsmuirea cea mărită şi vrednică de mirare ? Este ea oare rea şi îndreptată spre pierderea noastră ? Cine ar putea să fie aşa de nebun şi nepriceput încât să hulească plăsmuirea şi să o învinovăţească ? Aşadar, ce să zicem despre dânsa ? Nu este rea, ci mărită, fiind o dovadă despre înţelepciunea, puterea şi bunătatea lui Dumnezeu. Ascultă cum psalmistul se minunează de plăsmuire zicând: „Cât de mari sunt lucrurile tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut” (Ps. 103, 24). Psalmistul însă nu înşiră aceste lucruri cu de-amănuntul, ci numai se închină adâncului celui necuprins al înţelepciunii dumnezeieşti. Iară cum că Dumnezeu a făcut spre folosul nostru plăsmuirea cea atât de mărită şi de faimoasă, de
asemenea ne-o spune Sfânta Scriptură, în cartea înţelepciunii, unde se zice: „Din mărimea şi frumuseţea făpturilor se cunoaşte însuşi făcătorul lor” (Sir. 13, 5). Ascultă încă şi pe Apostolul Pavel, când scrie: „Fiinţa cea nevăzută a lui Dumnezeu de la zidirea lumii, din făpturi socotinduse, se vede” (Rom. 1, 20). Fiecare din aceste graiuri biblice ne dau a înţelege prin cuprinderea lor că făptura ne duce la cunoştinţa Făcătorului ei, care este Dumnezeu. Deci, când vedem că această făptură, mărită şi vrednică de mirare pentru mulţi, s-a făcut pricină de necucernicie – putem noi oare să învinovăţim făptura ? Nu, desigur nu, ci pe aceia care aşa de rău s-au slujit de dânsa. Dar poate veţi întreba: cum poate făptura, care duce la cunoştinţa lui Dumnezeu, să fie pricina necucerniciei? Apostolul răspunde la aceasta aşa: „Ei s-au întu-necat în cugetele lor şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” (Rom. 1, 21 – 25). El aici cu nici un cuvânt nu pomeneşte de satana, sau de vreun duh rău, ci vorbeşte numai despre făptură, care altminteri duce la cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar cum oare s-a făcut ea pricina necucerniciei ? Nu prin ea însăşi, nici prin propria ei însuşire, ci prin lenevirea şi uşurătatea oamenilor care nu au socotit deosebirea între făptură şi Făcătorul. Vom dori oare nimicirea făpturii, când ea pentru mintea cea uşuratică a multora s-a făcut pricina răului? Dar ce vorbesc eu despre făptură ? Să vorbim despre membrele noastre proprii, încă şi acestea se fac pricină a pierderii noastre, când noi suntem nebăgători de seamă şi uşuratică. Nu din sine şi prin propria lor însuşire membrele trupului nostru se fac pricină a pieirii noastre, ci prin vinovăţia noastră.
Iată, ochiul ţi s-a dat pentru ca să priveşti făptura lui Dumnezeu şi să lauzi pe Făcătorul şi Domnul. Insă dacă tu întrebuinţezi rău ochiul, atunci el se face pentru tine îndemn spre necurăţie şi desfrânare. Limba ţi s-a dat ca să lauzi şi să preamăreşti pe Domnul Dumnezeu. Iar dacă o vei întrebuinţa rău, atunci ea se face ajutătoare la hulirea lui Dumnezeu. Mâinile ţi s-au dat ca să le întinzi către Dumnezeu întru rugăciune. Iar dacă tu nu vei fi cu priveghere asupra ta, le vei întinde şi la lăcomia averii si la răpire. Picioarele ţi s-au dat ca să alergi cu dânsele la lucrurile cele bune. Însă dacă tu eşti leneş şi uşuratic la minte, vei alerga cu dânsele şi la răutăţi. Aşadar, vezi că celui leneş şi uşuratic la minte toate îi sunt vătămătoare. Ceea ce pentru alţii este doctoria cea mai vindecătoare, lui îi aduce moarte. Aceasta însă nu vine de la doctorie, ci de la om şi de la slăbiciunea lui. Dumnezeu a făcut cerul cel înstelat pentru ca tu să admiri pe Făcătorul şi să te închini Lui. Însă unii au lăsat pe Făcătorul şi s-au închinat stelelor. Aceasta iarăşi provine de la uşurătatea minţii şi de la nebunia lor. Dar ce vorbesc eu despre făptură ? Poate oare să fie ceva mai mântuitor decât Sfânta Cruce ? Şi însăşi crucea s-a făcut sminteală celor slabi. „Cuvântul crucii este celor pieritori nebunie, iară celor ce se mântuiesc, puterea lui Dumnezeu este”, precum zice Apostolul (I Cor. 1, 18). Şi iarăşi: „Noi predicăm pe Hristos cel răstignit, iudeilor sminteală, iară păgânilor nebunie” (I Cor. 1, 23). Şi cine a fost mai iscusit în predicarea Evangheliei decât Pavel şi apostolii ? Şi totuşi apostolii au
fost multora „miros de moarte” (adică pricină de pierzare veşnică). Pavel zice aşa: „Unora suntem mireasmă a morţii, spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii, spre viaţă” (II Cor. 2, 16). Aşadar, vezi că unui slab chiar Pavel poate să-i aducă vătămare, pe când pe cel tare nici satana nu poate să-l vatăme vreodată. Trebuie oare să vorbim şi de Hristos? Ce se poate asemăna cu mântuirea ce vine de la Dânsul ? Ce este mai binecuvântat decât venirea Lui pe pământ ? Însă tocmai această arătare mântuitoare şi binefăcătoare a Domnului, pentru mulţi s-a făcut pricină de o mai mare pedeapsă. Însuşi Domnul adevereşte aceasta: „Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta – zice El – ca cei ce nu văd să vadă, şi cei ce văd să fie orbi” (In. 9, 39). Ce va să zică aceasta ? S-a făcut oare lumina pricină a întunericului ? Negreşit nu, nu lumina, ci slăbiciunea ochilor, adică a ochilor celor duhovniceşti, care nu puteau primi lumina, aceea a fost pricina orbirii. Deci vezi că celui slab toate i se fac spre pagubă, celui tare toate spre folos, iar în păcatele noastre şi în pierderea noastră nu satana, ci propria noastră voinţă este vinovată. Toate vin de la voie. Noi admitem că la foarte multe păcate satana ne ademeneşte; însă la cele mai multe noi înşine ne dedăm, prin trândăvia şi lenevirea noastră. Nicăieri nu zice Sfânta Scriptură că, la fratricidul lui Cain satana ar fi fost în joc. Dar să presupunem că satana a şoptit lui Cain gândul cel rău, totuşi vinovăţia păcatului rămâne asupra aceluia care a primit şoptirea, a urmat ei şi i-a dat cel dintâi prilej de a se apropia de sufletul său. De asemenea, nici amăgirea Evei nu se poate în totul prescrie satanei, ci femeia a fost înşelată şi de propria ei poftă. Aceasta o arată însăşi Sfânta Scriptură prin cuvintele: „Şi a văzut femeia că bun este pomul la mâncare, şi plăcut ochilor la vedere, şi luând din rodul lui, a mâncat” (Fac. 3, 6). Însă zicând eu acestea, nu voiesc să eliberez pe satana de ocară, că el pândeşte pe fiii omeneşti, ci voiesc să zic numai că, dacă noi n-am păcătui cu propria noastră voinţă, nimeni n-ar putea să ne arunce în pierzare. Iară cel ce se lasă amăgit aşa lesne ca Eva, sau precum Cain, acela de dinainte trebuie să fi fost uşuratic la minte şi nu cu destulă pază asupra sa, căci satana n-ar fi avut atâta putere dacă sufletul ar fi fost priveghetor şi cu îngrijire de mântuirea sa. 2. Însă dacă vrei să ştii, diavolul poate să ne fie nouă chiar folositor. Dacă noi vom şti să ne servim bine de dânsul, el ne foloseşte şi noi câştigăm printr-însul nu puţin. Dar cum putem noi trage folos de la diavol ? a) El ne ţine în priveghere şi ne înspăimântă de păcat. Diavolul ne foloseşte când noi ne temem de turbarea lui, de pândirile lui cele de-a pururea şi de răutăţile lui, care totdeauna se repetă, când nu lăsăm sufletul nostru să dormiteze, ci suntem deştepţi şi totdeauna gândim la Dumnezeu. Dar ca să vedeţi că această învăţătură nu este numai a mea, ci şi a apostolului Pavel, ascultaţi-l pe dânsul cum, aproape cu aceleaşi cuvinte deşteaptă pe credincioşii care dormitează. Aşa, în Epistola sa către Efeseni, el zice: „Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii” (Efes. 6, 12). Zicând el acestea, n-a avut scopul de a descuraja duhurile ascultătorilor săi, ci a voit a le deştepta, încă şi Sfântul Petru zice: „Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru diavolul, ca un leu răcnind umblă, căutând pe cine să înghită; căruia staţi-i împotrivă, întăriţi fiind în credinţă” (Ptr. 5, 8). Aceasta a zis el, spre a ne aduce mai aproape de Dumnezeu. Căci cel ce vede pe vrăjmaş venind, aleargă mai tare la acela care poate să-l ajute si se
lipeşte de dânsul. Aşa fac şi copiii. De văd ceva, de care se tem, aleargă în braţele mamei, se apucă de hainele ei, şi cu aceasta se apără. Şi adeseori se ţin aşa de tare, încât cineva nu poate să-i desprindă. Dimpotrivă, dacă ei nu se sperie de nimica, adeseori nu se duc la mama lor, chiar când îi strigă şi voieşte ca ei să vină la dânsa. Tocmai aşa se întâmplă şi cu noi. Când satana ne înfricoşează şi ne înspăimântă, ne facem cuminţi, năzuim la Dumnezeu cu mai multă râvnă. Dumnezeu n-a nimicit pe satana pentru ca să te facă pe tine mai tare, pentru ca mai mult să prea mărească pe luptător si să-i dea mai multe prilejuri de a arăta vitejia sa. Aşadar, când cineva întreabă pentru ce n-a stârpit Dumnezeu pe diavolul, răspunde-i că celor priveghetori şi păzitori de sine, satana nu numai că nu le face vătămare, dar le foloseşte; nu pentru că aceasta ar fi propria lui voinţă, căci el este rău, ci folosul acesta decurge din vitejia celor priveghetori, care răutatea lui o întorc în folosul lor. Aşa s-a luptat el cu cucernicul Iov, deşi nu pentru a-l face mai mărit, ci pentru a-l răsturna. Acest scop si acest plan l-a avut el, pentru că este rău şi voieşte a pierde pe oameni. Cu toate acestea el n-a putut să vatăme pe cel drept; mai vârtos acesta a tras folos din luptă. Diavolul a arătat numai răutatea sa, iară cel cucernic vitejia sa. Dar totuşi satana biruieşte pe mulţi, vei zice tu. Negreşit, însă nu tăria lui, ci slăbiciunea acelora este vinovată de aceasta. c) În sfârşit, satana trebuie să ne chinuiască pentru ca să ne facem mai buni. Cum că satana poate să folosească oamenilor, putem încă să învăţăm de la apostolul Pavel, când el scrie aşa despre amestecătorul de sânge de la Corint: „Daţi-l pre unul ca acela satanei, spre chinuirea trupului, pentru ca duhul să se mân-tuiască” (I Cor. 5, 5). Iată, aici satana este pricină de mântuire, negreşit nu după voia lui, ci prin înţelepciunea apostolului. Precum adeseori doctorii fac leacuri clin lucrurile cele vătămătoare, plante otrăvitoare, aşa a făcut şi apostolul. El a de la satana ceea ce este la el folositor, adică îndemânarea lui de a pedepsi pe cineva. El adeseori s-a slujit cu satana ca un călău sau slugă la schingiuire. Însă călăii schingiuiesc pe făcătorii de rele cum voiesc ei, sau după propria lor părere, ci şi după cum poruncesc judecătorii. Căci călăul la îndeplinirea pedepsei trebuie să se conducă după voia celui ce a rostit hotărârea. Vezi cât de mare este vrednicia şi însemnătatea apostolului ? El, o fiinţă trupească, se slujea de alta fără de trup ca de un rob. Şi precum Domnul Dumnezeu a poruncit diavolului pentru Iov: „Atinge-te de trupul lui, iară de sufletul lui să te fereşti” (Iov 2, 6), ca să-i pună margine şi hotar, pe care satana, această fiară sălbatică, să nu le poată trece, aşa urmează şi Apostolul. Când a dat satanei pe amestecătorul de sânge, a zis: „Spre pieirea trupului” (I Cor. 5, 5), adică sufletul lui nu trebuie să-l piardă satana. Vezi câtă putere are robul lui Dumnezeu ? Aşadar, nu te teme de satana, căci el este căzut si slab. Dimpotrivă, nimeni nu este mai tare decât omul care are o îmbucurătoare încredere în Dumnezeu. Toate acestea le zic eu nu pentru a scăpa pe satana de toată ocara, ci pentru a ne scăpa pe noi de neîngrijire şi de uşurătatea minţii. Satana doreşte foarte ca noi să aruncăm asupra lui vinovăţia păcatelor noastre, şi prin aceasta să ne amăgim şi să ne adormim pe noi înşine, să săvârşim tot felul de păcate şi necurmat să înmulţim şi să mărim pedeapsa noastră, pierzând toată iertarea. Noi, însă, să nu facem una ca aceasta, ci să ne venim întâi cunoştinţa de noi înşine. Să învăţăm a cunoaşte rănile noastre, şi atunci vom nimeri şi leacul cel cuvenit; dimpotrivă, când cineva nu-şi cunoaşte boala sa, nu se îngrijeşte nici de vindecarea ei. Noi am săvârşit multe păcate, ştiu aceasta; noi toţi ne numărăm între cei vinovaţi, însă noi totdeauna trebuie să nădăjduim iertarea si totdeauna putem să ne pocăim. Tu eşti bătrân şi stai la capătul vieţii. Să nu crezi că pentru tine nar mai fi timp de pocăinţă, nici să te deznădăjduieşti de mântuirea ta, ci gândeşte la tâlharul care
chiar pe cruce s-a mântuit. Ce este mai scurt decât un minut, şi totuşi el a fost de ajuns spre a-i face mântuirea ? De eşti tânăr, nu te bizui pe tinereţea ta si nu-ţi închipui că ai să trăieşti îndelung. „ Ziua Domnului vine ca furul noaptea” (Tes. 5, 2) şi Dumnezeu a ascuns ceasul morţii noastre pentru ca noi să arătăm râvna şi îngrijirea noastră pentru mântuire. Nu vezi tu, oare, cum în toate zilele mulţi sunt răpiţi de moarte înainte de vreme. De aceea Sirah ne sfătuieşte: ” Nu întârzia a te întoarce la Domnul şi nu lăsa din zi în zi”( Sirr. 5, 8), ca nu cumva, în întârzierea ta, să fi smuls. Sfătuirea cea de mai sus trebuie să o bage de seamă bătrânul, pe aceasta din urmă tânărul. Dar poate că tu trăieşti în siguranţă, eşti bogat, ai toate cu prisosinţă şi nu te apasă nici o nenorocire. Dar ascultă pe apostolul Pavel, care scrie: „Când vor zice: pace şi linişte, atunci fără de veste va veni peste dânşii pieirea” (I Tes. 5, 3). Soarta omenească totdeauna este supusă schimbării, iar ceasul morţii noastre nu stă în voia noastră. Dimpotrivă, în voia noastră este orice faptă bună , şi unde ea se află, diavolul nu poate avea nici o putere, nici moartea nu ne va găsi nepregătiţi. Fie ca Hristos să ne dăruiască aceasta, căci El, Domnul nostru, este bun şi plin de iubirea de oameni. Amin. (Extras din cartea: Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilii la Postul mare)
Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la Duminica I din Postul mare - Evanghelia despre Domnul atotştiutor şi omul fără vicleşug
Cât de mare şi însufleţitoare de temere este arătarea lui Dumnezeu - O, cât de mare şi însufleţitoare de temere este Dumnezeul Cel viu! Puterile îngereşti stau înaintea Lui cu cutremur; serafimii îşi ascund feţele sub aripioarele lor înaintea luminii strălucitoare şi a frumuseţii de negrăit prin cuvânt, a Lui. Cât de strălucitor este soarele! Cât de frumos este cerul înstelat! Cât de întins este oceanul învolburat! Cât de măreţi sunt munţii uriaşi! Cât de înfricoşători sunt norii purtători de tunete şi vulcanii aruncători de lavă! Cât de minunate sunt pajiştile acoperite cu flori, cu miile lor de izvoare şi cu turmele lor albe! Dar toate acestea sunt lucrarea mâinilor lui Dumnezeu; acestea sunt lucrurile cele trecătoare, făcute de către Ziditorul Cel fără de moarte. Zidirea sa fiind atât de minunată, atunci cum trebuie să fie Ziditorul? Dacă în inima omului se află frică, sau bucurie, sau lacrimi înaintea zidirii lui Dumnezeu, atunci ce se află în inima omului când se află înaintea Ziditorului Celui atotputernic şi viu? Ce lucru trecător poate sta alături de Cel Fără de moarte, fără să se topească în întregime, până să nu mai rămână nimic din el? Care om muritor poate privi faţa lui Dumnezeu şi să rămână viu? Iată, este lucrul cel mai înfricoşător să priveşti faţa unui înger al lui Dumnezeu; atunci cum să te uiţi la faţa lui Dumnezeu? Descriind vedenia pe care a avut-o dspre îngerul lui Dumnezeu, Proorocul Daniel spune: ". şi n-a mai rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, stricânduse" (Daniel 10:8). Chiar şi omul cel mai puternic îşi împuţinează puterea, şi omul cel mai frumos îşi pare sieşi urât înaintea îngerului lui Dumnezeu şi este "trupul lui ca şi crisolitul şi faţa lui ca fulgerul, iar ochii lui ca flăcările de foc" (Daniel 10:6). În dimineaţa aceea minunată, când Domnul Iisus S-a sculat din morţi, iată, s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer,.. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea sa albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi (Matei 28:2-4). Aceasta este înfăţişarea slujitorului Împăratului; ce se poate spune atunci, despre Împăratul?
O, oamenii trebuie să ştie, să ştie fără încetare: niciodată, nici măcar pentru o clipă să nu piardă această cunoaştere, că asemenea îngeri minunaţi sunt foarte aproape de ei! Această cunoaştere, care li s-a dat poroorocilor şi văzătorilor cu duhul, ca viziune, i-a făcut întotdeauna blânzi şi smeriţi înaintea sălăşluitorilor lumii cereşti, dar i-a făcut hotărâţi şi înfricoşători faţă de păcătoşii cei orbi şi nepocăiţi. Proorocul Elisei s-a rugat odinioară lui Dumnezeu ca El să-i deschidă ochii slujitorului omului lui Dumnezeu, ca şi aceasta să vadă cele ce numai proorocul era în stare să vadă. Dumnezeu a ascultat rugăciunea acestui mare prooroc şi a deschis ochii slujitorului şi acesta a văzut că tot muntele era plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei (IV Regi 6:17). Şi atunci, cum va fi vedenia Împăratului cetelor cereşti - vedenia minunată şi înfricoşătoare a Împăratului Cetelor Cereşti? Când marele prooroc Isaia s-a învrednicit de această vedenie, el a strigat cu frică şi cu uimire: "Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!" (Isaia 6:5) O, oamenii ar trebui să ştie că Împăratul, Domnul, îi are mereu în privelişte - acelaşi Domn Dumnezeu de care Isaia se simţea îndestulat de frică şi de uimire! Mintea omului nu ar mai fi atunci deschisă nici unui fel de păcat sau necurăţie. Fie că omul Îl vede sau nu pe Dumnezeu, Dumnezeu îl vede pe om. Asta nu-l face pe hulitor să se cutremure? Asta nu este mângâierea creştinului în suferinţa sa? Nu numai Dumnezeu, Cei Trei într-Unul, ne vede, cercetându-ne viaţa în fiecare clipă, ci şi toate cetele cereşti ale îngerilor şi sfinţilor care se află întru slavă. Milioane de ochi ne văd ca şi cum ar fi unul singur. Milioane de bune doriri ne însoţesc pe calea noastră prin viaţă, care este întunecată şi spinoasă; şi milioane de mâini se întind spre ajutorul nostru ca şi cum ar fi una singură. Ocârmuită de Duhul Sfânt, Biserica lui Dumnezeu de pe pământ s-a străduit să arate credincioşilor acest adevăr măreţ, înfricoşător şi mult iubit, cu ajutorul multor icoane şi iconostase, care înfăţişează lumea nevăzută a puterilor cereşti şi care le amintesc credincioşilor de existenţa acestor puteri în lume. Închinându-ne la icoane, noi nu ne închinăm lemnului, ori vopselii de pe lemn, ci ne închinăm puterilor cereşti care sunt vii şi se află de faţă. Închinându-ne cu frică Dumnezeiască înaintea icoanelor, noi de fapt simţim aceasta faţă de aceste puteri. Simţind o stare de bine şi de bucurie atunci când ne aflăm în faţa icoanelor, noi, de fapt, simţim această stare de bine şi bucurie de la aceste puteri cereşti, care sunt înfăţişate pe icoane. Numai nebunii şi cei care sunt plini de duhuri necurate văd închinăciunea la icoane ca pe idolatrie. Cine a purtat război împotriva idolatriei de-a lungul vremurilor, dacă nu Biserica Ortodoxă? Milioane de credincioşi s-au jertfit în această luptă biruitoare! Cine altcineva a nimicit idolatria? Aşadar, cum ar putea fi idolatră Biserica, tocmai cea care a nimicit idolatria? Aceasta este batjocura aruncată asupra Bisericii Ortodoxe de către necuraţii eretici, ale căror gânduri erau legate de cele materialnice şi nu de cele duhovniceşti. Pe parcursul speculaţiilor pe care le-au făcut, aceştia nu au fost în stare să vadă deosebirea dintre închinarea la icoane şi idolatrie. Nefiind în stare să reuşească cu argumentele lor slabe, ereticii au pornit lupta împotriva icoanelor şi închinătorilor la icoane. Au dat foc la icoane şi au tăiat cu sabia pe adevăraţii
credincioşi. Dar puterea lui Dumnezeu fiind mai mare decât focul şi sabia, în cele din urmă, aceşti eretici au căzut şi au ajuns la pieire, în timp ce icoanele au rămas pentru a aminti credincioşilor de tăria măreaţă şi înfricoşătoare a lui Dumnezeu şi a puterilor cereşti în vieţile oamenilor de pe pământ. Ca o pomenire a biruinţei asupra iconoclaştilor şi aşezarea rânduielii închinării la icoane, pe vremea Patriarhului Metodiu, evlavioasa Împărăteasă Teodora dimpreună cu fiul ei Mihail, Părinţii noştri sfinţi şi purtători de Dumnezeu, au rânduit ca această primă duminică a Postului Mare să fie închinată prăznuirii acestei jertfe istorice. Această duminică este cunoscută ca Duminica Ortodoxiei, spre pomenirea biruinţei credinţei Ortodoxe asupra ereticilor, care au căutat să le pună oprelişti, şi a bărbaţilor înţelepţi ai acestei lumi. În legătură cu aceasta, s-a ales a se citi astăzi pericopa Evanghelică despre Natanael, despre şovăielile sale cu privire la Hristos, de pe vremea când acesta se afla departe de El şi de schimbarea care s-a săvârşit în el, de îndată ce s-a apropiat de El - pentru a arăta cât este de trebuincios Dumnezeu în aducerea şovăielnicului la Credinţă, cât şi puterea minunată a Lui. La vremea aceea, Iisus voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. După botezul Lui în apa Iordanului, Domnul Iisus a mers în Galileea, unde urma să-Şi înceapă lucrarea. Minţile stricăcioase ale iudeilor nu erau vrednice ca Domnul să-Şi înceapă lucrarea cu ei. Iudeea, în care se afla Ierusalimul, dimpreună cu firea lui frumoasă şi lumească, căzuse mai jos decât provinciile păgâne. Galileea era păgână, păgânismul fiind introdus mai ales de către greci, romani şi sirieni şi răspândit numai parţial de către evrei. Iudeii din Iudeea socoteau Galileea ca pe un pământ păgân, pământ al întunecimii şi al necunoaşterii. Tocmai pe acest pământ s-a arătat lumină mare, potrivit cuvintelor proorocului: "În Galileea neamurilor .. Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi" (Isaia 9:1-2). Deschizând mai întâi gura Sa sfântă în această Galilee, locuită de oameni de neamuri diferite, Domnul a lămurit deja că Evanghelia Sa se adresa omenirii întregi. Dezvăluindu-Se mai întâi în acest colţ întunecat şi necunoscut al Palestinei, El Şi-a arătat atât smerenia, cât şi osândirea Sa, de către trufia fără de minte a Ierusalimului întunecat şi stricăcios. Andrei a fost cel dintâi care L-a urmat pe Domnul, întâiul chemat, care l-a adus pe fratele său Simon Petru (Ioan 1:35 ş.u.), în vreme ce Domnul i-a spus lui Filip: "Urmează-Mi!". Faptul că Filip a răspuns la această chemare de îndată şi fără şovăire, se lămureşte din faptul că acesta, fiind aprins cu dragoste pentru Hristos, a început degrabă să adune şi pe alţii şi să-i aducă la Domnul său. Hotărârea grabnică de a-L urma pe Domnul fără amânare, se poate desluşi din faptul că, probabil, auzise despre Hristos mai dinainte, de la apropiaţii săi, Andrei şi Petru, că veneau cu toţii din Betsaida - şi poate că şi de la alţii; dar cel mai probabil este faptul că însuşirile fără de asemănare ale Domnului, l-au îndemnat să lase de îndată totul, să uite totul şi să-L urmeze pe El. Însuşirile puternice ale lui Hristos l-au atras pe Filip, pentru că, aşa cum am mai spus, nu numai el a fost acela care l-a urmat pe Hristos, ci îndată şi-a început misiunea apostolică, aducând şi pe alţii la Hristos, după cum urmează: Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Cât de simplu vorbeşte Filip!
Aceste două suflete - Filip şi Natanael - vorbesc împreună. Filip nu zice: "l-am găsit pe Mesia cel făgăduit" ori "Fiul lui David" ori "Regele lui Israel" ori "Domnul Hristos"; el doar îi arată lui Natanael că L-a găsit pe Cel Unul despre Care au scris Moise şi proorocii. Aici vorbeşte un suflet plin de uimire şi de bucurie. Simţămintele cele mai adânci nu bâjbâie după cuvinte, ci grăiesc cu simplitate, uneori peste măsură de simplu, ca şi cum ei ar fi cu totul lămuriţii că puterea lor se va simţi tocmai prin cele mai simple cuvinte. Simţămintele lipsite de tărie şi mincinoase, se fac trâmbiţe poleite ale cuvintelor foarte sunătoare, zgomotoase, pentru a părea mai putermice şi mai adevărate decât sunt. Filip şi Natanael trebuie să fi vorbit deja împreună despre Cel Unul Făgăduit, despre El, despre care s-a proorocit şi care a fost îndelung aşteptat. Acesta era un subiect de discuţie obişnuit printre iudeii cei adevăraţi, printre toate sufletele curate însetate. "Am aflat pe Acela", spune Filip. Altfel spus: El nu S-a dezvăluit ca fulger care sfâşie norii şi aduce cutremur de pământ, nici n-a căzut pe neaşteptate ca un meteorit şi nici nu a urcat pe tronul împărătesc în Ierusalim, spre care erau îndreptaţi ochii nevăzători ai fariseilor şi ai cărturarilor, lipsiţi de înţelegere, şi ai altora care L-au aşteptat pe Mesia. El a crescut şi a trăit aici în Galileea, printre noi, vreme de treizeci de ani, şi noi nu L-am cunoscut; El a crescut ca o viţă cultivată în mijlocul butucilor sălbatici şi El era greu de recunoscut până ce crescuse şi începuse să aducă roade. El era precum comoara îngropată în pământ: pământul a fost săpat adânc şi comoara a strălucit departe. El nu S-a pus în valoare, nici nu S-a impus; noi L-am văzut şi L-am cunoscut: blând ca un miel, limpede ca soarele, frumos ca primăvara şi puternic ca Dumnezeu. El este din Nazaret, fiul lui Iosif. Cine poate şti în ce chip L-a descris Filip pe Hristos lui Natanael? Cine poate repeta toată vorbirea dintre ei? Evanghelistul povesteşte pe scurt doar elementele cele mai însemnate. Şi tot ceea ce a auzit Natanael de la Filip, nu i-a putut aduce altceva, decât bucurie. Dar un lucru l-a tulburat pe el şi i-a slăbit credinţa: cum putea veni Mesia din Nazaret? Filip L-a numit pe Iisus fiul lui Iosif, poate că nici el nu cunoştea încă marea taină a zămislirii Lui de către Maica Domnului şi Sfântul Duh, şi poate că a fost aşa, ca înfăţişarea Sa să fie cât se poate de scurtă şi pe înţeles pentru omul care era călăuzit pas cu pas în taina întrupării lui Dumnezeu. Poate că Filip era deja misionar lucrător pe calea apostolică descrisă mai târziu de Sfântul Apostol Pavel: "Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii." (I Corinteni 9:22). Natanael era încă slab, neînvăţat, neluminat şi Apostolul îl trata ca pe unul dintre cei slabi. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: "Vino şi vezi". Întrebarea lui Natanael nu trebuie înţeleasă ca o remarcă răutăcioasă, a unei inimi învârtoşate şi neîncrezătoare, ci ca un chip al unei inimi sincere, ca să nu fie amăgit de prietenul său. Sara a râs în sine, când Dumnezeu i-a dezvăluit că ea va naşte fiu aşa bătrână cum este (Facerea 18:12). Aceasta este o bucurie care caută adeverirea prin întrebări. Şi Natanael, niciodată în viaţa sa, nu auzise asemenea veşti fericite ca acelea pe care i le adusese Filip. Dar, cum fiecare bucurie poate întâmpina împiedicări şi întristări, aşa s-a întâmplat şi cu bucuria aceasta a lui Natanael. Bucuria lui Natanael a fost îndată potolită de cuvântul "Nazaret". Cum ar putea să vină Mesia din Nazaret? Nu spuseseseră proorocii că locul naşterii Sale va fi Betleem? Nu urmărise neam după neam, din cetatea lui David, cu nădejde, să-l vadă pe moştenitorul şi împăratul cel aşteptat? Trebuie să fi greşit Filip. Dar Filip nu-şi va retrage lămuririle şi dovezile, şi nici nu doreşte să aducă
lămuriri lui Natanael, ca răspuns la cele spuse de acela. El doar îi spune: "Vino şi vezi!". Cât de biruitor sună aceste cuvinte: "Vino şi vezi"! Numai vino şi vezi, Natanael; nu pot să-ţi aduc dovezi, dar vederea Lui îţi va aduce toate dovezile. Nu-ţi pot da un răspuns nici la această întrebare, nici la alte întrebări pe care le poţi pune, dar tocmai vederea Lui este răspunsul căruia nu i te poţi împotrivi. Vino cu mine chiar acum înaintea Lui - "Vino şi vezi!". Natanael este de acord şi porneşte împreună cu Filip. Şi Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Ce laudă mare! Şi, mai mult decât atât, din gura cui! Dar ce înseamnă aceasta: "israelit în care nu este vicleşug"? Aceasta înseamnă: omul care este îndestulat cu cele ce se împotrivesc vicleşugului - cu Dumnezeu: gânduri despre Dumnezeu, arderea de nerăbdare după Dumnezeu, căutarea lui Dumnezeu, aşteptarea lui Dumnezeu, nădăjduirea în Dumnezeu. Este omul care se dăruise Domnului şi Stăpânului - lui Dumnezeu, şi nici nu va cunoaşte un altul; omul în care miezul răului nu a găsit nici o cale pentru a prinde rădăcini. Dar când Hristos a arătat că Natanael este un adevărat israelit, a mai arătat în acelaşi timp şi un fapt trist - acela că mai rămăseseră puţini israeliţi adevăraţi. De aceea, chiar Domnul a strigat cu bucurie: "Iată, cu adevărat, israelit!" Iată un om adevărat printre oameni mincinoşi! Iată omul care nu numai că este israelit cu numele, ci este unul desăvârşit! Deşi Domnul era în stare să cunoască de departe şovăielile despre El, spuse de Natanael către Filip, totuşi El l-a lăudat pe Natanael, ca fiind israelit adevărat şi fără vicleşug. L-a lăudat Domnul pentru a-l aduce pe Natanael la El? Nu; pentru că El, care vede inima, nu socoteşte cuvintele, ci inima. Noi nu putem vedea în nici un chip, nici nu putem răsfoi Evanghelia ca să citim că Natanael era un om fără vicleşug, dar Domnul a văzut în inima lui şi a citit aceasta acolo. Ceilalţi Apostoli care s-au adunat în jurul lui Hristos, poate ar fi rămas uimiţi la auzul acestor cuvinte de laudă, pe care le-a rostit Hristos, dar Hristos a lăsat ca timpul să le descopere Apostolilor, adevărul despre lauda adusă de El. Chiar Natanael a fost uimit de această laudă neaşteptată, pentru că: "Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: mai înainte de a te chema Filip te-am văzut când erai sub smochin. Vedeţi cum Natanael se arată deodată a fi om fără vicleşug. Omul bogat în vicleşug se preocupă de sine şi nu-i pasă de alţii. Pentru omul cu vicleşug, lauda şi linguşirea sunt dulci. Dacă Natanael ar fi fost om cu vicleşug, el s-ar fi îmbătat cu această laudă venită de la Hristos şi ar fi început să-L laude, ori, într-o aparenţă de smerenie, nu ar fi primit lauda. Dar pe Natanael îl preocupa mai mult Hristos decât propria lui persoană. Şi astfel, Natanael nici nu a primit, nici nu a respins lauda, ci a pus o întrebare în chip deschis, dorind să dea la iveală adevărul despre Hristos: "De unde mă cunoşti?" Ne vedem pentru prima oară în viaţă. Dacă m-ai fi chemat pe nume, aş fi fost mai puţin uimit, pentru că un nume se poate cunoaşte şi folosi mai uşor; dar mă uimeşte faptul că Tu ai ajuns degrabă să cunoşti ce se află în inima şi în conştiinţa mea - ceva ce este foarte bine ascuns de oameni şi pe care omul îl dezvăluie cu foarte multă grijă prietenilor săi apropiaţi. "De unde mă cunoşti?" Domnul i-a dat răspuns, descoperindu-i pentru o clipă taina materialnică, văzută: "Mai înainte de a te chema Filip te-am văzut când erai sub smochin." Cel care cunoaşte tainele inimii, poate să cunoască cu uşurinţă pe cele ale trupului. Şi cel care vede frământarea gândurilor şi aude şoapta lor ascunsă în om, va vedea cu mai mare uşurătate
mişcarea trupului şi va auzi cuvintele care ies din gura omului. Înainte de a ajunge Filip la Natanael, Domnul l-a văzut stând sub smochin; şi înainte ca Filip să se gândească şi să-l alăture şi pe Natanael, Domnul văzuse şi cunoscuse inima lui Natanael. Prin Voia Lui, Filip a mers la Natanael şi l-a chemat să vină şi să vadă. Cum se poate ascunde omul de ochii lui Dumnezeu? Există vreo cale prin care omul să se poată ascunde de Dumnezeul Cel puternic şi înfricoşător? Cugetând asupra Dumnezeului Celui puternic şi înfricoşător, psalmistul se îndreaptă către Atotcunoscătorul Dumnezeu şi spune: "Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe. Că încă nu este cuvântul pe limba mea. Şi, iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate, şi pe cele din urmă, şi pe cele de demult; Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta.. Unde mă voi duce de la Duhul Tău, şi de la faţa ta unde voi fugi?" (Psalm 138:2-7). Hristos este minunea istoriei pe acest pământ, nu numai pentru minunile pe care le-a lucrat şi pentru Învierea Sa, dar şi pentru puterea atotcuprinzătoare a Duhului Său şi pentru cunoaşterea Sa. Fiind pe pământ, El se află în acelaşi timp în cer.
Uitându-Se la oameni, El vedea în acelaşi timp pe Satan, cum a căzut din cer. Întâlnind oamenii, El le vedea trecutul şi viitorul. El citea gândurile oamenilor ca într-o carte deschisă. Pe când Se afla în mijlocul oamenilor care-L slăveau şi-L lăudau, El le vorbea ucenicilor Săi despre patima Sa; în miezul Patimii Sale, El vorbea despre biruinţa şi despre slava Sa, ce aveau să vină. Văzând templul de marmură din Ierusalim, El a văzut ruinarea lui. El vorbeşte cu Moise şi cu Ilie, la fel ca şi cei din vremea Lui, care erau în viaţă. Pe când Îşi ducea viaţa în trup, El a văzut tot ceea ce urma să se întâmple în cer şi a auzit vorbirea între bogatul cel păcătos care se afla în iad, cu Avraam, care se afla în Rai. El a văzut de departe unde era priponit asinul dimpreună cu puiul său, şi Şi-a trimis ucenicii ca să-i aducă la El. El a văzut de departe omul din cetate cărând ulciorul cu apă şi Şi-a trimis ucenicii la acel om, cu porunca de a pregăti Paştile pentru El.
Timpul şi locul nu puteau ascunde nimic vederii Lui duhovniceşti. El vedea tot ce se întâmplase şi tot ceea ce urma să se întâmple, ca şi cum totul s-ar fi petrecut înaintea ochilor Săi. Spaţiul nu avea pentru El nici un fel de măsură. El vedea tot ceea ce se întâmpla oriunde în lume, ca şi cum ar fi avut loc înaintea ochilor Săi trupeşti. Tot ceea ce se întâmpla într-un locaş închis, era ca şi cum ar fi fost într-un câmp deschis. Şi încă, tot ceea ce se întâmpla în locurile cele mai ascunse în inimile oamenilor - era dezvăluit şi deschis priveliştii Sale. Această aflare a Domnului Iisus în toate locurile şi atotcunoaşterea Sa, l-au uluit pe Natanael, aşa cum s-a întâmplat cu Petru, când a fost pescuirea minunată pe mare şi cum s-a întâmplat şi cu alţi ucenici ai Săi, când L-au văzut mergând pe apă şi potolind vântul şi furtuna. Cunoscând inimile oamenilor, Domnul ştia care dintre puterile Sale Dumnezeieşti vor fi mai puternic lucrătoare asupra fiecărui ucenic în parte. Dacă pe Petru îl uimea cel mai mult puterea Sa asupra naturii,
pe Natanael îl uimea cel mai mult, după cum vedem, puterea Sa de înţelegere şi atotcunoaşterea Sa. Cunoscând toate lucrurile, Domnul a folosit aceasta pentru a face lucrătoare iconomia Sa Dumnezeiască pentru mântuirea oamenilor. Este posibil ca Filip să fi înţeles aceasta în perioada de început a apostolatului său, atunci când i-a spus lui Natanael: "Vino şi vezi!" Filip era încredinţat că Domnul atotînţelept şi atotputernic Se va descoperi lui Natanel în vreun chip care să fie cel mai potrivit duhului şi caracterului lui Natanel. Poate că el a avut numai o cunoaştere mai dinainte nedesluşită, despre ceea ce a cunoscut mai târziu în chip lămurit - tainele nenumărate şi minunate care erau ascunse în pieptul slab, omenesc, al Învăţătorului său. Cu adevărat, taine mai mari decît cerurile şi mai întinse decât veacurile, erau ascunse în pieptul Celui care era Om şi Dumnezeu! Şi-a descoperit şi Şi-a arătat Domnul Hristos a mia parte din tainele şi puterile Sale care erau ascunse în El? Desigur că nu. Cea mai mare parte a tainelor Sale a rămas nedescoperită şi nevăzută, pentru a fi descoperită şi arătată sfinţilor în Împărăţia Sa cea cerească. În El se afla asemenea putere, că nu-I trebuia nici o osteneală ca să facă minuni; El mai degrabă Se ascundea, ca să nu facă minuni. El a vorbit, S-a descoperit şi a făcut numai atât cât era nevoie pentru mântuirea noastră, fără silire sau apăsare asupra voinţei noastre, ci prin libera noastră alegere şi hotărârea noastră liberă. Dar să mai zăbovim asupra lui Natanael, cum se minunează, răspunzând Domnului: Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Tu eşti regele lui Israel. Acestea au fost rostite de către cel care îi spusese lui Filip doar cu puţin timp mai înainte: "Din Nazaret poate fi ceva bun?" Ce schimbare minunată! Ce val neaşteptat de bucurie! O, fraţii mei, cât de măreţ şi minunat este Dumnezeu! Nu există cuvinte care să poată spune aceasta, sau mâini care să poată scrie despre aceasta, dar există inimi care pot simţi aceasta şi, simţind aceasta, se bucură ca roua dimineţii când este mângâiată de razele de soare. Nu este această întâmplare o pricină destul de lămuritoare pentru ca Domnul să Se îmbrace în trup de carne şi să se arate ca om slab pentru mântuirea oamenilor? Cine L-ar fi putut îndura ca pe un înger înfricoşător? Şi mai mult decât atât, dacă S-ar fi arătat ca Dumnezeu, în puterea şi slava Sa cea veşnică, fără să fie îmbrăcat sau ascuns sub haina de carne, cine ar fi fost în stare să-L privească şi să rămână viu? Cine I-ar fi putut auzi glasul şi să nu se schimbe în ţărână? Nu s-ar fi schimbat întregul pământ în negură, în preajma suflării Lui? Vezi ce putere tăcută are arătarea Lui; cum se schimbă într-o clipă inima şi gândurile omului! Cine şi-ar fi putut închipui, numai cu cîteva clipe mai înainte de vorbirea pe care Hristos a avut-o cu Natanael, că acesta va mărturisi că acest "fiu al lui Iosif" era Rabi, Fiul lui Dumnezeu şi împărat al lui Israel? Şi dacă, în acea clipă, Natanael se poate să fi gândit că Împăratul lui Israel era un împărat pământesc, s-ar fi putut asemăna cu credinţa tuturor asupra timpului venirii lui Mesia, ceea ce era mai mult decât destul, pentru un începător în mărturisirea lui Hristos şi următor al Lui. Pe lângă aceasta, Natanael L-a mai numit Fiu al lui Dumnezeu, prin care a aşezat Persoana lui Hristos cu mult deasupra treptei obişnuite de a-L înţelege ca împărat obişnuit, pământesc, pe tronul lui David.
Răspunsu-i-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decît acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. Domnul îi descoperise atunci lui Natanael numai o mică taină despre Sine, spunând că El îl văzuse sub smochin. Judecata Sa limpede la această mică depărtare pe pământ, este ca o rază a atotcuprinderii Sale, judecată limpede ca lumina soarelui. În curăţia sufletului său, Natanael a socotit că acest "puţin" era destul pentru credinţă. Fariseii şi cărturarii necuraţi şi plini de vicleşug ai Ierusalimului, au văzut cum Domnul a vindecat leproşii, cum a dat vedere orbilor, cum a înviat morţii şi nu puteau crede. Dar Natanael care era israelit adevărat - vezi cum crede şi mărturiseşte când i se arată doar o mică minune! "Mai mari decât acestea vei vedea.", făgăduieşte Domnul. Ce va vedea el? "Cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului." Domnul adresează aceste cuvinte lui Natanael, dar face această făgăduinţă tuturor, căci spune: "Adevărat, adevărat zic vouă" ("vouă", nu "ţie"). Şi pentru că nu există nici o îndoială că această făgăduinţă se va împlini, se vede din repetiţia pe care o foloseşte: "Adevărat, adevărat.". Chiar de la început, îngerii au slujit Mântuitorului, coborând din cer şi întorcându-se înapoi acolo. Un înger s-a arătat lui Zaharia, ca să-i spună despre naşterea marelui Înaintemergător al lui Hristos. Un înger s-a arătat Preacuratei Fecioare, ca să-i spună despre marea taină a naşterii Domnului. Cerurile erau deschise păstorilor din Betleem şi îngerii au coborât, cântând lauda de bucurie a păcii lui Dumnezeu către oameni. Îngerii au coborât pentru a vesti şi a-l călăuzi pe Iosif şi pe craii de la răsărit. Când Domnul biruise toate ispitele lui Satan din pustiu, îngerii au venit şi I-au slujit Lui. În Patima Sa, înainte de a muri, în Grădina Ghetsimani, I S-a arătat un înger, întărinduL. La vremea Învierii Sale, îngerii au coborât la mormântul Său. La înălţarea Sa de la pământ la cer, doi îngeri înveşmântaţi în alb au coborât şi s-au arătat ucenicilor. După Înălţarea Sa, îngerii s-au arătat adesea Apostolilor Săi şi, mai târziu, foarte multor oameni drepţi, mucenici şi sfinţi. Întâiul mucenic Ştefan, nu a văzut cerurile deschizându-se (Fapte 7:56)? Apostolul Pavel nu s-a ridicat până la al treilea cer? Nu s-au descoperit Apostolului şi Evanghelistului Ioan, nenumărate minuni cereşti, întrun răgaz de timp ori în veşnicie? Până în zilele noastre, îngerii s-au arătat multor oameni cu inima curată şi cu sufletele purtătoare de Dumnezeu; şi mulţi păcătoşi, cărora li s-au iertat păcatele, au văzut cerurile deschise. O, de câte şi de câte ori până în prezent, s-au dovedit adevărate cuvintele Domnului Iisus despre cerurile deschise şi despre coborârea şi înălţarea îngerilor! Domnul a coborât pe pământ pentru a arăta oamenilor cerurile deschise.
Înainte de Hristos, numai un număr mic de prooroci şi de oameni plăcuţi lui Dumnezeu s-au învrednicit să vadă cerurile deschise, dar după venirea Lui, o întreagă ceată de prooroci, prin simţirea lor duhovnicească, s-au ridicat în înălţimile cerului şi au coborât dimpreună cu mulţimea cea cerească a îngerilor. Cerul este mereu deschis oamenilor, dar oamenii sunt închişi cerului: "că văzând, nu văd şi auzind, nu aud" (Matei 13:13). Hristos a redat vederea nu numai câtorva care erau orbi trupeşte, ci milioane de orbi duhovniceşti şi-au recăpătat vederea. Şi orbii şi-au primit vederea şi au văzut cerurile deschise. Şi ce înseamnă cerurile deschise, decât arătarea Dumnezeului Celui viu şi a cetei Sale fără de număr? Atunci, ce înseamnă simţirea lui Hristos, decât frică şi groază pentru cei necuraţi şi păcătoşi, şi viaţă şi bucurie pentru cei curaţi şi drepţi? Această simţire măreaţă şi înfricoşătoare ne este ascunsă prin veşmântul nostru trupesc. Dar curând, foarte curând, acest veşmânt va fi sfâşiat şi lepădat şi ne vom afla cu totul în cerurile deschise. Aceia dintre noi, care sunt pocăiţi şi curaţi, se vor afla înaintea Dumnezeului Celui viu, Care este veşnic şi de viaţă dătător, dar cei nepocăiţi, hulitorii şi necuraţii, se vor afla veşnic fără de Dumnezeu, în chinuirea şi întunericul fără de sfârşit. De aceea, să ne apropiem de Domnul Iisus, Care iubeşte oamenii, şi, cât încă mai avem zile, să mărturisim numele Lui ca singurul nume mântuitor, şi să strigăm după ajutor - singurul ajutor care este neschimbat şi care aduce mântuirea. Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii şi ne mântuieşte! Slavă Ţie, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt - Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Predică la Duminica Ortodoxiei (I)
Domnul nostru Iisus Hristos a zis: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, întru Mine rămâne, şi Eu întru el (In 6, 56). Bucuraţi-vă, cei ce v-aţi împărtăşit cu evlavie! Pe cât e de nemincinos cuvântul Domnului, pe atât e de neîndoielnic că Domnul e în voi după împărtăşirea cu sfintele, preacuratele şi de viaţă făcătoarele Lui Taine. însă, fraţilor, Domnul, după ce a venit şi S-a sălăşluit în noi, nu poate să rămână nemărturisit întru această lucrare lăuntrică a Lui în noi, aşa cum nu Se lasă nemărturisit în purtarea de grijă cea dinafară pentru noi, dând nouă ploi şi vremuri roditoare (Fapte 14, 17). El însuşi spune că va intra la cel ce îşi va deschide uşa inimii şi va cina cu El, şi acela cu El (v. Apoc. 3, 20). Aşadar, oare voi cinaţi cu Domnul, şi Domnul cu voi? Vă pun această întrebare fiindcă dintre voi, cei ce sunteţi aici de faţă, poate că nu e nimeni care să nu se fi împărtăşit deja cu Tainele lui Hristos. Ei bine, a început şi în voi ceea ce ar trebui să fie rodul limpede al acestei Taine preaslăvite? Domnul, venind, aduce cu Sine cina: aduce toate bunătăţile duhovniceşti spre mântuire, al căror bunătăţi El este singurul Izvor, şi le dă sufletului să le guste. Deci intraţi înăuntrul vostru şi priviţi. Domnul este Lumină. El aduce cu Sine lumină şi în sufletul care L-a primit. Când într-o cameră întunecoasă este adusă o făclie ce luminează puternic, camera şi toate lucrurile din ea, de la mic la mare, se fac văzute împreună cu însăşi făclia şi cu cel care a adus-o. Aşa e şi cu lumina duhovnicească ce luminează sufletul care L-a primit pe Domnul. Ea e lumina cunoştinţei şi înţelegerii întregii iconomii a mântuirii noastre. în această lumină ne dăm seama limpede de nimicnicia şi neajutorarea noastră, precum şi de marele şi mântuitorul pogorământ al lui Dumnezeu faţă de noi, împreună cu toate adevărurile legate de aceasta: despre Treimea Cea de o
fiinţă, despre căderea noastră, despre întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, despre moartea Lui pe cruce şi despre înviere, despre rânduirea Sfintei Biserici, despre împărtăşirea dintre cei cereşti şi cei pământeşti şi despre moştenirea pregătită în cer credincioşilor care se ostenesc în viaţa pământească după îndreptarul credinţei - într-un cuvânt, împreună cu toată suma adevărurilor mântuitoare. Aceste adevăruri ne sunt cunoscute întotdeauna, ca unor creştini ce suntem; dar până ce nu intrăm în viaţa după Hristos, această cunoaştere rămâne exterioară. Domnul, venind, le uneşte nu doar cu mintea, ci cu toată fiinţa sufletului nostru, până într-acolo că după asta nu mai rămâne nici o umbră de îndoială, nici o clipă de uitare. Ne dăm seama fără putinţă de îndoială de faptul că lumina ne înconjoară acum şi luminează tot ce este în jurul nostru: la fel şi cel ce L-a primit pe Domnul stă în mod conştient cu mintea în adevărurile acestea şi rămâne în ele neabătut, lucrând în sfera sa proprie. Aşa trebuie să fie şi în oricine s-a împărtăşit cu Tainele lui Hristos, cu oricine L-a primit în sine pe Domnul. Dar în noi oare aşa stau lucrurile, fraţilor? Domnul este Putere atotfăcătoare de viaţă. El aduce cu Sine putere duhovnicească şi în sufletul care L-a primit. Gândiţi-vă la un bolnav istovit, care zace în pat de-abia putând să-şi ridice mâinile, de-abia vorbind, de-abia mişcându-şi ochii în cap: dar îndată ce se vindecă, simţind în sine putere şi sănătate, începe să meargă şi să lucreze nu doar fără durere, ci şi cu plăcere, asemenea slăbănogului vindecat de Domnul, care, luându-şi patul, a mers sărind fi lăudând pe Domnul. Aşa e şi cu sufletul păcătos, slăbănogit duhovniceşte: când primeşte în sine pe Domnul simte tărie şi putere duhovnicească, adică simte râvnă însufleţită pentru tot binele şi pentru împlinirea fiecărei porunci a lui Dumnezeu, râvnă nebiruită de nici un fel de piedici - nici dinafară, nici lăuntrice ridicate de patimi şi de năravurile rele şi necurmată nici de nelucrare, nici de amânări. Totdeauna facem niţeluş bine - însă îl facem atunci când ne vine la îndemână şi când împlinirea binelui nu cere jertfe şi strădanii deosebite. In starea de care vă vorbesc eu însă, ia naştere o energie deosebită, însoţită de îndreptarea tuturor gândurilor, dorinţelor şi hotărârilor numai spre ceea ce e plăcut lui Dumnezeu, şi care se vădeşte nu doar prin vioiciune, ci chiar printr-o oarecare neînfrânare în ostenelile facerii de bine şi cucerniciei, care nu simte oboseală şi saturare. Aşa trebuie să stea lucrurile în oricine se împărtăşeşte cu Tainele lui Hristos, în oricine a primit în ele pe Domnul. Dar in noi oare aşa stau lucrurile, fraţilor? Domnul e Pace. El aduce cu Sine pace şi în sufletul care L-a primit. Pe marea Tiberiadei, când se pornise furtună mare, când marea era învolburată şi Apostolii căzuseră în tulburare, Domnul, îmblânzind stihiile prin cuvântul Său cel atotputernic, a înstăpânit linişte mare, care i-a odihnit şi veselit pe toţi. Aşa e şi cu sufletul ce îndeobşte este tulburat de multe gânduri, dorinţe, planuri şi mişcări ale inimii: după ce vine în el Domnul, se sălăşluieşte în el adâncă linişte duhovnicească, netulburată de nimic nici dinafară, nici dinăuntru - linişte care dă putinţa de a auzi limpede chiar şi un glas slab, fie că acesta este din cer, fie că este de pe pământ. Aceasta nu e nemişcare, ci rânduială şi măsură a tuturor lucrărilor duhului nostru, în toate aspectele lui, rânduială şi măsură care, fiind în vigoare înăuntru, se vădesc şi în afară prin cumpănirea tuturor mişcărilor şi printr-o întocmire a faptelor care nu tulbură nici una dintre rânduielile întâlnite. Aşa trebuie să stea lucrurile în oricine se împărtăşeşte cu Tainele lui Hristos, în oricine L-a primit în sine pe Domnul. Dar cu noi oare aşa stau lucrurile, fraţilor?
Domnul e Foc încălzitor. El aduce cu Sine căldură duhovnicească şi în sufletul care L-a primit. Cel ce intră din frigul de afară într-o cameră încălzită simte o căldură care-1 pătrunde plăcut în întreg trupul. Aşa e şi cu căldura duhovnicească: ea îmbracă sufletul la fel ca o haină după primirea Domnului în Sfintele Taine. De sus - bunăvoinţa lui Dumnezeu împăcat, în urmă ştergerea păcatelor, în viitor - încredinţarea de negrăita moştenire creştinească, în jur împărtăşirea plină de pace cu nevăzutul şi văzutul: iată razele acestei călduri duhovniceşti, raze care, adunându-se în inimă, pricinuiesc în ea arderea duhului, care atrage acolo toate puterile firii noastre: lucru prin care se întocmeşte acolo o locuinţă tare pentru a încăpea Neîncăputul. Această căldură naşte desfătare, un rai de desfătare, o comoară duhovnicească pentru care omul este gata să dea totul ca să n-o piardă, ci să o stăpânească totdeauna. Aşa trebuie să stea lucrurile în oricine s-a împărtăşit cu Tainele lui Hristos, în oricine L-a primit în sine pe Domnul. Dar în noi oare aşa stau lucrurile, fraţilor? Aşadar lumina cunoştinţei, puterea însufleţirii spre bine, pacea sufletului, căldura dulce: iată martorii de căpetenie ai sălăşluirii Domnului în inimile celor ce se împărtăşesc întru adevăr, iată cina cu care hrăneşte El sufletul ce L-a primit. Auzind acestea, poate că mai mulţi dintre voi se vor tulbura cu duhul şi vor întreba: „Dar dacă cineva nu vede în sine astfel de mărturii, în el nu este Domnul?" Nu vă voi linişti cu minciuni: da, în acela nu este Domnul. Şi mai mult de atât voi spune: nefiind în acela Domnul, pentru el nu este mântuire. Totuşi, luaţi seama să nu vă tulburaţi cu temeri mincinoase. Poate că aceste bunătăţi duhovniceşti nu sunt în toată puterea lor, dar sunt ca începături: şi atunci trebuie spus că sunt. Nici ziua nu răsare dintr-o dată - dar îndată ce crapă de ziuă toţi ştiu că noaptea a trecut şi vine ziua. Nici floarea sau pomul nu cresc dintr-o dată - dar îndată ce din sămânţă dă colţ ştim că viaţa noii plante a început. Nici bolnavul nu se scoală dintr-o dată în picioare după o boală grea - dar îndată ce s-a aflat leac şi acesta îşi face efectul, ştim că bolnavul merge spre însănătoşire. Aşa să judecaţi şi cu privire la roadele primirii Preacuratelor Taine, roade care mărturisesc despre sălăşluirea în noi a Domnului. Ele nu sunt în putere, dar poate că sunt ca începături. Răbdaţi şi rămâneţi în rânduiala care vă îndreptăţeşte să aşteptaţi arătarea lor în starea desăvârşită, şi veţi primi ceea ce aşteptaţi. întrebaţi: „Dar de unde să ştim dacă sunt în noi măcar aceste începături?" O să vă răspund că dacă aveţi grijă de mântuire, ostenindu-vă să împliniţi toate condiţiile mântuirii, să ştiţi că Domnul a început deja lucrarea Sa în voi. Continuaţi cu răbdare osteneala începută, şi veţi vedea că Cel ce a început va desăvârşi. Dar dacă nici aceasta nu se află în voi, să ştiţi că nici începăturile acelor roade nu sunt. Nepăsarea şi negrija de mântuire sunt semnul limpede că în voi nu a început încă viaţa duhului, şi trebuie refăcute toate. Totuşi, nici atunci nu vă deznădăjduiţi. Viaţa ne este dată tocmai ca să ne venim în simţiri şi să ne pocăim. Asta şi trebuie să facem. Vremea bineprimită a postului încă mai este. Să ne folosim de ea şi să ne îngrijim a ne face aşa cum trebuie tot „tratamentul" pregătirii pentru spovedanie şi primirea Sfintei împărtăşanii! Atunci, după ce ne vom fi împăcat cu Domnul prin Taina Pocăinţei şi îl vom fi primit în Preacuratele Taine, vom începe osteneala vieţuirii care duce, în cele din urmă, întru lumină şi întru desăvârşirea bunătăţilor care mărturisesc că Domnul este în noi şi noi în El. Amin! 19 martie 1861
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Predică la Duminica Ortodoxiei (II)
Aşadar am ajuns, în cele din urmă, la sfârşitul alergării (v. II Tim. 4, 7) alcătuite din pregătirea pentru spovedanie şi primirea Sfintei împărtăşanii. Ne-a binecuvântat Domnul să ne ostenim în nevoinţele pregătitoare pentru Sfintele Taine, şi pentru această mică osteneală ne-a iertat toate păcatele pe care le-am mărturisit şi a binevoit să intre şi să Se sălăşluiască El însuşi în cămara curată şi astfel dereticată a inimii noastre, prin Preacuratul Lui Trup şi Preacuratul Lui Sânge, pe care leam primit astăzi. Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă? (Ps. 115, 3) Să-I răsplătim cu ceea ce aşteaptă acum de la noi: iar El nu aşteaptă nimic mai mult decât ceea ce lam făgăduit chiar noi atunci când l-am cerut iertare pentru păcate. Am făgăduit să nu mai avem îngăduinţă faţă de iubirea noastră de păcat şi să ne dăm toată silinţa pentru a rămâne fără abatere întru împlinirea sfintelor Lui porunci, şi aşa să facem. Şi dacă vom împlini întocmai această făgăduinţă, şi Domnul va împlini în privinţa noastră ceea ce a făgăduit tuturor celor ce se împărtăşesc întru adevăr cu Preacuratele Taine: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine, şi Eu întru el (In 6, 56). Domnul este nemincinos întru cuvântul Său. Precum a zis, aşa va fi: însă cuvântul nostru nu este ţinut întotdeauna. Oricât de sinceri am fi atunci când îl dăm, întotdeauna rămâne loc de îndoială: îl vom împlini oare? La început, hotărârea noastră e neclintită, însă după aceea gândurile se clatină şi cade tăria noastră. De câte ori nu am făgăduit, şi tot am căzut iarăşi! Iată de ce avem nevoie să ne convingem pe noi înşine că trebuie să folosim grijă şi osteneală pentru a rezista cel puţin acum. Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate că de data asta vom rezista: doar sunt şi oameni care rezistă şi nu se
dau bătuţi de imboldurile dinainte. De ce să nu ajungem şi noi, până la urmă, la acest bine? Domnul este aproape. Ajutorul Lui este gata. Rămâne doar să facem tot ce este nevoie din partea noastră. Mi se pare că putem reuşi foarte uşor lucrul acesta, dacă vom păzi nestins focul râvnei de a plăcea lui Dumnezeu, râvnă care umple acum inima noastră de recunoştinţă faţă de Domnul. Dacă această râvnă ar fi în noi întotdeauna, nici un gând rău nu ne-ar tulbura, nici o ispită nu ne-ar clătina, nici o piedică nu ar stăvili planurile şi ostenelile noastre bune: şi vrăjmaşii ar fugi departe de noi, şi patimile nu s-ar grăbi să se arate cu pretenţiile lor. Că întocmai aşa este puterea râvnei, despre asta scrie pe larg Sfântul Isaac Sirul în cuvântul 60 (Despre feluritele mijloace de luptă duhovnicească): „Cei care au bărbăţie, putere", spune el, „nesocotesc moartea, se apucă de lucru cu mare râvnă, se dau pe sine la toată încercarea şi chiar la moarte, dispreţuiesc viaţa lumească şi trupească şi toate ispitele; în întâmpinarea acestora diavolul nu iese dintr-odată, şi multă vreme nu se arată lor, se înfrânează, le face loc şi nu se întâlneşte cu ei la năzuinţa lor dintâi, nici nu intră în luptă cu ei: fiindcă ştie că tot începutul luptei este înfierbântat, şi ştie că nevoitorul are atunci mare râvnă, iar nevoitorii plini de râvnă sunt anevoie de biruit. Diavolul face roate acestea nu temându-se de ei înşişi, ci de puterea lui Dumnezeu care îi înconjoară şi care este înfricoşătoare pentru el. Drept aceea, câtă vreme îi vede râvnitori, nu cutează nici să se atingă de ei până când nu vede că au răcit în râvna lor". Vedeţi ce puternică este râvna pentru viaţa sfântă şi bineplăcută lui Dumnezeu? Puterea dumnezeiască o înconjoară şi alungă departe orice lucrare a vrăjmaşului. Domnul este cu cel a cărui inimă este plină de râvnă ca aceasta; iar cu cine este Domnul, cu acela este putere pentru tot binele şi bărbăţie împotriva a tot răul. Aşadar păzeşte cu credinţă râvna, şi vei reuşi să-ţi împlineşti făgăduinţa de a nu mai avea îngăduinţă faţă de păcat şi de a umbla întru buna plăcere a lui Dumnezeu. Dimpotrivă, îndată ce vei îngădui să-ţi slăbească râvna, nu vei scăpa de cădere: căci iată ce spune în continuare Sfântul Isaac: „Ci în vremea lenevirii lor (adică atunci când râvnitorii, răcindu-se, cad in lenevie) îşi întoarce vrăjmaşul asupră-le luarea-aminte, când îi vede că s-au abătut întrucâtva de la cugetul lor aprins dintâi - şi singuri încep să născocească, în cugetările linguşitoare ce chiar dintr-înşii izvorăsc, cele ce slujesc spre biruirea lor, şi singuri sapă pentru sufletele lor groapa pierzării, din lenevire, prin răspândirea gândurilor, în urma cărora se sălăşluieşte lenevia în ei". Iată întreaga taină! Dacă ne vom păzi râvna întru putere, vom scăpa de noi căderi, iar în bine vom spori şi ne vom întări. Dimpotrivă, îndată ce va slăbi şi se va răci râvna noastră, va slăbi şi luareaaminte la noi înşine, vor începe să împărăţească gândurile, vor apărea mişcări ale patimilor, se vor ivi consimţiri lăuntrice la ele, iar după aceea căderea nu-i departe: şi iată că am căzut iarăşi, şi iarăşi întuneric şi tulburare, şi cădere de la Domnul, şi iarăşi pierzare întru robia păcatului şi satanei. Ca atare, iată ce ne sfătuieşte după aceea pe fiecare dintre noi Sfântul Isaac: „Iar tu, omul care ieşi în urma lui Dumnezeu, intraţi cu mintea voastră în inimă înaintea feţei Domnului şi nu îngăduiţi gândurilor voastre să rătăcească zadarnic în închipuiri mincinoase.“ Gândurile rătăcitoare îl îndepărtează pe om de sine însuşi, şi prin însuşi acest fapt îl răcesc; iar mai presus de toate pot să se oprească asupra obiectelor unei patimi - şi atunci, mai înainte de a vă veni voi în fire, vor trezi patima adormită, ba poate vor reuşi să vă momească şi la conglăsuirea cu ea. Şi după aceea, oare departe veţi fi de cădere?
Pentru a ajuta la statornicirea acestei rânduieli lăuntrice, îngrijiţi-vă să vă organizaţi toată viaţa după cerinţele vieţii celei noi; tuturor faptelor şi îndeletnicirilor voastre hotărâţi-le loc, vreme şi măsură. Totul să fie în voi bine stabilit: cum să fiţi în singurătate, cum să fiţi cu cei ai casei, cum să fiţi cu străinii, cum să vă rânduiţi treburile meseriei, rangului şi îndatoririi voastre obşteşti - şi totul să fie îndreptat spre a plăcea prin toate Domnului şi spre a împlini întru toate doar voia Lui cea sfântă. Iar tot ce vă poate stârni patimile şi năravurile păcătoase de mai înainte să înlăturaţi cu desăvârşire. Prin instituirea unei astfel de rânduieli vă veţi ocroti viaţa de toate prilejurile de cădere şi veţi face ca ea să vă curgă toată în chip armonios, neîncălcându-vă, ci întărindu-vă din ce în ce mai mult buna rânduială lăuntrică. Punând astfel de rânduială atât lăuntric, cât şi în afară, veţi avea necontenită râvnă de a plăcea lui Dumnezeu, altfel spus veţi trece de la o faptă bine plăcută lui Dumnezeu la alta. Mai rămâne doar lupta cu gândurile, dorinţele, mişcările păcătoase şi piedicile exterioare care apar pe neaşteptate, împotrivindu-se bunelor voastre planuri. Dacă veţi avea luare-aminte şi neslăbită osârdie, nici această luptă nu vă va pune în încurcătură, şi nu numai că nu va slăbi râvna voastră, ci, dimpotrivă, o va stârni mereu, şi prin aceasta o va înălţa şi o va întări: la fel ca atunci când pe ostaş nu îl răceşte, ci-1 înfierbântă lupta cu vrăjmaşii ce năvălesc asupra lui. Nici nu mai amintesc de faptul că trebuie să nu vă dedaţi deloc distracţiilor deşarte şi să fugiţi în tot chipul de sminteli, altfel spus de pretextele şi prilejurile apropiate şi îndepărtate de a păcătui. Asta va dispărea de la sine atunci când vă veţi preface toate rânduielile de viaţă după duhul vieţii celei noi; iar in ce priveşte împrejurările şi lucrurile particulare ce pot să pună în primejdie caracterul bun al vieţii voastre, căutaţi povaţă în privinţa lor în cărţile sfinte şi în sfatul părinţilor sau fraţilor întru Hristos. Puneţi-vă drept lege să vă adresaţi mai des părintelui duhovnicesc pe care îl alege sufletul vostru, şi împreună cu el să cercetaţi tot ce se întâmplă în sufletul vostru şi se întâlneşte în noua voastră viaţă. „Mântuirea", spune înţeleptul, „este întru sfat mult". Cine ştie să citească are la îndemână cărţi mântuitoare de suflet şi poate găsi în ele înţelepţire şi luminare a gândurilor în vreme de tulburare şi nevoie. Aceste cărţi în multe cazuri pot înlocui lipsa de povăţuitor duhovnicesc încercat. Iată, în linii mari, cum trebuie să vă purtaţi pentru a vă păzi râvna şi a scăpa de noi căderi în păcat. Lucrând astfel, fără îndoială că veţi împlini ceea ce aţi făgăduit Domnului atunci când aţi rostit: „Am păcătuit, n-o să mai fac!" Văzând osteneala voastră, şi Domnul va împlini făgăduinţa Sa de a fi cu voi şi de a lucra în voi spre mântuirea voastră, după toată lărgimea, lungimea şi adâncimea devotamentului vostru faţă de El şi a râvnei voastre de a întoarce totul spre slava Lui. Amin! 12 februarie 1866
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Predică la Duminica Ortodoxiei (III)
Iată, te-ai făcut sănătos: de acum nu mai păcătui, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (In 5,14), i-a zis Domnul slăbănogului după vindecare. Acelaşi glas mângâietor şi înţelepţitor l-am auzit şi noi toţi acum, când la spovedanie am primit dezlegare de păcatele noastre. Acum, tuturor celor ce s-au pocăit şi au primit dezlegare li s-a înapoiat sănătatea sufletească şi toţi s-au întors întru rânduiala lor. Ce se mai cere? Se cere pază, ca să nu cazi iar în acelaşi necaz.
Ai părăsit păcatul: nu te mai întoarce la el. Ai primit milă: sa nu cazi iar sub mânie şi osândă. Ai intrat pe calea cea dreaptă: nu te abate de la ea. Vrăjmaşul te va momi iarăşi în tărâmul său de întuneric: nu te lăsa atras. El va face meşteşugiri ca să te bage în ceaţă cu făgăduinţe mincinoase: nu te lăsa amăgit. Ştii cât de rău este păcatul; ştii cât de greu este să-1 învingi; nu intra iarăşi în tovărăşie cu el. Ţi-a ajutat Domnul şi te-ai sculat: deci stai în picioare şi îmbărbătează-te, şi să se întărească inima ta. Vrăjmaşul îţi va şopti: „Şi dacă o să cazi, te vei scula iarăşi". Tu, însă, pune-i împotrivă cuvântul tău: „M-am sculat acum, mulţumesc Domnului! Dar dacă voi cădea din nou, nu ştiu dacă mă voi
mai ridica - şi nu vreau să rămân pentru totdeauna în mâinile căderii, nu vreau să fiu rob păcatului şi jertfă a focului iadului". Aşa să respingi înşelăciunea vrăjmaşului şi prin frica de o nouă cădere în păcat să-ţi trezveşti sufletul şi să-1 însufleţeşti la umblarea pe calea îndreptării de sine, pe care ai început-o. întăreşte în tine gândul foarte logic: „Dacă voi cădea iarăşi, cine ştie dacă mă voi scula? Iar dacă voi rămâne în cădere, o să pier". Vrăjmaşul va încerca si te abată din calea dreaptă prin încredinţarea că Domnul este Milostiv - a miluit şi iar va milui. întocmai, Milostiv este Domnul; dar şi această milostivire a Lui faţă de noi are o măsură. îndelunga răbdare a lui Dumnezeu are o măsură. Iartă, iartă, dar în cele din urmă, văzând că păcătosul se tot dedă iarăşi păcatului, îl lasă cu totul în mâinile căderii sale. Deschideţi cartea Prorocului Amos şi începeţi să citiţi. în capitolele 1 şi 2 sunt descrise judecăţile lui Dumnezeu asupra Damascului, Gazei, Idumeii, asupra iudeilor, israilitenilor şi altor popoare. Către aceştia toţi deopotrivă este cuvântul Domnului: „O dată, de două şi de trei ori a păcătuit Damascul; l-am iertat. Dar acum, că şi-a arătat a patra oară păgânătatea, oare să nu îmi întorc faţa de la el? Mi-am întors-o şi i-am trimis pedeapsă. O dată, de două şi de trei ori am iertat Gaza: oare a patra oară să nu îmi întorc faţa de la ea? Mi-am întors-o şi i-am trimis pedeapsă. O dată, de două şi de trei ori i-am cruţat pe iudei şi pe israiliteni: oare a patra oară să nu îmi întorc faţa de la ei? Mi-am întors-o şi i-am pedepsit". Aşa se întâmplă şi cu noi. Păcătuieşte cineva şi se pocăieşte: Domnul îl iartă. Iarăşi păcătuieşte şi iar se pocăieşte: iarăşi îl iartă Domnul. Şi iar îl iartă. Şi iar îl iartă. în cele din urmă, văzând că facem mereu acelaşi lucru, ia următoarea hotărâre: „Am iertat de atâtea ori; dacă mai începe o dată să facă acelaşi lucru, îmi voi întoarce faţa de la el". Această judecată să şi-o întipărească în inimă oricine este ademenit iarăşi la păcat. Domnul te-a iertat până acum: dar dacă vei cădea iarăşi, teme-te ca nu cumva să îşi întoarcă faţa de la tine pentru totdeauna. De câte ori nu i-a iertat Dumnezeu lui Faraon încăpăţânarea? Şi în cele din urmă 1-a lepădat şi a rânduit ieşirea israilitenilor din Egipt fără să mai aştepte încuviinţarea lui. Şi chiar dacă mai apoi Faraon şi-a venit în fire şi a poruncit în pripă: „Mergeţi şi spuneţi să iasă mai repede", asta nu 1-a ajutat şi Dumnezeu nu a abătut de la el împlinirea judecăţii Sale. La fel poate să ajungă la fundul sacului milostivirea lui Dumnezeu şi în privinţa oricui altcuiva. Şi cel mai cumplit lucru este că nu putem spune când anume va bate ceasul acela. Lepădarea de către Dumnezeu la a patra fărădelege, pe care o înfăţişează Prorocul Amos, precum şi pedeapsa trimisă lui Faraon după ce s-a împotrivit de zece ori lui Dumnezeu, nu înseamnă că ne putem lăsa înlănţuiţi de păcat în tihnă, călcându-ne legământul de două şi de trei ori - ci arată doar că şi milostivirea lui Dumnezeu are o margine; iar când va atinge ea această margine, nu se ştie. Mai bine este să statorniceşti în gândul tău că pentru tine această margine vine îndată după căderea căreia eşti gata să i te predai, şi prin aceasta trezveşte-ţi cugetul şi dă bărbăţie inimii pentru a se împotrivi năvălirilor. Adu-ţi aminte de nenorocirea lui Samson. O dată şi de două ori a intrat în el puterea de a rupe legăturile cu care îl înlănţuiseră filistenii ajutaţi de trădarea Dalilei; dar şi ultima oară, când i-au fost tunse pletele, nu se aştepta să nu vină la el aceeaşi putere - însă a ieşit altfel. Domnul S-a depărtat de la el şi 1-a dat în mâinile vrăjmaşilor săi; iar Samson nu credea că 1-a ajuns părăsirea de către
Dumnezeu: dimpotrivă, când s-a trezit a spus: „Voi face ca şi mai înainte şi mă voi scutura", şi nu a cunoscut că Domnul Se depărtase de la dânsul (v. Jud. 16, 21). Iată că şi pe poporul iudeu 1-a miluit Domnul ce 1-a miluit, dar în cele din urmă ce a zis? Iată, se lasă casa voastră pustie (Mt. 23, 38). însă nici arhiereii, nici bătrânii, nici cărturarii şi nimeni altcineva nu credea că i-a ajuns deja această cumplită hotărâre. De această osândă cumplită teme-te atunci când păcatul va începe iarăşi să te momească. Teme-te ca nu cumva şi despre tine să spună în cele din urmă Domnul: „Iată, se lasă casa ta pustie". Milostiv este Domnul către toţi păcătoşii, şi cu jurământ dă încredinţare că „nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă fi să fie viu". Insă tu singur, prin desele căderi, te aduci în starea de a nu mai fi nimic de făcut cu tine. Scularea din căderi este acelaşi lucru cu repararea unei haine, sau unei case, sau oricărui alt lucru. Un lucru e reparat, e reparat, şi până la urmă se aruncă - din pricină că nu mai poate fi reparat, nu mai este nimic de făcut cu el. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cu sufletul. Domnul îl îndreaptă, îl îndreaptă, dar până la urmă îl părăseşte cu totul - din pricină că prin desele sale căderi el a sfârşit prin a se aduce într-o asemenea neorânduială, că nu mai poate fi îndreptat. Căci pe ce se întemeiază putinţa sculării noastre? Pe binele care a mai rămas în noi, în ciuda faptului că slujim păcatului. Asupra acestui bine se pogoară harul, îi dă viaţă şi îl face să precumpănească asupra răului - şi omul se scoală. Insă fiecare nouă cădere mănâncă din binele nostru, după fiecare cădere rămâne în noi tot mai puţin din el, şi prin urmare rămâne din ce în ce mai puţin loc unde se poate pogorî harul pentru a ne scula. Şi ce e de mirare dacă slujind păcatului sfârşim prin a cheltui tot binele nostru şi a pierde în acest fel putinţa de a ne scula? Nu mai rămâne în noi nici un mijloc de sculare. Amintiţi-vă cum v-aţi venit în fire şi v-aţi sculat ultima oară când s-a întâmplat asta. Au venit gânduri mântuitoare şi v-au trezvit; sau frica de moarte şi judecată, sau faptul că păcatul duce la pierzare, sau ruşinea de Domnul Mântuitorul, sau vreun alt lucru au înrâurit cu putere sufletul, l-au izbit. Sufletul şi-a venit în fire şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a lepădat păcatul, s-a pocăit şi stă acum neclintit în hotărârea de a nu-L mai jigni pe Dumnezeu cu căderile în păcat. Iar dacă veţi cădea iarăşi în păcat, cu ce gânduri vă veţi mai zgudui atunci când toate mijloacele de zguduire au fost deja încercate şi şi-au cheltuit puterea pentru scularea voastră de acum? Pentru următoarea sculare nu a mai rămas putere în ele. Cu gândurile mântuitoare se întâmplă la fel ca şi cu doctoriile. Deasa întrebuinţare a doctoriilor face să scadă sensibilitatea trupului la ele. La fel este şi în privinţa adevărurilor zguduitoare şi îmbolditoare la pocăinţă: sufletul îşi pierde, în cele din urmă, orice sensibilitate. Nici ameninţările, nici făgăduinţele, nici moartea, nici iadul, nici Raiul, nici otrava şi amărăciunea păcatului - nimic nu îl mai zguduie şi nu-1 mai pune în mişcare. Sufletul se face ca piatra. Şi atunci ce se va întâmpla cu el? Lucrul la care osândeşte apostolul pământul care a băut ploaia ce s-a pogorât pe el de multe ori şi a rodit numai spini şi ciulini: Netrebnic este, şi aproape este de blestem, al cărui sfârşit este spre ardere (Evr. 6, 8). Adăugaţi la asta faptul că deasa cădere în păcat dă naştere deprinderii de a păcătui, care înlănţuieşte bietul suflet şi îl ţine tiranic în robia sa. Dacă fie şi un singur păcat se preface în obişnuinţă, el robeşte tot sufletul şi îl stăpâneşte ca un călău. Uitaţi-vă ce face păianjenul cu prada sa! El o încurcă, mădular după mădular, cu un păienjeniş subţire, până ce o prinde în întregime după care, chiar dacă ea mai face unele mişcări, acestea nu sunt în stare să o elibereze. în acelaşi fel şi păcatul cu care omul se obişnuieşte prin deasa cădere în el pătrunde una după alta puterile lui, până ce va umple cu sine şi sufletul şi trupul lui, şi pe toate părţile lor va pune lanţurile robiei sale.
Chiar dacă apoi omului îi mai vine câteodată în minte să se lepede de păcat, sufletul, văzând cât de mult s-a încurcat în el, nu se hotărăşte să ridice mâinile ca să se descurce şi se predă cu totul nenădăjduirii de a mai birui vreodată păcatul, aşa cum scrie apostolul despre păgâni, că ei, întru nesimţire petrecând, s-au dat pe sine faptelor de ruşine, spre lucrarea a toată necurăţia, întru lăcomie (Efes. 4, 19); şi aşa cum evreii, deprinşi cu robia din Egipt, chiar şi atunci când Moisi le-a adus din partea lui Dumnezeu făgăduinţa libertăţii, nu au crezut că acest lucru poate să se întâmple. Aşadar, voi, cei ce v-aţi pocăit şi aţi păşit pe calea cea bună, temeţi-vă să cădeţi iarăşi în păcat. întrevedeţi desăvârşita voastră pierzare prin înşelăciunea păcatului care încearcă iar să vă atragă. Nu-1 priviţi cu uşurătate, ci ca pe o prăpastie căscată, ca pe un iad deschis, care e gata să vă înghită fără putinţă de întoarcere; şi prin teama de această soartă amară trezviţi-vă gândul şi abateţi de la păcat simţirile inimii voastre. Lupta, fireşte, este de neînlăturat: însă celui ce stă în picioare îi este mai uşor să se lupte decât celui căzut. V-aţi sculat? Staţi în picioare şi luptaţi-vă. Domnul vă va fi ajutător. Din zi în zi lupta se va face tot mai uşoară. în cele din urmă, ea se va stinge cu totul. Binele va precumpăni definitiv, şi viaţa voastră se va scurge în pace, pe calea facerii de bine plăcute lui Dumnezeu, şi vă va duce la ieşirea fericită de aici întru sălaşurile cele veşnice ale Raiului. Iar dacă veţi cădea din nou, iarăşi va veni tulburarea gândurilor şi simţămintelor, iarăşi întuneric şi tânjeală, iarăşi temeri şi chinuri ale conştiinţei, iarăşi tristeţe şi toată neorânduială. Veţi începe iarăşi să tânjiţi în robia păcatului, şi poate că la nesfârşit; şi, după ce vă veţi fi chinuit aici până la sfârşitul vieţii, veţi fi aruncaţi după moarte în chinurile fără de sfârşit, în păcatele neplânse şi neîndreptate. Domnul, Care v-a dăruit scularea din cursele diavoleşti, Acela să vă facă desăvârşiţi, să vă facă puternici, să vă întărească, să vă întemeieze! (I Petr. 5, 10) Şi aşa va fi, dacă şi voi vă veţi trezvi şi veţi priveghea, ştiind că potrivnicul nostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind căutând pe cine să înghită (I Petr. 5, 8). Amin! 10 februarie 1866
Sfântul Ignatie Briancianinov - Predică la Duminica I-a din Postul mare – a Ortodoxiei
Tropar Duminica Ortodoxiei: Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare de greşalele noastre, Hristoase Dumnezeule; că de voie ai binevoit a Te sui cu trupul pe cruce, ca să izbăveşti din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta cu mulţumire strigăm Ţie: toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea. Iubiţi fraţi! Cuvântul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie să înceapă, în chip firesc, cu întrebarea: Ce este Ortodoxia?
Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie. Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţa cu nume mincinos, care e roadă a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire. “Cine voieşte să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să ţină credinţa sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreagă şi fără de prihană, fără nici o îndoială, va pieri pe veci”.
Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! Ea e predanisită în Sfânta Scriptură şi în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! În ea e chezăşia mântuirii noastre. De mult preţ, cu neputinţă de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sorţii noastre veşnice: tot atât de preţioasă, mai presus de orice preţ, este şi chezăşia fericirii noastre veşnice – învăţătura Sfântului Duh. Spre a păstra în noi această chezăşie, Sfânta Biserică înşiră astăzi, în auzul tuturor, învăţăturile născute şi răspândite de satana, prin care se vădeşte vrăjmăşia faţă de Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre şi caută să ne-o răpească. Ca pe nişte lupi răpitori, ca pe nişte şerpi aducători de moarte, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi, Biserica înfierează aceste învăţături; păzindu-ne de ele şi chemându-i să iasă din tărâmul pierzaniei pe cei amăgiţi de ele, ea dă anatemei aceste învăţături şi pe cei ce se ţin de ele cu îndărătnicie. Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare. Când Biserica dă anatemei o învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hulă asupra Sfântului Duh, şi pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fie lepădată şi îndepărtată cum este îndepărtată otrava de mâncare. Când este dat anatemei un om asta înseamnă că omul cu pricina şi-a însuşit cu hotărâre învăţătura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mântuire pe sine şi pe semenii săi, cărora le împărtăşeşte felul său de a gândi. Când cineva se hotărăşte să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura pe care o ţine Biserica Ortodoxă, el e îndatorat, după rânduielile Bisericii Ortodoxe, să dea anatemei învăţătura mincinoasă pe care o ţinea până atunci şi care îl ţinea în pierzare, înstrăinându-l de Dumnezeu, făcându-l să rămână vrăjmaş lui Dumnezeu, hulitor al Sfântului Duh, părtaş al satanei. Însemnătatea anatemei este de doctorie duhovnicească a Bisericii împotriva unei boli a duhului omenesc, boală care pricinuieşte moarte veşnică. Pricinuiesc moarte veşnică toate învăţăturile omeneşti care vâră în credinţă filosofarea proprie, scoasă din ştiinţa cu nume mincinos, din cugetarea trupească – această moştenire de obşte a duhurilor căzute şi a oamenilor, în învăţătura de Dumnezeu descoperită despre Dumnezeu. Filosofarea omenească amestecată în învăţătura credinţei creştineşti se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături – rea credinţă. Apostolul înşira între faptele trupeşti şi ereziile (Galateni 5, 20). Ele ţin de faptele trupeşti prin obârşia lor, cugetarea trupească, care este moarte, care este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, care legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-7). Ele ţin de faptele trupeşti prin urmările lor. Înstrăinând duhul omenesc de Dumnezeu, unindu-l cu duhul satanei în păcatul de căpetenie al acestuia – hula împotriva lui Dumnezeu, ele îl supun robiei patimilor, ca pe un părăsit de Dumnezeu, ca pe un lăsat în voia propriei lui firi căzute, întunecatu-s-a inima lor cea neînţelegătoare, spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere de Dumnezeu: zicându-se pe sine a fi înţelepţi, au înnebunit… au mutat adevărul lui Dumnezeu întru minciună… pentru aceea i-a şi dat pe ei Dumnezeu întru patimi de ocară (Romani l, 21-22, 2526).
“Patimi de ocară” sunt numite feluritele patimi curveşti. Purtarea ereziarhilor era dezmăţată: Apolinarie era preacurvar, Eutihie era cu osebire robit patimii iubirii de bani, Arie era cumplit de desfrânat. Când cartea lui de cântece, “Thalia”, a fost citită la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Părinţii Sinodului şi-au astupat urechile, nevoind să audă cuvintele murdare din ea, ce nu puteau nicicând să îi treacă prin minte unui om evlavios. “Thalia” a fost arsă. Spre fericirea omenirii, toate exemplarele ei au fost nimicite: ne-a rămas numai mărturia istorică despre faptul că această lucrare era plină de un dezmăţ crunt. Asemenea “Thaliei” sunt multe lucrări ale ereziarhilor din vremurile noi: în ele cumplita hulă împotriva lui Dumnezeu este unită şi amestecată cu un dezmăţ crunt, neomenesc. Fericiţi cei care niciodată n-au auzit şi n-au citit aceste roade ale iadului! La citirea lor, unirea duhului ereziarhilor cu duhul satanei devine limpede. Ereziile, fiind fapte trupeşti, roade ale cugetării trupeşti, sunt născocite de către duhurile căzute. “Fugiţi de ereziile cele fără de Dumnezeu”, spune Sfântul Ignatie Teoforul, “căci sunt născocire a diavolului, a şarpelui, începătorului răutăţii”. Nu trebuie să ne mirăm de asta: duhurile căzute sau coborât din înălţimea vredniciei duhovniceşti şi au căzut în cugetarea trupească mai mult decât oamenii. Oamenii au putinţă să treacă de la cugetarea trupească la cea duhovnicească; duhurile căzute sunt lipsite de această putinţă. Oamenii nu sunt supuşi unei atât de puternice înrâuriri a cugetării trupeşti, fiindcă în ei binele cel firesc nu a fost nimicit, precum în duhuri, de cădere. În oameni, binele este amestecat cu răul, şi ca atare este netrebnic; în duhurile căzute domneşte şi lucrează numai răul. Cugetarea trupească a dobândit în privinţa duhurilor dezvoltarea cea mai cuprinzătoare şi deplină pe care o putea atinge. Păcatul lor de căpetenie este ura înverşunată faţă de Dumnezeu, ce se vădeşte printr-o înfricoşătoare şi necontenită hulă împotriva Lui. Ele s-au trufit înaintea lui Dumnezeu Însuşi; au prefăcut supunerea faţă de Dumnezeu, care este firească pentru zidire, într-o neîncetată lucrare împotriva Lui, într-o neîncetată vrăjmăşie. Din această pricină, căderea lor este adâncă şi rana morţii veşnice cu care sunt ele rănite este cu neputinţă de tămăduit. Patima lor de căpetenie este trufia; ele au o monstruoasă şi prostească slavă deşartă; află plăcere în toate felurile păcatului, petrec necontenit în acestea, trecând de la un păcat la altul. Ele se târăsc şi în iubirea de argint, şi în îmbuibarea pântecelui, şi în preacurvie. Neavând putinţă de a săvârşi păcatele trupeşti cu trupul, duhurile căzute le săvârşesc cu închipuirea şi cu simţirea; ele au împropriat firii netrupeşti păcatele proprii trupului; ele au dezvoltat în sine păcatele ce nu sunt proprii firii lor neasemuit mai mult decât pot fi acestea dezvoltate între oameni. A căzut din cer, spune Proorocul despre heruvimul căzut, luceafărul cel ce răsărea dimineaţa, zdrobitu-s-a pe pământ. Tu ai zis întru cugetul tău: în cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu… fi-voi asemenea Celui preaînalt. Iar acum în iad te vei pogorî şi în temeliile pământului… fi-vei lepădat în munţi ca un mort (Îs. 14, 12-15, 19). Duhurile căzute, purtând în sine temeiul tuturor păcatelor, se străduiesc să-i atragă în toate păcatele pe oameni, cu scopul şi cu setea de a-i da pierzării. Ele ne atrag în felurita desfătare a trupului, în iubirea de câştig, în iubirea de slavă, zugrăvindu-ne în culorile cele mai vii şi mai atrăgătoare
obiectele acestor patimi. Ele se străduiesc să ne atragă mai ales în trufie, din care odrăslesc precum verdeţurile din seminţe vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi hulă împotriva Lui. Păcatul hulei împotriva lui Dumnezeu, care alcătuieşte miezul tuturor ereziilor, este păcatul cel mai greu, care este propriu duhurilor căzute şi alcătuieşte însuşirea lor cea mai aparte. Duhurile căzute se străduiesc să acopere toate păcatele cu o mască plăcută, numită în scrierile ascetice ale Părinţilor îndreptăţiri. Ele fac asta cu scopul ca oamenii să fie amăgiţi mai lesne, să se învoiască mai uşor la primirea păcatului. La fel fac ele şi cu hula împotriva lui Dumnezeu: se străduiesc să o acopere cu nume măreţe, cu o retorică pompoasă, cu o filozofie elevată. Cumplita armă sunt în mâinile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare întregi răpindu-le fără ca acelea să bage de seamă creştinismul, înlocuind creştinismul cu o învăţătură hulitoare, împodobind această învăţătură ucigaşă cu numele de creştinism purificat, adevărat, restaurat. Erezia este un păcat săvârşit, în primul rând, cu mintea. Acest păcat, fiind primit de minte, se împărtăşeşte duhului, se revarsă asupra trupului, spurcă chiar trupul nostru, ce are putinţă de a primi sfinţire din împărtăşirea cu harul dumnezeiesc şi de a se spurca şi molipsi prin împărtăşirea cu duhurile căzute. Acest păcat este cu greu băgat de seamă şi anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine creştinismul, şi ca atare prinde lesne în cursele sale simplitatea, neştiinţa, mărturisirea nepăsătoare şi superficială a creştinismului. Au fost prinşi de erezie pentru o vreme Preacuvioşii Ioanichie cel mare, Gherasim de la Iordan şi alţi câţiva bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dacă sfinţii bărbaţi care şi-au dus viaţa numai şi numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o dată hula ascunsă sub o mască frumoasă, ce să mai spunem de cei care-şi duc viaţa în griji lumeşti, având despre credinţă o concepţie neîndestulătoare, cu totul neîndestulătoare? Cum să recunoască aceştia erezia aducătoare de moarte, dacă ea li se înfăţişează sub masca înţelepciunii, dreptăţii şi sfinţeniei? Iată pricina pentru care obşti creştine întregi şi popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei! Din aceeaşi pricină este foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie. Ereziile care sunt mai aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute şi oprite decât cele mai puţin îndepărtate de credinţa ortodoxă şi ca atare, mai ascunse. Împăratul roman cel întocmai cu Apostolii, marele Constantin, i-a scris o epistolă Sfântului Alexandru, patriarhul Alexandriei, cel care l-a dat în vileag pe ereziarhul Arie, îndemnându-l să înceteze cearta ce strica pacea din pricina unor cuvinte deşarte. Prin aceste cuvinte pe care Constantin le-a numit deşarte era tăgăduită Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, era nimicit creştinismul. Astfel, şi într-un bărbat sfânt, râvnitor al dreptei credinţe, neştiinţa a fost amăgită printr-o cursă a ereziei pe care el nu a putut să o priceapă. Erezia, fiind păcat greu, păcat de moarte, se vindecă uşor şi hotărâtor – ca păcat al minţii - prin darea ei nefăţarnică, din toată inima, anatemei. Sfântul Ioan Scărarul a zis: “Sfânta Biserică
sobornicească îi primeşte pe eretici când ei dau anatemei fără făţărnicie erezia lor şi îndată îi învredniceşte de Sfintele Taine; iar pe cei căzuţi în curvie, chiar dacă îşi mărturisesc şi părăsesc păcatul, porunceşte, urmând apostoleştilor rânduieli, să fie despărţiţi de Sfintele Taine pentru mulţi ani”. Urma lăsată de păcatul trupesc rămâne în om şi după mărturisirea păcatului, şi după părăsirea lui; urma lăsată de erezie e nimicită îndată după lepădarea ei. Fără această doctorie, otrava hulei împotriva lui Dumnezeu rămâne în duhul omenesc şi nu încetează a-l clătina cu nedumeriri şi îndoieli pricinuite de împreună-simţirea netăiată din rădăcină faţă de erezie; rămân gânduri ce se ridică împotriva înţelegerii lui Hristos (II Cor. 9, 5), ce fac anevoioasă mântuirea pentru cel ţinut în legăturile lor, ţinut în legăturile nesupunerii şi împotrivirii faţă de Hristos, pentru cel ce rămâne în împărtăşire cu satana. Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei. Când fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind să se îndreptăţească în privinţa învinuirilor aruncate asupra lui, Părinţii i-au cerut ca mai întâi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se lepădase de Nestorie, dar nu aşa de hotărât cum se lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinţii i-au cerut iarăşi să dea anatemei cu hotărâre, fără alte explicaţii, pe Nestorie şi învăţătura acestuia. Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinţii au cerut iarăşi ca el să dea anatemei pe Nestorie, ameninţând că altminteri îl vor socoti eretic pe însuşi Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie şi a tuturor învăţăturilor eretice ale acelei vremi. Părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit păstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase din sufletul său pricinile care îl făceau să simtă nevoia de a da lămuriri. Aşa stau lucrurile între duhul omenesc şi înfricoşătoarea boală a ereziei. Auzind astăzi ameninţătoarea vestire a doctoriei duhovniceşti, să o primim cu înţelegere adevărată şi dând-o sufletelor noastre, să lepădăm fără făţărnicie şi în chip hotărâtor acele pierzătoare învăţături pe care Biserica le va lovi cu anatema spre mântuirea noastră. Chiar dacă le-am lepădat întotdeauna, să întărim glasul prin care le leapădă Biserica. Libertatea, uşurimea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii vestite în ea. Biserica vesteşte: “Pe cei care robesc înţelegerea lor spre ascultarea de dumnezeiasca Descoperire şi se nevoiesc pentru ea îi fericim şi îi lăudăm; pe cei care se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea Domnului, noi, aşteptând întoarcerea şi pocăinţa lor, dacă nu au voit să urmeze Sfintei Scripturi şi Predanii a Bisericii, îi îndepărtăm şi îi dăm anatemei”. “Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume este de sine fiitoare, că totul se săvârşeşte în ea fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu: anatema”. “Celor care spun că Dumnezeu nu este duh, ci materie, care nu-L recunosc ca Drept, Milostiv, Preaînţelept, Atoateştiutor şi rostesc hule de acest fel: anatema”.
“Celor care cutează a spune că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă şi de o cinste cu Tatăl, şi nici Duhul Sfânt; care nu mărturisesc că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu: anatema”. “Celor care îşi îngăduie a spune că pentru mântuirea şi curăţirea noastră de păcate nu sunt de trebuinţă venirea în lume după trup a Fiului lui Dumnezeu, patimile Lui cele de voie, moartea şi învierea: anatema”. “Celor care nu recunosc răscumpărarea prin har, cea propovăduită de Evanghelie, ca singurul mijloc de îndreptăţire a noastră înaintea lui Dumnezeu: anatema”. “Celor care cutează a spune că Prea Curata Fecioara Maria nu a fost mai înainte de naştere, întru naştere şi după naştere Fecioară: anatema”. “Celor care nu cred că Sfântul Duh i-a înţelepţit pe Prooroci şi pe Apostoli, că prin ei ne-a vestit nouă adevărata cale spre mântuire, dând mărturie despre ea prin minuni, că El şi acum sălăşluieşte în inimile creştinilor credincioşi şi adevăraţi, povăţuindu-i la tot adevărul: anatema”. “Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfârşitul veacului, judecata ce va să fie şi răsplătirea veşnică în ceruri pentru faptele bune, precum şi osândirea pentru păcate: anatema”. “Celor care tăgăduiesc Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema”. “Celor care tăgăduiesc soboarele Sfinţilor Părinţi şi cele predanisite de către dânşii, ce împreună-glăsuiesc cu dumnezeiasca Descoperire, fiind păzite cu evlavie de Biserica drept slăvitoare şi sobornicească: anatema”. Adevărul dumnezeiesc S-a înomenit spre a ne mântui prin Sine pe noi, cei pierduţi în urma primirii şi însuşirii minciunii aducătoare de moarte. De veţi rămâne în cuvântul Meu, vesteşte El, de veţi primi învăţătura Mea şi veţi rămâne credincioşi ei, cu adevărat ucenici ai Mei sunteţi; şi veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32). A rămâne credincios învăţăturii lui Hristos poate numai acela care leapădă şi va lepăda cu hotărâre toate învăţăturile care au fost, sunt şi vor fi născocite de duhurile lepădate şi de oamenii lepădaţi, învăţături vrăjmaşe învăţăturii lui Hristos, învăţăturii lui Dumnezeu, care pun în primejdie întregimea şi curăţia ei. “În neştirbită întregime este păstrată învăţătura de Dumnezeu descoperită numai şi numai în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin.
Sfântul Luca al Crimeei - Cuvânt la Duminica Ortodoxiei - Despre fericiri
Am vorbit cu voi despre faptul că diavolul făureşte un îngrozitor lanţ de fier din patimile noastre, lanţ care coboară în adânc, trăgându-i acolo pe cei care, neexersând înfrânarea, dau frâu liber patimilor. Acum vreau să vorbesc despre un alt lanţ, lanţ de aur, lanţ sfânt, care a fost făurit pentru noi de către însuşi Domnul Iisus Hristos. L-am numit lanţ de aur, dar numele acesta este prea mărunt pentru el, fiindcă e nesfârşit mai preţios decât aurul. Lanţul acesta ne poate ridica uşor la înălţime, la însuşi Tronul Dumnezeirii. Din ce verigi e făurit lanţul acesta? Din poruncile fericirilor, pe care le auziţi la fiecare Liturghie şi pe care trebuie să le păstraţi adânc în inima voastră.
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia Cerurilor (Mt. 5, 3).
Cine sunt săracii cu duhul? Cei ce duhovniceşte se aseamănă oamenilor sărmani, flămânzi, săraci trupeşte, care nu au nici un avut; cei care cu sinceritate, din toată inima socot că nu au nici un fel de calităţi duhovniceşti şi morale. Dacă fac vreun lucru bun, aceştia cred, plini de smerenie, că nu l-au făcut ei, ci harul lui Dumnezeu, care este cu ei (vezi l Cor. 15, 10).
Smeriţi sunt cei care nu se îngâmfă, nu se înalţă pe sine mai presus de nimeni, ci se socot mai prejos decât toţi şi mai răi decât toţi.
Smeriţi sunt cei despre care vorbeşte însuşi Dumnezeu prin gura prorocului Isaia: Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit şi blând, şi care tremură de cuvintele Mele? (Is. 66, 2). Smerenia este cel dintâi lucrul cel mai însemnat şi de temelie, pe care îl cere Dumnezeu de la noi; este primul pas, prima verigă a lanţului de aur. De ea este legată şi cea de-a doua verigă:
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Mt. 5, 4).
Cei smeriţi plâng cu uşurinţă; trufaşii nu plâng niciodată pentru păcate.
Dar pentru ce plâng cei smeriţi? Ce lacrimi sunt plăcute înaintea lui Dumnezeu? Oare toate lacrimile sunt deopotrivă? Dar oamenii plâng deseori cu lacrimi de invidie, de răutate, de ură. Nu despre acest plâns nenorocit vorbeşte Hristos; El vorbeşte de cei ce plâng gândindu-se la mulţimea păcatelor pe care le-au săvârşit, la greutatea lor care îi apasă, la vinovăţia lor înaintea lui Dumnezeu, la nevrednicia lor. Aceasta este întristarea cea după Dumnezeu, de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în a doua Epistolă către corinteni (v. 2 Cor. 7, 10).
De preţ sunt înaintea lui Dumnezeu şi lacrimile celor ce nu pot îndura nedreptăţile lumii, care se chinuie şi suferă trăind între oameni înverşunaţi în stricăciunea şi desfrâul lor, cum s-a chinuit dreptul Lot când trăia în Sodoma.
Dacă din ochii voştri vor curge asemenea lacrimi curate, dacă sufletul nostru va fi sfâşiat de propria noastră nevrednicie, de răutatea şi nedreptatea lumii, atunci se va împlini asupra noastră cuvântul lui Hristos: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Vor fi mângâiaţi cu mare, veşnică mângâiere la Dumnezeu.
În continuare care verigă vine?
Fericiţi cei blânzi, că aceştia vor moşteni pământul (Mt. 5, 5).
Cine sunt aceşti blânzi, şi ce pământ vor moşteni ei? Bineînţeles că nu acest pământ, fiindcă el va arde cu toate lucrurile de pe el (v. 2 Pt. 3, 10), ci un alt pământ, unul nou: vor moşteni viaţa veşnică pentru faptul că în viaţa lor, în toate ale lor s-au asemănat însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, Care ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui Care judecă cu dreptate (l Pt. 2, 23).
Fericiţi cei care nu răspund la jignire cu jignire. Fericiţi cei a căror inimă este moale ca ceara, nu tare precum piatra, aşa cum este inima celor trufaşi. Fericiţi cei blânzi, fiindcă blândeţea este potrivnică trufiei.
Blândeţea este urmarea sărăciei duhului şi a lacrimilor curate.
În acest duh fericit se trezeşte o nesăţioasă foamete şi sete de dreptatea veşnică, de dreptatea cea mai înaltă.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetosează de dreptate, că aceia se vor sătura (Mt. 5, 7)
– vor afla în viaţa veşnică, în împărăţia lui Dumnezeu dreptatea, care este aşa de puţină pe pământ.
Iar cei ce însetează de dreptate cunosc că greutatea nedreptăţii este întemeiată pe nemilostivirea oamenilor faţă de aproapele lor – şi în inima lor ia naştere o nouă verigă a lanţului de aur:
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Mt. 5, 7).
În continuare? În continuare ni s-a făgăduit:
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8).
Pe însuşi Dumnezeu îl vor vedea cei în a căror inimă nu este murdărie, nu este urâtă şi scârboasă minciună, curvie, clevetire, ură, ale căror inimi sunt totdeauna liniştite, blânde, curate. Aceşti fericiţi nu mai pot vedea oameni care se ceartă şi se învrăjbesc – ei devin făcători de pace.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Mt. 5, 9).
Împăcându-i pe alţii şi păstrând pace cu toţi în inimile lor, ei se împotrivesc însă cu tărie răului, suferind din această pricină orice necazuri. Şi când în inima omului lanţul de aur se va lungi în aşa fel că omul va deveni în stare să primească liniştit, fără cârtire, chiar bucuros prigoanele pentru dreptate, pentru Hristos, el va auzi:
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia Cerurilor (Mt. 5, 10).
Şi, în fine, încununarea tuturor virtuţilor: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri (Mt. 5, 11-12).
Iată unde înalţă acest sfânt lanţ de aur: în împărăţia lui Dumnezeu, în împărăţia Cerurilor.
Poruncile Vechiului Testament, date de Dumnezeu prin Moise pe muntele Sinai, priveau păcatele grosolane – iar aceste porunci cer de la noi cea mai înaltă desăvârşire. Dar cui vorbesc eu despre cea mai înaltă desăvârşire? Oare nu sunt şi printre ascultătorii de acum oameni ce nu cunosc nici alfabetul creştinismului, care nu au făcut nici primul pas pe calea virtuţii?
Ascultaţi ce spunea marele arhiereu Ioan Gură de Aur turmei sale, cu care semănaţi în multe privinţe: „Văd că după Botez mulţi trăiesc în mai mare nepăsare decât cei încă nebotezaţi şi nu vădesc nici măcar un semn de viaţă creştinească. Iată de ce nici în piaţă, nici în biserică nu se poate face deosebire grabnică între credincioşi şi necredincioşi… Credinciosul trebuie să se vadă nu numai după dar, ci şi după viaţa înnoită. Credinciosul trebuie să fie luminător şi sare a lumii. Iar dacă nu luminezi nici ţie, dacă nu sărezi propria putreziciune, după ce să te mai cunoaştem că eşti credincios? După faptul că te-ai scăldat în apele sfinţite? Dar asta ţi se va face temei de pedepsire, căci mărimea cinstirii se face întru adaos de certare pentru cei ce nu vor să trăiască în chip vrednic de aceasta. Nu prin cele primite de la Dumnezeu trebuie credinciosul să strălucească, ci prin cele pe care le aduce de la sine, şi prin toate să se vădească: prin umblet, prin privire, prin înfăţişare, prin glas. Nu vreau să spun că trebuie să luăm ochii lumii, ci că trebuie să ne aducem la rânduială pe noi înşine spre folosul celor care ne văd.
Or, acum, dacă încerc să recunosc în tine creştinul, din toate părţile te arăţi tocmai pe dos de cum ar trebui: că dacă vreau să te recunosc după loc, te văd petrecându-ţi ziua la alergările de cai şi la spectacole şi în nelegiuiri, în adunările cele rele din piaţă şi în tovărăşia oamenilor stricaţi; dacă vreau să te recunosc după înfăţişare, te văd mereu râzând cu o înfăţişare dezmăţată, ca o curvă rânjită, ca o femeie pierdută; dacă vreau să te recunosc după haine, te văd îmbrăcat ca un comediant; dacă vreau să te recunosc după însoţitori, târăşti după tine paraziţi şi lingăi; dacă vreau să te recunosc după vorbe, nu aud de la tine nimic sănătos, nimic de trebuinţă,
nimic folositor pentru viaţa noastră; dacă vreau să te recunosc după hrană, aceasta mai mare osândă îţi aduce. Spune-mi, deci, după ce voi putea să te recunosc drept credincios, când toate cele spuse mai înainte arată cu totul altceva? Dar ce zic eu „credincios”?! Nu-mi pot da seama limpede nici măcar că eşti om: fiindcă atunci când dai din copite ca un măgar, împungi ca un taur, nechezi la femei ca un armăsar, te îmbuibi ca un urs, îţi îngraşi trupul ca un catâr, eşti ranchiunos ca o cămilă şi răpitor ca un lup, te mânii ca un şarpe, înţepi ca un scorpion, eşti prefăcut ca o vulpe, păstrezi veninul răutăţii ca o năpârcă, te războieşti împotriva fraţilor ca dracul cel rău , cum voi putea să te număr împreună cu oamenii fără să văd în tine semnele firii omeneşti? Căci iată, căutând să aflu deosebire între catehumen şi botezat, sunt în primejdie să nu mai aflu deosebire nici între om şi fiară. Dar ce zic „fiară”?! Fiara are una dintre aceste scăderi, în timp ce tu suferi de toate, întrecându-o cu dobitocia. Şi nici nu ştiu de ce te-am numit drac – căci dracul nici nu e rob tiraniei pântecelui, nici nu iubeşte avuţia. Aşadar, dacă ai mai multe scăderi şi decât fiarele, şi decât dracii, cum să te numim om, ia spune-mi? Şi dacă nu-ţi putem spune om, cum să te numim credincios? Şi – lucru mai rău – având o asemenea aşezare rea, nu ne gândim la sluţenia sufletului nostru, nici nu pricepem cât de urât este…”
Iată înfricoşătoarele cuvinte ale marelui sfânt, cuvinte rostite cu o mie cinci sute de ani în urmă, dar atât de proaspete şi acum! Oare nu sunt şi între noi oameni pe care ele îi privesc? Sunt, spre ruşinea noastră, şi încă nu puţini! Cum se poartă unii în biserică? Se împing, se ocărăsc, se înjură, se osândesc, clevetesc. De ce mai merg aceştia la biserică? De ce spurcă locaşul sfânt cu prezenţa lor? De ce smintesc inimile curate ale celor pentru care o asemenea profanare e de neîndurat? Şi după ce se întorc de la biserică, ce fac? Îşi chinuie casnicii. Soacra rea îi otrăveşte zilele nefericitei nore, prigonind-o, blestemând-o şi înjurând-o pentru orice fleac, o bate, o alungă din casă, reuşeşte să o despartă de fiul ei, o aduce la sinucidere! Dar numai soacrele sunt aşa? Sunt şi nurori, fii şi fiice care îşi alungă părinţii şi socrii bătrâni din casă. Legea veche, a lui Moise, poruncea ca asemenea oameni să fie omorâţi cu pietre. Ei sunt cu duhul pe de-a-ntregul depărtaţi de Biserică.
Sunt şi creştini mincinoşi care fură, mint, îşi strică proprii copii!
Un băiat de unsprezece ani a furat un caiet la şcoală. Tras la răspundere, a zis: „Eu văd cum mama ia mereu cărbuni de la vecina, şi am crezut că aşa trebuie”.
Alt băiat, de doisprezece ani, minte întotdeauna – iar când i se spune că e urât să minţi, el răspunde: „Dar totdeauna mi se zice că trebuie să iau exemplu de la cei mari, iar eu aud în fiecare zi cum mama îi minte pe tata şi pe mătuşa şi îi înşală. Înseamnă că aşa trebuie”.
O fată de cincisprezece ani îşi vopseşte buzele şi sprâncenele. Ea a învăţat asta uitându-se la mama sa, al cărei păr este deja cărunt.
O, mamă nefericită! Ce-ţi înveţi fiica? Mereu mergi la biserică şi nu ai auzit ce spune Sfântul Apostol Petru: Podoaba voastră să nu fie cea din afară – împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (l Pt. 3, 3-4). Cuvintele acestea parcă nici n-ar atinge-o: ea nu-şi învaţă fiica cum să fie frumoasă cu inima, ci o învaţă la fals şi la minciună.
Iată că iese din biserică o femeie bine îmbrăcată cu o fetiţă de şase ani. Copilul, bun la suflet, vede un bătrân sărman şi îi dă o rublă. Mama ce face? Îşi pedepseşte copilul! Oare n-a auzit nicicând că la înfricoşata Judecată a lui Hristos nemilostivii vor fi trimişi în chinurile veşnice? Darmite să-l înveţi şi pe copil să fie nemilostiv, să-i interzici să facă fapte bune!
Ce îi aşteaptă pe toţi aceşti nefericiţi? Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă: Nu oricine îmi zice: „Doamne! Doamne!” va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Mt. 7,21). Acestor oameni, care merg mereu la biserică şi se socot creştini, El le va spune: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Mt. 7, 23) – plecaţi, ticăloşi, care cutezaţi să vă deschideţi gurile de năpârci ca să primiţi Trupul Meu şi Sângele Meu!
Temeţi-vă de mânia Dumnezeirii! Amintiţi-vă de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la faptul că celor care nu vor să trăiască potrivit făgăduinţelor date lui Dumnezeu, Sfântul Botez nu face decât să le sporească osânda. Uitaţi-vă cum trăiesc necredincioşii, evreii, musulmanii. Oricât de greu ne-ar veni să le spunem asta, ei nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu – nu o vor moşteni fiindcă împărăţia lui Dumnezeu este închisă pentru cei ce nu îl mărturisesc pe Hristos drept
Dumnezeu Adevărat, pentru cei ce în viaţa lor nu s-au împărtăşit cu Trupul lui Hristos şi cu Sângele Lui, nu s-au hrănit cu seva Viţei Dumnezeieşti.
Nu ştim ce îi aşteaptă, dar cred că soarta lor va fi mai puţin amară decât cea a nefericiţilor creştini mincinoşi: fiindcă din pricina acestora, precum este scris, se huleşte numele lui Dumnezeu întru neamuri (Rom. 2, 24; Is. 52, 5). Înţelegeţi, vă rog, că nu putem trăi, numindu-ne creştini, mai rău decât necredincioşii, ci suntem datori ca prin osteneală neîncetată să năzuim către atingerea virtuţilor, proslăvind prin întreaga noastră viaţă numele lui Dumnezeu, pe care îl purtăm, lucrare în care fie ca să ne ajute harul Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin. 27 martie 1949
Sfântul Luca al Crimeei - Cuvânt la Duminica Ortodoxiei - Despre soarta ereticilor
În cea dintâi Duminică a marelui Post, care se numeşte Duminica Triumfului Ortodoxiei, Sfânta Biserică prăznuieşte întărirea şi întemeinicirea credinţei ortodoxe, biruinţa asupra numeroşilor eretici osândiţi de cele şapte Sinoade Ecumenice.
Ştiţi că încă din vremurile apostolice au apărut o mulţime de dascăli mincinoşi, al căror număr a tot crescut o dată cu scurgerea veacurilor. S-au ridicat eretici care au strâmbat sfânta credinţă ortodoxă, învăţând mincinos despre Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – şi mulţi au urmat păgânătăţii lor, mulţi au pierit cu moarte veşnică.
Toate acestea au fost prezise de către sfinţii apostoli. Iată ce spune Sfântul Apostol Petru în cea dea doua Epistolă sobornicească a sa: Dar au fost în popor şi proroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Ce i-a răscumpărat, îşi vor aduce sieşi grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite, şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită (2 Pt. 2, 1-2). Şi Sfântul apostol Pavel îi prevenea pe creştinii din Efes: Ştiu că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei (Fapte 20, 29-30).
Încă de atunci, din vremurile apostolice, au început despărţirile de Biserica lui Hristos – iar Domnul nostru Iisus Hristos a spus cu gura Sa că Biserica trebuie să fie una: Şi va fi o turmă şi un păstor (v. In. 10, 14-16). Şi în rugăciunea Sa arhierească El a strigat către Tatăl Său: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (In. 17, 10-21).
Domnul a învăţat că Biserica trebuie să fie una, El fiindu-i Cap şi Păstor – iar toţi dascălii mincinoşi şi ereticii cu putinţă au năzuit întotdeauna, ca nişte lupi răpitori, să se deosebească de Hristos şi să răpească o parte a turmei lui, însetând de stăpânire şi de cinstirea din partea lumii. Ei sfâşie Biserica lui Hristos. În anul 1054, din pricina pretenţiilor papilor romani la stăpânire absolută în Biserică, pe care voiau s-o cârmuiască singuri, Biserica Apuseană, catolică adică, s-a despărţit de Biserica Răsăritului, ai cărei fii suntem noi. Sfinţii apostoli nu au practicat niciodată stăpânirea absolută a unui singur om în Biserică: Biserica era cârmuită soborniceşte şi nimeni nu-şi dădea numele de locţiitor al lui Hristos pe pământ. Ortodocşii au făcut totul pentru a preîntâmpina ruptura, dar Domnul a îngăduit-o.
În cel de-al XIV-lea veac a apărut un nou făcător de schismă, Luther, care a supus unei obraznice şi samavolnice critici întreaga învăţătură a Bisericii şi a refăcut-o cu desăvârşire după cum i s-a părut lui că este nevoie – şi a apărut o nouă erezie, care a rupt cu desăvârşire succesiunea apostolică: erezia luterană sau protestantă. După aceea a început o necurmată împărţire a protestantismului într-o mulţime de secte şi de curente, căci Luther a dat tuturor adepţilor săi dreptul deplin de a explica Evanghelia după bunul plac.
O asemenea explicare fără călăuzirea păstorilor de Dumnezeu rânduiţi ai Bisericii n-avea cum să nu fie strâmbă. Fiecare înţelegea Biblia precum voia, precum îi dictau lipsa de educaţie şi neputinţa minţii. Şi acum protestantismul cuprinde un număr uriaş de secte.
Din păcate, şi în Biserica noastră a pătruns înrâurirea acestor erezii şi secte protestante. S-au găsit în poporul nostru nu puţini oameni care au părăsit credinţa strămoşească şi au urmat sectarilor protestanţi. Aşa au apărut la noi ştundismul, baptismul şi multe alte secte.
În secte intră oameni neştiutori, neîntăriţi în adevăr, şi îşi clădesc învăţătura fiind pătrunşi de patima cea mai grea, de cel mai greu păcat: de păcatul satanic al trufiei. Ei îndrăznesc cu obrăznicie să critice rânduielile Sinoadelor Ecumenice, poruncile sfinţilor apostoli, învăţătura Bisericii Ortodoxe. Ei supun unei nimicitoare critici, cu prostie şi ignoranţă, întreaga Biblie, tot Noul Testament, alegând din Sfânta Scriptură doar locurile care le gâdilă iubirea de sine şi trufia şi respingând tot ce le contrazice părerile preconcepute.
Trufia şi adânca neştiinţă stau la temelia sectelor. Toţi trebuie să-şi amintească bine lucrul acesta. Fenomenul sectar a îmbrăcat la noi forme absurde, revoltătoare prin prostia lor şi prin obraznica lor tăgăduire a întregii învăţături creştine; despre unele dintre ele ţi-e şi ruşine să vorbeşti.
Nu puţini sunt sectanţii care tăgăduiesc Dumnezeirea lui Iisus Hristos. Spre ruşinea poporului nostru, s-au găsit în el oameni care, uitând tot trecutul lui, toţi stâlpii seculari ai vieţii lui, uitându-şi credinţa ortodoxă, au început să mărturisească credinţa evreiască – fiindcă sunt un şir întreg de secte iudaizante care păzesc întreaga lege a lui Moise, cinstesc toate praznicele iudaice, se supun pe sine şi îşi supun copiii tăierii împrejur şi devin din ruşi evrei. Iată până la câtă nerozie ajung unii sectanţi.
Sfântul Apostol Petru spunea în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa că cei neştiutori şi neîntăriţi răstălmăcesc scrierile lui Pavel, ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor (v. 2 Pt. 3, 16).
Iată şi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi? (Rom. 10, 15). Slujitorii Bisericii, arhierei şi preoţi, au fost trimişi la propovăduire: pe preoţi îi trimit arhiereii, arhiereii au primit această autoritate de la apostoli, iar apostolilor le-a poruncit să pască turma Sa însuşi Domnul: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel Ce M-a trimis pe Mine (Lc. 10, 16).
Cuvintele acestea îi privesc nemijlocit şi pe sectanţi, care nu ascultă de slujitorii Bisericii şi astfel se leapădă de însuşi Domnul Iisus Hristos şi de Tatăl Ceresc, Care L-a trimis. Lepădându-se de Adevărul Dumnezeiesc, sectanţii au călcat poruncile lui Dumnezeu şi au lepădat Tainele Bisericii, însuşindu-şi dreptul de a propovădui. Cum vor propovădui însă, dacă n-au fost trimişi?
Nu e păcat mai greu decât schismele şi sfâşierile din Biserica lui Hristos. Aşa spuneau toţi marii ierarhi. Iată cuvintele sfinţitului mucenic Ciprian: „Păcatul celor care nu păstrează unirea şi strânsa legătură cu Biserica nu se spală nici măcar cu sângele lor, chiar dacă aceştia s-ar da pe sine la moarte pentru mărturisirea numelui lui Hristos: vina cea de neşters şi grea a despărţirii de Biserică nu se curăţă nici măcar prin sânge”. Iar alt sfinţit mucenic – Ignatie Teoforul – a zis aşa: „Nu vă amăgiţi, fraţilor: cine urmează făcătorilor de schisme, acela nu va moşteni împărăţia lui Dumnezeu”.
Vedeţi cât de cumplit este păcatul schismei şi al alcătuirii de secte, cât de cumplit este a te abate de la Biserica lui Hristos şi a merge după sectanţi. Sfinţii apostoli ne-au prevenit de numeroase ori în această privinţă. În Epistola către romani, Sfântul Apostol Pavel spune: Vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei (Rom. 16, 17).
Domnul Iisus Hristos a zis: Feriţi-vă de prorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori (Mt. 7, 15). Să ştiţi, popor al lui Dumnezeu, că sectanţii sunt făţarnici, că vin punându-şi masca iubirii şi smereniei. Ei sunt din cale-afară de şireţi: linguşesc subţire auzul, fac pe sfinţii, robesc oamenii printr-o amăgitoare dragoste şi atenţie, îi atrag în cursele lor – şi dacă ajungeţi în aceste curse veţi pieri.
Sfântul Apostol Pavel cheamă în Epistolele către tesaloniceni şi galateni: Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (2 Tes 2, 15); chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! (Gal. l, 8).
Pe toţi cei aflaţi în secte, care smintesc oamenii cu învăţăturile lor mincinoase, apostolul Pavel îi dă anatemei – şi urmând cuvintelor lui, Sfânta Biserică anatematizează în Duminica Triumfului Ortodoxiei pe toţi ereticii, pe toţi cei ce nu recunosc Sinoadele Ecumenice şi Sfânta Tradiţie.
Să vă aduceţi aminte şi să ştiţi că dacă cineva vă sminteşte şi vă atrage într-o sectă, veţi fi supuşi anatemei, veşnicului blestem. Ce poate fi mai groaznic decât aceasta? Nu ştiu. Pot numai să vă rog,
cum îi ruga pe credincioşi şi Sfântul Apostol Pavel, să vă păziţi de aceşti răpitori, să vă păziţi de cei ce fac schisme, să nu vă duceţi niciodată la adunările lor, căci altfel va pătrunde în voi otrava lor. Ca de foc temeţi-vă de legăturile cu ereticii, cu sectanţii. Ţineţi-vă de credinţa pe care ne-o învaţă Sfânta Biserică – de credinţa evanghelică, de credinţa lui Hristos, de credinţa apostolească, şi vă va mântui Domnul Iisus Hristos. Amin.
25 martie 1945
Sfântul Luca al Crimeei - Cuvânt la Duminica Ortodoxiei - Despre iconoclasm
Sfânta Ortodoxie, biruind toate ereziile, s-a întărit pe veci.
Mulţi învăţători mincinoşi, făcători de schisme şi eretici, a cunoscut creştinismul, începând din vechime. Unele erezii – cum ar fi cele ale lui Arie, Macedonie, Dioscor, Nestorie şi cea iconoclastă – au zguduit Biserica veacuri întregi. Ele au adus Bisericii suferinţe nenumărate şi foarte grele; mulţi au fost mărturisitorii şi mucenicii care şi-au vărsat sângele pentru adevărul Ortodoxiei în lupta cu aceşti învăţători mincinoşi şi eretici. Mulţi ierarhi mari au fost surghiuniţi, unii au fost chiar alungaţi de câteva ori de la catedrele lor – iar Flavian, Patriarhul de Constantinopol, a fost bătut atât de crunt la sinodul numit „tâlhăresc”, condus de către ereticul Dioscor, încât a murit după trei zile.
Erezia iconoclastă a fost una dintre cele mai cumplite. Ea a început în timpul împăratului Leon Isaurianul, care a fost înscăunat în anul 717. În alegerea lui cuvântul hotărâtor l-a avut armata şi depindea de aceasta pe de-a-ntregul, iar în armată erau nu puţini potrivnici ai cinstirii sfintelor icoane. Dorind să facă pe placul soldaţilor, Leon a început o prigoană înverşunată împotriva ortodocşilor.
Această prigoană a fost continuată de urmaşul lui, Constantin Copronimul. Ce înseamnă numele Copronim? În greceşte „copros” înseamnă „excremente”. Şi necredinciosul împărat şi-a primit numele datorită faptului că în timp ce era botezat a spurcat astfel apa. Cei doi împăraţi sus-pomeniţi au domnit mult timp şi au pricinuit Bisericii pătimiri foarte grele. Au urmat la tron alţi împăraţi iconoclaşti, care au continuat reaua lor lucrare, sfâşiind Biserica mai bine de un veac.
De nedescris sunt chinurile pe care le-a îndurat atunci Biserica – mai ales monahii, care au apărat cu cea mai mare dârzenie cinstirea sfintelor icoane, împăraţii iconoclaşti au închis aproape toate mănăstirile şi bisericile în care se aflau sfinte icoane, transformându-le în depozite şi baze militare. Monahii erau schingiuiţi – li se scoteau ochii, li se tăiau nasurile, li se spărgeau capetele cu icoane. Celor ce zugrăveau icoane li se ardeau degetele până la carbonizare pe table din aramă înroşite în foc.
Numai atunci când pe tronul Bizanţului s-a suit împărăteasa Irina, aceasta a reuşit – cei drept, numai pentru o vreme – să curme această prigoană, să repună în drepturi cinstirea sfintelor icoane şi să adune, în anul 787, cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, care a declarat solemn că cinstirea icoanelor este legiuită şi dreaptă.
După ea s-a înscăunat un nou iconoclast – împăratul Teofil, însă erezia iconoclastă tot a fost zdrobită până la urmă, de către binecredincioasa împărăteasă Teodora. Aceasta a convocat în anul 842 un sfânt Sinod care a întărit o dată pentru totdeauna dogma cinstirii icoanelor. Acest Sinod a rostit anatema asupra tuturor celor ce îndrăznesc să spună că cinstirea icoanelor este închinare la idoli şi să ne numească închinători la idoli pe noi, creştinii ortodocşi.
Sectanţii însă continuă lucrarea iconoclaştilor şi în ziua de astăzi. Nu demult, într-un oraş din Siberia doi baptişti au intrat în biserică în timpul slujbei şi au început să ţipe în gura mare, numindu-
i pe creştini închinători la idoli, iar icoanele – idoli. Oare aceasta nu e nebunie? Cum de cutează ei să verse otravă de năpârci prin gurile lor păgâne? Spusele lor arată o adâncă neînţelegere a celei dea doua porunci din Legea lui Moise: Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ; să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos (Ieş. 20, 4-5). Ce înseamnă această poruncă? Noima ei este foarte limpede. Ea interzice oamenilor să-şi facă idoli, interzice cinstirea lucrurilor neînsufleţite în locul Dumnezeului Celui Adevărat, după obiceiul vechilor asiro-babilonieni, egipteni, greci, romani şi celorlalte neamuri păgâne.
Egiptenii se închinau taurului Apis, se închinau prosteşte maimuţelor, crocodililor, jivinelor de tot felul. Se închinau soarelui şi lunii, făcându-le „asemănări”, adică imagini pictate şi cioplite. Acestor „asemănări”, acestor imagini ale dumnezeilor pe care şi-i născociseră – Baal, Astarte, Zeus, Apollo, Hermes şi ceilalţi – ei se închinau ca unor dumnezei adevăraţi, încredinţaţi fiind că în idoli trăiesc cei înfăţişaţi prin ei. Aceasta, într-adevăr, era închinare la idoli. Esenţa închinării la idoli stă în faptul că prin ea oamenii se întorc de la Dumnezeu şi slujesc dracilor. Din multele istorisiri despre vieţile bineplăcutilor lui Dumnezeu ştim că în mulţi idoli chiar trăiau draci, pe care sfinţii apostoli şi cuvioşii îi izgoneau prin rugăciune către Domnul.
Oare cinstirea icoanelor are ceva în comun cu închinarea la idoli, o aminteşte cu ceva măcar pe departe? Bineînţeles că nu. Noi nu ne facem dumnezei din sfintele icoane, ci dând cinstire sfântului chip, icoanei, dăm cinstire Dumnezeului Celui Adevărat, sau Preacuratei Lui Maici, sau sfântului zugrăvit în ea. Privind sfântul chip cu ochii trupeşti, ne întoarcem ochii duhovniceşti către chipul dintâi, către prototipul ei.
Sfintele icoane, asemenea Sfintei Scripturi, ne amintesc de persoane şi întâmplări reale. Oare Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Căruia îi dăm cinste şi laudă prin aceste imagini, nu S-a întrupat şi n-a trăit pe pământ, printre noi, în realitate? Oare n-a trăit pe pământ Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a Cărei icoană a fost zugrăvită de către Sfântul Evanghelist Luca? Iar Ea a binecuvântat icoana cu pricina şi a zis: „Cu acest chip va rămâne pururea harul Meu”.
Ştiu asta sectanţii cei lipsiţi de minte? Oare n-au auzit câte minuni se fac prin icoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu? Dar icoanele sfinţilor lui Dumnezeu, pe care El însuşi i-a proslăvit? Oare imaginile lor nu propovăduiesc cu cea mai mare putere măreţia nevoinţei lor, care a proslăvit
puterea lui Dumnezeu? Oare nu ne-au învăţat şi nu ne învaţă ei să ne închinăm numai lui Dumnezeu şi să trăim după voia Lui? Oare pot fi numite idoli lucruri cum sunt icoanele acestea? Şi atunci, iată cât de păgâne sunt gurile care cutează să le numească pe ele idoli, iar pe noi – închinători la idoli! Să tacă necredincioşii, fiindcă sfântul Sinod a toată lumea a rostit asupra lor anatemă. Amintiţi-vă acest lucru şi temeţi-vă – temeţi-vă ca nu cumva să fiţi cu cei asupra cărora a fost rostită anatema la cel de-al şaptelea Sinod a toată lumea, care a întărit definitiv credinţa ortodoxă, călcând şi ruşinând toate ereziile şi schismele.
Mult timp s-a scurs de la ultimul Sinod Ecumenic – mai mult de un mileniu. De atunci n-au mai fost în Biserică Sinoade Ecumenice. De ce? Din motive politice, deoarece convocarea lor n-a mai fost cu putinţă. Este însă cazul să ne mâhnim prea mult pentru că nu mai sunt Sinoade Ecumenice? Nu, fiindcă primele şapte Sinoade Ecumenice au făcut tot ce trebuia făcut pentru călcarea tuturor ereziilor şi pentru întărirea deplină a credinţei ortodoxe. Veţi spune poate: „Dar până în ziua de astăzi apar o grămadă de erezii şi schisme noi, apar o mulţime fără număr de secte”. Da, aşa este, însă toate aceste erezii şi schisme nu aduc nimic nou faţă de vechile erezii şi schisme. Ele repetă şi dezvoltă ideile ereticilor din vechime, care au fost cu desăvârşire răsturnate şi pe deplin doborâte de către cele şapte Sinoade Ecumenice. Ca atare, ne este de ajuns marea înţelepciune pe care o avem în învăţătura lor.
Iată de ce spunem că Ortodoxia a fost întărită definitiv la cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, şi astăzi este o zi de mare solemnitate şi bucurie, căci este ziua în care Biserica a rânduit să se înalţe mulţumită lui Dumnezeu pentru întemeinicirea Ortodoxiei. Haideţi să ne unim şi noi la această laudă, la această rugăciune. Amin. 26 martie 1950
Sfântul Ioan Maximovici - Predică la Duminica Ortodoxiei
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. „Între doi tâlhari, măsură a dreptăţii s-a aflat Crucea Ta: căci unul, prin povara hulei, în iad a coborât, iar celălalt, uşurându-se de păcate, spre cunoaşterea teologiei [a urcat]…” (Tropar din Marele Post, glasul al 9-lea, la slavă). Aşa se spune despre Crucea Domnului. Măsura dreptăţii s-a aflat între doi tâlhari: trei cruci a înfipt Pilat pe Golgota – [două pentru] doi tâlhari şi [una pentru] Dătătorul vieţii. Dar numai Crucea Mântuitorului a fost izbăvire întregii omeniri, Crucea care stătea la mijloc, ea este arma păcii, biruinţa cea nebiruită – biruinţă asupra diavolului şi asupra morţii. Dintre celelalte două cruci, una a fost mântuitoare pentru cel spânzurat pe ea, cealaltă a fost scară spre iad. Doi tâlhari erau spânzuraţi pe cruci lângă Domnul Iisus Hristos, unul îl hulise tot timpul şi continua să-L hulească, iar celălalt era cât pe ce să hulească, dar şi-a venit în fire şi, cunoscându-şi păcatele, a strigat către Domnul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!”. Şi i-a răspuns Domnul: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!”.
Astfel, prin Cruce, prin suferinţă, a ajuns tâlharul cel înţelept să creadă în Hristos Cel răstignit – cum se spune, a crezut spre cunoaşterea teologiei. Iar când Domnul i-a iertat păcatele, acesta L-a cunoscut în El pe însuşi Fiul lui Dumnezeu, a înţeles că Omul Acela care zace spânzurat fără slavă şi în necinste este slăvitul împărat al slavei, a înţeles că Acela Care pare acum slab şi neputincios este însuşi Atotputernicul Ziditor şi Stăpânilor al întregii lumi. Aşadar, tâlharului spânzurat în partea dreaptă i s-au deschis ochii minţii, ochii sufletului, şi a ajuns la aceasta prin pocăinţă, prin smerenie. La fel şi Hristos S-a smerit pe Sine mai mult decât toţi oamenii, S-a umilit pentru ca astfel să şteargă şi să nimicească păcatul mândriei lui Adam. La fel şi tâlharul, cunoscându-şi cu smerenie păcatele, I-a cerut Domnului iertare şi, în acest fel, Domnul I S-a arătat în toată slava Sa. Iar celălalt tâlhar, spânzurat în partea stângă [...], L-a hulit tot timpul, L-a hulit pentru că recunoştea că e păcătos, criminal, că a încălcat şi legile omeneşti, şi pe cele dumnezeieşti, dar nu voia să se pocăiască, nu voia să se smerească; şi hulea tocmai legile pe care le încălcase, îl hulea pe însuşi Legiuitorul, Cel Care a dat legile firii, Care a pus în oameni conştiinţa, după care ei îşi scriu legile lor omeneşti, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna în acord cu ea; L-a hulit şi a continuat să-L hulească, până când povara hulei i-a coborât sufletul în iad. Iată cele două căi care stau înaintea oamenilor. În faţa noastră stă Crucea Domnului, cea de viaţă dătătoare. Domnul a spus: „Cine vrea să vină după Mine să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie”. Încotro să meargă? La început, prin suferinţe, aşa cum a suferit şi Hristos, iar apoi va merge cu Hristos şi în împărăţia Cerească, unde Domnul Iisus Hristos stă pe Tronul Său. Nu este altă cale, decât să mergem pe urmele Domnului. Şi tâlharul spânzurat în partea dreaptă L-a cunoscut pe Dumnezeu şi L-a urmat cu sufletul. Desigur, nu putea atunci să se transforme printr-un miracol, nu este nevoie de aceasta, ci a mers cu sufletul după Domnul, L-a recunoscut în El pe Dumnezeu, Care S-a smerit pentru mântuirea oamenilor, şi [tâlharul] s-a smerit, şi-a cunoscut păcatele şi, împreună cu Hristos, a mers în Rai. În faţa noastră se află căile celor doi tâlhari. Pe care cale vom merge? Întotdeauna omenirea a urmat o cale sau alta. Crucea Domnului a fost ispită pentru iudei, iar pentru elini, adică pentru păgâni, nebunie. Cum te poţi închina unei unelte de umilire, unui instrument de tortură? Ei nu înţelegeau că prin acest instrument Domnul a izbăvit întreaga omenire de împărăţia diavolului, de împărăţia păcatului, de moartea cea veşnică. Şi pentru iudei a fost sminteală Crucea Domnului, căci ei doreau să-l vadă pe Mesia al lor ca pe un împărat al slavei, ca pe un împărat pământesc, care să înalţe neamul iudeu. Şi astfel, Crucea pe care era răstignit Hristos era o ispită pentru ei. Sminteală şi nebunie părea răstignirea lui Hristos; cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, iudeilor sminteală, elinilor nebunie, iar pentru noi este Hristos, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Iată cum ceea ce unora le-a fost spre pieire altora le-a fost spre mântuire.
Crucea Domnului îi împarte pe oameni în două categorii. Astfel, unii au crezut în Hristos, iar alţii s-au împiedicat de piatra de poticnire şi au prigonit Biserica lui Hristos, Trupul lui Hristos, al cărei Cap este însuşi Domnul Iisus Hristos. Biserica lui Hristos este Trupul lui Hristos, El însuşi o cârmuieşte şi cu Trupul şi cu Sângele Său dumnezeiesc îi hrăneşte pe credincioşi, pe fiii Bisericii Sale, aşa că trebuie să fim şi noi una cu Hristos, şi cu trupul nostru, şi cu duhul. Ne unim cu trupul cu Hristos prin dumnezeieasca împărtăşanie şi trebuie să ne alipim sufleteşte de El şi să-i urmăm numaidecât poruncile. Cu toţii păcătuim, dar unii păcătuiesc şi se căiesc, iar alţii hulesc toate poruncile pe care le încalcă. Aşa a fost şi în vechime, când Arie şi alţi eretici au respins dogmele Sfintei Biserici; adesea sufereau atunci credincioşii. Sufereau credincioşii pe vremea conducătorilor nelegiuiţi care îi trimiteau în exil; astfel, Sfântul Atanasie cel Mare, din cei patruzeci şi şapte de ani de episcopat, douăzeci de ani a petrecut în surghiun. Şi alţi episcopi tot aşa au suferit pentru adevăr, au suferit şi mulţi credincioşi; cu toate acestea, în curăţia Ortodoxiei, ei s-au mântuit şi au deschis porţile vieţii veşnice, porţile împărăţiei Cereşti. Adesea biruiau necredincioşii, adesea împilau Biserica lui Hristos, dar apoi le venea vremea pieirii şi a căderii, şi sufletele lor erau trimise nu spre împărăţia Cerească, ci spre chinurile veşnice, în gheenă, la fel cum odinioară Hristos a trimis în iad sufletul lui Irod şi pe al altora, care voiau să-i ia viaţa. În faţa noastră se află calea mântuirii sau calea pierzării. De Cruce s-au împiedicat şi creştinii în vremea luptelor iconoclaste, când începuse prigoana sfintelor icoane, când au început să fie distruse şi alte odoare, printre care şi Crucea Domnului. Şi era vorba de cei care se numeau pe sine dreptcredincioşi, ba se socoteau şi ortodocşi. Astfel, o sută cincizeci de ani a domnit erezia iconoclastă, până când, în sfârşit, a fost sfărâmată definitiv. În ziua Biruinţei Ortodoxiei sărbătorim biruinţa lui Hristos asupra iconoclasmului şi asupra tuturor diavolilor. Crucea Domnului i-a despărţit pe credincioşi de necredincioşi, pe cei care mergeau pe calea mântuirii de cei ce mergeau pe drumul pierzării. La fel resping Crucea Domnului şi iconoclaştii de astăzi – protestanţii şi alţii, care resping sfintele icoane; ei sunt gata să accepte în casele lor orice reprezentări frumoase ale evenimentelor evanghelice, însă neagă cinstirea sfintelor icoane, care ne aduc aminte că mântuirea se dobândeşte pe o cale anevoioasă, pe o cale îngustă pe care a mers însuşi Domnul Iisus Hristos, pe calea luptei cu păcatele şi cu viciile noastre, pe calea postului şi a rugăciunii. Aceasta nu recunosc cei ce doresc să vadă în creştinism doar ceva roz şi splendid, prin care se poate ajunge la fericirea cea veşnică fără nici o silinţă, fără nici o încordare, fără nici un fel de luptă cu propriile păcate. Ei merg pe drumul pe care a mers tâlharul spânzurat de-a stânga: ei tăgăduiesc toate legile pe care le-a dat Domnul cu gura Sa, care i-a trimis pe apostoli să le propovăduiască în întreaga lume; ei tăgăduiesc scrierile şi rânduielile pe care Sfânta Biserică Ortodoxă le păstrează cu sfinţenie. Şi iată că prin Cruce unii se mântuiesc spre cunoaşterea teologiei, spre cunoaşterea Adevărului veşnic, iar alţii, prin povara hulei, se coboară la chinurile iadului. Această cale largă se află în faţa noastră, a ortodocşilor, şi există şi aici ispite care-i despart pe credincioşi, dacă ei vor şi doresc să meargă pe calea pe care le-a arătat-o Hristos.
Cu toţii păcătuim, cu toţii încălcăm poruncile lui Hristos şi legile Sfintei Biserici, dar unii se recunosc păcătoşi din pricina căderii lor şi se căiesc de greşelile lor, iar alţii, în loc de aceasta, resping înseşi legile şi nu voiesc să li se supună, spun că aceste legi s-au învechit, că nu mai este nevoie de legi, că noi am fi mai deştepţi decât cei care au dat legile Bisericii, pe care însuşi Domnul Hristos le-a dat prin apostolii şi arhiereii Săi. Iată cele două căi care se află în faţa voastră: calea tâlharului înţelept şi calea tâlharului care, prin povara hulei, s-a coborât în iad. Tot în faţa noastră se află acum şi acele opere nemuritoare. Ei [iconoclaştii de astăzi] sunt gata să accepte imaginile dacă sunt bine pictate, dacă sunt frumoase şi desfată privirea, alţii cinstesc acele icoane în care sfinţii sunt reprezentaţi în suferinţă, unde sunt înfăţişate nevoinţele lor muceniceşti, posturile şi rugăciunile lor şi diverse lucruri neplăcute la suprafaţă, dar frumuseţea lăuntrică se vede în aceste imagini sfinţite. Aceasta este, fraţilor, calea celor doi tâlhari. Unii doresc mântuirea, alţii doresc doar desfătarea în lumea aceasta şi, când nu o primesc, hulesc legile care sunt date pentru mântuirea noastră. Şi acum pot apărea între noi diverse separări. Dar întrucât legile Bisericii lui Hristos sunt neschimbătoare, creştinul trebuie să se supună legilor şi rânduielilor Bisericii, indiferent de felul în care alţii se raportează la ele, indiferent dacă societatea este binevoitoare sau ostilă faţă de ele. Cei ce-i sunt credincioşi lui Hristos îl urmează pe calea acelor legi, pe calea rânduielilor păzite cu sfinţenie de Sfânta Biserică. Iar cei ce-şi doresc înlesniri fără măsură şi bucurii în lumea aceasta pământeană, care va pieri mai devreme sau mai târziu, aceia preferă alte legi, nu pe cele ale Bisericii, ci pe cele care le permit să trăiască aşa cum vor şi să gândească după bunul lor plac, să-şi aşeze voia lor proprie deasupra duhului Bisericii – duh dat de însuşi Domnul Dumnezeu – şi îi cheamă şi pe alţii să le urmeze calea. Este posibil, fraţilor, ca în curând iarăşi să aveţi parte aici de tulburări, şi unii dintre voi să vă cheme să mergeţi pe calea tăgăduirii legilor sfinte şi să vă supuneţi numai legilor stăpânirii omeneşti. Temeţi-vă de această cale! Temeţi-vă de calea pe care a mers tâlharul din stânga, căci prin povara hulei, prin povara hulirii lui Hristos, s-a dus la moartea cea veşnică. Cei ce hulesc legile Bisericii îl hulesc pe Hristos însuşi, Care este Capul Bisericii, căci legile Bisericii sunt date de Duhul Sfânt, prin apostoli. Iar legile locale sunt întemeiate pe aceleaşi legi, pe legile şi pe canoanele Bisericii. Să nu ne credem mai înţelepţi ca arhiereii care au rânduit pravilele Bisericii, să nu ne socotim mari învăţaţi. Ci să strigăm smeriţi, împreună cu tâlharul cel înţelept: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta!”. Rugaţi-vă pentru iertarea păcatelor. Dacă ne îndepărtăm de legile Bisericii, dacă le încălcăm necontenit, rugaţi-vă ca Domnul să ne miluiască şi, împreună cu tâlharul, să ne ducă în împărăţia Cerească. Atunci nu vom merge pe calea pe care a mers tâlharul nelegiuit, care a rămas nelegiuit până la sfârşit şi s-a coborât în gheenă – de care să ne izbăvească Domnul pe toţi. Amin. Sf. Ioan Maximovici Predici şi Îndrumări Duhovniceşti Ed. Sophia, Bucureşti, 2006
Cuviosul Iustin Popovici - Predică la Duminica Ortodoxiei (1965): “Acesta eşti tu. Ia aminte, omule, cum trăieşti! Nu sluţi chipul lui Dumnezeu din sufletul tău şi nu-L răni pe Hristos”
Icoana lui Dumnezeu Astăzi este Sfânta Duminică a Ortodoxiei, Sfânta Duminică a slavei omului… Astăzi Biserica Ortodoxă ne descoperă întreaga taină a omului. Ce este omul, cine este omul? Ce sunt eu, ce eşti tu, ce este fiecare dintre noi? Şi răspunde Sfânta Biserică: Omul este măreţie dumnezeiască pe pământ. De obicei, oamenii consideră că măreţia împărătească este mai presus decât toate de pe pământ. Nu! Măreţia dumnezeiască este mai presus decât orice măreţie omenească pe acest pământ. Astăzi, biserica, proslăvind această măreţie dumnezeiască a omului – de fapt ce proslăveşte? Proslăveşte icoana vie a lui Dumnezeu în această lume – îl proslăveşte pe om. Căci sufletul omului este de la Dumnezeu, sufletul este chipul lui Dumnezeu în om, icoana lui Dumnezeu în om, iar trupul – rama dimprejurul acestei sfinte icoane. Acesta este omul. Pe acest om îl cinsteşte şi îl proslăveşte Biserica. Acesta eşti tu. Omul este icoana vie a lui Dumnezeu în această lume – aceasta este Vestea cea Bună a acestei mari şi sfinte Duminici. Ştiţi oare de ce Sfânta Duminică de astăzi a fost aleasă ca sărbătoare a Ortodoxiei? Pentru aceea că în primăvara anului 843, binecredincioasa şi Sfânta împărăteasă Teodora a convocat un sinod la Constantinopol, care a restabilit cultul sfintelor icoane, proslăvind biruinţa asupra ereticilor iconoclaşti. Iar în ziua de 11 martie 843, când Biserica prăznuia prima Duminică a Postului
Mare, s-a desfăşurat o impunătoare procesiune cu sfintele icoane, purtate de cler şi de suita imperială, pe care le-au aşezat în biserica din Sofia. Prima Duminică a Postului Mare este numită de atunci Duminica Ortodoxiei. O sută douăzeci de ani de stăpânire iconoclastă şi păgână, au interzis icoanele, le-au distrus, le-au ars, le-au călcat în picioare. Biserica s-a luptat prin ierarhii ei drept-credincioşi, prin preoţi şi popor. Dintre ei au pierit, au fost închişi în temniţă, dar Biserica nu s-a lepădat de sfintele icoane. Atunci când Dumnezeu S-a pogorât în această lume, Domnul Hristos, El a devenit vizibil pentru noi, oamenii. Dumnezeu S-a făcut văzut. Şi privindu-L, noi, de fapt, Îl privim pe Dumnezeul cel Viu. El este Chipul viu al lui Dumnezeu în lume, Icoana lui Dumnezeu în lume (Coloseni 1,15). Şi apărând această Icoană vie a lui Dumnezeu în această lume, Biserica Ortodoxă a reuşit să-l apere pe om, a reuşit să-l apere pe Hristos ca om. El, Dumnezeu fiind, a devenit om, ca să ne transmită nouă, oamenilor, Icoana lui Dumnezeu, Icoana vie a lui Dumnezeu pe care noi am acoperit-o cu tina păcatelor şi a patimilor, am sluţit-o, am zgâriat-o prin toată viaţa noastră întinată. Domnul a coborât în această lume, a devenit om, aşa cum se spune în minunatele cântări şi rugăciuni, ca să înnoiască Chipul Său în om, să înnoiască Icoana Sa în om, care a fost pângărită de patimi, pângărită de viciile noastre, stricată de păcatele noastre, încât omul a devenit sluţire a Icoanei lui Dumnezeu. Şi El, pogorându-Se în această lume ca o curată, preacurată Icoană a lui Dumnezeu, că Dumnezeu a arătat ce este omul, ce este omul desăvârşit cum trebuie să fie omul în această lume. Căci ce înseamnă să fii Icoana lui Dumnezeu, să fii Chipul lui Dumnezeu? Aceasta înseamnă, frate: noi avem minte, iar mintea este chipul voii lui Dumnezeu în noi; avem simţire, avem inimă – aceasta este chipul lui Dumnezeu în noi; vieţuim în această lume – aceasta este chipul vieţuirii dumnezeieşti; suntem ca icoane nemuritoare ale lui Dumnezeu - acesta este chipul nemuririi dumnezeieşti. Şi Dumnezeu ne-a creat asemenea chipului Său, ca să vieţuim în această lume întru El, ca mintea noastră totdeauna să cugete: Ia aminte de unde eşti, tu eşti de la Dumnezeu, să ai gânduri curate, gânduri dumnezeieşti. Atunci voia noastră este sănătoasă şi desăvârşită, când se întoarce către voia lui Dumnezeu, către originea sa. Simţirea noastră este curată, sănătoasă, este dumnezeiască, dacă se călăuzeşte după simţirea dumnezeiască. În această lume, noi purtăm, de fapt, o luptă neîncetată, o luptă pentru Icoana lui Dumnezeu care se află în sufletul nostru. Cine o fură de la noi? Toţi iconoclaştii, toţi potrivnicii icoanelor, iar primul iconoclast este păcatul. Păcatul nu Îl suportă pe Dumnezeu, nu Îl vrea pe Dumnezeu nici în om, nici în lumea dimprejurul său. Iar în păcat iconoclastul principal este satana, împreună cu îngerii săi, diavolii cei întunecaţi. Ei sunt aceia care ne fură sufletele noastre, care aruncă păcate în sufletele noastre şi acoperă Chipul lui Dumnezeu care este în noi. Cu catranul cel negru al păcatelor spoiesc Chipul lui Dumnezeu din sufletele noastre. Şi omul, dacă trăieşte în păcate fără să se pocăiască, dacă nu se luptă împotriva păcatelor sale, dacă rămâne în ele, dacă nu le spovedeşte, ce rămâne din sufletul său? Chipul lui Dumnezeu rămâne cu totul mânjit de vicii care răspândesc duhoare, de patimi şi de moarte, înfricoşătoare imagine, cumplită ruşine! În această lume, noi suntem, frate, la luptă, mereu în luptă. Niciodată nu încetează această luptă. Nu există împăcare între om şi diavol, nu există împăcare între om şi păcat.Diavolul aleargă în jurul fiecăruia dintre noi căutând ca să o schimonosească, să întineze, să distrugă, să nimicească Icoana lui Dumnezeu, Care este întru noi, ca să-l poată purta pe om după voia lui cea demonică şi nebună şi să-l înfunde în iad. De aceea în Evanghelie auzim de atâtea ori din gura Mântuitorului: Privegheaţi, privegheaţi asupra sufletelor voastre! (Matei 24, 42; 26,41). Sufletul este măreţia dumnezeiască
întru tine, mărirea dumnezeiască. Aceasta este cea mai de seamă valoare pe care o aveţi; cea mai de seamă valoare după Dumnezeu, în toate lumile, este sufletul omului. Ia aminte ce faci cu sufletul tău! El este nemuritor şi veşnic. Unde va merge sufletul tău depinde de tine: va merge, oare, în veşnică Împărăţie a Cerurilor sau în întunericul veşnic, în iad – depinde de libera ta voie. Ia aminte cum trăieşti! Ştii cine eşti: măreţia dumnezeiască în această lume. Îţi cunoşti vrednicia, trăieşte potrivit cu ea. Iar pe aceasta întotdeauna o păzeşte numai Domnul Hristos, Sfânta Sa Biserică şi toate sfintele puteri pe care El i le-a dăruit. Iată, Domnul i-a dăruit Bisericii toate mijloacele şi puterile, pentru ca să păstrăm întru noi această măreţie dumnezeiască şi să o sporim până la cea mai înaltă măsură. Ne-a dăruit Sfintele Taine şi sfintele virtuţi. Iată, ce este sfântul post! Sfântul post este curăţirea sufletului, curăţirea icoanei din suflet de noroiul păcatelor, de smogul patimilor, de mâlul viciilor, dacă omul voieşte cu sinceritate să-şi curăţească sufletul înaintea lui Dumnezeu, să curăţească icoana sufletului său care este cu totul mânjită şi cel mai adesea stricată de păcate. Domnul i-a rânduit Sfintei Sale Biserici sfântul post, pentru ca în cursul postului să ne curăţim de orice întinăciune, să curăţim acest chip dumnezeiesc, această icoană a lui Dumnezeu din noi, pe care am pătat-o. Apoi, rugăciunea este recunoaşterea ajutorului lui Dumnezeu, a luminii cereşti ce se pogoară în sufletul nostru întunecat, pentru a scoate bezna întunecată a păcatelor din icoana sufletelor noastre. Ce este iubirea evanghelică? Ce este milostenia, ce este blândeţea, ce este smerenia? Toate acestea sunt puteri dumnezeieşti, sfinte virtuţi evanghelice pe care ni le-a dăruit Domnul Hristos, iar Biserica ni le dăruieşte şi ni le recomandă ca să ne curăţim sufletele de păcate şi să zugrăvim icoana, icoana lui Hristos în sufletele noastre. Culmea a toate este atinsă prin Sfânta Împărtăşanie. Sfânta Împărtăşanie prin care fiecare dintre noi ne împărtăşim – cu Cine? Cu Însuşi Domnul Hristos! Căci în Sfânta Împărtăşanie fiecare creştin Îl primeşte pe Dumnezeu întreg, Îl primeşte pe minunatul Domn Hristos, primeşte întregul Său Adevăr veşnic, întreaga Sa Dreptate veşnică, primeşte întreaga Sa Viaţa veşnică. De aceea, fratele meu, Sfânta Împărtăşanie este cel mai însemnat eveniment în viaţa fiecărui creştin, cel mai important. Prin ea tu primeşti neştirbit nemurirea lui Hristos în sufletul tău, Îl primeşti pe El întreg, primeşti Evanghelia Sa întreagă. Ia aminte cum trăieşti, până în ziua de astăzi. Nu sluţi chipul lui Dumnezeu din sufletul tău şi nu-L răni pe Domnul Hristos, Care prin Sfânta Împărtăşanie a intrat în sufletul tău. Nu-I împleti prin păcatele tale cunună de spini în jurul capului. Nu-I intina minunatul şi Sfântul Său Chip cu tina păcatelor tale, cu smogul patimilor tale. Ia aminte cum trăieşti! Dacă până astăzi ţi-ai îngăduit orice păcat, fie că ai furat, fie că ai săvârşit adulter sau ai fost iubitor de argint sau ai avut gânduri necurate în sufletul tău, osteneşte-te ca pe toate acestea să le respingi. Tu Îl săruţi pe Domnul – ce răspundere, ce lucru înfricoşat! Ştii, fiecare nou păcat al tău este o palmă peste Sfântul Său Chip, fiecare păcat al tău este o lovitură de moarte în icoana vie din sufletul tău. Sinucidere este aceasta. Te-ai împărtăşit, ai devenit purtător de Hristos, te-ai îndreptat, ţi-ai îndreptat viaţa. Nu îngădui în nici un fel ca aceste dorinţe să te ucidă. Gândurile cele rele aduc tulburare: luptă-te împotriva lor, nu te lăsa stăpânit de rău. Biruie răul cu binele! Biruie-l pe diavol
cu ajutorul lui Dumnezeu! Cu Dumnezeu suntem puternici, numai împreună cu Dumnezeu (Psalmul 60,12). Altfel, fără El, oamenii sunt molii şi ploşniţe, pe care diavolul le împrăştie cu unghia de la degetul mic. Noi suntem puternici numai împreună cu Domnul Hristos. Şi El stăpâneşte asupra vieţii noastre, asupra întregii vieţi de pe pământ. Fie ca El să ne curăţească de tot păcatul, de orice patimă, să ne izbăvească de orice diavol, de orice moarte, ca şi noi să fim pe pământ, cu adevărat, icoane vii ale lui Dumnezeu, ca omul să fie măreţie dumnezeiască pe pământ. Omule, frate! Nu uita niciodată că eşti un mic dumnezeu în facere! În facerea fiinţei tale ai icoana vie a lui Dumnezeu. Ia aminte cum trăieşti, ia aminte ce faci cu icoana lui Dumnezeu care este în tine. Ia aminte, omule! Omule! Omule! Căci, viaţa noastră îşi are începutul pe pământ şi ne duce înaintea prea luminatului Chip al lui Dumnezeu, ca acolo să dăm răspuns ce am făcut cu chipul lui Dumnezeu în această lume. Fie ca Bunul Dumnezeu să dăruiască inimii fiecăruia dintre noi toate darurile cereşti, toate virtuţile evanghelice: şi credinţa şi dragostea şi nădejdea şi rugăciunea şi postul şi răbdarea şi blândeţea şi smerenia, pentru ca să putem ţine piept în această crâncenă luptă pământească şi să păstrăm chipul lui Dumnezeu în sufletele noastre şi să plecăm din această lume în cea de dincolo spre Hristos Cel înviat. Iar până atunci, fie ca sfântul post să ne conducă spre Sfintele Paşti, spre Sfânta Înviere a lui Hristos – ca atâta timp cât vieţuim în trup să I ne închinăm Lui, Domnului Celui Înviat, Biruitorului păcatului, al morţii şi al diavolului, Lui, Celui ce a dăruit Viaţa veşnică şi trupului şi sufletului nostru. Aceluia, numai Lui, fie-I slava şi cinstea veşnică, acum şi în vecii vecilor. Amin. (din: Cuviosul Iustin de la Celie, Cuvinte despre veşnicie – predici alese, Editura Egumeniţa, 2013)
Duminica Ortodoxiei - Predici ale Sfântului Ioan de Kronstadt în prima duminică din Postul mare. Noi suntem ortodocşi în care nu este vicleşug?
Cuvânt în Duminica Ortodoxiei Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug. (În 1, 47) Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit aşa despre Natanail, israilitean care locuia în Cana Galileii, atunci când acesta, la sfatul cunoscutului său Filip, s-a dus la Iisus Hristos ca să vadă dacă EI este Mesia făgăduit Iui Israil. Filip i-a zis lui Natanail: „Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret.” Şi i-a zis Natanael: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” Filip i-a zis: „Vino şi vezi”. Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug”. Natanael I-a zis: „De unde mă cunoşti?” A răspuns Iisus şi i-a zis: „Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin”, adică: „ştiam toate gândurile tale, credinţa ta, aşteptarea lui Mesia, slujirea ta viitoare”. După cum se vede, Domnul, Cunoscătorul inimilor, a atins cea mai vie coardă din inima lui Natanail, cel mai sincer gând, cea mai sinceră dorinţă şi aşteptare a lui, aratând-i limpede dumnezeiasca Sa atotştiinţă şi iată, că Natanail a fost vânat la credinţa în Hristos. El strigă: Rabbi! Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui Israil şi se face ucenic al Lui sub numele de Bartolomeu - unul dintre cei doisprezece (v. În 1, 45-51).
Dar de ce în această duminică, care se numeşte Duminica Ortodoxiei, este rânduit de către Biserică să se citească tocmai această Evanghelie, în care se istoriseşte ceea ce a vorbit Domnul cu Natanail? Deoarece în cuvintele Domnului către Natanail este arătat caracterul adevăratului creştin ortodox şi îndeobşte, caracterul adevăratei Biserici ortodoxe a lui Hristos. Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug, a spus Domnul despre Natanail, adică „iată un om care gândeşte, cugetă, crede, nădăjduieşte, vorbeşte şi făptuieşte drept, fără ocolişuri şi cu tărie”, deoarece Natanail a crezut drept, deodată, că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi după aceea nu s-a mai clintit niciodată în credinţă şi în nădejde, nu şi-a mai schimbat gândurile cu privire la Dumnezeiasca Lui Persoană. Nu aşa trebuie să fie şi creştinul adevărat? Nu aşa trebuie să fie toată obştea de Dumnezeu rânduită a creştinilor ortodocşi? Nu trebuie să fie aşa cum şi este Biserica ortodoxă? Ce laudă înaltă pentru Natanail din partea Celui care cercetează inimile şi rărunchii este cuprinsă în cuvintele: Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug! Ce laudă înaltă pentru creştinul despre care Domnul a zis: „Iată creştin adevărat, întru care nu este vicleşug” şi pentru Biserica despre care Domnul zice: „Iată Biserică întru care nu este vicleşug, întru care nu sunt deşarte născociri omeneşti, care este adevărată în toată învăţătura sa, în toate Tainele sale, în toate slujbele sale, în toată cârmuirea sa, în toată alcătuirea şi rânduiala sa”. Or, tocmai aşa sunt toţi sfinţii noştri, aşa este toată Biserica ortodoxă, de la începutul ei şi până acum, precum dă mărturie istoria nepărtinitoare a Bisericii şi Dumnezeu însuşi, prin feluritele semne şi minuni care se fac în Biserică. Ea este, potrivit Apostolului, stâlpul şi întărirea adevărului (I Tim. 8, 15), este Biserică slăvită, fără pată sau zbârcitură sau altceva de acest fel (Efes. 5, 27). Şi prin ce nevoinţe sângeroase, prin ce lupte cu vrăjmaşii adevărului, prin câte şi cât de crâncene morţi ale râvnitorilor curăţiei, sfinţeniei şi ortodoxiei credinţei şi Bisericii am dobândit noi, fraţilor, ortodoxia credinţei noastre, care ne călăuzeşte la viaţa veşnică! Pentru păstrarea şi apărarea patriei noastre şi a credinţei ortodoxe au fost vărsate râuri de sânge de către ostaşii şi căpeteniile noastre, care au luptat şi cu păgâni şi cu mahomedani şi cu creştini străini de Biserica ortodoxă şi pentru păstrarea şi apărarea credinţei ortodoxe au fost vărsate râuri de sânge apostolesc, prorocesc şi mucenicesc, multe suferinţe au fost răbdate de cuvioşii Părinţi şi de alţi luptători pentru credinţă. Ce facem însă noi, fiii Bisericii ortodoxe? Păzim această moştenire nepreţuită care este credinţa ortodoxă, urmăm învăţăturii, poruncilor, regulilor, rânduielilor, îndrumărilor ei? Ne place să aducem lui Dumnezeu slujbă - rodul buzelor, care prea slăvesc numele Lui (Evr. 13, 15)? Ne înnoim prin aceasta, ne sfinţim zi de zi, ne îndreptăm, căutăm să ajungem la desăvârşirea spre care năzuiau sfinţii? Ne desăvârşim în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele? Ne preţuim credinţa? Credem că este o uriaşă milă dumnezeiască, cel mai mare şi mai dintâi bun din viaţa noastră faptul că avem fericirea de a face parte din Biserica ortodoxă, care este una, sfântă, sobornicească şi apostolească? Ce vom răspunde la întrebările acestea, dacă e s-o facem după conştiinţă? Spre ruşinea noastră, va trebui să mărturisim că mulţi, mulţi din creştinii ortodocşi nu numai că nu au credinţa ortodoxă în inimă şi în viaţă, ci nu o au nici măcar pe limbă: La ei s-a evaporat de tot ori s-a prefăcut într-o nepăsare desăvârşită faţă de orice credinţă, fie aceasta catolică, luterană, iudaică, mahomedană sau chiar păgână.
De la mulţi auzim că în orice credinţă putem plăcea lui Dumnezeu, de parcă orice credinţă ar fi plăcută Lui şi de parcă minciuna şi adevărul, dreptatea şi nedreptatea sunt pentru El totuna. Iată în ce hal a ajuns la mulţi necunoaşterea credinţei noastre, necunoaşterea duhului şi istoriei Bisericii noastre, înstrăinarea de viaţă şi de slujirea ei, iată în ce hal a ajuns de întunecată concepţia despre Ortodoxie, despre neortodoxie şi eterodoxie! În ziare scrie că undeva în Rusia, la un examen, o persoană oficială a numit „aberantă” istorisirea despre ducerea lui Isaac ca jertfă. Acesta este întuneric, haos, ignoranţa distrugătoare! Ca mădular al Bisericii, creştinul trebuie să cunoască credinţa sa şi să se străduiască a trăi potrivit credinţei, a se mântui prin credinţa sa, fiindcă vrăjmaşii mântuirii noastre nu dorm, ci caută în fiecare clipă pierzania noastră şi să nu-şi lase credinţa ca pe ceva ce constituie doar specialitatea unui cerc restrâns de oameni sau ca pe o jucărie inutilă, bună doar pentru vârsta copilărească sau ca pe ceva potrivit doar plebei inculte. Celor ce îşi închipuie aşa ceva nu le-ar strica să îşi amintească venerabila vechime a credinţei noastre, care este de o vârstă cu neamul omenesc şi obârşia ei, care este nemijlocit de la Dumnezeu, şi faptul că în această credinţă au trăit şi s-au mântuit oameni de orice neam, tagmă şi stare: împăraţi slăviţi şi filosofi înţelepţi, legiuitori şi mari retori, oameni de seamă şi oameni simpli, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei, toţi câţi alcătuiesc adevărata frumuseţe şi slavă a omenirii. Trebuie spus, spre slava credinţei ortodoxe şi că nici o religie în afară de ea nu îl poate aduce pe om la desăvârşirea morală, altfel spus la sfinţenie şi la desăvârşita săvârşire a ceea ce este pe placul lui Dumnezeu, precum arată şi istoria Bisericii, şi rămăşiţele nestricăcioase, făcătoare de minuni, ale plăcuţilor lui Dumnezeu şi minunatele nevoinţe ale sfinţilor Bisericii ortodoxe, prin care aceştia au plăcut lui Dumnezeu cu desăvârşire, fiind încă din timpul vieţii străvăzători şi făcători de minuni. După bunul simţ aşa şi trebuie să fie: la desăvârşire poate duce doar credinţa desăvârşită dimpreună cu toate puterile dumnezeieşti, cu toate armele duhovniceşti împotriva trupului pătimaş, a lumii şi a diavolului. Iar dacă acum mulţi din creştinii ortodocşi trăiesc mai rău decât mahomedanii şi decât păgânii, aşa încât nu demult, în Petersburg, capul mahomedanilor din Rusia şi-a lăudat public coreligionarii pentru faptul că între ei nu se află asemenea păcătoşi ca între creştini, care atentează la viaţa ţărilor, bineînţeles că această viaţă cu adevărată păcătoasă a creştinilor nu trebuie câtuşi de puţin imputata credinţei ortodoxe, care e neclintită în temeiurile adevărului şi sfinţeniei sale, după cum a făgăduit însuşi Mântuitorul şi dă mărturie istoria. Oamenii aceştia, deşi au ieşit dintre noi, nu au fost de-ai noştri cu adevărat, ci numai cu numele. Da, fraţilor, numai credinţa ortodoxă curăţeşte şi sfinţeşte firea omenească stricată de păcat, îi înnoieşte pe cei stricaţi, mai ales prin Tainele Botezului, Pocăinţei şi Împărtăşaniei; îi luminează pe cei întunecaţi, îi vindecă pe cei răniţi cu păcatele, îi încălzeşte pe cei îngheţaţi, cu harul Duhului Celui Sfânt îi bine înmiresmează pe cei împuţiţi de patimi; celor omorâţi le redă viaţa, uneşte iarăşi cu Dumnezeu pe cei despărţiţi de El, îi face din nou ai Lui pe cei Înstrăinaţi de El, îi întăreşte pe cei slăbiţi, îi reface şi îi împodobeşte pe cei slutiţi, îi ridică pe cei căzuţi, îi slobozeşte pe cei robiţi, îi umple de dragoste pe cei vrăjmaşi, cum a făcut cu Apostolul Pavel şi cu mulţi alţii, pe cei hulitori îi umple de slavoslovire necontenită a lui Dumnezeu, îi umple de nădejde pe cei deznădăjduiţi, îi mângâie pe cei descurajaţi, îi izbăveşte pe cei vinovaţi de osândă şi de pedepsirea din gheenă, îi împacă pe cei tulburaţi, îi întăreşte pe cei istoviţi, le dă lărgime celor strâmtoraţi, îi îmbogăţeşte cu
dreptatea pe cei nedrepţi, îi face simpli pe cei vicleni, îi face buni pe cei răi, îi îndreaptă pe cei stricaţi, îi face înfrânaţi pe cei lacomi, îi face curaţi pe cei curvari, îi face darnici pe cei zgârciţi, îi face înţelepţi pe cei fără minte, îi face cereşti pe cei lipiţi de pământ, îi face subţiri pe cei grosolani, îi face duhovniceşti pe cei trupeşti, îi face iubitori de Dumnezeu pe cei iubitori de materie, face lepădaţi de sine şi atotiubitori pe cei iubitori de sine, îi face asemănători cu Dumnezeu şi - o, minune! - dumnezeieşti pe cei asemănători dracilor! Iată ce minuni face credinţa ortodoxă în om! Vreţi să vă convingeţi de asta? Citiţi vieţile sfinţilor, istoria Bisericii şi veţi vedea limpede toate minunile acestea: veţi vedea lupi care s-au prefăcut în miei, curvari şi curve care s-au prefăcut în oameni drepţi şi deopotrivă cu îngerii, iubitori de arginţi care s-au prefăcut în milostivi, iubitori de plăceri care s-au prefăcut în înfrânaţi; veţi vedea oameni îmbrăcaţi cu puterea şi cu mărirea pământească în smeritul veşmânt al monahului. Iată creştini adevăraţi, iată îngeri în trup, iată pe pământ cetăţeni ai Cerului şi totodată slugi credincioase ale patriei pământeşti, la fel ca cei patruzeci de mucenici din Sevastia, care sunt pomeniţi în această zi! Iată ce poate face credinţa ortodoxă cu oamenii care o ţin cu adevărat şi urmează îndrumării ei! Dar în noi de ce nu pricinuieşte o asemenea schimbare mântuitoare? Din pricina puţinătăţii de credinţă sau necredinţei noastre, a uşurătăţii noastre, a stricăciunii şi lipsei de pocăinţă a inimii noastre; din pricina patimilor care s-au întărit în noi şi au pus stăpânire pe noi, din pricina faptului că mulţi nu s-au pătruns câtuşi de puţin de duhul şi de viaţa Bisericii, ci se ţin de ea slab şi mai mult de formă. Din aceleaşi pricini au luat naştere la noi şi toate viciile societăţii contemporane: omorurile, sinuciderile, incendierile, furtul avutului obştesc, luxul peste măsură, desfrâul, viaţa de risipă, goana după plăcerile de tot felul ale simţurilor. Ca să fim creştini ortodocşi adevăraţi, trebutie, mai întâi de toate, să avem împărtăşire vie, necontenită, cu Biserica ortodoxă, să luăm parte la rugăciunile, la învăţătura, la Tainele ei, să ne studiem cu râvnă credinţa, să ne pătrundem de duhul ei şi să trăim în el, să ne călăuzim după poruncile, rânduielile ei şi - cel mai însemnat lucru - să refacem în noi, prin pocăinţa adevărată şi adâncă, chipul adevăratului creştin ortodox, având ca pildă chipul sfinţilor vechi şi noi sau, şi mai bine, chipul însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, Care zice: v-am dat vouă Că precum am făcut Eu vouă să faceţi şi voi (În 13, 15), ca să zică şi despre noi Domnul cum a zis cândva despre Natanail: Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug! Amin. Cuvânt în prima Duminică din Postul mare, Duminica Ortodoxiei De acum veţi vedea cerurile deschise (În 1, 51) Iubiţi fraţi, iubite surori mă fericesc pe mine însumi şi vă fericesc pe mulţi dintre voi pentru negrăita milostivire dumnezeiască, pentru înnoirea duhovnicească primită prin nevoinţa rugăciunii, postirii şi pocăinţei, iar mai ales prin împărtăşirea cu Preacuratele şi de viaţă Făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului. Şi în această scurtă vreme aţi putut cunoaşte din proprie experienţă folosul postului şi al rugăciunii, ca să nu mai zic de folosul postirii, spovedaniei şi împărtăşaniei – dacă, bineînţeles, ne-am folosit fără făţărnicie de acest răstimp spre mântuirea noastră şi am îndeplinit cu sinceritate condiţia postirii: dacă ne-am înfrânat de la mâncarea şi băutura prisositoare, dacă ne-am rugat şi ne-am smerit fără prefăcătorie înaintea lui Dumnezeu şi a aproapelui, dacă am fost
milostivi, dacă ne-am dat seama de mulţimea nedreptăţilor şi nelegiuirilor şi ne-a părut cu adevărat rău pentru ele, dacă am luat hotărârea neclintită de a nu le mai săvârşi şi în fine dacă ni le-am recunoscut fără prefăcătorie şi am primit dezlegare şi iertare de ele, învrednicindu-ne să gustăm din hrana cea de viaţă făcătoare. Dar toţi am primit cu adevărat folos de la săptămâna care a trecut? Inimile noastre s-au apropiat, oare, de Dumnezeu, de Preacurata maică a Vieţii, de Biserică, de sfântul înger păzitor şi de sfinţii lui Dumnezeu? Cu adevărat am îndrăgit dreptatea şi virtutea şi am urât toată nedreptatea şi fărădelegea? Cu adevărat Îl iubim pe Dumnezeu, cu adevărat ne iubim aproapele? Simţim o mai mare înrudire duhovnicească între noi, cum se cuvine unor mădulare ale trupului celui unul al lui Hristos, unor mădulare ale lui Hristos? Fiindcă una e pâinea Tainei, un singur trup suntem cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim din una şi aceeaşi pâine (v. I Cor. 10, 17). Simţim, oare, cu inima că şuvoaiele fărădelegii nu se mai revarsă cu aceeaşi obrăznicie şi silnicie asupra sufletului nostru ca înainte de postire şi împărtăşire, au secat, oare, într-o bună măsură, am devenit, oare mai curaţi, mai liberi, mai liniştiţi, mai nepătimaşi, mai buni, mai blânzi, mai înclinaţi spre tot ce este bun şi folositor? S-a micşorat, oare, în noi lăcomia de plăcerile şi de câştigurile trupeşti? Am devenit mai blânzi, mai răbdători, mai îngăduitori faţă de aproapele? Am început, oare, să privim mai des spre Cer, spre patria noastră cea adevărată şi veşnică, şi să ne uităm cu mai puţină împătimire la toate cele pământeşti, înţelegând că acestea sunt vremelnice şi degrab trecătoare? Căci iată câţi dintre noi sunt răpiţi de moarte, care îşi ia neîncetat jertfele… Dacă aşa stau lucrurile, dacă am devenit mai buni şi mai înţelepţi, iarăşi mă fericesc pe mine însumi şi vă fericesc şi pe voi pentru marea milostivire dumnezeiască, şi totodată mă rog ca Domnul să întărească această bună aşezare şi dispoziţie a inimii în mine şi în voi - dar nimeni dintre noi să nu se lase amăgit de gândul viclean că acum, slava lui Dumnezeu, ne-am descărcat de povara păcatelor şi putem iarăşi să trăim aşa cum am trăit înainte şi să păcătuim aşa cum am păcătuit înainte (căci, zicem noi, „cine e fără de păcat?…”). Este adevărat, fraţilor şi surorilor, că nimeni nu-i fără de păcat, dar să trăim aşa cum am trăit şi să păcătuim la fel ca înainte, după ce ne-am înnoit prin pocăinţă şi împărtăşire, este necuviincios pentru creştin. Prin duhovnic, Sfânta Biserică îl povăţuieşte aşa pe orice om care se pocăieşte: „De toate acestea dator eşti să te păzeşti de acum înainte, de vreme ce te-ai botezat cu al doilea botez, după rânduiala Tainei creştineşti. Pune, dar început bun, cu ajutorul lui Dumnezeu şi mai vârtos te păzeşte ca să nu te mai întorci la greşalele pe care le-ai făcut, ca să nu fii de râs şi de batjocură diavolilor şi lumii, ci să trăieşti cinstit, şi drept şi evlavios, “ca să-ţi ajute Dumnezeu cu harul Său.” Iată, deci, ce-l îndeamnă Biserica pe cel ce s-a pocăit. De altfel, şi bunul simţ ne învaţă acelaşi lucru, căci cine vrea să se murdărească dinadins după ce s-a spălat? Numai porcul, după ce a fost spălat, se duce să se tăvălească iar în noroi; doar câinelui îi stă în fire să se întoarcă la vărsătura sa (v. II Ptr. 2, 22). Iată, te-ai făcut sănătos: de acum - să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva şi mai rău (În 5, 14), îi spune Domnul paraliticului vindecat. Şi cu noi se poate întâmpla ceva foarte rău dacă nu ne vom îngriji de virtute după pocăinţă; atunci, harul lui Dumnezeu ne va părăsi, din pricina nepăsării noastre şi a neluării-aminte la sine. Pocăinţa şi împărtăşania ne deschid Cerul şi Împărăţia Cerurilor,
pentru că, spune Domnul, cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică rămâne în Mine şi Eu în el (În 6, 54, 56). Şi atunci, cum să nu punem preţ pe darul primit - viaţa veşnică, rămânerea lui Hristos noi şi a noastră în El! Ni s-a deschis Cerul prin pocăinţă şi împărtăşanie, după cuvântul Scripturii: de acum veţi vedea cerurile deschise: ce minunată milostivire! Prin păcatele noastre a fost închis ca şi cu nişte zăvoare şi lacăte cât se poate de tari: să ne folosim, deci, de această milostivire dumnezeiască, atâta timp cât nu s-a închis încă în faţa noastră, căci numai Dumnezeu ştie dacă se va deschide pentru noi iarăşi după ce vom închide din nou prin păcatele săvârşite de bunăvoie. În faţa multora ea s-a închis pentru totdeauna. Fecioarele cele nebune băteau în porţile încuiate, zicând: Doamne! Doamne! Deschide-ne nouă, dar s-a zis: Adevărat zic vouă, nu vă cunosc pe voi - iar nouă tuturor ni s-a zis: Privegheaţi, dar, că nu ştiţi ziua, nici ceasul în care Fiul Omului va veni (Mt. 25, 11-13). Amin. (în: Sfântul Ioan De Kronstadt, Cuvinte la Postul mare, Editura Sophia, Bucureşti, 2013)
Gustarea lui Dumnezeu. Tâlcuirea duhovnicească a Părintelui Zaharia de la Essex la Evanghelia primei Duminici a Postului mare: “Mai mari decât acestea vom vedea”. Taina vieţii în Hristos ca neîncetată înnoire “O astfel de viaţă nu poate fi nici statică, nici plictisitoare, căci trăim în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi. Cei ce au gustat şi au văzut că Domnul este bun ştiu că energia Lui dumnezeiască insuflă neîncetat o nouă cunoaştere şi descoperă noi chipuri prin care inima se lărgeşte în Urcuşul ei către Dumnezeu. Ei ştiu că milostivirile Domnului se înnoiesc în fiecare dimineaţă”
Mai mari decât acestea vom vedea (I) O, Duhule Sfinte, drag eşti Tu sufletului. A Te înfăţişa este cu neputinţă, dar sufletul cunoaşte a Ta venire, şi Tu aduci pace minţii şi îndulcire inimii! Pentru noi, oamenii, nu există o tragedie mai mare decât a ne vedea înstrăinaţi de Duhul lui Hristos, căci fără legătura dragostei cu Dumnezeul şi Mântuitorul nostru totul este zadarnic şi lipsit de noimă. În Sfânta Evanghelie după Ioan găsim o istorisire minunată care ne ajută să pătrundem în taina cunoaşterii adevărului lui Hristos: chemarea la apostolat a ucenicilor Filip şi Natanael. Ea ne arată în ce chip ajungem să-L cunoaştem pe Ziditorul nostru, Atotputernicul Dumnezeu, Care pentru noi S-a deşertat pe Sine şi S-a îmbrăcat cu slăbiciunea omenească, ca prin această „slăbiciune” să ne mântuiască şi să ne dea puterea de a purta slava măreţiei Sale. Iar noi ştim că „slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât tăria oamenilor”.
Hristos îl găseşte pe Filip şi îi spune: „Urmează-Mi“. Porunca Domnului este de ajuns pentru ca Filip, om simplu şi lipsit de făţărnicie, să primească îndată chemarea Lui. Răspunsul grabnic, neşovăielnic al lui Filip este insuflat si de vederea Feţei Domnului, precum şi de energia dătătoare de viaţă a cuvântului Său, care oglindesc în chip desăvârşit dumnezeirea Lui. De asemenea, nu trebuie să uităm că în vremea aceea iudeii aşteptau cu osârdie şi cu mare nădejde venirea Izbăvitorului, urmând astfel evlaviei de veacuri a strămoşilor lor. Toate acestea au făcut cu putinţă desăvârşita ucenicie a lui Filip care, fără zăbavă, L-a urmat pe Hristos. De îndată ce focul dumnezeiesc al lui Hristos i-a aprins candela sufletului, nimic nu-l mai putea opri acum pe Filip să aprindă la rândul lui şi alte candele. Flacăra iubirii lui Dumnezeu se răspândeşte cu mare repeziciune de la o inimă la alta şi următoarea candelă ce avea să fie aprinsă a fost cea a lui Natanael. Totuşi, acesta n-a putut să-şi ascundă neîncrederea: cum este cu putinţă ca Mântuitorul să vină dintr-un orăşel atât de neînsemnat precum Nazaretul? Plin de înţelepciunea pe care o dobândise din întâlnirea cu Domnul, Filip îi răspunde simplu: „Vino şi vezi“. Într-adevăr, nu există răspuns mai bun decât acesta: „Vino şi verifică tu însuţi acest adevăr, iar dacă El este Adevărul, atunci îţi va fi cu neputinţă să te mai îndoieşti”. *** Dacă omul caută cu sinceritate şi în mod obiectiv adevărul, îl poate descoperi ca în orice ştiinţă, făcând un experiment. Din acest punct de vedere teologia se aseamănă stiinţelor empirice, unde mai întâi se formulează o ipoteză şi se concepe o teorie, iar apoi se fac experimente pentru a o verifica. Dacă ipoteza se confirmă, ea este recunoscută ca lege ce guvernează un anumit fenomen fizic. La fel se întâmplă şi în viaţa duhovnicească: învăţăm despre Dumnezeu şi despre căile Lui din experienţă, „punând la încercare” adevărul Său în relaţia noastră cu El. Atunci când adevărul cuvintelor Sale se confirmă, el devine singura lege care ne ocârmuieşte viaţa. Poruncile lui Hristos ne sunt date sub formă de ipoteză. De pildă, Domnul spune: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”, arătându-ne prin aceasta că numai cei ce îmbrăţişează plânsul cel duhovnicesc se vor învrednici de mângâierea nestricăcioasă a Mângâietorului. Hristos Se descoperă pe Sine făpturilor Sale care, fiind chipul lui Dumnezeu, sunt înzestrate cu raţiune şi libertate. În marea Lui bunătate şi milostivire, El ne îngăduie să-L punem la încercare prin voia noastră liberă, precum şi El ne cearcă inimile în fiecare dimineaţă şi în orice clipă. Într-adevăr, Domnul voieşte ca noi să venim la El cu o inimă lipsită de vicleşug, de bunăvoie şi fără prejudecăţi, şi să-L „încercăm” cu nevinovăţie, aşa cum a făcut Natanael. Dacă „venim şi vedem“, Dumnezeu nu va întârzia să ne dea mărturie despre Sine însuşi. Însă ne lasă pe noi să facem primul pas, să ne manifestăm dorinţa de a-L cunoaşte şi de a-L urma de bunăvoie şi cu toată inima. Negrăită este smerenia şi milostivirea lui Dumnezeu, iar cuvintele ce purced din gura Lui îl încurajează pe om săL „pună la încercare” pe Ziditorul său şi astfel să-L cunoască precum este. Însă, pe cei ce nu L-au încercat pe Dumnezeu, care nu au făcut experimentul lor cu Dumnezeu, Domnul „i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine“, după cum spune Sfântul Pavel în Epistola sa către Romani. Pentru om, cea mai mare nefericire este să rămână necercat la cuget şi la inimă, adică să nu fi „gustat” vreodată apropierea lui Dumnezeu, nici să se fi învrednicit de cunoaşterea Lui. Cea mai mare nenorocire în această viaţă este să ne lăsăm înşelaţi cu privire la Dumnezeu şi să nu ajungem să „gustăm” sau să simţim Adevărul Lui. Cuvântul grecesc δοκιμος, derivat de la verbul δοκιμαζω,
folosit de Sfântul Pavel în Epistola către Romani (1, 28), înseamnă: „cel ce a gustat şi a do-bândit cunoştinţă”. Tocmai această cunoaştere empirică nemijlocită a adevăratului Dumnezeu este teologia mistică a Bisericii noastre. Este cunoaştere mistică nu pentru că ar fi în vreun fel „ascunsă”, ci pentru că nu este exterioară omului, ci este trăită de către „omul Cel tainic” al inimii ca dar al Duhului Sfânt. O astfel de cunoaştere a lui Dumnezeu nu se poate dobândi prin simţuri, căci Dumnezeu nu poate fi văzut cu ochii trupeşti, nici Cunoscut de către mintea omenească. Omul nu trebuie decât să vrea să facă acest experiment: dacă primeşte cuvântul lui Hristos şi-l împlineşte în viaţa sa, va putea verifica apoi lăuntric adevărul acestui cuvânt şi-l va îmbrăţişa cu toată inima, statornicindu-l drept legea fiinţei sale. Atunci i se vor deschide ochii duhovniceşti, iar inima i se va trezi la credinţa care devine astfel „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”. Precum trupul este înzestrat cu simţul pipăitului, al auzului şi al văzului, tot aşa şi sufletul omului, inima lui işi are simţurile sale. Când omul îmbrăţişează pocăinţa şi trăieşte potrivit cuvântului lui Hristos, simţurile lui duhovniceşti prind viaţă şi el începe să-L vadă pe Dumnezeu, să-L cunoască, să-I audă glasul şi să-I simtă prezenţa în chip negrăit. Pe Dumnezeu nu-L putem cuprinde cu mintea, nici percepe prin simţuri, dar Îl putem simţi şi trăi în inima noastră. Inima omului este sălaşul mult dorit al Domnului, iar când Acesta vine să locuiască într-însa, omul simte că se află în întregime în Duhul lui Dumnezeu; începe să preţuiască limba lui Dumnezeu, învaţă să vorbească cu El şi să-I asculte cuvântul. Cu adevărat, neasemuite sunt căile prin care ne împărtăşim de Dumnezeu! Filip îl cheamă pe Natanael „să vină şi să vadă”, sau cum citim în Vechiul Tes-tament, „să guste şi să vadă“. Am putea spune, de asemenea, „să guste şi să cunoască”. Dar oare ce să cunoască? Să cunoască că Hristos este Domnul, că Domnul este dulce şi bun şi că nu există altul asemenea Lui. Domnul Se apropie de fiecare om în chip diferit, ca să trezească în el dorinţa de a se dărui cu toată inima milostivului Dumnezeu. Vedem aceasta din cuvântul cu care Mântuitorul l-a întâmpinat pe Natanael. În majoritatea cazurilor, pentru a-i putea împărtăşi omului viaţa cea veşnică, Domnul începe prin a Se smeri pe Sine înaintea lui. Cu Natanael însă El procedează altfel: în loc să Se smerească pe Sine, Hristos îi dezvăluie acestuia ascunzişurile inimii sale, vădind aroganţa cu care sa apropiat de El („Din Nazaret poate fi ceva bun?“) şi strivind-o, însă nu prin cuvinte mustrătoare, ci printr-o neprefăcută blândeţe: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug!” Când Dumnezeu ne striveşte părerea de sine, ne dăruieşte totodată şi puterea să ne tămăduim de ea, în timp ce dacă am merge la un psiholog şi i-am descoperi rănile noastre sufleteşti, acesta ar face probabil o analiză impresionantă a stării noastre, dar am rămâne nevindecaţi. Căci numai Dumnezeu ne poate arăta sărăcia duhovnicească şi, vrând să ne mântuiască, ne insuflă şi ne dă puterea să ne lucrăm mântuirea fără a cădea în deznădejde. Atât de mare este dorinţa Iui Hristos de a-i împărtăşi lui Natanael viaţa şi adevărul Său, încât, după ce i-a descoperit mândria ascunsă, îl goleşte cu desăvârşire de ea. Numindu-l israelit în care nu este vicleşug, Domnul nu numai că îi striveşte aroganţa, dar recunoaşte totodată şi dreptatea inimii lui, căci în ciuda îndoielilor sale, Natanael se hotărâse să vină la Hristos, să-L vadă faţă către Faţă. De bună seamă, nu doar conţinutul cuvintelor lui Hristos, ci şi energia care le însoţeşte descoperă adevărul şi împărtăşeşte inimii omului harul ce purcede din Inima dumnezeiască a Domnului Iisus. Viaţa în Hristos este asemenea unui iceberg: numai vârful i se poate vedea, însă în puterea lui
Dumnezeu stă ascunsă o negrăită măsură a harului pe care El o împărtăşeşte inimii omului potrivit Credinţei lui. Cuvântul Domnului a trezit şi a înviat sufletul lui Natanael. Totuşi, îndrăzneala nu-l părăseşte, căci il întreabă pe Hristos: „De unde mă cunoşti?” Atunci Domnul continuă să i Se descopere: „Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin“. Aceste cuvinte fac referire la prorocia lui Zaharia din Vechiul Testament, unde „a fi sub smochin” înseamnă a cerceta neîncetat Legea şi cuvântul lui Dumnezeu. Căci Domnul ştia că Natanael cerceta neobosit Scripturile, căutând cu râvnă fiecare urmă a prezenţei lui Dumnezeu în cuvântul Său scris. Cuvântul rostit al Cuvântului lui Dumnezeu întrupat trebuie să fi răsunat adânc în inima lui, de vreme ce îi fusese adresat personal şi i se potrivea în chip desăvârşit. În clipa aceea Natanael nu putea decât să se recunoască învins, căci inima îi fusese înştiinţată de adevărul Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu. El îşi pecetluieşte înfrângerea prin propriul său „Amin”, mărturisind: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel“, ceea ce înseamnă: „Cu adevărat, Tu eşti Cel pe Care îl căutam în Scripturi sub smochin. Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, împăratul lui Israel, Răscumpărătorul lumii”. De îndată ce Natanael şi-a mărturisit credinţa în dumnezeirea Nazarineanului, Domnul întăreşte adevărul născut în inima lui prin cuvintele: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea“. Mare este puterea acestui cuvânt, căci este rostit de Atotputernicul Dumnezeu şi dezvăluie esenţa vieţii omului în Hristos - o viaţă dinamică ce nu cunoaşte nici împuţinare, nici stagnare, o viaţă în care neîncetat vom vedea „lucruri mai mari”. Potrivit Sfinţilor Părinţi, în veacul ce va să fie îngerii înşişi vor creşte neîncetat întru plinătatea iubirii, iar această creştere nu va avea sfârşit. La fel poate spori şi omul în fiecare zi în cunoaştere şi har încă din viaţa aceasta. În Rai, Dumnezeu astfel S-a descoperit pe Sine omului, încât simpla vedere a Ziditorului său îl insufla pe Adam să urmeze virtuţilor şi vieţii Acestuia. După căderea în păcat, Dumnezeu, vrând să-l ridice pe om, a făcut din inima lui ţinta cercetării Sale: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Domnul doreşte însă ca şi noi să facem din El ţinta vieţii noastre, de aceea se cuvine să stăm la uşa milostivirii Sale şi să batem cu râvnă şi din toată inima. Acest lucru este însă cu putinţă numai dacă rămânem în prezenţa lui Dumnezeu, încercând să cultivăm în inima noastră o simţire duhovnicească şi dumnezeiască. Astfel va veni clipa când uşa inimii se va deschide şi atunci va începe praznicul lui Dumnezeu cu omul. Cel ce petrece neîncetat în prezenţa Domnului va cunoaşte în fiecare zi noi suişuri duhovniceşti în inima lui prin lucrarea dreptei Celui Preaînalt, adică prin harul Duhului Sfânt. În felul acesta împlinim porunca lui Dumnezeu de a-I aduce neîncetat o cântare nouă. O astfel de viaţă nu poate fi nici statică, nici plictisitoare, căci trăim în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi. Cei ce au gustat şi au văzut că Domnul este bun ştiu că energia Lui dumnezeiască insuflă neîncetat o nouă cunoaştere şi descoperă noi chipuri prin care inima se lărgeşte în Urcuşul ei către Dumnezeu. Ei ştiu că milostivirile Domnului se înnoiesc în fiecare dimineaţă. [va urma]
(din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015)
“Cântaţi Domnului cântare nouă …” - Arhim. Zaharia Zaharou ne descoperă “cum tânjeşte Dumnezeu ca noi să ne smerim pentru a ne putea dărui încă şi mai mult har”. Recunoştinţa faţă de Dumnezeu - Izvor nesecat de insuflare. “Ispita noutăţii” vs. dinamica nesfârşită a vieţii harului
“Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, devenim mai puternici şi in stare a ne împotrivi „întinăciunilor lumii”, întărindu-ne în legea lui Hristos care biruieşte legea păcatului ce lucrează în mădularele noastre. Marele foc curăţitor şi dătător de viaţă al lui Dumnezeu stinge în noi focul cel întunecat al lumii acesteia, îndepărtând întinăciunile şi stricăciunile ei şi păstrându-ne în prezenţa sfinţitoare a Domnului. Prin Sfântul Apostol Pavel Biserica ne îndeamnă să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a păstra viu Duhul lui Dumnezeu în noi…” Mai mari decât acestea vom vedea (II) Continuare de la: Gustarea lui Dumnezeu “[…] Din fire omul este înzestrat cu nevoia de a învăţa şi de a descoperi noi mijloace de cunoaştere, însă în starea lui căzută el caută să-şi satisfacă această nevoie gustând din fructul amar al patimilor. De aceea, atunci când îl părăseşte pe Dumnezeu şi se întoarce către lumea materială se face robul acesteia şi nu mai este în stare să intre în prezenţa Domnului şi să-I urmeze Lui. În pilda despre cina cea mare, vedem că cel ce cumpărase cinci perechi de boi a refuzat chemarea stăpânului casei pentru nici un alt motiv decât aparent urgenta lui nevoie de „a încerca” dobitoacele proaspăt dobândite. Această atitudine este tipică indeosebi pentru generaţia noastră, cu nestăvilita ei dorinţă de a intra în posesia celor mai noi informaţii sau tehnologii. Stapânitorul lumii acesteia astfel împovărează inima omului şi îi întunecă mintea, încât în cele din urmă acesta nu mai are puterea să stea înaintea lui Dumnezeu faţă către Faţă. Este firesc ca omul să vrea să sporească în cunoaştere şi să se dezvolte, dar se cuvine a face aceasta îndeosebi în tărâmul Duhului, pentru că acolo ne dăruieşte Dumnezeu înnoirea vieţii, singura „noutate” care are valoare veşnică. Ca să biruim ispita noutăţii în plan material trebuie să punem mereu un început nou în legătura noastră cu Dumnezeu. Domnul Se bucură când Îi cerem să ne arate noi căi de a ne apropia de El şi vine degrabă în ajutorul nostru, căci El însuşi doreşte să ne dăruiască un nou început, un nou har, o nouă prefacere a inimii prin care să ne înălţăm către Dumnezeu, sporind în cunoaşterea Lui. În fiecare zi la sfârşitul Utreniei, la Laude, spunem: „Cântaţi Domnului cântare nouă“.
Atunci când ne dăruim cu tot sufletul puternicului Duh al lui Dumnezeu, trăim în fiecare zi schimbările aduse de dreapta Celui Preaînalt, iar inima şi duhul nostru se înalţă neîncetat către El prin harul Său. De fiecare dată când izbutim să intrăm în prezenţa Lui, Dumnezeu ne reînnoieşte vederea duhovnicească, ne tămăduieşte inima şi ne împlineşte nădejdea, reîntregindu-ne fiinţa şi dăruindu-ne o tot mai adâncă cunoaştere a Sa prin rugăciune. Cântarea noastră cea nouă este, aşadar, o cântare de mulţumită şi de dragoste faţă de Dumnezeul nostru cel iubit. Nu mai suntem stăpâniţi de nimicitoarea dorinţă după plăcerile înşelătoare pe care ni le oferă şuvoiul nesfârşit al noutăţilor lumeşti ce condamnă sufletul la înfometare. Fireşte, ne putem folosi cu înţelepciune de aceste „unelte”, dar principalul nostru scop trebuie să fie a-L „încerca” pe Dumnezeu în fiecare zi, ca să sporim în cunoaşterea Lui. Potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel, cel ce nu L-a întâlnit şi deci nu L-a „gustat” vreodată pe Dumnezeu este cel mai văduvit dintre toţi oamenii, fiindcă este robul întunericului propriei sale voi. Dar dacă îl caută pe Dumnezeu şi gustă harul Lui, va trăi lucruri cu adevărat măreţe în viaţa sa şi va descoperi că înnoirea vieţii în Dumnezeu îi este mai de trebuinţă decât orice altă „noutate” pământească. În felul acesta legătura noastră cu Dumnezeu se adânceşte tot mai mult. (Sfântul Zosima a fost ispitit de gândul că pentru el nu mai există ceva nou în viaţa duhovnicească. Dar Dumnezeu l-a adus în pustiul de dincolo de Iordan, unde i-a dat cea mai mare lecţie prin Sfânta Maria Egipteanca.) Această creştere a sufletului va continua şi după moarte, când vom cunoaşte Adevăruri încă şi mai minunate despre Domnul nostru. Duhul Omului îşi află adevărata împlinire în cele ce sunt neclintite, absolute, nes-chimbate, într-un cuvânt, veşnice. Dumnezeu doreşte cu osârdie ca omul să se înalţe din putere în putere, din slavă în slavă. El îi dăruieşte toate ale Sale, căci nu suferă ca făptura pe care a zidit-o după chipul şi după asemănarea Sa să fie cu ceva mai prejos decât El Însuşi: „Toate ale Mele ale tale sunt“. Aceasta este voia Lui pentru noi, iar dacă ne supunem ei, nu numai că nu ne va mai stăpâni vreodată mulţumirea de sine, ci vom tânji a ne apropia tot mai mult de Dumnezeu, flămânzind şi însetând după dreptatea Lui. Tot cel ce-şi pregăteşte inima pentru această creştere dinamică în Hristos va vedea mereu „lucruri mai mari”, potrivit făgăduinţei Domnului. După ce am primit cuvântul lui Dumnezeu, după ce L-am cunoscut pe Domnul şi am gustat adevărul Lui, care a devenit acum singurul temei al fiinţei noastre, devenim sălaşul lui Hristos, al Cărui chip Duhul Sfânt îl întipăreşte în inima noastră. De fiecare dată când ne pogorâm mintea în inimă, aflăm acolo o comoară, mărgăritarul cel de mare preţ şi simţim dreapta lui Dumnezeu lucrând în noi prin puterea Duhului Sfânt. Atunci răspundem înălţând Domnului o nouă cântare de laudă şi ne ţinem cu tărie de poala hainei Lui, pentru ca Duhul Sfânt să poată lucra în inima noastră, care este acum deschisă harului Său. Cât de mult doreşte Domnul să-I aducem cântări noi! Cum tânjeşte El ca noi să ne smerim pentru a ne putea dărui încă şi mai mult har! Şi cu fiecare creştere a harului îi vom cânta o nouă cântare de laudă şi de mulţumită. Sfinţii Părinţi arată că recunoştinţa faţă de Dumnezeu este un izvor nesecat de însuflare, întrucât mintea şi inima încep să vadă tot mai limpede binecuvântările pe care Dumnezeu le revarsă asupra noastră, asupra semenilor noştri şi asupra întregii lumi. Niciodată nu-I vom putea mulţumi îndeajuns Domnului, şi cu cât îl lăudăm şi-L slăvim mal mult, cu atât mai larg se deschid cerurile înaintea
noastră. Prorocul Moise, şi împreună cu el toţi drepţii din toate vremurile, a cunoscut din cercare această lucrare minunată a Duhului lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune: „Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu“. Duhul lumii acesteia este duhul mândriei, care este potrivnic lui Dumnezeu, în timp ce Duhul Domnului deschide mintea şi inima omului spre cunoaşterea lu-crurilor minunate pe care El ni le-a dăruit. Atunci aducem neîncetat mulţumită lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale, chiar şi pentru aerul pe care-l respirăm, cum citim într-una din rugăciunile slujbei Botezului: „Tu spre răsuflare ai revărsat aerul.” Acest aer susţine viaţa noastră trupească. Există însă şi un altfel de „aer”, o adiere înmiresmată - suflarea Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu a suflat-o în faţa lui Adam în Rai şi prin care a inspirat neîncetat Biserica Sa, adunarea celor ce iubesc Numele Său şi smerita Lui arătare. „Mai mari decât acestea veţi vedea” nu se referă numai la creşterea veşnică a sufletului în Dumnezeu, ci şi la acele lucruri minunate pe care le descoperim în Persoana lui Hristos, a Cărui împărăţie este fără de sfârşit. După ce l-a recunoscut pe Natanael ca israelit, şi anume ca om duhovnicesc al cărui ochi lăuntric veghează neîncetat („Israel” înseamnă „mintea care-L vede pe Dumnezeu”), Domnul îi lămureşte apoi firea acestor „lucruri mai mari”: „Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii Iui Dumnezeu suindu-se şi coborânduse peste Fiul Omului”. Cu alte cuvinte, lucrurile mai mari aparţin lumii ce va să fie. De acum înainte Natanael îl va vedea pe Dumnezeu în Persoana lui Iisus Hristos în Care cerul şi pământul sunt unite ca printr-o scară pe care urcă şi coboară îngerii ce slujesc oamenilor. Natanael ştie acum că legea şi pildele Vechiului Testament şi-au aflat împlinirea în Persoana Domnului Hristos şi că acestea nu au fost decât o pregătire pentru a primi plinătatea descoperirii dumnezeieşti. Unirea lui Dumnezeu cu omul în Iisus Hristos este cu adevărat cea mai mare dintre toate minunile. După ce ne-am îmbrăcat cu Hristos în Sfântul Botez şi simţurile noastre duhovniceşti au prins viaţă, trebuie să le păstrăm vii şi lucrătoare prin ascultarea faţă de poruncile Domnului şi prin împărtăşirea cu Sfintele Lui Taine. Căci prin aceste simţuri duhovniceşti ajungem să înţelegem cu adevărat fiecare pas pe care îl facem în viaţa noastră şi învăţăm să recunoaştem în fiecare împrejurare lucrarea dreptei lui Dumnezeu, adică energia şi pronia Lui. De aceea se Cuvine să purtăm neîncetat în cugetul nostru această minune a învierii simţurilor noastre duhovniceşti, fiindcă ea reînnoieşte şi păstrează viu înlăuntrul nostru duhul recunoştinţei insuflat de Sfântul Duh al lui Dumnezeu. Ea ne ajută totodată să ne aducem mereu aminte de nesfârşita măreţie a dragostei Sale, cu care El cel dintâi ne-a iubit pe noi „pe când încă îi eram vrăjmaşi“. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, devenim mai puternici şi în stare a ne împotrivi „întinăciunilor lumii”, întărindu-ne în legea lui Hristos care biruieşte legea păcatului ce lucrează în mădularele noastre. Marele foc curăţitor şi dătător de viaţă al lui Dumnezeu stinge în noi focul cel întunecat al lumii acesteia, îndepărtând întinăciunile şi stricăciunile ei şi păstrându-ne în prezenţa sfinţitoare a Domnului. Prin Sfântul Apostol Pavel Biserica ne îndeamnă să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a păstra viu Duhul lui Dumnezeu în noi, „ca să ne umplem de cunoaşterea voii Lui, întru toată înţelepciunea şi priceperea duhovnicească; ca să umblăm cu vrednicie întru Domnul, plăcuţi Lui în toate, aducând roadă în orice lucru bun şi sporind în cunoaşterea lui Dumnezeu”.
Acestea sunt „lucrurile mai mari” făgăduite nouă de Domnul. Părintele Sofronie scrie: Viaţa duhovnicească a unui creştin poartă un caracter deosebit de dinamic. Ea niciodată nu este statică: este nesfârşit de felurită în manifestările ei. Pe de o parte, aceasta îi vădeşte bogăţia, pe de alta, faptul că noi nu am atins încă desăvârşirea; în viaţa Dumnezeirii însăşi, Sfânta Treime, momentul dinamic şi cel static se contopesc într-o unime de neînţeles nouă. Şi în această „unime” se cuprinde adevărata neclătinare făgăduită tuturor celor ce vor fi adus adevărata pocăinţă. Aşadar, în Dumnezeu există două „momente”: un moment dinamic şi unul static. Momentul dinamic este acea viaţă de continuă creştere în Dumnezeu pe care am descris-o mai sus. Momentul static este desăvârşita pace şi odihnă în Dumnezeu, când omul se odihneşte în El prin har. În chip de neînţeles pentru noi, cele două aspecte se contopesc în Dumnezeu, iar omul se împărtăşeşte de amândouă prin har. Aceasta este starea sfinţilor în viaţa viitoare. Din făgăduinţele pe care ni le-a făcut Domnul înţelegem că omul se bucură de o deosebită cinste înaintea lui Dumnezeu. Totuşi, nu trebuie să uităm următorul lucru: dacă după ce am gustat din luminarea harului şi din taina veacului ce va să fie, ne întoarcem la căile lumii şi îngăduim vieţii noastre să decadă, atunci ne va fi cu neputinţă s-o mai reînnoim. Într-adevăr, „înfricoşător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu”, fiindcă neîndurătoare va fi judecata pentru cei ce nu se sârguiesc a rămâne credincioşi acelei vieţi minunate după care au însetat la început. Cele spuse mai sus sunt menite a ne spori insuflarea şi a ne ajuta să stăm neclintiţi înaintea lui Dumnezeu, cu frică şi cu smerenie. Frica lui Dumnezeu nu are hotar pe pământ, dar când ne temem de El cum se cuvine, cu credinţă şi cu dragoste, ne facem moştenitorii vieţii Sale, precum cântăm in Prochimenul mare: „Dat-ai moştenire celor ce se tem de Numele Tău“. Avem nevoie de frica lui Dumnezeu, aşa cum avem nevoie şi de mustrarea Lui, pentru ca duhul nostru să ardă neîncetat de dragostea Sa, iar viaţa Lui să devină a noastră nu numai aici pe pământ, ci şi în veacul viitor. Dreptul din credinţă va fi viu, iar noi vom fi număraţi impreună cu drepţii numai dacă vom reuşi să păstrăm până la sfârşit minunea unirii noastre cu Hristos. De asemenea, ne putem numi drepţi atunci când credinţa noastră, care de acum „este lucrătoare prin iubire desăvârşită”, adânceşte zi de zi cunoaşterea şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu. Atunci inima Domnului se uneşte cu inima omului pentru veşnicie şi omul cântă o cântare pururi nouă Stăpânului şi Izbăvitorului său. Astfel „săvârşim Sfinţenie în frica lui Dumnezeu” şi împlinim scopul pentru care El ne-a adus din întunericul nefiinţei la viaţă şi la cunoaşterea Lui. (din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015)
Mitropolit Augustin de Florina - Predică la Duminica Ortodoxiei – Sub pomul Ortodoxiei
„Te-am văzut sub smochin” (Ioan 1, 51) Astăzi este o mare sărbătoare. Astăzi este Duminica I din Post, Duminica Ortodoxiei. Dar ce este, iubiţii mei, Ortodoxia? Ortodoxia este întocmai precum aurul curat. Precum aurul e scos din cuptor şi ori de câte ori îl arzi este tot mai curat, aşa şi Ortodoxia noastră: este aur care a ieşit din cuptoarele cele duhovniceşti. Iar cuptoarele cele duhovniceşti sunt Sinoadele Ecumenice şi Locale. Aşadar,
Ortodoxia nu este rugina eresurilor, ci este aur curat, diamantul adevărului. Ortodoxia este soarele care străluceşte în Răsărit şi în Apus. Dacă am fi putut, iubiţii mei, să înţelegem ce este Ortodoxia, am fi iubit-o ca pe mama noastră. Ochii noştri s-ar fi umplut de lacrimi astăzi. Am fi ţinut sfintele icoane, am fi zis din inima noastră „Doamne, miluieşte”, şi am fi mulţumit lui Dumnezeu, deoarece nu ne-am născut în vreo altă ţară, ci ne-am născut în această patrie, în Elada, care miresmuieşte a Ortodoxie; deoarece ne-am născut din părinţi ortodocşi. De aceea cântăm: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?…” (Psalmul 76, 14). Ortodoxia! Câte teme deschide astăzi! Câte cărţi sfinte deschide astăzi! Câte minuni are să istorisească ziua de astăzi! Ce să spunem? Să istorisim ce este această credinţă a noastră? Să prezentăm biruinţele şi triumfurile de peste veacuri? Să înălţăm cinstitele steaguri ale Ortodoxiei, care sunt vopsite cu sângiuri? Să povestim istoria acestei zile sfinte şi să arătăm cum vreme de o sută de ani satana şi slujitorii lui au încercat să dărâme această sfântă Biserică a noastră, dar nu au putut, şi că în cele din urmă au fost nevoiţi să-şi mărturisească înfrângerea? Sau să spunem despre acei eroi ai credinţei noastre, patriarhii, împăraţii, împărătesele, monahii, egumenii, poporul anonim, care până la moarte s-au luptat pentru credinţa noastră ortodoxă? Ar trebui, fraţii mei, să avem mult timp. Ar trebui ca şi eu să am putere duhovnicească. Ar trebui să fiu un Hrisostom (un Gură de Aur) sau un Vasilie sau un înger zburător. Ar trebui ca şi voi să aveţi o mare voinţă, pentru a putea să istorisim măreţiile zilei de astăzi. Dar pentru că toate acestea nu există, vă voi ruga să acordaţi puţină atenţie la câteva detalii ale Evangheliei pe care am auzit-o astăzi. Ajunge şi un singur detaliu al Evangheliei ca să ne folosim duhovniceşte în această sfântă zi a creştinătăţii. Care detaliu? Hristos ne constituie în micul lui stat, pentru a predica cea mai mare revoluţie din lume. Şi cheamă pe unul din ucenicii Lui. Acest unul nu a fost Platon, nu a fost Aristotel, nu a fost unul din bărbaţii mari ai lumii antice, nu a fost om de ştiinţă, nu a fost înţelept, nu a fost bogat. Dar ce a fost? Un sărăcuţ. Era un pescar necunoscut, care-şi arunca mrejele în lac, ca să se întreţină pe el şi familia lui. Numele lui era Filip. Îl cheamă Domnul. Pentru că Hristos este magnetul, care atrage orice suflet nobil. Şi Filip a fost sedus imediat de dumnezeiasca faţă a Hristosului nostru. A rămas alături de el. Asculta dumnezeieştile Lui cuvinte. Vedea faţa Lui care strălucea mai mult decât soarele. Şi-a spus în sine: Am aflat izvorul, L-am aflat pe Dumnezeu! De atunci, Filip nu s-a liniştit. Aripi la picioarele lui, să alerge în stânga, în dreapta şi să răspândească această mare descoperire, că a aflat izvorul adevărului. Şi mai întâi de toate îl cheamă pe prietenul său duhovnicesc, pe Natanael, zicându-i: „Vino şi vezi” (Ioan 1, 47). Şi vine Natanael, gânditor şi cu multe îndoieli. Iisus, doar ce l-a văzut, îi zice: „Iată un om cu inima fără ură şi răutate” (Ioan 1, 48). Natanael răspunde: „De unde mă cunoşti?” (Ioan 1, 49). De unde mă ştii? Şi Hristos îi zice: „Te-am văzut sub smochin”. Natanael se nedumereşte şi se minunează. Înţelege că Cel care cunoaşte detaliile vieţii lui nu este nimeni altul decât Dumnezeu. Şi mărturiseşte: „Rabbi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu…” (Ioan 1, 50), Fiul lui Dumnezeu celui viu. Acest detaliu, fraţii mei, că Hristos l-a văzut sub smochin, aş vrea să-l avem în vedere ca pe o învăţătură a zilei de astăzi. După cum ştim cu toţii, Ţara Sfântă, Palestina, până astăzi este plină de smochini. Solul este ca şi al nostru, iar clima temperată. De aceea smochinului îi prieşte acolo şi pentru că are frunza lată pe
ramuri, ramurile smochinului se târăsc pe jos. Smochinul este smerit. Nu-şi înalţă ramurile cu mândrie în sus,ci ramurile lui cu frunzele late cad, iar jos – sub smochin, se formează un adăpost, un ascunziş. Acolo s-a dus Natanael. Era un obicei ca cei evlavioşi să meargă sub frunzarul smochinului şi acolo să-şi facă rugăciunea şi să citească în linişte Legea lui Dumnezeu. Te-am văzut sub smochin” (Ioan 1, 49). Adică în clipa în care ceilalţi aleargă în dreapta şi stânga şi pierd preţiosul lor timp în distracţii şi în lucruri deşarte, în clipa în care unul fură, în clipa în care altul adună comori, în clipa în care unul se afundă ca porcul în mocirlă, tu, Natanaele, timpul tău nu l-ai irosit în cele deşarte ale lumii, ci te-am văzut sub smochin îngenunchind şi rugându-te lui Dumnezeu şi citind legea Lui. „Te-am văzut sub smochin”. La acest cuvânt, fraţii mei, trebuie să luăm aminte. Câte ne învaţă! Acest cuvânt se potriveşte şi pentru noi. Pentru că şi nouă ne va zice Hristos: „Te-am văzut”. Dar unde ne-a văzut pe noi? Suntem noi sub smochin? Şi ce este smochinul? Vă întreb, fraţii mei. 1. Ne vede Hristos, împlinind sfânta Lui voie? Ne vede Domnul, sculându-ne dis-de-dimineaţă şi primul nostru cuvânt să fie: Dumnezeule, îţi mulţumim? Precum păsărelele, care atunci când se trezesc nu aleargă să caute de mâncare, ci cântă matinal, luminânda, zic „mulţumesc”. Facem şi noi la fel? Ne vede Dumnezeu făcând rugăciunea dimineaţa, la prânz, la masă că facem rugăciunea, seara că îngenunchem în faţa icoanelor şi ne facem iarăşi rugăciunea? 2. Ne vede că citim legea Lui, că luăm în mâini Evanghelia? 3. Ne vede Hristos că venim la biserică şi că adorăm sfânt numele Lui? Ne vede că mergem la spovedanie, că ne spunem păcatele? 4. Ne vede Hristos că ne împărtăşim cu Preacuratele Lui Taine? 5. Ne vede Hristos că deschidem portofelul şi pe ascuns ne milostivim de fratele nostru neputincios? Ca şi Sfântul Nicolae, care umbla noaptea pe străzi şi arunca în casele cele sărace micile economii ca să miluiască fetiţele sărace. Ne vede Hristos făcându-ne datoria? Fraţii mei! Aşa să trăim. Într-o zi, Hristos ne va spune: Creştine, „te-am văzut sub smochin” (Ioan 1, 51). Iar „smochin”, pom pe care nimeni nu va putea să-l dezrădăcineze, pom roditor, pom nemuritor, este Sfânta noastră Biserică. Sub acest pom să trăim cu toţii, mici şi mari. Iar pomul acesta este Ortodoxia, în care credinţă toţi să trăim, fraţii mei, zicând ceea ce vom auzi peste puţin timp: „Aceasta este Credinţa Apostolilor! Aceasta este Credinţa Părinţilor! Aceasta este Credinţa Ortodocşilor! Aceasta este credinţa care a întărit lumea” şi a mântuit-o. Amin. + Episcopul Augustin (Omilie a mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis, rostită în biserica Sfântului Constantin în Kolono, Atena, 18.03.1962)
Ieromonahul Makarios Simonopetritul - Duminica Ortodoxiei
Praznicul Ortodoxiei nu este o sărbătoare fixă transferată în ciclul mobil, ci ea a fost nemijlocit instituită, pentru a fi serbată în prima duminică din Postul mare, de către patriarhul Metodie al Constantinopolului cu prilejul celei de-a doua restaurări definitive a sfintelor icoane, pe 11 martie 843. Această sărbătoare solemnă, cea mai importantă dintre comemorările dogmatice
repartizate în cursul anului liturgic, nu s-a generalizat însă imediat, impunerea ei definitivă fiind atestată abia în secolul XI. La Constantinopol, după o Panihida ţinută la biserică din Vlaherne şi după privegherea de seară se făcea o lungă procesiune până la Sfânta Sofia, unde se celebra Liturghia, la sfârşitul căreia patriarhul oferea la patriarhie un mare banchet oficialităţilor Bisericii şi Imperiului. Aceste festivităţi erau un prilej de adunare a unui mare număr de "monahi şi de laici veniţi din provincii, marcând astfel puternic sfârşitul primei săptămâni a postului. Praznicul Ortodoxei s-a suprapus peste vechea comemorare a profeţilor Moise, Aaron şi Samuel, pe care Typikon-ul Marii Biserici o indică drept singura prăznuire a primei duminici din Postul Mare 55, atestată cel puţin în epoca patriarhului Gherman al Constantinopolului (+ 740), fiindcă sub numele său găsim în unele manuscrise un canon imnografic în cinstea profeţilor. Potrivit Kontakarion-ului de la Patmos 213 (secolul XI), Postul Mare era plin odinioară de comemorări biblice: în Săptămâna a II-a era comemorat Noe, în Săptămâna a IV-a jertfa lui Isaac şi Isaac însuşi în vinerea Săptămânii a V-a, astfel că aceste prăznuiri corespundeau lecturilor din cartea Facerii. Typikon-ul Marii Biserici nu face însă decât această singură aluzie la Vechiul Testament în timpul Postului Mare, a cărei origine, după Karabinov, ar fi mai puţin lectura cărţii Facerii, ca o amplificare a pericopei evanghelice citite la Liturghia acestei duminici (În 1, 44-52), unde se face limpede aluzie la profeţi. Aceasta ar aparţine unui vechi sistem de lecturi biblice, potrivit căruia Evanghelia după Ioan se citea în timpul Postului Mare, iar nu în timpul perioadei Penticostalului. Oricare ar fi motivele instituirii ei, această sărbătoare a prorocilor se potrivea perfect cu prima săptămână din Postul Mare şi cu atmosfera vechi-testamentară a sistemului lecturilor. În chip fericit ea n-a fost cu totul suprimată de sărbătoarea Ortodoxiei, rămânând în imnologie legată de aceasta într-un mod armonios şi pertinent din punct de vedere teologic, întrucât profeţii figurau anticipat întruparea pe care o manifestă icoanele: "Strălucit-a harul adevărului şi cele ce de demult s-au preinchipuit umbros, acum s-au săvârşit arătat. Căci iată Biserica, pe care o însemna mai înainte chipul cortului mărturiei şi care ţine credinţa dreaptă [ortodoxă], se îmbracă ca şi cu o podoabă mai presus de lume cu icoana după trup al lui Hristos; ca ţinând icoana Celui pe care-L cinstim, să nu rătăcim ...". Sfântul Ioan Damaschinul semnala deja, în discursurile sale despre icoane, analogia ce există între acestea şi vedeniile prorocilor; aceştia n-au privit vedeniile care le-au fost date cu ochii sensibili, ci cu "ochi duhovniceşti", ca şi apostolii pe Tabor, şi au văzut "icoane" ale lui Dumnezeu, nu fiinţa Sa. Ca întreaga Lege şi prescripţiile sale, aceste vedenii care anunţau tipologic bunurile viitoare erau "imagini" a ceea ce avea să fie dezvăluit pe deplin prin întrupare. După sfâşierea perdelei templului, prefigurările s-au destrămat şi vedeniile profeţilor au fost înlocuite de icoane: reprezentări analogice şi actualizare efectivă a prezenţei ipostatice a Cuvântului întrupat şi a sfinţilor. Vedeniile profeţilor, ca şi cele ale lui Moise, Isaia sau Iezechiel, erau prefigurări ale întrupării "Icoanei naturale a Tatălui", pe care o reproduce imaginea sacră creştină; astfel, ele pot fi privite drept icoane ale acestor icoane, iar prorocii pot fi celebraţi împreună cu sfintele icoane în Duminica I a Postului Mare. Praznicul restabilirii icoanelor a fost intitulat Triumful Ortodoxiei, căci marca sfârşitul a 120 de ani de lupte şi dispute de mai multe ori reluate şi cu importante consecinţe pentru definirea identităţii Bisericii Ortodoxe şi a statului bizantin; dar şi, pe un plan mai general dogmatic, pentru că iconoclasmul reprezenta punctul final şi consecinţa tuturor ereziilor hristologice. De aceea, cel de-al doilea Sinod de la Niceea (787) a fost privit drept pecetea celor şapte mari Sinoade Ecumenice. Desigur, ulterior vor apărea multe alte erezii, dar ele toate vor putea fi respinse de definiţiile
dogmatice ale celor şapte Sinoade Ecumenice şi de teologia ortodoxă a venerării icoanelor. Aşa cum se exprimă foarte vechiul tropar al praznicului Ortodoxiei, venerarea icoanei lui Hristos e o mărturisire a întregii Iconomii dumnezeieşti şi semnul supunerii credinciosului faţă de integralitatea învăţăturii Bisericii: "Preacuratei Tale icoane închinându-ne, Bunule, cerem iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule. Căci de bunăvoie ai voit a Te sui cu trupul pe Cruce, ca să izbăveşti din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai plăsmuit. Pentru aceasta cu mulţumire strigăm Ţie: Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea!". Icoanele restaurate sunt privite de imnografii noştri drept "podoaba Bisericii" şi pecetea Ortodoxiei. De aceea, de la celebrarea particulară a icoanelor s-a trecut rapid la o sărbătoare a Ortodoxiei în general, instituită definitiv o dată cu a doua jumătate a secolului XI. Synodikon-vl Ortodoxiei, al cărui strat iniţial privitor la icoane trebuie atribuit patriarhului Metodie însuşi, s-a îmbogăţit începând din secolul XI cu numeroase anatematisme formulate împotriva noilor erezii de sinoade cohstantinopolitane reunite sub împăraţii Comneni. Au inserate şi decizii ale unor sinoade locale, iar în secolul XIV anateme împotriva , lui Varlaam, Achindin şi adversarii isihasmului, astfel încât acum Synodikon-ul apare mărturia fidelă a tradiţiei dogmatice bizantine şi a continuităţii ei în timp şi în spaţiu. Lectura sa solemnă devenise un adevărat oficiu liturgic în sine. Iniţial (în secolele IX-X), aceasta avea loc la Liturghie între "Sfinte Dumnezeule" şi lectura din Apostol. Apoi, dezvoltându-se în lungime şi în importanţă, se făcea după concedierea de la Utrenie şi procesiunea în timpul căreia se cântă un canon al Sfântului Metodie despre restaurarea sfintelor icoane (redactat probabil în 843 şi atribuit pe nedrept Sfântului Teodor Studitul 80). Odinioară, Synodikon-ul era declamat din amvon cu aceleaşi formule de introducere ca şi Evanghelia. Triodul grec nu mai are această rubrică, prezentându-l drept lectura unei omilii. El indică totuşi răspunsurile poporului care trebuie să puncteze lectura sa cu exclamaţii "Anatema să fie!" sau "Veşnică pomenire!" după cum sunt menţionaţi ereticii sau apărătorii adevăratei credinţe Această participare a comunităţii la proclamarea Ortodoxiei poate fi legată de învăţătura ortodoxă, potrivit căreia, în ultimă instanţă, poporul însuşi e garantul unităţii tradiţiei şi validităţii Sinoadelor Ecumenice. Proclamarea Synodikon-ului în mănăstiri şi în catedrale are în conştiinţa ortodoxă o valoare cu adevărat "sacramentală"; aşa cum scria un episcop rus, el este "Taina înnoirii duhovniceşti, Sfânta Taină a întăririi în adevăr". Triumful Ortodoxiei asupra ereziei e o eliberare, o înnoire, o primăvară duhovnicească. Biserica străluceşte atunci cu "strălucirea dogmelor" în bucuria şi lumina harului. Această proclamare poate fi supusă şi unei transpuneri duhovniceşti, putând fi privită ca un adevărat exorcism al ereziilor ce încolţesc în fiecare din cei ce încă nu şi-au curăţit cu totul patimile, căci în definitiv erezia nu e decât varianta intelectuală a acestor patimi. Prin definiţie, erezia divizează şi separă, în timp ce credinţa ortodoxă strânge în unitate şi sobornicitate membrii Trupului lui Hristos 86. Ea este semnul împăcării cosmice a tuturor făpturilor trupeşti şi netrupeşti în participarea lor armonioasă la unitatea divino-umană şi la plinătatea cunoaşterii Adevărului pe care-l are Biserica. "Pustie şi pământule, bucuraţi-vă, munţi picuraţi şi dealuri săltaţi, căci Hristos, Cuvântul, a dat pace celor de pe pământ şi sfintelor biserici unitatea credinţei". Semnificaţia acestei sărbători, ca şi cea a Sfântul Grigorie Palama, în iconomia duhovnicească a Triodului stă tocmai în această concepţie despre unitatea în credinţă. Armonia creştinilor uniţi în
credinţa lor în acelaşi Hristos e condiţia necesară pentru celebrarea duhovnicească a praznicului Ortodoxiei şi pentru a duce un post folositor. Ortodoxia apare din plin în cateheza Triodului, căci, potrivit Sfântului Vasile cel Mare, ea face parte din virtuţile monahului şi ale adevăratului creştin. Mărturisirea dreptei credinţe e, potrivit Sfântului Grigorie din Nazianz, o "sfinţire a limbii" şi, prin urmare, curăţirea minţii raţionale. În timp ce erezia decurge în fond din mândria minţii nerăstignite şi netransfigurate, Părinţii leagă Ortodoxia de smerenie şi de înfrânare, adică de orice virtute care adună fiinţa pentru a o face să urce spre Dumnezeu. "O credinţă tare este maica lepădării", spunea Sfântul Ioan Scărarul. Nu ne-am putea astfel angaja în viaţă duhovnicească rezumată în Postul Mare, fără să fi fost întăriţi încă de la începutul acestuia în credinţa ortodoxă. "Pe acestea [arhetipurile lucrurilor stricăcioase] le vom vedea, dacă vom duce o viaţă dreaptă şi ne vom îngriji de credinţă dreaptă, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul". Fiindcă este cu neputinţă să găsim pe Hristos, plinătatea virtuţilor, fără mărturisirea exactă a "ceea ce este El" şi alipirea totală de Trupul Său tainic, pentru că numai credinţă ortodoxă afirmă realitatea indumnezeirii şi a participării trupului şi sufletului omului la viaţa dumnezeiască, fără să existe contopire a firilor. Faptele ascezei practicate în timpul Postului Mare reprezintă, aşadar, manifestarea şi strălucirea adevăratei credinţe confirmate de lectura Synodikonului. "... credinţa fără fapte e moartă şi lipsită de consistenţă, iar faptele fără credinţă sunt deşarte şi nefolositoare. Harul Duhului a reunit astăzi, în acest timp de post şi nevoinţa pentru virtute, vestirea celor ce au împărtăşit cu credinţă cuvântul dreptei credinţei şi lepădarea celor care n-au vrut să-1 împărtăşească cu credinţă, ca noi înşine să ne grăbim, cum se cuvine, atât spre una, cât şi spre cealaltă: arătând adică credinţă prin fapte şi dobândind folosul ostenelilor noastre prin credinţă". Duminica Ortodoxiei şi lectura Synodikon-ului pot fi, aşadar, privite ca o transpunere în Triod a recitării Simbolului de credinţă niceo-constantinopolitan la Liturghie, înaintea anaforalei". Desigur, Synodikon-ul e mai dezvoltat decât Crezul, vizând cazuri de erezie şi persoane precise, în marea lor majoritate dintr-o epocă posterioară iconoclasmului. Pe de altă parte, el se înscrie într-o scară temporală mai vastă, fiindcă pentru a ne cumineca trebuie să aşteptăm 40 de zile, în timp ce Crezul precede doar cu puţin Euharistia; în ambele cazuri însă scopul rămâne acelaşi: exprimarea unităţii adunării creştine în credinţă în Acelaşi Hristos, pe care o pecetluieşte Cuminecarea euharistică. În dimensiunea pregătirii în vederea Paştelui şi a catehezei baptismale a Triodului, praznicul Ortodoxiei reprezintă, aşadar, un element fundamental şi prima etapă a incorporării în Hristos şi Patimăa Sa. "Creştin este - spune Sfântul Ioan Scărarul - cel ce imită pe Hristos pe cât e cu putinţă oamenilor prin cuvinte şi fapte şi crede cu o cugetare dreaptă şi neprihănită în Sfânta Treime".
Sfântul Teodor Studitul despre săptămâna întâia a Postului mare
Cuvântul 47: În Miercurea din săptămâna întâia a Postului mare: despre post, despre curăţenie şi despre ferirea de patimi Fraţilor şi părinţilor. Aceste zile ale postului, între celelalte zile ale anului, sunt întocmai ca un liman lin, la care aleargă toţi şi află linişte duhovnicească; nu nu-mai monahii, ci şi mirenii, mici şi mari, boieri şi săraci, împăraţi şi preoţi. Căci pentru orice neam şi pentru orice vârstă, această vreme este foarte folositoare şi mântuitoare. La oraşe şi sate se potolesc toate tulburările şi prisosesc laudele către Dumnezeu, cântările sfinte, milosteniile şi rugăciunile. Astfel, Dumnezeu se face blând, lesne iertător, dăruieşte pace sufletelor noastre şi iertare păcatelor, bine-înţeles numai de ne vom întoarce către El din toată inima, căzând la El cu frică şi cu cutremur. Creştinii din lume au dascălii lor, adică arhierei şi păstori care îi povăţuiesc şi-i învaţă. Căci după cum cei ce se luptă au nevoie de îndemnători, aşa şi cei ce postesc au nevoie de mângâierea
lacrimilor. Aşa şi eu de vreme ce prin dragostea voastră sunt proiestos şi egumen, am datoria să vă spun cuvinte folositoare pentru postul care este hrana sufletului. Zice apostolul: „Cu cât trupul slăbeşte şi se vestejeşte de osteneala postirii, cu atât sufletul întinereşte din zi în zi, se luminează şi se face foarte frumos, după podoaba ce ne-a dat Dumnezeu dintru început". Iar când se face curat şi frumos prin post şi pocăinţă, şi Dumnezeu îl iubeşte şi locuieşte într-însul, precum zice Domnul: „Că eu şi Tatăl vom veni şi locaş vom face în el". Deci, de vreme ce atât de mare este darul postului şi are puterea şi harul de a ne face locaş al lui Dumnezeu, trebuie să-l primim cu multă bucurie şi să nu ne îmbuibăm cu bucate, ştiind că Domnul nostru Iisus Hristos a săturat în pustie cinci mii de oameni numai cu pâine şi cu apă, prin binecuvântarea celor cinci pâini. Căci dacă ar fi vrut, putea să poruncească şi să aibă acolo tot felul de bucate, dar într-adins a făcut aceasta, ca să ne dea nouă pildă de înfrânare şi să căutăm numai cele trebuincioase. Cu toate că lucrul este greu la început, dar de vom pune silinţă şi osteneală zi de zi, cu ajutorul lui Dumnezeu ne va veni mai uşor. De voim însă ca postul nostru să fie adevărat şi primit de Dumnezeu, cum postim de bucate tot aşa se cade să ne păzim de orice păcat sufletesc şi trupesc, precum ne învaţă şi troparul ce zice: „Postul nu înseamnă numai părăsirea de bucate, ci şi înstrăinarea de toată patima păcatului“. Să ne păzim dar de lene la canonul şi slujba noastră şi mai ales decât toate să ne ferim de mândrie, de pizmuire, de vrăjmăşie, patimi ascunse care omoară sufletul, de viaţa de sine, adică să nu avem pungă osebită şi să urmăm voile noastre. Căci diavolul nu iubeşte altceva, decât numai să afle pe om că nu întreabă pe altul, nici se sfătuieşte cu cel ce poate să-l povăţuiască spre bunătate. Atunci cu uşurinţă îl înşeală şi-l împiedecă de la bunătăţile pe care le are şi le face. Să luăm aminte bine, mai ales la pofta trupească. Chiar acum, când postim, ne luptă cu gânduri rele şarpele cel cu multe chipuri, diavolul. Frumos era la vedere şi bun la mâncare rodul păcatului, dar nu este cu adevărat bun, ci numai la vedere, ca rodia umflată: pe dinafară e frumoasă şi după ce o tai găseşti înlâuntru numai fum. Aşa este şi pofta păcatului. Pare că are dulceaţă, dar după ce se săvârşeşte, păcatul e mai amar decât fierea şi decât sabia cu două ascuţişuri. După cum a pătimit strămoşul nostru Adam şi, înşelat de diavolul, a mâncat din rodul neascultării, iar în loc de viaţă el a aflat moarte, tot aşa de atunci până astăzi pătimesc toţi şi sunt înşelaţi de şarpele cel vechi cu poftele rele ale patimilor trupeşti. Fiindcă diavolul este întunerec, se schimbă şi se arată înger luminos. La fel, răutatea o face bună la arătare, amărăciunii îi dă gust dulce, întunerecului îi dă chip de lumină, urâciunea o spoieşte cu frumuseţe, moartea o arată drept viaţă şi cu acestea înşeală lumea şi o duce în chinurile viitoare, iscoditorul de rele diavolul.
Noi, fraţilor, să luăm aminte să nu ne înşele cu meşteşugirile lui multe şi viclene, nici să pătimim ca păsările prinse cu laţul şi cu cursa, pentru mâncare. Să cercetăm bine, cu mintea noastră, înfricoşările răutăţii şi, fără de nici o osteneală, vom pricepe ascunsa răutate şi ne vom păzi de ea. Pe lângă acestea, să ascultăm necontenit cântările bisericeşti şi slujbele, fără de lene şi cu sârguinţă. Să ascultăm cu mare luare aminte citirile, că precum trupul se hrăneşte şi creşte cu hrana pâinii, aşa şi sufletul se hrăneşte cu cuvintele dumnezeieşti. Să facem metanii după putinţa fiecăruia în tot ceasul, după măsura dată. Să lucrăm cu mâinile noastre, căci cei ce nu lucrează nimic nu este vrednic să mănânce, precum zice apostolul. Unul pe altul să ne chivernisim, căci unul este neputincios şi altul puternic. Să nu ne certăm, ci numai binele să săvârşim. Să fim dulci la vorbă, împăciuitori în cuvânt, milostivi, blânzi, ascultători, plini de îndu-rare şi de roduri bune. Pacea lui Dumnezeu să umbrească gândurile şi inimile noastre şi să ne învrednicească Împărăţiei Cerurilor în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Cuvântul 48: În Vinerea aceleiaşi săptămâni: despre împodobirea locaşului nostru sufletesc cu fapte bune Fraţilor şi părinţilor, când un mire vrea să-şi zidească casă mare şi luminoasă, n-are odihnă nici ziua nici noaptea, trudind, îngrijindu-se şi nevoindu-se până termină casa. Şi atât îl munceşte grija şi silinţa la lucru, încât mintea şi cugetul lui nu încetează mereu socotind cât de frumos şi de bun să fie acoperământul, cât de plăcute şi frumoase să fie tencuiala şi celelalte, încât oricine va vedea zidirea s-o râvnească şi s-o laude. De-l împiedică cineva de la lucru, îi pare foarte rău şi se tulbură, ca şi cum i s-ar face o mare nedreptate. Scopul cuvântului, prea cinstiţii mei fraţi, este acesta: de vreme ce şi noi, fiecare, zidim locaş pentru sufletul nostru - nu casă văzută şi stricăcioasă făcută din pietre şi lemne, ci locaş ceresc nestricat şi veşnic făcut din fapte bune şi din darurile Duhului Sfânt - spuneţi-mi, nu se cade să ne silim în tot chipul? Să ne arătăm noi mai leneşi decât cei ce-şi zidesc case stricăcioase? N-ar fi o nedreptate? O casă stricăcioasă e locuită de oameni ce-şi iubesc numai trupurile lor şi după ce schimbă mulţime de stăpâni, învechindu-se, se năruie şi cade, pentru ca iarăşi să se refacă cu trudă. Locaşul nostru nematerialnic se zideşte cu fapte bune şi primeşte într-însul locuitor pe însuşi Duhul Sfânt, precum zice apostolul: „ Voi sunteţi Biserica lui Dumnezeu celui viu; Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi“. Apoi, când ieşim din această lume, merge cu noi în ceruri unde îl avem veşnic. Oare e drept să se zidească cu lene şi cu trândăvie? Cu adevărat, mare nedreptate şi înfruntare va fi. Zidirea faptelor bune începe cu frica de Dumnezeu, precum, zice dumnezeiasca Scriptură: „începătura înţelepciunii este frica Domnului“. Apoi vin cele patru mari fapte bune, adică: înţelepciunea, vitejia, curăţia şi dreptatea. Unite cu altele şi legate cu legătura dragostei, ele alcătuiesc Biserică sfântă şi locaş bine primit Domnului. Acest locaş să-l zidim, fraţilor, şi să-l împodobim cu fapte bune, ca să ne învrednicim să avem locuitor în noi pe Duhul Sfânt, şi astfel şi pe îngeri să-i veselim şi pe oameni să-i folosim cu faptele bune.
Iar pentru că între celelalte fapte bune înfrânarea, întru care acum ne aflăm, este foarte mare, să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a învrednicit şi am isprăvit zilele acestei sfinte săptămâni după plăcerea lui Dumnezeu. Feţele noastre s-au schimbat, s-au ofilit, dar strălucesc prin darul postului. Ura noastră a devenit amară prin scormonirea veninului ce se naşte din postire, dar sufletele noastre s-au îndulcit cu nădejdea şi cu bucuria mântuirii. Aceste două alcătuiri, sufletul şi trupul, din fire se împotrivesc şi când se întăreşte o parte, cealaltă slăbeşte. Deci şi noi, fraţilor, să ne bucurăm că am făcut partea sufletului nostru mai tare. De spune cineva că a mânca în toate zilele câte odată, vom micşora înfrânarea, să nu se teamă. Că de ar fi fost aşa, nu ne-ar fi poruncit Dumnezeu, să cerem la Tatăl nostru hrana trebuincioasă de toate zilele sau corbul n-ar fi mers la proorocul Ilie cu hrană în toate zilele, nici la dumnezeiescul Pavel cel de la Tibe, nici marele Antonie nu ar fi găsit cu cale să mănânce în toate zilele câte puţin. Mi se pare că, de vreme ce trupul nostru slăbeşte de osteneala zilei, Dumnezeu, care ne-a zidit, a vrut ca să fie întărit cu hrana cea din toate zilele, ca să poată lucra poruncile lui Dumnezeu. Aşadar să nu fie omul ca un slăbănog, aşa cum sunt cei ce postesc două zile sau chiar trei, încât de multe ori nu pot să facă nici metanii, să cânte sau să citească la vreme, cum se cade, nici celelalte slujbe nu pot să le săvârşească. A mânca în toate zilele, nu este un lucru pentru cei ce n-au ajuns la o stare desăvârşită, ci mai degrabă, desăvârşiţii şi marii bărbaţi au urmat canonul şi rânduiala ce am arătat şi pentru ei toate rânduielile noastre sunt bune, după plăcerea lui Dumnezeu alcătuite şi de sfinţii Părinţi îndreptate. De ne-ar dărui Dumnezeu şi nouă mai multă sănătate şi putere trupească şi sufletească, ca să putem sluji lui Dumnezeu cel viu şi adevărat şi să aşteptăm ziua răsplătirii de apoi, în care să dea Dumnezeu să străluciţi ca soarele între sfinţii cei din veci, moştenind Împărăţia Cerurilor în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cuvântul 49: La Duminica Ortodoxiei: să nu ne silim la săvârşirea faptelor bune peste putinţa noastră şi să hrănim sufletul cu cugetări duhovniceşti Părinţilor şi fraţilor, după cum orice lucru bun este greu la început, aşa şi începutul sfântului post nea pricinuit oarecare greutate din cauza schimbării bucatelor şi a slujbei. Dar cu cât trece vremea, prin obişnuinţă, lucrul va fi mai uşor cu ajutorul lui Dumnezeu, precum zice dumnezeiasca Scriptură: „Toată truda vremelnică, la început, aduce întristare, iar pe urmă aduce rodul dreptăţii şi al păcii“. Aşa şi nouă: osteneala ni se pare grea, însă osteneala trece şi se duce. Pe urmă, când vom simţi folosul sufletesc adus de înfrânare, ne vom veseli foarte. De vreme ce ne-am învrednicit, cu ajutorul şi darul lui Dumnezeu, ca să trecem o săptămână din post, să înmulţim sârguinţa în celelalte zile ale postului, ştiind că osârdia dă putere sufletului şi trupului, pe cele grele le face uşoare şi pe cele anevoioase le face lesnicioase, după cum lenea pe
cele uşoare le face grele şi pe cele lesnicioase le face anevoioase. Însă în osteneala şi strădania noastră, să avem măsură şi cu bună socoteală să ne chivernisim, ca să păzim şi sănătatea trupului. Ce folos să se sârguiască cineva, la început, peste puterea sa, apoi să se ostenească şi să înceteze? De aceea au zis Părinţii, că mai bine este câte puţin şi pururea să se ostenească omul, decât mult şi puţină vreme. Aşa să fie şi silinţa noastră cea după Dumnezeu. Iar pentru că ziua este mare şi aduce omului greutate, noi să petrecem vremea zilei în gânduri duhovniceşti neîncetate şi să ne îndeletnicim cu acelea, prin care se hrăneşte şi se mângâie sufletul. Să nu lăsăm mintea învăluită de lucruri lumeşti, cu pilde de tulburare şi amărăciune, ci să cugetăm la cele dumnezeieşti, pline de dulceaţă şi de bucurie. Mintea noastră, fraţilor, să fie pururea la Dumnezeu şi la cele cereşti, la frumuseţile Raiului, la locaşurile veşnice, la cetele îngerilor. Să cugetăm şi să gândim: oare unde se află sufletele drepţilor şi unde ale păcătoşilor? Ce frică şi cutremur va cuprinde pe toţi, când se va arăta Hristos? Când, precum zice dumnezeiasca Scriptură, ,,cerurile cu mare sunet se vor strânge şi ca o hârtie se vor înfăşura, cele patru stihii şi mai ales pământul şi cele ce sunt într-însul se vor arde, marea aceasta se va usca de acel mare foc, sufletul se va împreuna cu trupul său, cu care a trăit în această lume " şi câtă mulţime de oameni va fi atunci de la Adam până la sfârşitul lumii. Oare cât va fi de înfricoşată faţa Domnului cea slăvită, care va străluci şi va trimite raze mai multe decât ale soarelui? Ce glas vom auzi oare dela El? Glasul cel blând care zice: „ Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu?“ Sau glasul cel înfricoşat care zice: „Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor?“ în scurt, cum va fi sfârşitul, când drepţii vor fi chemaţi, cu slavă multă şi cinste, la Împărăţia Cerurilor şi cum vor fi osândiţi păcătoşii, trimişi cu multă ocară în chinurile veşnice? Să ne gândim, fraţilor, şi să ne îngrijim pururea de acestea, fiindcă suntem străini în lumea aceasta, iar vieţuirea noastră este în cer. Numai prin aceste bune socotinţe vin lacrimile şi luminarea sufletului şi petrece omul viaţa în pace, fără tulburare, având bucurie duhovnicească şi nădejde ca să câştige bunătăţile cele viitoare, în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. (Extras din cartea: Sfântul Teodor Studitul - Cuvântări duhovniceşti)
Arhimandritul Ioil Konstantaros - Cuvânt la Duminica Ortodoxiei
Una dintre cele mai mari sărbători care vibrează în inimile credincioşilor şi evlavioşilor creştiniortodocşi, este şi sărbătoarea Ortodoxiei noastre. A fost stabilită de Biserica noastră pentru a sărbători Înălţarea Sfintelor Icoane după groaznica furtună a iconomahiei care o anticipase. Fără îndoială că fiecare credincios ar trebui să studieze şi să cunoască acest capitol important al Istoriei noastre Bisericeşti pentru a vedea prin ce ispite şi pericole a trecut corabia Bisericii noastre, dar şi pentru ca în acelaşi timp să conştientizeze că această corabie nu a cunoscut şi nici nu va cunoaşte vreodată naufragiul. Însă, într-o percepţie mai generală, s-a impus ca în prima Duminică din Postul Mare să se prăznuiască biruinţa Credinţei noastre Ortodoxe împotriva eresurilor. Dar ce va spune cineva despre Ortodoxie şi cum va lăuda nevoinţele şi luptele “norului” Sfinţilor noştri, care şi-au dat viaţa tocmai pentru această credinţă, într-o epocă atât de superficială ca şi a noastră? Cum va lăuda cineva după vrednicie toate aceste suflete, care pentru dragostea lui Hristos şi pentru slava Sfintei noastre Biserici, au dispreţuit lumea şi cele ale lumii şi s-au ciocnit cu sinistrul diavol şi cu nenorociţii lui slujitori? Totuşi, laudele acestor chipuri nemuritoare, există! Există învistierite şi scrise în imnologia noastră, în istoria şi în diamantele textelor patristice pe care le deţinem şi pe care astăzi unii vor atât de mult să le facă dispărute de pe faţa pământului sau să le răstălmăcească. Dar în punctul acesta, iubiţii mei, ni se înfăţişează întrebarea inevitabilă. Ne străduim astăzi să păstrăm în esenţă această credinţă vie pe care am primit-o sau ne limităm doar la anumite cuvântări de laudă? Experiem Ortodoxia ca Ortopraxie sau ne mulţumim doar cu procesiunea sfintelor icoane, care, în lipsa unei lupte conştiente, sfârşesc într-un folclor care-L mânie pe Dumnezeu? Am conştientizat ce este Ortodoxia sau gândim că Biserica noastră este şi Ea una dintre multele “biserici” care există în lume? Există în inima noastră capitolul cel mai de bază al învăţăturii dogmatice, că „în afara Bisericii (Ortodoxiei) nu există mântuire” sau taifunul blestematului ecumenism a distrus centrele
sensibile ale credinţei, cu consecinţa de a se auzi voci rău-slăvitoare (kakodoxe) că “un plâmân al Bisericii este Biserica Ortodoxă, iar altul este Occidentul, cu Papa în frunte”? Din nefericire, fraţii mei – şi să acceptăm asta, desigur nu ca să deznădăjduim, ci ca să ne trezim – din nefericire, a venit timpul în care, nu doar nevoinţele şi luptele Sfinţilor noştri Părinţi sunt necunoscute, ci – vai! – aceste chipuri sunt calomniate şi bârfite, cum că chipurile “au divizat Biserica şi acum se află la judecata lui Dumnezeu!” (aşa s-a exprimat cu ani în urmă actualul Patriarh ecumenic – n.tr.). Doamne, miluieşte!… Trăim în epoca în care unii se ruşinează să mărturisească unicitatea Credinţei noastre, ca să nu displacă ereziarhului papă şi întregii gloate a kakodoxiei şi a perversităţii protestantismului. Şi am ajuns ca în cadrul sărbătorilor oficiale (la marile hramuri) să-l vedem pe Papa înveşmântat, dându-şi “bine-cuvântarea” («ευλογία»), mai bine zis, ne-cuvântarea (αλογία), într-o biserică ortodoxă creştinilor ortodocşi (?) şi pe sărmanii psalţi cântându-i imnul şi polihroniul… (aşa s-a întâmplat la vizita papei în Fanar –n.tr.) Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne! Slavă Ţie! Cu siguranţă, faptul că acestea nu constituie Dogma şi Morala Ortodoxă, faptul că toate acestea sunt un teatru al absurdului, mai degrabă al diavolului, şi nu au nici măcar o legătură cu curata noastră Ortodoxie, nu e nevoie ca cineva să dispună de deosebite harisme pentru a înţelege. Când însă, ajungem în punctul de a vedea monahismul “mutant (preschimbat)”, care târăşte în tribunale pe mirenii evlavioşi şi bine-credincioşi şi condamnându-i, deoarece aceştia se opun teatrului ecumenist, atunci, fraţii mei, înţelegem clar că am ajuns din nou în timpurile când Credinţa noastră scumpă ne va costa. Ne va costa de acum înainte poziţii, reputaţie, libertate… şi chiar însăşi viaţa noastră! Deci, aşa! O ştim. Să o afle clar „copiliţele Papei”, după expresia Sfântului Marcu Evghenicul. O ştim şi suntem pregătiţi. “Să orăcăie broaştele” ecumenismului şi „să se agite ca nebunii cocoşeii” sincretismului religios. Să pregătească „în ascuns şi în taină” înţelegeri secrete care nesocotesc Sfânta Predanie a Credinţei noastre. Noi, ca nişte copii adevăraţi ai Ortodoxiei noastre, în ciuda lipsurilor noastre, prin harul lui Dumnezeu ne vom lupta să rămânem întăriţi şi neclintiţi pe crenelurile Credinţei noastre. Faruri veghetoare, cler, monahism şi poporul credincios al Domnului, chiar dacă în aparenţă puţini, vom înălţa steagurile Ortodoxiei noastre şi când în cadrul întâlnirilor obscure se “va întinge condeiul hotărârii”, noi, cu glas puternic, “într-un singur trup şi cu o singură gură”, vom cânta şi vom mărturisi victoriosul imn al Credinţei noastre: „Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi ţie, Cinstire, de Părinţi predanisită. Întru tine ne-am născut, întru tine trăim şi întru tine vom şi adormi! Şi dacă vremea o va cere, şi de mii de ori vom muri pentru tine!” Fie, fraţilor! Amin. (tradus din greacă: ierom. Fotie)
Pr. James Thornton - Predică la Epistola către Evrei a Sfântului Pavel, în Duminica întâi a marelui Post, Duminica Ortodoxie: “Să alergăm la luptă”
Astăzi este Duminica Ortodoxiei, Duminica întâi a Postului Mare. Este numită Duminica Ortodoxiei pentru că prăznuieşte biruinţa credinţei drept slăvitoare sau ortodoxe asupra tuturor potrivnicilor ei, dar îndeosebi asupra celor care păreau să facă parte din obştea creştină, a ereticilor care pretindeau că sunt ortodocşi, dar aveau un crez diferit de cel înmânat nouă de Hristos, de Sfinţii Apostoli, de Sfinţii Evanghelişti şi de Sfinţii Părinţi. Duminica Ortodoxiei a fost prăznuită pentru întâia dată pe 11 Martie 843, chiar după înfrângerea iconoclaştilor, a luptătorilor împotriva Sfintelor Icoane. Aceşti eretici nu puteau să conceapă că lucruri materiale, precum lemnul şi vopseaua icoanelor, se sfinţeau de către Dumnezeu pentru a fi folosite de creştini la rugăciune şi spre întărirea credinţei lor. Ei îşi închipuiau, în chip greşit, că toate lucrurile materiale sunt rele sau sunt măcar cumva întinate, pângărite şi, de aceea, folosirea lucrurilor materiale pentru a-L înfăţişa pe Dumnezeul întrupat, Hristos Iisus, sau pe Preasfânta Sa Maică, Pururea-Fecioară şi de Dumnezeu Născătoarea Maria, sau pe Sfinţi ar fi fost ceva nepotrivit.
Ei uitaseră însă că Însuşi Dumnezeu a spus despre toate lucrurile materiale pe care le-a făcut că sunt în esenţă bune foarte. Ei uitaseră că Dumnezeu S-a îmbrăcat în materie, cu trupul şi sângele omenesc, şi S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Ei uitaseră că pâinea şi vinul obişnuit se sfinţesc prin puterea Sfântului Duh, prefăcându-se în însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos Dumnezeu. Ei uitaseră că acelaşi Sfânt Duh îi sfinţeşte pe Sfinţii Săi, care au fost şi sunt oameni precum noi, cu un aspect material. Le-au uitat sau au ales să le treacă cu vederea pe toate acestea, şi mai multe chiar. Când cercetăm această perioadă a istoriei Bisericii, devine repede evident că, de fapt, iconoclasmul nu a fost doar o erezie privind Sfintele Icoane, adică ceva care cuprinde întreaga învăţătură ortodoxă mai puţin credinţa în icoane, Dacă aşa ar fi stat lucrurile, ar fi rămas doar o erezie primejdioasă, deşi poate nu la fel de otrăvitoare precum a fost în realitate. Iconoclasmul a pretins că este o mişcare îndreptată împotriva icoanelor, dar, la o examinare mai atentă, este limpede că, în adâncul său, iconoclasmul a fost de fapt un atac la însăşi esenţa credinţei ortodoxe. A fost, asemenea rudei sale – mişcarea ecumenică contemporană -, o sinteză a tuturor ereziilor, o adevărată orchestră drăcească de ţipătoare dezacorduri şi neplăcute Cacofonii. De aceea, Duminica Ortodoxiei nu prăznuieşte doar biruinţa Bisericii asupra iconoclasmului din veacul al IX-lea, ci şi biruinţa ei asupra tuturor ereziilor, asupra a tot ceea ce este în dezacord şi potrivnic credinţei ortodoxe, în deplinătatea ei. Îi prăznuieşte îndeosebi pe vitejii apărători ai credinţei care au pătimit tot felul de prigoane pentru minunata lor bărbăţie în susţinerea adevărului. în Epistola ce s-a rânduit a se citi în Duminica aceasta, Sfântul Pavel vorbeşte tocmai de acei apărători ai adevărului împotriva minciunii. Scrie despre Sfântul Proroc Moise (cca. 1571 î.Hr. – cca. 1451 î.Hr.), care ar fi putut trăi ca prinţ al împărăţiei Egiptului, cu toată opulenţa, podoabele şi plăcerile la care ar fi fost îndreptăţit. El a ales mai vârtos a pătimi împreună cu norodul lui Dumnezeu , după cum spune Sfântul Pavel. A socotit credinţa în Dumnezeu a fi nespus mai importantă decât o viaţă vremelnică de belşug şi privilegii. Sfântul Pavel continuă apoi pomenirea multor alţi eroi ai Vechiului Legământ, care, precum Sfântul Moise, au ajuns la o răscruce în viață, răscruce la care au fost siliţi să aleagă între bine şi rău, între adevăr şi greşeală, între păcat şi virtute. Aceşti bărbaţi şi femei sunt eroi pentru că, atunci când au dat piept cu răscrucea, au ales fără şovăială calea dreptăţii, a adevărului şi a virtuţii. In lumea aceasta căzută, acea alegere este totuşi aproape întotdeauna o alegere dureroasă. Acea cale le-a adus, spune Sfântul Pavel, batjocuri şi bătăi, (…) legături şi temniţe; cu pietre au fost ucişi, cu fierăstrăul au fost tăiaţi, au fost ispitiţi, cu ucidere de sabie au murit şi tot aşa. Altora le-a adus sărăcie: au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră; [au fost] strâmtoraţi, necăjiţi, chinuiţi . Cei „bogaţi şi vestiţi”, cei „plini de succes”, „numele mari”, „stelele”, „celebrităţile”: aceştia sunt eroii măsluiţi pe care îi preţuieşte cu adevărat lumea. In pofida feluritelor pretenţii că n-ar fi aşa, lumea nu-i înţelege şi nu-i acceptă pe eroii credinţei şi ai adevărului. De aici, prigoana şi
defăimarea; de aici, batjocura şi râsul. O prăpastie fără fund desparte standardele lumii de cele ale lui Dumnezeu. Legat de Biruinţa Ortodoxiei, cred că trebuie să înţelegem şi acest termen în contextul său veşnic, nu doar în cel vremelnic. Ortodoxia, este adevărat, a biruit mereu în faţa potrivnicilor ei, de-a lungul istoriei. Gnosticii, maniheii, arienii, nestorienii, monofiziţii, iconoclaştii şi mulţi alţii au fost cu toţii înfrânţi. Alţi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, păgânii, musulmanii şi bolşevicii au fost, la rândul lor, înfrânţi. Acestea au fost mari biruinţe, vrednice de prăznuire; la fel sunt şi Sfinţii fără de teamă ce au rămas neclintiţi pentru Hristos, în pofida tuturor. Totuşi, să fim atenţi la faptul că Cel Viclean nu se odihneşte niciodată. Când, cu harul lui Dumnezeu, este înfrânt un vrăjmaş al său, putem fi siguri că deja satana are un nou vrăjmaş care-şi aşteaptă rândul, cum s-ar zice. Aşadar, biruinţele într-un înţeles pământesc, vremelnic, nu înseamnă o pace statornică în Biserică. Se vor ivi curând noi potrivnici. Totuşi, Biserica Ortodoxă îşi va găsi întotdeauna apărători şi Hristos îşi va călăuzi întotdeauna turma către biruinţă, prin robii sau necazuri, până la sfârşitul veacului, când Biserica – adică toate credincioasele ei mădulare din toate veacurile – va via pururea în strălucirea Luminii celei necreate a harului lui Dumnezeu. Aceea va fi Biruinţa cea de pe urmă şi veşnică a Ortodoxiei. Atunci când vorbim în legătură cu Biruinţa Ortodoxiei despre potrivnici, vorbim desigur de marii potrivnici din istorie. Dacă ne vom învrednici să fim chemaţi de Dumnezeu pentru a rezista unor astfel de potrivnici, atunci Dumnezeu ne va cere aceeaşi bărbăţie pe care a cerut-o sfinţilor Vechiului şi Noului Testament, ca şi sfinţilor din cele douăzeci de veacuri ce au urmat. Chiar dacă aceasta nu se va petrece în timpul vieţii noastre, deşi pare posibil, se cer oricum multe de la noi. Sfântul Pavel zice: Drept aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, lepădând toată povara şi păcatul cel ce lesne ne împresoară, cu răbdare să alergăm la lupta care este pusă înaintea noastră. In viaţa obişnuită pe care o trăim, ne confruntăm cu vrăjmaşi ceva mai obişnuiţi, nu cu vrăjmaşi de o mărime uriaşă, care afectează istoria, precum iconoclaştii sau arienii din trecut, vrăjmaşii noştri sunt cei ce fac necazuri tuturor bărbaţilor şi femeilor, în toate zilele vieţii: povara prea multor griji lumeşti şi povara păcatelor. Sfântul Pavel stăruieşte să ne îmbărbătăm cu pilda vitejilor sfinţi ai Vechiului Legământ. Dacă ei au putut să renunţe la toată bogăţia, puterea şi privilegiile lor pentru credinţă, sau să rişte chinuri şi moarte din credincioşie pentru Dumnezeu, cu atât mai mult noi ar trebui să putem lepăda toată povara şi păcatul cel ce lesne ne împresoară . Sfântul Pavel aseamănă această misiune cu un atlet ce aleargă într-o competiţie, o luptă, în care trebuie evitată toată greutatea în exces. El ne spune să lepădăm toată povara şi păcatul ca să putem cu răbdare să alergăm la lupta care este pusă înaintea noastră. Este limpede, de vreme ce Apostolul zice cu răbdare să alergăm , că lucrul la care se gândeşte atunci când foloseşte această metaforă nu este o alergare de 100 de metri, în care victoria este dată de viteză. Nu, el vorbeşte aici de o cursă distanţă lungă, de un maraton, în care, pentru a câştiga, contează rezistenţa, tăria şi răbdarea – în care simpla încheiere a cursei înseamnă biruinţa. “Din Apostol Citire….”
Pr. James Thornton Ed. Egumenița (Trad.: Radu Hagiu)
Sfinţii Părinţi de la Optina - Despre Ortodoxie
Acum, creştinismul este urât peste tot. El este pentru oameni un jug care îi împiedică să trăiască după voia lor, să săvârşească liberi păcatul. (Cuviosul Varsanufie, 5, p. 38, din 06.03.1908) Noi, ortodocşii, nu trebuie să susţinem erezia şi să avem legătură cu ereticii. Nicăieri nu se spune că trebuie să ne rugăm numai înaintea icoanei din Kaluga a Maicii Domnului (care se află în mâinile bisericii „reînnoite"). Orice altă icoană a Maicii Domnului este tot sfântă. Şi, chiar de ar trebui să suferim, să nu trădăm Ortodoxia. (Cuviosul Nicon, 8, p. 324) Fratele dumneavoastră vă scrie: „Dogmele sunt nişte teze clar formulate. Dogmele au fost elaborate de Sinoadele Ecumenice". Dogma nu este o teză omenească, clar formulată, ci este adevărul
dumnezeiesc despre Dumnezeu, este un adevăr pe care oamenii singuri nu l-ar putea pricepe nicidecum dacă el nu ar fi descoperit de însuşi Dumnezeu. Adevărul poate fi cercetat, adevărul poate fi cunoscut, adevărul poate fi confirmat. Dar a hotărî adevărul nu se poate. Şi oamenii de bună credinţă nici nu spun aşa. (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea I, p. 77) Fratele dumneavoastră afirmă: „De la dogme la duhul creştinismului este o distanţă ca de la pământ la cer". Nu este adevărat. Când Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat, le-a descoperit ucenicilor Săi, apostolilor, dogma despre Sfânta Treime, spunând: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezândule în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28,19), în acelaşi timp a unit în chip nedespărţit cu această dogmă şi învăţătura despre duhul creştinismului, zicând: Invăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Matei 28, 20). Toţi cei ce au judecată sănătoasă ştiu că duhul creştinismului şi totodată Duhul lui Hristos se află în păzirea poruncilor lui Hristos. Dar fratele dumneavoastră a născocit un alt duh al creştinismului. Cum poate exista duhul creştinismului fără Hristos, fără păzirea învăţăturii lui Hristos? Duhul lui este un duh născocit şi nu merită nicidecum să se numească creştin, deoarece îşi propune să-i iubească pe toţi oamenii fără deosebire, atât pe creştini cât şi pe musulmani, şi pe păgâni. Iar Domnul Hristos în învăţătura Sa a făcut o deosebire aici, zicând în Evanghelie: De nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18,17). Şi însuşi Domnul cel Atotbun pe cei drepţi îi iubeşte, iar pe cei păcătoşi doar îi miluieşte. Şi adevăraţii creştini, urmând Domnului, fac la fel: tuturor oamenilor fără deosebire le arată milă şi îngăduinţă, iar dragoste deplină le arată numai celor drept credincioşi! (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea 1, pp. 77-78) Fratele dumneavoastră spune: „Erezia este abaterea de la părerea majorităţii". Nu este adevărat. Erezia este abaterea de la adevărul dumnezeiesc, nu de la părerea majorităţii. Nu majorităţii i-a încredinţat Domnul adevărul când a spus: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia (Luca 12, 32). Biserica romană întrece numeric Biserica Ortodoxă, dar, abătându-se de la adevăr, a căzut în erezie Adevărata Biserică acceptă întreaga Scriptură, atât Vechiul cât şi Noul Testament, în toată cuprinderea şi plinătatea ei. De exemplu, întrun loc in Sfânta Evanghelie Domnul spune: Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Iar în alt loc al Evangheliei se spune că Domnul, când le-a dat apostolilor puterea de a ierta păcatele, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23). Biserica Ortodoxă, aprobând aceste două locuri, mărturiseşte că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi se dă credincioşilor prin Fiul. Biserica romană, însă, lăsând la o parte primul loc din Evanghelie şi cuvintele Domnului şi întemeindu-se numai pe al doilea loc, afirmă că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul şi astfel în dogma despre Sfânta Treime se află două izvoare. Această nepotrivire se poate vădi şi prin asemănarea cu soarele. Din soare se naşte lumina şi ies razele. Nimeni nu afirmă că razele ies şi din lumina soarelui,ci doar că fără lumina soarelui razele nu strălucesc. Aşa şi Arie şi-a promovat erezia sa cea rea din cele două locuri evanghelice, lăsând la o parte principalul. La evanghelistul Ioan, Domnul, vorbind despre egalitatea Sa cu Tatăl după Dumnezeire, a spus: Eu şi Tatăl Meu una suntem (Ioan 10, 30). Iar în alt loc, zicând că El după omenitate este mai mic decât Tatăl, a spus: Tatăl este mai mare decât Mine (Ioan 14, 28). Arie, alegând pentru întărirea părerii sale locul al doilea şi respingându-1 pe cel dintâi, a promovat erezia sa cea rea şi vătămătoare
de suflet. Şi aşa au făcut toţi ereticii, întărind învăţătura lor mincinoasă cu locuri din Sfânta Scriptură pe alese: iar adevărata învăţătură de credinţă este întărită de Sfânta Scriptură în plinătatea ei (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea I, p. 78). Fratele dumneavoastră atribuie ura şi duşmănia adevăraţilor păstori ai Bisericii, care s-au întrunit la Sinoadele Ecumenice. Acest lucru nu este drept. Dacă în acel timp au existat ură şi duşmănie, au existat numai din partea opusă a ereticilor. Iar adevăraţii păstori s-au adunat la Sinoade din dragoste pentru aproapele şi pentru împăcarea adevăraţilor creştini, tulburaţi de răzmeriţa şi de învăţătura mincinoasă a ereticilor, iar în al doilea rând, pentru cercetarea şi întărirea adevărului, după porunca Domnului însuşi: Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine (Ioan 5, 39). Iar în al treilea rând, păstorii Bisericii se întruneau uneori în Sinoade pentru apărarea adevărului şi din datorie, pentru că Domnul îi numeşte năimiţi pe acei păstori, care, văzându-i pe eretici, ca nişte lupi, prădând turma lui Hristos, nu îi gonesc şi refuză săşi apere turma cu tărie. (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea I, pp. 78-79) Fratele dumneavoastră spune: „Eu socotesc că este foarte posibil ca omul să cunoască toate dogmele credinţei şi în acelaşi timp să fie foarte departe de duhul creştinismului". Este adevărat că uneori, din păcate, aşa este. Numai că aceşti oameni, dacă vor să-şi îndrepte viaţa lor, găsesc foarte uşor calea mântuirii. Iar cine are idei greşite, confuze şi false despre credinţa şi adevărul creştin, acela cu greu va dobândi mântuirea, chiar dacă şi-ar dori-o. Şi cu atât mai mult îi va fi cu neputinţă să aibă duhul creştin şi duhul lui Hristos. Din toate cuvintele fratelui dumneavoastră se vede că el a nimerit în secta indiferentiştilor, care învaţă aşa: să crezi cum voieşti/numai să ai dragoste de aproapele. Indiferentiştii încearcă să-şi întemeieze părerea lor pe învăţătura [apostolului] Ioan Teologul. însă în Epistolele lui se spune că în afară de Duhul lui Hristos există un duh amăgitor şi duhul antihriştilor. De aceea Sfântul Ioan ne şi previne să nu dăm crezare oricărui duh, ci să cercăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu (1 Ioan 4,1). (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea 1, p. 79) îmi scrieţi că fratele dumneavoastră a terminat studiile la universitatea din Petersburg. Dacă cineva ar încerca să-1 convingă pe fratele dumneavoastră că nu trebuia să înveţe nici la gimnaziu, nici la universitate, ci trebuie doar să aibă dragoste de aproapele şi aşa va dobândi o funcţie bună la tribunalul regional sau chiar la Curtea Supremă, ar crede el aşa ceva? La fel trebuie să gândim şi despre faptul că este cu neputinţă să aibă Duhul lui Hristos cel care nu are ştiinţa dreaptă şi adevărată a dogmelor credinţei creştine. Dacă fratele dumneavoastră este un om sincer şi de bună credinţă, aşa cum îmi scrieţi, atunci să se roage cu credinţă Domnului nostru Iisus Hristos ca El să-1 înveţe adevărul şi după aceea să citească tot cu credinţă „Mărturisirea ortodoxă" a lui Petru Movilă. (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea I, pp. 7980) Domnul în Sfânta Evanghelie grăieşte: De nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18,17). Va fi bine, oare, la înfricoşata Judecată pentru cel ce va apărea acolo în rândul păgânilor? Pentru rusul ortodox este mai bine şi mai sigur să gândească şi să lucreze nu nemţeşte şi nu după obiceiurile străine, ci potrivit cu regulile Bisericii Ortodoxe. Apostolul scrie: Este un Domn, o credinţă (Efes. 4, 5), adică, aşa cum există un singur Dumnezeu adevărat, tot
aşa există şi o singură mărturisire de credinţă adevărată, care se trage de la Ierusalim, nu de la Roma. Biserica Ortodoxă pe tot pământul este una singură - în Ierusalim, în Antiohia, în Alexandria, în Grecia şi în Rusia. (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea I, p. 86) în însemnările despre unirea vie a Rusiei cu Grecia, după părerea mea, ar trebui mai întâi de toate să avem în vedere modul în care Domnul a întemeiat la început Biserica Ortodoxă Universală, care era alcătuită din cinci Patriarhii; când Biserica Romei s-a desprins de Biserica Universală, Domnul a întregit oarecum această lipsă prin întemeierea în nord a Bisericii Ruse, aducând Rusia la creştinism prin Biserica Greciei ca reprezentantă de frunte a Bisericii Universale. Dintre ortodocşi, cei care sunt atenţi şi chibzuiţi văd aici două lucrări ale proniei lui Dumnezeu: în primul rând, Domnul prin întoarcerea târzie a Rusiei la creştinism a păzit-o de vătămarea papiştilor, iar în al doilea rând a arătat că Rusia, adusă la lumina creştinismului prin Biserica Greciei, trebuie să fie unită cu acest popor ca reprezentant de frunte al Bisericii Ortodoxe Universale şi nu cu alte popoare, vătămate de erezii. înaintaşii noştri aşa au şi procedat, văzând, poate, exemplul jalnic, în afară de cel al romanilor, pe cel din Biserica Armeană, care prin desprinderea sa de Biserica Universală a căzut în multe rătăciri. Armenii s-au rătăcit din două motive: în primul rând, au acceptat clevetirile aduse la adresa Bisericii Universale, iar în al doilea rând, şi-au dorit să se conducă singuri şi în schimb sau supus influenţei subtile a apusenilor, care le-au îngrădit chiar şi ţinutul. Vrăjmaşul cel rău şi viclean, care stăpâneşte iadul, a încercat şi încearcă să urzească şi împotriva ruşilor, numai că printrun alt mod. Armenii s-au încurcat de la început prin acceptarea clevetirilor aduse împotriva Bisericii Universale, iar apoi prin dorinţa de a se conduce singuri. Iar ruşii pot fi mai aproape de aceleaşi fapte, acceptând clevetirile aduse împotriva întâistătătorilor Bisericii Universale. Şi astfel, din pricina vicleniei vrăjmaşului şi a greşelilor noastre, reiese că noi, abătându-ne samavolnic de la unirea cea folositoare şi mântuitoare cu Biserica Sobornicească, fără să vrem şi fără să ne dăm seama cădem sub influenţa cea dăunătoare a concepţiilor apusene, de care ne-a păzit şi ne-a îngrădit însăşi pronia Cerească, cum am spus mai sus. Deoarece acum toţi suntem îndatoraţi faţă de greci şi, mai ales, faţă de preoţimea greacă, în însemnări ar trebui cumva să-i pomenim într-un loc sub numele de Patriarhii Răsăritului, iar în alt loc sub numele de Biserica Sobornicească, ai cărei reprezentanţi de frunte sunt. De asemenea, ar trebui să avem în vedere că una este supunerea necondiţionată şi alta este unirea cu Biserica Greacă. In ultimul caz nu există nici o obligaţie faţă de supunerea necondiţionată. (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea I, pp. 208-209) (din Filocalia de la Optina vol.2)
Pr. Efrem Athonithul - Despre Ortodoxie
Iubiţii mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocşi şi în general nu cunoaştem înălţimea, profunzimea, lărgimea Ortodoxiei. Va trebui să o vedem în toată sfinţenia ei. Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu Cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică, aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte. Toţi aceştia, de la Sfântul Ierarh Policarp care a fost după cum ştiţi, ucenicul apostolilor şi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul sec al XIX-lea, cu înţelepciunea şi sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire a credinţei şi vieţii drepte, comoara tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membrii ai Bisericii lui Hristos veniţi din toată lumea. Acei purtători de Dumnezeu părinţi "înzestraţi cu toţii cu ştiinţa sufletului şi Duhul Dumnezeiesc" au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei duhovniceşti.
Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au dovedit că învăţătura creştină nu este o simplă teorie, ci adevăr şi viaţă. Cel mai frumos eroism, izbândă împotriva violenţei crude şi a puterii materiale, domnia şi Împărăţia Duhului. A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi sfinţenie este înfăţişată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De asemenea, acolo sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea oamenilor. Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbânda monahismului. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curăţirii şi întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu numai asceţilor, ci întregii lumi creştine. Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie ci în general, ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii 7 diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel a fost totodată şi primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost şi urmaşii Apostolilor, Episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat doar cu dogmă şi nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcţionau cantine pentru 7 mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternităţi. Nu numai episcopii ci şi împăraţii şi chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia, Ortodoxia a fost în acelaşi timp şi dreaptă lucrare. Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, Împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni şi
monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahi atraşi de rătăcirile latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toţi monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, mitropolitul Efesului. O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi ierapostolia către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi a blândeţii. Această cale spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt marii aştri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii. Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi autentic duhul creştinismului în faţa misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalocezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura şi armonia, n-a făcut nimic greşit. Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au fost călăuziţi de Dumnezeu în chip sfânt şi duhovnicesc. Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate şi a creat cultură. După cum spune troparul Sfinţilor Trei Ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat. Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie şi umanism autentic şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul. Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea. Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei. Ortodoxie prea frumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, invredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!
Părintele Arsenie Boca – Chemări la apostolie
"De acum veţi vedea cerul deschizându-se"(Ioan 1,51). Găsiţi descrise de alţii, şi mult mai bine, mocnirea strânsă în chingi şi agitaţia ascunsă a poporului evreu sub ghearele pajurei romane. O pomenesc în treacăt, ca să ne dăm seama de acea atmosferă încărcată de la răscrucea numărării timpului, atmosfera aşteptării de istov a lui Mesia. Pentru unii era aşteptare politică; pentru alţii, mult mai puţini, o aşteptare religioasă. Irod a sărit cu sabia în calea istoriei. Masacrul copiilor - 14.000 de prunci, încă nu se uitase. Până şi pe copiii săi îi aştepta cu sabia în mână. Iar cele petrecute mai pe urmă la Iordan, unde un ascet nemaivăzut de fioros, tăia cu gura ca o secure, trupul putregaiului, plin de şerpi şi de năpârci, şi vestea pe Unul mai mare ca el, care va turna şi foc peste ei; - toate acestea dădeau aşteptării o tensiune de fior metafizic, unic în istorie. Nu-i vorbă era şi o aşteptare de mii de ani de-a rândul. Iată cum au decurs primele „găsiri" ale marelui aşteptat. Prima, care ştia mai mult decât ceilalţi oameni, era Fecioara Maria din Nazaret, apoi dreptul Iosif. Al treilea a fost Ioan Botezătorul, care-şi câştigase autoritate de prooroc; - de altfel şi era: capătul proorocilor - autoritate cu care a
prezentat iudeilor pe Iisus: „aşteptarea neamurilor", sau Mesia-Hristos. Deci Ioan ştia desfăşurarea lucrurilor. Cu botezul lui Iisus menirea lui lua sfârşit: „De acum El să crească, iar eu să scad !" Apoi Ioan, vorbind odată cu doi ucenici ai săi, vede pe Iisus venind, şi-L arată ucenicilor săi zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu". Unul din ucenici era Andrei, cel întâi chemat, care, după cuvântul ascetului şi mărturia sufletului său, recunoaşte în Iisus pe Dumnezeu. Atunci, într-o bucurie negrăită, într-o suflare, aleargă acasă şi-i spune şi lui Simon - ce avea să fie Petru - : „Am găsit pe Mesia !" Şi 1-a adus la Iisus. A doua zi, în drum spre Galileia, Iisus găseşte pe Filip, pe care 1-a chemat: „Vino după Mine !" A recunoscut şi acesta prezenţa lui Dumnezeu în Iisus. De bucurie - şi aşa-i bucuria: alergi cu ea să o împărtăşeşti primului găsit - găseşte pe Natanail, căruia-i vesteşte: „Am găsit pe Acela de care au scris Profeţii !" Natanail, luat prin surprindere, nu prea ieşea din rezervă, dar, ocărând Nazaretul, aude argumentul decisiv: „Vino şi vezi!" A venit. S-a prezentat ca un Toma. Iisus îl preţuieşte în sinceritatea rezervei sale, spunându-i: „Iată israilitean fără vicleşug". Natanail II întreabă: „De unde mă cunoşti ?" (In viaţa lui Natanail era o taină, pe care n-o ştia nimeni, decât el şi mama sa. El scăpase de urgia lui Irod ascuns de mama sa la trei zile după naştere, sub frunzele smochinului - precum întăresc acestea sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul, în „întrebări"). Deci, când s-a văzut descoperit şi-a dat seama că are în faţă pe Dumnezeu. N-a mai putut. A strigat în extaz: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu !" Deşi trăieşte un moment culminant, totuşi Iisus desăvârşeşte explozia convingerii sale, zicând: „Mai mari decât acestea vei vedea: amin, amin zic vouă, de-acum veţi vedea Cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului". Cu toate acestea Natanail nu figurează printre cei 12 apostoli, ci printre cei 70. Cuvântul s-ar putea sfârşi aci cu întrebarea: Tu pe cine-ai chemat la Iisus ? Vecinu-tău bate crâşmele, verişoara-ta a fugit necununată, feciorul tău fuge de biserică, copiii tăi umblă noaptea la jocuri şi scuipă după preot; - la Iisus n-ai pe nimeni de adus ?... - Poate ai de gând să te-aduci pe tine; - că până nu te-aduci pe tine nu poţi aduce pe nimeni. Dar, cum mai am ascultători, mult mai frământaţi cu mintea, căutându-L pe Iisus, scriu şi pentru voi cele ce urmează: Primii patru ucenici sigur că au avut chiar atunci o experienţă asemănătoare deschiderii Cerului, în prezenţa preasfintei Persoane a lui Iisus. Nu le-a fost uşor nici lor să-şi taie dintr-odată tot balastul îndoielii, de vreme ce mulţi se mai dăduseră pe sine a fi Mesia şi senfundaseră în greşeli grave, cum a fost rebeliunea lui Bar-Cochba, cea a lui Teuda şi a lui Iuda Galileanul. Dar timpul avea să-i încredinţeze până în adâncul făpturii, că Dumnezeu se făcuse om şi petrecea cu ei. Nouă însă ne-ar fi mult mai uşor să trecem pustiul îndoielii, deoarece avem, sub perspectiva istoriei, toate probele dumnezeirii lui Iisus şi a divinităţii creştinismului. Totuşi, deşi le-avem, numai o întâlnire cu Iisus rămâne decisivă. Iar dacă aceasta se întâmplă rar, măcar să vezi pe cineva, a cărui iubire-lumină a aprins-o El.
Dar iubiţii mei tineri, cu fruntea pe gânduri, o întâlnire cu Iisus însemnează o misiune, însemnează o chemare la apostolie şi la toate riscurile trăirii de Dumnezeu, între Irozii vremilor, pe care de asemenea trebuie să-i iubeşti. Nu cumva sunteţi şi voi căutând pe Iisus ? Voi ştiţi despre Iisus mulţime de lucruri, dar încă nu-L cunoaşteţi pe El. Şi până nu-L găseşti pe Dumnezeu nu te afli nici pe tine, nu-ţi găseşti nici sensul tău, nici sensul lumii. E la mijloc o revelaţie tripartită, care trebuie să aibă loc. Omul e veşnic în căutare după ceva ce însemnează mai mult decât haina şi mâncarea. El e în căutarea lui însuşi. Aspiraţia sufletului după realizarea desăvârşirii sale, asta e toată istoria omului. Mărginirea ta te doare; ştiu; dar când aceasta a ajuns un dat al conştiinţei, e semn că Dumnezeu nemărginitul vrea să creşti spiritual pe dimensiuni divine. Această ţâşnire în conştiinţă a dorului nemărginirii divine, e, pentru tine, argumentul decisiv al existenţei Sale, al iubirii Sale şi al rudeniei tale cu El. Dacă te găseşti pe tine în funcţie de Dumnezeu, e o găsire a ta în adevăr. E naşterea ta în Dumnezeu, - naşterea ta în adevăr. „Toţi marii mistici, fără deosebire de confesiune, au învăţat că în eternitate, în adâncul lumii spirituale se săvârşeşte un proces divin, în care apar relaţiile lui Dumnezeu cu omul: naşterea lui Dumnezeu în om şi naşterea omului în Dumnezeu, adânc în care se întâlnesc iubitorul cu iubitul. Acolo sunt adevărurile experienţei spirituale, adevăruri vii, nu categorii metafizice sau substanţe ontologice." „Chipul omului se strică dacă se şterge chipul lui Dumnezeu din sufletul omului. Omul, căutând pe Dumnezeu, se caută pe sine însuşi, caută omenia sa. Sufletul omului suferă durerile naşterii, când se naşte Dumnezeu într-însul. Această naştere a lui Dumnezeu în sufletul omenesc, constituie naşterea autentică a omului. Ea reprezintă mişcarea iubirii lui Dumnezeu spre el, răspunsul la nostalgia ce-o are el după Dumnezeu. Experienţa spirituală descoperă că Dumnezeu de asemenea tânjeşte după om, că El doreşte ca omul să-L nască şi să-I răsfrângă Chipul. Marii mistici, descriind viaţa spirituală, au evocat această nostalgie divină. Neamul omenesc nu aparţine, decât sub unul din aspectele sale, generaţiei lui Adam cel vechi, generaţiei păcătoase şi decăzute a lumii noastre naturale. Sub un alt aspect el e ceresc, aparţinând lui Adam cel spiritual, generaţiei lui Hristos. Creaţiunea lumii nu s-a putut produce în timpul nostru, căci el e un timp decăzut, el e copilul păcatului. Creaţiunea a avut loc în veşnicie, ca act interior al misterului divin al vieţii. Concepţia biblică a creaţiunii nu-i decât reflexul acestui act interior al creaţiei în conştiinţa omului antic. Omul, precipitat în natura inferioară, e aruncat în afara realităţii divine. Revelaţia creştină restabileşte omul în sânul acestei realităţi. Prin Fiul noi revenim în sânul Tatălui. Cu El începe un nou gen omenesc, spiritual, acela al lui Hristos, născut şi refăcut în Duh. Hristos este în om şi omul în Hristos. El e butucul şi eu mlădiţa. Tot neamul omenesc, renăscut, rămâne în Hristos, Dumnezeu-Omul. în omul spiritual e cuprins cosmosul, toată creaţiunea. Odinioară cosmosul se desfăcu violent de omul decăzut şi deveni, pentru el, natura exterioară care-1 robi. Dar cosmosul revine spre omul renăscut. în lumea spirituală cosmosul rămâne în om precum omul rămâne în Dumnezeu. Omul e, prin natura sa, un microcosmos; în el sunt cuprinse toate sferele realităţii cosmice, toate formele cosmicului. Prin păcat şi cădere, omul pierdu noţiunea stării sale microcosmice,
conştiinţa sa deveni individualistă. Cosmosul nu se revelează omului natural decât ca natură exterioară, a cărui viaţă interioară îi rămâne inaccesibilă. Numai omului interior, viaţa interioară a cosmosului, i se descoperă ca realitate spirituală. Astfel, calea care duce omul la cunoştinţa de sine însuşi este şi calea care-1 duce la cunoştinţa cosmosului. Prin Hristos, prin Logos, nu numai neamul omenesc, ci tot universul se orientează spre Dumnezeu, răspunzând chemării divine, trebuinţei dumnezeieşti de iubire. Misterul divin nu se încheie în dualitate; el presupune existenţa a Trei Persoane. Relaţiile lui Dumnezeu cu Altul se îndeplinesc într-un al Treilea. Subiectul iubitor şi iubitul găsesc deplinătatea vieţii în împărăţia iubirii, care este a treia. împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia omului şi a cosmosului iluminat, nu se realizează decât prin Sf. Duh, în care se încheie drama, se închide cercul. Numai în această «Trinalitate» ne e dată viaţa divină perfectă, în care subiectul iubitor şi obiectul iubit creează împărăţia lor, găsesc conţinutul definitiv şi deplinătatea vieţii lor. Trinitatea e un număr sacru, divin, un număr care semnifică plenitudinea, victoria asupra luptei şi diviziunii, ecumenismul şi societatea perfectă, în care nu e opoziţie între personalităţi, între ipostase şi fiinţa unică. Misterul creştinismului este misterul unităţii în dualitate, găsindu-şi soluţia în Unitatea-Trinitate. Iată de ce creştinismul are ca bază dogma hristologică a naturii teandrice a Fiului şi dogma trinitară. Afirmarea fiinţei e viaţa Sfântului Duh şi viaţa în Duhul Sfânt. în Duh omul şi lumea sunt transfigurate şi îndumnezeite. Duhul constituie Viaţa însăşi, viaţa originară." (N. Berdiaeff, „Esprit et liberte" pp. 211-216) Acesta să fie cadrul mai larg, al evidenţelor Duhului, care a făcut din oameni Apostoli ai lui Dumnezeu. Deci să o luăm concret: Noi nu avem, ca primii ucenici, posibilitatea găsirii istorice a lui Iisus. Noi avem, între noi şi Iisus, un munte, care trebuie trecut. Iar ce e mai greu, e că muntele e în noi. Şi n-ar trebui, după cuvântul lui Iisus, decât un grăunte de muştar credinţă, şi-ar dispare muntele şi L-am găsi pe Iisus. Ne trebuie un itinerar lăuntric. Calea credinţei e obositoare, dar cu ea începe cărarea. Credinţa e o asceză a minţii. Urmează celelalte virtuţi, celelalte asceze, toate, ca nişte vămi ale văzduhului, la care lăsăm pe rând, ca vamă, tot balastul muntelui nostru. Toate renunţările noastre sunt negustorie pentru un bun mai înalt: pentru starea capabilă de-a primi braţele divine ale Harului Duhului Sfânt. Duhul Sfânt, de data aceasta este puternic, ca o suflare de vifor, e în stare să desăvârşească cele începute timid de sărmana noastră fire. Toată asceza e pentru mistică. Deci în locul găsirii istorice a lui Iisus, noi avem deschisă întâlnirea spirituală, mistică, întâlnire profund reală, cât, din lăuntrică, se răsfrânge uneori până-n afară în simţirile şi înfăţişarea noastră. Foarte mulţi contemporani ai lui Iisus n-au avut cu El decât o întâlnire exterioară, istorică. Doar Luca şi Cleopa îl simţeau, arzându-le inima pe cale, dar fără să-L cunoască. O întâlnire profundă cu Iisus, care însă mai mult i-a speriat - cum arată aceasta icoanele - poate că au avut martorii Schimbării la Faţă. Deci nu suntem cu nimic dezavantajaţi faţă de aceia. Iisus e şi contemporanul nostru, ca veşnicia faţă de oricare cifră a timpului. Deci primii care au văzut pe Iisus în lumina dumnezeiască au fost Petru, Iacov şi Ioan. Ei au văzut, primii, Cerul deschizându-se. Această revelaţie le-a fost dată şi ca revelaţie propriu-zisă, dar şi ca o iconomie, ce avea rostul să le susţină moralul ridicat, în faţa celor ce
aveau să se întâmple pe urmă cu răstignirea. Că vederea luminii dumnezeieşti a avut şi rostul acesta, ne stau mărturie înseşi cuvintele Mântuitorului, prin care-i lega să nu spună vederea, decât după înviere (Matei 17,9). Al doilea care a văzut cerurile deschizându-se (Faptele Apostolilor 7,56), a fost primul mucenic al creştinismului arhidiaconul Ştefan. Suflet curat, tânăr, plin de duh şi adevăr curajul întruchipat - primul mucenic, văzând Cerul deschizându-se, dă curaj şi întărire coloanei de urmaşi a mucenicilor. N-o fi străbătând el toată calea ascezei, dar a luat-o de îndată pe calea cea mai scurtă, de care va scrie mai pe urmă şi Pavel, a iubirii de oameni fără de margini. Căci întru aşa măsură şi-a însuşit el pe Iisus, încât, murind legii firii, împroşcat cu pietre, acelaşi cuvânt al legii Duhului grăieşte: „Doamne iartă-le lor păcatul acesta !" Iar aceasta n-o putea face decât un om sfinţit de iubire. Al treilea, pe care: „o lumină din Cer 1-a-nvăluit dintr-o dată, ca într-un fulger" (Faptele Apostolilor 9,3) a fost Saul, care păzea hainele celor ce se nevoiau cu uciderea lui Ştefan. El era râvna Legii vechi - o sinceritate de altfel - apreciată şi convertită pe drumul Damascului, la râvna pentru Legea nouă, a lui Iisus. Deschiderea aceasta a unui cer nou, cu o lumină năpraznică, a pricinuit moartea omului vechi, Saul, şi renaşterea Apostolului Pavel. în veacul al Xl-lea dăm de Sfântul Simeon Noul Teolog, care trăieşte toată transcendenţa luminii divine, după ce Harul din Ceruri, cum zice, înnoise sărmana sa fire. Rugămu-1 cu smerenie să ne înveţe: Cuv. 18: „Luând pe umeri crucea, strânge-o cu putere Şi du până la sfârşit chinul încercărilor, Sfâşierea durerilor, şi primeşte cu bucurie Piroanele-ntristărilor, ca pe-o coroană a slavei, Şi-aruncat în fiecare zi în lăncile ocărilor Şi lovit cu pietrele tuturor necinstirilor, Vărsând lacrimi de sânge (- Că totul izbuteşte plânsul de fiecare zi -) vei fi mucenic. Cuv. 13: Iar răbdând batjocuri şi palme, cu bucurie Părtaş al dumnezeirii şi al slavei Mele vei fi. Iar de te vei arăta pe tine urma tuturora Şi slugă şi rob, te voi arăta pe urmă Primul între-aceia toţi, pe cum am făgăduit. De vei iubi pe duşmani şi pe cei ce te urăsc, De te-i ruga din suflet pentru cei ce te necăjesc, Şi le vei face bine după puterea ta, Te-ai făcut, adevărat, asemenea Tatălui tău Preaînalt. Deci dobândind din acestea inimă curată, In ea vei vedea pe Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut vreodată. Cuv. 20: Pe Acela, a Cărui frumuseţe Uimeşte toată gândirea, uimeşte toată inima, Răneşte tot sufletul, înaripându-1 spre iubire, Unindu-1 neîntrerupt cu Dumnezeu.
Să nu ziceţi că Dumnezeu nu e văzut de oameni. Nu ziceţi că oamenii nu văd lumina dumnezeiască, Sau că e cu neputinţă în vremea de-acum. Niciodată aceasta nu-i cu neputinţă, prieteni, Ci e foarte cu putinţă celor ce voiesc. Dar numai celor a căror viaţă le-a adus curăţirea de patimi Şi le-a făcut curat ochiul cugetării." Subliniem la acest loc concepţia integralistă despre om a sfântului, realizată în trăirea mistică: inima curată, voinţa hotărâtă, viaţa curată de patimi şi curat ochiul cugetării. Sfântul e un om perfect centrat cu firea. „Iar măsurile strălucirii-s măsurile iubirii". (Cuv. 27) Şi mai departe: Cuv. 34: „Ziditorul, ia aminte ce-ţi spun, Iţi va trimite Duhul cel din Dumnezeu Şi te va insufla, va locui şi se va sălăşlui fiinţial Şi luminându-te şi umplându-te de strălucire, te va turna din nou întreg. Stricăciosul îl va face nestricăcios şi va clădi iarăşi Casa învechită, casa sufletului tău; Şi va face cu totul nestricăcios şi trupul întreg, Şi te va face pe tine dumnezeu după dar, asemeni lui Iisus. Cuv. 6: Ştiu că nu vom muri fiind înlăuntrul Vieţii Şi având înlăuntrul meu ţâşnind întreaga Viaţă, în inima mea este, dar în Ceruri se află Aci şi acolo, la fel se vede lucind. Cuv. 31: Strălucit-ai din Ceruri până-n inima mea. Cuv. 32: Ce cuvânt va tălmăci, ce limbă va spune ? Ce buze vor grăi, cele ce se văd în mine Petrecându-se, săvârşindu-se în toată ziua ? Căci chiar şi noaptea, chiar şi-n întunerec Văd pe Hristos deschizându-mi înfricoşetor Cerurile Şi pe El pogorându-Se şi arătându-mi-le împreună cu Tatăl şi cu Duhul, lumina întreit sfântă." Dar iată şi misiunea: Cuv. 1: „Astfel făcându-mă, Domnul mă-nchise în cortul trupesc Şi pogorându-mă-n lumea simţită m-a pus să trăiesc, Eu, - izbăvitul de beznă - cu cei ce mai sunt întunecaţi, Care petrec în mocirlă şi-n noapte, adânc cufundaţi,
Ca să-i învăţ şi să-i fac să cunoască nemernica stare, Lanţul cu care-s legaţi şi rănile cele amare. Dându-mi porunca, Stăpânul s-a dus..." Dacă am înţeles întrucâtva raţiunile Providenţei când a deschis Cerurile: ca să întărească pe Apostoli în credinţă; pe mucenici în mărturisire; pe înzestraţii cu daruri în convertirea lor; aci, în faţa Sfântului Simeon Noul Teolog pelerin al transcendenţei, trebuie să ne gândim la o explicaţie în funcţie de cele petrecute în veacul său, veacul al Xl-lea „Saeculum plumbarum". Apariţia sfântului tocmai atunci şi tocmai aşa, nu poate fi decât un răspuns magistral al Cerului, la marea rană a istoriei: ruptura Bisericilor, de la mijlocul mileniilor. Oamenii Bisericii, petrecând în mocirlă de patimi şi-n noapte adânc cufundaţi, au rupt, în veacul al Xl-lea, cămaşa lui Hristos: unitatea exterioară a Bisericii. Oamenii se dezbinau de oameni, afurisindu-se şi urându-se crunt, iar Cerul se unea cu omul, cât uimea pe sfânt: Cuv. 13: „Iar ce-i mai înfricoşat decât toate, m-a arătat cer nou Şi S-a sălăşluit în mine Ziditorul tuturor, De care nu s-a învrednicit nimeni din sfinţii de odinioară." Deci când trufaşul Humbert îşi vărsa în scris ura, pe Prestolul sfintei Sofii, în timpul Liturghiei (16 iulie 1054) şi ieşind, ca odinioară Iuda de la Cină, îşi scutură praful de pe picioare, spunând cuvintele: „Dumnezeu să vadă şi să judece !" noi, gândindu-ne la Oceanul luminii divine, revărsat peste sfinţi, veacuri de-a rândul pe urmă, putem să-i răspundem: „Dumnezeu a văzut şi a judecat!" La o altă răscruce a destinelor, Cerul se deschise Sfântului Serafim al Sarovului, în veacul al XlXlea. Şi aşa de stăruitoare e revărsarea luminii Duhului Sfânt, încât, deodată cu rugăciunea în gând, rostită de sfânt, o vede şi Motovilov, un bogătaş oarecare, prieten cu sfântul. Acesta o descrie: „Ca o scăpărare de fulger; ca o lumină orbitoare, care se întinde pe-ntinsul a câtorva verste de jur împrejur". (Denissov, „Viaţa lui Serafim", ed. rusă, pp. 319-335). Aceste deschideri de Cer, să ne fie deocamdată deschiderea ochilor ! Prislop, 13.III.49 (din Cuvinte Vii - Pr.Arsenie Boca)
Părintele Arsenie Boca - În Dumineca Ortodoxiei
Sunt doi Toma în viaţa lui Iisus. Unul e Natanail la începutul activităţii Mântuitorului; iar al doilea e Toma la sfârşitul ei. Primul îl recunoaşte împăratul lui Israel şi Fiul lui Dumnezeu. Al doilea îl recunoaşte Domnul său şi Dumnezeul său. Natanail recunoaşte în Iisus persoana ideală a lui Mesia. Iisus se numeşte pe sine Fiul Omului, adică omul aşa cum îl gândise Dumnezeu la început, - omul pe care trebuie să-l ajungem. Natanail recunoscu în Iisus icoana omului ! Precum la început Iisus era ţinta lui Israel, pe care-1 aşteptau ca pe ultima nădejde a unui popor oropsit, aşa acum Iisus este aşteptarea istoriei. Relele pe pământ aşa de mult vor strânge oamenii, încât nu mai rămâne istoriei altă soluţie decât sfârşitul ei.
Cei ce-L aşteaptă pe Iisus, aceştia se poartă în istorie ca El. Pentru scurtarea suferinţelor lor - fiindcă nu poţi fi în lume şi să crezi în Dumnezeu fără să fii prigonit ca El - pentru aceia zice Sfântul Pavel, aşa să vă purtaţi, răbdând cu credinţă şi grăbind venirea Domnului. O trăire a vieţii lui Iisus, a primejdiilor la câte te expune aceasta, grăbeşte sfârşitul. În veacul al VII-lea al erei creştine a fost, printre altele, o mare luptă pentru icoane. A trebuit un sobor ecumenic, ultimul sobor, al VII-lea, să apere cinstirea Sfintelor icoane. Atunci erau iudeii care pârau icoanele la împăraţi, precum că sunt chipuri cioplite şi închinare la lemne. Deşi atunci s-a pus capăt răutăţii şi multe veacuri icoanele au fost în cinste, astăzi iarăşi li se găseşte vină. Atunci li se zicea că-s o închinare greşită lui Dumnezeu. Azi vina lor e că amintesc de Dumnezeu. Dar mai e o icoană în primejdie: icoana lui Iisus, pe care o avem în noi în fiecare; - căci de la Botez fiecare suntem destinaţi să fim o icoană a lui Iisus. Împotriva acestei icoane a lui Iisus în om, se dă azi o luptă mai vrăjmaşă ca odinioară împotriva sfintelor icoane. Se dă o luptă împotriva icoanei omului! - Unde-i sunt apărătorii !? Prislop, Dumineca I-a din post - Ioan 1,43-51 - 26.11.50
Părintele Teofil Părăian - Duminica Ortodoxiei - prima Duminică din Postul mare
– De ce s-a rânduit de către Biserica ca prima Duminică din Postul mare să fie numită Duminica Ortodoxiei. De ce a Ortodoxiei şi de ce acum la începutul Postului mare? – E o întrebare la care nu m-am gândit niciodată şi nu ştiu cine ar putea să răspundă găsind motivarea acestui fapt: de ce în prima duminică din post este Duminică Ortodoxiei. Noi am găsit rânduiala acesta în Biserică, în cartea de slujbă conducătoare pentru Postul Paştelui, în Triod şi ne conformăm în sensul că prăznuim Duminica Ortodoxiei cu ceea ce reprezintă Duminica Ortodoxiei, pentru că, chiar dacă se numeşte Duminica Ortodoxiei are în vedere o anumită biruinţă a ortodoxiei, nu ortodoxia în ansamblu. Duminica Ortodoxiei ne pune în faţă biruinţa pe care a avut-o Biserica Ortodoxă faţă de cei care se împotriveau cultului icoanelor. Or, ortodoxia are un sens mult mai larg, nu este vorba numai de o anumită biruinţă ci de toate biruinţele. În orice caz este important de observat faptul că fără ortodoxie nu există înaintare într-o viaţă duhovnicească autentică şi atunci, dacă e vorba să ne angajăm la postul pregătitor pentru Sfintele Paşti, e cazul să avem în vedere şi ortodoxia în ansamblul ei şi acest lucru se realizează prin faptul că ni se pune în atenţie, în Duminica Ortodoxiei, ortodoxia. – Aţi spus că, într-adevăr, această primă duminică reprezintă, de fapt, un triumf al ortodoxiei în ceea ce priveşte cinstirea icoanelor. Ce înseamnă de fapt pentru un creştin-ortodox a cinsti icoană? Ce este icoana în primul rând? – Icoana este o reprezentare în pictură a persoanei pe care o cuprinde icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a diferiţilor sfinţi pe care îi cinsteşte Biserica, deci este o aducere în conştiinţa credincioşilor, prin mijloacele picturii, a persoanei către care ne este cinstirea. Trebuie de precizat de la început şi pentru totdeauna, că noi nu cinstim icoana ca obiect, ci cinstim icoana ca reprezentare, sau nu cinstim propriu-zis icoana, ci cinstim pe cel pe care îl prezintă icoana. Fără îndoială că nu se poate face abstracţie şi de icoana ca obiect, dar noi când zicem că suntem cinstitori de icoane, ne gândim întotdeauna la cei pe care îi reprezintă icoanele, nu ne gândim la icoana în sine. Cinstim o icoană, cinstim icoana Mântuitorului, cinstim icoana Maicii Domnului şi aşa mai departe. Icoana este şi un mijloc de legătură între persoana pe care o prezintă icoana şi între credinciosul care stă în faţa icoanei cu cinstire, deci icoana nu este realitate în sine, ci ultima realitate este persoana reprezentată pe icoană, iar icoana este prima realitate care ne duce la
persoana reprezentată pe icoană. De pildă, când ne adresăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca cinstitori ai chipului său spunem, vorbind cu Mântuitorul: „Preacuratului Tău chip ne închinăm Bunule, cerând iertare pentru greşelile noastre, Hristoase Dumnezeule", deci avem în vedere chipul Mântuitorului, dar vorbim nu cu chipul Mântuitorului ci cu Mântuitorul Însuşi despre chipul Lui. Aşa trebuie gândite lucrurile în legătură cu icoanele, indiferent pe cine reprezintă icoana respectivă. – Părinte Teofil, mâine, după cum spuneam, prăznuim Duminica Ortodoxiei. Să încercăm să prezentăm ce înseamnă de fapt să fii ortodox, mai ales astăzi, când multe grupări îşi arogă titulatura sau orientarea de ortodox. Ce înseamnă să fii un creştin-ortodox? – Să fii un creştin-ortodox înseamnă să faci parte din Biserică Ortodoxă, să faci parte din obştea acelor credincioşi despre care la Sfânta Liturghie se spune: „Pe voi, pe toţi, drept măritorilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia sa totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin." Asta înseamnă să gândeşti ortodox pe baza dogmelor credinţei ortodoxe şi să trăieşti ortodox pe baza slujbelor prin care se manifestă ortodoxia. Cuvântul ortodox înseamnă drept-măritor. Sunt şi alte credinţe creştine care se numesc pe sine a fi ortodoxe, dar nu au nici o manifestare creştină. Nici o grupare creştină nu are denumirea de ortodoxă, ci eventual pretenţia că deţine ortodoxia. Or, Biserica noastră drept-măritoare, Biserica noastră Ortodoxă se numeşte şi este ortodoxă, se numeşte ortodoxă pentru că este ortodoxă, este ortodoxă şi se numeşte ortodoxă, adică drept-măritoare, însumând în gândirea şi evlavia ei toate adevărurile de credinţă prin care se manifestă ortodoxia şi care sunt altele decât cele pe care le manifestă şi le prezintă alte grupări creştine, alte credinţe creştine. – Părinte Teofil, există anumite exigenţe ale credinţei. Este simplu, este uşor sau este greu să fii un adevărat ucenic al lui Iisus Hristos în Biserica Sa? – Există exigenţe ale ortodoxiei. Biserica Ortodoxă este o Biserică ascetică, o Biserică care impune, care cere postul, o Biserică în care se ţin anumite rânduieli, o Biserică conturată din punct de vedere al evenimentelor de mântuire pe care le sărbătorim. Biserica Ortodoxă îi impune omului o anumită disciplină, lucrurile nu sunt lăsate la latitudinea fiecărui credincios, ci Biserica îi prezintă credinciosului o anumită orientare în care credinciosul ortodox trebuie să se încadreze şi dacă nu se încadrează şi în rânduielile ortodoxiei, nu este ortodox. Ortodoxia nu este o teorie, ortodoxia este o practică. Pentru unii poate să fie greu să fie ortodox, pentru alţii poate să fie uşor, adică e uşor să fie ortodox pentru cineva care s-a obişnuit cu ortodoxia, cu disciplina ortodoxă şi e greu să fie ortodox pentru cineva care are împotriviri în conştiinţa lui, în viaţa lui faţă de ceea ce Biserica Ortodoxă cere credincioşilor ei. – Aţi pomenit de o anumită disciplină, dar în acelaşi timp, noi ştim că ortodoxia este prin excelenţă credinţa libertăţii. Cum se împacă acestea două şi care ar fi anumite principii sau reguli? – Sfântul Vasile cel mare zice despre calea cea strâmtă pe care o pomeneşte Domnul Hristos în Sfânta Evanghelie în legătură cu cei care merg pe calea cea strâmtă şi cei care merg pe calea cea largă (Mt. 7, 13), că această cale strâmtă este şi strâmtă şi largă, este strâmtă pentru că îţi impune anumite atitudini şi este largă pentru că încadrat fiind în atitudinile respective eşti cumva eliberat de ceea ce se împotriveşte, aşa încât aceeaşi cale este într-un fel strâmtă şi într-un fel
largă. Tot aşa se poate spune şi despre credinţa ortodoxă, este o credinţă care limitează libertatea şi este o credinţă care dă libertatea. Limitează libertatea în sensul că nu poţi face ce vrei, dar dă libertatea tocmai prin faptul că nu faci ce vrei, dar faci ce trebuie şi atunci eşti mai liber decât acela care face ce vrea şi care prin aceasta poate să se înrobească pe sine propriilor sale intenţii, propriilor sale tendinţe. – Aţi spus de asemenea că ortodoxia este o credinţă practică; la ce v-aţi referit? – M-am referit, de pildă, la faptul că un credicios trebuie să meargă la biserică, trebuie să ia parte la sfintele slujbe, trebuie să ţină postul, trebuie să fie cu luare aminte la adevărurile de credinţă, să-şi însuşească adevărurile de credinţă ortodoxă. Deci, un credincios ortodox este îndrumat de Biserică şi este solicitat de Biserică să intre în viaţa Bisericii, deci nu trăieşte în afară, ci în miezul credinţei ortodoxe. – Părinte Teofil, cum putem avea încredinţarea şi certitudinea în acelaşi timp, că în Biserica Ortodoxă se află plinătatea adevărului şi a harului dumnezeiesc? – În ceea ce priveşte adevărul deplin, Biserica Ortodoxă ne garantează lucrul acesta prin dogmele ei, prin faptul că ne ridică mai presus de obişnuitul vieţii, ne ţine într-o sferă superioară, ne dă conştiinţa că suntem în cerul cel de pe pământ, iar harul lui Dumnezeu se dă celor care cred drept şi atunci noi avem conştiinţă, convingerea că acolo unde este adevărul, acolo este Mântuitorul nostru Iisus Hristos care garantează adevărul şi unde e Domnul nostru Iisus Hristos, acolo este şi harul dumnezeiesc care îl ajută pe om să se lase modelat de Mântuitorul şi să se disciplineze prin adevărul care ne face liberi (În. 8, 32). – Părinte Teofil, ştim cu toţii că la începutul lunii mai 2000 va veni pentru întâia oară în ţara noastră primul papă, în persoana Papei Ioan Paul al II-lea de la Roma. Ce atitudine trebuie să aibă un credincios ortodox în faţa unui asemenea eveniment? Vă întreb acest lucru deoarece există păreri diferite şi uneori contradictorii, în rândul credincioşilor şi chiar al preoţilor. – Mai întâi am să răspund la această întrebare cu un răspuns pe care l-am dat unui profesor de teologie care a trecut pe la noi pe la mănăstire, un profesor romano-catolic şi care mi-a pus această întrebare în vara anului trecut, se ştia de atunci de intenţia de a veni Episcopul Romei în ţara noastră, de opiniile diferite în legătură cu asta şi părintele respectiv m-a întrebat ce zic eu despre venirea Papei. I-am răspuns foarte simplu: „eu mă bucur că vine… – şi am stat puţin şi după aceea am zis – şi pleacă". Un părinte care era cu mine şi cu profesorul respectiv mi-a spus că cel care m-a întrebat ce zic eu despre venirea Papei a avut o faţă lumioasă când am zis eu „mă bucur că vine" şi nu a rămas aceeaşi lumină când am zis „şi pleacă". Adevărul este acesta: ca Papă vine şi pleacă. Pentru cei care îl consideră Sfântul Părinte de la Roma, o să vină ca Sfântul Părinte de la Roma. Pentru noi, care îl ştim un Episcop al Bisericii, o să vină un Episcop al Bisericii, noi nu îi retragem Episcopului de la Roma, respectiv Papei, calitatea de Episcop şi atunci îl primim cu concepţiile noastre, îl întâmpinăm cu sentimentele pe care ni le deşteaptă în suflet concepţia pe care o avem. În orice caz, Papa este o persoană deosebită, este un unic în lume, indiferent de ce crede cineva despre el. Adevărul este că există un singur Papă, un singur conducător al Bisericii Catolice. Pentru noi vine conducătorul Bisericii Catolice, noi respectăm Biserica Catolică şi atunci de ce nu ne-am bucura că vine conducătorul Bisericii Catolice în ţara noastră. Vine şi ne bucurăm că vine. După
aceea pleacă şi ne bucurăm şi că pleacă pentru că nu aici este rostul lui. El nu vine pentru toţi câţi îl vor vedea. Totdeauna când Papa merge undeva, într-o ţară se adună foarte, foarte multă lume în jurul lui pentru că este un eveniment, realitatea asta este, nu e un lucru întâmplător că Papa ajunge într-o ţară, catolică sau necatolică, pentru catolici sau pentru alţii, lumea se adună ca să vadă pe cel care este unic în lumea asta. Un singur om reprezintă Biserica Catolică şi toată Biserica Catolică cumva este însumată în persoana Papei de la Roma. Unii dintre cei care îl aşteaptă pe Sfântul Părinte, deci catolicii, respectiv supuşii lui, cei conduşi de el îl vor privi pe Sfântul Părinte poate ca pe „Vicarius fili Dei", deci ca pe locţiitorul Fiului lui Dumnezeu, poate îl vor primi pe „servus servorum Dei", adică slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu, iar noi ceilalţi îl vom primi ca pe o persoană deosebită, un om care reprezintă ceva, chiar dacă reprezintă mai mult pentru alţii decât pentru noi. În orice caz este un eveniment în care Biserica Ortodoxă îşi are importanţa ei, înţelegerea ei prin faptul că l-a invitat pe Episcopul Romei să vină aici şi noi îl primim şi îl cinstim aşa cum cinstim pe orice ierarh al Bisericii. Când mi se întâmplă să ascult postul de radio Vatican, care transmite şi în limba românească, de câte ori mi se întâmplă să îl ascult pe Papa spunând binecuvântarea pe care o dă el peste lume, totdeuna, indiferent cum am stat ca ascultător, totdeauna mă ridic în picioare din consideraţie faţă de cel care vine şi după aceea pleacă, vine să-i bucure pe cei care-l aşteaptă şi pleacă pentru că rostul lui nu este aici. – În finalul interviului nostru, Părinte Teofil Părăian, în calitate de duhovnic, v-aş întreba cum vedeţi Sfinţia Voastră viitorul ortodoxiei aici la noi, în România. – Cred că viitorul ortodoxiei înseamnă o întemeiere în ortodoxie. Cu cât vom fi mai ortodocşi, în prezent, cu atât vom fi mai ortodocşi şi în viitor. Dacă suntem neluători aminte la credinţa noastră, la viaţa noastră ortodoxă în prezent, nu putem aştepta de la viitor mai binele pentru că mai binele se întemeiază pe binele din prezent. Vrem să avem un viitor ortodox luminat, un viitor ortodox odihnitor, trebuie să avem o trăire în prezent ortodoxă care asigură viitorul ortodox. Sigur că sunt diferite puncte de vedere, diferite concepţii în legătură cu viaţa ortodoxă, eu cred că noi trebuie să insistăm cât putem mai mult pentru gândirea ortodoxă şi pentru trăirea ortodoxă şi atunci viitorul e cel pe care îl dorim, adică un viitor care va aduce bucurie ortodocşilor, iar dacă suntem nepăsători în prezent, nici viitorul nu va putea fi mai altfel decât prezentul pe care se întemeiază. (Interviu cu Părintele Teofil Părăian, înregistrat la Braşov pe 21 februarie 1999) Părintele Ioanichie Bălan - Bogăţia Ortodoxiei
Am fost la Vatican. Mi-au arătat muzeul, cărţile pe care le lucrează ei acolo, o bibliotecă extraordinară, cu milioane de cărţi, kilometri. Le-am pus o întrebare simplă: “cinstiţi părinţi, sunteţi mulţumiţi cu atâta cultură câtă aveţi?“. Ştiţi ce mi-au zis: “Părinte, vorbiţi-ne ceva de rugăciunea inimii. Dumneavoastră aveţi mistică, noi avem cultura aceasta, politică şi ea ne usucă şi se osifică. Dumneavoastră aveţi duhul, pe care noi nu-l avem“. Păstraţi tradiţia noastră sfântă, că este lăsată din moşi-strămoşi. Am fost şi prin alte părţi şi să ştiţi că s-a pierdut tradiţia. Noi avem aici mai puţin, dar cât ne trebuie. Ţara-i bogată, mănăstirile sunt în jurul nostru, preoţi avem. Am fost în Occident şi ce am văzut m-am îngrozit. Acolo e gol. E plină masa de bucate şi toată tehnicia pe masă, dar n-am văzut mulţi occidentali fericiţi. Să nu le râvniţi. Nu au Sfânta Liturghie. Am fost chiar la Paris odată şi i-am întrebat pe nişte oameni capabili, catolici de-ai lor: “În oraşul acesta aşa de mare şi prea lăudat al Europei, la ce biserică îmi recomandaţi să merg mâine, duminică?“. S-au gândit cinci minute şi se sfătuiau între ei: “Unde să-i spunem la preotul acesta să se ducă?“. Le-am spus: “La o biserică unde se slujeşte frumos“. Ştiţi unde m-au trimis? “Părinte, au zis ei în limba lor, la noi la catolici te duc degeaba. Du-te la biserica rusă, la episcopia rusă. Acolo e cea mai frumoasă slujbă, cea mai frumoasă predică, cel mai cald cuvânt, acolo îl găsiţi, la ortodocşi“. Aveau ruşii acolo o episcopie şi slujeau frumos. Era plină de francezi şi de oameni de nu ştiu unde şi stăteau ca mieii. Iar la francezi în biserici era pustiu. Se vorbeşte în ultimul timp despre o unire a bisericilor. Este imposibilă o unire aşa sentimentală. Mă pup cu un preot catolic şi gata, ne-am unit. Asta nu e unire, este un sentimentalism de moment, mai mult cu caracter politic, dar nicidecum religios. “Fiecare cu Dumnezeul lui şi cu legea lui, dar, dacă ne sărutăm, suntem fraţi“. Nu! Suntem fraţi, că nu ne dăm în cap nici unul la altul, dar una este frăţia şi înţelegerea socială, omenească, între oameni şi alta este credinţa cea curată în Hristos. Nu putem să scoatem la târg dogmele ortodoxe. Rămânem în bucuria Învierii.
Biserica Ortodoxă nu ar putea să fie ortodoxă dacă n-ar fi luptată din toate părţile. Ortodoxia a fost mereu luptată şi tocmai asta i-a dat viaţă şi a silit-o oarecum să fie tot timpul verticală. (din: Mi-e dor de cer, Viaţa Părintelui Ioanichie Bălan, Ediţie îngrijită de Arhim. Petru Bălan, Ed. Măn. Sihăstria)
Părintele Ioanichie Bălan - Predică către monahii mănăstirii Sihăstria la Duminica Ortodoxiei (1998)
Iubiţi fraţi, mai întâi reamintim că duminica întâi a Postului Mare se numeşte Duminica Ortodoxiei. Dar ne întrebăm: celelalte nu sunt tot ale ortodoxiei? De ce tocmai aceasta din prima săptămână a primit acest nume? Pentru că în anul 842, în săptămâna întâi a Postului Mare, în capitala imperiului Bizantin, Constantinopol, care a fost peste 1000 de ani capitala Ortodoxiei şi poate sperăm să revină odată, când Dumnezeu ştie cum, deci în anul 842, în duminica de astăzi, fiind împărăteasă – împăratul Teofil murise, care era iconoclast, adică el combătea grozav sfintele icoane – soţia sa, Teodora, care era foarte credincioasă şi în taină avea în cămara ei multe icoane sfinte ascunse, ca nu cumva bărbatul ei rău şi necredincios să le ardă, să le distrugă. Şi istoria ne spune că el a murit ceva mai devreme şi s-a chinuit foarte mult acest împărat Teofil, iar în chinurile morţii i sa deschis gura mare de tot şi cu limba scoasă afară se chinuia şi nu putea muri. Şi atunci fericita împărăteasă, soţia lui, care era ortodoxă pe ascuns, a luat icoana Maicii Domnului cu Mântuitorul în braţe şi a atins-o de gura ticălosului Teofil, care toată viaţa a distrus icoane şi sfinte moaşte. Şi, zice, aşa şi-a dat duhul. Şi a rămas ea împărăteasă o vreme şi a hotărât împreuna cu patriarhul Constantinopolului şi cu tot clerul de atunci ca în săptămâna întâi, deci cum e astăzi, în prima duminică, să facă o mare procesiune cu sfintele icoane, a dat poruncă în toată împărăţia Bizanţului să se scoată sfintele icoane care au mai fost salvate şi scăpate, să se scoată şi să se facă o mare procesiune prin centru, prin tot Constantinopolul şi apoi, la orele de dimineaţă, să intre cu toate aceste icoane în biserica cea mare a Sfintei Sofia. Şi s-a început apoi Sfânta Liturghie arhierească, fiind de faţă toată elita sfinţilor care au pătimit pentru icoane din cei care mai trăiau, împreună cu patriarhul Constantinopolului, cu împărăteasa, cu toată suita vremii de atunci. Şi aceasta a constituit duminica întâi a Postului Mare sau Duminica Ortodoxiei. Pentru că, aşa cum cei care aţi mai citit şi aţi mai învăţat ştiţi, prigoana împotriva sfintelor icoane nu a fost creată de constantinopolitani sau de bizantini, ci de păgâni, care urau de moarte credinţa în Hristos şi tot inventau ba că Hristos nu face parte din Sfânta Treime (eresul lui Arie) – toate vin din afară! – ba că Duhul Sfânt e cutare, ba că Maica Domnului e femeie de rând, ba că icoanele sunt chipuri cioplite şi aşa mai departe. Şi acest eres a început în anul 714, prin împăratul Leon Isaurul, acel blestemat împărat care a fost cel dintâi care a făcut acel complot secret împotriva Ortodoxiei. Deci din anul 714 a început această persecuţie şi s-a terminat definitiv în anul 842. Lupta împotriva icoanelor a fost reluată apoi prin Luther, care a umplut Europa de secte, pentru că din învăţătura lutherană s-au făcut nu zeci, ci sute de ramuri şi secte în Europa şi în toată lumea. Asta s-a întâmplat la anul 1517. Deci de atunci şi până acum iarăşi trăim epoca aceea de teroare din secolul 7-9 al Bizanţului. Aşa încât am spus aceasta ca să ştim pe scurt ce importanţă are duminica de astăzi: este Duminica icoanelor, este Duminica Ortodoxiei, este duminica de biruinţă a Bisericii lui Hristos împotriva necredincioşilor, rău-credincioşilor, ereticilor şi tuturor păgânilor. Sigur că lupta împotriva sfintelor icoane se continuă şi se va agrava, pentru că aşa se vede în toată lumea: toate sectele care sunt astăzi în lume, toate sunt împotriva icoanelor! Toate sunt împotriva învăţăturii ortodoxe. Nu-i nici o sectă care să fie, să zicem aşa, mai apropiată de Ortodoxie. Toate sunt împotriva Sfintei Cruci, neapărat împotriva Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, împotriva sfintelor icoane şi chiar împotriva a tot ce are Ortodoxia! Aşa ca să medităm în acest moment şi în această sfântă duminică şi la acest lucru. Şi să ne dăm seama că, sigur nu s-a terminat lupta
împotriva icoanelor. Dar cea mai sfântă icoană, duhovniceşte înţelegând, pe care trebuie să o păstrăm cu toată sfinţenia, este sufletul din noi. Viaţa noastră, sufletul nostru, gândirea noastră, comportarea noastră formează o icoană a vieţii noastre. Pentru mine personal, dacă eu nu trăiesc duhovniceşte, icoana sufletului meu este pătată şi nu este de cinste în faţa lui Hristos. Să ne ferească Dumnezeu ca să neglijăm viaţa noastră şi trăirea noastră duhovnicească şi să devenim nişte icoane ponosite, pătate, învechite, crăpate în faţa lui Hristos. Sufletul este icoană şi poartă în ea chipul lui Hristos. Sufletul fiecăruia dintre noi, gândirea noastră, vorbirea noastră, comportarea noastră şi chiar îmbrăcămintea exterioară – trupul nostru întră şi el în această taină a icoanei duhovniceşti a creştinului. Fiecare din noi, mireni şi călugări, bărbaţi şi femei, să ne luptăm, să ne ostenim, să nu ne păteze demonul icoana sufletului prin păcat, prin gânduri spurcate, prin toate răutatea, aşa cum ştiţi şi ştim cu toţii. În a doua parte a cuvântului aşa adăuga ceva despre Sfântul şi Marele Post. Întotdeauna, de când citim şi noi în cărţile sfinte, că de acolo aflăm şi de la bătrânii care ne-au crescut şi pe noi, că Postul Mare închipuieşte postul pe care l-a ţinut Mântuitorul după botez în muntele Carantania, 40 de zile şi 40 de nopţi. Deci Postul Mare este exact postul pe care l-a ţinut Mântuitorul, numai ca să nu uităm, excludem din Postul Mare Săptămâna Patimilor Mântuitorului, care este Postul Sfintelor Patimi, şi numai aşa ies 40 de zile, de la lăsatul secului până la Duminica Floriilor, când duhovniceşte trebuie să intrăm în Ierusalimul cel de sus cu Hristos şi să mergem pe urmele Patimilor Lui până în noaptea cea sfântă a Învierii, a mântuirii neamului omenesc. Aşa încât cum practicau părinţii pe vremuri, în primele secole, să zicem, cum se nevoiau ei în Sfântul şi Marele Post? Erau în general mai multe practici, dar două sunt mai importante. Vorbim de călugări. O parte dintre călugări urmau această practică: ieşeau din mănăstire la începutul Postului şi se duceau care pe unde puteau, prin peşteri, prin crăpăturile pământului, în special în Ţara Sfântă, în Palestina, era această tradiţie şi acolo se nevoiau până în Joia Mare sau în Sâmbăta Sfintelor Paşti. Cum se nevoia fiecare, Dumnezeu ştie. Ei imitau, de altfel şi pe Sfânta Maria Egipteanca. Aceştia erau marii sihaştri, marii pustnici, care trăiau ca îngerii şi care luau câteva boabe sau bob muiat sau ştiu eu ce sau două pâini care se uscau ca piatra şi mâncau cam cât ar fi o fărâmă de anafură pe zi. Şi cine ştie la câte zile, la una, la două, la trei şi mai beau apă din Iordan, cum se spune şi aşa se nevoiau zi şi noapte. Dormeau pe şezut, poate până la un ceas şi iar se rugau… Şi ce se rugau ei? Avem scrise în câteva cărţi. Ei nu luau cu ei Ceaslovul. Ei ştiau Psaltirea pe de rost. Psaltirea era cartea cea mai sfântă, după Sfânta Evanghelie, a pustnicilor. Sau luau şi Sfânta Evanghelie sau scriau din ea şi citeau din Evangheliile Mântuitorului, în special cele ale Patimilor Domnului. Şi aşa se nevoiau cei care mergeau în pustie. Este cea mai grea nevoinţă în Postul Mare, pe care am găsit-o în toate Vieţile Sfinţilor: nevoinţa pustnicilor când plecau, rămâneau numai unuldoi în mănăstire, care menţineau slujba, candelele, aşa cum citim şi în viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Şi restul…, fiecare. Şi când se vedeau la o oarecare distanţă, zăreau că mai e un alt călugăr la o anumită distanţă, se întorceau unul într-o parte şi unul în cealaltă parte, ca nu cumva să se întâlnească unul cu altul şi să vorbească între ei sau să povestească, cum mai facem noi de obicei şi ca nu cumva să piardă dulceaţa rugăciunii.
Asta am găsit-o ca cea mai aspră nevoinţă a cuvioşilor de odinioară; cel mai aspru post posibil. Sfinţii egipteni şi ei aveau mare nevoinţă, citim la viaţa Sfântul Antonie cel Mare, a Sfântului Pahomie, cel care a întemeiat viaţa de obşte şi la alţi sfinţi mari tot aşa. Au ajuns unii dintre sfinţii egipteni să nu mănânce nimic până la 40 de zile ca Hristos. Aşa ceva nu mai poate fi nici să gândeşti! Moare omul! Sigur, ţii până la o săptămână, după aceea îl duci cu ţolul – dacă are cine să-l ducă – după aceea, sigur, închide ochii. Spunea părintele Dimitrie Bejan, acest martir al României, că a trăit vreo 8 ani prin lagăr În Rusia, zice: „Părinte, e foarte uşor să mori de foame. Nu te doare nimic şi după 8, 10, 12 zile e gata.” „Păi cum?” „Păi, părinte, cel care e gata din cauza foametei are o dulceaţă, o salivă multă în gură, zâmbeşte şi aproape râzând îşi dă duhul. E foarte uşor de murit. Şi nu are nici un chin, nici o durere.” Eu m-am cutremurat. Şi zice: „Eu am trăit, părinte, eu am văzut acestea! Era să mor şi eu, dar m-a ţinut Dumnezeu. Alţii rezistă la 8 zile, alţii la 10, sunt şi unii care rezistă şi 15 zile fără mâncare. ” Vedeţi, drama aceasta, sau mai bine zis tragedia asta a războaielor, care a ajuns până la noi. Dar sfinţii de odinioară au ajuns până la 40 de zile de post. Asta înseamnă o sfinţenie de înaltă clasă, cum nu se mai întâlneşte astăzi în lumea creştină nicăieri. Alţi călugări, în altă mănăstire, aveau altă practică: posteau de duminică noaptea până la sfârşitul săptămânii, când se întâlneau făceau Sfânta Liturghie, se împărtăşeau şi gustau ceva din hrană. Şi iar plecau unul încoace şi unul încolo, dar în jurul mănăstirii şi se adunau iar sâmbătă noaptea, duminică, făceau Sfânta Liturghie, iar se împărtăşeau şi iar se duceau. Şi mai sunt şi alte practici mai mici, pe care le lăsăm. Astea ar fi cele mai importante de pe vremea Sfinţilor Părinţi. Dar începând cu Sfântul Vasile cel Mare, care a făcut o reformă duhovnicească a monahismului, unică în istoria lumii creştine, deosebită, după ale cărui reguli trăim, el n-a pus aspru post, până la 3 zile cel mult. N-a pus mai mult. El a făcut din monah şi misionar. A spus: „De acum lumea se înmulţeşte, sectele se înmulţesc şi ele, avem nevoie de călugări şi misionari, nu numai de călugări postitori”, că dacă posteşti, pentru tine posteşti; dacă te rogi, pentru tine te rogi; dar Sfântul Vasile a spus: „Lumea asta cine s-o mântuiască? Cine să ajute?” Şi atunci a creat nişte spitale, azile, pentru bolnavi, pentru bătrâni, pentru de toate şi a pus cei dintâi călugări pe la spitale şi mai ales călugăriţe, pe la spitale, aşa-zisele surori de caritate, maici. Deci de la Sfântul Vasile cel Mare încoace, în special pentru monahismul din Capadocia şi din Siria, monahismul a început să devină un monahism misionar. A spus: Care doresc viaţa foarte aspră, sunt în zona Egiptului, muntele Sinai şi în Ţara Sfântă, Palestina. Iar încoace, fiind lumea însetată după Hristos, călugării – o parte, măcar, dintre ei – călugării să fie şi misionari. Întâi cu viaţa: să te vadă omul cum trăieşti – cum te închini, cum faci metania, să vadă că eşti blând şi smerit şi-i dai un sfat şi-i dai un cuvânt, şi-l binecuvântezi dacă eşti preot şi aşa mai departe. Aşa încât noi, cei de acum, suntem sub influenţa directă şi după rânduiala, pe cât posibil, a Sfântului
Vasile celui Mare. Îmbinăm rugăciunea cu cuvântul duhovnicesc, îmbinăm osteneala personală, intimă, a noastră, a fiecăruia şi cu sfatul către omul de pe stradă, către omul necăjit, către mătuşa care vine la mănăstire sau la schit pentru un sfat, pentru o mângâiere, pentru omul bolnav, pentru omul cerşetor. Şi poate e cea mai uşoară regulă aceasta pentru noi, că nu e greu să te mântuieşti dacă faci milostenie, fie cu un cuvânt, fie cu un colţ de pâine, dacă ai, fie cu o carte sfântă sau cu altceva, ca să ajuţi şi pe omul necăjit. Noi, cei de astăzi, iată-ne, suntem în rânduiala în care ne vedeţi şi trăim o epocă destul de grea, să fim sinceri. Nu vreau să fac o catastrofă din cele ce vorbesc, dar trebuie să ştiţi că lumea de astăzi este, material chiar, sărăcită. Foarte sărăcită. Ei bine, noi, cei de astăzi, practicăm un post mai mult duhovnicesc decât trupesc, adică nu atât să mâncăm după o săptămână o dată, ci mai bine şi e mai important postul în care să stăpânim limba, să stăpânim gândurile – foarte greu, cel mai greu post! Cel mai simplu e să pun un brâu tare la burtă, mă iertaţi şi mă duc undeva încoace-încolo şi mă iau cu altele şi uit de mâncare. Trei zile trec repede. Dar nu-i cel mai bun asta chiar. Cel mai bun post e şi asta, dar unit cu postul duhovnicesc. Degeaba nu mănânc eu de trei zile dacă cârtesc de trei zile. Sau vorbesc sau spun aceluia ce a făcut cutare şi aceluia cutare.. Deci postul complet la noi, la călugării de astăzi, este aşa: mâncare cu măsură, cât îţi dă la mănăstire şi cât îţi îngăduie duhovnicul. Vorba cu măsură sau mai bine zis postirea de vorbire, postirea de auzit, postirea de a citi toate prostiile cum sunt acestea din ziare şi alte posturi ca acestea şi gândurile să le stăpânim şi atunci postul nostru e mai complet. Spun Sfinţii Părinţi că e mai complet postul de gânduri decât postul de mâncare. Dar unite şi postul trupesc şi postul duhovnicesc, se fac adevărate minuni. Mi-amintesc, un părinte mare a trăit acum peste 50 de ani la mănăstirea Neamţ, părintele Iosif Crăciun. A fost pustnic la Icoana Veche. Ei bine, acesta era de pe lângă Piatra Neamţ de loc, a fost şi căsătorit în tinereţe şi apoi s-a dus la pustie, acolo, s-a făcut schimonah, ieroschimonah, patriarhul Nicodim l-a făcut preot şi avea darul vindecării bolnavilor de duhurile necurate. Şi s-a făcut o tradiţie prin anul 1940 până aproape de 1950, când el a murit, era multă lume bolnavă, nu era ca acum bolnavă, dar venea de peste tot, încât la părintele Iosif Crăciun auzeai de departe cum ţipă demonii. Şi ce făcea părintele Iosif? Fiind tare în post, dar şi în rugăciune, citea tot timpul Psaltirea. Avea vreo trei ucenici şi tot timpul citeau la Psaltire, zi şi noapte, cu rândul. Şi bătrânul dormea un ceasdouă şi iarăşi la post şi iar la rugăciune. Şi se scula noaptea, în miez de noapte, avea acolo, undeva, în pădure, două-trei camere pentru cei bolnavi şi bătrânul, când ei erau prea periculoşi, le citea de la fereastră moliftele Sfântul Vasile. Şi a treia zi făcea Sfântul Maslu, mai veneau doi preoţi din mănăstirea mare, din lavră şi jumătate din ei se întorceau pe picioarele lor acasă. Aşa ceva eu n-am mai pomenit decât că am citit eu prin cărţi, decât am auzit… Deci acest părinte Iosif îmbina Psaltirea cu postul trupesc şi cu postul limbii şi cu somn puţin şi cu măsura în toate cele şi acela e post complet. Ei, să ne chinuim şi noi, cei de astăzi, să facem şi noi un post îmbinat, aşa. Nu numai să încingem bine cureaua că ne e foame. Şi postul de mâncare şi postul de vorbărie multă şi postul de a povesti şi de a râde, să ne iertaţi, că dacă vezi la noi, cel puţin la moldoveni, doi alăturea, e gata, să povestească, ori ce-a fost, ori ce-o să fie. Şi asta, să ştiţi, e o mare deficienţă a noastră. Vorba multă,
sărăcia omului, zice ţăranul. Pentru noi, călugării, vorba multă este pierderea sufletului nostru. Şi ziceam de părintele acela: a rămas în istoria noastră locală ca cel mai mare exorcist sau izgonitor de demoni din oameni din cât aflăm noi, din cât am citit şi-am tot umblat şi-am scris. Aşa încât să învăţăm de la pustnicii noştri, de la părinţii noştri şi această nevoinţă: să îmbinăm postul trupesc cu postul limbii, cu postul de gânduri, cu postul de vorbă, cu postul de toate. Şi toate la un loc formează un post duhovnicesc pe care putem să-l împlinim cu toţii. Avem şi aici, în jurul mănăstirii şi câţiva pustnici. Deci vedeţi, celor mai râvnitori li se îngăduie să se retragă mai departe, să trăiască viaţă semi-pustnicească. Dintre toţi, noi numim cel mai repede pe părintele Onufrie, este şi cel mai vârstnic din toată mănăstirea, din câte ştiu eu şi este un mare părinte duhovnicesc. El nu dă sfaturi multe, dar numai cât te duci să-l vezi şi-ţi dai seama: un pustnic bătrân, de-abia merge, dar stă acolo, în pustie. Are bucuriile lui, are lacrimile lui, are rugăciunile lui, pe care numai el le ştie şi are bucuriile lui. Mai este acolo un alt părinte, Ghervasie, mai avem în schitişorul acela de la Râpa lui Coroi câţiva părinţei care trăiesc acolo în nevoinţe, deci iată avem şi părinţi pustnici care se roagă. Iar noi, dincoace, fiecare să-şi menţină rânduiala lui şi să îmbinăm postul trupesc de mâncare cu postul duhovnicesc, cu sfaturile duhovnicului, cu sfaturile părintelui Cleopa, cu darurile Duhului Sfânt pe care ni le dă Dumnezeu şi să preţuim cu mare sfinţenie ideea aceasta: dacă nu îmbinăm rugăciunea cu nevoinţa, cu smerenia, cu ascultarea şi cu dragostea, nu putem fi icoane vii ale Preasfintei Treimi. Să dea Bunul Dumnezeu ca să putem spori cu toţii duhovniceşte şi să devenim icoane vii şi adevărate ale Preasfintei Treimi. Amin.
Sfântul Varlaam al Moldovei - Predică la Duminica întâia din Sfântul și marele Post
Învăţătura la Duminica întâia a Sfântului şi marelui Post Aşa cum iarna sunt viscole şi vânturi rece şi perioade geroase, care îi îngreunează şi îi supără pe oameni, iar dacă vine primăvara ei se uşurează de toate acelea şi se veselesc, căci a trecut iarna cu gerul ei şi a venit primăvara cu vremea caldă şi senină, aşa şi în vremea de demult au fost viscole şi vânturi de durere şi mâhniri [În original: dosădzi. Se referă la prigoanele împotriva Bisericii.] ale oamenilor ca într-o vreme de iarnă. Căci într-o anume vreme, unii împăraţi necredincioşi [ai Imperiului Roman de Răsărit] au stricat Sfintele Icoane şi le-au lepădat din Biserică. Şi în multe feluri îi mâhneau şi îi munceau/ îi chinuiau pe creştini pentru ca ei să nu se mai închine la Sfintele Icoane. Însă a strălucit din nou primăvara dulce şi marea linişte în ziua pe care o prăznuim astăzi [Duminica Ortodoxiei.]. Au pierdut [lupta] şi s-au înmulţit Sfintele Soboare/ Sinoade care au întărit/[re]confirmat închinarea la Sfintele Icoane. Pentru aceea şi noi, o, iubiţii mei creştini!, să umblăm după zisa/ după cuvintele Sfintelor Soboare/ Sinoade [Ecumenice şi locale]. Şi învăţăturile/ dogmele celor 7 Soboare/ Sinoade [Ecumenice] să le primim şi în inimile noastre, ca într-o vistierie/ comoară [dumnezeiască], să le ferim/ să le păzim în veci. Căci în afara tocmelilor/ a rânduielilor [dogmatice şi canonice], care s-au tocmit/ dogmatizat de către Sfintele Soboare/ Sinoade, nimeni nu se va mântui [Idem: „nime nu să vă spăşi”.] şi nici nu va intra în Împărăţia Cerului. Căci porunca/ învăţătura celor 7 Soboare despre Domnul Hristos este aceasta: Măria Sa, Hristos, este Dumnezeu adevărat. [El este] unul cu Părintele Său/ de o fiinţă cu Părintele Său şi
e Împărat şi Domn/ Stăpân [Idem: despuietoriu.] al Îngerilor şi ştie inimile şi gândurile oamenilor. Aşa cum a ştiut gândurile lui Nathanail, atunci când şedea sub smochin, după cum auzim chiar din Sfânta Evanghelie de astăzi. Evanghelia după Ioan, cap. 1, 43-51: „În acea vreme a văzut Iisus pe Nathanail venind către Sine şi a grăit/ a spus despre el: „Acesta, cu adevărat, este izraelitean şi nu este vicleşug în el”. Iar Nathanail Îi răspunse Lui: „Cum [de] mă ştii?”. [Şi] îi răspunse Iisus şi îi zise lui: „Te-am văzut când erai sub smochin, mai înainte de a te fi chemat Filip”. [Şi-I] răspunse Nathanail şi zise: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Tu eşti Împăratul izraelitenilor!”. [Şi îi] răspunse Iisus şi [îi] zise lui: „[Tu] crezi [acum], [numai] pentru [faptul] că ţi-am zis că te-am văzut sub smochin. Mai mari decât acestea vei vedea”. Şi îi spuse lui: „Adevărat, adevărat vă grăiesc/ vă spun vouă: deacum veţi vedea cerul deschis şi [pe] Îngerii lui Dumnezeu suind[u-se] şi pogorându[-se] spre Fiul lui Dumnezeu””. Întâia parte. Despre venirea lui Nathanail către Hristos şi mărturia lui În această Sfântă Evanghelie două lucruri ni se arată/ ni se revelează/ ni se descoperă.
Primul lucru e mărturia lui Nathanail, care L-a mărturisit pe Domnul Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu şi Împăratul izraelitenilor. Al doilea lucru [e acela], cum că Domnul Hristos este ştiutorul/ cunoscătorul gândurilor şi al inimilor oamenilor. Căci acest Nathanail avea nădejde şi credinţă foarte mare [în Dumnezeu]. [Şi el aştepta momentul] când avea să vină Mesia, Hristos. Şi aştepta cu bucurie venirea Lui. Iar odinioară [În original: dănăoară.]/ cândva, şezând [lângă] casa sa, sub un smochin şi auzind despre ciudesele/ minunile lui Hristos, [el] gândea în mintea sa…şi cugeta/ se întreba: Oare nu e Acela Mesia, pe Care Îl aştept să vină? Şi în acel ceas veni Filip la el… [Şi Filip] îi era prieten şi cunoscut… [Şi Filip] spuse către el: „Pe Cel despre Care a scris Moise în Lege şi [au scris şi] Prorocii…L-am aflat! E Iisus, fiul lui Iosif, care este din Nazaret”. [Şi îi] răspunse Nathanail şi [îi] zise: „Oare din Nazaret poate să fie ceva bine/ bun?” Şi-i zise Filip lui: „Vino şi vei vedea! Că deşi este om, [vei vedea că] le face [pe] toate şi răspunde [la întrebări] mai presus de puterea omenească. Pentru aceea nu te îndoi! Ci vino şi vei vedea tu însuţi ce Bărbat minunat este Acela, pe Care [chiar şi] numai din cuvintele [Sale] Îl vei cunoaşte”.
[Şi] acestea dacă auzi Nathanail, s-a sculat îndată şi s-a dus cu Filip la Iisus. Iar când îl văzu Iisus venind către Dânsul, [îi] zise: „Acesta, cu adevărat, este izraelitean şi nu este vicleşug în el”. [Iar] Nathanail [Îi] zise: „Cum [de] mă ştii că sunt aşa?”. Iar Domnul Hristos îi răspunse lui: „Încă mai înainte de a te fi chemat Filip, când şedeai sub smochin şi cugetai la Mine şi la ciudesele/ la minunile Mele şi gândeai dacă nu cumva sunt Eu Acela, Mesia, pe care Îl aştepţi să vină. Şi cu bucurie ai venit să vezi faţa Mea. Pentru aceea eşti fericit că te-ai învrednicit să Îl vezi pe Acela, pe Care toţi Prorocii şi Patriarhii au dorit să-L vadă şi nu L-au văzut”. Iar Nathanail, dacă auzi aceste cuvinte, se miră/ se minună de înţelepciunea Lui. Şi se înspăimântă dacă văzu că [Acela] ştie gândurile şi cugetele cele ascunse dintru inima lui. Şi îndată crezu că Acela este Mesia, pe Care el Îl aşteaptă! [De aceea] şi strigă [şi] spuse: „Învăţătorule, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Tu eşti Împăratul izraelitenilor! Căci taina şi gândurile inimii mele le ştii ca un Dumnezeu. Şi pentru aceasta eşti Fiul Aceluia şi eşti destoinic/ vrednic ca să împărăteşti peste izraeliteni. C-am auzit de la Proroci că vei împărăţi în izraeliteni”. [Şi îi] răspunse lui Domnul Hristos şi-i zise: „Pentru că ţi-am zis ţie că te-am văzut sub smochin, crezuşi/ ai crezut [Mie]. Mai mari decât acestea vei vedea. Adevărat vă grăiesc [vouă], că de acum veţi vedea cerul deschis şi pe Îngerii lui Dumnezeu suind şi pogorându[-se] spre Fiul omului. Căci Eu, cu firea Mea cea dumnezeiască, am venit din cer pe pământ, în zgăul/ în pântecele Preacuratei Fecioare şi sunt după trup/ după naşterea Mea în trup din Vithleem şi din Nazaret. Pentru aceea [trebuie] să Mă cunoşti, o, Nathanaele, că sunt om îndoit/ dublu [după numărul firilor]: om şi Dumnezeu. [Căci] cu dumnezeirea [Mea] deschid cerul şi [Îi] chem la slujbă/ la slujire pe Îngeri şi [ei] cu sârg/ cu râvnă Mă ascultă şi fac voia Mea”. Şi unii se pogoară din cer de slujesc Domnului lor, aşa cum a fost/ cum s-au petrecut lucrurile la Vithleem, la naşterea Lui…şi în pustie, când a postit 40 de zile şi 40 de nopţi. [Iar] alţi Îngeri se suie la cer…aşa cum a fost la Înălţarea [Sa la cer]. [Şi] toate acestea i le spune mai înainte lui Nathanail. Şi nu numai lui, ci şi nouă, credincioşilor Lui. Ca să credem tare/ cu tărie că Domnul Hristos este Domnul [Cel] adevărat. [Şi] nu-i Fiul lui Dumnezeu după dar/ har, aşa cum spun arienii, ci după firea Sa. Căci e unul/ de o fiinţă cu Părintele [Său]. [Pentru că El este] Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, al Părintelui [Său], [fiind] pururea/ veşnic şi din veci nedespărţit de Părintele [Său]. [Căci aşa] cum este cuvântul în minte şi înţelepciunea la [omul] înţelept şi virtutea în [omul] virtuos, aşa este şi Fiul la Părintele [Său].
Fapt pentru care [şi] astăzi, Maica noastră, Biserica, la arătare/ în mod sărbătoresc dă mărturie fiilor ei despre toată credinţa şi [despre] poruncile Apostolilor şi ale Soboarelor, care sunt netrecătoare în veci…şi le pomeneşte [cu dragoste] credincioşilor ei. A doua parte. Despre Sfânta Cuminecătură/ Sfânta Euharistie. Se cuvine ca tot creştinul pravoslavnic/ drept-credincios să ştie, că în posturile cele peste an, care au fost stabilite de Apostoli şi de Sfintele Soboare/ Sinoade, trebuie să postească fiecare creştin, să se spovedească şi să se cuminece de patru ori într-un an. Iar acest post este [cel] mai ales din tot anul şi a fost tocmit/ stabilit cel dintâi [în Biserică]. Iar dacă vor trece celelalte posturi şi creştinul nu s-a putut împărtăşi cu Sfânta Cuminecătură/ Euharistie, atunci acest post nicidecum să nu mai treacă până ce creştinul nu se va spovedi şi nu va primi Sfânta Euharistie. Căci pâinea pe care [ne-]o agonisim dintru osteneală se cheamă şi este pâine de durere. Însă pentru mângâierea fiecărui credincios [în parte] Domnul Hristos ne-a lăsat nouă pâine de bucurie. Şi ea nu întăreşte numai trupul ci izbăveşte şi sufletul din moartea veşnică. Şi pe aceasta a făcut-o Domnul mai întâi pentru Sine şi după aceea şi pentru noi. [Căci] Domnul a vrut să pună tocmeala Sa/ să stabilească rânduiala Sa în lucrurile care sunt mai de treabă/ mai importante pentru toţi oamenii. [Fiindcă] fără de acestea omul nu poate să fie viu. [Şi, în acelaşi timp,] ca nimeni să nu poată tăgădui/ nega [aceste lucruri], şi să spună că nu le are sau nu le ştie. Pentru Sine [mai întâi] a făcut Domnul Hristos aceasta. Pentru ca să nu se oprească/ să nu se sfârşească niciodată dintre noi dragostea Lui. [Ci aceasta, dragostea pentru El,] mereu [şi] pentru totdeauna să se aprindă şi să se înnoiască [în Biserică].[ Deci Sfânta Euharistie ţine aprinsă dragostea noastră pentru Hristos şi o înnoieşte, o fortifică în noi…şi ne schimbă şi pe noi, ne îndumnezeieşte.]. Pentru aceea ne-a lăsat nouă în pâine Trupul Său şi în vin Sângele Său: pentru ca să fie pomenite [întotdeauna] muncile/ patimile/ pătimirile Lui şi moartea Lui cea nevinovată. [Aşa] cum grăieşte şi Apostolul Pavel şi spune: „De câte ori veţi mânca din această Pâine şi veţi bea din acest Pahar, moartea Domnului să mărturisiţi” [I Cor. 11, 26]. [Căci] Apostolul Pavel ne învaţă să mărturisim moartea Domnului, adică să spunem la arătare/ pe faţă/ în mod tranşant că pentru păcatele noastre, ale tuturor, a murit Cel nevinovat pentru cei vinovaţi.
De aceea tocmeala/ motivul pentru care ne-a lăsat Domnul Trupul şi Sângele Său în pâine şi vin acesta este: [ca] atunci când mâncăm trupul cel sufletesc/ duhovnicesc al Domnului Hristos să ne ultuim/ altoim şi să ne lipim întru/ de Domnul Hristos. Căci aşa cum pierdem prin păcat darul/ harul ce-l dobândim la Botez, [tot] aşa/ astfel şi pentru luarea/ prin primirea Trupului şi a Sângelui Domnului Hristos iarăşi ne împreunăm întru/ cu Biserica Lui, adică întru/ cu mădularele Lui, cărora le este Cap, Măria Sa [Efes. 5, 23][Redevenim, prin împărtăşire, mădularele vii ale lui Hristos, pline de viaţa Lui divino-umană.]. Căci apropiindu-ne către/ de acel nevinovat Trup şi [de acel nevinovat] Sânge suntem curăţiţi şi lămuriţi datorită pocăinţei [pentru] păcate şi a spovedaniei. [Fiindcă] aceasta este ce spune Apostolul Pavel, [atunci când afirmă]: „să se socotească/ să se cerceteze omul, [de unul] singur, pe sine şi aşa să mănânce Pâine şi să bea din acest Pahar. Căci cel ce va mânca şi va bea fiind nedestoinic/ nevrednic va fi vinovat Trupului şi Sângelui lui Hristos” [I Cor. 11, 28-29]. Pentru aceste motive a lăsat/ a stabilit Domnul Hristos acestea din voia Sa. Însă în ceea ce ne priveşte pe noi, [care trăim] în mijlocul altora, întâi de toate [acesta este motivul]: pentru că toate chipurile/ prefigurările Legii Vechi în Legea Nouă trebuiau să se umple/ să se desăvârşească/ să capete consistenţă deplină. Pentru aceea chipul/ animalul izbăvirii jidoveşti/ evreieşti din robia Egiptului, care era mieluşelul de Paşti, închipuia [de fapt] izbăvirea din robia Satanei, care întru noi s-a izbândit/ s-a petrecut [în istorie]. Şi aşa cum mânca jidovul/ evreul mieluşelul [acela] [Ies. 12, 2-11] pentru/ întru pomenirea izbăvirii [poporului său] din Egipt, aşa şi noi, [creştinii ortodocşi], mâncăm Sfânta Cuminecătură/ Euharistie [pentru] a pomeni izbăvirea [întregului neam omenesc] din robia diavolului, pentru/ prin moartea Domnului Hristos. [Şi aceasta]este mare semn/ mare dovadă de bine şi de milă. Şi încă şi mai mare tocmeală/ rânduială este luarea/ primirea Trupului şi a Sângelui Domnului Hristos, pe care le luăm în pâine şi vin. [Şi prin aceasta] Îl mâncăm şi Îl bem [pe El]. [Căci prin aceasta ] ni s-au lăsat/ni s-au dăruit mila şi dragostea şi bunăvoinţa creştină. Căci nu în zadar/ nu degeaba arată Apostolul Pavel şi spune acestea: „O Pâine este, un trup suntem. Căci deşi suntem mulţi, din acest motiv suntem una, căci toţi mâncăm dintr-aceeaşi pâine şi bem dintr-acelaşi Pahar ” [I Cor. 10, 17]. [Şi este] o dovadă frumoasă/ un exemplu frumos [spusă] Sfântului Pavel, [cum] că multele mădulare sunt un [singur] trup. [Căci] şi o pâine este [formată] din multe grăunte, [după ce a fost] frământată şi coaptă…şi la fel, vinul e [format] din multe bobiţe [de struguri] stoarse.
Şi cum iese pâinea din multe grăunte şi [la fel] şi vinul…aşa şi mulţii oameni [ai Bisericii] sunt una prin credinţă, prin bunăvoinţă, prin dragoste, prin împreunarea/ unirea [lor] sufletească. [Şi oamenii din Biserică sunt aşa] cum ar fi mădularele multe [ale unui singur] trup, întru Domnul Hristos. Căci atunci când ne-am botezat în Hristos, întru Hristos ne-am şi îmbrăcat [Gal. 3, 27]. [Şi] acestea toate sunt chip/ dovadă şi învăţătură pentru bunăvoinţa şi dragostea creştinească, pentru ca [noi] să ne iubim unul pe altul [În. 15, 12]. Căci Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, mai presus de toate ne-a lăsat [nouă] porunca dragostei [Ibidem], a iubirii, aceea de a ne iubi unul pe altul. Pentru aceasta foarte tare/ în mod răspicat ne spune că pentru aceasta/ din acest motiv a pus/ a instituit Trupul Său în pâine, [pentru] ca să-L mâncăm şi sângele Său în vin, [pentru] ca să-L bem. Iar dacă te miri/ te întrebi [despre] cum se împarte în câte o fărâmă pâinea, care se schimbă/ se transfigurează pe Prestol/ pe Sfânta Masă în Trupul lui Hristos şi [despre cum] Se află [acolo] Hristos întreg/ cu totul, aşa cum e în cer fiind şi pe Altar/ pe Sfânta Masă…atunci miră-te/ întreabă-te şi despre acest lucru: cum de soarele care ne luminează şi ne încălzeşte aici, într-un ceas este, deodată şi în cer şi pe pământ şi la răsărit şi la apus şi în toate laturile lumii? [Căci] aşa şi Hristos, deodată, şi în cer şi pe pământ, întru/ prin Sfânta Liturghie, ca un Puternic, deistvuiaşte/ le umple dumnezeieşte [pe toate] cu puterea Sa cea dumnezeiască. Şi iarăşi, dacă te miri/ te întrebi [despre faptul] că Hristos Se împarte în multe părti şi tot întreg/ cu totul Se dă fiecăruia în parte, nu mai puţin într-o [fărâmă] şi mai mult în altă [fărâmă]… [atunci] miră-te/ pune-ţi şi problema aceasta: cum glasul meu/ cuvintele mele articulate sunt şi în gura mea şi în urechile voastre în acelaşi timp? Căci dacă în fapte/ în lucrurile [acestei lumi] se află/ se petrec [unele ca] acestea, cu atât mai uşor Îi este Soarelui dreptăţii [Mal. 3, 20], Hristos, [să facă aceasta cu mult mai mult] decât soarele cel creat [de El]. [Şi, tot la fel], Cuvântul lui Dumnezeu [să ajungă mai repede la toţi oamenii] decât cuvântul omenesc. Iar dacă te miri/ te întrebi [cum] de Trupul [Său] se frânge în bucăţi [atunci] când se împarte Sfântul Agneţ şi cum este Hristos întreg în toate bucăţile [în parte], [atunci] mirăte/ întreabă-te şi despre aceasta: când zdrobeşti oglinda în mici bucăţi, iar chipul omului [care priveşte în ea] nu se zdrobeşte, cum în toate bucăţile [el] se vede întreg, ca într-o [singură] oglindă? Şi de te miri/ de te întrebi cum [de] este mâncat [în]totdeauna trupul lui Hristos şi nu se împuţinează, ci întreg este în veci, atunci miră-te/ întreabă-te cum dintr-o lumânare aprinzi mii de lumânări şi nu se împuţinează nicidecum lumina din cea dintâi? Şi de [te] întrebi cum intră Hristos înăuntrul nostru şi nu Se spurcă/ nu Se murdăreşte [de păcatele noastre] şi nici nu Se opreşte/ nu Se dă înapoi [de a intra în noi], [atunci] şi eu te întreb: se spurcă/ se murdăreşte/ se contaminează soarele sau nu, atunci când trece/ când razele lui [luminează] locuri împuţite şi scârnave/ murdare? [Şi] ştiu că cel care va fi înţelept şi credincios nu va îndrăzni să zică [unele] ca acestea.
Căci dacă nu se spurcă/ nu se contaminează soarele cel trecător, cu mult mai vârtos/ cu atât mai mult [nu Se contaminează Soarele] cel veşnic şi netrecător. [Căci] lumina [Lui] cea cu totul curată nici nu se spurcă, nici nu se încuie…căci pe El, Iadul şi peceţile gropii, nu L-au putut ţine [captiv]. Astfel să înţelegi înfricoşătoarea Taină a Sfintei Cuminecături/ Euharistii! Căci dacă [ea] se mănâncă nu este ca alte bucate putrede/ stricăcioase, aşa cum spune şi Sfântul Ioan Zlatoust/ Gură de Aur, ci acea Pâine sfinţită devine o pară [de foc] subţire, care se răschiră/ se împrăştie în tot trupul nostru. Însă există şi întâmplări [nefericite]. Dacă se întâmplă ca Sfânta Cuminecătură să se mucezească sau să îngheţe…sau dacă se varsă la gunoi…sau altele de acest fel…Trupul şi Sângele lui Hristos nu pate/ nu pătimeşte acestea, ci pâinea şi vinul din afară. Căci Jertfa aceea dumnezeiască/ Jertfa euharistică nu are [nimic] de-a face cu chinul şi cu putreziciunea. Să nu fie aceasta! Căci dumnezeirea lui Hristos, pe Cruce, nu a păţit/ nu a pătimit/ nu a suferit nimic şi nici nu a fost chinuită. Aşa şi în această cinstită Taină: Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos nimic nu păţeşte/ nu pătimeşte, numai chipurile din afară: pâinea şi vinul. Şi de te miri/ de te întrebi [cum] într-o fărâmă atât de mică este Hristos cu totul deplin şi întreg…miră-te/ întreabă-te şi despre aceasta: cum într-un grăuntu/ grăunte de lumină al ochilor tăi [, care este atât] de mic, încap…şi poţi să vezi şi să cuprinzi cetăţi şi munţi atât de mari? Acestea să ştii/ să cunoşti şi să nu ispiteşti/ să nu pui la îndoială Taina cea neispitită/ neînţeleasă şi neajunsă/ necuprinsă de mintea omului! Ci să crezi Domnului, Celui care a spus: „Cine va mânca din Trupul Meu şi va bea din Sângele Meu, [acela] va locui în Mine şi Eu într-însul” [În. 6, 56]. Către care Taină cu frică să ne apropiem şi păcatele noastre să le spovedim şi pentru ele să ne pocăim. Şi astfel gătaţi/ pregătiţi [interior], să ne cuminecăm/ să ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos, [pentru] ca să [Îi] fim Lui cetaşi/ soldaţi/ slujitori/ casnici întru slava Împărăţiei Cerului. [Acolo] unde împărăteşte [Hristos] cu Părintele şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi întru veci de veci. Amin! (Am diortosit textul predicii conform ediţiei: [Sfântul] Varlaam al Moldovei, Carte românească de învăţătură: [la] Dumenecile preste an şi la Praznice împărăteşti şi la Sventi mari, ed. îngrijită şi glosar de Stela Toma, prefaţa şi studiu de Dan Zamfirescu, vol. II, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 2011, p. 26-33.)
Mărturie a Sfântului Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului - „Împăcarea Bisericii Ortodoxe" - O minune petrecută la Alba Iulia în anul 1600
Când Mihail-Vodă l-a învins pe Andrei Bathory, el a voit să zidească în Alba Iulia o biserică ortodoxă. Însă preoţii catolici şi nobilii de acolo nu-i îngăduiau, zicând că a lor este credinţa dreaptă. Atunci domnitorul le-a spus: - Voi nu sunteţi mărturisitori ai dreptei credinţe, căci nu aveţi harul Sfântului Duh în biserica voastră. Noi însă, fiind dreptcredincioşi, avem puterea cea adevărată a harului Sfântului Duh, pe care şi cu fapta suntem gata întotdeauna s-o arătăm, cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideţi în mijlocul oraşului şi acolo să ni se aducă apă curată, iar arhiereul meu, ortodox, şi preoţii o vor sfinţi în văzul tuturor. Tot aşa vor face şi ai voştri, aparte, şi, sfinţind-o, o vom pune în biserica voastră cea mare, în vase diferite, pe care le vom astupa şi le vom pecetlui cu peceţile noastre, pecetluind şi uşa bisericii pentru 40 de zile. Şi a cui apă va rămâne nestricată, ca şi cum abia ar fi fost scoasă din izvor, credinţa aceluia este dreaptă, iar dacă apa cuiva se va strica, credinţa lui este rea. Ei au strigat cu toţii într-un glas: - Bine, bine, sa fie aşa! A doua zi dimineaţa, a ieşit domnitorul cu toţi boierii şi curtea sa în piaţă, cu episcopul şi cu preoţii, şi au săvârşit Agheasmă mare, rugându-se cu toţii lui Dumnezeu, cu lacrimi şi suspine, să proslăvească dreapta credinţă, iar pe cea rea s-o facă de ruşine. Tot în piaţă, catolicii au sfinţit apa şi au sărat-o. După aceasta, fiecare a turnat apa lui sfinţită într-un vas, şi-a pus pecetea, iar vasele au fost duse în biserică, uşile fiind încuiate şi pecetluite. Şi după ce au trecut 25 de zile. Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor şi i-a zis: - Doamne, cheamă-i pe latini şi pe preoţii lor şi nu aştepta ziua a patruzecea. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-şi pun cu adevărat nădejdea în El, nu se vor face de ruşine. Aşa s-a făcut şi, atunci când a rupt pecetea vasului cu apă sfinţită, a găsit-o mai curată şi mai limpede decât înainte, cu mirosul neschimbat, ca şi cum ar fi fost luată dintr-un izvor curgător, după care a strigat: - Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Care Ţi-ai plecat urechea la rugăciunile noastre; Slavă Ţie, Care proslăveşti biserica Ta; Slavă Ţie, care întăreşti cu slavă credinţa cea dreaptă şi nu ne-ai făcut de ruşine în aşteptările noastre.
Iar când latinii au rupt pecetea vasului în care se afla apa lor şi l-au destupat, toată biserica s-a umplut de duhoare, încât s-au înspăimântat toţi latinii şi au strigat cu uimire: | - Adevărată este credinţa ortodoxă pe care o ţine domnitorul. Să-şi zidească, deci, biserică în oraşul nostru, căci, fiindcă nu i-am îngăduit, Dumnezeu S-a mâniat pe noi şi ne-a împuţit apa. Şi astfel, făcuţi de ocară, latinii şi cu preoţii lor s-au împrăştiat cu mare ruşine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinţa ortodoxă. Iar domnitorul, cu episcopul său, cu preoţii, cu toţi boierii şi ostaşii săi, plini de bucurie şi fericire, s-au întors la curte, slăvindu-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre întărirea adevăratei credinţe ortodoxe. (Text preluat din Petru Movilă, „Împăcarea Bisericii Ortodoxe")
Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia – Cuvânt la Duminica Ortodoxiei
„Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii Tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător”. Psalm 8, 2 Cred că bun lucru fac, în aceasta Duminică a Ortodoxiei, încercând să rezum şi să comentez pentru dumneavoastră o nuvelă aşa-zisă fantastică a ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade, nuvelă intitulată O fotografie veche de 14 ani şi care de fapt reprezintă un document de deosebită valoare şi importanţă pentru teologia ortodoxă şi pentru gândirea românească.
Eroul povestirii e un tânăr român, Dumitru cu numele, stabilit în Statele Unite. Pe frumoasa lui soţie, Thecla, o letonă, grav bolnavă de astm, o tămăduieşte în mod miraculos de la distanţă şi numai, prin cuvânt – având în faţă doar fotografia ei – un pastor canadian în a cărui biserică (Biserica Mântuirii) Dumitru a intrat din întâmplare şi încurcând nişte date calendaristice. Pastorul acela, doctorul Martin, opera în mod obişnuit vindecări prin rugăciuni şi concentrare a minţii. Minunea are loc la zece ani după căsătoria lui Dumitru cu Thecla, iar fotografia înmânată doctorului Martin o înfăţişează pe letonă la vârsta de 18-l9 ani. In momentul săvârşirii miracolului ea are treizeci de ani. Patru ani mai târziu, Dumitru se află din nou în oraşul unde obţinuse însănătoşirea nevestei sale. Şi simte nevoia să se ducă să-i mulţumească fierbinte păstorului făcător de minuni. Dar nul găseşte la Biserica Mântuirii, unde i se spune că pe Martin îl cheamă în realitate Dugay, că nu e doctor în teologie, că e un fals tămăduitor şi un escroc, un înşelător lipsit de orice puteri taumaturgice, care a stat doi ani în puşcărie iar acum îşi câştigă viaţa lucrând într-un bar ţinut de un cumnat al său. Şi, într-adevăr, Dumitru dă de fostul păstor la barul cu pricina. Vrea să-i exprime caldele sale mulţumiri şi să-i aducă aminte de ce s-a petrecut cu patru ani în urmă, dar Dugay ~ Martin nu-i îngăduie să lungească vorba. Sunt un farsor, îi spune, nu am făcut nicicând minuni, vindecarea soţiei dumitale e o simplă sugestie, de altfel „am plătit” pentru minciunile şi înşelătoriile mele cu doi ani de închisoare, cât despre Dumnezeu află că Dumnezeu nu există, Dumnezeu a murit, lasă-mă, nu-mi aminti trecutul, pleacă de la mine. Şi deoarece Dumitru tot stăruie şi-i arată fotografia şi-l copleşeşte cu mulţumirile şi-L slăveşte pe Dumnezeu, Dugay – Martin, exasperat, îi face o profesiune de credinţă în felul următor: „Cum de se poate mântui cineva într-o Biserică? Dumnezeu S-a retras din lume, a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca şi mort. Putem spune, fără urmă de nelegiuire, că Dumnezeu a murit, pur şi simplu pentru că nu mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S-a retras, S-a ascuns undeva. Acel „undeva” nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care filozofii îl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendenţa e o formă a morţii. Deci, dacă Dumnezeu a murit pentru noi, cum de mai poate omul să se mântuiască într-o Biserică”? Acestei răspicate formulări a doctrinei morţii lui Dumnezeu şi a nietzscheismului, cum îi răspunde Dumitru? Prin contra-argumente apologetice, polemizând, tunând şi fulgerând, debitând o altă declaraţie de principii? Câtuşi de puţin. Ci în modul cel mai neaşteptat şi surprinzător cu putinţă: printr-o urare în stil sfătos-isteţ, în limbaj popular – ţărănesc viu şi săltăreţ, parcă închipuit de un Creangă de zile mari: „Să vă dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc şi sănătate. Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi D-voastră cum că Dumnezeu ar trage să moară. Nu mă las eu aşa uşor păcălit de o glumă”. Şi încă: „Nu mă păcăliţi cu una cu două”. Vrednice de multă luare-aminte sunt sintagmele: nu mă speriaţi D-voastră, nu mă las aşa uşor păcălit şi mai cu seamă acel fermecător, acel irezistibil condiţional: ar trage să moară. Moartea lui Dumnezeu nu poate fi pentru un om sănătos la minte (să fie cât de mare numărul învăţaţilor pedanţi teologi care au născocit sloganul morţii Sale) decât o glumă şi o păcăleală. Iar sărmanului doctor Martin, bunului tămăduitor fără voie, încăput în mreaja unor nocive fantasmagorii, ce altceva i se poate ura decât sănătate şi noroc?
Mai târziu când Dugay – Martin, antrenat în discuţie, revine şi afirmă că nu crede nici în Dumnezeu, nici în diavol, Dumitru din nou, în aceeaşi tonalitate voioasă, calmă, voitoare de bine şi nezdruncinată de bazaconii intelectualiste repetă: „Degeaba vă trudiţi D-voastră, doctore Martin, să mă duceţi în ispită”. A se remarca: băiatul cuviincios, în ciuda mărturisirii auzite, nu încetează de a-l numi pe Dugay – Martin „doctor”, ceea ce în limbaj anglican este echivalent cu „părinte”. Apelativul se mai tâlcuieşte şi aşa: orice ar fi, harul nu vi l-aţi pierdut. Doamne fereşte! mai exclamă Dumitru făcându-şi cruce atunci când Dugay – Martin enunţă cu glas parcă mai categoric: „Asta înseamnă că pur şi simplu Dumnezeu S-a retras definitiv, adică, într-un cuvânt a murit… Pe băiatul curat de la Dunăre, pe fiul lui Mutter Natur, pe evlaviosul şi recunoscătorul tânăr român care drept ripostă la atâtea blasfemii se mărgineşte a-şi face smerit Cruce, nu-l zdruncină nici una din marile isprăvi recente ale culturii occidentale: nici semantica, nici sociologia, nici zenul (entuziast adoptat de la asiatici), nici Spiritul Absolut şi nici limbajul universal. El ştie ce ştie şi nu se sfieşte a-şi rosti sus şi tare crezul: Dumnezeu este, harul e lucrător, suntem înconjuraţi de taine (şi nu se cade a le iscodi cu prea aprigă râvnă), Dumnezeu poate, milostivindu-Se, prin aleşii Săi, face minuni, omul se poate mântui. Vindecarea Theclei, de la distanţă şi numai prin cuvânt, i se pare cu totul posibilă, iar toate îndoielile şi frământările lui Dugay -Martin le dă hotărât la o parte. Cât despre faimoasa teorie nietzscheană a morţii lui Dumnezeu – temelie a doctrinei proprie unor teologi anglo-saxoni şi germani ai deceniilor şase şi şapte - el o socoteşte o năsărâmbă, năzdrăvănie, a minţii, curată hulă şi divagaţie ce nu poate fi întâmpinată mai eficace decât prin urări calmante, vorbe de exorcizare (Doamne fereşte) şi facerea semnului Sfintei Cruci. Credinţa simplă, neabătută, necoruptibilă, stă potrivnic faţă către faţă în nuvela lui Mircea Eliade nu desigur cu adevărata cultură, ci cu deviaţiile, absolutizările şi pervertirile ei. Ori de câte ori cultura, prin feluritele ei manifestări, se străduieşte să picure în sufletul omului necredinţa, şubrezirea temeiurilor dreptei judecăţi şi haosul mintal, ea se cuvine înfruntată de omul cu mintea întreagă. Dumitru nu e un teoretician, un partener într-o discuţie abstractă şi erudită. E un uimit, un indignat, dar totodată un blajin: orbecăielile psiho-patologice ale bunului doctor Dugay – Martin, vas ales care nu se învoieşte a realiza ce este, şi a crede că, prin vrerea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, poate făptui minuni, el le întâmpină cu un surâs înţelegător, cu o politeţe impecabilă şi un soi de milă pentru cel încăput în lanţurile diavolului, diavol împodobit cu straiele mincinoase ale unui intelectualism scăpat de sub controlul raţiunii sănătoase, bunului simţ şi dreptei socotinţe. Dumitru, scurt spus, e un ortodox. Şi mai ales, un ortodox român, Crede în Dumnezeu, har, minuni, în harul preoţesc, în puterea rugăciunii şi în putinţa de mântuire a omului în Biserică. Credinţa această simplă a lui e fermă şi cuprinde înseşi bazele sistemului teologic specific făpturii pe care lui Mircea Eliade îi place a o numi: omul de la Dunăre, un ins nesofisticat dar nu prost, nu uşor de dus cu vorba, de îmbrobodit cu fraze spăimântătoare, de convertit la soluţia deznădejdii prin cuvinte ademenitoare şi goale.
Neîncetata bonomie a lui Dumitru, nedepărtarea lui de la o răbdătoare compătimire pentru bietul păstor vrăjit de teologii şi filosofii abstruse şi izvorâte din minţi rătăcite constituie puterea de atracţie fascinantă a nuvelei. Dugay – Martin se chinuie, stăpânit de remuşcări şi înrobit de concepţii catastrofale, Dumitru însă e senin, stăpân pe sine şi puternic sprijinit de credinţa lui. Lui DugayMartin nu-i vine a crede că nu numai că a lecuit-o pe Thecla de astm – de la distanţă şi prin cuvânt şi cu participarea la rugăciune a tuturor celor prezenţi în biserică – ci a şi întinerit-o: dovadă fotografia aceea, acum veche de paisprezece ani, pe care Dumitru o arăta biruitor păstorului şi clienţilor din bar – în vreme ce o solistă cântă un şlagăr stupid – o fotografie în care timpul nu a trecut, căci Dugay – Martin a facut-o pe Thecla de acum aidoma cu aceea din fotografie, aşa cum se înfăţişa când abia împlinise optsprezece ori nouăsprezece ani. Dumitru nu se lasă amăgit, ispitit, descumpănit. Dumnezeu este, harul lucrează, minunile sunt reale, mântuirea omului este întru totul posibilă. Nu suntem sortiţi absurdului, lumea are un sens. Crezul lui Dumitru e strict ortodox, el dă glas în barul acela american, atât de altul decât lumea păstorească de unde a plecat, elementelor fundamentale ale cugetului ortodox răsăritean. În cele din urmă însă, Dugay – Martin, răscolit, cucerit de atâta bună credinţă, căldură, statornicie şi puritate, recunoaşte: „Aşa cum e Dumitru, cu credinţa lui naivă, idolatră şi vană, e mai aproape de Dumnezeul adevărat decât noi toţi. Şi tot el are să-L vadă cel dintâi, când Dumnezeul adevărat Îşi va arăta din nou faţa”. Biruinţa lui Dumitru (relativă, ce-i drept, căci pastorul tot îl socoteşte idolatru şi naiv) e în fapt biruinţa Ortodoxiei, aşa cum a fost mărturisită la Chicago, în 1959, nu mai puţin limpede şi tare decât de Petru Movilă şi Sinodul de la Iaşi din 1642. Iată de ce, când am avut fericitul prilej în vara anului 1970, la Mănăstirea Văratec, să-i solicit lui Constantin Noica îngăduinţa de a-i citi pasajele principale din nuvela lui Eliade, am cutezat şi a formula părerea că adevăratul titlu al fermecătoarei lucrări este: Mărturisirea Ortodoxă, Chicago 1959. Mărturisire desigur nu dogmatică, sistematică şi completă, însă autentic ontologică, reflectând în chip desăvârşit fondul psihic, sensibilitatea mistică, câmpul ideativ şi cuantele programatice ale unui popor legat în covârşitoarea-i majoritate de creştinism şi ortodoxie, devenite pentru el adevărate reflexe ale minţii şi simţirii. Pulsează în O fotografie o veselie, o încredere, o statornicie şi o exuberanţă, o prospeţime verbală care farmecă fără greş. Concluzia e optimistă. Există acum o şansă de mântuire şi pentru pastorul – escroc. El vorbeşte din nou cu putere şi înflăcărare, parcă profetic, i se pare lui Dumitru. Nu întăreşte oare versetul din rugăciunea de seară: Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi? Noica însă, la sfârşitul lecturii, îmi spunea: Adevăratul înţeles al propoziţiei „Cu noi este Dumnezeu” iată-l: Dumnezeu este şi cu noi şi cu voi, numai să înţelegeţi lucrul acesta şi să nu vă închideţi, să nu vă baricadaţi, să-i daţi viaţă, să-i daţi crezare.
Arhimandrit Arsenie Papacioc - ,,Ortodoxia nu este un titlu, este un adevăr.''
,,Chiar cuvântul ortodox, înseamnă dreapta credinţă, dreapta slăvire pentru ADEVĂRUL pe care l-a propovăduit HRISTOS,cum ne-a învăţat HRISTOS, de aceea a şi rămas ,cu mila lui DUMNEZEU, aceasta titulatură : ORTODOXIE; adică credinţa dreaptă; ,,orthos'' înseamnă drept, ,,doxa'' înseamnă credinţă , pe greceşte.'' ,, Învăţătura creştină pare un paradox, pe ici pe colea, pentru că iese din logica omenească, pentru că este logica Divină; să crezi într-un loc pe care nu-l vezi, aceasta nu mai este o logică pipăibilă. Aceasta este puterea credinţei; şi aici este toată puterea creştinului : să creadă; ferice de cel ce nu a văzut şi a crezut.'' ,,DUMNEZEU suferă împreună cu noi mai departe şi, cum se spune, agonia lui HRISTOS încă nu s-a terminat. Pentru că nu ne-a creat într-o formă rece, mecanică; ne-a creat din iubire, se topeşte, suferă pur şi simplu.''
,,ORTODOXIA este poziţia de mântuire.Nu vorbim despre trăirea creştină aici, ci despre adevărul creştin pe care trebuie să-l respectăm. ORTODOXIA nu este un titlu ci este un ADEVĂR”. ,, DOGMA se numeşte Adevăr de credinţă revelat , cuprins în Sfânta Scriptură şi în Tradiţie, aprobat şi practicat de Biserică. Dogma nu e DUMNEZEU; dogma este măsura lucrurilor. Când zici Biserica se înţelege adevăr mântuitor, de credinţă; nu e glumă." ,,BISERICA este numai una , şi gata. Cum , de ca să nu spun Biserica Ortodoxă? N-am schimbat nimic deci, am spus de atâtea ori fără să fac figură de stil, HRISTOS ESTE ORTODOX pentru că facem exact ce a spus EL. Numai Biserica Ortodoxă explică adevărat învăţătura Mântuitorului HRISTOS." ,,Sfântul Siluan Athonitul aparţine în întregime Bisericii Ortodoxe. Scria, după ce un alt părinte trăsese concluzia că toţi ereticii vor pieri:,, Nu ştiu, dar n-am încredere decât în BISERICA ORTODOXĂ. În ea se găseşte bucuria mântuirii , ce se dobândeşte prin smerenia lui Hristos.'' ,, Doamne Iisuse Hristoase, cu inimile smerite şi capetele la pământ, Te rugăm ca frumuseţea şi veşnicia aceasta ortodoxă să fie înţeleasă fără părtinire, desăvârşindu-se marea Ta biruinţă, că Tu eşti : ,, Calea, Adevărul şi Viaţa ''. (Citate din :.. Singur Ortodoxia ''- Arhimandrit Arsenie Papacioc) Să nu uităm, tot cum spune bunul părinte şi marele duhovnic: ,,O rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă'', pentru că ,,orice clipă înseamnă un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune''. Şi, timpurile sunt de aşa natură încât ar trebui să suspinăm neîncetat.
Părintele Stăniloae despre Ortodoxie versus catolicism şi protestantism: “Biserica Ortodoxă n-a ştirbit adevărul coborât de sus, n-a diluat vinul ceresc cu apa sfătoşeniilor omeneşti”
Lumina de Duminică: Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae Câteva trăsături caracteristice ale Ortodoxiei* (Duminica Ortodoxiei) “Ortodoxia este identică în credinţa şi cultul ei cu conţinutul de credinţă şi de cult al creştinismului originar. Dar faptul paradoxal şi absolut autentic este că, fiind în esenţă prelungirea credinţei, cultului şi spiritualităţii Bisericii nedivizate de la început, Ortodoxia răspunde totuşi perfect necesităţilor spirituale de azi ale popoarelor care au păstrat-o. Ea nu s-a modificat esenţial după perioadele istorice prin care a trecut omenirea în cele două mii de ani. Ea nu a făcut din elementul trecător al uneia sau alteia din perioadele istorice elemente esenţiale ale fiinţei ei ca să-i fie greu acum să le elimine. Ea nu s-a medievalizat ca romano-catolicismul, nu e produsul protestului renascentist ca protestantismul, şi nu caută nici acum o modificare esenţială pentru a se adapta timpului nostru prin secularizare. Ea a rămas la valorile esenţiale şi permanent umane ale evlaviei, la preocupările simple, adânci şi netrecătoare ale omului în raportarea lui la absolut. Ea l-a ajutat pe om să-şi dea un răspuns la întrebările trecătoare ale epocilor prin răspunsul ce l-a dat întrebărilor lui fundamentale de totdeauna. Ea nu s-a identificat cu armura greoaie şi cu formele complicate de luptă ale cavalerului medieval sau cu haina severă şi cu codul social disimulatoriu al burghezului individualist, ci şi-a păstrat vioiciunea de mişcări şi simplitatea de gândire şi de manifestare directă şi esenţială a omului natural de totdeauna, putând fi totdeauna aceeaşi şi totdeauna actuală. Ortodoxia n-a introdus în sanctuarul său interior şi n-a lăsat să pătrundă în trăsăturile simple al credinţei sale invenţiile mărunte şi complicate ale unor meşteri stăpâniţi mai mult de dorinţa unor delicii de gimnastică intelectuală decât de fiorul adânc şi covârşitor al tainicului raport dintre om şi Dumnezeu. Ortodoxia n-a amestecat arabescurile neesenţiale ale minţii umane în esenţa simplă, misterioasă şi măreaţă, permanentă şi inevitabil trăită a datelor fundamentale ale misterului
mântuirii. Am putea zice că ea şi-a păstrat un caracter popular, iar poporul, cu simplitatea lui, rămâne deschis întotdeauna numai problemelor reale şi esenţiale ale vieţii. De aceea Ortodoxia a câştigat, cu prezentarea datelor simple şi fundamentale ale misterului mântuirii, atenţia omului din orice timp. Ea a câştigat înţelegerea omului de totdeauna, pentru că i-a actualizat trăirea acestor trebuinţe şi răspunsuri fundamentale, indiferent că a fost omul evului mediu, al Renaşterii sau al erei noastre, căci omul rămâne cu aceste trebuinţe şi cu această sensibilitate în orice timp. Ortodoxia n-a avut nevoie de speculaţiile scolastice, ale evului mediu, pentru a întâlni în mod real pe oamenii de atunci, după cum nu are nevoie nici azi să se autosecularizeze pentru a întâlni pe omul contemporan. Dimpotrivă, ea intuieşte că printr-o autosecularizare ar pierde cu totul atenţia acestui om, căci nu iar mai aduce răspunsul la problemele fundamentale ale mântuirii, care continuă să-l frământe în adâncul fiinţei lui. Ortodoxia s-a adaptat, desigur, şi ea timpurilor. Ea a ajutat popoarele care i-au rămas fidele în toate împrejurările de viaţă prin care au trecut şi în toate nevoile lor. Dar adaptarea Ortodoxiei n-a însemnat o schimbare esenţială a ei ca mister, sau o înlocuire a misterului ei cu o ideologie determinată de un timp sau altul. Ea a rămas mereu acelaşi mister al datelor simple, fundamentale şi necesare ale trăirii religioase. Dar misterul răspunde nu numai acestor trebuinţe fundamentale de totdeauna, ci tuturor trebuinţelor vieţii. Misterul creştin trebuie pus în evidenţă, în orice timp, în acord cu modul de înţelegere al acelui timp, dar trebuie pus în evidenţă totdeauna în aceeaşi integritate deplin satisfăcătoare a trebuinţelor mântuirii. Oamenii vor trage apoi concluzia teoretică şi practică, înţelegând că misterul mântuirii răspunde şi problemelor speciale ale timpului lor, dar tocmai în calitatea lui de mister integral al creştinismului de totdeauna, fără să se îngusteze la rolul de simplu răspuns al acestor probleme speciale. Aşa a făcut Ortodoxia totdeauna şi aşa face şi azi. În acest sens, ea comunică oamenilor pe „Iisus Hristos ieri şi astăzi acelaşi“ (Evrei 13, 8), pe Iisus Hristos, Care, fiind acelaşi, răspunde totuşi tot aşa de perfect azi cum a răspuns şi ieri. Legea Veche era supusă schimbării, pentru că revelaţia ei sporea, iar faptul acesta modifica mereu sensul ei, până când, la urmă, a trebuit să fie înlocuită cu Hristos. Modificarea ei provenea din nedesăvârşirea ei ca mister al mântuirii. Ea se desfiinţează „pentru neputinţa şi nefolosul ei. Căci Legea n-a desăvârşit pe nimeni“ (Evrei 7, 18-19). „Aici însă Iisus rămâne în veac, pentru că poate să mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie… Căci pururea e viu, ca să mijlocească pentru ei“ (Evrei 7, 24-25). Ortodoxia a înţeles că nu trebuie să schimbe ceva din arhieria desăvârşită a lui Hristos, să adauge sau să reducă ceva din ea, ci numai să o pună iarăşi şi iarăşi în evidenţă în deplinătatea ei. Ortodoxiei îi sună străin dictonul «Ecclesia semperreformanda» („Biserica în permanentă nevoie de reformare“), pentru că ea Îl comunică integral pe Hristos care e «semperconformis cum omni tempore» („permanent conform cu orice timp“). Creştinismul occidental a pornit, începând din evul mediu, prin scolastică, pe o cale de „definire“, adică de delimitare sau îngustare a misterului mântuirii, după măsurile minţii omeneşti şi pe calea aceasta s-a lăsat antrenată şi Reforma, care a odrăslit din catolicism. Abordarea intelectuală a misterului creştin a înlocuit trăirea misterului integral cu reflexiunea asupra unor frânturi rupte din el.
Ortodoxia a trăit misterul mântuirii în deplinătatea lui totdeauna. Cei câţiva termeni noi adoptaţi de Sinoadele Ecumenice au avut rostul nu să reducă misterul la o definiţie raţională, ci tocmai să-l ocrotească împotriva tentativelor de a-l raţionaliza şi limita, sau de a-l face să se evaporeze. Acei termeni au avut rostul să ocrotească trăirea pentru totdeauna a misterului vestit în Noul Testament că suntem mântuiţi de Fiul lui Dumnezeu, Care în acest scop S-a făcut om şi rămâne etern acelaşi, Dumnezeu şi om, pe deplin accesibil nouă. Sinoadele au ocrotit misterul mântuirii noastre, conform căruia sursa infinită de viaţă ni s-a făcut accesibilă prin maxima accesibilitate a umanului, a semenului nostru. Ele au refuzat ispita raţionalistă care golea misterul mântuirii şi zădărnicea mântuirea însăşi, reafirmând separarea omului de Dumnezeu, sau identificarea panteistă a omului cu Dumnezeu. Misterul mântuirii nu poate fi redat decât paradoxal şi Ortodoxia a ocrotit caracterul paradoxal al misterului creştin împotriva destrămării lui prin propoziţii raţionale unilaterale. Se aduce Ortodoxiei obiecţia că, aşa cum creştinismul occidental s-a adaptat mentalităţii medievale şi renascentiste, aşa s-a adaptat ea mentalităţii bizantine, îngropând miezul viu al misterului creştin într-un fast formalist şi aristocrat, care nu mai corespunde timpului nostru. Nu negăm că Ortodoxia a suferit o anumită influenţă bizantină. Dar influenţa aceasta n-a atins esenţa misterului creştin. Dimpotrivă, trăirea misterului a rămas vie şi în perioada bizantină şi se poate spune că nu gândirea bizantină a generat spiritualitatea creştină din acea perioadă, ci invers, trăirea creştină originală a generat gândirea şi arta bizantină. Nu viziunea bizantină despre existenţă a produs Liturghia Bisericii, ci Liturghia Bisericii primare a produs viziunea bizantină despre lume. Ceea ce se consideră moştenire bizantină în viaţa Bisericii Ortodoxe este, în special, mulţimea de simboluri în care este exprimată credinţa creştină şi trăirea ei în cult, în artă, în viaţă. Dar influenţa bizantină a dezvoltat doar un simbolism inerent redării misterului creştin. Definiţiile intelectuale şi expunerile doctrinare prin care Occidentul a căutat şi caută să înlocuiască redarea simbolică a misterului mântuirii pornesc din convingerea că acest mister poate fi exprimat exact de cuvintele omeneşti. În realitate, acest mister, atunci când îl reduc la sensul exact al cuvintelor şi definiţiilor intelectuale, e îngustat sau evaporat. Plenitudinea paradoxală a misterului mântuirii este mai real sugerată prin simboluri. Vorbirea despre cruce şi înviere în mod general, privirea lor în imagini, exprimarea lor prin acte simbolic-liturgice, sugerează mai real şi mai existenţial misterul mântuirii decât teoria satisfacţiei lui Anselm, sau teoria penală protestantă, care nu pot reda decât o latură din misterul incomprehensibil al mântuirii. Aceste teorii sunt bune numai dacă nu pretind să înlocuiască misterul însuşi, în plenitudinea lui incomprehensibilă, ci să redea ceva din el în mod relativ şi provizoriu. Influenţa bizantină a constat în voinţa de a orândui toate amănuntele cultului, ale artei, ale gesturilor vieţii religioase în aşa fel ca să exprime în mod intuitiv simbolic diferite detalii ale misterului mântuirii. Acestea pot da impresia de formalism, numai dacă nu sunt manifestate cu seriozitate şi cu convingere. O liturghie săvârşită într-o parohie de sat, cu credincioşi obişnuiţi cu graiul ei natural-simbolic, redă în mod clar şi pătrunzător trăsăturile esenţiale ale misterului mântuirii. În orice caz, acest grai al simbolurilor mari şi clare e cu mult mai accesibil şi mai grăitor credincioşilor în orice timp decât graiul doctrinar, încărcat de subtilităţi care în Occident a căutat prea adeseori să se substituie sugerării misterului prin simboluri. Dacă Ortodoxia are trebuinţă de o anumită adaptare la trebuinţele omului de azi, aceasta nu poate consta într-o părăsire totală a exprimării simbolice, ci numai într-o simplificare a acestei exprimări, ca să se vadă imediat marile simboluri ale misterului creştin, corespunzătoare marilor, simplelor şi permanentelor evidenţe şi trebuinţe spirituale ale omului de totdeauna.
Dar trebuie să recunoaştem că în era bizantină Ortodoxia a mai prezentat o caracteristică (simfonia dintre Biserică şi Stat – n.r.). Creştinii occidentali o menţionează şi pe aceasta, dar recunosc satisfăcuţi că azi nu o mai are. Vrem să ne oprim asupra ei, deoarece socotim că nici pe aceasta nu a produs-o propriu-zis era bizantină, ci influenţa bizantină doar a accentuat-o, fiind o notă inerentă a creştinismului autentic şi ca atare, rămânând în oarecare fel proprie Ortodoxiei astăzi. Câtă vreme în Occidentul medieval şi următor evului mediu a apărut şi s-a dezvoltat ideea a două imperii separate şi opuse, sau a două săbii în luptă, în Orientul creştin s-a afirmat unitatea lumii, susţinută de acelaşi Hristos Panto-cratorul, imperiul era înduhovnicit din interior, nu era silit din exterior să se supună, de o sabie ce se pretindea spirituală, dar care, în fond, lucra tot lumeşte şi care a supus provizoriu imperiul secular printr-o superioritate tot lumească. Imperiul bizantin se simţea aflându-se în interiorul aceleiaşi zone în care se află şi Biserica, în cadrul ordinii universale a Pantocratorului Mântuitor, deşi avea în acest cadru alte slujiri şi autonomia unei ordini proprii. Aceasta era o viziune care se apropia de cea cuprinsă în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii“ (Efeseni 1, 22). În secolele din urmă lucrurile s-au dezvoltat în oarecare măsură şi în Orient în sensul concepţiei occidentale, ajungându-se la o separaţie a statului de Biserică. Dar influenţa occidentală în acest sens s-a exercitat mai mult asupra statului decât asupra Bisericii. Ortodoxia a păstrat şi mai departe viziunea lumii ca o ţesătură unitară de raţiuni, care îşi au centrul şi finalitatea în acelaşi Pantocrator. De aceea Ortodoxia n-a făcut din partea ei nimic care să adâncească separarea, sau ca să o transforme în tot felul de antagonisme şi conflicte între ordinea bisericească şi ordinea statului sau a culturii. A găsit totdeauna în solicitudinea pentru aspiraţiile profunde ale poporului o platformă de înţelegere şi de colaborare cu statul. (…) Trăirea misterului integral al mântuirii de către Ortodoxie este una cu experienţa vie a Duhului Sfânt, ca suflare a vieţii din planul divin. Duhul Sfânt este cel ce face mereu contemporan, mereu trăit misterul mântuirii. De aceea Duhul Sfânt ocupă un loc atât de important în preocuparea şi vorbirea Ortodoxiei. În Duhul Sfânt, sau prin Duhul Sfânt, Ortodoxia trăieşte continuu întregul mister al mântuirii, trăieşte pe Hristos cel întrupat, răstignit şi înviat, în comunicarea vie a Sa şi a stărilor Sale către credincioşi. S-a vorbit şi se vorbeşte mult şi în protestantism despre Duhul Sfânt. Dar Duhul Sfânt [concepţia eretică şi discursul despre El, n.n.] de fapt a devenit acolo factorul susţinător al individualismului orgolios, al unei originalităţi de înţelegere individuală nouă a credinţei, nu al experienţei mai presus de înţelegere a misterului. Duhul Sfânt a fost identificat cu fenomenele intelectuale şi sentimentale imanente şi individualiste. Dar experienţa autentică a Duhului ne ridică la percepţia mai presus de minte şi de orgoliu individualist a misterului, care ni se deschide ca o realitate neînventată de noi, pentru toţi. Duhul Sfânt e capătul lucrării divine a Treimii ajunsă în intimitatea noastră subiectivă şi revelându-ni-se ca atare, cum spun Părinţii orientali. El ne revelează de aceea realitatea divină nu ca teorie intelectuală, ci ca viaţă misterioasă, mai presus de viaţa noastră imanentă. El pune la priza vieţii noastre sufleteşti viaţa lui Hristos cel răstignit şi înviat, făcând-o viaţa comună şi nouă. De aceea Duhul e dătător de viaţă şi ne face vii, pentru că ne ridică din speculaţiile despre Dumnezeu şi despre mântuire, făcute de la distanţă, în însăşi experienţa misterului divin în lucrarea lui mântuitoare. Ortodoxia, fiind experienţa Duhului – ca experienţă a misterului integral al mântuirii este totdeauna actuală, pentru că totdeauna această experienţă răspunde unei necesităţi umane
fundamentale, spre deosebire de orice teorie intelectuală, care prin firea ei îngustă şi unilaterală e lipsită de viaţă şi este depăşită după un nou pas al spiritului pe linia progresului intelectual. Această împărtăşire din realitatea misterului divin al mântuirii, prin Duhul Sfânt, este o adevărată viaţă pentru suflet, cu tot ce înseamnă o astfel de viaţă. De aceea şi cântă Ortodoxia: „Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază“, „prin Duhul Sfânt e începătura vieţii“. „Duhul mişcă făptura“, unde vine El „odrăsleşte viaţa“, „se înnoiesc toate“, „prin Duhul Sfânt e înţelepciunea“ şi „toată buna dăruire“. (…) Ortodoxia este doxologică în sensul larg că toată cunoştinţa despre Dumnezeu şi despre lucrarea Lui mântuitoare este orientată practic, existenţial, este transformată în rugăciune, în grăire directă către Dumnezeu, în conţinutul dialogului nostru cu Dumnezeu, în substanţă a raportului nostru personal şi viu cu El. Ortodoxia a păstrat caracterul autentic al religiei ca dialog al credinciosului cu Dumnezeu, pe când în creştinismul occidental s-a dezvoltat caracterul de doctrină, de filozofie al creştinismului, de gnoză, care transformă pe Dumnezeu în obiect, diluându-i realitatea şi subordonându-L minţii umane. Dar numai în relaţia dialogică Dumnezeu e trăit intens şi adevărat. De aceea Ortodoxia e o experienţă vie a lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, ca partener în dialogul cu credinciosul, lucrează, la rândul Său, asupra partenerului uman, îl binecuvântează, îi răspunde la cereri cu mângâierile şi darurile Sale. Dumnezeu lucrează asupra credincioşilor prin cult, prin sacramente [Sfintele Taine], iar credincioşii simt şi mărturisesc prezenţa lui Dumnezeu în cântările de laudă şi rugăciunile ce-I aduc. Cultul ortodox sacramental este un dialog ontologic între Dumnezeu şi credincioşi şi numai după aceea este şi un dialog verbal. Dumnezeu lucrează asupra noastră, în timp ce ne rugăm Lui, după ce am amintit faptele Lui mântuitoare şi L-am lăudat pentru ele. Iar lucrând asupra noastră, Dumnezeu ne deschide ochii sufletului ca să intuim lucrarea Lui, ca să o simţim şi ne mişcă să dăm expresie de laudă şi de mulţumită pentru această simţire a noastră. Aşa fiind, cultul sacramental nu e numai forma de rugăciune a cunoştinţei de Dumnezeu, ci şi izvor de cunoaştere şi de continuă verificare a cunoştinţei de totdeauna a Bisericii, forma principală a tradiţiei vii a Bisericii. Cuvintele cultului sunt călăuză spre experienţa conţinutului lor şi exprimarea acestei experienţe. Credincioşii Bisericii Ortodoxe nu şi-au însuşit învăţătura Bisericii în genere din catehisme şi expuneri doctrinare, ci mai mult din cult, din practica sacramentală a misterului mântuirii. Gândirea despre Dumnezeu e cult şi cultul e gândire, călăuză în gândire. Credinciosul ortodox nu dispreţuieşte reflecţia despre Dumnezeu şi despre lucrarea Lui mântuitoare, dar această reflecţie o face în spiritul dialogului cu Dumnezeu, e reflecţia partenerului care laudă pe Dumnezeu, Îi mulţumeşte şi Îi cere ceva, e o reflecţie în cadrul viu al dialogului, în experienţa misterului divin. Gândirea ortodoxului despre Dumnezeu este cult, chiar dacă nu se realizează în vremea cultului. Aşa fiind, în cultul sacramental al Ortodoxiei, care e şi gândire, e lucrător Duhul Sfânt, Care e capătul lucrării divine străbătută în interiorul nostru cel mai intim. În ordinea cultului se produce continuu evenimentul întâlnirii cu Dumnezeu aşa cum în matca unui râu se fac experienţele adâncurilor. În cult vorbim lui Dumnezeu cântând, pentru că numai cântarea dă expresie căldurii experienţei mai presus de cuvânt. În cântare fiinţa noastră devine sensibilă la experienţa misterului,
e răpită de entuziasmul produs în ea de trăirea misterului, a Duhului de viaţă dătător şi găseşte forma de comunicare a acestei trăiri entuziaste. Cântarea eliberează cuvintele de sensurile lor intelectuale limitate, făcându-le adecvate vieţii inefabile a misterului trăit. Dar cultul mai este, în acelaşi timp, şi vorbirea omului cu Dumnezeu despre trebuinţele sale şi ale semenilor săi, ale lumii întregi ca şi despre bucuriile sale pentru darurile primite. În cult, omul îşi vede şi îşi trăieşte, profund şi existenţial, trebuinţele sale de Dumnezeu şi ia cunoştinţă de ceea ce devine el prin împărtăşirea cu Dumnezeu. Căci în Duhul Sfânt, omul se vede pe sine nu în impasul neputinţei şi al nefericirii pe care le trăieşte în necunoaşterea lui Dumnezeu, ci în nădejdea optimistă a împlinirii sale şi în începutul acestei împliniri, care se ţese în dialogul misterios şi mântuitor cu Dumnezeu. De aceea cultul este optimist. Omul se trăieşte pe sine, în cadrul lui, înălţat şi gustă de mai înainte înălţările sale viitoare, inclusiv viaţa sa eternă în Dumnezeu, în Duhul iubirii şi al comuniunii cu Dumnezeu şi cu oamenii Săi. Icoanele sfinţilor, imnele de laudă cântate lor, trăirea comuniunii cu ei măresc acest optimism. Acestea cuprind o adevărată doctrină optimistă despre om, despre ceea ce poate omul să ajungă, prin adâncirea dialogului său viu cu Dumnezeu şi cu semenii săi, o doctrină a măreţiei care aşteaptă pe om, o doctrină a nădejdii pentru fiecare credincios, a unei nădejdi pregustate. Icoanele şi imnele adresate sfinţilor îl ţin pe credincios în tensiune între arvuna primită şi desăvârşirea făgăduită, pe drumul dezvoltării dialogului ontologic cu Dumnezeu, care e un drum eshatologic. Perspectiva eshatologică a cultului proiectează o lumină de optimism asupra vieţii prezente. Temeiul cel mai adânc al nădejdii, al bucuriei care străbate tot cultul ortodox şi caracterizează Ortodoxia este Învierea. Sărbătoarea Paştilor, care stă în centrul cultului ortodox, este o explozie de bucurie, asemenea celei trăite de ucenici când au văzut pe Domnul înviat. Este explozia bucuriei cosmice pentru biruinţa vieţii, după tristeţea intensă pentru moartea pe care a trebuit să o suporte chiar Stăpânul vieţii prin faptul că S-a făcut om. „Cerurile să se veselească şi pământul să se bucure, şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că a înviat Hristos, veselia cea veşnică“. Totul s-a umplut de siguranţa vieţii, după ce totul înainta inexorabil spre moarte. Teologul Al. Schmemann spune că aceasta e vestea cu adevărat bună, sau evanghelia pe care a adus-o şi pe care o propovăduieşte creştinismul lumii: bucuria Învierii. Dacă creştinismul n-ar mai da lumii această bucurie unică, raţiunea lui de a fi ar înceta. Bucuria Învierii este vestită de creştinism în fiecare duminică. Căci fiecare duminică este închinată Învierii. Dar tot cultul vibrează de bucuria Învierii şi e străbătut prin aceasta de tensiunea eshatologică a nădejdii în înviere. „Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul“, proclamă Biserica în noaptea Învierii. În noaptea lipsei de sens a lumii supuse morţii, acoperită de un cer a cărui intenţie nu se cunoştea, a timpului care purta totul spre moarte, având imprimată în sine pecetea nonsensului, a izbucnit viaţa din mormânt, care umple de lumina sensului întreaga lume şi timpul ei, care ne-a descoperit intenţia binevoitoare a cerului faţă de lume şi a descoperit chiar şi îngerilor sensul creaţiei. Timpul a devenit acum din timp spre moarte, din timp ce se desfăşura în întunericul lipsei de sens, un timp spre înviere, o desfăşurare luminoasă, o continuă sărbătoare. Toate zilele timpului, toate zilele anului au devenit sărbători, asigurându-ne că ne duc spre înviere, cum au dus spre viaţa de slavă pe sfinţii pe care-i fericim în ele. Mai bine zis, au devenit un ajun al duminicii veşnice, cum zilele săptămânii sunt ajunuri ale duminicii, căci ele ne obligă încă la un efort, asemănător efortului de pe pământ al sfinţilor, pentru a ajunge la fericita lor odihnă.
Ortodoxia accentuează cu deosebită stăruinţă credinţa creştinismului în biruinţa vieţii. Lupta atâta timp nedecisă între viaţă şi moarte s-a terminat cu biruinţa definitivă a vieţii. Acum nu ne mai temem de moarte, acum nu ne mai întristează moartea, căci ea e trecere la viaţa adevărată, pe care o pregustăm de pe acum. Amestecul de sens şi de nonsens, imprimat în toate, prin faptul că pe de o parte existau, pe de alta toate erau supuse morţii, a devenit acum numai sens. Viaţa a biruit deplin şi definitiv asupra neantului şi a tristeţii. Creaţia întreagă e destinată, prin înviere, vieţii netrecătoare, creaţia întreagă e recuperată de Cel ce a creat-o“. * Articol publicat în revista Mitropolia Olteniei, 1970, nr. 7-8, pp. 730-738. Ortodoxia - lumina curată a lui Hristos “Fiul lui Dumnezeu s-a coborât în lume în trup smerit de om şi a suportat umilirile, şi patimile cele înfricoşate, ca să ne reveleze adevărul dumnezeiesc, singurul prin care ne putem înălţa viaţa cu adevărat şi ne-o putem mântui. […] Toate ideologiile pasionate ale primelor veacuri, pe care a încercat omenirea să le ia ca norme pentru organizarea politică şi socială a popoarelor, n-au făcut decât să înmulţească patimile, dezbinările, forţele dezechilibrării şi neliniştii în sânul so-cietăţii omeneşti, pe măsura depărtării lor de învăţătura creştină, care a dovedit în practică un adevăr absolut, lipsit de orice scădere. Dar din formele în care s-a ramificat creştinismul în istorie, aceea care a păstrat în mod cu totul curat adevărul lui Hristos, este ortodoxia. În două feluri se poate constată acest fapt: Întâi prin mărturia istoriei, care ne arată că singura Biserică ortodoxă nu s-a dedat la nici un fel de schimbare a adevărului revelat şi cuprins în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Noi avem până azi creştinismul aşa cum l-au avut Sfinţii Părinţi din sec. II-V. Toţi teologii catolici, anglicani, protestanţi recunosc aceasta, unii făcând se înţelege, chiar din aceasta o vină a Bisericii noastre, declarând-o falsificată, pietrificată în idei şi forme haine, ca una care n-a dezvoltat adevărul creştin după cerinţele fiecărui om. Prin urmare Biserica Ortodoxă n-a ştirbit adevărul coborât de sus, n-a diluat vinul ceresc cu apa sfătoşeniilor omeneşti, n-a purces la zădărnicirea supremei acţiuni a lui Dumnezeu, de-a readuce lumea la adevăr. Cine a purces pe calea schimbărilor după principiul adaptării în spiritul timpului, trebuie să schimbe continuu, o dată ce şi timpul se schimbă fără încetare. Unde se poate ajunge, în felul acesta, ne-o arată protestantismul, care în mulţi din re-prezentanţii lui a ajuns până dincolo de orice învăţătură creştină fundamentală. Dacă toate aceste schimbări sunt omeneşti, se înţelege că greu se va găsi una care să poată pretinde cu succes o polarizare a întregului creştinism în jurul ei. Unitatea creştinismului diversificat în atâtea forme amestecate cu adausurile raţiunii umane, în dezvoltarea ei istorică, nu se va putea realiza decât prin concentrarea tuturor în jurul adevărului divin nefalsificat de oameni, aşa cum îl aflăm în primele veacuri creştine şi cum e mărturisit până azi de Biserica ortodoxă. E punctul de vedere care s-a impus mai mult în conştiinţa teologică şi creştină din toate ţările, pentru că e cel mai
just, cel mai rezonabil. Între oamenii care se ceartă, pacea se poate restabili temeinic numai prin supunerea lor unui for care-i depăşeşte: lui Dumnezeu. Interesant este de altfel că pasiunea aceasta pentru adevăr, adică pentru Revelaţiunea divină, în orice dezbatere cu privire la refacerea unităţii creştine, caracterizează în mod deosebit conştiinţa ortodoxă. Dintre toate ramurile creştine, ea singură a rămas totdeauna pe lângă rolul de-a fi martoră a adevărului, de a sta lângă adevăr. Se prezintă şi azi că şi în trecut din partea altor confesiuni creştine fel de fel de considerente şi de atracţii prin care ar vrea să se facă pe ele centre de polarizare a creştinismului. Se induc motive politice, culturale, organizatorice, se ridică în slăvi persoane omeneşti şi scaune din care ar izvorî binefaceri copleşitoare peste lume. De adevărul lui Hristos şi de Hristos însuşi nu vorbeşte însă nici o altă ramură creştină. Cel puţin în faţa ortodoxiei nu poate vorbi nici una, fiindcă se jenează. Singură Biserica “dreptei credinţe”, a “dreptului adevăr”, vorbeşte numai de adevărul lui Hristos, numai de adevărul revelat, pentru că numai ea îl are, numai ea a rămas pe lângă el, respingând ispitele lumeşti şi primind mucenicia veacurilor. Ortodoxia stă singură pe lângă scaunul lui Hristos, până la plinirea vremii, când adevărul ei va trebui să câştige toată omenirea ce e dornică să facă mai întâi până la capăt experienţa “creaţiilor” sale. În al doilea rând faptul că ortodoxia reprezintă adevărul nefalsificat poate fi dovedit din scrutarea comparativă a ei cu oricare altă ramură creştină. Formele creştinismului apusean sunt treptele unei continue diluări a adevărului integral al Revelaţiei. S-au tot făcut acolo concesii patimilor omeneşti, până ce creştinismul a slăbit atât de mult în autoritatea şi densitatea lui de factor supraomenesc, încât le-a fost uşor acestor patimi să-l înlăture aproape cu totul. Ortodoxia singură a rămas să înfrunte de pe poziţia deplinei intransigente aceste patimi, să zugrăvească omului un ideal [ne]relativizat, să susţină în sufletul acestuia conştiinţa că ortodoxia e ceva într-adevăr de dincolo de lume şi chiar dacă el nu poate atinge idealul ce i-l zugrăveşte ea, totuşi tinde tot mai sus, continuu nemulţumit cu ceea ce a realizat. Idealul de om al credinţei răsăritene nu e un ins care ştie doar să-şi ascundă sub aparenţe de civilizaţie prea exageratele porniri pătimaşe. Acesta e propriu Apusului. Ortodoxia este radicală, ea cere absolutul. Cere dezrădăcinarea reală a patimilor. Nu un om “civilizat”, moderat în toate, atent la aparenţe cu semenii, ci un om transfigurat până în adâncuri, purificat total, un intransigent al sfinţeniei reale, transparente, cere ortodoxia prin spiritul ei ascetic şi prin pilda sfinţilor ei. Ea cere mult, căci ştie că numai cerând mult, se poate obţine de la majoritate măcar puţin şi se satisface setea religioasă a omului, care nu se împacă cu diluări din partea Bisericii. Relativismul religios şi moral al Apusului a dus lumea la biologismul său nesăturat şi la toate neajunsurile sociale. Acesta l-a făcut izvorul tuturor doctrinelor care au dezlănţuit şi au justificat patimile omeneşti. În Apus creştinismul a avut ca ideal să “civilizeze” pe om, pentru a-l scoate din barbaria unde se află până acum opt sute de ani. În Răsărit, unde creştinismul apăruse într-o lume civilizată de mult, idealul a fost unul mai înalt: să-l sfinţească. Poate a fost necesară această etapă în Apus. Dar de aici urmează că acum creştinismul apusean trebuie să se înalţe la treapta mai înaltă, pe care o reprezintă ortodoxia. A venit timpul ca ortodoxia să pătrundă în Apus, dacă vrea acela să găsească o ieşire din starea imposibilă la care l-a dus civilizaţia, ca şi pe popoarele în mijlocul cărora a apărut creştinismul.
Creştinismul apusean îşi dă însuşi seama că ortodoxia reprezintă forma cea mai dens-religioasă din tot creştinismul şi cu cea mai intensă vitalitate. Ambele confesiuni apusene privesc, în suprema criză prin care trec acum, cu ultima nădejde spre sud-estul european, admirând religiozitatea masivă şi unanimă a popoarelor ortodoxe. Spiritualitatea ortodoxă e studiată cu fervoare şi e admirată ca o adevărată minune. Apusul creştin îşi nădăjduieşte renaşterea prin Răsărit. Aici Hristos domină cu tot adâncul de putere misterioasă care emană din el. Nu omul, unul singur, sau fiecare individ, ca în Apus, formează aici cuprinsul scrisului şi vorbirii creştine, ci Hristos. Tocmai din dorinţa de a se întineri cu forţa religioasă nouă, ni se fac fel de fel de chemări drăgăstoase din partea reprezentanţilor acestui creştinism apusean. Dar un lucru trebuie să accentuăm: Dacă creştinismul apusean vrea să renască şi să-şi recâştige puterea pierdută acasă la el, trebuie să se reidentifice complet cu ortodoxia, nu să caute să toarne şi la noi apa oaselor lui îmbătrânite. Creştinismul apusean trebuie să restabilească pe Hristos în centrul conştiinţelor, înlăturând domnia omului. […]“.
Pr. Constantin Necula - Predică la Duminica I din Post - a Ortodoxiei - Eu cred, tu crezi, noi credem...
Duminica aceasta, numită a Ortodoxiei, ţine într-însa taina lui "Vino şi vezi!" (Ioan 1, 46). Altfel, cum ne-o spune cântarea liturgică, taina vederii lui Dumnezeu: pe de o parte în realitatea icoanei, iar pe de alta, la fel de importantă, în conţinutul de credinţă al mărturisirii. Căci nu oricine rosteşte cu buzele "sunt ortodox" se încadrează în taina cea vie a Ortodoxiei. Deşi, în text, prăznuirea este dedicată icoanei ca loc al sălăşluirii slavei lui Dumnezeu, Tabor ce ţine în sine slava Învierii dinainte de înviere, trebuie să nu uităm că, în fapt, icoana, adoptarea şi susţinerea învăţăturii de credinţă cu privire la ea (la Sinodul VII Ecumenic, Niceea, 787) însumează toată teologia patristică: dumnezeirea Fiului şi a Duhului Sfânt, fecioria Maicii Domnului, realitatea Întrupării şi a Învierii şi toate celelalte care alcătuiesc, până astăzi, şira spinării şi mărturisirea pe care Ortodoxia o dă lumii creştine, cu nuanţele ei (catolice, protestante sau neoprotestante). Este, aşadar, prăznuită biruinţa icoanei împotriva idolilor, a dogmei creştine (ca învăţătură de credinţă) asupra dogmatismului relativ al părerilor partinic-omeneşti. Cântarea Bisericii (ea însăşi icoană de text) ne cheamă la auzire deplină: "Strălucit-a harul adevărului: cele ce s-au însemnat de demult umbros, acum s-au arătat desăvârşit. Că iată, Biserica se îmbracă cu chipul cel după trup al lui Hristos, ca şi cu o podoabă mai presus de lume, chipul cortului mărturiei cel mai dinainte însemnându-l şi credinţa cea dreaptă cinstind. Ca ţinând icoana Aceluia pe Care îl cinstim, să nu ne înşelăm. Să se îmbrace cu ruşine cei ce nu cred aşa! Că nouă ne este spre laudă Chipul Celui ce S-a întrupat, căruia, cu bună-credinţă ne închinăm, nu făcându-l Dumnezeu. Pe Acela credincioşii sărutându-L, să strigăm: Dumne-zeule, mântuieşte poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta!" (Slava Vecerniei mari, glas 2). Din început, aşadar, Evanghelia Duminicii (aceea a ucenicilor, În 1,43 -51) ne arată modul în care Hristos ştie să-Şi strângă martorii. Între ei, Natanael pare a fi cel mai perplexat de ceea ce i se întâmplă. Chemat cu fervoare de către alt chemat (Filip), Natanael dintâi al pericopei acesteia crede că nimeni nu ştie mai bine decât el cine este.
E de ajuns ca Hristos să-i descopere taina inimii sale ("Mai înainte ca Filip să te fi chemat, te-am văzut când erai sub smochin", În 1, 48b) pentru ca Natanael să fie - imediat după Sfântul Ioan Botezătorul - mărturisitorul cel mai direct al dumnezeirii lui Iisus Hristos: "Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Tu eşti Regele lui Israel" (În 1, 49). Reacţie de înflăcărare? Nu numai atât. Cele două interpretări pe care le dau Părinţii Bisericii acelui "Te-am văzut când erai sub smochin" vin să ne aducă înainte un Natanael extrem de riguros.
Dintâi, dacă interpretăm că acest "când erai sub smochin" se referă la momentul din viaţa lui Natanael în care, contemporan Pruncului Hristos, urmărit de "miliţia" lui Irod, părinţii l-au ascuns sub frunze de smochin, astfel scăpând cu viaţa, reacţia lui este sau s-ar putea traduce astfel: "Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Regele lui Israel pentru care am fost căutaţi toţi, spre a fi ucis şi Tu printre noi!" De-al doilea, dacă socotim acest "sub smochin" ca fiind un loc al meditaţiei pentru Natanael, iniţiatul în taina Scripturii şi evlaviosul împlinitor al Legii celei Vechi, reacţia este una a unui cunoscător al Legii, potrivindu-se parcă stihira Litiei praznicului: "Bucuraţi-vă, cinstiţi prooroci, care legea Domnu-lui bine aţi rânduit şi credinţei v-aţi arătat stâlpi de neluat şi de neclintit. Căci voi v-aţi arătat şi mijlocitori ai legii celei noi a lui Hristos. Şi, mutânduvă la cer, pe Acela rugaţi-L să împace lumea şi să mântuiască sufletele noastre" (Slava Litiei, glas 2). De-aici decurge aşezarea Evangheliei acesteia miez de praznic al icoanei. Natanael este cel care identifică în Hristos ceea ce ştia, vede în El ceea ce - teoretic - asumase, zăreşte, dincolo de smerita aşezare în trup, şederea de-a dreapta Tatălui. Natanael este cel care ne însoţeşte mintea de fiecare dată când, dinaintea icoanei Mântuitorului, rostim rugăciunea intrată în tipic ca fiind rugăciunea de "luarea vremii", adică spaţiul de timp pe care-l parcurge preotul din timpul personal în care-şi trece viaţa, în timpul liturgic în care se va întâlni deplin cu Hristos. Cu capu-i descoperit, în veşmântu-i ce vesteşte aşezarea în preoţie, preotul se pleacă dinaintea icoanei Domnului Hristos, rostind: "Preacuratului Tău Chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că de voie ai binevoit a Te sui cu trupul pe Cruce, ca să scapi din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumire grăim şi strigăm Ţie: toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel care ai venit ca să mântuieşti lumea!" (Slava la Stihoavna Litiei, glas 2). Natanael este primul care simte că Hristos a venit ca toate să le umple de bucurie? Nicidecum. Căci, aduceţi-vă aminte, toate care umplu sărbătoarea Crăciunului şi-apoi a Teofaniei de la Botezul Domnului saltă de bucurie şi se cutremură. Şi Maica, şi Iosif, şi magii, şi păstorii, şi Simeon, şi Ana, proorociţa... Toţi în şir sunt martori ai acestei umpleri de bucurie a lumii, bucurie până astăzi conservată în dumnezeiasca liturghisire a Bisericii şi-n desăvârşita oglindire în icoană a Tainei Bucuriei. De-aceea consemnăm în ziua aceasta: "Se goleşte de întristare şi de întunericul eresului Biserica lui Hristos şi se îmbracă cu haină de veselie, şi cu dumnezeiesc şi purtător de lumină har se acoperă" (Cântarea a VI-a a Utreniei). Din umbra smochinului - cu fructe deshidratate - la lumina vederii lui Hristos Celui Viu, izvor de neînsetare veşnică, Natanael este icoana Bisericii. În el "nu este vicleşug" (Ioan 1, 47) şi, o dată lămurit, mărturiseşte taina dumnezeirii şi a împărăteştii alcătuiri a Nazarineanului ce-i schimbă
viaţa. Concomitent, Natanael poartă cu sine - pedagogic - şi taina vameşului (smerit fără să ştie şi, neştiind, păstrând smerenia), şi taina fiului celui risipitor (aceea a întoarcerii şi înveşmântării în haina veseliei). De-aceea dă Evanghelia cu Natanael conţinut acestui praznic al Icoanei. Căci cine nu se smereşte şi nu-şi întoarce firea către firea pe care Dumnezeu i-o cere, acela nu se-nveşmântă cu haina bucuriei, haina Ortodoxiei. De-aceea întrebarea Duminicii acesteia, şi a vieţii întregi, în fond, este aceea: Care este conţinutul credinţei mele? Cât din ceea ce mărturisesc - cuvânt şi faptă - mă ţine în Ortodoxie? Căci Ortodoxia, dincolo de o stare de spirit, este o stare de cunoaştere, una de mărturie, una de împlinire. Rămâne o "taină a iconomiei" (cf. Icos), o taină a luminii şi a Bucuriei. Şi ea nu este numai ceea ce cred eu şi crezi tu, ci ceea ce credem şi mărturisim noi, adică Biserica unde ne-am lepădat moartea şi ne-am umplut de nemurire, în care am dezbrăcat pe omul cel vechi şi l-am înveşmântat în cel nou. Aceea în care se împlinesc cuvintele Apostolului Duminicii de astăzi (Evrei 11, 14-26; 32-40), noi înfruptându-ne şi din roadele făgăduinţei. Ortodoxia fiind astfel starea în care, ca în iubire, nu doar ne uităm unii la alţii, ci împreună privim spre acelaşi ţel: mântuirea. "Astfel ca şi noi, având împrejuru-ne atâta nor de martori, să lepădăm tot ceea ce ne îngreunează şi tot păcatul ce cu uşurinţă ne împresoară, şi cu stăruinţă să alergăm la întrecerea ce ne stă înainte, cu ochii ţintă la Cel ce începe credinţa şi o desăvârşeşte, la Iisus, Cel ce-n locul bucuriei care-I stătea înainte a îndurat Crucea, în dispreţul ruşinii, şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu" (Evrei 12,1-3). În acest urcuş duhovnicesc, icoana să ne fie oglindă, retină prin care ne zăreşte Dumnezeu, iar noi ne analizăm, mereu şi mereu, poziţia de credinţă, aşezarea din dragoste şi fidelitatea din nădejde. Natanael, şi el, sprijin pe Cale... De-acum, postul începe. Unul deloc trist, şi nici întristător. Ne vor potopi ispite? Ne vor istovi? Hrana aleasă pe drum, Sfintele lui Dumnezeu Taine - Spovedania şi Euharistia - linişte deplină, privegherea la care ne cheamă Biserica. Biserica, a cărei cântare ne îndeamnă astfel: "Să începem acum a doua săptămână a Postului cu faţa luminată, săvârşindu-l din zi în zi, fraţilor, făcândune căruţă de foc, ca şi Ilie Tesviteanul, cele patru virtuţi mari; să înălţăm gândul cu nepătimirea, să într-armăm trupul nostru cu curăţia, gonind şi biruind pe vrăjmaşul" (Luni, la Vecernie, facerea lui Teodor). Să luăm dar aminte: "Moise, în vremea postului, a luat Legea şi pe popor l-a atras la sine; Ilie, postind, cerurile a încuiat, şi cei trei tineri ai lui Avraam pe tiranul cel fărădelege prin post l-au biruit. Prin el (adică prin post, n. n.), şi pe noi, Mântui-torule, învredniceşte-ne să ajungem la Învierea Ta, strigând aşa: Sfinte Dumne-zeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi... (Stihira zilei de Du-minică, glas 6). Postul, icoană a căii, arma spre dobândirea libertăţii depline. În Hristos... (Extras din cartea: Pr. Lect Univ. Dr. Constantin Necula - Iubesc, Doamne, ajută neiubirii mele!...)
Părintele Ierodiacon Visarion Iugulescu - Duminica Ortodoxiei
Rabi, Învăţătorule, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel! (Ioan I, 49) Fraţi creştini, astăzi prăznuim Duminica Ortodoxiei, adică ziua în care ne aducem aminte de toate luptele şi de toate biruinţele Bisericii din trecut. La acest popas duhovnicesc ne vom întoarce privirile şi, de sus, de pe culmea celor aproape 2000 de ani de istorie glorioasă, vom trece pe dinaintea ochilor noştri sufleteşti începuturile Bisericii, întărirea ei şi faptele de glorie duse împotriva duşmanilor săi de totdeauna şi de pretutindeni. Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a coborât în lume din înălţimea cerului, de la Dumnezeu Tatăl. El a propovăduit o învăţătură cum nu s-a mai auzit şi a arătat un chip de viaţă cum nu s-a mai văzut. A adus jertfa de care îngerii s-au cutremurat, jertfa Sângelui Său. După ce a făcut toată lucrarea de mântuire a lumii, s-a înălţat de pe pământ întorcându-se la dreapta Tatălui din ceruri. Dar lucrarea Sa mântuitoare trebuia continuată şi s-a gândit să încredinţeze grija lucrului Său, oamenilor. Să vedem pe cine a ales Mântuitorul să-i vestească numele pe pământ, să ducă mai departe sfânta Sa învăţătură şi să adune pe oameni sub steagul Crucii împărăţiei Sale, al noii credinţe! Oare a ales vreun împărat ca să cucerească lumea cu puterea armelor sale? A procedat oare ca un mare şi vestit filozof, s-o atragă prin vorbele lui meşteşugite? A pus oare oameni ca s-o câştige cu puterea banilor lor? Nu, dimpotrivă, Dumnezeu Iisus Hristos a ales lucrurile cele simple, cele nebune, ca să ruşineze pe cele înţelepte; a ales pe cele slabe ca să ruşineze pe cele tari, a ales lucrurile dispreţuite, ca să nimicească pe cele ce sunt. Să privim cu toţii la foişorul din Ierusalim. De acolo s-au coborât 12 bărbaţi şi din vorbele lor, din mişcările lor, se vede că aceşti oameni sunt săraci şi nu au un ban asupra lor, nici sabie, nici traistă, nici două rânduri de haine.
Unul singur dintre ei e un vameş, ceilalţi nişte pescari, oameni simpli din popor. Vorbirea lor e cu totul neiscusită şi iată că această ceată umilă şi săracă iese în cale patru laturi ale lumii să facă un lucru atât de măreţ şi uriaş. Aceşti 12 galileeni cu îndrăzneala şi graiurile lor, au făcut să răsune până la marginile pământului Cuvântul lui Dumnezeu. În curând, Crucea Mântuitorului a pătruns mântuitoare până în palatul împăratului roman. Vedem în Atena templele idoleşti dărâmându-se şi în locul lor ridicându-se altarele Dumnezeului Cel viu Biserica.Vedem Evanghelia îmbrăţişată peste tot şi neamurile botezându-se în noua credinţă. Este începutul Bisericii lui Hristos, este arătarea puterii dumnezeieşti, la sădirea micului grăunte de muştar. Într-un loc din Evanghelia de la Matei, Mântuitorul ne vorbeşte despre o casă zidită de un om înţelept, peste care au venit ploile s-au revărsat râurile, au suflat vânturile, dar casa a rămas tare şi neclintită, fiind zidită pe temelie de piatră. Casa acesta este Sfânta Biserică, cea zidită pe piatra din capul unghiului, Hristos Dumnezeu. Puterile potrivnice amintite în pilda Mântuitorului (ploile, revărsarea râurilor, vânturile puternice) sunt cele trei feluri de duşmani care s-au ridicat împotriva Bisericii în cursul vremurilor. Ploaia însemna ura şi răutatea poporului evreu care se dezlănţuia ca un potop de furie asupra ucenicilor Domnului. Cine ar putea spune câte ponegriri şi lovituri a avut de suferit Biserica din partea evreilor la început?! Tot felul de calomnii şi pârâciuni la mai marii dregători şi împăraţii acelei vremi. Dar precum potopul cel de 40 de zile, n-a făcut nici o stricăciune corabiei lui Noe, aşa prigoana evreilor care au răstignit pe Domnul Hristos n-a avut nici o putere faţă de această corabie sfântă Biserica ca s-o nimicească. După ploaie sau revărsat râurile şi au ameninţat casa lui Hristos; râuri de sânge nu de apă. Acestea sunt prigoanele venite din partea împăraţilor păgâni. Ce nu s-a folosit împotriva închinătorilor Crucii? Tot felul de cruzimi şi de chinuri pe care le poate născoci mintea omenească. Sabia şi rugul, smoala topită, dinţii fiarelor, uciderea cu pietre, răşina topită, arderea cu făclii, tăierea cu fierăstrăul, închisorile cele împuţite şi pline de târâtoare veninoase; aruncarea în ape îngheţate, în mări şi oceane, punerea sfinţilor pe roate, chinuirea prin foame şi sete, tăiere câte puţin din mădularele lor, tăierea capetelor şi fel de fel de chinuri, care mai de care mai îngrozitoare. Mii şi milioane de creştini au căzut pradă acestor cruzimi şi cu sângele lor s-ar fi făcut o altă Mare Roşie, dar şi râurile s-au potolit, tiranii au pierit, tronurile s-au dărâmat şi, la sfârşitul celor trei veacuri de prigoană, Biserica se înalţă mai frumoasă, mai puternică, mai strălucitoare. Dar deodată au început să sufle vânturile, adică s-au pornit împotriva ei vânturile turbate ale ereziilor. Aceste vânturi au fost loviturile cele mai crunte pe care le-a primit Biserica, fiindcă veneau din partea creştinilor rătăciţi. Ereticii, câtă frunză şi iarbă au început să otrăvească cu veninul limbii lor învăţătura sănătoasă despre Dumnezeu, despre Fiul, despre Născătoarea de Dumnezeu, Sfintele Taine, despre sfinţi, Sfintele Icoane. Dar nici de aceşti vrăjmaşi Biserica n-a fost învinsă. Împotriva ereticilor Biserica a chemat soboare, a ridicat bărbaţi puternici în cuvânt şi în faptă care au vorbit şi au apărat sfântul tezaur al învăţăturii Mântuitorului. Din coroana cea de pietre scumpe a bisericii nu s-a pierdut nimic.
Dintre toate prigoanele pornite împotriva Sfintei Biserici cele mai groaznice au fost cele împotriva Sfintelor icoane care au ţinut mai mult de o sută de ani. Diavolul răcnea ca un leu şi prin uneltele lui chinuia pe sfinţi, târându-i pe uliţe, tăindu-le limbile şi mâinile, băgându-i apoi în temniţe întunecoase. După moartea împăratului Teofil, căci el era prigonitorul, împărăteasa Teodora, soţia lui, a întărit dreapta credinţă la sfatul sfântului patriarh Metodie şi al celorlalţi mărturisitori şi pustnici care au rugat-o să repună sfintele icoane în cinstea cuvenită lor. Sfânta împărăteasă a primit cu toată dragostea sfatul sfinţilor părinţi, a adunat sobor şi de la început dânsa a luat o icoană mare cu chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a închinat şi a sărutat-o. Împărăteasa a strigat înaintea tuturor aceste cuvinte: ,,Cine nu se închină şi nu sărută sfintele icoane cinstindu-le, nu ca pe dumnezei, ci ca pe nişte chipuri ale persoanelor sfinte care sunt pe ele pictate, toţi aceia să fie anatema, blestemaţi. Împreună apoi cu toată ceata preoţilor şi sfinţilor mărturisitori, cu tot poporul au postit şi au privegheat toată săptămâna cea dintâi a sfântului post, şi a cerut împărăteasa ca toţi creştinii să se roage pentru iertarea bărbatului ei, Teofil împăratul. Dumnezeu i-a descoperit că pentru credinţa şi lacrimile ei, fapta ei cea mare, precum şi rugăciunile făcute de sfinţii părinţi, a primit iertare de la Dumnezeu şi el, împăratul. Apoi cu toţii, ţinând în mâini Sfânta Cruce, sfintele icoane şi sfintele evanghelii, au strigat : ,,Doamne, miluieşte-ne!. Bisericile lui Hristos au fost împodobite din nou cu sfinte icoane şi de atunci, în fiecare an, în prima duminică din postul mare, se face pomenirea pentru acest praznic sfânt, ca să nu mai amăgească satana pe cineva şi să-l răzvrătească împotriva sfintelor icoane; deci această slăvită pomenire de bucurie şi de mântuire prăznuim noi astăzi iubiţi creştini. Astăzi Biserica Ortodoxă fericeşte şi binecuvântează pe cei ce cu credinţă se închină sfintelor icoane; şi tot astăzi Biserica afuriseşte şi-i leapădă pe cei ce nu le cinstesc, căci aceştia se aseamănă cu evreii care au răstignit pe Domnul Hristos. Cum să nu cinstim noi sfintele icoane ce reprezintă chipul Mântuitorului, al Maicii Sale şi al sfinţilor care sunt prietenii lui Dumnezeu, deoarece ştim că însuşi Mântuitorul ne-a lăsat chipul său imprimat cu minune dumnezeiască în trei rânduri.
Despre aceasta aminteşte Sfânta noastră Biserică Ortodoxă atunci când pentru prima dată Domnul Hristos a dat chipul Său domnitorului Avgar din Edesa. Acesta fiind bolnav, îl chema printr-o scrisoare pe Mântuitorul să vină să-l tămăduiască şi apoi să împărăţească cu el în ţara lui. Dar Mântuitorul s-a spălat pe faţă, a cerut o pânză ca o mahramă, s-a şters cu ea şi acolo şi-a lăsat chipul imprimat pe acea mahramă. A dat-o celui trimis de împărat şi i-a spus că se va tămădui, dar nu de tot, ci mai târziu, după ce va primi un ucenic al Lui ca să asculte învăţătura. Acest chip de pe mahramă înfăţişează numai capul cu ochii deschişi şi se află pictat în multe biserici pe catapeteasmă deasupra sfintelor uşi. Cine vrea să se convingă despre această convorbire a Mântuitorului cu domnitorul Avgar, pe care a avut-o prin trimisul acestuia, să citească pe larg în mineiul Bisericii din luna august ziua 16. A doua oară a dat chipul său unei tinere numită Veronica tot pe mahramă. Această tânără a fost vindecată de Domnul Hristos de curgerea sângelui pe care o avea de mulţi ani şi ca drept recunoştinţă când L-a văzut urcând cu Crucea în spate pe dealul Golgotei, s-a înrolat şi ea în convoiul sfintelor mironosiţe; văzând că Domnul a căzut sub greutatea Crucii şi este
transpirat şi plin de sânge de la coroana de spini pe care o avea pe cap, s-a dus repede cu o mahramă pe care o avea, dând-o Mântuitorului. Domnul Iisus s-a şters pe faţă şi i-a dat-o înapoi, iar ea a păstrat-o şi se află până în zilele noastre într-una din bisericile creştine din Franţa. A treia oară a lăsat chipul Său pe giulgiul care îi acoperea faţa şi trupul atunci când a fost îngropat cu miresme. Pe acest giulgiu era imprimat capul Mântuitorului şi picăturile de sânge care curgeau pe faţa Lui. Despre acest lucru se vorbeşte în Sfânta Evanghelie la Ioan XX, 7 unde se spune aşa: ,,... iar mahrama care fusese pe capul lui Iisus nu era cu fâşiile de pânză la un loc, ci făcută sul şi pusă într-un loc singură. Această mahramă se păstrează până în zilele noastre la Torino. Tot din acele timpuri, sfântul evanghelist Luca, care era doctor şi pictor, a pictat chipul Maicii Domnului pe lemn. Din tradiţie se ştie că avem şi noi în ţară una din icoanele pictate de el. De asemeni ştim şi din istoria creştinismului că în catacombele de la Roma, s-au găsit icoane pictate pe pereţi, din primele veacuri creştine. Avem apoi la Sfântul Munte Athos o mulţime de icoane făcătoare de minuni, cu chipul Maicii Domnului;
chiar la mănăstirea românească Prodromul este o icoană cu Maica Domnului numită ,,Prodromiţa. Această icoană a fost pictată în ţara noastră la Iaşi în casa unui pictor creştin printr-o minune dumnezeiască. Acesta nu putea să facă faţa Domnului şi a Maicii Domnului. Rugându-se cu credinţă într-o noapte, când s-a trezit dimineaţa din somn, le-a găsit terminate, aşa cum se află acum pe icoană. Minunea terminării acestei icoane se află, de asemeni, scrisă în mineiul Bisericii. Există apoi icoana Maicii Domnului, numită ,,Axioniţa, unde Sfântul Arhanghel Gavriil a învăţat pe un ucenic simplu de mănăstire cântarea numită axionul; tot în sfântul munte se află icoana Maicii Domnului, numită ,,Portăriţa. Aceasta a fost găsită venind pe mare de călugării din mănăstirea Ivirului; în timpul unei nopţi se vedea un stâlp de lumină, iar ei când s-au dus să vadă ce este, au găsit icoana aceasta pe care au adus-o cu mare cinste în mănăstirea Ivirului. De aici a dispărut şi a fost găsită pe zidul porţii la intrarea în mănăstire; când au găsit-o călugării acolo se minunau şi nu ştiau ce poate să fie aceasta. Pe când se gândeau s-o aducă din nou în biserică de frică să nu o fure cineva au auzit un glas deasupra lor zicându-le: ,,Nu voi mă păziţi pe mine, ci eu vă păzesc pe voi, de aceea am venit aici ca să vă păzesc pe voi. Credeţi, faceţi rugăciuni, aveţi încredere în ajutorul Fiului meu şi în mine căci mi s-a dat acest loc de linişte, printre slujitorii Fiului meu.”De atunci călugării au zis acestei sfinte icoane ,,Portăriţa, fiindcă se află la poarta mănăstirii, fiind păzitoarea cea mare a acelei mănăstiri. De altfel această icoană se află şi astăzi la poarta mănăstirii Ivirului, care este una din cele mai bogate mănăstiri din sfântul munte ATHOS. Altă icoană este numită ,,Miluitoarea”, alta ,,Grabnică Ajutătoare”, alta ,,Dulcea Sărutare”, alta ,,Sfânta Hrănitoare”, toate fiind icoane făcătoare de minuni folositoare tuturor scârbiţilor; şi aşa sunt foarte multe făcătoare de minuni care sunt pe tot pământul împrăştiate de pictori sfinţi cu viaţă curată. Trebuie să ştim că toate icoanele sunt făcătoare de minuni şi ne pot ajuta, dar depinde de credinţa noastră cât
este de fierbinte. Să ne aducem aminte că însuşi Mântuitorul care era Dumnezeu de faţă, când făcea câte o minune, spunea: ,,Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!” Dar cine poate spune câte minuni s-au făcut prin sfintele icoane până în zilele noastre! Dacă citiţi cartea Minunile Maicii Domnului, veţi găsi acolo multe minuni făcute de Maica Domnului chiar din icoana cu chipul său. Aşa se povesteşte de către un pictor foarte evlavios care era iscusit în lucrul lui şi se silea cu multă dragoste şi credinţă să picteze icoana Născătoarei de Dumnezeu cât mai frumoasă, mai frumoasă chiar ca a celorlalţi sfinţi pictori. Pe diavolul însă îl picta aşa de urât, încât nu putea cineva să vadă chipul lui şi să nu se înfricoşeze. Deci acest evlavios pictor făcând aşa mereu, diavolul îl ura de moarte şi căuta vreme nimerită ca să-l omoare. Iată că odată când se afla sus pe scară şi picta la icoana Maicii Domnului într-o biserică, deodată apare diavolul lângă el şi-i zice: ,,De acum nu mai poţi scăpa tu de mine; de ce pe mine mă faci urât şi pe Maria o faci frumoasă? Acum te arunc jos de aici!. Luând deci necuratul lemnele pe care sta sprijinită scara, pictorul era gata să cadă, dar şi-a întins mâna să se sprijine de perete şi Maica Domnului din icoană i-a întins mâna dreaptă şi nu l-a lăsat să cadă. Sta pictorul acolo în văzduh ţinut de mâna Maicii Domnului din icoană până când i-au adus oamenii scara şi a fost salvat, mulţumind apoi cu lacrimi Prea Sfintei Fecioare, dimpreună cu toţi cei ce au văzut minunea şi au propovăduit-o pretutindeni. Să vedem acum ce folos au creştinii dacă cinstesc sfintele icoane. Sfântul Vasile cel mare zice că cei care se închină sfintelor icoane, închinăciunea lor este primită de Dumnezeu ca şi când ar fi faţă către faţă căci cinstea pe care o dăm icoanei se mută la chipul pe care-l reprezintă. Sfintele icoane au puterea de a înălţa pe om cu mintea şi cu sufletul mai presus de cele pământeşti şi a-l transforma într-un închinător adevărat al dumnezeirei; aceasta pentru că icoanele, fiind sfinte, îi inspiră omului curăţie, sfinţenie, pace, milă, dreptate şi îl sustrage pe om de la deşertăciunile lumii, îi sfinţeşte mintea. Cei ce nu cinstesc sfintele icoane nu se numesc creştini adevăraţi; căci creştinii ortodocşi trebuie să aibă în casă sfintele icoane, precum şi sfânta cruce şi să facă cruci pe feţele lor ca o pecetluire cu semnul lui Hristos. Prin cinstirea sfintelor icoane şi semnul sfintei Cruci, ne deosebim de toţi necredincioşii. Cine ar putea să spună că sfintele icoane ar cauza un rău cuiva sau l-ar împinge la vreo nelegiuire? Cum ar putea să se supere Dumnezeu pe noi că le cinstim, că le venerăm, că le admirăm, când ele ca o carte ne arată evanghelia în culori?! Când priveşti pe Iisus răstignit pe Cruce, imediat te gândeşti la suferinţele Lui, la jertfa Lui, pentru mântuirea noastră. Când priveşti naşterea Lui, Bethleemul, vezi şi-ţi imaginezi umilinţa, smerenia Lui, vezi pe Fecioara cu dragostea ei de mamă. În altă parte vedem Învierea din mormânt, în altă parte Cina cea de Taină, Botezul lui Iisus, vindecările şi minunile cele mai presus de fire care sunt imagini colorate după Sfânta Scriptură şi care au fost folositoare întotdeauna creştinilor până în zilele noastre; pe drept cuvânt au fost numite Biblia neştiutorilor de carte.
Iată de ce nimeni să nu se lipsească de acest dar mare, şi fiecare creştin să aibă în casă sfinte icoane şi să le cinstească cum se cuvine. Fiecare să se roage cu frică şi cu credinţă, să aprindă candela în faţa icoanelor, să le tămâieze, căci chipurile care sunt pictate, fiind sfinţite, sunt vii prin lucrarea Sfântului Duh. Creştinii care nu au icoane să nu aştepte să le dea alţii de pomană, că poate nu vor mai primi niciodată. A mai scos diavolul o vorbă prin lume că nu e bine să cumperi icoană dimpotrivă, să aveţi ambiţie să vă cumpăraţi fiecare icoana cea mai frumoasă şi mai scumpă şi s-o aşezaţi la loc de cinste în partea de răsărit a camerei, în locul cel mai curat. Să faceţi metanii înaintea lor, să le sărutaţi cu drag, căci cu ce cinste va cinsti omul sfintele icoane, sfânta Biserică, Sfânta Cruce şi persoanele bisericeşti, cu aceeaşi cinste va fi primit la ieşirea sufletului de Dreptul Judecător. Cu cinste să purtaţi medalioane la gât, cruciuliţe; să nu le duceţi în locuri spurcate unde este batjocorit numele lui Dumnezeu. Pentru ca să vedeţi câtă ură are diavolul pe sfintele icoane, să vă spun din Pateric ce i s-a întâmplat unui sfânt părinte: Acest cuvios părinte era bântuit zi şi noapte de duhul cel necurat al desfrânării. Deşi era în pustie, totuşi necuratul nu înceta a-i aduce gânduri urâte şi a-l ispiti în diferite feluri. După o vreme îndelungată se prezintă diavolul la el şi-i spune: ,,Vrei să nu mai fi ispitit, să nu mai ai gânduri urâte, să te las în pace? Vreau un lucru de la tine să faci: ia icoana aceea de pe perete şi arunc-o afară. Pustnicul a fost pus într-o mare încurcătură, căci avea pe perete icoana Maicii Domnului la care se ruga şi pe care o cinstea după cuviinţă. El n-a vrut să dea icoana, dar s-a dus la un părinte duhovnic şi i-a spus cele ce i-a zis diavolul. Duhovnicul l-a povăţuit zicându-i să nu dea icoana afară din chilie chiar dacă ar cădea în păcatul desfrânării, că mai mare păcat este să se lepede de sfintele icoane, ca păcatul desfrânării. El a înţeles şi n-a dat icoana afară, din contră, s-a rugat cu mai multă credinţă, iar Maica Domnului l-a izbăvit de ispită. Iată deci că acei care s-au lepădat de icoane, de sfânta Cruce, cei care s-au lepădat de credinţă sunt mai ticăloşi decât desfrânaţii. Dar şi creştinii care au în casă icoane şi nu le cinstesc cum trebuie fac, şi ei, un păcat. Vai de creştinii care îşi aşează televizorul în partea de răsărit, în faţa sfintelor icoane; căci acolo, în televizor, apar fel de fel de imagini cu conţinut imoral, care strică sufletul şi mintea până şi celor mai mici copii. Să fiţi atenţi că mare păcat este să distrugeţi sufletul copiilor. Tot aşa de mare păcat fac şi acei care ţin în casă tablouri ce reprezintă nuduri, precum şi reviste pornografice; căci aceştia sunt idolii moderni ai veacului de pe urmă. Să se ştie clar, că în casa unde se află astfel de tablouri şi reviste pornografice acolo locuieşte diavolul; căci acestea sunt icoanele desfrânaţilor. În multe case sunt plini pereţii cu fel de fel de chipuri de prin reviste, care întunecă mintea ispitindui pe tineri la desfrâu. Din astfel de case a fugit Darul lui Dumnezeu. Să nu vă miraţi de ce duhurile necurate vă fac fel de fel de neplăceri, de ce sunt atâtea boli şi suferinţe în copii, în oameni mari, de ce sunt certuri, de ce se lipesc vrăjile, de ce e atâta răutate, ceartă şi neascultare de părinţi. Mamele să ia seama la copiii lor, să le controleze bine dulapurile şi unde găsesc astfel de reviste, pe foc cu ele, distrugeţi idolii, luaţi otrava de la ochii şi gura copiilor, căci mare rău le fac aceste lucruri. Din ele au învăţat să facă nişte păcate urâte şi mari şi au căzut în boli mintale.
De aceea sunt nervoşi, s-au înrăit şi îndobitocit cu totul. Iată idolii de care vorbeşte Sfânta Carte; aceştia sunt idolii, nu sfintele icoane cum zic sectanţii, care reprezintă chipul Domnului Hristos, al Maicii Sale şi ale sfinţilor. Am văzut deci care sunt icoanele cele rele, icoanele desfrânaţilor. Să vedem acum care sunt icoanele beţivilor şi tutunarilor. Nu ştiu dacă dumneavoastră aţi văzut, dar mie mi s-a întâmplat să văd în unele case câte o vitrină cu sticle de tot felul, unele pline, altele goale, numai de frumuseţe, cu etichete pe ele, unele străine, altele româneşti. Toate acestea reprezintă icoanele beţivilor. În alte case am văzut câte o vitrină cu fel de fel de cartoane de etichete ce reprezintă emblema diferitelor ţigări scumpe. Tabachera, luleaua şi foiţele, brichetele, scrumierele, toate acestea sunt icoanele tutunarilor. Iată idolii pe care trebuie să-i sfărâme şi să-i arunce creştinul din casă, din viaţa lui, ca să devină un ucenic al lui Iisus şi un fiu al Împărăţiei Cerului; căci nimic spurcat şi necurat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Pe acestea toate să ştiţi, iubiţi creştini, le condamnă Sfânta Biserică, Sfinţii Apostoli şi toţi sfinţii noştri părinţi. Le condamnă şi le canonisesc, pentru că sunt idoli ai veacului de pe urmă şi prin aceşti idoli se pierd şi se smintesc o mulţime de suflete. Cine a văzut vreodată pictat un sfânt cu ţigara în gură sau cu vreo sticlă de alcool în mână? Dar toate aceste rătăciri au fost inventate de diavoli, propovăduite şi înmulţite de oameni vicleni şi rătăciţi care fără frică hulesc şi amestecă şi sfintele icoane aici, zicând că sunt chipuri cioplite. Ba mai mult, puzderia sectelor a ajuns să înşele lumea şi cu Biblia, căci au tipărit Biblii după planul lor, sucind înţelesul unor versete ca să sune în urechile neştiutorilor greşit şi ca să-i poată amăgi şi în acest fel. Să luăm de exemplu versetul 7 din psalmul 97, unde se spune aşa: ,,Sunt ruşinaţi toţi cei ce slujesc chipurilor cioplite şi care se fălesc cu idolii. Sectanţii au scris în Bibliile lor astfel: ,,Să se ruşineze toţi cei ce se închină icoanelor. Este lesne de văzut că e o deosebire mare, ca de la cer la pământ, între icoane şi idoli; pentru că idolii şi cele cioplite erau tot una şi aceştia erau zeii păgânilor pe care Biserica i-a dărâmat şi de care s-a lepădat. Aşa se lăuda o familie rătăcită, că în satul lor nu după mult timp se va strica biserica şi nu va mai avea nimeni icoane prin case, îi vor convinge ei pe toţi să arunce icoanele şi să le pună pe foc. Nu după mult timp însă, după aceste vorbe de hulă la adresa icoanelor, au murit amândoi soţii, unul câte unul, în chinuri grele, iar casa lor a fost vândută de singurul copil pe care l-au avut unei persoane, care la rândul ei a închiriat-o unui pictor de icoane. A ajuns astfel casa hulitorilor acestora aşa de bogată în icoane că toţi pereţii erau plini numai cu icoane, umplând şi satul acela cu aceste binecuvântate icoane. Să nu vă înşelaţi, de aceea, că Dumnezeu nu se lasă batjocorit, El îi lasă pe nebuni să se urce cu îndrăzneala lor cât mai sus şi când îi trânteşte nu se mai alege nimic de ei. Un lucru să ştiţi, că sectanţii, care au lepădat Biserica, Sfintele Taine şi sfintele icoane, au o moarte foarte grea. Nu le iese sufletul uşor, căci în acele momente apar demonii la căpătâiul lor, iar ei, îngrozindu-se, ţipă, căutând ajutor la cei din jur. Predicatorii lor însă şi fraţii lor de credinţă, dimpreună cu rudele, le pun o pernă pe gură ca să nu mai vorbească şi să sperie şi pe ceilalţi, ci ca să moară mai repede. Acestea mi le-a spus un creştin care a fost mai întâi sectant, iar mai pe urmă s-a întors la credinţa cea adevărată.
Deci, fraţi creştini, fugiţi de înşelăciune, fugiţi de oamenii vicleni care se strecoară cu vorbe măgulitoare să vă ducă în rătăcire. Feriţi-vă de toţi sectanţii care fug de icoane, de Biserică, de preot, precum diavolii de tămâie. Sfintele canoane interzic cu desăvârşire să stăm de vorbă cu sectanţii. Aţi auzit atâtea adevăruri de credinţă pe care scrieţi-le pe tăbliţa inimii şi nu le uitaţi niciodată, căci e timpul de pe urmă, timpul lepădării de credinţă, aşa cum spunea sfântul apostol Pavel. În această cursă vor cădea mulţi şi, după cum spune Domnul Hristos, vor înşela şi pe cei aleşi, adică vor cădea mulţi şi dintre cei mai credincioşi ca să se-mplinească Sfânta Scriptură. Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită, căci ispititorul este pe pământ şi umblă printre noi în diferite chipuri. Să nu trăim în nepăsare, căci vremea este aproape; să nu dispreţuim ceea ce ne-a lăsat în Biserica noastră ortodoxă sfinţii apostoli, sfinţii părinţi, moşii şi strămoşii noştri care s-au născut creştini. Să nu fim, ca unii, puţin credincioşi, având îndoială în credinţă şi nici ca alţii, rău credincioşi, care cred greşit sau nu cred nimic, ci să fim aşa cum zice Domnul Hristos, buni, drept credincioşi; căci pentru aceia se roagă şi Biserica şi zice : ,,Doamne mântuieşte pe cei bine credincioşi! Ca Natanail cel fără de vicleşug din Evanghelia de astăzi, să zicem şi noi împreună cu el : Rugăciune Rabi, Învăţătorule, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel. Învăţătorule al poporului celui credincios, Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, trimite îngerii Tăi să ne călăuzească, să ne îndemne la fapte bune, să ne păzească de toate rătăcirile şi de duhul cel viclean, ca şi noi, smeriţii şi cu dreaptă credinţă, să ne închinăm Ţie în toate zilele vieţii noastre şi în vecii vecilor. Amin. Pr. Dorin Picioruş - Predică la Duminica Ortodoxiei [2012]
Iubiţii mei, Duminica Ortodoxiei nu vorbeşte despre trecut…ci despre viitor. Pentru că atunci când a fost subliniată în calendarul ortodox ca primă duminică a Postului Mare… după o săptămână de post aspru…s-au avut în vedere tocmai eforturile prin care se păstrează credinţa ortodoxă…şi mântuirea noastră odată cu ea. Căci puritatea credinţei e păstrată prin sfinţenia vieţii şi printr-o cunoaştere teologică aprofundată. Prin ambele în acelaşi timp… Căci dacă ignori teologia…faci erori dintre cele mai penibile şi ai un mod de a fi ca ortodox care te face să treci dintr-o extremă în alta în materie de învăţătură şi comportament. Iar dacă mizezi doar pe cunoaşterea ştiinţifică a teologiei…fără să fii un om al curăţirii de patimi şi al sfinţeniei…transformi teologia într-o ideologie pe măsura aspiraţiilor tale minore…şi prin această credinţă ideologizată refuzi orice contact real cu Dumnezeul nostru, Care vrea să te umple de viaţă şi de frumuseţea Lui. Şi de aici înţelegem…din titulatura acestei duminici…că teologia noastră e liturgico-ascetică…şi că e una cu viaţa noastră…şi că ea…teologia ortodoxă e fundamentul întregului cult al Bisericii şi al nevoinţelor duhovniceşti. Adică teologia sunt boii din faţa carului… Nu pui carul în prim-plan, adică nevoinţa…şi pe baza nevoinţei tale subiectiviste te crezi…ortodox. Ci mai întâi ai nevoie de boi, de boii care să te ducă la calea mântuirii…adică de ascultarea lui Dumnezeu şi a Bisericii…de teologie. Şi teologia Bisericii e diseminată/ împrăştiată în orice slujbă şi rugăciune, în orice carte patristică, în orice dogmă sau canon al Bisericii. De aici şi nevoia sintezei personale, a acumulării continue de teologie… Mersul la Biserică, rugăciunile din Biserică şi cele de acasă, personale, citirile noastre teologice au rolul de a ne face depozitare personale ale credinţei. Aflăm despre trecutul Bisericii, despre ce s-a petrecut în istorie cu Sfinţii, îi cunoaştem pe Sfinţi, ne cunoaştem cultul, cunoaştem greutăţile prin care a trecut Biserica…tocmai pentru a înţelege misiunea noastră din prezent…şi spre ce ne îndreptăm… Oricât am vrea să ne închipuim că trăim în alt secol…noi trăim numai în secolul nostru. Şi pentru a trăi cu adevărat în secolul nostru…trebuie să ne asumăm cunoaşterea trecutului şi a prezentului deopotrivă. Câte pierdem dacă nu aprofundăm teologia Bisericii? Enorm de multe lucruri!
În primul rând nu avem stabilitate în gândirea şi simţirea noastră…nu avem perspectivă de ansamblu şi nici una sintetică asupra demnităţii şi responsabilităţii umane. Cum să ajungi să te nevoieşti…dacă nu ştii Cine te cheamă la El…şi ce îţi cere să faci? Iar istoria ideatică a Bisericii e plină de răspunsuri teologice universal valabile. De răspunsuri care întotdeauna sunt actuale…şi te ghidează spre drumul corect. Noi credem astăzi, în general, că ştim ce îi trebuie omului şi care e demnitatea lui. Dar nevoile reale ale omului vin tocmai din demnitatea la care e chemat: aceea de a fi fiul lui Dumnezeu după har. Despre om, mediu ambiant, libertate, dreptate, adevăr, patimi, excese, post, rugăciune, realitate…sau dat deja răspunsuri colosale în istoria Bisericii. A ne priva de ele într-o manieră penibilă…pentru că ne e lene să studiem…şi suntem incapabili, datorită patimilor noastre, să sintetizăm volumul enorm de cunoştinţe…înseamnă a ne preda unei toropeli care nu are nimic de-a face cu Ortodoxia. Cu Ortodoxia e prietenă multa nevoinţă a minţii şi a inimii şi a trupului pentru a înţelege, a iubi, a ne schimba viaţa. De aceea Postul Mare începe cu „pomenirea dreptei credinţe”, cum ne spune Triodul (ed. 2000, p. 204)…pentru că între marginile dreptei credinţe avem şi dreapta nevoinţă, dreapta înţelegere asupra existenţei, dreapta perspectivă asupra relaţiilor dintre oameni. Şi cităm din Triod, din slujba de azi, ca să vedem ce face dreapta credinţă, întru care noi ne-am botezat şi pe care trebuie să o aprofundăm zilnic! Ea, dreapta credinţă, „luminează inimile celor credincioşi” (Ibidem). Sfintele Icoane sunt podoabele Miresei lui Hristos, ale Bisericii (Ibidem), pe când ereziile sunt „înşelăciune întunecată” (Idem, p. 205). Şi e subliniată cinstirea Sfintelor Icoane…pentru că erezia care lupta împotriva lor în secolul al 8lea după Hristos, fusese biruită recent… Slujba de azi e o expresie a bucuriei identitare! A bucuriei pentru identitatea noastră eclesială, aceea de creştini ortodocşi, adică drept-slăvitori. Şi restaurarea Sfintelor Icoane în Biserică e cântată ca o evidenţă picturală a întrupării Domnului (Idem, p. 214). El, Cel care S-a întrupat pentru noi, a purtat cu adevărat firea noastră, afară de păcat…şi de aceea Icoanele prăznuiesc continuu această iconomie/ lucrare prea iubitoare a întrupării Sale.
Şi în postmodernitatea noastră aiuritoare…vedem ce bine nespus…sunt Sfintele Icoane… Dacă vezi toată ziua numai morţi, răniţi, trupuri goale, obscen de goale…mizerii şi contrafaceri, violenţă şi acte de incredibilă lipsă de umanitate…nu mai simţi nici o linişte în faţa oamenilor. Pe cel din faţa ta…îl vezi ca pe un potenţial agresor…şi nu ca pe un prieten, nu ca pe un semen… Unde să mai găseşti normalitate, sinceritate, sfat, frumuseţe…dacă toţi par la fel de corupţi? Unde ai mai vedea chipul omului, nefalsificat, în stare transfigurată…dacă nu am avea Sfinte Icoane în Biserici? Icoane care nu sunt muzeale în primul rând…nu sunt frumoase în primul rând…ci teologice, pline de normalitate înduhovnicită. Priveşti…şi intuieşti ce trebuie să faci. Pe măsură ce te adânceşti în tăcerea rugăciunii…pe atât găseşti şi sensul postului: adică tăcerea gândurilor şi a pornirilor pătimaşe ale firii. Pentru că postul şi rugăciunea sunt teologie îndumnezeitoare…ca unele care transformă cuvântul şi gestul în expresie a înduhovnicirii personale. Însă de unde ai cunoaşte despre patimi, despre cum se luptă cu ele, despre dogma Sfintei Treimi şi relaţia ei cu eshatologia, despre legătura dintre păcat şi iertare, despre conştiinţă, despre ce a făcut Hristos pentru noi, despre cum se sfinţesc oamenii etc. …dacă nu citeşti din cărţile de platină ale Bisericii, adică din cele mai valoroase surse de cunoaştere ale lumii? Şi prin lenea noastră…desfiinţăm în mod tacit şi fără scrupule toată Tradiţia Bisericii. Tot ce a făcut ea până acum… Cine să mai afle despre munca misionară a Sfântului Apostol Pavel? Cine să mai citească teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul? Cine să mai înţeleagă truda imensă predicatorială a Sfântului Ioan Gură de Aur, aceea de a lua Scriptura verset cu verset pentru a da hrană luminoasă, plină de nemurire, oamenilor Bisericii? Cine să mai cunoască Sfinţi, Sfinte, milioane la rând…care ne pot spune, fiecare în parte, lucruri unice despre…cum să ne trăim viaţa? Bineînţeles, niciunul dintre noi nu vom termina de citit şi de studiat arhiva Tradiţiei Bisericii. Însă a nu pune un început cunoaşterii ei, deşi suntem ortodocşi, e cea mai mare crimă împotriva conştiinţei noastre, a Bisericii şi a umanităţii. De ce?
Pentru că ne privăm de însăşi viaţa noastră reală. Fără această trezire spre cunoaştere…spre cunoaşterea teologică…trăim ca în somn… Dormităm… Nu ne dăm seama că suntem cataleptici… Din acest motiv am spus că Duminica Ortodoxiei e…despre viitor…despre viitorul nostru şi al întregii creaţii. Pentru că atâta timp cât Biserica păstrează imaginea/ icoana clară, reală, profundă a omului…noi avem posibilitatea binecuvântată de a ne trezi din somnul neştiinţei şi a ne clădi ca persoane reale, vii, conştiente de vocaţia lor în relaţia cu Dumnezeu şi cu oamenii. Ce au făcut înaintaşii noştri…putem dărâma foarte uşor prin lipsa noastră de educaţie teologică…şi prin delăsarea noastră ascetică. Şi în aceste zile ale Postului Mare…mulţi dintre noi văd faptul că metaniile, postul, slujbele lungi… ne sunt cam peste mână…pentru că nu prea ne mai priesc… Şi de ce nu ne mai priesc? Pentru că trăim într-un context social unde statul degeaba nu are nimic ascetic. Ce lăsăm viitorului? Doar regrete? Doar intrigi penibile? Doar înălţări din umeri? Şi ce relevanţă mai are Ortodoxia pentru alţii…dacă pentru noi e o problemă banală? Şi cum să nu fie o problemă banală…sau indiferentă…dacă noi, pentru propria noastră credinţă, nu facem mai nimic? O duminică pentru viitor… Dar pentru un viitor care are nevoie de normalitate…ca şi secolele de până la el. Pentru că asta prăznuim noi acum: normalitatea vieţii cu Dumnezeu! A fi ortodox înseamnă a fi om normal, întreg, responsabil fată de toţi. Însă această normalitate, din ce în ce mai rară, trebuie prezervată cu atenţie, adică…ascetic…
Şi coborând spre pământ în metanie mare…şi văzându-ne păcatele cu luciditate…şi postind…şi simţindu-ne uşori de materie…vedem că mereu şi cu toţii…trebuie să alergăm spre normalitatea… spre firescul vieţii duhovniceşti. E firescul nostru… E modul nostru de a ne trăi bucuriile şi necazurile… Vă mulţumesc pentru că încercaţi să fiţi mereu alţii! Dumnezeu să ne dea darul de a ne bucura cu atenţie, cu sfială, cu modestie frumoasă! Amin.
Părintele Ion Cârciuleanu - Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei)
În duminica întâia din postul Sfintelor Paşti prăznuim Duminica Ortodoxiei. Cuvântul “ortodoxie” presupune o antiteză: eterodoxia. Pentru noi, ortodocşii de azi, antiteza nu evocă numaidecât gradul ereziei, noţiune împotriva adevărului, ci noţiunea confesiunilor creştine, diferite în dogme, cult şi organizaţie de Biserica Răsăritului, pe care o numim ortodoxă. Biserica noastră o numim ortodoxă sau dreptmăritoare, pentru că ea a păstrat de-a lungul veacurilor adevărurile de credinţă descoperite în legea veche prin prooroci, iar în cea nouă, în chip desăvârşit, prin Iisus Hristos, transmise cu sfinţenie de Sfinţi Apostoli şi de urmaşii lor legitimi. S-a spus, cu drept cuvânt, că ortodoxia este cerul pe pământ, pentru că prin rugăciune şi virtute ea ne uneşte cu Dumnezeu şi ne aşază real în comuniune de viaţă fericită cu El. Ortodoxia este fluviul spiritual care izvorăşte din Fiinţa infinită şi veşnică a Sfintei Treimi şi curge de două mii
de ani în istoria umană prin cele şapte guri de foc ale Sfintelor Taine care ne dau harul Sfântului Duh şi ne îndumnezeiesc viaţa, după Hristos Domnul. Prin această lucrare sfântă, ortodoxia a umplut şi umple istoria de sfinţi. Iubirea rămâne principiul fundamental în numele căruia ortodoxia a dovedit în mod consecvent, de-a lungul veacurilor, înţelegere, bunăvoinţă şi respect faţă de toţi oamenii. Convinsă că învăţătura creştină se bazează pe imperativul iubirii de Dumnezeu şi faţă de semeni (Mat. 22, 37-40), şi că aceste două porunci trebuie împlinite cu grijă şi răspundere, între ele existând o legătură organică. În curgerea timpului învăţătura curată a ortodoxiei a fost tulburată adesea de credinţe greşite, de erezii şi schisme aduse de diavol ca să rătăcească omenirea de la Adevărul absolut revelat de Hristos Dumnezeu, să ţină sufletele în păcat şi să le piardă pe veci. Dar bunul Dumnezeu, care voieşte fericirea noastră, a limpezit neîncetat această apă a vieţii prin Sfinţi Părinţi care, adunaţi în cele şapte sinoade ecumenice, au aşezat în Biserică dogme şi canoane, adică regula de credinţă şi viaţă. Duminica ortodoxiei e sărbătoare specific răsăriteană. Ea a fost aşezată la sfârşitul perioadei ecumenicităţii bisericii, în care timp Biserica aduce hotărâri unanim primite de fiii şi părinţii ei din toate laturile pământului. Prilejul pentru aşezarea sărbătorii ortodoxiei l-a dat biruinţa cinstitorilor sfintelor icoane asupra celor potrivnici, când la 19 februarie 843, în prima duminică din Postul mare, s-au introdus cu procesiune solemnă în bisericile din Constantinopol icoanele ce fuseseră scoase, la ordinul împăraţilor iconoclaşti. După îndelungate frământări şi lupte, în care adeseori se amestecau şi împăraţii bizantini şi unde sau folosit mijloacele cele mai brutale ca să se nimicească din biserici şi din casele credincioşilor chipurile sfinţilor, Biserica a stabilit, în spiritul vechii credinţe, că cinstirea sfintelor icoane este un lucru bun şi plăcut lui Dumnezeu. Când pe tronul din Constantinopol s-a urcat împărăteasa Irina, ea a vrut să pună capăt neînţelegerilor care tulburau pacea imperiului. Un sinod ecumenic a fost convocat în anul 787 la Niceea, unde au participat 350 de episcopi şi preoţi. Sinodul a dat o învăţătură de credinţă valabilă pentru toată Biserica. Iat-o: “După cum proorocii au privit, după cum apostolii au învăţat, după cum Biserica a primit, după cum Hristos a decretat, asta declarăm: Noi definim cu toată grija şi preciziunea că cinstitele şi sfintele icoane sunt aşezate în acelaşi fel ca şi chipul scumpei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Cinstea dată icoanelor trece la originalul ei, iar cine se închină icoanei, se închină persoanei zugrăvite pe ea”. Biruinţa din urmă împotriva duşmanilor icoanelor a fost câştigată în anul 843. Atunci o altă împărăteasă a Bizanţului, Teodora, a convocat un alt sinod de episcopi, care au întărit hotărârea celuilalt pomenit. Cu mare pompă au fost ridicate Sfintele Icoane atât în Catedrala Patriarhiei din Constantinopol, cât şi în întregul imperiu. Acea biruinţă este sărbătorită de atunci şi până în zilele noastre în prima duminică a marelui post, numită Duminica ortodoxiei.
Ceea ce a dus şi duce la rătăcire era, la unii, închipuirea prea mare, iar la alţii mintea prea rece în judecata lucrurilor dumnezeieşti, amândouă pornind din păcatul trufiei şi al iubirii de sine. Pentru a înlătura primejdia unei rupturi în trupul unităţii creştine, Biserica, în calitatea ei de ocârmuitoare a intereselor sufleteşti şi trupeşti, a luat măsuri de cercetare prin soboare şi sinoade. Părerile tuturor rătăciţilor erau cercetate, de conducătorii Bisericii adunaţi în soboare, pe temei de scriptură, tradiţie şi dreaptă judecată, după cum se statornicea ceea ce înseamnă într-o anumită chestiune, Dreapta credinţă. Hotărârea Bisericii era voia lui Dumnezeu, fiindcă se dădea prin chemarea Sf. Duh şi în prezenţa lui nevăzută, după făgăduinţa Mântuitorului, de a fi şi El prezent acolo unde doi sau trei se adună în numele Lui. În aceste soboare Biserica a avut prilejul să lămurească tot mai mult şi mai desăvârşit temeiurile creştine. Datorită acestui lucru, avem astăzi un tezaur complet de lămuriri, pe care Biserica îl ţine la dispoziţia credincioşilor, aceştia fiind datori să se adreseze ei, şi nu în altă parte, pentru a primi lumina cea adevărată. Pentru a ne lămuri mai bine, Biserica a rânduit să se citească în această duminică textul din Sf. Evanghelie de la Ioan (Cap. 1, 44-52), în care se vorbeşte de chemarea la apostolat a celor doi apostoli, Filip şi Natanail. Acesta din urmă rămâne uimit de cuvântul lui Iisus că “l-a văzut” mai înainte de a fi fost chemat de Filip, şi declară: “Învăţătorule, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui Israil” (Ioan 1, 49). Drept răspuns, Iisus îi spune că va avea prilej de acum să vadă lucruri mai mari: “de acum veţi vedea cerul deschizându-se” (Ioan 1, 51). Nu se putea alege un text mai potrivit pentru duminica de azi, în care prăznuim biruinţa cinstitorilor Sfintelor icoane, ca acesta în care se spune că de acum veţi vedea cerul deschis… Într-adevăr, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu cerul, închis în urma neascultării protopărinţilor noştri din Rai, s-a deschis acum din nou şi icoana creştină, reprezentând pe Hristos, este o fereastră deschisă a minţii noastre spre Cerul lui Dumnezeu. Astfel, temeiul biblic al cinstirii Sfintelor Icoane îl constituie însăşi întruparea Fiului lui Dumnezeu. El s-a făcut om, rămânând în acelaşi timp Dumnezeu adevărat, şi prin aceasta, a devenit accesibil cunoaşterii şi cinstirii de către noi. El este chipul văzut al Tatălui celui nevăzut. El s-a arătat la înfăţişare ca un om smerindu-se pe sine (Filip 2, 7-8). Aşadar, există o strânsă legătură între icoană şi întrupare: întruparea dovedeşte posibilitatea icoanei (aşa cum fotografiile dovedesc existenţa noastră), iar icoana dezvăluie (face cunoscută) întruparea, şi deci, mântuirea noastră. Obiecţia pe care o fac potrivnicii este aceea că icoanele ar fi idoli, iar cinstirea lor – idolatrie, oprită prin porunca din Decalog (Ieşire 20, 4; Levitic 25, 1; Fapt. Apost. 17, 29). Dar tot în Vechiul Testament era porunca aşezării în Cortul mărturiei, unde se afla Chivotul Legii, de simboluri sfinte, chipuri de heruvimi (Ieşirea 25, 18-21). Aceleaşi simboluri sfinte se aflau şi la
templul clădit de Solomon, după modelul Cortului sfânt: chipuri de heruvimi, copaci, finici şi flori îmbobocite (Regi 6, 29), pe care preoţii le tămâiau. Erau “icoanele” Vechiului Testament cinstite şi de Iisus, care a numit templul Vechiului Testament “casa Tatălui Meu” (Ioan 2, 16; Luca 2, 49). Dacă acestea n-au fost socotite “idoli”, ci simboluri sfinte, cu atât mai mult nu pot fi numite icoanele Noului Testament idoli. În Vechiul Testament nu erau icoane propriu zis, pentru că Dumnezeu nu se descoperise prin Fiul. Când cinstim o sfântă icoană, noi nu cădem în păcatul evreilor de demult care, cioplind un chip de lemn, cădeau înaintea lui, i se închinau şi ziceau: “Tu eşti Dumnezeul meu, izbăveşte-mă” (Isaia 44, 17). Noi nu ne închinăm lemnului, culorii, picturii, ci cugetele noastre se înalţă la cele de dincolo de lume. Icoanele ajută la urcarea inimilor noastre în Împărăţia lui Dumnezeu. Precum ne mărturisim dragostea noastră de cele spirituale prin cântări, prin rugăciuni sau prin fapte, aşa ne exprimăm credinţa prin icoane, împodobindu-ne cultul cu chipul Domnului Hristos, al maicii Preacurate, al aleşilor cerului. Prin idol omul se îndepărtează de Dumnezeu, cinstind făptura, în loc de a cinsti pe Creator. Icoana nu este nici idol, care face pe Dumnezeu egal cu materia; nu este nici simbol, purtând o putere a lui Dumnezeu, ci este reprezentarea lui Dumnezeu, care s-a făcut om. Ea este, astfel, o fereastră deschisă a minţii noastre spre cunoaşterea şi simţirea lui Dumnezeu, după cum a zis Iisus lui Natanail: “Veţi vedea cerurile deschise”. Icoana este un ajutor în împlinirea adevăratei pocăinţe. Oricine ştie că în casa în care se află icoane, credinciosul simte, în chip tainic, prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum fotografiile ne aduc în minte şi în inimă chipurile celor dragi. Primele icoane le găsim în acele catacombe rămase până azi, din vremurile de prigonire a creştinilor de către împăraţii romani păgâni. După dobândirea libertăţii creştinilor, prin Sfântul Constantin cel mare, ele au umplut tot mai mult un gol în viaţa creştinilor; dorul de a vedea, a simţi prezenţa tainică a lui Dumnezeu, după cuvântul psalmistului: “Văzut-am pe Domnul de-a dreapta mea, căci alături de mine era”. Însăşi ştiinţa a dovedit că noi, oamenii, suntem în mare parte produsul simţurilor noastre. Ceea ce vedem, auzim sau trăim are mare influenţă asupra minţii şi a felului nostru de viaţă. Prin vederi curate şi sfinte ni se sfinţesc mintea şi inima. Prin chipuri de ruşine, de care abundă unele case, se întunecă şi se spurcă mintea. Acest lucru nu-l înţeleg, se pare, îndeajuns, potrivnicii cinstirii Sf. Icoane. Ei îşi împodobesc casele cu chipurile lor, ale celor dragi sau cu altfel de tablouri, unele chiar aţâţătoare de patimi. Acestea nu sunt idoli, după părerea lor, deşi ar putea fi socotite ca atare, deoarece privirea lor îndepărtează mintea de la Dumnezeu şi constituie un imbold la călcarea poruncilor Lui. Numai icoanele sfinte sunt pentru ei idoli, aceste icoane, adevărată Biblie în imagini, care întruchipează viaţa, patimile şi virtuţile sfinţilor, pe Mântuitorul Iisus Hristos şi Maica Domnului, pe acestea le socotesc idoli. Ciudată judecată! Nici o oprelişte cu privire la cinstirea Sfintelor Icoane nu se află în Sfânta Scriptură. Mai mult, din Tradiţia Bisericii se cunoaşte că Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca a fost şi pictor şi a pictat icoana Maicii Domnului. Pe marama Sfintei Veronica, cu
care a şters faţa lui Iisus, pe Drumul Crucii, s-a imprimat chipul lui Iisus, cea dintâi icoană a lui Iisus. Evlavia sfintelor icoane este una dintre caracteristicile credinţei noastre ortodoxe, care înseamnă “dreaptă credinţă”. În acest înţeles mărturisim că ortodoxia nu este decât credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, pururea viu şi prezent în mijlocul nostru, care neîncetat lucrează prin Duhul Sfânt, pentru a noastră mântuire. Ca biserică, ortodoxia este o mare familie spirituală, care cuprinde pe toţi credincioşii, care prin veacuri au primit chemarea la Împărăţie şi au păstrat cu sfinţenie, neştirbită, neamestecată, nestricată, învăţătura de credinţă întemeiată pe Sfânta Scriptură şi Tradiţie. Ortodoxia este o “flacără”spirituală ale cărei lumini vin de la Sfinţii Apostoli, de la Sfinţii Părinţi, de la cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat. Iar noi acum, suntem moştenitorii, purtătorii şi mărturisitorii acestei comori duhovniceşti: credinţă dreaptă, aşa cum a răsunat ea din gura Mântuitorului şi din cea a Sfinţilor Apostoli. Acest privilegiu, în calitatea noastră de mădulare vii ale trupului mistic al Mântuitorului, adică ale Bisericii ortodoxe şi strămoşeşti, ne obligă la datoria morală de a mărturisi, nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta, credinţa cea adevărată: ortodoxia sub toate aspectele ei. Aceasta însemnează, implicit, că fiecare din noi trebuie să fie un element dinamic de promovare a ortodoxismului creştin printr-o ortodoxie a faptelor. “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru cel ceresc” (Mat. 5, 16). Acestea sunt cuvintele Mântuitorului. Aceasta este obligaţia pe care ne-o cere s-o îndeplinim Duminica ortodoxiei. Amin.
Părintele Iosif Trifa - Evanghelia Duminicii I din Postul mare (a Ortodoxiei) - Despre cum trebuie să-L aflăm şi să-L vestim pe Domnul
Doi oameni vedem în această evanghelie: pe Filip şi pe Natanael. Evanghelia ni-i arată cum stau faţă de Mântuitorul. În lumina aceasta, vom cerceta faptele şi vorbele lor. În lumina aceasta, trebuie să ne cercetăm şi pe noi înşine. Întreg rostul nostru de creştini stă într-o singură întrebare categorică, precisă: cum stai tu faţă de Iisus Mântuitorul? Despre Filip ne spune Evanghelia că Îl aflase pe Mântuitorul. De bună seamă, Îl căutase mai întâi. Îl căutase în cercetarea Scripturilor, în profeţiile lui Moise şi ale proorocilor. Mântuitorul şi mântuirea se descoperă numai celor ce-L caută. Filip Îl aflase cu adevărat pe Domnul. Dovada? Îl vestea şi altora. Simţea o lipsă, un îndemn sufletesc, o râvnă să vestească mântuirea şi altora. Bucuria aflării Domnului îl duce pe Filip la Natanael cu vestea de bucurie: Am aflat pe Mesia! Am aflat pe Cel făgăduit de Moise şi Prooroci… Dovada aflării Domnului este şi azi tot aceasta: vestirea Domnului şi râvna pentru Domnul. Un suflet care L-a aflat cu adevărat pe Domnul capătă îndată un fel de nevoie sufletească de a-L vesti şi altora. Mulţi – chiar şi dintre cei învăţaţi – nu se pot împăca de fel cu Oastea Domnului, vestitoare a Domnului, cu ostaşi care vestesc şi ei – după puterile lor sufleteşti – pe Mântuitorul şi mântuirea. Ar pofti de la noi să fim ca orbul cel din Evanghelie, care nu ştia nici măcar cine l-a vindecat, nicidecum să-L vestească şi altora. Dar dovada puterii Oastei Domnului este – şi trebuie să fie – tocmai râvna pentru Domnul şi vestirea Lui. Dacă n-am avea această râvnă, ar fi un semn vădit că nam aflat cu adevărat pe Domnul. Aflarea Mântuitorului face şi azi „Filipi“, care strigă pe toate drumurile: „Am aflat pe Domnul!“.
Oastea Domnului este şi ea – şi trebuie să fie – un „Filip“ ce strigă în lume: „Am aflat pe Domnul!“… „Veniţi la Domnul!“ Fiecare ostaş trebuie să fie un mic „Filip“ ce spune tuturor, pe tot locul: „Am aflat pe Domnul!“. Însemnaţi-vă aici bine un lucru: Filip a adus pe Natanael la Domnul cu o predică foarte scurtă: „Am aflat pe Domnul!“. Numai cel ce L-a aflat cu adevărat pe Domnul poate aduce şi pe alţii la mântuire. Aducerea sufletelor la mântuire pleacă de la cuvintele: „L-am aflat pe Domnul!“. Toate predicile şi chemările care nu pleacă de la cuvintele: „L-am aflat pe Domnul!“ n-au nici o putere. Pot fi cât de învăţaţi cei care le spun, pot avea ranguri cât de mari, nu pot aduce la Domnul pe nimeni. Natanael primeşte cu bucurie vestea Mântuitorului. Era şi el un cercetător al Scripturilor (câţi însă dintre „creştinii“ de azi nici măcar n-au văzut Sf. Scriptură!). Filip a găsit un pământ bun, un pământ care stătea gata să-L primească pe Domnul. Dar băgaţi de seamă şi aici un lucru! Filip se încurcă cu predica. Mesia nu era profeţit ca fiul lui Iosif din Nazaret. Natanael observă greşeala, iar Filip îndată se corectează, zicând: Vino şi vezi!… Vino, Natanaele, şi vezi tu însuţi ce poate face acest „om“!… Vino şi auzi ce spune şi cum răscoleşte sufletul! Te va convinge nu atât predica mea, ci aceea ce vei auzi şi vei simţi. Minunată lecţie şi pentru noi. Nu cu „dovezile“ noastre să-i aducem la Domnul pe cei care nu-L cunosc, ci să-i apropiem ca să-i atragă El. Iisus Mântuitorul este un uriaş magnet sufletesc ce atrage cu putere pe toţi cei ce se apropie de El. Apropiaţi pe cei păcătoşi în sfera de atragere a acestui „magnet“, apropiaţi-vă în sfera aceas ta de atragere şi veţi vedea voi înşivă ce binecuvântări se revarsă în sufletul şi în viaţa voastră! Natanael ascultă chemarea lui Filip. El pleacă îndată. El pleacă în grabă spre Domnul. O, ce lucru scump este să vezi un suflet alergând spre Domnul! O, ce lucru grozav este să vezi un suflet care nu vrea să se apropie de Domnul! Şi, o, ce lucru şi mai grozav este să vezi pe cineva împiedicând un suflet ce vrea să se apropie de Domnul! Şi acum, să-l vedem pe Natanael în faţa Mântuitorului. Domnul îi spune că l-a văzut sub smochin mai înainte de a-l chema Filip. Şi pentru atât s-a convertit Natanael? Da. Pentru că, prin aceste cuvinte, Domnul intrase în tainele lui sufleteşti. Evanghelia nu ne spune ce făcea Natanael când Domnul l-a văzut sub smochin, iar cheia convertirii lui este tocmai întrebarea: ce a făcut Natanael sub smochin? Vechile Cazanii spun legenda că, pe timpul uciderii pruncilor de către Irod, pruncul Natanael ar fi fost şi el ascuns sub frunzele unui smochin şi atunci l-a văzut Domnul. Dar adevărul se pare a fi altul. În Orient, smochinii cu umbra lor slujeau şi ca loc de retragere în rugăciune. Credincioşii se retrăgeau în grădină, în umbra smochinilor şi stăteau de vorbă cu Domnul prin rugăciune şi cercetarea Scripturilor. O astfel de retragere ar fi avut şi Natanael cel credincios. Va fi intrat în grădină, va fi încuiat uşa după el şi, sub umbra smochinului, îşi va fi mărturisit sufletul Domnului, rugându-se mai fierbinte ca oricând. Şi, iată, Domnul cunoaşte acest lucru. „Te-am văzut sub smochin, Natanaele!… (Ioan 1, 48). Aduţi aminte de ziua aceea şi aceea!“
Natanael se vede dintr-o dată descoperit. Îşi vede dintr-o dată descoperită, în faţa Domnului, întreagă viaţa lui cea sufletească, cu toate tainele ei, cu toate luminile ei şi cu toate umbrele ei. El cade biruit şi convertit la picioarele Domnului. Aşa s-a întâmplat şi cu femeia samarineancă. L-a cunoscut pe Domnul după ce i se spusese câţi bărbaţi a mai avut. Aşa s-a întâmplat şi cu Zaheu şi aşa se întâmplă şi azi cu cei care Îl caută şi-L află pe Domnul. Puterea şi tăria Evangheliei tocmai în asta se arată. Ea cunoaşte tainele noastre cele sufleteşti; ea grăieşte tainelor noastre sufleteşti. Prin Evanghelie, prin darul Duhului Sfânt, Domnul străpunge inima noastră şi ne vorbeşte despre taine pe care numai noi şi El le ştim. Întrebaţi pe ostaşii Domnului de ce au intrat în Oaste! Citiţi mărturisirile lor şi veţi afla că le-a căzut la inimă Cuvântul lui Dumnezeu, a atins corzile sufletului lor, le-a grăit parcă anume despre ei şi viaţa lor. Un om îmi spunea că, citind cartea „Oglinda inimii omului“, şi-a văzut în ea lămurit întreagă viaţa lui cu toate luminile şi umbrele ei. Astfel de suflete, după ce L-au aflat pe Domnul, se fac mărturisitorii şi vestitorii Lui. Îl vestesc pe Domnul în toate chipurile şi în tot locul. Cei necredincioşi se miră de mărturisirile pe care le fac cei ce intră în Oastea Domnului. Ei s-ar ruşina să le facă. De ce? Pentru că nu L-au aflat pe Domnul. Mărturisirile celor din Oaste, mărturisirile celor credincioşi sunt strigarea lui Filip: „Am aflat pe Domnul!“ Sunt mărturisirea lui Natanael: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu!“ Sunt strigarea samarinencei: „Veniţi să-L vedeţi pe Domnul, Care mi-a spus întreg trecutul, Care cunoaşte toate tainele sufletului meu!“ Fratele meu, oricât de întunecoasă ar fi viaţa ta, trebuie să fi stat şi tu cândva sub un „smochin“, trebuie să fi avut o lacrimă, un suspin, un dor trezit după o viaţă mai curată. Află că Domnul ştie acest lucru. Domnul te-a văzut sub acest „smochin“ şi este gata să te primească în dragostea Lui. Vino la El! Când europenii au intrat prin adâncul Africii şi au dat pentru prima dată zahăr copiilor negri, copiii au început a striga pe părinţii lor: – Am gustat ceva minunat de tot! – Şi cum era acel minunat? întrebară părinţii. – Cam aşa şi aşa, dar anume nu vă putem spune… Veniţi şi voi şi gustaţi! Scumpul meu frate! Eu am gustat din dulceaţa ce o dă Mântuitorul şi mântuirea. Anume însă n-aş putea spune ce gust minunat are această dulceaţă. Vino şi gustă! Fratele meu, vino şi vezi! Cum L-ai aflat tu pe Domnul?
Pe Iisus Hristos trebuie mai întâi să-L afli aşa cum a aflat fiul cel pierdut pe tatăl lui, când s-a întors din calea rătăcirii şi a căzut plângând în braţele lui. Şi, cât a trăit, nu s-a mai depărtat de el. Din căile păcatelor şi tu trebuie mai întâi să te întorci la El, să cazi în braţele Lui şi, luând iertare, să rămâi cu El până la sfârşitul vieţii tale. Când astfel L-ai aflat pe Domnul, atunci nimeni şi nimic din această lume nu-i în stare să te mai abată de pe urmele Lui. Când astfel L-ai aflat pe Domnul, atunci te ţii de El şi trăieşti clipă de clipă în legătură cu El. Când astfel L-ai aflat pe Mântuitorul, atunci capeţi un dar, capeţi o nespusă putere sufletească să poţi merge după Mântuitorul, biruind păcatele. Când astfel L-ai aflat pe Domnul, atunci te poţi şi „lepăda de tine“, adică te laşi de plăcerile şi patimile cele rele, ca să rămâi cu Domnul. Când astfel L-ai aflat pe Domnul şi ai plecat cu El pe drumul vieţii, atunci toate plăcerile acestei lumi ţi se par gunoaie şi te lepezi cu grabă de ele, ca să poţi merge cu Domnul. Cum să aducem şi noi suflete la Mântuitorul Nu numai apostolii şi urmaşii apostolilor, ci şi fiecare creştin e dator să aducă şi să ajute şi el la aducerea sufletelor la Mântuitorul. „Când vezi un frate pe calea păcatului – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – nu trece pe lângă dânsul, ci, printr-un cuvânt de învăţătură, opreşte-l de la calea lui cea rea.“ Dar, mai mult decât cu învăţătura şi cu sfatul, noi putem aduce suflete la Mântuitorul prin pilda vieţii noastre. Viaţa noastră şi faptele noastre sunt cea mai bună predică şi cel mai puternic ajutor pentru aducerea sufletelor la Mântuitorul. Într-o gazetă nemţească am citit o interesantă întâmplare. Un domn dusese ceva de spălat la o spălătoreasă din oraş. Când lucrul a fost gata, spălătoreasa a cerut aproape pe jumătate mai ieftin ca în alte locuri. – Dumneata de ce lucrezi mai ieftin? a întrebat domnul. – Eu, a răspuns femeia, m-am hotărât să trăiesc o viaţă după Evanghelie şi Evanghelia îmi spune într-un loc că «orice lucraţi, lucraţi din suflet, ca pentru Domnul, şi nu ca pentru oameni» (Col. 3, 23). Eu ca pentru Domnul am spălat şi albiturile dumitale. Mi-am socotit lucrul, mi-am socotit cheltuiala, mi-am socotit şi câştigul ce mi se cuvine. Să cer mai mult ar însemna să te înşel nu pe dumneata, ci pe Domnul meu Iisus Hristos. Acest răspuns l-a mişcat atât de mult şi l-a chinuit atât de mult pe domnul acela, încât, nu peste mult timp, s-a hotărât şi el la o viaţă după Evanghelie şi azi spune tuturor că pe el l-a adus la Domnul o femeie ce spală rufe; o femeie simplă l-a ajutat să-L afle pe Domnul. Iată, iubite cititorule, o pildă despre cum se fac pescuirile cele sufleteşti. Nu atât ştiinţă mare se cere pentru acest lucru (apostolii au fost nişte pescari de rând), ci mai ales duh, căldură, însufleţire şi pildă de viaţă trăită în slujba Domnului. Când trăieşti cu adevărat o viaţă cu Evanghelia, atunci, în mijlocul oamenilor, viaţa ta se face sarea ce sărează şi împiedică stricăciunea vieţii şi aluatul ce dospeşte şi pe alţii pentru o viaţă cu Domnul. (Pr. Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an)
Traian Dorz - Meditaţii la Apostolul din Duminica I a Postului Mare – a Ortodoxiei - Alţii au suferit…
Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi, au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi. (Evrei 11, 36-37) În cartea «Actele Martirice», apărută în anul 1983 la Editura Cărţilor Bisericeşti, sunt prezentate pe larg nişte documente din vremea primilor creştini despre câteva astfel de pătimiri şi martirii pentru Hristos. Întocmai cum se arată în aceste versete din sfântul apostol de azi. Am dori ca toţi fraţii noştri să poată ajunge să citească această carte (care se poate găsi prin bibliotecile parohiale) pentru a se vedea nu numai cât de puternică trebuie să fie şi credinţa noastră, ca a lor, ci şi pentru a se convinge că în clipa cea hotărâtoare a suferinţei, care ne-o cere dragostea neclintită faţă de Hristos, puterea cea mare a lui Dumnezeu ne întăreşte şi pe noi, pe oricare, ca pe ei, în aşa fel încât nu există suferinţă ca să n-o putem suporta şi birui. Dar pentru că ştim că cei mai mulţi dintre fraţi nu au avut şi poate nu vor avea posibilitatea s-o citească, am vrea să amintim aici câteva din numele acelor sfinţi şi martiri ale căror jertfe s-au adăugat la cele din Sfintele Scripturi. Şi ale căror nume împodobesc Istoria Bisericii şi panourile de onoare ale cerului. În primul rând, este amintit martiriul Sfântului Policarp, episcopul Smirnei, ucis pentru Hristos în 23 februarie, anul 155. În cuvântul de început se scrie, între altele: „Fericite şi vrednice de laudă sunt toate muceniciile care s-au făcut după voia lui Dumnezeu… Într-adevăr, cine nu va admira curajul, răbdarea şi iubirea lor de Dumnezeu? Sfâşiaţi prin biciuiri, de li se vedea alcătuirea trupului lor până la venele şi arterele dinăuntru, ei au răbdat atât de mult, încât şi pe cei ce stăteau în jurul lor i-au făcut să plângă… iar ei au arătat atâta tărie sufletească, încât nici unul din ei n-a gemut… cei chinuiţi, dovedindu-ne tuturor că, în ceasul muceniciei, prea-vitejii martiri ai lui Hristos sunt ca şi dezbrăcaţi de trup… că Domnul Însuşi este de faţă şi vorbeşte cu ei“.
Sfântul Policarp, înainte cu trei zile de a fi prins, şi-a văzut într-o vedenie perna lui cuprinsă de flăcări şi atunci a spus celor din jurul lui: „Fraţilor, eu trebuie să fiu ars de viu pentru Numele Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.“ Era de 86 de ani când a fost luat de trimişii judecătorilor necredincioşi, şi, după ce a fost chinuit în tot felul ca să se lepede de Domnul Iisus, iar el nevoind să-L trădeze pe Domnul, ci stând tare în credinţa sa, până la urmă a fost judecat să fie ars pe rug… Trebuind să fie prins în cuie de stâlpul pe care trebuia să ardă, el le-a zis: Nu-i nevoie nici să mă prindeţi în cuie, nici să mă legaţi, căci eu stau singur, ca să ard ca o jertfă dulce pentru Hristos… Despre alţi şapte martiri: Iustin, Hariton, Harit, Evelpist, Hierax, Peon şi Liberian, ucişi în iunie, anul 165, se scriu la fel lucruri nespus de frumoase cum au mărturisit şi au suferit şi ei pentru Domnul până la moarte. În persecuţia izbucnită în Galia (Franţa), în 1 august, anul 177, au fost ucişi un număr foarte mare de fraţi şi surori, dintre care unii sunt amintiţi cu numele lor. Printre ei sunt mulţi tineri şi chiar şi copii care au mărturisit puternic credinţa lor în Domnul Iisus şi n-au vrut să primească iertarea ce li se dădea în schimbul lepădării de Hristos. Toţi aceştia au primit moartea de martiri, fiind unii tăiaţi cu sabia; alţii, aruncaţi la fiarele sălbatice; alţii, arşi pe rug. Minunate au fost îndeosebi mărturisirile, răbdarea, declaraţiile şi ale martirilor de la Lyon, ale sfinţilor Scilitani, ale Sfântului Apolos, ale Sfintelor Perpetua şi Felicitas, două tinere mame creştine care au suferit cele mai cumplite chinuri, fără a slăbi întru nimic în hotărârea şi mărturisirea credinţei lor în Hristos. Istoria martiriului lor ca şi al altor tinere creştine nu poate fi redată aici. Ea trebuie a fi citită pentru a se vedea mărturisite de ele însele şi păstrate sub formă de declaraţii ale lor în faţa judecăţii şi a morţii, pentru a se putea vedea întreaga frumuseţe şi biruinţă a dragostei, a credinţei şi a nădejdii lor în Hristos Iisus, Mântuitorul şi Răsplata noastră cea mare. Nici nouă nu ne-ar ajunge nici timpul şi nici locul ca să pomenim aici numele şi faptele acelor nenumăraţi înaintaşi ai credinţei noastre din vechime şi de mai curând, care, prin pilda lor de viaţă şi prin curajul morţii lor, ne sunt lanţul nostru de aur, de care, fiind şi noi legaţi prin aceeaşi alegere dumnezeiască, să ne arătăm vrednici ca şi ei, suferind şi biruind până la moarte în urmarea şi ascultarea noastră de Mântuitorul nostru, ca să putem ajunge şi noi cu vrednicie lângă El şi lângă ei. (Traian Dorz, Hristos – Puterea apostoliei)
Traian Dorz – Iisus a găsit pe …
„A doua zi, Iisus a vrut să Se ducă în Galilea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis: «Vino după Mine.»“
Dragostea nu stă în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în marele har că El ne-a iubit pe noi! Toată mântuirea noastră de acum şi toată binecuvântarea veşnică ce va urma din aceasta se datoreşte în întregime lui Iisus. Singurul nostru merit este că am întins mâinile să primim de la Domnul nostru Iisus Hristos această comoară nemaipomenită… ca să strigăm din adâncul prăpastiei pierzării să ne audă şi să ne scape, că ne-am lăsat ridicaţi pe umerii Lui, ca oaia cea pierdută, ca să ne readucă în staulul Său… Totuşi ce mult este acest lucru! Cât de mulţi nu pot face şi nu fac nici atât! Ba încă se împotrivesc şi luptă contra mântuirii lor… Ce nenorocire este o astfel de stare! Slăvit să fie Domnul însă, căci mila şi iubirea Sa fac mereu totul pentru mântuirea noastră. Mereu acesta este harul: Iisus a găsit pe Petru şi pe Andrei, Iisus a găsit pe Iacov şi pe Ioan… (Mat. 4, 18-21). Iisus a găsit pe Levi, Iisus a găsit pe Pavel. Iisus, pe ei, nu ei, pe El! Apoi, prin ei, Iisus a găsit pe cei din Ierusalim, din Roma, din Corint, din Asia, din Europa, din America, din Africa, din Australia… până la marginile pământului. Şi ale Bisericii Lui. Iisus a găsit şi pe părintele Iosif. Iar apoi prin el ne-a găsit pe noi toţi, cei din această binecuvântată Lucrare a Sa. … Facă harul Domnului nostru Iisus Hristos ca prin această Lucrare să găsească şi să aducă la cunoaşterea şi mântuirea Sa pe toţi copiii noştri. Şi pe toţi urmaşii lor, până în vecii vecilor. Pe tot neamul nostru şi pe toate neamurile lumii, pentru ca nimeni să nu fie neaflat de Hristos şi să nu moară nemântuit de El. Facă harul Domnului ca această Lucrare a Oastei Sale să rămână pe totdeauna curată şi vie, precum a pornit de la începutul ei, păstrând învăţătura şi Cuvântul Sfânt neschimbate, pentru ca să fie binecuvântată în marea ei misiune rânduită de Dumnezeu Însuşi, în mod cu totul deosebit, ca s-o împlinească în locul unde la început a fost aşezată. Şi până la sfârşit trebuie să rămână. Facă harul Domnul ca toţi vestitorii acestei sfinte Lucrări să fie bărbaţi plini de Duhul Sfânt şi de roadele Lui. Cu o minte sănătoasă, bine orientaţi pe calea învăţăturii. Şi cu o inimă curată, statornici în credinţă. Ca astfel, uniţi cu toţii în gânduri şi în simţiri, să vorbească şi să trăiască mereu la fel, pentru izbânda soliei sfinte în slujba căreia trebuie să fie una cu toţii, până la moarte. Căci pentru nimic în lume n-are vreun drept şi n-are vreo scuză nici unul din ei să se dezbine de această unitate. Nici prin cuvântul, nici prin fapta lui. Mai bine să moară decât să se dezbine. Sau să o dezbine.
De când eram copil la ţară îmi amintesc că la biserică stăteam mereu lângă strana cântăreţilor. Acolo era un cântăreţ bătrân care citea totdeauna din Psalmul 50 nu: „Spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi“! — ci: „Spăla-mă-voi“… Adică nu: Spăla-mă-vei Tu, ci spăla-mă-voi eu… O, ce mare greşală este aceasta! Pe unele locuri poate se va mai citi încă aşa. Dar nu mulţi o bagă de seamă. Mulţi dintre cei care citesc sau ascultă viaţa întreagă aşa n-au băgat de seamă niciodată. Numai o singură literă este schimbată, dar însemnătatea dintre înţelesuri este aşa de departe cât cerul de pământ. Mântuitorul nostru a spus sfântului apostol Petru: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine“ (Ioan 13, 8). Căci numai El singur ne poate spăla. Cu Sângele Său cel sfânt vărsat pe Cruce pentru curăţirea noastră (Efes. 1, 7; Evrei 9, 14; 1 Petru 1, 19; 1 Ioan 1, 7; Apoc. 7, 14). Noi ne putem numai murdări. Dar de spălat numai El ne poate spăla. Numai Sângele Lui Sfânt! Cântăreţul bătrân de la strana copilăriei mele tot greşit citise până la moartea sa… Şi multă vreme după el au citit şi alţii tot aşa. Multă vreme am crezut şi noi că nu-i nici o deosebire. Până când ochii noştri cei dinlăuntru au fost deschişi şi Dumnezeu S-a îndurat de noi să ne facă să înţelegem. Şi să venim să ne spele El. Şi să ne înnoiască din temelie şi înţelegerea şi simţirea prin sfânta naştere din nou. Care este ca o înviere din morţi (Efes. 2, 1-6), ca o revenire de la păgânism! Asta înseamnă să fii primit de Hristos. Dragă suflete, dacă şi tu nu te laşi atras de Domnul şi nu vii la El ca să te ridice şi să te înnoiască El, — nimeni şi nimic nu te va mai putea spăla de păcatele tale. Vei muri nemântuit şi pierdut pe vecii vecilor. Nu există mântuire la nimeni altcineva decât la Hristos (F. Ap. 4, 12) şi nimic altceva nu-ţi spală sufletul de vina vieţii trăite fără Dumnezeu… Cum nu poate spăla apa rece petele uleiului gras. Nimic altceva nu poate îndepărta de peste conştiinţa ta petele păcatului făcut şi urmările lui veşnice. Numai Sângele Crucii lui Hristos. Dar dacă prin pocăinţa ta sinceră şi prin ascultarea de Hristos El te-a spălat şi te-a izbăvit de povara acuzatoare a păcatelor tale, nimeni nu va mai putea ridica pâra împotriva ta niciodată (Rom. 8, 3135). Dă slavă lui Dumnezeu şi nevoieşte-te să te păstrezi mereu în credinţa ta curat şi rodnic, pentru a te putea bucura la sfârşitul vieţii de răsplata mântuirii tale şi sileşte-te mereu să aduci şi pe alţii la această mare mântuire sfântă. Dragă suflete, dacă într-adevăr Domnul te-a aflat şi pe tine, spune pe cine a mai aflat El prin tine? Pe cine ai mai adus tu la Dumnezeu? Cine a mai venit din jurul tău la mântuire prin tine? Iată, până la tine firul mântuirii a mers bine. Toţi cei dinaintea ta şi-au făcut datoria. Dacă tu însă nu vei duce acest fir mai departe, dacă el se va rupe la tine, — toţi cei care ar veni după tine se vor pierde, iar tu va trebui să răspunzi odată greu de tot pentru aceasta, înaintea lui Dumnezeu şi a celor care s-au pierdut din vina ta. Doamne Iisuse, Îţi mulţumim că ne-ai aflat şi ne-ai înnoit şi pe noi, făcându-ne părtaşi harului mântuirii Tale.
Te rugăm ajută-ne să ne păstrăm mereu în acest dar şi har, până la sfârşitul luptei noastre de pe pământ. Şi ajută-ne, Te rugăm, ca să fim şi noi nişte unelte şi nişte călăuze prin care Tu să îndrepţi şi pe alţii spre Tine şi mântuirea Ta. Amin. (Traian Dorz, din Hristos – Dumnezeul nostru)
Traian Dorz - Nimeni n-o să poate spune
Nimeni n-o să poate spune că el n-a putut să vină, că el n-a ştiut Cuvântul şi el n-a putut să-l ţină, – căci la fel de călduros ne-a chemat pe toţi Hristos. Nimeni n-are să se poată dezvinovăţi pe sine că el n-a avut prilejul a iubi şi-a face bine, – căci la fel de luminous ne-a vorbit la toţi Hristos. Nimeni n-are să-ndrăznească a grăi că-n neputinţă a fost viaţa pământească a trăi-o prin credinţă, – căci la fel de generous ne-a dat har la toţi Hristos. De aceea Nemurirea va da celor drepţi cunună, căci ei au voit sfinţirea şi-au iubit cărarea bună. – Cinste celui credincios ce dă tot pentru Hristos!
Traian Dorz - Când Te-am aflat pe Tine
Când Te-am aflat pe Tine, Doamne, de toate eu m-am lepădat, eram, în sfânta-mi sărăcie, dumnezeieşte de bogat! Când Te-am aflat pe Tine, Doamne, al primăverii vis era, dar ca-ntr-un mijloc greu de iarnă atât belşug de flori ningea! Când Te-am aflat pe Tine, Doamne, nici nu simţeam că merg pe jos, părea că zbor prin întuneric aşa era de luminos! Când Te-am aflat pe Tine, Doamne, tot sufletul mi-era vrăjit, plângeam ca-n cea mai grea durere atât eram de fericit. Când Te-am aflat pe Tine, Doamne, eram atât de vinovat, dar ca pe cel mai fără vină aşa cu drag m-ai sărutat. Când Te-am aflat pe Tine, Doamne, o zi aşa de rând era, dar n-am de-atuncea sărbătoare mai strălucită decât ea. Când Te-am aflat pe Tine, Doamne, eu am simţit că sunt bogat – dar nici atunci, nici azi, Iisuse, nu ştiu cât sunt cu adevărat!…
Traian Dorz - Să ne ţinem de credinţă
Să ne ţinem de credinţa cea lăsată din părinţi, peste ea să ardem toată râvna inimii fierbinţi, în vestirea ei să punem dulcele iubirii har, şi-al ei foc să-l ţinem veşnic alb pe-al inimii altar. De Biserica în care ne-am născut şi ne-am trezit, sufletul să ne rămână pentru veci nedespărţit, dragostea de ea s-o creştem, frumuseţea-i s-o cinstim, credincioşi să-i fim şi vrednici cât pe lume-o să trăim. Crucea Domnului ne fie Semnul Jertfei Lui mereu, Steag ’nălţat frumos în cinstea Numelui lui Dumnezeu
şi îndemn, şi scut în lupta ascultării de Hristos, numai astfel ni-e şi drumul, şi sfârşitul luminos. Asta-i Dreapta-nvăţătură după care, ascultând, ne urmăm părinţii noştri, prin urmaşi continuând; astfel noi legăm Trecutul de Prezent şi Viitor şi intrăm în Veşnicie într-un lanţ nemuritor… Iar la Marea Răsplătire vom putea să stăm voioşi, cu o sfântă vrednicie, între fii – şi-ntre strămoşi; şi de Domnul, şi de-ai noştri vom fi binecuvântaţi că ne-am împlinit chemarea de creştini adevăraţi. Pr. Constantin Coman - Întâlnirea în adânc şi deschiderea Cerului. Tâlcuirea Evangheliei din Duminica Ortodoxiei – chemarea lui Filip şi Natanael
Despre vederea Împărăţiei Cerurilor A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: „Din Nazaret poate fi ceva bun?”. Filip i-a zis: Vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către EI şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Natanael i-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Raspunsu-i-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. (Ioan 1, 43-51. Duminica întâi din Postul Mare, a Ortodoxiei) R. Rădulescu: „Noi L-am aflat pe Acela despre care au scris Moise şi profeţii!” Sunt cuvintele lui Filip, viitor ucenic al lui Hristos, rostite după ce s-a întâlnit cu Hristos. Este vorba despre începutul activităţii publice a Mântuitorului. La vârsta de treizeci de ani este botezat de Ioan în Iordan şi îşi
începe activitatea în lume. Până atunci nu ştim multe despre Hristos, unde a trăit, ce a făcut. Işi începe prezenţa în lume cu recrutarea unor ucenici, unul dintre ei fiind Filip. Părinte profesor, de unde atâta siguranţă în cuvintele Apostolului Filip: „L-am aflat pe Acela, despre care au scris Moise şi profeţii!”, adică, „L-am aflat pe Mesia, pe Cel pe care-L aşteptăm de atâta vreme, să vină să ne mântuiască!” De unde această convingere? Ce argumente are Filip că Iisus este, întradevăr, Cel aşteptat? Pr. Coman: Nu este vorba despre elemente sau despre factori exteriori, care să confirme recunoaşterea în persoana lui Hristos a celui făgăduit şi proorocit, ci este vorba despre o încredinţare duhovnicească, la nivel lăuntric, pe care i-o dă lui Filip însăşi întâlnirea cu Hristos. Este o certitudine pe care şi noi, deseori, o experimentăm când ne întâlnim cu oameni curaţi, liniştiţi, cu discurs neduplicitar, cu duh drept. Avem o certitudine care vine dinlăuntru, dincolo de semnele exterioare, dincolo de conţinutul cuvintelor. Este evident că întâlnirea propriu-zisă, care este o întâlnire în adânc, în care Mântuitorul Hristos Se descoperă lui Filip, îi oferă certitudinea. De ce spun lucrul acesta? Pentru că Apostolii Mântuitorului Hristos, din care vor face parte şi aceştia cu care se întâlneşte acum, Filip, Natanail, Petru şi Andrei, vor avea deseori posibilitatea descoperirii lăuntrice a lui Dumnezeu. Aceste încredinţări nu ţin foarte mult. Intorşi la criteriile exterioare, la evaluarea omenească, aceiaşi Apostoli cad în îndoială, pun întrebări puerile. Siguranţa nu vine din prelucrarea factorilor exteriori, ci dintr-o descoperire adâncă la nivelul duhului, dintr-o intuiţie profundă, cum am spune într-un limbaj comun. Confirmarea o avem în momentul în care ucenicii Mântuitorului Hristos primesc, la Pogorârea Duhului Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, care se revarsă peste ei ca în nişte vase. Abia atunci, schimbarea lor de atitudine este una radicală. Din momentul acela nu mai există nici un fel de ezitare, nu mai există temeri şi nici întrebări. Până atunci erau fricoşi, îndoielnici. Martori ai unei activităţi extrem de complexe şi de bogate a Mântuitorului Hristos, ne-am fi aşteptat să fie mai statornici în credinţă, dar nu se întâmplă acest lucru. Toate aceste dovezi exterioare – învieri din morţi, vindecări de surdo-muţi, de paralitici, de alţi bolnavi incurabili, alungări de demoni din oamenii demonizaţi, cuvânt cu putere multă deşi exercitau o influenţă puternică asupra lor, nu au avut tăria să le dea certitudini durabile. Dovadă stă faptul că s-au lepădat până la ultimul de Hristos în timpul Pătimirilor Sale. Chiar şi cel mai grozav, cel mai entuziast, cel mai zelos, Petru, avea să se lepede de o manieră ruşinoasă, josnică. „Nu-L cunosc pe Omul acesta!” (Matei 26,72), repetă el de trei ori, jurându-se. Aceasta este diferenţa între convingerile întemeiate pe suma informaţiilor exterioare şi încredinţarea duhovnicească lăuntrică. R. Rădulescu: Aşadar, în logica omenească, între elementele puse cap la cap, se inserează o descoperire de undeva de dincolo de lume. Pr. Coman: Chiar şi în relaţiile interumane şi interpersonale se întâmplă acest lucru. Dacă nu are loc descoperirea la nivelul duhului, a intenţiei adânci din inimă, numai pe temeiul vorbelor, al gesturilor exterioare, nimeni nu se încredinţează celuilalt. Nu se va însoţi cu acela nici într-o prietenie, nici într-un proiect comun, nici într-o căsnicie. Toţi sondăm adâncurile, lăuntricul, duhul, ca să vedem în ce duh se mişcă celălalt, ce duh îl stăpâneşte. Dacă este lacom ne temem de el, dacă este iubitor de argint ne temem de el, dacă este iubitor de stăpânire, dacă este mândru ne îndepărtăm. Sigur că şi gesturile exterioare îl pot descoperi pe celălalt, dar nu sunt absolut revelatorii. Citirea la nivel lăuntric este convingătoare. Foarte mulţi dintre noi am devenit specialişti
în a ne ascunde duhul lăuntric. Constatăm că trăiesc oamenii împreună cincizeci de ani, ca soţ şi soţie, şi nu se cunosc, nu au pătruns în tainiţele sufletului celuilalt. R. Rădulescu: Natanael îşi exprimă îndoiala referitoare la Nazaret, locul din care provine Mântuitorul Hristos: „Oare, din Nazaret poate să vină ceva bun?” De ce această părere a vremii despre Nazaret? Pr. Coman: Iconomia dumnezeiască face ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze în condiţii şi în împrejurări foarte umile, care trimit tocmai la reversul percepţiei şi raportării omeneşti. Oamenii văd măreţia în bogăţie, în notorietate, în putere politică sau culturală, în statut social. Ori, mesajul lui Dumnezeu, inclusiv prin condiţiile în care Se întrupează Fiul lui Dumnezeu, este că trebuie căutată alt fel de măreţie, care nu se măsoară cu indicatorii obişnuiţi. Nu volumul, nu vizibilitatea, nu criteriile exterioare dau evaluare justă, ci dimpotrivă, zona duhovnicească adâncă, tainică şi invizibilă. Ce era Nazaretul? Un sătuc. Nazaretul nu este pomenit niciodată în Vechiul Testament Erau atâtea alte cetăţi cunoscute. Reacţia umană este foarte firească. Din Nazaret să se nască Mesia, Izbăvitorul?! Este evidentă, din nou, confruntarea dintre percepţia omenească şi perspectiva dumnezeiască. După cum vedeţi, perspectiva dumnezeiască răstoarnă radical lucrurile. Nu le răstoarnă, de fapt, ci le reaşează, arătând că omul are o privire amăgită şi strâmbă. R. Rădulescu: Totuşi, îl convinge pe Natanael să vină să vadă. Mântuitorul Hristos îi spune că L-a văzut mai înainte de a-i spune Filip, pe când era sub smochin. Aşa îşi dă seama Natanael că este ceva cu acest personaj. Aş vrea să insistăm, părinte profesor, pe ultimele cuvinte din textul evanghelic: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.” (Ioan 1,50-51). La ce se referă Mântuitorul Hristos cu aceste cuvinte? Pr. Coman: Se referă exact la ceea ce spune. Este o perspectivă realistă asupra lucrurilor. Când spun realist, adaug la ceea ce este accesibil simţurilor noastre şi lumea duhovnicească accesibilă şi ea omului care îşi cultivă simţul duhovnicesc, vederea duhovnicească, înţelegerea duhovnicească, inima duhovnicească. In Dumnezeiasca Litutghie, preotul se roagă la ieşirea cu Sfânta Evanghelie: „Cel ce ai aşezat în ceruri cetele şi oştile îngerilor şi ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca, împreună cu intrarea noastră, să fie şi intrarea sfinţilor îngeri care slujesc împreună cu noi şi împreună cu noi slăvesc bunătatea Ta!” Pentru ca, înainte de Vohodul Mare, să mărturisească: „Ca pe Impăratul tuturor să-L primim, pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti, Aliluia!”. Nu este o alegorie, nu este o vorbire metaforică, ci este o vorbire foarte realistă. Noi nu îi vedem pe îngeri pentru că nu sunt materiali, sunt duhuri, fiinţe nemateriale. Trebuie să ne încredinţăm de faptul că există o lume duhovnicească, nematerială, după cum este şi o componentă duhovnicească a lumii materiale şi a omului. Trupul material este chipul unei persoane care sunt eu, sau dumneavoastră, sau altcineva. Dar trupul nu epuizează persoana mea. Este chipul în care eu mă arăt, în care trăiesc, in care mă manifest. Dar existenţa nu se epuizează în trup. Este una duhovnicească, în duh. Conştiinţa de sine ce este? Bucuria ce este? Iubirea ce este? Iertarea ce este? Indelunga
răbdare ce este? Toate acestea sunt atitudini, mişcări duhovniceşti ale inimii, ale gândului. Conştiinţa de sine este o sinteză a fiinţei noastre. Tot duhovnicească este prezenţa lui Dumnezeu ca şi a îngerilor. Cerul este realitatea duhovnicească prin excelenţă. Noi credem că această deschidere a cerului despre care vorbeşte Hristos lui Natanael este reală. Sunt sfinţi ai Bisericii care descriu şi mărturisesc că au văzut aievea această coborâre şi urcare a îngerilor peste Fiul lui Dumnezeu, această pogorâre şi urcare a îngerilor peste Hristos cel euharistic, la Dumnezeiasca Liturghie. Aceasta este lumea lui Dumnezeu. Dacă nu se vede, nu înseamnă că nu există! Dacă nu are expresie materială nu înseamnă că nu există! Afirmaţia de aici a Mântuitorul Hristos este una extrem de importantă pentru contemporanii Săi, este chiar şocantă, pentru că la evrei gândul sau ideea că ar putea Dumnezeu deveni accesibil, sau vizibil, era cu totul şi cu totul străină. Dumnezeu era de nevăzut, nici nume nu îndrăzneau să-i dea. Ori vestea Mântuitorului Hristos este că de acum înainte veţi vedea aceste lucruri pe care nu vi le puteaţi închipui. Se deschide cerul, se descoperă Dumnezeu. Deschiderea cerului înseamnă tocmai accesul omului la cele dumnezeieşti. In istoria Bisericii există o neîntreruptă mărturie care vine din această zonă, până în secolul nostru. In ultimele decenii ale veacului al XX-lea, avem nenumărate mărturii scrise ale unor părinţi atoniţi, dar nu numai, ci şi din România, Rusia, Serbia, care ne descriu astfel de vedenii sau experienţe personale”. (din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)
Predici la Duminica Ortodoxiei: “Hristos trebuie să se facă Icoană în noi! Ortodox – asta înseamnă la urma urmei: să poţi să priveşti pe cel de lângă tine aşa cum Hristos te priveşte pe tine”
“Când omul primeşte pe Hristos trebuie să se vadă o diferenţă între omul cu Hristos şi omul fără Hristos. Şi în îmbrăcăminte şi în purtare şi în vorbire, în toate…” Preot Claudiu Melean (Cluj): Predică la Duminica Ortodoxiei (2012) “Iubiţi fraţi şi surori, Ştiţi că duminica de astăzi este denumită Duminica Ortodoxiei. M-am gândit că este foarte greu în ziua de astăzi să defineşti ce este Ortodoxia, pentru că sunt mulţi oameni care se pretind ortodocşi, deşi vedem că unii n-au nici o legătură cu dragostea Ortodoxiei, alţii n-au nici o legătură cu învăţătura Ortodoxiei. De aceea este foarte greu să vă dau o definiţie a ceea ce înseamnă Ortodoxia. Şi poate că aş risca ca eu însumi să nu fiu ortodox dacă aş încerca să o încadrez în câteva cuvinte. Dacă mergem la etimologia cuvântului, atunci este foarte simplu: „orto” şi „doxa” - două cuvinte greceşti care înseamnă pe de o parte „drept” şi pe de altă parte „slăvire”. Deci ortodox este acela care este dreptslăvitor. Adică un om care şi Îl slăveşte pe Dumnezeu, dar este şi drept sau Îl slăveşte
în mod corect, în mod drept. Ce înseamnă asta – este foarte greu. Poate că Evanghelia ce s-a citit astăzi ne lămureşte mai bine. Părintele Iosif Trifa spune că un om poate să înceapă lucrarea de propovăduire, lucrarea de credinţă, viaţa de credinţă cu cuvintele pe care le zice Andrei atunci când îl găseşte pe fratele său, Petru. În versetul 40 din primul capitol de la Ioan: „Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui SimonPetru. Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său şi i-a zis: Am găsit pe Mesia, care se tâlcuieşte Hristos.” Şi părintele Iosif spune că de la aceste cuvinte trebuie să plece totul. Când L-ai găsit pe Mesia cu adevărat, toate se luminează în viaţa ta! După aceea vedeţi, la fel, mărturia lui Filip: „Am aflat pe Acela”. Deci, când vrem să vorbim oamenilor despre Dumnezeu nu merge să le faci morală, să îi critici, să îi loveşti în dreapta şi în stânga – că nu e Ortodoxie! Ortodox înseamnă să mergi şi să spui: eu L-am aflat pe Acela şi vreau să ţi-L dăruiesc şi ţie! Vino şi vezi!Aţi auzit cântarea […]: „Tu, care ai aflat lumina fericitei căi/ Zboară-n valurile lumii, scapă-ţi fraţii tăi”. Dacă nu zbori, înseamnă că nu ai aflat pe Hristos, nu L-ai aflat cu adevărat pe Mesia! Dacă Îl ţii numai aici, în Biserică şi te mulţumeşti cu El şi zici: Doamne, mulţumesc că eşti în inima mea, mulţumesc că eşti în familia mea… Ăla nu este Hristosul ortodox, nu este Dumnezeul nostru adevărat! De aceea, dreapta slăvire înseamnă şi drept, corect, dar şi să Îl slăveşti pe Dumnezeu. Şi Îl slăveşti prin viaţa ta, prin trupul tău, prin vorbele tale, prin purtarea ta, prin modul de viaţă în mijlocul societăţii în care trăieşti. Poate că nici asta nu este întâmplător. Atunci când vorbim despre Ortodoxie, Părinţii Bisericii spun că a triumfat Ortodoxia atunci când icoanele au fost lămurite, în anul 787 şi nu vreau să vă repet istoria pe care v-am spus-o anul trecut despre cinstirea Sfintelor icoane, ci vreau să vedem că icoana nu înseamnă altceva decât „chip”. Sinonim cu icoana e chip. Cuvântul „chip” e sinonim cu cuvântul „icoană”. Haideţi să vedem foarte limpede cum se arată în icoană practic învăţătura aceasta despre care am vorbit la început – aflarea lui Hristos. Filip Îl roagă pe Mântuitorul (Ioan, 14, 8): „Filip I-a zis: Doamne, arată nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns!” Adică, după atâta vreme de propovăduire, după ce vede minuni, aude despre Tatăl pe Domnul Iisus vorbind, Filip vine şi spune: Arată-ni-L pe Tatăl! Dacă Îl vedem pe Tatăl nu ne mai trebuie nici un argument, nici o altă dovadă, ne este destul! Şi Mântuitorul oarecum întristat: „Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?” – („Nu M-ai cunoscut” zice) „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ni-L pe Tatăl! Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl, Care rămâne întru Mine, face lucrările Lui. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine. Iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea.”
Când vorbim despre icoană, în primul rând vorbim despre Hristos, Care binevoieşte să Se facă chip sau icoană a Tatălui. Vedeţi Filipeni cap. 2, începând cu versetul 6, Sfântul Pavel lămureşte problema aceasta a lui Hristos care, chipul lui Dumnezeu fiind, a binevoit să ia trupul acesta omenesc. Deci Dumnezeu e nevăzut – clar, nimeni nu Îl poate vedea pe Dumnezeu, „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” – zice Evanghelia. Evreii aveau dorinţa aceasta totuşi de a-şi imagina ceva, de aceea apare viţelul de aur, de aceea încearcă să şi-L imagineze pe Dumnezeu şi nu-L văd nicicum. Şi primesc porunca de la Dumnezeu: „Ceea ce n-ai văzut să nu faci!” Deşi Dumnezeu le dă poruncă „să nu faceţi chip cioplit”, pe de altă parte le spune „să faceţi nişte îngeri pe capacul chivotului” – astea nu erau chipuri cioplite? Dar nu zice că ăla este Dumezeu, nici vorbă! Dar, după ce Hristos ia chip, adică ia trupul acesta omenesc şi începe să Se arate oamenilor, noi aceasta zugrăvim, nu pe Dumnezeu Cel nevăzut. Şi aici practic Hristos vrea să ne lămurească: Atunci când L-ai primit pe Hristos, când L-ai aflat pe Mesia înţelegi toată Sfânta Treime, înţelegi că Tatăl este în Hristos şi când te uiţi la Hristos nu Îl vezi doar pe Hristos izolat, singur, ci Îl vezi pe Tatăl împreună cu Duhul Sfânt, vezi toată Sfânta Treime. Aici înţelegi care este cinstirea cu adevărat a lui Dumnezeu. Ştiu că este foarte greu lucrul acesta şi aceasta a fost o problemă pe care Părinţii Bisericii au lămurit-o în ani de zile. Era într-un sat un om necredincios care tot râdea de soţia şi de copiii lui care mergeau la Biserică, şi se rugau, şi credeau în Domnul Iisus Hristos. Şi omul ăsta zicea: “Măi, nu se poate, dacă chiar există Dumnezeu nu se poate ca El, care a creat universul, să Se facă mic, să Se facă om, să Se lase batjocorit de ceilalţi! Imposibil. Ce Dumnezeu ar putea să facă aşa ceva?“ Şi omul tot râzând, aşa, de soţia şi de copiii lui, într-o zi, într-o iarnă geroasă, vede pe deasupra casei un stol de gâşte. Şi cum era iarnă grea, gâştele dintr-o dată încep să cadă, nu mai pot să dea din aripi, unele se băteau de geamurile lui, altele cădeau pe acolo. Şi atunci a zis: “Măi, ce să fac cu gâştele astea ca să le salvez? Astea nu mai pot ajunge în ţările calde, a venit iarna mai repede şi dacă n-au fost în stare să se grăbească … Hai că le bag în şură la mine şi acolo le păzesc, le protejez de iarnă şi le dau drumul la gâştele astea sălbatice la primăvară“. Dar, oricât a încercat el, s-a dus prin spate, gâştele tot pe lângă, le-a chemat cu mâncare din faţă – n-au înţeles nicicum. Şi atunci a zis: “Mă duc în coteţ şi iau o gâscă de-a mea”. Şi o ia şi o aruncă între ele. Şi gâsca aceea domestică zboară către şură şi toate gâştele sălbatice după ea. Şi atunci omul zice: “Aşa, v-a trebuit una de-a voastră să vină ca să înţelegeţi pe unde trebuie să mergeţi. Pe mine n-aţi ştiut să mă ascultaţi”. Şi atunci, când a pronunţat cuvintele acestea, şi-a dat seama cât adevăr îi spuneau soţia şi copiii lui. Că oricum S-a străduit Dumnezeu să Se coboare la noi, să ne arate în fel şi chip învăţătura
prin prooroci, prin sfinţi, noi n-am priceput. De aceea a fost necesar ca Hristos să Se facă Unul de-al nostru, în chipul nostru, ca să ne înţeleagă toate patimile, toate cuvintele, toate stările, toate bolile. Şi în felul acesta El să ne mântuiască, El să ne scape. De aceea, când vorbim de icoana lui Hristos nu vorbim doar de icoana pe care o sărutăm şi la care ne închinăm – şi aceasta este icoana lui Hristos. Dar icoanele sunt puse înaintea ochilor noştri ştiţi pentru ce? Pentru a ne fi modele. Pentru a privi la Hristos şi la sfinţi, şi a vedea unde trebuie să ajungem. Uitaţi-vă ce spune Sfântul Apostol Pavel Galatenilor, cap. 4, v. 19: „O, copiii mei, pentru care sufăr iar durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi.” Hristos trebuie să Se facă icoană în noi! Cum se face asta? Păi când Hristos intră – nu mai trebuie nimeni să te împingă de la spate. Când omul primeşte pe Hristos trebuie să se vadă o diferenţă între omul cu Hristos şi omul fără Hristos. Şi în îmbrăcăminte şi în purtare şi în vorbire, în toate. Dacă nu se vede o diferenţă înseamnă că nu e Hristos acolo! Zicea Sfantul Simeon Noul Teolog: Nu vă amăgiţi! Nu toţi cei care s-au botezat Îl poartă pe Duhul Sfânt! Pentru că nu se poate să Îl ai pe Duhul Sfânt în mod inconştient: Eu Îl am pe Duhul Sfânt, dar nu se întâmplă nimic cu mine, nu transformă nimic în viaţa mea, nu îmi dă nici o putere! Dacă nu se schimbă nimic în viaţa ta înseamnă că nu Îl ai pe Duhul Sfânt! Asta e foarte clar şi foarte important lucrul acesta. Când privim la Hristos care Se face chip al nostru trebuie să Îl privim ca şi Cel care Se smereşte până la ultimul grad sau la cel mai înalt grad al smereniei dacă vreţi. El este model al nostru în care să ne smerim! Vă dau o altă întâmplare care, cel puţin pe mine m-a făcut să înţeleg şi mai bine ce înseamnă icoana lui Hristos în noi. La un magazin de animale se duce un copilaş. Avea doar 5 lei în buzunar şi întrebă: “Cât sunt căţeii?”. “Păi uite, sunt de la 100 lei în sus“. “Bine, dar aş vrea să îi văd pe toţi“. “Câţi bani ai? Păi am 5 lei, dar totuşi vreau să îi văd!” Şi vine vânzătorul şi îi arată toţi căţeii de acolo, şi între toţi ceilalţi copilul vede un căţel şchiop şi zice: “Uite, mie mi-ar plăcea acesta!” Şi vânzătorul spune: “A, păi pe acesta ţi-l dau gratis“. “Nu, nu, nu, de ce să mi-l dai gratis? Şi el merită ca şi ceilalţi, acelaşi preţ. Uite, îţi dau 5 lei acum şi în fiecare lună o să vin să îţi dau 5 lei până când ajung la suma respectivă“. “Nu, ţi-l dau gratis, dar trebuie să te gândeşti foarte bine. Căţelul ăsta nu o să umble niciodată cum trebuie, întotdeauna va şchiopăta, are piciorul ăsta rupt“.
Şi atunci copilul îşi ridică pantalonul şi spune: “Domnule, căţelul acesta are nevoie de cineva care să îl înţeleagă!” Şi îi arătă vânzătorului că el avea piciorul amputat şi purta proteză. Şi spune: “Căţelul ăsta are nevoie de cineva care să îl înţeleagă, să nu îl batjocorească atunci când umblă şchiop, să nu râdă de el, ci dimpotrivă, să se poată coborî la nivelul lui şi să aibă grijă cu toată dragostea de el“. Ei, cred că Hristos asta a făcut pentru noi. Bolile noastre le-a purtat, neputinţele noastre le-a luat asupra Lui pentru ca să ne înţeleagă până în străfundul inimii noastre, pentru ca să ia chip în noi. Şi asta ştiţi ce înseamnă? Înseamnă ca şi noi să privim spre ceilalţi, tot în acelaşi fel şi în acelaşi mod. Ortodox - asta înseamnă la urma urmei: să poţi să priveşti pe cel de lângă tine aşa cum Hristos te priveşte pe tine. Să te uiţi la el şi să nu-i judeci toate defectele, să nu-i judeci toate şchiopătările – pentru că toţi avem! Că Hristos Se uită cu dragoste şi ia bolile noastre şi păcatele noastre asupra Lui tocmai ca să ne vindece de ele. Haideţi să privim cu adevărat Ortodoxia în esenţa ei, în adevărul şi în dragostea ei împreunate. Niciodată numai adevăr, niciodată numai dragoste, ci întotdeauna echilibrul acesta. Şi, dacă vreţi poate că ortodox înseamnă ce spunea Mântuitorul despre Natanael: „Iată cu adevărat om în care nu este vicleşug”! Părintele Nichifor Horia (Iaşi): Cuvânt la Duminica Ortodoxiei (2012)
“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Iubiţi credincioşi, în fiecare primă duminică din Postul mare prăznuim un fapt istoric: încununarea biruinţei adevărului asupra minciunii, a biruinţei dreptei credinţe, a dreptei înţelegeri, asupra rătăcirilor care loveau în însăşi dreapta credinţă. Acest fapt istoric se referă la ziua de 11 martie 843, când împărăteasa, împreună cu preoţii drept-slăvitori, în procesiune cu icoanele drept-slăvitoare, încununau prin aceasta o luptă triumfătoare dusă pe parcursul multor ani. Era vorba de lupta celor cinstitori ai icoanelor asupra celor care nu le cinsteau, ba chiar considerau că aduc slujbă lui
Dumnezeu defăimând icoanele, pe care le considerau idoli. O luptă care începuse cu mulţi ani în urmă, lupta care părea a veni dintr-o râvnă pentru credinţă, dar iată că nu era altceva decât o nouă rătăcire, aşa cum râvna aparentă a lui Arie pentru credinţă era o rătăcire şi o întoarcere de la dreapta înţelegere. Rătăcirea de acum fructifica sămânţa lui Arie pentru că nu înţelegea că temeiul cinstirii icoanei este în cuvântul Evanghelistului care spune că Dumnezeu Cuvântul trup S-a făcut. Şi acesta este temeiul cinstirii drepte a icoanelor, că Dumnezeu-Cuvântul a luat trup. Şi atunci, Acest trup pe care l-am văzut, Dumnezeu pe Care L-am văzut şi Care S-a sălăşluit întru noi, este Cel pe Care Îl slăvim în Sfintele icoane. Pe Maica Domnului pe care am văzut-o, pe care am cunoscut-o, o închipuim în icoane şi o cinstim. Pe sfinţii care au trăit pe pământ îi cinstim, pentru că ei şi-au sfinţit trupurile lor din plinătatea Duhului şi au devenit purtători de Duh şi moaştele lor săvârşesc minuni şi icoanele în care îi zugrăvim devin făcătoare de minuni, precum sunt şi icoanele Mântuitorului şi ale Maicii Domnului. Iată, această neînţelegere a fost piatră de poticnire mulţi ani în secolele 7-8 şi piatră de poticnire şi în zilele noastre protestanţilor, care rătăcesc în multe de la dreapta credinţă, dar mai ales în aceasta, pentru că nu înţeleg cât de important este ca dreapta înţelegere să fie cuprinzătoare întru toate şi în cinstirea icoanelor. Spunea un teolog că icoanele sunt ferestre către cer şi sunt Biblia celui neînvăţat, celui ce nu poate citi, celui ce nu ştie cărţi. Astăzi mulţi ştim a citi, dar fiecare dintre noi, când ne aşezăm la colţuri de rugăciuni şi privim spre icoană, avem înţelegerea că privim spre Cel drag inimii noastre, spre Cel către Care râvneşte adâncul de taină al inimii noastre, spre Mântuitorul Hristos. Atunci când sărutăm o fotografie a unui copil drag, a soţiei sau a soţului, nici o clipă nu ne închipuim prin aceasta că iubim hârtia, ci că iubim pe cel ce este înfăţişat pe acea hârtie. Iată, în icoană noi cinstim şi iubim pe Hristos, Cel ce S-a făcut trup pentru ca să sfinţească trupurile noastre. Această biruinţă, slăvită cu cinste în Duminica Ortodoxiei, nu s-a limitat la cinstirea Sfintelor icoane, la prăznuirea acestei biruinţe, ci la tot ce însemna dreapta credinţă asupra credinţei poticnite, asupra credinţei mincinoase, asupra credinţei neînţelegătoare. Şi de aceea, în această Duminică, în bisericile ortodoxe era rânduiala să se citească un sinodicon prin care să se anatemizeze toţi pricinuitorii de erezii, de la Arie până la toţi ceilalţi cunoscuţi, arătând prin aceasta ca biruinţă din Duminica Ortodoxiei însemna, în acelaşi timp, o exorcizare de orice înţelegere strâmbă a lui Dumnezeu şi a credinţei. Şi sublinia importanţa dreptei credinţe în tot începutul nostru, în toată viaţa noastră. Nu întâmplător prima duminică este Duminica Ortodoxiei, pentru că în tot ceea ce întemeiem trebuie să ne întemeiem pe dreapta înţelegere, pe dreapta credinţă, pentru că altfel se spurcă tot şi se ştirbeşte toată râvna cea bună, dacă un pic, o fărâmă din dreapta credinţă este rătăcită, după cum într-o găleată de apă pe care o aduc celui însetat, un gram de bălegar dacă am scăpat, acea apă curată nu-i mai este bună pentru a-şi potoli setea, ci apa întreagă s-a spurcat. De aceea, Sfinţii Părinţi au vegheat la păzirea dreptei credinţe şi în această Duminică din anul 843 a Bisericii nedespărţite ei au slăvit această biruinţă a adevărului, învăţându-ne şi pe noi importanţa dreptei credinţe. Pentru că – spunea Sfântul Apostol Iacov: credinţa fără fapte moartă este, credinţa trebuie să se adeverească din faptele noastre, din trăirea noastră, din schimbarea omului lăuntric, dar, de
asemenea şi faptele fără credinţă moarte sunt, atunci când le facem din slavă deşartă, atunci când le facem fără nădejdea învierii, fără înţelegerea că Hristos Însuşi lucrează în noi şi că acele fapte nu sunt doar lucrarea noastră, ci împreună lucrare a noastră cu Dumnezeu. Prăznuirea Duminicii Ortodoxiei, a biruinţei adevărului asupra minciunii, ne cheamă să trăim în acest duh al dreptei credinţe, să înţelegem că orice strâmbare a credinţei va proiecta o rătăcire în trăirea noastră de zi cu zi nemântuitoare şi că este foarte important, nu numai pentru preoţi, nu numai pentru teologi, ci pentru toţi cei ce suntem în Biserica dreptslăvitoare, să înţelegem puterea dreptei credinţe şi să o mărturisim. Când spunem Crezul în biserică să înţelegem că acolo este o mică dogmatică pe care o împărtăşim cu toţii crezând în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt, Treimea Cea nedespărţită, crezând în Biserica apostolică, crezând în învierea cea de obşte şi aşteptând-o, aşteptând învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie, aşteptând-o nu pasiv, nu resemnat, nu cu panică într-o eventuală apocalipsă vestită pe canalele televiziunii, ci aşteptând-o cu nădejde, cu înţelegere şi mai ales, cu împreună lucrare cu voia lui Dumnezeu, pe care o spunem în rugăciune: Facă-se voia Ta, până când va fi acel sfârşit, al meu sau al lumii, împreună căutând să împlinesc cuvântul lui Dumnezeu şi să slujesc lui Dumnezeu pe pământ. Cu aceste gânduri să prăznuim Duminica Ortodoxiei, cu aceste gânduri să lepădăm de la noi orice rătăcire şi mai ales, să ne aplecăm cu dragoste asupra Sfintelor icoane şi să înţelegem şi aceasta că iată, în Biserica Ortodoxă păstrăm reperele primite la acest al şaptelea Sinod Ecumenic, în care s-au pus normele cinstirii Sfintelor icoane şi să înţelegem că nu orice basorelief care-L înfăţişează pe Mântuitorul sau pe Maica Domnului poate fi la loc de cinste în casele noastre, nu orice tablou religios, ci numai acele icoane zugrăvite în adevăratul duh al iconografiei bizantine. Pentru că, aşa cum în cuvânt nu acceptăm nici o erezie şi ştim că asta ar afecta dreapta credinţă, aşa nici în imagine nu putem accepta erezie, nu putem accepta reprezentări eretice. De aceea acest Sfânt Sinod, al şaptelea, a stabilit ca normativ să nu se mai zugrăvească Mântuitorul în chip de miel sau Duhul Sfânt în chip de porumbel, în afară de icoana Sfântului Botez şi alte asemenea repere, pe care e bine să le cunoaştem şi să cinstim în casele noastre icoanele dreptslăvitoare, icoanele zugrăvite după adevăr, icoanele bizantine, care nu deformează înţelegerea dreptei credinţe, ci ne duc la o adâncire, la o întâlnire cu Hristos, Cel ce adânc este ascuns în inima noastră şi ne cheamă să-L descoperim prin dreapta credinţă şi prin fapte bune. […]”
Pr. Vasile Gordon - Predică la Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei) - Ortodoxie înseamnă normalitate
Şi i-a zis Natanael: „Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi!” (Ioan, 1, 46). Iubiţi credincioşi, cuvintele pe care le-aţi auzit fac parte din Evanghelia ce s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie, consacrată Duminicii Ortodoxiei şi le vom pune în legătură cu tema predicii noastre, legătură ce se va observa mai ales către sfârşit. Dorim, cu ajutorul Domnului, să vă reamintim tuturor că Ortodoxia înseamnă normalitate. În anul 1993 monahul Rafael Noica, fiul regretatului filosof român Constantin Noica (1909-1987), a ţinut o conferinţă la Casa Studenţilor din Bucureşti cu prilejul căreia a mărturisit împrejurările convertirii sale la Ortodoxie, mărturisire care a impresionat întreaga asistenţă. La un moment dat a spus următoarele: „Am înţeles Ortodoxia ca fiind nimic altceva decât firea omului. Omul prin fire este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roşie, orice ar fi el, prin firea lui este ortodox. Ortodoxia este singura realitate a omului. Ea este în firea lui...” (Pr. Eugen Drăgoi, pr. Ninel Ţugui, Celălalt Noica, Edit. „Anastasia”, 1994, p.45). Plecând de la această mărturisire, vom încerca în cele ce urmează să arătăm că Ortodoxia, care etimologic înseamnă „dreapta credinţă”, este vieţuire creştină autentică, normală. Această afirmaţie nu trebuie percepută în chip unilateral, în sensul că cei de confesiune catolică, protestantă etc. ar fi „anormali”, excluşi de la mântuire.
Nu este înţelept ca cel ce trăieşte în sânul Ortodoxiei să repete greşeala iudeilor rigorişti, care pe vremea propovăduirii Mântuitorului când priveau cu dispreţ pe samarineni, cananei, gadareni etc. sau în general, pe alte popoare decât „cel ales”, întrucât nimeni nu trebuie să pună limite iubirii atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu, care „voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Afirmăm, totuşi, că Ortodoxia este credinţa normală, în sensul că propovăduieşte învăţătura curată primită de la Mântuitorul Iisus Hristos, păstrată în Biserica întemeiată de El, transmisă prin Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor, formulată şi tezaurizată apoi de Sfinţii Părinţi ai celor şapte sinoade ecumenice. Ortodoxia este, astfel, garant al neabaterii de la ceea ce a fost firesc şi normal de la început. În această privinţă episcopul sârb, distins cărturar, Nicolae Velimirovici (1880-1956),..., spune: „Credinţa ortodoxă este toată din cer şi toată este cerul. Celelalte credinţe sunt mai mult sau mai puţin un amestec al cerului şi al pământului, un amestec al sfinţeniei şi al păcatului. Cândva întreaga creştinătate a fost ceea ce este acum Ortodoxia, dar pe urmă, bucată cu bucată, s-a rupt şi s-a separat conform cu păcatul şi cu filozofia păcătoasă. Iar cauza acestei rupturi şi schisme este aceea că oamenii „au amestecat cerul cu pământul, au aruncat praful pământesc în strălucirea divină, căci această strălucire divină le-a fost prea tare...” (Suflete înviate, vol. IX, p. 169) . Iubiţi credincioşi, Duminica Ortodoxiei, prima din Postul mare, ne aminteşte în fiecare an de acest dar nepreţuit de care ne bucurăm toţi cei care vieţuim în această credinţă firească, autentică, normală. Pentru această bucurie, mulţumind lui Dumnezeu, trebuie să fim recunoscători în acelaşi timp tuturor bărbaţilor drept credincioşi, alături de o mulţime de femei cucernice, care în decursul istoriei au luptat uneori cu preţul vieţii pentru afirmarea Sfintei Ortodoxii. O dată cu biruinţa generală a dreptei credinţe asupra puzderiei de erezii şi secte, Duminica Ortodoxiei marchează propriu zis un eveniment concret din istoria Bisericii Universale: reaşezarea în drepturile cuvenite a cultului Sfintelor Icoane, prin hotărâre sinodală, în ziua de 11 martie 843. Până la această dată, însă, istoria a consemnat mai bine de un secol de frământări, drept credincioşii având de înfruntat prigoniri crunte din partea celor care considerau sfintele icoane idoli, chipuri cioplite, neînţelegând că închinarea nu se face, de fapt, materiei, culorilor etc., ci se aduce cinstire persoanelor sfinte reprezentate pe ele. Iar temeiul fundamental al cinstirii icoanelor este însăşi întruparea Mântuitorului („Iar Cuvântul Trup S-a făcut”, Ioan I, 14): Fiul lui Dumnezeu luând chip omenesc, fiind, astfel, văzut de oameni, poate fi reprezentat în imagini. De asemenea, toate persoanele sfinte recunoscute ca atare. Ei bine, acest fapt n-a fost înţeles de cei obişnuiţi a tâlcui Scriptura după literă şi nu după duh, neştiind că „litera ucide, iar duhul face viu” (II Cor, III, 6). Prigonirile veneau uneori chiar din partea unor cârmuitori, cum s-a întâmplat în cazul împăratului Leon al III-lea Isaurul şi al fiului său, Constantin Copronim, în secolul al VIII-lea. Faţă de rătăcirea lor a luat atitudine, între alţii, Sfântul Ioan Damaschin († 750), prin cuvântul rostit şi scris. Apărători şi ocrotitori ai sfintelor icoane au fost mai apoi împărăteasa Irina şi patriarhul Tarasie, care au convocat cel de-al VII-lea sinod ecumenic (787) care în această privinţă a hotărât: „Toate jucăriile copilăreşti şi glumele nebuneşti, scrierile mincinoase şi cele care s-au alcătuit împotriva cinstitelor icoane, trebuie să se predea
episcopului Constantinopolului, spre a fi date la o parte, alături de celelalte cărţi eretice...” (Canonul 9). Prigonirile n-au încetat, însă, o dată cu această hotărâre. Necinstitorii de icoane erau uneori deosebit de cruzi cu drept credincioşii. Multora dintre aceştia li se tăia capul chiar pe icoana la a cărei cinstire nu voiau să renunţe, sângele martirilor curgând, astfel, peste chipul sfânt reprezentat pe ea. Pe de altă parte, nu s-a întrerupt nici şirul apărătorilor dreptei credinţe, culminând cu actul semnat la 11 martie 843, de vrednica de pomenire Teodora împărăteasa împreună cu patriarhul Metodie, în duminica numită de atunci încoace a Ortodoxiei. Am făcut acest mic excurs istoric din recunoştinţă faţă de cei care au apărat cinstirea sfintelor icoane care împodobesc, astfel, până astăzi sfintele biserici şi casele credincioşilor, totodată ca să înţelegem de unde vine denumirea acestei duminici. Restabilirea cultului sfintelor icoane este doar unul din exemplele ce se pot da în legătură cu revenirea şi trăirea în normalitate. Ortodoxia, minunată în conţinut şi formă de manifestare, nu se doreşte a fi ceva spectaculos, cu toate că este receptată aşa de tot mai mulţi eterodocşi, mai ales dintre occidentali. Aceştia, atunci când îi descoperă tezaurul patristic, când participă la slujbele religioase, când privesc pictura bisericilor etc., exclamă emoţionaţi „Minunat! Magnific! Fantastic!” spre nedumerirea ortodocşilor prezenţi pentru care atmosfera vieţii ortodoxe înseamnă ceva natural, firesc. Căci ce este Ortodoxia în fond, decât vieţuirea creştină firească, potrivit cu vârsta, înţelegerea, râvna, trebuinţa fiecăruia? Sau, după cum foarte plastic se exprimă părintele Ene Branişte: „Botezul pruncilor în apa sfinţită din cristelniţă, cununiile puse pe capul mirilor în biserică, îngenuncherea cucernică sub epitrahilul duhovnicului pentru spovedanie, sau în faţa icoanelor pentru rugă, „paştele” primit cu frică şi cutremur la marea sărbătoare a Învierii, agheasma sfinţită la Bobotează, grija pentru împlinirea soroacelor tradiţionale de pomenire a morţilor... . Luaţi creştinului ortodox pe acestea şi i-aţi luat totul!”. Este adevărat că pentru cineva care nu cunoaşte din interior aceste trăiri liturgice, ele pot să pară lucruri ieşite din comun. Această impresie o au îndeosebi aspiranţii la Botezul ortodox, cum s-a întâmplat de pildă cu solii trimişi de Ţarul Vladimir al Rusiei în anul 988 la Bizanţ, spre a vedea la faţa locului viaţa Bisericii Ortodoxe. După ce au asistat la slujbele săvârşite în biserica Sfânta Sofia, la întoarcere i-au spus Ţarului că au văzut „Raiul pe pământ” şi că în bisericile bizantine „îngerii cântă împreună cu oamenii”. Urmarea se cunoaşte: ţarul s-a încreştinat şi o dată cu el, curtea imperială şi mare parte a poporului. Precum se cunoaşte, trăirea ortodoxă se exprimă îndeosebi prin cult, fie public, fie particular. Slujbele ortodoxe, săvârşite în ambianţa caldă a bisericilor, înfăţişează în modul cel mai plăcut şi convingător învăţătura creştină, sub forma imnelor cântate şi a citirilor diverse ce se fac. „Cultul ortodox este într-adevăr ceva unic în întreaga creştinătate”, afirmă cu justeţe teologul Sergiu Bulgakov (1871-1944). Şi tot el spune mai departe: „El uneşte culmile inspiraţiei creştine cu cea mai frumoasă moştenire antică primită din Bizanţ. Viziunea frumuseţii spirituale se uneşte cu cea a
frumuseţii lumii. Este cerul pe pământ, manifestarea lumii spirituale; este arta ideală, care prin ea însăşi ne dă sentimentul dulceţii Bisericii!” (Ortodoxia). Iubiţi ascultători, fericiţi că noi românii suntem fii Sfintei Ortodoxii, avem datoria s-o apărăm cu toată fiinţa noastră, în caz de nevoie chiar cu preţul vieţii. Trebuie să observăm, însă, un lucru: credinţa cea dreaptă nu mai este prigonită acum frontal, ca în Biserica primară, ci prin mijloace ocolite, subtile, diabolice, mult mai viclene şi rafinate, promovate îndeosebi prin intermediul masmediei. Părintele american, convertit la Ortodoxie, Serafim Rose (1934-1982) într-o carte a sa, intitulată „Orthodoxy and the Religion of the Future” („Ortodoxia şi religia viitorului”), prezintă, spre exemplu, câteva din principalele confruntări pe care le are ortodoxia astăzi cu aşa numitele fenomene paranormale, cu mişcările „harismatice” etc., ce-şi fac şi tot mai mult simţită prezenţa şi în societatea românească. Salvarea va veni, însă, numai prin întoarcerea la credinţa firească, normală, autentică, sădită dintru început în sufletele noastre, de către Ziditorul a toate. Celor care se îndoiesc de aceasta la punem în faţă un fragment din Evanghelia ce s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie în această primă duminică a Postului mare: „Şi a zis Natanael: din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a răspuns: vino şi vezi!” (Ioan 1, 46), cuvinte care pentru sceptici pot fi adaptate astfel: la întrebarea: „Poate fi Ortodoxia cea care să mântuiască lumea?”, iar răspunsul dat de toţi cei care cunosc într-adevăr realitatea va fi neîndoielnic „Vino şi vezi!”. Amin.
Pr. Dr. Octavian Pop - Predică la Duminica Ortodoxiei (Duminica întâi din Post)
Ne găsim astăzi la sfârşitul primei săptămâni a Postului mare, în Duminica Ortodoxiei sau a dreptei credinţe. În această Duminică, Biserica noastră face amintirea acelei zile în care, cu aproape 1.200 de ani în urmă, Ortodoxia a biruit credinţa cea rătăcită a acelora care erau împotriva cinstirii Sfintelor Icoane şi care ziceau că cinstirea şi închinarea la sfintele icoane ar fi o închinare la idoli, o închinare păgânească şi că icoanele, din această pricină, trebuie scoase din bisericile creştine. În zadar le spuneau creştinii ortodocşi acestor rătăciţi că cinstind sfintele icoane, nu cinstesc nici lemnul, nici culoarea, ci pe sfântul care este în icoană, căci lupta aceasta a devenit tot mai aprigă. Începând din anul 725, în timpul împăratului bizantin Leon Isaurul, lupta a ţinut peste o sută de ani, până în zilele împărătesei bizantine Teodora şi ale fiului ei, Mihail al III-lea, până în anul 842. În zilele lor s-a introdus din nou cinstirea Sfintelor Icoane, iar în sinodul ţinut la Constantinopol, tot în acel an, sub patriarhul Metodie, s-a hotărât pentru totdeauna, ca amintirea acestei biruinţe a dreptei credinţe împotriva celei rătăcite, să fie serbată în fiecare an, la Duminica întâia a marelui post. Iată de ce sfânta noastră Biserică serbează de aproape 1.200 de ani, neîntrerupt, amintirea acestei biruinţe şi de ce Duminica de astăzi este numită Duminica Ortodoxiei. Acest lucru ne arată clar ce însemnătate au sfintele icoane pentru viaţa noastră religioasă, pentru viaţa noastră de creştini. Înainte de a începe pictorii bisericeşti să împodobească locaşurile sfinte cu icoane luate din Sfânta Scriptură şi din viaţa Bisericii sau a sfinţilor, icoane lucrate în culori, chiar şi înainte de a fi înălţate bisericile creştine, încă pe vremea când Sfinţii Apostoli petreceau pe pământ, Dumnezeu însuşi a
prea mărit o icoană, care este cea mai simplă si mai nemeşteşugită din câte ne putem noi închipui. Citind însă din Faptele Apostolilor ne putem da seama că : „Credincioşii scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca, venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei. Şi se aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate şi toţi se vindecau” (Faptele Ap. V, 15—16). Şi umbra lui Petru a căzut pe paturile şi pe tărgile bolnavilor şi atunci durerile şi duhurile necurate au încetat. Iată ce putere avea chiar la leagănul creştinismului o umbră, această icoană a chipului omenesc, nefăcută de mână de om. Prin aceasta, Dumnezeu însuşi a introdus icoanele în Legea nouă, în Biserica întemeiată de Fiul Său pe pământ. Şi astăzi vedem catapeteasma bisericilor plină de icoane sfinte de sus şi până jos, vedem şi pereţii bisericilor împodobiţi cu chipurile sfinţilor. Care este rostul lor? Noi ştim, că din diferitele semne, care ne aduc aminte de cei ce sunt departe de noi, sau ne-au părăsit cu totul, plecând în lumea de dincolo, nimic nu ne emoţionează cu atâta putere inima noastră ca fotografia lor. Orfanul care şi-a pierdut părinţii, mama care-şi jeleşte copilul iubit, sau soţul, privesc la fotografiile celor decedaţi şi simt în mod tainic că acei care le-au fost dragi, parcă sunt iarăşi aproape de ei, simt o adevărată mângâiere privind la chipul lor drag. În felul acesta ar trebui să fie şi cu icoanele bisericeşti. Prin ele, Biserica vrea să ne aducă aminte de sfinţi, vrea ca noi privind la întâmplările din viaţa lor închipuite pe icoane, să ne aducă aminte de virtuţile lor, de sfinţenia vieţii lor faţă de credinţă şi să le dăm, pentru toate acestea, laudă şi cinste, fiindcă prin această laudă şi cinste, Îl prea mărim pe Însuşi Dumnezeu care este minunat întru Sfinţii Săi. Dacă ne sunt scumpe fotografiile părinţilor şi ale prietenilor noştri, cu atât mai scumpe trebuie să ne fie icoanele sfinte şi cine ştie privi o icoană sfântă cu ochiul credinţei, acela simte numaidecât folosul sufletesc pe care îl aduce ea. Despre Sfântul Grigorie de Nissa ni se spune că ori de câte ori privea icoana lui Avraam, care din ascultare şi iubire faţă de Dumnezeu voia să junghie pe fiul său Isaac, totdeauna era mişcat până la lacrimi. Istoria bisericească ne-a păstrat amintirea multor întâmplări, care ne dovedesc puterea cea mare a icoanelor asupra inimii omeneşti. Ea ne spune, printre altele, că un tânăr din părinţi bogaţi, trăind timp mai îndelungat o viaţă în desfrâu, a văzut o dată într-o biserică icoana împăratului David vărsând pentru greşelile lui şiroaie de lacrimi, pe care un înger le prindea într-un vas de aur. Iar sub icoană erau scrise cuvintele fericitului Augustin: „David a păcătuit numai o dată şi a plâns întot-deauna. Iar tu păcătuieşti întotdeauna şi nu plângi niciodată”. Icoana şi cuvintele acestea au mişcat aşa de profund inima tânărului, încât el, chiar din acea clipă a început o altă viaţă, bineplăcută lui Dumnezeu. Sfintele icoane, deşi sunt lucruri fără viaţă şi fără putere de la sine, ele pot fi totuşi de un deosebit folos sufletesc pentru creştinul care le priveşte cu ochiul credinţei. Iată, deci, rostul icoanelor cu care se impodobeşte lăcaşul dumnezeiesc. Iată pentru ce Biserica ne învaţă să le cinstim, ca pe nişte lucruri sfinte,care ne pot mijloci mari foloase sufleteşti, iată de ce înaintaşii noştri obişnuiau a împodobi sfintele icoane cu odoare scumpe, cu mărgăritare, cu salbe de aur şi iată de ce creştinii evlavioşi aprind în toate bisericile în faţa sfintelor icoane candele şi lumânări. De aici şi obiceiul vechi creştinesc de a sfinţi icoanele, înainte de a le aşeza la locul lor.
Când se aduce pruncul nou-născut pentru întâia dată la biserică, preotul îmbisericindu-l, îl închină pe noul fiu al lui Hristos în faţa icoanelor. Mirii care au primit Sfânta Taină a cununiei se închină în faţa sfintelor icoane, pentru ca sfinţii de pe ele să le stea într-ajutor, în calea grea a vieţii. Creştinii, când intră şi ies din biserică, sărută sfintele icoane. Astfel, cinstirea sfintelor icoane este strâns legată de viaţa noastră de creştini, de la naştere şi până la moarte. De aceea şi Duminica de astăzi, deşi cade în timpul Postului mare, este o zi de bucurie, pentru că ne aduce aminte de ziua în care sfintele icoane au fost readuse cu mare alai în sfintele noastre biserici. Ea ne mai aduce aminte de datoria pe care o avem, de creştini faţă de sfintele icoane, şi ne dă chezăşia că aceia care şi astăzi sunt împotriva cinstirii sfintelor icoane, vor rămâne de ruşine, ca şi înaintaşii lor, cu veacuri în urmă. Sfintele icoane vor rămâne întotdeauna odoare scumpe inimilor creştine şi mijloace alese pentru prea mărirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui. Pr. Dr. Octavian Pop, „De la cuvânt la faptă - predici”
Ambrozie Sinaitul, episcop vicar patriarhal - Predică la Duminica întâi din Post (Duminica Ortodoxiei)
Iubiţi credincioşi, am străbătut împreună prima săptămână a Postului mare şi ne aflăm astăzi în pragul celei de-a doua, sub semnul biruinţei Ortodoxiei. Prima Duminică din Postul mare este sărbătoarea biruinţei dreptei credinţe asupra ereziilor. Ea marchează nu numai biruinţa asupra iconoclaştilor care se împotriveau venerării sfintelor icoane şi Sfintei Cruci, ci şi cristalizarea în formă definitivă a învăţăturii ortodoxe şi respingerea clară a tuturor ereziilor trinitare şi hristologice care au frământat Biserica primelor opt veacuri creştine. Importanţa acestui fapt a rămas consemnată până astăzi în slujba vecerniei acestei duminici într-un condac care spune: „Acum s-a întins lumina dreptei credinţe spre toţi, risipind ca un nor înşelăciunea păgânătăţii şi luminând inimile celor cre-dincioşi”. În această duminică, Biserica făcea pomenirea sfinţilor prooroci ai Vechiului Testament. Apostolul de astăzi ne-a arătat că, aşezându-ne pe temelia credinţei lor, Dumnezeu ne-a pregătit pentru primirea făgăduinţei învierii. Asocierea sărbătorii biruinţei sfintelor icoane cu a proorocilor are în vedere faptul că profeţii prefigurau întruparea pe care o manifestă icoanele. Profeţii au fost învredniciţi de Dumnezeu cu vedenii sfinte, în care ei au contemplat cu ochi duhovniceşti „icoane” ale lui Dumnezeu, iar nu fiinţa Sa. Lor li s-a vestit mai înainte întruparea Fiului lui Dumnezeu, temeiul teologic al zugrăvirii sfintelor icoane.
Făgăduinţa unor descoperiri dumnezeieşti se află şi în Evanghelia citită astăzi. Cuvintele Domnului: „Adevăr, adevăr vă spun: De acum veţi vedea cerul des-chizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului!” trimit la un gen de descoperire dumnezeiască de care s-au învrednicit profeţii Vechiului Testament. Dar această făgăduinţă este urmarea unei mărturisiri de credinţă a lui Natanael, care îi spune Domnului: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel!” Prin credinţă, Natanael devine capabil de a vedea slava Fiului lui Dumnezeu. Credinţa este cea care deschide ochii sufletului pentru a-L vedea pe Domnul. Dacă până aici ne-am referit la sensul istoric al sărbătorii de azi, acum putem desprinde sensul ei duhovnicesc. Imaginându-ne postul ca un urcuş al nostru spre înviere, prima treaptă a acestuia este dreapta credinţă. Sărbătorim astfel credinţa curată în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, revelată nouă de Dumnezeu, păstrată de Sfânta Biserică şi însuşită de fiecare creştin cu inima şi mintea curăţite prin ne-voinţă şi prin harul dumnezeiesc. Pe calea Postului mare spre Praznicul Învierii, primul popas duhovnicesc este sărbătoarea dreptei credinţe, pentru că numai credinţa ne poate da puterea de a merge mai departe şi de a nădăjdui în dobândirea desăvârşirii. Gândindu-ne la faptul că sărbătoarea de astăzi este marcată în conştiinţa Bisericii de cinstirea sfintelor icoane, descoperim încă un sens al sărbătorii de astăzi şi pornind de la el, o altă dimensiune a Postului mare. Dacă revedem parcursul liturgic al acestei prime săptămâni de post, observăm că prima paremie din Cartea Facerii citită luni seara la vecernie vorbeşte despre primele trei zile ale creaţiei lumii, în prima zi a Creaţiei, Dumnezeu spune: „Să fie lumină!”. Paremia se opreşte însă la ziua a treia, înainte de crearea luminătorilor, făcuţi de Dumnezeu abia în ziua a patra. Aşadar, lumina primelor trei zile ale Creaţiei şi cea cu care începe Sfântul şi Marele Post este alta decât cea a soarelui, este lumina Feţei lui Dumnezeu care se revarsă peste lume. Iată deci că Postul stă sub semnul luminii. Prima duminică a Postului este o sărbătorire a acestei lumini, pentru că icoana este mărturia arătării lui Dumnezeu în Chipul Său, Iisus Hristos Cel întrupat. Fondul de aur al icoanei reprezintă lumina pe care Dumnezeu o revarsă în lume prin Fiul Său făcut om, iar sfinţii pictaţi în icoană sunt oameni transfiguraţi de această lumină. Străbătând veşmintele şi înconjurând ca o aureolă chipurile sfinţilor, această lumină pune în evidenţă chipul dumnezeiesc întipărit în ei. Icoana îl înfăţişează astfel pe omul curăţit, în firea sa restaurată, ajuns la asemănarea cu Dumnezeu. Teologul Paul Evdokimov scria: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să-I contemple Faţa în orice faţă omenească. Rugăciunea desăvârşită caută prezenţa lui Hristos şi o recunoaşte în fiecare fiinţă umană. Unica imagine a lui Hristos este icoana, dar ele sunt nenumărate, ceea ce vrea să spună că orice faţă omenească este şi o icoană a lui Hristos. Atitudinea rugătoare o descoperă”. Omul este, aşadar, o icoană. Este motivul pentru care diaconul sau preotul cădeşte atât icoanele, cât şi pe credincioşii aflaţi în biserică. Omul poate face ca acest chip sfânt dăruit de Dumnezeu să fie desfigurat de păcat sau dimpotrivă, strălucitor până la asemănarea cu El. Privind cu atenţie modul de reprezentare a sfinţilor din icoanele ortodoxe, observăm că aceştia sunt subţiaţi, alungiţi parcă într-o întindere permanentă spre Dumnezeu şi încercând să facă tot mai mult loc luminii, pentru ca aceasta să strălucească prin ei. Atitudinea lor se prelungeşte în viaţa noastră
sub forma postului. Prin post, trupul şi sufletul nostru se curăţesc de păcate şi patimi, firea se „subţiază”, se spiritualizează şi se limpezeşte, pentru ca lumina lui Dumnezeu să poată străbate şi viaţa noastră. Iată că, pe lângă faptul că este un mijloc de purificare şi spiritualizare, postul înseamnă iluminare. Revenim la paremia amintită şi gândindu-ne că Postul mare este numit şi Postul Paştilor, vedem că la ambele capete ale acestui post se află lumina: la început lumina pe care Dumnezeu a revărsat-o peste lume, la sfârşit lumina care izvorăşte din mormânt. Între aceste două repere postul apare ca un drum al nostru prin lumină, pe parcursul căruia viaţa noastră se curăţeşte, se transfigurează şi se umple de strălucire, pentru ca şi noi, asemenea sfinţilor din icoane, să ne putem îmbrăca în lumina Învierii lui Hristos. Aşa cum soarele a fost creat după trei zile, în acelaşi fel Hristos răsare din mormânt după trei zile, pentru a fi noul soare al lumii, care, împreună cu El, iese din întunericul morţii. Învierea descoperă sensul lumii, care nu se mai îndreaptă spre moarte, ci spre transfigurare, pentru a se împlini în lumina care va cuprinde „şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt”. În aşteptarea acestei preschimbări, postul este starea noastră de normalitate: înfrânare de la rău, fapte bune, asceză, trezvie, dar mai ales rugăciune curată şi neobosită, prin care inima noastră devine sensibilă la manifestarea luminii lui Dumnezeu. Sărbătoarea de astăzi este pentru noi prilejul de a ne reîmprospăta credinţa printr-o sărbătoare a biruinţei ei asupra tuturor rătăcirilor şi a ne întări cu nădejdea că Dumnezeu va păstra în noi chipul Său prea sfânt. Să păzim cu dragoste de Dumnezeu rânduiala Sfântului şi marelui Post, căutând prin fapte bune să cinstim chipul lui Dumnezeu în aproapele nostru şi rugându-ne: „Pune Doamne Bisericii Tale întărire, ca să petreacă în veacul veacului, neclintită de valul eresurilor” (Condacul I, Cântarea a 5-a din Canonul Utreniei Duminicii Ortodoxiei). Sursă text: Ambrozie Sinaitul, episcop vicar patriarhal, (Glasul Bisericii nr. 1-4, 2001).
Vademecum creştin orthodox - Ce este ortodoxia? Cunoştinţe minim necesare în lumina învăţăturilor Sfinţilor Părinţi
Ortodoxie înseamnă dreaptă mărire. De aceea este necesar să se precizeze a cui dreaptă mărire. În toate religiile există ortodoxie şi devieri de la ea. Trebuie deci să spunem că suntem creştini ortodocşi ca să se înţeleagă că suntem drept măritori ai lui Hristos. Termenul vine din limba greacă şi are corespondent în limbile slave pe cel de "pravoslavnic". Dreaptă mărire înseamnă şi dreaptă credinţă. De aceea preotul se adresează poporului în Biserica Ortodoxă cu "drept măritori creştini". Pentru creştinism dreapta credinţă înseamnă învăţătura lăsată de Hristos Sfinţilor Apostoli şi Sfinţilor Părinţi care au urmat lor şi care au recunoaşterea Bisericii că prin ei a grăit Sfântul Duh. Celor ce mărturisesc dreapta credinţă, deci sunt membri ai Bisericii Ortodoxe, le este făgăduită de Dumnezeu mântuirea. Nu sunt deja mântuiţi, cum amăgesc pe credincioşii lor unele culte neoprotestante. Ca să primească mântuirea făgăduită creştinul ortodox trebuie să împlinească şi poruncile care s-au dat odată cu făgăduinţa. Nu este uşoară trăirea în ortodoxie, de aceea oamenii au primit aşa de uşor simplificările propuse de alte culte creştine. Dumnezeu ştie ce va face cu ei. Nădăjduim că vor primi şi ei într-un fel mila lui Dumnezeu, căci multe feluri de locaşuri ni s-a spus că sunt în Împărăţia Lui. Noi să rămânem în Biserica Ortodoxă, căreia i-a fost făcută făgăduinţa mântuirii. Se satură mai sigur cei invitaţi la masă. Ortodoxia este grea, omeneşte vorbind, adică fără ajutorul lui Dumnezeu. Celor care iau jugul Lui cel bun, El le-a făgăduit să le facâ sarcina uşoară.
A crede că este mântuire şi în afara creştinismului este o hulă la adresa lui Dumnezeu: este ca şi cum am spune că Hristos a venit degeaba, din moment ce era nădejde de mântuire şi fără El. Nu ne este îngăduit nici a crede că este mântuire chiar la creştini în afara celor făgăduite de El doar dreptcredincioşilor. Noi putem doar să ne rugăm ca şi ei să cunoască mila lui Dumnezeu. Nu ne putem arăta însă mai milostivi decât Dumnezeu, nu le putem recunoaşte noi că vor primi ceva ce nu le-a făgăduit Dumnezeu. Alminteri, mă tem că este, de asemenea, o hulă la adresa lui Dumnezeu, căci a-I răstălmăci învăţătura şi a-I schimba rânduiala lăsată în Biserică pentru mântuirea oamenilor înseamnă a-L face mincinos, înseamnă a-I nega dumnezeirea; numai opera unui om poate fi schimbată de alţi oameni ce se cred mai înţelepţi. Fiind dumnezeiască, adică lăsată de Dumnezeu, învăţătura ortodoxă nu poate fi înţeleasă cu mintea şi nu poate fi urmată cu fapta decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar fiind dumnezeiască este şi desăvârşită. Când ajunge să fie înţeleasă i se vede desăvârşirea în faptul că are răspuns la toate întrebările şi că totul concordă, toate se sprijină unele pe altele. Învăţătura celorlalte culte creştine, fiind făcută după mintea omenească, aparent este mai lesne de înţeles, de aceea unii o primesc cu uşurinţă, dar pentru cine ajunge să înţeleagă apare plină de contradicţii. Toţi spun că ei deţin adevărul, dar adevărul nu poate fi decât unul. Nu există grade de adevăr. Nu poate fi adevărat că diferitele zise "biserici" deţin fiecare o parte din adevăr, iar adevărul întreg ar apărea prin unirea acestor "biserici". Adevărul îl ai sau nu-l ai!
Pot fi însă grade de erezie. Nu se pot compara cei care spun că Domnul nostru Iisus Hristos a fost un simplu om care a avut harisma prorociei cu cei care Îl recunosc de Dumnezeu adevărat şi om adevărat, dar cu firile amestecate într-o singură persoană. Că este de la Dumnezeu ortodoxia se vede şi din generozitatea ei, care nu poate fi decât dumnezeiască: ni se făgăduieşte mântuirea ca fii ai lui Dumnezeu, îndumnezeiţi prin har şi de aceea moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor. Prin chiar învăţătura lor, celelalte culte nu aspiră decât cel mult la un statut de tolerat în Împărăţie, pentru că oamenii sunt justificaţi înaintea lui Dumnezeu prin jertfa Fiului, fără a fi îndumnezeiţi.
În rotunjimea desăvârşită a învătăturilor sale, în lipsa oricărei fisuri, ortodoxia este şi nespus de frumoasă, iar trăirea ei autentică umple sufletul de o bucurie ce nu poate fi decât dumnezeiască.
Respectând nelimitat libertatea omului, ortodoxia lasă pe fiecare să dea obolul său din dragoste, după cum vrea şi după cum poate (nu se face referire la ceea ce cer unii preoţi pentru ei cu diferite
prilejuri, ci la ce se dă de credincioşi în mod liber la altar pentru Biserică; a nu se pune păcatele personale ale acestor oameni, popi sau preoţi, pe seama Sfintei Biserici).
De aceea, comparativ cu alte culte care în tradiţia Vechiului Testament cer zeciuială pe venitul declarat, Biserica Ortodoxă este mai săracă şi-i poate ajuta pe oameni mai puţin în cele pământeşti şi trupeşti. De fapt şi în învăţătura sa se pune accentul pe cele sufleteşti şi pe viaţa viitoare, căci pentru aceasta a lăsat Hristos Biserica pe pământ după Înălţarea Sa la cer, nu ca instituţie socială. Acelea trebuie făcute cu prioritate, dar nici acestea lăsate, de aceea Biserica Ortodoxă ajută şi ea pe cât poate pe nevoiaşi. Scopul ei este să-i facă pe oameni buni creştini, deci şi milostivi, ca astfel săracii să fie ajutaţi direct de cei bogaţi şi toţi să se mântuiască.
Chiar dacă ar ajuta însă numai cu cuvântul, în el este Adevărul, deci în cele ce sunt cu adevărat importante pentru mântuire Biserica Ortodoxă este singura care poate ajuta. Într-un exemplu mai idilic, Biserica Ortodoxă este ca fata săracă aleasă de Împărat să-i fie singura mireasă pentru frumuseţea şi curăţia ei, care o fac să fie singura lui iubită. Avem a mulţumi lui Dumnezeu că suntem ortodocşi. Îndreptăţirea nu este a noastră, ci a credinţei noastre. Nu avem nici un merit, deci nu trebuie să ne mândrim. Avem numai obligaţii:
să ne rugăm pentru strămoşii noştri care, cu multe jertfe, au adus până la noi dreapta credinţă, să ne rugăm pentru toţi cei care trăiesc amăgiţi şi înşelaţi de rătăcite învăţături neortodoxe ca să-i lumineze Dumnezeu şi să-i aducă şi pe ei în Biserica Sa, să ne rugăm pentru primirea, păstrarea şi sporirea harului fără de care nimic nu vom putea face. Degeaba ne numim ortodocşi dacă nu împlim poruncile; pierdem şi noi făgăduinţa. Trebuie să mărturisim dreapta credinţă şi să apărăm ortodoxia. Ca să facem aceasta neprecupeţind nimic trebuie să fim îndrăgostiţi de ortodoxie din inimă, iar in minte să fim pătrunşi de valoarea ortodoxiei comparativ cu celelalte învăţături de credinţă.
Un exemplu sugestiv în acest sens ar fi cazul unui om care are de apărat ceva. Dacă ştie că posedă un mărgăritar de mare preţ, pe care nu-l va mai găsi în altă parte, se va lupta să-l apere
cu preţul vieţii şi nu îl va schimba cu voia lui pentru nimic în lume. Dacă însă crede că posedă ceva fără valoare deosebită şi râvna lui de apărător va fi mai mică şi cu uşurinţă îl va schimba pe altceva.
Iată de ce este foarte important să înţelegem cât se poate de bine învăţătura ortodoxă, dar nu prezentată singură, ca de obicei, ci în diferenţiere cu altele. Mai mult, trebuie să ştim prin ce este superioară altora, ca sa o preţuim la adevărata valoare. Aşa cum bijutierii învaţă şi cum să separe falsurile de aurul adevărat, şi ortodocşii trebuie să ştie cum îşi ascund ceilalţi falsurile lor şi ce consecinţe au diferenţele de fond din spatele aparenţelor ce ni se par tolerabile.
Dacă pentru orice abatere de la dreapta credinţă se pierde harul, iar fără el nu este mântuire, înseamnă că nu pot fi acceptate diferenţele, oricât de mici ar fi ele. Acestei necesităţi încearcă să îi răspundă acest mic catehism de credinţă ortodoxă. Nu prezintă lucrurile academic, nu este plin de citate. Ortodoxia nu s-a răspândit numai cu Biblia în mână, ci şi de la gură la gură. Deci nu se putea baza numai pe citate, ci pe mărturisirea unei convingeri la care s-a ajuns cu timpul prin lecturi, prin rugăciune, prin experienţă proprie. Este ca o povestire a ceea ce ar trebui să rămână dupa citirea Sfinţilor Părinţi. Nu se găseşte totul la unul singur. Ceva de la unul, ceva de la altul, dar totdeauna din filonul nepreţuit al ortodoxiei. Coborând la origini, căutând să rămână în duhul Sfinţilor Părinţi, acest mic catehism se distanţează pe ici, pe colo de marile catehisme din ultimele veacuri, care au fost atinse în învăţătura lor de influenţe străine ortodoxiei, în primul rând din partea şcolasticii apusene.
Dacă titlul acestei introduceri este o întrebare, răspunsul este: ortodoxia este ceea ce avem de apărat. Învăţătura ei ne-a fost lăsată de Dumenzeu spre păstrare şi mărturisire, cu gura şi cu viaţa, nu spre negociere. Principalul merit al ortodoxiei constă în faptul că a fost conservatoare. Cu toate conotaţiile negative ale acestui cuvânt în contemporaneitate, trebuie să rămânem aşa, ca să nuL pierdem pe Hristos o dată cu schimbarea învăţăturilor Lui.
Arhim. Irineu - Să punem Împărăţia lui Dumnezeu în central atenţiei noastre! Ce misiune are creştinul de astăzi?
Armonizarea viziunii noastre cu Izvorul Vieţii “[…] Sarcina creştinului de azi nu este numai de a se angaja în cercetarea de sine necesară, care face cu putinţă lupta duhovnicească benefică şi autentică; este, dincolo de aceasta, de a recâştiga înseşi
realităţile care definesc această luptă de la modul de gândire reducţionist al lumii din jurul lui. Creştinului de azi – la fel ca şi creştinilor din alte perioade, dar într-un mod care este continuu „actualizat”, pe măsură ce societatea merge înainte – nu i se spune numai că nu trebuie să se împotrivească patimilor, că nu trebuie să se lupte cu diavolul: i se spune că patimile nu sunt reale, că diavolul nu există. I se spune că nevoinţa este nefirească, că războiul duhovnicesc este o amăgire. I se spune că judecata este asupritoare, iar dorinţa de a deveni ceva definit de altul (fie şi de Dumnezeu!) este nesănătoasă din punct de vedere psihologic. I se spune că a crede în tradiţia Bisericii este o aderare pietistă, simplistă, la trecut; că mai bine „ar gândi singur”. I se spune, cu alte cuvinte, că însăşi arena întrecerii duhovniceşti este ireală şi că lucrarea lui este nebunie. Este făcut să creadă că singura cale prin care această lucrare poate fi susţinută, în oarecare măsură, în societatea modernă este să o armonizeze cu concepţiile societăţii. I se spune, am putea zice, tocmai ceea ce diavolul ar vrea să i se spună. Creştinul de azi, aşadar, are o misiune: de a recâştiga din această situaţie catastrofală conturul drept al adevărului şi al realităţii şi de a-l trăi deplin, în ciuda insistenţei constante a lumii de a face altfel. Creştinul trebuie să recâştige, mai întâi în el însuşi (aceasta este lupta nevoinţei) şi apoi pentru cei din jurul lui, adevărata viziune a condiţiei noastre în această viaţă şi a felului de a o aborda. Cum vom face aceasta? Singura cale este prin a reînnoi în noi înşine viziunea ascetică dată nouă în Biserică şi prin a ne armoniza cu viaţa care ne leagă de Izvorul Vieţii, Hristos Însuşi. Dat fiind gradul în care lumea se imprimă în minţile şi în inimile noastre, aceasta înseamnă, la un nivel practic şi elementar, că trebuie să luptăm lăuntric pentru a recâştiga ceea ce Biserica dă cu statornicie, pentru ca lupta noastră să fie zidită pe adevărata temelie a credinţei. În termeni practici, aceasta se poate împlini printr-o atenţie reînnoită la adevăratul contur al luptei noastre ascetice: în primul rând, trebuie să punem Împărăţia în centrul atenţiei noastre. În al doilea rând, trebuie să dezvoltăm în noi înşine luarea-aminte la vrăjmaşii noştri: diavolul şi dracii. În al treilea rând, trebuie să ajungem să înţelegem mai exact natura patimilor. În al patrulea rând, trebuie să reînvăţăm continuu natura şi practica ascultării. Şi în al cincilea rând, trebuie să lucrăm pentru a aduce o mărturie mai bună şi mai puternică în lume. Să punem Împărăţia lui Dumnezeu în centrul atenţiei noastre Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Dacă există o degradare atotcuprinzătoare a preocupării creştine în zilele noastre, ea se manifestă în pierderea privirii neabătute la viaţa viitoare a omului în Împărăţie. Saeculum-ul, lumea seculara, se concentrează pe „acum”. Momentul acesta, lumea aceasta, viaţa aceasta sunt contextele care au
sens. Deşi creştinul recunoaşte de obicei existenţa Împărăţiei, ba chiar vorbeşte de dobândirea şi de natura ei, rar se manifestă astăzi cu adevărat o orientare a întregii sale vieţi şi a traiului sau în jurul şi spre această Împărăţie. Mai degrabă, Împărăţia lui Dumnezeu este adesea considerată un fel de „fundal” prin care i se poate da prezentului o mireasmă creştină. „O să fac asta şi asta acum, pentru că un astfel de gest înseamnă dragoste, iar Împărăţia lui Dumnezeu este o Împărăţie a dragostei.” Sau: „Voi căuta acum binele acesta şi nu pe acela, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu se concentrează asupra unor asemenea scopuri.” Nu că n-ar fi nobleţe în asemenea cugetări (fără îndoială, sunt mai bune decât o viziune care nu ţine seama deloc de Împărăţie), dar viaţa creştină cere mai mult decât aceasta. Hristos nu spune: „Când cugetaţi la viaţa aceasta, amintiţi-vă de Împărăţie, pentru ca ea să influenţeze ceea ce căutaţi”, ci El porunceşte: Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Numai după ce a orientat strădania creştină spre acest punct central unic şi de bază, El adăugă: şi toate acestea se vor adăuga vouă. Împărăţia lui Dumnezeu este, în cuvintele Sfântului Maxim mărturisitorul, „sfârşitul lumii create” şi deplină şi completă „împărtăşire prin har de bunătăţile pe care le are Dumnezeu prin fire”. În concepţia Sfântului Teodor al Edesei, Împărăţie este contemplarea de către om a Sfintei Treimi, prin care „cele cu lipsuri şi nedesăvârşite în noi sunt plinite şi desăvârşite”. Această Împărăţie este împărtăşirea deplină a făpturii de Făcătorul ei – viaţa de fericire desăvârşită spre care se mişca toată zidirea izbăvită, spre care Dumnezeu îl cheamă pe cel ce se pocăieşte. Chemarea lui Hristos nu este ca omul să-şi amintească din când în când de Împărăţia pentru care se nevoieşte şi că această amintire să-i modeleze într-o măsură oarecare viaţa de zi cu zi în această lume. Chemarea Lui este ca omul să fie în întregime modelat şi format de căutarea Împărăţiei. Obiectul viziunii creştinului trebuie să fie, în fiecare clipă, Împărăţia lui Dumnezeu. Centrul spre care se îndreaptă fiecare cumpănire, fiecare lucrare, fiecare gând şi mişcare a inimii trebuie să fie dreptatea lui Dumnezeu, care pune în lumină şi face accesibilă această Împărăţie. Orice aspect al vieţii care se concentrează în altă parte, care ia drept ghid şi măsură altceva decât această luptă pentru Împărăţie, trebuie să fie privit ca parte a vieţii celei vechi a „omului celui vechi” (cf. Romani 6, 6; Efeseni 4, 22; Coloseni 3, 9). Asemenea lucruri ne leagă de cele trecătoare, în timp ce Hristos a venit să ne cheme la cele veşnice. Tâlcuind cuvintele Domnului din Evanghelia după Sfântul Matei, marele orator şi păstor al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur, a dat sfatul următor: „Hristos a venit să desfiinţeze cele vechi şi să ne cheme la o patrie mai bună. De aceea face totul ca să ne scape de cele de prisos şi de dragostea ce ne leagă de pământ. De aceea a amintit de păgâni, spunând că păgânii le caută pe acestea (cf. Matei 6, 32), că ei îşi dau toată osteneala pentru cele de pe pământ, nu spun nici un cuvânt despre cele viitoare şi nici n-au idee de ceruri. Voi însă nu urmăriţi acestea, ci altceva! Că nam fost făcuţi să mâncăm, să bem şi să ne îmbrăcăm, ci să plăcem lui Dumnezeu şi să dobândim bunătăţile ce vor să fie. După cum atunci când năzuim la Cer socotim de prisos mâncarea, băutura şi îmbrăcămintea, tot de prisos să le socotim şi când ne rugăm lui Dumnezeu! Aceasta a vrut să spună Hristos prin cuvintele: Căutaţi Împărăţia Cerurilor şi toate acestea se vor adăuga vouă.” Orientarea creştinului este spre o „patrie mai bună” decât viaţa aceasta de acum. Naşterea noastră nu este pentru plăcerile acestei lumi şi pentru mângâierile ei trecătoare, ci pentru slava lui Dumnezeu şi pentru dobândirea Împărăţiei Lui.
Dacă vrem să ne luptăm în mod autentic pentru sfinţirea şi mântuirea noastră, orientarea aceasta spre şi întru Împărăţie trebuie să devină de cea mai mare însemnătate în noi. Fiecare act trebuie privit din perspectiva vieţii viitoare şi a dobândirii ei. Când nu acţionăm astfel, ne reducem alegerile şi comportamentele la perspectiva limitată a acestui popas trecător. În loc să vedem contextul purtărilor, al acţiunilor şi al deciziilor noastre în Viaţa cea veşnică a Împărăţiei pururea fiitoare a lui Dumnezeu, îl vedem în răgazul scurt al acestei vieţi şi în consecinţă ne adaptăm lui întreaga viziune şi concepţie despre lume. Dacă ne evaluăm starea cu sinceritate, vedem că adeseori facem întocmai aşa. Cât de multe dintre alegerile noastre în viaţă se bazează pe consideraţii de existenţa definită numai ca viaţa dintre naştere şi mormânt! Când ne plănuim viitorul, cel mai adesea ne gândim la anii noştri de mai târziu – perioada maturităţii, bătrâneţea. Ne luptăm pentru beneficii de sănătate care adaugă câteva zile acestei vieţi, căci socotim că moartea este sfârşitul. Iarăşi, acest lucru este adeseori adevărat chiar şi printre cei care sunt botezaţi întru Viaţa cea veşnică a lui Hristos, întru nesfârşita Împărăţie cea pururea fiitoare. Această viziune limitată, care prinde fiinţa omenească în capcana vieţii de aici, ne desparte de adevărata chemare a acelei locuinţe veşnice. Ajungem chiar să luăm hotărâri morale întemeiate pe orizontul mărginit al acestei vieţi şi pe înlesnirile ei. Şi în timp ce recunoaştem – poate – existenţa Împărăţiei, facem aceasta într-un fel care o stabileşte ca pe „al doilea lucru”, după cele ale veacului de acum. Căutăm o recunoaştere a Împărăţiei care să ofere o cale ca Dumnezeu să ne dea, iar noi să dobândim lucrurile lumii acesteia. Dar Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte şi despre această abordare: „[Domnul] n-a spus: «se vor da vouă [lucrurile lumii acesteia]», ci: «se vor adăuga vouă», ca să afli că darurile date de Dumnezeu pe lumea aceasta sunt o nimica în comparaţie cu măreţia celor viitoare. De aceea ne şi porunceşte să nu le cerem pe acestea când ne rugăm, ci pe celelalte, fiind încredinţaţi că ni se vor adăuga şi acestea la celelalte. Caută, dar, pe cele viitoare şi vei primi şi pe cele de acum! Nu căuta pe cele văzute şi le vei dobândi negreşit! Este nevrednic de tine să te apropii de Stăpân cu nişte cereri ca acestea! Te faci de râs pe tine însuţi de-ţi cheltuieşti toată râvna cu dorul de cele trecătoare, când eşti dator ca toată râvna şi grija ta să-ţi fie pentru bunătăţile cele nespuse.” Creştinul trebuie să aibă ca singurul centru spre care se îndreaptă atenţia sa, aşa cum înţelege Sfântul Ioan Gură de Aur cuvintele Domnului, Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Atunci Domnul poate să adauge la această luptă pentru Împărăţie anumite binecuvântări ale acestei lumi; însă acele binecuvântări nu sunt decât înflorirea sprijinului Lui dumnezeiesc pentru lupta cea veşnică. O viaţă trăită în lupta pentru Împărăţie este una în care Dumnezeu va adăuga luptei lucrurile de trebuinţă câtă vreme suntem în această lume – însă a ne apropia de Dumnezeu pentru a-I cere asemenea lucruri sau a ne orienta minţile şi inimile în jurul lor, chiar ca scopuri secundare sau convergente, înseamnă a ne face „de râs”, irosindu-ne dorinţa cu lucrurile trecătoare ale vieţii acesteia. Asemenea cuvinte ne vădesc ruşinea atâtora dintre comportamentele noastre de azi. Căci nu căutăm numai lucrurile lumii acesteia, ci îngăduim şi viziunii noastre teologice să fie modelată de concentrarea asupra celor ale lumii acesteia. Pe linia aceasta, lucruri ca renunţarea autentică, nevoinţa adevărată, smerirea de sine reală şi jertfa de sine adevărată încetează să „aibă sens”, căci nu se armonizează cu o viziune despre viaţa orientată în primul rând către prezent.
Ca atare, creştinul trebuie să se ridice şi să recâştige dreapta viziune a Împărăţiei şi să-şi orienteze întreaga viaţă spre aceasta. Fiecare gând al nostru, fiecare faptă a noastră trebuie să fie impregnate de viziunea acestei vieţi dumnezeieşti, astfel încât prin această viziune să putem aduce o schimbare în această lume; căci a căuta Împărăţia nu înseamnă a respinge lumea: înseamnă a recâştiga singura orientare care o poate mântui. Dar trebuie să începem prin a recunoaşte, în adâncul fiinţei noastre, adevărata realitate a acestei Împărăţii şi trebuie să începem prin a ne-o aduce în minte adesea – în fiecare clipă – astfel încât vieţile noastre să fie modelate de ea, atrase spre ea şi cu harul lui Dumnezeu, transfigurate treptat întru ea. Trebuie să căutăm să ne trăim vieţile creştine după pilda acelor creştini pomeniţi de scriitorul anonim al Epistolei către Diognet, din secolul I sau al II-lea: „Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. […] Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte, şi în hrană, şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca ne mai văzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie şi orice patrie le e ţară străină. […] Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai Cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu-i cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi; sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi; sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri; sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi.” „Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii”. Aceasta este viaţa cea nepământească a Împărăţiei, care se arată în vieţuirea creştinească autentică. Cel care se încadrează în această descriere entuziastă se concentrează numai la acea Împărăţie veşnică – realitatea care face de nebăgat în seamă faptul de a fi neîncetat străin, de a fi prigonit, de a fi necunoscut, osândit, de a fi pururea în lipsă în această călătorie pământească. Acestea sunt numai lucruri mărunte pentru cei care „locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai Cerului”. Şi, departe de concepţia că Împărăţia ar fi un lucru care leapădă creaţia lui Dumnezeu, ea este ceva care are putere reală de a o transforma. Oameni ca aceştia „sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi”. Creştinii ortodocşi de azi trebuie să recupereze această concentrare. Ea se află în miezul şi în centrul întregii Vieţi în Hristos. Aşa cum tâlcuieşte Sfântul Inochentie al Alaskăi: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în această lume pentru a ne da iarăşi viaţa veşnică pierdută şi fericirea cea adevărată. El a descoperit oamenilor că tot răul din ei stă în păcat şi că nimeni nu poate, prin osteneala sa, să biruiască răul dinlăuntru şi să dobândească părtăşia cu Dumnezeu. Păcatul, însămânţat în firea noastră de la cădere, stă între noi şi Dumnezeu ca un zid înalt. Dacă Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi pogorât la noi prin mila Lui pentru noi, n-ar fi luat asupra-Şi firea noastră omenească şi n-ar fi biruit păcatul prin moartea Sa, tot neamul omenesc ar fi pierit pe veci! Acum, mulţumită Lui, cei care vor să se curăţească de rău pot să facă aceasta şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să dobândească fericirea veşnică în Împărăţia Cerurilor.”
(din: Arhim. Irineu, Începutul unei vieţi în rugăciune, Editura Sophia, 2014)
Sinodiconul Ortodoxiei - o pravilă uitată a Sfintei Tradiţii, rânduită pentru Duminica Ortodoxiei
Synodikonul originar al Icoanelor (843) Datori suntem lui Dumnezeu ca o dată pe an să-I aducem mulţumire în acea zi când am redobândit Biserica lui Dumnezeu, s-au dovedit dogmele adevăratei credinţe şi s-au aruncat hulele răutăţii. Urmând ziselor prooroceşti, învăţăturilor apostolice şi întemeindu-ne pe cele din Evanghelii, ne adunăm în această zi de prăznuire. Căci Isaia spune că ostroavele vor fi supuse lui Dumnezeu înţelegând prin ostroave Bisericile neamurilor, prin Biserici nu măreţele lăcaşuri bisericeşti, ci plinătatea celor ce cu credinţă şi evlavie se roagă în ele ci laude şi cântări. Apostolul îndeamnă la acelaşi lucru – când ne porunceşte să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii, şi spunând că dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă - să ne înnoim. Apoi sunt cuvintele Domnului, care trebuiesc luate profetic: Şi era atunci la Ierusalim, a spus El sărbătoarea înnoirii templului şi era iarnă. Prin iarnă se înţelege fie cea duhovnicească (iarna), potrivit căreia neamul jidovesc ridică vârtejuri de sete de sânge şi turbare împotriva Mântuitorului nostru, fie ceea ce tulbură simţurile trupeşti când se schimbă vremea şi se face ger, căci era o iarnă cu noi – una îndelungată şi grea, şi nu numai un anotimp trecător – ci una de mare răutate, răspândind sălbăticie, dar acum a înmugurit nouă întâiul anotimp, primăvara darurilor lui Dumnezeu, în care ne-am adunat împreună să aducem jertfă de laudă lui Dumnezeu, roada faptelor bune sau cum spune mai bine psalmul: vara şi primăvara Tu le-ai zidit. Adu-ţi aminte de aceasta. Pentru vrăjmaşii care îl ocărăsc pe Domnul şi în cele din urmă defăimează sfânta Lui slăvire în Sfintele icoane, înălţându-se cu semeţie în hulele lor: Domnul minunilor îi va zdrobi şi va prăvăli la pământ îndrăzneala lor.
El nu trece cu vederea glasul celor ce-I strigă: Adu-Ţi aminte, Doamne de ocara robilor Tăi pe care o port în sânul meu, de la multe neamuri. Adu-Ţi aminte, Doamne, de ocara cu care m-au ocărât vrăjmaşii Tăi, cu care au ocărât paşii unsului Tău. Căci “unsul” înseamnă cei ce au fost mântuiţi prin moartea Sa şi au crezut în El, prin propovăduirea cuvântului şi prin închipuirea în icoane. Pentru că în acest fel marea lucrare a iconomiei Sale, împlinită prin Cruce şi patimile îndurate şi minunile pe care le-a lucrat atât înainte cât şi după Cruce, este făcută cunoscută celor ce s-au mântuit. Iar pilda patimilor Sale trece la apostoli şi apoi la mucenici, şi coboară prin ei, la mărturisitori şi asceţi. Aceasta este ocara, cu care vrăjmaşii Domnului m-au ocărât, cu care au ocărât paşii unsului Său, pe care o are în vedere Dumnezeul nostru. Inima Sa este plină de mângâiere şi El este înduplecat de rugăciunile Maicii Sale şi ale apostolilor şi tuturor sfinţilor. Căci şi ei împărtăşesc ocările ce I s-au adus şi cu El împreună s-au batjocorit şi în icoane, aşa încât în felul în care au împărtăşit cu El pătimirile cărnii, în acelaşi fel au împărtăşit cu El şi necinstirea icoanelor. Dumnezeu a lămurit în cele din urmă voia Sa de acum şi a făcut încă o dată ceea ce a îndeplinit mai înainte. Căci mai înainte, după ce au trecut mulţi ani când Sfintele icoane au suferit defăimare şi ruşine. El şi-a recăpătat închinarea. Acum, pentru a doua oară, după o scurtă vreme de treizeci de ani de răutate, El a redat sufletelor noastre nevrednice slobozirea din defăimare, mântuirea celor ce pătimesc, a reînnoit mărturisirea evlaviei, a întărit cinstirea icoanelor şi praznicul ce aduce toate aceste daruri mântuitoare. Căci în icoane, noi contemplăm patimile învăţătorului pentru mântuirea noastră, Crucea, mormântul, porţile şi încuietorile iadului, luptele mucenicilor, cununile lor, mântuirea însăşi, pe care Judecătorul luptei şi Dătătorul de premii şi de cununi a dat-o în mijlocul pământului. Astăzi prăznuim această sfântă zi şi bucurându-ne împreună în psalmi şi cântări aducem rugăciuni şi ectenii. Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni! Căci Tu îi ruşinezi pe cei ce nu Te slăvesc şi pe cei ce îndrăznesc cu semeţie să lupte împotriva icoanei Tale îi faci fricoşi şi îi pui pe goană. Dar aici este mulţumirea către Dumnezeu şi izbânda strălucită asupra vrăjmaşilor credinţei; şi încă o hotărâre puternică şi amănunţită limpezeşte aceste neînţelegeri şi lupte (ce au avut loc) împotriva iconoclaştilor. Acum când ne sălăşluim în Ierusalimul cel de sus, în locul de odihnă de după trecerea prin pustie, urmându-i lui Moise şi mai mult, supunându-ne dumnezeieştii porunci, aşezăm un stâlp din pietre tari, gata să fie scris, este drept şi cuviincios ca să înscriem în inimile fraţilor binecuvântările ce se cuvin celor ce au păzit Legea şi blestemele pe care şi le-au atras asupra lor nelegiuiţii. De aceea întrun glas zicem: 1. Celor ce mărturisesc întruparea Cuvântului prin cuvinte, cu gura, în inimă şi minte, în scris şi în icoane: Veşnica lor pomenire!
2. Acelora ce cunosc deosebirea după firi ale unuia şi aceluiaşi ipostas al lui Hristos şi îi recunosc însuşiri atât create cât şi necreate, văzute şi nevăzute, ca pătimitor şi nepătimitor, mărginit şi nemărginit; cei ce atribuie naturii dumnezeieşti cele necreate, iar naturii omeneşti celelalte însuşiri, printre care şi mărginirea, şi proclamă aceasta atât în vorbă cât şi în icoane: Veşnica lor pomenire! 3. Acelora care crezând şi mărturisind, propovăduiesc cuvintele Evangheliei în scrieri, în fapte şi în forme, şi adună acestea într-o singură datorie ce cuprinde atât propovăduirea prin cuvinte şi întărire sigură a adevărului prin icoane: Veşnica lor pomenire! 4. Acelora care îşi sfinţesc buzele prin cuvânt şi celor ce se sfinţesc prin auzirea acestor cuvinte, cunoscând şi propovăduind, ca şi ochii celor ce se sfinţesc prin Sfintele icoane, conducând astfel mintea către cunoaşterea de Dumnezeu, ca şi prin bisericile sfinţite, sfintele vase şi alte sfinte comori: Veşnica lor pomenire! 5. Acelora ce cunosc faptul că toiagul şi tablele, chivotul şi candela, năstrapa şi altarul înfăţişau şi prefigurau pe Prea Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului şi de asemenea că aceste lucruri o prefigurau, iar ea nu s-a prefăcut în ele, căci era fecioară şi după naştere a rămas fecioară, şi prin urmare Fecioară trebuie să fie înfăţişată în icoane şi nu preînchipuită în chipuri (tipuri): Veşnica lor pomenire! 6. Acelora ce cunosc, primesc şi cred în vedeniile prooroceşti, cărora însuşi Dumnezeu le-a dat formă şi chip, pe care corul proorocilor le aduc şi le tâlcuiesc; şi care, întăriţi de tradiţia scrisă şi nescrisă a Apostolilor, următori Părinţilor, înfăţişează cele sfinte în icoane şi le cinstesc:Veşnica lor pomenire! 7. Acelora ce-l înţeleg pe Moise, şi spun, fiţi cu luare-aminte la voi înşivă ca în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip, şi cunosc răspunsul potrivit, şi anume că atunci când vedem ceva, vedem cu adevărat, aşa cum ne-a învăţat fiul tunetului, ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, şi pe acestea le mărturisim şi iarăşi, ca şi ceilalţi ucenici ai Cuvântului, am mâncat şi am băut cu El, nu numai înaintea patimilor Sale, ci şi după patimi şi înviere; celor ce se pricep să deosebească poruncile Legii de învăţătura harului şi văd că El este nevăzut în cea dintâi, dar văzut şi pipăit în cea de-a doua, şi prin urmare ca ceea ce a fost văzut şi pipăit trebuie să fie zugrăvit în icoane şi slăvit: Veşnica lor pomenire! Aşa cum au văzut proorocii, cum au învăţat Apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatisit învăţătorii, cum înţelege împreună cu ei lumea locuită [oikumene], cum luminează harul, cum lămureşte adevărul, cum a fost erezia izgonită, cum ne întăreşte înţelepciunea sa proclamăm, cum a adeverit Hristos, tot aşa gândim şi noi, vorbim, propovăduim, îl slăvim pe Hristos ca pe adevăratul Dumnezeu şi pe sfinţii Săi, în cuvinte, în scrieri, în gânduri, în jertfe, în biserici, în icoane, slujind şi prea înălţându-L pe Unul Dumnezeu şi Domn, şi cinstindu-i pe sfinţi din cauza Domnului lor ca pe cei ce sunt aproape de El şi îi slujesc, şi le dăm cinstirea cuvenită. Aceasta este credinţa Apostolilor, aceasta e credinţa părinţilor, aceasta este credinţa ortodocşilor, aceasta este credinţa care a întărit lumea. După acestea să aclamăm frăţeşte şi părinteşte pe vestitorii dreptei credinţe şi cinstiri întru mărirea şi cinstea pentru care au luptat şi să zicem: lui Germanos, Tarasios; Nikephoros, Metodios, ca unor adevăraţi arhierei ai lui Dumnezeu, apărători şi Dascăli ai ortodoxiei, Veşnica lor pomenire.
Aceste binecuvâtări au ajuns până la noi, de la părinţi la fiii ce sunt râvnitori pentru credinţa lor, iar blestemele îi covârşesc pe ucigaşii de părinţi, care dispreţuiesc poruncile Stăpânului. De aceea, noi, în comuniunea evlaviei, le aruncăm obşteşte blestemul pe care şi l-au atras asupra lor. - Acelora ce primesc cu mintea lor iconomia întrupării lui Dumnezeu Cuvântului, dar nu îngăduie ca aceasta să lucreze prin icoane şi prin aceasta par a primi în vorbe mântuirea noastră, dar în adevăr o leapădă: Anatema! - Acelora ce se joacă răutăcios cu cuvântul “nemărginit” şi prin urmare refuză să-L zugrăvească în icoane pe Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Care S-a făcut părtaş sângelui şi trupului nostru, şi prin aceasta s-au arătat a fi nişte rătăciţi: Anatema! - Celor ce recunosc, chiar şi nevrând, vedeniile prooroceşti, dar primesc facerea icoanelor a ceea ce au văzut – O minune! – chiar mai înainte de întruparea Cuvântului, dar spun prosteşte că însăşi firea cea neomenească şi nevăzută a fost văzută de cei ce au contemplat-o sau hotărăsc că acestea se pot înfăţişa ca chipuri, figuri şi forme ale adevărului celor ce le văd, dar nu ar primi faptul că om S-a făcut Cuvântul şi că patimile Sale pentru mântuirea noastră pot fi zugrăvite în icoane: Anatema! - Acelora care îl aud şi-L înţeleg pe Domnul ce zice: Dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, şi celelalte, şi pe Moise zicând, Domnul Dumnezeul nostru va ridica pentru voi din fraţii tăi un Prooroc ca şi mine, şi apoi spun că Proorocul este primit, dar că ei nu vor zugrăvi prin icoane harul Proorocului şi mântuirea pe care acesta a adus-o pentru întreaga lume, chiar dacă El a fost văzut şi a trăit printre bărbaţi şi femei, şi a vindecat suferinţe şi boli cu lucrări puternice de vindecare, şi a fost răstignit, şi îngropat, şi S-a sculat din morţi, şi a făcut şi a suferit toate acestea pentru mântuirea noastră; Acelora care nu primesc că aceste lucrări mântuitoare, împlinite pentru întreaga lume pot fi zărite în icoane şi nici slăvite şi cinstite în ele: Anatema! - Celor ce stăruie în erezia iconoclastă, ce e de fapt apostazie Hristoclastă şi nici nu voiesc să fie duşi la mântuire prin legea lui Moise, nici nu aleg să trăiască evlavios după învăţătura apostolică, şi nici nu sunt convinşi să lepede greşala lor prin pildele şi sfaturile Părinţilor, nici sunt mişcaţi de armonia fiecărei părţi a Bisericii lui Dumnezeu a toată lumea, ci o dată pentru totdeauna s-au supus sorţii jidovilor şi păgânilor [lit: elinilor]; căci de îndată au hulit împotriva Arhetipului, şi nu s-au dat în lături să facă chipul arhetipului identic cu însuşi arhetipul Acestora, deci care au căzut nesăbuit în această greşală şi şi-au astupat urechile la orice cuvânt dumnezeiesc şi învăţătură duhovnicească, şi sunt deja putreziciune şi s-au tăiat pe ei înşişi de la trupul Bisericii: Anatema! - Anastasie, Constantin şi Nichita, cei ce au pornit ereziile isauriene, oameni păcătoşi şi călăuze spre prăpastie: Anatema! - Teodot, Antonie şi Ioan, ce-şi dau răutăţile unul altuia, şi urmaşi mincinoşi ai necredinţei: Anatema! - Pavel care s-a întors la Saul şi Teodor numit Gastes şi Ştefan Molutes, ca şi Teodor Criteanul, şi Louloudie leulx şi oricine este asemenea lor în necredinţă, în orice stare a clerului sau altă cinste sau stare s-ar afla; tuturor acestora ce stăruie în necredinţa lor:Anatema! Tuturor ereticilor: Anatema! - Acelora ce folosesc spusele dumnezeieştii Scripturi ce sunt împotriva idolilor la cinstitele icoane ale lui Hristos Dumnezeul nostru şi sfinţilor Săi: Anatema! - Acelora ce împărtăşesc părerea celor ce batjocoresc şi necinstesc Sfintele icoane: Anatema! - Acelora ce spun că creştinii fac din icoane zei: Anatema! - Acelora ce spun că altul decât Hristos Dumnezeul nostru ne-a izbăvit de rătăcirea idolească: Anatema!
- Acelora ce îndrăznesc să spună că Biserica Sobornicească a primit idoli şi astfel întinează toată taina şi batjocoresc credinţa creştinilor:Anatema! - Gerontios, originar din Lampe, care a împroşcat veninul ereziei lui în Creta şi s-a numit pe sine Unsul, spre răsturnarea, vai, a Iconomiei mântuitoare a lui Hristos, dimpreună cu dogmele şi scrierile sale perverse şi cu cei ce cugetă la fel cu acesta, să fie Anatema! - Cei ce întreprind în genere a introduce oarecare investigare nouă în ce priveşte negrăita Iconomie în trup a Mântuitorului şi Dumnezeului nostru, şi a examina în ce mod însuşi Cuvântul lui Dumnezeu s-a unit cu frământătura omenească şi potrivit cărui principiu a îndumnezeit trupul asumat, încercând să jongleze logomahic (împotriva cuvântului) cu termeni dialectici ca „prin fire” (kata physin) sau „prin adopţiune” (kata thesin) în privinţa noutăţii celei mai presus de fire (hyper physin) a (unirii) celor două firi ale Dumnezeu-Omului, să fie Anatema! - Cei ce se proclamă pe ei înşişi drept-cinstitori, dar introduc fără ruşine sau mai degrabă fără evlavie în Biserica ortodoxă şi sobornicească neevlavioasele dogme ale elinilor şi orientalilor (indienilor) referitoare la sufletele omeneşti, la cer, la pământ şi la celelalte creaturi, să fie Anatema! - Cei ce prea cinstesc pretinsa şi „nebuna înţelepciune” (I Cor. 3, 19) a filozofilor celor din afară şi urmează celor ce o profesează (pe aceasta), admiţând (astfel) metempsihozele sufletelor oamenilor (adică reîncarnarea) sau că şi acestea pier în mod similar cu cele ale vieţuitoarelor neraţionale şi se întorc în nefiinţă, respingând de aici Învierea, Judecata şi răsplătirea finală a celor făcute în viaţă, să fie Anatema! - Cei ce dogmatizează că materia şi Ideile sunt fără de început (eterne) sau împreună fără de început (coeterne) cu Ziditorul a toate Dumnezeu, şi că cerul şi pământul şi celelalte creaturi sunt veşnice şi fără de început, dăinuind pururea nemodificate şi care se împotrivesc (astfel) Celui ce a zis: „cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Mt. 24, 35), glăsuind cele deşarte şi pământeşti şi atrăgând astfel blestemul dumnezeiesc asupra capetelor lor, să fie Anatema! - Cei ce zic că înţelepţii elinilor, cei dintâi ereziarhi şi care au fost deja zvârliţi anatemei de cele şapte sfinte Sinoade Ecumenice şi de toţi Părinţii care au strălucit în Ortodoxie, ca unii (ce sunt) străini de Biserica sobornicească, deci cei care zic că aceştia, pentru bogăţia stricată şi necurată din scrierile lor, sunt cu mult mai buni şi acum şi la judecata ce va să fie, decât bărbaţii cei binecinstitori şi ortodocşi, dar care au putut greşi pentru patima şi neştiinţa omenească, să fie Anatema! - Cei ce nu primesc cu credinţă curată şi simplă, din toată inima şi din tot sufletul, minunile extraordinare ale Mântuitorului şi Dumnezeului nostru şi ale Stăpânei noastre care L-a născut fără prihană şi ale celorlalţi Sfinţi, ci încearcă să le defăimeze prin demonstraţii şi raţionamente sofistice drept (lucruri) imposibile sau să le răstălmăcească după cum li se pare lor şi să le potrivească după părerea lor, să fie Anatema! - Cei ce împreună cu alte plăsmuiri mitice schimbă de la ei înşişi şi doctrina noastră despre creaţie, admiţând ca adevărate Ideile platonice şi zicând că materia de sine subzistentă îşi primeşte formele sale de la (aceste) Idei, defăimând astfel deschis libertatea Ziditorului, Care a dus toate dintru nefiinţă la fiinţă şi în calitate de Făcător, a fixat tuturor cu libertate suverană un început şi un sfârşit, să fie Anatema! - Cei ce zic că la învierea cea de pe urmă şi de obşte oamenii vor învia şi vor fi judecaţi cu alte trupuri şi nu cu cele cu care au vieţuit în această viaţă, întrucât acestea se corup şi pier, şi flecăresc lucruri deşarte şi zadarnice, în vreme ce însuşi Hristos Dumnezeul nostru şi ucenicii Lui, învăţătorii noştri, ne-au învăţat că oamenii cu trupurile cu care au vieţuit în această viaţă cu acestea vor fi şi judecaţi, şi încă şi marele Apostol Pavel a învăţat în mod expres adevărul pe larg şi cu exemple în
cuvântul lui despre înviere (I Cor. 15, 12-55) dovedind pe cei ce cugetă astfel a fi fără de minte; aşadar, cei ce se împotrivesc acestor dogme şi doctrine, să fie Anatema! - Cei ce admit şi predau vorbele elenice cele deşarte, adică cum că ar fi o preexistenţă a sufletelor, că nu toate s-au făcut şi adus din nefiinţă, că ar exista un sfârşit al pedepsei sau o restabilire a creaţiei şi a lucrurilor omeneşti, şi de aici înţeleg Împărăţia Cerurilor ca ceva destructibil şi trecător, în vreme ce însuşi Hristos Dumnezeul nostru ne-a învăţat că ea este veşnică şi indestructibilă, şi din întreaga Scriptură veche şi nouă am primit aceea ca pedeapsă (finală) va fi nesfârşită şi împărăţia veşnică; aşadar, cei care se pierd pe ei înşişi cu asemenea cuvinte şi se fac şi altora pricină de osândă, să fie Anatema! - Dogmele şi doctrinele elenice şi heterodoxe sau potrivnice credinţei celei soborniceşti şi neprihănite a ortodocşilor introduse împotriva credinţei creştine şi ortodoxe de Ioan Italos şi de acei dintre ucenicii lui care iau parte la pierzania lui, să fie Anatema! - Toate cele dogmatizate fără evlavie de monahul Nil ca şi cei ce au părtăşie cu ele, să fie Anatema! - Tezele găsite străine de dogmele cele drepte ale Bisericii în cele două tratate scrise de Eustratios, fostul mitropolit al Niceei, împotriva armenilor şi care au fost anatematizate: - Cei ce introduc cu privire la negrăita Iconomie în trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos anumite rostiri deşarte şi zic sau cugetă că umanitatea lui Hristos se închină (proskynein) Dumnezeirii celei neapropiate ca un rob (doulikos) şi posedă condiţia veşnică de rob (douleian aidion) ca o calitate fiinţială (ousiode) şi cu neputinţă de pierdut, să fie Anatema! - Cei ce nu întrebuinţează cu toata evlavia distincţia ca pură operaţie intelectuală (te kat’epinoian diairesei) cu scopul de a evidenţia doar alteritatea celor două firi ce concurg în mod negrăit în Hristos şi sunt unite în El în mod neamestecat şi nedespărţit, ci abuzează de o astfel de distincţie şi zic că umanitatea asumată este altceva nu numai prin fire ci şi prin cinstire, şi că ea adoră (latreuei) pe Dumnezeu şi îi aduce o slujire de rob, oferindu-i cinstea cuvenită ca pe un lucru datorat, la fel ca „duhurile slujitoare” (Evr. l, 14) ce slujesc şi cinstesc pe Dumnezeu ca nişte robi, şi care învaţă că doar firea asumată este propriu-zis Arhiereul cel mare şi nu însuşi (ipostasul) Cuvântul lui Dumnezeu întrucât s-a făcut om, ca unii care prin asemenea lucruri îndrăznesc să împartă ipostatic pe Unul Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, să fie Anatema! - Cele introduse şi răspândite prin viu grai de Mihail, fostul dascăl, protecdic şi maistor al retorilor şi de Nikephoros Basilakes, dascăl al Epistolelor, diacon al Marii Biserici a lui Dumnezeu din Constantinopol, care au fost urmate şi de Eustathios mitropolitul Dyrrachionului şi care au fost susţinute în scris mai cu seamă de Soterichos, diacon al aceleiaşi Biserici, patriarh ales al marelui oraş al lui Dumnezeu Antiohia, cel numit şi Panteugenos, şi celelalte lucruri introduse şi publicate în scris de acelaşi Soterichos, şi care au fost anatematizate şi respinse mai târziu chiar de ei înşişi, şi pe care le-a dezavuat şi azvârlit anatemei Sfântului Sinod reunit din porunca lui Manuel. Marele împărat ortodox, porfirogenet şi autocrator al Romeilor, Comnenul: - Cei ce zic că jertfa cinstitului Trup şi Sânge din vremea Patimii lumii – spre – mântuire a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, jertfa oferită de El pentru a noastră mântuire în calitatea Lui de Arhiereu lucrând pentru noi potrivit umanităţii sale – întrucât potrivit marelui în teologie Grigorie, însuşi este şi sacrificator şi victimă - (Fiul) a oferit-o lui Dumnezeu Tatăl, dar nu a primit-o ca Dumnezeu împreună cu Tatăl nici Cel Unul Născut, nici Duhul Sfânt, întrucât prin aceasta exclud pe însuşi Dumnezeu Cuvântul şi pe Duhul Mângâietorul, Cel de o fiinţă şi o cinstire cu El, de la cinstirea şi egalitatea cuvenită Lor ca Dumnezeu, să fie Anatema!
- Cei ce nu admit ca jertfă adusă în fiecare zi de către cei ce au primit de la Hristos puterea ierurgică (sacramentală) a celebrării dumnezeieştilor taine este oferită (întregii) Sfintei Treimi, ca unii ce contrazic pe sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi Vasile şi Ioan Hrisostom cu care împreună glăsuire (toţi) ceilalţi cu Dumnezeu purtători Părinţi ai noştri în cuvintele şi scrierile lor, să fie Anatema! - Cei ce aud pe Mântuitorul zicând despre celebrarea sacramentală (hierourgia) dumnezeieştilor taine de El însuşi predată: „Aceasta să faceţi ca anamneză (pomenire) a Mea” (Le. 22, 19), dar nu înţeleg corect termenul „anamneză”, ci îndrăznesc a zice că jertfa adusă zilnic de cei ce celebrează dumnezeieştile taine după cum a predat Mântuitorul nostru şi Stăpânul tuturor, înnoieşte jertfa propriului Lui Trup şi Sânge adusă pe cinstita Cruce spre obşteasca răscumpărare şi împăcare a firii omeneşti doar la modul imaginativ şi iconic (phantastikos kai eikonikos), şi de aici introduc şi (ideea) că aceasta ar fi o altă jertfă decât cea săvârşită de Mântuitorul la început (pe Golgota), ca unii ce desenează misterul înfricoşătoarei şi dumnezeieştii celebrări prin care primim arvuna vieţii celei ce va să vină, şi aceasta în vreme ce dumnezeiescul şi prea înţeleptul nostru Părinte Ioan Hrisostom, în multe exegeze ale sale la cuvintele marelui Pavel, evidenţiază limpede identitatea jertfei (tes thysias to aparallakton) şi zice clar că este una şi aceeaşi (ten auten einai), să fie Anatema! - Cei ce născocesc şi introduc distanţe temporale (chronikas diastaseis) în împăcarea firii omeneşti cu dumnezeiasca şi fericita fire a Treimii celei de viaţă începătoare şi prea neprihănite, şi stabilesc ca dogmă aceea că, mai întâi am fost împăcaţi cu Cuvântul cel Unul Născut prin asumarea (umanităţii) şi mai apoi cu Dumnezeu Tatăl prin mântuitoarea patimă a Domnului Hristos, împărţind astfel cele neîmpărţite, în vreme ce dumnezeieştii şi fericiţii Părinţi învaţă că Cel Unul Născut ne-a împăcat cu Sine iar prin Sine cu Dumnezeu Tatăl, şi prin urmare şi cu Prea Sfântul de viaţă făcătorul Duh, prin totalitatea misterului Iconomiei Sale, ca unii ce sunt născocitori de iscodiri noi şi străine, să fie Anatema! Cele scrise şi predate odinioară de sfinţii şi de Dumnezeu purtători Părinţi şi vestitori ai adevărului şi Dascăli ai sfintei lui Dumnezeu Bisericii, iar acum din iniţiativă de Dumnezeu mişcată şi din purtarea de grijă de Dumnezeu socotită a de Dumnezeu încununatului, prea puternicului, de Dumnezeu înţelepţitului, ortodoxului, biruitorului, sfinţitului nostru mare împărat, porfirogenet şi autocrator kyr Manuel Comnenul, clarificate şi definite de sfântul şi dumnezeiescul Sinod, reunit din porunca sa şi orânduite a fi proclamate în această cinstită zi: - Cei ce nu înţeleg corect cuvintele sfinţilor Dascăli ai Bisericii lui Dumnezeu şi încearcă să răstălmăcească şi să întoarcă (înţelesul) celor zise în acestea limpede şi lămurit prin harul Sfântului Duh, să fie Anatema! - Celor ce primesc aceea că cuvântul lui Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru: „Tatăl Meu este mai mare decât Mine” (In.14, 28), a fost zis, între alte interpretări ale Sfinţilor Părinţi şi cu referire la umanitatea Sa după care a şi pătimit, aşa după cum vestesc expres Sfinţii Părinţi în multe din de Dumnezeu inspiratele lor scrieri, şi mai zic că Acelaşi Hristos a pătimit după trupul Lui, Veşnica lor pomenire! - Cei ce cugetă şi zic că îndumnezeirea firii asumate a constat dintr-o transformare a firii omeneşti în dumnezeire şi care nu înţeleg că din însăşi virtutea unirii trupul Domnului participă la demnitatea şi maiestatea divină, este închinat cu o unică închinare în Dumnezeu Cuvântul care şi L-a asumat, şi este de aceeaşi cinste, de aceeaşi slavă, de viaţă făcător, de acelaşi renume, de acelaşi scaun cu Dumnezeu Tatăl şi Prea Sfântul Duh, fără a deveni însă cu toate acestea de o fiinţă cu Dumnezeu încât să iasă din proprietăţile sale naturale de creat, circumscris şi din celelalte proprietăţi
contemplate în firea omenească a lui Hristos şi să se transforme astfel în fiinţa dumnezeirii, pentru că din aceasta s-ar putea trage concluzia sau că Înomenirea şi Patimile Domnului au avut loc doar în aparenţă şi nu în realitate sau că a pătimit însăşi Dumnezeirea celui Unul Născut, să fie Anatema! - Celor ce zic că trupul Domnului cel prea înălţat şi ridicat mai presus de toată cinstea – ca unul care în virtutea unirii supreme în mod neschimbat, nealterat, neamestecat şi nemutat, a devenit, din pricina unirii ipostatice, egal cu Dumnezeu (homoteos), rămânând pururea neseparat şi indisociabil de Dumnezeu Cuvântul Care L-a asumat - este cinstit cu acelaşi renume cu El şi închinat cu o unică închinare, fiind aşezat pe tronurile împărăteşti şi dumnezeieşti de-a dreapta Tatălui ca unul îmbogăţit cu măririle Dumnezeirii, dar cu păstrarea (necontenită) a proprietăţilor firii, Veşnica lor pomenire! - Cei ce resping zicerile Sfinţilor Părinţi şi anume cele proferate întru apărarea dogmelor celor drepte ale Bisericii lui Dumnezeu de către Atanasie, Chiril, Ambrozie, de Dumnezeu grăitorul prea sfântul papă al Romei celei vechi Leon şi de ceilalţi (toţi), şi nu vor să primească (întocmai) actele Sinoadelor Ecumenice al IV-lea şi al VI-lea, să fie Anatema! Anatematismele alcătuite la câţiva ani după cele sancţionate şi dogmatizate referitor la „Tatăl Meu este mai mare decât Mine” (In.14, 28), contra celor ce se împotrivesc şi contrazic fără ştiinţă şi fără evlavie acestea (şi cu care conglăsuia pe atunci şi fostul Mitropolit al Kerkyrei, Constantin, nepot al arhiepiscopului Bulgariei, care însă şi el după mai mulţi ani a fost reprimit în Biserică, după ce s-a lepădat de unii ca aceia şi s-a alăturat celor drept cugetători anatematizând cele dogmatizate şi grăite de el odinioară cu răutate şi fără evlavie): - Cei ce nu primesc cuvântul adevăratului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. „Tatăl Meu este mai mare decât Mine”, după diferitele moduri în care l-au explicat Sfinţii Părinţi – unii zicând că aceasta s-a zis după dumnezeirea (Lui) cu referire la aspectul cauzat al naşterii Sale din Tatăl, alţii că după proprietăţile naturale ale trupului celui asumat de El şi enipostaziat în dumnezeirea Lui, adică cu referire la (însuşirile acestuia de) creat, circumscris, muritor şi celelalte afecte naturale şi ireproşabile din pricina cărora Domnul putea zice că Tatăl este mai mare decât El însuşi - şi zic că acest cuvânt trebuie înţeles (ca fiind valabil) doar atunci când, prin pura gândire, trupul (lui Hristos) este cugetat separat de Dumnezeire, ca şi cum n-ar fi unit cu ea, şi care nu iau aici distincţia pur intelectuală, aşa cum a fost ea întrebuinţată de Sfinţii Părinţi, adică (ca valabilă doar) atunci când e vorba de condiţia Lui de rob şi de neştiinţa Lui (umană) – întrucât (Părinţii) nu sufereau că trupul egal şi de o cinstire cu Dumnezeu al lui Hristos să fie necinstit prin astfel de expresii – ci zic că şi proprietăţile naturale care aparţin în mod real trupului Domnului celui enipostaziat în Dumnezeirea Sa şi rămânând (pururea) nedespărţit de ea, trebuie luate după unire ca valabile doar prin simplă gândire, ca unii ce dogmatizează despre cele nesubsistente şi mincinoase acelaşi lucru ca şi despre cele subsistente şi adevărate, să fie Anatema! - Cele zise cu răutate şi fără evlavie de fostul mitropolit al Kerkyrei, Constantin, nepotul arhiepiscopului Bulgariei şi anatematizate apoi de el, să fie Anatema! - Toţi care cugetă astfel de lucrări, să fie Anatema! - Fostul mitropolit al Kerkyrei, Constantin, nepotul arhiepiscopului Bulgariei, care dogmatizează cu răutate şi lipsă de evlavie (sau: Cei ce dogmatizează cu răutate şi lipsă de evlavie) despre cuvântul adevăratului Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Tatăl Meu este mai mare decât Mine” şi nu cugetă nici nu zic(e) că acesta este luat de Sfinţii şi de Dumnezeu purtători Părinţi în mai multe înţelesuri evlavioase, între altele (înţelegându-l) cu referire la trupul cel asumat de Fiul Cel Unul Născut al lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoarea, şi enipostaziat în Dumnezeirea Lui, fără amestecare, având păstrate şi după unirea nedespărţită însuşirile proprii cu
referire la care Domnul a numit pe Tatăl mai mare decât Sine şi rămânând în acelaşi timp împreunăînchinat şi împreună-mărit întru o singură închinare ca unul egal cu Dumnezeu (homotheos) şi de aceeaşi cinstire cu Tatăl şi Prea Sfântul Duh; şi care susţin(e) dimpotrivă că nu se cade a înţelege acest cuvânt (ca valabil) atunci când Domnul este conceput ca ipostas unic având cele două firi unite, ci doar atunci când, prin gândire, trupul Lui este considerat separat de Dumnezeire şi socotit în mod abstract ca al oricărui om şi aceasta în vreme ce marele în teologie (Ioan) Damaschin învaţă că distincţia pur intelectuală se aplică atunci când despre trupul lui Hristos se zice ceva ce nu constituie o proprietate naturală a Lui, doar spre a indica condiţia Lui de rob sau neştiinţa Lui (umană) şi care nu vrea (vor) deci să urmeze sfintelor Sinoade Ecumenice al IV-lea şi al VI-lea, care au dogmatizat în mod corect şi evlavios despre cele două firi unite în mod neamestecat în Hristos, şi au învăţat Biserica lui Hristos dreapta credinţă (ortodoxia), ca unul (unii) ce a (au) alunecat astfel în diferite erezii, să fie Anatema! - Toţi cei ce cugetă în acord cu Constantin, nepotul arhiepiscopului Bulgariei şi sunt afectaţi şi întristaţi pentru depunerea lui, dar nu atât din iubire compătimitoare, ci pentru că sunt împreună înşelaţi prin impietatea lui, să fie Anatema! - Prea ignorantul pseudomonah şi în deşert luptător Ioan Eirenikos şi scrierile alcătuite de el împotriva dreptei credinţe şi (toţi) cei ce-l îmbrăţişează pe acesta şi sunt de părere şi zic că nu cu referire la umanitatea enipostaziată în Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos şi unită cu Dumnezeirea lui la mod inseparabil, nedespărţit şi neamestecat, a zis El, ca om desăvârşit, cuvântul din sfintele lui Evanghelii: „Tatăl Meu este mai mare decât Mine”, ci aceasta s-a zis de către El potrivit umanităţii Lui atunci când aceasta este considerată prin gândire ca dezbrăcată şi cu totul separată de dumnezeirea Lui, ca şi cum n-ar fi unită cu ea şi fiind luată exact ca şi firea noastră (umană) comună, să fie Anatema! - Cei ce cugetă şi zic că strălucirea (ce s-a făcut) din Domnul la dumnezeiasca Lui Schimbare la Faţă este, când o lumină oarecare, arătare fără consistenţă, creatură şi fantasmă ce a strălucit doar pentru scurtă vreme stingându-se apoi într-o clipită, când însăşi fiinţa lui Dumnezeu, ca unii care, aderând la aceste contradictorii şi imposibile susţineri, se arată nebuni de nebunia lui Arie, care tăia pe Unul Dumnezeu şi unica Dumnezeire în creată şi necreată, şi se pun de acord cu nelegiuita împietate a masalienilor, care zic că fiinţa dumnezeiască e vizibilă şi nu mărturisesc, potrivit celor teologhisite cu dumnezeiasca insuflare de Sfinţi şi cu modul evlavios de a cugeta al Bisericii, că aceea prea dumnezeiasca lumină nu este nici creatură, nici fiinţa lui Dumnezeu, ci har, strălucire şi energie naturală necreată, emanând pururea şi fără separaţie din însăşi fiinţa dumnezeiască, să fie Anatema! - Toţi ereticii să fie Anatema! - Sinedriul, cel ce s-a aprins cu mânie împotriva cinstitelor icoane, să fie Anatema! - Cei ce iau zicerile dumnezeieştii Scripturi împotriva idolilor ca zise pentru cinstitele icoane ale lui Hristos Dumnezeul nostru şi ale Sfinţilor Lui, să fie Anatema! - Cei ce sunt în comuniune cu bună ştiinţă cu cei ce ocărăsc şi necinstesc Sfintele icoane, să fie Anatema! - Cei ce zic că creştinii se apropie de icoane ca de nişte zei să fie Anatema! - Cei ce zic că un altul, afară de Hristos Dumnezeul nostru, ne-a slobozit din rătăcirea idolatră, să fie Anatema! - Cei ce cutează să zică că (prin icoane) Biserica sobornicească a acceptat idoli, ca unii ce răstoarnă taina (întrupării) şi astfel însăşi credinţa creştină, să fie Anatema! - Dacă cineva ia apărarea unui adept al ereziei detractorilor creştinilor, fie el în viaţă, fie mort în aceasta, să fie Anatema!
- Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos celui circumscris în icoană după umanitate, să fie Anatema! - Încă şi cei ce cugetă şi zic că Dumnezeu nu are nici o energie naturală ci numai fiinţă şi socotesc că fiinţa dumnezeiască şi energia (lucrarea) dumnezeiască sunt identice şi absolut indistincte, şi gândesc că nu există nici o diferenţă între ele cu privire la ceva, ci aceeaşi realitate se zice la ei când fiinţă, când lucrare, ca unii ce suprimă fără judecată însăşi fiinţa dumnezeiască împingând-o în nefiinţă – căci dascălii Bisericii vorbesc în termeni precişi că numai nefiinţa este lipsită de energie şi care mai sunt bolnavi şi de cele ale lui Sabelie, cutezând a înnoi acum cu privire la fiinţa şi lucrarea dumnezeiască vechea contradicţie, confuzie şi amestecare a aceluia în ce priveşte cele trei ipostase ale Dumnezeirii, fuzionându-le în mod asemănător şi pe acestea (adică fiinţa şi lucrarea) în mod neevlavios şi nu mărturisesc, potrivit celor teologisite cu dumnezeiasca insuflare de Sfinţi şi cu modul evlavios de a cugeta al Bisericii, că în Dumnezeu există atât fiinţa cât şi energia naturală a acesteia, după cum au limpezit cei mai mulţi dintre sfinţi, dar în mod lămurit mai cu seamă cei de la sfântul al VI-lea Sinod Ecumenic, care s-a întrunit în întregime în chestiunea referitoare la cele două energii şi voinţi, dumnezeiască şi omenească, ale lui Hristos, şi care nici nu vor să înţeleagă că aşa cum între fiinţa şi energia dumnezeiască există o unire neamestecată, tot aşa există între ele şi o diferenţă în unele privinţe, dar care nu crează între ele interval sau distanţă, mai cu seamă în ce priveşte însuşirile de cauză şi cauzat, neparticipabil şi participabil, primele revenind fiinţei iar cele de al doilea energiei; deci, unii care proferează în mod neevlavios unele ca acestea, să fie Anatema! - Încă şi cei ce cugetă şi zic că toată puterea şi energia triipostaticei Dumnezeiri este creată, ca unii care de aici ne silesc să credem că este creată însăşi fiinţa dumnezeiască – căci energia creată, potrivit Sfinţilor, va vădi drept creată şi firea (din care emană) iar energia necreată va caracteriza fiinţa necreată - şi de aici sunt în primejdie de a cădea cu totul în ateism, ca unii ce atribuie credinţei celei curate şi ireproşabile a creştinilor mitologia elenică şi adorarea creaturilor, şi nu mărturisesc, potrivit celei teologhisite cu dumnezeiasca insuflare şi cu modul evlavios de a cugeta al Bisericii, ca toată puterea şi energia naturală a Dumnezeirii celei triipostatice este necreată, să fie Anatema! - Încă şi cei ce cugetă şi zic că prin această (distincţie) se face o anumită compoziţie în Dumnezeu şi nu cred învăţăturii Sfinţilor care învaţă că de la cele ale firii nu se face în fire nici o compoziţie, şi deci ne defăimează nu numai pe noi ci şi pe toţi Sfinţii care învaţă în termeni precişi şi multe rânduri simplitatea şi necompoziţia în Dumnezeu, cât şi diferenţa fiinţei şi energiei dumnezeieşti, şi că această diferenţă nu deteriorează cu nimic şi de fel simplitatea dumnezeiască – căci n-ar fi putut întreprinde (Părinţii) a teologhisi astfel împotriva lor înşişi - deci, cei ce grăiesc aceste lucruri deşarte şi nu mărturisesc potrivit celor teologhisite cu dumnezeiasca insuflare de Sfinţi şi cu modul evlavios de a cugeta al Bisericii, ca dimpreună cu această diferenţă vrednică de cele divine se conservă în mod frumos şi simplitatea divină, să fie Anatema! - Încă şi cei ce cugetă şi zic că numele „dumnezeire” se zice numai pentru fiinţa dumnezeiască şi nu mărturisesc potrivit celor teologhisite cu dumnezeiasca insuflare de Sfinţi şi cu modul evlavios de a cugeta al Bisericii, că acesta se atribuie nu mai puţin şi energiei dumnezeieşti, şi astfel, când cineva zice „Dumnezeire”, el cinsteşte în multe feluri unica Dumnezeire a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, atât fiinţa cât şi energia lor, precum ne-au învăţat dumnezeieştii noştri iniţiatori în sfintele taine, să fie Anatema! - Încă şi cei ce cugetă şi zic că fiinţa dumnezeiască este participabilă, ca unii ce nu se ruşinează a introduce în Biserica noastră nelegiuita neevlavie a masalienilor care au fost bolnavi de această părere în vechime, şi nu mărturisesc potrivit celor teologhisite cu dumnezeiasca insuflare de Sfinţi şi
cu modul evlavios de a cugeta al Bisericii, că fiinţa dumnezeiască este absolut incomprehensibilă şi neparticipabilă, dar harul şi energia dumnezeiască sunt participabile, să fie Anatema! - Toate neevlavioasele lor tratate şi înscrieri, să fie Anatema! - Lui Andronic paleologul, slăvitul şi fericitul nostru împărat, care a reunit primul Sinod (iulie 1341) împotriva lui Varlaam, prezidând în mod nobil Biserica lui Hristos şi acel sfânt Sinod prin fapte, cuvinte şi admirabile discursuri pronunţate cu propria sa gură, întărind dogmele evanghelice şi apostolice, şi depunând şi dezvăluind public pe mai sus zisul Varlaam dimpreună cu ereziile şi scrierile lui şi cu glasurile lui deşarte împotriva credinţei noastre, ca unuia care în mijlocul acestor sfinte lupte şi isprăvi pentru dreapta credinţă a schimbat (la numai câteva zile mai apoi) în mod fericit viaţa aceasta trecând la viaţa cea bună şi fericită, Veşnica lui pomenire! - Lui Grigorie, preasfinţitul mitropolit al Tesalonicului, care în Sinodul cel din Marea Biserică a depus pe Varlaam şi Akindynos, conducătorii şi născocitorii noilor erezii, împreună cu perversa asociaţie din jurul lor, care au cutezat să numească creatură energia şi puterea naturală şi inseparabilă a lui Dumnezeu, şi simplu-zis toate proprietăţile naturale ale Sfintei Treimi, ca şi lumina neapropiată care a strălucit din Hristos pe munte, întreprinzând să introducă cu răutate în Biserica lui Hristos o dumnezeire creată. Ideile platonice şi acele mituri elenice; care a luptat cu înţelepciune şi curaj pentru Biserica obştească a lui Hristos şi pentru dogmele cele adevărate şi infailibile ale ei despre Dumnezeire în scrieri, în discursuri şi în discuţii proclamând neîncetat o unică Dumnezeire şi un Dumnezeu triipostatic, cu energie şi voinţă, atotputernic şi necreat întru toate cele ale sale, potrivit Dumnezeieştilor Scripturi şi a teologilor şi exegeţilor (din vechime), adică (urmând) lui Atanasie şi Vasile, Grigorie, Ioan şi Grigorie, şi de asemenea lui Chiril şi înţeleptului Maxim, (lui Ioan) oracolului dumnezeiesc celui din Damasc, ca şi (tuturor) celorlalţi Părinţi şi Dascăli ai Bisericii lui Hristos, arătându-se prin cuvinte şi fapte a fi părtaşul şi tovarăşul, ecoul, emulul şi aliatul tuturor acestora, Veşnica lui pomenire! - Tuturor celor ce au luptat pentru Ortodoxie împreună cu slăvitul şi fericitul nostru împărat (Andronic) şi după el, şi au susţinut cu vitejie Biserica lui Hristos în cuvinte şi discuţii, scrieri şi învăţături, cuvânt şi faptă, combătând şi dezvăluind împreună perversele şi cele cu multe înfăţişări erezii ale lui Varlaam şi Akindynos şi pe cei ce cugetau la fel cu aceştia, şi care au proclamat cu strălucire dogmele apostolice şi patristice ale dreptei credinţe fiind pentru acestea calomniaţi, defăimaţi şi ocărâţi de oameni rău famaţi dimpreună cu Sfinţii teologi şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi şi Dascăli ai noştri, Veşnica lor pomenire! - Celor ce mărturisesc un Dumnezeu triipostatic atotputernic şi necreat nu numai după fiinţă şi ipostasuri, ci şi după energie, şi zic că dumnezeiasca energie iradiază în mod nedespărţit din dumnezeiasca fiinţă, indicând prin „iradiază” distincţia negrăită, iar prin „în mod nedespărţit” unirea lor mai presus de fire, după cum a proclamat şi Sfântul Sinod al VI-lea Ecumenic, Veşnica lor pomenire! - Celor ce mărturisesc că Dumnezeu aşa cum este necreat şi fără de început după fiinţă este tot aşa şi după energie – luând aici expresia „fără de început” (anarchos) cu referire la timp (nu la principiu) – şi zic că după fiinţa sa dumnezeiască Dumnezeu este cu totul neparticipabil şi incomprehensibil, dar pentru cei vrednici este participabil după energia sa dumnezeiască şi îndumnezeitoare, după cum zic teologii Bisericii, Veşnica lor pomenire! - Celor ce mărturisesc că lumina ce a strălucit pe munte la Schimbarea la Faţă a Domnului este lumina neapropiată, lumină infinită şi revărsare neînţeleasă a dumnezeieştii splendori, slavă negrăită, slavă supremă a dumnezeirii, slavă primordială şi atemporală a Fiului, împărăţie a lui Dumnezeu, frumuseţe adevărată şi vrednică de iubire în jurul firii celei dumnezeieşti şi fericite,
slavă naturală a lui Dumnezeu, şi Dumnezeire a Tatălui şi a Duhului strălucind în Fiul cel Unul Născut, aşa cum au grăit dumnezeieşti şi de Dumnezeu purtători Părinţii noştri Atanasie şi Vasile cel mare, Grigorie Teologul, Ioan Hrisostom şi Ioan Damaschin, drept pentru care slăvesc această prea dumnezeiască lumină ca necreată, Veşnica lor pomenire! - Celor ce slăvesc lumina Schimbării la Faţă a Domnului ca necreată pentru motivele cele mai înainte zise şi totuşi nu zic că aceasta este fiinţa cea mai presus de fiinţă a lui Dumnezeu - întrucât aceea rămâne cu totul nevăzută şi neparticipabilă, căci „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (In. l, 18), adică aşa cum este El în firea Lui, zic teologii – ci o numesc mai degrabă slava naturală a fiinţei celei mai presus de fiinţă iradiind în mod nedespărţit din aceea, şi arată celor curăţiţi cu mintea pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu, slava cu care Domnul şi Dumnezeul nostru va veni la a doua şi înfricoşătoarea Venire să judece vii şi morţii, după cum zic teologii Bisericii, Veşnica lor pomenire! Întru mulţi ani împăraţilor! Dumnezeu să apere puterea lor. Dumnezeu să dea pace împărăţiei lor. Împărate ceresc, apără-i pe cei pământeşti! Mihail, împăratul nostru ortodox şi Teodora, sfânta sa maică: Veşnica lor pomenire! Vasile şi Constantin, Leon şi Alexandru, Christofer şi Romano, Nichifor, şi Ioan, Vasile şi Constantin, Romano, Mihail, Constantin, Mihail şi Isaachie, care toţi au preschimbat împărăţia pământească pe cea cerească:Veşnica lor pomenire! Evdochia şi Teofana, Teodora şi Elena, Teofana şi Teodora, Zoe şi Teodora, împărătesele prea ortodoxe:Veşnica lor pomenire! Gherman, Tarasie, Nichifor, şi Metodie, înnoiţii şi fericiţii patriarhi:Veşnica lor pomenire! Ignatie, Fotie, Ştefan şi Antonie, Nicolae şi Eftimie, Ştefan, Trifon, Teofilact şi Antonie, Polieuct, Nicolae, Sisinie, Serghie, Eustatie, patriarhii ortodocşi:Veşnica lor pomenire! Sfânta Treime i-a prea slăvit. Prin disputele, luptele şi învăţăturile lor pentru adevărata credinţă până la moarte, cerem lui Dumnezeu ca să ne călăuzească şi să ne întărească şi să ne rugăm ca să fim arătaţi ca următori a vieţii lor insuflate de Dumnezeu până la sfârsit,cu mila şi cu îndurările Marelui Arhiereu Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu; cu rugăciunile Preaslăvitei noastre Doamne, Maica Domnului şi Pururea Fecioara Maria, dumnezeieştilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor. Amin. (sursa: www.razboiulnevazut.org pr.diac.prof.Ioan Ică Jr.)
şi
traducerea
Synodikonului
Ortodoxiei
de
către
Jean-Claude Larchet - Rostul şi înţelesul duhovnicesc al icoanei
Icoana, chipul unei lumi transfigurate
Dacă icoana este o formă de artă, atunci ea nu este o artă obişnuită, oricare ar fi ea, ci o artă sacră, atât în ceea ce priveşte rostul ei, cât şi modul de realizare. Icoana are rostul de a fi cinstită de către credincioşi în cadrul liturgic al bisericii sau în cadrul privat al căminului, „biserica de acasă”, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Cinstirea ei se arată prin semne exterioare: înaintea icoanei creştinii ortodocşi fac metanii mici sau mari (înclinări şi prosternări); o sărută cu mult respect şi iubire, făcând semnul Crucii; aprind lumânări şi, fireşte, se roagă; adesea o poartă în procesiuni. Icoana poate conţine elemente de peisaj, de interior sau arhitecturale, dar are întotdeauna în centru una sau mai multe persoane: Hristos sau Maica Domnului sau sfinţi, singuri ori însoţiţi de alte persoane, reprezentaţi fie dincolo de timp, fie într-un moment precis al vieţii sau lucrării lor pământeşti. După cum a stabilit Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787), contra iconoclaştilor care-i acuzau de idolatrie pe cei care cinsteau icoanele, acestea nu sunt obiect de adorare (care se cuvine doar lui Dumnezeu), ci de cinstire îndreptată nu către reprezentarea propriu-zisă, realizată cu ajutorul lemnului, formelor şi culorilor, ci către „prototip”, către persoana reprezentată. Icoana este sprijinitoarea rugăciunii, ajutând sufletul să dobândească, prin imitarea sfântului înfăţişat în ea, bună şi cuvenită aşezare duhovnicească, ca să se poată astfel aduna din risipirea în cele de rând şi înălţa la cele de sus. Dar ea este mai mult decât atât. Forma ei deosebită i se face creştinului cale duhovnicească de unire cu sfântul înfăţişat în ea şi de primire a harului pe care acesta îl poartă. Icoana e atât de îmbibată de harul acesta, încât adesea se petrec semne minunate: în lumea ortodoxă multe icoane sunt izvorâtoare de mir, vădire a „bunei miresme a lui Hristos” (II Cor. 2,15) şi a sfinţilor Săi, şi prin atingerea lor se săvârşesc tot felul de minuni. Icoana este întotdeauna înconjurată de o ramă, care este parte din icoană, fie pictată, fie ca o mulură. E asemenea cadrului unei uşi sau al unei ferestre, care leagă lumea aceasta de lumea cealaltă, a Împărăţiei lui Dumnezeu, şi le deschide una către alta, ca să-şi vorbească şi să se cunoască. Pe de o parte, icoana îl petrece pe om duhovniceşte în cealaltă lume în chip simţit – având, aşadar, părtaş şi trupul; pe de altă parte, prin ea ni se arată, vin la noi şi ne cercetează duhovniceşte în această lume, Mântuitorul, Maica Sa şi sfinţii. Cel ce priveşte la icoană e la rândul său privit de sfântul din ea, e sorbit într-o altă dimensiune. Prin icoană Împărăţia lui Dumnezeu este într-un anume fel de pe acum aici, iar noi suntem într-un anume fel de pe acum acolo, aproape de Dumnezeu şi de sfinţii Săi, primind pregustarea celor ce vor să fie. Chiar dacă icoana este, înainte de toate, un portret, centrat pe ceea ce are persoana mai caracteristic, adică pe chip, ea nu este totuşi un portret obişnuit. Icoana nu înfăţişează persoanele în realitatea lor pur omenească, pământească, trupească, ci în realitatea lor divino-umană, adică în starea în care firea omenească a fost trans figurată prin harul dumnezeiesc şi în care persoana, rămânând ce este după fire, s-a înălţat la viaţa cea mai presus de fire. Icoana lui Hristos nu înfăţişează nici firea Sa omenească, nici dumnezeiasca Lui fire, ci Persoana Sa, în care natura omenească şi cea dumnezeiască s-au unit în chip neamestecat şi nedespărţit. Icoanele Maicii Domnului şi ale sfinţilor înfăţişează persoane în care firea omenească este unită cu energiile dumnezeieşti, pătrunsă şi transfigurată de ele; icoanele ni le arată în starea în care au devenit „părtaşi dumnezeieştii firi” (II
Ptr. 1, 4) sau „dumnezei prin har“, după făgăduinţa dumnezeiască (cf. Ps. 81, 6; În 10, 34) şi după mărturia Părinţilor. Chipul şi trupul sfinţilor din icoane nu poartă, aşadar, nici urmă de semn al firii celei căzute, în care să se vadă păcat şi patimi, simţire supusă desfătării, nici un semn de stricăciune, nimic din povara şi îngroşarea trupului de lut; dimpotrivă, sunt înzestrate cu însuşiri care arată transfigurarea săvârşită în ele de energiile dumnezeieşti şi de prezenţa harului; prefigurează trupurile slăvite ale drepţilor la învierea cea de obşte (Filip. 3, 21; I Cor. 15, 44). Trăsăturile feţei şi îndeosebi privirea vădesc înstrăinarea lor de lumea aceasta, pacea cerească sălăşluită în ei, înfrânarea, fecioria, curăţia, smerenia şi dragostea lor. Nu-i vedem zâmbind, căci bucuria lor e toată înăuntru; pe chipul lor se vede mai întâi de toate smerenia, căinţa, luarea-aminte la Dumnezeu şi mila de oameni. Statura hieratică îi arată viind în afara timpului acestei lumi, în veşnicie. Lumina dumnezeiască necreată, nematerială şi nestricăcioasă în care sunt scăldaţi este reprezentată în mod simbolic de fundalul poleit cu aur, materie strălucitoare şi nestricăcioasă. Lumina care îi învăluie şi care iradiază din ei – închipuită prin linii delicate şi albe (aşa-numitele „lumini”) trasate în mod armonios pe chipul lor – se revarsă peste veşmântul lor şi peste toate fiinţele din preajmă. Această lumină izvorăşte din lăuntrul lor şi străluceşte peste tot la fel; de aceea, nu vom afla în icoane umbre sau tehnici de clarobscur sau vreo sursă exterioară de lumină. Icoana arată şi statorniceşte cu mijloacele de expresie care-i sunt proprii, de natură simbolică, transfigurarea celor înfăţişaţi; firea omenească se face transparentă pentru har şi se arată preschimbată de har. De aceea, se cuvine ca iconarul să pună drept bun început al lucrului său icoana Schimbării la Faţă, prototip şi temei a oricărei icoane. În icoană, tot ce este în jurul persoanei sfinţite şi îndumnezeite este scăldat şi preschimbat de harul care izvorăşte din ea, şi înălţat la starea în care nu mai lucrează legile firii căzute. Aceasta este raţiunea – iar nu presupusa naivitate a pictorului – pentru care plantele şi animalele sunt înfăţişate într-un mod care pare străin de firea lor obişnuită; de aici, ciudată arhitectură a clădirilor; de aici, aspectul plutitor al veşmintelor şi obiectelor, care nu se mai supun legii gravitaţiei. Perspectiva însăşi, inversată, simbolizează răsturnarea valorilor acestei lumi, săvârşită de Evanghelie, şi o nouă vedere pe care o dă vieţuirea creştină. Iconarul Chiar dacă icoana poate să exprime capacităţile artistice, talentul şi chiar geniul celui care a realizato, iconarul nu este un artist. Artistul, pornind de la o inspiraţie ce izvorăşte din străfundurile inconştientului său, creează lucrări originale, care sunt expresia individualităţii sale şi o pun în valoare pe plan social. Iconarul este un slujitor al Bisericii, care nu are alt scop decât acela de a exprima cu adevăr şi frumuseţe credinţa Bisericii. Icoana înfăţişează în forme şi culori adevărurile pe care Sfânta Scriptură, sinoa dele, scrierile Sfinţilor Părinţi şi Vieţile Sfinţilor le exprimă în cuvinte. Rostul icoanei e teofanic – de revelare a dumnezeiescului -, dar şi catehetic; iconarul are, aşadar, o mare răspundere faţă de Adevărul pe carel împărtăşeşte şi faţă de cei care se vor împărtăşi de el. Individualitatea sa – eul său – trebuie să pălească în faţa adevărului pe care-l exprimă, fie că este o scenă din viaţa lui Hristos, fie că este vorba de o persoană îndumnezeită, de un sfânt. Însuşirile de căpetenie ale unui iconar se cuvine să
fie supunerea (faţă de Biserică) şi smerenia (faţă de Dumnezeu, de Maica Domnului şi de sfinţi); el trebuie să aibă duhul şi inima curate şi să-i iubească pe cei pe care-i zugrăveşte. Pentru aceasta, iconarul trebuie să se facă părtaş la viaţa Bisericii şi să vieţuiască potrivit poruncilor dumnezeieşti. Munca ico narului este strâns legată de rânduiala vieţii liturgice şi de asceza personală necontenită. Mai înainte de a-şi începe lucrul său, iconarul trebuie să postească, să se spovedească şi să se împărtăşească, iar lucrul să şi-l săvârşească în tăcere şi rugăciune. Supunerea faţă de canonul iconografic impune ca iconarul să nu se lase purtat de voia sa, de imaginaţia şi fantezia sa creatoare; el trebuie să-i zugrăvească pe Hristos, pe Maica Domnului, pe sfinţi şi scenele din viaţa lor aşa cum le ştim din Evanghelie, din Vieţile Sfinţilor şi din Sfânta Tradiţie, perpetuată în chip viu în Biserică. Însă odată respectate aceste principii, iconarul are parte de o adevărată libertate în reprezentarea temelor, iar personalitatea sa, ca şi particularităţile culturale ale Bisericii locale din care face parte, se pot exprima pe deplin. De aceea una şi aceeaşi temă iconografică dă naştere unor reprezentări diverse, esenţa celor reprezentate rămânând intactă. Şi întotdeauna îi vom recunoaşte pe Hristos, pe Maica Domnului, pe un sfânt sau altul, sau scenele din viaţa lor, cu toate că au fost zugrăviţi în diferite locuri şi timpuri, de iconari cu personalitate şi talent diferit. Tot aşa cum cei patru evanghelişti vestesc fiecare în felul său una şi aceeaşi „Evanghelie” şi după cum Sfinţii Părinţi rostesc, prin graiuri şi raţionamente diferite, aceleaşi adevăruri de credinţă, păstrând astfel neştirbită kerygma – tezaurul de credinţă -, deşi o înfăţişează într-un chip mereu nou, potrivit personalităţii şi pregătirii lor, ca şi contextului cultural în care au vieţuit. [...] Temeiurile spirituale ale reprezentării iconografice a spaţiului Înainte de orice altă observaţie, este absolut necesar să amintim că icoana nu este o operă de artă în sensul obişnuit al termenului, ci o operă de artă sacră, care are drept scop esenţial înfăţişarea Revelaţiei creştine într-un mod cât mai adevărat şi punerea în relaţie a credincioşilor care cinstesc icoana cu conţinutul său spiritual. Ea exprimă prin formă şi culoare acelaşi adevăr pe care Sfânta Scriptură îl exprimă prin cuvânt, aşa cum subliniază Canonul 3 al Sinodului din 870: „După cum prin cuvintele acestei cărţi [ale Sfintei Scripturi] cu toţii ajungem la mântuire, tot aşa, prin icoanele acestea cu culorile lor, cu toţii, învăţaţi şi neînvăţaţi, dobândim din ele mare folos. Cele rostite prin cuvinte icoana ni le vesteşte şi ni le face vrednice de cinste prin culori“. Denzinger, Enchiridion symbolorum, Paris, Cerf, 1996, nr. 654. De aceea, iconografia, departe de a fi o simplă formă de artă cu subiect religios, care să lase artistului o libertate totală de interpretare şi exprimare, îl sileşte să se conformeze în mod riguros conţinutului Revelaţiei, aşa cum îi este dat să-l cunoască şi să-l trăiască în Biserică, şi să se folosească, pentru a o exprima, de mijloace potrivite cu scopul artei sale. Aceasta înseamnă că iconografia trebuie să fie conformă cu Revelaţia nu doar prin subiectul reprezentat, ci şi prin felul în care îl reprezintă. Este motivul pentru care compoziţia icoanei nu poate fi înţeleasă independent de temeiurile ei dogmatice. Un studiu complet şi aprofundat se găseşte în lucrarea lui L. Uspensky citată mai sus. a. Persoana în umanitatea sa îndumnezeită, fundament şi centru dogmatic al icoanei
Fundamentală în icoană este dogma creştină a întrupării, adică faptul că cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat, făcându-Se om deplin şi rămânând Dumnezeu deplin, unind în ipostasul Său în chip neamestecat şi nedespărţit cele două naturi, cea dumnezeiască şi cea umană. În vreme ce în Vechiul Testament Dumnezeu nu Se făcea cunoscut oamenilor decât prin cuvinte şi simboluri, fapt care nu permitea reprezentarea Sa, El S-a arătat în Persoana Cuvântului întrupat. După cum scrie Sfântul Ioan Damaschin în Primul tratat în apărarea icoanelor Cap. 16, PG 94,1245.: „Odinioară, Dumnezeu cel necorporal şi fără de formă nu se zugrăvea deloc. Acum însă faptul că Dumnezeu S-a arătat în trup şi a locuit printre oameni, face icoana chipului văzut al lui Dumnezeu“. Prototipul oricărei icoane este aşadar reprezentarea Persoanei Cuvântului în omenitatea Sa plină de Dumnezeire. Toate celelalte icoane au ca model icoana lui Hristos, aşa cum arată Canonul 3 al Sinodului din 870 Denzinger, loc. cât.. Într-adevăr, potrivit credinţei creştine ortodoxe, în Persoana lui Hristos, Dumnezeu S-a făcut om pentru a desfiinţa despărţirea creată de păcat între om şi Dumnezeu, pentru a restaura natura umană şi a o face părtaşă la natura dumnezeiască, fapt pe care Sfinţii Părinţii îl exprimă pe scurt prin bine-cunoscuta formulă: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se facă dumnezeu.“ Îndată după icoana lui Hristos vine cea a Maicii Domnului (Theotokos), prima făptură omenească îndumnezeită. Urmează icoanele sfinţilor, în care aceştia sunt reprezentaţi în starea duhovnicească a firii lor omeneşti transfigurate şi îndumnezeite prin harul dumnezeiesc. Icoana Sfintei Treimi ocupă un loc aparte. Dintre cele Trei Persoane, numai Persoana Cuvântului poate fi reprezentată, pentru că El este Cel care S-a întrupat. Sfânta Treime ca ceea ce este în sine nu poate fi aşadar reprezentată. Icoana Sa nu poate fi decât simbolică. Tradiţia a reţinut ca temei al celei mai bune reprezentări revelarea Ei sub chipul celor trei îngeri care i s-au arătat lui Avraam. Ea permite revelarea faptului că Dumnezeu este în Trei Persoane, de aceeaşi cinste şi putere, desăvârşit una după fire, deosebite însă după ipostas. A se vedea pe această temă remarcabilul studiu al lui Grigorie Krug, în Carnets d’un peintre d’icones, Lausanne, Ed. L’Age d’Homme, 1983, pp. 67-85. Astfel, icoana este întotdeauna, în esenţa ei, reprezentarea unei persoane în umanitatea sa îndumnezeită (Persoana dumnezeiască în cazul lui Hristos, persoana omenească în cazul Fecioarei şi al sfinţilor). Pe această persoană vrea iconarul s-o facă cunoscută şi cinstită de credincioşi, cu ea vrea el să-i aducă în comuniune pe credincioşi. Aşadar, pe ea o pune în centrul compoziţiei sale; în jurul ei rânduieşte şi spre ea îndreaptă toate celelalte reprezentări. De aceea, nu are nici un rost să căutăm în icoană un principiu de compoziţie geometrică care să stea la baza structurii sale, de exemplu un punct geometric care să constituie centrul ei. Centrul icoanei nu este geometric, ci dogmatic. Pentru că iconarul nu vrea doar să înfăţişeze o persoană, ci şi să ne pună în legătură cu ea, ar fi tot atât de lipsit de sens să căutăm în icoană un centru geometric pe cât de fără rost ar fi şi căutăm centrul geometric al unei persoane în carne şi oase pe care o avem în faţa ochilor sau al unei trăiri. De altfel, este interesant să observăm că încercările recente de a determina centrul geometric al icoanelor reprezentative nu au dus la nici un rezultat; din ele reiese că nu există vreo constanţă în această privinţă (ceea ce demonstrează că iconarii nu aplică nici o tehnică prestabilită), şi că acest centru – determinat de altfel după metode variabile, mai mult sau mai puţin
arbitrare – nu corespunde niciodată cu un element semnificativ al icoanei, nici cu ceea ce ochiul închinătorului sesizează imediat ca fiind centrul ei dogmatic, aflat adesea destul de departe de centrul ei geometric. Un lucru sigur este însă acesta: dacă în icoană persoana constituie întotdeauna un centru, chipul ei este şi el un centru al persoanei, spre care converg toate liniile trupului şi ale veşmintelor sale. Prin chip se manifestă şi se comunică realitatea spirituală a persoanei, şi în mod special prin privire – care constituie la rândul ei un centru, centrul feţei. Aceasta corespunde de altfel experienţei de zi cu zi oferite de relaţiile interpersonale, dar ea e subliniată în mod deosebit în icoană prin prezenţa nimbului – însemn al luminii dumnezeieşti pe care o răspândeşte chipul slăvit al lui Hristos şi al sfinţilor Săi -, ca şi prin caracterul deosebit de expresiv şi plin de semnificaţii al privirii lor. Însă trebuie să ne ferim de orice descompunere analitică a icoanei; conţinutul ei nu constituie subiectul de analiză al minţii raţionale, ci e menit să fie sesizat de mintea contemplativă şi duhovnicească într-o vedere intuitivă şi atotcuprinzătoare. Icoana se dăruieşte vederii ca un întreg care nu poate fi îmbucătăţit, şi iconarul o pictează ca pe un ansamblu unitar, ale cărui elemente sunt legate organic între ele. S-o spunem încă o dată: adevăratul centru al icoanei este stabilit de iconar ca centru spiritual, şi nu ca un centru geometric (şi cu atât mai puţin ca un punct!), şi este menit a fi sesizat de privitor. b. Criteriul importanţei spirituale Toate acestea arată că în icoană persoana ocupă un loc central în raport cu celelalte elemente reprezentate: natură, animale, clădiri, obiecte etc, care, prin urmare, îi sunt subordonate, converg spre ea, sunt ordonate în funcţie de ea. Dar ce se întâmplă când în icoană sunt înfăţisate mai multe personaje? În acest caz, criteriul este importanţa lor spirituală. Astfel, în toate icoanele care îl înfăţişează pe Hristos, locul central este ocupat în mod firesc de El, pentru că, deşi Se arată om ca toţi ceilalţi oameni, El este în acelaşi timp Dumnezeu şi Mântuitorul. Trebuie să spunem de altfel că icoanele Îl reprezintă de obicei în momentele esenţiale ale lucrării Sale răscumpărătoare, săvârşind fapte mântuitoare. Fecioara ocupă cel de-al doilea loc, ca Maică a lui Dumnezeu, cea care a născut Cuvântul lui Dumnezeu cu trup, cea dintâi persoană umană îndumnezeită. Urmează apoi sfinţii şi îngerii. Uneori, în aceeaşi icoană sunt înfăţişate mai multe scene diferite. Icoana Naşterii lui Hristos, de exemplu, îl reprezintă de obicei jos, în stânga, pe Dreptul Iosif ispitit de îndoială, iar la dreapta îmbăierea Pruncului; în partea de sus, în stânga, sosirea magilor, iar în dreapta, vestirea Naşterii de către îngeri. Pentru că sunt mai puţin importante decât evenimentul principal, Naşterea Domnului, aceste scene au o poziţie periferică în icoană şi sunt de dimensiuni mai mici, chiar dacă uneori sunt situate în prim-plan. În schimb, atunci când în icoană sunt înfăţişaţi mai mulţi sfinţi laolaltă, fără să se pună accent pe vreunul dintre ei, fiecare constituie în sine un centru, ceea ce arată caracterul distinct şi unic şi valoarea absolută a fiecărei persoane, fără însă ca reprezentarea să-şi piardă unitatea şi armonia, deoarece toţi sunt înfăţişaţi ca împărtăşindu-se din acelaşi har indumnezeitor, ca persoane care au dobândit în egală măsură asemănarea cu Dumnezeu şi sunt acum părtaşe la una şi aceeaşi natură omenească îndumnezeită. De aceea toţi au aceeaşi dimensiune, indiferent de felul în care sunt poziţionaţi unul faţă de altul.
Se vede de aici că locul şi dimensiunea persoanelor şi a scenelor reprezentate se raportează la importanţa lor spirituală; ele nu sunt în nici un caz determinate de un criteriu geometric, ca în perspectiva centrală (un alt motiv pentru care aceasta nu este folosită în icoană). Un astfel de criteriu este, după cum am văzut, în mod necesar subiectiv şi arbitrar, iar iconarul, care vrea să fie un martor credincios Tradiţiei şi să reprezinte întocmai (pe cât îi îngăduie puterile) învăţătura şi practica Bisericii, nu-şi poate subordona compoziţia unor criterii individuale sau arbitrare şi nici unor principii geometrice sau estetice; dimpotrivă, el are datoria de a se conforma unor criterii dogmatice foarte precise. De altfel, el nu le socoteşte pe acestea drept constrângeri exterioare, drept reguli rigide, ci o normă interioară care corespunde experierii Adevărului revelat, de care are parte el însuşi, ca mădular al Bisericii. c. Dublul realism al icoanei Compoziţia icoanei în funcţie de criterii dogmatice nu riscă oare să o îndepărteze de experienţa psiho-fiziologică a realităţii, în condiţiile în care tocmai am văzut că ea este mai aproape de aceasta decât construcţia perspectivei moderne? Căci, deşi este adevărat că viziunea pe care o avem despre obiectele îndepărtate ţine cont de cunoştinţele noastre cu privire la dimensiunile lor reale şi stabileşte astfel o compensare, ea nu merge totuşi până la a inversa raporturile şi a prezenta mai mic un obiect aflat în faţă şi mai mare un obiect aflat în spate, sau până la a ne face să vedem obiectele îndepărtate unele de altele ca având dimensiuni egale, aşa cum observăm adesea în reprezentarea iconografică. De fapt, am dorit să arătăm că reprezentarea potrivit perspectivei centrale nu este atât de realistă cum se pretinde şi că reprezentarea iconografică este în anumite privinţe mai realistă şi în orice caz corespunde mai bine cu experienţa noastră vizuală. Dar nu pretindem că icoana este sub toate aspectele conformă cu realitatea pe care ne-o înfăţişează experienţa de zi cu zi, şi nici că ea încearcă să o reprezinte în acelaşi fel ca artă realistă. Nu trebuie să uităm, într-adevăr, că iconografia vrea să înfăţişeze cât se poate de fidel dubla realitate – umană şi divină – a persoanelor reprezentate, arătându-ne tot ce este în jurul lor scăldat şi transfigurat de harul dumnezeiesc care iradiază din ele. De aceea icoana este de două ori realistă: în ea sunt reunite omenescul şi dumnezeiescul (aşa cum acesta ni se împărtăşeşte prin energiile Sale), lumea creată şi harul necreat, timpul şi veşnicia, realitatea istorică şi realitatea metaistorică, realitatea pământească şi materială laolaltă cu realitatea cerească şi nematerială. „Raţiunea de a fi a artei sacre – scrie L. Uspensky – este tocmai aceea de a oferi o mărturie văzută despre aceste două realităţi: ea este realistă în ambele sensuri, şi prin aceasta icoana se deosebeşte de orice altă imagine, tot aşa cum textele sfinte se deosebesc de orice altă creaţie literară.” Op. cât, p. 148. Iconarul îi reprezintă pe Hristos, pe Maica Domnului, pe sfinţi sau evenimentele esenţiale din viaţa lor pământească, în realitatea lor istorică, aşa cum a aflat-o din tradiţia orală şi scrisă a Bisericii. Aceasta explică stricta conformitate a reprezentării cu cadrul şi aspectul istoric al evenimentelor, aşa cum sunt ele relatate în Sfintele Scripturi sau în Vieţile sfinţilor, şi fidelitatea cu care sunt transmise trăsăturile caracteristice ale persoanelor înfăţişate, care le face uşor de recunoscut de la o epocă la alta, de la o societate la alta, de la un iconar la altul. Prin aceasta iconografia îşi manifestă respectul
faţă de adevăr şi totodată se supune unei necesităţi de ordin spiritual: aceea a conformităţii chipului cu prototipul sau, prin care se păstrează o legătură directă şi vie cu el. Astfel, Sfântul Teodor Studitul, unul dintre principalii apărători ai icoanelor din perioada iconoclastă, scrie: „Chiar dacă, din pricina nedesăvârşirii lucrului, nu putem vedea în icoană o imagine absolut conformă cu originalul, în cuvintele noastre nu se va afla nici o răstălmăcire, fiindcă cinstim icoana pentru asemănarea ei cu prototipul, iar nu pentru că nu seamănă cu el“.Refutation des iconoclastes (Tratatele contra iconomahilor) III, 5, PG 99, 421 Din acest motiv, scrie L. Uspensky, „Biserica Ortodoxă nu a îngăduit niciodată pictarea icoanelor după imaginaţia pictorului [...], pentru că lucrul acesta ar însemna o ruptură conştientă şi totală de prototip; atunci numele purtat de icoană nu ar mai corespunde persoanei înfăţişate şi ar apărea astfel o falsificare evidentă, pe care Biserica nu o poate tolera“.Op. cât., p. 151 Această primă formă de realism însă nu constituie ea singură icoana şi ea singură nu ne permite să înţelegem natura icoanei. În icoana Sa, Hristos nu este reprezentat în omenitatea Sa, aşa cum era ea văzută de cei necredincioşi, ci în omenitatea Sa slăvită, îndumnezeită prin unirea cu natura dumnezeiască, pe care Sfântul Duh o descoperă celor credincioşi şi pe care Apostolii, înainte de luminarea lor la Rusalii, au putut-o zări pentru o clipă în vremea Schimbării Sale la Faţă. Tot astfel, sfinţii nu sunt reprezentaţi în felul în care i-am vedea într-o fotografie sau cum se arată în mod obişnuit privirii, ci în umanitatea lor curăţită, preschimbată, luminată şi îndumnezeită de har, aşa cum îi vede privirea duhovnicească a celui credincios. Iar fiinţele şi lucrurile din jurul lui Hristos şi al sfinţilor sunt şi ele înfăţişate ca părtaşe, datorită acestora, la acelaşi har dumnezeiesc, şi prin însuşi faptul acesta ele constituie o lume diferită de lumea căzută, o lume transfigurată şi înnoită de energiile dumnezeieşti de care e pătrunsă. Astfel, la realismul pe care-l putem numi istoric se adaugă un realism pe care-l putem numi spiritual sau încă şi simbolic, pentru că este limpede că tocmai cu ajutorul simbolurilor pictorul face vizibile cele pe care nu le vede decât ochiul cel duhovnicesc, prin ele sugerează ceea ce nu poate fi exprimat direct nici prin cuvânt, nici prin imagine, nici prin alt mijloc omenesc. Astfel, în icoane fiinţele nu sunt reprezentate doar prin caracteristicile esenţiale, naturale şi istorice pe care le au în această lume şi care le fac uşor de recunoscut, ci şi prin trăsături care indică participarea lor la o altă realitate, apartenenţa lor la o altă lume. În acest fel, fiinţele şi lucrurile rămân ceea ce sunt prin natura lor: oamenii rămân oameni, şi printre ei bătrânii sunt bătrâni, tinerii, tineri, copiii, copii, al căror trup îşi păstrează structura şi proprietăţile esenţiale; tot aşa, animalele rămân animale, iar plantele -plante, cu toate caracteristicile lor specifice. Dar părtăşia la viaţa dumnezeiască îi preschimbă şi-i înnoieşte; icoana îi înfăţişează aşadar ca pe unii care au pierdut trăsăturile caracteristice naturii celei căzute; îi înfăţişează curăţiţi prin harul dumnezeiesc, readuşi de el la adevărata lor natură şi conduşi la plinirea ei. De aici impresia de stranietate pe care privirea profană o resimte în faţa unei icoane. Pentru că tot ce se vede în ea îi este cunoscut şi totuşi nimic nu este ca cele din „această lume“. Chipurile şi trupurile şi-au pierdut trăsăturile „carnale” şi dezvăluie prin forma lor starea de duhovnicie la care s-au înălţat sfinţii.
În legătură cu aceasta, Leonid Uspensky spune că: „Aceste detalii cu aspect neobişnuit, mai ales când e vorba de organele de simţ înfăţişate în icoane, aceşti ochi lipsiţi de strălucire, aceste urechi cu forme uneori bizare, toate acestea nu sunt reprezentate într-o manieră naturalistă, dar nu pentru că iconarul n-ar fi putut să le redea aşa cum se văd în natură, ci pentru că aici forma lor reală nu ar corespunde şi nu ar avea nici o semnificaţie. Rostul lor în icoană nu este acela de a ne apropia de ceea ce vedem în natură, ci de a ne arăta că ne aflăm în faţa unui trup care sesizează ceea ce în mod obişnuit scapă percepţiei, adică sesizează pe lângă lumea fizică şi pe cea spirituală“.Op. cât, p. 159 În acelaşi fel, animalele şi plantele – păstrându-şi caracteristicile proprii speciei şi rămânând astfel uşor de recunoscut – îşi pierd în icoană unele dintre trăsăturile lor fireşti, căpătând şi ele un aspect neobişnuit, care poate părea ciudat, dar care nu este nici un efect al stângăciei sau al naivităţii iconarului, nici marca unui anume stil, ci expresia supunerii lor la ordinea spirituală căreia i se supune şi sfântul în preajma căruia se află, semnul părtăşiei lor la harul de care acesta este plin şi care iradiază din el. Şi obiectele pot să dea o impresie ciudată, prin caracteristicile sau situarea lor; aceasta pentru că în lumea spirituală în care sunt integrate nu mai funcţionează legile fizice ale acestei lumi. Cu adevărat aici e o lume nouă, în care creaţia este „izbăvită din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8,21). Astfel, vedem în icoane lucruri şi poale de veşminte plutind în aer, semn că nu mai sunt supuse legilor gravitaţiei, semn că, la fel ca persoanele, lucrurile şi-au pierdut materialitatea greoaie şi s-au eliberat din determinismul materiei. În ce priveşte arhitectura, aceasta, cu toate că participă la unitatea şi armonia întregului ansamblu, are, spre deosebire de trupuri, care-şi păstrează destul de mult structura şi proporţiile naturale, un puternic caracter ilogic, care se manifestă, de exemplu, prin acoperişuri ieşite în afară sau sprijinite pe câte o coloană mărginaşă, prin coloane suspendate în gol, prin uşi sau ferestre de nefolosit, pentru că sunt foarte mici şi ciudat plasate ş.a.m.d. Aceste elemente nu arată neputinţa pictorului de a realiza o construcţie coerentă, sau – cum s-a spus uneori – un tradiţionalism care reproduce orbeşte forme străvechi, complicate, dispărute de mult şi fără nici o semnificaţie pentru lumea de azi; aceste elemente, dimpotrivă, sunt alese în mod deliberat şi cu bună ştiinţă astfel construite, pentru a exprima în mod simbolic faptul că lumea spirituală ascultă de alte legi, e întemeiată pe o altă ordine şi supusă unei logici care nu ţine de lumea aceasta; de aceea, ea rămâne inaccesibilă pentru categoriile raţionaliste şi cere, pentru a fi înţeleasă, răstignirea inteligenţei omeneşti căzute, lepădarea „înţe lepciunii” acestei lumi. Icoana exprimă aici prin imagine ceea ce Scripturile spun de atâtea ori prin cuvânt: „Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o. Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?” (I Cor. 1,20); „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari” (I Cor. 1, 27);
„Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 3,18-19); „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (I Cor. 2,14). Caracterul paradoxal al icoanei întâlneşte caracterul paradoxal, chiar şocant, al unor afirmaţii din Scriptură, şi în general arată că valorile creştine le contrazic pe cele lumeşti şi cer pentru a fi trăite o convertire şi o rupere de această lume. „Caracterul straniu şi neobişnuit al icoanei - spune L. Uspensky - este identic cu cel al Evangheliei. Căci Evanghelia este o adevărată provocare pentru orice ordine şi înţelepciune a lumii acesteia. [...] Şi tot aşa cum propovăduirea Evangheliei este nebunie pentru înţelepciunea lumii, icoana, care corespunde acestei propovăduiri, este şi ea nebunie şi scandalizează ochiul aşa-zis „normal“, pentru care starea căzută a lumii pare normală. Formele iconografice ajung uneori la deformări care-l şochează pe privitor. Dar şi în Evanghelie multe întâmplări îl şochează pe cititorul superficial [...]. Astfel de lucruri nu pot fi înţelese decât în justa lor perspectivă, şi nu dintr-un punct de vedere raţionalist. Evanghelia ne cheamă la viaţa în Hristos, pe care icoana ne-o înfăţişează. De aceea foloseşte ea uneori forme nefireşti şi contrariante, tot aşa cum sfinţenia admite uneori forme extreme, care par nebuneşti în ochii lumii”. Essai sur la theologie de l’cone dans l’Eglise orthodoxe, Paris, 1960, p. 225. Putem afla aici un alt motiv pentru care iconografia exclude aprioric orice construcţie care să respecte perspectiva centrală modernă, caracterizată, după cum am arătat, prin naturalism şi presupoziţii raţionaliste; ea foloseşte, în schimb, în mod preponderent perspectiva inversă. Aceasta se dovedeşte o modalitate simbolică de cea mai mare fineţe de a arăta că viziunea evanghelică este contrară celei din această lume. Şi în acest caz icoana transpune în imagini ceea ce Sfintele Scripturi rostesc prin cuvânt: „Astfel vor fi cei de pe urmă întâi şi cei dintâi pe urmă” (Mt. 20, 16); „Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi” (Mc. 9, 35); „Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Mc. 10,44); „Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăţia Cerurilor” (Mt. 18,4); „Căci oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Lc. 14,11) etc. În acelaşi timp cu reprezentarea unei realităţi istorice, care a existat într-un anume loc şi într-un timp anume, icoana dă mărturie de caracterul supra-istoric al acestei realităţi şi ne-o arată eliberată de mărginirile spaţiului şi ale timpului. Aşa întelegem de ce în icoană sunt alăturate, ca simultane, evenimente care s-au petrecut fiecare în altă vreme. Tot aşa se explică şi caracterul hieratic al persoanelor, zugrăvite cu chipul lor cel veşnic sau al scenelor, reprezentate potrivit semnificaţiei lor universale şi meta-istorice, şi valorii lor mântuitoare pentru toţi oamenii din toate timpurile. Pe de altă parte, icoana ne prezintă un spaţiu care nu este acest spaţiu disociativ al lumii căzute, în care distanţele separă şi izolează fiinţele, ci un spaţiu unificat, nu în mod formal, printr-un artificiu geometric, ci în mod ontologic, prin părtăşia la acelaşi har a tuturor fiinţelor. În mod esenţial,
iconarul exprimă simbolic acest spaţiu nou, în care distanţa spirituală dintre fiinţe este desfiinţată, prin reducerea profunzimii câmpului. A se vedea pe această temă profundele consideraţii ale Părintelui Dumitru Stăniloae (Dieu est amour, Geneva, 1980), inspirate din teologia spaţiului creionată de Sf. Maxim Mărturisitorul în scrierea sa, Ambigua. Prin folosirea perspectivei centrale, fireşte, nu s-ar putea ajunge la acest rezultat, deoarece ea are efecte cu totul opuse; recursul la perspectiva inversă este, dimpotrivă, un bun mijloc de a reprezenta un astfel de spaţiu. Reducerea profunzimii spaţiale este şi un semn clar al priorităţii acordate profunzimii spirituale. În timp ce perspectiva centrală exprimă, aşa cum am văzut, un infinit redus la aspectul pur spaţial, icoana îi dezvăluie omului adevăratul infinit, care nu e material, ci spiritual, care este un atribut al lui Dumnezeu, iar nu al lumii create. În vreme ce arta modernă ordonează compoziţia începând de la un punct de fugă unic, care se presupune că reprezintă infinitul, iconarul, pentru a-l feri pe credincios de această aparenţă înşelătoare, se străduieşte, dimpotrivă, să reducă la maximum profunzimea, tăind-o printr-un fond plat şi uniform, numit „lumină” în limbajul iconografic. Toate fiinţele reprezentate în icoană apar scăldate în această lumină, care nu izvorăşte dintr-un focar precis definit, ci e «pretutindeni prezentă şi toate plinindu-le“. De aceea, iconarul – pe lângă perspectiva geometrică centrală – elimină şi perspectiva creată prin umbre, folosită de asemenea în arta modernă, care transpune distanţele prin diferenţele de intensitate ale luminii în raport cu un focar fix. Şi în acest caz, iconarul nu se foloseşte de o asemenea tehnică pentru că nu o cunoaşte, ci pentru că el înfăţişează o lume fără umbre, scăldată în întregime de lumina cea dumnezeiască. „Lumina” icoanei simbolizează într-adevăr lumina dumnezeiască necreată, cea mai presus de simţuri şi mai presus de minte, în care Dumnezeu Se arată şi Se împărtăşeşte sfinţilor, şi care este expresia prin excelenţă a harului Său. Cu privire la teologia ortodoxă referitoare la Lumină, a se vedea V. Lossky, A l’image et a la ressemblance de Dieu, Paris, 1967,ed. a II-a, 2006, cap. 3 Lumina este astfel cel mai potrivit simbol al adevăratului infinit. În acelaşi timp, ea contribuie la unitatea compoziţiei, deoarece simbolizează harul din care se împărtăşesc toţi cei înfăţişaţi în icoană. d. Funcţia pedagogică a icoanei Icoana nu este o operă de artă care se oferă contemplării şi desfătării estetice, ci un obiect de cult care se oferă contemplării şi cinstirii duhovniceşti. Cinstirea aceasta nu se acordă icoanei de lemn, ci prototipului ei, altfel spus persoanei reprezentate în ea. Rostul ei este acela de a-i pune pe credincioşi în legătură cu această persoană, pentru ca ei s-o cinstească în sfinţenia sa, să se unească cu ea, să se facă părtaşi ai harului dumnezeiesc de care e plină şi pe care-l împărtăşeşte închinătorilor. Rostul ei este aşadar să le facă acestora cunoscute prin imagini, potrivit Tradiţiei, adevărurile credinţei creştine şi totodată să le înlesnească această comuniune şi părtăşie, transfigurând felul lor de a vedea şi de a fi. Icoana are aşadar un rost pedagogic, care nu este teoretic şi abstract, ci practic şi operant, prin care îl modelează duhovniceşte pe om în întregime, ajutându-l nu numai să se desprindă de această lume carnală şi să se familiarizeze cu lumea duhovnicească, ci şi să ajungă lăuntric la asemănarea cu persoanele înfăţisate de ea ca sfinte şi pline de virtuţi prin forma, expresia şi ţinuta lor. Acest rost pedagogic duhovnicesc face ca icoana să nu fie şi să nu poată fi o lume închisă, ferecată în sine, existând în sine şi pentru sine, lăsându-l pe privitor în afara ei; dimpotrivă, ea
este o lume care-şi revarsă lumina către el, care-l pofteşte în ea şi-l face să se împărtăşească de realitatea duhovnicească pe care i-o descoperă. Ca urmare, compoziţia unei icoane trebuie să fie ordonată în vederea împlinirii acestui rost. Or, acesta nu poate fi împlinit prin folosirea perspectivei centrale, pentru că ea construieşte – după cum am văzut – o lume care rămâne exterioară pentru privitor şi care se îndepărtează tot mai mult de el. Tabloul este conceput de teoreticienii acestei forme de perspectivă ca „un fel de fereastră” prin care privirea, plonjând în spaţiu, se pierde în acest presupus infinit reprezentat de punctul de fugă; icoana este şi ea concepută în chip de fereastră (după cum o arată limpede rama, sculptată sau pictată, carei defineşte conturul), dar ca fereastră deschisă către privitor. Datorită perspectivei inverse – şi acesta este un alt motiv al folosirii sale -, realitatea înfăţişată în icoană se apropie de privitor şi îi devine prezentă. Putem vedea aici o necontenită aducere aminte de pogorârea Cuvântului lui Dumnezeu printre oameni şi de deschiderea necurmată a lumii dumnezeieşti către lumea pământească şi către întregul cosmos, rodită de venirea Sa. În timp ce construcţia modernă de tip perspectivă centrală ne prezintă un spaţiu iluzoriu, abstract, fără legătură cu spaţiul real în care se află privitorul, în icoană, dimpotrivă, „spaţiul reprezentat se include în spaţiul real, şi între ele nu este nici o ruptură“. L. Uspensky, Theologie de l’icone dans l’Eglise orthodoxe, p. 472 Deoarece reprezentarea iconografică, mai ales prin tehnica perspectivei inverse, exclude la maximum profunzimea spaţială şi se limitează cât se poate de mult la prim-plan, „persoanele înfăţişate în icoană şi cele care stau în faţa ei sunt unite într-un acelaşi spaţiu“.Ibid Am spus că reprezentarea conform perspectivei centrale este în întregime dependentă de individ, dar că în acelaşi timp, în mod paradoxal, creează o distanţă între om şi lucruri. Un paradox asemănător aflăm şi în icoană. Aceasta reprezintă ceea ce trăieşte şi învaţă Biserica, făcând în întregime abstracţie de punctul de vedere individual al iconarului şi al privitorului. Dar, în loc să rămână străină pentru privitor, icoana i se arată deosebit de apropiată; departe de a stabili o distanţă între el şi persoana reprezentată, ea îi alătură, cuprinzându-i într-un spaţiu comun, şi stabileşte între ei o legătură nemijlocită şi vie. În vreme ce în faţa unei reprezentări conform perspectivei centrale doar privitorul este activ, icoana, prin această legătură pe care o stabileşte, implică o dublă activitate: în primul rând a sfântului reprezentat, care într-un anume fel înaintează către cel care-l cinsteşte, îl face să intre în comuniune cu el şi să se împărtăşească de harul dumnezeiesc de care el însuşi se împărtăşeşte deplin; apoi, a credinciosului, care îşi găteşte sufletul pentru această comuniune şi se deschide harului ce i se dăruieşte. Reducerea profunzimii spaţiale şi folosirea perspectivei inverse în icoană au încă şi rostul de a-l ajuta pe cel ce o cinsteşte să se reculeagă. Am putea crede că prin subordonarea compoziţiei unui punct de fugă unic, perspectiva centrală modernă permite unificarea privirii; dar suntem siliţi să recunoaştem că, în mod paradoxal, ea o dispersează, o îndepărtează şi în cele din urmă o desfiinţează. Icoana, în schimb, mărginindu-se la reprezentarea în prim-plan, nu lasă privirea să se îndepărteze de esenţial; prin tehnica perspectivei inverse, dar şi prin orientarea dinamică şi convergenţa liniilor către centrul dogmatic al compoziţiei, ea împiedică privirea să se imprăştie şi o sileşte să se concentreze. Astfel, icoana înlesneşte concentrarea spirituală, contribuie la reunificarea lăuntrică a omului căzut, sfâşiat de patimi şi rătăcitor cu gândul, fiind un preţios
sprijin pentru rugăciune şi pentru contemplaţie, prin care credinciosul întră în legătură cu sfântul înfăţişat în ea. Concluzie După cum perspectiva centrală modernă nu este un simplu element de stil, ci constituie formă simbolică a unei anumite concepţii despre lume şi om, tot aşa modul de compoziţie propriu iconografiei tradiţionale este şi el o formă simbolică a unei viziuni spirituale specifice şi prin urmare nu poate fi explicat prin factori stilistici sau istorici. La capătul acestui studiu sperăm că l-am convins pe cititor ca iconografia tradiţională nu a folosit perspectiva centrală din ignoranţă ori din nepricepere, ci pentru că fundamentele şi finalitatea ei o exclud aprioric şi cer, dimpotrivă, combinarea celor trei tipuri de perspectivă pe care le-am descris, între care perspectiva inversă ocupă, din diverse raţiuni, un loc dominant. Departe de a fi o formă de expresie picturală naivă sau primitivă, iconografia se arăta a fi până la urmă o formă de artă extrem de complexă, ale cărei mijloace, perfect adaptate scopurilor sale, nu pot fi reduse la o simplă tehnică; pentru a fi folosite în mod cuvenit, ele cer o angajare spirituală a pictorului, care îi permite să exprime în mod adecvat experienţa Bisericii. Faţă de arta naturalistă şi, deci, unidimensională care, prin folosirea perspectivei centrale, creează o iluzie a lumii vizibile şi sfârşeşte prin a cultiva trompe-l’oeil-ul şi simulacrul, iconografia este, de la un capăt la altul al demersului său, animată de respectul permanent faţă de adevăr. Ea se doreşte fidelă realităţii istorice, dar realismul său nu este cel al aparenţelor. Icoana ne dezvăluie realitatea care şi-a aflat împlinirea şi adeverirea prin părtăşia la lumea duhovnicească, reprezentată şi ea, pe cât e cu putinţă, prin mijlocirea unui simbolism pictural adecvat. Ea se arată mai apropiată de experienţa psiho-fizică a vederii omeneşti decât compoziţia construită pe baza perspectivei centrale, dar o vedere purificată, transfigurată, luminată de cunoaşterea duhovnicească, în stare să perceapă o lume înnoită prin har. Lumea înfăţişată în icoană este fără îndoială surprinzătoare, la o primă privire, pentru ochiul profan. Dar icoana are tocmai rostul de a-l ajuta să-şi depăşească mărginirea de acum şi de a-l conduce, încet-încet, la vederea celor încă nevăzute. (din: Jean-Claude Larchet, “Iconarul şi artistul”, Editura Sophia, Bucureşti, 2012)
Ierom. Calinic - Un mesaj pentru azi: “Vino şi vezi!”. Convertire şi reconvertire continuă la Ortodoxie
Când Filip L-a găsit pe Mesia - credinţa adevărată, împlinirea căutărilor sale, cel mai important eveniment din viaţa sa - a alergat să-i spună prietenului său Natanael. Natanael a primit vestea cu scepticism. Şi a întrebat cu cinism: „Oare poate veni ceva bun din Nazaret?” (În 1, 46). Nazaretul era un sătuc neînsemnat cu nume rău. Cinismul de azi e acelaşi: cât de des nu se întreabă oamenii ce valoare are să mergi la biserică, să primeşti Sfintele Taine sau chiar creştinismul însuşi? Poate veni ceva bun de la ele? Filip însă nu-i răspunde prietenului său cu raţionamente şi dovezi. Nu spune: „Nazaretul nu e chiar aşa de rău“, nici: „Ei bine, L-am auzit pe Iisus spunând asta şi făcând asta şi de aceea cred că El e Hristosul“. În loc să discute cu Natanael, el spune simplu: „Vino şi vezi!” (În 1, 46). Această scurtă invitaţie a lui Filip va avea ramificaţie nepovestită în viaţa lui Natanael. Filip ar fi putut spune: „Bine, dacă aşa simte, nu-l mai supăr.” Dar Filip făcuse această invitaţie pentru că bucuria şi entuziasmul său de a-L fi găsit pe Mesia nu-l puteau lăsa să treacă pur şi simplu mai
departe, ca şi cum nou găsita lui credinţă n-ar fi avut un impact dincolo de el însuşi. Bucuria sa îl împinge să-i facă această invitaţie prietenului său. E un model pentru noi şi credinţa noastră ortodoxă. Mulţi preoţi convertiţi la Ortodoxie aici în America îl înţeleg foarte bine. Mulţi au renunţat la cariere de preoţi ai altor biserici odată cu salariul, asigurările de sănătate şi siguranţă pe care acestea li le ofereau, ca să devină laici în Biserica Ortodoxă. Toţi au acum parohii înfloritoare. Mai mult decât atât, ei au adus mulţi clerici la Ortodoxie. Aceşti oameni îşi dau seama că „au găsit credinţa cea adevărată, nedespărţitei Treimi închinânduse”. Îşi dau seama că într-adevăr credinţa ortodoxă e cel mai mare dar cu putinţă făcut vieţilor noastre, dar şi ceva ce nu poate fi considerat niciodată dat o dată pentru totdeauna. Într-adevăr, Ortodoxia e lumina vieţilor noastre - e o credinţă atotcuprinzătoare, integrală, transformatoare şi slăvită. Desigur, credinţa noastră e un dar „dat o dată pentru totdeauna sfinţilor” (Iuda 1,3) şi păstrată vie prin generaţii de apostoli, mărturisitori, martiri şi sfinţi jertfelnici. Ea ni s-a dat acum, astăzi, atât ca dar, cât şi ca provocare. Asta nu înseamnă că e un lucru pentru care trebuie să fim triumfalişti, ci unul de care trebuie să ne bucurăm. Bucuria l-a făcut pe Filip, ca şi pe aceşti oameni, să spună cunoscuţilor lor: „Vino şi vezi.” După ce Filip îi răspunde lui Natanael cu o invitaţie în loc de o apologie, se întâmplă un lucru uimitor: restul îl face Iisus. Îl vede venind pe Natanael cinicul şi spune: „Iată un israelit în care nu e vicleşug!” Natanael întreabă: „De unde mă cunoşti?” Iisus spune: „Înainte să te cheme Filip, te-am văzut când erai sub smochin.” La aceasta, Natanael spune: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!” (În 1, 46-49). Iisus văzuse un lucru pe care Natanael îşi dă seama că numai Dumnezeu îl putea vedea.
Tradiţia spune că Natanael avea un loc tainic unde mergea să se roage singur, un loc pe care nimeni nu-l cunoştea, sub un smochin. În acea zi el se rugase din tot sufletul ca Domnul să-şi împlinească făgăduinţa făcută lui Israel şi ca el însuşi să trăiască să-L vadă pe Mesia. La fel stau lucrurile şi cu noi. Atunci când împărtăşim credinţa noastră ortodoxă, nu suntem în stare să oferim argumente raţionale, apărări şi justificări. Adeseori tot ce trebuie să facem e să spunem: „Vino şi vezi!” Restul îl face Dumnezeu. El cunoaşte fiecare om şi adâncul inimii fiecăruia. Numai Dumnezeu poate întoarce o inimă şi vorbind fiecărei inimi, El singur face să se topească cinismul însetaţilor Natanaeli ai acestei lumi. Dar şi noi trebuie să ne facem partea care ne revine.
“Misiunea” lui Filip n-a fost una peste mări şi ţări, ci la un vecin. Natanael era bine cunoscut lui Filip. Clericii convertiţi şi parohiile lor pe care Hristos i-a chemat la Ortodoxie în America sunt foarte potriviţi pentru lucrarea misionară locală - în curţile lor, la ei acasă, printre rudele, prietenii, vecinii şi colegii lor de muncă, la toţi Natanaelii din vieţile lor. Comunităţile lor dezvoltă o cultură a misiunii. Cineva aduce un prieten sau un vecin care cu timpul devine el însuşi un creştin ortodox angajat. Alţii încep să facă la fel. Devine molipsitor. În aducerea la biserică de oameni din afară se dezvoltă o atmosferă plăcută şi o cultură a întâmpinării într-un mod neformal şi cald. Această lucrare nu se face prin comitete şi comisii, ci de către fiecare credincios deschis lucrării Duhului prin el (cf. FA 8,29). În acest fel El lucrează prin întregul trup al Bisericii. Cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera (2 Co 9, 6). Ortodoxia e atât de bogată, e atât de mult de secerat, sunt atât de mulţi Natanaeli. Dar cum vor crede aceştia dacă noi ortodocşii nu le vom spune „Vino şi vezi!”? Nu putem socoti credinţa noastră dată definitiv. Cu siguranţă nu aşa o privesc cei ce descoperă Ortodoxia şi se convertesc astăzi. Că suntem ortodocşi „prin naştere” sau „convertiţi”, cu toţii suntem chemaţi să ne convertim încontinuu, să redescoperim încontinuu Ortodoxia şi să suferim încontinuu o schimbare a inimii înaintea lui Dumnezeu. Credinţa noastră ortodoxă trebuie să fie vie, ceea ce înseamnă mereu nouă, mereu proaspătă, mereu crescând în inimile şi în vieţile noastre. De aici vine bucuria care, ca la Filip, trebuie să ne facă să spunem celor pe care Dumnezeu i-a adus în vieţile noastre: „Vino şi vezi!” (în: Ierom. Calinic, Provocări ale gândirii şi vieţii ortodoxe astăzi, Editura Deisis, 2012) Episcopul Nifon Criveanu al Huşilor - Cuvânt de actualitate la Duminica Ortodoxiei – Icoanele în credinţa noastră ortodoxă
Duminica Ortodoxiei este sărbătoarea biruinţei credinţei creştine ortodoxe, biruinţa spiritualităţii şi a sfinţeniei, biruinţa Sfintei Cruci şi a sfintelor icoane, biruinţa adevărului creştin dumnezeiesc şi al dreptăţii dumnezeieşti.
Şi este cum nu se poate mai bine venită sărbătorirea dreptei credinţe biruitoare într-o vreme ca a noastră când, alături de o mişcare de trezire la viaţă creştină şi de înviorare a credinţei strămoşeşti, se vede la mulţi dintre creştini o dormitare a vieţii departe de Hristos, Domnul vieţii şi de viaţă dătător. Se vede la unii o rătăcire de la Calea vieţii şi de la Izvorul credinţei creştine, iar la cei mai mulţi se vede o înstrăinare de la cele spirituale şi o preocupare numai de cele materiale, o uitare de cele sufleteşti şi o purtare de grijă deosebită de cele trupeşti, o îndoială, o neîncredere, o uscăciune sufletească până la secetă. În viaţa societăţii şi a popoarelor se vede o răsturnare a primatului spiritual şi o înscăunare a primatului economic, cu convulsii şi schimbări radicale, agresive ale vieţii,cu goluri greu de umplut şi cu lipsuri anevoie de împlinit, cu dezorientare şi nesiguranţă mare. Sărbătoarea Duminicii Ortodoxiei este deci ca un sunet de trâmbiţă a credinţei triumfătoare şi este, în acelaşi timp, o chemare de bucium la dreapta credinţă a părinţilor noştri, a părinţilor părinţilor noştri, a credinţei care a susţinut şi a mângâiat neamul nostru de-a lungul veacurilor de luptă şi de suferinţă prin care a trecut; a credinţei ortodoxe, care s-a infiltrat şi s-a înrădăcinat în adâncul fiinţei noastre, încât român şi ortodox este una, încât nu se poate închipui poporul român decât ortodox, încât credinţa ortodoxă şi naţionalitatea română sunt atât de firesc şi de organic legate, că a lovi într-una înseamnă a lovi în cealaltă, iar a lăsa în suferinţă una înseamnă a face să sufere cealaltă; a credinţei care a fost sufletul organismului poporului român, care a păzit curat sufletul românesc naţional, care a lucrat cu putere mare la formarea, la păstrarea caracterului naţional, a unităţii naţionale a poporului român şi la făurirea sufletului nobil şi mărinimos al Românilor; a credinţei care l-a făcut să trăiască demn şi cinstit, cu o viaţă îmbunătăţită şi împodobită de atâtea virtuţi creştineşti şi cetăţeneşti. Mai mult, într-o vreme ca a noastră, când o năvală de literatură obscenă şi o puzderie de scris imoral se răsfaţă în atâtea reviste şi gazete, în atâtea cărţi literare expuse în vitrină şi chioşcuri ca o sfidare şi o ispitire a tineretului nostru, avem datoria morală de a scrie şi a da tinerilor noştri o literatură sănătoasă şi ziditoare de suflet, o directivă de urmat. Sărbătorind Duminica Ortodoxiei, nu este înţelept să ne mulţumim numai cu o arătare a înţelesului său adânc şi a marii sale însemnătăţi în trecut, ci se cade, mai ales, să o înţelegem că pe o îndrumare şi ca pe o orientare pentru viaţa noastră creştinească de azi, precum şi ca pe un prilej binevenit de hotărâri pentru ziua de mâine. Ortodoxia la noi, Românii, este şi înseamnă întreg trecutul de viaţă religioasă, morală şi naţională a poporului român, tezaurul spiritual şi moral al neamului, este dreapta credinţă păstrată cu sfinţenie în dogmele sfinte şi în Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre. Este legea creştină, duhul apostolic, idealul de evlavie şi de omenie, este har şi pace, iubire şi milă, rugă smerită şi cucernicie, credinţă şi faptă, smerenie şi frică de Dumnezeu. Este tot trecutul nostru de luptă, de suferinţă, de răbdare, de nădejde, de evlavie şi de dărnicie ctitoricească. Este şirul neîntrerupt al pravoslavnicilor creştini, părinţi şi strămoşi, care din neam în neam au păstrat curată credinţa în care au fost crescuţi şi îndrumaţi de mame evlavioase şi sfinte. Este cultul strălucit de frumos, cântarea duioasă de strană, slovă şi duh religios, pomenirea morţilor noştri scumpi, sunt sfintele denii, şcolile în tinda bisericii şi bucoavnele bisericeşti, sunt tradiţiile străvechi şi datinile religioase.
Ortodoxia, pentru poporul român şi, mai ales, pentru săteanul român, este bisericuţa din deal, albă şi curată, în care atâtea suflete credincioase au intrat şi s-au rugat, s-au smerit, s-au uşurat de păcate, s-au luminat şi au plecat mai departe la casele lor. Este clopotniţa de la poarta bisericii, de unde porneşte în zare glas duios de clopot, vestitor de bucurii şi de dureri, de biruinţă şi de înfrângeri, de năvală a duşmanilor şi de alungare a lor. Sunt schiturile şi mănăstirile ce împodobesc pământul şi sufletul românesc, cetăţi de evlavie şi cuvioşie, făuritoarele vieţii duhovniceşti a poporului nostru. Sunt chipurile de sfinţi, blânde şi iertătoare, adesea înnegrite de fumul cădelniţelor de argint. Sunt luminile de ceară curată aprinse în sfeşnice de lemn, înflorate de mâini ce ştiu să lucreze şi să se închine. Ortodoxia este candela ce arde în biserici sau prin casele creştinilor, în faţa sfintelor icoane aprinse zi şi noapte de inimi pioase. E mirosul de tămâie care îmbălsămează cuprinsul sfintelor locaşuri şi alungă duhurile necurate din casele oamenilor. E ceaslovul îngălbenit şi ros de vremuri, cu filele picate de ceară, pe care au citit ochii rugători, în lacrimi adesea, şi din care au desluşit înţeles adânc pentru viaţă. E piatra pe care atâţia genunchi s-au smerit şi s-au plecat, îngreuiaţi de povara atâtor păcate. Sunt troiţele de la răscruci şi de la izvoare, sunt crucile de lemn şi cimitirele unde odihnesc părinţi şi copii, fraţi şi surori, bunici şi strămoşi. Acesta fiind înţelesul Ortodoxiei, se cuvine, în această Duminică a Ortodoxiei, a biruinţei dreptei credinţe, să ne cercetăm inimile şi să ne verificăm credinţele noastre la lumina puternică a trecutului nostru ortodox. S-o îndreptăm când este abătută, s-o sporim când este puţină, s-o împuternicim când este slabă. Mai mult, să purtăm grijă şi de credinţa semenilor noştri, ca astfel poporul român să fie azi şi mâine un popor tare în credinţa lui, precum a fost ieri şi odinioară. Numai astfel vom putea cânta cu Biserica noastră: “Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu”. Noi păstrăm fără înnoire toate tradiţiile bisericești aşezate pentru noi prin scris sau în chip nescris, dintre care una este şi închipuirea icoanelor prin zugrăvire, ca Una ce concordă cu istoria propovăduirii evanghelice şi care ne serveşte spre încredinţarea întrupării adevărate, iar nu închipuite a lui Dumnezeu-Cuvântul şi spre un astfel de folos. Căci cele ce una pe alta se arată, fără îndoială, lămuresc una pe alta. Aşa fiind, mergând ca pe o cale împărătească, urmând învăţăturii celei de Dumnezeu grăite a Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniei Bisericii Ortodoxe căci ştim că aceasta e a Sfântului Duh, Care sălăşluieşte într-însa hotărâm, cu toată grija şi stăruinţa, ca… întocmai după chipul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, să se înalţe şi cinstitele şi sfintele icoane zugrăvite în culori şi în mozaic sau (făcute) din alt material cuviincios, în sfintele lui Dumnezeu biserici, pe sfintele vase şi veşminte, pe pereţi şi pe scânduri, în case şi pe drumuri, atât icoana Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi cea a Prea Curatei Stăpânei noastre, Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cât şi ale cinstiţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi ale bărbaţilor celor cuvioşi.
Căci cu cât sunt priviţi aceştia prin zugrăvirea iconelor, cu atât şi cei ce le privesc sunt îndemnaţi spre amintire şi iubirea prototipurilor şi spre a da acestora sărutare şi închinăciune cinstitoare desigur, nu adevăratul cult care, după credinţa noastră, se cuvine numai Firii dumnezeieşti în felul în care (ne închinăm) chipului cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi Sfintei Evanghelii şi celorlalte lucruri sfinte şi (sunt îndemnaţi) spre a le cinsti şi prin aducere (jertfă) de tămâieri şi lumânări, precum se obişnuia şi la cei vechi, în chip bine cinstitor. Căci cinstea (dată) icoanei se urcă la prototipul ei, iar cei ce se închină icoanei se închină persoanei zugrăvite pe ea. Căci aşa se întăreşte (păzeşte) învăţătura Sfinţilor Părinţilor noştri, adică predania Bisericii Ortodoxe, care a primit Evanghelia de la o margine a pământului la alta… Aşa urmăm pe Sf. Ap. Pavel, care a vorbit în Hristos şi toată ceata dumnezeiască a Apostolilor şi pe Sfinţii Părinţi, păstrând predaniile pe care le-am primit. Astfel cântăm Bisericii, în mod profetic, cântările de biruinţă: “Bucură-te foarte, fiică a Sionului, propovăduieşte, fiică a Ierusalimului, saltă şi te bucură din toată inima ta. Ridicat-a Domnul de la tine nedreptatea celor ce te prigonesc pe tine; izbăvitu-te-a din mâna celor ce te urăsc. Domnul este împărat în mijlocul tău; nu vei mai vedea rele şi pace peste tine în veac…” Aşadar, pe cei ce cutează să cugete sau să înveţe altfel sau să lepede predaniile bisericeşti după ereticii cei ticăloşi şi să născocească vreo inovaţie sau să lepede din cele consacrate în Biserică, Evanghelia sau chipul Crucii, sau zugrăvirea icoanelor sau moaşte sfinte de martiri, sau să cugete rău şi ticălos de a schimba (suprimă) ceva din predaniile legitime ale Bisericii universale; sau să întrebuinţeze ca pe lucruri comune sfintele vase, sau sfintele mănăstiri; dacă e episcop sau cleric rânduim (poruncim) să fie caterisit, iar călugării şi laicii să fie excomunicaţi. - Hotărârea Sinodului al VII-lea ecumenic (787 d. Hr.) (Cuvânt de deschidere rostit de către episcopul Nifon Criveanu al Huşilor în sala Teatrului comunal din Huşi, 17 martie 1935, la sărbătoarea Duminicii Ortodoxiei. Textul a fost extras din volumul Pe drumul datoriei, cuvântări de episcopul Nifon Criveanu al Huşilor, Huşi, Tipografia şi librăria “Universală”, George Cerchez, 1935.) IPS Pimen Suceveanul - Învăţătura ortodoxă despre Icoane
I. Ce reprezintă icoana ortodoxă pentru creştini? Biserica Ortodoxă păstrează o bogăţie imensă în domeniul gândirii patristice şi al Sfintei Liturghii, din care face parte şi icoana. Cuvântul icoană este de origine greacă: εικον = “eikon” înseamnă “chip, imagine, portret”. Cinstirea iconanelor ocupă un loc foarte important în învăţătura ortodoxă. Aceasta pentru că icoana nu este o simplă imagine, nici o ilustraţie a Sfintei Scripturi. Ea este ceva mai mult: mesajul evanghelic, un obiect de cult care face parte integrantă din viaţa liturgică. Aşa se explică importanţa pe care Biserica o dă imaginii (icoanei); se înţelege că nu oricărei imagini (reprezentări), ci imaginii specifice (icoanei), pe care ea însăşi a făurit-o în decursul istoriei sale în lupta împotriva păgânismului şi a ereziilor, pe care a plătit-o cu sângele unui mare număr de martiri şi mărturisitori în timpul perioadei iconoclaste (726 – 843 d.Hr.). În decursul istoriei sale, Biserica a biruit în toate împrejurările asupra ereziilor (învăţături greşite). Însă dintre toate biruinţele sale, numai biruinţa icoanei, a fost proclamată în chip solemn “Biruinţa Ortodoxiei”, pe care Biserica o sărbătoreşte în prima Duminică din Postul Mare, numită Duminica Ortodoxiei [Expunerea acestei învăţături despre icoană este tratată pe larg de L. Uspenski în cele două lucrări ale sale: Essai sur la Theologie de l’icone dans l’Eglise Orthodoxe, I, Paris, 1960 şi Theologie de l’icone dans l’Eglise Orthodoxe, Paris, 1980.]. În icoană, Biserica vede nu una din laturile învăţăturii ortodoxe, ci expresia Ortodoxiei în ansamblul ei, a Ortodoxiei aşa cum este ea. Nu se poate deci nici înţelege, nici explica imaginea sfântă, icoana, în afara Bisericii şi a vieţii ei. Icoana, imagine sacră, este una din formele Tradiţiei Bisericii, deopotrivă cu Tradiţia scrisă şi Tradiţia orală. Cinstirea icoanelor, a Domnului nostru lisus Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a sfinţilor este 0 dogmă a credinţei creştine, formulată la Sinodul al VII-lea ecumenic (787); ea decurge din dogma fundamentală a Bisericii: mărturisirea că Dumnezeu S-a făcut om (Ioan 1, 14). Chipul Acestuia (icoana Cuvântului – Hristos) este o mărturie a întrupării Sale adevărate, reale şi nu închipuite, iluzorii. Tocmai pentru aceasta este numită adesea “teologie în imagine”. Sfântul Vasile cel Mare precizează: “Ceea ce cuvântul împărtăşeşte prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine” [Citat luat din Sfântul loan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, traducere din greceşte cu un studiu introductiv de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1998, p. 72.]. Sfinţii Părinţi de la Sinodul al VII-lea ecumenic repetă aceste cuvinte şi precizează: “Prin aceste două mijloace, imaginea (icoana) şi cuvântul, care se completează unul pe altul… noi primim cunoaşterea despre aceleaşi realităţi” [ Mansi XIII, 3000, C.]. Învăţătura ortodoxă a Bisericii a fost formulată de Sfinţii Părinţi, întemeindu-se pe Sfânta Scriptură cu toată limpezimea. “Icoana, scrie Sfântul Ioan Damaschin în Cele trei tratate contra iconoclaştilor, este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva. Însă icoana nu seamănă întru totul cu originalul,
adică cu persoana înfăţişată. Altceva este icoana şi altceva este originalul; este o deosebire între ele, pentru că aceasta nu este celălalt şi celălalt nu este aceasta. Spre exemplu: icoana omului, cu toate că întipăreşte figura corpului, totuşi nu are facultăţile sufleteşti, căci nici nu trăieşte, nici nu cugetă, nici nu vorbeşte, nici nu simte, nici nu se mişcă. Tot astfel fiul, cu toate că este icoana naturală a tatălui, totuşi are ceva deosebit faţă de el, căci este fiu, şi nu tată”[ Op. cit.,p. 113.]. “Icoana, spune Sfântul Teodor Studitul, este neasemănătoare în ce priveşte esenţa, însă este asemănătoare în ce priveşte persoana”. Icoana Mântuitorului lisus Hristos ne înfăţişează persoana Sa şi nu firea Sa, pentru că zice Sfântul Atanasie Sinaitul: “Nu firea vede firea, ci persoana contemplă persoana”. “Icoana poartă numele prototipului (originalul, persoana care este înfăţişată), ea nu conţine natura sa”, precizează Sfinţii Părinţi de la Sinodul al VII-lea ecumenic. Locul prezenţei nu este planşa de lemn, ci asemănarea pe care ea o înfăţişează. Nu există nici o natură înscrisă. “Nu cunoaştem în icoană nimic altceva decât înfăţişarea reprezentând o asemănare a prototipului”, subliniază aceiaşi Sfinţi Părinţi. II. De ce cinstim icoanele?
Cinstirea sfintelor icoane are o valoare educativ-morală. În general, icoanele trezesc, întreţin şi întăresc peste tot viaţa duhovnicească. Ele întăresc credinţa şi aduc un real folos în sporirea evlaviei, fiind un stimulent pentru săvârşirea binelui, a dreptăţii şi a împlinirii dragostei. Pentru viaţa religios-morală, sfintele icoane sunt purtătoare ale îndemnurilor spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi spre imitarea vieţii neprihănite a modelelor al căror chip îl reprezintă, fiind o adevărată călăuză în formarea duhovnicească a credincioşilor. La întrebarea: “Pentru care motiv icoana trebuie cinstită?”, Sfântul Ioan Damaschin răspunde: “Orice icoană scoate la iveală şi arată ceea ce este ascuns. De exemplu: pentru că omul nu are cunoştinţe complete despre ceea ce este nevăzut, deoarece sufletul este acoperit cu corpul, nici despre cele ce vor fi după el şi nici despre cele distanţate şi îndepărtate în spaţiu, ca unul ce este circumscris în spaţiu şi timp, a fost creată icoana pentru conducerea cunoştinţei şi pentru arătarea şi punerea la iveală a celor ascunse. În general, icoana a fost făcută spre folos, binefacere şi mântuire, pentru ca prin faptul că sunt scoase la iveală şi vădite lucrurile nevăzute, să cunoaştem cele ascunse şi, astfel, pe cele bune să le dorim şi să le râvnim, iar pe cele contrare, adică pe cele rele, să le evităm şi să le urâm”[ Ibidem.].
Că icoana scoate la iveală şi arată ceea ce este ascuns, înţelegem şi din cuvintele Psalmistului: “Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: ce este omul că-Ţi aduci aminte de el?… Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!” (Psalm 3, 8, 9); “Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmul 18, 1). Sfântul Apostol Pavel subliniază: “Cele văzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică din veşnica Lui putere şi dumnezeire…” (Romani 1, 20). Deci cele văzute, materiale, ne ajută (ne fac) să înţelegem cele nevăzute, nemateriale, ale lui Dumnezeu, puterea, dumnezeirea, slava, înţelepciunea, fără ca aceste lucruri materiale să fie socotite idoli, căci nu pe ele le cinstim, ci pe Dumnezeu şi atributele Sale. Dacă am cinsti cele materiale care ne descoperă pe Dumnezeu, în locul Creatorului, am cădea în păcatul idolatriei, cum scrie Sfântul Apostol Pavel: “ştiind pe Dumnezeu, făpturile nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu l-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios în asemănarea şi chipul omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor. De aceea, Dumnezeu i-a dat necurăţiei… ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului… şi precum nau încercat să aibă pe Dumnezeu în conştiinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Romani 1, 21-28). Cinstirea creaturii în locul Creatorului (“neavând pe Dumnezeu în conştiinţa lor”) înseamnă idololatrie, falsificarea adevăratei credinţe şi cinstiri a lui Dumnezeu, dar şi perturbare a vieţii morale până la pervertirea totală. Icoanele, pictate după învăţătura ortodoxă, înfăţişează nu chipul omului stricăcios, ci chipul omului nestricăcios, înnoit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. De aceea, făcând astfel de chipuri, icoane, şi cinstindu-le, nu cădem în idololatrie, pentru că tocmai chipul nestricăcios al omului înnoit duhovniceşte ne conduce la Dumnezeu, iar această stare de înnoire ne-a aşezat din nou în deplina vrednicie, cea dintâi născându-ne “fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). În icoană este înfăţişată şi natura: lumea animală şi vegetală, ca şi stânca şi apele; toate şi tot în starea de înnoire prin acelaşi har dumnezeiesc al întrupării. Această înfăţişare atât a omului, cât şi a naturii în starea de înnoire exprimată în forme, linii, culori (şi ele înnoite) realizată aici pe pământ, sugerează în acelaşi timp starea, chipul lumii din viaţa veacului ce va să fie; o sugerează într-un mod suficient şi limpede pentru a trezi în sufletele noastre deplina încredinţare despre chipul veacului ce va să fie şi aprinzând în sufletele noastre râvna după această stare, “frumuseţea cea dintâi” sau “chipul cel dintâi” [Canonul din Duminica Ortodoxiei.]. Numai aceste trăsături, acest conţinut şi acest mesaj al icoanei fac din imaginea sfântă icoană şi nu idoli, ne păstrează în adevărata închinare, ferindu-ne de idololatrie. Icoana devine, ca şi cuvântul, vehicul al Revelaţiei, cale de cunoaştere a puterii şi slavei lui Dumnezeu, de sfinţire şi comuniune cu Dumnezeu şi oamenii în duhul dragostei şi al înnoirii duhovniceşti. Temeiul sfinţirii noastre prin icoană ni-l oferă mărturisirea lui Iacov, care şi-a mântuit sufletul când L-a văzut pe Dumnezeu sub chipul unui bărbat: “Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu” (Facerea 32, 30). Prin icoanele sfinţilor ne împărtăşim de aceeaşi sfinţire de la Dumnezeu ca şi cei care sunt “prietenii lui Dumnezeu” (Ioan 15, 14), iar aceasta cu mult mai mult
prin icoana Maicii Domnului ca cea care este Născătoare de Dumnezeu, a lui Dumnezeu întrupat (Matei 2,11; 14,20). Cinstirea icoanelor a fost formulată de Biserică prin gura Sfântului Vasile cel Mare, care zice: “Cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană.” Sfântul Ioan Damaschin, la întrebarea: “Cine a fost cel dintâi care a făcut icoana?”, răspunde: “Însuşi Dumnezeu, Cel dintâi a născut pe Fiul Său, Unul Născut şi Cuvântul Lui, icoana Lui cea vie, naturală şi chipul cu totul asemenea al veşniciei Lui”[ Sf. loan Damaschin, op. cit.], potrivit cuvintelor Sfintei Scripturi: “Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Coloseni 1, 15); “Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu” (II Corinteni 4, 4); “Care fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui…” (Evrei 1, 3). Traducătorul în limba română al cuvântului grecesc eikon foloseşte termenul de “chip” care este, cum bine ştim, sinonim cu cel de “icoană”. “Dumnezeu a făcut pe om, continuă Sfântul Ioan Damaschin cu cuvintele Sfintei Scripturi, după chipul şi asemănarea Sa” (Facerea 1, 26-27). Iată deci că atât omul, cât şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos sunt icoanele lui Dumnezeu pe Care nimeni nu L-a văzut, adică nimeni nu a văzut firea lui Dumnezeu, ci Fiul Cel Unul Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1, 18; I Timotei 6, 16). Mântuitorul Iisus Hristos este icoana naturală a lui Dumnezeu, pe când omul este icoana lui Dumnezeu din imitare, prin faptul că este dăruit de Dumnezeu cu minte, cuvânt, duh şi liber arbitru [Ibidem, p. 114-115.]. Dacă lui Dumnezeu I se cuvine închinare absolută, adorare, învaţă Biserica prin gura aceluiaşi Sfânt părinte Ioan Damaschin, icoanelor li se cuvine închinare relativă, venerare sau cinstire [Ibidem, p. 4.]. În decursul veacurilor, Biserica a luptat pentru păstrarea curăţiei adevărului revelat, iar lupta cea mai mare a fost în faţa pericolului iconoclast (luptător împotriva icoanelor), care tăgăduia legitimitatea facerii şi a cultului icoanelor. Aceasta pentru că iconoclaştii nu înţelegeau posibilitatea facerii icoanelor. Iconoclaştii nu puteau să înţeleagă că în icoană se înfăţişează nu firea sau firile, ci persoana, iar chipul persoanei înfăţişate în icoană nu este identic cu persoana însăşi. “Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut, scrie Sfântul Ioan Damaschin, nu ca nevăzut, ci ca pe Unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participare la corp şi la sânge (Evrei 2, 14). Nu zugrăvesc Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc corpul nevăzut al lui Dumnezeu; căci dacă este cu neputinţă să se zugrăvească sufletul, cu cât mai mult Dumnezeu, Care a dat sufletului imaterialitatea [Ibidem, p. 4-5.].” III.Închinarea la icoane nu este idolatrie
Iconoclaştii respingeau posibilitatea facerii icoanei şi a cultului ei pornind de la cele poruncite de Dumnezeu lui Moise în Vechiul Testament: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din cele ce sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt din apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti…” (Ieşire 20, 2-5). “Iar Domnul v-a grăit de pe munte din mijlocul focului şi glasul cuvintelor lui L-aţi auzit, iar faţa Lui n-aţi văzut-o, ci numai glasul Lui l-aţi auzit… Ţineţi doar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe Muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi dar şi să vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri care să înfăţişeze bărbat sau femeie sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ, sau închipuirea vreunei păsări ce zboară sub cer, sau închipuirea vreunei jivine ce se târăşte pe pământ, sau închipuirea vreunui peşte din apă, de sub pământ; sau, privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să nu te laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti…” (Deuteronom 4, 12-19). Oprirea facerilor era cu un scop precis: pentru a nu se închina lor, socotindu-le Dumnezeu, aşa cum lămureşte Sfântul Apostol Pavel (Romani 1, 23-25): “Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor… s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului” (Ieşire 32,1-8). Viţelul de aur turnat. Psalmistul David l-a numit idol. “Şi au făcut viţel în Horeb şi s-au închinat idolului (Psalmul 105, 19): cinstirea şi aducerea jertfei idolului se numeşte idololatrie. Idolul este deci un lucru făcut de mâna omului sau aflat în natură, o vietate – fiinţă neraţională socotită dumnezeu. Idolul se pune în locul lui Dumnezeu, depărtându-l pe om de El, pe când icoana îl apropie pe om de Dumnezeu. După mărturiile Sfintei Scripturi, cinstirea sfintelor icoane nu poate fi considerată idolatrie, deoarece însuşi Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă heruvimi şi chipuri de heruvimi la Cortul Sfânt (Ieşire 25, 18-22; 26, 31; 36,35) şi apoi lui Solomon la Templu (III Regi 6, 23-35; II Paralip. 3,10-14), pe care evreii i-au cinstit prin închinare (Iosua 7,6), prin jertfe, tămâieri (Ieşire 30,1- 8), aprinderea candelelor şi prin cântări de laudă (Psalm 137,1). Chipurile de heruvimi au fost respectate şi de către Mântuitorul, Care spune despre Templu că este “Casa lui Dumnezeu” (Luca 2, 49) şi de către Sfinţii Apostoli (Fapte 3, 1-3; 24,11). Între sfintele icoane şi idoli nu este nici o asemănare, nici ca reprezentare, nici ca funcţie, nici ca efect. În timp ce sfintele icoane reprezintă
realităţi obiective, chipurile sau înfăţişările unor persoane care există sau au existat în viaţa de aici sau de dincolo, idolii sunt născociri imaginare, fictive ale minţii omeneşti, lipsite total de realitatea celor prezentate de chipul lor. Sfântul Apostol Pavel afirmă că: “Idolul nu este nimic în lume” (I Corinteni 8, 4) şi că închinătorii la idoli nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9; Galateni 5, 20; Efeseni 5, 5). În cuvântarea sa rostită în faţa atenienilor, Sfântul Pavel, după ce a constatat că cetatea este plină de idoli (Fapte 17,16), a vrut să le demonstreze adevărul că Dumnezeu, Care este Duh (Ioan 4, 24), nu poate fi asemănat cu idolii materiali. El a făcut deci o distincţie clară între idolii din templele păgâne şi înfăţişările sfinte din icoanele creştine. La Sfântul Apostol Pavel vom întâlni mărturii după care putem reprezenta chipul lui Dumnezeu pe sfintele icoane (II Corinteni 4, 4; Filipeni 2, 6; I Timotei 3, 16; Filipeni 2, 7-8), căci însuşi Mântuitorul ne încredinţează ca: “Cel care Mă vede pe Mine, vede pe Cel care M-a trimis pe Mine” (Ioan 12, 45), adică pe Dumnezeu-Tatăl. Poporul lui Israel n-a văzut faţa lui Dumnezeu (Deuteronom 4, 12) de aceea nici nu putea să zugrăvească chipul lui Dumnezeu. Dar când “Hristos Iisus… Care, Dumnezeu fiind în chip… S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un Om” (Filipeni 2, 5-7), când Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slava că a Unuia Născut, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14), “atunci înfăţişează în icoana ceea ce învaţă Biserica prin gura Sfântului Ioan Damaschin, asemănarea Celui ce S-a făcut văzut spre contemplare. Zugrăveşte coborârea Lui fără nume, naşterea din Fecioară, botezul în Iordan, Schimbarea la Faţă de pe Tabor, patimile, mijlocitoarele pătimirii, moartea, minunile, simbolurile firii Lui dumnezeieşti, minuni făcute prin activitatea corpului, dar cu ajutorul activităţii dumnezeieşti, Crucea cea mântuitoare, înmormântarea, învierea, înălţarea la ceruri. Zugrăveşte-le pe toate şi cu cuvântul şi cu culorile” [Ibidem, p. 7-8]. De aici înţelegem că icoana are un temei şi un rost dogmatic, adică întruparea lui Dumnezeu şi mărturisirea ei. Aceasta o face deci chiar prin graiul tăcut al culorilor şi al liniilor desenului, arătând că întruparea lui Dumnezeu nu a fost închipuită, ci reală; “ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz”, precizează Sfântul Ioan Damaschin[Ibidem.]. Şi el continuă: “Prin icoană ne sfinţim vederea, iar prin cuvânt auzul. Primul dintre simţuri este vederea”. Chiar şi în Vechiul Testament, Dumnezeu a învăţat pe poporul ales prin graiul culorilor, liniilor şi volumelor unor obiecte sau chipuri; chivotul Legii, lucrat cu deosebită măiestrie artistică, în care au fost puse, din porunca lui Dumnezeu, tablele legii, vasul cu mâna şi toiagul lui Aaron care a odrăslit pentru a-şi aduce aminte de Dumnezeu şi de minunile Sale făcute cu poporul ales. Mai mult, deasupra chivotului străjuiau chipurile celor doi heruvimi făcuţi şi aşezaţi acolo tot din porunca lui Dumnezeu Care oprise, cum ştim, facerea chipurilor cioplite şi tocmai “acolo, între cei doi heruvimi, de deasupra chivotului Legii, Mă voi descoperi ţie şi-ţi voi grăi de toate câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel” (Ieşirea 25, 18-22), încredinţează Dumnezeu pe Moise. Despre aceasta aminteşte şi Sfântul Apostol Pavel (Evrei 9, 3-5), numindu-le chipuri şi umbre ale celor adevărate (Evrei 10, 1). Icoana, ca şi cuvântul, este artă liturgică… este parte integrantă a religiei, unul din mijloacele de cunoaştere a lui Dumnezeu, unul din modurile de comuniune cu El. Pentru ca poporul ales să-şi aducă aminte de binefacerile primite de la Dumnezeu, Dumnezeu le porunceşte să ia din Iordan 12
pietre şi să le zidească într-un altar (Iosua 4, 5-9). Aceste pietre nu erau idoli, ci semne de aducere aminte de Dumnezeu şi de binefacerile Sale, cum s-a zis mai sus. Dumnezeu, Care opreşte facerea chipurilor cioplite, îi porunceşte lui Solomon ca să împodobească templul cu chipuri de animale, cu ornamente florale şi vegetale. Conţinutul şi mesajul icoanei sunt mai mult decât umbrele ei din Vechiul Testament: mărturisire a întrupării, a faptului că Dumnezeu S-a făcut om, dar şi că omul s-a făcut “dumnezeu” prin har, prin împărtăşire, dobândindu-şi chipul cel dintâi, cum învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii, una şi nedespărţită. Şi tot ei spun că dacă icoana Mântuitorului Iisus Hristos mărturiseşte întruparea lui Dumnezeu, luând chipul lui Adam şi înnoindu-l, icoana Maicii Domnului este arătarea chipului celui dintâi dintre oameni care s-a împărtăşit de harul întrupării, înnoirea cu chipul cel dintâi, chipul celui dintâi om îndumnezeit. Sfânta Scriptură ne vorbeşte foarte mult despre înnoirea omului prin întruparea Fiului lui Dumnezeu şi despre chipul înnoit al omului. “Căci în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă” (Galateni 6, 15). “ … Să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 4). “… Să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă scumpă, bineplăcută lui Dumnezeu ca închinarea voastră cea duhovnicească. Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu…” (Romani 12, 12). “Îmbrăcaţi-vă în Domnul nostru Iisus Hristos (Romani 13, 14), “dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului lisus Hristos” (I Corinteni 6,11). “Dacă este trup firesc este şi trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 44). “Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace întru nemurire” (I Corinteni 15,53). “Iar noi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Sfânt” (II Corinteni 3, 18). “Deci dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (II Corinteni 5,17). Aceste cuvinte şi altele, pe care nu le-am mai citat din cauza numărului lor mare ne arată, cum am amintit, adevărul înnoirii omului prin harul întrupării şi ne fac icoana omului înnoit întru Hristos Iisus. Tocmai acest adevăr al înnoirii şi acest chip al omului înnoit ni le arată icoana ortodoxă; fără acest mesaj şi trăsături, imaginea nu mai este o icoană ci un tablou, un portret cu un subiect religios, al unui om cel mult plăcut la vedere. Această înfăţişare plăcută la vedere, caracteristică artei religioase a Renaşterii, trebuie să ne ducă cu mintea la cuvintele Sfintei Scripturi:
“De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochiului la vedere” (Facerea 3,6), a mâncat din el, dând şi lui Adam, şi a murit. Atât icoana cât şi Sfânta Scriptură nu ne-au păstrat trăsăturile chipului istoric-fizic al Mântuitorului Iisus Hristos. Unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii spun că Mântuitorul avea un chip frumos, referindu-se la textele care vorbesc de starea Sa de proslăvire (Psalmul 44, 3), alţii spun că era urât, referindu-se la momentele patimilor (Isaia 43, 2-3). A înfăţişa în icoană numai chipul istoric al Mântuitorului, înseamnă a ni-L înfăţişa ca şi cei din vremea Sa pământească, cei care-L vedeau numai ca om, nu ca şi Dumnezeu, ca Dumnezeu-Om, Care a făcut minuni ca Dumnezeu ce era, şi nu ca om. (Matei 12,24). Mai mult, Fiul lui Dumnezeu a luat chip de rob nu numai ca să facă minuni, arătându-Şi puterea Sa dumnezeiască, să ne facă să credem şi să mărturisim ca El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu (Matei 27, 54), şi să dea iertare de păcate, vindecarea sufletului şi trupului, adică să dea înnoire omului învechit prin păcat. Această înnoire a lucrat-o mai întâi în trupul Său şi ne-o împărtăşeşte şi nouă tot prin trupul Său, trupul Său mort şi înviat care este trupul Său dumnezeiesc. Tocmai acest trup înnoit al Mântuitorului ni-L înfăţişează icoana ortodoxă. Facem icoanele sfinţilor pentru că ei sunt prietenii lui Dumnezeu (Ioan 15, 14), Care Se odihneşte şi este minunat întru sfinţii Săi. Minunate a făcut voile Sale întru sfinţii Săi. Între voile Sale este şi cea a înnoirii noastre, împărtăşită prin întrupare. “Voia lui Dumnezeu este sfinţirea vieţii noastre” (I Tes. 4, 3). Omul, fiind chipul lui Dumnezeu, înnoit prin întrupare, se reflectă prin icoana sfinţilor, icoana fiind, cum s-a mai spus, o mărturie a întrupării. De harul întrupării s-a împărtăşit într-o măsură mai mică decât omul şi “făptura care aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu… ca să fie părtaşă la libertatea măririi” (Romani 8, 19-22). De aceea în icoană apare şi făptura neraţională alături de om, înfăţişată şi ea în haina înnoirii, mărturisind şi ea lucrarea harului întrupării. Apocalipsa, care ne înfăţişează chipul lumii în pragul venirii Domnului Iisus Hristos întru slava sa judece viii şi morţii, ne zugrăveşte icoana lumii cu numeroase scene şi culori, ajungând la starea de “cer nou şi pământ nou”, încât cuvintele parcă dispar, rămânând în mintea noastră numai imaginea lumii în care puterea şi slava lui Dumnezeu ni se fac prezente în culorile icoanei Apocalipsei. Imaginea exprimă mai mult decât cuvântul: “Chipul slavei Domnului de pe vârful muntelui era în ochii fiilor lui Israel ca un foc mistuitor” (Ieşirea 24,17). Potrivit mărturiei Sfintei Tradiţii, Biserica a folosit icoanele în cult, iar credincioşii în casele lor, încă din primul veac. Sfântul Evanghelist Luca era nu numai doctor, ci şi pictor, şi a pictat, între altele, icoana Maicii Domnului. Avgar s-a bucurat să aibă o icoană a Mântuitorului nefăcută de mână. În Sfânta Scriptură a Noului Testament nu găsim nicăieri vreo poruncă a Mântuitorului să se facă icoane, dar nici porunca de a scrie Sfânta Evanghelie. El a poruncit Sfinţilor Apostoli să propovăduiască Evanghelia, nu să o scrie (Marcu 16, 15). Cine a poruncit Sfinţilor Apostoli să scrie epistolele? De unde a pornit porunca să se scrie Evanghelia, de acolo a pornit porunca să se facă şi icoane. Icoana şi Evanghelia sunt Tradiţia scrisă a descoperirii dumnezeieşti, prima în culoare şi desen, a doua în cuvinte. Revelaţia dumnezeiască, propovăduită mai întâi prin viu grai, nu a fost cuprinsă toată în scrierile Sfintei Evanghelii (Ioan 20, 30-31; 21, 25; Fapte 20, 35). Sfinţii Apostoli au învăţat şi prin epistolă, dar şi prin viu grai (II Tesaloniceni 2, 15; I Corinteni 11 ,12).
Prin icoană, ca şi prin Sfânta Scriptură, nu doar aflăm ceva despre Dumnezeu, ci îl aflăm pe Dumnezeu. Icoana nu este o reprezentare a Dumnezeirii, ci un semn al participării unei persoane la viaţa dumnezeiască. Este o mărturie a cunoaşterii concrete, practice, a sfinţirii corpului omenesc. Icoana este o expresie exterioară a stării de transfigurare a omului, a sfinţirii sale în lumină divină necreată… un fel de strălucire lăuntrică… Strălucirea de lumină apare în icoana ca aureola, o reprezentare picturală exactă a manifestării reale a luminii spirituale. Dar tocmai această stare duhovnicească, desăvârşirea lăuntrică a omului, al cărui semn exterior este lumina, nu se poate transmite nici în cuvânt nici în imagine. De obicei, atunci când Părinţii şi Scriitorii bisericeşti ajung la descrierea momentului îndumnezeirii, ei o caracterizează ca tăcere, întrucât este cu totul de nedescris şi de neexprimat. Însă efectul acestei stări asupra materiei umane şi mai ales asupra timpului poate fi într-o anumită măsură descris şi înfăţişat. Întreaga lume văzută reprezentată în icoană se schimbă, devine imaginea unităţii viitoare a întregii creaţii, împărăţia Duhului Sfânt. Este noua ordine din noua creaţie, “cer nou şi pământ nou” (Apoc.21, 1). Iconarul trebuie să participe permanent la viaţa sacramentală a Bisericii; de aici şi cerinţele morale pe care Biserica le impune iconarilor. Pentru un pictor de icoane, creaţia este calea ascezei şi a rugăciunii, adică o viaţă monastică în esenţă. Deşi frumuseţea şi conţinutul unei icoane sunt percepute subiectiv de fiecare privitor după capacităţile sale sufleteşti, ele sunt exprimate obiectiv de iconar prin depăşirea conştientă a propriului “eu” şi înjugarea lui la adevărul revelat – autoritatea Sfintei Tradiţii. Obişnuitele cuvinte “eu înţeleg aşa”, “eu văd aşa” se exclud cu totul în acest caz. Iconarul nu lucrează pentru sine, nu pentru gloria sa, ci pentru slava lui Dumnezeu. De aceea icoana nu se semnează niciodată. Libertatea unui iconar nu constă în exprimarea nestingherită a personalităţii sale, a eului său, ci în eliberarea lui de toată “patima şi plăcerea lumii şi a trupului”. Este libertatea spirituală de care vorbeşte Apostolul Pavel: “Unde este Duhul Sfânt, acolo este şi libertate” (II Cor. 3, 17). Principiul călăuzitor al acestei căi este canonul iconografic. El nu reprezintă suma totală a regulamentelor exterioare care restricţionează creativitatea artistului, ci o necesitate interioară, conştient acceptată ca regulă constructivă, ca unul din aspectele Tradiţiei Bisericii, paralel cu tradiţiile liturgice, ascetice şi altele. Altfel spus, canonul este forma pe care Biserica o imprimă înjugării voinţei umane la voia lui Dumnezeu. Creştinismul nu este numai revelaţia Cuvântului lui Dumnezeu, ci şi a chipului lui Dumnezeu în care se descoperă asemănarea Lui. Acest chip Dumnezeiesc reprezintă trăsătura distinctivă a Noului Testament, fiind mărturia vizibilă a îndumnezeirii omului. Calea iconografiei ca mijloc de exprimare a lucrurilor privitoare la Dumnezeu este calea teologiei. Ambele exprimă ceea ce nu se poate exprima cu mijloace omeneşti… metodele utilizate în iconografie nu pot fi decât figurative, simbolice, ca şi limbajul parabolelor din Sfânta Scriptură. Dar conţinutul exprimat prin acest limbaj simbolic este imuabil atât în Scriptură cât şi în imaginea liturgică – icoana. Pentru omul ortodox al zilelor noastre icoana, fie ea veche sau modernă, nu este obiect de admiraţie estetică sau obiect de studiu, este o artă vie, de Dumnezeu inspirată, care îl hrăneşte sufleteşte.
IV. Deosebirea dintre icoana ortodoxă şi pictura religioasă
Închinarea în “duh şi adevăr” (Ioan 4,23) nu exclude icoana, ci dimpotrivă, o cere dacă este pictată după învăţătura Bisericii Ortodoxe. Privind o icoană în care totul este dematerializat, dar nu derealizat, real, dar nu realist, o lume, un chip înnoit prin Harul întrupării, privim ca printr-o fereastră puterea şi slava lui Dumnezeu Care sălăşluieşte în chipul înnoit al omului şi al lumii din icoană. Închinarea în duh şi în adevăr nu exclude materia organizată în icoană, iconic sau iconografic, “Nu este materie cerneala şi preasfânta carte a Evangheliilor? Nu este materie Trupul şi Sângele Domnului nostru?”, se întreabă Sfântul Ioan Damaschin [Ibidem, p. 17.]. Materia nu este deci potrivnică închinării noastre în duh şi în adevăr. Chiar în Vechiul Testament, în care Dumnezeu interzicea facerea idolilor, a chipurilor cioplite, sunt prelucrate (aurul, argintul, arama, diferite fire şi stofe) pentru a fi folosite la cult. Materia folosită iconografic, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, a căpătat forme artistice de o valoare şi frumuseţe nepieritoare, mărturii ale civilizaţiei lumii, contribuţii valoroase ia tezaurul de cultură al lumii. Icoanele, lucruri făcute de mâini omeneşti, chiar cele care sunt îmbrăcate în metal preţios (argint), obicei târziu şi străin tradiţiei iconografice, pentru că materia metalului nu poate să exprime atât de bine starea omului înnoit cum poate să o arate culoarea, nu pot fi socotite idoli pentru că ele nu sunt identice prin fire, ci prin asemănare cu cele pe care ele le înfăţişează. “Idolii păgânilor sunt aur şi argint, lucruri ale mâinilor omeneşti; gura au şi nu vor grăi, ochi au şi nu vor vedea… asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei şi se încred în ei”. Tocmai identitatea de fire ce era atribuită idolilor socotiţi persoane care văd, vorbesc şi aud, face ca aceste lucruri ale mâinilor omeneşti să fie idoli. Spre aceasta voia să atragă atenţia Sfântul Apostol Pavel celor din Areopag: “Nu trebuie să socotim că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meşteşugul şi iscusinţa omului” (Fapte 17, 29). Biserica Dumnezeului Celui viu, “stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3, 15), a păstrat toate cuvintele Sfintei Scripturi în curăţia cea dintâi, când aceste cuvinte au trebuit să fie traduse în diferite limbi din cea în care ele au fost scrise prima dată. Textul: “Să se ruşineze toţi cei ce se închină chipurilor cioplite şi se laudă cu idolii lor” (Psalmul 96, 7) nu cunoaşte nici o schimbare, adică înlocuirea cuvintelor “chipuri cioplite” cu “icoane” în nici o traducere. Ceea ce întâlnim în
unele traduceri recente făcute în afara ţării, în limba română, nu se bucură de credibilitate nici din partea marilor grupări creştine care nu au cultul icoanelor. Icoana făcută după învăţătura ortodoxă, prin mesajul şi conţinutul ei, identice cu cele ale Evangheliei şi mai ales prin graiul universal al culorilor şi liniilor, îşi are pentru timpul nostru lucrarea ei ecumenică. Icoana ortodoxă tot mai mult îşi face prezenţa în lumea creştină din afara Ortodoxiei, ca şi slujba ortodoxă din care icoana face parte integrantă. Putem să ne rugăm, la caz de mare nevoie şi fără icoane şi în afară de biserică, dar în rugăciunile noastre în faţa acestei ferestre deschise către cer, care este icoana, vedem, înţelegem, ne împărtăşim din plin de harul îndumnezeitor care a înnoit chipul şi lumea din icoana în faţa căreia ne aflăm. Este o experienţă de două ori milenară, cu rădăcini în însuşi faptul creării omului şi în Persoana celui Care este “Chipul (icoană) lui Dumnezeu celui nevăzut” (Coloseni 1, 15). Ce putem spune despre icoana noastră ortodoxă românească? După cum ştim, Ortodoxia a cultivat şi cultivă şi un specific naţional; pe care îl găsim şi în icoană. Nu este locul şi nici spaţiul pentru a consemna într-o măsură mai mare, aşa cum merită să se spună, ci vom spune doar câteva cuvinte. Icoana noastră se caracterizează printr-o măsură cumpănită între omenesc şi duhovnicesc în înfăţişarea chipului omenesc: este o măsura care ţine seama de formula calcedoniană: fără schimbare şi fără amestecare, adică omenescul nu este înghiţit de duhovnicesc ca în unele vechi fresce bizantine, dar nici invers, ca în arta religioasă a Renaşterii. Sunt chipuri pline de bunăcuviinţă care acoperă o adâncă trăire duhovnicească învăluită de o smerenie de care era stăpânit permanent Sfântul Apostol Pavel (I Timotei 1,15). Duhul comuniunii persoanelor sfinte cu natura din icoană şi mai ales cu privitorul sau închinătorul se lasă lesne de perceput chiar şi celor din afara Ortodoxiei. Pentru a pătrunde cu adevărat în duhul icoanei trebuie să urmăm drumul pe care l-a străbătut practica Bisericii până astăzi, şi occidentalul trebuie să se situeze în universul religios şi liturgic în care se situează icoana. Icoana este făcută pentru a-l ajuta pe om în desăvârşirea sa duhovnicească, căci ea îl ajută să primească harul chiar de la izvorul acestuia. Omul se concentrează în rugăciuni şi se slujeşte de icoană ca de o unealtă care-i îngăduie să-şi îndrepte rugăciunea către arhetip (persoana înfăţişată în icoană). Faptul că ne-am rugat lui Dumnezeu având în faţă o icoană în care am privit o persoană şi o natură în starea de înnoire a făcut să fim mai legaţi de oameni şi de natură, de oamenii pământului, de strămoşi, de natura patriei în care duhul mioritic este expresia populară a duhului Ortodoxiei noastre româneşti, în care cerul se uneşte cu pământul în nunta bucuriei nesfârşite a celei de a opta zi, a desăvârşirii. (extrase din: Învăţătura Ortodoxă despre Icoane – I.P.S. Pimen Suceveanul, 2007)
IPS Irineu Pop-Bistriţeanul - Predică la Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei)
Dreptmăritori creştini, prima Duminică din Postul Paştilor se numeşte Duminica Ortodoxiei, sărbătoare care a fost aşezată în prima Duminică din Postul mare, a anului 843. Atunci creştinătatea ortodoxă a obţinut o strălucită biruinţă asupra iconoclaştilor, asupra celor ce se împotriveau icoanelor şi le scoteau afară din sfintele biserici. Pentru noi cei de astăzi, Duminica Ortodoxiei ne aduce amine de acest triumf decisiv al adevărului în trecutul Bisericii dreptmăritoare. De asemenea, Duminica Ortodoxiei ne cheamă să ne bucurăm de ziua onomastică a Bisericii, prilej minunat pentru noi de a cugeta la frumuseţea tainică a Ortodoxiei. Iubiţi credincioşi, ieslea Betleemului, Crucea Golgotei, Mormântul gol şi muntele Măslinilor de unde Iisus S-a înălţat la ceruri, dar mai ales sfânta zi a Rusaliilor sunt cele cinci coloane de granit pe care se fundamentează Biserica lui Hristos. Într-o predică de Rusalii, Sfântul Ioan Gură de Aur glăsuieşte astfel: „Precum Hristos a spus despre Sine: Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor şi de aceea putem serba Crăciunul pururea aşa şi despre Duhul Sfânt a spus: Va fi cu voi în veac şi de aceea putem serba şi
Cincizecimea pururea. Ba putem prăznui chiar în fiecare zi atât Învierea cât şi Cincizecimea, pentru că în fiecare zi e şi Duhul Sfânt şi Domnul înviat cu noi”. Duhul Sfânt, pătrunzându-ne cu prezenţa Sa, ne face tot mai mult după chipul Fiului, adică fii adoptivi ai Tatălui. Unde este Hristos şi Duhul cu noi? În Biserică unde Duhul Fiului coboară nevăzut, dar în chip real, întocmai cum S-a coborât în chipul limbilor ca de foc la Cincizecime sau la Rusalii. Credinţa ne ajută să pătrundem în lumea suprafirească a Bisericii, „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15) şi deci, deţinătoarea adevărului mântuitor. În acest sens, Sfântul Irineu scrie: „Unde este Biserica, acolo este şi Duhul Sfânt. Iar unde este Duhul Sfânt, acolo este plinătatea harului şi tot adevărul”. De aceea, Biserica a fost numită şi raiul cel duhovnicesc, în care i se descoperă credinciosului lumea supranaturală, unde se află tainele ei cele mai adânci. Biserica, după expresia Sfântului Ipolit, este locul „unde înfloreşte Duhul”; ea este „cortul lui Dumnezeu printre oameni” (Apoc. 21, 3) şi „mama noastră” (cf. Gal. 4, 26). În Biserică este cuprins tot ce există: Dumnezeu şi creaţia, cerul şi pământul, spiritualul şi materia, eternul şi temporalul, nemărginirea şi spaţiul. În Biserică avem cele şapte Sfinte Taine, canale de sfinţenie, prin care se revarsă în lume energiile necreate, fluviile harului sfinţitor. Aici, ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie, Se coboară Hristos şi Duhul Sfânt, se coboară forţe cereşti care nu ating pământul, cetele îngereşti şi duhurile fraţilor noştri adormiţi, care vin în casa lui Dumnezeu spre a-şi lua bucuria din jertfa lui Hristos, celebrată pe Sfântul Altar. Biserica este un „laborator” duhovnicesc în care cele pământeşti se unesc cu cele cereşti, firea omenească fragilă şi slabă se întâlneşte cu harul Duhului Sfânt şi devine diamantul de mare preţ în care străluceşte Dumnezeirea. În Biserică se află plenitudinea mijloacelor de mântuire; în ea noi dobândim sfinţenia, prin harul lui Dumnezeu. Biserica este locul în care se înaintează spre înviere. Biserica este pelerină spre cer, pentru că Hristos e Cale spre cer şi Cel ce călătoreşte cu ea şi în ea spre cer. Biserica este rugul aprins, dar nemistuit de focul iubirii dumnezeieşti. Biserica este nava care ne scoate din limitele timpului istoric. Biserica este Vitezda în care se pot spăla şi curăţi toţi cei bolnavi, oprimaţi şi dezorientaţi, furii, desfrânaţii, lacomii, ucigaşii şi dezmoşteniţii soartei, primind gratuit iertarea. Biserica este Împărăţia Cerurilor pe pământ, care străluceşte oamenilor prin cuvântul, faptele şi prezenţa lui Hristos. Biserica ne transmite pe Hristos din ea şi ocazionează sălăşluirea în noi a lui Hristos, Care locuieşte în ceruri. Hristos este Capul Bisericii, Trupul Său tainic (Efes. 1, 23), ale cărui membre suntem noi toţi cei botezaţi, miruiţi şi împărtăşiţi cu Sfintele Taine. Dar mare este bucuria şi speranţa noastră când ştim că în viaţa Bisericii, alături de Hristos, un rol extraordinar îl are Preacurata Lui Maică, care a fost dată ca mamă ucenicului Ioan de către Iisus, când murea pe Cruce, prin cuvintele „Femeie, iată, fiul tău!” (cf. In. 19, 26-27). Din acel moment a devenit mama lui, mama Bisericii şi mama noastră a tuturor.
În cer şi pe pământ, nimeni nu iubeşte ca ea, nimeni nu miluieşte ca ea. De aceea, acum şi în ceasul morţii, dacă o avem pe Maica Domnului avocat sau mijlocitoare, nu se poate să pierdem procesul chiar dacă am avea un noian de vină. Pe bolta Altarului este Maria, Panaghia (Preasfânta), iar pe cupola turlei este Hristos, Pantocratorul (Atotţiitorul), aşa că Mama şi Fiul coboară surâsul lui Dumnezeu asupra umanităţii adunate în Biserică şi conduc Biserica spre piscurile Împărăţiei neînserate. Fiul lui Dumnezeu ne-a dat-o pe Mama Sa ca şi mai mult să îndrăznim a ne apropia de El. Avea dreptate poetul Ioan Alexandru când spunea: „Mama şi Pruncul sunt de ajuns/Acest pământ în veci să fie uns”. Mama participă, alături de Prunc, la soarta de suferinţă a omenirii, uşurându-i-o. De-a lungul veacurilor s-au ivit prooroci mincinoşi, păgâni, eretici, comunişti atei, liberi cugetători, care au sfâşiat în bucăţi cămaşa lui Hristos, sau au defăimat adevărul dumnezeiesc şi l-au desfigurat. Dar Biserica dreptmăritoare, călăuzită de Duhul Sfânt, a păstrat învăţătura de credinţă neştirbită, ferind pe credincioşii ei de minciună şi de rătăciri. Deşi Biserica creştină a fost tulburată de prigoană sângeroasă şi de batjocură dispreţuitoare, a biruit. Fără bani, fără oşti, fără tancuri, Biserica a înfrânt toate uneltirile spiritului şi ale puterii „celui rău” (cf. Mt. 6, 13) şi păşeşte calmă precum păşeşte soarele peste învolburările norilor care îi întunecă uneori lumina, dar nu o pot stinge. „Ce e val, ca valul trece”, zice marele nostru poet Mihai Eminescu. Biserica pluteşte înainte mândră şi biruitoare, continuându-şi misiunea ei divină în această lume. Biserica este mereu triumfătoare. Alături de ea s-au prăbuşit regate, tronuri şi ideologii care păreau veşnice. „Casa lui Dumnezeu” (I Tim. 3, 15) rămâne neclintită ca acea cetate sau casă zidită pe stâncă peste care au venit valuri şi vânturi, dar nu s-a prăbuşit (cf. Mt. 7, 25). Biserica, acest pom al adevărului, s-a întărit prin furtuni şi a confirmat că este sădirea lui Dumnezeu, Celui ce a zis: „Biserica Mea nici porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18). Ea rezistă pentru că este umbrită de Duhul lui Dumnezeu, Care o întăreşte şi o susţine. Până la revenirea glorioasă a lui Hristos, „Biserica înaintează peregrinând printre persecuţiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu” (cf. Fericitul Augustin). Duhul Sfânt face din Biserică „templu al Dumnezeului Celui viu” (II Cor. 6, 16) şi din mădularele ei face „părtaşi ai firii celei dumnezeieşti” (II Pt. 1, 4). Iubiţii mei, dacă dorim să fim moştenitori ai vieţii veşnice trebuie să rămânem în Biserică unde putem afla mântuirea, în timp ce atâţia oameni stau afară de acest aşezământ dumnezeiesc, acolo unde este întuneric şi plutesc în umbrele morţii. Sfântul Ciprian spune clar: „În afara Bisericii nu există mântuire”. Rămânând credincioşi Bisericii, ne dovedim urmaşi vrednici ai strămoşilor şi voievozilor, care, în vremuri grele, au rămas uniţi în jurul Altarului străbun. Sfântul Constantin Brâncoveanu spunea: „Dacă e cu putinţă, mai bine este să mori de o mie de ori decât să-ţi renegi credinţa strămoşească”.
Cei ce nu trăiesc potrivit învăţăturilor Bisericii şi nu pun în lucrare darurile pe care ea ni le oferă, pot fi pedepsiţi ca sluga leneşă care şi-a îngropat talantul. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne atenţionează: „Tu, care te lauzi cu Legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu, prin călcarea Legii!” (Rom. 2, 23). Duminica Ortodoxiei ne cheamă să biruim forţele păcatului şi să-L mărturisim pe Hristos prin viaţa noastră. Făcând aşa, cinstim într-adevăr numele de creştin şi ne agonisim bucurie, pace şi răsplată, pe pământ şi în ceruri. Amin.
IPS Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei - Gând la Duminica Ortodoxiei - Fii credincios până la moarte şi vei avea cununa vieţii…
În toată clipa şi în tot locul, creştinul dreptslăvitor este chemat să conştientizeze apartenenţa sa la Biserica lui Hristos. Duminica Ortodoxiei este ziua în care această conştiinţă trebuie manifestată într-un mod mai evident. Împărtăşindu-se de harul Sfântului Duh prin Taina Sfântului Botez, creştinul a mărturisit, personal sau prin intermediul naşilor, unirea cu Hristos şi lepădarea de puterile întunericului. Duminica Ortodoxiei este ziua în care această mărturisire trebuie actualizată, înnoită, întărită. Acest lucru este necesar datorită ispitirilor la care creştinul este supus în permanenţă, ispitiri ce vin de la lume, de la trup şi de la diavol. În prima duminică a Postului Mare, creştinii ortodocşi sunt chemaţi să înţeleagă că Biserica din care fac parte este corabia mânturii, bântuită de multe valuri şi furtuni. Puterile întunericului, manifestate în foarte multe feluri, nu îngăduie nici o clipă de răgaz, nici un moment de cer totalmente senin.
În orice zi a anului, dar mai ales în Duminica Ortodoxiei, Biserica îşi sensibilizează fiii şi fiicele pentru o participa la strădania apărării credinţei. În general, această luptă este lăsată în sarcina clerului, ierarhi sau preoţi. Aceştia nu pot să-şi împlinească în mod adecvat datoria decât înconjuraţi, aşa cum se cuvine, de membrii preoţiei universale, creştinii mireni, bărbaţi şi femei. În Duminica Ortodoxiei, creştinii sunt chemaţi, aşadar, să înţeleagă, mai bine zis să participe la lumea harului (Ilie Miniat) prezentă în Biserica lui Hristos, dreptslăvitoare. Taina icoanei, sfinţenia moaştelor, prezenţa sfinţilor, îndumnezeirea prin Liturghie, jertfa rugăciunii, iubirea de vrăjmaşi, mărturisirea fără teamă a adevărului sunt tot atâtea căi de participare la lumea harului din Biserică. Cunoaşterea adevărului de credinţă, trăirea lui cu intensitate permanent înnoită şi mărturisirea lui către lume constituie o altă componentă a chemării Bisericii în Duminica Ortodoxiei. Este, îndeobşte, ştiut că nu toţi cei botezaţi în Biserica Ortodoxă au o cunoaştere adecvată a învăţăturii de credinţă. Dintre aceştia, puţini sunt cei care trăiesc plenar credinţa şi sunt şi mai puţini cei care o propovăduiesc. Duminica Ortodoxiei este ziua în care datoria de a cunoaşte elementele esenţiale ale învăţăturii de credinţă se impune cu necesitate pentru tot creştinul ortodox. Este ziua în care trebuie subliniată necesitatea transformării vieţii personale şi comunitare cu adevărul de credinţă. Este ziua în care creştinul ortodox este chemat să înţeleagă că adevărul de credinţă, odată cunoscut şi trăit, trebuie mărturisit celor de aproape şi celor din depărtări. Apartenenţa la Biserica Ortodoxă este, aşadar, o mare cinste, un privilegiu, o binecuvântare. Această şansă include şi o mare răspundere. Este răspunsul pe care fiecare creştin ortodox îl va da la înfricoşătoarea judecată. Acest răspuns implică credincioşie fără compromis faţă de taina Bisericii dreptslăvitoare. Implică, de asemenea, înţelegere, deschidere şi, mai ales, dragoste faţă de cel care nu este, sau nu este încă, părtaş al aceleiaşi credinţe. Credincioşia totală faţă de Adevărul Bisericii drepslăvitoare şi capacitatea de a iubi fără limite pe fiecare fiinţă umană constituie crucea creştinului ortodox care are drept răsplată cununa vieţii. Este un lucru greu, imposibil pentru plăpânda fiinţă numită creştin ortodox. Însă, să nu uităm, după cuvântul Apostolului, pot totul în Hristos Cel care mă întăreşte (Flp. 4, 13).
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel - Predică la Duminica I din Postul mare - Icoana arată adevărul şi frumuseţea Ortodoxiei
Duminica I din Post este consacrată dreptei credinţe sau Ortodoxiei. Această sărbătoare datează din anul 843 când s-a hotărât la Constantinopol că Duminica I din Post trebuie să fie închinată mărturisirii dreptei credinţe şi amintirii faptului că Biserica Ortodoxă s-a luptat pentru cinstirea sfintelor icoane împotriva celor care huleau şi distrugeau icoanele. Ei au fost numiţi iconoclaşti sau distrugători de icoane. Sfintele icoane nu sunt doar o podoabă în biserică, adică un mijloc estetic de a înfrumuseţa biserica. Sfintele icoane fac parte din mărturisirea dreptei credinţe, încât nimeni nu poate fi ortodox dacă nu cinsteşte sfintele icoane. Ele nu se adaugă la credinţa ortodoxă ca o anexă, ci exprimă credinţa ortodoxă într-o formă completă, nu numai sub formă de mărturisire a credinţei ca mijloc de pomenire sau memorie vizuală, ci şi sub formă de rugăciune ca cinstire a sfântului al cărui chip este zugrăvit pe icoană. Modul în care Biserica a ales pentru noi astăzi citirile din Apostol şi Evanghelie ne arată semnificaţia profundă a dreptei credinţe. Apostolul, ales din capitolul al XI-lea al Epistolei Sfântului Pavel către Evrei, ne arată că, de fapt, credinţa este darul de-a vedea pe Cel nevăzut. Credinţa este o anticipare a Împărăţiei Cerurilor, o pregustare a ei. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne spune că ea este o dovadă a celor nevăzute şi o arvună a celor făgăduite, sau încredinţarea celor nădăjduite, adică o vedere anticipată a lui Dumnezeu în Împărăţia Cerurilor şi o confirmare a darurilor nevăzute pe care Dumnezeu ni le dăruieşte pentru mântuirea noastră. Evanghelia pe care o auzim astăzi confirmă ceea ce se spune în lectura Apostolului din această duminică. Când Mântuitorul Iisus Hristos Se întâlneşte cu Filip şi Natanail arată că El este cunoscător de suflete, că El cunoaşte oamenii pe care nu i-a mai întâlnit niciodată înainte. Prin aceasta, Evanghelia ne arată că există mai multe cunoaşteri, nu numai cunoaşterea prin simţuri, ci şi cunoaşterea prin duh, cunoaşterea sufletului omului, cum ni se spune în Evanghelie despre Natanail: „Iată israelitean în care nu este vicleşug“. Cunoaşterea locului unde el a stat sub smochin fără ca Domnul Iisus Hristos să îl vadă cu ochii fizici, trupeşti, evidenţiază că Mântuitorul are şi o altă cunoaştere sau vedere decât cea pe care o avem noi, şi anume cunoaşterea în duh. Iar această cunoaştere duhovnicească o dăruieşte El celor care cred în El. Când Natanail îl mărturiseşte pe Iisus că El este Fiul lui Dumnezeu, deşi Filip îi spusese că L-a găsit pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret, atunci se realizează trecerea de la cunoaşterea după simţuri la cunoaşterea duhovnicească sau la cunoaşterea cerească. Drept răsplată,
Mântuitorul îi spune: „De acum veţi vedea cerurile deschise şi pe îngerii lui Dumnezeu înălţânduse şi coborându-se peste Fiul Omului“. Mărturisirea dumnezeirii lui Hristos ne deschide intrarea în Împărăţia Cerurilor Ce învăţăm din această Evanghelie? În primul rând, că numai mărturisirea dumnezeirii lui Hristos ne poate deschide cerurile, intrarea în Împărăţia Cerurilor. „De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui“, ne spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani (10, 9). Mărturisirea dumnezeirii lui Hristos este dreapta credinţă. Când Petru a mărturisit că Iisus este Fiul lui Dumnezeu cel Viu, Mântuitorul i-a spus: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea“(Matei 16, 18), adică pe piatra mărturisirii celei adevărate, şi anume că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi „îţi voi da ţie cheile Împărăţiei Cerurilor“, adică puterea pocăinţei şi a iertării păcatelor. Iată cum dreapta credinţă deschide cerurile, iar în Evanghelia de azi, lui Natanail şi nu numai lui, ci tuturor celor care mărturisesc pe Hristos ca fiind Fiul veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om, El le spune: „Veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu înălţându-se şi coborându-se peste Fiul Omului“. Atât în cazul lui Natanail, cât şi în cazul lui Petru, dreapta credinţă a deschis cerurile. Natanail a văzut un om limitat în spaţiu, dar a mărturisit pe Dumnezeu Cel nelimitat, necuprins. A văzut un trup de om trecător, dar a mărturisit pe Dumnezeu Cel mai înainte de veci, pe Cel netrecător, pe Fiul lui Dumnezeu Cel ceresc. A văzut trup din oase şi carne, dar a mărturisit pe Cel nevăzut. Aceasta este Ortodoxia sau dreapta credinţă. Nu mărturisim ceea ce vedem cu ochii trupeşti, ci ceea ce este dincolo de vederea ochilor trupeşti. Mărturisim ceea ce vedem cu ochii duhovniceşti ai credinţei stabilite de Biserica Sfinţilor Apostoli. De aceea, credinţa este o vedere dincolo de vederea trupească, dincolo de vederea fizică. Mântuitorul a mai spus: „Veţi vedea îngerii înălţându-se şi coborându-se peste Fiul Omului“. Îngerii reprezintă slujitorii cereşti ai lui Dumnezeu care fac legătura între cer şi pământ, între Biserica din ceruri şi Biserica de pe pământ; duc rugăciunile noastre în cer şi aduc binecuvântarea lui Dumnezeu peste cei ce se roagă Lui. Hristos este Împăratul Împărăţiei Cerurilor, îngerii sunt slujitorii Lui, dar ei, îngerii, slujesc împreună cu noi, oamenii, când noi ne rugăm pe pământ. Ei înconjură pe Împăratul Cel nevăzut de ochii trupeşti, dar văzut ca Dumnezeu adevărat cu ochii credinţei. Iată de ce noi, când mărturisim că Iisus Hristos nu este un simplu om, ci Fiul lui Dumnezeu Celui veşnic şi nevăzut, Care S-a făcut Om văzut, din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, începem să ne îndreptăm spre Împărăţia Cerurilor, cea veşnică, netrecătoare şi nelimitată, a Preasfintei Treimi, care este „dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14, 17). Cine nu cinsteşte icoana nu mărturiseşte Întruparea Fiului lui Dumnezeu
Deşi în Vechiul Testament nu se pictau icoane, acest lucru s-a făcut în mod excepţional, şi anume chipuri de heruvimi, care au fost aşezaţi în templu, de o parte şi de alta a chivotului, pentru a arăta că Dumnezeu Cel ceresc este prezent acolo pe pământ. Aceşti doi heruvimi prefigurau sau preînchipuiau pe cei doi îngeri de la mormânt care vor binevesti Învierea Domnului Iisus Hristos femeilor mironosiţe, venite la mormântul Lui. În general, Vechiul Testament interzicea confecţionarea de chipuri din materie, pentru că Dumnezeu încă nu luase chip de om. Dar este semnificativ faptul că Mântuitorul Iisus Hristos nu mai repetă, când enumeră poruncile Vechiului Testament, două dintre ele, cea referitoare la chip, (Să nu-ţi faci chip cioplit) şi cea privitoare la sâmbătă, pentru că sâmbăta va fi înlocuită cu duminica, întrucât Hristos Domnul era şi Domn al Sâmbetei, adică deasupra ei. Iar interdicţia de a nu reprezenta ceva ceresc în materie a fost abolită pentru că acum, după Întruparea sau Înomenirea lui Dumnezeu, nu mai există pericolul de a confunda pe Dumnezeu cu idolii. După ce Fiul lui Dumnezeu Cel necuprins şi nevăzut a luat chip de om, S-a făcut cuprins în trup omenesc şi S-a făcut văzut, nu numai că putem să pictăm icoane, ci suntem obligaţi să o facem, pentru a mărturisi Întruparea Fiului lui Dumnezeu. De aceea, cine nu cinsteşte icoana nu mărturiseşte Întruparea. În acest înţeles, Sfântul Ioan Evanghelistul spune: „Ceea ce am auzit cu urechile noastre despre Cuvântul vieţii“. Fraza era comună şi în Vechiul Testament, dar la ea el adaugă „şi ceea ce am văzut cu ochii noştri, ceea ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii aceea vă vestim şi vouă ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi, iar părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul“ (I Ioan, 1, 1-3). Deci, la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu se adaugă vederea Cuvântului lui Dumnezeu. „Mare este taina creştinătăţii! Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, S-a vestit de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, S-a crezut în lume şi S-a înălţat întru slavă“ (I Timotei 3, 16) ne spune şi Sfântul Apostol Pavel. Dar Dumnezeu a devenit Om, pentru ca pe om să-l îndumnezeiască prin har, a coborât pe pământ şi în pământ, ca pe omul pământean să-l înalţe la viaţa cerească veşnică. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Omului, pentru ca oamenii să poată deveni fii ai lui Dumnezeu după har (Ioan 1, 12). Dreapta credinţă sau credinţa ortodoxă înseamnă nu doar că apostolii au auzit Cuvântul lui Dumnezeu, ci L-au şi văzut, au văzut slava Lui pe Tabor, au văzut Răstignirea Lui pe Cruce, au văzut slava Învierii şi a Înălţării Sale. Pe Cruce au văzut desfigurarea lui Hristos prin suferinţă din cauza păcatelor lumii, iar la Înălţare au văzut slava Lui, la care ne cheamă şi pe noi oamenii. În icoană se întâlneşte istoria cu veşnicia, în lumina Împărăţiei Cerurilor Aşadar, Ortodoxia este mărturisirea iubirii lui Dumnezeu Care devine Om pentru ca pe noi să ne îndumnezeiască, să ne sfinţească. Sfinţii Părinţi ne arată că Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut, Cel veşnic S-a făcut Om pentru ca pe noi să ne mântuiască. A luat trup pământesc ca nouă să ne dăruiască duh ceresc, S-a coborât la noi pe pământ pentru a ne înălţa pe noi la ceruri, S-a împărtăşit de viaţa noastră amestecată cu moartea, ca să ne dăruiască viaţa Lui cea fără de moarte. Iar acest adevăr îl vedem în icoană. În icoană noi nu pictăm doar trupul lui Hristos văzut cu ochii trupeşti, ci pictăm şi slava Sa sugerată de nimbul sau aureola din jur, dar şi de fondul luminos al icoanei care este de aur. Pictăm deodată trupul care a fost văzut cu ochii trupeşti, dar şi slava sau lumina necreată care nu se vede cu ochii trupeşti, ci numai cu ochii credinţei.
Deci, icoana este de fapt mărturisirea completă a Ortodoxiei. Ea ne arată pe Hristos, pe Maica Domnului, pe îngeri, pe prooroci, pe sfinţii apostoli, pe martiri şi pe cuvioşi ca trăind veşnic în împărăţia luminii celei netrecătoare, a luminii celei necreate care nu se vede cu ochii trupeşti, ci numai cu ochii credinţei, atunci când Dumnezeu dăruieşte celor smeriţi darul acesta de a vedea încă din lumea aceasta lumina cea netrecătoare a Împărăţiei Cerurilor. Icoana - chemare sau invitaţie permanentă la rugăciune Iată de ce icoanele nu se pictează oricum şi de către oricine, ci numai de cei care au binecuvântarea Bisericii, care cunosc bine credinţa Bisericii, se roagă şi sunt mărturisitori ai dreptei credinţe. Icoana ortodoxă este Evanghelie pictată, cuvânt-simbol vizibil, care îndeamnă la comuniune cu Dumnezeu şi cu sfinţii Lui, pentru că în faţa icoanelor ne rugăm. Noi nu privim icoanele din biserică ca şi cum ar fi piese de muzeu. Icoanele sunt o chemare sau o invitaţie la rugăciune, sunt un semn al prezenţei rugăciunii sfinţilor pentru noi şi împreună cu noi, iar icoana Mântuitorului este confirmarea făgăduinţei Lui: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor.“ (Matei 28, 20) Când intrăm duminica în biserică, Hristos Cel înviat ne întâmpină prin icoana Învierii Sale, aşa cum a întâmpinat în ziua Învierii Sale pe femeile mironosiţe şi le-a zis: „Bucuraţi-vă… Nu vă temeţi“ (Matei 28, 9-10). Fiecăruia dintre noi, în duminicile şi sărbătorile când venim la biserică şi sărutăm icoana Mântuitorului, El ne spune tainic: „Bucuraţi-vă. Nu vă temeţi“. Icoana este expusă în biserică şi în casele noastre ca să mărturisim dreapta credinţă, credinţa ortodoxă care ne duce la mântuire sau viaţă veşnică în Împărăţia Cerurilor, credinţa ortodoxă care ne cheamă la sfinţenie şi la comuniunea cu toţi sfinţii lui Dumnezeu. Această Duminică a Ortodoxiei se află în Postul Sfintelor Paşti, în urcuşul nostru spre Înviere, pentru ca să ne arate că dreapta credinţă înseamnă şi dreapta vieţuire, adică lepădarea de păcat prin post şi rugăciune, prin spovedanie, pe de o parte, şi căutarea sfinţeniei, pe de altă parte.De aceea, ne pocăim mai mult şi ne împărtăşim mai des în această perioadă, ne lepădăm de păcate şi ne unim cu Hristos Cel Unul Sfânt. Ortodoxia nu este o simplă teorie sau o convingere intelectuală, că Dumnezeu există undeva, ci Ortodoxia este legătura noastră vie cu Hristos, în Biserica lui Hristos. De aceea, Sfântul Apostol Petru spune: „Pe El, fără să-L fi văzut, îl iubiţi; intru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită, dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor“ (I Petru 1, 8-9). Aceasta arată de ce Duminica dreptei credinţe este şi duminica bucuriei. Icoanele ne arată bucuria rugăciunii, a prezenţei Mântuitorului, a Sfintei Treimi, a Maicii Domnului, a sfinţilor, a tuturor credincioşilor care se află în rugăciune. Frumuseţea Ortodoxiei este lumină şi bucurie în Duhul Sfânt, iar sfinţii ne cheamă la sfinţenie. Când vedem mulţimea sfinţilor pictaţi în icoane înţelegem mai bine ce este Ortodoxia. Ea nu este individualism, care izolează persoanele, nici colectivism, care nivelează persoanele, ci fiecare sfânt are un nume şi un chip distinct, după cum fiecare persoană a Sfintei Treimi are un nume şi un chip distinct. Această comuniune de persoane face ca Biserica să fie, aşa cum a spus foarte frumos un teolog francez, Olivier Clément, o comuniune de chipuri personale: „Le christianisme est la religion des visages“. Creştinismul este religia chipurilor personale, a feţelor persoanelor, a persoanelor în comuniune, nu doar religia cărţilor sfinte.
„Eu nu cinstesc materia, ci pe Acela Care din iubire pentru mine S-a făcut materie, pe Iisus Hristos“ Văzând icoanele sfinţilor în Duminica Ortodoxiei ne bucurăm. Ne bucurăm că a triumfat dreapta credinţă, adică iubirea lui Dumnezeu pentru oameni arătată în Iisus Hristos. Sfinţii pictaţi în icoane sunt pentru noi dascăli şi prieteni. Dascăli, pentru că atunci când vedem chipul lor şi auzim ce se spune despre viaţa lor învăţăm mult şi ne întărim în credinţă. Prin câte necazuri, încercări şi ispite nau trecut ei şi, totuşi, au rămas credincioşi lui Hristos! Văzând pilda şi chipul luminos al sfinţilor ne încurajăm şi noi când trecem prin încercări şi necazuri. Dar sfinţii nu sunt numai modele pentru noi, ci sunt şi rugători pentru noi. Ei se roagă pentru noi şi împreună cu noi. Biserica nu cinsteşte, în icoană, materia icoanelor, ci cinsteşte persoanele reprezentate pe icoane. Sfântul Ioan Damaschinul spunea: „Eu nu cinstesc materia (icoana), ci pe Acela Care din iubire pentru mine S-a făcut materie, pe Iisus Hristos“. Noi nu cinstim lemnul şi hârtia sau vopseaua din icoane, ci persoanele sfinţilor reprezentaţi în icoană. Deci, în icoane cinstim persoanele sfinte reprezentate pe ele. De ce astăzi se iese în procesiune cu icoanele sfinţilor? Ca să vedem că sfinţii ne arată două lumini unite în chip nedespărţit: dreapta credinţă şi dreapta vieţuire. De aceea, Apostolul Pavel spune: „Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul“ (Evrei 12, 14). Nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu dacă nu caută sfinţenia. Iar primul pas în dobândirea sfinţeniei este mărturisirea dreptei credinţe şi lepădarea de păcate prin pocăinţă, prin spovedanie, iar apoi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Prin aceasta ne sfinţim viaţa şi primim har ca să facem fapte bune. Iar căutând sfinţenia, aşa cum au căutat-o sfinţii, ne bucurăm de mântuire şi comuniunea sfinţilor din Împărăţia Preasfintei Treimi. Amin.
