Din reţetele domnului farmacist Bobaru: Florile primăverii Brebeneii, ghioceii şi toporaşii Una din marile bucurii ale primăverii este mersul în pădure, la adunat de flori. Imediat ce soarele lui Martie începe să dezmierde pământul, de sub straturile de frunze uscate ies la iveală - atât de fragezi şi de plăpânzi - ghioceii, brebeneii şi toporaşii, înviorând pădurea cu petalele lor colorate în alb, galben şi violet. Bune de mirosit şi de aşezat la vedere, într-o glastră, primele flori ale primăverii sunt tot atât de bune la sănătate, în ciuda fragilităţii lor. Iar dacă vă e milă să le scurtaţi viaţa abia începută, mulţumiţi-le în gând pentru folosul pe care îl aduc Brebeneii (Corydalis cava) Descriere Brebeneii sunt relativ uşor de identificat, având în vedere că sunt cam singurele plante înflorite la început de primăvară, alături de ghiocei. Au flori de diferite culori, albe, galbene, roz, violete, cu petale "sudate" în formă de cupă, ca la gura-leului, şi două frunze peţiolate lung. În pământ au un bulb sferic, cu suprafaţa rugoasă sau plină de zbârcituri. Se pot confunda cu bulbii de crocus sau şofran. Au culoarea galben-brun până la brun roşcat, la exterior, şi alb-cenuşii sau gălbui în secţiune, cu gust amar, fără miros. Recoltare şi uscare De la Brebenel se folosesc bulbii (Bulbus corydalidis), care se recoltează după înflorire, când tulpina, florile şi frunzele s-au ofilit, iar bulbul s-a format şi s-a maturizat. După recoltare şi îndepărtarea tunicii exterioare, bulbii se taie în rondele, precum ceapa, şi se pun la uscat în strat subţire în locuri bine aerisite, răsfirându-se zilnic, pentru a preveni mucegăirea. Se poate face şi o uscare artificială mai rapidă, într-un cuptor de aragaz, la foc mic, cu uşa întredeschisă, sau într-un cuptor electric cu convecţie. (Se usucă la 6070°C.) Compoziţia chimică Bulbii de brebenei conţin alcaloizi, dintre care bulbocalpina şi coridalina sunt cei mai importanţi ca efecte terapeutice. Au însă şi un potenţial toxic, de care trebuie să se ţină seama. Preparate din brebenei Tinctura Având în vedere că tratamentul prevede un dozaj precis, pentru bolile prezentate mai jos cea mai indicată formă farmaceutică care se poate obţine din brebenei este tinctura. Mod de preparare: 10 grame de bulbi de brebenei uscaţi şi mărunţiţi groscior (cântărite, nu măsurate cu linguriţa sau lingura) se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat obţinut în gospodărie, timp de 10 zile, agitându-se de 34 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, apoi se lasă la decantat în frigider, timp de 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtânduse eventualul reziduu depus pe fundul vasului. Se completează cu alcool până la cantitatea de 100 ml. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic prevăzute cu doppipetă. Termenul de valabilitate este de doi ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Tratamente interne * Afecţiuni neurologice şi ale sistemului nervos central - Boala Parkinson, agitaţia psihomotorie, delirium tremens Se foloseşte tinctura, câte 20 de picături, de două ori pe zi, puse în ceai de saschiu sau ginkgo biloba.
Atenţionare! Respectând dojazul şi tehnica de preparare a tincturii, ea poate da rezultate salutare pentru persoanele cu afecţiunile menţionate mai sus. Se recomandă ca tratamentul să se facă sub supravegherea unui medic fitoterapeut, membru al Asociaţiei române a medicilor fitoterapeuţi, autotratamentul cu preparate obţinute din brebenei fiind, altfel, destul de riscant. Tratament fitosanitar pentru combaterea insectelor Pentru a obţine recolte cât de cât mulţumitoare trebuie să încercăm să combatem ciupercile şi insectele din culturi cu alte mijloace decât cele chimice, de sinteză. Un remediu natural eficient contra insectelor este extractul obţinut din bulbi de brebenel (datorită coridalinei, care are efect paralizant asupra larvelor şi viermilor). Reţetă: se iau 100 grame bulbi tăiaţi şi uscaţi, se pun la macerat în 200 ml apă fiartă, lăsându-se două zile. Se stoarce preparatul şi se filtrează, iar extractul rezultat se amestecă cu 10 litri de apă. Se stropesc pomii cu ajutorul unui vermorel, în perioadele optime, recomandate de specialiştii în pomicultură. Ghioceii (Galanthus nivalis) O observaţie În urmă cu 50-60 de ani, copil fiind, plecam la cules de ghiocei abia în primele zile ale lui martie, pentru că atunci se iveau covoare albe de flori în pădure. În ultimii 10-15 ani, observ că ghioceii înfloresc în plină iarnă, chiar în a doua jumătate a lunii ianuarie, o anomalie datorată modificărilor climaterice la scară planetară. Plantele nu ne înşeală. Descriere Capişoanele albe ale florilor, aşa de asemănătoare cu clopoţeii îngerilor din poveştile pentru copii, sunt imposibil de confundat. La fel şi mireasma lor proaspătă, răcoroasă, amintind de zăpezile care s-au dus. Compoziţia chimică şi posibile utilizări terapeutice Principiile active din bulbii de ghiocei sunt galantamina, tazetina şi licroina. Interes pentru medicină prezintă galantamina, un alcaloid utilizat ca tratament în bolile neurologice: hemiplegii (paralizie a unei jumătăţi a corpului, stânga sau dreapta), hemipareze (reducere semnificativă a mişcărilor voluntare ale corpului), sechele de poliomielită şi boli tromboembolice. În ultima perioadă, în marile clinici din lume se testează efectul galantaminei în boala Alzheimer. În România sunt peste 275.000 de persoane cu această formă de demenţă senilă. Dacă se va dovedi eficacitatea galantaminei, ar fi încă o dovadă că plantele au un cuvânt greu de spus chiar şi în cele mai grave dintre boli. Multe medicamente preparate prin sinteză s-au izolat iniţial din plante şi apoi s-au sintetizat pe cale chimică: papaverina din mac, efedrina din cârcel (Ephedra distachya), atropina din mătrăgună, scopolamina din măselariţă, digitalina din degeţel, vincamina din saschiu şi exemplele ar putea continua. Toporaşii (Violetele) (Viola odorata) Generalităţi Moda lor supremă a fost în perioada interbelică, când doamnele elegante le purtau prinse în bucheţele, la reverul taioarelor, iar parfumul de violete era darul suprem pe care şi-l putea dori o femeie. Tot mai rare, chiar şi în coşărcile florăreselor, pline ochi de flori de import, suavele violete parfumează mai mult amintirile unor vremuri trecute. Noroc cu farmacia naturii, care o preţuieşte în continuare, pentru virtuţile ei tămăduitoare.
Descriere Toporaşii se recunosc dintr-o mie prin aroma lor minunată şi prin florile lor violete, uşor brumate şi "unice la părinţi" (pe fiecare tulpină creşte o singură floare). Compoziţia chimică Florile conţin un ulei volatil ce degajă un parfum puternic, dar delicat, mucilagii şi un antocian, ce dă culorea albastru-violet specifică toporaşilor. Frunzele conţin rutozid şi saponozide, iar rădăcinile, saponozide şi un alcaloid numit odorantină, răspunzător de acţiunea emetică. Recoltare şi uscare În scopuri terapeutice se folosesc florile, frunzele şi rădăcina. Florile se adună în timpul înfloririi, frunzele în martie-aprilie, iar rădăcinile se recoltează primăvara devreme sau toamna. Uscarea se face cel mai bine pe cale naturală. Rădăcinile se pot usca şi artificial, în cuptorul aragazului, cu uşa întredeschisă. Natural, uscarea se face la umbră, în strat subţire, pe coli de hârtie sau rogojini, în spaţii aerisite, în poduri acoperite de preferinţă cu tablă, în şoproane, verande, iar la bloc, pe balcon. După uscare, se ambalează în săculeţi de tifon sau pungi de hârtie. Se păstrează până la momentul procesării, ca plantă întreagă, mărunţindu-se doar înainte de folosire. Preparate din toporaşi Maceratul Se folosesc florile uscate. Are proprietăţi expectorante, recomandate în afecţiunile aparatului respirator. Mod de preparare: 2 linguriţe de flori uscate se lasă la macerat timp de 3 ore, în 150 ml apă, la temperatura camerei, după care se filtrează. Se îndulceşte după gust. Infuzia Mod de preparare: 2 linguri frunze uscate şi mărunţite groscior se infuzează cu 250 ml de apă fiartă, se lasă în vas 30 de minute, după care se filtrează. Se îndulceşte după gust, cu miere. Decoctul Mod de preparare: 2 linguri de rădăcină uscată şi mărunţită groscior se fierb la foc mic, timp de 30 minute, în 250 ml apă, într-un vas din inox sau emailat. La final se completează apa evaporată. Se filtrează fierbinte prin tifon sau vată medicinală, umectată cu puţină apă. Se îndulceşte după gust, cu miere, ca şi infuzia. Decoctul de toporaşi se foloseşte extern, în tratamentul diferitelor boli ale pielii. Tinctura Mod de preparare: 20 grame de frunze sau rădăcină de toporaşi se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat, obţinut în gospodărie, timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider, timp de 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un
alt flacon, îndepărtându-se eventualul reziduu care s-a depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic, prevăzute cu dop-pipetă. Termenul de valabilitate este de doi ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Vinul medicinal Mod de preparare: 20 grame de flori uscate de toporaşi se lasă la macerat într-un litru vin alb, timp de 10 zile, agitându-se de 2-3 ori pe zi. După 10 zile, vinul se filtrează şi se pune la păstrat în flacoane de 200 sau 250 ml. Rezultă un vin roz-violet, cu un miros şi gust deosebit de plăcute. Termenul de valabilitate este de un an de zile, dacă vinul folosit la preparare are concentraţia alcoolică de cel puţin 11 grade. Sirop de toporaşi Se obţine din flori, astfel: 20 grame (4 linguri) de flori uscate se fierb câteva minute în 500 ml apă. După răcire se filtrează, iar filtratul se amestecă cu 500 g zahăr, ţinându-se la foc mic, pe aragaz, până la completa dizolvare a zahărului. Se dă în clocot câteva minute şi se filtrează când este cald. Se obţine un sirop de culoare violetă, cu gust plăcut. A fost folosit în trecut drept corector de culoare în industria alimentară şi medicamentoasă, mai ales la siropurile pentru copii. În gospodărie, se poate folosi pentru însiroparea blaturilor de torturi sau prăjituri. Astăzi, corectorii de culoare (coloranţii alimentari) sunt substanţe de sinteză, făcând parte din grupa E-100. Tratamente * Boli ale aparatului respirator (laringite, traheite, bronşite, bronho-pneumonii, astm bronşic) Se foloseşte ca expectorant, acţiunea datorându-se saponozidelor din rădăcină. Maceratul: se beau câte 2 căni de ceai pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Infuzia: se beau 3 căni de ceai pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Decoctul: se beau câte 2 căni de ceai pe zi, îndulcit după gust, cu miere. * Bolile aparatului vascular (bolile capilarelor - fragilitate capilară, vase sparte la nivelul membrelor inferioare) Infuzia: se beau 3 căni de ceai pe zi, îndulcit după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de saschiu. Vinul: se administrează câte 3 linguri, de 3 ori pe zi, după masă. * Emetic şi purgativ (când voma şi purgaţia trebuie provocate, în cazul unei intoxicaţii de cauze diverse: alimentare, medicamentoase sau de altă natură) Se foloseşte un decoct de rădăcină de toporaşi, preparat după metoda descrisă mai sus, folosind însă o cantitate dublă de rădăcină, adică 4 linguri, la aceeaşi cantitate de apă (o cană). Se bea ceaiul călduţ, neîndulcit. * Etilismul cronic Alcoolismul cronic se poate considera o intoxicaţie, iar odorantina din rădăcina de toporaşi poate fi o soluţie în combaterea alcoolismului. Se foloseşte un decoct foarte concentrat, obţinut astfel: 4 linguri de rădăcină uscată de toporaşi, măcinată groscior, se fierb în 200 ml de apă, până când scade la jumătate. Se filtrează şi se bea. Se consumă apoi o cantitate moderată dintr-o băutură slab alcoolică, un pahar de vin sau o sticlă de bere. Se repetă procedeul din 3 în 3 zile. Apare un disconfort care se manifestă prin grea-
ţă, înroşirea feţei, dureri de cap, creându-se în timp o repulsie faţă de băutură. Reuşita apare numai dacă alcoolicul cooperează şi acceptă acest tratament.
Reţete uitate: Lămâia Sfaturi de prim ajutor Angină pectorală * 1 lămâie * Sare de mare grunjoasă * Apă Aveţi frisoane, gât dureros şi greutate la înghiţit? Mai mult ca sigur că aţi făcut o angină. Ca să înlăturaţi simptomele neplăcute recurgeţi la o gargară. Reţeta: umpleţi un pahar cu apă călduţă şi puneţi în ea un vârf de sare de mare grunjoasă şi sucul unei lămâi. Ames tecaţi bine ingredientele apoi folosiţi lichidul pentru a face gargară. Repetaţi procedeul de 3-4 ori, până când starea dvs. se îmbunătăţeşte. Un sfat: pentru o eficienţă mai bună, nu faceţi gargara prea repede. Lichidul trebuie mişcat o vreme în gât, ca să anihileze microbii. Fireşte, feriţi-vă să înghiţiţi. Gustul nu e tocmai plăcut. Circulaţie sanguină * Argilă pulbere * Apă * Suc de lămâie Dacă dimineaţa, înainte de a mânca, vă veţi obişnui să beţi un pahar de apă argiloasă cu suc de lămâie, circulaţia dvs. sanguină se va ameliora. Şi veţi scăpa de probleme de sănătate cum ar fi furnicăturile în mâini şi picioare, palpitaţiile şi acumulările de lichid în încheieturi. Constipaţie * Suc de lămâie * Ulei de măsline * Sare fină Suferiţi de o constipaţie uşoară? Iată un remediu care vă va fi de folos... Vărsaţi suc de lămâie într-un pahar şi adăugaţi în el o lingură de untdelemn de măsline şi un vârf de cuţit de sare. Amestecaţi bine ingredientele şi beţi acest preparat în fiecare dimineaţă, pe stomacul gol, până când starea dvs. se ameliorează. Foame de lup * Suc de lămâie Vreţi să vă potoliţi apetitul şi să slăbiţi... iar pentru asta aveţi nevoie de un antidot contra foamei de lup. Ei bine, rezolvarea se află tot în lămâie. Înainte cu câteva minute de fiecare masă, beţi sucul unei lămâi, diluat într-un pahar de apă rece. Este natural, economic şi foarte eficient. Digestie dificilă * Suc de lămâie * Apă Dacă aveţi o digestie dificilă, beţi sucul unei lămâi, diluat în puţină apă caldă, în fiecare dimineaţă, pe stomacul gol. Vă va ajuta să digeraţi mai uşor toate mesele de peste zi. Oboseală * Suc de lămâie * Miere * Apă
Vă chinuie oboseala de primăvară? Oferiţi-vă o cură de suc de lămâie. Stoarceţi o jumătate de fruct deasupra unui pahar şi adăugaţi aceeaşi cantitate de apă şi puţină miere, după gust. Amestecaţi bine şi beţi. Preparatul trebuie administrat de trei ori pe zi. După maximum patru zile, veţi constata o ameliorare a stării de oboseală.
Gută * Apă * Suc de lămâie Dacă vă confruntaţi cu această boală nesuferită, ştiţi, desigur, ce handicapantă şi dureroasă poate fi o criză. Şi în cazul acesta, lămâia face minuni. Reţeta e simplă: după fiecare masă, beţi un pahar mare de apă, în care stoarceţi sucul unei lămâi. Foarte eficient! Lămâia neutralizează acidul uric care provoacă criza. Amigdalită * 2 lămâi * Bicarbonat de sodiu * Apă Aveţi amigdalele inflamate? Iată un remediu excelent pentru a le vindeca. Vărsaţi sucul stors de la două lămâi într-o cană şi adăugaţi 5 grame de bicarbonat. Amestecaţi până ce bicarbonatul se dizolvă. Lăsaţi să se "odihnească" câteva minute, apoi adăugaţi 2 linguri de apă. Amestecaţi din nou, apoi utilizaţi preparatul pentru gargară. Puteţi repeta procedeul de 4-5 ori pe zi, clătindu-vă la final gura cu apă curată. LILIACUL (Syringa vulgaris) - În curând va fi vremea lui! Nu există primăvară, în care florile şi mireasma de liliac să nu ne umple sufletul şi viaţa de mângâieri. Şi ce minune, să afli, că gingăşia lui delicată nu ne dăruieşte doar bucurie, ci şi izvoare de sănătate, cuprinse deopotrivă în florile, frunzele şi rădăcinile lui - Liliacul este o plantă uşor de recunoscut, atrăgând atenţia imediat prin frumuseţea florilor lui şi mirosul lor plăcut şi suav. Tovarăş al primăverii, este un arbust ornamental nelipsit din grădina caselor care au curte. Frunzele au formă de inimă, iar florile, dispuse în ciorchine, au culoarea albă, roz sau violacee. Recoltare şi uscare În scop terapeutic, de la liliac se folosesc: scoarţa tulpinii, frunzele şi florile, fiecare dintre ele având perioade diferite de recoltare şi tehnici diferite de uscare. Scoarţa liliacului se recoltează primăvara, odată cu pornirea vegetaţiei, când ea se desprinde uşor de pe ramuri (de obicei, în perioada dinaintea înfloririi). Cu această ocazie, se toaletează şi coroana liliacului, îndepărtându-se lăstarii lacomi, anumite ramuri strâmbe care nu se încadrează în forma de coroană dorită. Scoarţa se taie longitudinal cu ajutorul unui cuţit. Are aspectul unui jgheab, cu lungimea de 20-30 cm. Se pune apoi la uscat, la umbră, în strat subţire, pe rame de lemn, coli de hârtie sau rogojini, în spaţii aerisite şi bine ventilate (poduri, verande, balcoane). Se poate grăbi uscarea, folosind metoda artificială, în cuptorul aragazului, cu uşa întredeschisă, sau într-un cuptor cu convecţie, când se poate seta temperatura la 60-70 de grade, iar timpul, la 1-2 ore. După uscare, se ambalează în săculeţi de tifon sau pungi de hârtie. Se păstrează ca atare până la momentul folosirii, când se mărunţeşte groscior. Florile de liliac se recoltează când mai mult de trei sferturi din ele s-au desfăcut, desprizându-se de pe axul inflorescenţei. Se pot pune la uscat câteva zile în locuinţă,
când mireasma lor puternică purifică aerul încăperilor. Se continuă uscarea pe balcoane, în poduri, verande sau alte spaţii aerisite. Se pun în strat subţire, răscolindu-se zilnic. Se evită temperaturile mai mari de 30 de grade. Frunzele de liliac se recoltează după perioada înfloririi, când se pun la uscat respectând aceleaşi condiţii ca la scoarţă, mai puţin uscarea artificială.
Compoziţia chimică Scoarţa e bogată în taninuri, rezine şi siringină. Frunzele au în compoziţie siringină şi polizaharide, iar florile, uleiuri volatile. Preparate din liliac Uleiul volatil Alături de uleiul volatil de levănţică, uleiul de liliac a fost folosit în trecut pentru obţinerea esenţelor de parfum. Dar dacă uleiul volatil natural de levănţică se mai găseşte în magazinele cu produse naturiste, uleiul esenţial de liliac a fost înlocuit, aproape în exclusivitate, cu uleiuri aromatice de sinteză (industriale). Infuzia (se obţine din flori şi frunze) Mod de preparare: două linguri de frunze uscate şi mărunţite groscior, sau două linguri de flori, care nu mai necesită mărunţire, se opăresc cu 250 ml de apă clocotită. Se lasă la infuzat 30 de minute, după care se filtrează. Se îndulceşte după gust cu miere. Decoctul (se obţine din scoarţa de liliac) Mod de preparare: 4 linguri de scoarţă uscată şi mărunţită groscior se fierb la foc mic, timp de 30 minute, în 500 ml apă, într-un vas din inox sau emailat. Se va avea în vedere să se completeze la final apa evaporată. Se filtrează când lichidul e încă fierbinte, prin tifon sau vată medicinală. Se îndulceşte după gust, cu miere. Tinctura Mod de preparare: 20 grame de frunze sau scoarţă de liliac uscate şi mărunţite groscior se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat, obţinut în gospodărie, timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider timp de 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtându-se eventualul reziduu care s-a depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic, prevăzute cu dop-pipetă. Termenul de valabilitate este de 2 ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Vinul terapeutic Mod de preparare: 50 grame de scoarţă sau frunze de liliac uscate şi mărunţite groscior (aproximativ 4 linguri) se pun la macerat într-un litru vin roşu, timp de 10 zile, agitânduse de 2-3 ori pe zi. Vinul se filtrează fără stoarcerea reziduului, apoi se lasă la decantat alte 6 zile, separându-se partea limpede de reziduul depus la fundul vasului. Se va completa cu vin până la 1 litru. Se pune la păstrat în flacoane de 200 sau 250 ml. Termenul de valabilitate este de 1 an de zile, la temperatura camerei, dacă vinul folosit la preparare are concentraţia alcoolică de cel puţin 11 grade. În cazul concentraţiei alcoolice a vinului mai mici de 11 grade, vinul medicinal se va păstra la frigider.
Datorită conţinutului în alcool al tincturii şi al vinului, nu se recomandă administrarea lor conducătorilor auto sau celor cu intoleranţă la alcool. Uleiul terapeutic Mod de preparare: 10 grame flori de liliac uscate se fierb împreună cu 100 ml ulei de floarea-soarelui, câteva minute, pe baie de abur, în flacoane de sticlă. Se lasă în repaus timp de 2 zile, după care se filtrează. Tratamente interne * Hepatoprotector în ciroză şi steatoză Efectul se datorează siringinei, care are proprietăţi asemănătoare cu ale silimarinei, ce se găseşte în armurariu, sau ale fitocomplexului ce se găseşte în anghinare. Decoct: se administrează câte 2 ceşti de ceai pe zi, îndulcite după gust cu miere. Da torită efectului hepatoprotector, acest ceai li se recomandă şi pacienţilor care în schemele de tratament date de medici au prescrise multe medicamente de sinteză, cunoscându-se faptul că toate medicamentele se metabolizează la nivelul celulei hepatice. * Boala diareică Se folosesc preparatele din scoarţă de liliac, care au proprietăţi astrigente, datorită conţinutului în tanin. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti de ceai pe zi, îndulcit cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de păpădie. Vinul: se administrează câte 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Insomnie În ultima perioadă au câştigat teren în lupta cu insomnia ceaiurile care au în compoziţie uleiuri volatile. Infuzia: se administrează câte 3 căni de ceai pe zi, îndulcit după gust cu miere. Un ceai mai puternic în combaterea insomniei se obţine dacă la prepararea infuziei adăugăm şi o linguriţă de flori de lavandă. * Boli parazitare interne Preparatele din scoarţă de liliac au proprietăţi vermifuge. Decoct: se administrează câte o cană de ceai pe zi, îndulcit după gust cu miere. Tinctura: se ia o linguriţă pe zi, adăugată într-o cană de ceai (la alegere). Vinul: se bea o ceaşcă pe zi, după masă. Administrarea se va face seara, înainte de culcare, timp de 3 zile. A patra zi, se ia un purgativ (30 grame sulfat de sodiu sau sare amară). * Hemoroizi sângerânzi Răspund la tratamente cu plante care conţin tanin, deci şi la scoarţa de liliac. Decoct: se administrează câte 2 ceşti de ceai pe zi, îndulcite după gust cu miere. Tratamentul se completează cu băi de şezut din liliac, plus unguente şi supozitoare, pe care farmacia Faltis le prepară frecvent. Tratamente externe * Băi reconfortante O relaxare necesară după o zi stresantă sau o săptămână de lucru încărcată se poate
realiza dacă în apa de baie adăugăm o fiertură obţinută din flori de liliac. Se obţine uşor, folosind 100 g (o cană) de flori de liliac, care se adaugă într-o oală de 3 litri apă fier binte. Se lasă la infuzat câteva minute, după care fiertura se strecoară şi se pune în apa de baie. * Gargarisme - pentru boli ale cavităţii bucale, în special în halenă (gură urât mirositoare) Se clăteşte gura cu o fiertură din flori de liliac, după masă şi seara, la culcare. * Fricţionări - în afecţiunile reumatice Se fac frecţii locale, seara, pe locurile dureroase, cu uleiul terapeutic preparat după metoda prezentată mai sus. O frecţie revulsivă mai puternică se obţine dacă atunci când preparăm uleiul terapeutic adăugăm şi 2 linguriţe de rozmarin. * Tamponări Micile tăieturi sau zgârieturi rezultate din activităţile gospodăreşti se tamponează cu tinctură de liliac. Întăritoare de primăvară - Iarna v-a sleit de puteri? Astenia vă face viaţa grea? Iată patru remedii care vă vor împrospăta şi vă vor reda energia Seva de mesteacăn Este un remediu străvechi de medicină populară românească, folosit din timpuri imemoriale. Se obţine prin sfredelirea în adâncime (4-8 cm) a trunchiului sau, mai bine, a unor ramuri tinere viguroase, din care va începe să curgă un lichid limpede, cu gust acrişor-dulceag: seva de mesteacăn. Această operaţiune se face numai cu mestecenii maturi, iar după colectarea a 250-500 ml de sevă (1-2 căni), se astupă imediat orificiul cu răşină, pentru a opri scurgerea, care altfel ar afecta vitalitatea copacului. Mod de administrare Seva de mesteacăn se consumă pe cât posibil imediat după recoltare, când este încă foarte proaspătă, iar vitaminele, enzimele şi alte substanţe organice complexe din compoziţia sa nu sunt oxidate. Copiii vor bea o jumătate de pahar (100 ml) dimineaţa şi după-amiaza, pe stomacul gol, în timp ce adulţilor le sunt recomandate până la 2 pahare (400 ml) pe zi, băute, de asemenea, pe stomacul gol. În terapia naturistă, sunt cunoscute şi cure drastice de dezintoxicare, cu post negru şi sevă de mesteacăn (din care se bea peste 1 litru pe zi), care se folosesc în bolile grave, dar numai sub supraveghere medicală competentă. Câteva indicaţii * Anemie, demineralizare, avitaminoză - se face o cură de 3 zile, în care se bea, cu o oră înaintea micului dejun şi a mesei de prânz, câte un pahar de sevă de mesteacăn. * Astenie de primăvară - vreme de o săptămână se beau zilnic două pahare de sevă de mesteacăn. Are un efect înviorător puternic, redând tonusul fizic şi psihic. * Colici renale, litiază renală - se beau între orele 8-12, dimineaţa, până la 600 ml de sevă proaspătă de mesteacăn, în cure de minimum 5 zile. Are efecte foarte puternice de dizolvare a calculilor renali, de stimulare a activităţii rinichilor şi implicit a diurezei.
* Intoxicaţii cronice - se face o cură de o săptămână, în care se bea jumătate de litru de sevă pe zi, de preferinţă dimineaţa, pe stomacul gol. Procedura se recomandă, la început de primăvară, persoanelor care suferă de gută, reumatism, dermatoze diverse, colită de putrefacţie. * Pentru creşterea părului - după spălarea părului cu şampon, se face o clătire, dublată de un masaj la rădăcină, cu sevă proaspătă de mesteacăn (procedura durează 10 minute), după care părul se mai clăteşte o dată cu apă curată. Lacrimile viţei de vie La tăierea viţei de vie, care se face primăvara, din ramurile ceva mai groase începe să curgă, nu foarte abundent, un lichid transparent cu gust dulce-sălciu, adică seva plantei sau, cum este numită în popor, "lacrimile viţei de vie". Aceste "lacrimi" se colectează în sticluţe legate de capătul ramurilor tăiate şi se folosesc în scopuri terapeutice. Mod de administrare Întrucât este foarte activă din punct de vedere terapeutic, această sevă se consumă în cantităţi mult mai mici decât seva de mesteacăn: maximum 50 ml pe zi. De regulă, se iau 1-2 linguriţe, din oră în oră, pe stomacul gol, dimineaţa, între orele 8-12. Câteva indicaţii * Pietre la rinichi - se face o cură de o săptămână, în care se administrează 8-10 linguriţe dimineaţa, pe stomacul gol, eventual cu puţină apă de izvor, pentru a stimula şi mai mult diureza. * Colecistită, dischinezie biliară, litiază biliară - se iau 3-4 linguriţe de sevă de viţă de vie înainte de masă cu o jumătate de oră, după care se stă culcat pe partea dreaptă vreme de 10 minute. Tratamentul se face 5 zile la rând. * Conjunctivită, blefarită - cu seva de viţă proaspăt recoltată se ung pleoapele sau se pun comprese pe ochii închişi, comprese care se păstrează vreme de 10-15 minute. Seva de viţă de vie are proprietăţi antiinflamatoare, antiseptice şi o enigmatică acţiune de mărire a rezistenţei la infecţii, la nivelul ochilor. Câteva elemente de medicină magică În tradiţia magică românească se spunea că cine va bea lacrimi de viţă de vie primăvara nu va plânge tot anul, va avea noroc şi belşug în casă. Fetele beau câteva picături din acest lichid miraculos la răsăritul soarelui, ca să fie "frumoase şi luminoase ca începutul de zi". În Basarabia, era obiceiul să se dea copiilor să bea puţină sevă de viţă de vie în fiecare primăvară ca să... nu devină beţivi şi să nu capete patimă la vin şi băutură mai târziu. Bomboane energizante cu polen de albine Ingrediente: 2 linguriţe polen, 2 linguri miere lichidă, miezul de la 10 nuci dat prin maşină sau pisat, 1 linguriţă de fulgi de grâu, un vârf de cuţit de pulbere de busuioc. Preparare: Cele 2 linguri de miere se amestecă cu polenul până se omogenizează (polenul poate fi măcinat cu râşniţa electrică de cafea pentru ca amestecul să fie mai omogen); se adaugă pe rând fulgii de grâu, miezul de nucă şi busuiocul. Totul se amestecă foarte bine. În final, trebuie să rezulte o pastă foarte groasă, care se poate
modela sub forma unor mici sfere. În cazul când compoziţia este prea subţire, se adaugă fulgi de grâu; dacă este prea groasă, se adaugă miere. Administrare: Se iau două bomboane înainte de fiecare masă sau atunci când avem de făcut eforturi mari. Copiii sub 6 ani vor lua maximum una-două bomboane pe zi, cu condiţia să nu facă un alt tratament cu polen de albine. Indicaţii: Acest medicament inedit este indicat în toate formele de astenie, precum şi pentru stimularea activităţilor intelectuale. În cazul când taie pofta de mâncare, se administrează între mese. În ciuda gustului delicios, în cantităţile indicate nu îngraşă, ci din contră, ajută la normalizarea greutăţii corporale. Contraindicaţii: Acest remediu este contraindicat în afecţiunile hepatice grave sau aflate în fază acută. Se va folosi cu precauţie de cei care au alergie la polen sau la miere. Cocktail de fructe uscate, macerate la rece Ingrediente: fructe de cătină, măceşe, coacăze, coacăze negre, fructe de păducel, stafide, smochine şi curmale uscate şi tăiate cât mai mărunt. Preparare: Fructele se mărunţesc cât mai fin cu ajutorul unei râşniţe electrice de cafea sau prin tăiere cu cuţitul. O lingură din acest amestec se pune într-o cană cu apă şi se lasă să macereze 8 ore (de seara până dimineaţa). Administrare: Maceratul se bea dimineaţa, adăugând o linguriţă de miere. La sfârşit, se consumă şi pasta delicioasă care rămâne pe fundul cănii. Ideal ar fi să faceţi o cură de minimum 21 de zile, în care să consumaţi în fiecare dimineaţă doar acest preparat şi, eventual, după o jumătate de oră, fructe proaspete ori sucuri de fructe. Indicaţii: Reţeta le este recomandată astenicilor, persoanelor supraponderale, cu ţesut adipos în exces, celor cu probleme cardiace şi vasculare. O ceaşcă din acest elixir risipeşte somnul greu de dimineaţă, ne împrospătează şi ne dă o stare de vioiciune. Contraindicaţii: Nu există. Remedii mici, cu efecte mari Părţile secundare ale plantelor, uitate, adesea, în tratamentele fitoterapeutice, pot deveni, printr-o utilizare corectă, medicamente cu efecte puternice TECILE USCATE DE FASOLE (Fructus phaseoli sine semine) Fasolea uscată (boabele), alături de cartofi şi de varză, reprezintă alimentele cel mai frecvent consumate în perioada posturilor religioase. Fasolea uscată mai este denumită şi "carnea săracului", deoarece este bogată în aminoacizi esenţiali, ca şi carnea, dar este mai ieftină decât aceasta. Obţinerea tecilor: Cele mai bune teci de fasole se obţin în gospodărie, când avem posibilitatea să selectăm cu grijă păstăile nepătate, neatacate de boli şi dăunători. Ele se "bat", ca să le cadă boabele din interior, apoi se usucă în continuare, pe cale naturală, la soare, aducându-se la un grad de umiditate de maximum 15%, pentru a li se asigura conservarea. Acest lucru îl observăm când tecile au devenit rigide şi când, sfărâmate între degete, se rup uşor, făcând un zgomot caracteristic. Randamentul la uscare este destul de bun, din 150 g teci rezultă 100 g teci uscate. Se păstrează în pungi de hârtie sau săculeţi de tifon, tăindu-se mărunt în momentul folosirii. Sunt de culoare albă-gălbuie, cu miros caracteristic, iar gustul este fad. Dacă nu avem posibilităţi să obţinem în gospodărie tecile de fasole, ele se pot procura de la magazinele cu ceaiuri, în acest caz fiind mai greu de verificat calitatea materiei prime.
Compoziţie chimică: Tecile de fasole conţin aminoacizi (arginină, asparagină, tirozină, triptofan), săruri minerale, cele mai importante fiind cele de fosfor, precum şi derivaţi flavonozidici. Preparate din teci de fasole Pulberea După o tăiere măruntă, tecile de fasole se macină foarte fin, într-o râşniţă de măcinat cafeaua. Pulberea obţinută se foloseşte ca atare, luată cu puţină miere, sirop sau suc natural. Pentru cei mofturoşi, pulberea se poate pune în capsule gelatinoase (gelule) pentru a putea fi înghiţite mai uşor. Farmacia Faltis are cantităţi suficiente de asemenea gelule, ce pot fi expediate doritorilor. Decoctul Mod de preparare: 4 linguri de teci uscate şi tăiate mărunt se fierb la foc mic, timp de 30 de minute, în 500 ml apă, într-un vas din inox sau emailat. Se va avea în vedere să se completeze la final apa evaporată. Se filtrează fierbinte, prin tifon sau vată medicinală umezită cu puţină apă, altfel o parte din soluţia extractivă se va pierde din cauza îmbibării filtrului din vată. Tinctura Mod de preparare: 20 g (2 linguri) de teci de fasole uscate şi tăiate mărunt se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat, obţinut în gospodărie, timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider, timp de 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtându-se eventualul reziduu care s-a depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic, prevăzute cu dop-pipetă. Termenul de valabilitate este de 2 ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Vinul terapeutic Mod de preparare: 50 g (5 linguri) teci de fasole uscate şi tăiate mărunt se pun într-un litru de vin alb, lăsat să dea un clocot. Lichidul se pune în sticlă şi se lasă timp de 10 zile, agitându-se de 2-3 ori pe zi. Când perioada de macerare expiră, vinul se filtrează fără stoarcerea reziduului, apoi se lasă la decantat 6 zile, separându-se partea limpede de resturile depuse la fundul vasului. Se va completa cu vin până la 1 litru. Se pune la păstrat în flacoane de 200 sau 250 ml. Termenul de valabilitate este de un an de zile, la temperatura camerei, dacă vinul folosit la preparare are concentraţia alcoolică de cel puţin 11 grade. În cazul concentraţiei alcoolice a vinului mai mici de 11 grade, se va păstra la frigider. Datorită conţinutului în alcool a tincturii şi a vinului, nu se recomandă conducătorilor auto sau celor cu intoleranţă la alcool. Tratamente cu teci de fasole * Diabet Ca terapie complementară, folosite alături de medicaţia alopată. Se administrează pulberea, câte un sfert de linguriţă, de 3 ori pe zi, sau decoctul, 2 căni pe zi, după-masă. Un ceai mai bun rezultă când asociem tecile de fasole cu frunze de dud. Tehnica de preparare: Se face o fiertură (ceai) din 2 linguri teci de fasole uscate şi tăiate mărunt, care se lasă la fiert 5 minute, în 200 ml apă. Se adaugă apoi o lingură de frunze uscate de dud mărunţite groscior, care se lasă la infuzat 15 minute. Se filtrează ceaiul
combinat şi se bea neîndulcit sau îndulcit cu edulcoranţi de sinteză, câte 2 căni pe zi. Un edulcorant natural se obţine din rădăcina de lemn-dulce, prin următoarea metodă: 50 g rădăcină de lemn-dulce (se găseşte la magazinele naturiste) se fierbe la foc mic, cu 200 ml apă, timp de 15 minute. Se lasă la infuzat până când ceaiul mai este uşor călduţ, se adaugă o linguriţă de bicarbonat de sodiu (sau de amoniu) alimentar. Rolul bicarbonatului este a dizolva acidul glicirizinic (care este foarte dulce) din rădăcina de lemn-dulce. Se poate păstra la frigider o săptămână. Ca îndulcitor, se folosesc 2 linguriţe de extract la o cană de ceai. * Gută Este o inflamaţie dureroasă, de multe ori anchilozantă, a închieturilor mâinilor şi picioarelor. Consumul exagerat de carne, în special de vânat, poate fi o cauză a apariţiei bolii. Se numea în trecut şi boala omenilor bogaţi sau boala regilor, probabil pentru că aceştia îşi permiteau să consume carne în cantităţi mari. Decoct: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de salcie. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Detoxifiant şi protector hepatic Pulberea: câte un sfert de linguriţă, de 3 ori pe zi. Decoct: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite cu miere. * Infertilitate masculină (oligospermie şi disfuncţii erectile) Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o linguriţă de zahăr tos. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Hipotiroidie Aminoacidul tirozină, care se găseşte şi în tecile de fasole, este precursorul hormonilor tiroidieni. De aceea se recomandă ca, pe lângă terapia cu hormoni tiroidieni, să se folosească drept terapie complementară şi preparatele din teci de fasole. Decoct: se beau câte 2 ceşti pe zi, îndulcite cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o linguriţă de zahăr tos. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Insomnie Este cunoscut faptul că somnul este provocat de hormonul numit melatonină. Melatonina o sintetizează organismul pornind de la un precursor, triptofanul. Aşadar, un preparat din teci de fasole, care conţine acest aminoacid, administrat seara, poate ajuta organismul să sintetizeze melatonina, care va induce somnul atât de dorit de cei care nu dorm. Se recomandă seara o ceaşcă de vin terapeutic din teci de fasole sau o jumătate de linguriţă de tinctură. MĂTASEA PORUMBULUI (Stigmata maydis) Această denumire se referă la florile femeieşti de la ştiuleţii de porumb, care se recoltează în timpul înfloririi sau, cel mai târziu, când porumbul este încă "în lapte", bun de fiert sau de copt. După recoltare, mătasea de porumb se pune la uscat în strat subţire, pe coli de hârtie, tăvi sau rame, în şoproane, poduri, verande, balcoane sau alte locuri bine aerisite. Se prezintă sub formă de filamente subţiri, lungi de până la 25 cm, de culoare galben deschis sau brun deschis, fără gust, şi cu miros slab, caracteristic.
Compoziţie chimică: Mătasea de porumb conţine săruri de potasiu, fitosteroli, saponozide şi alantoină cu proprietăţi preventive şi curative. Preparate din mătase de porumb Pulberea Se obţine uşor, dacă mătasea este bine uscată, prin simpla frecare între palme. Infuzia Mod de preparare: 2 linguri de mătase de porumb uscată şi mărunţită se opăresc cu 250 ml de apă fiartă, se lasă la infuzat 30 de minute, după care se filtrează. Se îndulceşte după gust, cu miere. Tinctura Mod de preparare: 20 g (2 linguri) mătase de porumb uscată şi mărunţită se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat, obţinut în gospodărie, timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider timp de 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtându-se eventualul reziduu depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic, prevăzute cu dop-pipetă. Termenul de valabilitate este de 2 ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Vinul terapeutic Mod de preparare: 50 g (5 linguri) mătase de porumb uscată şi mărunţită se pune la macerat într-un litru de vin alb adus la fierbere. Se lasă timp de 10 zile, agitându-se de 23 ori pe zi. După 10 zile, vinul se filtrează, fără stoarcerea reziduului, şi apoi se lasă la decantat alte 6 zile, pentru a se separa partea limpede de reziduul depus la fundul vasului. Se adaugă vin până la 1 litru. Se pune la păstrat în flacoane de 200 sau 250 ml. Termenul de valabilitate este de un an de zile, la temperatura camerei, dacă vinul folosit la preparare are concentraţia alcoolică de cel puţin 11 grade. În cazul concentraţiei alcoolice a vinului mai mici de 11 grade, vinul medicinal se va păstra la frigider. Datorită conţinutului de alcool al tincturii şi al vinului, nu se recomandă conducătorilor auto sau celor cu intoleranţă la alcool. Tratamente cu mătase de porumb * Afecţiunile pielii - ulcere varicoase, escare de decubit, răni supurate (ca tratament de prevenţie, curativ, sau de întreţinere, prin stimularea creşterii ţesutului sănătos) Se foloseşte intern, sub formă de pulbere, tinctură sau vin. Tratamentul se completează, prin aplicaţii externe, cu diferite creme sau unguente. (Farmacia Faltis are o experienţă îndelungată în prepararea unor asemenea remedii topice.) * Diuretic major - în bolile edematoase provocate în special de afecţiuni renale Preparatele din mătase de porumb, faţă de diureticele de sinteză, prezintă avantajul că nu sărăcesc organismul de potasiu, odată cu eliminarea apei. Infuzia: se administrează câte 2 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de păpădie. Vinul: se administrează câte 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă.
* Depurativ şi detoxifiant pentru ficat Pulberea: se administrează câte un sfert de linguriţă, de 3 ori pe zi, după masă. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust, cu zahăr sau miere, după masă. * Boli cu componenţă alergică, în special alergiile provocate de medicamente Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de trei-fraţipătaţi, după masă. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă.
Tratamente externe * Baia pielii capului şi a părului Prevenirea unor afecţiuni ale pielii capului (mătreaţa, dermatita seboreică, mâncărimea scalpului) se poate realiza dacă, cel puţin o dată la două săptămâni, se limpezesc, după spălat, pielea capului şi părul, cu o fiertură din mătase de porumb. * Băile bebeluşului Pielea sugarului este foarte sensibilă, de aceea este important să fie curăţată, zilnic, prin îmbăiere. O baie confortabilă pentru pielea sugarului se realizează dacă în apă se adaugă o fiertură obţinută din mătase de porumb, care datorită conţinutului în alantoină şi saponine, are efecte spectaculoase pentru pielea celor mici. Nota farmacistului. Aplicate extern, fierturile din mătase de porumb, datorită conţinutului în alantoină, joacă un rol foarte important în protejarea pielii. De altfel, marea majoritate a cremelor cosmetice de foarte bună calitate conţin alantoină. De aceea, recomand curăţarea feţei, seara, pentru doamnele şi domnişoarele care folosesc diferite farduri sau fond de ten, cu un ceai din mătase de porumb. CODIŢELE DE CIREŞE (Stipites cerasorum) În afara cireşelor apreciate la maximum pentru gustul lor, codiţele lor trebuie privite, şi ele, cu stimă, pentru că sunt printre cele mai puternice diuretice vegetale. Pregătirea codiţelor de cireşe presupune separarea lor de cireşele coapte, după ce au fost culese din pom sau cumpărate de la piaţă. De cele mai multe ori, ele sunt aruncate, iar când avem nevoie de un diuretic, apelăm la ceaiul din cozi de cireşe cumpărat de la magazinul cu produse naturiste, nu întotdeauna în stare optimă. Uscarea se face la soare, în strat subţire, în spaţii bine aerisite şi ventilate, întorcându-se în fiecare zi, pentru a evita mucegăirea lor. Se păstrează în pungi de hârtie sau săculeţi din tifon, tăindu-se mărunt doar în momentul prelucrării. În lipsa cireşelor, se pot folosi şi codiţele de vişine, care au o compoziţie asemănătoare. Compoziţie chimică: cozile de cireşe conţin flavonoide, saponine, tanin şi săruri de potasiu. Preparate din codiţe de cireşe
Decoctul Mod de preparare: 4 linguri de cozi de cireşe uscate şi tăiate mărunt se fierb la foc mic, timp de 30 de minute, în 500 ml apă, într-un vas din inox sau emailat. La final se completează apa evaporată. Se filtrează fierbinte, prin tifon sau vată medicinală umectată. Se îndulceşte ca şi infuzia. Tinctura Mod de preparare: 20 g (2 linguri) de codiţe de cireşe tăiate mărunt se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat, obţinut în gospodărie. Se lasă timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider timp de 6 zile pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtându-se eventualul reziduu care s-a depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic, prevăzute cu dop-pipetă. Termenul de valabilitate este de 2 ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Vinul terapeutic Mod de preparare: 50 g (5 linguri) codiţe de cireşe tăiate mărunt se pun într-un litru de vin alb fierbinte. Se lasă timp de 10 zile, agitându-se de 2-3 ori pe zi. După 10 zile, vinul se filtrează, fără stoarcerea reziduului, şi apoi se lasă la decantat alte 6 zile, separânduse partea limpede de reziduul depus la fundul vasului. Se va completa cu vin, până la 1 litru. Se pune la păstrat în flacoane de 200 sau 250 ml. Termenul de valabilitate este de un an de zile, la temperatura camerei, dacă vinul folosit la preparare are concentraţia alcoolică de cel puţin 11 grade. În cazul concentraţiei alcoolice a vinului mai mici de 11 grade, vinul medicinal se va păstra la frigider. Datorită conţinutului în alcool al tincturii şi al vinului, nu se recomandă conducătorilor auto sau celor cu intoleranţă la alcool. Tratamente cu codiţe de cireşe * Hipertensiune arterială Datorită efectului diuretic, se elimină o parte din apa din corp şi, în mod implicit, se micşorează tensiunea arterială. Se foloseşte ca terapie complementară, alături de medicaţia alopată recomandată de medicii curanţi. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de saschiu sau ginkgo biloba. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli renale - apărute din cauza insuficienţei renale În acest caz, se recomandă folosirea unui ceai din cozi de cireşe, împreună cu mătase de porumb. Acest ceai se obţine astfel: 2 linguri de cozi de cireşe se fierb timp de 10 minute, în 200 ml apă. Apoi se adaugă o lingură de mătase de porumb şi se lasă la infuzat 15 minute. Se bea uşor călduţ, câte 2 căni pe zi, îndulcit după gust. COJI ŞI SEMINŢE DE STRUGURI (Cortex et semen vitis vinifera) De departe, cojile sunt, sub raportul sănătăţii, cea mai importantă parte a strugurelui. Mai precis, e vorba de tescovină, un amestec de coji şi seminţe rezultat prin procesarea strugurilor roşii sau negri pentru obţinerea vinului. (Articolul dedicat tescovinei a stârnit
un interes uriaş în rândul cititorilor "Formulei AS".) Azi, vă prezentăm, în sinteză, virtuţile terapeutice ale acestui "medicament miraculos", tescovina, precum şi modul ei de folosire. Tescovina Transformată în ţuică sau dată la gâşte, tescovina este o bombă de sănătate. Mult mai bogată în resveratrol decât vinul roşu, se poate procesa la domiciliu şi vindecă o mulţime de boli. Apără vederea, îmbunătăţeşte circulaţia sângelui, reduce colesterolul, protejează inima, luptă împotriva radicalilor liberi, răspunzători în mare parte de îmbătrânirea omului. Amestecul rămas în urma extragerii mustului din struguri nu se bucură, încă, de atenţia cuvenită, deşi este un concentrat exploziv de substanţe vindecătoare. Dintre acestea, pe primul loc se află resveratrolul, cel mai puternic antioxidant din farmacia naturii, prezent într-o cantitate mai mare în tescovină decât în vinul roşu. Tescovina este o adevărată "mină" de resveratrol şi preia o mare parte din calităţile terapeutice ale acestuia. Antioxidanţii sunt substanţe care împiedică atacul moleculelor numite "radicali liberi" asupra celulelor şi ADN-ului din organismul uman, ceea ce duce la îmbătrânirea prematură a celulelor umane. Din acest motiv, preparatele pe bază de tescovină au capacitatea de a preveni degradarea tuturor tipurilor de celule existente în corp, grăbind totodată regenerarea ţesuturilor. Astfel, deghizată într-o apariţie modestă, tescovina ne apără de boli şi echilibrează funcţiile vitale, încetinind îmbătrânirea. Remediile pe bază de tescovină au efecte benefice atât asupra inimii, cât şi a vaselor de sânge. Cu puternice proprietăţi vasodilatatoare, reglează nivelul colesterolului şi previne accidentele vasculare. Oamenii de ştiinţă declară resveratrolul drept cel mai eficient protector cardiovascular care poate fi găsit în natură, fiind de 50 de ori mai puternic decât vitamina E. Mai mult, substanţele din tescovină întăresc celulele sistemului osos, alungă durerile reumatice şi luptă cu osteoporoza. "Tescovina, considerată o rămăşiţă a strugurilor din care a fost extras mustul, este, de fapt, un medicament de calibru greu". (Comentariu preluat din "Formula AS") Preparate din tescovină Pulberea Se obţine simplu, prin măcinarea cât mai fină a tescovinei uscate şi cernute. Se consumă câte o linguriţă, de trei ori pe zi, cu jumătate de oră înainte de masă, prin simpla înghiţire, pulberea nefiind rea la gust. Pentru cei mai mofturoşi, se poate amesteca cu un suc natural sau miere. Nota farmacistului: pulberea este cea mai recomandată a se folosi ca remediu, fiind modul cel mai natural de administrare. Tinctura Conţine de 8 ori mai mult resveratrol decât vinul. Tinctura reprezintă un adevărat elixir care încetineşte îmbătrânirea şi ţine la distanţă bolile ce apar odată cu înaintarea în vârstă. Pentru obţinerea ei, se foloseşte procedeul clasic, adică: 20 g tescovină uscată şi măcinată mărunt în râşniţa de cafea se ţine la macerat în 100 ml alcool de minimum 70 grade, timp de 10 zile, agitându-se de câteva ori pe zi. Apoi se filtrează prin tifon şi se lasă la decantat 6 zile, în frigider, după care se separă partea limpede de reziduu şi se divizează în sticluţe de 20 sau 30 ml, cu dop-pipetă. Siropul de tescovină
Se prepară simplu, amestecând 100 g tescovină uscată şi mărunţită foarte fin cu 100 g miere de albine şi 200 ml suc natural de portocale. După omogenizare, siropul se păstrează în frigider. Tratamente cu tescovină * Boli de inimă, gută, artrită Pulberea din coji şi pulpă de strugure menţine tinereţea inimii şi a vaselor de sânge, previne hipertensiunea şi tensiunea arterială oscilantă, preîntâmpină apariţia osteoporozei, ameliorează semnificativ simptomele gutei şi artritei. În plus, reglează tranzitul intestinal, fiind utilă în constipaţii cronice, dacă este consumată cu regularitate. Doza zilnică recomandată este de 2 linguriţe pe zi, după masă, ca atare sau luată cu puţină miere, pentru cei care nu sunt diabetici. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 2 ori pe zi. * Diabet Pulberea: se ia câte o linguriţă, de trei ori pe zi, cu jumătate de oră înainte de masă. Tescovina uscată şi măcinată este recomandată bolnavilor de diabet, deoarece zahărul conţinut de struguri a trecut în must. Resveratrolul şi celelalte principii active îmbunătăţesc considerabil asimilarea insulinei şi reprezintă un bun adjuvant în tratament. Acesta este de fapt marele avantaj al tescovinei: te poţi bucura de calităţile vindecătoare ale strugurilor roşii fără să consumi zahăr sau vin! Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 2 ori pe zi. * Avitaminoză Siropul de tescovină: se ia câte o linguriţă pe zi, cel puţin 20 de zile pe lună. Lipsa vitaminelor şi incapacitatea organismului de a le asimila pot fi astfel combătute. Tratamente externe cu tescovină * Calmarea durerilor provocate de artrită, varice, contuzii sau alte boli inflamatorii Cataplasme cu tescovină şi argilă. Tescovina uscată, mărunţită foarte fin, se amestecă cu argilă şi ceai de troscot, până la obţinerea unei paste care se întinde pe o fâşie de tifon şi se aplică pe zona afectată, fără a bandaja strâns. Pentru un efect maxim, cataplasma se ţine cel puţin 30 de minute, timp în care este strict interzis efortul fizic. * Afecţiuni dermatologice Unguent. Se poate prepara fără mult efort în casă, dacă respectăm întocmai următoarea reţetă. Se prepară întâi extractul moale de tescovină, care rezultă în urma fierberii tincturii de tescovină (100 ml) .Tinctura se ţine pe baie de aburi, până când lichidul se reduce la o cincime din cantitatea iniţială, când devine siropos. Se încorporează acest extract moale de tescovină într-o bază grasă formată din următoarele ingrediente topite: unt (sau margarină), ulei de floarea-soarelui (câte 50 ml) şi lanolină (10 ml), care se găseşte în farmacii (farmacia Faltis are lanolină). Ingredientele se amestecă pe foc mic, până când preparatul se omogenizează. Se îndepărtează de pe foc şi se continuă amestecarea, iar înainte de solidificare, unguentul se toarnă în recipiente (cutii) mici, care se păstrează apoi în frigider. Nota farmacistului: "Dacă nu respectăm această tehnică, tinctura nu se mai încorporează în baza grasă, iar unguentul se «brânzeşte»". Acest unguent este un ajutor de nepreţuit pentru vindecarea rănilor şi arsurilor care s-au cronicizat. Este, de asemenea, bună pentru întreţinerea pielii îmbătrânite şi ridate.
Cei care doresc să folosească tescovina ca atare sau sub alte forme farmaceutice, dar care nu au reuşit să-şi facă provizii proprii, o pot procura de la Farmacia Faltis. Leacuri de la cititori - De la lume adunate şi-napoi la lume date Vindecarea pecinginei - un leac de la bunicul meu Se pun la încolţit 200 g usturoi. Se umectează de două ori pe zi, până creşte colţul la 1 cm. Se curăţă fără a se tăia mustăţile, se spală şi apoi se zdrobeşte pâ nă devine o pastă. Se introduce într-un borcan de 600 g, cu capac înşurubat. Peste usturoi se toarnă miere de albine. Se lasă la macerat 15-18 zile, scuturând vasul o dată pe zi. Apoi se strecoară şi se poate întrebuinţa. Resturile de usturoi rămase prin strecurare se amestecă din nou cu 300 g miere de albine şi se lasă la macerat 20 de zile, după care se poate întrebuinţa ca remediu pentru viermi intestinali la copii. Se pune o linguriţă de preparat într-o cană de lapte cald.
Tratamentul pentru pecingine se aplică în felul următor: * Se curăţă rana cu apă şi săpun pentru copii. Se clăteşte bine, apoi se lasă să se usuce fără a o şterge. După ce s-a uscat bine locul bolnav, se ia o bucată de tifon sterilizat, se toarnă mierea cu usturoi pe el şi se unge porţiunea infectată de la margine spre interior. Se stă culcat 10-15 minute, până este absorbit tot maceratul. Apoi se aplică a doua oară, şi pentru că maceratul este absorbit mai lent, se poate pleca la treabă, cu atenţie ca locul bolnav să se ferească de praf. Seara, se spală din nou cu apă cu săpun, apoi se şterge cu un şervet, după care se unge cu o cremă hidratantă. După 10 minute se spală din nou şi se lasă să se aerisească până dimineaţă, când se repetă tratamentul. În 5-7 zile, boala se vindecă definitiv. Acest remediu îl ştiu de la bunicul meu, care era arhidiacon la mitropolia Moldovei. Odihnească-l Dumnezeu în pace! IOSIF LAZĂR - jud. Gorj Trei reţete "de familie" Vindecarea fracturilor În 1982, dintr-o căzătură, mi-am fracturat vertebra 2 lombară, făcută zob. Am fost internată în spital, cu dureri groaznice, încât deranjam tot salonul. O bătrânică, vecină de pat cu mine, mi-a sugerat să iau lăptişor de matcă. Am cerut să mi se aducă de acasă şi am început tratamentul. După luarea, în prima zi, a 4 fiole de lăptişor de matcă, durerile au început să cedeze. Am prins curaj şi în următoarele zile am epuizat 20 de fiole. Mă duceau la radiografie, în acest timp, în vederea operaţiei, dar după o săptămână mi s-a spus că situaţia s-a îndreptat şi sunt salvată de la operaţie. Dumnezeu m-a ajutat să iau acel lăptişor de matcă, pentru ca astăzi să merg pe picioarele mele. Nu ştiu ce explicaţie există, dar vertebra s-a reparat. Răni care nu se închid Fratelui meu i-a căzut o creangă pe nas, făcându-i o rană care timp de doi ani nu s-a vindecat cu niciun unguent, fiind propus pentru cauterizare. De frică, a trecut imediat la
o cură de ceai din coada-calului, şi minunea s-a întâmplat, în decurs de 3 săptămâni a dispărut rana, fără a lăsa urme. Psoriazis În primăvară, vecinul de la ţară era plin de răni pe cap, urechi, mâini şi pe restul corpului. Se îmbolnăvise de psoriazis şi era disperat că nu avea cum să meargă la un medic specialist. I-am propus să încerce şi el cu pelin şi coada-calului, la fel ca fratele meu, cu ceaiuri, băi, regim de crudităţi. În decurs de 3 săptămâni, toate plăgile i-au dispărut. Din păcate, nu s-a ţinut de cura de ceaiuri şi regim alimentar, întrucât lucrează la pădure şi nu are condiţii, aşa că psoriazisul i-a reapărut. Plantele fac minuni, nu ştim să le întrebuinţăm cât ar trebui. Majoritatea bolilor se pot vindeca cu plante, să ne străduim a le cunoaşte, şi nu vom mai da sute de mii şi milioane de lei pe medicamente străine. ANA ZBARCEA - Braşov Făină de castane contra varicelor Un preparat excepţional pentru vindecarea varicelor este făina de castane amestecată cu iaurt. Se obţine o pastă care se pune pe o bucată de pânză şi se aplică pe varice. Deasupra se pune o bucată de nailon şi se poate pansa cu faşă elastică, pentru două ore. Se spală apoi cu apă călduţă. Procedeul se repetă zilnic, până la trecerea afecţiunii, preferabil seara. Făina de castane sălbatice se obţine din fructele cojite şi apoi date pe răzătoarea mare. Negi, bronşită, cistită Dragă "Formula AS", Sunt pensionară şi o cititoare fidelă a "Formulei AS". Aş dori ca prin intermediul revistei să ajut şi eu pe cei aflaţi în suferinţă, cu câteva leacuri naturiste pe care le-am folosit în decursul anilor şi care au dat rezultate bune. Leac pentru tratarea negilor Se rupe o frunză de aloe, se despică şi se freacă bine negii de cel puţin două ori pe zi, timp de o săptămână, sau se poate bandaja frunza despicată pe neg, până a doua zi, când e aproape uscată. Negii vor dispărea fără să-ţi dai seama când. Împotriva cistitei Se ia din plantele următoare cât cuprinzi cu trei degete: muşeţel, coada-calului, cimbru, coada-şoricelului. Se pun la fiert 10 minute, apoi se acoperă 10 minute. Aşa, fierbinte, se toarnă într-un lighean sau oliţă emailată şi se stă cu şezutul deasupra, pentru a pătrunde numai vaporii calzi. Se acoperă cu un prosop flauşat, se stă 10-15 minute, cât poţi suporta, După prima şedinţă, vei vedea rezultatul binefăcător. Contra febrei, în caz de bronşită Se pune pe piept o bucată de tifon împăturită, înmuiată în o parte apă şi una oţet fierbinte. Când se răceşte, se înmoaie din nou şi se pune iarăşi, până când febra cedează. Totul trebuie să fie acoperit cu o pânză impermeabilă, pentru a nu se uda lenjeria. Uleiul de ricin în stimularea sistemului digestiv De la regretata mea bunică am aflat că sistemul digestiv este puternic stimulat dacă înfierbântăm ulei de ricin, apoi îmbibăm o compresă cu acest ulei, pe care o aplicăm pe abdomen şi peste ea aşezăm o sticlă cu apă caldă. Este o metodă excelentă şi pentru
dezintoxicarea organelor interne. Compresele se pun de 2-3 ori pe zi, timp de 20-30 de minute (apa din sticlă trebuie să fie caldă tot timpul). Suc energizant 6 gălbenuşuri de ouă de găină foarte proaspete (sau 30 de gălbenuşuri de ouă de prepeliţă), 6 linguri de miere, 6 linguri de suc de sfeclă roşie, 6 linguri de ulei de măsline şi 2 linguri de hrean dat pe răzătoarea mică. Se amestecă aceste produse până se obţine o pastă fină, la care se adaugă un macerat de busuioc. Acesta se obţine în felul următor: la un litru de apă rece se pun 5 linguriţe de busuioc bine mărunţit, se amestecă şi se pun la macerat timp de 8 ore în vas acoperit, după care se strecoară. Acest suc energizant se ia de 3 ori pe zi, cu 30 de minute înainte de mesele principale. Toată cantitatea astfel preparată se bea în decurs de 2 zile. Supa lui Hipocrate Se prepară în felul următor: într-un vas smălţuit de 3 litri se pun: o ţelină de mărime mijlocie, o gulie, o rădăcină de pătrunjel (tăiate felii, nu rase), o jumătate kilogram tomate, o jumătate kg de cartofi întregi. Toate zarzavaturile se lasă cu coaja pe ele, bine spălate cu peria. Se acoperă cu apă, se pun la fiert la foc mic, timp de 2 ore, completându-se mereu apa care se evaporă. La final, se pasează bine şi, după gust, se pot adăuga 3 căţei de usturoi, legume sau plante aromate, dar nu puternic picante. Cantitatea consumată zilnic este de până la jumătate de litru. Se poate păstra de pe o zi pe alta, la frigider. Este o supă ideală pentru dezintoxicarea organismului şi pentru slăbit. Herpes şi hemoroizi Dragă redacţie, Ca un fidel cititor al "Formulei AS", la început de an, o dată cu trans miterea urărilor de bine, vă ofer pentru rubrica de sănătate câteva metode naturiste pentru vindecarea unor afecţiuni, experimentate pe propria-mi persoană şi pe membrii familiei mele. Hemoroizii în stare incipientă se vindecă cu ajutorul bitterului suedez, prin badijonare de 3 ori pe zi. În două săptămâni, eu am reuşit să scap pentru totdeauna de această afecţiune. Au trecut mai bine de 8 ani de la tratament, fără recidiva bolii. Herpesul în stare de erupţie se vindecă cu ajutorul foehnului de uscat părul, prin focalizarea acestuia, de 3 ori pe zi, pe herpes. Tratamentul durează până la dispariţia lui, aproximativ 3 zile. Am extins cercetarea şi asupra furunculelor care apar pe corp în anumite cazuri, în zilele călduroase ale verii. Căldura emanată de foehn a dat, şi în acest caz, rezultate bune, în timp relativ scurt. GRIGORAŞ DIMITRIE - Bucureşti. Tratament pentru cistită colibacilară * Tinctură de ienupăr, de 4 ori pe zi, câte 3 picături, într-o lingură de apă - pe stomacul gol, cu jumătate de oră înainte de masă. * Apă de izvor - 1 1/2 -2 l pe zi sau apă plată. * Sticlă cu apă fierbinte pusă la meatul urinar, ţinută ore întregi, relaxează sfincterul urinar. Dispar durerea şi micţiunile frecvente. * Dietă vegetariană, evitând laptele şi produsele lactate, pe perioada tratamentului.
* Cistita produce hipotermie, frisoane, aşa că trebuie îmbrăcăminte şi încălţăminte călduroase şi comode. * Ulei de cătină - se unge vaginal, seara, înainte de culcare. * Se face o cură de 10 grapefruituri cu miere, câte 1 pe zi, după masă. Măreşte rezistenţa organismului şi ajută la producerea anticorpilor. * În 24-48 de ore, simptomele cedează total. Se poate controla urina într-un borcan, ca să se constate aspectul, ce trebuie să fie clar. * După vindecare, se ia o săptămână Uricol, câte 1 plic pe zi, este efervescent, şi are mare putere dezinfectantă. * Biseptol - luat după prospect. VALERIA PETRIU - Braşov GUTUILE (Cydonia oblonga) Nelipsite din odaia bunicilor noastre, unde tronau pe dulapuri şi în fereastră, asemenea unor lampioane aurii, gutuile sunt nelipsite şi din amintirile copilăriei, parfumate încă de mireasma lor dulceagă-amăruie. Cât despre deliciile preparate din ele - dulceţuri, peltele şi prăjituri - ele sunt atât de prezente pe lista de bucate a iernii, încât e greu să te mai gândeşti că gutuile pot fi folosite şi ca leacuri de sănătate, într-o mulţime de boli.
Descrierea plantei Rudă bună cu mărul şi părul, gutuiul este uşor de identificat, fiind nelipsit din livada cu pomi fructiferi a gospodarului de la ţară. Fructul lui, gutuia, are culoarea galbenă, este acoperită până la coacere cu un puf cafeniu, are miezul tare, aromat şi astringent. Recoltare şi uscare În scopuri terapeutice, de la gutui se folosesc fructul (Fructus cydoniae), frunzele (Folium cydoniae) şi seminţele (Semen cydoniae). Recoltarea fructelor se face toamna târziu, dar înaintea îngheţurilor, fiind printre ultimele fructe adunate din grădinile cu pomi fructiferi. Odată ajunse la maturitate, puful ce le acoperă se desprinde foarte uşor. Fructele se păstrează bine până în primăvară. Există un obicei, în gospodăriile de la ţară, să fie puse câteva gutui în ferestre ca ornament, iar prin mirosul plăcut, datorat unor uleiuri volatile, se asigură dezinfecţia şi odorizarea încăperii în care au fost aşezate. Frunzele de gutui se recoltează când au ajuns aproape de sfârşitul ciclului vegetativ, cu câteva zile înainte de căderea lor din pom, când culoarea le devine arămie (galben-ruginie). Se lasă la uscat în spaţii bine aerate, în strat subţire, răscolindu-se zilnic, pentru a se evita mucegăirea lor. Au conţinut mic în apă, deci randamentul la uscare este destul de bun 2:1 (din 200 g proaspete rezultă 100 g frunze uscate). Seminţele de gutui se scot din fructe când se fac compoturi, dulceţuri, peltele şi marmelade. Din păcate, acest lucru se face destul de rar, cu toate că aceste seminţe sunt foarte indicate în tratarea diferitelor afecţiuni, aşa după cum se va arăta în continuare. Se usucă pe cale naturală, în tăvi, sau pe coli de hârtie, în strat subţire. Se poate grăbi uscarea, prin introducerea tăvilor în cuptorul aragazului, la foc mic, cu uşa întredeschisă. În cazul cuptoarelor electrice, temperatura se setează la 80 de grade, timp de 30 minute. Compoziţia chimică Miezul de gutuie conţine zaharuri simple (fructoză şi glucoză), uşor asimilabile în organism. Reamintesc faptul că zaharurile sunt absolut necesare pentru organism, ca
surse de energie, dar ele trebuie luate din fructe, şi nu din cartofi sau grâu, bogate în amidon, o substanţă greu de asimilat şi interzisă în diabet. Gutuile mai conţin vitamine hidrosolubile (B, C, PP), acizi organici, minerale (în principal potasiu), celuloză şi pectine. (Pectinele, alături de celuloză, sunt principalii constituenţi ai fibrelor alimentare, foarte apreciate azi în tratamentul bolilor aparatului digestiv.) Frunzele conţin în plus tanin, iar seminţele, mucilagii. Preparate farmaceutice din gutui Gutuia se consumă ca atare, crudă, coaptă, fiartă sau conservată sub formă de compoturi, dulceţuri, marmelade. Aduce organismului o serie de nutrienţi necesari atât pentru menţinerea activităţii vitale, cât şi pentru ameliorarea unor afecţiuni. Dacă avem în gospodărie o centrifugă electrică pentru obţinerea de sucuri din fructe, putem să preparăm un suc natural din gutui, de foarte bună calitate, mai uşor acceptat la consum decât gutuia crudă, ea fiind destul de tare şi puternic astrigentă, făcând "gura pungă". Infuzia Mod de preparare: 2 linguri de frunze uscate şi mărunţite groscior se opăresc şi se lasă la infuzat timp de 30 minute, cu 250 ml de apă, după care se filtrează. Se îndulceşte după gust, cu miere. Decoctul Dacă dorim să obţinem un ceai mai concentrat, folosim decoctul, după urmatoarea tehnică: Mod de preparare: 4 linguri frunze uscate şi mărunţite groscior se fierb la foc mic, timp de 30 de minute, în 500 ml apă, într-un vas, de preferinţă din inox sau emailat. La final se completează apa evaporată. Se filtrează fierbinte, prin tifon sau vată medicinală, umectată cu puţină apă înaintea filtrării. Se îndulceşte cu miere, ca şi infuzia. Maceratul Această tehnică este indicată în cazul seminţelor de gutui, care conţin mucilagii solubile în apă rece. Mod de preparare: 2 linguri de seminţe de gutui uscate şi zdrobite se lasă cel puţin 30 minute, în 200 ml de apă, la temperatura camerei, după care se filtrează. Se îndulceşte după gust, cu miere. Tinctura Mod de preparare: 20 g de frunze uscate şi mărunţite groscior se pun în 100 ml alcool alimentar, sau alt produs distilat, obţinut în gospodărie, timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider, timp de 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtându-se eventualul reziduu care s-a depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic, prevăzute cu dop picurător. Termenul de valabilitate este de 2 ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Vinul terapeutic Mod de preparare: Peste 4 linguri de frunze uscate şi mărunţite groscior se toarnă 1 litru de vin alb fierbinte. Se lasă la macerat 10 zile, agitându-se de 2-3 ori pe zi. Când perioada expiră, vinul se filtrează fără stoarcerea reziduului, apoi se lasă alte câteva zile, când vinul limpede se va separa de reziduul depus la fundul vasului. Se completează cu
vin, până la 1 litru. Se pune la păstrat în flacoane de 200 sau 250 ml. Termenul de valabilitate este de 1 an de zile, la temperatura camerei, dacă vinul folosit la preparare are concentraţia alcoolică de cel puţin 11 grade. În cazul concentraţiei alcoolice mai mici de 11 grade, vinul medicinal se va păstra la frigider. Datorită conţinutului în alcool al tincturii şi vinului, nu li se recomandă spre folosire conducătorilor auto sau persoanelor cu intoleranţă la alcool. Oţetul medicinal Mod de preparare: 2 linguri de frunze uscate de gutui, mărunţite groscior, se ţin la macerat timp de 10 zile, în 500 ml oţet, de preferat obţinut din vin. Urmează apoi filtrarea şi condiţionarea în flacoane brune. Se utilizează extern, în diferite boli. Tratamente interne * Diaree neinfecţioasă Se foloseşte miezul de gutuie fiert sau copt, transformat în piure. Datorită conţinutului în pectine, gelifică bolul fecal. Dacă diareea este pronunţată şi cronică, poate duce la deshidratare, în acest caz se recomandă în plus administrarea decoctului, câte 2 căni pe zi, îndulcite după gust. O altă variantă ar fi folosirea sucului obţinut din miezul de gutuie. * Constipaţie Se tratează cu macerat din seminţe de gutui, 2 căni pe zi, seara şi dimineaţa. Mucilagiile din seminţele de gutui înmoaie materiile fecale, uşurând astfel defecaţia. Un macerat complex pentru combaterea constipaţiei se poate obţine din 2 linguri seminţe de in şi o lingură seminţe de gutui, după tehnica prezentată mai sus. Se bea o cană, seara, la culcare. * Reglarea motilităţii intestinale Un rol important în reglarea motilităţii intestinale îl joacă consumul de fibre alimentare în dieta zilnică, componentele cele mai importante ale acestor fibre fiind pectina şi celuloza, care se găsesc în cantităţi apreciabile în gutuie. Este foarte indicat, în acest sens, consumul regulat de marmeladă obţinută din gutuie. Cuvântul marmeladă provine din limba portugheză: marmelo, care însemnă gutuie. Marmelada a fost foarte apreciată şi folosită în trecut, în alimentaţie. Astăzi este pe cale de dispariţie, iar cea existentă pe piaţă nu are calitatea celei din trecut. (Mâncarea de gutui, uşor de pregătit în casă, poate înlocui marmelada.) * Hipertensiune arterială Marea majoritate a schemelor de tratament pentru hipertensiunea arterială conţin un diuretic (nefrix, furosemid, indapamid) pentru eliminarea apei din organism. Prin diureză, se reduce tensiunea arterială, în schimb, este antrenat şi eliminat potasiul, a cărui lipsă produce slăbiciune musculară, paralizie, insuficienţă respiratorie şi tulburări cardiace. De aceea, se recomandă ca terapie complementară consumul regulat de preparate din gutui, care sunt bogate în potasiu. Maceratul: se administrează câte 2 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai din frunze de ginkgo biloba sau saschiu. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă.
* Expectorant şi emolient în afecţiunile pulmonare - hemoptizie (expectoraţie cu sânge), bronşite însoţite de tuse neproductivă Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Maceratul: se administrează câte 2 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Răceală şi gripă Sunt două boli de natură virotică, pe care le contactăm foarte des în sezonul rece. Ceaiurile călduţe sunt nelipsite din schema de tratament a acestor afecţiuni. Un ceai obţinut din frunze de gutui şi flori de tei are efecte benefice. Se prepară astfel: 2 linguri frunze uscate de gutui se fierb câteva minute în 200 ml apă. Se adaugă apoi 2 linguri flori de tei şi se lasă la infuzat aproximativ 15 minute. Se îndulceşte cu miere. Se bea călduţ, câte 2 căni pe zi. * Detoxifiant general Taninul prezent în gutuie are o foarte mare importanţă în detoxifirea organismului, pentru că absoarbe toxinele de la nivelul tubului digestiv (toxinele provenite din alimente sau produşilor de degradare ai alimentelor). Se recomandă cure periodice cu: Decoct: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Infuzie: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de păpădie. Vin: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Retenţie de apă în organism - ascită Ascita reprezintă o acumulare de lichide în abdomen. Cele mai frecvente boli care provoacă ascită sunt ciroza, cancerul hepatic şi insuficienţa cardiacă congestivă. Decoct: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. * Hemoroizi sângerânzi (sunt întreţinuţi de constipaţie) Se recomandă să se combată constipaţia, folosind maceratul de seminţe de gutui. Se administrează câte o cană, seara. * Revigorant şi trofic Ceaiul din frunze de gutui poate înlocui tradiţionala ceaşcă de cafea servită dimineaţa sau cu diferite ocazii. Nota farmacistului: Binecunoscutul ritual britanic al Ceaiului de la ora 5 (Five o'clock tea) se pare că a prins şi în România, când, de cele mai multe ori, se bea ceai chinezesc. Vă propun ca în locul lui să folosiţi ceaiul din frunze de gutui, care are o aromă şi o savoare deosebite. * Medicină pediatrică - boala diareică la copii, destul de frecventă, se poate trata folosind o ceaşcă de suc de gutuie, de 2 ori pe zi. Tratamente externe * Gargarisme pentru boli ale cavităţii bucale - afte, gingivite, stomatite, abcese dentare
Se face gargară după fiecare masă, folosind infuzie, sau decoct din frunze de gutui, sau macerat din seminţe de gutui. * Băi de şezut în boala hemoroidală Se foloseşte decoctul din frunze de gutui. Toaletarea zilnică a anusului după fiecare defecaţie este o cerinţă esenţială pentru cei ce suferă de hemoroizi sau fisuri anale. Se pot aplica apoi tratamente topice, unguente şi supozitoare specifice bolii hemoroidale. Farmacia Faltis prepară o multitudine de asemenea remedii. * Tamponări locale - în alergii cutanate de natură alimentară sau medicamentoasă, însoţite de prurit Se foloseşte oţetul medicinal obţinut din frunze de gutui. UTILIZĂRI COSMETICE Sucul de gutuie este mult mai performant în curăţarea feţei decât sucul de lămâie, folosit de femei în mod curent. E bine, cel puţin pentru alternanţă, să fie folosit şi acest suc, înainte de aplicarea unor creme cosmetice. (Farmacia Faltis prepară numeroase creme cosmetice şi dermatocosmetice pentru toate tipurile de ten.) Leacuri de iarnă din toată lumea Dureri de gât, nas înfundat, tuse sufocantă... Iarna a venit cu adevărat, dar până să ne bucurăm de farmecul ei, bolile frigului ne-au şi înhăţat. Iar anul ăsta, par mai necruţătoare ca niciodată. Noroc că tradiţia populară ştie să le oprească la timp, folosind leacuri sigure. Simple, la îndemâna oricui, adunate de prin toate colţurile lumii, remediile pentru răceală şi gripă sunt o comoară cu eficienţă testată de generaţii, de-a lungul a sute şi chiar mii de ani. De aceea, chiar de la primele semne, apelaţi cu încredere la ele. Rusia Lapte fierbinte cu unt Ţăranii ruşi tratau răceala cu o licoare obţinută astfel: într-o cană de lapte cald adăugau o lingură de unt proaspăt, apoi băteau bine un gălbenuş cu o lingură de miere şi le turnau în lapte. Băutura era luată de bolnav înainte de culcare. Muştarul "scoate repede răceala din om" spune tradiţia rusească: amestecaţi o lingură de pudră de muştar, 3 linguri de făină de grâu şi o jumătate de lingură de apă călduţă, până se formează o pastă. Ungeţi călcâiele cu ea, apoi înfăşuraţi-le cu o cârpă. Încălţaţivă cu şosete de lână. Picioarele vor începe să se încălzească puternic. Lăsaţi muştarul de la una până la 2 ore. Dacă senzaţia de căldură e greu de suportat, spălaţi-vă. Egipt Miere şi condimente Egiptenii utilizau condimentele pentru a trata o mulţime de boli, printre care şi răceala. De pildă, ei consumau seminţe de fenicul zdrobite şi amestecate cu miere. La fel de eficient este amestecul de miere şi cuişoare, chimen, anason şi scorţişoară, măcinate şi cernute.
America Seminţe de dovleac Nord-americanii utilizau ceaiul de seminţe de dovleac pentru a lecui răcelile. Iată cum: tăiaţi un dovleac în două, scoateţi seminţele şi spălaţi-le. Luaţi 20 de seminţe şi fierbeţile în 2 căni de apă, timp de câteva minute. Lăsaţi să se răcească şi, când decoctul este călduţ, strecuraţi şi beţi. Japonia, China, Coreea Ghimbir şi ceapă verde Ceai de ceapă verde - puneţi 2 linguri de ceapă verde tocată într-o cană şi turnaţi peste ele apă clocotită. Lăsaţi să stea până se răceşte, apoi strecuraţi. Se beau 2-3 căni pe zi. Ceai de ghimbir şi portocală - tăiaţi o bucată de ghimbir proaspăt, de aproximativ 2 cm, şi daţi-o pe răzătoare. Puneţi la fiert o cană de apă şi, când clocoteşte, adăugaţi ghimbirul. Lăsaţi să fiarbă timp de 20 de minute, completând apa evaporată. Apoi adăugaţi coaja unei portocale (bine spălată), tăiată în bucăţi mici, şi mai lăsaţi să fiarbă încă 10 minute. Strecuraţi lichidul. Dacă gustul este prea puternic, puteţi adăuga puţină miere. Vinul de ghimbir are efecte deosebite pentru a preveni, dar şi pentru a trata răcelile. Pentru a-l prepara, aveţi nevoie de jumătate de litru de vin alb sau roşu (na tural) la care adăugaţi o bucată (de 5-6 cm) de ghimbir dat pe răzătoare. Închideţi ermetic sticla şi lăsaţi-o să stea 10 zile la loc întunecos, după care strecuraţi. Licoarea rezultată este "vin tonic de ghimbir", din care se iau la primele semne de răceală câte 2 linguriţe, amestecate în puţin ceai cald, seara, înainte de culcare. Rădăcină de Astragalus - pentru întărirea imunităţii şi tratarea răcelilor "încăpăţânate", medicina tradiţională chineză recomandă, de mii de ani, Astragalusul. Puneţi la fiert o linguriţă de rădăcină de Astragalus într-o cană cu apă, timp de 10 minute. Lăsaţi să se răcească şi strecuraţi. Se beau trei căni de ceai pe zi. Anglia Ceai de mentă Farmaciştii englezi de pe vremuri credeau că menta e cel mai bun remediu pentru primele semne de răceală. Se toarnă 2 căni de apă fierbinte peste 2 linguri de frunze de mentă uscate. Se lasă la infuzat 10-15 minute, se strecoară, apoi se beau cantităţi mici, de-a lungul zilei. Norvegia, Coniac
de
Finlanda angelică
Locuitorii zonelor scandinave foloseau, pentru a preveni răceala, Angelica şi Mesteacănul. Rădăcinile de angelică erau dezgropate la începutul verii şi puse la uscat. În timpul peregrinărilor prin natură, mai ales dacă vremea era rece, ţăranii mestecau o bucăţică de rădăcină uscată de angelică, sau adăugau la cafea sau la ceai rădăcină transformată în pulbere. Foarte popular era şi coniacul de angelică - obţinut prin macerarea, în coniac, de tulpini şi seminţe zdrobite de angelică, timp de 2-3 săptămâni. Strecurat şi amestecat cu puţin zahăr, era vindecător de tuse, dureri de gât, şi fortifiant pentru corpul slăbit. De asemenea, seva de mesteacăn, colectată primăvara, era folosită preventiv, pentru răceală şi alte boli, pe tot parcursul anului. Franţa Rom cu scorţişoară
Vă puteţi lecui rapid de nesuferitele dureri de gât, tuse, nas înfundat, dacă luaţi o porţie mică din "medicamentul" tradiţional francez: o jumătate de pahar de rom (de bună calitate), la care adăugaţi o linguriţă de zahăr, scorţişoară (un beţişor), 2 linguriţe de suc de lămâie. Amestecaţi bine ingredientele până se topeşte zahărul, apoi adăugaţi o jumătate de pahar de apă fierbinte şi o felie de lămâie. Vietnam Supă
de
pui
Pentru a scăpa repede de dureri de gât, nas înfundat şi tuse, mâncaţi supă tradiţională vietnameză de pui cu tăieţei şi ou (se găseşte şi în supermarketuri), la care adăugaţi ardei iute, piper, coriandru, busuioc. India Ceai de turmeric Combinaţi următoarele condimente fin măcinate: câte o lingură de scorţişoară, piper negru, ghimbir şi cardamom, pe care le amestecaţi cu 4 linguriţe de zahăr. Luaţi câte o jumătate de linguriţă o linguriţă pe zi, după mese, cu apă. Iată şi o reţetă ce foloseşte planta "atotvindecătoare" indiană - Turmericul (curcuma), cu efecte rapide. Puneţi la fiert 2 căni de apă cu o linguriţă de pulbere de turmeric, timp de 10 minute. Luaţi vasul de pe foc, lăsaţi lichidul puţin la răcit, apoi strecuraţi. Amestecaţi ceaiul cu o cană de lapte cald şi o lingură de miere. Răceala dispare garantat. NUCUL (Juglans regia) -
Nucile
au
fost
bătute
demult,
dar
gloria
lor
abia
începe
-
Nucul n-are nevoie de prezentare. Este unul din cei mai falnici arbori din România, cultivat prin livezi, prin vii şi grădini, crescând, uneori, şi sub formă sălbatică, pe margini de drum şi prin pădurile din zona de dealuri. Vizibil de la distanţă, cu statura lui înălţată în văzduh şi-n lumină, el absoarbe atât de intens căldura şi energia solară, încât altor soiuri de plante le e greu să trăiască alături de el. Recoltare
şi
uscare
De la nuc se pot utiliza nucile (miezul), frunzele (Folium juglandis) şi pericarpul (Pericarpus nucis juglandis), învelişul verde. Fructul nucului este alcătuit dintr-un înveliş exterior cărnos (pericarp), de culoare verde, ce acoperă un sâmbure care este de fapt nuca propriu zisă. La coacere, acest înveliş (carapace) crapă, se desprinde uşor de pe nucă şi începe să se înnegrească din interior. Sunt apreciate soiurile de nuci care au coaja moale, iar miezul se desprinde uşor de pe axul nucii. Nucile care au coaja tare şi au miezul lipit pe axul nucii, desfăcându-se foarte greu, se numesc nuci costelive şi se găsesc mai frecvent în nucii sălbatici. Momentul optim de recoltare depinde de ce intenţie avem. Astfel, nucile întrebuinţate în alimentaţie şi pentru virtuţile lor terapeutice se recoltează când învelişul (pericarpul) ce înconjoară nuca a început să crape, îndepărtându-se uşor. O întârziere a culesului sau ţinerea nucilor în coaja verde, după recoltare, duce la înnegrirea sau chiar mucegăirea miezului de nucă. După decojirea de pericarp, nucile se pun la uscat la soare câteva zile şi apoi se vor păstra întregi, în pungi de hârtie sau săculeţi de tifon, în locuri ră coroase,
uscate şi întunecoase, pentru a preveni râncezirea. Ţinute în condiţii corespunzătoare, nucile se pot folosi până la recolta anului următor. Frunzele se recoltează din mai până în august, când au conţinutul cel mai ridicat în substanţe active. Pentru a nu vătăma arborii, nu se recoltează de pe acelaşi copac mai mult de 2-3 kg de frunze proaspete. Frunzele de nuc se brunifică uşor, iar în cazul manipulării îndelungate şi, mai ales, prin presare, devin necorespunzătoare. De aceea, se vor usca cât mai repede după recoltare, pe cale naturală, în strat subţire, ferite de soare. Pericarpul fructelor se obţine în august-septembrie, imediat după recoltarea nucilor, astfel ca acest înveliş să fie verde-brun; nu se ia de la nucile la care acesta s-a înnegrit, îngălbenit sau înmuiat. Se aşează apoi pe rame, rogojini sau cartoane cu scobitura în sus, pentru a le grăbi uscarea. Precauţii: La decojirea nucilor de învelişul verde se pătează mâinile, de aceea se vor purta mănuşi de protecţie din latex sau se vor curăţa mâinile cu o soluţie concentrată de tiosulfat de sodiu. Compoziţia chimică Miezul de nucă se încadrează în grupa alimentelor-medicament, fiind bogat în proteine, acizi graşi esenţiali (acidul linolenic = omega 3 şi acidul linoleic = omega 6), vitamine hidrosolubile (vitaminele din complexul B, vitamina C, vitamina P), vitamine liposolubile (vitaminele A, E şi F), numeroase săruri minerale (macro, oligo sau microelemente). Frunzele şi coaja verde (pericarpul) conţin taninuri, flavone, acid cumarinic, acid elagic, acid clorogenic şi un derivat naftochinonic (juglonă). Preparate
din
nuc
Uleiul de nucă Se obţine mai greu în gospodărie, pentru că avem nevoie de o presă de mână, pentru stors. Se găseşte în comerţ, îmbuteliat, putând fi folosit la gătit, în locul uleiului de măsline sau de floarea-soarelui. Uleiul de nucă are un dezavantaj: râncezeşte mult mai repede decât celelalte uleiuri alimentare. Miezul de nucă natur Se foloseşte ca atare sau în diferite specialităţi de cofetărie, atât pentru efectul gustativ plăcut, cât şi pentru proprietăţile terapeutice. Infuzia Mod de preparare: o lingură de frunze de nuc uscate şi mărunţite groscior se infuzează timp de 30 minute, cu 250 ml de apă fiartă, după care se filtrează. Se îndulceşte după gust cu zahăr sau miere. Decoctul Mod de preparare: o lingură de coji verzi de nuci uscate şi mărunţite groscior se fierb la foc mic, timp de 30 de minute, în 500 ml apă, într-un vas de preferinţă din inox sau emailat. Se va avea în vedere să se completeze la final apa evaporată. Se filtrează fierbinte, prin tifon sau vată medicinală (aceasta din urmă se va umecta cu puţină apă înaintea filtrării, altfel o parte din soluţia extractivă se va pierde, din cauza îmbibării filtrului din vată). Se îndulceşte ca şi infuzia. Tinctura Mod de preparare: 2 linguri frunze sau coji verzi uscate şi mărunţite groscior se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat, obţinut în gospodărie, timp de
10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider, timp de 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtându-se eventualul reziduu care s-a depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic prevăzute cu dop picurător. Termenul de valabilitate este de 2 ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Uleiul terapeutic Uleiul de nucă Mod de preparare: Miezul pisat de la 4 nuci se fierbe împreună cu 100 ml ulei de floareasoarelui, câteva minute, pe baie de aburi, în flacoane de sticlă. Se lasă în repaus timp de 2 zile, după care se filtrează. Se foloseşte extern, în bolile dermatologice. Nota farmacistului: Dezvoltarea şi funcţionarea organismului uman, în speţă procesul vieţii, se desfăşoară dacă organismul dispune în principal de hidraţi de carbon (glucide), lipide (grăsimi) şi proteine (aminoacizi), toate acestea provenind în primul rând din alimentaţie. În categoria lipidelor se încadrează şi acizii graşi nesaturaţi, numiţi şi acizi esenţiali sau acizi omega. Grăsimile animale sau vegetale solide (precum slănina, untura, margarina) au în compoziţie acizi graşi saturaţi care sunt dăunători sănătăţii, spre deosebire de grăsimile lichide (uleioase) care sunt acizi graşi nesaturaţi, benefici pentru buna funcţionare a organismului. De aceea, se recomandă ca aportul de lipide necesar metabolismului uman să fie în primul rând sub formă de ulei vegetal. Uleiul de nucă, prin conţinutul ridicat în acizi graşi esenţiali, tip omega (acidul linolenic şi acidul linoleic) depăşeşte cu mult uleiul de măsline, struguri, avocado, apropiindu-se foarte mult de uleiul de peşte. Se justifică pe deplin consumul regulat de miez de nucă sau ulei de nucă în alimentaţia cotidiană. Tratamente
interne
Pentru prevenirea unor boli şi menţinerea stării de sănătate se recomandă, adesea, practicarea curelor terapeutice cu diferite legume, fructe sau preparate din ele. Sunt deja cunoscute curele de pepeni pe timp de vară sau cele de struguri, toamna. Puteţi introduce şi cura cu miez de nucă în tabietul dumneavoastră zilnic. * Boli ale aparatului cardio-vascular - boală coronariană, hipertensiune, angină pectorală, infarct miocardic Miezul de la trei 3 nuci se consumă după fiecare masă, dimineaţa sau seara, pentru a preveni bolile inimii şi ale vaselor. Dacă deja există o boală instalată, folosim infuzia, câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere, decoctul - câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere, sau tinctura - câte 20 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai din frunze de ginkgo biloba sau saschiu. * Ateroscleroza (depunerea de grăsimi pe artere, care are ca efect îngustarea şi pierderea elasticităţii lor) Poate fi prevenită, dacă se consumă regulat miezul de nucă sau uleiul de nucă. Este demonstrat clinic faptul că depunerile de colesterol rău (LDL) pe artere sunt împiedicate de acizii esenţiali omega 3 şi 6, prezenţi în cantităţi mari în miezul de nucă sau uleiul de nucă.
* Boli ale aparatului circulator periferic - varice, tromboflebite, hemoroizi, fragilitate capilară Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr şi miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai din frunze de ginkgo biloba sau saschiu. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti de ceai pe zi, îndulcit după gust cu zahăr sau miere. * Boli ale aparatului digestiv - dispepsii, regurgitaţii, colici, diaree de natură bacteriană, flatulenţă, balonări Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de gălbenele. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Dacă infuzia, tinctura sau decoctul obţinute din frunze sau coajă verde de nuc combat diareea, consumul de miez de nucă (de la patru nuci), seara, reglează tranzitul intestinal, adică combate constipaţia. Decoct de coji de nuci verzi * Boli hepatice hepatite , ciroze, steatoze Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. * Boli ale aparatului urogenital cistite, pielite Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de gălbenele. * Boli metabolice şi endocrine diabet zaharat, hipotiroidie Infuzia: se administrează câte 3 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de teci de fasole. * Bolile pielii (dermatologice) - dermatite, dermatoze, infecţii stafilococice şi streptococice, fungice Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de treifraţi-pătaţi. * Boli ale anexelor pielii (păr) alopecie, calviţie, peladă Una din cauzele căderii părului este şi lipsa zincului din organism. Nucile conţin acest element, deci se recomandă să fie consumate regulat de cei ce au predispoziţie spre calviţie. Doza zilnică este de câte 2 nuci, dimineaţa şi seara, după mese. * Afecţiuni alergice urticarie, prurit, eriteme Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de treifraţi-pătaţi.
* Boli din sfera ORL - rinite, sinuzite, epistaxis, faringite, laringite Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de muşeţel, coada-şoricelului sau salvie. * Boli de natură inflamatorie tip reumatic Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de salcie. Administrarea internă se completează cu aplicarea unor cataplasme (prişniţe) cu o fiertură obţinută din frunze de nuc, puse pe locul afectat. * Boli de nutriţie inaniţie, caşexie Datorită conţinutului bogat în proteine şi a acizilor esenţiali tip omega, consumul regulat de miez de nucă sau ulei de nucă combate inaniţia şi caşexia, ce apar în bolile cronice consumptive (cancer, tuberculoză, ciroză, diverticuloză). Miezul de nucă măcinat se amestecă cu miere şi se consumă de 2 ori pe zi, după masă. Ulei de nucă: se ia câte o linguriţă pe zi sau se pune în diferite salate de legume proaspete. * Obezitate Remediile din frunzele şi cojile de nuc, prin conţinutul lor bogat în acid clorogenic, sunt recomandate în curele de slăbire. Infuzia: se administrează câte o cană pe zi. Decoctul: se bea câte o ceaşcă pe zi. Tinctura: se ia câte 1/2 linguriţă, înainte de mesele principale. * Sarcină şi alăptare În perioada de sarcină şi alăptare, se recomandă consumul zilnic, dimineaţa şi seara, de miez de nucă (de la 2 nuci) acesta fiind un supliment alimentar de excepţie, folositor atât pentru mamă, cât şi pentru bebeluş. * Boli hematologice anemia Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust, cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de pir. * Boli oncologice Se recomandă consumul regulat de miez de nucă sau de ulei de nucă (conţine acid elagic, care împiedică multiplicarea celulelor canceroase). * Boli ale cavităţii bucale afte, gingivite, micoze, abcese dentare Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de gălbenele. * Afecţiuni ale anusului şi rectului - hemoroizi, fisură anală, prurit anal, rectită Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere.
Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de gălbenele. * Inapetenţă sexuală Vitamina E şi acizii esenţiali tip omega conţinuţi în miezul de nucă ajută la sinteza hormonilor masculini (testosteron) de către organism. Tratamente externe Acum e vremea lor * Băi vaginale şi de şezut - sunt recomandate în afecţiunile vaginului (micoze, infecţii bacteriene cu germeni gram pozitivi şi negativi), ale anusului şi rectului (anite, rectite, hemoroizi externi). Se prepară o fiertură de frunze sau coji verzi de nuci (4 linguri la 1 l apă), făcându-se băi locale. Se pot utiliza apoi unguente, creme, ovule sau supozitoare. * Gargarisme pentru boli ale cavităţii bucale - afte, gingivite, stomatite, abcese dentare Se face gargară după fiecare masă, folosind o infuzie din frunze de nuc. Se poate aplica şi local un badijonaj specific bolii respective. (Farmacia Faltis prepară frecvent asemenea produse la prescripţia unor medici ORL sau stomatologi.) * Băi terapeutice În diferite afecţiuni extinse ale pielii de natură bacteriană sau fungică, înainte de aplicarea unor creme sau unguente, se fac băi cu o fiertură de frunze sau coji verzi de nuci. * Masaje locale - în cazul eczemelor uscate şi al dermatitei atopice a pielii adultului, cu ulei terapeutic, obţinut după metoda prezentată mai sus. * Tamponări locale cu infuzie de nuc, pentru toaletarea unor eczeme (escarele de decubit) sau ulceraţiile supurânde (ulcerul varicos). Se pot aplica apoi unguente topice. (Farmacia Faltis prepară asemenea unguente.) * Fricţionări locale în bolile pielii capului şi ale părului Tinctura de nuc, împreună cu tinctura de ţelină şi de usturoi se pot folosi în diferite afecţiuni ce se localizează la nivelul scalpului. Farmacia Faltis prepară o asemenea tinctură compusă. Totodată, preparăm o loţiune contra căderii părului, pe bază de tinctură de nuc, tinctură de ardei iute şi tinctură de china. Notă: Cei mai în vârstă îşi amintesc că uleiul de nucă era la mare modă în trecut, folosit pentru păr, pentru a-i da strălucire. Renumita briantină nu era altceva decât ulei de nucă parfumat cu diferite esenţe frumos mirositoare. O ultimă întrebuinţare: O fiertură din frunze de nuc dezinfectează tot aşa de bine ca fumul de pucioasă sau soluţia de dioxid de sulf butoaiele în care se păstrează vinul nou, tras de pe drojdie. Fac această afirmaţie, având în vedere propria-mi experienţă în ale tehnologiei vinului. MĂCEŞUL (Rosa canina)
- Alături de cătină, intră în topul plantelor autohtone, cu cel mai mare conţinut în vitamina C. Din păcate, virtuţile terapeutice ale măceşelor nu sunt valorificate la maximum, de către cei ce cred în fitoterapie E prea cunoscut ca să mai fie nevoie de prezentare. Chipeş din cale afară, primăvara, când se acoperă de flori parfumate şi roz, toamna e şi mai şi, încărcat de boabele lui rubinii, care umplu de frumuseţe şi de viaţă priveliştile arse de brume. Şi unde mai pui că la atâta splendoare, Dumnezeu i-a dat şi virtuţi de tămăduire, pentru o grămadă de boli. Răsfăţat al naturii şi al destinului, măceşul îşi pune toate darurile la picioarele noastre, bucuros să i se deschidă uşa de "bun venit". Recoltare
şi
uscare
Materia primă pentru obţinerea de preparate farmaceutice sunt fructele (Fructus cynosbati), numite popular măceşe. Ele se recoltează când au ajuns la deplină maturitate, începând cu luna septembrie şi până la apariţia primelor geruri, când se înmoaie şi sunt mai greu de recoltat şi uscat. În cazul când sunteţi printre înţelepţii care îşi culeg singuri leacurile de prin păduri, e necesar să acordaţi atenţie pregătirii măceşelor înainte de prelucrare. Astfel, fructele trebuie despicate imediat după recoltare, de obicei în patru, pentru a le îndepărta seminţele, care conţin un principiu toxic, şi pentru a le grăbi uscarea. Odată cu îndepărtarea seminţelor, se va înlătura şi puful ce le acoperă, deoarece poate produce iritaţii şi fenomene alergice la nivelul pielii şi al tubului digestiv. Uscarea se face la început forţat, la o temperatură de aproximativ 100-105oC, timp de 30 de minute. Astfel se stabilizează vitamina C, prin inactivarea ascorbinazei, o enzimă care distruge rapid vitamina C, după recoltarea fructelor. Procedeul e simplu. Măceşele se pun pe o tavă, în cuptorul aragazului, la foc mic şi cu uşa întredeschisă, iar în cazul cuptoarelor electrice prin fixarea temperaturii şi a timpului menţionate mai sus. Se continuă apoi uscarea la temperatura ambiantă, în locuri bine aerisite. O regulă "de fier" în pregătirea măceşelor este că ele nu trebuie să intre în contact cu... fierul. Atât la prelucrare (despicare) cât şi la prepararea formelor farmaceutice, este necesară evitarea completă a uneltelor de metal (fier, cupru) care catalizează descompunerea enzimatică a vitaminei C. Toate uneltele trebuie să fie din metal emailat, inox, mase plastice, sticlă, lemn, teflon etc. Randamentul la uscare este de 5:1, adică din 100 g măceşe proaspete se obţin aproximativ 20 g măceşe uscate şi fără seminţe. După uscare, ambalarea se face în pungi sau borcane închise ermetic, pentru a evita contactul cu aerul. Se păstrează la întuneric, până la momentul procesării. Mărunţirea fructelor se face doar înaintea utilizării lor. Nota farmacistului: Este promovată, în mod nejustificat, ideea că pentru a beneficia de aportul de vitamine care se găsesc din abundenţă în legume şi fructe, acestea trebuie consumate neapărat în stare crudă, altfel, prin procesare termică, se distrug. Vitaminele nu se distrug prin fierbere (când temperatura atinge 100°C), ci doar prin coacere când se depăşeşte temperatura de peste 180°C. Sensibile sunt însă enzimele şi fermenţii din legume, fructe sau alte plante medicinale, care se distrug la temperaturi de 60-70 de grade. Vitaminele se descompun însă uşor la lumină şi în prezenţa aerului, de aceea e bine să avem în vedere acest lucru atunci când le conservăm. Compoziţia chimică Măceşele se recoltează începând din septembrie Măceaşa se remarcă prin conţinutul ridicat în vitamina C, care alături de vitaminele A, B1, B2, PP, vitamina K, pigmenţi carotenoidici, flavonici şi săruri minerale, formează o
polivitamină naturală de excepţie. Conţinutul în vitamina C din măceşe creşte odată cu altitudinea, măceşele recoltate din zona de deal şi de munte fiind mai bogate în vitamina C decât cele recoltate din zona de câmpie. Vitamina C poate fi considerată regina vitaminelor, căci poate fi folosită atât ca terapie de prevenţie, cât şi curativ. A rămas celebră pentru că a salvat omenirea de scorbut. Administrarea vitaminei C prezintă o particularitate în sensul că nu se cunosc cazuri de hipervitaminoze, ca în cazul altor vitamine, excesul eliminându-se din organism pe cale renală. Preparate
din
măceşe
Pulberea: Măceşele uscate se macină foarte fin, într-o râşniţă de măcinat cafeaua. Se foloseşte ca atare, câte un vârf de linguriţă, de 2 ori pe zi, cu puţină miere, sirop sau suc natural. Infuzia: 2 linguri de măceşe uscate şi mărunţite groscior se opăresc cu 250 ml de apă fiartă. Se lasă la infuzat timp de 30 minute, după care se filtrează. Se bea neîndulcită sau se îndulceşte după gust, cu miere. Decoctul: 4 linguri de măceşe despicate şi uscate, fără a mai fi mărunţite, se fierb la foc mic, timp de 30 minute, în 500 ml apă, într-un vas, de preferinţă din inox sau emailat. Se va avea în vedere să se completeze la final apa evaporată. Se filtrează fierbinte, prin tifon sau vată medicinală, umectată cu puţină apă înaintea filtrării. Se îndulceşte ca şi infuzia, cu miere. Siropul de măceşe: 100 g măceşe uscate se fierb câteva minute, cu 500 ml apă. După 15 minute, se filtrează. Se adaugă 500 g zahăr tos, dându-se apoi într-un clocot. Când încă mai este călduţ, se filtrează. Rezultă un sirop plăcut la gust, care se foloseşte ca atare sau ca îndulcitor pentru alte ceaiuri, care nu sunt plăcute la gust. Tinctura de măceşe: 20 g (4 linguri) de măceşe uscate şi mărunţite groscior se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat, obţinut în gospodărie, timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon după care se lasă la decantat, în frigider, timp de 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtându-se eventualul reziduu care s-a depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic prevăzute cu dop picurător. Termenul de valabilitate este de 2 ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Vinul terapeutic: Peste 50 g (4 linguri) măceşe uscate şi mărunţite groscior se toarnă un litru de vin roşu adus la fierbere. Se lasă la macerat timp de 10 zile, agitându-se de 2-3 ori pe zi. După 10 zile, vinul se filtrează, fără stoarcerea reziduului, şi apoi se lasă la decantat 6 zile, separându-se ulterior partea limpede de depunerile de pe fundul vasului. Se va completa cu vin, până la 1 litru. Se pune la păstrat în flacoane de 200 sau 250 ml. Termenul de valabilitate este de un an de zile, la temperatura camerei, dacă vinul folosit la preparare are concentraţia alcoolică de cel puţin 11 grade. În cazul concentraţiei alcoolice a vinului mai mici de 11 grade, el se va păstra la frigider. Rezultă un vin foarte plăcut la gust, care se poate folosi şi ca aperitiv înainte de masă. Datorită conţinutului în alcool al vinului, nu se recomandă conducătorilor auto sau celor cu intoleranţă la alcool. Tratamente interne cu măceşe
Infuzie de măceşe Nota farmacistului: Suntem apăraţi de boli în primul rând datorită imunităţii individuale. Această imunitate se obţine prin formarea anticorpilor în organismul uman. Există o vorbă în lumea medicală şi farmaceutică, care spune că dacă vrei să fii sănătos la maturitate, e bine a faci boli uşoare (răceli, infecţii ale aparatului respirator, digestiv, afecţiuni dermatologice etc.) în fragedă copilărie, când organismul îşi construieşte propria imunitate prin formarea de anticorpi, care te protejează mai târziu de anumite boli. Vitamina C, conţinută masiv în măceşe şi consumată cu regularitate, ne apără de foarte multe boli, întărindu-ne imunitatea. Farmacia Faltis prepară un sirop pentru imunitate adresat copiilor, capsule pentru imunitate adresate adulţilor şi un sirop energizant adresat celor vârstnici, toate conţinând extracte din măceşe. Recomand ca preparatele obţinute din măceşe să fie folosite regulat atât de omul suferind, cât şi de cel sănătos. * Boli hematologice anemia Anemia este o boală care se caracterizează prin scăderea numărului de hematii sau a concentraţiei de hemoglobină, ca o consecinţă a lipsei de fier din organism. Cauzele principale sunt pierderile acute sau cronice de sânge, deficitul în alimentaţie de vitamina B12 şi acid folic, anumite boli medulare şi, foarte frecvent, deficienţe în absorbţia şi fixarea fierului în organism. Aceste deficienţe pot fi rezolvate prin folosirea preparatelor farmaceutice din măceşe, cunoscându-se faptul că vitamina C favorizează absorbţia la nivelul tubului digestiv a fierului şi apoi fixarea lui în sânge. Pulberea: se foloseşte câte o jumătate de linguriţă de pulbere, de 3 ori pe zi, ca atare sau împreună cu miere sau suc natural, după fiecare masă. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de pir. Pirul este printre puţinele plante verzi care conţin o cantitate însemnată de fier . Vinul: se administrează 2 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli ale aparatului cardio-vascular - insuficienţe cardiace, infarct miocardic, nevroză cardiacă, angină pectorală Preparatele din măceşe ajută la buna funţionare a muşchiului inimii. Pulberea: se foloseşte câte o jumătate de linguriţă, de 3 ori pe zi, ca atare sau împreună cu miere sau suc natural. Se ia după fiecare masă. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctura: câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai din frunze de ginkgo biloba sau saschiu. Vinul: se administrează 2 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. Vin terapeutic * Boli ale aparatului circulator periferic - varice, flebite, hemoroizi, fragilitate capilară, capilare dilatate Pulberea: se foloseşte câte o jumătate de linguriţă, de 3 ori pe zi, ca atare, sau împreună cu miere sau suc natural. Se ia după fiecare masă. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai din frunze de ginkgo biloba sau saschiu. Vinul: se administrează 2 linguri, de 2 ori pe zi, după masă.
(Benefică este asocierea tincturii de măceşe cu tinctura de salcâm japonez sau tinctura de castane. Farmacia Faltis prepară o asemenea combinaţie, pentru bolile vaselor capilare.) * Boli ale aparatului respirator - traheite, bronşite, astm bronşic, pneumonii Preparatele din măceşe cresc imunitatea organismului în bolile aparatului respirator. Pulberea: se foloseşte câte o jumătate de linguriţă, de 3 ori pe zi, ca atare sau împreună cu miere sau suc natural după fiecare masă. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu miere. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează 2 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli virale răceală, gripă, guturai Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu miere. Pulberea: se foloseşte câte o jumătate de linguriţă, de 3 ori pe zi, ca atare sau împreună cu miere sau suc natural. Se iau după masă. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează 2 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. (Folosirea vinului terapeutic din măceşe în mod preventiv, în tratarea bolilor virale, poate avea efectul unui vaccin, având în vedere că vitamina C naturală din măceşe şi resveratrolul din vin cresc imunitatea organismului.) * Sarcină şi alăptare Măceşele - campioanele vitaminelor Pulberea: se foloseşte câte o jumătate de linguriţă, de 3 ori pe zi, ca atare sau împreună cu miere sau suc natural, după mesele principale. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu miere. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu miere. * Boli ale aparatului digestiv - balonări şi stări spastice ale aparatului digestiv, diaree Pulberea: se foloseşte câte o jumătate de linguriţă, de 3 ori pe zi, ca atare sau împreună cu miere sau suc natural, după mesele principale. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu miere. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de roiniţă sau mentă. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli hepatice şi biliare Pulberea: se foloseşte câte o jumătate cu miere sau suc Decoctul: se administrează câte 2 Infuzia: se administrează câte 3
hepatite, ciroze, colecistite, colici biliare de linguriţă, de 3 ori pe zi, ca atare, sau împreună natural, după mesele principale. ceşti pe zi, îndulcite după gust, cu miere. căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere.
* Boli ale aparatului urogenital cistite, pielite Vitamina C din preparatele obţinute din măceşe are pH acid, care este neprielnic înmulţirii bacteriilor patogene ce se dezvoltă la nivelul aparatului uro-genital. Pulberea: se foloseşte câte o jumătate de linguriţă, de 3 ori pe zi, ca atare, sau împreună cu miere sau suc natural, după mesele principale.
Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de gălbenele. Vinul: se administrează 2 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli metabolice şi endocrine - diabet zaharat, afecţiuni ale tiroidei, insuficienţă corticosuprarenală Pulberea: se foloseşte câte o jumătate de linguriţă, de 3 ori pe zi, ca atare sau împreună cu miere sau suc natural, după mesele principale. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu miere. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de teci de fasole. Vinul: se administrează 2 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli ale pielii (dermatologice) - provocate de insuficienţa secreţiei de hormoni glucocorticoizi Nota farmacistului: Sunt multe boli ale pielii, ca de exemplu psoriazisul, pemfigusul, lichenul plan, lupusul eritematos, care sunt consecinţa lipsei de glucocorticoizi din organism (hidrocortizonul), hormoni secretaţi de glanda suprarenală. Blocarea secreţiei de glucocorticoizi a suprarenalei poate avea în principal urmatoarele cauze: factori ereditari, tumori maligne, fumatul excesiv sau fenomene stresante extreme. Toate schemele de tratament pentru vindecarea acestor boli dermatologice conţin derivaţi cortizonici. Folosirea îndelungată a medicamentelor pe bază de hidrocortizon poate avea, însă, efecte majore nedorite pentru organism şi, de aceea, ea nu este acceptată cu uşurinţă de medicii curanţi, decât în cazuri extreme şi pe o perioadă scurtă de timp. Sunt teorii care susţin ideea că secreţia glandei suprarenale poate fi activată de administrarea pe perioade îndelungate de vitamina C naturală (în speţă, a preparatelor din măceşe). Pentru cei în suferinţă, recomand asemenea cure, cu preparate naturale din măceşe, alături de tratamentele clasice prescrise de medicii curanţi. Pulberea: se foloseşte câte o linguriţă, de 3 ori pe zi, ca atare sau împreună cu miere sau suc natural, după fiecare masă. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu miere. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de treifraţi-pătaţi. Vinul: se administrează 2 linguri, de 2 ori pe zi, toate după masă. * Afecţiuni alergice urticarie, prurit, eriteme Pulberea: se foloseşte câte o jumătate de linguriţă, de 3 ori pe zi, ca atare, sau împreună cu miere sau suc natural, după fiecare masă. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu miere. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de trei ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de treifraţi-pătaţi. Vinul: se administrează 2 linguri, de două ori pe zi, după masă. * Boli neurologice - cefalee, migrene, accidente vasculare, distonii neurovegetative Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu miere. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează 2 linguri, de 2 ori pe zi, după masă.
* Bolile din sfera ORL - amigdalite, rinite, sinuzite, epistaxis, faringite, laringite, traheite Pulberea: se foloseşte câte o jumătate de linguriţă, de 3 ori pe zi, ca atare, sau împreună cu miere sau suc natural, după fiecare masă. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu miere. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de trei ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de muşeţel, coada-şoricelului sau salvie. Vinul: se administrează 2 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Bolile oncologice Preparatele obţinute din măceşe pot fi remedii benefice pentru prevenirea cancerului. Pulberea: se foloseşte câte o jumătate de linguriţă, de 3 ori pe zi, ca atare, sau împreună cu miere sau suc natural, după fiecare masă. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu miere. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează 2 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Bolile vârstnicului ateroscleroză, demenţă senilă Îmbătrânirea este un fenomen biologic natural al vieţii umane, aceasta fiind o consecinţă a acţiunii radicalilor liberi, rezultaţi din procesele metabolice de la nivel celular. Fenomenul de îmbătrânire poate fi împiedicat prin folosirea antioxidanţilor. Cei mai importanţi antioxidanţi găsiţi în plante sunt: vitamina C, vitamina E şi resveratrolul. De aceea, recomand ca în tabietul zilnic al vârstnicului să nu lipsească preparatele obţinute din măceşe, alături de preparatele din saschiu şi ginkgo biloba, acestea protejând aparatul cardiovascular şi sistemul nervos central. * Afecţiuni ale aparatului osteo-articular - artroze, spondiloze, coxartroze Preparatele din măceşe, prin conţinutul ridicat în vitamina C, întăresc aparatul osteoarticular. Pulberea: se foloseşte câte o jumătate de linguriţă, de 3 ori pe zi, ca atare, sau împreună cu miere sau suc natural, după fiecare masă. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de salcie. Vinul: se administrează 2 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Afecţiuni oftamologice - manifestări ale tulburărilor circulatorii la nivelul ochiului Pulberea: se foloseşte câte o jumătate de linguriţă, de 3 ori pe zi, ca atare sau împreună cu miere sau suc natural, după fiecare masă. Decoctul: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust cu miere. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de saschiu sau de ginkgo biloba. Vinul: se administrează 2 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Inapetenţă sau lipsa poftei de mâncare Ion Bobaru Inapetenţa poate fi combătută prin folosirea unor asocieri de vitamine. Măceşele, care se pot numi fără exagerare adevărate polivitamine naturale, se recomandă în combaterea inapetenţei. Tinctura sau vinul: se iau câte 30 de picături (respectiv câte o lingură), înainte de fiecare
masă. Preparate farmaceutice din ARDEI IUTE (Capsicum annuum varianta cayenne) Generalităţi Umăr la umăr cu plantele aromatice prezentate în numerele trecute se află o legumă extrem de modestă, dar care le bate prin popularitatea ei: ardeiul iute, "ciuşca" oltenilor, sau "paprica" ardelenilor. Condiment şi medicament, este nelipsit din preparatele internaţionale, dar şi de lângă farfuria cu ciorbă a românului. În vocabularul gastronomic, importat probabil de la englezi, ardeiul iute se mai numeşte şi "chilli", denumire dată adesea şi pulberii preparate din el (boiaua). Descrierea
plantei
Ardeiul iute este uşor de recunoscut când fructele ajung la maturitate. Fructul este subţire, alungit, uneori curbat, de obicei zbârcit după uscare, de culoare verde sau roşu aprins, dar pot fi şi soiuri de alte culori (galbene şi portocalii). Seminţele sunt numeroase, sub formă de dischete mici şi gălbui, de cele mai mute ori mai iuţi decât pulpa. Recoltare
şi
uscare
Recoltarea fructelor de ardei iute se face eşalonat, în momentul când acestea au ajuns la maturitate, adică au devenit complet roşii. Dacă se doreşte să se obţină pulbere de ardei, pulpa se separă de seminţe. Dacă se vrea să se obţină tinctură, oţet sau ulei de ardei, se lasă şi pulpa, şi seminţele laolaltă, ardeiul secţionându-se longitudinal, prin această operaţiune grăbindu-i-se uscarea. De obicei, în gospodăriile ţărăneşti, ardeiul se înşiră pe o aţă şi se pune la uscat, la soare. După uscare, se ambalează în săculeţi de tifon sau pungi de hârtie. Se păstrează până la momentul procesării, ca plantă întreagă. Mărunţirea se realizează înaintea utilizării. Precauţii în timpul recoltării şi manipulării! Se spală bine mâinile şi uneltele folosite şi se evită contactul cu zona ochilor, pentru a preveni iritaţiile oculare. Compoziţia
chimică
Ardeiul iute conţine alcaloizi, dintre care cel mai important este capsaicina, care imprimă gustul iute şi arzător. Mai conţine şi capsicină, care are acţiune puternic rubefiantă (revulsivă), adică înroşeşte şi încălzeşte zona pe care se aplică preparatul. Ardeiul iute are o mare cantitate de vitamina C. Biochimistul maghiar Szent Gyorgyi, laureat al Premiului Nobel, a extras din ardeiul iute, pentru prima dată, vitamina C în stare cristalizată. Preparate din ardei iute Pulberea (Boiaua de ardei iute) Se foloseşte metoda clasică de măcinare printr-o râşniţă de măcinat piper. Se macină pulpa uscată, fără seminţe. Se întrebuinţează pentru condimentarea alimentelor, când urmărim să dăm savoare deosebită preparatelor şi, totodată, să obţinem şi efecte terapeutice, în special în stimularea secreţiei gastrice, de la nivelul stomacului. (De ştiut: boiaua de ardei iute, care se găseşte în raioanele de condimente din magazinele alimentare, este un amestec de pulbere de ardei iute şi diverşi diluanţi - amidon,
lactoză.) Tinctura Mod de preparare: 10 g de ardei iute uscat şi mărunţit groscior se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat, obţinut în gospodărie, timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider timp de 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtându-se eventualul reziduu care s-a depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic, prevăzute cu dop care picură. Termenul de valabilitate este de 2 ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe peri oada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Oţetul medicinal Mod de preparare: 10 g ardei iute, mărunţit groscior, se ţin la macerat timp de 10 zile, în 500 ml oţet, de preferat din vin. Urmează apoi filtrarea şi păstrarea în flacoane brune. Se utilizează extern. Uleiul terapeutic Mod de preparare: 10 g ardei iute uscat, măcinat groscior, se fierb împreună cu 100 ml ulei de floarea-soarelui câteva minute pe baie de apă, în flacoane de sticlă. Se lasă în repaus timp de 2 zile, după care se filtrează. Se foloseşte extern, mai ales în bolile de natură reumatică. Recomandare: pentru cei care nu suportă senzaţia de iuţeală a ardeiului se recomandă ca el să fie prăjit, înainte de a-l folosi în alimentaţie, în ulei de floarea-soarelui. Devine mai puţin iute. Tratamente interne cu ardei iute Ca să putem folosi ardeiul iute intern, întreg aparatul digestiv (esofag, stomac, intestine, anus şi rect) trebuie să fie sănătos, altfel pulberea sau tinctura administrate oral pot cauza iritaţii, arsuri, alergii, hemoragii. Insuficienţa secreţiei gastrice - hipoclorhidrie sau aclorhidrie Are ca rezultat fenomenul dispeptic, care se manifestă prin balonări şi senzaţie de greutate în epigastru. Secreţia gastrică are ca rezultat sucul gastric (un adult secretă până la 1,5 l de suc gastric în 24 de ore), acesta fiind compus în principal din acid clorhidric şi pepsină. Sucul gastric joacă un rol important, alături de secreţia biliară, în digestia şi absorbţia alimentelor. Folosirea preparatelor din ardei iute este o soluţie naturală ideală de stimulare a secreţiei gastrice. Se foloseşte pulberea de ardei iute adăugată în mâncare, sau tinctura, câte 3 picături, puse într-o linguriţă cu miere. Se administrează înainte de masă. Bolile frigului (hipotermie şi degerături) Tinctura de ardei iute, câte 5 picături, de 3 ori pe zi, puse într-o linguriţă cu miere, şi uleiul terapeutic, aplicat local, de 2 ori pe zi, sunt metode eficiente pentru combaterea hipotermiei şi a degerăturilor provocate de expunerea prelungită a extremităţilor organismului la frig. Boli virale Viruşii ce provoacă boli - precum gripa şi virozele căilor respiratorii superioare - pot fi distruşi cu tinctura de ardei iute: se iau câte 3 picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o linguriţă de miere, în perioada de incubaţie a lor.
Bolile oncologice, ca terapie de prevenţie Pulberea pusă în mâncare şi tinctura de ardei iute (câte 3 picături, de 2 ori pe zi, luate într-o linguriţă cu miere, după masă), ne pot feri de bolile canceroase, cu condiţia să fie consumate în mod constant. Tratamente externe Preparatele farmaceutice obţinute din ardei iute au o mare eficienţă ca tratamente externe (de uz topic) pentru diferite afecţiuni. Boli de natură inflamatorie, de tip reumatic - artroze, gonartroze, poliartralgii, gută, poliartrită reumatoidă Se recomandă folosirea oţetului sau a tincturii sub formă de cataplasme sau prişniţe, aplicate pe locul dureros. Plasture
de
om
sărac
Într-un repertoar de reţete din arhiva Farmaciei "Faltis" am găsit metoda de preparare a unui plasture pentru dureri reumatismale intitulat sugestiv (datorită preţului acceptabil) "Plasture de om sărac". El se prepara frecvent la Farmacia Faltis şi se poate prepara şi în casă. În trecut, "Plasturele de om sărac, remediu suveran împotriva durerilor reumatice", era un leac pentru buzunarul omului sărac, remediu contra durerilor aparatului locomotor sau de natură reumatică, mai ales pentru cei care depuneau un efort fizic, cum ar fi hamalii, pescarii, muncitorii în construcţii care locuiau în Brăila pe vremea farmacistului Faltis (anii 1900). Plasturele se obţinea printr-un procedeu foarte simplu: se îmbiba o bucată de tifon cu tinctură de ardei iute, se lăsa la uscat şi apoi se li pea pe un suport adeziv, cum ar fi azi leucoplastul simplu. Se aplica pe locul dureros. Tot pe vremea lui Faltis, se prepara un liniment contra durerilor de oase (dureri care pot fi atât de natură reumatică, cât şi apărute în urma unor eforturi fizice deosebite, de exemplu în cazul sportivilor) în care una din componente era tinctura de ardei iute. Preparăm şi astăzi acest remediu, care este foarte solicitat, sub denumirea simplă de Spirt de oase. Eficacitatea spirtului de oase este potenţată de folosirea lui în alternanţă cu crema numită Benzofenil forte. Afecţiunile osteoarticulare - dorsalgii, lombosciatică Fricţionări locale cu tinctură sau oţet, seara, după care zona fricţionată se oblojeşte cu materiale ce ţin de cald (fular, blană, flanel din lână etc). Alopecie sau calviţie Masaje locale, din trei în trei zile, pe pielea capului, folosind oţetul sau (dacă pielea capului este uscată) uleiul terapeutic din ardei iute. O formulă îmbunătăţită constă în folosirea unui amestec de tinctură de ardei iute şi tinctură de usturoi. Farmacia Faltis prepară o loţiune contra căderii părului ce are în compoziţie şi tinctură de ardei iute, alături de tinctura de china şi de nuc. Notă: Se apropie culesul viilor, şi cei care au o boltă de viţă în jurul casei, o grădină de vie cu struguri roşii pot obţine din tescovina rămasă după stoarcerea strugurilor un excelent preparat, bogat în resveratrol natural, antioxidantul secolului 21. Se foloseşte ca terapie complementară ce previne îmbătrânirea prematură care este, în primul rând, un proces oxidativ provocat de radicalii liberi. Utilizarea tescovinei le este recomandată atât celor sănătoşi, cât şi celor bolnavi. Pentru o procesare cât mai corectă a tescovinei, le
stau la dispoziţie amatorilor cu toate informaţiile necesare, iar celor care nu au posibilitatea să obţină pulberea de tescovină în gospodărie, Farmacia Faltis le oferă această pulbere, precum şi capsule cu seminţe micronizate din struguri, începând cu sfârşitul lunii septembrie, 2014. Reţete vechi pentru neplăcerile verii - În fiecare an, aşteptăm cu nerăbdare venirea verii, concediul, plaja, marea, soarele, plimbările prin pădure, plecările la munte. Şi tot în fiecare an, bucuria ne e umbrită de aceleaşi probleme: arsuri solare, insolaţie, transpiraţie excesivă, picioare umflate, înţepături de insecte, intoxicaţii alimentare. Din fericire, toate necazurile pot fi înlăturate cu invincibilele remedii ale tradiţiei populare ÎNŢEPĂTURILE
DE
INSECTE
Potrivit unei vechi legende slave, ţânţarii au fost trimişi pe pământ de zeul apelor, drept pedeapsă pentru bârfa unei femei. De aceea, chiar şi în zilele noastre, în satele din Rusia, când o femeie vorbeşte de rău pe cineva, i se spune: "Puşchea pe limba ta, că aduci ţânţărimea!" Dincolo de aceste poveşti, antipatia pentru ţânţari se bazează pe fapte reale: ei sunt printre cele mai periculoase insecte, purtători de boli dintre cele mai grave, chiar mortale. Efectele muşcăturilor sunt diferite, variind de la umflături mari, pline de lichid, până la pete mici, roşii. Indiferent de mărimea lor, toate aduc disconfort şi pot fi cauza apariţiei unor boli netratabile. Protecţia împotriva ţânţarilor Ţânţarii sunt sensibili la mirosurile de cuişoare, busuioc, anason şi eucalipt. Se re comandă folosirea uleiurilor esenţiale din aceste plante fie prin ungerea pielii pe zonele expuse, fie prin aprinderea unor candele. Mirosul de ulei de cedru respinge nu numai ţânţarii, ci şi muştele şi gândacii. Pentru cei care locuiesc la curte este recomandat ca în faţa ferestrelor să se sădească câteva tufe de roşii, frunzele de tomate fiind adevărate arme împotriva ţânţarilor. Decoct împotriva ţânţarilor * Peste o jumătate de litru de apă ce clocoteşte se pune un pumn de rădăcină mărunţită de pelin. Se lasă să dea în clocot, se stinge focul, iar vasul se acoperă cu un capac şi se lasă să se răcească treptat. Se strecoară, apoi se tamponează corpul cu această fiertură, preparatul ţinând la distanţă ţânţarii şi alte insecte, timp de cel puţin două ore. * Cinci grame de cuişoare şi o cană de apă se pun la fiert timp de 15 minute. Vasul se trage de pe foc, se acoperă, se lasă la răcit, apoi corpul se unge cu acest decoct. Pastile naturale O lămâie tăiată în felii potrivit de groase se aşează pe o farfurie întinsă. În fiecare bucăţică de lămâie se înfig cuişoare (condimente). Farfuria se pune lângă pat, fiind o sperietoare puternică pentru ţânţari. Tratamente împotriva muşcăturilor de ţânţari Pentru a combate mâncărimea şi a reduce inflamaţia apărute după înţepăturile de ţânţari, se recomandă un decoct din următoarele ingrediente: frunze de mentă, scoarţă de stejar tânăr, flori şi frunze de sunătoare.
Mod de preparare: două sute de mililitri de apă se pun la fiert. Când apa clocoteşte, se adaugă câte o linguriţă din fiecare ingredient şi se lasă pe foc timp de 15 minute. Se trage vasul deoparte, se amestecă bine decoctul, se acoperă, şi după ce preparatul s-a răcit, se strecoară. Se tamponează zonele afectate. Zonele afectate de înţepături se pot unge şi cu o soluţie de bicarbonat de sodiu. Peste o lingură de bicarbonat se toarnă o cană de apă clocotită. Se lasă să se răcească şi se tamponează zonele iritate. Înţepăturile de viespi şi albine Înţepăturile de albine sunt dureroase, putând persista de la câteva ore, până la câteva zile. Dacă persoana afectată nu suferă de alergie, tratamentul nu necesită intervenţie medicală. Dacă apar simptome precum stare de slăbiciune, dificultăţi de respiraţie, umflarea gâtului sau a cavităţii bucale, trebuie de urgenţă consultat medicul! Prim ajutor * Îndepărtaţi cu grijă acul albinei, ajutându-vă de unghii. Nu este indicat să stoarceţi umflătura, întrucât astfel veninul se poate răspândi. * Spălaţi imediat zona afectată cu apă şi săpun sau alcool. * Puneţi un cub de gheaţă sau o compresă rece pe locul înţepăturii. Remedii populare împotriva durerii şi a roşeţii provocate de înţepături * Frunze proaspete de pătrunjel sau de coada-şoricelului, amestecate cu frunze de pătlagină se spală şi se zdrobesc uşor. Se aplică pe zona afectată şi se bandajează cu un tifon. Compresele se schimbă la fiecare două-trei ore, până ce durerea dispare complet. * Se unge locul înţepăturii cu ulei de măsline presat la rece, apoi se aplică o frunză de dafin proaspătă sau o foaie de ceapă zdrobită, şi se bandajează cu un tifon. Compresa se schimbă periodic, până ce durerea dispare. * Tulpini de păpădie se spală şi se zdrobesc până la apariţia sevei. Se aplică pe locul afectat şi se bandajează. Compresa trebuie schimbată la fiecare trei ore. * Peste 100 de grame de frunze şi flori de zmeură se toarnă 500 de mililitri de apă. Vasul se acoperă şi se lasă la infuzat timp de 30 de minute. Se strecoară şi se poate păstra la frigider timp de maximum două luni. Din acest preparat se aplică comprese pentru combaterea durerii şi a umflăturii. * Se face o pastă din doi căţei de usturoi bine zdrobiţi şi o linguriţă de miere de albine. Locul înţepăturii se unge din abundenţă cu această mixtură şi se aplică un bandaj. Procedura trebuie repetată de două ori pe zi. * Partea mai groasă dintr-o frunză de varză se taie şi se opăreşte timp de un minut, în apă clocotită. După ce s-a răcorit, se unge cu miere şi se aplică peste locul dureros. Compresa se fixează bine cu un bandaj şi se lasă şi peste noapte. De regulă, după două proceduri de acest fel, durerea şi roşeaţa vor dispărea. INTOXICAŢIILE ALIMENTARE Intoxicaţia alimentară este o afecţiune cauzată de consumul de alimente sau băuturi contaminate cu microorganisme, bacterii patogene sau paraziţi, ce se dezvoltă îndeosebi în zilele călduroase de vară. Cele mai frecvente simptome sunt vărsăturile, diareea, greaţa, crampele intestinale. Remediile pe care vi le sugerăm sunt recomandate în cazurile uşoare. Dacă simptomele persistă pe durata mai multor zile, adresaţi-vă de urgenţă medicului! * Peste o jumătate de litru de apă se adaugă două linguri de amestec din flori şi frunze de nalbă. Se pune la fiert pentru 10-15 minute, se trage de pe foc, se acoperă şi se lasă la infuzat timp de patru ore. Se strecoară şi se bea câte o ceşcuţă de trei ori pe zi, cu 30
de minute înaintea meselor principale. Tratamentul se ţine timp de trei zile. * Peste două linguri de afine, două linguri de frunze de mentă, două linguri de rădăcină pisată de iarba-şarpelui şi trei linguri de flori de muşeţel se toarnă 500 de mililitri de apă clocotită. Se acoperă şi se lasă la infuzat minimum 45 de minute. Se bea ceaiul călduţ, câte 100 de mililitri, de patru ori pe zi, înainte de a mânca, timp de maximum patru zile. * Peste o linguriţă de pulbere de scoarţă de stejar se toarnă două căni de apă fiartă şi răcită. Se lasă la infuzat opt ore, apoi se strecoară. Se bea cu înghiţituri mici, pe parcursul unei zile. Tratamentul durează timp de trei zile. Nu este recomandat copiilor! * Împotriva diareei se recomandă infuzia din coajă de rodie, care are proprietăţi astringente şi anti-microbiene. Peste o lingură din coajă tocată şi zdrobită de rodie se toarnă o cană de apă clocotită. Se acoperă şi se lasă la infuzat aproximativ 20 de minute, până ce apa devine roşiatică. Se bea deodată, o singură dată pe zi, timp de trei zile, consecutiv. * Peste patru linguriţe de afine uscate se toarnă o cană de apă rece. Se lasă la infuzat timp de trei ore, apoi se bea cu înghiţituri mici, pe parcursul întregii zile. Este recomandat a se consuma timp de trei zile. Remediul le este recomandat în special copiilor. TRANSPIRAŢIA EXCESIVĂ Păşeşti pe asfaltul încins şi ai senzaţia că tălpile îţi vor lua în curând foc. Totul în jurul tău dogoreşte de căldură, de parcă te-ai afla pe o planetă incandescentă. Fruntea ţi-e plină de broboane de sudoare, iar pe spate se preling şiroaie de apă. Pe timpul verii, problema transpiraţiei excesive pare a fi de nerezolvat. Reclamele la deodorante şi antiperspirante promit izbăvirea completă de mirosurile neplăcute, însă, de cele mai multe ori, acestea nu reuşesc să facă faţă excesului de transpiraţie şi efectelor sale atât de nedorite. Şi când nimic nu pare a te mai salva, în întâmpinarea ta vine o soluţie atât de simplă! Medicina tradiţională, născută din înţelepciunea populară, are ac şi de cojocul acestui asupritor disconfort. Pentru a ţine transpiraţia sub control este bine să urmăm două reguli importante. 1. Dieta Pe timpul verii, cafeaua şi alimentele care conţin teobromină, o substanţă care stimulează transpiraţia, ar trebui excluse din alimentaţie. Pe lista lor se află câteva condimente (piper, coriandru, ghimbir, sare), usturoiul, ketchup-ul, carnea roşie, în special cea de porc, leguminoasele, băuturile acidulate. Dieta recomandată împotriva transpiraţiei ar trebui să fie bogată în calciu, cereale şi legume. Cele mai indicate produse sunt brânza, iaurtul, hrişca, varza, conopida, morcovii, salata verde, smochinele, germenii de grâu, drojdia. 2. Normele de igienă Este foarte indicat ca trupul să fie îmbăiat de două ori pe zi. După duş, îmbrăcaţi haine confortabile, realizate din fibre naturale (bumbac, in, mătase). Nu purtaţi haine din fibre sintetice, întrucât acestea nu numai că stimulează transpiraţia, dar vă pot provoca şi diverse boli de piele sau reacţii alergice. Transpiraţia excesivă sau hiperhidroza reprezintă o problemă serioasă, care apare, de obicei, la persoanele cu un sistem nervos şubred, şi poate fi un semn al unor boli. Transpiraţia este excesivă în cazurile de obezitate, de tuberculoză, de probleme ale sistemului cardio-vascular sau endocrin, în bolile de rinichi. Infuzii
din
plante
Hiperhidroză provocată de tulburările hormonale sau endocrine Ingrediente: 100 de grame de flori uscate de muşeţel, 100 de grame de sunătoare, 100 de grame de siminoc şi 100 de grame de muguri de mesteacăn. Mod de preparare: ingredientele se toacă mărunt în râşniţa de cafea şi se depozitează într-o cutie închisă ermetic. Din această mixtură se pregăteşte o infuzie. Peste o jumătate de litru de apă în fierbere, se toarnă o lingură din pulberea de plante. Se acoperă, se trage de pe foc şi se lasă la infuzat timp de 20 de minute. Se strecoară, se lasă la răcit şi se păstrează la frigider. Se administrează de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, câte un pahar în care se poate adăuga o linguriţă de miere. Tratamentul durează până la consumul celor 400 de grame de pulbere. Tratamentul se face o singură dată pe an! Hiperhidroză provocată de diabet În astfel de situaţii se poate folosi următorul preparat din plante care ajută la reducerea glicemiei şi diminuează producerea excesivă de transpiraţie. Ingrediente: două părţi frunze de afin, o parte frunze de salvie şi o parte trifoi. Mod de preparare: o lingură din această mixtură de plante se toarnă peste o cană de apă în clocot. Se lasă la infuzat timp de două ore, apoi se strecoară. Se administrează câte o jumătate de cană, de trei ori pe zi, înaintea meselor principale. Schema de tratament nu trebuie aplicată mai mult de 12 zile. Deodorante naturale S-a demonstrat că majoritatea deodorantelor din comerţ conţin săruri de aluminiu şi ioni metalici care, odată ce pătrund în organism, afectează rinichii, ficatul, creierul, sistemul ganglionar şi pot duce la apariţia cancerului mamar. De aceea este de preferat să se utilizeze deodorantele naturale care pot fi preparate şi în casă. Ingrediente: o lingură şi jumătate de ceară naturală de albine (galbenă de preferat), o jumătate de lingură de unt de cacao, o lingură de unt de cocos, 15 picături de ulei esenţial de cimbru, 15 picături de ulei esenţial de rozmarin, 25 picături de ulei esenţial de lavandă şi trei picături de ulei de ricin. Mod de preparare: ceara se topeşte într-un recipient de sticlă pe baie de abur, se adaugă restul ingredientelor şi se amestecă bine până la încorporarea perfectă. Pasta se toarnă caldă în cutii pentru cremă, bine sterilizate. După ce s-a răcit, se introduce la frigider şi se utilizează după cel puţin 12 ore, aplicând-o, prin masare uşoară, pe zona axilelor. Uleiurile esenţiale recomandate în reţetă au proprietăţi puternic antibacteriene, dar se pot înlocui cu altele, după placul fiecăruia. * Oţetul de mere, diluat cu puţină apă caldă, este la fel de eficient. Băi împotriva mirosului neplăcut al picioarelor * La doi litri de apă fierbinte se adaugă şapte linguri de flori de muşeţel. Se lasă la infuzat, şi după o oră, se face baie la mâini şi picioare, timp de 20 de minute. Este recomandabil ca procedura să se aplice seara, înainte de culcare. Dimineaţa, corpul poate fi pudrat cu talc. * Băi la picioare din decoct de scoarţă de stejar. Se fac de trei ori pe săptămână. Peste un litru de apă se adaugă cinci linguri de scoarţă de stejar măcinată. Se pune la foc, şi când apa începe să clocotească, se fierbe timp de 8-10 minute. Se trage de pe foc, se strecoară şi se diluează cu încă un litru de apă rece. * Se pregăteşte un decoct din următoarele plante (câte două linguri din fiecare): salvie, levănţică, rostopască, muşeţel, codiţa-şoricelului. Peste mixtura de ierburi se toarnă cinci
ceşti de apă clocotită, se acoperă şi se lasă la infuzat. După 30 de minute, infuzia se toarnă într-un lighean şi se completează cu un litru de apă caldă şi 50 de grame de sare de mare. Pentru o piele delicată a picioarelor, se pot adăuga trei-cinci picături de ulei esenţial de rozmarin sau pin, după preferinţa fiecăruia. Se scufundă picioarele în această apă, timp de 10-15 minute. * Se amestecă pulbere din salvie, urzică şi mentă. Peste cinci linguri din acest amestec se toarnă un litru de apă clocotită. Se acoperă, se lasă la infuzat timp de 30 de minute, se strecoară, apoi se completează cu încă un litru de apă caldă. Se fac băi la picioare preţ de 15 minute, în fiecare seară, timp de două săptămâni. Băi de picioare, calde şi reci Este recomandat ca această procedură să se facă dimineaţa. Se pregătesc două ligheane cu apă - unul cu apă foarte rece (se pot adăuga chiar câteva cuburi de gheaţă) şi unul cu apă foarte caldă, în care se adaugă o lingură de sare de mare. Se intră cu picioarele în apa caldă timp de două minute, după care se mută brusc în apa rece, pentru 10-15 secunde. Se repetă procedura de patru-cinci ori. Aceste băi sunt eficiente nu numai pentru îndepărtarea mirosului urât, dar şi pentru o bună circulaţie a sângelui, scăpând astfel de picioarele umflate. Pudră pentru picioare Seara, înainte de culcare, se pudrează bine picioarele cu pulbere din scoarţă de stejar, apoi se încalţă şosete din bumbac. Dimineaţa, tălpile se spală cu apă călduţă, fără săpun. ARSURILE PROVOCATE DE RAZELE SOARELUI Expunerea prelungită la soare, în condiţiile exploziilor solare din ultima vreme, la ore nepotrivite şi fără protecţie specială, poate duce la arsuri, pistrui şi insolaţie. Protecţie
solară
naturală
Tinctură din seminţe de castraveţi Peste un pumn de seminţe de castraveţi bine zdrobite, se toarnă votcă sau alcool de 40 de grade, într-un raport de 1:10. Se pune apoi amestecul într-un recipient de sticlă şi se lasă la macerat, timp de aproximativ două săptămâni, până ce capătă o culoare verzuie. Se strecoară şi se păstrează la frigider. Înainte de a utiliza tinctura, se diluează cu apă, în acelaşi raport de 1:10. Pentru a combate pigmentarea neuniformă, pielea se unge, imediat după expunerea la soare, cu lapte acru sau cu suc de lămâie. Arsuri solare * Se curăţă un cartof, se spală, se dă pe răzătoarea mică şi apoi se stoarce bine într-un tifon pus în două-trei straturi. Sucul din cartof, aplicat pe pielea afectată, are un efect anti-inflamator, calmant. * Peste 10 de grame de seminţe de gutuie se toarnă 500 de mililitri de apă clocotită. Se acoperă, se lasă la infuzat timp de 10 minute, se agită foarte bine, după care se strecoară. Infuzia rezultată este recomandată împotriva arsurilor solare. Se tamponează uşor zona afectată de trei-patru ori, succesiv, la intervale de 15 minute. Procedura se repetă de două ori pe zi. * Peste trei linguri de flori de sunătoare mărunţite se toarnă 200 de mililitri de ulei vegetal. Se lasă la macerat timp de două săptămâni, într-un recipient de sticlă închis ermetic. Se agită periodic. Uleiul se strecoară printr-un tifon şi se conservă la frigider. Se unge pielea afectată, de câte ori simţiţi nevoia.
Urmaţi sfaturile noastre şi bucuraţi-vă de vacanţă! * Se amestecă trei linguri de brânză proaspătă de vaci cu una-două linguri de lapte de vacă. Se aplică pe zona arsă şi se lasă timp de 30 de minute. Se clăteşte cu apă la temperatura camerei şi se repetă procedura o dată. Atenţie! Remediile sugerate pot fi utilizate în cazurile arsurilor uşoare. În cazuri grave, adresaţi-vă imediat medicului! Plante aromatice - BUSUIOCUL(Ocimum basilicum) Scurt istoric În tradiţia populară, Busuiocul sau Vasiliscul simboliza, în primul rând, dragostea. Fetele îl purtau în sân şi la cingătoare, ca să lege iubirile. Astăzi, semnificaţia lui este mai degrabă religioasă, fiind materia primă pentru arhicunoscuta aghiazmă, foarte căutată de enoriaşi în sărbătorile religioase: Boboteaza sau Izvorul Tămăduirii. Pentru oamenii credincioşi, aghiazma e purtătoare de taină, prin faptul că ea se păstrează foarte mult timp fără a se altera. Există două explicaţii pentru faptul că aghiazma nu se strică şi nu prinde miros de apă clocită. Varianta ştiinţifică spune că ea se păstrează nealterată, datorită proprietăţilor antiseptice ale uleiului volatil din mănunchiul de Busuioc şi datorită ionilor de argint (care au acţiune antiseptică dovedită) ce trec în apă, din aghiazmatar, vasul de argint în care se prepară aghiazma. Teoria creştin-ortodoxă îmbrăţişează ideea că aghiazma rămâne nealterată prin faptul că este "sfinţită", prin folosirea ei în ritualul religios. Dar, dincolo de tradiţiile care l-au consacrat în stirpea aleasă a plantelor magice, adevărata magie a Busuiocului constă în marea lui putere de-a vindeca. Descrierea plantei Plantă răspândită în natură, mai ales în locuri uşor umbrite şi umede, dar cultivată şi în grădinile gospodarilor, Busuiocul se recunoaşte uşor datorită miresmei sale specifice, care rezistă şi după uscarea plantei. Are frunze ovale, uşor dinţate, şi flori mărunte, albe sau roz, grupate în inflorescenţe. Recoltare şi uscare Se folosesc ca materie primă lăstarii şi rămurelele tinere, împreună cu frunzele şi florile. Culesul plantei se face la începutul înfloririi, putându-se ajunge şi la trei recoltări pe an. Uscarea se face la umbră, în strat subţire, pe rame de lemn, coli de hârtie sau rogojini, în spaţii aerisite şi bine ventilate (poduri, verande, balcoane) în care temperatura nu trebuie să depăşească 35 de grade, altfel pierderea în uleiul volatil este mare. Florile se întorc zilnic, pentru a se evita brunificarea lor. Randamentul la uscare este de 4/1, adică din 100 g plantă proaspătă se obţin aproximativ 25 g plantă uscată. După uscare, se ambalează în săculeţi de tifon sau pungi de hârtie. Se păstrează până la momentul procesării, ca plantă întreagă, o mărunţire groscioară realizându-se doar înaintea utilizării. Compoziţia chimică Uleiul volatil, bogat în camfor şi eugenol, alături de fitoncide, reprezintă principiile active din Busuioc. Remedii Pentru Pulberea
din
Busuioc
tratamente
interne
Ţăranii pastrează în casă busuiocul de la Bobotează, pentru a fi protejaţi Frunzele uscate ale Busuiocului se mărunţesc fin, cu ajutorul unei râşniţe de cafea. Pulberea rezultată se păstrează în recipiente bine închise, ferită de umezeală excesivă, şi la întuneric. Se foloseşte pentru condimentarea diferitelor preparate culinare, de provenienţă animală sau vegetală. Infuzia Mod de preparare: 1 linguriţă de Busuioc uscat se opăreşte cu 250 ml apă fiartă timp de 30 minute, după care se filtrează. Se îndulceşte după gust, cu miere. Tinctura Mod de preparare: 10 g Busuioc uscat şi mărunţit se pun la macerat în 100 ml de alcool alimentar sau alt produs distilat, obţinut în gospodărie, timp de 10 zile, agitându-se de 34 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider, timp de 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtânduse eventualul reziduu care s-a depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic, prevăzute cu dop picurător. Termenul de valabilitate este de doi ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Vinul
terapeutic
Mod de preparare: 20 g de Busuioc uscat şi mărunţit se opăresc cu un litru de vin alb, fiert, apoi se lasă la infuzat timp de 10 zile, agitându-se sticla de 2-3 ori pe zi. După 10 zile, vinul se filtrează, fără stoarcerea reziduului şi apoi se lasă la decantat alte 6 zile. În final, se separă partea limpede de reziduul depus la fundul vasului. Se va completa cu vin, până la un litru. Se pune la păstrat în flacoane de 200 sau 250 ml. Termenul de valabilitate este de un an de zile, la temperatura camerei, dacă vinul folosit la preparare are concentraţia alcoolică de cel puţin 11 grade. În cazul concentraţiei alcoolice mai mici de 11 grade, vinul medicinal se va păstra la frigider. Din cauza conţinutului în alcool al tincturii şi al vinului, cele două remedii nu li se recomandă conducătorilor auto sau persoanelor cu intoleranţă la alcool. Pentru
tratamente
externe
Oţet medicinal Infuzie de busuioc Mod de preparare: 20 g de Busuioc uscat şi mărunţit se pun la macerat, timp de 10 zile, în 500 ml oţet de vin. Se agită de 2-3 ori, după care urmează filtrarea şi depozitarea în flacoane brune. Ulei terapeutic Folosind uleiurile vegetale la prepararea de forme farmaceutice din Busuioc, ca şi în cazul cimbrului, obţinem produse foarte bogate în principii active, prin faptul că uleiul esenţial din părţile aeriene ale cimbrului sunt solubile în uleiurile vegetale. Mod de preparare: 10 g de Busuioc uscat şi mărunţit se fierb împreună cu 100 ml ulei de floarea-soarelui, câteva minute pe baie de aburi, în flacoane de sticlă. Se lasă în repaus timp de 2 zile, după care se filtrează. Se păstrează la loc răcoros, ferit de lumină. Tratamente
interne
cu
Busuioc
* Boli ale aparatului digestiv - colici, meteorism, flatulenţă, balonări şi stări spastice ale aparatului digestiv, dispepsii, aerofagie Infuzia: se bea după masă, câte 3 căni de ceai pe zi, îndulcit după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, după masă, adăugate într-o cană de ceai de gălbenele. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli hepato-biliare - hepatite, colecistite, litiază biliară, colici biliare Infuzia: se bea după masă, câte 3 căni de ceai pe zi, îndulcit după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, după masă, adăugate într-o cană de ceai de păpădie. Notă: Mâncărurile copioase, aşa-zis "grele'' (bogate în proteine şi grăsimi de origine animală) sunt mai bine digerate dacă le condimentăm cu plante aromatice: cimbru, Busuioc, rozmarin etc. Uleiurile volatile din compoziţia lor au efect coleretic şi colagog, influenţând secreţia şi drenarea bilei, cu un rol foarte important în absorbţia alimentelor. * Boli ale aparatului respirator - traheite, bronşite, astm bronşic, pneumonii Infuzia: se administrează călduţă, câte 3 căni de ceai pe zi, îndulcit după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se beau 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. a să îl aveţi mereu la îndemână, plantaţi busuioc într-un ghiveci Tratamentul intern se completează cu inhalaţii cu Busuioc. * Boli ale aparatului cardio-vascular - insuficienţe cardiace, hipertensiune arterială, nevroză cardiacă Infuzia: se administrează după masă, câte 3 căni de ceai pe zi, îndulcit după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai din frunze de ginkgo biloba sau saschiu. Se îndulceşte, după gust, cu miere. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli virale răceală, gripă, guturai Infuzia: se bea călduţă, după masă, câte 3 căni de ceai pe zi, îndulcit după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează câte 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. Tratamentul intern se completează cu frecţii locale, cu oţet sau ulei medicinal de cimbru. * Boli ale aparatului urogenital cistite, pielite, colici renale Infuzia: se beau câte 3 căni de ceai călduţ pe zi, îndulcit după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de gălbenele. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli parazitare instalate la nivelul tubului digestiv - viermi intestinali, oxiuri, tenie, giardia Infuzia: se bea câte o cană de ceai, seara, la culcare, îndulcit după gust cu miere. Tinctura: se ia câte o linguriţă, seara, într-o cană de ceai de volbură. Vinul: se administrează 50 ml, seara. Tratamentul durează o săptămână. Se recomandă ca la sfârşitul tratamentului să se folosească un laxativ sau purgativ (ulei de ricin, sare amară, câte 30 g) pentru eliminarea paraziţilor.
* Bolile sistemului nervos central insomnii, anxietate, nervozitate Infuzia: se beau câte 3 căni de ceai pe zi, îndulcit după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Bolile sugarului (colici abdominale) Gustul deosebit pe care îl dă salatelor sau mâncărurilor face ca busuiocul să se cultive astăzi pe suprafeţe întinse Primele nelinişti în rândul părinţilor şi mai ales al bunicilor, după naşterea şi sosirea sugarului acasă, sunt generate de plânsul bebeluşului, provocat de colicile abdominale. Peste 70% din nou născuţi au colici. Se poate evita acest disconfort prin folosirea unui sirop pentru colici, care conţine tinctură de beladonă şi tinctură de Busuioc, plus o substanţă de fluidificare a laptelui matern. Farmacia Faltis prepară un asemenea sirop, concentraţia componentelor variind în funcţie de vârsta sugarului. Se poate administra de la vârsta de 5 zile şi până la şase luni, când colicile copilului dispar spontan. Neavând conservanţi sintetici, termenul de valabilitate al preparatului este de 14 zile. Tinctura de Busuioc, prin proprietăţile sale antiseptice, asigură în mod natural o stabilitate bacteriană a siropului. Acest preparat este unul dintre cele mai solicitate produse în laboratorul Farmaciei Faltis. * Bolile pielii şi anexelor acesteia - dermatite, dermatoze, infecţii bacteriene şi fungice, eczeme, eriteme Infuzia: se beau câte 3 căni de ceai pe zi, îndulcit după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de treifraţi-pătaţi. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. Tratamentul intern se completează cu tratamentul extern sub formă de tinctură, oţet sau ulei, în aplicaţii locale, de 2 ori pe zi. * Afecţiuni alergice Infuzia: se beau câte 3 căni de ceai de Busuioc pe zi, îndulcit după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, toate după masă. Tratamentul intern se completează cu tratamentul extern, sub formă de tinctură, oţet sau ulei, în aplicaţii locale, de 2 ori pe zi. Mărunţiţi busuiocul uscat doar înainte de a-l folosi * Bolile din sfera ORL amigdalite, rinite, faringite, laringite Infuzia: se beau câte 3 căni de ceai pe zi, îndulcit după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de muşeţel, coada-şoricelului sau salvie. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. Prudenţă! Folosite cu măsură, preparatele farmaceutice din Busuioc sunt bine acceptate de organismul uman. Depăşirea dozelor uzuale poate crea însă fenomene adverse, în special digestive. Se adevereşte, ca şi în cazul cimbrului, că de la doza terapeutică la doza de disconfort "nu-i decât un pas". Tratamente
externe
cu
Busuioc
* Spălături terapeutice - o fiertură obţinută din 2 linguri de Busuioc uscat şi 1 litru de apă este indicată pentru toaletarea rănilor cronice greu vindecabile (ulcer varicos, escare) înainte de aplicarea unor tratamente topice. Această fiertură înlocuieşte cu succes clasica curăţare a rănilor cu apă oxigenată sau soluţie de rivanol . În lipsa Busuiocului, se poate folosi cimbrul de grădină. * Gargarisme - se folosesc pentru toaletarea cavităţii bucale, în afte, gingivite, stomatite, abcese dentare, precum şi în halenă (miros urât, fetid al gurii). Gargara se face după fiecare masă, folosind o infuzie din ceai de Busuioc. Dacă este necesar, se poate aplica local, un colutoriu specific bolii respective. Farmacia Faltis face frecvent asemenea preparate, la prescripţia unor medici ORL sau stomatologi. * Inhalaţiile - făcute cu infuzie de Busuioc sunt recomandate în bolile aparatului respirator, bolile din sfera ORL sau bolile virale. Tehnica pentru inhalaţii este cea clasică: 2 linguri de Busuioc uscat şi mărunţit groscior se pun într-un litru de apă dată în clocot. Se apleacă capul deasupra vasului şi se acoperă cu un prosop, făcându-se timp de 1 minut exerciţii de inspiraţie a vaporilor de apă bogaţi în ulei volatil. Atenţie la arsuri! * Fricţionări - în afecţiunile pielii şi în bolile alergice, sub formă de tinctură, oţet sau ulei, în aplicaţii locale, seara. * Fumigaţii - câteva mănunchiuri formate din tulpini uscate de Busuioc, aprinse şi lăsate să ardă mocnit, pot fi o variantă utilă pentru dezinfectarea şi dezodorizarea unor spaţii închise, precum poduri, pivniţe sau diverse încăperi şi anexe ale gospodăriei.
Roiniţă din gradina farmaciei. Să o bei cu ochii Modestă la înfăţişare, cu floricele mici, pitite între frunze, care nu atrag atenţia asupra lor, Roiniţa a fost în schimb dăruită cu o mireasmă dulce, de lămâiţă, care hipnotizează insectele ce nu-şi pot refuza o asemenea ofertă "erotică". În felul acesta, planta îşi asigură polenizarea. Drept răsplată, albinele şi bondarii sunt ospătaţi din belşug cu nectar şi polen. Dar "balsamurile" răspândite de Roiniţă atrag şi oaspeţi nedoriţi, ca fluturii, de exemplu, care îşi depun ouăle sub frunze. Imediat ce larvele ies la viaţă, încep să atace planta cu lăcomie. Arma de apărare o reprezintă uleiurile aromate, care pun pe fugă dăunătorii. Dar ceea ce le îngrozeşte pe insecte oamenilor le face bine, aşa încât Roiniţa devine un leac de sănătate nepreţuit. Descrierea
plantei
Înaltă de 50-80 de cm, are frunze ovale, cu flori de culoare albă sau albăstrie, aşezate la nodurile de pe tulpină. Este foarte iubitoare de lumină, umbra afectând atât dezvoltarea plantei, cât şi cantitatea de ulei volatil. Întreaga plantă are miros suav şi gust aromat, plăcut, de lămâie. Pentru că în timpul înfloririi atrage albinele (melisa, în greacă, înseamnă albină), este folosită de apicultori pentru capturarea roiurilor de albine. Se numeşte, de altfel, şi iarba stuparilor. Recoltare
şi
uscare
Se folosesc ca materie primă frunzele (Folium melissae). Recoltarea se face la începutul înfloririi, chiar şi de trei ori pe an. Se culege întreaga parte aeriană, la 3-5 cm de la sol,
separându-se apoi frunzele de tulpină. Pentru că se înnegresc uşor după culegere, se pun repede la uscat, la umbră, în strat subţire, pe rame de lemn, coli de hârtie sau rogojini, în spaţii aerisite şi bine ventilate (poduri, verande, balcoane) în care temperatura nu trebuie să depăşească 35 de grade, altfel pierderea în uleiul volatil este mare. Randamentul la uscare este de 4:1, adică din 100 g plantă proaspătă se obţin aproximativ 25 g plantă uscată. După uscare, se conservă în borcane de sticlă bine închise sau în pungi confecţionate din hârtie pergamentată. Se păstrează frunza întreagă, o mărunţire groscioară realizându-se înaintea utilizării. Compoziţia
chimică
Frunzele de melisă conţin în principal un ulei volatil compus din citral, citronelol, geraniol, linalol aceşti compuşi aromaţi găsindu-se şi în coaja de lămâie, de unde şi numele de lămâiţă al Roiniţei. Preparate din Roiniţă Pulberea Frunzele de Roiniţă uscate se macină foarte fin, într-o râşniţă de măcinat cafeaua. Se foloseşte pulberea ca atare, câte un vârf de linguriţă, de 2 ori pe zi, cu puţină miere, sirop sau suc natural, în special în afecţiunile aparatului digestiv. Infuzia Este forma farmaceutică cea mai indicată de obţinere a unui ceai de roiniţă. Prin macerare nu se face o extracţie completă, iar fierberea este prea dură, pierzându-se uşor uleiul volatil. Mod de preparare: 2 linguriţe de frunze de Roiniţă uscate şi mărunţite groscior se opăresc cu 250 ml de apă fiartă, se lasă 30 de minute, după care se filtrează. Se îndulceşte după gust, cu zahăr sau miere. Tinctura Mod de preparare: 10 g (2 linguriţe) de frunze de Roiniţă uscate şi mărunţite groscior se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat obţinut în gospodărie, timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider, timp de alte 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtându-se eventualul reziduu care s-a depus pe fundul vasului. Se păstrează în sticluţe de sticlă sau plastic, prevăzute cu dop picurător. Termenul de valabilitate este de 2 ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Vinul terapeutic Mod de preparare: 20 g (4 linguriţe) frunze de lămâiţă uscate şi mărunţite groscior se pun la macerat într-un litru de vin alb, timp de 10 zile, agitându-se de 2-3 ori pe zi. După 10 zile, vinul se filtrează, fără stoarcerea reziduului, şi apoi se lasă la decantat alte 6 zile, separându-se partea limpede de reziduul depus la fundul vasului. Se va completa cu vin, până la 1 litru. Se pune la păstrat în flacoane, de preferat de 200 sau 250 ml. Termenul de valabilitate este de un an de zile, ţinut la temperatura camerei (dacă vinul folosit la preparare are concentraţia alcoolică de cel puţin 11 grade). În cazul concentraţiei alcoolice a vinului mai mică de 11 grade, vinul medicinal se va păstra la frigider.
Din cauza conţinutului în alcool al tincturii şi al vinului, acesta nu se recomandă conducătorilor auto sau celor cu intoleranţă la alcool. Uleiul (Aetheroleum melissae) Preparate din Roiniţă
volatil
Uleiul eteric de Roiniţă se obţine ca şi uleiul de lavandă, rozmarin, cimbru, prin procesul de distilare cu vapori de apă, greu de obţinut în gospodărie, dar se poate procura din magazinele naturiste sau din farmaciile care promovează aromoterapia. Se foloseşte în concentraţie de 1-2%, mai ales în spirturi, loţiuni, mixturi sau pudre. Oţetul medicinal Mod de preparare: 20 g (4 linguriţe) frunze de Roiniţă se ţin la macerat timp de 10 zile în 500 ml oţet, de preferat obţinut din vin. Urmează apoi filtrarea şi păstrarea în flacoane brune. Se utilizează extern, în diferite boli (prezentate mai jos). Uleiul terapeutic Mod de preparare: 10 g (2 linguriţe) frunze de Roiniţă uscate se fierb împreună cu 100 ml ulei de floarea-soarelui, câteva minute, pe baie de aburi, în flacoane de sticlă. Se lasă în repaus timp de 2 zile, după care se filtrează. Se foloseşte extern, mai ales în bolile dermatologice sau alergice. Tratamente interne * Boli ale aparatului digestiv - tulburări de motilitate gastrică (diaree sau constipaţie, colici), meteorism, flatulenţă, balonări, nevroze stomacale şi intestinale, colon iritabil Notă: Bolile aparatului digestiv (stomacului, duodenului sau colonului) sunt printre cele mai frecvente afecţiuni de care suferă omul zilelor noastre. Cauzele sunt multiple, începând cu alimentaţia neregulată şi deficitară, viaţa stresantă şi, nu în ultimul rând, aditivii alimentari de natură sintetică, care sunt nelipsiţi din materiile prime de natură vegetală sau animală, dar mai ales din alimentele procesate. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de gălbenele sau volbură. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, toate acestea după masă. (Farmacia Faltis prepară un Sirop antispastic pentru afecţiunile aparatului digestiv şi ale căilor biliare, în care Apa de melisă, obţinută din ulei volatil de melisă este prezentă alături de Apa de mentă şi siropul de beladonă. Pentru tratarea colonului iritabil cu componentă diareică sau constipantă şi balonări, preparăm un Praf colonic, în care folosim uleiul volatil de Roiniţă.) * Boli biliare colecistite, litiază biliară, colici biliare Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de păpădie. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli ale aparatului cardio-vascular - nevroză cardiacă, angină pectorală, aritmii Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai din frunze de ginkgo biloba sau de saschiu.
Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. Pentru afecţiunile inimii se recomandă folosirea preparatelor din Roiniţă în asociere cu cele de păducel. * Boli ale aparatului respirator traheite, bronşite, astm bronşic Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte de 30 picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli de nutriţie - lipsa poftei de mâncare Apetitul poate fi declanşat folosind cu 30 de minute înainte de masă tinctura sau vinul de Roiniţă. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o ceaşcă de ceai de pelin. Vinul: se administrează o ceşcuţă, înainte de masă. * Boli ale aparatului uro-genital cistite, colici renale Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de gălbenele. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Bolile sistemului nervos central anxietate, nervozitate, depresie Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. (Farmacia Faltis prepară o tinctură compusă, folosită pentru combaterea anxietăţii, care conţine, pe lângă odolean, păducel, portocală, lavandă, şi tinctură de Roiniţă.) * Tulburări de somn insomnie A adormi greu, a dormi puţin şi a avea un somn neodihnitor este ceva obişnuit în epoca modernă, aproape fiecare individ simţind, ocazional, "pe propria piele", acest disconfort. Dacă însă insomnia se cronicizează, este o mare problemă, având în vedere că somnul este necesar pentru supravieţuire. Insomnia poate fi o boală provocată de cauze externe, stres, necazuri şi nemulţumiri în familie, neînţelegeri la serviciu, griji cotidiene, dar şi un simptom al unei boli psihice. În această situaţie, tratamentul ei este exclusiv de competenţa medicilor specialişti. Pentru insomnia provocată de cauze externe, Farmacia Faltis prepară un Sirop hipnagogic, în compoziţia căruia intră şi apa de melisă. Preparatul are marele avantaj că nu produce dependenţă, cum se întâmplă cu medicamentele alopate. * Boli endocrine - hipertiroidie Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de teci de fasole. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. *
Bolile
pielii
-
dermatoze,
dermatită
seboreică
Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de treifraţi-pătaţi. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Hiperhidroză (transpiraţii abundente) Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de salvie. * Afecţiuni alergice urticarie, prurit, eriteme Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de treifraţi-pătaţi. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli neurologice cefalee, migrenă, distonii neurovegetative Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Hipogalacţie - secreţie scăzută de lapte matern Mamele care alăptează, pentru stimularea lactaţiei, pot folosi infuzia de Roiniţă, câte o cană, de trei ori pe zi. * Medicină pediatrică diaree, flatulenţă, colici Ceaiul de Roiniţă, alături de ceaiul de mentă se utilizează frecvent, în tulburările digestive postprandiale (după masă) la sugari sau copii. Se individualizează dozajul, în funcţie de vârstă: o linguriţă de 3 ori pe zi la sugar 1-6 luni, o lingură de 3 ori pe zi pentru vârste cuprinse între 6 luni şi 1 an, 2 linguri de 3 ori pe zi, la copii de 1-2 ani, o ceşcuţă la copii mai mari de 2 ani. Tratamente
externe
(Farmacia Faltis prepară o Apă cosmetică ce are în compoziţie apă de melisă, folosită pentru curăţarea şi degresarea feţei, înainte de aplicarea unor creme cosmetice, preparate tot în laboratorul farmaciei, adecvate fiecărui tip de ten: uscat, normal, mixt sau gras, a cremelor dermatocosmetice contra îmbătrânirii sau antirid.) * Transpiraţie abundentă - se recomandă, seara, o baie obţinută prin adăugarea în cada cu apă călduţă a 20 de picături de ulei volatil sau o linguriţă de tinctură de melisă. (Farmacia Faltis prepară un spray pe bază de apă de melisă, contra transpiraţiei la subraţ (axilă).) * Urticarii, înţepături de insecte, alergii cutanate de natură alimentară sau medicamentoasă - se fac tamponări locale cu ulei volatil de melisă, încorporat în soluţii alcoolice, creme, efectul observându-se rapid. * Băi vaginale - Roiniţa, alături de florile de lavandă, se recomandă pentru obţinerea unor infuzii utilizate ca spălături vaginale aromatice, pentru toaletarea vaginului, înainte de folosirea unor creme şi ovule cu efect topic.
* Gargarisme pentru bolile cavităţii bucale - afte, gingivite, stomatite, halenă (miros urât al gurii), abcese dentare. Sunt indicate infuziile din plante aromatice, deci şi din Roiniţă. (Farmacia Faltis prepară o apă de gură pe bază de apă de melisă recomandată în afecţiunile menţionate mai sus.) * Pensulaţii, în afecţiunile pielii şi în bolile alergice, sub formă de tinctură, oţet sau ulei, în aplicaţii locale, seara. * Îndepărtarea ţânţarilor. Se face masaj local, pe piele, cu frunze proaspete de Roiniţă. Se asigură o protecţie contra ciupiturilor de ţânţari, timp de câteva ore. Această metodă este folosită de pescari, pentru a îndepărta ţânţarii, când sunt la pescuit. * O metodă eficientă de îndepărtare a ţânţarilor o reprezintă aşezarea unui ghiveci cu Roiniţă, pe balcon sau pervazul ferestrelor. Periodic, se strivesc câteva frunze din tufa de Roiniţă. * Ţânţarii sunt ţinuţi departe, în grădina casei, acolo unde există o tufă de Roiniţă şi de lavandă. Notă. La Farmacia Faltis din Brăila, în grădina cu plante medicinale şi în laborator, mulţi studenţi de la facultăţile de farmacie din ţară fac practică, pe timpul verii, pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele cu privire la cultivarea, îngrijirea, recoltarea şi procesarea plantelor medicinale (a se vedea fotografia ataşată).
Plante aromatice - ROZMARINUL (Rosmarinus officinalis) Un ghiveci cu Rozmarin aşezat pe pervazul ferestrei aduce bucurie în casă, chiar şi la vreme de iarnă, cu parfumul lui neîntrecut. Iar primăvara, în martie, când se împodobeşte cu flori albastre ca cerul, sau roz-violet, precum zorii de zi, casa se transformă în sărbătoare. Plantă aromată, folosită deopotrivă ca aliment şi medicament, despre Rozmarin se spune că atunci când vorbeşti în prezenţa lui, înţelege tot, mai cu seamă temerile legate de sănătate, pe care se grăbeşte să le înlăture. Poveste sau adevăr, Rozmarinul este o plantă care n-ar trebui să lipsească dacă nu din grădină - măcar de pe pervazul ferestrei, pregătit oricând să sară, fie în tavă, lângă fripturi, fie în ibric, ca să se lase transformat în infuzie. O tovărăşie de nerefuzat! Descrierea
plantei
Rozmarinul este originar din zona mediteraneană şi aclimatizat la noi în special în sudvestul ţării şi în Dobrogea, zone cu temperaturi ridicate pe timpul verii, cunoscându-se faptul că planta este iubitoare de căldură. Se înmulţeşte foarte uşor, prin butaşi, aceştia rezultând din rămurelele tinere tăiate de pe tulpină care, puse în apă, se înrădăcinează foarte uşor. Având în vedere că nu rezistă la temperaturi scăzute, Rozmarinul se plantează de regulă în ghivece suficient de mari, care pe timp de vară se ţin în curte, în aer liber şi soare, iar pe timp de iarnă sunt adăpostite în verande închise, balcoane sau pe pervazul bucătăriei. Plantat în ghivece, Rozmarinul decorează în mod plăcut grădina de legume şi flori din jurul casei, după cum se poate obseva şi în fotografia alăturată
(poză din grădina Farmaciei Faltis). Frunzele sunt de culoare verde, lucioase, sub formă de lance, la fel ca acele de la brad, iar florile au culoarea albăstrui palid sau uşor violacee. Întreaga plantă are un miros plăcut, aromat, iar gustul este astringent-amărui. Recoltare
şi
uscare
Se folosesc ca materie primă frunzele, culese în perioada înfloririi (martie-mai) dar şi în lunile iulie şi sfârşitul lui octombrie, înainte de adăpostirea lui în încăperi care să-l protejeze de îngheţ. Uscarea se face la umbră, în strat subţire, pe rame de lemn, coli de hârtie sau rogojini, în spaţii aerisite şi bine ventilate (poduri, verande, balcoane) în care temperatura nu trebuie să depăşească 35 de grade, altfel, pierderea în uleiul volatil este mare. Randamentul la uscare este de 4:1, adică din 100 g plantă proaspătă se obţin aproximativ 25 g plantă uscată. După uscare, se ambalează în pungi de hârtie sau cutii de carton, puse în încăperi uscate, cât mai răcoroase, ferite de lumină sau de umiditate excesivă. Se păstrează până la momentul folosirii, ca plantă întreagă, mărunţirea realizându-se înaintea utilizării. Compoziţia chimică Frunzele de Rozmarin conţin în principal un ulei volatil, bogat în borneol, camfor, eucaliptol, precum şi flavonozide, acid rozmarinic şi un alcaloid, rozmaricină. Preparate
din
Rozmarin
Pulberea Frunzele de Rozmarin uscate se macină fin, într-o râşniţă de cafea. Se păstrează în vase închise ermetic, ca să nu-şi piardă aroma. Infuzia Mod de preparare: 2 linguri de frunze de Rozmarin uscate şi mărunţite groscior se opăresc cu 250 ml apă clocotită şi se lasă la infuzat, timp de 30 mi nute, după care se filtrează. Se îndulceşte după gust, cu miere. (Tehnica infuzării este cea mai bună metodă de obţinere a unui ceai din plante aromatice. Decoctul, care presupune o fierbere de câteva minute, duce la evaporarea uleiurilor volatile.) Tinctura Mod de preparare: 20 de g de frunze de Rozmarin uscate şi mărunţite groscior se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat, obţinut în gospodărie. Se lasă timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider, timp de alte 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtându-se eventualul reziduu care s-a depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă, prevăzute cu dop picurător. Termenul de valabilitate este de 2 ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Vinul terapeutic Mod de preparare: 50 g frunze uscate şi mărunţite de Rozmarin se lasă la macerat întrun litru de vin alb, timp de 10 zile, agitându-se de 2-3 ori pe zi. După 10 zile, vinul se
filtrează fără stoarcerea reziduului, apoi se lasă la decantat 6 zile, separându-se partea limpede de resturile depuse la fundul vasului. Se va completa cu vin proaspăt, până la un litru. Se pune la păstrat în flacoane de 200 sau 250 ml. Termenul de valabilitate este de un an de zile, la temperatura camerei, dacă vinul folosit la preparare are concentraţia alcoolică de cel puţin 11 grade. În cazul concentraţiei alcoolice a vinului mai mică de 11 grade, vinul de Rozmarin se va păstra la frigider. Datorită conţinutului în alcool al tincturii şi vinului, acesta nu li se recomandă conducătorilor auto sau celor cu intoleranţă la alcool. Uleiul volatil Uleiul eteric ce se obţine din lăstarii şi frunzele proaspete de Rozmarin este greu de obţinut în casă, deoarece necesită o aparatură specială de extracţie. El se poate procura însă uşor, din magazinele cu produse naturiste sau din farmaciile care promovează aromoterapia. Oţetul medicinal Mod de preparare: 20 g frunze uscate de Rozmarin se ţin la macerat timp de 10 zile, în 500 ml oţet, de preferat obţinut din vin. Urmează filtrarea şi depozitarea în flacoane brune. Se utilizează extern, în diferite boli. Uleiul terapeutic Mod de preparare: 10 g frunze uscate şi măcinate de Rozmarin se fierb împreună cu 100 ml ulei de floarea-soarelui câteva minute, pe bain-marie, în flacoane de sticlă. Se lasă în repaus timp de 2 zile, după care se filtrează. Se foloseşte extern, mai ales în bolile dermatologice. Tratamente interne cu Rozmarin Nota farmacistului: cele mai spectaculoase rezultate pentru sănătate se obţin atunci când terapiile naturiste se folosesc ca metode de prevenire a bolilor de omul încă sănătos. Din păcate, în România, suplimentele terapeutice din plante medicinale (care se pot încadra în subgrupa suplimentelor nutritive sau nutrienţi alimentari) nu au o mare pondere, aşa cum au în alte ţări, ca Elveţia, Anglia şi Germania. Statistic, consumul de asemenea suplimente pe cap de locuitor în România este foarte mic. Apelăm, de multe ori, prea târziu, la aceste terapii, când deviza "E mai uşor se previi decât să vindeci'' nu mai este valabilă. * Bolile stomacului - dispepsii, regurgitaţii, stări spastice ale aparatului digestiv Pulberea: se ia câte un vârf de linguriţă, în puţină miere sau suc de fructe, înainte de masă. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de gălbenele. Vinul: se administrează câte 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Bolile abdomenului - colici abdominale, meteorism, balonări, flatulenţă, diaree, colon iritabil Pulberea: se ia câte un vârf de linguriţă, în puţină miere sau în suc de fructe, înainte de masă. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de gălbenele.
Vinul:
se
administrează
3
linguri,
de
2
ori
pe
zi,
după
masă.
* Bolile biliare colecistite, colici biliare, litiază biliară Pulberea: se ia câte un vârf de linguriţă, în puţină miere sau suc de fructe, înainte de masă. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de păpădie. * Bolile inimii - insuficienţe cardiace, nevroză cardiacă, angină pectorală Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai din frunze de ginkgo biloba sau saschiu. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. (Farmacia Faltis prepară o tinctura compusă, formată din fructe de gherghine şi frunze de Rozmarin, care sunt recomandate ca terapie complementară, în afecţiunile inimii.) * Boli ale aparatului respirator - traheite, bronşite, astm bronşic, pneumonii Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli virale răceală, gripă, guturai Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează câte 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. (Toate se vor administra sub formă călduţă, pentru a grăbi fenomentul diaforeic, de mărire a transpiraţiei.) * Tulburări ale ciclului menstrual - se foloseşte în amenoree, când aceasta nu se datorează gravidităţii Infuzia: se administrează câte 2 ceşti pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de gălbenele. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Bolile sistemului nervos central - anxietate, nervozitate, stări cronice de oboseală Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. (Farmacia Faltis prepară Picături trofice pentru stările de oboseală fizică şi intelectuală care au în compoziţie, pe lângă tinctura de ginseng, şi saschiu, şi tinctură de Rozmarin.) * Tulburări de ortostatism; lipotimie = leşin, colaps, sincopă Factorii ce provoacă lipotimia sunt în principal scăderea bruscă a tensiunii arteriale şi ischemia cerebrală, adică lipsa temporară a oxigenării creierului. În aceste cazuri care au mare impact emoţional, se utilizează tinctura, câte 20 de picături, luate în puţină apă. Pentru potenţare, se poate folosi în combinaţie cu tinctura de valeriană, în proporţii egale. * Energizant după boli cronice, care au supus organismul la o epuizare accentuată, astenie la vârsnici sau după mari eforturi fizice Se administrează câte o ceaşcă de vin de Rozmarin la prânz şi seara, după masă.
* Bolile pielii (dermatologice) - dermatite, dermatoze, infecţii stafilococice, streptococice şi fungice cronicizate Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de treifraţi-pătaţi. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. Tratamentul intern se asociază cu aplicaţii locale, sub formă de tinctură, oţet sau ulei. * Afecţiuni alergice urticarie, prurit, prurigo, eriteme Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de treifraţi-pătaţi. Vinul: se administrează câte 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. (Tratamentul intern se completează cu masaje locale cu oţet de Rozmarin.) * Boli neurologice cefalee, migrenă, distonii neurovegetative Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează câte 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Bolile din sfera ORL - amigdalite, rinite, sinuzite, epistaxis, faringite, laringite, traheite Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de muşeţel, coada-şoricelului sau salvie. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli de natură inflamatorie de tip reumatic - artroze, gonartroze, poliartralgii, gută, reumatism psihogen, dorsalgii, lombosciatică Infuzia: se administrează călduţă, câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de salcie. Vinul: se administrează câte 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli parazitare interne viermi intestinali, oxiuri, tenie Uleiurile volatile din plantele aromatice paralizează paraziţii intestinali. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adaugate într-o cană de ceai de pir. Vinul: se administrează câte 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. Tratamentul durează o săptămână. Se recomandă ca, la sfârşitul lui, să se folosească un laxativ sau purgativ (ulei de ricin, sare amară, câte 30 g) pentru eliminarea paraziţilor. * Afecţiuni ale aparatului osteo-articular - artroze, spondiloze, gonartroze Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de pir. Vinul: se administrează câte 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. Tratamentul intern se completează cu preparate de uz extern, cu proprietăţi revulsive şi antiinflamatorii. (Pentru afecţiunile aparatului osteoarticular, Farmacia Faltis prepară un liniment numit "Spirt contra durerilor de oase" sau, simplu, "Spirt de oase", şi crema Benzofenil forte.) * Inapetenţă lipsa poftei de mâncare Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o ceaşcă de ceai de pelin.
Vinul:
se
administrează
câte
3
linguri,
de
2
ori
pe
zi,
înainte
de
masă.
* Inapetenţă sexuală Disfuncţiile sexuale temporare atât la bărbaţi, cât şi la femei, pot fi combătute prin folosirea moderată a vinului obţinut din frunze de Rozmarin, după tehnica prezentată mai sus. Se administrează câte o ceşcuţă (pahar de lichior) de 50 ml, în cursul după-amiezii. Tratamente
externe
cu
Rozmarin
* Băi tonice. O baie relaxantă se realizează dintr-o fiertură de frunze de Rozmarin (3 linguri la 1 litru de apă). Se dă în clocot câteva minute şi se adaugă în cada cu apă călduţă. Baia durează 10 minute. Aceste băi se fac de preferinţă dimineaţa, după care se recomandă, timp de o oră, repaus la pat. Pentru că necesită mult timp, băile tonice cu Rozmarin trebuie făcute în timpul concediului de odihnă. * Comprese terapeutice - se aplică în bolile terminaţiilor nervoase periferice. Se prepară un decoct din tulpină de Rozmarin proaspătă sau uscată, tocată groscior (3 linguri la 2 l apă). Se dă în fiert, apoi se pun comprese calde, câteva minute, pe zona terminaţiilor nervoase afectate. * Tamponări locale - în urticarii, înţepături de insecte, alergii cutanate de natură alimentară sau medicamentoasă. Se foloseşte uleiul volatil de Rozmarin, încorporat în soluţii alcoolice, creme. Efectul se va observa rapid. * Inhalaţiile cu ulei volatil (5 picături) sau tinctură (20 de picături), adăugate într-un litru de ceai de muguri de plop, muşeţel sau muguri de pin. Sunt recomandate în bolile aparatului respirator, bolile din sfera ORL sau bolile virale precum gripa. * Gargarisme - pentru boli ale cavităţii bucale - afte, gingivite, stomatite, abcese dentare şi pentru afecţiunile otorinolaringologice. Gargara se face după fiecare masă, folosind o infuzie din ceai de Rozmarin. (Farmacia Faltis realizează frecvent asemenea preparate, la prescripţia unor medici ORL sau stomatologi.) * Fricţionări locale, în afecţiunile pielii şi în bolile alergice, sub formă de tinctură, oţet sau ulei, în aplicaţii locale, făcute seara. * Masaj local - se fac masaje pe pielea capului, în alopecie şi calviţie, după care va urma o aplicaţie cu o loţiune contra căderii părului. (Farmacia Faltis prepară o loţiune contra cheliei, ce conţine, printre altele, tinctură de nuc, ardei iute, tinctură de China şi ulei de ricin.)
Din reţetele domnului farmacist Bobaru: Plante aromatice - MENTA Scurt
istoric
Plantă foarte răspândită în natură, în peste 25 de soiuri sălbatice, cea mai cunoscută şi folosită e menta de grădină, cultivată pe lângă casă, adesea şi pe balcoane, pentru mireasma ei plină de prospeţime, care dă o savoare aparte bucatelor, dar mai ales infuziei preparate din ea. Originară din Orient, Menta este descrisă de herboriştii chinezi
care îi laudă virtuţile terapeutice. Frunzele ei au fost găsite şi în sarcofagele egiptene, datând din anul 1200 înainte de Hristos. Ceva mai târziu, în Antichitate, Dioscoride laudă Menta, pentru că "opreşte hemoragiile, ucide viermii rotunzi, alungă ulcerul, durerea de cap şi produce gânduri luxurioase". Vechii germani credeau atât de tare în forţele Mentei, încât îi aduceau ofrande de pâine şi sare înainte de a o folosi. O legendă medievală povestea că, după răstignirea lui Iisus, Maica Domnului s-a hrănit doar cu mentă, de unde s-a născut şi-un proverb: "Cine întâlneşte mentă în drum şi trece nepăsător mai departe/ N-o va vedea pe Măicuţa cea Sfântă, înainte de moarte". Urmând şi noi îndemnul medieval, să ne împrietenim vara asta cu Menta, al cărei trecut istoric îi garantează virtuţile. * În scopuri terapeutice se foloseşte menta de grădină (Mentha piperita) şi menta creaţă (Mentha crispa). Descrierea
plantei
Numită popular şi izmă, Menta este o specie perenă, uşor de recunoscut, în primul rând după mirosul specific, răcoros şi pătrunzător, după gustul aromatic al frunzelor care este puternic şi lasă în gură o senzaţie de răcoare plăcută. Tulpina are patru muchii, acestea fiind acoperite cu peri scurţi de culoare verde, uneori în nuanţe violacee. Frunzele sunt de culoare verde închis (cele mature) şi verde deschis (cele tinere) şi se dezvoltă la baza inter-nodurilor. La menta de grădină, frunzele sunt de formă oval-lanciolată şi ascuţite la vârf, cu faţa superioară netedă şi cea inferioară cu nervuri proeminente. La menta creaţă, frunzele sunt adânc dinţate şi gofrate. Florile se găsesc grupate în inflorescenţe sub formă de spic, aflat la subsuoara frunzelor superioare. Sunt de culoare violacee (la menta de grădină) iar la menta creaţă de culoare mai mult roşietică. Înfloreşte din luna iunie până în septembrie. Recoltare şi uscare Materia primă de la Mentă poate fi numai frunza (Folium menthae) sau planta aeriană întreagă (Herba menthae), conţinutul în principii active fiind mai mare în frunze. Recoltarea lor este mai migăloasă şi poate să înceapă la debutul înfloririi, culegându-se frunză cu frunză de pe tulpină, pe o perioadă ce poate dura şi 15 zile, după care tulpinile fără frunze vor fi îndepărtate prin tăiere. Dacă se doreşte să se folosească întreaga plantă, tăierea pentru procesare se va face la 5-7 cm deasupra solului, pentru a înlesni creşterea plantelor în anul următor. Uscarea se face la umbră, în strat subţire, pe rame de lemn, coli de hârtie sau rogojini, în spaţii aerisite şi bine ventilate (poduri, verande, balcoane) în care temperatura nu trebuie să depăşească 35 de grade, altfel pierderea de ulei volatil este mare. Randamentul la uscare este de 4:1, adică din 100 g plantă proaspătă rezultă 25 g produs uscat. După uscare, se ambalează în săculeţi de tifon sau pungi de hârtie. Pentru a se conserva nealterate principiile active, mărunţirea Mentei se face înaintea procesării. Având în vedere faptul că mentolul din compoziţia uleiului eteric se volatilizează uşor, se recomandă ca ceaiul de Mentă să se păstreze separat de alte ceaiuri, pentru a nu căpăta şi acestea miros de Mentă. Compoziţia
chimică
Frunzele de Mentă conţin un ulei volatil al cărui component principal este mentolul, care a fost sintetizat şi pe cale chimică. Dar, dacă mentolul de sinteză este utilizat aproape exclusiv pentru uz extern, preparatele din Mentă se pot folosi fără probleme pentru uz intern, acest lucru demonstrând faptul că produsele fitoterapeutice obţinute din plante sunt mai bine tolerate şi acceptate de organism decât cele de sinteză.
Preparate
farmaceutice
din
mentă
Infuzia Mod de preparare: 1 linguriţă de frunze de Mentă uscate şi mărunţite groscior se opăresc cu o cană (250 ml) de apă fiartă, după care se lasă la infuzat 30 de minute şi în final se filtrează. Se îndulceşte după gust, cu miere. Tinctura Mod de preparare: 10 grame de frunze sau planta întreagă mărunţită şi uscată se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs alcoolic obţinut în gospodărie, timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider, timp de 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtându-se eventualul reziduu care s-a depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau de plastic prevăzute cu dop picurător. Termenul de valabilitate este de 2 ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Vinul terapeutic Mod de preparare: 20 grame Mentă uscată şi mărunţită se pun la macerat într-un litru de vin alb, timp de 10 zile, agitându-se de 2-3 ori pe zi. După 10 zile, vinul se filtrează (fără stoarcerea reziduului) şi apoi se lasă la decantat alte 6 zile, separându-se în final partea limpede de reziduul depus la fundul vasului. Se va completa cu vin, până la 1 litru. Se pune la păstrat în flacoane, de preferat de 200 sau 250 ml. Termenul de valabilitate este de 1 an de zile, la temperatura camerei, dacă vinul folosit la preparare are concentraţia alcoolică de cel puţin 11 grade. În cazul concentraţiei alcoolice a vinului mai mică de 11 grade, vinul medicinal se va păstra la frigider. Din cauza conţinutului în alcool al tincturii şi al vinului, nu se recomandă conducătorilor auto sau celor cu intoleranţă la alcool. Oţet medicinal Mod de preparare: 20 grame frunze sau părţi aeriene de Mentă se ţin la macerat timp de 10 zile în 500 ml oţet, de preferat obţinut din vin. Urmează apoi filtrarea şi păstrarea în flacoane brune. Se utilizează extern, în diferite boli prezentate mai jos. Ulei terapeutic Mod de preparare: 10 grame de Mentă uscată se fierb împreună cu 100 ml ulei de floarea-soarelui, câteva minute, pe baie de aburi, puse în flacoane de sticlă. Se lasă în repaus timp de 2 zile, după care se filtrează. Se foloseşte extern, mai ales în bolile dermatologice. Uleiul volatil sintetic Uleiul eteric de Mentă este foarte folosit în scop terapeutic, în special pentru aplicaţii externe, dar greu de obţinut în casă, deoarece necesită o aparatură specială, care funcţionează cu vapori de apă. Farmacia Faltis prepară din uleiul volatil de Mentă "Aqua menthae", pe care o întrebuinţează în diferite siropuri pentru uz intern sau loţiuni pentru uz extern. Uleiul volatil de Mentă se poate procura din magazinele cu produse naturiste sau din farmaciile care promovează produse pentru aromoterapie. Tratamente interne
* Boli ale aparatului digestiv - dispepsii, vomă, sughiţ, regurgitaţii, tulburări de motilitate gastrică, colici, meteorism, flatulenţă, balonări şi stări spastice ale aparatului digestiv, diaree Menta este o plantă de top pentru tratarea multor afecţiuni ale tubului digestiv, infuzia fiind recomandată atât copiilor, cât şi adulţilor sau persoanelor vârstnice. Acţiunea farmacodinamică a preparatelor de Mentă se manifestă la nivelul aparatului digestiv prin faptul că produce o uşoară anestezie a mucoasei gastrice, datorită mentolului. De asemenea, are o acţiune antifermentativă, dezinfectantă, preparatele din Mentă fiind indicate în tratamentul colitei de fermentaţie. Infuzia: se beau câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană cu ceai de muşeţel. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli hepato-biliare hepatite, ciroze, colecistite, litiază biliară Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de păpădie. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. Farmacia "Faltis" prepară un Sirop Antispastic, indicat în afecţiunile aparatului digestiv şi biliar, ce are în compoziţie Aqua mentae, obţinută din ulei esenţial de mentă. * Boli ale aparatului respirator - traheite, bronşite, astm bronşic, pneumonii Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli din sfera ORL - amigdalite, rinite, sinuzite, epistaxis, faringite, laringite Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de muşeţel, coada-şoricelului sau salvie. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. Tratamentul intern poate fi dublat de inhalaţii cu ulei volatil de Mentă şi tinctură de Mentă. Farmacia "Faltis" prepară pentru afecţiunile căilor respiratorii superioare un unguent nazal pe bază de mentol natural. * Boli virale răceală, gripă, guturai Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli ale aparatului urogenital cistite, pielite, metroragii, micoze Principiul activ din Mentă (mentolul), care are proprietăţi antiseptice, se elimină şi prin urină, de unde rezultă eficacitatea terapeutică a preparatelor obţinute din Mentă. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de gălbenele. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Bolile pielii şi anexelor acesteia - dermatite, dermatoze, infecţii stafilococice şi
streptococice, eczeme Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de treifraţi-pătaţi. Vinul: se iau 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Afecţiuni alergice prurit (mâncărime) Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust, cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de treifraţi-pătaţi. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Bolile diareice estivale ale copilului Infuzia din frunze de Mentă este nelipsită în diareile uşoare, pe timp de vară, ale copilului mic. Se iau câte 2 linguriţe, înainte de fiecare masă. Se recomandă peste vârsta de 3 ani. PRECAUŢII! Întrucât conţin mentol, preparatele din Mentă folosite în exces pot da dureri abdominale, iar când se folosesc în preparate pentru uz extern, se va evita zona ochilor, deoarece produc iritaţii. Tratamente externe Ulei de mentă Infuzie de mentă * Tamponări locale - în urticarii, înţepături de insecte, alergii cutanate de natură alimentară sau medicamentoasă se foloseşte extern uleiul volatil de mentă, încorporat în soluţii alcoolice, creme, efectul observându-se rapid. * Fricţionări - în răceală, gripă şi afecţiuni reumatice, oţetul şi uleiul terapeutic, preparate după tehnica prezentată mai sus, se folosesc sub formă de masaje. Urmează apoi oblojirea zonei fricţionate cu ceva ce ţine de cald: brâu, fular, faşă elastică, blană. * Comprese terapeutice - în bolile terminaţiilor nervoase periferice. Se prepară o fiertură din tulpină de Mentă proaspătă sau uscată, 50 g la 2 litri de apă. Se fierbe 5 minute, apoi se pun comprese calde, vreme de câteva minute, pe zona terminaţiilor nervoase afectate. * Inhalaţii - în bolile aparatului respirator, bolile din sfera ORL sau boli virale, precum gripa. Se foloseşte uleiul volatil (5 picături) sau tinctura (o linguriţă), adăugate într-un litru de ceai de muşeţel sau de muguri de pin. Tehnica pentru inhalaţii este cea clasică: deasupra vasului cu ceaiul încă fierbinte, în care s-a pus uleiul volatil sau tinctura, se apleacă capul şi se acoperă cu un prosop, făcându-se timp de un minut exerciţii de in spiraţie a vaporilor de apă, bogaţi în ulei volatil. * Spălături locale - în hemoroizi, prurit anal. Se foloseşte infuzia preparată după metoda prezentată mai sus. Notă: În urmă cu aproape 40 de ani, când am ajuns la Brăila ca farmacist, pescarii în vârstă îmi solicitau să le prepar o loţiune pentru alungarea ţânţarilor şi atenuarea ciupiturilor produse de aceştia, după o formulă pe care bunicii lor (pe vremea lor, Balta Brăilei era plină cu peşte) o procurau de la farmacistul Faltis. Formula era următoarea: 10 picături de ulei volatil de Mentă şi 20 de picături de soluţie de amoniac se pun în 100 ml
de alcool concentrat. Se aplică local, pe zonele expuse la înţepături (mâini şi picioare) evitându-se zona ochilor, pentru că loţiunea este iritantă. Ca şi ceaiul de tei, ceaiul de Mentă este recomandat ca "vehicul" pentru administrarea unor medicamente, în special a pulberilor medicamentoase, deoarece este plăcut la gust. Plante aromatice - CIMBRUL Bun de pus în
bucate,
dar
mai
ales
pentru
sănătate
-
Între plantele aromatice cu efecte vindecătoare, Cimbrul este "vedeta", datorându-şi celebritatea îndeosebi condimentării bunătăţilor culinare. De exemplu, un grătar exotic la "iarbă verde", făcut undeva, într-o pajişte înflorită, este de neconceput fără câteva fire aromate de cimbrişor, culese direct din grădina naturii. În scopuri medicinale (şi culinare), se folosesc trei specii de cimbru: cimbrul de grădină (Satureya hortensis), cimbrul de cultură (Thymus vulgaris), cimbrul de câmp sau cimbrişorul (Thymus serpyllum). Descrierea plantelor Cele trei specii de cimbru (de grădină, de cultură şi de câmp) au în aparenţă aceeaşi înfăţişare, micile deosebiri constând în dimensiunea lor, aspectul frunzelor şi coloritul diferit al florilor. Cimbrul de cultură creşte sub formă de tufă globuloasă, cu tulpină lemnoasă, având talia cea mai mare dintre speciile de cimbru. Are frunze mici, iar florile, tot mărunte, sunt de culoare alb-roz, aşezate la subsuoara frunzelor superioare. Prezintă interes pentru marii procesatori de plante medicinale, care obţin un ulei esenţial (Aetheroleum thymi) care reprezintă materia primă pentru obţinerea de medicamente pentru uz intern sau extern. Cimbrul de grădină are tulpina dreaptă şi foarte ramificată, iar florile mici, dispuse în vârful ramificaţiilor, sunt de culoare violacee sau alburie. Este nelipsit din grădina cu legume din jurul casei, plantându-se primăvara, odată cu acestea. Cimbrişorul are tulpina culcată la pământ (târâtoare), cu frunzele cele mai mici, ovale, iar la vârf ascuţite. Florile sunt de culoare roz-violaceu, aşezate în vârful ramificaţiilor tulpinii. Toate cele trei specii au un miros caracteristic, foarte aromat, uşor de identificat, mai pronunţat prin frecarea frunzelor. Recoltare şi uscare În scopuri terapeutice se folosesc părţile aeriene ale cimbrului (ramificaţiile tinere, mai puţin lemnoase, împreună cu frunze şi flori). Ca regulă generală, cele trei specii de cimbru se recoltează când trei sferturi din flori s-au desfăcut. Întârzierea recoltării conduce la un produs de calitate inferioară. Îmbătrânirea tulpinilor şi frunzelor scade conţinutul în ulei volatil. Când se urmăreşte obţinerea uleiului esenţial, cimbrul de cultură trebuie cules chiar înainte de înflorire. Uscarea se face la umbră, în strat subţire, pe rame de lemn, coli de hârtie sau rogojini, în spaţii aerisite şi bine ventilate (poduri, verande, balcoane), în care temperatura nu trebuie să depăşească 35 de grade, altfel pierderea în ulei volatil este mare. Florile se afânează zilnic, pentru a evita brunificarea. Randamentul la uscare este de 4/1, adică din 100 g plantă proaspătă se obţin aproximativ 25 g plantă uscată. După uscare, Cimbrul se ambalează în săculeţi de tifon sau pungi de hârtie. Se păstrează până la momentul preparării ca plantă întreagă, mărunţindu-se înaintea utilizării.
Compoziţia chimică Este asemănătoare la cele trei specii, ingredientul cel mai important fiind uleiul volatil format în principal din cineol, geraniol, timol şi borneol. Alături de uleiul esenţial s-au mai identificat: flavonozide, acid cafeic, tanin, acid ursolic şi oleanolic. Preparate Efectele
din sunt aceleaşi,
Cimbru indiferent
de
pentru specia
pe
uz care o
intern alegeţi -
Pulberea Părţile aeriene uscate ale cimbrului se mărunţesc fin cu ajutorul unei râşniţe de cafea. Pulberea rezultată se păstrează în recipiente bine închise, puse la întuneric, ferite de umezeală excesivă. Pulberea se foloseşte pentru condimentarea diferitelor preparate culinare de provenienţă animală sau vegetală. Infuzia Mod de preparare: 1 linguriţă de Cimbru uscat şi mărunţit se opăreşte cu 250 ml apă fiartă, se lasă 30 de minute în vas acoperit cu capac, după care se filtrează. Se îndulceşte după gust, cu zahăr sau miere. Tinctura Mod de preparare: 10 grame de cimbru uscat şi mărunţit se pun la macerat în 100 grame alcool alimentar sau alt produs distilat, obţinut în gospodărie. Se lasă timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se pune la decantat în frigider, timp de 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtându-se eventualul reziduu depus pe fundul vasului. Se păstrează în recipiente de sticlă sau plastic, prevăzute cu dop picurător. Termenul de valabilitate este de doi ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Vinul terapeutic Mod de preparare: 20 de grame Cimbru uscat şi mărunţit se pun la macerat, într-un litru de vin alb, timp de 10 zile, agitându-se de 2-3 ori pe zi. Când perioada expiră, vinul se filtrează, apoi se lasă la decantat 6 zile, separându-se partea limpede de reziduul depus la fundul vasului. Se va completa cu vin, până la 1 litru. Se pune la păstrat în sticle, de preferat de 200 sau 250 ml. Termenul de valabilitate este de un an de zile, la temperatura camerei, dacă vinul folosit la preparare are concentraţia alcoolică de cel puţin 11 grade. În cazul concentraţiei mai mici de 11 grade, vinul medicinal se va păstra la frigider. Datorită conţinutului în alcool, tinctura şi vinul nu se recomandă conducătorilor auto sau celor cu intoleranţă la alcool. Preparate
din
cimbru
pentru
uz
extern
Oţet medicinal Mod de preparare: 20 de grame cimbru uscat şi mărunţit se ţin la macerat, timp de 10 zile, în 500 ml oţet, de preferat obţinut din vin. Se agită de 2-3 ori, după care urmează filtrarea şi conservarea în flacoane brune. Ulei terapeutic Folosind uleiuri vegetale la prepararea remediilor din Cimbru (ca şi în cazul altor plante
aromatice), obţinem produse foarte bogate în principii active, prin faptul că uleiul esenţial din părţile aeriene ale Cimbrului este solubil în uleiurile vegetale. Mod de preparare: 10 grame de cimbru uscat şi mărunţit se fierb câteva minute împreună cu 100 ml ulei de floarea-soarelui pe baie de aburi, în flacoane de sticlă. Se lasă în repaus timp de două zile, după care se filtrează. Se păstrează la loc răcoros, ferit de lumină. Tratamente cu Cimbru Ca terapie complementară, preparatele din Cimbru ameliorează sau vindecă o mulţime de boli. Din punct de vedere medical, aromoterapia face parte din grupul terapiilor naturiste ce completează în mod pozitiv medicaţia alopată recomandată de medici. Intern * Boli ale aparatului digestiv - colici, meteorism, flatulenţă, balonări şi stări spastice ale aparatului digestiv, dispepsii. Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, după masă, îndulcită după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 picături, de 3 ori pe zi, după masă, adăugate într-o cană de ceai de gălbenele. Vinul: se administrează câte 3 linguri, de două ori pe zi, după masă. * Afecţiunile anusului şi rectului - hemoroizi, fisură anală, prurit anal, rectită, anită Se recomandă folosirea infuziei, câte o cană, de 3 ori pe zi, înainte de masă, şi spălături locale seara şi după fiecare defecaţie. * Boli hepato-biliare - hepatite, colecistite, litiază biliară, colici biliare Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, după masă, îndulcite după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, după masă, adăugate într-o cană de ceai de păpădie. Notă: Condimentarea preparatelor gastronomice cu Cimbru, pe lângă efectul gustativ plăcut, ajută şi la accelerarea digestiei, uleiurile volatile din Cimbru contribuind la declanşarea secreţiei biliare din ficat (efect coleretic) şi la drenarea bilei (fierii) în tubul digestiv (efect colagog, adică menţine bila în stare fluidă şi nu îi permite să treacă în starea de gel). "Bila leneşă", destul de frecventă, mai ales la femei, este o cauză a formării de calculi biliari la nivelul vezicii biliare. O secreţie insuficientă de bilă declanşează aşa-numitul disconfort digestiv "mi s-a aplecat", care se manifestă după o masă copioasă, în special cu mâncăruri bogate în proteine şi grăsimi, sub formă de dureri de cap, fotofobie (intoleranţă la lumină), ameţeli sau chiar vomă. * Boli ale aparatului respirator - traheite, bronşite, astm bronşic, pneumonii Infuzia: se administrează călduţă, câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după mesele principale. (Tratamentul intern se completează cu tratamentul extern sub formă de inhalaţii.) * Boli ale aparatului cardio-vascular - insuficienţe cardiace, hipertensiune arterială, nevroză cardiacă Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, după masă, îndulcite după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai din frunze de ginkgo biloba sau saschiu. Se îndulceşte după gust, cu miere sau zahăr. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli ale aparatului circulator periferic fragilitate capilară Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu miere.
Tinctura: se iau câte 30 picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai din frunze de ginkgo biloba sau saschiu. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după mesele principale. * Boli virale răceală, gripă, guturai Infuzia: se administrează călduţă, după masă, câte 3 căni pe zi, îndulcite cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei, după masă. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. Tratamentul intern se completează cu frecţii locale, folosind oţetul sau uleiul medicinal de cimbru. * Boli ale aparatului uro-genital cistite, pielite, colici renale Infuzia: se administrează călduţă, câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de gălbenele. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli parazitare la nivelul tubului digestiv - viermi intestinali, oxiuri, tenie, giardia Infuzia: se administrează câte o cană, seara, la culcare, îndulcită după gust cu miere. Tinctura: se ia câte o linguriţă, seara, într-o cană de ceai de volbură. Vinul: se administrează 50 ml, seara. Tratamentul durează o săptămână. Se recomandă ca la sfârşitul tratamentului să se folosească un laxativ sau purgativ (ulei de ricin, sare amară câte 30 g), pentru eliminarea paraziţilor. * Bolile sistemului nervos central insomnii, anxietate, nervozitate Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Pentru copii diaree, flatulenţă, colici Infuzia de cimbru, pregătită după metoda clasică, are efecte pozitive în afecţiunile digestive ale copilului. Se foloseşte în doze de 2 linguriţe (la copilul de 1-2 ani), sau 1 lingură (la copilul de 2-3 ani). * Bolile pielii şi anexelor ei - dermatite, dermatoze, infecţii stafilococice şi streptococice, dermatită seboreică, eczeme, prurit, eriteme Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de trei fraţi pătaţi. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. (Tratamentul intern se completează cu tratamentul extern, sub formă de tinctură, oţet sau ulei, în aplicaţii locale, de 2 ori pe zi.) * Afecţiuni alergice Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. (Tratamentul intern se completează cu tratamentul extern sub formă de tinctură, oţet sau ulei, în aplicaţii locale, de 2 ori pe zi.)
* Boli neurologice cefalee, migrenă, distonii neurovegetative Infuzia: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli din sfera ORL amigdalite, rinite, faringite, laringite Infuzia: se beau câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de muşeţel, coada-şoricelului sau salvie. Vinul: se administrează câte 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Inapetenţă Lipsa poftei de mâncare poate fi combătută prin folosirea tincturii de Cimbru, câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, sau cu 3 ceşcuţe de vin din Cimbru, administrate cu 30 minute înainte de masă. Prudenţă! Folosite cu măsură, preparatele farmaceutice din Cimbru sunt bine acceptate de organism. Depăşirea dozelor uzuale poate crea însă fenomene adverse, în special digestive. Se adevereşte, şi în cazul Cimbrului, că de la doza terapeutică la doza de disconfort nu-i decât un pas. Extern * Băi vaginale Cimbrul alături de florile de lavandă, luate în cantităţi egale (2 linguri din fiecare, la 2 litri de apă) se recomandă pentru obţinerea unor infuzii utilizate ca spălături vaginale în leucoreea funcţională sau înainte de aplicarea unor creme şi ovule cu efect topic. * Gargarisme - utile pentru igienizarea cavităţii bucale, în afte, gingivite, stomatite, abcese dentare Gargara se face după fiecare masă, folosind o infuzie din ceai de Cimbru. Se poate aplica local şi un colutoriu (gel pentru badijonarea cavităţii bucale) specific bolii respective. (Farmacia Faltis prepară frecvent asemenea produse la prescripţia unor medici ORL sau stomatologi.) * Inhalaţiile făcute cu infuzie de Cimbru sunt recomandate în bolile aparatului respirator, bolile din sfera ORL sau bolile virale, precum răguşeala. Tehnica pentru inhalaţii este cea clasică: 2 linguri de Cimbru uscat şi mărunţit groscior se pun într-un litru de apă dată în clocot. Se apleacă capul deasupra vasului şi se acoperă cu un prosop, făcându-se timp de un minut exerciţii de inspiraţie a vaporilor de apă bogaţi în ulei volatil. * Pensulaţii locale în afecţiunile pielii şi în bolile alergice, cu tinctură, oţet sau ulei, seara. * Frecţii locale cu oţet sau ulei de cimbru pentru combaterea reumatismului şi a formelor febrile de gripă. Plante medicinale uitate - CIULINUL - La sfârşitul lunii iunie, pe marginea drumurilor, printre alte buruieni neînsemnate la prima vedere, apar ciulinii. Cu capetele lor ciufulite, spinoase, aceste plante parcă încearcă să-şi camufleze calităţile terapeutice deosebite, recunoscute, de altfel, din cele
mai vechi timpuri. Faimosul medic şi cercetător al tainelor naturii, Avicenna, recomanda mărăcinele ca pe un excelent hemostatic şi anestezic, iar vracii Evului Mediu îl întrebuinţau ca leac pentru bolile sistemului nervos şi ale celui digestiv. În medicina modernă, ciulinul este prescris în combaterea tuberculozei pulmonare, în tratarea problemelor digestive, a hemoroizilor şi a afecţiunilor ginecologice O istorie spinoasă În timpuri străvechi, ciulinii erau folosiţi în ritualurile magice, ca mijloc de alungare a duhurilor şi spiritelor rele. Secole mai târziu, ţăranii foloseau ciulini aprinşi pentru dezinfectarea prin afumare a grajdurilor, prevenind în acest fel îmbolnăvirea animalelor domestice, iar cenuşa rămasă o foloseau ca îngrăşământ în grădină. În ciuda aspectului său neprietenos, în China, mărăcinele este simbolul puterii şi al longevităţii, iar în Scoţia, este reprezentat pe stema naţională. Legenda spune că în secolul al IX-lea, când vikingii, temuţii stăpâni ai mărilor nordice, au atacat Scoţia, ciulinul, o banală buruiană, a fost planta care i-a salvat pe localnici. Se povesteşte că o iscoadă din rândurile vikingilor a fost trimisă în picioarele goale spre a se infiltra în taină printre ostaşii scoţieni. În întunericul nopţii, spre ghinionul lui, spionul a călcat pe un ciulin ţepos şi a slobozit un ţipăt de durere. Luptătorii scoţieni, alertându-se, au pornit un atac fulgerător asupra vikingilor, pe care i-au surprins total nepregătiţi, reuşind astfel să îi învingă. Câteva secole mai târziu, în 1687, regele Scoţiei, Iacob al VIIlea, instituia, în semn de veneraţie pentru această plantă, "Ordinul Ciulinului", cel mai important ordin cavaleresc din Scoţia. Deviza acestui ordin glăsuieşte: "Nimeni nu mă poate provoca fără să fie pedepsit" ("Nemo me impune lacessit"). Dar, dincolo de legende şi superstiţii, încă din Antichitate, în mai toate colţurile lumii, ciulinul a fost recunoscut ca plantă medicinală cu proprietăţi terapeutice deosebite. Vechile tratate de medicină consemnează că grecii antici foloseau decoctul din ciulini împotriva bolilor respiratorii şi că romanii utilizau seva plantei în tratarea afecţiunilor hepatice. Vracii popoarelor slave recomandau extrasele din ciulini împotriva hemoroizilor şi a rănilor ulceroase, iar călugării tibetani preparau din plantă remedii împotriva tumorilor maligne şi chiar a cancerului de piele. Ciulinul-laptelui protectorul ficatului Armurariul, cunoscut şi sub denumirea de Ciulinul-laptelui, este cel mai cunoscut soi de mărăcine este şi cel mai utilizat în medicina tradiţională. S-a dovedit că el conţine silimarină, un complex de flavonoide care stimulează refacerea celulelor hepatice, reduce riscul apariţiei calculilor biliari, îmbunătăţeşte funcţiile digestive, favorizează secreţia bilei. De asemenea, ciulinul conţine aproape întreaga paletă de vitamine: A, D, E, K, complexul de B-uri, saponine, diferite micro şi macro elemente, precum potasiu, seleniu, mangan, iod, calciu. Culegere şi păstrare Pentru prepararea infuziilor, decocturilor, tincturilor vindecătoare din frunze, flori şi rădăcini de ciulini, planta trebuie recoltată în perioada ei de înflorire, începând de la finele lunii iunie şi cel târziu până în august. După culegere, tulpinile, cu tot cu rădăcini, se clătesc sub jet de apă şi se lasă la uscat, stivuite în strat subţire, pe hârtie sau pe pânză, într-o cameră aerisită. După uscare, ţepii se îndepărtează cu un foarfece, frunzele, florile şi rădăcinile se mărunţesc şi se usucă în cuptor, la temperaturi de 40-50 de grade Celsius. Pulberea din plante se poate conserva în săculeţi de pânză, cel mult un an. Pentru colectarea seminţelor, ciulinii se culeg toamna, în august-septembrie. Planta întreagă se lasă la uscat într-un loc ferit de curenţii de aer, pentru ca seminţele să nu se împrăştie. După uscarea completă, se scutură încetişor, pentru a-i colecta seminţele. Acestea pot fi conservate tot în săculeţi din pânză, cel mult trei ani.
Tratamente
cu
ciulini
Insomnie şi stări de nervozitate O cană de apă cu o linguriţă de inflorescenţă mărunţită de ciulin se toarnă într-un vas emailat şi se pune pe foc. Se fierbe timp de cinci minute, după care se acoperă şi se lasă la infuzat preţ de o oră. Fiertura se strecoară şi se bea cu înghiţituri mici, câte o jumătate de ceaşcă, de patru ori pe zi, înainte de mese. Tratamentul durează zece zile. Tuse expectorantă, răceli Fiertură - Peste o lingură de rădăcină mărunt tocată de ciulini se toarnă două căni de apă rece. Se fierbe la foc mic, timp de 15 minute. După o oră de infuzat, se poate consuma câte un sfert de cană, de trei-patru ori pe zi, călduţ, după mesele principale ale zilei. Se poate îndulci cu miere, după bunul plac. Sirop - Ingrediente: o cană plină cu apă, 150 grame de inflorescenţă de ciulini, 100 grame de zahăr. Se toarnă ingredientele într-un vas emailat şi se pune la fiert, la foc mic, până ce compoziţia scade la jumătate. Se strecoară şi se administrează câte o linguriţă, de cinci-şase ori pe zi, după masă, până la dispariţia simptomelor. Siropul se poate păstra la frigider, dar nu mai mult de două săptămâni. Bronşită Peste rădăcina mărunţită a unui ciulin se toarnă 300 mililitri de apă, apoi vasul se pune pe foc. Când apa începe să clocotească, se lasă să fiarbă la foc mic, timp de 8-10 de minute. Se strecoară şi se bea câte o jumătate de ceşcuţă, de trei ori pe zi, după mesele principale. Împotriva hemoroizilor şi a cistitei Peste o lingură de frunze zdrobite, proaspete sau uscate, se toarnă o cană de apă clocotită. Se acoperă şi se lasă la infuzat timp de aproximativ două ore. Se strecoară şi se bea o jumătate de ceaşcă, de trei-patru ori pe zi, după mesele principale. Decoctul se administrează timp de două săptămâni. Probleme digestive, varice Peste o linguriţă de seminţe măcinate (în râşniţa de cafea), se toarnă o cană cu apă clocotită. Se acoperă şi se lasă la infuzat timp de 15 minute. Se strecoară şi se administrează câte o treime de cană, de trei ori pe zi, cu o jumătate de oră înainte de mesele principale. Ganglioni limfatici măriţi Într-un vas cu 20 de grame de flori uscate de ciulin se toarnă o cană cu apă rece. Se pune pe foc şi, când apa începe să clocotească, se mai lasă timp de 10 minute. Apoi se trage deoparte, se acoperă şi se lasă la infuzat o oră. Se strecoară şi se administrează câte o lingură, de trei ori pe zi, după mesele principale. Erupţii cutanate, herpes, eczeme Se pun la fiert 200 de mililitri de apă. Când apa clocoteşte, se adaugă 15 grame de frunze mărunţite de ciulin. Vasul se trage de pe foc, se acoperă şi se lasă la infuzat timp de o oră. Se administrează câte 100 de mililitri, de trei ori pe zi, după mesele principale, timp de zece zile.
În crizele de psoriazis O linguriţă de pulbere de seminţe de ciulin se ia de trei ori pe zi, înainte de masă. Se administrează cu un pahar de apă. Tratamentul durează zece zile. Efecte anti-toxice În orice formă de otrăvire, este recomandată administrarea imediată a infuziei de ciulin. Peste două linguri de flori mărunţite se toarnă o cană de apă clocotită. Se acoperă şi se lasă la infuzat circa 20 de minute. Se strecoară şi se bea întreaga cană. După o oră, se administrează încă o cană din aceeaşi infuzie. Afecţiuni hepatice Seminţele de armurariu sunt utilizate ca tratament împotriva hepatitei sau cirozei hepatice. Peste 30 de grame de seminţe uscate se toarnă un litru de apă fierbinte şi vasul se pune pe foc. Se fierbe timp de 20 de minute, se trage de pe foc, se acoperă, se lasă să se răcorească şi se strecoară. Se administrează câte 10 mililitri la fiecare două ore, fără a se depăşi 80 de mililitri pe zi. După un tratament de 14 zile, dacă nu s-au constatat niciun fel de efecte adverse, tratamentul poate fi reluat încă o dată, după o pauză de 20 de zile. Preparate din ciulin împotriva cancerului 1. Peste 30 de grame de seminţe uscate se toarnă o jumătate de litru de apă clocotită. Vasul se introduce într-un alt vas cu apă şi se pune la fiert, pe baie de abur, până când preparatul scade cam la jumătate. Se strecoară printr-un tifon pus în trei-patru straturi. Se administrează câte o lingură pe zi, dimineaţa, pe stomacul gol. 2. Peste o lingură de frunze tocate de ciulin se toarnă o cană de apă clocotită. Se acoperă, se lasă la infuzat timp de o oră şi se strecoară. Se bea câte o ceaşcă, de treipatru ori pe zi, după mesele principale. Atenţie! Ambele preparate sunt diuretice! Tinctură împotriva îmbătrânirii, detoxifiant Într-un recipient de sticlă de culoare închisă, peste 50 de grame de pulbere de seminţe de mărăcine, se toarnă o jumătate de litru de alcool, de 40-50 de grade. Se lasă într-un loc întunecos, timp de două săptămâni, agitând recipientul periodic, o dată la două-trei zile. Se administrează câte 20 de picături, cu un pahar cu apă, de patru ori pe zi, cu o jumătate de oră înainte de a mânca. Dureri de dinţi Peste o lingură de rădăcină mărunţită de mărăcine se toarnă o cană cu apă, se pune pe foc şi se aduce la fierbere. Se lasă la infuzat o oră, apoi se strecoară. Se clăteşte gura cu această infuzie. Uleiul
de
ciulin
Prepararea uleiului acasă 1. O jumătate de litru de ulei de măsline şi şase linguri de seminţe de mărăcine se pun la fiert pe baie de abur. Se lasă pe foc până ce lichidul scade cam cu 30%. Se strecoară şi se toarnă în sticle de culoare închisă. Se conservă la frigider. 2. O parte seminţe de mărăcine, la două părţi de ulei vegetal. Se amestecă bine, se toarnă în sticle de culoare închisă şi se lasă într-un loc întunecos şi răcoros, timp de 21 de zile. Se strecoară.
Reţete cu ulei de ciulin Protejarea ficatului şi prevenirea afecţiunilor hepatice Se administrează câte o lingură de ulei de mărăcine, de trei ori pe zi, cu o ju mătate de oră înainte de mesele principale. Durata tratamentului este de 40 de zile. Cură de slăbire Uleiul de mărăcine este ideal pentru pierderea în greutate. Se administrează câte o lingură de două ori pe zi, cu o jumătate de oră înainte de a mânca. Se administrează o perioadă îndelungată. În prima lună, organismul se va curăţa de toxine şi abia în următoarele două-trei luni se va sesiza pierderea în greutate. Afecţiuni ginecologice Vaginită atrofică - Trei mililitri de ulei de mărăcine se introduc în vagin cu ajutorul unei seringi fără ac. Întindeţi-vă în pat, pe spate, îndoiţi genunchii, ridicaţi şoldurile, rămânând în această poziţie timp de cinci-şapte minute. Procedeul trebuie repetat de 12 ori. Răni ale colului uterin, tricomonas - 50 de mililitri de ulei de mărăcine se amestecă foarte bine cu o jumătate de linguriţă de ulei de arbore de ceai. Se introduce în vagin, ca în reţeta precedentă. Tratamentul durează 12 şedinţe. Eczeme şi leziuni ale pielii Se tamponează zonele afectate în fiecare zi. În cazurile mai grave, se aplică o compresă pe regiunea afectată şi se lasă să acţioneze de seara până dimineaţa. Atenţie! Copiilor de până la zece ani şi femeilor gravide le sunt contraindicate extractele din ciulin. Persoanele care suferă de hipertensiune arterială trebuie să consulte un medic înainte de administrarea preparatelor. Nu s-au constatat efecte secundare nedorite, nici chiar în cazurile administrării prelungite. În doze mici, preparatele din ciulin au efecte afrodisiace. Levănţica (Lavandula officinalis) Plante
aromatice
Aromoterapia este partea fitoterapiei care tratează bolile umane cu preparate din plante ce conţin uleiuri volatile, numite şi uleiuri eterice. Uleiurile volatile sunt amestecuri de substanţe mirositoare produse de plante şi localizate în diferite părţi ale lor: hidrocarburi, aldehide, cetone, esteri, eteri, toate acestea imprimând efectul terapeutic al acestor uleiuri. Levănţica împreună cu cimbrul, busuiocul, menta, roiniţa şi rozmarinul fac parte din grupul plantelor medicinale folosite în aromoterapie, şi care n-ar trebui să lipsească din grădina casei, alături de diferite legume sau flori. În câteva numere consecutive ale revistei vă vom face cunoştinţă cu ele. Prima la rând... Levănţica Descriere Levănţica este un semiarbust care se dezvoltă sub formă de tufă globuloasă, uşor de recunoscut prin aspectul frunzelor, care sunt subţiri şi răsucite, ca un jgheab, de culoare verde cenuşie. Coloritul florilor, aşezate într-o inflorescenţă sub formă de spic, cuprinde nuanţe delicate, de la albastru violaceu până la albastru deschis, răspândind o mireasmă dulceag-amăruie, imposibil de confundat. Înnobilează grădina casei ca plantă
ornamentală şi aromatică, nefiind însă de neglijat nici multiplele ei proprietăţi terapeutice. Se utilizează doar florile. Recoltare
şi
uscare
Recoltarea florilor de levănţică se face în lunile iunie-iulie, când aproximativ jumătate din ele sunt desfăcute. Pentru a mări randamentul la culegere, se taie toată inflorescenţa, separându-se apoi florile de pe axul lor. Recoltarea se face de regulă în prima jumătate a zilei, când florile conţin cea mai mare cantitate de uleiuri eterice. Uscarea se face la umbră, în strat subţire, pe rame de lemn, coli de hârtie sau rogojini, în spaţii aerisite şi bine ventilate (poduri, verande, balcoane) în care temperatura nu trebuie să depăşească 35 de grade, altfel pierderea uleiului volatil este mare. Florile se răsfiră zilnic, pentru a se evita schimbarea culorii în maro. Randamentul la uscare este mic, de 7:1 adică din 100 g flori proaspete se obţin aproximativ 15 g flori uscate. După uscare, se ambalează în săculeţi de tifon sau pungi de hârtie. Se păstrează ca atare până în momentul procesării, mărunţirea lor nefiind necesară, deoarece florile de Levănţică sunt mici şi sfărâmicioase. Preparate din Levănţică Uleiul volatil (Aetheroleum lavandulae) Uleiul eteric de lavandă este greu de obţinut în casă, deoarece necesită o aparatură specială de extracţie cu vapori de apă. În schimb, uleiul volatil de Levănţică se poate procura din magazinele cu produse naturiste sau din farmaciile care promovează aromoterapia. Infuzia Mod de preparare: 1 linguriţă de flori de Levănţică uscate şi nemărunţite se opăresc cu o cană (250 ml) de apă fiartă, se lasă la infuzat timp de 30 minute, după care se filtrează. Se îndulceşte după gust cu zahăr sau miere. Tinctura Mod de preparare: 10 grame de flori de Levănţică uscate se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat, obţinut în gospodărie, timp de 10 zile, agitânduse de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider, timp de 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtându-se eventualul reziduu care s-a depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic, prevăzute cu dop picurător. Termenul de valabilitate este de 2 ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Vinul terapeutic Mod de preparare: 20 grame flori de Levănţică uscate se pun la macerat într-un litru de vin alb, timp de 10 zile, agitându-se de 2-3 ori pe zi. După 10 zile, vinul se filtrează, fără stoarcerea reziduului, apoi se lasă la decantat 6 zile, separându-se partea limpede de reziduul depus la fundul vasului. Se va completa cu vin până la 1 litru. Se pune la păstrat în flacoane de 200 sau 250 ml. Termenul de valabilitate este de un an de zile, la temperatura camerei, dacă vinul folosit la preparare are concentraţia alcoolică de cel puţin 11 grade. În cazul concentraţiei alcoolice mai mici de 11 grade, vinul medicinal se va păstra la frigider. Din cauza conţinutului în alcool a tincturii şi a vinului, nu se recomandă conducătorilor auto sau celor cu intoleranţă la alcool.
Oţet medicinal Mod de preparare: 20 grame flori de Levănţică se ţin la macerat, timp de 10 zile, în 500 ml oţet obţinut din vin. Urmează apoi filtrarea şi păstrarea în flacoane brune. Se utilizează extern. Ulei terapeutic Folosind uleiurile vegetale la prepararea de forme farmaceutice din flori de Levănţică, obţinem produse foarte bogate în principii active, pentru că uleiul volatil din florile de Levănţică este solubil în uleiurile vegetale. Mod de preparare: 10 grame flori de Levănţică uscate se fierb împreună cu 100 ml ulei de floarea-soarelui câteva minute pe baie de aburi, în flacoane de sticlă. Se lasă în repaus timp de 2 zile, după care se filtrează. Se foloseşte extern, mai ales în bolile dermatologice. Tratamente interne * Boli ale aparatului cardio-vascular (hipertensiune, nevroză cardiacă) Se administrează infuzie de Levănţică, câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Se poate folosi şi tinctura de Levănţică, câte 30 picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de ginkgo biloba sau saschiu. Vinul se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, toate acestea după masă. * Boli ale aparatului respirator (bronşite, astm bronşic, pneumonii de natură virală) Se bea infuzia de Levănţică, câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Alternativ: tinctură de Levănţică, câte 30 picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vinul se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, toate acestea după masă. Nota farmacistului: Este arhicunoscut faptul că, printre cauzele afecţiunilor aparatului respirator, în special ale astmului bronşic, este şi fumatul. El este acceptat ca formă de tratament în crizele de astm, dar numai cu ţigări antiastmatice, care conţin, pe lângă frunze de beladona, podbal, laur, salvie, flori de sulfină, şi flori de Levănţică, precum şi o substanţă oxidantă care favorizează arderea. Fumul din aceste ţigări excită centrii respiratori, mărind capacitatea şi frecvenţa respiraţiei şi suprimă spasmul bronşic. Aceste ţigări sunt recomandate fumătorilor înrăiţi, care au crize de astm bronşic. * Boli virale (răceală, gripă, guturai) Infuzie: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctură: câte 30 de picături de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vin: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, toate după masă. * Boli ale aparatului digestiv (gastrite, ulcer gastric, colici, meteorism, flatulenţă, balonări şi stări spastice ale aparatului digestiv, diaree) Infuzie: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctură: câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de gălbenele. Vin: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, toate după masă. * Boli ale cavităţii bucale (afte, gingivite) Tinctură: se administrează câte 30 de picături, de 3 ori pe zi intern sau extern, sub formă de gargară, adăugate într-o cană de ceai de muşeţel sau salvie. Vin: se iau câte 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. *
Boli
hepato-biliare
(hepatite,
colecistite
acute
sau
cronice)
Infuzie: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere, înainte de masă. * Anemie (lipsa poftei de mâncare) Infuzie: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere, după masă. Tinctură: se administrează câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, într-o cană de ceai de pelin sau cicoare, după masă. Vin: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, după masă. * Boli ale aparatului uro-genital (cistite, pielite, metroragii) Infuzie: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctură: se adaugă câte 30 de picături de 3 ori pe zi într-o cană de ceai de gălbenele. Vin: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, toate după masă. * Boli ale sistemului nervos central (insomnii, anxietate, nervozitate, depresie) Infuzie: se beau câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctură: se administrează câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, într-o cană de ceai de tei. Vin: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, toate acestea după masă. Farmacia Faltis prepară pentru bolile sistemului nervos central o combinaţie de tincturi din care face parte şi tinctura de Levănţică. * Boli de piele (dermatite, dermatoze, infecţii stafilococice şi streptococice, dermatită seboreică, eczeme, prurit, eriteme) Infuzie: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctură: câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de trei-fraţipătaţi. Vin: se administrează câte 3 linguri, de 2 ori pe zi, toate după masă. * Afecţiuni alergice Infuzie: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctură: câte de 30 picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de trei-fraţipătaţi. Vin: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, toate acestea după masă. Administrarea internă a preparatelor de Levănţică se poate asocia şi cu uzul extern al oţetului şi uleiului medicinal. * Boli neurologice (cefalee, migrene, distonii neuro-vegetative) Infuzie: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctură: câte de 30 picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de tei. Vin: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, toate acestea după masă. * Boli din sfera ORL (amigdalite, rinite, faringite, laringite) Infuzie: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctură: câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de muşeţel, coada-şoricelului, salvie sau gălbenele. Vin: se administrează 3 linguri, de 2 ori pe zi, toate după masă. * Boli de natură inflamatorie de tip reumatic Infuzie: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctură: câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de salcie.
Vin:
se
administrează
3
linguri,
de
2
ori
pe
zi,
după
masă.
* În parazitozele intestinale, ca vermifug Se folosesc 30 de picături din tinctură, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de cruşin. Tratamente externe * Afecţiuni ale pielii de cauze diverse Se foloseşte uleiul volatil de Levănţică, încorporat în soluţii alcoolice, ori creme. Se combate atât cauza (având efect antiseptic, antiiflamator, antimicotic) cât şi efectul bolii, ca de exemplu pruritul. * Se
Răceală, fac fricţionări
gripă cu
şi oţet
şi
afecţiuni ulei
de
reumatice Levănţică.
* Boli ale aparatului respirator Inhalaţii făcute cu ulei volatil (5 picături) sau tinctură (20 de picături) adăugate în ceai de muguri de plop, de muşeţel sau de muguri de pin sunt recomandate în bolile aparatului respirator, bolile din sfera ORL sau cele virale, precum gripa. Băi
terapeutice
O baie reconfortantă, după o zi de lucru obositoare, se obţine prin adăugarea în cada cu apă călduţă a 20 de picături de ulei volatil sau o linguriţă de tinctură de Levănţică. Se va instala o stare de bine, urmată de un somn liniştitor. FRUMUSEŢE Doamnelor care doresc să-şi prepare o cremă cosmetică în casă le recomandăm ca parfumarea ei să se realizeze cu ulei volatil de Levănţică. Toate cremele cosmetice preparate de Farmacia Faltis (crema nutritivă pentru ten uscat, ten mixt, ten normal, ten gras, crema anti-îmbătrânire, crema antirid, crema antiacneică) sunt parfumate exclusiv cu ulei de lavandă. Sfaturi
practice
1. Persoanelor care au lângă casă o grădină cu flori sau legume şi şi-au amenajat un loc de odihnă şi relaxare, dar sunt deranjate de ţânţari, le recomand să planteze 2-3 tufe de Levănţică şi roiniţă. Ele vor ţine la distanţă nesuferiţii atacatori, datorită conţinutului bogat în uleiuri volatile. 2. Florile de lavandă uscate au o largă utilizare. În casă, pentru protejarea de molii a veşmintelor, se pun bucheţele (legături) de flori, în şifonier, printre haine. A sosit vremea teilor! În topul celor mai utilizate plante medicinale din casa omului, teiul şi muşeţelul ocupă primele locuri. Dacă muşeţelul şi-a pus deja pe creştet coroniţele albe, teiul se pregăteşte abia de-acum înainte să înflorească, narcotizând primele zile de vară cu mireasma lui îmbătătoare şi ameţitoare "Flori de tei" - trei cuvinte care sună ca muzica, stârnind imagini de vară, pline de zumzet
şi de arome. Parfumul lor e atât de puternic, încât în nopţile calde de iunie îl simţi aievea, ceva viu şi concret. Tot ce cuprinde arborele acesta este moale şi blând: florile, care, transformate în ceai, îmblânzesc şi odihnesc sufletul, mierea de tei, care vindecă toate angoasele lumii. Daruri dumnezeieşti pentru cei ce cred în puterea vindecătoare a naturii, pe care o celebrează cu bucurie şi încredere. În multe zone ale ţării, ca tradiţie şi semn de preţuire pentru acest arbore, există "Sărbătoarea teiului", care are loc în duminica Rusaliilor, când ramuri tinere de tei, după ce au fost sfinţite la biserică, se pun la poartă, unde se păstrează toată vara, gospodăria fiind astfel ferită de capriciile vremii: grindină, furtuni, inundaţii, trăsnete etc. Teiul este un arbore apreciat atât în fitoterapie, este căutat de apicultori (pentru obţinerea mierii), iar lemnul este folosit în tâmplărie. Întâlnire
în
natură
În scopuri terapeutice, se folosesc în principal florile cu sau fără bractee (Flores tiliae) de la trei specii: Tilia cordata (teiul de pădure), Tilia grandifolia (teiul mare) şi Tilia tomentosa (teiul argintiu). Se utilizează în medicină şi partea internă a scoarţei trunchiului, care în gospodărie se foloseşte frecvent pentru a înlocui rafia la legatul viţei-devie. Cele trei specii de tei se deosebesc în principal prin frunze şi perioada de înflorire. Astfel: Tilia cordata (teiul de pădure sau teiul pucios) este cel mai răspândit, are frunze de forma inimii şi înfloreşte în a doua jumătate a lunii iunie, începutul lui iulie. Tilia grandifolia (teiul mare) are frunzele mult mai mari decât celelalte specii şi înfloreşte primul, începând cu prima jumătate a lunii iunie, fiind cel mai puternic mirositor. Tilia tomentosa (teiul argintiu) are partea dorsală a frunzelor acoperită cu peri stelaţi argintii şi înfloreşte cel mai târziu, în luna iulie. Recoltare
şi
uscare
Perioada de recoltare a florilor se face eşalonat, în funcţie de specia de tei, la începutul înfloririi, când o parte din flori sunt încă boboci. Culegerea se va face numai pe timp frumos, la un interval de 1-2 zile după ultima ploaie, recoltându-se numai florile, evitându-se tăierea lăstarilor sau ruperea lor, care duc la mutilarea copacilor, ceea ce, din păcate, se întâmplă adesea în parcuri şi grădini. Pentru partea internă a scoarţelor se folosesc ramurile de 2-3 ani, rezultate în urma toaletării coroanei de tei. Partea superioară a scoarţei, de culoare cenuşie, se îndepărtează, reţinându-se numai partea internă, de culoare alb-gălbuie. Se fasonează sub formă de fragmente lungi, de 10-15 cm (ca nişte scobitori) care se vor mărunţi corespunzător înainte de procesare. Uscarea se face la umbră, în strat subţire, pe coli de hârtie sau rogojini, în spaţii aerisite sau în poduri cu ventilaţie puternică, naturală. Se evită uscarea lentă, deoarece produsul se brunifică uşor. După uscare, se ambalează în săculeţi de tifon sau pungi de hârtie. Se păstrează până la momentul procesării, ca plantă întreagă, mărunţirea înaintea utilizării nefiind necesară când se prepară ceaiul (infuzia). Randamentul de uscare este de 4:1, adică din 400 g flori proaspete rezultă, în urma procesului de uscare, 100 g flori uscate. Acelaşi procedeu de uscare se aplică şi scoarţelor, randamentul de uscare fiind de 3:1. Compoziţia chimică Florile de tei conţin poliuronide (mucilagii), uleiuri volatile, în special farnesol, ce dă mirosul plăcut specific florilor de tei, flavone, iar scoarţa are polifenoli, taninuri,
heterozide. Preparate
din
flori
de
tei
Pulberea Scoarţa de tei de culoare alb-gălbuie (adică fără partea exterioară, care este cenuşie), uscată, se macină foarte fin, într-o râşniţă de cafea, şi se foloseşte ca atare, câte un vârf de linguriţă de 2 ori pe zi, cu puţină miere, sirop sau suc natural. Infuzia Mod de preparare: 2 linguri de flori de tei uscate, nemărunţite, se opăresc cu o ceaşcă de 250 ml cu apă fiartă, se lasă la infuzat 30 de minute, după care se filtrează. Se îndulceşte după gust, cu zahăr sau miere. Decoctul Tehnica decoctului se foloseşte când dorim să obţinem un ceai din scoarţă de tei. Mod de preparare: 4 linguri de scoarţă uscată şi mărunţită groscior se fierb la foc mic, timp de 30 de minute, în 500 ml apă, într-un vas de preferinţă din inox sau emailat. Se va avea în vedere să se completeze la final apa evaporată. Se filtrează fierbinte, prin tifon sau vată medicinală (aceasta din urmă se va umecta cu puţină apă, înaintea filtrării, altfel o parte din soluţia extractivă se va pierde ca urmare a îmbibării filtrului din vată). Se îndulceşte ca şi infuzia. Tinctura Mod de preparare: 20 g flori de tei uscate şi mărunţite groscior se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat, obţinut în gospodărie, timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider, timp de 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtându-se eventualele reziduuri depuse pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic, prevăzute cu dop picurător. Termenul de valabilitate este de doi ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Vinul
terapeutic
Mod de preparare: 50 g flori de tei uscate şi mărunţite groscior se pun la macerat într-un litru de vin alb, timp de 10 zile, agitându-se de 2-3 ori pe zi. După 10 zile, vinul se filtrează fără stoarcerea reziduului şi apoi se lasă la decantat alte 6 zile, separându-se partea limpede de reziduurile depuse la fundul vasului. Se va completa cu vin până la 1 litru. Se pune la păstrat în flacoane de 200 sau 250 ml. Termenul de valabilitate este de un an de zile, la temperatura camerei, dacă vinul folosit la preparare are concentraţia alcoolică de cel puţin 11 grade. În cazul concentraţiei alcoolice a vinului mai mică de 11 grade, vinul medicinal se va păstra la frigider. Din cauza conţinutului în alcool al tincturii şi al vinului, aceste remedii nu se recomandă conducătorilor auto sau celor cu intoleranţă la alcool. Tratamente cu flori de tei
Farmacia Faltis foloseşte florile de tei în "specia pectorală'', alături de alte plante medicinale, pentru prepararea unui sirop antitusiv şi bronholitic, iar mierea de albine din flori de tei, la prepararea "trochiştilor", străbunicii bomboanelor de supt de azi, folosite în durerile de gât. Tratamente
interne
Nota farmacistului: numeroase medicamente de uz oral, sub formă de comprimate sau drajeuri, pentru a putea fi înghiţite, se administrează cu puţină apă sau ceai. Ceaiul de tei este cel mai utilizat în acest sens, având în vedere că este cel mai plăcut la gust din tre toate ceaiurile. * Boli ale aparatului respirator (bronşite, bronhopneumonii) Forma farmaceutică cea mai folosită în tratarea bolilor aparatului respirator este infuzia. Ea se administrează călduţă, câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere, la care se pun 2-3 feliuţe de lămâie, ca aromatizant şi aport de vitamina C naturală. * Bolile din sfera ORL (amigdalite, rinite, faringite, laringite) Infuzia călduţă de flori de tei - se beau câte trei căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Nu se recomandă adăugarea de lămâie, având în vedere că aceasta creează un pH acid, care accentuează iritaţia mucoaselor faringo-laringiene. Tinctura - se iau câte 30 de picături, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de nalbă. Vinul - se administrează trei linguri, de două ori pe zi, după-masă. * Bolile de origine virală (răceli, gripe) Se administrează infuzia de tei, câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Pentru potenţarea efectului sudorific şi diaforetic al preparatelor din tei, acestea se pot asocia cu scoarţă de salcie şi flori de soc, utilizând compoziţia şi tehnica descrise în continuare. Compoziţie: scoarţă de salcie, flori de tei, flori de soc. Mod de preparare: se prepară un decoct din două linguri de scoarţă de salcie, la 200 ml apă, prin fierbere timp de 15 minute. Se adaugă apoi două linguri de flori de tei şi două linguri flori de soc. Se lasă la infuzat 20 de minute, după care se filtrează. Se îndulceşte după gust, cu miere. Se bea călduţ. Tinctura - câte 30 de picături, de 2-3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de măceşe sau gălbenele. Vinul - se administrează 3 linguri, de două ori pe zi, toate după-masă. La Farmacia Faltis, mierea de albine din flori de tei, amestecată cu glicerină în părţi egale, se întrebuinţează la prepararea de badijonaje (melite) ce se aplică pe mucoasa bucofaringiană. * Bolile sistemului nervos central (insomnii, agitaţie, anxietate, îngrijorări, nervozitate) Infuzia călduţă: se administrează câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. În insomnii se potenţează acţiunea infuziei, adăugând seara, la culcare, în cana de ceai, 30 de picături de tinctură de odolean, roiniţă sau levănţică. Tinctura - se iau câte 30 de picături, de 2-3 ori pe zi, adăugate într-o cană cu ceai de salcâm. Vinul - se administrează trei linguri, de două ori pe zi, toate după-masă. * Boli neurologice (cefalee, distoniii neurovegetative, nevralgie de trigemen) Infuzia: se beau câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 2-3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de
muşeţel. Vinul: se
administrează
trei
linguri,
de
două
ori
pe
zi,
după-masă.
* Bolile aparatului cardio-vascular (insuficienţe cardiace, hipotensiune, nevroză cardiacă) Infuzia: se beau câte 3 căni pe zi, îndulcite după gust cu zahăr sau miere. Tinctura: se iau câte 30 de picături, de 2-3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de saschiu. Vinul: se administrează trei linguri, de două ori pe zi, toate după-masă. Pentru potenţarea efectului terapeutic al preparatelor din tei în bolile aparatului cardiovascular, se adaugă suplimentar tinctură de gingko biloba, saschiu sau păducel, câte 30 de picături la o administrare. * Bolile aparatului digestiv (gastrite, ulcer gastric, colici şi stări spastice ale aparatului digestiv, diaree) Pentru aceste boli se recomandă folosirea pulberii sau a decoctului din scoarţă de tei. Pulberea: se administrează câte un vârf de linguriţă, de 3 ori pe zi, după-masă, ca atare sau amestecată cu puţină miere sau sirop. Decoct: se bea câte o ceaşcă, de 3 ori pe zi, după-masă, îndulcit după gust. * Bolile vezicii biliare pentru efecte antispastice şi coleretice Ca şi în cazul bolilor aparatului digestiv, se utilizează forme farmaceutice obţinute din scoarţă de tei (pulberea sau decoctul). Pulberea: se administrează câte un vârf de linguriţă, de 3 ori pe zi, după-masă. Se ia ca atare sau amestecată cu puţină miere sau sirop. Decoct: se bea câte o ceaşcă, de 3 ori pe zi, după-masă, îndulcit după gust. Efectul coleretic se potenţează dacă în ceaşca cu decoctul din scoarţă de tei se adaugă 30 de picături de tinctură de mentă sau roiniţă. * Bolile sugarului Infuzia din flori de tei este nelipsită în afecţiunile uşoare ale sugarului, precum colici, agitaţie, răceli, viroze, insomnii. Ea se administrează în doze de 5, 10, 15 ml, de 3 ori pe zi, în funcţie de vârstă. De asemenea, la începutul alimentaţiei diversificate la sugar, care de regulă începe cu introducerea unui biscuit clasic, acesta e bine să fie înmuiat în infuzie de tei. Se obţine din această combinaţie, pe lângă efectul nutritiv al biscuitului, şi efectul de calmare a bebeluşului, indus de ceaiul de tei. Decoctul din flori de tei, obţinut după tehnica clasică prezentată mai sus, se foloseşte la îmbăierea celor mici (o cană din decoct, la o cădiţă apă călduţă). Tratamente
externe
Cataplasmele obţinute din comprese cu infuzie de flori de tei sunt recomandate pentru faţă, seara, înainte de culcare (timp de câteva minute) pentru efectul calmant şi emolient, care se datorează mucilagiilor din compoziţia florilor. Se poate aplica apoi o cremă dermatocosmetică (antioxidantă sau antirid) sau cosmetică (pentru ten uscat, normal, mixt sau gras), preparate în laboratorul Farmaciei Faltis. Preparate farmaceutice din muguri Muguri de plop negru Încă din Antichitate, medicul şi filosoful Galenus şi, mai apoi, medicul şi alchimistul Paracelsus, au folosit ca remedii pentru sănătate extractele din muguri.
Galenus a fost şi un mare preparator de medicamente, de unde şi denumirea purtată de preparatele făcute în farmacie (preparate galenice), iar Paracelsus poate fi considerat părintele ceaiurilor din diverse plante medicinale, pe care le-a numit "fierturi". Mugurii au o energie vitală excepţională, sunt ţesuturi embrionare care conţin principii active precum: glucide, uleiuri vegetale şi volatile, rezine, aminoacizi, enzime, vitamine, săruri minerale, oligo şi micro elemente, factori de creştere (auxine) şi toată informaţia genetică necesară creării unui nou ciclu de viaţă. Mugurii au atâta forţă vitală, încât din aceştia se poate dezvolta o întreagă plantă. Este cunoscută perpetuarea diferitelor specii de plante prin altoire, când se pleacă de la un singur mugur vegetativ. În gemoterapie, se folosesc două feluri de produse farmaceutice: unele obţinute din materie primă aflată în stare proaspătă (gemoderivate), altele, din materie primă uscată (gemopreparate). Farmacia Faltis procesează mugurii diferitelor specii de plante medicinale sub formă uscată, un mod de procesare pe care îl recomand şi celor interesaţi să o practice în gospodărie. Mugurii (Gemmae
de
plop populi)
Arborele devenit celebru prin poezia lui Eminescu ("Pe lângă plopii fără soţ") are un loc bine determinat în fitoterapie, prin folosirea mugurilor (foliari şi floriferi), din care se obţin diferite preparate, recomandate în tratarea anumitor boli. Datorită compoziţiei asemănătoare cu a propolisului, mugurii de plop sunt cunoscuţi şi sub numele de "propolis vegetal". Identificare şi recoltare Trebuie acordată o mare atenţie identificării speciei de plop negru (cu cea mai mare valoare medicinală) având în vedere că la plop se cunosc mai multe specii, ca de ex. Plopul alb (Populus alba) sau Plopul tremurător (Populus trimula). Plopul negru este foarte răspândit în lunca şi Delta Dunării şi în luncile şi albiile principalelor râuri din ţară, pe marginea şoselelor, mai puţin în oraşe, unde, de obicei, sunt mai întâlnite celelalte două specii, plopul alb şi plopul tremurător sau diverşi hibrizi rezultaţi din acestea. Principala deosebire dintre mugurii de plop negru şi celelalte varietăţi este forma şi lungimea lor: la plopul negru, mugurii sunt alungiţi şi ascuţiţi, au lungimea între 2-3 cm, la celelalte specii de plop sunt ovoizi şi mult mai mici, sub 1 cm. În plus, scoarţa plopului negru este negricioasă, brăzdată sub formă de crăpături, iar celelalte specii au scoarţa netedă, de culoare alb-cenuşie. De asemenea, coroana plopului negru e mai răsfirată decât la celelalte specii. Recoltarea se face primăvara, timpuriu, înainte de dezvoltarea frunzelor (luna martie). Se culeg atât mugurii foliari (din care se vor dezvolta frunze şi lăstari) cât şi cei florali, din mugurii florali urmând a se dezvolta amenţii (mâţişorii). Aceştia se pot recolta separat, după desfacerea lor, şi se pot prelucra la fel ca mugurii foliari (infuzie, decoct, tinctură sau vin). Mugurii de plop se usucă cât mai repede, pentru a se evita desfacerea lor. Se foloseşte uscarea naturală pe rame, rogojini, hârtie, în strat subţire, pentru a nu se lipi, în spaţii bine aerisite. Gemopreparate
din
muguri
de
plop
Pulberea Mugurii uscaţi se macină într-o râşniţă de măcinat cafea. Se foloseşte pulberea ca atare, luată cu puţină miere şi apă, un vârf de linguriţă, de 2 ori pe zi, după masă, timp de cel puţin 20 de zile.
Infuzia Mod de preparare: 2 linguri de muguri uscaţi şi mărunţiţi groscior se opăresc cu o ceaşcă de 250 ml de apă fiartă. Se lasă la infuzat timp de 30 minute, după care se filtrează. Se îndulceşte după gust, cu miere sau extract fluid de lemn-dulce, acesta fiind un îndulcitor natural de excepţie. (Se prepară la Farmacia Faltis) Decoctul Mod de preparare: 4 linguri de muguri uscaţi şi mărunţiţi groscior se fierb la foc mic, timp de 30 minute, în 500 ml apă, într-un vas din inox sau emailat. Se va avea în vedere să se completeze la final apa evaporată. Se filtrează lichidul încă fierbinte, prin tifon sau vată medicinală, umectată cu puţină apă, înaintea filtrării. Se îndulceşte ca şi infuzia. Tinctura Mod de preparare: 20 g de muguri de plop negru uscaţi şi mărunţiţi groscior se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat, obţinut în gospodărie, timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider, timp de 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtându-se eventualul reziduu care s-a depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic, prevăzute cu dop picurător. Termenul de valabilitate este de 2 ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Vinul medicinal Mod de preparare: 100 g muguri uscaţi şi mărunţiţi groscior se pun în 500 ml vin alb şi se dau într-un clocot. După răcire, se adaugă încă 500 ml vin şi se lasă timp de 30 zile, agitându-se de 2-3 ori pe zi. După 30 de zile, vinul se filtrează şi se pune la păstrat în flacoane, de preferat de 200 sau 250 ml. Termenul de valabilitate este de 1 an de zile, dacă vinul folosit la preparare are concentraţia alcoolică de cel puţin 11 grade. Tratamente cu muguri de plop negru Uz intern * Boli ale aparatului respirator (laringite, bronşite, bronhopneumonii). Se administrează 3 căni din infuzie pe zi; din decoct se administrează câte 3 ceşti pe zi; tinctura - câte 50 picături, de 3 ori pe zi, dizolvate într-o cană de ceai de tei călduţ; din vin se administrează 2 linguri, de trei ori pe zi. * Boli ale aparatului urogenital (cistite, metroragii). Se administrează 3 căni de infuzie pe zi sau 3 ceşti de decoct pe zi sau câte 30 picături de tinctură, de 3 ori pe zi, adăugate într-o cană de ceai de păpădie; din vin se administrează 3 linguri, de 3 ori pe zi, după masă. * Boli de natură inflamatorie (reumatism, artroze, gută). Doze terapeutice recomandate: infuzie - 3 căni pe zi, decoct - 3 ceşti pe zi; vin: 50 ml, de 2 ori pe zi. Pentru a evita eventualele reacţii adverse la nivelul tubului digestiv, se recomandă folosirea remediilor după masă. * Boli de origine virală (răceală, gripă, ră guşeli). Se administrează infuzie sau decoct fierbinte, de trei ori pe zi, câte o cană, după masă. * Infertilitate, frigiditate, tulburări de me nopauză, impotenţă sexuală, astenie sexuală. Gemopreparatele din plante, pe lângă efectele terapeutice de vindecare a anumitor boli, au şi efecte trofice generale, ele fiind folosite şi în reglarea secreţiei hormonilor sexuali, la femei şi bărbaţi. În acest scop, se foloseşte tinctura din amenţi (mâţişori) câte 30 picături diluate în puţină apă sau în 50 ml vin, administrate seara, înainte de culcare.
Tinctura şi vinul din mâţişori se obţin după tehnica generală, prezentată mai sus. Uz extern * Boli ale cavităţii bucale şi ORL (micoze bu cale, glosite, faringite, amigdalite) - se foloseşte infuzia sau decoctul, sub formă de gargară, de 3 ori pe zi. Tot sub formă de gargară se foloseşte şi tinctura de plop, 30 de picături, de 3 ori pe zi, dizolvate în ceai de muşeţel sau coada-şoricelului. Tratamentul poate continua cu badijonări locale, specifice bolilor respective. * Băi pentru stări febrile. Se fierb 100 g muguri zdrobiţi de plop, în doi litri de apă, timp de câteva minute. Fiertura se pune în lighean sau cadă cu apă caldă şi se face baie la picioare sau la tot corpul, câteva minute. Intern, se administrează după baie o cană cu ceai de muguri. * Afecţiuni ale pielii (dermatite, dermatoze, infecţii micotice, stafi lococice sau streptococice, dermatitele seboreice ale pielii capului). Se fac tamponări sau masaje cu tinctură sau decoct de muguri de plop, pe zona afectată, o dată pe zi, seara. * Unguent pentru hemoroizi. Prepararea unguentului din muguri de plop se poate realiza uşor, în casă, dacă se respectă următoarea tehnică: 50 g muguri uscaţi şi 100 ml alcool alimentar de 80° se lasă la macerat, timp de 10 zile, agitându-se de 2-3 ori pe zi. După cele 10 zile, se stoarce lichidul şi se filtrează prin pânză de tifon, bine împăturită. Plantele strecurate se evaporă pe baie de apă, într-un vas de porţelan sau email, până se obţine un extract moale, de consistenţă siropoasă. Extractul astfel obţinut se amestecă la cald cu 90 g untură de porc (osânză) şi 10 g lanolină. După răcire, dacă unguentul este prea tare, se poate înmuia cu puţin ulei de floarea-soarelui, până la o consis tenţă potrivită. Notă: Pentru cei interesaţi în obţinerea de diferite unguente la domiciliu, Farmacia Faltis poate expedia lanolină anhidră în cutii de 20, 30 sau 50 g. Folosirea lanolinei în obţinerea cremelor este obligatorie, mai ales dacă acestea conţin apă, altfel unguentul nu se formează, "se brânzeşte", "se taie" cum se spune popular. Acest unguent este recomandat extern, pe leziuni ale pielii, degerături şi hemoroizi, aplicându-se de 2 ori pe zi. (Pentru hemoroizii micşti (interni şi externi) se pot folosi, pe lângă acest unguent, şi supozitoarele pentru hemoroizi, preparate la Farmacia Faltis.) Mugurii de PIN (Gemmae pini) Muguri de pin Pentru recoltarea şi uscarea mugurilor de pin se repetă principiile descrise în amănunt la mugurii de plop. Mugurii de pin se culeg, şi ei, primăvara. Pot fi folosiţi proaspeţi sau uscaţi. Pentru prepararea infuziei, decoctului, tincturii şi vinului se foloseşte tehnica prezentată la mugurii de plop. În rândurile următoare, descriem un nou preparat: Extractul fluid de pin 100 g muguri de pin uscaţi şi mărunţiţi groscior se pun în 150 ml alcool alimentar de 70° şi se lasă la macerat 5 zile. Se stoarce prin tifon împăturit, până se obţin 50 ml extract. Reziduul nu se aruncă, ci se lasă la macerat, cu 200 ml alcool de 70°, încă 5 zile, după care se stoarce şi se presează foarte bine, printr-un tifon împăturit. Soluţia rezultată se pune la evaporat pe baia de apă, până când mai rămân 50 ml (aproximativ 4 linguri). Acest ultim extract se amestecă cu primul reziduu, rezultând în final 100 ml extract fluid, din 100 g plantă.
Tratamente
cu
muguri
de
pin
* Bolile aparatului respirator (bronşite, pneumonii) - infuzie sau decoct - se administrează câte o cană de ceai călduţ, de două ori pe zi după masă; tinctură - 30 picături, de 2 ori pe zi; extractul fluid - 6 picături, de 2 ori pe zi, dizolvate în ceai de tei. * Bolile aparatului urinar (pielite, cistite ca tarale, nisip la rinichi). Eficacitatea unei terapii în afecţiunile aparatului urogenital este influenţată de un aport mare de lichide, de aceea sunt de preferat ceaiurile din muguri de pin (infuzia sau decoctul). Se administrează câte o cană, de 2 ori pe zi, după masă. * Trofice generale pentru cei suferinzi, caşectici, epuizaţi după boli consumptive etc. - la adulţi, doza uzuală este de 2 ori, câte 2 linguri de vin pe zi, după masă, la prânz şi seara. Mugurii de BRAD (Gemmae abietis) Pentru recoltare, uscare şi prelucrare se folosesc tehnicile prezentate la plop şi pin. Ca forme farmaceutice, şi din brad se prepară ceai, tinctură, vin, sirop, tehnica fiind explicată mai sus. Acţiunea farmacologică este asemănătoare cu cea a preparatelor din pin, poate uşor mai slabă, din punct de vedere terapeutic. Dar cel mai important gemopreparat din muguri de brad este siropul, recomandat copiilor, în profilaxia şi tratamentul principalelor boli metabolice specifice acestei vârste: rahitism, dureri de oase la creştere, carii dentare, întârzieri şi tulburări de creştere în înălţime, fiind şi uşor de acceptat, datorită gustului plăcut. Siropul de brad 100 g muguri de brad uscaţi şi măcinaţi sau 200 g muguri de brad proaspeţi şi zdrobiţi se infuzează 30 minute, cu 500 ml apă clocotită. Infuzia rezultată se amestecă cu 500 g zahăr tos şi se dă în 2-3 clocote. Se filtrează, înainte de a se răci complet. Se administrează 2 linguriţe pe zi, după masă, cel puţin 20 de zile pe lună, cura putându-se repeta şi trei luni de zile. Mugurii de MESTEACĂN (Gemmae betulae) Mesteacănul este un arbore uşor de recunoscut, având scoarţa albă şi netedă şi care se exfoliază în fâşii circulare. Mugurii se recoltează primăvara devreme, când planta trece din starea de vegetaţie latentă în stare de vegetaţie activă. Forme farmaceutice cu muguri de mesteacăn: ceaiuri (infuzie şi decoct), tinctură, vin (tehnica de preparare a fost descrisă mai sus). Tratamente
cu
muguri
de
mesteacăn
Uz intern * Bolile aparatului urinar (cistite, pielite, nefrite): sub formă de ceai călduţ - se bea de 2 ori pe zi câte o cană, după masă. Tinctura, 30 picături, de 2 ori pe zi. E bine ca aceasta să fie pusă la o cană de ceai de păpădie, călduţ. * Calculoză renală - este indicat următorul preparat: 3 linguriţe de muguri de mesteacăn zdrobiţi se infuzează după metoda clasică, cu 500 ml apă. Ceaiul se bea pe parcursul unei zile, cura ţinându-se timp de minimum 2 luni. * Hipertensiune arterială (datorită efectului diuretic creat de flavonoidele conţinute). Doza recomandată este de 20 picături, de 2 ori pe zi, după masă, în puţină apă. * Boli ale aparatului digestiv şi biliar - tinctură, câte 30 picături, de 3 ori pe zi, înainte de masă; vin, o lingură de 3 ori pe zi, tot înainte de masă.
* Energizant general - vin - se iau câte 2 linguri, înainte de fiecare masă. Uz extern Decoctul sau tinctura din muguri de mesteacăn se poate întrebuinţa pentru masaj, înaintea aplicării loţiunilor de păr folosite contra alopeciei. Leacuri siberiene cu CENUŞĂ şi LEMN - Din cele mai vechi timpuri, oamenii au folosit cenuşa şi tăciunii rămaşi în vatră după stingerea focului pentru a se vindeca de tot soiul de boli. În medicina populară siberiană, cenuşa era recomandată împotriva bolilor de stomac, de oase, de ochi, pentru curăţarea rănilor şi oprirea sângerărilor, ca leac pentru durerile de cap şi de dinţi, dar şi împotriva deochiului şi pentru alungarea spiritelor rele din casă CENUŞA În medicina populară a Evului Mediu, cenuşa din cuptor a fost folosită ca leac împotriva multor boli. Amirdovlat Amasiaţi, renumit om de ştiinţă armean, medicul personal al sultanului Mehmed al II-lea Cuceritorul, scria, în secolul al XV-lea, despre cenuşa din lemn: "Puterea sa este egală cu puterea substanţelor din care s-a format. Cenuşa din lemn de stejar izgoneşte durerile de stomac. Loţiunea preparată din cenuşă din viţă-devie îndepărtează durerile de cap, iar aplicată pe păr, îl colorează în roşu. Cenuşa din trestie de zahăr vindecă erupţiile cutanate din jurul ochilor, cea din frasin şi stejar ucide păduchii, iar cea din smochin este benefică în bolile nervului sciatic". Şi în spaţiul siberian, cenuşa a fost considerată un adevărat panaceu. Pentru a-şi pregăti leacurile, ruşii foloseau cenuşa din toate cele trei cuptoare aflate într-o gospodărie, cea din odăi, cea din baie şi cea din bucătărie, iar în cazurile bolilor mai grave, luau cenuşa din şapte cuptoare, chiar şi din cele ale vecinilor. Aparent, metoda de preparare pare un ritual păgân, dar oamenii foloseau cenuşa de la trei-şapte cuptoare pentru o eficienţă terapeutică maximă, căci focul în vatră se făcea cu lemne din diferite feluri de copaci şi astfel, amestecând cenuşa provenită de la mai multe specii, se obţinea un efect curativ excepţional. Mod de preparare Pentru reţetele cu cenuşă se pot folosi orice fel de lemne, însă cele mai bune sunt cele de mesteacăn, tei, stejar, plop tremurător. Se aleg copacii viguroşi şi, cu ajutorul unui topor, se taie crengi nu foarte groase, maximum de mărimea unui braţ. Se introduc în cuptor, la foc mic, până se usucă complet, apoi se ard. Din cenuşă trebuie eliminaţi tăciunii şi bucăţile neatinse de flacără. Este recomandat ca, înainte de utilizare, cenuşa să fie cernută. Se poate depozita pe termen lung în recipiente închise ermetic, într-un loc foarte uscat. Vechi
reţete
cu
Ulcer
trofic
(pe
cenuşă piele)
Peste 500 de grame de cenuşă din mesteacăn sau tei, cernută în prealabil, se toarnă cinci litri de apă clocotită. Lichidul se lasă la răcit până atinge o temperatură de 35-37 de grade, apoi se strecoară. În această infuzie se scufundă mâna sau piciorul afectat, timp de o jumătate de oră. Se scoate membrul bolnav şi se lasă să se usuce treptat, fără să se şteargă. Dacă ulcerul este localizat în alte zone decât cele periferice (de exemplu pe coapsă), se pun comprese pe regiunea afectată, de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Un tifon
împăturit în patru se îmbibă în soluţie apoi se aşează pe rană, lăsând să acţioneze două ore. După acest interval de timp, este indicat ca zona bolnavă să fie clătită cu infuzie de gălbenele (peste o lingură de flori de gălbenele se toarnă o jumătate de litru de apă clocotită). Urticarie Prepararea cenuşei Peste doi litri de apă se pune o jumătate de pahar de cenuşă din lemn de fo ioase (de preferat din mesteacăn) şi se amestecă bine. Vasul se pune la fiert şi, când apa a dat într-un clocot, focul se stinge. Lichidul se lasă la decantat timp de 24 de ore, după care se strecoară printr-un tifon pus în mai multe straturi. Recipientul se acoperă cu un capac şi se păstrează într-un loc răcoros, ferit de lumina soarelui, timp de 48 de ore. În mod regulat, de două-trei ori pe săptămână, se spală corpul, folosind infuzia din cenuşă amestecată cu apă, în proporţie de 1:1. După această îmbăiere trupul nu se limpezeşte! Dureri
musculare,
artrită
Peste o lingură de cenuşă din cedru se toarnă o cană de apă clocotită. Se acoperă şi se lasă la infuzat până dimineaţa, apoi se strecoară. Se administrează câte două linguri, de trei ori pe zi. Durata tratamentului este de 10 zile. Se face o pauză de şapte zile, după care se poate urma încă o dată. Reumatism 300 de grame de cenuşă de mesteacăn se amestecă cu o jumătate de litru de apă şi se pune la fiert, la foc mediu, într-un vas emailat. După 10-15 minute, se trage de pe foc, se acoperă cu un capac şi se lasă până a doua zi. Fără să se agite recipientul, se toarnă lichidul încet în apa de baie, pregătită la o temperatură de 32 de grade. Tratamentul se face în fiecare seară, timp de 10 zile, iar durata băii este de 15 minute. După procedură, corpul se şterge bine, cu un prosop din bumbac. Lumbago Trei linguri de cenuşă din butuci de viţă-de-vie se amestecă cu patru căţei de usturoi zdrobiţi şi cu patru linguri de untură de porc. Se freacă bine, apoi mixtura se întinde pe o pânză din bumbac. Se aplică pe zona afectată, în prealabil masată cu alcool de 60 de grade. Peste compresă se leagă un fular sau un brâu de lână. Compresa se lasă să acţioneze timp de două ore. Tratamentul se efectuează seara, timp de trei zile. După 20 de zile, se poate relua. Bufeuri
la
menopauză
Într-un vas emailat se pune o treime de ceaşcă de sare, cu două treimi de ceaşcă de cenuşă de mesteacăn. Se toarnă şapte litri de apă caldă şi totul se amestecă foarte bine. Soluţia se încălzeşte pe foc până atinge temperatura corpului, apoi se toarnă într-un lighean în care se scufundă picioarele timp de 15-20 de minute. Schema de tratament se repetă de trei-patru ori pe săptămână, timp de zece zile. Boli (herpes,
ale afte,
cavităţii gingivite,
bucale stomatite)
Cenuşa se dizolvă în apă, în proporţie de 1:1. Cu această soluţie se clăteşte gura, înainte şi după fiecare masă, timp de şapte zile. Depresie Două linguri cu vârf de cenuşă de scoruş se amestecă într-o cană cu apă. Se bea pe stomacul gol, dimineaţa, timp de 16 zile consecutive. Boli pulmonare (bronşită, pneumonie, viroză respiratorie) Peste patru linguri cu vârf de cenuşă de plop tremurător se toarnă un litru de apă clocotită. Recipientul se acoperă cu un capac şi se lasă la infuzat timp de zece zile, întrun loc întunecos şi răcoros. Se administrează câte opt linguriţe la adulţi şi patru la copii, de trei ori pe zi, după mesele principale, timp de 11 zile consecutive. După 22 de zile de pauză, schema de tratament se mai ţine timp de alte 11 zile. În timpul tratamentului, este recomandat ca din alimentaţie să se excludă sarea, condimentele picante, măslinele şi roşiile. Normalizarea
presiunii
intracraniene
şi
intraoculare
Peste patru linguri de cenuşă de stejar se toarnă un litru de apă clocotită, se acoperă şi se lasă la infuzat de seara până dimineaţa. Se administrează câte trei linguri de preparat (pentru copii - jumătate din doză) de trei ori pe zi, cu jumătate de oră înainte de mesele principale. Procedeul se repetă timp de 14 zile consecutive. Se face o pauză de cinci zile, după care se reia o dată. Paraziţi
intestinali
Se dizolvă o linguriţă de cenuşă de tei într-o jumătate de cană de lapte călduţ. În primele trei zile de tratament, se administrează de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, înainte cu o oră de masă. În cea de-a patra zi, se bea numai dimineaţa, pe stomacul gol. În perioada tratamentului, nu se consumă alimente dulci, zahăr, miere, fructe. În seara celei de-a patra zile, se începe un nou tratament cu infuzie de frunze de merişor, preparată astfel: peste o lingură de frunze pisate de merişor se toarnă o cană de apă clocotită. Se bea după răcirea completă, câte o jumătate de cană, de două-trei ori pe zi, cu 30 de minute înainte de masă. Ceaiul se administrează timp de două săptămâni. După acest interval, se reia tratamentul cu cenuşă, timp de alte patru zile, urmat de cel cu ceai de merişor. Tratamentul poate fi făcut de două ori pe an, la interval de şase luni. Mască
pentru
păr
strălucitor
Se cerne cenuşă şi se adaugă treptat, peste o jumătate de litru de apă călduţă. Când ajunge la consistenţa unei smântâni, se amestecă foarte bine şi se aplică pe părul umed, în prealabil spălat cu şampon. Se masează scalpul şi se lasă amestecul să acţioneze timp de cinci-şapte minute, după care se clăteşte cu apă din abundenţă. Mătreaţă Peste cinci-şase linguri de cenuşă se toarnă 100 de mililitri de alcool de 40 de grade. Amestecul se toarnă pe cap, masând scalpul şi lăsând să acţioneze timp de zece minute,
după care părul se spală bine cu şampon. Tratamentul se face de două ori pe săptămână, timp de o lună. CĂRBUNELE - Medicamentul negru Preparatele din cărbuni de lemn se folosesc şi în medicina modernă, împotriva flatulenţei, a crampelor la stomac, a acidităţii crescute a sucului gastric, în cazurile de otrăvire cu fructe de pădure. Mod de preparare: Pentru a pregăti acasă cărbuni din lemn, se recomandă folosirea lemnelor din copaci ce nu sunt mai bătrâni de 50 de ani. Pentru a obţine tăciunii vindecători, lemnele trebuie întâi curăţate de coajă. După ardere, se aleg cărbunii mai mici, cu dimensiunea de aproximativ 3 centimetri. Se aşează într-o strecurătoare metalică, deasupra unei cratiţe cu apă ce clocoteşte, timp de zece minute, după care se introduc într-un recipient termorezistent. Vasul cu tăciuni se dă la cuptor pentru o jumătate de oră. După răcirea completă, se zdrobesc cu un pisălog, până se formează o pulbere omogenă. Dizenterie O linguriţă de pulbere de cărbune de mesteacăn se amestecă cu o jumătate de pahar de vin roşu. Se bea totul deodată, o dată pe zi, la două ore după masă. Tratamentul durează trei zile. Intoxicaţii Tratamentul se aplică în cazurile intoxicaţiilor cu lactate (smântână, unt, iaurt). Un sfert de linguriţă de pulbere din cărbune se amestecă într-un sfert de cană cu apă călduţă. Se administrează de trei-patru ori pe zi, cu o oră înainte de mesele principale. Gută Se face o cataplasmă din pulbere de tăciuni, amestecată cu apă călduţă, în proporţie de 2:1. Mixtura trebuie să aibă consistenţa unei creme mai groase. Se aplică pe zona afectată şi se înfăşoară cu folie de plastic alimentară, peste care se pune un bandaj din tifon sau pânză de bumbac. Se lasă să acţioneze peste noapte. Tratamentul poate fi practicat până ce simptomele se ameliorează. Flatulenţă Împotriva flatulenţei şi a balonării cauzate de fasole, mazăre, varză, banane etc., se administrează câte un sfert de linguriţă de pulbere de cărbune, dizolvată într-un sfert de cană cu apă fiartă şi răcită, de trei-patru ori pe zi, până ce simptomele dispar. Boli
de
rinichi,
ficat,
pancreas
Se administrează câte o jumătate de linguriţă de pulbere de cărbune, dizolvată într-o jumătate de cană de apă călduţă, de trei ori pe zi, după mesele principale. Durata tratamentului este de două săptămâni. Detoxifierea
organismului
O jumătate de linguriţă de pulbere de cărbune se dizolvă într-o jumătate de cană cu apă. Se administrează de trei ori pe zi, cu jumătate de oră înainte de masă. Durata tratamentului este de 10-14 zile. Atenţie! În timpul administrării tratamentelor cu pulbere de cărbuni, este posibil să apară constipaţia, astfel că, în această perioadă, este recomandată respectarea unei diete bazate pe multe fructe, legume şi un Săpunul de casă Istoria nu spune nimic despre cum şi când au fost descoperite proprietăţile vindecătoare ale săpunului de casă, dar medicina populară cunoaşte multe cazuri de rezolvare a problemelor de sănătate cu ajutorul săpunului. Ingredientele lui naturale nu dăunează sănătăţii. Este un antiseptic bun şi nu produce alergie sau iritaţie. Bunicile noastre folosesc supozitoare decupate din săpun pe post de purgativ, iar în fază incipientă se tratau cu el bubele şi copturile, inclusiv gangrenele. Săpunul de casă se folosea şi la spălături vaginale contra ciupercilor, ori la hemoroizi. Iar părul sănătos şi lucios, fără mătreaţă, se datora, şi el, spălatului cu săpun preparat în casă. Leacuri
cu
săpun
Dureri de articulaţii şi ligamente Se umple o găleată cu apă fierbinte, se săpuneşte locul bolnav şi se introduce în apă, 30 de secunde, de mai multe ori, cu pauze de 5 secunde. Tratamentul durează 15-20 de minute. O cură durează 10-15 zile. Dacă din anumite motive (hipertensiune, varicoză) nu se permit proceduri cu apă fierbinte, se produce multă spumă de săpun în apă caldă, în care se scufundă locurile bolnave de trei ori pe zi. Furuncul, panariţiu, lipom 1. Se dau pe răzătoare 100-150 g de săpun, se pune la foc mic, cu 350 ml de ceai de rostopască, volbură sau pelin şi se lasă la fiert, amestecând periodic, până se evaporă 2/3 din apă. După răcire, unguentul obţinut se întinde pe o bucată de tifon împăturit şi se aplică pe locul afectat. Pansamentul se schimbă de două ori pe zi, iar în caz de secreţii purulente, de câte ori este nevoie. 2. Se prepară un amestec omogen din părţi egale de albuş de ou crud şi săpun ras pe răzătoare. Se unge locul inflamat, se lasă până se usucă parţial preparatul şi se pansează uşor. Arsuri Când cineva din casă se ardea sau se opărea, femeile de la ţară ungeau locul ars cu săpun de casă umezit bine, lăsându-l să se usuce, ca să nu se înroşească sau să se umfle locul afectat. Guturai În stadiul incipient, se ung nările pe interior cu soluţie de săpun. La primele aplicaţii apare o senzaţie de usturime suportabilă, dar nasul n-o să mai fie înfundat şi o să uitaţi de răceală pentru o perioadă mai îndelungată. Sinuzită Pentru curăţarea sinusurilor se prepară un remediu în părţi egale, din săpun ras, ulei de măsline şi miere de albine. Ingredientele se topesc pe baie de aburi, se amestecă întruna şi nu se lasă să fiarbă. Un tampon de vată învelit în tifon se îmbibă cu preparatul cald, se întroduce în nas şi se lasă timp de 20 de minute sau cât rezistă pacientul. La fiecare
procedură, se curăţă o singură nară, deoarece efectul de curăţare poate fi destul de puternic. Gută, artrită Pe locul bolnav se aplică, înainte de culcare, o compresă înmuiată în clăbuc de săpun. Se acoperă cu un fular de lână şi se pansează strâns. Abcese infectate Se prepară un unguent din părţi egale de săpun de casă, zahăr pudră şi ceapă tocată. Înainte de culcare, se aplică pe abces un strat gros de amestec şi se pansează. Până dimineaţa, rana se curăţă bine. Se spală cu ceai de pelin. Călcâie crăpate, bătături În 2 litri de apă fierbinte se dizolvă o lingură de săpun dat pe răzătoare şi o linguriţă de bicarbonat de sodiu. Picioarele se spală cu apă caldă, apoi se ţin în soluţia obţinută, timp de 15-20 de minute. Se înlătură pielea moartă şi se ung călcâiele cu ulei de ricin sau cu osânză de porc topită. Muşcături de câine, zgârieturi de pisică, tăieturi Pentru prevenirea infectării, după scurgerea sângelui, care înlătură o parte din microbi, pe rană se aplică o bucată de tifon împăturit, înmuiat în soluţie de săpun dizolvat în apă caldă. Se pansează strâns. Se schimbă de două ori pe zi. Micoze pe laba piciorului Locurile afectate - tălpi, între degete, unghii - se spală cu o perie şi săpun de casă, apoi se ung cu soluţie alcoolică de iod. Iritaţii ale pielii Pentru prevenirea iritaţiei, pielea se săpuneşte bine, se lasă spuma 20-30 de secunde, apoi se spală cu apă rece. La copiii mici, pielea iritată se tamponează uşor cu un tampon îmbibat cu apă cu săpun, apoi se clăteşte cu ceai de dentiţă. Găuri în urechi La ţară, şi astăzi li se fac acasă fetelor găuri în urechi, pentru cercei. Dacă nu sunt respectate cu stricteţe cerinţele igienei, lobul urechii se inflamează, orificiul se astupă cu secreţii. Bunicile noastre amestecau săpun ras cu suc de ceapă şi aplicau amestecul pe locul inflamat, pentru 8-10 ore. După înlăturarea săpunului, locul cu pricina se şterge două zile cu ţuică sau alcool sanitar, dar mai bine cu tinctură de urzică. FRUMUSEŢE Săpunul
de
casă
în
cosmetică
Acnee Se rad pe răzătoare 100 g de săpun, se amestecă cu 100 ml lapte cald şi câte o lingură de miere de albine şi sare de mare. Se aplică pe faţă şi se ţine 20-30 de minute. Se spală apoi cu apă fierbinte, urmată de apă rece, timp de 2-3 săptămâni. O variantă mai simplă: palmele umezite se săpunesc până se formează o spumă groasă, care se întinde pe faţă. Se varsă apoi pe fiecare palmă câte o linguriţă de sare de mare şi se masează zonele afectate, peste pasta de săpun, cu mişcări uşoare, timp de 2 minute. Metoda nu le este recomandată domnişoarelor cu pielea fină şi sensibilă. Reţeta
săpunului
de
casă
Săpunul de casă se obţine în urma reacţiei dintre o grăsime şi un hidroxid alcalin. Pentru prepararea săpunului se folosesc resturi de grăsime (seu, untură de porc, margarină, unt, ulei) şi sodă caustică. Printr-o metodă simplă şi uşor de realizat se poate prepara şi acasă un săpun de calitate. Pentru săpunul de rufe se strâng toate resturile de grăsime într-un vas până când se ajunge la o cantitate de 1-2 kg. (Nu se folosesc resturi de grăsime greu mirositoare din cauza alterării.) Într-o oală de 6-8 l (care nu va fi folosită apoi în alt scop!) se pun câte 200 g sodă caustică şi 1 l de apă pentru fiecare kilogram de grăsime. După ce soda s-a dizolvat, se pune oala pe foc şi se introduce grăsimea, amestecând continuu. Persoana care pregăteşte săpunul va purta ochelari şi îşi va feri faţa şi mâinile în timpul operaţiei, pentru a nu fi stropite de lichidul care clocoteşte. Şi astăzi ţăranii fac săpun din resturile de grăsime rămase de la Ignat Amestecul se fierbe timp de 2-3 ore, până când se produce procesul de saponificare (apare mirosul caracteristic de săpun). Săpunul este gata şi se poate turna în cutii de lemn căptuşite cu hârtie. (Atenţie! Oala cu săpun fierbinte se va apuca de mânere numai cu o cârpă uscată, după ce s-a lăsat puţin să se răcească.) Dacă se doreşte un săpun parfumat, se adaugă la fiert o mână de pelin, lavandă, flori de trandafir, liliac etc. (plantă proaspătă sau uscată). Dacă se doreşte şi o colorare a lui, se va turna în amestec puţin colorant organic. După 24 de ore, se scoate săpunul din cutie, se taie în bucăţi, care se pun apoi la uscat. Baia rusească - Baia şi primenirea trupului în apă au fost socotite, încă din antichitate, elementele esenţiale ale unui stil de viaţă sănătos. Din cele mai vechi timpuri, vracii şi medicii marilor imperii recomandau îmbăierea trupului ca pe o metodă eficientă de revigorare a organismului, de prevenire a bolilor şi a molimelor, de tămăduire a suferinţelor fizice şi chiar sufleteşti. Baia era considerată nu numai un procedeu de înfrumuseţare şi întinerire a trupului, dar şi un mijloc de purificare spirituală, de înlăturare a energiilor negative. După milenii, medicina modernă a confirmat proprietăţile terapeutice ale îmbăierii. Fie că vorbim despre sauna finlandeză, despre baia cu aburi rusească, despre ofuro japonez, hamam-ul turcesc sau "banala" îmbăiere cu fierturi din plante, s-a dovedit că baia are o influenţă pozitivă asupra tuturor organelor, înlăturând oboseala şi stresul, restabilind echilibrul emoţional şi psihic Istoria
băii
cu
foc
şi
apă
Povestea băii porneşte din timpuri străvechi, pe vremea când oamenii, fascinaţi fiind de fenomenele naturii, au început să studieze proprietăţile celor patru elemente care au dat naştere vieţii: focul, aerul, apa şi pământul. Astfel, marii înţelepţi ai Egiptului Antic au descoperit că focul şi apa, îmbinate într-o armonie paradoxală, dau naştere unei proceduri ce vindecă trupul şi alungă suferinţele sufleteşti. Îmbăierea trupului, un obicei folosit iniţial numai de marii preoţi, a devenit în Egipt o practică obişnuită de purificare a organismului. Băile comunale au devenit adevărate locuri de binefacere, unde se putea trata aproape orice afecţiune. Săpăturile arheologice din jurul cetăţii Teba au scos la iveală mai multe rămăşiţe ale unor băi comunale antice. Acestea erau construite din piatră, pe două etaje. La nivelul inferior erau amplasate vetre de foc, iar la cel superior sau descoperit "paturi" din piatră, încălzite cu aer cald ce se ridica de dedesubt, prin orificii special create. În camera cu aburi se afla şi un bazin cu apă rece, în care locuitorii oraşului se primeneau după procedura cu aburi. Vizitatorii se aşezau apoi pe
"canapelele" din piatră, iar lucrătorii băilor comunale le făceau masaje şi le ungeau trupul cu tincturi şi pomezi vindecătoare. Pe post de săpun se utiliza ceara de albine şi apa. Dragostea pentru baie şi masaj, precum şi moderaţia în alimentaţie au făcut din egipteni un popor de oameni zvelţi, echilibraţi şi sănătoşi. A trecut ceva vreme, şi procedura terapeutică a fost împrumutată şi de popoarele Europei Occidentale şi de cele ale Bizanţului, care au desăvârşit această metodă curativă. În Rusia, slavii au început să folosească baia începând cu secolul al X-lea, când călugării marilor mânăstiri, preluând modelul bizantin, au purces la construirea băilor, numindu-le "lăcaşuri pentru neputincioşi". Metoda de îmbăiere rusească depăşeşte însă, în multe privinţe, băile europene sau asiatice. Baia rusească cu aburi umezi, spre deosebire de celelalte, este cu mult mai fierbinte, având un efect mult mai puternic asupra organismului. Atributul indispensabil, unic, al băii ruseşti este măturica din crenguţe de copac, un instrument cu ajutorul căruia trupul celui îmbăiat este "biciuit" metodic. Tocmai datorită acestei proceduri, considerată de europeni barbară, baia rusească era socotită iniţial o metodă de tortură, şi nu o modalitate de relaxare. Cu timpul, însă, faima băii ruseşti atottămăduitoare s-a răspândit până în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Măturica de alungat boala
Etapele confecţionării măturicilor Procedura băii ruseşti, deşi pare greu de suportat, este o metodă extrem de benefică de combatere şi prevenţie a bolilor respiratorii, circulatorii, reumatice, stimulând circulaţia sanguină şi numărul celulelor roşii, normalizând tensiunea arterială, echilibrând metabolismul. Măturile din rămurele de copac folosite în baia rusească ajută la deschiderea porilor, eliminând celulele moarte ale pielii, toxinele şi microbii. Aceste instrumente de masare trebuie alese în funcţie de afecţiunea fiecăruia. Crenguţele din care sunt alcătuite, recoltate din zone ferite de poluare, trebuie uscate în locuri umbroase, lipsite de umezeală şi bine ventilate. În mijlocul măturicilor de baie se aşează crenguţele mai groase, iar de jur-împrejur se împletesc ramurile subţirele, îndoite spre interior. Ele trebuie să fie uşoare, cu o lungime de aproximativ 25-35 de centimetri. Înainte de a folosi măturica din crenguţe uscate, aceasta trebuie clătită de mai multe ori în apă călduţă, după care se scufundă într-un recipient cu apă fierbinte, timp de 10-15 minute. În cazul în care nu este suficient de moale, procedura poate fi repetată.
Tehnici
de
masaj
În camera de baie cu aburi, după ce trupul este bine asudat, se poate trece la etapa de masare a corpului cu măturici. În primele zece minute, măturica se foloseşte abia atingând corpul, mai mult pentru a direcţiona aerul fierbinte către trup. Se începe dinspre partea superioară a corpului, de la ceafă, coborând până la glezne, întâi pe spate, apoi, pe faţă. Măturica acţionează lovind fiecare zonă a corpului timp de un minut. Persoanelor cu un sistem cardio-vascular mai precar le este recomandată aşezarea pe piept, în zona inimii, a unui prosop înmuiat în apă rece. Odată ce corpul s-a încălzit şi s-a obişnuit cu masajul, măturica se poate folosi cu lovituri mai puternice, în funcţie de gradul de suportabilitate al fiecăruia, masând fiecare zonă a trupului: câte două minute pentru ceafă, spate, fese, coapse, gambe, călcâie. Din timp în timp, măturica se înmoaie într-un lighean cu apă rece pentru uşoara răcorire a trupului şi pentru a evita supraîncălzirea muşchilor şi articulaţiilor. În Rusia, sauna este şi astăzi la mare cinste Măturica din mesteacăn este simbolul băii cu aburi ruseşti. Ea este una dintre cele mai des utilizate, fiind benefică pentru o gamă largă de afecţiuni, este durabilă şi flexibilă, acţionând delicat asupra corpului, dar profund. Frunzele sale sunt un excelent absorbant al transpiraţiei şi umezelii, fiind bogate în vitamina A şi vitamina C, în uleiuri esenţiale, taninuri şi caroten. Este indispensabilă în durerile musculare şi articulare, curăţă pielea predispusă la erupţii cutanate şi pustule, accelerează vindecarea rănilor şi a vânătăilor, are un efect calmant, elimină mătreaţa şi întăreşte firul de păr. Măturica din mesteacăn este perfectă pentru fumători şi astmatici, îmbunătăţind ventilaţia plămânilor, combătând tusea productivă şi flegma. Măturica din stejar - Slavii venerau stejarul, socotindu-l un simbol al puterii, al longevităţii, al fertilităţii. Calităţile sale terapeutice aproape miraculoase au fost descoperite din cele mai vechi timpuri. De aceea, măturica din stejar este una dintre cele mai apreciate. Este recomandată persoanelor cu tenul gras, prin utilizarea ei pielea devenind mată, rezistentă, uşor de curăţat. Frunzele şi crengile de stejar conţin taninuri, fiind recomandate în diverse boli de piele şi împotriva transpiraţiei excesive, în special a picioarelor. Are un efect anti-inflamator, aroma sa puternică inhibă creşterea tensiunii arteriale în camera de baie cu aburi, calmează sistemul nervos, elimină stresul. Este recomandată bărbaţilor ce suferă de impotenţă sau de ejaculare rapidă. Nu în zadar, în folclorul rusesc, stejarul este simbolul vigorii şi al energiei masculine. Măturica din brad este un instrument excelent pentru masarea muşchilor. Este potrivită persoanelor care suferă de reumatism, nevralgii, sciatică, celor care au dureri la nivelul coloanei vertebrale. De asemenea, este foarte utilă în combaterea gutei. Substanţele răşinoase conţinute în acele de brad irită uşor pielea, dar stimulează transpiraţia şi îmbunătăţesc circulaţia sanguină. Aceste substanţe răşinoase au proprietăţi dezinfectante, şi previn bronşita, laringita, gripa şi bolile tractului respirator, ameliorând inflamaţia sinusurilor. Uleiurile din brad au un efect afrodiziac, îmbunătăţind starea generală de spirit, calmând stresul, anxietatea, nervozitatea şi combătând epuizarea. În combinaţie cu alte plante 1. Pentru cei care suferă de boli pulmonare, de bronşite, astm, tuse expectorantă, pneumonii, în măturicile din crenguţe se pot adăuga şi fire de Sovârf. Planta este benefică şi în combaterea durerilor de cap, a tulburărilor nervoase, având un efect sedativ, diaforetic.
2. Măturica din crenguţe cu adaos de Urzică este benefică în bolile de ficat, de rinichi, împotriva reumatismului, gutei, acneei. 3. În combinaţie cu Sunătoarea, combate mastita, hemoroizii, accelerează vindecarea plăgilor, a ulceraţiilor, escarelor, alergiilor. 4. Măturica cu Mentă calmează nervii, îmbunătăţeşte starea de spirit, combate oboseala şi tonifică organismul. 5. Prin adaosul de Pelin, măturica este benefică în bolile articulare, ale vezicii biliare, de stomac, ficat, împotriva icterului şi obezităţii. 6. Îmbinată cu tulpini de Coacăz negru, are efecte anti-inflamatoare şi analgezice, este un bun diaforetic, eliminând din organism metalele grele şi substanţele radioactive. Măşti
şi
loţiuni
folosite
în
baie
Procedura băii ruseşti se recomandă a fi urmată în două etape. De regulă, durata primei etape nu trebuie să depăşească 20 de minute, iar temperatura în camera de baie cu aburi umezi trebuie să fie de cel mult 90 de grade Celsius. După această primă fază, este recomandat să se părăsească camera de baie, pentru a intra într-o încăpere cu o temperatură normală, pentru aproximativ 20-30 de minute. Aici se poate savura un ceai fierbinte, iar tenul şi trupul se pot dezmierda cu diferite măşti şi loţiuni ce au rolul de a curăţa pielea şi de a creşte nivelul transpiraţiei, pentru o eliminare cât mai eficientă a toxinelor. După acest interval de timp, se intră din nou în camera cu aburi umezi, pentru alte 20-30 de minute. În această a doua etapă, se pot folosi măturicile pentru masarea trupului. La final, se face un duş, clătind trupul cu apă călduţă (nu fierbinte!) din abundenţă. Măşti pentru ten 1. Pentru tenul gras se foloseşte o mască din următoarele ingrediente: patru linguri de fulgi de ovăz, o jumătate de castravete verde, trei linguri de smântână. Ovăzul se dă prin râşniţa de cafea, castravetele se dă pe răzătoarea mică şi apoi totul se amestecă foarte bine. Se aplică pe faţă, într-un strat uniform, şi se lasă acţioneze timp de 20 de minute. Se clăteşte iniţial cu apă călduţă, apoi cu apă rece. 2. Mască împotriva pielii îmbătrânite - Patru linguri de smântână grasă se amestecă cu trei linguri de pastă de căpşuni (fructe bine zdrobite). Se aplică pe piele şi se masează uşor, timp de 10 minute, apoi se clăteşte cu apă călduţă. 3. Mască tonifiantă - Un gălbenuş de ou, o lingură de drojdie de bere, o linguriţă de ulei vegetal se amestecă bine şi se aplică pe piele, lăsând să acţioneze timp de 10-15 minute. Se clăteşte cu apă călduţă. Loţiuni de corp Anticelulitică, cu efect de ardere a grăsimilor 1. Cinci linguri de suc din struguri, o lingură de făină din ovăz, o linguriţă de miere se amestecă şi se întinde pe corp, în zonele afectate de celulită. După zece minute, trupul se masează bine şi apoi se clăteşte cu apă călduţă. 2. Patru linguri de smântână, 60 de grame de miere, 3-5 picături de ulei esenţial de portocale se mixează până la omogenizare. Se aplică pe piele, lăsând să acţioneze timp de 15 minute, după care se clăteşte cu apă din abundenţă. 3. O cană de smântână şi o ceşcuţă de sare grunjoasă se amestecă bine. Se aplică pe corp şi se masează timp de opt minute. Această cremă exfoliantă se utilizează în prima etapă a băii ruseşti, în camera cu aburi umezi. Atenţie! Procedurile băii ruseşti sunt contraindicate persoanelor ce suferă de afecţiuni cardiace inflamatorii (endocardită, miocardită, pericardită).
Baie
terapeutică
cu
plante
şi
ierburi
Înainte de a face o baie din plante, este foarte important să faceţi un duş pentru a curăţa porii pielii de murdărie şi grăsimi. După duş, corpul se freacă energic cu un prosop. Apoi, cada se umple cu apă caldă, în general cu o temperatură de 36-38 de grade Celsius. Este recomandat ca în timpul băii să aveţi la mână un ceas cu termometru. Aceste băi sunt indicate în special în perioada sezonului rece, când organismul uman este lipsit de căldura şi lumina soarelui. Baia pe bază din plante alungă oboseala, calmează sistemul nervos, îmbunătăţeşte somnul şi procesele metabolice, ameliorează durerea şi tensiunea musculară, întinereşte, revigorează şi curăţă pielea. Pentru efecte terapeutice, trebuie făcute 10-15 asemenea băi, într-un interval de o lună de zile. Fiertură rusească Masajul cu măturici din plante contribuie la eliminarea toxinelor Se folosesc plante precum: mentă, muşeţel, coada-şoricelului, pelin, în amestec sau doar dintr-un singur soi. Frunzele şi tulpinile se toacă mărunt, în părţi egale, nu mai mult de 510 mm, şi se pun la uscat într-un loc lipsit de umezeală, întunecos, cu o ventilaţie bună. După aproximativ trei săptămâni, când plantele sunt complet uscate, se depozitează în borcane de sticlă, închise ermetic, într-un loc întunecos şi rece. Se pot păstra timp de maximum doi ani. Mod de preparare: într-un vas emailat, la 250 de grame de pulbere din plante, se toarnă un litru şi jumătate de apă clocotită. Vasul se pune la fiert pe foc puternic. Când apa începe să clocotească, focul se dă la minimum, recipientul se acoperă şi se lasă la fiert timp de o oră. Se trage de pe foc şi, fără a îndepărta capacul, se lasă să se răcească la temperatura camerei. După ce s-a răcit complet, se strecoară printr-o strecurătoare, apoi se filtrează iarăşi, de data aceasta printr-un tifon pus în două. Se poate păstra la frigider, nu mai mult de o lună de zile, sau se poate utiliza imediat. Utilizare: În cada de baie, pregătită cu apă la o temperatură de 36-38 de grade Celsius, se toarnă fiertura din plante. Durata tratamentului este de 15-20 de minute. Baie împotriva răcelii Această baie se face înainte de culcare, după cel puţin două ore de la cină. Cada de baie se umple pe trei sferturi cu apă la o temperatură de 36 de grade Celsius. În această baie se scufundă trupul treptat. După două-trei minute, se toarnă fiertura din plante, apoi se deschide robinetul de apă caldă şi se măreşte temperatura până la 39 de grade. Durata băii este de maximum 30 de minute. După acest răstimp, corpul se clăteşte cu apă caldă la o temperatură de 26-27 de grade, se freacă cu un prosop până ce pielea devine de culoare roşiatică, se îmbracă o pijama de bumbac şi se merge direct în pat. Baie cu Urzică Peste 250 de grame de frunze de Urzică mărunţite sub formă de pulbere se toarnă patru litri de apă clocotită. Recipientul se acoperă şi se lasă la infuzat timp de o oră, după care se strecoară. Se adaugă în apa de baie. Combate reumatismul, guta, inflamaţiile pielii, îndepărtează oboseala şi creşte tonusul. Baie cu Trifoi Peste 300 de grame de Trifoi, cu tot cu flori, se toarnă doi litri de apă clocotită. Se acoperă şi se lasă la infuzat timp de patru ore, după care se strecoară şi se toarnă în apa de baie. Are un puternic efect tonic asupra întregului organism.
Baie cu amestec de plante, împotriva problemelor sistemului nervos (insomnie, stări de nervozitate, anxietate, stres, depresie) Ingrediente: 50 de grame de seminţe decojite de Floarea-soarelui, 100 de grame de rădăcină de Obligeană, 150 de grame de Valeriană. Peste ierburile bine amestecate se toarnă doi litri de apă clocotită. Se pun la fiert timp de zece minute, se trage vasul de pe foc şi se lasă la infuzat 20 de minute. Se strecoară şi se toarnă în apa pregătită pentru baie, la o temperatură de 37 de grade. Durata băii este de 10-15 minute. După baie, se recomandă repaus la pat, timp de 40 de minute. Pentru efecte terapeutice maxime, cursul tratamentului este de 15-20 de băi. Baie cu frunze de Nuc Peste un kilogram de frunze proaspete sau uscate de Nuc şi două linguri de rostopască mărunţită se toarnă patru litri de apă rece. Recipientul se acoperă şi se pune pe foc, timp de 20-30 de minute. Fiertura se adaugă în apa de baie, în care trebuie să vă relaxaţi timp de 20 de minute, o dată pe săptămână. După baie, trebuie să faceţi un duş cu apă călduţă. Tratamentul este util împotriva bolilor sistemului limfatic, având un efect antiinflamator. Baie pentru piele iritată, vânătăi, acnee Două linguri de tărâţe de grâu se aşează într-un tifon pus în mai multe straturi şi se leagă la gură cu o sfoară. Săculeţul se agaţă de robinetul căzii, astfel încât apa să curgă trecând prin el. Temperatura apei de baie nu trebuie să depăşească 30 de grade. Durata băii este de 10-15 minute. După baie, pielea nu se şterge, ci se lasă să se usuce treptat. Preparate din rădăcini de plante - La vreme de iarnă, natura îşi mută forţa din frunze în rădăcini. Laboratoarele vegetale de sub pământ produc substanţe active, cu însuşiri excepţionale de vindecare. Farmacia rădăcinilor are puteri magice Natura a făcut în aşa fel ca toate organele plantelor (rădăcină, frunze, tulpini, flori, seminţe, fructe) să poată fi folosite de om, atât ca hrană, cât şi ca leacuri de sănătate. Plantele medicinale sintetizează în frunze principii active care iarna sunt transportate şi depozitate în rădăcini. Glucidele, mucilagiile, rezinele, heterozidele cardiotonice, saponinele, taninurile, alcaloizii, substanţele amare şi aromatice, principiile active sedative şi multe alte principii active sunt stocate în rădăcini şi rizomi (rădăcini subţiri, ramificate sub formă de mănunchi) ca substanţe de rezervă. Sunt plante medicinale de la care se folosesc în scopuri terapeutice mai multe organe, ca de exemplu Nalba, Cicoarea, Păpădia, de la care se prelevă pentru obţinerea de preparate farmaceutice atât frunzele, florile, cât şi rădăcinile, însă cele mai bogate în principii active sunt rădăcinile. De aceea, pe cât posibil, este bine să procesaţi rădăcinile acestor plante. În discuţiile telefonice purtate cu cititorii fideli ai revistei "Formula AS", am constatat că întreaga colecţie a revistei este parte integrantă din biblioteca multora. De aceea îmi face o deosebită plăcere ca în acest număr să pot prezenta, pe înţelesul tuturor, atât acţiunile, cât şi modul de preparare a unor rădăcini cu virtuţi farmacologice pentru ca, ori de câte ori este nevoie de o informaţie, să se apeleze şi să se consulte revista. Rădăcinile din plante (numite ştiinţific Radix sp.) se pot procura din magazinele cu produse naturiste, deşi sunt sigur că multe din ele au fost recoltate deja de persoanele care şi-au făcut un adevărat hobby din cutreierarea naturii, pentru a culege plante medicinale pe care să le prelucreze apoi acasă. Farmacia Faltis procesează o parte dintre plantele prezentate mai jos sub formă de tincturi simple sau combinate, extracte fluide, creme sau unguente. La locul potrivit vom
face
această
menţiune.
Angelica (Rex angelicae) Boli de ficat, stomac şi nervoase Preparatele din rădăcină de Angelică se folosesc pentru proprietăţile lor aromatice, stimulente, stomahice şi carminative, în afecţiunile aparatului digestiv şi hepatobiliar, iar pentru sistemul nervos central este un excitant al acestuia. Preparate
din
Angelică
Decoct Mod de preparare: 4 linguri de rădăcină uscată şi mărunţită groscior se fierb la foc mic, timp de 30 minute, în 500 ml de apă, într-un vas, de preferinţă din inox sau emailat. Se va avea în vedere să se completeze la final apa evaporată cu apă fiartă. Se filtrează fierbinte, prin tifon sau vată medicinală. Aceasta se va umecta cu puţină apă înaintea filtrării, altfel o parte din soluţia extractivă se va pierde datorită îmbibării filtrului de vată. Prin această procedură, se obţine un preparat mai concentrat. Doza terapeutică: o ceaşcă (50 ml), de două ori pe zi. Tinctură Mod de preparare: se foloseşte modul clasic de preparare a tincturii, şi anume: 20 grame de rădăcină uscată şi măcinată groscior se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat, obţinut în gospodărie. Se lasă timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider, timp de alte 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtânduse eventualul reziduu care s-a depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic, prevăzute cu dop picurător. Doza uzuală este de 30 picături, de două ori pe zi (pentru afecţiunile descrise în acest articol). Termenul de valabilitate este de doi ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Vin medicinal Mod de preparare: 100 g rădăcină uscată de Angelică, mărunţită groscior, se lasă la plămădit, timp de 30 de zile, cu un litru de vin alb, agitându-se de 2-3 ori pe zi. După 30 zile, vinul se filtrează şi se pune la păstrat în flacoane de 200 sau 250 ml. Doza terapeutică: 30 ml, de două ori pe zi, înainte de masă. Sirop Mod de preparare: Un sirop plăcut la gust, un adevărat lichior, se poate obţine acasă, în modul următor: 50g (4 linguri) de rădăcină de Angelică uscată şi măcinată se fierb împreună cu 500 ml apă, timp de 15 minute. După răcire, se filtrează şi se stoarce. Decoctul obţinut se amestecă cu 500 g zahăr tos şi se ţine la foc mic, pentru dizolvare. Se fierbe câteva minute, se lasă apoi să se răcească şi când încă mai este călduţ, se filtrează prin tifon. Mod de administrare: se foloseşte câte o lingură după masă. Favorizează digestia, prin stimularea secreţiei sucurilor gastrice intestinale. Ţelina (Radix apii graveolentidis)
Cunoscută şi apreciată în principal ca legumă, rădăcina de Ţelină are şi efecte curative în diferite afecţiuni. Se foloseşte sub formă proaspătă (ca suc şi salate), tinctură sau vin medicinal. Dacă dorim să preparăm tinctura sau vinul, folosim rădăcină de Ţelină uscată şi procedăm astfel: se dă bulbul proaspăt pe răzătoare, se întinde în strat subţire pe coli de hârtie albe şi se răscoleşte zilnic, pentru a grăbi uscarea şi a preveni mucegăirea. Ţelina răzuită în sezonul rece se poate usca aşezând-o lângă un calorifer cald sau sobă de teracotă călduţă. * Pentru tincturi şi vin se foloseşte tehnica descrisă la angelică. Beneficiază, prin terapie complementară cu preparate din Ţelină, următoarele boli: Tratamente interne * În afecţiunile aparatului urinar. Se foloseşte tinctura simplă sau în combinaţie cu tinctura de pir (30 picături, de 2 ori pe zi) sau vinul de Ţelină (o ceşcuţă de 50 ml, luată de 2 ori pe zi). * În afecţiunile aparatului digestiv şi biliar - se administrează câte 20 de picături din tinctură, de 3 ori pe zi, înainte de masă, sau 50 ml vin, de 2 ori pe zi, după masă. * În impotenţă masculină, consumul a câte 100 ml vin de Ţelină, timp de câteva zile la rând, poate avea rezultate favorabile. * În afecţiunile aparatului cardiovascular (hipertensiune, aritmie) - ca terapie complementară, alături de medicaţia alopată, se recomandă câte 30 picături, de 2 ori pe zi, din tinctura de Ţelină. * În afecţiunile inflamatorii (gută) - se foloseşte tinctură, câte 30 picături, de 2 ori pe zi, sau vinul din Ţelină, câte 2 ceşti (50 ml) pe zi. Tratamente externe * În bolile reumatice - se fac cataplasme (prişniţe) cu cârpe moi, îmbibate în tinctură de Ţelină, ţinute timp de cel puţin o oră. Se poate continua apoi tratamentul folosind crema benzofenil forte, preparată de Farmacia Faltis. * În vitiligo (boală dermatologică autoimună, inestetică şi totodată foarte greu de vindecat). O evoluţie pozitivă se poate obţine dacă se fac tamponări cu un amestec de tinctură de Ţelină şi tinctură de nuc (preparăm în farmacie această tinctură) şi expunere treptată la soare, în primele ore ale zilei sau seara, după 17. Se începe cu 5 minute, ajungând până la o jumătate de oră de stat la soare. La terminarea fiecărei şedinţe, se va aplica local o cremă antioxidantă, preparată la farmacia Faltis. Această cură durează 30 de zile, iar perioada recomandată sunt lunile de primăvară şi toamnă, când intensitatea solară este mai mică. Există riscul să apară fenomene alergice, datorită fotosensibilizării. În acest caz, se întrerupe tratamentul. Brusture (Radix bardanae) Boli renale, hepatice, cancer Rădăcina de Brusture se foloseşte ca supliment terapeutic, sub formă de decoct, tinctură sau vin. Tehnica de preparare a acestora e asemănătoare cu cea descrisă la angelică. Are efecte diuretice, sudorifice, depurative, fiind utilizate în tratamentul maladiilor renale, hepatice sau canceroase. Probleme dermatologice Extern, decoctul (fiertura) din rădăcină de Brusture se foloseşte sub formă de comprese umede, ţinute timp de câteva minute pe zona interesată. Se poate folosi în seboreea feţei, alopecie, mătreaţă ori diferite alergii. Tratamentul se poate continua cu diverse loţiuni sau creme realizate în laboratoarele farmaciei Faltis.
Pirul (Rhizoma graminis) A fost prezentat pe larg în revista Formula AS (nr. 1082/2013), stârnind un interes deosebit în rândul cititorilor care au gospodării la ţară. În luna martie, încep lucrările agricole de primăvară, ocazie pentru cei interesaţi să recolteze rizomii de Pir, odată cu săpatul. Prezentăm în acest număr doar formele farmaceutice ce se pot obţine din rizomii de Pir şi bolile pe care la vindecă. Din rădăcina de Pir se pot prepara pentru uzul casnic cinci forme farmaceutice. Macerat Mod de preparare: 2 linguri de plantă uscată şi mărunţită groscior se pun într-o cană de apă, la temperatura camerei, timp de o oră, după care se filtrează. Se consumă la temperatura camerei, câte 2 căni pe zi, în afecţiunile menţionate mai jos. Infuzie de Pir Mod de preparare: 2 linguri de plantă măcinată groscior se pun timp de 30 de minute într-o ceaşcă de 250 ml de apă fiartă, după care se filtrează. Se poate consuma neîndulcit, având în vedere că rizomii de Pir au gust dulceag. Doza uzuală este de 2 căni pe zi. Decoct de Pir Mod de preparare: 4 linguri de plantă uscată şi mărunţită se fierb la foc mic, timp de 30 de minute, în 500 ml apă, într-un vas de preferinţă din inox sau emailat. Se va avea în vedere să se completeze la final apa evaporată. Lichidul se filtrează fierbinte, prin tifon sau vată medicinală, umectată cu puţină apă, înaintea filtrării. Doza uzuală: o ceaşcă (50 ml), de două ori pe zi. Nu este necesară îndulcirea. Decoctul de Pir se poate folosi o perioadă mai lungă de timp, dacă e ţinut la frigider, însă nu mai mult de 3 zile de la preparare. Dacă doriţi obţinerea unor preparate în cantităţi mai mari şi cu termen de valabilitate mai lung, atunci vă propunem alte două forme farmaceutice : tinctura şi vinul. Tinctura de Pir Mod de preparare: 20 g (aproximativ 2 linguri) de Pir uscat şi măcinat se pun la macerat, în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat obţinut în gospodărie, timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider, timp de 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtându-se eventualul reziduu care s-a depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic, prevăzute cu dop picurător. Doza uzuală este de 30 picături, de 2 ori pe zi, în afecţiunile descrise în acest articol. Termenul de valabilitate este de doi ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Vinul medicinal din Pir Mod de preparare: 100 g plantă uscată şi mărunţită se pun, timp de 30 zile, într-un litru de vin alb, agitându-se de 2-3 ori pe zi. Când perioada expiră, vinul se filtrează şi se pune la păstrat în flacoane de 200 sau 250 ml. Doza uzuală: o ceşcuţă (aproximativ 30 ml), de 2 ori pe zi, înainte de masă. Plantele uscate se mărunţesc doar la întrebuinţare
Tratamente interne * Bolile rinichilor - infecţii acute sau cronice (cistite, pielite, pielonefrite). Ajută la îndepărtarea uraţilor din urină, factori favorizanţi în formarea pietrelor la rinichi. O combinaţie benefică o reprezintă un ceai compus din Pir şi zămoşiţă, pentru diverse afecţiuni renale. La prepararea acestui ceai se foloseşte tehnica prezentată la obţinerea infuziei. * Boli hepatice - ca terapie complementară în ciroze, fiind un bun depurativ (detoxifiant). Nota farmacistului: Ceaiurile depurative (detoxifiante) sunt în general recomandate tuturor celor care fac tratamente continue, pentru diferite boli cronice, având în vedere că toate aceste medicamente sunt metabolizate în cea mai mare parte de ficat şi drept urmare este necesară detoxifierea lui. * Bolile cardiovasculare - în hipertensiune arterială (prin efectul diuretic) şi în reglarea contracţiei fibrei miocardului (datorită conţinutului în ioni de potasiu). * Boli ale aparatului genital anexite. * În anemii de diferite etiologii (cauze), datorită conţinutului bogat în fier al Pirului. Avantajul fierului din plante este acela că se absoarbe în stomac, direct în forma existentă, fără a fi necesară o transformare a lui. * Boli ale aparatului digestiv - în gastrite, folosit ca protector gastric, datorită mucilagiilor prezente în plantă. Tratamente externe Tinctura de Pir se foloseşte în afecţiuni ale pielii, datorită proprietăţilor antimicrobiene şi antibiotice. Este recomandată tratarea pielii bolnave întâi cu tinctură de Pir, apoi urmează utilizarea diferitelor creme sau unguente dermatologice, multe dintre ele preparate la farmacia "Faltis" din Brăila. Obligeana (Rhizoma calami) Probleme intestinale Preparatele farmaceutice din rădăcină de Obligeană posedă o puternică acţiune la nivelul aparatului digestiv, în special în gastrita hiperacidă, ulcerul gastric şi duodenal, refluxul gastro-esofagian, fiind şi un adjuvant în cancer gastric, intestinal şi pancreatic. La nivelul sistemului nervos central şi vegetativ, are acţiune antispastică şi tranchilizantă. Fiind greu de recoltat, din cauza arealului deosebit de dezvoltare (creşte în zonele din jurul bălţilor mlăştinoase şi nămoloase, pe şanţuri şi-n canalele de irigaţii) este foarte greu de cules, drept urmare, nu se prea găseşte în magazinele cu produse naturiste. Procurarea cea mai sigură: recoltarea pe cont propriu, care se poate face individual, din zonele unde a fost identificată. Pescarii amatori sau profesionişti pot cunoaşte perfect unde creşte Obligeana. Nota farmacistului: fac încă o dată recomandarea către culegătorii de plante, ca după uscarea acestora, ele să nu fie tocate sau mărunţite, decât atunci când sunt procesate, altfel se pierde o parte din principiile active. Aşa se întâmplă şi cu rădăcina de Obligeană, care, prin mărunţire şi păstrare îndelungată, pierde uleiul volatil din compoziţia sa, şi odată cu el, proprietăţile curative. Se foloseşte sub formă de pulbere, tinctură sau vin, acestea două din urmă preparânduse după tehnica prezentată la pir. Vinul rezultat este foarte bun la gust, rădăcina de Obligeană utilizându-se adesea în industria lichiorurilor şi în parfumerie. Rădăcina de Nalbă (Radix althaea)[/sapou]Tuse, bronşite, infecţii renale, enterită Are o descriere pe larg in Formula AS nr. 1074 din 2013. Rădăcinile se folosesc cel mai mult sub formă de macerat, mucilagiile din compoziţia rădăcinii fiind solubile în apă rece.
Tratamente
interne
Maceratul la rece Mod de preparare: peste 15 g (o lingură) de rădăcină de Nalbă mărunţită se toarnă 250 ml de apă rece. Se lasă vasul acoperit 12 ore, eventual de dimineaţa până seara. După această perioadă, se filtrează. Maceratul se ţine la loc răcoros. Se va folosi în maximum 24 de ore de la preparare, pentru că se alterează foarte uşor. Adevărat elixir pentru bolile faringelui şi laringelui, maceratul de Nalbă ameliorează răguşeala, datorită substanţelor emoliente, şi este un autentic adjuvant în tratamentul celor care suferă de tuse, bronşite, infecţii renale, tulburări gastro-intestinale sau enterită. Mod de administrare: se bea o cană de macerat la rece pe zi, în mai multe reprize. Tratamente externe * Amigdalită, infamaţii ale coardelor vocale, abces dentar - se face gargară cu macerat de Nalbă. * Cuperoză, acnee, dermatită seboreică - se aplică comprese cu macerat de Nalbă. * Ulcer varicos se aplică cataplasmele cu Nalbă. Ambele procedee se completează cu alifii speciale, preparate în laboratorul Faltis. * Bolile anusului (anite, hemoroizi, fisuri anale) - se fac băi terapeutice cu macerat de Nalbă, preparat după metoda descrisă mai sus, urmând apoi tratamentul local cu unguente şi supozitoare preparate în laboratorul farmaciei Faltis. Frumuseţe * Mască din Nalbă şi argilă - se iau 5 g (o linguriţă) de argilă şi macerat de Nalbă, cât e necesar pentru a obţine o pastă moale. Se amestecă până la omogenizare, iar mixtura rezultată se aplică pe faţă. Pentru efecte optime, este indicat să se ţină vreme de 15 minute. Se îndepărtează prin clătirea feţei cu ceai de muşeţel călduţ. Se aplică seara. Rădăcina de Păpădie (Radix taraxaci) Afecţiuni renale, reumatism, boli de piele Se pare că rădăcinile Păpădiei sunt mai bogate în principii active, de aceea este bine ca extractele să se prepare din rădăcini. Din păcate, în magazinele cu produse naturiste, ceaiul din rădăcină de Păpădie este foarte greu de găsit, de aceea, recomand ca rădăcina de Păpădie să fie recoltată de cei care pot şi doresc să o folosească în gospodărie, având în vedere că este una dintre cele mai comune şi mai răspândite plante de pe teritoriul României, găsindu-se din abundenţă atât la şes, cât şi la deal sau în zonele montane. Cura cu decoct de rădăcină de Păpădie contribuie semnificativ la normalizarea circulaţiei sângelui şi a ritmului cardiac şi este un valoros tratament adjuvant în ciroza hepatică, cistită şi dereglări ale glandei tiroide. Decoctul contribuie şi la eliminarea calculilor renali (cunoscutele pietre la rinichi), fiind un bun diuretic. Tratamente interne * Afecţiuni renale - datorită principiilor amare, Păpădia tonifică ficatul obosit, stimulează activitatea rinichilor şi a intestinelor, fiind considerată un detoxifiant de elecţie. În afecţiunile renale, tinctura de Păpădie combinată cu tinctură de hrean (se iau 30 picături, de 2 ori pe zi) se poate asocia cu gelulele cu albastru de metil preparate la farmacia Faltis. Efectul este imediat.
Tratamente
externe
* Dureri reumatice şi articulare, probleme dermatologice - băile cu fiertură (decoct) din Păpădie au un bun efect relaxant, dar şi de eliminare a toxinelor, pielea fiind unul dintre filtrele de dezintoxicare ale organismului. Băile cu Păpădie alină durerile reumatice şi articulare, fiind recomandate şi pentru calmarea iritaţiilor produse de afecţiunile dermatologice. Reţetă: 100 g rădăcină de Păpădie se fierb timp de 10 minute în 2 litri de apă, după care se filtrează prin tifon dublu. Soluţia rezultată se toarnă în cada cu apă călduţă. Frumuseţe * Mască de faţă cu argilă şi Păpădie - se obţine amestecând 2 linguri de praf de argilă cu decoct de Păpădie, până se obţine o pastă subţire, care poate fi întinsă pe faţă şi gât. Masca este lăsată să acţioneze vreme de 15 minute, după care poate fi îndepărtată prin spălare cu infuzie călduţă de muşeţel. Rădăcina de Cicoare (Radix cichorii) Înainte de 1989, pulberea de Cicoare amestecată cu năut, ovăz, orz şi urme de cafea naturală a fost o alternativă la cafeaua arabică, aceasta fiind foarte greu de găsit în comerţ, la vremea respectivă. Acest surogat (cei mai în vârstă îşi aduc aminte) era numit în jargonul urban "Nechezol", făcându-se cozi interminabile când se "băga" în alimentare. Bucureştiul era privilegiat, pentru că pe piaţă era mai mult "nechezol", şi când veneai din provincie la Bucureşti, căutai să te întorci acasă, pe lângă altele, şi cu o pungă din această "cafea". Pulberea de Cicoare se obţine prin măcinarea rădăcinii uscate. Dacă această rădăcină este prăjită, se poate prepara cafeaua de Cicoare, o băutură reconfortantă şi plăcută, care prezintă avantajul că nu conţine cofeină. Din punct de vedere terapeutic cartea de vizită a rădăcinii de Cicoare este impresionantă, ea fiind folosită în bolile aparatului digestiv, hepatobiliar, aparatului cardio-respirator, în alergii, afecţiuni dermatologice, boli metabolice (diabet, colesterolemie, trigliceridemie). Dar pe lângă toate aceste virtuţi, se acreditează din ce în ce mai mult ideea că preparatele farmaceutice din Cicoare reglează metabolismul organismului, în sensul că, luate înainte de masă, stimulează hormonul foamei, numit grelină, iar luate după masă, stimulează hormonul saţietăţii, numit leptină, care întârzie apariţia apetitului. Dacă această ultimă ipoteză se va adeveri, va fi o alternativă de combatere a mult discutatului fenomen yo-yo, care se instalează după o cură intensă de slăbire, când organismul ia proporţii, crescând în greutate chiar dacă consumul de alimente e mai mic. Reţetă: peste o linguriţă de rădăcină uscată şi mărunţită se toarnă o cană de apă clocotită. Se lasă 10 minute la infuzat. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. Are acţiune laxativă. La farmacia Faltis se prepară un extract fluid de Cicoare, care li se recomandă caşecticilor (celor slăbiţi) pentru declanşarea poftei de mâncare. Suntem în plin proces de verificare dacă pulberea de Cicoare, sub formă de ceai, consumat după masă, va împiedica apariţia apetitului. Le recomandăm persoanelor care au făcut o cură intensă de slăbire să bea o cană de ceai de Cicoare prăjită după fiecare masă. Sugerăm această soluţie tuturor celor ce se tem de efectul yo-yo. Rădăcina (Rhizoma filicis maris)
de
Ferigă
Tratamente
interne
Viermi intestinali Preparatele din Ferigă pentru uz terapeutic sunt foarte neplăcute la gust, de aceea se recomandă ca planta să se folosească sub formă de sirop. Reţetă: Se prepară un decoct dintr-o lingură de rizomi de Ferigă proaspeţi răzuiţi (nu uscaţi) şi 100 ml apă, iar peste decoctul rezultat, după filtrare, se adaugă 100 g zahăr şi se mai fierbe 10 minute. Se administrează dimineaţa, pe stomacul gol, câte o lingură în două reprize, la interval de 15 minute. După 2 ore de la administrare, se foloseşte un purgativ, de exemplu, sare amară (30 g) sau 2 linguri de ulei de ricin, pentru evacuarea viermilor paralizaţi. Contraindicaţii - la supradozare, Feriga poate provoca fenomene toxice de ordin gastrointestinal (vomă, greaţă), somnolenţă, tulburări vizuale. Rădăcina (Radix liquiritiae) Tratamente
de
Lemn-dulce interne
Îndulcitor pentru diabetici Reţetă: 100 g rădăcină de Lemn-dulce mărunţită se lasă la macerat cu 200 ml apă, în care s-a dizolvat 5 g (1 linguriţă) de bicarbonat alimentar, timp de 3 zile, agitându-se de câteva ori pe zi. Maceratul se încălzeşte apoi pe baie de apă, timp de 10 minute. Urmează strecurarea şi stoarcerea prin tifon dublu. Se lasă la rece timp de câteva zile, după care se decantează, îndepărtându-se reziduul. Se păstrează la frigider şi se foloseşte ca edulcorant. Tratamente
externe
Cataplasme cu Lemn-dulce pentru afecţiuni reumatice Se iau cantităţi egale de rădăcină de Lemn-dulce pulverizată foarte fin şi argilă. Separat, se prepară o infuzie de troscot (1 linguriţă de plantă la o cană de apă). Se amestecă pulberile cu ceaiul până se obţine o pastă. Preparatul se întinde pe zona afectată, acoperindu-se cu o folie de polietilenă. Se ţine câteva ore, înfăşurând locul bolnav şi cu un fular de lână. Această cataplasmă se poate folosi şi în cazul diferitelor afecţiuni dermatologice autoimune, precum Lupus eritematos, psoriazis, pemfigus, sclerodermie. Pentru completarea tratamentului, se recomandă crema Benzofenil forte, preparată în laboratorul farmaciei Faltis. Rădăcina de Ştevie (Radix rumicis) Laxativ de excepţie Reţetă: 2 linguri de rădăcini de Ştevie proaspete se fierb cu 200 ml apă, timp de 10 minute, se lasă în repaus 15 minute, apoi se filtrează. Decoctul se bea îndulcit cu miere, seara, înainte de culcare. Până dimineaţa, apare efectul laxativ al ceaiului. Rădăcina (Radix
de
Mama Rădăcina de săpunariţă poate fi considerată mama naturală detergenţilor, datorită conţinutului în saponine triterpenice.
Săpunariţă saponariae) săpunurilor a săpunurilor şi
Modul de preparare a unui "săpun natural": 200 g rădăcină de Săpunariţă se fierb cu 1 litru de apă, de preferat distilată sau de izvor, timp de 10 minute, apoi se adaugă o lingură de bicarbonat de sodiu (poate fi şi cel alimentar). Se lasă în repaus timp de o oră. Saponinele din rădăcină devin solubile în prezenţa bicarbonatului. Se filtrează. Extractul rezultat poate fi folosit atât ca săpun, cât şi ca şampon. Un fruct în Cartea recordurilor - GREPFRUITUL - Nu toată lumea apreciază aroma şi gustul lui amărui, deşi substanţele amare sunt un tonic şi un detoxifiant extrem de puternic al organismului. Dar grepfruitul are mult mai multe de oferit. Calităţile sale nutritive şi terapeutice nu încetează să uimească oamenii de ştiinţă, făcând obiectul a zeci de studii şi chiar al unor controverse academice Scurt
istoric
Acest fruct a apărut pe pământ cu doar două secole şi jumătate în urmă, ca urmare a unei frumoase poveşti de dragoste între celebrul portocal şi mai puţin cunoscutul pomelo. Idila s-a desfăşurat în luxuriantele insule Barbados, unde au fost plantate ambele specii, care astfel s-au întâlnit pentru prima oară. A fost - se pare - dragoste la prima vedere, iar din încrucişarea celor doi arbori a rezultat o specie nouă de pom fruc tifer, nu prea înalt, cu fructe mari, de o culoare variind de la galben aprins la portocaliuroşiatic. Multă vreme botaniştii nici nu şi-au dat seama că a apărut o nouă specie de pom fructifer, grepfruitul fiind confundat cu o varietate de pomelo. Abia prin 1856, un savant a descoperit că, de fapt, grepfruitul este o nouă specie şi a numit-o ştiinţific Citrus paradisi, adică citricele Paradisului. În ciuda numelui, oamenii nu s-au grăbit să guste din acest fruct, gustul său neobişnuit, amărui-acrişor-dulce-astringent, fiind contrariant. Celebritatea a căpătat-o abia la începutul anilor '80, când în Statele Unite făcea furori o cură de slăbire cu acest fruct. Deja în acei ani, America se confrunta cu o primă epidemie de obezitate, iar grepfruitul a fost arma utilizată cu atât de mult succes contra acestui flagel, încât în New York-ul anului 1983 s-a consumat mai mult grepfruit decât roşii, ardei sau castraveţi. Pe urmă, el a fost adoptat de industria alimentară, dar uitat de medici, pentru ca în ultimul deceniu citricele Paradisului să suscite din nou interes ştiinţific, de data aceasta mult mai puternic şi mai de durată. O
farmacie
într-un
fruct
Ei bine, grepfruitul nu este o imensă colecţie de minerale şi de vitamine, aşa cum poate ne-am aştepta. De fapt, el este constituit în proporţie de aproximativ 90% din apă, la care se adaugă doar un pic de potasiu şi vreo patru vitamine. E adevărat, totuşi, că un grepfruit de 200 de grame asigură necesarul de vitamina C pentru o zi întreagă (la o persoană sănătoasă şi ne-expusă la poluare) şi un sfert din necesarul de vitamina A. În rest, mai conţine doar mici cantităţi din vitaminele B1 şi B5 şi cantităţi infime din alte vitamine din complexul B, vitamina E etc. Şi atunci, de ce creează grepfruitul atâta vâlvă? Pentru că are în compoziţia sa nişte substanţe prea puţin cunoscute, dar care fac adevărate minuni în organism: zeaxantina, de exemplu, ţine departe bolile oculare şi cardiace, în timp ce naringenina blochează dezvoltarea cancerului, iar spermidina ne menţine tinereţea ţesuturilor şi ne măreşte speranţa de viaţă. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, grepfruitul blochează cu încăpăţânare şi eficienţă acţiunea a vreo 30 de medicamente chimice, motiv pentru care i-a exasperat pe conducătorii marilor companii farmaceutice, care l-au botezat "încurcă lume". Aceştia ignoră însă faptul că acest
"încurcă lume" poate fi foarte util după tratamentele cu medicamente, fiind un fantastic mijloc de detoxifiere a organismului. Cum
administrăm
grepfruitul
De la bun început, trebuie spus că grepfruitul, pentru a fi eficient, nu e bine să fie consumat cu zahăr sau alţi îndulcitori, care i-ar diminua efectele benefice asupra pancreasului, tubului digestiv, metabolismului etc. El va fi consumat în stare cât mai naturală, fără îndulcitori şi fără a fi preparat termic în vreun fel. Iată care sunt principalele sale moduri de administrare: Grepfruitul ca atare Se consumă după decojire, prin care însă nu trebuie îndepărtat prea mult din pieliţa albă. Deşi nu este foarte agreabilă la vedere şi la gust, această pieliţă este foarte sănătoasă pentru organism. Dacă nu urmaţi un tratament cu medicamente de sinteză, nu există un moment anume al zilei pentru a consuma grepfruitul, care este eficient atât înainte de masă, cât şi între mese. Trebuie ţinut cont însă că pentru a vindeca anumite afecţiuni este necesar să mărim mult doza şi să stabilim un anumit interval de timp de administrare. Cu alte cuvinte, avem nevoie de o cură, despre care vom vorbi în continuare: Cura cu grepfruit A fost imaginată iniţial pentru slăbit, dar se aplică şi pentru detoxifiere, reglarea glicemiei, tratarea bolilor renale etc. Zilnic se consumă câte 1-3 grepfruituri înainte de fiecare masă, cu aproximativ 15 minute. Persoanele care vor să scadă în greutate vor consuma minimum 2 grepfruituri înainte de masă, în timp ce persoanele care nu doresc acest lucru nu vor consuma mai mult de un grepfruit. O cură cu grepfruit durează minimum 14 zile şi maximum 21 de zile, urmate de 7-10 zile de pauză. Sucul proaspăt de grepfruit Se obţine prin simpla stoarcere, făcută fie cu clasicul dispozitiv manual, fie cu cel electric. Pentru a avea efecte terapeutice maxime, sucul de grepfruit trebuie consumat proaspăt, stors cu cel mult 2 ore înainte de a fi băut - dacă se păstrează la temperatura camerei - şi cu 6 ore înainte de a fi băut - dacă se păstrează la frigider. De regulă, se administrează pe stomacul gol, cu 15 minute înainte de masă. Grepfruitul şi cancerul Nu se ştie încă de ce, dar grepfruitul este extrem de deranjant pentru o parte a industriei farmaceutice şi a pleiadei de persoane cu diplome care o serveşte. Deşi este o sinteză miraculoasă de substanţe antioxidante şi anti-mutagene, el a fost ignorat sistematic, ba chiar a suferit şi numeroase campanii de denigrare din partea "oamenilor de ştiinţă". S-a ajuns până acolo încât, în anul 2006, s-a emis ipoteza că acest fruct ar putea creşte riscul anumitor forme de cancer. Ei bine, se pare că această enormitate a fost picătura care a umplut paharul oamenilor de ştiinţă oneşti, care au început o serie de studii mult mai bine documentate şi sistematice, publicate câţiva ani mai târziu. Concluzia: grepfruitul nu creşte riscul de cancer, în schimb îl... scade. Considerabil! De fapt, este cunoscut faptul că persoanele care adoptă o dietă cu multe citrice au o incidenţă mult mai scăzută a cancerului de sân, de plămâni, de pancreas, de colon, de rect, de prostată. S-a constatat, între altele, că există o proporţie inversă între consumul de vitamina C, existentă în cantităţi însemnate în grepfruit, dar şi în lămâi şi portocale, şi apariţia
cancerului de stomac, de esofag şi al cavităţii bucale. Tot vitamina C are efecte de protecţie contra acţiunii nocive a unor chimicale cancerigene cum sunt nitrozaminele. Apoi, o substanţă prezentă în grepfruit (naringenina) are - conform unor studii de ultimă oră - un efect uimitor: pur şi simplu repară ADN-ul care a suferit mutaţii, prevenind astfel transformarea celulelor normale în celule canceroase. Toţi agenţii anticanceroşi din grepfruit acţionează cel mai eficient atunci când este consumat fructul proaspăt, iar nu extractele mai mult sau mai puţin "naturale" din comerţ. Concluzia este simplă: consumaţi măcar 1-2 fructe de grepfruit pe zi, pentru a ţine la distanţă boala secolului. Grepfruitul
şi
obezitatea
Dacă în cantităţi mici grepfruitul este un excelent stimulent al apetitului alimentar şi al digestiei, administrat în doze mari, acest fruct se comportă ca un foarte eficient inhibitor al poftei de mâncare. Consumat înainte de masă, el reglează între altele secreţia de sucuri digestive şi influenţează senzaţia de foame, inhibând-o. Adăugaţi la aceasta faptul că grepfruitul are o valoare calorică infimă, că reglează glicemia şi detoxifică tubul digestiv şi veţi obţine o imagine ceva mai completă asupra acestui adevărat medicament de slăbit. Mai mult, grepfruitul stimulează tranzitul intestinal, favorizează eliminarea surplusului de apă din organism, iar datorită fibrelor pe care le conţine, prelungeşte senzaţia de saţietate după ce am mâncat. Daca doriţi să slăbiţi, aşadar, ţineţi cura cu grepfruit. Este adevărat că la început s-ar putea să nu vă placă gustul lui, dar dacă luăm în calcul şi faptul că aceste fructe conţin vitamine şi alţi nutrienţi cu efect întineritor, ajutându-ne să slăbim frumos şi sănătos, s-ar putea să vă schimbaţi părerea, în bine. Încercaţi o cură de trei săptămâni, timp în care veţi consuma măcar câte două grepfruituri înaintea oricărei mese, oricât de mici. Grepfruitul şi bolile de rinichi Este demonstat ştiinţific: un pahar de suc de grepfruit pe zi previne formarea sau refacerea pietrelor la rinichi. De ce? Pentru că oxalaţii şi uraţii sunt dizolvaţi, efectiv, de către acidul citric şi alte substanţe conţinute în grepfruit, care alături de portocală este printre cele mai eficiente remedii contra pietrelor la rinichi. Ca atare, atât persoanelor care vor să prevină această afecţiune, cât şi celor care au eliminat, pe cale naturală sau chirurgicală, calculi renali, le este recomandat să consume zilnic o jumătate de litru sau un litru de suc de grepfruit, portocale sau combinaţii ale celor două, în cure de 7 zile, cu alte 7 zile de pauză. Apoi, persoanele care se confruntă frecvent cu infecţii reno-urinare ar trebui să ţină această cură cu suc de grepfruit sau portocală, care stimulează puternic diureza şi alcalinizează urina, ajutând la o acţiune mai eficientă a remediilor naturale antiinfecţioase. De reţinut, însă, că grepfruitul nu se administrează simultan cu antibioticele de sinteză, a căror acţiune o inhibă. TRATAMENTE
INTERNE
* Crizele biliare - sunt prevenite şi tratate extraordinar de eficient de sucul proaspăt de grepfruit. Un pahar băut dimineaţa, pe stomacul gol, stimulează activitatea biliară, previne apariţia tulburărilor digestive, a dispepsiei şi a crizelor biliare. Administrat conjunctural, atunci când apar durerile şi celelalte simptome specifice dischineziei biliare, are un efect puternic de deblocare a colecistului, stimulând vărsarea bilei în duoden. Persoanelor cu probleme biliare frecvente le este recomandată cura cu suc de grepfruit, câte un pahar (200 ml) consumat cu jumătate de oră înainte de fiecare masă principală. Pe perioada sărbătorilor, când datorită hranei abundente şi bogate în grăsimi vezica biliară este foarte solicitată, se vor consuma câte trei fructe pe zi, pentru a ne limita în
mod natural apetitul şi a evita abuzurile culinare, precum şi tulburările hepato-biliare care le însoţesc. * Mahmureala - întreg cortegiul de simptome care apar după intoxicaţia alcoolică pot fi simplu şi eficient tratate cu ajutorul sucului de grepfruit, din care se bea minimum un litru în 12 ore, fracţionat în porţii mici (câteva linguri la fiecare 30 de minute). Datorită substanţelor amare pe care le conţine, grepfruitul are un foarte bun efect drenor, fiind un stimulent al ficatului, în timp ce substanţele din familia aspirinei conţinute de el vor diminua durerea de cap, iar substanţele volatile vor tăia senzaţia de greaţă. Se pare că grepfruitul blochează parţial acţiunea nocivă a alcoolului asupra sistemului nervos, prevenind într-o anumită măsură dependenţa. * Constipaţia - un remediu simplu împotriva acestei afecţiuni este consumarea a 1-2 fructe de grepfruit înaintea mesei de dimineaţă. Acest tratament simplu detoxifică şi stimulează activitatea enzimatică la nivelul intestinului. Suplimentar, se poate bea între mese câte un pahar de suc de grepfruit, care îmbunătăţeşte peristaltismul tubului digestiv, fiind indicat în constipaţia atonă. * Avitaminoza - deşi nu este foarte bogat în vitamine, grepfruitul are un mare atu: nutrienţii pe care îi conţine sunt foarte uşor de asimilat de către organism. Din acest motiv, împreună cu celelalte citrice, el are - în opinia specialiştilor - un efect de creştere a concentraţiei de vitamine din sânge mai bun decât legumele. Aceasta este şi concluzia unui studiu realizat de un grup de medici olandezi asupra unui grup de copii anemici, cu vârste cuprinse între 7 şi 11 ani. Chiar dacă vitamina A, vitamina C şi vitaminele din complexul B sunt într-o concentraţie nu foarte mare în grepfruit, criteriul principal în utilizarea terapeutică a acestor fructe este faptul că substanţele nutritive din ele sunt absorbite cu o mult mai mare eficienţă decât cele din legume. Mai ales pe timpul iernii, consumarea a 1-2 asemenea fructe pe zi este benefică pentru organism, compensând deficitul de vitamine şi combătând eficient şi alte probleme conexe, cum ar fi anemia, astenia, lipsa de tonus fizic şi psihic etc. * Colesterolul şi glicemia crescute - se ţin cure de minimum 3 săptămâni, timp în care se consumă jumătate de kilogram - un kilogram de grepfruit pe zi. Fibrele alimentare din compoziţia sa împiedică în bună măsură asimilarea grăsimilor saturate, în timp ce aportul masiv de vitamina C şi A din aceste fructe previne oxidarea colesterolului rău (LDL) şi depunerea sa pe pereţii vaselor de sânge. La rândul său, glicemia este ţinută sub control de către flavonoidele din grepfruit, care încetinesc ritmul eliberării glucozei în sânge, prevenind astfel apariţia hiperglicemiei şi a diabetului. * Tromboflebita - se consumă zilnic câte 750 ml de suc proaspăt de grepfruit, însă obţinut prin mixarea miezului, şi nu prin stoarcere. Mixul de grepfruit poate fi eventual combinat cu puţin suc de portocale, pentru a fi mai uşor de suportat ca gust. Acest preparat are puternice efecte antiinflamatoare venoase şi previne formarea trombilor, ajutând la eliminarea celor existenţi. O cură durează zece zile şi va fi urmată de minimum 7 zile de pauză, după care se poate relua. * Răcelile (infecţiile gripale) - se bea trei zile la rând câte o jumătate de litru de suc proaspăt stors de grepfruit, în reprize. Remediul este şi mai eficient dacă se pune în el suc de portocale, în proporţii egale. Sucul de grepfruit are efecte antiinfecţioase, stimulează imunitatea prin concentraţia mare de vitamina C. De asemenea, ameliorează anumite simptome ale gripei, cum ar fi durerile de cap, durerile musculare, senzaţia de vertij, astenia. Aceasta, deoarece grepfruitul conţine nişte derivaţi ai acidului salicilic, substanţe cu o acţiune foarte asemănătoare cu aspirina, dar fără efectele adverse ale acesteia. * Îmbătrânirea prematură - studii făcute în Statele Unite au identificat două substanţe în grepfruit care au un efect puternic anti-îmbătrânire: prima este naringenina, care previne
degenerarea ADN-ului celular şi îl repară pe cel afectat de către acţiunea radicalilor liberi, iar cea de a doua, spermidina, ajută, între altele, la menţinerea sănătăţii sistemului nervos, protejând în special memoria. Mai mulţi nutrienţi din acest fruct ajută la menţinerea sănătăţii sistemului digestiv şi a vaselor de sânge, precum şi a tonusului muscular. Pe timpul sezonului rece, se ţin tratamente de până la trei săptămâni, timp în care se consumă jumătate de kilogram de grepfruit pe zi, minimum. FRUMUSEŢE * Tenul gras, seboreic - se taie o felie de grepfruit, se scot din ea eventualii sâmburi, iar apoi se masează cu pulpa fructului tenul curăţat în prealabil cu puţină apă călduţă. Se repetă operaţia în fiecare zi, ceea ce va face ca tenul să devină mai curat, mai strălucitor şi pielea mai elastică. * Acnee - atunci când transpirăm, iar pielea este mai expusă la erupţiile acneice, se curăţă, înainte de duş, zonele susceptibile la apariţia acestei afecţiuni cu ajutorul unor felii de grepfruit. Pielea se va şterge în mai multe rânduri cu pulpa şi coaja fructului, apoi se va lăsa să se usuce timp de 5-10 minute, după care se va clăti cu apă călduţă. Sucul de grepfruit desfundă şi ajută la închiderea în mod natural a porilor, iar coaja grepfruitului are o acţiune antiseptică puternică, prevenind infectarea canalelor seboreice. Precauţii
la
administrarea
grepfruitului
Principala precauţie la administrarea acestui fruct se referă la faptul că, adesea, coaja sa este tratată chimic, în scopul conservării sau pentru colorarea sa. De regulă, substanţele chimice de pe coaja grepfruitului sunt lipicioase şi lasă pe un şervetel alb urme roşieticportocalii, iar în cazul substanţelor de conservare, e posibil ca acestea să fie gălbui-cenuşii. Directivele UE cer ca pe ambalajul fructelor să se scrie explicit dacă au fost sau nu tratate chimic şi dacă da, cu ce substanţe, însă România este printre foarte puţinele ţări în care această directivă NU este aplicată. De aceea, înainte de a decoji un grepfruit, este bine să-i spălaţi foarte bine coaja sub jet de apă şi, eventual, cu o perie, în caz contrar putându-se contamina mâinile şi apoi fructul cu substanţele chimice nocive susmenţionate. Contraindicaţii la administrarea grepfruitului Unul dintre cele mai puternice "medicamente" conţinute de către grepfruit, adică naringenina, are pe lângă efectele sale antitumorale, antivirale şi antioxidante, şi o proprietate extrem de neplăcută - inactivează medicamentele. Şi este atât de eficientă în blocarea activităţii substanţelor de sinteză, încât este contraindicat să se consume grepfruit cu trei ore înainte sau după ce administrăm antibiotice, medicamente contra colesterolului şi a diabetului, pentru potenţă, diuretice, antiinflamatoare, antitumorale etc. Există şi cazuri în care grepfruitul, în combinaţie cu medicamentele chimice (nu şi cele naturale!), a dat reacţii adverse severe, cum ar fi dureri gastrice, sângerări gastrice, stări de vomă, convulsii. Din acest motiv, este bine ca acest fruct să nu fie combinat cu nici un fel de medicament de sinteză, ci doar cu cele naturale, pentru care nu există nici o contraindicaţie. Enigmatica SCORŢIŞOARĂ - Da, este vorba de scorţişoara aceea pe care o găsim ambalată la pliculeţe, în orice Alimentară "de cartier". Acest condiment aparent banal este în realitate un medicament
formidabil, căruia îi sunt consacrate sute de studii ştiinţifice, care-i pun în evidenţă calităţile. Şi mai mult decât atât: scorţişoara este o plantă sacră, menţionată şi în Biblie, încorporată printre ingredientele sfântului mir. Despre această plantă, cu totul excepţională, vom vorbi în cele ce urmează Carte
de
vizită
Scorţişoara îşi are originea în scoarţa unor arbori mici, care cresc în Asia de sud-est şi în Australia. Culesul său se face în sezonul ploilor, când scoarţa se desprinde mai uşor de pe ramuri şi poate fi culeasă în cantităţi mari. Imediat după recoltare, ea are un parfum suav şi un gust acrişor-înţepător. Odată cu uscarea, scorţişoara se rulează de la sine în batoane şi capătă aroma dulce cu care suntem obişnuiţi. În lume se folosesc două specii de scorţişoară: 1. Scorţişoara de India (Cinnamonum tamala sau Cinnamonum zeylanicum) - are o culoare brun-deschisă şi o aromă mai subtilă, mai rafinată. 2. Scorţişoara de China (Cinnamonum cassia) - are o culoare roşcată mai intensă şi o aromă ceva mai înţepătoare, mai puternică decât cea de India. Ambele tipuri de scorţişoară au aceleaşi efecte terapeutice, cu precizarea că scorţişoara de China este un mai puternic antibiotic şi antifungic, dar este şi mai greu tolerată de tubul digestiv. Aceasta, în timp ce efectele scorţişoarei de India sunt mai puternice asupra sistemului nervos central şi a psihicului, fiind foarte bine tolerată de organism. Scorţişoara este folosită în terapie şi în ritualurile religioase de mai bine de 7000 de ani. În India şi China, era arsă în temple ca ofrandă pentru zei şi pentru îndepărtarea spiritelor rele. În Grecia şi Roma Antică, era folosită în ritualurile dedicate zeiţei iubirii, Afrodita. În Egipt, scorţişoara era una dintre plantele faraonilor, fiind folosită în ritualurile de sacrificiu şi de îmbălsămare. Cum
se
administrează
Scorţişoara în alimentaţie Folosită în cantităţi mici, în procesul preparării hranei, scorţişoara este un excelent tonic digestiv, reglând apetitul şi ajutând la prevenirea problemelor colonului. În Europa, este cunoscută mai ales drept condiment pentru dulciuri, fiind o prezenţă nelipsită în plăcinta cu mere, în orezul cu lapte, în diversele feluri de cozonac, ciocolată fierbinte etc. Pe lângă aroma ei extrem de apetisantă, ea are şi darul de a diminua, parţial, efectele nocive ale zahărului şi amidonului. În Asia, scorţişoara combinată cu piperul şi cu enibaharul este folosită la condimentarea mâncărurilor grase sau prăjite, fiind un excelent profilactic pentru indigestia şi tulburările hepatice produse de grăsimi. În zonele din Asia cu climă mai rece (Tibet, Nepal, Bhutan, anumite zone ale Pakistanului) scorţişoara este un condiment folosit la prepararea unei game incredibil de variate de ceaiuri cu efecte de încălzire şi de stimulare a circulaţiei sângelui. De altfel, ceaiul de scorţişoară este un veritabil medicament, motiv pentru care vom vorbi despre el în detaliu. Ceaiul de scorţişoară Binevenit mai ales în zilele friguroase de iarnă, ceaiul de scorţişoară se consumă neapărat cald. Are un efect de stimulare a circulaţiei sângelui şi de prevenire a răcelilor, de mărire a tonusului psihic şi fizic. Se obţine prin fierberea, vreme de un minut, a unei jumătăţi de linguriţă de scorţişoară într-o cană de apă, după care se lasă să stea vreme de 10 minute, apoi se filtrează şi se consumă cât de cald posibil. Are efecte imediate, fiind un puternic stimulent.
Pulberea de scorţişoară Recomandată pentru tratarea afecţiunilor cronice, se obţine prin măcinarea cu râşniţa de cafea a batoanelor de scorţişoară. Pudra obţinută se depozitează într-un borcan închis ermetic, pentru a preveni evaporarea uleiurilor volatile. Se administrează de 3-6 ori pe zi, câte un vârf de linguriţă. Acest remediu are excelente calităţi stimulente digestive, hipoglicemiante, precum şi efecte antiinfecţioase (distruge germenii patogeni din tubul digestiv). Mierea cu scorţişoară Se pun două linguriţe de pulbere de scorţişoară împreună cu patru linguri de miere lichidă şi se amestecă foarte bine. Pasta obţinută se va administra pe parcursul unei zile, de regulă înaintea meselor principale. Este un excelent stimulent al atenţiei şi al memoriei, are efecte întineritoare şi uşor afrodiziace. Vinul de scorţişoară Se pun într-un borcan zece linguriţe de pulbere de scorţişoară, peste care se adaugă un litru de vin roşu sau negru, amestecând încontinuu. Când întreaga masă de pulbere a fost dispersată în vin, se închide borcanul ermetic şi se lasă conţinutul la macerat, vreme de 12 zile. Se strecoară, iar lichidul obţinut se pune în sticluţe mici, închise la culoare. Se păstrează maximum trei ani. Se administrează de regulă o lingură, de 4 ori pe zi, în tratamente de 1-3 luni. Are efect antidepresiv, tonic digestiv şi ajută la tratarea disfuncţiilor sexuale. Scorţişoara şi obezitatea Acest condiment este în mod special recomandat persoanelor care au nevoie să scadă în greutate. Ceaiul rece de scorţişoară, băut chiar înainte de a mânca, câte o cană înainte de fiecare masă, ne ajută să consumăm mai puţină hrană şi, cel mai important, scade apetitul pentru dulciuri. Sub formă de pulbere, administrată după ce am mâncat, (câte un vârf de linguriţă de scorţişoară, adică un gram), reglează activitatea pancreasului şi glicemia, prelungind starea de saţietate, ajutând procesul de ardere a grăsimilor şi prevenind formarea în exces de ţesut adipos. Pentru consumatorii nocturni de hrană, care au înainte de a se culca un apetit insaţiabil, se recomandă o lingură de scorţişoară cu miere, dizolvată într-o cană cu apă fierbinte (cât se suportă) consumată cu înghiţituri foarte mici, într-o singură repriză. Acest tratament diminuează sau chiar elimină acest tip de foame, fiind un adevărat antidot pentru îngrăşare. Scorţişoara
şi
digestia
Un vârf de linguriţă de pulbere de scorţişoară, administrat înainte de masă, este un foarte bun tonic pentru digestie, fiind recomandat în gastrita hiper şi hipoacidă (are un efect reglator), dar şi pentru combaterea indigestiei şi a anorexiei nervoase. Administrată în combinaţie cu mierea, după masă, scorţişoara ne scapă de balonare, previne şi tratează mare parte din simptomele sindromului de colon iritabil. În perioadele cu stres foarte intens, se recomandă să luăm cu 15 minute înainte de masă scorţişoară cu miere (preparată după reţeta de mai sus). Acest amestec reglează pofta de mâncare, previne tulburările digestive produse de tensiunea psihică: aerofagia (înghiţirea aerului împreună cu hrana), spasmele abdominale şi refluxul gastric. Scorţişoara
şi
răcelile
Primul ajutor în caz de răceală este ceaiul fierbinte de scorţişoară, din care se beau câte 3-4 căni pe zi, cât mai fierbinte posibil. Are un efect antibacterian şi antiviral foarte puternic, exercitat mai ales la nivelul gâtului, nasului şi urechilor. De asemenea, are o acţiune de stimulare a circulaţiei şi de mărire a temperaturii corpului, ceea ce va atrage după sine şi o funcţionare mult mai bună a sistemului imunitar, dar şi dispariţia senzaţiilor de disconfort specifice răcelii (frisoane, dureri musculare, senzaţii de frig la extremităţi). În fazele avansate ale răcelii, se administrează scorţişoară cu miere, ca stimulent imunitar şi antiseptic, dar şi pentru calmarea acceselor de febră sau tuse. Scorţişoara, emoţiile şi mintea Atât scorţişoara, administrată intern, cât şi simpla aromatizare a locuinţei cu această plantă foarte bogată în uleiuri volatile, au efecte pozitive asupra psihicului şi minţii. Din punctul de vedere al emoţiilor, aroma scorţişoarei induce stări de optimism, de luciditate şi calm. Conferă, de asemenea, un anumit confort psihic şi este excelentă pentru combaterea depresiei, a închiderii afective, dar şi contra asteniei sexuale, atât la bărbaţi, cât şi la femei. Asupra minţii, scorţişoara are un efect stimulent, sporind creativitatea, dar şi atenţia sau capacitatea de analiză şi sinteză. Administrarea scorţişoarei cu miere ajută şi la îmbunătăţirea memoriei de lungă şi de scurtă durată. Tratamente
interne
* Diabetul în această afecţiune, scorţişoara are o triplă acţiune: 1. Scade direct nivelul zahărului din sânge. 2. Stimulează şi totodată reglează secreţia de insulină a pancreasului. 3. Creşte receptivitatea organismului la insulină. Mai multe studii clinice au evidenţiat eficienţa acestei plante asupra diabetului, o doză de 3-6 grame pe zi de pulbere de scorţişoară scăzând glicemia cu 18-29%. Interesant este că la doza maximă, de 6 grame pe zi, efectele antidiabetice se menţin şi la 2-3 săptămâni după ce tratamentul a fost încheiat. În Asia, medicii recomandă administrarea scorţişoarei la pacienţii cu diabet de tip 1, pentru reducerea dozelor de insulină şi prevenirea complicaţiilor acestei boli. La pacienţii cu diabet de tip 2, tratamentul cu scorţişoară ajută la reducerea dozelor de medicamente sau insulină şi, de asemenea, previne teribilele complicaţii ale diabetului. * Reumatismul (artrita şi poliartrita) - un principiu activ, conţinut de scorţişoară, are efect antiinflamator articular. Într-un studiu făcut în Danemarca, la Universitatea din Copenhaga, s-a constatat că după administrarea unei combinaţii dintr-o lingură de miere şi o jumătate de linguriţă de scorţişoară pudră, simptomele reumatismului au fost mult ameliorate. Mierea cu scorţişoară a fost administrată înaintea micului dejun. Din cei 200 de pacienţi trataţi, mai mult de două treimi au observat îmbunătăţiri, iar 73 de pacienţi au scăpat complet de durerile articulare. * Infecţia cu Helicobacter pylori - cercetările ştiinţifice au arătat că scorţişoara, mai ales varietatea de China (Cinnamonum cassia), este unul dintre cele mai puternice remedii contra acestei bacterii care cedează tot mai greu la antibiotice. Scorţişoara nu doar că distruge şi inhibă dezvoltarea Helicobacter pylori, dar previne şi bolile pe care aceasta le produce în timp, cum ar fi gastrita, ulcerul gastro-duodenal şi chiar cancerul gastric. * Boli canceroase - mai multe principii active din scorţişoara de India au demonstrat efecte anti-tumorale puternice. În studiile de laborator făcute în Statele Unite s-a demonstrat, pur şi simplu, că substanţele active din această plantă atacă celulele mutante, blocându-le proliferarea, în timp ce celulele normale nu sunt deloc afectate. Administrată sistematic sub formă de pulbere, scorţişoara previne anumite forme de cancer, cum ar fi cel gastric şi intestinal, dar şi limfomul malign şi leucemia. Persoanele cu predispoziţie spre aceste tipuri de cancer, eventual cu risc de recidivă, ar fi bine să
consume zilnic o lingură de miere amestecată cu o linguriţă de scorţişoară pudră, vreme de o lună, urmată de o lună de pauză ş.a.m.d. De asemenea, tratamentul cu miere şi scorţişoară este recomandat bolnavilor de cancer, în paralel cu terapia prescrisă de medic, pentru potenţarea terapiilor anticancer. * Colesterol mărit - un studiu realizat în India a arătat că un amestec din două linguri de miere şi trei linguriţe de scorţişoară pudră, consumate pe parcursul zilei, ajută la reglarea valorilor colesterolului şi trigliceridelor. Cura durează minimum 3 luni şi reduce valorile colesterolului total cu 20% în medie, în timp ce valorile colesterolului rău (LDL) scad cu aproape 25%. * Halenă (mirosul urât al respiraţiei) - dimineaţa, imediat după trezire, se bea o jumătate de cană cu ceai rece de scorţişoară. Cu cealaltă jumătate de cană se fac gargară şi clătiri ale gurii. În timpul zilei, se ia de trei ori câte o lingură de miere amestecată cu scorţişoară. Mirosul neplăcut al respiraţiei are ca principală cauză o deficienţă de funcţionare a tubului digestiv, a stomacului, în special. Acest condiment reglează activitatea gastrică, distruge anumiţi microbi care produc mirosul urât şi, nu în ultimul rând, îndepărtează direct mirosurile neplăcute, prin parfumul său extrem de puternic, datorat uleiurilor volatile pe care le conţine. * Cistită - s-a observat că bacteriile care produc cel mai frecvent infecţii urinare, cum ar fi E. Coli, stafilococul auriu ş.a., sunt foarte sensibile la scorţişoară şi la cimbru (Thymus vulgaris). Se face un amestec din două linguriţe de scorţişoară pudră, patru linguri de miere şi 7 picături de ulei volatil de cimbru. Preparatul se administrează în trei reprize, pe parcursul zilei, fiecare doză fiind înghiţită împreună cu un pahar de apă călduţă. * Infertilitate feminină - în medicina tradiţională din India, Japonia şi Sri Lanka, se administra femeilor sterile, dar şi celor cu predispoziţie spre avort spontan, scorţişoară de India. Reţeta este simplă: o linguriţă de scorţişoară, amestecată în două linguri de miere, se administrează zilnic, în cure de trei luni (reţetă valabilă doar înaintea momentului fertilizării). Suplimentar, se freacă gingiile, în fiecare dimineaţă, cu praf de scorţişoară, şi se consumă multe oleaginoase neprăjite (susan, migdale, caju etc.). Acest tratament are efect de stimulare a activităţii ovarelor, tonic uterin şi reîntineritor. * Alzheimer - studii ştiinţifice făcute în Israel, în anul 2011, au demonstrat faptul că administrarea zilnică de scorţişoară combate procesele degenerative de la nivelul creierului şi ajută la păstrarea funcţiilor cognitive intacte, până la vârste înaintate. Pe subiecţii testaţi, memoria, atenţia şi capacităţile asociative au fost mult mai bune la cei care au luat scorţişoară, faţă de grupul-martor. Scorţişoara
şi
frumuseţea
Cu efectul său antiseptic şi stimulent asupra circulaţiei, scorţişoara este un excelent remediu pentru pielea seboreică şi sensibilă la infecţii sau cu predispoziţie spre îmbătrânirea prematură. Contra acneei, se aplică pasta obţinută din trei linguri de miere şi o linguriţă de scorţişoară pudră. Se pune peste coşuri, seara, înainte de culcare, spălându-se cu apă călduţă în dimineaţa următoare (se întinde un prosop pe pernă, pentru a nu o murdări în timpul somnului). Efectele apar după două săptămâni de aplicare a tratamentului. Coşurile şi infecţia de pe piele dispar fără urmă. Pentru consumatorii nocturni de hrană, care au înainte de a se culca un apetit insaţiabil, se recomandă o lingură de scorţişoară cu miere, dizolvată într-o cană cu apă fierbinte (cât se suportă) consumată cu înghiţituri foarte mici, într-o singură repriză. Acest tratament diminuează sau chiar elimină acest tip de foame, fiind un adevărat antidot pentru îngrăşare.
Precauţii şi contraindicaţii De regulă, scorţişoara, mai ales varietatea de India (Cinnamonum zeylanicum), nu conţine substanţe toxice sau iritative. Despre scorţişoara de China (Cinnamonum cassia) se ştie că poate fi iritativă pentru tubul digestiv şi poate da tremurături ale membrelor sau spasme. Tot despre scorţişoara de China există voci care spun că în anumite condiţii poate fi toxică pentru ficat sau poate deveni chiar cancerigenă (din cauza unor cumarine). Datele ştiinţifice sunt însă irelevante în acest sens, fiind cel mai probabil vorba mai degrabă de combinarea scorţişoarei cu aditivii sintetici din alimente sau cu pesticidele cu care eventual a fost tratată, decât de un potenţial toxic al plantei în sine. Singurele contraindicaţii ale scorţişoarei sunt în cazul femeilor însărcinate, al copiilor sub 2 ani şi al persoanelor alergice sau cu intoleranţă digestivă la acest condiment. Persoanele care sunt sensibile la condimente ar fi bine să folosească scorţişoara de India (Cinnamonum zeylanicum), care este mai blândă ca acţiune asupra digestiei şi a sistemului nervos.
Leacuri din lumea largă - Reţete tibetane pentru probleme psihice Insomnie Reţete
cu
hamei
30% din populaţia globului suferă, la un moment dat, de dereglări ale somnului. Problemele vizează, în special, dificultatea de a adormi şi somnul întrerupt. Florile de hamei (Humulus lupulus) sunt cunoscute pentru efectul lor benefic de stimulare a somnului. Substanţele amare şi uleiurile eterice pe care le conţin destind şi calmează nervii. În orice caz, dormim mult mai bine, fără să suferim efectele secundare nocive ale somniferelor. Hameiul uscat în casă conţine mai multe uleiuri eterice decât cel cumpărat. Pernă
cu
hamei
împotriva
insomniei
Ingrediente pentru o pernă de circa 30x25 cm: 4 pumni de flori uscate de hamei, 4 pumni de flori uscate de levănţică. Preparare: 1. Hameiul sau levănţica proaspătă se usucă în mănunchiuri, atârnate vreme de 2 săptămâni cu "capul în jos" - într-un loc bine aerisit şi ferit de lumina directă a soarelui. O alternativă: uscarea mănunchiurilor în cuptorul încins la 100°, vreme de 30 de minute, adică până ce planta devine fărâmicioasă. Florile cu tulpini groase sau tari se rup şi se usucă doar ele. 2. Se umple o faţă de pernă de bumbac cu cantita tea corespunzătoare de flori uscate de hamei şi levănţică şi se coase marginea desfăcută. Utilizare: Pentru stimularea somnului, se ţine perna sub cap sau lângă cap. Baie
cu
muşeţel
şi
hamei
Ingrediente: 1 pumn de flori de muşeţel (20 g) şi unul de flori de hamei (20 g). Preparare: Se face o pungă mică de pânză, lăsând o margine desfăcută. Se umple punga cu amestecul de flori de muşeţel şi de hamei şi se coase. Ca alternativă, se poate folosi o
bucată de ciorap curat de nylon, umplută şi înnodată la capete. Utilizare: Se pune punga în cadă şi se dă drumul la apă. Punga trebuit tot timpul mişcată şi - din când în când - stoarsă. Apa fierbinte scoate aburii din uleiurile eterice, care pot fi inhalaţi. Relaxaţi-vă cel puţin 15-20 de minute în apa fierbinte. Slăbirea memoriei Ceai de ginkgo biloba Ingrediente: 2 linguriţe de frunze uscate sau 5 linguriţe de frunze proaspete de ginkgo biloba, 1 ceaşcă de apă clocotită. Preparare: Se toarnă apa clocotită peste frunzele de ginkgo biloba şi se lasă să se infuzeze 10 minute. Se strecoară ceaiul şi se bea imediat. Utilizare: 1-2 ceşti pe zi. Prevenirea
migrenelor
Încă din 1772, marele medic britanic John Hill pomenea în cartea sa "The British Herbal" despre virtuţile unei plante numită spilcuţă sau granat, în combaterea durerilor "cumplite" de cap. Studiile clinice au demonstrat că, administrate în mod regulat, frunzele proaspete ale acestei plante pot preveni, efectiv, instalarea migrenelor. Şi pentru că frunzele de spilcuţă au un gust amar, neplăcut, ele sunt amestecate în mâncare. Spilcuţa este recomandată şi în cazul durerilor artritice. Sandvici cu spilcuţă Ingrediente: 2 frunze proaspete de spilcuţă, pâine pentru sandvici. Preparare: Se pun între feliile de pâine 2 frunze de spilcuţă şi se mănâncă sandviciul pe parcursul zilei. Stări
de
încordare
Ciocolată fierbinte cu valeriană sau roiniţă Această băutură uşor de preparat calmează nervii, la capătul unei zile obositoare. Chiar dacă nu aveţi la-ndemână nici valeriană şi nici roiniţă, gustul va fi pe placul dvs. Ingrediente pentru 3 ceşti: 3 linguri rădăcină proaspătă de valeriană, 3 linguri flori de roiniţă, 3 linguri flori de levănţică, 6 frunze şi 3 inflorescenţe de floarea pasiunii (passiflora), coaja unei portocale şi jumătate, 900 ml lapte integral, 50 g ciocolată amăruie (cu cel puţin 50% cacao), 1/2 linguriţă zahăr vanilat. Preparare: 1. Se taie ambele capete ale rădăcinii de valeriană. Se pun pe foc, într-o oală, valeriana, roiniţa, levănţica, frunzele şi inflorescenţele passiflorei, coaja de portocală şi laptele, se lasă să se-ncingă, la foc mic 8-10 minute şi se strecoară. 2. Se toarnă laptele înapoi în oală, se încorporează ciocolata şi zahărul vanilat şi se lasă să se topească, amestecând într-una. Se bea imediat. Pierderea
memoriei
În limba engleză, rozmarinul se mai numeşte şi "planta amintirii". Se ştie de foarte multă vreme că rozmarinul poate îmbunătăţi memoria şi poate preveni demenţa. Pentru tonicul de mai jos, se recomandă folosirea unui vin bun, care conţine mai mult alcool şi a acumulat o "cantitate" mai mare de căldură solară. Vin de rozmarin
Ingrediente: 1 sticlă de vin bun, natural, 5 crenguţe proaspete de rozmarin. Preparare: Se striveşte rozmarinul într-o piuliţă şi se pune într-o sticlă plină cu vin. Se astupă cu dopul şi se păstrează 2 săptămâni, scuturând sticla o dată pe zi. Utilizare: Se bea câte un păhărel de vin, seara, după cină. Anxietate Presopunctura În vechile melodrame, când erau disperate, eroinele îşi frângeau mâinile. Un gest instinctiv şi util. Frecatul, masatul sau presatul mâinilor inhibă transmiterea impulsurilor nervoase în tot organismul şi atenuează reacţiile la stres. De-a lungul secolelor, călugării tibetani au recurs la presiunea cu degetele pe două puncte speciale, pentru a elibera tensiunile. Mod de executare: primul punct (Tchong-Tchong) se află la vârful degetului mare, în colţul unghiei dinspre degetul arătător. Al doilea punct se află pe talpa piciorului, deasupra părţii cărnoase, sub degetul mijlociu. Frecaţi sau presaţi blând unul din aceste puncte, când aveţi stări de anxietate. Respiraţie:
6-3-6
Yoga cuprinde un exerciţiu de relaxare care constă în a respira după metoda numită 6-36. Inspiraţi pe nas numărând până la 6. Ţineţi-vă respiraţia cât număraţi până la 3 şi expiraţi numărând iar până la 6. Respiraţi de mai multe ori în felul acesta şi starea dvs. de anxietate se va potoli. Vin de salvie În 1814, un farmacist american a publicat un volum de reţete de vindecare cu plante, între care amintea şi de un leac tibetan pe care îl recomanda contra neliniştii şi depresiei. Iată reţeta: * Puneţi frunze de salvie într-un litru de apă în clocot şi preparaţi o infuzie concentrată. Lăsaţi să se infuzeze bine, apoi strecuraţi. Adăugaţi în ceai un vârf de cuţit de pudră de scorţişoară, un vârf de cuţit de pulbere de ghimbir, aceeaşi cantitate de pulbere de cuişoare aromate şi o bucăţică mică de rădăcină de angelică. Amestecaţi lichidul cu un litru de vin roşu tare. Lăsaţi să se infuzeze o oră. Strecuraţi vinul cu ajutorul unui tifon dublu. Vărsaţi lichidul în sticle închise etanş şi puneţi-le la răcoare în pivniţă sau în frigider. Pentru a potoli răul la inimă, neliniştea, anxietatea şi depresia, beţi o jumătate de pahar din acest vin dimineaţa, înainte de a mânca. * Şi mestecatul frunzelor proaspete de busuioc alungă depresia. * Puteţi pune frunze proaspete şi în salatele dvs. sau preparaţi o băutură antidepresie, vărsând 250 ml apă clocotită peste 2 linguriţe de frunze uscate de busuioc. Lăsaţi să se infuzeze 10 minute şi strecuraţi lichidul doar înainte de a-l bea.
Imunostimulentul nr. 1 al toamnei: VARZA ROŞIE - Face parte din aceeaşi specie ca şi binecunoscuta varză albă, dar are un "ceva" în plus. Nu este vorba doar de culoarea sa, ci şi de uimitorul său potenţial vindecător. Varza roşie
conţine de câteva ori mai multe vitamine decât surata sa verde-alburie, iar pigmenţii care îi dau culoarea roşie-violacee sunt un adevărat inamic al infecţiilor, dar şi al afecţiunilor tumorale sau al bolilor degenerative. Cum se dozează, cum se administrează şi care sunt indicaţiile acestui fenomenal aliment-medicament vom afla în continuare Carte
de
vizită
Originile verzei roşii sunt o enigmă totală pentru istorici. Dacă strămoşii verzei albe sunt foarte bine cunoscuţi, sub forma unor specii mediteraneene, despre strămoşul legumei cu frunze de culoarea ametistului nu se ştie absolut nimic. Se pare că varza roşie a apărut în cultură doar de câteva secole (faţă de 4-5 milenii, de când este cultivată varza albă!), existenţa ei fiind consemnată abia în secolul al XVI-lea, într-o scriere descoperită în Anglia. Şi nu doar istoricii sunt intrigaţi de această plantă: nutriţioniştii care au studiat varza roşie, în comparaţie nu doar cu varza albă, ci şi cu alte legume celebre pen tru efectele lor asupra sănătăţii, au rămas uimiţi de bogăţia de vitamine şi minerale din frunzele acestui medicament vegetal. Ca să ne facem o idee: vitamina A, necesară pentru vedere şi sistemul nervos, este de 10 ori (!) mai abundentă în varza roşie decât în cea albă, în timp ce vitamina C, esenţială pentru imunitate, este de opt ori mai multă, iar fierul, de două ori. Apoi, varza roşie este extrem de bogată în sulforafani, nişte substanţe care pe termen lung au efecte de prevenire şi de tratare a cancerului excepţionale. Însă armamentul greu al acestei legume este constituit de bogăţia de pigmenţi care îi dau culoarea purpurie-violacee şi care au un efect de stimulare al imunităţii, antitumoral şi antioxidant extrem de puternic. La un asemenea arsenal terapeutic, ne putem da seama cu uşurinţă că şi efectele vindecătoare sunt pe măsură, cu o singură condiţie: să ştim cum să utilizăm acest aliment-medicament. Cum
administrăm
varza
roşie
Dacă în cazul verzei albe este admisă şi prepararea termică blândă, în cazul suratei roşii gătirea la foc este total contraindicată, bogăţia de substanţe terapeutic active, care o fac unică, fiind extrem de sensibilă nu doar la temperaturi înalte, dar şi la depozitarea improprie, la oxidarea cu aer atmosferic atunci când este mărunţită etc. Aşadar, dacă vrem să beneficiem de uimitoarele proprietăţi terapeutice ale verzei roşii, trebuie să ţinem cont de două îndemnuri: 1. Cât mai proaspătă! şi 2. Întotdeauna crudă! Cunoscând aceste lucruri, să vedem în continuare modalităţile concrete de administrare. Sucul
de
varză
roşie
Se obţine foarte simplu, cu ajutorul storcătorului centrifugal. Varza se spală, se îndepărtează eventualele porţiuni stricate, apoi se taie în bucăţi suficient de mici, pentru a intra pe orificiul de admisie al storcătorului, care le va mărunţi şi apoi le va centrifuga. Sucul de varză va fi consumat imediat după preparare, pentru a nu avea timp să se oxideze. De regulă, se beau câte 300-600 ml de suc de varză pe zi, în cure de 21-60 de zile, cu pauze de 2-4 săptămâni. Salata de varză roşie Spălată şi curăţată de frunzele stricate sau îmbătrânite, varza se taie mărunt, cu ajutorul unui cuţit cu lamă de inox sau, şi mai bine, de ceramică (pentru a reduce la minimum procesul de oxidare a enzimelor şi a vitaminelor). Imediat după tăiere, se amestecă bine cu sare, cu puţin cimbru (pentru efect carminativ), cu ulei presat la rece şi cu oţet sau lămâie, după gust. Se consumă cât de proaspătă posibil. Doza minimă, indicată pentru a
beneficia pe deplin de efectele terapeutice ale verzei roşii este de 300 de grame pe zi. O cură cu salată de varză roşie poate dura oricât de mult, dar nu mai puţin de patru săptămâni. Varza roşie murată Preparată în această formă, păstrează doar parţial vitaminele şi celelalte substanţe vindecătoare ale legumei proaspete, în schimb, are conţinutul de minerale, de fibre alimentare intact şi, important, are pigmenţi şi substanţe care ajută la îmbunătăţirea digestiei, mai ales a digestiei grăsimilor şi a proteinelor. Aceasta este şi explicaţia pentru care varza murată (mai ales cea roşie) este nelipsită de la mesele cu mâncăruri grele, pentru că simţim instinctiv că ne ajută digestia şi metabolismul. Studii statistice recente mai arată că la populaţiile care consumă multă varză murată, precum şi moare de varză roşie (în Polonia, în anumite regiuni ale Germaniei şi ale Olandei), rata anumitor forme de cancer este mult redusă, ceea ce sugerează faptul că o parte din vitaminele şi antioxidanţii din varză se păstrează într-un procent semnificativ, în urma murării. Cataplasma cu varză roşie Este foarte simplu de aplicat: foile de varză se zdrobesc pe o planşetă de lemn şi apoi se pun direct pe locul afectat, unde vor fi înfăşurate cu un tifon subţire, aşa încât să nu cadă. În general, o aplicaţie externă cu varză se face vreme de 2-4 ore pe zi, după care zona tratată se lasă să se usuce la aer. De regulă, varza roşie folosită extern are efecte antiinflamatoare şi antialergice mai puternice decât surata sa albă. Varza
roşie
şi
imunitatea
Fiind de câteva ori mai bogată în vitamina C decât portocalele, având puţine calorii şi multe substanţe cu efect antioxidant, varza roşie este un adevărat medicament imunostimulent. Cu ajutorul său sunt prevenite răcelile, infecţiie bronşice, pulmonare şi urinare recidivante, dar sunt tratate şi infecţiile deja instalate. Pigmenţii pe care îi conţine blochează replicarea viruşilor gripali, dar şi a celor care produc hepatita sau herpesul. Se administrează proaspătă, sub formă de salată, câte 300-400 g pe zi, la bolnavii cu infecţii respiratorii, pentru a susţine şi a grăbi procesul vindecării. Persoanelor care iau antibiotice de sinteză li se recomandă şi varza roşie murată, pentru restabilirea florei tubului digestiv şi pentru contracararea efectului imuno-supresor al acestor medicamente. În caz de febră se administrează sucul de varză roşie, câte 200 mililitri, băuţi de 2-3 ori pe zi. Conţinutul ridicat de vitamina C al acestei legume ajută inima şi sistemul cardiovascular să reziste cu succes temperaturii ridicate, catalizează acţiunea sistemului imunitar, care este principalul "beneficiar" al acceselor de febră. Tratamente interne * Adjuvant contra cancerului gastric - studiile făcute arată că o cură cu suc proaspăt de varză roşie, din care se bea câte un litru pe zi, contribuie la stoparea şi chiar intrarea în remisie a diferitelor forme de cancer care afectează stomacul, dar şi cavitatea bucală. Această acţiune antitumorală se datorează pigmenţilor şi sulforafanilor din varza roşie. Însă mai există o substanţă, un aminoacid conţinut de varza roşie, numit glutamină, care stimulează refacerea, creşterea şi dezvoltarea normală a celulelor ce alcătuiesc ţesutul protector care "căptuşeşte" stomacul şi intestinul subţire. * Adjuvant contra cancerului uterin - un miniexperiment la care au participat 30 de femei cu cancer uterin în stadiul unu a presupus consumul unui extract de varză, care conţine o substanţă denumită I3C (prescurtarea de la indol-3-carbinol). După 12 săptămâni de
administrare, analizele au arătat că, la 47,5% dintre femeile care au beneficiat de experiment, celulele maligne au dispărut, neoplasmul înregistrând remisie completă. Prin comparaţie, la niciuna dintre pacientele din grupul de control, care au luat un remediu placebo (fals), nu s-a înregistrat remisia cancerului. Contra acestei afecţiuni, se recomandă o cură de 3-4 luni, timp în care se consumă suc foarte proaspăt de varză, din care se beau 600-800 ml pe zi. * Adjuvant contra cancerului la sân - mai multe studii de medicină experimentală arată că tratamentele cu compuşii pe bază de sulf şi pigmenţi prezenţi în varza roşie determină remisia tumorilor maligne mamare, într-un procentaj de cel puţin 40%. Ca adjuvant contra acestei afecţiuni, se recomandă consumul zilnic de salată proaspătă de varză, la măcar o masă. Suplimentar, se ţin cure de câte 4 săptămâni, în care se consumă câte un pahar (200 ml) de suc de varză, dimineaţa şi seara. * Adjuvant contra cancerului intestinal şi al polipilor intestinali - studii făcute în Statele Unite arată că sulforafanul conţinut de varză inhibă dezvoltarea polipilor intestinali, dar şi a tumorilor maligne, provocând remisia acestora. Se recomandă varza roşie sub formă de salată, din care se consumă câte 300 g zilnic, în cure de 3 luni, urmate de o lună de pauză. * Valori ridicate ale colesterolului, ateroscleroză - cercetătorii de la Universitatea de Medicină din Hawaii, Statele Unite, au evidenţiat faptul că unii compuşi din varza roşie împiedică transportul colesterolului cu densitate redusă (forma periculoasă a acestuia), către vasele de sânge şi către ţesuturi. De asemenea, varza roşie, prin conţinutul său de vitamina C şi alţi antioxidanţi, împiedică oxidarea colesterolului pe artere şi formarea plăcilor de aterom. Se recomandă consumul de varză roşie sub formă de salată, câte 300 g zilnic, vreme de măcar trei zile pe săptămână. * Obezitate - consumul zilnic, la prânz şi la cină, a câte 200-300 g de salată de varză roşie crudă face minuni în reglarea ponderală. Ce-i drept, efectele apar pe termene medii şi lungi, adică de ordinul lunilor. Însă vorbim de un slăbit natural, cât se poate de sănătos, făcut cu ajutorul verzei roşii, care este bogată în fibre alimentare, are puţine calorii şi multe, foarte multe vitamine şi minerale, ajutându-ne astfel să ne menţinem sănătatea trupească şi tonusul psihic. Obiceiul de a consuma timp de 3-4 zile pe săptămână această salată, în cantităţi mari, are şi alte avantaje: reduce cantitatea de hrană consumată la fiecare masă, curăţă organismul de toxine, ne ajută în regimurile disociate. Mai mult, consumul acestei salate este un important pas pentru schimbarea obiceiurilor alimentare şi a stilului de viaţă, cheia reglării greutăţii corporale. * Constipaţia - cel mai simplu tratament este consumul de varză roşie murată, măcar 200 g pe zi. În varza murată se găsesc aşa-numitele "bacterii prietenoase", care combat constipaţia, prin reglarea florei intestinale. Apoi, varza murată este bogată în fibre alimentare, de unde şi efectul ei de "mătură" a colonului, din care extrage prin absorbţie toate reziduurile şi apoi ajută la eliminarea lor promptă. * Surmenaj fizic şi intelectual - consumul de varză roşie sub formă de salată este un tratament tonic extraordinar pentru sistemul muscular şi pentru sistemul nervos. Bogată în vitamine şi în minerale, conţinând substanţe cu efecte stimulatoare pentru sistemul nervos central, fitohormoni care intensifică procesele de regenerare din organism, varza roşie are efect adaptogen şi anti-oboseală. Se ţin cure de 3 săptămâni, timp în care se consumă la prânz şi la masa de seară câte 125 g de salată de varză roşie. Acest tratament este foarte bun adjuvant şi contra depresiei psihice. * Menopauză - studiile făcute arată că un consum săptămânal de varză roşie crudă (200 g pe zi, vreme de măcar 4 săptămâni) îmbunătăţeşte secreţia hormonului estrogen şi, important, reglează răspunsul receptorilor acestor hormoni din organism. Rezultatul este instalarea mai târzie a menopauzei, atenuarea simptomelor de început ale acesteia (bufeuri, transpiraţie, nervozitate etc.), prevenirea şi combaterea unor afecţiuni specifice
menopauzei, cum ar fi osteoporoza, prolapsul uterin, cancerul ovarian şi uterin. * Alzheimer - antocianii, adică pigmenţii roşii din această varietate de varză, fac adevărate miracole în prevenirea şi în combaterea degenerării celulelor din sistemul nervos central. Se administrează salată proaspătă, câte 300 g pe zi, în cure de 60 de zile, urmate de alte 15 zile de pauză, după care tratamentul se poate relua. Încă nu se ştiu foarte multe lucruri despre capacitatea tratamentului cu varză roşie de a restabili funcţiile cerebrale alterate de Alzheimer, însă efectul de prevenire şi de încetinire sau chiar de blocare a evoluţiei bolii cu ajutorul verzei roşii este cert. * Alergia - este prevenită de o cură cu salată de varză roşie crudă (ori chiar murată) pe timpul iernii. Se consumă 200-300 g zilnic, pe o perioadă de timp de 3 luni, urmată de alte 3 săptămâni de pauză, după care se poate relua. Bogăţia de vitamina C şi de antioxidanţi din această legumă ajută la reglarea reacţiei sistemului imunitar, la interacţiunea cu factorii externi. Tratamente externe * Eczeme infecţioase, eczeme alergice - frunzele de varză roşie proaspăt zdrobite cu ciocanul pentru şniţele se pun pe zona afectată, apoi se aplică deasupra un nailon, care se fixează cu bandaj sau cu leucoplast. Se lasă să acţioneze vreme de 4 ore pe zi, după care zona tratată se lasă să se zvânte la aer, măcar 45 de minute. Aplicaţia se face până la vindecare. Compuşii pe bază de sulf din frunzele de varză roşie au o puternică acţiune antiseptică asupra bacteriilor şi a ciupercilor parazite, în timp ce pigmenţii au efect antiinflamator. * Cancer de piele - este un tratament simplu, dar care dă rezultate cu adevărat extraordinare: se pune zilnic şi se ţine vreme de 4-6 ore, pe zona afectată, o cataplasmă din frunze de varză roşie. Foarte multe persoane cu epiteliom bazocelular şi spinocelular au beneficiat de uimitoarele efecte ale acestui tratament simplu, dar care dă rezultate acolo unde cele mai savante şi invazive metode de tratament dau greş. * Arsuri de gravitate mică şi medie - se fac spălături şi se pun comprese vreme de 15 minute, câte 2-3 pe zi, cu suc proaspăt de varză roşie. Are efect antiinfecţios şi antiinflamator, ajută la o vindecare mai rapidă şi estetică, previne formarea cicatricelor cheloide. * Răni care se vindecă greu - se pun zilnic comprese cu suc de varză roşie, care se ţin vreme de o oră, după care se lasă zona tratată să se usuce la aer încă o oră. Studiile arată că prin mecanisme încă prea puţin cunoscute (se presupune că varza conţine substanţe stimulatoare ale creşterii anumitor ţesuturi), procesul de vindecare a rănilor este mult accelerat, scade riscul de infecţie, semnele care rămân după vindecare sunt mult mai puţin vizibile. Precauţii
şi
contraindicaţii
Toate studiile făcute până în prezent arată că efectele adverse ale tratamentului cu varză, fie ea albă sau roşie, sunt foarte rare şi reduse ca intensitate şi se referă cel mai adesea la deranjamente digestive: balonare, uşoare colici abdominale, în cazuri foarte rare, diaree. Celor care au un sistem digestiv sensibil la varză li se recomandă consumul de condimente, cum ar fi chimenul, anasonul, feniculul, care sunt un adevărat antidot la astfel de probleme. Buruieni de leac: TROSCOTUL (Polygonum aviculare) Asemenea pirului, şi troscotul este o plantă umilă, o buruiană nebăgată în seamă, care creşte pe margini de drum. Dar la fel ca în basmul Cenuşăresei, umilinţa ascunde virtuţi. Da, troscotul este o buruiană, dar o buruiană de sănătate, bogată în principii active, cu
multiple întrebuinţări terapeutice! Popular, troscotul este cunoscut şi sub numele de iarba găinilor. În gospodăriile ţărăneşti, mai există şi astăzi tradiţia de a lăsa să crească în ogradă o postaţă de troscot, sursă excelentă de hrănire a păsărilor de curte, mai ales a găinilor. Mai toată lumea apreciază carnea şi ouăle de la găinile crescute la ţară, afirmând că sunt mai gustoase şi mai hrănitoare decât găinile crescute în complexe avicole. O explicaţie ar fi aceea că de primăvara şi până toamna târziu, pasărea din curtea ţăranului ciuguleşte zilnic frunze de troscot din ogradă. Consumul constant al acestei plante face ca în produsele de pasăre (carne şi ouă) să se găsească siliciul organic, un microelement foarte necesar în biochimia metabolismului uman. Deoarece preparatele obţinute din troscot au şi calităţi de vindecare a unor boli, îl prezentăm, în continuare, ca plantă medicinală. Descrierea
plantei
Viguros, ca majoritatea buruienilor, troscotul creşte peste tot, mai ales prin locuri virane, pe margine de drumuri, prin şanţuri, printre culturi şi printre pietrele de pavaj. Popular, i se mai spune şi brebenel, costrei sau sporiş, mulţimea numelor dovedind prezenţa lui în fitoterapia românească încă din urmă cu sute de ani. Ca aspect, este o plantă cu tulpini târâtoare, care se întinde pe pământ cu mare repeziciune. Are flori verzui şi roşietice, grupate la subsuoara frunzelor de formă eliptică sau lanceolată. Recoltare Materia primă se află în partea înflorită, aeriană a plantei. Se culege toată vara şi toamna, prin smulgere sau tăiere, pe timp de soare, după ce s-a ridicat roua. Se îndepărtează eventualele rădăcini şi părţile lemnificate, iar uscarea se face cel mai bine pe cale naturală, la umbră, în strat subţire, pe coli de hârtie sau rogojini, în spaţii aerisite, în poduri, de preferinţă acoperite cu tablă, în şoproane, verande, iar la bloc, pe balcon. Se întoarce planta din două în două zile, cu atenţie, pentru a nu se scutura frunzele, care prin uscare devin foarte caduce. După uscare, se ambalează în săculeţi de tifon sau pungi de hârtie. Se evită păstrarea în pungi de polietilenă. Randamentul este de 4:1, adică din 400 g plantă verde rezultă, în urma procesului de uscare, 100 g plantă uscată. Produsul vegetal se mărunţeşte până se obţine o pulbere groscioară, chiar înaintea preparării. Compoziţia
chimică
Principiul activ din iarba de troscot este siliciul solubil, numit şi siliciu organic. Troscotul, alături de coada-calului (Equisetum arvense) sunt principalele surse vegetale din flora spontană, din care ne putem suplimenta dozele zilnice de siliciu. Mai conţine, pe lângă siliciu, taninuri, flavone (aviculoarozida, arabinoza), mucilagii şi cantităţi mici de vitamina C. Nota farmacistului: În mod normal, organismul uman îşi procură dozele fiziologice de siliciu (10 mg/zi) printr-o alimentaţie echilibrată, bogată în fructe şi legume. În bolile menţionate în continuare suplimentarea siliciului se poate face consumând una din formele farmaceutice obţinute din troscot (ceai, tinctură sau vin) prezentate în acest articol. Troscotul ca medicament
Boli interne * Bolile omului vârstnic - ateroscleroză, accidentele vasculare. Produce un efect de creştere a elasticităţii vaselor sanguine, prin conţinutul său în siliciu şi flavonoide. * Bolile aparatului urinar - cistite, pielite, nefrite. Flavonozidele au un puternic efect diuretic. * Bolile aparatului respirator (bronşite, traheite, edeme pulmonare). În vreme ce siliciul anorganic produce la nivel pulmonar boala numită silicoză, siliciul organic este recomandat în vindecarea afecţiunilor pulmonare. * Bolile aparatului locomotor - osteoporoza. S-a dovedit ştiinţific că siliciul solubil (organic) ajută, alături de factorii hormonali, la formarea calciului în oase. Studii biochimice au arătat că, în organism, concentraţia de siliciu scade, odată cu vârsta, această scădere ducând la creşterea fragilităţii şi porozităţii osului, prin epuizarea calciului. * Bolile aparatului digestiv - esofagite de reflux, gastrite, boală ulceroasă, diaree. Acţiunea de vindecare se datorează mucilagiilor şi taninurilor din plantă. * Boli reumatice. Siliciul organic din troscot joacă un rol important în formarea şi refacerea ţesutului conjunctival al cartilagiilor şi ligamentelor, acestea fiind cele mai afectate în boala reumatismală. Notă: Dozajul pentru tratamentul acestor boli este redat la prezentarea preparatelor din troscot. Utilizare externă Troscotul dă bune rezultate în bolile pielii şi ale anexelor acesteia - păr, unghii. Prişniţele cu soluţii extractive din troscot (infuzie sau decoct) pot contribui la atenuarea ridurilor, cunoscându-se faptul că siliciul solubil (organic) joacă rol de catalizator în formarea colagenului şi elastinei, două proteine din structura pielii, răspunzătoare de elasticitatea acesteia. (Concentraţia colagenului şi elastinei scad odată cu vârsta.) Farmacia Faltis recomandă aplicarea de comprese cu ceai de troscot pe faţă, înainte de folosirea cremelor antirid sau antioxidante (preparate tot de specialiştii de la Faltis), care au în compoziţia lor vitamina A, vitamina E, coenzima Q10 şi resveratrolul, din extractul moale de tescovină. Acţiunea acestor creme este îmbunătăţită prin aplicarea în prealabil a compreselor cu ceai de troscot. * Afecţiuni sângerânde - răni, zgârieturi, hemoroizi şi fisuri anale cu scurgeri de sânge. Acţiunea sa se datorează proprietăţilor hemostatice ale preparatelor din troscot, care au în compoziţie taninuri. În cazul acestor afecţiuni, se toaletează zona cu ceai preparat din troscot, după care urmează aplicarea unor pomezi de uz topic, precum: pulberi, unguente, creme sicative sau cu antibiotice. * Pentru hemoroizi şi fisuri anale - intern, se administrează una din formele farmaceutice prezentate în continuare (ceai, tinctură sau vin), iar extern, după spălarea cu ceai de troscot, se pot folosi unguentele preparate de farmacia Faltis, care conţin extracte naturale. Sfatul farmacistului: Pentru aşa-numita "apă la genunchi", se recomandă a fi folosită o cataplasmă obţinută dintr-un amestec de tescovină foarte fin măcinată şi argilă uscată, încorporate într-un ceai de troscot, până se obţine o pastă moale, care se întinde uşor în jurul genunchilor. Pulberea de tescovină poate fi uşor obţinută în gospodărie (urmând recomandările ce au fost publicate de revista "Formula AS") sau direct de la farmacia Faltis, începând cu a doua jumătate a lunii septembrie. Preparate din troscot
Din troscot se pot obţine mai multe forme farmaceutice, unele având ca solvent apa (ceaiurile: infuzia şi decoctul), altele alcoolul (tinctura) şi vinul. Infuzia Mod de preparare: 2 linguri de plantă măcinată groscior se opăresc cu 250 ml de apă fiartă. Se lasă la infuzat timp de 30 minute, după care se filtrează. Se consumă 2 căni pe zi, îndulcite după gust. Decoctul Mod de preparare: 4 linguri de plantă uscată şi mărunţită groscior se fierb la foc mic, timp de 30 minute, în 500 ml apă, într-un vas, de preferinţă din inox sau emailat. Se va avea în vedere să se completeze la final apa evaporată. Se filtrează fierbinte, prin tifon sau vată medicinală, umectată cu puţină apă înaintea filtrării, altfel o parte din soluţia extractivă se va pierde din cauza îmbibării filtrului din vată. Se administrează, intern, 2 ceşti pe zi, iar extern se foloseşte pentru toaletarea diferitelor afecţiuni sângerânde. Pentru obţinerea unor preparate în cantităţi mai mari şi cu termen de valabilitate mai lung, vă prezentăm alte două forme farmaceutice: tinctura şi vinul. Tinctura de troscot Mod de preparare: se foloseşte modul clasic de preparare a tincturii, şi anume: 20 grame troscot uscat şi măcinat groscior se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat, obţinut în gospodărie, timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider, timp de 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtându-se eventualul reziduu care s-a depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic prevăzute cu dop picurător. Termenul de valabilitate este de 2 ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Doza uzuală este de 30 picături, de 2 ori pe zi. Vinul de troscot Mod de preparare: 100 g plantă uscată, mărunţită groscior, se lasă în contact, timp de 30 zile, cu un litru de vin alb, agitându-se de 2-3 ori pe zi. După 30 zile, vinul se filtrează şi se pune la păstrat în flacoane, de preferat de 200 sau 250 ml. Doza terapeutică este de 30 ml (o ceaşcă), de 2 ori pe zi, înainte de masă. VOLBURA, ROCHIŢA-RÂNDUNICII (Convolvulus arvensis) - Există în viaţă lucruri care pentru unii sunt duşmani, pentru alţii sunt prieteni. Este şi cazul buruienilor de leac, nesuferite de agricultori, dar folosite şi apreciate de cei suferinzi Slăbiciunea mea pentru buruienile de leac rezidă din faptul că între anii 1965-1970, am făcut liceul agricol din Vidra, jud. Giurgiu, iar în ultimul trimestru al anului V, am efectuat practica de absolvire a liceului, la Institutul pentru Cercetări Agricole Fundulea, care avea în cultură şi plante medicinale. Terminând bacalaureatul cu nota 10, aveam opţiunea de a intra la Institutul Agronomic din Bucureşti, fără examen. Dar inima mă trăgea în altă parte. Am optat pentru Facultatea de Farmacie din Bucureşti, intrând printre primii. Ca o întâmplare aparte, îmi amintesc că după ce-mi văzusem numele pe lista cu admişii la
Facultatea de Farmacie, am luat-o pe jos, pe străzile Bucureştiului, ajungând în Piaţa Unirii. Ei bine, chiar la intrarea în piaţă, am văzut un panou pe care era o varză uriaşă, împreună cu înscrisul: "Varza valorează cât o farmacie". Am fost puţin debusolat de această afirmaţie (care avea un dram de adevăr), dar faptul că, în loc să devin inginer agronom, eu alesesem să fac farmacia, care iată, conform reclamei, valora cât o varză, m-a contrariat pe moment. M-am încurajat, spunându-mi că dacă nu îmi va plăcea farmacia, o să renunţ şi o să lucrez în agricultură, pentru că aveam diplomă de tehnician agronom. Acum, după 43 ani de atunci, nu regret că am făcut această alegere de a deveni farmacist. Recunoaşterea
volburei
În vederea evitării unor confuzii, adesea grave şi care pot prejudicia sănătatea, caracterele botanice de recunoaştere a plantelor medicinale sunt foarte importante, mai ales pentru cei ce au plăcerea de a le căuta şi culege direct din natură. Deşi pare firavă, anemică, fragilă, şi are un al doilea nume aşa de graţios - rochiţarândunicii, volbura este, totuşi, o buruiană destul de greu de eradicat. Sugrumă plantele de cultură, încolăcindu-se în jurul lor şi ştrangulându-le ca un şarpe. În plus, epuizează solul de principalele elemente necesare creşterii plantelor: azot, fosfor, potasiu. Volbura este o specie ierboasă perenă foarte volubilă (se răsuceşte în jurul plantelor, arbuştilor, gardurilor, aracilor). În lipsa acestora, se întinde liber pe sol, până la o lungime de 1 m. Partea subterană este sub formă de rizomi, lungă şi subţire, de culoare albă, pe care sunt fixate rădăcini filiforme. Tulpina aeriană are 5 muchii, frunzele sunt sub formă de săgeţi, glabre, sau cu peri de culoare verde-mazăre, dispuse alternativ pe tulpini. Florile albe, solitare, uneori cu striaţiuni verticale de culoare roz şi formă de pâlnie, au aspectul de rochiţă pentru păpuşi (de aici şi inspirata denumire de rochiţa-rândunicii). Fructele sunt nişte capsule brune, sferice, dehiscente (care la maturitate se desfac în două). Ele nu prezintă interes terapeutic. Zona de răspândire Este o plantă iubitoare de lumină, crescând din abundenţă în regiunea de câmpie şi de deal, fiind frecventă în toate judeţele ţării. Recoltare şi preparare De obicei se recoltează înainte sau după înflorire. Recoltarea se face când terenul este uscat, prin smulgerea ei, cu rădăcină cu tot. Se preferă a se recolta cât mai multă rădăcină, deoarece este mult mai bogată în principii active decât restul plantei. Acolo unde este abundentă în culturi, se adună după prăşit. Planta se scutură de pământ, îndepărtându-se frunzele îngălbenite şi fructificaţiile. Având în vedere că volbura se răsuceşte în jurul altor plante, se îndepărtează cu grijă acestea, pentru a nu impurifica materia primă. Uscarea se face cel mai bine pe cale naturală, la umbră, în strat subţire, pe coli de hârtie sau rogojini, în spaţii aerisite, în poduri, de preferinţă acoperite cu tablă, în şoproane, verande, iar la bloc, pe balcon. După uscare, se ambalează în săculeţi de tifon sau pungi de hârtie. Se păstrează până la momentul folosirii, ca plantă întreagă, mărunţirea realizându-se înaintea utilizării. Randamentul de uscare este de 4:1, adică din 400 g plantă verde trebuie să rezulte în urma procesului de uscare 100 g plantă uscată. Părţile aeriene ale plantei conţin heterozide, formate din convolvulină şi jalapină, vitamina C, substanţe minerale. Precizarea farmacistului: Chiar dacă din punct de vedere chimic, vitamina C, atât cea naturală, cât şi cea obţinută prin sinteză, au aceeaşi formulă, aceasta fiind acidul as-
corbic, din punct de vedere farmacodinamic, este mult mai eficace vitamina C naturală, decât cea sintetică, datorită faptului că vitamina C naturală se formează în plantă ca un fitocomplex. De aceea, recomand fără reţinere, ca un aport de vitamina C pentru organism să provină din regnul vegetal şi nu din medicamentele de sinteză. Utilizări
terapeutice
Volbura are o singură acţiune terapeutică punctuală: laxativ sau purgativ, în funcţie de doză. Preparatele din volbură, prin efectul laxativ, pot fi un bun coleretic colagog, cicatrizant. Determină evacuarea conţinutului intestinal cu un scaun unic, neînsoţit de fenomene secundare. Stimulează secreţia şi eliminarea bilei. Extern, grăbeşte vindecarea rănilor, arsurilor şi furunculelor. Preparate
din
volbură
Se pot prepara mai multe forme farmaceutice: ceaiuri (infuzie şi decoct), tinctură şi vin. Precizarea farmacistului: Noţiunea de ceai poate avea două înţelesuri. Ceaiul poate fi făcut dintr-o singură plantă sau dintr-un amestec de plante medicinale, mărunţite groscior din care se obţine în final, prin opărire, o soluţie extractivă numită infuzie, iar prin fierbere, un decoct. Cele două înţelesuri sunt frecvent întâlnite şi acceptate în vocabularul fitoterapiei. Există chiar butada: "Faci un ceai din ceai de tei, scapi de gripă cu trei lei". Infuzia Mod de preparare: 2 linguri de plantă măcinată groscior se opăresc cu o ceaşcă de 250 ml de apă fiartă, se lasă timp de 30 minute, după care se filtrează. Se administrează o cană pe zi, seara, înainte de culcare, ca laxativ, în afecţiunile menţionate mai sus. Decoctul Mod de preparare: 4 linguri de plantă uscată şi mărunţită groscior se fierb la foc mic, timp de 30 minute, în 500 ml apă, într-un vas, de preferinţă din inox sau emailat. Se va avea în vedere să se completeze la final apa evaporată. Se filtrează fierbinte, prin tifon sau vată medicinală. Aceasta din urmă se va umecta cu puţină apă înaintea filtrării, altfel o parte din soluţia extractivă se va pierde din cauza îmbibării filtrului din vată. Prin această procedură se obţine un preparat mai concentrat, iar doza terapeutică este de o cană pe zi, ca purgativ, în constipaţiile cronice. Pentru obţinerea unor preparate în cantităţi mai mari şi cu termen de valabilitate mai lung, vă prezentăm alte două forme farmaceutice: tinctura şi vinul. Tinctura
de
volbură
Mod de preparare: se foloseşte modul clasic de preparare a tincturii, şi anume: 20 grame volbură uscată şi măcinată groscior se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat obţinut în gospodărie, timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider, timp de 6 zile, pentru o de plină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtându-se eventualele reziduuri care s-au depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic, prevăzute cu dop picurător. Doza uzuală este de 3 linguri pe zi, în constipaţii. Termenul de valabilitate este de 2 ani, de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare.
Vinul
de
volbură
Mod de preparare: 100 g plantă uscată, mărunţită groscior, se pune timp de 30 zile întrun litru de vin alb, agitându-se de 2-3 ori pe zi. După 30 zile, vinul se filtrează şi se pune la păstrat în flacoane, de preferat de 200 sau 250 ml. Se recomandă 50 ml, de 2 ori pe zi, în constipaţie. Buruienile vindecătoare: PIRUL (Agropyron repens) "Pune
negru
peste
verde,
că
boierul
nu
te
vede"
Este o plantă pe care am urât-o din răsputeri în copilărie, pe la vârsta de 10-13 ani. Fiind fiu de ţăran, născut pe meleaguri teleormănene, vara eram nevoit să îmi ajut părinţii la diferite treburi gospodăreşti, printre care şi prăşitul în grădină sau la câmp. Deşi îmi plăcea să muncesc, mă gândeam cu groază la vetrele de pir ascunse printre culturi, fiindcă dintre toate buruienile lăsate de Dumnezeu pe pământ, el este cel mai greu de stârpit. Lungi şi tari, ca nişte braţe de caracatiţă, rădăcinile lui se întind în pământ câţiva metri. Era suficient să rămână un fragment de rizom netăiat, ca să crească din nou. În cazul pirului, nu se putea aplica zicala "Pune negru peste verde că boierul nu te vede!". Vitalitatea lui extraordinară făcea ca, după prima ploaie, să răsară din nou, dacă era doar acoperit cu pământ, fără a fi adunat şi ars. Repulsia faţă de pir s-a accentuat la liceul agricol, pe care l-am absolvit în anul 1970, când profesorul de fitotehnie ne-a prezentat planta ca pe o adevărată pacoste pentru inginerii agronomi care urmau să se înfrunte aprig cu el, mai ales că, la acea vreme, folosirea ierbicidelor era abia la început şi avea preţuri prohibitive. Dar facultatea de farmacie pe care am urmat-o a reuşit să îmi schimbe proasta părere despre pir, când, cu mare uimire, am aflat că blestemata buruiană a copilăriei mele are însuşiri terapeutice excepţionale. Recunoaşterea
plantei
Puţini sunt oamenii care nu au auzit de pir sau nu-l recunosc (mai ales cei care au copilărit la ţară). Este o o plantă ierboasă, târâtoare, ramificată în toate direcţiile, netedă, de culoare gălbuie-lucitoare. Lung de câţiva metri, are firele groase de circa 2 mm, cu noduri aşezate la distanţă de 5 cm, pe care se găsesc frunzuliţe de consistenţa membranei, muguri şi rădăcini ca nişte mustăţi. Tulpinile aeriene sunt netede şi subţiri, tip pai (face parte din aceeaşi familie ca şi grâul). Frunzele sunt înguste, cu teacă despicată, care înconjoară tulpina, iar florile sunt dispuse în spice. Zona
de
răspândire
Pirul se întâlneşte din câmpie până în zona montană inferioară, prin culturile prost întreţinute, prin pajişti, pe coaste de deal aride, nisipoase sau argiloase, pe lângă garduri, pe la margini de păduri sau tufărişuri. Este o buruiană foarte răspândită şi în cimitire, dând bătăi de cap celor care îngrijesc mormintele celor dragi. Popular, pirul de mai numeşte chirău, grâul-mâţei, răgălie etc. Recoltare Materia primă folosită în scopuri medicinale se află în partea subterană a plantei, în rizomii de culoare galbenă, fară miros, cu gust dulceag, mucilaginos. Recoltarea se face
de preferinţă toamna sau primăvara, cu ajutorul unei sape bine ascuţite, iar pe suprafeţe mai mari, cu ajutorul unei grape cu colţi, numită şi boroană. Odată scoşi din pământ, rizomii se spală foarte repede cu apă (substanţele active sunt solubile în apă), se înlătură părţile aeriene, rizomii pătaţi sau înnegriţi, apoi se pun la uscat. Uscarea se face pe cale naturală, la soare, în strat subţire. Având un conţinut redus în apă, acest proces se definitivează în câteva zile, iar randamentul la uscare este de 2 la 1, adică din 200 grame rizomi proaspeţi rezultă 100 grame produs uscat. În această fază se obţine aşa numitul pir brut, de culoare brună. După uscare, rizomii se freacă cu o pânză aspră, de obicei de sac, pentru îndepărtarea resturilor de rădăcini şi teci de frunze, obţinându-se pirul galben, de calitate superioară. Compoziţia
chimică
Rizomii de pir sunt bogaţi în principii active, precum inulina, inozitolul, vitaminele A şi B. Modul de preparare a pirului Se pot prepara pentru uzul casnic cinci forme farmaceutice. * Macerarea: 2 linguri de plantă uscată şi mărunţită groscior se pun într-o cană de apă, la temperatura camerei, timp de o oră, după care se filtrează. Se consumă lichidul la temperatura ambiantă, câte 2 căni pe zi. Nota farmacistului: Această tehnică de extracţie este posibilă datorită faptului că principiile active din pir sunt solubile în apă rece. * Infuzia: 2 linguri de plantă măcinată groscior se opăresc cu o cană de 250 ml de apă clocotită, se lasă la infuzat 30 de minute, după care se filtrează. Se poate consuma neîndulcită, având în vedere că rizomii de pir au gust dulceag. Doza uzuală este de 2 căni pe zi. * Decoctul: 4 linguri de plantă uscată şi mărunţită groscior se fierb pe foc mic, timp de 30 de minute, în 500 ml de apă, într-un vas de preferinţă din inox sau emailat. La final, se completează apa evaporată. Se filtrează fierbinte, prin tifon sau vată medicinală, umectată cu puţină apă înaintea filtrării (altfel, o parte din soluţia extractivă se va pierde din cauza îmbibării filtrului din vată). Prin această procedură se obţine un preparat mai concentrat. Doza terapeutică este de o ceaşcă (50 ml) de două ori pe zi. Nu este necesară îndulcirea. Nota farmacistului: Decoctul se poate folosi o perioadă mai lungă de timp, dacă e ţinut la frigider, însă nu mai mult de 3 zile de la preparare. Dacă doriţi obţinerea unor preparate în cantităţi mai mari şi cu termen de valabilitate mai lung, vă propunem alte două forme farmaceutice: tinctura şi vinul. * Tinctura de pir: 20 grame pir uscat şi măcinat groscior se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat, obţinut în gospodărie, timp de 10 zile, agitânduse de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider, timp de 6 zile, pentru o deplină limpezire. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtându-se eventualele reziduuri care s-au depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic, prevăzute cu dop picurător. Doza uzuală este de 30 de picături de 2 ori pe zi. Termenul de valabilitate este de 2 ani de la data preparării. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. * Vinul de pir: 100 g plantă uscată, mărunţită groscior, se acoperă timp de 30 zile cu un litru de vin alb, agitându-se de 2-3 ori pe zi. Vinul se filtrează apoi şi se pune la păstrat în flacoane de 200 sau 250 ml. Mod de administrare: se recomandă o ceşcuţă, aproximativ 30 ml, de 2 ori pe zi, înainte de masă.
Ce Tratamente
boli de
vindecă
pirul
uz
intern
* Bolile rinichilor - infecţii acute sau cronice (cistite, pielite, pielonefrite). Ajută la îndepărtarea uraţilor din urină, factori favorizanţi în formarea pietrelor la rinichi. O combinaţie benefică pentru diverse afecţiuni renale o reprezintă un ceai compus din pir şi zămoşiţă. Se prepară la fel ca infuzia. * Boli hepatice - pirul dă rezultate bune, folosit ca terapie complementară în ciroze, fiind un bun depurativ (detoxifiant). Nota farmacistului: Ceaiurile depurative (detoxifiante) sunt recomandate tuturor celor care fac tratamente continue, pentru diferite boli cronice, având în vedere că toate aceste medicamente sunt metabolizate în cea mai mare parte de ficat şi, drept urmare, este necesară detoxifierea lui. * Boli cardiovasculare - are efect major în hipertensiunea arterială, datorită efectului diuretic, şi în reglarea contracţiei fibrei miocardului, datorită conţinutului de ioni de potasiu * Boli ale aparatului genital anexite. * În anemii de diferite etiologii, datorită conţinutului bogat în fier al pirului. Nota farmacistului: Absorbţia fierului în tubul digestiv se face sub formă de fier bivalent. În general, plantele bogate în fier prezintă această formulă, care nu se poate prepara ca medicament. În farmacii, preparatele cu fier conţin fier trivalent, care abia ulterior, în prezenţa acidului clorhidric din stomac, se transformă în fier bivalent, care se absoarbe. Deci, avantajul fierului din plante este acela că se absoarbe în stomac direct, în forma existentă în plante, fără a fi necesară o transformare a lui. * Boli ale aparatului digestiv - în gastrite, folosit ca protector gastric, datorită mucilagiilor prezente în plantă. Tratamente
de
uz
extern
* Afecţiuni ale pielii - se utilizează tinctura, datorită proprietăţilor ei antimicrobiene şi antibiotice. Este recomandată tratarea pielii bolnave întâi cu tinctură de pir, apoi urmează utilizarea diferitelor creme sau unguente dermatologice. Nota farmacistului: Un extract moale de pir, care se obţine prin evaporarea tincturii, până la o consistenţă siropoasă, se folosea în trecut, în farmacii, sub formă de pilule. Amintesc cu această ocazie faptul că pilulele au fost printre primele forme farmaceutice folosite în practica medicală. Ele pot fi considerate străbunicele comprimatelor şi drajeurilor care se găsesc astăzi pe rafturile farmaciilor. Numele de pilulă provine de la cuvântul latin "parva pila" (minge mică). În Ţară Românească, primele indicaţii legate de utilizarea pilulelor se găsesc în "Istoria Ieroglifică" a lui Dimitrie Cantemir. El descrie pilulele, numindu-le "gogoşoaie, bubuşile pe care le dau doctorii pentru leac şi le purtau întro cutie vopsită în alb pe dinăuntru, alături de alte ierburi şi preparate medicale".
Alifii de plante Dacă vă petreceţi vacanţa la ţară, sau dacă vă puteţi procura plante medicinale în locuinţa de la oraş, acum, în toiul verii, e timpul ideal pentru prepararea leacurilor de
sănătate la domiciliu. Ierburile sunt în plină maturitate, iar reţetele, uşor de făcut. Cele pe care vi le propunem sunt alifii cu efect garantat Prepararea Doi pumni de flori sau planta întreagă se taie mărunt şi se călesc în 500 g osânză de porc (la fel cum se prepară şniţelele). Plantele se învârt de 2-3 ori cu o lingură de lemn, se lasă să se pătrundă, apoi tigaia se ia de pe foc, se acoperă cu un capac şi se lasă aşa peste noapte. A doua zi, compoziţia se încălzeşte pe aburi fierbinţi, se strecoară printr-un tifon şi se pune în borcănele mici. Alifia (Symphytum
de
brusture officinale)
Mod de preparare: 4-6 plante proaspete şi bine spălate se taie fin şi se călesc în 250 g untură de porc, 2-3 minute. Se lasă compoziţia să stea peste noapte, a doua zi se încălzeşte pe un vas cu aburi fierbinţi, se strecoară, se pune în borcănele mici. Se păstrează în frigider. Bolile pe care le vindecă: cel mai bun leac pentru vindecarea rănilor, atât la oameni, cât şi la animale. Alifia de muşeţel (Matricaria chamomilla) Mod de preparare: 250 g untură de porc se încinge într-o tigaie, se pun în ea doi pumni de flori proaspete de muşeţel, care se umflă şi se fac o spumă. Se amestecă cu o lingură de lemn, se acoperă cu un capac şi se lasă să stea peste noapte. A doua zi se încălzeşte untura pe o oală cu apă în clocot, se strecoară printr-un tifon, presându-se bine să iasă esenţa, se pune în borcănele curate, care se păstrează la frigider. Bolile pe care le vindecă: hemoroizi, răni deschise, coşuri, furuncule, iritaţii ale pielii. Alifia (Galium
de
sânziene
(drăgaică) verum)
Mod de preparare: sucul plantei obţinut prin mixarea în centrifugă se amestecă cu unt aflat la temperatura camerei. Alifia se păstrează în frigider. Boli pe care le vindecă: tumori maligne. Alifia (Agrimonia
de
turiţă
mare eupatoria)
Mod de preparare: doi pumni de frunze, flori şi tulpini se toacă mărunt, apoi se călesc în untură de porc. Se lasă peste noapte să se răcească, a doua zi compoziţia se-ncălzeşte pe aburi, se strecoară, se stoarce, se pune în borcănele, păstrate la frigider. Bolile pe care le vindecă: varice, crampe musculare, suferinţe ginecologice. Mod de întrebuinţare: masarea zonelor afectate. Alifia (Achillea
de
coada-şoricelului millefolium)
Mod de preparare: 90 g unt nesărat sau osânză curată de porc se încing bine. Se pun în ea 15 g flori mărunţite de coada-şoricelului şi 15 g frunze de zmeur tocate mărunt. Se
lasă să se călească scurt, se amestecă, se trag de pe plită. A doua zi, produsul se încălzeşte, se strecoară, se pune în borcănele curate, la frigider. Bolile pe care le vindecă: excelent pentru hemoroizi, infecţii ale vaginului, prurit, cancer de piele şi sân. Despre Ginkgo biloba sau Arborele Sfânt al vieţii În lumea vegetală există puţine plante care să egaleze, prin superlative, Ginkgo biloba. Nicio altă specie vegetală existentă astăzi pe Terra nu are o vechime aşa de mare ca acest arbore. Este cel mai bătrân supravieţuitor al universului vegetal, rezistând încă din era mezozoică, cu aproximativ 350 de milioane ani în urmă, de pe vremea dinozaurilor şi a altor animale uriaşe, astăzi dispărute. A suportat toate marile cataclisme geologice, iar Charles Darwin, în "Originea speciilor", spune despre acest arbore că este "o fosilă vie", având o mare capacitate de supravieţuire. În lucrările ştiinţifice dedicate acestui "monstru sacru" al lumii vegetale se face referire la faptul că "după aruncarea bombei atomice, la 6 august 1945, asupra oraşului Hiroshima, din Japonia, singurul supravieţuitor a fost un arbore de Ginkgo, situat la mai puţin de 30 de metri de locul căderii bombei. În anul următor, mugurii arborelui au pornit în vegetaţie, fără să sufere nicio modificare genetică". Pentru frumuseţea lor, aceşti arbori, încă din antichitate, în China şi Japonia erau plantaţi ca semn de pietate, în grădinile templelor budiste şi lângă altarele de rugăciune, iar frunzele se foloseau ca monedă de schimb. În anul 1710, a fost adus în Europa şi plantat în Grădina Botanică din Utrecht, Olanda. Mai este denumit şi "copacul lui Dumnezeu, arborele vieţii, arborele-pagodă, caisa argintie sau arborele templier" în diferite zone ale globului. Descriere Este un arbore uşor de recunoscut, având înălţimea de până la 40 m, cu o coroană ramificată în forma acoperişului unei pagode - de aici şi denumirea de "arborele-pagodă". Frunzele sunt bilobate, de culoare verde kaki la început, iar spre toamnă capătă o culoare galben-viu, de o frumuseţe fascinantă, atrăgând privirea trecătorilor în momentul căderii frunzelor, formând o adevărată ploaie aurie. Plantaţi un Ginkgo! Vă împodobeşte grădina şi vă menţine sănătoşi Ginkgo biloba este printe rarele plante dioice, care au florile femeieşti pe un copac, iar florile bărbăteşti pe un alt copac. În lumea vegetală, sunt mai dese plantele dioice care au florile femeieşti şi bărbăteşti pe aceeaşi tulpină (ex: dovleacul, castravetele, cătina). Marea majoritate a plantelor superioare sunt monoice, cu flori hermafrodite, adică au organele femeieşti şi bărbăteşti incluse în aceeaşi floare. Pentru a se obţine fructe de calitate, în cazul arborelui de Ginkgo biloba, cele două exemplare trebuie să fie împreună într-o plantaţie. Sunt interesaţi de acest lucru în special locuitorii din Asia, unde sunt folosite mai mult fructele decât frunzele. În România, materia primă folosită pentru proprietăţile terapeutice este frunza, nefiind atât de important ca cei doi arbori, purtători de flori femeieşti şi bărbăteşti, să crească alături. Discutând şi întrebând un cultivator de Ginkgo biloba, de la care am şi achiziţionat frunzele pentru procesare, ce fel de puieţi a aclimatizat (cu flori femeieşti sau bărbăteşti), pe moment mi-a răspuns că nu ştie. Eventual, voi putea primi un răspuns peste 20 de ani, la momentul maturizării arborilor, când vor înflori şi vor fructifica. Cultivatorul a mai făcut o completare, şi anume că, logic şi sigur, sămânţa din care a obţinut puieţii provine de la un exemplar ce a avut flori femeieşti.
De aici se poate face o paralelă sau o asemănare cu ciclul biologic al vieţii umane, respectiv naşterea unui copil, care este apanajul femeii, dar nu poţi şti dacă pruncul este băiat sau fată decât după naşterea acestuia. Fructele sunt globuloase, de mărimea unei caise, cărnoase, galben-argintii (de unde şi numele arborelui, "caisa argintie"). În terapia medicală se utilizează cel mai mult frunzele, în Asia folosindu-se mai mult fructele. Zona
de
răspândire
În România a fost adus şi plantat ca plantă ornamentală şi se găseşte în unele parcuri şi grădini botanice din marile oraşe - Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, Brăila, Bucureşti. În ultima perioadă, în ţara noastră s-au înfiinţat pepiniere, în scopul aclimatizării şi cultivării arborelui de Ginkgo biloba, pentru recoltarea frunzelor folosite în scop terapeutic. Cei care deţin case şi au suficient spaţiu în curte pot planta acest pom sacru, beneficiind atât de aspectul său ornamental, cât şi de proprietăţile terapeutice excepţionale ale frunzelor. (Puieţii se pot procura prin comandă, la numărul de telefon 0722/73.61.77) Compoziţia chimică Frunzele conţin bioflavonoide, flavone, acizi organici, uleiuri eterice, acţiunea antioxidantă foarte puternică fiind dată de bioflavonoide. Utilizări
terapeutice
Uz intern * În afecţiunile cardio-vasculare şi cerebrale: - scade tendinţa de coagulare a sângelui, prevenind astfel trombozele; creşte oxigenarea ţesuturilor cerebrale; previne atacul cardiac şi accidentele vasculare cerebrale; - ajută la refacere, după congestia cerebrală şi infarctul miocardic. * În afecţiunile sistemului nervos şi ale omului bătrân: are efecte neurotropice; - îmbunătăţeşte capacitatea de concentrare şi memoria, atât la persoanele tinere, cât şi la cele vârstnice sau la cele care suferă de Alzheimer ori alte forme de demenţă; - benefic în ameţeli, vertij, migrene, cefalee, insomnie, anxietate sau depresii psihice, suprasolicitare nervoasă; - sporeşte tonusul general al organismului, încetineşte procesele de îmbătrânire şi senilitate, contribuind totodată la creşterea duratei de viaţă. * În alte afecţiuni: - reprezintă o componentă în tratamentul astmului bronşic şi al congestiei pulmonare; - are efect de creştere a acuităţii vizuale şi scade evoluţia retinopatiei diabetice; - are proprietăţi antiinflamatoare, antispastice, antialergice şi antifungice; are un important rol regenerator la cei aflaţi în convalescenţă. Datorită multiplelor utilizări terapeutice, ceaiul de Ginkgo biloba nu ar trebui să lipsească din tabietul zilnic al omului vârstnic sănătos. Trebuie menţionat că nu se recomandă consumul de preparate din frunze de Ginkgo biloba după ora 18, deoarece poate da insomnii, prin acţiunea sa de intensificare a activităţii cerebrale. Preparate din frunze de Ginkgo biloba Nota farmacistului: Până la transformarea lor în ceai, tinctură sau vin, frunzele de Ginkgo biloba trebuie păstrate sub formă întreagă, fără a fi fragmentate, cum de obicei se
întâmplă cu plantele medicinale găsite în comerţ. Deşi pare mai comodă folosirea lor sub formă mărunţită sau în doze (pliculeţe), prezintă dezavantajul că, prin pulverizare, celulele plantei se zdrobesc, iar principiile active din ea se degradează mai uşor, din cauza fenomenului de oxidare, provocat de aer, umiditate şi lumină. Pentru cei interesaţi să prepare formele farmaceutice prezentate mai jos, Farmacia Faltis poate livra la domiciliu frunzele de Ginkgo biloba, nemărunţite, ambalate în punguliţe din hârtie. Se pot prepara mai multe forme farmaceutice: ceaiuri (infuzie şi decoct), tinctură şi vin. Infuzia Mod de preparare: 2 linguri de plantă măcinată groscior se lasă la infuzat, timp de 30 de minute, cu o ceaşcă de 250 ml cu apă fiartă, după care se filtrează. Se administrează câte 2 căni pe zi, cu 30 de minute înaintea meselor de dimineaţă şi prânz, timp de 3 luni. Decoctul Mod de preparare: 4 linguri de plantă uscată şi mărunţită groscior se fierb la foc mic, timp de 30 de minute, în 500 g apă, într-un vas, de preferinţă din inox sau emailat. Se va avea în vedere să se completeze la final apa evaporată. Se filtrează fierbinte, prin tifon sau vată medicinală. Aceasta din urmă se va umecta cu puţină apă înaintea filtrării, altfel o parte din soluţia extractivă se va pierde, ca urmare a îmbibării filtrului din vată. Prin această procedură se obţine un preparat mai concentrat. Pentru obţinerea unor preparate în cantităţi mai mari şi cu termen de valabilitate mai lung, vă prezentăm alte două forme farmaceutice: tinctura şi vinul. Tinctura de Ginkgo biloba Mod de preparare: se foloseşte modul clasic de preparare a tincturii, şi anume: 20 grame Ginkgo biloba uscată şi măcinată groscior se pun la macerat în 100 ml alcool alimentar sau alt produs distilat, obţinut în gospodărie, timp de 10 zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Se filtrează prin tifon, după care se lasă la decantat în frigider timp de 6 zile, pentru o limpezire deplină. Se trece uşor partea limpede într-un alt flacon, îndepărtându-se eventualul reziduu care s-a depus pe fundul vasului. Se păstrează în flacoane de sticlă sau plastic prevăzute cu dop picurător. Dacă se observă depuneri pe perioada păstrării, se agită flaconul înainte de utilizare. Se iau câte 30 picături, de 3 ori pe zi, în cazul adulţilor, iar pentru copii câte 10 picături, tot de 3 ori pe zi, în puţină apă sau suc natural din fructe. Preparate pe bază de tinctură de Ginkgo biloba: Farmacia Faltis asociază tinctura de Ginkgo biloba în diferite combinaţii, aceste preparate fiind indicate ca terapii complementare, în afecţiunile prezentate în acest articol. Astfel: * Pentru afecţiunile cardiace însoţite şi de tulburări circulatorii la nivel cerebral se foloseşte tinctură de Ginkgo biloba şi tinctură de păducel, în cantităţi egale. * Pentru insuficienţa circulatorie periferică şi cerebrală, tinctura de Ginkgo biloba se poate asocia cu tinctura de vincae minoris (saschiu). * În atrofia sistemului nervos central, boli degenerative precum Alzheimer sau lipsa concentrării, se recomandă combinaţia de Ginkgo biloba, saschiu, gingseng şi rozmarin. * Pentru bolile venoase la nivelul membrelor inferioare, se recomandă combinaţia de tinctură de castan, tinctură de Ginkgo biloba şi saschiu. * În stări de agitaţie şi nelinişte, ca rezultat al sclerozei cerebrale, tinctură de Ginkgo biloba în combinaţie cu tinctură de lavandă. * Alte combinaţii se pot stabili în funcţie de boală. În acest sens, este necesară o consiliere (sfătuire) cu farmaciştii Farmaciei Faltis.
Vinul de Ginkgo biloba Mod de preparare: 100 g plantă uscată, mărunţită groscior, se lasă în contact, timp de 30 zile, cu un litru de vin alb, agitându-se de 2-3 ori pe zi. După 30 de zile, vinul se filtrează şi se pune la păstrat în flacoane de 200 sau 250 ml. Farmacia Faltis din Brăila prepară un sirop energizant, având în compoziţie extract de cătină, măceşe, gingseng şi Ginkgo biloba. Se recomandă adulţilor şi celor cu activitate intensă fizică şi cerebrală. Nota farmacistului: Reuşita unui tratament naturist pentru diferite afecţiuni poate fi realizată doar dacă bolnavul are încredere în terapia naturistă. De altfel, tratamentul naturist se asociază cu unul din preceptele psihoterapiei: "Mă simt din ce în ce mai bine!" - expresie care se repetă în gând, de câteva ori pe zi. Acest concept de autosugestie a fost lansat cu peste 100 de ani în urmă, de renumitul farmacist şi psihoterapeut francez, Émile Coué. MURELE - medicamentele toamnei - Boabele lor negre-strălucitoare, cu nuanţe roşietice şi albăstrui, parcă mereu brumate, strălucesc în lumina soarelui de toamnă ca nişte pietre preţioase. Au o aromă discretă, un gust plăcut, dulce-acrişor, şi se mai găsesc acum, la început de octombrie, prin păduri, lunci de râu sau margini de fâneţe. De-a lungul veacurilor, murele au exercitat o adevărată fascinaţie asupra oamenilor: culoarea lor, faptul că sunt ultimele fructe de pădure care apar în an şi că - de regulă - cresc în locuri sălbatice, constituie o sursă de inspiraţie, deopotrivă pentru legende, vindecare şi magie. Mai mult, însă, decât legendele pe care le-au inspirat, este foarte importantă capacitatea murelor de a preveni şi de a vindeca bolile Carte
de
vizită
Denumirea ştiinţifică a murului este Ribes nigrum şi se numără printre rudele foarte apropiate ale zmeurului, fiind însă mult mai viguros decât acesta şi mai adaptabil. Creşte din zonele de câmpie şi până în zonele montane, fiind un adevărat cuceritor: oriunde este un loc suficient de umed şi cu sol fertil, rugii de mur se instalează, întinzându-se cu o viteză nemaivăzută. Vitalitatea murului este atât de mare, încât în multe ierni, frunzele nu-i cad, rămânând verzi sub zăpadă, chiar şi la temperaturi de -20 de grade Celsius. Apoi, este printre puţinii arbuşti care rezistă la inundaţii, în luncile râurilor, unde creşte din abundenţă, datorită solului fertil, rezistând zile în şir acoperit de apă. Ca înfăţişare, este un arbust cu tulpini târâtoare, cu o lungime impresionantă - între 3 şi 6 metri, fiind înregistraţi însă şi rugi de mur care măsoară nu mai puţin de 9 metri. În primul an, lujerii de mur cresc în lungime şi dezvoltă doar frunze, pentru ca în următorul an să înflorească şi să facă fructe - celebrele mure, care conţin foarte multe substanţe nutritive, cu ajutorul cărora pot fi tratate boli dintre cele mai diverse. Murele
-
o
colecţie
de
vitamine
şi
minerale
În bobiţele negre-roşiatice ale acestui fruct se ascund adevărate comori de sănătate. De pildă, murele conţin nu mai puţin de şapte vitamine, în cea mai mare parte din complexul B (practic tot complexul), dar şi vitaminele E şi C, la ultima dintre ele murul numărându-se printre campioni, din punctul de vedere al concentraţiei. Apoi, aceste fructe conţin nenumărate minerale constitutive şi oligoelemente, între care şi fierul, seleniul, zincul, magneziul, potasiul şi fosforul. Ca şi când nu ar fi fost de ajuns, în
aceleaşi bobiţe care cresc la margine de drum găsim un impresionant arsenal de alte medicamente naturale, de la derivaţii acidului salicilic (murele fiind o adevărată "aspirină de pădure"), la puternicii polifenoli, care au efecte antitumorale şi antivirale extrem de puternice. Să vedem, în continuare, cum putem beneficia la maximum de aceste calităţi vindecătoare: Ce fel de mure să folosim? De ceva timp, în supermarket-urile noastre au apărut murele crescute la scară industrială şi ambalate la caserole de plastic. Mura chimizată este mare şi arătoasă, se păstrează proaspătă incredibil de mult (în timp ce mura din flora spontană ţine maximum 48 de ore), dar gustul şi aroma sa sunt doar o reflexie palidă a fructului pe care îl culegem de la marginea pădurii. Această "mură de expoziţie" este din soiuri selecţionate, foarte productive, şi a fost hrănită cu fertilizatori şi recoltată ceva mai repede, aşa încât să se coacă în cutie. În pieţe şi chiar la marginile drumurilor care traversează munţii, găsim însă altfel de mure: dimensiunile lor sunt mici, au o culoare ceva mai închisă (ceea ce arată prezenţa unor pigmenţi cu acţiune terapeutică foarte intensă), precum şi un parfum discret, pe care surorile industrializate şi l-au pierdut de mult. Şi gustul lor este de regulă o surpriză, putând varia chiar şi la două mure culese de pe aceeaşi tulpină, de la dulce discret la un acru puternic. Dar, reţineţi, murele naturale nu sunt niciodată fade. Puţine fructe se mai pot lăuda cu o asemenea valoare terapeutică precum aceste mure sălbatice. Mai întâi de toate, putem fi siguri că sunt "curate", fără nici un fel de îngrăşământ chimic, pesticid sau stimulator de fructificaţie. Apoi, au maximum de calităţi terapeutice, întrucât s-au copt natural, au sintetizat substanţe active, pentru a se apăra prin forţe proprii de dăunători, nu au fost depozitate mult timp şi nu a fost stimulată creşterea lor, în detrimentul conţinutului de substanţe nutritive. Preparate din mure Cum spuneam, murele sunt o adevărată colecţie de minerale, vitamine, pigmenţi şi acizi organici, cu efect puternic antioxidant. Trebuie spus, însă, că aceste substanţe vindecătoare pot fi asimilate exclusiv din fructul proaspăt şi, într-o măsură ceva mai mică, din cel congelat, nu însă şi din murele preparate termic. Ca atare, pentru a obţine efecte terapeutice, ne vom orienta doar spre consumul fructelor ca atare, preparatele la foc neavând efectele terapeutice scontate. Să vedem în cele ce urmează câteva repere în acest sens: Murele în consum Doza minimă pentru a obţine beneficii de pe urma administrării acestui fruct este de 150 de grame pe zi. De altfel, aceasta este şi porţia zilnică minimă recomandată de nutriţionişti, fie că este vorba de mure, zmeură, coacăze negre, afine sau merişoare. Deja, în această doză, fructele încep să aibă efectele de prevenire a bolilor scontate. Pentru a vindeca, însă, anumite afecţiuni, este necesar să mărim mult doza şi să stabilim un anumit interval de timp de administrare. Cu alte cuvinte, avem nevoie de o cură, despre care vom vorbi în continuare: Cura cu mure Se consumă, înainte de fiecare masă, 150-300 g de fructe pe stomacul gol, vreme de 12 zile la rând. După administrarea murelor, nu se mănâncă nici un alt aliment, vreme de 15 minute, după care ar fi bine, însă, să mâncăm cât de curând, pentru că murele, mai ales cele nu foarte coapte (care au un gust acru pronunţat) sunt un stimulent digestiv remarcabil. Asocierea murelor cu miere diminuează parţial efectul lor tonic digestiv şi de stimulare a apetitului alimentar.
Siropul de mure nefiert Crude, făcute suc sau ceai, murele sunt pline de vitamine şi minerale Murele se spală foarte bine, se zdrobesc cu o furculiţă, se pun într-un tifon cu ochiuri fine şi se storc, obţinându-se un suc limpede. Peste acest suc se adaugă câteva frunze de mentă şi miere - 3 pahare de miere la un pahar de suc - şi se amestecă foarte bine, după care se lasă să se omogenizeze vreme de 7 zile. Se foloseşte ca atare, administrat cu linguriţa, pentru tratarea diferitelor afecţiuni sau diluat cu apă, ca băutură răcoritoare. Ceaiul de frunze şi fructe de mur Se culeg vârfurile tufelor de mure (fructe cu câteva frunzuliţe), făcându-se din ele mici bucheţele care se pun în locuri foarte bine ventilate şi aerisite. După uscare, se mărunţesc şi se folosesc la obţinerea unui ceai cu o uşoară aromă de fructe de pădure şi cu proprietăţi vindecătoare excepţionale: 1-2 linguriţe de plantă mărunţită se pun într-o cană de apă clocotită şi se fierb 1 minut la foc mic, apoi se lasă 15 minute să se răcească şi se filtrează. Se consumă 2-4 căni pe zi. Murele
şi
imunitatea
Murele, la fel ca şi ruda lor apropiată, zmeura, sunt stimulatori excepţionali ai imunităţii. Se consumă câte 150-300 de grame pe zi din aceste fructe, în cure de 12 zile minimum. Ambele fructe conţin mari cantităţi de vitamina C (300 de grame asigură mai mult decât necesarul pentru o zi întreagă), dar şi pigmenţi antocianici, substanţe care stimulează producţia de celule ale sistemului imunitar şi le activează pe cele existente. Copiii bolnăvicioşi, care răcesc foarte uşor, au o sensibilitate foarte mare la infecţii şi un apetit alimentar capricios ar trebui neapărat să facă o cură cu aceste fructe. Pentru întărirea imunităţii, cura cu mure are efect maxim când e făcută direct la sursă, adică mâncând fructe culese direct din pădure, unde sunt cele mai proaspete şi au efecte imunostimulente maxime. Apoi, însuşi demersul de a merge toamna în pădure, pentru a le culege, are un efect extrem de tonic asupra capacităţii naturale de apărare a organismului. Tratamente
interne
* Răceli, afecţiuni infecţioase însoţite de febră - pigmenţii care dau culoarea specifică murelor (antocianii) sunt un adevărat coşmar pentru viruşii care produc răceli şi gripă. Pe lângă că stimulează imunitatea, aceste principii active atacă viruşii, împiedicând multiplicarea acestora şi infectarea celulelor sănătoase. Apoi, murele conţin compuşi ai acidului salicilic, adică exact substanţa activă regăsită în aspirină, care le dă un efect de scădere a febrei, de diminuare a durerilor de cap şi musculare extrem de binevenit la persoanele bolnave de gripă. * Boala canceroasă, în general - aceiaşi pigmenţi cu efecte antivirale de care vorbeam anterior au şi un efect anticancerigen remarcabil, potenţat de vitaminele şi mineralele cu proprietăţi puternic antioxidante din mure, cum ar fi vitaminele C şi E sau seleniul organic. Apoi, fibrele pe care le conţin din belşug murele protejează împotriva cancerului cu localizare digestivă, în timp ce polifenolii protejează contra cancerelor cu determinare hormonală, dar şi contra celor induse prin iradiere. * Cancerul la sân şi de col uterin - datorită conţinutului ridicat de substanţe naturale cu efect hormonal, murele sunt în mod special recomandate în afecţiunile tumorale de
etiologie hormonală. Anumite substanţe din compoziţia murelor se fixează efectiv de receptorii hormonilor estrogeni din organism, dând un semnal corect organismului şi prevenind astfel proliferarea şi recidiva cancerului cu aceste localizări. Studii preliminare arată că anumiţi compuşi naturali ai acidului salicilic prezenţi în fructele de mur sunt toxici pentru celulele canceroase din ţesutul mamar. * Cancer al cavităţii bucale - studiile ştiinţifice de laborator au arătat faptul că o anumită categorie de substanţe conţinute de către mure (polifenolii) au efecte antitumorale asupra celulelor canceroase din cavitatea bucală. În cadrul testelor făcute pe culturi de celule, extractul de mure reduce cu peste 40% dezvoltarea tumorilor maligne de origine bucală. * Cancer de colon - murele sunt un excelent profilactic pentru cancerul cu această localizare. Un studiu de medicină experimentală făcut în China, în anul 2002, arată că administrarea murelor reduce considerabil riscul de a dezvolta cancer de colon. De "vină" pentru acest efect sunt substanţele fenolice din acest fruct, despre care vorbeam anterior, care previn malignizarea celulelor normale şi inhibă creşterea tumorilor deja existente. Şi fibrele alimentare, în care murele sunt foarte bogate, care curăţă sistematic tubul digestiv, sunt un factor activ în prevenirea cancerului de colon şi de rect. Administrarea acestor fructe, câte 150-300 de grame pe zi, încetineşte evoluţia bolii, ajută la normalizarea tranzitului intestinal, precum şi la menţinerea tonusului fizic şi psihic al bolnavului de cancer. * Constipaţie - alături de zmeură, murele sunt fructele cele mai bogate în fibre alimentare, care acţionează ca un piston, împingând materiile reziduale din intestin. De asemenea, acizii organici şi zaharurile complexe din aceste fructe ajută normalizarea florei intestinale. Ca atare, cura cu mure este unul din cele mai simple şi cele mai eficiente mijloace pentru a scăpa de constipaţie. Se consumă cu 30 de minute înaintea micului dejun şi a cinei, câte o porţie consistentă (de minimum 100 de grame) de mure, eventual amestecate cu puţină miere lichidă şi câteva linguri de iaurt Bifidus. Tratamentul durează măcar 10 zile şi poate fi reluat, după o pauză de 4 zile, dacă simţim nevoia. * Arsuri gastrice, ulcer gastro-duodenal - se face o cură cu ceai de mure, vreme de 15-30 de zile, ceaiul fiind consumat simplu, fără zahăr sau miere. În perioada de toamnă şi primăvara, se va bea regulat ceaiul de mure (frunze şi fructe), minimum două căni pe zi, frunzele de mur având efecte cicatrizante şi antiacide foarte bune. * Candidoză digestivă - un studiu finlandez făcut în anul 2000 arată că fructe cum ar fi murele, zmeura şi coacăzele negre sunt un adevărat inamic pentru Candida albicans. Antocianii prezenţi în ele inhibă dezvoltarea acestui fung şi ajută la eliminarea sa din organism. Se recomandă o cură de 12 zile, timp în care se consumă zilnic un amestec (făcut în mixer) din 100 de grame de mure proaspete, 400 de grame de iaurt Bifidus şi miere după gust. Preparatul rezultat se consumă pe stomacul gol, în mai multe reprize, înaintea meselor principale. Este un tratament delicios ca gust şi care restabileşte echilibrul microbiologic la nivelul întregului tub digestiv. Această cură este un bun adjuvant şi în candidoza genitală. * Diabet - murele fac parte dintr-o categorie aparte de fructe, care deşi conţin un procent destul de ridicat de zaharuri, administrarea lor, în doze de 150-200 de grame zilnic, nu duce la creşteri notabile ale glicemiei. Mai mult, murele stabilizează glicemia, stimulează pancreasul (atât secreţia endocrină, cât şi cea exocrină), stimulează diureza şi normalizează valorile colesterolului. Tratamentul cu zmeură este şi mai eficient, mai ales pentru prevenirea complicaţiilor cardiovasculare ale diabetului, dacă se renunţă la consumul de carne şi se mănâncă preponderent legume şi fructe.
* Alergie - murele sunt o sursă foarte bună de quercitină, o substanţă care diminuează reacţia alergică, având efect antihistaminic şi imunomodulator. Mai mult, murele conţin cantităţi foarte mari de vitamina C, 300-400 de grame din acest fruct, administrate odată, aducând un aport masiv din această vitamină care reduce intensitatea alergiei. * Ciclu menstrual neregulat, dureros ori cu hemoragie abundentă - ceaiul de frunze şi fructe de mur face adevărate minuni în această categorie de afecţiuni. Personal, am văzut cazuri în care tulburări grave de ciclu menstrual, care nu au răspuns la nici o altă formă de tratament, au fost stabilizate în câteva săptămâni, cu 3-4 căni de ceai de mur, consumat zilnic. Femeile care suferă de constipaţie nu vor consuma ceaiul, ci pulberea de fructe şi frunze uscate, obţinută cu ajutorul râşniţei electrice de cafea - câte 4 linguriţe zilnic. Tratamentul este valabil şi în toate hemoragiile abundente, ca adjuvant. * Degenerescenţă maculară - conţinutul mare de antociani şi de vitamine, în special vitamina C şi vitaminele din complexul B, recomandă murele ca pe un excelent mijloc de prevenire a acestei afecţiuni degenerative. Un studiu publicat în revista americană "Archives of Ophthalmology" arată că persoanele care consumă mure şi alte fructe de culoare neagră (ceea ce arată prezenţa anumitor pigmenţi), de măcar 5 ori pe săptămână, au un risc de a face degenerescenţă maculară cu 36% mai scăzut decât persoanele care consumă foarte rar sau deloc aceste fructe. * Îmbătrânire prematură - mai multe studii au arătat că murele sunt extrem de bogate în substanţe cu efect antioxidant, fiind - se pare - printre cele mai puternice fructe în acest sens. Antioxidanţii din mure protejează organismul de aşa-numiţii radicali liberi, care produc îmbătrânirea accelerată a ţesuturilor, degenerarea ADN-ului şi apariţia diferitelor afecţiuni specifice vârstei a treia. Pentru a beneficia de efectul antioxidant al murelor, trebuie consumate zilnic 150 de grame din aceste fructe, în cure de măcar 7 zile. În prelungirea curei cu mure, se pot consuma şi fructe uscate, sub formă de macerat, cu efecte similare, cum ar fi coacăzele negre, afinele sau cătina. * Avitaminoză C - o doză de doar 300 de grame de mure asigură aproximativ 90% din necesarul de vitamina C al unui adult. Persoanele care au un deficit din această vitamină vor consuma câte 400 de grame de mure, minimum, vreme de două săptămâni. Această "supradoză" de vitamina C este extrem de favorabilă în afecţiuni cum ar fi alergia, astmul, virozele respiratorii, afecţiunile însoţite de febră şi de inflamaţie. Precauţii
şi
contraindicaţii
Femeile gravide nu vor consuma mai mult de 100 de grame de mure pe zi. Persoanele care suferă de colită de fermentaţie sau de sindromul colonului iritabil vor consuma cu prudenţă aceste fructe, în doze mici la început, pentru a preveni eventualele deranjamente intestinale. Dacă apar probleme digestive, se va consuma ceaiul de frunze şi fructe de mur, câte 2-3 căni pe zi. Lumânărica, medicul plămânilor (Verbascum phlomoides) Tratează numeroase boli, de la bronşită cronică şi astm, până la afecţiunile aparatului digestiv. E o plantă înaltă, cu flori colorate în galben, care luminează de la distanţă, luându-se la întrecere cu soarele. Putem beneficia din plin de forţa ei tămăduitoare, urmând sfaturile şi respectând reţetele domnului farmacist Ion Bobaru Scurtă
prezentare
Îşi merită pe deplin denumirea populară, pentru că, zărită de la distanţă, seamănă cu o flăcăruie. În legendele populare este considerată nevasta soarelui, pentru că este
prezentă în toate locurile însorite. Cu ţinuta ei dreaptă ca lumânarea, se ridică peste toate plantele dimprejur, chiar şi în zonele uscate şi pietroase, unde prezenţa ei omagiază regal lumina soarelui. Puterea ei vindecătoare a fost descoperită în Antichitate, când Hipocrate o recomanda ca leac contra rănilor. Aristotel scrie, şi el, despre seminţele de lumânărică, care, presărate pe apă, fac pescuitul uşor. Primul care i-a descoperit puterea contra tusei cronice a fost Dioscoride. O cunoşteau şi preoţii strămoşilor daci, care o numeau Diesema. Calităţile acestei plante de leac au fost recunoscute de ştiinţa modernă, care a confirmat faptul că, prin compoziţia chimică şi efectele binefăcătoare, lumânărica este un adevărat medicament natural. Astfel, s-a demonstrat că florile conţin mucilagii, tanin, ulei volatil, saponozide, lipide şi o sumedenie de substanţe minerale. Virtuţi
terapeutice
În popor, planta cu flori galbene poartă mai multe denumiri: lumânarea-domnului, decel galben, coada-lupului, coada-mielului, corcobăţică sau cucuruz galben. Dar indiferent de numele pe care-l poartă, lumânărica este cunoscută ca medicament pentru durerile de piept şi afecţiunile plămânilor. Culegere
şi
păstrare
Planta cu flori aurii se recoltează dimineaţa, după ce se ridică roua. Este recomandat să purtăm mănuşi de cauciuc, deoarece perii care apără tulpina pot provoca inflamaţii ale pielii. Se culeg frunzele şi petalele, pe care trebuie să ne grăbim să le întindem pe coli albe, în încăperi umbroase şi aerisite, pentru că se ofilesc repede şi îşi pierd din principiile active. După deshidratare, se mărunţesc şi se depozitează în recipiente de sticlă sau în săculeţe din tifon. Mucilagiile şi alte substanţe binefăcătoare din lumânărică pot fi absorbite de pungile din hârtie şi din acest motiv trebuie să evităm folosirea lor. Sfatul d-lui Bobaru: "De la lumânărică trebuie să alegem doar petalele de culoare galben aprins, aflate încă pe tulpină. Este o recoltare destul de migăloasă şi necesită foarte multă răbdare. Nu au valoare terapeutică petalele deja căzute, aflate pe sol, în jurul plantei, deoarece conţinutul de principii active este foarte scăzut". Preparate
pentru
farmacia
casei
Cunoscător de elită al remediilor naturale, domnul farmacist Ion Bobaru ne oferă, cu profesionalism, rigurozitate şi exactitate farmaceutică formulele principalelor preparate medicinale din lumânărică. Macerat la rece Este cel mai valoros medicament care poate fi preparat din frunze şi petale, pentru că substanţele binefăcătoare din plantă se dizolvă foarte uşor în contact cu apa şi nu îşi pierd virtuţile terapeutice. Adevărat elixir pentru bolile aparatului respirator, ameliorează răguşeala, datorită substanţelor emoliente, şi este un autentic adjuvant în tratamentul celor care suferă de tuse, bronşite, infecţii renale, ulcer gastric sau enterită (infecţie a intestinului subţire, cauzată de intoxicaţii sau alergii). Acest medicament natural se prepară simplu, fără efort. Iată de ce avem nevoie: Ingrediente: 15 g (o lingură) lumânărică şi 250 ml (o cană) de apă rece. Mod de preparare şi administrare: Apa se toarnă peste planta tocată mărunt şi amestecul se lasă, acoperit, vreme de 12 ore, eventual de dimineaţa până seara. După această perioadă, se strecoară şi se adaugă 5 g (un vârf de cuţit) de bicarbonat ali-
mentar, pentru a preveni iritaţiile gastrice. Poţiunea se păstrează în frigider. Indicat este să se consume fracţionat, câte două sau trei linguri, înainte de fiecare masă. Precizare: Se pot folosi petalele şi frunzele, dar are acelaşi efect terapeutic şi planta întreagă, împreună cu tulpina, uscată şi mărunţită. Ceai
din
lumânărică
Dacă este pregătită corect, infuzia acţionează asupra întreg aparatului respirator, datorită mucilagiilor prezente în petale şi frunze. Ceaiul fluidifică secreţiile bronşice, contribuind eficient la calmarea tusei convulsive, ameliorează simptomele bronşitei şi răreşte frecvenţa crizelor de astm bronşic. Ingrediente şi mod de preparare: Infuzia se obţine amestecând într-un vas emailat 10 g (2 linguriţe) de plantă uscată şi 250 ml apă (o cană). După ce amestecul a dat în clocot, vasul se acoperă şi preparatul se lasă la infuzat 10 minute. La final, se strecoară şi poate fi băut. Important este să nu îndulcim ceaiul cu zahăr. Dacă, totuşi, gustul ni se pare neplăcut, putem folosi în acest scop mierea de albine sau zahărul brun. Doza recomandată: Două căni pe zi, dimineaţa pe stomacul gol şi seara înainte de culcare. O cură de trei săptămâni va avea efecte benefice asupra întregului organism, acţiunea sa fiind vizibilă şi la nivelul pielii, mai ales asupra tenului iritat sau atacat de cuperoză. Decoct din lumânărică Ingrediente: 30 g (două linguri) de flori şi frunze de lumânărică mărunţite şi 250 ml apă clocotită (o cană). Mod de preparare şi dozaj: Plantele sunt aşezate într-un vas, apoi se adaugă apa. Se fierb timp de 15 minute, completându-se treptat lichidul care se evaporă. Licoarea este consumată călduţă, într-o doză de 3 ceşti (o ceaşcă de cafea are 50 ml) pe zi. Reco mandat este ca poţiunea să fie băută pe stomacul gol, înainte de fiecare masă. Alte efecte terapeutice: Concentratul le este indicat mai ales celor care suferă de bronşită, dureri de piept , dureri de stomac, afecţiuni ale vezicii urinare sau digestie dificilă. Tinctură S-a dovedit a fi mai puternică decât celelalte preparate, iar efectele pot fi simţite mai rapid. Ameliorează durerile abdominale cronice şi recidivante (chiar şi pe cele cauzate de boala Crohn - inflamaţia colonului) dar este şi un bun tratament adjuvant în afecţiunile pulmonare. Ingrediente: 20 g (o lingură cu vârf) de lumânărică uscată şi 100 ml de alcool alimentar de 70 de grade. Mod de preparare şi dozaj: Plantele se pun într-un borcan cu filet şi deasupra se adaugă alcoolul. Recipientul se închide ermetic, iar amestecul este lăsat la macerat 10 zile, timp în care trebuie agitat de 3-4 ori pe zi. După această perioadă, se filtrează şi se pune la decantat, în frigider, încă 6 zile. În final, se filtrează din nou, iar tinctura rezultată se toarnă în sticluţe închise la culoare. Doza recomandată: 20-30 de picături, dizolvate în apă, de 2-3 ori pe zi, înainte de fiecare masă. Cura se ţine două sau trei săptămâni şi, dacă este necesar, se reia după o pauză de 7 zile. Indicaţii terapeutice: Datorită proprietăţilor antispastice şi sedative, diluţia de tinctură este o armă de folos în lupta împotriva tusei convulsive. În plus, prin efectul antiinflamator şi antibacterian al principiilor active prezente în delicata lumânărică, combate diareea şi este de mare ajutor celor care suferă de gastrită. De asemenea,
tinctura poate fi un analgezic de succes pentru infecţiile dentare. Maestru în prepararea reţetelor vechilor spiţeri, domnul farmacist Ion Bobaru amestecă în creuzetele laboratorului său extract de lumânărică, iederă şi nalbă. Alături de alte ingrediente, domnia sa obţine astfel un eficient sirop, care combate afecţiunile bronhopulmonare, ţine departe cele mai neplăcute simptome ale bronşitei cronice şi vindecă traheita şi laringita. Vin medicinal Ingrediente: Remediul se obţine din întreaga plantă, fiind necesare 100 g lumânărică la un litru de vin. Mod de preparare şi dozaj: Poţiunea se lasă la macerat vreme de 10 zile, perioadă în care se agită de 3 ori pe zi. Apoi vinul se strecoară şi se depozitează în locuri întunecoase. Sunt recomandate 2 linguri pe zi (dimineaţa şi seara), vreme de 6 săptămâni. Este un eficient tratament alternativ pentru alopecie (cădere temporară a părului, în urma unei boli de piele sau a unei boli infecţioase), inflamaţii articulare şi reumatism. Sfatul farmacistului: "Este indicat să folosim vinul alb, care pune mai bine în valoare calităţile terapeutice ale plantei". Sirop
din
lumânărică
şi
miere
Întăreşte musculatura şi este indicat mai ales copiilor anemici, dar şi celor care suferă de bronşită cronică sau astm. Se prepară amestecând 500 ml decoct cu 500 g zahăr sau miere. Mixtura se încălzeşte până când componentele se dizolvă şi lichidul devine omogen. După răcire, se toarnă în recipiente din sticlă sterilizate. Doza uzuală este de 5 ml (o linguriţă), de trei ori pe zi, pentru copii, şi dublu pentru adulţi. Preparate
pentru
uz
extern
Cataplasme
emoliente
Au un rol calmant, dar şi cicatrizant, ajutând la retragerea formaţiunilor furunculoase, la ameliorarea eczemelor şi combaterea varicelor. Ingrediente: 30 g de plantă uscată (două linguri) şi 500 ml lapte dulce. Mod de preparare şi utilizare: Într-un vas emailat, care poate fi pus pe flacăra aragazului, se pun plantele măcinate, apoi se toarnă laptele. Amestecul se fierbe 10 minute, timp suficient ca principiile active ale plantei să se dizolve în lapte. După fierbere, poţiunea se strecoară şi se amestecă cu argilă, până se obţine o pastă omogenizată care se întinde pe o fâşie de tifon. Zona afectată se bandajează, fără a strânge foarte tare, şi se acoperă cu o folie de nailon. Pentru efecte optime este necesar să ţinem cataplasma minimum 30 de minute. Băi
terapeutice
Îmbăierea cu lumânărică este binefăcătoare pentru cei care suferă de eczeme, psoriazis sau au pielea afectată de arsuri solare. În apa din cadă se toarnă o infuzie concentrată, obţinută prin fierberea a 200 g lumânărică uscată în doi litri de apă. Tratamentul durează două săptămâni, cu o pauză de o zi între băi, şi este recomandat de 4-5 ori pe an. În cazul băilor de şezut, pentru hemoroizi externi, este indicat un decoct preparat prin fierberea a 50 g plantă mărunţită la un litru de apă. Unguent
din
lumânărică
şi
muşeţel
Tratează hemoroizii, furunculele, rănile şi arsurile. Se obţine încorporând, prin încălzire, extractul fluid moale de lumânărică într-o bază grasă (unt, grăsime de porc sau de pasăre, ulei solid de palmier). Extractul fluid moale se prepară pe baie de aburi, lăsând tinctura să fiarbă, până scade la o cincime. De exemplu, din 100 ml de tinctură se obţin 20 ml de extract fluid moale. Dacă nu respectăm această condiţie, esenţa de lumânărică nu se va dizolva în grăsime. Ingredientele se amestecă pe foc mic, până când preparatul ajunge la punctul de fierbere, apoi se îndepărtează de pe flacără. Înainte de solidificare, alifia se toarnă în recipiente de sticlă. După răcirea completă, se păstrează în frigider. Atenţionări
şi
contraindicaţii
În perioada de sarcină sau de alăptare se interzice consumul de ceai sau alte preparate din lumânărică. Pe partea din spate a petalelor florilor se găsesc peri care pot provoca mâncărimi pe mâini. Aşadar, este recomandat ca, după ce aţi pus mâna pe petalele acestei plante, să nu vă atingeţi faţa sau mai ales zona ochilor. Reţete de frumuseţe Mască
din
lumânărică
şi
argilă
Ingrediente: 15 g (o lingură) decoct din petale şi frunze de lumânărică şi 5 g (o linguriţă) de argilă. Mod de preparare: Argila şi decoctul se amestecă până la omogenizare, iar mixtura se aplică pe faţă. Pentru efecte optime este indicat să se ţină vreme de 15 minute, pentru îndepărtare fiind recomandată clătirea cu ceai călduţ de muşeţel. Mască
pentru
ten
sensibil
Ingrediente: 30 g lumânărică uscată (se foloseşte întreaga plantă, inclusiv rădăcina), 15 g miere polifloră. Mod de preparare: Lumânărica uscată se dă prin râşniţa de cafea până ajunge la densitatea unei pulberi. Se pune într-un vas şi deasupra se toarnă mierea, dizolvată în 30 ml (două linguri) de apă călduţă. Cele două componente se amestecă până la omogenizare, apoi mixtura se aplică pe faţă. Indicat este ca loţiunea să fie ţinută timp de 30 de minute, efectul fiind de catifelare şi împrospătare a tenului. Domnul farmacist Ion Bobaru poate fi găsit la Farmacia Faltis din Calea Galaţi numărul 29, Brăila, tel. 0239.61.59.31, e-mail:
[email protected]. Farmacia sa deţine "Certificat de bună practică farmaceutică pentru prepararea medicamentelor", acordat de Colegiul Farmaciştilor din România. Leacuri cu florile verii: BUJORUL, MARGARETA şi MACUL BUJORUL vraciul
zeilor
Legenda spune că, în urmă cu mii de ani, în cetatea Epidaurus s-a născut un zeu hărăzit să guverneze tainele medicinii. Îl chema Esculap, era fiul lui Apollo, zeul luminii, şi a fost înzestrat cu puterea magică de tămăduire. Impresionat de soarta oamenilor care mureau la voia întâmplării, seceraţi de boli, zeul îşi puse toată ştiinţa şi puterile în slujba lor. Şi astfel, cetatea Epidaurus deveni "cetatea vindecărilor", căci numai aici Esculap împărţea
oamenilor harul divin al tămăduirii. Forţele sale erau atât de mari, încât zeul putea lecui fiece suferinţă şi chiar ridica morţii din mormânt. Şi, în bunătatea sa, zeul a hotărât nu doar să tămăduiască trupurile betegite ale oamenilor, ci şi să le împărtăşească din tainele medicinii. În jurul său s-au strâns sute de discipoli care se străduiau din răsputeri să înveţe această ştiinţă magică a tratării bolilor, a ocrotirii şi restabilirii sănătăţii. Dintre toţi, Paeon, un muritor de rând, s-a dovedit atât de destoinic, încât, în scurt timp, ajunse să îşi depăşească maestrul. Faima lui devenise atât de mare, încât oamenii nu mai apelau la Esculap, ci la învăţăcelul acestuia. Şi, într-o bună zi, însuşi Hades şi Ares, zei ai Olimpului, răniţi în luptă, s-au îndreptat către Paeon, cerându-i să le oblojească trupurile schilodite. Paeon a smuls din grădina sa câteva fire de bujor şi a preparat din frumoasa plantă ornamentală un leac tămăduitor cu care le-a spălat rănile, vindecându-i. Aflând toate acestea, Esculap, ros de invidie, s-a mâniat cumplit şi a hotărât că trebuie să îl omoare, otrăvindu-l. Însă Zeus, stăpânul suprem al oamenilor şi al celorlalţi zei, a aflat de planurile zavistnicului Esculap şi a intervenit. Dar singura cale de a-l salva a fost să îl transforme într-o floare. Aceeaşi floare cu care Paeon îi tămăduise pe cei doi zei: bujorul. Aceasta este legenda bujorului şi a denumirii sale ştiinţifice - Paeonia. Dincolo de mituri şi povestiri, bujorul este recunoscut peste tot în lume ca fiind o plantă cu efecte terapeutice alese. Compoziţie
şi
proprietăţi
În componenţa chimică a plantei intră taninuri, alcaloizi, substanţe minerale şi oligoelemente (fier, mangan, cupru, magneziu, calciu), acizi organici, flavonoide şi vitamina C. Datorită compoziţiei bogate, preparatele din bujor au proprietăţi terapeutice foarte variate: normalizează metabolismul, înlătură insomniile, elimină stresul şi stările anxioase, ajută la creşterea producţiei de endorfine, îmbunătăţind starea de spirit, au efecte antiinflamatoare şi antiseptice, combat tusea şi bolile căilor respiratorii, sunt benefice în tratarea afecţiunilor respiratorii, calmează tusea şi sunt un remediu eficient în bolile femeieşti. Boli
de
piele
Ceaiurile din bujor combat dermatitele, acneea, inflamaţiile pielii, escarele, tuberculoza pielii. 1. La un litru de apă în clocot, se adaugă o lingură de petale mărunţite de bujor. Se stinge focul, se acoperă şi se lasă la infuzat timp de 15-20 de minute. Se bea pe îndelete, pe parcursul întregii zile. Schema de tratament nu trebuie urmată mai mult de 10 zile, o dată la trei luni. Acest ceai combate dermatitele, acneea şi inflamaţiile pielii. 2. Peste o lingură de rădăcină mărunţită de bujor se toarnă 200 ml de apă clocotită. Recipientul se pune la fiert pe baie de abur, timp de 15 minute. Se trage deoparte şi se lasă timp de alte 45 de minute. Folosind comprese sterile, se tamponează rănile sau zonele afectate, de trei-patru ori pe zi, până când se văd semne de ameliorare. Boli gastro-intestinale Decoctul din rădăcină de bujor este folosit împotriva gastritei şi a ulcerului gastric, tratează fisurile anale şi ameliorează durerile de stomac. Având proprietăţi bactericide, este utilizat în tratamentul dizenteriei. 1. Se pun la fiert 400 ml de apă. Când apa începe să fiarbă, se adaugă o linguriţă de rădăcină de bujor mărunţită. Se fierbe timp de cinci minute la foc potrivit, se trage deoparte, se acoperă şi se lasă să se răcească complet. Se strecoară şi se beau, la
temperatura camerei, câte 100 ml de trei ori pe zi, cu 20 de minute înainte de mesele principale. Tratamentul nu trebuie urmat mai mult de două săptămâni. 2. Ingrediente: câte o lingură de petale de bujor, trandafir şi dalie, toate de culoare roşie. Peste acest amestec, se toarnă o cană de apă clocotită şi se lasă la infuzat timp de o jumătate de oră. Se bea cu 30 de minute înainte de mesele principale, de trei ori pe zi, timp de două săptămâni. După o pauză de trei zile, tratamentul se reia. Bronşită
şi
tuse
Ingrediente: o lingură cu petale de bujor mărunţite, o lingură de măghiran mărunţit, o lingură cu zmeură, o lingură de miere. Peste acest amestec se toarnă două căni de apă clocotită şi se lasă la infuzat timp de două ore. Se bea o jumătate de cană de preparat încălzit, de trei ori pe zi, până la vindecarea completă. Creşterea
imunităţii,
reglarea
metabolismului
La un litru de apă clocotită, se adaugă 20 de grame de rădăcină mărunţită de bujor. Se lasă să dea într-un clocot, se trage deoparte, se acoperă şi se lasă să se răcească. Se bea de cel puţin trei ori pe zi (nu mai mult de cinci ori), câte o jumătate de pahar, după masă. Pentru rezultate eficiente, acest decoct se administrează timp de o lună de zile. După trei săptămâni de pauză, schema de tratament poate fi reluată. Atenţie! Supradozajul poate crea reacţii adverse: diaree, greaţă, vărsături, ameţeli şi slăbiciune generală a organismului. La astfel de semne, întrerupeţi imediat tratamentul şi adresaţi-vă medicului generalist. Boli
nervoase
Acest preparat este recomandat în afecţiunile sistemului nervos, isterie, convulsii, insomnii, dar este benefic şi împotriva impotenţei primare şi a diabetului zaharat. Reţetă: peste 10 grame de rădăcină şi tulpină de bujor, tocate mărunt, se toarnă 100 de grame de votcă sau alcool de 40 de grade. Recipientul din sticlă de culoare închisă se închide ermetic şi preparatul se lasă la macerat timp de două săptămâni, într-un loc răcoros. Se strecoară şi se administrează câte 30-40 de picături, de trei ori pe zi, după mesele principale. Se păstrează la frigider. Durata tratamentului: între 25-30 de zile. Neurastenie
şi
epilepsie
Peste trei linguri de petale mărunţite de bujor se toarnă o jumătate de litru de votcă. Se lasă la macerat timp de 20-30 de zile, agitând periodic recipientul. Se administrează câte o linguriţă de preparat, de două-trei ori pe zi, înainte de masă. Tratamentul nu trebuie să fie urmat mai mult de o lună de zile. Atenţie! Preparatele din bujor nu se administrează copiilor! MARGARETA - leacul războinicilor Margareta era denumită şi "bellis perennis", cuvânt latin ce poate deriva atât din "bellus" - frumos, cât şi din "bellum" - război. Fiind atât de răspândite pe câmpuri, acolo unde, în urmă cu secole, se purtau bătălii sângeroase, margaretele, gingaşe şi foarte frumoase, au început să fie întrebuinţate de către vraci pentru a opri sângerările şi a închide plăgile deschise ale războinicilor. Secole mai târziu, oamenii de ştiinţă au confirmat că margaretele au, într-adevăr, proprietăţi antiseptice, coagulante, analgezice şi anti-
inflamatoare. De asemenea, aceste flori deosebit de delicate sunt un remediu excelent împotriva răcelilor, bolilor de ochi, hemoroizilor şi viermilor intestinali. Boli
de
piele,
răni,
escare
Un bucheţel cu flori de margarete, proaspăt culese (în luna iunie sau iulie), se mărunţeşte şi apoi se freacă cu o lingură de lemn, într-un recipient (de preferat tot din lemn), până ce se obţine o pastă. Se adaugă cinci-şase linguri de ulei de măsline şi se continuă operaţiunea până la omogenizarea completă. Compoziţia se introduce la frigider. După câteva ore, când pasta a devenit consistentă, se ung zonele afectate şi se lasă să se usuce, timp de trei-patru ceasuri. Împotriva arsurilor, rănilor şi pentru ameliorarea pruritului se pot folosi frunze proaspete de margarete, aplicate direct pe zona afectată. Împotriva colicilor şi a viermilor intestinali În 200 ml de apă în clocot se adaugă două linguriţe de plantă mărunţită (frunze şi flori). Se lasă la infuzat timp de patru ore şi apoi se strecoară. Se administrează câte o lingură, de trei-patru ori pe zi, înainte de masă, timp de două săptămâni. Reţete
de
Loţiune
tonică,
frumuseţe antirid
Ingrediente: se ia câte o linguriţă din petale de margarete, trandafiri, iasomie, crini albi, flori de tei şi mentă. Peste acest amestec mărunţit, se toarnă o jumătate de litru de apă clocotită, se acoperă şi se lasă la infuzat timp de o jumătate de oră. Se strecoară, se adaugă o linguriţă de vin roşu şi se amestecă bine. Cu ajutorul unui tampon demachiant, se şterge faţa, de trei ori pe zi, timp de zece zile. După o pauză de alte zece zile, schema se poate repeta. Loţiunea se păstrează în frigider, într-un recipient închis ermetic. Baie
de
întinerire
Peste amestecul de flori din reţeta anterioară, se adaugă o jumătate de litru de vin roşu, se amestecă bine şi se toarnă în cada de baie. Primeniţi-vă în această apă timp de 30 de minute. După baie, corpul nu se şterge, ci se lasă să se usuce treptat. MACUL - tămăduitorul nesomnului Vara, când macii înfloresc, câmpurile se transformă într-o mare de foc ale cărei valuri se mlădiază sub adierea vântului. Întocmai era şi în vremea Egiptului antic, când picioarele preafrumoasei regine Nefertiti erau scăldate de apele măreţului fluviu Nil, iar macii gingaşi, roşii ca sângele, îi slujeau drept covor graţioasei "zeiţe", care păşea peste el. În acea perioadă, macul nu era admirat doar pentru frumuseţea sa uimitoare; mai întâi, medicii i-au valorificat proprietăţile, utilizându-l în tratarea diverselor afecţiuni, apoi preoţii, datorită calităţilor sale soporifice, l-au introdus în ritualurile magice. Puterea magică a florilor de mac era recunoscută şi de greci. În mitologia elină, această floare aparţinea zeului somnului, Hypnos, fiul măreţei zeiţe a nopţii, Nyx, şi al zeului întunericului, Erebus. Hypnos, purtând pe cap o coroană de maci, plutea deasupra Pământului, picurând din cupa sa stropi din esenţă de mac, oferindu-le muritorilor somnul odihnitor. Iar atunci când picurii de mac nu izbuteau să alunge starea de veghe, zeul cobora pe Pământ şi, cu un fir de floare, atingea tâmplele şi ochii celui chinuit, izgonindui gândurile rele şi liniştindu-i sufletul.
La noi, la români, macul este denumit sugestiv şi somnişor, pentru efectele sale sedative şi calmante. Din timpuri vechi, macul a fost folosit ca leac împotriva multor afecţiuni, precum astmul bronşic, angina pectorală, migrenele, bolile ficatului. Recoltare
şi
conservare
În scopuri curative, de la mac se utilizează seminţele, petalele şi frunzele. Petalele şi frunzele se colectează în lunile mai-iunie, iar seminţele în august-septembrie. Petalele se usucă obligatoriu într-un loc ferit de lumina soarelui. Împotriva
osteoporozei
Datorită compoziţiei sale bogate în fosfor, element ce ajută la o mai bună absorbţie a calciului în organism, macul este un excelent remediu împotriva osteoporozei, boala oaselor, considerată până acum un secol o stare normală a persoanelor vârstnice. Această calitate a macului, de combatere a atrofiei masei osoase, s-a descoperit, absolut întâmplător, la transmutarea osemintelor unui cimitir vechi dintr-un cătun uitat din Slovacia. Cercetătorii au remarcat că oasele celor decedaţi nu prezentau deloc semne de osteoporoză. Se cunoştea faptul că locuitorii regiunii erau cultivatori de mac, astfel că s-a emis ipoteza că tocmai această plantă combate boala oaselor. Pornind de la această supoziţie, s-a realizat un studiu pe două grupuri de femei care sufereau de osteoporoză. Timp de un an de zile, pacientelor din primul grup li s-au administrat medicamente clasice împotriva bolii, iar celorlalte paciente - diferite preparate din mac. După 12 luni, femeile care urmaseră tratamentul cu preparate din mac nu mai prezentau niciun simptom al bolii, pe când celelalte încă sufereau de această afecţiune. Reţetă: peste 10 grame de seminţe uscate de mac se toarnă o cană cu apă clocotită şi o lingură de miere de albine. Se acoperă şi se lasă să se răcească, după care, se strecoară. Se administrează câte o lingură, de două-trei ori pe zi, după mesele principale. Tratamentul trebuie urmat nu mai mult de două săptămâni. Împotriva
insomniilor
şi
a
durerilor
de
cap
1. Peste 3 grame de petale uscate de mac se toarnă o cană cu apă clocotită. Se lasă la infuzat, după care se strecoară. Se administrează câte o lingură de trei ori pe zi, înaintea meselor principale, şi obligatoriu seara, cu o jumătate de oră înainte de culcare. 2. O cană de apă şi două linguriţe de miere se pun la fiert. După ce lichidul a dat în clocot, se adaugă două linguriţe de pulbere de petale de mac şi se lasă la fiert, la foc mic, timp de 10 minute. Se administrează câte o linguriţă de trei ori pe zi, până la dispariţia insomniilor. 3. Peste 10 grame de petale de mac, se toarnă 500 ml de alcool. Se lasă la macerat timp de două săptămâni, într-un loc întunecos şi răcoros. Recipientul se agită periodic. Se administrează câte 15 picături, de două ori pe zi, cu 30 de minute înainte de mesele principale. Tinctura poate fi administrată timp de două săptămâni. Împotriva tusei Într-un sfert de cană cu lapte călduţ, se adaugă o linguriţă de seminţe de mac. Se bea pe loc, de preferat în a doua jumătate a zilei. Tratamentul nu trebuie urmat mai mult de cinci zile. Băutura ameliorează durerile în piept şi calmează tusea. Uz
extern
Sucul proaspăt de mac ajută la vindecarea înţepăturilor de albine, viespi şi alte insecte. Iar frunzele proaspăt culese sunt un bun remediu împotriva durerilor articulare, tumorilor, vânătăilor, leziunilor cutanate. Coada Şoricelului Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenta ei fragilitate şi nici de numele care o duce oarecum în derizoriu. Coada-şoricelului este printre cele mai puternice antioxidante, antiinflamatoare şi cicatrizante din flora mondială, iar studiile făcute în spitale au arătat şi multe alte calităţi vindecătoare excepţionale ale frunzelor şi florilor sale. Să aflăm în continuare câteva lucruri esenţiale despre potenţialul terapeutic al acestei plante medicinale, precum şi despre bolile pe care ea le vindecă fără greş Denumirea sa latină este Achillea millefolium, făcând referire la miticul luptător grec Ahile, cel scăldat de mama sa, zeiţa Thetis, în apele Styxului, pentru a deveni invulnerabil la răni (o aluzie la uimitorul efect cicatrizant şi de vindecare a rănilor al acestei plante). Acum două mii de ani, dacii denumeau planta "chodela" (codiţă), nume consemnat în tratatele lui Dioscoride (medic militar roman), şi o foloseau pentru vindecarea rănilor, cangrenelor şi a bolilor infecţioase. Mai târziu, în medicina populară românească, coada-şoricelului a căpătat un loc cu totul aparte, fiind folosită în toate zonele ţării, pentru nu mai puţin de o sută de afecţiuni, de la cele digestive şi dermatologice, la cele care ţin de sistemul imunitar sau endocrin. În mod curios, ştiinţa modernă s-a ocupat cu adevărat serios de acest panaceu din farmacia verde doar în ultimii ani. Dar înainte de a cunoaşte rezultatele acestor studii, să aflăm cum se recoltează, cum se păstrează şi cum se prepară coada-şoricelului. Recoltare De la coada-şoricelului se culeg tulpinile fragede şi inflorescenţele albe, uneori cu nuanţe de roz, cu miros aromat-amărui. Este, alături de păpădie, planta medicinală cea mai răspândită la noi în ţară, fiind întâlnită de la câmpie şi până în zona montană înaltă. Iu beşte în mod special lumina soarelui, de care are nevoie din abundenţă, în rest fiind foarte rezistentă la lipsa de umiditate, la condiţiile de sol şi de temperaturi (rezistă la cele mai puternice canicule, dar şi la gerul iernii). O găsim pe pajişti, prin fâneţe, pe marginile râurilor şi ale pâraielor, pe lângă drumurile de ţară şi în locurile virane. Se cu lege pe vreme uscată, de preferinţă în miezul zilei, când are concentraţia maximă de uleiuri volatile. Pentru cules avem nevoie neapărat de o foarfecă de grădină sau de un cuţitaş, cu care se taie tulpina înflorită, aşa încât să nu smulgem planta din rădăcină. De regulă, se culege inflorescenţa cu o tulpină cât mai scurtă, din două motive: 1. Are efectele terapeutice cele mai puternice. 2. În locul tăieturii, planta se va regenera mai uşor, dând în scurtă vreme şi mai multe flori, asigurându-i astfel perpetuarea. După culegere, planta se întinde la uscat în strat de maximum opt centimetri grosime, într-un loc lipsit de umiditate, umbrit şi bine ventilat. Se poate usca foarte bine şi în bucheţele, care, de asemenea, se atârnă într-un loc umbrit. Dintr-un kilogram de plantă proaspătă se obţin după uscare două-trei sute de grame de produs lipsit de umiditate. Coada-şoricelului uscată se păstrează în pungi de hârtie sau în săculeţi de pânză, în locuri întunecate şi lipsite de umezeală. Opt
preparate
pe
bază
de
coada-şoricelului
1. Pulberea - pentru reglarea activităţii hormonale şi tratarea hemoragiilor
Se obţine prin măcinarea cât mai fină, cu râşniţa electrică de cafea, a părţilor aeriene. Depozitarea pulberii obţinute astfel se face în borcane de sticlă închise ermetic, în locuri întunecoase şi reci, pe o perioadă de maximum două săptămâni (deoarece substanţele volatile se evaporă rapid). De regulă, se administrează de 4 ori pe zi, câte o linguriţă rasă, pe stomacul gol. Pulberea de coada-şoricelului se foloseşte în mod tradiţional contra dezechilibrelor hormonale la femei. În Bucovina, femeile tinere care nu puteau avea copii foloseau adesea ceaiul de coada-şoricelului. Cercetătorii de la Universitatea din Padova, Italia, au confirmat de curând validitatea acestui demers terapeutic, publicând în iulie 2006 studii în care arată că două substanţe din coada-şoricelului (apigenina şi luteolina) îmbunătăţesc răspunsul organismului la acţiunea hormonilor care declanşează ciclul menstrual şi care determină amplificarea caracterelor feminine. Se administrează pulberea proaspăt măcinată de flori de coada-şoricelului, câte trei linguriţe pe zi, în cure de patru săptămâni, urmate de alte două săptămâni de pauză. 2.
Infuzia
combinată
-
contra
bolilor
biliare,
digestive
şi
intestinale
Se pun 3-4 linguri de coada-şoricelului mărunţite, la macerat, în jumătate de litru de apă, vreme de 8-10 ore, după care se filtrează. Preparatul rezultat se pune deoparte, iar planta rămasă după filtrare se fierbe în încă jumătate de litru de apă, vreme de 5 minute, după care se lasă să se răcească şi se filtrează. În final se amestecă cele două extracte, obţinându-se aproximativ un litru de infuzie combinată de coada-şoricelului, care se foloseşte intern. Cel mai frecvent, această infuzie combinată este folosită în afecţiunile digestive şi biliare. De pildă, contra dischineziei biliare se administrează această infuzie, câte o jumătate de cană, cu 20-30 de minute înainte de fiecare masă. Un astfel de tratament durează 30 de zile şi se poate relua după o pauză de două săptămâni. O echipă de cercetători din cadrul Universităţii din Viena a obiectivat, prin teste de medicină experimentală, că principiile active din coada-şoricelului au efecte coleretice (favorizează evacuarea bilei) foarte intense. De exemplu, aceste principii active din coada-şoricelului sunt de trei ori mai puternice decât anghinarea, care era până nu demult considerată liderul în tratarea acestei afecţiuni. Acest preparat se foloseşte şi ca adjuvant în colecistită, substanţele aromate pe care le conţine având efecte antiinflamatoare şi calmante asupra vezicii biliare. Contra indigestiei şi dispepsiei, se administrează 100 ml de infuzie combinată, cu 10 minute înainte de fiecare masă. Principiile amare din coada-şoricelului îmbunătăţesc peristaltismul tubului digestiv, amplifică secreţia de sucuri gastrice, reduc senzaţia de greaţă sau de inapetenţă. Şi contra colitei (inclusiv forma spastică) şi a sindromului colonului iritabil, infuzia combinată de coada-şoricelului are efecte excelente. Mai multe studii făcute în Statele Unite şi în Germania au pus în evidenţă faptul că anumite substanţe aromate şi flavonoidele din coada-şoricelului reduc semnificativ inflamaţia la nivelul intestinului subţire şi a celui gros, ajută la cicatrizarea epiteliilor lezate, combat eficient spasmele digestive. Se administrează infuzia combinată, câte 2-3 căni pe zi, pe o perioadă de 35 de zile, apoi se face o pauză de două săptămâni, după care tratamentul se poate relua, dacă mai este cazul. În afecţiunile intestinale, efectele terapeutice ale florilor de coadaşoricelului sunt mult mai puternice în combinaţie cu sunătoarea (Hypericum perforatum). 3. Sucul - leac împotriva hepatitei şi cirozei Se obţine din planta proaspăt culeasă, cu ajutorul mixerului (blenderului): în vasul acestuia se pun 50 de grame de plantă foarte bine spălată în prealabil şi 50 ml de apă de
izvor, după care se omogenizează totul prin mixare, iar amestecul rezultat se stoarce prin tifon. Se iau 50 ml pe zi din acest suc, pentru tratarea afecţiunilor hepato-biliare, iar extern, se poate folosi pentru tratarea rănilor şi arsurilor. Un studiu japonez din 2006 a avut drept subiect efectul hepatoprotector al sucului proaspăt extras din inflorescenţele şi din tulpinile de coada-şoricelului. Mai multe animale de experienţă intoxicate cu substanţe care produc hepatită mortală au fost tratate cu acest suc, care a fost administrat pe cale orală. Dintre animalele care au fost tratate, mai mult de 40% au supravieţuit, în timp ce cele din lotul-martor, netratate cu coada-şoricelului, au decedat în proporţie de 100%. S-a constatat că la organismele tratate cu suc de coada-şoricelului, ficatul suferă mult mai puţine modificări structurale, celulele din componenţa sa au mai puţine malformaţii, iar tendinţa spre ciroză este net diminuată. Sucul proaspăt de coada-şoricelului se prepară zilnic şi se administrează imediat după filtrare, câte 50-60 ml, în doză unică, zilnică. Se fac astfel cure de câte 60 de zile, urmate de alte 20 de zile de pauză. 4. Tinctura contra hipertensiunii şi bolilor cardiovasculare Pentru obţinerea acestui preparat se pun într-un borcan cu filet 20 de linguri de pulbere de inflorescenţe de coada-şoricelului, peste care se adaugă două căni (500 ml) de alcool alimentar de 70 de grade. Se închide borcanul ermetic şi se lasă plantele să macereze vreme de două săptămâni, într-un loc călduros, după care se filtrează, iar tinctura rezultată se pune în sticluţe mici, închise la culoare. Intern, se administrează din acest remediu de patru ori pe zi, câte o linguriţă (5 ml) diluată în puţină apă. Un studiu din anul 2000 a arătat faptul că administrarea, vreme de 3-6 luni, a acestei tincturi (câte 5 ml de 3-4 ori pe zi) ajută la scăderea semnificativă a colesterolului rău (LDL) şi a colesterolului total. De asemenea, reduce valorile trigliceridelor, în medie cu 12%, după doar două luni de tratament. Pacienţii cu hipertensiune vor beneficia şi ei de pe urma tratamentului făcut sistematic cu această tinctură, din care se administrează câte 5 ml pe zi, la orele 8, 14, 18 şi 23. Efectul hipotensor va fi sesizat după două luni de tratament, exercitându-se mai ales asupra tensiunii diastolice, care scade cu 10% în medie, asupra tensiunii sistolice efectul fiind mai mic (2-3%). 5.
Cataplasma
-
contra
alergiilor
cutanate
O mână de flori mărunţite de coada-şoricelului se lasă timp de 1-2 ore să se înmoaie în apă caldă (40-50°C). După trecerea acestui interval de timp, se aplică direct pe locul afectat, acoperindu-se cu un tifon, şi se lasă vreme de minimum 60 de minute. Principala utilizare a acestei aplicaţii externe este în alergia cutanată, unde unele dintre substanţele aromatice (azulenele) din compoziţia plantei au efecte antiinflamatoare şi antialergice, reduc mâncărimile, usturimea şi edemele. În alergiile aflate în fază acută, cataplasma se ţine vreme de minimum două ore pe locul afectat, punându-se eventual puţină gheaţă deasupra, pentru a potenţa efectul calmant al mâncărimii. Contra eczemelor alergice, se face un tratament de măcar patru săptămâni, timp în care se ţine vreme de minimum 1 oră pe zi cataplasma proaspăt preparată pe porţiunea de piele afectată. 6.
Alifia
-
leac
pentru
răni
şi
hemoroizi
Se pun într-un ibric 150 ml de ulei de floarea-soarelui, 6 linguriţe de inflorescenţe proaspete de coada-şoricelului foarte fin tocate, 2 linguriţe de răşină de brad şi 2 linguriţe de ceară de albine. Ibricul se pune pe un ochi al aragazului, reglat să ardă la foc
mic, unde se lasă timp de 10 minute, amestecând încontinuu cu o linguriţă. Când toate componentele s-au lichefiat şi omogenizat, ibricul se ia de pe foc şi conţinutul se filtrează prin tifon, se pune într-un borcan cu capac şi se lasă la răcit. Când preparatul atinge temperatura camerei, se depozitează la frigider. Aplicat pe rănile care se vindecă greu, acest unguent are efecte cicatrizante aproape miraculoase. Contra rănilor recente, deschise, se foloseşte în primele 24 de ore tinctura, care are efect dezinfectant şi antiinflamator puternic. Odată ce rana s-a închis şi încep să se refacă ţesuturile, aplicarea unguentului cu coada-şoricelului va accelera foarte mult procesele de regenerare, va preveni infecţiile şi alte complicaţii, facilitând o vindecare foarte estetică. Unguentul de coada-şoricelului mai are efecte foarte bune contra hemoroizilor, inclusiv a celor care sângerează, întrucât opreşte hemoragia prompt, reduce inflamaţia, precum şi senzaţiile de mâncărime sau de usturime. 7. Uleiul - contra arsurilor În jumătate de litru de ulei de măsline, de sâmburi de struguri sau de susan, se pun 10 linguri de inflorescenţe de coada-şoricelului uscate şi mărunţite. Se lasă acest amestec să macereze la soare vreme de două săptămâni, după care se filtrează, iar preparatul obţinut se trage într-o sticlă închisă la culoare, care se păstrează în locuri întunecoase şi reci. Principala utilizare a acestui ulei este contra opărelilor şi arsurilor, inclusiv a arsurilor solare sau cu substanţe chimice. Mai multe studii făcute în România, în anii '70, sub conducerea profesorului A. Popovici, au pus în evidenţă faptul că uleiul de coadaşoricelului ajută la vindecarea rapidă şi estetică a arsurilor cu substanţe chimice. Întrunul din experimente a fost folosit chiar napalmul (substanţă periculoasă, folosită, între altele, în războiul din Vietnam), arsurile produse de acesta fiind mult mai rapid vindecate cu ajutorul acestei plante decât folosind un tratament obişnuit. Uleiul de coadaşoricelului se aplică de trei ori pe zi pe locul afectat, până la vindecare. 8.
Spălăturile
vaginale
cu
coada-şoricelului
Se fac cu ajutorul infuziei combinate, a cărei metodă de preparare a fost prezentată anterior, cu precizarea că va fi făcută o formulă mai concentrată, folosind dublul cantităţii de plantă. Această infuzie proaspăt preparată va fi introdusă în irigator, cu care se va face spălătura cu o durată de 10 minute minimum (principiile active trebuie să intre în contact cu ţesutul epitelial din vagin pe această durată de timp). Acest tratament este eficient contra rănilor pe colul uterin şi contra leziunilor la nivelul mucoasei vaginale. De asemenea, spălăturile cu coada-şoricelului sunt eficiente în candidoza vaginală, substanţele antiseptice conţinute de plantă blocând proliferarea acestei ciuperci, reducând inflamaţia şi ajutând la refacerea epiteliilor lezate de infecţie. Este un tratament blând, care nu perturbă flora vaginală, folosit şi pentru tratarea pruritului vulvar, care apare în pre şi în post-menopauză, dar şi pentru prevenirea prolapsului uterin. Precauţii
şi
contraindicaţii
la
tratamentul
cu
coada-şoricelului
Coada-şoricelului se administrează cu prudenţă la gravide, în doze nu mai mari de 5 grame pe zi. Un studiu al Universităţii din Sidney, Australia, arată că o depăşire de 56 de ori a dozei normale de coada-şoricelului determină o greutate a fetusului mai redusă şi o greutate a placentei mai mare decât la grupele de control, fără a apărea însă malformaţii, întreruperi de sarcină sau alte efecte nedorite asupra fetusului sau gravidei. La persoanele cu sensibilitate alergică la plantele din familia Asteraceae, coada-
şoricelului poate produce catar respirator şi dermatită de contact. Pe baza studiilor realizate pe animale s-a constatat că dozele mari de coada-şoricelului pot avea efecte de potenţare a efectului sedativelor şi al antihipertensivelor şi totodată pot să contracareze efectele anticoagulantelor. Cercetătorii de la Universidade Federal do Parana, Brazilia, au constatat o creştere a procentajului spermatozoizilor devitalizaţi la şobolanii masculi, trataţi cu doze foarte mari (depăşite de 20-50 de ori) de extract de coada-şoricelului, fără să apară nici un fel de alte semne de toxicitate a plantei. Se recomandă evitarea dozelor foarte mari (10-20 de grame zilnic) de coada-şoricelului pentru perioade lungi de timp. Coada-şoricelului
şi
frumuseţea
Acneea Un studiu al unui institut medical din Washington, Statele Unite, arată că acneea este declanşată de probleme digestive şi de metabolism, provocate de alimentaţia modernă, de sensibilitatea la infecţii cutanate, precum şi de problemele hormonale. În acelaşi studiu se menţionează faptul că planta coada-şoricelului are atât efecte antimicrobiene (acţionează contra bacteriilor, în special), cât şi de stimulare a proceselor digestive. Adăugaţi la acestea efectul hormonal anterior menţionat al acestei plante şi faptul că este un dezintoxicant pentru ficat şi pentru bilă, pentru a înţelege eficienţa sa în tratarea acneei. Se fac tratamente cu o durată de 60 de zile, timp în care se ia infuzia combinată de coada-şoricelului, câte un litru pe zi, în două reprize, dimineaţa şi seara. Transpiraţia excesivă Studii făcute de o echipă de cercetători din cadrul Universităţii din Iaşi, în 1988, au pus în evidenţă faptul că băile generale cu extract apos de coada-şoricelului, făcute de 2-3 ori pe săptămână, reduc transpiraţia, previn erupţiile cutanate produse de combinaţia de transpiraţie şi praf, menţin sănătatea pielii. Pentru a obţine aceste efecte, se pun 5 litri de infuzie combinată de coada-şoricelului la o cadă de baie, în care se stă 30 de minute. Procedura se repetă de 2-3 ori pe săptămână, mai ales în sezonul cald. Şase remedii din flori de soc Ultimele flori ale primăverii sunt şi cele cu proprietăţile vindecătoare cele mai intense. Hrănite de ploi, scăldate în lumină de soarele tot mai puternic şi mângâiate de vânturile blânde ale lui Mai, aceste flori sunt, pe bună dreptate, considerate elixire de vindecare. Să cunoaştem împreună florile de soc, unul dintre leacurile cele mai folosite în medicina tradiţională românească Despre soc, în popor se ştie de veacuri că este un copac altfel. Pe florile sale nu se aşează nici o albină, frunzele şi scoarţa sa nu tentează nici un ierbivor, iar crenguţele sale sunt goale pe mijloc. Apoi, socul este cel care vesteşte că primăvara s-a sfârşit şi rămân la putere dogoritoarele zile de vară, bucheţelele sale albe şi parfumate fiind ultimele flori ale primăverii. Socul este recunoscut, deopotrivă în folclorul românesc şi în cel european, drept plantă de leac, dar şi magică. În satele din nordul Moldovei şi din Ardeal, se spunea că socul este ocrotit de către "iele" sau de către "cei din vânt". De aceea, el rareori este lovit de trăsnet, creşte pe orice fel de pământ şi nu este năpădit de omizi sau de alţi stricători. Se mai spunea că atingerea ramurilor sale este binefăcătoare pentru cei bolnavi, dar nu trebuie să dormi sub soc, mai ales dacă este înflorit, pentru că "cei din vânt" te pot îmbolnăvi, supăraţi că le-ai încălcat teritoriul. În Anglia şi în Scandinavia, era considerată o mare greşeală să tai un soc, mai ales dacă era bătrân,
pentru că în ramurile sale şi-ar avea sălaş tot felul de duhuri ale naturii, care când se întorc pe înserat acasă şi îşi găsesc locuinţa distrusă, se răzbună teribil pe făptaş. Nenumărate mituri şi legende există despre soc din Orientul Mijlociu şi până în nordul Europei şi al Africii, limitele imensului său areal. La aceste mituri străvechi tind să mai adauge câteva şi cercetările ştiinţifice, care scot în evidenţă proprietăţile medicinale uluitoare ale socului, despre care vom vorbi în continuare. Recoltarea
florilor
Se culeg în zilele lipsite de umezeală şi pe cât posibil însorite, de sfârşit de mai - început de iunie, prin tăierea ciorchinilor de pe tulpină. După culegere, vor fi ţinute, cât mai răsfirate posibil, într-un coş în care să pătrundă aer, pentru că altfel se vor încinge, se vor înnegri şi se vor strica foarte rapid. Proaspete, florile de soc se folosesc la obţinerea binecunoscutei socate, în timp ce uscate, sunt administrate în scop terapeutic, sub formă de infuzie combinată, pulbere, tinctură sau ulei. Uscarea nu se face la umbră, ca la majoritatea plantelor medicinale, ci la soare, pentru a fi mai rapidă, şi planta (care are codiţele foarte bogate în apă) să nu intre în fermentaţie şi să se strice. De regulă, florile se întind la soare sub o placă de sticlă, ca să nu le plouă, în strat unic şi suficient de răsfirate ca să se poată usca rapid. Florile uscate de soc au codiţele tari şi casante, iar petalele capătă o tentă ceva mai gălbuie. Ele constituie materia primă pentru câteva preparate medicinale foarte eficiente, despre care vom vorbi în acest articol, pe îndelete: Socată
pentru
sănătatea
rinichilor
Această băutură se poate face atât din flori proaspete, cât şi uscate de soc (dar nu mai vechi de un an), astfel: Se iau 12 ciorchini de flori de soc şi se spală de praf sau musculiţe, apoi se toacă foarte bine şi se pun într-un borcan de patru-cinci litri. Se adaugă peste flori sucul de la 2 lămâi şi 300 de grame de miere, apoi se pun 3 litri de apă de izvor şi se amestecă totul foarte bine, până când mierea se dizolvă. Se acoperă borcanul cu o farfurioară şi se lasă să fermenteze vreme de trei-patru zile, la temperatura camerei. Când lichidul din interiorul borcanului a căpătat miros pregnant de soc şi are un gust uşor înţepător (de la dioxidul de carbon eliminat în timpul fermentaţiei), socata se filtrează şi se pune în sticle de un litru, la frigider. Efect terapeutic: un litru şi jumătate de socată consumată zilnic stimulează puternic activitatea rinichilor, previne precipitarea sărurilor şi formarea nisipului şi a pietrelor la rinichi, ajută la eliminarea surplusului de apă din ţesuturi, tratând eficient umflarea mâinilor şi a picioarelor. Persoanele care se confruntă frecvent cu afecţiuni cum ar fi nefrita, pielonefrita sau cistita vor face, o dată la trei luni, câte o cură de 1-2 săptămâni cu socată. Infuzie combinată de soc, pentru sistemul nervos Se pun 3-4 linguriţe de flori de soc mărunţite la macerat, în jumătate de litru de apă, vreme de 8-10 ore, după care se filtrează. Preparatul rezultat se pune deoparte, iar planta rămasă după filtrare se fierbe în încă jumătate de litru de apă, vreme de 5 minute, după care se lasă să se răcească şi se filtrează. În final, se amestecă cele două extracte, obţinându-se cca un litru de preparat, care se foloseşte intern sau extern. Efect terapeutic: echilibrează sistemul nervos, exercitând simultan o acţiune stimulentă şi calmantă. Un studiu făcut în Serbia a pus în evidenţă faptul că florile de soc administrate în paralel cu medicamente cu acţiune sedativă, cum ar fi fenobarbitalul sau morfina, reduc spectaculos efectele adverse ale acestora. Mai mult, după ce se întrerupe
administrarea lor, tratamentul cu flori de soc ajută la revenirea mai rapidă a activităţii nervoase la normal. Alte cercetări arată şi o capacitate a principiilor active din florile de soc de a reduce dependenţa fizică (nu şi cea psihică) de anumite droguri sau sedative de sinteză. Se foloseşte infuzia combinată de flori de soc, din care se bea câte o cană, de trei ori pe zi. O cură durează 4-6 săptămâni, după care se face o pauză de 3 săptămâni şi apoi se poate relua. Ceai fierbinte de soc, pentru răceală Se foloseşte de regulă doar ca remediu de urgenţă, pentru efectul sudorific, febrifug şi antitusiv, deoarece prin opărirea plantei se pierd în mare parte celelalte calităţi terapeutice ale florilor de soc. Infuzia fierbinte se prepară prin opărirea unei linguriţe de plantă uscată şi mărunţită cu o cană (250 ml) de apă clocotită, după care se lasă la infuzat vreme de 10-15 minute, se filtrează şi se bea cât mai caldă posibil. Efect terapeutic: în bolile infecţioase acute, cum ar fi răcelile (infecţiile gripale), cistitele acute (însoţite de febră), bronşitele bacteriene. Cel mai bun moment pentru administrarea socului este debutul infecţiei, când apar primele simptome. În cazul infecţiilor însoţite de febră, socul va avea o acţiune asemănătoare cu cea a aspirinei, producând vasodilataţie şi o transpiraţie puternică, după care, gradat, temperatura corpului se va normaliza. Este un remediu foarte eficient şi, spre deosebire de febrifugele de sinteză, nu deprimă sistemul imunitar şi nu "încurcă" mecanismul febrei, care (în anumite limite) este cât se poate de benefică, fiind un mijloc natural de apărare a corpului împotriva infecţiei. Pulbere
de
soc,
pentru
bronşită
şi
sinuzită
Pulberea se obţine prin măcinarea fină, cu râşniţa electrică de cafea, a florilor uscate ale plantei. Depozitarea pulberii obţinute astfel se face în borcane de sticlă închise ermetic, în locuri întunecoase şi reci, pe o perioadă de maximum 2 săptămâni (deoarece uleiurile volatile se evaporă foarte rapid). Se administrează de 3 ori pe zi, câte o linguriţă rasă, pe stomacul gol. Efect terapeutic: reduce inflamaţia căilor respiratorii, ajută la eliminarea secreţiilor în exces şi stimulează local capacitatea naturală de apărare a organismului împotriva infecţiei. De asemenea, florile de soc previn şi combat excesul de mucus din organism, mai ales de pe căile respiratorii. Se ţin cure de 14 zile, cu o săptămână de pauză, timp în care se administrează câte o linguriţă de pulbere de soc, de 4 ori pe zi. Supli mentar, se aplică pe frunte sau, după caz, pe piept comprese, cât mai calde posibil, cu infuzie combinată de soc (se pune deasupra compresei un bidon cu apă cât de fierbinte putem suporta). Cataplasme
cu
flori
de
soc,
pentru
articulaţii
O mână de flori mărunţite de soc se lasă timp de 1-2 ore să se înmoaie în apă caldă (4050° C). Se aplică apoi direct pe locul afectat, acoperindu-se cu o bucăţică de nailon, şi totul se înveleşte cu un material textil gros, de preferinţă din lână. Se lasă să acţioneze vreme de o oră, apoi planta se îndepărtează, iar locul se spală cu apă călduţă. În afara sezonului de culegere a florilor de soc, se poate folosi în acelaşi mod planta uscată sau chiar frunzele proaspete, bine tocate în prealabil. Efect terapeutic: antiinflamator asupra articulaţiilor. De asemenea, cataplasmele cu soc, flori sau frunze, produc o reacţie de încălzire locală, foarte utilă pentru persoanele care suferă de nevralgii sau la care problemele articulare se declanşează prin expunerea la curenţi de aer, frig sau umezeală. În medicina populară românească, cataplasmele cu
soc erau folosite şi în bronşite sau pneumonii, încălzirea puternică şi sudoraţia pe care o provocau declanşând - se pare - o reacţie imunitară foarte puternică. Dincolo de consideraţiile ştiinţifice, cataplasmele cu soc erau printre cele mai puternice şi eficiente leacuri folosite în infecţiile respiratorii acute, înaintea descoperirii antibioticelor de sinteză. Ulei
de
flori
de
soc,
pentru
piele
Se pun într-un borcan cu filet 15 linguri de pulbere de flori de soc, peste care se adaugă jumătate de litru de ulei de măsline sau de sâmburi de struguri. Se închide borcanul ermetic, se lasă florile să macereze la soare vreme de două săptămâni, după care lichidul se filtrează, iar preparatul rezultat se pune într-o sticlă închisă la culoare. De regulă, se foloseşte ca soluţie de masaj, pentru persoanele cu pielea uscată. Efect terapeutic: hrăneşte şi reface troficitatea normală a pielii cu tendinţă de uscare. Ungerea tegumentelor cu acest ulei se face în perioadele cu vânt şi aer uscat, dar şi în timpul perioadelor reci. Cel mai bine este să se facă un masaj pe tot corpul cu ulei de flori de soc, imediat după duş sau baie. În perioadele menţionate, când pielea este mai sensibilă, ideal ar fi ca acest tratament să se facă o dată la 7 zile. Pielea îmbătrânită prematur se tratează de asemenea cu masaj cu ulei de soc. Se recomandă în mod special pentru pielea de pe picioare şi de pe mâini, care are cele mai puternice tendinţe de uscare şi de formare a unor straturi rugoase. Pentru tratarea arsurilor solare, se întinde pe piele uleiul de flori de soc, care are efecte calmante şi ajută la refacerea tegumentelor. Anumite studii de laborator arată o acţiune anti-mutagenă a socului, care ar ajuta la prevenirea cancerului de piele, după expunerea excesivă la radiaţiile solare. Precauţii şi contraindicaţii Florile de soc, la fel ca toate produsele pe bază de soc, se vor administra cu prudenţă pe perioada sarcinii şi a alăptării. De asemenea, administrarea socului se va face sub supraveghere medicală în cazul persoanelor care iau laxative şi diuretice de sinteză. În general, persoanele cu predispoziţie alergică vor lua la început doze mici de soc, iar în cazul în care apar iritaţii pe piele, dificultăţi în respiraţie, curgerea nasului sau a ochilor, administrarea acestei plante se va întrerupe. Aceeaşi măsură va fi luată în cazul persoanelor cu sensibilitate digestivă, dacă apar simptome cum ar fi diareea, crampele abdominale, greaţa. Copiilor sub 12 ani li se vor administra cu prudenţă, în doze reduse de 2-4 ori, produse pe bază de flori de soc, întrerupându-se tratamentul dacă apare unul din simptomele sus-menţionate. IEDERA (Hedera Helix) Plantă căţărătoare, avântată spre înălţimi, iubitoare de umezeală şi umbră, iedera a fost preţuită încă din antichitate, atât pentru însuşirile ei magice (din ea se făceau cununile ritualurilor lui Dionysos), cât şi pentru virtuţile ei medicale, de mare trecere printre daci. Cu frunzele ei lucioase şi veşnic verzi, iedera este cunoscută de mii de ani drept plantă medicinală ce poate lupta cu tusea, reumatismul şi bolile de ficat. Respectând reţetele domnului farmacist Bobaru, vom învăţa cum să transformăm iedera într-un medicament preparat acasă Se întinde, ca o broderie colorată în verde strălucitor, pe zidurile clădirilor sau îmbrăţişează trunchiurile copacilor, de parcă ar vrea să atingă cerul. Rămâne verde chiar şi sub urgiile iernii, pentru a ne transmite vitalitate şi mai ales sănătate. Iedera este o plantă ornamentală, dar şi un remediu natural cunoscut de mii de ani ca leac pentru numeroase
boli, de la banala tuse la dureri reumatice sau ulceraţii dureroase. Creşte de ani buni în grădina Farmaciei Faltis din Brăila, şi domnul farmacist Ion Bobaru, ghidul nostru în lumea plantelor de leac, i-a desluşit aproape toate secretele. Dacă îi urmăm sfaturile privind recoltarea, păstrarea şi prelucrarea lăstarilor şi frunzelor de iederă, putem obţine valoroase medicamente pentru farmacia casei. Virtuţi
terapeutice
Puterile vindecătoare ale iederei sunt cunoscute de mii de ani, încă de pe vremea strămoşilor daci. Preoţii triburilor dacice numeau planta "edera" şi îi foloseau frunzele sub formă de fiertură, pentru a calma durerile de piept, dar şi pentru a obloji rănile infectate. Secole mai târziu, bătrânii din satele româneşti îi sfătuiau pe cei bolnavi de plămâni să bea ceai din rămurelele tinere, care apar primăvara. Tămăduitorii din popor foloseau fiertura de iederă contra febrei sau pentru a domoli stările de sufocare şi astm. În zona Moldovei, cu frunze de iederă opărite se oblojeau picioarele fracturate, care apoi se fixau între două scândurele. Tot iedera, presărată uscată pe foi de varză şi folosită sub formă de comprese, venea de hac durerilor de cap, alunga ameţelile şi bolile de urechi. Calităţile terapeutice ale iederei au fost redescoperite şi confirmate de savanţii contemporani. Supuse analizei de laborator, frunzele de iederă au dezvăluit o fascinantă complexitate de substanţe vindecătoare, capabile să lupte cu peste 40 de boli. În anul 2003, eficienţa acestui medicament natural de elită a fost demonstrată de un grup de oameni de ştiinţă de la Universitatea din Bonn, Germania. Sub conducerea profesorului Haberlein, au fost iniţiate studii de biologie celulară care au dezvăluit, fără putinţă de tăgadă, virtuţile vindecătoare ale plantei. Cele mai importante principii active sunt saponinele, care intervin în ameliorarea tusei, iar celelalte substanţe, prezente în frunze şi lăstarii tineri, remediază afecţiunile aparatului respirator. Explicaţia constă în faptul că iedera acţionează simultan la nivelul bronhiilor, lichefiind mucusul vâscos, acumulat acolo, şi contribuie apoi la eliminarea treptată a acestuia. Studiile au demonstrat, de asemenea, acţiunea principiilor active prezente în iederă împotriva bacteriilor şi viruşilor. În concluzie, sevele care străbat frunzele colorate în verde intens sunt veritabile medicamente cu rol antiseptic, antiinflamator, depurativ, antibacterian şi antiparazitar. Ţinând cont atât de reputaţia ei în medicina populară, cât şi de argumentele ştiinţifice din ultimii ani, oamenii de ştiinţă din Germania au acordat iederei binemeritatul titlu de "Planta anului 2010". Toate aceste virtuţi tămăduitoare se pot afla la îndemâna oricui, dacă sunt respectate regulile de recoltare, păstrare şi preparare pe care domnul farmacist Ion Bobaru ni le explică în amănunt, cu răbdare şi profesionalism. Culegere şi păstrare Deşi rămâne mereu verde, iedera se culege acum, în luna mai, fiind recomandat să alegem frunzele şi lăstarii tineri. După ce au fost spălate, se întind, în strat subţire, pe o hârtie albă, în camere umbroase. Periodic, plantele trebuie întoarse pentru nu a permite instalarea mucegaiului. Când frunzele şi lăstarii devin sfărâmicioase, procesul de deshidratare este încheiat. Iedera se păstrează în pungi de hârtie sau în săculeţi de tifon, departe de razele soarelui. Completarea farmacistului: "În scop terapeutic, se folosesc frunzele crescute pe lăstarii anuali, nicidecum cele de pe lăstarii cu fructe. Trebuie să fim atenţi, pentru că fructele de iederă pot produce probleme de sănătate, mai ales la copii, care pot fi tentaţi să le ingereze, confundându-le cu diferite fructe comestibile".
Preparate
farmaceutice
Formulele după care domnul farmacist Ion Bobaru pregăteşte medicamentele naturale din iederă sunt descoperite în manuscrisele vechilor spiţeri, manuale şi codexuri pe care aproape le ştie pe dinafară. În grădina farmaciei Faltis, cultivă şi îngrijeşte cu drag plantele care aduc sănătatea, pentru a fi sigur de efectele lor vindecătoare, iar iedera este o plantă pe care o îndrăgeşte foarte mult. Iată două remedii pe bază de iederă, pe care le obţine folosind ierburi cultivate sau culese de domnia sa: Sirop împotriva tusei În creuzetele vechiului său laborator, maestrul farmacist pregăteşte o poţiune care este foarte eficientă în tratamentul adjuvant al afecţiunilor traheo-bronho-pulmonare. Ca un adevărat alchimist, domnul Bobaru amestecă frunze de iederă, muguri de pin, frunze de patlagină, de podbal, rădăcină de iarba mare şi iarbă de sovârf pentru a obţine un decoct care stă la baza unui sirop terapeutic. "Plantele din care, în laboratoarele farmaciei Faltis, este preparat siropul de tuse, formează aşa-numitele specii pectorale. Siropul pe care îl obţin pe baza decoctului din toate aceste ierburi de leac are o formulă complexă şi s-a dovedit eficient şi este foarte des solicitat", explică zâmbind domnul farmacist Bobaru. Cremă anticelulită - antivergeturi Extractul moale rezultat din frunzele de iederă şi din tescovină sunt principalele ingrediente ale cremei care ameliorează celulita şi luptă împotriva vergeturilor. Acţiunea benefică a plantelor este sporită atât de coenzima Q 10, cât şi de vitaminele A şi E, adaos ce contribuie considerabil la mărirea elasticităţii pielii. Eficacitatea acestor ingrediente de excepţie este potenţată de baza de unguent emolientă, compusă tot din substanţe naturale: ceară de albine, lanolină, butir de cacao şi ulei de măsline. Preparate Pentru Pulberea
de uz de
casă Intern iederă
Dacă vreţi să conservaţi efectele terapeutice ale iederei, măcinaţi fin frunzele uscate şi păstraţi-le în recipiente de sticlă de culoare închisă. Făina de iederă se prepară uşor, fie în râşniţa de cafea, fie manual, în mojar, prin pisarea frunzelor uscate, până ce acestea dobândesc consistenţa unui praf. Mod de administrare: Dimineaţa, înainte de masă, este recomandată o linguriţă de pulbere, care poate fi amestecată cu puţină miere sau dizolvată în suc natural. Indicaţii terapeutice: O cură de o lună reduce considerabil simptomele bolilor de ficat şi este eficientă şi în tratarea afecţiunilor gastrice. Sfatul farmacistului: "Pentru combaterea migrenelor, pulberea de iederă ar trebui amestecată cu frunze de saschiu, principiile active din cele două plante garantând un efect optim şi alungând durerile de cap". Infuzia din iederă Ingrediente: Peste 10 g (două linguriţe) de frunze şi rămurele tinere, uscate şi mărunţite, se toarnă 250 ml (o cană) de apă clocotită. Amestecul este lăsat la infuzat 30 minute, după care se strecoară şi poate fi băut călduţ. Mod de administrare: Sunt recomandate 3 căni pe zi, înainte de fiecare masă, vreme de 3 săptămâni, cu o pauză de o săptămână.
Indicaţii terapeutice: Infuzia din frunze de iederă combate spasmele gastrice, elimină bacteriile nocive din tubul digestiv şi favorizează buna funcţionare a ficatului. Completarea farmacistului: "Infuzia din iederă are proprietăţi antimicrobiene, acţionând mai ales asupra bacteriilor gram pozitive care infectează organismul, instalându-se la nivelul foselor nazale, al intestinului, dar şi pe piele". Decoctul
de
iederă
Ingrediente: 30 g (două linguri) de frunze abia culese şi o cană cu apă (250 ml). Preparatul se fierbe, la foc mic, timp de 15 minute, completându-se treptat apa care se evaporă. Se poate păstra la frigider cel mult trei zile. Mod de administrare: O doză de 15-20 picături pe zi. Indicaţii terapeutice: Decoctul de iederă este deosebit de eficient în tratarea reumatismului, reduce durerile şi sângerările menstruale puternice, îndepărtând crampele abdominale. Tinctura
de
iederă
Ingrediente: 20 g (o lingură cu vârf) şi 100 ml de alcool alimentar de 70 de grade. Mod de preparare: Plantele se pun într-un borcan cu filet şi deasupra se adaugă alcoolul. Recipientul se închide ermetic, iar preparatul este lăsat la macerat 10 zile, timp în care trebuie agitat de 3-4 ori pe zi. După această perioadă se filtrează şi se pune la decantat, în frigider, încă 6 zile. În final, se filtrează din nou, iar tinctura rezultată se toarnă în sticluţe închise la culoare. Mod de administrare: Doza recomandată este de 20-30 de picături, dizolvate în apă, de 2-3 ori pe zi, înainte de fiecare masă. Cura se ţine două sau trei săptămâni şi, dacă este necesar, se reia după o pauză de 7 zile. Indicaţii terapeutice: Datorită proprietăţilor antispastice şi sedative, tinctura este o armă de folos în lupta împotriva tusei convulsive. În plus, prin efectul antiinflamator şi analgezic al principiilor active prezente în iederă, combate afecţiunile urechilor (în special infecţiile) şi constituie un analgezic de succes. Vin
terapeutic
Ingrediente: 100 g frunze de iederă şi un litru de vin. Mod de preparare: Într-o sticlă de culoare închisă se pun mai întâi plantele, apoi se toarnă vinul şi se închide ermetic, eventual cu un dop de plută. Preparatul se lasă la macerat vreme de 10 zile, perioadă în care se agită de 3 ori pe zi. Apoi vinul se strecoară şi se depozitează în locuri umbroase. Mod de administrare: Sunt recomandate 2 linguri pe zi (dimineaţa şi seara), vreme de 6 săptămâni. Indicaţii terapeutice: Este un eficient tratament alternativ pentru durerile provocate de gută, dureri articulare şi reumatism. Ulei de iederă Ingrediente: 30 g frunze şi tulpini tinere de iederă, mărunţite groşcior, şi 100 ml ulei de măsline. Mod de preparare: Plantele se pun într-un mic vas emailat, apoi se adaugă uleiul. Vasul se fierbe pe baie de aburi, timp de 3 ore, vreme în care trebuie să completăm permanent apa care se evaporă din vasul aflat direct pe flacăra aragazului. După acest interval, se lasă la răcit şi se strecoară. Uleiul trebuie păstrat în sticluţe mici, de culoare închisă, în
locuri răcoroase. Indicaţii terapeutice: Se foloseşte numai pentru uz extern şi este un bun cicatrizant, util mai ales pentru tratarea celulitei. Utilizat cu regularitate, catifelează şi dă strălucire pielii. Pentru
uz
Comprese
Extern
cu
frunze
Ingrediente: 200 g de frunze tocate, un litru de apă. Mod de preparare: Ingredientele se fierb 15 minute la foc mic, iar amestecul rezultat este lăsat să se răcească, până ajunge la temperatura camerei. Indicaţii terapeutice: Poţiunea obţinută se toarnă peste un tifon care trebuie aplicat pe locurile cu dureri reumatice, edeme, fracturi, inflamaţii acute. Acţiunea iederii se explică prin principiile sale active cu rol vasoconstrictor şi de coagulare a sângelui. Cataplasme
de
iederă
cu
argilă
sau
făină
de
in
Este necesar să preparăm mai întâi extractul fluid de iederă şi pe urmă să îl amestecăm cu argilă sau făină din in. Extractul fluid din iederă presupune fierberea pe baie de abur a 100 ml de tinctură (preparată conform reţetei prezentate mai sus), până când se evaporă, ajungând la o treime din cantitatea iniţială (30 ml). Esenţa astfel obţinută se amestecă cu argilă sau făină de in (se poate folosi şi făina de grâu), până se obţine o pastă subţire. Întindem pasta pe o bucată de tifon şi aplicăm bandajul pe zona afectată, fără a lega strâns. Cataplasma se păstrează aproximativ 30 de minute. Indicaţii terapeutice: Pentru calmarea durerilor provocate de ulcere varicoase, degerături, fracturi şi entorse. Cataplasme din iederă şi ardei iute Ardeiul iute acţionează prin calităţile sale revulsive (activează circulaţia sângelui), iar iedera are un puternic efect analgezic (combate durerea). Mod de preparare: Se toacă mărunt frunze tinere de iederă proaspete şi deasupra se presară praf de ardei iute. Se amestecă până se va realiza o compoziţie omogenă, seva iederei ajutând la formarea unei mixturi. Mod de utilizare: Mixtura se întinde pe o bucată de tifon care va fi aplicată pe zona dureroasă. Cataplasma se înfăşoară cu nailon sau o folie de plastic de uz casnic. Pentru o eficienţă maximă trebuie ţinută 30 de minute. Indicaţii terapeutice: Reprezintă un bun adjuvant pentru a combate durerile reumatice, prin acţiunea combinată a celor două plante. Băi
terapeutice
În apa din cadă se toarnă o infuzie concentrată, obţinută prin fierberea a 200 g de frunze proaspete şi mărunţite de iederă, în doi litri de apă. Tratamentul durează două săptămâni, cu o pauză de o zi între băi, şi este recomandat de 4-5 ori pe an. Indicaţii terapeutice: Îmbăierea este binefăcătoare pentru bolnavii de reumatism, sciatică, sau pentru combaterea vergeturilor provenite din slăbirea excesivă. De asemenea, este un tratament alternativ pentru tumorile benigne ale ţesutului muscular. Apă
de
gură
cu
iederă
şi
muşeţel
Ingrediente: 10 g (două linguriţe) de muşeţel uscat şi 10 g de frunze şi tulpini de iederă proaspătă, tocate mărunt. Mod de preparare: Se fierb în 250 ml (o cană) de apă, timp de 5 minute, şi se lasă la răcit, până când amestecul ajunge la temperatura camerei. Mod de utilizare: Se foloseşte după periajul dentar, pentru combaterea infecţiilor gingivale. În cazul durerilor în gât, cu această mixtură se poate face gargară, dimineaţa şi seara. Decoct
pentru
sănătatea
părului
Ingrediente: 30 g (două linguri) de frunze de iederă, 30 g frunze de nuc şi un litru de apă. Mod de preparare: Se realizează un decoct prin fierberea iederei, 10-15 minute. Mod de utilizare: Dacă licoarea este turnată în apa de spălat pe cap, elimină cu succes mătreaţa, contribuie la întărirea firelor de păr şi preîntâmpină instalarea păduchilor. Lapte împotriva celulitei Efectul preparatului se explică prin capacitatea sevelor care străbat primăvara frunzele de iederă de a contribui semnificativ la eliminarea apei din ţesuturi şi de a reda supleţea pielii. Ingrediente: 5 ml (o linguriţă) tinctură de iederă, 5 ml ulei esenţial de lămâie (poate fi procurat din magazinele cu produse naturiste) şi 100 ml lapte demachiant. Mod de preparare: Componentele se amestecă şi mixtura se păstrează în recipiente de sticlă, în frigider. Mod de utilizare: Cu preparatul obţinut se masează zonele afectate de celulită, de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Mesteacănul - vraciul alb În mitologia slavă de răsărit, mesteacănul era considerat un copac sfânt, datorită frumuseţii şi calităţilor sale terapeutice fabuloase. De sute de ani, ţăranii ruşi îl întrebuinţează ca leac împotriva multor boli, folosindu-i atât mugurii şi inflorescenţele, cât şi frunzele şi seva. Copac frumos, îmbrăcat ca un prinţ, în haină alb-argintie, mesteacănul are şi mari puteri tămăduitoare, de la simple răceli, la afecţiuni grave, ca acelea ale sistemului cardiovascular, ale ficatului sau rinichilor. Pentru prepararea leacurilor, de la mesteacăn se folosesc toate părţile: mugurii, frunzele, mâţişorii şi seva. Seva
mesteacănului
-
apa
vie
Seva mesteacănului se pune în mişcare în martie, odată cu primul dezgheţ, când zăpada începe să se topească şi rădăcinile copacului sunt "invadate" de apa dătătoare de viaţă. Atunci, rezervele de amidon, depuse peste iarnă în rădăcini şi trunchi, se transformă în zahăr, se dizolvă în apă şi, sub influenţa presiunii rădăcinilor, urcă spre ramuri, hrănind copacul. Fluxul sevei continuă până la sfârşitul lunii aprilie, până când apar primele frunzuliţe. Colectarea
sevei
Colectarea sevei se realizează începând cu luna aprilie şi până la finele lunii mai. Pentru obţinerea sucului, fără a provoca vătămare copacului, trebuie să urmaţi câteva reguli: 1. Nu utilizaţi toporul! Pentru realizarea inciziei în scoarţa copacului folosiţi o sulă sau un
burghiu. 2. Nu încercaţi să scurgeţi toată seva din copac! Extrageţi maximum doi litri din fiecare mesteacăn, pentru a evita uscarea lor. 3. După colectarea sucului, astupaţi incizia pe care aţi format-o, pentru a ajuta copacul să-şi vindece rana. Introduceţi în orificiul creat o bucată de lemn sau chiar plastilină de modelat (de la copii) iar copacul, astfel "bandajat", se va vindeca în scurt timp. Mesteacănul nu trebuie să fie nici prea tânăr, nici prea bătrân. După cum se ştie, vârsta arborelui este determinată de grosimea trunchiului. Alegeţi mestecenii cu un diametru de 20-30 de centimetri. Pe partea de nord a copacului, cât mai sus posibil, realizaţi o incizie în scoarţă, adâncă de aproximativ cinci centimetri. În gaura formată, introduceţi o ţeavă subţire, iar sub ea, legaţi de trunchi, cu o sfoară, un recipient, pentru a permite sevei să se prelingă în vas. Sucul de mesteacăn este un produs natural terapeutic unic. Datorită conţinutului bogat în zahăr, în vitamine, în oligoelemente, în substanţe biologic active, în minerale, precum fier, calciu şi potasiu, seva mesteacănului este un tonic şi un detoxifiant excelent. În vechile scrieri doftoriceşti slave, se menţionează că seva mesteacănului ajută la tratarea ulcerului gastric şi duodenal, la bolile de ficat, de vezică biliară, în prevenirea şi vindecarea anemiilor, gutei, reumatismului, tuberculozei şi a durerilor de cap. Seva de mesteacăn are un efect revigorant, creşte rezistenţa organismului la răceli şi alergii şi este un bun diuretic, fiind benefică împotriva infecţiilor cauzate de viermi intestinali. Consumată în mod regulat, ajută la eliminarea pietrelor la rinichi, la purificarea sângelui şi stimulează metabolismul. Este suficient să beţi un pahar de suc de mesteacăn de două-trei ori pe zi şi veţi simţi că oboseala sâcâitoare şi somnolenţa dispar, că starea de irascibilitate se evaporă şi în suflet începe să cânte primăvara! Terapie cu suc de mesteacăn Medicina tradiţională rusească recomandă ca terapia cu suc de mesteacăn să se ţină în patru etape - primăvara, vara şi de două ori iarna. În acest scop, sucul de mesteacăn se congelează până când este folosit. Respectând aceste recomandări, veţi uita de bolile de ficat, rinichi şi pancreas. * Etapa de primăvară: imediat după începerea punerii în mişcare a sevei copacului, în martie-aprilie, se consumă câte un pahar de suc proaspăt, de patru ori pe zi. Important: sucul se bea la o temperatură de 35 de grade. Durata tratamentului: 45 de zile. * Etapa de vară: în lunile mai-iunie. Într-un recipient de sticlă cu doi litri de suc de mesteacăn se adaugă cinci fructe de măceş, cinci stafide şi o linguriţă de miere. Se închide ermetic şi se depozitează într-o cameră întunecată şi răcoroasă, timp de o lună de zile. Se recomandă a se consuma cel puţin un litru pe zi. * Etapele de iarnă: în lunile decembrie-februarie. Prima etapă în decembrie, cea de-a doua spre sfârşitul lui februarie. Într-un borcan de trei litri se toarnă sucul de mesteacăn încălzit în prealabil (atenţie, nu se fierbe!), se adaugă 10 fructe de măceş, 10 stafide şi o lingură cu vârf de miere de mai. Se închide ermetic şi se lasă într-un loc răcoros, ferit de lumina soarelui. După 30 de zile, se consumă încălzit, cu înghiţituri mici, câte o ceaşcă, de cel puţin patru ori pe zi. Tratamente Împotriva
arterosclerozei
Se bea câte un pahar de suc, cu o jumătate de oră înaintea meselor principale, timp de o lună şi jumătate. Se face o pauză de două săptămâni şi tratamentul se repetă. Ajută la
curăţarea vaselor de sânge de colesterol, acid uric şi alte substanţe reziduale şi stimulează metabolismul. Pancreatită
cronică
şi
hepatită
Într-un vas emailat, peste o cană de ovăz (în prealabil spălat), se toarnă 1,5 litri de sevă de mesteacăn şi se introduce la frigider, peste noapte. Dimineaţa, lichidul se pune la fiert, la foc foarte mic, până ce compoziţia scade la jumătate. După răcire, se strecoară. Se consumă câte 100-150 de mililitri, înainte cu o jumătate de oră de fiecare masă. Hipotensiune Într-un recipient din sticlă, se storc şase lămâi, peste care se adaugă un litru de sevă. Vasul se introduce în frigider pentru 36 de ore, după care se adaugă o jumătate de kilogram de miere, se amestecă bine şi se reintroduce în frigider pentru alte 36 de ore. Se consumă câte 50 de miligrame, cu o jumătate de oră înainte de mesele principale. Tratamentul se face primăvara, timp de două luni. Infecţii
virale
Într-un vas, peste trei ceşti de sevă de mesteacăn, se adaugă o lingură de rădăcină de obligeană mărunţită. Se fierbe timp de 15 minute, se trage de pe foc şi se acoperă cu prosoape pentru o răcire lentă, treptată. Se strecoară şi se bea câte o jumătate de ceşcuţă, de trei ori pe zi, înainte de masă. Se îndulceşte cu miere, după bunul plac. Mied din sevă de mesteacăn şi miere Băutura obţinută prin fermentarea mierii şi a sevei de mesteacăn este cunoscută încă din Antichitate. Popoarele antice indo-europene credeau că în viaţa de apoi, în ceruri, există râuri de miere. Din acele şuvoaie divine, când şi când, pe pământ se scurg picuri, iar albinele adună stropii şi îi transformă în miere. De aceea, fiertura pe care ei o făceau din miere şi suc de mesteacăn era asociată cu ideea de nemurire şi folosită în toate ritualurile. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, în Rusia, miedul era cea mai cunoscută şi mai întrebuinţată băutură slab alcoolizată din plante. În vechime, în fiecare primăvară, popoarele slave pregăteau din sevă de mesteacăn această băutură dătătoare de vitalitate. Lichidul uşor alcoolizat era folosit de vraci în tămăduirea rănilor trupeşti, dar era oferit şi bărbaţilor înainte de orice bătălie, pentru un plus de vitalitate. Astăzi, miedul din sevă de mesteacăn e o băutură care se îmbuteliază şi comercializează doar în Rusia. Lichidul poate fi însă preparat şi în casă. Reţeta: Într-un vas emailat se toarnă 500 de grame de miere, peste care se adaugă 2,5-3 litri de suc proaspăt de mesteacăn. Se fierbe la foc mic, timp de o oră, după care vasul se trage deoparte şi, în fiertura încă fierbinte, se pune o felie de pâine neagră, unsă cu drojdie. Recipientul se acoperă şi se lasă la fermentat. După 4-5 ore, se scot din vas bucăţelele de pâine, se acoperă cu un şervet şi iarăşi se lasă la fermentat, timp de 2-3 zile, într-un loc călduros. Apoi, băutura se trage în sticle de culoare închisă, se astupă şi se introduc în frigider sau în pivniţă, unde pot fi păstrate timp de 4-5 luni. Fiind o băutură slab alcoolizată, răcoritoare, se bea după bunul plac, fără restricţii de dozaj. Tratamente Tonifiant
cosmetice pentru
faţă
Seva de mesteacăn se congelează în pungi speciale pentru gheaţă, de seara până
dimineaţa. La trezire, se frecţionează uşor tenul cu seva astfel congelată. Masajul este foarte util pentru prevenirea apariţiei ridurilor şi împotriva acneei. Balsam
pentru
păr
După spălare, părul se clăteşte cu sevă de mesteacăn pentru întărirea rădăcinii, îndesire şi eliminarea excesului de sebum. Mugurii de mesteacăn Mugurii de mesteacăn se recoltează primăvara devreme, până să se crape. Se taie din copaci, cu tot cu rămurele şi se lasă la uscat în aer liber. După uscare, se separă de crenguţe şi se păstrează în cutii închise cu capac. Tratamente Împotriva viermilor intestinali Peste 20 de grame de muguri de mesteacăn se toarnă 100 de mililitri de alcool de 70 de grade. Se pun într-un recipient din sticlă de culoare închisă şi se lasă la macerat timp de trei săptămâni, într-un loc răcoros, ferit de lumină. Se strecoară şi se administrează de trei ori pe zi, câte 15-20 de picături, înainte de masă. Împotriva
ulcerului
50 de grame de muguri de mesteacăn se lasă la macerat în 500 de mililitri de alcool, timp de 10-12 zile. Se administrează cel mult o linguriţă, cu 15-20 de minute înainte de a mânca. Acest preparat are efecte benefice asupra metabolismului, creşte pofta de mâncare şi este un bun combatant al viermilor intestinali. Împotriva
alergiilor
8-10 linguri de muguri de mesteacăn se lasă la macerat în 500 de mililitri de alcool, timp de o lună. Se administrează timp de două săptămâni, câte o linguriţă de preparat, de 3 ori pe zi. După o pauză de două săptămâni, tratamentul poate fi reluat o dată. Bolile
sistemului
cardio-vascular
Zece grame de muguri uscaţi de mesteacăn se pun la fiert cu o cană de apă, timp de 15 minute, pe foc mic. Se strecoară şi se administrează câte o lingură, de 3-4 ori pe zi. Unguent
pentru
articulaţii
Pentru această alifie împotriva durerilor articulare aveţi nevoie de 350 de grame de muguri de mesteacăn, 700 de grame de unt de calitate, puţin aluat obişnuit şi 10 grame camfor. Mod de preparare: într-un vas emailat sau din lut se aşează într-un strat de un centimetru şi jumătate mugurii de mesteacăn şi untul. Pe gura vasului se lipeşte aluatul, astfel încât atunci când puneţi capacul peste recipient, acesta să se închidă ermetic. Se dă la cuptor, la foc foarte mic, timp de 8-10 ore. Se stinge focul şi se lasă în cuptor să se răcească treptat, peste noapte. Apoi se îndepărtează mugurii de mesteacăn şi se adaugă camforul. Se amestecă bine şi se pune într-un loc răcoros pentru ca preparatul să se solidifice. Este benefic pentru durerile reumatice, aplicându-se pe zonele cu probleme, într-un strat subţire.
Leac
străvechi
împotriva
tuberculozei
Ingrediente: 150 de grame de muguri de mesteacăn, 1 kilogram de miere de tei, o cană de aloe vera (tocată mărunt), 100 de grame de ulei, 50 de grame de flori de tei, 2 ceşti cu apă. Mod de preparare: Într-un vas, se fierb timp de 2-3 minute apa cu florile de tei şi mugurii de mesteacăn. Se strecoară şi se lasă la răcit. Separat, se topeşte mierea şi apoi se adaugă aloe vera. Se trage de pe foc şi se lasă să se răcorească. Când mierea s-a răcit complet, se adaugă lichidul obţinut din tei şi muguri şi uleiul. Se amestecă bine şi se toarnă în sticle. Se agită înainte de utilizare. Se administrează câte o lingură, de trei ori pe zi, înainte de masă. Tumori
ale
ganglionilor
limfatici
Ingrediente: o parte muguri de mesteacăn, două părţi de sunătoare, două părţi de lavandă, două părţi de frunze de nuc. Mod de preparare: ingredientele se toacă mărunt. Peste 400 de mililitri de apă în fierbere se toarnă o lingură din amestecul de plante. Se lasă să clocotească un minut, după care se trage de pe foc şi se introduce în cuptor, la foc foarte mic, vreme de 40 de minute. Se beau de şase ori pe zi, câte o sută de mililitri. Ceai
pentru
diabetici
Peste 2-3 linguri de muguri de mesteacăn se toarnă 400 de mililitri de apă clocotită şi se lasă la infuzat timp de şase ore. Ceaiul obţinut se bea pe parcursul unei zile, în trei părţi egale. Tratamentul trebuie urmat timp de două săptămâni. Preparatul echilibrează nivelul de zahăr din sânge. Mâţişorii
de
mesteacăn
(inflorescenţele)
Primăvara, la scurt timp după ce apar frunzuliţele, se ivesc şi mâţişorii sau inflorescenţele mesteacănului. În limba rusă, poartă denumirea de "cerceluşi" datorită aspectului lor. Tinctura din mâţişori ameliorează bolile de inimă, tuberculoza, ulcerul gastric, gastrita, anemia, dar şi eczemele şi furunculele. Preparare: într-un borcan, peste două treimi de mâţişori, se toarnă până la umplere alcool de 70 grade. Se închide ermetic şi se lasă la macerat timp de două săptămâni, într-un loc călduros. O dată la câteva zile, conţinutul se amestecă. În general, tinctura nu se filtrează. Se administrează de trei ori pe zi, între 20 de picături şi o linguriţă, cu 15 minute înainte de masă. Infuzia din mâţişori îmbunătăţeşte memoria şi ajută la prevenirea accidentelor vasculare cerebrale. Frunzele de mesteacăn Se culeg în mai-iunie, dimineaţa, devreme. Trebuie smulse doar acele frunzuliţe abia ieşite, uşor lipicioase. Se usucă într-un loc întunecos. Tratamente Împotriva
ulcerului
gastric
Frunzele de mesteacăn au proprietăţi hemostatice. De aceea, în ulcerul gastric cu sângerări la nivelul stomacului, ceaiul din aceste frunze este foarte benefic. Peste o jumătate de litru de apă în fierbere se toarnă o lingură de frunze mărunţite de mesteacăn. Se dă într-un clocot şi se lasă la infuzat timp de 30 de minute. Se bea ceaiul călduţ, câte o jumătate de cană, de trei ori pe zi, după masă. Împotriva
urinării
dificile
(hipertrofie
de
prostată)
Se administrează infuzie din frunze de mesteacăn. Peste 1-2 linguri de frunze mărunţite se toarnă 500 de mililitri de apă clocotită şi se lasă la infuzat. Se bea câte o jumătate de cană de 3-5 ori pe zi, înainte de masă. Hepatită
cronică
Ingrediente: o parte frunze de mesteacăn, o parte fructe de agrişe, o parte sunătoare, o parte coada şoricelului. Mod de preparare: peste o lingură din amestecul mărunţit de plante se toarnă o cană cu apă clocotită. Se lasă la infuzat, pe baie de abur, timp de 15 minute. Se strecoară şi se bea la temperatura camerei, câte o jumătate de cană, de două ori pe zi, cu 15 minute înainte de masă. Uz
extern
* Frunzele de mesteacăn, aplicate direct pe pielea uşor umezită, sunt benefice pentru artrită, reumatism, în tratamentul eczemelor, herpesului şi al erupţiilor cutanate. * Părul proaspăt spălat se clăteşte de câteva ori cu decoct din frunze de mesteacăn, pentru îndesire şi strălucire. Atenţie! Produsele din mesteacăn sunt contraindicate în timpul sarcinii. Scoarţa
de
mesteacăn
Scoarţa mesteacănului se desprinde cu uşurinţă de pe trunchi în lunile martie-mai, când fluxul sevei este abundent, "irigând" copacul în întregime. Se recomandă să se recolteze scoarţa doar de la mesteceni tineri, cu trunchiul gros cam de 20-30 de centimetri, din crânguri de mesteceni situate departe de zonele industriale poluate. Pentru a îndepărta coaja de pe copac, aveţi nevoie de un cuţit bine ascuţit. Fâşiile se vor scoate uşor, cu mâna, doar printr-o crestare în trunchi, adâncă de 1-2 centimetri. Pentru a preveni uscarea sau îmbolnăvirea copacului, luaţi câte puţin din scoarţa fiecărui copac. Uz
intern
Tumori maligne Într-un vas de lut, se pun la fiert 200 de grame de scoarţă uscată şi mărunţită de mesteacăn, 100 de grame de muguri şi un litru de apă. Când lichidul începe să clocotească, focul se dă la minimum şi recipientul se acoperă cu capac. Se fierbe până când decoctul scade la jumătate. Se înveleşte vasul cu un prosop gros şi se lasă să se răcească treptat, timp de 3-4 ceasuri. Apoi se strecoară, iar depunerile rămase se storc foarte bine. Se administrează numai adulţilor, astfel: în prima săptămână - câte o lingură de decoct, de două ori pe zi, înainte de masă; în a doua şi a treia săptămână - câte două linguri de decoct, de trei ori pe zi, înainte de masă; în ultima săptămână se repetă
schema de tratament din prima săptămână. Se face obligatoriu o pauză de două luni, apoi tratamentul poate fi reluat. Afecţiuni ale pielii În trecut, scoarţa de mesteacăn era elementul de bază în tratarea rănilor, ulceraţiilor, escarelor, erupţiilor cutanate, scabiei. Reţeta pe care o prezentăm are mare putere de vindecare. În 1,2 litri de apă care fierbe se adaugă 60 de grame de pulbere uscată de scoarţă de mesteacăn. Se fierbe la foc foarte mic, într-un recipient cu capac, până ce conţinutul scade până la 0,8 litri. Se strecoară şi se păstrează la frigider. Se bea câte o jumătate de cană, de trei ori pe zi, până la vindecare. Seara, înainte de culcare, se spală locurile bolnave cu acelaşi decoct. Boli femeieşti, hemoroizi şi afecţiuni ale vezicii urinare 1. Se bea un decoct din scoarţă de mesteacăn (o parte scoarţă mărunţită, uscată sau proaspătă, 10 părţi apă), câte o jumătate de ceaşcă, de două ori pe zi, după masă. Urmaţi tratamentul cel mult o lună. Numai după o pauză de 2-3 luni se poate repeta. 2. Se desprinde scoarţă de mesteacăn proaspătă. Imediat după culegere, se introduce într-un recipient cu apă şi se lasă la înmuiat timp de şase ore, după care se toacă mărunt. Peste două linguriţe de scoarţă mărunţită, se toarnă o cană şi jumătate de apă şi se pune la fiert la foc foarte mic, într-un vas acoperit, timp de 20 de minute. Se trage de pe foc, se adaugă câte o linguriţă de sunătoare uscată şi una de frunze de mesteacăn şi se acoperă cu un prosop. Se lasă să se răcească treptat, după care se strecoară. Se administrează câte una-două linguri, de trei-patru ori pe zi, cu 30 de minute înainte de mesele principale. Pietre la ficat şi fiere Puneţi palma pe trunchiul copacului şi decupaţi din scoarţă, cu un cuţit bine ascuţit, exact atât cât este palma. Tocaţi mărunt coaja şi adăugaţi-o într-un litru de apă în clocot. Se fierbe la foc mic, până când din lichid nu rămâne decât un sfert (aproximativ 250 ml). Se lasă la răcit, se strecoară şi se introduce la frigider. Se administrează câte o lingură, de trei-patru ori pe zi, cu 15-20 de minute înainte de masă. Tratamentul durează până la terminarea preparatului. Se face o pauză de două luni, apoi poate fi reluat. Boli articulare Pentru eliminarea depunerilor de sare şi calciu din articulaţii, medicina populară rusească recomandă infuzia din scoarţă de diferiţi copaci. Ingrediente: un kilogram de scoarţă de mesteacăn, un kilogram de scoarţă de plop tremurător, 100 de grame de scoarţă de stejar. Se poate folosi atât scoarţă proaspătă, cât şi uscată. Mod de preparare: se pun la fiert trei litri de apă. Când începe să clocotească, se adaugă cele trei tipuri de scoarţă de copac, mărunţită în prealabil. Se lasă la fiert, la foc mic, până ce conţinutul scade aproape de jumătate. Administrare: din infuzia concentrată, se bea un sfert - cel mult o jumătate de cană, în funcţie de greutate (75 ml pentru 40-70 de kg, 125 pentru 70-120 de kg) de trei ori pe zi, după mesele principale. În primele zile de tratament, durerile se vor intensifica, dar cu timpul, vor dispărea complet şi vor apărea semne vizibile de întremare. Uz
extern
Loţiune împotriva arsurilor Se iau în părţi egale scoarţă de mesteacăn, scoarţă de nuc şi rădăcină de urzică şi se toacă mărunt. Peste două linguriţe din acest amestec se toarnă o jumătate de litru de apă clocotită. Vasul se introduce într-un alt recipient cu apă şi se fierbe în baie de aburi, la foc mic, timp de 30 de minute. Se lasă să se răcească, se strecoară şi se păstrează la frigider, în recipiente din sticlă de culoare închisă. Se aplică sub formă de comprese, împotriva arsurilor. Cum scapi de pistrui? Peste 100 de grame de pulbere din scoarţă de mesteacăn se toarnă un litru de vin roşu sec. Se amestecă bine şi se pune în sticle de culoare închisă, fără a strecura preparatul. Se lasă într-un loc întunecos, timp de zece zile. Recipientele se agită zilnic. După cele zece zile, se introduc la frigider. Pentru aplicarea compreselor, tinctura se încălzeşte puţin, după care se strecoară. Se tamponează zonele pistruiate, de două ori pe zi, timp de 15-20 de minute, cu un tifon înmuiat în preparat. Tratamentul trebuie practicat zilnic, timp de o lună. GUDRONUL DE MESTEACĂN Gudronul lichid Gudronul este un produs natural, vâscos, de culoare închisă, care se obţine prin distilarea uscată a cărbunelui sau lemnului. În medicina populară rusească, gudronul din mesteacăn este folosit pe scară largă, pentru tratarea afecţiunilor aparatului respirator, a bolilor de piele, împotriva tulburărilor sistemului digestiv, împotriva hipertensiunii arteriale şi a tulburărilor metabolice. Gudronul de mesteacăn îmbunătăţeşte circulaţia sângelui, stimulează regenerarea pielii, înlătură efectele negative ale chimioterapiei, curăţă organismul de substanţele nocive. Pentru obţinerea acestui ulei rusesc, cum este numit gudronul din mesteacăn, se foloseşte numai primul strat al scoarţei, de la copacii tineri. Obţinerea gudronului 1. Aveţi nevoie de o cutie rotundă, metalică (din tablă), cât mai mare. 2. Pe fundul cutiei, în centru, faceţi un orificiu. 3. Tăiaţi scoarţa mesteacănului în fâşii care să nu depăşească înălţimea cutiei şi rulaţi-le bine. Scoarţa are tendinţa de a se desface, de aceea, pentru a vă uşura munca, legaţi fiecare sul de scoarţă cu o sforicică. Continuaţi rularea straturilor de scoarţă şi puneţi-le unul lângă altul, în picioare, până ce se umple cutia. 4. În spaţiile rămase goale, introduceţi bucăţele de scoarţă, până la umplerea completă a cutiei. Puneţi capacul. 5. Săpaţi o groapă în pământ şi introduceţi în ea o altă cutie metalică, în care puneţi cutia cu sulurile de scoarţă. În primul recipient se va colecta gudronul, care se scurge prin orificiul făcut în cutia plină cu scoarţă de mesteacăn. 6. Astupaţi groapa cu pământ, îndesându-l bine ca să acopere complet cutiile şi ele să nu se deplaseze. Deasupra faceţi un foc. Când scoarţa din interiorul cutiei se va încălzi (la temperaturi foarte ridicate), va începe să elimine gudronul sub formă de vapori. Aceşti vapori vor începe să se condenseze în picături de gudron. Procesul de extracţie durează 5-6 ore. În tot acest timp, focul trebuie menţinut constant. 7. După câteva ore, lăsaţi focul să se stingă singur, treptat. Atenţie! După ce s-a stins complet, nu înlăturaţi de îndată pământul, ci mai lăsaţi-l o oră-două. Gudronul încins este uşor inflamabil şi dacă focul nu s-a stins foarte bine, există riscul de a lua foc. 8. În conserva de jos, veţi obţine gudronul. Din aproximativ un kilogram de scoarţă, se pot extrage circa 200 de mililitri de gudron.
Gudronul
în
uz
intern
Apă gudronată Se ia o parte gudron, la opt părţi de apă fiartă şi răcită. Se amestecă foarte bine cu o lingură de lemn, se acoperă şi se lasă într-un loc răcoros şi întunecos. După două zile, pe suprafaţa apei se va forma o peliculă subţire şi uleioasă. Îndepărtaţi uşor acest strat, cu atenţie să nu agitaţi recipientul. Lichidul rămas se toarnă în sticle şi se introduce la frigider. Bronşite, pneumonii, astm Se administrează câte o lingură de preparat, înainte de culcare. Totodată, puneţi pe gâtul şi pieptul pacientului un prosop încălzit în cuptor. În cazuri mai grave, doza poate fi crescută până la 2-3 linguri. De cele mai multe ori, accesele de tuse se vor ameliora după doar o singură astfel de procedură. Nu utilizaţi preparatul mai mult de trei zile consecutiv! Detoxifiere, îmbunătăţirea digestiei, în chimioterapie Dozaj: pentru copii - două linguriţe, o dată pe zi, înainte de masă; pentru adulţi, două linguri pe zi. Schemă de tratament: 10 zile de tratament, 10 zile pauză, 10 zile tratament, 20 de zile pauză, 10 zile tratament. După un an de pauză, reţeta poate fi reluată. Arteroscleroză Într-un pahar cu lapte călduţ, se adaugă o jumătate de linguriţă de concentrat de gudron şi se amestecă bine. Se bea de trei ori pe zi, cu o oră înaintea meselor principale. Durata tratamentului este de 45 de zile, urmate de o pauză timp de o lună. Schema trebuie obli gatoriu ţinută de trei-patru ori pe an. Boli parazitare Se amestecă o picătură de concentrat de gudron cu o linguriţă de miere. Se administrează seara, înainte de culcare. Treptat, cantitatea de gudron trebuie mărită până la opt picături. Durata tratamentului este de 24 de zile şi este recomandat să se repete de două ori pe an. Gudronul
în
uz
extern
Pentru tenul gras Se înmoaie un tampon în apă gudronată şi se şterge faţa, seara, înainte de culcare. Împotriva mătreţei Este recomandată următoarea mască: 10 grame de concentrat de gudron, 30 de grame de ulei de brusture şi o jumătate de pahar de alcool. Amestecul se toarnă pe pielea capului şi se frecţionează foarte bine tot scalpul. Se lasă să acţioneze două ore, după care părul se spală cu şampon. Psoriazis, împotriva pruritului O compresă din tifon se înmoaie în apă gudronată şi se tamponează uşor pielea afectată. După o oră, trupul se primeneşte într-o baie călduţă. Hemoroizi
O lingură de concentrat de gudron se amestecă cu doi litri de apă călduţă. Turnaţi lichidul într-un lighean şi aşezaţi-vă cu şezutul în el, pentru 15-20 de minute, seara, înainte de culcare. CHAGA
-
CIUPERCA
NEAGRĂ
A
MESTEACĂNULUI
Chaga se formează ca rezultat al infecţiei copacului cu ciuperca parazită Inonotus obliquus. Sporii ciupercii germinează doar dacă rămân pe porţiunile de scoarţă deteriorată. Ciuperca are o formă neregulată, cu diametrul între 5 şi 40 de centimetri şi o grosime de 10-15 centimetri. Folosirea ciupercii chaga este menţionată în farmacia populară rusească, încă din secolul al XVI-lea, ca tratament împotriva tumorilor maligne, fără efecte adverse. În urma cercetărilor şi studiilor ulterioare a rezultat că în compoziţia ciupercii se găsesc acizi organici, alcaloizi, acid folic şi minerale (calciu, potasiu, magneziu, fier). Prezenţa acestor substanţe determină ca ciuperca să aibă efecte biostimulatoare asupra sistemului nervos central, stimulând metabolismul şi crescând rezistenţa organismului la boli. Chaga este un excelent tonic, antioxidant, imunostimulator, anti-inflamator, antiseptic, anestezic, laxativ. Ciuperca chaga poate fi recoltată în orice anotimp al anului, însă de preferat ar fi iarna sau primăvara, folosind un cuţit pentru desprinderea de pe trunchiul copacului. Partea spongioasă, mai deschisă la culoare, se înlătură. Nu culegeţi ciupercile din partea de jos a copacului, pentru că acelea au efecte mult mai slabe. Ciuperca se poate folosi atât proaspătă, cât şi uscată. Pentru conservare, se taie fâşii de câte cinci centimetri şi se pun la uscat, într-un loc bine aerisit, ferit de lumina soarelui. Tratamente Împotriva cancerului Trebuie specificat că tratamentele cu ciuperca chaga nu elimină tumorile, ci îmbunătăţesc starea de sănătate a pacientului şi ameliorează durerile. Peste ciupercile proaspăt culese sau uscate se toarnă apă fiartă (la o temperatură de aproximativ 50-60 de grade). Vasul se acoperă şi ciuperca se lasă la înmuiat timp de patru ore. Apoi, chaga se dă prin maşina de tocat. Într-un vas, la o parte de ciupercă chaga, se toarnă cinci părţi de apă fiartă (temperatura apei nu trebuie să depăşească 50-60 de grade). Se lasă la infuzat timp de 48 de ore. În acest timp, compoziţia se decantează pe fundul vasului. Se scoate cu o strecurătoare şi se stoarce foarte bine în aceeaşi apă. Infuzia poate fi conservată timp de patru zile, într-un loc întunecos şi răcoros. Se bea câte o cană, de trei ori pe zi, înaintea meselor principale. Tratamentul se ţine timp de două săptămâni, se face o pauză de o săptămână şi se reia. În cazurile de cancer de prostată sau colon, în plus faţă de administrarea internă, se fac şi clisme cu infuzia uşor încălzită (100-150 de mililitri), seara şi dimineaţa. În cazul tumorilor maligne ale laringelui este recomandată inhalaţia cu ciuperca chaga. La 40 de grame de ciupercă proaspătă sau uscată se adaugă 200 de mililitri de apă aproape clocotită. Tratamentul se ţine zece zile, fiecare inhalaţie durând câte cinci-şase minute, seara, înainte de culcare. În general, după cinci inhalaţii, se constată îmbunătăţirea sănătăţii, durerile din gât se diminuează considerabil, respiraţia devine mai uşoară, somnul se normalizează şi creşte pofta de mâncare. Ceai pentru prevenirea cancerului Ingrediente: două părţi chaga, câte o parte rădăcină de cerenţel, şapte degete, sânziană
şi turiţă mare şi 0,5 părţi de rădăcină de lemn-dulce. Mod de preparare: peste o lingură din pulbere de plante uscate se toarnă o cană de apă clocotită, se acoperă şi se lasă la fiert în baie de aburi, timp de 15 minute. Se trage de pe foc şi se lasă să se aşeze timp de 45 de minute. Se strecoară şi se bea câte o jumătate de cană, de trei ori pe zi, înaintea meselor principale. Se administrează timp de două săptămâni. După o pauză de o lună, se poate relua. Ceai pentru creşterea imunităţii Ingrediente: câte două linguriţe de frunze tocate şi uscate de căpşuni şi coacăze, o jumătate de linguriţă de pulbere de chaga. Peste acest amestec, se toarnă un litru şi jumătate de apă clocotită. Se lasă la infuzat o jumătate de oră şi se bea după pofta inimii, fără restricţii de dozaj. Ciuperca chaga nu are contraindicaţii, însă nu este recomandabil să se administreze copiilor, decât sub supraveghere medicală! LEURDA Nu întâmplător ne este dăruită de natură la începutul primăverii, când ieşim din iarnă slăbiţi, cu organismul împovărat de toxine. Cu frunzele ei în formă de paloş, colorate în verde lucios, leurda este unul dintre cele mai puternice remedii din farmacia naturii. Conţine mai multe substanţe binefăcătoare decât ruda ei, usturoiul, şi este mult mai eficientă în tratarea bolilor, calităţi terapeutice care i-au adus titlul de "planta mileniului trei". Putem beneficia din plin de puterea ei tămăduitoare, urmând sfaturile şi respectând reţetele domnului farmacist Ion Bobaru. Deşi nu prelucrează leurda în laborator, domnia sa a cercetat cu pasiune proprietăţile şi particularităţile plantei, ale cărei secrete urmează să ni le împărtăşească În lunile de primăvară, o plimbare pe cărările pădurilor de stejar sau de pin ne va purta, cu siguranţă, în faţa unui covor colorat în verde intens, din care se înalţă familiarul miros de usturoi. Este leurda, leacul pe care natura ni-l oferă la ieşirea din iarnă, pentru ca organismul nostru să se cureţe de toxine şi să îşi întărească sistemul imunitar. Scurtă
prezentare
Leurda este cunoscută ca remediu de milenii, fiind prescrisă drept întăritor şi detoxifiant de renumiţii medici ai Greciei antice. Proprietăţile sale terapeutice au fost cercetate şi de medicii din Imperiul Roman, care recomandau planta atât pentru curăţarea sângelui, cât şi pentru tratarea unui impresionant număr de boli, de la viermi intestinali până la suferinţe ale plămânilor. Miraculosul leac verde nu era străin nici dacilor, care foloseau leurda pentru vindecarea rinichilor bolnavi şi înlăturarea otrăvurilor din sânge. A fost botezată Allium ursinum - usturoiul ursului, pornind de la constatarea că urşii, abia ieşiţi din perioada de hibernare, aşteaptă cu mare interes apariţia leurdei, pentru a-şi redobândi puterile şi agilitatea. Şi nu este de mirare, dată fiind uimitoarea forţă terapeutică ascunsă în frunzele cu miros înţepător. Leurda este bogată în sulfură de alil, elementul care îi imprimă gustul şi mirosul caracteristic plantelor din genul Allium (cele mai cunoscute fiind ceapa şi usturoiul). În plus, conţine numeroase substanţe cu un valoros potenţial terapeutic: vitaminele A şi C, vitamine din complexul B, săruri minerale, calciu, fier, magneziu, fosfor, uleiuri eterice, glucide şi, bineînţeles, proteine. Nemaiîntâlnita alcătuire cu care a înzestrat-o natura îi conferă numeroase calităţi terapeutice, leurda fiind un ajutor de nădejde în lupta cu bolile şi, totodată, un excelent tonic natural.
Virtuţi terapeutice La nivelul aparatului digestiv, substanţele concentrate în leurdă acţionează asemeni unui aspirator care îndepărtează toxinele şi bacteriile. Contribuie la îmbunătăţirea digestiei, are rol diuretic şi depurativ, eliminând cu succes paraziţii intestinali. Leurda are efecte benefice şi asupra aparatului respirator, la nivelul căruia are rol antiseptic şi antiinflamator, prevenind virozele respiratorii şi afecţiunile pulmonare. Preparatele din leurdă curăţă sângele de toxine şi îi redau fluiditatea, reduc nivelul colesterolului rău, fortifică pereţii arterelor şi venelor, prevenind afecţiunile cardiace. Acestea sunt numai o parte dintre efectele terapeutice ale plantei cu miros de usturoi, de care trebuie să profităm mai ales acum, când natura ne-o oferă cu generozitate. Recoltare
şi
păstrare
Credincioasă ţinuturilor europene, leurda nu a putut fi aclimatizată în alte colţuri ale lumii. În ţara noastră, verdele viu al frunzelor sale şi albul luminos al florilor ei împodobesc pădurile din Muntenia, Transilvania şi sudul Moldovei. Se culege acum, în lunile martie-aprilie, înainte să îşi facă apariţia tija cu flori mici şi albe, moment în care frunzele îşi pierd mare parte din principiile active. Pentru a obţine preparate cu valoare terapeutică trebuie să alegem frunzele tinere, fragede, care se desprind cu ajutorul unui briceag, astfel încât să nu fie afectat şi bulbul. Deşi are foarte multe principii active, bulbul trebuie recoltat moderat, deoarece leurda este o plantă perenă şi din aceeaşi rădăcină se pot ivi frunze ani de-a rândul. După recoltare, frunzele trebuie păstrate în frigider, pentru că se veştejesc foarte repede. Planta poate fi şi uscată, la umbră sau în cuptor (la temperatura de 40 grade Celsius), dar acest proces este anevoios şi de multe ori sortit eşecului, deoarece conţine o cantitate considerabilă de apă. Dacă, totuşi, reuşiţi să uscaţi leurda, frunzele se macină până se transformă într-un praf fin, valoros condiment-medicament, care se păstrează în recipiente din sticlă, închise ermetic. Leurda
în
farfurie
Salata Este cel mai popular preparat din leurdă şi se obţine foarte simplu, amestecând într-un castron 100-200 g frunze tocate mărunt, 5 ml (o linguriţă) oţet de mere, câţiva stropi de untdelemn şi 2 g (un vârf de cuţit) sare. Se consumă dimineaţa, înainte de masă, imediat după preparare. O cură trebuie să dureze cel puţin două săptămâni şi este o adevărată binefacere pentru întregul organism, asupra căruia are un efect tonic, relaxant, antialergic şi dezinfectant. Salată de leurdă şi păpădie Îmbină calităţile detoxifiante ale celor două plante într-un preparat gustos şi sănătos. O porţie pentru o persoană se obţine amestecând 100 g frunze de leurdă, tocate mărunt, cu o cantitate egală de frunze proaspete de păpădie, de asemenea mărunţite. După gust, se adaugă ulei de măsline, pulbere de ghimbir şi zeamă de lămâie. O cură de cel puţin 14 zile garantează curăţarea organismului de toxine şi optimizarea tonusului fizic şi psihic. Piure
din
leurdă
şi
urzici
Urzicile sunt adevărate medicamente naturale, folosite în tratarea unui număr impresionat de afecţiuni, de la boli care apar pe fondul carenţei de fier, până la afecţiuni ale splinei şi ficatului. Uşor de preparat în bucătărie, piureul este un delicios remediu natural. Pentru a-l obţine, avem nevoie de leurdă şi urzici, în proporţii egale, de exemplu 100-200 g de leurdă şi aceeaşi cantitate de urzici. Plantele se opăresc separat, apoi se amestecă şi se pasează până obţinem un piure moale. Pentru gust, dar şi pentru a-i spori valoarea terapeutică, se poate adăuga ulei de măsline şi hrean. Piureul este recomandat ca supliment în tratarea anemiei şi imunodeficienţei. Leurda în farmacia casei Cunoscător de elită al remediilor naturale, domnul farmacist Ion Bobaru ne oferă, cu profesionalism, rigurozitate şi exactitate farmaceutică, formulele principalelor preparate medicinale din leurdă. Pentru
uz
intern
Infuzia Peste 10 g de frunze tocate mărunt se toarnă 250 ml (o cană) de apă clocotită. Amestecul este lăsat la infuzat 30 minute, după care se strecoară şi poate fi băut. Sunt recomandate 3 căni pe zi, înainte de fiecare masă, vreme de 3 săptămâni. O cură cu ceai de leurdă reduce simţitor neplăcerile provocate de astenia de primăvară, asigură un somn liniştit şi tonifică sistemul nervos. De asemenea, infuzia este un valoros adjuvant în tratarea afecţiunilor cardiace, prin acţiunea sa hipotensivă, şi în arterioscleroză, prin scăderea concentraţiei colesterolului "rău" (LDL) din organism. Consumat cu regularitate, ceaiul de leurdă contribuie la vindecarea bolilor aparatului digestiv şi combate viermii intestinali (limbricii, oxiurii şi alte specii parazitare). Completarea farmacistului: "În cazul oxiurilor, trebuie să ţinem cont de faptul că, pe timpul nopţii, paraziţii migrează şi ies din anus, formând colonii în jurul acestuia, formaţiuni a căror prezenţă se face remarcată prin apariţia pruritului în zona respectivă. Din acest motiv, pentru un tratament eficient, pe lângă consumul regulat de ceai, se vor face, seara şi dimineaţa devreme, băi de şezut cu infuzie de leurdă". Decoctul Pentru acest preparat, domnul farmacist Bobaru recomandă folosirea tulpinii şi rădăcinii de leurdă, frunzele pierzându-şi calităţile prin fierberea îndelungată. La o cană cu apă (250 ml) se pun două linguri de tulpină şi rădăcină mărunţite groşcior. Preparatul se fierbe la foc mic, timp de 30 de minute, completându-se treptat apa care se evaporă. Se poate păstra la frigider, cel mult trei zile. Doza recomandată este de o lingură, de trei ori pe zi, înainte de fiecare masă, vreme de două săptămâni. Poţiunea acţionează ca adjuvant în caz de hipertensiune arterială, boli cardiovasculare, convalescenţă după accident vascular sau infarct miocardic. Vermicid natural de excepţie, decoctul de leurdă combate eficient paraziţii intestinali. În plus, datorită proprietăţilor sale antibiotice, anihilează bacteriile de la nivelul mucoasei bucale. Completarea farmacistului: "Pentru igiena bucală, putem folosi decoctul sub formă de gargară". Ceai împotriva infecţiilor fungice Poate fi un ajutor de nepreţuit în combaterea infecţiilor fungice, mai ales când apar primele semne ale bolii, fiind un adevărat antimicotic de origine vegetală. Ceaiul se
prepară din: două linguriţe de leurdă tocată mărunt, o linguriţă de mentă uscată şi un vârf de cuţit de cimbru. Peste amestecul de plante se toarnă o cană de apă clocotită şi se lasă 15 minute la infuzat. Pentru profilaxie, este recomandată o cană pe zi, dimineaţa, pe stomacul gol. Ca adjuvant în tratamentul infecţiilor, este necesar să consumăm trei căni pe zi, înainte de fiecare masă. Tinctura
de
leurdă
Este un medicament care nu ar trebui să lipsească din farmacia casei, deoarece conservă calităţile terapeutice ale leurdei pe o perioadă de timp mai lungă, şi ne putem bucura de ele pe tot parcursul anului. Se prepară astfel: se pun într-un borcan cu filet 20 g frunze de leurdă, tocate mărunt, şi se adaugă 100 ml alcool alimentar de 70 de grade. Recipientul se închide ermetic, iar preparatul este lăsat la macerat 10 zile, timp în care trebuie agitat de 3-4 ori pe zi. După această perioadă, se filtrează şi se pune la decantat, în frigider, încă 6 zile. În final, se filtrează din nou, iar tinctura rezultată se toarnă în sticluţe închise la culoare. Doza recomandată este de 20-30 de picături, dizolvate în apă, de 2-3 ori pe zi, înainte de fiecare masă. Cura se ţine două sau trei săptămâni şi, dacă este necesar, se reia după o pauză de 7 zile. Ce boli vindecă: previne hipertensiunea, formarea cheagurilor de sânge şi migrarea lor pe artere. O cură de minimum trei săptămâni poate mări nivelul colesterolului bun (HDL), reduce nivelul trigliceridelor din organism şi întăreşte sistemul imunitar, în special faţă de agresiunea agenţilor bacterieni. Mai mult, administrată cu regularitate, tinctura contribuie semnificativ la funcţionarea optimă a sistemului digestiv şi este un bun adjuvant în tratamentul bolilor ce afectează aparatul respirator - gripă, bronşită sau traheită. Tinctură de leurdă şi păpădie Pentru a o obţine, avem nevoie de 20 g frunze de leurdă tocate mărunt, 20 g frunze de păpădie uscate şi măcinate groşcior şi 100 ml alcool alimentar de 70 de grade. Se prepară urmând procedeul de obţinere a tincturii simple de leurdă, prezentat mai sus. Ulei
de
leurdă
Avem nevoie de 50 g frunze proaspete, tocate mărunt, şi 100 ml ulei de măsline. Plantele se pun într-un vas emailat, apoi se adaugă uleiul. Vasul se fierbe pe baie de apă, timp de 3 ore, vreme în care trebuie să completăm permanent apa care se evaporă din vasul aflat direct pe flacăra aragazului. După acest interval, se lasă la răcit şi se strecoară printr-o bucată de tifon, care se stoarce bine, pentru a extrage cât mai mult din esenţa plantei. Preparatul trebuie păstrat în sticluţe mici, de culoare închisă, în locuri răcoroase. Completarea farmacistului: "Datorită principiilor active, cu proprietăţi antibiotice şi antimicotice, uleiul de leurdă se foloseşte în principal pentru uz topic (extern), în tratarea diferitelor afecţiuni cronice ale pielii". Suc
de
leurdă
Se obţine din planta proaspătă, într-un blender sau mixer de bucătărie. În absenţa acestor ustensile, se poate prepara într-un vas de sticlă, în care, peste 20 g de plantă tocată fin, se toarnă 250 ml (un pahar) de apă călduţă. Se lasă la macerat aproximativ 6 ore, după care se strecoară prin tifon şi se stoarce. Doza optimă este o ceaşcă cu suc,
dimineaţa, pe stomacul gol. Se recomandă o cură de trei săptămâni, cu o săptămână pauză. Poţiunea are efecte diuretice şi depurative, este un puternic dezinfectant al aparatului digestiv, vindecă afecţiunile intestinale şi anihilează viermii intestinali. Consumat zilnic, sucul de leurdă reface flora intestinală, mai ales după bolile infecţioase. Vin
medicinal
de
leurdă
Remediul se obţine din 200 g frunze de leurdă şi un litru de vin. Plantele se toacă mărunt şi se introduc într-o sticlă de culoare închisă, în care adăugăm apoi vinul. Poţiunea se lasă la macerat vreme de 10 zile, perioadă în care se agită de 3 ori pe zi. Apoi vinul va fi strecurat şi depozitat în locuri întunecate. Sunt recomandate 2 linguri pe zi (dimineaţa şi seara), vreme de 6 săptămâni, mai ales în sezonul rece. Cura cu vin de leurdă contribuie în mod esenţial la prevenirea bolilor de natură virotică. Pentru uz extern Comprese
cu
leurdă
Frunzele de leurdă se toacă mărunt şi se zdrobesc apoi într-un mojar. Pasta astfel obţinută se întinde pe o bucată de tifon şi se bandajează zona afectată. Îndepărtează durerile cauzate de gută şi înlătură durerile în piept, uşurând respiraţia. Cataplasme
cu
leurdă
Pentru calmarea durerilor provocate de ulcere varicoase, reumatism sau articulaţii inflamate este necesar să preparăm mai întâi extractul fluid de leurdă şi pe urmă să îl amestecăm cu argilă. Extractul fluid de leurdă presupune fierberea pe baie de abur a 100 ml de tinctură (preparată conform procedeului descris mai sus), până când lichidul se evaporă, ajungând la o treime din cantitatea iniţială (25-30 ml). Esenţa astfel obţinută se amestecă cu argilă până se transformă într-o pastă subţire. Întindem pasta pe o bucată de tifon şi aplicăm bandajul pe zona afectată, fără a lega strâns. Pentru un efect eficient, cataplasma se ţine 30 de minute. Precizarea farmacistului: "Fie că folosim leurda cumpărată din piaţă, fie că o culegem din pădure, trebuie să fim atenţi să nu fie confundată cu lăcrămioarele, pentru că cele două plante au frunzele foarte asemănătoare. În mod cert, distincţia se face prin miros - leurda degajă un miros de usturoi - şi prin flori. Lăcrămioarele au florile în formă de clopoţei, dispuse pe o tulpină arcuită, pe când leurda are florile în vârful tulpinii florifere, în formă de glob". Alte
boli
vindecate
cu
leurdă
* Amnezie - Principiile active din frunzele de leurdă acţionează asupra vaselor de sânge de la nivelul creierului şi stimulează activitatea neuronală, rezultatul fiind încetinirea sau chiar stoparea evoluţiei bolii, în funcţie de gravitatea acesteia. Primăvara este recomandată o cură cu suc de plantă proaspătă, 30 ml (un păhărel) de trei ori pe zi, cu 30 de minute înainte de masă. În restul anului sucul poate fi înlocuit cu tinctură, 20 de picături, diluate în 100 ml (jumătate de pahar) de apă, de trei ori pe zi. * Anemie feriprivă - În cazul acestei boli, care apare în urma carenţei de fier, leurda se dovedeşte a fi un miraculos medicament natural, capabil să redea echilibrul organismului. Se recomandă o cură de primăvară, cu salată din frunze proaspete. Doza necesară este de 200 g leurdă, de două ori pe zi, vreme de trei săptămâni. Această
cantitate asigură dublul necesarului de fier şi magneziu, efectul fiind de remineralizare a întregului organism. În cursul anului, tratamentul poate fi continuat cu tinctură sau ulei de leurdă. * Articulaţii dureroase, artrită reumatoidă - Pe zona afectată se aplică o compresă cu frunze proaspete de leurdă, zdrobite pe o planşetă de lemn cu ajutorul unui ciocan de bucătărie. Compresa se acoperă cu un pansament ocluziv (o folie de polietilenă peste care se înfăşoară un material gros, tip brâu, fular, faşă elastică sau o ţesătură din lână). Pentru efecte optime, compresa se ţine cel puţin o oră. În paralel, este recomandată o cură cu salată de leurdă, câte 150 g pe zi. Acest tratament se bazează pe proprietăţile antiinflamatoare şi analgezice ale plantei. Urmat cu regularitate, calmează durerea şi redă mobilitatea articulaţiilor afectate. * Efectele nocive ale antibioticelor - Este indicată o cură de trei săptămâni cu salată de leurdă, minim 200 g pe zi. Efectul benefic al plantei se datorează adenozinei, substanţă secretată de frunze, care acţionează asupra sistemului nervos central, determinând relaxarea musculară. * Hematurie (sânge în urină) - Ca tratament adjuvant este recomandată cura cu suc de leurdă, dar este eficientă şi infuzia. Doza zilnică este de trei pahare cu suc sau trei căni cu ceai, cu 15 minute înainte de fiecare masă. * Mastite (infecţii ale ţesutului mamar) - Pentru calmarea durerilor se poate aplica o cataplasmă protejată de o folie de nailon. Cataplasma trebuie ţinută aproximativ 10 ore. În paralel, se recomandă o cură cu infuzie de leurdă, trei căni pe zi, vreme de două săptămâni. * Insomnie, stări de nelinişte - În tratament sunt incluşi bulbii, care se pot consuma ca atare sau sub formă de salată. Doza recomandată este de 10 g bulbi de leurdă pe zi, vreme de trei săptămâni, cu o săptămână pauză. În lipsa bulbilor este eficient şi uleiul, 5 ml (o linguriţă), seara, înainte de culcare. * Infecţii cu Candida - Tinctura de leurdă contribuie eficient la distrugerea candidei, indiferent de localizare. Doza optimă este de 20 ml (3 linguriţe) pe zi, după masă, timp de o lună. Dacă infecţia se află la nivelul mucoasei bucale, tinctura se aplică prin badijonare. * Pneumonii recidivante, astm alergic - Se recomandă cura cu salată de leurdă, 100 g pe zi, o perioadă de timp cât mai îndelungată. Acţiunea benefică a plantei este datorată substanţelor volatile pe care le conţine. Acestea ajung în plămâni, de unde sunt eliminate treptat, exercitându-şi astfel capacitatea bronhodilatatoare şi antiseptică. Aceleaşi substanţe au şi un pronunţat efect expectorant, eliminând mucusul din arborele bronşic. Precauţii şi contraindicaţii Leurda este contraindicată mamelor care alăptează, deoarece poate afecta calitatea laptelui şi poate provoca colici sugarului. Persoanele care suferă de gastrită hipoacidă, indigestie sau colită trebuie să consume leurdă cu prudenţă, fiind recomandate pentru început doze mici, care vor fi mărite ulterior, în funcţie de reacţia organismului.
