Epistola a II-a către Corinteni
(Epistolă apologetică scrisă din Macedonia în anul 57 d.Hr. la puţin timp după prima) Date introductive 1) Împrejurările şi data scrierii Epistolei Întâia Epistolă către Corinteni a avut efectele scontate de Sfântul Pavel. Iudaizanţii însă, care l-au urmărit pe apostol peste tot, încearcă din nou să-i mineze autoritatea în faţa credincioşilor, reuşind să-i facă pe mulţi să se îndoiască de harul, autoritatea, statornicia şi dezinteresul acestuia în predicarea Evangheliei lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel face corintenilor o vizită scurtă şi penibilă care i-a lăsat în inimă un gust amar şi i-a produs multă suferinţă (cf. II Cor 1,23; II Cor 2,1; II Cor 12,14; II Cor 13,1-2). S-a întors la Efes, promiţând că va reveni la ei cu răgaz (II Cor 1,15-16). Dar şi de această dată, plecarea apostolului din comunitatea din Corint a fost exploatată de adversarii săi. Are loc în Corint un incident în care autoritatea Sfântului Pavel a fost crunt lovită în persoana trimisului său ("cel nedreptăţit" II Cor 2,5; II Cor 7,12). Acest lucru l-a determinat pe Sfântul Apostol Pavel să scrie o epistolă aspră (cf. II Cor 2,3-4; II Cor 2,9) care a avut un efect salutar după cum rezultă din II Cor 7,8-13. Aceasta este "Epistola scrisă cu multe lacrimi". Epistola aceasta le-a produs corintenilor multă supărare (II Cor 7,8), dar această întristare a avut un caracter benefic, fiind o întristare spre pocăinţă (o întristare spre îndreptare; II Cor 7,9). Sfântul Apostol Pavel a părăsit Efesul imediat după ce a încetat tulburarea produsă de argintarul Dimitrie, mergând spre Macedonia (Fapte 20,1), deşi dorea să serbeze Cincizecimea la Efes (I Cor 16,8). În Macedonia la întâlnit pe Tit care i-a adus veşti din Corint despre rezultatele pe care le-a avut Epistola intermediară sau "Epistola scrisă cu multe lacrimi" (II Cor 7,5-16; II Cor 2,12-13). Tit este trimis din nou de Sfântul Pavel la Corint pentru a organiza colecta pentru sfinţii din Ierusalim (II Cor 8,16-18), operaţie pe care o va face împreună cu un alt "frate al nostru" (cel mai probabil Luca sau Aristarh; "frate a cărui laudă întru Evanghelie este în toate Bisericile"). De acolo, din Macedonia, spre sfârşitul verii anului 57 d.Hr. a scris Epistola a doua către Corinteni (care era de fapt a patra epistolă adresată corintenilor): a) Epistola precanonică (cf. I Cor 5,9); b) Epistola a-I-a către Corinteni; c) Epistola scrisă cu multe lacrimi; d) Epistola a II-a către Corinteni. Epistola a doua către Corinteni nu face aluzie la problemele dezbătute în prima Epistolă (se pare că aceasta din urmă şi-a atins scopul). În momentul când scrie Epistola a doua către Corinteni, Sfântul Pavel se pregătea să meargă meargă la Corint Corint (II Cor 12,14; 12,14; II Cor 13,1). 13,1). Iarna anului anului 57/58 stat stat la Corint Corint (cf. (cf. Fapte Fapte 20,3). 20,3). Vizita Vizita de care care pomeneşte în II Cor 13,2 fusese scurtă şi penibilă atât pentru corinteni cât şi pentru Sfântul Pavel. În Epistola scrisă cu multe lacrimi (II Cor 2,4) fusese vorba despre un ofensator şi un ofensat (II Cor 7,12). Ofensatul este Sfântul Apostol Pavel; dar cine este ofensatorul ? Unii spun că în II Corinteni 2 şi 7 este vorba despre acelaşi incestuos pe care acum Sfântul Pavel îl iartă (însă ipoteza aceasta nu este adevărată). Circumstanţele sunt altele. E vorba de un creştin din Corint care refuzase să recunoască autoritatea unui trimis al Sfântului Pavel. Iudaizanţii (II Cor 11,22), cei pe care epistola îi va numi ironic "super-apostoli" în II Cor 11,5 sau "pseudo-apostoli" în II Cor 11,13; căutau să mineze personalitatea Sfântului Apostol Pavel. Vinovatul trebuie să fie unul dintre aceşti iudaizanţi dar nu incestuosul. Acestea sunt împrejurările în care Sfântul Apostol Pavel, înainte de a pleca el însuşi la Corint într-o vizită mai demult anunţată şi apoi amânată (II Cor 12,14 şi II I I Cor 13,1), le scrie corintenilor această a doua Epistolă, în timp ce se afla în Macedonia (cel mai probabil probabil la Filipi) în anul 57 la puţină vreme după ce scris prima Epistolă.
2) Planul Epistolei Adresă şi salutare 1,1-2 Rugăciune de mulţumire 1,3-11
I Apologie personală a Sfântului Pavel 1,12-7,16
2
1) Amânarea călătoriei la Corint 1,12-2,17 2) Slujirea Apostolului 3,1-6,10 3) Apel la afecţiunea corintenilor; Mângâierea apostolului prin veştile aduse de Tit 6,11-7,16 II Colecta pentru Biserica din Ierusalim 8-9 III Apologie polemică 10,1-13,10 1) Răspunsul la unele acuzaţii cap.10 2) Sfântul Pavel şi apostolii mincinoşi; Apostolatul paulin 11,1-12-18 3) A treia vizită la Corint 12,19-13,10 Încheierea 13,11-13
3) Cuprinsul Epistolei După adresă, Sfântul Apostol Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu că l-a ajutat în încercările slujirilor sale şi că l-a scos dintr-un mare pericol (necazul din Asia; vers.8). E vorba de pericolul prin care a trecut la Efes în timpul răscoale răscoaleii argintarul argintarului ui Dimitrie. Dimitrie. Sfântul Pavel Pavel spune spune că "nu mai nădăjdui nădăjduiam am să mai scăpăm scăpăm cu viaţă" (vers.8). (vers.8). Unii teologi vorbesc despre o captivitate a Sfântului Pavel la Efes (Nicolae I. Nicolaescu). I Apologie personală a Sfântului Pavel - II Cor 1,12-7,16
Această pericopă începe astfel: "Căci lauda noastră aceasta este: mărturia conştiinţei noastre că ne-am purtat în lume şi mai ales între voi, întru sfinţenia şi curăţia care vin de la Dumnezeu, nu întru înţelepciune pământească, ci întru harul lui Dumnezeu" (vers.12). Sfântul Apostol Pavel vrea să explice conduita sa anterioară faţă de corinteni şi să le răspundă la întrebarea "de ce şi-a schimbat planul de călătorie ?". A fost acuzat de duplicitate, că este unul care spune "da" şi "nu" în acelaşi timp. Sfântul Pavel n-a venit la Corint tocmai pentru a-i menaja pe corinteni, ca să nu fie nevoit să vină la ei din nou cu întristare (cap. 2 vers.1). A fost destul o vizită penibilă şi de aceea a preferat să le adreseze o epistolă severă (cap.2 vers.3-4). Această epistolă e numită "Epistola scrisă cu multe lacrimi". Iar acum, fiindcă cel vinovat şi-a luat pedeapsa e timpul să fie iertat. Totuşi îngrijorarea Sfântului Pavel continuă. El a venit la Troa unde nădăjduia să-l întâlnească pe Tit, dar nu l-a întâlnit (cap.2 vers.12). De la Troa merge în Macedonia pentru a-l întâlni pe Tit (care venea cu veşti de la Corint). Sfântul Apostol Pavel s-a mângâiat atunci când a auzit veştile aduse de Tit şi de aceea îi aduce mulţumire lui Dumnezeu (cap.2 vers.13-14). Pericopa 3,1-6,10 vorbeşte despre măreţia şi exigenţele misiunii apostolice; Sfântul Apostol Pavel se delimitează de cei care fac pe învăţătorii contra plată, de cei care "negustoresc cuvântul lui Dumnezeu" (cap.2 vers.17). Sfântul Apostol Pavel nu avea nevoie de recomandare, de o carte de vizită aşa cum aveau nevoie adversarii săi. El scrie corintenilor o scrisoare deschisă pe care o poate citi oricine voieşte. El este "ministru" al Noului Legământ: "Cel Ce ne-a şi învrednicit să fim slujitori ai unui Nou Testament, nu ai literei, ci ai duhului; pentru că litera ucide, dar duhul face viu" (cap.3 vers.6). În versetul 14 avem singurul loc în Noul Testament în care apare expresia expresia "Vechiul Testamen Testament" t" cu referire referire la colecţia colecţia cărţilor cărţilor vechi-test vechi-testamen amentare. tare. Slujirea apostolului apostolului este mult mai mărită decât cea dată lui Moise (cap.3 vers.7). Apostolii nu au nimic de la ei, totul au primit în dar, iar destoinicia lor este de la Dumnezeu (cap.3 vers.5). La data când Sfântul Pavel scria epistola era în alcătuire Noul Testament. Apostolul arată cum iudeii n-au înţeles că Vechiul Testament a ajuns la plinirea lui în Iisus Hristos. Până astăzi iudeii au vălul pe faţa şi pe inima lor. Acest văl se va ridica dacă se vor întoarce la Domnul (cap.3 vers.14-15). Chiar şi noi creştinii care nu mai avem vălul pe faţă îl vedem pe Domnul ca în oglindă, în ghicitură (vers.18). În capitolul patru este prezentat rolul apostolului de a predica adevărul că Domn este Iisus Hristos, de a aduce pe oameni la cunoaşterea lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. Apostolii adevăraţi sunt "vase " vase de lut" (vers.7). Ei nau valoare prin ei înşişi, dar tocmai acest lucru dovedeşte că prin ei lucrează Dumnezeu. Apostolul este epuizat de multele încercări, dar totuşi prin el viaţa lui Iisus se împărtăşeşte tuturor celor care ascultă cuvântul său. Apostolul are certitudinea învierii sale şi a credincioşilor săi: "ştiind că Cel Ce L-a Înviat pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi cu Iisus, şi împreună cu voi ne va aşeza alături de El" (vers.14). Toate darurile aduse de Iisus sunt pentru credincioşi (vers.15). Chiar dacă viaţa din afară (cea din trup) trece, viaţa duhovnicească se înnoieşte din zi în zi ( vers.16). Această pericopă atinge punctul culminant în pericopa de la II Cor 5,11-6,10.
I Apologie personală a Sfântului Pavel 1,12-7,16
2
1) Amânarea călătoriei la Corint 1,12-2,17 2) Slujirea Apostolului 3,1-6,10 3) Apel la afecţiunea corintenilor; Mângâierea apostolului prin veştile aduse de Tit 6,11-7,16 II Colecta pentru Biserica din Ierusalim 8-9 III Apologie polemică 10,1-13,10 1) Răspunsul la unele acuzaţii cap.10 2) Sfântul Pavel şi apostolii mincinoşi; Apostolatul paulin 11,1-12-18 3) A treia vizită la Corint 12,19-13,10 Încheierea 13,11-13
3) Cuprinsul Epistolei După adresă, Sfântul Apostol Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu că l-a ajutat în încercările slujirilor sale şi că l-a scos dintr-un mare pericol (necazul din Asia; vers.8). E vorba de pericolul prin care a trecut la Efes în timpul răscoale răscoaleii argintarul argintarului ui Dimitrie. Dimitrie. Sfântul Pavel Pavel spune spune că "nu mai nădăjdui nădăjduiam am să mai scăpăm scăpăm cu viaţă" (vers.8). (vers.8). Unii teologi vorbesc despre o captivitate a Sfântului Pavel la Efes (Nicolae I. Nicolaescu). I Apologie personală a Sfântului Pavel - II Cor 1,12-7,16
Această pericopă începe astfel: "Căci lauda noastră aceasta este: mărturia conştiinţei noastre că ne-am purtat în lume şi mai ales între voi, întru sfinţenia şi curăţia care vin de la Dumnezeu, nu întru înţelepciune pământească, ci întru harul lui Dumnezeu" (vers.12). Sfântul Apostol Pavel vrea să explice conduita sa anterioară faţă de corinteni şi să le răspundă la întrebarea "de ce şi-a schimbat planul de călătorie ?". A fost acuzat de duplicitate, că este unul care spune "da" şi "nu" în acelaşi timp. Sfântul Pavel n-a venit la Corint tocmai pentru a-i menaja pe corinteni, ca să nu fie nevoit să vină la ei din nou cu întristare (cap. 2 vers.1). A fost destul o vizită penibilă şi de aceea a preferat să le adreseze o epistolă severă (cap.2 vers.3-4). Această epistolă e numită "Epistola scrisă cu multe lacrimi". Iar acum, fiindcă cel vinovat şi-a luat pedeapsa e timpul să fie iertat. Totuşi îngrijorarea Sfântului Pavel continuă. El a venit la Troa unde nădăjduia să-l întâlnească pe Tit, dar nu l-a întâlnit (cap.2 vers.12). De la Troa merge în Macedonia pentru a-l întâlni pe Tit (care venea cu veşti de la Corint). Sfântul Apostol Pavel s-a mângâiat atunci când a auzit veştile aduse de Tit şi de aceea îi aduce mulţumire lui Dumnezeu (cap.2 vers.13-14). Pericopa 3,1-6,10 vorbeşte despre măreţia şi exigenţele misiunii apostolice; Sfântul Apostol Pavel se delimitează de cei care fac pe învăţătorii contra plată, de cei care "negustoresc cuvântul lui Dumnezeu" (cap.2 vers.17). Sfântul Apostol Pavel nu avea nevoie de recomandare, de o carte de vizită aşa cum aveau nevoie adversarii săi. El scrie corintenilor o scrisoare deschisă pe care o poate citi oricine voieşte. El este "ministru" al Noului Legământ: "Cel Ce ne-a şi învrednicit să fim slujitori ai unui Nou Testament, nu ai literei, ci ai duhului; pentru că litera ucide, dar duhul face viu" (cap.3 vers.6). În versetul 14 avem singurul loc în Noul Testament în care apare expresia expresia "Vechiul Testamen Testament" t" cu referire referire la colecţia colecţia cărţilor cărţilor vechi-test vechi-testamen amentare. tare. Slujirea apostolului apostolului este mult mai mărită decât cea dată lui Moise (cap.3 vers.7). Apostolii nu au nimic de la ei, totul au primit în dar, iar destoinicia lor este de la Dumnezeu (cap.3 vers.5). La data când Sfântul Pavel scria epistola era în alcătuire Noul Testament. Apostolul arată cum iudeii n-au înţeles că Vechiul Testament a ajuns la plinirea lui în Iisus Hristos. Până astăzi iudeii au vălul pe faţa şi pe inima lor. Acest văl se va ridica dacă se vor întoarce la Domnul (cap.3 vers.14-15). Chiar şi noi creştinii care nu mai avem vălul pe faţă îl vedem pe Domnul ca în oglindă, în ghicitură (vers.18). În capitolul patru este prezentat rolul apostolului de a predica adevărul că Domn este Iisus Hristos, de a aduce pe oameni la cunoaşterea lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. Apostolii adevăraţi sunt "vase " vase de lut" (vers.7). Ei nau valoare prin ei înşişi, dar tocmai acest lucru dovedeşte că prin ei lucrează Dumnezeu. Apostolul este epuizat de multele încercări, dar totuşi prin el viaţa lui Iisus se împărtăşeşte tuturor celor care ascultă cuvântul său. Apostolul are certitudinea învierii sale şi a credincioşilor săi: "ştiind că Cel Ce L-a Înviat pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi cu Iisus, şi împreună cu voi ne va aşeza alături de El" (vers.14). Toate darurile aduse de Iisus sunt pentru credincioşi (vers.15). Chiar dacă viaţa din afară (cea din trup) trece, viaţa duhovnicească se înnoieşte din zi în zi ( vers.16). Această pericopă atinge punctul culminant în pericopa de la II Cor 5,11-6,10.
3
În prima parte a capitolului 5 Sfântul Pavel se referă la eshatologia individuală. Noi creştinii ştim că locuinţa noastră pământească (trupul fizic, biologic) trece, se va desface; dar mai ştim că avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută nefăcută de mână, veşnică în ceruri (vers.1). E vorba în acest text despre trupul ecclesial eshatologic în care credinciosul intră prin moarte, iar locuinţa noastră cea din cer (vers.2b) este trupul tr upul pnevmatizat al lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte cu dor despre viaţa de dincolo. Suspinăm de dorul de a ne îmbrăca cu veşmântul cel nou (cu locuinţa cea din ceruri) pentru ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă (vers.4). În versetul 5 avem un text care vorbeşte clar despre eshatologia realizată: "Iar Cel Ce ne-a făcut spre aceasta este Dumnezeu, Care ne-a dat nouă arvuna Duhului ". ". Atâta vreme cât petrecem în trup suntem încă departe de Domnul (vers. 6).
Apostolul vrea ca toţi corintenii să aibă încredere deplină în el, dragostea lui Hristos care-l stăpâneşte îl obligă să vestească mântuirea în Hristos, Cel mort şi înviat. În versetele 18-20 avem un important pasaj despre împăcarea în Hristos. Demersul este duhovnicesc. Hristos ne-a răscumpărat, murind pentru toţi pentru ca cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia Care pentru ei a murit şi a înviat (vers.15). Chiar dacă l-am cunoscut pe Hristos după trup, de acum încolo nu-L mai cunoaştem astfel (vers.16). "Prin urmare, dacă este cineva întru Hristos, el e făptură nouă: cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi" (II Cor 5,17). Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi ne-a dat nouă slujirea împăcării. Împăcarea s-a realizat deci în Iisus Hristos şi totuşi e nevoie de ea în continuare (avem aici ideea de "deja" şi "nu încă" a lui Oscar Cullmann). Împăcarea este un alt nume dat mântuirii aduse de Hristos. Noi apostolii şi în general slujitorii lui Hristos suntem purtători de cuvânt ai Acestuia, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi (vers.20). "De dragul nostru L-a făcut El păcat pe Cel Ce n-a cunoscut păcatul, pentru ca întru El să deve deveni nim m noi noi drep drepta tate te a lui lui Dumn Dumnez ezeu eu". ". Aces Acestt text text are are para parale lelă lă în Epis Episto tola la cătr cătree Roma Romani ni cap. cap.88 vers vers.3 .3:: "...trimiţându-L pe Fiul Său într-un trup asemănător cu acela al păcatului şi pentru păcat, El a osândit păcatul în trup...". Hristos a luat un trup asemănător păcatului. Dar Dumnezeu nu L-a făcut pe Iisus păcătos, ci L-a făcut să fie tratat ca păcătos, devenind victima unei jertfe prin excelenţă adevărată pentru păcat. Trupul este semnul concret al unei lumi păcătoase. Iisus a suferit în trup şi a murit, dar a înviat cu un trup duhovnicesc. Prin acest act, toată omenirea a trecut virtual de la viaţa carnală (trupească) la viaţa duhului. În capitolul şase pericopa despre Împăcarea în Hristos şi slujirea împăcării continuă. În primele zece versete apostolul face referiri la slujirea sa. Paradoxul slujirii apostolice (amestec în aparenţă contradictoriu de slăbiciune şi putere). Apostolul este vasul slab de lut în care lucrează puterea lui Dumnezeu. În pericopele 6,11-13 şi 7,2-4 avem un tandru apel la afecţiunea corintenilor: "lărgiţi-vă inimile"; "faceţi-ne loc în inimile voastre !". Acest apel este întrerupt subit de o recomandare de a nu se unii cu necredincioşii şi de a nu avea nici o împărtăşire cu Veliar. Această pericopă se pare că este o interpolare luată (după unii) dintr-o altă epistolă. Apar aici influenţe qumranite (eseniene): opoziţia lumină-întuneric; dreptate-fărădelege; Hristos-Veliar. În ebraică "veliar" înseamnă "fără folos", "nevrednic". În acest text "veliar" este sinonim al lui "satan". Această interpolare merge până în capitolul 7 versetul 1. Versetul 2 al capitolului 7 merge perfect în continuarea lui 6,13. "Este pericopa 6,14-7,1 o paranteză a Sfântului Apostol Pavel ?" poate !;"Este un widerauf name ?, o reluare ?, o interpolare ?" poate !; "Este un text dintr-o altă Epistolă a Sfântului Pavel ?" poate !, dar nu putem afirma nimic cu siguranţă. În versetul 6 Apostolul vorbeşte despre venirea lui Tit. Acesta aduce veşti bune de la Corint. Apostolul ştie că acum poate avea încredere în ei. Tit este ucenicul de forţă a Sfântului Pavel, el este trimis întotdeauna acolo unde sunt probleme dificile. II Colecta pentru Biserica din Ierusalim - capitolele 8 şi 9
Cele două capitole sunt foarte asemănătoare. În capitolul 8 Sfântul Apostol Pavel dă ca exemplu pentru corinteni corinteni Biserica din Macedonia Macedonia,, iar în capitolul capitolul 9 se laudă cu corintenii corintenii către macedone macedoneni. ni. Capitolul Capitolul 8 începe începe cu menţio menţiona narea rea Biseri Bisericil cilor or din Ahaia Ahaia (Mace (Macedon donia) ia),, care, care, măcar măcar că sunt sunt foarte foarte sărac săracee (vers. (vers.2), 2), au contri contribui buitt cu generozitate şi în mod spontan la strângerea colectei (vers.3-4). Acestea au dat - spune apostolul - "După putere şi peste putere". Biserica din Corint trebuie să exceleze şi în ceea ce priveşte generozitatea faţă de strângerea colectei. În versetele 6 şi 7 se vorbeşte despre trimiterea lui Tit în Corint pentru colectă, iar în versetul 9 apostolul Îl dă exemplu pe Hristos care, "bogat fiind, a sărăcit de dragul vostru pentru ca voi prin sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi". E vorba aici despre sărăcirea de bună voie a lui Iisus prin Întrupare şi nu numai. Nu le cere Sfântul Pavel să sărăcească ci să dea din prisosul lor: "...prisosul vostru în ceasul de acum să împlinească lipsa acelora, pentru ca şi prisosul lor să împlinească lipsa voastră..." (vers.14). Împreună cu Tit a fost trimis un alt frate a cărui laudă întru Evanghelie este în toate Bisericile (vers.18). E vorba, probabil, fie de Luca fie de Aristarh. El este ales de Biserici, deci este delegat al Bisericii pentru colectă. Aceasta s-a făcut şi pentru a nu cădea cineva în bănuială în această strângere de ajutoare. După ce un capitol întreg a vorbit despre colectă (capitolul 8), în capitolul 9 apostolul începe ca şi cum nu ar fi scris nimic despre aşa ceva. Acest capitol tratează acelaşi subiect. Ar putea fi un bilet separat adresat Bisericii din Ahaia, altora decât celor din Corint (în versetul 2 e vorba de Ahaia). Ar putea fi vorba despre o secţiune dintr-o altă epistolă pusă aici de cei ce au alcătuit "corpus-paulinum". Important este felul în care dai. Darul trebuie făcut cu voie bună, nu cu părere de rău sau din silă. Mic sau mare darul trebuie făcut cu bunăvoinţă, iar Dumnezeu va avea grijă ca cel ce a dăruit să nu aibă de suferit în urma dărniciei sale. Cel care dă se bucură de rugăciunile celui care primeşte.
5
III Apologie polemică 10,1-13,10
Această pericopă e o apologie personală îmbrăcată într-un ton polemic. Se pare că Tit trimis de apostolul Pavel pentru a organiza colecta, a aflat că adversarii apostolului l-au atacat din nou. Sfântul Pavel a dictat în grabă aceste capitole. Opozanţii săi îl acuzau de slăbiciune, că e tare şi cu greutate doar în scrisori dar când e de faţă e slab (vers.9-10). Apostolul Pavel îi asigură pe corinteni că e gata să acţioneze cu fermitate în toate împrejurările, că nu este ca cei ce fac caz de titluri şi recomandări. Nimeni nu-i poate contesta autoritatea şi chemarea sa de apostol, deoarece Domnul însuşi l-a chemat la această slujire şi dacă e aşa, ar fi o nebunie să începaă el să-şi facă elogiul: "O spun din nou: Să nu mă creadă cineva că sunt nebun, - iar de nu, luaţi-mă aşa, ca pe un nebun, ca să mă laud şi eu puţin" (vers.16). Aşadar, apostolul îi roagă să-i accepte puţină nebunie, dacă l-au tratat ca pe un nebun. Sfântul Apostol Pavel simte nevoia să se scuze pentru faptul că va trebui să se apere dovedind astfel puţină nebunie. Dar dacă ei înşişi l-au tratat ca pe un nebun trebuie acceptat ca atare. În versetele 5 şi 16 îi numeşte pe adversarii săi "super-apostoli" ( hyperlian apostoloi ) cea mai literală după original. E folosită aici expresia "superapostoli" în sens ironic către cei ce se socoteau mai grozavi decât Sfântul Pavel. Aceştia se prezentau în Corint ca reprezentanţi ai Bisericii mame din Ierusalim. Pentru a arăta ceea ce-l deosebeşte de unii ca aceştia Sfântul Pavel arată dezinteresarea sa în predicarea Evangheliei. El nu este un om fals, nu urmăreşte avantaje sau inrterese proprii. În versetele 13 şi 15 adversarii sunt numiţi "apostoli mincinoşi" sau "lucrători vicleni" sau "slujitorii lui satan". Versetele 23-30 constituie un pomelnic de suferinţe şi prigoane îndurate de el pentru Hristos "Palmaresul Sfântului Apostol Pavel". "Dacă mă voi lăuda, mă voi lăuda cu slăbiciunile mele" (vers.30). În finalul capitolului 11 (vers.32-33) Sfântul Pavel adaugă urmărirea sa în Damasc de către dregătorul regelui Areta al Nabateenilor (aici Sfântul Pavel a desfăşurat vreme de trei ani o intensă activitate misionară). Capitolul 12 cuprinde alte probe ale autenticităţii apostolatului său. Apostolul pomeneşte experienţa pe care a avut-o în urmă cu paisprezece ani (adică pe la anul 43/44). El a fost ridicat până la al treilea cer, dar nu poate să dea detalii despre această experienţă pentru că nu ar avea cuvinte să o explice. Acolo a auzit cuvinte de nespus, pe care nu-i este îngăduit omului să le rostească (vers.4). În versetul 7 apostolul vorbeşte despre "ghimpele în trup" pe care Dumnezeu i l-a dat ca să nu se trufească "Un înger al satanei pus să mă bată peste obraz ca să nu mă trufesc" (Albert Schwaizer "Mistica lui Pavel",spune că "viaţa în Hristos nu poate fi lipsită de încercare, de ispită, de suferinţă"). Sfântul Isaac Sirul zice: "Cel ce are daruri de la Dumnezeu să se roage ca Dumnezeu să-i dea încercări, iar dacă n-are încercări să se roage lui Dumnezeu să-i ia darul". Darul autentic este însoţit de încercare. E vorba aici de boala lui cronică, boală care-l ruşina în faţa celor din jur (probabil malarie/febră malarică), această boală făcea din îndrăzneţul Pavel un om redus cu totul la neputinţă şi la ajutorul celor din jur. Foarte mulţi oameni cer daruri de la Dumnezeu dar nu se gândesc la suferinţă. Dumnezeu anticipează şi e precaut, tocmai pentru ca alesul Său să nu cadă în trufie. În versetul 8 apostolul spune că L-a rugat pe Domnul de trei ori ca să-l îndepărteze de la el (vezi Rugăciunea lui Iisus din Grădina Ghetsimani). El ştia că Domnul îl poate ajuta. Domnul i-a auzit rugăciunea şi i-a răspuns: "Îţi este de-ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune" (vers.10). Apostolul se bucură în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos; căci, când e slab, atunci e tare (vers.10). Observăm din nou aici paradoxul slujirii apostolice. Când sunt redus la neputinţă, atunci se manifestă în mine puterea lui Dumnezeu. De multe ori noi opunem rezistenţă Duhului trufia noastră (ştiinţa noastră), toate ale mele pot fi piedici ale Duhului. Începând cu versetul 11 Sfântul Apostol Pavel reia apologia polemică, continuând-o până la versetul 18. Se teme că va avea de luat măsuri severe împotriva celor ce se manifestau cum nu trebuie. În capitolul 13 apostolul dă corintenilor îndemnurile finale. În versetul 1 spune că e pregătit să meargă a treia oară la ei. E îngrijorat de felul cum îi va găsi pe cei de la Corint. Îi avertizează încă o dată pe cei ce au greşit, că dacă va veni va fi necruţător cu ei. Îi îndeamnă să se cerceteze pe ei înşişi dacă sunt în credinţă, iar dacă au credinţă să şi-o pună la încercare. "Pricina pentru care vă scriu acestea nefiind de faţă este ca atunci când voi fi de faţă să nu lucrez cu asprime după puterea pe care mi-a dat-o Domnul spre zidire şi nu spre dărâmare" (II Corinteni 13,10). Încheierea 13,11-13 Salutări finale, apel la bucurie şi la pace. În finalul epistolei avem "binecuvântarea apostolică" (o formulă trinitară de foarte mare valoare doctrinară, formulă care a fost preluată în cultul Bisericii: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi ! Amin."
6
Epistola către Romani
(Epistolă soteriologică scrisă la Corint spre sfârşitul călătoriei a III-a misionare; iarna 57/58)
Este cea mai mare din corpus paulinum având o mare valoare doctrinară. Este o epistolă prin excelenţă doctrinară (soteriologică). Epistola către Romani nu este un tratat, ea trebuie să rămână ceea ce este: o epistolă, o epistolă între celelalte. Protestantismul a făcut din ea un tratat şi a pus-o deasupra celorlalte epistole. Lucrurile însă nu stau aşa.
1) Ce ştim despre Biserica din Roma ? Nu ştim în ce împrejurări şi când anume a luat fiinţă. Există o lucrare despre această problemă a părintelui Grigorie Marcu intitulată "Originea ierusalimiteană a Bisericii creştine din Roma". În prefaţa şi în cursul acestui studiu autorul susţine că Biserica din Roma îşi are originea în prezenţa la Ierusalim la Cincizecime a unor iudei care locuiau la Roma: "...şi romani aflaţi în trecere..." (cf. Fapte 2,10). Aceşti convertiţi şi botezaţi au constituit un mic nucleu din care s-a dezvoltat ulterior Biserica din Roma. Biserica Romano-Catolică a susţinut multă vreme, începând din Evul Mediu, că Sfântul Apostol Petru a întemeiat această Biserică şi că a fost timp de 25 de ani episcop la Roma. Numai că Sfântul Petru n-a fost episcop ci apostol. Această poziţie se întemeiază pe o informaţie vagă a Sfântului Irineu. Teologii romano-catolici pretind că Sfântul Apostol Petru ar fi venit la Roma cu mult înaintea Sfântului Pavel şi că ar fi organizat şi condus personal Biserica creştină de acolo. Iată ce spune unul dintre ei: "În sfârşit, noi ştim că Sfântul Petru, obligat de sarcina de a se deplasa în locul care trebuia să fie centrul Bisericii, a venit el însuşi la Roma ca să organizeze această creştinătate născândă, cum a organizat-o pe cea din Antiohia, şi cu multă vreme înainte de distrugerea Ierusalimului şi-a stabilit sediul în capitala lumii. Dacă data nu este absolut sigură, faptul însuşi al stabilirii sale (în Roma) este incontestabil: dovezile urcă până la Apostoli" (Brassac, Manuel Biblique, IV, p.327). Ceva analog, străin de context, a scris iezuitul F. Prat în lucrarea "Saint Paul", Paris 1932, p.200: "...aureola Sfântului Pavel trebuia umbrită (eclipsată) mai devreme sau mai târziu de strălucirea Sfântului Petru. Şi aceasta pe bună dreptate (pe drept cuvânt), căci Pavel, mare cum e, nu a fost indispensabil Bisericii lui Dumnezeu; Biserica nu era Biserică fără Petru, piatra cea din capul unghiului pe care Hristos a construit-o". Astăzi e clar şi pentru majoritatea cercetătorilor catolici că Sfântul Apostol Petru a venit târziu la Roma. La anul 61 Sfântul Apostol Petru nu era acolo. În acest an Sfântul Pavel a ajuns în lanţuri la Roma şi a stat aici în prima captivitate romană, între anii 61-63. Când Sfântul Pavel a scris Epistola către Romani, Sfântul Petru nu era la Roma. Oscar Cullmann în lucrarea "Sfântul Petru, ucenic, apostol, martir" afirmă că Sfântul Apostol Petru a venit la Roma chemat de Sfântul Pavel pentru a pune capăt disensiunilor care tulburau Biserica din cetatea eternă. Istoricul Eusebiu de Cezareea spune că cei doi au murit martiri în anul 67 d.Hr. Teologii mai noi susţin ca dată a martiriului celor doi apostoli anul 64, după începutul persecuţiei lui Nero. Biserica din Roma era compusă din iudei convertiţi (Romani 2,1; Romani 3,21-31; Romani 4,1; Romani 6,17,6 şi 9-11). În aceste texte e vorba despre opoziţia credinţă-Lege, despre Avraam strămoşul nostru după trup sau despre situaţia lui Israel. Tema principală a Epistolei către Romani este aceea a mântuirii prin credinţă fără faptele Legii. Mântuirea se dobândeşte nu prin tăierea împrejur sau prin Lege ci prin credinţa în Iisus Hristos. Avem însă dovezi evidente că printre destinatarii epistolei se numărau şi păgâno-creştini. Sfântul Pavel îşi exprimă dorinţa de a vizita Biserica din Roma: "Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că de multe ori mi-am pus în gând să vin la voi..." (Romani 1,13). Sfântul Apostol Pavel subliniază calitatea sa de apostol al neamurilor prin expresia: "Pentru ca întru numele Său să fie credinţa adusă spre ascultare la toate neamurile" (Romani 1,5) sau "...toate neamurile între care sunteţi şi voi chemaţi" sau "Căci v-o spun vouă, neamurilor: În măsura în care eu sunt într-adevăr apostol al neamurilor" (Romani 11,13). E vorba deci despre creştini veniţi din păgânism, dar Biserica din Roma cuprindea şi o mică comunitate iudaică.
2) Împrejurările şi data scrierii Epistolei De multă vreme Sfântul Apostol Pavel dorea să viziteze Roma: "După ce voi fi acolo, trebuie să văd şi Roma" (cf. Fapte 19,21), vrând să se îndrepte spre Apus şi să ajungă în Spania. În drum spre Spania dorea să treacă prin capitala imperiului: "...când va fi să mă duc în Spania...Căci nădăjduiesc să vă văd în trecere şi să fiu însoţit de
7
voi acolo, de va fi ca mai întâi să mă bucur de voi pentru o vreme" (cf. Romani 15,24). Ca apostol al neamurilor Sfântul Pavel dorea să ia contact cu Biserica din Roma (capitala imperiului). Aceasta era de fapt şi dorinţa Domnului: După ce a fost prins la Ierusalim, Domnul i s-a arătat în timpul nopţii zicându-i: "Îndrăzneşte, Pavele !, că precum ai mărturisit despre Mine la Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma" (cf. Fapte 23,11). Numărul persoanelor care se îndreptau spre Roma era mare. Epistola a fost scrisă tocmai cu scopul de a pregăti vizita apostolului în capitala imperiului (Romani 1,15), şi face acest lucru prezentându-şi Evanghelia (îndreptarea prin credinţă fără faptele Legii). Sfântul Apostol Pavel a înţeles că mântuirea este un dar al lui Hristos, a înţeles rolul lui Hristos în obţinerea mâtuirii şi pericolul oricărui adaos în această problemă. Acest lucru a fost simţit de apostol încă din momentul convertirii sale. Cartea Faptele Apostolilor şi Epistolele pauline vorbesc despre Evanghelia Sfântului Pavel. Sfântul Apostol Petru şi ceilalţi apostoli au acceptat această Evanghelie (cf. Galateni 2,7; Galateni 2,9). În acelaşi capitol din Galateni (cap.2) în versetele 15-21 avem un rezumat al acestei Evanghelii (cel mai scurt şi mai frumos din corpus paulinum). În Epistola către Romani Sfântul Pavel reia argumentarea din Galateni, dar de această dată o face pe un ton calm, lipsit de polemică, mai pe larg, mai cu răgaz. Epistola tratează o temă îndelung meditată şi aprofundată de Sfântul Pavel. "Îndreptarea" este un termen folosit de Pavel pentru a desemna mântuirea subiectivă, iar "Răscumpărarea" este termenul folosit de apostol pentru a desemna mântuirea obiectivă. Mântuirea este o putere dumnezeiască oferită de Dumnezeu omului prin harul Său tuturor celor ce cred (Romani 1,16). Acest har e necesar iudeilor şi păgânilor deopotrivă. Nimeni nu se poate mântui fără har. Nici din Epistola către Romani nu lipsesc unele accente polemice dar ele nu sunt la fel de pronunţate ca în Epistola către Galateni. Epistola a fost scrisă la Corint spre sfârşitul călătoriei a III-a misionare (iarna 57/58). În Romani 16,1 este menţionată diaconiţa Febe a Bisericii din Chenhrea (port la Corint), probabil ea a dus Epistola la Roma. În Romani 16,23 e menţionat Gaius (gazda apostolului), acelaşi Gaius menţionat în I Corinteni 1,14. În Romani 15,25 Sfântul Apostol Pavel declară că este pe punctul de a pleca spre Ierusalim (Fapte 20,2-3). În preajma sa erau Timotei şi Sosipatru (Romani 16,21) despre care ştim din Fapte 20,4 că l-au însoţit pe Sfântul Pavel în cursul călătoriei a III-a misionare în Grecia.
3) Planul Epistolei Adresă şi salutare 1,1-7 Rugăciunea de mulţumire 1,8-15 Partea I-a doctrinar-teologică 1,16-11,36 A. Îndreptarea prin credinţă şi roadele ei 1,16-8,39 * Îndreptarea (enunţarea temei) 1,16-17 1) Universalitatea păcatului 1,18-3,20 2) Îndreptarea prin credinţă 3,21-4,25 * Roadele îndreptării (enunţarea temei) 5,1-11 1) Eliberarea de păcat, de moarte, de Lege 5,12-7,25 2) Viaţa în Duhul - cap.8 Situaţia poporului ales cap. 9-11 Partea a II-a parenetică 12,1-15,13 1) Viaţa creştină-jertfă lui Dumnezeu 12,1-2 2) Buna folosire a harismelor 12,3-8 3) Dragostea 12,9-21 4) Creştinii şi autoritatea de stat 13,1-7 5) Dragostea este plinirea Legii 13,8-10 6) Credinciosul creştin fiu al luminii 13,11-14 7) "Cei tari" şi "Cei slabi" 14,1-15,13 Epilog 15,14-16,23 1) Explicaţii personale 15,14-33 2) Apostolul o recomandă pe diaconiţa Febe 16,1-2 3) Salutări nominale 16,3-16 4) Un ultim avertisment 16,17-20 5) Salutări ale însoţitorilor Sfântului Pavel 16,21-23 Doxologie finală 16,24-27
8
4) Cuprinsul Epistolei Adresa Epistolei (1,1-7) este de o solemnitate deosebită (am putea spune neobişnuită). Sfântul Pavel îşi prezintă "scrisorile de acreditare" în faţa unei Biserici pe care nu el a întemeiat-o. Salutarea către toţi "sfinţii" (creştinii sunt numiţi sfinţi - vers.7). Originea apostolatului său este în Dumnezeu prin Iisus Hristos. Urmează rugăciunea de mulţumire (vers.8-15) întâi pentru credinţa romanilor apoi pentru ca să ajungă la ei (vers.10-11).
Partea I-a doctrinar-teologică 1,16-11,36 Partea doctrinară a Epistolei începe în versetul 16 prin expunerea temei. Evanghelia revelează dreptatea lui Dumnezeu care este putere de mântuire pentru cei ce o primesc în credinţă, din credinţă spre credinţă, aşa cum este scris: dreptul prin credinţă va fi viu (vers.17; vezi Avacum 2,4 şi Psalmul 83,8). În Iisus Hristos nu mai există diferenţă rasială sau religioasă, nu mai există distincţia între iudei şi păgâni. Mânia lui Dumnezeu se descoperă atât iudeilor cât şi păgânilor. Toţi sunt păcătoşi (vezi Înţelepciunea lui Solomon 13,1-9). Sfântul Pavel afirmă în continuare că, chiar şi numai contemplarea creaţiei ar fi trebuit să-i ducă la cunoaşterea lui Dumnezeu. Avem aici un important text care vorbeşte despre şi cunoaşterea naturală: "Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, adică veşnica Sa putere şi dumnezeire se văd lămurit în făpturi..." (cf. Romani 1,20). Charles Baudelaire în sonetul "Florile răului" descoperă legături tainice între natură şi sufletul uman: "Natura este un templu...omul trece prin el prin păduri de simboluri care-l privesc cu priviri familiare". Păgânii în loc să-L cunoască pe Dumnezeu s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, au adorat în mod nebunesc creatura în locul Creatorului: "Au preschimbat slava lui Dumnezeu Cel nestricăcios în asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al patrupedelor şi al târâtoarelor" (cf. Romani 1,23). Ca rezultat al acestei nebunii, al acestei abateri de la credinţă s-a deteriorat şi morala. De aceea "Dumnezeu i-a dat necurăţiei" (vers.24) şi au căzut în păcate împotriva firii. Oamenii au decăzut de la dreapta credinţă. Imoralitatea este strâns legată de necredinţă. E permis astăzi omului tot ceea ce-i convine, dar fără Dumnezeu. În versetele 26-27 este pomenit păcatul sodomiei. Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor şi ei singuri şi-au făcut ce şi-au făcut (vers.28: "Şi aşa cum ei n-au încercat să-L păstreze pe Dumnezeu în cugetele lor, tot aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor cea fără judecată, să facă ceea ce nu se cade"). Dumnezeu nu te bate, El îţi ia mintea. Înţelepciunea lumii acesteia este nebunie fără Dumnezeu, iar trufia ei este fără de ruşine. Urmează un pomelnic întunecat de patimi în versetele 29-31, iar în versetul 32 e vorba de cei ce acceptă pe alţii pentru că ei înşişi sunt păcătoşi. Acceptă această "morală imorală" pentru că ei înşişi o preferă. Dacă în capitolul 1 Sfântul Apostol Pavel a vorbit despre păcatele abominabile ale păgânilor, el continuă argumentarea în capitolul 2 şi spune că de fapt şi iudeii sunt păcătoşi. Aşadar, în capitolul 2 Sfântul Apostol Pavel se referă la situaţia religios-morală a iudeilor care nici ea nu poate asigura mântuirea. Iudeul nu se poate erija în postura de judecător al păgânilor de vreme ce nici faptele sale nu sunt conforme cu Legea lui Dumnezeu. Nici Legea, nici faptul de a poseda Scripturile nu te dispensează de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu: "Pentru că nu cei ce aud legea sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea, aceia se vor îndreptăţi" (cf. Romani 2,13). Şi iudeii şi păgânii vor fi judecaţi. Dumnezeu dă fiecăruia după faptele lui: Viaţa veşnică a promis-o Dumnezeu celor care stăruie în săvârşirea binelui. E adevărat că păgânii nu au avantajul unei legi pozitive dar şi ei au o lege, legea înscrisă în inimile lor, legea inimii, legea conştiinţei, care o posedă prin creaţie tot omul care vine în lume: "Căci păgânii, care nu au lege, din fire fac cele ale legii, ei fără să aibă lege îşi sunt loruşi lege; ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau chiar îi apără" (cf. Romani 2,14-15). Aceasta este legea firii (legea morală naturală). Sfântul Pavel recunoaşte că iudeul are onoarea de a aparţine poporului alesIsrael, dar numai această apartenenţă nu asigură prin ea însăşi mântuirea şi ca atare mulţi iudei s-au arătat călcători de poruncă căci "Legea" ca normă exterioară nu are rolul de a ierta păcatele, ea face pe om să ia cunoştinţă de faptul că păcătuieşte: "Noi ştim însă că cele câte le spune Legea, le spune celor ce sunt sub Lege, aşa ca orice gură să fie închisă şi ca toată lumea să fie vinovată în faţă lui Dumnezeu. Pentru că din faptele Legii nimeni nu se va îndreptăţii în faţa Lui, de vreme ce prin Lege vine conştiinţa păcatului" (cf. Romani 3,19-20). Legea sancţionează păcatul ca păcat, dar nu iartă păcatul. Sfântul Pavel poate să tragă concluzia că în lume, în afară de Evanghelie nu există decât păcat şi pedeapsă pentru păcat. În finalul capitolului 3 Sfântul Pavel trece la dezvoltarea tezei enunţate la început - în Romani 1,17 - "Dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă şi spre credinţă . Apostolul combină trei metafore: a) metafora cu tribunalul pentru a vorbi despre îndreptare (δικαιoσύvη= dreptate); b) metafora cu robia pentru a vorbi despre eliberare (despre emancipare);
9
c) metafora cu ritualul de jertfă pentru a vorbi despre ispăşirea prin sânge. Cele trei metafore apar concentrate în Romani 3,24-25. Toţi au păcătuit, dar îndreptarea vine prin credinţă. Aceste metafore vor să înfăţişeze schimbarea realizată în viaţa omului, schimbare realizată de harul dumnezeiesc care se primeşte prin credinţă. În versetul 28 Sfântul Pavel spune: "Căci socotim că prin credinţă se va îndreptăţii omul, fără faptele Legii". Omul este cu totul incapabil de a-şi remedia situaţia în faţa lui Dumnezeu (aşa cum un scalv nu se poate elibera singur), fără intervenţia harului lui Dumnezeu. Iisus prin Jertfa Lui ne-a mijlocit harul şi în felul acesta schimbarea noastră este posibilă. În finalul capitolului 3 Sfântul Pavel caută să justifice această deschidere a mântuirii către păgâni prin afirmarea unicităţii lui Dumnezeu: "Oare Dumnezeu este numai al iudeilor? Nu este El şi Dumnezeul păgânilor ? Da, şi al păgânilor !, fiindcă unul este Dumnezeu, Cel Ce din credinţă îi va îndreptăţii pe cei tăiaţi împrejur şi prin credinţă pe cei netăiaţi împrejur" (cf. Romani 3,29-30). Faptul că se deschide uşa mântuirii către păgâni nu trebuie să contrarieze pe nimeni, deoarece Dumnezeu este al tuturor. Urmează demonstrarea ca şi în Epistola către Galateni, folosindu-se pilda lui Avraam (cf. Romani 4,1-25). În tradiţia iudaică cel întotdeauna constant în încercare este considerat un model al îndreptării prin fapte. Aşadar, Sfântul Pavel demonstrează printr-un raţionament teologic sprijinit pe Sfânta Scriptură. Avraam s-a îndreptat prin credinţă nu prin faptele Legii (căci el a crezut lui Dumnezeu înainte de a se da Legea). Avraam şi îndreptarea lui prin credinţă au prefigurat iconomia mântuirii. Avraam apare ca cel dintâi dintre credincioşi: "...I s-a socotit lui Avraam credinţa ca dreptate" (vers.9 şi 23). Tăierea împrejur a venit ulterior (vers.10). Avraam a fost părinte al israeliţilor dar şi al celor care se îndreptează prin credinţă. Argumentarea continuă: Nu se poate afirma că Avraam s-a îndreptat prin faptele Legii câtă vreme Legea nu exista. Avraam prin credinţă a fost socotit drept şi părinte al drepţilor (vers.17). El devine modelul celor ce se îndreptează prin credinţa în Iisus Hristos. În finalul capitolului 4 Sfântul Pavel precizează în ce a constat credinţa lui Avraam: a crezut pe Dumnezeu că va avea o seminţie din Sara. Avraam a crezut că Dumnezeu poate împlinii promisiunea (făgăduinţa), iar credinţa lui i s-a socotit ca dreptate. Avraam prin credinţa s-a a devenit prototipul celor care cred în Iisus Hristos. Cu aceasta ajungem la partea centrală a Epistolei (roadele îndreptării). În capitolele 5-11 Sfântul Apostol Pavel arată cum creştinul îndreptat prin credinţă îşi află garanţia libertăţii sale în iubirea lui Dumnezeu şi în darul Duhului Sfânt. În Iisus Hristos avem pace cu Dumnezeu Tatăl - vers.10 (vezi II Corinteni 5,18-20). Iubirea lui Dumnezeu s-a manifestat faţă de noi în Iisus Hristos şi aceasta încă pe când noi eram păcătoşi: "În timp ce noi eram încă neputincioşi, la vremea cuvenită Hristos a murit pentru cei nelegiuiţi" (cf. Romani 5,6); "Dar Dumnezeu Îşi arată iubirea faţă de noi prin aceea că Hristos a murit pentru noi pe când noi eram încă păcătoşi" (cf. Romani 5,8). Chiar păcătoşi fiind Dumnezeu ne-a iubit. Sfântul Apostol Pavel caută să demonstreze că Hristos a reparat în mod prisoselnic răul pe care l-a adus în fiinţa noastră păcatul. Apare mereu expresia: " cu atât mai mult " (vers.9 şi 10), pentru a scoate în evidenţă revărsarea harului lui Hristos. În capitolul 5 avem un important text despre păcatul strămoşesc. Textul nu este fără dificultăţi în original. Este vorba de versetul 12: " De aceea, aşa cum printr-un om a intrat păcatul în lume - şi prin păcat, moartea -, tot astfel moartea a trecut în toţi oamenii prin acela în care toţi au păcătuit ". Este dificilă înțelegerea exactă a sensului acestui verset, mai ales a finalului său: „din pricina căreia (pentru care) toţi au păcătuit”. Care este sensul exact al lui ef’on? Urmașii lui Adam nu moștenesc, de fapt, vina păcatului lui Adam, ci numai efectele căderii sale. Căci numai păcatele personale implică vina. Totuși, în Vulgata traducerea este „prin care (adică prin Adam) to ți au păcătuit”. Augustin și Apusul catolic au mers pe această linie. Martin Luther reia argumentul Fericitului Augustin şi adânceşte vina omului în faţa lui Dumnezeu. Salvarea omului este prin har ("sola graţia"). Jean Calvin va spune că "religia este contemplarea misterului". Tot ceea ce e contribuţie omenească nu are valoare. Dumnezeu acordă iertarea Sa şi omul o primeşte. Traducerea latină a acestui text a fost abandonată, deoarece expresia ef’on are un alt sens ("pentru care" sau "deoarece"). "Moartea a trecut la toţi oamenii prin faptul că (deoarece) toţi au păcătuit" - adică prin păcatele personale. Versetele 13 şi 14 par să vină în sprijinul traducerii din Vulgata. Păcatul lui Adam a produs o aservire a omului faţă de moarte, iar urmaşii lui Adam au luat-o şi ei prin păcatele personale. S-ar părea că înainte de Moise oamenii nu puteau fi condamnaţi neexistând Legea. Dar Scriptura dovedeşte că perioada de la Adam până la Moise a fost dominată de păcat. Concluzia este că păcatul nu e în mod necesar călcarea unei porunci pozitive cum a fost păcatul lui Adam. Moartea a împărăţit de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră. Sfântul Apostol Pavel recunoaşte în sânul umanităţii o stare generală de păcat şi consecinţa acestuia: Moartea. E vorba aici de păcatul strămoşesc care afectează şi pe cei care nu au păcate personale. Acestui păcat Sfântul Pavel îi opune harul adus de Hristos. În versetul 17 apare din nou expresia "cu mult mai mult". Harul lui Hristos este prisoselnic, mai mult decât necesar pentru vindecarea păcatului strămoşesc şi a tuturor păcatelor.
10
În prima parte a capitolului 6 Sfântul Apostol Pavel răspunde unei posibile obiecţii: Dacă mântuirea este numai o lucrare a harului şi dacă noi nu putem face nimic pentru mântuirea noastră de ce să nu rămânem în păcat ? (vers.1). Apare expresia [μ ← γέvoιτo = să nu fie !] (vers.2 || Romani 3,31). Creştinul nu trebuie să rămână în păcat deoarece Botezul operează în el o moarte şi o înviere reală. În Romani 6,3-6 avem cel mai important text paulin despre Botez (textele paralele le avem în Coloseni 2,1113 şi Efeseni 2,5-6). Sfântul Apostol Pavel afirmă că Taina Botezului operează în fiinţa celui ce se botează o moarte şi o înviere unită cu Moartea şi Învierea lui Hristos. Credinciosul posedă prin Botez o viaţă tainică în Hristos: "Îngropaţi fiind împreună cu El prin Botez..." (Coloseni 2,12a). Expresia "îngropaţi fiind" constituie un temei liturgic pentru practicarea Botezului prin afundarea întreită în apa sfinţită în numele Sfintei Treimi. Ne îngropăm cu Hristos în apa Botezului. Acest dar al încorporării în Hristos îl posedăm de la Botez, nu ne va fi dat la Parusie: "Căci voi aţi murit, iar viaţa voastră este împreună cu Hristos ascunsă în Dumnezeu. Când Hristos, viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi împreună cu El vă veţi arăta întru slavă" (Coloseni 3,3-4). La Parusie se va releva viaţa noastră ascunsă cu Hristos. Botezul operează o eliberare a trupului faţă de păcat şi o participare deplină la viaţa lui Hristos Cel Înviat. În Coloseni 2,11-12 se vorbeşte despre Botez la trecut. Hristos vine în fiinţa noastră. Credinciosul stă în comuniune cu Hristos de la Botez prin harul Sfântului Duh. Această comuniune rămâne ascunsă până la Parusie. Prin Botez credinciosul a murit faţă de păcat, dar rămâne supus ispitei datorită trupului muritor până când se va îmbrăca întru nestricăciune: "Căci trebuie ca fiinţa aceasta stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi fiinţa aceasta muritoare să se îmbrace în nemurire. Iar când fiinţa aceasta stricăcioasă se va îmbrăca în nestricăciune şi fiinţa aceasta muritoare se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Înghiţitu-s'a moartea întru biruinţă. Unde-ţi este, moarte, biruinţa ? Moarte, unde-ţi este boldul ? Iar boldul morţii este păcatul, iar puterea păcatului este Legea" (I Corinteni 15,53-56). Moartea faţă de păcat este un dat sacramental (un dar pe care credinciosul îl primeşte la Botez), dar şi o făgăduinţă care trebuie actualizată prin efort personal. În capitolul 7 versetele 1-7 Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre eliberarea prin Botez faţă de jugul Legii, dând exemplul femeii măritate care nu mai este supusă soţului ei după moartea acestuia. În continuare (vers.7-25) Sfântul Pavel vorbeşte despre rolul Legii. Legea este bună şi sfântă în ea însăşi dar ea nu are darul de a-l îndrepta pe om. Legea este o lumină care luminează conştiinţa dar nu dă puterea lăuntrică necesară de a rezista păcatului şi nici nu-l poate preveni. Legea este într-un oarecare sens slujitoare a păcatului pentru că face păcatul mai evident şi îl arată pe om vinovat. Sfântul Apostol Pavel se pare că se pune în scenă pe sine, vorbind la persoana întâi singular "eu": "Odinioară eu trăiam în lipsa Legii; dar când a venit porunca, păcatul a prins viaţă" (vers.9). Argumentarea însă este biblică. Apostolul vorbeşte despre păcatul lui Adam. Acest "eu" este Adam cel căzut (omul neîndreptat). Versetul 19 este un text de inspiraţie clasică: "...căci nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvârşesc". Un autor clasic păgân zice: "...văd pe cele bune şi le aprob, dar le fac pe cele rele". Omul credincios are forţa primită de la Hristos de a rezista răului, dar mai ales de a face binele. Aşadar, acest "eu" este omul în condiţia adamică, omul căzut. Sfântul Apostol Pavel nu se opreşte la această situaţie şi vorbeşte despre Adam ca tip al umanităţii. Lăsat la puterile sale omul este într-o situaţie disperată: "Om nenorocit ce sunt ! Cine mă va mântui de trupul morţii acesteia ?..." (cf. Romani 7,24). În versetul 25 Sfântul Pavel aduce mulţumire lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, care ne-a izbăvit din condiţia de robi: "Dar să-I dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos !" (cf. I Corinteni 15,57). În capitolul 8 Sfântul Apostol Pavel se întoarce spre omul îndreptat în Duhul lui Dumnezeu. În viaţa omului credincios legea duhului vieţii în Hristos a înlocuit legea morţii şi a păcatului. Venind în lume în asemănarea morţii şi a păcatului, Hristos a sfărâmat puterea păcatului şi a morţii prin Jertfa pentru noi. Aşadar, omul nu trebuie să mai trăiască după trup, ci după Duh: "Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; la cele de sus cugetaţi, nu la cele de pe pământ." (Coloseni 3,1-2). Dorinţa cărnii este spre moarte. Având viaţa în Duhul lui Hristos, trupul însuşi va învia pentru viaţă veşnică. Chezăşia Sfântului Duh în noi este temeiul învierii trupeşti: "Iar dacă Duhul Celui Ce L-a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce L-a înviat pe Iisus Hristos din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi" (cf. Romani 8,11). Odată cu venirea lui Hristos omul credincios a primit Duhul înfierii în sufletul său, duh prin care strigă "Avva ! Părinte". Lumea materială însăşi a împărtăşit destinul omului, fiind blestemată din pricina păcatului (Facere 3,17). Această lume materială va participa şi ea (şi participă) la înnoirea şi răscumpărarea omului: "Căci făptura a fost supusă deşertăciunii - nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o - cu nădejdea însă că şi ea, făptura însăşi, se va elibera din robia stricăciunii spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu" (cf. Romani 8,20-21).
11
Concepţia antică greacă susţinea că creaţia (materia) este rea în sine. Omului îi este necesară separarea de materie, de trup. Potrivit acestei concepţii mântuirea îl privea numai pe om, realizându-se în afara naturii. În concepţia creştină omul aşteaptă răscumpărarea alături de întreaga natură. În versetul 26 Sfântul Apostol Pavel scrie: "...Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre; că nu ştim să ne rugăm cum trebuie, dar Duhul Însuşi mijloceşte pentru noi cu suspine de negrăit". Se repetă mesajul din versetul 15 unde se spune că omul credincios a primit odată cu venirea lui Hristos în lume "duhul înfierii" prin care strigă "Avva ! Părinte !". Rugăciunea adevărată este cea prin care Duhul se roagă în inimile noastre. Rugăciunea este "susur al inimii plină de Duhul Sfânt". Creştinii ştiu că Dumnezeu, pentru cei ce-L iubesc toate le lucrează spre bine. În Romani 8,28-30 avem un text folosit în protestantism pentru a se susţine teza (doctrina) predestinaţiei. Sunt prezentate etapele: - cunoaşterea cea mai dinainte; - hotărârea; - îndreptarea; - preamărire (slăvirea). Pe primul loc stă verbul "I-a cunoscut". Aici este vorba de "preştiinţa" lui Dumnezeu, nicidecum despre "predeterminare". Dumnezeu nu hotărăşte dinainte, El ştie înainte datorită preştiinţei Sale. Chiar unii teologi ortodocşi au vorbit despre o "predestinaţie relativă" care vrea să arate că Dumnezeu este prezent în destinul oamenilor fără să hotărască pe unii pentru viaţa veşnică, iar pe alţi pentru moarte. Capitolul 8 se încheie cu un imn prin care Sfântul Apostol Pavel laudă nădejdea creştină şi certitudinea mântuirii în Iisus Hristos: "De dragul Tău suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de înjunghiere. Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela Care ne-a iubit" (cf. Romani 8,36-37 || Psalmul 43,24; Zaharia 11,4-5). În capitolele 9-11 Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre situaţia lui Israel şi îşi exprimă mâhnirea profundă pentru necredinţa iudeilor. În capitolul 9 versetele 4-5 apostolul arată care sunt avantajele iudeilor: înfierea, cultul monteist, darea Legii şi făgăduinţele, din ei (iudei) este şi Iisus Hristos după firea umană. Dumnezeu, spune Sfântul Pavel, alege după voia Sa liberă pe cine vrea, şi îi dă ca pildă pe cei doi fii ai lui Isaac. Dumnezeu alege pe cel mai mic nu pe cel mai mare. În versetul 15 avem un citat din Ieşire 33,19. Nimeni nu Îl poate judeca pe Dumnezeu care este stăpânul absolut al tuturor. Omul nu poate cere socoteală lui Dumnezeu: "Oare făptura va zice Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa ?" (vers.20). Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre acest lucru pentru a justifica chemarea păgânilor la mântuire. În versetul 25 avem un citat din profetul Osea din care rezultă libertatea incontestabilă a lui Dumnezeu în raport cu creaturile sale, iar în versetul 27 avem un citat din profetul Isaia, care spune că din Israel numai o rămăşiţă (un rest) se va mântui. Neamurile dobândesc dreptatea sau îndreptarea nu din faptele Legii, ci din credinţă. Israel n-a ajuns la dreptate deoarece n-a căutat-o în credinţă, ci în faptele Legii. În acest fel Hristos a fost piatră de poticnire pentru Israel: "Iisus, răspunzând, le-a zis: Duceţi-vă şi spuneţi-i lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii se curăţă şi surzii aud, morţii învie şi săracilor li se binevesteşte; şi fericit este acela care nu se va poticni întru Mine" (cf. Matei 11,4-6). În versetul 33 avem un citat din Psalmul 117,22 despre "Piatra de poticnire din Sion". Noul Testament aplică acest text la Mesia. Faptele Legii sunt o piedică în calea mântuirii în loc să fie mijloace de dobândire a ei. Capitolul 10 începe cu exprimarea aceleiaşi profunde mâhniri a apostolului în faţa necredinţei lui Israel. Apostolul vede în iudei şi părţi bune (vers.2). "Ei se încred în dreptatea lor şi nu se supun dreptăţii lui Dumnezeu" (vers.3). Creştinismul spune că mântuirea este har al lui Dumnezeu. Ea se dă omului în dar. Urmează o nouă argumentare cu citate biblice în care „dreptăţii proprii” i se opune dreptatea din credinţă. O credinţă care nu poate da seama raţional despre articulaţiile ei, ci este o primire a ceea ce spune și face Dumnezeu. În versetul 9 avem o mărturisire centrală a soteriologiei Epistolei către Romani: " Că dacă cu gura ta vei mărturisi că Iisus este Domnul, şi în inima ta crezi că Dumnezeu L-a înviat din morţi, te vei mântui ". În versetul 11 avem un citat din profetul Isaia 28,16: "Tot cel ce crede în El nu va fi ruşinat". În faţa lui Dumnezeu nu există deosebire între iudei şi păgâni. Aşadar, şi din acest punct de vedere este justificată propovăduirea la păgâni. Apostolul Pavel se întreabă: "Nu cumva Israel n-a înţeles ?" (vers.19). Citând texte din Vechiul Testament Sfântul Pavel arată că neascultarea de acum a lui Israel are antecedente. Nu e prima dată când Israel nu-L ascultă pe Dumnezeu. Versetele 20-21 sunt citate din cartea profetului Isaia: "Aflat am fost de cei ce nu Mă căutau şi arătat M-am făcut celor ce nu întrebau de Mine. Iar către Israel zice: Toată ziua mâinile Mi le-am întins către un popor neascultător şi împotrivă-grăitor". În capitolul 11 Sfântul Apostol Pavel caută să răspundă la întrebarea: "ce se întâmplă cu Israel acum ?". " Nu cumva Dumnezeu Şi-a lepădat poporul ?". Apare din nou expresia "să nu fie !". Poporul Israel nu se identifică cu
12
necredincioşii lui. Poporul Israel îşi are continuitatea în cei ce au crezut între iraeliţi în Iisus Hristos. În versetul 5 Sfântul Pavel vorbeşte despre o rămăşiţă aleasă prin har. Poticnirea iudeilor nu este spre cădere sau definitivă. Dimpotrivă, această împietrire a lor a fost un prilej pentru chemarea păgânilor. Intrarea neamurilor în făgăduinţă are rolul de a stârni "gelozia" lui Israel. Sfântul Pavel însuşi, măcar că se îndreaptă către păgâni, scopul acţiunii sale îi vizează în ultimă instanţă pe iudei: "În măsura în care eu sunt într-adevăr Apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujirea în nădejdea că voi aţâţa gelozia celor din neamul meu şi-i voi mântui pe unii din ei" (cf. Romani 11,13-14). Sfântul Apostol Pavel dă exemple că Israel n-a fost lepădat de Dumnezeu (exemplul cu măslinul). Trunchiul măslinului este poporul ales. Pe acest trunchi sunt altoiţi păgânii care cred în Hristos. Dar cei altoiţi astfel să nu se trufească. În ce priveşte pe israeliţi cu atât mai uşor se vor mântui ei decât cei ce nu erau măslini după fire (vers.24). În versetul 25 şi urm. ni se dezvăluie o taină: Că împietrirea lui Israel s-a făcut cu scopul intrării neamurilor în făgăduinţă. În final întregul Israel se va mântui. Poporul Israel în ansamblul său va primi pe Iisus Hristos. Dumnezeu i-a închis pe evrei în neascultare, pentru ca pe toţi să-i miluiască (vers.32). Sfântul Apostol Pavel încheie această secţiune printr-un imn adus lui Dumnezeu, Cel Ce în negrăita Sa înţelepciune vrea pe toţi să-i mântuiască. Imnul cuprinde texte vechi testamentare. Cu aceasta se încheie partea doctrinară a Epistolei.
Partea a II-a parenetică - 12,1-15,13 Prima pericopă a părţii a doua prezintă viaţa creştină ca o jertfă adusă lui Dumnezeu. Renunţarea la poftele trupului şi nepotrivirea la acest veac sunt ceea ce jertfeşte creştinul în acest trup. Acest text şi multe altele din Noul Testament, surpă bazele oricărui maniheism. Versetele 3-8 vorbesc despre harisme. Trupul (Biserica) şi madularele (credincioşii). În versetul 6b şi urm. avem o listă de harisme. Versetele 9 şi urm. până la versetul 21 cuprind îndemnuri la virtute şi mai ales la dragoste. Partea a doua insistă asupra datoriei de a-i iubi pe vrăjmaşi. În versetul 20 avem un mod original de a vorbi despre iubirea vrăjmaşilor: "Dacă duşmanul tău e flămând, dă-i să mănânce; dacă-i e sete, dă-i să bea; căci făcând aceasta, cărbuni de foc vei grămădi pe capul lui" (se referă probabil la mustrarea de conştiinţă). Nu te lăsa biruit de rău, ci răul cu binele îl biruieşte (vers.21). Rugăciunea este forma cea mai înaltă a binelui pe care-l putem face vrăjmaşilor noştri. În capitolul 13 primele 7 versete vorbesc despre cinstirea autorităţilor de stat (vezi I Timotei cap.2 vers.1 şi urm.). Sfântul Apostol Pavel dă creştinilor îndemnul de-a se ruga pentru vrăjmaşi şi pentru autoritatea de stat. Indiferent cine este conducătorul trebuie să te rogi pentru el, pentru că el de Dumnezeu este pus. Motivaţia în acest caz este teologică: Dumnezeu îţi porunceşte să te rogi pentru conducători. Stăpânirea este slujitoare a lui Dumnezeu pentru bine. Nu trebuie să uităm că în momentul în care Sfântul Pavel scria aceste cuvinte, în sânul iudaismului mişcarea zelotă se înteţea (suntem în anul 57/58 în preajma primei revolte iudaice). Dar când statul nu mai e stat ci mamona ? întreabă Steinhardt. În Cartea Faptele Apostolilor 4,19 şi 5,29 avem limitele ascultării faţă de autorităţile de stat: "Iar Petru şi Ioan, răspunzând, le-au zis: Judecaţi voi dacă înaintea lui Dumnezeu este drept să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu"; "Iar Petru şi Apostolii, răspunzând, au zis: Noi trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni" [există astăzi în lume excese; se vorbeşte despre teologia politică, teologia neagră, teologia anti-rasială; toate caută să justifice teologic revoluţia armată împotriva stăpâniri. Toate acestea sunt excese care nu pot fi susţinute teologic]. Creştinul trebuie să se supună autorităţilor de stat bazat pe porunca lui Dumnezeu şi pe conştiinţă şi nu din oportunism sau din frică. Fericitul Augustin scrie: "Cel Ce a dat stăpânirea creştinului Constantin, Acelaşi a dat-o şi apostatului Iulian". Am văzut în Cartea Faptele Apostolilor care sunt limitele supunerii faţă de autorităţile de stat. Iisus Însuşi a stabilit că nu poţi sluji la doi domni (şi lui Dumnezeu şi lui mamona). Atunci când autoritatea de stat îşi depăşeşte rolul, când statul nu mai e stat ci instrument al lui mamona, atunci creştinul trebuie să se opună stăpânirii. Urmează pericopa "Creştinul fiu al luminii". Sfântul Apostol Pavel face îndemnul de-a trăi ca nişte oameni treji, dea lepăda lucrurile întunericului şi de a ne îmbrăca în armura luminii. Citind acest pasaj al Epistolei, Fericitul Augustin şi-a dat seama că până la convertire a trăit în întuneric. Versetele 11-14 constituie pericopa biblică noutestamentară care se citeşte în cultul divin la intrarea în Sfântul şi Marele Post. În capitolul 14 avem o nouă pericopă "Cei tari şi cei slabi". "Cei slabi" sunt aceia pe care trecutul lor necreştin îi face să aibă anumite scrupule. Consumarea anumitor mâncăruri îi smintea pe unii (e vorba de idolotite). Nu ştim dacă "cei slabi" sunt iudei sau păgâni. unii zic că ar fi iudeo-creştini, alţii zic că ar fi păgâno-creştini. Pentru aceştia din urmă consumarea acestor cărnuri nu putea să nu-i ducă cu gândul la idoli. În versetul 13 Sfântul Pavel spune că "cei slabi" trebuie menajaţi şi nu dispreţuiţi, iar în versetul 14 este vorba despre cei cu conştiinţa neluminată îndeajuns. "Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt" (cf. Romani 14-17).
13
Sfântul Apostol Pavel este încredinţat că nimic nu este întinat în sine. El se referă în general la unele scrupule ale unor iudei. Acestea defapt nici nu sunt lucruri esenţiale. Se poate face un compromis, de dragul păcii în Biserică. Sfântul Apostol Pavel nu interzice consumarea cărnii, dar e bine să nu consumi carne şi vin. [Concepţia vegetariană nu e creştină, ba chiar anticreştină; nu trebuie să confundăm vegetarianismul cu postul]. În prima parte a capitolului 15 Sfântul Apostol Pavel continuă ideea cu "cei slabi". Psalmul 68,12 este citat în versetul 3: "Iisus n-a căutat plăcerea Sa, ci după cum este scris: Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra Mea". Sfântul Apostol Pavel se prezintă apoi pe sine ca slujitor al lui Hristos la neamuri, iar în versetul 15 spune motivul pentru care le-a scris Epistola. De remarcat în versetul 16 limbajul liturgic folosit de Sfântul Pavel, vorbind despre misiunea apostolică, ca despre o lucrare sacerdotală (slujitoare). El este slujitor al lui Iisus Hristos. În versetul 14 începe epilogul Epistolei. În versetul 19 Sfântul Apostol Pavel spune că a împlinit propovăduirea Evangheliei lui Iisus Hristos de la Ierusalim şi până în Iliria, căutând să binevestească în locurile unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidească pe temelia altuia (vers.20) [Acesta este un principiu paulin]. În versetul 23 spune că nu mai are loc unde să binevestească şi că doreşte să vină la ei, iar în versetul 24 îşi expune dorinţa de a merge în Spania, iar în drum spre Spania nădăjduia să treacă prin Roma. În versetul 27 este vorba despre sensul colectei, al ajutoarelor pentru creştinii din Ierusalim, iar în versetul 30 îi roagă pe destinatari să-l pomenească în rugăciunile lor, ca să scape de oponenţii săi (iudaizanţi) şi ca slujirea sa să fie primită la Ierusalim de către creştinii de acolo. Capitolul 16 începe cu pomenirea diaconiţei Febe (curiera care va duce scrisoarea la destinaţie). Aceasta era diaconiţă a Bisericii din Chenhreea [Fibi în traducere înseamnă "strălucitoare" iar Febus este numele zeiesc al soarelui]. Această diaconiţă, spune apostolul, i-a ajutat pe mulţi şi pe el însuşi. În versetul 3 sunt pomeniţi Priscila şi Aquila. Observăm că Priscila e numită înaintea soţului ei. De aici rezultă, pentru unii, că Priscila ar fi o doamnă de rang înalt. Ea şi-a pus casa la dispoziţia Sfântului Pavel. Capitolul 16, deşi cuprinde numai salutări personale, nu avem motive să spunem că ar fi neautentic. În versetul 10 e pomenită "casa lui Aristobul" (se referă la întreaga familie), iar în versetul 11 "casa lui Narcis". Cine era Narcis ? Aflăm date despre el din "Analele lui Tacitus". Era un libert bogat care a contribuit la căderea Mesalinei, prima soţie a lui Nero. Acesta s-a sinucis din porunca lui Nero. În versetul 13 sunt pomeniţi "Alexandru şi Ruf" fiii lui Simon din Cirene, cel care L-a ajutat pe Domnul Iisus să-şi ducă crucea la locul execuţiei (aceştia trăiau la Roma). În versetul 18 este vorba despre eretici: "Unii ca aceştia nu-I slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor; şi prin vorbe atrăgătoare şi cuvântări plăcute înşeală inimile celor simplii". Salutările finale îi pomenesc pe Timotei , Lucius, Iason şi Sosipatru şi pe Terţius (tahigraful Sfântului Pavel), pe Gaius (gazda apostolului). Salutarea şi binecuvântarea finală : "Unuia Înţeleptului Dumnezeu, prin Iisus Hristos, fie slava în vecii vecilor. Amin !" Epistolele Captivităţii
(Scrise de Sfântul Apostol Pavel în prima captivitate romană între anii 61-63 d.Hr.) Introducere generală Din cuprinsul lor aflăm că au fost scrise de Sfântul Pavel în închisoare ( Filipeni, Coloseni, Filimon şi Efeseni - în prima captivitate romană 61-63 d.Hr.) şi ( Epistola a II-a adresată lui Timotei - în cea de-a doua captivitate romană 66-67 d.Hr.). Din datele pe care le avem ştim că Sfântul Apostol Pavel a fost închis de mai multe ori: între anii 58-60 d.Hr. la Cezareea Palestinei; între anii 61-63 d.Hr. în prima captivitate romană; iar apoi între anii 66-67 d.Hr. în cea de-a doua captivitate romană, în urma căreia Sfântul Pavel a fost martirizat la Roma în anul 67 d.Hr. din ordinul împăratului Nero. Cartea "Faptele Apostolilor" - cum am văzut - nu pretinde că a acoperit toate evenimentele şi că ne-a raportat toate detaliile. Într-o epocă mai recentă, foarte mulţi presupun că Sfântul Apostol Pavel ar fi suferit o întemniţare şi la Efes şi au socotit că Sfântul Pavel ar fi scris din această "captivitate efeseană" Epistola către Filipeni. Celelalte (Coloseni, Filimon şi Efeseni) par a fi fost scrise în aceeaşi vreme (adică între anii 61-63 d.Hr.), în timpul primei captivităţi romane. În Coloseni şi Filimon avem aceeaşi listă de însoţitori ai Sfântului Pavel. Coloseni şi Efeseni sunt apropiate prin cuprinsul lor dar şi prin stilul lor. Datarea lor într-o epocă apropiată convine foarte bine, dacă ţinem seama că au fost scrise în perioada ulterioară marilor Epistole pauline.
14
La prima vedere promisiunea din Filimon 22 că se va duce curând la Colose, pare a fi în contradicţie cu proiectul Sfântului Pavel, proiect pe care şi-l făcuse înainte, ca de la Roma să plece în Spania (Romani 15,28). Arestarea lui la Ierusalim a deranjat realizarea în detalii a acestui proiect. Se pare că, trecând acei ani a devenit necesară o vizită a Sfântului Pavel în localităţi din bazinul răsăritean al Mării Mediterane. Probabil că Sfântul Pavel a ajuns în Spania. Aşadar, Coloseni, Filimon şi Efeseni aparţin perioadei 61-63 d.Hr., mai precis ultimei părţi ale acestei perioade (63), când Sfântul Pavel se pregătea să vină în Biserica din Colose. Prof. Nicolae I. Nicolaescu susţine că Epistola către Filipeni a fost scrisă de Sfântul Pavel cândva între anii 55-57 într-o "captivitate efeseană". Epistola către Filipeni
(Epistolă hristologică scrisă la Roma în anul 63 d.Hr.) Introducere: Ce ştim despre Biserica din Filipi?
Oraşul Filipi fusese construit de regele Filip al Macedoniei pe locul unei localităţi mai vechi numită Krenides (Izvoare). În anul 42 î.Hr. Filipi devine colonie romană, iar împăratul Octavian Augustus îi dă numele de: "Colonia Iulia Augusta Philippensis". Populaţia sa era organizată după modelul roman, fiind condusă de "strategi" (cf. Fapte 16,21). Între locuitori erau şi iudei, dar aceştia nu erau numeroşi, deoarece nu aveau sinagogă. Sfântul Apostol Pavel a vizitat oraşul în cea de-a doua călătorie misionară (în anul 50 d.Hr.), însoţitori fiindu-i Sila, Timotei şi Luca. Prima comunitate creştină a luat fiinţă în casa Lidiei (originară din Tiatira - Asia Mică) cf. Fapte 16,14-15. Lidia era o negustoare de purpură. Cei mai mulţi cetăţeni ai oraşului erau însă păgâni. După plecarea Sfântului Pavel, Luca rămâne aici pentru a se ocupa de comunitate. În anul 57 d.Hr. Sfântul Pavel revine la Filipi în timpul călătoriei a treia misionare, iar în anul 58 d.Hr. vine pentru a treia oară la Filipi, întorcându-se din această din urmă călătorie, luându-l acum cu el pe Sfântul Luca. Apostolul Pavel ţinea la Biserica din Filipi de aceea se va abate de la conduita generală, acceptând ajutoare de la credincioşii acestei Biserici. Expresii ca "bucurie"; "bucuraţi-vă", apar cel mai des în Epistola către Filipeni. Sfântul Apostol Pavel mereu şi-a mărturisit ataşamentul necondiţionat faţă de ei. 1. Locul şi data scrierii Epistolei
Din Filipeni 1,14 şi 17 rezultă că Epistola a fost scrisă din închisoare (Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre lanţurile sale). Până în secolul XIX toţi au considerat că e vorba despre prima captivitate romană a Sfântului Pavel (61-63 d.Hr.). În capitolul 1 versetul 13 e pomenit "pretoriul", iar în capitolul 4 versetul 22 e pomenită "casa cezarului". Împotriva "ipotezei Roma" sau adus obiecţiuni. Prof. Nicolae I. Nicolaescu are lucrarea "Introducere în Epistola către Efeseni. Captivitatea Sfântului Apostol Pavel în Efes" - Teză de doctorat, Bucureşti 1942, 144 p. Susţinătorii "ipotezei Efes" precizează că nici menţiunea pretoriului şi nici "casa cezarului" nu sunt hotărâtoare pentru a susţine că Epistola a fost scrisă la Roma. Pretoriul era cortul generalului într-o tabără militară, locul unde rezida oficial un principe sau un guvernator. Pretoriu nu exista numai la Roma ci şi la Ierusalim şi la Efes. În ce priveşte "casa cezarului" nu e neapărat vorba de cea de la Roma. Cezarul putea avea o proprietate şi în altă parte a imperiului, nu neapărat la Roma. Inscripţiile aduc dovada că existau membrii ai familiei regale şi la Efes. Aşadar, de la începutul secolului XX, mulţi consideră că Epistola a fost scrisă de Sfântul Pavel dintr-o captivitate petrecută la Efes. Mai nou, a intervenit o altă problemă. Pe baza analizei Epistolei, mulţi neagă autoritatea ei, spunând că e alcătuită defapt din trei epistole adresate filipenilor: a) Epistola 1 - 4,10-20; b) Epistola 2 - 1,1-3,1 + 4,2-9; c) Epistola 3 - 3,2-4,1. Aşadar, problema datării şi scrierii ei se complică dacă au existat trei epistole adresate filipenilor. Argumentele sunt interesante: Că Sfântul Pavel a fost întemniţat la Roma nu se îndoieşte nimeni (avem referire clară în acest sens în Cartea Faptele Apostolilor cap.28, vers. 16-30). Dar, după Epistola a doua către Corinteni 6,5 şi 11,23, Sfântul Apostol Pavel a fost întemniţat de mai multe ori decât ştim noi, iar din Epistola întâia către Corinteni cap.15, ver.32 aflăm că activitatea Sfântului Pavel la Efes s-a lovit de prigoane despre care Cartea Faptele Apostolilor
15
nu ne vorbeşte (deoarece Sfântul Luca nu era de faţă; wir-stücke reapare la întoarcerea din a treia călătorie misionară; Fapte 20,6). După Filipeni 1,13 rezultă că Sfântul Pavel era întemniţat pentru Hristos, ori acuzaţia care i s-a adus la Cezareea Palestinei şi apoi la Roma a fost aceea că a profanat templul. Epistola arată că Sfântul Pavel intenţiona să-l trimită pe Timotei la Filipi (cf. Filipeni 2,19), iar din Filipeni 2,24 rezultă că el însuşi urma să vină la Filipi. Aşadar, Sfântul Pavel, fiind la Efes, şi-a făcut planuri să meargă la Filipi. Există argumente împotriva "ipotezei Efes". Exemplificare: Epistola către Filipeni lasă să se înţeleagă că Sfântul Pavel în întemniţarea sa se gândeşte la moarte (cf. Filipeni 1,20; 2,17 şi 23). Dacă era la Efes, cum susţin unii, Sfântul Apostol Pavel putea face uşor apel la tribunalul Cezarului. Apoi, tradiţia toată, până în secolul XX nu s-a gândit să i-a în calcul "ipoteza Efes". În sfârşit, dacă Epistola a fost scrisă din Efes, ne-am fi aşteptat să se reflecte în ea măcar câteva din problemele care-l frământau atunci pe Apostol. Împotriva "ipotezei Roma" se aduc şi alte argumente: contactele frecvente între Filipi şi locul întemniţării (Efes). Sunt menţionate cel puţin patru călătorii recente între Efes şi Filipi: - cineva a anunţat la Filipi că Sfântul Pavel e întemniţat; - filipenii îl trimit pe Epafrodit cu ajutoare; - Sfântul Apostol Pavel îi anunţă pe filipeni că Epafrodit s-a îmbolnăvit grav; - Epafrodit a aflat că filipenii sunt îngrijoraţi pentru el; Sfântul Pavel vrea să-l trimită pe Timotei la Filipi. Între Roma şi Filipi era o distanţă care se făcea în vremea aceea într-o lună. Între Efes şi Filipi erau deajuns zece zile. Împotriva "ipotezei Roma" se mai aduc textele din Filipeni 4,20 şi Filipeni 4,18. Ambele ipoteze au valoarea lor şi se sprijină pe argumente pertinente. În manualele româneşti e menţionată şi "ipoteza Efes", deşi poziţia generală este că Epistola către Filipeni a fost scrisă la Roma în prima captivitate a Sfântului Pavel (61-63). Pentru cursul de faţă notăm ca dată a scrierii Epistolei anul 63 d.Hr. 2. Planul Epistolei
Adresă şi salutare 1,1-2 Rugăciunea de mulţumire 1,3-11 Corpul Epistolei 1,12-4,20 1. Situaţia Sfântului Pavel 1,12-26 2. Îndemnuri 1,27-2,18 3. Timotei şi Epafrodit 2,19-30 4. Înălţimea cunoaşterii lui Iisus Hristos Păzirea de eretici 3,1-4,1 5. Îndemn la pace în Biserică 4,2-9 6. Mulţumirea pentru darurile primite 4,10-20 Salutări + binecuvântarea finală 4,21-23 3. Cuprinsul Epistolei pe scurt
Adresa este foarte simplă. În ea e menţionat Timotei (din politeţe pentru el). Sunt menţionaţi "episcopii şi diaconii lor" (vers.1). În acest text termenul "episcop" este echivalent celui de "preot". Tot din acest verset tragem concluzia că la acea vreme exista în Biserică o ierarhie sacramentală (cler hirotonit). În continuare Sfântul Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu pentru râvna înflăcărată a filipenilor pentru Evenghelie, râvnă pe care ei a avut-o încă de la început (de când Sfântul Pavel l-a predicat pe Hristos pentru prima dată la ei). Îşi exprimă apoi încrederea că Dumnezeu va duce la sfârşit lucrarea începută de ei. Iubirea pentru aceştia are un nou temei: un har comun (harul pătimirii pentru Evanghelia lui Hristos). Filipenii au pătimit pentru apărarea Evangheliei. Apostolul vrea ca iubirea lor să crească şi să aibă adevărata înţelepciune creştină, adevărata cunoştinţă şi pricepere şi să fie umpluţi de roada dreptăţii.
Corpul Epistolei Sfântul Apostol Pavel îşi prezintă situaţia în faţa filipenilor şi îi asigură că această întemniţare nu a păgubit propovăduirea Evangheliei. Mai mult, Evanghelia este propovăduită cu mai mult spor, astfel că, tot oraşul Îl cunoaşte
16
pe Hristos. Din îndrăzneala Apostolului şi alţi fraţi s-au îmbărbătat să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu, deşi nu toţi au aceleaşi imbolduri, totuşi Hristos este binevestit. Sfântul Pavel nu are alt gând decât acela ca Hristos să se preamărească prin trupul lui (fie prin viaţă - dacă va fi eliberat -, fie prin moarte). El presimte că va fi eliberat dar nu cunoştea cu siguranţă acest lucru (cf. Filipeni 1,24). În continuare filipenii sunt îndemnaţi să stea în duh şi întru-un duh, să fie duhovniceşti şi să aibă unitate, să nu se teamă de prigoană, care pentru ei este un dar (cf. Filipeni 1,29-30). În continuare Apostolul le face îndemn la smerenie, fiecare socotindu-l mai de cinste pe altul decât pe sine însuşi (cf. Filipeni 2,3). Sfântul Apostol Pavel citează un imn, care este socotit anterior, unde arată cum Hristos s-a preaslăvit prin smerenie. Este celebrul "imn hristologic" (unul dintre cele mai frumoase texte pauline care vorbesc despre kenoza lui Hristos). Cum am văzut, exegeţii recunosc aici un imn anterior Sfântului Pavel. Imnul este alcătuit din două părţi egale: partea întâia versetele 6-8 în care Hristos este subiect şi partea a doua versetele 9-12 în care Hristos este complement. În originalul grecesc acest imn este cuprin în două fraze mari. Extensiunea aproape egală a celor două părţi se datorează unor adaosuri, deoarece avem trei strofe (partea întâia două strofe, iar partea a doua o strofă). Primele două strofe vorbesc despre umilirea lui Hristos iar strofa a treia despre slava lui Hristos. În conţinutul imnului apar şi "glosse" (ex. vers.6 "care"=Hristos). Structura strofelor 1 şi 2 este aceeaşi. În greacă se începe cu ƒ v= în + un complement şi un participiu. Versul al doilea continuă ideea din primul vers prin folosirea unei comparaţii. Versul al treilea conţine verbul cheie "S-a deşertat" [ ƒ κέvωσεv=S-a smerit]. Obiectul acestor verbe este pronumele reflexiv "pe Sine" [ ƒ αυτ∈ v= pe Sine]. Versul al patrulea dezvoltă ideea exprimată prin verbul cheie. Asemănarea între cele două strofe este întărită prin repetarea a câte unui cuvânt din primul vers î al doilea vers (ex. "Dumnezeu", "Om"). Repetarea unui alt cuvânt din primul vers în al doilea vers, dar şi în al patrulea vers denotă o structură elaborată a textului (un dublu paralelism): - paralelism antitetic - Dumnezeu - om; - paralelism sinonimic - în partea a doua a strofelor 1 şi 2 În textul actual sunt unele elemente care compromit aceasta structură, care rup acest paralelism. Ele apar la sfârşitul versurilor şi sunt numite "glosse" (adaosuri pauline cu rolul de a explica ideea versurilor). Aşadar, Sfântul Pavel adaptează acest imn pentru a arăta ideea smereniei lui Iisus Hristos şi a slavei pe care El a dobândit-o prin ea (Nu smerit ca om şi stăpân ca Dumnezeu, ci acelaşi subiect şi smerit şi suveran sau smerit întru suveranitate şi suveran întru smerenie). Imnul are o importanţă doctrinară hristologică deosebită. Învăţătura aceasta, a smereniei lui Iisus Hristos şi a slavei pe care El a dobândit-o prin ea, este foarte veche, datând din perioada prepaulină. În el se afirmă: - divinitatea lui Hristos; - preexistenţa lui Hristos: "Cel Ce dintru 'nceput fiind chipul lui Dumnezeu..."; - umilirea lui Hristos prin Întrupare. În versetul 6 "care" se referă la Hristos, care ca Om se numeşte Iisus. "Dumnezeu fiind în chip" se referă la atributele divine. Hristos era şi este Dumnezeu adevărat. Hristos are prerogativele divinităţii, dar ca om nu ţine la aceste prerogative, la slava divină şi renunţă la ea pentru o vreme prin Întrupare. El rămâne Dumnezeu deşi a lua trup uman şi chip omenesc din Fecioara Maria. "De ce S-a deşertat pe Sine Hristos ?" Hristos a vrut să primească de bună voie condiţia noastră, apoi ca om a primit de la Tatăl din nou slava la care a renunţat prin Întrupare. Hristos a ales calea smereniei, a supunerii, a lui Ebed-Iahve (vezi Isaia). Condiţia umană sfâşiată prin păcat a fost primită şi asumată de Iisus Hristos în întregime, în toată greutatea ei, afară de păcat. Partea a doua a imnului hristologic este o "proslăvire" a lui Iisus Hristos. Dumnezeu I-a dăruit un nume, care este mai presus de orice nume. "În numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşi şi al celor dedesubt, şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl" (cf. Filipeni 2,9-11); De două ori în Apocalipsă şi o dată în Filipeni Iisus este numit: "Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor", lui Hristos fiindu-I supusă de către Tatăl toată creaţia. Iisus are ca "Domn" misiunea de a aduce toată creaţia la Dumnezeu. În final El (Iisus) se va supune Celui Ce I-a supus lui toate, lui Dumnezeu Tatăl. Mărturisirea lui Iisus ca "Domn" este baza credinţei creştine. Îl numim pe Iisus "Domn" din credinţă prin Duhul Sfânt. "În numele lui Iisus tot genunchiul să se plece" - toată făptura să-L adore, cele cereşti şi cele pământeşti şi cele dedesubt (adică lumea demonică, cea care nu vrea să I se supună, dar care acum, învinsă de Hristos trebuie să I se supună Lui de nevoie nu de voie). Expresia "toată limba" desemnează toată făptura raţională (limbajul fiind un atribut al fiinţelor
17
raţionale). Toată creaţia trebuie să-L mărturisească pe Iisus ca "Domn" "κύριoς". Este extrem de clară hristologia acestui imn, care de altfel, nu e singurul în Noul Testament. În versetul 12 Sfântul Apostol Pavel le face filipenilor îndemn la smerenie şi la răbdare fără cârtire, cerândule să se păzească de stricăciunile lumii, ca să nu fie truda şi osteneala lui în zadar, ei vor fi în ziua lui Hristos, lauda Sfântului Pavel (vers.16). Credinţa lor este deja o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Sfântul Pavel este gata să-şi dea viaţa ca jertfă, jertfă care să însoţească jertfa lor (vers.17). În continuare le spune că, atunci când va şti ce se va întâmpla, îl va trimite pe Timotei la Filipi ca să le ducă veşti despre el (vers.19). Apostolul vorbeşte despre Timotei cu foarte multă căldură, aducându-i un frumos elogiu (vers.20-22). Sfântul Pavel l-a botezat pe Timotei, care-i era deci fiu duhovnicesc. Epafrodit era delegatul filipenilor trimis cu ajutoare la Sfântul Pavel. Acesta s-a îmbolnăvit foarte grav, fiind în pericol de moarte. În capitolul 3 versetul 2 şi urm. Sfântul Pavel îi vizează pe eretici (se pare că se referă la iudaizanţi). El răspunde atitudinii violente a iudaizanţilor, pe care-i numeşte "câini". Sfântul Pavel le spune că dacă era vorba să se laude cu trupul, el o putea face mai bine decât ei toţi. El nu a fost un decăzut moral. E adevărat că a fost persecutor al Bisericii dintr-o greşeală de înţelegere şi din râvnă. Toate avantajele presupuse spirituale pe care i le conferea Legea şi condiţia sa de iudeu, Sfântul Pavel le numeşte acum "gunoaie" (vers.8), chiar "pagubă" pentru că pot constitui piedică în calea primirii lui Hristos. Îndreptarea vine de la Dumnezeu, iar nădejdea învierii vine de la Hristos. În versetul 9 Sfântul Apostol Pavel pune faţă în faţă "dreptatea lui" (pe care o lucra pe faţă) şi "dreptatea cea de la Dumnezeu" (pe temeiul credinţei). Nu pe dreptatea mea mă bazez ci pe iubirea şi pe dreptatea lui Dumnezeu. Sfinţenia este un dar de la Dumnezeu. Există o distincţie clară între doctrina meritului şi doctrina harului. Protestanţii au ajus să fie opozanţi ai teoriei meritelor la catolici, unde se neglija harul. Nimeni nu se poate mântui prin meritul lui. Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel lupta contra teoriei meritelor pe care o propovăduiau iudaizanţii, care accentuau faptele Legii. Revine apoi la eretici, cu care se poartă ca şi cu nişte duşmani ai crucii lui Hristos (vers.18). Aceştia sunt creştinii care-şi trădează vocaţia şi mai mult, îi tulbură şi pe ceilalţi; sfârşitul lor este pieirea (vres.19); dumnezeul acestora este pântecele, iar cugetele lor sunt îndreptate numai spre cele pământeşti. Pentru creştinul adevărat nădejdea este în cer de la început, "...de unde-L şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos" (vers.20). Ucenicii lui Hristos sunt cetăţeni ai cerului, unde se află deja Hristos. Când El va veni la Parusie va preface trupul nostru după slava Sa. În capitolul 4 Sfântul Apostol Pavel începe cu îndemnul adresat filipenilor de a se statornicii în Dumnezeu (vers.1). În continuare se referă la o situaţie din Biserica din Filipi: erau aici două credincioase care-şi disputau locul de cinste în comunitate. Apostolul interpelează pe credinciosul Sizig să le ajute pe cele două, pentru că, în Biserică există loc pentru toată lumea (vers.3). Urmează un îndemn la bucurie în Domnul, îndemn la îngăduinţă, îndemn la încredere în pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea (vers.7), iar în versetele 8-9 avem încununarea tuturor îndemnurilor: "...Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine, pe acestea să le faceţi, şi Dumnezeul păcii va fi cu voi". În versetele 10-20 Sfântul Apostol Pavel îşi exprimă mulţumirea pentru darurile trimise de ei. Acest fapt i-a determinat pe mulţi să spună că Epistola este alcătuită defapt din mai multe epistole. Unii zic că acest pasaj ar fi un "bilet" scris înainte şi ataşat ulterior Epistolei (dar aceasta este numai o ipoteză). Această pericopă se poate explica în mai multe feluri: expunerea este delicată, dar este evidentă stânjenirea Sfântului Pavel, care nu era obişnuit să accepte ajutoare materiale de la credincioşii săi. Numai că, Sfântul Pavel era foarte ataşat de filipeni. Peste tot el şi-a urmat principiul de a-şi câştiga pâinea cu munca sa, ca să nu dea cuiva prilej de a judeca Evanghelia lui Hristos (vezi Epistola a II-a către Corinteni). Sfântul Apostol Pavel îşi exprimă mulţumirea şi recunoştinţa sa (a şti să primeşti un dar presupune o nobleţe sufletească şi smerenie). Salutarea finală este adresată tuturor sfinţilor (credincioşilor din Filipi) din partea sfinţilor (adică a celor care se aflau lângă Sfântul Pavel, mai ales din partea celor din casa cezarului).
Epistola către Efeseni Introducere
Efesul era unul din cele mai populate şi mai înfloritoare oraşe ale lumii antice. Era capitala provinciei proconsulare Asia. Prosperitatea economică se conjuga cu cea culturală. Efesul a constituit centrul de activitate al
18
Sfântului Pavel, el fiind un apostol citadin. Sfântul Duh l-a împins spre Europa (cf. Fapte 16,6-10), deşi avea destul de lucru pentru o viaţă în Asia, numai că în acest caz, ar fi rămas probabil un apostol asiatic. Sfântul Apostol Pavel vine la Efes la sfârşitul anului 52 d.Hr., a trecut prin Efes în grabă şi a promis că va reveni cu răgaz (cf. Fapte 18,19-21). Revine la Efes în a treia călătorie misionară la sfârşitul anului 53 şi începutul anului 54 (cf. Fapte 19 şi 20). Nici o comunitate nu era aşa de cunoscută pentru el cum era cea din Efes. Nicăieri n-a stat atât de mult ca la Efes. 1. Primii destinatari ai Epistolei către Efeseni
Este puţin probabil ca titlul "către Efeseni" să fie autentic. Este puţin probabil că Epistola către Efeseni a fost adresată credincioşilor din acest oraş. Efesul a fost doar "centru de difuzare" al Epistolei către alte oraşe din provincie. Aşadar, Epistola nu a fost adresată numai credincioşilor din Efes. Tonul Epistolei este impersonal. Din două pericope (Efeseni 1,15 şi Efeseni 3,2-4) rezultă că Sfântul Pavel n-a cunoscut personal pe cei cărora le scrie. "Chiar nu ştiau ei nimic despre predica Sfântului Pavel ?, Trebuia să pună un "dacă" înainte ? Primii destinatari ai Epistolei sunt păgâno-creştini; ori din Fapte aflăm că în Biserica din Efes erau şi iudeocreştini. Spre deosebire de Epistola către Coloseni şi Filimon scrise cam în aceeaşi epocă, Epistola către Efeseni nu cuprinde nici o salutare din partea însoţitorilor Sfântului Apostol Pavel, deşi cel puţin doi dintre ei erau cunoscuţi personal de efeseni (Timotei din călătoria a doua şi a treia misionară, iar Aristarh din a treia călătorie misionară. Aşadar, titlul nu este canonic, el s-a data mai târziu. Titlul tradiţional al Epistolei are puţină greutate pentru că el nu este nici original şi nici canonic. În primul verset al primului capitol apare cuvântul [ ƒ v 'Εφέσ∑ ] care face parte deci din textul Epistolei şi nu din titlul ei. Această expresie nu apare în toate manuscrisele. E adevărat că apare în cele mai multe dintre ele, dar lipseşte din unele foarte importante: Π.46, la Origen, la Sfântul Vasile cel Mare, la Marcion şi Tertulian. Se pare că textul original nu menţiona cu numele nici o Biserică. În original apare expresia: "Sfinţilor şi credincioşilor în Hristos Iisus" sau simplu "Sfinţilor în Hristos Iisus". S-a pus întrebarea: "A fost lăsat în original un loc liber ?", "A fost Epistola o circulară ?". În încercările de a soluţiona această problemă s-au constituit două ipoteze: a) Ipoteza că actuala Epistolă către Efeseni ar fi de fapt Epistola către Laodiceeni menţionată în Coloseni 4,16. În sprijinul acestei ipoteze e citat Marcion (acesta cunoştea Epistola către Laodiceeni). Ipoteza a fost susţinută şi de Adolf von Harnack care spune: "Sfântul Pavel a scris laodiceenilor o Epistolă (aceasta rezultă din tonul impersonal al Epistolei). În acea vreme era o cinste să posezi o Epistolă a Sfântului Pavel. Dar ce s-a întâmplat cu Biserica din Laodiceea ? Din Apocalipsă cap.3 rezultă că această Biserică a decăzut cu timpul. În această carte Biserica din Laodiceea primeşte numai mustrări şi dintre cele mai aspre. Aşadar, Biserica din Laodiceea decăzuse (ne spune Cartea Apocalipsei şi Harnack). Ea nu mai este demnă să fie menţionată în Epistolele Sfântului Pavel. Atunci i s-a aplicat "damnatio memoriae" = condamnarea memoriei. Era foarte bine cunoscut acest procedeu în epocă. Condamnarea memoriei implica şi raderea numelui celui condamnat din inscripţiile publice "eratio nominis" = raderea numelui. Aşadar, Bisericii din Laodiceea i s-a aplicat această metodă. I s-a pus alt nume adică, numele celei mai importante Biserici din Asia (Efes). Tertulian respinge existenţa acestei Epistole. b) A doua ipoteză este aceea că Epistola de care ne ocupăm a fost o enciclică (o circulară). Ea a fost trimisă unui grup de Biserici învecinate pe care Sfântul Pavel nu le-a cunoscut personal. Ea a fost scrisă cam în acelaşi timp cu Epistola către Coloseni şi dusă la destinaţie de Tihic (cf. Efeseni 6,21-22). Putem crede că aceste Biserici nu erau departe de Colose (între aceste Biserici se numărau şi Biserica din Laodiceea şi cea din Ierapolis). În adresa Epistolei s-a lăsat intenţionat un loc liber unde urma să fie trecut numele unei Biserici. Când s-a redactat "corpus paulinum" s-a reţinut numele "către Efeseni", datorită legăturilor dintre Bisericile menţionate şi cea din Efes. Cele două ipoteze nu se exclud una pe cealaltă. Putem crede că Epistola a fost o circulară şi deci a fost adresată mai multor Biserici între care şi cea din Laodiceea. Probabil că "corpus paulinum" a fost redactat (constituit) la Efes şi de aceea cei care l-au alcătuit au preferat titlul: "către Efeseni". 2. Data şi locul scrierii Epistolei
Ne este greu să determinăm din cuprinsul Epistolei data şi locul scrierii ei. O putem face cu aproximaţie numai în comparaţie cu Epistola către Coloseni. Acelaşi Tihic o duce la destinaţie. Învăţătura şi stilul sunt aceleaşi. Aşadar, vom lua ca dată a scrierii Epistolei anul 63 d.H., iar ca loc, capitala imperiului, Roma. În ambele Epistole ni se spune că Sfântul Pavel este în lanţuri.
19
Sfântul Apostol Pavel a fost informat despre eroarea din Colose şi aceasta îl determină să scrie în grabă Epistola către Coloseni pentru a rezolva problemele. Apoi, a mai scris o Epistolă (o scrisoare) către Efeseni, în care dezvoltă ideile care i le-a sugerat controversa din Colose. Face acest lucru pe larg, cu răgaz şi fără ton polemic. [Situaţia este asemănătoare cu cea a Epistolelor către Galateni şi către Romani]. Epistola către Efeseni are o valoare doctrinară foarte mare. Este o Epistolă ecclesiologică. Dacă în Coloseni Hristos e prezentat a fi întâiul în ordinea creaţiei şi a mântuirii, în Efeseni Hristos este prezentat a fi "Cap al Bisericii", iar Biserica ca "Trup al lui Hristos". Biserica are chemarea de a îngloba în ea întreaga făptură a lui Dumnezeu, întreg cosmosul înnoit. Gândind la acest atribut al Bisericii de "Trup al lui Hristos", Sfântul Pavel pune şi problema "unirii" iudeilor cu păgânii în Hristos tratată în Epistola către Romani. 3. Planul Epistolei
Adresă şi salutare 1,1-2 Partea a I-a doctrinară; Taina mântuirii şi a Bisericii 1,3 - 3,21 1. Planul dumnezeiesc al mântuirii; a) contemplat în el însuşi 1,3-14 b) contemplat în realizarea sa 1,15-2,10 2. Unirea într-un trup a iudeilor şi a păgânilor 2,11-22 3. Descoperirea Tainei 3,1-13 4. Rugăciune şi doxologie 3,14-21 Partea a II-a parenetică 4,1 - 6,20 1. Principii generale 4,1-24 2. Aplicaţii particulare a) morală individuală 4,25-5,5 b) relaţii sociale 5,6-20 c) morală familială 5,21-6,9 d) lupta duhovnicească 6,10-20 Încheiere 6,21-24 4. Cuprinsul Epistolei
Adresa Epistolei nu prezintă nimic special afară de acel " ƒ v 'Εφέσ∑ ". Urmează rugăciunea de mulţumire care este de fapt un imn (un conglomerat de fraze). În acest imn este prezentat planul de mântuire al lui Dumnezeu, contemplat în el însuşi. Sunt prezentate şase etape: -alegerea - vers.4 "ne-a ales"; - înfierea - vers.5 "să ne înfieze"; - răscumpărarea - vers.7; - descoperirea Tainei - vers.9 "El ne-a făcut cunoscută Taina voii Sale"; - mântuirea iudeilor - vers.12; - mântuirea păgânilor - vers.13. După cea mai ingenioasă dezlegare a problemelor pe care le ridică acest imn, un studiu recent al savantului catolic Pierre Grelot intitulat: "La structure d'Ephésien 1,3-14" publicat în "Revue biblique", 96 (1989) nr.2, pag.193209, găseşte că acest imn este compus din şase strofe cu câte cinci versuri şi un refren. Pierre Grelot face o analiză literară a textului, elimină tot ceea ce este interpolaţie şi adaos şi iată care este marea lui găselniţă: versetul 3a adică: "Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos" este un refren care se repetă după fiecare strofă. În versetul 15 şi urm. Sfântul Pavel vorbeşte despre realizarea acestui plan. Apostolul spune că se roagă pentru corespondenţii săi şi îi pomeneşte în rugăciunile sale pentru ca ei să primească mai îmbelşugat Duhul, ca să înţeleagă pe cât se poate Taina lucrării lui Dumnezeu în Hristos care, prin Învierea din morţi şi aşezarea de-a Dreapta Tatălui a fost făcut Domn a toate şi "Cap al Bisericii, care este Trupul Său" (vers.2023). În capitolul 2 Sfântul Apostol Pavel scrie corespondenţilor săi (păgâno-creştini) care odinioară erau subjugaţi celui rău "în care aţi umblat cândva după dumnezeul acestei lumi..." (vers.2), care au fost chemaţi la viaţa cea nouă împreună cu Hristos (moartea şi învierea sacramentală cu Hristos). Mântuirea lor este un har a lui Dumnezeu: "Căci în har sunteţi mântuiţi prin credinţă; iar aceasta nu-i de la voi: e darul lui Dumnezeu; nu din fapte, pentru ca nimeni să nu se laude" (vers.8-9). Aşadar, mântuirea este un dar al iubirii lui Dumnezeu. Oricât de mult am
20
face noi, tot slugi netrebnice suntem. N-am făcut nimic ca să merităm raiul. Cât de aberantă pare din această perspectivă teoria meritelor prisositoare din Biserica romano-catolică. Cine mai profesează astăzi teoria meritelor se întoarce de fapt la iudaism. Aşadar, în har suntem mântuiţi, mântuirea este darul lui Dumnezeu, dar şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu de către noi. Nu te îndreptezi pentru că faci fapte bune, ci faci fapte bune pentru că eşti îndreptat deja, faci fapte bune pentru că ai primit harul lui Dumnezeu. În versetul 12 Sfântul Pavel arată cum erau păgânii înainte: fără Hristos, în afara făgăduinţelor, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu în lume, într-un cuvânt erau "departe". "Acum însă" (cu sens adversativ), în Hristos Iisus, voi care altădată eraţi departe, aţi devenit "aproape" prin sângele lui Hristos (vers.13). În versetul 14 Sfântul Pavel face aluzie - se pare - la zidul care despărţea curtea păgânilor de curtea iudeilor. Iisus Hristos este pacea noastră; El a făcut din cele două lumi (cea păgână şi cea iudaică) una, adică a surpat peretele cel din mijloc al despărţirii - ura -, desfiinţând Legea poruncilor în opreliştile ei..." (vers.15). În versetul 19 sfinţii sunt numiţi "casnicii lui Dumnezeu", membrii ai familiei lui Dumnezeu, iar în versetul 20 e scoasă în evidenţă apostolicitatea Bisericii: "...zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos" (piatra cea din capul unghiului era piatra care unea zidul de jos, punctul cel mai important al unei clădiri). Folosirea acestei expresii este preluată de Sfântul Pavel din Vechiul Testament (vezi Isaia 28,16; Zaharia 9,16 şi I Petru 2,4). Pericopa 3,1-13 este intitulată: "Taină şi descoperirea Tainei" Sfântul Apostol Pavel este iconom al acestei Tainei. El a primit-o de la Dumnezeu prin descoperire (vers.3). "Care este această Taină ?; Care este conţinutul ei ?" Sfântul Pavel răspunde la această întrebare în versetul 6: "cum că păgânii sunt împreună-moştenitori şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună-părtaşi ai făgăduinţei întru Hristos Iisus, prin Evanghelie, căreia eu slujitor m-am făcut potrivit cu darul harului lui Dumnezeu ce mi-a fost dat prin lucrarea puterii Sale". Aşadar, neamurile sunt împreună moştenitoare cu iudeii; în Hristos se mântuiesc nu numai iudeii, ci şi păgânii. Sfântul Pavel este prin excelenţă slujitor al acestei Taine; el e numit "Apostol al Neamurilor". Versetele 14-21 cuprind o rugăciune pentru ca destinatarii săi să crească în iubire, iar versetele 20-21 cuprind o doxologie în care din nou este pomenit numele Bisericii. Biserica deţine rolul fundamental în desfăşurarea Tainei mântuirii. Biserica este o instituţie mântuitoare, iar slava lui Hristos se dezvăluie în Sfânta Biserică. În capitolul 4 începe partea parenetică a Epistolei. Sfântul Apostol Pavel face destinatarilor săi îndemnul de a sta şi de a păstra unitatea duhului,întru legătura păcii (vers.3). Se continuă astfel ideea din capitolul anterior. Sunt prezentate şapte temeiuri ale unităţii Bisericii: "este un Trup, un Duh, o singură Nădejde, este un Domn, o Credinţă, un Botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor" (vers.4-6). Iată câte lucruri prezintă "unitatea" pe care creştinii sunt chemaţi şi trebuie să o promoveze între ei. În versetul 11 se dă o listă de harisme: "şi El i-a dat pe unii să fie apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători...". Biserica trebuie să ajungă la măsura vârstei deplinăţăţii lui Hristos. Nu poate exista unitate fără adevăr (vers.15), fără adevăr nu poate exista iubire. Până în versetul 24 se vorbeşte despre acest principiu al înnoirii în viaţa în Hristos . În versetul 25 şi urm. Sfântul Pavel dă câteva sfaturi particulare: "mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi; să nu apună soarele peste mânia voastră, ca să nu daţi diavolului prilej" (vers.26-27). În versetul 30 se vorbeşte despre Ziua Răscumpărării: "Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi în ziua răscumpărării" (în traducerile româneşti apare greşit în loc de "în" "pentru" sau "prin". E vorba aici de ziua în care creştinul a primit Botezul şi Ungerea cu Mir. Începând cu secolul VI în Apus a început să se separe Botezul de Mirungere. Ştim din ce motiv s-a petrecut acest lucru: era atunci epoca migraţiei popoarelor (existau mulţi refugiaţi despre care nu se ştia dacă sunt botezaţi). Episcopul Romei dădea atunci hotărârea confirmării. Deci, se făcea o confirmare a Botezului, despre care nu se ştia dacă a fost primit de refugiaţi, sau dacă a fost săvârşit valid (există scrisori ale episcopului Romei Leon în această privinţă). Partea parenetică continuă în capitolul 5. Sfântul Apostol Pavel face îndemn la iubire curată şi la fuga de desfrânare. În versetul 5 "lacomul de avere" e numit "închinător la idoli". În versetul 8 creştinii sunt numiţi "lumină întru Domnul" (observăm aici o asemănare cu scrierile eseniene / opoziţia lumină-întuneric). Versetul 14 ridică o problemă: "De aceea ce zice: Deşteaptă-te tu, cel ce dormi, scoală-te din morţi şi-asupra ta va lumina Hristos". Problema este: "cine zice ?". Nu există în Sfânta Scriptură un astfel de text. Exegeţii spun că avem aici un fragment de imn baptismal creştin. De aici rezultă valoarea extraordinară pe care o dă Sfântul Pavel Botezului. (Toate sectele devalorizează Botezul). Botezul operează în cel ce se botează în mod real o moarte şi o înviere, o luminare. Tot ceea ce vei putea fi tu ca creştin, ai deja virtual prin Botez. În efortul tău de toată viaţa nu vei putea să dobândeşti ceea ce ai la Botez. Aceasta este de fapt şi învăţătura patristică. Sfântul Marcu Ascetul în
21
cuvântul său "Despre Botez" spune că Hristos este ascuns în noi la Botez. Nicolae Cabasila în lucrarea "Despre viaţa în Hristos" vorbeşte pe larg despre Botez, Mirungere, Euharistie, Pocăinţă şi despre sfinţirea Bisericii. Secţiunea se încheie cu un îndemn la trăire în fapte bune. Pericopa din Efeseni 5,22-33 constituie "apostolul la slujba Cununiei". Bărbatul este cap femeii precum şi Hristos este "cap al Bisericii". Ideile pe care Sfântul Pavel le adresează soţilor sunt inspirate din teologia Bisericii (vezi Vechiul Testament / Iahve-Israel). Sfântul Apostol Pavel foloseşte învăţătura teologică a legăturii dintre Dumnezeu şi Biserica Sa pentru a fundamenta relaţiile de iubire între soţi. În versetul 32 Sfântul Pavel vorbeşte despre o taină: "Taina aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos şi în Biserică". "Despre ce Taină vorbeşte Sfântul Pavel ?" Despre Taina unirii între Hristos şi Biserică ? Nu !, ci despre Taina unirii între bărbat şi femeie. În textul original avem prepoziţia „în Hristos şi în Biserică”. Unirea dintre soţi este o Sfântă Taină în Biserică. Prin Cununie cei doi primesc harul de a împlinii ceea ce spune Sfântul Pavel aici: bărbatul primeşte un har de a fi cap al soţiei sale, iar femeia primeşte un har să se supună bărbatului ei. Şi în capitolul 6 se continuă partea parenetică. Mai întâi Sfântul Pavel le dă copiilor sfatul de a-şi asculta părinţii, spunând că aceasta este şi o poruncă a Domnului (Porunca a cincea din Decalog). Se spune că binecuvântarea părinţilor întăreşte temelia casei copiilor. Urmează îndemnuri pentru părinţi, pentru stăpâni şi pentru slugi; îndemn la luptă duhovnicească ilustrată pe larg printr-o panoplie de arme duhovniceşti de apărare şi de atac. Creştinul este comparat cu un soldat şi i se descrie armura, pornind de la armura unui soldat roman. Imaginea aceasta este deosebit de sugestivă. Creştinul are de purtat o luptă deosebită. Lupta lui nu e împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva stăpânitorilor acestei lumi, împotriva duhurilor răutăţii (vers.12). "Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu..." (vers.13). Din versetul 12 aflăm că şi diavolii au o ierarhie. Ei sunt îngeri căzuţi (de mai multe ranguri). trăiesc în văzduhuri, acolo fiind sălaşul demonului. Aceasta înseamnă şi ziua ispitirii, dar şi ziua ieşirii sufletului din trup, zi pe care creştinii o aşteaptă cu frică şi cu cutremur, deoarece în acea zi demonii îşi cer partea lor. Armele creştinului sunt: "platoşa dreptăţii" (cuvântul dreptate are sensul aici de "toate virtuţile"). A fi drept în sens biblic înseamnă a împlinii poruncile lui Dumnezeu. "cingătoarea adevărului" (cingătoarea este semnul tăriei). Picioarele simbolizează râvna, pavăza credinţei, "coiful mântuirii" şi "sabia Duhului" care este cuvântul lui Dumnezeu (vezi Evrei 4,12). În original în versetul 17 avem nu "sabia Duhului" ci "sabia duhovnicească". În versetele 18 şi 19 Sfântul Pavel face îndemn la rugăciune şi le scrie să se roage pentru el ca să poată propovădui cu îndrăznire Taina Evangheliei: "al cărei sol sunt eu în lanţuri -, pentru ca despre ea să vorbesc deschis, aşa cum trebuie să vorbesc" (vers.20). Tihic, fratele iubit şi ucenicul Sfântului Pavel le va duce veşti despre el. El va fi "curierul " Sfântului Pavel.
Epistola către Coloseni
(Epistolă hristologică scrisă de Sfântul Pavel în prima captivitate romană 61-63 d.Hr.) Oraşul Colose era situat în valea râului Lycos (Lupul), la 160 km de Efes în apropierea cetăţilor Laodiceea şi Ierapolis. Acolo (la Ierapolis) sunt ape termale bogate în săruri care formează nişte depuneri, dând din depărtare oraşului aspectul unei pete albe. Astăzi la Ierapolis, Laodiceea şi Colose sunt numai mine. Contactele dintre cele trei oraşe erau strânse cum rezultă din Coloseni 4,15-16. Este sigur faptul că Sfântul Pavel n-a vizitat aceste localităţi. Aceasta rezultă din Coloseni 2,1 (deci Sfântul Pavel nu i-a cunoscut personal). Aceste comunităţi erau cunoscute de Sfântul Pavel numai din auzite, cum rezultă din Coloseni 1,4 şi 9. Un ucenic al Sfântului Pavel "Epafras" originar din Colose (cf. Coloseni 4,12), evanghelizase oraşul său natal (cf. Coloseni 1,7). Tot el evanghelizează şi Laodiceea, cum rezultă din Coloseni 4,12. În Frigia erau numeroşi evrei care căutau să pună stavilă progresului Creştinismului. Propaganda iudaică creease o criză în Colose, criză din care a rezultat o erezie periculoasă, o ameninţare pentru bunul mers al comunităţii. Sfântul Apostol Pavel îl trimite pe Tihic (ucenicul său) cu Epistola la Colose, iar acest lucru va fi benefic deoarece problemele vor înceta. 1. Autenticitatea Epistolei către Coloseni
Epistola către Coloseni este atribuită Sfântului Pavel de întreaga Tradiţie; În secolul XIX critica a contestat autenticitatea ei. În vremea mai nouă ştiinţa neo-testamentară îşi revine şi reafirmă autenticitatea Epistolei. Împotriva autenticităţii ei s-au adus obiecţii numeroase: limba, stilul şi hristologia Sfântului Pavel - spun criticii - nu sunt aşa de evidente în Epistola către Coloseni. La această obiecţie răspundem că: un număr de "apax legomena" (cuvinte care
22
apar o singură dată în limbajul paulin), sunt folosite acum pentru că Sfântul Pavel face faţă unor noi probleme, dezvoltă idei noi, iar la problemele noi este firesc să apară cuvinte noi. Şi Epistola către Filipeni are multe "apax legomena", cam în aceeaşi proporţie cu Epistola de care ne ocupăm. Stilul Epistolei către Coloseni diferă mult de stilul celorlalte Epistole. Sfântul Pavel este aici mai puţin spontan, mai puţin simplu, impune o sobrietate, un caracter mai solemn, într-un cuvânt un stil mai căutat. Aceasta se explică prin faptul că Epistola a fost scrisă de un secretar a Sfântului Pavel. Probabil că i s-a permis secretarului o mai mare libertate în redactarea scrisorii. Problema "secretarului" o vom întâlni şi la alte Epistole. Se afirmă apoi că hristologia Epistolei către Coloseni diferă de hristologia Sfântului Apostol Pavel. Între 5662 sunt şase ani în timpul cărora au apărut problemele şi erezia din Colose. Epistola cuprinde idei noi care le presupun pe cele din Epistolele anterioare. Sfântul Apostol Pavel este obligat să regândească hristologia pentru a răspunde opozanţilor din Colose. 2. Planul Epistolei către Coloseni
Adresă şi salutare 1,1-2 Rugăciunea de mulţumire 1,3-12 Partea a I-a doctrinar-teologică 1,13-23 1. Introducere sau tranziţie 1,13-14 2. Întâietatea lui Hristos 1,15-20 3. Împăcarea prin Hristos 1,21-23 Partea a II-a polemică 1,24-3,4 1. Sfântul Apostol Pavel şi colosenii 1,24-2,5 2. Erori doctrinare în Colose 2,6-3,4 Partea a III-a parenetică (sfaturi şi îndemnuri) 3,5-4,6 1. Sfaturi generale 3,5-17 2. Sfaturi particulare 3,18-4,6 Mesaje personale ale Apostolului către coloseni 4,7-17 Salutare finală 4,18 3. Cuprinsul Epistolei pe scurt.
În adresă Sfântul Apostol Pavel se prezintă ca Apostol al lui Iisus Hristos, asociindu-l pe Timotei (vers.1). Mulţumeşte apoi lui Dumnezeu pentru credinţa, nădejdea şi iubirea colosenilor (vers.4-5). Sfântul Apostol Pavel spune că a auzit de credinţa lor (deci îi cunoaşte numai din auzite). Din versetul 7 aflăm că Epafras i-a evanghelizat. Apostolul îl roagă pe Dumnezeu să-i facă pe coloseni să crească şi mai mult în înţelepciune duhovnicească şi să sporească în statornicie, în răbdare şi în celelalte virtuţi, pentru a avea parte de moştenirea sfinţilor în lumină (vers.12). Un profesor de la Ierusalim Pierre ********* are un comentariu la Epistola către Coloseni după Biblia de la Ierusalim, în care se întreabă dacă nu cumva Epistola a fost scrisă de un secretar care a fost la origine esenian, sau de cineva care a cunoscut scrierile qumranite. Este de presupus acest lucru dacă citim versetul 13 al primului capitol în care se face referire la Dumnezeu care ne-a scos de sub stăpânirea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale. În acest text cuvântul "sfinţi" trebuie înţeles "îngeri". Şi în alte locuri din Sfânta Scriptură îngerii sunt numiţi sfinţi (cf. Iov 5,1; Daniel 4,10). Îngerilor - în Vechiul Testament - le sunt asociaţi oamenii sfinţi. Lumina de care vorbeşte apostolul aici reprezintă slava eshatologică. Această interpretare - cum am văzut - e sprijinită de scrierile de la Qumran, scrieri cu care Epistola către Coloseni are afinităţi literare.
Partea a I-a doctrinar-teologică 1,13-23 (hristologia Epistolei)
Dumnezeu ne-a scos din împărăţia întunericului (vers.13). Avem în acest text un "concentrat" de hristologie. Hristos - spune Sfântul Pavel - posedă întâietatea absolută atât în ordinea creaţiei cât şi în ordinea mântuirii. El îl exprimă pe Dumenzeu, El este chipul nevăzutului Dumnezeu (vres.15), în El Dumnezeu a sălăşuit toată puterea şi plinirea. Este de remarcat asemănarea cu prologul Evangheliei a IV-a. cele nevăzute şi cele văzute s-au făcut prin El (vers.16). Apostolul insistă la cele nevăzute, deoarece erezia din Colose tindea să ridice ierarhiile cereşti la un rang superior, care însemna un atentat la această întâietate a lui Hristos. El este mai înainte decât toate, El este principiul şi ţinta creaţiei. Creaţia vine de la El şi tinde spre El. Hristos este creatorul şi modelul de realizat pentru făpturile create, El este chipul realizat al lui Dumnezeu. Noi creştinii trebuie să ajungem la asemănarea cu Hristos, El are întâietatea
23
absolută în ordinea creaţiei şi în ordinea mântuirii. Hristos este "Capul trupului" (al Bisericii - vers.18). Aşa cum El stă la începutul zidirii celei dintâi, tot aşa stă la începutul zidirii celei noi. În versetul 20 se vorbeşte despre împăcarea prin Hristos, idee pe care o dezvoltă în versetele 21-23. Colosenii care erau odinioară vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, au fost împăcaţi cu Dumnezeu prin Iisus Hristos, de aceea ei trebuie să rămână acum întemeiaţi în credinţă şi în nădejdea Evangheliei. Acelaşi verset (20) afirmă aspectul "cosmic" al împăcării cu Dumnezeu: "şi prin El toate pentru El să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, pace făcând prin El, prin sângele crucii Sale". Este textul neo-testamentar cel mai clar în ceea ce priveşte aspectul cosmic al mântuirii. Mântuirea adusă de Hristos este în primul rând pentru oameni dar nu în mod exclusiv, ea adresându-se întregii făpturi (vezi Romani cap.8 vers.19-22).
Partea a II-a polemică 1,24-3,4 De la început aflăm că Sfântul Pavel este în temniţă, deoarece vorbeşte despre "suferinţele mele pentru voi" (vers.24), el suferă pentru credincioşii săi. Pătimirile apostolului se adaugă pătimirilor lui Hristos pentru Biserică. Sfântul Apostol Pavel este slujitor al acestei taine a neamurilor care se descoperă acum: "al cărei slujitor am devenit în virtutea iconomiei lui Dumnezeu ce mi-a fost dată pentru voi, aceea de a plini cuvântul lui Dumnezeu, taina cea din veci ascunsă..." (vers.25-26). "Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută prin tine Născătoare de Dumenzeu, celor de pe pământ s-a arătat" (Şi acum... al Născătoarei glas 4). Şi păgânii sunt chemaţi la slava cerească în Hristos (versetul 27b). Grija apostolului se întinde şi asupra comunităţilor din Frigia. Se roagă lui Dumnezeu să le de-a unitate şi încredere pentru a pătrunde şi cunoaşte taina Lui, astfel încât să nu se mai lase antrenaţi în afara drumului mântuirii (cap.2 vers.1-5). Odată ce L-au primit pe Hristos, colosenii trebuie să trăiască în El şi să nu se lase furaţi de falsa înţelepciune omenească: "Vă spun aceasta pentru ca nimeni să nu vă înşele prin vorbe amăgitoare". În versetul 8 sunt pomenite "stihiile lumii" [τ στoιχε℘α τo¬ κόσμoυ] (vezi Galateni 4,9 unde se vorbeşte despre stihiile cele slabe şi sărace). În Hristos locuieşte toată plinătatea dumnezeirii. În Hristos-Omul se exprimă Dumnezeu în toată plinătatea Lui. Hristos este căpetenia absolută a oamenilor şi a îngerilor şi în El S-a revelat Dumnezeu, El este revelaţia absolută (deplină), mai mult decât care, nu se poate alta. Unit cu Hristos în Moarte şi Înviere prin Botez (vers.12) creştinul este în Hristos mai presus decât puterile cereşti. Prin Botez ne îngropăm şi înviem sacramental prin Hristos (vezi Romani 6,3-6). Din versetul 11 observăm analogia care se face între Taina sfântului Botez şi tăierea împrejur. Botezul este o tăiere împrejur duhovnicească. Acelaşi text constituie un argument indirect al botezului copiilor. În versetul 13 Sfântul Pavel repetă ideea conform căreia Botezul îi face pe creştini vii în şi prin Hristos. Acest "zapis" care era Legea lui Moise a fost un adeversar al omului, deoarece ea califica păcatul ca păcat. Se face apropierea în continuare între Legea lui Moise şi puterile cereşti. Hristos a desfiinţat zapisul şi a dezbrăcat de putere Începătoriile şi Stăpâniile. Dumnezeu a dat Legea prin îngeri şi i-a însărcinat pe îngeri cu respectarea ei. Îngerii cu puterea care o aveau asupra oamenilor prin Lege, erau ei înşişi instrumente ale puterii, ca administratori ai Legii. Hristos le-a luat acestă putere. Îngerii sunt acum la locul lor; Hristos a biruit pe cruce şi a făcut captive puterile, ducând legate în marşul Său triumfal aceste puteri care îşi depăşiseră oarecum "mandatul". Se pare că în versetul 16 Sfântul Apostol Pavel se referă la unele practici iudaice (la unele sărbători iudaice), numindu-le "umbră a celor viitoare". Practicile iudaice dădeau prea multă importanţă lumii materiale, al cărei control îl aveau puterile angelice. Ei (destinatarii) sunt acum liberi deplin în raport cu prescripţiile iudaice. Practicarea acestora reprezintă acordarea unui primat exagerat puterilor lumii în defavoarea lui Hristos. În versetul 18 Sfântul Pavel spune că aceste practici sunt un fel de "închinare la îngeri". Versetul 21: "nu lua !". "nu gusta !", "nu atinge !" nu este un text împotriva postului. Şi postul creştin poate fi redus la aceste prescripţii. Se poate ca creştinii de astăzi, neînţelegând scopul adevărat al postului, să ajungă (dacă nu cumva au ajuns deja) în situaţia colosenilor, supuşi înţelesurilor lumii. În capitolul 3 versetul 1 Sfântul Apostol Pavel revine la capitolul 2 versetul 12. Prin Botez creştinii sunt înviaţi şi ca atare, ei trebuie să se conformeze acum noilor condiţii: "Hristos este viaţa noastră !". Creştinul trebuie să omoare patimile trupeşti, căci învierea cu Hristos prin Botez nu este o vorbă goală. Creştinul primeşte real prin Botez o viaţă nouă. Este necesară contribuţia omului (sinergismul). Sfântul Marcu Ascetul spune: "Hristos ţi-a dat harul, tu pune lucrarea". Harul se face "osândă" dacă tu nu pui lucrarea. Acestea nu pot una fără cealaltă. Partea a III-a parenetică; sfaturi şi îndemnuri 3,5-4,6 Această parte e numită parenetică sau morală şi cuprinde îndemnuri şi sfaturi ale apostolului pentru coloseni. Ei trebuie să fugă de viciile păgânismului: "Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; la cele de sus cugetaţi, nu la cele de pe pământ; căci voi aţi murit, iar viaţa voastră este împreună cu Hristos ascunsă în Dumnezeu. Când Hristos, viaţa voastră, Se va arăta,
24
atunci şi voi împreună cu El vă veţi arăta întru slavă" (cf. Coloseni 3,1-4). Observăm opoziţia între omul neîndreptat de dinainte de Botez şi omul îndreptat de după Botez, omul care trăieşte în harul lui Hristos. Creştinii, ca unii ce sunt oameni noi (vers.10), trebuie să fie într-o continuă înnoire. Credinciosul adevărat nu poate să trăiască nici un moment fără să-L preamărească pe Hristos: "Eu dorm dar inima mea veghează" (spune Cântarea Cântărilor). Inima Îl laudă pe Dumnezeu cu suspine negrăite. Apostolul îi îndeamnă pe coloseni în versetul 16 să-I cânte lui Dumnezeu în inimile lor, să-I mulţumească în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti. Totul să fie o exprimare a prisosului inimii: "Şi orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, pe toate să le faceţi în numele Domnului Iisus, prin El mulţumindu-I lui Dumnezeu-Tatăl" (cf. Coloseni 3,17). În versetele următoare Sfântul Pavel se referă la raporturile dintre bărbat şi femeie, părinţi şi copii, stăpâni şi * robi. [Sfântul Apostol Pavel insistă asupra atitudinii femeilor, care erau nesupuse atunci ca şi acum, că dacă ar fi foet supuse Sfântul Pavel nu simţea nevoia să ia atitudine] *. În versetul 23 Sfântul Apostol Pavel reia ideea exprimată în versetul 17: "Orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; slujiţi-I Domnului Hristos". Urmează îndemnul la rugăciune şi la purtarea înţeleaptă faţă de păgâni (cap.4 vers.2-3). Cu aceasta se încheie partea parenetică, urmând mesajele personale ale apostolului către coloseni (4,7-17). Îi anunţă că Tihic şi Onisim vor fi trimişi la Colose (Tihic în traducere înseamnă "norocosul"; Tihi în limba greacă înseamnă "noroc", iar Tihicos înseamnă "norocos" / Onisimos înseamnă "folositor". Acestea erau nume care se dădeau de regulă sclavilor). În versetul 11 e pomenit Isus (Iustus), unul din cei doi propuşi pentru apostolie după Înălţarea Domnului la cer. E pomenit Marcu, vărul lui Barnaba (autorul Evangheliei a doua). Sunt pomenite Bisericile din Laodiceea şi Ierapolis pentru care are râvnă Epafras. Apostolul transmite salutări lui Nimfas şi Bisericii din casa lui [Nimfa este un nume feminin; Nimfas este masculin / unele manuscrise au păstrat: "casa lui", altele - cele mai bune - au păstrat "casa ei"; alte manuscrise au păstrat "casa lor" (deşi această din urmă ipoteză cade). Există în critica textuală aşa numitul procedeu "lectio difficilior" adică "varianta cea mai dificilă", adică varianta cea mai puţin armonizată în context]. Sfântul Pavel în graba penei lui a folosit aici "lectio difficilior", apoi n-a mai corectat textul. Între salutări îl pomeneşte şi pe Sfântul Luca, doctorul cel iubit (autorul Evangheliei a III-a şi al Faptelor Apostolilor). Sfântul Apostol Pavel le spune colosenilor să trimită Epistola şi celor din Laodiceea, iar pe cea din Laodiceea să o citească şi ei (vers.16), deci să se facă un schimb de epistole. Din acest text rezultă că a existat o Epistolă către Laodiceeni care nu ni s-a păstrat. E menţionat fiul lui Filimon: Arhip (un diacon tânăr la acea vreme). Acestuia, Sfântul Pavel, îi spune să ia seama la slujba pe care a primit-o întru Domnul (prin hirotonie) şi s-o împlinească (vers.17). În final, Sfântul Apostol Pavel autentifică scrisoarea cu un epilog autograf: "Salutarea, cu mâna mea, a lui Pavel. Aduceţi-vă aminte de lanţurile mele. Harul fie cu voi ! Amin." Epistola către Filimon
(a șezată în canon după grupul Epistolelor pastorale, deș i nu este, propriu-zis, o ep. pastorală; scrisă la Roma spre sfâr șitul primei captivităţi romane, anul 63 d.Hr.) Cine era Filimon?
Filimon era un credincios din Colose, care a fost convertit de Sfântul Apostol Pavel (vers.19). Sclavul său, Onisim, fugise de la el şi luase cu el o sumă oarecare de bani (vers.18). Nu ştim în ce împrejurări fugarul a ajuns în contact cu Sfântul Pavel care, în lanţuri fiind, l-a botezat. O vreme Onisim a stat alături de Apostolul Pavel, iar mai apoi îl retrimite la stăpânul său (deşi ar fi fost bucuros să-l păstreze în serviciul său), însoţindu-l pe Tihic (purtătorul Epistolei către Coloseni), dându-i şi un bilet de recomandare către Filimon. 1. Planul Epistolei
Adresă şi salutare 1-3 Rugăciunea de mulţumire 4-7 Corpul Epistolei 8-21 Încheiere 22-25. 2. Cuprinsul Epistolei
25
În adresă Sfântul Apostol Pavel îl asociază pe Timotei. Epistola este adresată lui Filimon (preotul Bisericii din Colose sau unul dintre preoţii acestei Biserici, deoarece Sfântul Pavel îl numeşte "iubitul nostru împreunălucrător" - vers.1). E pomenită Apfia şi Arhip (soţia şi ful lui Filimon). În casa lui Filimon se reunea Biserica din Colose. În rugăciunea de mulţumire Sfântul Pavel laudă credinţa şi ospitalitatea lui Filimon (vers.7). Versetele 8-21 constituie corpul Epistolei; Sfântul Apostol Pavel se numeşte pe sine "bătrânul Pavel" (vers.9) şi face apel la iubirea lui Filimon pentru sclavul său Onisim. Nu fără umor Sfântul Pavel face un joc de cuvinte. Onisim în traducere înseamnă "folositor". Apostolul îl trimite pe Onisim înapoi cu regret, deoarece îi era util. Se pare că Sfântul Apostol Pavel îi spune lui Filimon indirect o dorinţă, anume ca Onisim să-i fie trimis înapoi (vers.16). Îi spune lui Filimon că a pierdut un "rob" şi acum regăseşte un "frate" în Onisim, sugerându-i chiar să-l elibereze. Apostolul se angajează că dacă Onisim l-a păgubit cu ceva pe Filimon, să-i plătească el însuşi. Sfântul Pavel scrie acest bilet cu propria-i mână. De aici rezultă prietenia strânsă între Pavel şi Filimon. Îl anunţă pe Filimon că va veni la Colose curând şi să-i pregătească loc de găzduire (vers.22). Epistola către Filimon a făcut întotdeauna parte din "corpus paulinum" deşi în antichitate i s-au adus obiecţii: că e foarte scurtă şi că are caracter personal. În secolul XX s-au găsit câţiva critici raţionalişti care au spus că Epistola a fost scrisă de cineva în secolul II, care vroia să prezinte o opinie a Sfântului Pavel în ce priveşte sclavia. Ştiinţa nou-testamentară afirmă azi unanim autenticitatea Epistolei către Filimon. Farmecul Epistolei, căldura care o degajă ne dezvăluie ceva din inima Sfântului Pavel. Epistola ne arată care a fost atitudinea Bisericii primare faţă de sclavie. Biserica n-a întreprins acţiuni politice împotriva sclaviei. Ea a mărturisit mereu adevărul că în Hristos toţi oamenii sunt egali. Deşi sclavagismul contravenea învăţăturii creştine, Biserica n-a îndemnat niciodată pe credincioşii ei la revolta armată. Creştinismul a iniţiat o revoltă: acţiunea de reformare şi de schimbare a conştiinţelor oamenilor. La Biserică şi stăpânul şi sclavul erau egali în faţa potirului. Epistola către Filimon ne arată mai clar şi mai lămurit, mai mult decât o fac celelalte Epistole, că Biserica a produs o revoluţie pe planul conştiinţei umane. Notă: Amintim două lucrări care au dezbătut Epistola către Filimon: Pr. Prof. Dr. Nicolae Colan "Creştinismul şi sclăvia. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filimon", Sibiu, 1925. către Filimon". Pr. Prof. Dr. Grigorie Marcu "Actualitatea Epistolei Sfântului Apostol Pavel Epistolele Pastorale
(două adresate lui Timotei la Efes şi una lui Tit în Insula Creta) Generalităţi Există în "corpus paulinum" un grup de trei epistole asemănătoare între ele după conţinut, care au caracteristic faptul că sunt adresate unor păstori bisericeşti (două către Timotei şi una către Tit - ambii ucenici ai Sfântului Pavel). Timotei şi Tit fuseseră lăsaţi de Sfântul Apostol Pavel în două importante Biserici cu rolul de conducători ai acestora şi cu puterea - primită prin hirotonie - de episcopi. Din Epistola I-a către Timotei rezultă rolul acestuia de a alege şi a hirotonii preoţi şi diaconi. Cei doi (Timotei şi Tit) sunt "episcopi" chiar dacă nu statornici (în sensul de astăzi al cuvântului). Puterea harică pe care o aveau era aceea de "episcopi". Potrivit Tradiţiei cei doi şi-au încheiat viaţa pământească în acele locuri unde au fost lăsaţi episcopi. Timotei era originar din Listra. Tatăl său era elin, iar mama evreică şi se numea Eunice (Evniki). Ea este cea care l-a crescut pe Timotei în credinţa creştină. În a doua călătorie misionară Sfântul Apostol Pavel l-a luat cu sine pe Timotei, l-a botezat, dar l-a şi circumscris. Timotei este menţionat în adresa mai multor Epistole (I şi II Tesaloniceni, II Corinteni, Filipeni, Coloseni şi Filimon). În I Tesaloniceni 3,2-6 se vorbeşte despre veştile aduse de Timotei de la Tesalonic; În I Corinteni 16,10 Sfântul Pavel scrie corintenilor că-l va trimite la ei pe Timotei, iar în Fapte 19,22 se spune că Timotei a fost trimis de Pavel din Efes în Macedonia. În Epistola a doua către Timotei capitolul 1 versetul 2 Sfântul Pavel îl numeşte pe acesta "fiu preaiubit". Timotei a fost alături de Sfântul Pavel în prima captivitate romană (61-63 d.Hr.). În inima Sfântului Pavel Timotei a ocupat un loc privilegiat. Între ei exista o relaţie filială.
26
Din Epistolele Pastorale aflăm că Timotei a fost lăsat în Efes cu misiunea de a conduce Biserica şi de a hirotonii preoţi. Tit nu este menţionat în Cartea Faptele Apostolilor. El era de origine păgână şi nu era circumscris. Tit a fost însoţitorul Sfântului Pavel alături de Barnaba la Sinodul Apostolic de la Ierusalim (cf. Galateni 2,1-3). Sfântul Pavel l-a luat cu el pe Tit ca pe o "mostră" de păgâno-creştin îndreptat în Hristos. Tit a fost însoţitorul Sfântului Pavel în a doua şi în a treia călătorie misionară. Spre sfârşitul celei din urmă, Sfântul Pavel l-a trimis pe Tit din Efes la Corint cu misiunea de a restabilii pacea şi ordinea în acea Biserică (cf. II Corinteni 2,13 şi II Corinteni 7,6), a fost o misiune dificilă de care Tit s-a achitat foarte bine (cf. II Corinteni 7,6-13). Tit a fost trimis iarăşi la Corint pentru a strânge ajutoare (cf. II Corinteni 8,6-17). Din Epistola către Tit aflăm că Sfântul Pavel îl lăsase pe Tit în Insula Creta cu putere de episcop pentru a organiza Biserica. În Tit 3,12 Sfântul Apostol Pavel îi cere să vină să-l întâlnească la Nicopole (în Ilyria), căci acolo s-a hotărât să ierneze. Aici se încheie informaţiile noastre privind biografia acestui colaborator al Sfântului Pavel. 1. Caracteristici comune celor trei Epistole Pastorale
În primul rând, cele trei epistole sunt adresate către doi ucenici apropiaţi Sfântului Pavel. Ele au ca obiect îndemnul pe care apostolul Pavel îl face celor doi de a organiza Bisericile în care erau conducători. Interesul apostolului Pavel era acela ca cei doi să consolideze acolo unde au fost puşi să conducă ceea ce a început el. Ele nu expun învăţături noi ca în Epistolele anterioare, ci se preocupă mai mult de organizarea Bisericilor. Ceslas Spicq, cunoscut exeget catolic spune că Epistolele Pastorale ilustrează o perioadă pe care o putem numi cu un titlu generic care acoperă teologic şi istoric conţinutul lor: "De la Apostoli la urmaşii lor; De la kerigma la didascalie (Didahie)". Deci, ele vorbesc despre o fază nouă în activitatea apostolilor. Cele trei Epistole Pastorale se apropie şi prin stil şi prin vocabular. În ele găsim mai puţin varietatea şi lipsa de coerenţă din celelalte Epistole anterioare. În ele Sfântul Pavel se exprimă într-un stil coerent, liniştit şi fără secţiuni bruşte. Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe cei doi să pună în cetăţi preoţi şi diaconi (sau episcopi şi diaconi). Una din datoriile lor de căpetenie este aceea de a învăţa pe alţii învăţătura cea adevărată (atât din punct de vedere doctrinar cât şi din punct de vedere moral). Sfântul Apostol Pavel le dă îndemnuri practice la rugăciune şi la săvârşirea de fapte bune. Învăţătura creştină solidă şi sănătoasă este de la Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos şi transmisă de Apostolii Săi. Ei au primit-o şi trebuie să o păstreze ca pe o comoară. Aceasta este calea Tradiţiei: Iisus Hristos Sfântul Pavel - ucenicii săi. Aceştia la rândul lor trebuie să o transmită celor care vor primii de la ei slujirile bisericeşti. Aceştia trebuie să fie fideli acestei învăţături. Adevărata învăţătură se recunoaşte din originea ei apostolică. Sfântul Apostol Pavel cere ucenicilor săi să evite discuţiile sterile şi inutile cu privire la Lege, cât şi speculaţiile unor "teologi de ocazie". Harismele trec aici pe planul al doilea, la fel şi profeţii, deoarece se consolidează acum ierarhia sacramentală. Aşteptarea Parusiei atât de evidentă (chiar în scrierile Sfântului Pavel), nu mai este acum atât de pronunţată (aproape a dispărut din aceste Epistole). În Epistola a I-a către Timotei Sfântul Pavel îndeamnă la rugăciune pentru dregători. În acest timp Biserica a atins deplina ei maturitate (iat-o instalată în istorie !). Există un pericol care ameninţă Biserica din interior (falsele învăţături - ereziile). Epistolele Pastorale se referă la pseudo-didascali, adică la cei care îşi atribuiau o misiune pe care nimeni nu le-a dat-o, prezentându-se în faţa tuturor ca foarte evlavioşi. Aceşti pseudo-didascali pătrund în mediile mai puţin luminate şi îi atrag pe unii oameni în rătăcirea lor. Foarte încrezuţi, aceşti eretici ridică mereu false probleme (basme şi mituri), n-au nici o disciplină intelectuală, sunt superficiali, preocupaţi de discuţii fără rost, elaborând basme, fac totul din interes, fac chiar pe învăţătorii contra plată, văzând astfel în viaţa religioasă o sursă de profit; sunt neascultători şi critică totul. Despre aceştia, Sfântul Pavel spune că: "şi-au pierdut credinţa" sau "au căzut din credinţă" (cf. I Timotei 1,19). Necazul cu ei e că nu vor să recunoască faptul că au căzut din credinţă. Nu recunosc pentru că nu-şi dau seama de acest lucru. Cele trei Epistole Pastorale vorbesc despre existenţa unei ierarhii locale în fiecare localitate importantă (episcopi, prezbiteri şi diaconi). Alături de aceste trăsături regăsim în ele şi principalele teme ale învăţăturii pauline: mântuirea ca har al lui Hristos, fără faptele Legii.
27
Punctele de contact cu Epistolele anterioare sunt numeroase în ceea ce priveşte "biografia Sfântului Pavel" (chemarea sa la apostolie, suferinţele sale). Sfântul Pavel are conştiinţa că se apropie de moarte şi de aceea vrea să consolideze Biserica - ceea ce a făcut cu ajutorul lui Dumnezeu. A încercat să păstreze credinţa adevărată şi să consolideze organizarea Bisericii. Dacă n-ar fi luat aceste măsuri, totul s-ar fi destrămat după dispariţia lui fizică. Îl vedem în ele pe Sfântul Apostol Pavel care nu vrea să moară înainte de a vedea consolidat ceea ce a făcut. 2. Autenticitatea Epistolelor Pastorale
Dacă ţinem seama de critica externă a textului, puţine scrieri ale Noului Testament sunt atât de bine atestate ca Epistolele Pastorale. Eusebiu de Cezareea (atât de bine informat) le acceptă fără nici o rezervă: "Cât despre Pavel, cele 14 epistole sunt sigure şi provin de bună seamă de la el. Dacă, cu toate acestea, unii resping "Epistola către Evrei" spunând că nu-i recunoscută de Biserica Romei ca fiind paulină, ar fi nedrept să nu spunem..." (cf. Istoria bisericească , Cartea a III-a, 3,5, pag. 100). Sfântul Irineu pe la anul 185 face referire la I Timotei 1,4 şi pune sub numele lui Pavel textul din II Timotei 4,10-11. Clement Alexandrinul le citează de mai mult de 40 de ori şi le atribuie Sfântului Pavel. Taţian recunoaşte autoritatea acestor epistole. Cele trei Epistole Pastorale figurează şi în catalogul numit "Canonul Muratori". Sfântul Policarp şi Clement Romanul recunoşteau aceste epistole. Când s-a format "corpus paulinum" ele erau cuprinse în acesta; la acea dată fiind în viaţă contemporani şi ucenici ai Sfântului Pavel. Cu toate acestea, autenticitatea Epistolelor Pastorale a fost atacată la începutul secolului al XIX-lea de critica protestantă. Astăzi, mulţi critici spun că aceste epistole nu sunt ale Sfântului Pavel. În aceste epistole este vorba de "hirotonie" şi de "ierarhia bisericească" lucruri pe care protestanţii le resping. Ca atare, s-a dat acestei probleme o tendinţă confesionalistă. În sprijinul opiniei lor, aceştia promovează ideea că organizarea ierarhică aşa cum apare în Epistolele Pastorale ar indica o perioadă mai târzie (adică secolul II d.Hr.). Apoi, mai spun ei, limba şi stilul acestor epistole ar fi diferite de cele ale Sfântului Pavel. I. Erorile combătute în Epistolele Pastorale
Aceşti critici ne asigură că erorile din pastorale ar fi caracteristice gnosticismului din secolul II, numai că dovezile pe care le aduc sunt incomplete. La această obiecţie răspundem că: Epistolele Pastorale ne lasă impresia că pericolul nu vine din afară ci din interiorul grupărilor creştine. Sursa erorilor se datorează formaţiunilor iudaice (celor tăiaţi-împrejur). În II Timotei 3,8 pare a fi o aluzie discretă la practicile magice. Din I Timotei 4,3 rezultă că aceşti adversari ai credinţei adevărate respingeau căsătoria. Se practica deci un sincretism religios asemănător cu cel combătut în Epistola către Coloseni, un iudaism heterodox care, poate, a pregătit gnosticismul din secolul II. În pastorale însă nu avem idei gnostice. Apare deci acest argument, care nu numai că nu cere o dată aşa de târzie ca secolul II (cum spun protestanţii), ci ne obligă să plasăm "pastoralele" într-o epocă foarte apropiată Epistolei către Coloseni (anul 63 d.H.). II. Organizarea
bisericească Criticii spun că organizarea bisericească ar fi posterioară secolului I. Dar în Cartea Faptele Apostolilor această organizare este evidentă şi se compune din: episcopi, preoţi, diaconi (cf. Fapte 20,28; Fapte 20,17; Fapte cap. 6). Epistola către Filipeni (57 / 58 d.Hr.) vorbeşte şi ea despre "episcopi" şi "diaconi". Bisericile locale aveau o ierarhie structurată cu episcopi şi diaconi. Apostolii erau întâi, apoi delegaţii lor cu rol de episcopi. Despre această evoluţie (în terminologie) ne vorbeşte Noul Testament dar şi Sfântul Ignatie Teoforul (al Antiohiei) la începutul secolului II. Atunci, în vremea sa, se aflau în fruntea fiecărei Biserici: episcopi, preoţi şi diaconi. Termenul de "preot" sau "prezbiter" este folosit în secolul I, dar se confundă adesea cu cel de "episcop". În Fapte 20,17 Sfântul Pavel îi convoacă la Milet pe "preoţii Bisericii din Efes", iar în versetul 28 îi numeşte "episcopi". În Filipeni 1,1 termenul de "episcopi" îi desemnează pe cei din treapta a doua bisericească (vezi şi I Timotei 3,1). La fel stă problema şi în Epistolele Pastorale. În Tit 1,5 şi 7 termenii "episcop" şi "prezbiter" se folosesc unul pentru altul. În I Timotei cap.3 este vorba despre episcopi şi diaconi. În I Timotei 5,17 şi urm. se vorbeşte despre prezbiteri în general. La Sfântul Ignatie Teoforul termenii sunt folosiţi în sensul de astăzi (episcopi, preoţi şi diaconi). E adevărat că a existat o "evoluţie" între Epistolele Pastorale (unde termenii se folosesc unul pentru altul) şi scrierile Sfântului
28
Ignatie. Dar, atenţie ! o evoluţie în terminologie, realitatea fiind aceeaşi. În scrierile Sfântului Ignatie termenii nu se mai confundă. Iată ce zice Sfântul Ignatie: "Sufletul îmi pun pentru cei ce se supun episcopului", iar în alt loc zice: "În Biserică episcopul stă în locul lui Hristos, preotul în locul Apostolilor iar diaconii în locul celor şaptezeci". III. Stilul şi vocabularul Epistolelor Pastorale
În ceea ce priveşte stilul şi vocabularul Epistolelor Pastorale, obiecţiunea are mai multă greutate. Există în Epistolele Pastorale aşa numitele "apax legomena" (cuvinte care apar o singură dată în limbajul paulin). Aceste cuvinte sunt specifice pastoralelor. Argumentul trebuie adus cu multă grijă. Studiul altor Epistole ne-a arătat şi dovedit cât de mobil era Sfântul Pavel privind modul de a scrie. În momentul în care scria pastoralele situaţia s-a schimbat. În plus, totalul acesta de "apax legomena" (306) în Epistolele Pastorale, poate fi serios redus dacă scoatem cuvintele folosite în limbajul curent, sau cuvintele cerute de subiectul tratat. Cele care rămân, sunt compensate de mult mai multele cuvinte care sunt vădit pauline. Nu e vorba - spun criticii - numai de stilul şi vocabularul acestor epistole, ci şi de modul de exprimare (de argumentare) care nu seamănă deloc cu cel al Sfântului Pavel. La această obiecţie răspundem că: este acelaşi Pavel, dar mai abil în ceea ce priveşte mânuirea limbii greceşti, şi aceasta s-a datorat schimbării de situaţie care s-a petrecut. Modul de prezentare este rabinic. Până aici Sfântul Apostol Pavel a dat teologiei sale o formulare net iudaică, folosind teologia Vechiului Testament; acum, el vede că creştinismul a devenit o religie universală şi că e prins într-un nou cadru. În aceste împrejurări Sfântul Pavel a simţit că trebuie să folosească o exprimare nouă şi acest lucru se vede în Epistolele Pastorale. Nu este exclusă folosirea de către Sfântul Pavel a unui tahigraf mai abil în limba greacă. Nimic însă nu ne obligă să negăm autenticitatea Epistolelor Pastorale. Bibliografie: Pr. Prof. Sabin Verzan, "Epistola I Timotei şi Epistola către Tit" Pr. Gheorghe Sârbu, "Epistola a II-a către Timotei". Epistola a I-a către Timotei
d.Hr.)
(Epistolă pastorală scrisă de Sfântul Pavel după eliberarea din prima captivitate romană în anul 65
A fost scrisă în anul 65 d.Hr., dar nu ştim exact din ce loc anume. 1. Planul Epistolei
Adresă şi salutare 1,1-2 I. Lupta cea bună 1,3-20 1. învăţătura mincinoasă 1,3-7 2. rolul Legii 1,8-11 3. chemarea Sfântului Apostol Pavel la apostolat 1,12-17 4. îndemn la "lupta cea bună" 1,18-20 II. Instrucţiuni pentru păstorirea Bisericii 2,1-3,16 1. cultul public 2,1-15 2. episcopi şi diaconi 3,1-13 3. taina dreptei credinţe 3,14-16 III. Învăţătorii mincinoşi şi rolul lui Timotei cap.4 IV . Îndemnuri în ceea ce priveşte comportamentul lui Timotei 5,1-6,2a 1. în general 5,1-2 2. văduvele 5,3-16 3. preoţii (clericii) 5,17-25 4. faţă de sclavi 6,1-2a Încheiere 6,2b-21 1. pseudo-didascalii şi iubirea de arginţi 6,2b-10
29
2. îndemn stăruitor lui Timotei 6,11-16 3. cei bogaţi; adevărata bogăţie 6,17-19 4. recomandare finală şi binecuvântare 6,20-21. 2. Cuprinsul Epistolei
În salutarea iniţială Sfântul Apostol Pavel se prezintă ca "apostol al lui Iisus Hristos după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru..." (vers.1). Titltul acesta pentru Dumnezeu apare numai în Pastorale de şase ori. Nicăieri nu-l găsim în altă parte în Epistolele Pauline. Apostolul îl salută pe Timotei pe care îl numeşte: "adevărat fiu în credinţă" (vers.2), îi cere să rămână la Efes pentru a combate falsele învăţături care tind să se infiltreze în Biserică (vers.3). Acestea sunt produse ale iudaismului epocii. (Literatura apocrifă legată de Noul Testament a izvorât din iudaism sau din cercurile marginale ale acestuia). Timotei trebuie să-i îndemne pe credincioşi la curăţie, la iubire, la credinţă sinceră (vers.5). Legea iudaică este bună (vers.8), dar valoarea ei este limitată. În versetele 9-10 avem o listă de păcate. În acelaşi verset (10) avem expresia "învăţătura sănătoasă" (hiienousa didaskalia ) expresie pe care o vom mai întâlni în II Timotei 4,3; Tit 1,9; Tit 1,13. Iată deci altă expresie specifică Epistolelor Pastorale. Învăţătura eretică este ca o "cangrenă" care erodează viaţa creştină, îi transformă pe creştini din oameni credincioşi în oameni care se pierd. În versetul 11 Sfântul Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu pentru chemarea sa la slujirea lui Hristos (la apostolie) şi spune că în el se verifică cuvântul că Iisus a murit pentru cei păcătoşi: "Vrednic de crezare şi de toată primirea este cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu; dar pentru aceasta am fost eu miluit, ca mai întâi în mine să-Şi arate Iisus Hristos toată îndelunga Sa răbdare, ca o pildă pentru cei ce vor crede în El spre viaţa veşnică" (cf. I Timotei 1,15-16). Versetul 15 este un citat dintr-o formulă de crez baptismal. Mulţumirea apostolului se încheie cu o doxologie (în versetul 17). Lui Timotei Sfântul Pavel îi porunceşte să lupte "lupta cea bună" (vers.18), potrivit cu proorociile făcute asupra lui. În Biserică existau atunci (şi există şi astăzi) prooroci creştini. Expresia "lupta cea bună" reapare de mai multe ori în Epistolele Pastorale şi constituie una din particularităţile de vocabular din aceste epistole. În versetul 20 sunt pomeniţi Imeneu şi Alexandru pe care Sfântul Pavel i-a anatematizat "i-am dat satanei". În capitolul 2 e vorba despre păstorirea Bisericii, despre cultul public (îl îndeamnă pe Timotei să se roage pentru toţi oamenii, "pentru împăraţi şi dregători". Sfântul Pavel nu face acest lucru din oportunism ci motivat teologic. Sunt cel puţin două motive: Dumnezeu vrea acest lucru; apoi, Dumnezeu este al tuturor: "...că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumenzeu, Mântuitorul nostru, Cel Ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină". Iisus Hristos S-a dat pe Sine "preţ de răscumpărare pentru toţi" (vers.6). Iată dublu motivată teologic rugăciunea pentru autorităţile publice, chiar dacă împărat la acea vreme era Nero (suntem în anul 65 d.Hr., iar persecuţiile împotriva creştinilor începuseră cu un an înainte). Fericitul Augustin scrie: "Cel ce a dat dregătoria Împăratului Constantin, Acela a dat-o şi apostatului Iulian". În continuare apostolul Pavel se referă la cultul public şi reaminteşte credincioşilor datoria de a se ruga în comunitate pentru conducători. În versetul 8 şi urm. apostolul se referă la atitudinea creştinilor în cadrul slujbelor (Sfântul Pavel insistă mai mult asupra atitudinii femeilor). În capitolul 3 Sfântul Pavel se referă la slujitorii bisericeşti şi la însuşirile pe care aceştia trbuie să le aibă. Apostolul expune ceea ce am putea numi: "condiţiile de intrare în cler". Cuvântul "episcopie" are sensul de "preoţie". În versetul 8 sunt amintiţi diaconii, iar termenul : "prezbiter" are sensul de cleric hirotonit în general. E necesar ca viitorul cleric să nu aibă vicii şi e vital să aibă anumite virtuţi. În versetul 9 avem o expresie deosebit de frumoasă. Diaconii sunt îndemnaţi să "păstreze taina credinţei în cuget curat". Aceasta este deopotrivă datoria preoţilor şi a credincioşilor. În versetul 12 Apostolul spune că diaconul trebuie să fie bărbat al unei singure femei (acesta constituie temeiul pentru canonul care nu permite recăsătorirea preoţilor). În versetele 14-16 Apostolul trece la alt subiect, vorbind despre "taina dreptei credinţe". Textul conţine o afirmaţie ecclesiologică foarte importantă. Trebuie să ştii cum să petreci în casa lui Dumnezeu (vers.15). Aceasta este "Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului". Biserica nu este o simplă alcătuire umană, ea este casa lui Dumnezeu. Aşadar, Biserica este numită "stâlp şi temelie a adevărului". Biserica posedă adevărul credinţei; ea garantează adevărul. Pentru comparaţie sunt folosite expresiile "stâlp" şi "temelie" - elementele sine-qva-non ale unei construcţii.
30
Iisus Hristos a întemeiat Biserica ca pe o instituţie mântuitoare. Ceea ce urmează în versetul 16 este un fragment de imn hristologic: "Cu adevărat, mare este taina credinţei celei bune: Dumnezeu S-a arătat în trup, îndreptăţit în Duh, S-a văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, S-a crezut în lume, S-a înălţat întru slavă" (cf. I Timotei 3,16). Expresia "S-a îndreptat în Duhul" înseamnă că Hristos a mântuit ceea ce a asumat (trupul uman primit din Fecioara Maria); "S-a arătat în trup" - la Naşterea din Fecioară; "S-a văzut de îngeri" - nu putem spune la care momente îngerii au contemplat ceea ce se întâmpla cu Hristos (ei au fost martori la ceea ce se întâmpla cu El de la Naştere şi până la Înălţare). Pentru îngerii înşişi, Dumnezeu îşi dezvăluie tainele Sale în Hristos. În capitolul 4 este vorba despre învăţătorii mincinoşi care opreau de la căsătorie şi de la unele bucate (vers.3). În versetul 5 Apostolul spune că tot ceea ce a făcut Dumnezeu se sfinţeşte prin Cuvântul Său şi prin rugăciune (vezi ritualul liturgic al Tainelor). Aceste lucruri trebuie spuse de Timotei credincioşilor săi: "Punându-le pe acestea înaintea fraţilor, vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus, hrănit cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături căreia i-ai urmat" (cf. I Timotei 4,6). Truda slujitorilor lui Hristos nu e în zadar,căci ei şi-au pus nădejdea în Dumnezeu cel viu, Care este Mântuitor al tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor (vers.10). În versetul 14 Sfântul Pavel spune: "Nu nesocoti harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin profeţie cu punerea mâinilor preoţimii". Prof. Justin Moisescu, Ierarhia Bisericească în Epoca Apostolică , Craiova, 1955, traduce cu: "ceata mai marilor preoţilor". În limba latină apare "prezbiterium" în sensul de "un cerc conducător al Bisericii" sau "organul colectiv de conducere al unei Biserici locale. "Punerea mâinilor preoţiei" ar putea fi, însă redat, pur și simplu, prin "punerea mâinilor hirotoniei", adică ale Tainei hirotoniei, spre deosebire de alte puneri ale mâinilor. Timotei a primit un har special printr-o sfântă taină (pe care nu o primea oricine). În II Timotei 1,6 este vorba de aceeaşi Taină a hirotoniei. În acea vreme se practica "punerea mâinilor" pentru mai multe misiuni sau acte: punerea mâinilor mirungerii, punerea mâinilor pentru consacrarea la misiune. În textul nostru este vorba, desigur, de "punerea mâinilor Tainei Preoţiei". Sensul cel mai evident este cel adevărat. În versetul 16, Sfântul Apostol Pavel îi recomandă lui Timotei să ţină aprins harul pe care l-a primit. Harul primit de slujitorul lui Hristos la hirotonie nu trebuie tratat cu indiferenţă, cu nepăsare. Misiunea lui Timotei este aceea de a-i învăţa pe oameni: "Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătura ta; stăruie în ele, căci făcând aceasta te vei mântui - şi pe tine, şi pe cei ce te ascultă" (cf. I Timotei 4,16). În capitolul 5 Sfântul Apostol Pavel se referă la datoriile faţă de alţii. Mai întâi se referă la bătrâni (vers.1-2), apoi, în versetele 3-16 se referă la văduve. Sunt trei categorii de văduve: - "cele cu adevărat văduve" adică văduvele care nu au pe nimeni. Acestea cad în grija comunităţii. În concepţia Sfântului Pavel văduvia înseamnă dedicarea pentru întreaga viaţă curăţiei şi postului; - "văduvele care au pe cineva în familie" - acestea trebuie întreţinute de familia lor; - "văduvele consacrate slujirii Bisericii" - acestea sunt văduve cu un statut special în Biserică. Acestea trebuie să aibă cel puţin 60 de ani şi să fi fost soţia unui singur bărbat. Sunt amintite şi "văduvele tinere". Am putea spune că aceasta este a patra categorie de văduve. Faţă de acestea, Timotei trebuie să-şi manifeste rezerve şi să se ferească de ele. Să nu le accepte cu un statut special în Biserică. În versetele 17-20 Sfântul Apostol Pavel se referă la preoţi [πρεσβύτερoι]. În acest text termenul îi desemnează pe clericii hirotoniţi în general. În versetele 19-20 Sfântul Pavel se referă la preoţii care greşesc, iar în versetul 22 îl îndeamnă pe Timotei să nu-şi pună mâinile în grabă peste nimeni: "Nu-ţi pune degrabă mâinile peste nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat". Din versetul 23 ne dăm seama că Timotei exagera cu asceza şi - se pare - suferea de stomac. Sfântul Pavel îi face îndemnul de a folosi puţin vin (Plutarh spune despre vin că "este băutura cea mai obişnuită şi cel mai plăcut dintre medicamente"; Platon în "Legile" menţionează că vinul era folosit adesea ca medicament; în Talmud în tratatul Nedarim cap.9 paragraful 8 se spune: "vinul este bun pentru pântece"). Prin această recomandare făcută lui Timotei Sfântul Pavel se arată moştenitorul tradiţiei sapienţiale ebraice, dar, atenţie, el nu recomandă băutura şi beţia. În versetele 24-25 se referă la un alt subiect (se pare că este vorba de unii oameni care au călcat legile morale). În capitolul 6 versetul 1 Sfântul Pavel se referă la sclavi, îndemnându-i să-i socotească pe stăpânii lor vrednici de toată cinstea. Timotei este îndemnat să promoveze virtuţiile. În versetul 10 Sfântul Pavel se referă la "iubirea de arginţi", care este rădăcina tuturor relelor, iar în versetul 11 dă o listă de virtuţi: dreptatea, evlavia, credinţa, iubirea, răbdarea, blândeţea.
31
Apare din nou în versetul 12 expresia: "lupta cea bună a credinţei", iar în versetul 15 Iisus e numit "Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor" ca şi în Apocalipsă de două ori (Apocalipsă 17,14 şi Apocalipsă 19,16). Urmează un îndemn pentru cei bogaţi în veacul de acum (vers.17). În final (vers.20-21a) Sfântul Apostol Pavel dă un imperios îndemn la ferirea de erezie. Epistola se încheie cu o scurtă binecuvântare:
"Harul fie cu tine ! Amin."
Epistola către Tit (Epistolă pastorală scrisă la Roma în anul 65 d.H.) Se aseamănă foarte mult cu Epistola a I-a către Timotei. Ele au fost scrise aproape în aceeaşi vreme (toamna anului 65 d.Hr.). 1. Planul Epistolei Adresă şi salutare 1,1-4 I. Îndatoririle lui Tit ca păstor 1,5-16 1. alegerea şi hirotonia preoţilor 1,5-9 2. opoziţia faţă de învăţătorii mincinoşi 1,10-16 II. Sfaturi şi îndemnuri 2,1-3,11 1. conduita creştină în Biserică 2,1-10 (temeiul dogmatic al acesteia) 2,11-15 2. conduita creştinilor în lume 3,1-2 (temeiul dogmatic al acesteia) 3,3-7 3. sfaturi personale către Tit 3,8-11 Încheiere 3,12-15 2. Cuprinsul Epistolei
Adresa şi salutarea sunt de o solemnitate deosebită. Misiunea Sfântului Pavel este de a conduce pe cei aleşi, prin propovăduirea sa, pe calea credinţei până ce vor ajunge la viaţa veşnică. În versetul 3 Dumnezeu e numit "Mântuitorul nostru" (vezi I Timotei 2, 3). În continuare Sfântul Pavel îi aminteşte lui Tit pentru ce l-a lăsat în Creta (vers.5). Sunt cel puţin două motive: - acela de a organiza Biserica; - îndatorirea de a predica Evanghelia lui Hristos; În versetul 7 şi urm. sunt date calităţile (criteriile) pentru selecţionarea în cler. În versetul 9 Sfântul Apostol Pavel spune că Tit trebuie să fie strâns legat "de cuvântul cel vrednic de crezare al învăţăturii...". De ce această exigenţă, o spune în versetul 10: "Pentru că sunt mulţi nesupuşi, grăitori în deşert şi înşelători, mai ales cei din tăierea-împrejur". Apostolul citează în continuare un poet cretan: "Cretanii sunt pururea mincinoşi, fiare rele, pântece leneşe" (este vorba de Epimenides secolul VI î.H.). Cretanii au fost mari iubitori de libertate; turcii au avut dificultăţi în a-i stăpâni. În acest text apare celebrul paradox al mincinosului: "Un mincinos care spune că minte, minte şi când spune că minte sau nu minte?" Epimenides e mincinos? Minte când spune că "cretanii sunt pururea mincinoşi"? În Evul Mediu au existat aproximativ 17/18 probleme insolubile. Se pare că Sfântul Apostol Pavel dă credibilitate acestei mărturii, spunând că: "Mărturia aceasta este adevărată" (v.13). În capitolul 2 versetul 1 apare din nou expresia "învăţătura sănătoasă", iar în versetele următoare urmează sfaturi şi îndemnuri pentru bătrâni şi arată cum trebuie să fie aceştia: "sănătoşi în credinţă" şi "cumpătaţi" (vers.2). Bătrânele să aibă "în înfăţişare sfinţită cuviinţă" (v. 3) [bătrânii trebuie să depăşească prostiile tinereţii]. "Cele bătrâne să înţelepţească pe cele tinere" (vers.4). În versetul 6 Sfântul Pavel se referă la tineri şi arată cum trebuie să fie aceştia: "cumpătaţi", iar în versetul 7 îi spune lui Tit să se ofere el însuşi "pildă de fapte bune". În versetele 11-13 avem temeiul dogmatic pentru conduita creştinilor în Biserică, iar versetul 14 cuprinde un fragment dintr-o mărturisire de credinţă: "Cel Ce pe Sine S-a dat pentru noi că să ne răscumpere din toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Sieşi popor ales, râvnitor de fapte bune". În capitolul 3 Sfântul Pavel se referă la conduita creştinilor în lume (în primele două versete) şi dă fundamentul dogmatic al acestei atitudini (exemplul lui Hristos - vers.4-5). În versetul 5 este vorba despre Botez, pe care Sfântul Pavel îl numeşte: "baia naşterii din nou". În versetele 8-11 se cuprind sfaturi personale adresate lui Tit. Sfântul Pavel atrage din nou atenţia asupra păstrării credinţei curate (este pomenit "omul eretic"). Această expresie apare numai aici cu referire clară la cei ce profesează alte învăţături decât cele adevărate. Urmează încheierea Epistolei (v. 12-15) în care Sfântul Pavel îi cere lui Tit să meargă la Nicopole (în Ilyric), căci acolo s-a hotărât să ierneze. Probabil că este vorba de iarna anului 65 d.H. E pomenit Apollo şi Zenas. Acesta din urmă era avocat (de ce avea Sfântul Pavel nevoie de Zenas ? Se aştepta la o nouă arestare ? Se aştepta oare la o nouă confruntare cu Legea ?). Harul fie cu voi cu toţi ! Amin."
32
Epistola a II-a către Timotei
(Epistolă pastorală scrisă la Roma în anul 66 d.Hr.) Epistola a fost scrisă la Roma în toamna anului 66 d.Hr. (este ultima epistolă scrisă de Sfântul Apostol Pavel) 1. Planul Epistolei
Adresă şi salutare 1,1-2 Rugăciunea de mulţumire 1,3-5 I. Îndemn la răbdarea suferinţei pentru Hristos 1,6-2,13 1. despre mărturisirea fără frică a credinţei 1,6-14 2. prietenii adevăraţi şi prietenii falşi 1,15-18 3. acceptarea suferinţei pentru Hristos 2,1-13 II. Învăţătorii mincinoşi 2,14-4,5 1. îndemnuri şi sfaturi adresate episcopului Timotei 2,14-19 2. sfaturi personale 2,20-26 3. "zilele din urmă" 3,1-17 4. îndemn solemn adresat lui Timotei 4,1-5 Încheiere 4,6-22 1. "Testamentul Sfântului Apostol Pavel" 4,6-8 2. instrucţiuni personale 4,9-18 3. salutări nominale 4,19-22 2. Cuprinsul Epistolei
Adresa Epistolei seamănă foarte mult cu cea din II Corinteni şi Coloseni. Epistola e adresată lui Timotei: "iubitului fiu" (vers.2) - vezi I Timotei 1,2. În rugăciunea care urmează Sfântul Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ucenicul său Timotei. Din aceste două Epistole şi nu numai, aflăm că Timotei îi era foarte drag Sfântului Pavel. Îi aminteşte lui Timotei de creşterea pe care a primit-o de la bunica sa Loida şi de la mama sa Eunichi. În versetul 6 îi cere să reînsufleţească harul care este în el. Orice har primit trebuie ţinut aprins, deoarece harul lui Dumnezeu nu lucrează în mod automat şi independent faţă de voinţa celui care îl posedă. Poţi fi preot hirotonit şi harul să nu lucreze prin tine. Preotul are într-adevăr har dar trebuie să-l facă lucrător (trebuie să-l ţină aprins). La fel stau lucrurile şi cu harul pe care credinciosul îl primeşte la Botez. Hristos nu ia înapoi ceea ce a dat odată. Harul rămâne latent în fiinţa celui botezat sau hirotonit. În versetul 6 începe partea a I-a a Epistolei: "Îndemn la răbdarea suferinţei pentru Hristos". Apare din nou expresia "prin punerea mâinilor mele" pentru a desemna Taina Hirotoniei. Prima secţiune a acestei părţi tratează o problemă prezentă peste tot în pastorale, anume "mărturia credinţei", chiar cu riscul pătimirii pentru Hristos. Apostolul este întemniţat şi îl îndeamnă pe ucenicul său să pătimească - dacă e cazul - pentru Hristos. În versetele 15-18 este vorba despre "prietenii adevăraţi şi prietenii falşi". Fighel şi Ermoghen s-au lepădat de Sfântul Pavel. Onisifor în schimb este lăudat. Din text ar putea reieşi că Onisifor murise în preajma apostolului: "Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însufleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat; dimpotrivă, de 'ndată ce-a venit în Roma, cu multă osârdie m-a căutat şi m-a găsit. Să-i de-a Domnul ca în ziua aceea să afle milă de la Domnul...". Avem în acest text un temei al rugăciunii pentru cei adormiţi. Onisifor era originar din Efes. Apostolul Pavel îi încredinţează lui Timotei casa lui Onisifor. În capitolul 2 versetele 6-14 Sfântul Pavel vorbeşte despre acceptarea suferinţei pentru Hristos. În versetul 2 avem un temei dogmatic pentru Sfânta Tradiţie: "şi cele ce-ai auzit de la mine în faţa multor martori, pe acestea încredinţează-le unor oameni credincioşi care vor fi destoinici să-i înveţe şi pe alţii". Cel care suferă pentru Hristos este comparat pe rând cu ostaşul, atletul şi plugarul. Ca temei al suferinţei pentru Hristos apostolul spune că Iisus Însuşi a suferit şi suferă şi acum. În versetele 11-12 avem din nou un fragment
33
de imn baptismal: "Vrednic de crezare este cuvântul: Dacă împreună cu El am murit, împreună cu El vom şi via; dacă răbdăm, împreună cu El vom şi împărăţi; dacă-L tăgăduim, şi El ne va tăgădui" (cf. Marcu 8,38). Botezul operează în fiinţa celui ce-l primeşte o moarte şi o înviere reală cu Iisus Hristos. În versetul 13 Sfântul Pavel se referă la cei care nu sunt credincioşi lui Hristos, apoi se referăla eretici (pericolul cel mai mare pentru Biserică în epoca respectivă). Aceştia spuneau că "învierea" s-a şi petrecut (ei se refereau la învierea de obşte). Apostolul spune despre ei că sunt ca: "vasele de necinste dintr-o casă". În capitolul 3 Sfântul Pavel îl atenţionează pe Timotei că vor veni vremuri grele (vers.1), iar în versetele 2-5 dă o listă de păcate care vor caracteriza pe oamenii vremii din urmă. Sfântul Pavel insistă din nou pe păstrarea credinţei adevărate şi vorbeşte despre eretici: "cei ce mereu învaţă şi niciodată nu pot ajunge la cunoaşterea adevărului" (vers.7). Ereticii sunt cei care strică unitatea comunitară. Sunt pomeniţi: Iannes şi Iambres, cei care, potrivit Tradiţiei, sunt vrăjitorii egipteni care s-au opus lui Moise în faţa lui Faraon (vezi Targumul ierusalimitean la Ieşire 7,11). Prigoana ţine de condiţia firească a ucenicului lui Hristos, în schimb prigonitorii îşi vor afla pedeapsa. În versetul 16 avem un text clasic care se referă la inspiraţia Sfintei Scripturi: "Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre dare de învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre deprinderea cea întru dreptate". În capitolul 4 (primele 5 versete) Sfântul Pavel dă lui Timotei un îndemn stăruitor la propovăduirea învăţăturii şi la păstrarea ei cu fermitate. Vei da socoteală de modul în care propovăduieşti şi aperi credinţa. În versetul 3 apare din nou expresia: "învăţătura sănătoasă". Apostolul subliniază din nou datoria lui Timotei de a păstra curată învăţătura. Biserica nu poate "cocheta" cu erezia. Sfinţii Ciprian şi Tertulian spun: "Nici sângele martirilor nu spală păcatul ereticilor". Pericopa II Timotei 4,6-8 constituie ceea ce numim: "Testamentul Sfântului Apostol Pavel" Putem suprima ghilimelele, deoarece pericopa conţine realmente un testament. Apostolul Pavel se afla în preajma trecerii din lumea aceasta. E convins că s-a luptat "lupta cea bună" (vers.7), că şi-a "împlinit călătoria" şi că "a păzit credinţa". E convins că Dreptul Judecător îi va da cununa dreptăţii şi nu numai lui, ci şi tuturor celor care au iubit arătarea Lui (vers.8). E vorba de arătarea lui Hristos în lume. Sfântul Apostol Pavel nu mai spera să scape cu viaţă din închisoarea în care se afla (cum spera să scape din prima captivitate). E convins că această întemniţare va sfârşii în moarte, dar are conştiinţa că a făcut ceea ce trebuia. În versetul 9 îl roagă pe Timotei să vină la el cât mai curând, iar în versetul 11 spune că singurul său însoţitor este "Luca" (Marcu era şi el - ca şi Timotei - departe). Îi cere lui Timotei să-i aducă mantia (vers.13)[τ ∈ v φαιλόvηv]. După datele pe care le avem se pare că Sfântul Pavel era închis la Roma în temniţa Mamentina. În versetul 14 este pomenit un oarecare Alexandru arămarul, care i-a făcut apostolului mult rău (se pare că el este cel care l-a denunţat pe Sfântul Pavel). Dacă a scăpat odată din închisoare a fost voia Domnului cu el, şi s-a petrecut aceasta pentru ca să-şi poată desăvârşii opera. Acum însă nu mai spera să scape cu viaţă. Sfântul Pavel s-a împăcat cu gândul morţii. Transmite salutări Priscilei şi soţului ei şi casei lui Onisifor. Îi cere lui Timotei să vină la el înainte de începutul iernii. Când a fost martirizat Sfântul Apostol Pavel ? Sunt două ipoteze; una susţine iarna anului 66/67, iar alta 63/64. După Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească , Cartea a doua, paragraful 25, Sfântul Apostol Pavel a murit în anul 67 d.H. în timpul persecuţiei lui Nero: "Se istoriseşte că pe vremea domniei lui (Nero), însuşi Pavel a fost decapitat şi că probabil şi Petru a fost răstignit şi că această ştire a fost întărită de numele lui Petru şi al lui Pavel care până azi e legat de cimitirul roman care poartă numele lor". "Că amândoi au suferit în acelaşi timp martirajul ne-o spune şi Dionisie, episcopul Corintului, în epistola sa către romani, unde afirmă: De aceea şi voi v-aţi unit întreolaltă prin aceeaşi învăţătură cu care au fost întărite de către Petru şi Pavel Bisericile din Roma şi cea din Corint. Căci amândoi au sădit această învăţătură şi în Corintul nostru, propovăduindu-ne în acelaşi fel în Italia şi suferind totodată aceeaşi moarte de martir" (cf. Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească,Cartea a doua paragraful 25). Fericitul Ieronim în "De viris illustribus" paragraful 12 face precizarea că Sfântul Apostol Pavel a suferit martiriul la doi ani după moartea lui Seneca. În "Analele" lui Tacitus se spune că Seneca a murit în anul 65 d.H. Sfântul Clement Romanul în I Corinteni 5,7 spune că: "Pavel a primit premiul răbdării, purtând de şapte ori lanţuri, fiind izgonit şi lovit cu pietre; fiind propovăduitor atât în răsărit cât şi în apus, a primit slava strălucită a credinţei lui; învăţând dreptatea în toată lumea şi ajungând până la marginile Apusului, a suferit mucenicia sub egumeni. Şi aşa, s-a despărţit de lumea aceasta şi s-a dus în locul cel sfânt, fiind cea mai mare pildă de răbdare" (cf. Scrierile Părinţilor Apostolici). Clement Romanul spune că Apostolul Pavel a murit ca martir sub egumeni; Nero
34
fiind în Ahaia într-un turneu cu scop artistic a lăsat conducerea imperiului unui triumvirat. Turneul lui Nero a fost în anul 67 d.H. Aşadar, luăm ca dată a morţii Sfântului Pavel anul 67 d.H. Epistola se încheie cu o binecuvântare scurtă: "Harul fie cu duhul tău ! Harul fie cu voi ! Amin."
Epistola către Evrei
(Epistolă hristologică, scrisă la Roma sau de undeva din Italia, în anul 63 d.H.) Introducere În cuprinsul Epistolei găsim indicii privind împrejurările în care a fost scrisă. Epistola a fost adresată unor iudei care au abandonat riturile şi prescripţiile Legii mozaice şi care Îl mărturisesc pe Iisus Hristos ca Mesia şi Mântuitorul (cf. Evrei 13,8). Această schimbare de religie nu s-a lăsat fără urmări, deoarece nu e uşor să renunţi la o mentalitate care a intrat acut în fiinţa ta şi nici să dai la o parte tradiţiile poporului tău. Pe de altă parte, unii se gândeau serios la ceea ce au pierdut, primind religia creştină. Ei au renunţat la splendoarea cultului mozaic, primind Creştinismul, a cărui cult incipient era infinit mai sobru şi mai lipsit de splendorile cultului mozaic. Nu în ultimul rând, foştii lor conaţionali şi coreligionari îi tratau ca pe nişte renegaţi şi îi ostracizau în toate felurile. Excomunicarea din sinagogă nu era un lucru puţin şi neînsemnat. Aflăm din cuprinsul Epistolei că unii au fost chiar deposedaţi de averi şi chiar întemniţaţi (cf. Evrei 10,34). Aceştia vedeau în nenorocirea lor semnul pedepsei lui Dumnezeu, deoarece erau destul de "leneşi în a afla adevărul" (cf. Evrei 6,12 şi 5,11). În faţa martiriului unii s-au descurajat. În Epistolă apar mereu îndemnuri. Autorul îi îndeamnă pe cititori să ţină cu tărie cuvintele lui Hristos, să nu se lase biruiţi nici de eroare, nici de lene sau păcat, ci să privească ţintă la mântuirea care le este pusă înainte, rămânând tari în nădejdea creştină. Nădejdea lor să fie în toată vremea credinţa, care înseamnă: acceptarea cuvântului revelat, încredere în providenţă, fidelitate şi perseverenţă în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Dacă Epistola către Romani este un "document al mântuirii", Epistola către Galateni un "document al libertăţii", iar Epistola I către Corinteni un "document al iubirii frăţeşti"; Epistola către Evrei este un "document al credinţei". Au existat discuţii privind forma Epistolei. Evrei are mai puţin formă de epistolă. Toate celelalte Epistole ale Sfântului Pavel au adresă şi salutare, însă aşa ceva lipseşte din Epistola către Evrei. E adevărat că Epistola în cauză are o salutare finală. În Epistola către Evrei pericopele parenetice se amestecă cu pericopele doctrinare. Mulţi autori cred astăzi că această Epistolă a fost mai degrabă o omilie, căreia i s-a dat ulterior caracterul unei Epistole. În Evrei 13,22 autorul însuşi caracterizează scrierea sa ca un "cuvânt de îndemnare". 1. Autorul Epistolei către Evrei
Încă din antichitate au existat îndoieli în ceea ce priveşte autenticitatea paulină a Epistolei către Evrei. Panten (180) a fost primul care a atribuit-o Sfântului Pavel. Origen însă, bazându-se pe argumente de ordin filologic spune că Epistola, în ceea ce priveşte redactarea, nu este a Sfântului Pavel (ideile - într-adevăr - sunt ale Sfântului Pavel, dar aşternerea în scris aparţine altui autor). Sfântul Clement Romanul o cunoaşte şi o ţine în mare cinste, dar nu menţionează numele Sfântului Pavel cu privire la ea. Până la mijlocul secolului IV nu s-a mai discutat despre paternitatea Epistolei către Evrei. Fericitul Ieronim ne mărturiseşte că, în vremea sa, Epistola nu mai era privită ca autentică, deşi el vorbeşte despre ea ca despre o Epistolă a Sfântului Pavel. Din secolul V Epistola către Evrei a fost acceptată ca epistolă paulină. Eusebiu de Cezareea scrie: "Cât despre Pavel, cele 14 epistole sunt sigure şi provin de bună seamă de la el. Dacă, cu toate acestea, unii resping "Epistola către Evrei" spunând că nu-i recunoscută de Biserica Romei ca fiind paulină, ar fi nedrept să nu spunem". (cf. Istoria Bisericească, Cartea a III-a, paragraful 3,5).
Obiecţiuni protestante ceva;
1. Dacă toate celelalte epistole au o adresă în care apare numele lui Pavel, Epistola către Evrei nu are aşa
35
2. Limba şi stilul Epistolei către Evrei diferă de limba şi stilul celorlalte epistole. Avem în ea 168 de "hapax legomena" în raport cu ansamblul Noului Testament şi 164 de cuvinte care nu se întâlnesc niciodată la Sfântul Pavel. Epistola către Evrei ocupă locul întâi ca puritate a limbii greceşti în raport cu celelalte cărţi ale Noului Testament; 3. Când Sfântul Pavel citează Scriptura, foloseşte de regulă expresiile: "cum este scris" sau "Scriptura zice...". În Epistola către Evrei apar expresiile: "Duhul Sfânt zice..." sau "precum se zice undeva..."; 4. Materialul este expus în mod diferit. În Epistola către Evrei morala şi dogmatica se amestecă de la un capăt la altul; 5. Autorul Epistolei către Evrei se plasează printre cei ce au primit învăţătura de la cei care L-au ascultat pe Hristos (adică de la apostoli). De aici rezultă că autorul Epistolei către Evrei este un ucenic al apostolilor. Cât despre Pavel - toată lumea ştie - el însuşi o spune în Galateni 1,1 că a primit revelaţia prin descoperire direct de sus de la Iisus. 6. Tema centrală a Epistolei către Evrei este "Preoţia lui Hristos", ori această temă nu apare în celelalte epistole pauline; 7. În Epistola către Evrei nu se spune nici un cuvânt despre "îndreptarea prin credinţă fără faptele Legii", deşi epistola a fost adresată unor iudeo-creştini. Autorii de astăzi sunt de acord că Epistola către Evrei nu a fost scrisă de Sfântul Pavel. Ea a fost scrisă de un alt autor. E adevărat că multe idei sunt foarte apropiate de învăţătura Sfântului Pavel. Cel care a scris epistola a fost, din punct de vedere intelectual, un ucenic al Sfântului Pavel, dar a rămas profund original în redactarea ei. E sigur că dacă Sfântul Pavel a cunoscut Epistola către Evrei a fost de acord cu ea, dar nu a fost scrisă sub controlul său, sau de un secretar pus de el. Dacă nu e Sfântul Pavel, atunci cine poate fi autorul ? S-au propus mai multe nume (toţi ucenici ai Sfântului Pavel): Barnaba, Marcu sau Luca. De la Marcu avem o scriere (Evanghelia a doua), iar de la Luca avem două (Evanghelia a treia şi Faptele Apostolilor). Mai târziu s-a gândit cineva la Apollo (Luther îl menţionează), iar cercetătorii de astăzi acceptă această teorie. Din Fapte 18,24-28 rezultă că Apollo era un iudeu alexandrin, om "tare în Scripturi", un foarte bun orator (cf. I Corinteni "cei ai lui Apollo"). Apollo era un suflet fervent, foarte preocupat de hristologie. Din Fapte 18,28 aflăm că el "dovedea din Scripturi că Iisus este Mesia"; Ori: 1. E destul să citeşti Epistola către Evrei şi să-ţi dai seama că autorul ei este un iudeu; 2. Epistola reflectă limba şi cultura Alexandriei, în plus ea mărturiseşte şi o cunoaştere precisă a scrierilor lui Filon (iudeu din Alexandria); 3. Apollo era un iudeu erudit şi un foarte bun orator; La fel pare să fie şi autorul Epistolei către Evrei; 4. Se vede că Apollo avea o cunoaştere remarcabilă a Scripturii, dacă Sfântul Luca (el însuşi tare în Scripturi) a socotit necesar să semnaleze în Fapte această menţiune despre Apollo. Epistola către Evrei este opera unui "maestru în Scriptură"; 5. Apollo era un apologet şi apăra învăţătura despre mesianitatea lui Iisus Hristos; ori Epistola către Evrei este o "capodoperă de apologie scripturistică";
6. Orice orator are o temă preferată (sau chiar teme preferate). Despre Apollo se spune că învăţa cu exactitate cele privitoare la Iisus (cf. Fapte), învăţa cu acrivie (cf. Fapte 18,25). Era deci preocupat de hristologie. Epistola către Evrei are ca temă principală proslăvirea lui Hristos sub întreita Sa demnitate: Prooroc, Arhiereu şi Împărat. Eminenta personalitate care se degajă din Epistola către Evrei corespunde şi cu ceea ce ne lasă să înţelegem Epistola I-a către Corinteni despre Apollo. În stima corintenilor, Apollo este pus pe picior de egalitate cu Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (cf. I Cor 1,12; I Cor 3,4-5 şi I Cor 4,6). Apollo era un om sensibil (a fost afectat de dezbinarea din Corint), atât de afectat că deşi Sfântul Pavel l-a rugat stăruitor să revină în acea Biserică, el a refuzat să o facă (cf. I Cor 16,12). Aceeaşi sensibilitate caracterizează şi pe autorul Epistolei către Evrei; 7. Din Fapte 18,26 aflăm că Apollo nu cunoştea decât numai botezul lui Ioan. Numai la Efes i s-a desăvârşit învăţătura (i s-a completat). Din I Cor 16,22 aflăm că el a rămas un timp la Efes. Creştinii din Efes dovedesc interes faţă de cele privitoare la cult şi la preoţie. Era poate locul cel mai potrivit (oraşul Efes) în care să se maturizeze învăţătura despre Iisus Hristos (hristologia). 8. Când Apollo a venit la Efes (anul 53 d.Hr.) el nu ştia nimic despre Duhul Sfânt şi despre lucrarea Sa (cf. Fapte 18,25 şi Fapte 19,2-3). Epistola către Evrei este extrem de săracă în ceea ce priveşte învăţătura despre Duhul Sfânt (pnevmatologia). Prin aceasta se deosebeşte net de celelalte epistole ale Sfântului Pavel. Se pare că Apollo nu a aprofundat această învăţătură. Iată o serie de coincidenţe care ne fac să credem că Apollo ar fi scris Epistola către Evrei. Dar se aduce o obiecţie serioasă "ipotezei Apollo" şi anume aceea că, în Biserica primară nu s-a vorbit despre ea. Ipoteza Apollo, cum am văzut, este de dată târzie (abia Luther vorbeşte de ea), iar celelalte propuneri sunt doar ipoteze. Prof. Haralambie Rovenţa "Cine a scris Epistola către Evrei ?". Aceasta nu este o lucrare extinsă, în care autorul reia cercetarea lui Origen şi ajunge la concluzia lui Origen, aceea că, ideile epistolei sunt ale lui Pavel, însă redactarea nu-i aparţine acestuia, dar nici el nu spune cine este autorul (vezi şi Ceslas Spicq "Epistola către Evrei", Paris 1952 vol. I şi 1953 vol. II). Probabil că Epistola a fost adresată unei comunităţi de iudei din Ţara Sfântă (Cezareea Palestinei sau Antiohia Siriei). Sunt şi păreri conform cărora Epistola a fost adresată unor păgâno-creştini. 2. Locul şi data scrierii Epistolei
Titlul Epistolei "către Evrei" nu este elocvent, deoarece a fost pus de autori mai târziu. Epistola către Evrei a fost scrisă la Roma sau de undeva din afara Romei, dar sigur din Italia (cf. Evrei 13,24 - unde se vorbeşte despre "cei din Italia") [o⊇ π∈ τ↑ ς ζ Iταλίας]. Aceştia pot însemna "cei veniţi din Italia" (adică italienii) fie că se găsesc sau nu în Italia. Unii chiar au încercat să demonstreze că Epistola a fost adresată unor creştini din Italia. "Când a fost scrisă Epistola ?" Epistola către Evrei este citată de Clement Romanul pe la anul 95 d.Hr. (cf. Epistola către Corinteni (I), paragraful 61,3; 36,2; 36,1 şi 17,1). De aici rezultă că Epistola a fost scrisă înainte de această dată, aşadar, înainte de moartea Sfântului Pavel. Prof. Vasile Gheorghiu notează anul 63 d.Hr. Mulţi autori mai noi plasează redactarea Epistolei mult mai târziu (85) sau (90). Avem însă un argument care ne obligă să datăm Epistola înainte de anul 70 d.H. Autorul descrie cultul mozaic şi nu face nici o aluzie la faptul că Templul din Ierusalim ar fi dispărut. Acestui argument i se răspunde că, descriind cultul mozaic autorul nu se referă la realitatea contemporană ci se întemeiază pe expunerea biblică (care nu are în vedere atât Templul cât Cortul Sfânt din pustie). E adevărat că autorul se întemeiază pe Biblie în argumentarea sa, dar punând accentul pe Jertfa lui Hristos pusă faţă în faţă cu cultul iudaic şi cu jertfele sale, dacă Templul n-ar mai fi existat, autorul trebuia să spună acest lucru şi să-l folosească drept argument la faptul că templul şi cultul iudaic "şi-au trăit traiul", perioada lor a trecut, odată cu venirea lui Iisus Hristos în lume. În capitolul 8 după ce autorul citează un text din cartea profetului Ieremia cap.31 - despre Noul Testament, spune în versetul 13: "Şi zicând unul nou, Domnul a învechit pe cel vechi. Iar ceea ce se învecheşte şi îmbătrâneşte, aproape este de pieire" - dar, atenţie ! nu spune că a pierit deja. În Evrei 9,2-5 e amintit "sfeşnicul de aur curat cu şapte braţe" (cel care a fost dus de Titus la Roma în procesiunea triumfală organizată cu ocazia serbării victoriei). Apare în text o greşeală. Autorul Epistolei către Evrei un bun iudeu - plasează în Sfânta Sfintelor "altarul tămâierii" alături de Chivotul sau Sicriul Legii, însă altarul tămâierii se afla în Sfânta nicidecum în Sfânta Sfintelor. Vorbind atât de mult despre cultul iudaic, autorul nu ne spune nimic despre distrugerea Templului din Ierusalim, semn că acest eveniment încă nu se petrecuse. Dacă aşa stau lucrurile, atunci când a fost scrisă Epistola către Evrei ?. Dacă această Epistolă are legătură cu Sfântul Apostol Pavel (şi sigur are), atunci ea trebuie plasată cândva înaintea morţii Sfântului Pavel, adică înainte de anul 67 d.Hr. Luăm ca dată probabilă anul 63 d.Hr.
37
3. Planul Epistolei către Evrei
Prolog: Hristos, Împărat, Preot, trimis al lui Dumnezeu, Răscumpărător 1,1-4 Tema I Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Împărat a toate 1,5-2-18 Tema II Iisus, Arhiereul credincios şi compătimitor 3,1-5,10 Tema III "Preoţia lui Hristos" 5,11-10,18 - introducere 5,11-6,20 1 - superioritatea Arhiereului Hristos faţă de preoţii levitici - cap.7 2 - superioritatea cultului, a sanctuarului şi a Jertfei lui Hristos - cap.8-9 3 - recapitulare - Jertfa lui Hristos este superioară jertfelor levitice 10,1-18 Tema IV Credinţa perseverentă 10,19-12,29 Apendice 13,1-21 Încheiere 13,22-25 (Notă: Acest plan aparţine lui Ceslas Spicq). A. Vanhoye în lucrarea "Structura literară a Epistolei către Evrei", Paris 1963, argumentează printr-o critică literară atentă a textului Epistolei, că a fost compusă după un plan extrem de riguros, ordonat într-o formă "chiastică"
sau "chiasmică". Aceasta înseamnă ordonarea materialului într-un paralelism sintetic: A, B,C / A', B' Exemplificare: "Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide; că oricine cere, primeşte; cel ce caută, află; şi celui ce bate i se va deschide" (cf. Matei 7,7-8). În Epistola către Evrei, după Vanhoye, am avea o chiasmă mai mare compusă din alte chiasme mai mici. Însăşi părţile parenetice (morale), ar fi secţionate astfel. Structura Epistolei către Evrei ar fi destinată să pună în relief ideile ei cele mai importante. Epistola către Evrei are cinci părţi, iar în partea a treia conţine ideea sau secţiunea centrală. Secţiunea B cuprinsă între 8,1-9,28 are două pericope care constituie "centrul centrului" (9,1-10 şi 9,11-14), iar primul cuvânt din cap.9 vers.11 constituie "centrul centrului centrului", în care primul cuvânt este Hristos. Epistola către Evrei este hristocentrică, în sensul cel mai literar al cuvâtului: 1. eshatologie; 2. ecclesiologie; 3. Jertfă; 4. ecclesiologie; 5. eshatologie. Secţiunea centrală (a III-a), are şi ea o distribuţie concentrică a temelor. Acelaşi A. Vanhoye a scris o carte "Planul Epistolei către Evrei", Paris 1940. Aşadar, structura Epistolei a atras atenţia cercetătorilor. Epistola se impune printr-o ordonare a materialului, care ne poate ajuta în lămurirea cuprinsului ei. 4. Cuprisul Epistolei către Evrei
În cap.13 vers.22 autorul precizează că acest cuvânt (Epistola) "...vi l-am scris pe scurt". Epistola începe cu un prolog asemănător celui din Evanghelia după Ioan, în care se conturează deja câteva idei din cuprinsul ei. Iisus Hristos este prezentat aici ca moştenitor a toate, ca Cel prin Care toate s-au făcut, ca Cel Care ne-a mântuit prin Jertfa Sa, prin Înălţarea şi şederea de-a Dreapta Tatălui. Prin această Înălţare Hristos a dobândit un nume mai presus decât îngerii. Numele de "Domn" (vezi Epistola către Filipeni cap.2 vers.11). În versetul 1 se spune că această revelaţie supremă a lui Dumnezeu în Hristos vine după ce El odinioară a vorbit părinţilor prin prooroci. Fiul este strălucirea slavei Tatălui şi chipul fiinţei Lui (vers.3). Iisus Hristos Îl exprimă în mod adecvat pe Dumnezeu Tatăl. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu o avem prin Hristos (vezi Coloseni). În
38
Hristos sălăşluieşte deplinătatea dumnezeirii (această idee aparţine Sfântului Pavel). Numele pe care L-a primit Hristos este cel de "Domn", dar, dacă ţinem seama de context, poate fi cel de "Fiul lui Dumnezeu".
Tema I: Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Împărat a toate 1,5-2,18 Hristos este Împărat a toate în mod necesar, ca Unul Care e infinit superior creaturilor celor mai înalte (îngerii). Această superioritate e prezentată cu citate din Vechiul Testament (în versetul 5 este citat Psalmul 2 şi Psalmul 88) în schimb, îngerii sunt slujitori cum rezultă şi din alte texte vechi-testamentare. Dacă îngerii lui Dumnezeu au avut un rol în promulgarea Legii lui Moise, dacă Legea a fost dată prin îngeri, însuşi acest fapt demonstrează inferioritatea Legii faţă de Evanghelie (adusă de Fiul lui Dumnezeu). Iisus Hristos este "începătorul" , Cel Care deschide calea spre slava lui Dumnezeu, El a pătimit deoarece S-a făcut întru toate asemenea oamenilor, afară de păcat. Iisus Hristos ca om deplin ne-a dobândit răscumpărarea şi slava veşnică, prin Jertfa Sa El ne-a sfinţit (vezi Ioan 17,17). Pericopa biblică din Evrei cap.2 versetele 11-18 constituie "apostolul la sfinţirea apei". Textul spune că "...ia sfinţit pe fraţii Săi". Credincioşii sunt numiţi "fraţi ai lui Hristos": "Că şi Cel Ce sfinţeşte,şi cei ce se sfinţesc, dintrUnul sunt toţi; din care pricină nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţi" (vers.11). Iisus Hristos S-a făcut om cu adevărat pentru ca, asemănându-se întru toate fraţilor Săi, oamenii, să poată fi Arhiereu, curăţind păcatele lor. Căci condiţia arhiereilor este să fie luat dintre oameni şi pus pentru oameni (cf. Evrei 5,1). Aşadar, Întruparea Fiului lui Dumnezeu era absolut necesară. În Epistola către Evrei Întruparea îmbracă un aspect sacerdotal. Dacă Fiul nu S-ar fi făcut om, n-ar fi putut fi Arhiereu sau Preot.
Tema II: Iisus, Arhiereul credincios şi compătimitor 3,1-5,10 Autorul Epistolei arată mai întâi că Iisus este mai mare decât Moise: "Pentru că El S-a învrednicit de mai multă slavă decât Moise..." (vers.3). În versetul 1 Iisus e numit "Apostolul" sau "Trimisul lui Dumnezeu". Aceasta este o idee care pare să aibă ecou în Evanghelia după Ioan. Iisus este deci "trimisul lui Dumnezeu". "De ce a fost trimis ?" Pentru a aduce oamenilor chemarea la credinţă şi la mântuire şi pentru a se face Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Primele două versete îl compară pe Iisus cu Moise (ca mijlocitor), însă: a) ziditorul este mai mare decât casa pe care a zidit-o (vers.3). De aici rezultă superioritatea lui Hristos asupra lui Moise. Iisus este ziditorul, Cel Care a zidit poporul lui Dumnezeu. Moise a fost credincios în casa Domnului ca o slugă (vers. 5), Hristos este însă constructorul, Cel Care a zidit această casă. b) Fiul este mai mare decât sluga. Moise, cum am văzut, a fost credincios în casa Domnului ca o "slugă". Iisus Hristos a fost însă credincios "ca Fiul peste casa Sa" (vers.6). Urmează un "Midraş" (un comentariu rabinic) începând cu vers.7, care demonstrează cum, în timpul lui Moise, israeliţii necredincioşi n-au primit odihna făgăduită în Canaan, cu atât mai mult creştinii care îşi leapădă credinţa nu vor moştenii odihna făgăduită în Împărăţia cerurilor. Autorul lasă să se înţeleagă că îşi construieşte imaginea pe care o prezintă, vizând schimbarea zilei de odihnă (sabatul / duminica). Vorbind despre intrarea în cele două odihne (una promisă în Vechiul Testament, iar alta în Noul Testament) autorul foloseşte ca bază zilele de odihnă din iudaism şi din creştinism. În capitolul 4 versetul 1 autorul spune că această făgăduinţă făcută în Vechiul Testament îşi găseşte împlinirea în Noul Testament. Credinţa este condiţia mântuirii (vers.3). Creştinii sunt prin excelenţă oameni ai credinţei. În versetul 4 este citat textul din Facere 2,2, iar în versetul 5 este citat Psalmul 94,11. Dumnezeu S-a odihnit El Însuşi şi a promis că-i va odihni pe ai Săi. Trebuie să se împlinească cuvântul lui Dumnezeu şi unii să intre în odihnă. În versetul 7 autorul spune că Dumnezeu a rânduit o nouă zi, un "astăzi", zi în care oamenii îi pot răspunde dragostei lui Dumnezeu: "Astăzi, dacă veţi auzi glasul Său, nu vă învârtoşaţi inimile" (vezi Evrei 3,7-11). În versetul 9 autorul vorbeşte clar despre schimbarea zilei de odihnă: "Aşadar, poporului lui Dumnezeu (creştinilor) i s-a lăsat o altă sărbătoare de odihnă". Urmează o pericopă parenetică despre ziua odihnei în creştinism, zi care este şi ziua întâia dar şi ziua a opta, ziua Împărăţiei lui Dumnezeu, Împărăţie în care există un permanent "astăzi". În versetul 11 autorul face destinatarilor un îndemn de a intra în această odihnă şi să nu cadă - cum odinioară israeliţii - în neascultare.
39
Urmează în versetul 12 un foarte frumos text despre "cuvântul lui Dumnezeu" şi despre puterea lui de a schimba inimile. Cuvântul lui Dumnezeu crează, cuvântul lui Dumnezeu lucrează în inimile oamenilor. El nu transmite doar o informaţie cum se întâmplă cu cuvintele simple omeneşti. El arde, El transformă inimile, El regenerează. E scoasă în videnţă printr-o comparaţie fineţea acestui cuvânt, puterea lui de penetrare, spunându-se că e "mai ascuţit decât o sabie cu două tăişuri" şi că "e capabil să pătrundă până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei", şi "este judecător al simţirilor şi al cugetelor inimii". Între suflet şi duh există o distincţie fină (insesizabilă). Pentru noi este destul de vagă relaţia dintre aceste componente ale omului. În πvεύμα omului "se odihneşte" harul lui Dumnezeu. Acest text însă nu susţine învăţătura despre trihotomism. Dacă o acceptăm falsificăm antropologia Sfântului Pavel. În versetul 13 autorul spune că toate vor fi judecate de Dumnezeu, în faţa Lui nici o făptură nu-i ascunsă. Toate sunt descoperite în ochii Celui Căruia noi vom da socoteală. Pericopa următoare Evrei 4,14-16 este de tranziţie, făcând trecerea de la pericopa parenetică la o pericopă cu caracter doctrinar. Iisus Hristos, "Arhiereul Mare" a "străbătut cerurile" (vers.14). El este compătimitor cu noi oamenii (vers.15). Iisus a fost ispitit întru toate asemenea nouă dar "afară de păcat" (vers.15). Acest "fără de păcat" Îl distinge pe Hristos de ceilalţi oameni. Întruparea Sa în istorie a abolit distanţa dintre Dumnezeu şi oameni. Chiar dacă apoi Hristos S-a Înălţat la cer, El rămâne Arhiereu şi compătimitor cu noi oamenii. Iisus a satisfăcut şi a realizat în mod desăvârşit exigenţele unui adevărat arhiereu. În capitolul 5 (primele 4 versete) sunt prezentate calităţile pe care trebuie să le aibă arhiereul, iar în versetele 5-10 autorul prezintă modul în care Iisus Hristos a satisfăcut aceste calităţi. Versetele 1-4: în primul rând arhiereul trebuie să fie luat dintre oameni (deci trebuie să fie om), să fie pus în slujba lui Dumnezeu pentru a aduce daruri şi jertfe pentru păcatele oamenilor. Fiind el însuşi slab şi cu slăbiciuni el trebuie să fie îngăduitor cu cei slabi. Apoi, el nu se face arhiereu cu de la sine putere. Versetele 5-10: arată cum Hristos a avut aceste calităţi. Sunt citaţi Psalmii 2,6 şi 109,4. Texte din care rezultă că Hristos a posedat aceste calităţi. (Psalmii 2 şi 109 sunt cel mai mult citaţi în Noul Testament). Primul text (Psalmul 2,6) spune că: "Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut", iar Psalmul 109,4 spune: "Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec". În versetul 7 autorul spune că Iisus, în zilele trupului Său, cu strigăt şi cu lacrimi a adus cereri şi rugăciuni către Cel Care putea să-L mântuiască din moarte; şi ascultat a fost, de dragul evlaviei Sale. Nu se ştie ce sens are aici cuvântul "evlavie". Oscar Cullmann în "Hristologia Noului Testament" propune o rezolvare interesantă acestei probleme. Pentru el "evlavie" înseamnă "teamă" şi numai în sens derivat înseamnă "teamă de Dumnezeu". Ca atare, textul poate fi scris astfel: "...a fost auzit; a fost ascultat de teama Sa". Acest text se referă la Iisus Hristos ca om. Deşi a fost Fiul lui Dumnezeu, Iisus a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit (vers.8). Marele preot este deci oficial un om pus ca mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. El apără cauza oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Pentru a-şi putea împlini această lucrare de mijlocire, arhiereul trebuie să fie îngăduitor cu păcătoşii. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un arhiereu prezentate de autor în versetele 1-5, sunt reluate în versetele 5-10 în ordine inversă: Iisus Hristos nu şi-a arogat o calitate pe care n-ar fi avut-o de la Dumnezeu. El a fost chemat de Dumnezeu să fie mare preot, apoi, El are compasiune - ca nimeni altcineva - faţă de cei păcătoşi. În versetul 9 autorul spune că Iisus Hristos "S-a desăvârşit" (evident ca om). Am putea vorbi despre o experienţă psihologică a lui Iisus - omul. O experienţă pe care Iisus a dobândit-o ca om prin suferinţă. Aşadar, Iisus este Arhiereu. Ce fel de Arhiereu ? După rânduiala lui Melchisedec. De ce aşa ? Pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Psalmul 109 se cânta la întronizarea regelui şi la aniversarea întronizării lui. Psalmul se referă la regele David. În acea zi leviţii cântau: "Tu rege, ai şi tu o preoţie". Ca urmaş pe tronul lui Melchisedec, posezi o preoţie după rânduiala acestui rege. Dar, ceea ce este adevărat pentru regele David, este mai cu adevărat urmaşului prin excelenţă al acestui rege: Iisus Hristos. Sunt în acest text două înţelesuri care nu se exclud unul pe celălalt. Psalmul are înţeles primar şi se referă evident la regele David dar şi la urmaşul prin excelenţă al acestuia: Mântuitorul Iisus Hristos.
Tema III: Preoţia lui Iisus Hristos (5,11-10,18) Această temă constituie partea centrală a Epistolei. Pericopa 5,11-6,20 cuprinde un preambul. Autorul vede necesar să stimuleze atenţia cititorilor săi, datorită dificultăţii subiectului, dar şi datorită încetinelii lor în a înţelege:
40
"Despre aceasta avem multe de spus şi greu este de tâlcuit, pentru că voi v-aţi făcut greoi la auz" (Evrei 5,11). El le vorbeşte ca unor elevi întârziaţi (vers.12), reproşându-le lenea în a aprofunda învăţătura creştină. În versetul 12 este vorba despre elementele incipiente ale catehezei creştine. În capitolul 6 versetul 2 avem întemeiată valoarea Tradiţiei: "...a învăţăturii despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi viaţa veşnică". Toate aceste învăţături ţineau de catehismul elementar de care trebuiau să ţină seamă cei care se pregăteau pentru primirea botezului. Cititorii trebuie să facă un efort de înţelegere. În versetele 4-6 autorul Epistolei se referă la pericolul apostaziei (căderea din credinţă, din darul cel ceresc). Acest păcat e tot una cu răstignirea a doua oară a Fiului lui Dumnezeu (vers.6). Domnul Dumnezeu a făgăduit cu jurământ printr-o hotărâre nestrămutată că-i va răsplăti cu binecuvântarea Sa pe cei credincioşi (Evrei 6,13-18). În versetul 19 virtutea nădejdii e numită "ancoră a sufletului sigură şi tare". Creştinul are pe drumul mântuirii nădejdea. Ancora creştinului este în cer. Creştinul este ancorat în cer, în Hristos Care a intrat dincolo de catapeteasmă. Nădejdea creştinului este în cer ("Ajutorul meu este de la Domnul, Cel Ce a făcut cerul şi pământul"). Pericopa 7,1-18 "Jertfa lui Hristos este superioară jertfelor levitice" constituie o recapitulare a ceea ce autorul a spus anterior. Iisus Hristos este superior preoţiei levitice. Autorul începe prin a arăta superioritatea tipului "Melchisedec" deşi cu atenţia şi cu accentul îndreptat spre antetip "Hristos". Deşi Melchisedec apare în Sfânta Scriptură ca un "meteor" în doar două locuri (în Geneză 14,18 şi în Psalmul 109,4)e folosit de autor pentru a vorbi despre Arhiereul Hristos. Etimologia numelui "Melchisedec" înseamnă "regele dreptăţii". El este şi rege al Salemului, adică regele păcii. Iisus Hristos a îmbinat în Sine în chip desăvârşit dreptatea şi pacea. Avraam îi aduce lui Melchisedec zeciuială. Cel mai mic dă zeciuială pentru cel mai mare. Rezultă că Melchisedec este mai mare decât Avraam şi deci, şi decât urmaşii lui. Sfânta Scriptură nu vorbeşte despre o descendenţă preoţească a lui Melchisedec. Se ştie despre el doar atât că era "fără tată, fără mamă". Nici Iisus Hristos nu a avut descendenţă preoţească. Neavând această spiţă de neam preoţească, El rămâne preot în veac. Preoţia lui Hristos n-are nici origine şi nici succesiune omenească la fel ca şi Melchisedec. Iisus rămâne preot pururea. Evreii se înşelau atunci când refereau cele spuse în Psalmul 109,4 la regele Ezechia. Acest rege n-a fost niciodată preot (nicidecum "preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec"). "Dar că Ezechia nu este preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec, cine nu o ştie ? Şi că nu el este acela, care răscumpără Ierusalimul, cine nu o cunoaşte? Şi, că nu el a trimis toiagul puterii în Ierusalim şi n-a stăpânit în mijlocul vrăjmaşilor lui, ci Dumnezeu a fost acela care a întors pe duşmani de la Ierusalimul care plângea şi se văieta, cine nu ştie ? Iisus al nostru, însă, mai înainte de a veni cu slavă, a trimis totuşi în Ierusalim toiagul puterii, cuvântul chemării şi al pocăinţei, către toate neamurile..." (cf. Iustin Martirul şi Filozoful, Dialogul cu iudeul Trifon, partea a II-a, paragraful LXXXIII). Sfântul Iustin spune că aceste cuvinte s-au spus despre Domnul Iisus: "Şi că acestea s-au spus despre Hristosul nostru, înseşi cuvintele o arată. Urechile voastre, însă, s-au astupat şi inimile voastre s-au învârtoşat. Căci prin cuvintele: "Juratu-S-a Domnul şi nu Se va căi"; "Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec", Dumnezeu L-a arătat cu jurământ arhiereu după rânduiala lui Melchisedec, din cauza necredinţei voastre; cu alte cuvinte - după cum s-a scris de Mise că Melchisedec a fost preot al Celui Prea Înalt şi acesta era preot al celor ce se găseau în necircumciziune, şi a binecuvântat pe Avraam, cel din circumciziune, care i-a oferit lui zeciuială - tot asemenea Dumnezeu a arătat că preotul Lui cel veşnic, care a fost numit şi Domn de către Duhul Sfânt, este al celor din necircumciziune" (cf. Dialogul cu iudeul Trifon, partea a I-a, paragraful XXXIII). După ce a stabilit excelenţa tipului, autorul trece la antetip (Hristos). A moştenit preoţia levitică privilegiile preoţiei lui Melchisedec ? Iudaismul nu prevedea depăşirea preoţiei levitice. Autorul subliniază aşadar imperfecţiunea preoţiei levitice. Arhieria lui Hristos este veşnică. Astfel, porunca dată întâi se desfiinţează, Legea este perimată (vers.12). Iisus Hristos a fost instituit Arhiereu după un jurământ dumnezeiesc: "Juratu-S'a Domnul şi nu-I va părea rău: Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec" (vers.21). Instituită prin jurământ, preoţia lui Hristos este şi prin acest fapt superioară preoţiei levitice: "Hristos rămâne în veac şi are o preoţie netrecătoare" (vers.24). Urmează un rezumat al ideilor anterioare, în care găsim o excelentă definiţie dată sacerdoţiului lui Hristos. Deoarece preoţia Sa este veşnică, El poate să mântuiască desăvârşit pe ai Săi (vers.25), iar versetele 26-28 constituie un adevărat imn dedicat marelui preot Hristos: "Un Arhiereu ca Acesta ne şi trebuia nouă: sfânt, lipsit de răutate, fără pată, osebit de cei păcătoşi şi devenit mai înalt decât cerurile, Care nu are nevoie, precum arhiereii, ca în fiecare zi să aducă jertfe, întâi pentru propriile lui păcate şi apoi pentru ale poporului, căci El a făcut aceasta o singură dată aducându-Se jertfă pe Sine Însuşi". Versetul 28 are un accent triumfal.
41
În capitolele 8 şi 9 autorul caută să demonstreze superioritatea cultului, a Sfintei Sfintelor în care a intrat Iisus Hristos şi a Jertfei Sale. În primul rând autorul subliniază superioritatea sanctuarului în care oficiază Hristos. Legea însăşi, în Ieşire 25,40 spune că acest cort pământesc (Cortul Sfânt) nu era decât o copie ("o umbră") a sanctuarului ceresc. Din Evrei 8,5 rezultă clar această idee: "...cei ce slujesc pecetea şi umbra celor cereşti, aşa cum dumnezeieşte i s-a poruncit lui Moise când avea să ridice cortul: Ia seama - i se spune - să faci totul după izvodul ce ţi-a fost arătat în munte". Cortul Sfânt şi apoi Templul din Ierusalim făcute în urma unor revelaţii dumnezeieşti, trebuiau să reprezinte pe cât era posibil frumuseţile sanctuarului ceresc. Ori Hristos, n-a intrat în cortul pământesc ci în Sfânta Sfintelor cea din ceruri. În acest loc "altarul cel mai presus de ceruri" este Hristos Arhiereu şi victimă în acelaşi timp. Versetul 6 este un text de tranziţie în care se spune că Hristos este Mijlocitor al unui testament mai bun, care a şi fost întemeiat pe mai bune făgăduinţe. "Căci dacă acel prim testament ar fi fost fără cusur, nu s-ar fi căutat loc pentru un al doilea" (vers.7). Autorul, care citeşte cu foarte mare atenţie Scriptura, descoperă singurul text din Vechiul Testament care vorbeşte despre Noul Testament (cf. Ieremia 31,31-34). În capitolul 9 autorul Epistolei se referă îndeaproape la Jertfa lui Hristos. Pentru a-i dovedi suprema importanţă, autorul face o comparaţie cu Sărbătoarea Ispăşirii (cf. Ieşire 25 şi 26; Levitic 16).În Sfânta Sfintelor se intra numai o singură dată pe an şi numai arhiereul. Jertfele levitice nu aveau putere să desăvârşească cugetul închinătorului. Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor o dată pe an şi nu fără sânge. Iisus Hristos Arhiereul Cel veşnic a intrat şi El, dar nu cu sânge străin, ci cu propriul Său Sânge: "Iisus Hristos a intrat o singură dată (o dată pentru totdeauna) în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, aflându-ne nouă răscumpărare veşnică" (vers.12). Cu sângele viţeilor şi al ţapilor Moise a stropit adunarea poporului şi a zis: "Acesta este sângele testamentului pe care Dumnezeu l-a poruncit pentru voi !" (cf. Ieşire 24,8). Tot aşa şi Noul Testament este pecetluit prin stropirea cu Sângele lui Hristos. De remarcat apropierea literară între cuvintele din Ieşire 24,8 şi cuvintele lui Iisus rostite la Cina cea de Taină. Sângele Său pecetluieşte un Nou Testament. Purificările şi jertfele Vechiului Testament nu erau decât umbre ale celor viitoare. Acum însă, stropirea cu Sângele lui Hristos, a făcut ca cerul în care Hristos a intrat prin Jertfa Sa să fie o "Sfântă a Sfintelor". În versetele 26 şi 28 reapare "efapax" (expresii care apar o singură dată în Noul Testament). După această unică Jertfă adusă de Hristos nu mai urmează decât judecata: "...tot astfel şi Hristos, după ce o singură dată a fost adus jertfă ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se va arăta celor ce-L aşteaptă spre mântuirea lor" (vers.28). Când Hristos va veni a doua oară va veni spre judecată ("şi iarăşi va să vie să judece vii şi morţii"). Păcatul a fost învins odată cu prima Sa venire, iar a doua Sa venire nu va mai avea de-a face cu păcatul. Pericopa 10,1-18 constituie o recapitulare a ceea ce autorul a spus până acum. Se vorbeşte despre Lege ca "umbră" a Noului Testament. Legea a fost incapabilă să-i desăvârşească pe închinătorii ei. Jertfele pentru păcate n-au încetat, iar conştiinţele celor care le aduceau au rămas în continuare împovărate. Vărsându-şi Sângele pentru iertarea păcatelor şi intrând în ceruri, Iisus este autorul unei sfinţiri reale şi autorul unei mântuiri veşnice. Jertfa Sa desăvârşită contrastează cu jertfele Legii Vechi. Jertfa lui Iisus este o jertfă umană. El se aduce pe Sine Însuşi ca Jertfă Tatălui. În versetele 7-9 este citat Psalmul 39 (40). Dumnezeu a primit Jertfa lui Iisus şi ca dovadă că a primit-o, L-a aşezat pe Iisus de-a Dreapta Sa pentru vecii vecilor, urmând ca toţi vrăjmaşii să fie puşi aşternut picioarelor Sale (vers.13); (vezi I Corinteni cap.15). Jertfa lui Iisus a dobândit o eficienţă deplină şi a adus o curăţie deplină. În cap.10 versetul 16 este citat din nou textul din Ieremia 31,31-34. Autorul încheie cu o glosă exegetică, spunând că acolo unde este iertarea păcatelor, nu mai este nevoie de jertfe pentru păcate (vers.18).
Tema IV: Credinţa perseverentă (10, 19-12,29) Iisus Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor şi prin aceasta şi noi suntem chemaţi să intrăm (vers.19). În versetul 20 se spune "calea cea nouă şi vie" care a fost deschisă pentru noi de Hristos. Creştinii trebuie să aibă nădejde în încercările inerente vieţii pământeşti. Credincioşii trebuie să aibă încredere în Hristos, căci El este credincios în cele ce a făgăduit că va da credincioşilor Săi (vers.23). Credincioşilor li se atrage din nou atenţia asupra păcatului apostaziei: "Să nu ne părăsim propria noastră adunare, aşa cum le este unora obiceiul, ci cu atât mai mult să ne îndemnăm cu cât vedeţi că Ziua aceea se apropie" (Ziua când Domnul va veni să judece). Dacă încălcarea Legii lui
42
Moise aducea o gravă pedeapsă (fiindcă acela care o încălca era fără milă ucis pe cuvântul a doi sau trei martori), cu cât mai mult vom fi pedepsiţi noi cei ce încălcăm Jertfa lui Hristos: "Cu cât mai aspră credeţi voi că va fi pedeapsa meritată de cel ce L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi I-a nesocotit sângele testamentului prin care S-a sfinţit şi a batjocorit Duhul harului ?" (vers.29). Capitolul 11 începe cu o foarte frumoasă definiţie a credinţei: "Credinţa este fiinţarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute" (vers.1). Credinţa ne asigură că nădejdea noastră nu ne minte, ea ne încredinţează de cele nădăjduite, ea pătrunde în lumea celor nevăzute. Întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu, credinţa ne convinge de realitatea celor pe care încă nu le vedem. Urmează un strălucit elogiu adus credinţei. Autorul dă o seamă de exemple de credinţă. Exemplele vor culmina cu cel al lui Hristos Însuşi. Acest "panegiric" poate fi împărţit în trei perioade: 1. perioada patriarhilor (11,1-22); 2. perioada mozaică (11,23-31); 3. perioada de la judecători până la Macabei (11,32-38). În această pericopă apare de douăzeci şi unu de ori expresia "prin credinţă". În text este vorba despre ceea ce au făcut unii şi alţii şi despre ceea ce se poate face prin credinţă (cu ajutorul ei). Fără credinţă însă, nu e posibil să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Credinţa a orientat vieţile înaintaşilor noştri spre viitor. Ei au murit fără să vadă făgăduinţele, dar şi-au trăit viaţa iubindu-le cu dor, deşi viaţa lor pe pământ a fost ca cea a unor străini. Acest lucru îl face credinţa, ea orientează viaţa spre viitor. Situaţia celor din Vechiul Testament se raportează la creştinii de acum. Ei au sperat doar ceea ce noi am primit acum: "Şi toţi aceştia, deşi primiseră bună mărturie pe temeiul credinţei lor, nau primit roadele făgăduinţei; pentru că Dumnezeu pregătise pentru noi ceva mai bun, aşa ca ei să nu ajungă fără noi la desăvârşire" (vers.39-40). În capitolul 12 primele patru versete, după suita de exemple din capitolul 11, este evocat exemplul lui Hristos, Cel spre Care trebuie să fie aţintiţi ochii noştri (vers.2). Iisus este "începătorul şi plinitorul credinţei", El stă şi la începutul şi la sfârşitul ei: "Trebuie să stăm cu ochii ţintă la Cel Ce începe credinţa şi o desăvârşeşte, la Iisus, Cel Ce în locul bucuriei care-I stătea înainte a îndurat crucea, în dispreţul ruşini, şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu" (vers.2). Suferinţa face parte din viaţa creştină. Ea este un element al pedagogiei divine. Credincioşii sunt îndemnaţi în continuare să caute să trăiască în pace cu toţi oamenii şi în sfinţenie. În versetele 18-29 avem o pericopă în care se amestecă părţi parenetice şi părţi doctrinare. Avem aici adevărata încheiere a Epistolei. Autorul foloseşte simbolismul cu Sinaiul şi Sionul (care reprezintă, primul - Legea veche, iar cel de-al doilea - Legea cea Nouă). Creştinii nu aparţin legământului de pe Sinai, care avea la bază frica, ci aparţin Noului Legământ întemeiat pe încredere şi dragoste. Acest legământ este desăvârşit, definitiv şi veşnic. Credincioşii sunt îndemnaţi să nu mai privească spre Sinai care, e adevărat, şi-a avut slava sa, ci să privească spre Sion, spre Ierusalimul cel ceresc cu climatul său de securitate şi speranţă. De altfel, nu e vorba numai despre speranţă, deoarece creştinii posedă deja bunurile iconomiei celei noi, ei sunt deja cetăţeni ai Ierusalimului cel ceresc, ai Împărăţiei celei neclintite. Lor le vorbeşte Însuşi Dumnezeu din cer. De aceea ei trebuie să aducă mulţumire lui Dumnezeu un cult bine plăcut cu evlavie şi cu sfială (vers.28). (Această pericopă are paralelă pericopa din Galateni 4,21-31 în care este vorba despre alegoria despre Sara şi Agar). Ideile acestei pericope sunt pauline, dar exprimarea nu aparţine Sfântului Pavel. "De ce Sionul este opus Sinaiului ?" Pentru că pe Sion S-a pogorât Sfântul Duh. Sinaiul a fost o prefigurare a Sionului, aşa cum Moise a fost tip al lui Hristos, iar Vechiul Legământ tip al Noului Legământ. Avem aici adevărata încheiere a Epistolei. Autorul trage concluziile. Ceea ce urmează este un apendice (13,1-21). Aici pericopa este preponderent morală, deşi între versetele 7-16 conţine o importantă pericopă doctrinară. Autorul începe prin a îndemna la dragoste frăţească (vers.1), la ospitalitate (vers.2). Urmează un sfat de aşi aduce aminte de cei închişi (vers.3), apoi un sfat cu privire la căsătorie (vers.4). Trebuie păzită fidelitatea în căsătorie. În versetul 6 sunt citaţi Psalmul 117,7 şi Psalmul 55,4, cu privire la purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru cei credincioşi: "Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi"; "Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme ! Ce poate omul să-mi facă ?". În versetele 7-16 avem o pericopă doctrinară, care are ca temă ataşamentul pe care credincioşii trebuie să-l manifeste faţă de Hristos Sfinţitorul. În versetul 8 Iisus e numit: "Iisus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veci". Ataşamentul faţă de Hristos se manifestă şi prin ascultarea faţă de El (aceasta în primul rând), faţă de Biserica Sa,
