Din Tibet +«n Sf+óntul Munte la b¦âtr+ónul Paisie

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Din Tibet, în muntele Athos la părintele Paisie Aghioritul

Din Tibet, în Muntele Athos la părintele Pasie CUVÂNT ÎNAINTE În anii din urmă se observă în lumea aşa-zis occidentală un interes pentru religiile orientale, ale căror metode şi praczici sunt puse adesea în paralel cu feluri de asceză ale vieţii duhovniceşti ortodoxe. Deşi este de la sine înţeles faptul că nu există şi nu poate exista vreo legătură şi comparaţie între credinţa şi învăţătura creştină ortodoxă primită prin revelaţie şi felurite învăţături mincinoase ale altor religii, în zilele noastre sunt nu puţini oamenii care se lasă atraşi şi înşelaţi de ele, cu consecinţe – de multe ori – tragice. Un astfel de caz, al unui copil care a avut de-a face cu învăţăturile şi practicile budismului tibetan, îl descrie autorul acestei cărţi cu titlul „Din Tibet în Sfântul Munte la bătrânul Paisie“. Povestea, istorisită curgător, cu toate că pare ciudată, este cât se poate de adevărată şi dezvăluie într-un mod aparte nu numai adevărul despre budism, ci şi puterea actuală a credinţei ortodoxe şi a rugăciunii. Iar cum scriitorul l-a cunoscut pe eroul poveştii şi a trăit în atmosfera duhovnicească a Sfântului Munte, izbuteşte să aducă în faţa cititorului imagini vii şi reale care descoperă un adevăr necunoscut multora. Buna primire a cărţii de către credincioşi este dovedită de epuizarea primelor ediţii şi pricinuieşte această nouă ediţie, care va da celor care n-au citit-o, dar o caută, ocazia să afle povestea cutremurătoare a acestui copil, care a aflat în chip minunat lumina credinţei adevărate, de care fusese lipsit, alături de părintele Paisie. Adresând felicitări autorului I. Kotzabasis pentru reuşita lucrare, doresc ca această istorisire să atingă sufletele celor care o vor citi şi să le dezvăluie adevărurile care se află ascunse. (Pantelimon, Mitropolitul Veriei, Nausei şi Campaniei). 1


ADEVĂRUL Adevărul este o realitate care a preocupat de-a lungul vremurilor pe mulţi oameni, în diferite domenii, cum ar fi arta, fizica, matematica, religia etc. Astfel am început şi eu să caut adevărul în ceea ce priveşte credinţa în Dumnezeu. Când eram adolescent am citit Coranul şi învăţături ale altor credinţe: budism, brahmanism, hinduism şi altele. În acest stadiu al căutării şi imediat după adolescenţă mi-au fost create condiţii potrivite pentru a cunoaşte adevărul la Sfântul şi de Maica Domnului păzit Munte Athos, în preajma a doi oameni înregimentaţi în tabere opuse: bătrânul Paisie, de partea adevărului şi Gheorgaki M., aflat de partea minciunii diavolului. Povestea este adevărată, de vreme ce tot căutăm adevărul; se referă la întâmplări şi persoane reale şi a avut loc în februarie 1976. Scopul acestei cărţi nu este acela de a face impresie prin faptele cutremurătoare pe care le înfăţişează, ci acela ca adevărul să strălucească spre slava lui Dumnezeu.

CĂLĂTORIA MEA LA SFÂNTUL MUNTE La începutul anului 1976 îmi satisfăceam stagiul militar la unitatea de artilerie din Feres, lângă Alexandrupoli. Acolo l-am cunoscut pe sublocotenentul - în acea vreme - Dimitrie K. din localitatea Feres. Acesta a fost cel care mi-a stârnit interesul şi a organizat călătoria noastră la Sfântul Munte. Pe 6 ianuarie 1976 am terminat armata şi m-am întors acasă, iar în luna următoare s-a liberat şi Dimitrie. N-am mai amânat, ci am stabilit o zi în care să ne întâlnim în Salonic şi cu autobuzul de Halkidiki am făcut un 2


drum frumos, de iarnă, pe coastele înzăpezite ale Holomodului. Ba discutând cu nerăbdare despre ce aveam să întâlnim în acest loc necunoscut nouă, ba cuprinşi de tăcere, ne minunam de frumoasa natură pe care cu atâta înţelepciune a plăsmuit-o Preabunul Dumnezeu pentru făptura Lui iubită, pricină a creaţiei, omul. După două opriri la Poligyro, reşedinţa ţinutului Halkidiki şi la Arneea, am ajuns după-amiaza târziu în recele şi pustiul Ouranupoli. Vizitatorii Sfântului Munte sunt puţini în timpul iernii. Doar câteva păsări călătoare ca şi noi îndrăzneau să meargă în acel loc - primitor de altfel - pe o astfel de vreme. Pe ţărmul din Ouranupoli domneşte un turn rămas din altă epocă. Vizavi de turn se afla un motel care funcţiona cât de cât şi urma să ne găzduiască pentru o seară. Spre asfinţit am avut destul timp liber să ne plimbăm pe faleză, privind către Sfântul Munte. Mi-am lăsat imaginaţia să cutreiere pe cărări necunoscute, să cunosc un alt fel de viaţă, oameni cu preocupări diferite de ale noastre: călugări, asceţi, ucenici care învăţau tăierea voii. Vedeam pescăruşii la ţărm zburând liber şi fără griji şi mă gândeam că la câteva sute de metri mai încolo unii oameni robesc trupul ca să slobozească duhul, ca să dobândească legătura neîncetată cu Dumnezeu. La orizont se înălţa, drept, Athosul, cu vârful cufundat în nori, arătând astfel monahilor felul în care să treacă peste orice piedică pentru a ajunge, prin rugăciune, lângă Dumnezeu. După-amiaza de iarnă a trecut pe nesimţite, făcând paşi pe malul mării şi vorbind cu prietenul meu, Dimitrie. După ce s-a întunecat, am cinat şi am mers la culcare, gândindu-ne la ce avea să urmeze în zilele de după aceea ale drumeţiei noastre. În sfârşit, s-a făcut ziuă! Cerul era înnourat şi marea, oarecum blândă, promitea o călătorie liniştită cu vaporaşul. Mă pregătisem cu cele mai noi mijloace de înregistrare ale imaginii şi sunetului, cum ar fi cameră video, reflectoare, blitz, suporturi, filme, aparat de fotografiat, baterii şi altele. Voiam ca ceea ce voi 3


vedea cu ochii mei şi voi înmagazina în memorie să existe şi în altă parte, ca dovezi a ceea ce trăiam căutând adevărul. Împreună cu noi au călătorit puţini închinători şi câţiva călugări străvezii de post şi nevoinţă, cu mătăniile în mâini şi cu traistele în spate, încărcaţi cu cele de trebuinţă ca să o ducă o bucată de vreme. Omul are nevoie de foarte puţine lucruri ca să supravieţuiască. Noi, mirenii, considerăm necesare multe lucruri, dar călugării le socotesc o greutate în plus, care îi ţine alipiţi de pământ şi li se fac piedici în calea ridicării sufleteşti. Oamenii de ştiinţă spun că, pe cât de sus se ridică cineva, pe atât i se împuţinează greutatea şi cu atât mai puţin simte greutatea pământului, se destinde legătura cu acesta, iar omul se face mai uşor şi este cuprins de un sentiment de libertate. Acelaşi lucru se petrece şi în viaţa duhovnicească. Am pornit pe mare cu vaporaşul care aluneca jucăuş, asemenea unei coji de nucă, pe apele aproape îngheţate. Numai ce barca a început să se desprindă încet-încet de ţărm, şi-au făcut apariţia cele dintâi privelişti ale naturii aghioritice (termenul „aghiorit“ provine de la cuvintele „Aghion Oros“ care înseamnă „Sfântul Munte“). Cred că natura din Sfântul Munte este deosebită: verdeaţa, copacii, păsările, păpurişul, chiparoşii alcătuiesc un peisaj unic şi binecuvântat. Am luat aparatul de fotografiat şi am început să imortalizez locuri de o frumuseţe nespusă, natura virgină cu multe ierburi şi ape din belşug. Plecaţi din Ouranupoli, ne-am mutat într-un adevărat „Ouranupoli“ (în greceşte: „Cetatea cerului“). Este o civilizaţie unde timpul se scurge cu alte ritmuri, cu oră diferită, cea „bizantină“. Ora întâi corespunde orei şase dimineaţa, ora a treia cu nouă dimineaţa, ora a şasea cu doisprezece ziua şi ora a noua cu ora 15. Ora întâi, de-a lungul întregului an, începe o dată cu răsăritul soarelui. Dar nu numai ora este diferită la Sfântul Munte, ci şi zilele, căci se foloseşte calendarul „iulian“, cu treisprezece zile în urma celui nou, „gregorian“.

4


Şi nu doar timpul curge altfel, ci şi vocabularul este unul diferit; acolo am auzit întâia oară cuvântul „arsana“, adică limanul mănăstirii, cuvântul „conac“, adică o casă mică din afara mănăstirii, cuvintele „pentru rugăciunile“, „blagosloviţi“, „să fie blagoslovit“ şi altele. Caicul plutea paralel cu litoralul dantelat al Muntelui, la mică distanţă, pentru ca vizitatorii să poată admira frumuseţea firii. Golfuleţele cu plaje şi câteva stânci formau linia ţărmului, iar priveliştile erau atât de încântătoare, încât nu mi-am dat seama când am ajuns la arsanaua celei dintâi mănăstiri. Prima pe care am văzut-o a fost Sfânta Mănăstire Dochiariu, măreaţă, coborândă spre mare, cu turnul bizantin care iese în evidenţă, o fortăreaţă necucerită, ocrotită de Maica Domnului „Grabnic Ascultătoarea“ şi de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. O cărare acoperită cu bolţi de vie ducea de la mare până la poarta mănăstirii. Zidurile foarte înalte îi ocrotesc pe călugări de vrăjmaşii din afară şi în acelaşi timp ţin flacăra credinţei lor nestinsă de vânturile puternice ale celui viclean. Împrejurul mănăstirii se află grădini de legume şi măslini, pentru nevoile monahilor şi ale închinătorilor. În mijlocul mănăstirii se înalţă turlele sub care se împreunează rugăciunile credincioşilor ca să meargă, asemenea tămâii, înaintea lui Dumnezeu. Vaporaşul s-a oprit la arsana ca să descarce corespondenţa şi câteva lucruri de primă necesitate. După puţin timp petrecut la limanul mănăstirii Dohiariu, am pornit către mănăstirea următoare. Odată ce barca înainta pe lângă mal, urca paralel cu noi şi linia crestelor către Athos. Pe fundal se vedea în ceaţă muntele şi având înaintea ochilor această imagine, mi-a venit în minte piscul duhovnicesc al rugăciunilor părinţilor din comunitatea atonită. Îmi imaginam părinţi aflaţi la poalele muntelui, care se străduie să 5


urce, ca nişte alpinişti, cărările duhovniceşti; alţii aflaţi la mijlocul căii către Dumnezeu după ce făcuseră primii paşi şi alţii care au depăşit orice obstacol pământesc, oricât de înalt, străbătând norii, ca să se apropie de Cel pe Care inima L-a dorit toată viaţa, pe Preabunul Dumnezeu. Acolo, socotesc eu, se află cei ce au trecut de la curăţire la sfinţire şi apoi la îndumnezeire. Aceştia sunt cei aleşi, plini de virtuţi şi bogaţi în daruri duhovniceşti. Pe aceşti bătrâni am pornit să-i cunoaştem, eu şi prietenul meu Dimitrie, cel care auzise de ei, dar voia să-i întâlnească personal şi totodată să mi-i facă şi mie cunoscuţi. Următoarea în drumul nostru a fost Sfânta Mănăstire Xenofont, destul de aproape de cea de dinainte. Se făceau remarcate turnul înalt, turlele bisericii şi verandele colorate. Încă o fortăreaţă duhovnicească care stă împotriva atacurilor duhovniceşti ale mult-vicleanului şi turbatului vrăjmaş.

A treia la rând este Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Rosikon), una dintre cele mai mari, cu clădiri impunătoare de mai multe nivele, dintre care unele erau pustii şi părăsite, rămăşiţe ale unui incendiu de demult; în mijloc se află biserica mare, cu turle uriaşe vopsite în verde. Aici se află cel mai mare clopot din Sfântul Munte şi tot aici a trăit şi s-a nevoit o personalitate aghioritică contemporană, Sfântul Siluan. Puţin mai încolo se găseşte un golf mic, cu câteva clădiri joase aflate lângă mare – portul Dafni – care serveşte capitala Careia. În aceste clădiri de birouri se aflau serviciile publice: poliţia, poşta, 6


vama şi două-trei magazine care vindeau obiecte de artă populară, cărţi poştale, rucodelii ale monahilor, şiraguri de mătănii, peceţi pentru prescuri, tămâie, icoane şi cărţi. Puţin înainte de prânz am coborât în Dafni (foto jos); de acum pusesem piciorul pe pământ binecuvântat şi udat de lacrimile pocăinţei al Sfântului Munte. Am fost cuprins de simţăminte amestecate – curiozitate pentru locul necunoscut, nerăbdarea de a cunoaşte stâncile duhovniceşti ale credinţei noastre ortodoxe, după cum îmi spunea prietenul meu şi neliniştea dacă-mi voi umple golurile din suflet, dacă voi primi răspunsurile aşteptate la întrebările rămase până atunci nedezlegate. După un urcuş scurt am ajuns la Sfânta Mănăstire Xiropotamu, unde se păstrează cea mai mare bucată din Sfânta Cruce. Drumul către Careia a fost încântător. Jos, la picioarele muntelui, pământul era pietros, cu câţiva tufani (arbuşti cu frunze ţepoase) ici şi acolo; dar cu cât urcam eram răsplătiţi cu vârf şi îndesat de priveliştea întâlnită în cale: vegetaţia era spectaculoasă, deasă, de netrecut chiar şi pentru fiarele pădurii, Castani înalţi, fagi, chiparoşi uriaşi, gârneţe, stejari şi iedera, care se urcase până şi pe cele mai înalte ramuri ale arborilor, intensificau desişul vegetaţiei. Peisajele se succedau pe măsură ce înaintam, până când au ajuns la un punct, la poalele Athosului, de unde începea să se zărească la orizont Golful Strimonic. Oi albe pe o păşune albastră, valurile înspumate alergau năvălinde asupra înaltelor şi sălbaticelor stânci de pe ţărm. 7


Vederea nu se îndestula de schimbarea priveliştelor şi odată cu urcuşul nostru pe coastele Athosului creştea şi nerăbdarea de a-mi umple sufletul şi de a afla adevărul. După o bună bucată de drum, la o cotitură oarecare, s-au arătat primele clădiri ale Careiei, centrul comunităţii monastice. Între cele care s-au deosebit de la început era „Seraiul“, o adunare de zidiri impunătoare, cele mai multe năruite şi arse de un foc de odinioară; cu toatele înconjurau ca un zid Biserica Sfântului Andrei, pe care am vizitat-o mai târziu, atunci când găzduia şcoala bisericească „Athoniada“. Palatul „Protaton” şi biserica „Axion esti“, închinată Maicii Domnului se află în centru, înconjurate de clădiri joase şi prăvălii. Pe povârnişurile din jurul Protatei, chilii şi conace răsfirate îi adăpostesc pe călugării chelioţi (trăitori în chilii, obşti foarte mici) şi pe reprezentanţii mănăstirilor, care întrunesc Sfânta Epistasie (Administraţie). Privirea este atrasă de măreţia bisericii Sfântului Andrei, care se distinge între celelalte locaşuri din Sfântul Munte prin arhitectura sa unică, având influenţe ruseşti, sobră, cu coloane solide şi depăşind în înălţime toate bisericile aghiorite. Frescele sunt şi ele pictate în manieră rusească, în culori vii şi cu chipuri realiste, totuşi dau locului o atmosferă de umilinţă şi de înălţare sufletească, cu toate că se diferenţiază de icoanele bizantine. Odorul cel mai de preţ al sfântului locaş este racla cinstitelor moaşte ale Sfântului Andrei, din care izvorăşte har dumnezeiesc şi cărora se cuvine să se închine cineva pentru a primi binecuvântare. În jurul bisericii clădirile mari, distruse de foc, dau un ton de melancolie, însă mângâierea este că o obşte monahală încearcă să le refacă în parte, ca să devină stupi ai dumnezeiescului har. Pe măsură ce drumul pavat coboară, mai jos de Serai se deschide şi se face platou. Prăvălioarele de tot felul, lipite unele de altele, 8


formează, probabil, cea mai dens locuită zonă a Sfântului Munte. Bucătărie, restaurant cu două-trei feluri de mâncare de post în fiecare zi, pentru nevoile închinătorilor, băcănii, cuptor pentru pâinea cea de toate zilele, magazine de rucodelii; mătănii, cruci, pristolnice, icoane, toiege pentru drumeţi, cărţi, tămâie şi diverse alte suveniruri sunt mărfurile de pe rafturile prăvăliilor din piaţă. Mai în vale, pe dreapta, se află o clădire frumoasă în stil neoclasic, cu aspect boieresc, numită „Protaton”, unde se află Sfânta Epistasie. Paznicii, numiţi serdari, purtau fesuri negre cu vulturul cu două capete, stema Sfântului Munte şi stăteau drepţi la intrare, cu un aer mândru, ca nişte statui. Am urcat mai multe trepte până am ajuns la biroul pelerinilor, am dat buletinele şi numaidecât am obţinut mult doritul „diamonitirion”, permisul de şedere în Munte. Cu această hârtie în mână puteam de acum să vizităm toate mănăstirile, schiturile şi chiliile atonite. Pe partea stângă se află „Katholikonul“, biserica mare – să zicem – a capitalei, care adăposteşte icoana Maicii Domnului „Axion esti“, păstrată în spatele Sfintei Mese. Între cântările minunate ale Bisericii noastre se distinge prea frumosul imn „Cuvine-se cu adevărat“ („Axion estin“) închinat Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Împărăteasa cerului şi pământului. Povestea acestei cântări se leagă de această Icoană făcătoare de minuni, „Axioniţa“, şi spune aşa: Într-o sâmbătă seara, la o chilie din Careia, stareţul a plecat la privegherea din Biserica mare a Protasei. L-a însărcinat, deci, pe singurul său ucenic să se îngrijească de cele ale chiliei, dar l-a îndemnat să nu treacă cu vederea nici slujbele. Chilia se afla cufundată în senina şi sălbatica frumuseţe a Muntelui, agăţată pe o pantă înverzită, ascunsă în tăcerea înmiresmată de tămâie, în mreaja rugăciunii, uitată şi îndepărtată. Călugărul, smerit lucrător al ascultării, a aprins candelele paraclisului, a tămâiat şi a început să citească slujba. Dar o bătaie uşoară în uşă i-a atras atenţia şi l-a făcut să se întrebe cine să fie oare, acolo, în pustie? Deschizând uşa, a văzut un monah necunoscut care îi cerea găzduire. Cu iubire frăţească ucenicul l-a găzduit pe străin şi l-a rugat să meargă 9


împreună la slujbă. Înainte de cântarea a noua a canoanelor, călugărul chiliei a început să cânte imnul, cunoscut pe-atunci, al Sfântului Cosma făcătorul de cântări: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, carea fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim“. Străinul a repetat cântarea pe o melodie nemaiauzită, adăugând cuvintele până atunci necunoscute: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită si prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru”. Când le-a auzit ucenicul acela, a zis mirându-se: - Noi cântăm numai „Ceea ce eşti mai cinstită...“; „Cuvine-se cu adevărat...“ ne este necunoscut. Dar dacă vrei, te rog să mi-o scrii, ca să o cânt şi eu Maicii Domnului. Cum însă călugărul n-avea nici hârtie, nici cărbune, străinul i-a cerut o placă de piatră. Şi folosindu-şi în loc de cărbune degetul, a scrijelit cântarea Maicii lui Dumnezeu, iar literele s-au întipărit atât de adânc pe placa aceea tare, de parcă ar fi fost de lut. - De acum înainte aşa să o cântaţi toţi ortodocşii, zise vizitatorul, şi se făcu nevăzut, căci era Sfântul Arhanghel Gavriil, trimis din cer. Când stareţul s-a întors şi a aflat cele petrecute a dat slavă lui Dumnezeu şi a mulţumit Maicii Domnului, apoi a făcut cunoscută minunea la Protaton şi patriarhului, la Constantinopol. Atunci au fost înştiinţaţi toţi monahii, au venit cu cântări şi tămâieri şi au adus în biserica mare icoana înaintea căreia cântase Arhanghelul, unde a rămas până astăzi, cunoscută cu numele de „Axion esti“ (Axioniţa). Acelaşi nume a fost dat şi chiliei, spre cinstire, iar restul zonei s-a numit „Adin“ (Cântare).

10


Astfel s-a îndătinat cântarea imnului îngeresc la toate sfintele slujbe ortodoxe. Fie ca harul Prea Sfintei Stăpâne să-i acopere pe toţi cei care o iubesc şi îi cântă: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită si prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim“. Când se închină cineva preacuratei icoane a Stăpânei Născătoare de Dumnezeu, primeşte binecuvântare şi har pentru bună călătorie. Mare lucru este să te acopere harul Maicii Domnului pe cărările Sfântului Munte, dar şi mai mare este să te ocrotească pe cărările vieţii. Puţin după prânz am pornit împreună cu Dimitrie pe jos, încărcaţi cu lucrurile şi nelămuririle noastre, către cel dintâi loc de închinare, Sfânta Mănăstire Stavronikita. Planul nostru era să pornim de la mănăstirile din partea de răsărit - Stavronikita, Filotheu, Caracalu, Marea Lavră, apoi în pustie, la Katunakia, Sfânta Ana, mănăstirile Sfântul Pavel, Dionisiu, Grigoriu, Simonopetras şi înapoi în Dafni. În timp ce păşeam prin frunzişurile cornilor şi tufanilor eram stăpânit de dorinţa şi aşteptarea încordată de a afla dacă voi primi răspunsurile căutate. Cu aceste emoţii în suflet am ajuns la chilia bătrânului Paisie, după îndemnul prietenului meu.

11


LA BĂTRÂNUL PAISIE Din pricina trecerii multor închinători, peste puţinele ierburi ce mijiseră în miezul iernii se făcuse cărarea, care, dimpreună cu o plăcuţă, ne-a călăuzit până în faţa smeritei chilii a părintelui, împrejumuită cu un gard provizoriu. Fără să aibă ceva deosebit sau impresionant, acoperită cu table vechi, cu pereţii nevăruiţi, cu o uşă bătrână şi neîntreţinută, fără zăvoare şi încuietori, chilia avea în faţa uşii o treaptă mică, în loc de prag, care te ajuta să treci înăuntru. Când ne-am apropiat de poarta încropită a gardului, Dimitrie a strigat cu vocea lui puternică: - Gheronda! Gheronda! Bătrânul n-a întârziat să apară pe treapta din faţa uşii. - Blagosloviţi, părinte! Am zis într-un glas. - Domnul! Răspunse. Bine au venit flăcăii! - Am venit să luăm binecuvântare. În vreme ce vorbeam, am înaintat şi pentru prima oară vedeam aşa de aproape un ascet căruia i se dusese vestea. Am făcut plecăciune şi i-am sărutat mâna; în acea clipă am simţit mirosul sudorii, lacrimilor şi ostenelilor în rugăciune ca pe o mireasmă firească ce izvora dintr-un trup nevoitor, cu multă curăţie interioară. Ochii sunt o sursă de exprimare şi aceştia mi-au atras atenţia la părintele: doi ochi bucuroşi, care străluceau de lumină şi curăţenie şi izvorau o sclipire şi o iradiere. Chipul îi era luminos, cu o seninătate de nedescris şi un zâmbet adevărat, de bunătate. Trupul îi era slab, împuţinat de post. Trupul mortificat prin nevoinţă este cel mai aproape de trupul veşniciei! - Hai, intraţi! Am intrat şi printr-un coridor mic ne-a condus în dreapta la „arhondaricul“ său. Am început să privesc atent locul şi cu o singură ochire am constatat că nu avea nimic inutil. Pe pereţi erau atârnate icoane ale sfinţilor săi iubiţi. Undeva se afla iconostasul cu o candelă neadormită. Chilia era sărăcăcioasă, dar curată şi îngrijită. În mijlocul camerei era o măsuţă pe care să ofere câte ceva celor veniţi şi în jurul ei scăunele pentru aceştia. Vestea despre iubirea de străini a bătrânului se răspândise destul de mult, 12


iar noi ne bucuram de iubirea aceasta. Fără să stea pe gânduri, cu pas uşor, s-a apropiat de băncuţă şi a început să pregătească cele ale gazdei. „Kerasma“ (trataţie) era aghioritică: apă rece, ţuică şi rahat. În acea după-amiază părintele era bine dispus. Trăia anumite stări duhovniceşti pe care vroia să le destăinuie. Vroia să semene Sfântului Simeon Noul Teolog, care îndeamnă pe oamenii înaintaţi duhovniceşte, care s-au umplut de harul lui Dumnezeu şi au trăit stări pe care „ochi nu le-a văzut şi ureche nu le-a auzit“, să le facă cunoscute, ca să întărească credinţa creştinilor, să-i facă să râvnească şi să-şi înteţească lupta ca să urce pe treptele duhovniceşti. - Cum te cheamă, flăcăul meu? Îl întreabă părintele pe prietenul meu. - Dimitrie mă cheamă. - De unde eşti, Dimitrie? - Din Feres, o comună de lângă Alexandrupolul Evrului. - Cu ce te ocupi? - Am studiat teologia, iar acum câteva zile m-am eliberat din armată şi m-am înţeles cu prietenul meu, Iannis, să vă vizităm. - Foarte bine aţi făcut! Tu, Iannis, cu ce te ocupi? - Eu am terminat şcoala bisericească şi mă gândesc să plec în Africa pentru misionarism. Cât a ţinut acest dialog am avut impresia că îl cunosc de multă vreme pe bătrân. Era prietenos şi apropiat; vorba lui avea o căldură şi o dulceaţă, iar faţa îi era liniştită şi împăciuitoare. Am început să cred că sosise ceasul să primesc răspunsurile la întrebările mele. Locurile unde învăţasem amândoi se făcuseră pricină ca discuţia noastră să înceapă. - Sufletul omului - ne spuse - este cel mai de preţ lucru care există pe lume. Întreaga lume valorează mai puţin decât un singur suflet nemuritor şi veşnic; este păcat de el să se piardă. Trebuie să ne străduim să-l salvăm cu orice chip, să găsim căile pe care să-l aducem aproape de Dumnezeu. Cu ostenelă multă, cu silinţă mai presus - poate - de puterile

13


omeneşti, să facem investiţii duhovniceşti la banca duhovnicească a cerului. Mintea omului stă pe loc în faţa ideii de veşnicie! Pururea, fără sfârşit - cu adevărat de necuprins cu mintea – să te afli aproape de prietenul Hristos. Lângă iubirea nesfârşită, în mila nesfârşită, în bucuria nesfârşită, în pacea nesfârşită; cu adevărat, ce mare dar este veşnicia! Un suflet de om era şi cel al lui Gheorghios M., pentru care bătrânul Paisie se lupta în acele zile şi fiindcă trăia stări ieşite din comun, ni le povestea, de parcă ar fi vrut, la rândul lui, să le spună cuiva, să ajungă cunoscute lumii. Gheorgaki, care avea atunci şaisprezece ani, era adept al „cinstirii satanei“ şi părintele Paisie şi-a luat sarcina să-l ajute să o apuce pe cărările adevărate care duc la mântuirea sufletului. Pe aceste cărări, părintele păşise adesea şi prinsese, o dată cu trecerea vremii, puteri mari, - aşa cum se vede din discuţia ce a urmat statura sa duhovnicească crescuse, iar harul lui Dumnezeu era prezent din destul. Văzuse de multe ori lumina necreată şi chiar avusese privilegiul, râvnit de mulţi oameni, de a vorbi cu Maica Domnului, cu Stăpâna Grădinii Sfântului Munte, aşa cum este numită.

POVESTEA LUI GHEORGAKI În vreme ce gustam din cele aduse de părintele, acesta a început să ne spună istoria tânărului Gheorgaki: „Gheorgaki s-a născut în Pireu, portul Atenei. Bunicul său era marinar, căpitan de corăbii şi călătorise foarte mult. O dată a trecut şi prin îndepărtata Chină. Acolo a cunoscut oameni care făceau lucruri nemaiîntâlnite. Atât de mult a fost fermecat bătrânul, încât ar fi vrut să dobândeacă şi el asemenea puteri, dar nu mai avea cum, căci era deja destul de bătrân. Şi ca să-şi împlinească

14


dorinţa, i-a trecut prin minte să-l aducă acolo pe nepotul său, care se afla la vârsta potrivită. De cum a ajuns în Pireu, a discutat despre aceasta cu copiii săi, lămurindu-i că în China cunoscuse oameni cu capacităţi mai presus de fire, care puteau să ia în sarcină educaţia copilului lor, cu condiţia ca acesta să rămână închis într-o mănăstire din Tibet încă de la vârsta de doi ani, cât avea pe atunci. Părinţii, bineînţeles, au fost de neînduplecat şi nici nu mai voiau să mai vorbească despre acest lucru. Doreau să-şi crească copilul în mod normal, asemeni celorlalţi copii, alături de ei, să-l educe şi să ducă cu toţii o viaţă obişnuită. Bunicul avea însă o părere diferită. În ultima zi înainte de plecarea în călătoria spre China, a furat copilul de la părinţi şi prin oamenii pe care-i cunoscuse în China, a izbutit să ajungă în Tibet şi a mers la o mănăstire budistă, unde Gheorgaki avea să trăiască următorii paisprezece ani de viaţă“.

VIAŢA ÎN TIBET Auzisem că diavolul e tare viclean, dar nu prea îmi venea să cred. Martor al acestui lucru era Gheorgaki, care trăise în apropierea diavolului. Pe Gheorgaki l-am cunoscut personal în mănăstirea Simonopetra după câteva zile şi mi-a povestit toate acestea. Viaţa în mănăstirea budistă era aspră, ca şi în mediul ortodox. Ajunsese o copie fidelă a tipicului vieţii mănăstireşti de la noi. În fiecare seară călugării budişti dorm jos, pe pământ, având ca aşternut o rogojină şi se învelesc cu ceva subţire, aşa cum fac şi nevoitorii ortodocşi. Orele de somn sunt limitate. Se trezesc la patru dimineaţa pentru rugăciune şi exerciţii fizice. Asceza trupească cuprinde şi exersarea în artele marţiale ca Aikido, Karate, Tai

15


Kwan Do, Ju Jitsu, înot şi altele. Una din regulile de bază ale budismului este aceea că „la forţă răspundem cu forţă“. Postul este o poruncă fundamentală şi sunt interzise carnea şi substanţele grase. Hrana de bază, în cea mai mare măsură, o constituie vegetalele. Un alt punct comun cu ortodoxia este fecioria. Feciorie în ortodoxie din dragoste pentru Hristos, feciorie în budism pentru cinstirea satanei. Muzica are un loc aparte în cultul ortodox, ca şi iconografia; acelaşi lucru se întâmplă şi în budism. Prin muzică şi cântări asemănătoare celor ortodoxe îl laudă pe diavol, iar imaginile care împodobesc templele ajută şi ele. „Mănăstirea în care trăiam“- îmi spunea Gheorgaki - „nu permitea accesul femeilor şi astfel nu văzusem niciodată femeie. Puteam să călătoresc în mod supranatural, fără să folosesc mijloace de transport ca avioane, vapoare, trenuri etc. şi făceam aceasta prinzând aripi din cele 40 de depozite (sintagma cele 40 de depozite, care va mai fi întâlnită de câteva ori, era folosită de Gheorgaki ca să exprime noţiunea unei puteri interioare neobişnuite, demonice, de care făcea uz la nevoie). Aşa s-a întâmplat o dată să călătoresc în India. Am ajuns într-o piaţă, unde se iscase o ceartă. Se cuvenea să apăr ideea dreptăţii, aşa cum mă învăţaseră la mănăstire şi acum era clipa potrivită. Cinci oameni îl băteau pe un nefericit şi îi era cu neputinţă să se apere singur. M-am oferit să îl ajut şi am reuşit să o scot la capăt folosind cunoştinţele tehnicilor de luptă. Ea întâia oară când îmi făceam practica şi am izbutit cu brio. Mă simţeam mândru şi - aş zice foarte bine, că putusem să ajut şi eu un om şi că cele învăţate atâţia ani nu erau degeaba. Aceste întâmplări mi-au dat mai multă încredere în mine. E adevărat că am fost impresionat de primele imagini pe care le-am văzut când am ieşit din mănăstire. Pentru întâia oară vedeam atâta lume în târguri şi în pieţe. Femei cu copii mici, bătrâni, oameni de toate vârstele, cu piele cafenie şi cu ochi negri. Cele ce mi se înfăţişaseră până atunci înaintea ochilor erau limitate: câţiva oameni în jurul meu şi aceştia cu piele galbenă şi ochii oblici. În vreme ce acolo, o mulţime de oameni se mişcau pe 16


străzi, ca un fluviu viu şi fluviul acesta uman se vărsa într-un fluviu natural, Gange, pentru purificare.

DIN TIBET LA CHICAGO Următoarea călătorie pe care am făcut-o, ca să cunosc lumea, a fost la Chicago. Am prins aripi din cele patruzeci de depozite şi am călătorit fără mijloace de transport. Acolo am cunoscut oameni diferiţi, cu altă cultură, altă civilizaţie, altă arhitectură - clădiri mari, drumuri mari - şi un alt fel de viaţă. Diferit era şi felul în care se distrau. Într-o seară, aşadar, am mers să mă distrez într-o discotecă, urmând felul în care se purtau tinerii de seama mea. Muzica era puternică, reflectoare răsfirate pe tavan, care se aprindeau şi se stingeau la anumite intervale, străbăteau întunericul ca nişte fulgere de noapte şi la lumina aceea împuţinată îi discerneai ca prin ceaţă pe clienţii discotecii. Unii stăteau la măsuţe în jurul ringului, admirând figurile provocatoare ale dansatorilor şi bând fără măsură alcool, iar alţii se legănau incitant pe ring, trimiţând în jur mesaje. Astfel se crea o euforie şi o bună dispoziţie artificială oamenilor care vroiau să se distreze. Într-adevăr, dacă încercăm să analizăm pe scurt cuvântul „psihagogie“ (distracţie), vom constata că înseamnă „duc sufletul“, conduc sufletul undeva, într-un loc al veseliei şi al bucuriei. Şi este logic, după cum arată şi Sfântul Simeon Noul Teolog, ca, atunci când omul păcătuieşte sau face fapte bune, sufletul să fie cel care se întristează sau se bucură, în mod corespunzător, în vreme ce trupul este doar mijlocul prin care sufletul păcătuieşte sau se sfinţeşte. Când se săvârşeşte un păcat trupesc, nu trupul este cel care se bucură, ci sufletul şi tot sufletul este cel care se întristează de gustul păcatului. Numai că trupul capătă şi el un oarecare gust, ca împreună lucrător cu dorinţele sufletului. Mădularele trupului se fac părtaşe de bucuria sufletului, aşa cum se întâmplă cu picioarele atunci când merg să vestească altor suflete Evanghelia, mâinile când lucrează fapte bune, limba şi buzele când grăiesc cuvântul bun, ochii când varsă lacrimi de

17


pocăinţă. În acest fel mădularele devin locuri de acţiune ale harului divin. Ochii lucesc din pricina curăţiei sufletului, buzele Îl laudă pe Domnul, inima bate numai pentru El şi astfel omul trăieşte o stare de pace şi seninătate, o stare dumnezeiască. În vreme ce priveam curios întreaga privelişte nemaivăzută a discotecii, văd deodată o fată care dansa pe ring, in costum de baie. Aceasta nu era femeie, ci drac împielitat. Numai eu aveam posibilitatea să discern realitatea în întuneric, pe când ceilalaţi vedeau doar o fată. La un moment dat o strig să vină la masa mea. - Ce lucru e ăsta? Îi zic. De ce te-ai îmbrăcat aşa? - Asta e ocupaţia mea, - răspunse - să-mi bat joc de oameni. - Dar nu e corect, îi spun. - Şi totuşi, această poruncă mi s-a dat, să râd de oameni. Îmi ascunseseră, aşadar, precum m-am încredinţat mai apoi, unele lucruri la mănăstirea din Tibet şi am început să mă neliniştesc puţin. Căci alte lucruri fusesem învăţat la mănăstire şi alte lucruri vedeam acum. Întâmplarea am socotit-o, însă, neînsemnată şi am dat uitării cele petrecute fără să mă mai preocup.

DIN CHICAGO ÎN SUEDIA Afară, în lume, am aflat că toţi oamenii au părinţii lor naturali. Mi s-a născut dorinţa să-mi cunosc şi eu părinţii, pe care nu-i ştiam încă, deoarece, aşa cum am zis, bunicul mă furase de la părinţi la vârsta de doi ani şi mă adusese la mănăstirea din Tibet. Am aflat că aceştia emigraseră şi trăiau într-un oraş din Suedia, iar tatăl meu era negustor de lemn. Am prins aripi din cele patruzeci de depozite şi m-am dus în mod mai presus de fire către locul unde trăiau părinţii.

18


În primele zile în care am stat la ei a trecut pe la casa lor un preot ortodox. De cum l-am văzut, am crezut că e chinez şi am început să-i vorbesc chinezeşte; l-am salutat făcându-i o plecăciune mică, aşa cum se obişnuieşte în China. Preotul era prieten al tatălui meu şi a trecut într-o vizită amicală. A fost surprins de purtarea mea şi de felul în care l-am întâmpinat şi l-a întrebat pe tata: - De ce se poartă copilul acesta aşa? Tatăl meu mi-a făcut cunoscută nedumerirea vizitatorului nostru şi eu i-am răspuns: - Dar nu e chinez? - Nu - îmi răspunse – e preot ortodox. - Ce va să zică preot ortodox? Nu cunosc. - Ştii - îmi spune - noi credem în Dumnezeul Treime Creatorul Universului, Dumnezeul adevărat şi acest om este preot, reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. - Ce spuneţi? Eu ştiu că unul este dumnezeul adevărat, preaputernicul satan. - Greşeşti! îmi spuse preotul. Adevăratul şi Atotputernicul Dumnezeu este Treimic, există mai înainte de veci, este Nemuritor, Creator al lumii şi al omului, care este pricina creaţiei şi făptura cea mai iubită Lui de pe pământ. Din multa iubire de oameni, Prea Bunul Dumnezeu L-a trimis pe Unul Născut al Său în lume; Acesta a luat chip omenesc, S-a născut din Pururea Fecioara Maria de la Duhul Sfânt, a învăţat pe oameni adevărul, a murit pe Cruce şi a treia zi a înviat. Toate acestea s-au făcut pentru ca neamul omenesc să se izbăvească de păcat şi să scape din legăturile diavolului. Ascultam toate acestea cu multă atenţie şi interes, dar râdeam în sinea mea, căci cunoscusem până atunci puterea satanei din atâtea lucruri suprafireşti care se întâmplaseră în viaţa mea. Discuţia înaintase destul, când preotul a cerut un pahar de apă. Era o ocazie bună, m-am gândit, să demonstrez puterea satanei prin mine. - Să nu se mişte nimeni! am spus; numaidecât va veni paharul de apă. 19


Cu puterea nefirească pe care o aveam de la satana, am zis anumite cuvinte stereotipe, după care, atunci când le rosteam, venea un demon şi mă slujea, împlinindu-mi dorinţele. Am spus deci formula şi îndată un pahar de apă curată s-a aşezat pe masă. Preotul a băut-o, şi-a potolit setea şi a dat slavă lui Dumnezeu. - Vezi - îi spun - ţi-am arătat că dumnezeul meu este puternic şi poate să facă lucruri minunate. Vreau să faci şi tu ceva, să-mi arăţi că Dumnezeul tău e mai puternic decât al meu, ca să mă convingi. - Ştii, - zise preotul - Dumnezeul meu este smerit şi nu face lucruri ostentative. Atunci scoase din buzunar o cruciuliţă de lemn şi îmi zise: - Ţine-o în mână şi fă iarăşi ceea ce ai făcut adineauri. Când am văzut, am râs şi am spus: - Lemnişorul ăsta o să zădărnicească puterea satanei? - Încearcă! îmi spuse preotul cu încredinţare. Într-adevăr, am rostit cuvintele invocaţiei, dar satana nu s-a arătat. Voi fi făcut vreo greşeală, m-am gândit, de asta n-a venit. Am zis cuvintele a doua oară, cu mai multă atenţie, căci crezusem că am greşit, dar nici acum nu aveam vreun rezultat. A treia oară am rostit cuvintele rar, lămurit, cu atenţia încordată şi oarecum nervos. Îmi apăru în faţă diavolul care mă slujea, tremurând. - Ce-ai păţit? îi zic. De ce nu vii când te chem de atâta timp? - Aruncă imediat aia pe care o ţii în mână. Deschid palma, îi arăt cruciuliţa de lemn şi îi zic: - Lemnul ăsta te împiedică să vii??? - Aruncă imediat aia pe care o ţii în mână! zbieră, acoperindu-şi ochii cu mâinile şi se întoarse cu spatele.I-am cerut, cum era normal, oarecare explicaţii, fiindcă până atunci nu aflasem o putere mai mare decât cea a satanei. - De ce nu mi-ai vorbit niciodată de o altă putere mai mare ca a noastră? - Nu da importanţă, îmi zise demonul, ai văzut în toţi aceşti ani, de când te afli lângă mine, atâtea lucruri ieşite din comun; ceea ce vezi acum este doar un mărunţiş. 20


Această scenă a fost suficientă şi a constituit un bun prilej să primesc răspuns la mai multe semne de întrebare care se iviseră, de vreme ce răspunsurile primite de la diavol nu mă satisfăceau. I-am zis, deci, preotului: - Vreau să-mi vorbeşti despre Dumnezeul tău, cel Adevărat precum zici. Foarte bucuros, preotul a început să-mi povestească sumar, dar la obiect, istoria lui Hristos. Mi-a vorbit de Dumnezeul Treimic, de Tatăl, Care este iubire nemărginită, de Fiul, Care prin viaţa Lui pe pământ ne-a învăţat ascultarea şi smerenia, de Duhul cel Prea Sfânt, Care luminează şi sfinţeşte lumea. Stăteam ca un copilaş care ascultă basmele bunicului şi îl auzeam cu luare aminte. Preotul, tot numai bucurie, nu se sătura să vorbească despre Hristos, Maica Domnului şi Sfinţi. De fiecare dată când venea acasă discutam ceasuri îndelungi, întrebam şi iar întrebam, ca să aflu cât mai multe în legătură cu adevărul. Făceam comparaţie între cele pe care le ştiusem până atunci şi cele aflate acum. Violenţă în schimbul violenţei vrea satana, iubire în schimbul violenţei vrea Hristos. Mândrie şi egoism vrea satana, smerenie şi zdrobirea eului vrea Hristos, ca Duhul Sfânt să vină şi să rămână în noi. Minciuni vrea satana, adevăr Hristos. Imoralitate şi cultul cărnii de o parte, curăţie şi sfinţire a trupului, care este templul Duhului Sfânt, după Sfântul Apostol Pavel, pe cealaltă. Moartea şi pieirea sufletului caută diavolul, nemurirea şi veşnicia ni le doreşte Hristos. Adevărul este că fusesem foarte descumpănit, deoarece trăisem atâtea stări fantastice, supranaturale. Văzusem puterea satanei atât de aievea, încât nu puteam să mă îndoiesc câtuşi de puţin. Cu fiecare zi aflam tot mai multe despre Adevăratul Dumnezeu şi despre felul adorării Lui. Am aflat că şi acest Dumnezeu face minuni, mai multe şi mai mari decât satana. Am aflat că este Făcătorul a toate, chiar şi al preaputernicului satan, care s-a depărtat de Dumnezeu din mândrie şi egoism. Preotul mi-a vorbit despre zidirea lumii, despre plăsmuirea primilor oameni, 21


Adam şi Eva, despre viaţa în rai şi despre starea omului înainte de cădere. M-am necăjit când am auzit de neascultarea şi căderea în păcat a protopărinţilor; am aflat despre jertfa lui Avraam, despre marea credinţă a acestui om şi despre încrederea lui absolută în poruncile lui Dumnezeu. Am aflat despre viaţa patriarhilor Isaac şi Iacov, despre planul lui Dumnezeu cu poporul său iubit, Israel. M-am minunat de îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu faţă de poporul ales în timpul întoarcerii în pământul făgăduinţei, Canaan. Am rămas uluit de dragostea şi pronia Sa, de cum S-a îngrijit pentru cele necesare traiului zilnic: hrana, mana trimisă în pustie, norii care îi umbreau ca să meargă în deşert fără să simtă arşiţa. Am aflat despre felul minunat în care Dumnezeu a dat lui Moise poruncile pe Muntele Sinai. Am fost surprins de pocăinţa şi zdrobirea inimii lui David; m-am minunat de înţelepciunea şi slava lui Solomon. Am auzit de locurile sfinte, de Ierusalimul, unde a păşit Domnul, de Betleemul care L-a purtat în braţe, de Naşterea Sa smerită într-o iesle, la plinirea vremii, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria; cum a crescut la un loc cu rudele Sale, fără osebire, muncind în tâmplărie alături de Sfântul Iosif, ca să ne înveţe că trebuie să muncim. A ţinut legea mozaică în litera ei, ca să ne înveţe supunerea şi ascultarea faţă de Lege. Toată viaţa Lui a fost o învăţătură. La treizeci de ani Şi-a început viaţa publică propovăduind mulţimilor, săvârşind minuni, înviind morţi, dăruind orbilor lumină şi vindecând pe cei neputincioşi. A predicat virtutea, adevărul, iubirea, răbdarea, postirea, smerenia, nădejdea, bucuria, sfinţenia, desăvârşirea, luminarea. Ne-a cerut să devenim mici dumnezei după har: aşa ne vrea Prebunul Dumnezeu: curaţi trupeşte, cu inimă curată, ca nişte copii, fără păcat, departe de diavol, luptători în războiul duhovnicesc, ca să ne apropiem cât mai mult de El. În timpul celor trei ani şi jumătate de propovăduire Hristos a dobândit mulţi adepţi, ceea ce a făcut pe cărturari şi farisei să-L pizmuiască şi să-I invidieze lucrarea, căci pierdeau astfel înrâurirea asupra poporului şi le erau atinse interesele. De aceea au căutat să-L omoare prin trădări şi mărturii mincinoase. Făcătorul a fost 22


chinuit de făptura Lui, Ziditorul a fost smerit de zidirea Lui. Dreptul a fost bătut de cei nedrepţi, minciuna a încercat să acopere adevărul, de parcă ar fi fost cu putinţă să se acopere lumina soarelui cu un norişor de ceaţă. Cel Nemuritor a pătimit ca un om muritor, din iubire de oameni. Preţul Celui nepreţuit a fost socotit la treizeci de arginţi, cât a costat trădarea. A fost târât la judecăţi, a fost osândit la cea mai josnică dintre pedepse: moartea de necinste pe cruce, ca un răufăcător, între doi tâlhari. A murit ca un om pe cruce şi a fost îngropat. A înviat după trei zile, aşa cum făgăduise ucenicilor Săi, şi împreună cu El a ridicat tot neamul omenesc. Moartea a fost omorâtă şi diavolul a fost biruit. Diavolul a fost cel care i-a aţâţat pe cărturari, pe farisei şi pe Iuda să-L răstignească pe Hristos, nădăjduind că astfel se va descotorosi de prezenţa Lui. Dar s-a înşelat, căci Hristos a înviat şi diavolii au căzut, după cum spune Sfântul Hrisostom. După Înviere S-a arătat ucenicilor şi femeilor mironosiţe, ca să-i încredinţeze că toate câte le spusese în vremea când era cu ei s-au adeverit. După patruzeci de zile S-a înălţat la ceruri cu slavă, înconjurat de mulţime îngerească. La venirea dulcei primăveri, în fiecare an prăznuim Cinstitele Patimi şi Învierea Domnului. Aceste sărbători sunt mai strălucitoare în Cetatea unde a păşit Dumnezeu, Ierusalim şi îndeosebi la Biserica Învierii Domnului, unde are loc o minune care se repetă an de an. Din Prea Sfântul Mormânt al lui Hristos iese Sfânta Lumină în chip minunat. De-a lungul timpului s-a spus că au loc felurite trucuri şi că patriarhul are o brichetă sau chibrituri la el şi astfel aprinde lumina sfântă. De aceea de fiecare dată, înainte să intre patriarhul ortodox în încăperea care adăposteşte Sfântul Mormânt este percheziţionat de către autorităţi şi după ce aceia se încredinţează că nu are nimic 23


cu care ar putea aprinde focul, intră acolo. Toată această procedură este o parte a slujbei şi după puţin timp patriarhul iese ţinând preasfânta lumină şi chemând poporul: „Veniţi de luaţi lumină!“. Clopotele sună a veselie, chipurile credincioşilor strălucesc de bucurie şi slăvesc pe Dumnezeu pentru marea binecuvântare şi pentru minunea care negreşit se repetă în fiecare an.

DIN SUEDIA LA IERUSALIM Minunea Preasfintei Lumini, despre care îmi povestise preotul, m-am gândit că aş putea să o văd de aproape. Se apropia Paştele şi era un prilej să mă încredinţez, văzând cu ochii mei minunea aceasta. Am zburat din Suedia, unde mă aflam, cu aripi din cele patruzeci de depozite şi am ajuns la Ierusalim. În ziua şi la ora potrivită mă aflam la Biserica Învierii, unde mulţimea se îngrămădea să ajungă lângă Sfântul Mormânt, ca să primească binecuvântarea şi luminarea de la Sfânta Lumină. Am vrut să mă apropii şi eu, dar, din cauza mulţimilor a fost cu neputinţă. Trebuia, totuşi, să mă încredinţez cu ochii mei de minunea care se repeta. M-am dus într-un loc unde puteam să văd, în mod suprafiresc, cu ajutorul satanei, mai multe decât vedeam cu ochii mei. Am luat, deci, ochi din cele patruzeci de depozite şi în acest mod puteam să văd până la patruzeci de metri sub mormântul lui Hristos. După ce a intrat patriarhul am zărit deodată pe Sfântul Mormânt că iese Sfânta Lumină. Am văzut minunea din nou şi m-am mirat. Patriarhul, bucuros, a ieşit din încăperea Sfântului Mormânt ţinând lumânările care se aprinseseră singure şi a început să împartă lumina numeroşilor credincioşi care aşteptau nerăbdători afară. Cu 24


toţii tresăltau de bucurie şi bucuria umpluse întreaga Biserică a Învierii. Clopotele răsunau a sărbătoare. Încă o dată Hristos fusese consecvent faţă de poporul său şi săvârşise minunea. Candelele şi lumânările s-au aprins şi totul a fost cuprins de lumină; au fost luminate şi chipurile credincioşilor care veniseră din lungul şi din latul pământului. Copii, adolescenţi, oameni mari, bătrâni, cu ochii înlăcrimaţi de bucurie, priveau minunea şi îşi vedeau dorinţa împlinită. Strigau „Am văzut lumina cea adevărată!“. Cum să rămână cineva nesimţitor, cum să nu dea slavă Ziditorului, cum să nu aducă mulţumiri Făcătorului a toate? „Slavă Ţie, Dumnezeule!“. Urarea „Hristos a înviat!“ „Adevărat a înviat!“ se auzea dintr-o margine într-alta a bisericii şi în curtea ei. Când am conştientizat ce se petrece, am început să mă îndoiesc şi mai mult de cele învăţate până atunci la mănăstirea tibetană. Ceva se rupsese în mine. Îndoielile au crescut şi i-am cerut satanei câteva explicaţii. Am spus invocaţia şi după puţin timp a apărut diavolul care mă slujea. - Ia explică-mi, - îi zic - ce înseamnă aceste lucruri? De ce nu mi-aţi vorbit niciodată de Hristos? Văd că nu facem numai noi fapte minunate şi mai presus de fire, ci şi Hristos. - Nu da importanţă - îmi zise - astea sunt mărunţişuri. Chiar şi tu poţi, cu puterea pe care o ai, să faci mai multe decât ceea ce ai văzut adineauri. Bineînţeles că acest răspuns nu mi-a fost de ajuns şi am hotărât că este nevoie să aflu mai multe despre Dumnezeul adevărat, pe Care-L cunoscusem, cu totul întâmplător. În afară de minunea care se făcea la Sfântul Mormânt, preotul îmi vorbise şi de un alt loc sfânt, Muntele Athos, grădina Maicii Domnului. Mi-a spus că este un loc unic pe pământ, unde anumiţi oameni, călugării, duc o viaţă cuvioasă cu ajutorul şi harul Maicii Domnului. Douăzeci de mănăstiri, chilii, multe schituri şi colibe adăpostesc nădejdile 25


mântuirii lor, mântuire care este ţelul vieţii monahilor. Sfântul Munte este muntele liniştirii celei după Dumnezeu, este muntele urcuşurilor duhovniceşti. Cel mai înalt vârf al său este smerenia. Există monahi smeriţi, care singuri, din înţelepciune duhovnicească, au ales calea nearătării şi a lipsei de importanţă, care nu risipesc darurile lui Dumnezeu în chip superficial. Oameni cu harisme, cu calităţi, cu virtuţi, cu cunoştinţe şi experienţe se îngroapă pe această lume fără să aştepte răsplată nici măcar în lumea de dincolo. Rupţi de restul lumii, vieţuiesc într-un univers al lor, cu nădejdea de a deveni vase ale harului divin prin smerenie, neagonisire, ascultare şi lucrarea virtuţilor. Îngeri pământeşti, călugării aghioriţi se nevoiesc pe muntele sălbatic, Muntele Sfânt, ca să-şi îmblânzească sufletul, să se scuture de patimi, să meargă către nepătimire şi să trăiască după Dumnezeu. Petrec în frica de Dumnezeu, au grijă să nu întristeze pe Sfântul Duh şi pe fraţii lor prin purtare şi atitudine. Prin trăirea monahală ajung moştenitori ai veşniciei, ducând o viaţă tainică, de pocăinţă, dumnezeiască spovedanie şi deasă Împărtăşanie cu Cinstitul Trup şi Sânge al lui Hristos. - „Vei găsi“, mi-a spus preotul, „în zilele noastre, în Grădina duhovnicească a Maicii Domnului, oameni dematerializaţi din pricina nevoinţei şi a postului, netrupeşti în ce priveşte trupul, dar plini de Duh Sfânt, oameni care, din smerenie, nu-ţi vor vorbi nicicând despre stările pe care le-au trăit, vieţuind în tăcere, rugându-se neîncetat; iar rugăciunea lor, ca o tămâie binemirositoare, ajunge la tronul lui Dumnezeu, ca cea mai bună şi mai de cinste ofrandă. Vei afla oameni care să vorbească cu îngerii şi mireasma sufletului lor frumos să se facă una cu lumea îngerească, cântând cu armonie pe Creator. Zăvorâţi de multe ori în chiliile lor pentru o săptămână, fără să intre în legătură cu ceilalţi fraţi, petrec în linişte, ca să evite vorba deşartă, minciuna, osândirea altora şi câte alte păcate se fac cu limba. Au creat un mod de comunicare prin semne 26


şi spun doar cele necesare pentru supravieţuire. Vin la Katholikon Biserica centrală a mănăstirii sau a schitului - ca să se facă părtaşi la Sfintele Taine şi după ce se împărtăşesc, pleacă în linişte la chilii, locurile lor de isihie“. Preotul ortodox mi-a vorbit despre unii oameni din Munte, care izbutesc, cu binecuvântarea duhovnicului lor, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu, să-şi însuşească rugăciunea minţii şi a inimii. După multă osteneală şi nevoinţă, ei izbutesc să se roage zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“ în taină, zi şi noapte, neîncetat, cum spune şi Sfântul Apostol Pavel. Le este cu putinţă să muncească la ascultarea lor sau să-şi facă rucodelia şi să se roage. Mintea şi inima lor sunt alipite de Dumnezeu, legătura nu se pierde niciodată şi îndrăzneala lor către Preabunul Dumnezeu este mare. Pentru orice hotărâre pe care trebuie să o ia, poate chiar pentru cele simple şi zilnice, cer lămurire de la Dumnezeu prin rugăciune. Rugăciunea o consideră cea mai tare armă împotriva vrăjmaşului, a diavolului urâtor de bine. Cu metaniile în mână, seamănă soldaţilor cu puşcă mitralieră. Fiecare nod de la mătanie se împleteşte din nouă cruci şi când iau în mână un nod, este ca şi cum ar trage nouă gloanţe în vrăjmaş. Cu aceasta se duce războiul nevăzut, cu aceasta îl pun pe diavol pe fugă şi îl înving, cu aceasta credincioşii îi nimicesc capcanele şi câştigă bătăliile. În cele din urmă, hotărârea a fost luată! „Voi vizita Sfântul Munte!“ mi-am zis. Am prins deci aripi din cele patruzeci de depozite şi în mod supranatural am ajuns din Ierusalim în Grădina Maicii Domnului. Cel care l-a ajutat pe Gheorgaki era părintele Evsevie Vitis. 27


ÎN GRĂDINA MAICII DOMNULUI, la bătrânul Paisie Mănăstirea pe care am ales-o să locuiesc a fost Simonopetra, o zidire etajată, clădită pe o stâncă, fără temelii. Părinţii mănăstirii m-au primit bine şi mi-au făgăduit că mă vor găzdui cât va fi nevoie. Mi-au dat o chilie şi destule cărţi ca să adâncesc cuvântul lui Dumnezeu şi mi-au spus că dincolo de Careia, capitala Sfântului Munte, într-o căsuţă de pe traseul Careia-Stavronikita, trăia un bătrân foarte evlavios, ajuns la trepte înaintate de virtute şi duhovnicie, un adevărat vas al harului lui Dumnezeu. Acest bătrân nu era altul decât părintele Paisie. Stăteam, aşadar, la Simonopetra şi la intervale regulate de timp îl vizitam pe părintele Paisie; vorbeam ceasuri nesfârşite şi din discuţie în discuţie se descoperea prezenţa Dumnezeului adevărat. De bună seamă - adăugă Gheorgaki - că acest fapt nu i-a fost deloc pe plac satanei, care în multe şi felurite moduri mă necăjea şi pe mine şi pe bătrânul“.

DESCOPERIREA BĂTRÂNULUI PAISIE Momentul când împreună cu prietenul meu, Dimitrie, am mers la părintele Paisie, era tocmai perioada în care se ducea la el şi Gheorgaki. Povestindu-ne despre altele, părintele a făcut referire şi la acest lucru, la vizitele eroului nostru. Într-o zi s-a arătat diavolul şi i-a spus că trebuie să-l lase în pace pe Gheorgaki, căci aparţine credinţei lui; îl pecetluise cu una din cele o sută de peceţi ale sale. - Nu, - îi zise bătrânul - este făptură a lui Dumnezeu, are suflet nemuritor şi are dreptul să se mântuiască, de vreme ce este botezat ortodox. - Eu plec acum, - zise satana - dar lucrurile nu vor rămâne aşa; am să vin înapoi la douăsprezece noaptea!

28


Bătrânul n-a dat prea mare însemnătate celor spuse de diavol, căci este şi mare mincinos; iar cu cât îl dispreţuim, cu atât mai bine, dar fără să facem abstracţie de el. La ceasul când părintele îşi făcea canonul, auzi zgomote puternice pe acoperişul colibei. - Te pomeneşti că-i adevărat şi că a venit la timp pentru întâlnire, îşi zise bătrânul. Scoase ceasul şi ce să vadă: douăsprezece fix! Aşadar, e punctual la ... întâlnire. În vreme ce se întâmplau acestea, părintele cânta troparul „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”. Când cânta troparul, zgomotele încetau; de cum se oprea să răsufle, începeau iarăşi. Asta a ţinut destulă vreme. - Părinte, nu v-a fost teamă? l-a întrebat prietenul meu Dimitrie. - De ce să-mi fie teamă? Îi am cu mine pe Hristos, pe Maica Domnului şi pe Îngerul Păzitor. De ce să-mi fie teamă? Dacă este Dumnezeu cu noi, nimeni nu stă împotriva noastră. Există putere mai mare decât Atotputernicul Dumnezeu? Suntem fii ai Unui Părinte Ceresc, Care, orice I-am cere în numele lui Iisus Hristos, ne-o va dărui, dacă e vorba de mântuirea noastră. Fără îndoială că cei mai mulţi se înspăimântă auzind de războiul văzut şi nevăzut cu diavolul! Aşa s-a întâmplat şi cu mine şi cu prietenul meu. - Părinte, - i-am zis - nouă de ce nu ni se arată diavolul? - Ah, copilul meu bun, are atâtea mijloace şi atâtea feluri de a-şi atinge ţelul, încât numai când nu izbuteşte să ajungă la ţintă prin acestea, atunci se arată. De pildă, dacă vrea să te arunce în păcat, îţi bagă în cap un gând; tu te ocupi cu el, te învoieşti şi la urmă te dai bătut. El se înfăţişează numai oamenilor care sunt foarte înaintaţi duhovniceşti şi suportă vederea diavolului. I s-a îngăduit de către Dumnezeu Marelui Antonie să vadă capcanele diavolului şi s-a speriat ascetul cel mai mare al pustiei: „Cine, oare, poate să scape de aceste curse?” s-a întrebat. Şi Dumnezeu a răspuns: „Numai cel smerit poate scăpa”. - Cum este, părinte, diavolul? am întrebat din curiozitate. 29


- Fie, copiii mei, ca, oricâţi vor ajunge în iad, să nu-i vadă chipul, fiindcă este hidos şi înfricoşător. Urechile îmi vuiră şi sunetele îmi traversară trupul asemeni curentului electric. Ce va să zică asta? Să vezi o privelişte hidoasă şi înspăimântătoare pentru veşnicie, fără dată de expirare. Dacă ne închipuim eternitatea ca un ocean, o pasăre care ar căra în cioc picătură cu picătură apa din el în alt loc, o dată şi o dată tot ar sfârşi. Dar aşa, cum va fi? Să trăieşti pururea văzând un chip înfricoşător şi dezgustător şi înfricoşător. Trebuie să ne îngrijim acum, cât mai avem timp, să ne luptăm, să agonisim virtuţi: smerenie, ascultare, iubire, credinţă, bunătate, simplitate, ca să dobândim cu harul lui Dumnezeu, împărăţia cea veşnică, cea pregătită de la întemeierea lumii. Discuţia îşi urma firul şi interesul creştea din ce în ce. - Gheorgaki venea cu regularitate“- zise bătrânul - „şi vorbeam despre adevărurile Ortodoxiei. Într-o zi nişte călugări l-au adus la mine ca să-l ajut. M-a întrebat ce puteri am şi ce pot să fac. I-am răspuns că n-am nici o putere, puterea este a lui Dumnezeu. Vrând să-şi arate puterea, Gheorgaki şi-a concentrat privirea pe o piatră mare aflată la oarecare distanţă şi piatra s-a făcut bucăţi. Atunci am făcut semnul Crucii pe o pietricică şi am spus să o sfarme şi pe aceea. S-a concentrat, şi-a făcut vrăjile, dar n-a reuşit s-o spargă. Atunci a început să tremure, iar puterile drăceşti, pe care credea că le are sub control, neputând sparge piatra, s-au întors împotriva lui şi l-au azvârlit în râpă. L-am adus în stare jalnică. Altă dată, pe când stăteam de vorbă, s-a sculat brusc, mi-a prins mâinile şi mi le-a legat la spate. „Dacă poate, să vină să te elibereze Hagi-efendi“ (Sfântul Arsenie Capadocianul), mi-a zis. Am simţit-o ca pe o hulă. Mi-am mişcat puţin mâinile şi a fost aruncat cât acolo. Apoi, reacţionând, a sărit în sus şi a vrut să mă lovească cu piciorul, dar piciorul i s-a oprit lângă faţa mea, ca şi cum ar fi dat peste un obstacol nevăzut. M-a păzit Dumnezeu! Peste noapte l-am ţinut să doarmă în chilia mea. Demonii l-au târât până jos, într-o groapă şi l-au bătut pentru nereuşita lui. 30


Dimineaţă, într-un hal fără de hal, rănit, plin de ţepi şi de pământ, mărturisea: „M-a bătut dracul fiindcă n-am putut să te înving“. În altă zi, când a venit şi discutam în curtea colibei mele, a apărut un şarpe. Binecuvântatul ăsta mă cerceta adesea. Venea şi bea apă dintr-un butoi pe care-l aveam în curte. Numai ce l-a văzut, Gheorgaki s-a năpustit imediat asupra lui ca să-l omoare. - Ce vrei să faci, blagoslovitule? îi spusei. - O să ne muşte, lasă-mă să-l omor! Ştiu exact unde trebuie să-l lovesc ca să moară pe loc. Ştiu exact unde trebuie să lovesc fiecare animal, până şi albina, ca să-l ucid. - Nu, blagoslovitule, n-are să ne facă rău. Vine adesea lângă mine, bea apă, îi dau să mănânce şi pleacă. Făptura Bunului Dumnezeu este şi el. Bătrânul avea o legătură aparte cu natura şi cu făpturile din ea. Trăia - să zicem - într-o stare originară. Iubea atât de mult păsările, vorbea cu ele, le socotea cântăreţi ai Făcătorului. Şi pe sine se socotea mădular al naturii în stare adamică. Omul a fost creat să trăiască în rai, împreună cu animalele, cu păsările, cu plantele, în armonie. Ceea ce vieţuim astăzi este starea de după cădere şi voia ulterioară, îngăduinţa lui Dumnezeu. Neascultarea a fost cauza pentru care omul trăieşte în lipsă de armonie, a devenit duşmanul animalelor şi al firii înseşi. Animalele nu erau sălbatice, cum sunt astăzi, şi nu era vrăjmăşie între făpturile lui Dumnezeu. - „Vizitele lui Gheorgaki aveau loc tot mai des şi la fel cele ale diavolului; nu mă lăsa în pace“, zicea părintele Paisie. „Războiul devenise din nevăzut, văzut. Se purta ca un câine turbat, nu putea să înghită că un adept al său, care ajunsese la asemenea stadii ale „credinţei“ lui şi avea atâtea privilegii, putuse să se răzvrătească şi să plece de la el. Dracul a băgat de seamă că cel care până mai ieri îi fusese supus, discernea acum unele diferenţe între adevăr şi minciună, între iubire şi ură, între smerenie şi egoism. Începuse să piardă, deci, teren şi încerca în tot chipul, prin orice mijloace, să păstreze sufletul lui Gheorgaki, pe care vedea că-l pierde din zi în zi. 31


A vrut să mă înspăimânte şi într-o zi a venit şi mi-a bătut în uşa chiliei. M-am dus şi am deschis. Chiar vizavi de uşă era un copăcel şi acolo, jos, stătea urâtorul binelui şi mă aştepta. Scârbos la înfăţişare şi inspirând teamă, ţinea în mână o sferă albastră, care era legată cruciş cu o panglică galbenă. - Ce vrei? l-am întrebat. - Am venit să-ţi spun să-l laşi în pace pe Gheorgaki, fiindcă este al meu şi nu o să mi-l luaţi. - Gheorgaki e un suflet al lui Dumnezeu şi Îi aparţine Lui. Vom face posibile chiar şi pe cele cu neputinţă ca să se întoarcă. Prin această venire a lui vroia încă o dată să mă sperie, ca să mă las păgubaş. Într-adevăr, neplăcută şi înfricoşătoare a fost apariţia lui, iar când a plecat, a lăsat o duhoare, o împuţiciune care nu se descrie în cuvinte. Era cât pe-aici să leşin; am închis uşa şi am intrat în chilie. - Părinte, de ce s-a arătat astfel? am întrebat noi. - Să vă spun. Sfera albastră pe care o ţinea în mână simbolizează pământul, pe care îl stăpâneşte şi al cărui întâistătător este acum. Panglica galbenă simbolizează legătura cu care a legat pământul. Fără doar şi poate, copiii mei, satana este stăpânul întregului pământ, atrage în fiecare zi foarte mulţi oameni la păcat, a făcut păcatul modă, de s-a umplut pământul cu el. După cădere, omul a dobândit tendinţa şi alunecarea spre păcat; diavolul ştie aceasta şi exploatează slăbiciunea omului. Toate acestea se întâmplă din două motive: mai întâi, fiindcă îngăduie Dumnezeu şi al doilea, pentru că voia liberă a omului se exercită în mod absolut. Omul este liber să aleagă între Dumnezeu şi diavol, între virtute şi păcat. Nu-i, oare, ciudat că omul lasă la o parte frumuseţea lui Dumnezeu şi se alipseşte de urâtorul şi respingătorul satan? Nu doreşte dulceaţa harului, pacea, dragostea şi liniştea lui Dumnezeu, ci preferă amăreala păcatului, tulburarea şi ura. Iubeşte războaiele mai mult decât pacea. Părinţii spun că şi acum, dacă diavolul îşi cere iertare pentru purtarea lui trufaşă, Dumnezeu îl va ierta. Se lasă însă 32


păcălit de faptul că în acest moment are putere mare şi îl trage pe om la păcat şi la pedeapsă veşnică. Această stăpânire, pe care o deţine prin îngăduinţa lui Dumnezeu, îi umflă mândria şi crede că, de vreme ce a luat lângă sine foarte mulţi oameni, va izbuti să-L învingă pe Atotputernicul Dumnezeu“. Bătrânul vorbea despre cele mai urâte făpturi din lume, cu toate că odinioară alcătuiau cea mai frumoasă ceată îngerească, ceata lui Lucifer. Pe chipul său vedeam compătimirea şi tristeţea, deoarece voia ca în toată zidirea să domnească iubirea, împlininduse cuvântul evanghelic: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri“. Stă scris că diavolul s-a arătat oarecând Sfântului Antonie cel Mare, un ascet foarte înaintat în cele duhovniceşti, care dobândise prin rugăciune mare îndrăzneală la Dumnezeu şi i-a zis: - Vreau să te rogi lui Dumnezeu şi să-L întrebi dacă poate să mă ierte. - Prea bine, - îi spuse acela - voi face rugăciune şi după trei zile vino să-ţi dau răspunsul. După trei zile demonul s-a înfăţişat şi i-a spus: - Ce s-a întâmplat, părinte, am primit vreun răspuns? - Da, - îi zice - am înştiinţare că trebuie să te pocăieşti, să-ţi ceri iertare trei ani, stând cu faţa către răsărit şi să mărturiseşti că eşti urâciunea firii, răul cel dintru început. - Eu să-mi cer iertare şi să mărturisesc că sunt urâciunea firii şi răul cel dintru început? Nu, nu, cu nici un chip nu mărturisesc. Şi s-a sculat şi a plecat. Atât de mare era iubirea părintelui Paisie, încât uneori treceau pe la chilia lui închinători ca să ia binecuvântare şi să-i ceară să se roage pentru vreo rudă a lor care avea, să zicem, cancer. Iar el se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Dă-mi mie cancerul şi dăruieşte-i lui cutare sănătatea mea!“ Oricâte ceasuri ai fi stat cu el, nu se întâmpla să iei cu uşurinţă hotărârea de a pleca. Burete al harului lui Dumnezeu era bătrânul, pe care, cu cât îl strângeai, cu atât luai mai mult har. Aşa făceam şi eu: întrebam şi iar întrebam, ca să gust câteva picături dulci de har. De alfel, Sfânta Scriptură zice: „Mustră pe cel 33


înţelept şi te va iubi, dă-i înţeleptului pricină şi mai înţelept va fi“. (Pilde 9:8-9) Ne lăsa înmărmuriţi cu răspunsurile înţelepte pe care le dădea întrebărilor noastre arzătoare: de ce una, de ce alta? Avea răspunsuri la toate; le avea în mintea lui, foarte bine aşezate, cu ajutorul lui Dumnezeu. Nu se afla nici un gol, nici o nedumerire. Hristos are nevoie de noi, zicea, şi să ne acopere Maica Domnului! Pe Preasfânta Stăpână o iubea fără limite, dar nici harul ei nu-l părăsea vreodată. A văzut-o, chiar, de câteva ori şi a mărturisit că seamănă foarte mult cu Icoana Ierosolimitisa. De multe ori a fost învrednicit să vadă şi lumina necreată. Bătrânul avea şi un umor neîntrecut. Odată a venit la el un grup de tineri, ca să ia binecuvântare, şi unul din ei, din curiozitatea de a cunoaşte un Sfânt al zilelor noastre, i-a zis: - Părinte, am auzit că faci minuni. Este adevărat? - E adevărat! zise Bătrânul râzând. - Ne faci o minune acum, ca s-o vedem? - Bineînţeles! Răspunse. Te duci în bucătărie să-mi aduci un cuţit mare şi ascuţit; am să-ţi tai capul şi după aceea am să ţi-l lipesc la loc. - Nu, nu, părinte! Nu vreau. Se pare că tânărul nu ştia că minunile nu se fac de dragul de a fi văzute şi cu ostentaţie, ci se fac după multă rugăciune şi pentru folosul vreunui suflet. Pe măsuţă Bătrânul avea un castronel cu rahat şi apă rece şi din când în când zicea: - Luaţi şi o bucată de rahat. - Am luat, părinte, ajunge. - Luaţi, nu contează una în plus; mai luaţi una! Generos, Bătrânul ne îndulcea cu vorba dulce şi cu rahatul. Îmi aduc aminte că râdea pe seama diavolului şi îl numea în glumă „tangalaki“, drăcuşor neastâmpărat. „Îl bate diavolul pe Gheorgaki“, ne zicea. „Nu-l lasă liniştit, îl necăjeşte. Dar ce e de vină, bietul de el? Doar n-a fost alegerea lui ceea ce s-a întâmplat. Altul a hotărât pentru el. 34


Dar cu toate că-l chinuie, îi dă bătaie de cap, îl luptă, bietul de el se străduieşte, vrea să scape, vrea să se desprindă. Dumnezeu să-Şi întindă mâna“. Cât timp am stat de vorbă cu Bătrânul nu ne-a deranjat nimeni. De altfel, să nu uităm că toate acestea s-au întâmplat în timpul iernii, iar compania era atât de plăcută, încât înţelegeam că şi părintele stătea bucuros cu noi. Când discuţia este pe placul tuturor şi foarte interesantă, timpul, care le împacă pe toate, se scurge repede; aşa încât nu ne-am dat seama că sosise momentul dificil al despărţirii. Aveam de parcurs o distanţă destul de mare pe jos până la mănăstirea care avea să ne găzduiască peste noapte. Am luat binecuvântarea Bătrânului, care ne-a urat să fim însoţiţi de Hristos şi de Maica Domnului. În drumul către Sfânta Mănăstire Stavronikita comentam cele discutate la coliba părintelui Paisie. Iar ceea ce mi-a făcut cea mai multă impresie a fost fraza: „Fie, copii, ca, oricâţi vor ajunge în iad, să nu-i vadă chipul, fiindcă este hidos şi înfricoşător“. Din această clipă trebuia să pun început bun, să pornesc o luptă pentru dragostea lui Hristos. Greu? Era necesar să aleg, să iau decizii curajoase. Făcând retrospectiva celei dintâi zile în Muntele păzit de Maica Domnului, mă simţeam păzit de un sentiment de bucurie şi mulţumire pentru că cunoscusem un stareţ sfânt, auzisem adevăruri uluitoare, care îmi atinseseră profunzimile sufletului, mă veselisem şi mă răcorisem cu roua duhovnicească a părintelui. Suflase în scânteia aflată înlăuntrul meu şi începuse să se aprindă flacăra iubirii pentru Hristos şi pentru Prea Binecuvântata Sa Maică, ocrotitoarea Sfântului Munte şi a întregii făpturi. Picioarele parcă nu-mi păşeau pe pământ, credeam că zbor deasupra lui. Simţeam, de bucurie, că merg aşa, uşor, cu toate că aveam destulă greutate. Ziua era pe sfârşite şi noi, după ce am lăsat în urmă chilia Bătrânului, ne-am apropiat de mănăstirea Stavronikita. Pe când soarele asfinţea în spatele nostru, s-a arătat la orizont turnul bizantin al mănăstirii şi priveliştea era deosebită, aşa încât merita să facem câteva fotografii ca amintire. Abia atunci ne-am dat 35


seama că, din pricina discuţiei de la chilie, am uitat să facem o fotografie cu Bătrânul. După un drum nu prea lung am ajuns la prima mănăstire care avea să ne primească peste noapte. Primirea care ni s-a făcut a fost exemplară. Arhondarul – aşa se numeşte călugărul care are sarcina să se ocupe de vizitatori – era vesel, amabil şi prietenos. După ce ne-a dat obişnuitul rachiu şi rahat, ne-a condus la chiliile noastre, care erau foarte curate şi îngrijite. Odată ce ne-am cazat, arhondarul ne-a aşteptat lângă Biserică pentru a merge să ne închinăm Sfintelor Moaşte şi Sfintelor Icoane, care sunt alinarea şi ocrotitoarele monahilor. Mănăstirea era impunătoare, ca un palat măreţ din vechime, ieşit din adâncul vremurilor şi părea, cu turnul ei bizantin, grozav de mândră. Zidită pe partea de răsărit a Sfântului Munte, avea la picioarele ei un peisaj nemaipomenit: albastra şi învolburata Mare Egee. Este construită în aşa fel încât să-i protejeze pe călugări de invadatori, cu biserica mare în mijloc, locul unde se săvârşesc slujbele zilnice. Locaşul, de o frumuseţe deosebită, în formă de cruce, cu turlă, împodobit cu picturi artistice, creează, împreună cu cântările monahilor, cele mai potrivite condiţii ca sufletele vieţuitorilor şi închinătorilor să se desprindă de pe pământ către înălţimile cereşti. Arhondarul ne-a întrebat dacă vrem să luăm parte la slujba de noapte şi i-am răspuns afirmativ. La patru dimineaţă un monah a ciocănit la uşă, spunând cuvintele: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri...“. Acesta era mesajul că trebuie să ne sculăm şi să coborâm la biserică. Biserica era luminată de lumina slabă a candelelor şi a lumânărilor, iar călugării, ca nişte umbre, umblau prin semi-întuneric şi după ce se închinau la icoane, mergeau la locul lor stabilit. Atmosfera era de cucernicie, cu pâlpâirea aceea a candelelor, şi psalmodiile monahilor ajutau ca fiecare credincios să se înalţe cu sufletul. Nu se poate ca cineva să nu rămână emoţionat în aceste împrejurări. După clipele frumoase pe care le-am trăit şi după împlinirea pe care am simţit-o în suflete, a venit ora să se hrănească şi trupul. 36


În faţa bisericii se află trapeza, unde, după Sfânta Liturghie, intră călugării şi pelerinii ca să mănânce un dejun complet. După hrana sufletească se îngrijesc şi de cea trupească. În timpul mesei se face citire – de către fratele de rând – din textele Sfinţilor Părinţi, pentru ca monahii să nu fie distraşi de mâncare şi de pofta pântecelui în vremea meselor care veselesc gâtlejul, ci să aibă mintea îndreptată, chiar şi atunci când mănâncă, la cele duhovniceşti. Imediat după aceea se face iarăşi o rugăciune şi pleacă din trapeză la ascultările lor, care sunt anumite treburi pe care le-au luat în sarcină, ca responsabili, la începutul anului. Unul se ocupă de grădină, altul cu pictura, altul cu albinele şi aşa mai departe. Călugării învaţă de la natură, iar asemeni albinelor, lucrează în linişte şi totodată se roagă cu mintea, spunând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“.

ÎN MĂNĂSTIREA PANTOCRATOR În după-amiaza zilei următoare ne-am hotărât să mergem la Sfânta Mănăstire Pantocrator, care se găseşte la miazănoapte de mănăstirea Stavronikita. Drumul, pot spune, a fost foarte plăcut. Cărarea era acoperită în mare măsură de frunzele copacilor care căzuseră toamna şi ni se părea că păşim uşor peste un covor gros, întins special pentru noi. Flora era deasă şi în mai multe locuri cărarea se acoperea pe deasupra cu felurite ramuri de iederă şi de alte plante agăţătoare, care alcătuiau o boltă. După ce am vizitat mănăstirea Pantocrator, am pornit către mănăstirea Filotheu. 37


ÎN MĂNĂSTIREA FILOTHEU Târziu în după-amiaza aceleiaşi zile am ajuns la mănăstirea Filotheu, încântătoare, îngrijită şi bine gospodărită pe dinafară, cu grădinile şi livezile cultivate cu multă grijă; în faţa mănăstirii se află o cişmea care să ostoiască setea trecătorilor, zidită cu gust şi împodobită cu mozaic. Intrarea, frumoasă şi ea, zugrăvită în culori aprinse, vioaie, vesele, îţi creează impresia că intri într-un loc plăcut. Şi într-adevăr, când intri în mănăstire pe poarta principală, vezi biserica vopsită în roşu cărămiziu, culoare care este obişnuită în Sfântul Munte şi care, prin sobrietate, impune oarecum respect. În această biserică splendidă este adăpostită icoana Maicii Domnului „Dulcea sărutare“, o operă de artă, o capodoperă a iconografiei bizantine. Este o icoană făcătoare de minuni, care are multă dulceaţă şi înfăţişează dragostea maternă în toată măreţia ei. La această mănăstire ospitalitatea a fost, de asemenea, pilduitoare. Arhondarul ne-a aprins lampa cu petrol şi am băgat în sobă câteva buturugi, până s-a înroşit bine. În chilie ambianţa era plăcută, ne-am întins pe paturi şi am stat de vorbă cu Dimitrie. Tot timpul analizam ceea ce trăisem în prima zi şi adevărurile pe care le-am auzit atunci. Peafară crivăţul sufla cu turbare şi începuseră să cadă primii fulgi de nea. Vorbind aşa, ne-a luat somnul şi deodată, pe la miezul nopţii, s-au auzit urlete, probabil de şacali, iar geamul ferestrei de deasupra capului meu a început să scrâşnească înspăimântător. 38


Primul lucru care mi-a venit în minte a fost chipul diavolului. „Ar fi o plăcere“ – m-am gândit – „ca tocmai el să lovească în geam şi urletele care se aud să fie ale lui. Acum o să apară în faţa mea şi fără atac de cord nu scap“. Inima era gata să-mi sară. Atât de tare m-am speriat, că n-aveam puterea şi curajul să-mi întorc privirea spre fereastră, iar cu cât vântul bătea mai tare şi zgâlţâia geamul, cu atât mi se amplifica agonia. Aproape toată noaptea m-am rugat ca să se lumineze de ziuă ca să se sfârşească şi martiriul meu. Abia către dimineaţă m-a prins puţin somnul şi m-am relaxat, dar când m-am trezit, priveliştea pe care am văzut-o m-a despăgubit pentru chinul de peste noapte. Toate erau albe. Întreaga noapte cernuse zăpadă deasă şi înălţimea omătului ajunsese, fără exagerare, la un metru. Clopotniţa, turlele bisericii, grădinile, toate învăluite în alb. Această vreme rea ne-a dat planurile peste cap şi am rămas închişi în mănăstire pentru patru zile, până când s-a îmbunătăţit. În perioada aceea era stareţ un om binecuvântat şi luminat, bătrânul Efrem, a cărui binecuvântare am luat-o.

ÎN MĂNĂSTIREA MAREA LAVRĂ După patru zile de şedere în mănăstirea Filotheu, am apucat cărarea către Lavra, cea mai veche mănăstire a Sfântului Munte. Deşi era iarnă, drumul a fost foarte frumos. Latura de răsărit a Muntelui este bogată în vegetaţie, care ajunge până la mare. Pâraie mici şi mai mari, cu ape argintate care şipotesc dulce, pornesc năvalnic din înălţimile Athosului şi întâlnesc, la ţărm, marea. Se rostogolesc uşor, alunecă, trecând peste orice piedică, murmurând 39


şi lăsând în urma lor auziri gingaşe, ca să amintească în jur oamenilor, animalelor şi plantelor de prezenţa lor. Ne-au potolit nu de puţine ori setea şi ne-au făcut să ne oprim lângă ele pentru odihnă.

ÎN MĂNĂSTIREA MAREA IVIRON Am trecut pe la mănăstirea Iviron, care are ca ocrotitoare icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Portaitissa” şi pe la Mylopotamos, cu viile sale renumite şi cu turnul medieval de lângă valurile mării. După o drumeţie de aproape o zi întreagă, în care ne-am minunat de splendida natură hibernală şi am vorbit între noi, am ajuns la mănăstirea încărcată de istorie, Lavra Mare.

ÎN MĂNĂSTIREA MAREA LAVRĂ Zidită în marginea Athosului, aceasta se arată semeaţă şi impunătoare. A fost ridicată la 963 de către Sfântul Atanasie Athonitul şi se remarcă între celelalte mănăstiri prin strălucire şi măreţie. În cei mai bine de o mie de ani de existenţă a fost loc de cultivare a pocăinţei şi locul unde s-au sfinţit bărbaţi ca Sfântul Atanasie, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Ioan Cucuzel şi mulţi alţii. Eram, poate, singurii vizitatori în inima iernii şi călugării s-au îngrijit de noi peste măsură. Arhondarul, binevoitor şi cu zâmbetul pe buze, mi-a dat râşniţa şi mi-a zis în glumă: „Dacă vrei să bei cafea proaspătă şi aromată, 40


râşneşte sâmburii de cafea şi eu am s-o coc”. Aşa am şi făcut. Beam cafeaua şi stăteam de vorbă. Ne-a spus despre istoricul mănăstirii, despre ctitori, despre Sfinţii mănăstirii, despre minunile lor, despre icoanele făcătoare de minuni şi după ce am terminat, ne-a dus la vistieria mănăstirii şi în bibliotecă. Am fost uimit de meşteşugul, strălucirea, migala şi simţul estetic cu care fuseseră confecţionate sfinte vase, făcute din aur şi împodobite artistic cu nestemate multicolore, obiecte liturgice, cruci de argint şi daruri ale împăraţilor şi domnitorilor, cum este veşmântul brodat cu aur al împăratului Ioan Ţimiskis. Ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost biblioteca. Evanghelii dintre cele mai vechi câte există pe pământ, legate în aur, caligrafiate, cu scene frumoase pe marginea filelor, scrise pe papirus sau pergament, stăteau alături de opere ale scriitorilor greci antici: Platon, Aristotel şi Tucidid. Ca protectoare de-a lungul veacurilor, mănăstirea le-a păstrat ca să le încredinţeze generaţiilor noi. Aici se află textele originale după care s-au scris manualele de limbă greacă ale elevilor. Ca să citească cineva toate cărţile din bibliotecă, trebuia să se ocupe de asta douăzeci şi patru de ore pe zi timp de o sută de ani. Am fost cuprins de bucurie văzând această bogăţie, această măreţie, acest tezaur care este păzit cu trezvie de atâtea secole. În această mănăstire a trăit în smerenie dulce-cântătorul vlăstar nobil, protopsaltul – Sfântul Ioan Cucuzel. Acesta trăia în Constantinopol şi era mai marele cântăreţilor patriarhiei. Atât de mult i se dusese vestea, încât ajunsese cunoscut în aproape toate părţile împărăţiei. De aceea s-a gândit ca, pentru a-şi mântui sufletul şi ca să nu-l tragă satana la pierzanie, să se închidă într-o mănăstire fără să spună cine este cu adevărat. Astfel a ajuns la mănăstirea Marea Lavră şi s-a dus în faţa stareţului: - Sfinte părinte, - îi zise - vreau să mă călugăresc. - Bine, îi spuse egumenul. Trebuie să primeşti o ascultare, fiindcă toţi călugării se ocupă cu ceva. Tu ce ştii să faci mai bine? - Ştiu - răspunse - să pasc capre. 41


- Prea bine! De mâine vei fi păstorul turmei. A doua zi a luat turma şi a dus-o pe munte; dar atât de mare era dorul său de a cânta, că în loc să meargă cu caprele, stătea şi cânta. Glasul său melodios răsuna peste văi şi făcea caprele să nu mai pască, ci să stea drepte pe picioarele de dindărăt şi să-l asculte. După câteva zile părinţii au băgat de seamă că animalele veneau nemâncate de la păşune şi l-au înştiinţat pe stareţ. - Să mergeţi mâine dimineaţă să-l urmăriţi de departe, ca să vedeţi ce se petrece! le-a spus acela. Ca de obicei, doar ce s-a depărtat de mănăstire, a început să cânte nespus de dulce. Caprele stăteau drepte şi părinţii au rămas înmărmuriţi de cele ce auzeau şi vedeau. S-au întors la mănăstire şi i-au spus acestea stareţului. De cum a venit şi păstorul Ioan în mănăstire, egumenul l-a chemat şi i-a cerut să-l lămurească. Atunci Sfântul a mărturisit tot adevărul şi că din smerenie dorea să se lepede de slava şi lauda oamenilor. De atunci a devenit cântăreţ la strană şi toţi se bucurau de glasul său. O dată, la o priveghere a Deniei Acatistului, Sfântul Ioan Cucuzel cânta şi l-a furat puţin somnul în strana lui, din pricina ostenelii de peste zi. Atunci i s-a arătat Maica Domnului şi i-a spus: - Bucură-te, Ioane, copilul meu, cântă-mi şi n-am să te părăsesc! şi i-a pus în mână o monedă de aur. Îndată s-a trezit şi văzând moneda în mâna lui, a înţeles că nu fusese vis. Acest ban l-a atârnat apoi la Sfânta icoană a Născătoarei de Dumnezeu. Altă dată Maica Domnului i-a vindecat piciorul zicând: - De acum să fii sănătos! Şederea noastră în Lavră a fost scurtă, dar importantă şi folositoare. Cu toate că vremea nu era cea mai prielnică mersului pe jos, a trebuit totuşi să plecăm, ca să continuăm călătoria către adevăr.

42


LA BĂTRÂNUL EFREM KATUNAKIOTUL Dis-de-dimineaţă am pornit din Lavra, apucând cărarea către Katunakia, pustia Sfântului Munte. Prietenul mei, Dimitrie, care ştia mai multe decât mine, mi-a spus că vom merge acolo ca să-l cunoaştem pe părintele Efrem Katunakiotul, care are faimă de om duhovnicesc cu darul străvederii şi care e un foarte bun dascăl al rugăciunii minţii, fiindcă fusese ucenic al bătrânului Iosif Isihastul. Mulţi erau cei care mărturiseau că părintele le spunea fapte din viaţa lor, pe care nu avea de unde să le ştie, sau le dădea soluţii la problemele lor mai înainte să-l întrebe. De multe ori se nevoia în rugăciune multă vreme şi cu multă osteneală, ca Dumnezeu să-i trimită înştiinţare în legătură cu ceva care-l frământa. Astfel, de pildă, a aşteptat cinci luni şi apoi a primit înştiinţare lăuntrică cu privire la faptul că un anumit frate începător nu trebuia să rămână alături de el. Când a fost întrebat dacă poate lua înştiinţare despre ceva de la Dumnezeu, a recunoscut că nu este uşor şi că Dumnezeu nu se ia după noi, oamenii, ci noi după El; aşadar face cum vrea. De la poarta Lavrei, cale de câţiva kilometri către Vigla – un alt loc sfinţit – zăpada era mai puţină şi mergeam oarecum cu uşurinţă. Locul pe care aveam să-l traversăm era minunat. În dreapta noastră se înălţa falnic Athosul, cu stâncile lui colţuroase acoperite de nea, alb-alb, la fel ca sufletul asceţilor care trăiesc agăţaţi pe coastele şi vârfurile lui. Undeva acolo sus, pe un povârniş, se vede ca un cuib de vulturi coliba sihăstrească a Sfântului Grigorie Palama. Atâta dor în suflet avea sfântul să se apropie de Dumnezeu pe Care-L iubea, încât s-a căţărat pe munte, ca să fie şi cu trupul mai aproape de El.

43


Loc sfinţit era întreaga porţiune pe care trebuia s-o străbatem. Undeva aici s-a sfinţit Sfântul Maxim Kavsokalivitul; tot aici a trăit o perioadă şi Sfântul Atanasie Atonitul, la chilia lui Kir-Isaia, unde a devenit schimonah; şi atâta mulţime de sfinţi necunoscuţi, care, din smerenie, au rămas în nearătare şi niciodată nu vom afla măsura sfinţeniei şi numele lor. Pe partea stângă se întindea, de o culoare albastru închis, înspumată, Marea Egee de nord. Albul zăpezii, care ajungea până la ţărm şi albastrul apei creau un contrast deosebit. De la un punct încolo cărarea a început să se piardă, căci o acoperise un strat gros de omăt şi cu cât înaintam, creştea şi înălţimea troienelor; în cele din urmă am intrat până la genunchi în covorul îngheţat şi drumul nostru se făcea tot mai dificil. La un moment dat l-am privit pe Dimitrie în ochi şi el pe mine: - Ce facem acum? Cărarea se pierduse de-a binelea; ne aflam rătăciţi pe munte, semnele traseului fuseseră înghiţite de zăpadă, ne-am zăpăcit şi nu mai ştiam încotro să o apucăm. Eram destul de obosiţi şi încărcaţi cu lucrurile noastre, iar în ce priveşte mâncarea, nu aveam decât două felii de pâine, câteva măsline şi o portocală pe care ni le dăduseră din Lavră. În astfel de situaţii disperate, cugetul omului se îndreaptă spre cer şi strigă: „Izbăveşte din primejdii pe robii tăi, Născătoare de Dumnezeu”. Şi îndată Maica Domnului ne-a luminat să urmăm cablurile de telefon, care cu siguranţă ar fi dus la vreun schit sau la vreo mănăstire. După o înaintare de câteva ore prin zăpadă, aproape de prânz, am ajuns la chilia stareţului Efrem Katunakiotul. Era miercuri, a treia zi a Postului Mare. - Părinte! Părinte! am strigat. - Blagosloviţi! Se auzi o voce şi apăru un călugăr tinerel. - Aici stă bătrânul Efrem? am întrebat. - Da, aici. - Am vrea să luăm binecuvântare. - Bătrânul – ne răspunse – în primele zile ale Postului Mare nu primeşte oaspeţi şi nu iese din chilia lui. De unde veniţi? - Din Lavra, am spus. 44


- Fiindcă aţi venit aşa de departe şi pe o vreme aşa de urâtă, am să bat în uşa bătrânului, poate vă primeşte. Zis şi făcut, ciocăni la uşă şi după puţin ieşi din chilia bătrânului făcându-şi cruce şi zicând: - Pentru prima oară părintele primeşte pe cineva în primele trei zile ale Postului!!! Şi ne-a făcut semn cu mâna să venim după el. Chilia stareţului era simplă, fără lucruri inutile şi smerită; avea doar cele necesare. - Blagosloviţi, părinte! am zis şi ne-am apropiat de dânsul. - Domnul! Bine ai venit, Ioane! L-am auzit zicând şi cu cât mă apropiam, îl vedeam pe bătrân aşezat într-un colţ cu barba şi părul albe şi cu ochii curaţi. Chipul său radia. Prima imagine şi primele cuvinte m-au făcut să mă simt puţin stânjenit, fiindcă eu îl vedeam pe acest om pentru întâia oară, iar el îmi spunea pe nume şi îmi vorbea cu atâta familiaritate, zici că ne-am fi cunoscut de ani de zile. - Serveşte-i pe vizitatorii noştri! S-a adresat ucenicului său. - Să fie blagoslovit! zise ucenicul şi aduse două smochine uscate şi apă rece. O trataţie smerită, dar din toată inima. - Care-ţi sunt planurile de viitor? Te gândeşti să pleci în străinătate! îmi zise cu multă siguranţă. - Da, părinte, mă gândesc să mă duc. - Te duci să-i găseşti pe părintele Amfilohie şi pe părintele Gherasim în Africa, îmi spuse. - Da, părinte. - Să fie sănătoşi aceşti oameni! Mi-au trimis câteva lucruri. Nu vă mai ţin; să mergeţi cu Dumnezeu şi Prea Sfânta să vă călăuzească! I-am sărutat mâna, am luat blagoslovenie şi am plecat. Sentimentele care m-au încercat ieşind din chilia Bătrânului este cu neputinţă să le descriu. Mă umplusem de o bucurie nespusă. Cunoşteam încă un om sfânt, harismatic, vas al Duhului Sfânt. Nu era ceva care să-mi fi povestit altul, ci o stare pe care o trăiam personal. Mă chemase pe nume un om pe care-l vedeam pentru prima dată, îmi descoperise planurile mele de viitor şi îmi vorbise 45


de prieteni ai noştri comuni. Astfel răsplăteşte – mă gândeam – bunul Dumnezeu oamenilor care se afierosesc Lui cu sufletul şi cu trupul. La asemenea trepte ale virtuţii ajung după rugăciuni îndelungate şi ostenitoare, asemenea daruri dă Dumnezeu celor care îşi spală păcatele cu lacrimi! Astfel îi răsplăteşte pe cei care trăiesc în postire, priveghere şi rugăciune. Slava lor începe încă de pe pământ; cu darul lui Dumnezeu, de aici începe Raiul. Stareţul Efrem învăţa şi punea înaintea celorlalte ascultarea. Celor care-l cercetau le zicea unele ca acestea: „Când vasul sufletului este curat, atunci îl umple harul lui Dumnezeu. Din ascultare se naşte rugăciunea şi din rugăciune teologia. - Cum să zicem, părinte, rugăciunea? Să o zicem întreagă: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul ? întrebau cei care veneau la el. - Nu, nu, este obositor! Ajung cele cinci cuvinte: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Dacă înaintezi în rugăciune, vei lăsa singur şi alte cuvinte, din cauza văpăii sufletului tău. Ai să zici: Iisuse al meu, miluieşte-mă! sau Dulce Iisuse, miluieşte-mă!. Se poate să ajungi tot numai dor, să strigi doar numele: Iisuse, Iisuse!... Iar dacă te vei învrednici să urci şi mai mult, atunci vei rămâne mut, ca în extaz, din pricina căldurii harului pe care o vei simţi. - Şi cu ce dispoziţie să ne rugăm, părinte? - Cu ce dispoziţie are sufletul în acea clipă. Ai bucurie? Roagă-te cu bucurie! Ai pocăinţă? Roagă-te cu pocăinţă! - Şi dacă sufletul nu are nici o dispoziţie ori mintea nu se adună la rugăciune? - Mintea întotdeauna aşa face. Fuge. Treaba noastră este să o aducem înapoi. Începem rugăciunea şoptit sau chiar cu voce tare, până să se adune cugetul şi să înceapă a lua aminte la rugăciune, iar după aceea ne vom ruga cu mintea, fără murmur. Experienţa, de altfel, învaţă pe fiecare. Cât despre dispoziţie, dacă nu avem, ne facem. Ne aducem în minte o oarecare imagine duhovnicească, care ar putea să ne mişte sufletul; de pildă Răstignirea Domnului. 46


Această imagine ne face să ne gândim cât a pătimit DumnezeuOmul Însuşi în trup pentru noi, nevrednicii. Eu de multe ori am folosit această imagine: că a avut loc a doua Venire şi Hritos pleacă cu ai Săi. Se îndepărtează de mine şi mă primejduiesc să rămân veşnic despărţit de Hristos şi de împărăţia Lui. Atunci, fiul meu, oare să nu-ţi vină să te rogi?! Ba chiar strigi cu duhul: Hristoase al meu, mântuieşte-mă! şi lacrimile îţi curg şiroaie. - Aşadar, părinte, rugându-ne, să avem totodată în minte o asemenea imagine? - Nu, nu! Acest gând îl folosim doar la început, ca să încălzim dispoziţia sufletească. Când spunem rugăciunea, o facem rar şi cu înţelegere. Nu vedem cu mintea nimic, nici cuvinte, nici chipuri, nici imagini. - Şi cum înţelegem, părinte, că înaintăm în rugăciune? - Primul lucru pe care îl aduce rugăciunea este bucuria. Ţi se pare că eşti fiu de împărat. Apoi te îmbogăţeşti în lacrimi. Vrei să îmbrăţişezi lumea întreagă, însufleţită şi neînsufleţită. Toţi oamenii ţi se par îngeri. De altfel, Sfântul Apostol Pavel spune că roada Duhului este dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare (Galateni 5:22). - Trebuie să ne rugăm, părinte, şi cu rugăciuni improvizate? - Eu o fac adesea. Rugăciunea improvizată de noi, la fel ca şi imaginile duhovniceşti şi meditaţiile de care am vorbit, sau chiar o scurtă cântare cu voce înceată – fie un tropar, fie cu cuvintele noastre – toate acestea ajută sufletul să ajungă într-o stare. Iar alte ori nu e nevoie de ele şi le lăsăm la o parte, rugându-ne fierbinte numai cu rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă. Uneori, când ne aflăm în stare duhovnicească bună, sufletul doreşte să cântăm din inimă; sau îi vin singure diferite noime duhovniceşti şi vrea să se roage improvizat. Să lăsăm sufletul să-şi potolească setea din ce izvor vrea. - Pentru exersarea rugăciunii minţii este indicat să folosim inspiraţia şi expiraţia?

47


- Nu la început. Rugăciunea minţii este lucrare a harului şi măcar de-ar da-o Dumnezeu tuturor nevoitorilor în rugăciune. Când sufletul este pregătit, atunci Domnul îl face să înainteze către desăvârşirea rugăciunii. Până atunci suntem datori să ne luptăm rugându-ne şi având ca temelie singură ascultarea. Inspiraţia şi expiraţia nu trebuie neapărat să fie îmbinate cu rugăciunea, sunt elemente secundare. Mai mult, rugăciunea nu trebuie legată de bătăile inimii. De locul inimii, da; de bătăi, nu. - Fără ascultare e cu putinţă să avem rugăciune? - Hai să-ţi spun! Era odată un bătrânel care avea doi ucenici. Unul era bun la ascultare, dar la rugăciune, nu. Celălat nu făcea ascultare, dar la rugăciune se umplea de lacrimi. Bătrânul se mira şi se duse să se sfătuiască cu duhovnicul lor. Acela, înţelept, l-a sfătuit să aştepte puţină vreme şi apoi o să vadă cum vor decurge lucrurile. Într-adevăr, după puţin timp, ucenicul bun a început să simtă harul rugăciunii, a fost podidit de lacrimi şi de bucurie. Celălalt le-a pierdut încet-încet şi pe cele pe care le avea şi a rămas deşert. - Părinte, cât timp poate să ţină rugăciunea harică? - La mine starea de har ţine până la trei ore, apoi scade uşoruşor şi atunci continui spunând rugăciunea lin, fără căldură sau de multe ori cânt feluriţi psalmi de-ai mei sau ai Bisericii. Citesc puţin şi apoi mă odihnesc până să se facă ziuă. Obştea o trimit acum să citească în biserică, dar eu rămân să fac rânduiala cu mătăniile, cum am obişnuit atâţia ani. Omul, cât trăieşte, trebuie totdeauna să lupte! Prima luptă este să se învingă pe sine. Cel mai mare vrăjmaş al omului nu e diavolul. Nu. E omul însuşi! Iar aceasta fiindcă nu ascultă de celălalt, ascultă ce-i spune gândul lui. În vreme ce avem atâţia Sfinţi Părinţi pe care să-i urmăm citindu-le scrierile, totuşi eul ne stăpâneşte de multe ori. Când omul se biruie pe sine, atunci devine cel mai mare mucenic şi purtător de biruinţă înaintea lui Dumnezeu. Mătăniile sunt făcătoare de minuni! zicea. Un şirag pe care-l faci pentru sufletul tău, pentru ruda ta, nu se pierde. Dumnezeu îl va ajuta când se va afla într-o situaţie dificilă. Şiragul 48


de mătănii poate scoate şi un suflet din iad! Rugăciunea, mătăniile, milostenia atrag mila lui Dumnezeu. Şi nici un păcat nu e atât de mare încât să întreacă mila lui Dumnezeu. Acesta era bătrânul Efrem. Se poate ca răstimpul întâlnirii noastre să fi fost foarte scurt, dar a fost de-ajuns ca să-mi dea de gândit pentru tot restul zilei şi chiar pentru tot restul vieţii. Zăpada de jumătate de metru acoperea cărarea şi gerul înţepător intra până la oase, dar nu mă mai atingeau fiindcă zburam de bucurie. Nu păşeam, parcă, pe pământ şi asemenea căldură era în inima mea, încât părea că trăiesc într-o altă lume. Am pornit laolaltă cu Dimitrie către Schitul Sfânta Ana, trecând prin înfricoşătoarea Karulia, prin Kerasia, locuri de o frumuseţe naturală nespusă şi după amiază am ajuns în zona pe care o ocroteşte bunica Domnului Hristos, mama Maicii Domnului, Sfânta Ana. După ce ne-am închinat la icoane şi la câteva sfinte moaşte, ne-am continuat drumul, ca să ajungem puţin după asfinţit, la sfârşitul unei drumeţii de treizeci şi cinci de kilometri prin zăpadă, în Sfânta Mănăstire Sfântul Pavel. Arhondarul ne-a întâmpinat cu simplitate, bunătate şi nobleţe, oferindu-ne aghioritica tradiţie deja obişnuită: ţuică, rahat şi apă rece. Arhondaricul era curat, dichisit, cu soba mare încinsă bine şi căldura plutea în încăpere. - De unde veniţi pe vremea asta rea? ne-a întrebat. - Din Lavra. - Vă e foame? Avem fasole fiartă. Să vă dau? - Da, sigur! am răspuns într-un glas. A umplut două strachini mari de fasole aburindă, pe care, la foamea noastră, le-am golit repede. - Vreţi să vă mai pun? - Eu vreau, am zis. La fel şi Dimitrie, iar acela n-a întârziat să ne umple din nou străchinile. În timp ce mâncam, vorbeam cu arhondarul diverse lucruri. - La noapte, - zise- pe la două, ne adunăm în biserică pentru rânduiala Utreniei şi a Sfintei Liturghii. Dacă vreţi să veniţi, spuneţi-mi, ca să vă bat în uşă. 49


Răspunsul nostru a fost, bineînţeles, afirmativ. După ce am mâncat, i-am mărturisit că nu mâncasem niciodată în viaţa mea fasole mai gustoasă ca aceea. Apoi arhondarul ne-a condus la chilie, ne-a aprins soba mare şi a adus multe lemne groase pentru restul nopţii. Ne-a aprins lampa şi ne-a urat „odihnă plăcută”. Am aranjat lucrurile şi ne-am întins, obosiţi, pe aşternuturile curate. Focul sfârâia şi lemnul de castan trosnea în sobă. Mintea s-a lăsat iarăşi purtată pe întregul drum parcurs la începutul zilei, dând întâietate întâlnirii cu părintele Efrem. Ce zi bogată duhovniceşte, ce prilej unic! Cu toate că eram grozav de obosit, mă simţeam atât de împlinit, atât de mulţumit, mă copleşea o bucurie de nedescris şi pluteam într-o mare de fericire. Semănam cu un arheolog care a căutat ani de zile un mormânt, iar după multă vreme şi osteneală l-a descoperit neatins. Câtă bucurie şi veselie! Cu aceste gânduri m-a îmbrăţişat somnul, cu mângâieri line, ca nu cumva să mă trezesc şi să se destrame visul. Dulceaţa acestuia şi oboseala zilei trecute nu m-au lăsat să mă trezesc pentru slujba de noapte. Dimineaţă, când ne-am găsit cu arhondarul în trapeză, l-am întrebat supărat de ce nu ne-a trezit, aşa cum stabilisem; mi-a răspuns că bătuse în uşă, dar nu primise răspuns şi a înţeles că eram prea obosiţi. În Sfânta Mănăstire a Sfântului Pavel se păstrează Darurile Magilor şi o mulţime de Sfinte Moaşte, cărora ne-am închinat şi, după ce am luat binecuvântare, am pornit către mănăstirea următoare, Dionisiu.

ÎN MĂNĂSTIREA DIONISIU Mănăstirea aceasta încântătoare, construită lângă mare, este ocrotită de Cinstitul Înainte-Mergător. O cărare bine făcută, pavată, duce de la mare până 50


la poarta mănăstirii şi înainte de intrare, pe stânga, se află o troiţă frumoasă ridicată în amintirea smereniei Sfântului Nifon. Sfântul a urcat de două ori pe tronul patriarhal de la Constantinopol, între 1486-1489 şi 1497-1498. A fost însă acuzat pe nedrept şi de aceea a părăsit scaunul de patriarh şi a plecat în Ţara Românească, la chemarea domnitorului Radu. Şi acolo s-a ivit însă o problemă de ordin moral cu un boier şi a preferat să meargă în Sfântul Munte, ca să se liniştească într-o mănăstire; astfel s-a întors în mănăstirea sa de metanie, Dionisiu. Când a ajuns acolo, nu a spus nimic de viaţa lui de până atunci şi stareţul i-a dat ascultarea de „vurdunar”, adică îngrijitor la catârii mănăstirii. Trăia smerit, fără să facă vâlvă, până când într-o noapte Sfântul Ioan Botezătorul s-a arătat stareţului şi i-a zis: - Nu e de ruşine, sfinte egumene, să ai un patriarh la o astfel de ascultare? - Dar nu am nici un patriarh în mănăstire, zise stareţul. - Îl aveţi pe Nifon, pe care-l ţineţi de fratele Nicolae. Ajunge atâta smerenie, de care s-au mirat şi îngerii. Mâine să ieşiţi cu toţii afară din mănăstire şi să aşteptaţi. Cel care va apărea cu catârii este patriarhul Nifon. Să-i faceţi metanie şi să-i cereţi iertare. A doua zi stareţul le-a făcut cunoscut părinţilor acest fapt şi au rămas cu toţii înmărmuriţi de smerenia Sfântului Nifon. Au ieşit, deci, din mănăstire şi după puţin s-a ivit Sfântul cu catârii încărcaţi cu lemne de foc; de cum i-a văzut pe părinţi adunaţi, a rămas nedumerit. Aceia i-au pus metanie şi l-au rugat să-l ierte pentru felul cum l-au tratat. Atât de multă smerenie avea, patriarh fiind, încât să îngrijească de catâri fără să cârtească şi să se arate nemulţumit.

ÎN MĂNĂSTIREA GRIGORIU Următoarea pe care aveam să o vizităm a fost Sfânta Mănăstire a 51


Cuviosului Grigorie. Acolo trăieşte şi este stareţ părintele Gheorghe, om cultivat duhovniceşte şi profesor universitar. Dimitrie îl cunoştea, de fapt, mult mai bine ca mine; ştia despre activitatea, caracterul, cunoştinţele, cultura şi sporirea duhovnicească a părintelui stareţ. - De cum ajungem – îmi zise – vom căuta să-l cunoaştem de aproape şi să discutăm anumite subiecte. A doua zi înainte de amiază egumenul a avut timp să ne primească. Priceput interlocutor, părintele Gheorghe. Din dialog mi-am dat seama de adâncurile şi bogăţia cunoştinţelor sale, iar discuţia a fost detaliată. Cu fiecare zi se deschidea o mare fereastră către un nou orizont, şi priveliştea era diferită de fiecare dată. Zilele petrecute la Sfântul Munte au fost unice, au avut ceva aparte; una era mai frumoasă ca alta şi, în plus, edificatoare. Nedumeririle pe care le aveam îşi aflau una câte una răspunsurile potrivite şi am fost năpădit de adevăruri. Ca şi albinele care aleargă din floare-n floare pentru a obţine nectarul, la fel alergam noi din mănăstire în mănăstire şi de la un bătrân la altul ca să adunăm nectarul duhovnicesc.

ÎN MĂNĂSTIREA SIMONOPETRA Am lăsat castrul duhovnicesc de la Grigoriu ca să cercetăm altă fortăreaţă a duhului, mănăstirea Simonopetra. Ne-au prevenit că drumul este unul dintre cele mai dificile ale Sfântului Munte, cu cărări greu accesibile şi în pantă, iar în unele locuri stâncile însele, săpate de

52


vremuri şi de copitele animalelor, deveniseră locuri de trecere pentru drumeţi. La început cărarea a fost practicabilă şi excursia foarte plăcută. În stânga aveam marea de un albastru foarte adânc şi un peisaj adevărat de iarnă, care înainta împreună cu noi, iar la dreapta stânci golaşe şi abrupte care se înălţau dând priveliştii o notă de sălbăticie în plus. Pe aceste stânci sterpe asceţii aduc dulci roade duhovniceşti. Prin rugăciune, post şi nevoinţă transformă locul, aparent neroditor şi neospitalier, în loc roditor şi de odihnă duhovnicească. În nopţile de iarnă fără lună şi în cele luminoase şi înstelate de vară, spaţiul acesta este o adevărată palestră unde duhul biruie trupul. Ca să fie învinsă ispita, este nevoie de luptă neîncetată împotriva patimilor şi a eului lor, după cum spun părinţii înşişi. Asemeni unor cuiburi de vultur atârnate de stâncile abrupte şi golaşe, schiturile şi chiliile îţi creează senzaţia că la cea mai mică adiere a vântului vor ajunge pe fundul prăpastiei. Iar alte colibe, ascunzişuri nevăzute de soare, „sihăstriile”, vârâte dedesubtul funzişurilor, al boltelor de vie, iederii şi lianelor, adăpostesc bătrânei smeriţi. Ei se ascund ca lumea să nu-i poată găsi cu uşurinţă şi să le strice liniştea, distrugându-le astfel atenţia de la rugăciune. Dar bătrânii nu sunt urâcioşi, ci dimpotrivă, iubirea de străini este, poate, cea mai mare virtute a lor; evită însă lumea fiindcă o iubesc cu adevărat. Căci zi şi noapte se roagă fără oprire, se fac mijlocitori către Dumnezeu şi purtători de grijă în problemele oamenilor. Vor să fie neîmprăştiaţi în rugăciune, să aibă mintea la Hristos şi la Prea Binecuvântata Născătoare de Dumnezeu, acolo unde se află şi inima lor, în cer. Ei simt cu adevărat cerul, care este pe de o parte acoperit de incertitudine, dar atât de real şi de dorit. Deşi este mai puţin tangibil, tinde să fie mai concret decât pământul. Dorinţa lor este să urce la înălţime; şi pe cât se înalţă cineva, pe atât aerul devine mai curat, auzul se ascute, zarea se deschide şi legătura cu creaţia lui Dumnezeu se face mai puternică.

53


Lângă mare se desfăşura cărarea, care trecea printr-o viroagă şi imediat după aceea începeau dificultăţile. Îngustă, abruptă şi suitoare, poteca era greu de parcurs. Ca să te caţări de-a dreptul în unele locuri, trebuia să te prinzi şi cu mâinile de stâncile alăturate, de crengile şi rădăcinile care ieşeau în afară; iar greutatea traseului nu era totul. Eram şi încărcaţi cu o grămadă de lucruri. După o bucată de cale ostenitoare în urcuş, preţ de vreo patruzeci şi cinci de minute, începu să se zărească impresionanta, din punct de vedere arhitectonic şi al aşezării, mănăstire Simonopetra. Clădită de-a dreptul pe o stâncă, fără temelii, de către Sfântul Simeon, este o lucrare vrednică de admiraţie, având mai multe etaje. Cu o arhitectură deosebită, zidită din piatră şi pe piatră, este ca un cuib al călugărilor ce păşesc spre văzduh, al oamenilor cu vederi cereşti, vulturilor duhovniceşti care vor să zboare la înălţime ca să fie, pe cât se poate, mai aproape de Creator. Aşa cum o vedeam mai jos, mănăstirea părea uriaşă, cu linii verticale înalte, cu balcoane de lemn construite perimetric, cu ferestre puzderie şi cu vedere către largul mării. Chiar în jos de clădire, pe diferite niveluri, monahii îşi făcuseră minunatele grădini: terase construite, pline de toate bunătăţile lumii, legume, pomi fructiferi şi altele. Erau imagini la care ar fi jinduit orice pictor. Până la prânz am intrat pe poarta mănăstirii, după chinuri şi osteneli. La arhondaric ne-au primit cu binecuvântata ţuică, rahat şi apă. După recomandările de rigoare am dat permisele de şedere pentru formalităţi şi arhondarul ne-a dus la chilii ca să ne odihnim. Între timp s-a oferit ca să ne dea de mâncare, pentru că masa avea să mai fie abia seara. Am acceptat să mâncăm câte ceva de post la un loc cu alţi închinători. În trapeză s-a aşezat lângă mine un băiat de vreo şaisprezece ani. Purta o tunică neagră cu mâneci lungi şi mâinile le ţinea în cea mai mare parte a timpului încrucişate, având mâna stângă băgată în mâneca dreaptă şi mâna dreaptă în mâneca stângă; pantalonii erau tot negri şi în picioare purta papuci de plastic. Fără să-mi dau seama, mi-a stârnit interesul şi atenţia din prima clipă. 54


Era de statură mijlocie, cu păr negru, des, nepieptănat şi creţ. Avea ochi negri, jucăuşi, care exprimau oarecare şiretenie în privire şi căutau neîncetat în stânga şi în dreapta, la toţi şi la toate. Privea cu o dispoziţie iscoditoare şi pătrunzător. Am mai sesizat la el un zâmbet prefăcut. Ei bine, câtă vreme l-am studiat cu oarecare discreţie, am băgat de seamă faptul că şi el observase că-i acord atenţie şi, deoarece stătea în faţa mea, aveam prilejul să-l examinez mai bine. Fără să îmi dau seama am intrat în vorbă şi am început să discutăm. Felul în care vorbea era şi el diferit. Vorbea rar şi foarte încet. La început mi s-a părut că e străin, dar mai apoi a dezminţit. - Mă cheamă Gheorghe M... – mi-a zis; pe tine cum te cheamă? - Pe mine Iannis, i-am răspuns. - Ai să rămâi mai multe zile la mănăstire? - O să stau câteva. Acestea au fost primele cuvinte pe care le-am schimbat la masă, dar am înţeles că n-ar fi vrut să rămânem numai cu atât. Simţeam că încearcă în tot chipul să profite de perioada cât voi fi rămas, ca să-i ţin companie. Acest lucru, fără doar şi poate, mă mulţumea şi pe mine, căci în ce mă privea, eram curios să-l cunosc pe acest copil cu felul său aparte de a fi, care-l caracteriza în privire, în râs şi în felul cum păşea.

DEMONSTRAŢIA În după-amiaza aceleiaşi zile ne-am întâlnit din nou şi a început să se înfiripe între noi o legătură prietenească. A prins curaj foarte repede şi se purta de parcă ne-am fi cunoscut de mult timp. Am observat încrederea pe care o avea în mine şi faptul că se străduia să-mi comunice, să-mi destăinuiască ceva. Îl aveam tot timpul lângă mine, voia să vorbim despre el, despre viaţa lui, despre trecutul, prezentul şi viitorul lui. A început să-mi spună

55


amănunte din viaţa lui, lucruri pe care le spunea şi Părintelui Paisie atunci când îl vizita. Aşa a început să-mi povestească: „M-am născut în Pireu şi am fost botezat în biserica Sfintei Treimi din Ambelokipi. În urmă cu paisprezece ani, când aveam doi ani, bunicul meu m-a furat de la părinţi şi m-a dus în Tibet, la o mănăstire budistă. Acolo m-a afierosit satanei. Am crescut în mănăstire în conformitate cu tipicul ei auster. Postirea era atât de aspră încât imaginează-ţi că până în acest moment n-am mâncat carne. N-am făcut cunoştinţă cu nici o femeie. Dormeam pe podea, pe o rogojină subţire, mă trezeam la patru dimineaţa ca să-mi fac exerciţiile fizice, de pildă înot, yoga, Aikido, Karate, Tai Kwan Do, Ju Jitsu etc. În paralel cu cea trupească se făcea şi pregătirea spirituală. La vârsta de unsprezece ani ajunsesem vrăjitor desăvârşit, elev foarte bun, de frunte. Când aveam nouă ani, a vizitat Tibetul un cardinal (episcop catolic) şi atunci DalaiLama (conducătorul spiritual şi politic al Tibetului) a chemat întâi-stătători ai mănăstirilor budiste dimpreună cu cei mai buni ucenici şi astfel m-au luat şi pe mine. La întâmpinare, DalaiLama l-a invocat pe satan, care s-a înfăţişat ca un negru de dimensiuni uriaşe şi i ne-am închinat toţi. În continuare satan l-a primit pe cardinal şi i-a făgăduit ranguri şi slavă. Dintre ucenicii care vieţuiau în mănăstirea în care eram, pot să spun, cel mai bun. Deşi eram mic de vârstă, notele mele erau foarte mari. Ca să-ţi faci o idee, dacă aş fi avut douăzeci de ani, aş fi fost preot de gradul al XII-lea. Am învăţat în mod suprafiresc filozofie, limbi străine şi altele“. Vorbea atât de bine greaca, încât nu deosebeam dacă a învăţat sau nu la o şcoală grecească. Iar când l-am întrebat: - Cum de ştii atât de bine greceşte? Mi-a răspuns: - Greaca şi celelalte limbi le vorbesc în chip supranatural. 56


După-amiază părinţii mănăstirii ne-au rugat să cărăm lemne de foc pentru sobe. Am ieşit cu bucurie din mănăstire, acolo unde, într-o poieniţă, erau aşezate gospodăreşte şi stivuite lemnele. N-a fost răgaz în care să nu vorbim între noi. Puţin curiozitatea mea, puţin dorinţa lui Gheorgaki de a destăinui ceea ce trăise nu lăsau tăcerea să încapă între noi. Lemnele pe care urma să le cărăm aveau lungime de 30-40 de centimetri şi grosime de 7-10 centimetri sau mai mult. Atunci mi-a venit în gând să-l pun la încercare, căci dobândisem oarecum familiaritate, şi l-am întrebat: - Mi-ai zis că acolo învăţaţi arte marţiale, karate etc. - Da, chiar aşa! Mi-a răspuns. - Am văzut la cineva că sparg lemne, cărămizi şi alte obiecte cu metode de karate; oare or fi de-a-devăratelea sau e truc cinematografic? - Da, sunt adevărate. - Dacă, de exemplu, îţi cer să spinteci lemnul acesta pe care-l ţin în mână, poţi să o faci? - Nu vreau să intru în ispita de a o face, fiindcă doresc să trăiesc restul vieţii în smerenie, fără să fac demonstraţii. Mi-am dat seama că nu era foarte sigur de ceea ce zicea şi că, dacă aş mai fi insistat puţin, l-aş fi putut convinge să facă demonstraţia. Am pus două buturugi jos, la distanţă de 30 de centimetri între ele şi deasupra am aşezat lemnul pe care-l aveam în mână, lung de patruzeci şi gros de vreo zece centimetri. - Hai, arată-mi cât de adevărate sunt cele pe care mi le spui! - Nu mă obliga, te rog, nu vreau s-o fac! Zicea din buze, dar cu ochii lui mici, negri şi vioi privea lemnul de pe butuci. - Hai, te rog! Aici unde ne aflăm nu ne vede nimeni; suntem singuri. L-am adus la voia mea şi s-a decis să facă o demonstraţie de forţă. Mi-a indicat să-i pipăi palmele, mai exact locul dintre podul palmei şi degetul mic, pe parte din afară şi am simţit că atingeam un os, atât era de tare. A luat poziţie de atac, şi-a ridicat puţin mâna dreaptă şi a lovit lemnul, care nu s-a spart. Şi-a prins mâna dreaptă 57


cu stânga, în locul unde lovise şi s-a prefăcut că-l doare tare. M-a privit încruntat, a scos nişte strigăte nearticulate, şi a sărit destul de sus deasupra pământului, strigând; iar făcând cu corpul anumite mişcări, a lovit cu dreapta, puternic, lemnul şi acela s-a făcut îndată bucăţele. M-am speriat atât de tare de ceea ce vedeam, încât pentru un moment mi s-a tăiat respiraţia. Mi-a părut rău că-i cerusem să facă această demonstraţie. M-am gândit că, dacă se mânie pentru ceva pe mine, ar putea să mă sfărâme. Trebuie că şi el s-a căit de aceasta, fiindcă s-a uitat la mine cu o privire care implora. M-a rugat să nu-i mai cer să facă aşa ceva sau altceva care să-i amintească de viţa lui trecută, pentru că voia să se schimbe de-a binelea. După aceea ne-am încărcat cu câte un braţ de lemne şi ne-am dus în mănăstire. Copil de şaisprezece ani, Gheorgaki, în loc să joace fotbal pe maidane şi pe terenuri cu ceilalţi copii de vârsta lui, căuta cu înfrigurare să găsească adevărul. După atâţia ani în bezna cinstirii satanei, nu putea îndura lumina lui Hristos. E ca şi cum ai ieşi dintr-o încăpere întunecată şi ai vrea să priveşti în miezul zilei un perete alb. Şedeam pe unul din balcoanele de sud-vest, priveam în larg şi discutam. Deodată îmi spuse: - Ştii că pot să te omor acum, pe loc? Îşi strânse pumnul drept, scoţând însă degetul mijlociu puţin mai în afară de celelalte. Triunghiul astfel format, care era proeminent în raport cu celelalte degete, l-a lipit de mijlocul sternului meu şi mi-a zis: - Dacă-mi apăs cu putere mâna şi în acelaşi timp o învârt, o să-ţi curgă sânge din gură şi după puţin vei muri. Ştiu despre toate animalele, chiar şi despre albină, unde trebuie să le lovesc ca să moară instantaneu. Era a doua oară când mă speriam atât de tare. Ce mare lucru era pentru el să-şi apese degetul, să-l răsucească puţin – oricum n-aş fi putut să reacţionez – şi să mă trimită pe lumea cealaltă fără să bag prea bine de seamă. Iar asta n-a fost de ajuns, ci a început 58


să-mi arate şi în alt mod câtă putere are el. La un moment dat îmi zice: - Scoală-te în picioare şi stai în orice poziţie crezi că vei opune rezistenţă, iar eu, cu un singur deget, am să te urnesc din loc. Nu pot să spun că eram genul de atlet, dar mă aflam în perioada când tocmai terminasem armata, unde mai mult sau mai puţin ne antrenam. Mi-am aşezat piciorul stâng în faţă şi pe cel drept în spate, ca să ţin contra; m-a atins cu arătătorul drept şi m-a clintit din loc. Mi-am schimbat poziţia pe picioare şi iarăşi m-a mutat. Apoi mi-a zis: - Hai, acum încearcă să mă urneşti şi tu! A luat o poziţie ciudată; picioarele îi stăteau într-un fel curios. De la şolduri până la glezne descriau linii curbe către exterior şi păreau ca nişte paranteze; iar tălpile nu atingeau cu toată suprafaţa podeau, ci numai la partea din afară. A stat deci aşa, şi-a încrucişat mâinile, a inspirat adânc şi mi-a zis: - Acum încearcă să mă împingi! Mi-am pus toată forţa şi n-a izbutit să-l mişc nici măcar un milimetru. M-am simţit neputincios şi aflat în mâinile tânărului Gheorgaki, aşa încât pe cât trecea timpul pe atât îmi creştea spaima de ce ar putea să se întâmple. - Mi-ai fost simpatic - îmi zise - şi vreau să fim prieteni. - Eu mă tem să am un prieten care în orice clipă poate să mă ucidă sau doar să mă zvânte în bătaie. - Nu, nu are să se întâmple nimic din toate astea la care te gândeşti, fiindcă am luat hotărârea. Vreau să scap de credinţa lui satan şi mă ajută bătrânul Paisie şi părintele Haralambie de la Burazeri (o chilie athonită). Şi pentru această hotărâre a mea, în fiecare seară vine diavolul în chilie şi mă bate fără pic de milă. Mă dor coastele de atâta bătaie, dar fac răbdare. Chiar vreau să scap. Ştii că îmi face continuu probleme? Dacă mergem jos în chilia mea, vei vedea singur ce-mi face. Hai acum, numaidecât! Mă stăpânise frica numai ce auzisem că diavolul loveşte un om, că-i provoacă greutăţi şi se poartă cu el atât de autoritar. Pe 59


de-o parte mă temeam numai la gândul că diavolul poate să mi se arate în faţă şi nu ştiam ce s-ar putea întâmpla, pe de alta eram curios să văd dacă ceea ce-mi spunea Gheorgaki era adevărat sau erau odrăsliri ale fanteziei copilăreşti. - Mi-e frică să nu dea şi în mine, i-am zis. - Nu te teme, câtă vreme sunt cu tine, nici de mine nu îndrăzneşte să se apropie. Am plecat cu inima îndoită către chilia lui şi cu cât ne apropiam, cu atât spaima mi se mărea. În timp ce mergeam, Gheorgaki îmi vorbea neîncetat, poate şi fiindcă înţelesese temerile mele. Mereu îmi zicea: - Nu te teme, nu-ţi face nimic, căci n-are nimic cu tine; eu sunt ţinta, mie vrea să-mi facă rău, pentru că am plecat de la credinţa lui. Am ajuns la chilia lui şi ce să văd: toate cărţile pe care le citea erau pe jos, păturile adunate ghem, sticla lampei spartă şi cioburile împrăştiate peste tot. O cameră cu susul în jos. - Puţin mai înainte făcusem ordine în chilie şi uită-te în ce stare am găsit-o. Am dreptate în ce-ţi spun? Vezi că nu te mint? Când am văzut întreaga scenă, frica a început să mi se înteţească. Mă uitam în dreapta şi-n stânga, nu cumva să apară diavolul de undeva, deşi Gheorgaki mă încredinţa că atâta timp cât suntem împreună n-are să mă atingă nici pe mine, nici pe el. Cu toate lămuririle lui, inima mi se strânsese şi un nod mi s-a urcat în gât. Îmi venea greu să cred ochilor şi urechilor mele, iar gândurile mi se învârteau în cap fără oprire; cum se poate ca un copil, care fără voia lui a nimerit în credinţa diavolului, atunci când vrea să se lepede trebuie să ducă acest război nemilos corp la corp? În afara faptului că-l bătea pe Gheorgaki, îl necăjea şi pe părintele Paisie cu prezenţa lui, cu zgomot şi diverse tertipuri drăceşti. Numai că bătrânul nu se speria, ci făcea strădanii mai presus de puterile omeneşti ca să salveze sufletul copilului cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului.

60


PECETEA Trecuse prima zi, plină de fapte revelatoare ale lucrărilor satanei. Pentru Gheorgaki părea ceva normal, dar pentru mine, un neştiutor, se făceau vizibile laturi necunoscute ale acţiunilor şi puterii lui. Privindu-l toată ziua pe băiat, ochii îmi cădeau pe ceva incomod, sau mai bine spus, pe ceva care-mi provoca nelinişte. Era pecetea. În timpul cât am stat de vorbă în chilie, la intervale regulate de aproximativ douăzeci de minute, făcea din mâini anumite mişcări: din poziţia normală, le ridica simultan, paralel, deasupra capului şi apoi, când le lăsa în jos, pe la nivelul ochilor se încrucişau şi făceau ceva asemănător figurilor de dans oriental, iar la urmă reveneau în poziţie normală. - Mă oboseşti - îi zic - cu gesturile astea pe care le tot faci; te rog, dacă vrei, nu le mai face! - Nu pot! zice; se fac fără voia mea. - Am să-ţi prind mâinile în momentul când vei începe să le faci şi am să te împiedic. - Nu cuteza să faci asta, căci n-ai să izbuteşti nimic! Am aşteptat, ca un vânător care pândeşte prada, să facă acele mişcări şi să-i ţin mâinile ca să-l opresc. La un moment dat îl văd că începe; i-am prins mâinile la înălţimea pieptului şi cu putere am încercat să-l ţin. N-am reuşit decât două secunde, căci imediat o putere nefirească m-a azvârlit îndărăt ca pe un fulg. Nu puteam înţelege cum de mă aruncă un copil fără să opun vreo rezistenţă, la fel cum suflă vântul de toamnă şi scutură frunzele îngălbenite de pe copac, zici că eu n-aş fi avut deloc putere. M-a privit în ochi puţin mâniat de faptul că nu l-am ascultat. Îmi spusese să nu încerc să-l împiedic, fiindcă nu voi fi reuşit, dar curiozitatea mea nu-mi îngăduia să mă las păgubaş. - Vreau să-ţi mai destăinui un secret al credinţei lui satan. Pe toţi oamenii care au înaintat spiritual şi au ajuns mai presus de magia albă şi neagră, diavolul îi pecetluieşte, ca să le 61


amintească faptul că aparţin credinţei în el. Pe mine m-a pecetluit în acest chip, să fac mişcările acestea. O să port pecetea până voi muri, chiar dacă voi îmbrăţişa creştinismul, ca să-mi aducă aminte că am fost odinioară adept al său. Deacum o fac mecanic, fără să vreau; de câte ori am încercat, am dat greş. A! Şi încă ceva! Pecetea este o parte a ritualului invocării satanei. Nu ştiu dacă ţi-am spus, aveam draci care-mi slujeau şi orice doream devenea realitate. Aveam atâta putere că nici nu-ţi poţi imagina. De câţi ani există satana şi toate cetele lui, nimeni, niciodată, n-a îndrăznit să fugă de la el, nici diavol, nici om. Singurul care a cutezat să-şi ridice capul şi a vrut să scape am fost eu. Noi, cei care avem pecetea, suntem socotiţi oamenii lui de bază şi pentru acest consimţământ al nostru ne-a dat putere şi stăpânire. Putem să mergem din loc în loc în chip suprafiresc, avem diavoli care ne servesc şi obţinem tot ce ne pofteşte inima. Din cauza discuţiei acaparante, timpul trecuse fără să-mi dau seama. M-a privit la un moment dat în ochi şi mi-a zis aproape rugător: - Aş vrea să-mi îngădui să rămân în noaptea asta în chilia ta. Răspunsul meu, fără să stau pe gânduri, a fost negativ. - Te rog mult, lasă-mă să stau cu tine! Nu mai pot! De atâta bătaie câtă am mâncat până acum mă dor şalele. - Ascultă, Gheorgaki, - îi zic - m-a luat frica din câte am auzit şi am văzut până acum şi nici nu fac faţă la bătaie. - Nu-ţi fie teamă! m-a încredinţat într-un mod convingător. Dacă vom fi împreună, n-are să te necăjească nici pe tine, nici pe mine. - Şi cum mă asiguri că n-o să mă tabăre? l-am întrebat neliniştit. Vreau să ai încredere în mine şi să crezi cele ce-ţi spun. Îi vedeam bine în ochi rugămintea. O privire plină de necaz şi de durere mă ţintuia şi-mi spunea: „Te rog, fă asta pentru mine!“ Şi la urma urmei, ce-mi cerea? Compania mea; să-i ţin de urât o noapte, care avea să fie cea mai revelatoare din viaţa mea. Am fost 62


de acord să stea cu mine, dar numai inima mea ştia câtă spaimă o cuprinsese. Eram îngrozit ca nu cumva să apară blestematul şi mi-a venit în minte vorba părintelui Paisie: „Fie ca oricâţi vor merge în iad, să nu-i vadă chipul, fiindcă este hidos şi înfricoşător“! Eram speriat de gândul că ar putea să sară la mine şi să mă lovească. Acceptasem cu jumătate de inimă, ascunzându-mi sentimentele de altfel îndreptăţite. Aveam în faţa mea un om diferit, un om crescut într-o cultură diferită, cu un crez diferit, educaţie diferită, şi - cel mai important - crescut într-o „mănăstire“ a diavolului; cunoştea, deci, îndeaproape şi nemijlocit, cursele şi modurile pe care le foloseşte ca să tragă după el şi să prindă în laţ de la cei mai simpli până la cei mai înduhovniciţi creştini. Şi nu doar atât. Era un om care ajunsese la stadii avansate ale „virtuţii“ în slujba diavolului. Îl văzuse faţă către faţă pe cel dintâi căzut, pe care-l numea „arhisatanist“. Avea în slujba lui alţi demoni, avea atâta cunoaştere, dobândită în mod supranatural, încât cred că merita osteneala să-mi petrec vremea cu el, căci câştigul venit din discuţii avea să fie nepreţuit. Am privit subiectul puţin cam negustoreşte: dădeam ceva, primeam ceva; dădeam puţin din timpul meu, chiar cu destulă frică să nu se întâmple ceva şi în schimb câştigam bogăţia cunoştinţelor pe care Gheorgaki, ca să le dobândească, pierduse mult mai mult timp. Am prins curaj, am dat frica la o parte şi am primit să rămână cu mine. Discuţia care a urmat avea să fie nesfârşită; s-au spus atât de multe în seara aceea, încât la sfârşit nu mai voiam să se facă ziuă. A fost foarte interesantă şi mă consideram favorizat de faptul că acest om s-a nimerit pe cărarea vieţii mele.

LUCRAREA SATANEI Seara târziu, pe când şedeam, mi-a zis: 63


- În seara asta sunt bine dispus, probabil fiindcă mi-ai făcut bucuria de a-mi îngădui să stau lângă tine şi, într-un fel, să scap de bătaie. O să-ţi dezvălui foarte multe din cele pe care le-am aflat trăind aproape de diavol. Poate îţi vor fi de folos ţie sau altor oameni, ca să scăpaţi din nenumăratele capcane ale vicleanului. Omul are un mare avantaj, o binecuvântare de la Dumnezeu, o harismă, un foarte mare dar. Care este acesta? te întrebi. Care altul decât voia liberă. Are dreptul să alegă între bine şi rău. Poate să rămână lângă Dumnezeu, dacă vrea, şi să trăiască în virtute, făcând fapte bune. Ori poate să se depărteze de el şi să ducă viaţa pe care i-o va arăta diavolul. Deci, pe măsura faptelor sale, va avea parte de rai sau de iad. Vreau să înţelegi un lucru pe care am să ţi-l spun: diavolul le săvârşeşte pe toate cu voia noastră. Oricât ar încerca, oricât ne-ar lupta, nu poate izbuti absolut nimic, dacă noi nu-i vom deschide uşa să intre. Cu toate acestea, atotvicleanul are mijloace să ne dea peste cap planurile de apărare.

SUPERSTIŢII Am vorbit şi despre superstiţii. L-am întrebat despre diferitele păreri şi prejudecăţi care circulă, cum ar fi pisica neagră care îţi taie calea şi aştepţi să ţi se întâmple ceva rău, sau ochiul care ţi se zbate şi aştepţi să vezi ceva rău; şi despre faptul că trebuie să intri în anumite locuri cu piciorul drept ca să-ţi meargă bine etc. - Ştii să-mi spui despre astea? - Trebuie să crezi cu adevărat în superstiţii, ca să se împlinească. Dacă nu le crezi, sunt nelucrătoare; e ca şi cum n-ar exista. Cea mai multă lume nu cunoaşte cursa bine întinsă a diavolului, care ştie că avem ceva vulnerabil în noi. Un lucru asemănător se întâmplă şi cu deochiul. Este vorba de energia rea pe 64


care o transmit unii oameni şi e îndeobşte acceptată părerea că o astfel de energie au oamenii cu ochi albaştri. După superstiţioşi, leacul pentru deochi este o panglică roşie, usturoiul sau altele pe care le poartă asupra lor ca să nu-i prindă ochiul rău. Dacă unul bănuie că este deochiat, aleargă la descântătoare, uneltele satanei, ca să-i „citească“ nişte rugăciuni şi să scape de deochi. Dar de fapt, energia rea vine cu ajutorul diavolului şi pleacă tot la intervenţia lui. Biserica a avut în vedere şi aceste lucrări ale diavolului şi are rugăciuni corespunzătoare împotriva deochiului.

CEA MAI MARE ARMĂ - „Ştii care este cea mai mare armă a diavolului?“ m-a întrebat. - Care poate să fie? Nu m-a lăsat mult timp să mă gândesc şi să-i răspund, ci a dat răspunsul îndată. - „Cea mai mare armă a diavolului este aceasta: stă şi le spune oamenilor că nu există diavol. Din momentul în care omul crede că într-adevăr nu există diavol, îşi relaxează sistemul de apărare şi câmpul rămâne deschis. Atunci găseşte prilej, îi asediază sufletul şi intră – în fiecare caz în parte potrivit cu drepturile pe care i le acordăm – ca într-o cetate fără întărituri şi fără strajă îl stăpâneşte“. Părinţii Bisericii spun că: „Treaba diavolului este să aducă gânduri şi a noastră este să le izgonim“. Ca să devină faptă, păcatul trece prin trei stadii. Primul este momentul în care diavolul ne aduce gândul păcătos, al doilea atunci când intrăm în vorbă cu gândul şi faza a treia este învoirea noastră la săvârşirea păcatului. Pentru prima treaptă, a gândului, omul nu este responsabil, dar pentru celelalte este întru totul. După Sfinţii Părinţi, gândul cel dintru început se cheamă „furnico-leu“, deoarece la început seamănă cu o furnică şi dacă omul nu-l îndepărtează cât e încă mic, se face apoi leu şi cu greu mai putem 65


să-l biruim. Dintre gândurile viclene care-l luptă pe om, trei sunt cele mai greu de înlăturat: al necredinţei, al hulei şi al desfrânării. Ca să înceteze acest război, trebuie ca mai întâi să ştim când păcătuim şi când nu. Nu păcătuim atunci când mintea nu se învoieşte cu gândurile şi mai ales, dacă le leapădă sau le dispreţuieşte. Păcătuim – şi uneori de moarte – atunci când mintea de bunăvoie ţine gândurile şi inima se îndulceşte şi îşi află mulţumirea cu ele. Cine este luptat de gânduri rele şi nu le primeşte, dar se tulbură crezând că a păcătuit, acela are micime de suflet şi este păcălit de diavol, fiindcă nu discerne între atac şi consimţire. Uneori este necesar ca anumite gânduri să le dispreţuim şi să fim indiferenţi; să nu fim neliniştiţi şi să nu ne întristăm, fiindcă astfel diavolul se bucură. Îi este de ajuns să ne vadă amărâţi şi tulburaţi sufleteşte, dacă nu izbuteşte nimic mai mult. Dar când ne vede că nu acorăm atenţie gândurilor, atunci se îndepărtează ruşinat. Războiul gândurilor îi chinuie de obicei pe cei mândri şi invidioşi. Modul cel mai sigur de a scăpa de el este să cultivăm în noi smerenia şi nerăutatea. Diavolul are o experienţă de şapte mii cinci sute de ani; cunoaşte foarte multe chipuri de a prinde în capcană sufletele oamenilor. A târât în păcat până şi nevoitori cu viaţă sfântă, care se lepădaseră de lumea vremelnică. Îl luptă pe om din toate părţile: 1. De deasupra, vine şi zice că Dumnezeu este grozav de pretenţios şi de aspru, deci nu poţi să ai nici o poftă; atunci voia ta intră în conflict cu voia lui Dumnezeu. 2. De dedesubt, cu gândul la chinurile iadului, de care oricum – zice – vom avea parte. 3. Dinapoi, ne aminteşte păcatele trecute, chiar dacă le-am spovedit. „N-ai cum să te mântuieşti“ – zice – „ai prea multe păcate“. 4. Dinainte, spunând că Dumnezeu este neînduplecat; astfel îi aduce pe oameni la deznădejde şi de aici ei se îndreaptă către sinucidere. 66


5. Din afară, când pune pe alţi oameni să ne lupte şi mai ales când aceasta se întâmplă prin oamenii Bisericii. 6. Dinăuntru, când ne luptă prin chiar patimile noastre şi îi dăm dreptul să se cuibărească în noi; atunci omul se îndrăceşte, mai mult sau mai puţin. 7. De-a stânga, prin gândurile rele, cu care încearcă să ne arunce în păcat. 8. De-a dreapta, zicând că am înaintat duhovniceşte foarte mult, că nu mai avem prea multe păcate, că avem har de la Dumnezeu şi altele asemenea, iar ca urmare ne cuprinde mândria, egoismul şi slava deşartă. Încă ne mai spune că deja ne-am mântuit, că ne aflăm pe drumul cel bun şi nu mai e nevoie să ne ostenim în plus. O dată Cuviosul Antonie cel Mare, cel mai vestit nevoitor al pustiei, a cerut de la Dumnezeu îngăduinţa să vadă cursele diavolului şi Dumnezeu i-a îngăduit. Când le-a văzut, s-a speriat şi a zis: „Oare este cu putinţă să scape cineva din atâtea curse?“ Atunci a auzit o voce tainică zicând: „Numai cel smerit“. Iar altă dată a adunat satana toată mulţimea dracilor, ca să-şi dea fiecare cu părerea – dacă aveau vreo idee nouă – cum să atragă mai mulţi oameni în înşelare şi în păcat. S-au spus diferite opinii, numai un drăcuşor stătea într-un colţ şi nu vorbea. I-au dat cuvântul şi l-au întrebat: - De ce nu vorbeşti, n-ai nimic de zis? - Eu sunt mic, pe mine o să mă ascultaţi? le răspunde. - Nu contează, spune-ne părerea ta! - Eu zic să le spunem oamenilor că mai au vreme! S-au mirat de isteaţa propunere a aceluia şi de atunci asta se întâmplă: zăpăcesc mintea omului cu cuvintele: „Ai vreme de pocăinţă, las-o pe mai târziu!”; iar amânarea începutului pocăinţei este cel mai dăunător lucru pentru mântuirea sufletului, căci vine moartea „ca un fur noaptea“ şi ne ia sufletul cel nepregătit şi leneş.

67


Diavolul este cel mai mare ascet: nu mănâncă, crede în Dumnezeu şi nu doarme. Totdeauna priveghează, niciodată nu se linişteşte, ci ca un leu turbat umblă încoace şi încolo căutând să înghită pe oricine i-ar fi scăpat. Se luptă fără zăbavă, zi şi noapte, ne războieşte neîncetat şi toată viaţa noastră este un război continuu. Iar în lupte, odihna şi statul cu mâinile în sân nu sunt iertate. Noi, creştinii, trebuie să ne păzim sufletele de nefericita paralizie a sufletului pe care Părinţii o numesc „achedie”, adică lenevirea în cele duhovniceşti. Căci acum este vremea faptelor, iar după aceea va fi vremea răsplătirii. Pe pământ – război, în cer – odihnă. Şi, oricum, vom face una din două: sau vom învinge, sau vom fi învinşi; sau vom rămâne lângă Dumnezeu, sau ne vom despărţi de El. A treia cale nu există.

MEDIUM, GHICIT ÎN CĂRŢI, GHICIT ÎN CAFEA, TAROT Nopţile de iarnă sunt lungi şi oamenii au mai mult timp să se întâlnească, din moment ce intră mai devreme în casele lor. Aşa s-a întâmplat şi cu mine şi Gheorgaki. Ne-am cuibărit în chilia mea şi soba se încălzise de-a binelea. Căldura care se împrăştiase crea o atmosferă plăcută şi mi-au venit în minte anii copilăriei, când stăteam lângă bunică să-mi spună poveşti. Acum, în aceleaşi condiţii, aveam să aud mari adevăruri, pe care nu le afli nici la universităţile faimoase ale lumii. În paralel interesul pentru discuţie creştea vertiginos şi frica de apariţia diavolului mă părăsea odată cu trecerea ceasurilor. Dorinţa de a stoarce cât mai multe din cele ştiute de Gheorgaki se mărea şi l-am întrebat pe ocolite: - În lume sunt unii, de obicei femei, care se pricep să citească în ceaşca de cafea. După ce acela care vrea să afle cele viitoare îşi bea 68


cafeaua, pune ceaşca pe farfuriuţă cu susul în jos, până se alege zaţul, formând diferite desene. Ghicitorii în cafea studiază atent aceste figuri, le decodează şi îţi spun ceea ce are să ţi se întâmple. Ce crezi despre asta? Are vreo legătură cu diavolul? Râse şi îmi spuse cu încredere: - Sigur că are. E posibil să existe să existe minciună şi el să fie absent? Ştii cum cad cei mai mulţi oameni în capcana lui? - Nu, îi răspunsei. - O să-ţi spun. Diavolul, fiindcă este duh, are posibilitatea de a cunoaşte trecutul şi când viitoarea sa victimă se duce la ghicitor, el intră în contact cu acela şi începe colaborarea. Ghicitorul ia în mână ceaşca şi începe s-o „citească“. Prin comunicarea pe care o are cu duhul drăcesc, vorbeşte despre unele evenimente sau stări pe care se presupune că le-ar vedea; de exemplu, dacă e vorba de o femeie, îi spune că: „eşti măritată, numele bărbatului tău începe cu A...“ şi spune câteva nume ca Andrei, Anghel etc., deoarece nu este – chipurile – absolut sigură, dar este, în mare măsură. Îi spune: „ai doi copii, un băiat şi o fată, pe băiat îl cheamă Gheorghe şi pe fată Elena. Relaţia ta cu soţul nu e foarte bună; vă certaţi des, bărbatul tău se ocupă cu treburi pentru care trebuie să căşătorească“ şi altele asemenea. Până în acest moment toate cele pe care le-a spus sunt fapte concrete, adevărate. Din când în când, diavolul, cu toate că e mincinos, întrebuinţează adevărul ca să se facă crezut şi imediat după aceea începe cu minciunile, ca să-şi zăpăcească victimele. Fiecare din noi, dacă ar auzi pe un necunoscut – în cazul de faţă, ghicitorul – referindu-se la persoane concrete şi fapte adevărate din viaţa sa, ar rămâne surprins şi s-ar gândi că necunoscutul acela are puteri supraomeneşti. Dar tocmai aceasta este capcana: diavolul cunoaşte trecutul, dar nu ştie viitorul. În continuare ghicitoarea îi vorbeşte despre cele care se vor petrece în viitor, ceea ce constituie, însă o minciună şi astfel încurcă adevărul, adică trecutul, cu minciuna, adică cu viitorul, şi îl năuceşte pe cel în cauză. Acesta, plecând, se minunează cu cât de mare uşurinţă i

69


„le-a aflat“ pe toate şi aşa se lasă înşelat, crezând că tot ce i-a spus are să se adeverească. Nu este însă doar ghicitul în cafea, de care mii de oameni din întreaga lume se lasă atraşi şi cad în cursă, ci uneltitorul are şi alte capcane, cum ar fi ghicitul în palmă, care este şi el un meşteşug drăcesc, cunoscut din vremurile antice. Cunoscătorul acestei îndeletniciri are – chipurile – iscusinţa de a interpreta liniile aflate în palma omului. Poate, deci, să vadă viitorul, adică: câţi ani va trăi cineva, dacă va avea căsnicie fericită, dacă va reuşi profesional şi altele. O dată, un student la teologie, împreună cu alţi colegi, se ducea la o Biserică pentru o întrunire. Într-o pauză pe care au făcut-o, de student s-a apropiat o ţigancă şi i-a zis: - Hai să-ţi spun viitorul! Acela îi zise: - Nu vreau să mi-l spui. - Nu, nu! Hai să-ţi spun viitorul! insista. Atunci băiatul l-a văzut mai încolo pe profesorul său şi i-a zis ţigăncii: - Du-te la el să-i spui viitorul! Se duce ţiganca, nădăjduind că de la acesta va primi ceva şi îi zise: - Hai să-ţi spun viitorul! - Nu, nu vreau să mi-l spui. - Nu, nu! Am să ţi-l spun. - Îl ştii? - Îl ştiu, răspunse. - Sigur îl ştii? - Sigur! Şi îi trăsni acela o palmă de o aruncă la pământ – aşa de puternic era – şi apoi îi zise: - Dacă-l ştiai, nu mai veneai tu să înşfaci palma! O altă capcană este aruncarea cărţilor de joc, prin care, în funcţie de care cărţi cad cu faţa în sus şi în ce combinaţie, se face cunoscut trecutul şi viitorul. Şi aici vedem acelaşi scenariu: 70


ghicitorul în cărţi îţi spune câteva lucruri din trecut, pe care le ştie de la diavol, îţi câştigă într-un fel încrederea şi apoi începe să îndruge o mulţime de minciuni şi nădejdi deşarte. Există însă şi o altă situaţie, în care diavolul îţi induce ideea că ai capacităţi supranaturale şi asta se poate întâmpla astfel. De pildă, te afli în casă şi îţi aduce gândul că „peste puţin timp ai să-ţi vezi un unchi pe care nu l-ai mai văzut de mult“. Acest lucru, pentru diavol, este o jucărie. Duh fiind, el a văzut că unchiul tău a coborât din autobuz şi se îndreaptă către casa ta. Îţi aduce vestea şi când, după puţin timp apare unchiul, rămâi cu gura căscată de capacităţile „supranaturale“ pe care le ai. Ştiinţa încearcă, printr-o teorie, să explice acest fenomen, afirmând că este vorba despre un „silogism sincronizat“, dar se înşeală amarnic, pentru că diavolul îşi face treaba atât de bine, încât nu dă voie ştiinţei să cerceteze şi pe alte planuri, ci să încerce să le explice pe toate numai prin logică. Acestea sunt primele stadii ale satanismului, deoarece în credinţa satanei există niveluri diferite, grade. Ca să ajungi sus, trebuie să treci prin toate treptele, să devii cunoscător a tot ce se întâmplă de jos până sus.

ASTROLOGIA Mi-a vorbit şi despre astrologie, „ştiinţa care se ocupă cu studiul corpurilor cereşti“. - Diavolul, - îmi zise viclean fiind, s-a străduit şi a reuşit să exploateze faptul că omul, din cele mai vechi timpuri, a fost fermecat de cerul înstelat. Au fost stabilite, dintre stelele bolţii cereşti, aşa-numitele zodii, care formează ciclul zodiacal, ce acoperea perioada de un an. Fiecare lună a anului corespunde cu 71


aproximaţie unei zodii. Începe cu luna aprilie, care corespunde zodiei berbecului şi urmează zodia taurului, a gemenilor, a cancerului, a leului – regele zodiilor, a fecioarei, a balanţei, a scorpiei, a săgetătorului, a capricornului, a vărsătorului şi la urmă a peştilor. Zodiile sunt împărţite în următoarele patru categorii: zodii ale focului (berbecul, leul şi săgetătorul), zodii ale aerului (gemenii, balanţa şi vărsătorul), zodii ale pământului (taur, fecioară şi capricorn), zodii ale apei (cancer, scorpie şi peşti). Până la un punct aceste constelaţii sunt acceptate şi de Biserică şi de astronomie, ştiinţa care se ocupă de mişcările planetelor, dar cu un scop diferit, ca elemente de studiu şi de cercetare. Satana a îndrăznit să elaboreze teoria conform căreia data şi ora naşterii omului au o importanţă hotărâtoare. Dacă, de exemplu, un om s-a născut la 15 august, el aparţine zodiei leului şi va avea unele caracteristici ale acestei zodii. La fel de importantă este ora la care s-a născut, deoarece stabileşte horoscopul. Legătura dintre zodiac, adică ziua de naştere şi horoscop, adică ora şi conjunctura celorlalte planete la naştere, dau trăsăturile caracterului fiecărui om, care este unic. Alţi factori care, în relaţie cu zodiacul şi horoscopul, decid caracterele omeneşti, sunt luna, „umbra“ psihică a fiecărui om, ursitoarele, planetele Venus, Saturn, Marte, Pluto şi alte câteva.

MAGIA ALBĂ Stadiul următor al satanismului este magia albă. Cuvântul „magie“ este de origine sanscrită (dialectul vechilor indieni) şi înseamnă „înşelare“. Fiind de provenienţă orientală, termenul îl întâlnim la perşi sub forma magi, la asirieni ca mahhu, care înseamnă „vrăjitor, ghicitor“, la greci, magos (vrăjitor) şi la latini magus. Mai târziu a apărut englezescul magic (vrăjitoresc). Termenul „magie“ a fost folosit ca să numească puterile supranaturale pe care le aveau vrăjitorii popoarelor răsăritene. Pe oameni i-a învăţat vrăjitoria însuşi diavolul, mai întâi în orient, 72


apoi în lungul şi-n latul pământului, cu scopul de a înrobi neamul omenesc şi de-al supune sieşi. Magia este meşteşugul drăcesc prin care omul, mai exact magul, în conlucrare cu duhurile viclene, acţionează în direcţia pervertirii şi înrobirii sufletului omenesc de către satana. Magia poate provoca durere, chinuri, boli, catastrofe, nefericire şi chiar moartea sufletului şi a trupului. Vrăjitor sau vrăjitoare nu ajunge cineva doar pentru că a „studiat“ la vreo şcoală de parapsihologie sau astrologie; de regulă, această practică este încredinţată unor rude de sânge şi cu una din cele şase chei ale magiei. Dreptul de a folosi vrăjitoria poate fi trecut de către mag unui copil al său, unui, unui frate sau unui nepot de fiu. Ca să poată activa, vrăjitorul trebuie să se fi lepădat de botez în cadrul unui ritual special, să nu se împărtăşească niciodată, să nu bea aghiasmă niciodată, să nu meargă la Biserică, să nu se boteze şi să nu se închine. Are în slujba lui unul sau mai mulţi diavoli, care îl ascultă din porunca lui Lucifer. Sunt două feluri de magie: albă şi neagră. Magia albă – îmi spunea Gheorgaki – este magia „bună, metoda folosită pentru a dezlega vrăji. Dacă, de exemplu, i s-ar fi făcut cuiva vrăji, diavolul însuşi ştie în ce fel să le dezlege şi atunci se presupune că vrăjile albe se fac spre bine. Dar este cu putinţă să cadă cineva în mâinile satanei şi să vadă binele? Pe de-o parte îţi face vrăjile care sunt văzute ca rele şi pe de alta tot el vine să facă bine, dezlegându-le prin magia albă. Oricum ar sta lucrurile, diavolul vrea ca într-un fel sau în celălalt să ne aibă cu ceva la mână. În fapt, intenţia lui este să-i îndepărteze pe oameni de Biserică, deoarece Biserica are puterea să-şi scape fiii din mrejele ei. Ea posedă leacul şi vindecarea este foarte simplă. Trebuie ca cel căruia i s-au făcut vrăji, şi, de altfel, toţi oamenii, să se pocăiască sincer, să se spovedească, să postească şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului. Cei mai mulţi dintre creştini nu ştiu că, dacă se 73


spovedesc şi se împărtăşesc regulat, diavolul nu se poate atinge de ei, nici prin vrăji, nici în alt fel, fiindcă se creează astfel o platoşă care-l face neputincios şi slab, îl neutralizează.

MAGIA NEAGRĂ Este „sportul“ lumii contemporane. Cu ea se ocupă toate straturile societăţii, bogaţi şi săraci, mari şi mici. S-a umplut lumea de vrăjitori, care se află în toate ţările, la toate neamurile, în toate religiile. Dacă citeşte cineva un ziar oarecare, va băga de seamă că pagini întregi conţin anunţuri cu adresele şi telefoanele vrăjitorilor, care promit să-şi ia în sarcină doar probleme „serioase“, ca cele familiale, sentimentale, profesionale, readucerea unor persoane, dezlegări şi altele. Ca să devină mai cunoscuţi, li se face reclamă până şi la televizor sau în reviste. Susţin cu toţii că au diplome şi certificate pe care le-au dobândit în orient, sau au făcut „studii de master“ pe lângă vreun „profesor“ al tagmei. Cei mai mulţi oameni aleargă la vrăjitori fie ca să păstreze lângă ei pe cineva iubit, fie ca să se răzbune pe cineva; uneori o fac şi din răutate, când vor să vatăme în vreun fel pe aproapele lor, care poate fi şi cineva din familie. Există mai multe modalităţi pe care vrăjitorii le folosesc ca să-şi atingă ţinta, totdeauna cu acordul şi cu ajutorul diavolului. Semnificativ este faptul că treaba nu se termină cu o singură şedinţă, ci trebuie ca vizitele la vrăjitor să se facă regulat. Aceasta se întâmplă din următoarele motive: 1.Ca vrăjitorul şi, prin extensie, diavolul să te aibă la mână; 2. Ca să ia mai mulţi bani; 3.Ca să-l chinuie pe cel vrăjit cât mai mult timp posibil.

74


Sunt oameni pe care diavolul îi stârneşte să li se umple inima de bucurie pentru răul altuia, pentru lucrurile rele care i se întâmplă. Vraja, în cea mai simplă formă a ei, se poate face cu câteva obiecte personale care au venit în contact cu trupul celui în cauză sau cu fire de păr, cu o fotografie, cu ace care se înfig în figurine antropomorfe de ceară pe locurile unde să provoace vătămături etc. Într-o formă avansată magia neagră se săvârşeşte în locuri unde odinioară erau temple păgâneşti, în nopţile cu lună plină. Pe podea sau pe pereţi, dacă există, sunt desenate sau scrijelite diferite simboluri satanice, dar elementul caracteristic este jertfirea de animale. Există şi o formă mai înaintată decât aceasta, în care, pe parcursul ritualului, participanţii la cultul satanic se dedau la orgii sexuale şi jertfe omeneşti, ca să mulţumească lui Lucifer. „Eu“ – îmi zicea Gheorgaki – „mă aflam cu o treaptă mai sus de stadiul magiei negre. Aveam atâtea privilegii, atâta putere, că nu-ţi poţi imagina. Puteam călători în mod supranatural fără mijloace de transport. Puteam vedea în mod supranatural mult mai departe şi mult mai multe decât vede un om normal. Puteam vorbi în mod supranatural orice limbă aş fi vrut. Cunoşteam toate artele marţiale şi ca să înţelegi, odată, în India, am fost de faţă la o ceartă; iar fiindcă am înţeles că-l nedreptăţeau pe unul, m-am bătut cu cinci deodată şi i-am învins. Nu poţi să-ţi dai seama câtă satisfacţie am simţit prin această bravură. Aveam demoni care îmi slujeau şi acest fapt mă făcea să mă simt foarte puternic, stăpân, aproape invulnerabil. Îmi scăpa însă un amănunt. Dădusem în schimb pentru toate acestea, fără să ştiu, sufletul meu nemuritor diavolului şi ca să nu uit, mă pecetluise cu una din cele o sută de peceţi ale sale pentru tot restul vieţii“.

CELE NOUĂ TAGME ALE DEMONILOR

75


„Hoţul de diavol n-a putut să nu copieze şi lumea spirituală a lui Dumnezeu. De aceea a format cele nouă cete demonice, a căror ierarhizare este corespunzătoare cu nivelul spiritual al fiecăreia. În consecinţă există şi nouă stadii ale iniţierii, care împart pe oamenii devotaţi satanei în tot atâtea tagme ierarhice. Tagma cea mai înaltă se cheamă TASIL-LAMA. A doua se cheamă LALAI-LAMA. A treia se cheamă LUVEDE. A patra tagmă, căreia îi aparţin „preoţii“, se cheamă PEA. A cincea tagmă îi cuprinde pe monahi, cei înaintaţi spiritual. A şasea tagmă îi cuprinde pe magii care au făcut şi continuă să facă atâta rău în lume. A şaptea tagmă este cea a fachirilor. A opta, tagma satanismului occidental, se cheamă SADOC; ea îi cuprinde şi pe anastenari (sectă creştină din provincia grecească Thrakia, lângă Marea Neagră, ai cărei adepţi sunt botezaţi, dar refuză să-şi împlinească datoriile de creştini şi formează o comunitate parţial închisă. În timpul celei mai mari sărbători a lor, în cinstea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, săvârşesc un cult orgiastic în cadrul căruia poartă icoane cu clopoţei şi dansează pe cărbuni aprinşi. Numele are provenienţă grecească; „anastenazo”= suspin, oftez, datorită unor strigăte nearticulate pe care le proferează în timpul ritualului). Ultimul stadiu, adică treapta de jos a satanismului, cuprinde ghicitorii în cărţi, în cafea şi prestidigitatorii“.

MAREA DESCOPERIRE „Toate cele pe care am să ţi le destăinui în continuare – îmi zise Gheorgaki – sunt adevărate de la un cap la altul, pentru că le ştiu de la sursă şi nu încape câtuşi de puţină îndoială. Experienţa şi cunoştinţele celor şapte mii cinci sute de ani de când satana „domneşte“ într-un fel pe pământ, au creat toate condiţiile pentru organizarea cât mai bună a acţiunilor lui. A fost făcută o întreagă 76


clasificare a păcatelor şi au fost date competenţe corespunzătoare diferiţilor diavoli, aşa încât pentru fiecare păcat există şi un demon responsabil, cu întreaga lui trupă. De pildă, pentru guvernarea unui stat este nevoie de un guern alcătuit din prim-ministru, locţiitorii săi li miniştri, cărora şeful, în funcţie de calităţile, cunoştinţele şi îndemânările lor, le încredinţează ministerul potrivit. În cazul nostru, întâi-stătătorul guvernului dracilor este – aşa îl numea Gheorgaki – „Arhisatanist“. Acesta a făcut ordonarea păcatelor şi a atribuit fiecare păcat unui demon. În fiecare seară Arhisatanist îi cheamă pe diavoli la o dare de seamă, în cadrul căreia răspund, într-un fel, pentru ceea ce au făcut în ultimele douăzeci şi patru de ore. Iar câţi au reuşit să înşele cât mai mulţi oameni sunt lăudaţi şi premiaţi, în vreme ce aceia care n-au izbutit nimic nici măcar cu un om, sunt aspru pedepsiţi. Cuvântul „ministru” înseamnă la origine „servitor”, adică cel care slujeşte cuiva, chiar dacă astăzi termenul a fost răsturnat şi ministrul, în loc să–i servească pe ceilalţi, este servit. În guvernul satanei există tot aşa ministere şi miniştri care lucrează neîncetat zi şi noapte. Păcatele de moarte sunt în număr de opt: mândria, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, lenea, slava deşartă, lăcomia şi invidia. Prin cele opt păcate ne luptă cei trei vrăjmaşi ai noştri: diavolul, trupul şi lumea. Diavolul ne insuflă mândria, slava deşartă, mânia şi invidia, trupul ne aruncă în desfrânare, lăcomie şi lene, iar lumea ne atrage către iubirea de arginţi şi în general către pofta după cele materiale. Ringa-Kila se numeşte dracul mândriei. Rahba este dracul desfrânării. Iuktu-Makta este cel al iubirii de arginţi. Rahlak este demonul care foloseşte muzica pentru a-şi atinge scopurile mârşave. Rutha este dracul mâniei şi al furiei. Hamisma este cel al lenevirii, al achediei. Minas este demonul idolatriei. Raila este demonul tachinării. Ratsma-Chahma este dracul invidiei.”

MÂNDRIA 77


Unul din cele mai mari păcate, după Sfinţii Părinţi, este egoismul, care l-a trântit din cer pe Lucifer, „purtătorul de lumină“, întâiul dintre puterile îngereşti şi l-a făcut diavol întunecat. Cel care are răspunderea de a-i împinge pe oameni în păcatul mândriei este demonul numit Ringa-Kila. Nu există rău mai mare decât egoismul; acesta dă naştere tuturor ispitelor şi smintelilor şi este izvorul tuturor relelor. Vai de cel pe care-l va stăpâni, căci îl va deforma sufleteşte. Mândria şi egoismul sunt considerate cele mai murdare patimi.. Cel care a fost cuprins de mândrie este stăpânit de nelinişte, tulburare, mânie, lăudăroşenie şi tendinţa de aroganţă. Sfântul Grigorie Dialogul o numeşte regina păcatelor, care, după ce-l biruie pe om şi-i robeşte inima, îl dă pe seama diavolilor, ca să-l ucidă sufleteşte. Este socotită nimicitoare a tuturor virtuţilor, deoarece pe toate le luptă şi le dă pieirii. Caracteristica de bază a mândriei este dispreţuirea supunerii, de aceea se şi cheamă „duşman al smereniei”. Cum putem înţelege că mândria a pus stăpânire pe noi? Dacă unele daruri nu le atribuim lui Dumnezeu, ci nouă înşine. Dacă primim darurile ca venind de la Dumnezeu, dar nu din mila Lui, ci pentru că merităm. Dacă ni se pare că avem daruri pe care, de fapt, nu le avem. Dacă dispreţuim pe ceilalţi, pe părinţi şi canoanele Bisericii şi nu ne supunem lor. Ca să izbutim să trecem peste acest zid, aparent de netrecut, al egoismului, al mândriei şi al slavei deşarte trebuie să dobândim smerenie. Smerenia este o virtute vrednică de laudă, care-l înmiresmează pe cel ce o are. Prin smerenie se realizează cea mai grabnică apropiere de Dumnezeu, căci Hristos spune: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11:29). Odihna sufletească este cea mai sigură dovadă a sufletului sănătos. Cel care a dobândit smerenie are şi ascultare, dragoste, răbdare şi toate virtuţile. Dacă cineva se luptă multă vreme şi nu vede nici un spor, înseamnă că are mândrie. Înaintarea duhovnicească se află numai acolo unde se află multă smerenie. 78


DESFRÂNAREA Într-un alt mare păcat, al desfrânării, este însărcinat să ne târască demonul Rahba, care trebuie că este foarte mândru de opera pe care o săvârşeşte, căci în zilele noastre cultul cărnii este aproape zeificat. Dar şi în alte epoci, dacă ne aruncăm privirea, vom vedea că desfrânarea a jucat un rol de frunte în viaţa oamenilor. Patima desfrânării îi cuprinsese şi pe locuitorii Sodomei şi Gomorei şi li s-a făcut pricină de pieire. În istoria omenirii sunt nenumărate exemple de oameni care au fost stăpâniţi de această patimă şi au ajuns chiar la ucidere. Până şi pe Cuviosul Antonie cel Mare l-a luptat dracul desfrânării, la început cu gânduri murdare, sugerându-i că plăcerea trupească este un lucru de dorit. Acela, înfuriat dar şi întristat, îşi aducea în minte ameninţarea văpăii iadului şi respingând astfel ispitele, trecea nevătămat printre ele. Altă dată diavolul a avut ideea să se prefacă în femeie, numai şi numai ca să-l înşele pe Sfânt. La urmă, dacă n-a putut să-l răpună nici cu aceste vicleşuguri, i s-a arătat în chipul unui copil negru şi i-a zis cu glas omenesc: - „Pe mulţi i-am amăgit şi încă mai mulţi am biruit, dar acum, când am vrut să te lovesc şi pe tine şi ostenelile tale duhovniceşti, m-am slăbănogit, de parcă aş avea de-a face cu mai mulţi, nu cu unul. Apoi Sfântul i-a cerut să afle: - Cine eşti tu, care îmi spui aşa ceva? Acela i-a răspuns: - Mă numesc duhul desfrânării! Pe câţi dintre cei care voiau să fie înfrânaţi, nu i-am înşelat? Pe câţi dintre cei care vroiau să trăiască abţinându-se de la patimi, nu i-am făcut săşi schimbe părerea prin gâdilări şi aţâţări? Eu sunt cel din pricina căruia profetul îi mustră pe cei care cad, zicând: V-a înşelat duhul desfrânării! Căci prin mine au căzut tare urât în păcat“. Proorocul Osea (4:12), vorbind ca din partea lui Dumnezeu despre aplecare poporului către desfrâu şi destrăbălare, zice: „În duhul desfrânării s-au rătăcit şi s-au depărtat prin 79


dezmăţ de Dumnezeul lor“. Înfricoşătoare este puterea lui Rahba şi toţi cei care nu sunt înfrânaţi, n-au voinţă tare şi dragoste de Dumnezeu se lasă atraşi, ajungând robi ai vicleanului vrăjmaş. Fenomenul desfrânării a luat dimensiuni necontrolate o dată cu revoluţia pansexualistă de la începutul anilor 1960. Teoriile materialiste, decăderea moravurilor şi libertatea sexuală au constituit terenul propice pentru înflorirea curentului pansexualist, care socoteşte că instinctele sexuale au un rol primordial în viaţa şi evoluţia psihică a omului. Rahba este cel care a insuflat ideea comerţului contemporan cu sclavi, a pieţii de femei şi copii utilizaţi ca obiecte ale plăcerii, cea mai rea formă de exploatare a omului de către om. „Dacă vrei să fii aproape de Dumnezeu, păzeşte-te de dracul desfrânării, căci este grozav de înşelător şi de pizmaş şi caută să fie mai iute decât mişcarea şi trezvia minţii tale“, spune Cuviosul Nil Pustnicul în Filocalie. Iar Părinţii întrebuinţează expresia „carne – lespede“, care se tălmăceşte prin aceea că patima desfrânării este ultima pe care omul o învinge; numai când îţi cade placa peste mormânt, atunci scapi cu adevărat de patima aceasta. La fel cum ne depărtăm de foc ca să nu ne ardă, tot aşa trebuie să fugim şi de văpaia cărnii. Căci precum focul înmoaie până şi fierul, flacăra desfrânării înmoaie până şi firile cele mai aspre şi mai hotărâte. Lăcomia pântecelui, iubirea de sine, neatenţia şi nepăzirea simţurilor ne conduc cu uşurinţă la desfrâu. În special simţul văzului este pricina pentru care mintea ni se murdăreşte şi voinţa înţepeneşte. Iar dacă voinţa a paralizat, inima consimte celui viclean şi hotărâm să săvârşim fapta. Căci a vedea naşte pe a plăcea şi de aici vine învoirea, iar din învoire fapta. Dacă David n-ar fi privit-o pe Berşeba, n-ar fi căzut în preadesfrânare şi ucidere (vezi 2 Regi 11:1-27). Simţul auzului necesită şi el atenţie, aşa încât să nu ascultăm nici muzică, nici povestiri care să aprindă focul trupesc. Simţul mirosului nu e chiar atât de primejdios, totuşi unele arome stârnesc pofta. Cel mai primejdios dintre toate este simţul pipăirii, căci este 80


cu neputinţă să atingem trupul şi să nu înfăptuim păcatul, dacă şi împrejurările contribuie la aceasta. Mintea noastră nu poate rămâne niciodată golită de gânduri, ci totdeauna se va gândi la ceva, fie bun, fie rău. Diavolul cunoaşte acest lucru şi când află mintea neocupată cu gânduri bune, atunci Rahba atacă. Este obligatori ca imediat ce conştienizăm că în mintea noastră umblă un gând rău, să-l înlocuim cu altul bun fără vreo cât de mică întârziere. Căci dacă-l primim şi-l ţinem câtva timp, prinde rădăcini şi cu anevoie îl mai izgonim. Se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu focul, pe care foarte uşor îl stingi la început, dar pe care nu-l mai poţi stăpâni când se înteţeşte şi se întinde.

IUBIREA DE ARGINŢI Iuktu-Makta este numele demonului specializat în marele păcat al iubirii de arginţi. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune: „Dacă atunci când primeşti bani te bucuri, iar când dai te întristezi, înseamnă că eşti iubitor de arginţi“. Domnul Hristos spune: „Unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră“ (Matei 6:21). Cel pentru care banii sunt totul, e în stare de orice ca să-i dobândească. De aceea iubirea de arginţi (filarghiria) este rădăcina multor rele. Sfântul Apostol Pavel scria lui Timotei: „Rădăcina tuturor relelor este iubirea de arginţi, pe care unii, poftind-o cu înfocare, au rătăcit de la credinţă şi s-au rătăcit pe ei înşişi cu multe dureri“ (I Timotei 6:10). Câţi oameni n-au pierdut sau nu vor pierde veşnicia din cauza iubirii de arginţi? Căci ajung până la omor, numai şi numai ca să câştige mai mulţi bani. Sfântul Grigorie Dialogul spune că din această patimă se nasc alte şapte rele. Întâia este neîndurarea, care te face să nu-ţi pese de necazul aproapelui tău. Al doilea, tulburarea minţii, care se naşte din teama iubitorului de argint ca nu cumva să-şi piardă bogăţia şi din dorinţa de a o spori. Al treilea este violenţa, căci cel stăpânit dea această patimă ajunge să folosească uneori mijloace 81


agresive ca să-şi însuşească uneori bunuri străine. Al patrulea rău este minciuna, al cincilea, sperjurul, şi al şaselea este viclenia, pe care cel împătimit este nevoit să le folosească adesea ca să-şi satisfacă setea iraţională după bani. Al şaptelea rău este trădarea, prin care vatămă sau ucide pe binefăcătorul său, adică tocmai ceea ce a făcut Iuda Domnului. Puşculiţa de lut primeşte în ea oricâte monede îi bagi şi atâta vreme cât rămâne întreagă, nu-ţi dă înapoi nici una. Dar când o spargi, ţi le dă pe toate, fără să vrea. La fel şi iubitorul de argint, cât trăieşte nu face altceva decât să adune şi să ascundă bani. Iar când moare, îi lasă pe toţi în urmă şi au parte alţii de bogăţia pe care necugetatul a strâns-o cu osteneală şi sudoare.

MUZICA DEZMĂŢULUI Un alt mijloc prin care satana îl împinge pe om la pierzanie este muzica. Diavolul nu lasă nimic neexploatat, ci foloseşte chiar cele mai nevinovate lucruri ca să ne poată păcăli. Sfinţii Părinţi spun că simţurile noastre sunt uşile prin care poate intra diavolul şi se cuvine să avem mintea paznic treaz, aşa încât să nu-i îngăduim să intre când vrea. Una din intrări este, aşadar, simţul auzului, care este stârnit de sunete. Dracul, în ingeniozitatea lui, a scornit feluri de muzică prin care uneori omul este zăpăcit, iar alteori îi este excitat sistemul nervos prin intensitatea acustică ridicată. Muzica senzuală creează ambianţa potrivită destrăbălării, beţiei şi desfrâului. Pentru funcţionarea acestui întreg sistem este responsabil diavolul muzicii, numit Rahlak.

MÂNIA

82


Odinioară Pitagora a fost întrebat care este cea mai sălbatică fiară şi acela a răspuns: „Omul, atunci când se mânie“. Într-adevăr, când omul este stăpânit de mânie, se comportă ca un nebun, aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare, care-l identifică pe cel mânios cu îndrăcitul, de care nu se deosebeşte nici prin purtare, nici prin starea de spirit. Aşa cum vântul tulbură adâncul mării, la fel mânia tulbură mintea omenească. Cauza care stârneşte patima mâniei este mândria, după Sfântul Ioan Scărarul. De toate acestepurtări este răspunzător demonul Rutha, care, atunci când se sălăşluieşte în noi, împiedică intrarea Sfântului Duh şi ne lipseşte de dulcea Lui roadă, care este blândeţea, „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul“ (Matei 5:5). Fericiţi sunt cei blânzi şi împăciuitori, căci aceştia vor moşteni împărăţia cerurilor. Oamenii de acest fel sunt senini, liniştiţi, detaşaţi, fără nervi, fără ţipete şi cuvinte urâte, fără mişcări nervoase, alinători. Sfântul Ioan Scărarul mai spune că nimic nu împiedică intrarea Sfântului Duh în sufletul nostru aşa cum o face mânia. Mânia dă naştere şi altor păcate, cum sunt furia, sfada, răzbunarea, hula, înjurăturile, blestemul. Când băgăm de seamă că ne-a luat în primire mânia, e nevoie să ne luptăm aprig şi să n-o lăsăm să ne învingă. Se cuvine să nu spunem nici un cuvânt, să ne depărtăm de cel care ne-a provocat şi să ne preocupăm cu altceva până când se stinge focul mâniei şi ne revenim. Ceea ce mânia, în clia izbucnirii, ne împinge să facem, e mai bine să amânăm. Să lăsăm timpul să treacă până când se va potoli mânia şi apoi, la rece, să luăm decizii fără să ne vătămăm sufletul sau trupul.

ACEDIA

83


Acedia (plictiseala) este lipsa tragerii de inimă şi a dorinţei de a săvârşi faptele lui Dumnezeu, care pune stăpânire pe om. Din acedie izvorăsc laşitatea şi deznădejdea, aceasta din urmă fiind mai mare decât toate păcatele.Diavolul care ne împinge în păcatul acediei este Hamisma, cel care ne aduce - de pildă – gândul că n-are nici un rost să ne luptăm şi degeaba ne mai ostenim, ori, în ceasul rugăciunii, insuflă dorinţa de a ne ocupa de altceva şi de a lăsa rugăciunea pentru mai târziu. Trebuie să ştim că diavolul urăşte de moarte rugăciunea. E nevoie să luptăm împotriva acediei, ca să nu cădem în deznădejdea cea tăgăduitoare de Dumnezeu, căci avem să dăm seamă pentru timpul nepreţuit pe care l-am risipit fără rost şi fără rod. Fiecare clipă a vieţii noastre este unică şi irepetabilă, de aceea se cuvine să valorificăm timpul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit, prin fapte bune şi îndreptare. Dacă ne pierdem averea, există speranţa că într-o bună zi să o câştigăm iarăşi; dar pentru vremea pe care am pierdut-o nu mai putem face nimic şi nici momentele trăite nu se mai poate să le retrăim. Un gând bun care să ne ajute să biruim acedia este acesta: să credem că ziua de astăzi este ultima a vieţii noastre, lucru care, fără îndoială, va să se întâmple într-o bună zi. Este necesar să înţelegem că de lupta pe care o ducem acum, astăzi, depinde mântuirea sau pierzarea noastră. Un frate l-a întrebat pe avva Ahillas: „Care este, părinte, pricina pentru care, atunci când stau în chilia mea, sunt cuprins de achedie şi nepăsare?“ Bătrânul i-a răspuns: „Pentru că nu te gândeşti la fericirea veşnică pe care o nădăjduim şi la osânda nesfârşită care-i aşteaptă pe cei delăsători şi leneşi. Dacă mintea ta s-ar fi adâncit în cugetarea la acestea două, plictiseala nu te-ar fi biruit niciodată, nici dacă ţi-ar fi fost chilia plină de şerpi şi de scorpioni“.

IDOLATRIA

84


Credinţa este o caracteristică a fiecărui om. Omul vrea să creadă în ceva, chiar dacă uneori n-o arată, probabil din egoism. Are nevoie să tragă putere de undeva, să se sprijine pe ceva şi acest ceva pot fi banii sau stăpânirea asupra altora. Astfel, îndumnezeieşte, oarecum, unele valori şi creează idoli. Idolatria este, deci, slujirea idolilor sau adorarea exagerată a unei persoane. Aceasta ne-o spune lămurit psalmistul David: „Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti“ (Psalm :15). Grecii vechi erau un popor isteţ, cu imaginaţie bogată. Îmbinarea isteeţimii cu imaginaţia a creat mitologia, prin care au împletit meşteşugit legenda cu realitatea şi au născocit o nouă religie, dodecateismul (credinţa în doisprezece zei). Au plăsmuit douăsprezece zeităţi pe care le-au înzestrat cu toate patimile omeneşti, lucru care, fără îndoilă, le convenea oamenilor, căci nu mai simţeau vinovăţie în relaţiile dintre ei, de vreme ce şi zeii şi oamenii aveau aceleaşi patimi. Arhitect al acestui întreg ansamblu a fost Minas, demonul idolatriei. „-Diavolul are puterea de a se preschimba şi de a se înfăţişa de fiecare dată cu un alt chip, în funcţie de nevoile împrejurărilor“, îmi spunea Gheorgaki. „Astfel s-a format o echipă de doisprezece draci, dintre care unii aveau chip bărbătesc, alţii chip femeiesc, şi au luat în primire unele atribuţii“. - Ce basme sunt acestea pe care mi le spui? i-am zis lui Gheorgaki. „- Te asigur că nu sunt basme“. Un zâmbet şters s-a schiţat pe buzele lui Gheorgaki, de parcă ar fi vrut să-mi dezlege nedumerirea; şi cu multă încredere de sine, însoţită de o emfază pe măsură, mi-a zis: „- Cei doisprezece zei ai Olimpului erau diavoli şi au fost fiinţe reale. Dacă privim în vechime, îi vom vedea pe Zeus, un zeu despotic şi egoist, care nu respecta pe nimeni, avea legături amoroase cu zeiţe, cu semi-zeiţe şi chiar cu muritoare. Îl vedem pe Apollo, zeul muzicii, pe Afrodita, zeiţa frumuseţii şi dragostei, pe Dionysos, zeul petrecerilor, al ospeţelor şi al orgiilor. 85


Încă mai vedem în vechime temple dedicate zeilor, preoţi şi preotese slujind în aceste temple, săvârşind jertfe şi invocaţii; uneori se înfăţişează şi zeii, adică dracii, care de vreme ce sunt duhuri, au această posibilitate. Vom vedea că în toată Grecia au funcţionat oracole, care spuneau profeţiile şi hotărârile zeilor cu privire la desfăşurarea unor evenimente. Adorare şi devotament pretindeau pe atunci zeii şi ceva asemănător se întâmplă până astăzi, cu diferenţa că atunci oamenii nu-l cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu şi aveau unele circumstanţe atenuante. Iar după ce s-au săturat să trăiască în minciună şi s-au copt spiritual, grecii s-au gândit că nu e cu putinţă să creadă în zei stăpâniţi de patimi, conflicte, ură, uneltiri şi intrigi. Aşadar, trebuiau să accepte că există un zeu superior, bun, curat, luminos şi adevărat. Pentru aceea au înălţat oarecând în Atena un altar şi l-au închinat zeului necunoscut. Se spune despre Socrate, care înaintase foarte mult pe tărâm spiritual, că a fost printre primii care au crezut în Hristos atunci când El a coborât la iad“.

DEMONUL RAILA Curiozitatea mea atinsese punctul culminantla auzul acestor lucruri nemaiîntâlnite. Mi-am aruncat ochii pe ceas şi mi-am dat seama că se apropiau zorii. Cu atâtea fapte cutremurătoare pe care le ascultasem, nu înţelesesem când a trecut această noapte unică în viaţa mea. Gheorgaki mi-a întrerupt gândurile spunând: - Nu-ţi poţi închipui câtă mulţime de diavoli se află în jurul nostru. Până şi pentru vorbele simple, superficiale pe care le rostim sau pentru purtările noastre există un diavol răspunzător. De multe ori avem dispoziţia să-l necăjim pe aproapele nostru spunându-i o minciună „nevinovată“, ca să ne distrăm pe moment. Oricât de neimportant ar părea, oricât de ciudat s-ar auzi, pentru aceste păcate mici există un demon specializat, numit Raila, dracul tachinării. Acesta ne aduce gânduri – acele idei care ne vin pe neaşteptate – cu privire la ce să spunem sau să facem ca să necăjim

86


pe cineva, ca să-l facem să se enerveze, să înjure şi să se revolte. El ne sugerează ce gesturi să facem în faţa celuilalt ca să-l tulburăm şi să-şi piardă liniştea, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Nu de puţine ori, poate fără să vrem, îi zădărâm pe cei din jur şi ne facem pricina unor situaţii neplăcute. Astfel îi dăm diavolului ocazia să-şi frece palmele a mulţumire, căci a izbutit încă o dată să ne aducă la voia lui. Acesta este, de fapt, ţelul său: să provoace neîncredere şi să aducă tulburare. Un alt demon, răspunzător pentru invidie, este Ratsmachahma. De multe ori invidia, sau pizma, ne stăpâneşte şi vrem să se facă voia noastră fără să ştim dacă avem într-adevăr dreptate sau dacă punctul nostru de vedere este cel corect. Aşadar, suntem înconjuraţi de mulţi diavoli, care ne atacă cu săgeţile lor, când bine ascuţite, când otrăvite, când înroşite în foc. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu putem să le stăm împotrivă, să ne apărăm şi să ne aflăm într-un alt loc ferit de atacurile lor. Mai era doar puţin până la a se miji de ziuă, când discuţia noastră atât de revelatoare a fost întreruptă de sunetul toacei. Toaca este un obiect de lemn pe care-l au în mănăstiri şi îl lovesc ca să-i anunţe pe călugări de începerea unei slujbe. Trebuia să rămânem şi noi la biserică pentru Utrenie şi Sfânta Liturghie. - Iată că degeaba ţi-a fost frică toată noaptea! mi-a spus. Precum vezi, nu s-a întâmplat absolut nimic. Ceea ce ţi-am spus s-a adeverit. Diavolul nu s-a arătat cât am fost împreună, nici ca să te sperie pe tine, nici ca să mă lovească pe mine. Faptele au contrazis temerile mele şi după ce luasem bine notiţele necesare despre cele mai interesante lucruri pe care le-am auzit, am coborât în biserică. Pe toată durata slujbei mi s-au învârtit în minte adevărurile dezvăluite în noaptea care trecuse. Imagini, noţiuni, fraze şi realităţi spuse de un „cadru superior“ al armatei organizate de satana. Aşa cufundat în gânduri cum eram, nici n-am băgat de seamă când s-a terminat Sfânta Liturghie şi apoi am intrat în trapeză să mâncăm. Ora despărţirii n-a întârziat să vină. Ne-am luat rămas bun cu o strângere de mână din toată inima, ne-am uitat unul la altul şi am 87


surprins schimbările iuţi din privirea lui Gheorgaki. Pe de o parte ochii îi sclipeau de bucurie, căci trecuse o noapte fără să fie tăbărât de diavol şi totodată găsise puterea să destăinuie adevărul despre cele pe care le trăise atâţia ani fără voia lui. Pe de altă parte, tristeţea i se zugrăvea pe chip, fiindcă sosea ceasul să se despartă de un prieten pe care l-a cunoscut atât de puţin, l-a simpatizat atât de mult şi căruia i-a spus atât de multe lucruri despre viaţa lui. Iam mulţumit din inimă pentru cele pe care mi le arătase, pentru cele pe care le aflasem despre el în acele câteva zile cât am fost împreună şi am apucat cărarea care trecea pe lângă grădinile îngrijite, ca să ajungem – eu şi Dimitrie – la debarcaderul Mănăstirii Simonopetra. Câtă vreme am aşteptat vaporaşul care să ne readucă „în lume“ m-am gândit cum şaisprezece zile de şedere în Sfântul şi de Maica Domnului păzitul Munte fuseseră de-ajuns ca să-mi influenţeze tot restul vieţii. Plecam, aşadar, grozav de împlinit, cu răspunsuri mai multe decât mă aşteptam să primesc la întrebările mele. Cunoscusem oameni mai înaintaţi duhovniceşte decât mi-aş fi imaginat. Şi la urmă l-am cunoscut pe Gheorgaki, care m-a învăţat mai multe decât vroiam să aflu. În bagajele mele duhovniceşti purtam de-acum seninătatea, liniştea, bucuria şi mă simţeam cuprins de o fericire nespusă. Un mare cuvânt de mulţumire este prea puţin faţă de ceea de datorez Prea Sfintei Stăpâne şi Născătoarei de Dumnezeu, dulcii noastre Maici, care m-a învrednicit să ajung în binecuvântata-i grădină, să gust din roadele ei, să-i miros florile înmiresmate şi să văd frumoasele privelişti. Aş face o nedreptate dacă nu i-aş mulţumi şi prietenului meu Dimitrie, datorită căruia această călătorie a putut fi realizată.

ADEVĂRUL ESTE LUMINA VIEŢII Adevărul există, minciuna se plăsmuieşte. Adevărul trăieşte veşnic, minciuna nu trăieşte niciodată îndeajuns ca să 88


îmbătrânească. Adevărul este mai convingător decât realitatea simţită. În Sfântul Munte Athos cuvântul evanghelic cel mai de seamă despre adevăr a devenit trăire: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi“. Adevărul oferă sentimentul libertăţii depline, nu se teme de nimic, străluceşte mai tare decât lumina soarelui, poate fi urmărit în istorie şi este permanent. Adevărul este Însuşi Dumnezeu. Acest lucru îl auzim în rugăciunea: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului...“ şi în Crez, unde se spune: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat“. Dumnezeu este lumină şi adevăr. Ce înţelesuri cu adevărat frumoase! Lumina are posibilităţi nelimitate, întunericul are prea puţine. Întunericul se risipeşte, se pierde de îndată ce apare lumina. Nu pot convieţui. Dar dacă nu cunoaştem lumina, ne complacem în semi-întuneric şi spunem: e bine şi aşa! Lumina este viaţă. La ivirea zorilor întreaga fire începe să se mişte, zările se lărgesc, privirea se aşterne până departe, vede curat şi le cuprinde pe toate. Ceea ce se întâmplă în lumea văzută are loc şi în cea nevăzută, în lumea duhovnicească. Când vine lumina în sufletul omului, întunericul se destramă şi astfel sufletul începe să vadă curat, să vadă în depărtare şi îşi fixează ţinte înalte, greu de atins, veşnice. Iar adevărul de căpătâi este că în această viaţă toate se sfârşesc, chiar şi cele mai frumoase. Firesc era, deci, ca şi această călătorie irepetabilă din Grădina Maicii Domnului să se sfârşească. A fost o călătorie pe cărări pământeşti, dar şi duhovniceşti, în care am întâlnit ceea ce sufletul meu dorea: oameni adevăraţi, care învaţă pe ceilalţi prin cuvântul lor, prin viaţa lor, prin generozitatea duhovnicească şi nobleţea sufletului lor. Pildă luminoasă este părintele Paisie Aghioritul. O călătorie este şi viaţa noastră. Începe şi – la un anume punct – ajunge la sfârşit. Atunci vine vremea să dăm socoteală...

89

Din Tibet +«n Sf+óntul Munte la b¦âtr+ónul Paisie

Recommend Documents