DIN LAGARELE NAZISTE IN LAGARELE COMUNISTE

AUGUSTIN VIŞA

Din închisorile fasciste în lagărele şi închisorile comuniste

Karograf, 2012

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Vişa, Augustin Din închisorile fasciste în lagărele şi închisorile comuniste - roman – Ediţia a II - a ISBN: 978-973-7828-64-3 Bun de tipar: decembrie 2012 Tiraj: 500 exemplare

www.karograf.ro/augustinvisa.html

Către: Florin şi Călin Fiecare om îşi are istoria vieţii sale. Această trăire, după anumiţi gânditori, se numeşte destin. Noţiunea se referă numai la om şi colectivitatea omenească. Destinul nu trebuie confundat cu fatum-ul roman sau cu fatalitatea orientală, având pecetea veche de soartă hărăzită şi de neînlăturat, ci mai curând un determinism care îţi impune o anumită gândire şi manifestare. Stări psihice existente, influenţate de împrejurări sociale, îţi dau logica lucrurilor şi acţionezi în concordanţă cu ele. Dacă viaţa omului cu trăirea normală s-ar desface în perioade de timp şi s-ar fixa grafic, am constata că drumul parcurs are o linie şerpuitoare, sinuoasă, cu urcuşuri şi coborâşuri. Aşa a fost şi viaţa mea, cu apogeul la 23 August 1944, după care a urmat coborâşul, cu punctul cel mai de jos la data de 26 februarie 1948, când am primit o ticăloasă lovitură: am fost arestat şi predat sovieticilor, apoi condamnat la 20 de ani de muncă silnică şi deportat în U.R.S.S. Ce motive au determinat pe comuniştii din ţară ca să mă vândă sclav ruşilor? Simplu de aflat. În timpul celui de-al doilea război mondial am avut o atitudine românească, antihitleristă, democratică, fără să fi fost comunist. Activitatea mea din acel timp a contrariat pe guvernanţii anilor de după război; ei nu puteau înţelege şi, mai ales nu puteau admite ca un cetăţean nebolşevizat să fie antifascist în gândire şi în fapte consemnate de istorie. Dar mai supărător era faptul că activitatea mea se desfăşurase în acelaşi timp când comuniştii de la noi se scăldaseră în apele lui Hitler, împreună cu jupânul I.V. Stalin. Când am fost silit să-mi iau drumul calvarului, tu, Florin, aveai doar unsprezece luni, iar, tu, Căline, încă nu erai născut şi astfel aţi crescut fără tată până la vârsta de zece, respectiv, nouă ani, când m-am întors din lumea apocaliptică. Mama v-a fost în acelaşi timp şi tată, dându-vă sfaturi mult gândite, pe lângă dragostea desprinsă din sufletul ei cald de mamă.

1

„A venit tata ! A venit tata !” a fost strigătul vostru de vestire, când v-aţi convins de întoarcerea mea acasă. Eraţi mărişori, totuşi prea fragezi ca să puteţi înţelege unde am fost şi mai ales pentru ce am lipsit din mijlocul vostru ani de-a rândul. Timpul trecea, voi creşteaţi iar conştiinţa se forma încet, încet. Pe măsură ce deveneaţi mai analitici în gândire, m-aţi asaltat cu întrebări felurite, bine formulate, despre absenţa mea şi cu deosebire despre cauzele care au provocat această dispariţie dintre voi. Nu vă puteam da atunci un răspuns mulţumitor, dar nici nu vă puteam minţi. Apoi, eraţi şcolari şi nu voiam să deveniţi neîncrezători, sceptici faţă de posibilităţile viitorului. Vă spuneam câte ceva, nu totul, dar mai ales nu esenţialul. „Vine vremea când veţi şti despre mine ceea ce trebuie să ştiţi”, era forma de încheiere a discuţiilor noastre. Iată că timpul a sosit. Sunteţi maturizaţi, sunteţi stăpâni pe gândurile voastre şi pe voinţa voastră. Studiile, lectura şi mijloacele de informare au contribuit la desăvârşirea concepţiei voastre despre viaţă şi societatea omenească. Aveţi dreptul acum de-a cunoaşte frământările şi acţiunea tatălui vostru, din vremea celui de-al doilea război mondial. Iar eu am obligaţia de a mă înfăţişa vouă aşa cum am fost în timpul când am pus toată fiinţa mea în serviciul Neamului nostru. Urmăriţi cu atenţie spovedania şi reţineţi concluziile care se desprind din ea. Tata Bucureşti, 1 august 1974

2

PARTEA ÎNTÂIA ÎNCEPE ACŢIUNEA DE SALVARE A ŢĂRII Fostul rege desfiinţase partidele politice în martie 1938. Ele activau, totuşi, în mod ilegal, dar fără vigoarea şi eficacitatea unor organe de drept public. Antonescu nu le-a legalizat existenţa reală. El a colaborat numai cu legionarii fascişti. Iuliu Maniu revine la preşedinţia P.N.Ţ., care se găsea în ilegalitate şi i se dau puteri depline. În această calitate, era susţinut, începând din anul 1940 şi de către Constantin Brătianu, preşedintele P.N.L., în privinţa politicii externe a ţării şi a acţiunilor de viitor. Toată opinia publică, toate straturile sociale vedeau salvarea României numai şi numai prin Iuliu Maniu. Acest om neînfricat, extrem de hotărât şi dârz - deşi părea împăciuitor, sub înfăţişarea lui blândă - a reuşit să polarizeze toate speranţele de mai bine în jurul său. Devenise unicul reprezentant al intereselor şi aspiraţiilor neamului nostru. De acest prestigiu se bucura şi peste hotare, în rândurile democraţiilor care se înfruntau cu fasciştii. Milton G. Lehrer îi dedica lucrarea ,,Ardeal, pământ românesc” (problema Ardealului văzută de un american), prin cuvintele: ,,Domnul Iuliu Maniu, luptător neînfricat pentru dreptate si libertate”. El era omul chemat să salveze ce se mai putea salva din drepturile româneşti. Cu o clarviziune politică demnă de figurile mari ale istoriei politice universale, în momentele cele mai favorabile pentru cârdăşia fascistă, Maniu vede clar prăbuşirea hitlerismului, prin înfrângerea pe câmpul de luptă. Unii concetăţeni, cunoscători ai gândurilor lui politice, informaţi asupra evenimentelor externe, îl socoteau un visător, cu păreri potrivite pentru poeţi. După ce îşi fixează obiectivul politic final, Maniu stabileşte planul de acţiune, minuţios, întocmai ca un arhitect, pune la punct proiectul de construcţie.

3

Pe la mijlocul lunii noiembrie 1940, fostul director al C.E.C.lui, dr. Victor Bolchiş, venind la această instituţie unde lucram şi eu, mă anunţă că domnul Iuliu Maniu vrea să mă vadă. Niciodată nu miam putut imagina că dr. Bolchiş, acest economist cu cap de organizator financiar, are legătură cu şeful P.N.Ţ. şi că ar fi sensibil la problemele politice şi naţionale. Vedeam în dânsul pe organizatorul economiilor poştale, absorbit cu totul de această muncă migăloasă. Pentru mine, surpriza a fost mare şi plăcută. Faptul că mă chema şeful mă emoţiona, dar mă neliniştea. Mă chemase şi-mi dăduse mai multe misiuni şi în alte împrejurări. Totuşi, ţinând seama de conjuctura dificilă în care se găseau toţi conducătorii formaţiilor politice din ţară, simţeam că este ceva neobişnuit. Omul care reprezenta acţiunea de salvare a neamului nu dispunea de timp pentru o conversaţie banală cu mine, apoi nici nu eram în raporturi care să permită astfel de discuţii. Presimţeam că mă cheamă pentru o nouă însărcinare, pentru ceva în raport direct cu preocupările care-l frământau. Îmi făceam fel de fel de gânduri şi mă vedeam în situaţii dintre cele mai dificile. Îmi munceam creierul şi el făcea tot soiul de combinaţii, unele de-a dreptul fantastice. Vorbele „Domnul Maniu vrea să te vadă”, rostite de regretatul şi inimosul dr. V. Bolchiş, mi-au pricinuit multă îngrijorare. Dacă mai puneam şi sigur puneam la socoteală diferenţa dintre poziţia şefului şi persoana mea, ajungeam la concluzii când măgulitoare pentru mine, când neliniştitoare. În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am prezentat la locuinţa lui Iuliu Maniu. Stătea în strada Caragea Vodă, într-un mic apartament. Erau aproape orele 18. Cunoşteam intervalul când obişnuia să primească vizite de lucru. Apartamentul în care îşi desfăşura activitatea avea un vestibul, o cameră mai spaţioasă, simplu mobilată, care în mod obişnuit servea ca loc de discuţii pentru vizitatori şi încă o încăpere, mai mică, putând fi socotită birou, dormitor, sufragerie şi loc discret pentru comunicări şi întrevederi secrete. Cum Maniu era necăsătorit şi rânduiala din casă era de burlac. Actele, documentele erau ordonat aşezate în birou, numai că modul de asigurare a secretului lor lăsa de dorit. Timpul şi împrejurările în care trăiam impuneau mai multă prudenţă. Agenţii Siguranţei erau cunoscuţi şi nu prezentau mare

4

primejdie pentru activitatea lui Maniu, care avea obiceiul de a-i informa despre ceea ce face şi asta în mod sincer, deoarece era vorba de fapte care nu prezentau interes deosebit pentru Siguranţa Statului. Le dădea ştiri şi informaţii de minimă importanţă, anume ca să le câştige încrederea, putându-i astfel deruta în probleme însemnate. Agenţii erau obligaţi a face raport zilnic, despre tot ce constatau şi aflau în legătură cu viaţa şi activitatea acestui neastâmpărat subversiv al ordinii de stat existente. Şi astfel, agenţii prezentau informaţii precise, dar fără nici o valoare conspirativă. În anticameră erau mulţi dintre membrii partidului, unii cu treabă, alţii pentru a-i convinge pe ceilalţi că sunt adepţi sinceri şi devotaţi susţinători ai politicii şi activităţii lui Maniu. Erau mereu aceleaşi figuri, care te supuneau la un adevărat interogatoriu, dacă erai o prezenţă neobişnuită acolo. „Te-a chemat şeful? Pentru ce?”; „Cum te-a anunţat? Prin cine?”; „Ai vreo informaţie mai deosebită?”; „Nu-l ţine mult, căci n-are timp” etc., etc. Să nu-i judecăm însă în necunoştinţă de cauză, deoarece aceşti oameni erau îngrijoraţi pentru viaţa lui Maniu la putere. Erau legionarii, cu pistolul la cingătoare şi nu-i purtau pe atunci prea multă simpatie. Aşa că cei din anturajul său îi garantau şi apărau viaţa. Faptul trebuie evidenţiat spre lauda lor; poate că întrebările cu aer de anchetă aveau şi scopul de a defini persoana nou-venită. Întrebările îi supărau mai ales pe membrii partidului, care la fel ca şi mine, trăiau din muncă zilnică şi nu-şi îngăduiau să stea prea mult în anticameră. Cele spuse nu sunt răutăţi, ci constatări pe care generaţia mea nu putea şi nu voia să le înţeleagă. Valoarea unui om politic de talia lui Iuliu Maniu nu trebuia umbrită prin toreadorii verbalismului din anticameră. Cei care se vor ocupa de viaţa şi opera lui politică, vor constata că anturajul de fiecare zi al zeloşilor nu i-a prejudiciat cu nimic, dar nici nu l-a ajutat prea mult. Oficiul de secretar era prestat de Corneliu Coposu, membru de partid şi rudă cu Maniu. Am fost anunţat şi primit imediat, deci am dedus că eram aşteptat. După ce l-am salutat cu formula: „Bună ziua, domnule preşedinte”, el mi-a răspuns: „Bună ziua, domnule coleg”. Aşa obişnuia să se adreseze avocaţilor tineri, ca să dea o notă mai

5

caldă discuţiei. M-a invitat să iau loc, oferindu-mi un scaun alături de birou. Aşezându-se faţă în faţă cu mine, m-a întrebat: „Ce mai faceţi? Cum vă simţiţi?”, cuvinte ce aveau rostul de a încropi o discuţie, dar nu mi-am pierdut timp cu banalităţi. Am constatat îndată că luase o înfăţişare mai concentrată, mai gravă, aş putea spune chiar solemnă. „Domnule Vişa (nu-mi mai spunea coleg), sunt sigur că sunteţi bine informat despre situaţia grea în care se găseşte ţara. Am convingerea că simţiţi aceeaşi strângere de inimă ca şi mine, şi ca fiecare român, văzând în ce situaţie de deznădejde ne găsim, ca indivizi şi colectivitate. Oamenii politici, din ultima vreme, se dovedesc a nu avea priceperea şi tăria de a se opune atacului politic, diplomatic şi militar dezlănţuit contra noastră de către duşmani vechi. Nici fostul rege Carol al II-lea, cu susţinătorii lui, n-a putut şi nici domnul general Ion Antonescu, cu legionarii, nu poate scoate ţara din prăpastia în care se găseşte. Ba, mă cutremur la viziunea sumbră că însăşi existenţa neamului este pusă la grea încercare. Noi, care mai trăim şi deci mai putem face ceva, cât de puţin, care să ne ajute a salva «ziua de mâine», avem obligaţia să nu pregetăm.” Şi a continuat, cu o argumentaţie amplă şi cu o logică impecabilă, ajungând la concluzia că războiul dezlănţuit de Hitler şi acoliţii revizionişti este sortit eşecului. Democraţiile apusene vor avea de suportat unul dintre cele mai nimicitoare războaie de până acum. Şi-a exprimat apoi convingerea că S.U.A. se vor angaja în război, alături de Aliaţi, căci altfel însuşi modul de viaţă va suferi influenţa dictaturii hitleriste. „Aliaţii vor învinge!” a încheiat el. „Cum se va întâmpla acest lucru?” l-am întrebat. ,,Asta-i treaba domnului Churchill. Pentru asta a fost ales în fruntea unui Cabinet de război. Eu am convingerea fermă că Hitler va fi înfrânt în acest război. Dacă mai ţinem seama că războiul a fost pornit numai şi numai datorită Uniunii Sovietice, că Hitler şi cu Stalin s-au înţeles, aşa cum răufăcătorii se înţeleg pentru a-i prăda pe alţii, ne putem aştepta ca, în curând, prietenia din interes să se schimbe în duşmănie. Or, atunci lucrurile se prezintă ceva mai favorabil pentru noi. Se vor războii nu două concepţii, ci trei, fiecare de pe o poziţie ideologică opusă celorlalte două. Un final trebuie să existe, şi îl văd favorabil democraţiilor apusene. A făcut o scurtă pauză, apoi mi s-a adresat

6

din nou: „Dragă domnule Vişa, vă rog să nu vă supăraţi că v-am reţinut atâta, dar voiam să vă împărtăşesc convingerile mele şi hotărârea de acţiona conform lor. Nu trag la îndoială că şi dumneavoastră vedeţi sfârşitul războiului în acelaşi mod ca şi mine şi că doriţi sincer ca măcar sfârşitul să ne fie mai favorabil”. Expunerea sa a fost mult mai amplă şi susţinută cu exemple istorice şi social-economice. N-am redat decât esenţa acestui expozeu şi crez politic. Toată stăruinţa dânsului urmarea să mă pună în perspectiva zilei de mâine. Nu încerca să mă convingă de adevărul afirmaţiilor sale. Mă cunoştea, îmi ştia gândul. Voia, mai curând, să-mi înfăţişeze nevoia de acţiune, dar şi riscurile legate de ea. Simţeam că după această introducere urmează o hotărâre gravă. Nu-mi puteam imagina ce-mi va propune. Primisem de la dânsul, în ultimii doi-trei ani de guvernare carlistă, mai multe însărcinări şi misiuni, pe care am reuşit să le duc la bun sfârşit. Erau destul de dificile. Uneori, riscul era chiar foarte mare. Dar, cu puţină şansă, am trecut cu bine peste momentele critice. Nu puteam intui ce vizează acum. Stăteam în aşteptare. Creierul meu răsucea fel de fel de presupuneri şi nu ajungea la nici o concluzie. Până la un anumit moment, la această întrevedere, am fost mai mult pasiv, dacă nu chiar mut de-a binelea, căci nu mă puteam introduce în desfăşurarea ideilor prezentate. Să-l aprob era inutil, căci m-aş fi plasat într-o postură nefavorabilă Adică cum? Eu, într-o poziţie de ,,magister”, să aprob convingerile, crezul lui Maniu?! Să-l dezaprob era absurd, pentru că împărtăşeam aceleaşi idei. Un cetăţean accepta un crez politic pentru faptul că îi întăreşte propriile convingeri, concepţia sa despre viaţă şi societate, sugerându-i şi căile de realizare. În această poziţie mă găseam eu, ca membru al aceluiaşi partid. Dar iată că Maniu, socotind suficientă şi lămuritoare expunerea asupra situaţiei grave în care eram, deodată mă întreabă, pe un ton mai puţin sobru: „V-aţi căsătorit între timp?”. „Nu - am răspuns -, căci vremurile nu-s deloc propice pentru a contracta obligaţii familiale”. ,,Sunteţi mulţumit de munca la C.E.C.? Cum a prins rădăcini ideea de economisire în rândurile largi ale poporului?”. I-am explicat că nu mă împac cu propaganda pentru

7

economisire, când valoarea monedei nu este stabilă şi ca urmare, este o acţiune de frustrare, păgubind pe fiecare depunător care economiseşte. Banul de astăzi, depus la C.E.C., se întoarce peste un an, în buzunarul deponentului, cu o valoare diminuată. Economisirea la instituţii financiare este cinstită numai în ţările cu stabilitate monetară şi în timp de pace. Banul neavând, în prezent, bază solidă - economia naţională nefiind sănătoasă -, nu trebuie luat din mâna muncitorului pe calea economisirii, şi mai ales, nu de la cei necăjiţi, căci ei economisesc din strictul necesar, pe când căpătuiţii speculează tocmai cu banii economisiţi de alţii, realizând mari beneficii. Era o părere a mea, susţinută şi în scris faţă de conducerea C.E.C. – ului. Cele câteva întrebări şi răspunsuri nu aveau nimic comun cu rostul convocării mele. Le-a folosit drept pauză necesară pentru un nou avânt. Am simţit acest artificiu. Iuliu Maniu m-a privit cu ochii aceia senini şi inexpresivi. În sfârşit, încordarea a ţinut câteva secunde, care-mi păreau ceasuri, apoi îmi spune: „Sunt hotărât a face o legătură cu Aliaţii, cu Churchill, care să ne ajute a pune bazele unei colaborări politice şi care urmează să ne asigure, după terminarea războiului, reîntregirea hotarelor ţării şi restabilirea politicii democratice. În acest scop, ţara are nevoie şi de ajutorul dumneavoastră. Vă rog să-mi răspundeţi dacă acceptaţi a participa la această acţiune, plină de riscuri, poate chiar.... ” şi m-a lăsat pe mine să închei fraza în gând. Am acceptat propunerea cu fermitate, fiind hotărât să acţionez pentru realizarea planului politic stabilit principial. S-a ridicat în picioare şi m-a îmbrăţişat, spunându-mi că era sigur de adeziunea mea, totuşi, s-a simţit obligat a-mi cere consimţământul, dată fiind importanţa acţiunii şi răspunderea pe care o implica. Ne-am reaşezat pe scaune şi cu glas scăzut, mi-a recomandat să păstrez cel mai desăvârşit secret despre cele pe care le vom întreprinde, secret care trebuia păstrat chiar şi faţă de membrii partidului cu funcţii de mare răspundere. În acelaşi timp, simţindu-se oarecum încurcat, mă sfătuia să nu-mi schimb felul obişnuit de viaţă şi să-mi continui legăturile sociale pe care le aveam. „La mine, vă rog să nu veniţi decât atunci când am stabilit întrevederea”;

8

mi-a spus. ,,Ca început, vă rog să luaţi legătura cu un domn, pe nume Iuliu Bălan, care ...(ajungând aici a scos din portofel o bucăţică de hârtie, pe care era scris ceva), locuieşte în strada Sabinelor ... (şi după ce mi-a indicat adresa exactă, mi-a dat şi numărul de telefon al persoanei). „Acest domn este din părţile Ardealului ocupat de unguri, din Satu Mare. Este un bărbat de vreo 32 de ani, înalt, bine clădit şi foarte amabil. Dânsul este dispus să ne construiască un aparat de emisie-recepţie. Dumneavoastră purtaţi faţă de el numele de Bogdan - aşa mi se pare, nu mai reţin exact. Faceţi legătura, informaţi-vă în ce stare se găseşte construcţia şi aflaţi toate problemele legate de aparat, căci avem mare şi urgentă nevoie de el. Vă rog să insistaţi să fie gata cât mai curând şi să mă informaţi. Ne vom vedea peste două zile, tot pe această vreme, aici, la mine”. Mi-am dat seama că era sfârşitul întrevederii şi că era destul pentru început. Ne-am ridicat ambii şi strângându-mi mâna, mi-a spus: „Vă rog, nu zăboviţi mult printre cei care aşteaptă în anticameră”. Am promis să fac tot ceea ce îmi spusese şi salutându-l încă o dată, am ieşit din birou. Cunoşteam anticamera şi psihologia celor care o populau. Într-adevăr, întrebările s-au succedat într-un ritm ameţitor, motivate de timpul lung pe care mi-l acordase şeful. Am ieşit din încurcătură spunându-le că-l interesa activitatea C.E.C.–ului şi opiniile salariaţilor, tineri în cea mai mare parte, faţă de situaţia generală care domneşte în ţară. Fără multă greutate, m-am desprins din cercul lor şi am plecat mulţumit că am scăpat de ei mai uşor decât credeam. Am ajuns în stradă. Era răcoare şi întuneric. Simţeam nevoia de aer şi mişcare. M-am îndreptat spre Academia Comercială şi de acolo am luat-o spre Şoseaua Kiseleff. Picioarele mergeau când mai iute, când mai lent, răspunzând unor comenzi influenţate de fluctuaţiile stării mele sufleteşti. Am analizat minuţios, am reconstituit tot ceea ce mi s-a spus. Aerul răcoros şi proaspăt a fost ca o baie rece, binevenită, după o stare de încordare. Eram mulţumit că m-am angajat, conştient, într-o acţiune de mare importanţă pentru ţară. Tot ceea ce îmi spusese Maniu, precum şi hotărârea de a acţiona, mi-au creat o stare de bună dispoziţie. În

9

sfârşit, trebuia întreprins ceva pentru a ne salva. Omul a cărui activitate fusese decisivă în unirea Ardealului, nu putea rămâne împăcat cu ideea pierderii provinciilor alipite. Toată suflarea românească, toţi iubitorii de ţară se întrebau şi aşteptau să vadă ce va face Iuliu Maniu. Nu-mi dezvăluise decât ideea principală din acţiunea care abia începea. Voiam să desprind mai multe, să cunosc planul în amănuntele lui. Pentru asta era nevoie însă de aşteptare. Pe parcurs avea să mă lămurească. Ştiam că Maniu avea obiceiul să dezvăluie detaliile planului său numai în momentul socotit de dânsul potrivit. Aflasem totuşi destule date. Cunoşteam direcţia şi scopul acţiunii. Era de-ajuns şi aveam motive temeinice să fiu satisfăcut. Din afirmaţia „ţara are nevoie şi de ajutorul dumneavoastră”, am dedus (nici nu era greu!) că planul este vast, că angajează pe mulţi patrioţi şi că reuşita depinde de seriozitatea şi spiritul de răspundere al celor care colaborează la realizarea lui. Pericolul era mare, foarte mare, prin prezenţa legionarilor în guvern şi a armatei germane în ţară. Eram hotărât să respect indicaţiile date de şef, să le execut întocmai şi dacă este cazul, să înfăţişez şi părerile mele personale legate de această acţiune şi de însărcinarea ce primisem. Şi m-am ţinut de cuvânt. Iuliu Maniu tratase deci, în principiu, planul de colaborare pe cale diplomatică. Acum urma a se pune la punct elementele tehnice de legătură. N-a dezvăluit alte nume, în afară de cel al lui Churchill. N-a precizat nici angajamentele, nici pretenţiile. După această plimbare, care m-a ajutat să-mi ordonez gândurile, m-am simţit mai liniştit, dar nu fără griji. A doua zi, sub numele de Bogdan, am telefonat domnului cu aparatul, pe care la întâlnirea avută l-am botezat Sache. Ne-am întâlnit la intrarea din clădirea „Băilor populare” de pe Bulevardul Elisabeta. Ca semn de recunoaştere, eu ţinusem în mâna stângă un ziar împăturit. Îmi făcusem o imagine despre el, din descrierea lui Maniu. Întâlnirea na prezentat dificultăţi. La ora fixată, am apărut unul în faţa celuilalt, fără nici o reţinere, ca nişte cunoştinţe vechi. Ne-am pus câteva întrebări de circumstanţă. M-am interesat, formal, de unde este de loc, dacă-i căsătorit, ce specialitate are, când l-a văzut pe Maniu şi fără să aştept răspunsul lui, i-am precizat că eu sunt din părţile

10

Sibiului, că am făcut studiile la Bucureşti, că lucrez la C.E.C., că sunt necăsătorit şi că Maniu, pe care l-am văzut ieri, m-a rugat să mă interesez de aparat. La rândul său, mi-a spus că este angajat la A.E.G., că lucrează în atelierul de reparaţii aparate de radio şi că locuieşte în aceeaşi clădire unde-i şi atelierul. Era şeful atelierului. A afirmat că n-a vorbit nicicând cu Iuliu Maniu. Problema aparatului în cauză s-a aranjat prin altcineva, printr-o persoană intermediară, care nu era alta decât dr. V. Bolchiş. Pot spune că ne-am simpatizat de la început, ceea ce a contribuit mult la încrederea reciprocă. Nu era guraliv, dimpotrivă, cu excepţia cazului când vorbea de avioane şi aviaţie. Îşi făcuse stagiul militar ca pilot de avion de bombardament. Înainte de armată, terminase o şcoală de pilotaj sportiv. Faptul că era, ca şi mine, de religie greco-catolică, a contribuit şi mai mult la încrederea necesară în situaţia noastră. Discuţia, începută pe stradă, am continuat-o în parcul Cişmigiu, plimbându-ne. Am vorbit despre aparat: caracteristici tehnice, descriere amănunţită, din care eu am înţeles prea puţin, dar suficient ca să-mi dau seama că era o construcţie după un plan propriu; urma să funcţioneze pe unde scurte, cu raza de acţiune până în S.U.A., posibil chiar până în Japonia. Construcţia se afla abia în faza de început. Erau necesare piese adecvate scopului de emisie-recepţie, pe care nu le avea la îndemână. Treaba era de durată şi pentru că nu putea lucra în văzul tuturor; mai erau şi alţi lucrători în atelier. Omul avea nevoie de bani pentru piese, şi mă ruga să-i spun „şefului” cele relatate. Aştepta o sumă cât de curând şi mi-a precizat că peste o săptămână îmi va spune ce progrese a făcut. Am dedus din spusele lui că nu cunoaşte scopul pentru care se construieşte aparatul, dar că nu e atât de naiv încât să nu-şi dea seama la ce poate folosi. N-a făcut nici o remarcă şi nu s-a preocupat în slujba cărei cauze va fi întrebuinţat. Era încântat că va construi un instrument corespunzător şi încă după un plan propriu ! Ne-am despărţit fără să facem vreo aluzie la ivirea unui eventual pericol. Discuţia s-a purtat, aparent, ca de la client la constructor; noi eram legaţi însă prin fire invizibile, dar îndeajuns de puternice ca să ne dea încredere, hotărâre şi speranţe.

11

Ne-am despărţit cu o bărbătească strângere de mână, gest care a întărit mai mult încrederea dintre noi. Am promis să rezolv problema bănească şi a rămas să stabilim, prin telefon, o nouă întrevedere. Întâlnirea şi discuţia mi-au plăcut şi mi-au lăsat o bună impresie. Au avut asupra mea efectul unui stimulent. Era un român voinic, încrezător în priceperea sa tehnică, cu o structură sufletească sănătoasă, simplă, apropiindu-se mai mult de simţirea şi gândirea ţăranului cinstit, decât de a târgoveţului semidoct şi speculant. Nu părea să aibă convingeri politice, cu afiliere de partid, dar din vorbele lui se desprindeau sentimente româneşti curate, fără amestec de făţărnicie şi influenţe rasiale. S-a fixat în minte convingerea că vorbim aceeaşi limbă şi prin ea exprimam acelaşi gând românesc. Situaţia nouă în care mă găseam, treaba la care mă angajasem, îmi dădeau fără să vreau o stare de nelinişte. Mă frământau gânduri peste gânduri şi se formau în minte întrebări felurite, la care nu puteam răspunde. Aceasta stare sufletească îmi dădea o senzaţie de febră iar uneori o uşoara transpiraţie rece. Mam hotărât să nu mă mai frământ cu întrebări care, prin forţa lucrurilor, nu aveau un răspuns imediat, propunându-mi a căuta rezolvarea problemelor care mi se puneau în prezent. Peste o zi aveam întâlnire cu Maniu. M-a primit cu vădit interes. Trecusem prin acelaşi purgatoriu care îmi părea, acum, mai îngăduitor ca în trecut. L-am informat despre aparat, spunându-i tot ce aflasem de la constructor. Am cerut bani pentru piese, precizând că sunt necesari imediat. Cu această ocazie, am aflat că mai avansase 7.000 lei. Şi-a exprimat dorinţa să nu se facă risipă de bani, căci posibilităţile de finanţare sunt limitate. A scos din sertarul biroului 6.000 lei, pe care-i cerusem, şi după ce i-a numărat fără îndemânare, mi i-a dat. Şi-a arătat speranţa că nu va mai dura mult până va fi gata aparatul. Rugându-mă să urmăresc cu grijă această problemă, mi-a spus că are credinţa că-i voi aduce veşti bune la viitoarea întâlnire, fixată nu peste mult timp. Convorbirea a fost scurtă şi fără elemente de surpriză. În ziua următoare l-am văzut pe Sache, i-am predat banii şi i-am comunicat dorinţele exprimate de Maniu privitor la cheltuieli şi

12

la urgenţa de a se construi aparatul. Nici unul dintre noi nu avea chef de discuţii mai ample. Era şi un timp întunecat şi ploios. Am precizat că pe mine mă poate găsi în fiecare zi de lucru la C.E.C., dar numai înainte de masă. Dacă are să-mi comunice ceva important, să vină la birou, deşi nu este recomandabil. Noua mea misiune politică nu mi-a schimbat cu nimic viaţa particulară. Păstram aceleaşi relaţii cu oamenii cunoscuţi, dar devenisem mai atent la manifestările lor. Constatasem că, pe măsură ce se scurgea timpul, bărbaţii, în bună parte şi femeile, deveneau mai tăcuţi, mai indiferenţi faţă de nimicurile vieţii. Românii, în general, şi bucureştenii în special, sunt veseli, dispuşi oricând să alunge plictiseala într-un mod plăcut, porniţi să facă haz de necaz. Ei reuşesc să-şi exprime nemulţumirile prin sentinţe ironice, usturătoare, la adresa celor care nu le sunt pe plac. Acest fel de a trata neajunsurile denotă, uneori, sănătate sufletească şi voinţa de a trece peste obstacolul ivit în cale. Bucureşteanul nu face tragedie din orice. El trăieşte cu convingerea că în viaţa socială nimic nu este fixat pentru veşnicie, că totul este schimbător. E o concepţie de viaţă, o filosofie, care îţi dă puterea de a suporta apăsarea împrejurărilor. Concepţia filosofului Heraclit despre mişcare, exprimată prin „Panta rhei (totul curge)”, formează baza atitudinii sociale a românilor. Istoria noastră naţională confirmă această părere. În societatea şi în viaţa noastră de stat unitar, s-au întâmplat evenimente grave în ultimele luni ale anului 1940, care au avut o influenţă profundă asupra sufletului nostru românesc. De atunci, n-a mai tratat împrejurările prin ridiculizare, ci printr-o analiză mai judicioasă, ale cărei concluzii contribuiau la formarea unei noi psihologii. Figurile oamenilor deveniseră mai triste, pe feţe se vedea semnul neliniştii. Subiectul discuţiilor era politic. Fiecare gândea şi trăia într-o atmosferă politică. O singură întrebare chinuia pe fiecare român: „Ce ne facem?”. Hotarele noastre au fost călcate de hoarde barbare; oameni de ştiinţă au fost ucişi şi căsăpiţi de fanatici; cârma ţării a ajuns pe mâini pătate de sânge; zvastica a fost arborată în locul crucii; cizmele prusace mărşăluiau pe pământul românesc. Toţi erau cuprinşi de spaimă, de ceea ce mai poate surveni; nimeni nu avea tăria şi puterea de schiţa un gând clar pentru viitorul

13

apropiat. Succesele lui Hitler erau răsunătoare şi evidente. Democraţiile apusene erau neputincioase în privinţa capacităţii de rezistenţă imediată; totuşi, erau tari prin voinţa şi hotărârea de a nu se supune nazismului rasist, tiranic. Estul se prezenta cu flamura roşie şi pumnul încleştat, simbolul ,,democraţiei” asiatice, cotropitoare. Dar în subconştientul fiecăruia era un colţişor de luminiş care dădea speranţe; era personalitatea lui Iuliu Maniu, era „Sfinxul” de la Bădăcin, singurul care ne putea salva. Această stare de deprimare sufletească şi de revoltă în acelaşi timp, stăpânea pe fiecare în parte şi forma elementul de bază al psihologiei mulţimii. Petreceri şi întâlniri se făceau şi acum, dar nu atât de dragul unor distracţii plăcute, cât de dorul uitării coşmarului prezent şi îngrijorării pentru viitor. În noiembrie 1940, a fost asasinat de către legionari profesorul Virgil Madgearu, secretarul general al P.N.Ţ. O mulţime de tineri, cei mai mulţi cu studii superioare, fusesem strânşi în jurul secretarului general al partidului, care ne era un bun îndrumător în labirintul întortocheat al gândirii politice. Era un mentor plin de dragoste şi de grija faţă de generaţia care păşea pe drumul P.N.Ţ. Iniţierea se făcea în grup, sub formă de lecţii, pe teme alese din domeniul ştiinţelor politice, sociologice, economice şi de actualitate. Se făceau discuţii şi în mod obişnuit se trăgeau concluzii care reflectau gândirea şi atitudinea partidului. Vorbea cu autoritatea profesorului, a specialistului în ştiinţe economice şi sociale, cunoscător al tendinţelor muncitorilor de la oraşe şi ale celor care lucrau pământul ca să scoată pâinea cea de toate zilele. A fost luat Virgil Madgearu dintre noi, creându-se un gol în conducerea noastră politică, pe lângă durerea sfâşietoare a celor care l-au cunoscut mai de aproape. La secretariatul partidului a venit un om de valoare morală şi intelectuală deosebită, Ghiţă Popp. Un temperament mai puţin vulcanic, dar plin de energie şi putere de muncă. Pentru noul secretar general, prezentul politic de la noi se asemăna cu cel din Ungaria dinaintea primului război mondial: drepturi mutilate, privilegii de clan, dictatură, intoleranţă. Popp fusese condamnat la moarte în contumacie. Fugise în ţara-mamă, unde continuase acţiunea pentru unirea Ardealului cu fraţii de peste Carpaţi.

14

Tânăra generaţie a P.N.Ţ. a făcut zid în jurul noului secretar general, iar „catedra” de ştiinţe politice a continuat. Cu acest nou dascăl, am ieşit din războiul antisovietic şi am participat la războiul antifascist. După 23 august şi semnarea actului de armistiţiu, din 12 septembrie 1944, a urmat ca secretar general al P.N.Ţ., Nicolae Penescu. Uciderea de către legionari a profesorului Nicolae Iorga - în aceeaşi zi cu a profesorului Virgil Madgearu - a fost o crimă odioasă, care nu numai că se încadra în legile penale, dar era un act de tâlhărie contra românismului; batjocorirea sentimentului naţional a fost o crimă istorică. Crucificarea României a început cu uciderea lui N. Iorga şi V. Madgearu. La sfârşitul lunii noiembrie 1940, lumea începuse să se lămurească. Generalul Antonescu se aşezase tot mai temeinic pe scaunul guvernării. Hitleriştii puseseră stăpânire pe toate sectoarele economiei naţionale. Reprezentantul nazismului la Bucureşti, ,,baronul” Killinger, brutal şi impertinent, se amesteca direct în viaţa noastră politică. Pe străzi, zi şi noapte, marşuri şi cântece legionare, cu refrenul „gloanţe” şi „moarte”. La radio, emisiunea începea cu: „Garda, Căpitanul ... ” şi se termina cu „moarte”. După asasinarea lui Iorga, Madgearu şi masacrul de la Jilava, adversarii Gărzii, oameni cu sau fără activitate politică, se ascundeau de frica asasinilor. Evreii erau speriaţi şi aveau pentru ce să fie. Cei care au plecat în U.R.S.S., imediat după răpirea Basarabiei, îndeosebi din Moldova şi Bucovina, se găseau, pentru moment, într-o situaţie mai bună decât consângenii lor, care n-au avut această şansă. Noi, cei de baştină, n-aveam unde ne duce. Eram români şi nu eram înrudiţi nici cu ruşii, nici cu nemţii, iar ungurii abia aşteptau să ne căsăpească ţara, susţinuţi fiind atât de nazişti, cât şi de bolşevici. Cosmopolitismul nu era un gen de viaţă agreabil pentru noi, iar internaţionalismul era o formulă abstractă, bună ca lozincă pentru naivi, ca şi astăzi. Trăiam vremuri de bejenie, când din faţa năvălitorilor ucigaşi, oamenii se ascundeau unde şi cum puteau. Fiecare cetăţean care, până ieri, avusese păreri potrivnice stăpânitorilor de azi, figura cu numele pe lista unui „cuib de răpitoare”.

15

Dacă unii fuseseră indiferenţi faţă de manifestările sângeroase ale Gărzii de Fier, apoi după asasinatele din noiembrie şi-au schimbat atitudinea. Ţara întreagă - doar eram un popor cu simţul ordinii şi cu respect faţă de viaţa semenilor - a respins metodele de teroare şi asasinat. Garda a rămas cu pistoalele, dar fără susţinători din popor. Era semnul vădit ca le-a venit sfârşitul. Apariţia soldaţilor şi a ofiţerilor germani pe străzi şi localuri publice a renăscut în sufletul românilor sentimente ostile faţă de hitlerişti, înrudite cu cele pe care le nutriseră si faţă de prusacii din primul război mondial. Erau flămânzi aceşti ,,dominatori” îngâmfaţi. Alergau în special după produse din carne şi dulciuri de cofetărie. În restaurante, consumau cantităţi enorme de fripturi, ceea ce le dădea ocazia românilor să râdă şi să facă spirite la adresa lor. Erau de-a dreptul ridicoli, caraghioşi, „supraoamenii” care întrebau dacă pot înfuleca oricâte fripturi şi prăjituri doreau. Serviciul nostru poştal de coletărie nu mai putea face faţă transportului de pachete cu alimente, expediate din toate colţurile ţării, în Germania, la rudele de acasă. Şi trecuse doar un an din războiul dezlănţuit de ei. Pe străzi, chipurile românilor erau triste, mulţimea uniformelor germane ne indispunea. Ne uitam la ei cu dispreţ, ca la nişte arătări nefaste, ca la nişte ciocli. Doar lor li se datora răpirea teritoriilor noastre naţionale. O nenorocire nu vine niciodată singură. O dată cu instalarea legionarilor la guvern şi cu venirea nemţilor în ţară, ne-a zguduit cutremurul din noiembrie 1940, care a produs sute de victime. S-a prăbuşit clădirea „Carlton” din Bulevardul Brătianu. Pe molozul şi grinzile de beton, sub care se aflau încă multe vieţi, legionarii s-au aşezat ca şi corbii pe stârv şi cântând „Garda, Căpitanul”, dădeau cărămizile din mână în mână, pasămite ca să ajungă la îngropaţii de vii. N-au făcut săpături, galerii, ca să se ajungă la ei şi nu i-au lăsat nici pe mineri şi nici pe pionierii militari să le facă. Făceau propagandă legionară ! Rezultatul a fost că au murit toţi cei din subsol. Inconştienţi cum erau, aceşti fascişti se mândreau că au făcut muncă „patriotică”. Eram de faţă, vedeam totul. Cu glas scăzut, oamenii din dosul cordoanelor ziceau: „Doamne, Doamne, ce mai aşteptăm?!”

16

Ca o manifestaţie de protest contra răpirii Ardealului de Nord, a fost lansată convocarea unei întruniri care să pună bazele Asociaţiei „Pro-Transilvania”. Iniţiatorul ei fusese Iuliu Maniu. Întrunirea a avut loc la editura „Universul” din strada Brezoianu, în sala destinată expoziţiilor. Au fost de faţă Iuliu Maniu cu toţi exponenţii politici naţional-ţărănişti din Capitală, precum şi o mulţime de figuri de seamă din Partidul Liberal, intelectuali şi creatori de cultură, o sumedenie de ardeleni, refugiaţi şi expulzaţi de către unguri din teritoriul ocupat. Scopul asociaţiei era de a apăra prin toate mijloacele legale drepturile noastre asupra părţilor rupte din trupul ţării. După câteva lămuriri făcute de unii participanţi, s-a fixat rostul asociaţiei. Într-un entuziasm înălţător, s-a semnat procesul-verbal, adică actul constitutiv al asociaţiei. S-a ales comitetul pentru redactarea statutelor şi s-a fixat delegaţia care să întreprindă procedura pentru obţinerea personalităţii juridice. După multe dificultăţi şi tergiversări, Tribunalul a acordat personalitate juridică, deşi n-au lipsit presiunile asupra judecătorilor pentru a împiedica rezultatul favorabil. Ne făceam iluzii, credeam că am realizat un mijloc legal pentru desfăşurarea unei acţiuni făţişe, în scopul urmărit de noi. Dar măcelarul, alias Killinger, era treaz şi veghea ca nimic să nu se facă fără voia sa. Mihai Antonescu a dispus ca Asociaţia „ProTransilvania” să fie desfiinţată. Ni s-a luat dreptul de a ne manifesta durerea pentru pierderea vremelnică a ţinutului românesc şi a celor aproximativ trei milioane de fraţi. Şi s-a susţinut chiar şi atunci, că activitatea de conducere a statului nostru era în mâna naţionaliştilor! Era sfârşit de noiembrie şi-i lăsasem, intenţionat, mai mult timp lui Sache, ca să facă aparatul. Am fixat întâlnirea la el acasă. Le-am cunoscut, cu această ocazie, pe soţia şi pe fiica lui adoptivă. Am văzut aparatul, adică un morman de lămpi şi fire încolăcite, fixate pe două schelete metalice, separate, dar legate între ele cu cordoane izolate. Nu era un aparat unitar, cuprins într-o cutie, într-o carapace. Nu prea am fost mulţumit de maşinărie. Au urmat explicaţii tehnice şi practice, menite a mă iniţia şi a mă linişti în acelaşi timp. N-a fost inutil efortul depus de constructor, căci mi-am însuşit punctul de vedere susţinut de el. Totuşi, aparatul nu era gata. Mai era nevoie de ceva şi încă de ceva, care cerea timp.

17

Pentru mine, amânarea era supărătoare, căci trebuia să-i explic lui Maniu cauza întârzierii. Aşa am şi făcut, dar explicaţia nu a fost acceptată întru totul. „Omul este serios - a zis Maniu - am dat bani, salariu am plătit şi cu toate astea, aparatul nu-i gata, iar nouă ne este urgent necesar”. Nu mă simţeam bine în faţa acestor afirmaţii, cu o nuanţă de reproş. Am sesizat vorbele „... salariu am plătit...” şi i-am spus că poate este necesară o încurajare pecuniară, căci timpurile sunt grele, iar riscurile şi mai mari. „Bine ca aţi deschis problema banilor. Voiam eu s-o pun”, mi-a răspuns. „În următoarele două-trei zile, vine la dumneavoastră, la C.E.C., un domn inginer, pe nume Ion Popovici, bărbat nu prea înalt, dar gras. Veţi discuta împreună şi veţi hotărî chestiunile băneşti. Eu nu mă mai ocup de această problemă. Să aveţi toată încrederea în acest om, dar să nu vă întâlniţi deseori cu el”. După ce a insistat ca aparatul să fie gata cât mai curând, ne-am împărtăşit impresiile de ordin general, privitor la mersul evenimentelor. Părea foarte preocupat şi puţin abătut. Nu aveam explicaţia precisă a acestei stări sufleteşti. Ştiind ce-l frământă, deduceam multele griji care-l obliga mereu să fie atent la tot ce se plănuieşte şi se face. Apoi, nu mai era la vârsta când rezişti la eforturi prelungite: avea 67 de ani. Soarta i-a hărăzit o tinereţe zbuciumată - lupta pe terenul politic pentru apărarea drepturilor româneşti, în Ardeal - iar la bătrâneţe, în aceeaşi situaţie şi faţă de aceiaşi duşmani, apărarea existenţei însăşi a neamului; conştiinţa la obligat la cea mai grea misiune. Care avea să fie rezultatul final al acestei acţiuni, încă nu ştiam precis. Simţeam, credeam, doream să fie bine. Ne-am despărţit, eu salutându-l cu o uşoară înclinare de cap, el răspunzându-mi printr-o strângere de mână şi un zâmbet încurajator. Iată-mă într-una din zilele următoare în faţa unui domn, în vârstă de 42-43 de ani, plinuţ bine la trup, întocmai cum mi-l descrisese Maniu. Ne-am spus numele, dându-ne mâna; era inginerul Ion Popovici. Ardelean de origine, din părţile Ardealului, născut şi crescut la Brăila. Noul meu cunoscut părea niţel nervos şi bănuitor. În cursul discuţiei, se uita mereu în stânga şi în dreapta, iar când trecea cineva pe lângă noi - convorbirea avea loc pe un

18

coridor din clădirea C.E.C. – ului, se oprea din vorbă chiar dacă nuşi terminase exprimarea gândului. Întâlnirea a fost scurtă; era grăbit. Am stabilit să ne revedem peste două zile la mine acasă, eu dându-i adresa şi toate amănuntele pentru a mă găsi mai uşor. L-am aşteptat la ora stabilită şi am constatat cu multă plăcere că a fost foarte punctual. Cum locuiam singur, nu ne-a deranjat nimeni, iar discuţia a fost mai lungă şi mai sinceră, fără ca vreunul să mărturisească însă tot ce are pe inimă. I-am spus cine sunt, de unde sunt, ce-am studiat şi că-l cunosc pe Maniu, că dânsul a făcut legătura dintre noi. Am aflat că el vorbise cu Maniu o singură dată, că este inginer chimist la o societate petrolieră engleză, „Unirea – Orion”, cu sediul în Bucureşti. Este căsătorit, soţia e şi ea ingineră şi n-au copii. Toate cele împărtăşite de unul celuilalt erau reale şi sincere, dar nimic din ceea ce doream să aflam unul despre celălalt, în legătură cu acţiunea politică, n-am aflat. Fiecare ascundea ceva. Am vorbit despre aparat, despre cheltuielile necesare şi despre ajutorul pe care trebuie să-l acordăm constructorului. Am aflat că şi până acum banii au fost plătiţi din aceeaşi sursă, fără să-mi precizeze mai mult. Mi-a înmânat 5.000 de lei, cu rugămintea de a-i da constructorului, adică 3.000 pentru nevoile lui personale, iar 2.000 pentru eventualele nevoi tehnice. M-a informat că, lunar, omul urmează să primească 3.000 de lei. Cine suporta cheltuielile, cine a fixat suma, n-am aflat niciodată. Am stabilit ca dânsul să mă cheme la telefon, din când în când, la birou. Eu să nu-l caut decât în cazuri presante, recomandându-mă tot cu numele de Bogdan. Mi-a dat numărul de telefon. Ne-am despărţit bucuroşi de cunoştinţă, el rugându-mă să nu-l conduc. Inginerul Ion Popovici a rămas pentru mine Jean Popovici, iar pe urmă conu' Jean. Era un ins cu maniere englezeşti, deşi văzuse lumina zilei în Brăila lui Panait Istrati, iar în Anglia nicicând n-a fost. Era amabil, punctual, respectuos în discuţie şi foarte grijuliu faţă de obligaţiile asumate. Om de cuvânt, fapt remarcabil în viaţa socială românească. Avea însă o nelinişte, o stare de surescitare, deşi căuta să se stăpânească. Aveam impresia că se simţea urmărit şi că-i este frică de ceva. Cu toate acestea, era un bărbat hotărât, făcuse doar şi războiul ca ofiţer de artilerie. Am

19

rămas la gândul că trebuie să ne cunoaştem mai bine, fapt care a contribuit la întărirea colaborării noastre. A doua zi m-am dus la Sache, i-am predat banii şi am îndrumat discuţia către probleme arzătoare, aparatul, repetându-i că Maniu este nerăbdător să-l ştie gata, bun de lucru. Unele motivări ale întârzierii erau justificate, altele însă, n-aveau temei. Voiam să constat, să mă conving dacă nu cumva alte motive întârzie construcţia, nu doar elementele tehnice şi măsurile de precauţie. Ma convins mai mult atitudinea lui de om de omenie, modul său sincer şi degajat de a fi. Nu era un „Mitică” palavragiu, şiret, de la periferia oraşului. Era un suflet simplu şi cinstit de provincial, care a trăit departe de corupţia marilor oraşe. Venise de curând în Bucureşti şi păstra încă puritatea morală a românilor din vestul Ardealului. Calităţile lui m-au convins că n-am greşit, căci cinstit a rămas până la urmă. Pe la mijlocul lui decembrie, l-am anunţat pe Maniu că aparatul va fi gata în câteva zile. A fost mulţumit de vestea aceasta adusă, nu însă fără să remarce întârzierea. M-a rugat ca peste două zile să trec pe la dânsul, având a-mi preda ceva, desigur că am răspuns la chemare exact în ziua fixată. La întâlnirea respectivă, Maniu, cu multă grijă şi cu atenţia concentrată a unui om care săvârşeşte un ritual izvorât dintr-o convingere adâncă, a scos din birou un bloc notes cu scoarţe groase şi mi l-a predat, împreună cu câteva foi volante, litografiate, spunându-mi: „Acesta-i cifrul şi vă rog, să-l păstraţi cu grijă mare, ferit de orice altă privire; să-l studiaţi, să-l cunoaşteţi bine, ca să puteţi cifra şi descifra ceea ce va fi necesar”. M-a rugat, apoi, să-l informez cum mă descurc în această problemă şi mi-a dat şi „cheia” cifrului. Le-am împachetat într-o hârtie de ziar, neavând servieta la mine şi am plecat... Eram copleşit de emoţie. Primul gând a fost să ajung acasă mai repede, fără vreo complicaţie. Am respirat uşurat când am intrat în cameră. Imediat am despachetat ,,enigma” şi am răsfoit conţinutul. Întâia dată vedeam aşa ceva. Nu ştiam nimic şi nici astăzi nu cunosc nimic din tainele codurilor cifrate. Avea câteva explicaţii, în româneşte. De altfel cifrul era adaptat la cerinţele noastre, fiind întocmit pentru activitatea noastră politică. Din prima

20

citire am înţeles prea puţin, asta fie din cauza unei stări sufleteşti deosebite, fie pentru că eram în posesia unui lucru neobişnuit, fie că mintea nu mă ajuta atunci. Un labirint de cifre pentru nume de persoane şi pentru cuvinte uzuale. Adică un mic dicţionar citibil în cifre şi, invers, un grup de cifre echivalente cu nume ori cuvinte. Am transpirat, semn că eram într-o mare tensiune. Comoara am aşezato în dulap, printre rufe, la adăpost de curiozitatea femeii care-mi făcea curăţenie. Nu aveam birou cu cheie de siguranţă, dar in dulap era bine păstrată, iar dulapul nefiind încuiat, nici curiozitatea nu era pusă la încercare. M-am dus în oraş ca să mă mişc niţel şi să mănânc ceva. reîntors acasă, am încercat să adorm, dar nu mi-a fost uşor. Timp îndelungat a trecut, iar eu mă zvârcoleam în pat, când pe-o parte, când pe alta. M-am trezit la orele şase şi jumătate, la zgomotul deşteptătorului - prieten urâcios - care mă obliga să mă scol. În cursul dimineţii, viaţa de slujbaş, cu neajunsurile ei zilnice. După-amiază, hotărât să dezleg şarada, reluând totul de la început, cu hârtie şi creion la îndemână, înarmat în plus cu răbdare, citesc şi recitesc instrucţiunile, combin cifre, le aşez în şablonul model şi constat că, respectând întocmai indicaţiile din instrucţiuni, adică îmbinarea cifrelor, după modelul indicator, apare o gândire scrisă în româneşte, cu înţeles clar. Am fost foarte mulţumit de rezultat. După o destindere de câteva minute, mi-am întărit voinţa de-a realiza definitiv cunoaşterea cifrului. Repet exerciţiul model şimi reuşeşte. Formulez propoziţii şi le dezleg aplicând regulile învăţate. Încerc de nenumărate ori cifrarea altor texte, întocmite de mine, pentru ca deprinderea să devină reflexă. Cifrul cuprindea alfabetul întreg, cu literele scrise în ordinea succesiunii lor şi cu o cifră în dreptul fiecăreia. Nimic extraordinar. Cuvinte uzuale şi nume proprii, cu o cifră în dreptul lor, sau cu mai multe. Cuprindea acest cod numeroase nume ale oamenilor politici din ţară şi ale persoanelor proeminente din P.N.Ţ. si P.N.L. Erau şi nume străine, dar mult mai puţine. Am găsit în îndreptar precizarea zilelor şi orelor de chemări la întâlnire şi indicativul corespunzător. Tot ceea ce am descris până acum se referea la cifrarea unui text, dar altă operaţiune era necesară pentru descifrare. Ordinea de lucru era oarecum inversă. După aranjarea grupelor de

21

cifre recepţionate într-o anumită ordine şi transmiterea lor pe şablonul stabilit şi după înlocuirea cifrelor cu corespondentul lor în literele din cod, se iveşte textul, întocmai cum apare o imagine din filmele fotografice, prin expunere. Taina a fost dezlegată, urma doar să mă familiarizez cât mai mult cu această tehnică, pentru a fi expeditiv. Aceasta se obţine prin exerciţiu. Peste câtva timp, în urma exerciţiilor făcute, am constatat că este o mică nepotrivire la operaţiunea de cifrare. Cifrarea nu dădea sensul clar al unui cuvânt. După multă stăruinţă, am găsit explicaţia. Această poticnire ne-a răpit, mai târziu, când am început activitatea, câteva şedinţe de lucru cu corespondentul de la capătul opus. Toate hârtiile pe care făceam exerciţiile, le rupeam în bucăţele şi le aruncam în closet. Primind telefon de la constructor, care mă anunţa că aparatul este gata, m-am dus să-l văd. Nu aveam curajul să-l informez pe Maniu până nu mă convingeam personal de existenţa lui. În sfârşit Sache, arătându-mi doua schelete metalice, ce păreau interiorul unui aparat de radio, zise: „Acesta-i aparatul, gata, bine pus la punct, cu care se poate emite şi recepţiona în alfabetul Morse”. Am înţeles totul din explicaţiile pe care mi le-a dat. Înfăţişarea neprezentabilă a aparatului producea impresia de ,,fier vechi”. Cu un asemenea aspect, nimeni nu-l băga în seamă. Am rămas încântat de forma camuflajului. Costul lui mai reclama plata unei mici diferenţe faţă de sumele primite ca avans. „Ce facem cu aparatul? Unde-l ducem şi cum îl instalăm?” mă întrebă Sache, dându-mi şi anumite indicaţii de specialitate. Nu-i puteam da un răspuns precis. Nu ştiam unde va fi instalat şi nici măsurile de siguranţă stabilite de Maniu. Am promis să rezolv repede această problemă şi am aruncat o întrebare, aşa, într-o doară: „Nu s-ar putea să rămână la dumneata? Ai loc destul şi ştii să-l repari la nevoie şi să-l camuflezi...” Era prin decembrie 1940. M-am prezentat la cei în drept să decidă. Şi-a manifestat bucuria, mulţumindu-mi pentru interesul depus. Am explicat situaţia cu cifrul, precizând că m-am pus la punct şi că sunt gata, oricând, să cifrez-descifrez un mesaj. Din nou mi-a mulţumit, făcând aluzie la păstrarea secretului. Am întrebat ce facem cu aparatul, unde-l plasăm, descriindu-i din nou forma curioasă şi volumul. Răspunsul n-a

22

întârziat: „La domnul acela amabil, care l-a construit. Vă rog să aranjaţi lucrurile! Consultaţi-vă şi cu inginerul Popovici”. ,,Domnule preşedinte, mai este o problemă capitală... a telegrafistului. Aparatul este construit pentru a transmite în Morse. Cine transmite? Persoana în cauză trebuie să fie specialist şi pe deasupra, om de absolută încredere”, mi-am permis să precizez. „Da, aveţi dreptate. Mâine, cred se lămureşte şi această situaţie. Treceţi, vă rog, pe la mine”. Am plecat. Nedumerirea care mă stăpânea a dispărut datorită faptelor. Am ajuns în posesia unor fapte concrete, care făceau lumină, conturând activitatea. „Cercul tăcerii” s-a lărgit, însă. Din doi păstrători ai secretului, la început, am ajuns să fim patru, din cauza cerinţei imperioase a unui nou-venit, telegrafistul. Dacă în desfăşurarea unei acţiuni cu caracter subversiv sunt mai mulţi participanţi, se întăreşte hotărârea de a acţiona şi creşte curajul; în schimb, pentru păstrarea secretului, numărul mai mare este contraindicat. În situaţia noastră, rezultatul urmărit nu putea fi realizat decât prin îmbinarea seriozităţii participanţilor la acţiune. Numai formarea unui grup omogen, bine sudat sufleteşte şi convins de crezul comun, ne putea feri de lovituri neprevăzute. Mergeam înainte cu încredere în noi şi în scopul urmărit. Sarcina pe care neam luat-o merita efort şi jertfire. În ziua următoare, m-am întâlnit cu Sache la el acasă şi iam spus părerea lui Maniu privitor la amplasarea aparatului. I-am demonstrat că prezenţa lui este necesară, că în timpul funcţionării pot interveni defecţiuni, că este mai bine camuflat la el, că forfoteala din curte şi din încăperile atelierului nu dă de bănuit şi am adăugat că e dovada marii încrederi pe care i-o acorda şeful. Acţiunea nu este lipsită de pericole, dar se cere făcută, fiind impresionantă prin scopul urmărit şi prin prezenţa lui Iuliu Maniu în fruntea ei. În câteva zile vom avea şi un telegrafist bine format şi om de încredere. „Te rog, i-am spus în încheiere, să le aranjezi pe toate cât mai bine ca să putem începe curând lucrul. Restul banilor îi vei primi la întâlnirea viitoare şi vom căuta să te mulţumim pentru bunăvoinţa arătată. Telegrafistul va veni împreună cu mine la dumneata”. Am rămas încrezător în posibilităţile de lucru şi satisfăcut de

23

sentimentele arătate de românul sătmărean. Eram mulţumit că nu mă dezamăgise. Din nou în strada Caragea Vodă. A trebuit să aştept puţin, şeful fiind reţinut de un domn necunoscut mie. De la cei prezenţi în sală am aflat că este un liberal, cu poziţie bună în partidul lui Dinu Brătianu. Am fost primit cu aceeaşi bunăvoinţă. Conversaţia n-a fost lungă. Maniu făcea eforturi să nu pară obosit, deşi semnele extenuării erau vizibile. I-am prezentat aranjamentul cu Iuliu Bălan, încercând să înfăţişez omul aşa cum mi se întipărise în suflet. Mulţumit de cele relatate, mi-a zâmbit, exprimându-şi astfel satisfacţia. „Avem telegrafist, mi-a spus. Este un om de încredere, al cărui frate se afla undeva în Asia Mică. Vă rog să luaţi legătura cu inginerul Popovici şi să rezolvaţi imediat această problemă, ca să putem trece la acţiunea care ne aşteaptă. Să mă încunoştiinţati când putem începe treaba”. A urmat un schimb de amabilităţi, după care ne-am despărţit. Cei din anticameră nu mă mai întrebau nimic, căci ştiau că nu le spun adevărul. Se obişnuiseră cu vizitele mele, nu mai eram un nepoftit. M-am întâlnit cu Popovici şi i-am relatat discuţia cu Maniu privitor la telegrafist. Mi-a răspuns că s-a găsit un om de specialitate care lucrează la LARES (Tarom-ul de astăzi), ca telegrafist de bord. Numele lui este Jean Beza, frate cu George Beza, plecat în sud-est, unde desfăşoară o activitate cu scop identic cu al nostru. Popovici avea informaţii politice generale şi despre măsurile organizatorice viitoare. N-am aflat despre aceasta decât treptat, puţin câte puţin. Era clar pentru mine că aranjarea legăturilor şi finanţarea activităţii erau atribuţiile lui. A doua zi, mi-a făcut cunoştinţă cu Jean Beza. Întâlnirea sa petrecut pe stradă, locul şi ora fiind stabilite în prealabil. Noua mea cunoştinţă era un bărbat de înălţime potrivită, bine legat şi cu o vervă plăcută. Aviator de linie comercială lungă, trecut prin multe încercări dificile, era vesel, fără teamă de pericole. Am rămas numai noi doi, căci Popovici plecase şi ne-am îndreptat spre Sache. Pe drum ne-am cunoscut întrucâtva. Nu-l atrăgea politica, dar era un admirator al capacităţii manifestate de fratele său, George, în acest domeniu. Macedonean de origine,

24

socotea că ei sunt cei mai buni români. Nu era şovinist, dar nu avea o deosebită simpatie faţă de străini, în special faţă de greci şi bulgari. Îl satisfăcea, îndeosebi, viaţa liberă. Se deducea aceasta din tot ce spunea şi mai ales din modul cum accentua anumite situaţii trăite. Mediul lui, adică legăturile cu piloţii, îi întărise credinţa că omul trebuie să vieţuiască în libertate. Îl cunoşteam pe fratele lui, George. Făcusem chiar o campanie electorală împreună, în anul 1937, în judeţul Făgăraş, pentru susţinerea candidatului P.N.Ţ. şi am câştigat alegerile. Atât candidaţii noştri pentru Cameră, în frunte cu dr. Aurel Dobrescu, cât şi candidatul pentru senat, Virgil Kerciu, au fost aleşi. Faptul că-l cunoşteam pe fratele său a contribuit foarte mult la încrederea dintre noi. Mi-a mărturisit că primise o scrisoare de la George, prin care era sfătuit să accepte sarcina de telegrafist în grupul de lucru al lui Maniu. Ajunşi la destinaţie, am fost de acord că trebuie încercată stabilirea legăturii cu capătul celalalt al firului. Sache ne-a arătat cum a aranjat aparatul şi locul de lucru. O parte din aparat era într-o cameră a atelierului, a doua parte în camera vecină, tot în atelier, iar locul de transmisie-recepţie era amenajat în sufrageria constructorului. Cele două părţi erau cuplate între ele cu cordoane bine camuflate, pe sub bancurile din atelier, legăturile erau sudate, iar partea finală a cordonului introdusă în sufragerie, care se găsea la etajul I, lipită de corpul atelierului. O măsuţă într-un colţ al încăperii, un manipulator telegrafic (adus de Beza), care rămânea la constructor şi se putea monta şi demonta, în cazul când nu se lucra cu el. Telegrafistul având de făcut curse cu avioane de călători, peste graniţă, timpul transmisiei trebuia adaptat la posibilităţile lui. Eu mi-am notat zilele şi orele de transmitere, stabilite în instrucţiunile cifrului, precum şi indicativul. Restul urma să-l întreprindă Beza. Am stabilit să fim cu multă băgare de seamă în toate, fiind în joc cauza mare pe care o servim şi care poate fi compromisă prin neatenţia noastră. În plus, riscurile erau imense. Ne-am înţeles mai mult din privire şi mimică, cuvintele folosite fiind puţine. Am stabilit să nu ne vedem decât în cazuri absolut necesare şi urgente. Rămăsese ca în cursul aceleiaşi săptămâni să se

25

încerce legătura, iar Sache să mă anunţe de rezultat. Se apropiau sărbătorile Crăciunului şi era necesar să avem legătura stabilită înainte de a intra în vacanţă cei de „dincolo”. Cunoscând-o ceva mai bine pe soţia constructorului, am constatat că era unguroaică şi mă temeam să nu ne denunţe. Am făcut aluzie faţă de Sache, cum că soţia lui ar fi, paremie-se, străină, iar el mi-a răspuns, în naivitatea lui: „Da, sigur, e catolică”. Mă cuprinseseră grijile, nu că-i străină şi catolică, ci că-i unguroaică. El a observat ceva deosebit în preocuparea mea şi a intervenit, asigurându-mă că este ardeleancă şi că n-am de ce să fiu îngrijorat. Faptele erau fapte şi fără nici un dubiu că soţia ştia câte ceva despre preocupările soţului ei. Cât ştia şi cât deducea, nu se putea preciza; apoi, n-aveam nici un interes să fac o problemă din această împrejurare neplăcută. Spre lauda lui Sache şi a fiicei adoptive, care era nepoata doamnei Bălan, nu li se poate reproşa nici o indiscreţie. Dar neliniştea mea în legătură cu cele constatate în familia lui, am adus-o la cunoştinţa lui Iuliu Maniu. Înfăţişându-i suspiciunile mele, l-am văzut rămânând un moment pe gânduri. Şi-a revenit însă repede şi mi-a spus: „Am cele mai bune referinţe despre domnul Bălan. Nu văd să se ivească vreo neplăcere din partea lui, ori a familiei”. M-a liniştit, oarecum, informaţia. Rămăsese în sufletul meu o mică teamă, care a dispărut cu timpul, înlocuită fiind de convingerea că familia aceasta este bine închegată. Au fost necesare câteva încercări, câteva şedinţe (patrucinci) prin văzduhul necuprins, până când s-au putut prinde chemările lansate din strada Sabinelor şi recepţiona de către noi cele emise de ... undeva. După Anul Nou, ne-am întâlnit, constructorul, telegrafistul şi cu mine. M-am informat despre cele încercate şi rezultatul obţinut. Comunicarea a fost posibilă pe baza indicativului. Odată făcută legătura, telegrafiştii s-au înţeles între ei, pe baza elementelor ce le erau cunoscute din domeniul comunicaţiilor telegrafice internaţionale. Au fixat anumite date tehnice, necesare pentru o bună transmisie şi recepţie. Urma folosirea acestui mijloc pentru scopul stabilit.

26

Cunoscând data viitoarei întâlniri, după sărbători, i-am dat lui Sache un grup de cifre, scrise cu cerneală pe o foaie de hârtie, cu indicarea succesiunii lor, pentru transmitere. Textul nu era cunoscut nici de „pianist” (telegrafistul) şi nici de constructor. Telegrafistul avea în faţa lui grupe de cifre care nu spuneau nimic. După cum mi se părea, nici nu erau prea dornici să ştie. Satisfacţia lor era că au reuşit să pună totul la punct, ceea ce era într-adevăr o mare mulţumire pentru noi toţi. În viitor, grija lor era ca aparatul să funcţioneze, să nu fie deranjaţi în timpul lucrului, să se respecte cu stricteţe zilele şi orele de întâlnire, să se emită mesajele fără greşeli şi să se scrie la fel de corect cifrele recepţionate. Transmiterea şi recepţionarea exactă a cifrelor, pe grupe şi în ordinea dată, erau cheia succesului. O cifră greşită răsturna în întregime mesajul. Restul era misiunea altora, pe care ei nu-i ştiau, cunoscând doar „pilonul” de bază şi scopul acţiunii. Asta le asigura liniştea sufletească şi era în bună parte garanţia reuşitei. Este deosebit de important faptul ca într-o acţiune dificilă şi periculoasă, bazată pe principii de morală şi justiţie, să se cunoască omul din fruntea ei, omul care a gândit şi a iniţiat planul de lucru, omul care conduce întreaga luptă. Acest om era Iuliu Maniu. Textul primului mesaj, compus şi cifrat de mine, se referea la probleme de transmisie, fiind un mesaj de legătură. Am primit răspunsul la următoarea şedinţă. Mi l-a adus Sache. Era serios, aşa cum cereau instrucţiunile. Era prima comunicare cifrată. Abia aşteptam să verific dacă am lucrat bine sau nu. Aveam niţică emoţie. Am început descifrarea, folosind metoda însuşită. A mers bine totul. Textul era clar, ideile precise. Dar, citindu-l în întregime, am constatat că se observă o defecţiune privitoare la cifrare. Era o neînţelegere. Faptul îl descoperisem încă de la început, când am studiat cifrarea. O mică greşeală în cifru, care, până când am reuşit să o determin, să o corectez şi să o comunic, ne-a răpit vreo câteva şedinţe. Totuşi s-a aranjat şi lucrul a decurs pe urmă fără neînţelegeri. Din acest duel cifrat, m-am ales, la început, cu următorul calificativ: „Omul domnului Maniu nu prea se pricepe”. Rectificarea părerii n-a venit niciodată.

27

Pe la mijlocul lui ianuarie 1941, m-am dus la Maniu şi l-am informat despre toate, amănunţit, inclusiv despre calificativul acela. A zâmbit, fără să se oprească asupra notei primite. Mai târziu, mult mai târziu, am aflat cine m-a calificat; era Gardyne de Chastelain. Atunci nu ştiam de existenţa acestuia. „Vă rog să scrieţi”, a spus Maniu întinzându-mi o jumătate de coală de hârtie: „Guvernul actual al Ungariei este în slujba lui Hitler. Ministrul Ungariei de la Washington, împreună cu întreg personalul, circa trei sute de oameni, au rămas în America. Împreună cu noii-veniţi, ei fac propagandă hitleristă sub mască democratică. Vă rog avizaţi pe cei în drept. În atenţiunea binevoitoare a domnului Churchill. Nu aşteptăm răspuns. Iuliu Maniu”. Este bine să se reţină că toate mesajele transmise şi primite sunt reproduse, acum, din memorie. Depeşele fie scrise prin semnele grafice ale limbii, fie cifrate, erau distruse imediat după ceşi îndeplineau rostul. Păstrarea secretului cerea ca nici o urmă să nu rămână din ele. Mă străduiesc să le redau conţinutul şi sensul , dar reproducerea cu exactitate a textului original este pentru mine, astăzi, o imposibilitate. Oricât de bine s-au fixat ele în memorie, evenimentele au fost trăite cu atâta emoţie şi pasiune, încât nu le pot reconstitui exact, după 33 de ani. Acum, când caut să fixez textul, mă cuprinde o nelinişte sufletească, o frământare legată de simţul răspunderii morale. Sunt urmărit de gândul să nu denaturez înţelesul, sensul ideilor şi mai ales, să nu spun mai mult decât s-a făcut. Dar dacă eu nu sunt în posesia unor probe care să nu poată fi tăgăduite, apoi în Anglia trebuie să se afle, scrise şi bine păstrate, toate mesajele schimbate între cele două posturi de T.F.F. de care ne-am folosit. Ele se găsesc fie la Ministerul Afacerilor Externe, fie la Ministerul de Război al fostului Comandament Britanic din Orientul Apropiat. Ei aveau tot interesul să facă dovada existenţei unei acţiuni antihitleriste în România. Documentele originale sunt acolo şi se poate face o comparaţie între ele şi afirmaţiile mele. Nu păstram acte de teama legionarilor şi a nemţilor, care purtau o ură de nedescris englezilor. Pe comunişti, pe sovietici, nu-i urau atât de mult ca pe englezi. Faţă de ruşi, legionarii aveau o atitudine de dispreţ şi cuvinte care exprimau mai mult batjocură

28

decât îngrijorare. Am avut ocazia să constat aceasta dintr-o discuţie cu un fost prieten al meu, legionar, un anume A.H. Nu cunoştea nimic din realităţile sovietice. În zadar căutam să-i demonstrez că forma nouă de organizare socială a schimbat mentalitatea veche a mujicului. Fără rezultat au rămas toate încercările mele de a-l face să judece că, de vreme ce Hitler, în zece ani, a creat şi a consolidat o noua gândire germană, care a transformat indivizii într-o masă amorfă, nediferenţiată, cu stare de spirit fanatică, se poate presupune că, la fel, comunismul şi mai ales Stalin au reuşit, în 23 de ani, să facă cel puţin aceeaşi ispravă, adică să fanatizeze poporul. Dacă mai ţinem seama că aceste două popoare vecine sau născut în acelaşi spaţiu european, că au multe însuşiri comune, la care unul dintre ele a adăugat tenacitatea slavă specifică, îmbinată cu influenţa mongolă, nu credeam că e potrivită atitudinea de aroganţă şi dispreţ, ci mai curând cea de grijă şi de teamă faţă de un nou pericol. N-a admis nimic din susţinerile mele şi la fiecare argument mi-a adus un contraargument. Era orbit de succesele hitleriste. Discuţia se ivise aşa, ca între oameni obişnuiţi, fără gândul de a-l abate din drumul greşit. N-aş fi putut şi nici n-am încercat. Aceasta era mentalitatea legionarilor. Crezul lor era fixat de Codreanu, în „cărticica şefului de cuib”, din care iradiau ignoranţa şi tendinţa de pervertire a sufletului creştin. Discuţia avusese loc înainte de alianţa lor politică cu Antonescu. Un eveniment important s-a produs în viaţa politică internă a României. Ştiut este că Antonescu devenise atotstăpânitor. Legionarii erau în guvern, amestecaţi cu oamenii conducătorului, îndeosebi militari. Cămăşile verzi socoteau că a sosit timpul să fie ei singurii guvernanţi. Neînţelegerile cu Antonescu, pe această temă, au dus, în ianuarie 1941, la izbucnirea rebeliunii legionare, în toată ţara, dar mai sângeroasă la Bucureşti, cu scopul de a-l dărâma pe conducător şi a prelua numai ei puterea. Se încredeau în Hitler şi se bazau pe ajutorul armatei germane. Rebeliunea a durat trei zile, de la 21 la 23 ianuarie. Timp lung, date fiind masacrele şi distrugerile. Nemţii, după o zi de expectativă, au înclinat spre generalul Antonescu. Drojdia periferică a început să atace casele particulare, să jefuiască şi să omoare. Eram la locuinţa mea din strada Poenaru

29

Bordea. Clădirea avea şase etaje, era solidă şi cu porţi de fier. Patru declasaţi au forţat poarta de la intrare, ca să pătrundă înăuntru. Doamna Mia Anghelescu, care locuia la etajul IV, m-a anunţat prin servitoare că îi este frică, Petre, soţul ei, aflându-se la regiment. Am luat pistolul cu mine şi am coborât. Pe holul etajului IV, două femei evreice, cu trei copii, în jur de patru-cinci ani, tocmai o rugau pe vecina mea să le primească în apartament, fiindu-le teamă să stea la ele în casă. Bărbaţii lor dispăruseră. Le-a primit. Am întrebat-o pe doamna Mia de pistolul soţului ei; mi l-a adus. L-am verificat, era încărcat. Am pus piedica şi i-am arătat cum să-l mânuiască. Mai ştia şi ea ceva, căci trăsese cu arma de vânătoare. Ne-am postat după un perete şi ne-am folosit de o nişă de pe coridor, fiind hotărâţi să apăsăm pe trăgaci dacă se ivesc tâlharii. Era singura soluţie. Poate reuşeam să-i speriem. Între timp a sosit Petre, într-un camion, cu şase soldaţi. Fusese anunţat telefonic de către soţie, înainte de a mă chema pe mine. La apariţia soldaţilor, derbedeii au fugit. Armata, care era contra legionarilor, cu excepţia unor ofiţeri tineri, a făcut ordine. Întreg poporul era solidar cu ostaşii. Succesul armatei a adus linişte şi a dat speranţe de mai bine. S-a cântat un „Deşteaptă-te române” la postul de radio, în loc de „Garda, Căpitanul”. A fost un moment înălţător pentru toată suflarea românească. Ne săturasem de teroare şi ucideri. Aşteptam zorii libertăţii. Nu ne făceam iluzii, dar speram să vină ceva potrivit cu sufletul nostru, ceva care să nu ne strivească. N-a venit nimic din ceea ce aşteptasem. Generalul Antonescu n-a înţeles că mentalitatea noastră, concepţia noastră de viaţă nu se potriveşte cu năravurile prusace, după cum nu se împacă nici cu opresiunea rusească, bine cunoscută la noi din vremuri trecute. Elanul şi eroismul armatei în această încleştare au fost greşit interpretate de orgoliosul militar. Evenimentele se depănau din ce în ce mai dureros. În timpul rebeliunii, la locuinţa lui Iuliu Maniu era gardă zi şi noapte. Era păzit de către membrii partidului. Adeseori îşi schimba domiciliul. Această măsură de siguranţă a fost practicată nu doar până la 23 august 1944. Din nefericire, ea a devenit o regulă chiar după această dată istorică, fiind impusă de metodele barbare

30

folosite de noua tiranie, născută sub formula „dictatura proletariatului”. După liniştirea apelor colorate cu sângele celor căzuţi din cauza rebeliunii, am luat legătura cu Iuliu Maniu şi ne-am continuat acţiunea. „Îmi pare bine că vă văd sănătos”, a spus el, începând o discuţie în jurul evenimentelor recent trăite. „Dictatorii nu pot face casă împreună decât scurt timp. Aşa a fost în trecut şi mai mult ca sigur şi în viitor tot aşa va fi!”. „Afirmaţiile dumneavoastră vizează şi desfăşurarea politică în viitorul apropiat, adică legăturile dintre hitlerişti şi comunişti”, am remarcat eu. „Da, da, chiar aşa ! Istoria şi răsturnările recente de la noi ne demonstrează cu evidenţă acest adevăr. Trupe germane, tot mai multe, sosesc pe teritoriul ţării; generalul Antonescu s-a angajat prea mult faţă de Hitler. Părăsirea legionarilor de către nemţi, s-a făcut cu preţul unor angajamente din partea generalului. Dar să lăsăm aceste probleme... Acum vreau să aduc la cunoştinţa guvernului englez că fostul rege Carol, care se află în prezent în America, duce o activitate dăunătoare ţării. Să scriem deci: În atenţia binevoitoare a domnului Churchill. Fostul rege al României, Carol al II-lea, care se află în S.U.A., duce o activitate dăunătoare ţării şi regelui Mihai. Vă rugăm a face cunoscut acest fapt celor în drept. Nu aşteptăm răspuns. I. Maniu” Din această discuţie am aflat că postul de radio cu care suntem în legătură se găseşte pe teritoriul unui ţinut din Asia Mică, aflat sub mandat englez, şi că acest post este o punte intermediară între noi şi Anglia. Legătura directă nu s-a putut realiza. Maniu nu era prea satisfăcut de faptul că exista un mijlocitor. Nu de persoane era nemulţumit, ci de mijlocirea în sine. Probabil că experienţa de-o viaţă întreagă îi dovedise că mijlocirea nu serveşte integral scopul. A doua zi, spre seară, m-am întâlnit cu Beza şi Bălan. Era zi de lucru. Am asistat la emisie. S-a transmis mesajul lui Maniu. În rest, nimic deosebit. N-a fost recepţionată nici o comunicare. Telegrafistul nostru m-a informat că au fost stabilite două zile de lucru, potrivit programului său liber.

31

După câteva zile, m-am întâlnit cu inginerul Popovici, care mi-a dat bani pentru cei doi specialişti. Discuţia cu el s-a mărginit la modul cum decurge activitatea tehnică. Era grăbit, mereu prea grăbit. Neliniştea lui şi starea nervoasă se puteau explica prin teamă, totdeauna mă lăsa să înţeleg că este urmărit. Totuşi, până acum nici unul dintre noi nu fusese supravegheat şi nici nu erau motive, doar nu făcusem greşeli care să ne facă suspecţi. Cu prima ocazie, am predat banii destinatarilor. Tehnicienii erau neliniştiţi, în vădit contrast cu starea lui Popovici. Le-am împărtăşit părerea mea despre agitaţia sufletească a inginerului. Ei nu-l mai întâlniseră de când a început activitatea. Cei doi încă nu ştiau cu cine suntem în legătură şi în care localitate se afla postul celalalt. Nu m-au întrebat nimic, se părea că nu-i preocupa prea mult. Cu toată această aparenţă, eram sigur că telegrafistul ştia mai multe, fiind şi fratele lui prins în marea acţiune. Era discret şi se mărginea la atribuţiile lui, pentru care corespundea perfect. Sosise luna martie şi la noi nu se petrecuse nici un eveniment mai de seamă, în afară de ruperea relaţiilor diplomatice cu englezii şi aplicarea măsurilor de blocadă. La începutul lui aprilie 1941, Hitler atacă Iugoslavia. Prin forţe armate superioare, la care se adaugă trupe italiene, maghiare şi bulgare, Iugoslavia este înfrântă repede. Teritoriul ei e împărţit între Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria. În munţi se organizează lupta de rezistenţă, condusă de generalul Mihaillovic. În 1941, sărbătorile Paştelui au căzut tocmai când popoarele Iugoslaviei treceau prin cele mai dramatice momente. Mă găseam în comuna mea natală, Şeica Mare, aproape de Sibiu. Ieşisem de la biserică, era ziua a doua de sărbătoare, când, răspândită din om în om, ne ajunge la urechi ştirea că, dinspre Sibiu, vine un tren cu prizonieri sârbi, care opreşte în gară. Tineretul, fete şi băieţi, intelectuali şi ţărani, s-a grăbit să-i întâmpine cu daruri (pâine, carne de miel, cozonaci, ouă roşii etc., etc.). Cu ţoţii am fugit la gară, de parcă era un concurs de alergări. Opt sute de metri au fost parcurşi în câteva minute. Trenul se vedea venind cu viteză, iar sirena locomotivei lansa sunete alarmante. În gară s-a oprit; era într-adevăr un tren cu prizonieri. În momentul opririi, nemţii

32

care însoţeau convoiul au sărit de pe platforma vagoanelor, pentru a asigura paza. Am căutat să ne apropiem de prizonieri - erau în vagoane pentru transport de vite. Uşile s-au deschis, cei dinăuntru ţipau şi gesticulau. Nu am putut ajunge la ei. Soldaţii nemţi strigau ,,Halt !” şi agitau armele. Am dus tratative cu şeful convoiului, un locotenent german, care părea cam plictisit de insistenţele noastre. Până la urmă a admis să le dăm alimentele. Succesul se datora nu atât nouă, bărbaţilor, cât mai ales fetelor, care l-au înconjurat pe ofiţer, zăpăcindu-l cu întrebări şi zâmbete. Ne-am repezit la vagoane să dăm darurile de Paşti. Manifestarea noastră prietenească, plină de afecţiune şi avânt tineresc, le-a stors lacrimi soldaţilor înfrânţi. Atitudinea lor era totuşi bărbătească, nu mi s-au părut demoralizaţi. Au primit cu bucurie alimentele oferite. Aceasta se vedea din privirea lor şi din semnul crucii pe care-l tot făceau. Erau soldaţi şi ofiţeri, amestecaţi de-a valma. Vorbeau limba sârbă, pe care noi n-o înţelegeam, în schimb gesturile lor erau mai lămuritoare. În convoi se aflau şi tineri elevi de şcoală militară, pe lângă bărbaţi în puterea vârstei. Ne-am emoţionat auzind cuvinte româneşti. Da, am auzit bine. Erau doi români, ostaşi iugoslavi, din părţile Dunării. Ei ne-au spus că sunt pe drum de şaptezeci de ore şi că n-au primit hrană decât un pumn de boabe de porumb, fierte. Şeful convoiului a admis să le dăm şi apă. Toată scena, de un dramatism profund, a ţinut vreun sfert de ceas. Apoi vagoanele s-au închis şi trenul a plecat. Din interiorul vagoanelor se auzea România, România, iar prin geamlâcul cu gratii de fier se vedeau mâini agitate şi câte o cârpă albă, fluturată în semn de adio. Am privit trenul până când a dispărut la o cotitură, peste podul gârlei Visa. Ne-am întors spre casă (gara era la marginea comunei). Pe drum am întâlnit mulţime de femei şi bărbaţi, mai vârstnici, care regretau că n-au ajuns la timp. Mulţimea tinerilor mergea în grupuri, fete şi băieţi, mulţumiţi că au putut oferi câte ceva celor în suferinţă. Era un sentiment de satisfacţie deosebit, care depăşea înţelesul formal de caritate. Era ceva care te face să-ţi simţi sufletul răscolit de furtună. Imaginea trenului, a prizonierilor, a prusacului îngâmfat, îţi dădea perspectiva zilei de mâine. În fraţii noştri sârbi vedeam soarta noastră. Mergeam tăcut, cu gândul şi convingerea că, dacă

33

există justiţie în lume, ea trebuie să judece şi să pedepsească faptele neomeneşti ale hitleriştilor. Întors la Bucureşti, am cifrat şi transmis, fără ştirea lui Maniu, următoarele: „Un convoi de prizonieri iugoslavi, transportaţi cu trenul, a trecut printr-un sat din Ardeal, aproape de Sibiu. Era a doua zi de Paşti. În gara, unde oprise trenul, românii le-au adus daruri în alimente. A fost un gest de simpatie spontană. Fără răspuns.” Când m-am văzut cu Maniu, a fost analizată situaţia din Iugoslavia. Un gust amar a avut toată această retrospectivă: alianţele noastre au dat greş; vinovate erau toate părţile din Mica Înţelegere, cât şi cele din Înţelegerea Balcanică, precum şi Pactul româno-polon; la fel de vinovate, poate chiar mai mult, erau democraţiile apusene, egoiste, înclinate spre o viaţă îmbelşugată şi comodă, fără capacitatea de a prevedea viitorul în toate implicaţiile sale. Această stare de lucruri era un exemplu nefericit pentru politica ce avea să urmeze. Măcar dacă am învăţa ceva din această experienţă tristă! Iată concluzia. Peste câteva zile, Maniu m-a chemat din nou la dânsul. După salutul obişnuit, am luat loc faţă în faţă şi domnia-sa a făcut următoarea declaraţie: „Situaţia din Iugoslavia este foarte grea. Am aflat că ungurii, pe lângă teritoriul ocupat cu învoirea lui Hitler, vor să se întindă mai mult, în josul Dunării, asupra teritoriului neîmpărţit de fascişti, la sud-vest de graniţa noastră. Cetăţenii din comunele vizate, români şi sârbi, aflând de intenţiile ungurilor, au trimis un memoriu generalului Antonescu, cu rugămintea de a ocupa militar aceste comune şi cu învoirea ca ele să fie administrate de români, până la sfârşitul războiului. Deci, în mod provizoriu, ca să se evite ocupaţia ungurească, cunoscută prin barbaria ei. Se pare că generalul Antonescu este hotărât să accepte administraţia provizorie; sunt foarte îngrijorat de această mare greşeală politică pe care este gata s-o săvârşească Antonescu. Nu-i suficient că suntem presaţi de toţi duşmanii noştri, vrem să ne facem unul în plus, ocupându-i teritoriul naţional? Şi tocmai acum, când Iugoslavia se află în cea mai grea situaţie”. Pe birou se afla un blocnotes. L-a

34

deschis şi a spus: ,,Vă rog să scrieţi”, începând imediat să-mi dicteze un text. După ce am terminat, a revenit asupra lui, dictândumi altul. Mi-a cerut părerea; din nou corecturi şi completări, până când s-a ajuns la o formă acceptabilă. Mesajul era adresat lui Churchill, conţinutul fiind cam acesta: „Sârbii şi românii din teritoriul nord-estic al Iugoslaviei au cerut statului român să ocupe cu armata aceste localităţi, în mod provizoriu, până la terminarea războiului, ca să nu ajungă sub ocupaţia armatei maghiare. Binevoiţi a sesiza guvernul sârb, în refugiu şi a ne comunica punctul de vedere în această problemă. Aşteptăm răspunsul lămuritor. I. Maniu”. Predându-mi textul scris, mi-a spus: „Vă rog să expediaţi telegrama şi să urmăriţi răspunsul. Când sunteţi în posesiunea comunicărilor de la Londra, vă rog să mă căutaţi degrabă, ca să cunosc rezultatul. Oriunde mă voi găsi şi la oricare oră din zi şi din noapte, căutaţi-mă. Este un lucru important şi presant, care nu permite întârziere. Dacă reuşim să împiedicăm chiar şi numai această greşeală, putem spune că am adus un serviciu ţării”. Am făcut întocmai, expediind mesajul peste două zile, când aveam program de lucru. L-am rugat pe Sache să-mi aducă urgent viitorul text recepţionat, iar dacă nu poate, să fie amabil să-mi telefoneze, pentru a mă duce eu după el. S-au scurs multe zile şi răspunsul nu venea. Între timp, îl mai văzusem pe Maniu, care, nerăbdător, mă tot întreba de răspuns. Cred că se împliniseră opt zile, când, în fine, am primit vizita constructorului cu un mesaj. Mam apucat de descifrat. Descifrarea a durat destul de mult. Transcris în litere, textul era următorul: „Guvernul sârb, prin ministrul de Externe, ne precizează că nu socoteşte binevenită ocupaţia românească. Totuşi, nu este împotrivă, dacă se consultă şi conducerea armatei de rezistenţă iugoslavă.” După descifrare, am distrus toate hârtiile şi însemnările, nelăsând nici o urmă, am transcris textul pe curat, cu cerneală, pe o hârtie pe care am pus-o în portţigaret, sub ţigări şi am plecat. Ajung în Caragea Vodă, dar nu-l găsesc pe Maniu. Caut să aflu unde ar putea să fie. Posibil la X, îmi spune cineva dintre cei aflaţi în anticameră. Dar, nici acolo nu-i. Se făcuse noapte, Mă îndrept spre parcul Bonaparte, la Mihai Popovici. Drumul parcurs,

35

din dosul tribunalului, unde locuiam, până la Dorobanţi, de acolo până la locul final, l-am făcut pe jos. Cu maşina nu era prudent a te opri la uşile vizitate. Trăiam timpul ocupaţiei germane. Din acest motiv, toată lumea necunoscută era suspectată. Era târziu şi eram obosit de-a binelea când am sosit la destinaţie. Cunoşteam casa. Constat că totul este în întuneric. Sun şi aştept. Iarăşi sun şi nici un semn de viaţă. Mă temeam să nu mă surprindă vreun gardian, care, ştiind casa, să mă socotească un răufăcător ce încearcă o pătrundere în locuinţă. Nu bănuiala de infracţiune mă supăra, ci hârtiuţa din buzunar. În timp ce-mi făceam griji, cineva întreabă dinăuntru: ,,Cine sunteţi şi ce doriţi ?” Spun numele meu şi pe al celui căutat, adăugând că e ceva urgent. Mai aştept puţin şi se deschide uşa. Sunt introdus într-o cameră de oaspeţi, unde se culcase Maniu. Era în halat. „Îmi cer scuze”, zic. „Lăsaţi asta! A sosit ceva ?” mă întreabă zorit. „Da!” răspund, scoţând însemnarea, pe care i-o citesc. „Mă aşteptam la aşa ceva. Era normal să nu se accepte. Cine poate admite una ca asta ?”, a mai spus, ridicând din umeri. Apoi mi-a mulţumit, rugându-mă să-l scuz pentru oboseala cauzată. „Acum să încerc a-l opri pe domnul Antonescu de-a face o greşeală. Este de datoria mea”, a zis încet, vorbind ca pentru sine, în timp ce mă conducea spre ieşire. Am sosit acasă, tot pe jos, la orele trei dimineaţa, frânt de oboseală. După un timp mai îndelungat, mi-a spus că generalul Antonescu se lăsase convins şi renunţase la ocupaţie. Nu ştiu precis şi prin ce mijloace a ajuns la acest rezultat. Se pare că Maniu făcuse un memoriu, prin care înfăţişa pericolul politic, în perspectiva viitorului, dacă românii ar ocupa un teritoriu iugoslav, indiferent din ce cauză. A fost o reuşită, cu rezultate foarte bune pentru ţară. Sigur că acest fapt ne-a ferit de un rău care, dacă nu era înlăturat la timp, ne-ar fi pus într-o situaţie foarte dificilă la tratatul de pace din 1947, Iugoslavia făcând parte din grupul statelor asociate. Iuliu Maniu a dat urmare sugestiei de a lua legătura cu forţele de rezistenţă din Iugoslavia, dar n-am aflat rezultatul. (Mai târziu, prin 1945, întâlnindu-mă, la Bucureşti, cu un fost coleg de la C.E.C. şi vorbind de război, mi-a povestit, între

36

altele, că pe când se afla într-o unitate de cavalerie, ca ofiţer de rezervă, în oraşul Turnu-Severin, au primit ordinul de mărşăluire spre vest. Era prin 1941 şi au pornit la drum pentru ca, după ce parcurseseră o bună distanţă, să fie opriţi şi întorşi din cale, printrun nou ordin. Ofiţerii socoteau că a fost un exerciţiu de rezistenţă la marş. Realitatea era alta. Antonescu a contramandat ocuparea acestei parţi din Serbia, pe care o cereau localnicii, iar cavaleria în marţ s-a întors în garnizoană). Prin mai, am descifrat un mesaj care m-a derutat, punându-mă pe gânduri şi anume: „Domnul Maniu trebuie să grăbească venirea. Este necesar să formeze cât mai curând un guvern aici.” Concluzia la care am ajuns, după cunoaşterea acestei telegrame, era că Maniu avea şi alte căi de legătură cu Anglia. Din textul descifrat se deducea că problema plecării şi formării unui guvern, în refugiu, a fost tratată şi acceptată, în principiu. Eu cunoşteam toate comunicările transmise prin mijlocirea postului de care mă ocupam, dar în ele nu fusese vorba de plecare. Alt post navea rost să existe. Rămâneau, după calculele mele, căile diplomatice, de care ştia să se folosească. Faţă de mine fusese cu desăvârşire tăcut în această problemă. Nici nu mă aşteptam să-mi dezvăluie planurile secrete puse la cale. Ar fi fost copilăresc să cred aşa ceva. M-am dus să-i predau mesajul, cu gândul să-l observ ce faţă face şi cum iese din încurcătura. Nimic din ceea ce credeam eu că va fi, n-a fost. Nici o stinghereală. A citit comunicarea liniştit, s-a uitat la mine şi ca şi când am fi complotat împreună, mi-a spus: ,,Încă nu plec, mai sunt probleme de aranjat. Nu răspundem deocamdată. Vă rog să scrieţi: „Sunt semne vădite că se pregăteşte războiul contra Rusiei. Trupe germane masive se află pe teritoriul ţării”. Am transmis cele scrise. În aceeaşi şedinţă de lucru, telegrafistul a recepţionat un mesaj care a ajuns în posesiunea mea şi l-am descifrat. Se cereau date tehnice privind zborul lui Maniu în Turcia: Ce tip de avion este? La ce dată va fi plecarea ? L-am transmis lui Maniu.

37

În legătură cu plecarea din ţară, au fost recepţionate aproximativ cinci comunicări. Noi am expediat vreo trei. Toate conţineau amănunte de acelaşi fel: aerodromul de decolare, de aterizare, coridorul de zbor care trebuie respectat, plafonul zborului, semnale şi comunicări cu caracter secret şi absolut tot ce socoteau gazdele necesar pentru reuşita sosirii. Nu trebuie pierdut din vedere că se zbura peste Marea Neagră, care avea graniţă cu U.R.S.S., Turcia şi Bulgaria; că aviaţia acestor ţări veghea, că era război şi că armatele germane se găseau şi în Bulgaria şi în Grecia. Era deci hotărâtă plecarea şi acceptată sosirea în Turcia. Într-una din zile, pe când mă aflam în vizită de lucru, Iuliu Maniu m-a întrebat: „Spuneţi-mi, vă rog, cunoaşteţi pe cineva care să-mi bată la maşina de scris un text ? Dar să fie om de absolută încredere”. „Greu de găsit aşa ceva, domnule preşedinte, astăzi, când toată lumea aleargă după noutăţi şi ştiri senzaţionale - i-am răspuns -, dar dacă textul nu este prea lung, mă angajez eu să-l dactilografiez.” „Minunat, foarte bine ! Ştiţi să bateţi la maşină ?” „Nu sunt dactilograf, cred însă că mă pot descurca.” „Foarte bine ! Foarte bine!” a exclamat şi mi-a dat textul scris de mână, pe trei jumătăţi de coli de hârtie, zicând: „Vă rog să-l citiţi, ca să-l înţelegeţi bine. Sunt necesare trei exemplare.” Am promis să predau lucrarea în două zile. Am făcut rost de o maşină de scris, cu împrumut, de hârtie bună, de indigou şi panglică nouă. În seara zilei următoare, m-am apucat de treabă. Cunoşteam câte ceva din secretele acestei îndeletniciri, dar eram departe de a cunoaşte meseria. Mi-au trebuit multe ore de muncă, până am terminat, având şi ambiţia de a o prezenta frumos scrisă. Ce conţinea textul, pentru care am trudit atâta şi care trebuia păstrat în mare secret? Era un fel de manifest adresat de Maniu către P.N.Ţ. Se explica necesitatea plecării sale peste graniţă, unde să continue acţiunea politică. În timpul absenţei, conducerea partidului revenea celor doi vicepreşedinţi: Mihai Popovici şi dr. Nicolae Lupu. Îşi exprima convingerea că până la urmă situaţia dificilă a ţării se va clarifica în sens favorabil nouă. Cunoaşterea conţinutului manifestului de către alţii, în afara de cei direcţi interesaţi, putea constitui un pericol pentru persoana

38

lui Maniu şi pentru întreaga conducere a partidului. De aici grija mare de a păstra secretul. La despărţire, Maniu mi-a mulţumit pentru concursul dat şi pentru oboseală. La începutul lui iunie 1941, când pregătirile de război erau în văzul tuturor, Maniu mi-a cerut să expediez un mesaj cu următorul conţinut: „În atenţiunea domnului W. Churchill. Nemţii sunt hotărâţi să atace Rusia. N-am reuşit să-l conving pe generalul Antonescu să nu participe la această acţiune. Iuliu Maniu”. Am transmis mesajul. A doua zi, am primit un telefon de la inginerul Popovici. Neam întâlnit la mine acasă şi am vorbit despre război, ca posibilitate imediată. ,,Eu sunt în situaţia de a fi chemat sub arme, oricând, mi-a spus.Ca ofiţer de rezervă, este mai greu să fii mobilizat pentru lucru. M-am gândit să vă las bani, ca în lipsa mea să se continue acţiunea pentru menţinerea moralului fraţilor ajunşi sub stăpânire ungurească. Iată - a zis - scoţând un pachet cu bancnote, ambalaj Banca Naţională, pe care mi l-a predat. Era un milion de lei, bancnote de câte o mie, nou-nouţe. „Ce să fac cu banii?”, l-am întrebat. „Să se cumpere şi să se trimită la românii din Ardealul de Nord aparate de radio mici, să se facă alte acte de încurajare, menite a ţine trează convingerea că nu sunt părăsiţi de noi, precum şi orice acţiuni pe care le veţi crede necesare pentru cauza pe care o urmărim”. Ne-am despărţit, nu înainte de a-mi fi dat bani şi pentru tehnicieni. Era foarte grăbit. Am rămas pe gânduri. Eram obişnuit cu mânuirea banilor, doar eram casier central la C.E.C. şi-mi treceau prin mâini multe zeci de milioane de lei zilnic. Banii serviciului nu mă impresionau, manipularea lor nu-mi dădea nici o emoţie. Erau bani de care răspundeam şi a căror evidenţă era şi trebuia să fie clară şi precisă în fiecare moment. De această dată însă erau bani pe care urma să-i folosesc după judecata mea, într-o acţiune şi pentru o cauză superioară, unde conştiinţa şi răspunderea morală depăşeau cu mult responsabilitatea materială; nu mi s-au dat indicaţii de amănunt. Nu ştiam cum este organizată şi cum este concepută acţiunea de ajutorare.

39

Gândindu-mă, am ajuns la hotărârea de a pune aceşti bani, deocamdată, în siguranţă. Locul era tezaurul C.E.C – ului, care era sub controlul şi gestiunea mea, ca atribuţii de serviciu. Broasca, din masiva uşă de intrare în tezaur, se încuia cu două chei: prima era la mine, iar a doua la Ştefan Buzilă, şef de serviciu la casieria centrală, un bărbat serios, mai în vârstă decât mine, un ardelean de mare încredere. Locul era deci găsit şi încă un loc absolut sigur! Am înfăşurat pachetul cu bani într-un ziar, făcând un supraambalaj, apoi l-am legat cu sfoară, l-am pus într-un plic şi am scris pe el trei nume: Ghiţă Popp, Augustin Popa, dr. Aurel Dobrescu. Apoi, am scris pe o hârtie: „Banii sunt pentru acţiunea de susţinere a moralului românilor din Ardealul de Nord; să fie siguri fraţii că nu sunt uitaţi şi că vor fi salvaţi de sub stăpânirea ungurească. Augustin Vişa.” Am pus scrisoarea în plic şi l-am lipit. Apoi, am luat un alt plic, am introdus în el primul plic şi l-am lipit şi pe acesta, aşezândul sub sfoara care lega pachetul cu bani. A doua zi, când am intrat în tezaur pentru treburi de serviciu, după ce am rămas numai noi doi (Buzilă şi cu mine), i-am dat pachetul spunându-i: „Păstraţi acest pachet cu sfinţenie în tezaur, iar în cazul că eu dispar, deci nu se mai ştie nimic de mine, indiferent din ce cauze, fie că mor, fie că sunt fugit, fie din alte motive, vă rog să desfaceţi primul plic din ambalajul pachetului, iar pe plicul al doilea veţi găsi trei nume. Să predaţi pachetul intact, împreună cu plicul neviolat, uneia din persoanele indicate de mine, de preferinţă în ordinea scrisă”. Colegul, după ce s-a uitat lung şi întrebător la mine, mi-a spus: “Bine, aşa voi face”. N-am vorbit nimic mai mult. Eram sigur că va proceda aşa cum i-am cerut. A rămas doar niţel nedumerit de dispoziţiile mele dramatice şi cu sens testamentar. Din felul cum fusese redactat ultimul mesaj T.F.F., se putea deduce existenţa unei înţelegeri cu caracter politic între I. Maniu şi W. Churchill. Nu mi-a destăinuit nimic despre vreun document care să confirme un acord. Se vorbea, şi am auzit din gura unor persoane politice suspuse, că Maniu este în posesiunea unei scrisori prin care Churchill se angajează să susţină drepturile noastre asupra

40

Basarabiei, cu condiţia să nu luăm parte la război contra U.R.S.S. Această convingere stăpânea minţile celor din imediata apropiere a lui Maniu. Mesajul către Churchill întărea convingerea mea în lealitatea unei promisiuni din partea englezilor. Winston Churchill, prim-ministru al Angliei de atunci, care conducea un guvern de coaliţie, încerca să-i câştige pe ruşi. A fost trimis în misiune, la sovietici, un eminent om politic Stadford Cripps, laburist, care negocia o înţelegere anglo-sovietică. În ceea ce privea Ardealul de Nord, situaţia era mai clară. La data de 5 septembrie 1940, guvernul Marii Britanii a făcut declaraţia expresă că nu recunoaşte Arbitrajul germano-italian din 30 august 1940 şi asta fără nici o obligaţie din partea României. Între timp, generalul Antonescu fusese la Berchtesgarden, la Hitler şi asta nu pentru o vizită de curtoazie, ci pentru angajamente concrete, care de altfel se luau la toate întâlnirile cu şeful naziştilor. Presiunea contra lui Antonescu era mare, iar şantajul era o armă de efect. Ca să cedeze la pretenţiile lui Hitler, i se prezenta, sub formă voalată, posibilitatea de a-l aduce la guvern, în România, pe Horia Sima, care se afla în Germania sub protecţia lui Hitler. A sosit răspunsul la mesajul cu războiul contra U.R.S.S. Conţinutul: se formula părerea că trupele române nu trebuie să treacă Nistrul. Am predat telegrama primită. Maniu a citit-o, a stat şi s-a gândit, apoi mi-a dictat următoarele: „Războiul contra U.R.S.S. este iminent. El nu poate fi oprit. Poporul vrea Basarabia, care este pământ românesc. I. Maniu” Plecarea în Turcia fusese mereu amânată, astfel că până la urmă nu s-a mai realizat. În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, s-a dezlănţuit războiul hitlerist contra Rusiei, în care am fost târâţi şi noi. Situaţia devenise şi mai critică pentru activitatea noastră. La câteva zile după izbucnirea ostilităţilor, avioane sovietice bombardează Bucureştiul. Am expediat, fără ştirea lui Maniu, o telegramă, prin care semnalam bombardamentul. Au fost trei avioane, primele care au pătruns deasupra Capitalei. Efectul fusese absolut fără nici un rezultat. Bombele n-au produs nici stricăciuni şi nici victime.

41

L-am văzut pe Maniu. Privitor la război, a făcut observaţia că regreta angajarea lui Antonescu în acest conflict, alături de nemţi. „Numai de n-ar trece Nistru !”, a spus. „Nu este o alianţă folositoare nouă. Militarii sunt impresionaţi prea mult de forţa armelor. Antonescu e mult prea încrezător în victoria lui Hitler. Democraţiile apusene vor folosi bine acest timp pentru a se întări. Ruşii se vor opune, sunt mulţi şi ţara-i mare. Hitler pierde acest război. Păcat de jertfele noastre. Trebuiau păstrate trupele.” Nu s-a discutat situaţia noastră. N-a spus nimic cu privire la acţiunea noastră de viitor. Era calm, dar preocupat şi trist. Credea în victoria aliaţilor. Atmosfera de război a pus stăpânire pe oameni. Fiecare se simţea obligat să facă pronosticuri asupra sfârşitului războiului. Bucuriile unora, căci erau şi din aceştia, contrastau cu durerile altora. Au sosit veşti de pe front. Succese, succese, ca la început, dar obţinute cu jertfe mari. Aprobarea sau dezaprobarea războiului nu mai era concluzia unui act de analiză, de judecată, ci manifestarea unor sentimente de simpatie ori antipatie, faţă de beligeranţi. În fapt, nici nemţii şi nici ruşii nu ne erau simpatici şi binevoitori. Politica nu cunoaşte decât interese şi nu apreciază decât rezultatele pozitive. Churchill, iniţiatorul coaliţiei antifasciste, reuşeşte, la 12 iulie 1941, să încheie acordul anglo-sovietic, contra Germaniei. Este regretabil că acest pact nu a fost semnat de U.R.S.S. mai devreme, iar nu după ce fusese atacată de Germania. În timpul care s-a scurs, după începerea războiului, măsurile de siguranţă din interior s-au înăsprit. O întreagă ţesătură de păianjen s-a întins în ţară. Agenţi peste agenţi, cei mai mulţi camuflaţi, pândeau şi trăgeau cu urechea. Arestări tot mai numeroase, făcute fără discernământ. O vorbă spusă, o atitudine de indiferenţă în loc de înflăcărare în faţa evenimentelor erau suficiente pentru a atrage consecinţe. Metodele hitleriste şi-au găsit aplicarea şi la noi. Ambasadorul Germaniei la Bucureşti ne dădea lecţii politice despre ceea ce trebuie ori nu trebuie să facem. Avea o atitudine vexatorie faţă de oamenii politici neîncadraţi în nazism.

42

Ungurii de la noi deveneau tot mai încrezători în viitorul Ungariei. Saşii erau de-a dreptul obraznici. Vremuri grele. După metodele aplicate în Cehoslovacia, Polonia şi în alte ţări cu minorităţi de origine germană, populaţia rasistă - din sânul saşilor şi al şvabilor - din România se grupează în „Volksdeutscher”, comunitate de origine germană, cu organizaţii regionale, ,,Gau-uri” cu drepturi atât de mari, încât formau stat în stat. Era un plan diabolic, care viza viitorul politic al Ardealului. Era gândul lui Hitler de a forma un nou stat: statul Dunării de jos, cu înfăţişare germană şi aservit Berlinului, după sugestiile ziarului englez „The Observer”, proprietatea fascistului lord Astor. În regiunea Braşovului funcţiona un „Kronstadtergau”, iar în Banat un „Temeswarergau”. E adevărat că în părţile Braşovului, ale Sibiului şi fostul judeţ Târnava Mare, se găseau saşi colonizaţi la noi în secolul al XII-lea, iar în Banat erau şvabi, tot de origine germană, aduşi la noi ca agricultori, prin secolul al XVIII-lea, dar acest fapt nu justifica crearea de drepturi publice cu tendinţe de suveranitate separată de cea a statului român. În timpul acesta, bietul general Antonescu credea că retrocedarea Ardealului trece prin Transnistria. Totalul populaţiei germane din întreaga ţară era, în anul 1941, de circa 600.000 de suflete. Între aceste regiuni (Braşov şi Timişoara), se afla o populaţie masivă de români. În vara anului 1941, populaţia germană din România a organizat un miting, la Deva, regiune neaoş româneasca şi s-au dus la adunare, sub diferite pretexte, o mulţime de ţărani români. Scopul era de a demonstra că regiunea dintre Braşov şi Timişoara a fost populată, în trecut, cu germani şi că numai vitregia soartei a făcut ca ei, astăzi, să se considere români. Priviţi - spunea vorbitorul neamţ - la statura lor înaltă, la înfăţişarea lor semeaţă, la ochii lor albaştri, dovezi sigure că sunt germani. Sunt semnele caracteristice ale arianului nordic. Numai măsurile de deznaţionalizare au făcut ca ei să-şi piardă limba şi obiceiurile germane. Era vorba de moţii din Munţii Apuseni... Câtă neruşinare şi câtă prostie era în capul înfumuraţilor nazişti! În comuna mea natală - Şeica Mare - în anul 1941, ca proporţie numerică şi naţionalitate, populaţia se prezenta astfel:

43

56% români şi 44% saşi. Nebunia cuprinsese şi pe saşii din această localitate, care se agitau: „Să plece valahii! Comuna este a noastră! Noi suntem stăpâni aici!” strigau. Erau manifestări net agresive şi asta se întâmpla în România după ocupaţia germană. Românii nu s-au intimidat. Au privit cu calm, dar cu revoltă în suflet, aceste ameninţări, deşi ştiau că nu sunt vorbe în vânt, ci intenţii serioase cu început de executare. Saşii făcuseră - aşa se ştia în comună şi aşa mi s-a spus mie - cerere colectivă la Comandamentul unităţii germane de tancuri, care se afla în oraşul Mediaş. Răspunsul românilor la ameninţările saşilor a fost: „Dacă ne este hărăzită soarta să plecăm de pe pământurile noastre, să se ştie că nici piatră pe piatră nu va rămâne din casele voastre”. Am aflat, mai târziu, că un singur sas, om în vârstă, n-a vrut să semneze cererea de alungare a românilor. Saşii din Ardeal, în Adunarea Naţională, hotărâseră la 8 ianuarie 1919, la Mediaş, că de bună voie vor să trăiască în statul român. Proclamaţia din 9 ianuarie 1919, adresată, din Sibiu, Consiliului naţional german, prin reprezentanţii săi legali (dr. Schuleruss, preşedinte, dr. Hans Otto Roth, secretar), declara, printre altele: „Deplin conştienţi de importanţa hotărârii luate, poporul saxon se consideră de acum înainte ca o parte din statul român; el consideră pe fiii săi şi fiicele sale drept cetăţeni ai acestui stat”. (Romulus Seişanu, op.cit., p. 153). Saşii din România Mare s-au bucurat de toate drepturile civile şi politice. Ba, în anumite împrejurări, erau privilegiaţi în comparaţie cu românii, asta ca să nu se poată spune că sunt asupriţi. Au uitat atât de repede concepţia sănătoasă a lui Stefan Ludwig Roth, care în revoluţia din 1848 a susţinut dreptul românilor asupra pământului din Transilvania, faptă pentru care a fost condamnat la moarte şi executat de ungurii lui Kossuth? Au uitat că toate judeţele care aveau minorităţi germane trimiteau în Parlamentul român deputaţi şi senatori? Au uitat de deputatul H. Otto Roth, de senatorul dr. Wilhelm Binder, de ministrul subsecretar de stat Rudolf Brandsch şi de mulţii alţii? Unii dintre intelectualii saşi din oraşul Mediaş din acel timp, bărbaţi şi femei, după ce ieşeau de la bacanalele nocturne, împreună cu ofiţerii hitlerişti, într-o stare de veselie isterică, se simţeau obligaţi să scuipe bustul lui Axente Sever, aflat pe un soclu

44

în piaţa oraşului. Am aflat mai târziu, într-o călătorie la Mediaş, despre această comportare scandaloasă, chiar din gura unei participante zeloase, care afirma cât de satisfăcută e de gestul lor. Am privit-o buimac, n-am avut tăria s-o cert. Explozia de sinceritate mi s-a părut ca mărturisirea unui vinovat, posedat de măreţia unei realităţi teatrale. Nu puteam să-i fac un rău. Eram prea plin de suferinţele îndurate de mine, ca să pot cauza altuia suferinţă. Era o nebună, posedată de fascinaţia „supraomului german”, ca şi mulţi alţii. Este cazul să nu mai căutăm motive pentru explicarea acestei atitudini antiromâneşti, ci să repetăm mereu, cu convingere, cuvintele care trebuie să rămână program politic pentru viitor: „Deşteaptă-te, române!”. Altfel, vom muri în somn, fără să fi ştiut că am trăit. M-am văzut cu Sache; voia să-mi vorbească şi ne-am întâlnit în oraş. „Domnule - zise interlocutorul meu - ascultaţi ceva interesant.” Şi a început să-mi spună că s-a dus la un prieten al său, care lucrează în cadrul armatei, la un post de radio-urmăriri, cu detectoare şi posturi T.F.F. Din discuţia cu prietenul său, Sache a aflat că respectivul descoperise un post de radio care emitea şi recepţiona mesaje ce n-au putut fi descifrate; i-a arătat chiar o bandă telegrafică, luată din coşul de hârtii, unde fusese aruncată, pentru că nu putuse fi dezlegată. Am primit ştirea cu foarte multă rezervă. Aveam motive serioase pentru această reţinere. L-am asigurat că cifrul nostru este ingenios întocmit şi să nu aibă teamă. Când ne-am despărţit, am avut impresia că e ceva mai liniştit. Neamul nostru sângera. Rezistenţa armatelor sovietice, deşi, fuseseră luate prin surprindere, se dovedea a fi îndârjită. Ziarele anunţau morţii şi răniţii. Doliul devenea tot mai răspândit, iar faţa tristă şi haina cernită a femeilor confirma durerea. Într-una din zile, era în iulie 1941, mergând la Maniu, l-am găsit preocupat. De altfel, rareori se întâmpla să fie relaxat şi dispus pentru o conversaţie mai uşoară. „Ce părere aveţi despre politica lui Churchill?” m-a întrebat fără nici o introducere. „Mare putere de previziune are acest om şi cu multă hotărâre îşi urmăreşte planurile!” a rostit admirativ şi fără

45

a-mi da răgaz să-mi spun părerea, mi-a întins o hârtie spunându-mi: „Vă rog să scrieţi: Ce urmăreşte domnul Churchill în acest război? Distrugerea hitlerismului, distrugerea comunismului, ori distrugerea amândoura? I. Maniu”. Am transmis textul. A fost ultimul. Nu am primit nici un răspuns. Spre sfârşitul războiului, W. Churchill îi mărturisea secretarului său că „singura lui preocupare era nimicirea hitlerismului”. La comunism nu se mai gândea.

46

ARESTAREA ŞI ANCHETA Cu o zi înainte de Sfânta Maria, plecam la Sinaia cu bunul meu prieten Petre Anghelescu, care mă invitase; acolo se aflau copiii şi soţia lui, care îşi sărbătorea onomastica. Am părăsit Bucureştiul la amiază (pe la ora 3), cu un tren care făcea cursa până la Braşov şi retur. Vagoanele erau prevăzute cu mese, dispuse lateral. Am ocupat două locuri. Petre era în vervă şi spunea fel de fel de nostimade. Eu eram tăcut şi nervos. Mă cuprinsese o nelinişte, aşa deodată, fără nici un motiv. Am comandat masa de prânz, iar, ca să alung starea nervoasă, am cerut o sticlă de vin. Am mâncat bine şi am băut zdravăn. Am sosit la Sinaia veseli nevoie mare. Vinul avusese efectul scontat. De la gară, am luat-o pe jos, timpul fiind foarte frumos. Eram cam gălăgioşi, doar aveam motive. Lumea întâlnită în drum ne arunca priviri întrebătoare, dar nu răutăcioase. Am ajuns la vilă, o locuinţă închiriată pentru sezonul de vară. O casă confortabilă, frumoasă. Plimbarea, aerul răcoros ne-au făcut bine. Doamna Anghelescu - Mia - cum îi spuneam noi, ne aştepta. Pe nesimţite ne-am liniştit. S-a vorbit despre toate. Ni s-a servit o dulceaţă şi apă rece de munte. Ne-am pus pe bârfeli, noutăţi, glume şi alte asemenea fleacuri. Timpul fugea ca alungat de o nălucă neastâmpărată, nici nu ştiu când a venit ora mesei. După o cină frugală, dar foarte gustoasă, aşezaţi comod în fotolii, noi, bărbaţii, am băut şi o cafea. Bucătăreasa, Paraschiva, de mult timp în serviciul familiei, când să strângă ceştile, o ia numai pe a lui Petre, lăsând-o locului pe a mea, nu însă fără să se uite în ea. „Paraschiva vrea sa te ciupească de câţiva gologani”, remarcă râzând doamna Mia. „Paraschivo, vrei să-mi ghiceşti în cafea?” o întreb eu când revine în sufragerie. „Hai, dă-i drumul, dar să-mi spui numai adevărul!” Fără să se lase rugată, femeia se aşeză pe genunchi lângă fotoliul meu şi ca o ghicitoare de meserie, priveşte lung în ceaşcă, o suceşte ba la stânga, ba la dreapta, apoi, cu o expresie îngrijorată, îmi spune: „Eu văd ceva... ceva foarte rău. Cum să

47

zic?... văd ... ia uitaţi-vă... - şi se apropie, arătându-mi cu degetul ceva ce eu nu desluşeam. Aici sunt doi bărbaţi, iar dumneavoastră, la mijloc, parcă v-ar aresta. Coborâţi tustrei pe scări... Ăştia doi sunt în uniformă, sunt militari...” Şi după un timp de gândire, adaugă, tot cu ochii în ceaşcă: „Da scăpaţi, o să vă dea drumu', şi o să vă însuraţi... şi o să aveţi doi băieţi.” „Lasă fleacurile, Paraschivo!”, pune capăt Mia Anghelescu acestei prevestiri, care ne cam tăiase buna dispoziţie. Am scos douăzeci de lei şi i-am dat ghicitoarei, mulţumindu-i. „Nu-mi mulţumi, conaşule, că nu-i bine”, zice ea mişcându-şi energic arătătorul prin aer şi pleacă. Am rămas numai noi trei; n-am comentat spusele bucătăresei; totuşi conversaţia nu mai era atât de vioaie ca înainte. Mă simţeam obosit şi m-am retras. Am avut un somn bun, odihnitor. A doua zi, m-am sculat primul, pe la şase şi tot primul miam făcut toaleta matinală. După mine, s-a deşteptat Petre şi l-am zorit să se îmbrace cât mai repede, ca să-i facem urările amfitrioanei. Era 15 august 1941. În jurul orei opt, am auzit soneria de la intrare. Mă duc şi deschid: în faţa mea, un bărbat tânăr, înalt, cu înfăţişare plăcută. După ce salută, întreabă: „Vă rog, aici locuieşte domnul Petre Anghelescu?”. „Da, aici.” „Se află la dânsul şi domnul Augustin Vişa?” „Da, eu sunt.” „Vă rog să poftiţi până jos, vă caută un prieten care a venit de la Bucureşti, cu maşina.” Am simţit o strângere de inimă. Mi-am amintit, fulgerător, că în urmă cu câteva zile, apăruse un decret prin care se interzicea circulaţia autovehiculelor în zilele de duminică şi sărbători, ca să se facă economie de benzină. Erau exceptate maşinile Armatei, Poliţiei şi Siguranţei Statului. Nu putea fi nici un prieten. Prietenii nu ştiau că sunt la Sinaia şi mai ales adresa exactă. Era o momeală, un truc, ca să pună mână pe mine, uşor, fără gălăgie. Eram sigur că veniseră să mă ridice. Nu voiam să le pricinuiesc nici o neplăcere gazdelor mele, cărora le purtam multă stimă. Toate acestea mi-au defilat prin minte în câteva secunde. Coborâm cărarea în pantă (Vila se afla pe un povârniş). Eram îmbrăcat, dar fără pălărie, aşa cum mă găseam în casă. Observ că jos, în stradă, nu este o maşina, ci sunt două. Merg spre

48

ele. Când mă apropii, din prima coboară mai întâi un ofiţer, îmbrăcat în uniformă românească de magistrat militar, cu grad de căpitan, apoi un neamţ, cu grad de maior. Magistratul mă întreabă: „Sunteţi Vişa Augustin?” „Da”, răspund. ,,În numele legii, sunteţi arestat! poftiţi în maşină!” „După dumneavoastră, domnule căpitan”, replic politicos. ,,De data asta, eu urc ultimul”, zice el, arătându-mi portiera care rămăsese deschisă. A fost un schimb de amabilităţi într-o situaţie de mare tensiune. Pe urmă, când am reconstituit totul, în sinea mea, această scenă mi s-a părut de un comic bizar. Ce rost aveau atunci ,,politeţurile”? Fără să vreau, mi-a apărut în faţă o imagine dintr-un film, în care călăul îşi pune mănuşile înainte de-a reteza capul condamnatului. În maşină, pe canapeaua din spate, mă găseam la mijloc, încadrat de cei doi ofiţeri. Lângă şofer, în faţă, stătea junele care mă poftise la întâlnirea cu „prietenul”. Înainte de a porni, l-am rugat pe căpitan să trimită după pardesiu, ţigări şi brichetă. Am insistat să mi se aducă şi legătura de chei, pe care o dădusem spre păstrare doamnei Anghelescu (erau cheile de la tezaur şi casele de bani ale C.E.C. – ului). După un moment de ezitare, l-a trimis pe „naşul” (aşa-i ziceam eu în gând tânărului care sunase la uşă), să-mi satisfacă rugămintea. Am primit lucrurile personale, dar cheile, nu. „Vă rog, cheile nu mi le daţi?” l-am întrebat pe căpitan. ,,Nu, rămân la mine!” mi-a răspuns sec. „Mâine - am zis eu - 16 august , în toată ţara începe subscrierea la Împrumutul naţional. C.E.C. – ului este una din instituţiile pe care se bazează realizarea împrumutului. Am organizat ghişeele necesare acţiunii. Cheile pe care mi le-aţi luat sunt de la tezaur şi casele de bani. Fără ele, activitatea-i paralizată. Trebuie să predau gestiunea, care este de mai multe sute de milioane de lei. Dumneavoastră purtaţi răspunderea”... „Bine, o să văd eu ce fac”, m-a întrerupt el. Şi iată-ne urniţi din loc, noi în prima maşină, iar alţi doi voinici în urma noastră - un român îmbrăcat civil şi un neamţ în uniformă de subofiţer, care stătea lângă şofer. Mi-a străfulgerat mintea cuvintele bucătăresei: doi bărbaţi în uniformă militară, iar eu la mijloc. Totul s-a desfăşurat rapid şi precis, ca la cinematograf. Maşinile au făcut o întoarcere şi au pornit în direcţia Predeal.

49

Credeam că „vânătorii” vor să ia micul dejun într-o cofetărie din această localitate. Dar nu, mă înşelasem, maşinile goneau spre Braşov. Şoseaua era liberă. Ici-colo, dac-am întâlnit câte un autoturism. Probabil, tot în misiune. Pe parcurs, maiorul neamţ, care se afla la dreapta mea, ma întrebat în limba lui: „Vorbiţi germana?” Drept răspuns, am ridicat din umeri. „Vorbiţi franceza?”, a mai făcut el o încercare, de astădată în limba lui Voltaire. Am ridicat iarăşi din umeri. „Il a de l'orgueil!” a tras neamţul concluzia şi de atunci nu m-a mai întrebat nimic, dar absolut nimic. Nici între ei n-au vorbit. Fiecare era cufundat în gândurile lui. Am ajuns la Braşov. Amândouă maşinile au oprit în fosta piaţă a primăriei vechi. Şefii în uniformă au coborât şi parcă mulţumiţi, şi-au frecat mâinile. Căpitanul s-a apropiat de „naşul” meu şi i-a spus ceva pe şoptite, apoi amândoi ofiţerii au plecat. În scurt timp au plecat şi ceilalţi, rămânând doar ,,naşul”, care avea sarcina de cerber şi cu mine. Nu se manifesta ca un paznic feroce şi nici prea convins de importanţa misiunii lui nu părea. Mai curând avea aerul unui învârtit, bucuros că nu-i pe front şi-şi face totuşi datoria în mod ireproşabil. Am stat mult în maşină. Nu mi-a permis să cobor. Erau orele 14. „Nu doriţi să mâncaţi ceva?” au fost primele vorbe rostite de îngerul meu păzitor. „Mie mi-e foame.” „Bine, să mâncăm ceva” am căzut eu de acord. „Dar unde?” „Uitaţi, colo-i o bodegă”, mi-a arătat cu degetul un mic local cu intrarea din stradă. Am coborât şi ne-am îndreptat într-acolo. Înăuntru erau foarte puţini consumatori. Ne-am uitat la exponatele culinare, frumos aranjate şi ispititoare. Însoţitorul meu comandă cotlete de porc, pâine, ardei gras şi o halbă de bere. Eu am cerut doar o halbă, căci n-aveam poftă de mâncare. Parcă mi se încleştase gura. Ne-am aşezat la o masă de două persoane. Tânărul a mâncat cu poftă, a băut halba şi a mai cerut una. El s-a ospătat, iar eu am plătit, căci îi eram obligat, nu? Apoi ne-am suit în maşină, ca să ne facem siesta. Am aşteptat până aproape de orele 16, când s-au întors ofiţerii şi au ordonat plecarea la Bucureşti. Maşina cu ştabii în faţă, agenţii cu prada în urmă. Maşinile goneau. „Naşul” era la stânga mea, în spate, civilul, în faţă.

50

Şoseaua era bună. Treceam din umbră în lumină, după cum apărea soarele, în asfinţit, printre vârfurile munţilor. Însoţitorii mei au aţipit, după ce picotiseră o vreme. Eu abia mă trezisem la realitate; eram frământat de cele întâmplate şi mai ales preocupat de ce îmi va fi dat să îndur în viitor. Mă gândeam cum să scap de câteva însemnări - nume, numere de telefon, adrese - din agenda mea care se găsea în buzunarul de la pantaloni, ca să nu aibă de suferit şi alţii. M-am mişcat, m-am sucit şi am scos agenda. Cu grijă, am deschis ferestruica din dreapta. Dac-o să mă simtă, o să le spun că mi-e cald - îmi făcusem planul în gând. Încetişor, cu atenţie, am rupt filele periculoase şi le-am aruncat pe geam. După ce am reuşit să scap de tot ce socoteam că i-ar putea interesa pe profesioniştii aparatului represiv, am simţit că mi se luase o piatra de pe inimă. Ajungând în Bucureşti, am trecut în viteză prin Piaţa Victoriei, apoi prin Buzeşti, Berzei, Plevnei şi stop! Se deschide o poartă de fier şi intră amândouă maşinile. Eram la arestul Serviciului Secret de Informaţii, aparţinând de Siguranţa Statului. Era o clădire lungă, lângă un regiment de artilerie. Ofiţerii au plecat împreună. „Naşul” m-a condus la o uşa din fundul curţii, pe stânga. Am intrat. Chiar în faţa uşii era celula nr.1. La stânga, un coridor lung şi strâmt, cu celule una lângă alta. Se simţea aerul stricat şi un miros aspru de transpiraţie. La capătul celălalt al coridorului, era o măsuţă de cazarmă, cu un registru pe ea, alături de doi paznici în picioare. Pe perete atârna un ciorchine de chei. Am fost dat în primire. Fără să vreau, îl aud pe unul din paznici şuşotind la urechea celuilalt: „E spion englez”. Observ privirile lor curioase, aţintite asupra mea. Decepţia a urmat foarte curând, când m-au auzit răspunzându-le româneşte la întrebări: numele, anul şi locul naşterii, domiciliul etc. La cererea de a scoate tot ce am asupra mea, inclusiv cureaua de la pantaloni, m-am executat; le-am pus grămadă pe masă. S-a făcut inventar. Mi s-au lăsat ţigările, bricheta, banii mărunţi, ceasul. Cam atât. Apoi m-au percheziţionat. Totul a decurs fără bruscări, mi s-au adresat într-un limbaj deferent şi pe un ton mai mult rugător decât de ordin. Odată terminată operaţia de înregistrare, am fost poftit în penultima celulă, 22, pare-mi-se, aflată pe coridorul pe care venisem, chiar vizavi de masa gardienilor.

51

Deci, în seara de 15 august 1941, am intrat în celulă. Eram oaspete, căci mai era cineva înăuntru. Fără vlagă, cu glas stins, am spus bună seara. Un tânăr militar mi-a răspuns la salut. În urma mea, uşa s-a zăvorât cu un lacăt. Eram prins în capcană. Cuşca era mică şi întunecoasă. Pe plafon licărea o lumină obosită de câte văzuse. Două paturi cazone, din fier, suprapuse. Pe paturi, saltele, cu paiele mai mult pleavă şi praf. Fuseseră măcinate de câţi au zăcut pe ele. Pe saltele, câte un cearşaf de culoare nedefinită - între galben, verde şi cenuşiu, cu pete mici roşii - şi câte o pătură de lână, atât de uzată încât era mai curând un obiect simbolic. Pe pereţi, care fuseseră cândva albi, se puteau vedea aceleaşi puncte roşii. Pe peretele din dreapta, la o jumătate de metru deasupra patului de sus, o aplică electrică, fără bec. Un oberlicht, mai sus de uşă, prevăzut cu gratii. Gazda mea din celulă, timid şi speriat, s-a uitat lung la mine, apoi mi-a zis cu sfială: „Puteţi dormi jos ori sus, cum doriţi. Eu plec mâine.” Pe urmă a început să-mi spună o poveste din care n-am înţeles nimic; păream că-l ascult, căci mă uitam atent la el, dar nu aveam în minte decât un singur gând: că pleacă mâine. Aveam deci posibilitatea să-l anunţ pe Angelescu, care desigur că venise între timp de la Sinaia, în ce loc mă aflu, el fiind singurul care ştia că fusesem arestat. După ce omul a terminat de istorisit, l-am rugat să se ducă la adresa pe care i-am repetat-o de câteva ori, încet, ca să nu ne audă paznicul. Postul de observaţie se găsea chiar în faţa celulei noastre, iar oberlichtul era deschis. Am scos o monedă de o sută de lei şi m-am gândit să zgârii adresa pe ea. Dar cu ce? L-am întrebat pe ostaş dacă are cumva un cui. Spre norocul meu, mi-a dat un ac, pe care-l avea prins la capelă. După ce am zgâriat adresa cu acul pe monedă, iam dat-o spunându-i că acolo în mod sigur primeşte ceva. Să spună unde sunt, atâta tot. M-am urcat la etaj, şi am căutat să-mi găsesc o poziţie de dormit. Nu-mi venea somnul, parcă se temea de mine. Gânduri negre mă năpădeau. Nu eram naiv ca să nu-mi dau seama unde mă aflam şi ce putea urma. Am reconstituit tot ce făcusem. Mi-au apărut în faţă toţi oamenii angrenaţi în acţiune. Cu toţii eram de bună credinţă şi

52

hotărâţi să contribuim la îndreptarea situaţiei dramatice în care se găsea ţara. Eram duşmani ai regimului Antonescu şi ai hitlerismului. Prin faptele noastre ne-am pus în calea unor dictatori cruzi, inumani. Nu-mi făceam iluzii, nu mă amăgeam, eram lucid şi vedeam clar ceea ce urmează. Mi-a venit în minte întrebarea lui Maniu, dacă m-am căsătorit şi observaţia că acţiunea comportă riscuri, poate chiar riscul suprem. Deci el prevăzuse totul, prevăzuse şi situaţia mea de astăzi. De fapt şi eu întrevăzusem această eventualitate şi o şi acceptasem, aşa că n-aveam de ce să mă căinez. Da, până aici mi-a fost dat şi gata. De acum încolo, se va spune despre mine „a fost”. Mă frământam, dar nu găseam calea de a ieşi din capcană cu demnitate. Eram convins că mă vor executa. Nu, nu-i scăpare îmi ziceam - pentru că sunt nemţii la mijloc. Dar de ce să mor ca un laş? m-am întrebat deodată, plin de revoltă. Şi mi-a venit un gând, un gând extraordinar. Aşa mi se părea. Prin realizarea lui, toate neplăcerile erau înlăturate. Planul l-am privit pe toate feţele şi l-am întărit cu voinţa de a-l înfăptui. Apoi, mi s-a făcut somn. Habar n-am cât am dormit. M-am trezit datorită zgomotului. Era ora deşteptării, mare forfotă pe sală. Am bătut în uşă. Nu ştiam că există şi mijlocul modern de chemare, un buton la apăsarea căruia se aprindea un bec roşu deasupra uşii. A apărut paznicul şi l-am rugat ca imediat ce vine domnul căpitan, cel care m-a adus aici, să-l anunţe că vreau să-i comunic ceva. Tovarăşul meu de „carceră” m-a informat că spălarea se face într-o anumită ordine, pe celule, la spălător. Nouă ne-a venit rândul pe la orele şase şi jumătate. Întorşi la locul nostru, ne-am aranjat paturile. Pentru măturat, a venit omul care avea această însărcinare. La şapte fix, se deschide zgomotos uşa celulei şi paznicul mă pofteşte să merg cu el; pe acelaşi coridor, cam la jumătatea lui, era o uşa deschisă. În mijlocul încăperii, căpitanul meu în picioare. Mă aştepta. Era o cameră de două ori mai mare decât o celulă. O masă de scris, trei scaune. Gardianul a plecat. Uşa s-a închis. Am fost poftit să mă aşez, căpitanul fiind faţă în faţă cu mine. „Domnule Vişa, ai căzut rău. Păcat de dumneata, aşa tânăr... Nu eşti singur aici, ai cunoştinţe vechi: inginerul Popovici, domnii Beza, Bălan şi ...

53

mai vin şi alţii”, m-a anunţat calm, cu ochii ţintă la mine. Deci căzusem în cursă cu toţii. Se pare că fusesem arestat ultimul, pentru că nu eram în Bucureşti. Gândurile îmi întunecaseră judecata. Cine a greşit? Care dintre noi a făcut vreo indiscreţie? Cum se face că în două zile am fost arestaţi toţi? De unde ne ştiau numele, adresa? Ce cunoşteau din activitatea noastră? Căci de ştiut, ştiau ceva, de vreme ce au mers la sigur. Care dintre noi n-a fost serios? Nu puteam deduce nimic. Toţi s-au arătat demni de încredere, puşi pe treabă, mulţumiţi că pot face ceva pentru ţară. Cine a trădat? Cine ne-a denunţat? Cine? Eram revoltat pe mine, pe noi, pe soarta asta păcătoasă, care nu te lasă să faci un lucru bun. La auzul celor spuse de căpitan, respiraţia mi s-a oprit, iar inima a luat-o la goană. El a observat starea mea, căci mi-a spus: „Te-ai schimbat la faţă! Eşti palid! Inginerul Popovici mi-a mărturisit că dumneata eşti în posesia unui cifru. Nu-i cazul să negi sau să mă derutezi. Te rog să-mi predai cifrul! Este mai bine aşa. Acum vom merge la C.E.C. ca să verificăm gestiunea, apoi o să căutam cifrul Du-te în celulă, bea ceaiul şi cam peste o oră să fii gata”. Mi-am revenit întrucâtva, dar simţeam totuşi că îmi vâjie capul. La orele opt ne-am urcat în maşină: căpitanul, „nasul” şi cu mine. Am pornit spre C.E.C. Conform planului, erau ultimele minute din viaţa mea. Ştiam precis ce am de făcut, adică: deschid casa de bani, care se găsea la serviciul casieriei centrale, în dosul ghişeelor, scot registrele, actele de portofoliu şi banii. Le pun pe birou, apoi deschid seiful din interiorul casei de bani, partea dreaptă, sus, iau Browningul, care era încărcat, îl fixez la tâmplă şi ... totul se termină atât de rapid, încât n-ai timp să mai gândeşti. Simţeam o satisfacţie că-i păcălesc. De tot ce am cifrat şi descifrat nu ştiau decât doi oameni: Iuliu Maniu şi cu mine. Restul au lucrat cu cifre, care nu spuneau nimic. Beza şi Bălan aveau o situaţie mai uşoară. Inginerul Popovici ştia probabil mai multe decât ştiam eu, dar se va descurca. Era mai dificil să fie implicat în cauză Maniu, fiind o personalitate politică mult prea cunoscută, în ţară şi în afara ei. Aşa vedeam eu, pe scurt, lucrurile. Cifrul, chiar dacă ajungea în mâinile anchetatorilor, nu le mai folosea la nimic. Eu nu păstrasem urmă de text, iar radiodetectorii erau români, fără multă pricepere în astfel de probleme.

54

Poate că nemţii aveau ceva material, ştiut fiind că urmăreau posturile prin aparate cu instalaţii speciale. La opt şi jumătate, ajungem la C.E.C. Casieria era plină de oameni: director, subdirector, membri din Comisia de control, un casier girant, funcţionari. Casa de bani era deschisă, iar acţiunea de verificare - în toi. Holul mare era plin de lume care aştepta deschiderea ghişeelor. Ce se întâmplase? Conducerea instituţiei fusese anunţată că la orele opt fără un sfert eu încă nu eram prezent, deşi operaţiunile zilnice şi subscrierea la împrumut trebuiau să înceapă la şapte şi jumătate. Orice întârziere aducea neplăceri direcţiunii. Sa procedat la scoaterea cheilor dublură, păstrate sub sigiliu, în tezaurul Casei de Consemnaţiuni, care îşi avea sediul şi tezaurul în aceeaşi clădire. Aşa se face că la sosirea noastră era zarvă mare la casierie. Văzându-mă fără cravată, cu hainele mototolite, însoţit de un ofiţer şi un civil, care nu mă slăbeau o clipă, directorul părea nedumerit. „Ce-i cu dumneata?” m-a întrebat după ce căpitanul i-a predat cheile. „M-am certat cu un colonel la Sinaia şi iată-mă...” iam răspuns şi cu asta convorbirea s-a terminat. Planul întocmit de mine a fost răsturnat de întârzierea noastră. Păcat! Nu m-am mai putut apropia de casa de bani. Gestiunea fusese predată de către Comisia de control. Pistolul era la locul lui, îl vedeam, căci uşa seifului era deschisă. Căpitanul şi agentul mă ţineau la distanţă şi mă supravegheau ca să nu fac nici o mişcare şi să nu schimb o vorbă cu nimeni. Totuşi am reuşit să-i şoptesc lui Buzilă: „Să dispară pachetul din tezaur!” Între timp, se adunaseră toţi salariaţii de la casierie. Unii plângeau, alţii îşi frecau bărbia cu mâna. Situaţia devenise penibilă, greu de suportat. „Să mergem!” a zis căpitanul. „Un moment, vă rog, am să vă predau ceva”, am declarat apropiindu-mă de noul casier, căruia i-am cerut cheia de la birou, lămurindu-l că am lucruri personale acolo. Am descuiat sertarul - avea o cheie de siguranţă am scos un pacheţel învelit într-o coala de hârtie şi i l-am predat căpitanului. Era codul. Am dat mâna cu directorul şi cu alţi câţiva colegi şi am plecat, lăsând în urma multă compasiune, poate icicolo şi satisfacţie.

55

Am ajuns la domiciliul meu, devenit acum fostul meu domiciliu. Portarul m-a privit îndurerat. Era din comuna mea natală şi mă ţinuse în braţe când eram copil. Mai târziu, am aflat că ştia de arestarea mea de la Angelescu, care se interesase încă decuseară dacă am venit acasă. „În cameră sunt nişte domni”, îmi spune după ce ne salutăm. Urcăm cu liftul la etajul VI. Intrăm, uşa fiind descuiată. Înăuntru, percheziţie serioasă. Erau doi agenţi în civil şi maiorul neamţ în uniformă. A fost o scotocire în lege. Nu mai văzusem aşa ceva. Totul era pipăit şi verificat. N-au găsit nimic. La plecare, au ridicat maşina de scris portativă, pe care mi-o cumpărasem nu de mult şi o lanternă „Diamant”, format mare, cu alfabetul Morse lângă ea. Am luat cu mine două schimburi de corp. La ordinul căpitanului, un agent a rămas în locuinţă, timp de două săptămâni, în chip de observator. Am plecat la noua mea reşedinţă. Se făcuse ora prânzului. Îmi era foame. Am primit o ciorbă de cartofi cu miros de ceapă prăjită şi o bucată de pâine. În celulă, nici urmă de ostaş. Plecase. Mă aşteptam să se ducă în strada Cazărmii, la Petre Anghelescu, dar nu s-a dus. Planurile nu-mi reuşeau. M-am lungit pe patul de jos şi am adormit. Când m-am trezit, becul era aprins. Era o căldură insuportabilă. Simţeam că mă sufoc. M-am urcat la „etaj”. Temător şi atent, mi-am întins gâtul spre oberlicht. Gardienii sporovăiau între ei, în surdină. „Au făcut un chef clasa întâi, au băut şi şampanie”, zicea unul. Era vorba de Braşov şi de ofiţerii care mă arestaseră. „Da! A mers treaba ca pe roate”, şi-a dat cu părerea altul. Auzeam totul. Masa de taifas era chiar în faţa celulei mele. Mi-am retras capul, să nu mă vadă. Seara, am primit mâncare de cartofi într-o farfurie metalică, cu înfăţişare de obiect antic. Astfel s-a sfârşit prima zi de detenţie. Următoarele au decurs după acelaşi tipic administrativ, pe care se grefau evenimente mai plăcute ori mai neplăcute. Căci aşa cum medicamentele amare au un înveliş zaharos, ca să ni se pară, o clipă, dulci, şi în viaţa din închisoare apar luminişuri dătătoare de speranţă, chiar dacă sunt numai amăgiri, iar pe urmă-i şi mai rău. A doua zi a început supliciul anchetei. Dis-de-dimineaţă, am fost dus în camera în care mai fusesem poftit o dată, numai că acum am observat că mai are o uşă, vizavi de cea pe care intrasem

56

şi i-am ghicit şi rostul: pe acolo erau introduşi deţinuţii care-şi aveau celulele în partea opusă a clădirii. Deşi era un lucru fără importanţă, îmi făcea plăcere că l-am descoperit. În faţa mea se găseau cei doi ofiţeri de alaltăieri, ambii în uniformă. Mai târziu, am aflat că ofiţerul român, cu gradul de căpitan se numea Camil Bărbulescu, absolvise liceul militar şi şcoala de cavalerie, îşi luase licenţa în Drept, şi acum era magistrat militar. Neamţul purta numele de Duplitzer, avea grad de maior, dar nu ştiu din ce armă făcea parte. S-a intrat direct în temă. Cunoşteau, din mărturisirile lui Popovici, Beza şi Bălan, amănunte în legătură cu activitatea noastră. Mi-am dat seama din întrebările puse. Nu puteam şti însă până unde au mers cu depoziţiile lor. Faptul că la anchetă lua parte un neamţ mi-a provocat o stare de nervi exteriorizată prin tremurul mâinilor şi al vocii. Eram deci în mâinile Gestapoului. Căpitanul era numai o mască de acoperire. Eram decis să nu răspund la întrebările de fond şi să nu pronunţ numele lui Maniu. Implicarea lui în proces primejduia acţiunea. Cine avea s-o continue şi cu ce şanse, dacă el va fi arestat? Hitleriştii se vor năpusti asupra tuturor membrilor partidului. Bestialitatea lor n-avea margini! O ştiam din evenimentele petrecute în Germania, Polonia, ... Deci nu trebuia să vorbesc în faţa hitleristului şi, mai ales, să nu pomenesc de Maniu. M-am gândit să încerc a-l îndepărta pe neamţ din anchetă. Dacă reuşeam, însemna că am făcut totuşi ceva pentru soarta şi cauza noastră. Cam acestea erau gândurile mele când a început interogatoriul, pe care voi încerca să-l reproduc cât mai exact. Căpitanul: „Sunteţi o organizaţie? În afară de Popovici, Bălan, Beza şi dumneata, cine mai face parte din ea?” Eu: „Nimeni. Nu suntem organizaţie, ci grup de lucru.” El: „Cine v-a organizat? Cine-i şeful?” Eu: „Nu suntem organizaţie şi n-avem şef.” El: „Ce scop urmăriţi?” (avea în faţă un întreg chestionar). Eu: nu răspund nimic. Ofiţerul neamţ îi şopteşte ceva căpitanului, apoi acesta din urmă mi se adresează pe un ton ceva mai aspru: „Te rog să-mi răspunzi, altfel suntem nevoiţi să aplicăm măsuri mai drastice.”

57

Eu: „Domnule căpitan, sunteţi ofiţer şi magistrat român. Eu sunt tot român. Vă rog să-mi spuneţi dacă România este ocupată, guvernată şi administrată de Germania. Dacă nu, cum de îngăduiţi ca un neamţ să asiste la anchetarea unui cetăţean român? Cât timp va fi aici acest cetăţean străin, nu voi răspunde la întrebări.” El: „Îţi faci socoteli greşite. Să nu crezi că, dacă te opui, vei reuşi. Te fac eu să vorbeşti.” Eu: „Nu uitaţi că sunt ardelean... şi cu orice risc nu-mi iau vorba înapoi. Să plece neamţul. Aici este o treabă românească.” S-a făcut tăcere. Căpitanul a rămas câteva secunde pe gânduri, apoi a băgat mâna sub tăblia mesei şi a sunat: ,,Du-l”, i-a spus gardianului, care se prezentase la chemare. Am intrat în celulă. Uşa s-a zăvorât. M-am aşezat pe marginea patului. Eram dărâmat. Încercam să mă oţelesc. Mă ajuta starea de revoltă faţă de amestecul acelui intrus. Eram hotărât să-l înfrunt. Era, de altfel, singura satisfacţie la care mai puteam spera. Sinuciderea eşuase şi regretam. Cel puţin să-i arăt neamţului că-l înfrâng, indiferent de preţul pe care-l voi plăti. Tot îmi era sortit să mor. Măcar să mor mulţumit că am spus ce aveam de spus. Habar n-am cât timp am rămas în această stare de agitaţie lăuntrică. Ştiu numai că la un moment dat s-a deschis uşa şi gardianul m-a poftit la domnul căpitan. Abia îmi târam picioarele. Am intrat în camera de anchetă încruntat şi gata să mă iau de piept cu oricine. De data asta, căpitanul era singur. Fără nici o aluzie la cele întâmplate, m-a întrebat: „Aţi fost în legătură cu englezii? Cum se numeşte persoana cu care eraţi în contact?” „Nu ştiu cu cine am fost în legătură. Nu ştiu unde era celălalt capăt al firului.” „Îl cunoaşteţi pe colonelul de Chastelain?” „Acum aud, pentru întâia oară, acest nume”, i-am răspuns cu sinceritate. Îmi vorbea calm, degajat, într-un mod oarecum neoficial, ceea ce m-a îmbunat. Nu-mi arăta duşmănie, dar nici simpatie. Îşi făcea meseria şi căuta să afle cât mai multe, totul dacă se poate. Mi-a spus că-i anchetează şi pe Bălan, Beza şi Popovici. Deci, întreg grupul. A urmat o serie de întrebări. Cine a construit aparatul? Unde era amplasat? Cum l-am cunoscut pe Bălan? Dar pe ceilalţi doi? Cine a plătit? De unde erau banii? Când am intrat în legătură

58

unii cu alţii? Câte mesaje am transmis? Ce conţineau? Până când am transmis, care e data ultimului mesaj? Cine m-a mai ajutat la cifrare şi descifrare? Ce legătură am cu Petre Anghelescu? Ce m-a determinat să fac spionaj? În baza cărui drept am făcut acest lucru? Mi-a cerut să dau răspunsurile în scris la întrebările puse. Mi-a dat toc şi hârtie, spunându-mi: „Mâine să le am”. Apoi m-a expediat în celulă. Iarăşi s-a încuiat lacătul în urma mea. Nervii îmi erau încordaţi. Am repetat întrebările, erau bine fixate în memorie. Am început să mă liniştesc. Mă gândeam că până mâine mai este timp şi mă pot reculege. Nu ştiam ce au declarat ceilalţi. Sigur ne vor confrunta. Trebuia deci să fiu prudent, să nu intru în declaraţii de amănunt care se pot verifica. Să nu vorbesc despre alţii, să mă refer numai la mine, la gândurile mele. Generalizările şi caracteristicile politice să ocupe cât mai mult loc. Problemele dificile să nu le amestec în declaraţie; să-l las pe anchetator să le pună. Astfel voi afla ce ştie şi cât ştie. Trebuie să neg, să neg cu convingere anumite afirmaţii ale anchetatorului, chiar dacă sunt adevărate. Obligaţia lui este să dovedească. Asta mă poate costa schingiuiri, dar aşa-i piesa. Nu mă încerca nici o remuşcare la gândul că voi contesta adevărul şi nici nu mă preocupau aprecierile anchetatorului despre mine. Mă interesa numai cauza pentru care mă hotărâsem să acţionez şi care îmi cerea să salvez acum, prin tăcerea şi vorbele mele, ceea ce mai puteam salva. Mi s-a adus masa de prânz cu un cărucior pe care se afla o oală mare, roşie; căruciorul era împins de un deţinut. O femeie între două vârste împărţea mâncarea, un fel de ciorbă de zarzavat cu fărâme de carne. Am primit raţia şi am mâncat-o cu pâinea pe care o primisem la ceai, pentru ziua întreagă. Mi-era foame. Castronul era la fel de jegos ca şi tot ce mă înconjura. Cu timpul m-am obişnuit cu toate. Semnele civilizaţiei n-aveau valoare în locul unde mă aflam. Omul intrat acolo nu mai are prerogativele de „fiinţă superioară”. Devine un animal terorizat, flămând, chinuit şi la urmă aruncat într-o groapă, unde se face una cu pământul. Aşa îmi ziceam atunci. Timpul şi încercările prin care am trecut m-au convins însă că poţi şi trebuie să rămâi om oriunde şi că mai ales în astfel de situaţii apar mai evident caracteristicile umane. Numai

59

proporţia dintre ele şi pornirile instinctuale diferenţiază omul de animal. Nu înfăţişarea şi poziţia verticală a trupului sunt esenţiale la om, ci unitatea spirituală, cu manifestările ei profunde. După ce am dat trupului tainul stabilit de alţii, m-am odihnit puţin şi apoi m-am apucat să scriu. Am repetat în gând întrebările şi m-am hotărât să respect ordinea în care le pusese anchetatorul. Am început prin a face o trimitere la ultimele evenimente politice. M-am referit la dictatura carlistă, susţinută de Gh. Tătărăscu şi de fracţiunea liberală, apoi la tendinţa către un partid unic, cu suprimarea libertăţilor cetăţeneşti, fapt care, prin imitaţie, ne apropia de concepţiile politice totalitare: comunismul şi fascismul. Am deplâns îndepărtarea de democraţiile apusene, socotite slabe, fără vigoare, în comparaţie cu îndrăzneala şi brutalitatea dictaturilor. Forţele revanşarde, Germania şi aliaţii ei - Ungaria, Bulgaria, din păcate şi Italia - cereau răsturnarea ordinii europene. Pactul hitleristo-comunist viza stăpânirea Europei: triunghiul Germania, Italia, Japonia urmărea stăpânirea lumii. Consecinţele se dovediseră catastrofale în special pentru noi, care am pierdut Ardealul de nord, Basarabia, Bucovina, Cadrilaterul, fiind pe punctul de a dispărea ca naţiune. Am schiţat în linii mari tragedia Ardealului şi a ardelenilor. Am invocat fapte istorice reale. Am demonstrat că Diktatul de la Viena n-are valoare juridică, pentru că ne-a fost impus, nici valoare politică, pentru că nu rezolva diferendele dintre unguri şi români, şi nici valoare morală, pentru că a nesocotit majoritatea românească de dragul minorităţii maghiare. De altfel, baza Diktatului stă în voinţa Marelui Reich, fără nici o altă raţiune. O declarau chiar nemţii. În ziarul „Das Reich”, oficiosul Ministerului Afacerilor Externe de la Berlin, pe prima pagină, a apărut, în septembrie 1940, un articol cu titlul ,,Despre Arbitrajul de la Viena”, semnat de Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe al Germaniei. Acolo se afirma în termeni foarte categorici (ca să nu se poată da nici o altă interpretare şi să nu se creadă că ar mai fi posibilă vreo modificare) că documentul amintit este un „act de autoritate al Marelui Reich”. Textual. În cinismul lui de stăpân peste Europa, Ribbentrop a spus exact ce era acest act: un Diktat. Dictatul a impus voinţa Marelui

60

Reich ca o parte din Ardeal să fie luată statului român şi atribuită Ungariei. Deci, sub regimul nazist, el nu se putea modifica nici în conţinut, nici în modalitatea de executare, decât prin aceeaşi voinţă. Am înfăţişat apoi impasul României, care, sfâşiată şi furată de toţi, este nevoită, totuşi, să-i arate dragoste lui Hitler şi să-l urmeze in acţiunea lui nesăbuită. Care va fi soarta ţării în viitor nu se putea şti, dar nu se vedeau semne bune la orizont. Cum ne puteam servi ţara? Numai apropiindu-ne de democraţiile apusene, de Anglia şi Franţa, care luptau contra duşmanilor noştri de astăzi. Noi, cei câţiva, luasem această cale nu pentru că am fi fost filo-englezi sau filo-francezi, ci pentru că englezii şi francezii erau singurii care se opuneau hotărât fascismului, pentru că numai ei aveau voinţa de a-i pune capăt, adică de a-i obliga pe promotorii lui să înceteze crimele şi agresiunile şi să respecte drepturile omului şi ale popoarelor, în general toate legile internaţionale. Nimicind fascismul, ei vor introduce ordinea legală, democratică, şi asta convine ţării noastre, care îşi realizase idealul politico-naţional în baza principiilor democratice. Ideile de autodeterminare a popoarelor au fost ridicate de către preşedintele S.U.A., Th. Wilson, la rangul de principii călăuzitoare în formarea şi întregirea statelor şi naţiunilor. De aceea, americanii sunt alături de englezi şi francezi şi de toţi cei care luptă contra hitlerismului. Victoria statelor democratice este garanţia existenţei noastre. Sunt alături de democraţi, nu pentru că sunt un „filo”, ci pentru că interesele lor sunt identice cu interesele României. Cum încercam să înfăptuim acest gând, prin ce mijloace? Prin acelea care ne-au stat la îndemână. Bălan a construit un aparat de radio emisie-recepţie, pe care l-am amplasat în atelierul german de reparaţii A.E.G., unde lucra constructorul. Am găsit un telegrafist priceput, în persoana lui Jean Beza. Finanţarea s-a făcut de către inginerul Popovici. Aveam un cod pentru comunicări, care era în posesia mea. Eu întocmeam mesajele, le cifram, le dădeam pentru transmitere, apoi le descifram pe cele primite. Nici una dintre persoanele amintite n-a cunoscut vreun text transmis sau recepţionat. Ei lucrau cu aparat de radio, cu manipulator telegrafic şi cu un noian de cifre. Nu-şi puteau da seama ce transmit, oricât ar fi

61

dorit. Erau toţi ardeleni, cu excepţia lui Jean Beza, macedonean, care s-ar fi identificat cu tragedia Ardealului. Am început legătura în ianuarie 1941. Au fost necesare câteva mesaje cifrate ca să stabilim exact tehnica emisiunii, precizia codului şi timpul întâlnirilor. În total, am emis circa şase mesaje şi am primit aproximativ trei-patru. Am adus la cunoştinţă că membrii legaţiei ungare la Washington, demişi de guvernul ungar (fascist), împreună cu noii salariaţi, proaspăt sosiţi, fac propagandă contra României, iar ex-regele Carol, găsindu-se în America, duce o acţiune potrivnică intereselor ţării. Am lucrat până la 22 iunie 1941, data intrării noastre în război. Ulterior, n-am mai emis şi recepţionat nimic. Anglo-francezii deveniseră aliaţii ruşilor. Îl cunoşteam pe Petre Anghelescu din facultate. Suntem prieteni, dar el n-are nici o legătură cu problema anchetată. Mă invitase la el, la Sinaia, ca să mă odihnesc. Cine mi-a dat dreptul să duc o acţiune contra concepţiei politice a guvernului actual? Aceasta era o problemă mai subtilă şi mai greu de explicat. Dar când cetăţeanul constată că ţara este în pericol şi că nu sunt speranţe ca oficialitatea să se opună primejdiei, fie că nu poate, fie că nu vrea, el, dacă-şi iubeşte patria, e obligat să încerce orice, indiferent de pericol, ca să salveze fiinţa colectivă. O asemenea grea cumpănă trăia România, care era la un pas de dezagregare, fiind ameninţată cu dispariţia. În clipe ca acestea, nu se mai pune problema dacă eşti în drept ori dacă e legal ceea ce faci. Principalul este să reuşeşti să salvezi ceea ce guvernanţii cred că nu se poate salva. Este o obligaţie. Da, o obligaţie care se transformă într-un drept. Iar dacă se cere o bază de drept, apoi ea se găseşte în principiul fundamental, care stă la temelia edificării şi menţinerii statului, principiu formulat încă de Roma antică, în al cărei drept public scria: „Salus reipublicae suprema lex est”. Consider că acţiunea întreprinsă de noi era o obligaţie de drept. Aceasta a fost declaraţia, expusă mai amplu, pe 20 de pagini scrise de mână. În primul rând, nu recunoşteam că lucrasem şi după 22 iunie, când România intrase în război. N-am amintit de mesajele expediate şi de răspunsul la ele, privind prizonierii sârbi; plecarea lui Maniu pentru formarea unui guvern în exil; problema sârbească cu ocuparea localităţii;

62

întrebarea asupra scopului urmărit de Churchill în război; semnalarea bombardamentului sovietic asupra Bucureştiului. Dacă aceste mesaje ar fi fost cunoscute de anchetatori, am fi fost acuzaţi de trădare în timp de război. În afară de Iuliu Maniu şi de mine, nimeni nu ştia ce s-a transmis. Nu puteam fi descoperit şi nu putea avea loc o confruntare. Orice acuzaţie trebuia dovedită. Am citit declaraţia o dată, de două ori, făcând corecturi şi adăugiri, apoi am transcris-o pe curat. Se făcuse târziu. Am adormit. Dimineaţa am fost dus la anchetă. Ofiţerul neamţ nu era prezent. Eram mulţumit. Căpitanul a răsfoit la repezeală declaraţia şi a pus-o în mapa cu acte. „Am făcut o descindere la Bălan - a început anchetatorul. Am găsit aparatul de emisie-recepţie. Călcasem pe sârmele lui, fără să ne dăm seama. Apoi ni l-a arătat Bălan. Era cu noi şi maiorul Dupliţzer. A fost revoltat văzând că l-aţi instalat chiar la A.E.G., societate germană.” Poate mă înşel, dar mi s-a părut că a schiţat un zâmbet vag, de satisfacţie, la ideea că acţionasem chiar în casă nemţească. După aceea a început interogatoriul, pe care mi-l amintesc foarte bine. Căpitanul: „Te rog să-mi spui dacă-l cunoşti pe inginerul Rică Georgescu”. Eu: „Nu-l cunosc”. El: „Cum aşa? Este ginerele lui Sever Bocu, fost ministru ţărănist”. Eu: „Ştiu cine este Sever Bocu, nu-l cunosc însă pe domnul Georgescu”. El: „Pe Constantin Mircea îl cunoşti? Ai auzit de el? Ce ştii despre el?” Eu: „Nu-l cunosc şi de aceea nu pot spune nimic despre el”. El: „Am să văd declaraţia, apoi o să mai stăm de vorbă”. Am fost dus în celulă. Mi-a părut rău că n-am putut încălzi raporturile dintre noi, căci aveam tot interesul s-o fac. Dar, la întrebările puse, nu puteam

63

răspunde decât scurt şi negativ, deoarece într-adevăr nu cunoşteam persoanele de care se interesase. Ca activitate politică, făceam parte dintr-o grupare definită de noi, după criterii de vârstă şi după modul de a vedea problemele naţional-ţărăniste, ca „Generaţia tânără”. După concepţia noastră, oamenii partidului erau judecaţi şi apreciaţi potrivit gândirii politice şi activităţii respective. Nepotismul, cu întregul lui păienjeniş de legături familiale, ne era străin. Nepotul şi orice ,,rudă” cu pretenţii de „ajungere”, trebuia să aibă calităţi personale pentru ca să se bucure de aprecierea noastră favorabilă. Era singura carte de vizită admisă. Din fericire, avusesem printre noi un nepot de sânge al lui Iuliu Maniu, pe inginerul R. Boilă, care era un model de gândire obiectivă, serios şi hotărât să-şi spună deschis opiniile, chiar când nu se încadrau în concepţia şi morala partidului. Această grupare politică activă, cu un spirit critic constructiv, era bine cunoscută de conducerea noastră superioară. Unii ne apreciau şi ne simpatizau - în special foştii secretari generali ai P.N.Ţ., V. Madgearu, Gh. Popp, care ne erau şi dascăli - alţii tocmai din contra, căci vedeau la noi tendinţe ne-conservatoare. Ziua s-a scurs fără întâmplări deosebite. Am rugat gardianul să-mi procure nişte ţigări. Fumam mult şi mi se terminaseră rezervele. În celulă era o căldură insuportabilă. Acoperişul clădirii, din tablă vopsită cu miniu de plumb, se încingea la soarele arzător de august. Stăteam aproape dezbrăcat la piele. Zile şi nopţi de-a rândul m-a torturat căldura. Ploşniţele îmi dădeau târcoale, iar înţepăturile mă trezeau chiar atunci când, frânt de oboseală, adormeam buştean. Într-o noapte, cerului i s-a făcut milă de noi şi a dezlănţuit o furtună cu fulgere şi trăsnete. Răzvrătirea de afară se potrivea cu revolta din sufletul meu. Mă urcasem în patul de sus ca să privesc pe ferestruica celulei. Natura este un dascăl bun. Nu s-a dezminţit nici acum. Vijelia a ţinut un ceas, două, ca după aceea să vină răcoarea şi pacea. Am dormit adânc. N-am avut nici vise şi n-am simţit nici ploşniţele. Dimineaţa, la sculare, mă simţeam bine. Ce minunat ar fi dacă, după furtuna abătută în sufletele noastre, ar veni o linişte odihnitoare! Poate că vine, chiar sigur că vine, fie că e cea definitivă, fie că e una vremelnică.

64

În afara de privaţiunea de libertate, care cauzează în sine suferinţe, înţelese numai de cei cu cătuşe la mâini, multe alte neajunsuri şi necazuri aduce viaţa în închisoare! Neînchipuit de supărătoare este, pentru firile mai sensibile, mai nervoase, executarea la ordin a nevoilor animalice. Urmările se răsfrâng asupra ta. Ajuns la locul cu pricina, altă pacoste: uşa rămâne deschisă, gardianul te zoreşte, se uită mereu la tine, te supraveghează să nu laşi cumva şi alte urme. El ţipă, tu transpiri. Din cauza acestei sâcâieli, are loc un proces inhibitor şi te laşi păgubaş. De acum, pe mâine. Câtă suferinţă fizică şi ce dureroasă umilire. După toată procedura matinală, inclusiv ceaiul, începe ziua de lucru, anchetă, teroare. Erau mai mulţi magistraţi care făceau acest oficiu, fie ofiţeri activi, fie mobilizaţi. Uneori se auzeau ţipetele anchetatorilor. Dacă ei îşi manifestau brutalitatea prin lovituri surde, dar apăsate, apoi durerile deţinutului se simţeau după ţipătul disperat, prelungit şi care se stingea prin gemete din ce în ce mai rare. Anchetatorii se foloseau uneori, pentru „convingere”, de ajutorul subofiţerilor, bestii bătăuşe. Era un fel de cameră-magazie, în curte, unde se îndeplinea ritualul denumit „de îmblânzire”. Eu nam trecut prin acest supliciu. Am avut noroc. Alţii însă au suferit bătăi ce par de domeniul fantasticului pentru omul care n-a avut dea face cu „poliţia judiciară”. Am fost dus în camera de anchetă. Prezent, căpitanul Bărbulescu. Fără reprezentantul Gestapoului. S-a uitat lung şi fix în ochii mei. Am rezistat privirii lui. A fost un moment psihologic de înfruntare. El: „Am citit cu atenţie declaraţia dumitale. Interesantă concepţie despre stat şi ordinea lui! Te-ai afundat până în gât într-o acţiune din care nu ştiu cum vei ieşi. N-ai răspuns la întrebările: când, cum şi unde i-ai cunoscut pe Bălan, Beza, Popovici şi nici de unde sunt banii.” Eu: „N-am răspuns pentru că sunt sigur că v-au spus-o ei. Nu socoteam că e important când ne-am cunoscut, ci mai degrabă ce am făcut.” El: „Vom vedea. Se dezleagă şarada în curând... Spunemi, te rog, îl cunoşti pe Iosif Păsătoiu? Ce ştii despre el?”

65

Eu: „Nu-l cunosc, n-am auzit de acest nume până în prezent.” El: „Bineee!” Mi-a arătat un dram de simpatie. Nu mă înşelam. Am surprins un zâmbet, pe care nu l-a putut ascunde. Nu greşesc, aşa era. Nu m-am lăsat totuşi furat de acest semn binevoitor. Anchetatorii se folosesc de astfel de gesturi, ca să câştige încrederea anchetatului şi să-i facă mărturisiri. Am rămas în continuare respectuos în răspunsuri, păstrând o ţinută mai puţin lejeră. Ştiam, din armată, că acest fel de a fi nu displace ofiţerilor. M-a întrebat apoi unde am studiat şi când am terminat teologia. A fost şi o încercare de discuţie dogmatică, pe care însă a abandonat-o repede. S-a vorbit despre Facultatea de drept din Bucureşti, despre materiile preferate, despre profesori. „În sfârşit, începuse dezgheţul”, mi-am zis. La despărţire, s-a interesat cum mă simt în celulă. I-am spus că ploşniţele mă lasă fără sânge şi că cearşaful este foarte, foarte murdar. M-a însoţit până la uşa celulei. În după amiaza respectivă, ştiu că am stat timp îndelungat la „etaj”, ascultând discuţiile şi glumele agenţilor. Noaptea fusese tot atât de caldă ca şi cele precedente. Ziua următoare s-a arătat mai variată în întâmplări. La ora de program, se deschide uşa celulei şi gardianul apare cu un deţinut. Acesta ridică saltelele şi le scoate afară, pe coridor. Cearşafurile, paturile şi pernele, la fel. Apoi, surpriză mare: se arată alt deţinut, cu o lampă din cele folosite la suduri metalice. Demontează paturile şi începe să ardă crăpăturile şi părţile suspecte. Îl ajut şi eu, bucuros că s-a declarat război paraziţilor. Omul lucra cu o dexteritate uimitoare şi cu o pricepere de specialist. Plimba flacăra peste tot, nu uita nici un colţişor. Se făcuse fum şi miros de ploşniţe arse. Cu o mătura se şterg pereţii, apoi se scoate murdăria din celulă. Se şterge şi pardoseala cu o cârpă udă. Se scutură saltelele şi paturile şi pe urmă se aduc la locul lor, împreună cu cearşafuri şi feţe de pernă curate. Dereticarea, pe lângă valoarea ei sanitară, mi-a ridicat moralul. „Ce bine că am scăpat de neamţ, îmi ziceam. Cu ai noştri, tot te mai poţi înţelege!” Cu deţinutul n-am putut schimba nici o vorbă. Am înţeles că era rus şi ne potriveam la limbă. A terminat, i-am mulţumit prin

66

semne şi i-am dat câteva ţigări. S-a închis uşa celulei; mă simţeam mai bine. Sosise prânzul şi mi s-a adus masa. Era o ciorbă. După masă, m-am lungit pe pat, cu mâinile sub cap şi cu gândul la curăţenia generală. Era o măsură din care se putea deduce puţină omenie, deşi normal era ca igiena să fie obligatorie. În ultima şi penultima şedinţă de anchetă, înţelesesem, din întrebările ce mi s-au pus, că se mai afla sub observaţie, poate chiar sub interogatoriu, şi Rică Georgescu, Constantin Mircea, Iosif Păsătoiu. Căpitanul nu le-a pomenit numele fără motiv. Înseamnă că aceşti oameni sunt în obiectivul lor. Nu m-am alarmat, pentru că eu nu avusesem nimic comun cu ei, nu-i cunoşteam şi deci nu se puteau ivi noi complicaţii în situaţia noastră. Se părea că ar fi chiar arestaţi, căci auzisem paznicii tot vorbind de un Georgescu. Faptul că fusesem întrebat despre ei mă făcea să cred ca acţiunea noastră are ramificaţii întinse. A doua zi sunt chemat de anchetator. Cum intru, îmi spune: „Am citit din nou declaraţia dumitale şi am ajuns la convingerea că, din punct de vedere legal, n-aveai dreptul să faci ce ai făcut. Fapta se încadrează în Codul penal, şi nu uita că ne aflăm în război.” Răspund prin argumentul folosit în declaraţie. Mă întrerupe cu o întrebare directă: „Ce contribuţie are domnul Maniu în aceasta acţiune?” „N-are nici un amestec. Nu ştie nimic. Dânsul se ocupă cu problemele de partid. Noi n-am desfăşurat activitate de partid, ci de români...” (Anchetatorul ştia că sunt membru al P.N.Ţ.) „Nu eşti sincer cu mine! mă întrerupe el din nou. Nu vrei să fii sincer şi corect. Află că ştiu totul! Domnul Maniu a organizat acţiunea. Inginerul Popovici mi-a declarat acest lucru. Şi Bălan. De ce negi? Du-te în celulă!” A sunat, apoi m-a preluat gardianul. Am ajuns în celulă dărâmat. Am căzut pe pat ca un corp inert. Inima îmi bătea aşa de tare, că o auzeam în timpanul urechilor. Gândurile îmi erau zbuciumate, fără coeziune, ca într-un coşmar. Stăteam cu ochii închişi şi imagini de groază alergau prin faţa mea, într-un ritm drăcesc. Mi se părea că am febră. M-am trezit din această stare de buimăceală când ni s-a adus prânzul. Deşi eram flămând, cu greu am înghiţit câteva linguri de ... nu ştiu ce era.

67

Urcându-mă în patul suprapus, am încercat să-mi ordonez gândurile. Mă mai liniştisem. Am retrăit toate momentele de mare mulţumire din trecut. Cu suflet curat şi hotărâre am răspuns chemării lui Maniu şi am intrat, cu toată convingerea, în acţiunea pe care o socotisem folositoare ţării. Am promis discreţie şi mi-am respectat cuvântul. Eram decis să-mi sacrific viaţa pentru reuşita planului. Nu erau gânduri eroice, nu era nici mândria personală în joc, ci numai dragostea faţă de acest popor necăjit şi minţit de toţi. Voiam să păstrăm pământul moşilor şi strămoşilor noştri. Dar iată că totul s-a prăbuşit. Acum se ştia că Iuliu Maniu este în cauză. Părerile lui antifasciste erau cunoscute de mult. Killinger, ambasadorul Germaniei, spusese recent, la Braşov, că dacă Maniu nu se potoleşte, îi va pune pumnul în gură. Acum vor afla nemţii şi ei doar atâta aşteptau. În sfârşit îl au în mână. Am compromis şi am dus la pieire un om în care-şi puseseră nădejdea toţi cei care mai sperau într-o salvare. Noi, câţiva slăbănogi, ne-am angajat într-o acţiune prea grea pentru puterile noastre. Cât este de important pentru succesul cauzei ca toţii participanţii să fie tari, să reziste! Numai aşa se poate realiza un astfel de plan. Oricât de mult te-ar îndemna inima să faci lucruri mari, frumoase, folositoare pentru alţii, nu te angaja dacă nu rezişti fizic şi psihic la suferinţă, la chinuri. De-ar veni sfârşitul mai iute, un sfârşit care să pună capăt ruşinii care ne apasă. M-a prins furia pe căpitanul Bărbulescu, care nu m-a dus la C.E.C. la ora fixată - 7,30 dimineaţa. Atunci aş fi sfârşit-o repede, fără regret. Planul, cifrul ar fi rămas nedescoperite şi poate alţii, mai bravi, ar fi realizat integral ceea ce noi începusem. Un mic amănunt, o oră de întârziere au modificat viaţa multora dintre noi. Bărbulescu mi-a prelungit, fără voia lui, existenţa, dar şi suferinţa. Destinul meu a fost să lupt şi să sufăr. Înainte de examenul de bacalaureat din 1923, s-a întocmit tabloul colegial tradiţional. Eu am ales câteva versuri din poezia ,,Lupta vieţii,, de Coşbuc: „O luptă-i viaţa; deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor, ... Oricare-ar fi sfârşitul luptei,/ Să stai luptând, căci eşti dator”. Pentru noi, generaţia de la 1923, poezia aceasta avea sensul unei angajări pentru consolidarea României Mari, pentru îmbunătăţirea vieţii celor mulţi şi necăjiţi,

68

pentru ridicarea steagului tricolor cât mai sus. Se pare că toţi colegii au avut parte de luptă, fiecare în felul lui. Acolo, în singurătatea sordidă a celulei, înţelesesem aşadar cu adevărat că nu există mulţumire mai mare, mai profundă, decât aceea pe care o resimţi când ţi-ai pus efortul şi priceperea la bazele unei acţiuni de interes comun. Aşa au făcut toţi martirii neamului nostru, toţi bunii români, aşa trebuie să facă copiii şi nepoţii noştri, spre a întări realizările trecutului şi a le lega de avântul viitorului. Mă chinuia gândul că Maniu va fi arestat. În această eventualitate, n-avea cine să conducă acţiunea faţă de Aliaţi. Din partea nemţilor şi ungurilor nu ne aşteptam decât la răstignire. Ruşii luaseră Basarabia şi Bucovina şi aşteptau ocazia să ne ia şi Moldova întreagă, apoi să ne desfiinţeze. Hitler ne gâtuise la Viena, iar Mussolini, în megalomania lui nebună, afirmase că românii sunt „fraţi bastarzi”. Cine să ne apere? Cine să se îndure a recunoaşte dreptul nostru asupra pământului românesc? Cine să ne mângâie în disperarea noastră? Cine? Din toată frământarea mea, nu m-am ales decât cu o deprimare profundă. Lupta se dădea în mine, în mintea mea, în sufletul meu, în fiinţa unui om neputincios, învins înainte de a dovedi ce poate face. Nici o speranţă în viitor, totul era la timpul trecut. Aşa am dus-o până seara la cină, apoi până noaptea târziu. A doua zi, duminică, se odihneau şi cei istoviţi de munca depusă pentru vânătoarea de oameni. În închisoare era mai multă linişte ca de obicei. Sistemul nervos suprasolicitat, obişnuit cu stări de tensiune, a reacţionat invers de cum era normal. În loc să mă relaxez, am fost stăpânit de o stare de mare nervozitate. Lipsa zgomotului de paşi în du-te-vino mi-a strecurat în suflet temerea că ne pândeşte un pericol. Absenţa ofiţerilor, cu excepţia celui de serviciu, îmi dădea senzaţia de nesiguranţă, senzaţie justificată raţional de faptul că în închisoare apăreau din când în când ofiţeri nemţi, şi atunci se făcea o linişte de mormânt. Fiecare se vedea luat pe neaşteptate şi dus la Gestapo, de unde nu era cale de întoarcere. În celule erau numai duşmani ai fascismului. Paznicii dormitau. Pe la orele zece dimineaţa, aud voci străine şi paşi care se apropie de capătul coridorului, unde mă aflu

69

şi eu, în cuşcă. Paşii se opresc la uşa mea. Eram lungit pe pat. Sar ca muşcat de şarpe, când aud cheia răsucindu-se în lacătul de la zăvor. Se deschide uşa. Apare căpitanul Bărbulescu, însoţit de un maior care se recomandă: Aurel Marinescu. ,,Vin din partea domnişoarei Alexe. Sunt frate cu Mişu Marinescu, soţul Taniei”, spune necunoscutul. Uşa celulei se închide. Căpitanul Bărbulescu rămâne prezent. „Scuzaţi-mi, vă rog ţinuta vestimentară, zic eu, dar aşa-i aici. Mulţumesc pentru vizită. Ce face Oriţa?'' (Oriţa era domnişoara Alexe, viitoarea mea soţie şi sora Taniei, care era măritată cu fratele maiorului, pomenitul Mişu). „Este bine. Vă trimite acest pachet cu ţigări şi vă doreşte sănătate.” „Vă mulţumesc foarte, foarte mult, atât Oriţei, cât şi dumneavoastră”, spun, într-adevăr mişcat de delicateţea gestului. „Cum vă simţiţi? Cum staţi cu sănătatea?” se interesează vizitatorul. „Sunt sănătos şi mă simt ... ca aici... bine”, răspund încurcat. „Ce să-i comunic domnişoarei Alexe?” mă întreabă, întinzându-mi mâna. „Vă rog să-i spuneţi că mult m-aş bucura dacă m-aş mai putea plimba cu dânsa pe sub teii înfloriţi de la Şosea” (locul nostru preferat de plimbare). Au plecat şi uşa s-a încuiat din nou. În timpul scurtei întrevederi, căpitanul Bărbulescu m-a privit într-una, dar n-a scos nici un cuvânt. Vizita emisarului Oriţei m-a tulburat, stecurându-mi în suflet un amestec de bucurie şi tristeţe. La prânz, visarea s-a oprit. Se aducea mâncarea: tocană de ceapă cu carne. După masă, din nou linişte, însă fără teamă. Spre seară, închisoarea s-a animat, trezită de o forţă ascunsă. Freamăt în celule şi pe coridor. Aveam impresia că sentimentele de solidaritate iau forme concrete - de şoapte, de foşnet... A trecut şi duminica. A doua de când eram la închisoare. Petrecusem 15 zile de puşcărie... Câte vor mai urma, până să ajung la ultima? Începusem a treia săptămână. Era luni. Spre amiază, sunt chemat de căpitan, care mă primeşte cu bunăvoinţă şi-mi spune că a fost coleg de liceu militar cu maiorul Marinescu. „A vrut să se convingă personal de starea dumitale, de aceea am venit cu el”, adaugă anchetatorul meu. I-am mulţumit. „Veţi avea o săptămâna grea”, mă anunţă pe un ton neutru, aşteptând pesemne să-i cer lămuriri. N-am răspuns însă nimic. M-a dus în celulă.

70

Eram sigur că se pregăteşte ceva contra noastră, nu ceva spre binele nostru. Nu înţelegeam bunăvoinţa pe care mi-o arăta anchetatorul. N-avea motive să mă menajeze. Nu-i destăinuisem nimic peste ce ştia. Ba, dimpotrivă. Poate, îmi ziceam, soarta noastră tristă îl făcea să fie înţelegător cu noi. Altă explicaţie nu era. Dacă ţinem cont de faptul că eram în război şi că în sudul Basarabiei se dădeau încă lupte grele, în care sute de ostaşi români cădeau, concluzia pe care o trăgeam nu era încurajatoare. Mă împăcasem cu gândul morţii. Nu eram deloc înspăimântat. Numai de-aş muri cât mai repede! Am petrecut ziua fumând mult şi făcând naveta jos de la etaj şi invers, ca un maimuţoi în cuşca de la gradina zoologică. De sus, ascultam discuţiile şi priveam îndeletnicirile gardienilor. Soseau noi pensionari. De plecat, nu vedeam pe nimeni plecând. Îmi feream capul din dreptul oberlichtului, altfel riscam să fiu admonestat sau chiar mutat în celulele din dos, unde auzisem că e mai rău decât în cele din faţă. În neastâmpărul meu, îmi opresc privirea asupra locului de lampă din peretele lateral, în care nu era bec. Nu mi se părea normal acest lucru. Reuşesc să demontez fasungul şi dau de un microfon. Rămân uluit. Deci, toate sunetele din celulă erau captate şi transmise. Unde? Probabil, la un aparat de radio care le amplifica şi le transmitea la biroul de ascultare. Aceasta era situaţia. Destăinuirile dintre noi deţinuţi, care-şi vărsau amarul unul altuia, erau auzite şi notate. Trec două zile şi nimeni nu mă întreabă nimic. Când mă interogau zilnic, eram permanent în tensiune, gata în orice moment să reacţionez. Acum, când nu mă chestionau, eram parcă şi mai îngrijorat de ceea ce va urma. Dar, iată că inerţia ia sfârşit. Începe activitatea. Mă cheamă căpitanul şi, de cum intru în odaia de anchetă, îmi spune: „Sunt lămurit definitiv. Două zile am lucrat cu ceilalţi. Toată acţiunea a fost iniţiată şi condusă de Maniu. Dumneata ţi-ai luat răspunderea întreagă. Nu mă priveşte. Tribunalul va judeca. Acum te rog să fii atent. Unu: scrie o declaraţie în care să precizezi, în mod concret, întreaga acţiune cu Maniu; doi: scoate din prima declaraţie toate pasajele în care-i ataci vehement pe nemţi şi redacteaz-o astfel

71

încât să nu se observe eliminarea. Iată prima declaraţie. Nu rupe foile sustrase. Eram buimăcit. Nu mai pricepeam nimic. Era o cursă subtilă pentru a-mi stoarce adevărul? Era o schimbare în mersul anchetei? Ce se întâmplase? „Ce rost au toate acestea, domnule căpitan? răspund cu îndrăzneală. Eu am spus adevărul şi cred că nici ceilalţi n-au putut afirma lucruri care nu corespund realităţii! Nu cred!” „Poftim...!” zice scoţând din servietă câteva foi scrise; erau declaraţiile camarazilor mei de activitate. Nu le-am putut citi, pentru că nu mi le-a dat, ci doar mi-a arătat cu degetul, pe fiecare coală, numele Maniu şi semnătura declarantului. După o mică pauză, răspund cu voce sugrumată: „Bine, aşa am să fac. Dar de ce să elimin atacurile la adresa politicii hitleriste? Aceasta-i cauza reală a acţiunii noastre: politica germană faţă de România! Datorită acestei politici, ţara este într-o situaţie disperată. Acesta-i adevărul. Numai el îmi poate servi ca argument în apărarea mea şi a noastră. Nu pot renunţa la această declaraţie.” „Trebuie să faci acest lucru, spune căpitanul pe un ton ce oscila între rugă şi poruncă. Înţelege-mă, trebuie! Fă aşa cum am spus.” Apoi, cheamă gardianul, îi ordonă să-mi aducă în celulă hârtie, toc şi cerneală şi mă expediază spunându-mi: „Să fie gata mâine dimineaţă!” Mi-a trebuit timp ca să mă liniştesc. Abia după-amiază am început să scriu. Mi-am făcut în gând un plan de declaraţie. Nu avea rost să mai ascund faptele, de vreme ce fuseseră dezvăluite. Nu-mi rămânea decât să tăinuiesc ceea ce alţii nu ştiau. Am descris toată acţiunea, aşa cum s-a desfăşurat ea. Am păstrat tăcere asupra telegramelor reale. Ca să corespundă numărul mesajelor recunoscute de mine în prima declaraţie, am indicat mai multe pe acelaşi subiect, dând un text născocit pe loc. Nu mă puteau controla, nu puteau afla realitatea. Numai Maniu şi cu mine cunoşteam conţinutul mesajelor expediate. Or, numai eu eram

72

închis, el era liber şi ar fi fost puţin probabil să dezvăluie ce am transmis chiar dacă ar fi fost arestat. Telegramele referitoare la plecarea din ţară a lui Maniu şi la scopul urmărit de Churchill în război îl priveau direct pe şeful P.N.Ţ. Nu trebuia să dezvălui secrete care i-ar fi atras neplăceri. Din contra, interesul era să tac şi am tăcut. Mesajele în problema satelor sârbeşti şi a războiului pregătit contra U.R.S.S., dacă ar fi fost aduse la cunoştinţa nemţilor, i-ar fi produs necazuri şi generalului Antonescu. Natura acestor comunicări era politică, în deplină accepţiune a cuvântului, ei însă le-ar fi putut interpreta ca acte de spionaj, ceea ce ar fi dus la neîncredere în mareşal. Comunicările referitoare la Churchill şi la bombardamentul aviaţiei sovietice asupra Bucureştilor fuseseră transmise după 22 iunie 1941, în plin război, deci cădeau sub jurisdicţia Curţii Marţiale, determinând sancţiuni foarte aspre, chiar pedeapsa cu moartea. Am scos din prima declaraţie pasajele ofensatoare la adresa nemţilor, dar au rămas suficiente argumente tari contra lor. Am refăcut paginile vizate de anchetator. Cred că la o examinare mai atentă se observa o oarecare lipsă de legătura între idei. N-am avut însă neplăceri din această cauză. M-am culcat noaptea târziu. Eram foarte obosit după modificarea declaraţiilor. Fiecare zgomot, cât de mic, mă făcea să tresar. Eram într-o stare de mare tensiune nervoasă. Mă întrebam ce s-a întâmplat afară, în lume, în cercul anchetatorilor, în guvern..... Încercam să descopăr logica atitudinii căpitanului. De ce îmi dăduse ordin să schimb prima declaraţie? De ce îmi ceruse o declaraţie aparte despre Iuliu Maniu? De ce îmi pusese în vedere să nu distrug filele eliminate? Misterioasă comportare! Nu-mi ieşea din minte teama lui când îmi spunea: „Trebuie! Înţelege-mă, trebuie!” Un fapt era clar, şi anume că toate acestea erau dictate de împrejurări grave; nu porneau din iniţiativa lui, ci erau impuse de sus. De unde, de sus? Nemţii ştiau că a fost prins un grup de spioni englezi. Nu se mai putea acoperi cazul. Au fost prezenţi la arestarea şi depunerea noastră la închisoare. Ce bine că n-am vrut să vorbesc în faţa maiorului Duplitzer! Iată că acum ancheta se fereşte de nemţi. Mi-a fost acceptată prima declaraţie (e drept, cu corecturi), în care nu figura numele lui Iuliu Maniu. Asta înseamnă

73

că nemţii nu cunosc rezultatul anchetei şi nu ştiu nici că Maniu este parte totală la acţiune. Deci nu se lucrează cu două rânduri de dosare. De ce? Ce este cu conştiinţa românească a guvernanţilor? O împart cu Hitler? O păstrează pentru noi, românii? Cine îşi ia o astfel de răspundere? Greu de răspuns... Probabil că am adormit târziu, deoarece m-am trezit obosit şi cu ochii lipiţi, abia am putut să-mi ridic pleoapele. La ora începerii programului, căpitanul era prezent. Sunt dus în camera de anchetă. Salut şi predau declaraţiile, inclusiv partea sustrasă. Le ia fără să se uite în ele, spunându-mi: „Bine... ! Să vedem ce-o să mai fie. Puteţi pleca... ”, şi din uşa camerei dă ordin gardianului să mă însoţească. Căpitanul părea preocupat. Sunt sigur că anchetarea cazului nostru i-a produs dureri de cap. Era un proces politic a cărui desfăşurare se făcea în condiţii excepţional de grele, în timp de război, un război pe care nu l-am dorit, alături de nemţi, sub o guvernare dictatorială de dreapta, cu trupe germane de ocupaţie în ţară şi cu un militar în fruntea statului, deci cu un om de castă; ca să nu mai vorbim de teritoriile răpite nouă de către protagoniştii războiului: fasciştii şi comuniştii. Aceasta era situaţia de fapt, fie că fusese acceptată, fie că fusese impusă. Pe de altă parte, poporul, care îşi croise modul lui de viaţă, aspira la un viitor care să facă posibilă salvarea idealului naţional. Dar nădejdile i s-au spulberat. Temelia statului, cu toată forma lui de organizare, era puternic minată, gata să se prăbuşească, nimicindu-se tot ce s-a construit, cu trudă, de veacuri. În conştiinţa mulţimii, mai exista totuşi o rază de lumină, aducătoare de speranţă: Iuliu Maniu. Întregul popor era atras de forţa „hipnotică” a acestui om. Întreprinzător şi tenace, a conceput un întreg plan de salvare şi a găsit drumul de urmat. Noi, cei câţiva pionieri mărunţi în această acţiune, ne poticnisem fără vina noastră. Acum însă era în pericol chiar existenţa fizică a omului providenţial, fără de care poporul rămânea dezorientat, lipsit de sprijin moral, ceea ce era deosebit de grav. Căci, după cum individul se simte distrus nu atât de apăsarea necazurilor, cât de pierderea speranţei că va scăpa de ele, tot aşa şi o naţiune are nevoie să creadă în ziua de mâine.

74

Magistratul, căpitanul Bărbulescu, era român, militar legalist prin formaţie şi profesie, fiind totodată antifascist şi anticomunist. Aceasta am dedus-o din comportarea sa în timpul anchetei. Avea şi el o concepţie de viaţă şi un crez politic, pe care însă nu le putea mărturisi. Cum se va descurca din această situaţie dificilă? O mică greşeală, o indiscreţie îl puteau costa gradul, cariera şi chiar viaţa. În ce ne priveşte, noi depindeam de o mulţime de factori pe care nu-i puteam influenţa. În primul rând, de situaţia Frontului de Răsărit, apoi de înţelepciunea şi discernământul celor în mâna cărora eram, dar şi de dibăcia lor faţă de nemţi. Tot ce stătea în puterea noastră era să ne păstrăm demnitatea şi să fim prudenţi, spre a nu pricinui nici un rău camarazilor aflaţi în libertate. După masă, am reuşit să-l conving pe gardian că trebuie să fac un duş. Nu mă îmbăiasem de când eram aici. Auzisem din discuţiile paznicilor că este apă caldă; se spălaseră rufe în baie şi m-am folosit de acest prilej. Mi-a prins bine baia. Săpunul de rufe, cu multă sodă în el, mi-a curăţat trupul de toate murdăriile. Pe urmă am adormit ca un nou-născut. Gardienii se purtau bine cu noi, cei din grup. Eram cunoscuţi ca „grupul ardelenilor”. Printre ei erau şi doi-trei refugiaţi din Ardealul de Nord. Motivul arestării noastre fiind cunoscut, ne bucuram de simpatie. Nu eram bruscaţi, nici jigniţi. Din păcate, acest mod civilizat de comportare nu era o regulă în arestul Serviciului Secret. „Legea” în închisori este bestialitatea, cu toată gama ei de manifestare. Omul încarcerat nare valoare în faţa gardienilor. Noţiunea de umanitarism le e străină, necunoscută. Salariaţii cu grade şi funcţii inferioare nu au simţăminte omeneşti. Mintea şi sufletul le sunt pervertite în contactul cu deţinuţii. Acasă, în familie, în societate, au altă comportare. În închisoare suferă o transformare care le neagă dreptul de-a fi socotiţi oameni. Cum se explică această dedublare? Din ce cauză se comportă ei când normal, când maladiv, cu inexplicabile porniri spre rău, şi asta chiar în cursul aceleiaşi zile? Cauzele sunt multiple: Lipsa de educaţie, de cunoştinţe care să le formeze o concepţie despre om, despre societate; lipsa de cultură spirituală, care să le frâneze instinctele primare şi să le modeleze

75

sufletul, făcându-i mai sensibili la suferinţă; totala lipsă de cultură morală, care îi duce la imposibilitatea de a distinge răul de bine, împiedicând formarea deprinderilor sociale civilizate; lipsa de pregătire profesională, care-i face satrapi, convinşi fiindcă ei întruchipează legea şi dreptul; apoi vine elementul politic tendenţios, armă periculoasă în mâinile celor lipsiţi de spirit cetăţenesc, la care, dacă se mai adaugă şi ideea de ,,supraom”, se ajunge la situaţii catastrofale. După judecata gardianului, deţinutul este un criminal, un tâlhar, un spion, de care el se teme. Numai în ţările civilizate şi culte, pedeapsa are un sens educativ. În ţările barbare, chiar dacă poartă numele de Germania sau Rusia, pedeapsa e sinonimă cu distrugerea fizică. Prin influenţă şi imitare, răul s-a întins ca lepra. Am indicat numai câteva cauze ale dedublării poliţieneşti care duce la formarea complexului psihic al paznicului, complex ce-i transformă pe gardieni în fiinţe dezgustătoare, capabile de crime odioase. Sunt printre ei şi excepţii, însă care-şi fac datoria - au şi ei guri de hrănit! - dar fără brutalitate şi mai ales, fără răutate. Laudă lor! Magistraţii instructori, ofiţerii magistraţi aveau în general o comportare omenească, dacă nu erau atinşi de microbul fascismului. În ziua următoare, până către amiază, am fost liniştit. Eram sigur că nu mă cheamă căpitanul, când uşa se deschide şi paznicul îmi spune să mă îmbrac. Apoi îmi şopteşte că mă aşteaptă domnul colonel. Cine-i colonelul şi ce vrea de la mine, habar n-aveam. Pornim de-a lungul coridorului. Gardianul bate la uşă. Se răspunde afirmativ. Intrăm. După salut, gardianul iese. Dintr-o privire, recunosc în persoana civilului care şedea în fotoliu un vechi şi bun amic al meu. Mă prefac a nu-l fi observat şi mă uit în ochii colonelului. „Domnul procuror a vrut să vă vadă”, mi se adresează acesta, făcând un gest de poftire către civil. „Servus, Gusti, zice prietenul meu, îmbrăţişându-mă. Ce faci? Cum te simţi?” „Mulţumesc, sunt sănătos şi încă trăiesc”, răspund încercând să-mi ascund emoţia. Pe Jean Pora, căci el era, îl cunoşteam de mult, fuseserăm colegi de liceu; acum era procuror la Curtea de Apel din Bucureşti. Colonelul se aşezase în fotoliu şi se făcea că se uită într-

76

un dosar. În fapt, era atent la discuţia noastră. Conversaţia a fost penibilă. N-am putut să ne spunem mai nimic unul altuia, deoarece erau prezente şi alte urechi. Banalităţi fără valoare, nimicuri... Eram în faţa oamenilor legii: un colonel magistrat şi un procuror civil. Toţi trei ştiam ce este şi ce nu este permis să vorbim. Din ochi am înţeles mai multe decât din cuvinte. Toată convorbirea n-a durat mai mult de cinci minute. Ne-am despărţit îmbrăţişindu-ne. „Să-ţi păstrezi sănătatea!” l-am auzit spunându-mi când era pe punctul de-a ieşi din încăpere. Am salutat încă o dată şi am plecat. La uşă, m-a luat în primire gardianul şi m-a dus în celulă. Ajuns în cuşcă, m-am simţit mai bine decât în cabinetul frumos mobilat al colonelului. Vizitele îmi provocau nelinişte, răscoleau amintiri plăcute şi mă făceau să sufăr. Situaţia în care mă găseam mă făcuse să devin foarte susceptibil. Mi se părea că vizitatorii mei vin să mă vadă din milă, şi lucrul acesta mă supăra. Numai omul căzut în necaz fără voia lui e de compătimit. Nu era cazul meu. Participând la acţiune, îmi asumasem şi riscurile. Eram deci pregătit pentru multă suferinţă. N-aveam nevoie de milă. Doream linişte, multă linişte. Spre seară, mi-a venit rândul la bărbierit. Această operaţie civilizată se făcea de două ori pe săptămână. Deţinuţii nu aveau dreptul să deţină ustensilele trebuitoare în acest scop. Ca să prevină sinuciderea sau „atacul la gardian”, se luaseră măsuri de precauţie. Şi nu era rău. Un astfel de obiect ascuţit le putea da idei celor mai sensibili din fire. Duminica următoare a fost un soare plăcut. Nu ne mai trimitea raze fierbinţi. Devenise mai blând, mai înţelegător faţă de noi. După masa de prânz şi strângerea veselei, se făcuse linişte. Paznicii, ştiind că nu mai vin superiorii, au început să joace „bisericuţa”. Era un joc pe care-l cunoşteam din copilărie. Se trasează o linie dreaptă, cu creta, pe un plan orizontal neted (ciment, mozaic, duşumea), sau cu un obiect ascuţit, când se joacă pe pământ uscat. Jucătorii, pe rând, aruncă la linie, de la o distanţă de trei-patru metri, cu câte o monedă de aceeaşi valoare. Cel care reuşeşte să aşeze banul pe linie, ori cât mai aproape de ea, câştigă toţi banii. Era antrenant.

77

Monedele sunau pe mozaicul coridorului. Deţinuţii din celulele apropiate se căţăraseră la ferestruici şi priveau la amuzamentul gardienilor. Îmi plăcea veselia lor. Uitaseră că sunt paznici la închisoare. Ambiţia le mărea voinţa de a fi câştigători. Nu atât câştigul bănesc, care era mic, îi stimula, cât mândria de-a învinge. Încerc să intru în vorbă cu ei. Era momentul potrivit. „Care câştigă?” întreb şi las să treacă un timp, apoi îmi exprim dorinţa dea intra în joc. Nu reacţionează în nici un fel la propunerea mea. Din nou mă bag în vorbă şi, cu tact, caut să-i determin să-mi deschidă celula. Erau doi, un oltean şi un ardelean. Cer iar voie să mă prind în joc şi mi se admite. Încep să arunc cu banul, nu mai reţin ce monedă era. Joc, dar pierd mereu. Ei radiau de bucurie. Câştigau când unul, când celălalt. Îndrăzneala mea a dat curaj şi altora. Ne trezim în joc cu Bălan, Beza şi Popovici. Spre sfârşit, mai apar: Mihail Jaroslavici şi Iosif Păsătoiu. (Pe aceştia doi nu-i cunoşteam). În aşteptarea rândului la aruncat banul, am reuşit să schimbăm câteva vorbe şi să ne informăm despre anchetă. Am constatat că faptele s-au redat exact. Fiecare a declarat ce ştia şi ce avea de spus. Bălan şi Beza nu erau prea grav implicaţi din puncte de vedere penal, singura lor culpă fiind că au participat la acţiune, fie chiar ca tehnicieni. Maniu era implicat ca fiind organizatorul întregii activităţi. O situaţie încurcată avea inginerul Popovici. El cunoştea o mulţime de englezi de la societăţile petroliere, care erau acum plecaţi din România. Am aflat că Mihail Jaroslavici, ulterior numit de noi Bădică, este din grupul de acţiune al inginerului Rică Georgescu şi că din cercul lor mai fuseseră arestaţi Ştefan Cosmovici şi Alexandru Klamer, toţi acuzaţi de activitate antigermană şi legături cu americanii. Pe toţi ne ancheta acelaşi căpitan Bărbulescu. Păsătoiu mi-a spus că este acuzat pentru redactare şi răspândire de manifeste antigermane, tipografie clandestină, sabotaj în transporturi şi legături cu americanii şi francezii. El lucrase la manifeste împreună cu Ion Andrei Deleanu. Nimeni nu fusese maltratat, cu excepţia lui Iosif Păsătoiu. Se făcuse târziu, se însera şi lumina de pe coridor începuse să ne părăsească.

78

Acest joc, pornit din dorinţa paznicilor de-a alunga plictiseala şi prelungit de îndrăzneala mea, a fost de o importanţă imensă pentru noi toţi. Am reuşit să aflăm că sunt trei grupuri de arestaţi, acuzaţi de anti-hitlerism, acţiune antiguvernamentală şi legături cu Anglia, Franţa şi America. Nu ştiam exact ce au făcut tovarăşii de suferinţă, dar îi consolam. Eram preocupat de situaţia noastră, care justifica un „paşaport” pentru lumea cealaltă. Pe inginerul Rică Georgescu nu-l cunoscusem încă. Din locul meu de observaţie, am auzit de câteva ori paşi de om liniştit, mergând spre baie zilnic la aceeaşi oră: 11 dimineaţa. Am făcut pe pândarul, hotărât să aflu cine-i plimbăreţul şi l-am descoperit datorită indiscreţiei paznicului, care i-a pronunţat numele când Rică a trecut pe lângă el, o dată, venind de la baie. De statură mijlocie, cu un trup sănătos şi o figură simpatică, Georgescu era foarte reţinut în manifestări. Mai târziu ne-am cunoscut bine şi mă simt obligat să adaug la caracterizare că nu-i plăcea vorbăria. Avea o inteligenţă analitică deosebită şi o voinţă hotărâtă în urmărirea planurilor fixate. Român din Brăila, îşi făcuse studiile secundare în Belgia, iar studiile superioare în Anglia, la Oxford. Şi-a luat diploma de inginer în America, unde şi-a făcut stagiul. Era de aceeaşi vârstă cu mine. A venit în ţară şi a fost angajat la Societatea petrolieră Româno-Americană. La data arestării, era administrator-delegat al societăţii, cu sediul în Bucureşti. Avea multă libertate în detenţie. O folosea în mod discret, fără să abuzeze. Era în raporturi de respect cu ofiţerii din închisoare şi avea multă îngăduinţă la paznici. Nu se amesteca cu ceilalţi deţinuţi. Maiorul Goruneanu, ofiţer de rezervă, judecător la Curtea de Apel din Timişoara, magistrat militar mobilizat, îl vizita des. Se pare că acest ofiţer lucra la cabinetul şefului guvernului, generalul Antonescu. Avea întrevederi cu Rică şi cu colonelul Radu Ionescu, din Politia Judiciară Militară. Dacă îmi aduc bine aminte, o dată sau de două ori a venit să-l vadă pe Rică şi Eugen Cristescu, şeful Serviciului Secret de Informaţii. Georgescu avea multe relaţii şi o sumedenie de cunoscuţi. Cât timp a fost arestat, soţia lui, doamna Ligia, a depus o mare stăruinţă pentru uşurarea situaţiei sale. A alarmat toate cunoştinţele, şi bine a făcut.

79

Joaca de-a „bisericuţa” s-a mai repetat, când erau de serviciu cei doi iniţiatori. Numai ei ne ofereau această distracţie. Ceilalţi gardieni nici n-au ştiut că se-întâmpla una ca asta. Nu lis-a vândut „pontul”. De fiecare dată participau toţi cei care fuseseră la prima partidă. N-au mai intrat şi alţii. Se juca uneori şi în pauza de prânz, între orele 14-17. Ne cam lăsam învinşi, căci ne convenea. Pentru câţiva lei, aflam lucruri deosebit de importante pentru noi. Iosif Păsătoiu venea la joacă încet, şchiopătând. Am aflat amănunte despre boala lui, oficial cunoscută ca artroză. În fapt, fusese bătut crunt de către bestia de Sandu, anchetatorul lui, un plutonier major. „Îmblânzirea” se petrecuse în felul următor: pacientul a fost dus în camera de tortură, trântit pe spate, legat fedeleş, cu picioarele aduse spre piept (purta încălţăminte obişnuită) şi bătut la tălpi cu o vergea metalică, groasă, până a căzut în nesimţire; i s-a turnat apă rece pe cap, apoi a fost dus la anchetă şi interogat. Puţini pot rezista la această tortură. După spusele victimei, durerea era îngrozitoare. Laba piciorului se umflase aşa de mult, că pielea încălţămintei n-a rezistat şi s-a rupt. Am văzut cu ochii mei plesniturile pantofului. Omul s-a însănătoşit greu, în timp îndelungat. Cred că şi astăzi păstrează acea oribilă amintire: pantoful. Timpul care a urmat mi-a adus destule griji. Problemele se complicau din nou. În ziua de 7 septembrie, pe la zece dimineaţa, aud o voce fredonând Simfonia a V-a de Beethoven, la început în surdină, apoi din ce în ce mai tare, semn că persoana se apropia. Am crezut că cineva se îndreptă spre baie. Era o voce feminină. La un moment dat, recunosc glasul Oriţei. Se învârteşte camera cu mine. Eram sigur că este dânsa. Fulgerător, îmi amintesc că deseori fredonam împreună melodia victoriei. Era răspândit acest obicei şi în România, în rândul democraţilor. Era pentru mine semnalul? Se găsea arestată? Pentru ce? Doar nu ştia nimic din toată acţiunea noastră. Iarăşi stări de tensiune, iarăşi nervi. Mă urc la oberlicht şi aştept. Se întoarce, merge spre celulă încet, foarte încet, fredonând din nou aceeaşi melodie. Eu stau la pândă, sus, la ferestruică. O văd şi ţip intenţionat la dânsa – „Du-te în celulă!” - ca să-i semnalizez unde mă găsesc. Se opreşte pentru un moment, impresionată de descoperirea făcută, apoi se îndepărtează cu paşi

80

repezi, fără să mai fredoneze. Sar jos de la „etaj”, căci aud deschizându-se uşa. „Ce este? De ce ţipaţi?” mă întrebă gardianul pe un ton autoritar. „M-a supărat cântecul... De cântece ne arde nouă, aici?!” N-a mai spus nimic. M-am învârtit în celulă, măsurând-o de la un capăt la altul, până am simţit că picioarele mi se înmoaie. Apoi m-am aşezat pe scaun, rezemându-mi capul de masă. Nu mă puteam lămuri. Nu eram în stare să găsesc nici o explicaţie pentru arestarea ei. Poate faptul că l-a rugat pe maiorul Marinescu să vină la mine şi să-mi aducă ţigări să fi fost considerat motiv de complicitate... Nu putea fi altceva. Apoi împrejurarea că se găsea arestată la Serviciul Secret de Informaţii era un indiciu sigur că-i un motiv grav. Aici se ,,păstrau” numai cei vinovaţi de infracţiuni contra siguranţei statului. Nu puteam dezlega misterul şi mă frământam zadarnic. A doua zi, 8 septembrie, era Naşterea Maicii Domnului, ziua onomastică a Oriţei. Frumoasă şi plăcută sărbătorire!! Sufletele noastre erau oricum împreună, dar destinul ne adusese şi sub acelaşi acoperiş. Eram închişi în aceeaşi închisoare. O situaţie romantică. După-masă, intră în celulă un inspector îmbrăcat civil. Îl mai văzusem pe coridor, în trecere, apoi când fusese ofiţer de serviciu pe închisoare. Se pare că şi acum tot de serviciu era. Fără să-l întreb, îmi comunică vestea tristă. „Ştiţi că domnişoara Maria Alexe se află la noi? În celulă, din păcate...” „Ştiu - îi răspund - am văzut-o”. Nu mi-a spus nimic în plus, deşi l-am întrebat. Am considerat că situaţia ei nu este prea gravă, de vreme ce inspectorul a avut curajul să-mi spună că-i arestată. La plecare, lam rugat să-i transmită urări de sănătate şi mai mult noroc, altă dată, de ziua numelui. Aveam un ciorchine de strugure, şi l-am rugat respectuos să i-l dea. „Cine este Maria Alexe? Ce legături are cu acţiunea dumneavoastră?” mă întreabă a doua zi, la interogatoriu, căpitanul Bărbulescu. „Este logodnica mea. Nu ştie nimic despre acţiune. Astfel de secrete nu se împărtăşesc fetelor. Vă rog să fiţi convins că nu are nici un amestec”, încerc să-l asigur. „Te rog scrie o declaraţie, dar acum, aici”, zice întinzându-mi o foaie albă. M-a lăsat

81

singur vreo zece minute, în care timp m-am conformat. Se întoarce, îmi ia declaraţia, o citeşte, apoi brusc mă întreabă: „Cine este Cornel Radocea şi cum a colaborat cu dumneavoastră?,” „E un bun prieten al meu, ardelean, un motiv în plus să păstrăm strânse legături. Nu ştie nimic despre acţiunea întreprinsă de noi şi deci, nu are nici un amestec. Nu era colaborator.” „Te rog să dai o declaraţie”, îmi spune, oferindu-mi din nou hârtie. Scriu în sensul celor afirmate verbal. Căpitanul rămăsese în cameră, răsfoind unele acte. Termin şi-i predau declaraţia. O citeşte, apoi îmi spune: ,,Te rog, du-te în celulă”. Am plecat, fără să fiu însoţit de gardian. De asta data, magistratul C. Bărbulescu fusese mai rece cu mine, mai distant. Simţisem din plin că el era anchetatorul, iar eu un biet deţinut, a cărui soartă depindea, în bună parte, de el. Poate faptul că se iviseră încă două cazuri (Oriţa si Radocea) legate de problemele noastre îl făcea să fie mai atent, mai circumspect în mersul anchetei şi în atitudinea faţă de deţinuţii din grup. El însuşi nu ştia ce întorsătură vor lua lucrurile. Atmosfera din ţară nu ne era prea favorabilă. O propagandă stupidă, făcută de oameni fără răspundere şi judecată, desfăşurată mai ales de la om la om, convinsese pe mulţi că bolşevicii n-au armament, că tancurile lor sunt blindaje din placaj de lemn, că n-au putere de rezistenţă şi nici voinţă să lupte. Ştirile de pe front erau destul de triste, faptele dezminţeau propaganda dirijată. Aveam mari pierderi în morţi şi dispăruţi. Spitalele erau pline de răniţi. Înaintarea armatei n-a mers atât de uşor cum îşi închipuiseră naivii şi cei de rea-credinţă. Rezistenţa ruşilor era hotărâtă, dârză, neînchipuit de puternică. În sectorul de sud al frontului era angajată Armata română. Se dădea bătălia Odessei. Multe vieţi tinere de români s-au stins pe câmpul de luptă. Noi nu am trimis pe front, ca să-i ucidem, pe evrei, unguri, saşi, aşa cum făceau ungurii cu românii şi evreii de la ei. Cimitirul de la Dalnik stă mărturie. Militarii de profesie şi mai ales cei cu grade superioare erau vânători de decoraţii. Soldaţii mureau fără rost, primind în pieptul gol potopul de gloanţe, neprotejaţi şi nesusţinuţi suficient de aviaţie şi de armamentul greu. Ţara era în doliu. Or, tocmai în acest timp se hotăra soarta mişcării noastre. Militarii superiori ne erau, mai toţi, duşmani, fie din inconştienţă, fie

82

din imaturitate politică. Puţini erau cei care ne împărtăşeau părerile şi ne arătau înţelegere. Într-o zi de miercuri, spre seară, prin 14-15 septembrie 1941, a intrat în celula mea căpitanul Bărbulescu. Era foarte abătut. Simţeam că vrea să-mi destăinuie ceva, ceva foarte serios. Se vedea pe faţa lui. Apoi, vizita în celulă, fără intenţii de anchetă, nu se potrivea cu stilul de-a se purta cu deţinuţii. La mine nu mai venise niciodată în acest chip. Chiar şi modul lui de-a vorbi, acum, încurcat şi fără concordanţă între idei, mă ducea la concluzia că s-a întâmplat ceva grav, neplăcut de comunicat. După câteva minute lungi, în care am legat o discuţie de convenienţă, s-a hotărât, în sfârşit, să pună punctul pe i. „Să ştiţi că situaţia dumneavoastră, a tuturor, e foarte serioasă, mi-a spus, dând din cap a îngrijorare. Am încercat să ducem ancheta în cadrul legilor şi uzanţelor noastre de procedură. Nemţii nu sunt mulţumiţi de rezultate şi ne suspectează că intenţionăm să acoperim şi să minimalizăm. Ni s-a cerut să-i lăsăm pe ei să ancheteze cazul, în Germania. Au făcut-o şi cu alţii, din alte ţări. Conducerea supremă de stat este indignată de această pretenţie şi s-a opus. Mândria independenţei noastre a fost apărată, până în prezent. Se face caz că suntem un stat independent şi suveran. Avem o conducere militară, care nu admite umilirea. Astăzi, poate chiar acum, se hotărăşte, într-o discuţie finală, soarta dumneavoastră. Este momentul cel mai greu. Se reuşeşte, ori nu, n-am curajul să mă pronunţ. În situaţie defavorabilă, veţi fi ridicaţi de nemţi, mâine, şi transportaţi cu avionul la Berlin. În acest caz, veţi fi anchetaţi acolo. Cine se va întoarce acasă, după anchetă, nu poate şti nimeni. Din avion mai şi cade câte unul. Asta-i situaţia. Dumneata eraţi singurul căruia am ţinut să-i spun, cinstit, care-i adevărata stare a lucrurilor”, a încheiat brusc, ridicându-se de pe scaun şi plecând fără să salute. Am rămas singur. Îşi poate imagina oricine ce era în sufletul meu. De fapt, nu mai simţeam nimic, era ca şi cum n-aş mai fi existat. Nu simţeam nici durere, nici foame, nici oboseală, nici frică, nimic. Stăteam lungit pe pat. Mi-a apărut în faţă imaginea casei părinteşti: mama, tata, fraţii. Toată copilăria mi s-a derulat în minte. N-aveam nimic de regretat din tot trecutul meu. Nici faptele

83

pentru care eram închis nu le regretam. N-aveam ce regreta, căci tot ce făcusem era în acord cu gândurile şi sentimentele mele. Mă preocupa durerea pe care aveam s-o pricinuiesc fratelui meu şi surorilor mele. Părinţii erau de mult în loc de linişte veşnică. Era întâia dată când nu-mi părea rău că sunt morţi. Ar fi fost prea îndureraţi ştiind unde sunt. N-ar fi putut suporta. Fraţii vor îndura mult timp ruşinea din cauza mea. Ei nu vor pricepe că pentru apărarea ţării şi a neamului îţi sunt permise uneori orice mijloace, ba eşti chiar obligat să faci uz de ele. Voi fi socotit un „trădător”. Lor nu le va explica nimeni adevărul. Valoarea morală şi juridică a faptelor politice este apreciată îndeobşte după rezultatul obţinut: se spune că dreptatea ar fi întotdeauna de partea învingătorilor. Mâncarea de seară a fost pusă pe măsuţa din celulă. Nu m-am atins de ea. Îmbrăcat cum eram, am stat întins pe pat toată noaptea fără să închid ochii. Nu-mi pot da seama ce răsturnare s-a întâmplat în sufletul meu, căci devenisem calm, liniştit, dar preocupat insistent de organizarea unei crescătorii de pui de găină, zece mii de pui pe an, atâta voiam. Vedeam o fermă, cu casă, magazie şi alte acareturi. Nu lipsea nici incubatorul. Şi astăzi îmi amintesc cu toată precizia de acea imagine. Să nu vă închipuiţi că am reuşit să duc la bun sfârşit întreprinderea. Am ajuns să scot puii din clocitoare, să-i adăpostesc în coteţe, după vârsta, să le dau hrana necesară, după mărime şi greutate, dar n-am reuşit să termin operaţia, căci m-am încurcat în socoteli de aritmetică. Câte ouă să bag în incubator pentru o serie de pui? La cât se ridică procentul ouălelor nefecundate? Cum să împart puii pe coteţe?... şi alte asemenea probleme. Noaptea-i lungă de la întuneric la lumină şi totuşi nici nu ştiu cum a trecut. La ora deşteptării, m-am ridicat de pe pat şi m-am încadrat în program. Mă simţeam obosit, dar nu fiziceşte; mă încerca un fel de greaţă de tot ce mă înconjura. Nu ştiu cum am ajuns la spălător şi nici ce am făcut pe urmă. Mi s-a dat ceaiul. L-am băut din obişnuinţă. Am stat înţepenit pe scaun, într-o stare de prostraţie. Nu-mi păsa de ceea ce se întâmplă afară, pe coridor. Şi ... am stat aşa până la prânz. Poate că am şi aţipit. S-a adus mâncarea. Nu m-am atins de ea. M-am aşezat pe pat şi am adormit. Când m-am trezit, era seară. În acest răstimp, nu m-a

84

deranjat nimeni. Nu aveau motive să mă trezească din apatia în care căzusem. S-a adus masa de seară. Am gustat din ea. Apoi am adormit. După 36 de ore de la vestea dată de căpitanul Bărbulescu, m-am sculat puţin mai vioi. Am analizat pe îndelete ştirea şi situaţia mea. Îmi încolţise în suflet un grăunte de speranţă. Au trecut o zi şi două nopţi şi noi eram încă în România. Ce bine ne simţeam aici, în celulele noastre! Speram să se fi depăşit momentul critic. Trăgeam nădejde că autorităţile române au reuşit să se opună pretenţiilor nemţilor. Mai târziu, în închisoarea de la Jilava, am primit explicaţia acelor momente grave şi a rostului celor două declaraţii separate: cu şi fără Maniu. Cele care se refereau la acţiunea iniţiată de Maniu nu fuseseră aduse la cunoştinţa nemţilor. Sentimentul naţional a învins. Am motive să cred că nici generalul Antonescu nu ştia atunci de amestecul lui Maniu în acţiune. Sunt sigur însă că Mihai Antonescu era informat exact şi am certitudinea că el l-a determinat pe Ion Antonescu să nu ne predea nemţilor, invocând situaţia noastră de stat independent şi suveran. Mândria naţională şi starea de drept, mai mult decât cea de fapt, l-a făcut pe generalul Antonescu să respingă cererea nemţilor de-a ne ancheta în Germania. Hitler, pe de altă parte, n-avea interes să-şi strice colaborarea cu şeful statului român, atât din motive militare, cât şi din motive economice şi morale. Colaborarea trebuia păstrată, chiar dacă era formală. Între 23 ianuarie 1941 si 23 august 1944, la noi a fost o dictatură condusă de un militar. Regimul generalului Ion Antonescu a avut la bază concepţia fascistă şi nazistă, ai cărei exponenţi erau Mussolini şi Hitler. Dar trebuie să precizăm că aplicarea doctrinei fasciste s-a făcut la noi cu blândeţe, după cum blând este şi sufletul românului. (Exemple în sprijinul acestei afirmaţii ar fi destule: antisemitismul moderat, respectul faţă de oamenii politici democraţi, acceptarea - uneori - de sugestii de la adversari.) O guvernare se caracterizează nu atât prin concepţia social-politică a conducătorilor, cât mai degrabă prin metodele folosite pentru aplicarea ei. Fascismul, hitlerismul şi comunismul sunt regimuri tiranice, bestiale, care au săvârşit ucideri de oameni şi crime contra

85

unor state şi popoare. Generalul Ion Antonescu nu s-a făcut vinovat de asemenea nelegiuiri în timpul cât a condus ţara, după gândirea sa. În sensul acesta, putem spune că regimul politic instaurat de el a fost o autocraţie, un pseudo-fascism. Timpul trecea, iar noi rămâneam cu grijile şi necazurile noastre. Şi astăzi resimt o emoţie, când mă gândesc la acea noapte de miercuri spre joi şi la ziua ce a urmat. Din când în când, hitleriştii mai dădeau târcoale închisorii. Când se simţea prezenţa lor, toată lumea amuţea, după gratii, în celule. În aceeaşi săptămână, sâmbăta, la primele ore de program, am fost chemat de anchetator; căpitanul era în birou când am intrat, şi venind spre mine, fără să-mi răspundă la salut, începe să ţipe: „M-ai minţit! Ai profitat de bunăvoinţa mea! Ai folosit la maximum sentimentalismul naţional! M-ai înşelat! La un moment dat, te ridicasem pe un piedestal înalt! Acum, acum te-am dărâmat! Mi-e ruşine de credulitatea mea!” Ce se întâmplase, Dumnezeule?! Ce nenorocire se abătuse din nou asupra mea? Magistratul era furios. Zbiera şi se încrunta la mine, gata-gata să mă lovească. Nu-l văzusem niciodată într-o asemenea stare. „Te-am socotit idealist, curat, fără interese băneşti. Or, constat că eşti meschin, preocupat de învârteli. Din patriotism, fără afaceri rentabile! Unde sunt banii primiţi de la Popovici? Unde sunt? Răspunde!” vocifera bătând cu pumnul în masă. Am răsuflat uşurat. Acum ştiam despre ce-i vorba, mă lămurisem în sfârşit. „N-am nici un ban! N-am primit nimic de la Popovici”, i-am răspuns calm. „Cum n-ai primit? Popovici ţi-a dat un milion de lei! Ce ai făcut cu ei? Unde sunt?”, continua să urle la mine. „N-am primit bani de la Popovici, înţelegeţi-mă, domnule căpitan! N-am primit nici un ban. Minte Popovici!” am rostit clar şi răspicat, apăsând fiecare cuvânt. După cum am relatat anterior, primisem un milion de lei de la Popovici, cu scopul de a-i folosi pentru acţiunea Ardealul de Nord şi depusesem banii în tezaurul C.E.C. – ului, cu dispoziţia ca Ştefan

86

Buzilă să-i predea unuia din cei menţionaţi pe plic. Cum puteam să recunosc aşa ceva? Ar fi fost o catastrofă! Dacă ajungea pachetul în mâinile lui Bărbulescu, furios cum era şi constrâns de ameninţările nemţilor, mai intrau în închisoare patru persoane: Buzilă, ca tăinuitor, Gh. Popp, Augustin Popa şi dr. Aurel Dobrescu - persoanele indicate de mine să primească banii în cazul când eu aş dispărea. Ceva mai mult, la predarea gestiunii de la C.E.C., îi spusesem lui Ştefan Buzilă că pachetul trebuie să dispară. Ce mă fac dacă l-a aruncat? Intra greu la necaz şi Buzilă, pentru singurul motiv că a fost încrezător în mine. Dacă spun, e rău; dacă nu spun, e tot rău. Judecata mea fusese fulgerătoare, cum lucrează creierul când este pe muchie de cuţit. Popovici a fost adus în camera de anchetă, pentru confruntare. Era desfigurat de nesomn, de frământările sufleteşti, de griji. Ne-am salutat dând din cap. „Spune! Spune, domnule inginer, câţi bani i-ai dat?” i s-a adresat căpitanul, arătând cu mâna spre mine. „La data de ... (eu nu mai reţin acum data, dar ştiu că era exactă afirmaţia lui Popovici), în locuinţa lui din str. Poenaru Bordea, i-am dat un milion de lei”, a îngăimat cu glas stins cel somat să vorbească. „Auzi, domnule? Ce poţi răspunde? unde sunt banii?” s-a auzit tunând vocea anchetatorului. „N-am primit nici un ban de la dumneata, am spus uitândumă la Popovici cu o indignare bine jucată. Cum poţi afirma astfel de minciuni? Dă socoteala de bani, dacă ai avut gestiunea lor, dar nu arunca vina pe alţii. Eşti nebun? Eu n-am primit banii!” Izbucnirea mea vehementă am avut impresia că l-a derutat pe anchetator. Popovici mă privea perplex, neînţelegând cum pot nega un fapt real. El avea o concepţie morală sui-generis, care nu se potrivea cu preceptele biblice, nici cu etica socială. Din această cauză, am avut de suferit mult şi multe, atât noi, cât şi el. Orice afirmaţie de-a lui era susţinută de o mulţime de amănunte, care nu mai puteau fi răstălmăcite. Ghinionul nostru! Popovici se uita la mine prosteşte, nepricepând cum pot să-l fac mincinos. Prefera orice supliciu, dar să nu-l faci mincinos. Avea aceeaşi concepţie despre onoare ca şi despre morală. El nu putea admite că pe un

87

duşman îl poţi minţi, atunci când o cere interesul general. Ce făceau nemţii şi ce făceau ruşii? Nu-i minţeau ei incontinu pe toţi? Şi tu să fii cu sufletul deschis faţă de aceşti tâlhari? Nu era o greşeală această sinceritate? Eu am socotit că da, şi încă una mare! Mai târziu aveam să constat că la el morala trăită si morala afirmată (predicată) verbal se deosebeau, fiind uneori chiar în opoziţie una faţă de alta. „Cum stăm, domnule Popovici? I-ai dat banii sau nu i-ai dat?” a întrebat, exasperat, căpitanul. „I-am dat, domnule căpitan. I-am dat un milion de lei!” a răspuns spăşit Popovici. Bărbulescu a sunat şi l-a trimis în celulă, cu gardianul. A fost o confruntare dramatică. Bietul om spunea adevărul şi totuşi eu am fost nevoit să neg. Lucrurile nu se puteau opri aici. Era vorba totuşi de un milion, sumă importantă în anul 1941. Nu mă aşteptam să se treacă uşor peste acest incident. Căpitanul se mai domolise. S-a aşezat la birou, spunândumi să iau loc pe scaun, în faţa lui, apoi a scos din servietă un dosar. Erau declaraţiile lui Popovici. Le-a răsfoit şi s-a oprit asupra unora. „Din declaraţiile lui Popovici, începe el, rezultă că a primit de la englezi şaptezeci de milioane de lei pentru acţiunea întreprinsă. O parte din sumă s-a găsit la cumnatul lui, pe nume Cantemir, care a dat şi el declaraţie, explicând cum au ajuns banii în păstrarea lui. Popovici justifică banii până la ultimul leu. Am verificat exactitatea spuselor sale. Rămâne nejustificată suma de un milion şi sase mii lei. Afirmaţia lui «i-am dat lui Vişa», este demnă de toată crezarea. Tot ce a declarat a fost verificat şi s-a dovedit exact. Nici în problema banilor daţi dumitale, omul nu minte. Îmi pare foarte rău, dar n-am ce-ţi face. Te-ai încurcat în propria-ţi plasă.” Ceea ce spunea căpitanul era purul adevăr. Din nou eram victima memoriei şi moralei lui Popovici. Dar ce puteam face? Scrisoarea din pachetul cu bani era un argument tare pentru corectitudinea mea, în cadrul acţiunii întreprinse. Ea mi-ar fi prins bine ca probă a apărării în cursul procesului. Dar îmi era oare permis să bag la închisoare oameni nevinovaţi, buni români, cu care împărtăşeam aceleaşi convingeri? Unul din ei era şi secretarul

88

general al P.N.Ţ., Gh. Popp. Nu, nu puteam trăda! Îmi spuneam că, oricum, eu tot voi fi condamnat pentru înaltă trădare şi executat, aşa că n-avea importanţă dacă se mai adaugă un cap de acuzare: primire şi tăinuire de bani. Căpitanul a mai răsfoit o dată declaraţiile şi s-a oprit din nou asupra decontării banilor. „Nu încape îndoială că diferenţa de bani a fost primită de dumneata. Păcat că nu recunoşti.” Era destul de calm, iar eu revenisem la o stare de linişte care mi-a limpezit gândurile. Mi-a trecut prin minte o idee: să recunosc că am primit banii, dar să apelez la onoarea de ofiţer magistrat şi de român a lui Camil Bărbulescu, şi să caut să-i smulg promisiunea de-a nu implica în proces oameni nevinovaţi. Era riscantă, foarte riscantă această încercare. Dar încercarea de-a nu admite la anchetă prezenţa neamţului Duplitzer nu fusese la fel de riscantă? Şi totuşi reuşisem. M-am hotărât deci să recunosc că am primit banii, dar să declar că nu-i predau decât în urma angajamentului său de-a nu face nici un rău persoanelor al căror nume este implicat în această chestiune. „Da, domnule căpitan, am primit un milion de lei” - mi-am început curajos mărturisirea. „În sfârşit!” a exclamat căpitanul. După ce l-am lămurit asupra destinaţiei banilor, i-am spus că prevăzusem posibila mea dispariţie, drept pentru care am indicat pe un plic, aflat în pachetul cu bancnote, persoanele cărora să li se predea suma în această eventualitate. Înscrisul respectiv - i-am precizat - e o dovadă a corectitudinii mele. Am insistat că persoanele desemnate să preia banii n-au cunoştinţă de această măsură de precauţie, pe care n-o împărtăşisem nimănui. Cât despre cel căruia îi încredinţasem pachetul, acesta nu ştia ce se afla înăuntru. Cred că am vorbit zece minute fără să mă opresc, aproape fără respiraţie. Pe urmă am condiţionat predarea banilor de angajamentul lui că nu li se va face nici un rău celor în cauză, fiind nevinovaţi. Am pus multă căldură în a-l convinge să accepte compromisul. Am avut îndrăzneala să-i cer cuvântul de onoare, nu de ofiţer şi de magistrat, ci de român. Şi căpitanul mi l-a dat. Era emoţionat, ca şi mine, de altfel.

89

I-am scris un bilet lui Ştefan Buzilă, rugându-l să predea pachetul aducătorului misivei mele, întrucât acolo se află acte care îmi sunt necesare în vederea apărării. Am specificat, bineînţeles, numele şi adresa destinatarului. Mesajul a fost dat aceluiaşi agent care mă amăgise la Sinaia, în 15 august 1941, cu ocazia arestării mele. Căpitanul i l-a înmânat în plic închis şi i-a spus să aducă pachetul aici, iar dacă persoana refuză, să fie adusă la Serviciul Secret de Informaţii. Toată procedura să nu dureze mai mult de o jumătate de oră. Agentul a plecat cu maşina. Eu am fost dus în celulă. Peste aproximativ o oră sunt chemat la camera de anchetă. Ştefan Buzilă era acolo, şedea pe un scaun. Mi-am dat seama că a refuzat să predea pachetul. Fie că na avut încredere în agent, fie că a socotit că scrisoarea mi-a fost luată cu forţa. Până la sosirea mea, fusese interogat de căpitanul Bărbulescu. A negat că ar fi primit de la mine ceva spre păstrare. Şi a scris în acest sens o declaraţie, care era pe birou. Confruntarea era identică aproape cu aceea dintre mine şi Popovici, numai că acum eu eram cel care avea nevoie de confirmare. „Bună ziua, domnule Buzilă”, am spus. „Să-ţi fie ruşine, neseriosule! Cum îndrăzneşti să-mi spui că mi-ai dat un pachet în păstrare? Eu n-am primit nimic”, s-a răţoit la mine. Am încercat să-i explic că n-are rost să nege, că recunoaşterea lui îmi este de un real folos. Degeaba, Buzilă refuza să recunoască. Era un bărbat voinic, cu o înfăţişare plăcută şi ţinea la mine. Fruntea-i plină de broboane de sudoare şi-o ştergea mereu. Era emoţionat şi speriat de încurcătura în care-l băgasem. Eu, în schimb, eram stăpân pe mine, nu pentru că aş fi fost sigur de reuşită, ci pentru ca iarăşi devenisem indiferent faţă de orice ar putea urma. Făcusem o încercare cu căpitanul Bărbulescu. Reuşisem în parte. Rămânea să văd cum o scot la capăt cu Buzilă. Am insistat din nou să recunoască şi să predea pachetul. L-am asigurat că n-are nici o vină pentru faptul că l-a păstrat, deoarece nu-i cunoştea conţinutul. Aici, Buzilă a avut o scăpare: „Sigur că nu ştiam!” a zis. Atâta mi-a fost de-ajuns. L-am prins. „Va să zică recunoşti că nu ştiai ce-i în pachet. Asta înseamnă că recunoşti că ai primit pachetul! Nu-i aşa, domnule căpitan?”

90

În momentul acesta, Buzilă se repede şi ia declaraţia de pe birou şi o mototoleşte, strângând-o în pumnul drept. Căpitanul i-o ia din mână. Atunci intervin eu: „Cum ne-a fost înţelegerea, domnule căpitan?” zic, întinzând mâna să preiau declaraţia. Mi-o dă, o rup în bucăţele şi le bag în buzunar. M-am uitat în ochii magistratului, iar el mi-a răspuns printr-un semn afirmativ. L-am îmbrăţişat pe Buzilă, mulţumindu-i atât pentru marea lui bunăvoinţă şi cerându-i scuze pentru necazurile cauzate. Şi-a şters fruntea. Ochii îi lăcrimau. Căpitanul a sunat. Agentul s-a prezentat. Bărbulescu i-a spus: „Domnul Buzilă este liber. Îl duci la birou. Primeşti de la dânsul un pachet, pe care mi-l aduci mie, aici. Repede!” Aşa a fost întâmplarea cu Buzilă. Am regretat mult că i-am pricinuit neplăceri acestui român cinstit şi plin de curaj. El n-avea decât vina că s-a încrezut în mine. Era convins că voi scăpa din încurcătură repede şi nu voia să divulge secretul nostru, după cum mi-a mărturisit ulterior. Ce rău îmi pare că n-am avut în grup numai astfel de oameni! După douăzeci de minute, sunt chemat din nou în cabinet. Pachetul era pe birou, în faţa căpitanului. Am simţit o uşurare. „Să-l desfacem”, zise. Voia să fiu martor la această operaţie. A tăiat sfoara primului ambalaj. Plicul era deasupra. Pachetul se prezenta în aceeaşi stare ca la predare. Nici urmă de violare. A desfăcut apoi primul ambalaj şi a apărut un pachet de un milion, din bancnote noi, de o mie, adică zece legături a câte 100.000 de lei fiecare. Banii erau legaţi tip B.N.R. şi aveau semnătura de control pe banderole. Căpitanul a zâmbit: „Acum să vedem cele trei nume de care mi-ai vorbit”. A dezlipit primul plic, iar în el l-a găsit pe al doilea, tot lipit, pe care scrisesem: Gh. Popp, Augustin Popa, dr. Aurel Dobrescu. Totul era aşa cum îi declarasem. „Să vedem conţinutul - a zis - până acum a mers bine...” A deschis plicul. În el se afla nota semnată de mine, în care arătam în ce scop să se folosească banii. (Ei erau, cum am mai spus, destinaţi unei acţiuni de încurajare a românilor din Ardealul de Nord). Căpitanul a citit însemnarea, apoi s-a uitat lung la mine. „Am avut un moment când m-am îndoit de corectitudinea dumitale, mi-a spus, dar îmi pare bine că m-am înşelat. Te rog să scrii o declaraţie privitoare la banii primiţi de la Popovici. Asta în celulă, ca s-o am pentru mâine”.

91

Am plecat în „camera” mea. Am trecut cu bine şi peste acest incident, care-mi putea aduce multe complicaţii. Eram mai liniştit. Reflectam asupra ultimelor necazuri şi îmi ziceam: sângele apă nu se face. Mă convinsesem că, în ciuda încercărilor de-a schimba direcţia sentimentelor de simpatie ale sufletului românesc, acesta nu s-a alertat. Oameni cu gândire serioasă, românii de baştină, nu s-au fascizat. Mă simţeam mai bine, scăpasem de o capcană. Am scris declaraţia, fără să amintesc vreun nume, în afară de al lui Popovici. N-am recunoscut că aş fi primit 6.000 de lei; şi nici nu i-am primit. Probabil au fost cheltuiţi pentru altceva, tot în interesul cauzei, ori, poate, Popovici, dându-mi bani pentru tehnicieni, o fi socotit că mi ia dat mie, în interesul meu. Şi cea mai bună memorie îţi face uneori feste. Niciodată n-am fost întrebat de acei bani. După masă, am dormit profund. Ce binefacere este somnul, somnul liniştit! Îţi redă forţa şi-ţi reface sistemul nervos, suprasolicitat. M-am sculat şi mă dezmorţeam, mişcându-mă în spaţiul de 2 metri pe 1 şi jumătate. Credeam că nu se mai poate ivi nimic care să modifice situaţia noastră. Toate secretele acţiunii fuseseră descoperite. Cel mai important şi mai periculos în acelaşi timp, era faptul că reuşisem să tăinuiesc mesajele! Bunăvoinţa anchetatorului, sprijinită pe influenţa unor superiori patrioţi şi dibaci, a dus la concluzia că suntem vinovaţi, dar că vina noastră porneşte din dragostea de ţară şi neam. Faptul acesta real, scos în evidenţă de anchetă, ne era favorabil, deşi nu hotărâtor. Totuşi, ne atenua culpa. Mi-a parvenit ştirea că la 13 septembrie 1941 Oriţa şi Cornel Radocea au fost puşi în libertate, în baza raportului procurorului militar. Fuseseră mai întâi la închisoarea Malmaison şi acolo, în trei-patru zile, cât au stat, s-au umplut de păduchi. Avea să-mi spună, mai târziu, Oriţa: „Eram năpădită de păduchi, nu mai pridideam să-i omor, parcă ieşeau din piele! Când socoteam că am terminat, alţii apăreau, alunecând leneşi pe corp.” Procurorul Curţii Marţiale a considerat că fapta care li se impută nu periclita siguranţa statului, de aceea a opinat pentru eliberarea lor. Calea făcută de dosar la instanţele judiciare fusese urmărită, cu intervenţii, de oamenii din afară. Oriţa şi Radocea, prin

92

intermediul unor persoane din colectivul de pază al închisorii, au încercat şi mijlocirea evadării mele. Dar până la urmă, „binevoitorul” s-a temut de consecinţe şi a denunţat planul. Ştirea eliberării lor m-a bucurat mult. Traiul în colectivitate e necesar. Numai societatea îi dă individului posibilitatea de-a se dezvolta după cerinţele vieţii umane, de-a se realiza pe sine ca om. Dar această „socializare” impune, prin însuşi modul ei de organizare, legături şi dependenţe de la om la om, care sunt bune, folositoare, de cele mai multe ori, dar câteodată pot fi tocmai dimpotrivă. Existenţa omului, sub aspect spiritual, e o îmbinare de judecăţi, hotărâri, aspiraţii, sentimente, relaţii, care, toate la un loc, formează ghemul vieţii. Câte mulţumiri şi mai ales câte neplăceri conţine o singură zi! Dar o viaţă întreagă?! Poporul a prins acest aspect şi l-a reţinut: „Aşa trec zilele mele, una bună, zece rele”, zice cântecul. La fel se întâmpla cu mine. Nu mi se dădea răgazul să mă desfăt cu o mică bucurie. Nici n-am apucat să stau o zi liniştit, că sunt iarăşi chemat la anchetă. Mă aştepta căpitanul Bărbulescu. „Ce s-o mai fi întâmplat?” mă întrebam. „A început să mă supere nesinceritatea dumitale. Cornel Radocea ţi-a fost colaborator în cifrarea mesajelor. De ce nu mi-ai spus că are un amestec? Iată declaraţia lui Popovici!” Mă uit la declaraţie, pe care a pus-o pe birou, înspre mine şi văd semnătura lui I. Popovici. Căpitanul avea o privire pătrunzătoare, de vultur de pradă. Îmi citeşte: „Într-o după-amiază, ducându-mă la Vişa, l-am cunoscut pe Cornel Radocea. Pe masa de lucru se găseau hârtii, pe care erau scrise cifre, grupate. Am dedus că au lucrat împreună. Mă dusesem la dânsul ca să-l anunţ că lipsesc câteva zile din Bucureşti” etc. Ce puteam să-i mai spun? Am tăcut din gura. „Vezi? Radocea a lucrat cu dumneata la cifrare. De ce nu recunoşti?”, m-a îmboldit căpitanul. O nouă probă de memorie, de conştiinţă şi mai ales, de naivitate (!) a inginerului Popovici. Nu mai aveam scăpare. Trebuia să dau o explicaţie privind prezenţa lui Radocea la mine şi aspectul de lucru - materialele răvăşite pe masă - surprins de Popovici. Şi am născocit o motivaţie plauzibilă. Din câte ţin minte, am spus: „Da, Radocea a fost la mine. Îmi amintesc că venise şi Popovici, să mă

93

anunţe că pleacă pentru câteva zile la Braşov. I l-am prezentat pe Radocea. Aşa s-au cunoscut. Radocea trecuse pe la mine ca să mă vadă. Venea deseori. Eram prieteni. Găsindu-mă lucrând, l-am rugat să mă ajute. Eu eram casier central la C.E.C. Aveam în gestiune casieria şi tezaurul, care conţineau, pe lângă valori monetare, o cantitate considerabilă de valori scriptice, proprietatea instituţiei şi gajuri, adică obligaţiuni ale statului. Conducerea institutiei mi-a cerut o lucrare de evidenţă a acestor valori. Dintr-un registru de evidenţă obligator, extrăgeam numărul de obligaţiunivalori care mă interesa. Radocea m-a ajutat. Eu dictam, iar el scria cifrele. Asta a fost, nimic mai mult.” Nu ştiu cât a crezut căpitanul Bărbulescu din aceasta poveste, dar mi-a cerut o declaraţie. Am dat-o în sensul celor spuse. Din atitudinea anchetatorului, am dedus că Radocea era din nou arestat. Mai pe urmă, am aflat că nu fusese liber decât două zile, apoi Serviciul Secret de Informaţii l-a înhăţat iar. Declaraţiei lui Popovici i s-a dat crezare. A mea, luată după arestarea lui, era pur formală. Anchetatorul spera că, aflând cele spuse de Popovici, voi recunoaşte colaborarea cu Radocea la cifrare. Faptul că am tăgăduit-o şi că am dat altă explicaţie pentru prezenţa lui la mine na fost primit favorabil. Adevărul este că Radocea m-a ajutat să cifrez două-trei mesaje. Nu cunoştea conţinutul textului, nici nu ştia la ce foloseşte lucrarea. Nu i-am pomenit nimic de activitatea în care eram angajat şi nici el n-a încercat să mă tragă de limbă. Sunt sigur însă că bănuia existenţa unei acţiuni secrete, legată de preocupările lui Maniu; acesta din urmă dăduse în trecut şi alte misiuni şi Radocea ştiuse de ele la timpul cuvenit; la unele, luase şi el parte. Căpitanul Bărbulescu ne-a făcut mult bine în cursul anchetei. Am mai vorbit de sentimentele lui patriotice, care l-au determinat să treacă sub tăcere unele fapte defavorabile nouă şi să le scoată în evidenţă pe cele favorabile. A avut însă şi o mare, foarte mare vină: l-a stors pe Popovici ca pe o lămâie, scoţând de la el tot ce ştia, dar absolut totul. S-a folosit de misticismul lui, a profitat de timorarea lui, a exercitat presiuni asupra familiei sale şi aşa a aflat tot ce reţinuse memoria lui supraîncărcată. Ce bine că nu cunoştea conţinutul şi numărul mesajelor! Fără insistenţele lui

94

Bărbulescu de-a afla cât mai mult, chiar şi ce-i nu folosea, unele lucruri ar fi fost ascunse anchetei şi Iuliu Maniu nu ar mai fi fost implicat în cauză. Cu mine, Bărbulescu se purta bine, ba uneori aveam chiar impresia că mă apreciază, motiv pentru care am reuşit unele mici complicităţi cu el; alteori se arăta supărat că nu-mi deşert tot sacul, că nu-i dezvălui tot ce ştiu, deşi el făcuse atâtea pentru mine. Îl supăra nerecunoştinţa mea. Eu nu mă formalizam de părerea lui şimi vedeam de treabă, căutând să salvez tot ce se mai putea salva. E drept că m-a prins de câteva ori cu neadevăruri crase, ca să nu zic de-a dreptul cu minciuni. Pe mine mă interesa să scap de închisoare pe cine pot şi să nu produc neplăceri altora. Era suficient câţi eram. Popovici n-a înţeles comportarea mea, fiind în contradicţie cu noţiunile lui de morală. Cu această şedinţa de anchetă, s-a pus capăt interogatoriilor în ce mă privea pe mine şi grupul nostru. Situaţia celorlalte grupuri n-o cunoşteam. Necolaborând la acţiunea lor, nu ştiam nimic din ce făcuseră. Nici nu ne cunoşteam. Aveam impresia că şi anchetarea lor luase sfârşit, pentru că nu prea mai era mişcare pe coridor, deşi toate persoanele din cele trei grupuri se aflau în celulele din faţă, unde eram şi eu. Pe front, lucrurile mergeau prost, mai ales în sectorul armatelor noastre. Dincolo de zidurile puşcăriei, tot mai mulţi aflau despre acţiunea antihitleristă pe care o întreprinsesem şi despre situaţia noastră actuală. Ziarele româneşti n-au publicat nimic despre noi, dar cele de limbă germană din Sibiu au anunţat arestarea unui grup de „spioni” englezi, dându-le şi numele, printre care şi pe al meu. Aşa a fost încunoştiinţată familia mea că sunt închis. Cei care aflau ce ni se întâmplase reacţionau în mod diferit, după cum le erau părerile politice. Unii ne admirau şi ne lăudau curajul, alţii ne criticau. Cetăţenii care aveau în familie ostaşi căzuţi pe frontul bolşevic ne erau ostili şi pe drept cuvânt! În chestiunea războiului şi a concepţiei legate de ostilităţi, opinia publică era divizată. La prea multe presiuni fusese supus cetăţeanul! Un fapt părea însă evident şi constant: românismul omului simplu. Minţit, înşelat şi derutat mereu în ultimii nouă-zece ani, el îşi păstrase totuşi credinţa în izbăvirea noastră. Fără

95

argumente, fără dovezi, era sigur că vom dăinui. Aceasta-i tăria ţăranului legat de pământul lui, contopit cu pământul, care este însăşi raţiunea lui de a fi. Câtă deosebire între aceste vlăstare sănătoase şi mulţimea de lucrători care se lasă hrăniţi cu vise utopice, ajungând uneori să-şi renege neamul şi ţara în schimbul unei iluzii căreia îi spun internaţionalism proletar! Ca să nu mai vorbim de condeierii ce se solidarizează cu puternicii zilei, indiferent cine sunt şi ce vor aceştia...... După război, masele, lipsite de experienţa politică, s-au antrenat în ultima aventură – „comunismul”. Rezultatul a fost că avem tocmai ce n-am dorit. Am schimbat o dictatură cu alta; o tiranie de tip teutonic cu una de tip mongol.

96

CURTEA MARŢIALĂ ŞI ÎNCHISOAREA JILAVA La începutul lunii octombrie 1941, pe data de 8 sau 9, mi se pare, am fost duşi la Curtea Marţială a Capitalei. Magistratul instructor, căpitanul Camil Bărbulescu, şi-a depus raportul. Un fapt important a ieşit la iveală cu acest prilej: toţi membrii celor trei grupe au fost aduşi în acelaşi timp în faţa instanţei de judecată. Acţiunile noastre, deşi diferite, au fost conexate, deoarece cauza era comună: acţiunea antihitleristă. Şi, iată-ne pe toţi inculpaţi pentru ,,înaltă trădare”. Înconjuraţi de o mulţime de jandarmi, cu armele încărcate şi cu baioneta îndreptată spre noi, sub comanda unui ofiţer tânăr, pornim spre Calea Plevnei (Curtea Marţială se găsea în fostul cămin studenţesc din spatele Operei). Lumea de pe stradă ne privea cu uimire, femeile îşi făceau semnul crucii; alţii, mai precauţi, îşi vedeau de drum... Nu se putea apropia nimeni de noi. Era o escortă numeroasă, căci eram mulţi şi n-aveam cătuşe. În mulţime ne-am zărit şi rudele. Ştiau că mergem la judecată. Abia în holul Curţii Marţiale am putut schimba câteva cuvinte cu cei apropiaţi. Suntem introduşi în sala de şedinţe şi ni se citeşte actul de trimitere în judecată, pentru „înaltă trădare”, faptă săvârşită în colectiv, complot pentru răsturnarea ordinii legale existente şi legături cu o putere străină. Faptele au fost încadrate în texte penale care prevedeau pedeapsa cu moartea sau închisoare între 10 - 20 de ani, pe lângă sancţiunile accesorii. Termenul de judecată s-a fixat pentru decembrie 1941. Odată terminată această procedură, suntem trimişi la serviciul de amprente digitale, pentru a lăsa urme istorice asupra vinovăţiei noastre. Era cel mai potrivit adaos la fotografiile ce ni se făcuseră la Serviciul Secret (S.S.I.), faţă şi profil, aşa cum fuseserăm scoşi din celule. Puse alături, cele două rânduri de probe ofereau, într-adevăr, imaginea unor infractori odioşi. După ce se isprăveşte şi această formalitate, suntem încolonaţi şi duşi la închisoarea Malmaison, fostă cazarmă, tot pe Calea Plevnei. N-au

97

mers cu noi Rică Georgescu - deoarece acuza o nefrită acută - şi Constantin Mircea, despre care nu ştiam nimic. Aici am stat patru-cinci zile, fiind împărţiţi în încăperi comune, pentru bărbaţi. Erau şi foarte multe femei, în camere separate, dar pe acelaşi coridor. În acest scurt răstimp, am făcut cunoştinţă cu alte aspecte ale promiscuităţii. Nu erau paturi şi dormeam pe saltele de paie, puse direct pe duşumea. De perne şi cearşafuri, nici vorbă! Eram mai înghesuiţi decât oile dintr-un staul. Noaptea, ploşniţele şi păduchii ne atacau în formaţii organizate, de parcă veniseră instruite de pe front. Păduchii, insistenţi, căutau să pătrundă la căldură, unde pielea e mai subţire, şi rămâneau bine înfipţi în trupul nostru. Îi plimbam pe oriunde ne mişcam. Ploşniţele atacau numai pe întuneric şi la suprafaţa descoperită a corpului. O bună parte din timp mi-l petreceam pe coridor, unde puteam vorbi liber între noi şi cu alţi deţinuţi. Nu ne erau interzise întâlnirile şi discuţiile. Aici se aflau oameni acuzaţi pentru fel de fel de fapte, parte reale, însă multe născocite de ura şi răzbunarea unor suflete mici, decăzute. Unii erau învinuiţi că ţinuseră lumina aprinsă în timpul alarmei aeriene; alţii, că circulaseră noaptea pe străzi - ceea ce era interzis - alţii, că participaseră la întâlniri secrete etc., etc. Asemenea cazuri se rezolvau, cel mai adesea, prin punerea în libertate. Dar numai după ce luai cu tine o parte din fauna locală, pe care o duceai acasă. Am întâlnit acolo un grup de tineri evrei; şapte-opt inşi, fete şi băieţi. Erau acuzaţi de a fi răspândit prin tramvaie manifeste, plătind taxa cu bancnote de valoare mică, ştampilate cu ,,secera şi ciocanul”. Ei afirmau că fac parte dintr-o organizaţie antifascistă de tineret. Au primit pedepse foarte aspre; unul dintre ei, un băiat de vreo 17 ani, a fost condamnat la moarte şi executat. Fetele din grup erau tinere de tot. Una, tot de 17 ani, slăbuţă, cu dioptrii multe, era foarte deşteaptă şi bine iniţiată în marxism; alta, o copilă de 12 ani, evreică de rit spaniol, brunetă şi frumoasă foc, excepţional de bine dezvoltată pentru vârsta ei, arăta ca o domnişoară de 18 ani, dar avea manifestări potrivite vârstei ei: râdea, alerga pe coridor, făcându-şi joacă din orice. A fost condamnată la 7 ani închisoare, apoi graţiată. Am cunoscut un bărbat de 30-32 de ani, tot evreu, zicea că-i profesor de istorie; era plăcut în conversaţie, dar foarte

98

reţinut în opiniile legate de evenimentele zilei. În anul 1944, toamna, în lipsa mea de acasă, a pătruns la mine în locuinţă, cu învoirea femeii de serviciu, şi mi-a scotocit toată biblioteca, luând, în numele Frontului Patriotic, o mulţime de cărţi de valoare. Nu şi-a lăsat decât numele, scris pe o bucăţică de hârtie, nu şi adresa, aşa că nu l-am putut găsi. Închisoarea Malmaison era păzită de jandarmi. M-a impresionat foarte neplăcut purtarea unui ofiţer din corpul de pază. Frumos îmbrăcat, pomădat şi îngâmfat, când venea în inspecţie deschidea uşile camerelor apăsând cu laba piciorului pe clanţă. Era un exemplar ,,râios” din fauna paraziţilor. În 13 octombrie 1941, am fost încărcaţi într-un autobuz şi de aici duşi la Jilava. Am trecut pe la biroul de evidenţă, apoi am fost escortaţi până la celulă. Administraţia închisorii este la sol. Puşcăria propriu-zisă, adică locul unde sunt încarceraţi deţinuţii, este formată din încăperile fortului de apărare a Bucureştiului. Acesta făcea parte din linia de centură, o construcţie, slujind ca mijloc de apărare în caz de război. Am coborât o pantă ca să ajungem la corpul de gardă, de lângă intrarea în închisoare. Aici ni s-a făcut o percheziţie. Paza era încredinţată unităţilor militare combatante, din regimentele bucureştene. Nu mai aveam jandarmi. Am fost predaţi custodelui, un plutonier major. Am intrat în curtea închisorii pe o poartă masivă şi lată, accesibilă şi vehiculelor, care era sub nivelul pământului, la circa doi metri şi jumătate adâncime. Curtea să tot fi avut 25 mp. Toată închisoarea se afla sub pământ, materialul din care a fost ridicată - cărămizi, ciment, şine de fier - fiind de o rezistenţă deosebită. Am intrat în fort prin stânga, apoi am străbătut un coridor pe care se afla camera 15, „rezervată” nouă. Coridorul avea din loc în loc porţi din drugi de fier (formând gratii cu vizibilitate), care în timpul nopţii erau încuiate şi păzite de soldaţi. Uşa celulei se bloca şi aici cu zăvor şi lacăt. Încăperea de detenţie era un cub cu latura de trei metri . Uşa era din lemn şi avea un vizor. Vizavi de uşă, era fereastra, potrivită ca dimensiuni, cu toc metalic şi cu nouă gemuleţe, dintre care patru erau sparte şi cu cioburile lipsă. Între uşă şi fereastră,

99

aerul circula în voie, iar becul electric, prins de o bucată de liţă, pendula ca limba agitată a unui clopot. Pardoseala era din ciment, umedă şi rece. Pereţii - negri din cauza fumului de la ţigară şi de la sobă. Soba, din tuci, era aşezată lângă fereastră, cu burlanul scos prin unul din gemuleţe. Pe pereţi se scurgeau şiroaie de apă ce aveau uneori, când becul era aprins, reflexe luminoase. Plafonul era din grinzi metalice în formă de dublu T, prinse în pereţii din beton. Deasupra camerei era pământ, de doi-trei metri grosime, pe care păşteau oi şi capre. Când ploua, apa se scurgea pe ziduri şi pe duşumea. De-a lungul pereţilor erau priciuri, plasate în aşa fel încât să nu poţi scăpa de supraveghere. Priciurile erau din scânduri, aşezate pe picioare din lemn, un fel de capră pentru sprijin. Nici saltea, nici pernă, nici cearşaf. Doar scândură lustruită de trupurile care zăcuseră pe ea. Era o „amenajare” specială pentru dormitul în comun, fără semne de separare. Fiecare dintre noi a primit pentru învelire câte o jumătate de pătură, din cele reformate de la armată. Perspectiva era sumbră. Ne aşezam pe marginea priciului, care unde apuca. Eu mam fixat între Popovici şi Radocea. Îmi făcusem socoteala că ei, fiind plinuţi, mă vor încălzi când o da frigul. Nu aveam nici un bagaj, căci fusesem arestaţi în grabă. Acum ne vedeam laolaltă, pentru prima dată. Am făcut cunoştinţă, fiecare spunând cine este şi din ce grup face parte: Popovici, Bălan, Beza, Radocea şi cu mine eram din grupul de legătură cu englezii; Jaroslavici, Cosmovici şi Klamer din grupul de legătură cu americanii, în care activa şi Rică Georgescu; Păsătoiu şi Deleanu erau din grupul franco-englez. În afara celor nominalizaţi, mai erau câţiva inşi al căror amestec printre noi era foarte dubios: Constantin Mircea - care rămăsese însă la Serviciul Secret de Informaţii, Amedeu Bădescu şi un oarecare Iliescu, care erau prezenţi. Primul care a plecat, liber, după două zile, a fost Iliescu. Noi îl suspectam că ar fi informator al Siguranţei. Nu-l cunoştea nimeni, nici unul nu lucrase cu el. Se simţea foarte stingherit şi ne luase frica. I-am pus întrebări legate de prezenţa lui printre noi, dar nu ne-a răspuns convingător. Nu i se vorbea - era singura

100

pedeapsă aplicată. Problemele secrete ni le împărtăşeam la ureche şi pe şoptite, ca să nu afle suspectul mai multe decât ştia. Pe Amedeu Bădescu îl cunoştea Iosif Păsătoiu, care afirma însă că este străin de activitatea desfăşurată de acesta şi de Deleanu. Nu-şi putea explica prezenţa lui în grup. Fusese arestat abia la sfârşitul anchetei. Şi el ni se părea cam suspect. Erau motive temeinice pentru această părere. Le voi dezvălui la timpul cuvenit. Despre Constantin Mircea nu ştiam nimic. Ion Popovici îl cunoştea, dar ăsta-l cunoştea până şi pe dracu! Ne-a spus ceva despre el, dar numai generalităţi. Fiecare afirma că n-a avut nici o legătură cu acest ins. Toţi am fost întrebaţi la anchetă dacă-l cunoaştem. Abia după ce am primit vizite la vorbitor, ne-am lămurit de rostul lui în problemele noastre. În celulă eram 12, toţi bărbaţi în toată firea. Am căzut de acord să ne organizăm viaţa de fiecare zi în aşa fel încât să nu ne-o facem mai grea decât era. Grija cea mare era curăţenia. Nu aveam alt sprijin în afara de voinţa noastră, pentru a ne păstra sănătatea. Condiţiile din celule şi din întreaga închisoare erau prielnice îmbolnăvirii. Umiditatea şi murdăria indescriptibilă în care trăiam chemau orice boală. Moralul, destul de scăzut, nu putea în nici un caz să ne mărească rezistenţa faţă de umilinţele la care eram supuşi zilnic, noi, cei acuzaţi de „înaltă trădare”. Erau necesare, mai ales în primele săptămâni, o voinţă tare, ca să evităm prăbuşirea totală şi o hotărâre fermă, ca să nu ne abatem cu o iotă de la regulile fixate. Trebuia să ne salvăm fizic şi psihic. Şi am reuşit. În prima zi ne-am familiarizat cu celula. Am constatat că există o putină pentru apa potabilă şi o cană pentru băut; apoi un hârdău mare, puturos, pentru toate nevoile. Am reţinut din instructajul custodelui că nu-i voie să te uiţi prin geam afară, adică spre curte şi nici să asculţi la uşă zgomotele de pe coridor. Regimul era militar şi trebuia respectat. Scularea la orele 5, cu apel nominal, în celulă, stând aliniaţi şi în poziţie de drepţi, în faţa ofiţerului de serviciu. Acelaşi formalism şi la apelul de seară, în jurul orelor 18. Cu aceste informaţii preţioase, am suportat foamea, toată ziua. Nam primit mâncare pentru că nu eram incluşi în ordinul de subzistenţă pe data respectivă. Prin multe trebuia să treci până

101

ajungi în „Împărăţia Cerurilor”, îmi ziceam. În faţa lui Dumnezeu, nu te înfăţişezi sătul, nu-i obiceiul şi apoi n-ar fi moral să te prezinţi cu stomacul plin în faţa Celui care nu cunoaşte foamea. Învăţasem într-adevăr, că fără suferinţă nu te poţi ridica la o stare mai liniştitoare, mai înaltă şi iată că lucrul se adeverea. Ne-am întocmit un plan cu tot ce trebuia făcut. Apoi am început a ne istorisi câte o frântură din viaţă. Eram cam de aceeaşi vârstă, dar de profesii diverse: ingineri, economişti, jurişti, etc. După apelul de seară, ne-am aşezat pe prici, fiecare la locul ales. Vai de bietele noastre trupuri! Erau supuse la grea încercare. Simţeam năvala ploşniţelor flămânde. Aveam impresia, după vehemenţa cu care ne atacau, că sunt şi mai hămesite decât noi. Aveau însă avantajul că le sosise cina la pat. Păduchii, aduşi de la Malmaison, ni se încuibau tot mai adânc în piele. Le era frig şi lor. În timpul nopţii auzeam repetându-se, la intervale de 30-35 de minute, nişte ţipete sinistre. Nu ne îngrozeau cuvintele pe care le desluşeam, ci strigătul în sine şi depărtarea de la care venea. Ce era? Peste noapte, închisoarea era păzită atât în interior, cât şi în exterior. Santinelele de afară, cu posturile fixe dublate, se găseau lângă zidul închisorii, la o distanţă de circa 50 de metri una de alta. Luminile erau slabe, iar pentru a se păstra legătura dintre străji, poate şi pentru a se verifica dacă nu cumva a adormit careva, postul de la poarta striga: „Postul număru unu este bineee!!” Posturile 2 şi 3 şi aşa mai departe erau obligate să repete aceleaşi cuvinte, schimbând doar numărul. Aşa zbierau toată noaptea. Glasurile ostaşilor difereau ca tonalitate şi intensitate; auzeai când un bas, când un tenor sau bariton, când o voce răguşită. Ba unii, mai porniţi pe şagă, strigau: „Hoţii mei sunt binee!” în fiecare noapte se repeta formula aducătoare de linişte şi încredere pentru ostaşii ce ne vegheau. Cu timpul ne-am obişnuit şi cu aceste comunicări nocturne. Ziua următoare intram în normal, normalul închisorii, bineînţeles, decis mai mult de toanele custodelui decât de regulament. După deşteptare şi apel, primim „cafeaua”. Un fel de apă colorată în brun-negru, fără gust şi fără zahăr. Era caldă şi făcea bine la stomac. Făcută din coji de pâine arsă şi poate un adaos de năut prăjit, nu conţinea nimic nutritiv. Primeam o cană

102

fiecare, de 250 de mililitri. După „micul dejun”, restituiam cănile. Am primit şi pâinea pentru ziua respectivă, nu mai ştiu în ce cantitate. Era pâine cazonă şi avea imprimată pe ea data de 13. Număr fatidic, care a impresionat neplăcut pe mulţi dintre noi. Am sosit în Jilava în ziua de 13, am primit prima pâine cu data de 13 şi se părea că şi sorocul judecăţii avea să fie tot în 13 (decembrie). Erau semne prevestitoare de nenorociri, ziceau superstiţioşii. Altora nu le păsa de puterile misterioase ale numărului. Aşa era Radocea, bunăoară. Eu, unul, le spuneam, ca să-i încurajez, că mie 13 îmi aduce noroc. Şi am avut dreptate, căci până la urmă nu ne-a dus la pieire. Am cerut plantonului o mătură şi un făraş. Ştergem pereţii cu mătura, apoi ridicăm scândurile priciului. Şi ce să vezi? Patru straturi de ploşniţe dedesubt, în părţile rezemate pe picioarele de susţinere. Coloritul coloniilor era de la ivoriu la roşu, căci existau exemplare fosilizate, altele moarte recent de bătrâneţe şi în sfârşit, marea aglomerare de vietăţi plate. Le-am trezit din somnolenţă şi sau răspândit, mişunând supărate că le-am stricat culcuşul. A fost o mare bătălie până le-am strivit. Am curăţat scândurile şi picioarele priciului. Ni s-a dat apa şi am spălat pe jos. Apoi, la cişmeaua din curtea închisorii, am curăţat putina pentru apă şi am spălat şi hârdăul. Această muncă ne-a luat tot timpul până la prânz. Aveam satisfacţia că am făcut o treabă necesară, dar nu eram pe deplin mulţumiţi, căci am constatat că mai rămăseseră lighioane ascunse te miri unde. Într-una din zile am cerut lampa cu benzină şi am reuşit să le stârpim, aşa că o bună bucată de vreme n-am mai dat dijmă din sângele nostru. A urmat despăducherea. Fiecare pe sine, iar în părţile dosnice, cu ajutorul celorlalţi. Am cerut voie să scuturăm jumătăţile de pături, deoarece în ochiurile ţesăturii se cuibăriseră păduchii. Le-am vânturat bine şi s-au mai rărit nepoftiţii. Definitiv n-am scăpat niciodată de această pacoste a închisorilor. Pe unde ne mutam, îi duceam cu noi şi-i înfrăţeam cu alţii. Ne-am obligat să nu folosim hârdăul decât în situaţii disperate. La ora de program rezervată nevoilor personale, duceam cu rândul vasul murdar şi-l spălam. Closetul era în curte - o groapă amenajată în acest scop - dar scândurile erau atât de rupte şi putrede că îngheţai de frică să nu cazi în ... noroc!

103

După două săptămâni a venit la vorbitor, pentru mine, Maria Alexe, adică Oriţa mea dragă. Deşi se stăpânea, i-am văzut ochii, frumoşi şi negri, scăldaţi în lacrimi. De emoţie, avea vocea schimbată. De altfel, vorbea mai mult în şoaptă, ca la căpătâiul unui muribund. Printre ochiurile plasei metalice, care ne despărţea, neam atins degetele şi sufletele noastre s-au contopit fulgerător. S-au scurs vreo 14 zile, până când ne-au parvenit ştiri de afară. Primisem permisiunea de-a fi vizitaţi. Locul de întâlnire cu ,,musafirii” era la corpul de gardă sau în aer liber, părţile fiind despărţite doar printr-un gard mobil, din sârmă. De fapt, asta depindea şi de poziţia socială a vizitatorilor, căci nici în închisoare nu dispăruseră diferenţele de clasă. Am fost la toate locurile de întâlnire. Timpul întrevederii era de zece minute şi se desfăşura obligatoriu în prezenţa unui soldat. Pachetele aduse erau verificate, tăiate, fărâmiţate, ca să nu se strecoare obiecte de atac, alcool etc. Verificarea se făcea tot după „obraz”. Pentru a ucide timpul şi pentru a învăţa din experienţa altora, ne făcusem program de aşa-zise „discuţii libere”. Fiecare spunea câte ceva ce i se părea interesant pentru toţi. Au fost subiecte diferite şi istorisiri amuzante. Colectivul începuse să se cunoască şi să se sudeze. Amedeu Bădescu, care frecventase asiduu cercurile studenţeşti şi, apoi, devenise un bun cunoscător al plictiselii din închisori, ne-a făcut următoarea propunere: să formăm un juriu de judecată şi fiecare să se prezinte şi să-şi mărturisească faptele, fără ascunzişuri, ca apoi completul să le analizeze şi să pronunţe verdictul. Cu alte cuvinte, un tribunal liber acceptat, în faţa căruia trebuia să fii sincer. Şi judecătorii erau datori, la rândul lor, cu mărturisiri complete. Zis şi făcut. Se alege un juriu de trei inşi şi începe descărcarea conştiinţei. Unul, doi, în ordine alfabetică. Eu făceam parte din juriu. Primii sosiţi pe banca acuzării au fost sinceri şi şi-au povestit isprăvile. Am auzit lucruri interesante, amestecate şi cu elemente naive, chiar copilăreşti. Asistenţa zâmbea. Apoi se pronunţa o hotărâre de vinovăţie, mai grea, mai uşoară, cu circumstanţe atenuante, după cum erau şi faptele. În timpul „procesului”, mi-am pus întrebarea: ce urmăreşte Bădescu prin aceste destăinuiri din

104

partea unor oameni care-şi aşteaptă, poate, sfârşitul, şi care naveau motive să denatureze faptele? Care-i este scopul? Nu cumva-i o ticăloşie la mijloc? Având şi convingerea că-i suspect, mam opus să se mai facă destăinuiri, susţinând că ne provoacă o stare sufletească nedorită, dată fiind situaţia noastră. S-a acceptat şi astfel s-au încheiat confesiunile. Cred însă că iniţiatorul n-a fost mulţumit. În schimb, eram noi mulţumiţi că am scăpat din cursa în care intrasem, din naivitate. După vizitele pe care le primeam, de două ori pe săptămână, ne împărtăşeam, în celulă, ştirile. La început, nu prea erau încurajatoare, dar nici foarte alarmante. Deşi familiile îşi ascundeau îngrijorarea, nu era greu de înţeles că situaţia noastră e foarte serioasă. Bădescu n-a primit, deşi era din Bucureşti şi cred că era şi căsătorit; Alexandru Klamer era tocmai din Iaşi. Între multele discuţii dintre noi, erau desigur şi unele cu substrat politic. Dintre toţi, doar trei eram membri ai P.N.Ţ.: Radocea, Bălan şi cu mine. Ceilalţi erau simpatizanţi, susţinători şi votanţi ai partidului. Bădescu nu făcea parte din nici o formaţiune politică. Nu se ştia ce hram poartă şi ce concepţii are, dar era bine informat despre activitatea ţărăniştilor şi mai ales a lui Iuliu Maniu. Într-o zi, când discutam cu el şi cu Radocea, ne dezvăluie un mare secret, şi anume că Maniu se pregătise să plece în Turcia şi de acolo în Anglia, unde urma să formeze un guvern în exil, dar că în ultimul moment a renunţat. Nu ştia motivul. Cunoştea însă Proclamaţia adresată Partidului, şi a început s-o recite declamatoriu. Avea o memorie drăcească, şi el. N-a omis nimic, reproducând textul cuvânt cu cuvânt, ceea ce dovedea că-l citise de mai multe ori, căci numai aşa i se putea întipări în minte. Am încercat să aflu sursa de informare, folosind toate trucurile, inclusiv stimularea mândriei personale, afirmând că nu cred o iotă din tot ce-mi spune, că sunt născociri, baliverne. Nimic nu l-a putut determina să-mi dezvăluie ceea ce nu voia. Era mai abil decât credeam, fiind rodat în probleme de informaţii. Deşi căutam să-mi ascund tulburarea, se vedea că sunt neplăcut impresionat de ceea ce aflasem. Eu, care cunoşteam amănunţit pregătirea plecării şi proclamaţia - doar o dactilografiasem - eu, care păstrasem marea taină la care mă

105

făcuse părtaş Maniu, îmi dădeam seama că în jurul şefului nostru mişunau nemernici care divulgă secretele acţiunilor. Eram profund revoltat şi îngrijorat de şerpăria din jurul lui Maniu. Exista cineva care avea acces la actele lui secrete şi le „populariza”, fie din inconştienţă, fie din motive josnice. După mărturisirea lui Bădescu, făcută probabil ca să-şi câştige cât de cât un prestigiu, căci se simţea ocolit, am analizat cu Radocea informaţia primită, confirmându-i că este absolut exactă. Iam spus că eu am dactilografiat actul, că Maniu mi-a cerut desăvârşită discreţie şi, în sfârşit, că este foarte alarmantă urmărirea şefului de către o puzderie de agenţi. Că Bădescu nu era străin de această reţea de spionaj se înţelegea de la sine. Cornel a rămas pe gânduri. Era abătut şi mânios totodată. La viitoarea zi de vizită, a venit să mă vadă şi bunul meu prieten, avocatul Leontin Pârvu. Era membru al partidului şi mare animator al activităţii asociaţiei noastre de tineret. Am reuşit să-i comunic cele aflate, ca să le transmită lui Maniu. Se vedea pe faţa lui cât de mult îl afectase vestea. Apoi mi-a comunicat că se încearcă totul pentru noi, dar că sunt greutăţi şi că şeful ne cere să fim încrezători, nu disperaţi. După vorbitor, ca de obicei, ne-am comunicat unii altora informaţiile. Concluzia era că nu s-a schimbat nimic în bine şi că se fac demersuri convingătoare, pe lângă custode, ca să se poarte fără ură faţă de noi. Nu i se cerea, deocamdată, să fie şi omenos. Plutonierul custode, pe nume Enciu, era ca şi căruţa: scârţâia când nu-l ungeai. Am primit cu toţii, din afară, obiecte de îmbrăcăminte pentru iarnă, paturi, precum şi hrană bună. Resimţeam din plin bucuria întâlnirii cu cei dragi, dar rămâneam cu un noian de gânduri, pe care bietul creier le tot frământa, ca un malaxor. După vizită, cum spuneam, urma un schimb de informaţii, apoi nu se mai vorbea. Fiecare petrecea cu sine, cu gândul la ai săi. Comandantul închisorii, colonelul Niculescu, se purta milităreşte. Fiind mic de statură, se înălţa pe vârful cizmelor ca să pară mai impunător. Căuta să arate, prin observaţiile pe care le făcea, că îşi merită galoanele. Ne-a inspectat de două ori într-o singură lună. În calitate de şef la Jilava, era sub ordinele directe ale

106

comandantului Corpului II de Armată al Capitalei. De la acesta primea instrucţiunile privitor la atitudinea faţă de noi, iar generalul comandant era, la rândul său, prelucrat de alţii. Deci, un întreg păienjeniş de relaţii, dependente şi interdependente. Toată gândirea acestor capi şi toate manifestările lor erau condiţionate de mulţi factori, interni şi externi. Situaţia noastră depindea de influenţe exterioare. Din acest motiv, nici o ştire, fie bună, fie rea, n-avea permanenţă. Era concludentă, valabilă numai un timp scurt, ulterior suferea modificări esenţiale, determinate de factori schimbători. Judecând lucrurile prin această optică, nu aveam dreptul să ne facem iluzii. Trebuia să trăim realitatea. Or, realitatea pentru noi era închisoarea. Nu ne puteam socoti salvaţi decât în momentul când aveam să trecem dincolo de pragul puşcăriei, în libertate. Cât timp ne găseam după gratii, orice vânt neprielnic ne tăia aripile, chiar dacă a doua zi apărea cer senin. Această nesiguranţă, când în fiecare moment aştepţi deznodământul fatal, te face să-ţi pierzi minţile. Starea de incertitudine producea fiecăruia o profundă deprimare, întreţinută şi de faptul că la numai trei celule distanţă de noi era carcera condamnaţilor la moarte. Auzeam strigăte disperate: „Fraţilor, nu vreau să mor. Salvaţi-mă! Scăpaţi-mă!”, ca după două minute să auzim glasul plângător: „Mi-e foame! ... mi-e foame!” Trupul cerea hrană, vroia să trăiască. Trebuia să ai o putere sufletească deosebită ca să nu înnebuneşti. Numai echilibrul psihic şi moral te poate apăra de demenţă în astfel de situaţii, iar echilibrul acesta ţi-l dădea conştiinţa că ţi-ai făcut pe deplin datoria. Veştile primite în timpul din urmă au avut darul de-a ne lămuri cum de-am ajuns să fim arestaţi, unde a fost greşeala. Cine a contribuit la eşuarea planului atât de judicios întocmit? Întrebarea, care ne-a frământat pe toţi zile şi nopţi întregi, şi-a găsit răspunsul: Constantin Mircea. Era un bărbat înalt, cu trup greoi, cu picioare blegite şi labe mari. Fuma mult, enorm de mult. L-am văzut bine la Curtea Marţială. Avea o expresie de om speriat. Se uita pe furiş la noi, se temea de ceva, de cineva. Poate chiar de noi, deşi nici unul nu eram din categoria „spintecătorilor”.

107

Acest individ îşi făcuse studiile superioare în Anglia. Nu ştiu dacă le-a terminat şi în ce domeniu s-a specializat. Era dintr-o familie cu resurse materiale. Se cunoştea bine cu Rică Georgescu, din străinătate, de pe vremea studenţiei. Pe Popovici l-a cunoscut în ţară, prin legăturile englezilor din sectorul exploatărilor petroliere. Ca toţi feciorii de bani gata, Mircea avea o amantă, o oarecare doamnă Penciulescu. Atâta timp cât femeile de moravuri uşoare sunt acceptate ca divertisment, nu creează probleme. Dar când „elefantul” se îndrăgosteşte, lucrurile se complică, pachidermul devine năbădăios. Femeia, plictisindu-se probabil de efuziunile amorezului şi de scenele de gelozie, se hotărăşte să se ducă în Turcia. Şi pleacă, dar partenerul se ţine de ea, ca scaiul de oaie. Portofelul se dezumflă, rezervele se termină, iar resurse, ioc! Urmează discuţii, certuri, dezamăgire şi trezirea la realitate. Junele aleargă la legaţia Angliei pentru ajutor, eventual pentru a da de vreun cunoscut. Umblă de colo până colo, apelează în toate părţile, doar-doar va scăpa din încurcătură. Ajunge şi la legaţia română, deşi nu prea-i făcea plăcere să recurgă la sprijinul ei, dar nevoia te împinge unde nu ţi-e voia. Românii îl expediază în ţară. Deloc bucuros, se întoarce de unde plecase. Era în anul 1941. Războiul începuse de peste un an. Turcia a reuşit să reziste insistenţelor germane de-a face cauză comună cu fasciştii. Concurenţa dintre hitlerişti şi democraţi era foarte dârză în privinţa Turciei, fiecare tabără încercând s-o câştige de partea sa. Englezii aveau o poziţie privilegiată datorită pactului de ajutor reciproc, încheiat în 1940. Germania abia reuşise, la 18 iunie 1941, să încheie un pact de neagresiune cu Turcia. În preajma izbucnirii războiului germano-sovietic (22 iunie 1941), situaţia Turciei nu era de invidiat. Forţele germane se aflau la graniţele ţării. În aprilie 1941, trupele germane, italiene, ungureşti şi bulgăreşti ocupă Iugoslavia; tot în aprilie, trupele germane atacă şi ocupă Atena şi Peloponezul; în mai, acelaşi an, este atacată, cu paraşutişti, insula Creta. În Bulgaria erau trupe germane. Mareşalul Römmel începe în martie 1941, ofensiva în Libia şi ocupa Benghazi; italienii intră şi ei în acţiune, pe frontul nord-african. Este lesne de înţeles că Turcia a devenit un centru diplomatic important şi un teren potrivit pentru speculaţii şi informaţii politice şi militare. În

108

această atmosferă, străinii erau suspectaţi şi se urmăreau unii pe alţii. Totul era de cumpărat, în special conştinţele. Constantin Mircea fusese reperat ca unul care umbla pe la englezi şi le tot aţinea calea. Venind cu un vapor la Constanţa, este aşteptat, luat frumuşel şi dus la Serviciul Secret de Informaţii. Întrebat, el recunoaşte că s-a întâlnit cu Chastelain - fost director la Societatea Unirea-Petrol - şi că mai cunoaşte în ţară şi pe un oarecare Rică Georgescu şi pe inginerul Popovici şi ... asta a fost de ajuns. Nu ştiu ce-a mai putut spune amorezul păcălit, rămas fără amantă, fără bani şi fără înţelegere din partea britanicilor. A fost arestat ca om al englezilor. În ziua de 13 august 1941 este arestat inginerul Popovici, învinuit de legături cu Mircea şi cu englezii. Ca urmare imediat, la 14 august, sunt arestaţi Bălan şi Beza. La 15 august sunt arestat eu, apoi Rică Georgescu şi întregul grup. Noi, aici, în ţară, nu făcusem nici o greşeală în desfăşurarea acţiunii. Nici unul nu era vinovat. Un concurs de împrejurări nefavorabile, străine de noi toţi, ne adusese la Jilava, acuzaţi de „înaltă trădare”. După preţioasele sale declaraţii Constantin Mircea n-a fost eliberat, ci a fost încadrat în dosarul nostru, deşi el era complet străin de durerea pe care o suferea ţara, preocupându-se mai departe de problemele lui de amor. Aceasta explică dezgustul şi scârba pe care i le arăta Rică Georgescu. Merita dispreţul nostru, al tuturor. Tot în urma vizitelor primite, am aflat că postul de radio Moscova, într-o emisiune de la sfârşitul lunii septembrie 1941, în limba română, apreciind corect activitatea noastră, a vorbit cu multă căldură despre lupta antifascistă, încheind cu îndemnul de-a strânge rândurile în jurul lui I. Maniu, singurul în stare să coalizeze poporul în acţiunea împotriva nazismului. (N-are de ce să ne surprindă acest apel, de vreme ce în Enciclopedia sovietică, editată înainte de război, Maniu e caracterizat ca un democrat şi luptător pentru drepturile neamului său.) Nu trece mult şi aflăm că guvernul Antonescu şi-a manifestat nemulţumirea faţă de Turcia, pentru că permite, pe teritoriul ei, desfăşurarea de activităţi de spionaj împotriva României. Turcia a protestat cu hotărâre contra demersului

109

guvernului român, taxând drept neverosimilă afirmaţia şi cerând să fie imediat retractată; în caz contrar, între cele două ţări se va instaura probabil o răceală diplomatică. Se pare că diferendul s-a rezolvat amiabil. Eforturile celor care se străduiau să ne uşureze viaţa la Jilava au reuşit în parte. Purtarea de „majur” a custodelui Enciu şi a plutonierului major Harabagiu a suferit modificări favorabile nouă. Puteam sta de vorbă în cameră de gardă şi puteam schimba impresii şi informaţii, mai liniştiţi. Nemaifiind o supraveghere atât de strictă, ne împărtăşeam gândurile mai degajaţi. Primeam chiar şi comunicări cu conţinut secret. Dintre toţi şefii de la Jilava, unul singur n-a putut fi îmblânzit: maiorul Opriş, „cap de tuci” cum îl poreclisem noi. Era un ofiţer concentrat, cu gradul lui, şi primea o soldă frumuşică. Încasa şi pensie şi soldă, fără nici un risc. Bun mai era războiul pentru unii! Să te ţii căpătuială în astfel de împrejurări! Acest ins încruntat şi vindicativ era aspru ca un raşpel. Rădea pe unde călca. Ca ajutor de comandant, simţea nevoia să se facă remarcat. Pe frontul rusesc, după ştirile ajunse la noi, ofensiva era crâncenă. Rezistenţa sovieticilor era hotărâtă. Deşi s-a pătruns adânc în teritoriul Rusiei, se părea că Blitzkrieg-ul nu şi-a atins scopul. Nervozitatea fasciştilor era vădită; acoliţii lor nu erau nici ei mai calmi. Trupele noastre suferiseră pierderi de peste 100.000 de ostaşi. Toate acestea contribuiau la formarea unor păreri ostile nouă, celor închişi. Prin faptele noastre şi apoi prin modul de a le motiva, ne-am creat duşmani. Nu eram socotiţi români cu dragoste de ţară şi grijă faţă de viitorul ei. Unii ne considerau chiar duşmani ai neamului. În încleştarea această nebunească, mulţi ofiţeri şi oameni de răspundere în treburile publice îşi pierduseră judecata, se conduceau după sentimente şi resentimente. Noi simţeam toată această atmosferă apăsătoare. Pericolul era mare şi permanent. Pentru ameliorarea situaţiei juridice, nu s-a obţinut nimic. Procesul avea să se judece. Perspectivele erau sinistre. Mi-a parvenit ştirea că se fac demersuri ca, după execuţie, trupurile noastre să fie predate familiei pentru înhumare. Aşa se înfăţişau lucrurile la începutul lunii decembrie 1941.

110

Informaţia era reală, luată chiar de la secretarul general al P.N.Ţ., regretatul Gh. Popp, care era un om de inimă. Ne cunoştea bine şi pe mine şi pe Radocea. Eram formaţi, în bună parte, la şcoala lui politică. A fost nevoit să-mi transmită această ştire funestă. N-a fost uşor pentru el, sunt sigur, dar se simţea obligat să ne spună adevărul. Deprimant adevăr! Totuşi, nu mi-am pierdut cumpătul. Nu visam la o înmormântare cu alai. Aşa ceva nu se admitea pentru condamnaţii executaţi, căci ar fi fost o manifestare ostilă justiţiei. O urnă cu cenuşă, îngropată undeva, mi se părea o procedură mai simplă, mai adecvată împrejurărilor. Pe noi ne interesa viaţa, nu înmormântarea. Consideram că a ne preocupa de ceea ce va uma după moarte nu e cel mai indicat mijloc de-a ne întări sufleteşte. De aceea, n-am împărtăşit aceste ştiri decât lui Radocea, care, fiind un temperament vulcanic, a izbucnit într-o explozie de indignare. Noi pornisem la acţiune nu atraşi de mirajul eroismului şi cu atât mai puţin pentru câştigarea cununii de martiri. Pe noi ne-a însufleţit convingerea că trebuie luptat contra fascismului aducător de suferinţe pentru indivizi şi societate. Actele de eroism sunt săvârşite, de cele mai multe ori, dintr-o pornire spontană, în împrejurări deosebite, care exclud posibilitatea de-a le prevedea rezultatele. Rar se produc fapte de eroism calculate şi gândite logic. Martirajul nu este, a priori, pus la socoteală ca motiv de acţiune, iar moartea forţată devine martiriu numai dacă cele săvârşite au contribuit la înlăturarea răului contra căruia ai luptat. Astăzi ne întrebam dacă am reuşit să contribuim cu ceva la realizarea scopului propus. Desigur, deoarece, prin forţe comune, hitlerismul a fost distrus. Altă răsplată n-am dorit, n-am aşteptat şi nam avut. Victoria popoarelor unite, asupra fascismului, are însă pentru noi, românii, un gust amar. Ne-am luptat contra criminalilor fascişti, ca pe urmă unii dintre învingători să devină ei înşişi făuritori de planuri genocide, care au dus la nimicirea comunităţilor naţionale şi religioase. La începutul lunii decembrie 1941, am încercat fiecare să ne organizăm apărarea. Se apropia judecata. La sfaturile celor din afară, am luat ca apărător pe eminentul jurist în probleme penale, Ion Vasilescu-Valjean, avându-l drept colaborator pe bunul meu

111

prieten şi avocat pledant, Leontin Pârvu. Am propus şi un martor, aşa, ca să fie, exclusiv în circumstanţiere, căci despre cauza propriu-zisă nu ştia nimic. Apărătorii mei s-au oferit să mă apere gratuit. Le sunt recunoscător pentru atitudinea lor şi le păstrez cea mai aleasă amintire. Ion Vasilescu-Valjean a murit în închisoare, sub regimul comunist ,,umanitar”. Leontin Pirvu s-a dus şi el în lumea drepţilor, după ce a petrecut ani grei în închisorile comuniste din România. Îmi mărturisea prietenul Leontin că maestrul Valjean nu-şi putea stăpâni lacrimile când studia, la grefa Curţii Marţiale, piesele din dosarul meu şi declaraţiile mele. Erau suflete sensibile, de români buni. Nu ştiu de ce au fost amânate dezbaterile. Se pare că preşedintele completului a trebuit să plece într-o misiune în străinătate şi aşa s-a făcut că judecata din decembrie n-a fost şi judecata din urmă, cum socoteam noi. N-am regretat nici unul amânarea. Până la noul termen, mai ştii, poate „moare sultanul, poate moare măgarul...”, multe se pot întâmpla! De altfel, procesul ne interesa în măsura în care instanţa se pronunţa cu totul independent de voinţa altora. Procesul se judeca însă în for politic, iar nu juridic. Asta o ştiam bine fiecare. După amânarea termenului de judecată, pentru o dată care se va anunţa ulterior, am devenit mai liniştiţi. Ne făceam planuri pentru sărbătorile Crăciunului. Eram siguri că vom colinda în celulă, între noi. Am primit toţi pachete cu de-ale mâncării, căci de alte daruri nu simţeam lipsă. Am avut şi o oală cu sarmale, trimisă mie de familia Anghelescu. Sarmale pregătite cu tot dichisul. Am gustat toţi din mâncarea noastră tradiţională. Faptul că am putut respecta datina, chiar în celulă fiind, ne-a întărit moralul. Am făcut cerc în jurul unui brăduleţ, cu brumă îngheţată pe ace, primit din afară. Am început a cânta: „Trei păstori..” şi „O, ce veste minunată..”, doar eram creştini. Deşi numai ardelenii cunoşteau bine aceste colinde, totuşi s-a pornit un cântec lin, care s-a transformat într-o rugăciune şoptită, caldă. Am simţit aceeaşi emoţie ca pe timpul când eram copil şi ascultam smerit colindătorii veniţi în casa părintească.

112

După sărbători, am avut o vizită care m-a înduioşat. Au venit să mă vadă cele două surori şi fratele meu. Acolo, în comuna natală de pe lângă Sibiu, au aflat ele că sunt la „gherlă” şi punânduse în legătură cu fratele de la Braşov, au sosit toţi trei cu inima frântă să-l mai vadă o dată pe mezinul familiei. Îmbrăţişări, lacrimi multe pe feţele noastre. I-am asigurat că n-am săvârşit nici o faptă care să mă dezonoreze, deci n-au motive să se ruşineze cu mine. S-au mai liniştit, fără să uite însă de gravitatea situaţiei şi de urmările posibile. Erau impresionaţi de starea în care mă găseam. Fratele, mai stăpân pe el, după multe ezitări, m-a întrebat ce să facă cu trupul meu după.... Ca şi când aş fi vorbit de lucruri străine de mine, i-am spus calm şi fără ocolişuri că nu va primi corpul meu, ci, în cazul cel mai bun, o urnă cu cenuşă, pe care îl rog s-o îngroape în mormântul părinţilor noştri. Vizita a vrut loc în corpul de gardă, unde ne permisese să stăm ofiţerul de serviciu. Datorită bunăvoinţei acestui om, locotenent în rezervă, mai vârstnic, originar din părţile Bucovinei, pe nume Schorsch, am stat cu fraţii împreună şi ne-am descărcat sufletul. Au plecat îndureraţi şi cu ochii în lacrimi. A fost o întâlnire pe care am suportat-o foarte greu. Mă îngrozea gândul că datorită condamnării mele vor avea şi ei neplăceri, suferind întregul oprobriu pentru faptele mele. Mă simţeam vinovat în faţa lor. În 1941, iarna a venit foarte devreme; zăpada s-a aşternut în strat gros, de 60-80 de centimetri. A urmat frigul, sporit de umezeala din celulă, de lipsa geamurilor şi a lemnelor. Am avut de pătimit. Primeam şase kilograme de lemne zilnic. Erau de esenţă moale, plop, salcie, răchită şi mai rar, salcâm. Verzi şi subţiri, era un adevărat chin până reuşeam să facem focul cu ele. De căldură nu putea fi vorba. Întindeam mâinile spre godin, când cu palma, când cu dosul. Stăteam îmbrăcaţi în paltoane şi fiecare-şi punea pe spate şi jumătatea lui de pătură. În picioare aveam bocanci şi ciorapi de lână. În zadar! Răceala, susţinută de umezeală, ne pătrundea în trup, mai ales în oase, la umeri şi picioare. Doar eram în Jilava! Noaptea dormeam lipiţi unii de alţii. Eu aveam radiatorul meu viu, în persoana lui Popovici - conu Jean, cum îi spuneam toţi. Se aşeza cu pântecul lipit de spatele meu, mă încălzea şi aşa puteam dormi puţin, până se învârtea ori se ghemuia de frig şi el.

113

Din cauza nesomnului, mă simţeam ameţit, ca sub efectul unor droguri. Familiile noastre s-au alarmat şi s-au hotărât să ne aprovizioneze cu lemne şi cărbuni. Era nespus de greu. Maşina, căruţa nu era chip să ajungă la noi! Zăpada era prea mare. Drumul din oraş la Jilava nu putea fi străbătut de nici un vehicul. Cetăţenii mergeau prin zăpadă, pe jos. Ici-colo, câte un tramvai rătăcit şi înzăpezit. Dragostea nu cunoştea însă obstacole. Cu sacul în spinare, cu desaga pe umeri, cu sacoşe şi traiste, cei din afară ne aduceau bucăţi de lemne şi bulgări de cărbuni. La început, cerberii s-au opus, dar pe urmă au permis „livrarea” de combustibil solid. Jilava era o închisoare preventivă şi de tranzit, pentru condamnaţii cu pedepse mari, pentru condamnaţii la moarte şi pentru preventivii greu încadrabili în articolele Codului Penal. În această ultimă categorie ne găseam şi noi. Nefiind închisoare de ispăşire, nu era nici organizată, iar năravurile celor care răspundeau de viaţa încarceraţilor erau primitive, rămase aproape neschimbate de pe timpurile când omul a căzut în păcat şi ajuns pe mâinile paznicilor nu mai era considerat fiinţă omenească, ci un număr fixat pe lista de evidenţă. Custodele umbla numai cu ciomagul gros şi noduros şi lovea fără cruţare, la cap, la picioare, spate, pe unde apuca. Nu mai vorbim de dreptul la o anumită hrană. Se dădea cantitatea pe care o voiau paznicii şi cât mai rămânea după dijmuirea de la cazan. Calitatea era o noţiune necunoscută de administraţie. Arestaţii, chinuiţi de foame, protestau. Şi cea mai mare parte erau tineri. Hrana insuficientă, păduchii şi frigul măcinau încet, dar sigur, bietele trupuri. Cu toată grija ce mi-o purtau cei din afară şi cu toată voinţa de-a mă feri de îmbolnăvire, sănătatea mea a început să cedeze. Umărul stâng mi-a fost prins de o durere acută. Apoi o pleurită rebelă, tot în stânga, care-mi oprea respiraţia şi pe deasupra, au apărut fenomene de gastrită pronunţată. Frigul, umezeala, lipsa de aer şi mişcare şi-au spus cuvântul. Eram la sfârşitul lui ianuarie 1942. Într-o noapte, pe la orele 23, un căpitan a pătruns în celula noastră. Făcea parte din garnizoana Bucureşti, era de rond şi a

114

inspectat şi închisoarea Jilava. Era însoţit de ofiţerul de serviciu, care după puţin timp a părăsit celula, rămânând numai cel de la Bucureşti cu noi. Era îngheţat de frig. Am aprins focul şi i-am oferit un ceai cald. Nu-i ştiu numele, nu ne-a spus cine este, dar, discutând cu dânsul, l-am simţit apropiat. Ne-a descris situaţia grea de pe front; oprirea ofensivei germane şi contraofensiva sovietică în zona Moscovei; deruta în rândurile armatei lui Hitler; schimbările din comandamentele germane, în urma insucceselor şi pierderilor suferite de atacatori. Erau veşti preţioase. Ofiţerul vorbea fără reţinere. Se vedea clar că este un duşman al fascismului. Ştia de noi. De aceea s-a şi oprit la celula noastră. A plecat abia dimineaţă, înainte de deşteptare, urându-ne sănătate şi curaj, mult curaj. A fost primul om care ne-a aprobat şi ne-a susţinut în convingerile antifasciste, de când căzusem în mâini duşmane. Acest anonim nea întărit moralul şi speranţa. Poate că toţi necunoscuţii vor simţi la fel, când îşi vor deschide ochii, am spus după plecarea lui. Familia a fost îngrijorată de starea sănătăţii mele. A făcut toate eforturile şi a iniţiat toate demersurile ca să fiu internat, cel puţin pentru un timp, în spital, unde să fiu supus unui tratament adecvat. Pe la mijlocul lunii februarie 1942, mi se face cunoscut de către medicul închisorii, ofiţer mobilizat, că voi trimis la Spitalul Militar pentru examen medical şi eventual, tratament. Aprobarea era dată de Comandantul Corpului de Armată din Bucureşti. Medicul, un bărbat destul de tânăr, avea conştiinţă profesională. Era grijuliu cu bolnavii şi din acest motiv nu prea le era pe plac superiorilor, care-i tot comentau atitudinea. În timpul vizitelor medicale, am putut discuta mai mult cu el. Îi plăcea literatura şi în mod deosebit Shakespeare. Ştia, după spusele lui, câte cuvinte folosise celebrul autor în unele opere şi de câte ori repetase acelaşi cuvânt într-o piesă. M-a examinat de vreo cinci ori, iar după fiecare consultaţie îmi ţinea adevărate prelegeri pe teme shakespeariene. Şi iată că într-o bună dimineaţă am fost chemat la comandament, unde mi se face cunoscut că trebuie să plec la Spitalul Militar din Bucureşti. Un camion era alături, soldaţii m-au înconjurat, iar un plutonier din gardă mi-a pus lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini. Mirat de acest tratament, am întrebat unde mă duc. „La Spitalul Militar” a zis plutonierul. „Dar cum? Aşa ferecat?” mi-am

115

arătat nedumerirea. „Te rog să nu discuţi cu mine! Aşa-i ordinul, aşa fac!” m-a pus imediat la punct. Camionul era mare, de cinci tone, cu platforma descoperită. M-am urcat în el. Alături de mine, plutonierul, cu un Parabellum la şold, iar în faţa mea, un sergent, cu arma automată atârnată la umăr, dar îndreptată cu ţeava spre mine. Fiecare şedeam pe câte un scaun cazon. Zăpadă mare, frig, maşina înainta greu. Când am ajuns la spital, toţi eram îngheţaţi dea binelea. M-au coborât din maşina şi ne-am îndreptat spre pavilionul administrativ, biroul de internări. Pe aleile spitalului, cei ce ne întâlneau mă priveau ca pe o arătare din altă lume. Dădeau din cap, dar nu spuneau nimic. Vedeau plutonierul lângă mine şi escorta cu pistolul automat în spate. Păreau atât de îngroziţi, încât eram convins că mă credeau un mare criminal! Când am ajuns în birou, unde erau un medic militar în halat alb şi un subofiţer de administraţie, însoţitorul meu a prezentat ordinul de internare. Văzându-mă în lanţuri şi cătuşe, cei doi oameni ai spitalului s-au speriat: „Nu putem primi un astfel de deţinut! Navem celule de siguranţă pentru infractori periculoşi. Uite ce scrie în ordin: ... individ foarte primejdios” a zis medicul, bătând cu degetul în hârtia de internare. „Ia uitaţi-vă, caracterizarea este subliniată cu roşu!” s-a amestecat în vorbă subofiţerul. ,,Dar eu nu-l duc înapoi! Am ordin să-l las la spital!” a ripostat majurul. „Te rog să-i desfaci lanţurile şi cătuşele şi să rămâneţi de pază până vine garda spitalului!” a spus medicul, încheind discuţia. Apoi a dat ordin telefonic să vină doi ostaşi mai destoinici, cu arme încărcate. A dat telefon şi la magazie, ca să se aducă urgent o cămaşă şi o pereche de izmene. Până la sosirea „destoinicilor”, am fost dezbrăcat de hainele mele şi re-echipat cu cele proaspăt aduse. A apărut şi escorta: doi vlăjgani cu armele întinse spre mine şi cu baioneta în vârful puştilor. Au primit ordin să mă ducă în pavilionul dermatovenerice, salonul cu pază militară. M-au luat în primire ostaşii, unul în faţă, altul în spate şi ... înainte moară! De la biroul de internări până la dermato-venerice, erau circa 150 de metri. Frig, zăpada mare, iar eu doar în cămaşă şi indispensabili. Eram sigur c-o să-mi îngheţe măruntaiele, mai ales că s-a mers încet, la pas, cum găsea de cuviinţă escorta. Am fost dat în primire. Salonul avea o uşă cu zăbrele peste cea din lemn,

116

care a fost încuiată, după intrarea mea, de către ostaşul de pază. Când am păşit în salon, s-a făcut tăcere. Toţi bolnavii erau aliniaţi, aşteptând, probabil, vizita medicală. Văzându-mă îmbrăcat aşa cum eram, şi-au dat seama că sunt unul de-al lor. Un ins bine făcut, de vreo 40-42 de ani, a strigat: „Drepţi! Pentru onor, la stân-ga!” Apoi venind în faţa mea, în pas cadenţat, a luat poziţie de drepţi şi a raportat: „Domnule locotenent, compania, cu un efectiv de 37 de ostaşi, e gata şi aşteaptă ordinele dumneavoastră”. Mă pierdusem, pentru moment. Mi-am revenit imediat, dându-mi seama că mă găsesc într-un salon de pacienţi - militari - cu boli venerice şi că această manifestare de supunere ostăşească este urmarea maladiei de care sufereau. „Subalternul” care-mi dăduse raportul, venind mai aproape de mine, mi-a spus: „Vă cunosc, domnule locotenent! Nu sunteţi din vânătorii de la Turda? Da, acolo ne-am cunoscut!” şi mi-a zâmbit prieteneşte. I-am salutat pe noii mei tovarăşi de cameră. Mi s-a dat patul de lângă intrare. Era liber şi părea curat. Pat de spital, vopsit în alb, cu saltea şi tot ce era necesar. Aveam chiar şi noptieră, în care mi-am depozitat tot bagajul: peria de dinţi, pasta, pieptenele, batista, ţigările şi chibriturile. Am oferit ţigări tuturor. Prin acest gest, le-am câştigat simpatia. M-am interesat de program, consultaţii, medici. Din discuţii, am aflat că, în afară de doi pacienţi civili, toţi ceilalţi erau militari, că sunt în mare suferinţă şi au „cruci” pe buletinul de analiză. M-am aşezat pe pat să-mi fac socotelile. După calculele mele, cei care au vrut să mă ajute au greşit. Aici nu era de stat. Iadul Jilavei era cu mult mai suportabil. Acolo eram printre oameni cu psihicul sănătos, cel puţin deocamdată. Dar aici? ... Iată că ajunsesem să simt pe propria-mi piele diferenţa dintre „rău” şi „mai rău”. Am primit masa de prânz. „Adjunctul” meu se îngrijea în permanenţă de mine. Mâncarea, acceptabilă: o supă, apoi un sos cu o bucăţică de carne, pâine cazonă, împărţită pentru fiecare masă. După prânz, am oferit din nou ţigări, apoi ne-am odihnit, fiecare la locul lui. Se făcuse linişte şi am adormit. Era cald. Salonul era luminos, deşi avea gratii la ferestre. Plafonul înalt, pereţii văruiţi, iar seara lumină multă. Dacă n-ar fi fost spirochetele printre noi şi,

117

mai ales, dacă nu li s-ar fi urcat pacienţilor la cap, ar fi fost un loc bun de odihnă pentru câteva zile, poate chiar câteva săptămâni. În situaţia dată, spitalizarea nu era de suportat. Preferam mizeria fizică de la Jilava, presiunii psihice de aici. Am făcut prima experienţă de acest fel: suferinţa fizică se suportă mai uşor decât cea morală. De acest lucru aveam să mă conving pe deplin şi în alte împrejurări. Seara, după program şi înainte de culcare, mi s-a făcut o nouă manifestaţie de simpatie, regizată de „adjunct”. A fost o surpriză, care mi-a oferit o excelentă ocazie pentru o analiză psihologică. S-a pus în scenă un tablou dintr-o piesă de teatru imaginară. Totul se petrecea în salonul nostru. Decorul înfăţişa un birou de poliţie. Mobilier: o masă (cea pentru medicamente), un scaun (singurul care se găsea acolo); pe masă, o mulţime de hârtii (din imprimatele folosite de medici), o călimară, un toc fără peniţă, care se afla în salon. În chip de pereţi, trei paturi. Biroul trebuia să fie cancelaria brigăzii de moravuri de la un comisariat de poliţie. Personaje: comisarul de poliţie, care era ,,adjunctul” meu; un sergent de stradă, un martor şi o prostituată - roluri interpretate de trei dintre bolnavi. Era noapte. Cel care făcea pe femeia, machiat cu ajutorul cernelii, purta o rochie albă, confecţionată dintr-un cearşaf. În faţa scenei improvizate - paturi în loc de scaune. Aveam şi o lojă: patul meu, cel mai apropiat de scenă. Două cearşafuri, prinse laolaltă şi ţinute de doi oameni care le manevrau, închipuiau cortina. După ultimul gong, cu rezonanţă de gamelă, cortina se ridică. La birou, comisarul, degajat, citeşte un ziar. Sergentul intră în birou, trăgând de mână o prostituată. Sergentul: „Să trăiţi, dom' comisar! Vă raportez că această femeie ... uşoară, practică prostituţia pe strada Academiei!” Prostituata: „Nu-i adevărat, dom' comisar!” (Se uita urât la sergent.) „Mă plimbam liniştită, da' dom' sergent s-a legat de mine, zicând: „Ce faci, fă, noaptea pe stradă şi ...” Comisarul: „Taci din gură, când vorbeşti! Nu ţi-e ruşine să minţi?! Ia vezi! Cu mine nu-ţi merge.” (Comisarul, ridicat în picioare, gesticulează nervos.) Sergentul: „Dom' comisar, am un martor, pe acest om cinstit. S-a legat de el ... ştiţi dumneavoastră cum...”

118

Martorul: „Da, aşa este, domnule comisar!” Prostituata: „Dom' comisar ...” (încearcă să protesteze). Comisarul: „Nici o vorbă! m-ai enervat că nu mai ştiu ce săţi fac” (Se caută prin buzunare.) „O ţigară! N-am nici o ţigară, ca să mă mai liniştesc...” (Sergentul şi martorul îşi fac semne disperate căci n-au nici ei.) Comisarul: „Derbedeilor, pierde-vară ce sunteţi, nici o ţigară n-aveţi?” (Se învârteşte în jur enervat.) Vedeam că se găsesc la mare încurcătură şi, ca să-i salvez, ofer comisarului pachetul de ţigări şi chibriturile. Comisarul (ia o ţigară, dă câte una sergentului şi martorului, se uită lung la femeie şi-i oferă şi ei una, apoi bagă pachetul în buzunar): „Mai sunt şi oameni de inimă, care ajută, nu ca voi, hămesiţilor! Du-te acasă, domnişoară, şi să fii cuminte!” Toţi patru trăgeau mulţumiţi din ţigări şi le ieşea fumul pe nări ca dintr-un coş de fabrică. Comisarul (uitându-se în public): „Ce rău e când n-ai! Şi ce bună-i ţigara care-ţi mai astâmpără dorul!” (Cortina cade.) Am fost încântat de reprezentaţie. Un joc de scenă dezinvolt, fără emoţii, fără trac, cu gesturi şi mimică adecvate şi cu o interpretare naturală a dialogurilor. Ingenioşi şi operativi, au ştiut cum să-mi stoarcă ţigările, fără să pară cerşetori, salvându-şi astfel demnitatea. „Bravo, băieţi! Bravo!” Aplauze prelungite şi reprezentaţia se încheie. După luni de închisoare, am trăit câteva minute de relaxare. Sufletul omenesc ia multe înfăţişări, plăcute şi neplăcute. Am rămas totuşi cu o tristeţe. Scena jucată era o oglindire a vieţii lor trecute. O viaţă nu prea frumoasă... Şi astfel s-a sfârşit o zi de spital printre alienaţi. Scularea era la orele şase. Aranjarea paturilor şi curăţenia trebuiau făcute la timp, altfel... O nouă surpriză care mi-a stârnit râsul. Se ştergea mozaicul salonului cu o cârpă umedă, apoi urmau operaţiunile de uscare şi lustruire. Pentru ultima, se luau două pături de pe pat (acesta era obiceiul), la nimereală, se împătureau în lungime şi se aşterneau pe podea. Un vlăjgan de 85 kg. se aşeza pe ele. Doi pensionari trăgeau târâş, „pasa”, cum îi ziceau ei, de la un capăt la celălalt al încăperii, până ce mozaicul lucea ca oglinda.

119

Era o invenţie ad hoc. Toţi se amuzau, mai ales când intervenea câte o răsturnare, ca la săniuţă. Râsete şi bucurie ca în jocurile de copii. Mi se întocmeşte fişa medicală, nu numai cu anamneza mea, ci şi cu a părinţilor. Se notează durerile pe care le simt. Sunt dus cu escortă la un medic, locotenent-colonel. Mă examinează, mă palpează, mă trimite la radiologie; mă întorc cu rezultatul şi îmi precizează diagnosticul şi tratamentul. S-a oprit mai insistent asupra pleureziei, indicându-mi să stau la pat şi să iau medicamentele prescrise. Umărul nu l-a prea impresionat, totuşi mi-a indicat să pun vată termogenă pe locul dureros. Stomacul a devenit sensibil, a zis dânsul, în urma stării nervoase. Recomandări: calm şi linişte. Medicaţia se administra zilnic, cu voia ori fără voia pacientului. Sanitarii şi asistenta erau binevoitori, dar preocupaţi în primul rând să anihileze orice opoziţie a bolnavilor la tratamentul recomandat. Am asistat la tratarea unor ulceraţii sifilitice, în părţile genitale, care m-au făcut să mă îngrozesc. Unii ţipau şi gemeau, alţii stăteau liniştiţi, ca şi când n-ar fi simţit nimic, dar erau cu toţii bucuroşi când scăpau din mâinile sanitarilor. Câte unul căuta să se sustragă, dar nu reuşea. Lista - aflată în păstrarea asistentei - era nominală şi pe zile calendaristice, indicând medicaţia pentru fiecare caz în parte. După tratament, urma veselia, ca după o victorie. Din discuţiile cu internaţii, am aflat că „adjunctul” fusese plutonier major în marină. Nu trecuse nicicând pe la vânătorii de munte din Turda. Fusese cu vasul prin străinătate. Pronunţa câteva cuvinte în franceză şi engleză. Acum era un visător iresponsabil. Mia mărturisit că a realizat două mari invenţii, dar că oameni răi şi hrăpăreţi au profitat de munca lui. Despre prima preciza: „Am reuşit să întorc pe dos, după o metodă proprie, o pereche de bocanci, făcându-i ca nou-nouţi. I-am prezentat comandantului pentru verificare.” Despre a doua: „Am muncit, dar am reuşit să obţin floricele, nu din porumb, ca toată lumea, ci dintr-o cască soldăţească. Sunt bune şi frumoase. N-am divulgat secretul, deşi au insistat mult.” Acesta era omul meu care mă proteja şi mă servea. Admiram la el trupul voinic, ţinuta dreaptă şi expresia feţei, de om bun. Ochii căprui albaştri păreau tulburi. Vorbea normal, cu legătură

120

între idei, aşa că la început nu-ţi dădeai seama că nu-i întreg la minte. Restul bolnavilor, erau tineri necăjiţi, la care maladia mult răspândită se găsea în diferite stadii de evoluţie. Erau câţiva ostaşi simpli, destul de cuminţi şi ordonaţi. Erau conştienţi de nenorocirea care s-a abătut asupra lor. Cădeau pe gânduri şi îi auzeam suspinând. Gândul că se va afla acolo, în cercul lor de viaţă deacasă, despre boala de care suferă, le scădea moralul. Mediul în care s-au format nu le dăduse cunoştinţe medicale, aşa încât naveau siguranţă că se vor vindeca complet după tratament. Ruşinea era prezentă şi apăsătoare. Boala venerică le dădea complexe morale, îi dezechilibra psihic. Unul dintre civili, un bărbat de aproape 60 de ani, era foarte amărât şi tăcut. Am încercat şi am reuşit, să mă apropii de el. Era lucrător tipograf, linotipist. Mi-a povestit că s-a distrat într-o seară din acea iarnă, în atelier, scoţând la „perie” un pamflet politic rimat pe varianta „Pluguşorul”. O urare de Anul Nou, în care prevestea că americanii vor trimite păsări de foc care îi vor alunga pe fascişti din fruntea ţării; şi pe Hitler. Textul, compus de el, a fost tipărit în două exemplare. Nu-şi putea explica cum a dispărut un exemplar încă din atelier. Cert e ca „urarea” a ajuns în mâinile Siguranţei. Poetul a fost identificat, arestat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică. Era bolnav, acuzând dureri de piept; se afla în tratament. Spera să petreacă iarna în spital. „Apoi, ce-o fi să fie”, zicea. Al doilea civil, un tânăr slăbuţ, scund, de vreo 26 de ani, fusese acuzat şi condamnat pentru că difuzase ştiri printr-un post de radio clandestin. Aş fi vrut să aflu mai mult, dar nu mi-a dat amănunte. Suferea tot de piept. Era abătut şi taciturn. Aşa-i era firea. Colegii de salon m-au descusut şi pe mine. Le-am vorbit despre problema Ardealului. Între timp, am primit la spital vizita Oriţei, pe care am rugato să transmită cui trebuie rugămintea mea de-a fi scos cât mai curând din locul acesta de infecţie iminentă. După zece zile am fost dus la Jilava, tot în camion, dar neîncătuşat. Bucurie mare la sosirea în celulă. Toţi erau prezenţi, nu intervenise nici o schimbare. Le-am povestit peripeţiile mele, cu lanţurile şi pistoalele însoţitoare; cu tratamentul medical şi teatrul

121

improvizat. Ne-am împărtăşit informaţiile recente. A urmat o perioadă de calm. Topirea zăpezilor a produs inundaţii în celule. S-a apelat la pompierii din oraş, care ne-au scăpat de apă şi de punţile de scânduri pe care le improvizasem ca să putem ajunge la hazna. Când vreunul aluneca de pe punte şi cădea în băltoaca plină de dejecţii, se făcea mare haz. Aşteptam vorbitorul cu multă nerăbdare, ca să primim ştiri şi să ne mai ridicăm moralul. Numai că uneori se întâmpla tocmai pe dos; veştile proaste cereau sforţări sufleteşti îndelungate ca să revenim la normal. Razele soarelui de primăvară au avut asupra noastră acelaşi efect benefic ca şi asupra întregii naturi. Ne-au încălzit trupurile şi au făcut să ne încolţească în suflet speranţe noi. Ni s-a fixat timp de plimbare în curte: o jumătate de oră pe zi. Aveam un ţarc separat, îngrădit cu sârmă ghimpată. Deţinuţii politici erau grupaţi, după concepţia lor politică, în trei categorii: democraţi, legionari şi „de stânga”. Aceştia din urmă erau puţini. Nu ne puteam întâlni între noi; cred că nici comandantul n-o dorea. Toţi eram antigermani şi antiguvernamentali, fiecare însă din convingeri proprii, determinate de cauze care ne şi diferenţiau. Noi eram pe poziţii democratice, credeam în valoarea libertăţilor şi militam pentru o solidaritate care să tempereze pornirile egoiste ale individualismului exagerat. Ne situam pe o poziţie de centru, respingând exclusivismul intolerant al claselor antagoniste. Eram adepţii unei formule politice potrivite cu trecutul nostru istoric, cu concepţia noastră proprie de viaţă. Mai multă dreptate pentru toţi, fără oropsiţi şi fără privilegiaţi - acesta ne era ţelul. De aceea şi eram duşmanii fascismului şi ai oricăror forme de conducere dictatorială. Socoteam că noi, românii, pătimiserăm prea multe în urma dictaturii carliste, a dictatului hitlerist şi a ultimatumului stalinist, ca să mai putem suporta tiraniile. Legionarii erau adepţii concepţiilor fascisto-hitleriste, dar urau dictatura şi persoana lui Antonescu pentru faptul că el făcea astăzi exact ceea ce ei ar fi făcut mâine. Îi urau pe nemţi, pentru că aceştia îi părăsiseră în timpul rebeliunii, căci legionarii începuseră răzmeriţa convinşi că vor fi susţinuţi, iar generalul Antonescu înlăturat. Îl admirau totuşi pe Hitler, pentru hotărârea cu care lupta

122

contra democraţiilor apusene şi contra bolşevismului şi sperau că până la vară vor fi luaţi din nou în braţe de către Fűhrer şi Duce. Cei de stânga erau stalinişti pentru că Stalin era stăpânul unei ţări mari şi bogate. Nu-i supărau dictatura şi tirania, ca metode de guvernare. Ei luptau contra antisemitismului, atâta tot. Asta înainte de-al doilea război mondial şi în timpul lui, mai ales. Astăzi, susţinătorii de ieri ai evreilor şi-au mai nuanţat părerile. Restul deţinuţilor erau ostaşi dezertori ori vinovaţi de alte infracţiuni militare. Ei aveau mai multă libertate de mişcare, dar sufereau şi multe lovituri de bâtă din partea gardienilor. Îngrămădiţi în celule, în număr mult mai mare decât ceilalţi, nu puteau întreţine curăţenie, oricât ar fi dorit, dar nici nu-i preocupa prea mult această problemă. Veneau dintr-un mediu care nu prea se bucura de binefacerile civilizaţiei. Necunoscând ceva mai bun decât aveau acasă, nu puteau dori ceea ce nu cunoşteau. Lipsa de hrană îi supăra. Era şi insuficientă şi puţin nutritivă. Stomacul lor cerea să fie plin, cum îl obişnuiseră acasă, iar acum, când raţia era redusă la minimum, simţeau dureri în burtă. Calitativ, nu mâncaseră mai bine nici la ei în sat. Făceau parte dintr-o clasă care nu participase la banchetul vieţii. Erau nemulţumiţi şi sufereau, dar nu se revoltau. Copii de slugi, aşa apucaseră să trăiască în casa părintească şi cu acest fel de viaţă rămăseseră. Închisorile ţării erau pline de oameni tineri, căzuţi sub incidenţa codului justiţiei militare. Faptul a devenit îngrijorător. După ce trupele noastre au trecut Nistrul, infracţiunile în rândul armatei sau înmulţit. Ar fi greşit să se deducă de aici că ostaşii români erau simpatizanţi ai comunismului. Nu! Grosul armatei îl formau ţăranii legaţi de pământ şi intelectualii. Or, ţăranii erau îngroziţi de colhozuri şi de metoda de guvernare bolşevică. Intelectualii aşteptau libertate, nu căluş la gură şi cătuşe la mâini. Până la Nistru, toţi, dar absolut toţi ostaşii de pe front au luptat eroic, reeditând vitejia din trecutul nostru. Ca să redobândească pământul românesc din mâinile unui vecin agresiv şi hrăpăreţ, nu şi-au cruţat eforturile, nici viaţa. Odată realizată recucerirea Basarabiei şi Bucovinei, majoritatea oştirii, nepolitizată şi neîndoctrinată, a simţit că nu trebuie să meargă mai departe, în

123

interiorul unei ţări străine. Conducătorii însă erau străini de impulsul mulţimii. Aceasta a fost cauza multor dezertări din timpul războiului. Pentru a se menţine efectivele de luptă, s-a dispus să fie scutiţi de executarea pedepsei toţi inculpaţii şi deţinuţii militari (cu excepţia celor condamnaţi la moarte), cu condiţia de-a pleca pe front, în linia întâi, unde aveau ocazia să se reabiliteze (reabilitarea era urmarea unor fapte deosebite, constatate de comandanţi). Erau şi ofiţeri în această situaţie. S-a format o unitate militară de instrucţie şi reeducare, în localitatea Sărata din Basarabia, unde se pregăteau forţe „viguroase” pentru ajutorarea armatelor lui Hitler, care înaintau tot mai greu şi aveau pierderi tot mai mari. Mulţi dintre aceşti osândiţi la moarte eroică au reuşit să scape cu viaţă, dar cea mai mare parte dintre ei au pierit. Au fost şi unii care au trecut în rândurile inamicului. Şi aşa am ajuns să trăim tristul şi ruşinosul timp când onoarea bărbătească de-a lupta contra duşmanului a fost înlocuită de ispăşirea umilă a unei pedepse. „O tempora! O mores!” Goarna a sunat deşteptarea. Ne obişnuisem cu ea. Acest semnal provoca în mod reflex o agitaţie plină de viaţă. Sentinelele din interior se retrăgeau; lacătele cădeau; apelul nominal începea. Atmosfera animată, de program orânduit. După licoarea caldă (cafea) adusă în celulă, se face linişte. Fapt neobişnuit. Se simţea că ceva neprevăzut a încurcat desfăşurarea programului zilnic. Ostaşii deţinuţi, care făceau servicii voluntare, nu se auzeau. Nu puteam deduce ce s-a întâmplat. Zi călduţă de început de april. Cerul era cam înceţoşat. Aşa se vedea prin fereastra cu zăbrele. Stăteam pe prici. Linişte mare în închisoare. Nu-i semn bun. Fiecare era cu gândurile departe, undeva, unde-l târa inconştientul, căruia nu i se putea opune. Nu vorbea nimeni. Deodată, în liniştea apăsătoare, se aud paşi nervoşi. După călcătura apăsată, se părea că-i Enciu, custodele. Ajunsesem să ne cunoaştem zbirii după mers. Celelalte simţuri, văzul mai ales, nu ne prea erau solicitate. Auzul în schimb devenea mai sensibil, mai receptiv, capabil să transmită creierului informaţii complete. Paşii au trecut de noi. Se aude descuindu-se lacătul unei uşi de celulă, apoi desluşim mersul a două persoane în direcţia inversă. Sigur că Enciu ducea pe cineva. Ne cuprinsese neliniştea, căci zgomotul venise de la celula „morţilor”. Nici o vorbă nu se auzea. Au

124

ieşit din fort şi traversau curtea închisorii. Se îndreptau spre corpul de gardă. Zgomotul paşilor ne indica această direcţie. Inimile ni se zbăteau îngrozite. S-a deschis portiţa de ieşire din corpul închisorii. Deodată, auzim strigăte disperate, de om deznădăjduit: „Fraţilor! Ajutaţi-mă! ... Mamă! Ajutor!” Urmează o tăcere adâncă, după care auzim din nou: „Fraţilor! ... Ajutor! ... Nu vreau să mor!” Eram îngroziţi. Cu ochii la fereastră, vedeam printre ulucii gardului, sus, pe zidul exterior al închisorii, un ostaş legat cu mâinile la spate, susţinut de braţele altor ostaşi, şi condus în direcţia locului de execuţie, la marginea de sud a fortului, lângă păduricea din „Valea piersicilor”. „Fraţilor! Ajutooor!... Ajutooor!” Strigătul disperat se pierdea în depărtare. Am auzit o rafală de gloanţe, un amestec de focuri de puşcă automată. După câteva secunde, o pocnitură de pistol a pus capăt execuţiei. Fiecare dintre noi se gândea la sine. Mâine, poimâine, poate va trece pe acelaşi drum ca şi victima de astăzi. Cine ştie ... cine ştie? Închisoarea părea că adăposteşte oameni morţi, căci nu putea fi viaţă unde nu sunt voci şi nu se simte nici o mişcare. Spre prânz, se aud paşi înceţi, pe vârfuri de bocanci, ca să nu facă zgomot. Erau paşii soldaţilor de serviciu care ne aduceau masa. În ziua aceea nimeni n-a mâncat, în întreaga închisoare. Nici seara. Executarea unui deţinut, indiferent de vina lui provoca un mare zbucium în sufletele celor încarceraţi şi alunga instinctul foamei. Şi astăzi mai am în urechi strigătul de ajutor al celui dus la locul de execuţie. Viaţa în închisoare şi-a reluat cursul abia a doua zi. Evenimentul trăit n-a dispărut din mintea noastră. Zile, luni şi ani, a rămas trează în noi disperarea acelui tânăr dus la plutonul de execuţie. Ne apărea mereu sub aceeaşi formă şi cu aceleaşi amănunte momentul tragic, la care am fost martori. Nu ne puteam desprinde de scena trăită. Fiecare se vedea pe sine împărtăşind aceeaşi soartă. Un fost profesor ne spunea la cursuri că memoria produce uneori efecte de blestem asupra omului. Imposibilitatea de a fugi de amintirile dureroase poate duce la tulburări psihice grave. Şi profesorul conchidea că cea mai mare binefacere cu care ne-a

125

înzestrat natura este uitarea. Mă gândesc totuşi că sunt împrejurări când uitarea trebuie înlocuită cu iertarea. Să iertăm, dar să nu uităm. Amintirile faptelor odioase trebuie să fie folosite, după împrejurări, ca argumente istorice moralizatoare. Mă refer la crimele fascismului şi ale comunismului, care nu trebuie uitate. Ar fi o nelegiuire să le uiţi. Ele se cuvin amintite mereu spre a servi de avertisment pentru generaţiile următoare. Iertarea conţine bunătatea lui Hristos şi trebuie acordată mai ales celor slabi, ajunşi, fără voia lor, să săvârşească fapte condamnabile. Însă iniţiatorii răului şi executorii măsurilor demente nu trebuie uitaţi şi nici iertaţi. Ticăloşii înrăiţi n-au dreptul să se bucure de generozitatea sentimentelor umane, căci, bazându-se pe uitarea şi iertarea oamenilor, ei pot să se organizeze şi să comită noi crime. Tribunalul de la Nürnberg a fost doar un început de sancţionare internaţională a crimelor săvârşite, ca urmare a politicii hitleriste. Ca toate începuturile, el a fost mai curând un mijloc de a fixa principii şi proceduri de sancţionare. Dar acestea nu au fost atotcuprinzătoare şi nici suficient de obiective, ca să trimită pe banca acuzării pe toţi vinovaţii. S-au sustras mulţi criminali de război. Organizatorii acestui tribunal internaţional n-au avut tăria să tragă la răspundere, în numele umanităţii, pe toţi criminali cunoscuţi ai celui de-al doilea război mondial. Prin aceasta, au dat dovadă de o mare slăbiciune, au lăsat impresia şi convingerea că învingătorul este scutit de a da socoteală de faptele sale criminale. Hitler avea aceeaşi părere, că forţa echivalează cu dreptul, cu justiţia. Dacă învingeau fasciştii, crimele lor nu ar fi fost sancţionate. Aceasta a fost marea deficienţă de la Nürnberg. Urmările ei le simţim şi le trăim şi astăzi. Le simţim noi toţi, cei care am trecut prin lagărele cu sârmă ghimpată, o simt însă din plin şi democraţiile apusene şi o vor simţi şi în viitor. În politică, greşelile şi crimele pot avea urmări catastrofale. La proxima zi de vorbitor, ne-am dezvăluit neliniştea sufletească vizitatorilor. Observaseră starea noastră nervoasă şi deprimarea. Le-am explicat cauza şi au rămas şi ei impresionaţi. De data asta, revederea celor dragi n-a avut puterea de-a ne insufla speranţe. A fost cea mai tristă întâlnire.

126

Într-o zi, am fost dus la comandament. Nu-mi făceam gânduri negre, pentru că raţiunea îmi spunea că nu putea fi ceva rău numai pentru mine. Doar nu făcusem nici o abatere de la regulament. Eram grup, iar măsurile, fie bune, fie rele, erau pentru toţi deopotrivă. Am fost introdus la colonelul comandant, care stătea de vorbă cu un episcop. L-am recunoscut dintr-o ochire pe episcopul greco-catolic al Bucureştiului, dr. Vasile Aftenie, care venise să mă vadă. Fusese profesorul meu de Drept canonic, la Academia de Teologie de la Blaj. Eram în bune relaţii cu dânsul. Auzise de situaţia mea şi a vrut să mă vadă. I-am mulţumit pentru grija ce-mi purta. Colonelul a plecat din birou, gest de mare respect pentru vizitatorul meu, şi am rămas noi doi. Au urmat cuvinte de îmbărbătare, de încurajare, necesare în astfel de împrejurări. Ştiam că detesta toate formele de oprimare politică. Mi-a înfăţişat un tablou al situaţiei politice şi militare, foarte amănunţit. Expunerea făcută de dânsul era încurajatoare pe un plan mai general. Erau speranţe, mari speranţe, dar nu imediate şi nici lipsite de riscuri. A fost cea mai lungă întrevedere pe care am avut-o în închisoare. Iam cerut să-mi trimită o Biblie, căci era permisă o astfel de carte. Ne-am despărţit încrezători în viitor. După această vizită m-am simţit mai bine. Zilele deveneau monotone. Nu puteam citi, nu aveam ce, căci nu ne lăsau cărţi, nici chiar revistele controlate de regim. Mai scăpasem de frig, dar nu şi de umezeală. Amedeu Bădescu fusese eliberat. Probabil că n-a fost în stare să servească informaţii de valoare. Deţinerea lui nu mai avea rost, căci un informator descoperit constituie un balast pentru stăpânii săi. S-a întâmplat un fapt mai puţin obişnuit. În curtea interioară a închisorii s-au montat nişte barăci din lemn. Erau barăci germane de tip militar. Ne întrebam: pentru cine? Cine vor noii locatari? De unde vin? Nici o veste nu ajungea la noi. Într-o zi, pe la prânz, zarva mare în curte. Au sosit cei aşteptaţi; au sosit fără poartă de triumf, fără flori, fără urarea: „Bine aţi venit!” Erau pungaşi de rând, borfaşi şi spărgători, de care nu este lipsită nici o colectivitate, fie bogată, fie săracă, fie capitalistă, fie socialisto-comunistă. Au venit vreo treipatru sute. Erau aduşi de la închisoarea Văcăreşti. Sectorul lor din

127

curtea închisorii a fost separat printr-un gard de sârmă ghimpată, ca să nu ajungă în legătură cu noi, „băştinaşi”'. Totuşi au reuşit să se strecoare printre ceilalţi deţinuţi şi furturile se ţineau lanţ. Dar ce se putea fura de la nişte necăjiţi? O nimica toată, pentru că echipamentul personal era extrem de redus. Se fura din obişnuinţă şi pentru a nu se pierde dexteritatea. Erau aspru pedepsiţi, când erau descoperiţi. Am reuşit să vorbesc cu unii din „elita” lor. Aveau o filozofie proprie despre morală, muncă şi legalitate. „Noi suntem profesionişti - îmi spunea unul - şi muncim serios pentru a ne duce viaţa. Furăm ca să trăim, nu ca să ne îmbogăţim. Suportăm toate riscurile. Nababii, boierii care fură (politicieni, poliţie etc) sunt hoţi fără conştiinţă şi onoare. Ei fură fără riscuri, pe când noi, dacă dăm greş, suportăm urmările şi ele nu sunt uşoare. Noi avem onoare, ne luptăm pentru viaţă. Nu ducem luptă de clasă, ci suntem bine toţi, luăm de unde putem şi nu învrăjbim oamenii. Apoi, mai plătim şi filodormă...” O filozofie a hoţilor, care însă avea un dram de adevăr. A fost un timp când tocmai aceşti nepoftiţi ai societăţii neau abătut de la gânduri funeste. Ei nu aparţineau unei clase sociale, din acest motiv se şi considerau străini de nemulţumirile celor săraci şi erau indiferenţi faţă de puterea politică a celor de sus. Erau neutri. Ciupeau de unde puteau. Nu dădeau celor lipsiţi, pentru că ei înşişi erau lipsiţi şi din acest motiv furau. Nu urmăreau nivelarea vieţii sociale, ca haiducii de pe vremuri. Se îngrijeau numai de ei şi de nevoile lor. Erau figuri simpatice, cu înfăţişare veselă şi priviri inteligente, deşi năravul lor, de paraziţi sociali, era urât. Fără a cunoaşte concepţia saint-simoniştilor despre proprietatea privată şi cea comună, o practicau, considerând că cine fură din avutul obştesc nu fură de la nimeni. Hoţii de astăzi sunt de aceeaşi părere. Obişnuindu-ne cu ei, nu mai constituiau elemente de curiozitate şi nu mai atrăgeau atenţia. Le-am cunoscut originalitatea în gândire şi dexteritatea în „profesiune” şi nu mai prezentau interes pentru noi. Situaţia devenea din ce în ce mai grea. Răniţi erau mulţi bolnavi şi degeraţi - iar după o iarnă grea, au fost şi mai mulţi. Se improvizau spitale în şcoli şi în clădiri particulare. Lumea era tot mai nervoasă şi mai îngrijorată. Lipsurile alimentare şi de obiecte de primă necesitate se înmulţeau. Rechiziţiile şi impozitele de război,

128

de asemenea. Oamenii, chiar şi cei neiniţiaţi, începeau să fie din ce în ce mai îngrijoraţi de realitatea care se înrăutăţea pentru toţi. Prin prietenul meu, Leontin Pârvu, am aflat că acţiunea noastră, întreruptă din cauza arestării, s-a reluat. O necesitate presantă cerea reînnodarea firului rupt. Maniu a intervenit pe lângă Aliaţii din Apus pentru realizarea unei forme noi de organizare a comunicărilor. S-a preconizat un sistem mai simplu, mai operativ, fără multe persoane implicate în acţiune. Până la găsirea unui om de încredere, care să facă legătura directă între Maniu şi englezi, contactul era ţinut prin reprezentanţii diplomatici anglo-americani din Stockholm, Berna şi mai ales prin cei din Ankara. Vara s-a scurs pe nesimţite. Urmăream neîncetat ştirile privind operaţiunile militare. Datorită grijii permanente pe care ne-o purtau prietenii liberi, reuşisem să trecem iarna, grea şi extrem de periculoasă. Totuşi, organismul fiecăruia ajunsese la limita rezistenţei. Eram slabi şi palizi. Şi-au făcut apariţia diferite simptome de anemie: ameţeli repetate, vâjâieli în urechi şi chiar aspecte mai grave, ca pierderea totală şi bruscă a părului de pe cap, cum a păţit Beza. O prelungire a detenţiei la Jilava echivala cu o moarte lentă. Aici nu puteam spera la ceva mai bun.

129

ÎNCHISOAREA DIN STRADA NEGRU VODĂ În toamnă, când nici nu ne aşteptam la îmbunătăţirea situaţiei noastre, apare vestea salvatoare: vom fi transferaţi la arestul Curţii Marţiale, în oraş, într-o clădire sănătoasă. Bucurie mare! Fără zarvă şi multă pregătire, ne trezim în strada Negru Vodă, în fosta şcoală primară evreiască, care fusese de mult trecută în patrimoniul statului. O clădire cu parter şi etaj, cu odăi spaţioase, foste săli de clasă. Suntem cazaţi la parter, într-o cameră încăpătoare, cu parchet pe jos, sobă de teracotă înaltă, trei ferestre mari, cu geamuri duble, aşezate spre răsărit şi cu vedere spre stradă. Vizavi erau case locuite de oameni paşnici, care s-au dovedit binevoitori făţă de arestaţi. Aşa-i românul: bun, milos şi cu frica lui Dumnezeu. Nu judecă pe altul, căci ştie că fiecare poate ajunge să fie judecat. Apoi, mai ştie că şi preotul, în biserică se roagă şi invocă îndurarea lui Dumnezeu pentru cei din închisori. La ferestre nu erau zăbrele. Uşa nu se încuia, dar aveam un planton, fără armă, care ne supraveghea. S-a mobilat încăperea cu paturi cazone, din fier; pe ele - saltele, cearşafuri, perne şi pături. Mai aveam şi o masă mare, necesară traiului în colectiv. Eram nouă, adică toţi cei din Jilava, mai puţin Klamer, care rămăsese locului, nu ştiu din ce motive. Ne-am instalat care cum am dorit. Eram legaţi între noi prin firele trecutului. Ne-am simţit bine laolaltă şi în ciuda deosebirilor - de neam, religie, concepţie de viaţă, cultură etc. - neînţelegerile au fost rare. Aveam discuţii în contradictoriu, susţinute cu argumente şi dovezi, dar niciodată n-am ajuns la situaţii încordate din motive ideologice. Şi astăzi, când se-ntâmplă să ne întâlnim, cei care mai suntem în viaţă, ne bucurăm din inimă. La etaj, erau biroul comandantului şi camera ofiţerilor. La parter, într-un hol mare, se afla un grup sanitar, iar în curtea din dosul şcolii - camera de gardă, bucătăria şi un ţarc pentru plimbare, în orele de program. La subsol erau încăperi de diverse mărimi,

130

destinate deţinuţilor. Alături de şcoală, se afla o clădire masivă, cu trei etaje, în care se instalase Curtea Marţială, cu toate serviciile anexe. Arestaţii nu mai trebuiau transportaţi la distanţă, cu maşini sau pe jos, astfel fiind înlăturat pericolul unor scene penibile şi riscante pentru însoţitori. Din arest se trecea direct la judecată; distanţa era de douăzeci de paşi. Condamnaţii erau transferaţi la alte închisori. Strada şi clădirile erau destul de bine păzite. Locatarii din casele vecine circulau pe trotuarul opus. Localul în care eram sechestraţi se afla în centrul Bucureştiului, aproape de podul Şerban-Vodă. Comandantul închisorii, locotenent-colonelul Pristavu, era un militar corect şi un excepţional gospodar. Hrana era normată, dar suficientă, foarte bună şi curată. Ni s-a permis să fim alimentaţi şi de acasă, aşa că la prânz ni se aducea mâncarea cu sufertaşul. Pâinea o primeam regulat de la închisoare, la fel şi „cafeluţa”. Adeseori luam prânzul şi cina de la cazan, în special când era iahnie de fasole, nemaipomenit de gustos pregătită, cu multă carne de porc ori slănină. Mâncând bine şi pe săturate, deţinuţii, în majoritate militari, erau mulţumiţi. Ajutor de comandant era maiorul Panaitescu, ofiţer redus la minte şi cu un limbaj cazon, patriotard. Era foarte sensibil la cadourile unor evrei, arestaţi pentru „sustragere” de la munca obştească. Unii ofiţeri tineri, din jandarmerie şi administraţie, fiind oameni cu şcoală, se purtau civilizat, conform regulamentului. Deosebit de omenos ne tratau sublocotenenţii Barbu, Rădulescu şi Tonceanu. Şi subofiţerii ne arătau bunăvoinţă, în schimb şi noi eram atenţi cu ei. Medicul militar şi sanitarul, profesionişti buni, aveau însă rezerve faţă de noi. Pe câţiva dintre ofiţerii tineri i-am întâlnit ulterior. Între timp, crescuseră în grad, dar au fost bucuroşi de întâlnire. Excepţie a făcut Tonceanu, care, devenind „tovarăş”, cu carnet de partid şi funcţie mare, numai de asemenea revederi navea chef. Acest Tonceanu, ca ofiţer tânăr, urma şi cursurile de la Academia Comercială. L-am îndrumat la disciplinele economice; îmi aduc aminte că a avut de susţinut o lucrare de seminar despre Constantin Dobrogeanu-Gherea, la care l-am ajutat substanţial. Nu pot uita cât a fost de surprins aflând că renumitul sociolog marxist, unul dintre conducătorii social-democraţiei din România, se numea

131

la origine Solomon Katz, că era născut şi educat în Rusia, şi că fiul sau, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, inginer, trecuse definitiv în U.R.S.S. înainte de-al doilea război mondial. Am interpretat trecerea de la Jilava în arestul Curţii Marţiale ca pe un semn bun, venit să ne întărească speranţa că vom avea poate un dram de noroc şi nu vom străbate poteca spre „Valea piersicilor”. Situaţia se mai schimbase. Frontul slăbise, de aceea factorii responsabili şi-au revizuit atitudinea faţă de noi. Nu ne mai priveau cu duşmănie, nu-şi mai permiteau să facă abuzuri şi nici să recurgă la calificative batjocoritoare. Aroganţii şi sfidătorii de ieri au ajuns mai rezonabili, numai pentru că situaţia politică internaţională devenise favorabilă Aliaţilor. Dacă lucrurile s-ar fi schimbat în avantajul fasciştilor, ar fi fost vai de pielea noastră! După toate informaţiile, se părea că raportul de forţă se va modifica radical. Războiul fulger, hitlerist, a dispărut fără urme. La Washington, în ianuarie 1942, au semnat constituirea coaliţiei antihitleriste 26 de state; America era în război cu fascismul şi cu Japonia; bătălia pentru ocuparea Moscovei s-a terminat cu o mare înfrângere; bătălia de la Midway a fost o catastrofă pentru Japonia; trupele britanice au pus stăpânire pe Canalul Suez; fasciştii s-au împotmolit la Stalingrad; englezii înaintează în Libia; în noiembrie 1942, are loc marea victorie de la El-Alamein. Toate erau semne bune pentru noi şi în acelaşi timp rele pentru duşmanii noştri. Această răsturnare a situaţiei producea efecte imediate, pe care le simţeam şi noi. Deduceam care e situaţia frontului şi după atmosfera din jurul nostru, când rece, când mai călduţă. Câtva timp, n-am avut program de plimbare în ţarc. Apoi, ne-a fost satisfăcută şi această doleanţă, în urma unei vizite oficiale. A sosit în inspecţie (neanunţată) colonelul Dămăceanu, şeful Statului Major al Corpului II de Armată-Bucureşti. Era un om dibaci, care ştia să-şi ascundă sentimentele. Când a ajuns în camera noastră, comandantul arestului i-a dat raportul. Noi eram aliniaţi ca ostaşii. Toţi ştiam cine-i vizitatorul şi ce hram poartă, după cum şi el ştia ce-i cu noi; mai mult, ne fusese întotdeauna binevoitor. „De ce anume sunt învinuiţi aceşti arestaţi?” îl întreabă pe comandant, prefăcându-se a nu avea habar de situaţia noastră.

132

„Sunt arestaţi pentru o problemă în legătură cu nordul Ardealului”, răspunde colonelul Pristavu care, într-adevăr, nu prea ştia multe despre noi. „Sunt palizi! Daţi-le o jumătate de oră de mişcare la aer!” Apoi ni se adresează şi nouă: „Aveţi ceva de spus?” Nimeni na făcut nici o cerere şi nici o reclamaţie, ceea ce a impresionat plăcut conducerea şi personalul arestului. Pe de altă parte, atitudinea colonelului Dămăceanu, nepărtinitoare, dar receptivă faţă de suferinţele deţinuţilor, a avut un efect încurajator pentru noi, fiind şi un fel de cec în alb dat comandantului închisorii. După inspecţie, ofiţerii tineri au venit să ne spună că i-a satisfăcut purtarea noastră. Cum se zice, ,,am fost luaţi în braţe”. Primeam vizite de două ori pe săptămână, iar cu timpul şi mai des. În holul şcolii, s-au pus trei-patru bănci pentru vorbitor. Lucrurile care ni se aduceau nu mai erau cercetate şi forfecate. Am primit şi cărţi. Ajunul Crăciunului l-am făcut în cameră, cu vizitatorii, colindând şi urându-ne noroc. În decembrie 1942, bătălia de la Stalingrad era în plină desfăşurare. Aderarea Uniunii Sovietice la Carta Atlanticului, în septembrie 1941, care prevedea că nu se urmăresc cuceriri de teritorii şi amestec în politica internă a statelor, a avut efecte salutare asupra ţărilor care formau Coaliţia antifascistă. Acordul sovieto-american, din iunie 1942, privind furniturile de război stabilite prin convenţia de „Împrumut şi închiriere”, a întărit considerabil poziţia Aliaţilor. Mişcarea de rezistenţă din Jugoslavia, Cehoslovacia, Franţa, Polonia a contribuit la scăderea puterii morale şi materiale a fasciştilor. Toate la un loc au dus la organizarea contraofensivei, în sectorul estic al frontului, care s-a soldat cu încercuirea de la cotul Donului, unde au fost lichidate armatele generalului Paulus şi armatele române. Acest moment a constituit „începutul sfârşitului”. A urmat contraofensiva din nordul Africii, de unde a fost alungat mareşalul Römmel cu trupele sale. Întreaga armată fascisto-hitleristă era prinsă în bătaia focului. În centrul şi vestul Europei, bombardamentele contra Italiei şi în special contra Germaniei au avut efectul scontat: distrugerea producţiei şi a transporturilor. În plus, sistemul de bombardament „non stop” a avut efecte demoralizatoare asupra populaţiei civile. Toate aceste acţiuni au dus la convingerea că „armata invincibilă” e

133

de fapt foarte vulnerabilă şi că distrugerea definitivă a fascismului este doar o problemă de timp. Acum şi noi aveam toate motivele să sperăm că nu vom fi sacrificaţi. Declinul armatelor hitleriste a provocat o schimbare în judecata românilor prea încrezători în succesele militare de la începutul războiului. Numai nesăbuiţii ori fasciştii fanatici mai credeau că victoria finală poate aparţine Germaniei. Având o fărâmă de siguranţă, care îmi dădea o relativă linişte, m-am hotărât să-mi susţin teza de doctorat în Drept. Terminasem de mult lucrarea, în manuscris; ea fusese văzută şi aprobată de comisie încă din 1941. Preşedintele ales de mine, sub a cărui îndrumare o pregătisem, era profesorul Aristide N. Bazilescu. Fiind angajat în acţiunea care mă dusese la închisoare, n-am apucat s-o tipăresc. Acum, am cerut să mi se aducă manuscrisul cu toate fişele şi am pus-o la punct, dându-i forma definitivă. Între timp, am făcut în aşa fel încât să fiu trimis în spital pentru analize. Cu acest prilej, jandarmul care mă însoţea s-a lăsat convins să „închidă ochii” o jumătate de ceas, timp în care m-am dus la profesor, rugându-l să-mi susţină cererea pentru obţinerea vizei „Bun de imprimat”. Apoi, prin prietenii din afară, am trimis lucrarea la tipografie, iar la începutul lui martie 1943, am prezentato, tipărită, la secretariatul facultăţii, solicitând termen pentru susţinerea tezei. Am fost anunţat că pe ziua de 12 mai 1943, orele 18, este convocată comisia de doctorat. Din nou m-am făcut că merg la medic, însoţit de jandarm, pentru a mă putea prezenta la susţinere. În sala de examen, din clădirea nouă a Facultăţii de Drept, am avut plăcerea să întâlnesc o mulţime de colegi de la C.E.C., care ţineau să mă onoreze cu prezenţa lor. În timp ce jandarmul mă aştepta pe coridor, eu dezvoltam subiectul „Monopoluri şi carteluri în România”, în faţa a cinci profesori universitari şi a unei alese asistenţe. Desigur că membrii comisiei nu ştiau că sunt arestat; dacă ar fi ştiut, nu m-ar fi admis la doctorat; ar fi considerat că e o ştirbire a prestigiului lor să stea de vorbă cu un inculpat penal şi mai ales cu unul acuzat de „înaltă trădare”. După examen, m-am întreţinut cu prietenii şi cunoscuţii, apoi m-a preluat jandarmul şi m-a dus la închisoare. Pe drum, n-am uitat să

134

cumpăr trei sticle de şampanie pentru tovarăşii de suferinţă, care habar n-aveau de aventura mea. Ameliorarea condiţiilor de trai din închisoare continua. De aceea, unul dintre deţinuţi, Deleanu, a avut curajul să introducă la locul de detenţie un mic aparat de radio cu tranzistori, uşor de ferit de privirile gardienilor. Ascultam, noaptea târziu, ştirile în franceză, engleză şi germană, deci cunoşteam bine situaţia fronturilor. Ziua de 12 mai 1943, când mi-am susţinut doctoratul, a fost şi ziua când armatele italo-germane au capitulat în Tunisia. Era o victorie care deschidea calea unui atac în Europa. Italia era cea mai vulnerabilă. Poporul italian nu mai suporta apăsarea dictaturii fasciste. Populaţia, indiferent de concepţiile politice ale unei categorii sau alteia, îl duşmănea pe Mussolini. Cârdăşia acestuia cu Hitler n-a fost simpatizată nicicând. Militarii superiori, în neputinţa lor strategică, socoteau că Ducele poartă răspunderea. În realitate, ostaşii nu prea voiau să lupte contra Aliaţilor şi mai ales pentru victoria lui Hitler. Scoaterea Italiei din război însemna destrămarea axei Roma-Berlin. La închisoarea din strada Negru Vodă, puteam fi vizitaţi nu numai de membrii familiei. Au început să ne caute tot mai mulţi cunoscuţi. Printre vizitatorii de seamă şi care ne-au făcut o mare bucurie, a fost şi moş Ion Codreanu, fost membru în Sfatul Ţării din Basarabia. Ştiam multe despre acest bătrân sfătos, dar nu-l cunoşteam personal. A sosit într-o zi şi la o oră când alţii nu ne căutau, aşa că ne-am strâns cu toţii în jurul lui, ascultându-i amintirile. Se cunoştea bine cu inginerul Popovici, la care şi venise. Era îmbrăcat în straiele care se purtau în ţinutul românesc de peste Prut. Fusese arestat de către sovietici, în 1940, când ocupaseră Basarabia, şi ţinut într-o închisoare din Odessa. Voiau să-l implice într-un proces de înaltă trădare pentru că participase la Sfatul Ţării din Chişinău, în 24 ianuarie 1918, când s-a votat independenţa Basarabiei şi în 27 martie / 9 aprilie 1918, când s-a hotărât unirea Basarabiei cu România. Ne-a povestit toate necazurile din închisoarea comunistă. Din păcate, n-am dat atenţia cuvenită relatării peripeţiilor sale. Nu ştiam că-mi va veni şi mie rândul să-mi petrec o bună parte din viaţă în temniţele din „raiul sovietic”. Moş Codreanu a fost adus în ţară, înainte de izbucnirea războiului

135

germano-sovietic, printr-un schimb cu deţinuta comunistă de la noi, Ana Pauker. La locul schimbului, un pod peste Prut, ruşii l-au adus pe el, iar grănicerii noştri - pe Ana Pauker. Când au ajuns faţă în faţă, ea s-a repezit şi a trecut la comuniştii ei, dar ruşii tot nu-i dădeau drumul lui moş Codreanu. Atunci, grănicerii români l-au smuls pur şi simplu din mâinile sovieticilor. Şi în această împrejurare, înşelătoria şi-a încercat şansele, ca peste tot unde sunt amestecaţi comuniştii, căci ea face parte chiar din concepţia lor de viaţă. Trecând la faptele zilei, moş Codreanu, care era un antifascist convins şi un bun cunoscător al cercurilor democratice, mai ales al ţărăniştilor de stânga, din rândul cărora făcea parte, nea spus că discutase nu de mult cu un mic grup de stânga, format din Ralea, Ghelmegeanu, Tudor Ionescu şi alţii, despre situaţia politico-militară şi că rămăsese foarte mirat de îngustimea orizontului lor politic. Aceştia aveau convingerea că se apropiase clipa venirii englezilor la noi; era chiar momentul să ne pregătim steguleţele britanice spre a-i întâmpina, susţineau ei. „Succesul nostru atârna de rapiditatea cu care vom fi în stare să-i câştigăm, înaintea altora. Să fim noi primii!”, aceasta le era deviza. Moş Codreanu s-a arătat foarte scârbit de această atitudine politicianistă, mai ales fiindcă aparţinea unor indivizi cu pretenţii de îndrumători şi conducători. Ariviştii din toate timpurile au fost figuri detestabile şi detestate, tocmai pentru ambiţiile lor de parvenire. Aşa erau şi democraţii ţărănişti de stânga. Un an mai târziu, fluturau cu toţii steguleţe roşii cu secera şi ciocanul. Tudor Ionescu a ajuns şi plastograf calificat, numai pentru a-şi convinge şefii de credinţa lui sinceră în comunism, iar Mihai Ralea, în drum spre postul râvnit, de ambasador la Washington, a făcut un popas în Elveţia, unde a declarat textual: „Nu pot suporta lipsurile materiale ...” De aceea, situaţia de diplomat era preferabilă celei de simplu cetăţean. Şi se mai spune că n-avem ideologi politici! Eroare! Avem mulţi, chiar foarte mulţi şi toţi duc o viaţă de nababi orientali, de adevăraţi maharadjahi. Doar e dreptate şi egalitate socială în regimul comunist, nu?! Emoţiile ne-au cuprins din nou. Prin intermediul celor din afară şi prin ofiţerii inferiori din cadrul închisorii, am aflat că procesul

136

nostru se va judeca, ba chiar în curând. Magistraţii de la Curtea Marţială aveau interesul să se pună la adăpost, în problema noastră, altfel putând fi acuzaţi că ne părtineau. Situaţia militară şi politică era îngrijorătoare pentru lagărul hitlerist. Acest fapt putea dezlănţui furia contra antihitleriştilor. Momentele erau critice şi cum şefii politici şi militari hitlerişti erau destul de irascibili, ne puteam aştepta la măsuri grave contra noastră. Aveam motive să fim îngrijoraţi. Iuliu Maniu era informat că procesul urmează să fie judecat. Se pare că generalul Antonescu era indiferent faţă de mersul judecăţii noastre; el nu voia decât să se pună capăt unei acţiuni care i-a cauzat multe neplăceri datorită intervenţiilor şi insistenţelor nemţilor. Reamintesc că în alte ţări cu poziţia României, un astfel de proces ar fi fost de mult judecat şi sentinţele ar fi fost drastice. Meritul generalului Antonescu a fost, iarăşi că, în problema noastră, a invocat suveranitatea naţională, independenţa României ca stat, faptul că suntem aliaţi cu nemţii, nu ocupaţi de ei. El s-a menţinut pe poziţia că suntem români şi că trebuie să fim judecaţi de către români. Profesorul Mihai Antonescu a fost sfătuitorul generalului în această problemă. Comandamentul Militar al Capitalei nu voia să fie acuzat că a muşamalizat o acţiune antihitleristă. Această învinuire, dacă s-ar fi dovedit reală, ar fi avut urmări regretabile pentru cei în cauză. Şi câte capete de acuzare nu li se puteau aduce, şi încă din cele mai grave! Oamenii erau prevăzători, încercând a se acoperi cu forme legale. Aşa au ajuns dosarele pe condica de termene pentru luna noiembrie 1943. Era de prevăzut că amânări nu se mai pot obţine. Procesul trebuia judecat şi sentinţa pronunţată. Perspectiva era sumbră. După opiniile specialiştilor penalişti care ne apărau, condamnarea la pedeapsa capitală era inevitabilă. Neliniştea a pus stăpânire în special pe cei de afară. Noi eram îngrijoraţi, dar nu disperaţi. Întorsătura pe care au luat-o evenimentele, cu succesele militare răsunătoare ale Aliaţilor, pe toate fronturile şi pe toate continentele, ne-au dat satisfacţii, încât nu mai regretam nimic. Hitlerismul, virtual, era înfrânt. Fascismul va fi nimicit, iar noi eram mulţumiţi că am fost părtaşi la o acţiune care ducea la victoria democraţiilor.

137

Iuliu Maniu, care fusese organizatorul şi conducătorul acestei acţiuni, se simţea apăsat de o mare responsabilitate şi avea tăria morală să acţioneze cu hotărâre şi să nu şovăie în faţa greutăţilor, luând atitudini ferme, chiar dacă acestea însemnau riscuri serioase. Voia să ne salveze, considera că e obligaţia lui să o facă, deşi nu şi-o luase la începutul acţiunii. Dacă nu putea realiza acest imperativ pe căi normale, se simţea dator să se aşeze pe banca acuzaţilor, alături de noi, ca principal vinovat. După ce toate demersurile au eşuat, s-a aranjat o întrevedere cu generalul Antonescu. I-a vorbit clar despre procesul nostru şi i-a sugerat ideea amânării judecăţii, făcându-i cunoscut că la baza acestei acţiuni este el însuşi, că el a organizat-o şi că, în cazul în care procesul nu se amână, este hotărât să se prezinte în instanţă, declarându-se principalul vinovat. După spusele lui Maniu, generalul Antonescu n-a părut surprins de faptul că şeful P.N.Ţ. era iniţiatorul acţiunii, în schimb l-a cam speriat hotărârea acestuia, în caz de refuz. Întâlnirea a fost scurtă. S-au despărţit, fiecare fiind foarte rezervat. Generalul Antonescu nu-şi putea permite un refuz, în atmosfera politică şi militară din acel timp. El îl informa continuu pe Hitler că situaţia politică din România este liniştită, că este stăpân pe situaţie, că nu există opoziţie, că întregul popor susţine alianţa cu Germania. Or, în perspectiva că Maniu s-ar fi prezentat în instanţă - şi nu încăpea îndoială că o va face - ar fi ieşit la iveală faptul că România nu-i este chiar atât de credincioasă Germaniei, ceea ce n-ar fi fost în interesul personal al generalului Antonescu. Această logică a învins şi cabinetul conducătorului a cerut de la Comandamentul Militar al Capitalei dosarele noastre, care au fost încuiate în seiful mareşalului. În ziua fixată pentru judecată, ne-am prezentat în instanţă, cu care ocazie s-a pronunţat o nouă amânare, pe motive de procedură: lipseau dosarele acuzaţilor. La 23 august 1944, dosarele au fost găsite în casa de fier a fostului conducător. Aşa se face că procesul n-a mai fost judecat niciodată. Maiorul Panaitescu, ajutorul de comandant al închisorii, era tare sărac cu duhul. Nu era vina lui, aşa se născuse, iar şcoala şi

138

cazarma nu l-au putut ajuta prea mult. Într-o zi, venind în camera noastră, a slobozit o rafală de înjurături la adresa englezilor care îşi permiseseră să bombardeze Roma. „Criminalii care distrug operele de artă, civilizaţia, şi care nu merită să mai supravieţuiască!” Tuna şi fulgera. Era obişnuit să fie totdeauna aprobat. Îi plăcea să râzi când făcea glume şi se supăra când nu-i împărtăşeai părerea sau nu făceai haz de spusele lui. De data asta n-a fost susţinut de cei din jur, iar eu, fără pic de diplomaţie, am aruncat o vorbă, zicând că şi italienii au bombardat Londra, iar nemţii au distrus complet oraşul Coventry din Anglia. Mi-am găsit beleaua cu el! A început să ţipe, mi-a ordonat să iau poziţie de drepţi şi mi-a promis că ,,mă învaţă el minte”. Şi s-a ţinut de cuvânt. „Minte” nu mi-a dat, în schimb mi-a servit o experienţă. A găsit motiv, după câteva zile, că nu l-am salutat şi că, prin atitudinea mea, l-am jignit. S-a făcut raport la comandant şi s-a dat ordin să fiu pedepsit cu zece zile oprire de la vorbitor, aşa cum prevedea regulamentul. În fapt, am fost depus la subsolul închisorii, într-o încăpere umedă, cu suprafaţă de 2 x 1 m, fără tencuială, pe jos cu pământ, iar ca loc de odihnă, două scânduri, prinse una de alta. Carcera n-avea aerisire, nici lumină solară sau electrică. Vizorul, de circa zece centimetri diametru, de la uşa cu lacăt, servea ca loc de raportare „prezent”, la apel şi control. Ca planton, aveam în permanenţă un jandarm. Mai erau şi doi şobolani, vizitatori credincioşi, care primeau hrană din raţia mea. Subsolul clădirii era amenajat ca închisoare. Erau camere mai mari, pentru ostaşi, şi diferite încăperi mai mici, pentru civili şi delicvenţi deosebiţi. La subsol se intra printr-o uşă metalică, încuiată în permanenţă şi cu pază serioasă. În curte, la suprafaţă, era ţarcul pentru ora de ieşire la aer. Plantonul meu de noapte era un ţăran mobilizat, om de suflet. Se plictisea şi el, ca şi mine. Eram izolaţi de restul deţinuţilor de la subsol, care aveau lumină, precum şi avantajul de-a se mişca de la o cameră la alta. Am intrat în vorbă cu jandarmul. Mi-a înţeles necazul, aşa că noaptea, când ştia că nu vine inspecţie, mă descuia, şi împreună, ne amestecam printre deţinuţi. Am cunoscut oameni necăjiţi, tineri neprezentaţi în termen la unitate, dezertori şi alţi infractori militari. Un ofiţer de administraţie, cu gradul de căpitan, constituia curiozitatea mulţimii. Reuşise să pună în vânzare, la preţ

139

de speculă, un milion de metri stofă sustrasă din magaziile armatei. Susţinea că a confecţionat un nou tipar de croială pentru uniforme militare, mai economicos, din folosirea căruia a rezultat un prisos mare de material, pe care-l vindea. Multe figuri simandicoase erau implicate în această afacere, dar căpitanul şi-a asumat singur răspunderea. A fost condamnat, trimis la Sărata şi de acolo pe front, ca simplu soldat; a reuşit să se reabiliteze. Am întâlnit şi ţărani; la unul din ei se găsise o sabie veche, ruginită şi o armă militară păstrată de el din primul război mondial. A fost pârât de un „prieten” şi jandarmul i-a întocmit acte pentru trimiterea în judecată, cu învinuirea de ,,port ilegal de armă”. Câţiva fuseseră închişi şi numai fiindcă aruncaseră câte o vorbă, aşa, într-o doară, pe la vreo sindrofie: „O să le arătam noi nemţilor, ca la Mărăşeşti” ori: „Ne-or scăpa de nemţi americanii, că doar avem români mulţi în America”. Într-o zi, a fost adus un grup de vreo 20-30 de turci din Cadrilater, ajunşi datorită lui Hitler sub stăpânirea bulgarilor. Am stat de vorbă cu ei şi mi-au povestit tot ce le-a fost dat să îndure de la aceştia. N-au mai putut suporta şi, luându-şi familiile - neveste şi copii - au riscat traversarea Dunării, în timp de iarnă, numai ca să scape. Erau acuzaţi pentru trecerea frauduloasă a frontierei în România, unde locuiseră înainte şi unde se bucuraseră de drepturi egale cu toţi cetăţenii. „Facem închisoare la voi, numai primiţi-ne! Nu mai vrem să stăm la bulgari”, aşa spuneau toţi. De prezenţa lor în închisoare a fost încunoştinţat şi ambasadorul Turciei, ca să se îngrijească de ei. Au fost condamnaţi cu suspendarea executării pedepsei. Au avut mulţi apărători români, ca avocaţi voluntari. Ştiam că se află închişi acolo câţiva intelectuali, din cadrul Frontului Patriotic. Erau ţinuţi şi ei sub lacăt. La o plimbare în ţarc, am stat de vorbă cu Gh. Vlădescu-Răcoasa şi cu Magheru. Acesta din urmă mi-a spus că şi sora lui era închisă în acelaşi loc şi pentru aceeaşi cauză. Vlădescu-Răcoasa, profesor, preocupat de problemele sociale şi de muncă, rusofil convins, era mai degrabă arivist decât comunist. După evenimentele din 1944, a ajuns ambasador la Moscova, pentru puţin timp, apoi a fost trecut pe linie moartă. Am vorbit cu el despre situaţia politică a momentului: „Maniu să vină alături de noi, altfel nu va reuşi nimic”, zicea. Propaga un comunism idealizat, îmbrăcat în haină de sărbătoare,

140

după metoda agitatorilor de ocazie. În fond, nici el nu credea ce spune. Într-o zi, am primit la prânz, pe lângă delicioasa fasole, şi un bucheţel de lăcrămioare. I-am dat un fir domnului Magheru, ca să-l dăruiască soţiei sale, din partea unui deţinut. Membrii grupului Frontului Patriotic erau condamnaţi la diferite pedepse şi se aşteptau să fie mutaţi într-o închisoare de ispăşire. Din grup făcea parte şi Petru Groza, dar el rămăsese în arestul de la Serviciul Secret, din Calea Plevnei. Ulterior, a fost pus în libertate fără a mai fi judecat. Într-o cameră cu prici mare, se găseau borfaşi şi spărgători, infractori care în timp de război sunt de resortul instanţelor militare. Printre ei se afla şi faimosul Borman, spărgător de case de bani, cunoscut în lumea interlopă şi având cazier internaţional. Când l-am cunoscut, stătea tolănit pe prici, într-o pijama de mătase care ar fi fost pe placul oricărui om de bun-gust. Intrând în vorbă, l-am întrebat cum face scamatoria de a se culca în pijama, deşi în picioare avea cătuşe cu lanţuri. Era bine dispus. Mi-a arătat procedeul. Tot secretul consta în răbdarea de-a băga pantalonii pijamalei prin veriga cătuşelor, între picior şi partea interioară a cercului metalic. Pe mine m-a uimit ingeniozitatea lui, iar pe el l-a distrat naivitatea mea. Era de statură mijlocie, avea vreo 40 de ani, umeri laţi şi piept de atlet. Era simpatic, deşi cam tăcut. Avea un vocabular frumos, fără expresii vulgare. M-a întrebat de ce sunt la închisoare. I-am spus în două cuvinte crezul meu. A zâmbit, dar nu l-a impresionat. Mai mult cred că m-a compătimit, considerându-mă un visător idealist. Un om practic, care vedea interesul material înainte de orice, nu concepea că poţi intra în puşcărie pentru o idee, şi încă pentru una care e posibil să te ducă în faţa plutonului de execuţie. Pentru el era mult mai important să te ocupi de lucruri care-ţi folosesc direct şi imediat. Se bucura printre ai lui de mult respect. Era un şef. Primea numeroase pachete, iar administraţia îl trata cu menajamente. Avea grijă numai să nu evadeze. Maiorul Panaitescu se ţinea de capul meu. Nu voia deloc să uite că îndrăznisem să cârtesc împotriva fasciştilor. Venea de pe front, unde fusese rănit. Se gândea la recompensă, împroprietărire,

141

diferite avantaje ameninţate de victoria Aliaţilor. Nu s-a mulţumit sămi dea zece zile de carceră; a întocmit acte de dare în judecată pentru insultă la adresa superiorului. E drept că după incidentul cu bombardamentul englez, am refuzat să-l mai salut. Acesta constituia substratul insultei. Într-o dimineaţă, sunt scos din carceră şi dus spre ieşirea din subsol; mi se pun cătuşe la mâini şi santinela îmi ordonă „marş înainte”. În curte, maiorul Panaitescu - care, după plecarea locotenent-colonelului Pristavu, devenise comandantul închisorii Jilava - se uita la mine cu ură şi satisfacţie. Schiţez un zâmbet discret şi îmi văd de drum. Prietenii mă privesc prin geamul camerei lor şi fac haz de necazul meu. Ştiau că sunt trimis în judecată. Aflaseră de la ofiţerii tineri, care nu-l prea înghiţeau pe Panaitescu. Sunt dus la cabinetul procurorului de la secţia a II-a. Mă primeşte un locotenent-colonel magistrat. Ostaşul raportează. Magistratul îi ordonă să-mi desfacă cătuşele şi să aştepte afară, la uşa. Rămânem în birou numai noi doi: magistratul şi cu mine. „Domnule, te ţii de drăcii! Jigneşti ofiţerii, nu-ţi saluţi comandantul. Ce atitudinei asta?” zice pe un ton de mustrare paternă. Avea dosarul meu în faţă. Îl răsfoieşte ... Stă şi se gândeşte ... însemnează ceva... apoi spune: „Te rog să te cuminţeşti. Nu avem nevoie, acum, de astfel de incidente”. Se scoală de la birou, se duce la uşa, cheamă escorta şi-i ordonă: „Îl duci pe dumnealui la închisoare, fără cătuşe,,. Pe urmă mi se adresează: „Sper că ne-am înţeles, nu?” În aceeaşi zi, am fost readus în camera noastră comună, unde prietenii mă întrebau şi mă descoseau: cum a fost? cu cine am vorbit? cum mi-am petrecut timpul? Mi-au comunicat ultimele ştiri, apoi am continuat să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor. După 23 august 1944, cine credeţi că striga, plin de entuziasm: „Trăiască U.R.S.S.! Trăiască! ...”? Maiorul Panaitescu.

142

DIN NOU LA ÎNCHISOAREA SERVICULUI SECRET Intrasem în anul 1944 şi nu ştiam ce ne va aduce, dar simţeam că ne apropiem de sfârşitul detenţiei. Cei din exterior, care ne purtau grija, erau convinşi că eu trebuie să scap urgent din închisoarea Curţii Marţiale, căci tensiunea dintre mine şi maior devenise prea mare. Era oricând posibil un incident între noi, care s-ar fi putut întoarce împotriva mea. Pe de altă parte, precipitarea evenimentelor avea urmări critice pentru deţinuţii antifascişti. S-a hotărât să fim separaţi în două grupe. La începutul lui martie, Ion Popovici, Jean Beza şi cu mine am fost transferaţi la arestul Serviciului Secret din Calea Plevnei. După puţin timp, ceilalţi membri ai grupului - Cornel Radocea, Iuliu Bălan, Ion Deleanu, Ştefan Cosmovici, Mihai Jaroslavici şi Iosif Păsătoiu - au fost mutaţi la închisoarea militară de la Arsenalul Armatei, de pe strada Uranus. Alexandru Klamer a rămas tot la Jilava. A fost o bună măsură de dispersare, însă la Arsenal era un regim mai milităros. Cu bocceluţa în spinare, suntem urcaţi într-o camioneta şi duşi sub pază militară la vechea închisoare din Calea Plevnei. Acolo suntem primiţi fără multe formalităţi; eram cunoscuţi şi simpatizaţi de personalul serviciului, mai ales de către gardienii veterani. Fiecare a fost repartizat într-o celulă, curată, cu un singur pat. Toţi eram pe acelaşi coridor, cel din faţă. Rică Georgescu se afla în celula nr.1, unde fusese de la început. După ce ne-am organizat „teritoriul”, am aşteptat, după vechiul obicei, să plece ofiţerimea pentru pauza de prânz, şi am luat contact cu Rică; el a venit la noi. Era preşedinte de vechime, având cel mai lung stagiu în această închisoare. Şi a început analiza celor doi ani şi jumătate de detenţie, cu peripeţiile prin care trecusem, prin informaţii reciproce, ne-am pus la zi cu situaţia frontului şi cu atmosfera politică. Celulele noastre se încuiau numai când se simţea că vin nemţii. Atunci, în mod automat, se puneau zăvoare la uşi. La apariţia S.S.- iştilor, se instala aceeaşi stare de tensiune ca şi în 1941. Numai cine a trăit acele zile poate înţelege clipele de groază

143

prin care trecusem. Acum ne puteam plimba în curte, aveam permisiunea să ni se aducă masa, la prânz, de cei din familie, puteam citi şi primi vizite. Eram totuşi sfătuiţi să nu abuzăm de acest regim tolerant. Dacă după arestare fusesem priviţi cu oarecare înţelegere, apoi acum ne bucuram de mult respect. Românii nu erau fascişti şi cu atât mai puţin hitlerişti. Neamul nostru, în epoca de organizare statală modernă, s-a găsit mereu în poziţie de apărare faţă de tendinţele de dominaţie germană. Nemţii nu erau simpatizaţi la noi. Le recunoşteam calităţile de buni tehnicieni şi organizatori, meritele intelectuale, însă ne repugna atitudinea lor de acaparatori ai ţărilor vecine, fie prin mijloace economice, fie prin forţă. Tendinţa lor de dominaţie, devenită principiu politic, ne făcea să-i privim cu ură şi duşmănie. Mereu ne găsisem sub ameninţarea acestor teutoni războinici şi îngâmfaţi. Teama şi resentimentele noastre se dovediseră justificate, căci ne-au ciopârţit ţara, ne-au ocupat, ne-au jefuit, apoi ne-au obligat să le fim alături în război. Oamenii de rând, intelectualii, creatorii de cultură erau, toţi, antigermani. Nemţii cunoşteau sentimentele noastre, dar erau convinşi că prin atitudinea lor dârză, prin forţă, ne vor obliga să ni le schimbăm. S-au înşelat, căci dragoste cu sila nu se poate. Au fost şi români care, fie din lipsă de judecată, fie din interese personale, au aderat la nazism. Cazuri izolate. Dar sunt sigur că şi aceşti răzleţiţi dezaprobau, în conştiinţa lor, lezarea intereselor noastre naţionale. Oricum, neamul românesc era, în mod solidar, antifascist, antinazist. La momentul potrivit, ţara a acţionat ca un singur om, hotărât să scape de jugul hitlerist. Printre multele noutăţi şi curiozităţi pe care le-am aflat de la Rică Georgescu, erau şi unele amănunte despre Petru Groza. Ăsta (adică Groza) avea celula alături de mine”, spunea Rică. ,,În timpul prânzului, când nu mai erau magistraţii prezenţi, ori seara târziu, mă duceam la el în «vizită». Îi era foarte frică de moarte. Trăia sub apăsarea convingerii că va fi împuşcat. Această obsesie îl făcea să se văicărească întruna. „Mă împuşcă! mă împuşcă!” Uneori izbucnea în plâns. Plângea ca o babă. Îmi trebuia mult timp ca să-l pot calma. Mă simţeam jenat de slăbiciunea lui morală”, ne-a mărturisit prietenul nostru.

144

Petru Groza era implicat în procesul Frontului Patriotic împreună cu Vlădescu-Răcoasa, fraţii Magheru şi alţii. Aceştia fuseseră condamnaţi. El, cum am mai spus, a fost scos din cauză şi pus în libertate. Ştiam cine este şi îi cunoşteam sentimentele filomaghiare. Făcea eforturi să se afirme politiceşte. Dorinţa de parvenire l-a împins în Partidul Poporului, condus de fostul mareşal Averescu; ulterior, negăsindu-şi loc în formaţiile de centru, a înfiinţat Frontul Plugarilor, care a fost mai mult o firmă decât o forţă politică. Şi iată-l, acum, de stânga, cu activitate socialistă, după ce a strâns o avere colosală din speculaţii cu moşiile foştilor „optanţi” unguri. Mai târziu, pe când nu mai eram în stare de detenţie, am aflat că salvarea lui Groza din închisoare s-a datorat lui Maniu, care vroia să-l desprindă pe Groza din cercul mişcării politice de stânga. La insistenţele şi rugăminţile familiei şi ale prietenilor lui Groza, şeful P.N.Ţ. a intervenit pe lângă generalul Antonescu, explicându-i că nu este momentul potrivit să ţină închis un om politic, şef de partid agrarian, pentru învinuirea că este de stânga. Prin punerea în libertate a lui Groza, acesta s-ar îndepărta de stânga, iar faptul că n-a fost condamnat va naşte suspiciuni în rândurile comuniştilor. Stratagema a reuşit, însă n-a avut rezultatele scontate. Petru Groza a fost eliberat, dar atitudinea lui politică nu s-a schimbat. Ajuns prim-ministru al ţării, datorită lui Stalin, Groza i-a mulţumit salvatorului său, Iuliu Maniu, condamnându-l în 1947 la muncă silnică pe viaţă. Existenţa lui Maniu în închisorile comuniste a durat şase ani, la capătul cărora a fost asasinat prin înfometare. Groza s-a simţit uşurat. Îşi făcuse datoria de „grof” socialist şi plătise totodată şi o poliţă veche pentru faptul că, după unirea Transilvaniei, în 1918, Maniu nu-l primise în conducerea Partidului Naţional (de unde rezultă că îl cunoştea bine). Acelaşi prim-ministru s-a ilustrat şi prin alte abuzuri. Desfiinţarea Bisericii Unite din România, urmată de încarcerarea şi uciderea unor episcopi grecocatolici, nu e decât un exemplu din multele ce s-ar putea da. Rică Georgescu, care fusese confidentul lui Groza în timpul depresiunii sufleteşti a acestuia din închisoare, a avut mulţumirea că în 1946 a obţinut de la primul-ministru un paşaport pentru S.U.A., unde pleca, împreună cu soţia sa, sub pretextul de a contracta piese de schimb necesare industriei petroliere; a avut mare noroc,

145

căci altfel ar fi luat calea închisorilor din U.R.S.S., aşa cum am luato câţiva dintre cei implicaţi în acţiunea antihitleristă. Ca să capete paşaportul solicitat, şeful guvernului român a trebuit să ceară aprobarea Comisiei Aliate de Control (alias U.R.S.S.). Aprobarea i-a adus-o lui Groza, la cabinet, maiorul sovietic însărcinat cu asemenea probleme, care i-ar fi spus, înmânându-i-o: „Pentru protejatul dumneavoastră”. Bine că mai scapă câte unul dintre ai noştri! De altfel, Rică folosea deseori locuţiunea: ,,Sauve qui peut”. El era, în gândire şi comportare, un cosmopolit, deci n-am dus grija c-o să se simtă rău departe de ţară. La închisoare, aveam vizitatori numeroşi, aşa încât eram informaţi precis şi cu regularitate despre toate evenimentele. Rică Georgescu a reuşit să obţină ştiri cu caracter secret, chiar din anturajul guvernanţilor. Îl vizitau doi amici, ,,omul cu ochelari” şi „omul cu cravată neagră”. Primul, un bărbat mai în vârstă, conducea o întreprindere economică, iar al doilea era inginer la Societatea petrolieră Româno-Americană. Ambii - foarte serioşi şi exagerat de discreţi - ne aduceau date exacte privind situaţia internă şi externă. Rică îl cunoştea pe Iuliu Maniu, lucrase cu dânsul. Dintre toţi membrii grupului nostru, Maniu nu avusese legături directe decât cu el şi cu mine. Poate că această împrejurare ne-a determinat să nu comunicăm celorlalţi anumite ştiri în legătură cu Maniu şi cu activitatea lui. Ştiam şi tăceam. Cunoşteam importanţa păstrării secretului. Ne aflam în închisoare tocmai pentru că alţii nu îl păstraseră. Închisoarea din Calea Plevnei era plină până la refuz. Cine şi de ce se afla acolo, e greu de spus, căci era o adevărată babilonie, un amestec de păreri şi convingeri politice, izvorâte din tot felul de interese. Evenimentele se succedau într-un ritm precipitat. În atmosferă plutea un vânt cu direcţii schimbătoare. La 4 aprilie 1944, anglo-americanii ne-au trimis un mesaj cu titlul „Capitularea”. Această misivă era formată din bombardiere mari, care au atacat fără milă Bucureştiul, aşa, ca să ţinem minte. Era o frumoasă zi de primăvară, când am auzit sirenele anunţând pericol aerian. În ajun, pe 3 aprilie, Comandamentul Militar publicase un anunţ prin care făcea cunoscut că la 4 aprilie 1944 va avea loc un exerciţiu de alarmă, introducându-se un semnal în plus,

146

de prealarmă. Se menţiona că numai în caz de real pericol se va folosi alarma propriu-zisă, la auzul căreia populaţia e obligată a se adăposti pe unde poate. A doua zi, bucureştenii stăteau liniştiţi. Deodată, sună alarma. Socotind că-i un exerciţiu-şcoală, nimeni nu se impacientează. Dar iată că se ivesc escadrile de avioane albe, zburând la mare înălţime, cu un zgomot asurzitor. Nici atunci nu neam dat seama că este un atac real, fiindcă nu mai văzusem aşa ceva. Curiozitatea şi atitudinea de gură-cască e în firea bucureşteanului, aşa că lumea nu s-a adăpostit, ca să vadă spectacolul. Ba, unii credeau că avioanele sunt sovietice... Agenţii ţipau şi avertizau asupra pericolului, dar nimeni nu-i asculta. Şi astfel a început dansul morţii. În jurul prânzului, când s-a întâmplat nenorocirea, mă aflam în celulă. Tocmai mâncam. Deodată, sunt asurzit de zgomotul infernal al avioanelor care treceau deasupra noastră. Se aud explozii şi se cutremură celula. Las mâncarea şi ies în curte. Îmi era frică să nu se dărâme clădirea. În curte, erau ofiţerii anchetatori împreună cu Rică, Popovici, Beza şi alţii. Neavând adăpost la închisoare, intram în pivniţa magaziei de alimente. Urmează al doilea val de avioane. Ne zguduie din nou, ca un şoc electric. Ieşim cu toţii afară, căci ni se părea că în pivniţă pericolul e mai mare decât la suprafaţă. Urmează al treilea val, apoi altul şi altul, şi tot aşa până la al unsprezecelea, cu aproximativ câte o sută de avioane fiecare. Bombardamentul se executa asupra Gării de Nord şi Căii Griviţei-Triaj. Când apăreau din sud-est, îndreptându-se spre nord-vest, ne aşezam cu spatele la zidul exterior al închisorii. Eram întrucâtva apăraţi de streaşina acoperişului, fiind la adăpost de schijele antiaerienei de pe clădirea Palatului administrativ C.F.R. din faţa gării. În timpul bombardării, avioanele reduceau mult din înălţimea de zbor iniţială. Veneau în formaţie perfectă, aliniate în aşa fel ca bombele să cadă una lângă alta, să nu scape nimic din spaţiul vizat: era bombardament în sistem covor. Un prăpăd! Cel mai grav avariate au fost linia de triaj a gării şi Calea Griviţei. Se spunea că au murit aproximativ 18.000 de oameni şi au fost foarte mulţi răniţi. Distrugerile materiale erau foarte mari.

147

Închisoarea era oarecum în bătaia bombelor, fiind în sectorul vizat. Cu toate acestea, n-a fost atinsă. În jurul ei, la o distanţă de circa 25 de metri, au căzut vreo douăzeci de bombe. Geamurile s-au spart, a sărit din ţâţâni poarta metalică de la intrarea în curte, dar clădirea a rămas nevătămată. În timpul bombardamentului am fost supuşi unei tensiuni nervoase extraordinare. Ne lipeam unii de alţii, având sentimentul că astfel suntem mai în siguranţă. Un buldog mare şi frumos pătrunsese în curtea închisorii, după ce poarta fusese dărâmată de suflul exploziei. În timpul „probei de foc”, animalul gemea de spaimă. Se băga printre picioarele noastre şi, printr-un mârâit subţire, ne ruga să-l ocrotim. La urmă, trei dintre noi am constatat că partea de jos a pantalonilor ne era udă. Bietul câine, de frică, se făcuse de râs, iar pe noi ne făcuse de ruşine. Vrăbiuţele şi porumbeii se ascundeau printre boschete şi rămurişuri, ca să se apere de presiunea provocată de explozii. Buldogul a rămas în închisoare - nu ca deţinut - timp de aproape o lună. Ne împrietenisem cu el, îl socoteam de-al nostru. Apoi a dispărut fără urmă. La Cairo se desfăşura o activitate intensă şi plină de obstacole. Ambasadorii Angliei şi ai S.U.A. se arătau înţelegători faţă de problemele noastre. S-a reuşit totuşi să se stabilească anumite principii directoare, privind capitularea noastră în faţa Naţiunilor Unite. Formulările au fost acceptate de reprezentantul U.R.S.S. şi comunicate la Kremlin. Ele cuprindeau în esenţă următoarele: România încetează acţiunile militare contra Naţiunilor Unite; se angajează în război alături de Naţiunile Unite şi contra Germaniei hitleriste; se formează un guvern democratic, care să asigure drepturi şi libertăţi civice tuturor cetăţenilor; despăgubirile de război şi graniţele ţării se vor stabili la tratativele de pace; nu se acceptă amestecul străin în treburile interne ale ţării; în Bucureşti, capitala ţării şi sediul guvernului, nu vor intra şi nu vor staţiona trupe ale Naţiunilor Unite, precum nici în jurul Capitalei, pe o anumită distanţă. Despre stabilirea acestor principii am aflat după 23 august, din cercurile de conducere ale P.N.Ţ. Dacă ar fi fost respectate,

148

erau în măsură să asigure guvernului român libertatea de acţiune în problemele politice de viitor. Aliaţii au insistat să se formeze o organizaţie antifascistă mai cuprinzătoare. Această cerere avea o formă imperativă şi purta ,,marca” Moscovei. Ni s-a spus că trebuie cooptat şi Partidul Comunist în formaţia antifascistă existentă, adică în acţiunea opoziţiei organizate. Ca urmare, la data de 20 iunie 1944, s-a format Blocul Naţional-Democrat (B.N.D.), compus din: Partidul Naţional Ţărănesc (Iuliu Maniu), Partidul Naţional Liberal (Constatin Brătianu), Partidul Comunist (Lucreţiu Pătrăşcanu) şi Partidul Social Democrat (Titel Petrescu). S-a întocmit şi un program politic de colaborare şi acţiune comună. Comuniştii au venit dispuşi să-şi ia răspunderea viitorului. De ceea de ce ne-am ferit, n-am scăpat. Pentru luna mai şi următoarele, se prevedeau bombardamente repetate. Noi, cei câţiva care ne găseam la închisoarea Serviciului Secret, eram în situaţia de a fi ucişi de bombele căzute din întâmplare. Cartierul în care ne aflam cuprinzând Gara de Nord, Triajul, numeroase cazărmi şi o serie de fabrici - era încontinuu vizat de aviaţia anglo-americană. Se impuneau măsuri pentru a ni se ocroti viaţa. Situaţia militară şi politică evoluase de aşa manieră, încât ,,gazdele” noastre deveniseră mai grijulii faţă de noi. Eugen Cristescu, şeful Siguranţei, a dispus să fim evacuaţi din Bucureşti, într-o localitate ferită de pericolul aerian. Comuniştii arestaţi erau la adăpost de bombe şi de un eventual atac hitlerist, ei găsindu-se în lagărul de la Târgu-Jiu. În schimb, prietenii noştri aflaţi la închisoarea militară din strada Uranus nu aveau nici ei o situaţie de invidiat. În sfârşit, s-au luat măsuri şi, la începutul lunii mai 1944, Rică Georgescu, Ion Popovici, Jean Beza şi subsemnatul am fost evacuaţi în satul Obedeni, judeţul Ilfov. Am plecat cu un camion deschis, încărcat cu paturi militare şi aşternut adecvat. Am ieşit din Bucureşti, pe lângă Şcoala de Război, pe Şoseaua Alexandria. Pe la orele unsprezece şi jumătate, alarmă. Ne-am continuat drumul. Şoseaua s-a populat cu repeziciune, devenind supraaglomerată. Sute şi sute de maşini, de toate tipurile, duceau afară din Capitală civili şi militari, femei şi copii. Căruţe cu cai scoteau din mahalalele oraşului oameni

149

nevoiaşi, aşezaţi claie peste boarfele aruncate la nimereală în coşul căruţei. Femeile boceau, copiii ţipau, iar căruţaşii bătrâni, gârboviţi, îndemnau căluţii cu vorba şi cu biciul. Ne-am strecurat cu camionul până la podul de peste Argeş, unde ne-am oprit între plopi. Am stat adăpostiţi vreo treizeci de minute. N-am văzut avioane, dar auzeam zgomotul profund al bombardierelor care zburau la mare înălţime spre Ploieşti. Ne-am continuat drumul până la Obedeni, sat bătrân şi sărac, de obidiţi, cum îl arată şi numele. Suntem cazaţi la un fost conac boieresc, într-o clădire veche, neîngrijită, din cauza stării materiale precare a proprietarului, care scăpătase în urma exproprierii de după primul război mondial. Camere mari, înalte şi goale, pe care nu le puteam umple cu cinci paturi ale noastre. Parcul mai păstra urmele unor cărări, aleile de altădată. Întregul aspect era jalnic. Conducerea „gospodărească” a satului era de condamnat, pentru că nu găsise o întrebuinţare potrivită acestei clădiri lăsată în paragină. Noi am stat puţin în ea, doar o săptămână. Apoi am fost mutaţi în casa învăţătorului din sat, unde am reţinut două camere plătite, cu chirie, de către Serviciul Secret. Aici ne simţeam ceva mai bine. Era o casă de oameni rostuiţi. Nu erau prezente decât soţia şi două fetiţe - cea mică avea şase ani, cealaltă, opt - căci învăţătorul fusese mobilizat în garnizoana Bucureşti. Popovici stătea cu mine într-o cameră, iar Rică cu Beza, în alta. Ne gospodăream în comun. Gazda ne mai pregătea câteodată câte ceva de mâncare. Familiile noastre au aflat unde suntem şi în fiecare duminică ne vizitau. Ne aduceau alimente. Mai completam hrana şi prin cumpărături de la săteni: lapte, ouă, păsări. Paza ne era asigurată de către un singur gardian, pe nume Vultur, îmbrăcat civil şi înarmat cu un pistol pe care-l ţinea ascuns. Se bizuia mai mult pe încredere, noi neavând nici o intenţie să evadăm. Oamenii din sat au luat cunoştinţă de prezenţa noastră, dar nu ştiau cine suntem şi pentru ce ne găsim acolo. Nici gazda nu ştia mai mult, deşi încerca să afle câte ceva despre noi, aşa, din simplă curiozitate. Valul de mister care ne învăluia a fost prilej de presupuneri şi comentarii. Important era că autorităţile comunale, primarul şi jandarmul, nu ne-au întrebat niciodată nimic şi nici nu ne-au supravegheat pe faţă. Sunt convins că aceia care ne

150

aduseseră i-au lămurit în privinţa noastră. Faptul că eram prizonierii Serviciului Secret le asigura liniştea. Stăteam în casă şi în grădină, citind şi discutând între noi. Rareori ieşeam până la un pârâu din apropierea satului, a cărui apă se scurgea domol printre sălcii şi bălării. Ne-am fi bucurat ca nişte copii să putem hoinări pe câmp. Eram după trei ani de celulă şi duceam dorul naturii. Eram însă prudenţi, nu ne avântam în libertate. Ne temeam. Nu ştiu de cine şi pentru ce, dar simţeam frica. În sat, se aflau şi alţi refugiaţi, îndeosebi femei cu copii, din Bucureşti. Ne-au arătat prietenie şi ne-au căutat societatea, dar nu ne lăsam ademeniţi; trăiam retraşi. Într-o după-amiază, mai spre vecernie m-am avântat de unul singur pe drumul spre Bucşani. Cunoşteam această localitate din vizitele pe care le făcusem anterior familiei lui Constantin Anghelescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României, care avea aici un mic conac. Fusesem de mai multe ori în casa lui, în Bucureşti, fiind prieten cu Petre şi Barbu Anghelescu, fiii guvernatorului. Eram sigur că voi întâlni pe careva din familie. Întradevăr, am găsit-o la conac pe Tanţa Anghelescu, soţia lui Barbu, împreună cu copiii. S-a bucurat când m-a văzut, dar m-a întrebat cu insistenţă despre împrejurările care mă aduseseră. I-am explicat situaţia, liniştind-o şi asigurând-o că vizita nu-i va cauza neplăceri. Mi-a spus multe noutăţi despre lumea cunoscută şi familie. N-am stat însă decât puţin, căci voiam să ajung înapoi, la Obedeni, înainte de-a se întuneca. În luna iunie 1944, am fost martorii unei lupte aeriene între avioanele de vânătoare româneşti şi cele americane. Într-o zi, aproape de prânz, auzim vuiet de avioane grele. Veneau dinspre sud-vest. Zgomotul se intensifica. Ieşim din casă, în grădiniţa din faţă şi vedem bombardierele deasupra noastră, îndreptându-se spre Bucureşti. Zburau în ordine, toate la aceeaşi înălţime şi nici unul nu se abătea de la traseu. Prin apropiere se aflau baterii antiaeriene care trăgeau asupra lor, fără să le nimerească. Din când în când, avioanele dădeau drumul la nişte obiecte, de care nu ne puteam da seama ce sunt; un fel de ghemotoace care coborau încet, plutind şi cădeau pe pământ. Erau din hârtie subţire, tăiată ca talaşul pentru ambalaj, şi poleite cu cositor pe o parte. Metalul lipit peste hârtie

151

avea sarcina să deregleze unghiul de ochire al tunurilor antiaeriene. Se pare că reuşeau, pentru că vedeam exploziile obuzelor fie alături, fie sub avioane. De jur-împrejurul bombardierelor, la distanţă de patru-cinci kilometri, zburau avioanele de vânătoare, pe care le însoţeau şi apărau. Erau mici, în comparaţie cu navele plutitoare, şi foarte rapide. După ce bombardierele au trecut de sat, vânătorii nu le-au mai însoţit, ci au început să se rotească în văzduh, deasupra satului, parcă aşteptau pe cineva care întârzia. Deci, la circa 30 de kilometri depărtare de locul prevăzut pentru atac, bombardierele nu mai erau însoţite, totuşi înaintau în formaţie spre obiectivul vizat. Spaţiul în care se mişcau avioanele de vânătoare era punctul de întâlnire şi regrupare a bombardierelor „după operaţiunea de bombardament”. La un moment dat, au apărut şase vânători români, pe avioane I.A.R. S-a încins o luptă dârză, dar inegală. Americanii erau mai mulţi şi mai experimentaţi, pilotau avioane mai bune, cu mai multe guri de foc. În cinci-şase minute, lupta s-a sfârşit. Patru dintre vânătorii români au căzut, iar ceilalţi doi, văzând situaţia, s-au retras. Americanii au rămas toţi pe poziţie, fără nici o pierdere. Lupta s-a dat deasupra noastră. Se executau figuri acrobatice într-o viteză ameţitoare, ca la o demonstraţie. Cădeau gloanţe în jur, ba venea şi câte o rafală care te făcea să închizi ochii. Totuşi, am stat să vedem jocul morţii. Fiecare avion căuta să-l prindă pe adversar în poziţie bună pentru a-l doborî. Trei din vânătorii noştri au căzut atât de repede, încât n-au avut nici timpul să-şi încerce salvarea cu paraşuta. Au intrat cu botul avionului în pământ. Am surprins momentul când un avion I.A.R. a fost tăiat în două de rafala inamicului. Partea din faţă, cu motorul, fiind mai grea, a luat-o cu viteză înspre pământ, iar cealaltă, în care se afla un aviator, a planat câteva secunde, suficiente ca zburătorul să se lanseze cu paraşuta. Restul de avion a căzut şi el, în timp ce luptătorul, prins în chingi şi sfori, venea spre pământ. Cobora încet, teribil de încet. Am alergat toţi cei care am văzut scena, ca să-i dăm o mână de ajutor. A aterizat, dar prea târziu, între timp murise. Din piciorul drept, zdrenţuit de gloanţe, i se scursese tot sângele. Era un tânăr locotenent...

152

După un timp, vedem bombardierele întorcându-se din misiune. Se grupează în formaţie, sunt înconjurate şi luate în primire de către avioanele de vânătoare, care le aşteptau, şi pornesc împreună în direcţia Foggia, de unde veniseră. După câteva secunde, observăm că un bombardier pierde din viteză şi degajează fum. Rămăsese în urmă, la o distanţă de câţiva kilometri. E înconjurat de vânătorii lor, în timp ce formaţia de bombardiere îşi continua drumul. Apoi avionul cade şi vedem cinci paraşutişti în aer. Piloţii se balansează legănaţi de vânt. Vreo şase avioane de vânătoare fac cerc în jurul lor, până când piloţii ajung la pământ, apoi, ca la o comandă, se grăbesc să ajungă convoiul bombardierelor. Paraşutiştii au fost făcuţi prizonieri. Avionul lor căzuse; partea cu motorul era îngropată în pământ, iar restul ardea. Piloţii luaţi prizonieri nu erau întâmpinaţi cu prea multă căldură, fiind socotiţi, şi pe drept cuvânt, duşmani, căci veneau să ne aducă distrugere şi moarte. Comportarea cetăţenilor faţă de ei era diferită, după educaţia, opiniile, nenorocirile suferite de fiecare. Unii îi huiduiau, alţii îi compătimeau, dar n-am văzut la nimeni o simpatie deosebită faţă de ei. Organele noastre militare le respectau drepturile. Aplicarea convenţiilor privind situaţia prizonierilor de război anglo-americani se făcea cu multă bunăvoinţă, dar nu întotdeauna pe faţă. Prizonierii armatelor apusene nu se temeau de populaţia noastră. Erau însă foarte îngrijoraţi să nu care cumva să ajungă în mâinile nemţilor. În spitale, răniţii inamici erau trataţi la fel ca şi ostaşii noştri, şi erau foarte mulţumiţi. Piloţi sovietici nu prea se vedeau la noi. Restul acelei zile în care am fost martori la lupta aeriană ni l-am petrecut comentând cele la care asistasem şi făcând observaţii privitoare la absenţa aviaţiei hitleriste. Ori nu mai aveau avioane şi piloţi, ori intenţionat ne lăsau să ne apărăm cu propriile puteri. Piloţii noştri au dat dovadă de un curaj excepţional. Deşi cunoşteau forţa superioară a inamicului, totuşi s-au avântat temerar în luptă, apărând până la moarte pământul românesc. Pentru sâmbăta viitoare, Rică şi cu mine am proiectat o vizită la Constantin Anghelescu, la conacul Bucşani. Am mers pe jos, căci n-aveam altă posibilitate. Apoi era şi o plăcere să admirăm natura, de care nu ne mai săturam, după atâţia ani de închisoare.

153

Eu, născut şi crescut la ţară, obişnuit de mic să hoinăresc pe coclauri, am resimţit şi mai acut chinul privării de libertate. Nu exista plăcere mai mare pentru cei care iubesc natura, decât să se afle în mijlocul ei, şi nici capodoperă care să-i întreacă, în ochii lor, frumuseţea. Până şi într-o floare de care stă atârnat un gândăcel ce-i soarbe parfumul, găseşti simultan culoare şi formă, mişcare şi viaţă. Recluziunea ne lipsise atâta vreme de asemenea bucurii, pe care acum le gustam cu nesaţ. După o plimbare minunată, am ajuns la conac, unde l-am găsit pe guvernatorul Băncii Naţionale. S-a arătat bucuros de vizită. Fusese informat că suntem prin apropiere, aşa că n-a fost surprins de prezenţa noastră. Ne-a ospătat şi ne-a împărtăşit părerea sa despre evenimente. Avea convingerea că am pierdut războiul şi că germanismul, sub forma hitlerismului, îşi trăieşte ultimele zile. Era vădit îngrijorat de ziua de mâine. Îl speria însă nu atât comunismul, cât forma anarhică sub care se va prezenta la început. Ne-am despărţit urându-ne noroc nouă şi mai ales ţării. Ne-a oferit maşina ca să ne ducă la Obedeni, căci se făcuse târziu. A doua zi am primit vizite din Bucureşti. Era duminică. Familiile şi prietenii veneau să ne vadă. Ne era dor de ei, dar aşteptam ştirile şi informaţiile pe care ni le aduceau. A venit şi prietenul lui Rică, omul cu cravata neagră. A avut sacul plin cu surprize. După plecarea oaspeţilor, ne-am strâns în cerc şi a început schimbul de păreri. Debarcarea în Franţa şi organizarea ofensivei anglo-americane i-au pus în derută pe nemţi; eşecul apărării hitleriste şi năvala peste ,,zidul Atlanticului” au demoralizat armatele germane. Atacul contra hitleriştilor, executat cu mii de avioane, tancuri şi armament din cel mai perfecţionat, hotărârea şi eroismul ostaşilor americani îi băgaseră în sperieţi pe nemţi, atât pe ostaşii de pe front, cât şi populaţia civilă. Debarcarea de la 6 iunie 1944 a fost cea mai măreaţă şi decisivă operaţiune militară navală din cursul războiului. Nimeni nu se mai îndoia acum de prăbuşirea hitlerismului. Părerile erau unanime atât la noi, cât şi în străinătate, că este doar o chestiune de timp, şi încă scurt, capitularea Germaniei, deşi resursele şi posibilităţile ei erau încă destul de mari. La noi, opoziţia organizată de Iuliu Maniu şi cercurile din jurul Regelui au analizat situaţia şi au stabilit bazele unor înţelegeri

154

cu marile comandamente de unităţi militare. Au fost cuprinşi în acţiunea practică de înlăturare a generalului Antonescu şi a regimului său mai mulţi generali de prestigiu, cu autoritate în faţa trupelor şi, în acelaşi timp, devotaţi Regelui, precum Sănătescu, Rădescu, Mihail şi alţii. S-a întocmit un program militar cu sarcini de viitor, menite să asigure reuşita acţiunii. Una dintre cele mai importante era menţinerea în apropierea Bucureştiului a mai multor unităţi, pregătite de luptă. Generalul Antonescu ordonase ca unităţile să fie trimise pe front. Acest ordin trebuia dejucat, şi aşa sa şi făcut. Regele era de acord cu cele hotărâte. În prima jumătate a lunii iunie 1944, într-o duminică dimineaţă, a venit să mă vadă Oriţa şi ne-am dus amândoi la biserica din Obedeni, ca să ascultăm liturghia. Slujba se desfăşura normal, când deodată am simţit o puternică zguduitură, ca de cutremur, însoţită de un zgomot venit din depărtare. Candelabrele oscilau, credincioşii rămăseseră împietriţi, cu rugăciunile pe buze. Am luat-o de mână pe Oriţa şi am ieşit din biserică, îndepărtândune printre mormintele unui cimitir care înconjura lăcaşul de închinăciune. Biserica era aşezată pe o movilă, de unde aveam priveliştea spre sud-vest. Era o zi frumoasă, senină. Se auzeau explozii din direcţia Dunării. Am aflat ulterior că fusese bombardat, de către americani, portul Giurgiu şi toate instalaţiile pentru încărcarea vaselor-tancuri cu produse petroliere. Eram la o distanţă de circa 60 de kilometri de locul exploziilor, şi totuşi se cutremura pământul sub noi, atât de puternice erau bombele ce se aruncaseră. De la evacuarea noastră din Bucureşti şi până la 16-18 iulie 1944, Capitala nu mai fusese supusă unui bombardament zguduitor, ci unora mai mult demonstrative, ca să ne amintim că suntem ţinuţi sub observaţie. Poate această relativă linişte aeriană, poate alte motive, ascunse, au făcut să fim ridicaţi şi transportaţi, pe nepusă masă, la închisoarea de bază a Serviciului Secret. Odată ajunşi, ne-am ocupat cu toţii vechile locuri. Cât lipsisem nu fuseseră ocupate, ceea ce ne determina să credem că readucerea noastră sa făcut mai mult din motive de acoperire pentru conducere. Am constatat însă că, în afară de magistraţi şi personalul ajutător, nu mai cunoşteam aproape pe nimeni. În decursul celor două luni de

155

absenţă, arestaţii vechi dispăruseră, înlocuiţi fiind de o lume nouă, mult mai pestriţă ca origine etnică şi ca opinii politice. Erau încarcerate persoane implicate în acţiuni antifasciste, alături de militări străini, care aveau statutul de prizonieri de război; mai erau şi alţii care, dacă ar fi fost lăsaţi la casele lor, ar fi fost atât de inofensivi ca şi în arestul Serviciului Secret. Constantin Mircea ,,naşul” nostru, era tot la locul lui şi se arăta nemulţumit că revenisem. Altă figură cunoscută era Gică, un tânăr român, se pare din părţile Olteniei, înalt, sfios şi suspect. Nimeni nu ştia precis de ce fusese adus în Calea Plevnei. Deşi făcea parte din rândurile deţinuţilor, era foarte mobil în închisoare şi se plimba şi prin oraş. Nimeni nu-l privea cu încredere, totuşi nu ne feream de el în discuţii. Era un tip cu formaţie intelectuală şi morală periferică, un produs al frământărilor ideologice şi sociale din timpul războiului. Nu avea un crez politic şi nici principii de viaţă. Voia un singur lucru: să trăiască bine, fără să muncească, prin jonglerii potrivite pentru orice împrejurare. Venise din U.R.S.S., paraşutat pe teritoriul nostru, ca informator militar. A căzut în mâinile jandarmilor şi, fiind anchetat de Serviciul Secret, a fost calificat drept spion în favoarea bolşevicilor, cu perspectiva de a fi executat. S-a încercat şi folosirea lui pentru emiterea de informaţii întocmite de serviciul nostru, însă după tipicul şi codul sovietic. Cât au crezut cei de peste Nistru în comunicările lui, nu e greu de imaginat. Pe măsură ce Frontul Răsăritean se apropia de noi, Gică devenea tot mai neliniştit, chiar nervos. După pătrunderea Armatei Roşii în Bucureşti, nu s-a mai auzit nimic de Gică. Se pare că şi-a încheiat ciclul vieţii. Restul arestaţilor era format din grupe, alcătuite pe bază de similitudine a vinovăţiilor. Astfel, era un grup de polonezi, şaseşapte inşi, aduşi dintr-un lagăr. Aveau multă libertate de mişcare în închisoare, ieşeau şi în oraş. De profesiuni diferite - militari, profesori, funcţionari - toţi erau tineri şi încrezători în viitorul lor şi al Poloniei iubite. Veniseră la noi după dezastrul ţării lor. Se îngrijea de ei Comitetul polonez, ce luase fiinţă o dată cu guvernul lor din exil şi care avea sediul provizoriu la Bucureşti. Absolut toţi erau naţionalişti, intransigenţi, atitudine altoită pe mândria specifică poporului polonez. Mari băutori de „tării”, adăugau la un litru de spirt

156

alb un pahar cu apă şi spuneau că e diluat. Ne-au oferit şi nouă din băutura realizată după această reţetă, dar ne-a fost imposibil s-o bem. Ne ardea gura şi gâtul. Ei râdeau, ironizându-ne şi spunândune „domnişoare”. Ziceau, în glumă, că n-avem idee de medicină şi că vinul băut de noi supune rinichii la munci inutile, pe când spirtul băut de ei este gata filtrat şi e asimilat de organism fără eforturi. Dintre aceşti băieţi minunaţi, mi-a rămas în minte unul, pe nume Galacinsky, absolvent al unei facultăţi de drept din Polonia, care lucrase la prefectura din Lvov, în funcţia de subprefect. Era tânăr, în jur de 30 de ani, mai domol decât ceilalţi şi cu preocupări intelectuale. Ne-am împrietenit oarecum; purtam discuţii pe teme juridice, economice şi politice. Avea un fond moral solid, o judecată limpede şi argumente inteligente. Se înscrisese pentru doctorat la Facultatea de Drept din Bucureşti şi îşi pregătea lucrarea cu tema „Probleme agrare în Polonia”. Din schimbul de informaţii pe care lam avut în acest subiect, am constatat cu plăcere că reformele agrare înfăptuite în România, după primul război mondial, cu toate imperfecţiunile lor, erau totuşi mult superioare celor din Polonia. Acordarea de pământ ţăranilor, ca mijloc de existenţă şi ca bază socială pentru ei, se făcuse la noi, după aprecierea lui, într-un mod mult mai adecvat nevoilor celor care-l muncesc. Al doilea din grupul polonezilor cu care m-am întreţinut, era un tânăr de vreo 24 de ani, neastâmpărat ca argintul viu şi mereu cu gândul la evadare. Venise în România ca refugiat. Fusese militar, cu grad de sergent, luptase în sudul Poloniei şi după spusele lui, doborâse mulţi nemţi. Nutrea o ură neîmpăcată faţă de hitlerişti şi nu-i putea suferi nici pe sovietici. Era un polonez neînfricat şi se manifesta ca atare, în toate împrejurările. Se numea Drobcik. Toţi din grupul nostru îl cunoşteau şi-l simpatizau pentru modul simplu şi sincer în care-şi exprimase gândurile. O „rupea” binişor pe româneşte. Pe la mijlocul lunii august 1944, polonezii au fost transferaţi într-un lagăr. Înainte de plecare, Drobcik mi-a spus că în magazia din curte, sub prima grindă din stânga, a pus un pistol pe care mi-l lasă mie. Nu-l putea lua cu el, căci la plecare li se făcea percheziţie. Din păcate, pistolul, de marcă poloneză, n-avea şi cartuşe, aşa că nu-mi putea folosi.

157

În două celule, alăturate, se aflau trei tineri militari americani - un sergent şi doi locotenenţi - căzuţi cu paraşuta, după ce bombardierul lor fusese lovit. Sergentul era rănit la picior şi primea îngrijire medicală în închisoare. Se mişca greu. Era impresionantă solidaritatea dintre ei şi grija pe care i-o purtau sergentului cei doi ofiţeri. Când era bombardament, ofiţerii îl scoteau pe braţe din celulă, ducându-l în curtea închisorii, sub streaşina clădirii. Unul dintre locotenenţi nu făcuse parte din acelaşi echipaj de luptă; zburase pe un alt bombardier doborât. A ajuns pe pământ cu paraşuta. Printr-o împrejurare fericită, a căzut în apropierea unui post de observaţie de la o casă de odihnă, rezervată magistraţilor Serviciului Secret. Ofiţerii noştri au încercat să-l facă prizonier, dar pilotul căzut, neavând de gând să se predea, a început să tragă cu pistolul militar în cei doi ofiţeri români. În zadar au încercat aceştia să ducă „tratative”, americanul a tras până şi-a terminat cartuşele. Ai noştri stăteau pitiţi, trăgând şi ei şi obligându-l pe ,,nebun” să-şi termine rezerva de gloanţe. Era singura soluţie, căci nu intenţionau să-l rănească, cu atât mai puţin să-l ucidă. Îl voiau viu. Până la urmă a fost făcut inofensiv. Văzând că e menajat chiar de cei cu care se luptă, şi-a schimbat părerea despre inamic. După cum a rezultat din explicaţiile lui ulterioare, fusese convins că e înconjurat de nemţi, nu de români, de aceea nu voia să se predea. Fusese derutat de uniforma bleumarin, purtată de români. Necunoscând uniforma magistraţilor militari, i-a considerat hitlerişti. Fusese adus de ei la Serviciul Secret, în Plevnei, pentru că era prizonierul lor şi n-aveau intenţia să-l predea nemţilor. Cei trei americani se bucurau de foarte multă simpatie din partea deţinuţilor. Rică Georgescu le purta de grijă şi se înţelegea cu ei în engleză americănească. Plăcinta cu mere pe care le-o aducea deseori doamna Lygia, soţia lui Rică, le făcea o deosebită plăcere şi era primită cu multe mulţumiri. Erau tineri, cu suflet sensibil şi manifestări care te făceau să crezi în inocenţa lor. În închisoare se afla şi un grup zis al „francezilor”, format din trei persoane: un profesor cu barbă, om în vârstă, cetăţean francez şi doi tineri militari, cu grad de elevi plutonieri. Le purta de grijă, din afară, o domnişoară franţuzoaică, secretara profesorului. Venea des la magistru, aducând unele lucruri necesare la

158

închisoare. Fuseseră arestaţi pentru că, „aşa, ca să se distreze şi să mai treacă timpul” - o distracţie organizată cu posturi fixe în mai multe locuri de mare trafic rutier din Capitală - îşi notau toate datele (număr, tip, semne distinctive) despre maşinile de război germane care circulau prin Bucureşti. Rezultatele erau apoi centralizate şi folosite după nevoie. Cei trei nu erau încă judecaţi. Un nucleu sovietic, format dintr-un locotenent - colonel, un maior şi două femei, toţi militari, a fost capturat de Serviciul Secret, după ce respectivii fuseseră lansaţi cu paraşuta. Aduşi în Calea Plevnei, au fost interogaţi. Erau bine trataţi, fără măsuri coercitive. Prezenţa lor la închisoare a făcut senzaţie, mai ales prin faptul că femeile făceau parte din armată, ceea ce la noi nu se obişnuia. După anchetare, raporturile dintre ei nu se arătau a fi deloc tovărăşeşti. În special maiorul şi o femeie mai în vârstă, de 40-45 de ani, nu-i priveau cu ochi buni pe colonel şi femeia mai tânără. Când se întâlneau, abia dacă se mai salutau. Nici o expresie de bucurie că se văd, că mai trăiesc. Nici o manifestare afectivă, cum ar fi fost normal pentru un grup de lucru, ajuns în mâinile inamicului. N-am dezlegat misterul acestei comportări decât mai târziu, când am ajuns şi eu prizonier la sovietici. Suspiciunea reciprocă, teama că celălalt va spune ce ar trebui să rămână secret, frica de viitor şi de delaţiune îi stăpâneau pe toţi. Această stare de spirit era o adevărată tragedie în U.R.S.S., unde fiecare îşi denunţa semenul. Locotenent-colonelul era tanchist, un bărbat de statură mijlocie, robust, de meserie inginer mecanic, specialist în maşini agricole, ucrainean de origine, pe nume Mihail Ribenko. Era marxist, foarte bine informat în probleme politice, mai ales pus la punct cu metodele de agitaţie comunistă. Ne-am împrietenit cu el. Cu Rică Georgescu se afla în relaţii amicale, erau chiar foarte apropiaţi, acordându-şi reciproc încredere. Maiorul, un tip mărginit, greu de atras într-un schimb de idei, era înalt, uscătiv şi avea o privire bănuitoare. Nimeni nu s-a putut apropia de el. Lăsa impresia că-i e frică, însă nu de prezent, ci de viitor, de ziua când va trebui să-şi depună raportul de activitate. Părea convins că-l aşteaptă pedeapsa şi că-şi ratase viaţa. Ştia el ce ştia! Sovieticii nu glumeau în probleme militare şi politice. N-am putut afla nimic despre trecutul acestui maior. Femeia tânără stătea tot timpul ascunsă în celulă.

159

Rar o vedeam. Era voinică şi muncea cot la cot cu bărbaţii. Cealaltă îşi pierduse cu totul feminitatea. Avea mişcări bărbăteşti, mers legănat, de marinar, era uscăţivă şi în privire i se citea o ură înspăimântătoare, de parcă ar fi fost gata să-şi devoreze partenerii, ca insecta numită „Călugăriţa”. I s-a oferit îmbrăcăminte feminină, dar a refuzat. Prefera să rămână în mundirul şi cizmele ei cazone. Se spunea că este de profesiune bibliotecară. Aveam convingerea că oamenii familiarizaţi cu arta şi literatura îşi dezvoltă sensibilitatea sufletească în contactul cu cartea, cu frumosul şi deci nu pot fi decât buni, ceea ce nu se adeverea în cazul de faţă. Probabil că femeia fusese bibliotecară la vreo şcoală de partid, unde nu era acceptat decât frumosul partinic. Comuniştii considerau că sensibilitatea sufletească e o slăbiciune burgheză, ca atare se feresc de ea ca de-o boală. De când ne întorsesem de la Obedeni, cunoscusem o mulţime de lume nouă, ceea ce îmi făcea plăcere. Eram mai mulţi şi doream cu toţii acelaşi lucru: zdrobirea hitlerismului şi fascismului. Credeam că răpunerea balaurului va aduce zile senine şi pline de bucurii. Nu ne dădeam seama că a doua zi după victorie va începe o nouă istorie, în care geniul răului va fi reprezentat printr-un monstru cu alt chip. Toţi prietenii care ne vizitau ne încurajau, asigurându-ne că se apropie sfârşitul detenţiunii noastre. Dar noi nu aşteptam numai ieşirea din închisoare. Luptam pentru ca, o dată cu nimicirea fascismului, să fie suprimată orice fel de tiranie, indiferent de etichetă. Asta urmărisem, nu o linişte egoist burgheză! Din nefericire, decepţia a fost mare, pe măsura speranţelor. Deocamdată însă constatam că pe zi ce trece suntem trataţi tot mai omeneşte de personalul închisorii. Totodată, nu ne lipsea nimic din cele necesare vieţii, mai ales că învăţasem să renunţăm la multe. Din acest punct de vedere, răul fusese spre bine. Austeritatea ne întărise moralmente. Toate înlesnirile erau însă zadarnice câtă vreme eram „închişi”. Cu această stare nu ne puteam obişnui. Cum timp de meditaţie aveam destul, mi s-a întâmplat să mă gândesc deseori la cauzele acestui dor de libertate, pe care îl surprindeam la mai toţi cei din jur.

160

Dacă privim omul ca pe un produs evolutiv al naturii, trebuie să admitem că el nu şi-a dat seama chiar de la început, din preistorie, de valoarea libertăţii sale. Au trebuit să treacă milenii ca să devină conştient că libertatea se confundă cu viaţa însăşi. Această constatare a coincis cu apariţia primelor norme de convieţuire socială, deci cu primele constrângeri şi renunţări. De-a lungul istoriei, lupta pentru libertăţile pierdute a fost tragică, jertfele n-au lipsit. Lumea civilizată a ajuns la stabilirea principiului că individul e liber să dispună de sine cum vrea, cu o singură restricţie: să nu lezeze drepturile altora. Dar dacă sclavia, cu toate consecinţele ei a fost abolită, la fel şi şerbia, au rămas în schimb instinctive spre rău, care sunt frânate prin dispoziţii legale, aplicate şi ele, tot de oameni, nu mai puţin supuşi slăbiciunilor omeneşti. Altfel spus, omul de astăzi este sclavul legilor, dar mai ales sclavul celor ce impun legile în propriul interes. Orice vieţuitoare cât de cât evoluată suferă în captivitate. Observaţi animalele sălbatice prinse în cuşcă şi veţi vedea câtă nervozitate manifestă. Dar omul? Celula închisorii este întocmai ca o cuşcă. Dacă ai tărie sufletească şi morală care să-ţi menţină echilibrul psihic, rezişti şi depăşeşti momentele critice, salvându-te. Altfel, suferinţa te poate duce la dereglarea sistemului nervos, adică la boală. Când măsura de suprimare a libertăţii se ia împotriva acelora care luptă pentru binele celor mulţi, durerea este şi mai mare. Ideile şi acţiunile politice trebuie judecate prin prisma scopului urmărit, ţinându-se seama şi de mijloacele folosite în realizarea lui. Noi nu urmăream răul pentru guvernanţi, ci binele pentru cei mulţi şi nevoiaşi, păstrarea hotarelor, dobândirea unor drepturi legitime. Lupta noastră avea o bază social-morală şi istorică, dar nu era pe placul stăpânirii. E locul să precizez însă, că pierderea libertăţii nu este resimţită de toţi la fel, adică nu toţi suportă deopotrivă de greu captivitatea. Reacţiile diferă de la om la om şi de la popor la popor, în funcţie de tradiţii, cultură, structură sufletească, temperament, mod de viaţă şi de multe altele. Apoi, organizarea social-politică şi juridică, creează prin ea însăşi o anumită concepţie despre drepturi, obligaţii şi libertăţi. În dictaturi şi tiranii prelungite, simţul libertăţii se toceşte şi poate chiar să dispară.

161

În ultimele zile din iulie 1944, bucureştenii au fost supuşi unor grele încercări: bombardamente, repetate zile şi nopţi de-a rândul, fără întrerupere. Între orele 12 şi 13, veneau americanii; zburau la înălţime şi ajunşi deasupra obiectivului, lansau bombe distrugătoare, făcând o adevărată risipă, de parcă-i supăra încărcătura şi voiau să se elibereze de ea. După orele 21, se prezentau englezii, specialişti în zboruri şi atacuri nocturne, succesive. Lucrau în două schimburi, obicei al marii industrii, ca să nu se piardă timp şi utilajul să fie exploatat la maximum. Americanii atacau folosind metoda „pârjol”, să nu rămână nimic, în timp ce englezii urmăreau obiectivul nominalizat, pe care-l identificau precis. Întâi se auzeau sunetele sinistre de prealarmă, urmate de semnalul sacadat al alarmei vestitoare de pericol. Aceste măsuri de prevenire erau şocul iniţial, dătător de spaimă. Panica dispărea însă iute şi deznădejdea punea stăpânire pe bietul cetăţean, care alerga în neştire să se salveze. Imaginea zilei de 4 aprilie teroriza pe fiecare bucureştean. Adăposturi erau puţine şi fără rezistenţă la loviturile bombelor. Timpul dintre prealarmă şi începerea bombardamentului era groaznic. Ca durată era mai lung, iar ca intensitate era trăit la cel mai înalt grad de nervozitate. Oamenii ajunşi în adăposturi nu mai ţipau, nu mai îşi exteriorizau frica, ci pur şi simplu gemeau sufleteşte. Starea lor se poate asemăna cu cea descrisă în cărţile religioase ca fiind a celor condamnaţi la chinurile iadului. Unii amuţeau, alţii râdeau, căci frica provoca reacţii paradoxale. Bieţii oameni, cu câtă disperare se agăţau de paiul vieţii! După ce începea bombardamentul, se mai linişteau. La cutremurul iscat de exploziile bombelor, tresăreau, apoi îşi reveneau, bucuroşi să constate că nu pe ei i-a atins ursita. După încetarea supliciului, ieşeau din adăposturi palizi, tăcuţi, obosiţi, clătinându-se pe picioare ca după o beţie. Conducerea închisorii a permis unor deţinuţi, mai „marcanţi”, să se ducă, pe grupuri, însoţite de câte un jandarm fără armă, la adăpostul Palatului administrativ C.F.R. M-am dus şi eu o dată. A fost prima şi ultima oară când am intrat într-un adăpost. Domneau acolo o panică şi o demoralizare care paralizau orice gândire şi voinţă. N-am putut suporta şi, de atunci, n-am mai repetat experienţa. În drumul spre locul de adăpostire, venea puhoi de

162

oameni din toate direcţiile, aşa că ne-am pierdut unii de alţii şi în învălmăşeală, nici jandarmul n-a ştiut de noi. După bombardament, fiecare s-a întors cuminte la celula lui. A sosit singur-singurel şi jandarmul. Palatul C.F.R., situat în faţa Gării de Nord, era un schelet de fier cu şase etaje (clădirea aflându-se în construcţie), dar adăpostul era solid şi încăpător. Etajele aveau numai stâlpii metalici şi planşeele din beton armat, fără pereţi laterali. În seara aceleiaşi zile, la venirea englezilor, am urcat la etajul doi al clădirii, unde, întradevăr, eram feriţi de bombele uşoare şi schijele exploziei, în schimb, dacă bomba cădea oblic şi intra „hoţeşte” (după expresia curentă), ar fi făcut prăpăd. Sus, pe platforma ultimului etaj, era o baterie antiaeriană grea, care trăgea neîncetat. Două bombe au căzut pe acest planşeu, vizând desigur cuibul de antiaeriană, fără să-l nimerească. Bombele au pătruns prin planşeele de la etajele şase şi cinci şi s-au oprit la etajul patru, unde au explodat; nu au fost victime. De aici, de la etajul doi, aveam un orizont larg în direcţia cartierului Griviţa. Am putut observa tactica englezilor în acţiunea lor de noapte. Întâi apărea un avion singuratic, la foarte mare înălţime şi făcea o plimbare deasupra obiectivelor. Zbura liniştit, fără frică de antiaeriană. Acest cercetaş avea misiunea de a face un sondaj. La câteva minute după ce se retrăgea, veneau câte două-trei avioane, fiecare cu misiune proprie, şi tot la mare înălţime se învârteau de câteva ori deasupra obiectivului, apoi desenau un mare cerc de fum, care se menţinea mult timp. Antiaeriana trăgea, farurile luminau şi, deodată, se auzea zgomotul bombardierelor. Era noapte, întuneric beznă, factori propice pentru a aprinde imaginaţia şi a produce groază în sufletele oamenilor. Câte un avion se apropia de un cerc de fum şi lansa în mijlocul lui o paraşută de care atârna un proiector, cu jetul de lumină în jos. După câteva secunde apăreau bombardierele, care îşi lansau bombele chiar în mijlocul cercului. În acelaşi cerc lansau bombe mai multe avioane, venite unul după altul la intervale scurte. Antiaeriana noastră trăgea cu toată convingerea, dar fără efect, din cauza întunericului. Numai când se încrucişau două ori mai multe fascicule de raze, venite de la reflectoare, se putea zări bombardierul. Reflectoarele îl prindeau în lumină şi se trăgea din toate părţile asupra lui, apoi îl pierdeau şi

163

din nou îl căutau. Era jocul de-a moartea. Întâmplarea a făcut ca, aflându-mă cu faţa spre strada Witing, colţ cu Dinicu Golescu şi Gara de Nord, să prind momentul când a căzut o bombă peste o clădire cu două-trei etaje pare-se un hotel. O lumină compusă din milioane şi milioane de scântei se ridica sub formă de evantai şi în acelaşi timp se produce un sunet de explozie. Eram la circa o sută de metri depărtare. Din clădire n-a rămas nimic. În mod reflex, mă întorc cu spatele spre locul exploziei, dar constat că toţii spectatorii erau culcaţi pe planşeu. După un astfel de bombardament, când sirena anunţa liniştea, ne urcam la ultimul planşeu al clădirii şi priveam peste oraşul în întuneric. Aşa am făcut şi atunci. Urmele atacului erau vizibile pretutindeni în jur, dar mai ales în cartierul Griviţa. Ardeau clădiri, cu flăcări uriaşe, învârtejite, ca norii goniţi de vânt. A doua zi aflam, din comunicatul publicat în ziare, urmările bombardamentului şi avioanele pierdute de inamic. Aşa am dus-o trei-patru zile şi tot atâtea nopţi. Erau atacuri ce urmăreau efecte militare, constituind însă şi o presiune politică asupra guvernului. Nu mai era glumă, se apropia sfârşitul! Într-o noapte, stând pe planşeu în timpul bombardamentului, constat că mă aflam alături de femeiabărbat, dârză şi neînfricată: rusoaica de la închisoare. Tremura ca o piftie în vârf de furculiţă. Printre fulgerele antiaeriene, ne-am recunoscut şi am încercat să-i spun ceva, dar n-am reuşit, neştiind nici o boabă ruseşte. „Nemetkie bombardirovki krepkie, no angliiskie bombardiroki escio krepkie. Oh! Oh!”, a zis cu o expresie înspăimântată, care mi-a tradus vorbele ei mai bine ca orice dicţionar. Luna august ne-a adus o linişte aparentă. Frontul era acum la noi. Opoziţia organizată activa. Regele, înconjurat de militari devotaţi, întocmea planuri secrete. Poporul aştepta sfârşitul războiului. Nu ştia precis ce vrea, dar nu mai suporta bombardamentele. De nemţi îi era frică, de bolşevici se îngrozea. Partidele antifasciste, acum aliate cu comuniştii şi socialiştii, îmbărbătau opinia publică şi se pregăteau să-l răstoarne pe Antonescu. Legăturile din Cairo s-au strâns. Contactele opoziţiei cu regele şi militarii au devenit şi ele mai frecvente, dar şi mai secrete. Din mândrie militară, generalul Antonescu nu voia să capituleze, dar

164

era convins de prăbuşirea nemţilor şi, o dată cu ea, sau chiar mai înainte, o prevedea şi pe a noastră. Primul ministru, Mihai Antonescu, mai lucid şi mai rezonabil, încerca legături cu Aliaţii, prin Stockholm şi Berna, dar fără rezultat. Antoneştii nu se bucurau de încredere şi nu li se acorda atenţie, mai ales acum, în ceasul al doisprezecelea. Erau sortiţi pieirii şi aveam certitudinea că vor trebui să răspundă de faptele lor, calificate drept crimă de război. Nu mai aveau nici o scăpare. Naveta Bucureşti-Berlin şi întâlnirile cu Hitler nu rezolvau nimic. Prietenii din afară, mai ales, îndeosebi omul cu ochelari şi omul cu cravata neagră, ne aduceau informaţii optimiste, dar îngrijorarea noastră prindea rădăcini tot mai adânci. Cu cât se apropia ora H, cu atât ne făceam griji mai mari. În cercurile iniţiate, se bănuia că se vor petrece evenimente decisive până la sfârşitul lunii august. Nu lovitura de stat ne alarma, pentru că eram convinşi că ea va reuşi, dar ne temeam de bestia hitleristă, de răzbunarea ei. În închisoarea Serviciului Secret se afla un grup de bărbaţi şi femei cu totul nevinovaţi. Aveau un moral bun, fiind convinşi că vor pleca în curând acasă, cerându-li-se şi scuze pe deasupra. Erau rudele unor persoane care au avut ideea şi curajul să fugă din ţară, în zona Aliaţilor din sud. De pe un aerodrom militar din judeţul Brăila, aflat pe moşia lui Şuţu - un urmaş al fanarioţilor - Sandu Racotă, industriaşul Auschnit şi un conferenţiar universitar au plecat cu un avion mic, pilotat de căpitanul în rezervă Ghica, şi au ajuns la Aliţaţi. Acţiunea a fost bine plănuită şi perfect executată. La aflarea ştirii, Siguranţa Statului s-a năpustit asupra familiilor acestor fugari, forţându-le să spună tot ce ştiau şi mai ales ce nu ştiau despre această acţiune calificată drept „înaltă trădare”. Au fost arestaţi şi depuşi la închisoarea Serviciului Secret: inginerul Vasile (Lică) Racotă, fratele mai mare al lui Sandu, directorul Fabricii de Aparate Telefonice din Bucureşti; Bogdan Racotă, fratele mai mic al fugitului, inginer la Societatea de Telefoane, împreună cu soţia lui, precum şi soţia lui Sandu, doamna Anca Racotă; Radu, fratele conferenţiarului. N-a lipsit nici „prinţul” Şuţu, proprietarul pământului de pe care se decolase. Au fost arestaţi, percheziţionaţi, căci nu

165

ştiau nimic. Acum erau siguri că odată cu terminarea anchetei, se va termina şi cu anchetatorii lor. Aceşti nou-veniţi au adus un suflu de optimism în închisoare. Aveau mişcare liberă şi primeau alimente din afară. Lică era mai tăcut, probabil că şi vârsta contribuia la calmul sau. Ceilalţi erau tineri, plini de viaţă şi siguri de viitor. Acest fapt îi făcea veseli. Chiar şi „prinţul”, care avea o atitudine de poză, vrând să-şi arate blazonul, a trebuit să se încadreze în democraţia „sui generis” din închisoare şi a devenit un bun tovarăş de arest. Doamna Anca, soţia lui Sandu, era distinsă, foarte comunicativă şi cu calităţi feminine alese. Soţia lui Bidan, o blondă înaltă, plinuţă, foarte simpatică, avea un aer slav, misterios: era rusoaică. Cu Bidan, jovial şi sociabil, îţi făcea plăcere să stai de vorbă. Fraţii Racotă erau toţi de-o înălţime neobişnuită. Sandu mă depăşea cu un cap şi jumătate, eu având 1,85 m. L-am cunoscut după ce s-a întors din Orientul Mijlociu. Eram curios să aflu cum a încăput într-un avion atât de mic. Mi-a spus că a fost un adevărat chin, a trebuit să stea ghemuit, cu capul între genunchi. „Prin suferinţa din avion, mi-am ispăşit toate păcatele din trecut şi am o rezervă şi pentru viitor”, zicea râzând. Acest antifascist convins era şi anticomunist, prin educaţie şi formaţie intelectuală. Toţi cei arestaţi în legătură cu fuga celor amintiţi au fost eliberaţi la începutul lunii august 1944. Au stat puţin la răcoare, dar n-ar fi fost cazul să stea nici atât. Cum am mai spus, în închisoarea Serviciului Secret erau încarceraţi mulţi antifascişti, acuzaţi de comiterea unor fapte reale sau imaginare. În timpul plimbărilor prin curte, am cunoscut pe un oarecare Farkaş, cetăţean român, de fapt un evreu maghiarizat din părţile Ardealului, cum am dedus din felul lui de-a vorbi şi de-a se purta. Era comunist şi mi-a mărturisit acest lucru din capul locului. Nu ştiu pentru ce fusese adus la închisoare. În afara de faptul că era comunist, nu mi-a spus nimic despre el. Ne vedeam aproape zilnic şi discuţiile dintre noi aveau diferite teme. Ştia că sunt naţional-ţărănist şi cunoştea motivele detenţiei mele, ca şi ale întregului grup. Avea o gândire materialist-marxistă, ca toţi comuniştii. Nu se avânta în consideraţii abstracte ci se mărginea la observaţii practice. Discutând despre viitorul imediat al ţării noastre,

166

a afirmat categoric, fără nici o rezervă, că partidul comunist va conduce şi va îndruma istoria de mâine a României. Am rămas impresionat de sinceritatea cu care şi-a spus părerea. Nu era cinic şi nu avea nimic sfidător în atitudinea lui. Nu critica şi nu judeca cu asprime situaţia existentă, nici trecutul apropiat. Convingerea şi argumentarea lui se bizuiau pe elemente reale, bunăoară pe forţa Armatei Roşii. Interesant era că vorbea despre exercitarea acestei forţe la timpul prezent, ca şi cum Sovietele ar fi fost deja în ţară şi la conducere. Am adus în discuţie problema democraţiei, înţeleasă ca putere rezultată din voinţa poporului. Am observat, atunci, la el un zâmbet ironic, uşor compătimitor la adresa mea. În dialectica lui marxistă, democraţia, libertatea şi dreptul erau noţiuni cu valoare exclusiv teoretică, formând obiect de preocupare pentru necunoscători. Doctrinele comuniste le folosesc ca să arate ce doreşte, ce ar trebui să fie, dar nicidecum ce va fi. Ele ţin totdeauna de viitor, un viitor care ne atrage ca o „fata morgana”, îndepărtânduse mereu, pe măsură ce ne apropiem de el. Analizând posibilităţile partidelor existente la noi, comunistul Farkaş ajungea la concluzia că liberalii sunt ca şi dispăruţi din arena politică a viitorului. Ei nu mai reprezintă o putere politică pentru ziua de mâine. Au numai bogăţii, pe care nu şi le vor putea apăra. Mijloacele de a-i deposeda sunt multe şi bine experimentate. Rămân ţărăniştii. „Da, ei sunt un mare obstacol în calea comunismului. Ştim şi cunoaştem - spunea el - obsesia ţăranilor pentru pământ. Ştim că ţăranii sunt pentru Maniu şi contra noastră. Dar mai ştim că ei sunt o forţă lipsită de unitate şi omogenitate, n-au deci eficacitate în lupta pentru apărarea ţarinei lor.” Din spusele lui era de reţinut faptul că partidul comunist va fi adus la putere nu de ţărani şi muncitori, ci de Stalin, care îl va impune prin forţa armelor. „Nu suntem un partid puternic, de mase afirma el - şi nici nu ne preocupă, pentru moment, masele. Pe noi ne susţine Stalin, adică U.R.S.S., asta-i tot. Astăzi, în faţa sovieticilor nu mai rezistă nimeni. Anglo-americanii ar putea încurca lucrurile, dar n-au interes.” Deci, ceea ce prevedeam noi, ţărăniştii, prevedeau şi comuniştii, deoarece îşi dădeau seama că singurii capabili să le zădărnicească acţiunea de comunizare sunt apusenii. Pericolul nu li se părea însă de temut, pentru că se bazau pe forţa

167

armatei sovietice şi pe lipsa de interes a Aliaţilor de-a li se opune. Şi comuniştii au văzut bine. „Stalin trebuie să stăpânească centrul Europei şi-l va stăpâni” a afirmat Farkaş, cu o certitudine care mă uimea. „Dar să ne întoarcem la ţărani, a continuat el. Ei vor pământ, şi-l vor avea. Mujicii din Rusia nu voiau şi ei pământ? Ba da, şi l-au avut, îl au încă!'” (Câtă identitate între judecata bolşevicilor din 1917 şi a bolşevicilor noştri din 1944!) „Gloata se poate manevra şi manevrările acestea se vor face rapid, încă în cursul războiului, pronostica colegul meu de închisoare. Dar lupta cu hitleriştii cere multă linişte în spatele frontului, aşa că cine nu se supune de voie, se va supune de nevoie. Acest mod de a trata lucrurile va plăcea şi Aliaţilor apuseni, care abia aşteaptă să se ocupe de viaţa lor, de business-ul lor. Pentru vestici, războiul este o afacere, o modalitate de îmbogăţire, pentru Stalin este perspectiva de expansiune şi dominaţie mondială. El, Stalin, nu se încurcă în plasa unor filozofii abstracte, ci caută în primul rând folosul practic, de durată.” Am rămas uluit de afirmaţiile peremptorii ale interlocutorului meu. Din ele, rezulta că la conferinţele de la Cairo, Teheran, Yalta, participanţii n-au avut puterea să vadă în viitor, ci au privit numai prezentul, cu excepţia lui Stalin. Discuţiile noastre au continuat şi-n zilele următoare. Ideile desprinse din discuţiile cu acest ideolog al viitorului au fost comunicate lui Iuliu Maniu. Le-am împărtăşit şi prietenilor mei din închisoare. Afirmaţiile şi argumentele lui Farkaş au avut darul să mă pună pe gânduri. Vedeam că nimic nu s-a schimbat, că metodele folosite de bolşevici, în Rusia, rămăseseră actuale şi asta pentru că oamenii pot fi minţiţi de nenumărate ori. Nimeni nu vrea să înveţe din suferinţele trecutului. Istoria reţine şi consemnează numai rezultatele unei acţiuni, chiar dacă a fost criminală, fără să menţioneze suferinţele suportate de oameni. Când se trezeşte norodul, este prea târziu, cătuşele sunt pe mâini şi botniţa la gură. După 23 august 1944, Farkaş a devenit un stâlp în sistemul economic al comuniştilor. Mai târziu, am auzit că s-a sinucis. Se puseseră pe seama lui unele fapte nu prea ortodoxe. Rezistenţa din Jugoslavia avea o reprezentantă în închisoarea de la Serviciul Secret, o profesoară din Banat, susţinătoare a lui Tito şi a oamenilor lui. Se făcuse vinovată de

168

colectare de bani şi obiecte de primă necesitate, pe care le trecea peste Dunăre, pentru nevoile luptătorilor antifascişti din Jugoslavia. După spusele ei, trecuse de mai multe ori fluviul, până a fost prinsă şi anchetată. N-a fost bruscată. I se aducea învinuirea că transmite informaţii de pe teritoriul nostru. Nu şi-a deschis inima, îşi păstra taina. Discutam adesea cu ea, căci ştia bine româneşte. Era o fiinţă plăpândă, dar cu mult temperament şi voinţă de luptă. Contactul cu locotenent-colonelul Ribenko a devenit mai amical. Rică se îngrijea să le procure un plus de hrană, lui şi celorlalţi trei. Găsindu-se angajaţi pe acelaşi plan de luptă, acţiunea antifascistă, ne-a fost uşor să ne apropiem. Seara, după stingere, stăteam mult de vorbă cu el, în celula lui Rică. Ne înţelegeam printro brumă de cuvinte germane şi ruseşti. Rică îşi procurase un mic dicţionar româno-rus. L-am rugat să ne schiţeze în scris planul politic prin care se va rezolva situaţia la noi, conform concepţiei lui Stalin. I s-au dat un caiet şi un creion şi în câteva zile am obţinut ceea ce doream. Însemnările au fost trimise la tradus, printr-un om de încredere, apoi ne-am pus pe citit şi comentat. Din cele scrise, am dedus că autorul era un agent cel puţin la fel de mincinos ca şi stăpânii săi. Iată câteva perle (false) culese din afirmaţiile lui Ribenko: „U.R.S.S. doreşte libertatea tuturor popoarelor; Armata Roşie şi poporul sovietic luptă pentru a asigura pacea şi urmăresc bunăstarea oamenilor; libertatea popoarelor şi a indivizilor, sub toate aspectele, are un loc de cinste în programul comunist sovietic; prin acest război, impus de Hitler, U.R.S.S. nu urmăreşte ocuparea altor ţări sau din teritoriile altor popoare; U.R.S.S. nu se amestecă în treburile interne ale altor state; fiecare popor este liber să-şi aleagă după voie forma de organizare economică şi politică, fără amestecul U.R.S.S.; România este un câmp de trecere pentru urmărirea şi zdrobirea hitleriştilor. După nimicirea fascismului, Armata Roşie se va retrage în patrie, lăsând libere ţările prin care a trecut.” Şi alte multe asemenea snoave. Nu sunt necesare comentarii. Ştim ce a urmat. După 23 august 1944, Ribenko a stat câtva timp la Rică Georgescu, apoi a dispărut. Dar ne vom reîntâlni cu el. În arestul Serviciului Secret nu mai veneau figuri noi. Dintre cei vechi, plecau o mulţime. Rămăseseră numai grupurile politice

169

ale căror ideologie şi poziţie erau bine definite. Mai erau şi prizonierii de război. Factorii de răspundere din închisoare se purtau foarte prietenos cu noi, chiar prea prietenos. Citeam în purtarea lor că se tem de urmările unei eventuale răsturnări şi caută să-şi asigure, prin noi, o justificare pentru ziua de mâine. Printre magistraţii anchetatori, doi erau de admirat, şi anume: căpitanul Ghica şi dr. Alexandru Bod. Ghica era magistrat militar. N-a avut nici o legătură cu ancheta noastră, dar, cum a aflat de situaţia grea în care ne găseam şi de cauza pentru care eram arestaţi, ne-a arătat simpatie. Discret, la început - când toţi oficialii erau cu ochii pe noi şi căutau să tragă foloase directe, imediate, din împrejurarea că ne-au arestat - apoi, din ce în ce mai pe faţă, ne încuraja prin atitudinea lui binevoitoare. Am ajuns, până la urmă, să ne împărtăşim crezul politic şi să ne înfrăţim gândurile bune pentru România de mâine. Minunat om, acest căpitan Ghica! Liniştit şi gânditor, fără să fie posac (uneori era chiar glumeţ), nu se grăbea să tragă concluzii până ce nu analiza subiectul sub toate aspectele. N-am auzit nici o plângere contra purtării lui ca anchetator. Era un bun român, căruia îi păstrez cele mai frumoase sentimente. Dr. Alexandr Bod, un tânăr ardelean, venit în Bucureşti în urma dramaticei situaţii în care au ajuns românii din nordul Ardealului, batjocoriţi de bandele lui Horty, a suportat cu stoicism tot calvarul la care a fost supusă ţara, cu convingerea profundă că nedreptatea va fi înlăturată şi se va realiza „restitutio in integrum”. Ajuns la Serviciul Secret, ca mobilizat, n-a anchetat cazuri grave; sa purtat cu anchetaţii ca un adevărat om. Nici nu mai amintesc de ideile lui politice şi de ura ce o purta hitleriştilor şi slugilor lor. Fusese expulzat din Ardealul lui drag, pentru care s-au jertfit multe vieţi în cursul secolelor. Ne-am împrietenit şi ne purtam mult respect unul altuia. Rică şi Popovici erau câştigaţi total de ideologiile angloamericane. Căutau societatea acestor străini, cu interese economice importante în ţara noastră. Forţa economică, militară şi organizatorică a americanilor li se părea prietenilor mei nelimitată, de aceea îi acordau o valoare absolută. Eu însă eram crescut si educat la şcoala noastră, a necazurilor şi lipsurilor, care ne-au

170

învăţat să nu fim prea încrezători în promisiunile marilor puteri; să nu ne supunem lor, dar să nu fim nici ostili faţă de ele. Am fost de prea multe ori dezamăgiţi de cei în care ne-am încrezut fără rezerve. Aşadar, să respectăm pe alţii, dar să fim preocupaţi de rostul nostru pe acest pământ bătut de toate vânturile. Să mergem împreună cu alţii, să ne însoţim cu ei, dar numai dacă interesele naţionale coincid cu scopul urmărit de ei. Ţările mari nu se împiedică de cele mici când vor să-şi atingă ţinta. Le nesocotesc interesele şi le pun în postura de slugi ascultătoare. Nici un popor mic nu poate exista liniştit, păstrându-şi demnitatea, în vecinătatea unei mari puteri. Singura lui nădejde este ca organizarea social-politică a acesteia să ajungă în faza de dezagregare. Aşa s-a întâmplat cu toate imperiile. Ţările mici trebuie să reziste şi să se pregătească pentru acest viitor. Dacă pot, fără să-şi pericliteze existenţa, au datoria să contribuie la prăbuşirea imperiilor, în interesul lor propriu şi spre binele celorlalţi. Cunoşteam din istorie politica imperialistă a ţărilor, acţiunea lor de acaparare de teritorii străine şi de supunere a popoarelor vecine, şi de mult îmi dădusem seama că sovieticii merg pe acelaşi drum, folosind metode barbare spre a-şi impune voinţa şi a-i nimici pe cei care li se opun. Am ajuns deci la concluzia că soarta României era deja hotărâtă şi că se aştepta doar momentul punerii în practică a planului. Şi el venise. Discuţiile cu comuniştii din închisoare n-au făcut decât să-mi întărească vechile convingeri. Într-un schimb de păreri cu cei doi prieteni - Rică şi Popovici - le-am împărtăşit temerea mea în legătură cu dominaţia bolşevicilor la noi. Le-am mărturisit convingerea că, după ce vom ieşi teferi din închisoarea Serviciului Secret antonescian, bolşevicii ne vor aresta ca să scape de noi. Nu puteam preciza momentul, dar eram sigur că el va veni. Modul „revoluţionar” de a acţiona îi va face să se debaraseze în primul rând de duşmani. Şi cum în vocabularul lor politic, nu exista noţiunea de adversar, ci numai aceea de duşman, ne vor include în această categorie şi vor proceda în consecinţă. Duşmanul trebuie nimicit, nu? Iar pe noi ne vor considera duşmanii lor pentru că eram români patrioţi şi, în plus, întreprinsesem o acţiune alături de Aliaţii din Apus. Deci vom fi socotiţi anticomunişti şi imperialişti. Prietenii mei au protestat

171

energic, aducându-mi diferite argumente prin care încercau să mă convingă nu că sovieticii ar fi nişte ,,călugări pocăiţi”, dar că angloamericanii sunt în mod sigur salvatorii lumii civilizate, libere. Fiecare a rămas la convingerile sale. Destinul a făcut ca Ion Popovici să moară în 1946, iar Rică Georgescu să plece în America, în acelaşi an. Iuliu Bălan s-a refugiat în Italia, Ştefan Cosmovici în Suedia, iar mai târziu, după eliberare, Alexandru Klamer în Israel. Eu şi o bună parte din tovarăşii de acţiune şi închisoare am fost târâţi în faţa tribunalului sovietic, condamnaţi şi aruncaţi în închisorile construite în ţară şi mărite de bolşevici. Convingerea că voi fi arestat de către „eliberatori” nu mi-a dat tăria de voinţă să mă pun la adăpost de primejdie. Nici n-am vrut, dar nici n-aş fi putut, căci prea eram legat de ţara mea, de pământul ei, care păstrează urmele trecutului şi aşteaptă semnele viitorului.

172

EVENIMENTELE DE LA 23 AUGUST Lumea de dincolo de zidurile închisorii era nervoasă şi dezorientată. Circulau zvonuri peste zvonuri, care de care mai fantastice, în legătură cu ziua de mâine şi cu mersul războiului. Ele ajungeau la urechile guvernanţilor, prin tot felul de agenţi şi erau centralizate la Eugen Cristescu, care, pare-se, n-avea curajul să le aducă la cunoştinţa generalului Antonescu, dar nici să ia măsuri contra colportorilor. Erau prea numeroşi şi din toate păturile sociale. Nemţii aveau şi ei informatori, şi încă mulţi, recrutaţi din rândurile minorităţii germane, care ştia bine româneşte, ne cunoştea părerile şi speranţele de viitor. În ciuda situaţiei existente, sau poate tocmai datorită ei, baronul Killinger, ambasadorul Germaniei, teroristul vieţii noastre politice din acel timp, n-a acţionat şi n-a reacţionat contra valului de ştiri, care indicau, toate, un puternic anti-germanism. Situaţia frontului, a tuturor fronturilor, capitularea Italiei, tăvălugul rusesc şi menghina în care fuseseră prinse trupele germane, între Prut şi Carpaţi, au paralizat judecata şi voinţa nemţilor de-a lua măsuri. Se simţeau pierduţi. Fiecare om, în fiecare zi, la fiecare întâlnire, se întreba: când capitulăm? când scăpăm de bestiile hitleriste? În acelaşi timp, noi ne temeam de bolşevici, dar acceptam acest rău numai şi numai ca să scăpăm de unul şi mai mare. Cu ruşii, vom vedea noi ce va fi - ne gândeam - mai sunt şi englezii şi americanii, care nu ne vor lăsa pradă bolşevismului, apoi mai e şi Maniu, care a fost tot timpul contra hitlerismului şi alături de democraţiile apusene. Şi în felul acesta oamenii îşi făceau curaj, în speranţa că dorinţa lor se va transforma în realitate. Dar ei, bieţii, ştiau prea puţine despre bolşevism şi nici despre morala politică a anglo-americanilor nu ştiau prea multe. Să fim obiectivi şi să judecăm: după toate greşelile politice ale conducătorilor noştri, nu ne mai rămăsese decât nădejdea în bunătatea învingătorilor, numai că aceştia nu şi-au orientat acţiunea politică după precepte morale. Dar cine oare le mai respecta, în lumea civilizată, altfel decât

173

formal? Săvârşim, conştiincios, ritualul, dar nu ne interesează conţinutul, esenţa. Cei din Răsărit, mai cinici, au renunţat şi la aparenţe, adică la moralitatea formală. Iată de ce speranţele de salvare ni s-au risipit ca vrăbiuţele la vederea uliului. Noi, cei din închisoare, eram frământaţi atât de problemele viitorului ţării, cât şi de situaţia noastră personală. Eram închişi întrun loc cunoscut de Gestapo. Se putea intra uşor la noi, căci paza era organizată mai mult pentru a împiedica o evadare decât pentru a ne apăra contra unui atac din exterior. De aceea, zilele şi nopţile din august 1944 nu ni s-au părut deloc uşoare. Zilele se scurgeau mai greu ca altădată, din pricina neliniştii pe care ne-o strecura în suflet nesiguranţa. Timpul, impasibil, nu se lăsa influenţat de trăirea sufletească a omului. Ne apropiam de ziua cea mare. Prin valoarea ei istorică, deosebită, ziua de 23 august 1944 a primit calificativul bine meritat de 0 „măreaţă”. Ea urma să răscumpere toate durerile unui neam, toate umilinţele îndurate, întreg geamătul pământului nostru, ajuns sub stăpânire străină, şi să ne aducă bucuria izbăvirii. Aveam speranţa unei vieţi româneşti libere, scutită de agresiuni străine şi aveam certitudinea că ne vor fi asigurate hotarele fireşti. Dezamăgirea avea să fie cruntă! Organizarea internaţională care a urmat, bazată pe aranjamente odioase, a dovedit că toţi cei chemaţi să pună lumea pe un făgaş nou, conducătorii de popoare, erau prea mărunţi spre a rezolva problemele apărute. Unii, din nepricepere şi slăbiciune omenească, alţii, din ambiţie şi pornire spre glorie, au tratat naţiunile şi teritoriile lor de baştină ca pe nişte simple obiecte de negoţ. Ce a rămas din Carta Atlanticului? Din drepturile omului? Din toate angajamentele solemne şi umanitare? Doar amintirea unor cuvinte măreţe, tipărite pe hârtie, acum îngălbenită... Lozinci de mult uitate! Realitatea ne arată că răul de care am vrut să scăpăm, şi de care credeam că am scăpat, a reapărut îmbrăcat în alte haine şi purtând un alt nume. Se zicea că totuşi este altceva, că nu mai exista fascism şi rasism, că evreii nu mai sunt oprimaţi. Exista în schimb comunism, care ne teroriza pe toţi, dar mai ales pe români, iar dintre evrei - pe sionişti. Îl dorisem noi? Îl acceptasem de bună voie? Nu! Ne fusese impus. Ne-au constrâns să ne supunem,

174

întocmai cum călăul strânge funia în jurul gâtului celui condamnat. Tot aşa ne făcuse şi Hitler. Noi făceam tot ce puteam pentru a supravieţui. Cei care au adus această nouă ordine şi supuşii lor erau oare mai mulţumiţi decât noi? - m-am întrebat atunci, mă întreb şi acum. S-ar putea! Totuşi, eu unul mă îndoiesc. În ziua de 23 august 1944 ne aflam în arestul Serviciului Secret. Rică Georgescu plecase în oraş cu învoire specială. O mai făcuse şi altădată, aşa că nu era ceva deosebit. Mă neliniştea însă faptul că nu se reîntorsese până la orele 16. Eram îngrijorat, ştiind că multe li se pot întâmpla unor deţinuţi în împrejurările pe care le trăiam. După orele 17, o dată cu venirea unor anchetatori în închisoare, au apărut primele ştiri alarmante, dar precise, cu privire la noua noastră situaţie politică. Stăteam ca pe jăratic, fiind nerăbdător să aflu ce se petrece. Era în joc însăşi viaţa noastră, pericolul ne pândea în fiecare clipă. Le-am spus şi celorlalţi ce cred despre cele auzite. Seara, spre orele 20-21, aveam certitudinea că zvonurile aveau un temei real. Confirmarea era susţinută şi de faptul că personalul anchetator cu atitudini duşmănoase faţă de democraţi nu s-a mai prezentat la birouri. În plus, am aflat că la orele 22 regele Mihai se va adresa ţării, la radio, pentru a face cunoscută noua ordine. Era clar că lovitura de stat avusese loc. Ne-am strâns cu toţii la comandant în birou, în jurul aparatului. Proclamaţia Regelui a fost transmisă la câteva minute după orele 22. Suveranul anunţa doborârea dictaturii militarofasciste, precum şi ieşirea României din coaliţia hitleristă şi alăturarea ei la Naţiunile Unite. S-a dat citire noului guvern al generalului Sănătescu, cu participarea a câte unui reprezentant al fiecărui partid din Blocul Naţional Democrat, ca miniştrii fără portofolii. Lagărele de internare erau desfiinţate, iar deţinuţii politici acuzaţi de activitate antifascistă - eliberaţi. Proclamaţia a fost primită cu entuziasm atât de armată, cât şi de populaţie. Toţi cei din închisoare eram într-o stare de entuziasm paroxistic. Vedeam realizat obiectivul pentru care luptasem şi ne pusesem viaţa în primejdie. Primul pas făcut de noi, cei închişi, a fost să ne asigurăm viaţa. Ne-am sfătuit să-l alegem pe domnul căpitan Ghica în funcţia de comandant al închisorii, cu obligaţia ca domnia-sa să ia toate

175

măsurile pentru ocrotirea deţinuţilor, să descuie toate celulele, să aducă la cunoştinţa încarceraţilor noua situaţie, făcându-le însă recomandarea de a nu părăsi, deocamdată, arestul. În oraş, circulaţia era interzisă. Pe străzi patrulau ostaşii armatei noastre, care aveau ordin să tragă fără somaţie. În cursul serii, toate instituţiile publice fuseseră ocupate şi erau apărate de armată. Instituţiile şi obiectivele germane au fost încercuite de armata noastră. Căpitanul Ghica a dat ordin de dublare a posturilor de pază. S-au luat arme şi muniţii din magazia închisorii şi li s-au distribuit deţinuţilor tineri, apţi de-a folosi armamentul în caz de nevoie. S-au improvizat trei scări, rezemate apoi de zidul care ne despărţea cazarma de artilerie. L-am rugat pe comandant să ceară de la cazarmă două tanchete, pentru apărarea închisorii în eventualitatea unui atac din stradă. După toate aceste măsuri, menite să prevină o posibilă agresiune hitleristă, ne-am simţit ceva mai încrezători şi mai liniştiţi. Am trimis jandarmii la cârciuma din colţ să ne aducă bere. Am băut cu toţii, ne-am îmbrăţişat români cu unguri, ruşi cu americani, femei cu bărbaţi, ca în Cetatea Înfrăţirii. A fost o seară mirifică, trăită cu o singură inimă omenească, fără diferenţieri politice, rasiale ori de altă natură. Pe la orele 22, a apărut şi Rică Georgescu. Venise cu o maşina, însoţit de doi unchi ai soţiei lui: generalul Manolescu şi fratele acestuia, Ion Manolescu, actorul. Ne-au adus câteva ştiri proaspete. Rică a părăsit închisoarea în aceeaşi noapte, împreună cu cei doi însoţitori, deşi noi am insistat să nu se expună pericolului şi să rămână până la ziuă. Nu ne-au ascultat sfatul şi rău au făcut căci, în drum spre casă, au fost obligaţi să treacă printr-o rafală de armă automată. Actorul Ion Manolescu a fost grav rănit; ceilalţi, inclusiv şoferul, au scăpat ca prin minune. După ce m-am liniştit întrucâtva, pe la orele 23, am telefonat la locuinţa doamnei Madgearu, unde era şi Oriţa. Am vorbit cu dânsa şi, după voce, mi-am dat seama că plânge de bucurie. După aflarea celor întâmplate, în aceeaşi seară, lumea a năvălit spre Palat, aclamând şi strigând: „Trăiască Regele! Trăiască

176

armata română! Trăiască independenţa!”. N-a strigat nimeni: „Trăiască comuniştii” sau ,,Trăiască U.R.S.S.” În dimineaţa zilei de 24 august, la orele şase, toţi eram în picioare. Înghesuială mare la spălător. Ne-am spălat doar pe ochi şi pe vârful nasului. Altă dată, intenţionat prelungeam şederea la spălător, căci acolo aveam prilejul să mai schimbăm o vorbă unii cu alţii. Acum făceam totul în fugă şi fără teamă. Eram vioi, deşi nu dormisem decât foarte puţin. Ne salutam jovial, cu zâmbetul pe buze, rostind bineţe în toate limbile. Fiecare se grăbea să salute primul, fără să ţină seama de regulile întâietăţii. Foştii deţinuţi, acum descătuşaţi, n-aveau astâmpăr, nu-şi găseau locul. Ieşeau din celulă, intrau din nou, fără motiv, într-un du-te-vino continuu. Îşi făceau bagajele, împachetându-şi mărunţişurile, căci n-aveau nimic de seamă asupra lor, afară de îmbrăcăminte. Nu ştiau ce să facă, unde să se ducă, ce îi aşteaptă dincolo de zidurile închisorii. A fost o răsturnare bruscă. Nu-i de loc uşor să treci printr-o asemenea schimbare şi să te adaptezi la nouă stare de lucruri. Cum va fi viaţa noastră, nimeni nu ştia, dar fiecare şi-o imagina după propria-i concepţie. Un lucru era sigur: dincolo de veselia manifestată, se putea citi pe faţa tuturor o îngrijorare. Motive erau destule ... Comandantul închisorii, căpitanul Ghica, a anunţat că i se va elibera fiecăruia o adeverinţă, care să ateste fosta situaţie de deţinut. Grupul nostru s-a dezmembrat, fiecare a luat o hotărâre individuală, fără să mai aştepte certificate. Eram toţi din Bucureşti şi ne aveam rosturile noastre. Rică plecase de cu seara, Ion Popovici pleca şi el singur, dar aşteptat afară, în stradă, de ai săi; la orele şapte fără un sfert, Beza şi cu mine am ieşit din închisoare cu mâinile în buzunare, fără nici un bagaj. Jandarmii ne salutau, iar noi le strângeam mâna. Am luat-o spre centru, pe Calea Plevnei. Aveam acelaşi drum. Aproape de strada Berzei, ne-am despărţit. El s-a oprit la o soră a lui. Mi-am continuat drumul de unul singur, vesel ca un adolescent hoinar, respirând aerul curat al dimineţii. Ochii îmi alunecau în toate părţile şi mă bucuram de tot ce vedeam. Era ceva nou pentru mine să merg în voie, fără jandarm la spate. Eram după trei ani şi nouă zile de închisoare, şi chiar dacă în unele perioade regimul de detenţie a fost mai blând, lipsa libertăţii am resimţit-o în permanenţă ca pe un chin.

177

Când am ajuns pe Schitu Măgureanu, în dreptul teatrului înfiinţat de Iorga, am auzit sirenele şi în acelaşi timp, am văzut apărând avioane germane, răzleţe, care au început să arunce bombe, fie la întâmplare, fie în obiective precis fixate, pentru a semăna teroare. Lumea alerga înspăimântată, dezorientată. Nemţii auziseră Proclamaţia regală şi au vrut să arate că armata germană, cu toate înfrângerile suferite, nu-şi pierduse puterea de distrugere, Unităţile noastre militare veneau spre Capitală, din zonele sudice, unde fuseseră cantonate; ele erau însă angajate în lupte cu hitleriştii care căutau să ajungă în Bulgaria; Armata Roşie era la sute de kilometri distanţă, iar anglo-americanii încă şi mai departe. Această situaţie ne dădea suficiente motive de îngrijorare. Ce se întâmplase? În seara de 23 august, generalul neamţ Alfred Gerstenberg fusese primit în audienţă la Palat. Regele i-a promis că, dacă îşi retrage în linişte trupele din Capitală şi din zonele înconjurătoare, armata noastră nu le va ataca. Generalul a promis şi astfel a fost lăsat liber, ba i s-a dat ca însoţitor, până la comandamentul german din pădurea Otopeni, un colonel român cu parola de trecere. Gerstenberg nu şi-a respectat cuvântul şi, în urma ordinului primit de la Hitler, a dezlănţuit atacul din Capitală, pentru a înăbuşi în sânge îndrăzneala românilor. Aşa se face că în dimineaţa zilei de 24 august au început bombardamentul, precum şi un atac terestru german asupra oraşului. După primul raid aerian, care a distrus în întregime Teatrul Naţional din Calea Victoriei, am pornit spre strada Gutenberg, unde locuia nepoata mea, care îmi purtase de grijă în timpul detenţiunii. Găsind casa încuiată, m-am îndreptat spre locuinţa lui Petre Anghelescu, directorul Bancii Urbane şi amicul meu. Ajuns în biroul lui, ne îmbrăţişăm, apoi ne împărtăşim bucuria în urma întorsăturii politicii petrecute şi ... deodată, alarmă! Ne-am refugiat la repezeală în adăpostul Bancii Naţionale, unde se afla multă lume, chiar şi unii membri din fostul guvern Antonescu. L-am recunoscut imediat pe profesorul universitar Gheron Netta, fost ministru de Finanţe, care fusese şi preşedintele C.E.C. - ului, când eu eram încă liber. Acesta mi le-a prezentat pe cele două fiice ale sale, eleve de liceu, cărora nu prea le-a plăcut precizarea tatălui lor cum că eu sunt abia ieşit

178

din închisoare. Mi-au oferit de-ale mâncării, mai ales dulciuri, şi mam întreţinut cu profesorul în termeni amiabili. Am aflat de la el că fusese bombardat Palatul Regal şi că membrii noului guvern, surprinşi într-o şedinţă de consiliu, fuseseră trântiţi pe duşumea, trebuind să-şi cureţe după aceea hainele de moloz. În acelaşi adăpost, l-am întâlnit pe Iuliu Maniu. Avea la dispoziţie o mică încăpere, pe care o împărţea cu Lucreţiu Pătrăşcanu. S-a bucurat când m-a văzut, îmbrăţişându-mă cu multă afecţiune. Părea chiar emoţionat. Nu apucasem să schimbăm decât puţine cuvinte, legate de recenta mea eliberare, când a apărut Lucreţiu Pătrăşcanu, care tocmai venea de la o întrunire cu ai lui. I-am fost prezentat. Ţin minte că liderul comunist, după ce mi-a strâns mâna, a scos de la brâu două pistoale de calibru mare, dându-şi aere de erou romantic, ceea ce m-a impresionat neplăcut. Bombardamentul hitlerist a continuat la intervale scurte, de o oră şi jumătate, maximum două, răgaz necesar pentru alimentarea avioanelor cu combustibil şi bombe. Între timp, au sosit în adăpost Iuliu Bălan şi Jean Beza, care, împreună, cu unii foşti prizonieri americani şi englezi, eliberaţi recent, au reuşit să improvizeze în timp record un post de emisie-recepţie, cu care au făcut legătura cu Aliaţii din Sud, Sud-Est. A fost o mare realizare, care a ajutat armatele noastre, cât şi guvernul, să comunice cu străinătatea. Tot în adăpostul Băncii Naţionale - am cunoscut pe Ivor Porter şi pe căpitanul englez Meţianu. De la ei am aflat că Gardyne de Chastelain plecase deja din ţară, la unitatea sa din Sud. Bombardamentul german a continuat toată ziua şi, mult mai slab, şi în timpul nopţii. Lumea din adăposturi, cât şi cei care circulau în exterior aveau un moral ridicat şi aşteptau să scăpăm cât mai curând de ultima răbufnire agresivă a hitleriştilor. Adresele nemţilor din Bucureşti fiind cunoscute, mulţi dintre ei fuseseră imobilizaţi, pentru a nu mai putea acţiona. Luptele se desfăşurau cu îndârjire, armata noastră reuşind să ocupe numeroase puncte şi posturi germane din interiorul oraşului. Trupele, care fuseseră dispersate strategic, au sosit în cursul zilei de 24 august în Capitală şi au dat lupte contra hitleriştilor, care îşi pierdeau poziţiile una după alta. Au zădărnicit toate încercările de regrupare ale nemţilor, obligându-i să lupte în formaţii izolate. În sudul Capitalei, trupele

179

româneşti stăpâneau întregul sector. Nici în est şi vest nu erau complicaţii. În nordul Bucureştiului, nemţii au rezistat, ajutaţi de împrejurarea că aerodromurile de la Băneasa şi Otopeni se aflau în stăpânirea lor. Ajutoare nu le puteau veni, căci în toate locurile unde existau soldaţi nemţi ei fuseseră fie lichidaţi, fie făcuţi prizonieri. Armata lupta cu bărbăţie contra ocupanţilor, răzbunându-se pentru toate câte suferiseră din partea lor. În toate judeţele şi oraşele ţării, situaţia efectivelor noastre era favorabilă. În dimineaţa zilei de 25 august a început cu aceeaşi muzică: sirene, avioane şi bombe. Cetăţenii Capitalei, în special femeile şi copiii, se aflau în adăposturi de 24 de ore neîntrerupt. Buna dispoziţie era în scădere, după o noapte de veghe. Bombardamentele se repetau întocmai ca în ziua precedentă. În dimineaţa de 24 august, nu mult după ce am părăsit arestul, hitleriştii au atacat închisoarea Serviciului Secret din Calea Plevnei. Ştiau că adăposteşte oameni care avuseseră curajul să lupte contra lor. Bombele n-au nimerit însă în plin, ci au căzut alături de clădirea vizată. În ea se aflau încă foşti deţinuţi, care n-apucaseră să plece. Dacă bombele şi-ar fi atins ţinta, ar fi fost multe victime. Aşa, n-a fost decât una singură: Santinela din poarta, care a murit la datorie. În cursul zilei de 25 august, oraşul a fost curăţat de nemţi. S-au făcut mulţi prizonieri. Ostaşii noştri au luptat eroic. În partea de nord a Capitalei, rezistenţa germană era încă puternică. Ar fi fost necesare avioane pentru a-i distruge poziţiile de apărare şi mai ales depozitele de muniţii. Dar avioane n-aveam, căci, în dimineaţa zilei de 24 august, nemţii pătrunseseră în hangare şi le făcuseră praf. Unităţile noastre se concentrau tot mai mult în acest sector, pentru a nimici forţa de rezistenţă a inamicului. Atacurile aeriene ale nemţilor continuau, semn că ei mai aveau rezerve de bombe. Bucureştenii au petrecut încă o noapte în adăposturi. Oboseala, tensiunea nervoasă, lipsa de hrană şi aerul viciat din aceste spaţii aglomerate a scăzut mult moralul oamenilor. Situaţia era critică, chiar gravă. Deşi în oraş nu mai erau nemţi, întreaga activitate era paralizată din cauza bombardamentelor. În după-amiaza zilei de 25 august, spre seară, mă îndreptam spre strada Vasile Conta, unde îşi avea locuinţa doamna Madgearu. Speram s-o întâlnesc şi pe Oriţa acolo, căci stătea la

180

dânsa. Erau 36 de ore de când nu mai ştiam unul de altul. În acest timp, se întâmplaseră multe. Nefiind departe, am luat-o pe jos de la Banca Naţională, unde mă adăpostisem. Când ajung lângă liceul de fete Regina Maria, se pornesc să sune sirenele, anunţând atac aerian. Grăbesc pasul. De departe, zăresc pe scările unui bloc, aflat vizavi de casa fostului profesor Madgearu, o mogâldeaţă. Apropiindu-mă, îmi dau seama că e o femeie şi, după ce mai fac câţiva paşi, văd că persoana e cu totul absentă la realitatea înconjurătoare (foarte agitată, de altfel, căci oamenii alergau speriaţi care-ncotro), fiind cufundată în propriile-i gânduri. Era Oriţa. Mă duc lângă ea, o strig pe nume. Ca trezită din vis, mă îmbrăţişează cu bucurie. „Credeam că nu mai vii! Că ţi s-a întâmplat ceva rău... Bine că te văd...!” îmi spune. Apoi intrăm repede în adăpost, la subsolul aceluiaşi bloc şi ne postăm aproape de uşă. A fost o falsă alarmă. Am rămas totuşi câtva timp în adăpost, apoi am intrat la doamna Ecaterina Madgearu, unde am întâlnit-o şi pe domnişoara Cristineta Tuduri, o prietenă a noastră. A fost o mare bucurie această revedere. Nu ştiau cu ce să mă mai trateze şi mă asaltau cu întrebările. Pe la opt seara, a apărut domnul Styrcea, secretarul regelui. Nu ştiu şi n-am putut descoperi cum a aflat că sunt acolo. Mi-a spus că voia să mă cunoască şi să stea de vorbă cu mine. Eu auzisem de dânsul, adică ştiam ce funcţie îndeplineşte la Casa Regală, dar nu-l cunoşteam personal. Era o persoană suspusă, la care nu puteau ajunge muritorii de rând. La palat se ştia de acţiunea noastră şi auzisem că regina-mamă Elena ne purta gânduri bune. Am început o discuţie, care s-a prelungit. Subiectele au fost diverse. Fiind interzisă circulaţia pe străzi, noaptea, am stat de vorba până în zori, dezbătând mai ales asupra viitorului politic al ţării şi a mijloacelor optime de organizare a statului. Cred că interlocutorul meu voia să afle ce cred şi ce hram port. Ştia că sunt naţional-ţărănist, că am fost în apropierea lui Iuliu Maniu, dar voia să se informeze asupra intenţiilor mele de viitor. N-a rămas prea entuziasmat auzindu-mi afirmaţiile. I-am spus că sunt democrat pe linia tradiţiei ardelene şi bănăţene1. (Socialiştii români din 1 Chiar şi socialiştii români din Transilvania şi Banat au susţinut Unirea cea Mare de la Alba Iulia, din 1918, în această tradiţie. Tot ei, în 1919, când s-a pus problema unificării patidelor socialiste, au afirmat: ,,Unirea poporului român într-un stat independent este o necesitate istorică, bazată pe dreptul la liberă dispoziţie a tuturor popoarelor.” În schimb reprezentanţii socialişilor din Vechiul Regat nu erau câtuşi de puţin interesaţi de unitatea naţională a statului, ci doar de problemele sociale şi de propria lor venire la guvern, cu orice preţ, chiar cu sacrificarea hotarelor ţării.M. Gh. Bujor a spus lămurit că noi (stângiştii) ,,... de dragul unei unităţi fictive, nu pot sacrifica interesele clasei muncitoare.”

181

Transilvania şi Banat au susţinut Unirea cea Mare de la Alba Iulia, din 1918. Tot ei, în 1919, când s-a pus problema unificării partidelor socialiste, au afirmat: „Unirea poporului român într-un singur stat independent este o necesitate istorică, bazată pe dreptul de liberă dispoziţie al tuturor popoarelor”. În schimb reprezentanţii socialiştilor din Vechiul Regat nu erau preocupaţi câtuşi de puţin de unitatea naţională a statului, ci doar de problemele sociale şi de propria lor venire la guvern, cu orice preţ, chiar cu sacrificarea hotarelor ţării. M. Gh. Bujor a spus lămurit că ei (stângiştii) „... de dragul unei unităţi fictive, nu pot sacrifica interesele clasei muncitoare.” În concepţia mea, această opţiune politică se potrivea nevoilor şi aspiraţiilor poporului nostru, ţinând seama de cerinţele tuturor, nu numai de ale unei anumite categorii sau clase sociale. Din discuţie a rezultat că avem puncte de vedere diferite în multe din problemele politicii fundamentale. Nu ştiu cu ce impresie a rămas el după această întâlnire, după cum nu pot şti nici dacă a căutat să mă cunoască din iniţiativă proprie sau vizita lui făcea parte dintr-un plan mai vast, iniţiat de anturajul Regelui. Domnul Styrcea mi-a făcut impresia unui om apolitic, lipsit de simţul realităţii. El credea că pentru a juca un rol politic important îi sunt suficiente relaţiile bune cu primul factor constituţional şi titlurile nobiliare vechi. Aceasta era marea lui greşeală, care dovedea că n-a învăţat nimic din experienţa fostului rege Carol al IIlea. Ne-am despărţit dimineaţa, în termeni buni, ca doi oameni care au analizat problemele curente ale societăţii noastre. După cum se spune în termeni oficiali, „a fost o întâlnire folositoare pentru ambele părţi”. După această noapte de dezbateri, am ajuns, pe la şase şi jumătate, la adăpostul Băncii Naţionale, unde mă aştepta Rică Georgescu; era 26 august. „Vino repede - îmi spune el - avem o misiune. Până la şapte trebuie să ajungem la aerodromul militar din Popeşti-Leordeni. Îţi explic pe drum.” Mă trage de mână spre ieşirea din adăpost, unde ne aştepta o maşină militară, de campanie, semănând cu un jeep. La volan se afla un plutonier major din serviciul Palatului. Urcăm şi pornim. „Pleacă un avion la Foggia, cu un locotenent-colonel, aviator american, fost prizonier la noi (mi-a spus şi numele, dar nu-l mai reţin) şi trebuie să ducă schiţa

182

aerodromului de la Otopeni - mă lămureşte amicul meu, arătândumi un plic - de unde ne bombardează nemţii. Schiţa mi-a dat-o Maniu; ni se cere să facem astfel încât să ajungă imediat în posesia colonelului.” Am înţeles îndată că se solicita distrugerea acestui punct de rezistenţă. Maşina alerga cu o viteză nebună. Pe străzi, nu era circulaţie. Pe şoseaua Olteniţei, şoferul opreşte brusc sub un copac. „Avioane germane deasupra noastră”, ne anunţă plutonierul. Stăm câteva secunde, apoi porneşte tot atât de brusc, dar curând opreşte din nou, sub un pom. „Mi se pare că suntem urmăriţi”, ne explică omul la volan, după care porneşte iar. Şi tot aşa, ne-am adăpostit sub arbori de patru-cinci ori, până s-a liniştit cerul. Pe aerodrom se afla un avion de vânătoare, iar lângă el un ofiţer înalt, zvelt, în compania altor doi ofiţeri români, mai tineri. Ne aşteptau. Ne strângem mâinile, iar Rică îi dă plicul, cu explicaţiile de rigoare. Peste câteva minute, avionul a decolat. L-am urmărit cu privirea până s-a pierdut în zare. La întoarcere, am raportat despre îndeplinirea misiunii şi ne-am despărţit, mergând fiecare la treburile lui. În cursul aceleiaşi zile, 26 august 1944, avioanele germane au mai bombardat Capitala, arătându-ne că nu vor să cedeze. Dar n-am rămas fără ajutoare. După amiază, pe la cinci şi jumătate, când nimeni nu se mai aştepta, au apărut bombardierele americane deasupra Bucureştiului. Erau cinci fortăreţe zburătoare, la mare înălţime. Se îndreptau în zbor lin spre aerodromul buclucaş, care a dat multă bătaie de cap armatei noastre. Bucuroşi de ivirea avioanelor, bucureştenii strigau: „Ura! ura!”, convinşi că sunt auziţi. Se fluturau batiste albe, în semn de bun-venit. Şi când te gândeşti că numai cu câteva zile în urmă, la vederea lor, toată lumea se ruga: „Du-i Doamne, la Ploieşti!” Nu mult după trecerea avioanelor americane deasupra Capitalei, s-au auzit exploziile puternice de la Otopeni. În timpul acesta, ostaşii noştri dădeau lupte dârze, în acelaşi sector. Erau chiar pe punctul de-a ocupa aerodromul german, când au fost opriţi de înaintare, deoarece ofiţerii de front fuseseră informaţi şi preveniţi de către comandamentul nostru militar că zona va fi bombardată de avioanele Aliate. Totuşi, o parte

183

dintre ostaşi, cuprinşi de elanul luptei, au pătruns în zona interzisă şi au fost doborâţi. Fie-le odihna uşoară şi amintirea veşnică! La 27 august 1944, sirenele au anunţat încetarea bombardamentelor. A fost o bucurie de nedescris. Oamenii erau palizi, cu cearcăne la ochi, nespălaţi, cu îmbrăcămintea mototolită. Ca dintr-un furnicar, au apărut toţi, grăbiţi să se întoarcă la ocupaţiile lor. N-au trecut nici 24 de ore şi viaţa şi-a reluat cursul normal, lumea uitând de suferinţele îndurate în cele trei zile şi nopţi de încordare. Nemţii scăpaţi cu viaţă după bombardamentul din ziua precedentă, şi după atacul ostaşilor noştri, s-au retras spre Valea Prahovei, unde au fost nevoiţi să depună armele, devenind prizonieri, în frunte cu generalul Alfred Gerstenberg. Până la sfârşitul lunii august 1944, o mare parte din teritoriul ţării a fost eliberată de către trupele noastre, cu excepţia Ardealului de nord. Datorită eroismului ostaşilor români, armata sovietică a parcurs sute de kilometri pe pământul nostru, fără luptă, punând astfel în pericol spatele armatelor germane din Bulgaria. La 30 august 1944, şi-au făcut apariţia trupele sovietice în Bucureşti, „cu arma în bandulieră”. Cu toate acestea, Comandamentul sovietic dădea comunicate, menţionând oraşele româneşti „eliberate” inclusiv Bucureştiul! Efortul ostaşilor noştri de-a elibera ţara ocupată de nemţi, a fost susţinut de întreaga populaţie. Bărbaţi şi femei, tineri şi vârstnici au oferit trupelor alimente şi îngrijire sanitară, iar unde împrejurările locale şi situaţiile de fapt o cereau, ajutorul lua forma luptei armate, cot la cot cu ostaşii. O mulţime de bărbaţi s-au înrolat ca voluntari în unităţile militare. Au luat fiinţă Gărzile armate „Iuliu Maniu”, cu misiunea de-a garanta ordinea în nordul Ardealului, eliberat, şi mai ales de-a apăra viaţa românilor de asasinatele „crucilor încârligate” şi ale ,,levenţilor”. În broşurile de propagandă comunistă, în articolele gazetăreşti şi chiar în lucrări cu pretenţii serioase, se găsesc - în descrierea evenimentelor de la 23 august 1944 - formulări ambigue şi tendenţioase, ca: „... unităţile militare din Bucureşti ... împreună cu formaţiile patriotice de luptă au curăţat Capitala de hitlerişti...”; sau: „... operaţiuni militare de curăţire ... executate de formaţiuni de

184

luptă patriotice şi de unităţi ale armatei române ...” etc. Prin asemenea termeni echivoci, conducerea comunistă lăsa să se înţeleagă că rolul hotărâtor în lichidarea rezistenţei germane l-au avut „patrioţii comunişti”, nu formaţiunile de luptă ale poporului român, solidar în alungarea cotropitorilor. Noţiuni ca ,,armata” şi „poporul”, singurele care corespund realităţii intervin rareori în evocările evenimentelor. Şi fasciştii, atât cei din nord, cât şi cei din sud, foloseau asemenea metode de propagandă, fiind convinşi că prin repetarea unei minciuni, timp îndelungat, chiar şi cei care au lansat-o vor sfârşi prin a o lua drept adevăr. Ştirea falsă rămâne consemnată în ziare şi în cărţi, ulterior folosite ca surse autentice pentru acreditarea înşelătoriei.

185

ÎNSTĂPÂNIREA MINCIUNII ŞI ANTECEDENTELE EI Prin actul de la 23 august 1944, România a contribuit la nimicirea fascismului cu întregul ei potenţial uman, moral şi material, şi s-a aliniat din nou în rândul statelor civilizate, cu orânduiri sociale capabile să ridice personalitatea umană la nivelul cerinţelor spirituale şi materiale moderne. Ne-am conjugat eforturile cu ale Aliaţilor, care, prin Carta Atlanticului, răspundeau aspiraţiilor noastre naţionale. Iar noi am crezut în cuvântul lor. Datorită rapidităţii cu care am reuşit să ocupăm trecătorile Carpaţilor, Armata Roşie a ajuns în doar câteva zile în Bulgaria, apoi la graniţa cu Jugoslavia, pe urmă a atacat Ungaria şi poziţiile din centrul Europei. Noi am participat la război cu efective de peste o jumătate de milion de ostaşi, dintre care au căzut în lupte peste o sută optzeci de mii.1 Şi cu toate acestea, soarta noastră a fost mai amară decât a celor care au rămas până la sfârşit aliaţi şi prieteni devotaţi ai Germaniei hitleriste, ca Ungaria, bunăoară, care a luptat până la înfrângerea finală alături de germani şi totuşi şi-a păstrat hotarele dinainte de război. La fel, Bulgaria, care şi-a păstrat Cadrilaterul nostru, dat ei din ordinul lui Hitler. 1

Într-un comentariu al postului de radio Londra, se menţiona, la 7 ianuarie 1945: „Dintre toate naţiunile care luptă împotriva Germaniei, România se situează azi pe locul al patrulea, în ceea ce priveşte numărul de ostaşi care participă la bătăliile de distrugere a nazismului”. ,,... La 23 august 1944, când încă nu erau evidente perspectivele desfăşurării viitoare a evenimentelor militare şi când soarta Germaniei era departe de a fi clară, politica externă a României a luat o întorsătură hotărâtoare”, a spus Vişinski, la Conferinţa de pace de la Paris (13 august 1946. Ziarul ,,Pravda”, din 25 august 1944, relevă că actul României era „de natură să concentreze asupra sa cea mai mare atenţie”. Franklin D. Roosevelt a declarat ca ieşirea României din războiul contra Aliaţilor şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei au scurtat războiul cu şase luni. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Winston Churchill.

186

Agenţia Reuter publica în 10.III.1940 următoarea declaraţie a lui W. Churchill: „La sfârşitul războiului, toate teritoriile ocupate de Germania, sau cu ajutorul ei, vor fi restituite ţărilor care le stăpâneau înainte de război”. Iar noi am crezut! Ordinea stabilită la Versailles, după primul război mondial, era rezultatul luptei ţărilor mari şi mici şi al principiilor naţionale şi de drept care formau baza politicii preşedintelui Wilson. Ca atare, ea trebuia să fie de durată, spre a face posibilă o nouă convieţuire europeană, cu speranţe într-un viitor demn de progresele secolului al XX-lea. Ţările mici au oferit Angliei şi Franţei cinstea de constructor şi păzitor al acestei opere, iar ele au acceptat-o cu multă bucurie şi mândrie. Dar această încredere naivă a fost înşelată. Ţările mari, investite cu forţa morală de executoare ale hotărârilor de la Paris, şi-au urmărit exclusiv interesele proprii, neglijând voit, ori din lipsă de prevedere, pericolul ce ameninţa ţările mici din partea duşmanilor de ieri. Un calcul politic greşit, pornit din orgoliul de-a avea rolul de „primă vioară”, a dus la concurenţa dintre Anglia şi Franţa, de fapt un război surd, cu consecinţe grave pentru Europa întreagă. Ţările mici au fost primele al căror drept de viaţă a fost pus în discuţie, cu tacită şi chiar făţişă aprobare a celor mari. Ceea ce a urmat n-a fost decât o consecinţă logică: s-a ajuns să li se conteste până la urmă şi ţărilor mari dreptul la o existenţă liberă. În 1974, preşedintele Nixon urma să se întâlnească, în U.R.S.S., cu Brejnev. Localitatea fixată de liderul sovietic fusese Yalta, în Crimeea. Însă Nixon, spre lauda lui, n-a acceptat locul propus de gazdă. În presă a apărut motivarea refuzului său: „Nu vreau să se spună că am mai trădat o dată”. Aşadar, americanii erau conştienţi că, în cursul celui de-al doilea război mondial, trădaseră interesele Europei şi ale ţărilor mici. Într-o seară din luna septembrie 1944, după semnarea armistiţiului (13 septembrie 1944), am fost invitat la cină la familia Georgescu, unde l-am întâlnit pe Ivor Porter, care pe atunci locuia la Rică. Era un bărbat de vreo 30 de ani, simpatic ca om, însă foarte străin de realităţile noastre istorice şi actuale. Din discuţia cu el, am aflat că era adept al partidului laburist englez. La masă fusese invitat şi Iuliu Maniu. S-au analizat condiţiile grele ale armistiţiului, impuse de U.R.S.S. Porter, care ştia că n-au fost respectate

187

înţelegerile de la Cairo, privitor la armistiţiul nostru, a spus: „Faceţi eforturi în lupta contra Germaniei şi condiţiile se vor ameliora”. Într-adevăr, România a pus la dispoziţia războiului din Vest toate resursele de care dispunea, pierzând mulţi ostaşi, dar fără nici un rezultat: Basarabia şi nordul Bucovinei au rămas tot în mâinile sovieticilor, Cadrilaterul tot la bulgari. În schimb, am obţinut, fără vrerea noastră, comunismul, cu ani de închisoare, dictatură proletară, sechestrarea tuturor bunurilor imobile, jefuirea celor mobile, moartea în închisori a multor oameni nevinovaţi. Ni s-a ştirbit suveranitatea naţională şi ni s-a limitat independenţa. Porter mi-a reproşat de câteva ori că sunt prea intransigent. Mă întrebam: oare el cum ar reacţiona, dacă ţara lui ar fi în aceeaşi situaţie ca România? Înţelepciunea omului politic consta în a se angaja pe drumul care asigură realizarea obiectivelor sale. Noi - Partidul Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu - nu greşisem mizând, în acţiune, pe linia democraţiei anglo-americane, având în calcul perspectiva unui conflict germano-rus. În momentul angajării, Anglia şi America erau anticomuniste, iar atitudinea lor politică era bine cunoscută. Aşadar, nu numai că orientarea noastră a fost bine aleasă, dar era şi unica posibilă. Numai alături de democraţiile apusene ne puteam salva ţara. Opţiunea era în spiritul politicii româneşti tradiţionale. Nu ne făcusem iluzii că englezii ne iubesc, dar aveam siguranţa că interese britanice superioare vor împiedica pătrunderea bolşevicilor în Europa, adică peste graniţele României, Poloniei şi ale ţărilor baltice. Or, tocmai această certitudine ni s-a năruit. Dar chiar dacă am fi prevăzut modificarea concepţiei politice a lui Churchill şi Roosevelt, tot în această direcţie am fi mers, căci democraţia apuseană corespundea vederilor noastre politice. Prin acţiunea iniţiată de noi încă din noiembrie 1940, apoi prin angajarea militară a ţării, de la 23 august 1944, alături de Aliaţi, am redobândit nordul Ardealului şi am ferit ţara de suferinţe şi mai mari, care cu siguranţă n-ar fi ocolit-o. Frontul mergea bine. Armata Roşie şi ostaşii noştri au alungat din ţară pe unguri şi pe nemţi. La 25 octombrie 1944, întreg teritoriul naţional a fost eliberat, cu excepţia părţilor din răsărit şi nord, despre care era interzis a se vorbi.

188

După ieşirea din închisoare, mi-am reluat serviciul la C.E.C., iar la 11 octombrie 1944 m-am căsătorit cu Oriţa. Logodna o făcusem într-un cerc de prieteni intimi. Printre ei se număra şi Anton Alexandrescu, care a rostit, cu acest prilej, câteva cuvinte ocazionale. „În momentul de faţă, ţi-ai aşezat pe cap cununa de spini”, a spus, printre altele, adresându-se logodnicei. Era o aluzie la suferinţele ce-o aşteptau pe tânăra ce-şi alesese drept soţ un om incapabil să comită un act de trădare, ori să-şi schimbe părerile politice după cum bate vântul. Previziunea lui s-a adeverit, şi chiar curând. În interiorul ţării, comuniştii, susţinuţi oficial de Comisia Aliată de Control (sovietică), fac pregătiri pentru a ajunge la guvernare, tulburând ordinea publică. Prin presiuni şi ameninţări, ocupă posturi-cheie în administraţie. Agită masele. Îndeamnă ţăranii să-şi însuşească pământurile, că fiind ale lor. Acuză partidele istorice că sabotează eforturile de susţinere a războiului. Ziarele, în afara celor comuniste, sunt tot mai rare, din lipsă de hârtie, iar cele care apar sunt cenzurate de agenţii manipulaţi de către aceeaşi Comisie de Control. Într-un cuvânt, sunt aplicate toate îndemnurile lui Marx din Manifestul comunist şi se fructifică experienţa bolşevică. La 4 noiembrie 1944, se constituie un al doilea guvern al generalului Sănătescu (în cadrul căruia Rică Georgescu a deţinut funcţia de subsecretar de stat la Departamentul Petrolului din Economia Naţională). Sub presiunea sovieticilor, Partidul Comunist obţine în guvern un post de vicepreşedinte de consiliu şi o treime din ministere. Restul revin P.N.Ţ. şi P.N.L. La 6 decembrie 1944, se formează un nou guvern, în frunte cu generalul Rădescu. La 19 februarie 1945, generalul Nicolae Rădescu se hotărăşte să demită pe Teohari Georgescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, din cauză că provocase dezordine în ţară, fapt care declanşează nemulţumirea ruşilor. La 28 februarie 1945, guvernul Rădescu e constrâns să demisioneze, iar la 6 martie 1945, se formează - la ordinul Moscovei, transmis prin faimosul pumn al ministrului de Externe Vişinski - un „guvern de largă concentrare democratică” însă fără naţional-ţărănişti şi liberali. Acest guvern, condus de Petru Groza, era în realitate un guvern comunist, cuprinzând şi câţiva

189

aşa-zişi „fripturişti” dornici de parvenire, proveniţi din Partidul Naţional Ţărănesc, ca Mihail Ralea, Mihail Ghelmegeanu şi Anton Alexandrescu. De atunci încolo, aveam să ascultăm de glasul lui Stalin, după cum pe vremuri eram la cheremul sultanului. Înainte de formarea guvernului aşa-zis „democratic”, trupele române aflate în ţară au fost dezarmate de către sovietici şi consemnate în cazărmi. Este de remarcat faptul că deşi nordul Ardealului era eliberat de sub jugul hortyst, încă de la 25 octombrie 1944, iar luptele se dădeau la sute de kilometri de graniţa noastră, sovieticii hotărăsc să redea administraţiei româneşti acest teritoriu abia la 9 martie 1945, după instalarea comuniştilor la guvern, încălcând astfel articolul 17 din Convenţia de Armistiţiu, potrivit căruia suveranitatea românească trebuia instalată de mult. Procedând în felul acesta, sovieticii transformau o restituţie, mai mult decât legitimă, într-un act politic, menit a recompensa, direct şi imediat, instalarea unui guvern comunist la cârma ţării. La sfârşitul lunii februarie 1945, s-a anunţat în Parlamentul britanic că Anglia este dispusă să acorde României cobeligeranţa, drept recunoaştere a eforturilor noastre în războiul antihitlerist. După instalarea guvernului comunist, Churchill a făcut cunoscut forului legislativ englez că, în noua situaţie din România, nu mai găseşte potrivită acordarea cobeligeranţei. Această atitudine a guvernului englez pare să fi fost un început de regret pentru înţelegerea ce o făcuse cu Stalin privitor la România. Într-o zi, am fost invitat la cabinetul lui Emil Ghilezean, subsecretar de stat la Finanţe. Pe Calea Victoriei, chiar în dreptul Ministerului de Finanţe, l-am întâlnit pe Radocea, cu care am schimbat câteva vorbe. De îndată ce am intrat în biroul său, Ghilezean m-a anunţat că decretul regal pentru numirea mea şi a dr. Iuliu Petruşca ca administratori delegaţi la Banca Naţională, precum şi a lui Cornel Radocea, ca membru în comisia de cenzori, la aceeaşi instituţie, e gata redactat. La proxima întâlnire de lucru a ministrului cu Regele, urma să fie prezentat actul spre semnare. Am acceptat în principiu. Ajuns pe stradă, am dat de Radocea, care mă aştepta. I-am comunicat vestea. S-a arătat nemulţumit că funcţia sa e inferioară celei atribuite mie. Regretul prietenului meu de suferinţă

190

din închisoare m-a întristat. M-am întors imediat în cabinetul subsecretarului de stat şi i-am comunicat că doresc să nu se prezinte la semnat actul, deoarece nu pot primi respectiva funcţie. Ghilezean a fost foarte nedumerit. Atitudinea mea i se părea cu atât mai de neînţeles, cu cât postul în cauză era din cele mai înalte şi mulţi se luptau să-l ocupe. Ajuns în stradă, unde mă aştepta Radocea, i-am spus că nu va mai fi numit cenzor al B.N.R., nici eu administrator delegat. Am renunţat, fiindcă nu voiam să stric o prietenie pentru o slujbă, fie ea oricât de înaltă. Apoi ne-am continuat drumul, discutând diverse alte probleme. În guvernul Rădescu, ministru al Lucrărilor Publice a fost numit dr. Virgil Solomon. Nu mult după instalare, m-a rugat să-i fac o vizită la minister. M-am dus. Stăm de vorbă şi-mi propune, având aprobarea lui Maniu, să accept funcţia de secretar general de minister, cu grad de subsecretar de stat, şi să mă ocup de organizarea şi refacerea lucrărilor publice, distruse de război, precum şi de un plan general de organizare şi refacere. Am analizat împreună ce s-ar putea face. Mi-am dat asentimentul, dar am pus următoarele condiţii: să mi se asigure o continuitate în funcţie de cel putin doi-trei ani, căci numai aşa se puteau vedea roadele realizărilor; să se finanţeze la timp şi integral costul lucrărilor; să mi se dea libertatea de a-mi alege colaboratorii şi bineînţeles, proiectele tehnice şi planurile economice să fie realizate şi aprobate de un colectiv. Condiţiile au fost de aşa natură, încât au anulat iniţiativa lui Virgil Solomon. În postul care mi s-a propus, a fost numit Aurel Mărdărescu, un prieten al meu, care n-a pus condiţii. La sfârşitul lui ianuarie 1945, am fost rugat de Iuliu Maniu să primesc postul de director general (administrator delegat) la Sona-metan (Societatea naţională de gaz metan), unde lucrătorii se răzvrătiseră şi-l înlăturaseră pe fostul administrator, inginerul Motoş. Această mare întreprindere industrială, cu circa 10.000 de lucrători, furnizoare de combustibil pentru industriile de război, trebuia reorganizată. Sarcina era grea, dar am acceptat. Capitalul era al statului (în majoritate) şi al liberalilor, finanţat prin intermediul Băncii Româneşti. Eu eram delegat din partea statului. Centrala întreprinderii se afla la Bucureşti, pe strada

191

Frumoasă, iar exploatările la Mediaş şi în alte puncte de lucru. Când s-a întrunit noul consiliu, la sediul Băncii Româneşti, am fost informaţi că la sediul din stradă Frumoasă s-au adunat lucrătorii de la şantiere şi ateliere, îndeosebi din Mediaş, care cer să stea de vorbă cu membrii Consiliului de administraţie. Ne-am dus cu toţii. Cum am ajuns, s-au blocat intrările şi ieşirile şi am fost declaraţi sechestraţi de către muncitori, până la acceptarea doleanţelor formulate de ei. N-aş putea spune că nu s-a iscat panică în rândul membrilor Consiliului, toţi oameni mai în vârstă, dar care nu prea trecuseră prin greutăţi şi necazuri. Am început discuţia cu delegaţii, dorind să constat în primul rând ce doresc şi de cine sunt manevraţi. Cererile lor erau minimale, dar juste. Cele mai multe constituiau capete de acuzare la adresa fostului administrator delegat. Am aflat însă că purtătorii lor de cuvânt erau doi foşti legionari, de la centrul tehnic al întreprinderii din Mediaş. Am intrat în vorbă cu aceştia şi le-am dat să înţeleagă că le cunosc trecutul. Le-am spus că în timpul războiului, pe când participam la o acţiune antihitleristă, cu sabia lui Damocles deasupra capului, alţii arătau multă simpatie hitlerismului. Vorbeam intenţionat destul de tare ca să audă mai mulţi. Am precizat şi că abia de câteva luni lepădasem lanţurile de la picioare. Pe măsură ce discutam, şefii delegaţiei deveneau mai rezonabili. Se vedea limpede că nu pledează o cauza obiectivă, generală, ci încearcă să-şi asigure drepturi pentru viitor. Le-am adus la cunoştinţă că inginerul Motoş nu mai este administrator în funcţie la Sonametan, că s-a ales un nou consiliu şi că subsemnatul se va ocupa, în viitor, de treburile societăţii. Am reţinut memoriul lor, promiţându-le că cererile îndreptăţite vor fi satisfăcute, dar numai când va fi linişte şi ordine şi toate părţile îşi vor putea spune cuvântul. I-am asigurat că în curând vom face o anchetă în Mediaş, cu care ocazie speram să ne înţelegem. Am ieşit din sediul societăţii liniştiţi, fără să ne oprească nimeni. Lucrătorii au plecat înapoi cu camioanele. Pe cei doi reprezentanţi iam rugat să mai rămână o zi la Bucureşti, şi au rămas. Intenţionam să-i sustrag de sub influenţa comunistă, dar n-am reuşit. La 26 februarie 1945, am plecat în anchetă la Mediaş, împreună cu cinci membri din consiliu. Drumul a fost cu peripeţii. Ni se dăduseră două autoturisme ale societăţii. La munte, zăpada era

192

mare, troienită. La intrarea în Predeal, abia înaintam. Din faţă venea un autoturism. Ne-am întâlnit exact în punctul cel mai greu de trecut. Când, în sfirşit, cei de la volan au reuşit să iasă din impas, strecurându-se unul pe lângă celălalt, maşina străină - în care erau doi ofiţeri sovietici, plus şoferul - se izbeşte de spatele maşinii noastre care, fiind mai puternică, îi smulge celeilalte aripa stângă, din spate. Nu ne îndepărtăm nici 20 de metri, şi-i spun şoferului să oprească. Însoţitorii mei protestează, insistând să ne continuăm drumul. Şoferul opreşte. În acelaşi timp opreşte şi autoturismul sovietic. Cobor. Însoţitorii mei strigă: „Nu coborî că te împuşcă!” Mă îndrept spre sovietici. Din maşina lor coboară un căpitan cu pistolul în mână. Vine spre mine şi-mi arată aripa maşinii, dând din mâini înfuriat. Nu înţeleg nimic din cuvintele lui. Întreb dacă ştie nemţeşte şi el se adresează ştabului din maşină, un general în uniformă de culoare închisă. Ne-am înţeles cam greu, dar până la urmă generalul a priceput. I-am cerut scuze pentru cele întâmplate fără voia noastră. Din mimică am dedus că îmi acceptă scuzele. I-am spus că maşina se va repara la Bucureşti şi i-am dat adresa întreprinderii. Mi-a cerut buletinul, l-a verificat, apoi mi-a notat numele şi adresa. Norocul meu a fost că în buletin aveam spravka (Adeverinţă - l. rusă), din care rezulta că am fost luptător antifascist. Ne-am despărţit în termeni reci, dar fără ceartă. Pe când căutam să mă înţeleg cu generalul, l-am observat pe căpitanul însoţitor băgându-şi pistolul în tocul atârnat de umăr. Colegii mei din maşină tremurau, livizi. N-aveau nici glas. Eu consideram că am procedat corect. Altfel puteam fi socotiţi de rea credinţă, iar dacă fugeam, actul putea fi calificat drept atentat la viaţa unui general sovietic în timp de război. Am intrat în Predeal şi, la primul telefon public, am comunicat la sediul din Bucureşti cele întâmplate, dând dispoziţie să se pregătească totul pentru ca, atunci când va veni generalul, să poată fi montată imediat aripa autoturismului. Am aflat ulterior că generalul a rămas încântat de modul cum a fost servit la Bucureşti. Ajunşi la Făgăraş, ne-am oprit să mâncăm ceva la un restaurant din centrul oraşului. Chelnerul ne-a adus fripturile cu mămăligă alături. Văzând la masa vecină nişte ţărani, scoţând tocmai atunci din desagă o pâine albă, mare, de toată frumuseţea,

193

m-am dus să-i rog să-mi dea, contra cost, două-trei felii. „Suntem drumeţi, venim de la Bucureşti ...”, am adăugat ca să fiu mai convingător. ,,Fiecare să mănânce din ce lucrează”, mi-a tăiat-o scurt unul din ei, uitându-se la mine chiorâş. N-am insistat. Reflectând ulterior la cele întâmplate, am ajuns la concluzii dureroase în ce priveşte egoismul şi lăcomia ţăranilor. Mă temeam însă că judecata mea a fost influenţată de refuzul grosolan al cetăţeanului cu pâinea rumenă de pe masă. Mi-am adus aminte de schiţa lui Lev Tolstoi, - Cât pământ îi trebuie unui om - în care eroul, un mujic, moare numai şi numai că vrea să aibă tot mai mult şi mai mult. Aşa au făcut şi ţăranii noştri după cel de-al doilea război mondial, au ocupat pământurile oricui, la sfatul comuniştilor, numai ca să aibă. Şi până la urmă ... cu ce s-au ales? Lucrătorul industrial se zbătea şi el, se agita, făcea greve şi cerea mărirea salariului, dar nu atât din cauza lipsurilor, cât mai ales din dorinţa de-a se afirma ca factor social şi de-a ajunge la conducere. Cele două clase ale producătorilor de bunuri materiale se diferenţiau după scopul urmărit. Morala lor era diferită, dar ambele îşi disputau întâietatea, manifestând acelaşi egoism feroce. Dincolo de Făgăraş, ni s-au spart două cauciucuri şi am întârziat până au venit ajutoare de la Sibiu. În oraşul de pe malurile Cibinului am ajuns abia noaptea târziu. Dimineaţa următoare am plecat la Mediaş, unde am început ancheta. Cu puţine excepţii, revendicările muncitorilor au fost satisfăcute. După două zile am fost chemat urgent la Bucureşti, unde soţia mea se afla internată la spital în stare gravă. N-am mai putut urmări rezultatele anchetei, căci la 6 martie 1945 a venit la guvern dr. Petru Groza, ca reprezentant al comuniştilor. Mi se pare interesant de amintit un alt incident cu sovieticii. Prin ianuarie 1945, se înfăţişează în biroul meu de la Sonametan doi locotenenţi sovietici - unul inginer, celălalt interpret - ca să mă întrebe dacă avem disponibile tuburi pentru pipe-line. Am chemat inginerul de resort şi acesta mi-a spus că nu avem. Atunci rusul a scos din buzunar o hârtie mototolită şi mi-a citit că avem 14 kilometri de tuburi pe marginea şanţului de îngropare - mi-a indicat precis locul - şi 30 de kilometri de tuburi îngropate, adică în exploatare, de provenienţă germană, care constituie captură de

194

război sovietică. Or, tuburile fuseseră cumpărate de noi de la nemţi şi plătite cu cereale. Discuţia a fost zadarnică. După câteva zile, sovieticii au ridicat, cu ordin de la autorităţile noastre, atât tuburile de pe mal, cât şi cele îngropate. Cine îi informase despre ele? Comuniştii aflaţi în solda lor, bineînţeles. Mare patriotism, n-am ce zice! Absenţa comuniştilor din evenimentele de la 23 august 1944 ar fi oglindit adevărata realitate istorică. Calificativul de antifascişti le-a fost greşit atribuit, căci ei n-au fost antifascişti, ci pro-stalinişti. Încotro se îndrepta Stalin, într-acolo mergeau şi ei. Între 23 august 1939 şi 22 iunie 1941, prin pasivitatea şi tăcerea lor condamnabilă, comuniştii din România au acceptat şi aprobat tacit agresiunea hitleristă contra statelor europene. Faptele dovedesc care a fost poziţia lor reală. Iată-le: La 1 septembrie 1939, Polonia a fost atacată de hitlerişti. Comuniştii noştri tac, deci aprobă şi acceptă principial faptul. La 27 septembrie 1939, Varşovia capitulează, iar numai după o zi, la 28 septembrie, se semnează pactul de frontieră germano-sovietic, care desfiinţează Polonia. Comuniştii noştri tac, deci aprobă. În ziua de 12 martie 1940, U.R.S.S. ocupă Carelia de sud, care făcea parte din Finlanda. Comuniştii noştri tac, deci aprobă. La 26 iunie 1940, Basarabia şi Bucovina de nord ne sunt luate, prin ultimatum, şi trecute în componenţa U.R.S.S. Acum era în cauză ţara noastră, dar comuniştii tac, aprobă mai corect spus, reconfirmă hotărârile congreselor III, IV, V. La 21 iulie 1940, U.R.S.S. ocupă Estonia, Letonia şi Lituania. Comuniştii noştri tac, deşi văd cum se împărţea Europa între hitlerişti şi comuniştii sovietici. Urmează cedarea părţii de nord a Ardealului, la 30 august 1940. Iar la 31 august 1940, P.C.R. adresează organizaţiilor democratice şi antifasciste chemarea pentru a organiza în comun un guvern democratic care să respingă Arbitrajul de la Viena. Prin această chemare, ei căutau să se înfiltreze în politica ţării, dar n-au reuşit atunci. În schimb, a reuşit Stalin să-i impună, prin aliaţii vestici, mai târziu.

195

La 10 septembrie 1940, apare „documentul” intitulat ,,Punctul nostru de vedere”, elaborat - spun comuniştii - de P.C.R., prin care se cheamă la luptă poporul contra dictaturii militarelegionare, nu contra hitlerismului. Era în joc Stalin. La 6 septembrie 1941, deci după două luni şi jumătate de la începerea războiului germano-sovietic şi după doi ani de la declanşarea celui de-al doilea război mondial, P.C.R. se adresează partidelor politice antifasciste, în legătură cu „lupta poporului român pentru libertate şi independenţă naţională... Ardeal” etc., fără nici un cuvânt despre Basarabia şi Bucovina de nord. Întreaga tragedie a Europei şi a lumii contemporane se datorează pactului sovieto-hitlerist, din 23 august 1939. Toate pierderile noastre de vieţi omeneşti, teritorii şi bunuri materiale se datorează acelei înţelegeri şi Cominternului, la care a aderat P.C.R. Desigur că, la primirea comuniştilor în Blocul NaţionalDemocrat, ei au fost puşi la curent cu ceea ce se făcuse până atunci pe plan politic, inclusiv cu tratativele duse de către Barbu Ştirbey, în calitate de delegat al lui Iuliu Maniu şi Constatin Brătianu, la Cairo, pentru stabilirea condiţiilor capitulării. Până la această dată, Aliaţii semnaseră deja un proiect privind condiţiile armistiţiului şi se aştepta confirmarea Moscovei, care întârzia. Comuniştilor li sau arătat şi planurile militare, în vederea capitulării, planuri care erau în curs de executare. Comuniştii şi-au făcut observaţiile lor faţă de întreaga acţiune, fără să aducă vreo modificare esenţială. De aici înainte, comuniştii erau parte activă în acţiune, adică toţi eram în aşteptare. Este o glumă istorică afirmaţia, cuprinsă în toate „documentele” de partid, cum că insurecţia armată ar fi fost organizată şi condusă de comunişti. Nu a existat nici o ,,insurecţie armată”. La 23 august 1944, a fost o lovitură de stat, făcută de regele Mihai, în jurul căruia se găseau partidele de opoziţie, în special Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal în frunte cu Iuliu Maniu şi respectiv Constantin Brătianu. Armata nu s-a revoltat contra conducerii, ea a stat, disciplinată, de-o parte, aşteptând ordinele Regelui, care au venit. În noua situaţie, armata a întors armele contra hitlerismului. Nici un militar, mare comandant, n-ar fi stat de vorbă cu comuniştii, fără sugestia Regelui şi învoirea

196

lui. Dovadă e faptul că toţi generalii, din acţiunea de la 23 august, au stat în jurul Regelui. Toţi aceşti mari ostaşi, după 6 martie 1945, când a venit la guvern Petru Groza şi după capitularea Germaniei, au fost trimişi la vatră, ca oricare soldat, fără nici o recompensă din partea guvernului Aceasta tocmai pentru că fuseseră fideli Regelui, ţinând cu poporul şi fiind contra comuniştilor. Au existat şi câţiva colonei şi generali care au făcut jocul comuniştilor, şi aceştia s-au ales numai cu un grad militar superior, fără să li se atribuie un rol politic în noul stat comunist. Aceasta pentru că nu erau comunişti, ci simpli profitori şi vânători de onoruri şi avantaje. Dacă P.C.R. ar fi fost un factor decisiv în actul de la 23 august, atunci, la formarea noului guvern, după arestarea lui Antonescu, el nu s-ar fi mulţumit doar cu un singur loc de ministru. Ar fi fost de neconceput să accepţi, ca un copil sărac, o fărâmă de putere, cedată din sacul altora, tocmai tu, P.C.R., care pretinzi a fi realizat întreaga acţiune! Explicaţia acestei „modestii” comuniste stă în faptul că guvernul de atunci era al Regelui, iar miniştrii erau cei care concepuseră şi iniţiaseră planul răsturnării şi cei care-l realizaseră în fapt. În fruntea lor se aflau Regele, Iuliu Maniu, Constantin Brătianu, generalii Sănătescu, Mihail, Rădescu şi alţii, pe lângă care s-au aciuat Titel Petrescu, în 1943 şi Lucreţiu Pătrăşcanu, la 20 iunie 1944. Odată cu apariţia sovieticilor la Bucureşti, situaţia s-a schimbat radical. Comuniştii au început să se agite, sub conducerea regizorilor de la Moscova. La a doua guvernare a generalului Sănătescu, din 4 noiembrie 1944, comuniştii obţin, din ordinul Kremlinului, mai multe locuri în guvern, ca, la 6 martie 1945, aproape întregul guvern să fie format din comunişti, ca mandatari ai lui Stalin. Cum se face că regele Mihai a fost decorat de Moscova, cu cel mai înalt ordin al U.R.S.S., Ordinul Victoriei, pe care l-au mai primit, dintre străini, numai generalul Montgomery şi generalul Eisenhower? Cum se explică faptul că acest ordin n-a fost atribuit nici unui comunist din cei care au participat la actul de la 23 august 1944? Explicaţia e simplă: Stalin ştia foarte bine cine a fost în centrul acţiunii de la 23 august, şi a procedat în consecinţă. Doar e

197

cunoscut faptul că el nu se purta ca un gentleman cu străinii, mai ales cu monarhii! Era un asiatic, mândru şi răzbunător, ca dovadă că la 30 decembrie 1947 l-a alungat pe acelaşi Rege pe care el însuşi îl decorase. După 23 august 1944, Iuliu Maniu i-a rugat pe membrii Partidului Naţional Ţărănesc să nu scrie pentru moment nimic despre acest eveniment, pentru că situaţia e de aşa natură, încât nu se poate rosti adevărul. Tot ce se putea face - spunea Maniu - e să fie lămurită prin viu grai populaţia că Regele a fost în centrul actului de la 23 august, ajutat de P.N.Ţ., P.N.L. şi de generali. După 6 martie 1945, a urmat perioada de răsturnări, în toate sectoarele de activitate. În concepţia politică comunistă, formula moscovită, trebuie dărâmat totul, ca să poţi clădi ceva nou. Aşa s-a făcut. Dictatura proletară era omniprezentă şi omnipotentă. Masa de manevră au constituit-o puşcăriaşii, escrocii, ţiganii, în general toţi cei care aşteptau un bacşiş pentru a participa la manifestaţii şi a striga ceea ce le porunceau organizatorii comunişti. Îmi amintesc un exemplu comic, dar real. Eram pe Calea Victoriei şi iată că văd o coloană de manifestanţi îndreptându-se către Palat. Era o coloană pestriţă, de oameni adunaţi la întâmplare, cu o mulţime de ţigani printre rânduri: femei, bărbaţi şi copii strigau felurite lozinci, lansate de cei care păşeau în frunte. Deodată îi aud strigând pe cei câţiva din faţă: „Jos cu luxul! Jos cu luxul!” Cei de la mijlocul şi sfârşitul coloanei se conformează imediat şi încep să scandeze: „Jos cu ursul! Jos cu U.R.S.S.-ul!” Nu-mi venea să-mi cred urechilor, dar aşa era! Proletariatul se lăsa pur şi simplu manevrat de comunişti, la manifestaţiile de protest şi revendicări. Au urmat arestări peste arestări, condamnări, confiscări de bunuri şi furturi de valori. A fost „epoca de aur” a celor certaţi cu legea şi cu morala. Au fost daţi jos unii şi s-au cocoţat alţii. Guvernul comunist a fost recunoscut de anglo-americani. Dacă nu-l recunoşteau, era aceeaşi situaţie. Stalin devenise stăpân peste Centrul şi Estul Europei. Vişinski, Ministrul de Externe al Moscovei, bătea cu pumnul în biroul Regelui, întocmai cum făceau mai înainte Killinger şi Himmler în ţările timorate de hitlerişti. Sovrom-urile executau în sectorul economic ceea ce „Polit-biroul”

198

hotăra în sectorul politic. Miniştrii erau o simplă ficţiune, şi nici nu puteau fi altceva, din lipsă de competenţă. Planul de jaf era conceput şi executat sub supravegherea consilierilor sovietici. Un jaf cum nu se mai văzuse la noi, de pe vremea năvălirilor barbare. Tot ce produceau agricultura şi industria românească trecea Prutul. Se încărcau zilnic mii şi mii de vagoane, în toate punctele de frontieră, cu: tauri şi vaci de rasă, unt, brânză şi carne, cartofi şi zarzavaturi, chiloţi pentru femei şi linguri de masă, în fine tot ce se putea imagina. Erau apoi expediate trenuri întregi cu cisterne. Dar ce nu se ducea în Rusia? Despăgubirile de război le-am plătit de peste cinci ori, ca până la urmă Moscova să ne spună că ne iartă de o parte din datorii! În august 1945, s-a născut un conflict între Rege şi guvernul Groza, urmat de aşa-numita „grevă-regală,”. Conflictul a fost aplanat prin intervenţia Angliei şi a Statelor Unite. Au fost admişi în guvern un naţional-ţărănist şi un liberal, ca miniştri fără portofoliu. Era o „mare realizare”, în conformitate cu principiile stabilite de Carta Atlanticului şi de Organizaţia Naţiunilor Unite, care ne dădeau dreptul la independenţă. Pentru aplanarea conflictului, au venit la Bucureşti: ministrul de Externe sovietic Vişinski, ambasadorii american şi englez de la Moscova - Harriman şi respectiv, Kerr. S-a discutat situaţia cu Comisia Aliată de Control, apoi cu Regele şi, în cele din urmă, cu Iuliu Maniu şi Constantin Brătianu. Maniu a cerut participare proporţională în guvern, Harriman şi Kerr au făcut eforturi spre a-l convinge pe Maniu să cedeze, căci se hotărâse în Conferinţa miniştrilor de externe (U.R.S.S., Anglia şi S.U.A.) de la Moscova admiterea în guvern a câte unui delegat P.N.Ţ. şi P.N.L. Iuliu Maniu a spus, plin de amărăciune: ,,Umiliţi-vă şi voi, acum, căci noi ne-am umilit îndeajuns. Va veni vremea când le vom plăti umilinţele îndurate.” Era 6 ianuarie 1946 şi Iuliu Maniu a cedat. Ce mai putea face, după o astfel de mărturisire? În mai 1946 s-a judecat procesul lui Ion şi Mihai Antonescu. Au fost condamnaţi ca criminali de război şi executaţi. La proces a apărut şi Maniu, în calitate de martor. Întrebările care i-au fost adresate erau concepute însă cu scopul de a-l pune în încurcătură. Cel care a sugerat întrebările a fost Eugen

199

Cristescu, fostul şef al Siguranţei, care se găsea şi el pe banca acuzaţilor, pentru crimă de război. Deşi participa la proces ca martor, Maniu a fost învinuit că l-ar fi susţinut pe generalul Antonescu în acţiunea de război contra U.R.S.S. Martorul a răspuns că întrebările sunt simple insinuări, deoarece el l-a sfătuit pe generalul Antonescu să nu meargă în război contra sovieticilor şi să nu se alieze cu Hitler, dar n-a reuşit să-l convingă. Atunci l-a sfătuit să nu treacă trupele peste Nistru. Sfatul n-a fost ascultat. I s-a pus întrebarea dacă războiul antisovietic, în ce ne priveşte pe noi, românii, a fost ori n-a fost un război de agresiune. În esenţă, Maniu a declarat, senin şi clar, aşa cum a făcut-o în multe situaţii grave din trecutul său politic, că România n-a dus un război de agresiune. Noi n-am urmărit ocuparea unui teritoriu care nu ne aparţine. Nu suntem acaparatori şi imperialişti - a spus el. Agresorul a fost U.R.S.S., atunci când, la 26 iunie 1940, ne-a adresat nota ultimativă prin care ne soma să-i cedăm Basarabia şi Bucovina de nord - în caz contrar urmând a suporta consecinţele, adică să fim atacaţi de Armata Roşie. Prin urmare, ruşii au fost agresori, ocupând provinciile româneşti. Noi am cedat în faţa forţei superioare. La 22 iunie 1941, România, având o situaţie militară mai favorabilă, şi-a reocupat provinciile care au făcut parte integrantă din Moldova lui Ştefan cel Mare şi din statul român. Deci noi n-am fost şi nu suntem agresori. Întrebarea fusese astfel formulată încât şi printr-un răspuns afirmativ şi printr-unul negativ, Maniu să fie compromis politiceşte. Era o manevră a lui Eugen Cristescu. Dacă Maniu răspundea: „da, am fost agresori faţă de U.R.S.S.”, însemna că recunoaşte dreptul Sovietelor asupra acestor părţi din ţară. Un astfel de răspuns ar fi pus capăt politiceşte atât Partidului Naţional Ţărănesc, cât şi lui Maniu personal. Dacă răspundea: ,,nu am fost agresori”, însemna că nu recunoaşte U.R.S.S.-ului dreptul legitim asupra acestor provincii, considerând că noi le putem revendica oricând. Modul judicios în care a pus problema litigiului dintre noi şi Soviete însemna implicit refuzul categoric al lui Maniu de-a se supune dictatorului de la Moscova. Era în acelaşi timp un înălţător act de demnitate naţională din partea unui mare bărbat de stat. Chiar cu riscul vieţii, Maniu a preferat să afirme dreptul nostru istoric şi etnic, asupra Basarabiei şi Bucovinei.

200

La conferinţa de la Postdam, din iulie şi august 1945, ţinută cu participarea Angliei, S.U.A. şi U.R.S.S., s-a discutat şi asigurarea legalităţii în alegerile parlamentare în România, prin trimiterea de observatori. Stalin a intervenit, precizând că nu-i nevoie de nici un observator din partea Aliaţilor, căci în România este ordine şi deplină linişte, ceea ce Aliaţii apuseni au aprobat cu satisfacţie. Ministrul de Externe al S.U.A. a declarat că ar fi bucuros dacă s-ar alege un parlament favorabil U.R.S.S. - ului. Stalin a avut grijă să-i facă această plăcere americanului. La alegerile din noiembrie 1946, comuniştii, prin mijloacele cunoscute - bătăi, asasinate, furturi şi falsificări de urne - au câştigat. Partidele istorice (P.N.Ţ. şi P.N.L.) au dovedit reprezentanţilor englezi şi americani din Comisia aliată de Control neregulile şi abuzurile săvârşite, prezentând probe materiale convingătoare. Aliaţii apuseni au rămas cu documentaţia, iar noi cu un parlament şi guvern comuniste. Câtva timp s-a vorbit în presa apuseană şi chiar la O.N.U. despre tragedia României, apoi totul a fost uitat şi România comunistă a fost primită ca membră în O.N.U. Aşa se scrie istoria! După numai şase luni de la alegerile parlamentare, P.N.Ţ. şi P.N.L. au fost eliminate din Parlament, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri. Tot aşa au fost scoşi din Parlamentul rusesc de către bolşevici şi „eserii” (Partidul Socialist Revoluţionar) al lui Aleksandr Kerenski. Şablonul era uşor de mânuit. Şi astfel a devenit România o ţară „democratică şi socialistă”, în care singurele opinii exprimate erau comuniste. În cursul anului 1947, Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul comunist al Justiţiei, face o vizită de informare în părţile ardelene. Constată că în Ardealul de nord, revenit la matcă, ungurii din localităţile maghiare îl primesc numai cu steaguri ungureşti şi steaguri roşii, fără nici un drapel tricolor românesc. Pătrăşcanu fusese informat dinainte şi se documentase asupra modului cum lucra Madosz-ul şi iredenta maghiară. La Bucureşti, el nu produce o bună impresie relatând cele văzute. Şi nu-i de mirare. La conducerea guvernului era Petru Groza, care jongla între Moscova şi Budapesta. Filorus din interes şi filomaghiar prin educaţie şi

201

relaţii, primul-ministru nu era şi cât de cât filo-român, iar în partid şi guvern se aflau mulţi unguri şi evrei. Intenţia lui Pătrăşcanu era să facă o călătorie şi în Moldova. El ştia că această provincie se afla într-o situaţie gravă. Ţăranii erau speriaţi şi mereu ameninţaţi de către unii evrei, rău intenţionaţi. Produsele ţărăneşti aduse pe piaţă trebuiau vândute la preţul convenit de cumpărător. Pătrăşcanu deţinea dovezi şi informaţii precise în această privinţă. (Starea de lucruri din Moldova mi-a fost descrisă atunci de Silber, comunist, doctor în chimie şi economist, aflat în apropierea lui Pătrăşcanu.) Pătrăşcanu n-a mai făcut călătoria proiectată, căci nu convenea Anei Pauker („Ana noastră”, cum îi spuneau comuniştii) şi nici altora, ca Iosif Chişinevski, Vasile Luca, care erau oamenii Moscovei. Lucreţiu Pătrăşcanu era marxist, dar îşi iubea ţara şi poporul. Sentimentele lui patriotice au devenit capete de acuzare şi l-au dus până la urmă în faţa plutonului de execuţie, dacă nu cumva a primit un glonte în ceafă, după sistemul bolşevic. El nu se afla în solda Moscovei şi nu era nici filomaghiar. După cum nu era nici antisemit, cum sunt comuniştii sovietici, ca dovadă că îl avea drept prieten şi sfătuitor pe dr. Silber. Avea în schimb o mare vină: era filo-român. A fost judecat, condamnat şi împuşcat sub guvernarea lui Petru Groza şi a lui Gheorghiu-Dej. După alegerile din 1946, P.N.Ţ. şi P.N.L. au încercat să se organizeze pentru o luptă de lungă durată în acele condiţii grele, dar vigilenţa comuniştilor şi a sovieticilor era atât de mare, încât nimic nu s-a putut realiza. Prezenţa trupelor sovietice în ţară era o garanţie pentru instaurarea definitivă şi temeinică a regimului comunist. Comuniştii ajunşi la guvern n-au mai admis existenţa altor partide. Deşi ei pretind şi reuşesc să menţină partide comuniste în ţări cu structură capitalistă, când pun mâna pe putere interzic partidele de opoziţie! Până după al doilea război mondial erau membri în P.N.Ţ. o mulţime de evrei. Era un partid democrat, străin antisemitismului şi intoleranţei rasiale. Din acest motiv, cei de dreapta îl socoteau, în derâdere, un partid „iudeo-mason”. După instalarea comuniştilor la guvern, evreii, unul câte unul, ne-au părăsit, cu sau fără declaraţii publice, şi astfel am devenit un partid pur românesc. Nu din vina

202

noastră, ci a celor plecaţi spre căpătuială, prin adeziunea la comunişti. Îmi aduc aminte, în acest sens, constatările episcopului greco-catolic al Bucureştiului, dr. Vasile Aftenie, care îmi mărturisea: „În timpul războiului şi al prigoanei contra evreilor, fiind solicitat să-i botez şi să le eliberez extrasele respective, am creştinat, la cererea lor, circa 320 de evrei, bărbaţi şi femei. Ca să nu se creadă şi să nu se spună că am făcut-o din interes material, am organizat lecţii de catehizare şi nu îi botezam decât atunci când erau pregătiţi. Am interzis să se primească bani de la ei şi orice fel de daruri, personale sau pentru biserică. Pe vremea aceea, bisericile erau pline de credincioşi convertiţi. După 23 august a început să se răcească în sufletele lor căldura harului creştinesc, căci veneau la biserică tot mai puţini. În prezent - eram în 1946 - nu mai vin la slujba de duminică decât trei evrei botezaţi”. Nu m-am putut împiedica să constat marea similitudine dintre comportamentul politic şi cel religios la aceşti cetăţeni. Pretextul pentru care părăseau P.N.Ţ.-ul era, după spusele lor - căci simţeau nevoia unei justificări, fie ea doar formală - că ţărăniştii ar fi devenit antisemiţi. Unul dintre argumente era cuvântarea lui Ion Mihalache, ţinută la clubul partidului, în iunie 1945, în faţa studenţilor care plecau în vacanţa de vară. Mă aflam lângă fostul preşedinte al partidului când s-a adresat tinerilor. (Eu fusesem numit, de către Maniu şi cu asentimentul Biroului partidului - preşedinte al Comitetului pentru îndrumarea şi coordonarea activităţii tineretului naţional-ţărănist. Preşedintele partidului, în baza statutelor, era şi preşedinte al tineretului. Întrucât Maniu n-avea timp suficient pentru a se ocupa şi de aceste probleme, le-a trecut în grija mea. Aşa se face că mă găseam lângă Mihalache când a vorbit studenţilor ţărănişti din Bucureşti.) Ce a spus el cu acel prilej? A înfăţişat mai întâi situaţia noastră politică de la acea dată, sfătuindu-i pe studenţi ca atunci când ajung în locurile lor natale să se facă propovăduitorii concepţiei politice şi programului partidului, povăţuindu-i în special pe ţărani să nu se lase influenţaţi de promisiunile amăgitoare ale comuniştilor şi să aibă încredere în P.N.Ţ., adevăratul apărător al intereselor ţărăneşti. A vorbit şi despre acuzaţia ce ni se aducea că suntem „reacţionari de dreapta”, lozinca favorită a comuniştilor. Le-a explicat studenţilor că noi

203

apărăm ordinea şi interesele celor nevoiaşi. „Noi nu suntem reacţionari, spunea Ion Mihalache, şi nu suntem nici de dreapta şi nici de stânga. Dreapta şi stânga sunt noţiuni care definesc poziţia celor care ne acuză, faţă de noi, cei acuzaţi. Până ieri eram consideraţi de stânga, pentru că cei care ne acuzau, legionarii şi cuziştii, ne priveau din dreapta. Astăzi, suntem socotiţi de dreapta, deoarece comuniştii ne privesc din stânga. Dar noi suntem de centru, ţinem mijlocul drumului, aşa cum ţăranul îşi conduce plugul, fără să se abată la stânga ori la dreapta.” Mihalache a combătut, apoi, afirmaţia că am fi antisemiţi, calificând-o drept minciună şi calomnie şi arătând că P.N.Ţ. nu cunoaşte ura de clasă ori de rasă. În concepţia noastră politică, cetăţeanul nu este român, ungur, evreu, etc., ci un element component al colectivităţii noastre, cu aceleaşi drepturi şi obligaţii. În Partidul Naţional Ţărănesc sunt cetăţeni de diferite origini etnice, inclusiv evrei. În politica noastră faţă de minorităţi, suntem conduşi de spiritul de justiţie şi omenie şi nu cerem decât respectarea obligaţiilor cetăţeneşti. În ţară, a spus Ion Mihalache, avem evrei şi încă într-un număr destul de mare, dar procentul lor faţă de masa compactă de români este neînsemnat. Evreii nu ne pot cauza nici un rău, nici politic, nici moral şi nici naţional. Atunci dacă nu există un pericol pentru români, din partea evreilor, pentru ce să fim antisemiţi? Te înarmezi cu măsuri de apărare atunci când eşti ameninţat de cineva. Dar noi, noi nu suntem ameninţaţi de evrei şi nu ne poate fi teamă de existenţa lor în statul nostru. Cei care au lansat astfel de zvonuri false nu urmăresc decât să pescuiască în ape tulburi.” Atât a afirmat Ion Mihalache în legătură cu minorităţile şi cu evreii. Adunarea s-a desfăşurat în linişte. În după-amiaza aceleiaşi zile, am aflat că discursul a fost răstălmăcit cu vădită rea-credinţă, ca fiind o cuvântare antisemită. Seara, l-am întâlnit pe fostul preşedinte al partidului, la doamna Ecaterina Madgearu. M-a întrebat cum mi s-a părut discursul şi cum a fost primit de studenţi. I-am împărtăşit părerea mea şi a tinerilor cu care vorbisem, dar l-am informat că în oraş se comentează cuvântarea ca antisemită şi dăunătoare partidului. Ne aflam pe balcon. La auzul celor relatate de mine, Mihalache a

204

trebuit sa se sprijine de balustradă, într-atât de uimit şi indignat era. „Cum?! Nenorociţii, toate le interpretează anapoda; acum vor să ne scoată şi antisemiţi. Să le fie ruşine!!” a încheiat el, dar toată seara a fost indispus. Fiindcă tot am pornit pe panta amintirilor, am să povestesc şi o altă întâlnire. În decembrie 1944, am fost invitat într-o seară la Rică Georgescu. M-a informat că fusese poftit şi Ion Popovici, şi ... surpriză mare, că va mai fi prezent şi dr. Şafran, rabin şef al comunităţii mozaice din Capitală. Rică mi-a precizat că iniţiativa fusese a rabinului. Deci, un cerc de trei buni prieteni, care am fost în închisoare pentru aceeaşi cauza, şi un teolog ebraic, un erudit înţelept. Dr. Safran era un omuleţ scund, firav, dar foarte plăcut ca înfăţişare şi extrem de atractiv în discuţii. Vorbea o românească aleasă. Desigur că, după ce s-a spart gheaţa, au fost atacate rând pe rând, o mulţime de probleme. Rabinul ştia foarte multe despre noi, ceea ce ne mira. Noi abia dacă ştiam câte ceva despre dânsul. Vedeam şi simţeam însă că ne poartă multă simpatie. S-a discutat filozofie, religie şi credinţă, drept şi morală. Apoi ne-am oprit asupra partidelor politice, asupra rostului şi eficacităţii lor sociale. Am vorbit despre libertate, democraţie, justiţie, morală şi umanism. A fost una dintre cele mai frumoase seri petrecute ca om liber, după 23 august. Trebuie să recunosc că rabinul conducea conversaţia, adică el introducea în dezbatere diversele teme, căci se pregătise pentru această întâlnire. Discutându-se despre umanitate şi umanitarism, l-am rugat să ne împărtăşească părerile lui despre omenia românului, căci aceasta este noţiunea adecvată când vrem să arătăm bunele sentimente ale omului faţă de om. A vorbit în termeni elogioşi despre calităţile morale şi sufleteşti ale românilor. La rândul meu, am precizat că dovada cea mai recentă a omeniei noastre s-a produs în timpul rebeliunii legionare şi în timpul războiului, când guvernanţii erau contra evreilor, iar poporul ţinea cu ei, înţelegândule necazul şi suferinţa. În zilele rebeliunii, mulţi evrei şi-au găsit salvarea în case de români creştini, iar pe străzile Capitalei, în iernile când evreii curăţau zăpada, oferirea unei ceşti cu ceai cald de către români, nu era o manifestare ieşită din comun.

205

La despărţire, noaptea târziu, dr. Şafran a declarat că a vrut să ne cunoască şi să se convingă de omenia noastră, adăugând: „Nu regret cunoştinţa, ba, mai mult, sunt mulţumit de ceea ce am constatat”. În primăvara anului 1945, Iuliu Maniu a convocat comitetul executiv al partidului pentru a-şi prezenta raportul său asupra activităţii desfăşurate şi a rezultatelor obţinute în perioada 19391945. Preşedintele a arătat amănunţit membrilor comitetului ce a putut realiza pentru ţară, ţinând seama de dictatura regelui Carol al II-lea şi de cea a generalului Antonescu. Bineînţeles că punctul central al comunicării a fost „23 august 1944”. S-a înfăţişat situaţia grea prin care a trecut ţara: Basarabia şi Bucovina de Nord, Ardealul de Nord şi Cadrilaterul au fost pierdute din cauza lipsei de maturitate politică a lui Ion Antonescu şi nerespectării de către acesta a înţelegerii lui cu Iuliu Maniu şi C-tin Brătianu, privind abdicarea regelui Carol al II-lea şi inaugurarea unei ere politice democratice în România. În această situaţie, Maniu şi Brătianu au pus la punct o acţiune, chemată să dovedească străinătăţii adevăratele sentimente ale poporului şi interesele noastre legate de democraţiile apusene. Acţiunea a început încă din luna noiembrie 1940 şi, cu toate că pionierii acestei acţiuni au căzut la datorie şi au ajuns la închisoare, planul a fost continuat sub o altă formă şi prin alţi buni români. Rezultatul final al acţiunii, dusă pe diverse căi, a fost actul de la 23 august 1944, care a încununat cu lauri fruntea unora care n-au contribuit la realizarea lui. Maniu a citit, apoi, numele colaboratorilor săi la marele act istoric de la 23 august 1944, şi anume: 1) Barbu Ştirbey; 2) Constantin Vişoianu; 3) Grigore Niculescu-Buzeşti; 4) Rică Georgescu; 5) Augustin Vişa. Eram prezent când a dat citire acestei declaraţii, iar participanţii au ovaţionat în picioare, cu strigăte de ,,trăiască”, la auzul numelor noastre. Mărturisesc că m-am simţit emoţionat, mai ales că o parte dintre membrii comitetului, fiind din provincie, nu mă cunoşteau şi cereau: „Să-l vedem!, Să-l vedem şi noi!” În vara anului 1947, pe când mă găseam cu soţia şi copilul la Băile Bazna, pentru tratarea reumatismului cu care mă alesesem

206

de la Jilava, m-am pomenit pe neaşteptate cu sora mea cea mare, Lucreţia, care mă anunţa speriată, că am fost căutat de Siguranţă la ea acasă. „Ce este? De ce te caută? Eşti în pericol?” mă tot întreba îngrijorată să nu mi se întâmple din nou, ceva rău. Am asigurat-o că nu poate fi nimic grav şi, liniştindu-se am condus-o la autobuz ca să se înapoieze acasă. După-amiază a avut loc o rupere de nori, a fost un adevărat potop. Pe un asemenea timp neprielnic, bate la uşa mea Helmuth Karess, un tânăr din familia proprietarului fabricii de pielărie şi încălţăminte din Mediaş. Mi-l prezentase dr. Alexandru Bad, o veche cunoştinţă. Fără nici o introducere, tânărul îmi spune: „Gata, plecăm din Bazna, acum, fără doamna. Mi-a telefonat dr. Bad că vin de la Siguranţă să vă aresteze. Plecăm chiar acum!” Am încercat să-i dau curaj soţiei mele, încredinţând-o că mă voi ocupa de ea şi de copil, dar cuvintele mele n-au avut darul s-o liniştească. Am plecat, Helmuth la ghidonul motocicletei, iar eu în ataş. Am luat direcţia Mediaş. Şoseaua fusese inundată de apele pâraielor revărsate, înaintam greu şi eram uzi până la piele. După ce am ajuns la destinaţie, ne-am uscat îmbrăcămintea şi, în aceeaşi seară, am aranjat cu un şofer, cunoscut de Helmuth, să ne ducă cu maşina la Curtea de Argeş, la părinţii şi fraţii soţiei mele. La orele două noaptea, şoferul s-a dus la Bazna, de unde i-a luat pe Oriţa şi pe copil, iar la trei fără un sfert, m-am urcat şi eu în maşină, la Mediaş. Am trecut cu automobilul prin comuna mea natală, Şeica Mare, fără să mă opresc la surorile mele, ceea ce m-a întristat. Dincolo de Turnu Roşu, am făcut un popas pe o mică pajişte de lângă şosea, ca să mâncăm ceva. Băieţaşul meu, Florin, în vârstă de trei luni, dormea bine învelit în maşină. Am ajuns la Curtea de Argeş, unde eu am rămas până în luna septembrie. Soţia şi copilul plecaseră la Bucureşti ceva mai înainte. Cum imediat ce m-am întors în Capitală, am aflat că sunt urmărit pentru arestare, împreună cu prietenii Leontin Pârvu şi Cornel Radocea, n-am mai locuit acasă; schimbam mereu ascunzătoarea. Aşa am dus-o până la 26 februarie 1948, ca un hoinar hăituit, care n-avea altă vină decât aceea că jertfise totul ca

207

să vadă ţara scăpată din ghearele hitlerismului. Aveau dreptate legionarii să-mi râdă în nas, căci ei se plimbau liberi. Între timp, câţiva magistraţi ai Serviciului Secret, care aderaseră la comunişti, au pus la cale mai multe încercări de-a mă da pe mâinile urmăritorilor. O dată am scăpat printr-o simplă întâmplare, urcându-mă din greşeala într-un alt tramvai decât cel ce-mi fusese indicat, şi astfel mi-au pierdut urma. Altă dată, pe când mă aflam cu câţiva prieteni într-un loc aglomerat, m-am despărţit de ei brusc şi m-am pierdut în mulţime, reuşind să scap de urmăritori. Întreaga conjunctură politică mă neliniştea. Lucrurile mergeau din rău în mai rău. Maiorul Camil Bărbulescu, fostul magistrat instructor al grupului nostru, fusese şi el arestat, fiind acuzat de crimă de război. Ion Popovici şi cu mine am dat câte o declaraţie, prin care am precizat că s-a purtat corect cu noi, că ne-a arătat multă înţelegere, că n-am fost maltrataţi şi că a condus ancheta noastră omeneşte, în limitele atribuţiilor sale. În urma depoziţiilor noastre, a fost achitat. Între timp, a avut loc procesul lui Ion Mihalache şi al grupului de la Tămădău. Au fost acuzaţi că ar fi încercat să fugă peste graniţă pentru a forma un guvern în exil. Mihalache a fost condamnat, printre altele, şi pentru că s-a oferit să lupte ca voluntar în timpul războiului antisovietic, pentru a contribui la redobândirea Basarabiei şi a Bucovinei de nord. Înainte avuseseră loc alte condamnări de membri ai P.N.Ţ., apoi, a urmat, în octombrie 1947, grupul Maniu, împreună cu conducerea de vârf a partidului. Au primit cu toţii pedepse variind intre 10-25 ani. Sentinţa de 25 de ani închisoare, dată în decembrie 1947 contra lui Iuliu Maniu, fusese hotărâtă încă din 1946, cu ocazia procesului generalului Antonescu. În anul 1953 a murit în închisoarea din Sighetul Marmatiei, Iuliu Maniu, „unul dintre conducătorii luptei politice de eliberare a românilor din Transilvania de sub stăpânirea austro-ungară”1.

1

,,Mic dicţionar enciclopedic”, Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag.1462.

208

Madosz-ul şi ungurii au avut motive să se bucure; ceea ce n-a reuşit să facă Tisza Istvan, premierul Ungariei, în 1917, a reuşit Petru Groza după 1947. Eugen Cristescu şi-a salvat viaţa, făcând jocul comuniştilor şi sovieticilor în problema Basarabiei şi Bucovinei. N-a stat decât puţin la închisoare, dar şi în acest timp a lucrat pentru consolidarea guvernării comuniste. La sfârşitul anului 1947, nu mai rămăsese nimic din P.N.Ţ. şi P.N.L. După dizolvarea lor, conducătorii tuturor organizaţiilor şi formaţiilor politice, oricât de modeste, au fost condamnaţi la închisoare şi apoi duşi la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Sute de mii de români, din toate straturile sociale, au fost arestaţi fără vină şi condamnaţi la muncă silnică. Mulţi au murit cu regretul că ţara a ajuns pe mâinile unor nemernici. A urmat ultima scenă din actul final al ,,tragediei noastre”: detronarea regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947. Iuliu Maniu spusese încă din 1945: „Regele va rămâne pe tron atâta timp cât eu voi mai fi liber” şi aşa a fost. Cu toată comportarea nedemnă şi iresponsabilă a lui Gh. Tătărăscu, care a susţinut pe ruşi şi pe comuniştii noştri, gruparea lui politică a fost desfiinţată, iar el - condamnat la închisoare, ca mulţi alţii care le făcuseră jocul. În timpul acesta, legionarii din ţară, prin comandantul lor, Pătrăşcanu, au intrat în graţiile comuniştilor, făcând un pact de neagresiune cu guvernanţii, în baza căruia ei se angajau să nu le tulbure liniştea, obţinând în schimb favoarea de a nu mai fi urmăriţi; ambele părţi s-au ţinut de cuvânt. Comuniştii au avut linişte, iar legionarii şi-au salvat viaţa. Toţi foştii democraţi, în special ţărăniştii, au fost „epuraţi” din toate funcţiile şi asociaţiile profesionale; legionarii au rămas în posturile lor. După lichidarea definitivă a opoziţiei ţărăniste şi liberale, a urmat la scurt timp şi condamnarea unora dintre legionari. Aliaţii apuseni cunoşteau toate acestea, dar nu mai aveau puterea de-a îndrepta răul la care contribuiseră. Armata Roşie a pătruns până în inima Europei şi Uniunea Sovietică şi-a mărit teritoriul şi populaţia, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, printr-o serie formidabilă de anexiuni teritoriale, făcute în dauna statelor şi popoarelor devenite libere şi

209

independente după primul război mondial, în baza principiilor de autodeterminare, care fusese recunoscut în 1917 şi de guvernul revoluţionar al lui Lenin. Statele şi provinciile care aveau să-şi piardă independenţa, căzând în sclavia stalinistă, au fost: Carelia de sud, Lituania, Estonia, Basarabia şi Bucovina de Nord, Rusia subcarpatică şi Prusia orientală, precum şi alte părţi întinse din Germania, Polonia şi din Extremul Orient. Astfel, prin stăpânirea politică a partidelor comuniste, conduse de Moscova, puterea şi influenţa Kremlinului s-a instalat în: Germania Democrată, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România şi, parţial, în Jugoslavia şi Finlanda. Visătorii Churchill şi Roosevelt, autorii Cartei Atlanticului, sau asociat în război cu Stalin, pe baza principiilor Cartei, însă Stalin, cu filozofia lui marxistă şi cu morala lui bolşevică, nu s-a împiedicat de principiile şi regulile morale ale Occidentului capitalist, „corupt şi decadent”. El a urmărit cu tenacitate realizarea vechiului plan ţarist de dominare a Europei. În perioada dintre războaie, nu se formase încă o unitate deplină între cele două ramuri ale partidului naţional-ţărănesc: cea manistă şi cea mihalachistă. Fuziunea nu era încă destul de consolidată. Înfrăţirea s-a făcut cu adevărat abia în cadrul generaţiei mai tinere. La aceasta a contribuit şi înfiinţarea în 1933, la Bucureşti, a cercului politic „Tineretul cu studii superioare”. Această mişcare tinerească, cu membri din toate regiunile ţării, a reuşit în scurt timp să devină cunoscută şi importanţa ei a crescut simţitor. Pentru aderenţii cercului, Carpaţii nu erau o linie despărţitoare, ci însăşi coloana vertebrală a României. În primăvara anului 1945, o comisie de cinci membri ai acestei asociaţii a prezentat conducerii de partid un memoriu în care erau analizate orientarea politică şi metodele de lucru ale partidului în perioada de după 23 august 1944, cerându-le totodată luarea de măsuri pentru remedierea deficienţelor. Dezbaterile au fost publice, dar numai cu membrii partidului, iar discuţiile s-au purtat între conducerea de partid şi toţi membrii cercului aflaţi în Bucureşti şi care semnaseră memoriul. S-a luat act de conţinutul lui, dar unii dintre cei criticaţi ne-au devenit ostili. Întrucât făceam parte

210

din conducerea asociaţiei, am avut ocazia să constat personal această ostilitate. Am s-o înfăţişez relatând o întâmplare care mi se pare semnificativă. Cum am mai spus, în 1946, Rică Georgescu a obţinut paşaport pentru S.U.A., împreuna cu soţia. Cu ocazia plecării, a dat o masă de „adio” la el acasă. Erau prezenţi mulţi dintre foştii prieteni de suferinţă, alături de alţi numeroşi cunoscuţi ai gazdelor. După cină, într-un salonaş, câţiva invitaţi se distrau jucând cărţi. M-am oprit la masa la care jucau Aurel Leucuţia, dr. V. Solomon, E. Ghilezean, foşti miniştri, şi un al patrulea, al cărui nume nu mi-l amintesc. Am rămas în picioare, în spatele lui Leucuţia, privind. La un moment dat, acesta mi s-a adresat: „Dumneata, domnule Vişa, trebuie să mergi cu noi”. „Nu merg nici cu dumneavoastră, nici cu alţii, eu merg cu P.N.Ţ.,” am răspuns şi m-am îndepărtat. Tineretul, în general, era lipsit de omogenitate politică. Legionarismul făcuse ravagii în rândurile tinerilor. Ca gândire politică, tineretul se împărţea în: naţional-ţărănişti, liberali, legionari pocăiţi, socialişti, după victoriile armatelor sovietice apărând şi comuniştii, proveniţi în majoritate dintre minoritarii unguri, evrei şi slavi. Era greu să realizezi o unitate pornind de la concepţii atât de diferite. Separaţi, tinerii nu aveau nici o forţă politică, iar unirea era imposibilă, dat fiindcă fiecare ţinea la opiniile proprii, pe care le exprima cu mult patos juvenil. Formaţi în timpul anarhiilor ideologice, al conflictelor militare şi al prăbuşirilor de hotare, nici liberalii şi nici ţărăniştii nu au putut să-şi stăpânească pornirea tinerească spre o independenţă şi libertate fără control. Din ianuarie 1947, când Partidul Naţional-Ţărănesc a fost dizolvat, tineretul lui sa risipit, întâlnindu-se mai ales în celulele diferitelor închisori din ţară. Scriitorii noştri n-au putut rezista lipsurilor materiale şi ambiţiilor personale şi s-au încadrat pe rând în ideologia comunistă, devenind mercenarii P.C.R. şi susţinând, prin scrisul lor, interese străine de ale neamului. Exemplul cel mai ruşinos l-au dat vechile generaţii. Cu anul 1947 se încheie un capitol dureros al strădaniilor de a ne menţine unitatea teritorială, ştiut fiind că vecinii noştri din

211

apus ne-au pricinuit multe suferinţe în trecut. Este bine să ne amintim - căci a ierta este bine, dar a uita este condamnabil. 1974-1984

Sfârşitul primei părţi

212

PARTEA A DOUA ARESTAREA DIN 1948 Stalin a fost cel mai fidel executor al testamentului lui Petru cel Mare. Nu ştiu dacă aceste dispoziţii testamentare sunt reale ori fictive. Ştiu însă că ceea ce se înţelege prin ele, adică o sumă de idei şi sfaturi practice în vederea supunerii Europei şi a lumii întregi de către Rusia, coincide întocmai cu concepţia şi mijloacele de care s-a folosit Moscova, pentru realizarea imperiului visat de marele ţar. În linii mari, acestea sunt: o armată puternică, gata oricând de război, tehnologii proprii, ori achiziţionate de la alţii, pentru a întări baza armatei, acţiune subversivă, pentru a destrăma orice unitate politică, economică, militară (în acest scop, trebuie să fii prezent în orice conflict şi să ştii să profiţi de el), extinderea influenţei în Marea Mediterană, precum şi în Marea Baltică, câştigarea Orientului Mijlociu şi penetrarea în Asia Centrală, alianţă cu oricine îţi aduce folos, indiferent de politica practicată de acesta, pătrunderea cât mai adânc în Europa, fără retragere din locurile ocupate La sfârşitul anului 1947, România era în plină dezorganizare, după modelul revoluţionar stabilit de Moscova, în concordanţă cu marele testament. Oamenii politici democraţi, duşmani ai fascismului şi ai dictaturilor, fie cele de dreapta ori de stânga, au fost calificaţi profascişti şi eliminaţi din viaţa politică. Stalin a hotărât această măsură, iar Armata Roşie, prezentă la noi în ţară, garanta succesul şi desăvârşirea planului. Partidele anticomuniste - Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal - au fost desfiinţate, sub motiv că se opun „procesului revoluţionar”. Acţiunea lui Iuliu Maniu, care a încercat să salveze ţara, să-i redea independenţa, suveranitatea şi teritoriile răpite, a fost calificată ca acţiune de trădare a intereselor

213

democratice, iar autorii actului de la 23 August 1944 au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Ceea ce a mai rămas de realizat, sub aspect politic erau probleme minore, soluţionate prin simple dispoziţiuni de cabinet, ca: alungarea regelui Mihai, desfiinţarea Partidului Social Democrat (condus de Titel Petrescu), unificarea Partidului Comunist Român şi altele asemenea. Etapa revoluţiei politice s-a încheiat după tipicul experimentat încă din 1917 în Rusia. Eram la începutul anului 1948. Dintre oamenii politici democraţi, care luptaseră pentru libertate şi drepturile omului, doar câţiva au mai rămas nearestaţi, trăind ascunşi pe unde puteau. Dar, rând pe rând, au fost descoperiţi şi ei: unii au fost judecaţi şi condamnaţi, iar alţii au fost aruncaţi în închisori, fără nici un proces şi apoi trimişi la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Cei condamnaţi nu se mai bucurau de razele binefăcătoare ale soarelui, iar cei necondamnaţi sufereau chinul soarelui dogoritor şi al muncilor istovitoare de la Canal. După preluarea puterii, comuniştii au pornit acţiunea de „epurare” în toată administraţia, în instituţiile de stat şi în cele particulare. Apăruseră şacalii şi hienele grăbite să execute slugarnic ordinele Moscovei, căci, aflându-se mult timp sub jugul stăpânirilor străine, au moştenit şi deprinderea nefastă a slugărniciei. Toţi salariaţii erau ameninţaţi de perspectiva şomajului, ca să nu mai pomenim de faptul că pecetea Comisiei de epurare nu era o recomandare favorabilă pentru viitor. Spectrul mizeriei se înfăţişa fiecărui salariat necomunist. Dislocarea de la locul de muncă şi din profesiune, nesiguranţa zilei de mâine, grijile familiale, toate acestea constituiau o povară pentru români. Nimeni nu putea scăpa din acest năvod al criminalităţii comuniste. Realităţile care urmează sunt rezultatul situaţiilor extreme prin care am trecut, când imploram moartea ca pe singura izbăvire. Să mi se permită deci, să le redau aşa cum le-am trăit. Eram salariat la C.E.C. şi lucram în serviciul contencios, ca avocat. A apărut lista celor scoşi din instituţie, pe care figurau numai foşti membrii P.N.Ţ. Nici un legionar, nici un fascist ori pro-fascist nu urma să fie îndepărtat. Structural, nu exista deosebire între fascism, hitlerism şi comunism, spunea un legionar, la 1 decembrie 1940. Comuniştii au ţinut seama de acest adevăr.

214

Am deschis acţiune, în contencios administrativ, contra deciziei de epurare, dar n-am obţinut nici un rezultat pozitiv. În acelaşi timp, a fost desfiinţat şi Baroul Avocaţilor, pe întreg cuprinsul ţării. Se cerea o nouă înscriere, ceea ce echivala, de fapt, cu o formă de epurare a avocaţilor. Am făcut cerere de înscriere, folosindu-mă de calitatea mea de fost luptător antifascist. Trăiam în pribegie şi mă ascundeam unde mă primea câte un suflet de român, luându-şi o mare răspundere. Agenţii comunişti erau pe urmele mele. Ştiam acest lucru şi făceam eforturi să nu cad în mâinile lor. Nu îndrăzneam să mă apropii de căminul meu, de soţie - care aştepta să nască - şi de îngereasca făptură a primului meu băiat, în vârstă de zece luni. Soţia şi cu mine eram două suflete chinuite. Starea permanentă de nervozitate şi suferinţă se transmitea şi copiilor. Şi câte mii de alţi oameni cumsecade se găseau în aceeaşi situaţie. Vina noastră cea mare a fost că eram români, descendenţi din iubitori de ţară şi neam. Puţini minoritari au fost hărţuiţi şi ferecaţi în lanţuri de către comunişti, deşi se găseau mulţi în ţara noastră. Logica lucrurilor era perfectă în mintea comuniştilor: minoritarii nu aveau sentimente româneşti, ori acum se dădea lupta contra românilor. S-au coalizat toţi răufăcătorii, toţi certaţii cu morala şi toţi duşmanii acestui obidit popor, contra celor care credeau încă într-o ţară liberă, ca cetăţeni demni şi responsabili de actele lor. Mulţi minoritari făceau parte din grupurile de hăitaşi şi-şi îndeplineau misiunea cu ură şi răutate. Niciodată un rău nu se realizează mai deplin ca atunci când răufăcătorul îl săvârşeşte cu zel. Toţi slujitorii epocii de împilare erau slugi credincioase ale comunismului. Epoca aceasta tristă, dar reală, trebuie reţinută de istoria ţării noastre . Guvernanţii de după 6 martie 1945 s-au folosit, în acţiunea de reprimare a românilor oponenţi ai comunismului, de toţi indivizii dispuşi să-i servească, precum şi de cei pe care i-au obligat să devină unelte de represiune. Oricine se oferea era binevenit, indiferent de naţionalitate, întocmai ca într-o armată de mercenari. Scopul urmărit era să fie reduşi la tăcere românii protestatari şi îndeosebi membrii Partidului Naţional Ţărănesc, care erau adversari intransigenţi ai bolşevismului şi aveau o mare pondere în viaţa politică a ţării.

215

Între hăitaşii comuniştilor, cu sarcina de a-i preda în mâinile Siguranţei pe naţional-tărănişti, erau şi maiorii Iorgu Popescu şi I.Oatu, foşti magistraţi anchetatori la Serviciul Special de Informaţii de sub conducerea lui Eugen Cristescu, cu sediul în Calea Plevnei din Bucureşti. După instalarea comuniştilor la guvern, aceştia doi au fost recrutaţi, devenind copoi periculoşi, care au sacrificat mulţi români, în speranţa că vor scăpa de pedeapsă, căci ambii figurau pe lista criminalilor de război. În ziua de 26 februarie 1948 mă aflam în Palatul de Justiţie, ca să verific lista avocaţilor admişi în Barou. Treceam prin „urlătoare” (holul mare de la parterul clădirii), cu gândul de a mă înapoia în ascunzătoarea mea, când mi-a apărut în faţă Iorgu Popescu, îmbrăcat civil. M-a salutat şi m-a luat de braţ, ca pe un vechi şi bun prieten, deşi nu fusesem niciodată în astfel de relaţii cu el. Dacă m-ar fi sărutat, scena s-ar fi asemănat cu aceea din grădina Ghetsimani, când Iuda a făcut vânzarea pentru 30 de arginţi. Mă ţinea strâns de braţ, în zadar căutam să mă eliberez. Am făcut de trei ori înconjurul sălii. Simţeam că este un moment fatal pentru mine. Ştiam că mă va preda călăilor şi că trebuia să mă salvez şi totuşi mi-a fost imposibil să scap de el. Îmi îndruga tot felul de braşoave, îmi aduc aminte că mi-a făcut şi o mărturisire: „Bucuros aş face zece ani închisoare sub vechiul nostru regim zicea - decât un an sub comunişti”. După ce m-am plimbat în faţa agentului care urma să mă aresteze, căci acesta a fost rostul întreitului înconjur din holul Palatului de Justiţie, ne-am despărţit, adică m-a lăsat de braţ, iar eu m-am îndreptat spre ieşirea dinspre Podul Senatului. Simţeam pericolul şi nu întrevedeam nici o soluţie, întocmai ca o vrăbiuţă hipnotizată de şarpe. E un adevărat coşmar să-ţi dai seama că eşti în primejdie şi să nu poţi face nimic spre a scăpa. În vis, printr-un efort disperat, te trezeşti şi eşti salvat. Acum n-am reuşit; realitatea era mai crudă decât cel mai înfricoşător vis. Am ajuns pe Calea Victoriei, în dreptul farmaciei din imobilul cu nr. 2, când în dreapta mea, apare un bărbat voinic, de aproximativ 30 de ani, care, lipindu-se de mine, mă întreabă cu voce scăzută: „Sunteţi domnul Vişa Augustin?”, „Da, răspund, cine sunteţi dumneavoastră?” ,,În numele legii, sunteţi arestat!”. Purta un

216

trenci larg, de culoare deschisă. În buzunarul din dreapta, ţinea pistolul în mână. Se vedea proeminenţa armei, prin pânza trenciului. Acestea s-au petrecut în mers. Pe stradă erau doar doi-trei trecători. M-am oprit brusc. „Vă rog să nu vă opuneţi şi să nu încercaţi să fugiţi, căci în spatele nostru se află un agent înarmat”, îmi pune în vedere însoţitorul meu. Am întors capul să privesc în urmă. Într-adevăr, la circa cinci metri distanţă, se afla un civil, tânăr, mic de statură, cu picioarele curbate şi faţa măslinie, cu ochii mici şi pomeţii proeminenţi. Era un mongol. Ţinea sub braţul drept un pistol mitralieră, acoperit cu o husă din material de culoare neagră. Cu palma mâinii drepte susţinea pistolul şi avea degetul pe trăgaci. Cu siguranţă că făcea parte dintr-o formaţie a M.K.V.D.-ului sovietic, în care se afla un mare contingent de asiatici. ,,Mergem la Prefectură!” mă anunţă cel de lângă mine. Ne-am urmat drumul, fără să mai scoatem nici o vorbă. Pe parcurs, n-am întâlnit mai mult de zece trecători. La acea oră, înainte de prânz, Calea Victoriei era pustie. Am mai întors de două trei ori capul şi am văzut că mongolul se ţinea de noi ca umbra de corp. Ajunşi la Prefectură, am intrat pe poarta din Calea Victoriei. Mongolul ne-a însoţit până la etajul doi, unde am fost introdus într-o cameră cu aspect de birou. Pe urmă nu l-am mai văzut. Pe drum, îmi făcusem socotelile. Nu aveam scăpare; mă găseam între pistolul agentului şi „balalaica” mongolului. Fuga, dispariţia erau excluse. Strada era pustie, tocmai potrivită pentru a ţinti bine. A încerca să fugi era sinucidere curată. Chiar dacă aş fi izbutit să scap de cel de lângă mine, de gloanţele mongolului naveam cum să mă feresc. Mi-am zis: dac-o fi să am noroc, voi scăpa din mâinile comuniştilor la anchetă. Doar luptasem împotriva fascismului! Am rămas la Prefectură, singur într-o cameră, aproximativ o oră. Desigur că la uşă, pe coridor, era un paznic. Nu m-a deranjat însă nimeni. Mă gândeam că se pregătesc formele pentru a mă depune la un arest sigur. Ştiam din experienţă că urmează ancheta. Relaţiile mele cu Iuliu Maniu erau un motiv îndeajuns de serios pentru a fi interogat riguros şi amănunţit. Am profitat de ora de singurătate ca să-mi fac ordine în buzunare, unde aveam diferite hârtii, cu nume şi numere de telefon. Pe la ora prânzului am fost

217

încarcerat la subsolul Ministerului de Interne, din faţa Palatului Republicii. Holul ministerului - ultima intrare, faţă în faţă cu serviciile Partidului Comunist Român din fostul Hotel Excelsior - avea două birouri de înregistrare a deţinuţilor: în stânga şi în dreapta. Eu eram la stânga. În dreapta, am văzut o persoană căreia i se făceau formele de eliberare. O cunoşteam şi mă cunoştea - era inginerul Prodan, proprietarul unei tăbăcării din Râmnicul-Vâlcea, vechi client al C.EC.- ului. Mă întreabă unde sunt înregistrat şi îi spun că la stânga, unde mă aflam. „Păcat, îmi spune, acolo este o situaţie politică mai dificilă. Aici, unde sunt eu, se dezbat şi se târguiesc probleme economice”. L-am rugat să-i telefoneze lui Leontin Pârvu, avocatul de la C.E.C. şi să-i comunice situaţia mea. Întâmplător, fusesem invitat la dejun la familia Pârvu chiar pentru acea zi. Mare aglomeraţie la închisoarea Ministerului de Interne, unul intra şi altul ieşea! Aşa era „democraţia populară”..... O mulţime de oameni de afaceri, adică toţi fabricanţii, marii comercianţi, proprietarii de terenuri agricole şi de păduri erau strânşi în cleştele bolşevic şi forţaţi să declare aurul pe care-l posedă, valutele forte (dolari, lire sterline, franci elveţieni) pe care le deţin, în ţară şi în străinătate şi să le depună în mâinile autorităţilor comuniste. Fiecare rezista cât putea, în funcţie de presiunea fizică şi morală exercitată asupra lui, apoi ceda. Cine declara, pleca acasă, cine rezista, rămânea până când i se înfrângea rezistenţa. E greu de făcut o apreciere, favorabilă sau defavorabilă, asupra comportării unora şi altora. Cea mai uşoară situaţie o aveau cei care nu puteau declara averi la purtător, întrucât nu posedau aşa ceva. O dată cu înregistrarea, mi s-a făcut şi percheziţie corporală, reţinându-mi-se lucrurile personale, care au fost înregistrate: un ceas Doxa, verigheta de aur, un stilou Parker cu două inele de aur, o iconiţă de argint şi 11000 lei (stabilizaţi, 1947). Am semnat inventarul şi pe urmă am fost coborât cu ascensorul la subsolul ministerului, unde era închisoarea, o adevărată cetate subterană cu celule pentru una, două ori mai multe persoane, cu un confort corespunzător gradului de importanţă ce se acorda deţinutului. Am fost impresionat de tehnica modernă în materie de

218

construcţie şi mai ales de ,,grija ce se purta deţinutului”. Nici că se putea un mai mare cinism: sus ministerul şi jos temniţa, cu oase frânte şi vieţi chinuite, peste care trona ameninţător Ministerul de Interne, executorul „democraţiei populare”. Clădirea Ministerului de Interne a fost proiectul regelui Carol al II-lea, cu închisoare cu tot. Câtă asemănare între dictaturi mă gândeam - indiferent de eticheta pe care o poartă! Un lucru este cert, că toate tiraniile au aceeaşi cauză: ticăloşia. Am fost repartizat într-o celulă spaţioasă pentru două persoane. Un cavou sinistru, cu pereţi din beton armat, cu două locuri pentru odihnă, adică două paturi suprapuse, tot din beton, având fiecare câte o ridicătură înclinată la un capăt, care servea de pernă. Mai era şi un bidon din tablă, pentru dejecţii. Uşa era dublă: prima din interior, masivă, construită din drugi de fier sudaţi, în formă de gratii, era prinsă cu un lacăt mare, în greutate de cel puţin două kilograme; cealaltă, uşa exterioară, care îndeplinea funcţia de a camufla celula, era din tablă de oţel şi glisa pe o şină metalică. Pe coridor era o mişcare continuă. Uşa avea la mijloc un mic vizor, care permitea supravegherea interiorului. Mă aflam singur în acest mormânt şi totuşi eram calm şi nu mă temeam de nimic. Starea de tensiune nervoasă, încercată la întâlnirea cu Iorgu Popescu şi chiar arestarea mi se păreau întâmplări vechi, trăite în urmă cu mult timp, acum aveam alte preocupări. Ştiam din închisoarea fascistă că trebuie să mănânci ce ţi se dă, că mofturile, adică pretenţia de a te hrăni cât de cât omeneşte, sunt de domeniul trecutului. În locul unde mă aflam, fără voinţa de a consuma raţia zilei, nu putem supravieţui. Toate încercările de apărare şi întreaga rezistenţă morală sunt zadarnice fără un minim de hrană. Deci - îmi spuneam - închide ochii ca să nu mai vezi lăturile din strachină, astupă-ţi nările ca să nu simţi mirosul şi înghite, înghite în silă, căci altfel mori! Medicii şi ei securişti, au grijă să nu motiveze decesul, fără nici o implicaţie penală pentru administraţia închisorii. Trecuse de mult ora prânzului. Bat în uşă şi cer să mi se dea mâncare. Mi se răspunde că nu sunt trecut în lista de subzistenţă şi că până a doua zi, 27 februarie, nu primesc hrană. Navea rost să mai insist. Asta era regula şi zadarnic aş fi încercat să-

219

mi obţin tainul. Încarceraţii n-au nici un drept şi nici o putere în închisorile unui regim tiranic. Mi-am petrecut restul zilei făcându-mi un plan privitor la atitudinea ce trebuia s-o am faţă de anchetator şi de personalul închisorii. Cei trei ani de închisoare fascistă mă învăţaseră multe. Pe urmă, am evadat, cu gândul, din arest şi am ajuns în sânul familiei. Eram trist, dar intensitatea afecţiunii familiare mi-a redat liniştea şi încrederea în destin. Dacă eşti obişnuit cu meditaţia şi ai puterea de a ţi-i reprezenta pe cei dragi, nu vei fi singur niciodată. Întotdeauna vei avea cu cine împărtăşi bucuriile şi melancolia. Am adormit cu gândul la ai mei, la cei care făceau parte din fiinţa mea. A doua zi dimineaţa, m-am trezit înţepenit din cauza frigului şi a betonului armat, pe care dormisem. Norocul a fost paltonul, cu care mă acopeream când pe o parte când pe alta. Nu m-am lăsat înfrânt şi nici demoralizat. Am început să fac mişcări pentru a mă încălzi şi mai ales pentru a reda corpului elasticitatea pe care o pierduse în cursul nopţii. Am primit o jumătate de cană cu apa încropită, galben roşiatică şi dulceagă. Era micul dejun, fără pâine, fără mămăligă, doar lichidul călduţ. L-am înghiţit pe nerăsuflate. Făcea parte din mijloacele de supravieţuire. La prânz, am primit circa 200 de grame de fiertură incoloră, în care erau câteva boabe de mazăre uscată, dar fiartă. Am avut o surpriză plăcută: patru dintre boabe aveau în ele şi carne, adică gărgăriţe fierte. Ce era să fac? Mi-am adus aminte că în tinereţe citisem despre băştinaşii australieni că mâncau furnici vii. Faţă de ei, noi, românii din închisoarea Ministerului Afacerilor Interne, eram civilizaţi, mâncam gărgăriţe şi încă fierte! Un progres socialist. Am primit şi o bucată de mămăligă, care, din grija ori din lipsa de grijă a bucătarului era nesărată. Prânzul se servea pe la orele15, ceea ce era o măsură practică, pentru că ţinea şi locul mesei de seară. Acesta a fost regimul alimentar cât timp am stat la închisoarea de la Interne. Într-o zi, a fost adus în celulă un tânăr de 19-20 de ani, îmbrăcat în uniformă de elev militar. Avea o figură disperată, înspăimântată. S-a retras într-un colţ, ca un animal hăituit de duşmani. Nu putea articula nici un cuvânt, deşi se vedea că voia să spună ceva. I-am observat panica, asemănătoare cu demenţa. I-am vorbit liniştit, asigurându-l că nu trebuie să-i fie frică nici de gardieni

220

nici de mine; că deţinuţii nu sunt toţi vinovaţi şi criminali; că şi eu sunt un năpăstuit, cum probabil este şi el; că sunt bucureştean şi am familie şi copii. Faptul că i-am vorbit prieteneşte i-a dat încredere. I s-a dezlegat limba. I-am oferit patul de sus şi l-am rugat să se întindă, să se liniştească şi pe urmă ne vom spune unul altuia necazul. S-a urcat la etaj, dar n-a stat mult acolo, n-avea răbdare, era grăbit să-şi verse amarul, să-şi descarce sufletul. Colocatarul meu era elev în anul al III-lea la Şcoala tehnică de aviaţie din Mediaş. Împreună cu camarazii lui de clasă, s-au înţeles ca, în cazul când se va isca un conflict armat între Statele Unite şi U.R.S.S., ei, colegii, să se alăture armatei americane şi să lupte contra Rusiei, care ne-a răpit Basarabia şi Bucovina de Nord. Sigur că între ei se afla şi un delator, un ins decăzut moraliceşte de timpuriu, care a denunţat planurile - atât de vagi! - ale viitorilor ofiţeri. Întreaga clasă a fost chemată la Bucureşti, chipurile pentru chestiuni şcolăreşti, iar aici au fost arestaţi cu toţii şi supuşi la anchetă. Aceşti bieţi tineri, majoritatea copii de ţărani, în loc să intre în viaţă ca ofiţeri, au intrat ca puşcăriaşi! Singura lor vină era anticomunismul. Dragostea faţă de ţară şi pământul ei îi dusese la închisoare. Am stat cu el în celulă vreo patru zile. Era un copil de ţăran dintr-o comună apropiată de Şeica Mare. Cunoşteam comuna şi pe anumiţi locuitori ai ei. Acest amănunt i-a întărit încrederea în mine. L-am întrebat de profesorii lui, de atitudinea lor şi a ofiţerilor instructori. Mi-a mărturisit că aproape toţi nutreau sentimente patriotice, fiind anticomunişti convinşi. Printre ofiţeri şi subofiţeri, existau şi unii simpatizanţi comunişti, dar aceştia erau puţini şi colegii se fereau de ei. Eu, fiind din părţile acelea, cunoşteam mulţi localnici. L-am întrebat dacă auzise de profesorul Ştefan Stănoiu. Mi-a răspuns că i-a fost profesor de matematică. I-am spus că şi eu l-am avut profesor, la liceul Timotei Cipariu din Dumbrăveni. Mi-a vorbit foarte frumos de atitudinea dascălului nostru şi de credinţa sa nestrămutată că neamului românesc va scăpa şi de beleaua comunistă. M-au bucurat aprecierile elogioase ale tânărului la adresa profesorului, căci şi eu aveam o părere excelentă despre atitudinea patriotică a fostului meu profesor şi diriginte.

221

O săptămână încheiată nu m-a întrebat nimeni nimic; nici de identitatea mea nu era vorba, cu atât mai puţin de anchetă. Era una din metodele politrucilor să te lase să te frămânţi până ajungi la disperare. A opta zi seara, am fost luat în primire de comisarul care mă arestase. M-a urcat într-o maşină şi m-a dus la fosta Primărie de Albastru, din Calea Rahovei, care era transformată în arest şi loc de anchetă al Serviciului de Siguranţă. Am suit la etajul întâi, unde m-a introdus în biroul de anchetă, care, surpriză mare, era chiar fostul cabinet al secretarului general al Primăriei Sectorului III Albastru, unde se oficiase căsătoria mea civilă, la 11 octombrie 1944. M-a surprins o stare de adâncă melancolie, comparând cele două situaţii care mă aduseseră în acel loc: căsătoria şi anchetarea mea ca „răufăcător”. I-am împărtăşit anchetatorului meu acest amănunt, mărturisindu-i că sunt întristat de coincidenţă, iar el mi-a zâmbit. Ancheta a ţinut cinci nopţi. Mă luau cu maşina seara şi mă depuneau la închisoare dimineaţa. Din prima noapte, am dedus că nu sunt acuzat de nici o faptă penală care să fi fost săvârşită între august 1944, când am ieşit din închisoarea fascistă şi februarie 1948, când am fost arestat şi încarcerat de regimul comunist, denumit „democraţie populară”. Toate întrebările anchetatorului se refereau la acţiunea antifascistă, din perioada 1940 - 1941, pentru care eram arestat şi deferit Curţii Marţiale din Bucureşti. Se insista asupra legăturilor mele cu P.N.Ţ. şi, în special, cu Iuliu Maniu. Nu mi se imputa nimic, nu eram învinuit de nimic. Simţeam că anchetatorul e nepăsător în privinţa arestării şi anchetării mele. Numi purta ură, dar nici simpatie. Mi se părea indiferent, chiar apatic în ceea ce mă privea. L-am auzit în două rânduri exprimându-şi părerea de rău în legătură cu mine, adică rostind cuvântul ,,păcat”. Nu înţeleg nici astăzi atitudinea lui faţă de cazul meu. Căci arestarea şi anchetarea mea, apoi condamnarea de mai târziu constituiau, cu adevărat, un caz. Din comportarea şi starea lui de spirit, pe care nu şi-o putea întotdeauna masca, ajunsesem la convingerea că poziţia lui profesională şi politică nu era prea solidă. Poate această nesiguranţă îl făcea indiferent faţă de cazul meu. Aşa îmi ziceam, dar se putea deduce şi că diligenţa lui ar fi fost inutilă, deoarece ştia că fusesem arestat din ordinul M.V.D. - ului şi că oricum, sovieticii mă vor ancheta şi condamna. Cred că această

222

ipoteză e mai aproape de adevăr. El nu se îndoia de faptul că voi fi predat sovieticilor, deoarece ştia că înaintea mea, Jean Beza, Mihai Iaroslavici şi Alexandru Klamer păţiseră acelaşi lucru, pentru aceeaşi acţiune. Faţă de mine, anchetatorul îşi făcea munca exact ca un simbriaş plătit cu ora, care nu aşteaptă decât să treacă vremea. Într-un rând, în timpul interogatoriului, au sunat dintr-o dată toate clopotele Patriarhiei, chiar clopotul mare, cu un sunet puternic, asurzitor. Cum locul de anchetă se afla sub dealul Mitropoliei, zgomotul era atât de intens, încât continuarea dialogului a devenit imposibilă. Murise patriarhul Nicodim. Aceasta era cauza tragerii clopotelor. Fiecare şedinţă de anchetă se încheia cu o declaraţie scrisă, pe care o semnam. Ea cuprindea întocmai cele spuse de mine. După această anchetă, zece zile n-am mai fost interogat. Pe la mijlocul lunii martie, într-o după-amiază, se deschide uşa celulei şi este introdus dr. Virgil Solomon. Dintr-o privire, ne-am recunoscut, dar nici unul nu s-a trădat. Dr. Solomon era un important membru P.N.Ţ., fost ministru. Fusese adus de la închisoarea din Aiud pentru un proces nou, împreună cu dr. Lecuţia şi dr. Ilie Lazăr. Personalul închisorii făcuse o greşeală băgându-l pe noul venit în celula mea, căci amândoi eram membrii ai P.N.Ţ. şi ne cunoşteam bine. Cum s-a închis uşa, ne-am îmbrăţişat şi am făcut schimb de informaţii. Ne grăbeam să ne spunem tot ce ştiam, fiind siguri că se va observa greşeala şi ne vor despărţi. Aşa s-a şi întâmplat. Cred că n-am fost lăsaţi împreună nici măcar o oră. În decada a treia a lunii martie, sunt dus la anchetă în acelaşi loc. Anchetatorul era de data asta un căpitan M.V.D., în uniformă. Vorbea însă bine româneşte. Mi-a pus aceleaşi întrebări ca şi anchetatorul român şi i-am dat aceleaşi răspunsuri, de care însă a rămas nemulţumit. S-a interesat cum este mâncarea la arest. I-am spus că-i mizerabilă. Mi-a comunicat că în momentul când mă voi hotărî să declar ceea ce trebuie, voi primi mâncare bună; să chem paznicul, să-i spun acest lucru şi el va şti ce are de făcut. Nu l-am chemat şi nici mâncare n-am primit, drept pentru care am ajuns curând la greutatea de 48 kg din 75, câte aveam la arestare. Eram lămurit că mă găsesc în mâinile politrucilor şi că ei ordonau

223

regimul meu de arest. După acea noapte, cât timp am mai rămas la închisoarea Ministerului de Interne, n-am mai fost anchetat. După câtva vreme, s-a ivit o speranţă de salvare. Cerusem să fiu examinat de un medic şi iată că apare în celulă un sanitar îmbrăcat în halat alb, însoţit de un gardian. „Dumneata eşti Vişa Augustin?”, mă întreabă cu glas tare sanitarul. „Da!”, răspund. „Iată medicamentele prescrise de medic”, zice înmânându-mi câteva piramidoane şi un borcănel pe care l-am recunoscut imediat. Era trimis de soţia mea şi conţinea o alifie contra unei eczeme pe care o aveam la picior. Apoi, omul în alb s-a apropiat şi mai mult de mine, rămânând cu spatele spre gardian. Din mimica lui am înţeles că are ceva să-mi comunice. „Doamna se simte bine, să ai încredere, se lucrează afară”, îmi şopteşte şi pleacă. Era un semn de o valoare incalculabilă, Oriţa era gravidă în luna a şaptea şi tremuram pentru sănătatea ei. În ceea ce mă privea, nu-mi făceam iluzii că voi scăpa prea uşor. Ştiam că sunt în proprietatea sovieticilor. Numai ei mă puteau elibera, or, un asemenea gest umanitar nu intra în codul obiceiurilor bolşevice. Mulţumirea mea era că au aflat de mine, de situaţia mea şi de închisoarea în care mă aflam. Biata nevastă-mea! Câtă suferinţă, câtă nenorocire pe dânsa! Cu un prunc de 11 luni, târându-se de-a buşilea prin casă şi în aşteptarea unui alt sufleţel, ce urma să vină pe lume. Cât adevăr cuprind cuvintele „Vae victis !” Numai că soţia mea n-avea aur să dea în schimbul eliberării mele. Mulţi saşi din Ardeal fuseseră scoşi din mâinile sovieticilor contra unei plăţi în aur. Comunismul calcă în picioare toate principiile etice, numai şi numai ca să-şi atingă scopul. Sanitarul binevoitor n-a mai apărut. Eram sigur că a fost suspectat şi îndepărtat. În schimb, a apărut în închisoare prima promoţie de ofiţeri, subofiţeri şi agenţi de securitate, ieşiţi din şcoala comunistă. Auzeam pe coridor voci necunoscute şi cu accent unguresc. Se purtau aspru şi duşmănos cu deţinuţii. Într-o zi, intră la mine în celulă medicul închisorii, dr. Silber, însoţit de un sanitar. Se zicea că e frate cu dr. inginerul Silber, condamnat în procesul Lucreţiu Pătrăşcanu. „Am venit să-ţi fac o injecţie cu stricnină fiindcă eşti foarte slăbit”, îmi spune, în timp ce sanitarul, cu siringa în mână, se apropie, poruncindu-mi să-mi suflec mâneca. N-am acceptat injecţia. Dar cum felcerul insista şi

224

încerca să mă forţeze, brutalizându-mă, l-am lovit peste mână, iar siringa a căzut pe jos şi s-a spart. M-au înjurat şi au plecat. De atunci, nu m-a mai vizitat nici un cadru medical. Nu cerusem să mă examineze un doctor, dar nu se prezentase nimeni. Probabil că paznicii raportau starea mea fizică şi în urma informaţiilor furnizate de ei, medicul venise să mă întărească cu stricnină. Dar puteam avea încredere în nişte torţionari? Ancheta se terminase, iar anchetatorii rămăseseră nemulţumiţi, în special politrucul. Era deajuns o injecţie şi gata! A murit....... dintr-un atac de cord! Aceasta era motivul pentru care am refuzat injecţia. Cunoscându-mi locul de încarcerare, nevastă-mea a pregătit un mic geamantan cu lucrurile de îmbrăcăminte strict necesare. Maiorul Oatu, alt poltron, s-a oferit să-l predea la închisoare, însă nu mi s-a dat nimic şi nici Oatu nu i-a comunicat Oriţei rezultatul încercării lui. Pe la sfârşitul lunii mai, am fost mutat într-o celulă garsonieră, care se găsea la acelaşi nivel şi era compusă din vestibul, baie şi dormitor, totul din beton armat şi fier. În vestibul nu era mobilier. În baie era un duş - cu sita fixată în plafon şi două mânere metalice, prin care se regla apa caldă şi rece, fixate în zid -, o chiuvetă şi un W.C., la care apa se trăgea prin apăsare pe un buton. Nici baia nici dormitorul nu aveau uşă, ci numai o deschizătură, un gol în zid. Dormitorul era compus din două paturi din beton armat, ca şi în celula veche, dar neetajate. Era şi o măsuţă fixată în zid, tot din beton armat, iar în părţile laterale câte un taburet, prins de zid. La intrare erau două uşi metalice, ca la toate celulele, prevăzute cu câte o fereastră mică, mobilă, dar blocată. Luminatul era electric. Pe un perete se aflau două ferestre mari - cu geamuri, zăbrele metalice şi plasă de sârmă - care dădeau într-un coridor. Celula era astfel construită, încât deţinutul să fie văzut în oricare punct s-a afla, în antreu, baie ori dormitor. Nici o mişcare nu putea scăpa gardienilor. Dacă erai nervos ori plictisit şi te plimbai prin cameră, erai imediat apostrofat şi poftit să stai liniştit. Mâncarea rămăsese aceiaşi, nu se îmbunătăţise. Mă gândeam cât se cheltuise construindu-se închisori noi, solide ori improvizate, cu scopul de a-i reduce pe oameni la tăcere şi a-i obliga la o supunere de robi, în loc să li se uşureze viaţa şi să

225

li se dea posibilitatea să se bucure de ea în libertate! Tiraniile se menţin prin baionetă şi închisoare, iar istoria ne demonstrează că de baionetă şi închisoare nu vor scăpa nici exponenţii tiranilor. Noua mea reşedinţă trebuia să găzduiască doi încarceraţi. Îmi aşteptam deci colocatarul, când iată că, în loc de unul, mă pomenesc cu doi: un comandor din Marina Militară şi un student de la Facultatea de Istorie din Bucureşti. În cele două zile şi două nopţi cât am stat împreună, am aflat că, deşi nu erau din aceiaşi organizaţie de rezistenţă, luptau pentru acelaşi scop: înlăturarea guvernului comunist şi repunerea ţării în drepturile ei. Fuseseră prinşi şi aduşi la acest nou domiciliu. Ambii mi-au fost simpatici. Diferenţa de vârstă dintre noi era mare, totuşi ne-am înţeles bine, iar cele 48 de ore, cât am fost împreună, s-au scurs repede şi plăcut. Comandorul avea un moral ridicat, era un adevărat lup de mare, care nu se pierdea în situaţii dificile. Studentul avea sufletul înflăcărat de românism. Atitudinea şi sentimentele lui naţionale erau explicabile, căci studia istoria, îl interesa trecutul nostru românesc, care a fost o continuă suferinţă şi luptă. Nu erau legionari, ci simpatizanţi ai lui Iuliu Maniu.

226

AUTORITĂŢILE ROMÂNE MĂ PREDAU SOVIETICILOR În noapte de 31 mai 1948, am fost ridicat din garsonieră şi urcat la parterul clădirii. M-a luat în primire comisarul care mă arestase, secondat de un alt comisar, care purta la umăr un pistol automat. Am semnat în registru că am intrat în posesia lucrurilor inventariate la încarcerare, dar de fapt n-am primit nimic. Am fost condus şi urcat într-un jeep, împreună cu cei doi însoţitori. Nefiind circulaţie pe străzi, şoferul făcea antrenament de viteză în plină noapte. Norocul meu a fost că n-aveam nimic în stomac, dar cu toate acestea simţeam că mi-e greaţă. Pe drum mi s-a spus că mergem „la ruşi”. Am cerut ca din banii mei, 11.000 de lei, pe care îi predasem lor, să-mi cumpere o perie de dinţi şi un tub de pastă, atât. Am fost refuzat. Mai mult ca sigur că banii nu mai existau. După trei ani de stăpânire, tovarăşii se obişnuiseră cu traiul bun, care însă costa mult. Or, 11.000 de lei stabilizaţi erau o sumă bunicică, aşa că i-a tentat. Am ajuns în Calea Rahovei, la un depozit de benzină, unde am făcut plinul, după care am pornit spre nord, pe Bulevardul Brătianu, prin Piaţa Victoriei şi apoi, la dreapta, pe Aleea Alexandru, unde la a treia ori a patra casă pe dreapta, neam oprit. Era o clădire splendidă, cu o intrare impunătoare, unde ne aştepta un ofiţer sovietic. Însoţitorul meu mi-a dat să citesc o adresă dactilografiată, din care am reţinut următoarele: PROCES - VERBAL Noi, comisar x.y. (nu-mi amintesc numele), predăm pe individul Vişa Augustin, cetăţean român, născut în comuna Şeica Mare, judeţul Târnava Mare, la data de 5 iunie 1904, învinuit de crimă de război, care cu arma în mână a luptat contra Armatelor Sovietice. Bucureşti 01 Iunie 1948 Dat Preluat ....................................... ........................................ ___________________ ____________________

227

Procesul verbal de predare, în două exemplare, a fost înmânat ofiţerului sovietic, iar după semnarea de primire, un exemplar i-a fost dat comisarului român, unul rămânând la sovietici. Actul original, scris în româneşte, se află la dosarul meu de condamnare, la sediul gulag-ului de la Moscova. Iată-mă ajuns în mâinile bolşevicilor. Câtă asemănare între metodele lor şi ale hitleriştilor! În anul 1941, luna august, am fost arestat, la ordinul hitleriştilor, din G.S.P. (Gestapo). În februarie 1948, sunt arestat de un comisar român, la ordinul M.V.D.-ului, şi supravegheat de un tovarişci. În 1941, m-a anchetat românul, dar a încercat să asiste şi hitleristul, pe care l-am contestat şi înlăturat de la anchetă. În 1948, sunt anchetat de un român, apoi de un bolşevic, fără să-l pot înlătura. În 1941, hitleriştii au făcut demersuri să fiu dus în Germania pentru anchetă şi judecat acolo, împreună cu ceilalţi tovarăşi de luptă, căzuţi în mâinile lor, dar Guvernul român şi generalul Ion Antonescu au respins cererea, motivând că suntem cetăţeni români şi că numai autorităţile româneşti sunt în drept să ne judece şi să ne condamne. Atunci suveranitatea, independenţa şi legile ţării erau încă apărate, cât de cât. În anul 1948, guvernul comunist, de democraţie populară, în frunte cu dr. Petru Groza şi „românca” Ana Pauker, mă predă sovieticilor, neţinând seama că sunt român, sau poate tocmai pentru aceasta, violând legile ţării şi Tratatul de pace semnat la Paris. Identitatea dintre metodele criminale ale hitleriştilor îi bolşevicilor, s-a dovedit atât în cursul războiului cât şi după terminarea lui. Era doar ştiut că naziştii le împrumutaseră de la bolşevici. Doar aplicarea lor era diferită, influenţată fiind de momentul politic şi de împrejurările de fapt. Între anii 1940 - 1944, hitleriştii se amestecau în treburile interne româneşti, dar cu multă prudenţă, căutând a da o formă legală intervenţiei lor. Aceasta pentru că Germania, la acea dată se afla în război şi nu putea forţa prea mult mâna aliaţilor, întrucât avea nevoie de ei. Aşa a fost cazul cu România. În schimb Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia nau fost cruţate, ele fiind învinse şi ocupate; dacă ar fi câştigat războiul România n-ar fi scăpat de cizma prusacă. Între anii 1944-1962, bolşevicii au folosit faţă de România aceleaşi metode pe care le aplicaseră hitleriştii faţă de învinşi,

228

numai că bolşevicii le aplicau cu toată brutalitatea lor asiatică. Aveau un război câştigat, erau stăpâni pe estul şi centrul Europei şi nu se mai temeau de nimeni. Devenisem robii lor. O nouă viaţă şi o nouă golgotă a început pentru mine. Am fost preluat de politruc şi coborât la subsolul clădirii, într-un hol cu opt sau nouă boxe zidite în jurul pereţilor. Un ostaş cu pistol automat, m-a luat în primire şi m-a băgat într-una din ele. Avea pereţii plini cu pete de sânge, un prici de scânduri şi un bidon pentru nevoi. Deasupra uşii era o spărtură în zid, în care ardea zi şi noapte un bec electric de 500 w. Am stat un timp în picioare, cu greu m-am hotărât să mă aşez pe prici. Era cald; m-am dezbrăcat de palton. L-am împăturit şi l-am aşezat la căpătâi în chip de pernă. M-am întins să mă odihnesc. După vreo 15 minute, deschizând ochii, văd că sunt asaltat de un furnicar de ploşniţe, late şi mari, care veneau din toate părţile spre mine, gata să mă devoreze. Îngrozit, am sărit în picioare şi m-am depărtat de prici. Locul care fusese ocupat era curat, se putea vedea conturul trupului desenat de marşul atacanţilor flămânzi. Imaginea a ţinut numai câteva minute, căci ploşniţele, dispărând prada, s-au retras în aceiaşi formaţie în care veniseră. Când m-am reaşezat, au reapărut, gata de atac. M-am sculat din nou de câteva ori, până când, doborât de oboseală, a trebuit să le hrănesc, căci n-aveam altă scăpare. Mă resemnam cu gândul că un sânge prea bun nu vor putea suge de la mine, căci fasciştii şi bolşevicii mi-l subţiaseră, aşa că rămăsesem o hrană săracă. Spre dimineaţă am adormit. Era primul meu contact cu sovieticii şi cu ploşniţele lor, de care n-aveam să scap ani de zile, până m-am întors acasă. Mă gândeam mereu la Oblomov, din romanul lui Gongearov, care se-ntreba „Ce, ăla-i somn, fără ploşniţe?”. A doua zi am fost trezit devreme, căci era regim militar şi aici. Ochii îmi erau lipiţi de nesomn şi oboseală. Nu mai erau ploşniţe în jurul meu, dar rămăseseră urme de sânge pe locul unde dormisem. Pesemne că în somn mai omorâsem câteva. Mi s-au dat: o cană cu ceai, două bucăţele de zahăr şi o bucată de pâine. Toate erau bune: ceai rusesc, pâine din grâu curat, românesc, şi zahăr probabil tot românesc. Pe urmă am fost lăsat în pace. Nu-mi vorbea nimeni nimic şi nu auzeam decât paşii cadenţaţi ai ostaşului

229

de pază. La prânz, am primit: o gamelă de tip militar, plină cu orez fiert şi carne de vacă, totul foarte gustos. Era o porţie suficientă pentru doi oameni sănătoşi, darămite pentru mine, un distrofic! Paznicul, dându-şi seama cât sunt de slăbit, m-a sfătuit să nu mănânc tot, ca să nu-mi facă rău. Era un caporal basarabean, care vorbea limba regională, foarte frumoasă. Mâncarea primită era raţia ostăşească, căci nu se gătea separat pentru arestaţi. Am mâncat o treime din porţie şi am avut impresia că a fost cea mai bună masă din viaţa mea. Mă tot gândeam cum de poate exista un bucătar atât de priceput, încât să facă din orez şi carne o asemenea bunătate. După acest prânz îmbelşugat, am avut o diaree rebelă, care m-a ţinut trei zile. Aparatul digestiv îmi fusese complet dereglat de regimul de la Interne. E criminal să distrugi oamenii prin foame; gloanţele ori ştreangul sunt preferabile. Am fost anchetat şi aici de ofiţeri sovietici, din M.V.D., care vorbea româneşte. Nu s-au arătat prea zeloşi în activitatea lor de anchetatori. S-au purtat destul de omeneşte. Probabil că ştiau ce mă aşteaptă. În ziua a patra din luna iunie, după prânz, am fost dus în camera de gardă a ostaşilor. A apărut un locotenent. Vorbea româneşte şi mi-a spus să mă dezbrac de haine şi să rămân în cămaşă şi chiloţi. Între timp, un ostaş adusese o uniformă de soldat sovietic, compusă din pantaloni, bluză, cizme şi o bonetă. M-am îmbrăcat militar. Hainele mele au fost făcute balot. ,,Şi acum mergem la infirmerie”, m-a anunţat locotenentul. M-am ridicat de pe scaun, dar, când dau să păşesc, constat că nu pot să-mi urnesc picioarele. Era cât p-aici să mă prăbuşesc, dacă nu mă prindea ofiţerul. Atunci mi-am dat seama în ce hal de slăbiciune eram. Naveam putere nici să-mi mişc picioarele, din cauza greutăţii încălţărilor. Eram plin de voinţă, sistemul nervos funcţiona normal, mintea raţiona bine, memoria nu mă părăsise, dar forţă musculară nu mai aveam. Eram ca paralizat. Văzusem fotografii cu victimele de la Dachau, Buchenwald etc., vizionasem şi filme cu procesul de la Nürnberg şi de fiecare dată, mă îngrozisem de înfăţişarea trupurilor chinuite de nazişti. Întocmai aşa ajunsesem şi eu în închisoarea româno-bolşevică, după ce luptasem împotriva hitlerismului, pentru libertate, dreptate şi omenie. În locul celor

230

aşteptate, victoria ne adusese regimul ruso-mongol. Progresasem, vezi doamne! Sprijinit de braţul ofiţerului şi al unui soldat, am fost condus într-o încăpere zisă infirmerie, unde mi s-a dat un scaun să şed. Un sanitar ostaş mi-a bandajat capul cu o faşă de tifon, lăsându-mi doar în dreptul ochilor câte un mic loc liber, prin care însă nu puteam vedea decât dacă-mi aţinteam privirea în jos, spre pământ. Nu pricepeam rostul bandajului, potrivit pentru un rănit grav la cap. Nimeni nu-mi spunea nimic şi bineînţeles, nici nu-mi cerea părerea. Se purtau cu mine ca şi cu un obiect insensibil, supus unei experienţe. Când au isprăvit totul, am fost lat de braţ, scos din clădire şi urcat într-un camion cu coviltir, care se găsea la scara de la intrare. Am fost aşezat jos, pe podea. Pe bănci stăteau doi ofiţeri şi un ostaş cu armă automată. Camionul s-a pus în mişcare şi astfel am părăsit clădirea unde mâncasem cel mai gustos orez din viaţa mea. După ce am parcurs mai multe străzi, am ajuns la destinaţie. Îmi dădeam seama că mă aflam la Gara de Nord, în sectorul Mesagerii . Am fost debarcat, prins de braţ şi urcat într-un tren de pe linia a doua. În vagon m-au introdus într-un compartiment de clasa a-II-a, unde am fost culcat pe spate, cu capul spre coridor; pe canapeaua alăturată s-au aşezat un locotenent şi ostaşul cu pistolul alăturat. Uşa s-a încuiat. Trenul s-a pus în mişcare spre o direcţie necunoscută mie. Pe coridorul vagonului, lume multă. Aud voci tinere, de fete şi băieţi. Sunt numai urechi, ascult convorbirile dintre călători. Se vorbeşte de mare, de soare, de vacanţă. Deduc că mă aflu într-un tren accelerat de Constanţa. Aud şi voci de femei care mă compătimesc: „Vai, săracul rănit! Aţi văzut cât era de palid? Înseamnă că a pierdut mult sânge!” Lumea pleca la mare, în concediu, să se distreze. Cine să-şi dea seama că rănitul sovietic e de fapt un român deghizat, căruia i se frânge sufletul de durere pentru că e dus în sclavie la ruşi?! În zadar ţineam mâinile pe pântec, tocmai ca să se vadă manşetele cămăşii necazone, încheiate cu butoni, obiect neobişnuit la ostaşii sovietici. Era singurul semn care ar fi putut da de bănuit unui observator atent. Până la Constanţa, am auzit multe comentarii compătimitoare la adresa soldatului sovietic rănit. Acest fapt dovedea că lumea nu era

231

conştientă de gravitatea situaţiei în care ne găseam. Dar, în acelaşi timp, era o mărturisire a sensibilităţii poporului nostru la suferinţa celorlalţi. Am ajuns la Constanţa unde am fost ajutat să cobor şi apoi să urc într-un camion, în care mai erau patru deţinuţi. Ni s-a ordonat să şedeam unul în poalele celuilalt, ca în săniuţă, pe derdeluş. Am ajuns la închisoarea militară a armatei sovietice, unde am fost percheziţionat până la piele. Aşa ceva nu mai văzusem în peregrinările mele prin puşcăriile fasciste româneşti. Am fost dezbrăcat şi ţinut gol-goluţ până când s-au verificat chiloţii, cămaşa şi costumul, pe centimetru pătrat, mai ales la cusături şi îndoituri. Mi s-a desfăcut bandajul de pe cap şi mi s-au dat hainele mele. Ceilalţi deţinuţi - nu ştiu cine erau -, aveau faţa descoperită. Pe mine mă înveliseră la cap, ca pe un suferind. Aveau probabil motive, pe care nu le-am putut afla nici până astăzi, dar cu siguranţă că şi această camuflare generală, inclusiv a obrazului, era una dintre metodele lor1. Am fost înregistrat şi introdus în celulă, de unul singur. Închisoarea militară din Constanţa (acum era cedată sovieticilor) făcea parte din inventarul armatei române. Era o clădire veche, construită de turci, tot ca loc de detenţie. Celulele se aflau la parter, dispuse pe trei laturi ale construcţiei, iar administraţia era spre stradă. Faţada avea şi un etaj pentru anchetă. Peste tot, zăbrele la uşi şi la ferestre. În fiecare celulă, câte o fereastră înaltă, în formă de crenel. Podeaua era din scânduri. Afară de un bidon metalic, legat cu un lanţ de uşă, căruia i se spunea paraşa, nu mai exista nici un obiect. „Asta ţi-a fost scris române, acum aşteptă-ţi soarta cu demnitate!” - îmi ziceam. Citisem la Interne, pe zidul unei celule: „Colo sus şi mai sus, este mult loc, încăpător pentru toţi”, cuvinte scrise de vreun necăjit, ca să se împace cu ideea morţii. Era 5 iunie ziua mea de naştere, când am fost depus în închisoarea turcească, folosită în prezent de Stalin pentru a îngenunchea românismul şi simţul nostru de libertate. Acum naveam altceva de făcut decât să reflectez şi să mă lămuresc asupra situaţiei mele. 1

ai N.K.V.D.- ului Narodnâi Komisariat Vnutrennih Del Comisariatul Poporului pentru Afacerile interne din U.R.S.S.)

232

Dacă aş fi fost escortat în hainele mele şi cu obrazul neacoperit, se putea să mă recunoască cineva şi să sesizeze faptul că am fost arestat de „armata eliberatoare”, ceea ce ar fi demascat comportarea criminală a sovieticilor şi le-ar fi scăzut prestigiul. Camuflarea este o metodă reflexă a gândirii şi a comportării lor, în toate problemele legate de autoritatea publică. În cursul istorisirii de faţă, voi avea ocazia să prezint numeroase aspecte de mistificare şi minciună, surprinse la reprezentanţii autorităţilor sovietice. Deci minciună, falsitate, mistificare, atât în trecutul istoric al Ruşilor, cât şi în politica Sovietelor. Nu s-au schimbat decât privilegiaţii, metodele au rămas aceleaşi. Încetul cu încetul, am sesizat modul de gândire şi năravurile lor. După trei zile, am cerut să fiu lăsat să ies la toaletă. Era o nesocotinţă să ceri să mergi afară zilnic, deveneai suspect, pentru simplul motiv că nu aveai ce elimina în fiecare zi. Pe coridor se găseau şase-şapte cabine de tip turcesc, fără uşi. În faţa lor, se plimba grav, ca un mareşal care trece în revistă trupele, plantonul, ostaş M.V.D., care supraveghea cabinele şi-i îmboldea pe ocupanţi să se grăbească. Deţinuţii n-aveau hârtie, nici cârpe, de care să se folosească, de aceea se mai găseau virgule şi semne de exclamare pe pereţi. Ostaşul, un membru de partid devotat, rădea cu o coadă de lingură metalică inscripţiile conspirative, convins fiind că şterge mesajele secrete ale deţinuţilor. Aşa fusese instruit şi aşa făcea. Îşi îndeplinea sarcina cu un aer solemn, căci avea convingerea că săvârşeşte un act politic de mare importanţă pentru Soviete. Şi asta zi de zi. Am stat în celulă săptămâni întregi fără să fiu interogat. Mâncarea era invariabilă: dimineaţa, ceai cu două bucăţi de zahăr şi pâinea pentru o zi. Pâinea era de fabricaţie sovietică, făcută la Constanţa. În compoziţia ei, se găsea şi grâu. Era totdeauna proaspătă, adică avea un grad de umiditate foarte ridicat. La prânz, primeam o fiertură de culoare gri-albăstruie, din orz decorticat, iar seara supă de varză. Porţia era un polonic de zeamă, vărsată întrun castron de aluminiu. După masă, se strângea vesela de la deţinuţi. Pe la mijlocul lunii iunie a început ancheta.

233

ÎNTRE CĂLĂII POLITRUCI DE LA CONSTANŢA Comuniştii, spre deosebire de democraţii occidentali, ştiu să organizeze păstrarea secretului. Democraţiile apusene lasă liberă pălăvrăgeala, ba chiar o consideră cel mai de preţ argument al libertăţii. Din acest motiv, adversarii lor cunosc cu precizie tot ce se petrece în lumea liberă şi îşi pregătesc din timp măsurile de apărare. Păstrarea secretului, extinsă la toate sectoarele de activitate, este o preocupare esenţială a comuniştilor. Din această cauză, ei sunt prinşi rareori pe picior greşit. Justiţia sovietică şi instituţiile anexe nu comit şi nu pot comite nici o abatere de la această „comportare confidenţială”. Am amintit cum, la arestarea mea, securistul avea arma automată camuflată şi cum am fost bandajat la cap şi deghizat în ostaş sovietic. Cine cade în mâinile lor este mort pentru lumea de afară. Aceste obiceiuri au fost introduse imediat şi la noi de către guvernul „Petru Groza”. Mă întrebam de ce anchetarea mea în noul regim avea loc numai noaptea. Aveam să aflu că în U.R.S.S. anchetele penale se fac exclusiv noaptea, la fel arestările şi transportul deţinuţilor. Ziua, când în mod obişnuit lumea circulă şi faptele se petrec la lumină, securistul doarme; noaptea, vânează. Paznicii, anchetatorii, translatorii, administratorii, judecătorii, procurorii, toţi, fără excepţie, sunt securişti. Securitatea era şi a rămas instituţia de bază a comunismului sovietic. Am aflat ceva mai târziu că mă găseam în proprietatea „Comandamentului unităţii militare de tancuri sovietice” nr. 06614, cu sediul la Constanţa. Anchetator era un căpitan. Nu-i ştiam numele, ca de altfel al nici unui politruc. În cursul instrucţiei judiciare, am avut cinci anchetatori cu acelaşi grad. Translator a fost un evreu din Basarabia, tânăr, cu grad de sergent-major, care vorbea bine româneşte. I se spunea Mişa. Camera de anchetă era la etaj, cu faţade spre stradă. Încăperea avea ca mobilier: un birou cu un scaun, la care stătea anchetatorul, un scaun pentru translator, un taburet de lemn pentru

234

deţinut şi un dulap sărăcăcios. Am fost primit cu o răceală vecină cu ostilitatea. Mi s-au cerut datele de identitate. Apoi am fost întrebat: „De ce eşti adus aici? Ce crimă ai săvârşit contra U.R.S.S.?” Întrebarea era în limba rusă. De altfel, întreaga anchetă s-a desfăşurat în limba rusă, prin perevodcik, (,,translator”) iar declaraţiile mele erau scrise numai în ruseşte. Cum eu nu cunoşteam limba, translatorul traducea. „Aştept să-mi spuneţi dumneavoastră de ce sunt arestat şi deţinut de sovietici. N-am săvârşit nimic contra U.R.S.S. şi cer să fiu pus în libertate.” Cei doi au zâmbit ironic şi după un timp, translatorul m-a lămurit că sunt predat de România, ca criminal de război, conform actului de la dosar. „Nu puteam săvârşi vreo crimă de război contra U.R.S.S., întrucât, în timpul războiului, eram închis şi deferit Curţii Marţiale din Bucureşti, pentru acţiune antifascistă. Oricum, cer să fiu anchetat pentru învinuirea de crimă de război, iar în cazul că se dovedeşte nevinovăţia mea, să fiu pus în libertate, conform legilor, uzanţelor naţionale şi internaţionale”, am răspuns. După o scurtă tăcere şi o la fel de scurtă discuţie între ei doi, translatorul m-a luat într-o manieră forte: „Învinuirea de crimă de război a fost numai un pretext pentru a fi predat Uniunii Sovietice, adică M.V.D. - ului. Ştii ce este M.V.D.?” „Nu ştiu”. „Află că M.V.D.-ul - securitatea sovietică - este instituţia care are putere nelimitată. Ea te poate ridica până la ceruri şi te poate trimite în adâncul pământului. Iar dumneata te afli în mâinile M.V.D.-ului! Ai înţeles?” Toată noaptea m-au ţinut pe taburelul de lemn, fără să mă mai întrebe ceva. Ei dispăreau pe rând, iar cel care rămânea cu mine dormita cu capul pe birou. Dimineaţa, pe la orele şase, am fost dus în celulă de către doi ostaşi. Când se apropia timpul de anchetă, pe la orele 21, în toată închisoarea era o linişte ca de cimitir. Se auzea respiraţia din celula vecină. Emoţiile fiecărui arestat creşteau. Se anchetau mai mulţi în aceiaşi noapte. Paznicii se apropiau de celule în vârful picioarelor,

235

ca să nu facă zgomot şi deschideau lacătul celulei uşurel, cu dexteritatea spărgătorilor de seifuri. Dar deţinuţii aveau auzul exersat, nu le scăpa nici un sunet. Fiecare îşi aştepta sorocul. De la perevidcik am aflat că din mâinile securiştilor nu scapă nimeni necondamnat. Ştiam că are dreptate, aşa cum ştiusem că mă vor prinde şi mă vor aresta, pentru simplul motiv că am fost un antihitlerist român, nu un simpatizant din tabăra stalinistă. Aceasta era vina cea mare, pentru care fuseseră condamnaţi de sovietici mulţi alţi antifascişti români. A fi comunist stalinist înseamnă să fii un şarlatan care-şi schimbă convingerile şi principiile politice după împrejurări, fiind când pro, când contra (fascismului, capitalismului etc.), după nevoi şi interese; înseamnă să-i critici azi pe capitalişti şi mâine să le cerşeşti ajutorul, să fii ba duşmanul de moarte al Angliei şi Americii, ba marele lor simpatizant. Or, eu nu mă puteam lăuda cu aşa ceva, deci aveam toate motivele să fiu pesimist. În fiecare seară, cu excepţia duminicilor, am fost scos la anchetă, până la sfârşitul lunii septembrie 1948. În cele din urmă, m-am obişnuit, căci şi cu nefirescul te poţi deprinde. La început însă am fost de-a dreptul şocat de modul în care a decurs ancheta. Dar s-o luăm pe îndelete. Se deschide celula şi ostaşul mă duce la interogatoriu, unde sunt luat din scurt: „Ce pact a avut Iuliu Maniu cu Hitler?” „N-a avut nici un pact!, Iuliu Maniu a fost un democrat, nu admitea dictatura politică. Maniu era un adversar al lui Hitler şi al hitlerismului!” „Minţi, fascistule !” ...... şi a început o serie de lovituri, cu dreapta, în piept, în dreptul aortei, iar cu stânga în carotida dreaptă. Pumnii se repezeau în capul meu ca nişte izbituri de ciocan. Nu te puteai apăra de furia perevodcik-ului. Erai un simplu obiect de antrenament în mâinile acestui neom, cu dublu rol în anchetă: translator şi bătăuş. Dacă te apărai, prin eschive, bătaia devenea şi mai sălbatică, pentru simplul motiv că încercai să te opui forţei de securităţii sovietice. Tactica răbdării dădea rezultate mai bune: torţionarul se plictisea, obosea şi te abandona - cum aveam să învăţ din experienţă, cu timpul. Deocamdată, îmi spuneam în sinea mea, încurajându-mă, trebuie să fiu mai tare decât bestia care mă

236

chinuie, dar să am grijă să nu par curajos în chip ostentativ, ca să nu jignesc orgoliul bestiei. „Ai fost apropiat de Maniu, fiindcă erai preşedintele tineretului naţional - ţărănist. Ce legături avea Maniu cu Churchill? Spune!” „N-am fost preşedintele tineretului - am răspuns. Preşedintele de drept era Iuliu Maniu însuşi, în calitatea lui de preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc, eu având numai delegaţie să mă ocup de problemele tineretului. Legăturile dintre Maniu şi Churchill au fost de natură antifascist - democratică, de opunere la politica hitleristă şi s-au bizuit pe interesele comune ale ambelor ţări. Pentru acţiunea antifascistă şi antihitleristă, condusă de Iuliu Maniu, am fost arestat şi deferit justiţiei române. Dosarul în cauză se află la Curtea Marţială a Capitalei. Vă rog să-l studiaţi şi veţi constata, din el, natura legăturilor lui Maniu cu Churchill.” „Pentru ce l-a susţinut Maniu pe generalul Antonescu în războiul contra U.R.S.S.?” „Nu l-a susţinut! Din contra, l-a sfătuit să nu intre în război; iar dacă nu poate rezista pretenţiei nemţilor de-a se alia cu ei în război, să nu treacă Nistrul. Aceasta a fost atitudinea lui Iuliu Maniu faţă de războiul din Răsărit şi în acest sens l-a sfătuit el pe generalul Antonescu”. Mă străduiam să-i fac să înţeleagă adevărul, deşi eram convins că îl cunoşteau. Cum însă întrebările şi răspunsurile erau scrise de către anchetator după traducerea translatorului, ce consemnau ei din depoziţia mea, nu ştiu. Anchetatorii mă întrebau, mă băteau şi scriau ce voiau, în limba lor, pe care eu n-o cunoşteam. În perevodcik n-aveam încredere, fiindcă era şi el securist şi, în plus, voia neapărat să fie apreciat de anchetator, care avea un cuvânt greu de spus în avansarea subalternului. Era explicabilă toată mascarada anchetei, dar cu totul nejustificată şi condamnabilă bătaia ce mi se administra. Ulterior, într-o împrejurare care mi s-a părut favorabilă, am cerut ca declaraţiile scrise să fie traduse şi în româneşte, ca să le pot verifica, căci aşa cer legile de procedură internaţională când învinuitul nu cunoaşte limba anchetatorilor. Mi sa explicat: „În U.R.S.S. există o singură limbă şi o singură lege: limba rusa şi legea sovietică. Aşa procedăm noi şi nu dăm

237

socoteală nimănui.” Răspunsul era stalinist şi decurgea din poziţia de forţă în care se găsea Uniunea Sovietică faţă de restul lumii. „Puterea îmi dă dreptul să fac ce vreau”, aşa judecau Stalin, Beria şi după exemplul lor, toţi politrucii. Dimineaţa am fost dus în celulă, complet epuizat fiziceşte din cauza bătăii. M-am prăbuşit pe duşumea ca un cadavru. Noaptea a fost lungă şi chinuitoare. Întrebările în legătură cu Hitler, Churchill şi cu războiul împotriva U.R.S.S. mi-au fost puse, în cursul nopţii, de cel puţin 50 de ori. De fiecare dată, am repetat acelaşi răspuns şi, aproape ori de câte ori deschideam gura, Mişa se năpustea asupra mea şi mă lovea. Ajunsesem să mă întreb cum de nu oboseşte. Aveau voinţă şi răbdare, două calităţi puţin înţelese de alte neamuri, cu excepţia celor asiatice, care au avut o înrâurire asupra caracterului lor. De altfel şi ceilalţi anchetatori mi-au pus, ulterior, aceleaşi întrebări, în acelaşi mod şi cu aceiaşi stăruinţă. Din insistenţa cu care toţi reveneau asupra legăturilor dintre Iuliu Maniu şi Churchill, am dedus că această problemă constituie cheia procesului meu, în sensul că se aşteaptă de la mine un răspuns care să pună relaţiile dintre cei doi oameni politici într-o lumină defavorabilă. Eram în perioada 1948 - 1949, când tensiunea dintre U.R.S.S., pe de o parte şi Anglia împreună cu America, de altă parte, era foarte mare. Atât Churchill, cât şi guvernul american de atunci îşi dădeau seama de marea greşeală pe care au făcut-o admiţând subjugarea atâtor popoare din Europa de către Stalin. Sovieticii aveau nevoie de mărturii că aliaţii de ieri, Anglia şi America, ar fi nesinceri faţă de U.R.S.S., pentru ca prin propagandă să convingă lumea întreagă de trădarea occidentalilor. Voiau să atribuie apusenilor ticăloşia pe care au săvârşit-o tocmai ei faţă de Anglia şi America, dar mai ales faţă de popoarele din estul şi centrul Europei. Îmi dădeam seama de scopul urmărit de anchetatorii sovietici şi nu eram dispus să le fac jocul. Din cauză că nu le-am dat răspunsuri care să le fie pe plac şi am spus purul adevăr, consemnat în numeroase acte existente, am fost supus unor bătăi repetate, care m-au distrus fiziceşte, aducându-mă la limita rezistenţei, dacă ţinem seama şi de foamea pe care o îndurasem la Bucureşti, tot din ordinul bolşevicilor.

238

Am chemat, prin paznic, medicul. A venit un felcer cu grad de locotenent, însoţit de un interpret. M-a văzut şi a opinat că sunt slăbit, recomandându-mi să fac fizkultura. Eu nu mă puteam ţine pe picioare de slab ce eram, iar felcerul, cel mai mare grad sanitar din închisoare, care răspundea de sănătatea deţinuţilor, îmi recomanda cultură fizică. Mă găseam pe teritoriul ţării în care cuvântul cultură era pe buzele fiecărui neisprăvit, care se folosea de el ca un scamator de băţul magic, pentru a-şi da importanţă. Cu această vizită medicală şi cu recomandarea savantă de fizkultura, administraţia închisorii îşi făcuse datoria. Eram notat în registrele de consultaţii şi cu asta basta. La ancheta următoare, perevodcikul Mişa, care ţinea mult să pară deştept, m-a luat prin surprindere. „Am ştiri de la soţia dumitale şi ţi le comunic cu condiţia ca şi dumneata să fii sincer cu mine şi să-mi răspunzi la întrebări. Să ştii că soţia a născut un băiat şi i-a pus numele de Mihai.” „Ştiam că a născut, de vreme ce sosise timpul - i-am răspuns - , dar nu cred că pe băiat îl cheamă Mihai. Asta-i o minciună.” După ce m-a bătut parcă mai cu foc ca de obicei, fiindcă îl demascasem, a început interogatoriul: „Ce informaţii economice, dăunătoare U.R.S.S. - ului, i-ai furnizat lui Maniu?” „Nici una. Nici nu mi-a cerut vreodată astfel de informaţii” am îngăimat cu stropul de vlagă care-mi mai rămăsese. Atât a fost de-ajuns ca Mişa să se repeadă din nou şi să mă snopească în bătaie. O asemenea bestialitate, specifică encavediştilor, pare desigur neverosibilă acelora care nu i-au cunoscut; tocmai de aceea e bine să se ştie că aceste creaturi n-aveau nimic uman în purtarea lor. Pe mine mă umpluseră de scârbă, de groază şi revoltă. Mai târziu, în lagăre, aveam să întâlnesc mulţi români militari avocaţi, gazetari - trecuţi prin închisoarea din Constanţa. Din spusele lor, am înţeles că nici unul nu mai fusese bătut ca mine. Unii dintre ei deţinuseră funcţii înalte în ierarhia instituţiilor publice, alţii fuseseră militari cu grade superioare, totuşi n-au fost bătuţi. Nici unul nu avusese însă activitate politică. Aceasta era explicaţia că scăpaseră de ciomăgeală. Sovieticii se temeau de activitatea politică îndreptată contra lor mai mult decât de acţiuni concrete de spionaj, deşi în U.R.S.S. spionajul era o boală endemică generală. Apoi, confraţii mei români erau acuzaţi de fapte care se puteau

239

controla şi dovedi. De aceea, au mărturisit, au semnat declaraţia şi au fost condamnaţi, fără a fi stâlciţi în bătaie. Numai eu am avut parte de acest supliciu, care constituia una din formele de „convingere” ale regimului comunist. În perioada anchetei, aveam şi parteneri de celulă care primiseră misiunea de-a ,,mă trage de limbă”. În mod obişnuit, eram singur izolat. Nou veniţii erau în serviciul anchetatorilor, în schimbul unei recompense. Primul a fost un dezertor rus care vorbea româneşte. N-a fost lăsat cu mine decât două zile. Insista să-i povestesc cauzele pentru care fusesem arestat. A urmat un român care vorbea şi rusa-ucraineană. Era din Bucovina de Nord şi avusese gradul se locotenent-colonel în jandarmerie. Primise aceiaşi misiune. Probabil că era flămând şi i se promisese un blid de linte în plus ca să mă descoasă. Se numea Taranavski şi era guraliv şi simpatic. După o discuţie de vreo două ore, în care am vorbit de toate, dar nimic despre cauzele arestării, tovarăşul meu de celulă, de prezenţa căruia mă bucuram sincer, nemaiputând suporta viermele care-i rodea conştiinţa, l-a scuipat, dezvăluind rostul lui lângă mine. I-am povestit toată tragedia prin care trecusem, cu prima arestare, sub hitlerişti, apoi i-am relatat întrebările şi răspunsurile din cadrul anchetei de la sovietici, de până atunci. Am stat împreună patru zile. A primit mai multe străchini cu balanţă, ba chiar şi o bucată de slănină râncedă şi ceva mai multă pâine. Mi-a spus-o deschis, apoi n-a mai apărut lângă mine.1 Al treilea spion a fost un cazac, refugiat în România înainte de războiul din 1941. Acesta a fost mai abil. Ca să-mi câştige încrederea, mi-a mărturisit că vrea să evadeze, că a văzut o armă automată în dulapul anchetatorului şi că ar putea s-o sustragă, dar nu ştie s-o mânuiască. Mă ruga să-l învăţ eu pe el, care era informator şi agent de siguranţă, cum să se descurce cu arma. I-am răspuns că nu cunoşteam armamentul sovietic, că încercarea de-a evada e sinucidere curată şi că nu-l sfătuiesc să încerce. Adică, ,,tovarăşul” voia să mă facă complice la planul de evadare, care se descoperea 1

Întâlnindu-l ulterior în lagăr, în Rusia, mi-a mărturisit că până la urmă a încasat două palme pentru informaţiile date şi i s-a tăiat tainul suplimentar

240

precis, eu urmând să suport consecinţele. Bine înţeles că a venit vorba de faptele mele, pe care i le-am povestit exact aşa cum s-au petrecut, deoarece nu aveam nimic de ascuns. Nici această tentativă nu le-a reuşit, deşi respectivul a stat trei zile cu mine. În schimb, am aflat câteva lucruri interesante de la el. Era, după spusele lui, cazac de pe Don; fusese student la Institutul Electrotehnic din oraşul Rostov; făcuse parte dintr-o organizaţie studenţească naţionalistă, ai cărei membrii au fost descoperiţi şi condamnaţi. A evadat şi a ajuns în România unde cu ajutorul lui Moruzov - fostul director general al Serviciului de Informaţii din timpul lui Carol al II-lea - şi-a continuat studiile. A fost arestat după venirea armatei sovietice la noi. Partea mai interesantă a poveştii era dragostea lui pentru fata protopopului ortodox din orăşelul de pe Don, mai bine zis felul în care a sfârşit preacuviosul care, găsindu-se pe patul de moarte, i-a mărturisit fiicei sale că fusese în serviciul encavediştilor, cărora le dădea regulat informaţii amănunţite despre năzuinţele şi acţiunile enoriaşilor lui, că mulţi dintre ei fuseseră arestaţi şi condamnaţi pentru concepţiile lor anticomuniste, i-a mai spus protopopul că toate aceste ticăloşii le făcuse din dragoste părintească şi din grijă pentru viitorul ei. Deci morala prooiereului se identifica cu morala comunistă: pentru fericirea mea, am voie să fac orice crimă, chiar să-mi distrug aproapele. Prelatul nu dădea pe mâna securităţii oameni necunoscuţi, ci prieteni, credincioşi ai bisericii lui, pe care-i păstorea şi care-i acordau absolută încredere. Este de reţinut această comportare „preoţească”, deoarece nu-i un caz izolat şi nici un caz patologic. Există mulţi preoţi ortodocşi care susţineau comunismul ateu şi vorbeau totodată şi despre dragostea frăţească propovăduită de Hristos! Din nefericire, se găseau şi în vârful ierarhiei bisericeşti astfel de monştri în sutană. Călăii de la Constanţa, văzând că nu reuşesc nimic cu mine nici prin bătăi, nici prin intermediul agenţilor introduşi în celulă, s-au gândit să se folosească de un argument mai omenesc: prietenia. Au înscenat o întâlnire romantică şi dramatică în acelaşi timp. Iată despre ce era vorba. În închisoarea fascistă din România, la Serviciul Secret de Informaţii, era în arest şi un locotenent-colonel sovietic, pe nume Mihail Râbenko. L-am prezentat cititorului în

241

prima parte a acestor mărturisiri. Anchetatorii de la Constanţa aflaseră amănunte despre mine şi Rică Georgescu de la Râbenko personal, căci între timp, el fusese arestat şi condamnat pentru neprezentare la unitatea militară, după armistiţiul de la 23 august 1944. Şi acum iată episodul melodramatic prost regizat. Tocmai venisem de la interogatoriu, într-o dimineaţă şi abia apucasem să înghit zeama numită ceai, când apare paznicul, care mă duce spre pavilionul de anchetă. Intru în birou şi constat că pe lângă anchetator, mai erau prezenţi vreo şase ofiţeri inferiori, dintre care doi foşti anchetatori. Stăteam în picioare, cu spatele spre geam şi prevedeam o anchetă ,,în colectiv”. În ce stare sufletească mă găseam e uşor de închipuit. Scheletul care eram se afla între nişte dolofani tineri, bine hrăniţi, pleznind de sănătate şi aştepta să fie supus unui nou supliciu fizic şi moral. Ofiţerii sporovăiau între ei, când, deodată, se deschide uşă şi apare în faţa mea un locotenentcolonel securist, care, după ce stă un moment nedumerit, se repede spre mine cu braţele întinse: „Vişa! Dragă Vişa, tu aici?! Ce cauţi la noi?” „Nu vă cunosc! Nu v-am văzut niciodată în viaţa mea!”, răspund mirat de efuziunea noului venit. „Cum nu mă cunoşti?! Eu sunt Râbenko, am fost închişi împreună, cu tine şi cu Rică Georgescu! Se poate să nu mă recunoşti? Eu sunt şef aici şi te pot ajuta.... Numai adu-ţi aminte de mine!” - mă ispiteşte necunoscutul, cu o expresie şmecherească şi niţeluş complice. Traducerea se făcea rapid, totuşi am avut timp să cântăresc lucrurile. Actorul, din câte mi se părea, era chiar şeful anchetatorilor, Belinki. „Nu vă cunosc! E drept că am fost închis cu Mihail Râbenko, la Malmaison, dar dumneavoastră nu sunteţi Râbenko.” A fost un adevărat fiasco! Nu le-a reuşit nici această mascaradă. Colonelul era furios la culme. Se făcuse ridicul în faţa subalternilor. A plecat înjurând şi trântind uşa. Ca la un semnal ofiţerii anchetatori au sărit pe mine şi au început să mă snopească în bătaie. Mă loveau unde nimereau, cu aceiaşi neîndurare cu care boxerul loveşte sacul de nisip. Până la urmă am căzut pe duşumea şi am fost stropit cu apă. Comuniştii, când nu reuşesc cu minciuna

242

şi viclenia, recurg la forţă şi în această privinţă, au şi experienţă şi pricepere. Am simţit-o pe propria mea piele. Regizorul şi actorul principal al înscenării fusese, aşa cum am bănuit, locotenentcolonelul Belinki, de origine evreu. Două zile n-am fost scos la anchetă, ca să mă refac după ce primisem anticipat porţia de bătaie pentru mai multe zile. Apoi, „nopţile albe” au reînceput. În cursul uneia din ele, rămăsesem singur în camera de anchetă. Anchetatorul şi perevodcikul ieşiseră. La un moment dat, intră un căpitan şi începe să-mi vorbească politicos şi calm, întrebându-mă o mulţime de lucruri fără nici o legătură cu cauza mea. O rupea binişor pe româneşte. Era îngrijit îmbrăcat, însă avea nişte pantofi care nu se potriveau deloc cu uniforma militară. Erau albi, din meşină combinată cu piele de căprioară maron. Fără să vreau mi s-a oprit privirea asupra lor. A observat imediat şi m-a întrebat dacă-mi plac. I-am răspuns că sunt frumoşi, dar că nu se potrivesc cu uniforma, ceea ce nu i-a prea convenit. ca să schimbe vorba, s-a interesat din ce regiune sunt şi i-am răspuns că din Ardeal. „A!, atunci vorbeşti ungureşte!”... şi pe loc îmi adresează câteva cuvinte în maghiară. Apoi mă întreabă în româneşte: „Ce naţionalitate crezi că am eu?” Am ezitat o clipă, pe urmă i-am spus exact ce bănuiam: „Cred că sunteţi evreu!” „De unde deduci asta?” ,,Din faptul că vorbiţi româneşte, ungureşte şi rusa ucraineană, apoi fiindcă sunteţi ofiţer sovietic şi cunoaşteţi nordul Ardealului” (cum el îmi dovedise în prima parte a discuţiei noastre).,,Toate acestea mă fac să cred că sunteţi din părţile anexate ale Cehoslovaciei.” Deşi el mă provocase, vorbele mele l-au înfuriat. Nervos, mi-a mai pus câteva întrebări. Nemulţumindu-l răspunsurile, a început - tam-nesam - să mă lovească şi să mă înjure, după care a plecat. Îndată a apărut cuplul anchetatorilor. Am dedus că totul fusese aranjat. Anchetatorii, considerând că mi-am încasat porţia pentru noaptea respectivă, nu m-au mai bătut; m-am ales numai cu câţiva scuipaţi pe faţă, din partea lui Mişa. Curând, mi s-a schimbat din nou anchetatorul. Era al cincilea, un căpitan. Simţeam din atitudinea lui din aluzii că nu e mulţumit de răspunsurile mele. M-a lăsat să înţeleg că îmi vor aplica măsuri mai aspre şi că tot ce făcuseră cu mine până în acea clipă e doar un avans din ceea ce mă aştepta. Fie ce-o fi, îmi ziceam

243

încurajându-mă, voi rezista la orice. Pur şi simplu, nu aveam ce spune pe placul lor şi asta a fost nenorocul meu, căci ei nu voiau să admită adevărul, nu-l suportau, orice declaraţie necomunistă părându-li-se mincinoasă. Sesizând intenţia căpitanului de a-mi înăspri regimul, am început să-mi fac rezerve din puţinul care-l primeam. În cinci zile, am agonisit cinci bucăţele. Mă aştepta carcera şi ştiam că acolo regimul este foarte sever, de aceea îmi pregăteam din timp, „provizii”. Într-adevăr, după o săptămână, am fost dus la carceră, fără să primesc ceaiul de dimineaţă. Nu mi s-a făcut percheziţie, căci se ştia că n-am nimic interzis asupra mea. Încăperea-carceră - care se afla în curtea interioară, fiind separată de restul celulelor - avea suprafaţa de 1,50 x 2 metri şi înălţimea de 3 metri, o fereastră mică, la care nu se putea ajunge şi o uşă din tablă metalică groasă, înrămată în şină de fier; pe jos, ciment, iar pe ciment, un braţ de paie. Mai era şi o paraşa pentru nevoi. Am stat în acel cuptor şase zile şi şase nopţi. Zahărul, pe care-l ţineam în batistă, l-am pus sub paie, la căpătâi. Hrana zilnică consta din o sută de grame de pâine umedă şi o cană cu apă de circa două sute de mililitri. Încolo, nimic .... Ne aflam în plină caniculă de iulie. Soarele ardea îngrozitor. În special între orele 11 şi 18, razele fierbinţi, proiectate pe uşă, încingeau metalul ca pe o plită. Din cauza căldurii şi a lipsei de oxigen, mă sufocam. Stăteam dezbrăcat, întins pe burtă, în dreptul uşii, unde descoperisem două spărturi mici, produse de rugină. Din clipa când soarele începea să dogorească în uşa metalică şi până noapte târziu, era un chin de nedescris. Mi-am dat seama de senzaţia morţii prin sufocare. Fiind crescut la ţară, văzusem adesea puişorii de găină în spasmul morţii, deschizând sacadat ciocul să mai prindă ceva din viaţă. Întocmai aşa făceam şi eu, cu gura în dreptul celor două spărturi din partea de jos a uşii. Am simţit că este momentul să recurg la provizii. Găsesc batista scorţoasă! - fără zahăr. Mă prădaseră furnicile! Deh, omului sărac, nici boii nu-i trag. A treia zi de carceră era duminică. Linişte în închisoare. Ofiţerul de serviciu, însoţit de un ostaş, a venit în inspecţie. M-a

244

întrebat: „Kak familia?” „Familia mea este în Bucureşti”, am zis. A repetat întrebarea şi a primit acelaşi răspuns, a dat din mână a lehamite, Apoi au plecat zăvorând uşa. Am suportat în continuare chinurile iadului în cazanul cu smoală, numai că aici combustibil era altul. Încolo, „dracii” erau aceiaşi, având chiar organizare ierarhică, cu Scaraoschi în frunte. A şaptea zi, dimineaţă, am fost scos din carceră şi dus dea dreptul la anchetă. Căpitanul şi Mişa mă aşteptau la birou. Când am rostit „Bună dimineaţa”, nu mi-am recunoscut vocea, era piţigăiată, ascuţită. Am repetat salutul, după ce mi-am dres glasul, dar suna la fel de ciudat. Mi-am dat seama că în cele şase zile de foame mi se uscaseră ţesuturile coardelor vocale. La început, anchetatorul s-a făcut că nu observă nimic deosebit la mine, ba s-a arătat chiar surprins că lipsisem o săptămână de la anchetă. „Ce-i cu dumneata? Unde ai fost şase zile?” m-a întrebat făcând ochii mari. „Nu ştiu”, i-am răspuns cu acelaşi glas piţigăiat. Văzând că pur şi simplu nu pot vorbi, m-a trimis în celulă, unde am primit tainul, după care am fost lăsat liniştit o zi. În celulă, însă nu mai eram singur. Mi se adusese un tovarăş, un dezertor rus, prins şi condamnat. La un moment dat, ni s-a dat o maşină de tuns şi ni s-a ordonat să ne tăiem părul. Pe mine m-a tuns rusul. Când am încercat să-l tund şi eu pe el, am constatat că nu puteam strânge braţele maşinii decât o singură dată. N-aveam forţă să repet mişcarea, atât eram de slăbit. Ancheta a continuat cu un alt copoi, originar din Ucraina. Voinic, vânjos. Se dezbrăca de tunică în timpul anchetei. Purta o cămaşă de noapte albă, brodată la guler, piept şi mâneci cu motive româneşti. Cine ştie de pe unde o ciordise. Translator era tot faimosul Mişa, din Basarabia. S-au reluat întrebările şi s-au repetat până la disperare, ca şi răspunsurile. Urma bătaia de rigoare, dar cu o mică variaţie. Se schimbase ţinta loviturilor. Acum locul vizat era capul. Am primit atâţia pumni, încât dimineaţa când m-au dus în celulă eram ameţit, gata să mă prăbuşesc pe drum. Aveam capul umflat, ca al unui hidrocefal. Mă durea îngrozitor. Nu-l puteam mişca, căci simţeam că mi se clatină creierul. Când, involuntar, îl întorceam într-o parte, aveam o senzaţie aiuritoare, de pierdere a

245

minţii. Ca să privesc spre dreapta sau spre stânga, trebuia să mă învârt cu întreg corpul. Anchetatorul a tot scris, încet şi tacticos, până ce s-a încheiat dosarul. Pe la sfârşitul lui august, a venit în cursul anchetei un ofiţer cu grad superior, ca să se intereseze de stadiul procesului. Translatorul mi-a spus că era un procuror militar. mai întâi a stat de vorbă cu anchetatorul, apoi, plimbându-se de la uşă la geam, m-a întrebat: „Ai ceva de spus în legătură cu ancheta?” Eu atâta aşteptam, deoarece, aflând ce funcţie are străinul, îmi făcusem un plan de revendicări, aşa că am răspuns prompt: „Da! Am fost predat Sovieticilor, cu învinuirea de crimă de război. Cer să fiu judecat pentru această învinuire, iar dacă s-a constatat că sunt nevinovat, să fiu pus în libertate. Apoi, mai cer să se consemneze declaraţiile şi în limba mea. Protestez împotriva bătăilor la care am fost supus de către translator.” După ce s-au tradus în ruseşte vorbele mele, procurorul a devenit nervos. ,,Ticălos de fascist, ce eşti!” m-a luat la rost, gesticulând. „Te înşeli dacă-ţi închipui că prin astfel de afirmaţii şi atitudini poţi întârzia procedura legală. Minţi ca un fascist! În Uniunea Sovietică nu se bate!” La cererile mele, nu mi-a răspuns. A plecat enervat. Făcea teatru de proastă calitate. Cunoştea metodele de anchetă sovietice şi ştia prea bine că subalternii nu se deosebesc între ei decât prin cruzimea cu care le aplică. Căpitanul anchetator se străduia să termine cazul meu, căci eram în anchetă de 90 de zile. Mişa îl ajuta prin risipa de pumni pe care mi-i descărca în cap, noapte de noapte, dar parcă mai cu milă. Pesemne se plictisise şi el..... Între timp, am fost mutat într-o celulă cu mai mulţi deţinuţi. Într-o dimineaţă, când m-am întors de la anchetă, tovarăşii de celulă, uitându-se curioşi la mine, m-au întrebat dacă am fost bătut la fund. Le-am spus că fusesem lovit numai la cap. Atunci de unde proveneau urmele de sânge de pe pantaloni, din dreptul şezutului? Habar n-aveam. După ce mi-am revenit cât de cât, m-am cercetat şi am priceput ce se întâmplase. Din cauza sutelor de ore de anchetă, petrecute pe taburetul de lemn, mi se rosese şi pojghiţa de piele cemi mai rămăsese pe fese. Muşchi nu mai existau, aşa că, sub greutatea trunchiului, pielea plesnise şi sângera. Da, aveam răni deschise pe şezut şi nu le simţeam. Ajunsesem ca un fachir care,

246

prin voinţă şi exerciţiu, înlătură senzaţia durerii fizice. Într-adevăr, în ultima vreme, în faza finală a anchetei, nu-mi mai simţeam trupul. Puteau să mă bată şi să mă supună la orice cazne, creierul istovit nu mai înregistra durerea. Deşi eram în această stare, judecata îmi rămăsese limpede, aşa că nu mă puteau influenţa să spun altceva decât credeam de cuviinţă. Dacă presiunea fizică o putusem anihila prin voinţă, în schimb presiunea morală exercitată asupra mea continua să mă chinuie. Nu mai puteam suporta ancheta, cu aceleaşi întrebări, repetate maşinal. Erau scrise şi se succedau de fiecare dată în aceeaşi ordine. Această picătură chinezească mi-a slăbit nervii. Eram atât de exasperat la interogatoriu, încât simţeam că în curând nu voi mai putea rezista. Uneori, eram gata-gata să le spun tot ce voiau, numai să se termine odată această tortură psihologică. Mă rugam în sinea mea să vină moartea cât mai curând, indiferent cum, dar să vină. Nu era o exagerare, căci eram convins că numai în moarte pot găsi alinare. De aceea, aşteptam sfârşitul senin, cu bucurie. Aşa ajunsesem, mă văd şi acum implorând necunoscutul să mă reducă la nefiinţă. Până atunci, socotisem că e cu neputinţă să-ţi doreşti într-adevăr moartea, chiar dacă o spui. Nu, nu e nimic fals în această afirmaţie. Îţi doreşti moartea cu toată sinceritatea când sufletul e obosit, fără speranţă. În dosul închisorii era o curte folosită de administraţie pentru treburi ce se cereau ascunse vederii. Adeseori, noaptea târziu, se auzeau de acolo un zgomot puternic de motocicletă. Atunci se făcea execuţia condamnaţilor la moarte, se descărca în ceafa victimei pistolul călăului. Identitatea victimelor rămânea, pentru noi, necunoscută. La puţin timp după execuţie, se auzea motorul unei camionete. Corpul celui executat era dus apoi pe o şalupă şi aruncat în mare, ca să dispară orice urmă a crimei săvârşite. Printre deţinuţi domnea o demoralizare extraordinară, căci nici unul nu ştia ce-l aşteaptă. Spre sfârşitul lui septembrie 1948, deci după şapte luni de la arestare, dosarul meu era gata, ancheta fiind terminată. Într-o noapte, am fost dus să semnez fiecare pagină a dosarului care, după spusele lor, conţinea declaraţiile mele. Am semnat, deşi nu ştiam ce semnez, deoarece textul era în limba rusă. N-avea rost să

247

mă mai opun şi să mă mai formalizez pentru această ilegalitate. În U.R.S.S., legea are valoarea pe care i-o dă cel care o aplică. Cum reprezentantul legii era un torţionar... (Odinioară, în Principatele Dunărene se spunea că „turcul te bate, turcul te judecă”. Proverbul îşi păstrase semnificaţia, doar subiectul se schimbase.) Semnând filă cu filă, am descoperit că se aflau în dosar documente în limba română. Am dat de un act oficial, semnat de către dr. Petru Groza, prim-ministru al României, Teohari Georgescu, ministru de Interne şi Ana Pauker, ministru de Externe, prin care eram predat sovieticilor. Cunoşteam această adresă, totuşi am recitit-o. Al doilea document dactilografiat era o fâşie de hârtie, de 3 centimetri lăţime şi circa 15 - 16 centimetri lungime, cu următorul text: ,,Augustin Vişa, funcţionar la Banca Naţională a României şi dr. Cornel Radocea, avocat la C.E.C. sunt «spioni englezi» semnat: Ion Văleanu. Era un fals, căci eu n-am fost nicicând funcţionar la B.N.R. şi nici Radocea - avocat la C.E.C”. Cel care ne declara «spioni englezi» minţea cu ticăloşie. Nu exista nici o dovadă reală pe care să se bazeze acel Ion Văleanu. De altfel, nici nu s-a făcut menţiune despre mărturia lui, în timpul procesului, tocmai pentru că nu putea fi considerată o probă valabilă. Cu semnarea filelor din dosar s-a încheiat a doua etapă a detenţiei mele sub regimul comunist. Marea mea vină, neformulată de „politruci”, era participarea la acţiunea antifascistă condusă de Iuliu Maniu, care a fost totdeauna un adversar al oricărei dictaturi, fie ea fascistă, comunistă, regală ori personală. Chinurile anchetei luaseră sfârşit, dar nu mă aşteptam la nimic bun. Calea deportării în Siberia era pregătită. Am fost lăsat în celulă, fără să se mai facă vreo presiune asupra mea. Pentru ca posteritatea să cunoască figura „spionului” Augustin Vişa şi pentru ca să pot fi identificat în orice împrejurări, mi s-au luat amprentele digitale şi am fost fotografiat. Aceste probe de identitate s-au ataşat la dosarul depus la sediul central al gulag-ului de la Moscova.

248

PROCESUL ŞI CONDAMNAREA DE LA CONSTANŢA Uniunea Sovietică este ţara în care formalismul birocratic este uluitor. Există legi, o administraţie sistematic organizată, justiţie, cod penal şi de procedură penală corespunzătoare unei societăţi civilizate, dar toate sunt pur formale. Legalitatea, dreptatea, justiţia, libertatea, omenia sunt noţiuni pentru folosinţă academică şi universitară sau pentru discursuri politice, cu scop propagandistic, fără aplicaţie în viaţa practică. În cursul istoriei sale naţionale, poporul rus n-a fost nicicând liber. Oamenii n-au cunoscut legalitatea, pentru că niciodată n-au avut drepturi şi nu s-au bucurat de dreptate, iar unde nu există dreptate şi legalitate nu poate fi vorba de omenie. Este de compătimit un popor care nici în timpurile moderne nu a fost în stare să-şi însuşească un mod de trai civilizat, fundamentat pe respectul faţă de om. În U.R.S.S., legea este un instrument de opresiune. Cetăţeanul nu găseşte în lege un apărător al drepturilor lui, ci un instrument de împilare. Spun toate acestea în cunoştiintă de cauză, căci le-am experimentat pe pielea mea. Legile nu sunt decât paravanul minciunii şi mistificării. Propaganda mincinoasă, ştiinţific organizată, constituie baza comunismului sovietic, susţinut de armată şi securitate (M.V.D.); legi sunt multe, dar nelegiuiţii sunt şi mai mulţi. În luna octombrie 1948, într-o zi însorită şi dătătoare de speranţă, am fost scos din celulă şi dus în curtea din spatele închisorii. Gardianul mi-a spus că avem de aşteptat. Simţeam că e vorba de judecată. Mă convinsesem de inexistenţa spiritului de legalitate, deci nu-mi făceam iluzii că instanţa va fi obiectivă. Completul era alcătuit tot din comunişti. Totuşi, mă bizuiam întrucâtva pe acţiunea mea din trecut contra hitlerismului, adică speram că se va ţine seama de ea. M-am înşelat. Acest fapt real n-a avut nici o greutate în balanţa justiţiei sovietice. Stând în aşteptare, s-a apropiat de mine colonelul Belinki, comandantul serviciului de anchetă. Îl vedeam pentru a doua oară.

249

Mi-a spus că voi fi trimis în faţa tribunalului, unde voi fi judecat. Era însoţit de translatorul Mişa. L-am întrebat ce părere are asupra finalului procesului, dacă voi fi sau nu pus în libertate. Mi-a răspuns, ca oricare politruc, că nu se poate şti ce va face tribunalul, pentru că, „la noi, justiţia este independentă şi liberă în hotărârile ei”. Apoi a adăugat că pot fi condamnat de la o lună până la 25 de ani muncă silnică. Afirmaţia lui caracteriza cum nu se poate mai bine justiţia sovietică, după care, în aceiaşi cauză, cu aceleaşi acte şi declaraţii la dosar, se poate da o pedeapsă variind între o lună şi 25 de ani. De eliberare nici nu putea fi vorba. Se adevereau spusele lui Mişa, că de la securitate nu scapă nimeni necondamnat. În sfârşit, am fost dus în faţa tribunalului, amenajat într-o magazie de lemn din curtea închisorii. Simplu, nu? În aceiaşi incintă se aflau arestul camera pentru anchetă, sala de judecată şi locul de execuţie capitală. Aşa, totul decurgea ca pe roate, cu un minim „deranj”. În sală, la masa acoperită cu pânză roşie, se afla ca preşedinte un maior magistrat, încadrat de doi căpitani sovietici, asesorii, un grefier militar, un translator cu grad de sublocotenent (un tânăr evreu, fost student la Facultatea de Drept din Iaşi), iar în spatele meu, un soldat din pază cu automatul îndreptat spre mine. Mi se iau datele personale, apoi preşedintele mă întreabă: „Ştii pentru ce eşti acuzat şi adus în faţa tribunalului?” „Nu ştiu şi cer să fiu pus în libertate, nefiind vinovat de nici o infracţiune.” „Ai semnat declaraţiile! În zadar vrei să negi, nu reuşeşti să ne induci în eroare!” Translatorul traducea cu uşurinţă, dovedind că are rutină în problemele de procedură. „Ce legături ai avut cu Iuliu Maniu? Ştii că este condamnat pentru trădare şi spionaj?” „Am auzit că a fost condamnat. Nu ştiu pentru ce, căci nam fost la proces.” „Dar nu citeşti ziarele? Opinia publică a fost informată!” Nu mai citisem ziarele, pentru că dădeau informaţii tendenţioase. Au urmat întrebările referitoare la legăturile lui Maniu cu Hitler şi Churchill, la războiul contra U.R.S.S. şi la generalul

250

Antonescu. Am dat aceleaşi răspunsuri ca şi la anchetă. unul dintre căpitanii asesori, după ce a vorbit în şoaptă cu maiorul preşedinte, mă întreabă: „Pentru ce n-a cerut România armistiţiu în anii 1941-1942? Pentru ce a făcut-o abia în 1944, când trupele noastre se găseau la Iaşi?” „Capitularea este un act complex, cu implicaţii serioase pentru armată şi cu urmări politice, sociale şi economice. În 19411942 Armata Română era în plină înaintare pe teritoriul sovietic, iar Armata Roşie se retrăgea necontenit. Nu era deci cazul să capitulăm noi. Când am ajuns în poziţie defensivă, de retragere, războiul ducându-se pe teritoriul ţării noastre, am capitulat, dar neam angajat, în acelaşi timp, să luptăm contra fasciştilor, alături de armata sovietică. Şi am luptat până la 9 mai 1945.” Celălalt asesor, căpitanul din dreapta maiorului, pune şi el o întrebare, care conţinea sâmburele procesului: „Pentru ce în acţiunea antifascistă pe care aţi dus-o aţi sprijinit Anglia şi nu Uniunea Sovietică?” „Acţiunea antifascistă fusese organizată, în România, încă din luna noiembrie 1940. Ne-am sprijinit pe rezistenta şi lupta englezilor pentru că ei şi francezii se opuneau atunci agresiunii hitleriştilor. La acea dată, Uniunea Sovietică avea pact cu Hitler, semnat la 23 august 1939, la Moscova, de către Molotov şi Ribentrop”, am încheiat fericit că mi se ivise prilejul să pun punctul pe i. Nu mi s-au mai pus alte întrebări. După o mică discuţie între membrii completului, preşedintele declară: „Tribunalul este lămurit”, apoi mi se dă ultimul cuvânt, care a constatat, în esenţă, din următoarele: „Protestez contra arestării mele ilegale şi a faptului că am fost predat spre judecată autorităţilor sovietice. Consider că s-a comis o mare ilegalitate. Nu recunosc competenţa Tribunalului Militar Sovietic de a mă judeca, eu fiind cetăţean român. Sunt nesocotite legile naţionale şi internaţionale; sunt încălcate dispoziţiunile Tratatului de pace încheiat de U.R.S.S. cu România, la Paris, în luna februarie 1947, prin care Uniunea Sovietică garanta executarea dispoziţiilor tratatului; sunt nesocotite legile şi Constituţia

251

sovietică. Arestarea , anchetarea şi procesul de faţă sunt abuzuri revoltătoare. Prin asemenea comportare şi judecată, autorităţile sovietice compromit statul şi regimul sovietic”. Vorbisem dintr-o suflare, cu impetuozitatea nedreptăţitului care nu mai are nimic de pierdut. Apoi, uitându-mă spre grefier, am spus: „Rog a se trece în procesul-verbal tot ce am declarat.” Cred că translatorul a tradus corect. Am dedus-o din anumite cuvinte folosite în relatarea rusă şi pe care le înţelegeam. Cât timp mi-am susţinut cauza, judecătorii au stat tăcuţi şi foarte atenţi. N-am avut drept la apărător. În astfel de chestiuni penale, nu se admitea nici măcar un apărător din oficiu. De angajarea unui avocat plătit nici nu putea fi vorba. Nici unul n-ar fi avut curajul ca să pledeze pentru un străin, învinuit de o înspăimântătoare crimă contra statului sovietic. Încă o probă şi din cele mai evidente, că în comunism legile fie nu-ţi dau drepturi, nu te apără, ci doar te condamnă, fie ţi le dau, însă numai pe hârtie, întrucât nu sunt aplicate. Membrii completului de judecată se ridică în picioare, semn de respect deosebit faţă de hotărârea pe care o pronunţă şi preşedintele rosteşte verdictul prin care sunt condamnat la 25 de ani privaţiune de libertate, dar, ţinându-se seama că am avut activitate antifascistă, pedeapsa se reduce la 20 de ani, cu ispăşire într-un lagăr de muncă. Sentinţa fără drept de apel, deci definitivă şi executorie imediat. Totodată se confiscă toate lucrurile personale. Desigur că în dispozitivul sentinţei se amintea şi crima pentru care fusesem condamnat. Mie însă nu mi s-a pomenit nimic despre ea. Abia mai târziu, în mod incidental, am aflat că fusesem condamnat „pentru spionaj”. Comuniştii nu pot concepe şi accepta ca un astfel de verdict să fie contestat printr-un apel sau recurs. Corectitudinea, legalitatea şi spiritul profund uman, în care credeau sau se prefăceau a crede că am fost anchetat şi judecat, nu puteau fi puse la îndoială. Justiţia Sovietelor şi-a spus cuvântul. Prin sentinţa pronunţată mi s-a dat „paşaport” pentru a porni pe drumul sclaviei. Timpul de judecată n-a depăşit 20 de minute, care au fost însă perfect suficiente pentru a condamna un nevinovat la 20 de ani

252

muncă forţată. După înfăţişare, călăii politruci păreau mulţumiţi de isprava lor. Au mai rezolvat un caz în spirit ,,comunist-revoluţionar”, puteau să aştepte cu încredere avansarea în grad. În curtea interioară, mă aştepta Belinki, ,,regizorul”. Se prefăcea a fi curios să ştie cât încasasem. Lângă el se afla Mişa. Iam comunicat rezultatul. „Nicevo, nicevo”, zise zâmbind colonelul şi continuă: „Să ştii că te trimit într-un loc unde n-ai să mori, dar nici.... n-o să-ţi ardă să trăieşti”. Ce canalie hidoasă! Ce criminal de cea mai josnică speţă! Douăzeci de ani de muncă silnică erau pentru el „nicevo”! E de neconceput cum o astfel de bestie cu chip de om poate face parte dintr-o societate a secolului XX-lea. Locul unor asemenea indivizi ar fi într-un muzeu de canibali, pentru ca lumea să se îngrozească la vederea lor. Acest monstru trăgea toate sforile. El era geniul răului. El cunoştea dinainte totul, până şi lagărul de ispăşire al viitorului sclav. Pe astfel de criminali se sprijină regimul sovietic. Comportarea comuniştilor de la închisorile din Bucureşti şi Constanţa nu era ceva deosebit, nu era vorba de un regim special pentru ţările recent ocupate. Nu, acest comportament era corolarul concepţiei comuniste despre om şi societate. La fel de cinic se purtau şi în interiorul Uniunii Sovietice. Fără metode de teroare, ei n-ar fi putut stăpâni masele, dornice să trăiască omeneşte, fără oprimare şi fără politruci.

253

PE DRUMUL SCLAVIEI Când am intrat în celulă, toţi m-au întrebat despre proces şi sentinţă. La auzul pedepsei, au amuţit. Nimeni n-a mai insistat cu întrebările. Deţinuţii din închisoare, tineri sovietici, auziseră că prin muncă poţi reduce anii de condamnare. Un bulgar care ştia româneşte mi-a explicat ce spuneau ruşii. Nu eram liniştit, dar nici nu mă găseam în pragul disperării. Mai stătusem trei ani la închisoare, aşa că aveam experienţă. Totuşi, între tratamentul de sub regimul lui Antonescu şi cel de sub generalisimul Stalin, era o deosebire ca acea dintre un dictator şi un tiran. Primul era un conducător cu puteri depline, care nu admite opoziţie, rămânând însă un şef cu sentimente omeneşti. Tiranul este un conducător cu porniri bestiale care provoacă suferinţe, chinuri, moarte - nu numai în cazuri izolate, ci chiar în sânul unor mari grupuri şi colectivităţi numai din plăcerea de a face răul. Tirani demenţi, cu porniri criminale unice în istoria lumii şi care au făcut milioane de victime, au fost numai doi: un comunist şi un fascist. Popoarele trebuie să fie vigilente, căci tirania a lăsat urme prin îndoctrinare politică, aşa că spectrul ei ne va ameninţa mereu dacă nu vom şti cum să o prevenim. După condamnare am devenit mult mai liniştit. Îmi făcusem un plan care să mă ajute să supravieţuiesc în ciuda greutăţilor ce vor apărea. Important, pentru mine, era să nu renunţ la demnitatea de om şi să nu-mi trădez ţara şi familia şi mă voi putea bucura de restul vieţii, fără a fi obligat să merg cu capul plecat. Aveam certitudinea că mă voi întoarce acasă, chiar după douăzeci de ani de sclavie. Nici un moment, în cei opt ani cât am stat în U.R.S.S., nu mi-am pierdut speranţa reîntoarcerii şi nu m-am îndoit de faptul că-mi voi regăsi soţia şi copii. Am avut un echilibru moral perfect, care m-a ajutat să mă salvez. La aceasta a contribuit în special educaţia mea de la Blaj, care m-a pregătit pentru o viaţă grea şi m-a învăţat ce înseamnă răbdarea. Cei care n-au fost obişnuiţi cu

254

renunţarea au suferit mai mult şi au fost obligaţi să se preteze la acte nedemne. Cel mai greu era cu păduchii, care îmi învăluiseră tot corpul. Nu mai pridideam cu scărpinatul. De când fusesem preluat de sovietici - 1 iunie 1948 - nu m-am putut spăla decât pe faţă şi mâini şi aceasta cu economie conform regulamentului, să nu consum apă multă. Adeseori eram nevoit să mă spăl pe mâini cu o parte din ceaiul de dimineaţă. Baie nu făcusem niciodată. Pe trup aveam pojghiţe de murdărie scorţoasă. Din rufăria de pe corp, care era pe mine la arestarea din 26 februarie 1948, au rămas doar fâşii cu miros respingător. Am fost dus într-o celulă pregătitoare, un fel de purgatoriu al sclaviei. Erau acolo mai mulţi deţinuţi, condamnaţi, în majoritate tineri dezertori şi militari delicvenţi; un amestec de limbi europene şi asiatice. Totuşi ne înţelegeam între noi. Păduchii amestecaţi s-au încrucişat şi a apărut o generaţie viguroasă şi mai flămândă. Dar în această celulă de tranzit n-am stat decât puţin. Într-o seară am fost ridicaţi şi duşi, în camion, la gara Constanţa Triaj. Acolo am fost urcaţi într-un vagon C.F.R. pentru transportul de vite. Vagonul era înconjurat de encavedişti, cu „balalaica” - pistol automat - gata de acţiune. Soldaţii aveau cu ei câini poliţişti, care îşi arătau colţii, mârâind la noi. Ofiţerii politruci erau foarte grijulii ca prada să fie încărcată şi să ajungă cât mai repede la destinaţie. Vagoanele pentru vite, mari, de construcţie românească, aveau interiorul împărţit în două părţi egale - stânga-dreapta - iar porţiunea din mijloc, care le separa, avea două uşi laterale, glisante. Locurile rezervate deţinuţilor erau împrejmuite cu sârmă ghimpată, astfel ca spaţiul dintre uşi să rămână liber, permiţând accesul paznicilor. Se lăsase câte o deschizătură în ambele garduri de sârmă şi prin ea am fost băgaţi unul câte unul acolo unde ne era locul. Eram zece condamnaţi de-o parte şi unsprezece de cealaltă. Ne-am aşezat pe podeaua vagonului, fiecare unde a putut. Nu aveam voie să vorbim între noi. Un felinar, agăţat la mijlocul plafonului, răspândea o lumină chioară. Două santinele supravegheau orice mişcare ca, la nevoie, să poată trage cu automatul în oricare colţ din vagon.

255

După ce „încărcătura” s-a rânduit la locul ei, am simţit că se manevrează vagonul. Eram cuplaţi cu altele, de acelaşi fel. S-a format un tren de marfă vie şi spre miezul nopţii, am pornit pe drumul sclaviei comuniste. După obiceiul românului, mi-am făcut cruce şi am zis: „Doamne, ajută-ne!” N-am dormit toată noaptea. Eram curios să ştiu în ce direcţie mergem. Am trecut podul de peste Dunăre şi am ajuns la Feteşti, apoi la Făurei, luând drumul spre Iaşi. Trenul înainta încet, ca orice marfar. Spre dimineaţă, am adormit. A doua zi, am primit ca hrană o bucată de pâine şi circa 50 de grame de slănină. Asta ne-a fost raţia cotidiană pe timpul drumului. Ni se dădea, la cerere, şi o cană cu apă. Încolo, domnea o tăcere mormântală. Stăteam culcaţi pe spate, când ni se permitea să ne întindem. Printre deţinuţi mai erau trei civili. Nu ştiam cine sunt, nu-i mai văzusem, iar de vorbit nu era voie. După 24 de ore de drum, am ajuns la Iaşi. Era noapte. Se apropiau de vagoane o mulţime de inşi cu felinare. Vorbeau în şoaptă, pe româneşte şi ruseşte. Un interpret traducea discuţia. Era serviciul de vamă, cu grăniceri români şi sovietici. Când au ajuns în dreptul nostru, un ofiţer rus i-a spus ceva grănicerului, apoi s-a tradus: „Aici sunt 21 de ostaşi sovietici, condamnaţi şi transportaţi în U.R.S.S. Poftim acele!” Credeam că cel puţin la graniţă o să se verifice încărcătura vagoanelor şi o să fiu întrebat cine sunt, ce infracţiune săvârşisem. Nimic! Eram un simplu „celovec” („om”) infractor. Nimeni nu s-a uitat în vagon, nimeni n-a îndrăznit să controleze actele şi marfa vie. Eram o ţară ocupată şi stăpânită de politrucii lui Stalin. Un nou act abuziv, de falsificare a adevărului, Aşa se îmblânzeau şi supuneau popoarele, prin forţă şi minciună. Am fost trecuţi peste Prut, la Ungheni şi duşi într-o direcţie necunoscută. În noaptea următoare, ne aflam într-un triaj de cale ferată. Când se oprea trenul, în gări, pe linii de trafic-marfă, santinelele deschideau uşile vagonului ca să ia aer şi să mai vadă câte ceva. Auzeam strigăte de vânzători ambulanţi. Se apropiau de noi şi-şi lăudau marfa, pe ruseşte şi pe româneşte. La un moment dat, în dreptul nostru a apărut un bărbat înalt, ducând un coş cu mere şi repetând cu glas tărăgănat: „Iabloki! Iabloki!” („Mere!, Mere!”) apoi, deodată, cu sufletul la gură, ne-a spus pe româneşte: „Fraţilor! ţineţi-vă firea, nu deznădăjduiţi! Veţi

256

scăpa!” şi imediat a reânceput: „Iabloki! Iabloki!” Aflasem în aceiaşi noapte că trecusem prin gara - triaj din Chişinău. Ce surpriză emoţionantă să auzi pe drumul sclaviei cuvinte de îmbărbătare în româneşte! Ce minunat mi s-a părut glasul acelui moldovean care trăia pe pământ răpit încă de mult, de ţarişti, dar care rămăsese tot românesc şi sub bolşevici! Era pentru mine, care mă credeam singurul român din convoi, un semn de încurajare, pornit din inimă. Românii din Basarabia ştiau deci că sunt duşi în închisori sovietice fraţi de-ai lor de peste Prut, din ţara-mamă. Glasul sângelui îi îndemna să insufle încredere conaţionalilor de care îi separase tirania bolşevică. Cu câtă dibăcie şi cu ce riscuri ducea vânzătorul de mere, improvizat, cuvântul de solidaritate românească! Nu-l voi uita niciodată pe acest binevoitor. Glasul lui a fost profetic. Cu mine i s-a împlinit profeţia şi sunt convins că şi cu neamul nostru se va împlini. N-am mai putut dormi toată noaptea, apoi zile întregi de drum în necunoscut, m-am simţit în comuniune cu acest român anonim care-mi adusese mesajul libertăţii. Cele şase zile care au urmat, până la prima închisoare de tranzit, s-au scurs repede şi am îndurat parcă mai senin înjosirea fizică; aveam moralul întărit. Prin gări am zărit mizeria în care trăiau locuitorii teritoriului sovietic. Într-o gară, am văzut doi copilandrii, de şapte-opt ani, strângând cutii goale de conserve. Se furişau pe sub vagoanele de marfă şi săltau de bucurie când găseau câte o tinichea. În lagăr, am aflat că aceste ambalaje metalice erau la mare preţ, fiind folosite ca vase de bucătărie. O femeie, destul de tânără încă, înfăşurată într-o pânză veche de sac, strângea cărbuni printre vagoane. Nu se apropia de vagonul nostru, căci era păzit de santinele. Probabil că ştia că este plin de deţinuţi. Pornirea omenească spre compasiune mă făcea să resimt cu tristeţe mizeria acestor nevoiaşi, deşi eu o duceam şi mai rău ca ei, căci aveam de suportat calvarul timp de 20 de ani, pe când cei deplânşi de mine puteau să aibă, mâinepoimâine, o soartă mai bună. După opt zile de drum, în condiţii subumane, am ajuns la Dnepropetrovsk, un oraş mare şi frumos, important centru industrial ucrainean. Aici am fost coborâţi din vagoane şi preluaţi de securişti. Ajunsesem la destinaţie. Am fost încolonaţi şi am pornit pe jos, cu

257

strigăte şi comenzi militare. În faţă erau politrucii care conduceau convoiul, iar în urmă soldaţii, cu câini şi puşti automate. Calea până la închisoare era destul de lungă. Eram foarte slăbit şi în plus, timp de opt zile fusesem ca anchilozat din lipsă de mişcare. Mă temeam că nu voi putea ajunge la închisoare, căci era aşezată pe o colină înaltă. Spre norocul meu, mi-au venit în ajutor păduchii care, deranjaţi de mişcarea continuă, au devenit nervoşi, umblând în căutarea unui loc în care să nu-i supere frecuşul hainelor. Asta a fost salvarea. Am simţit o mâncărime teribilă, care mă obliga să măresc pasul, aşa că am putut să urc dealul ceva mai uşor. Altfel ar fi fost vai de pielea mea, căci, dacă rămâneai în urmă, politrucii te bănuiau că ai intenţii de evadare şi nu te cruţau. Ajunşi la închisoare, am fost băgaţi cu toţii într-o cameră mare, la etajul al II-lea, bineînţeles, după o verificare nominală. Aici, la Dnepropetrovsk, mi-am dat seama de dimensiunea uriaşă a temniţelor ţariste pravoslavnice. Ţarii şi-au mulţumit supuşii făcând închisori de o mărime nemaiîntâlnită în alte ţări. Comuniştii, desăvârşind această grijă pentru popor, nu numai că le-au menţinut, dar le-au mărit şi au organizat în plus şi mii de lagăre. Închisoarea de pe Nipru avea trei corpuri, cu câte patru-cinci etaje fiecare. Se vorbea că adăposteşte între opt - nouă mii de deţinuţi. Era o închisoare de tranzit, care avea însă şi celule pentru ispăşire. În U.R.S.S., existau cel puţin 300 de astfel de puşcării gigant. Cât despre cele mărunte, ele se găseau peste tot, în fiecare orăşel şi târg. În celulă, primul obiect era paraşa, aşezată lângă uşă. Trebuia să-ţi găseşti un loc de odihnă cât mai departe de ea, altfel riscai să adormi în miasmele fecalelor şi să te trezeşti scăldat în urină. Desigur că locul ales nu-l aveai în proprietate, iar dreptul primului ocupant nu era recunoscut. Cum apărea un pretendent mai voinic, erai dat la o parte. Ţi se făcea semn să eliberezi terenul. Dacă nu te conformai, erai aruncat. Iar dacă aveai curajul să te opui, erai lovit fără cruţare. Nimeni nu intervenea între combatanţi, cu atât mai puţin oficialitatea. Am aşteptat să se termine perindarea deţinuţilor la paraşă. Eu eram constipat şi aveam temperatură. Cu greu am reuşi să-mi revin. Nu mai spun prin ce chinuri am trecut. Noaptea târziu, ni s-a

258

dat o supă de varză. Nu aveam toţi linguri. Dacă n-aveai noroc să prinzi una din zbor, trebuia să aştepţi. N-am făcut nici o figură de stil; lingurile chiar se apucau pe sus, iar cine punea mâna pe câte una se servea primul de ea. În închisoare, nu era fixat un interval de timp pentru mese, aşa că dimineaţa puteai primi mâncarea de prânz, la amiază pe cea de seară, iar noaptea pe cea de dimineaţă, după cum îţi venea rândul, servirea făcându-se pe corpuri de clădire şi etaje. Ceai cu zahăr, fiertură de orz decorticat şi supă de varză acestea erau felurile invariabile. Pâine n-am prea primit. Când rămânea fiertură, în special de varză, se dădea câte un supliment celor care apucau. Mâncărurile fiind servite foarte fierbinţi, nu puteai mânca repede, mai ales că uneori nu aveai lingură. Totuşi, foamea te împingea să te grăbeşti, doar-doar o să prinzi suplimentul. Urmarea era foarte neplăcută, căci îţi opăreai buzele şi limba. În închisoare stăpânea legea forţei. Principiul darwinist, al supravieţuirii celui mai puternic, se aplica peste tot. Paraşa o deşertau cei mai slabi, de obicei aceiaşi. Cei puternici erau privilegiaţii, care dădeau ordine. Ei nu prea aveau obligaţii, mai mult drepturi. A doua zi dimineaţă, au fost introduşi peste noi, în cameră, vreo opt bâtovici, condamnaţi de drept comun. Veneau de undeva din nord, unde se puseseră în grevă. Erau aduşi pentru judecare. Bine hrăniţi şi bine îmbrăcaţi, aveau cu ei o mulţime de lucruri bune. Desigur că nu erau cumpărate, ci furate ori jefuite. Erau bărbaţi tineri, foarte voinici, veseli şi fără griji. După ce s-au aranjat, au început să cotrobăiască prin bagajele noastre şi să ia tot ce le plăcea. Eu, neavând decât ce era pe mine, am fost deposedat de costumul pe care-l purtam. Mi-au poruncit să mă dezbrac şi mi-au dat în schimb o pereche de pantaloni marinăreşti, de vară, iar în loc de sacou - o bluză militară, de pânză subţire. S-au uitat îndelung la palton şi la bocancii de piele. Sovieticii au o mare slăbiciune pentru hainele de lână şi încălţămintea din piele. Am înţeles din purtarea lor şi gesturile lor de „experţi” că a doua zi mă vor uşura şi de restul îmbrăcămintei. După ce au scotocit pe la toţi deţinuţii şi i-au văduvit de lucrurile de valoare, au bătut în uşă, cerând să vorbească cu responsabilul de etaj. Unul din borfaşi a păşit cu braţele încărcate de haine, pe care le-a predat paznicilor. După prânz, au primit

259

mâncare (salam, slănină, pâine şi chiar vodcă). Atunci mi-am dat seama că erau înţeleşi cu paznicii să împartă prada cu ei. Fuseseră băgaţi peste noi ca să ne jefuiască. Cu asemenea apucături, aveau tot interesul să strige: „Trăiască Stalin!” Spre dimineaţă, grupul nostru a fost scos din camera unde fusesem jefuiţi şi repartizat în altă parte, în prealabil fiind conduşi la baie. Într-o cameră alăturată, ne-am dezbrăcat la piele, am legat la un loc toate lucrurile personale şi le-am dus la etuvă. După această deparazitare prin căldură, n-am mai văzut nici un păduche, însă de ploşniţe n-am scăpat. După ce ne-am curăţat de jeg şi de păduchi, ne-au rămas pe corp răni şi urme de culoare roşie-albastră, îndeosebi la şolduri şi sub braţe. Au urmat tunsul şi bărbieritul. În închisorile şi lagărele sovietice, aceste două operaţii sunt obligatorii. Intrând la frizerie, am constatat cu surprindere că munca de bărbier era efectuată numai de femei. Noi căutam să ne acoperim trupul cu palmele, căci eram goi, adevărate schelete umblătoare şi frizeriţele râdeau de sfiiciunea noastră. Ele aveau experienţă şi ne dădeau curaj: „Nicevo! Nicevo! Ne boitest! Ne stâdno!” (Nu-i nimic, nu-i nimic! Nu vă fie frică! Nu-i nici o ruşine!) M-am apropiat cu jenă spre a fi bărbierit pe tot corpul. Tremuram de frică şi de ruşine. Frizeriţa îmi spunea mereu să nu mă tem. Cu o mână întindea buricul şi „apendicele”, iar cu cealaltă manevra briciul. M-au scăldat valuri de transpiraţie, ca niciodată. Tunsul pe cap şi bărbieritul pe faţă a fost o nimica toată pe lângă proba tunsului pe corp. După ce am scăpat de această tortură psihică, mi-am zis: iadul sovietic, pe lângă că te degradează fiziceşte, te şi înjoseşte sufleteşte. Câtă batjocură şi umilinţă pentru o femeie să fie supusă la o astfel de muncă! După ce ni s-a făcut toaleta, ne-am luat hainele de la etuvă, şi am fost instalaţi într-o cameră mai curată. Ne-am simţit uşuraţi. Nimeni n-a comentat scena penibilă a bărbieritului. Noua locuinţă avea o fereastră înaltă spre răsărit. M-am urcat pe spatele unui tovarăş de suferinţă, ca să pot privi afară. Eram curios să văd Niprul. Aveam în faţă un peisaj măreţ: fluviul şerpuind alene pe o câmpie imensă. Podul, care fusese bombardat, nu era încă reconstruit, ci reparat provizoriu, pentru a face posibil traficul. Erau nouă luni de zile de când nu mai văzusem un crâmpei de natură vie.

260

Trăisem numai între ziduri şi în subsoluri, înconjurat de oameni morţi sufleteşte. Ce minunată este natura! Nu există imagine plăsmuită de mâna omului care să-ţi dea o senzaţie atât de înviorătoare, un sentiment atât de profund ca acela pe care-l ai privind opera Marelui Constructor. Clădirea era pe o colină, iar eu mă aflam la etaj, aşa că am putut să admir toată frumuseţea peisajului. Am stat în închisoarea de tranzit şi carantină 21 de zile. În U.R.S.S., se ivesc multe surprize pentru un european. Am fost duşi în faţa comisiei medicale, de fapt, o comisie de evaluare a sclavilor, care stabilea puterea de muncă a fiecăruia, ţinând seama de anumite criterii fizice: înălţime, integritate corporală, boli de inimă, plămâni, stomac. Greutatea corpului şi dezvoltarea muşchilor nu jucau un rol determinant. Muşchii şi vigoarea fizică se puteau întării prin muncă. Gradul de distrofie era pus pe seama inactivităţii burgheze. Adaptarea la noile condiţii avea să îndrepte slăbiciunile corporale. Vârsta se lua în consideraţie. Cei trecuţi de 65 de ani nu erau supuşi decât la munci administrative şi gospodăreşti, considerate de gradul trei. Invalizii erau scutiţi de muncă. Comisia era formată din patru persoane: un medic (femeie), un felcer, un politruc cu grad de ofiţer şi un secretar care întocmea scriptele pentru fiecare sclav, făcând o fişă asemănătoare cu biletul de vite de la iarmaroc. După ce am fost examinat din ochi, medicul m-a bătut pe spate întocmai ca la târgul de animale, încercându-mi fesele, aşa cum li se face berbecilor cu ocazia tranzacţiilor de ovine. Toate probele fiind trecute şi consemnate în fişe, mi s-a ordonat să mă aşez în patru labe, ca să fiu examinat în anus. După această verificare, a avut loc un schimb de păreri între medic şi politruc. M-au anunţat că am fost clasat la categoria de muncă I.A. Mai erau: I.B, II.A, şi II.B. Deci am reuşit la examen, eram gata să iau şi premiu. Am rămas cu aceiaşi încadrare tot timpul cât am stat în Uniunea Sovietică. Prin câteva cuvinte rostite în germană, medicul mi-a dat să înţeleg că trebuie să muncesc ca să mă fortific fiziceşte. Eram impresionat de grija ce-mi purta. Negoţul cu sclavi este interzis chiar şi în ţările înapoiate, iar făptaşii sunt urmăriţi şi pedepsiţi. Numai în U.R.S.S., ţara tuturor libertăţilor, târgul de sclavi constituia o afacere prosperă. Era o

261

ruşine atât pentru conducătorii care-l iniţiaseră, cât şi pentru ţările civilizate, care nu protestau împotriva acestei barbarii. De altfel, sovieticii erau conştienţi de crima pe care o săvârşeau şi tocmai de aceea ripostau vehement când deţinutul afirma că este sclav în mâinile regimului comunist. Nu erau rare cazurile când deţinuţii, mai ales cei străini, protestau împotriva condiţiei la care erau supuşi, adică aceea de sclavi. La auzul acestui cuvânt, personalul se enerva. Prin exploatarea muncii sclavilor şi a mijloacelor de producţie moderne U.R.S.S. se ridicase la rangul de ţară industrială şi intrase, în al doilea război mondial, în areopagul politic internaţional. De asemenea metodele de exploatare sclavagiste au fost decretate principii de muncă în comunism. După ce mi s-a stabilit categoria de muncă, am fost scoşi la plimbare. Ieşeam la aer în grup, în curtea interioară a închisorii. În acelaşi spaţiu de mişcare, mai erau şi alte grupuri de deţinuţi, fiecare cu paznicul său. Ne roteam în curte, precum caii la circ. Eu aveam pe cap o pălărie de fetru maro, cu boruri mari, aşa cum se purta pe-atunci. Un adolescent din grupul alăturat mi-a smuls-o, apoi s-a reîntors printre ai săi. Am ieşit şi eu din rând şi m-am dus să mi-o iau înapoi, riscând mult, căci puteam încasa o bătaie zdravănă de la aceşti hoţi profesionişti. În scurtul timp cât fusesem împreună cu bâtovicii în celulă, am asistat la o manifestare protestatară, care mi-a dat de gândit. După cum am spus, nu aveam linguri suficiente, iar cele existente erau din lemn, în formă de polonic, mari şi foarte greu de mânuit. Se spunea că erau de tip şi fabricaţie ucraineană. În timpul cinei, şeful grupului, căruia i se spunea leitenant, s-a ridicat şi a bătut tare la uşă, cerând să vină politrucul. În scurt timp, a apărut un ofiţer. Reclamantul, sigur de el, l-a întâmpinat cu linguroiul în mână, gesticulând nervos: „Ce-i porcăria asta? De ce vă bateţi joc de noi? Ce, nu mai avem linguri sovietice, de trebuie să mâncăm cu aceste scârboşenii? Să ne daţi linguri sovietice, de metal!”, după care a zvârlit cât-colo obiectul ce-i stârnise indignarea. Ofiţerul n-a spus un cuvânt, s-a retras. Noi, grupul venit din ţară, eram tăcuţi. Ei, bâtovicii, zâmbeau. După o jumătate de oră, acelaşi ofiţer a reapărut, cu două legături de linguri din aluminiu. „Poftim! Acum sunteţi mulţumiţi?” a întrebat mânios, apoi a plecat.

262

M-a amuzat scena. Deseori mi-aduc aminte de ea. Cât era de şiret omul certat cu legea! Ce formă politică a ştiut să dea protestului său, cum s-a priceput să-i imprime o notă patriotică! Şiaşa a obţinut instantaneu ce-a dorit, ba i-a crescut şi prestigiul! Episodul acesta, comic în aparenţă, explica multe din realităţile sovietice, ale căror cauze străinii nu le cunoşteau. Popoarele sovietice erau conştiente de tragedia în care se găseau, însă nu se puteau desprinde din ea, din cauza forţei tiranice a Moscovei. Ca să câştige ceva pentru a-şi uşura soarta, ele se foloseau de tactici diversioniste. Greutăţile existente, falsitatea şi minciuna conducătorilor, mari şi mici, i-au obligat pe oameni să recurgă şi ei la aceleaşi metode viclene în raporturile cu semenii şi, mai ales, cu autorităţile. De aceea era riscant să te încrezi într-un sovietic. După perioada de carantină, am fost pregătiţi pentru o nouă etapă: iarăşi baie, etuvă, etc. Plecarea dintr-o închisoare şi intrarea în alta, la fel ca şi transferul dintr-un lagăr în altul se făcea cu baie la plecare şi la sosire, chiar dacă se întâmpla ca mutarea să se producă în aceiaşi zi. Medicina preventivă era baza sănătăţii în U.R.S.S. După concepţia sovieticilor, e mai uşor să previi o boală decât să o vindeci. Măsurile profilactice sunt baia, etuva şi „kipiatok”-ul, adică apa de băut fiartă. Aceste mijloace, folosite pe scară largă, feresc populaţia de boli endemice şi epidemice. Medicii erau prea puţini faţă de numărul locuitorilor. Felcerii erau mai numeroşi şi cu ei se ajuta lumea la un necaz. Gripa, care nu poate fi prevenită prin măsurile amintite, făcea ravagii, îndeosebi primăvara. Curând, îmbarcaţi în vagoane-penitenciar, am luat drumul spre lagăr. Nu ştiam unde mergem, deşi fiecăruia dintre noi i se fixase locul în dosarul judiciar şi în foaia de însoţire. N-am fost condamnaţi pentru a sta degeaba, ci pentru a munci pe degeaba, ca sclavii şi a mări producţia şi a întări regimul sovietic. În vagon, era înghesuială mare. Cu greu am putut găsi un locuşor unde să mă aşez. Se înstăpânise şi aici legea potrivit căreia cel tare se lăfăieşte, iar cel slab se chinuieşte. Solidaritate la necaz nu există. Viaţa extrem de grea i-a făcut pe sovietici egoişti, individualişti, egocentrişti. Întrajutorarea o întâlneai rar. Ne-am oprit în oraşul Kiev, capitala Ucrainei, unde am fost urcaţi în ,,duba

263

neagră”, un mijloc de transport foarte răspândit în U.R.S.S., care ne-a dus la închisoare. Era o clădire veche, cu câteva corpuri, dar nu de proporţiile celei din Dnepropetrovsk. Am fost conduşi direct la baie şi etuvă. Eu unul n-aveam nici un bagaj, numai ce era pe mine. Paltonul îmi acoperea bluza de pânză. Pe cap purtam pălăria, care arăta că sunt străin. Când ne îndreptam spre baie, deţinuţii care trebăluiau în interiorul închisorii ne priveau, căutând să găsească vreun cunoscut printre noi. Nu doar pălăria mea atrăgea atenţia curioşilor, ci şi silueta, căci eram înalt şi costeliv ca Don Quijote, numai calul şi armura îmi lipseau. Lăsând gluma la o parte, eram o jalnică înfăţişare; cred că privitorii se întristau văzându-mă. Deodată, aud nişte strigăte într-o rusească stâlcită. Un moldovean de lângă mine mă trage de mânecă, spunându-mi că mie mi se adresează cel care ţipă: „Hei ! tu ăla cu pălărie, de unde eşti? Vino la mine, aici”, îmi traduce binevoitorul şi-mi arată omul. După accentul lui, am dedus că era ungur. Lucra la cazanul băilor. Când am isprăvit cu deratizarea, m-am grăbit să mă duc la el. Într-adevăr, era din Ungaria. Mai avea patru luni de ispăşit, din cei cinci ani cât primise. Am vorbit în ungureşte, mi-a umplut pălăria cu cartofi copţi, care erau o bunătate pentru un flămând ca mine. Ne-am întreţinut câteva minute, schimbând impresii destul de triste, ca între două suflete chinuite, un ungur şi un român, amândoi convinşi că duşmanul comun e regimul sclavagist sovietic, nu sentimentul naţional al maghiarilor ori al românilor. Mi-a spus să mai trec pe la el ca să-mi mai dea cartofi copţi, însă n-am mai putut, căci eram ţinuţi în carantină. După trei zile, am plecat spre nord, unde se retrăgeau păsările călătoare. La Kiev, mi s-a furat, în sfârşit, pălăria, care îi tentase pe mulţi. În locul ei, hoţul mi-a lăsat o căciulă cu urechi, japoneză. Mi-a prins bine că venise frigul. Din nou am fost înghesuiţi în vagoane-penitenciar, îmbâcsite cu fum de mahorcă. După mai multe zile, am ajuns la Moscova, oraşul care adăpostea geniul răului. În gară, un trafic extraordinar, trenuri după trenuri, de persoane şi de marfă. Am fost dat jos ceva mai încolo de gară, înconjuraţi de câini şi gardieni, în aşteptarea dubei. N-au coborât decât vreo 23 de ruşi. Restul au plecat mai departe, cu acelaşi tren. Prima femeie îngrijit îmbrăcată pe care o vedeam în Rusia stătea în poarta unei curţi din preajma

264

noastră şi ne privea. Era blondă, cu părul pieptănat lins şi cu cărare la mijloc; scundă şi dolofană, cu cizme, pantaloni vătuiţi şi pufoaică albastră. Îşi ţinea mâinile în buzunare şi se uita cercetătoare la noi. Era o „adevărată femeie sovietică”, bună să lucreze cot la cot cu bărbaţii, ca fochist de locomotivă, miner sau tractorist. Acest tip l-am întâlnit pretutindeni în U.R.S.S. Se pare că frumoasa, delicata şi fermecătoarea rusoaică a dispărut după venirea bolşevicilor la putere. Se mai găsea doar în amintire, la teatru, în cărţi şi în filme. Modul de viaţă le-a schimbat nu numai înfăţişarea exterioară, ci felul de-a fi. După puţină aşteptare, a sosit „vaca neagră” - aşa cum i se mai spunea dubei - ca să ne ducă la tiurma, adică la închisoare. Nu ştiu în ce direcţie am mers şi în ce parte a oraşului se afla locul de detenţie. Stăteam în fundul dubei, în spatele cabinei şoferului. Printre crăpăturile scândurilor, am văzut că treceam pe străzi largi, pe bulevarde impunătoare. M-au impresionat blocurile noi, care tindeau să le concureze pe cele din America. De altfel sovieticii se luau la întrecere numai cu americanii. Spiritul lor de competiţie este foarte dezvoltat. Lângă unele blocuri gigant, noi şi curate, stătea câte o căsuţă modestă, ca în poveşti. Acest tablou, surprins pe străzi principale, înfăţişa situaţia generală din Uniunea Sovietică: construcţii colosale, care îţi luau ochii, blocuri gigantice sufocând căsuţe pricăjite, care îşi duc existenţa tăcute şi resemnate, beneficiind de razele soarelui numai în măsura în care le permite colosul de alături. Poporul, stăpânul, lâncezeşte, ofilindu-se pe zi ce trece, întocmai ca şi căsuţa modestă de lângă blocul uriaş. Am ajuns la închisoarea moscovită numită ,,Krasnâi Press”. N-am putut afla care este semnificaţia acestei denumiri. Era o clădire enormă, cu foarte multe corpuri şi etaje. În interior, mişcarea vehiculelor şi a oamenilor era atât de intensă şi de complicată, încât s-a simţit nevoia înfiinţării unui serviciu de circulaţie intern. Fără ajutorul ghizilor, instruiţi special pentru această funcţie, te pierdeai ca într-un labirint. Se spunea că are o capacitate de peste zece mii de condamnaţi, o cifră demnă de mândria Moscovei. Am stat acolo numai câteva zile - timp în care am fost triaţi şi pregătiţi, pe grupuri, pentru plecarea la locul de

265

ispăşire, fixat de instanţele de anchetă - dar am simţit din plin nenorocirea în care se găseau popoarele din imperiul satanei. Peste două zile, ne aflam din nou la drum, în aceleaşi condiţii mizere. În vagon erau şi alţi deţinuţi, printre care şi cinci minori. Cel mai tânăr, singurul care avea voie să se mişte liber, era un copil de şase-şapte ani, foarte îndrăzneţ şi obraznic. Cerea mahorcă şi fuma ca un turc. Bietul de el! Înainte de a învăţa buchile, a şi fost împins pe drumul sclaviei. Era împreună cu un frate mai mare, de vreo nouă anişori. Ororile regimului apăsau şi asupra acestor fiinţe fragede, care aveau nevoie de hrană, de educaţie şi de îngrijirea mamei. Nimeni nu ştia unde mergem şi unde ne vom opri. Calea ferată pe care ne aflam era aşa zisul „Transsiberian”. Pe drumul acesta, se găseau o mulţime de lagăre, aşa că destinaţia era greu de ghicit. Vagonul cu deţinuţi fusese ataşat la un tren de persoane. Când se încărcau sau se descărcau vagoanelepenitenciar, în staţii erau prezenţi destui spectatori, aşa-zişi liberi, cu toată grija pe care o aveau politrucii de-a ne ascunde vederii. Curios era faptul că absolut nimeni nu părea surprins de această privelişte întristătoare şi nici nu ne arăta vreun strop de compasiune. Am privit feţele femeilor şi bărbaţilor şi n-am surprins nici un semn de amărăciune sau de milă faţă de cei deportaţi. Priveau la noi cu ochi ficşi, fără să clipească. Nu puteai citi nici un sentiment pe chipurile lor. Erau atât de obişnuiţi cu convoaiele de deţinuţi, încât li se păreau normale şi chiar necesare. Singurii care reacţionau şi încă foarte zgomotos, la vederea noastră, erau copii de şcoală, teribil de porniţi contra deţinuţilor. Ne strigau „Fascişti! Fascişti!” şi aruncau cu pietre în noi, iar paznicii nu-i opreau. Aşa fuseseră educaţi de dascălii lor. Ne-am oprit într-o mică gară, unde am fost scoşi din vagon circa 30 de oameni, strigaţi nominal. Din nou ne-au înconjurat câinii şi paznicii cu pistoale automate. Nu ştiu cine a folosit prima dată câinii dresaţi pentru paza deţinuţilor, comuniştii sau fasciştii? Pentru că atât unii, cât şi ceilalţi au recurs la această metodă sălbatică şi degradantă, ca şi la multe alte mijloace bestiale de tortură. Ne aflam la staţia Potima, unde am fost băgaţi în închisoare, căci şi în gări erau închisori, dar mai puţin măreţe.

266

A doua zi dimineaţă, am fost urcaţi în vagoane de marfă şi transportaţi printr-o pădure, care părea fără de sfârşit. Apoi, am trecut printr-o mulţime de gări modeste, cu două-trei linii de cale ferată. Am văzut peste tot bărbaţi şi femei încărcând şi descărcând buşteni. Îmi dădeam seama că eram în drum spre locul de ispăşire a celor 20 de ani muncă silnică, la care fusesem condamnat. În sfârşit, trenul s-a oprit în gara de destinaţie. Am coborât, fiind conduşi la o depărtare de aproximativ 400 de metri de gară, la lagărul de bărbaţi nr. 385/14.

267

ÎN LAGĂRUL 385/14 Lagărul s-a animat imediat ce s-a aflat de noii veniţi. Ca de obicei, am fost conduşi mai întâi la baie. Până se ne vină rândul la spălat, am fost înconjuraţi de veterani şi asaltaţi de întrebări: de unde suntem, ce pedepse aveam etc. Am fost luat în primire de români, originari din Vechiul Regat, din Basarabia şi Transnistria. Apoi întregul nostru grup, al proaspăt-sosiţilor, am constituit o brigadă de lucru la ordinul lagărului. Lagărul se afla într-o imensă pădure ce fusese pe vremuri loc de vânătoare rezervat Casei Imperiale. Acum făcea parte din Republica Socialistă Sovietică Autonomă Mordvină, cu capitala Saransk, situat în partea nordică a Podişului Volgăi. Republica avea circa un milion de locuitori. Limba lor făcea parte din grupul limbilor Fino-ugrice, vorbite de unguri, finlandezi şi estonieni. Locuitorii sunt de statură mică, cu trunchiul mai lung decât picioarele şi cu trăsături pronunţat mongolice. Erau oameni simpli şi necomunicativi, urmaşi ai triburilor năvălitoare de peste Urali, stabiliţi şi împământeniţi aici. Se ocupau cu agricultura. Pădurea în care ne aflam avea o lungime de vreo 80 de kilometri în direcţia nordică şi o lăţime de 60 de kilometri. Terenul era nisipos şi umed. La cea mai mică săpătură în sol, dădeai de apă. Pădurea - bogată în lemn de esenţă moale: plopi, sălcii, arini, mesteceni şi foarte rar, stejari şi ulmi - adăpostea lagărul cu numărul 385, lagăr cu o organizare centrală, condus de un general M.V.D., având şi subdiviziuni, puncte de lucru autonome, nominalizate 385/1, 385/2,......ş.a.m.d., în total 17 unităţi cu conducere şi administraţie proprii, subordonate centralei locale. Fiecare unitate avea aproximativ 2500 - 2800 de deţinuţi. Vizavi de lagărul nostru, 385/14, peste calea ferată, se găsea lagărul 385/13, populat cu femei. Toate lagărele erau sub conducerea M.V.D.-ului, prin direcţia gulag. Sovieticii ne povesteau că lagărul în care ne aflam era printre primele înfiinţate de bolşevici în 1918 şi că aici s-a stins

268

floarea intelectualităţii ruseşti, căci din această pădure nu scăpai viu, în trecut. După cel de-al doilea război mondial, condiţiile de detenţie s-au mai îmbunătăţit. Era „ordin Ţ.K.” să nu iasă nimeni din zonă, nici deţinuţi nici paznici. Linia ferată, care începea din gara Potima şi străbătea pădurea, era proprietatea M.V.D.-ului, cu tot ce era necesar pentru exploatarea zonei: locomotive, vagoane, personal tehnic şi de trafic. De altfel, pe locomotive şi vagoane stătea scris cu litere mari: „Proprietatea M.V.D” şi: „Nu este permisă ieşirea din zonă”. Întregul personal era format din politruci. Nici ei nu puteau părăsi zona. Încărcătura care ieşea din zonă era transbordată, în gara Potima, pe alte vagoane, la fel şi marfa care intra. Nimeni nu avea voie să ştie ce se afla în acest iad şi ce se întâmplă acolo. Puteai să fii mutat dintr-o unitate de lucru în alta, dar nu puteai să fi transferat în alt lagăr. O altă caracteristică a comunismului sovietic era spiritul conspirativ, la tot pasul erau secrete. Aici începeai o nouă existenţă, la care trebuia să te adaptezi dacă voiai să supravieţuieşti. Nu m-am putut împăca niciodată cu acel mod de viaţă, prin esenţa ei comunistă. Am suportat-o de nevoie, căci altfel pieream. Dar în puţinul timp liber pe care-l aveam, mă refugiam în lumea mea de gânduri şi proiecte, care mă făcea să uit de eşafodajul de măsuri aspre, necruţătoare, care-ţi distrugeau personalitatea. Lagărul 385/14 avea o suprafaţă de circa 5 hectare, îngrădită şi sever păzită. Gardul care despărţea cele două lumi, pe sclavi de aşa-zis liberi, avea o înălţime de 4 metri. Era construit din buşteni bine fixaţi unul de altul, prin grinzi orizontale. Ca să nu te poţi furişa pe sub el, buştenii erau îngropaţi în pământ la o adâncime de un metru. Nici o vrabie nu se putea strecura. La 60-70 centimetri de la vârful stâlpilor, erau fixaţi orizontal dulapi (grinzi) din lemn, de aproximativ 2 metri lungime, astfel ca jumătate să fie în interior, iar jumătate în exterior. Pe aceşti dulapi erau fixate patru rânduri de sârmă ghimpată, pe ambele părţi, la fel şi deasupra gardului. La depărtare de 2 metri de baza gardului, atât în interior cât şi în exterior, era o zonă greblată, marcată prin ţăruşi prinşi cu sârmă. În cele patru colţuri ale îngrăditurii – dreptunghiulare - erau posturi de observaţie şi supraveghere, prevăzute cu mitraliere. Între posturi stăteau paznici cu pistoale automate. Reflectoare rotative

269

luminau toată noaptea interiorul şi exteriorul lagărului. Grupe mobile de securişti, cu câini dresaţi, făceau permanent controale. Apropierea de zona cu sârmă era interzisă. Cine nu se conforma era ciuruit de gloanţe, fără nici un avertisment. Din această cauză, rareori se încerca evadarea, întreaga pădure fiind proprietatea securiştilor. Se spunea că trei polonezi, care ar fi încercat să fugă de la locul de muncă, fuseseră prinşi după două zile, aduşi în faţa porţii lagărului şi sfârtecaţi de câini. Barăcile, din lemn, erau dispuse una lângă alta, cu câte o zonă liberă între ele. Capacitatea lor era diferită, între 100 şi 250 de locuitori. Pe lângă barăci mai existau birourile administraţiei, sala de mese, bucătăria, baia, magazia şi alte clădiri anexe. La poarta principală, se afla corpul de gardă, înarmat. Agenţii de ordine din interior nu purtau arme, ci numai ciomege. Grupul nostru a fost ţinut în carantină 14 zile, timp în care n-am fost scoşi la lucru. Ne deplasam numai în brigadă, atât la masă cât şi la baie sau la magazie. Individual, nu aveai nici un drept, ci numai în cadrul brigăzii. N-am primit echipament corporal, nici cazarmament. Fiecare era îmbrăcat cum fusese la arestare. Masa consta dintr-o fiertură din orz decorticat dimineaţa, o ciorbă de varză acră la prânz şi altă zeamă seara. Mai primeam zilnic 400 grame de pâine pământie şi umedă (în proporţie de 60%), şase grame de zahăr, iar raţia de ului se spunea că era pusă la cazan, la gătit. Ne era o foame crâncenă. Venise iarna cu zăpezi şi geruri mari. Noaptea îngheţam sloi, căci dormeam pe scânduri goale. Deşi ne găseam în pădure nu aveam lemne de foc, ci numai crenguţe. Barăcile duhneau a sudoare. La masă, noi, cei din carantină, mâncam ultimii, aşa că-i vedeam pe cei care strângeau vesela culegând resturile din fiecare farfurie, pentru a-şi potoli foamea. Bătrânii cu proteze dentare, după ce mâncau, şi le scoteau şi ciuguleau de pe ele câte o rămăşiţă. Eu unul eram pur şi simplu hămesit, înnebunit de foame. În fiecare seară, mă rugam: „Doamne, ţine-mă până mâine, să-mi mănânc pâinea zilnică, apoi fie voia Ta!”. Şi asta, ani de zile, seară de seară. Mai venise în brigada noastră un român din Basarabia, pe nume Nicolae, cu care ne-am împrietenit. Era un bărbat tânăr, de 30 de ani, originar din apropierea Nistrului. Coborâtor dintr-o familie

270

de ţărani gospodari, fusese arestat şi condamnat la 25 de ani, pentru că făcea parte dintr-o organizaţie anticomunistă şi naţionalistă, numită „Arcaşii lui Ştefan”. Terminase o şcoală profesională şi se ocupa de gospodărie. Am rămas prieteni şi am stat mult timp împreună în acelaşi lagăr. Acest român basarabean întrunea toate calităţile neamului nostru. Îşi iubea ţara şi familia, era modest, cumpătat, sfătos la vorbă, curajos, fără să fie temerar, întrun cuvânt, un demn urmaş al „arcaşilor lui Ştefan”. Prin ţinuta lui morală, prin întreaga-i comportare, a dat, fără să vrea, lecţii de demnitate multor conaţionali din lagăr. El mi-a făcut cunoştinţă şi cu alţi basarabeni şi transnistreni, toţi acuzaţi şi condamnaţi pentru acţiune anticomunistă. Un român de pe lângă Chişinău îi scrisese preşedintelui R.S.S. Moldoveneşti, care era rus, să-şi ia tălpăşiţa, căci Basarabia e pământ românesc şi n-are ce căuta acolo. Abia după doi ani a fost descoperit şi condamnat la 25 de ani. Familia i-a fost deportată în Siberia. Un alt român, cu numele Munteanu, care şi el făcea parte dintr-o organizaţie naţionalistă românească, primise aceiaşi condamnare. Soţia şi fiica lui au fost, de asemenea, deportate în Siberia, în regiunea Krasnoiarsk, fapt care-l făcea să fie foarte deprimat şi tăcut. Avusese şi un băiat care, în 1945, când era foamete mare în întreaga Uniune Sovietică, a căzut victimă unor criminali, traficanţi de carne de om. Fusese atras într-o casă, de unde n-a mai scăpat cu viaţă. Mi s-a relatat că pe atunci negoţul cu carne de om, preparată şi vândută sub formă de chiftele, era foarte răspândit în Basarabia. Bieţii români, fuseseră anexaţi ca să se exerseze în antropofagie! Au fost descoperite grupuri de astfel de criminali, care au fost judecaţi sumar şi executaţi. Mi s-a spus că le căzuseră victime îndeosebi copii şi bătrâni. Într-o familie din Ucraina, nepoţii şi-au mâncat bunica. E o pagină tragică şi mai puţin cunoscută din viaţa acestor popoare obligate să strige mereu: „Slavă lui Stalin”. În 23 decembrie 1948, am fost scoşi din carantină şi, a doua zi, toată brigada a ieşit la lucru. Împreună cu Nicolae am primit sarcina să săpăm un şanţ de scurgere, aproape de gardul de sârmă. La săpat, norma era de un metru cub de pământ îngheţat. Ca unelte, aveam o secure, o rangă metalică şi o lopată. Am trasat

271

suprafaţa ce trebuia săpată, iar Nicolae a luat ranga şi a început să spargă pământul îngheţat. După un timp, i-am luat-o ca să lucrez şi eu. Am izbit-o de pământ, dar nu sărea nici o aşchie de gheaţă. Am încercat a doua oară, dar n-am reuşit s-o ridic decât vreo 20 de centimetri, apoi mi-a căzut din mâini. Am vrut s-o ridic, dar n-am izbutit, atât eram de slăbit. Nicolae, care văzuse sforţarea şi neputinţa mea, a continuat singur lucrul. Eu îl ajutam doar îndepărtând cu lopata pământul îngheţat. Ne-am chinuit, dar fără nici un rezultat practic, căci pentru o astfel de muncă se cerea forţă fizică serioasă, iar eu abia aveam puterea să-mi mut corpul dintr-un loc în altul. A doua zi, 25 decembrie, Naşterea Domnului, am primit ambii câte o jumătate de porţie de pâine, drept pedeapsă pentru nerealizarea normei. Atunci, Nicolae a luat hotărârea demnă de-a se declara invalid, ca să scape de lucru. Pe când era elev la şcoala profesională, suferise un accident la degetul mijlociu de la mâna stângă. Fusese operat, degetul devenise normal, dar se vedeau urmele cusăturii chirurgicale. A simulat că nu-l poate mişca, că nu poate prinde nimic greu cu stânga şi deci n-are cum lucra. Şi-a pus în cap omul să nu muncească pentru comunişti şi a reuşit. A fost dus la medic, purtat pe la comisii...... El ţinea degetul strâns, închircit, iar mâna şi-o sprijinea de reverul hainei. Printr-o voinţă de fier, a obţinut calificativul de invalid, în urma căruia a fost scos din brigada de lucru şi trecut la cea de invalizi. Am stat aproape trei ani în acelaşi lagăr cu el. Era permanent atent să nu se demaşte. După un an şi jumătate, mâna stângă, nefolosită, s-a subţiat prin atrofierea muşchiului, căci organul nefolosit se distruge. Din cauza distrofiei, ieşeam noaptea de patru-cinci ori la closet, îmbrăcat numai în izmene şi cămaşă, deoarece rareori plantonul îţi permitea să pui ceva mai gros şi asta pe un frig de minus 30 de grade. Regiunea în care ne găseam avea două caracteristici atmosferice: ziua, de cum apărea soarele, începea să bată şi vântul. Şi sufla aşa de tare, că nu ştiai unde să te mai adăposteşti. Era un vânt rece, atât iarna, cât şi vara, dar pe ger devenea năprasnic. Nori grei alergau pe cer în toate direcţiile, de parcă o voinţă duşmănoasă îi apropia, îi ciocnea şi apoi îi despărţea. Zilele erau mohorâte însă nopţile erau de o frumuseţe feerică. Liniştite, fără cea mai mică adiere de vânt, cu bolta înstelată

272

atât de aproape de credeai c-o poţi atinge cu mâna. Stelele erau de mii de ori mai multe decât pe cerul din România şi străluceau mai puternic. Într-o zi de decembrie, în 1948, mi-a fost dat să surprind, la apusul soarelui, un fenomen ceresc de o rară frumuseţe. Soarele, în amurg, era la două palme de orizont, pe la orele două după-amiază. Deodată, am văzut cu toţii apărând trei sori, pe aceiaşi linie orizontală şi la egală distanţă unul de altul. Cel din mijloc, adevăratul, era ceva mai luminos decât ceilalţi doi, asta fiind singura deosebire dintre ei. Acolo, iarna, soarele apărea la amiază şi apunea după două - trei ceasuri. Tot în decembrie, în acelaşi an, am văzut pe boltă, în partea nordică, un rug aprins, cu flăcări înalte, încadrat de două voaluri arzânde, înaintând, la aceeaşi înălţime, spre nord-est. Era o imagine splendidă, care mi-a încântat sufletul, cu toată tragedia în care mă aflam. Cum am mai spus, în lagărul acesta am cunoscut mulţi români din teritoriile anexate de Stalin. Între alţii, am întâlnit un român din Transnistria, cu care îmi făcea mare plăcere să stau de vorbă. El îşi spunea moldovean şi vorbea limba denumită moldovenească. Fără să vrea şi fără să-şi dea seama, acceptase teoria, propagată de comunişti, după care moldoveneasca ar fi altă limbă decât cea românească. Transnistreanul vorbea în graiul nostru din Moldova, folosea cuvinte vechi ieşite din uz. Îmi plăcea cum muia el silaba ce, pronunţând-o şe, spunând, bunăoară, şoareşe, în loc de şoarece, cu sunetele r şi e în surdină. Acest frate de sânge a rămas cu o foarte bună impresie despre administraţia românească din Transnistria, în timpul celui de-al doilea război mondial, motiv pentru care a şi fost condamnat la 25 de ani, ca trădător de patrie. În luna februarie, 1949, lucram în interiorul lagărului, la decojitul unor trunchiuri tinere de tei, mai exact la pregătirea de talaş de lemn, pentru umplut saltele, pe care era vorba să le primim. Ca instrumente de lucru aveam nişte cuţitoaie. Pentru o temperatură de minus 28 grade, îmbrăcămintea era tare subţirică, n-aveam pe mine decât paltonul pe care, de larg ce era, îl înfăşuram aproape de două ori pe trup şi îl legam cu cravata caremi rămăsese, fiindcă nu tentase pe nimeni. Pantalonii şi bluza erau

273

din bumbac. Bocancii mi se furaseră încă de la venirea în lagăr, aşa că purtam opinci, date de administraţie, confecţionate din coajă de tei. Îmi înfăşuram picioarele, permanent îngheţate, în cârpe culese de pe unde puteam. Observând o dată că unghiile de la picioare îmi crescuseră mult, am încercat să le tai cu cuţitul şi le-am retezat cu carne cu tot. Lama se înfipsese adânc, iar eu, având şi mâinile îngheţate, n-am putut s-o opresc. A sărit o aşchie din deget, dar nu m-a durut şi nici urmări prea grave n-am avut. Ieşisem slăbit din închisoarea de la Constanţa. În pelerinajul prin Uniunea Societică, n-am avut hrană ca să mă refac. Din cauza distrofiei şi a dormitului pe scândură, timp de doi ani, făcusem răni la şolduri. Pe la sfârşitul lui februarie, sănătatea îmi era grav ameninţată. M-am înscris la vizita medicală. În lagăr, aveam şi un ambulatoriu policlinic, cu o bolniţă. Personalul medical era recrutat dintre deţinuţi. Medicul şef era singurul om liber din serviciul sanitar. M-a examinat dr. Zerovici, polonez de origine, dar trăit la Viena, unde şi-a practicat profesia. Mi-a vorbit in limba germană şi s-a purtat foarte omeneşte cu mine, arătându-mi chiar oarecare simpatie. Mi-a spus că sufăr de distrofie generală pronunţată şi că aorta îmi este atrofiată. I-am povestit de bătăile repetate, cu pumnul, în dreptul inimii. A constatat că în urma unei contuzii interioare a coastei, făcusem o tumefacţie care apasă asupra aortei, perturbând, după părerea lui, circulaţia sângelui, ceea ce avea să-mi producă necazuri mi târziu. Doctorul Zerovici ma spitalizat şi m-a ţinut o lună şi jumătate internat, cu o hrană mai bună, căldură, dar cu puţine medicamente. N-avea mijloace de tratament. Leacurile de bază erau aspirina şi chinina, iar termometrul era singurul indicator al infecţiei. Bolniţa era arhiplină: bolnavi erau mulţi faţă de capacitatea ei. O bună parte din cei spitalizaţi şedeau pe priciuri comune. Erau oameni cu tot felul de maladii, ca urmare a suferinţelor prin care trecuseră. Într-o seară după cină, un leton, care fusese o figură marcantă printre bolşevicii anilor 1917-1923, era revoltat că lupta pentru cauza revoluţiei îi fusese răsplătită cu ani de lagăr (deşi el ispăşea o pedeapsă în urma unor fapte comise recent). Omul nostru simţea nevoia să-şi manifeste indignarea, dovedind însă un ascuţit spirit autocritic.„Aşa-mi trebuie! Bine mi-au făcut! Merit să

274

ajung şi mai rău! Numai aşa îmi pot ispăşi vina şi ticăloşia de a-i fi ajutat pe bolşevici!” bombănea întruna. „Prin 1917-1918, la Riga, împuşcam pe stradă pe oricine îmi părea suspect. Dacă întâlneam un ofiţer ţarist, îi rupeam epoleţii, apoi îi puneam pistolul în ceafă şi-l trimiteam în iad. Bolşevicii lansaseră lozinca: Moarte epoleţilor de aur. Dacă întâlneam civili cu pălărie ori cravată, semne burgheze, îi împuşcam pe loc. I-am ajutat pe bolşevici fiindcă eu însumi eram bolşevic. Acum sunt aici. Merit să plătesc şi mai rău”. Nici un moment nu s-a gândit acest criminal, când era în apogeul puterii, că mai există şi o justiţie imanentă, care sancţionează fărădelegile tăinuite. Era mărturisirea unui învins. Spiritul autocritic şi-l însuşise la şcoala bolşevică şi îl folosea şi la închisoare, ca la şedinţa de partid. Din păcate, era departe de a se căi, îl revolta doar faptul că îşi pierduse privilegiile şi dreptul de a mai face crime fără a fi tras la răspundere. Dac-ar fi scăpat din infernul în care se găsea, dacă ar fi fost iertat de pedeapsă, sunt sigur că ar fi redevenit aceeaşi bestie sângeroasă. Acum, ,,eroul” nostru avea o condamnare de 25 de ani, pentru că în timpul ocupaţiei germane în Letonia se înrolase în armata SS, unde-l împinsese tot firea lui de criminal. În cursul revoluţiei din 1917, letonii şi lituanienii au fost cei mai fervenţi susţinători ai bolşevicilor. Erau luptători neînfricaţi şi de o cruzime rară. Istoria luptelor din acei ani relevă entuziasmul acestui popor pentru cauza bolşevică. Estonienii erau mai puţin atraşi de mişcarea revoluţionară. Mai târziu, în viaţa de lagăr, am avut ocazia să constat multe deosebiri între popoarele baltice. După o lună şi jumătate, am părăsit spitalul cu patru kilograme în plus. Rezultatul era promiţător. Aveam 52 de kilograme şi un moral mai ridicat. La brigadă, am fost bine primit de vechii tovarăşi. Acum nu prea era de lucru şi, ca să nu stăm degeaba, eram puşi să facem munci inutile, fără nici o raţiune pentru noi şi fără nici un profit pentru lagăr. Trebuia, de pildă, să mutăm, astăzi, cincizeci de trunchiuri de stejar dintr-o parte în alta, pentru ca mâine să fim obligaţi să le punem la loc. Când am întrebat de ce suntem supuşi la această bătaie de joc, mi s-a răspuns că am fost condamnaţi să muncim, nu să huzurim. Cu mentalitatea bolşevică era greu s-o scoţi la capăt!

275

După câteva zile am fost scoşi la pădure, să aducem lemne pentru nevoile lagărului. Am plecat toată brigada, cu sănii mari, trase de ....noi înşine. Întreg lagărul avea ca animale de tracţiune o vacă de un an şi un cal bătrân şi orb, pentru transportat alimente. Noi eram şi cai şi boi, adică formam un sistem de autoservire. Dispecerul ne conducea la poarta de ieşire, unde ne preda cu listă nominală, iar securiştii din exterior ne primeau, verificând lista cu fişele individuale. Cum treceam de poartă, ne luau în primire o mulţime de encavedişti, cu nelipsiţii câini lângă ei. Ne mai numărau odată. Aranjarea de marfă era tipizată, cinci inşi pe un rând, pentru o mai uşoară socoteală aritmetică. Ni se punea în vedere, de către şeful convoiului, că abaterea din rând, încercarea de evadare, nesupunerea la ordine se pedepseşte imediat cu împuşcarea fără somaţie. Avertismentul se încheia cu întrebarea: Iasno? (Clar? - l.rusă), la care se răspundea: Da, iasno, apoi convoiul se urnea din loc. Din câte am auzit, pistoalele securiştilor erau încărcate cu gloanţe dum-dum, care explodează în corp. Securiştii nu glumeau când aveau arma în mână, ba chiar se foloseau de orice prilej ca să tragă în deţinuţi. Orice abuz era nu doar posibil, ci şi probabil. Viaţa noastră atârna de gradul de cruzime al escortelor. În ziua respectivă, ne-am întors, spre seară, fără nici un accident. În aceiaşi săptămână, am fost trimişi la fostul lagăr de femei nr. 385/13, ca să facem curăţenie. Lagărul fusese evacuat cu câteva zile înainte (se zvonea că se va construi acolo o fabrică). Cu acest prilej, am văzut un nou aspect al degradării la care erau supuşi deţinuţii într-un regim ce se pretindea umanitar. În general, în asemenea evacuări forţate, cei care pleacă n-au timpul necesar să cureţe încăperile. Brigada noastră fusese obligată să facă ordine în barăcile rămase fără locatare. Când am scos paturile în curte şi le-am demontat, am dat de o mulţime de burleţi, de lungimi diferite, confecţionaţi din tifon ori ţesătură de ciorapi, umpluţi cu orez, griş ori păsat din porumb. Fiertura de cereale numită caşa era întrebuinţată în lagărele de femei pentru provocarea de stări senzuale. După numărul mare de burleţi, în parte mucegăiţi, rezulta că masturbaţia era o deprindere foarte răspândită. Bărbaţii deţinuţi care pătrundeau în lagărele de femei erau atât de solicitaţi, încât îşi pierdeau

276

virilitatea. Bietele femei recurgeau la orice pentru ca să uite o clipă de abisul în care fuseseră aruncate. Un deţinut, trecut binişor de prima tinereţe, îmi povestea cum, într-un lagăr din părţile nordice, o coloană de bărbaţi, în drum spre locul de muncă, a întâlnit o brigadă de femei, deţinute şi ele, care au asaltat, pur şi simplu, sexul opus, într-atât de avide erau de împreunare. În câteva secunde, cele două grupuri s-au contopit, la nimereală, în prezenţa escortelor şi a câinilor, rămaşi neputincioşi. Cunoaşterea mai adâncă a vieţii deţinuţilor arată că omenescul dispare din om şi rămân numai instinctele animalice, primitive. Puţini au fost cei ce şi-au păstrat demnitatea. Egoismul feroce te împinge la tot felul de acte inumane. Am întâlnit în lagăr un individ care altădată purta trese de colonel şi care acum lua din closet o bucăţică de hârtie igienică, folosită, ca să-şi înfăşoare în ea mahorca, din care îşi făcea o ţigară. Am văzut deţinuţi din Europa civilizată, cu studii superioare, scormonind în gunoi şi colectând capete de peşte putrezite, pe care le ştergeau şi le mâncau. Mulţi au plătit cu viaţa lipsa de voinţă pentru păstrarea sănătăţii şi, mai ales, a demnităţii de om. Se împrimăvărase. Pe un teren nisipos, din afara lagărului, unde se deşertau closetele, s-au semănat morcovi. Brigada noastră a fost pusă să rărească straturile, prin smulgere. Morcovii smulşi erau şterşi pe pantaloni şi mâncaţi pe loc. Un grup de şase inşi am fost trimişi să reparăm şi să curăţăm locuinţa învăţătoarei din colonia civilă, instalată în jurul lagărului. Colonia era formată din cetăţeni liberi, care deserveau lagărul. Erau familişti, erau copii şi îşi duceau viaţa cum puteau, fiind supuşi şi ei interdicţiilor din zonă. Locuinţele, clădirile, în general, erau din lemn, bătute cu pământ şi spoite cu var. Lucrările de construcţii se făceau toamna târziu şi iarna. Primăvara cădea tencuiala din cauza dezgheţului şi trebuiau reparate. Clădirile erau aşezate pe buşteni, terenul fiind umed. Am ajuns la destinaţie. Patru dintre noi se ocupau de exterior, iar eu şi încă un deţinut lucram la interior. În camera învăţătoarei, necăsătorită, era o murdărie caracteristică pentru femeia care şi a pierdut speranţa într-o viaţă de familie. După ce am dereticat, persista un iz neplăcut de hazna. Am descoperit provenienţa

277

mirosului. Sub o scândură din duşumea era closetul locatarei. Biată învăţătoare îşi făcuse şi ea closet în casă! În lagăr veneau mereu noi deţinuţi, tineri şi bătrâni. Ştirile şi informaţiile proveneau din toate domeniile şi din toate părţile Uniunii. Într-o zi, m-am dus la bolniţă ca să mă examineze medicul Zerovici. După consult, pe coridorul care ducea spre ieşire, am fost întâmpinat de un spitalizat, care mi s-a adresat plin de siguranţă: „Dumneata eşti din România! Ai avut un frate în închisoarea Malmaison, din Bucureşti! Numele lui era Vişa, prieten cu Rică Georgescu”. ,,Da”, i-am răspuns surprins. „Însă nu fratele meu a fost în închisoare, ci eu însumi, în timpul războiului”. Interlocutorul meu era îmbrăcat în haine albe, de spital. L-am privit cu atenţie, dar nu mi s-a părut o figură cunoscută. ,,Cine eşti dumneata? De unde mă cunoşti?” l-am întrebat. „Sunt Mihail Râbenco şi am fost închis cu dumneata şi cu Rică Georgescu.” Era prizonierul locotenent-colonel sovietic, de numele căruia se folosise Belinki în acea înscenare nereuşită, din timpul anchetei de la Constanţa. Nu mai avea vechea înfăţişare. Se îngrăşase, dar părea mai mult puhav, umflat de boală. Am reconstituit împreună trecutul. Mi-a spus că a fost identificat în septembrie 1944 de către enkavedişti, la Bucureşti, arestat şi dus în Bulgaria, unde un tribunal militar sovietic l-a condamnat la zece ani de lagăr. A fost în nord, unde a lucrat la o mină de cărbuni şi s-a îmbolnăvit de plămâni. Se găsea în spital pentru vindecare. Mă gândeam cât de mică este lumea. Probabil că proverbul care spune „Munte cu munte se întâlneşte, dar om cu om1”, corespunde unui adevăr verificat. Iată că doi antifascişti, care se cunoscuseră într-o închisoare fascistă din Bucureşti, se regăsiseră într-o închisoare comunistă din raiul sovietic, pe care ni-l descria interlocutorul meu pe timpul cât eram amândoi deţinuţi în România. După cum am relatat la locul cuvenit, când fusesem cu el în închisoarea Serviciului Secret, îi cerusem, împreună cu Rică Georgescu, să ne facă în scris, pe probleme, o expunere a politicii sovietice faţă de România. Nici cel mai bun agitator politic n-ar fi putut inventa speranţe mai promiţătoare ca Râbenko. Pentru o astfel de propagandă comunistă merita felicitat, bineînţeles, de cei în folosul cărora o făcea. Cred că între timp şi-a modificat crezul

278

politic, după cele ce i se întâmplaseră. Mi-a dat o bucată de pâine şi una de slănină, primite în pachet din Ucraina. Mi-a mai oferit şi două pachete de mahorcă, sfătuindu-mă să le dau brigadierului meu, dar numai câte o jumătate de pachet pe săptămână, nu mai mult, căci altfel pretinde mereu. Darul lui mă ajuta să fiu scutit de munci grele, peste puterile mele fizice. Mi-a spus să trec pe la el, la spital, săptămânal şi mă va ajuta în măsura în care va primi şi el posâlka (colet - l. rusă) de acasă. Şi într-adevăr, m-a ajutat, fiindu-mi şi un bun sfătuitor, ca unul ce cunoştea năravurile concetăţenilor săi. Îl vedeam săptămânal. La vreo lună de la prima întâlnire, am aflat că fusese transferat la spitalul central de boli pulmonare. Nu l-am mai întâlnit niciodată. Românii din lagăr, cetăţeni sovietici, au început să primească pachete şi scrisori de la rudele lor. Cetăţenilor străini le erau interzise corespondenţa şi pachetele. Lumea din Occident nu trebuia să cunoască sclavajul bolşevic. Nicolae, prietenul meu, primise şi el un pachet în săptămâna de după Paşti, din 1949, din care m-am îmfruptat şi eu. Foamea era atât de mare, încât ne podideau lacrimile la primirea unei bucăţele de pâine. De alimente nici nu mai vorbesc. Soseau mereu grupuri de deţinuţi, printre ei şi mulţi români. A venit şi un mănunchi de intelectuali bucureşteni: Adrian Vintilescu, Nicolae Trohani, Teodor Alionte, Sergiu Jarenski. Fiecare îşi avea romanul său. În scurt timp, lagărul s-a umplut. Dormeam în paturi suprapuse, fără nici un fel de aşternut şi ameninţaţi de şobolani. Noaptea ne acopeream mâinile şi faţa cu ce puteam, ca să ne ferim de aceste rozătoare respingătoare, care făceau o adevărată demonstraţie tactică deasupra noastră. În fiecare dimineaţă, auzeam că pe cutare l-a muşcat de ureche, pe altul de mână ori de nas. Dormeam cu frică şi totuşi dormeam, pentru că eram istoviţi de muncă. Hrana era sub toate aşteptările. Avea dreptate colonelul Belinki, care-mi spunea că nu voi muri, dar nici nu voi trăi. Îmi venise rândul ca ajutor la bucătărie. Împreună cu un tovarăş de suferinţă, ne-am prezentat la bucătarul şef, deţinut şi el, dar dintre cei cu ştate de serviciu în slujba politrucilor. Ni s-au dat nouă căpăţâni de cornute mari, ca să le curăţăm de păr şi să le spargem.

279

Miroseau a hoit. Am pârlit părul, am spart căpăţâna şi .... ce să vezi?! Din ea, se scurgea un puroi verde. Am dus oasele în bucătărie şi am primit un polonic de balantă. Căpăţânile curăţată ţineau loc de carne de vită pentru ciorba ucraineană care se servea la prânz. În fiecare zi se întocmea meniul cu data respectivă. Acesta conţinea cele mai sfruntate minciuni cu privire la alimentele servite deţinuţilor. Meniurile se colecţionau şi se păstrau drept documente. Cercetătorul de mai târziu, vrând să ştie cum au fost hrăniţi deţinuţii în lagăr, vă rămâne uimit de mâncarea îmbelşugată şi de grija cu adevărat omenească pe care o purta regimul comunist robilor săi. Meniul cuprindea mâncăruri care puteau figura pe lista oricărui restaurant din oraş. Aşa scriu comuniştii istoria. Minciuna este piatra fundamentală a edificiului comunist. În vara anului 1949, am făcut cunoştinţă cu Simion Dumitraşcu, un român din Transnistria. Vorbea o românească frumoasă, cu accent moldovenesc. Terminase Facultatea de Filologie din Moscova, prin 1916 şi pe urmă fusese mobilizat pe front. După război, a devenit profesor de limba şi literatura rusă, într-un oraş din regiunea lui natală. Trăise din plin toate ororile revoluţiei. Era un om ponderat şi pornit pe fapte bune. De la el am aflat foarte multe aspecte ale realităţii sovietice. Am rămas prieteni buni, până în 1955, când ne-am despărţit. Îl întâlneam zilnic, căci era scos din producţie pentru limită de vârstă. Mă punea regulat la curent cu poziţia sovietică faţă de evenimentele zilei. Simion Dumitraşcu a fost unul din luptătorii care au contribuit la înfiinţarea Republicii Autonome Moldoveneşti, în anul 1924. Avea o conştiinţă românească deosebit de dezvoltată. În ciuda educaţiei ruseşti primite în şcoală, nu s-a lăsat timorat de măsurile de deznaţionalizare la care erau supuşi moldovenii de peste Nistru. Îmi spunea, cu multă mândrie, că părinţii săi nu cunoşteau limba rusă. Împreună cu alţi moldoveni, la fel de patrioţi, a ajutat la organizarea Republicii. Cu toţii îşi făceau iluzii că generaţiile viitoare se vor instrui în limba lor maternă, pe care intenţionau s-o cultive, curăţind-o de slavonisme. Forma de administraţie, sistemul de producţie agricolă şi industrială nu-i preocupa prea mult. Sectoarele economic şi administrativ erau tipizate şi nu se putea spera la schimbări radicale. Ei aveau

280

chemarea să pună bazele unui sistem şcolar românesc, capabil să întărească conştiinţa naţională a tinerelor generaţii. Acţionau cu multă prudenţă pentru atingerea acestui scop, căci se temeau să nu li descopere intenţiile. Se vedeau ca şi ajunşi la acelaşi stadiu de cultivare a limbii strămoşeşti ca şi fraţii lor din Basarabia. Astfel, ei au reorganizat sistemul şcolar atât sub raport instructiv - educativ, cât şi sub aspectul controlului şi supravegherii ierarhice. Limba de predare era româna-moldovenească, scrisă cu alfabet latin. Au comandat manuale şcolare din Basarabia, acţiune pentru care au obţinut aprobarea autorităţilor superioare de la Kiev şi Moscova. Cărţile comandate serveau numai ca modele didactice, ele fiind apoi adaptate la nevoile locale specifice. Au pus bazele unei tipografii cu litere latine, pentru a edita manuale şcolare, precum şi cărţi de cultură generală. După cum îmi relata Simiom Dumitraşcu, fiecare membru din grupul de lucru era totodată profesor, inspector şi pedagog, precum şi colaborator la întocmirea manualelor. Scriau istorie şi literatură, proză şi poezie. Cu toţii au depus o muncă titanică pentru ca şcoala să funcţioneze mulţumitor. Erau doar o mână de oameni, foarte puţini pentru o astfel de misiune, dar sentimentul naţional le dădea putere. Dragostea de neam a acestor transnistreni, speranţele lor într-un viitor mai bun le-au însufleţit elanul necesar ca să se ocupe şi de înfiinţarea unui institut superior de cultură, axat pe studiul limbii, artelor şi ştiinţelor. Astfel s-au pus bazele Academiei de Ştiinţe şi Arte „Akademia Nauk". Au devenit ,,năuci”, după expresia glumeaţă a prietenului Simion Dumitraşcu. Academia a fost organizată pe secţii - limbă, literatură, istorie, ştiinţe - ca orice academie demnă de titulatura sa. Membrii diferitelor secţii erau aceiaşi luptători care au pus umărul din prima zi la opera de culturalizare a românilor din Transnistria. Iluziile lor au durat puţin, căci i-a trezit curând din visare un ordin sumar, motivat pe acuzaţii de naţionalism, care a interzis orice contact, direct sau indirect, cu cultura din România. A fost o lovitură mortală. Şcoala moldovenească încă nu se consolidase când iniţiatorii ei au fost lipsiţi de orice sursă românească de documentare şi inspiraţie. Ordinul avea un sens politic: politrucii au intrat în scenă. Au fost câteva arestări, printre care şi a lui Simion

281

Dumitraşcu, după care a urmat şi o condamnare. Era primul indiciu că moldovenii fuseseră înşelaţi în aşteptările lor. Moscova nu avea nevoie de români cu sentimente naţionale, ci de supuşi ascultători care, încetul cu încetul, să-şi uite originea, integrându-se în conglomeratul sovietic. Curând a venit ordinul să se scrie în şcoală şi peste tot numai cu litere chirilice. Intenţiile moscovite erau clare. Sub ţarism, populaţia românească din Basarabia şi Transnistria fusese ţinută în cea mai neagră incultură. Metoda deznaţionalizării se practica prin îndepărtarea poporului de la şcoală şi de la învăţătură. Măsura era comodă şi nu costa nimic. Prin ea, conducătorii urmăreau pierderea de către popoare a sentimentului naţional. Evenimentele din Basarabia, din anul 1917, dovediseră că limba este elementul de bază al conştiinţei naţionale. Ea este mortarul din construcţie, care ţine strânsă comunitatea unei naţiuni. Bravii români, care porniseră cu atâta elan şi încredere la opera de luminare a moldovenilor transnistreni, au devenit timoraţi datorită măsurilor vexatorii luate de guvernanţii comunişti. Limba vorbită de românii din Transnistria era neevoluată, cu un vocabular redus la nevoile lor zilnice. Le era strict interzis să împrumute cuvinte folosite în România, pentru anumite noţiuni abstracte, ştiinţifice. Orice încercare de a folosi cuvinte radicale din limba română constituia un mare pericol pentru îndrăzneală. Şacalii de la cenzură erau vigilenţi şi sancţionau drastic orice abatere. Însă dascălii moldoveni nu voiau să recurgă la expresii ruseşti echivalente. Asta ar fi însemnat să rusifice limba, adică să facă exact ce doreau moscoviţii. Atunci, s-au consfătuit şi au hotărât să traducă cuvintele ruseşti în expresii moldoveneşti. De aici, a rezultat o adevărată babilonie. Cuvântul nou nu reda sensul noţiunii corespunzătoare. Se traducea cuvântul rusesc, care, în limba lui Puşkin, exprima o noţiune clară, pe când în moldoveneasca de peste Nistru nu avea nici un sens. Bunăoară, oxigenului i se spune în ruseşte kislorod. Analizând cuvântul kislorod, profesorii au ajuns la cuvântul kidlâi, care în româneasca moldovenească înseamnă acru. Dar acru este în primul rând oţetul. Şi atunci noţiunea de kislorod, oxigen, se exprimă prin cuvântul oţetari, desprins, prin asemănare, din expresia rusească. Noţiunea de hidrogen, au

282

exprimat-o, după acelaşi procedeu, prin cuvântul apari. Hidrogen, în ruseşte, este vodorod, care la rădăcină are cuvântul voda = apă. Datorită acestor cuvinte născocite, se vorbea în şcoală o limbă păsărească, fantezistă, care nu avea nici o analogie cu alte limbi şi nici nu reda sensul noţiunilor corespunzătoare. Invenţiile profesorilor constituiau o „aberaţie lingvistică”, după expresia profesorului Simion Dumitraşcu. S-a întocmit şi un dicţionar cu aceste cuvinte moldoveneşti. (Un exemplar avea domnul Pantelimon Halippa, fost ministru al Basarabiei). Până la urmă, profesorii şi-au dat seama că munca lor a fost inutilă şi chiar nocivă pentru cultura moldo - transnistreană. Şi astfel, nolens, volens, ei au alunecat pe panta slavizării limbii. Simion Dumitraşcu, preocupat de cultura moldovenilor, cu învoirea şi sprijinul Academiei, a întreprins o călătorie prin ţinuturile locuite de românii din U.R.S.S. şi a colectat versuri, ghicitori şi proverbe moldoveneşti, pe care le-a tipărit într-un volum conţinând 52.000 de versuri, care însă n-a fost difuzat prin librării. Un alt profesor, muzicolog, a colectat şi întocmit un volum de cântece populare trecute pe portativ. Măsurile represive, pornite contra intelectualilor transnistreni, l-au determinat pe culegătorul cântecelor să ascundă lucrarea, ca să nu se mai ştie de ea. Simion Dumitraşcu a fost nevoit să predea şi limba şi literatura rusă, în şcolile moldoveneşti. Pericolul care-i ameninţa pe profesorii de literatură, privind interpretările operelor literare ruseşti, l-a determinat să-şi schimbe specialitatea, calificându-se pentru catedra de geografie, pe care o considera mai puţin primejdioasă. Mi-a povestit că la examenul de admitere la Institutul de Geografie de la Odesa, din 240 de candidaţi, numai doi au făcut lucrarea scrisă fără nici o greşeală de ortografie. În ce priveşte valoarea intelectuală a profesioniştilor sovietici cu pregătire superioară, mi-a descris următoarea situaţie: „Statul sovietic avea nevoie de specialişti, dar nu acorda şi timpul necesar pentru formarea lor intelectuală şi pentru desăvârşirea exprimării. Curând s-a observat că generaţia tânără de «intelectuali» nu-şi putea exprima clar gândurile şi nu era în stare să redacteze un raport. Absolvenţii erau semidocţi, specialişti într-o ramură îngustă şi total lipsiţi de cunoştinţe generale. Atunci s-

283

a hotărât şcolarizarea lor la cursuri serale pentru limba şi literatura rusă. Profesorii erau formaţi din cadre vechi. La o astfel de şcoală, preda şi un fost profesor universitar, om în vârstă. Într-o seară, ieşind din clasă supărat că elevii nu fac progrese, s-a întâlnit pe coridor cu căpitanul politruc. «Bună seară, tovarăşe Nikolai Nikolaevici! De ce sunteţi încruntat şi supărat? Ce s-a întâmplat?» se interesează politrucul. «Nimic! Nimic deosebit!» zice bătrânelul, dând să se îndepărteze. «Vă rog, spuneţi-mi, căci vă citesc pe faţă supărarea», insistă iscoada. «Ce să fie, tovarăşe căpitan?» - dă neputincios din umăr profesorul. «De şase luni mă căznesc să le bag în cap cursanţilor noţiuni de literatură, iar astăzi, întrebându-l pe Volodea Bondareanko cine a scris Evgheni Oneghin, îmi răspunde : N-am scris-o eu, tovarăşe Nikolai Nikolaevici, n-am nici o legătură cu această afacere! Eu sunt din oameni săraci, fără rudenii burgheze! Ei bine sunt revoltat de această glumă proastă», a încheiat vorba dascălul de modă veche. «Nu vă supăraţi, tovarăşe Nikolai Nikolaevici, pentru atâta lucru! Rezolv eu problema. Fiţi fără grijă!» şi se despart. După câteva zile, se întâlnesc din nou. «Faţă de mine, Volodea a recunoscut că el a scris Evgheni Oneghin. Nici nu se putea altfel, am eu metodele mele .... de convingere. Fiţi liniştit, s-a descoperit făptaşul».” Simion Dumitraşcu fusese condamnat, după război, la 25 de ani de lagăr, pentru trădare de patrie, fiindcă în timpul ocupaţiei româneşti a Transnistiei a colaborat cu administraţia românească. La retragerea trupelor noastre, el a venit la Bucureşti, unde trăia ca cetăţean român. Fiind descoperit de sovietici, a fost arestat şi adus în ţara minunilor. La proces, s-a apărat dovedind prin mărturii că a făcut mult bine localnicilor transnistreni, prin intermediul autorităţilor româneşti. I s-a răspuns că tocmai pentru acest bine este condamnat, căci prin purtarea lui regimul românesc a câştigat simpatii locale, care au dus la crima de pactizare cu inamicul. Dacă i-ar fi lăsat să sufere, ura contra ocupaţiei hitleriste i-ar fi determinat să lupte împotriva duşmanilor. Aceasta era vina profesorului, calificată drept trădare. De curând, sosise în lagăr, venind de undeva din nord, Niculae Bernat, un bărbat vioi şi simpatic, inginer electromecanic, cu studiile făcute la Viena. Era din părţile Banatului şi fusese

284

inginerul portului comercial Constanţa. Fiind de aceiaşi vârstă, neam împrietenit repede, mai ales că el era comunicativ cu toţi românii. Ura comunismul şi metodele lui tiranice. Fusese condamnat la cinci ani de lagăr şi-i expira pedeapsa în martie 1950. La scurt timp după sosirea lui Bernat, a început lucrul la fostul lagăr de femei nr. 385/13. El fusese adus aici în vederea transformării şi adaptării barăcilor pentru nevoi industriale, căci era proiectată o fabrică de confecţii militare. Prezenţa lui Nicu (aşa-i spuneam) a fost o adevărată binefacere pentru deţinuţii români. La toţi ne-a dat de lucru, muncă uşoară şi răsplătită cu supliment de hrană, tocmai ce ne lipsea. Pe mine m-a făcut electrician instalator pentru perioada cât se monta fabrica. El a fost numit inginer-şef al şantierului. Semna acte cu Z/K, adică Zaliucionnâi (deţinut - l.rusă), iar lângă semnătura lui era cea a şefului producţiei, un croitor evreu, liber. Toată răspunderea o avea însă Nicu. Punerea fabricii în stare de funcţionare a durat trei luni, din iulie până în septembrie 1949. În acest timp, toţi câţi am lucrat la montarea ei, ne-am ales cu câte opt-zece kilograme în plus, datorită suplimentului de hrană, care se stabilea în funcţie de procentul de depăşire a normei. Suplimentul era compus din: 50-200 grame de pâine, 40-60 grame carne, 5 grame zahăr, 5 grame untdelemn şi o porţie de mazăre uscată ori linte. Nicu avea grijă ca depăşirea de normă să fie între 30-50 %, după împrejurări. Suplimentul se servea separat şi era plătit din fondurile Ministerului Construcţiilor, care ne închiriase forţa de muncă de la gulag. Bernat mă iniţiase în lucrările de instalaţie electrică. Clădirea era numai din lemn, aşa că fixarea reţelei se făcea fără mare dificultate, cu şuruburi, sârmă ori cuie. Greutatea consta în faptul că nu aveam unelte de lucru. Ori ţi le confecţionai singur, ori aşteptai de la altul scula liberă. Pentru instalaţia electrică, mai aveam nevoie şi de izolatori şi nu primisem. Căutam humă în lagăr, o curăţam de corpuri străine, o frământam, îi dădeam forma trebuitoare şi o puneam la uscat, pe tăblii metalice încălzite, apoi ardeam izolatorii într-un cuptor improvizat. Aşa am ajuns să ne fabricăm singuri materialul care ne lipsea. În lagăr, nu exista „imposibil”, foamea te obliga să găseşti o soluţie la orice. Cu ajutorul acestor ghemotoace de pământ ars, s-a pus în mişcare fabrica.

285

În U.R.S.S., când se proiectează o anumită lucrare, se anunţa M.V.D.-ul că e mare nevoie de braţe de muncă şi amatorii se adunau la porţile închisorii cu concursul securiştilor. În lagărul 385/14, oamenii erau pregătiţi pentru munca în fabrica de confecţii. Foarte mulţi tineri din Ucraina şi ţările baltice au fost aduşi în lagăr pentru lucru. Producţia fiind mare, i-a absorbit pe toţi cei valizi din lagăr. Nicu s-a îngrijit cât a putut de români. Aşadar, eu devenisem electrician de întreţinere, Tudor Alionte, de profesie inginer chimist, era şeful laboratorului de chimie, Vintilescu şi Trohani lucrau la numerotarea pieselor croite. Toţi eram la treabă, dar munceam gratuit, la normă mare şi fără supliment de hrană. Foamea, care reapăruse, te obliga să faci ceva ca s-o potoleşti. Alionte, pe lângă munca din laborator a devenit şi razdetcik, adică distibuitor de balantă, la ghişeul bucătăriei. Acolo, el mânca pe săturate, drept recompensă pentru serviciul de distribuitor, aşa că porţia lui de brigadier o luam, pe rând, noi ceilalţi şi ne mai ameţeam foamea. Acest Tudorică era un descurcăreţ fără pereche. Într-o zi, mă anunţă că are o surpriză pentru inginerul şef Nicu şi pentru mine. Seara, ne-a dat câte o bucată de caşcaval. De unde şi cum l-a procurat, era secretul lui. Ne-a spus că la fabricat din cazeină şi untdelemn. Avea culoare de caşcaval, gustul nu era rău de loc, dar mirosea a picioare transpirate. Alionte şi cu mine am mâncat, dar Nicu Bernat a refuzat. Alionte mai făcea şi alte năzdrăvănii. Cerea administraţiei făină de ovăz şi untdelemn mai mult decât îi trebuia la fabricarea cretei necesare în atelierul de numerotare a pieselor croite. Din făina şi grăsimea rămase făceam cocă de ovăz, pe care o coceam pe plită şi astfel ne suplimentam hrana. Curentul electric pentru maşinile de cusut era produs în interiorul fabricii, printr-un generator electric acţionat de două maşini Diesel de fabricaţie engleză, marca „Bruch”. Maşinile erau nounouţe, de calitate excepţională şi în plus, foarte frumoase. Numai că aceste bibelouri, puternice şi delicate totodată nu erau făcute pentru muncitorii sovietici, brutali nu numai cu fiinţele, ci şi cu instrumentele de lucru. Nefiind nimic în proprietate personală, a dispărut şi grija muncitorilor pentru bunurile de valoare din fabrică. Aceste două maşini au fost tratate cu aceiaşi nepăsare ca orice obiect fără stăpân. Rezultatul a fost că în şase luni au devenit fier vechi. În

286

locul lor, s-a instalat o locomotivă sovietică, alimentată cu lemne, care a rezistat manipulărilor brutale ale muncitorilor sovietici. Într-un timp, în fabrică se confecţionau uniforme pentru arma cavalerie. La un moment dat, producţia s-a oprit pentru-patru cinci zile, deoarece nu sosiseră nasturi pentru tunici. Or, a confecţiona mundire fără nasturi, nu se putea. În sfârşit au sosit şi lăzile cu nasturi. Toată lumea din fabrică a aflat că sunt din bachelită de culoare gri, cu secera şi ciocanul în relief, fabricaţi în oraşul Boston. Erau ambalaţi impecabil, în lăzi cu scânduri rindeluite şi legate cu cercuri metalice. Scândurile au fost imediat reţinute de administraţie pentru confecţionarea de mobilier de birou, iar cercurile metalice, prelucrate de atelierul mecanic, s-au folosit, prin prelucrare, la pânze de bomfaier. În lăzi am găsit foi de ziare şi reviste, cu ştiri din timpul războiului şi cu reclame comerciale pentru obiecte de uz casnic. Preţurile acestora i-au impresionat cel mai mult pe sovietici, toate articolele li se păreau teribil de ieftine. În faţa unor astfel de dovezi, toţi deveneau filoamericani, plângându-şi soarta lor mizerabilă. Am găsit printre nasturii cu emblemă sovietică şi câţiva cu vulturul american. Până atunci se folosiseră în fabrică nasturi din tinichea galbenă, făcuţi în U.R.S.S. Pentru cusutul lor se utilizau maşini, dar la trei-patru nasturi buni se găsea negreşit unul cu defecte, care oprea maşina. Cei nou primiţi proveneau din stocurile rămase din timpul războiului - considerate mărfuri intangibile şi folosite numai cu aprobări superioare - căci se făcuseră depozite de rezervă din toate bunurile conservabile livrate de americani până în 1945. Până în 1955, cât am stat în Uniunea Sovietică, ni se dădeau spre cumpărare, prin ghereta din lagăr, mărfuri americane - săpun de toaletă, conserve, dulciuri - toate provenite din livrările americane din timpul războiului. De altfel, este cunoscut faptul că Stalin cerea mereu de la Churchill şi Roosevelt, armament - tancuri, tunuri, muniţii, avioane - precum şi alte bunuri, pe care, în bună parte, le depozita pentru vremuri grele, la care se aştepta, dar care n-au venit. Deţinuţii care lucraseră în timpul războiului ca militari în porturile Murmansk şi Arhanghelsk povesteau că pe chei se aflau munţi de mărfuri americane, întinse pe zeci de kilometri. Deşi lumea era flămândă şi dezbrăcată, aceste bunuri erau depozitate, din ordin, pentru mai târziu. Câtă ipocrizie şi

287

viclenie din partea lui Stalin şi a acoliţilor săi, care se pregăteau cu armament american pentru un nou război, de astă-dată împotriva democraţiilor apusene, care însă nu vedeau şi nu simţeau pericolul. În atelierele de confecţii se lucra mult, pentru că mereu apăreau promisiuni ale administraţiei că munca o să se plătească în bani şi că depăşirea normei se va socoti la reducerea pedepsei. Din metrajele colorate şi apretate, se ridica un nor de praf, pe care-l provoca maşina se cusut, cu marea ei turaţie. Praful, plin de chimicale, era inhalat de cusătorii, oameni tineri şi firavi, cu ochii adânciţi în orbite, cu cearcăne vinete sub pleoape şi cu faţa de un galben-verde suspect. În fiecare zi, câte doi-trei nu mai apăreau la lucru şi nici în lagăr nu-i mai vedeai. Erau duşi undeva, de unde nu se mai întorceau niciodată. Lucram în mod obişnuit câte zece ore zilnic, în două schimburi, dar prelungirea programului era frecventă. Pretexte se găseau destule: în cinstea lui 1 Mai, în cinstea Victoriei, în cinstea lui 7 Noiembrie. Cu câteva săptămâni înainte de data festivă, ajungeam la 12-13 ore. Cel mai tare ne revolta lucrul în cinstea lui Stalin, căci eram obligaţi la depăşiri de sută la sută, ceea ce însemna 16 ore zilnic. Eram epuizaţi, cu rezistenţa fizică la limită. Fabrica fusese lagăr de femei şi oaza rămăsese aceiaşi, aşa că nu puteam părăsi incinta, fiind în permanenţă supravegheaţi de securişti. Munca de noapte era un chin, în special din pricina unei june comsomoliste, şefă de atelier, dar şi supraveghetoare în schimbul doi, în această calitate fiind o adevărată pacoste pentru deţinuţi. Dacă vreunul picotea, ea se apropia tiptil şi le ţipa în ureche cât o ţineau plămânii. Omul se speria îngrozitor, iar sălbatica nimfă se distra râzând în hohote. În zilele libere nu te puteai odihni. Se făcea percheziţie. Aşteptai să-ţi vină rândul, apoi erai scos pe platou cu tot ce aveai la tine şi scotocit până la piele. Şi aşa trecea ziua. Ne era somn şi am fi dormit mereu, dar unde şi când? Dacă paznicul te prindea dormind ziua, în afară de cazul când lucrai în schimbul de noapte, era vai şi amar de tine. În fabrică nu puteai dormi, căci erau prinşi în planul de producţie şi imediat ţi se constata lipsa. Trăiam într-o sclavie ca pe vremea faraonilor. Noi şi în special ucrainenii, de câte ori aveam ocazia, spuneam pe faţă celor în drept că suntem trataţi

288

ca nişte sclavi. Se supărau. Părerea lor era că suntem trataţi omeneşte şi că e foarte normal să lucrăm pentru ei. Ne răspundeau că suntem fascişti şi că trebuie să ne ispăşim pedeapsa. Tragedia noastră consta în faptul că eram consideraţi simple „numere” şi trataţi ca atare. În atitudinea lor, în vorbe şi gesturi, în măsurile luate, în faptul că ne chemau să executăm orice muncă în orice moment, din zi ori din noapte, nu era nimic omenesc, totul fiind pornit din ură, din plăcerea de-a umili şi distruge. Sute, mii, dacă chiar nu milioane de astfel de temniceri, cu familiile lor, trăiau de pe seama exploatării noastre. Nu huzureau nici ei, trăiau modest, ca oricare cetăţean sovietic care nu deţinea un rang important în partid, securitate sau armată. Am avut ocazia să vorbesc cu căruţaşul lagărului, un localnic liber şi cu un paznic bătrân, tot din părţile acelea. Primul luptase în nordul Germaniei, iar al doilea trecuse prin Banat, în România. Ambii îşi arătau admiraţia faţă de standardul de viaţă al lucrătorilor agricoli şi industriali pe care i-au văzut pe unde au trecut. Cel care fusese şi în Banat nu mai contenea cu laudele privitoare la gospodăria individuală, la bogăţia din ogradă şi la rezervele de alimente din cămară. Ce-i drept, nici unul din ei nu înţelegea pentru ce este nevoie la curtea omului de patru-cinci vaci şi de tot atâţia porci, când pentru o gospodărie ar fi prea de-ajuns o singură vacă şi un singur porc. Ei ziceau că la atâtea animale se cere muncă multă şi nu-ţi mai rămâne timp pentru kino (cinematograf - l.rusă). Aceleaşi constatări le-au făcut amândoi, cu observaţia că în Germania, datorită lui Hitler, nu era abundenţa din România. Discutând despre viaţa lor, nu s-au sfiit să spună că se aşteptaseră ca după victorie să aibă un trai mai bun. Nu-şi dădeau seama că Stalin se pregăteşte de un nou război. Întrebându-i de hrana lor zilnică, de condiţiile de locuit, familie, ambii mi-au afirmat, de parcă ar fi fost înţeleşi, că la ei un om nu consumă mai mult de 10 kilograme de carne pe an şi numai oaie, maximum un kilogram de unt, ceva peşte şi două trei duzini de ouă. Cam asta era hrana în produse animale. Restul, cartofi, varză, caşa de cereale, iar zahărul şi untdelemnul, când se găsea la magazin. Nu puteai să nu-i crezi, văzându-i cum arată. Erau costelivi, palizi, nebărbieriţi, îmbătrâniţi

289

înainte de vreme, iar dacă mai luăm în consideraţie şi zdrenţele de pe ei, chiar că meritau să fie deplânşi ca şi noi, deţinuţii. Am intrat şi în câteva case. M-a mirat asemănarea dintre ele. Toate aveau un pat şi o masă, din scânduri şi un loc amenajat în chip de bucătărie. Vesela şi ustensilele de gătit, puse la vedere, ilustrau nivelul de trai şi de civilizaţie din acea zonă. Farfurii şi căni de lut, lucrate primitiv, alături de farfurii şi căni de aluminiu, tinichele de conserve păstrate cu grijă, linguri de lemn, două trei pahare mari, pentru vodcă, câteva oale şi crătiţi, tot din aluminiu. Furculiţe şi cuţite n-am văzut, nici nu li se prea simţea nevoia; hrana fiind mai mult lichidă, lingura era suficientă. Aşa se prezenta interiorul unui cămin de muncitor sovietic din cei pe care i-am cunoscut. Am ajuns la convingerea că nici în altă parte a ,,imperiului” viaţa nu diferea mult de cea din Mordvinia. Un deţinut rus a primit un colet cu alimente de la maică-sa, conţinând două kilograme de seminţe de floarea soarelui; altul, ucrainean, a primit un pachet, în greutate de trei kilograme, cu cartofi; unul mai în vârstă, a primit o scrisoare cu poza soţiei, pe care ne-o arăta, foarte mândru. Fotografia era făcută în faţa unei case modeste de la ţară şi înfăţişa o femeie de vreo 40 de ani, îmbrăcată de sărbătoare şi având pe piept un ceas deşteptător, atârnat de gât cu o sfoară. Tovarăşul de suferinţă ne tot îndemna să ne uităm la deşteptător, căci este un nemeţkii ceas adus de el, de pe front, ca pradă de război. Pachete cu lucruri de calitate aleasă primeau baltici şi basarabenii, adică cei anexaţi de Stalin mai recent. Prin 1952-1953, când au venit în lagăr o mulţime de evrei, am constatat că şi ei erau din grupul celor mai înstăriţi, căci li se trimeteau bunătăţi de acasă. Într-o zi, un deţinut rus, din părţile de nord ale Moscovei, îmi arată două nuci. Le primise de la cineva din brigada lui şi voia să ştie ce sunt şi la ce folosesc. Nu văzuse până atunci aşa ceva. Iam explicat aşa cum puteam, pe limba lui, apoi am spart una, i-am scos sâmburele şi l-am poftit să mănânce. N-a vrut până n-am gustat eu primul. În toamna anului 1951, un alt deţinut, tot din părţile mai nordice, îmi spune, ca pe un mare eveniment, că un oarecare Ivan a primit struguri în pachet. Ştia că sunt român şi că şi la noi se cultivă aceste fructe. M-a întrebat ce gust au şi dacă într-adevăr sunt atât de buni cum se zice. I-am răspuns că sunt foarte gustoşi şi

290

hrănitori. „Ai văzut tu, cu ochii tăi, struguri?” a stăruit, oarecum neîncrezător. „Da, am şi recoltat struguri, din viţa noastră proprie!” La afirmaţia mea, a rămas năucit şi mut de admiraţie că fusesem atât de înstărit încât mi-am permis să cultiv asemenea „rarităţi”. În iarna lui 1949, ni s-a dat echipament de lagăr. Nu se mai admitea îmbrăcămintea personală. De altfel, eu nici nu mai aveam, căci hainele scăpate de vămuiala bâtovicilor se rupseseră, cu excepţia paltonului. Am primit îmbrăcăminte şi încălţăminte nouă, sau veche, după noroc, pe care însă era imprimat semnul degradant al deţinutului - numărul - pe şapcă, pe haină, pe pantaloni, cu cifre mari, de culoare albă, ca să se vadă de la distanţă. Nu mai eram Ivan, Popescu ori Ionescu, ci un număr de evidenţă pe răbojul călăilor. Eu eram G-414, litera G, fiind a patra din alfabetul rusesc. Purtam pecetea sclaviei ca pe o stea în frunte. Era evident pentru noi că situaţia externă devenise mai critică, de vreme ce se luaseră măsuri ca să putem fi deosebiţi de cetăţenii aşa-zis liberi. Şi fără număr, tot ca nişte sclavi eram trataţi, aşa că schimbarea nu ne-a afectat. Numărul constituia şi un avantaj, căci nu ni se mai puteau fura lucrurile, făptaşul fiind uşor de descoperit. Pentru deţinuţii de talie înaltă, ca mine, echipamentul era însă mult prea mic. Pantalonii şi indispensabilii erau scurţi, abia dacă-mi ajungeau cu două degete sub genunchi, mânicile cămăşii nu depăşeau cu mult încheietura cotului. Nu înfăţişarea caraghioasă mă supăra, ci suferinţa fizică. Ne găseam într-o climă rece, cu ierni geroase, or, pe un astfel de frig să ai parţial membrele descoperite însemna boală curată. Căutam disperaţi zdrenţe, cu care să ne acoperim. Patul era şi el scurt pentru cei înalţi. Când ne întindeam picioarele, atârnau în gol. Nimic nu ne ajungea, nici hrana, nici hainele, nici patul, numai norma de lucru era peste măsură de mare. Ne aflam într-o ţară unde nimic nu era în cantitate îndestulătoare pentru muritorul de rând, dar toate prisoseau pentru activişti, comunişti şi şefi. Lagărele sovietice sunt cele mai instructive laboratoare psihologice. Multitudinea de naţionalităţi şi de profesiuni aflate laolaltă îţi dă posibilitatea să cunoşti concepţii şi moduri de viaţă total deosebite. Ceea ce învăţase fiecare tânăr, în familie, în şcoală

291

şi în societate, aceea aduce cu el şi în lagăr şi era imposibil să-i faci să gândească ori să se poarte altfel de cum fuseseră obişnuiţi. Intelectualul sovietic liber era un susţinător al regimului comunist. Aceşti agenţi incorigibili ai tiraniei socialiste desfăşurau cu tact şi stăruinţă o activitate de susţinere a regimului, prezentându-l ca pe un rai în care se trăieşte îmbelşugat şi se propagă numai adevăruri universal admise. Un creator de cultură, cu posibilităţi mari de informare şi cu capacitate de a deosebi răul de bine şi minciuna de adevăr, care susţine cu argumente „dialectice” tirania şi regimul comunist, este în realitate un şarlatan de bâlci, întrucât s-a pus în slujba tâlharilor pentru a-şi asigura o viaţă comodă, făcând mai mult rău poporului decât îi fac, direct şi personal, comuniştii din vârful conducerii. Toată literatura sovietică pusă în slujba agitaţiei comuniste era scrisă exclusiv din interese materiale şi din dorinţa de parvenire. Sunt şi unele excepţii lăudabile, ivite în urma remuşcărilor de conştiinţă şi mai ales a conflictelor cu vârful piramidei. Am cunoscut în lagăr un fost profesor universitar rus care se plângea de purtarea inumană a şefilor comunişti faţă de cetăţenii sovietici şi îndeosebi faţă de deţinuţi, din rândul cărora făcea acum şi el parte. Întrebându-l dacă, pe când era liber, avusese cunoştinţă de existenţa lagărelor de muncă şi de regimul sclavagist din ele, mia răspuns că nu ştia nimic, afară de faptul că răufăcătorii, puţini la număr, sunt trimişi în astfel de locuri. Era un răspuns nesincer, mincinos. Un profesor universitar, cu carnet roşu în buzunar, nu putea să nu cunoască realitatea. Oare el nu auzise că mulţi studenţi fuseseră exmatriculaţi şi trimişi în lagăre prin semnătura unor profesori? Auzise, desigur, dar, după credinţa lui, aceşti studenţi erau răufăcători. Viaţa comodă şi fără de griji de care se bucurase, ca privilegiat, l-a făcut să nu se intereseze de necazurile şi nemulţumirile mulţimii şi să proslăvească binefacerile regimului. Soţia lui i se plângea într-o scrisoare că nu poate trăi doar din salariu. Femeia era obişnuită cu privilegiile, care acum, datorită condamnării profesorului, dispăruseră.... Un evreu, care fusese politrucul marinei militare din Kronstadt, nemulţumit că ajunsese deţinut, îmi mărturisea că n-a cunoscut realitatea din U.R.S.S. şi nu şi-a imaginat că există atâtea

292

lagăre şi închisori în „paradisul sovietic”. Mai zicea că, dacă ar redeveni liber, ar spune tot ce ştie. Era o minciună. Ca fost colonel politruc, el ştiuse multe şi, în special, câţi marinari intraseră în puşcărie pe baza propriei lui semnături.... Dar, deh, ciolanul gras îl făcuse slugoiul comuniştilor. Prietenul meu Dumitraşcu mi-a destăinuit că el cunoştea foarte bine situaţia, abuzurile şi crimele regimului, dar era prudent ca nu cumva să trezească bănuieli, căci voia să-şi pună viaţa în serviciul moldovenilor lui. Poporul, care îndura tirania regimului, era demoralizat, apatic şi îndobitocit de propaganda comunistă. Oamenii n-aveau opinii nici speranţă de mai bine. Ascultau tot ce li se spune şi credeau... ori nu credeau. Dacă-l întrebai pe insul de rând ce părere are despre un eveniment politic important, îţi răspundea cu întrebarea: „Ce scrie Pravda?”. De altfel şi intelectualii aveau întotdeauna aceeaşi părere cu „Pravda”. Iar la libertate nu se gândeau, pentru că n-o avuseseră niciodată. Şi la ce le-ar fi folosit libertatea politică, fără libertate economică? La nimic, căci nu şi-ar fi putut alege un loc de muncă mai bine retribuit, nici profesiunea care să le aducă un plus de mulţumire materială şi morală. Libertatea lipsită de beneficiile efortului muncii şi priceperii rămâne o lozincă demagogică. Cele necesare vieţii şi le procurau cum puteau, prin fel de fel de expediente, îndeosebi prin furt din avutul obştesc. Falsificarea realizărilor şi majorarea orelor lucrate zilnic erau practici generale. Aceste înşelătorii le aduceau un spor de salariu şi astfel izbuteau să-şi ducă zilele. Se pare că exista o înţelegere tacită, în acest sens, între lucrători, supraveghetori şi conducători. Toţi tăceau şi toţi profitau de pe urma înşelăciunii. Măsluirea sistematică a cifrelor statistice privind realizarea planului i-a fost bine cunoscută lui Malenkov, urmaşul direct al lui Stalin. În 1953, adresându-se poporului în noua lui calitate de secretar general şi prim-ministru, spunea cam aşa: ,,Vreau să vă dau haine tot atât de frumoase ca şi cele franţuzeşti; vreau să vă dau pantofi tot atât de rezistenţi ca şi cei englezeşti; vreau, vreau... dar vă cer să produceţi aceste bunuri, căci eu îmbrac cetăţenii cu haine şi îi hrănesc cu alimente , «iar nu cu statistici»”.

293

Numărul celor închişi pentru furt din avutul obştesc era deosebit de mare. Culpa era considerată politică, deoarece făcea parte din infracţiunile contra colectivităţii, care sunt aspru pedepsite. Dar sovieticii nu se speriau de închisoare. Am întâlnit un tânăr care primise 25 de ani pentru că furase o oaie din târla unui sovhoz şi două fete care luaseră câţiva castraveţi din aria kolhozului şi fuseseră condamnate la câte cinci ani. Un medic veterinar, care sustrăsese din gospodăria de stat doi purcei, se alesese cu o pedeapsă de 25 de ani. Riscul de a fi prins şi condamnat pentru furt exista numai pentru cei nevoiaşi, după cum rezulta şi dintr-o informaţie publicată în ziarul local din Saransk. Se scria că un sovhoz mergea prost, cu deficite bugetare şi cu nerealizări de plan (era vorba de o unitate agricolă din regiunea respectivă). Ministrul adjunct al agriculturii din Saransk s-a dus cu maşina la faţa locului, ca să facă o anchetă, dar, după ce a analizat situaţia, a declarat că totu-i în regulă şi că lucrurile merg bine. Explicaţia: în maşina cu care s-a întors acasă, se aflau doi purcei, doi curcani, multe borcane cu miere şi câteva lăzi cu legume şi fructe. Ministrul adjunct n-a fost înlocuit şi deferit justiţiei, fiindcă o mână spală pe alta .... În acelaşi ziar, am citit despre o performanţă excepţională: un muncitor harnic, din capitala republicii, şi-a cumpărat o bicicletă din salariul câştigat!! Ziarul publica senzaţionala ştire, indicând numele şi renumele performerului, ca lumea să ia cunoştinţă de această minune a deceniului al şaselea din secolul XX. Religia şi credinţa în U.R.S.S. erau haotice, nebuloase şi pline de erezii. Fiecare credea ce voia, sau nu credea, în funcţie de interesul lui imediat. Sunt destule mărturii în literatură despre câte un pravoslavnic care cere binecuvântarea lui Dumnezeu, sau a Maicii Domnului, ca să-l jefuiască pe cutare, promiţând în schimb prinosul câtorva lumânări şi niscaiva untdelemn, bineînţeles în caz de succes. Când prada e sub aşteptări, se intră la tocmeală, ofranda adusă fiind mai mică decât cea promisă. Această mentalitate era opera preoţilor din trecut. Cei de astăzi nu făceau decât să adapteze vechea credinţă la condiţiile actuale, amestecându-i, printre venerabili la care trebuia să te închini, şi pe

294

Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Preoţii corupţi, întunecaţi la minte şi imorali, au oferit drept model credincioşilor propriul lor exemplu. Biserica ortodoxă s-a îndepărtat de la Evanghelie. Nu există la nici o altă ţară erezii religioase ca în Uniunea Sovietică, unde, datorită descompunerii conceptului religios de credinţă şi morală, a dispărut speranţa ca factorul spiritual să poată redeveni o bază solidă pe care să se clădească o societate viabilă din punct de vedere social-politic. Dacă totuşi se va încerca, temelia construcţiei se va dovedi tot atât de şubredă ca şi în trecut, fiind expusă tuturor vicisitudinilor vremii. Am cunoscut în lagărul 385/14 un bătrânel scund şi simpatic, din părţile Caucazului, care spunea despre sine că este şeful unei credinţe creştine, aşa cum o înţelegea el. Întrebat dacă a studiat teologia, mi-a răspuns că nu, că e cizmar şi că era socotit cel mai bun interpret al tainelor dumnezeirii. Avea adepţi care se considerau credincioşi pravoslavnici. Nu mi-a putut formula principiile credinţei lui, totuşi adepţii săi îl considerau cel mai înţelept dreptcredincios. Oare numai în Rusia ortodoxia şi slujitorii ei sunt astfel? Are pravoslavia în România o înfăţişare total diferită? Iată ce scrie Lucian Blaga, fiu de preot ortodox: ,,... Tata nu se îndemna acasă, printre ai săi, niciodată la vreo rugăciune, necum la semnul crucii” (Lucian Balaga, „Hronicul şi cântecul vârstelor”, Edit. Tineretului, Bucureşti, 1965, p.47). Iar vorbind despre un examen la Academia de Teologie din Sibiu, unde era student în timpul primului război mondial, autorul Hronicului, spune: „Unul dintre profesori bunăoară dorea să afle de la mine cum vede Adolf Harnack ortodoxia. Harnack era o faimă a vremii. Ilustrul istoric al dogmelor creştine, profesor la Berlin, teolog de seamă, a scris, printre altele şi un studiu despre Fiinţa creştinuluiu. În acest studiu marele teolog se ocupa pe larg şi de ortodoxie. Hranack refuza să vadă în ortodoxie un creştinism autentic. În ortodoxie, celebrul teolog surprindea mai curând profilul şi structurile păgânismului antic, care se îmbrăca în forme creştine, nimic mai mult” (Lucian Balaga, „Hronicul şi cântecul vârstelor”, Edit. Tineretului, Bucureşti, 1965, p.167). Un credincios mahomedan mi-a trezit respectul şi admiraţia. Într-o dimineaţă, ni s-a ordonat adunarea pentru apelul

295

general, căci nu fusese concludent rezultatul apelului pe barăci şi brigăzi. Noi, deţinuţii, stăteam cu toţii în picioare. Soarele abia apăruse. Adeptul lui Mahomed nu voia să ştie de ordinul politrucului, el se ruga stând în genunchi, pe o bucată de pătură cu faţa spre răsărit. E strigat, dar nu răspunde. Un paznic se duce lângă el şi-i ordonă să vină la apel, dar degeaba, omul nu dă ascultare poruncii. Sare în ajutor un alt politruc, pentru a-l convinge. Tot în zadar. Până la urmă, paznicii l-au ridicat cu odeialo (plapumă - l.rusă) cu tot şi l-au pus în rând la brigada de bătrâni. Era liniştit şi fără pic de teamă în privire. Un astfel de credincios merită toată stima. Marota, ideea fixă a ruşilor era „cultura”. Desigur, ei au dat culturii universale figuri celebre. Galeria oamenilor mari cuprinde multe nume ruseşti. Dar cultura şi înţelepciunea unor personalităţi ilustre, care au lăsat posterităţii opere de seamă, nu sunt totuna cu cultura şi înţelepciunea poporului sovietic. Or, ruşii, când se mândresc că sunt culţi, se referă la starea lor de educaţie, instrucţie, la nivelul general de dezvoltare intelectuală şi spirituală. De această obsesie suferă îndeosebi cei din păturile de jos, care se laudă, la orice ocazie, cu cultura lor sovietică. Ei n-au noţiunea de cultură, nu cunosc cuprinsul şi sensul cuvântului. Întrebându-i pe mai mulţi ce înţeleg prin acest termen, mi-au răspuns: „Noi avem o mare cultură, i-am bătut pe nemţi! Noi suntem culţi, avem la Moscova metrou şi o să-i întrecem în curând pe americani”. Aceşti cetăţeni sunt victimele propagandei comuniste, ridicolă şi nefastă - făcută prin ziare, cărţi, radio, cinematograf care-i mutilează intelectualiceşte, servindu-le astfel de idei şi concepte false. În vorbirea curentă, se foloseşte des cuvântul cultură, pentru că poporul nu face deosebire între cultură şi civilizaţie. Ei exprimă noţiunea de civilizaţie prin cuvântul cultură, deoarece, în concepţia materialist-comunistă, cultura este identificată cu civilizaţia. Sovieticii de rând nici nu folosesc cuvântul civilizaţie. Cultura, în sens european, cuprinde un ansamblu de valori intelectuale, spirituale şi morale. Dicţionarele ruseşti conţin totuşi ambele cuvinte: cultură şi civilizaţie, dar, când vor să specifice că este vorba de cultură intelectuală şi spiritual-morală, folosesc cuvântul kulturnosti. Populaţia cunoaşte numai cuvântul kultura - o

296

noţiune generală, cuprinzând atât creaţia materială, cât şi pe cea spirituală - şi nu foloseşte termenul kulturnosti. Noţiunea exprimată prin cuvântul cultură, cunoscut şi folosit de intelectuali, cuprinde o seamă de elemente care se reflectă în conştiinţa omului cult. Nivelul educaţiei, volumul şi valoarea cunoştinţelor, dezvoltarea intelectuală, toate la un loc influenţează starea morală a individului cultivat. Pentru a defini cultura maselor, trebuie căutată existenţa aceloraşi elemente, care formează baza culturii individuale. Dar poporul sovietic nu răspunde ,,prezent” la nici una din exigenţele culturii, cu excepţia unor calităţi intelectuale. Cultura materială, adică civilizaţia, a fost realizată de sovietici, în mare parte, prin furt de idei, planuri şi proiecte şi prin copierea produselor capitaliste. Doar tirania comunistă este propriul lor produs, asupra căruia au tot dreptul să-şi revendice paternitatea. Cât despre producţia lor materială, aceasta s-a organizat datorită utilajelor sustrase de la învinşi şi exploatării mâinii de lucru străine, furnizată de prizonierii cărora li s-a aplicat un regim de sclavi. Comparând nivelul de civilizaţie al sovieticilor din anii 1917-1941 cu acela de după război, ajungem la concluzia că ajutorul occidental, în special american, a contribuit mult la prezentul lor material. De cultură intelectual-spirituală nu poate fi vorba la masele largi ale poporului. În Uniunea Sovietică se fac eforturi pentru culturalizarea maselor. Culturomania a pătruns şi în lagăre. Ne-am pomenit cu o mulţime de panouri şi afişe, cu textul: ,,Jos cuvintele josnice!”. Supraveghetorii aveau ordin să observe reacţiile noastre şi să se impună respectarea acestor măsuri de educaţie moral-culturală. Cu un cuvânt, paznicii au devenit educatorii noştri oficiali. Dar ei erau oameni simpli, din popor, fără educaţie. Şi să nu uităm că în U.R.S.S. cuvintele triviale sunt atât de des folosite în conversaţie, încât orice străin, folosind acest bagaj de măscări şi adăugând, pe ici pe colo, câte un substantiv şi câte un verb, plus conjuncţia şi, se putea înţelege perfect, fără să ştie ruseşte, cu ceilalţi deţinuţi, indiferent de limba lor maternă. Cred că numai ungurii îi întrec pe sovietici în cuvinte triviale şi înjurături. De altfel, prin 1934-35, s-a organizat la Budapesta un concurs internaţional de înjurături, care a fost câştigat de o grofiţă.

297

Panouri cu invitaţii la o vorbire aleasă existau în fiecare baracă, birou, sală de mese etc. Supraveghetorii aveau acces în barăci la orice oră. Cerberul intra tiptil, ciulea urechile, iar dacă bieţii oameni, în focul controversei, scăpau vreun cuvânt mai deocheat, paznicul moralist începea să ţipe la el, adresându-i cele mai triviale injurii, în virtutea afişului de pe perete - ,,Jos cuvintele josnice” - , pe care-l arăta demonstrativ cu degetul. Dacă i se atrăgea atenţia că a căzut în acelaşi păcat, fie că mai înjura o dată, fie ofta din rărunchi, exclamând: ,,Ei, cultura-i lucru mare, cum s-o-nveţi cât ai bate din palme?!”. Limba rusă e foarte bogată, atât în vocabular, cât şi în forme gramaticale, oferind posibilitatea unei foarte nuanţate exprimări a ideilor şi stărilor afective. Din păcate, această limbă frumoasă este prea complexă că să poată fi învăţată de puzderia de popoare obligate s-o folosească. În fapt, se vorbeşte limba vulgară, amestecată cu tot felul de cuvinte din limbile conlocuitorilor. Puţini vorbesc limba literară. Ruşii sunt foarte orgolioşi şi în ceea ce priveşte limba lor, pe care o considera cea mai frumoasă din lume, dar pe care ei n-o vorbesc frumos. ,,Astăzi, după ce am câştigat războiul contra fasciştilor - deşi americanii şi englezii ne-au speculat la preţul mărfurilor vândute - limba rusă trebuie să devină o limbă diplomatică universală”, afirmau, în orice împrejurare, sovieticii. Mândria lor, pe această temă, n-avea limite. Curios era faptul că tocmai cei care exprimau mai zgomotos, această pretenţie vorbeau o rusească oribilă. Şeful de atelier de la o fabrică de mobilă, unde lucram întrun timp, un tânăr comunist abia scăpat din armată, îmi ţinea astfel de lecţii despre limba rusă. Îşi aducea pesemne aminte de orele de propagandă de la regiment. N-a uitat să facă o comparaţie cu româna, o limbă urâtă, ţigănească, după opinia lui. Acest epitet injurios m-a jignit. I-am răspuns că limba noastră e de origine latină, soră cu franceza, italiana, spaniola.... Dar eram prea iritat de modul în care se exprimase, ca să mă rezum la atât. I-am replicat maliţios că scoţând din vocabularul rusesc unele cuvinte care încep cu ,,A” (ca abajur, acrobat, antricot etc.), toate de origine străină; apoi pe cele care exprimă noţiuni de organizare statală, (ca republică, minister, deputat, etc.), toate de origine latină; apoi cuvinte de

298

origine greco-latină; cuvinte din limbajul medical şi juridic şi multe altele, împrumutate din franceză şi germană, nu rămân în lexicul rusesc decât cuvintele triviale, pornografice, cu care într-adevăr se pot mândri, căci sunt nenumărate. Desigur că, la această ripostă cam aspră, orgoliosul meu şef şi-a mai temperat pretenţiile. Răzbunător ca toţi comuniştii, nu mi-a iertat-o. Cu zeflemeaua care le e specifică, mi-a servit, cu altă ocazie, o anecdotă. Un avion care transporta o mulţime de prostituate, a aterizat, din motive tehnice, în România. De-atunci, s-a umplut ţara de târfe. ,,Aşa-i la noi sunt multe, şi încă organizate profesional - am recunoscut - dar să ştii că avionul ăla în care-au venit era sovietic”, i-am întors-o imediat. Apoi l-am întrebat dacă-i însurat şi răspunzându-mi că-i holtei, m-am interesat dacă are totuşi relaţii intime cu femeile. ,,Cum de nu!” mi-a replicat cu mândrie bărbătească, oarecum mirat de naivitatea mea. ,,Nu văd cu cine” am insistat. ,,Femeile tinere sunt fie măritate, fie logodite, fie în aşteptarea alesului. În toate aceste cazuri, o aventură sau un concubinaj e o abatere de la linia moralităţii”. Răspunsul l-a usturat, drept pentru care m-a gratulat zicându-mi „rumânski ţigan” şi mi-a întors spatele. În lagărele sovietice, noi, românii, eram cei mai urgisiţi de către administraţie şi de către cetăţenii sovietici. Din ţigani, inculţi şi sălbatici, nu eram scoşi. La un apel, pe platou, eram în faţa unui rus condamnat la 25 de ani pentru crimă, care, auzindu-mă vorbind româneşte cu un basarabean, s-a pornit pe o serie de insulte şi injurii contra mea, pe care a încheiat-o prin concluzia: ,,Ai venit în Rusia ca să ne mănânci pâinea, fiindcă în România mureai de foame”. Clocotea de ură şi puţin a lipsit să nu se năpustească asupra mea, fiindcă venisem, aşa, de bunăvoie, în lagărul sovietic şi, pe deasupra, mă mai şi ghiftuiam!! Un incident asemănător relatează Soljeniţân, în ,,O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, unde povesteşte că, într-un lagăr sovietic, un român moldovean fusese lovit de un ungur, în prezenţa comandantului, fără nici un motiv personal. Ungurul era probabil din părţile Slovaciei, de la nord de Tisa, din teritoriul acaparat de Soviete, în 1945. Cauza acestei purtări nu era alta decât ura sălbatecă, întreţinută de sovietici împotriva românilor. Toţi străinii erau priviţi ca duşmani, cu excepţia

299

ungurilor, pe care îi simpatizau, cu toate că şi ei luptaseră în război contra U.R.S.S. Deci nu adversitatea din timpul războiului era cauza urii lor, ci dorinţa noastră de independenţă. Germanii din lagăr, proveniţi exclusiv din rândul prizonierilor de război, nu erau totuşi atât de duşmăniţi de sovietici ca românii. Faţă de America aveau respect, datorită puterii ei economice şi militare. Dobrogeanu-Gherea, social-democrat, sociolog şi om de litere, scrie în ,,Neoiobăgia”1: „Ţara Românească a avut marea neşansă istorică să fie înconjurată de trei state puternice, care o strângeau ca într-un cerc de fier şi dintre care unul se şocotea stăpânul ei de drept (Turcia), altul, stăpân de fapt (Rusia) şi al treilea căuta să devină şi una şi alta. Fireşte că aceste state au opus o rezistenţă înverşunată la crearea statului român independent. Dintre cei trei vecini pomeniţi, cel mai periculos pentru existenţa însăşi a neamului e desigur Rusia. În cazul unui dezastru al statului român, în cazul acaparării ţărilor române de către Rusia, nu numai statul român ar fi fost distrus, dar însuşi neamul românesc ar fi fost în pericol de nimicire...”. Spiono-mania era o altă boală sovietică. Morbul acestei maladii rodea creierul fiecărui deţinător al unei brume de autoritate administrativă. Sovieticii ştiau cât e de profitabilă culegerea de informaţii pentru ,,beneficiari” şi cât e de dăunătoare pentru ,,furnizori”. De aceea, erau de-a dreptul înspăimântaţi de spionajul contra lor. Oficialitatea exagera, în mod intenţionat, pericolul de spionaj. Existau perioade când problema era dezbătută în presă şi când, pe stradă, panouri mari îţi atrăgeau atenţia că spionii te pândesc la fiecare pas, iar la locul de muncă toţi cetăţenii erau prelucraţi să nu flecărească cu străinii şi, dacă se poate, nici între ei, despre relaţiile din ţară. Spiono-mania determina, evident, evitarea străinilor. Nerespectarea dispoziţiilor oficiale în acest sens era aspru sancţionată. Eu fusesem condamnat, în mod abuziv şi cu totală rea credinţă, pentru spionaj. Când mi se făcea verificarea situaţiei de 1

Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia, Editura Delafras, Bucureşti, 1936, p.45

300

deţinut pe bază de dosar judiciar, era adunat întregul lagăr pe platou şi ni se amintea infracţiunea de faţă cu toţi. Deseori, la pronunţarea calificativului de spion, se auzea câte un ,,Ah!” plin de oroare din partea deţinuţilor, care se uitau la mine ca la un invadator din altă planetă. Abia mai târziu mi-am putut explica reacţia lor. Pe mine mă considerau foarte periculos, în timp ce la un criminal sângeros se uitau cu un aer mirat din care nu lipsea o nuanţă de admiraţie. Educaţia şi propaganda în jurul primejdiei spionajului au transformat necesitatea păstrării secretelor de stat - absolut firească - într-o adevărată obsesie. Aşa s-a răspândit secretomania. Cu toate acestea, informaţii despre realităţile sovietice se mai strecurau în străinătate, unii cetăţeni divulgând sau chiar transmiţând câte un secret, fără să ţină seamă de pericolul ce-l pândeşte. În lagăr făcusem cunoştiintă cu un ucrainean, scos din producţie pentru limită de vârstă, care îndeplinea funcţia de dnevalnik, planton la cabinetul căpitanului politruc. Existau şi politruci ai partidului comunist şi ai armatei. Cele trei instituţii de bază în Uniunea Sovietică - M.V.D., adică organele de securitate din Ministerul de Interne, armata şi partidul - îşi aveau fiecare serviciul propriu de informaţii. În fruntea lor, ca prestigiu, se afla politrucul. Plantonul mă simpatiza şi ne permiteam unele discuţii pe teme politice. Omul nu şi-a dezvăluit crezul şi nici n-a criticat regimul. I-am povestit odată despre condamnarea mea abuzivă, spunându-i, cu această ocazie şi că, din păcate, nu cunosc codul penal sovietic. După vreo două luni, într-o noapte, mi-a adus în baracă codul penal, pe care politrucul, la plecare, uitase să-l încuie. A fost o mare bucurie pentru mine; m-am apucat imediat să analizez capitolul infracţiunilor contra siguranţei statului. M-am căznit să înţeleg limbajul juridic, ajungând la concluzia că, în legislaţia lor, infracţiunea de spionaj implica aceleaşi elemente ca în oricare cod penal apusean, adică divulgarea unui secret de stat, transmiterea lui unei puteri străine, direct ori prin agenţi şi deţinerea de documente secrete ori transmiterea lor. Deosebirea faţă de principiile din ţările apusene consta, la acest capitol, doar în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor penale. La sfârşitul codului, am găsit o colecţie de decrete care înglobau în sfera infracţiunii de

301

spionaj acţiuni cu totul inofensive sub acest aspect. Era o exagerare care legitima orice abuz, inclusiv cel care se făcuse cu mine, căci nau existat nici fapte, nici acte, nici probe şi totuşi am primit o pedeapsă de 20 de ani. Delaţiunea este degradantă pentru oricare cetăţean. Acest simptom al decăderii morale e foarte răspândit în ţările cu regim de dictatură. Tiraniile supun popoarele la privaţiuni materiale şi la privaţiuni morale inimaginabile. Pentru a-şi uşura viaţa, ori poate chiar pentru a şi-o salva, dacă nu pur şi simplu pentru a ajunge la putere, unii - mulţi! - se pretează la orice josnicie. În Uniunea Sovietică şi în ţările satelite, vânzarea fratelui de către frate, a tatălui de către fiu, a prietenului de către prieten, era o formă de manifestare cotidiană. Securitatea a reuşit să-i convingă, ori să-i oblige pe cetăţeni să stea cu urechile ciulite şi cu ochii în patru, ca să nu le scape nimic şi apoi să comunice totul autorităţilor. Urma recompensa în bani sau funcţii. Şantajul şi ameninţarea erau la ordinea zilei. Toţi deţinuţii politici din lagăre erau victimele delaţiunii. Foarte puţini dintre ei fuseseră surprinşi în flagrant delict. Excepţie făceau foştii prizonierii de război care aprioric erau consideraţi ,,trădători de patrie” (fapt confirmat şi de Vâşinschi, la O.N.U., prin afirmaţia: ,,Noi, sovieticii, nu avem decât eroi şi trădători”), şi ,,ruşii albi” prinşi după război şi condamnaţi tot ca ,,trădători de patrie”. Delaţiunea în Uniunea Sovietică ajunsese un principiu moral prioritar în educarea tineretului. Existau şi modele exemplare în acest sens, bunăoară Pavlik, un copil care în timpul revoluţiei l-a denunţat bolşevicilor pe propriul tată, spre a fi împuşcat. Statuia lui ocupase un loc de cinste în unele oraşe. Din cauza pericolului de a fi acuzaţi de trădare, sovieticii deveniseră tăcuţi şi circumspecţi, desfăcându-şi băierile inimii numai după ce te cunoşteau bine. Mi sa relatat următoarea întâmplare. Un ucrainean din Kiev, vrând să-şi serbeze ziua de naştere a întocmit o listă de invitaţi, buni prieteni şi a prezentat-o M.V.D.-ului local, pentru a se pune în afară de orice suspiciune, ba l-a rugat pe şef să trimită un agent care să fie martor la petrecere. Ofiţerul enkavedist, după ce a examinat lista, i-a spus prevăzătorului cetăţean: ,,Du-te sănătos şi-ţi serbează ziua fără teamă, căci între invitaţii dumitale sunt patru oameni de-ai noştri”.

302

În privinţa libertăţii de exprimare, deţinuţii au un mare avantaj faţă de ceilalţi cetăţeni: ei nu se mai tem de urmări, pentru că au pierdut totul. În împrejurările tragice în care ne aflam, eram bucuroşi că măcar puteam discuta în voie. Făceam schimb de păreri de câte ori aveam ocazia, cu sinceritate şi fără reţinere. Concepţiile de viaţă erau diferite, dar tocmai de aceea discuţiile deveneau pasionante. Nu conversam pentru a flecări, ci pentru a ne confrunta punctele de vedere şi a vedea dacă rezistă criticii. Nu ne temeam de nimic, eram liberi în convingerile noastre şi în exprimarea lor. Aveam însă libertatea canarului din colivie, care-şi cântă amarul. Ne feream de deţinuţii de drept comun, căci cea mai mare parte dintre ei erau în serviciul politrucului. În privinţa deţinuţilor aflaţi în slujba administraţiei, eram vigilenţi, fiind convinşi că avantajele de care se bucurau îi puteau împinge spre delaţiune. Prin schimbul de păreri dintre noi, românii, am ajuns să ne precizăm poziţia faţă de munca obligatorie. Indiferent de concepţia ideologică a fiecăruia, cu toţii eram împotriva tiraniei comuniste şi a ocupării ţării. Trebuia deci să hotărâm ce atitudine să luăm faţă de munca de sclavi la care eram supuşi de către aceia care ne ocupaseră patria şi ne aduseseră năpasta comunismului. Fuseserăm condamnaţi prin sentinţa unei instanţe a cărei autoritate n-am recunoscut-o niciodată. Cum măsurile teroriste ale regimului te sileau fie să munceşti, fie să accepţi moartea prin inaniţie, am analizat îndelung următoarele probleme: cât trebuie să muncim cantitativ; ce atitudine trebuie să adoptăm faţă de calitatea muncii; cum trebuie să privim posibilităţile de a înşela şi de a fura. Omul poate rezista presiunilor exercitate de semenii săi, în funcţie de: rezistenţa lui fizică şi psihică, convingerile sale, concepţia morală. Plecând de la aceste considerente, am ajuns la concluzia că trebuie să muncim atât cât este necesar pentru a ne menţine în viaţă, dar nu mai mult. Acest cuantum de muncă obligatorie, echivalent cu munca silnică, la unii poate fi sub norma impusă, la alţii peste ea, în funcţie de organismul fiecăruia. Nici unul dintre noi nu are dreptul să judece nevoile altuia. Se recomandă, în schimb, ca fiecare să facă din această problemă un caz de conştiinţă. În ceea ce priveşte calitatea, se cere să părăsim deprinderea din ţară, unde fusesem educaţi şi obişnuiţi să lucrăm

303

cât mai bine. ,,Nu întări puterea Sovietelor”, acesta trebuia să fie crezul fiecăruia, ceea ce înseamnă a nu face muncă de mare specialist decât atunci când eşti absolut obligat, sau când din munca ta pot trage foloase mai mulţi dintre ai tăi. În ceea ce priveşte atitudinea faţă de înşelăciune şi furt, trebuia să ne revizuim poziţia morală, care fusese piatra de temelie a comportamentului nostru civic. Respectul faţă de tine însuţi şi de semenii tăi - prima condiţie a convieţuirii sociale - stătea la baza societăţii româneşti în care ne formasem. Comunismul impus de Kremlin răsturnase toate principiile morale practicate de noi şi ne înşelase răpindu-ne Basarabia şi Bucovina de Nord, reuşind în parte să ne ia şi credinţa, ca să ne falsifice limba, iar nouă, celor deportaţi, să ne ia libertatea fizică. Faţă de aceşti jefuitori, nu era cazul să aplicăm nici morala lui Hristos, nici etica socială cu care eram deprinşi! Era ca şi cum te-ai apăra cu Biblia de un tâlhar care te atacă cu cuţitul. Mare, inadmisibilă greşeală! Prin urmare, dacă există posibilitatea de-a slăbi regimul comunist, prin înşelăciune şi furt, eşti liber, ba chiar obligat s-o faci, fără să-ţi creezi probleme de conştiinţă. Comuniştii cunosc sensibilitatea noastră morală şi se folosesc de ea pentru a ne extorca. Aşadar, faţă de ei, atunci şi acolo, ţinând seama şi de condiţiile speciale în care ne aflam, se impunea să ne schimbăm atitudinea. În fabrica de confecţii, lucram în brigada tehnică a atelierului mecanic, unde erau mulţi estonieni şi letoni, meseriaşi excepţionali, dar fără orizont politic. Un mecanic leton, care luptase ca locotenent în formaţia germană S.S. şi căzuse prizonier la sovietici (ţara lui fiind înglobată în U.R.S.S.). îşi pierduse braţul stâng pe front. A fost arestat şi condamnat la 25 de ani. Acest meseriaş desăvârşit a luat, din lada de fier vechi, carcasa unei maşini de cusut, marca ,,Singer”, şi a construit el singur, cu o singură mână, în atelierul atât de slab dotat, o maşină de cusut nasturi. Pusă la probă a dat un randament foarte bun. În plus, era simplă, formată numai din câteva piese, fapt care o făcea uşor de întreţinut. În fabrică, aveam două maşini de cusut nasturi şi una de tighelit, de fabricaţie americană, marca ,,Rice”. Toate erau de format mare, cu sute de piese şi în mâinile lucrătorilor sovietici se defectau mereu, pe când maşina construită de leton era ideală

304

pentru ruşi. Constructorul a fost lăudat şi s-a cerut să facă schiţele pentru omologarea ei oficială. Actele au fost trimise la Moscova pentru brevetare şi, curând, a venit ştirea că s-a dat aprobarea, dar nu pe numele letonului, deoarece maşina se va produce pe scară industrială. Constructorul a fost gratificat cu două pachete de mahorcă, un kilogram de cartofi şi o jumătate de kilogram de morcovi şi cu asta vanitatea lui a fost satisfăcută. Prin asemenea ambiţioşi naivi s-a menţinut şi s-a întărit regimul tiraniei comuniste. În martie 1950, prietenul meu Nicu Bernat se pregătea pentru eliberare. Se împlinise termenul de cinci ani şi era bolnav. Cum am mai spus, venise din nord, unde lucrase într-o mină de cărbuni. Distrofia îl distrusese. După spusele lui, a supravieţuit numai datorită doctoriţei ambulatoriului din lagăr, o evreică. Ea îl salvează, dându-i medicamente, supliment de hrană, adusă din afară şi îndeosebi miere de albine. Spunea despre această femeie că este un suflet ales şi nu mai contenea cu laudele la adresa ei. Dar bietul om n-a scăpat de una, c-a şi dat de alta. S-a îmbolnăvit de astm. Avea adeseori crize de sufocare. I s-au administrat ţigarete antiastmatice, fără nici un rezultat. Din lipsă de voinţă, nu sa putut lăsa de tutun, ceea ce contribuia la degradarea sănătăţii lui. Comandantul lagărelor din pădurea Potima ţinea mult la Bernat. În preajma eliberării, a făcut demersuri la Moscova ca să-l poată menţine în aceiaşi zonă, unde avea nevoie de el. Nicu mă ţinea la curent cu toate noutăţile. Îmi promisese că,dacă generalul reuşeşte să-l reţină, mă vă plasa ca electrician la spitalul central al deţinuţilor din regiune, unde munca ar fi fost mai uşoară şi condiţiile mai omeneşti. Dar n-a fost să fie. El a plecat în Siberia, ca deportat, în regiunea Krasnoiarsk. Fiecare deţinut, cetăţean sovietic sau străin, eliberat prin ispăşirea pedepsei, era deportat în Siberia, cu domiciliu obligatoriu. Din martie 1950, n-am mai ştiut nimic de Nicu şi nici nu mai nădăjduiam să aflu ceva. Totuşi, în august acelaşi an, am primit o carte poştală, prin care mă informa că este sănătos şi că lucrează în specialitatea lui. În noiembrie, am primit de la el şi un pachet cu alimente, în aprilie 1951, un altul, apoi o carte poştală, iar în decembrie 1951 mi-a trimis ultimul semn de viaţă. Între timp, politrucul m-a anchetat asupra legăturilor mele cu Bernat. I-am declarat că suntem veri buni. Mi-a ripostat că de vreme ce eu mă

305

numesc Vişa, iar el Bernat, nu puteam fi veri. I-am răspuns că suntem veri după mame şi i-am sugerat să verifice pe teren România, dacă are vreun dubiu. Ştiam că nu se admit astfel de cercetări, care până la urmă ar fi dus la descoperirea faptului că atât Nicu, cât şi eu ne aflam în U.R.S.S. nu ca diplomaţi, ci ca deţinuţi. marele secret de stat al detenţiei noastre în Uniunea Sovietică nu trebuia divulgat. Şi nici n-a fost. Însă, din păcate, după această anchetă n-am mai primit nici o scrisoare şi nici pachet de la Bernat. Oprirea corespondenţei era în puterea politrucilor. În ultima scrisoare, prietenul meu îmi scria că s-a recăsătorit; îmi trimisese şi o fotografie cu a doua lui soţie. Prima murise pe când el era încă în ţară. Noua tovarăşă de viaţă era tot o fostă puşcăriaşă, o profesoară lituaniană, catolică, cum era şi el. M-am bucurat că şi-a refăcut viaţa. Eu continuam să-i scriu, dar probabil că politrucul reţinea şi scrisorile mele. În 1955, când aveam speranţa să mă eliberez, i-am scris lui Nicu o carte poştală cu răspuns plătit, la vechea adresă, dar am primit răspunsul oficiului poştal din Krasnoiaesk: ,,Destintarul a părăsit localitatea, plecând în patrie”. Ştirea m-a bucurat. După ce m-am înapoiat în ţară, am aflat că Bernat se stabilise în Lituania cu soţia, că avea din noua căsătorie doi băieţi, dar că în 1958 a decedat. Nici nu era de mirare, după atâtea suferinţe îndurate sub regimul comunist! Dar ce mai conta o crimă în plus, pe lângă milioanele de crime ale bolşevicilor moscoviţi?! Munca de electrician nu era grea, însă nu mă putem obişnui cu lucrul în schimbul de noapte. Mă prezentam la fabrică seara, după ce echipa de zi se întorcea în lagăr şi plecam dimineaţa, după ce echipa de zi se angaja în lucru. Escorta fiind aceiaşi pentru ambele schimburi, pierdeam mult din timpul de odihnă: percheziţie la dus, percheziţie la întors, apel nominal şi la o poartă şi la alta. Iarna, când era ger, formalităţile amintite ne secătuiau de puţina vlagă pe care o mai aveam. La o astfel de numărătoare, în faţa intrării în lagăr, pe un frig năprasnic, românii din grupul în care mă găseam au ţipat, uitându-se alarmaţi la mine, ca apoi să mă pomenesc că unul din ei mă freacă de zor pe nas, cu zăpadă. Din câte mi-au spus, nasul mi se albise semn al degradării ţesuturilor. Datorită îngrijirii lor, n-am rămas desfigurat, ca mulţi alţii

306

cărora le-au degerat şi le-au căzut nasul şi vârful urechilor. După noaptea de lucru, urma ziua de odihnă. Dar eu nu puteam dormi pe lumină. Se făcea curăţenie, se deparazitau paturile, era gălăgie, tot atâtea cauze care mă împiedicau să mă odihnesc. Când lucram în schimbul de noapte, eram în restanţă cu somnul, ceea ce îmi dădea o stare de sfârşeală. Un accident a pus capăt ,,profesiunii” mele de electrician. În plină noapte, s-a produs un scurtcircuit pe întreaga reţea, atât la motoare cât şi la iluminat. Beznă peste tot. Maşinile se opresc. Orbecăind prin întuneric, găsesc scara şi dau să mă urc la tabloul de distribuţie, fixat pe perete deasupra unui electromotor. Urc patru trepte şi, când pun piciorul pe a cincea, aceasta se rupe şi cad pe electromotor. M-am ridicat, dar simţeam o durere îngrozitoare în piciorul drept. Nu-l puteam folosi. Deţinuţii m-au aşezat pe un maldăr de materiale croite. A venit mecanicul de serviciu, a reparat două buşoane arse şi în zece minute maşinile au pornit din nou. Am pus pe piciorul accidentat comprese cu apă rece. S-a telefonat în lagăr după ajutor, cerându-se să fiu transportat la bolniţă, dar, cum sanitarul pentru echipa de noapte nu era prezent, a trebuit să rămân pe loc. A venit schimbul de zi. Eu nu puteam sta pe picioare, necum să merg în coloană, deci am fost lăsat, în continuare, acolo. Cei ajunşi în lagăr au alarmat medicii, care erau şi ei deţinuţi şi au făcut demersuri pentru obţinerea unui mijloc de transport. Pe la zece dimineaţa, am fost urcat pe scheletul unui car tras de o vacă. Eram, bineînţeles, însoţit de un enkavedist cu ,,balalaică”. Când am ajuns în lagăr, am fost dus la infirmerie şi examinat. S-a constatat că am maleola spartă. M-au bandajat strâns, fără să-mi aplice gips, căci nu aveau, apoi am fost dus în baracă. Am zăcut în pat ca un animal rănit şi, fără alt tratament, în şase săptămâni m-am refăcut şi am fost ,,reîncadrat” în muncă. Pierdusem însă locul de electrician, între timp ocupat de un lituanian. Am devenit curelar, adică ,,fabricant” de curele în cadrul aceleiaşi brigăzi mecanice. Un proverb românesc, cam vulgar, spune că ,,nu-ţi poţi face din rahat funie de mătase”. Şi totuşi, acolo am făcut sau am văzut pe alţii făcând izolatori din humă şi pânză de bomfaier din cercuri metalice de ambalaj. Nevoia ne-a învăţat să facem şi curele de transmisie pentru maşinile de cusut, din deşeurile căzute de la

307

croirea metrajelor de bumbac. O astfel de curea ţinea cam trei-patru zile, apoi se destrăma, se rupea şi trebuia înlocuită. Zilnic făceam 60-70 de asemenea curele ca să ne încadrăm în normă şi, astfel, să ne păstrăm raţia alimentară. Eu lucram împreună cu Sergiu Jaremski, un bucovinean tânăr, fost student la Facultatea de Litere din Bucureşti. A fost mobilizat în timpul războiului şi trimis pe front, ca interpret. Cunoştea rusa şi ucraineana. După război a fost arestat de sovietici şi condamnat pentru spionaj. În brigada noastră erau deţinuţi de diferite naţionalităţi, dar majoritatea o formau ucrainenii, balticii şi românii. Toţi aveam o netă atitudine anticomunistă. Ucrainenii erau în primul rând anti ruşi. După câte am constatat, prietenia ruso-ucrainiană era ca o spuză care acoperă un ferment care se dezvoltă latent, ici-colo cu răbufniri intermitente. Spiritul naţional, la slavii de la nordul Mării Negre, era în plină recrudescenţă. Măsurile drastice luate de Kremlin pentru a înăbuşi acest sentiment, care duce inevitabil la separaţie, găseau susţinători în ucrainenii comunişti, care nu voiau să-şi piardă poziţia de privilegiaţi. Până atunci reuşiseră. La sfârşitul războiului, luaseră drumul lagărelor mulţi ucraineni, oameni simpli care doreau libertate naţională. O vorbă, un gest, o speranţă împărtăşită discret i-au dus în închisori. Ucrainenii doreau ieşirea din Uniune, dar aveau o reţinere greu de învins. De prea mult timp (din 1654), făceau parte integrantă din imperiul rusesc. S-a creat o simbioză, în temeiul aceleiaşi origini slave şi aceleiaşi religii pravoslavnice, prin care sau influenţat reciproc, cu rezultate pozitive în dezvoltarea şi organizarea economică şi spirituală. Revoluţia din 1917 n-a reuşit să consolideze definitiv prietenia, aşa cum se spera. Formula comunistă ,,socialism în fond şi naţionalism în formă” i-a derutat un timp, umbrindu-le gândul separaţiei fără să-i determine însă a-l părăsi. Al doilea război mondial nu i-a ajutat să-şi recapete independenţa. Hitlerismul le-a întărit convingerea că, scăpând de un stăpân rău şi hapsân, pot cădea în robie la un jupân şi mai tiranic. Aspiraţia ucrainenilor la independenţă avea la bază o politică pe care ei o formulau cam aşa : un socialism binefăcător , cu sprijin american, dar fără americanizare şi cu o forţă economică bazată pe capital, dar fără capitalişti.

308

Din câte mi-am putut da seama şi în celelalte republici existau licăriri de independenţă, dar, din discuţiile cu liderii ajunşi în lagăr, am înţeles că aspiraţiile lor naţionale încă nu se cristalizaseră. Convingerea mea este că securitatea Europei şi chiar a lumii e strâns legată de realizarea dezmembrării acestui colos plurinaţional, puternic, ambiţios şi agresiv, în state naţionale independente, suverane. Divizată în părţile ei componente, Uniunea Sovietică nu va mai prezenta un pericol mare. Numai că o astfel de forţă nu-i deloc uşor de dislocat. În fizică, spre a se obţine fenomenul analog, se cere o forţă mai mare decât cea care menţine coeziunea. Ce-i drept, în politică există multiple posibilităţi de-a ajunge la dezmembrarea forţei centrale. Una din ele e acţionarea asupra elementelor componente. Se cere însă timp şi perseverenţă. Tendinţa occidentalilor de-a schimba direcţia politicii sovietice, orientând-o spre aspiraţii umanitare, care presupun renunţarea la războaiele de cucerire şi la pornirea de-a aservi oameni şi popoare, cere, de asemenea, timp, dar nu pare a avea şanse de reuşită, căci sovieticii nu aşteaptă decât momentul prielnic de-a da mai întâi o lovitură democraţiilor Europei apusene şi apoi celorlalte ţări ale Continentului. Prin tratative şi concesii din partea Occidentului, prin ajutoare economice şi prin livrări de utilaje, nu se realizează decât întărirea Moscovei. Kremlinul nu urmăreşte în principal bunăstarea oamenilor, ci subjugarea lor. După ce devine singurul stăpân, el ştie, din experienţa trecutului, cât şi cum să-şi mulţumească supuşii. Deţinuţii din ţările baltice, cu excepţia lituanienilor, nu erau prea afectaţi de pierderea independenţei naţionale. Letonii şi estonienii sunt foarte preocupaţi de latura practică a existenţei. Stăpânirea rusească asupra lor datează de la începutul secolului XVIII, când Petru cel Mare a cucerit şi a anexat aceste ţinuturi. Ei nau avut o viaţă intelectuală şi spirituală prea dezvoltată. Intelectuali erau puţini şi formaţi la cultura germană sau rusă. În trecut, erau destul de omogeni ca structură socială. Preocuparea lor de bază a fost şi a rămas un trai îmbelşugat, obţinut prin muncă. Nici în lagăre nu le-a dispărut această deprindere. Munceau din greu, fără să le pese de situaţia lor de sclavi şi fără să se gândească la faptul că ţara le-a fost anexată de Moscova. Le lipsea educaţia politică şi

309

sentimentul naţional. În trecut, fuseseră sub stăpânirea Lituaniei, Poloniei, Suediei, apoi sub Rusia. Scurt timp au fost independenţi, apoi ocupaţi de hitlerişti, pe care i-au susţinut, ca în cele din urmă să ajună din nou sub ruşi, adică sub bolşevici. Dacă au unde munci şi se pot hrăni bine, nu sunt preocupaţi nici de libertate, nici de independenţa gândirii, nici de probleme religioase... Estonienii sunt reformaţi, dar nu au o credinţă temeinică în Dumnezeu, ci una bazată mai mult pe superstiţii şi prejudecăţi. În mare parte, sunt atei. Din religie reţin cu precădere aspectul practic al tradiţiei, care le oferă prilejul să petreacă, să se distreze, îndeosebi în cadrul familiei. Evenimentele biblice care duc la sărbători religioase nu sunt, pentru ei, prilejuri de meditaţie şi de reculegere, ci de distracţie lumească. Sunt tăcuţi, destul de morali şi foarte buni gospodari. Îşi slujeau stăpânul cu devotament, fără să fie preocupaţi de legitimitatea stăpânirii. Un estonian, fost ostaş în formaţiile hitleriste S.S., pe nume Henrick, îmi povestea din peripeţiile sale războinice. ,,Noi, S.S.-ul, eram o formaţie de spărgători de front. Stăteam în spatele liniei frontului şi petreceam cu băutură şi femei, iar când primeam ordin să oprim înaintarea bolşevicilor, ne aruncam în luptă nebuneşte. Moartea nu ne înspăimânta. Plăcerea de-a pune inamicul pe fugă era nemaipomenită. Seceram duşmanii cu mitralierele. Uneori, când se retrăgeau, urmăream câte un ostaş rămas mai la coadă şi-l ţineam în ţinta armei, fără să trag. Când se îndepărta şi se credea scăpat, trimeteam o rafală de gloanţe şi-l ucideam. Tare ne mai plăcea să-i secerăm pe bolşevici şi apoi să-i căutăm prin buzunare de bani, să verificăm dacă au inele, verighete de aur ori dinţi de metal nobil. Ne ajutam cu baioneta în această îndeletnicire. Strângeam toate obiectele de preţ şi le vindeam la cantina S.S., iar cu banii primiţi beam şi petreceam”. Povestitorul acestor isprăvi era un individ foarte irascibil. Toţi ne feream de el. Spre deosebire de estonieni, lituanienii sunt prezenţi în istorie. Au viaţă culturală, spirituală, tradiţie şi ca urmare, convingeri politice şi sentimente naţionale. Sunt catolici de rit roman, cu instrucţie şi educaţie de concepţie catolică. Se deosebesc fundamental de restul balticilor. Mă împrietenisem cu numeroşi lituanieni, dar cel mai mult mă întreţineam cu un paznic de baracă,

310

scos din producţie din cauza sănătăţii şubrede. Era tânăr, firav şi fusese institutor în oraşul Vilnius. Avea predilecţie pentru intuiţionism, ca subiect de discuţie, fiind convins că prin intuiţie şi relevaţie religioasă se poate pătrunde în esenţa lucrurilor. Într-o măsură mai mare şi într-un mod mai direct decât prin raţiune. Lituanienii erau europeni în toate manifestările lor. În lagărul 385/14 a apărut un alt român, colonelul tanchist Goanţă, originar din Basarabia. Fusese arestat şi condamnat pentru că luptase contra sovieticilor. Avea o siluetă atletică şi era tipul ostaşului stăpân pe sine şi foarte dârz. În vara anului 1953, într-o duminică, câţiva români ne încălzeam la razele binefăcătoare ale soarelui. Goanţă era printre noi şi lua parte la discuţii, exprimând opinii personale interesante. Întâmplător, mă aflam lângă el. Mi-a spus că-l supără un rinichi, dar că nu dă prea mare atenţie durerii. De altfel, în lagăr, n-ai posibilitatea să-i înfăţişezi medicului toate simptomele bolii, deoarece eşti supus la o mulţime de restricţii, pentru ca nu cumva să tragi chiulul de la muncă. Ne-am despărţit prieteneşte, ca de obicei, iar dimineaţa am aflat îngroziţi că Goanţă a murit în cursul nopţii. Autopsia a precizat ,,un atac al sistemului nervos central, datorită cancerului la rinichi”. A fost ţinut trei zile într-o magazie, lângă corpul de gardă interior. Găsisem prin curte câteva floricele plăpânde, pe care i leam pus prietenului nostru la căpătâi. Şobolanii simţiseră cadavrul şii dădeau târcoale. Când a fost scos din lagăr şi aşezat între patru scânduri nerindeluite, plantonul de la poarta exterioară i-a înfipt în inimă o ţepuşă de oţel, ca să înlăture posibilitatea unei morţi simulate. Deţinuţii sovietici ne-au spus că înainte, în astfel de cazuri, i se despica mortului ţeasta în două, cu toporul, ca să existe certitudinea decesului. Doar ne găseam în U.R.S.S., nu în Europa! Colonelul Goanţă a rămas, fără vină, pe pământ străin şi duşmănos.... Câtă suferinţă aduce războiul celor învinşi şi cât de nepăsătoare şi indiferentă faţă de om este istoria, care consemnează numai rezultatele încleştării, fără să se oprească asupra tragediilor umane. Rece, impersonal, istoricul relatează începerea ostilităţilor şi apoi menţionează sec ,,teritoriul X a trecut în compoziţia statului Y....” şi punct. Pe acel teritoriu trăiesc însă oameni, cu sentimente, gânduri, amintiri. Toate acestea n-au

311

însemnătate pentru ocupant. El nu pune la socoteală decât întinderea suprafeţei cucerite, valoarea bogăţiilor şi numărul robilor buni de pus la muncă în folosul celor puternici. Aşa-i războiul, aşa-i istoria! Mai grav e însă când ea abdică de la exigenţele obiectivităţii, păcătuind prin falsificarea faptelor, prin mistificarea adevărului, ceea ce, în ultima jumătate de secol, a făcut cam des..... Goanţă avea o soră chimistă şi un frate agronom, în Basarabia, care-i trimiteau pachete cu alimente. Când a murit, la magazie se aflau trei colete sosite recent pentru el. Politrucii ştiau de existenţa lor, doar ei verificau orice colet. Ca nişte disperaţi, s-au aruncat asupra alimentelor, împărţindu-le între ei, având grijă să facă, de formă, un proces-verbal în care să precizeze că ,,decedatul nu poseda lucruri personale”. Felul în care se comportă deţinuţii la moartea unui tovarăş de suferinţă e complet străin de sentimentalismul manifestat în astfel de împrejurări de oamenii liberi. Numai dacă erai apropiat de cel dispărut, simţeai o strângere de inimă la gândul că nu mai e. Altfel, era un fapt divers, căci aproape zilnic se prăpădeau câţiva dintre noi. ,,A scăpat, le-a tras clapa politrucilor!”, ziceau cei mai mulţi în faţa cadavrului. Foamea crease obiceiul ca, atunci când constatai moartea vecinului de pat, să n-o anunţi nimănui, dacă cel dus făcea parte din aceiaşi brigadă cu tine, ci să-i raportezi brigadierului că respectivul e bolnav, spre ai lua porţia. Abia după ce te înfruptai din ,,pomana” lui, declarai decesul. Comportare oribilă, dar practică. De multe ori, făptaşul se alegea cu ocări şi ghionturi de la alţi amatori, invidioşi. Când mizeria ameninţă să te suprime, recurgi la orice că să-ţi prelungeşti agonia. Un român basarabean, influenţat de mediul în care trăia, începuse să creadă în vise şi îi plăcea să ni le povestească. Trebuia să-l asculţi, căci altfel se simţea jignit. Mi-a spus o dată că s-a visat într-un parc mare, din Chişinău. La intrare, în stânga şi în dreapta, se afla câte o coloană înaltă, de piatră. În vârful uneia era bustul lui Lenin, în vârful celeilalte, bustul lui Stalin. Deodată, bustul lui Stalin s-a sfărâmat căzând la pământ cu zgomot mare. Cealaltă coloană s-a clătinat şi ea, dar bustul lui Lenin a rămas la locul lui. Fiind un ,,vis politic”, l-a povestit şi altor deţinuţi, căci era de interes general. Spre primăvară, ne-a parvenit ştirea că Stalin e bolnav, pentru ca

312

foarte curând să părăsească această lume, făcând pentru prima dată un mare bine omenirii. Dacă moartea l-ar fi luat mai devreme, răul de astăzi ar fi fost mai mic. De atunci, românul cu visul se afla în atenţia tuturor deţinuţilor. Dar am anticipat evenimentele. Să ne întoarcem aşadar. De când s-a auzit de boala lui Stalin, cu toţii încercam să aflăm cât mai multe, numai că nu prea aveam de la cine, căci salariaţii liberi refuzau să discute cu noi pe această temă. Cu patrucinci zile înainte de deznodământ, ne-au mai spus câte ceva, destul ca să înţelegem că ,,tătucul” nu mai are scăpare. Starea noastră psihică s-a schimbat brusc: nu mai eram timoraţi, nici resemnaţi. Speranţa în eliberare reîncolţise chiar şi în sufletele celor mai pesimişti. Pe măsură ce noi prindeam curaj, moralul securiştilor scădea. Nu mai apăreau în mijlocul nostru decât la numărătoare. Ofiţerii nu se mai prezentau la birouri. La un moment dat, am auzit că moartea e chestiune de ore. Dar orele se prelungeau, iar noi nu mai aveam răbdare, nici astâmpăr. Auzisem că medicii de la Kremlin, în loc să-i administreze medicamente, i-au aplicat lipitori pe cap, ca să-i sugă sângele de prisos. Se spunea că n-au curajul să-i mai dea doctorii, ca să nu fie acuzaţi că l-au ucis în mod voit. Moartea se apropia, dar încet. O stare de agitaţie ne-a cuprins pe toţi, căci ne aflam într-o situaţie hotărâtoare. Politrucii au simţit că pulsul nostru depăşise normalul şi se purtau cu atenţie, ca să nu ne aţâţe, gândindu-se, bineînţeles, la soarta lor, în funcţie de mersul evenimentelor. Gura deţinuţilor nu mai avea lacăt, blestemele la adresa tiranului curgeau şuvoi în prezenţa encavediştilor. Cei mai îndrăzneţi erau ucrainenii. La poartă, în timp ce ne numărau când veneam de la lucru, politrucii erau asaltaţi cu întrebări: ,,N-a crăpat porcul? Tâlharul mai suflă? Nu l-au mâncat încă viermii? Îl mai rabdă pământul?” şi multe altele, la fel de directe. Nu ne răspundeau nimic şi nici nu luau măsuri contra recalcitranţilor surescitaţi. În sfârşit, la 6 martie 1953, a venit vestea , vestea cea mare, care ne aducea confirmarea morţii celui mai sângeros tiran din istoria lumii. Ştirea a fost primită cu strigăte de bucurie, cântece de libertate, lacrimi de fericire. Se petrecuse cel mai important şi mai dorit eveniment. Toţi erau dincolo de gard, adică afară, unde hotărau măsurile prin care să se pună în

313

siguranţă. Prima a fost că în ziua următoare nu ne-au scos la lucru. Şi iată că ne-a fost dat să trăim şi în lagăr zile de mulţumire colectivă, o adevărată sărbătoare. Mai târziu, am aflat că, în unele regiuni din nord, deţinuţii sau revoltat contra politrucilor. Sfârşitul a fost tragic, căci s-a trecut cu tancurile peste ei. Se spunea că unii muncitori liberi din coloniile lagărelor luaseră apărarea victimelor. Aceşti îndrăzneţi au avut de suferit consecinţe grave. Murise Stalin, dar nu se sfărâmase şi ordinea bolşevică. Dispariţia tiranului a adus un suflu de speranţă printre cetăţenii sovietici, dar, nefiind nimic pregătit, nu era posibilă o răsturnare a regimului, deşi momentul era prielnic. Toată lumea aştepta o schimbare, dar nimeni nu lua iniţiativa. După informaţiile obţinute de la deţinuţii sovietici, în lagăre s-ar fi găsit până la cincizeci de milioane de încarceraţi. Dacă socotim că fiecare dintre aceştia avea afară un tată, o mamă şi cel puţin un frate sau o soră, ajungeam la concluzia că două treimi din cetăţenii ţării erau duşmani ai regimului comunist. Şi totuşi, atunci nu s-a întâmplat nimic. Malenkov, venit în fruntea partidului şi a guvernului, avea o situaţie grea. Cu tact şi răbdare, căuta să păstreze ordinea, grav ameninţată, promiţând o îmbunătăţire substanţială a vieţii, luând chiar şi măsuri practice imediate, ca să câştige încrederea mulţimilor. A pus pe piaţă mai multe alimente şi a scăzut preţul la mahorcă şi vodcă, a redus impozitul colhoznicilor etc. Acest promiţător debut al liderului de la Kremlin a avut un efect miraculos. Căldura cuvântărilor şi accentele sale de sinceritate au potolit nemulţumirea, asigurând populaţia că va fi bine. Lăsase să se înţeleagă şi că în curând se vor revizui dosarele penale ale deţinuţilor. Aceste înlesniri şi promisiuni au făcut ca Malenkov să fie îndrăgit de poporul sovietic, poate chiar iubit. Se aşteptau măsurile de îndreptare. Narcoticul şi-a produs efectul. Vodca şi mahorca au jucat rolul de anestezianţi. După moartea lui Stalin, liderii Americii, Angliei şi Franţei au discutat situaţia politică. S-a ajuns la concluzia că este necesară o atitudine mai hotărâtă în raporturile cu U.R.S.S. Se fixase o întâlnire a celor trei şefi de state pentru luna iulie 1953, în insulele Bermude. Bazat pe înţelegerea preliminară, preşedintele Americii,

314

D.Eisenhower, proaspăt venit la Casa Albă, a dat publicităţii un apel semnificativ către U.R.S.S., care ne-a parvenit şi nouă în lagăr, unde se formulau condiţiile fundamentale pentru o rodnică colaborare între Vest şi Est. Apelul conţinea multe date statistice, având rolul de-a susţine concluziile finale. Dintre acestea, îmi amintesc două: 1) Să se răspundă dacă U.R.S.S.-ul înţelege să colaboreze loial, în cadrul ONU? ; 2) Dacă înţelege să elibereze ţările ocupate (acestea erau enumerate în paranteză) în cursul celui de-al doilea război mondial, precum şi să acorde libertate popoarelor din U.R.S.S. Ne-am pus mari speranţe în hotărârea occidentalilor. A fost însă cea mai amară pilulă politică pe care am înghiţit-o. În preajma datei întrunirii, s-a ivit o criză de guvern în Franţa, de vreo şase săptămâni, cea mai lungă din istoria contemporană a acestei ţări. Întâlnirea s-a amânat. Când, în sfârşit, francezii aveau guvern, iar speranţele puteau deveni realităţi, s-a îmbolnăvit W. Churchill. Deci o nouă amânare. Se credea că ambele situaţii fuseseră maladii politice, pentru a se evita hotărârile majore. Abia toamna s-a ţinut, la Washington, o conferinţă a miniştrilor de externe ai statelor respective. Totul a fost o sinistră farsă. Nu ştiu dacă U.R.S.S. a răspuns la apelul preşedintelui S.U.A., dar ştiu că în preajmă conferinţei de la Washington, Malenkov întreba într-un discurs sfidător, pe Eisenhower, pentru ce nu dă un nou „ultimatum”. Răspunsul Sovietelor, dacă ar fi fost dat, nu putea fi decât respingerea apelului, într-o formă diplomatică. În realitate U.R.S.S. nu urmărea pacea, ci doar adormirea vigilenţei capitaliştilor, la adăpostul căreia să tulbure apele globului şi apoi să pescuiască în ele. Nu ocupă revoluţia permanentă şi generală primul loc în doctrina comunistă?! Şi apoi, cum să fi renunţat sovieticii la cuceririle lor? Asta ar fi însemnat să arunce la coşul de gunoi al istoriei planul de hegemonie universală visat de Petru cel mare! Şi, astfel, toate speranţele noastre s-au prăbuşit ca toate castelele clădite pe nisip. La data când şeful statului american vorbea de pe o poziţie sigură, în U.R.S.S. situaţia era foarte critică din toate punctele de vedere. Ar fi fost suficient să apară avioanele americane deasupra teritoriului sovietic şi să arunce conserve de carne, împreună cu

315

încurajările adecvate, pentru ca poporul să-şi dobândească dreptul la viaţă. Occidentul n-a cunoscut însă realităţile sovietice şi n-a reacţionat la timp. Malenkov câştiga tot mai mult simpatia poporului, ceea ce contribuia la întreţinerea încrederii în viitor. Înlocuirea lui a fost foarte regretată. Noi, în lagăr, ne duceam viaţa în aceleaşi condiţii. Politrucii îşi recăpătaseră suflul. Marele pontif al răului fusese îngropat. Alţii mai răi nu puteau exista.

316

ÎN LAGĂRUL „SPITALUL CENTRAL DE TUBERCULOZĂ” A venit toamna. Păsările îşi caută un loc de iernat. Se pregăteşte un transfer de deţinuţi în alte puncte de lucru, dar în aceiaşi regiune. Pe listă figurez şi eu. Suntem scoşi pe platou toţi cei de pe lista. Ni se face percheziţie şi trecem în rânduri. Ni se cerifică identitatea după dosar, unde fiecare îşi are fotografia. Mi se pronunţă numele şi … mi se ordonă să mă duc în baracă. Nu sunt admis în lotul respectiv. A doua zi sunt din nou chemat alături de alţi patru deţinuţi pentru o nouă repartiţie. De data aceasta sunt acceptat. Ajungem la gară, înconjuraţi de encavedisti şi câini. Urcam în trenul care merge spre nord şi după patru staţii suntem coborâţi. Apoi suntem duşi cu un camion, circa şase kilometrii prin pădure până la destinaţie: Spitalul central de tuberculoză. Lagărul care deservea nevoile spitalului – hrana, încălzire, apă, etc, - era separat de locul de suferinţă printr-un gard de sârmă ghipată. Noi eram aduşi pentru munca de corvoadă. Potrivit regulii, suntem înglobati imediat într-o baracă de lucru. Ni se dă o zi liberă ca să ne orientam şi să luăm cunoştiinţă de instrucţiuni, care interziceau contactul cu bolnavii şi cu personalul spitalului. Medicii, tehnicienii şi ajutoarele lor erau şi ei detinuţi. Răspunderea spitalului o avea un felcer, cetăţean liber, militar, cu pregătire medie. Zăpada şi-a făcut apariţia şi o dată cu ea gerul care te făcea să te ghemuieşti tot mai mult în bulendre. Am fost duşi cu camioanele la tăiat de pădure. Se stabileşte o suprafaţă marcată cu fanioane, iar noi eram păziţi de escorte cu câini. Fuseserăm preveniţi să nu depăşim încercuirea, căci vom fi împuşcaţi fără somaţie. Cunoşteam pericolul şi ne preveneam unii pe altii, când, din nebăgare de seamă vreunul se apropia de hotarul morţii. Nu rare au fost victimile. Sovieticii relatau că, de multe ori, când un deţinut era antipatizat de către encavedişti primea ordin să mute în afară borna, ţăruşul sau fanionul marcator, pentru ca imediat ce depaşea zona, să fie împuşcat. Alteori primea ordin să-i aducă encavedistului un jăratic ca să-şi aprindă papirusul şi când omul se

317

execută era lichidat pe loc. Motivarea: tentativă de evadare ori de atac contra santinelei. Deţinutul nu avea drept la martor. Mortul era de vină, iar politrucul se alegea cu o tinichea drept decoraţie pentru merite în serviciu. Desigur că aceste fapte odioase par incredibile, însă cine a trecut prin lagărele sovietice nu se mai îndoieşte de realitatea lor Tăierea pădurilor se făcea numai iarna fiindcă în acest anotimp nu erau alte lucrări agrosilvice şi ca urmare existau forţe de lucru disponibile. Apoi trunchiurile tăiate se curăţau mai uşor, copacii nefiind înfunziţi. Pe ger mare ramurile mai subţiri erau învelite într-o pojghiţă de gheaţă. Tăierea se făcea în mod rudimentar, cu câte un fierăstrău cu pânză lată, manevrat de doi deţinuţi. Nici vorbă de unelte electrice. Trăgeam din greu la fierăstrău, până ce masivul arbore era aproape să cadă. Atunci brigadierul ne atrăgea atenţia să ne îndepărtam şi să ne culcăm cu faţa în jos, pe zăpadă, căci colosul lemnos în atingerea cu solul arunca mii şi mii de ţăndări de gheaţă. Trunchiul era curăţat de ramuri, care apoi se strângeau la un loc. Munca era oricum foarte grea, dar gerul, pericolul exploziei aşchiilor de gheaţă şi cruzimea paznicilor o făcea şi mai anevoioasă. Ne întorceam în lagăr îngheţaţi şi frânţi de oboseală. Aveam îmbrăcăminte de iarnă, inclusiv pâslari şi mănuşi vătuite, altfel ne-am fi congelat. Eram singurul cetăţean român din brigadă, pe lângă unguri, nemţi, ucraineni şi basarabeni. Între noi se crease o legătură ca între oamenii care împărţeau aceiaşi soartă. Cu ungurii şi nemţii mă înţelegeam pe limba lor. Ne informam reciproc şi nu era ştire mai importantă să nu fie răspândită şi comentată. Poşta verbală funcţiona ireproşabil. Zilele se scurgeau fără vreun fapt deosebit, care să ne frământe minţiile, sau să ne încălzească inimile. Dar cum se spune ce nu s-a întâmplat ieri sau alaltăieri, se poate întâmpla mâine. Aşa a fost. În seara zilei de 24 decembrie 1955, venind de la pădure, cu nasul roşu de ger şi cu pomeţii obrajilor uşor umflaţi, ca la nordici, sunt anunţat chiar de la poartă să mă prezint la politrucul M.V.D. N-am primit bucuros vestea, căci niciodată călăul nu te pofteşte la bine. Intru în biroul lui. Era singur. Spun cine sunt şi

318

aştept să-mi vorbească. După câteva minute de tăcere, în cursul cărora scotocea întru-n fişier, scoate o carte poştală de tip prizonier de război, scutită de francare, şi mi-o întinde spunându-mi „Scrie acasă! Da’ să ştii că n-ai voie să pomeneşti unde te afli şi nici ce munceşti. Nici un cuvânt despre lagăr, ai înţeles? Uite şi adresa pentru răspuns” – zice dându-mi următoarea însemnare: „C.C.C.P. – Mockba – Ia.5110/33”. Ori adresa mea era: Vişa Augustin R.S.S.A. Mordvina, staţia Potima, Poşta Iavaş, lagărul 385/14, unde primisem corespondenţa şi coletele de la Nicolae Bernat. Din adresa pe care mi-o înmânase politrucul pe un cartonaş, nu reieşea că sunt deţinut. Faptul era camuflat. Se putea deduce că mă găsesc la Moscova, că am o căsuţă poştală (Ia.5110/33) şi că sunt cineva! Amuţisem de indignare. Mi-a venit inima la loc abia când mi-am dat seama, cum trebuie să procedez. Înţelesesem din capul locului că dispoziţia de a scrie familiei venise printr-un ordin de sus, din afara lagărului, căci un politruc, fie el chiar encavedist, n-avea dreptul şi nici îndrăzneala să-mi facă o astfel de propunere din proprie iniţiativă. I-am dat cartea poştala înapoi spunând: „Nu scriu! Dacă nu-i voie să comunic nimic din ceea ce vreau, scrie dumneata în locul meu şi anunţă că trăiesc. Atâta tot. Eu nu scriu.” „Ba ai să scrii! Ce-ai vrea să comunici?” „Că sunt distrofic, că am nevoie de pachet cu hrană şi de bani. Apoi, nici nu ştiu unde să scriu că sunt arestat de şase ani . De adresa asta cu căsuţa poştală ce să mai zic? O s-o deruteze pe soţia mea. Nu pot scrie în astfel de condiţii.” ,,Scrie-i soţiei la ultima adresă. În ce priveşte pachetul şi banii, lasă-mi timp până mâine seară, când o să-ţi dau răspunsul. De distrofie să nu pomeneşti nimic.” Am luat cartea poştală şi însemnarea cu adresa şi am plecat. În baracă şi în sala de mese, mă aşteptau cei care aflaseră că fusesem chemat de politruc. Erau îngrijoraţi. După ce le-am povestit amănunţit totul, au căzut pe gânduri, pentru ca în cele din urmă să-mi spună că ei văd în cele petrecute semne evidente de libertate. Nu m-am lăsat influenţat de optimismul lor. Simţeam că ceva s-a schimbat, dar nu puteam defini ce. În orice caz era un început promiţător. Ce considerente îl provocaseră îmi era imposibil să sesizez. Nici astăzi nu-mi pot explica episodul respectiv. Mai ales că nu avea precedent, căci nimeni dintre străini nu primise până

319

atunci dreptul de a scrie acasă. Noaptea ajunului de Crăciun a fost pentru mine o noapte albă, plină de gânduri şi speranţe. Am conceput o scrisoare care să respecte condiţiile puse de politruc, dar din care să rezulte că sunt închis în condiţii grele. Voiam în mod deosebit ca soţia mea să înţeleagă că adresa nu corespunde realităţii, că eu nu mă aflu la Moscova şi nici nu am căsuţă poştală, serviciu de care beneficiază doar oamenii liberi. A doua zi de sărbătoarea Naşterii Domnului, n-am fost bun de nimic. Nesomnul şi oboseala m-au făcut să simt şi mai tare gerul. Eram copleşit de gânduri, fără să le pot da o direcţie. Era o adevărată nebuloasă în capul meu. Întorcându-mă seara în lagăr, de la poartă m-am dus direct la politruc. Mi-a dat răspunsul că pot scrie să-mi trimită pachet, dar bani să nu cer, fiindcă nu-i pot primi. Mi-a cerut ca până la orele 22 să-i aduc cartea poştală. Am scris-o şi i-am predat-o. Era prima ştire precisă despre existenţa mea, după cinci ani şi zece luni de când fusesem arestat. De la prima carte poştală şi până la repatriere, mi-a mai dat 19 cărti poştale. Le-am scris pe toate, dar răspuns am primit doar la zece, restul au fost oprite sau pierdute. Abilitatea sovieticilor de a mistifica totul ţine de caracterul lor. Cred că uşurinţa cu care speculează anumite împrejurări în scopul de a falsifica adevărul provine dintr-o aptitudine moştenită de la mongoli şi transmisă pe cale ereditară. Europenii în special sunt şi vor rămâne mult timp victimele sovieticilor, care au o nemaipomenită pricepere în a-şi ascunde gândurile. Occidentali, dimpotrivă, se manifesta deschis în relaţiile sociale şi din acest motiv, perfidia îi surprind nepregătiţi şi îi induce în eroare. Comuniştii consideră atitudinea duplicitară drept o calitate şi chiar aşa şi este, din punctul lor de vedere, de aceea o şi folosesc sistematic. Cunoscând modul de gândire şi de manifestare al europenilor, ei reuşesc să-i înşele în permanenţă. Să luăm bunăoară, domeniul politico-social, în care ei întrebuinţează acelaşi limbaj, aceiaşi termeni ca şi vesticii, dar într-o accepţie diferită, ceea ce naşte derută şi confuzie. Noţiunile de democraţie, socialism, libertate, drept, obligaţii, suveranitate, independenţă, respect, etc., au la comunişti o semnificaţie cu totul diferită de cea pe care le-o

320

atribuie occidentalii. Aceştia din urmă iau cuvintele rostite de bolşevici în interesul lor propriu şi astfel se păcălesc. În contactul sovieticilor cu străinii, falsul porneşte de la vorbe. Slăbiciunea şi ca urmare inferioritatea vesticilor au provenit tocmai din faptul că s-au încrezut în sovietici. Deşi le-au înşelat nu o dată buna-credinţă ei totuşi continuă să considere drept sincere declaraţiile de intenţii ale ruşilor creându-şi astfel noi ocazii de dezamăgire. Necunoaşterea relaţiilor est-europene i-a facut să creadă că sovieticii sunt încă un popor neformat politiceşte şi că prin măsuri blânde, educative, menite să-i „iniţieze” vor reuşi să le scoată gărgăunii din cap, aducându-i la o concepţie capabilă să determine o bună convieţuire internaţională. Mare greşeală! Sovieticii nu se aflau în faza de ucenicie politică, ei erau doctori în materie, dădeau lecţii altora şi încă ce lecţii! Evenimentele politice internaţionale ne dovedesc cât de mult i-au derutat sovieticii pe occidentali. Occidentul ar fi trebuit de mult să renunţe la atitudinea copilăroasă de-a se încrede în orice vorbă promiţătoare rostită de comunişti. Concluzii reale privind angajamentele sovietice nu se pot trage decât din faptele lor, nu din declaraţiile şi peticile de hârtie pe care le semnează. Orice document semnat de reprezentanţii lor fie că e vorba de un angajament bilateral, fie de unul colectiv, nu este respectat decât dacă le foloseşte direct. Dacă sunt nevoiţi de împrejurări să semneze un act internaţional, îl semnează, dar interpretarea – parţială sau părtinitoare – pe care i-o dau duce în fapt la neaplicarea lui. Punându-şi semnătura încearcă să deruteze opinia publică internaţională şi reuşesc aproape întotdeauna. Pe la mijlocul lui ianuarie 1954 când m-am prezentat cu brigada la poartă, dispecerul salariat m-a oprit, spunându-mi să mă întorc în baracă. Iar m-au năpădit tot felul de gânduri. Dacă făceam legătura între permisiunea de a scrie în ţară şi scutirea de lucru, ajungeam fără să vreau la concluzia că la baza măsurii stă ceva favorabil. Eram obosit şi după ce am intrat în baracă, m-am întins pe pat şi am adormit. Am fost sculat de planton ca să mă duc la masă, altfel rămâneam flămând. Au trecut opt zile fără să fiu scos la lucru. Camarazii apropiaţi mă înconjurau cu multă bunăvoinţă. După nouă zile împins de curiozitate, l-am întrebat pe dispecer care este cauza care a determinat această situaţie. Mi-a răspuns că nu ştie

321

nimic, primise ordin să nu mă scoată la lucru şi atâta tot; dar să mă interesez la căpitanul cu sectorul cultural – educativ, care probabil e mai bine informat. M-am dus la ştabul cultural, dar, cum nici acesta nu ştia nimic, m-am dus şi la şeful politruc, care a dat şi el din umeri. Întrebându-i cui să mă adresez, m-a îndreptat spre maiorul comandant. Ca să-mi motivez insistenta, pretextam că vreau să lucrez, deşi numai de lucru nu-mi ardea. Am ajuns la comandant şi pe când discutam cu el a sosit şi politicul-şef. Comandantul mă întrebă direct, fără ocolişuri: „Pentru ce vrei să evadezi? De când ţia venit acest gând şi cum vrei să-l realizezi?” Am negat categoric, afirmând că niciodată n-am avut asemenea gânduri. Comandantul mi-a amintit că in lagărul 385/14, eram în bune relaţii cu un planton lituanian, ceea ce am recunoscut fără nici o ezitare. Ei bine acest lituanian, cu care schimbam idei filozofice, făcuse un raport că vreau să evadez. Adevărul este că, discutând despre soarta noastră în perspectiva viitorului, îi spusesem că am speranţa, chiar convingerea că vom scăpa cu bine din lagăr şi chiar curând. Îi mărturisisem totodată şi că, în momentul în care nu voi mai întrezării nici o posibilitate de salvare, nu voi pregeta să mă duc la gardul cu sârmă al lagărului şi în câteva secunde să pun capăt robiei, cu satisfacţia că le-am tras chiulul comuniştilor. Această afirmaţie a fost luată de lituanian ca o intenţie de evadare şi comunicată ca atare politrucului lagărului. Ca toţi deţinuţii, eu ştiam foarte bine că plantoanele au limba lungă, totuşi, întâmplarea m-a pus pe gânduri. Era posibil să fie la mijloc o intenţie murdară, o delaţiune ordinară, după cum nu era exclus ca „pâra” să fi provenit din grija faţă de mine, din dorinţa lituanianului de-a mă feri de riscurile unei astfel de tentaţii. Înclinam spre prima supoziţie. Comandantul mi-a amintit, ritos, că sunt condamnat pentru spionaj şi m-a sfătuit să mă astâmpăr, căci altfel o să mă căiesc. A dat apoi ordin să lucrez la bucătărie, la alimentarea cu apă şi aşa am devenit ajutorul unui ucrainean galiţian, cam aiurit. S-a interzis să mai lucrez în afară îngrădirii lagărului. Munceam două ceasuri dimineaţa şi două ceasuri după amiaza. Restul timpului eram liber. După ce umpleam vasele cu apa, mergeam la bucătărie unde primeam o fiertura de carne şi caşă din griş, pregătită pentru bolnavi. Eram bine hrănit si nu mă mai simţeam obosit. În orele

322

libere mă strecuram printr-o spărtura a gardului, în spital, unde făcusem cunoştiintă cu mai mulţi medici deţinuţi. Am aflat că un basarabean român pe nume Barbă Neagră, murise de curând in spital. Am cunoscut un alt român basarabean, fost învăţător, Ioan Pârlea, internat acolo. Mă duceam adeseori la el şi-l încurajam. Important pentru mine era faptul ca găsisem în medici interlocutori interesanţi. Proveneau din toate ţările ocupate. Aflam de la ei o mulţime de ştiri. De multe ori mă serveau cu pâine şi o ceaşcă cu lapte. Între ei trona, ca un „spiritus rector” un omuleţ scund şi grăsuliu, dr. Lemberki, fost profesor universitar şi director al Spitalului clinic de ftiziologie din Moscova. Era evreu, şi fusese condamnat cu lotul de medici acuzaţi că voiau să-l ucidă pe Stalin. Ne-am apropiat unul de altul, elementul de legătură fiind, în bună parte, acţiunea mea antifascistă din timpul războiului. Mi-a povestit toate suferinţele îndurate pe durata anchetei, asemănătoare cu cele prin care trecusem şi eu, dar nu chiar atât de cumplite, dată fiind poziţia lui în capitala Republicii Unionale. N-a recunoscut nici o acuzaţie. Îmi spunea că anchetatorii, exasperaţi că tăgăduia tot ce încercau să-i atribuie, nemaiştiind cum să-l umilească, s-au întors cu fundul spre el, în semn de batjocoră. Fusese membru de partid, cu legături printre vârfurile conducerii comuniste. A fost primul deţinut, din lagărul regiunii Potima căruia i s-a îngăduit o vizită din afară. Îi venise soţia, cu aprobarea ministrului adjunct al M.V.D., şi aşa după şase ani de închisoare sovietică, am mâncat şi eu o banană (adusă printre alte bunătăţi, de doamna Lemberki. Doctorul îmi povestea că îl cunoscuse bine pe ambasadorul României la Moscova, un tânăr foarte elegant (ştia să se îmbrace căci fusese calfă la un croitor evreu) şi cu mare trecere la femei; suferind de plămâni, se aflase în tratamentul profesorului. În acest lagăr – spital, am avut timp să răsfoiesc catalogul bibliotecii şi chiar să citesc. Mă interesau filozofia, politica, biologia. La bibliotecă am dat de o revistă în care am găsit un articol batjocoritor la adresa lui Jean-Paul Sartre. Filozofia existenţialistă era etichetată drept „filozofie în patru labe”. Asta se întâmpla la începutul lui 1954. După ce Sartre a venit în U.R.S.S., şi a făcut declaraţii răsunătoare despre înaltul nivel de viaţă şi cultură al cetăţeanului sovietic comentariile şi-au schimbat subit tonul;

323

insultele s-au transformat în elogii. Constatările făcute la faţa locului de marele filozof „cel mai strălucit spirit al epocii”. Constituiau obiectul unor ample şi aproape zilnice relatări în presă. Se dădeau tot felul de amănunte, cum ar fi, bunăoară, că ilustrul gânditor, întrebând o elevă de clasa VI-a (!) dacă auzise de Dostoievski, copila iar fi raspuns că e chiar autorul ei preferat. Şi asta când scrierile lui F.M. Dostoievski erau încă interzise, neputând fi cercetate decât cu aprobare specială! Dar Sartre devenise un simpatizant al marxismului şi odată cu simpatia lui Sartre faţă de Marx, a început să se manifeste zgomotos şi simpatia sovieticilor faţă de Sartre. Raţiuni similare i-au determinat pe vecinii noştri să-şi schimbe atitudinea şi faţă de Bernard Russell. Înainte de a deveni militant pacifist fusese socotit ca şi Sartre inamicul nr.1 al Uniunii Sovietice. Când orientarea lui politică a început să aducă apă la moara propagandei sovietice, a fost instantaneu luat în braţe şi considerat un „mare prieten” al ruşilor. Amicul Simion Dumitraşcu îmi povestea că l-a cunoscut pe Panait Istrati, cu ocazia vizitei acestuia în U.R.S.S., ca invitat al scriitorilor sovietici. Prozatorul român, socialist în gândire, a fost primit mai mult decât călduros, iar lucrările lui, traduse în limba rusă erau expuse în vitrinele tuturor librăriilor. La întoarcerea în ţară, câţiva intelectuali moldoveni din Transnistria, printre care şi Dumitraşcu, i-au luat un interviu în moldoveneşte întrebându-l, printre altele, ce le recomandă transnistrenilor moldoveni în legătură cu limba şi cultura de care au nevoie. El le-a raspuns: „Eu vă sfătuiesc să faceţi ce zic ăştia, căci n-aveţi altă ieşire”. După cum se ştie, întors în ţară, Istrati şi-a scris memoriile despre patria comunismului. După publicarea spovedaniei sale, toate cărţile i-au fost scoase din librăriile sovietice. Am dat acest exemplu ca să ilustrez caracterul strict conjuctural al atitudinii Sovietelor faţă de oamenii de seamă ai vremii. Aceştia sunt buni numai dacă şi atâta timp cât le fac jocul. În spital am aflat trista veste a morţii fostului tovarăş de închisoare din România, inginerul Mihail Rabenko, pe care îl întâlnisem în lagărul 385/14. Se stinsese cu patru luni înainte de venirea mea la acest spital, deci în anul 1953. M-a îndurerat sfârşitul lui prematur şi fără voie, m-am gândit la încrederea lui

324

nestrămutată în comunismul de mâine, în „umanitarismul” propagat de slugile lui Stalin. Bietul de el a căzut victimă propriei lui credulităţi! În ambianţa lagărului spital, mă mai liniştisem puţin. Contactul cu medicii mi-a priit, căci ei nu erau disperaţi, ca restul detinuţilor, uneori fiind chiar joviali şi puşi pe glume. Trăiau în curăţenie, erau bine îngrijiţi şi hrăniţi, lucrau în profesiunea lor, tot atâtea motive de a-şi păstra înfăţişarea omenească şi de-a face să uiţi, cel puţin în timpul discuţiilor, că eşti sclav, un simplu număr pe răbojul aministratorilor. Şeful meu de echipă cu care scoteam apa dintr-o fântână de 20 metrii adâncime, era un ţăran simplu, ucrainean din Galiţia, analfabet, mândru că-i fusesem dat ca ajutor. Îi eram dat în grijă, adică supraveghere, prin ordinul comandantului. Calificativul meu de „spion” şi încă pus pe evadare, cerea să fiu urmărit pas cu pas şi să se raporteze tot ce fac. Dar, nefăcând nimic necuvenit nici „umbra” mea n-avea nimic suspect de semnalat şi atunci raporta zinic că, în loc să muncesc, stau în bibliotecă şi citesc. Adevărul este că citeam! Observasem că-l supără interesul meu pentru cărţi, ca şi pe alţi deţinuţi, la fel de străini ca şi el de acest mijloc de formare intelectuală. Dar afirmaţia că nu muncesc, era o minciună sfruntată. Munceam cot la cot cu el, în acelaşi ritm şi tot atâta timp. Nici n-ar fi putut un singur om scoate apa dintr-o fântană aşa de adâncă, pe asemenea geruri. Dar era musai să mă înfunde pe mine şi să se evidenţieze pe el. Şi cum cititul era în mintea lui, ceva rău, raporta că citesc. Cât despre minciuna că refuz să lucrez, aceasta îl punea într-o situaţie favorabilă rezultând că el ducea tot greul. Dispecerul îmi făcea zilnic observaţie. Până la urmă, atâtea reclamaţii, puteau avea ca urmare sancţiuni împotriva mea. Calificativul de la dosar nu-mi era de loc favorabil, iar povestea cu evadarea era gazul turnat pe foc. De altfel, încă de când auzisem toată povestea, mi se păruse a fi o manevră, gândită şi organizată anume ca să mă ducă la închisoare. Într-o zi, plecând mergeam de unul singur la masă cu pâinea şi lingura în mână, dispecerul mă opreşte să-mi facă din nou mustrări aspre, pe aceleaşi motive stupide. M-am revoltat, am protestat şi mi-am văzut de drum. În uşa salii de mese, mă întâlnesc faţă în faţă cu pârâtorul. Necăjit cum eram, mi-am pierdut un moment cumpătul şi m-am

325

năpustit asupra lui lovindul în faţă la cap unde nimeream. N-am mai intrat la masă, m-am îndreptat spre baracă. La scurt timp, a venit un gardian, care m-a dus la închisoare. Eram la începutul lui martie 1954. Gerul nu se muiase încă şi foc n-aveam. În celulă – un pat pliant, prins în perete cu balamale, care se ridica dimineaţa la orele 5, când era scularea şi paraşa metalică, înconjurată cu un lanţ suficient de lung să ajungă afară în coridor. Atât şi nimic mai mult. Hrana zilnică 200 grame de pâine şi o ceaşcă de ceai fără zahăr. Deci din nou foame, arma comunistă de exterminare. Prietenii din lagăr, auzind de soarta mea mi-au trimis prin gardian o porţie de pâine, care îi costase două pachete de mahorcă. Pârâtorul meu a fost bandajat la cap şi internat în spital. Politrucul cu disciplina se agita şi intenţiona să-mi întocmească acte pentru huliganism şi să mă trimită în judecată. În acest scop făcea presiuni asupra medicilor care examinaseră „victima”, ca să menţioneze în certificatul medical că îi cauzasem leziuni grave. Această infracţiune, îmi aducea o pedeapsă de cel puţin un an închisoare şi astfel se zădărnicea planul aşa-zisei mele evadări. Medicii ştiau că li se forţează mâna, dar presiunea era mare şi neîndrăznind să se opună politrucului, au acceptat sugestia. A intervenit doctorul Lemberski, cu autoritatea lui de profesor, declarând că leziunile sunt superficiale şi nici nu necesita nici măcar internarea în spital. Cu mult curaj, i-a declarat politrucului că dacă insistă să se dea un certificat care falsifică realitatea el se va prezenta în faţa procurorului şi va declara că actul medical s-a eliberat sub presiunea capitanului encavedist. Această atitudine hotărâtă l-a obligat pe politruc să cedeze şi astfel s-a întocmit un act care să consemneze în mod corect starea pacientului. Bandajatul a fost scos din spital, procesul penal n-a mai avut loc, iar eu am rămas cu pedeapsa disciplinară de 14 zile închisoare. În acest timp habar n-aveam ce se întâmplă în lagăr. Eram sigur că mă vor judeca şi aşteptam, din clipă în clipă, să fiu scos la anchetă. În a opta zi s-a deschis uşa celulei şi doi gardieni m-au luat în primire ca să mă ducă la administraţie. Aveam convingerea că începe ancheta. Am fost introdus într-un birou unde era un adevarat consiliu. În mijlocul încăperii, pe un taburet, se afla un sac de mărime mijlocie, legat la gură şi având pe el o etichetă scrisă. M-

326

am uitat la figurile celor prezenţi, la sac, care părea a fi el inculpatul, şi am ajuns la concluzia că nu era vorba de judecată, ci de cu totul altceva. Şi cum mă gandeam mai de mult la un pachet din ţară am bănuit că mă aşteaptă această surpriză. Erau prezenţi maiorul comandant, trei căpitani politruci, doi gardieni, un bărbat şi o femeie, pe care nu-i cunoşteam (aveam să aflu îndată că erau de la oficiul poştal!). Opt persoane, cu mine nouă, făcând cerc în jurul unui sac misterios. „De ce ai bătut un om sovietic?” rupe tăcerea comandantul. I-am răspuns că dacă vor să afle ce fac în lagăr, n-au decât să pună un om deştept să mă urmărească, nu un prostănac, care a primit ce merita, pentru că minţise. Politrucii au glumit între ei „Destul! Să vedem ce-i cu sacul”, zice ştabul. Salariaţii de la poştă arată actele de sosire şi cer să se întocmească un proces verbal despre starea coletului. Se constată şi se consemnează că sacul nu fusese violat, apoi se taie legătura şi este scoasă o lădiţă de lemn, bine prinsă în două cercuri metalice pe care era scris: MOSCVA la 5113/33 şi numele meu. Dintr-o privire recunosc scrisul nepotului meu Dumitru Tabra, din Bucureşti. Am văzut şi numele expeditorului, tot al lui şi am devenit îngrijorat. Mă întrebam, pentru ce îmi expediase el coletul şi nu soţia mea. Ce se întâmplase? Se deschide lădiţa şi apare o foiţă subţire de hârtie în care erau puse cu grije două fire de „nu mă uita”. Erau floricelele mult iubite de Oriţa, al căror cântec îl fredona deseori. Pachetul era plin de bunătăţi. Faptul că fiecare bucăţică fusese împachetat de mâinile soţiei mele mă emoţiona la culme. Lucrurile trimise erau în mare parte pregătite în casă. Mai întâi, s-au scos două bucăţi de slanină ardelenească, afumată. La vederea lor comandantul se arată surprins ce lucruri bune se găsesc în Romania. „Ce crezi, slănina asta-i de casă sau cumpărată din magazin” mă întreabă aşa într-o doară. Dar anii mulţi de închisoare mă învăţaseră să înţeleg tâlcul acestei întrebări; dacă era de casă, se tăia în bucăţi mici, ca să se descopere cine ştie ce mesaj ascuns; dacă era din comerţ, nu se arăta atâta vigilenţă. Am răspuns, deci, că e cumpărată de la prăvalie, ca şi tot restul. I-a dat ordin gardianului să taie slănina în două. Apoi s-au scos din pachet şi biscuiţi crocanti, foarte îmbietori. I-am invitat să se servească, să guste din bucatele româneşti. Asta

327

pentru că văzusem că se uitau cu jind. Au luat cu toţi câte un biscuit. Comandantul mi-a recomandat să nu mănânc mult de o dată, fiindcă sunt foarte slăbit şi ar putea să-mi facă rău. Apoi a adăugat ironic „Dacă dumneata te întăreşti cu acest pachet, ne baţi pe toţi”. Asistenţa s-a simţit obligată să zâmbească. Pachetul a fost pus în magazie, eu neavând dreptul să mă înfrupt din el decât după ispăşirea pedepsei. Era primul colet venit din străinătate pentru un deţinut. Faptul a fost socotit un eveniment deosebit pentru administraţie, de aceea fusese şi o asistenţă oficială atât de numeroasă la deschiderea lui. Toţi erau curioşi să vadă, în mic, gradul de civilizaţie din ţările ocupate. În comparaţie cu bunurile de consum aflate în magazinele şi chioşcurile lor, aspectul şi calitatea celor venite din România păreau superioare. Impresia lăsată de produsele noastre se exteriorizase printr-un „Ooo!” prelungit repetat spontan de mai toţi cei prezenţi. Tendinţa ruşilor de-a înşela, de-a ascunde adevărul am constatat-o şi cu ocazia primirii acestui pachet. Oricare român care vedea coletul ori actele lui, rămânea cu convingerea că este al unui cetăţean aflat la Moscova. Nici pomeneală de penitenciar sau lagăr, doar Moscova plus un indicativ. În capitala comunismului de unde se răspândea numai „adevărul”, se camufla până şi un amărât de colet, care, în ultimul moment se ambala într-un sac, purtând o etichetă cu numărul lagărului şi punctul de lucru. În felul acesta nici localnicii care aveau contact cu obiectul misterios nu puteau afla realitatea, adică nu aveau cum să constate că existau cetăţeni străini în lagăre. Astfel de măsuri administrative arătau că sistemul comunist se bizuie pe ascunderea sistematică a adevărului. Or, dacă la baza societăţii stă ipocrizia, dacă la baza propagandei stă minciuna, la baza moralei interesul, profitul, atunci ce rămane din ideologia comunistă? Rămân metodele prin care conducătorii reuşesc să se menţină la putere: presiunea, cruzimea şi tirania. Când mi s-a împlinit termenul de ispăşire a pedepsei administrative, eram aşteptat de o mulţime de cunoştinţe, de la care am aflat amănunte în legătură cu cele petrecute între timp. Primirea pachetului făcuse senzaţie printre detinuţi, îndeosebi printre străini. Am mulţumit doctorului Lemberski pentru grija ce mi-a purtat şi pentru atitudinea bărbătească. Curând a urmat paştele catolic şi am

328

oferit cu această ocazie prietenilor catolici câte un biscuit, o bucată de zahăr şi o ţigară, daruri mărunte, dar cu o semnificaţie simbolică. În acest lagăr, am avut ocazia să iau cunoştiinţă de „limba moldovenească” scrisă, folosită de agitatorii moscoviţi: gazetari, scriitori, propagandişti. Din gazeta tipărită în chirilice, constatam cu tristeţe că frumoasa limbă moldovenească era cumplit schimonosită devenind o formă de exprimare greoaie, în care cuvintele neaoşe erau tot mai rare. Acţiunea de rusificare se intensificase şi la ea fuseseră înhămaţi şi moldovenii. Am găsit în bibliotecă un volum din poeziile lui Eminescu, fără „Doina” tipărit în „limba moldovenească” cu caractere ruseşti. Nu era o simplă o transliterare a textului românesc, ci un fel de traducerea poeziilor într-un jargon denumit arbitrar limba moldovenească. Această formă de exprimare mutilase pur şi simplu expresivitatea vocabularului lui Eminescu. Am citit doar o parte din poezii căci n-am putut suporta sacrilegiul. Am înapoiat volumul, deşi când îl luasem, m-am bucurat la gândul că mă voi delecta citind româneşte o carte din biblioteca unui lagăr sovietic. Am repetat experienţa cu „Mitrea Cocor”, romanul lui Sadoveanu, transpus în acelaşi jargon. Lăsând la o parte aspectul linvistic am regretat că autorul susţinea un punct de vedere de care nici el însuşi nu era pe deplin convins. În lagărul spital, un teren vast din suprafaţa interioară era folosit ca depozit de lemne. După povestea cu ucraineanul galiţian, am fost mutat într-o brigadă de tăietori de lemne de foc pentru nevoile spitalului. Buştenii erau groşi şi lucram la tăiat câte doi deţinuţi. Formasem o echipă de patru inşi: doi unguri, un sovietic din est, cu pielea măslinie şi eu. Unul dintre unguri era asociatul meu. Era subţirel ca şi mine şi ne potriveam la lucru, căci nici eu, nici el, n-aveam forţa sau dorinţa de-a depăşi norma. Ce ne lipsea din normă, completam la stivuit în loc să facem din lemnele taiate stive compacte lăsam goluri şi aşa scoteam norma. În primăvara anului 1954, se introdusese şi în lagărul nostru plata muncii în bani. Din realizări se scădeau cheltuielile de întreţinere, iar restul, dacă mai rămânea se dădea deţinutului. Încasasem săptămânal câte 1,50-1,80 ruble. Mă împăcasem cu cei doi unguri tineri. Amândoi erau absolvenţi de gimnaziu şi lucraseră în comerţ. Au fost arestaţi de sovietici, în Ungaria, pe stradă şi

329

aduşi, într-un lot mai mare, în U.R.S.S. Se pare că fuseseră demobilizaţi. Transportul se făcuse prin România, cu camioane militare, în condiţii mizerabile. Înghesuiţi, fără apă, fără hrană, în plus fiind mereu ameninţaţi cu împuşcarea. La marginea Bucureştiului, în partea de nord-est, au făcut o haltă de o jumătate de zi. Îmi povesteau, cu vădită emoţie, că au fost hrăniţi de românii din cartier, care îi priveau cu compasiune şi prietenie. A fost primul lor contact cu românii, despre care ştiau, din şcoală şi din presa de propagandă, că sunt cruzi, barbari şi sălbatici. Aşa fuseseră educaţi, să ne urască şi să ne dispreţuiască. Acum văzuseră realitatea şi îşi schimbaseră total convingerile în ceea ce ne priveşte. Nu mai conteneau cu laudele la adresa noastră. Îmi explicau că ura contra românilor e întreţinută de propaganda oficială anume ca să abată atenţia poporului de la starea de plâns în care se găsea. Vorbind despre cele două războaie mondiale recunoşteau că fuseseră atraşi în ele de forţa germanismului. Spuneau, cu destulă amăraciune, că românii ocupaseră de două ori Budapesta, pe când armata lor nu intrase niciodată în Bucureşti. Spiritul naţionalist-şovin, în care fuseseră educaţi, răbufnea însă uneori involuntar. Erau anticomunişti şi se înflăcărau la gândul că va veni ziua când se vor răzbuna pentru suferinţele îndurate sub regimul comunist. După lucru, mă strecuram în spital, unde aflam ştiri culese de medici despre situaţia politică internaţională. Realizarea bombei cu hidrogen de către Andrei Saharov le dădea sovieticilor mai multă siguranţă şi îndrăzneală. Nu puteam înţelege cum un intelectual cinstit poate pune în mâinile tiranilor o astfel de armă. Era o dovadă de imaturitate politică. Mareşlul Jukov, care fusese trimis în Siberia într-un fel de carantină, din ordinul lui Stalin, a fost adus la Moscova după moartea tiranului, cu cele două divizii siberiene, comandate de el, pentru a face, chipurile, ordine în metropolă, unde hoţiile şi tâlhăriile se ţineau lanţ. În realitate, era un plan politic, întocmit pentru a anihila reacţiunea M.D.V.-ului, care urma să se producă datorită arestării lui Beria. Planul reuşise de minune. Nici cea mai temută forţă teroristă, M.D.V.-ul, n-a ştiut ce se pregăteşte. Hruşcov, ca secretar general al partidului, se temea de forţa lor şi căuta să-i

330

reducă la rolul lor normal în stat, ridicând partidul ca principal factor politic. Beria a avut soarta pe care o merita, iar împreună cu el se spunea că au mai căzut încă vreo 2.000 de capete. Auzisem că şi frumosul colonel Belinki fusese condamnat. Marea masă a sovieticilor a primit cu satisfacţie căderea satrapilor. Mulţi regretau însă că n-a căzut şi regimul care genera răul. O bună parte din populaţia ţării fiind încarcerată în lagăre, acolo puteai auzi multe lucuri despre viaţa din trecut şi din prezent a oamenilor necăjiţi. Mi s-a povestit de către un rus bătrân din părţile Donului că, în timpul socializării agricultutrii, în acest ţinut au fost ucişi sute de mii de ţărani care se opuneau măsurilor de deposedare de pământ şi formării de colhozuri. Unii au fost împuşcaţi, alţii au murit în lagăre, iar cei rămaşi acasă, bătrâni, femei şi copii, neavând unelte de lucru şi animale, care le fuseseră luate cu japca de bolşevici, au murit literalmente de foame. ,,Tovarăşii” de la raion trimiteau în fiecare zi observatori la sate, cu misiunea de a constata şi raporta numărul decedaţilor şi pe al celor rămaşi în viaţă. Mureau în aceeaşi zi zeci de fiinţe, care erau înhumate în gropi comune, nemafiind timp pentru săparea gropilor individuale şi îndeplinirea ritualului creştinesc. Când şefii de la raion aflau că în sat mai sunt încă 250 de oameni vii, ordonau sa fie lăsaţi în continuare fără hrană până se va ajunge la cifra de 100 de supravieţuitori, apoi acestora să li se dea alimente. Sunt fapte reale, aproape de necrezut. Dar faptele rămân fapte, oricât de incredibilă ar părea. Cât timp fusesem în lagărul-spital, intram adeseori, cu vreun medic, în saloanele bolnavilor. Era plin de tuberculoşi tineri, ici-colo zăreai câte-un bătrânel. Oamenii aceia, cu pecetea bolii pe chip, nu se revoltau prin vorbe, dar prin tusea lor seacă alcătuiau un sinistru cor de protest împotriva tiraniei comuniste. Înainte voinici şi sănătoşi, fuseseră distruşi de această maladie cumplită, ca urmare a foamei, a muncii de sclav, a lipsei celor mai elementare condiţii de viaţă în lagăre şi în închisori. Dar de ce se găseau închişi aceşti oameni? Pentru că, ajunşi la capătul răbdării, se dovediseră a fi, în vorbe sau în fapte, anticomunişti. Nu se opuneau ideologiei marxiste, pe care nici n-o înţelegeau, ci măsurilor draconice luate de guvernanţi Fiecare se împotrivise după pricepecerea şi puterea

331

lui, la practicile necinstite ale politici comuniste. Ei nu se împăcau cu principiul amintit, născocit de Lenin, prin care: ,,Moral este tot ce serveşte cauzei comuniste”. Pentru sute de milioane de oameni sovietici, morala comunistă era o invenţie drăcească a privilegiaţilor ticăloşi. Ce sens poate avea o morală care nesocoteşte omul şi nevoile lui elementare? Acesta era protestul muribunzilor tuberculoşi, care în ultimele lor clipe îşi scuipau plămânii, vrând parcă să-şi arate scârba faţă de cei cel distruseseră viaţa ,,pentru cauza nobilă a comunismului”. S-au adus ziare locale şi centrale în lagăr. Mă interesa să aflu cât mai multe despre realităţile sovietice. Dacă în problemele politice, de partid, nu se puteau publica opinii personale, în celelalte domenii – economie, morală, ştiinţă artă – mai răzbăteau ecouri edificatoare. Iată, bunăoară, un caz. O lucrare ştinţifică, aparţinând unui profesor universitar din Moscova, este tipărită şi difuzată, bineînţeles cu acordul cenzurii. Autorul susţinea în scrierea sa că soarele, fiind în continuă răcire, peste un timp va înceta să mai încălzească pământul şi, ca urmare, viaţa de pe această planetă va dispărea. După trei ani de la apariţie, organele de partid din domeniul ştiinţific calificau teza respectivă drept antimarxită (deoarece viaţa pe pământ nu va înceta niciodată) şi ordona confiscarea exemplarelor revândute şi înlocuirea profesorului de la catedră, pentru vina de-a răspândi idei necoforme cu teoria materialist-dialectică. Ce să mai zici? Tot în presă, am dat peste o anchetă făcută de gazetari, într-o clasă de eleve care terminau ciclul superor şi urmau să-şi aleagă profesiunea. Era o şcoală de fete, la care aveau acces numai odraslele privilegiate. La întrebarea ziaristului despre ce profesiune îşi aleg pentru a deveni folositoare societăţii comuniste de mâine, cele mai multe au răspuns că vor să se mărite, dar cu secretari de partid; două au declarat că vor să devină artiste şi una că ar dori să fie medic. În concluzie: mujicul trebuie să lucreze, iar conducătorii să huzurească. Unde erau roadele educaţiei comuniste? În demagogia ziaristului, care trăgea concluzii puţin măgulitoare la adresa tinerelor ce îşi exprimau opţiunile, făcându-se în schimb a nu cunoaşte nici cauzele, nici extinderea fenomenului.

332

Un ambasador dintr-o ţară din Pacific, aflat în misiune la Moscova, susţinea, de câte ori avea ocazia, că în capitala U.R.S.S. sunt două tipuri de şcoli: unele pentru copiii muritorilor de rând, muncitori, salariaţi în administraţie etc., adică oameni angajaţi în munca productivă, şi altele rezervate copiilor de ştabi (din partid, armată, sau din orice altă categorie privilegiată). Bineînţeles că respectivul diplomat a devenit pentru Moscova ,,persona non grata” şi a trebuit să-şi părăsească postul. Articolul citit de mine critica lipsa de deferenţă a diplomatului faţă de U.R.S.S. Adevărul supăra. Într-o revistă de sociologie erau vehement combătute opiniile unui istoric englez, care publicase un studiu despre clasele sociale din U.R.S.S. afirmând că acolo ajunsese să se formeze o clasă separată, numită de istoric ,,burghezia roşie”. Eu unul cred că autorul ar fi trebuit să împartă privilegiaţii regimului în două categorii distincte: aristocraţia roşie şi burghezia roşie. Cei cu privilegii mai mărunte tind spre parvenire, dar mai şi muncesc, şi aceştia formează aşa-zisa burghezie roşie, pe când marii privilegiaţi, cei din aristocraţia roşie, se prezintă ca o castă de paraziţi sociali, strâns uniţi, care ,,sug” sângele cetăţenilor truditori şi nu-şi părăsesc victimele decât atunci când sunt înlăturaţi cu forţa.

333

ÎN LAGĂRUL 385/11 Am fost mutat pe nepusă-masă, cu încă doi deţinuţi, în lagărul nr. 385/11. Era un punct de lucru imens: o întreprindere specială de prelucrare a lemnului. Nu aveam o pregătire specială, dar fusesem încadrat încă din 1948, la Dnepropetrovsk, în categoria de muncă 1A, fruntaşă pe toate ramurile! Calificarea era trecută în fişă şi mă urmărea. Am fost duşi toţi trei la noua ,,reşedinţă”. Întreaga zonă industrială era împrejmuită şi păzită iar în perimetrul ei se afla lagărul rezervat deţinuţilor şi administraţiei. Am fost repartizat într-o brigadă de atleţi, care descărcau buşteni pe rampa de cale ferată. Dintre colegii mai vechi de detenţie, români, i-am reîntâlnit pe Teodor Alionte, Adrian Vintilescu, Nicolae Trohani şi Sergiu Jeremski, cu care mă împrietenisem încă din lagărul 385/14. Am făcut cunoştiinţă şi cu alţi concetăţeni: Dobrinescu, fost agent de siguranţă, inginerul Geler, svab din Banat, Ciobanu, fost preot din Basarabia, Radulescu şi Petrescu, foşti legionari, Cristea, arestat în Germania după capitulare, colonelul Dumitrescu, Mihai Koffler, negustor evreu din Moscova, locotenent-colonelul Ion Tobă, un personaj dubios căruia îi plăcea să i se zică Hatmanu, fostul colonel Prager... Vestea sosirii unui român se răspândea repede printre conaţionali, aşa că în câteva zile i-am cunoscut pe toţi. Munca aici era grea şi periculoasă, căci se lucra cu buşteni foarte groşi. Neexistând instalaţii tehnice pentru încărcat-descărcat, totul se baza pe forţa fizică a deţinuţilor. La ridicarea unui singur buştean participau 14-18 inşi, şi totuşi abia izbuteau să-l arunce peste paravanul vagonului. Cele mai numeroase transporturi veneau în vagoane lungi, cu obloane laterale. Efortul trebuia să fie simultan şi egal, astfel colosul verde, greu ca plumbul, nici nu se urnea din loc. Echipa de descărcători trebuia să fie prezentă pentru lucru la orice oră din zi şi din noapte, în funcţie de sosirea transporturilor. Norma era foarte mare şi de aceea nu puteam realiza nici un plus de hrană ori bani. Nou-veniţii erau întotdeauna

334

traşi pe sfoară de către brigadier, care îşi avea tainul lui de la lucrătorii vechi. Când proaspătul sosit mai era şi străin, situaţia lui de venea şi mai rea. Pe rampă lucrau alţi trei-patru sclavi, la stivuit, muncă foarte periculoasă, căci, în căderea lor din vagon, buştenii făceau salturi imprevizibile, în atingerea cu buştenii de jos, aruncaţi mai înainte. Am văzut o dată cum un trunchi a căzut peste altul, formând cu el un unghi de foarfecă, iar în învârtirea lui a strivit capul unui stivuitor ca pe o găoace de ou. Fiind un accident de muncă, dosarul a fost repede clasat. Am lucrat în această brigadă vreo două luni, apoi am fost mutat la bazinul cu apă, în care se aflau buştenii destinaţi tăierii la gater. În Uniunea Sovietică, lemnul se prelucra verde şi umed. Numai polizarea şi asamblarea se făceau cu piese uscate. Gaterul era bine instalat, la o înălţime de 8-10 metri. La acestă construcţie, în întregime din lemn, se gădea un bazin mare, cu apă, în care pluteau buştenii aduşi pentru prelucrare. Din bazin se ridica o instalaţie de racleţi, cu colţi metalici, până la platforma gaterului. Din bazin se îndrumau buştenii la racleţi, care erau acţionaţi de un motor electric. Colţii racleţilor se înfigeau în trunchi şi-l trăgeau în dreptul unui jgheab cu rulmenţi de lemn, care îl duceau în faţa gaterului. Treaba mea era să îndrept buştenii de aceeaşi esenţă la ghearele racleţilor. Ca instrument de lucru aveam o ţepuşă metalică, cu coada lungă. Pluteam pe spinarea buştenilor şi-mi alegeam lemnul comandat. Munca nu era tocmai grea, dar nici uşoară, mai ales că eram în pericol să fac baie, fără voie. Peste iarnă, bazinul era încălzit, ca să nu îngheţe apa. Am căzut o singură dată în el, noroc că nu era ger mare. Am fost apoi mutat la gater pentru munca de introducere a trunchiului de copac în pânzele ferăstraielor şi fixarea lui ca să nu se mişte. N-am stat mult nici aici, fiind trecut la o operaţiune foarte grea, şi anume separarea scândurilor rezultate de la gater. Trebuia să le sortez după grosime şi calitate, strângând marginile neindustrializabile în stive separate. O muncă istovitoare şi continuă, care nu-ţi dădea răgaz nici să respiri. N-am rezistat. Am cerut să fiu mutat, dar meşterul, un muncitor liber, s-a împotrivit. Ca s-o scot la capăt, mi-am chemat ajutoare, drept pentru care s-a produs o învălmăşeală la sortarea scândurilor, care a oprit fluxul

335

gaterului. Abia atunci s-a lămurit situaţia şi am fost transferat în altă parte, nu fără înjurăturile de rigoare. Am trecut la marcarea pe scânduri a pieselor, după un şablon dimensionat. Eram singursingurel, printre stive de cherestea, fără brigadier şi nacialnik (şeflb. rusă). Mi-ar fi plăcut munca, dacă n-ar fi trebuit s-o fac adesea în frig şi ploaie, căci lucram în aer liber. N-am stat mult nici aici. Am fost repartizat ca ajutor la fierăstrăul circular şi oscilant, care dădea prima dimensiune lemnului, în vederea operaţiunilor ulterioară. Munca nu-mi cerea un efort fizic deosebit, dar mă obliga să fiu mereu cu atenţia încordată. Lucram cu un cehoslovac şi ne înţelegeam bine. Şeful a vrut să mă pună pe mine la circular, dar am refuzat, căci era prea periculos. O secundă de neatenţie şi puteai rămâne fără mâna stângă. Au fost numeroase asemenea accidente. Refuzul meu îl supărase pe nacialnik şi, drept represalii, a hotărât să fiu trecut la fasonarea pieselor, unde se lucra cu un ferăstrău cu pânză subţire, care retezase multe degete. Cu alte cuvinte, dacă nu putuse să m-arunce în lac, măcar să-mi dea brânci în puţ. Eu voiam să mă întorc acasă întreg, aşa cum plecasem, prin urmare am refuzat şi de data asta, motivând că am vederea slabă. M-a trimis la ambulatoriu, unde am fost susţinut de medici. Într-o zi, pe când lucram împreună cu cehul, un nod din scândura a fost proiectat de ferăstrău, lovindu-mă ca un glonte în faţă, lângă ochiul stâng. Am ameţit brusc şi am căzut. M-au dus la infirmerie. Un medic polonez, în vârstă, specialist oftalmolog, deţinut şi el, m-a examinat şi a rămas îngrijorat. Nu putea preciza ce se va întâmpla cu ochiul. Nodul lemnos m-a lovit, spre norocul meu, pe diagonala dintre arcada stângă şi osul nazal, dar traumatismul produsese cheaguri de sânge în ochi, ceea ce complica întrucâtva situaţia. Bătrânelul m-a îngrijit foarte bine, şi, după cinci-şase zile, m-a asigurat că ochiul este salvat şi că mă voi reface complet. Am fost ţinut bolnav, la baracă, până m-am vindecat. Stăteam mereau bandajat. După şase săptămâni, am început să văd ca prin sită, apoi din ce în ce mai bine, până când, după două luni, vederea mi-a revenit la normal. Şi aşa am scăpat teafăr şi din al doilea accident de muncă. Cum material de protecţie nu exista, mă întrebam câte vor mai urma, căci am continuat să lucrez în acelaşi atelier şi la acelaşi nacialnik, numai la munci grele care constau, în principal, în

336

transportul de piese mari, nefasonate, de la circular la diferitele bancuri de prelucrare. Zilnic preluam şi transportam circa 3 metri cubi de lemn, într-o mare viteză. A fost una dintre muncile care mau obosit cel mai mult. Inima îmi era supusă la eforturi exagerate şi abia am simţit urmările opintelii. Fraţii români, care ştiau cât mă istoveşte această treabă, mă sfătuiau să mă mut în altă parte. Am încercat, dar n-am reuşit. M-au forţat să lucrez în schimbul de noapte, dar am refuzat, invocând vederea slabă şi ochiul traumatizat. După munca istovitoare, întâlnirea cu românii şi discuţiile cu ei erau o adevărată relaxare. Am cunoscut câţiva fraţi de sânge, aduşi din teritoriile Cehoslovaciei locuite de români. La nord de Tisa, în dreptul municipiului Sighet, pe fostul teritoriu cehoslovac, erau mai multe comune mari, curat româneşti – Apşa, Biserica Albă etc. – fapt datorită căruia existase, pe vremuri, în statul vecin, şi un regiment de români. În 1939, aceste părţi româneşti fuseseră anexate de către unguri, în înţelegere cu Germania hitleristă, iar în 1945 au fost ocupate de U.R.S.S. Era, în lagăr, un ţăran, un voinic cât un stejar, care-mi povestea că fusese ostaş în acel regiment românesc a cărui garnizoană se afla aproape de graniţa cu Germania. Îmi spunea că, la ocuparea teritoriului de către hitlerişti, au fost obligaţi să lase în mâinile nemţilor mii de camioane militare, tancuri, tunuri grele şi de câmp şi mult alt armament, precum şi muniţie. ,,Plângeam, noi ostaşii, că nu suntem lăsaţi să luptăm”, îmi mărturisea omul. Tot din părţile acelea era şi preotul greco-catolic Ion Marina, român de origine, care a fost arestat pentru că n-a vrut să devină preot ortodox. Era atât de amabil şi de atent cu fiecare, încât a câştigat respectul şi simpatia tuturor. Nu era încadrat în muncă, fiind suferind de inimă, dar era obligat să facă tot felul de corvezi. Devenisem prieteni şi ne spuneam pe nume. Nu ştia o iotă rusească. Îmi povestea cu admiraţie despre administraţia cehoslovacă. N-a primit pachete de acasă decât în ultimul timp. Ca să-şi mai astâmpere foamea, se ducea să lucreze la coteţele câinilor de pază, pe care-i alimenta. Aceşti auxiliari encavedişti, fiind în subzistenţa M.D.V, aveau bucătăria lor separată şi beneficiau de hrană substanţială, constând din carne de bună calitate, caşă de

337

orez şi hrişcă. Mâncarea lor era mult superioară celei primite de deţinuţi, atât calitativ, cât şi cantitativ. Bucătăria câinilor era curată, iar bucătarul, un militar, răspundea de igiena alimentelor. Preotul Ion Marina făcea haz de necaz. Când îl întrebam unde a lucrat astăzi, îmi răspundea: ,,La tovarăşul sabaka” – (câine – lb. rusă). Coteţele şi ,,gospodăria” patrupezilor se numea Dom sabak (Casa câinilor – lb. rusă). Bătrânii care le duceau mâncarea mai ciupeau câte ceva, ca să-şi astâmpere foamea. Pentru această muncă era însă concurenţă mare. Brigadierul trebuia stimulat cu mahorcă, altfel nu te repartiza la hrănirea câinilor. În acest lagăr am făcut cunoştinţă cu trei intelectuali unguri – Hadhazy Janos, locotenent-colonel de husari, Dr. Ruper, avocat, şi un profesor de limbă şi literalură maghiară, preot romano-catolic – împreună cu care, în lungi şi instructive discuţii, am analizat problema relaţiilor de bună şi mai ales de rea vecinătate dintre ţările noastre. Trecutul devenise istorie. Ne interesa viitorul. Ca intelectuali formaţi într-un regim feudal, în fruntea căruia stăteau grofii şi preoţii catolici, în cap cu episcopul primat de la Esztergom, ei nu se puteau lepăda integral de şovinismul şi iredentismul cu care se hrăniseră o viaţă întreagă. Admiteau că poporul român nu este aşa cum îl înfăţişaseră dascălii lor tendenţioşi, în lecţii la fel de tendenţioase, admiteau şi că politica de ură contra românilor şi a altor naţionalităţi dusă de fosta ,,Ungarie mare” fusese greşită. Recunoşteau că megalomania lor şi a austro-germanilor le adusese două înfrângeri militare, în decurs de 30 de ani, îşi dădeau seama că pericolul de care suntem ameninţaţi deopotrivă, românii şi ungurii, este Rusia şi că deci înţelegerea între noi ar fi absolut necesară, chiar vitală. Toate argumentele mele erau acceptate, chiar susţinute raţional de către interlocutori, dar sufletul nu se putea hotărî să consimtă la ceea ce poruncea mintea. Câtă deosebire între aceşti intelectuali sofisticaţi şi conaţionalii lor, oameni în inima cărora ura nu prinsese rădăcini. Cu omul simplu, dar raţional, poţi ajunge uşor la înţelegere, dacă îl convingi de cinstea şi sinceritatea ta. Raporturilor dintre cei trei şi mine erau bune, apropiate, poate chiar prieteneşti, deşi le venea foarte greu să accepte condiţiile esenţiale care puteau face posibile relaţii destinse de viitor între români şi maghiari. Le-am demostrat că

338

Austria, modificându-şi politica greşită din trecutul său de mare imperiu, a ajuns la raporturi excelente cu fostele popoare ale imperiului. Era un exemplu demn de urmat. Le arătam cât este de necesară o încredere reciprocă între ţările dunărene şi cele balcanice, pentru ca împreună să se ajute, să se apere şi să se completeze, în interesul comun. Le arătăm ce forţă economică şi spirituală ar rezulta din crearea şi consolidarea unei astfel de prietenii, de care am profita cu toţii. În lagăr, se afla şi fostul secretar al Episcopului Primat Mindszenty, un călugăr iezuit, bărbat de vreo 40 de ani. Mi-am exprimat dorinţa să-l cunosc. A acceptat, ne-am întâlnit, dar nu s-a lăsat antrenat în discuţii. Mi s-a părut un individ mândru şi distant. N-am stabilit legături apropiate. Românii din acest lagăr formau un mănunchi intelectual şi naţional foarte unit. Străinii ne respectau, iar solidaritatea dintre noi era invidiată. Nu vreau să spun prin asta că ne aflam în armonie deplină. Ar fi fost imposibil. Viaţa de lagăr şi închisoare, cu multele ei lipsuri şi suferinţe, duce uneori la raporturi mai încordate. Cum noi, deţinuţii, ne învârteam mai mult în cercuri naţionale, era firesc să se ivească şi neînţelegeri, dar le discutam, aducându-le la sfera gândirii, şi de aceea nu ne afectau starea sufletească şi nici nu modificau raporturile dintre noi. Era motivul pentru care eram admiraţi şi daţi ca exemplu de către naţionalităţi. Am constatat la intelectualii noştri un mare gol de informaţii precise în domeniul sectorului politic. Oamenii exercitaseră în ţară o prefesiune pentru care se pregătiseră, dar habar n-avea de rostul statului, despre partidele politice şi lor în colectivitate, despre doctrina şi programul lor. Nu-i interesa această problemă. Fie ignorau ideologile politice care frământau societatea contemporană, fie le cunoşteau ,,din auzite”. Ba chiar aveau o părere dispreţuitoare despre politică şi omul politic. Existau intelectuali rafinaţi, sensibili la subtilităţile de gândire şi de exprimare, care în timpul lor liber se delectau cu lecturi filozofice sau literare, dar se arătau complet dezinteresaţi de problemele sociale, actuale sau de viitor care formeză obiectul preocupărilor politice. Erau aşa-zişii intelectuali de salon. Cum aveam să-mi dau seama în lagărele sovietice, unde am cunoscut destui inşi reprezentativi pentru categoria de care vorbesc,

339

mulţi dintre ei, deşi nu aveau o motivaţie temeinică, erau simpatizanţi ai câte un partid politic: ţărănesc, liberal, legionar, etc. Alţii, în special cei din serviciul Poliţiei, Siguranţei Statului şi armatei, erau stalinişti. Statul îi plătea, deci susţineau statul ca supremă putere, în faţa căruia trebuia să te pleci. Generalizând, am putea spune că, din necunoaştere şi lipsă de interes din partea intelectualilor, problemele de politică rămâneau pe mâna impostorilor şi ariviştilor, care căutau să se căpătuiască. Excepţie, spre onoarea lor, făceau căpeteniile de partid şi cei din jurul lor. Cât despre militari – care dădeau cel mai mare contingent de deţinuţi români în lagăr – ei aveau să-şi schimbe atitudinea. Dacă înainte nu voiseră să admită că ar exista ceva mai important decât armata şi ordinele ei, închisoarea şi lagărul, poziţia lor de sclavi, i-au făcut să se ocupe şi de cauzele care îi aduseseră în această situaţie. Au început, deci, să fie interesaţi de politică, şi aşa au ajuns să înţeleagă stările actuale de la noi şi din alte părţi ale lumii. Munca în funcţii mari de răpundere, care te pune implicit la curent cu situaţii şi aspecte confidenţiale, impune o comportare adecvată. Se cere în primul rând ca persoana desemnată într-un altfel de post să aparţină naţionalităţii autohtone, căci sentimentul de solidaritate naţonală îi dă tăria să se poarte cu demnitate şi responsabilitate în împrejurări dintre cele mai dificile. A pune şi susţine la conducere pe un cetăţean care n-are nici o contingenţă cu românii sau cu România este o foarte mare greşeală. Acolo, în Uniunea Sovietică, am aflat, dintr-o sursă autorizată, de exisenţa unor dosare secrete, întocmite de Serviciul Secret de Informaţii – unul conţinând amănunte din viaţa intimă a Palatului, altul, activitatea ilegală a Partidului Naţional Ţărănesc, în preajma prăbuşirii regimului antonescian – care au fost date în păstrare unui înalt funcţionar a cărui origine etnică nu era cea română şi care, a doua zi după 23 august 1944, le-a predat altui funcţionar, iar acesta, la rându-i, le-a depus la Comisia Aliată de Control (U.R.S.S.) din Bucureşti. Dosarele cuprindeau informaţii, acte, fotografii, culese de S.S.I., ce nu ar fi trebuit să fie cunoscute de armata unei ţări care nu venise cu ramura de măslin la noi. Deşi Partidul Naţional Ţărănesc fusese duşman al regimentului fascist şi antonescian, nu se cuvenea totuşi ca dosarele respective să fie predate Uniunii

340

Sovietice. Tot în lagăr am aflat că soţiile unor înalţi demnitari, unele din ele de origine străină, făcuseră parte din serviciul de informaţii al Ambasadei sovietice. În primăvara anului 1955, aveam în lagăr multe ziare, difuzoare radio, din când în când câte un film sau câte o conferinţă pe teme (re)educative. Emisiunile de la radio erau o tămâiere permanentă a comunimului, filmele, în marea lor majoritate, ne prezentau viaţa grea, dar minunată, din colhozuri, iar în conferinţe se repeta mereu aceeşi placă: americanii şi toţi capitaliştii se pregătesc de război, dar sovieticii sunt convinşi că, după cel de-al treilea război mondial, comunismul va stăpâni lumea. Cum am mai spus, ziarele ne interesau, căci în ele, pe lângă propagandă, mai găseam şi fapte diverse, care, coroborate cu ce vedeam ,,pe viu”, ne ajutau să cunoaştem situaţia reală. Tineretul sovietic era la acea dată o problemă-cheie, care îi preocupa mult pe liderii politici şi pe gazetari. Citeam în ziare că tinerii sunt neîndoctrinaţi, adică nu au un ,,nivel ideologic” ridicat, dar au, în schimb, înclinaţii spre cosmopolitanism. Erau daţi ca exemplu studenţii din Moscova, are se salutau cu hello!, foloseau curent expresii ca O.K.! şi fumau, la petreceri, ţigări americane şi englezeşti, iar când nu reuşeau să şi le procure, introduceau ţigările ruseşti în ambalaj american. Concluzia era că imitarea moravurilor capitaliste este dăunătoare comunismului sovietic şi aspiraţiilor lui. Cunoscând în lagăr o mulţime de tineri deţinuţi, închişi pentru ideile lor anticomuniste (în special foşti studenţi şi elevi din clasele superioare), precum şi pe unii – destui – care fuseseră judecaţi şi condamnaţi pentru infracţiuni de drept comun şi aflând din ziare că îmbuibaţii imită moravurile americanilor, iar cei din câmpul muncii o duc greu, nu mi-a fost greu să înţeleg că tineretul sovietic nu este mulţumit cu viaţa pe care i-o oferă comunismul. Naţionalismul prindea rădăcini adânci în sufletul tinerilor, iar viaţa liberă îi tenta şi le crea dorinţa unei alte ordini sociale, care să corespundă aspiraţiilor lor. Îmi plăcea să cred că atât cadrele viitoare de intelectuali, cât şi muncitorii, care au îndurat lipsuri şi privaţiuni, care vor ajunge la conducere, nu-şi vor uita idealurile tinereţii şi îşi vor căuta să le traducă în faptă. De asemenea, era în firea lucrurilor ca odraslele comuniştilor de ieri să nu se mai

341

mulţumească cu viaţa părinţilor lor, redusă la satisfacţii de ordin material, ci să se orienteze şi către alte valori, dintre care cea mai importantă este liberatea cu toate consecinţele ce decurg din ea. Aşa părea logic, dar uneori logica e contrazisă de realitate. Au mai sosit români din nordul european al Uniunii Sovietice. Printre ei, mi-i amintesc pe Vasile Ţebordei, preot ortodox, care activase ca gazetar la Chişinău, şi Nicolae Cârje, avocat din Bucureşti, născut în America. Grupul român a crescut, dar legăturile frăţeşti dintre noi au rămas solide. Se apropia Paştele. Chingile închisorii au mai slăbit. Vântul libertăţii adia prin lagăr. În noaptea Învierii, noi, românii, pe tăcute, ne-am strâns într-o magazie. Ne pregătisem, să întâmpinăm cu lumânări aprinse marele eveniment creştin. Preotul Ţeborsei a început slujba. Preotul Valeriu Ciobanu, tot ortodox, dădea răspunsurile, iar noi, credincioşii, cântam la unison. Cântecul vestitor de bucurie ,,Hristos a înviat din morţi...” – răsuna în văzduh, aducând alături de noi şi alţi deţinuţi, de alte neamuri şi credinţe. Au venit şi politrucii, dar n-au tulburat ceremonia. După slujbă, ne-am îmbrăţişat, bucurându-ne că reuşisem să serbăm Învierea Domnului după datină. La sfârşit, am fost invitaţi de către politruci la comandament. Au intrat în birou cei din faţă, împreună cu preotul oficiant. Acolo, li s-a ţinut o lecţie de marxism ateist, li s-au confiscat lumânările şi crucea, care fusese făcută în lagăr, şi apoi li s-a dat drumul. Întreg lagărul vorbea de iniţiativa îndrăzneaţă a românilor. După episodul cu politrucii, ne-am strâns în sala de mese, unde aveam să gustăm câte ceva din bucatele noastre sărace, ca să prăzmuim Învierea. Surpriză au fost ouăle roşii, care au apărut discret, nu ştiu de unde. A fost o contopire de suflet românesc pe un crâmpei de creştinism. Popoarele din Uniunea Sovietică au o viaţă şi o gândire deosebite de-ale europenilor. Şi este normal să fie aşa. Natura, mediul geografic le-au format o anume sensibilitate, care se reflecta în modul de trai. Imensitatea teritoriului, puţin populat, prin care străbăteai zeci şi sute de kilometri fără să întâlneşti o aşezare omenească, îi predispunea la misticism şi visare. Satele erau rare, dar legătura dintre consăteni strânsă. Oraşele cu populaţie densă, oraşe-furnicar, aveau puţine, iar săteanul nu se simţea bine decât în

342

mediul de interese şi preocupări rurale. În regimul comunist, s-au înmulţit oraşele şi fabricile, în jurul acestora din urmă aglomerânduse un mare număr de lucrători din mediul rural. Totuşi, în esenţă, legătura oamenilor cu satul nu s-a schimbat. Nostalgia locului natal persista şi îi trimitea mereau să-şi revadă meleagurile copilăriei. Oamenii de ştiinţă, literaţii, toţi cei stabiliţi în străinătate tânjeau de dor şi căutau să se întoarcă, fie chiar vremelnic, la locurile dragi. Iată un caz. Un rus, muncitor pripăşit în Franţa după primul război mondial, devenit cetăţean francez, simte dorul satului său. Amăgit de propaganda sovietică, dibaci ademenitoare, se decide să se întoarcă în patrie. Nu-şi imagina că ,,mămuca Rusie” n-o să-l primească cu braţele deschise. La Paris, unde trăia cu familia, avea o situaţie bună, satisfăcătoare, fără griji prea mari. Era căsătorit cu o franţuzoică şi aveau un băiat şi o fată. Soţia casnică, fata terminase filologia, iar băiatul era student la Institutul de Mecanică. El, capul familiei, era şofer având două maşini pe piaţă. Face omul formele de renunţare la cetăţenia franceză şi vin cu toţii în Uniunea Sovietică. Li se fixează domiciuliul într-un sat din estul Mării Negre, pentru aclimatizare. După scurtă vreme de la sosire, şeful familiei este anchetat de către M.D.V.: Pentru ce ai venit În U.R.S.S.? Cine te-a trimis? Cu ce misiune? Până la urmă este judecat pentru trădare de patrie şi condamnat la 25 de ani de lagăr, căci fusese înrolat în ,,armata albă”. Soţia lui a fost repartizată la munca din colhoz, fata a fost trimisă în Siberia ca profesoară de limba franceză, iar băiatul a fost făcut tractorist în locul unde lucra mama sa. Nu-ţi vine să crezi, şi totuşi... Rudul ajunsese în lagăr cu mine. Era un bărbat înalt, impunător şi foarte tăcut. Muncea la evacuarea closetelor. Avea o sanie trasă de un cal şi tăia zilnic, pe timp de ger, calupuri mari de fecale pe care le ducea în braţe, le aşeza în sanie şi apoi le transporta afară din lagăr. Vara îşi făcea meseria cu căruţa şi cu o ladă. Avea ca loc de dormit o cămăruţă separată, unde se spăla şi îşi schimba salopeta. Muncea de unul singur. Adeseori trecea pe la bibliotecă, unde găsea parteneri pentru o partidă de şah. Un alt rus din lagăr trecuse prin alt gen de necazuri. Trăia într-un oraş american, ca muncitor. Venind de la lucru şi străbătând

343

parcul central, vede lume strânsă în faţa unui panou cu fotografii din Uniunea Sovietică. Câte o explicaţie însoţea fiecare fotografie, dar realităţile înfăţişate nu erau de fel măgulitoare. Rusul, jignit în orgoliul naţional, protestează indignat, trezindu-se în postura de apărător al comunismului. După ce îşi termină peroraţia, un agent îi cere să se legitimeze. Atât. Peste câteva zile, se prezintă la locuinţa rusului o comisie de trei funcţionari, care, după ce îi verifică identitatea, starea civilă – era căsătorit, având şi un băiat – şi actele de proprietate a casei, îi fac cunoscut că este considerat periculos pentru ordinea socială americană, şi, întrucât nu e cetăţean american, va fi expulzat din Statele Unite cu destinaţia U.R.S.S. Soţia este informată că dânsa şi copilul, fiind cetăţeni americani, pot rămâne, dacă vor. Se calculează valoarea casei, din care se stabileşte partea soţului, dar se scad cheltuielile transportului până în U.R.S.S, iar diferenţa i se înmânează pe loc expulzatului. Soţia şi copilul nu vor să plece, drept pentru care i se dă să semneze un contract de împrumut, pentru jumătate din valoarea casei ,,partea fostului soţ” iar el este luat frumuşel şi condus până la vasul ce-l ducea în U.R.S.S. Acum era în lagăr cu mine şi ispăşea o pedeapsă de 25 de ani, ca spion american. Foarte interesantă mi s-a părut istoria unor foşti ostaşi ai Armatei Roşii, căzuţi prizonieri la hitlerişti şi băgaţi într-un lagăr nemţesc. În 1945, sunt eliberaţi de armata americană şi duşi în Statele Unite, unde primesc toate ingrijirile şi trăiesc împărăteşte. Ca ostaşi ai unei ţări aliate, erau liberi, fiind, în plus, cazaţi într-un imobil locuit numai de ei. Nu prestau nici un fel de muncă, fiind scutiţi până şi de obligaţia de a-şi curăţa camera sau aranja patul. Fiecare a primit un costum civil şi albituri noi. La micul dejun li se serveau ochiuri cu şuncă, cafea cu lapte, unt, gem, suc de fructe şi chifle îmbietoare. Prânzul era compus din trei feluri de mâncare, două din ele cu carne, pâine albă. Ca desert, fructe, prăjituri, clătite, la alegere. Cina era tot atât de abundentă. Fiecare primea zilnic o sticlă cu bere şi 20 de ţigări. Hrana era la discreţie, singura interdicţie fiind să nu se păstreze alimente în noptiere sau dulapuri. Toate acestea mi-au fost povestite de un leton din lagăr, care trăise în condiţiile respective. Dar oamenii se satură şi de bine, şi atunci fac prostii. Nădejdea că după război situaţia se va schimba în

344

U.R.S.S., credinţa că mareşalul Jukov se va strădui să-l convingă pe Stalin să îmbunătăţească viaţa din ţară; speranţa că se vor recunoaşte eforturile cetăţenilor sovietici pentru apărarea patriei, pe care au dus-o la victorie, toate acestea le-au format convingerea că în republicile lor naţionale îi aşteaptă o viaţă plină de promisiuni. Dorul de cei lăsaţi acasă contribuia şi el, în mare măsură, la hotărârea lor de-a se reîntoarce în patrie. Mai venea pe-acolo şi câte un agitator politic şi le ţinea discursuri patriotice înflacărate... Din câte mi-a spus colegul meu de lagăr, li s-a făcut propunerea să rămână în S.U.A, dar au refuzat categoric. Americanii le-au arătat că soarta foştilor ostaşi sovietici, căzuţi prizonieri, este cât se poate de tristă în Uniunea Sovietică, că îi aşteaptă condamnarea pentru trădare de patrie şi că vor înfunda puşcăriile, însă ei n-au crezut. Condiţiile de viaţă de care beneficiau excludeau orice motiv de nemulţumire, care să justifice dorinţa de plecare în Uniune. Dacă vrei însă neapărat un nod în papură, îl găseşti. Şi l-au găsit şi ostaşii în cauză. La un prânz, refuză cu toţii să se atingă de mâncare. Motivul: nu mai pot suporta pâinea albă, vor pâine neagră, cu care fuseseră obişnuiţi în U.R.S.S. Nemulţumirea a luat aspectul unui protest serios. Personalul de la cantina sanatoriului – căci într-un sanatoriu erau cazaţi – au încercat să găsească pâine neagră, dar în zadar, pâine neagră nu exista. Şi cum nemulţumirea a luat proporţii, sovieticilor începând să nu le mai fie pe plac nimic din ce le dădeau americanii, până la urmă au fost anunţaţi că vor fi repatriaţi de îndată ce va sosi un vapor sovietic care să-i ducă în U.R.S.S. A fost bucurie mare, de oameni dornici să-şi revadă familia şi locurile natale. S-au făcut pregătiri, au fost îmbrăcaţi în haine noi, au căpătat daruri multe, în special îmbrăcăminte, li s-au dat şi geamantane pentru darurile primite şi au fost conduşi la vaporul sosit în port ca să-i transporte pe eroii războiului. Orchestra vasului i-a primit cu cântecele vesele. Punctul culminant era portul Riga din Mare Baltică. Debarcă ei bine dispuşi, îşi iau bagajele şi sunt conduşi în grup la hotel, de unde fiecare era sigur că va merge, în sfârşit, acasă. Acolo sunt împărţiţi în grupuri mici şi introduşi la baie, apoi li se dă să se îmbrace în haine sovietice, pentru ca în cele din urmă să ajungă, escortaţi de encavedişti cu pistoale automate, în

345

faţa unui tribunal militar care să-i condamne la câte 25 de ani muncă silnică, pentru trădare de patrie, şi să fie trimişi în diferite lagăre. Întreaga păţanie, repet, mi-a povestit-o unul dintre participanţi. În legislaţia U.R.S.S. exista o dispoziţie în baza căreia oricare fost cetăţean al imperiului ţarist, plecat pste hotare şi stabilit în străinătate după Revoluţia din 1917, fără aprobarea autorităţilor, era calificat trădător de ţară, fiind pasibil de pedeapsă. Această infracţiune, făcând parte din cele socotite contra securităţii statului, nu beneficia de prescriţie. Aşa că politrucii, care însoţeau Armata Roşie prin ţările europene, au capturat o mulţime de persoane, socotite trădători, în special ruşi albi, care erau cu toţii oameni în vârstă. Am cunoscut astfel de ,,infractori”, arestaţi în Polonia, Germania şi Austria. Fiecare primise o pedeapsă de 25 de ani. Din România fusese ridicat, printre alţii, şi H.D.Y. Siruni, originar din Armenia rusească, de unde plecase şi se stabilise în Turcia, pentru ca în 1942 să vină în România, devenind cetăţean român. Era un savant specialist în traducerea şi interpretarea textelor vechi, scrise în limba armeană şi turcă, şi s-a numărat printre colaboratorii lui Nicolae Iorga. Prin 1946, a fost ridicat de sovietici, dus la Erevan – unde a fost bine primit, cazat şi tratat – şi pus să lucreze, în cadrul Academiei, la traducera unor înscrisuri vechi. Era îndurerat că fusese despărţit de familie şi de mediul său intelectual, dar nu ducea lipsuri materiale, avea chiar şi un modest confort. După o muncă de vreo doi ani, cu bune rezultate în cercetare, a fost însă trimis să lucreze la un colhoz, unde o ducea mult mai greu. Nu peste mult timp a fost anchetat de politruci, care l-au întrebat, după obiceiul sovietic: Ce cauţi în U.R.S.S.? Cine te-a trimis şi cu ce misiune? Până la urmă a fost condamnat la 25 de ani pentru trădare de patrie şi iată-l ajuns în lagărul de la Potima. În lagăr se găseau şi condamnaţi pentru fapte hazlii, la auzul cărora ţi se descreţea fruntea. Bunăoară, un cetăţean sovietic, şofer de profesie, se însoară cu o tânără de vârsta lui şi, nu mult după căsătorie, încep discuţiile între soţi, pe motiv că el lucra numai noaptea. Până la urmă, bărbatul îşi dezvăluie secretul: era şofer pe o autocisternă care evacua closetele din oraş. Femeia ruşinată de ocupaţia soţului, refuză să rămână măritată cu un

346

vidanjor. Divorţează şi curând se recăsătoreşte. Şoferul ofensat, aflând unde are loc petrecerea de nuntă, anume într-o casă modestă de periferie, cu ferestrele joase, spre stradă, profită de ocazia că, vară fiind, geamurile erau mai tot timpul deschise, şi vine noaptea, cu cisterna plină, la faţa locului, unde sub presiunea motorului, îndreaptă tulumba prin fereastră asupra petrecăreţilor... Această răzbunare îl adusese în lagăr peste cinci ani. Un alt caz de neomenie, semnificativ pentru raporturile dintre sovietici, este următorul: O tânără pereche din Moscova trăia fericită într-o cameră modestă dintr-un bloc muncitoresc. Vecinii de coridor, care râvneau la camera obţinută de cei doi, au pus la cale evacuarea lor. Odaia tinerilor însurăţei avea un gemuleţ care dădea în coridor şi prin el se putea vedea de afară ce se petrece înăuntru. La un moment dat, soţul este chemat la miliţa sectorului şi anchetat pentru raporturi sexuale perverse. Se face proces, perechea în cauză neagă, dar vecinii depun mărturie contra lor. Bărbatul este condamnat la cinci ani pentru perversiune sexuală. Se vede de aici câtă armonie domnea între cetăţenii ,,comunizaţi”. Din ce am câştigat lucrând la fabrica de mobilă, reuşisem să strâng vreo 80 de ruble, ca să comand câteva cărţi care mă interesau. În anul 1955, se puteau face astfel de comenzi din lagăr. Am cerut, contra ramburs, următoarele: ,,Introducere în limbile romanice” de prof. M.V. Serghievski; ,,Mic dicţionar filozofic” şi ,,Dicţionar juridic”. Când au sosit cărţile, am fost chemat la bibliotecă să le ridic. Lipsea ,,Dicţionarul juridic”, deşi fusese comandat şi plătit. Mi s-a spus că îl reţinuse căpitanul cu disciplina, pentru a-l studia. Am aşteptat patru-cinci zile, apoi m-am dus la politruc să i-l cer. A avut loc o întreagă anchetă. Pentru ce l-am comandat? Ce urmăresc cu el? Ca economist, ce nevoie am de cunoştinţea juridice? Până la urmă mi l-a dat. Am constatat cu această ocazie că securiştilor le era frică de cetăţenii cu cunoştinţe juridice. Fiind abuzivi până la crimă, nu voiau ca oamenii să-şi cunoască drepturile. Din acest motiv, în lagăre şi închisori, ori de cîte ori cereai informaţii privitoare la drept şi legislaţie, erai refuzat. În biblioteci nu găseai astfel de cărţi şi nici vreun exemplar din Constituţie. Cu cât oamenii erau mai neştiutori în privinţa drepturilor lor, cu atât encavediştii se simţeau mai liberi în actele lor bestiale.

347

De altfel, deţinuţii sovietici, cunoscători ai năravurilor politrucilor, le vorbeau cu mult curaj şi cu puţin respect. Mi-a fost dat să văd şi să aud pe un deţinut de drept comun adresându-se cu nonşalanţă unui procuror militar, cu grad de general, care venise în inspecţie în lagăr. Deşi eram în sala de mese, se prezentase în faţa generalului cu şapca pe cap, cu mâinile în buzunare şi cu ţigara în colţul gurii, întrebându-l despre o problemă juridică. Generalul nu i-a răspuns, fie că n-o cunoştea, fie că n-a găsit de cuviinţă. Deţinutul, nemulţumit că nu aflase ce voia, l-a apostrofat, folosind o expresie insultătoare, bine cunoscută şi des folosită în Uniunea Sovietică. Şi totuşi, după aceea, nu i s-a întâmplat nimic. Era de neînţeles cum oameni cu atâta curaj individual nu puteau schimba sau măcar ameliora situaţia care domnea la ei. Într-o zi, am fost chemat la administraţia fabricii. Veniseră doi politruci, îmbrăcaţi în civil, după moda rusească. Mă chemaseră să mă ancheteze pentru că nu vreau să lucrez în specialitatea mea. În fişa personală scria că sunt economist, că aveam doctoratul economic. În baza legilor sovietice, economistul cu studii superioare purta titlul de inginer-economist, pe care îl trecuseră în fişa mea. Au încerat să mă determine să lucrez în serviciul de coordonare al fabricii, enumerându-mi multiplele avantaje de care mă voi bucura. Am refuzat invocând ca motiv necunoaşterea limbii oficiale şi a terminologiei economice-sovietice. Au insistat, dar fără rezultat. Până la urmă, m-au acuzat de sabotaj, ameninţându-mă că se vor lua măsuri contra mea. N-au mai avut timp însă timp... Cum am mai spus, în lagăr se aflau deţinuţi de toate naţionalităţile, aduşi din toate părţile U.R.S.S.-ului. Am cunoscut un ucrainean, condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru propagandă separatistă. Venea tocmai din regiunea nord-estică, din ţinutul Kolima. Acolo era mormântul deţinuţilor. E o regiune muntoasă, cu ger năprasnic, unde lucrau peste un milion de inşi repartizaţi pe lagăre. Scormoneau pământul căutând şi culegând pepite de aur. Munceau fie în echipe, fie individual. Norma era de patru-cinci grame de aur pe zi. Normele se stabileau în funcţie de bogăţia de metal nobil a zonei, estimată de specialişti. Soarta acestor condamnaţi era mai grea decât a tuturor celorlalţi. Regiunea este sălbatică, singurii ei supravieţuitori fiind condamnaţii şi

348

encavediştii; comunicaţiile cu restul continentului sovietic se făcea numai prin avioane, care aveau plecarea din Habarovsk. După cum îmi spunea interlocutorul meu, paza nu era prea numeroasă în raport cu numărul deţinuţilor, pentru că din locul acela nu exista scăpare, n-aveai unde fugi, unde te ascunde, cu speranţa de-a supravieţui. Moartea te prindea repede, cum te îndepărtai de grup. Frigul, vântul, foamea nu-ţi permiteau să trăieşti, dacă te desprindeai de colectiv. Nici paznicii nu aveau o soartă bună, doar că ţineau puşca în mână, numai că ea nu-i încălzea. Când venea câte un vifor de zăpadă, se ţineau de frânghii, de-a valma, deţinuţii şi paznicii. Administraţia era excesiv de aspră, atât datorită caracterului encavediştilor, trimişi acolo disciplinar, cât şi datorită influenţei mediului sălbatic. Cerberii se temeau de grevă şi revoltă. Când se iveau totuşi cazuri de nesupunere, se răspundea cu cruzime şi cu gloanţe. Mi s-a spus că, la un refuz al deţinuţilor de-a mai lucra, se trăsese în plin, fiind ucişi aproape cinci sute de oameni. Ca să se stabilească în mod exact identitatea morţilor, atunci şi acolo nefiind posibilă o astfel de identificare, i s-a tăiat fiecarei victime palma dreaptă şi toate au fost trimise la centru, pentru identificarea după amprentele digitale. Deşi pare o secvenţă dintr-un film de groază, ea aparţine unui scenariu cât se poate de real şi de rentabil: Uniunea Sovietică realiza cantităţi enorme de aur. În lagăr se găseau şi foşti ofiţeri sovietici, ajunşi acolo fără să fie fost prizonieri de război. Un căpitan aviator primise 25 de ani pentru că la o petrecere tovărăşească, încălzit de votcă, spusese că avioanele americane sunt superioare celor sovietice. Exprimarea acestei opinii fusese socotită ultraj la adresa oamenilor muncii din Uniunea Sovietică. Un maior tanchist, care fusese sub comanda mareşalului Jukov rămânând un mare admirator al acestuia, a avut un moment de neatenţie şi a spus, într-o familie, că ar fi fost bine dacă Stalin asculta sfaurile lui Jukov şi acorda poporului unele libertăţi. Această îndrăzneală i-a asigurat 25 de ani de lagăr, şi nu era un caz singular. Am cunoscut un fost general infanterist sovietic, pe nume Kalinin. Era frumos, înalt şi bine făcut, în vârstă de aproximativ 50

349

de ani. Deşi am discutat mult cu el, nu mi-a destăinuit pentru care vină se găsea în lagăr. Prinsese tot 25 de ani. Îmi spunea că, în drum spre frontul Ungariei, trecuse prin România. Avea o părere frumoasă despre ţara noastră. Îmi povestea despre comporatarea plină de omenie a generalul Avramescu, în Ucraina, atunci când sovieticii au fost nevoiţi să se retragă spre Volga. Am adus în discuţie răpirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. La indignarea manifestată de mine, generalul a încept să râdă. Era un râs semnificativ, care mă făcea să bănuiesc un dedesubt. Într-adevăr, când am terminat tot ce aveam de zis, mi-a răspuns că mă amărăsc degeaba, căci nu-i nimic de făcut, soarta României fiind hotărâtă. Din informaţiile pe care le avea, şi afirma că provin din sursă sigură, peste 20 de ani de la sfâşitul războiului România va fi anexată la U.R.S.S. Acesta era planul şi nimeni şi nimic nu-i putea împiedica realizarea. M-am arătat mai mult decât revoltat de o asemenea intenţie criminală şi-am replicat că nu-i posibil aşa ceva, deoarece România este locuită de un popor de care nu se poate dispune ca de o turmă de necuvântătoare. Practic, este imposibil să desfiinţezi o ţară, un popor, o naţiune. El îmi arată că totul se va face în mod paşnic, fără vărsări de sânge şi pe o baza legală. Adică: ,,Adunarea Naţională a României va solicita anexarea la U.R.S.S., iar Kremlinul va accepta cererea, dându-i forma constituţională adecvată. Nu veţi mai fi Republica Populară România, ci Republica Socialistă Sovietică România. Voi sunteţi o ţară agricolă şi n-are rost să vă industrializaţi. Veţi rămâne specializaţi în agricultură, zootehnie şi silvicultură. Muncitorii industriali vor fi mutaţi în U.R.S.S., în fabricile noastre, iar industriile pe care le aveţi le vom instala în interiorul Uniunii. Nu este logic şi practic să deveniţi producători industriali. Noi, împreună cu Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia, avem suficientă industrie, aşa că industria românească nu e necesară pentru acoperirea nevoilor colectivităţii socialiste. Cât despre agricultorii voştri pricepuţi, ei au un imens teren de lucru în Siberia, care trebuie adus în stare de producţie reală. Aşa că s-a zis cu România!” M-am cutremurat de cele auzite şi m-a cuprins ameţeala la gândul că ne paşte o catastrofă naţională. Din lagăr, de la deţinuţii basarabeni, ştiam că Siberia occidentală este plină de români din

350

ţinuturile Basarabiei şi ale Bucovinei. Ştiam că tătarii din Crimeea au fost colonizaţi peste Urali. Ştiam că nemţii din sudul Basarabiei şi din alte părţi ale Uniunii au fost mutaţi în acele locuri. Era vorba de milioane de oameni transplantaţi în răsăritul Uniunii Sovietice. Deci nu era imposibilă o nouă crimă. Mai ştiam că Occidentul era bucuros să-şi vadă de problemele lui şi să nu aibă conflicte cu U.R.S.S. Am comunicat prietenilor români din lagăr cele auzite de la generalul sovietic. Toţi au primit vestea cu îngrjorare şi amărăciune. Ne dădeam seama că este o nenorocire să ai un vecin bogat, puternic şi nesăţios, care urmăreşte cu perseverenţă să te înghită. Ne aflam în luna iunie 1955. Prietenia dintre americani şi sovietici era de domeniul trecutului. Preşedintele Statelor Unite, o dată ce n-a reuşit, în 1953, după moartea lui Stalin, să determine Uniunea Sovietică la măsuri politice de colaborare, încerca o întrevedere la Geneva, cu primul secretar al P.C.U.S., şi iată-i pe Eisenhower şi N. Hruşciov întâlnindu-se. Toată omenirea din lagărele societice aştepta rezultatul întrevederii, ştiind că de acolo, de la cei doi, şi numai de la ei, poate veni eliberarea. Concluziile convorbirii au dat noi speranţe Aliaţilor. Căldura discuţiilor a provocat începutul dezgheţului. Umăream cu înfrigurare comentariile presei. Semnele erau bune. Nu mult după întrevederea celor doi, s-a nunţat că Adenauer, cancelarul Germaniei Federale va veni la Moscova, pentru tratative cu Hruşciov. Discuţiile dintre cei doi fruntaşi politici, dintre care unul îi reprezenta pe învingători, iar celălalt pe învinşii celui de-al doilea război mondial, erau publicate în presă şi difuzate la radio. A fost un adevărat duel între cei doi politicieni străluciţi. Urmăream cu interes declaraţiile şi replicile dintre ei. Ne-am amuzat de încărcătura lui Hruşciov, când a fost încolţit de bătrânul Adenauer pe tema principiilor politice şi nemaiavând ce răspunde, a afirmat: ,,În definitiv, ce vreţi, pe Karl Marx, voi nemţii l-aţi dat lumii, nu?” Ne-a bucurat faptul că Adenauer era foarte hotărât şi cerea eliberarea tuturor prizonierilor de război germani şi a tuturor deţinuţilor din închisori şi din lagăre. Simţeam că discuţiile de la Moscova erau urmarea înţelegerii de la Geneva. Apoi, credeam în Adenauer, eram siguri că nu se va înapoia în ţară cu sacul gol. ,,Dacă nu le pot spune mamelor germane că fiii şi soţii lor se vor

351

întoarce din Rusia, că tovarăşul de viaţă va veni la copiii săi, prezenţa mea la Moscova n-are nici un rost. Orice promisiune aş face şi orice act aş semna, dacă nu sunt întărite de fapte, adică de eliberarea deţinuţilor, n-au nici o valoare, pentru că nimeni nu le va respecta.” Aşa i-a spus Adenauer lui Hruşciov şi aşa au câştigat occidentaliii singura bătălie politică de după război: eliberarea tuturor prizonierilor şi a deţinuţilor străini din Uniunea Sovietică. De acum, toţi eram siguri că ne vom întoarce în ţările noastre. Era numai o problemă de timp, căci organizarea transportului atâtor deţinuţi, de naţionalităţi diferite, nu-i o treabă uşoară. După acest eveniment internaţional, prin iulie a sosit la Moscova primul ministru al Indiei, Jawaharlel Nehru, om politic, militant pentru pace . A fost foate bine primit şi înconjurat cu mult respect, cee ce nu l-a împiedicat să declare într-un inerviu, că în tinereţe fusese prieten cu Lenin, dar că ulterior se despăţiseră, deoarece Lenin s-a angajat pe drumul socialismului, pe când el a rămas pe calea libertăţii. Declaraţia am auzit-o în lagăr, prin radio. Lagărul 385-11 devenise unul din centrele de grupare a deţinuţilor străini din U.R.S.S., aşa au început să vină oameni de toate originile. Din august, fabrica nu mai funcţiona cu deţinuţi, ci cu angajaţi liberi. Am fost repartizaţi în barăci, pe naţionalităţi. Ni s-a îmbunătăţit hrana şi au început să ni se ţină zilnic lecţii de reeducare, a căror temă principală era forţa Uniunii Sovietice, care va învinge capitalismul. S-a organizat o orchestră – alămuri, coarde şi acordeon – alcătuită din deţinuţi de toate neamurile. Seara, după conferinţă, aveam muzică. La modă era şlagărul românesc: ,,În Bucureştiul iubit”. Când se anunţa, era primit cu aplauze prelungite, iar la terminare bis-urile se repetau. Noi, românii, lăcrimam de bucurie. Au sosit din nord şi românii care lucraseră la minele de cărbuni. Numărul nostru a crescut cu: Jean Beza, Teodor Negroponte, Ion Vasilescu. Întâlnirea cu Jean Beza a fost emoţionantă. Ne legau, pe lângă altele, cei peste trei ani de închisoare din România, pentru acţiunea noastră antifascistă, şi iată-ne din nou captivi, de astă dată sub un regim sovietic. Ne-am îmbrăţişat, însă nici unul n-a putut rosti nici un cuvânt, din cauza emoţiei.

352

La vizita medicală, Beza a fost găsit bolnav de cord. Munca în mină îi distrusese inima şi aşa greu încercată din închisoarea din România. Tedi Negroponte era tânăr, un munte de bărbat! În ţară făcuse parte din clasa voievodului Mihai. A fost arestat ca fiind unul dintre apropiaţii regelui. Deşi provenea dintr-o familie de mari bogătaşi şi fusese crescut în condiţii de elită, era un camarad excepţional şi un democrat convins. Ion (Nelu) Vasilescu Valjean, şi el tânăr, cu doctoratul în drept luat în Anglia, era fiul marelui avocat penalist Vasilescu Valjean, fostul meu apărător în procesul din România. Din păcate, acesta din urmă, fiind nu doar avocat, ci şi om politic, fusese închis de comuniştii români şi am aflat că decedase în închisoare. Din sudul Rusiei, au sosit: Mihai Jaroslavici, zis Bădică şi Alexandru Klamer. Tot din sud au venit şi colonelul Tarnavski, cel cu blidul de linte din închisoarea din Constanţa, şi căpitanul român Ostrovski, fost interpret la Palat pentru limba rusă. Într-un lagăr din apropiere se afla şi fostul ,,naş” al multora dintre noi, Ion Văleanu. A cerut să nu fie adus în lotul românilor temându-se că va fi ,,căftănit”. Cererea i-a fost admisă. Era singurul român care evita întâlnirea cu conaţionalii săi. Printre noii veniţi erau şi câţiva evrei români: Beliş, fost director la Fabrica de textile din Arad, om liniştit şi socotit la vorbă; Jean Melée, moldovean, fost director al unui ziar din Bucureşti; dr. Solomon, călătorit prin Anglia, guraliv şi intrigant. Mai sosise şi un maior de jandarmi, Alexandru Fulga, voinic şi foarte muncitor care căuta să realizeze cincinalul sovietic în patru ani şi jumătate. Tot din grupul românesc mai făceau parte câţiva saşi din părţile Braşovului, Sibiului şi Timişoarei. Chiar la fabrică, la secţia de uscătorie, era un inginer-şef şvab din Timişoara, care refuza să aibă vreo legătură cu românii. În primăvara lui 1955, în U.R.S.S. se iniţiase subscrierea la un împrumut naţional pentru nevoile financiare ale statului. De altfel, în ţara socialismului victorios, era un obicei să se stoarcă banii cetăţenilor prin astfel de împrumuturi. Sovieticii ne povesteau că în asemenea ocazii apăreau în ziare fotografii înfăţişând cozi interminabile, însoţite de explicaţia ,,cetăţeni aşteptând să subscrie la împrumut”, când în realitate erau cozi la pâine. Când se făceau

353

fotografiile, se acoperea firma cu o pânză roşie pe care scria: ,,Subscriere la împrumutul naţional”. Multe mai ştiau societicii şi, fiind în lagăr, nu făceau secret de stat din ceea ce ştiau. Desigur că toţi şefii de atelier şi ajutoarele lor aveau câte un plan de subscriere. Câtă ticăloşie! Erai în lanţuri, munceai ca sclav, iar din cele câteva copeici comuniste pe lună, erai obligat să susţii statul care te tortura! Oamenii subscriau, căci altfel erau notaţi la cazier ca ostili Uniunii Sovietice şi ,,nota” te urmărea când deveneai liber, dacă mai deveneai vreodată... Neruşinarea conducerii lagărului a mers atât de departe, încât pretindea subscriere de la deţinuţii străini. Şi oamenii semnau de frică. Ajutorul de şef a venit şi la mine. L-am refuzat categoric, spunându-i că mi se pare o neuşinare să mi se cerşească bani mie, unui străin, ţinut în lanţuri ca un rob, fără a fi vinovat. M-a înjurat, dar n-a mai venit cu cerşitul. Când s-a făcut repatrierea, străinilor din lagăre li s-au restituit banii împrumutaţi statului sub formă de obligaţiuni e împrumut. Se temeau ca obligaţiunile să nu constituie un document ruşinos contra Uniunii Sovietice. Nici cel mai mic amănunt compromiţător nu le scăpa, numai ca să apară în ochii lumii ,,basma curată”. Lagărele sovietice nu erau o invenţie a lui Stalin, oricât de tiran şi crud a fost el. Stalin n-a făcut decât să mărească numărul lor, iar prin teascul securităţii să strivească zeci de milioane de cetăţeni obligându-i la o muncă de robi. Ideea a fost a lui Lenin. El este părintele acestei invenţii diabolice, prin care au fost înfrânţi şi cei mai recalcitranţi anticomunişti. Lenin a introdus practica lagărelor, imediat după ce a preluat conducerea statului. Inteligenţa lui nu putea să nu găsească o modalitate avantajoasă, sigură şi puţin costisitoare, pentru a-şi realiza planul de subjugare a poporului în deplină linişte, condiţie atât de necesară consolidării statului ideal al muncitorilor, în care omul să nu mai fie exploatat de către om, ci de către stat, adică de către Comitetul Central al Partidului Comunist. În acest scop, genialul politician a recurs la serviciile unui anume Frenkel, specialist iscusit, care a întocmit proiectul ghilotinei moderne: lagărul de muncă sovietic. Deci să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului, să nu-i micşorăm meritele! Şi să nu uităm cuvintele lui Nehru - ,,m-am despărţit de Lenin, căci el se

354

angajase pe drumul socialismului, iar eu am rămas pe calea libertăţii” – căci ele spun totul. Lagărele sovietice au apărut odată cu comunismul – făcând parte integrantă din concepţia sovietică asupra comunismului, fiind, adică, părţi organice ale acestui sistem politic – şi nu vor dispărea niciodată din arsenalul mijloacelor represive sovietice. Toate ţările din orbita Moscovei le-au folosit ca pe cel mai sigur şi eficient mijloc de-a reduce mulţimea la obedienţă. Uniunea Sovietică nu poate exista fără ele. Dacă le-ar desfiinţa. Ar însemna că s-a modificat doctrina comunistă sovietică şi că se lăsa poporului posibilitatea să găsească şi să adopte o nouă formulă politică, potrivită cu aspiraţiile lui. Aceasta s-ar putea întâmpla numai dacă însăşi coducerea comunistă ar ajunge la constatarea că lagărele sunt un obstacol în calea mulţumirii poporului. Dar, fără acest mijloc de constrângere, P.C.U.S., cu toate organizaţiile sale, ar rămâne ineficient. Lagărul are ca opus liberatea. Aceste două noţiuni se exclud una pe alta, ca întunericul şi lumina. Or, un regim comunist clădit pe libertate, era de neconceput pentru Karl Marx şi Friedrich Engels. În Uniunea Sovietică, lagărele au suferit, în cursul existenţei lor, unele modificări impuse de nevoile reale ale comunismului. La început, în ele au fost îngropaţi intelectualii şi ţăranii ,,reacţionari”. Latifundiarii şi-au luat zborul înainte de-a fi ajuns răul de neînlăturat. Intelectualii şi-au apărat, care cum şi cât au putut, singurul lor bun, dreptul la exprimarea liberă, iar cei care nu s-au supus directivelor comuniste au căzut. Ţăranii şi-au apărat ce agonisiseră în cursul unui vieţi şi fapta lor a fost socotită crimă împotriva concepţiei şi practicii comuniste. Şi unii şi alţii şi-au găsit sfârşitul în lagăr. Şi astfel, s-a terminat cu reacţiunea! A urmat o reprofilare a lagărelor în funcţie de scopul urmărit prin ele. Or, la un moment dat, scopul a fost producţia prin forţă de muncă, prin muncă de robi. Frenkel nu neglijase secretul rentabilităţii şi a viabilităţii lagărului: înfometarea. Prin folosirea foamei ca mijloc de constrângere, munca deţinuţilor devenise ieftină, iar producţia rentabilă. Desigur că această metodă s-a folosit în stadiul prim de dezvoltare economică a comunismului sovietic. Nu există lucrare mare, de utilitate publică, care să nu fi fost

355

realizată prin sau şi prin munca deţinuţilor. Canalele navigabile au fost executate de deţinuţi; construcţii, diferite fabrici, oraşe întregi din Rusia s-au ridicat numai cu muncă de sclavi. Utilajele erau primitive, uneltele de lucru lipseau, ca să nu mai vorbim de condiţiile aspre de climă, care au cauzat moartea multor milioane de oameni. Conducerea de partid cunoştea realitatea, dar accepta decimarea în masă a robilor, numai ca să prospere comunismul. Cine scăpa cu viaţă din lagăr şi se angaja în muncă, cu domiciliul obligatoriu, bineînţeles, era privit ca supraom sau ca un fenomen. Şefii de întreprinderi şi instituţii îl considerau pe eliberat un vrednic absolvent al Universităţii Sovietice! ,,Acesta da, un adevărat om!” ziceau ei, plini de admiraţie faţă de supravieţuitor, căci fostul deţinut nu era considerat un delicvent, un răufăcător, ci o victimă a regimului. Existenţa lagărelor dezvăluia slăbiciunea sistemului comunist, care, în ciuda atât de existinsei sale reţele propagandiste, nu reuşea să câştige adeziunea şomerior din ţările capitaliste la comunism. Realitatea faptelor se dovedea mai puternică decât minciunile agitatorilor. Aceasta era starea lucrurilor în Uniunea Sovietică. Când apărea o dispoziţie legală favorabilă cetăţenilor, toţi erau mai alarmaţi, mai agitaţi mai neliniştiţi decât atunci când era adoptată o măsură nedreaptă. Cu nedreptăţile se obişnuiseră, erau căliţi, se învăţaseră cu ele, pe când reglementările legale avantajoase individului erau atât de rare, încât le priveau şi le primeau cu multă rezervă şi neîncredere, întrebându-se ce nelegiuire se mai ascunde în dosul lor. Totuşi, se grăbeau să profite de ele, având convingerea că gesturile de mărinimie ale stăpânire nu durează mult. Îmi spuneau că probabil a fost o greşeală din partea guvernanţior. De altfel, circula şi o zicală în acest sens, care s-ar traduce prin ,,bate fierul cât e cald, că pe urmă nu se ştie...” Cred că la sovietici lagărul a reprezentant şi o formă de experimentare a comunismului viitor. Cam aşa era văzută ,,societatea superioară” de mâine. Este însă o deosebire între cum vedea şi preconiza Lenin comunismul şi modul în care îl vedea Stalin. Diferenţa priveşte în primul rând realizarea în timp. Lenin condiţiona înfăptuirea comunismului de existenţa unui nivel superior de conştiinţă, deci de un factor de natură spirituală. El considera că

356

baza viitorului comunism va fi asigurată numai când cetăţeanul va deveni capabil să judece şi să acţioneze în interesul colectivităţii, asumându-şi răspunderea faptelor sale. Stalin, fiind mai puţin speculativ şi mai practic, aprecia că dezvoltarea factorilor materiali (economie puternică, abundenţa de bunuri, muncitori policalificaţi etc.) este suficientă pentru a inaugura era coumunistă. Lozinca lui Marx privind forţele de producţie şi cerinţele vieţii, ,,de la fiecare după capacităţi, ficăruia după nevoile sale”, se potrivea mai bine concepţiei lui Stalin. El ştia din experienţă că munca trebuie executată după forţa şi capacitatea profesională a fiecărui individ şi că nu este necesar ca ea să se bizuie pe un înalt nivel de conştiinţă, deoarece e suficientă nevoia materială de a trăi, care obligă individul la muncă, căci altfel piere. Exact ca în lagăr. Iar forţa, capacitatea de muncă a omului, ca şi nevoile sale, adică necesarul pentru existenţă, sunt stabilite împreună de către medic şi politruc. Din acest cerc strâns nu te poţi desprinde, deoarece producţia nu se poate organiza fără cunoşterea în prealabil a forţei de muncă şi a nevoilor celor care muncesc. Alfel, ar fi un haos. Numai persoane cu mintea necoaptă pot admite lozinca ,,...fiecăruia după nevoi”, în sensul că individul îşi va stabili singur nevoile! Copiii, bunăoară, îşi închipuie că în comunism vor mânca atâta ciocolată câtă vor dori şi că vor avea fiecare un automobil, dacă nu chiar două, după nevoile lor... Iată imaginea raiului comunist, aidoma ca în lagăr cu muncă supraveghetă de securişti şi cu recalcitranţii sancţionaţi pe loc. Femeile gravide şi lăuzele vor avea o situaţie privilegiată, ca şi în lagăr. Viaţa sentimentală, cu toate implicaţiile ei, se va desfăşura în cupluri permanente, fie vremelnice, după dorinţă. Se cer însă copii. După înţărcare, ei vor fi separaţi de cei care i-au conceput, fiind crescuţi şi educaţi de alţi părinţi, pe care nici nu-i cunosc. Copiii vor deveni proprietatea şi privilegiul statului, exact ca şi copiii născuţi în lagăr. Biblioteca va fi amplasată în bloc, la fel şi sala de distracţii. Vor exista radio şi televizor, atât colectiv, cât şi individual, fără pericol de ,,influenţe negative”, programul fiind dirijat, iar aparatele astfel construite încât să nu poţi audia sau viziona decât emisiunile oficial admise. Filmele se vor putea viziona pe bază de programare, ca şi în lagăr. Masa se va lua în bloc, fie în cantina comună, fie separat. Conferinţe câte vrei şi mai ales, câte nu vrei, vei avea la

357

locul de muncă sau la sufrageria blocului, cât şi în centre de cartier. Alte trebuiţe – baia, curăţatul lenjeriei, tuns, bărbierit, coafat, etc. – vor fi satisfăcute în limitele strictului necesar, ca şi în lagăr. Transportul de persoane va fi gratuit, dar redus la nevoile stringente, el fiind neproductiv. Excursiile se vor organiza în grup. Acest fel de a organiza viaţa colectivă este şi comod şi economicos, atât prin planificarea nevoilor şi a muncii, cât, mai ales, prin posibilitatea de-a urmări riguros pe toţi cetăţenii, de-a controla abaterile de la obligaţii. În ceea ce priveşte gândirea, ea va fi îngădui chiar exprimarea ei, dacă se va încadra în normativul gândirii comuniste. Ideea acestui lagăr îi aparţine lui Lenin, dar proiectul de oganizare este a lui Frenkel, un ilustru encavedist, care a intrat în memoria comuniştilor sovietici, ca şi Lenin, Stalin, Beria şi câţi vor mai fi fiind.

358

AMNISTIE GENERALĂ ÎN U.R.S.S. ,,Toamna se numără bobocii”, spune un proverb românesc. Într-adevăr, la sfârşitul verii anului 1955, a început numărarea celor care supravieţuiau în lagărele sovietice. Partidul şi guvernul, după ce au dus tratative ample la Geneva şi Moscova, cu ţările capitaliste, în scopul destinderii şi temporizării războiului rece, s-au hotărât, în fine, să arate un strop de înţelegere faţă de om şi drepturile lui. Se făcuse prea multă zarvă în jurul existenţei lagărelor din U.R.S.S. Faptul punea în lumina reflectoarelor pe conducătorii roşii, şi cum ei ţineau cu tot dinadinsul să pară umani, au acceptat eliberarea scavilor ţinuţi în lanţuri. Occidentalii obţinuseră promisiunea sovieticilor de a elibera prizonierii de război şi deţinuţii străini aflaţi în ghearle comunismului moscovit. Problema nu era atât de simplă şi uşoară. În lagăre, covârşitoarea majoritate o formau sovieticii, zeci de milioane de cetăţeni civili şi foşti militari care duseseră greul războiului şi ocupaţiei hitleriste. Erau bărbaţi, femei, minori şi bătrâni, care aşteptau îndurare de la conducătorii actuali, acum când tartorul din Moscova plecase acolo unde era de mult aşteptat. Această speranţă şi dorinţă legitimă nu puteau fi neglijate, mai ales că trecuseră zece ani de la sfârşitul războiului. Malenkov se arăta cu gânduri bune faţă de popor, iar Hruşciov părea a se fi desolidarizat de crimele guvernării staliniste. În aceste condiţii, amnistia era aşteptată din zi în zi. Se ştia că străinii vor fi eliberaţi, se deducea că şi sovieticilor trebuie să li se redea libertatea, căci deţinuţii de baştină ar fi devenit, după plecarea celorlalţi, de nestăpânit. Motive de securitate dar şi raţiuni de ordin politic impuneau să fie amnistiaţi şi sovieticii, şi încă în primul rând ca să nu se creadă că U.R.S.S. a cedat la presiunea capitaliştilor. Şi aşa s-a şi întâmplat, numai că nu s-a făcut mare publicitate la apariţia legii de amnistie generală, ca să nu se pună în pericol ordinea publică. Trimiterea deţinuţilor lângă familiile lor, dacă mai aveau s-a organizat cu prudenţă mai mult pe tăcute. S-au eliberat mai întâi gravidele şi lăuzele, apoi bolnavii. Au urmat minorii, iar

359

după ei bătrânii şi inapţii de muncă, pentru ca, în sfârşit, să vină la rând şi grosul armatei de sclavi – bărbaţi şi femei – buni de muncă. Se formau eşaloane pe regiuni şi direcţii. Cu această ocazie şi căile ferate şi-au depăşit planul. La scurt timp după eliberarea minorilor, o bună parte dintre ei a revenit. În drum spre destinaţie, făcuseră prăpăd, jefuind călătorii în trenuri şi gări, în oraşe şi centre de staţionare. A produs senzaţie ştirea că un colonel M.D.V. a rămas fără bagaje într-o gară. Tresele şi uniforma, care trezeau groaza altădată, nu i-au intimidat câtuşi de puţin pe aceşti tineri, care în lagăre se perfecţionaseră în tehnica furtului. La Moscova şi în toate oraşele mari, agenţii de ordine au avut de furcă, nu glumă, cu flămânzii şi zdrenţăroşii scăpaţi din spaţiul concentraţionar. Eliberarea străinilor a constituit o preocupare aparte a autorităţilor sovietice. Deţinuţii au fost grupaţi pe naţionalităţi, cetăţenii şi direcţii de drum. Ce mai puţin numeroşi erau avantajaţi, căci echiparea şi transportul erau mai uşoare. Sovieticii ţineau foarte mult la ,,prestigiu” şi din acest motiv ne-au îmbrăcat în haine noi, desigur după moda locală, adică vătuite şi matlasate. În vagon am avut saltea cu cearşafuri şi pături. Acum eram trataţi civilizat, dar exclusiv din motive de propagandă. În lagăr, ieşeam la lucru încălţaţi în opinci din coajă de tei, acum purtam cizme, ca ostaşii sovietici. Totul era numai praf în ochi şi minciună. Înainte de plecare au trebuit îndeplinite formalităţile consulare. Liste nominale, cu date de stare civilă, au fost întocmite pe bază de cetăţenie şi trimise ţărilor repective, pentru verificare şi acceptarea repatrierii. Numai după ce se primea aprobare, se organiza şi plecarea. Au fost cazuri când anumiţi deţinuţi nu au fost admişi de ţara de origine. Punctul de lagăr Potima, aflat chiar la nodul de cale ferată de la poarta de intrare în lagărul 385, era un loc de concentrare a deţinuţilor a căror repatriere nu fusese aprobată. Aici se aflau mulţi cetăţeni greci, pe care ţara lor nu-i primea. Unii erau familişti, alţii singuratici. Ne-au parvenit ştiri că au fost cazuri de sinucidere printre disperaţii neadmişi să se întoarcă în patrie. Era vorba de comuniştii veniţi în U.R.S.S. după războiul civil din Grecia, care avusese loc imediat după al doilea război mondial. Guvernul Greciei n-a mai vrut să-i recunoască de cetăţeni greci. În aceeaşi

360

situaţie s-au găsit o mulţime de spanioli, foşti luptători în războiul civil din Spania, care între timp se săturaseră până peste cap de regimul moscovit şi doreau repatrierea chiar şi sub un regim de dictatură franchistă, numai să scape de ,,raiul comunist”. Între primii deţinuţi care au plecat au fost austriecii, japonezii, iranienii şi sârbii. Erau puţin numeroşi, de aceea repatrierea nu cerea o organizare deosebită. Într-un singur vagon de tren personal erau duşi până la graniţa lor naţională sau până la un punct de tranzit, de unde urmau să fie transportaţi la destinaţie. Toate eşaloanele, mari sau mici, erau însoţite până la punctul de graniţă de un ofiţer M.D.V., care avea asupra sa şi dosarele cu actele legale ale deţinuţilor. La plecarea iranienilor – care căzuseră în sclavia sovieticilor în timpul celui de-al doilea război mondial, când U.R.S.S.–ul a ocupat temporar nordul Iranului, inclusiv Teheranul – am stat de vorbă cu ei, căci ne înţelegeam bine. I-am întrebat, printre altele, ce vor face cu cizmele, având în vederea materialul din care erau confecţionare. Mi-au răspuns că la graniţă le vor lepăda în vagon şi vor debarca desculţi, căci nu se admite ca un mohamedan să poarte încălţăminte din piele de porc. În sfârşit, ne-a venit şi nouă, românilor, rândul! Ni se comunicase nominal că repatrierea ne-a fost acceptată. Dar şi aici a intervenit o deziluzie. Mare parte dintre noi fuseseră graţiaţi de către U.R.S.S., însă unii urmau să-şi ispăşească, în continuare, pedeapsa în România. Printre ghinionişti eram şi eu. Deci calvarul nu se terminase el trebuia continuat în Republica Populară Română, devenită filială sovietică. După ce că eram nevinovat, mai trebuia să ispăşeasc încă 12 ani în ţara mea! Toţi străinii erau deţinuţi de U.R.S.S. în mod abuziv, prin măsuri encavediste, întărite prin anexa executivă a justiţiei sovietice. Nici în acest început de destindere, succesorii tiraniei lui Stalin n-au avut tăria morală să-şi recunoască vina privind deţinerea noastră în robie, ci s-au folosit de mijlocul comod al amnistiei, pentru a elibera pe unii şi pe alţii şi a ţine închişi mai departe alţii, socotind că toţi deţinuţii sunt realmente vinovaţi, fiind pe drept judecaţi şi condamnaţi, iar Sovietele, mărinimoase, iartă sau reduc din pedeapsă acolo unde cred de cuviinţă.

361

Noi, românii, care cunoşteam capetele de acuzare în baza cărora fusesem condamnaţi, deşi ele nu erau nici reale, nici dovedite, n-am putut ajunge la o concluzie raţională cu privire la criteriile prin care am fost împărţiţi în două categorii: graţiaţi şi repatriaţi, pe de o parte, şi negraţiaţi, dar totuşi repatriaţi, cu ordinul Moscovei de-a ne ispăşi în continuare pedeapsa, de alta. Din grupul celor are fusesem închişi în România pentru activitate antifascistă desfăşurată în timp de război, ne aflam în U.R.S.S. numai patru inşi. Ceilalţi, căci în total fusesem unsprezece, erau închişi în altă ţară. Toţi cei patru am fost condamnaţi pentru învinuirea de spionaj, nedovedită la nici unul. Dintre noi, trei aveau clauza de ispăşire în continuare a pedepsei în ţară, unul singur fusese graţiat de Uniunea Sovietică. Din punct de vedere legal, eram toţi la fel de vinovaţi. Şi atunci care a fost criteriul de selecţie? La fel, constatam că din grupul conaţionalilor aflaţi în robie sovietică – care fuseseră cu toţii salariaţi ai Serviciului Siguranţei Statului în timpul vechiului regim din România – unii au fost graţiaţi, iar alţii, nu. Tot căutând criteriul discriminării, am ajuns la presupunerea că el nici nu există de fapt. Pur şi simplu, timpul de eliberare şi repatriere fiind limitat, iar numărul victimelor foarte mare, dosarele deţinuţilor s-au tras la sorţi pentru a se stabili care dintre ei să fie graţiaţi şi care să ispăşescă în continuare. Ceea ce infirma această ipoteză era faptul că toţi evreii români, deţinuţi în Uniunea Sovietică, aveau apostila să continuie ispăşirea pedepsei în ţară, indiferent de vina imputată. Acest amănunt dovedea că alegerea nu se făcuse totuşi la întâmplare. Aşa că nu ştiam ce să mai credem. În jurul datei de 22 noiembrie 1955, am fost echipaţi de drum şi îmbarcaţi în vagoane de marfă, acoperite. S-a format un eşalon de vreo 13 vagoane cu lagărişti, plus un vagon al comandamentului, în fruntea căruia era un căpitan M.D.V., precum şi un vagon-spital şi un vagon-bucătărie şi magazie de alimente. Era zăpadă mare şi un ger năprasnic. Cele două categorii de repatriaţi călătoreau separat. În patru vagoane, cei cu clauza sovietică de ispăşire în continuare, în celelalte nouă, graţiaţii. Nu exista nici o diferenţă de regim între unii şi alţii. Mâncarea era bună şi abundentă, pregătită de bucătarii noştri, sub supravegherea unui conaţional, Rădulescu, graţiat şi el. Cum am mai spus, aveam

362

saltele, cearşafuri, pătură şi pernă. În mijlocul vagonului era sobă de tuci, cu buranul scos afară. Încălzirea se făcea cu cărbuni. Treceam dintr-un vagon în altul fără restricţii şi coboram în gări, când erau staţionări mai lungi. Fiind un eşalon special, trenul nostru se strecura printre alte trenuri programate. Când staţionarea era de câteva ore, eram preveniţi să nu întârziem, ca să nu pierdem eşalonul. Opriri mai îndelungate au fost la Moscova şi Kiev, unde parte dintre noi au plecat să viziteze oraşul. Eu mă îmbolnăvisem pe drum. Aveam dureri de stomac şi greţuri permanente, aşa că nam putut profita ca alţii de o plimbare. La Moscova, am intrat la restaurantul gării, unde am mâncat o friptură de curcan cu piure de cartofi. În drum, ne-am întâlnit cu un tren eşalon german, care se întorcea în U.R.S.S. Erau deţinuţi nemţi care plecaseră cu vreo săptămână înaintea noastră spre ţara lor şi acum se reîntorceau în lagărele sovietice. Am aflat că la Potsdam avusese loc o revoltă a nemţilor contra trupelor de ocupaţie sovietice şi că fusese aspru reprimată. Deţinuţii germani au fost opriţi din drum şi întorşi în lagăr, cu arestaţii de la Postdam cu tot. Deţinuţii vechi au fost, totuşi, repatriaţi ulterior. La Kiev, în gară, am fost înconjuraţi de ucrainence de toate vârstele, cu care ne-am întreţinut foarte prieteneşte şi care insistau să rămânem la ele, căci era mare criza de bărbaţi. Ne spuneau că sunt văduve, că sunt bune gospodine şi că au venit lunar asigurat. Aflaseră de trenurile cu lagărişti în drum spre ţara lor şi încercau săşi găsească câte un soţ. De altfel, din spusele localnicilor, rezulta că femeile sovietice erau prevenitoare şi grijulii, în timp ce bărbaţii aveau o purtare butală faţă de femei. Înainte de plecarea din lagăr, se auzeau glasuri de oameni liberi care ne sfătuiau să rămânem în Uniune. Ni se garanta graţierea şi ni se asigurau locuri de muncă în specialitate. Eu însumi fusesem sfătuit să rămân la ei, fiind asigurat că voi avea un post de inginer economist într-o mare uzină sau fabrică. În U.R.S.S., situaţia economiştilor era foarte bună, întrucât legile de organizare a întrerinderilor le dădeau atribuţii foarte importante. În vagonul-spital se găseau: generalul Dumitrescu, căzut prizonier la Cotul Donului; Pantelimon Halippa, fost preşedintel al

363

Sfatului Ţării în 1918, când se proclamase unirea Basarabiei cu România; Georgescu, lector la Facultatea de Teologie din Bucureşti. În eşalonul deţinuţilor în drum spre ţară se mai aflau foşti salariaţi români din Basarabia şi Transilvania, precum şi mulţi ofiţeri români, căzuţi prizonieri la sovietici şi condamnaţi pentru manifestări anticomuniste. În lagărele de prizonieri din U.R.S.S. unde se găseau români, se făcea o propagandă intensă pentru comunism, acţiune iniţiată şi condusă de Ana Pauker pe vremea când se găsea în Uniune, unde ajunsese în urma schimbului despre care am vorbit pe larg mai înainte. În dimineaţa zilei de 1 decembrie 1955, am ajuns în Basarabia, la gara de frontieră Ungheni. A fost o zi măreaţă pentru noi, căci era o dublă sărbătoare: ziua Unirii Transilvaniei cu ţaramamă şi ziua întoarcerii noastre în patrie. Era timp frumos la Ungheni, cer senin, soare, niţeluş cam frig, însă. Am fost informaţi că în jurul orelor 16 va veni Comisia mixtă de frontieră, care va face oficiul de predare-preluare. Până atunci, ne-am răspândit prin târg. Am întâlnit români care ne-au invitat în casele lor şi ne-au ospătat cu ce aveau, dar au refuzat să discute probleme cu substrat naţional. Erau trişti şi fără speranţe pentru viitor. Foarte mulţi localnici fuseseră deportaţi în Siberia, în locul lor fiind aduşi ruşi, astfel că românii deveneau tot mai puţini. Acţiunea de deznaţionalizare era în plină desfăşurare. După-amiază, la ora fixată, am fost îmbarcaţi în vagoane, număraţi şi nominalizaţi. Apoi a început verificarea graţiaţilor, iar după terminarea formalităţilor, trenul cu ei a plecat peste podul Prutului, spre Iaşi. A urmat verificarea noastră, a condamnaţilor la ispăşire în continuare. Am fost percheziţionaţi, apoi coborâţi din vagoane şi trecuţi prin faţa comisiei. Procedura n-a decurs atât de uşor ca lotul graţiaţilor. Comisia era formaţă din ofiţeri superiori, sovietici şi români. Printre românii din comisie se aflau şi unii care fuseseră, în timpul războiului, camarazi de arme cu parte din deţinuţii ce se întorceau în ţară cu clauza de ispăşire în continuare a pedepsei. Foştii camarazi luptaseră împreună, suferiseră greutăţile prizonieratul împreună. Acum erau pe poziţii ideologice opuse, unii fiind comunişti liberi, avansaţi în grad, alţii, deţinuţi. Primii fuseseră îndoctrinaţi de Ana Pauker, iar ultimii reuşiseră să reziste, să nu se

364

înhame la carul comunist. Poziţiile lor de fapt şi de drept erau diametral opuse. Unii erau beneficiarii unui regim antiromânesc odios şi ajunseră în această situaţie prin negocierea propriei lor conştiinţe; ceilalţi erau victimele regimului şi ajunseră în această situaţie fiindcă îşi păstraseră conştiinţa curată. Aveau, aşadar, tot dreptul să-i privească în ochi pe cei dintâi şi să le reproşeze trădarea. Era de aşteptat ca întâlnirea să se transforme într-o confruntare, şi chiar aşa a fost. Ofiţerii români din lagăre s-au năpustit asupra ofiţerilor români securişti, numindu-i trădători de neam, slugi ale bolşevicilor şi amintindu-le faptele dezonorante pe care le săvârşiseră pe când erau în lagărele de prizonieri. Vinovaţii tăceau, cu ochii în pământ. Păreau surzi şi muţi. Unul dintre ei, numai unul, un colonel, a ripostat: ,,Las’ că ne socotim noi mai pe urmă! Naveţi nici o grijă!” Au intervenit ofiţerii sovietici; eram încă pe teritoriul Basarabiei şi cu greu i-au potolit pe deţinuţii români. Noi, civilii, care nu cunoşteam situaţia şi trecutul celor două tabere, tăceam. Am citit însă pe chipurile ofiţerilor deţinuţi satisfacţia de-a le fi aruncat în faţă celorlalţi întregul lor dispreţ. Era prima şi ultima împrejurare când au putut, cu bărbăţie ostăşească, să înfiereze în public faptele de trădare şi pe trădători. Au rămas măcar cu această satisfacţie în noianul suferinţelor care au urmat. După ce ne-am urcat în vagoane, uşile au fost încuiate. Eram păziţi în continuare. Când am ajuns la podul care ne ducea spre fosta capitală a Moldovei, viteza trenului s-a micşorat, grănicierii au coborât de pe scările vagoanelor şi noi am devenit proprietatea securiştilor români. Ne-a întristat graniţa Prutului... A despărţi cu forţa un neam, o familie, este ca şi când ai tăia o mână sau un picior dintr-un trup sănătos. Dar ticăloşii, indiferent cine sunt ei, n-au logica oamenilor cinstiţi şi nu sunt capabili de sentimente omeneşti, de aceea şi sunt numiţi ticăloşi. În noaptea de 1 Decembrie 1955, am ieşit din sclavia sovietică şi am intrat în puşcăria comunistă românească.

365

DIN LAC ÎN PUŢ Am ajuns la Iaşi şi suntem garaţi pe o linie cu ecartament sovietic. Paralel cu noi, pe linia vecină, se afla trenul primului lot, adică al celor graţiaţi. Vagoanele erau deschise şi ei se mişcau în voie, în timp ce noi aveam lacăte la uşi. De aceea ne priveau cu compasiune. Fiecare din noi a transmis prin câte unul din ei un mesaj verbal celor dragi, de acasă. Prietenii de care ne despărţeam cunoşteau perfect situaţia noastră, din toate punctele de vedere, fiindcă trecusem împreună prin calvarul sclavajului sovietic. Jean Beza, care a avut norocul să fie liber, a venit la vagonul meu, i-am dat unele indicaţii pentru familia mea, insistând în special să le întărească speranţa că în curând mă voi afla printre ei. Tedi Negroponte, suflet bun şi om de caracter, mi-a dat un pulover nou, de lână, care avea să-mi prindă foarte bine. Despărţirea a fost deosebit de emoţionantă Ei au fost scoşi din perimetrul gării şi duşi în oraş, de unde a doua zi plecau la casele lor. După miezul nopţii, noi, cei rămaşi, am fost mutaţi din vagoanele sovietice în vagoane-penitenciar româneşti. Pe urmă, bine încuiaţi şi păziţi, ne-a urnit din loc într-o direcţie necunoscută. Regimul represiv românesc era un mandatar credincios regimului sovietic, cu toate anexele lui: Miliţie, Securitate, Administraţie, Justiţie, Penitenciar, etc. Exista totuşi o deosebire în rău: întocmai ca sluga care avea să câştige încrederea stăpânului, comuniştii făceau exces de zel în executarea ordinelor. Când un proaspăt convertit la o idee, opusă crezului său de până atunci, ajunge în fruntea bucatelor, el abuzează de mijloacele care-i stau la dispoziţie din nerăbdarea de-a intra în graţiile noii stăpâniri. Aceasta a fost şi comportarea regimului represiv din România. A doua zi dimineaţă, am primit ca hrană o pâine integrală şi slănină. Apa o aveam la discreţie. Mărturisesc că a fost cea mai bună pâine mâncată în ultimii opt ani. Era de tip cazon, din grâu curat, fără tot felul de amestecuri, ca în Uniunea Sovietică. Am mâncat-o cu plăcere şi mi-am amintit zicala noastră: ,,Fie pâinea cât

366

de rea, tot mai bună-n ţara mea”. Când pâinea e şi foarte bună... Apoi, am tot mers, ca-n poveşti, numai noaptea, până ce am ajuns într-o închisoare, pe care atunci n-am putut-o identifica. Am fot cazaţi la parter, de-a valma, unul peste altul, până a doua zi, când, după o cană cu zeamă maronie făcută din coji de pâine arsă, am primit costumele vărgate de puşcăriaşi, ni s-a luat întreg bagajul şi am fost repartizaţi pe celule, la etajul al doilea, întrucâtva izolaţi de restul deţinuţilor. Aici am aflat că ne găsim în faimoasa închisoare din Gherla, de unde vine şi cuvântul ,,gherlă”, care înseamnă temniţă. Era o închisoare renumită, construită pe vremuri de unguri, unde îşi ispăşeau pedeapsa răufăcătorii, dar prin care, din nefericire, trecuseră şi mulţi naţionalişti români ardeleni, condamnaţi de şoviniştii maghiari fiindcă îndrăzniseră să ceară drepturi pentru conaţionalii lor. Acum, acest loc de pedeapsă era rezervat în exclusivitate anticomuniştilor. Câtă asemănare între metodele represive ale tiranilor! La închisoare eram cunoscuţi sub denumirea ,,grupul sovietic”. Am fost repartizaţi în celule de câte 15-20 de inşi, cu ciment pe jos, paturi metalice suprapuse, saltea de paie, cearşafuri şi pătură. Closetul sistem W.C., în celulă. Uşa masivă de fier, întărită cu şină metalică în diagonală, având o fereastruică – prin care se inroducea castronul cu hrană – şi un vizor. Mâncarea era mai rea ca în lagărele sovietice. Dimineaţa primeam o fiertură maronie şi câteva grame de pâine, acră şi rea, fără nici o asemănare cu cea din trenul-penitenciar; la prânz, o altă fiertură, cu resturi de carne, în general măruntaie; seara tot o zeamă incoloră. Pâine aveam câte 250-300 de grame, de trei ori pe săptămână, în rest mămăligă. Hrana era astfel ,,întocmită” încât să ajungi cât mai curând pe masa de disecţie a Facultăţii de Medicină din Cluj. Regimul închisorii era deosebit de aspru: nici o corespondenţă cu familia, nici un contact cu alţi deţinuţi, nici un ajutor de afară. Medicul şi sanitarul când te vedeau opinau că eşti perfect sănătos şi că n-ai nevoie de nici o îngrijire medicală. Eram supuşi la un regim de domesticire, ca să nu avem izbucniri de revoltă, ca la Ungheni. Socoteala promisă de colonelul securist, la punctul de graniţă, începuse. Foştii ofiţeri condamnaţi, cu care venisem din Uniunea

367

Sovietică, erau ţinuţi separat de noi, cei arestaţi în ţară. Eram în celulă cu Ion Tobă, zis Hatmanul, Alexandru Klamer, Mihai Jaroslavici, Adrian Vintilescu, Nicolae Trohani, Beliş, Jean Melée, dr. Solomon, Petre Cristea, maiorul de jandarmi Alexandru Fulga şi încă vreo patru ale căror nume nu le mai ţin minte. Tobă a plecat curând dintre noi, fără să aflăm unde. În toamna anului 1974, l-am întâlnit în gara Braşov. M-a văzut, dar m-a ocolit. Probabil se simţea ruşinat. În tot cursul anului 1956, nu s-a interesat nimeni de noi. Eram consideraţi duşmanii înrăiţi ai comunismului. Ofiţerul de serviciu şi gardienii se fereau să ne vorbească. Din când în când, venea câte o comisie să vadă dacă mai trăim. La infirmeria de la acelaşi etaj, se aflau Pan Halippa şi generalul Dumitrescu, ambii vârstnici şi bolnavi. Ştafeta cu veşti circula regulat. Cum se făcea seară, prin alfabetul Morse, bătut în calorifer, ne soseau ştiri, cele mai multe vechi. Le-am spus interceptorilor noştri cine suntem şi unde venim. Am aflat că în aceeaşi închisoare se găseau dr. Alxandrescu Rusu, mitropolitul Blajului, fostul rector al Academiei de Teologie; Corneliu Coposu, un prieten de partid şi dr. Gh. Staicu, alt prieten. Ni s-a spus mai târziu că Guţă Tătărăscu, preşedinte al P.N.L. fracţionat, a fost colaborator al comuniştilor, a făcut noi declaraţii de adeziune la politica zilei şi, ca urmare, a fost eliberat din puşcărie. Acelaşi lucru l-am aflat despre Titel Petrescu, fost preşedinte al Partidului Social-Democrat şi despre Ionel Pop, om politic ardelean, nepotul lui Iuliu Maniu. Pe lângă eliberarea din închisoare, cei trei convertiţi s-au ales şi cu o pensie ,,de merit”. Comandantul închisorii era un maior de securitate, crud şi bestial, fost fierar la un atelier din Galaţi. Se spunea că născocise o metodă puntivă unică. Te bagă într-o celulă de pedeapsă, în care se găsea un dezechilibrat mintal, agresiv, căruia i se spunea că noul venit vrea să-l omoare. Şi iată faţă în faţă două victime ale regimului comunist: un om încă sănătos la minte, alături de un bolnav incurabil, care în plus, mai fusese şi aţâţat de paznic împotriva partenerului de detenţie. Fiecare îl pândea pe celălalt, fiecare se temea de celălalt. Nici unul nu dormea, de frică. Erau ca două fiare sălbatice, una gata de atac, cealaltă de apărare. Când intervenea încăierarea, inevitabilă, şi era pe punctul de a avea un

368

deznodământ fatal, intra paznicul şi-i biciuia pe amândoi. Înspăimântătoare pedeapsă! Maiorul comandant, venind cu vizitatori oficiali în celulă, nea cerut să ne spunem necazurile. Toţi deţinţii s-au plâns de câte ceva, în legătură cu nevoile noastre zilnice. Eu nu eram dispus să vorbesc. Supărat de tăcerea mea, comandantul m-a apostrofat: ,,Tu! Ăla înalt, pentru ce nu vorbeşti? Nu vrei să stai de vorbă cu noi? Tot te ţii mândru? Las’ că te-nvăţ eu minte!” N-am răspuns nimic. Norocul a fost că pe urmă a uitat de mine. Seara, când unii paznici erau mai puţin vigilenţi, lansam poşta. Din aţe scoase din saltele şi cearşafuri, făceam o sforicică pe care o coboram pe geam, prin găurile paravanului de la geam, la etajul de sub noi. Înainte, îi anunţam prin ,,telegraf” pe cei de jos că soseşte poşta, iar după o pauză, ei o ridicau. Santinelele din posturile exterioare nu vedeau mişcarea, sfoara fiind subţire. Cei de sub noi, având pachete de acasă, ne trimiteu câte ceva, în special ţigări şi beţe de chibrit. Printre ei era un tânăr, pe nume Tănăsescu, care susţinea că mă cunoaşte de la tineretul ţărănist şi-mi ,,expedia”, uneori, câte doi-trei biscuiţi, unşi cu marmeladă, şi câteva ţigări. Împărţeam ţigările, iar un biscuit i-l dădeam lui Jaroslavici care era tot atât de slăbit ca şi mine.1 La sfârşitul primăverii anului 1956, am fost scos din celulă şi dus într-un birou la parterul închisorii. Mă aştepta un bărbat tânăr, de statură potrivită, cu un păr negru, ondulat şi bine pomădat. Era un securist fără nume, îmbrăcat civil, venit pentru anchetă, care a ţinut trei zile, câte trei-patru ore pe zi. S-au discutat de toate, de la ortografia nouă, şi literatura naţională până la politică şi perspectivele de viitor ale ţării. Se discuta, dar nu se scria nimic. Ţinea cu tot dinadinsul să mă convingă, sau cel puţin să mă facă să 1

După eliberarea deţinuţilor politici, din 1962, s-a prezentat la mine acasă un bărbat tânăr, care susţinea că e cel cu poşta şi cu bicuiţii, de la Gherla. Am stat puţin de vorbă cu dânsul. Se pare însă că a fost dezamăgit de rezerva mea în discuţie. După câtva timp a încercat să se apropie de mine, dar, neîncurajându-l, n-a mai venit. Adevărul este că îi eram recunoscător celui din închisoare, care mă ajutase, dar necunoscându-l pe insul care mă vizita, nu m-am lăsat antrenat la vorbă.

369

observ că în România se schimbase ceva. Căuta să evidenţieze progresul politic făcut de comuniştii italieni, care văd comunismul realizabil prin mijloace parlamentare. Lăsa să se înţeleagă că e un adept al acestei metode. Nu voia, ori nu putea să priceapă că, dacă italienii comunişti acceptau acest mod de-a trata problemele politice atunci, adică la data aceea, o făceau pentru că în Italia, ei, comuniştii, sunt un partid de opoziţie, cu participare la Parlament, dar fără colaborare în guvern. Când vor ajunge la guvern, vor arunca la coş toate declaraţiile din trecut privind libertatea parlamentară şi vor conduce prin formula comodă şi sigură a dictaturii şi tiraniei. Comunismul nu poate trăi în democraţie. Libertatea de gândire şi exprimare, presa liberă şi parlamentul cu putere legislativă proprie sunt cioclii comunismului. Securistul a insistat să-i spun ce cred despre comunismul românesc. Eu îndreptam convorbirea spre aspectul juridic al cazului meu. Se vedea că discuţiile nu duc la nici un rezultat, dar el nu venise din plăcerea de-a mă vedea, ci fiindcă avea o misiune precisă. Până la urmă i-am spus-o direct: ,,Domnule, este mai bine să vorbim deschis. Ce vrei? Ce urmăreşti de la mine?” ,,Dumneata nu mă cunoşti” mi-a răspuns. ,,Eu, în schimb, te cunosc, ştiu ce ai de făcut în trecut, ştiu ce ai gândit, ştiu ce convingeri politice ai avut şi ştiu ce acţiune antihitleristă ai întreprins. Vreau să aflu de la dumneata ce crezi acum, după venirea din închisoare din Uniunea Sovietică. N-are rost să mai insişti asupra procesului de la Constanţa. Noi ştim cum a fost şi de ce a fost. Dumneata trebuia să dispari din ambianţa politică românească. Dar, datorită acţiunii antifasciste, nu puteai fi judecat şi condamnat în ţară, şi atunci ai fost predat Uniunii Sovietice. Aşa a fost, aşa cereau împrejurările. Ce gândeşti în prezent mă interesează.” Părea sincer, iar spusele lui îmi lămureau întrucâtva secretul arestării mele şi predării mele sovieticilor. ,,Mă bucur că mă cunoaşteţi – am zis – pentru că în această situaţie ne putem înţelege mai bine unul pe celălalt şi nu ne putem înşela reciproc. Orice încercare de amăgire n-ar avea succes.” A încuviinat din cap şi iată-mă în situaţia de a-mi mărturisi crezul politic: ,,Sunt democrat şi înţeleg democraţia în conţinutul şi în forma în care s-a organizat ea în Occident după cel de-al doilea război mondial. Democraţia juridică, ceea ce înseamnă drepturi

370

egale în faţa legii, s-a îmbogăţit, s-a completat cu elementele economice şi sociale, aşa cum era de aşteptat. Sunt adeptul acestei democraţii şi pentru realizarea ei am luptat. Într-o astfel de societate democratică vor beneficia toţi cetăţenii de bunurile produse şi de asigurările sociale, fiecare după munca şi aptitudinile lui, iar privilegiile de clasă şi de partid vor fi înlăturate. Aceasta-i democraţia pe care o susţin. Democraţia practicată în ţările marxiste este o falsă democraţie. Dacă, totuşi, ţările din lagărul comunist ţin să denumească regimul lor ca democrat, ar fi bine să-i spună «democraţie ateniană», ca să se ştie că drepturile există numai pentru clasa conducătoare, iar restul poporului este oprimat şi ţinut în sclavie. Detest socialismul comunist-marxist, care a stabilit privilegii aristocratice pentru conducători şi a înlocuit exploatarea omului de către om cu exploatarea nemiloasă a omului de către stat, adică de către conducerea de partid. Sunt adeptul unei societăţi în care toţi cetăţenii să beneficieze integral de rezultatul muncii lor. Prin realizarea acestei democraţii, privilegiile de clasă şi de partid vor fi înlăturate şi viaţa va fi bună pentru toţi.” Nu sunt sigur că m-am exprimat întocmai, dar acesta a fost sensul celor afirmate. Desigur că anchetatorul n-a fost de acord, după cum am constatat din cuta ce-i apăruse între sprâncene. S-a încruntat, dar a contiuat să se comporte civilizat. Discuţia şi-a urmat cursul. ,,Bine, dar dumneata, care-ai fost naţional-ţărănist, fiind chiar un apropiat al lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, ai renunţat la doctrina partidului din care făceai parte?” m-a întrebat, încercând să orienteze convorbirea în direcţia care-l interesa. ,,Nu, n-am renunţat la nimic, pentru că Partidul Naţional Ţărănesc era un partid democrat, în sensul exprimat de mine, şi urma ca, venind la guvern, să-şi facă punct de onoare din realizarea acestei democraţii. La naţional-ţărănişti se respecta concepţia democratică în dezbaterea diferitelor probleme. Fiecare îşi spunea părerea, apoi majoritatea hotăra. Au fost şi situaţii când am avut altă părere decât Iuliu Maniu. Nu s-a supărat niciodată din această pricină, doar o dată mi-a spus că sunt «prea avansat» în problema necesităţii reformelor. Susţin şi astăzi că Partidul Naţional Ţărănesc a fost un partid cu program de reforme, care să facă posibilă o viaţă demnă pentru toţi. Era un

371

partid de clasă, deoarece îmbrăţişa aspiraţiile tuturor păturilor sociale. E adevărat că problema agrară, problema ţărănească, avea prioritate. Întâietatea era impusă de cerinţa de a salva, în primul rând, această clasă exploatată şi secătuită până la ultima limită a rezistenţei fizice şi morale. Din acest motiv îşi spunea «partid ţărănesc». Fuziunea dintre Iuliu Maniu şi Ion Mihalache a dus la constituirea P.N.Ţ., care şi-a păstrat vechea denumire, dar a dat formaţiei un conţinut nou, de «structură socială», specifică ţării noastre de ţărani, cu precizarea că ne organizasem după nevoile noastre naţionale, întrucât nu eram un partid internaţionalist”. Anchetatorul nu se arăta a fi un vânător de ţărănişti, poate pentru că la acea dată Iuliu Maniu era mort de mult, iar ceilalţi din conducerea partidului, care încă mai trăiau, se găseau în diferite penitenciare. A fost binevoitor cu mine, ba şi-a explimat nedumerirea că sunt atât de slăbit. Mi-a oferit ţigări, dar l-am refuzat. Din prima zi de anchetă, m-a rugat să nu relatez nimic tovarăşilor de celulă. Nu m-am ţinut de cuvânt. De fiecare dată, i-am destăinuit totul, amănunţit, prietenului meu Bădică Jaroslavici, care era şi el foarte contrariat de această anchetă. Celorlalţi nu le-am suflat nici o vorbă. A treia zi s-a vorbit de 23 august 1944. I-am relatat cum în ziua de 24, la Banca Naţională, unde, în subsol, se aflau Iuliu Maniu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, s-a făcut o legătură cu străinătatea, prin T.F.F., de către piloţi americani şi englezi, ajutaţi de Iuliu Maniu şi Jean Beza. Anchetatorul m-a întrebat dacă am avut legături cu Rică Georgescu ş Bala, după plecarea lor din ţară. Am răspuns că ştiu unde se aflau, dar n-am avut legături cu ei. Mi-a cerut apoi să-i spun tot ce ştiu despre Jean Beza şi dacă a făcut spionaj. ,,Cred că a făcut”, a fost răspunsul meu. Este necesar să precizez că fapele de spionaj în înţelegerea marelui public sunt odioase, pentru că presupune o infracţiune comisă contra statului naţional. Însă în înţelesul şi limbajul nostru penal, infracţiunea comisă de un cetăţean contra statului său prin transmitere de date secrete se numeşte trădare de patrie. Spion este străinul care săvârşeşte astfel de acte pe teritoriul statului român. Tot acte de spionaj comite un român care, de pe teritoriul său naţional, transmite în străinătate date secrete despre o

372

ţară străină. Când însă acea ,,ţară străină” este o primejdie pentru suveranitatea şi independenţa statului naţional, când te ţine ocupat şi intenţionează să te anexeze, comunicarea de informaţii care să pună în cunoştinţă de cauză unele puteri – favorabile ţării tale - şi să împiedice, pe această cale, acţiunile criminale ale duşmanului, nu mai poate fi socotită infracţiune, ci act de înalt patriotism, săvârşit din convingerea că serveşte ţării, chiar dacă poartă denumirea de spionaj. Astfel de acte au săvârşit toţi marii patrioţi, în cursul istoriei, contribuind prin ele la salvarea ţării lor. Acestea sunt acţiuni politice, nu infracţuni penale. Când ai ocazia să comunici astfel de informaţii, în situaţii specificate, nu numai că o poţi face, dar eşti obligat s-o faci în virtutea principiului că salvarea ţării este suprema datorie. Dacă Jean Beza a comunicat informaţii despre purtarea criminală a ocupanţilor, respectiv a Comisei Aliate de Control (U.R.S.S.), faţă de români şi de problemele româneşti, despre modul cum impuneau ei doctrina comunistă în viaţa noastră publică, despre interzicerea acţiunii politice a partidelor istorice – ceea ce cred că amicul meu a făcut – el merită toată recunoştinţa Patriei. Ca să nu mai pomenesc de faptul că eu însumi fusesem condamnat pentru spionaj, deşi nu comisesem delictul. Anchetatorul îmi vorbea despre marile realizări din ţară în toate domeniile, şi îmi spunea că voi avea ocazia să mă conving de ,,justeţea politicii partidului”. Am recunoscut că s-a făcut ceva, căci partidul are mijloacele financiare şi forţa de muncă în mână, dar cu ce sacrificii şi cu ce datorii externe? Cine a uitat trebuie sa-şi reamintească munca înrobitoare de la Canal. Apoi, realizările, câte sunt, n-au nici o valoare dacă ţara a devenit, datorită partidului, o subordonată a Uniunii Sovietice. Nici o ţară cu regim socialist nu arată atâta slugărnicie şi nu se înjoseşte atât de mult ca România comunistă. Exemple de demnitate ne dau sârbii, polonezii şi ungurii. Ungaria şi Bulgaria sunt mai demne decât noi, deşi ambele au fost, până mai ieri hitleriste. Noi ne-am falsificat istoria, ne-am renegat originea română, ne-am slavizat limba. Filologii din U.R.S.S. scriu că limba română şi moldovenească sunt limbi romanice, iar specialiştii de la noi neagă această realitate. Din slugărnicie s-a copiat nu numai organizarea administrativă, dar până şi forma cărţilor poştale. ,,Nu vedeţi în aceste măsuri pregătitoare

373

perspectiva anexării României la U.R.S.S.?” l-am întrebat pe anchetator. ,,După anexare, mai crede conducerea de partid că va rămâne în fruntea bucatelor? Se înşală. Nimic nu va mai avea! Alţii vor veni la masa ospăţului, ca la Chişinău!” Cu aceste cuvinte terminasem tot ce aveam de spus. Anchetatorul îşi închidea servieta şi, deodată, fără nici o legătură cu cele discutate, mă întreabă: ,,Dumneata ai şi haine civile, personale?” ,,Da, am haine matlasate, cu pantaloni vătuiţi şi şapcă muscălească. Am şi cizme.” ,,Eu te-am întrebat de haine cu care să poţi merge pe stradă!”, precizeată el. ,,N-am aşa ceva!”, zic ,,Să ştii că noi o să ne mai vedem”, mă anunţă el cu tâlc. În momentul acela am intuit totul. Întrebarea despre veşminte, legată de certitudinea că ne vom revedea, mi-au dezvăluit întregul plan. Poate că a şi vrut să se demaşte. Oricum eram aproape sigur că mi se pregăteşte o plecare la Bucureşti şi o întrevedere politică cu un personaj superior. Anchetatorul nu făcuse decât să sondeze terenul. Venise la Gherla ca să-şi dea seama ce gândesc. Perspectiva întrevăzută mă îngrozea. Eram hotărât să nu cedez, să nu renunţ la convingerile mele, pentru care suferisem până atunci 12 ani de puşcărie, sub ambele dictaturi. Mă speriau însă urmările refuzului. Căci era evident că mi se va face o propunere de eliberare, însă în anumite condiţii, pe care nu le puteam îndeplini. Şi iată-mă din nou la grea încercare. Mărturisesc că au fost cele mai dificile momente dn viaţa mea. ,,După masă, am să trec prin celula dumitale! Te-aş ruga să te comporţi ca şi cum nu m-ai cunoaşte”, zice securistul, întinzându-mi mâna. La despărţire, i-am amintit încă o dată că sunt democrat în gândire, şi că niciodată nu voi putea fi comunist. A zâmbit. Am plecat, condus de un gardian. Aveam picioarele grele, ca de plumb. Le ridicam anevoie. Abia am putut urca la etajul al doilea. Ajuns în celulă, am căzut pe pat. Toţi mă întrebau ce am, iar eu nu le puteam spune nimic. Obrajii îmi ardeau, ochii îmi lăcrimau. După ce m-am liniştit, i-am povestit totul lui Jaroslavici, arătându-i perspectiva dramatică ce mă aştepta. A rămas tăcut, neştiind ce să-mi răspundă. I-am relatat amănunţit tot ce discutasem cu securistul, pentru că nu ştiam ce-mi rezerva soarta şi

374

voiam să rămână o mărturie despre ultima încercare prin care îmi era dat să trec. A apărut masa de prânz şi atmosfera din celulă m-a mai înveselit. Spre seară au sosit şi vizitatorii. N-am recunoscut pe nimeni, aşa cum era înţelegerea. În aceeaşi săptămână, seara, am zărit, printre scândurile de la fereastră, licărind lumânări la mormintele din cimitirul apropiat de zidurile închisorii. Era Vinerea Mare înainte de Paştele catolic. A fost o seară de reculegere creştinească pentru unii dintre noi. Blândul Iisus se angajase să salveze omul. Drept recunoştinţă, cei din neamul său i-au dat crucea, iar armata de ocupaţie a executat sentinţa. Peste vreo două luni, într-o dimineaţă de vară, am văzut, dincolo de şoseaua naţională, pâlcuri-pâlcuri de oameni, bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei, urcând dealul din faţă şi dispărând după creasta lui. Am aflat mai târziu că lumea se ducea în pelerinaj la schitul greco-catolic, unde era în biserică o icoană făcătoare de minuni, a Fecioarei Maria. Pelerinii erau îmbrăcaţi de sărbătoare. Duceau cu ei prapuri şi se auzeu, adus de vânt, zvon de cântec religios. Ca în toate vremurile grele, oamenii îşi puneau nădejdea în Dumnezeu. În vara aceluiaşi an, 1956, am observat o nervozitate neobişnuită la gardieni. Ulterior, am constatat că noaptea santinelele sunt dublate. Pe coridoare, domnea un du-te-vino aproape permanent, iar vizorul din uşa celulei era des cercetat. Supravegherea devenise mai intensă. Nu ne puteam lămuri ce se petrece. Peste câteva zile am aflat, prin metoda Morse, că în Ungaria izbucnise revoluţia anticomunistă, că la Budapesta fusese măcel, că pe Dunăre pluteau cadavre şi că deţinuţii din închisorile româneşti, dinspre graniţa Ungariei, au fost evacuaţi în interiorul ţării. Şi la noi a fost agitaţie şi îngrijorare. Veneam din U.R.S.S., unde auzisem cum se procedase, în timpul războiului, când administraţia sovietică trebuia să părăsească o închisoare: erau ucişi mai întâi toţi deţinuţii. Ştiam că regimul nostru e o copie fidelă a celui moscovit şi că politrucii şi securiştii vor acţiona în consecinţă. Am avut nopţi albe mai bine de două săptămâni. Ştirile erau rare şi destul de îndoielnice, ceea ce ne mărea grija. Un tânăr plutonier major de securitate, cu aspiraţii de ofiţer, venind în inspecţie în

375

celulă şi fiind provocat de noi la vorbă, ne-a spus-o clar: „Ce aşteptaţi? Să vă elibereze americanii? Asta, nu! Vă împuşcăm pe toţi! Cu automatul! Nici unul nu scapă! Aşa să stiţi!” Intonase teatral, cu pauze, parcă ar fi declamat nişte versuri, pe care le simţea şi le trăia! Vă puteţi închipui pe ce mâini bestiale încăpusem. Oricât aţi încerca să înţelegeţi ce am simţit atunci şi pe urmă, nu veţi reuşi. Ulterior, ruşii au intervenit în Ungaria, cadavrele s-au înmulţit, iar János Kádár a format un nou guvern. Americanii n-au mişcat un deget. Nu ştiu şi nu-mi pot explica de ce promisiunea anchetatorului nu s-a realizat, dar, spre marea mea bucurie, nu l-am mai văzut niciodată pe acest securist misterios şi pomădat. Poate şi mişcarea revoluţionară din Ungaria să-i fi schimbat planurile. Jean Melée, originar din părţile Moldovei, era un evreu voinic, cu păr bogat şi uşor încărunţit, deşi era încă un tânăr. Cu greu puteai lega o discuţie cu el. Totuşi, noi doi ne înţelegeam bine şi adeseori stăteam de vorbă timp mai îndelungat. Într-o zi, în celulă la Gherla, se apropie de mine şi îmi spune, cu un ton misterios, că îl frământă mult problema creştinismul. Mă ruga să-l iniţiez eu. Timp de o săptămână i-am vorbit despre istoria creştinismului, insistând asupra Bibliei, dogmei, tainelor şi organizării Bisericii. Am stăruit mult asupra principiului moralei creştine. ,,Discipolul” meu era atent şi primea cu spirit critic învăţătura, punând întrebări pentru a-şi înlătura îndoielile. Mi-a cerut să-i vorbesc în special despre Fecioara Maria şi Iisus Hristos, şi i-am îndeplinit dorinţa. Surpriza mare a fost când Jean Melée mi-a declarat solemn: ,,Ştii ceva? Eu cred în Fecioara Maria şi Isus, căci niciodată nu vom şti ce-i dincolo, şi e mai bine să fi prevăzător.” De atunci am tot reflectat asupra spiritului pratic al acestui izraelit, care căuta să se ,,pună bine” nu numai aici, pe pământ, ci şi în ceruri. Cum am mai spus, între noi se afla şi un oarecare dr. Solomon, despre care nu se ştia aproape nimic. Era cetăţean român, arestat de M.D.V. pe teritoriul unei ţări ocupate de Armata Roşie, poate chiar de la noi, şi fusese condamnat. Nu se bucura de simpatia tovarăşilor de suferinţă şi nu le inspira încredere. Provoca discuţii pe teme alese de el, din care românismul apărea

376

întotdeauna într-o culoare umbrită. Îi combăteam afirmaţiile tendenţioase, căci vedea în fiecare român un antisemit. După mine, era o optică profund greşită. Îl contraziceam, prezentându-i faptele de adâncă semnificaţie umană ale românilor faţă de evrei. Îi demonstram că la noi în România, antisemitismul a fost sporadic, na prins rădăcini, manifestările antisemite fiind mai mult efectul propagandei străine, tot aşa de trecătoare ca şi iniţiatorii ei. Căutam să-i dovedesc că antisemitismul a fost un pretext josnic de propagandă pentru naufragiaţii politici de la noi şi că românii nu şi lau însuşit. Dr. Solomon a adus în discuţie şi represaliile de la Iaşi, care ar fi fost săvârşite de armata română contra evreilor localnici. Iam arătat care era părerea mea, pe baza datelor şi informaţiilor pe care le aveam. Ştiam că, pe la mijlocul anului 1941, hitleriştii, împeună cu legionarii, săvârşiseră un pogrom contra evreilor ieşeni. Au fost, într-adevăr, multe victime, dar erau inexacte şi tendenţioase afirmaţiile unor răuvoitori cum că acest act bestial ar fi fost săvârşit de armata română, cu aprobarea autorităţilor. Faptul că luam apărarea armatei noastre i-a nemulţumit pe evreii din celulă, cinci la număr, plus un român cu soţie evreică. Această împrejurare a făcut ca raporturile dintre ei, ca grup, şi mine, să devină foarte reci. Este păcat că patru dintre ei au plecat, după eliberare, în străinătate, ducând în suflet ura faţă de români. Hrana din închisoare devenise un instrument de tortură, ba chiar un mijloc de exterminare: prin inaniţie. Terciul de mălai, mai mult apă fiartă de culoare galbenă, era cea mai hrănitoare mâncare pe care o primeam. Eram cu toţii slăbiţi peste măsură, nişte schelete care abia se puteau mişca. Cel mai mult sufeream de foame noi, cei înalţi de statură. Era îngrozitor. Se reedita perioada cumplită din Uniunea Sovietică, când seara ne rugam lui Dumnezeu să ne ţină până dimineaţă ca să ne mâncăm pâinea, care acum era înlocuită de terciul de mălai. Ne doream, adesea, să sfârşim cu viaţa cât mai curând, numai să nu ni se mai dea moartea cu picătura. La un moment dat ni se anunţă o inspecţie înaltă şi ni se pune în vedere să fie ordine şi curăţenie. Ne-am conformat. Au sosit ,,mărimile”. Şeful grupului era un procuror regional, de la Cluj. Aşteptând inspecţia, îmi făcusem un plan, fără să-l divulg tovarăşilor

377

mei. Cînd procurorul m-a întrebat dacă avem ceva de raportat, mam prezentat în faţa lui şi, cu o mişcare bruscă, studiată dinainte, mi-am aruncat haina şi cămaşa de pe mine, lăsând pantalonii să-mi alunece în jos. Astfel a apărut în faţa comisiei un schelet lung care abia se mai ţinea pe picioare. Am spus: ,,Priviţi, domnule procuror regional, aceasta-i starea noastră, în acest penitenciar! Dumneavoastră veţi răspunde de aceste fapte!”... şi n-am mai putut rosti nimic, căci mi se gâtuise vocea. Întreaga comisie a plecat imediat, fără să mai pună întrebări. Peste trei zile, am primit ca hrană zilnică, raţia militară, inclusiv ţigări, iar mie nu mi s-a întâmplat nimic rău în urma îndrăznelii dovedite. La 12 aprilie 1957, un gardian ne-a anunţat că vom merge la tribunal, pentru judecare. Întregul grup venit din U.R.S.S. a fost încărcat în patru-cinci camioane cu coviltir şi dus la sediul Tribunalului din Gherla, unde ne aştepta un complet de judecată – trei judecători, un procuror şi un grefier – venit de la Tribunalul Regional din Cluj. Şedinţa ea secretă, fără public şi fără apărător, după sistemul sovietic. În faţa noastră stăteau stăpânii, iar în spate un ostaş securist, cu un pistol automat în mâini. Încolo, Dumnezeu cu mila! Întreaga procedură a fost o sinistră farsă. În condica penală, specială pentru noi, nu mai figurau şi alţi inculpaţi. Deşi eram într-a patra lună anului, numerele dosarelor începeau cu cifra unu şi se încheiau cu ultimul lot. Toate dosarele şi actele de procedură erau păstrate în secret – la Cluj – într-o casetă specială, fără drept de cercetare, pentru a nu se afla nimic despre cauzele condamării noastre. Eram judecaţi individual. Eu eram al 63-lea. Am fost introdus în sala de şedinţă. Toţi membrii completului erau îmbrăcaţi în civil. Procurorul, un maior securist, tot în civil, îmi era cunoscut, căci venise de câteva ori în celula noastră, în chip de inspector, dar în uniformă de securist. Nici vorbă nu era de justiţie! Ce dreptate să facă o adunătură de politruci?? Era o simplă mascaradă, întocmai ca aceea de la Tribunalul Sovietic din Constanţa, din 1948. Nimic schimbat: ,,Turcul te bate, turcul te judecă”. În cazul meu, toată pocedura a ţinut zece minute, în care timp s-a stabilit identitatea, s-a dat citire unor fragmente din acuzarea sovietică, de la Constanţa. Nu ni s-a acordat asistenţă

378

juridică şi nici nu ni s-a pus la dispoziţie pentru apărare, vreun text din Codul Penal sau din Procedură Penală, deşi se ştie că legislaţia penală se schimbase, între timp, după concepţia comunistă. Nu ni se adusese la cunoştinţă nici măcar termenul de judecată, ca să ne putem întocmi un plan de apărare, nu cunoşteam nici chiar actul de acuzare. Pe scurt, nimic din formalităţile obligatorii, prevăzute de Procedura Penală. Am fost luat din închisoare şi mânat, cu pistolul la spate, în faţa unor indivizi ce-şi spuneau judecători şi se constituiseră înr-un complet care dispunea de ,,inculpat” ca de un obiect neînsufleţit. Parc-aş fi fost un drug de fier în mâna unui fierar care întreabă cum să-l modeleze după trebuinţele sale. Cu această ocazie, am aflat că, potrivit învinuirilor Tribunalului sovietic, fusesem condamnat pentru spionaj economic contra Uniunii Sovietice; că între anii 1944-1948, am fost în legătură cu spionajul englez şi că, alături de Iuliu Maniu, dădeam informaţii potrivnice intereselor Uniunii Sovietice. Tot era un proces, deoarece, cât timp fusesem deţinut în U.R.S.S., nu mi s-a spus niciodată pentru ce anume am fost condamnat la 20 de ani de privaţiune de libertate, cu ispăşire în lagăr de muncă. În continuare, Tribunalul constată, contrar realităţii şi legii, că preocedura fiind îndeplinită, urmează judecata. Procurorul, adică securistul, mai constată şi că cerinţele Codului Penal şi ale celui de Procedura Penală din România sunt satisfăcute, adică: a) Hotărârea Tribunalului Militar Sovietic, din Constanţa, a fost dată de o instanţă competentă, după afirmaţia U.R.S.S-ului; b) Hotărârea dată de Tribunalul sovietic nu lezează ordinea publică din Republica Populară Română şi c) Hotărârea dată de Tribunalul sovietic se poate aplica în România, conform legilor noastre penale. În concluzie, procurorul cere Tribunalului Regional Cluj să recunoască hotărârea Tribunalului Militar Sovietic din Constanţa ca valabilă pentru executarea în România. Preşedintele îmi cere să mă pronunţ în legătură cu cele constatate de procuror. Aveam timp de apărare trei-patru minute. Cred că niciodată în viaţa mea n-am vorbit atât de repede şi de convingător ca atunci. Reţinusem în întregime spusele procurorului şi le-am combătut pe rând, arătând că:

379

1. Tribunalul Militar Sovietic din Constanţa nu avea competenţa să judece un cetăţean român. România nu era o ţară anexată ori ocupată de Uniunea Sovietică, ci o ţară cu care s-a încheiat o Convenţie de Armistiţiu, în care au fost stabilite drepturile şi obligaţiile părţilor. România nu şi-a pierdut suveranitatea şi dreptul de stat independent. În conţinutul noţiunii de suveranitate intra şi dreptul de a-şi judeca supuşii. Acest drept n-a fost înstrăinat, ci doar limitat la anumite infracţiuni, impuse de starea de război. 2. În octombrie 1948, instanţa judiciară din Constanţa nu avea dreptul să mă judece pentru infracţiunea de spionaj, pentru că la 10 februarie 1947 fusese semnat Tratatul de Pace de la Paris, dintre România şi ţările aliate şi asociate. Deci, în baza anexelor din Tratat, Sovietele nu mai puteau judeca infracţiuni contra U.R.S.S.ului, săvârşite de către români pe teritoriul României, acest drept limitându-se numai la crimele de război. În consecinţă, cer să nu se recunoască hotărârea de condamnare, pronunţată de Tribunalul sovietic contra mea. 3. N-am săvârşit infracţiunea de spionaj contra Uniunii Sovietice, iar la anchetă şi la Tribunalul Militar din Constanţa nici nam fost acuzat de acte de spionaj. Nu recunosc şi resping acuzaţiile de a fi săvârşit spionaj economic contra U.R.S.S. Cer să nu se recunoască sentinţa sovietică. 4. Prin recunoaşterea hotărârii de condamnare, se aduc grave prejudicii ordinii publice din Republica Populară Română, care este un stat bazat pe legi proprii. 5. Am fost condamnat la 20 de ani de privaţiune de libertate cu ispăşire în lagăr de muncă, însă legile noastre penale nu prevăd acest mod de executare a pedepsei. Ca urmare, nefiind posibilă ispăşirea pedepsei în ţară, cer respingerea acţiunii de recunoaştere a sentinţei sovietice de condamnare. În momentul când am terminat, completul de judecată s-a ridicat în picioare şi a pronunţat recunoaşterea hotărârii sovietice de la Constanţa, din 1948, eu urmând a ispăşi, în România, pedeapsa de 20 de ani de muncă silnică, pentru infracţiunea de spionaj. Am constatat, fără surprindere, că sentinţa fusese hotărâtă dinainte. Nu mi s-a spus nimic despre dreptul la recurs. Încă o dată se adeverea că marxiştii români erau slugi credincioase ale Moscovei şi că nici

380

morala, nici justiţia, nici omenia şi nici simţul dreptăţii nu-i putea opri să execute hotărârile Moscovei. Întorşi în închisoare cu o nouă condamnare, mai aspră decât prima, am fost repartizaţi în celule mai mici, cu regim şi mai sever. Eu am fost pus împreună cu trei tovarăşi de suferinţă cunoscuţi. Noua repartizare ţinea seama de anii de pedeapsă şi de calificativul penal. Am intrat în hrana de condamnat. Raţia militară, care ne mai întărise, a ţinut puţin. Starea de spirit era bună. Nici un repatriat din U.R.S.S nu şi-a pierdut speranţa, în pofida condamnării recente. Viaţa în celula nouă a devenit mai monotonă, căci nu mai aveam subiecte variate de discuţie. Tovarăşii mei de viaţă erau muncitori, oameni de înţeles şi cu suflete de buni români. Ni s-a permis o mică ieşire într-un ţarc din curtea închisorii. Făceam şi baie, o dată a două săptămâi. Ni s-a lăsat părul crescut, ca semn distinctiv al deţinuţilor politici, cei de drept comun fiind tunşi la zero. Nici un eveniment deosebit nu s-a mai petrecut până în luna iulie 1957 când, într-o seară, după stingere, a apărut în celulă un locotenent din serviciul închisorii, care, aducându-ne hârtie de scris, toc şi cerneală, ne-a cerut ca până a doua zi dimineaţă la orele şase, să scriem recursul contra hotărârii Tribunalului din Cluj, care recunoscuse valabilitatea sentinţei sovietice. Am cerut lămuriri şi informaţii, dar ne-a răspuns scurt: ,,Aţi înţeles? Până la orele şase dimineaţă să am recursul scris.” Atât, şi a plecat. Am început să-mi concep cererea. Ca argumentare, se asemăna cu apărarea din 12 aprilie. Am precizat că fusesem luptător antifascist, închis pentru acest fapt mai bine de trei ani; că întreaga anchetă şi interogatoriul de la Tribunalul Militar Sovietic din Constanţa au avut drept obiect lupta antifascistă; că actele de predare către sovietici au fost falsificate; că am fost predat către U.R.S.S. ca un criminal de război, deşi în timpul războiului fusesem închis ca antifascist; că Amnistiţiul încheiat cu U.R.S.S., ca şi Tratatul de Pace interzic anchetarea şi condamnarea cuiva pentru acţiuni antifasciste din trecut. În concluzie, ceream să se constate că Tribunalul Regional din Cluj a dat hotărâre contra legii, injustă, motiv pentru care solicitam casarea sentinţei, ca neîntemeiată şi nelegală.

381

Terminând cu recursul meu, m-am ocupat şi de cele ale tovarăşilor mei de celulă. Până dimineaţa, au fost gata toate cele patru cereri şi, la orele şase, locotenentul le-a ridicat. Nu ne făceam nici o iluzie în privinţa obţinerii unei situaţii mai bune pe cale judecătorească. În regimul comunist, judecata nu urmăreşte dreptatea sau legalitatea, ci condamnarea aversarilor politici.

382

TRANSFERAT LA ÎNCHISOAREA DE ISPĂŞIRE DIN RÂMNICU-SĂRAT Pe la mijlocul lunii august 1957, a intervenit o schimbare radicală în situaţia mea de deţinut. Am fost scos din celulă cu ce aveam pe mine şi dus la parterul închisorii, unde mi s-a ordonat să mă opresc. După ce m-am executat, am văzut coborând scările un vechi prieten politic, Corneliu Coposu. Era slăbit, subţiat, ceea ce făcea să pară şi mai înalt. Ne-am recunoscut, ne-am îmbrăţişat şi am fost îndrumaţi spre curtea închisorii. Apoi, am fost băgaţi într-o celulă cu cinci paturi de lemn suprapuse. Uşa s-a închis şi ne-am bucurat că suntem împreună şi putem sporovăi în voie. Dupăamiază, a venit încă un prieten politic, inginerul Puiu. Eram trei şi toţi cu aceleaşi convingeri. Am început să ne punem întrebări privitor la ceea ce va urma. Deduceam că se va proceda la o concentrare a deţinuţilor, după crezul lor politic. Curând, a sosit în celulă şi al patrulea, tot naţional-ţărănist, avocatul Victor Anca. Am aflat de la noii veniţi că la Gherla nu mai existau alţi naţionaliştiţărănişti, restul aflându-se la penitenciarul din Aiud şi în alte închisori. Eram convinşi că ne vor strânge la un loc pe toţi. Am început să ne istorisim calvarul celor zece ani, de când nu ne văzusem. Prietenii erau curioşi să afle ce s-a întâmplat cu mine, căci auziseră că am murit. Le-am povestit peripeţiile prin care am trecut până să ajung la Gherla. Am aflat şi de la ei ce păţiseră. Apoi, am făcut un schimb de informaţii şi consideraţii politice privind situaţia existentă. Nu ne prea potriveam în opinii, căci fiecare vedea lucrurile altfel. Prietenii mei apreciau situaţia politică prin prisma anilor 1946-1947, refuzând să admită că, între, timp Uniunea Sovietică progresase în toate domeniile. Utilajele luate din ţările învinse şi ajutoarele tehnice şi financiare date de S.U.A. o tranformaseră dintr-o ţară înapoiată într-un stat cu mare pondere industriuală. Bătuse pasul pe loc numai la standardul de viaţă al cetăţeanului, care, cu toată forţa economică a ţării, rămăsese un biet nenorocit. Le vorbeam de avioane cu reacţie, de bombe cu

383

hidrogen, de înarmarea colosală de care auzisem, dar prietenii mei nu mă credeau. Ba erau convinşi că fusesem infectat de doctrina bolşevică. Le vorbeam de necazurile pe care le vor avea în viitor americanii, în relaţiile cu sovieticii, şi de lipsa lor de informaţii în privinţa relaţiilor cu Rusia. Prietenii mei râdeau şi mă priveau cu zâmbete de compătimire. Ei vedeau Sovietele istovite, gata de compromisuri, silite să accepte dictatul american. Nu cunoşteau patriotismul şi chiar şovinismul sovietic de după război. Le-am amintit de situaţia din 1953, de moartea lui Stalin, şi de pasivitatea americanilor în împrejurarea de atunci; le-am arătat şi că se conturează tendinţa europenilor de-a ieşi din orbita americană, dar degeaba, eu nu mă credeau! Ajunsesem să nu le mai spun nimic, căci era clar că voiau să rămână la vechile idei despre U.R.S.S. Şi aşa s-au scurs două zile până când, deodată, am fost introduşi în celula de tranzit, pentru pregătirea de drum. Ne-au fost predate lucurile personale din magazie, iar a doua zi ni s-a făcut toaleta de plecare. Surpriza a fost când m-am pomenit în atelierul de fierărie, unde mi s-au pus lanţuri la picioare, cu cătuşe nituite, fixate pe glezne peste cizme, dar destul de strânse. Când m-am întors în celulă, prietenii au fost îngroziţi văzându-mă. Eu – totuşi – nu eram pesimist şi nici demoralizat. Mă găseam în ţara mea şi asta îmi ajungea pentru moment. Scăpasem de iadul sovietic. Am fost urcaţi într-un camion acoperit. Pe mine m-au ridicat prietenii mei, căci lanţul nu-mi permitea să înalţ piciorul. Am luat drumul Clujului, care, vorba cânecului, era mai puţin lung ca al dorului... Am trecut prin oraş şi am luat-o spre Aiud, pe şoseaua naţională. De la paznicii însoţitori nu puteam afla nimic despre transferul nostru intempenstiv. Am auns la închisoarea din Aiud, cea mai încăpătoare din ţară. Oraşul, situat la poalele munţilor Apuseni, deşi se găsea într-o regiune românească, era dominat de maghiari. Pe vremuri, aici fusese cel mai important cuib de unguri şovini. Nici acum ungurii nu puteau avea sentimente umane faţă de deţinuţii români. Paznicii erau, în mare parte, maghiari localnici, care făcuseră jocul comuniştilor. Am fost băgaţi într-o celulă, separat. Era seară şi nu primisem nimic de mâncare toată ziua. În celulă, afară de hârdău, mai era o chiuvetă şi o cană de aluminiu. Puscăriaş vechi cum eram am început imediat investigaţiile,

384

ciocănind cu cana pereţii, ca să sondăm terenul. După căteva încercări, am descoperit că în celula alăturată erau o mulţime de ţărănişti. Servindu-ne de cana pentru apă, la fel ca şi vecini noştri, am legat o conversaţie în toată regula. Mare şi plăcută le-a fost surpriza vecinilor când au aflat că eu trăiesc şi mă aflu chiar lângă ei. Ziua următoare a fost plină de emoţii. Eram în continuă legătură cu vecinii, care ne dădeau ştiri când mai bune, când mai rele, îndeosebi mai rele. Noaptea, am fost duşi la gară şi încărcaţi în vagoane-penitenciar. Securiştii operau tot noaptea, ca encavediştii. Aveau aceeaşi şcoală şi aceleaşi năravuri. Le era frică de lumina zilei. În vagon, m-am nimerit în mijlocul unor prieteni cu care luptasem împotriva tendinţei de comunizare. Erau dr. Corneliu Veltan, dr. Constantin Hagea, I. Adamenscu şi câţiva mai tineri. Dr. Aurel Dobrescu şi dr. Teodor Rociu se aflau închişi fiecare într-o celulă separată, aşa că nu i-am văzut. Printre ,,pasageri”era şi Alexandru Neagu, un liberal, fost ministru de finanţe. Ne cunoşteam bine, căci fusese într-un timp şi preşedintele C.E.C.-ului. M-am întreţinut cu toţii, fiecare vrând să afle cât mai multe despre U.R.S.S. I-au impresionat profund lanţurile de la picioarele mele. Eram singurul în această situaţie. Cei mai mulţi aveau câte zece ani închisoare, unii chiar cincisprezece. Vagoanele fuseseră ataşate la un tren de persoane şi mergeam spre Braşov, dar nu puteam deduce unde ne vom opri. Prin ferestre nu se vedea nimic, căci erau camuflate. Vagoanele noastre fiind ultimele două din garnitură, nu puteam auzi discuţiile din gări, deoarece eram în afara razei peronului. Mergeam în necunoscut. A doua noapte, am staţionat timp îndelungat într-o gară. Foiala din jur mă făcea să cred că ajunsesem la destinaţie. Dar nu ne puteam da seama unde anume. Curiozitatea noastră era o simplă pornire de moment, căci noua reşedinţă nu ne schimba cu nimic viaţa. Toate puşcăriile erau la fel, indiferent de numele ce-l purtau şi localitatea unde se aflau. Regimul penitenciar se schimba în funcţie de pedeapsa primită şi nu era influenţat decât de atitudinea administraţiei faţă de deţinuţi. Dacă comandantul e o persoană sinistră, bestială, atunci şi subalternii sunt abuzivi şi cruzi. În penitenciar, ca şi în oricare

385

instituţie ori întreprindere, omul, prin purtarea lui, determina legalitatea sau abuzul. În cele mai multe cazuri, funcţia îl face pe om abuziv. Devenit şef, un ins neformat sufleteşte şi fără o concepţie serioasă de viaţă, devine arogant, intolerant, un satrap. Locul unde defectele sufleteşti ale şefilor ies cel mai tare în evidenţă e tocmai închisoarea. Pentru oameni lipsiţi de suflet şi de caracter, deţinuţii sunt în afara legii şi orice măsură , zisă ,,de ordine”, este admisă contra lor. Aceste abuzuri le pricinuiesc suferinţe nemeritate, care nu fac parte din pedeapsă. Aceasta era situaţia în închisorile din România. Aşa fuseseră sub regimurile trecute şi, sub regimul comunist, deveniseră şi mai cumplite. Am aflat, într-un târziu, că eram în oraşul Râmnicu-Sărat. Suntem duşi la închisoare. Ne primesc satrapii, privindu-ne bănuitori şi duşmănoşi. Suntem repartizaţi pe celule fără multă pierdere de timp. Totul fusese pregătit dinainte. După o listă nominală, fiecare e condus la locul prestabilit. Eu am fost urcat la etajul întâi, într-o celulă strâmtă, cu un pat, o măsuţă pe trei picioare, o banchetă mică, un vas cu apă şi hârdăul. Era o celulă de ispăşire de unul singur, aşa cum cerea regulamentul pentru condamnaţii la 20 de ani de muncă silnică. Uşa era din fier masiv cu un vizor şi o deschizătură pentru gamela cu mâncare. O fereastră, în formă de crenel, aducea în minuscula încăpere o lumină opacă. Constat că plafonul e din tablă ondulată, groasă, peste care era cărămidă acoperită cu astfalt. Deci atât plafonul cât şi duşumeaua erau construite la fel. Mi-am dat seama de asta după ce paznicii miau scos cătuşele de la picioare. Două zile s-au căznit să taie niturile. Dalta era tocită, iar suportul metalic, nicovala, se mişcau sub loviturile de ciocan. Bomfaier nu aveau. Am simţit dureri îngrozitare. După ce mi-au scos fiarele, am văzut o mulţime de răni la glezne, cauzate de cătuşe în urma lovirii cu ciocanul. Picioarele îmi erau umflate. Am cerut să vină un sanitar să mă panseze. Răspunsul a fost: ,,Ce, te crezi la sanatoriu? Las’ că trece pân’te eliberezi!” Adevărat că mi-a trecut. Ţinusem mereu o compresă cu apă rece, folosindu-mă de o cârpă întrebuinţată ca batistă. În ziua următoare a venit în celulă comandantul închisorii, un căpitan securist, însoţit de câţiva ofiţeri şi subofiţeri. Voia să mă cunoască şi pe mine, ca pe toţi cei proaspăt sosiţi. Avea dosarul

386

meu în mână, ştia deci că vin din U.R.S.S. M-a întrebat ce fel de spionaj am făcut şi ce mă împinsese la asemenea fapte. I-am răspuns că n-am făcut spionaj, că am fost luptător antifascist şi că întregul meu proces, cu condamnare cu tot, a fost o farsă. Am declarat că nu recunosc valabilitatea sentinţei, deoarece sunt nevinovat, ceea ce, mai curând ori mai târziu, se va dovedi. ,,Ştiu, ştiu – m-a întrerupt plictisit – fiecare deţinut susţine că nu-i vinovat.” În încheiere m-a sfătuit, ca un dascăl moralist, să mă port bine, ca să nu fie obligat a lua măsuri de ,,ordine” contra mea. Apoi au plecat. Patul din lemn, fără etaj, avea o saltea de paie. Dormeam bine pe ea, mai ales că orele de somn erau puţine: scularea la cinci dimineaţa. Ziua mi-o petreceam mişcându-mă pe suprafaţa celor doi-trei metri pătraţi. Uneori, după prânz, gardianul mă anunţa că mă pot întinde pe pat, timp de o oră. Nu ştiu dacă această odihnă era regulamentară sau se datora unei bunăvoinţe, pentru că eram anunţat întotdeauna de anumiţi gardieni, nu de toţi. Pe paznici nu iam văzut la faţă niciodată. Îi ştiam numai după voce, când îi auzeam vorbind pe coridor. Celula mea se afla exact deasupra celulei doctorului Dobrescu. Mi-am dat seama după tusea lui tabagică, de neconfundat pentru mine, care îl cunoşteam atât de bine: mă bucuram când îl auzeam tuşind. Era un semn că mai există. Închisoarea avea două corpuri de clădire: unul pentru deţinuţii politici, altul pentru cei de drept comun. Nu exista nici un contact între noi. Aripa în care ne găseam noi, politicii, avea o formă dreptunghiulară. La etajul întâi, în interior, era un coridor de jurîmprejur, cu parapet la margine şi un gol la mijloc, acoperit cu plasă de sârmă. Peste tot domnea o linişte de cimitir. Paznicii aveau papuci de pâslă, ca să nu se simtă când se deplasează dintr-un loc în altul mai ales, ca să poată supraveghea interiorul celulelor fără să fie auziţi. În tren, aflasem de la prieteni că în închisoarea de la Râmnic fusese şi Ion Mihalache, despre care se spunea că ar fi

387

murit încă din 1954. După informaţiile oficiale, ,,Ion Mihalache a fost eliberat în 1954”.1 După două săptămâni de stagiu la Râmnic, am fost scos la plimbare, câte o jumătate de oră, de două ori pe săptămână. Ieşirea la aer avea un ceremonial deosebit. Se deschidea celula şi fără vorbe, doar prin mişcarea capului, gardianul mă poftea afară. Pe coridor, eram încadrat de doi securişti, plutonieri, unul în faţă, în chip de ghid, iar altul în spate. În monom, străbăteam coridorul în pas monoton, stabilit de ghid, apoi coboram scările, iar la parter ne îndreptam spre uşa masivă din fier. Acolo eram predat unui alt gardian, care intra împreună cu mine într-o curte interioară, pătrată. Uşa o încuia, după noi, unul din foştii însoţitori iar eu rămâneam cu noul supraveghetor. De fiecare dată, mi se punea în vedere să mă mişc numai de-a lungul zidurilor, cu capul în jos şi cu mâinile la spate. Nerespectarea ordinului aducea după sine pedeapsa. Curtea era împrejmuită, pe două laturi, de corpul clădirii, iar pe celelalte două, de un zid înalt de circa patru metri, de pe care doi securişti, cu pistoalele automate îndreptate spre mine, nu mă scăpau din ochi. Gardianul stătea în dreptul uşii metalice şi mă urmărea şi el, atent. Am trecut prin multe închisori, în ţară şi în U.R.S.S., sub fascişti şi comunişti, dar un penitenciar cu atâta supraveghere şi atâtea măsuri de siguranţă nu mai întâlnisem. Această maximă vigilenţă se aplica numai deţinuţilor politici; cei de drept comun erau foarte liberi, mergând la lucru în grup, cu un singur gardian. Nu de criminali se temeau comuniştii, căci cu acest gen de indivizi îşi făceau treburile, ci de anticomunişti, fiindcă numai ei le tulburau domnia tiranică. La întoarcerea în celulă, acelaşi ceremonial. La două săptămâni, făceam baie, tot de unul singur şi însoţit de cerberi. Instalaţia era mizerabilă. După ce te spălai, erai mai năclăit decât înainte. Acum primeam şi albituri de corp, aşa-zicând curate. În această închisoare, chiar pe locul de plimbare descris, fuseseră omorâţi mulţi legionari, ca represalii pentru uciderea lui Armand Călinescu, fost prim-ministru în 1939.

1

,,Mic dicţionar enciclopedic”, Editura Didactică şi Enciclopedică, Bucureşti, Bucureşti, 1972, p.1421

388

Mâncarea era ca la închisoare, unde-i obiceiul pământului ca din hrana deţinutului să se înfrupte întreaga administraţie. Terci de porumb dimineaţa, o fiertură de zarzavat, uneori cu zgârciuri în ea, la prânz, iar seara un păsat din felurite cereale. Suportul nostru principal era răbdarea şi economia de mişcare, altfel n-o scoteai la liman. Pâine aveam de trei ori pe săptămână. În rest, mămăligă. Într-o noapte am avut o plăcută surpriză: după cină, se deschide ferestruica şi primesc o jumătate de gamelă de orez fiert, exact ce mâncasem seara. Fără nici o vorbă, gardianul îmi lasă gamela şi se îndepărtează. Nu ştiu cine a fost, nu-l cunoşteam nici după nume nici după figură, dar gestul lui mi-a dovedit că nu toţi cei din tagma aceasta sunt neomenoşi, că se găsesc şi printre ei unii cu suflete sensibile la suferinţă. Din păcate însă prea puţini. În celulele deţinuţilor nu intra niciodată un singur gardian, fie el ofiţer sau subofiţer. Ordinul era să intre cel puţin câte doi. Se luau măsuri de siguranţă serioase, ca să nu fie atacaţi. Fiind doi, se supravegheu unul pe altul şi nu era posibil nici un aranjament cu personalul închisorii. Vigilenţa comunistă nu avea nici o fisură. Am solicitat ajutorul medicului, căci mă simţeam bolnav, mi se umflase sânul drept, fără să mă doară. A venit medicul, însoţit de sanitar şi de un subofiţer. Mi-a făcut câteva injecţii, la intervale, fără să-mi spună cu ce sau pentru ce, dar mi-a trecut. Pentru bărbierit, veneau o dată pe săptămână frizerul şi un însoţitor. Era un frizer improvizat care mai mult smulgea barba decât o tăia. Fiind supus la un astfel de chin i-am spus omului c-ar face mai bine să se lase de meserie. N-a ripostat nici el, nici însoţitorul. După o jumătate de oră a apărut un ofiţer de serviciu, locotenent, însoţit de un plutonier şi m-au luat la rost fiindcă jignisem ,,personalul închisorii”. I-am spus ce aveam de spus, după care s-a răţoit la mine: ,,Ce, te crezi în U.R.S.S.? Săţi bagi minţile în cap! Să nu-ţi închipui c-ai venit din Rusia ca să nenveţi pe noi ce-avem de făcut! Dacă se mai repetă, te bag la carceră şi ai să te cuminţeşti!” M-a pus pe gânduri nu atât ameninţarea, cât lipsa lui de respect faţă de metodele moscovite. Am reflactat asupra acestei ,,nuanţe”, pe care am pus-o în legătură cu afirmaţia anchetatorului de la Gherla, cum că în România, s-ar merge pe formula comunismului italian. Până la urmă, am ajuns la concluzia că fiecare securist e un dictator pe parcela lui, care nu

389

admite nici o abatere de la normele de gândire şi comportare stabilite. Zilele treceau, dar mai rămâneau mulţi ani de ispăşire. La 3 noiembrie 1957, intră în celulă un locotenent mărunţel, care semăna cu Tom Degeţel. Era însoţit de un alt securist, subofiţer. Avea în mână un dosar şi, fără nici o introducere, îmi spune: ,,Acesta e recursul dumitale! Să ştii că a fost respins!” Cer să văd şi să citesc încheierea instanţei de recurs, dar îmi răspunde: ,,Nu se poate, cum să pui dumneata mâna pe astfel de documente?” ,,Dar, domnule locotenent, este recursul meu, mă priveşte direct şi am dreptul să cunosc motivele respingerii!” ,,Nu se poate!” repetă şi după un răgaz, timp în care se răfoieşte dosarul, zice: ,,Pot să-ţi spun că s-a respins pentru că Tribunalul Regional Cluj a înaintat târziu recursul dumitale.”,,Dar eu nu sunt vinovat de neglijenţa tribunalului!” am sărit ca ars. ,,Eu sunt deţinut şi am prezentat recursul meu Administraţiei Penitenciarlui Gherla, conform legii. Eu nu pot suporta consecinţele neglijenţei tribunalului!” ,,Asta nu mă priveşte!”, zice omul securităţi. ,,Vă rog să-mi daţi hârtie şi toc, pentru ca să fac contestaţie contra deciziei tribunalului de recurs, de la Bucureşti.” ,,Asta-i bună! Cum o să conteşti decizia Bucureştiului?! Aşa ceva nu se admite! Dar o să raportez totuşi tovarăşului comandant.” Până a doua zi nu primisem cele necesare pentru scris. Am cerut să vină ofiţerul de serviciu şi i-am repetat să mi se dea materialul să-mi fac contestaţia. După un timp, mă anunţă că nu-mi poate satisface cererea, comandantul nefiind în penitenciar. Era ziua de 4 noiembrie. Îi pun în vedere că, dacă nu-mi dau dreptul la contestaţie, voi declara greva foamei. ,,Vezi-ţi de treabă, domnule! Nu te ţine de fleacuri! Te hrănim cu forţa şi rişti să rămâi şi fără dinţi în gură... Lasă chestiile astea, că la noi nu ţin”, îmi răspunde batjocoritor şi pleacă. A doua zi, 5 noiembrie, cer să fiu scos la raportul domnului comandant. Nu s-a dat curs cererii. Totuşi, apar indicii că mi se pregăteşte ceva. Doi plutonieri se prezintă în celulă şi, încadrândumă, mă scot pe coridor şi mă îndreaptă spre un colţ al etajului, unde o femeie, în halat albastru de lucru, stătea în faţa unei mese pe cae se aflau materialele necesare luării amprentelor digitale. Cunoşteam

390

ustensilele şi procedura, căci lăsasem multe urme de degete şi de palme prin închisori! De obicei, această operaţiune are loc în vederea transferului la o altă închisoare. Socoteam că mă vor duce într-un loc unde să execut munca silnică la care fusesem condamnat. Recursul a fost o vagă speranţă, dar a dispărut şi ea... A dispărut? M-am întrebat indignat, după o clipă de deznădejde. Respingerea recursului pentru decăderea de termen era o gravă încălcare a legii, de care se făcuse vinovat Tribunalul Regional Cluj. Trebuia să lupt în continuare. Mă aşteptam şi la mai rău, însă moralul îmi era tare, cu toate că loviturile veneau una după alta. Ajuns în faţa femeii care răspundea de evidenţa amprentelor, mă uit la dânsa şi observ că şi ea se uita lung la mine. Parcă se simţea vinovată că n-are în faţă o figură de criminal înrăit. Fără să-mi spună nimic, îmi ia mâna dreaptă şi-mi aşază degetul mic pe tuşieră, apoi pe imprimatul din faţa ei. Ca să rup tăcerea apăsătoare, i-am spus: ,,Dumneata eşti prima femeie care mi-a atins mâna în decurs de zece ani. Dacă ar şti soţia mea, ar avea dreptul să fie geloasă.” Mi-a răspuns printr-un zâmbet abia perceptibil. Însoţitorii rămaseră tăcuţi, ca de obicei. Când m-am întors în celulă, se făcuse ora prânzului. A sosit gardianul cu fiertura incoloră şi o felie de mămăligă rece. Am mâncat cu pofta omului care se hrăneşte ca să nu moară. Probleme de gust, de plăcere nu se pun în această situaţie. Abia am terminat mâncarea, nici nu se ridicase vesela şi aud un zgomot la uşa celulei. Intră comandantul, însoţit de suita lui şi-mi zice pe un ton ostăşesc : ,,Bună ziua, tovarăşe!” Imediat mi-am dat seama că s-a schimbat ceva în bine în situaţia mea. Cuvântul tovarăş spunea totul. ,,Am ordin să te dau afară din închisoare, tovarăşe. Iată telegrama din Bucureşti!” şi-mi arată hârtia pe care scria: ,,Pune-ţi imediat în libertate pe Vişa Augustin şi raportaţi executarea. Cabinetul ministrului Securităţii.” Urmau nişte semnături. ,,Vă spuneam eu că sunt nevinovat”, zic buimăcit. ,,Se mai întâmplă şi greşeli la noi... Ce să-i faci?! Să ştiţi că ai fost graţiat”, mă anunţă pe un ton binevoitor, chiar prietenos, pe care nu-l mai folosise cu mine.

391

,,Vă rog să-mi daţi o porţie de mâncare. Mi-e foame!”, mă pomenesc zicând aproape fără voie. ,,Să vină porţie de mâncare şi bărbierul!”, ordonă comandantul. A sosit o gamelă de supă şi mămăligă. Frizerul nu mai era în închisoare, plecase şi nimeni nu s-a angajat să mă bărbierească. Comandantul era cam încurcat de această situaţie, căci eram neras de o săptămână şi nu-i convenea să ies din închisoare ,,nearanjat”. În timp ce mâncam, mi s-au adus lucrurile personale de la magazie. Responsabilul mi-a cerut să le verific. Am semnat de preluare, fără să mă uit la ele. Nu putea lipsi nimic, căci nu erau decât nişte boarfe într-un sac şi câteva cărţi într-o lădiţă de lemn. Pe gardieni nu-i tentau astfel de bunuri. Comandantul a plecat, spunându-mi că mă aştepta în biroul său. M-am îmbrăcat în hainele mele muscăleşti, cu cizme şi şapcă de lipovean. Apoi cu un întreg alai de subofiţeri şi gardieni, am coborât spre administraţie. Comandantul mi-a dat ,,Biletul de eliberare”, purtând data de 5 noiembrie 1957, în care se pecifica graţierea cu data de 28 octombrie 1957. Mi-au mai dat 54 de lei pentru biletul C.F.R. şi 0,50 bani pentru tramvai, de la gară la domiciliu. Am semnat pentru toate. Mi-am luat bagajul, şi însoţit de comandant, m-am îndreptat spre poarta de ieşire, prinsă cu o mulţime de bare diagonale nituite. Se deschide poarta. Politicos, îl las pe comandant să iasă primul. ,,Nu! Eu ies după dumneata. Am ordin să te dau afară din închisoare...” Îmi arată apoi drumul spe gară şi-mi spune: ,,Te rog să fii cuminte! La gară, mulţi se vor lega de dumneata. Ştii ce ai de făcut. De altfel, şi eu voi fi acolo, când vine trenul.”

392

LIBER, DAR FĂRĂ DREPTURI Spre norocul meu, gara nu era departe. Altfel nu ştiu cum aş fi prins trenul. Am lăsat bagajele pe peron şi m-am dus la casa de bilete. Banii erau calculaţi pentru un bilet de accelerat, direct la Bucureşti. Am început să mă plimb în lungul peronului, respirând cu lăcomie aerul proaspăt şi rece. Slab, palid, cu faţa suptă, barba nerasă şi îmbrăcămintea neobişnuită, atrăgeam atenţia tuturor. În ochii lor eram un biet necăjit, venit din ţara unde sclavia antică luase forme de exploatare modernă. Din toate părţile mă ţintuiau priviri compătimitoare. Lângă bagajele mele se postaseră trei bărbaţi tineri. Ajungând în dreptul lor, i-am auzit spunând: ,,Vai ce slab e! Se vede c-a venit de curând din Rusia! Uitaţi-vă la îmbrăcămintea lui, la cizme... şi ce suferind arată!” Nu m-am simţit îndemnat să intru în vorbă. Eu eram dornic de mişcare, nu de comentarii. L-am zărit şi pe comadant, la capătul peronului. Trenul a sosit cu o viteză de bolid şi a oprit brusc. Dusesem bagajele lângă linia de sosire şi am stat câteva secunde fără să mă hotăresc să mă urc. Cei trei tineri mă urmăreau şi mi-au observat ezitarea. S-au repezit spre mine şi unul mi-a luat sacul şi lada, iar ceilalţi doi m-au prins de subraţ şi m-au ridicat pe scara vagonului. Primul îmi găsise un loc şi-mi aranjase şi bagajele. Înainte de plecarea trenului, binevoitorii au mai avut vreme să mă întrebe: ,,De unde eşti, frate, şi de unde vii?” ,,Sunt din Ardeal şi vin din Rusia!”, le-am răspuns. M-au îmbrăţişat şi au sărit din tren, căci luase viteză. Am rămas cu gândul la aceşti români care, prin gestul lor, dovedeau mai multă dragoste de neam decât toate discursurile patriotarde. M-am aşezat la locul meu, singurul liber din compartiment. Când m-au văzut, călătorii au amuţit, ca şi cum o spaimă îngrozitoare le-ar fi luat graiul. Se uitat la mine ca la o arătare. De teamă, nici nu mă priveau direct, ci doar pe furiş. După o bună bucată de drum, am scos din sac o fărâmă de mămăligă, rămasă de la suplimentul primit în celulă şi am mâncat-o discret, feridu-mă de priviri indiscrete. În faţa mea era un bărbat care mă cerceta cu mult interes. Avea la picioare o damigeană. A scos din buzunar un

393

păhărel şi, umplându-l, mi l-a oferit: ,,E vin vechi, de Panciu!” Nu băusem vin de zece ani şi mi s-a părut excepţional. ,,Mai doriţi unul?” m-a întrebat cetăţeanul mărinims. ,,Nu, mulţumesc”, i-am răspuns. ,,N-aţi băut de mult vin?” ,,De zece ani”, i-a precizat laconic, aţâţându-i curiozitatea ,,Mergeţi la Bucureşti?” ,,Da, la Bucureşti.” La aceste câteva cuvinte s-a rezumat întreaga discuţie din tren, de la Râmnicu Sărat până la Bucureşti. În tăcere, cu emoţii, mă apropiam de locul unde trei suflete chinuite aşteptau să mă vadă, să mă îmbrăţişeze. Ştiau că urma să vin, da nu şi când. Cum am mai spus, din grupul celor care fusesem închişi în România, în perioada răboiului, pentru acţiune antifascistă, doar patru am fost arestaţi şi condamnaţi de sovietici. Jean Beza fusese graţiat din U.R.S.S., iar Mihai Jaroslavici, Alexandru Klamer şi eu urma să ispăşim pedeapsa în continuare, în România. La 28 octombrie 1957, a intervenit decretul de graţiere şi pentru noi, cei trei oropsiţi. Jaroslavici şi Klamer, care rămăseseră la Gherla, nefiind ţărănişti, au fost puşi în libertate încă de la data de 29 octombrie. Jaroslavici, sosit la Bucureşti, a anunţat-o pe soţia mea că am fost graţiat şi că voi sosi acasă în curând. Măsurile de punere a mea în libertate au întârziat cu opt zile. La mine procedura fusese mai complicată, pentru că eram ţărănist. Cărui fapt se datora graţierea noastră a celor trei, nu ştiu. Am încercat să ajung în posesia Buletinului Oficial în care se publicase. Decretul de graţiere nr. 522 din 22 octombrie 1957, dar mi-a fost imposibil să pun mâna pe el, întrucât avea circulaţie internă secretă. Am auzit zvonuri diferite în jurul acestei graţieri. Ba că a intervenit diplomatul cutare, ba că delegaţii politice din ţările occidentale au pus problema noastră, legată de activitatea antifascistă din timpul războiului. Cred însă că şi motivarea recursului meu a contribuit întrucâtva. Argumentele de acolo erau de neînlăturat. Dacă s-ar fi intrat în fondul lor şi s-ar fi judecat recursul, ar fi trebuit să-l admită să caseze hotărârea pronunţată de Tribunalul Regional Cluj. Ca să nu se întâmple aşa, s-au folosit de depăşirea termenului, socotind vinovat Tribunalul Cluj (adică Securitatea), care, neavând ce pierde, respinsese recursul ca tardiv. Apoi, pentru a îndrepta această

394

nelegiure, au îndrepat problema pe cale legislativă. Se poate ca toţi aceşti factori să fi contribuit la graţiere. Seara, pe la orele 21, am ajuns acasă, în strada Despot Vodă 14 A. Întuneric. Intru în curte, unde o javră mică m-a primit cu un lătrat duşmănos. Un locatar din acelaşi imobil a ieşit să mă întrebe pe cine caut. Îi spun şi mă îndrept spre locuinţa celor dragi. Bat la uşă şi mi se răspunde să intru. Apar în prag cu lada în mână şi cu sacul în spate. Soţia mea tocmai ducea spre patul lui Florin, băiatul cel mare, o farfurie cu trei peştişori fripţi. Copilul era bolnav de gripă. Intrarea mea a surprins-o pe Oriţa tocmai în mijlocul camerei. Nu m-a recunoscut, nici nu era de mirare, cu înfăţişarea jalnică de-acum nu mai aduceam cu soţul ei, aşa cum şi-l reprezenta ea. ,,Bună seara, dragă!” zic. M-a recunoscut după voce. ,,Florine a venit tata!” a strigat aruncându-se în braţele mele. Băiatul a sărit din pat, repetând întruna: ,,Tata, te ştiu, te cunosc, te-am aşteptat!” Avea zece anişori şi îl lăsasem de 11 luni. ,,Unde-i Călin?”, am întrebat, văzând că băiatul cel mic nu-i în casă. Oriţa mi-a spus că se afla la Curtea de Argeş, la sora ei, Tania, şi că învăţa acolo. Şi Oriţa şi Florin plângeau, agăţându-se de trupul meu slăbănog. Cu greu am reuşit să-i potololesc. Până la urmă, neam ospătat din cei trei peştişori de pe farfurioară. Altă mâncare n-aveau. Trăiau într-o mizerie de nedescris şi de neimaginat. În acea noapte, am trimis telegrame fratelui şi surorilor mele. A doua zi, a sosit Călin, băiatul cel mic, adus de cumnata mea. Îl aşteptam stând în picioare, în dreptul uşii şi l-am văzut venind în fugă. Mi-a sărit în braţe strigând: ,,Tata! Tata! Tata!” şi ... n-a mai putut spune nimic. Copiii aveau, de acum, şi ei un tată. Toţi colegii îi întrebau de ce nu vine şi tatăl lor la şcoală, iar ei neştiind ce să spună, tăbărau cu întrebările pe Oriţa: Unde-i tata? De ce nu vine tata? Până la urmă au ajuns să creadă că n-au tată. Sufereau foarte mult din această cauză. Nici dascălii lor nu erau mai discreţi, ci doar perfizi. Am luat legătura cu toţi prietenii întorşi din închisori. Le-am descris viaţa din U.R.S.S., aşa cum o trăisem. Relatându-le cele spuse de generalul Kalinin, au rămas surprinşi, nu le venea să creadă. ,,Prea sunt ticluite”, au conchis amicii mei, zâmbind amuzaţi.

395

Voi întrerupe o clipă firul povestirii, pentru a spune că, în 1964, E.B. Valev, profesor la Universitatea ,,M.V. Lomonosov” din Moscova a publicat în revista universităţii un articol intitulat ,,Problemele dezvoltării economice a raioanelor dunărene din România, Bulgaria şi U.R.S.S.” Analiza, în aparenţă pur economică, se referea la producţia acestei regiuni, în special în domeniul agricol şi al industriei şi transporturilor legate de agriculură. Articolul apărea exact la 20 de ani de la ieşirea României din războiul contra Uniunii Sovietice, coincidenţă ce m-a făcut să mă gândesc la termenul pomenit de general Kalinin. Pesemne era un fel de tatonare, ca să vadă reacţia României. Din cele două hărţi anexate, reieşea intenţia Moscovei de a pune sub controlul ei direct, în interesul general al ţărilor socialiste, întreaga Muntenie, Dobrogea şi partea de sud a Moldovei. Cu scop de camuflare, erau înglobate în acest grandios proiect economic şi partea nordică a Bulgariei, precum şi sudul Basarabiei. Era vorba de ,,... un raion de producţie agricolă-marfă în cadrul comunităţii ţărilor socialiste”. Apărea însă şi elementul politic demascator, căci se spunea: ,,Vreme îndelungată, îndeosebi în cursul ei inferior, Dunărea a servit drept frontieră care despărţea politic şi economic Bulgaria, România şi Uniunea Sovietică.” Hruşciov a vrut să ne supună, aruncând întâi o momeală, dar reacţia a fost puternică şi alarmantă în România. Masca a căzut, cortina s-a ridicat: Românii au început să citească gândurile vecinilor ca într-o carte deschisă. Generalul Kalinin ştia ce ştia când îmi vorbise de planurile Uniunii Sovietice... Acum eram pe deplin lămurit de intenţile lor în ce ne piveşte, aşa că am devenit, în sfârşit, neîncrezători şi vigilenţi faţă de Răsărit. În decurs de patru luni, mi-am refăcut sănătatea. Apoi am început să-mi caut de lucru. Nu era uşor unui fost deţinut, calificat drept spion, să obţină o slujbă. Când auzeau că am fost deţinut, îmi spuneau că n-au locuri libere. Iar când aflau şi că fusesem condamnat pentru spionaj, intrau în panică şi nu ştiau cum să scape mai repede de mine. Cu mare greutate, prin relaţii, am reuşit să obţin un post de casier la o frizerie de la periferia oraşului, plătit cu 420 de lei lunar. N-am rezistat mai mult de trei săptămâni. Când am plecat, şeful unităţii a fost fericit. Aflând că am diplomă universitară, îi intrase în cap că venisem la el ca să-i descopăr ciubucurile. În

396

sfârşit, am ajuns la ,,Cauciucul Jilava”, unde m-am evidenţiat prin muncă şi corectitudine. Dar am fost descoperit de Securitate, care mă urmărea peste tot. Nu aveam dreptul la un serviciu de conducere şi răspundere. Datorită unor oportunişti şi arivişti, slugi ale comunismului, care tot dădeau declaraţii contra mea, am fost retrogradat. Şeful cadrelor mi-a declarat că îi pare rău, dar nu poate face nimic, căci e ordin de ,,sus”. Văzând că situaţia grea în are mă aflu, de cetăţean fără nici un drept, nici cel puţin cel de a munci, durează, am făcut un memoriu către şeful statului, cerând să fiu reabiltat. Am primit răspuns să mă adresez Ministrului de Justiţie. Am fost primit de adjunctul ministrului, căruia i-am dovedit cu acte că am fost luptător antifascist, fiind şi închis din acest motiv. Culmea a fost că mi-a pus aceeaşi întrebare ca şi instanţa sovietică şi anume de ce am dus acţiunea alături de englezi şi nu alături de U.R.S.S. Am răspuns, la fel ca şi în trecut, că din cauza pactului Hitler-Stalin. Am aşteptat răspunsul acasă. A fost negativ. Am făcut un memoriu către Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român şi mi s-a spus din nou să aştept răspunsul acasă. L-am primit. Era tot negativ şi venea de la Ministerul de Interne. Am făcut alt memoriu, tot către C.C. al P.M.R - Comisia Centrală de Revizie, de unde mi s-au restituit actele fără nici o rezoluţie. Am făcut alt memoriu, tot către C.C. al P.M.R şi am cerut iarăşi audienţă. Am fost primit de către un tovarăş care mi-a declarat că a verificat toate actele şi afirmaţiile mele şi că i-am dat multă bătaie de cap. ,,Aşa ceva n-am pomenit de când sunt în partid”, spunea el. Nu-şi putea explica, adică, pentru ce am fost predat Uniunii Sovietice. După ce mi-a dat personal dreptate şi m-a consolat pentru cele suferite, mi-a spus că nu poate face nimic pentru mine, dar mă sfătuieşte, să mă adresez Marii Adunări Naţionale, unde este un Birou Juridic care se ocupă cu astfel de probleme. Nu cred că era sincer, bănuiesc mai curând că a fost o atitudine studiată, un refuz ,,omenos”. Comuniştii după ce s-au consolidat la cârma ţării, căutau să pară mai umanitari şi voiau să câştige simpatia cetăţeanului, dar în realitate erau plini de răutate şi de alergătură, de nervi şi frământări. Rezultatul a fost nul. Am ajuns la concluzia că nu-mi pot permite să obţin dreptatea în ţară. Nimeni, nici o instituţie şi nici o persoană, n-are curajul să

397

infirme o decizie sovietică, fie ea oricât de nedreaptă. Nu numai că n-aveau curajul, dar n-aveau nici interesul să o facă, pentru că iniţiatorii acestui act criminal fuseseră chiar partidul şi guvernul comunist român. M-au predat ruşilor ca să scape de mine. În disperare, m-am hotărât să mă adresez Moscovei, deşi nu voisem până atunci să fac acest pas din motive de mândrie personală. Am întocmit un întreg plan de acţiune, pe are l-am înfăţişat şi soţiei mele, care era permanent preocupată de viitorul familiei şi de soarta copiilor. A fost întru totul de acord. În viaţa noastră conjugală, toate hotărârile importante privind familia erau analizate şi discutate împreună, înainte de a fi puse în aplicare, de aceea, când unele nu dădeau rezultate, nu aveau loc reproşuri. Împreună hotăram şi acţionam, şi tot împreună şi acţionam, şi tot împreună suportam consecinţele. Cred că Oriţa a fost – şi este ! – o şoţie şi o mamă ideală, dotată cu simţul măsurii şi al răspunderii, calităţi izvorâte din marea ei dragoste faţă de soţ, copii şi familie. Stigmatul ce mi se pusese prin falsa învinuire de spionaj mă urmărea nu numai pe mine, dar şi întreaga mea familie, soţie, copii, chiar fraţi şi nepoţi de fraţi. În regimurile comuniste, se practică pe scară mare crima de denigrare şi defăimare. Autorităţile au în vedere nu numai victima în cauză; măsurile restrictive se răsfrâng asupra tuturor rudelor de sânge şi colateralilor apropiaţi. Grija faţă de viitorul copiiilor m-a determinat să încerc, cu disperare, totul, pentru a înlătura falsa învinuire, consemnată în hotărârea judecătorească. Scopul securiştilor era să-i distrugă şi pe urmaşii mei pentru îndrăzneala tatălui lor de-a fi acţionat contra fascismului, contra hitlerismului, alături de englezi, atunci când Stalin şi slugile lui pactizaseră cu Hitler. Această vină nu se iartă de către stalinişti. Al doilea motiv era că se apropia vremea pensiei pentru limita de vârstă şi riscam să rămân fără nici un venit, căci aşa erau dispoziţiile legale. Mi-a fost greu să mă adresez tocmai celor care m-au condamnat, cerându-le să-mi facă dreptate. Dar, o dată ce autorităţile din ţară îmi respinseseră toate memoriile, prin care îmi dovedeam nevinovăţia, şi nu luaseră în seamă actele oficiale prezentate ca dovezi, nu mai aveam altă cale decât să-i arăt călăului că mi-a aplicat decapitarea juridică fără să fiu vinovat.

398

Întocmisem un memoriu, pe care l-am dat unui jurist care cunoştea bine terminologia legislaţiei sovietice, pentru a fi tradus în limba rusă. La 22 decembrie 1962, a fost expediat de mine prin scrisoare recomandată, par avion, către Procuratura Generală din Moscova. În memoriu înfăţişam lupta antifascită dusă de un grup de tineri patrioţi din România, între care mă prenumăram, contra hitlerismului, acţiune desfăşurată sub directivele lui Iuliu Maniu, fostul preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc. Am arătat că întreg grupul fusese acuzat că urmărise răsturnarea regimului generalului Antonescu şi scoaterea Rămâniei din alianţa cu nemţii, fapte pentru care am fost încadraţi în articolul din Codul penal care prevedea pedeapsa cu moartea. De asemenea, am arătat că am fost arestat şi predat Uniunii Sovietice, cu învinuirea de ,,criminal de război”, fără absolut nici un suport real şi că, tot fără nici o dovadă, Tribunalul Militar Sovietic m-a condamnat pentru spionaj la 20 ani muncă de lagăr. Că aceste abuzuri au fost comise sub regimul lui Stalin şi Beria, în U.R.S.S., şi sub regimul comunist din România. Denunţând abuzurile şi ilegalităţile săvârşite, conchidem că: am fost condamnat de către tribunal necompetent, pentru o infracţiune inexistentă, prin nesocotirea Convenţiei de Armistiţiu şi a Tratatului de pace încheiat cu România, fără a mi se fi dat posibilitatea de a mă apăra. În concluzie, am cerut: 1. Să se constate că hotărârea de condamnare este nulă, prin inexistenţa faptelor incriminate. 2. Dacă există totuşi o bănuială contra mea, să se rejudece procesul şi să fiu pus în situaţia de a mă apăra, probându-mi nevinovăţia. Textul s-a tradus exact în limba rusă. Doar finalul a fost schimbat de traducător, după cum urmează: ,,Sunt ferm convins că plângerea mea va fi soluţionată de Dumneavoastră în spiritulul echităţii socialiste... Înainte pentru pace!” Urma semnătura mea. Traducătorul m-a sfătuit să accept această formulă de încheiere. El socotea că modul cum sfârşisem memoriul îi putea supăra pe sovietici, ştiut fiind că ei se socoteau singurii învigători ai hitlerismului. Am primit sugestia. Eu urmăream casarea sentinţei, nu

399

atenuarea megalomaniei sovietice. Istoria are sarcina să-i vindece de această boală politico-morală. Au trecut şase luni fără să primesc nici un răspuns. Cu dovada de la Oficiul poştal nr.1 Bucureşti, prin care predasem spre expediere plicul, am făcut reclamaţie, cerând să mi se confirme primirea de către destinatar (Procuratura Generală din Moscova). Am fost înştiinţat că plicul fusese primit şi înregistrat la 25 decembrie, eu urmând să aştept rezolvarea. Ca să scap, pentru un timp, de iscoadele Securităţii, am plecat din Bucureşti tocmai în Balta Călăraşului, unde m-am angajat în agricultură. Eram mai bine plătit, dar munceam din greu şi înduram privaţiuni cumplite. Şeful Securităţii din Călăraşi, un anume maior Ungureanu, mi-a cerut să părăsesc oraşul şi raionul. Au fost sesizate cadrele şi conducerea Trustului agricol. Dintr-o zi în alta, urma să fiu concediat. Directorul mă sfătuia să plec la Roşiori, unde vorbise cu directorulul Trustului agricol să mă primească să lucrez într-o muncă de jos. M-am dus la Roşiori şi directorul m-a primit cu bunăvoinţă, dar nu părea deloc încântat de situaţia mea şi regreta promisiunea făcută colegului său. Confruntat cu această situaţie, am făcut o sesizare scrisă către Ministerul de Interne, generalul Drăghici, prin care ceream să mi se verifice dosarul şi să se dispună încetarea urmăririi mele abuzive de către organele Securităţii, iar în final ,,... să mi se recunoască cel mai elementar drept al omului, acela de a munci.” La 9 ianuarie 1964 am primit răspunsul, prin care eram încunoştinţat că Ministerul Afacerilor Interne nu are căderea de a efectua verificările solicitate. Cu greu şi fără randament în muncă, am răzbit până la sfârşitul anului 1963. Speram să vină un rezultat mai bun de la Moscova sau să-mi găsesc între timp un post mai bun. Eram o persoană fără drepturi, respinsă de administraţia ţării mele, un paria tolerat în slujbă prin bunăvoinţă. A fi hărţuit ca un răufăcător şi urmărit numai aşa, din sadism, este o situaţie care cu greu poate fi înţeleasă de cei care n-au trecut prin asemenea împrejurări. Şi pentru ce? – mă întrebam mereu. A fi vinovat fără vreo vină e cea mai cumplită pedeapsă. Prin echilibru moral poţi suporta mai uşor suferinţele fizice, oricât de teribile ar fi ele, ori lipsurile materiale,

400

decât abuzul, minciuna şi ticăloşia. Or, pe mine mă urmăreau, pentru o vină inexistentă, nişte indivizi lipsiţi de orice morală, care trăiau la nivelul instinctelor primare. La 29 decembrie 1963, am expediat o cerere şi lui Nikita Hruşciov, prin care îl rugam să dispună rezolvarea cauzei mele. La 31 decembrie 1963, când m-am întors de la Călăraşi, ca să petrec Anul Nou în familie, Oriţa mi-a înmânat un plic sosit de la Moscova. Tremurând de emoţie, l-am desfăcut şi am început să citesc. Era o adresă a Tribunalului Suprem al U.R.S.S., însoţită de adeverinţa de reabilitare. Adeverinţa, având sigiliul Tribunalului Suprem, stabilea că sentinţa dată de Tribunalul Militar din Constanţa, la 4 octombrie 1948, ,,este nulă, din lipsită de elemente constitutive ale infracţiunii”. Citeam şi nu-mi venea să cred. Alături de mine, soţia insista să-i spun şi ei ce scrie în adresă. I-am răspuns doar atât, că am câştigat bătălia. Epuizaţi de emoţie, n-am mai vorbit nimic, ne-am îmbrăţişat, izbucnind în plâns. Am recitit textul, parcă nu-i înţelegeam bine conţinutul. Aveam nevoie de o confirmare sigură că ceea ce înţelesesem este adevărat. Mi-am luat paltonul şi, îmbrăcându-mă din mers, m-am îndreptat spre Ambasada Sovietică. Era ajun de An Nou şi ştiam că nu mai pot găsi pe nimeni acolo, totuşi mergeam înainte. În dreptul ambasadei, am întâlnit doi bărbaţi tineri, care vorbeau ruseşte. Cerându-le scuze, le-am arătat adresa, spunândule că nu-i înţeleg exact conţinutul şi-i rog să mi-o traducă. Ne-am apropiat de un felinar şi mi-au citit textul în româneşte. M-au felicitat şi mi-au urat An Nou fericit. Am alergat spre casă, mult mai liniştit. Oriţa nu ştia unde am fost, căci nu avusesem timp să-i dau explicaţii. Am lămurit-o şi am rămas într-o tăcere adâncă, cu gândul la viitor. Copiii nu veniseră încă acasă. Încet, obosiţi de atâta frământare, am început să pregătim masa de Revelion. N-am rezistat mult timp după miezul nopţii, căci eram sfârşiţi de oboseală. Cererea mea către premierul sovietic s-a încrucişat pe drum cu adresa Tribunalului Suprem, însoţită de adeverinţa de reabilitare. La 22 ianuarie 1944, am primit, de la Procuratura Militară din Moscova, răspunsul la cererea adresată lui N.S. Hruşciov, răspuns care confirma casarea sentinţei de candamnare şi deplina mea reabilitare.

401

Întorcându-mă la Călăraşi, la locul de muncă, m-am adresat directorului Trustului, inginerul Gh. Bucureşteanu, ca să-l pun la curent, arătându-i actele în original. A fost foarte impresionat, m-a felicitat pentru reuşită, asigurându-mă că, atâta timp cât el va rămâne directorul trustului, voi rămâne şi eu în serviciu. Mi-a luat actele şi s-a dus cu ele la maiorul securist Ungureanu ca să-i înfăţişeze noua mea situaţie. Securistul n-a putut înţelege problema, fiind prea complexă pentru el, şi s-a mărginit să spună că actele au fost date ,,de formă”. Aveam şi la închisoarea din Jilava un maior, la fel de mărginit la minte, pe care-l poreclisem ,,cap de tuci”. Era clar că toate aceste capete cazone sufereau de acelaşi vid cerebral. La începutul lunii ianuarie 1964, am obţinut traducerea în româeşte şi legalizarea actelor sovietice. Pe baza lor, am făcut cerere la Procuratura Generală din Bucureşti, solicitând anularea deciziei penale a Tribunalului Regional din Cluj. Dar, într-un regim de dictatură comunistă, lucurile nu se desfăşoară normal, dacă, bineînţeles, nu considerăm fireşti şicanele Securităţii, precum şi excesele birocratice. Cererea mea a fost analizată în şedinţa de lucru a cabinetului procurorilor, cu menţinerea de a se cere Tribunalului Regional Cluj întocmirea procedurii pentru a se considera ca neavenită decizia Tribunalului Reginal Cluj, cu nr. 63/1957, pronunţată la Gherla. Dosarul cauzei a stat luni întregi pe biroul procurului general Augustin Alexe, fără ca el, şeful Procuraturii, să aibă curajul de a-l înainta la Cluj. Sau, poate, frica de răspundere şi slugărnicia faţă de U.R.S.S îi cereau să obţină permisiunea sovieticilor de-a anula sentinţa românească de la Cluj pe bază de acte emanate de la Tribunalul Suprem al U.R.S.S. Regimul comunist nefiind bazat pe legalitate, echitate şi justiţie, nimeni nu ştie cum va fi soluţionată o anumită problemă, care depinde de aprecierea subiectivă a şefului. Nici cei care întocmesc normative şi hotărâri nu au siguranţa soluţionării cererilor. Frica de răspundere – consecinţele ei materiale, pierderea privilegiilor şi a libertăţii personale – e caracteristica unei societăţi fără norme morale, în care nimic n-are raţiune şi durată. Urmările acestui continuu şi permanent provizorat, în care nimeni nu-i sigur de ziua de mâine, demoralizează şi dezechilibrează colectivitatea socială. Dezordinea şi haosul se manifestă în toate sectoarele de activitate.

402

De aici, dezinteresul general în muncă şi lipsa de respect faţă de elementele de bază a lumii civilizate: libertate, dragoste faţă de adevăr, stima şi preţuirea unui om, iubirea de patrie şi de neam. O societate dezorganizată, cu o economie falimentară, chinuită de nesiguranţa zilei de mâine şi înecată în lipsuri materiale, acesta era tabloul Republicii Populare Române. Conducătorii nu vedeau aceste racile pentru că nu voiau să le vadă. Ei trăiau minunat, zicând pesemne că toată lumea e mulţumită şi îndestulată. Bucurându-se de titluri şi decoraţii improvizate, se aşezau în rândurile marilor ctitori de ţară, în timp ce acest popor bun şi harnic suferea şi tăcea. În parte, şi el era vinovat de această suferinţă. Poate de aceea avea şi atâta răbdare. În sfârşit, după luni de aşteptare, procuratura Generală Bucureşti a trimis dosarul la Cluj şi la 29 iunie 1964, prin decizia penală nr.1/1964, a fost anulată decizia Tribunalului Regional Cluj. A rămas, din păcate, singura decizie judecătorească ce absolvă de pedeapsă un cetăţean român condamnat în U.R.S.S. După zece ani de muncă silnică şi puşcărie, adică după 17 ani de privaţiuni şi suferinţe inimaginabile, nu numai pentru mine, ci şi pentru familia mea, Tribunalul Suprem al U.R.S.S. a ajuns să stabilească cu inocenţă ,,lipsa de elemente constitutive ale infracţiunii” şi, printr-o formulă de politeţe, printr-un fel de ,,pardon”, să spună că: ,,Vişa Augustin este reabilitat”, iar Tribunalul Regional Cluj să declare ,,fără efect”, decizia de condamnare. Cât era de simplu pentru privilegiaţii regimului să se joace cu viaţa cetăţeanului şi a familiei lui! Cu câtă nepăsare dădeau judecătorii deciziile de condamnare pe bază de ordin, fără nici o remuşcare de conştiinţă. Să mai spună cineva că în regimul comunist nu sunt legi şi tribunale! Sunt cu duiumul şi toate asigură privilegiile conducătorilor. După părerea comuniştilor, poporul nu-i decât o masă de manevră, care nu ştie ce vrea, ei, conducătorii, fiind cei chemaţi să-i stabilească şi nevoile şi aspiraţiile. Bucureşti, 1984

403

ANEXE

404

405

406

407

408

409

410

ROMÂNII ÎNTÂLNIŢI ÎN LAGĂRELE ŞI ÎNCHISORILE DIN U.R.S.S. Alionte Tudor, inginer chimist Beliş S., director de fabrică de Textile din Arad Bernat Nicolae, inginer electromecanic Beza Jean, aviator Ciobanu Valeriu, preot ortodox Cîrje Nicolae, avocat Cristea Petre, mecanic Dobrinescu N., salariat la Siguranţa Statului Dumitraşcu Simion, profesor român (transnistrian) Dumitrescu I., colonel de jandarmi Dumitrescu Petre, general de infanterie Fulga Alexandru, maior de jandarmi Geller J., inginer specialist în prelucrarea lemnului Georgescu P., lector la Facultatea de Teologie din Bucureşti Gheorghe Vasile, gospodar din Bucovina Gonaţă Gh., colonel tanchist Halippa Pantelimon, fost preşedinte al Sfatului Ţării Jeremski Mihai (Bădică) Klamer Alexandru, inginer mecanic Koffler Mihai, negustor Luchian J., funcţionar în Basarabia Marina Ion, preot greco-catolic, român din Cehoslovacia Melée Jean, director de ziar Negroponte Teodor (Tedi), moşier Ostrovski Leon, căpitan, traslator la Palatul Regal Petrescu N., frizer Pîrlea Ioan, învăţător din Basarabia Prager Gh., colonel Rădulescu Tănase, funcţionar Siruni H.D.Y., colaboator al lui N. Iorga Dr. Solomon Mihai Stănescu Ion, director de bancă Tarnavski L., colonel de jandarmi

411

Tobă Ion (zis Hatmanu), ofiţer Trohani Nicolae, funcţionar superior la Siguranţa Statului Ţebordei Vasile, preot ortodox Vasilescu Valjean Ion, jurist Văleanu Ion Vintilescu Adrian, ziarist

412

AUGUSTIN VIŞA - Notă biografică Augustin Vişa s-a născut la 5 iunie 1904, în satul Şeica Mare din regiunea Sibiului, fiind fiul unui dascăl de limba română. După absolvirea liceului, a urmat cursurile Seminarului Teologic de la Blaj, obţinând licenţa în teologie, iar apoi ale Facultăţii de Drept din Bucureşti. Îşi va susţine doctoratul în Ştiinţe economice şi politice, în mai 1943, cu teza Monopoluri şi carteluri în România. În 1927, aderă la Partidul Naţional-Ţărănesc, iar în 1935 înfiinţează Asociaţia tinerilor titraţi naţional-ţărănişti din Bucureşti şi este ales preşedintele acesteia. Asociaţia se va extinde în toată ţara, transformându-se mai târziu, din dispoziţia lui Iuliu Maniu, preşedintele P.N.Ţ., în organizaţia „Tineretul intelectual naţionalţărănesc”. Începând din noiembrie 1940, din însărcinarea lui Iuliu Maniu, Augustin Vişa participă la acţiunea de stabilire a legăturii cu guvernul Marii Britanii. Reţeaua fiind depistată în 1941 membrii acesteia sunt arestaţi şi ţinuţi în închisoare până la 24 august 1944. După eliberarea din închisoare, Augustin Vişa este numit de Iuliu Maniu, preşedinte al Tineretului Naţional-Ţărănesc. Sub ocupaţia sovietică, în 1948, este arestat de organele securităţii militare şi deportat în U.R.S.S., în lagărul de la Potima, de unde revine în 1955, ispăşind încă aproape 3 ani în temniţele române. Este reabilitat în 1963. Augustin Vişa a încetat din viaţă la 8 septembrie 1989.

413

LA MOARTEA LUI AUGUSTIN VIŞA Ne despărţim, copleşiţi de regrete, de Augustin Vişa, prietenul integru şi loial, pildă inegalabilă de onestitate şi model desăvârşit de caracter. Ne plecăm, cu îndurerată smerenie, în faţa sicriului său care închide o pagină nescrisă de eroism din istoria României şi adăugăm, la doliul familiei, jalea noastră amară. Augustin Vişa a fost, ca puţini alţii, fidel convingerilor sale şi statornic în devotamentul său sincer, împins până la sacrificii faţă de ţară, faţă de familia lui, faţă de marea familie românească. A fost consecvent, până la cea din urmă clipă, cu principiile morale însuşite printr-o vastă cultură teologică şi juridică, aşternute peste o autentică cultură ardelenească. Patriotismul lui luminat i-a consolidat cutezanţa de a înfrunta cele mai grele încercări osânditoare, cu vigoarea şi seninătatea sufletelor virtuoase. Din prima tinereţe şi-a închinat ostenelile în slujba adevăratei democraţii şi s-a ridicat împotriva tiraniei, împotriva deprinderilor totalitare, împotriva fascismului, militând constant pentru idealurile şi obiectivele eterne ale poporului român. În ultima conflagraţie mondială şi-a asumat răspunderi de căpetenie şi riscuri grave, în interesul naţiunii. O dată cu intrarea ţării în războiul îndreptat împotriva alianţelor noastre tradiţionale, a condus, cu pricepere şi temeritate, întovărăşirea îndrăzneaţă care a asigurat legătura conspirativă dintre opoziţia antihitleristă din România, condusă de Iuliu Maniu şi guvernele marilor aliaţi. A fost onorat cu încrederea deplină a fruntaşilor români neconformişti, devotaţi aceloraşi alianţe şi a exponenţilor de decizii hotărâtoare din Marea Britanie. Acţiunea lui a fost descoperită prin investigaţiile Gestapo-ului, după o laborioasă activitate clandestină care a însumat transmiterea şi recepţionarea prin cod cifrat a peste o sută de mesaje cu conţinut politic fundamental, schimbate de partenerii de conspiraţie peste un continent zbuciumat de flagel. A fost

414

regizat, împotriva lui, cel dintâi proces politic de după intrarea ţării în război. Au urmat ani de groază, petrecuţi în temniţă sub apăsarea cumplită a unei sentinţe capitale, pe care moralul lui, sprijinit pe încrederea în victorie şi dragostea Oriţei, i-a depăşit. Omul, întemniţat pentru ceea ce era atunci considerat ,,înaltă trădare”, şi-a redobândit libertatea o dată cu scuturarea jugului hitlerist prin lovitura de stat de la 23 august 1944, şi a fost onorat cu certificatul de patriotism al Comandamentului Aliat, acordat celor care au contribuit prin servicii deosebite la victoria finală. Trei ani mai târziu, în epoca tulbure a ,,războiului rece”, în loc de a se bucura de gratitudinea învingătorilor, pe care i-a servit, Augustin Vişa a fost din nou întemniţat, de data aceasta de către serviciile secrete ale armatei sovietice, care au pretextat o fantasmagorică învinuire de ,,înaltă trădare” a intereselor moscovite. Din nou Augustin Vişa a fost victima celui dintâi proces care a marcat ruptura dintre marile puteri aliate în război, fiind condamnat de Curtea Marţială a Armatei Roşii la moarte. Sentinţa aberantă a fost apoi comutată, dar, vreme de nouă ani, Augustin Vişa a fost târât prin îngrozitoarele ocne sovietice şi prin lagărele de exterminare din regiunile polare. O dată cu dispariţia lui Stalin, a fost şi el repatriat, dar a trebuit să mai înfrunte trei ani de închisoare riguroasă, care şi-au marcat amprenta pe mult încercata lui inimă românească. Am socotit că este de datoria mea de a suplini tricolorul ţării, care ar fi trebuit să încingă acest sicriu, cu rememorarea acestui fragment de epopee care îl aşeză pe Augustin Vişa în galeria celor care au binemeritat de la Naţiune. Istoria nepărtinitoare va înscrie numele lui la locul de onoare pe care şi l-a câştigat prin neasemănatele lui sacrificii. Dumnezeu să-l odihnească! Bucureşti, 11 septembrie 1989 Corneliu Coposu

415

P O S T FA Ţ Ă În timp ce numărul foştilor rezistenţi din timpul dictaturii creşte mereu, ca şi cum osanalele din ,,omagiile” cvasi-cotidiene nar fi existat, iar opozanţii de operetă se instalează tot mai ferm în primele rânduri ale vieţii publice, adevăraţii eroi din perioada celor două dictaturi nu sunt nici măcar identificaţi. Câţi au trecut nepăsători pe lângă proaspătul mormânt al lui Augustin Vişa de la cimitirul Bellu catolic, fără a se înfiora de tainele şi suferinţele pe care acest om le-a coborât cu el în mormânt? Suntem vinovaţi toţi cei ce am cunoscut asemenea personaje de legendă şi n-am făcut lumină asupra pământeştii lor treceri! A sosit vremea să le dezvăluim martiriul şi să medităm asupra tăriei lor de conştiinţă. Punem astăzi sub ochii cititorilor o carte ce închide între coperţile ei viaţa unui om care, deşi a stat ,,sub vremi”, ca noi toţi, nu şi-a plecat capul nici atunci când sabia era foarte aproape. Augustin Vişa (1904-1989), fiu de învăţător din Şeica Mare, membru al Partidului Naţional Ţărănesc din 1927 şi preşedinte al ,,Tineretului intelectual naţional-ţărănesc” din 1936, a fost arestat în timpul antonescian pentru activitate antifascistă (concretizată în colaborarea sa la un post de radio care făcea legătura între Iuliu Maniu si Aliaţi). Eliberat în august 1944, este arestat de sovietici în februarie 1948, în virtutea aceleiaşi activităţi antifasciste (!), declarat ,,criminal de război”, deportat în U.R.S.S. şi pândit ani de zile de ameninţarea de a-şi pierde viaţa. În 1956, e absolvit de justiţia sovietică, dar într-un mod cât se poate de echivoc, căci, retrimis în ţară, nu-l aştepta libertatea, ci încă doi ani de puşcărie, la Gherla şi Râmnicu Sărat, pesemne pentru a nu infesta cu idei democratice ,,construirea omului nou”. După ce dorinţa de a-şi sluji ţara, în perioada ocupaţiei germane (1940-1944), îl făcuse ,,periculos” pentru dictatura antonesciană, în timpul căreia fusese încarcerat la Malmaison şi Jilava, dictatura comunistă îl expediază în lagărele de la Potima, în Republica Sovietică Mordvină (1948-1956), prelungindu-i apoi detenţia până în 1958, la Gherla şi Râmnicu Sărat, pentru o vină

416

niciodată clar formulată. Îl aşteptau acasă soţia şi cei doi băieţi - în ce condiţii nu e greu să ne închipuim - care s-au minunat foarte, la vârsta de nouă ani şi respectiv, zece ani, văzându-l pe acest om tăcut, revenit lângă ei după o călătorie misterioasă, căruia trebuiau să-i zică ,,tată”. Am stăruit asupra acestor date - pe care cititorul le va regăsi în cuprinsul cărţii, - pentru că ele vorbesc de la sine, făcând inutil aproape orice comentariu şi probând, încă o dată, cinismul preceptului leninist - frecvent citat de Augustin Vişa, cu o stupoare şi revoltă nedomolite de trecerea anilor - potrivit căruia ,,moral e tot ceea ce serveşte cauzei comuniste”. Suferinţele fizice şi morale, promiscuitatea, năruirea sănătăţii, grija chinuitoare pentru cei de acasă, tortura nenumăratelor anchete care n-aveau decât scopul de a măslui adevărul în ciuda evidenţei, mascarada proceselor - toate acestea formează substanţa mărturiei de faţă, pe care autorul, cu măsura şi discreţia pe care numai suferinţa adevărată ţi le dă, a ştiut s-o ferească de accente facil melodramatice, tonul fiind cel al unei depoziţii, nu cel al unei lamentaţii. După 1958, au urmat ani grei, pierduţi în sectoare de muncă nu tocmai apropiate de preocupările lui, precum şi în istovitoare demersuri menite a-i repune trecutul în lumina adevărului. Cel care trecuse de două ori pe lângă moarte, păstrându-şi fruntea sus, a reuşit, în numele datoriei faţă de familie, să învingă opreliştile cotidiene şi să intre, în cele din urmă, în posesia actelor doveditoare ale nevinovăţiei sale. Era târziu...... În 1974, simţind că inevitabilul e aproape, a început să aştearnă pe hârtie, în cea mai mare taină, itinerariul vieţii sale, adică trecerea din închisorile fasciste în gulagurile comuniste, fără a ocoli contextul istoric şi multiplele lui consecinţe pentru individ şi societate. Autorul realizează mai întâi o analiză pertinentă, insistând asupra celor două dictaturi, spre a înfăţişa în continuare îndelungatul său periplu în spaţiul concentraţionar. Locurile, oamenii, mentalităţile, întâmplările, le cercetează dincolo de aparenţe. Condiţia subumană la care-l supune detenţia nu-l chirceşte în carapacea propriei suferinţe. Rămâne deschis faţă de oameni şi de necazurile lor, faţă de tot ce se întâmplă între zidurile lagărului şi în lumea largă. Recluziunea nu-i umbreşte

417

spiritul de observaţie, nici luciditatea, nici umorul, chiar dacă acesta e adesea amar. Scrierea de faţă atestă ceea ce spunea Buffon: ,,Le style c'est l'homme” Am avut bucuria de-a descoperi în paginile acestui manuscris, atâta vreme ascuns cu grijă, că Augustin Vişa memorialistul e la înălţimea lui Augustin Vişa - omul şi luptătorul. Consideraţiile lui politice poartă amprenta dublei sale formaţii teologice şi juridice - cauzele şi efectele fiind urmărite sistematic, fără redundanţa epitetelor, în prim-plan situându-se intenţia de a proiecta o lumină veridică asupra evenimentelor. Aceste pagini nu urmăresc senzaţionalul, ci caută să pătrundă în străfundurile eu-lui, dar şi în sufletele celor întâlniţi prin temniţe. Desigur, senzaţionalul există, el constituie esenţa vieţii din gulaguri, inimaginabilă pentru omul din afară, neîncercat de o asemenea soartă, dar, încă o dată, memorialistul e interesat de substanţa vieţii mai mult decât de insolitul ei. Despre trecerea lui Augustin Vişa prin lagărele sovietice a scris Johann Urwich, în cartea ,,Fără paşaport prin U.R.S.S.”, volumul III. Ne place să credem că acum, după apariţia acestei mărturii de excepţie, despre deţinutul-narator vor scrie şi alţii, toţi cei ce vor decela fuziunea indestructibilă dintre om şi operă, după cum nu ne îndoim nici de faptul că exemplara consecvenţă a acestei conştiinţe va fi, în mod indirect, o palmă pentru falşii eroi de ieri şi de azi. La înmormântarea lui Augustin Vişa, petrecută cu câteva luni înaintea Revoluţiei din decembrie 1989, Corneliu Coposu declara emoţionat: ,,Am socotit că este de datoria mea a suplinii tricolorul ţării, care ar fi trebuit să înfăşoare acest sicriu, cu rememorarea acestui fragment de epopee (adică dispărutului, n.n.), care îl aşează pe Augustin Vişa în galeria celor care au binemeritat de la naţiune''. Ce ar mai fi de adăugat? Poate doar că, parcurgând paginile acestei scrieri-document, cititorului nu-i vor scăpa francheţea expresiei, fermitatea opiniilor, acuitatea observaţiei, precizia ,,diagnosticelor”. Acesta a fost Augustin Vişa: o pildă de bărbat pe care propria-i tărie morală şi sufletească, convingerile de un românism şi

418

un democratism profunde l-au ajutat să înfrunte cu capul sus, fără a accepta nici o clipă ruşinea compromisului, încercări şi suferinţe neasemuite - prea multe pentru o viaţă de om. Gabriel Ţepelea Bucureşti, 1992

419

CUPRINS Către Florin şi Călin

1 PARTEA ÎNTÂI

Începe acţiunea de salvare a ţării Arestarea şi ancheta Curtea marţială şi Închisoarea Jilava Închisoarea din strada Negru Vodă Din nou la Închisoarea Serviciului Secret Evenimentele de la 23 August 1944 Înstăpânirea minciunii şi antecedentele ei

3 47 97 130 143 173 186

PARTEA A DOUA Arestarea din 1948 Autorităţile române mă predau sovieticilor Între călăii politruci de la Constanţa Procesul şi condamnarea de la Constanţa Pe drumul sclaviei În lagărul 385 / 14 În lagărul ,,Spital central de tuberculoză” În lagărul 385 / 11 Amnistie generala în U.R.S.S. Din lac în puţ Transferat la închisoarea de ispăşire Rîmnicu Sărat Liber, dar fără drepturi ANEXE Notă biografică La moartea lui Augustin Vişa Prefaţă de Gabriel Ţepelea

420

213 227 234 249 254 268 317 334 360 366 383 393 404 413 414 416