Dialectica şi alternativele ei
1. Dialectica lui Hegel şi Marx. 2. Dialectica şi principiile ei. 3. Categoriile filosofice, corelaţia dintre particular-ştiinţific, general-ştiinţific şi universal. 4. Legile dialecticii şi însemnătatea lor metodologică. Concepţia filosofică despre lume are scopul de a forma nu numai un model teoretic despre ea, ce prezintă lumea asta, dar şi de a arăta cum este ea. Rezolvarea acestei probleme este legată de formarea şi constituirea dialecticii ca teorie despre cele mai generale legi de dezvoltare a realităţii. Dialectica (grec. dialegomai - întreţin o conversaţie, disput) - noţiune filosofică, care la origine în antichitate înseamna arta dialogului, măiestria de a ajunge la adevăr prin discuţie, prin descoperirea contrazicerilor în raţionamentul oponentului. Dialectica filosofilor greci din acea perioadă purta caracter spontan. Cel mai mare dialectician al Greciei antice Heraclit afirma că totul există şi concomutent nu există, deoarece totul curge şi se transformă necontenit, apare şi dispare. E bine cunoscută maxima lui “Panta rei” (“totul curge”). Lumea, după Heraclit, este constituită din contrarii, iar lupta dintre contrarii este cauza dezvoltării. Socrate privea dialectica ca măiestria de afla adevărul prin ciocnirea părerilor contrare, modul de a duce o discuţie ştiinţifică. Platon numea dialectica metodă logică care cu ajutorul analizei şi sintezei duce la cunoaşterea adevăratului existent – ideilor. Aristotel înţelegea dialectica ca măiestria demonstrării şi respingerii Lui Aristotel îi aparţine meritul de a defini şi cerceta formele esenţiale ale gîndirii dialectice. Dialectica în această perioadă este încă foarte primitivă şi simplistă,deoarece filosofii greci antici mai mult atrăgeau atenţia asupra mişcării şi a legăturilor dintre lucruri, decît asupra a ceea ce se mişcă, se transformă şi se leagă. Ei nu ajunseseră la descompunerea obiec-telor şi fenomenelor naturii în părţile componente şi la analiza lor, fără de care este imposibilă cunoaşterea profundă şi multilaterală a lor. În epoca medievală se cultiva măiestria de predicator, se formulau metode de respingere a eterodoxiei, culmea dialecticii medievale devin operele lui P.Abelard. Ulterior, pînă la finele secolului 18, dominantă a fost concepţia metafizică despre lume, care o interpreta ca ceva neschimbat şi absolut.Excepţie
fac unele elemente de dialectică în filosofia lui Descartes, Spinoza, Diderot. Temeliile concepţiei metafizice au început să fie zdruncinate odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturale de la jumătatea secolului 18-lea (una din ele a fost geniala descoperire a legii conservării şi transformării materiei de către Lomonosov) şi a activităţii practice a oamenilor, care au demonstrat caracterul schimbător a tot ce există. Prima breşă în concepţia metafizica despre lume a făcut-o reprezentantul filosofiei clasice germane la răscrucerea sec.18-19-lea I.Kant prin teoria sa cosmogonică şi evidenţierea contradicţiilor raţiunii pure. Un merit deosebit în elaborarea dialecticii ca teorie a dezvoltării şi conexiunii universale a avut - o Hegel. El formula dialectica ca metodă de cunoaştere prin intermediul cărei se atinge unitatea contrariilor. Dialectica este o metodă de raţionare prin care părţile contrare nu se anulează, ci se completează şi echilibrează una pe alta. Dialectica este aşa înţelegere a lumii şi mod de gîndire care priveşte diferite fenomene în multitudinea de legături şi relaţii, în interacţiunea forţelor şi tendinţelor contrara, în procesele de schimbare şi dezvoltare.Dialectica lui Hegel prezintă întreaga lume istorică şi spirituală sub forma unui proces unic în continuă mişcare, schimbare, transformare, dezvoltare de la treptele inferioare la cele superioare. Ca izvor şi forţe motrice ale automişcării şi autodezvoltării erau considerate contradicţiile interne. Meritul lui Hegel constă în aceea, că generalizînd şi sistematizînd ideile filosofice precedente el a elaborat un sistem dialectic armonios ce cuprinde toate sferele realităţii. El a formulat principiile şi legile fundamentale ale acestei dezvoltări (legea unităţii şi luptei contrariilor, legea trecerii schimbărilor cantitative în schimbări calitative şi invers, legea negării negaţiei), a elaborat un sistem de categorii ale dialecticii (esenţă şi fenomen, conţinut şi formă, cauză şi efect, necesitate şi întîmplare ş. a.) prin care a exercitat o mare influenţă asupra gîndirii filosofice ulterioare. Însă dialectica lui Hegel a fost elaborată pe o temelie idealistă. După Hegel, mişcarea, dezvoltarea există datorită unei idei absolute, unui spirit universal, care gîndeşte, formulează noţiuni, prin mişcarea cărora ideea absolută se autocunoaşte şi în procesul acestei mişcări crează natura şi societatea. Cum numai raţiunea universală prin sistemul lui Hegel îşi concepe toată bogaţia sa internă, dezvoltarea încetează. Cedînd sistemului său idealist, dogmatic, Hegel s-a văzut nevoit să nege dezvoltarea naturii, care după părerea lui numai se desfăşoară în spaţiu, iar societatea s-a dezvoltat pînă la apariţia statului iunchero-prusac. Dialectica lui Hegel era îndreptată spre trecut şi îmbrăcată într-o formă mistică şi scolastică, care denatura realitatea, întorcînd totul cu capul în jos.
Depăşirea caracterului unilateral a dialecticii idealiste a devenit posibil în filosofia marxistă. Dialectica marxistă a fost bazată pe analiza filosofică a descoperirilor ştiinţifice din acea perioadă, şi mai ales pe descoperirea teoriei celulare, a legii conservării şi trans-formării energiei şi a teoriei evoluţioniste a lui Darwin. Dialectica marxistă apare şi ca consecinţă a analizei şi sintetizării întregii experienţe de dezvoltare a naturii şi societăţii umane. Prelucrînd critic filosofia lui Hegel, înlăturînd din ea sistemul idealist, conse-rvativ, Marx şi Engels au luat din ea numai “sîmburele ei raţional” dialectica. Dialectica marxistă este fundamental opusă dialecticii lui Hegel: dacă Hegel a luat ca temelie a dezvoltării ideea apoi Marx şi Engels au pus la baza dezvoltării realitatea materială. Hegel formula dialectica gîndirii, dialectica subiectivă ca ceva de sinestătător, pe cînd marxismul a formulat dialectica subiectivă ca o reflectare a dialecticii obiective, fără de care nu poate să existe. În filosofia marxistă dialectica e înţeleasă şi ca teorie a cunoaşterii, şi ca logică. E vorba despre unitatea dintre dialectica, logică şi teoria cunoaşterii, care rezultă din faptul, că şi lumea obiectivă şi cunoaşterea, şi gîndirea umană se supun unor şi aceloraşi legi. Dar aceasta nu înseamnă identitatea lor. Dacă conexiunile generale şi dezvoltarea realităţii obiective există în afară şi independent de conştiinţa omului, atunci legăturile şi dezvoltarea gîndirii care cunoaşte, reflectînd conexiunile şi dezvoltarea obiectivă, se supun principiilor sale gnoseologice şi logice specifice. Dialectica, logica şi teoria cunoaşterii se deosebesc după obiectul de studiu, dar sunt identice prin metodă. Marx şi Engels au formulat dialectica ca învăţătira despre cele mai generale legi de dezvoltare a naturii, societăţii şi gîndirii umane şi ca metodă universală de cunoaştere şi transformare a realităţii. Dialectica este teorie filosofică, metodă şi metodologie a cunoaşterii ştiinţifice şi a creaţiei în genere. Principiile teoretice ale dialecticii constituie un conţinut esenţial al concepţiei despre lume. Astfel dialectica îndeplineşte funcţia conceptuală şi metodologică. Esenţa dialecticii o alcătuiesc principiile ei fundamentale (principiul conexiunii universale şi principiul dezvol-tării), care sunt înţelese cu ajutorul sistemului de legi şi categorii. 2. Principiu - sunt acele elemente relativ stabile ale cunoştinţelor ştiinţifice care reflectă cele mai generale legături şi relaţii a fenomenelor lumii obiective şi care servesc ca temelie, început logic pentru formularea teoriei. Principiu este nu orice concluzie obişnuită, dar aşa cunoştinţe care joacă rolul hotărîtor referitor la toate celelalte cunoştinţe a acestei teorii, îndeplineşte funcţia de centru integrativ
pentru restul de cunoştinţe şi categorii. Principiu îndeplineşte funcţia de bază conceptuală şi metodologică a teoriei, esenţial influenţează conţinutul şi sensul ei. Datorită principiilor teoria devine ca un sistem logic bine fundamentat. În filosofie există aşa principii ca principiul obiectivităţii, unităţii lumii, conexiunii universale, dezvoltării, istorismului, cauzalităţii, determinismului ş.a. În teoria cunoaşterii principiul unităţii teoriei şi practicii, concretivităţii adevărului. În etică - principiul umanismului, colec-tivismului ş.a. În logica formală - principiul identităţii, contradicţiei, terţului exclus, raţiunii suficiente. Principiul conexiunii universale - concepţie conform căreia toate obiectele şi fenomenele realităţii se găsesc în diferite relaţii, legături şi interdpendenţe. Relaţia este noţiunea care reflectă modul de existenţă a lucrurilor şi fenomenelor, ea apare ca rezultat al comparării a două lucruri după o anumită însuşire. Legătura este aşa relaţie în care un obiect depinde de altul, unde schimbările unor însuşiri, elemente este condiţia necesară şi suficientă pentru schimbarea altor însuşiri, elemente. Deosebim legături genetice, cauzale, temporal-spaţiale, coordonatoare şi subordonatoare, interne şi externe, esenţiale şi neesenţiale ş.a. Există deasemenea legături unilaterale şi bilaterale, ultimele formează interacţiunea. Principiul conexiunii universale constă nu numai în recunoaşterea că toate obiectele şi fenomenele se găsesc în relaţii şi legături, dar ne obligă încă: a) pentru a cunoaşte lucrurile trebuie să cunoaştem relaţiile şi legăturile, fiindcă însuşirile obiectelor se manifestă în aceste legături şi relaţii; b) să cuprindem maximal legături şi relaţii, asta ne-a asigura de greşeli şi abordări unilaterale; c) din toate relaţiile şi legăturile trebuie să găsim acele cu caracter legic, de sistem, pentru că ele ne dezvălue esenţa lucrurilor şi fenomenelor. Cunoaşterea principiului conexiunii universale are o mare importanţă pentru activitatea practică, îl disciplinează pe fiecare specialist, contribuie la analiza obiectivă a realităţii, exclude abordarea unilaterală, metafizică.
Principiul dezvoltării - concepţie conform căreia toate obiectele şi fenomenele realităţii se găsesc în permanentă schimbare, dezvoltare. Dezvoltarea este aşa mişcare ireversibilă care duce la apariţia unei calităţi noi. Există două concepţii despre dezvoltare - dialectică şi metafizică, care în diferit mod înţeleg izvorul, mecanismul şi direcţia dezvoltării. Dialectica înţelege izvorul dezvoltării ca lupta contradicţiilor interne, ca autodezvoltare, pe cînd metafizica vede izvorul dezvoltării într-un imbold din exterior, într-o forţă supranaturală. Mecanismul
dezvoltării conform dialecticii este trecerea schimbărilor cantitative în calitative, iar conform metafizicii este numai schimbări cantitative, ori numai calitative. Direcţia dezvoltării în concepţia dialectică este în formă de spirală, ca repetarea unor etape ori faze numai că la un nivel mai înalt, în concepţia metafizică - ca mişcare în cerc. Deosebim trei tipuri de dezvoltare - progresivă, regresivă şi uniplanică. Progresul este dezvoltare de la simplu la compus, de la inferior la superior şi care duce la acumularea structurii şi funcţiei, măreşte independenţa relativă a sistemelor, posibilităţile dezvoltării în viitor. Regresul este dezvoltarea de la superior la inferior, de la compus la mai simplu, cu limitarea posibilităţilor sistemelor. Dezvoltarea uniplanică este trecerea de la o calitate la alta în limitele unui şi acelaşi grad de complexitate. Principiul dezvoltării constă nu numai în a recunoaşte că totul se găseşte în dezvoltare, dar şi în a înţelege corect dezvoltarea, a înţelege corect izvorul, mecanismul şi direcţia dezvoltării. Pentru a cunoaşte realitatea este necesar de a analiza, studia fenomenele şi procesele în dinamică, în dezvoltare.
3. Fiecare ştiinţă are noţiunile sale fundamentale. Categoriile sunt noţiunile cele mai generale şi universale, care exprimă condiţiile generale ale existenţei, mişcării şi dezvoltării fenomenelor în natură, societate şi gîndire. Categoriile reflectă în gîndire atributele realităţii - caracteristicile universale şi inalienabile a obiectelor materiale. Ele sunt rezultatul nu numai activităţii teoretice, dar şi practice. Idealiştii subiectivi socot că categoriile au un caracter subiectiv, sunt nişte senzaţii, impresii subiective, există numai în subiect, deatîta ele n-au nici o valoare ştiinţifică. I.Kant vedea în categorii numai nişte forme ale dezvoltării cunoaşterii ori forme apriori a activităţii de judecată care nu sunt legate cu realitatea obiectivă.Idealiştii obiectivi (epoca medievală - realiştii) înţeleg categoriile ca entităţi pure, care există independent de realitatea obiectivă. Hegel, spre exemplu, privea categoriile ca etape de dezvoltare a ideei absolute.Cu alte cuvinte idealiştii n-au putut corect determina interconexiunea dintre obiectiv şi subiectiv în categorii, exagerînd ori una ori alta, căzînd ori în subiectivism şi apriorism ori în obiectivismul idealist. Filosofia materialistă priveşte categoriile ca unitatea dintre subiectiv şi obiectiv, ca o interconexiune flexibilă, în mişcare şi dezvoltare.Categoriile
filosofice se referă la toate fenomenele realităţii, reflectă existenţa şi în acelaşi timp sunt trepte în dezvoltarea cunoaşterii, gîndirii. Cu alte cuvinte ele îndeplinesc funcţia ontologică, gnoseologică, metodologică, axiologică ş.a. Aspectul ontologic ne arată, că categoriile reflectă în conştiinţa umană cele mai generale laturi şi trăsături a lumii obiective. Esenţa aspectului gnoseologic constă în aceea că cu ajutorul categoriilor gîndirea umană este capabilă să reflecte şi generalizeze cele mai comune însuşiri a lumii obiective, formînd un sistem de noţiuni ştiinţifice. Aspectul metodologic constă în aceea, că gîndirea după natura sa este categorială şi cunoaşterea categoriilor face gîndirea mai productivă, flexibilă, serveşte ca mod de interpretare, transformare a realităţii. Datorită categoriilor filosofice noi cunoaştem relaţiile şi legăturile dintre obiecte, esenţa lor, fenomenele şi obiectele ne apar nouă nu ca un haos, ci în formă de legitate şi necesitate. Deosebim categorii particular-ştiinţifice, generalştiinţifice şi filosofice. Categoriile particular-ştiinţifice apar pe baza limbajului obişnuit şi sunt noţiunile generale care se folosesc într-o ştiinţă, reflectă trăsăturile, particularităţile şi legităţile acestei ştiinţe (exemplu, element chimic, valenţă, reacţie, forţă, energie, boală, sănătate ş.a.). Categoriile general-ştiinţifice prezintă noţiuni generale ce se întîlnesc şi sunt obiectul mai multor ştiinţe (informaţie, algoritm, structură ş.a.). Pe baza noţiunilor ştiinţifice apar categoriile filosofice, care se folosesc în toate ştiinţele şi se găsesc într-o anumită corelaţie cu categoriile particular-ştiinţifice şi general-ştiinţifice.
Singular, particular şi general - categorii filosofice, care reflectă diverse conexiuni obiective ale universului, precum şi treptele gnoseologice ale acestor conexiuni. Aceste categorii se constituie în cursul dezvoltării practic-cognitive. Singularul este categoria ce reflectă însuşirile şi trăsăturile irepetabile a obiectelor şi fenomenelor, aceea ce este caracteristic numai pentru lucrul dat, pentru un obiect ca atare.Particularul - categorie filosofică ce exprimă trăsăturile specifice a unei clase de obiecte, ceea ce le deosebeşte de alte clase ori grupuri de obiecte. Generalul – categoria care reflectă însuşirile asemănătoare, comune, comparabile a obiectelor materiale. Singular, particular şi general sunt numai însuşiri, laturi a obiectelor materiale. Sinestătător există numai obiectele concrete, care prezintă unitatea singularului şi particularului, repetabilului şi irepetabilului. Generalul în medicină se manifestă ca forma nozologică a bolii, ca expresia trăsăturilor şi semnelor interne, repetabile, stabile, caracteristice unei boli.
Nozologia este învăţătura despre boli. Clasificarea existentă a bolilor este realizată după principiul nozologic. Unitatea nozologică este o boală concretă cu totalitatea ei de cimptome şi sindrome specifice pentru anumite dereglări morfofuncţionale, etiologie şi patogeneză. Particularul este manifestarea specifică a unor boli la individul concret. Spre exemplu, bolile cardiovasculare au specificul său, bolile aparatului respiratoriu se deosebesc de bolile aparatului digestiv ş.a. Boala (ca general) se realizează la individul concret ca unitate nozologică (singular). Diagnosticarea este stabilirea bolii la individul concret (singular) prin compararea cu formele nozologice cunoscute (general) şi evidenţierea specificului lor (particularul).
Esenţă şi fenomen - categorii filosofice care reflectă diferite laturi necesare ale tuturor obiectelor şi proceselor realităţii. Esenţa e conţinutul intern, totalitatea de conexiuni, relaţii, legi care determină însuşirile principale ale obiectului şi tendinţele dezvoltării lui. Fenomenul e manifestarea exterioară a esenţei, forma ei exterioară de existenţă. Esenţa se manifestă printr-un şir de fenomene, dar niciodată nu coincide cu fenomenul, ele se găsesc în relaţii contradictorii. Esenţa şi fenomenul sunt caracteristici obiective, universale, care se dezvăluie în procesul cunoaşterii ca trepte de pătrundere în obiect. Esenţa exprimă principalul, baza obiectelor, cea ce se produce în interiorul lor, iar fenomenul este expresia exterioara a esenţei, formă în care obiectele se manifestă la suprafaţă. Fenomenele pot fi percepute cu ajutorul organelor de simţ, dar esenţa e ascunsă, nu poate fi cunoscută printr-o simplă contemplare. Scopul ştiinţei şi constă în a dezvălui esenţa lucrurilor în formele exterioare de manifestare. Cunoaşterea este un proces de mişcare de la fenomen la esenţa tot mai profundă a lucrurilor. Fără cunoaşterea esenţei, a legilor este imposibilă activitatea practică a oamenilor. În medicină esenţa coincide cu patogeneza, iar fenomenul cu manifestările bolii, simptomele şi sindromele ei. Cunoaşterea simptomelor şi sindromelor ne vorbeşte despre esenţa bolii, iar cunoscînd patogeneza putem presupune manifestările bolii. Sarcina principală a medicinii ca ştiinţă constă în a cunoaşte esenţa bolilor, deoarece odată cu înlăturarea esenţei fenomenele dispar de la sine. Dar în cazurile cînd esenţa bolii nu e cunoscută se efectuează tratament
simptomatic, paliativ, care temporar ameliorează starea pacientului dar nu-l vindecă.
Conţinut şi formă – categorii filosofice care exprimă legăturile structurale ale obiectelor şi fenomenelor. Conţinutul este totalitatea elementelor, laturilor, trăsăturilor, relaţiilor, tendinţelor şi contradicţiilor obiectelor. Forma este modul de organizare, exprimare şi manifestare a conţinutului. Conţinutul organismelor vii este activitatea vitală, metabolismul, multitudinea de funcţii fiziologice legate de structurile organice. Conţinutul şi forma dialectic interacţionează – conţinutul este format, iar forma are conţinut. Totodată trebuie de avut în vedere, că conţinutul este mai activ, dinamic, conţinutul determină forma. Conţinutul şi forma în biologie se manifestă ca funcţie şi structură. Funcţia este modul specific de manifestare a însuşirilor obiectului în interacţiunea lui cu obiectele înconjurătoare. Structura este totalitatea legăturilor stabile a obiectului care asigură integritatea şi identitatea lui cu sine însăşi, este stabilitatea trăsăturilor principale la diferite schimbări interne şi externe. Funcţia determină structura. Conţinutul bolii este totalitatea procesului patologic, ansamblu schimbărilor fiziologice şi morfologice. Forma bolii este modul de manifestare a ei – acută ori cronică, forma uşoară ori grea. Parte şi întreg - categorii filosofice care reflectă legături structurale, raportul dintre diferite obiecte şi laturile, elementele lor şi legătura dintre ele. Sub noţiunea de întreg trebuie de înţeles aşa obiect, sau unitate de obiecte, care include în sine legătura părţilor, elementelor şi care posedă aşa însuşiri (integrale) ce nu se găsesc în părţile componente. Partea exprimă nu un obiect absolut singular, deosebit de lumea materială, ci aşa obiect luat în raport cu alt obiect, referitor la care el se manifestă ca parte la întreg. Partea are semnificaţie numai ca componentă a întregului, luată în afară de întreg ea nu mai este parte, ci formaţie materială sinestătătoare. Partea este element ori totalitate de elemente, care organic se includ în întreg, în sistem şi se găseşc în anumită dependenţă structurală de acest întreg sistem. Întregul se deosebeşte de suma, ansamblu părţilor componente prin aceia, că el este o interacţiune relativ stabilă a părţilor componente şi are calităţi şi însuşiri noi care nu-s proprii unor părţi, elemente aparte, întregul este aşa sistem care are calităţi integrative. Interacţiunea întregului şi părţilor se caracterizează prin apariţia sistemului de legături dintre parte şi întreg, pierderea unor însuşiri a
părţilor la includerea lor în întreg, apariţia unor noi însuşiri cauzate de legăturile interparţiale. Pentru biologie şi medicină important este principiul integrităţii, care ne obligă să studiem toate legăturile şi relaţiile dintre parte şi întreg, ori dintre diferite tipuri de întreg. Cît de întreg n-ar fi obiectul studiat, noi trebuie să prevedem, că el poate fi parte din alt întreg mai mare, care la rîndul său poate să fie parte a altui întreg şi mai mare. Şi invers, obiectul ca parte a unui întreg poate să fie întreg pentru părţile sale componente. Studierea acestor legături (de la parte la întreg şi de la întreg la părţile componente) ne dă posibilitatea de a evidenţia esenţialul şi specificul.
Cauză şi efect - categorii filosofice care exprimă caracterul determinativ a cone-xiunii universale a fenomenelor şi obiectelor. Cauza este un fenomen care precedă şi provoacă alt fenomen - efectul. Cauzalitatea este aşa interacţiune a unui obiect asupra altuia, cînd schimbările primului obiect (cauza) precedă şi duc inevitabil la schimbările altuia (efect). În realitatea obiectivă există un lanţ infinit de legături cauzale. Rezultatul unei cauze poate fi cauză pentru un alt fenomen, iar ultimul la rîndul său poate fi cauză pentru alte fenomene ş.a. Cauza este un fenomen în acţiune, fenomenul care nu provoacă efectul - nui cauză. Cauza şi efectul au un caracter obiectiv, universal. Legătura dintre cauză şi efect are un caracter genetic, determinativ, necesar, ireversibil, univoc. Una şi aceiaşi cauză în unele şi acelaşi condiţii întotdeauna produce unul şi acelaşi efect. Condiţia este categorie filosofică ce reflectă o formă a conexiunii universale dintre obiecte şi fenomene fără care ele nu pot exista. Condiţia este mediul ambiant în care realitatea există şi se dezvoltă. Este important de a nu confunda condiţia cu cauza. Dacă cauza determină nemijlocit apariţia unui obiect ori proces, atunci condiţia niciodată singură nu generează acest obiect, efectul. Condiţia numai contribuie la desfăşurarea legăturii cauzale, accelerează ori frînează manifestarea cauzei, modifică cauza şi respectiv apariţia efectului. Deosebim condiţii necesare şi suficiente Condiţiile necesare sînt fenomene, care au loc fiecare dată, cînd apare acţiunea respectivă. Condiţiile suficiente sunt acele fenomene, care neapărat provoacă acţiunea dată.
Pentru activitatea practică important este evidenţierea cauzei fenomenelor. Dacă nu cunoaştem cauza, atunci nu putem pătrunde în esnţa fenomenelor (dacă nu cunoaştem cauza bolii, atunci nu putem diagnostica şi trata acestă boală). Totodată trebuie să evităm abordarea unilaterală, metafizică a legăturilor cauzale. Cauzalitatea se realizează prin o mulţime de condiţii interne şi externe. În dependenţă de condiţii una şi acelaşi cauză poate să producă diferite efecte, iar diferite cauze pot genera unul şi acelaşi efect. Condiţionalismul ignorează rolul cauzei şi absolutizează condiţiile, nu face deosebirea dintre cauză şi condiţie, le confundă, socoate că efectul depinde numai de condiţie. Trebuie de avut în vedere că condiţia este aşa fenomen care singură niciodată nu generează efectul, ea numai contribuie la desfăşurarea cauzalităţii, modifică apariţia efectului. Conţinutul efectului este determinat de cauză, care se răsfrînge prin condiţiile interne sau externe. Monocauzalismul absolutizează rolul cauzei şi neagă specificul condiţiilor, socoate că cauza pe deplin determină efectul, cum îi cauza - aşa este şi efectul. Acest curent a apărut atunci cînd au fost descoperiţi microbii ca cauze a proceselor patologice. Cauzalitatea se confunda cu microbul, se socotea că este destul de a găsi microbul ca să-l socotim cauză a bolii. Într-adevăr microbul poate fi socotit ca cauză a bolii, însă conţinutul procesului patologic depinde nu numai de microb, ci şi de condiţiile interne şi externe a organismului. Unul şi acelaşi microb poate provoca diferite boli. Spre exemplu, bacilul lui Koch poate produce tuberculoză pulmonară, a organelor interne, la oase. Deci cauzalitatea trebuie privită ca interacţiunea dialectică a cauzei şi condiţiilor.
Necesitate şi întîmplare - categorii filosofice ce reflectă legături determinative din conexiunea universală. M. este aşa mod de dezvoltare a obiectelor şi fenomenelor, care apare legic, reiesă din esenţa lor şi este rezultatul legăturilor şi relaţiilor interne, stabile, repetabile. Necesitatea este aşa fel de realizare a posibilităţii, cînd obiectul are în anumite condiţii o singură posibilitate, care devreme ori mai tîrziu se transformă în realitate. Întîmplarea reiesă din legăturile şi relaţiile neesenţiale, externe, nestabile, singulare. Întîmplarea este aşa mod de realizare a posibilităţii, cînd obiectul are în anumite condiţii mai multe posibilităţi, din care se realizează una din ele. Dezvoltarea este ca unitatea necesităţii şi întîmplării, obiectele şi fenomenele din lume sunt atît de necesare, cît şi întîmplătoare. Necesitatea se realizează printr-un şir de întîmplări, iar întîmplarea este un supliment şi o formă de manifestare a necesităţii. Legătura
dintre necesitate şi întîmplare se realizează prin legităţi statistice şi dinamice. Boala este fenomen şi necesar şi întîmplător. Molipsirea de o boală infecţioasă întotdeauna este întîmplare. Dar dacă microbul a pătruns în organism, atunci el cu necesitate provoacă procesul patologic. Boala este o reacţie de protecţie necesară la agentul patogenic Fiecare caz de boli infecţioase este o întîmplare, iar procesul epidemic în întregime are legităţile sale, se manifestă ca necesitate. Medicul sub un şir de întîmplări trebuie să găsească necesitatea, legitatea.
Posibilitate şi realitate - categorii filosofice ce exprimă tendinţa obiectivă de dezvoltare, legătura dintre nou şi vechi în procesul dezvoltării. Posibilitatea este totalitatea premizelor necesare şi suficiente, care determină în mod legic apariţia unuia sau altui fenomen. Realitatea este rezultatul realizării posibilităţii. În sens larg, realitatea este totalitatea posibilităţilor realizate, este lumea înconjurătoare. Fiecare obiect şi fenomen conţine în sine diferite posibilităţi ca tendinţe de dezvoltare. Posibilitatea este realitatea virtuală ori viitorul în prezent. Fiecare posibilitate are temei (bază) şi condiţii. Deosebim posibilităţi abstracte şi concrete. Posibilitatea abstractă este aşa tendinţă a realităţii, care în principiu poate să fie, nu contrazice realităţii, însă pentru realizarea ei nu-s încă condiţiile necesare. Posibilitatea concretă este aşa tendinţă, care poate să fie şi are toate condiţiile necesare şi suficiente pentru realizarea ei. Posibilitatea abstractă trebuie de deosebit de imposibilitate - ceea ce contrazice realităţii, legilor ştiinţei. A creea perpetum mobile este imposibil, fiindcă asta contrazice legei conservării şi transformătii energiei. Pentru activitatea practică esenţial este de a cunoaşte dialectica posibilităţii şi realităţii, de a vedea în vechi tendinţe noi, progresive şi a le susţine, de a reieşi din posibilităţi reale şi nu abstracte, care duc la greşeli şi înşelăciuni, de a nu substitui realitatea cu ceea ce există numai posibil. Pentru medicină aceste categorii sunt importante fiindcă ele determină tactica tratamentului. Medicul trebuie să formeze aşa condiţii ca unele posibilităţi să se realizeze, iar altele să se excludă.
Determinism (lat. determinare - a determina) - concepţie filosofică conform căreia toate lucrurile, procesele şi fenomenele, inclusiv acţiunile omului, sunt obiectiv şi legic determinate de legături şi cauze materiale. Determinismul este teoria despre interconexiunea şi condiţionatea reciprocă a fenomenelor lumii materiale şi spirituale şi se bazează pe principiile cauzalităţii şi legităţii. Chiar şi
voinţa omului nu e liberă ci determinată. Principiul determinismului are două aspecte: conceptual (de cine sunt determinate obiectele şi fenomenele) şi metodologic (cum sunt determinate ele).Ideile determinismului se întîlnesc încă în filosofia antică, mai reprezentativă în această privinţă a fost concepţia atomismului. Însă ca teorie determinismul a fost formulat de P. Laplace (17491827), care considera că dacă noi am cunoaşte toate forţele şi relaţiile ce acţionează în univers, atunci noi am putea prezice cu prcizie viitorul. Determinismul lui Laplace se mai numea mecanicist şi avea următoarele neajunsuri: a) toate legăturile şi relaţiile se reduceau numai la legături cauzale, se ignorau condiţiile şi legăturile funcţionale; b) cauzalitatea se înţelegea numai ca acţiune din exterior; c) legătura dintre cauză şi efect era considerată ca necesară şi legică; d) deaceea se afirma că totul în lume este necesar, întîmplarea nu era altceva decît necunoaşterea cauzei. Determinismul dialectic explică lumea prin interacţiunea mai multor legături şi relaţii (cauză, condiţii, posibilitate, realitate, necesitate, întîmplare ş.a.). Determinismul este diametral opus indeterminismului.
4.
Legile dialecticii sunt cele mai generale legi ale dezvoltării naturii, societăţii şi gîndirii umane. Legea este reflectarea legăturilor şi relaţilor dintre obiecte şi fenomene care au un caracter intern, stabil, repetabil, esenţial. Legea există ca noţiune a ştiinţei, este rezultatul cunoaşterii şi exprimă cunoştinţe generalizate despre realitatea obiectivă. Dacă categoriile fiecărei ştiinţe formează un sistem de noţiuni care exprimă conţinutul ei, atunci legile ştiinţei exprimă esenţă ei. Ştiinţa devine adevărată ştiinţă atunci cînd se formulează legile ei. După forma sa legile prezintă anumite judecăţi, enunţuri, care constau din noţiuni, deci ele sînt forme logice ale gîndirii, ca mod de existenţă a cunoştinţelor teoretice. În acelaş timp legile au şi un conţinut obiectiv, reflectă realitatea obiectivă. În dialectică deosebim următoarele legi universale: legea trecerii schimbărilor cantitative şi calitative, legea unităţii şi luptei contrarilor şi legea negării negaţiei. Toate aceste legi funcţionează simultan şi ne arată diferite aspecte a dezvoltării. Legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative - una dintre legile fundamentale ale dialecticii, conform căreea schimbarea calităţii obiectului are loc
atunci, cînd acumulările schimbărilor cantitative ating o anumită limită. Schimbările cantitative se acumulează treptat şi dacă depăşesc limita măsurii, duc cu necesitate la schimbarea calităţii, iar calitatea nou apărută iarăşi duce la schimbări cantitative.Această lege descrie mecanismul cel mai general al dezvoltării. Ea a fost formulată de Hegel. Legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative poartă un caracter obiectiv şi universal. Conţinutul ei se deescoperă cu ajutorul tuturor categoriilor dialecticii şi în primul rînd al categoriilor calităţii, cantităţii, măsurii şi saltului dialectic. Orice schimbare cantitativă se manifestă ca schimbare a elementelor sistemului. Gradul de diferenţă dintre calitatea veche şi cea nouă depinde de schimbările cantitative în obiectul vizat. Procesul schimbării radicale a calităţii date, “ruptura” vechiului şi geneza noului se numeşte salt. El prezintă în sine o trecere de la calitatea veche la cea nouă “de la o măsură“ la alta. Transformarea unui fenomen în altul este o interacţiune a schimbărilor cantitative şi calitative, care trec prin cîteva faze intermediare. Pentru medicină această lege are importanţă în înţelegerea proceselor patologice, diferenţierea lor şi determinarea tacticii tratamentului. Boala şi sănătatea, norma şi patologia în esenţă sunt diferite calităţi. Schimbările cantitative şi calitative sunt rezultatul interacţiunii obiectelor şi fenomenelor. Însă schimbările cantitative precedă schimbările calitative. Trecerea de la o calitate la alta are loc ca diferite schimbări cantitative pe care medicul trebuie să le ia în consideraţie (pentru a preîntîmpina dezvoltarea consecinţelor nedorite). Acţiunea medicamentelor deasemenea depinde de doză şi combinaţia preparatelor medicamentoase.
Legea unităţii şi luptei contrariilor - una din legile fundamentale ale dialecticii, care dezvăluie sursa automişcării şi dezvoltării obiectelor şi fenomenelor. Ea exprimă esenţa, “nucleul” dialecticii, deci reflectă procesele din profunzime, de la nivelul esenţei. Izvorul dezvoltării este contradicţia dialectică. Orice obiect şi fenomen prezintă unitatea şi lupta părţilor contrare. Contrariile sunt acele laturi şi tendinţe ale obiectelor şi fenomenelor ce se exclud şi se condiţionează reciproc. Ele au caracter obiectiv şi universal şi interacţiunea lor formează contradicţia dialectică. Contradicţia dialectică există în toate obiectele şi fenomenele, se schimbă numai stările lor, parametrii cantitativi, caracterul contradicţiilor şi semnificaţia lor pentru sistem. Laturile ei sunt unitatea şi identitatea (armonia), deosebirea şi contrariul (disarmonia), contradicţia (conflictul, lupta). Contradicţia dialectică acutizîndu-se duce la conflict, iar ultimul cu necesitate trebuie să fie rezolvat. În procesul rezolvării contradicţiilor se
lichidează numai acele momente care s-au învechit şi frînează dezvoltarea. Cu rezolvarea unor contradicţii apar altele şi asta are loc permanent. Boala apare ca rezultat a interacţiunii părţilor contrare – factorul nociv şi forţelor de rezistenţă a organismului. Însă pentru medic este important nu numai de a cunoaşte care-s părţile contrare, dar şi caracteristica lor concretă (patogenitatea microorganismului, starea forţelor de rezistenţă a bolnavului ş.a.).
Legea negării negaţiei - proces a dezvoltării, conform căruia vechiul este negat de către nou, iar noul la rîndul său este negat de ceva şi mai nou. Negarea dialectică este categoria filosofică care exprimă momentul de legătură, succesiune a diferitor etape, stadii în procesul de dezvoltare a realităţii. Dezvoltarea este un proces de trecere de la o calitate la alta, de la vechi la nou, de la interior la superior. Această trecere are loc prin depăşirea vechiului, cînd calitatea veche nu se distruge complet şi definitiv, ci se distruge numai aceia ce s-a învechit, ce n-are viitor, ce frînează dezvoltarea, iar tot ce-i pozitiv, nou, valoroc, are perspectivă se păstrează, se transmite mai departe. Negarea dialectică este un moment necesar în procesul dezvoltării şi este o formă de rezolvare a contradicţiilor (prin depăşire). Negarea dialectică are un caracter obiectiv, universal, există în toate obiectele şi fenomenele realităţii. Deosebim cîteva tipuri de negare: negarea distructivă, depăşirea şi transformarea. Negarea distructivă duce la discompunerea obiectului, sistemei, momentul de conservare, srabilizare practic lipseşte. Depăşirea este aşa negare unde are loc sinteza contrariilor. Transformarea este modificarea depăşirii, este trecerea de la o calitate la lata. Negarea dialectică este o autonegare, fiecare obiect şi fenomen a realităţii conţine în sine propria sa negare. Procesul acesta este legic, permanent, infinit. Legea negării negaţiei a fost formulată de către Hegel, care evidenţia în ea trei etape. Dezvoltarea se începe de la prima etapă - teza, ce în procesul de negare se transformă în partea sa contrară - antiteza, iar negarea antitezei (ori negarea negaţiei) duce la sinteză. Sinteza este unitatea dialectică a contrariilor (tezei şi antitezei) şi nu-i altceva decît reîntoarcerea la etapa iniţială la un nivel mai înalt. Esenţa legii negării negaţiei constă în rezolvarea contradicţiilor prin negarea dialectică, ce se caracterizează prin continuitate, succesiune, repetabilitate şi caracterul de spirală a dezvoltării. În procesul dezvoltării permanent apare ceva nou, care n-a existat în trecut şi este negarea dialectică a vechiului. În procesul negării dialectice se neagă nu toate însuşirile şi laturile obiectului, ci numai acele
care sau învechit, n-au perspectivă, care frînează dezvoltarea. Noul, pozitivul întrun mod restructurat se transmite în altă calitate, iar acumularea lor se manifestă ca continuitate, succesiune, caracter ascendent al dezvoltării. Repetabilitatea proceselor şi fenomenelor are loc la o treaptă mai înaltă şi deatîta nu este o mişcare în cerc ori rectilinie. Legea ne arată direcţia dezvoltării, ce se manifestă în formă de spirală. În secolul trecut a fost formulată de către E.Haechel şi F.Muller legea biogenetică, conform căreia orice organism viu poartă în sine nu numai trăsăturile individuale personale, dar şi trăsăturile strămoşilor săi, că ontogeneza repetă filogeneza. Procesul de înmulţire trebuie privit nu numai ca crearea noului organism, ci şi păstrarea elementelor vechi în nou. Legea negării negaţiei se manifestă în dezvoltarea realităţii obiective, activităţi practice şi teoretice a oamenilor.
Un nou portal informaţional!
Dacă deţii informaţie interesantă şi doreşti să te imparţi cu noi atunci scrie la adresa de e-mail :
[email protected]
