Dr. Marin Gh. Ciobanu
COPILUL NOSTRU (1-13 ani)
Ediţia a II-a din ciclul Sănătatea Optimă de-a lungul Vieţii
Editura MEDICALĂ Bucureşti
De acelaşi autor au apărut în ciclul „SĂNĂTATEA OPTIMĂ DE-A LUNGUL VIEŢII”: Volumul I: MAMA ŞI PRUNCUL, 2000, 2002 Volumul II: COPILUL NOSTRU, 2002 Volumul III : ADOLESCENŢII, 2005 Vor apărea: Volumul IV: SĂNĂTATEA ADULTULUI Volumul V: VÂRSTNICUL
Redactor Ediţia I-a: LUMINIŢA DOCAN Redactor Ediţia a II-a: Dr. COSMINA POPA
Coperta, prezentarea grafică şi tehnoredactarea: Gabriela Bistrean
Fotografii: Valentin Moscaliuc Au mai colaborat: Titel Folea, Dan Ciobanu, Cristina Turian şi Mediafax; colecţiile Rakesh Chiopra, M.D. Dr. Dan M. Enescu, Dr. C. Ionescu-Puişor, Dale Macknet, M.D. Prof. Dr. Pavel Vulcan, Prof. Dr. Anca Zbranca şi autorul. Desene: Lucian Matran, Otilia Borş, Luminiţa Docan, Cristina Turian, Cornelia Footlight, Magda Simionescu, Octavia Ţarălungă, Diana Cizmaru şi Tudor Păsat.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CIOBANU, MARIN GH. Copilul nostru / Marin Ciobanu - Bucureşti : Editura Medicală, 2007 Bibliogr. ISBN 978-973-39-0626-1
613.95
Volumul COPILUL NOSTRU apare sub egida Fundaţiei LIFE OPTIMAL HEALTH EDUCATIONAL FOUNDATION 11525 Welebir, Loma Linda, CA 92354 - 3631, S.U.A. e-mail:
[email protected],
[email protected] Cu sprijinul tehnic al Editurii GNOMES’ LAND - Bucureşti
Copiilor noştri Care vor învăţa Să se uite la stele.
Cuvânt înainte
Scopul rândurilor ce urmează este de a ajuta cititorii să participe activ la îngrijirea sănătăţii copiilor lor. Informaţiile şi sfaturile din această carte trebuie folosite pentru a întregi îngrijirea medicală. Ele nu au intenţia de a înlocui consultul medical. Dacă copilul este sub îngrijirea unei echipe medicale competente şi sfaturile acestora sunt contrare celor din carte, este bine să urmaţi sfaturile lor, pentru că ei cunosc particularităţile copilului. Considerând părintele drept prieten, m-am adresat la persoana a 2-a singular. Sugestiile cititorilor vor fi desigur binevenite. Am scris acest ghid departe de ţară, cu ajutorul a numeroşi colaboratori şi consultanţi ştiinţifici care trăiesc în România, cărora le mulţumesc. Acesta este darul meu pentru cei în mijlocul cărora m-am născut şi de care mă simt legat. Sper să vă folosească.
Dr. Marin Gh. Ciobanu
COPILUL NOSTRU
Aduc în plus mulţumiri următoarelor persoane care, prin competenţa şi entuziasmul lor, au contribuit la realizarea acestei lucrări:
Colaboratori ştiinţifici
Dr. Ovidiu Bojor Dr. Mariana Bredeţeanu Conf. Dr. Marin Burlea Dr. Emil Căpraru Prof. Dr. Dan Cheţa Dr. Domnica Chiotan Dr. Mariana Ciobanu Dr. Teodora Ciolompeia Prof. Dr. Cristiana Dragomir Dr. Dan Mircea Enescu Dr. Viorica Gheorghiu Dr. Constantin Ionescu- Puişor Dale Macnett, MD Prof. Dr. Mircea Maiorescu Dr. Vladimir Mihăilescu Prof. Dr. Nicolae Miu Prof. Dr. Mircea Nanulescu Prof. Dr. Sebastian Nicolau Dr. Cosmina Popa Dr. Ioan Pop Dr. Octavian Popescu Dr. Cristina Preda Dr. Zenovia Preda Sandra Primosch, DDS Prof. Dr. Răzvan Prişcu Prof. Dr. Ion Sabou Prof. Dr. Marghit Serban Prof. Dr. Anca Zbranca Prof. Dr. Pavel Vulcan Dr. Eugen Stănescu
Dr. Melania Bembea Conf. Dr. Despina Boghiu Cosmin Boroş Mădălina Burlacu Ana Maria Botnaru Andreea Bratu Doina Ciobanu Irina Cojocaru Geraldina Cristea Dr. Carmen Dumitreasa Dr. Marina Elefteriu Nicolae Filip Carmen Ghiuzeli Prof. Cristian Ghiuzeli Elena Grigoriu Gabriela Hogaş Dr. Octavian Luchian Dan Milici Prof.Dr. Ioan Munteanu Sorin Neacşu Adrian Neagu Prof. Dr. Radu Negulescu Marinela Niţuleasa Ileana Olaru Dr. Mihaela Peterson Georgeta Pop Mariana Postelnicu Alexandru Rădăşanu Daniela Rădulescu Dr. Raluca Sichitiu Roşca Dr. Meda Stavarache Dr. Constantin Stigleţ George Stoica Dr. Irina Tică Cristina Turian Dr. Coriolan Ulmean Livia Gabriela Vişan Dr. Simona Zincă Diana Nistor
CUPRINSUL SĂNĂTATEA OPTIMĂ A COPILULUI 17
COPILUL MIC (1-3 ani)
Introducere 19 CREŞTEREA 20 Creşterea întârziată 22 Dezvoltarea motorie a copilului mic 23 Mersul 24 Activitatea fizică 24 ALIMENTAŢIA 25 Alimentaţia echilibrată 25 Piramida alimentară 25 Glucidele 26 Fructele şi zarzavaturile 26 Fibrele alimentare 26 Proteinele 26 Laptele şi produsele lactate 27 Grăsimile bune şi acizii graşi esenţiali 27 Grăsimile rele 28 Între unt şi margarină 29 Dulciurile 29 Lichidele 29 Substanţele minerale 30 Ce sunt probioticele 32 Comportamentul copiilor mici la masă 32 Pregătirea alimentelor pentru copilul mic 32 Dieta vegetariană la copii 34 Suplimentarea cu vitamine 34 Igiena alimentaţiei 35 Aditivii alimentari 35 Îngrăşămintele artificiale şi pesticidele 35 Riscul sufocării copilului mic în timpul meseI 36 ÎNGRIJIREA ZILNICĂ 36 Curăţenia 36 Spălatul mâinilor 36 Baia de seară 37 Igiena la fetiţe 37 Îmbrăcatul 38 Îmbrăcămintea 38 Pantofii 38 Îngrijirea dinţilor 38 Guma de mestecat 39 Cariile dentare 39 Controlul sfincterelor 40 SEXUALITATEA 42 Educaţia sexuală 42 Explorarea organelor genitale 43 Protecţia împotriva molestării 43 Somnul 43 Tulburările de somn 44 DEZVOLTAREA VORBIRII 45 Dezvoltarea vorbirii la diverse vârste 45 Învăţarea unei limbi străine 48
COPILUL MIC
DEZVOLTAREA CREIERULUI 49 Accelerarea dezvoltării creierului 51 DEZVOLTAREA GÂNDIRII 51 Etape 51 Stimularea gândirii 51 Copilul mic supradotat 52 DEZVOLTAREA SOCIALĂ 53 Etape 53 Jocul 53 Beneficiile jocului 53 Diferite feluri de jocuri 54 Jucăriile 55 Materiale folosite în joc 55 Afirmarea independenţei 56 Temperamentul 57 Disciplina 58 Moduri de a aplica disciplina 58 Tehnici de disciplinare a copilului mic 60 Bunele maniere 60 Relaţiile cu familia 61 Obiceiurile familiei 61 Rolul tatălui 62 Bunicii 62 DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ 63 Etapele dezvoltării emoţionale 64 Calmarea fricii 64 Crizele de furie 65 Negativismul 66 DEZVOLTAREA SPIRITUALĂ 66 DEZVOLTAREA SIMŢURILOR 66 Vederea 67 Examinarea vederii 67 Auzul 67 Îngrijirea auzului 68 Examinarea auzului 68 Semne de scădere a auzului la copil 68 Mirosul 69 Gustul 69 Pipăitul 69 VACCINAREA 69 CREŞA 70 COPIII DIN ORFELINATE 72 Aspecte medicale 72 Creşterea în greutate şi în înălţime72 Abuzul fizic şi sexual 72 Dezvoltarea intelectuală 72 Dezvoltarea emoţională şi socială 72 PREVENIREA ACCIDENTELOR 72 Substanţele otrăvitoare 73 Mediul ambiant 74
PREŞCOLARUL (3-7 ani) Introducere 76
7
COPILUL NOSTRU
DEZVOLTAREA FIZICĂ 76 Dezvoltarea organelor 79 Dezvoltarea dinţilor 79 Dezvoltarea motorie 80 Jocul 81 Activitatea fizică 81 ALIMENTAŢIA 82 Ce sunt fitoelementele 85 Alternative alimentare 85 Valoarea nutritivă a alimentelor 86 Necesarul de proteine şi calorii 86 Conţinutul meselor 86 SOMNUL 87 Tulburări de somn 88 Coşmarurile 88 Terorile nocturne 89 Somnambulismul 89 Scrâşnitul din dinţi 90 Urinatul în timpul somnului 90 ÎNGRIJIREA ZILNICĂ 92 Îngrijirea dinţilor 93 DEZVOLTAREA VORBIRII 93 Mecanica limbajului 94 Regulile limbajului 94 Înţelegerea limbajului (semantica) 95 Diferenţele de vorbire între băieţi şi fete 96 Bâlbâiala 97 DEZVOLTAREA CREIERULUI 98 DEZVOLTAREA GÂNDIRII 98 Preşcolarul supradotat 99 DEZVOLTAREA SOCIALĂ 100 Prieteniile la preşcolari 101 Timiditatea 102 Jocul 102 Bunele maniere 103 DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ 104 Manifestarea iubirii faţă de copil 104 Fantezia 104 Controlul emoţiilor 105 Sensibilitatea 105 Întârzierea dezvoltării 105 Temperamentul copilului 106 Disciplina 107 Responsabilitatea 108 DEZVOLTAREA MORALĂ 109 Minciuna 110 Minciuna din imaginaţie sau fantezie 110 Lăudăroşenia 110 Minciuna explorativă 110 Minciuna de acoperire 110 Furtul 111 DEZVOLTAREA SPIRITUALĂ 111 FAMILIA 111 Relaţiile cu părinţii 112 Mama dominantă 112 Favoritismul 112 Copilul singur la părinţi 113 Răsfăţul 113
8
Divorţul 113 Influenţa divorţului asupra copilului 113 Cauzele tulburărilor provocate de divorţ 113 Reacţia copiilor 114 Îngrijirea copiilor după divorţ 114 Atitudinea părinţilor divorţaţi 115 Părintele vitreg 116 Familia cu un singur părinte 116 Adaptarea după divorţ 116 Dificultăţile copiilor 116 După divorţ 117 SEXUALITATEA 117 Educaţia sexuală 117 Jocurile sexuale 119 GRĂDINIŢA 120 Pregătirea pentru şcoală 122
COPILUL ŞCOLAR (7-13 ANI)
DEZVOLTAREA FIZICĂ 123 Etape 123 Durerile de creştere 124 ALIMENTAŢIA 124 Piramida alimentară 124 Substanţele nutritive 126 Proteinele 126 Fibrele alimentare 126 Grăsimile 126 Zahărul 126 Sarea 126 Vitaminele 126 Fierul 127 Calciul 127 Ce sunt antioxidanţii 127 Plante alimentare care cresc spontan în natură şi care sunt folosite în alimentaţie 128 Subnutriţia 129 ÎNGRIJIREA ZILNICĂ 129 Curăţenia 129 Spălarea mâinilor 129 Igiena intimă 130 Îmbrăcămintea 130 Încălţămintea 130 Îngrijirea dinţilor 130 Perierea dinţilor 131 Folosirea aţei dentare 132 Obiceiuri proaste care influenţează igiena dinţilor 132 SOMNUL 133 Tulburările de somn 133 Insomnia 133 Dificultăţi de a adormi 133 Mersul în somn şi terorile nocturne 133 Vorbitul în somn 133 Somnolenţa din timpul zilei 133 Apneea din somn 133 Oboseala 133
VACCINAREA 134 STILUL DE VIAŢĂ SĂNĂTOS 135 Prevenirea arterosclerozei 135 Activitatea fizică 135 Sportul la copiii cu boli cronice 136 Accidentele sportive 137 Prevenirea accidentelor 137 PUBERTATEA 139 Modificările hormonale 139 Maturizarea organelor sexuale la băieţi 140 Maturizarea organelor sexuale feminine 140 Igiena menstruaţiei 141 Pubertatea precoce la fete 141 Pubertatea precoce la băieţi 142 Educaţia sexuală 142 Identificarea şi orientarea sexuală 144 Deviaţii în orientarea sexuală 145 Masturbarea 145 Jocuri sexuale 146 VIOLENŢA ŞI SUBSTANŢELE PERICULOASE LA COPIL 147 Maltratarea copilului 147 Abuzul fizic 147 Abuzul sexual 148 Abuzul de substanţe periculoase 151 Cum să-ţi fereşti copilul de droguri 152 DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII 153 Personalitatea 153 Tipuri de personalitate 153 Temperamentul 154 Încrederea şi respectul de sine 155 DEZVOLTAREA SOCIALĂ 158 Etapele dezvoltării sociale 158 Dezvoltarea limbajului 159 Comunicarea 159 Tehnici de ascultare 160 Tehnici de vorbire 160 Cauzele comunicării defectuoase 161 Deprinderile sociale 161 Prietenii 162 Cel mai bun prieten 162 Copiii fără prieteni 163 Prejudecăţile sociale 165 DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ 165 Comportamentul şcolarului 166 Modificarea comportamentului 167 Tulburări emoţionale şi de comportament 168 Neascultarea 168 Agresivitatea 169 Înjuratul 170 Fuga de acasă 170 Stresul 171 Disciplina 172 Pedeapsa 172 Rolul părinţilor în educaţie 173 DEZVOLTAREA SPIRITUALĂ 173 COPILUL LA ŞCOALĂ 173
COPILUL MIC
Activitatea în clasă 176 Pregătirea temelor 177 Dezvoltarea competenţei 178 Trişatul la şcoală 179 Fuga de la şcoală 179 Diferenţele la învăţătură dintre băieţi şi fete 180 Şcolarul şi familia sa 181 Rolul familiei 181 Activitatea zilnică 183 Fraţii şi surorile 185 Conflictele între fraţi 185 Rolul tatălui în educaţia fetelor 186 Rolul tatălui în educaţia băieţilor 186 Responsabilităţi şi treburi casnice 187 Banii de buzunar 188 Animalul de casă 189 Televizorul 189 Jocuri video 190 Cultura pop 190 Computerul 191 DEZVOLTAREA CREIERULUI 191 DEZVOLTAREA MINTALĂ 191 Inteligenţa 192 Inteligenţele multiple 192 Inteligenţa în viaţa reală 194 Motivarea pentru studiu 194 Creativitatea 195 Copiii supradotaţi 196 Dezvoltarea creativităţii la diferite vârste 196 Dificultăţi la învăţătură 196 Disciplina şcolară 197 Tulburările de vorbire, atenţie şi memorie 197 Tulburarea de atenţie 197 Sindromul de deficit de atenţie şi hiperactivitate 198 Deficitul de înţelegere 199 Tulburările de limbaj şi vorbire 199 Dificultăţi la scris 200 Dificultatea la citire 201 Tulburările de memorie 202 Dificultăţi de memorie abstractă 202 Impulsivitatea 203 Lipsa de organizare 203 VIZITA MEDICALĂ ŞI MENŢINEREA SĂNĂTĂŢII 204
REŢETE ALIMENTARE 206
Sugestii alimentare pentru gustările sau mesele copiilor 206 Preparate cu carne de pui 206 Preparate din carne de vită 208 Preparate din peşte 209 Preparate cu ouă şi legume 209 Mâncăruri cu legume şi zarzavaturi 210 Alte preparate culinare 211 Supe şi ciorbe 212 Sosuri 214 Deserturi 214 Flori comestibile 216
9
COPILUL NOSTRU
COPILUL BOLNAV
Prevenirea bolilor 217 Consultul copilului sănătos 217 Alegerea medicului pediatru Îngrijirea copilului bolnav 217 Hrănirea copilului bolnav 217 Truse de prim ajutor 218 Când să ţii copilul acasă 219 Administrarea medicamentelor 219 Administrarea antibioticelor 220 Efectele nocive ale antibioticelor 220 Rezistenţa la antibiotice 220 ÎNGRIJIREA COPILULUI ÎN SPITAL 221 Efectele spitalizării asupra copilului 221 Copilul internat în salonul de terapie intensivă 222 Pregătirea pentru operaţie 222 Durerea copilului în timpul spitalizării 223 Tratamentul durerii 223 Îngrijirea durerii fără medicamente 223 Tratamentul medicamentos al durerii 223 Căile de administrare a medicamentelor împotriva durerii 224 BOLILE INFECŢIOASE 224 Cum se apără copilul de infecţiile bacteriene 225 Cum luptă copilul împotriva infecţiilor virale 225 Răspândirea bolilor infecţioase 225 Prevenirea bolilor infecţioase 226 Prevenirea complicaţiilor 227 Vaccinările (imunizările) 227 Imunitatea la copil 228 Sindromul de imunodeficienţă 229 Boli autoimune la copil 229 Febra 229 Tratamentul febrei 231 Şocul termic 233 Convulsiile febrile 233 Febra de origine necunoscută 233 Febra de origine inflamatorie, dar neinfecţioasă 234 Boala Kawasaki 234 Tusea convulsivă (măgărească) 235 Scarlatina 235 Reumatismul articular acut 237 Difteria 237 Tuberculoza 238 Tuberculoza pulmonară primară 240 Tuberculoza pulmonară progresivă 240 Tuberculoza pulmonară reactivată 240 Tuberculoza miliară 240 Tuberculoza ganglionară 240 Meningita tuberculoasă 240 Tuberculoza abdominală 240 Tuberculoza osoasă 240 Diagnosticul bolii 240 Sifilisul 241 Sifilisul congenital 241
10
Sifilisul dobândit 242 Tifosul 242 Pojarul 243 Rubeola 244 Rubeola congenitală 245 Rozeola 245 Eritemul infecţios 245 Oreionul 245 Poliomielita 246 Virozele intestinale 247 Boala mână-picior-gură 248 Varicela 248 Zona Zoster 250 Herpesul 250 Septicemia 251 Malaria 251 Antraxul 252 Antraxul cutanat 252 Antraxul intestinal 252 Antraxul respirator 252 Tetanosul 252 Turbarea 253 SIDA 254 APARATUL RESPIRATOR 257 Alcătuire 257 Tusea 258 Respiraţia grea 260 Fumatul pasiv 261 Nasul 261 Perforaţia şi deviaţia septului nazal 261 Corpii străini în nas 261 Sângerarea din nas (epistaxis) 262 Furunculul nazal 262 Polipii nazali 263 Rinita alergică 263 Infecţii acute ale căilor respiratorii superioare 264 Răceala 264 Gripa 267 Sinuzita 268 Disfagia 269 Faringita virală 270 Faringita streptococică 270 Amigdalita 271 Polipii 272 Abcesul faringian 272 Laringita 273 Epiglotita 273 Infecţii ale căilor respiratorii inferioare 274 Traheita acută 275 Laringo- Traheo-Bronşita Acută (LTB) 275 Corpi străini în laringe, trahee şi bronhii 275 Bronşita acută 276 Bronşiolita acută 276 Pneumonia şi bronhopneumonia 277 Muscoviscidoza (Fibroza chistică) 278 Astmul bronşic 279 Pleurezia 287 Pneumotoraxul 288
APARATUL CIRCULATOR 288 Alcătuire 288 Examinare 289 Măsurarea tensiunii arteriale 289 Sincopa 290 Hipotensiunea ortostatică 290 Ameţeala prin hiperventilaţie 290 Crize de oprire a respiraţiei 290 Durerea în piept 290 Copilul cu boli congenitale de inimă 291 Persistenţa canalului arterial 291 Defectul de sept atrial 291 Defectul de sept ventricular 291 Stenoza pulmonară 292 Stenoza aortică (subaortică) 292 Coarctaţia aortei (stenoza istmului aortic) 292 Tetralogia Fallot 292 Îngrijirea copilului cardiac 293 Tulburări de ritm (aritmii sau disritmii)293 Lezarea inimii în reumatismul articular acut 294 Endocardita infecţioasă 295 Cardiomiopatii 295 Miocardita 296 Pericardita 296 Insuficienţa cardiacă 297 Hipertensiunea arterială 298 SÂNGELE 299 Alcătuire 299 Paloarea 300 Anemia 301 Anemia hemolitică 302 Anemia aplastică 302 Anemia asociată cu boli cronice 303 Splina mărită 303 Sângerarea anormală 303 Trombocite scăzute (trombocitopenie) 304 Inflamaţia vaselor mici de sânge 304 Purpura trombocitopenică 304 Sindromul hemolitic-uremic 305 Purpura vasculară 305 Meningococemia 306 Purpura asociată cu medicamente 306 Anomalii ale factorilor de coagulare 306 Hemofilia 306 Boala von WiIlebrand 307 Deficitul de vitamina C 307 Copilul cu echimoze 307 SISTEMUL LIMFATIC 308 Alcătuire 308 Cancerul 309 Leucemia 310 Limfoamele 311 Boala Hodgkin 311 Limfomul Non Hodgkin 311 Îngrijirea copilului cu cancer 311 Copilul muribund 313
COPILUL MIC
APARATUL DIGESTIV 313 Alcătuire 313 Semne de tulburări digestive 314 Miros neplăcut al gurii 314 Vărsăturile 314 Vărsătura cu sânge 316 Diareea 317 Diareea acută 317 Tratamentul diareei simple 317 Diareea cronică 318 Deshidratarea 319 Durerile abdominale 320 Durerile abdominale acute 320 Durerile abdominale cronice 320 Durerea din cauze funcţionale 321 Migrena abdominală 322 Constipaţia 322 Alergia la copil 324 Antigen, anticorp, reacţie imună 325 Alergia alimentară 328 Alergia la proteinele din laptele de vacă 329 Nutriţia copilului alergic 330 Boala Celiacă 330 Malabsorbţia 331 Malnutriţia 332 Refluxul gastroesofagian 333 Esofagita 333 Corpi străini în esofag 333 Gastroenterita 334 Virozele intestinale 334 Toxiinfecţiile alimentare 335 Infecţia cu salmonella 336 Toxiinfecţia alimentară cu stafilococ aureus 336 Toxiinfecţia alimentară cu clostridia 336 Dizenteria bacteriană 336 Dizenteria amoebiană 337 Intoxicaţiile acute cu ciuperci 337 Prevenirea toxiinfecţiilor alimentare 338 Gastrita cronică 339 Ulcer gastric 339 Paraziţii intestinali 340 Giardia 340 Trichineloza 341 Viermii intestinali 342 Oxiurii 342 Limbricii 343 Tenia 344 Colon iritabil 345 Inflamaţia Intestinală Cronică 345 Colita ulcerativă 345 Boala Crohn 345 Abdomenul chirurgical acut 346 Apendicita acută 346 Hernia inghinală 347 Ocluzia intestinală 348 Peritonita 348 Sângerarea rectală 349
11
COPILUL NOSTRU
Prolapsul rectal 349 Icterul 349 Hepatitele virale 350 APARATUL URINAR 352 Alcătuire 352 Manifestările bolilor urinare la diferite vârste 352 Sângele în urină 353 Malformaţii 353 Obstrucţiile urinare 354 Hidronefroza 354 Refluxul vezico- ureteral 354 Infecţiile urinare 355 Pielonefrita acută 355 Edemul 356 Rinichiul polichistic 356 Nefrita 357 Nefroza 358 Insuficienţa renală acută 359 Insuficienţa renală cronică 360 Tumori renale 360 APARATUL GENITAL 361 Alcătuire 361 Vulvovaginitele 363 Vaginoza Bacteriană 363 Vulvovaginita cu Candida albicans 363 Vulvovaginită prin infestare cu oxiuri 363 Giardia intestinală 363 Vulvovaginita asociată cu scabia 363 Păduchi laţi 363 Tricomoniaza 363 Vaginite stafilococice şi streptococice 363 Sângerări uterine 363 Prolapsul uretrei 364 Balanita 364 Hipospadias 364 Epispadias 364 SISTEMUL ENDOCRIN 364 Alcătuire 364 Glandele endocrine şi hormonii 364 Creşterea insuficientă în înălţime (copilul mic de statură) 365 Deficitul hormonului de creştere hipofizar 366 Insuficienţa hipofizară globală 367 Statura înaltă 367 Tulburări ale sânilor 367 Ginecomastia 367 Diabetul insipid 368 Obezitatea 369 Diabetul zaharat tip 1 370 Diabetul zaharat tip 2 371 Menţinerea echilibrului glucozei din sânge 371 Hipoglicemia 372 Hiperglicemia 373 Măsurarea glucozei în sânge 374 Îngrijirea copilului diabetic 375 Dificultăţi în îngrijirea copilului diabetic 376 Îngrijirea intensivă a diabetului 376
12
Examenul periodic al copilului diabetic 376 Diabetul copilului în funcţie de vârstă 376 Insulina 377 Sisteme de administrare a insulinei 379 Dozarea insulinei 380 Alimentaţia copilului diabetic 381 Dieta copilului diabetic 382 Complicaţiile diabetului 383 Hipotiroidismul 384 Guşa 384 Criza tiroidiană acută 385 Tetania 385 Glandele suprarenale 386 Insuficienţa suprarenală 386 Boala Addison 386 Sindromul Cushing 386 Hiperplazia suprarenală congenitală 387 SISTEMUL NERVOS 388 Alcătuire şi funcţii 388 Evaluarea sistemului nervos central 389 Examinarea instrumentală a SNC 389 Menţinerea echilibrului 390 Ameţelile 390 Durerile de cap 391 Convulsiile 393 Creşterea presiunii intracraniene 395 Hidrocefalia 395 Coma 396 Primul ajutor acasă la copilul comatos 397 Îngrijirea în spital 398 Meningitele acute 399 Meningita bacteriană 399 Meningita virală 400 Meningita tuberculoasă 401 Encefalita 401 Encefalita herpetică 401 Sindromul Reye 402 Tumori cerebrale 402 Tulburări de mişcare 402 Ticurile 402 Stereotipiile 403 Spasmele 403 Coreea 403 Ataxia 403 Tulburările de dezvoltare 404 Paralizia cerebrală (PC) 404 Întârzierea mintală 405 Autismul 407 Distrofia musculară 409 Traumatismele cerebrale 410 Comoţia cerebrală 411 Contuzia 411 Fracturile 411 Edemul cerebral 412 Hemoragia epidurală 412 Hemoragia subdurală412 Sindroame posttraumatice 412 Sindromul postcontuzie cerebrală 412
Convulsiile posttraumatice 412 Îngrijirea de urgenţă a copilului cu traumatism cranian 412 Traumatismele măduvei spinării şi ale coloanei vertebrale 413 Miastenia Gravis 413 Paralizia facială141 OCHII 415 Alcătuire şi funcţii 415 Examenul oftalmologic 416 Tulburările de vedere 416 Miopia 416 Hipermetropia 417 Astigmatismul 417 Strabismul (privirea încrucişată sau saşie) 417 Neputinţa de a distinge culorile 418 Anizometria 418 Purtatul ochelarilor 418 Tulburări de acomodare 418 Pleoapele 418 Blefarita 418 Boli ale conjunctivei 419 Conjunctivita bacteriană 419 Conjunctivita virală 419 Conjunctivita alergică 420 Conjunctivita chimică 420 Corpii străini 420 Keratita 420 Edoftalmită 420 Infecţia subcutanată din jurul ochilor 420 Aparatul lacrimal 421 Dacriocistita 421 Uscarea corneei 421 Traumatismele oculare 421 Vânătăi şi umflarea pleoapelor 421 Ruperea pleoapelor 421 Zgârierea corneei 421 Fracturi ale orbitei 421 Abuzul copilului 421 DINŢII 421 Alcătuirea dintelui 421 Vizita la dentist 422 Cariile dentare 422 Perierea dinţilor 423 Folosirea aţei dentare 423 Sealantul 423 Boli ale gingiilor (peridentale) 424 Malocluzia (Muşcătura defectuoasă) 424 Traumatismele dinţilor 424 GURA 425 Stomatitele acute 425 Aftele bucale 425 Stomatita herpetică 425 Candidoza bucală 425 Ulceraţii bucale traumatice 426 URECHEA 426 Alcătuire şi funcţii 426 Durerile de ureche 426
COPILUL MIC
Scăderea auzului 427 Infecţiile urechii 429 Otita medie acută 429 Otita medie seroasă 430 Otita externă 431 Corpi străini în ureche 432 Ceara din urechi 432 OASELE ŞI ARTICULAŢIILE 432 Alcătuirea osului 432 Dezvoltarea oaselor 432 Examinarea oaselor 432 Mersul 433 Şchiopătatul 433 Răsucirea piciorului 433 Mersul pe vârfuri 433 Piciorul plat 433 Piciorul scurt 434 Piciorul dureros 434 Deformaţii ale genunchiului 434 Genunchii apropiaţi 434 Genunchii îndepărtaţi 434 Tulburări congenitale de şold 434 Defecte osteoarticulare dobândite 435 Boala Legg-Calvé-Perthes 435 Durerile de spate la copil 435 Torticolis 436 Cifoza 436 Lordoza 436 Scolioza 436 Traumatismele 437 Contuzia 437 Luxaţia 437 Entorsa 437 Dislocaţia 437 Fracturile 437 Copilul în gips 438 Efectele imobilizării prelungite 438 Indicaţiile şi contraindicaţiile medicale ale activităţii sportive 439 Artrita reumatoidă juvenilă (ARJ) 439 Osteomielita 444 Artrita septică 445 Rahitismul 445 Lupusul eritematos 446 Cancerele de os 447 Osteosarcomul 447 Sarcomul Ewing 447 PIELEA 447 Alcătuirea şi funcţiile pielii 447 Pruritul 449 Pruritul generalizat 450 Pruritul localizat 450 Pielea uscată 450 Mătreaţa (Pitiriazis simplu) 450 Infecţii bacteriene ale pielii 450 Bubele dulci 451 Erizipelul 452
13
COPILUL NOSTRU
14
Gangrena streptococică 452 Foliculita 452 Furunculul 452 Carbunculul 453 Ulciorul 453 Eritrasma 453 Tuberculoza cutanată 453 Sifilisul 453 Boala zgârieturilor de pisică 454 Infecţii virale ale pielii 454 Herpesul 454 Varicela 455 Zona Zoster 455 Moluscum Contagiosum 455 Negii 456 SIDA 456 Micozele 457 Micozele corpului 457 Micoza unghiilor (onicomicoze) 457 Dermatomicoza capului 458 Pitiriazisul verzicolor 458 Candidoza pielii şi a mucoaselor 458 Candidoza generalizată 459 Paraziţii 459 Păduchii 459 Râia 459 Modificări pigmentare 460 Vitiligo 460 Albinismul 461 Fenilcetonuria 461 Pistruii 461 Aluniţele 462 Petele cafea cu lapte 462 Dermatoze alergice 462 Urticaria 462 Edemul angioneurotic 462 Dermatita atopică 464 Dermatita de contact 467 Dermatita seboreică 467 Efectul luminii asupra pielii 468 Arsura de soare 468 Sensibilitatea la soare 469 Erupţia polimorfă la lumină 469 Porfiria 469 Dermatite provocate de plante 470 Psoriazisul 470 Tumori (benigne şi maligne) ale pielii 472 Tumori benigne ale pielii 472 Fibromul pielii 472 Cicatricea hipertrofică 472 Angioamele 473 Boli ale ţesutului subcutanat 473 Tumori maligne la copil 473 Melanomul malign 473 Epitelioamele bazo sau spinocelulare 474 Boli ale glandelor sudoripare 474 Miliaria 474
Anhidroza 474 Hiperhidroza 474 Hidrosadenita 475 Boli ale glandelor sebacee 475 Acneea 475 Boli ale părului 476 Alopecia Areata 476 Alopecia traumatică 477 Părul în exces 477 Boli ale unghiilor 477 Inflamaţia din jurul unghiei 478 Dermatoze prin malnutriţie 478 Pelagra 478 Scorbutul 478 Deficitul de vitamină A 479 BOLI ACUTE LA COPIL 479 Tăieturi şi zgârieturi mici 479 Plăgile prin tăiere, zdrobire sau lovire 479 Înţepăturile de insecte 479 Muşcături de animale 481 Muşcăturile de câine 481 Muşcăturile de pisică 481 Muşcăturile umane 481 Muşcătura de şarpe 481 Înecul 482 Arsurile 483 Tulburări termice 485 Hipertermia 485 Sincopa de căldură 485 Epuizarea prin căldură 485 Şocul caloric 485 Hipotermia 486 Degerăturile 486 Intoxicaţii acute 487 Intoxicaţii cu medicamente 489 Substanţe caustice 489 Intoxicaţii cu derivaţi de petrol 490 Intoxicaţia cu insecticide, organofosforice, organoclorurate şi carbamaţi 490 Intoxicaţia cu alcool 490 Intoxicaţia cu aurolac 490 Intoxicaţia cu plumb 491 Urgenţele medicale la copil 492 Simptome de urgenţă la copil 492 Reanimarea de urgenţă 492 Sufocarea prin inhalare de corpi străini 492 Tehnica bătăilor pe spate 493 Tehnica comprimării abdominale (manevra Heimlich) 493 Reanimarea cardiorespiratorie 493 Copilul cu boli cronice 494 Impactul bolii cronice asupra copilului 494 Influenţa bolii cronice asupra copilului 495 Efectul bolii cronice asupra familiei 495 Alimentaţia copilului bolnav cronic 496 Copiii cu handicap 496 Îngrijirea copilului cu handicap 496
COPILUL MIC
Prefaţă Această carte este scrisă pentru părinţi, pentru ca ei să-şi poată înţelege şi îngriji mai bine copilul. „Copilul nostru” oferă părinţilor informaţiile necesare pentru a creşte un copil sănătos, a-l ajuta să-şi atingă din plin nivelul fizic, intelectual, emoţional, moral şi spiritual – adică sănătatea optimă. Încerc să continui astfel îndrumările din volumul 1, „Mama şi pruncul”, care vor fi urmate de cele din volumul 3, „Adolescenţii”, şi – sper – pentru adult şi vârstnic. Cartea este un efort de a informa părinţii şi educatorii, preocupaţi de îngrijirea copilului, despre fazele normale şi anormale ale copilăriei. În prima parte a cărţii, sunt prezentate aspectele normale ale dezvoltării fizice, mentale, emoţionale, sociale şi spirituale ale copilului între 1 şi 13 ani. Nu veţi găsi aici reguli pentru creşterea copilului, deoarece nu sunt. Sugestii – da; reguli – nu. Nimeni nu vă poate învăţa cum să vă creşteţi copilul; fiecare copil, părinte şi familie sunt unice în felul lor. A doua parte este o schiţă enciclopedică a tulburărilor şi a bolilor mai frecvente ale copilăriei, care vă ghidează pentru a înţelege cum pot fi ele prevenite, diagnosticate şi tratate şi pentru a comunica mai uşor cu personalul medical. Este o sursă modernă de informaţii, la îndemână, pentru a suplimenta sfatul medicului. Copilul nostru trăieşte într-o ţară cunoscută – pe nedrept – ca fiind a noilor născuţi abandonaţi în maternităţi, a copiilor cu SIDA, a celor din orfelinate şi a copiilor străzii. Deşi sunt excepţii, acestea sunt realităţi dureroase ce nu pot fi ignorate şi pe care părinţii trebuie să le evite. Copiii sunt vulnerabili. Ei sunt primii afectaţi de sărăcie, malnutriţie, murdărie, poluare a mediului, ignoranţă, degradare socială şi nerespectare a drepturilor lor. Dezvoltarea sănătoasă a acestor copii este astăzi grav ameninţată, de aceea părinţii, dascălii şi personalul medical au rolul, mai mult ca oricând, de a le proteja sănătatea. Desigur, cei mai mulţi copii au părinţi iubitori, care se preocupă şi se sacrifică pentru ei, pentru a se dezvolta pe deplin. În asemenea familii iubitoare, copiii devin foarte rezistenţi, chiar în condiţiile nefavorabile. Mulţi copii crescuţi în sărăcie (inclusiv autorul) se dezvoltă în adulţi sănătoşi şi fericiţi. Rolul părinţilor în aceste condiţii grele este – însă – crucial. Celor care se vor apleca cu dragoste şi interes asupra rândurilor ce urmează, în numele copilului nostru, vă mulţumesc. Marin Gh. Ciobanu
15
COPILUL NOSTRU
Inscripţie pe o uşă:
Pe măsură ce cresc, te rog: Înţelege că mă schimb foarte repede: Trebuie să fie greu să ţii pasul cu mine, dar încearcă.
Ascultă-mă şi dă-mi răspunsuri scurte şi clare la întrebări: Atunci, îţi voi arăta ce gândesc şi ce simt.
Sandra Elena
Răsplăteşte-mă pentru că îţi spun adevărul: Atunci nu voi mai fi tentat să mint.
Spune-mi când fac greşeli şi ce am de învăţat din ele: Atunci pot să accept că sunt bun, chiar când fac o boacănă. Acordă-mi atenţie şi petrece timp cu mine: Atunci, voi crede că sunt important şi valoros.
Fă ceea ce vrei tu să fac eu: Atunci, am un bun model de urmat.
Ai încredere în mine şi respectă-mă: Chiar dacă sunt mai mic decât tine, am sentimente şi nevoi, ca tine.
Laudă-mă şi apreciază-mă: Atunci mă voi simţi bine şi voi dori să continui să-ţi fac plăcere.
Ajută-mă să explorez interesele, talentele şi potenţialul meu specific: Ca să fiu fericit am nevoie să fiu eu însumi şi nu tu sau cineva care vrei să fiu.
Fii un individ original şi creează-ţi propria ta fericire: Atunci mă poţi învăţa acelaşi lucru şi pot trăi o viaţă fericită, de succes şi deplină.
Îţi mulţumesc că mă ai şi te sacrifici pentru mine. Te iubesc.
(Modificat după Hellen Rothschild – 1991)
16
SĂNĂTATEA OPTIMĂ A COPILULUI Copiii, deşi mici, sunt fiinţe complexe. Ei se dezvoltă sub aspect fizic, mental, emoţional, moral şi social. Corpul, mintea, emoţiile şi sufletul copilului sunt legate între ele şi se influenţează reciproc. Tot atât de puternice sunt influenţele părinţilor şi a mediului în care copilul se dezvoltă. Drept consecinţă, sănătatea lor, pentru a fi completă, are faţete multiple: sănătatea fizică, cea mentală (intelectuală), socială, emoţională, morală şi spirituală. Am denumit această sănătate completă, largă, sănătatea optimă. Sub această prismă am privit - încă din primele momente de viaţă Mama şi Pruncul, şi-l vom urmări, cu dragoste şi interes, pe măsură ce Copilul Nostru creşte şi se dezvoltă, printre Adolescenţi, vom încerca, în volumele ce urmează, să-l îndrumăm pas cu pas în Sănătatea Adultului şi - în final - ca Vârstnic, până în ultimele clipe ale vieţii sale pe acest pământ. Sănătatea optimă priveşte copilul în întregime, ca o unitate a corpului, minţii şi sufletului. Nu este suficient să-ţi consideri sănătos copilul, doar dacă nu este bolnav. Ajută-l să-şi dezvolte o sănătate vibrantă, optimă – treaptă superioară în care nu numai corpul funcţionează armonios, dar şi mintea, sentimentele şi sufletul lui. Să parcurgem împreună faţetele multiple ale acestei sănătăţi optime. Sănătatea fizică înseamnă un corp viguros, în dezvoltare, cu simţurile integre, rezistent la infecţii, lipsit de dureri sau de boli, menţinut printr-o alimentaţie corectă, activităţi fizice regulate, locuinţă salubră, siguranţă şi dragoste în familie şi un mediu ecologic. Aceasta este sănătatea evaluată de medicul pediatru prin examinarea periodică a copilului, analize de laborator, măsuri de igienă şi de prevenire a bolilor, precum şi prin îngrijirea medicală, la nevoie. Copilul este sănătos fizic atunci când are asigurate condiţii de viaţă adecvate, are poftă de mâncare, doarme suficient, se joacă îndeajuns, se dezvoltă armonios, este plin de vitalitate şi beneficiază de o bună educaţie pentru sănătate şi îngrijire medicală. Predispoziţia la boli depinde nu numai de ereditate, dar şi de stilul de viaţă. Arată-i copilului cât de
COPILUL MIC
puternic îi este corpul şi cum se adaptează la nevoie: cum îi bate inima de tare când aleargă sau îşi vindecă o rană, cum îşi întăreşte inima prin efort fizic şi hrană sănătoasă, cum îl ajută somnul să se simtă bine în timpul zilei sau cum sistemul imun îl apară de microbi şi viruşi. Educă-te tu însuţi şi oferă-i un exemplu pozitiv, devenind cât mai sănătoasă posibil, în loc de al îndruma către boală. În loc să-i dai o pilulă şi să soliciţi medicul pentru orice disconfort, învaţă-l că depinde şi de el cât este de sănătos şi cât de uşor se vindecă. Sănătatea fizică stă la baza sănătăţii optime, ca într-o piramidă. Dacăi sunt asigurate condiţiile, un copil sănătos fizic îşi poate dezvolta armonios şi sănătatea mintală, ca cea emoţională, socială, morală şi spirituală. El poate spune: „Îmi îngrijesc corpul şi el e bun cu mine” sau - mai târziu - „e bun cu mintea şi sufletul meu”. Sănătatea mentală (intelectuală) la copil înseamnă dezvoltarea vorbirii, a gândirii şi a puterii de a lua decizii în situaţii tot mai complexe. Pentru a se dezvolta mental, copilul trebuie să se simtă în siguranţă, protejat de familie şi mediul din jur. Nesiguranţa şi stresul îi scad puterea de a gândi raţional, iar comportarea lui suferă. Sănătatea mentală permite dezvoltarea celorlalte nivele de sănătate. Copilul sănătos mental învaţă să-şi exprime prin grai nevoile, dorinţele şi ideile, este curios, interesat în multe domenii: natură, muzică, artă, şcoală şi sport, acumulează continuu cunoştinţe, îşi dezvoltă atenţia, imaginaţia şi creativitatea şi învaţă din greşelile proprii, iar mai târziu, şi din ale altora. Ajută-l să-şi dezvolte mintea, să gîndească pozitiv, să fie încrezător în puterile lui, pentru a-şi forma o imagine bună de sine. Sănătatea socială satisface nevoia copilului de a aparţine şi a fi acceptat într-o familie iubitoare şi un grup de prieteni şi adulţi, care-i servesc drept model. Copilul cu o bună educaţie socială este prietenos, disciplinat, politicos, neviolent, învaţă treptat să rezolve cu succes conflictele şi este ferit de neglijenţă sau abuz în familie şi în societate. Îndrumă-l cum să fie prietenos, mani17
COPILUL NOSTRU
erat şi să-şi facă prieteni intimi. Oferă-i exemplul tău. Sănătatea emoţională înseamnă înţelegerea treptată a emoţiilor proprii şi ale altora, de a avea încredere în tine însuţi şi de a-ţi exprima şi a accepta sentimentele de dragoste şi de prietenie. Copilul sănătos este intens emoţional; el învaţă treptat să-şi recunoască, să-şi arate, săşi controleze uneori emoţiile iar, alteori, să-şi îndeplinească dorinţele. Este plin de voie bună, are simţul umorului şi tolerează relativ uşor stresul şi neplăcerile. Jucaţi-vă şi râdeţi împreună, ajută-l să spună şi să-şi manifeste ceea ce simte şi să facă faţă stresului zilnic. Sănătatea morală însemnă înţelegerea şi respectarea valorilor umane, sociale. Copilul nostru învaţă cu timpul ce e rău şi ce e bine. Aceasta îi oferă o cale morală de dezvoltare a caracterului. Îşi formează un fond moral care-l va ajuta să se dezvolte ca o persoană demnă şi să se integreze în societate. Fondul său moral îl va ajuta să reziste la tentaţii dăunătoare şi să-şi creeze limite morale proprii. Ajută-ţi copilul să fie cinstit, loial, demn şi milos. Sănătatea spirituală a copilului este un mod superior de a înţelege viaţa, de a privi mai adânc în lumea din jurul lui şi în el însuşi. Îi permite să iubească pe alţii şi pe Dumnezeu, să formeze o legătură cu această forţă universală fundamentală, nematerială. Aceasta îi permite să se deosebească de celelalte fiinţe vii. Legătura cu Dumnezeu sau cu altă forţă spirituală
18
supremă îl va face mai uman, mai pur, mai energic şi-l va ajuta să aibă ceva sfânt în viaţa zilnică şi să se bucure mai intens de viaţă. Ajută copilul să-şi îngrijească sufletul, hrănindu-l cu gânduri, sentimente şi trăiri spirituale, să pună suflet în tot ce face. Poţi învăţa copilul mic o rugăciune seara, la culcare („Înger, îngeraşul meu...), să-i descrii preşcolarului pe Dumnezeu, ca pe o fiinţă umană care-l ajută de sus, din cer, sau să atingi probleme spirituale, la şcolar, de ex.: „Ce este în sufletul tău?”. Mai târziu, va folosi un mod de gândire mai profund, care-i va permite să evite în mintea lui conflictul dintre lumea materială şi cea spirituală, dintre trup şi suflet. Va atinge astfel un nou nivel de inteligenţă spirituală. Îi poţi dezvolta spiritualitatea, fără a fi religios. Fereştel, oricum, de sectele periculoase. Sănătatea optimă a copilului este un mod de viaţă armonios, în care îşi dezvoltă continuu corpul, mintea, sentimentele şi sufletul. Este în parte moştenită, dar mediul din jur şi îngrijirea părinţilor au un rol major. Îndrumă copilul să înveţe deprinderi sănătoase de viaţă; aceasta include hrana, activitatea fizică, odihna, şcoala, prieteniile, adaptarea socială, reacţia la stres, orientarea spirituală, evitarea tutunului, alcoolului şi a drogurilor. Copilul nostru devine astfel treptat responsabil pentru propria lui sănătate.
COPILUL MIC (1-3 ani)
Introducere
Trecerea de la etapa de sugar la cea de copil mic este suportată uneori destul de greu de către părinţi. Sugarul zâmbitor şi ascultător devine acum un copilaş neastâmpărat şi încăpăţânat, care necesită multă răbdare, înţelegere şi supraveghere.
1 an
2 ani
3 ani
4 ani
Copiii în creştere (1-5 ani) OMS, 2006
5 ani
Copiii mici consumă multă energie, învăţând să meargă, să alerge, să vorbească, să se familiarizeze cu obiectele şi persoanele din jur. Copilul mic înţelege că este o persoană independentă de părinţi şi îşi exprimă aceasta prin refuzul de a accepta sugestiile lor, spunând „nu” sau „lasă-mă pe mine”. Totuşi, el nu se poate descurca singur şi plânge, când părinţii se despart de el, sau ridică mâinile pentru a fi luat în braţe.
Aspect de copii mici normali
COPILUL MIC
Activitatea creierului este foarte intensă, legăturile dintre neuroni ajungând la densitatea maximă din tot cursul vieţii. Copilul mic creşte, învaţă şi se transformă intens. Cu cât învăţaţi mai mult cum se dezvoltă copilul, cu atât veţi fi mai capabili să-i satisfaceţi nevoile. Caracteristicile dezvoltării copilului mic: - este foarte activ; - merge singur şi devine tot mai independent; - doreşte să înţeleagă totul; - are nevoie să vadă, să atingă, să guste şi să miroase obiectele, pentru a le cunoaşte în mod direct şi înţelege legăturile dintre ele; - poate privi lucrurile din perspective diferite; - descoperă diferenţa dintre sexe; - suferă şi se agită excesiv, când este refuzat sau nu poate realiza ceva; - are încă puţine reguli de purtare; - ignoră deseori sfaturile părinţilor, pentru a se simţi independent şi pentru a scăpa de controlul lor; - pune întrebări tot timpul, deoarece îşi dezvoltă intens gândirea şi vorbirea; - are încă o memorie scurtă şi trebuie să i se repete de nenumărate ori, pentru a evita un pericol; - când vorbeşte cu alţii, îi situează deseori în propria-i lume; - inventează prieteni imaginari, ceea ce îi dezvoltă mintea şi imaginaţia sau îl înspăimântă; - vrea ca totul să fie după placul lui;
De joacă împreună cu mama
19
COPILUL NOSTRU
- continuă să-şi iubească părinţii intens şi este dependent de ei emoţional.
În dezvoltarea lor, copiii au nevoie de independenţă şi îşi manifestă uneori această necesitate prin crize intense de nervi, iar alteori printr-o uşoară opoziţie. Dacă tratezi copilul mic ca pe un sugar, îl ţii pe loc. Frica excesivă, o altă caracteristică a vârstei, apare mai ales la copiii care au fost neglijaţi între 8 luni şi 2 ani. Aceştia au învăţat din fragedă copilărie că lumea poate fi un loc ostil şi că trebuie să se apropie de oameni cu grijă. Copilul trece acum de la o comportare subraţională la una raţională, dar continuă să îşi controleze greu emoţiile. Când copilul de 2 ani a învăţat că nevoile sale sunt cele mai importante, devine răsfăţat. Către al treilea an, el arată interes crescut pentru ceilalţi copii şi pentru activităţile din afara casei. Tot în acest timp, vorbirea evoluează: copilul începe să converseze. În condiţii optime, copilul mic poate fi plin de umor, originalitate şi de încredere în el însuşi, devenind un izvor nesecat de bucurii.
Creşterea cuprinde tot corpul. Măsurarea creşterii oaselor, organelor interne şi a creierului nu este practic posibilă, de aceea se măsoară periodic greutatea şi înălţimea şi, mai ales, se observă ritmul de creştere, care oferă indicaţii asupra sănătăţii copilului. Copiii născuţi oriunde în lume au potenţialul de a se dezvolta în aceleaşi limite de înălţime şi greutate, dacă au condiţii optime de viaţă încă de la început, consideră experţii în nutriţie ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Diferenţele în creşterea copilului până la vârsta de cinci ani sunt influenţate mai mult de nutriţie, modul de hrănire, mediu şi îngrijirea medicală, decât de gene (ereditate) şi originea etnică. Graficele de creştere folosite uzual au fost realizate din informaţiile obţinute prin măsurarea şi cântărirea a zeci de mii de copii. S-au stabilit apoi greutatea şi înălţimea medie pentru fiecare vârstă şi sex, rezultând o linie curbă, anume a 50-a curbă a funcţiei de repartiţie (50%, 50 procente sau percentile), ceea ce înseamnă că - într-un număr de 100 fetiţe şi băieţi - 50 sunt situaţi deasupra curbei (fiind mai înalţi sau mai grei) şi 50 sub ea (mai mărunţi sau mai slabi). Alte curbe reprezintă valori diferite: de ex. a 10-a şi a 90-a curbă a funcţiei de repartiţie sau percentile. Un copil a cărui greutate este pe cea de-a 25-a curbă, va fi mai înalt decât 25 şi mai scund decât 75 dintre copiii de aceeaşi vârstă şi sex. Alte grafice sunt adaptate pentru copiii născuţi prematur şi pentru cei subponderali la naştere.
La colţul cu poveşti
Dezvoltarea copilului nostru între 1 şi 3 ani este impresionantă.
CREŞTEREA
Felul în care arată copilul depinde de moştenirea sa genetică, de îngrijirea primită, mediul familial şi cel înconjurător, exerciţiul fizic, modul de hrană şi de rezistenţa la boli. 20
Curba creşterii în greutate la băieţi în primii 3 ani de viaţă
COPILUL MIC
Curba creşterii în greutate la fete în primii 3 ani de viaţă
Graficul creşterii în înălţime la băieţi în primii trei ani de viaţă (OMS, 2006) Legenda: 2= 95% dintre băieţi au o înălţime mai mare sau mai mică decât media; 3=la fel pentru 99% dintre copii.
Cât timp copilul creşte între limitele normale (între 10 şi 90 percentile sau curbe) şi se menţine pe aceeaşi curbă, părinţii nu trebuie să se îngrijoreze. Doar dacă, la un an, copilul se află pe a 80-a curbă, iar la 18 luni a coborât pe a 60-a, medicul va căuta cauzele şi va stabili un plan de tratament. Pentru a putea aprecia, fără tabele, creşterea medie în greutate şi înălţime la copii între 3 şi 10 ani, se pot folosi câteva formule simple, dar eficiente. Pentru greutate (G): 9 kg + 2 X vârsta în ani (Formula Herman) Ex: G la 8 ani: 9 kg + 16 = 25 kg Pentru înălţime (H): 80 cm + 5 X vârsta în ani (Formula Geldrich). Ex: H la 8 ani: 80 cm + 40 = 120 cm
Graficul creşterii în înălţime la fete în primii trei ani (OMS, 2006) Legenda: 2= 95% dintre fetiţe au o înălţime mai mare sau mai mică decât media; 3=la fel pentru 99% dintre copii.
Perimetrul toracic este egal cu cel cranian la vârsta de un an (45-46 cm), după care creşte cu câte un cm pe an de vârstă, până la 10 ani. Ex la 8 ani: 46 cm + 8= 54 cm La vârsta de 2 ani, copilul cântăreşte cam de 4 ori greutatea de la naştere şi atinge aproape jumătatea lungimii sale ca adult. După primul an de viaţă, ritmul de creştere în greutate încetineşte, la 150-250g pe lună (respectiv 1,8-3 kg la băieţi şi 2-2,5 kg la fete într-un an). În al doilea an, creşterea medie în înălţime este de 12 cm, iar – în al treilea an – de 5-8 cm la băieţi şi 6-9 cm la fetiţe. Uneori trec luni de zile în care greutatea nu se modifică simţitor, mai ales la copiii vioi; această „rămânere pe loc” este normală, atunci când aceşti copii sunt sănătoşi, au pielea colorată normal, privirea vie şi muşchii tari, sunt sprinteni, veseli, au poftă de mâncare şi dorm liniştiţi.
Măsurarea înălţimii la tocul uşii
21
COPILUL NOSTRU
La fiecare trei luni, cântăreşte şi măsoară copilul la tocul uşii: aşează-l cu călcâiele lipite de tocul uşii şi capul drept, cu o carte pusă orizontal pe creştetul capului; notează locul în care cartea atinge tocul uşii şi măsoară distanţa până la podea. Notează data măsurătorii şi iniţiala copilului, în locul respectiv.
Proporţiile copilului la 1 şi 3 ani
Proporţiile corpului se schimbă la această vârstă: capul pare mai mic, gâtul se lungeşte, şoldurile se lăţesc, cutia toracică se turteşte, se dezvoltă arcul piciorului, iar copilul se mişcă din ce în ce mai liber. De la un sugar îndesat şi rotunjor, devine – la 3 ani – un copilaş slab şi alungit. O parte din grăsime este înlocuită de muşchi, îi scade dar nu-i dispare burtica, iar braţele şi coapsele par mai subţiri.
Creşterea întârziată
Malnutriţia este motivul cel mai frecvent de întârziere a creşterii şi o cauză principală de boală şi deces în copilărie. Copilul malnutrit poate fi subnutrit, având un deficit energetic (de calorii) sau proteic, lipsă de vitamine, minerale şi alte substanţe nutritive, sau are un exces alimentar ce se manifestă prin creştere excesivă în greutate şi – ulterior - obezitate. Copiii subnutriţi suferă mai des şi mai grav de boli infecţioase şi, în forme grave, prezintă o întârziere a dezvoltării lor mintale, determinată mai ales de sărăcie. 22
Trebuie consultat medicul pediatru, dacă: - în al treilea an de viaţă, copilul nu creşte suficient în greutate şi în înălţime, rămânând la limita inferioară a normalului; - a scăzut în greutate, chiar foarte puţin, - sau a scăzut rapid şi nu câştigă în greutate timp de trei – patru luni, mai ales dacă se asociază cu oboseală sau modificări de comportament. Cauze posibile de întârziere în creştere: - malnutriţia; deficitele nutritive frecvente sunt: energetice (calorice), proteice, vitaminele A, C, fierul şi zincul. O nutriţie insuficientă, prelungită, asociată sau nu cu infecţii repetate, compromite creşterea în greutate şi în înălţime, producând nanism nutriţional; copilul este mic de statură, fără a fi foarte slab. O creştere înceată la această vârstă poate fi urmată de una rapidă, mai târziu; - bolile care împiedică dezvoltarea copilului: ale aparatului digestiv (de ex. boala celiacă), ale plămânilor (infecţii repetate), oaselor, malformaţii cardiace, intoxicaţie cu plumb; - neglijarea, abuzul, mediu impropriu pentru dezvoltare, orfelinate; - întârzierea constituţională de creştere; unii copii cresc mai încet; dezvoltarea oaselor rămâne cu 1 - 4 ani în urma celorlalţi. Se întâlneşte la unul sau mai mulţi copii dintr-o familie (este ereditară); întârzierea poate fi recuperată în adolescenţă; - întârziere de creştere intrauterină; cei mai mulţi nou născuţi, mici pentru vârsta lor, pot atinge mai târziu greutatea medie, deşi cei născuţi sub 2 kg vor rămâne mai mici decât media; - deficit de hormon de creştere hipofizar; aceşti copiii au un ritm de creştere anormal, sunt mici de statură, faţă „de păpuşă”, grăsuţi la mijloc şi au zahăr scăzut în sânge (hipoglicemie). Unii dintre ei beneficiază de injecţii cu hormon sintetic; - cauze necunoscute; posibile tulburări de oxigenare la naştere. Copilul se dezvoltă sub multiple aspecte: fizic sau motor, verbal, intelectual, social şi emoţional. Acestea sunt legate între ele; dacă, de exemplu, un copil mic este ţinut mult timp în casă, i se împiedică dezvoltarea motorie, a cunoaşterii, a vorbirii şi cea emoţională; de asemenea, el se împrieteneşte greu cu alţi copii sau adulţi; dezvoltarea lui socială suferă.
Dezvoltarea motorie a copilului mic
Dezvoltarea motorie îi permite copilului mic să fie foarte activ, mereu în mişcare. Îi este greu să stea liniştit la masă, pe oliţă, la îmbrăcat sau când doarme. În această perioadă, copilul învaţă să mănânce, să stea pe oliţă singur, ceea ce îi dezvoltă sentimentul de control şi de putere. Dezvoltarea motorie îl ajută să-şi lărgească şi cunoaşterea, permiţându-i să observe mai bine ce este în jurul lui. Dezvoltarea motorie depinde de aceea a aparatului locomotor şi mai ales de maturizarea sistemului nervos central. De obicei, copilul progresează motor în următoarea ordine: merge de-a buşilea, se ridică în picioare sprijinindu-se de ceva, urcă trepte, se sprijină alternativ pe picioare, merge sprijinindu-se de mobilă, merge liber dar cade deseori, aleargă, sare, sare într-un picior, galopează, apoi poate sări peste un obstacol. Dezvoltarea motorie a copilului poate fi urmărită într-un jurnal ţinut de părinţi (vezi tabelul nr.1). Tabel nr. 1 - Dezvoltarea motorie a copilului mic Vârsta apariţiei Între 1 şi 1 1/ ani:
Se caţără de-a buşilea, fără ajutor, pe mobilă şi pe scări. 2
Merge bine singur.
COPILUL MIC Ajută la îmbrăcarea şi dezbrăcarea lui.
Îşi poate scoate căciuliţa, şosetele şi mănuşile. Arată că are scutecul ud. Între 1 1/2 - 2 ani: Este plin de energie
Merge repede şi aleargă 2m.
Se balansează pe picioare şi stă pe vine.
Merge înapoi 4 trepte, fără să-şi piardă echilibrul.
Se apleacă, ridică un obiect de pe jos şi se îndreaptă, fără să cadă. Loveşte şi aruncă o minge, fără să cadă. Se aşează pe un scaun mic, fără ajutor.
Stând în picioare, aruncă o minge la distanţă de un pas. Sare pe loc de două ori.
Dacă îi arăţi cum, desenează o linie curbă. Poate deschide clanţa cu ambele mâini. Desface şi asamblează jucăriile.
Deşurubează capacul unui borcan, care nu este prea strâns (Atenţie la cutiile cu medicamente!) Clădeşte un turn cu 3-4 cuburi.
Deschide şi închide un fermoar mare, când i se arată. Se joacă alături de alţi copii, dar nu împreună. Se descalţă fără ajutor, când i se cere. Foloseşte linguriţa corect.
Îşi pune uneori căciuliţa şi mănuşile, fără ajutor. Bea singur din cană sau dintr-un pahar mic.
Treptat, poate să-şi scoată hainele care nu au nasturi. Foloseşte oliţa, când este aşezat de către mamă.
Caută peste tot
Indică uneori că are nevoie de oliţă, fără să i se amintească.
Coboară de-a buşilea, cu spatele, 10 trepte.
Nu împarte cu alţii; „totul este al meu”.
Trage după sine o jucărie legată cu sfoară. Acţionează înainte de a gândi
Merge 6 paşi singur, fără ajutor.
Se ridică din şezut în picioare, fără ajutor. Urcă scările, ţinut de mână. Se joacă singur.
Aşează 2-4 cuburi unul peste altul, când i se arată cum. Arată cu degetul.
Mâzgăleşte pe hârtie cu creionul ţinut în pumn.
Întoarce 2-3 pagini dintr-o carte cu pagini groase.
Aşează un cub într-o cană mai mare, când i se arată. Culege 1-2 jucării, când şi mama adună jucăriile.
Mestecă şi înghite alimente semisolide, tăiate în bucăţi mici. Bea din cană.
Deschide gura pentru a fi spălat pe dinţi.
Arată independenţă.
Între 2 şi 3 ani Foloseşte un căluţ de lemn sau un scaun, care se balansează, timp de 3 minute, fără să cadă. Mânuieşte obiecte mici (pahar, farfurie) fără să le scape. Stând în picioare, aruncă o minge mică la o jumătate de metru. Prinde o minge mare aruncată încet pe podea. Aleargă bine; stă într-un picior. Este mai tot timpul ocupat.
Deschide uşile, folosind mânerul.
Urcă şi coboară scările, treaptă cu treaptă (cel puţin 5 ). Desface o bomboană din ambalaj.
Întoarce fără ajutor paginile unei cărţi cu foi groase.
Înţelege sensul cuvintelor ca: mic, mare; în, deasupra.
23
COPILUL NOSTRU Pune corect 3 piese diferite în găurile cu conturul corespunzător. Pune obiecte mici într-o cană şi apoi le aruncă.
Începe să folosească de preferinţă o anumită mână, deşi unii băieţi fac aceasta doar către 5 ani. Desenează un „V” cu creionul. Clădeşte un turn din 6 cuburi.
Toarnă dintr-un vas mic într-un pahar, fără să risipească mult. Pedalează pe o tricicletă.
Se hrăneşte singur cu linguriţa, fără să se murdărească mult, cu excepţia lichidelor. Înfige corect furculiţa în carne sau în cartof.
Spune când are nevoie la oliţă sau la toaletă. Se descalţă şi se dezbracă singur.
Îşi cunoaşte numele, sexul şi vârsta.
Se joacă cu alţi copii şi aşteaptă să-i vină rândul.
Începe să-şi strângă jucăriile, când i se cere să o facă.
Cu ajutor, deschide robinetul, umple un pahar cu apă şi închide robinetul la loc.
Face singur pipi, dar are nevoie de ajutor pentru şters şi îmbrăcat. Dacă i se spune, îşi pune haina în cuier. Bea din pahar, fără să risipească.
După Schrimer G.J./Charlesworth, 1995) Amer. Med.Ass. (1999)
Etapele descrise mai sus sunt aproximative. Părinţii nu trebuie să se îngrijoreze când copilul rămâne uşor în urmă, într-unul din domenii; el îşi poate folosi energia, dezvoltându-se sub alte aspecte. Când copilul s-a născut prematur, dezvoltarea sa motorie va fi uşor întârziată, dar va recupera repede, iar când va începe şcoala va fi la fel ca ceilalţi copii. Dacă dezvoltarea copilului rămâne în urmă sub aspecte multiple, trebuie consultat medicul pediatru şi ulterior alţi specialişti.
Mersul
Unii copii încep să meargă la 10 luni, alţii la 18 luni, în medie - la 14 luni; părinţii nu trebuie să se îngrijoreze dacă copilul lor merge târziu în picioare, decât dacă au existat probleme la naştere. La început, copiii merg cu picioarele depărtate şi cu mâinile ridicate, pentru a se echilibra; vârfurile picioarelor pot fi îndreptate fie în afară, fie înăuntru. Nu este nevoie de corectare, cu excepţia cazurilor în care orien24
tarea picioarelor este foarte accentuată. Pe la 18 luni, copilul nu mai merge pe vârfuri, ci începe să meargă ca un adult, apăsând de la călcâi la vârfuri. Copiii care explorează mai mult vor umbla mai repede, iar copiii calmi, cărora le place să observe, vor merge puţin mai târziu. În perioada când copilul învaţă să umble, mersul primează peste toate celelalte acţiuni; îi oferă mai multă independenţă, îi lărgeşte orizontul, dar şi primejdiile. Când copilul începe să umble, lasă-l desculţ. Mersul fără pantofi ajută la formarea arcului piciorului. Pantofii sunt necesari doar pentru protecţie împotriva frigului şi a rănirilor. Dacă părinţii sunt îngrijoraţi de mersul copilului, trebuie consultat pediatrul. Un mers şchiopătat, asimetric sau legănat necesită consultul pediatrului.
Activitatea fizică
Copiii mici nu au nevoie de un program de exerciţii fizice, pentru că de obicei sunt suficient de activi: mai greu este să-i domoleşti. Părinţii trebuie să-i stimuleze, oferindu-le condiţii nepericuloase, care să le permită mişcare multă, variată şi posibilitatea de a explora. Cu cât copilul se joacă mai mult în aer liber, cu atât e mai bine pentru sănătatea, condiţia fizică, dezvoltarea şi bucuria lui. Lumina soarelui întăreşte imunitatea, prin creşterea vitaminei D. Sugestii pentru dezvoltarea activităţii fizice: - Oferă-i copilului cât mai multe activităţi fizice în casă şi afară, pentru a-şi dezvolta echilibrul, flexibilitatea, îndemânarea şi puterea. - Lasă-l la soare 10-15 minute zilnic, cu faţa şi mâinile descoperite. - Oferă-i mobilă şi obiecte pe care să se poată căţăra. - Nu abuza de obiectele care limitează mişcările copilului: ţarc, premergător, scaun de copil. - Zbenguiţi-vă împreună pe podea. - Dă-i obiecte pe care să le tragă după el. - Lasă-l să-şi împingă căruciorul. - Mergi, sari, dansează, aleargă şi loveşte mingea, împreună cu copilul.
COPILUL MIC
şi în proporţii corecte. Nu-ţi face însă griji în a-i oferi o alimentaţie echilibrată la fiecare masă sau în fiecare zi; dacă ea este echilibrată săptămânal, este suficient. Evită pe cât posibil dulciurile concentrate, alimentele de tip fastfood şi semipreparate.
Joacă în aer liber
- Lasă-l afară la joacă, pe topogan, în leagăn sau pe tricicletă, să călărească un băţ sau să se joace în nisip. - Încurajează-l să se mişte în ritmul muzicii, să se urce, să-mpingă şi să se caţăre.
ALIMENTAŢIA
Nutriţia stă la baza vieţii, sănătăţii şi dezvoltării umane de-a lungul anilor. Rolurile nutriţiei în copilărie sunt creşterea şi dezvoltarea optimă şi stabilirea unor obiceiuri alimentare sănătoase pentru mai târziu. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, cresc proporţional şi nevoile sale nutritive. Sunt necesare cantităţi mai mari de alimente bogate în proteine animale, vegetale, lactate, minerale şi vitamine, în special în timpul perioadelor rapide de creştere şi când învaţă să umble. Copiii mici au nevoie de stabilirea unui program regulat de hrană. Sunt necesare trei mese pe zi şi două sau trei gustări hrănitoare între ele, fără nici un alt aliment în afara lor. Cel puţin una dintre mesele principale trebuie luată împreună cu restul familiei. Copilul mic poate consuma cele mai multe din alimentele oferite la masă. Gustările nutritive cuprind fructe, lapte, biscuiţi, brânză, iaurt, prăjituri de casă şi zarzavaturi crude, cu excepţia morcovilor şi a ţelinei, care pot provoca accidente prin sufocare la copiii mici.
Alimentaţia echilibrată (Vezi şi cap. Alimentaţia la Preşcolar şi Şcolar)
O alimentaţie echilibrată trebuie să fie variată şi să conţină alimente din fiecare grupă
Piramida alimentară Alimentele trebuie consumate în proporţii inegale, încă din copilărie. Proporţia aceasta este ilustrată practic în aşa numita piramidă alimentară, exprimată – după noile concepţii nutritive, în „porţii”.
sucuri dulci, torturi, îngheţate, pâine albă carne de vită, de porc, grăsimi saturate (unt, margarină solidă)
lapte şi produse lactate
leguminoase, nuci, peste, oua, carne de pui fructe, vegetale, uleiuri vegetale
cereale, pâine din făină integrală efort fizic
Piramida alimentară la copii
O porţie înseamnă cam o lingură de aliment pentru un an de vârstă (exemplu: pentru un copil de 3 ani, o porţie înseamnă 3 linguri de aliment); pentru copilul mic, mărimea unei porţii este redusă la cam un sfert din porţia adultului. Încă de la această vârstă fragedă, alimentele trebuie consumate în proporţie inegală. Din unele grupe mai mult, din altele mai puţin. Astfel s-a format ideea piramidei alimentare. Baza alimentaţiei o formează pâinea integrală, pastele făinoase, cerealele, cartofii şi orezul. Alimentele din acest grup oferă majoritatea caloriilor şi a glucidelor, vitamina B şi fier. Cerealele integrale adaugă fibre alimentare şi minerale, cum ar fi zinc şi magneziu. O porţie de pâine pentru copilul între 1-3 ani înseamnă un sfert de felie sau un sfert de cană de paste făinoase, orez sau cereale; sunt necesare 6 porţii pe zi. 25
COPILUL NOSTRU
Tabel nr. 2 - Grupele de alimente pentru copil Grupul de alimente
Substanţele nutritive
Fructe proaspete (2-4 porţii) şi zarzavaturi de culori diferite (3-5 porţii): mere, portocale, lămâi, caise, căpşuni, prune, banane, morcovi, dovleac, varză, conopidă, spanac, mazăre, fasole verde, sfeclă
Vitamine A, B, C, glucide – inclusiv zahărul din fructe (fructoză), fibre alimentare, fitoelemente, antioxidanţi
Pâine şi cereale: preferabil pâine Glucide, proteine, viintermediară sau neagră, paste tamine B, fier, calciu, făinoase (din făină integrală), zinc, fibre alimentare cereale, inclusiv orez, cartofi: 4-6 porţii pe zi
Lapte şi produse lactate: lapte Proteine, grăsime, calintegral, iaurt, brânză de vaci şi ciu, vitamine A, B şi D, alte brânzeturi, smântână: (2-4 probiotice porţii)
Proteine concentrate: carne de Proteine, grăsime, fier, pasăre, vită, miel, peşte, ficat, zinc, vitamine A, B ouă, legume uscate, 2-3 porţii (B12 în special), D Grăsimi: uleiuri vegetale, unt Acizi graşi esenţiali, (fără grăsimi trans/hidrogenate): vitamine A şi D (2 porţii) Dulciuri: zahăr, băuturi dulci
Calorii „goale”, adică alimente care nu mai conţin alte substanţe nutritive, în afară de glucide
Glucidele Glucidele complexe se găsesc mai ales în cereale şi în cartofi. Glucidele simple, ca zahărul şi siropul, oferă doar calorii. În schimb, pâinea integrală conţine, pe lângă glucidele complexe, alte peste douăzeci de substanţe nutritive (vitamine, minerale, proteine, fitoelemente şi fibre alimentare) care lipsesc total sau parţial din pâinea albă. Pâinea, pastele făinoase, cartofii şi cerealele trebuie să formeze aproape jumătate din conţinutul caloric al dietei copilului. Fructele şi zarzavaturile Aceste alimente au puţine calorii, dar conţin multe vitamine, cum ar fi vitamina A şi C şi mai puţin B, fitoelemente, antioxidanţi, calciu, fier şi alte minerale. Se recomandă 3-5 porţii de zarzavaturi şi 2-4 porţii de fructe pe zi. O porţie cuprinde 2 linguri de zarzavaturi sau fructe sau un sfert de cană de suc natural; se pot înlocui şi între ele. Trebuie folosite fructe şi zarzavaturi de 26
culori cât mai variate (culorile curcubeului) pentru că acestea au o compoziţie diferită, în funcţie de culoare. Părinţii vor da un exemplu bun, dacă vor consuma ei înşişi zarzavaturi şi fructe. În ordinea importanţei, se consumă fructe şi zarzavaturi crude, fierte uşor la aburi, congelate, gătite şi - în ultimul rând - conservate. Sucurile proaspete pregătite în casă din mere, struguri, aguridă, corcoduşe, coacăze, porumbele, măceşe, agrişe, cătină albă de râu, tulpini de orz verde, frunze de măcriş şi portocale, sunt o sursă bună de vitamina C. Cele mai multe sucuri din comerţ, chiar şi cele numite „naturale”, au puţine substanţe nutritive. Unele sunt suplimentate cu vitamina C şi calciu. Prea multe sucuri de fructe presupune un aport insuficient de proteine şi glucide, care poate duce la încetinirea creşterii în înălţime, poate provoca diaree cronică, malnutriţie, dureri şi balonare abdominală. Băute seara înainte de culcare, sucurile de fructe favorizează apariţia cariilor dentare, dacă nu se spală pe dinţi. Sucul, oricât ar fi de nutritiv, nu înlocuieşte laptele.
Fibrele alimentare Sunt partea nedigerabilă a cerealelor integrale, a zarzavaturilor, legumelor şi fructelor. Fibrele alimentare sunt necesare pentru buna funcţionare a intestinelor, diluarea unor toxine şi substanţe cancerigene, scăderea colesterolului din sânge şi prevenirea bolilor de inimă la adult. În exces, ele scad absorbţia şi folosirea unor minerale şi vitamine (calciu, fier, magneziu, zinc, vitamină B12 şi acid folic), diluează alimentele bogate în calorii, producând malnutriţie şi întârzierea creşterii, exces de gaze intestinale şi dureri de stomac. Cantitatea necesară de fibre alimentare, în grame, la copil este: vârsta în ani + 5. Un copil de 2 ani are nevoie de 7 (5+2) grame de fibră pe zi.
Proteinele În alimentaţia copiilor, proteinele au un rol vital, fiind necesare creşterii şi dezvoltării. Carnea slabă, peştele, ouăle, laptele şi brânza, legumele uscate şi nucile sunt principalele surse de proteine, vitamina B, fier şi zinc; ele trebuie consumate zilnic de copil. Alimentaţia vegetarană strictă impusă de percepte religioase şi de tradiţii etnice, nu este recomandată la copilul mic.
Proteinele sunt formate din aminoacizi. Cele de origine animală conţin toţi aminoacizii necesari. Există aminoacizi neesenţiali în alimentele de origine vegetală (pâine, cartofi, cereale şi fasole), care se pot echilibra cu alte surse alimentare, astfel încât o combinaţie atentă, poate forma o alimentaţie adecvată. Pentru copilul în creştere, însă, alimentele vegetale nu sunt suficiente – este nevoie să se adauge proteine de origine animală. O felie de pâine cu brânză sau cereale cu lapte oferă copilului proteine tot atât de bune ca o bucată de carne. Pentru copilul mic, o porţie de proteine este alcătuită din 30 g carne sau din 2 linguri de fasole boabe gătită, ori dintr-o jumătate de ou. Copiii mici preferă carnea moale, tăiată în bucăţi mici. Atenţie: gătitul insuficient al cărnii şi ouălor este periculos, putând duce la toxiinfecţii alimentare. Carnea fiartă în exces devine fibroasă şi greu de mestecat. Carnea şi peştele, chiar slabe, conţin grăsimi, necesare copilului. Când copilului nu-i plac ouăle, acestea pot fi servite sub formă de budincă sau în prăjituri, iar dacă refuză peştele, se poate înlocui cu carnea de pui.
Laptele şi produsele lactate Laptele şi derivatele lui oferă proteine, calciu, vitamina D şi B2. După recomandările actuale ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) (2005), copiii trebuie alăptaţi exclusiv la sân, până la vârsta de şase luni, apoi alimentaţia va fi diversificată treptat, continuând ca ei să sugă la sân, până la vârsta de un an şi chiar doi. Excepţie fac sugarii mamelor cu tuberculoză activă, cele HIV pozitive sau alte afecţiuni grave. Laptele este necesar pentru dezvoltarea oaselor şi a dinţilor, funcţionarea muşchiului inimii (miocard) şi pentru coagularea sângelui. Acest grup alimentar este principala sursă de calciu. Pentru nevoile zilnice de calciu, copilul mic trebuie să consume 500 ml de lapte integral pe zi sau echivalentul acestuia în diverse produse lactate. Laptele trebuie să constituie doar o parte a meselor sau gustărilor. Copiii trebuie să se obişnuiască să vadă lapte pe masă şi să-l bea din cană. La această vârstă, ţine mai uşor în mâini o cană „de copil mare”, cu două mânere. Laptele poate fi folosit la prepararea multor alimente ca: ouă bătute, gogoşi, piure de cartofi, cereale sau supe.Iaurtul este un alt aliment
COPILUL MIC
excelent care conţine proteine, grăsimi, calciu şi probiotice. Poate fi consumat şi de copii care nu tolerează laptele. Prin conţinutul mare de acid lactic este un bun antiseptic intestinal, inhibând flora patogenă. Brânza este o sursă concentrată de proteine şi calciu. Datele statistice arată însă că românii consumă lapte şi produse lactate în cantităţi insuficiente. Consumul prelungit sau excesiv de lapte nu este totuşi recomandat, deoarece înlocuieşte alte substanţe nutritive şi întârzie dezvoltarea normală a copilului. Laptele de capră are cam acelaşi conţinut caloric cu cel de vacă şi produce mai puţine alergii; conţine mai mulţi acizi graşi esenţiali necesari creşterii, dar mai puţin folat (acid folic), necesar pentru formarea globulelor roşii, putând provoca anemie, de aceea trebuie suplimentat cu alte surse de acid folic, cum sunt cerealele integrale, legumele uscate, carnea şi peştele.
Grăsimile bune şi acizii graşi esenţiali Grăsimile sunt o sursă bogată de calorii (30% din valoarea calorică zilnică), au un rol plastic în alcătuirea celulelor, intervin în numeroase funcţii ale organismului, inclusiv a creierului şi dau gust plăcut mâncării. Valoarea nutritivă a grăsimilor este diferită; unele sunt bune, altele nu. Copilul mic, ca şi sugarul, are nevoie de grăsimile din laptele integral, unt, ouă şi carne. Grăsimile saturate din seu şi untură nu sunt bune pentru copilul în vârstă de până la trei ani. Grăsimile bune provin în special din plante, consumate de străbunii noştri, pe care omul modern le-a abandonat, cu preţul unor boli grave. Acestea sunt uleiul de porumb, floarea soarelui, măsline, soia, rapiţă (canola) – folosit şi drept carburant sau cel de in. De asemenea, grăsimi bune întâlnim în seminţe, nuci, cereale integrale (cu coajă), peşte, laptele de sân şi formula „lapte praf adaptat“. Asemenea grăsimi au rol în dezvoltarea copilului, în special a creierului. Grăsimile bune sunt cele nesaturate, de origine vegetală, şi pot fi de două feluri: mononesaturate şi polinesaturate. Ambele feluri scad colesterolul rău din sânge şi-l cresc pe cel bun. Acizii graşi mononesaturaţi (grupul omega9), se găsesc mai mult în uleiul de rapiţă şi de măsline, ei sunt necesari dar nu esenţiali, deoarece pot fi produşi în organism. 27
COPILUL NOSTRU
Acizii graşi polinesaturaţi conţin acizi graşi esenţiali, care nu pot fi fabricaţi în organism şi trebuie obţinuţi din alimente. Sunt două grupe de acizi graşi esenţiali: - omega-3: acidul alfa- linolenic, EPA (Acid EicosaPentaenoic) şi DHA (Acid DocosaHexaenoic) - omega-6: acid linoleic; se găseşte în seminţe şi ulei de floarea soarelui, ulei de porumb şi de şofrănel, în nuci, seminţe de dovleac şi de susan. Acizii omega-3 se găsesc în seminţe şi ulei de in, nuci, ulei de rapiţă îmbunătăţit genetic (canola) presat la rece, germeni de grâu (înlăturaţi din nefericire prin fabricarea făinei albe), peşte de apă rece (păstrăv, scrumbie, sardine, somon, ton), spanac, soia, alge, precum şi în carnea sau ouăle animalelor sau păsărilor hrănite cu seminţe de rapiţă sau de in. Uleiul de peşte conţine EPA şi DHA cu efecte antiinflamatorii. Sămânţa de in are de două ori mai mulţi acizi graşi omega-3 decât uleiul de peşte şi este mai ieftină; se pisează în râşniţa de cafea şi se presară, proaspătă, pe salată sau cereale. Acizii graşi esenţiali sunt necesari pentru funcţia sistemului nervos, cardiovascular, imunitar, de reproducere şi vedere. Acizii graşi esenţiali (AGE) participă la formarea membranelor celulare, nutriţia celulelor, producerea de prostaglandine şi alte substanţe. Aceste substanţe reglează funcţii ca tensiunea arterială, frecvenţa inimii, coagularea sângelui, nivelul grăsimilor din sânge, fertilitatea, răspunsul inflamator şi imunitatea. AGE protejează inima la adult, prin scăderea colesterolului rău (LDL) şi creşterea celui bun (HDL). AGE sunt necesari pentru creşterea şi dezvoltarea copiilor, în special a creierului şi a organelor de simţ, reducerea inflamaţiilor şi a riscului de boli cardiovasculare şi diabet la adult. Ambii acizi intervin în procesul de inflamaţie, dar în sens opus: acizii omega-6 favorizează oxidaţiile, pe când cei omega-3 au rol antioxidant, protector. Proporţia optimă dintre omega-6 şi omega-3 din alimentaţie este de 4/1; în alimentaţia zilnică proporţia este de cca 25/1. Acest dezechilibru nutritiv din alimentaţia omului modern se pare că joacă un rol în numeroase boli: inflamaţii cronice, ateroscleroză, hipertensiune, diabet zaharat ş.a. 28
grăsimi saturate
Grăsimi mononesaturate
Grăsimi polinesaturate – omega 6
Grăsimi polinesaturate – omega 3
Coles% terol grăsimi mg/linguriţă
trans
Untură
33 14 12
Ulei de masline
0
0
Ţofrănel (safflower)
0
0
Ulei de porumb
0 0
0 0
Grăsimile animale sunt în majoritate saturate Unt
Seu
Unele uleiuri vegetale sunt bogate în grăsimi mononesaturate Ulei de rapiţă
Numeroase uleiuri vegetale sunt bogate în grăsimi polinesaturate Ulei de floarea soarelui
Ulei de seminţe de soia
Ulei de seminţe de bumbac
Comparaţia grăsimilor alimentare
0
0
0
5 5 1
0
0
0
Grăsimile rele Sunt nesănătoase, deoarece cresc nivelul colesterolului în sânge; ele sunt de două feluri: saturate şi trans (hidrogenate). Grăsimile saturate sunt mai ales de origine animală şi se găsesc în carne, produse lactate integrale (unt, lapte, brânză şi îngheţată). Ele cresc colesterolul rău (LDL), ca şi pe cel bun (HDL); ele trebuie limitate în alimentaţie după vârsta de 3 ani, din cauza riscului de ateroscleroză. Grăsimile trans (hidrogenate sau parţial hidrogenate) sunt obţinute prin încălzirea uleiurilor vegetale în prezenţa hidrogenului (hidrogenare). Cu cât au mai mult hidrogen, cu atât sunt mai tari la temperatura camerei. Margarina din pachet are mai multă grăsime trans decât cea din cutie, iar aceasta din urmă are mai multă grăsime trans, decât margarina lichidă. Grăsimile trans se găsesc în margarine şi în numeroase preparate alimentare gata preparate, inclusiv cele de fast-food. Grăsimile trans sunt mai dăunătoare chiar decât cele saturate, deoarece cresc colesterolul rău, LDL, şi-l scad pe cel bun, HDL. Ele favorizează inflamaţia şi provoacă la adult boli de inimă, hemoragie cerebrală, diabet şi alte boli cronice. Drept avertizare, proporţia de grăsimi trans va figura pe lista conţinutului de substanţe nutritive din alimentele pregătite în comerţ sau de pe conserve. Grăsimile trans au început să fie chiar interzise în meniul restaurantelor din unele oraşe mari din SUA.
Între unt şi margarină În trecut, margarina era prezentată ca un înlocuitor sănătos al untului. Deoarece însă margarina solidă conţine cantităţi mari de grăsimi trans, este mai nesănătoasă pentru inimă şi artere decât untul, care are grăsimi saturate şi colesterol. Pe cât posibil, evită margarina solidă. Alege uleiuri vegetale sau margarină lichidă, etichetată fără grăsimi trans sau nehidrogenată. Dacă foloseşti totuşi margarină moale, alege una scăzută în grăsimi saturate. Tabel nr. 3 - Procentajul diferitelor feluri de grăsimi în margarină Margarine
Din pachet; 70% ulei de soia
Din cutie, moale; 67% ulei de porumb şi soia Din cutie, moale; 48% ulei de soia
Lichidă; 60% ulei de floarea soarelui, soia şi rapiţă
Saturate
18
MonoPolinesaturate nesaturate
Trans
2
29
23
27
44
11
17
24
49
8
18
22
54
5
16
Copiii au nevoie de grăsimi, inclusiv de acizi graşi esenţiali, pentru dezvoltarea creierului, în special omega 3, din ulei de porumb, de floarea soarelui (4 linguriţe pe zi), de rapiţă (consumat în amestec cu cel de floarea soarelui), din cereale integrale, nuci, soia şi din peşte gras (scrumbie, păstrăv, sardine, hering, ton). Uleiul de peşte consumat în mod excesiv, deşi bogat în acizi graşi omega-3, poate fi dăunător în doze mari, datorită excesului de vitamine A şi D şi de mercur (Hg), pe care le conţine. Consultă medicul înainte de a-l folosi.
Dulciurile La copilul mic dulciurile trebuie să furnizeze doar o mică parte din caloriile necesare. E bine ca acestea să fie consumate în cantităţi mici. Nu se recomandă adăugarea de zahăr la alimentele consumate zilnic. Prăjitura şi îngheţata sunt bune, dar nu zilnic. Supraveghează consumul dulciurilor acasă, dar acceptă-le uneori în afara ei. Deşi copiilor le plac dulciurile, consumul de zahăr trebuie limitat din următoarele motive:
COPILUL MIC
- obişnuieşte copilul cu o dietă nesănătoasă; - nu are o valoare nutritivă deosebită, oferă doar calorii „goale” ce pot fi obţinute din alimente mai nutritive, de ex. fructe proaspete, care au în plus vitamine, fitoelemente şi fibre alimentare; - este de multe ori amestecat cu alimente sărace din punct de vedere nutriţional; ex. grăsimi trans (hidrogenate) şi făină albă (în prăjituri) ; - contribuie la apariţia cariilor dentare şi obezităţii (multe din alimentele care conţin zahăr îngraşă, fără a fi nutritive şi fără a micşora senzaţia de foame ). Dulciurile conţin zaharuri simple, ca zahăr nerafinat, fructoză, glucoză, miere, siropuri, zaharoză (dextroză) şi sucroză. Limitarea consumului de zahăr nu înseamnă limitarea în întregime a dulciurilor. Acestea se pot consuma sub formă de fructe proaspete, sucuri de fructe şi prăjituri preparate în casă, dar cu puţin zahăr sau, uneori, puţină ciocolată neagră.
Lichidele Lichidele se servesc fără restricţii; lor li se adaugă apa provenită din fructe sau vegetale (care conţin în medie 80-95% apă). Copilul are nevoie de lichide suplimentare când este cald afară, dacă îi este sete, este răcit, când are febră, infecţii respiratorii, diaree sau vărsături. Se recomandă fierberea prealabilă a apei de la robinet, pentru distrugerea microbilor. Prin fierbere, nu se înlătură însă şi poluarea cu substanţe organice. Apa provenită din fântâni poate conţine nitraţi, insecticide şi îngrăşăminte dăunătoare, iar folosirea filtrelor - ca metodă preventivă - este costisitoare. Pregăteşte sucurile în casă din fructe şi zarzavaturi. Băuturile îndulcite din comerţ, chiar dacă au vitamine, nu sunt recomandate pentru copil. Sucurile de fructe sunt în realitate - apă cu zahăr; mai hrănitor este un măr şi un pahar cu apă.
Apa potoleşte setea
29
COPILUL NOSTRU
Copiii trebuie să bea zilnic o anumită cantitate de lichide, necesară funcţionării organismului. Nevoile zilnice minime de lichide sunt pentru copilul în greutate de: sub 10 kg: 90 ml/ kg/zi; de ex.: sugar de 9 kg: 810 ml/zi între 10-20 kg: 1000 ml plus 40 ml/kg/zi pentru fiecare kg peste 10 kg; de ex.: copil de 15 kg: 1000ml + (5 x 40ml) = 1200 ml/zi peste 21Kg: 1500 ml + 20 ml/kg/zi pentru fiecare kg peste 21kg; de ex.: copil de 30 kg: 1500 ml + (20 x 9) =1680 ml/zi Cantitatea de lichide consumate zilnic trebuie urmărită cu atenţie la copiii cu greaţă, vărsături, diaree, febră sau la cei care refuză să mănânce. Părinţii trebuie să măsoare cantitatea de lichide consumată de copilul bolnav şi să urmărească semnele de deshidratare.
Substanţele minerale Sodiul - deşi important pentru funcţia organismului - nu este discutat aici, deoarece rareori este deficitar în alimentaţia copilului; mai frecvent este consumat în exces, ceea ce poate contribui uneori la hipertensiunea arterială. Nu obişnuiţi copiii să adauge sare la masă. Calciul este necesar pentru creşterea oaselor, a dinţilor şi are numeroase funcţii în organism. Este obţinut mai ales din lapte şi produsele lactate. Copilul mic trebuie să bea două căni de lapte pe zi. Nevoile zilnice de calciu sunt greu de acoperit în lipsa laptelui şi a produselor lactate. O sursă de calciu ieftină şi uşor asimilabilă (citrat de calciu) se poate obţine din coaja de ouă fierte. După îndepărtarea pieliţei, coaja bine spălată este pisată şi pusă într-un recipient, în care se stoarce o lămâie sau două. Conţinutul se lasă la macerat 3 zile, după care se amestecă în părţi egale cu miere. Se administrează 1-3 linguriţe înainte de mese, în funcţie de vârsta copilului. Un alt mod de pregătire constă în coacerea cojilor pe o plită încinsă, ceea ce permite pisarea lor fără macerare. Fierul: La această vârstă, anemia care apare din cauza lipsei de fier este frecventă. Copii au nevoie de 10 mg de fier pe zi, pe care îl iau mai ales din carne. Laptele oferă energie, proteine şi vitamina B2, dar nu şi fier. Din acest motiv, copiii nu trebuie să bea mai mult de 3 căni de lapte pe zi. Laptele 30
nu înlocuieşte carnea, ouăle, peştele, cerealele integrale sau produsele îmbogăţite cu fier Deficitul de fier influenţează sănătatea copilului. Fierul ajută nu numai la transportul oxigenului în sânge, dar şi în celule, care îl folosesc pentru a produce energia. Fierul este folosit şi pentru a forma substanţele care fac legătura între celulele nervoase (neurotransmiţători), în special între cele care reglează menţinerea atenţiei, importantă pentru învăţătură. Drept urmare, o lipsă a fierului produce nu numai o scădere a energiei, dar influenţează şi buna dispoziţie, durata menţinerii atenţiei, capacitatea de a învăţa şi performanţele intelectuale în general. Fierul este doar una din nenumăratele substanţe nutritive care influenţează comportamentul copilului. Copiii anemici cu deficit de fier au o dezvoltare motorie şi intelectuală întârziată, care se poate corecta, parţial, prin tratament cu fier. Este important ca anemia să fie prevenită încă din faza de sugar sau chiar înainte de naştere. Copiii anemici absorb mai uşor plumbul din mediul înconjurător, faţă de cei normali; intoxicaţia cu plumb este mai gravă la copiii anemici şi întârzie dezvoltarea lor fizică şi mentală. Alimente bogate în fier: ficatul, carnea roşie, scoicile, cartoful cu coajă, spanacul, fasolea, stafidele, mămăliga, ciocolata, prunele, ouăle etc. Dacă nu bea suficient lapte şi nu mănâncă destulă carne, ouă sau peşte, copilul are o dietă dezechilibrată, fără suficiente proteine, calciu, fier, vitamine B şi D; cei din familiile sărace sau vegetariene, fac parte din această categorie. Fluorul se găseşte în apa potabilă fluorinată, ceaiul chinezesc, produsele marine (peşte de ocean) şi produsele medicale de uz stomatologic. Rolul fluorului în prevenirea cariilor şi întărirea oaselor este controversat. Cu toate acestea, Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi alte organizaţii medicale internaţionale de prestigiu continuă să recomande, însă, folosirea fluorului pentru îngrijirea dinţilor. Tabel nr. 4 Principalele surse alimentare de vitamine, minerale, antioxidanţi, fitoelemente şi probiotice necesare copiilor
COPILUL MIC Substanţa nutritivă
Vitamine solubile în apă
B1 (tiamina)
Funcţia
Sursa alimentară
Îmbunătăţeşte funcţia creierului, circulaţia, digestia, producţia de energie
Gălbenuş de ou, peşte, legume, grâu încolţit, orez, făină de grâu integrală, fasole, carne, nuci, peşte, mazăre verde, ceapă verde, spanac, ardei gras, pătrunjel, varză, cartofi, conopidă, lobodă, agrişe, prune uscate.
B2 (riboflavina) Previne cataracta, sti- Lapte şi produse lactate, ficat,
B3 (niacina)
B5
(acid pantotenic)
mulează procesele carne de pasăre, ouă, peşte, nuci, digestive şi neurotro- alune, mazăre verde, spanac, fafice sole verde, lobodă, prune uscate, salată verde, cartofi, andive, conopidă, sfeclă roşie, varză, păstârnac, caise, dovleac, morcovi, pere, vinete, cireşe, cereale integrale. Ameliorează circulaţia, menţine pielea sănătoasă şi stimulează funcţia celulelor nervoase
Morcovi, broccoli, legume, faină integrală, ouă, peşte, nuci, drojdie de bere, carne slabă de vită şi pasăre, peşte, legume
Vitamina antistress; Ficat, ouă, nuci, legume, făină inteajută rezistenţa fizică grală, drojdia de bere, carne, peşte, şi funcţia glandelor cereale integrale, lapte, cartofi. suprarenale
B6 (piridoxina) Ajută funcţia siste- Morcovi, peşte, carne de pasăre,
mului nervos, car- seminţe şi nuci, ficat, făină dio-vascular si imu- integrală, fasole, cartofi, banane, nitar drojdie de bere, spanac, mazăre verde, mere, pere, conopidă, salată verde, roşii, fasole verde, cireşe, afine.
Acid folic (folat) Hrană pentru creier; Tărâţe, zarzavaturi verzi, legume,
creşte energia, imuni- orz, făină integrală, portocale, tatea, previne ane- fasole, mazăre, ficat mia, protejează inima, previne unele malformaţii ale sistemului nervos la embrion/făt
Ajută funcţia ner- Alimente de origine animală, B12 (ciancobaltami voasă, previne ane- soia, lucernă, ouă, produse mia şi bolile de inimă lactate, peşte, fructe de mare na)
Biotina
Colina
Favorizează formarea Drojdia de bere, carne, produse de aminoacizi şi gră- lactate, peşte, soia, cereale intesimi, creşterea părului, grale a unghiilor şi menţine elasticitatea pielii
Rol în transmiterea Gălbenuş de ou, lactate, carne, impulsului nervos, a soia, cereale integrale funcţiei creierului şi a metabolismului
C (acid ascorbic) Ajută funcţia glandei Măceşe, căpşuni, ardei, varză, rosuprarenale, creşterea şi repararea ţesuturilor, întăreşte gingiile, producerea de hormoni, rol antioxidant, rol în formarea colagenului
Vitamine solubile în grăsimi
A (retinol, carotenoizi)
şii, cătină, coacăze negre, pătrunjel, mărar, ardei gras, hrean, zarzavaturi cu frunze, citrice, pepene, fragi, lobodă, spanac, conopidă, gulii, salată verde, ceapă verde, zmeură, agrişe, praz, ridichi, cartofi, mazăre verde, napi şi păstârnac.
Vederea crepuscula- Ficat, gălbenuş de ou, fructe şi ră (semiîntuneric), zarzavaturi de culoare verde pielea şi imunitatea închis, oranj sau roşie (morcovi, spanac, pepene galben, dovleac, caise, gogoşari, roşii, pătrunjel, piersici, portocale, cartofi dulci, sfeclă roşie, lobodă, ardei gras, măceşe, cătină, ceapă verde, salată verde, prune uscate)
D ( calciferol) E (tocoferol) K (fitochinone) Substanţe minerale şi microelemente * Calciu
Magneziu Potasiu
Fierul
Fosfor
Fluorul Borul Crom Cupru Iod
Mangan Molibden Seleniu Siliciu
Este de fapt precur- Lumina solară, produse lactate, sorul unui hormon. peşte, uleiuri vegetale, ovăz, Necesar pentru creş- lucernă, ficat tere, mai ales a oaselor şi dinţilor
Antioxidant, prote- Uleiuri vegetale, zarzavaturi cu jează împotriva boli- frunze şi iarbă de mare,făină lor de inimă, catarac- integrală, lapte tei şi cancerului Coagularea sângelui, Zarzavaturi verzi, ovăz, făină, creşterea şi repararea soia, melasa, uleiuri vegetale oaselor
Esenţial pentru creş- Produse lactate, sardine, zarzaterea şi menţinerea vaturi verzi cu frunze, fasole, oaselor, dinţilor linte, soia, fructe uscate (absorţia calciului din spanac este scăzută), alune, nuci, smochine, caise, linte, mazăre, cartofi deshidrataţi, varză deshidratată Intervine în toate Mere, caise, banane, lactate, zarprocesele biologice zavaturi verzi, soia, cereale intedin organism grale, legume,nuci, peşte oceanic
Funcţia aparatului Caise, banane, nuci, tărâţe de cardio-vascular şi sis- grâu, usturoi, verdeţuri, legume temului nervos; protejează împotriva hipertensiunii arteriale Component al hemoglobinei şi mioglobinei (din muşchi), care transportă oxigenul la celule şi ţesuturi
Ouă, ficat, carne, peşte, verdeţuri, stafide, fasole, urzici, frunze de păpădie, mazăre, nuci, pâine integrală (de curând îmbunătăţite cu adaos de fier şi calciu), făină de soia, spanac, linte, mazăre, caise, alune, smochine, nuci, prune
Necesar în metabo- Lapte, iaurt, seminţe de floarea lismul energetic, com- soarelui, ficat poziţia ADN şi ARN, necesar creşterii, în compoziţia membranelor celulare
Formarea şi întărirea Apa potabilă tratată (controveroaselor şi dinţilor; pre- sat) vine cariile dentare
Întăreşte oasele, dinţii, Mere, morcovi, struguri, nuci, unghiile şi funcţia cre- cereale, verdeţuri ierului
Participă la formarea Brânză, legume, cereale germiinsulinei; ajută la scă- nate, struguri, carne, ciuperci, derea colesterolului ulei de porumb, cartofi, peşte oceanic, drojdie de bere Creşterea oaselor, ar- Cereale, verdeţuri, fructe de maticulaţiilor, nervilor re, usturoi, viscere de animale, şi celulelor din sânge legume, nuci, fructe uscate
Controlează activita- Sare iodată, măsline, fructe de tea tiroidei mare Structura oaselor, a Cereale, seminţe, ouă, nuci, frucnervilor, menţinerea te uscate glicemiei în limite normale
Component al unor Fasole, cereale, verdeţuri, leguenzime, protejează me împotriva cancerului de esofag Antioxidant, prote- Cereale, legume, peşte, ouă, fijează împotriva can- cat, nuci, drojdie de bere, usturoi cerului şi bolilor cardio-vasculare Dezvoltarea oaselor Mere, făină integrala, legume, şi ţesutului conjunc- rădăcini de zarzavat. tiv
31
COPILUL NOSTRU Vanadiu Zinc
Structura oaselor şi Peşte, măsline, uleiuri vegetale, dinţilor cereale integrale, mărar
Necesar pentru creş- Drojdie de bere, peşte, legume, tere, funcţia imuni- carne, ouă, seminţe de dovleac, tară şi de reprodu- cereale integrale cere
Antioxidanţi (Vezi cap. alimentaţia şcolarului)
Protejează împotriva bolilor de inimă, unor forme de cancer, cataractei şi a îmbătrânirii precoce
Vitaminele A, C, E din fasole, afine, măceşe, zmeură, căpşuni, mere, struguri, mure, coacăze, fragi, nuci, cireşe, prune, portocale, roşii, morcovi, ceapă, usturoi, varză, conopidă, spanac, mazăre, linte, soia, cartofi, ouă, peşte, ceai chinezesc, ciocolată neagră
Fitoelemente (Vezi cap. alimentaţia preşcolarului)
Previn unele cancere, osteoporoza, scad colesterolul, întăresc imunitatea şi grăbesc vindecarea
Probiotice
Componente micro- Iaurt cu bacterii probiotice vii, de biene din alimente ex. Bifidus Essensis bune pentru sănătate
Fructe şi zarzavaturi intens colorate: ţelină, cireşe, roşii, pepene roşu, dovleci, varză, ardei roşi, arpagic, ceapă, usturoi, praz, cereale integrale, citrice, brocoli, ulei vegetal, ceai negru şi verde, ciocolată neagră (nu cea cu lapte).
* Sodiul, un element important în organism, nu este menţionat deoarece este foarte răspândit şi chiar folosit în exces în bucătăria românească.
Ce sunt probioticele Sunt microorganisme vii, asociate alimentelor, care contribuie la echilibrarea florei intestinale, la întărirea sistemului imun, a metabolismului (arderilor din organism) şi a organismului în general. Se găsesc în iaurtul bogat în bacterii prietenoase, vii, de ex.: B. Bifidus, L. Acidophilus, L. Bulgaricus, S. Thermophilus.
Comportamentul copiilor mici la masă - vor să mănânce singuri, ceea ce le dă senzaţia de siguranţă şi independenţă; - iau mâncarea cu degetele; - le plac alimentele calde, nu cele fierbinţi sau reci; - încep să roadă şi să mestece, mai ales după ieşirea măselelor şi preferă alimente crocante (coaja de pâine, biscuiţi, cartofi prăjiţi, nuci); - pe la 3 ani, învaţă să folosească furculiţa; se descurcă tot mai bine, când e lăsat să mănânce singur; - pot ţine în mână o cană; beau mai uşor dintro cană cu capac, decât dintr-una neacoperită; - refuză unele alimente şi arată preferinţe pentru altele; - se joacă des cu mâncarea şi murdăresc în jurul lor; - le plac obiceiurile legate de masă: de exemplu mulţumitul pentru urarea „poftă bună!”; - ciugulesc, nu mănâncă; preferă gustările în locul meselor principale;
32
- nu au răbdare să stea la masă decât 5-10 minute, de aceea au nevoie de mese mici şi gustări hrănitoare; - se ridică deseori de la masă, dorind să exploreze în jur, dar se întorc şi mănâncă în continuare; - nu au bune maniere; de aceea trebuie să li se repete des regulile de bună purtare la masă; - aruncă mâncarea, când s-au săturat; - fac doar ce vor ei şi nu înţeleg totdeauna ce li se spune; - imită părinţii şi fraţii; - ajută, pe măsura puterilor lor, la pregătirea, aşezarea şi strângerea mesei.
Pregătirea alimentelor pentru copilul mic Copilul trebuie să aibă o dietă alimentară, echilibrată, care să conţină suficiente cantităţi de glucide, proteine, grăsimi, vitamine, fitoelemente şi minerale. El are nevoie de ele şi le va folosi pe toate, atât timp cât pe masă sunt alimente variate şi apetisante. O dietă sănătoasă trebuie să fie variată, atât pentru copil, cât şi pentru adult; aceasta nu necesită calcule speciale, deoarece se va echilibra singură de la o zi la alta sau de la o săptămână la alta. Dacă copilul mănâncă puţină carne, peşte, ouă, lapte, iaurt, brânză, nuci sau fasole, va avea destule proteine de calitate. Dacă acestora li se adaugă fructe şi zarzavaturi, va avea suficientă vitamină C şi fibre alimentare. Alimentaţia sănătoasă a copilului trebuie să-i furnizeze suficiente calorii pentru buna funcţionare a organismului, a activităţii motorii şi un surplus de calorii pentru creştere şi dezvoltare. Caloriile (în realitate, kilocalorii) sunt o măsură a energiei totale pe care corpul o primeşte din alimente. Nevoile calorice diferă de la un copil la altul, chiar dintre cei de aceeaşi vârstă, greutate şi fază de creştere. Alimentaţia sănătoasă permite o creştere rapidă şi armonioasă a copilului şi, ulterior, scade riscul de obezitate, boli cronice, cum ar fi cele de inimă şi unele forme de cancer. Alimentele trebuie pasate sau tăiate mărunt. Alimentele prăjite sunt prea grase; se recomandă fierberea lor, sau prepararea pe grătar. Condimentele şi usturoiul din abundenţă pot fi evitate sau înlocuite cu iaurt. Între 1-3 ani, copiii au nevoi variate, între 900-1800 de calorii pe zi; în medie, 1200-1400 de calorii pe zi. Cantitatea de alimente necesară copilului pentru a se dezvolta depinde de
greutatea, nivelul de activitate şi viteza sa de creştere. Mâncarea puţină, săracă în calorii, poate compromite grav dezvoltarea fizică şi intelectuală. Excesul îndelungat de calorii duce la îngrăşarea copilului şi la obiceiul de a se hrăni nesănătos pentru tot restul vieţii. Nu este nevoie ca părinţii să calculeze calorii, ci doar să urmărească greutatea copilului la intervale variabile de timp. Dacă copilul arată bine, dacă este energic şi creşte bine, el îşi stabileşte singur cantitatea de alimente de care are nevoie. Copilul are nevoie proporţional de mai multe proteine (1,2g/kg corp) şi calorii (100 cal/kg corp), decât adultul, deoarece continuă să crească. În perioadele de creştere rapidă, copilul este mai mâncăcios decât de obicei şi are nevoie de calorii în plus, necesare creşterii. Oferă-i copilului alimente cât mai nutritive, de exemplu pâine integrală sau fructe proaspete, în loc de pâine albă sau sucuri artificiale. Nu numai numărul de calorii contează, ci şi calitatea acestora, astfel caloriile furnizate de fructele proaspete sunt mult mai valoroase, decât cele furnizate de ciocolată, iar cele din lapte, mai valoroase decât cele din băuturile artificiale. Sugestii: - Pregăteşte mâncăruri relativ simple, dar hrănitoare, dense nutritiv şi variate. - Lasă copilul să decidă cât de mult mănâncă şi când s-a săturat. - Oferă-i porţii mici, pe măsura stomacului. - Nu-l forţa să mănânce. - Lasă-l să mănânce singur, cum vrea: cu degetele, cu mâna (spălată) sau cu linguriţa, chiar dacă eşti o mamă căreia îi place să controleze totul. Lăsată să mănânce singură
- Alimentele proaspete sunt mai bune decât cele procesate, iar cele fără pesticide sunt mai sănătoase. - Respectă-i preferinţele alimentare.
COPILUL MIC
- Nu-l ruga şi nu-l certa, dacă nu termină ce i s-a dat de mâncare sau murdăreşte în jur; nu-l disciplina la masă, dar aminteşte-i din când în când că mâncarea se duce la gură, nu se aruncă pe jos. - Nu comenta despre cât de puţin sau cât de mult mănâncă. - Nu folosi hrana drept recompensă sau pedeapsă; a mânca este o necesitate vitală. - Stabileşte un program pentru mese şi gustări, fie el şi relativ. - Nu-i da să mănânce între mese, chiar dacă la masa precedentă a rămas „nemâncat”. - Oferă-i lapte la fiecare masă şi gustare. - Dă-i să mănânce doar când este aşezat la masă şi supraveghează-l. - Nu-l lăsa să umble sau să adoarmă cu biberonul în gură: laptele sau sucul favorizează apariţia cariilor dentare, deoarece conţin zahăr. - Oferă-te să-l ajuţi, fără a insista. - Nu-l ţine la masă mai mult de 20 de minute, dar nici nu-l grăbi să termine masa. - Menţine o atmosferă relaxată şi plăcută la masă, fără a-l ademeni cu poveşti sau jocuri. - Închide televizorul şi încurajează discuţiile la masă. - Luaţi masa împreună, cel puţin o dată pe zi, sau ori de câte ori este posibil. - Discută la masă subiecte pozitive: fapte bune, purtare lăudabilă ş.a. - Evită alimentele foarte sărate (murături, peşte sărat), afumate, condimentate, grase, rântaşurile. Copilul mic are simţul gustului mai dezvoltat decât al părinţilor. - Dă-i foarte puţine dulciuri şi deserturi, care i-ar tăia pofta de mâncare. - Nu-i da niciodată alcool sau cafea, chiar dacă „pofteşte”. - Dacă refuză un aliment; oferă-i-l a doua zi, pregătit altfel (de exemplu combinat cu iaurt); e nevoie să îi oferi alimentul de 5-10 ori, până se obişnuieşte cu el; prezintă totuşi alimentele într-o formă atractivă. Când refuză mâncarea, dar creşte normal în greutate şi înălţime şi este energetic, nu e motiv să te îngrijorezi. - Dacă observi că nu mănâncă suficient, notează ce consumă timp de o săptămână; vei fi surprinsă să constaţi că mănâncă 33
COPILUL NOSTRU
mai mult decât credeai. Dacă refuză categoric mâncarea, verifică dacă nu bea prea multe lichide (peste 1/2 litru) şi creează o atmosferă mai plăcută la masă. Pentru siguranţă consultă medicul sau dieteticiana; aceştia îţi pot recomanda cum să completezi vitaminele prin alte alimente sau suplimente.
Tabel nr. 5 - Schiţă de meniu pentru copilul mic (1-3 ani) Numărul şi volumul meselor Masa de dimineaţă
4-5 mese a câte 200-300 g
Lapte integral cu pâine intermediară sau neagră, eventual prăjită, pesmet de casă; cereale îmbogătiţe cu fier şi vitamine; pâine cu unt, brânză, caşcaval sau gem ; sandvici cu roşii, conopidă, varză
Masa de prânz Piure de legume cu carne, ou sau peşte; unt, ulei în piure; iaurt sau brânză; fructe piure, proaspete sau morcovi fierţi. Supă de pasăre cu carne şi tăiţei; pilaf de orez; macaroane cu brânză; spanac cu ouă ochiuri; mămăligă cu unt, brânză şi ou. Prăjituri din aluat de casă; budincă de griş; orez cu lapte Masa de seară
Gustările (dimineaţa şi după amiaza)
Supă de legume, mămăligă cu brânză de vaci cu sau fără smântână; clătite cu brânză de vaci; lapte cu pâine şi unt; budincă; papanaşi; piure de fructe; piure de cartofi cu unt sau smântână; cartofi prăjiţi în ulei
Lapte cu pâine sau biscuiţi; prăjituri de casă cu gem, fără cremă; iaurt cu pâine sau biscuiţi; pâine cu brânză şi fructe; brânză de vaci sau iaurt cu fructe, morcovi aburiţi; pită, covrigi sau biscuiţi din făină integrală cu brânză şi roşii sau salată verde; piure sau suc de fructe pregătite în casă; iaurt cu banane, cartofi copţi sau fierţi în coajă cu smântână.
Dieta vegetariană la copii
Regimul alimentar strict vegetarian la copilul mic, care exclude toate produsele animale, inclusiv laptele, este dăunător, fiind sărac în proteine, calorii, calciu, fier, uneori seleniu, zinc, iod, vitamine A, D, B12 şi acizii graşi omega 3 - toate necesare pentru creştere şi dezvoltare. Laptele de soia nu înlocuieşte complet laptele de sân, iar fără lapte, copilul nu 34
primeşte suficient calciu. Soia nu poate înlocui în totalitate carnea; în plus, soia conţine fitoestrogeni al căror efect hormonal nu este îndeajuns cunoscut la copii. Regimul vegetarian la care se adaugă produsele lactate şi ouăle poate fi suficient pentru copilul în creştere, deşi proteinele de calitate superioară din carne sunt foarte necesare pentru dezvoltarea optimă. Sugarii ale căror mame sunt vegetariene stricte, au un nivel foarte scăzut de vitamina B12 şi acizi graşi esenţiali, substanţe foarte importante pentru dezvoltarea vederii, a creierului şi pentru creştere. Specialiştii nutriţionişti recomandă evitarea dietei vegetariene în primii ani de viaţă, iar – ulterior - doar cu o cunoaştere corectă a proteinelor din alimente. Alimente lactoovo- vegetariene
Alte recomandări pentru părinţii vegetarieni: oferă-i o mare varietate de fasole, mazăre şi linte, cereale integrale, seminţe, nuci şi zarzavaturi bogate în proteine; de asemenea produse lactate şi ouă zilnic. Include cel puţin o sursă de proteine la fiecare masă a copilului.
Suplimentarea cu vitamine
Deşi neacceptată de unii medici, este totuşi utilă pentru a compensa lipsurile produse de dezechilibrele alimentare şi de dificultăţile de a mânca ale copilului mic. Desigur, nici un supliment de vitamine nu poate înlocui o dietă echilibrată. Probabil, sunt zeci, chiar sute de substanţe nutritive naturale în alimente, care nu au fost încă descoperite; o portocală conţine cam 150 de substanţe nutritive (antioxidanţi şi fitoelemente), pe lângă vitaminele cunoscute. Substanţele nutritive acţionează cel mai bine în forma lor naturală, nu în picături sau tablete.
COPILUL MIC
Suplimentarea cu vitamine şi minerale este doar o asigurare contra deficitelor alimentare posibile. Dozele zilnice trebuie să fie adaptate vârstei copilului. Citeşte cu grijă etichetele, deoarece prea multe vitamine sau minerale pot fi la fel de dăunătoare, ca şi lipsa lor din organism; de exemplu: vitaminele A şi D pot fi toxice, când se iau mult timp, în cantităţi mai mari decât cele indicate. Cere avizul medicului când îi dai copilului untură de peşte, deoarece aceasta poate conţine cantităţi prea mari, chiar toxice, de vitamina A. Poţi folosi picături cu vitamine, până îi cresc oasele, după care i le poţi da sub formă de drajeuri care se sug. Păstrează cutia cu vitamine într-un loc unde nu poate ajunge copilul şi nu le numi bomboane, deoarece l-ar putea tenta; înghiţirea unei doze mari de vitamine poate duce la accidente.
- Asigură-te că produsele lactate au fost pasteurizate. Fierbe laptele, chiar dacă a fost pasteurizat. - Fructele proaspete trebuiesc spălate şi frecate în apă sub jet, nu doar limpezite; fructele cu coaja groasă se spală, înainte de a le tăia; - Păstrează mâncarea fiartă fierbinte, iar mâncarea rece, răcită. Nu o menţine îndelungat la temperatura camerei; - Pune resturile prompt în frigider şi nu consuma alimentele nesigure. Un aliment contaminat poate avea aspect normal. - Găteşte complet carnea de vită, de pasăre, peştele şi ouăle; nu servi ouă moi, din pricina riscului de salmoneloză. - Nu mâncaţi la restaurant, dacă nu eşti sigură că respectă condiţiile de igienă.
Multe cazuri de toxiinfecţie alimentară pot fi prevenite prin spălarea corectă a mâinilor, manipularea, prepararea şi păstrarea igienică a alimentelor. Sugestii: - Curăţă şi dezinfectează suprafeţele din bucătărie cu apă caldă şi săpun, apoi cu o soluţie diluată de apă, cu o lingură de detergent la 3 căni cu apă. Curăţirea cu bicarbonat şi oţet nu este suficient de eficace. - Lasă suprafeţele curăţate să se usuce la aer. Spală şi dezinfectează tocătoarele şi mixerele, imediat după folosire. Tocătoarele de plastic sunt preferabile celor de lemn; - Acordă o grijă deosebită mânuirii alimentelor, spălării mâinilor, ori de câte ori este nevoie şi mai ales înainte de prelucrarea alimentelor, dar şi după ce ai atins carnea crudă, peşte sau ouă crude; - Foloseşte pe cât posibil alimente proaspete, neprelucrate industrial, deoarece substanţele chimice adăugate pot dăuna copilului; - Dezgheaţă carnea ţinând-o în frigider şi nu la temperatura camerei; - Pune bandaj, dacă te-ai tăiat la mână; - Schimbă des şi menţine uscaţi bureţii şi prosoapele de bucătărie. - Nu lăsa carnea sau ouăle crude să vină în contact cu alte alimente.
Sunt substanţe artificiale, adăugate intenţionat la alimente pe parcursul preparării, cu rol de îndulcitori, coloranţi, acidifianţi, aromantizanţi, emulsificatori, conservanţi, propulsori şi antioxidanţi. Sunt marcate uneori pe ambalaj cu litera E, urmată de trei cifre; de ex. E 330 (acid citric), E 250 (nitriţi din mezeluri). Se găsesc în conserve, băuturi răcoritoare, dulciuri, margarină, sosuri de salată. Consumaţi în cantitate mică, nu sunt dăunători. La copii, gravide sau în cantităţi mari, pot provoca însă tulburări alergice, digestive, cardio-vasculare, degenerative, hematologice, endocrine, nervoase, de metabolism, migrene, slăbirea sistemului imunitar, tumori şi chiar cancer. Mulţi aditivi alimentari, dacă nu sunt nocivi, sunt inutili, ca cei din dulciurile cu trecere la copii: prăjituri, îngheţată, bomboane, gumă de mestecat. Consultă lista ingredientelor de pe pachetele alimentare, pentru a le remarca pe cele menţionate drept dăunătoare pentru sănătate.
Igiena alimentaţiei
Aditivii alimentari
Îngrăşămintele artificiale şi pesticidele
Sunt folosite deoarece distrug dăunătorii şi favorizează creşterea plantelor, de ex. metilparathion. Din solurile contaminate, aceste produse ajung în alimente. Rezidurile lor din alimente pot fi toxice mai ales la gravide, copii şi chiar şi la unii adulţi. Toxicitatea lor nu pare 35
COPILUL NOSTRU
totuşi a fi mai mare decât beneficiile de a consuma fructe şi zarzavaturi proaspete. Sugestii: - Dă-i copilului alimente pregătite în casă, cât mai puţin procesate; - Evită, pe cât posibil, dulciurile şi băuturile artificiale; - Spală minuţios fructele şi legumele pentru a îndepărta o parte din substanţele cu care au fost stropite, de ex. etilena; - Curăţă coaja fructelor şi a legumelor oferite copilului mic; îndepărtează frunzele exterioare ale salatei, verzei. - Consumă fructe autohtone, chiar dacă sunt mai puţin arătoase; evită pe cele frumoase, mari, de import; - Evită fructele cu risc mare, de provenienţă nesigură, ce nu pot fi curăţate de coajă, de ex. căpşuni; - Când e posibil, oferă-i copilului alimente organice.
Riscul sufocării copilului mic în timpul mesei
Copiii mici sunt expuşi de multe ori riscului sufocării cu alimente, deoarece puterea lor de mestecare şi de înghiţire este încă insuficient dezvoltată. Ei au tendinţa să soarbă, să înghită mult şi să mănânce repede. Pentru a micşora riscul de sufocare, evită următoarele alimente: - nuci, alune şi seminţe de floarea soarelui sau dovleac, dacă nu sunt măcinate; - bomboane tari, caramele, gumă de mestecat; bucăţi mari de carne sau cartofi; - boabe de cereale, de mazăre sau de fasole; - fructe cu seminţe şi sâmburi: struguri, pepene, vişine şi cireşe, dacă nu s-au scos sâmburii, seminţele şi coaja; - zarzavaturi tari, nefierte, în bucăţi mari, de ex.: morcovi, ţelină, ardei graşi; - floricele. Obişnuieşte copilul să stea pe scaun când mănâncă, să nu vorbească sau să râdă cu gura plină. Evident, aceste reguli sunt mai uşor de urmat, dacă toţi membrii familiei le respectă. ÎNGRIJIREA ZILNICĂ
La doi ani, copiii încep să fie conştienţi de corpul lor; este perioada în care încep să se 36
îngrijească singuri. Deşi nu se pot îngriji, totuşi, singuri, nu suportă să fie ajutaţi. Părinţii trebuie să-i facă să creadă că totul este un joc la care participă şi ei, de la suflatul nasului, până la ştersul la fund.
Curăţenia
Copiii mici trebuie lăsaţi să se murdărească, atunci când se joacă. Dacă îi cerţi pentru că s-au murdărit, le scazi dorinţa de a căuta şi a cunoaşte. Atât timp cât copilul este menţinut destul de curat pentru sănătatea şi confortul său, nu are importanţă cum arată. Un copil ţinut în casă şi curat tot timpul este un copil care nu a explorat îndeajuns lumea din jurul lui, deci nu a fost stimulat destul. Joacă în băltoacă
Concentrează-ţi atenţia asupra igienei de bază: spălarea frecventă a mâinilor, ziua şi o baie seara. Cu cât învaţă mai devreme regulile simple de igienă, cu atât mai bine. Pe la un an şi jumătate, poate învăţa să se spele singur pe mâini. Cel mai bun mod de a învăţa copilul este prin exemplu. Pune-l să te spele pe mâini, aşa cum l-ai spălat tu pe el. Vedeţi apoi ale cui mâini sunt mai curate! La 3 ani, copilul se poate spăla singur la chiuvetă, dacă se urcă pe un scaun.
Spălatul mâinilor Învaţă-l să se spele pe mâini de fiecare dată după ce foloseşte oliţa; de asemenea, înainte, după masă şi după ce s-a jucat cu animale. Spălatul corect al mâinilor este piatra de temelie a igienei personale; ajută nu numai la eliminarea murdăriei, dar previne şi răspândirea germenilor infecţioşi.
COPILUL MIC
Spălarea mâinilor cu ajutorul mamei
• Foloseşte un săpun gras, neiritant şi neparfumat, mai ales în zonele murdare, la fund şi organele genitale; nu-l săpuni excesiv. • Evită săpunul antibacterian. • Nu-i freca pielea cu prosopul. • Dă-i să bea suficiente lichide şi nu-l îmbrăca prea gros pe vreme caldă. Părul scurt se spală şi se îngrijeşte mai uşor, iar apoi creşte mai gros şi sănătos.
Spălarea mâinilor poate fi asociată cu un cântec sau o poezie cu patru versuri, care să dureze minim 20 de secunde. De ex.:
Mânuţele le spălăm ( copilul îşi freacă palmele) Ca să nu le supărăm ( îşi freacă dosul mâinilor) Să-avem un copil curat (îşi freacă unghiile) Ca un ursuleţ vărgat. (se spală între degete). O dată pe săptămână, taie-i scurt unghiile copilului; se taie mai uşor după baie, cu unghiera.
Baia de seară
Este necesară zilnic, într-o atmosferă relaxată, de joacă, fără constrângere. Pune-i copilului jucării în cadă. Copilul poate fi lăsat să se joace singur în apă, dar părintele trebuie să fie alături. Învaţă-l să nu stea în picioare în apă. Aşează pe fundul căzii un prosop sau o foaie de cauciuc, ca să nu alunece. Chiar dacă apa nu este adâncă, nesupravegheat, copilul se poate îneca, dacă alunecă în cadă. Părinţii trebuie să cunoască metodele de reanimare la copii. Pielea copiilor mici este predispusă la uscare, deoarece glandele sebacee, care ung şi protejează pielea, nu se dezvoltă până la pubertate. Pentru a-i menţine pielea umedă: • Evită supraîncălzirea camerei. • Spală-l cu apă călduţă; apa fierbinte usucă pielea (la temperaturi de 65-700C se poate opări).
Baia de seară
Baia împreună cu un părinte, frate sau prieten, îl amuză. Dacă îi este teamă de apa din cadă, poate accepta folosirea duşului. Cercetează-i pielea după baie, cel puţin o dată pe lună; observă orice modificare a aluniţelor sau a semnelor din naştere, ori apariţia unor pete noi. Anunţă medicul dacă acestea cresc, în loc să se micşoreze, sau sunt pruringinoase (produc mâncărime), zemuiesc, sângerează, au cruste, se cojesc, sunt sensibile la atingere, sau dacă o rană nu se vindecă în cel mult două săptămâni. Toaleta genitală la băieţel: decalotează glandul şi curăţă-l de secreţii, apoi trage înapoi pielea prepuţului, pentru a nu ştrangula glandul.
Igiena la fetiţe
Redu la minim băile prelungite cu apă şi săpun sau cu spumă, pentru a evita vaginita. Învaţă fetiţa să se şteargă din faţă spre spate, pentru a evita transferul bacteriilor de la anus la zona vaginală, unde pot produce infecţie. 37
COPILUL NOSTRU
peta sunt bune pentru ambele sexe. După ce copilul învaţă să stea la oliţă, va avea nevoie de pantaloni cu elastic; cei cu fermoar sunt greu de descheiat şi îşi poate răni micul penis. Când este frig, acoperă-i capul şi urechile şi îmbracăl cu mai multe straturi de haine subţiri, în locul unui pulover prea gros.
Pantofii
Ştergerea corectă şi incorectă la fund
Arată-i cum să se şteargă uşor, fără a se freca. Frecarea poate irita pielea sensibilă şi poate favoriza infecţia. La 2-3 ani nu are braţele destul de lungi ca să o facă dintr-o mişcare, aşa că învaţ-o să se şteargă mai întâi în faţă, să arunce hârtia şi cu altă hârtie să se şteargă în spate.
Îmbrăcatul
Pentru a-l îmbrăca uşor, e bine să-l faci să coopereze. Pe la 2 ani, copilul trebuie să înceapă să se îmbrace şi să se dezbrace, mai întâi cu ajutor, apoi singur. Ajută copilul să se dezbrace, descheindu-i hainele, ca să le scoată uşor. Fii răbdătoare şi laudă-i efortul.
Mă îmbrac singură!
Tot la această vârstă, copilul trebuie învăţat să-şi şteargă nasul şi să se pieptene singur. Vorbeşte-i şi explică-i copilului: „Dă-i piciorul mamei, să punem pantoful“ etc.
Îmbrăcămintea
Hainele trebuie să fie uşoare, moi, să nu-i împiedice mişcările şi să fie uşor de îmbrăcat şi dezbrăcat. Trebuie să ţină copilul cald şi uscat şi să protejeze pielea. Pantalonii lungi şi salo38
Sunt necesari când copilul începe să meargă afară. În casă poate merge în picioarele goale, dacă nu e prea frig, pentru a se echilibra mai uşor. Încălţat doar în ciorapi, poate aluneca pe podea. Ciorapii şi pantofii nu trebuie să fie prea strâmţi, deoarece pot deforma degetele. Nu sunt necesari pantofi din piele pe vreme caldă; cei din pânză sau sandalele sunt de preferat. Copiii cu piciorul plat pot purta o talonetă în pantofi, pentru a corecta defectul bolţii plantare. Cei mai buni pantofi pentru copii sunt cei care imită forma piciorului gol; trebuie să fie flexibili, plaţi, să nu strângă, mai lungi cu un cm. înaintea degetului mare, să fie dintr-un material care permite transpiraţia piciorului şi să nu fie scumpi; la copiii activi, pantoful trebuie să absoarbă şocul printr-un branţ gros. Când un picior este mai scurt sau deformat, poate fi necesară încălţămintea specială, pentru a disitribui greutatea pe toată talpa.
Îngrijirea dinţilor
Începe cu apariţia primilor dinţi. La vârsta de un an, copilul are - în medie - 8 dinţi. În prima jumătate a celui de al doilea an, apar primii molari, iar în a doua jumătate apar caninii, a doua pereche de molari. Ordinea apariţiei dinţilor nu este însă absolută. În general, la vârsta de trei ani, toţi cei 20 de dinţi de lapte au apărut şi pot fi număraţi. Acum se formează ocluzia (felul cum se potrivesc dinţii în gură). Sub gingii, continuă mineralizarea dinţilor permanenţi.
Dentiţia la vârsta de 3 ani
Când le ies dinţii, unii copii au dureri, salivează abundent şi muşcă; uneori, copiii devin mai iritabili şi le scade pofta de mâncare. Dinţii care supără mai mult sunt primii molari, care apar între 12-15 luni şi a doua pereche de molari. Suferinţa legată de ieşirea dinţilor durează doar câteva zile şi, pentru a o alina, părinţii pot să-i dea copilului să muşte ceva rece sau să-i frece gingia cu degetul. Erupţia dinţilor nu provoacă, însă, febră sau alte tulburări mai grave. Durerea din timpul ieşirii dinţilor poate avea altă cauză, una dintre ele ar putea fi infecţia urechii; trebuie consultat medicul. Nutriţia corectă contribuie la sănătatea copilului şi poate asigura dezvoltarea unor dinţi sănătoşi, rezistenţi. Alimentele dulci produc în gură acizi, care dizolvă calciul din smalţul dinţilor, iar dintele devine astfel vulnerabil la carii. Riscul formării cariilor creşte cu cât copilul mănâncă mai des şi cu cât resturile alimentare rămân mai mult timp pe dinţi. Bacteriile din gură descompun dulciurile şi formează acizi, care atacă dintele şi produc carii. Ele devin active la jumătate de oră după orice masă sau gustare. De aceea, frecvenţa meselor influenţează şi contribuie la formarea cariilor şi apoi la căderea dinţilor. Biscuiţii şi cartofii prăjiţi rămân în gură timp îndelungat. O bucată de ciocolată este mai puţin dăunătoare pentru dinţi, decât o acadea pe care copilul o suge, toată, în mai multe ore. Reguli de îngrijire a dinţilor: - spală-l pe dinţi de două ori pe zi cu pastă; după vârsta de doi ani, foloseşte pasta cu fluor şi încearcă să-l înveţi să nu o înghită;
Obişnuinţa folosirii periuţei de dinţi
COPILUL MIC
- opreşte-i folosirea suzetei; - consultă regulat un dentist, care-i poate pune un strat izolator pe suprafeţele de mestecare ale dinţilor. Explică-i copilului rolul îngrijirii dinţilor şi continuă periatul cel puţin de două ori pe zi, după masa de dimineaţă şi după cea de seară. Ajută-l să-şi ţină singur periuţa şi arată-i cum să se spele corect. Foloseşte o periuţă mică, cu păr de nailon moale şi o pastă de dinţi cu fluor. Foloseşte puţină pastă la un periaj, cât un bob de mazăre. Consultă dentistul pentru copii, cel puţin o dată pe an. Un copil bine îngrijit ar trebui să nu aibă nici o carie. Guma de mestecat La copilul mic nu se recomandă folosirea gumei de mestecat din cauza riscului de sufocare. Ea nu curăţă dinţii; doar periuţa şi aţa dentară o fac. Totuşi, la copilul mai mare, guma fără zahăr poate avea un efect bun, prin stimularea secreţiei de salivă, care ajută la curăţarea particulelor alimentare de pe dinţi. În plus, saliva neutralizează acizii produşi de bacterii şi aduce substanţe minerale, inclusiv fluor, pe suprafaţa dintelui. Se evită astfel pierderea mineralelor din dinte şi chiar se pot vindeca unele carii incipiente. Cariile dentare ( vezi şi partea a 2-a). Cariile dentare sunt contagioase. Între 19 si 28 de luni, copiii sunt mai vulnerabili la un microb (Streptococcus mutans), pe care îl pot lua de la părinţi, prin folosirea aceleiaşi linguri, prin sărutul pe gură sau dacă părinţii iau în gură suzeta copilului. Părinţii trebuie să evite asemenea obiceiuri, să-şi trateze propriile carii şi să-şi cureţe dinţii cu periuţa şi aţa dentară. Sugestii: - Nu lăsa copilul mic să adoarmă cu biberonul în gură, deoarece există pericolul apariţiei cariei de biberon. - Caria de biberon a dinţilor frontali superiori, progresează rapid şi este greu de tratat. Este cauzată de suplimentarea cu zahăr. - Dă-i fructe la sfârşitul mesei; dulciurile între mese măresc perioada în care dinţii sunt expuşi la acizii dăunători. - Dă-i mai puţine dulciuri; copiii nu au nevoie de bomboane. 39
COPILUL NOSTRU
- Copiii pot consuma zahăr o singură dată pe zi, la masa principală; consumul frecvent între mese, în cantităţi mici, este mult mai periculos, decât o cantitate mai mare o singură dată. Copiii pot fi hrăniţi cu fructe proaspete şi gustări nutritive; de ex.: iaurt cu fructe. Deşi ocazional, copilul primeşte dulciuri; dă-i mai degrabă o prăjitură pe care o mănâncă repede, decât o mână de bomboane, pe care le ţine în gură timp îndelungat. Gustările dulci care se lipesc de dinţi, consumate între mese, sunt cele mai dăunătoare. - Dă-i alimente bogate în calciu şi vitamina D, care ajută formarea unor dinţi şi oase puternice. - Asigură-te că fluorul este aplicat local pe dinţi; administrarea pe gură poate fi toxică; duce la fluoroza dentară şi altele.
Tabel nr. 6 - Controlul îngrijirii dinţilor la 3 ani Limba, buzele, gingiile şi obrajii
Poate copilul să scoată îndeajuns limba afară din gură? Poate înghiţi cu gura închisă, adică fără a împinge limba printre dinţi de fiecare dată ? Sunt buzele de aceeaşi mărime?
Este buza de jos fără crăpături sau fisuri?
Este colţul gurii curat, fără iritaţii sau infecţii?
Este o diferenţă clară între buza de jos şi pielea feţei?
Când priveşti în gura copilului, pe mucoasa obrajilor, se văd orificiile glandelor parotide egale şi neumflate? (Glandele parotide, principalele glande salivare, se deschid pe o mică ridicătură a mucoasei, în spatele molarilor) Culoarea gingiilor şi a mucoasei obrajilor este aceeaşi peste tot?
Sunt gingiile netede şi neumflate? (La această vârstă nu mai ies de obicei dinţi) Dinţii
Numărul: Sunt dinţii de fiecare parte a liniei mijlocii de aceeaşi formă şi număr? Muşcătura
Când copilul închide gura, dinţii de sus muşcă (sunt aşezaţi) în faţa celor de jos? Vin toţi dinţii în contact când închide gura? Sunt dinţii separaţi, neînghesuiţi?
40
DA
NU
Culoarea
Sunt dinţii albi ca laptele?
Sunt dinţii de aceeaşi culoare de la vârf, la gingie, pe ambele feţe? Igiena
Sunt dinţii curaţi?
Are gura un miros curat, dulceag?
Îi cureţi dinţii de două ori pe zi cu periuţă şi pastă cu fluor?
A fost gura copilului văzută de un dentist în ultimele şase luni? Eşti mulţumită de zâmbetul copilului?
*Modificat după Moss JS, 1993)
Dacă nu poţi răspunde „da”, consultă dentistul. Copilul mic trebuie dus la dentist, înainte de a împlini 2 ani şi apoi cel puţin o dată pe an. Nu trebuie aşteptată apariţia cariilor sau a durerilor de dinţi pentru a merge cu copilul la stomatolog. Tratament preventiv nu este o pierdere de timp şi de bani. Alegerea stomatologului pentru copil se bazează pe competenţa sa clinică, reputaţia profesională, accesibilitatea, plăcerea de a lucra cu copiii şi posibilităţile de plată ale părinţilor. Efectele tetraciclinei asupra dinţilor: tetraciclina administrată în perioada de formare a dinţilor poate determina decolorarea evidentă a smalţului (galben-brun sau negru-gri) şi a dentinei şi apariţia unor hipoplazii de smalţ. O perioadă de 4-5 zile este suficientă pentru a colora în mod evident smalţul.
Controlul sfincterelor
Între 1-3 ani copilul are, în general, două scaune pe zi iar, după trei ani, unul pe zi. Ca şi programul de masă şi somn, copilul nu trebuie forţat să stea pe oliţă. Părinţii creează condiţiile, iar copilul este îndemnat să înveţe singur. Cum învaţă să folosească oliţa: - copilul trebuie să devină conştient de senzaţia de presiune din intestin şi vezică; - face legătura dintre aceste senzaţii şi ceea ce se întâmplă în corpul lui;
- învaţă apoi să răspundă la aceste cereri, grăbindu-se la oliţă; - odată ajuns aici, trebuie să ştie să se dezbrace, să se aşeze pe oliţă şi să nu dea drumul, până nu este aşezat. Controlul sfincterelor depinde de maturizarea sistemului nervos. La cei mai mulţi copii, nervii şi muşchii, care controlează eliminarea de urină şi de fecale, devin funcţionali între 18 şi 24 de luni. Muşchii din jurul deschiderii vezicii şi a intestinului trebuie controlaţi voluntar de copil, pentru a se contracta şi relaxa (închide şi deschide) la timpul potrivit. Controlul intestinului se face mai devreme decât controlul vezicii. Copilul obţine treptat controlul asupra intestinului (fecalelor) noaptea, intestinului în timpul zilei, vezicii (urinei) în timpul zilei şi apoi al vezicii, în timpul nopţii. Capacitatea de a-şi controla sfincerele variază de la un copil la altul; şi la aceasta fetiţele sunt mai precoce decât băieţii.
Deprinderea de a face pipi: senzaţia de vezică plină, urinatul şi efectul obţinut.
Învaţă copilul să folosească oliţa, încă de la schimbarea scutecelor. Îi explici apoi copilului mic cum îi schimbi scutecele, denumeşti părţile corpului şi „produsele” acestuia. Încurajează copilul să participe la schimbarea scutecelor şi – mai târziu – la dezbrăcat şi îmbrăcat. Îi descrii copilului de unde vin şi unde se duc pipi şi caca, apoi cum să tragă apa la closet; îi dai ca exemplu pe fraţii mai mari sau prietenii de vârsta lui, care stau pe oliţă. Copilul învaţă astfel ce se întâmplă, că ceea ce face nu este ruşinos, ci normal şi, pe măsură ce creşte, învaţă să se descurce singur. Dacă scutecele sunt schimbate repede, copilul învaţă să se simtă curat şi uscat şi va
COPILUL MIC
anunţa mai repede când este ud sau murdar. Copilul este gata să stea pe oliţă, când: - stă bine în şezut, - poate să stea cel puţin două ore fără să ude scutecele, - spune sau arată că îi vine să facă pipi sau caca, - are scaune la ore regulate şi previzibile, - înţelege comenzi simple, ca „Adu oliţa”, - poate să meargă la baie, să se îmbrace şi să se dezbrace doar cu puţin ajutor, - imită părinţii şi fraţii mai mari la toaletă, - îşi trage scutecele şi vine să spună când este murdar sau ud, - poartă oliţa prin casă şi stă pe ea, îmbrăcat, - cere să folosească oliţa sau toaleta.
Acomodarea cu oliţa
Copilul care se pregăteşte să facă pipi sau treabă mare, se poartă astfel: se opreşte din joacă, se retrage într-un loc liniştit şi se aşează pe vine; când face, trage de chilot, se screme sau îşi încrucişează picioarele; după ce a făcut, se uită la pantalon, pentru că simte ceva „ud”; reia apoi jocul, sau anunţă ce a făcut. Semne încurajatoare că înţelege: se jenează că şi-a udat scutecul, duce mâna acolo sau spune că a făcut pipi, înţelege când îi arăţi oliţa, se ţine câteva momente şi se aşează singur pe oliţă. Cea mai bună perioadă de antrenare la oliţă este la majoritatea copiilor între 2 şi 3 ani, rareori înainte de un an. Sugestii: - învaţă-l cuvintele care descriu urinatul, scaunul şi organele respective; - explică-i fiecare etapă: aşezarea pe oliţă, 41
COPILUL NOSTRU
-
-
-
-
-
-
-
42
dezbrăcarea, timpul de aşteptare, ştergerea corectă la fund, ulterior tragerea apei, îmbrăcarea şi spălatul pe mâini. În această perioadă nu mai adăuga altceva de învăţat; demonstrează-i cum se face; arată-i copilului cum să stea pe oliţă, la început îmbrăcat; dă-i oliţa să o poarte dintr-o cameră în alta; nu-l forţa să se aşeze; lasă-l să se scoale, dacă vrea; fii un antrenor răbdător; recunoaşte semnele care arată că este gata să-şi facă nevoile (grimase, înroşirea feţei, privirea i se concentrează şi se opreşte brusc din joc) şi pune-l imediat pe oliţă. După multe exerciţii de acest fel, copilul va recunoaşte din timp semnele de „urgenţă” şi va cere sau îşi va lua singur oliţa; dacă a făcut caca în scutec, ia conţinutul din scutec şi pune-l în oliţă, apoi în WC şi trage apa; arată-i şi explică-i, repetat, copilului aceste etape; învaţă şi băieţii să urineze la oliţă, nu numai fetiţele; laudă copilul când face la oliţă; explică-i că este mare şi copiii mari fac la oliţă; şterge-l bine la fund pentru a preveni iritarea; nu-l certa, când se scapă; îmbracă-l cu haine pe care le poate scoate uşor şi aşează oliţa în preajma lui; lasă-l pe copil să aleagă cum şi când să facă; dacă refuză oliţa, nu-l forţa, dă-i-o iarăşi, după două săptămâni. Dacă nu face nimic, ar putea fi constipat. Când e stresat, poate reîncepe să facă pe el; obişnuieşte-l să folosească oliţa şi în afara casei; altfel ar putea refuza mai târziu să folosească toaleta şcolii; aminteşte-i copilului să meargă la baie la intervale regulate – în special la sculare şi după mese. Copiii, ca adulţii, îşi formează un program regulat de eliminare: urinează la trezire şi au un scaun după micul dejun; după mai multe zile de succese, lasă-l în scutece doar noaptea, apoi arată-i cum să folosească toaleta celor mari, cu un scăunel sub picioare; poţi scăpa de scutece când se scoală cu ele uscate dimineaţa şi se poate ţine 4 ore, ziua, fără să urineze; pentru siguranţă pune însă o foaie protectoare sub cearşaf, acoperită cu un prosop;
Chiar şi după ce îşi controlează sfincterele, se mai întâmplă „accidente”, în special când copilul este preocupat cu jocul, e obosit, în vizită; în aceste situaţii, reaminteşte-i să folosească oliţa. Controlul intestinului, odată format, este în general mai stabil, decât cel urinar.
SEXUALITATEA
Atitudinea copiilor faţă de sexualitate se formează încă de la naştere, după felul în care sunt atinşi, mângâiaţi şi îngrijiţi. Copiii mici observă modul în care membrii familiei îşi arată afecţiunea unul faţă de celălalt. După doi ani, copilul ştie dacă este băiat sau fată şi se identifică cu părintele de acelaşi sex, copiindu-i gesturile. La vârsta de trei ani, este interesat de diferenţa dintre băieţi şi fete; începe să arate interes pentru deosebirile dintre sexe, de exemplu în poziţia de urinat. La joacă, însă, nu face nici o deosebire. Întreabă de unde vin copiii, deşi cei mai mulţi nu înţeleg dacă li se spune că nou-născutul creşte în burta mamei. Este important însă să-i răspunzi cât mai sincer, ca să nu-i slăbeşti încrederea pe care o are în tine.
Educaţia sexuală
Copii au nevoie de informaţii privind anatomia corpului lor şi felul în care funcţionează acesta. Cunoaşterea corpului omenesc nu este ruşinoasă, fie că e vorba de respiraţie, de digestie sau de sexualitate. Educaţia sexuală începe de la naştere – prin mângâierile şi sărutul mamei – şi se continuă de-a-lungul copilăriei, adaptată înţelegerii şi nevoilor copilului. Educaţia sexuală a copilului mic începe prin numirea părţilor corpului. La baie, mama îi spune: „acum spălăm ochii, nasul, gâtul, buricul, puţa (penisul) sau păsărica (vulva)”. Treptat, copilul nostru ar trebui să ştie: - Organele genitale se numesc: penis, testicule, scrot, vulva, labii, clitoris, vagin, uter şi ovare; - Tatăl produce seminţe numite spermatozoizi, care ies prin penis, iar mama produce ovule din ovare; în timp ce mama şi tata fac dragoste, spermatozoidul ajunge, cu ajutorul penisului, în vagin şi se uneşte cu ovulul, care poate ajunge la uter; - În uter creşte copilul; - Copilul se naşte prin vagin, vaginul este unul din cele trei orificii (găuri) dintre picioare-
le femeii. Celelalte două se numesc uretra (pentru urinat) şi anus (pentru eliminarea materiilor fecale sau caca). Bărbaţii au doar două orificii: uretra (pentru urină şi spermatozoizi) şi anusul. - Prezervativele nu trebuie atinse de copil, dacă sunt găsite, deoarece pot conţine germeni şi pot duce la îmbolnăvire (virusul hepatitei poate supravieţui multă vreme în sperma uscată)
Explorarea organelor genitale
Copiii mici învaţă să-şi cunoască corpul, explorându-l cu multă curiozitate. Ei îşi ating sau se joacă cu organele genitale, când sunt dezbrăcaţi: băieţii se trag ritmic de penis, iar fetiţele îşi freacă vulva de saltea sau de pătuţ. Acest lucru le face plăcere şi îi linişteşte, mai ales atunci când sunt obosiţi, stresaţi sau încearcă să adoarmă. Explorarea genitală este normală şi sănătoasă pentru copiii la această vârstă şi nu le face nici un rău, nici acum, nici mai târziu.Acest joc de cunoaştere a propriului corp trebuie acceptat şi nu trebuie să i se dea prea multă atenţie. Plăcerea deosebită pe care o simt copiii la atingerea organelor genitale este mai degrabă una generală, decât sexuală. Copilului trebuie să îi placă toate părţile corpului. Părinţii nu trebuie să îl certe, să-l ameninţe sau să îl considere anormal. Învăţă-l numele organelor genitale în timp ce îi faci baie şi-l îmbraci (fiecare părinte denumindu-le după dorinţă). Descrie funcţia lor şi învaţă-l primele noţiuni de igienă. Explorarea genitală este îngrijorătoare doar atunci când este făcută în public sau împiedică activităţile zilnice şi somnul. La fel ca suptul degetului, poate fi, câteodată, provocată de pretenţiile prea mari ale părinţilor faţă de copil, de a învăţa mai repede ceva nou. Când asemenea comportare persistă, consultă medicul.
Protecţia împotriva molestării
Abuzul sexual înseamnă forţarea copilului la acte sexuale nepotrivite vârstei lui. (Vezi Abuzul sexual la cap. Şcolarul ) În marea majoritate a cazurilor de molestare (la fetiţe) atacantul este cunoscut copilului. Precauţii: - Învaţă fetiţa să-ţi spună dacă cineva (oricine ar fi) o atinge într-un fel care nu-i place.
COPILUL MIC
- Ţine seama unde se află în orice moment şi las-o doar cu persoanele în care ai absolută încredere. - Învaţ-o denumirea corectă a părţilor organismului, de ex.vagin sau penis, pentru a-ţi putea spune dacă se întâmplă ceva nepotrivit.
SOMNUL
Cei mai mulţi copii între 1 şi 3 ani dorm cam 13-14 ore din 24, din care 8-11 noaptea şi 3 ore în timpul zilei. Aceasta este perioada în care încep să doarmă o singură dată ziua şi nu de două ori, ca până acum. Durata necesară de somn diferă de la un copil la altul. Dacă somnul de după amiază se face după ora patru, copilul va adormi greu şi târziu noaptea. Este bine ca orele de trezire şi de somn să fie menţinute constante. Menţine ritualul de seară la culcare. Acesta poate cuprinde: discuţii despre faptele zilei, puţină muzică lină, jucăria preferată în pat, şezutul la oliţă, o rugăciune, mângâieri sau masaj, pentru a relaxa copilul şi a-l pregăti de somn. Anunţă copilul cu o jumătate de oră şi – din nou - cu 10 minute, înainte de culcare. Acoperă-l în pat după ce s-a culcat şi sărută-l de noapte bună. Respectarea acestui program înseamnă că zilele şi serile trebuie planificate după programul de somn al copilului. Copilul mic este foarte activ fizic, emoţional şi intelectual. În timp ce învaţă să meargă şi să se caţăre, cade deseori, se loveşte şi oboseşte, ca un adult care trage la coasă. Oboseala, tensiunea şi excitarea, amestecate cu neliniştea şi nemulţumirea, se amplifică până la punctul în care copilul nu mai simte că este obosit şi nu mai ştie cum să se oprească, pentru a se odihni. Părinţii şi educatoarele trebuie să recunoască aceste semne şi să-l pună să se odihnească, înainte de a se ajunge aici. Copilul foarte obosit, care adoarme cu greu noaptea, are nevoie de mai multă odihnă, nu neapărat de mai mult somn. O dată sau de două ori pe zi, citeşte sau desenează împreună cu copilul, pentru a-l ţine liniştit. Un copil la vârsta de un an şi jumătate, care se trezeşte prea devreme, va fi somnoros, atât în cursul dimineţii, cât şi după-amiaza. Dacă ora de somn se amână, copilul devine tot mai obosit şi mai plângăcios şi aţipeşte către prânz. 43
COPILUL NOSTRU
Un program de somn neregulat influenţează şi orarul meselor.
Adormit pe umerii mamei
Trezirea din somnul de zi trebuie făcută blând, cu vorbe dulci şi îmbrăţişări. Pentru trezire, copilul mic are nevoie de o perioadă de tranziţie de aproape o jumătate de oră. Dacă i se dă să mănânce în acest timp, va refuza mâncarea.
Somn liniştit
Temperamentul, nevoile fizice, bioritmul (ritmul organismului) şi metabolismul, joacă un rol important în modul de a dormi al copiilor. Pe măsură ce copilul creşte, aceste diferenţe individuale se măresc. La vârsta de doi ani, copiii pot trece de la pătuţ la un pat mare, preferabil mai jos şi fără tăblii, sau chiar la o saltea pusă direct pe podea. Paturile suprapuse pot fi periculoase pentru copii mici. 44
Tulburările de somn Problemele de somn la această vârstă: copilul adoarme cu greutate, se trezeşte de frică noaptea şi pleacă din pat. Unii copii mici adorm greu şi târziu, din cauza unor greşeli de educaţie anterioare, cum ar fi: somnul prelungit după-amiaza, agitaţia din casă în cursul serii, vizitele făcute cu copilul la ore târzii, amânarea orei de culcare. Refuzul de a merge la culcare seara poate fi determinat de starea de nervozitate şi de nemulţumirile din timpul zilei. La această vârstă, copilul trebuie obişnuit să se separe treptat de părinţi în timpul zilei şi să se joace singur. Copilul simte nevoia să stea lângă un părinte, atunci când în familie sunt certuri; la fel se întâmplă când este alintat excesiv. Copilul trebuie învăţat că şi mersul la culcare are regulile sale, la fel ca luarea mesei, spălatul pe dinţi, baia etc. La această vârstă, poate fi învăţat să spună o rugăciune mică înainte de culcare; de ex. „Înger, îngeraşul meu”. Când copilul continuă să adoarmă greu, în ciuda respectării programului de culcare, lasă-l să adoarmă singur timp de o săptămână şi notează ora cea mai târzie. În următoarea săptămână, începe programul de culcare (baie, pijama, poveste, îmbrăţişare, rugăciune) cu 15 minute mai devreme. Când copilul este relaxat şi somnoros, dar încă treaz, ieşi din cameră, spunându-i blând, dar ferm, că este timpul să adoarmă. Dacă începe să plângă, pune-l din nou în pat, cu acelaşi îndemn. La fiecare săptămână după aceea, ritualul trebuie început cu câte 15 minute mai devreme. Dacă se ridică din pat după ce i-ai spus noapte bună, înapoiază-te la el, fără a-i vorbi. Fă asta ori de câte ori e nevoie. Nu permite copilului mic să umble prin casă nesupravegheat în timpul nopţii, deoarece poate fi periculos. În fazele de somn superficial asociat cu vise, copiii pot fi agitaţi sau se pot trezi. Aceştia adorm înapoi singuri, deoarece – de obicei – nu se trezesc de tot. Alţii se trezesc pe deplin şi plâng înfricoşaţi, ca după un vis urât. Visele urâte îi sperie, pentru că nu le pot deosebi de realitate. Pentru a evita asta, nu lăsa copilul să se uite la TV până la vârsta de 2 ani, iar – după această vârstă – la programe violente, inclusiv desene animate agresive, care-l pot speria. Uneori, unele programe, pe care părinţii le
consideră amuzante, pot speria copilul mic. Copilul se mai poate trezi din somn deoarece îi este frig, foame, sete sau aude zgomote.
Calmarea copilului după un vis urât
Nu-l lăsa să plângă noaptea; cu cât plânge mai mult, cu atât va adormi mai greu. Înapoiază-te la el cât mai repede. Nu te culca alături de el, nu-l lăsa să se dea jos din pat şi stimulează-l cât mai puţin. El trebuie să ştie că e timp de somn, nu de joacă. Nici o metodă nu este perfectă pentru fiecare copil; ceea ce îl linişteşte pe unul noaptea, îl poate agita pe altul. Mulţi copii au un obiect favorit, care le dă confort, cum ar fi o păpuşă, un animal de pluş, o păturică. Acestea pot înlocui atenţia părinţilor în timpul nopţii sau ori de câte ori copiii sunt supăraţi. Uneori, asemenea jucării pot fi păstrate până la vârsta adultă. Nu ignora frica copilului din timpul nopţii şi nici nu-l pedepsi pentru aceasta. Stai cu el până se calmează şi adoarme. Dacă are coşmaruri frecvente, consultă medicul. Lasă-i în pătuţ o jucărie sau o carte, cu care să se joace singur dimineaţa.
DEZVOLTAREA VORBIRII
Vorbirea lărgeşte orizontul copiilor. Cu ajutorul limbajului, copilul va putea să-şi controleze şi să-şi inţeleagă emoţiile, să gândească, să-şi reamintească şi să se joace cu alţi copii şi adulţi. Cuvintele au o importanţă crucială în felul în care funcţionează creierul. Ele sunt principalul mod de comunicare şi de organizare a ideilor; cu ajutorul cuvintelor se formează baza pentru ceea ce va învăţa ulterior copilul.
COPILUL MIC
Chiar înainte de a vorbi, limbajul copilului este bogat în gesturi şi vocalizări. El ştie să facă semn de „Pa-Pa!”, să se joace „Cu-cu, bau!” sau să-şi arate diferite părţi ale corpului. Cu mult înainte de a începe să vorbească, copiii îşi dezvoltă vorbirea receptivă, adică înţeleg ce li se spune.Când pot spune 10 cuvinte, înţeleg cam 100. Dezvoltarea vorbirii copilului se măsoară mai corect prin numărul de cuvinte înţelese, decât prin cele pronunţate. Vârsta la care copiii încep să vorbească nu are legătură cu nivelul lor de inteligenţă. Deseori, copiii care încep să vorbească mai târziu se dezvoltă mai repede în alte sfere, de exemplu merg, înainte de a vorbi. Pentru a vorbi, copilul trebuie mai întâi să audă şi să înţeleagă ce i se spune.
Lecţie de pronunţare a cuvintelor
Dezvoltarea vorbirii la diverse vârste
La un an, 50% din copii pot spune 6 cuvinte. Pe la un an şi jumătate: - învaţă cuvinte noi într-un ritm accelerat; - imită cuvintele; - spune câte un singur cuvânt (apă, lapte etc); - recunoaşte membrii familiei şi 2-3 părţi ale corpului; - combină gesturile şi cuvintele; - urmează comenzi simple, de ex.: adu mingea; - îi place să privească poze din cărţi şi reviste, să i se citească poveşti scurte şi arată cu degetul pozele simple; - spune 10-20 de cuvinte; - simplifică cuvintele, pronunţând doar începutul lor. La doi ani: - se referă la el însuşi când spune „eu” sau numele lui; 45
COPILUL NOSTRU
- foloseşte propoziţii din două cuvinte mai importante (“Vlad, apa”); - repetă ce aude; - ascultă poveşti; - imită cântecele mamei; - arată corect obiecte într-o poză pe care o vede prima dată; - urmează comenzi în două etape: „adu mingea şi dă-mi-o mie”; - îşi spune numele, când este întrebat; - cere de mâncare şi de băut; - numeşte obiectele din jur; - întreabă în continuu: „ce e asta?” - arată corect părţile feţei sau ale corpului şi pronunţă circa 100 de cuvinte. La doi ani şi jumătate: - spune propoziţii cu 3-4 cuvinte şi foloseşte prepoziţii (pe, la ); - deosebeşte „unul” de „mulţi” şi foloseşte pluralul; - îşi spune numele; - cântă părţi dintr-un cântec; - spune „nu vreau”; - când spune „nu” înseamnă uneori „da”; - se supără, când nu este înţeles; - numeşte obiectele dintr-o poză, când este întrebat; - întreabă încontinuu „de ce?”; - începe să converseze cu alţii. La trei ani: - învaţă 50 de cuvinte noi pe lună; - vocabularul vorbit s-a lărgit la 1000 de cuvinte, pe care le combină pentru a exprima mii de idei; - îşi spune numele, sexul şi vârsta; - vorbeşte cu el însuşi şi cu păpuşile; - descrie obiectele, după funcţia lor; - foloseşte propoziţii mai lungi, complete; - uneori vorbeşte încontinuu; alteori vorbeşte tare şi insistent pentru a atrage atenţia; - îi place să i se repete aceeaşi poveste; - execută ordine mai complexe; - pune întrebări mai complicate (“Cum?”, „Când?”, nu doar „De ce?”); - foloseşte verbe la prezent şi trecut şi pronumele posesiv (“Jucăria mea”); - înţelege diferenţa dintre ieri şi mâine. Limbajul copilului avansează prin următoarele faze: gângurit, vorbe de neînţeles, cuvinte separate la propoziţii de două cuvinte, urmate de propoziţii complexe. Într-o anumită 46
etapă, practică două feluri de vorbire: una dintro silabă sau două (apa, papa) şi alta din cuvinte neînţelese (jargon). Copiii spun poveşti lungi, într-o păsărească familiară lor, din care părinţii înţeleg puţin sau deloc. Cuvintele simple semnifică ceva anume pentru copil, dar nu şi pentru părinţi care, la început, nu înţeleg. De exemplu: „Ba” – poate să însemne „ aceasta”, „biberonul”, sau „acolo sus”. La început, copilul poate încerca să exprime printr-o silabă sau două o idee, de exemplu: „Ma-ma” poate însemna: „aceasta este mama”, „dă-mi să mănânc, mamă” sau „ia-mă în braţe, mamă”. Mama vorbeşte cu copilul la nivelul feţei, privindu-l atentă în ochi
La 3 ani, mulţi copii au dificultăţi în pronunţarea lui: r, l, s, n, h. Vârsta la care copilul începe să vorbească este influenţată de: - limbajul din jur: copiii au tendinţa să vorbească mai devreme, dacă li se vorbeşte mult şi de timpuriu şi sunt încurajaţi să vorbească. Dacă în familie se vorbesc mai multe limbi, dezvoltarea vorbirii va fi mai înceată, dar copilul va vorbi fluent în ambele limbi. Poziţia greşită a mamei de comunicare cu copilul
- ereditate: copilul îi seamănă unuia dintre părinţi. Unii copii înţeleg devreme ceea ce li se spune (limbaj receptiv precoce), dar vorbesc mai târziu, pentru că muşchii limbii şi ai gurii sunt programaţi genetic să se dezvolte mai încet. Copiii timizi au tendinţa de a vorbi mai târziu. - influenţa mediului: copiii care merg la creşă vorbesc deseori, mai devreme. - sexul: în general, fetele vorbesc mai devreme decât băieţii, datorită diferenţelor înnăscute şi a tendinţei părinţilor de a vorbi mai mult cu fetele, decât cu băieţii. Ca în toate celelalte aspecte ale dezvoltării, fiecare copil îşi dezvoltă vorbirea în ritmul propriu. Un copil normal poate rosti primul cuvânt cu înţeles din a doua jumătate a primului an, până după doi ani. Copilul normal trebuie să arate un progres continuu în dezvoltarea limbajului. La început, pronunţia sa poate fi neclară. Defecte minore, ca sâsâitul, dispar de obicei fără nici un tratament. Sugestii pentru a îmbunătăţi vorbirea copilului: - Vorbeşte-i copilului cât mai devreme şi cât de mult posibil, chiar dinainte de naştere. Copilul mic învaţă să vorbească ascultând cuvintele pe care apoi le repetă vorbind. Acum este vârsta la care creierul se dezvoltă pentru limbaj. - Adresează-te în fraze scurte, repetă, modulează-ţi tonul vocii, expresia feţei şi gesturile pentru a exprima mesajul. - Vorbeşte-i despre ceea ce faci; descrie-i activitatea zilnică, cum îl îngrijeşti şi explică-i lumea din jur; aceasta îi oferă un model de limbaj bogat şi îl include în ceea ce se întâmplă în jurul lui. Foloseşte un limbaj corect, simplu, încet, clar şi direct, de adult, pe care copilul îl poate înţelege, nu numai unul copilăresc. Auzind cuvintele, copiii încep să le deducă înţelesul şi învaţă să le pronunţe corect. - Vorbeşte despre ceeea ce face sau ce doreşte copilul: „Vrei păpuşa?”; îi oferi astfel cuvinte pentru acţiunile sale. - Repetă cuvintele noi şi foloseşte-le frecvent; îi lărgeşti astfel vocabularul.. - Concentrează-te pe ceea ce încearcă copilul să-ţi spună şi arată-i că-l asculţi, făcând comentarii şi punându-i des întrebări. Copilul învaţă să asculte:„în timp ce tata
COPILUL MIC
-
-
-
-
-
vorbeşte, eu ascult” şi „ în timp ce tata ascultă, eu vorbesc”. Aceasta este o altă regulă din primii şapte ani de-acasă. Dă atenţie gesturilor copilului, în timp ce-l asculţi şi-l priveşti, chiar dacă nu-l înţelegi. Expresiile feţei (zâmbetul, ridicarea sprâncenelor, punerea „botului”) şi limbajul corpului (braţele încrucişate, arătatul cu degetul) pot fi deseori elocvente. Poţi să-l ajuţi, dacă-l întrebi: „Aratămi cu mâinile ce vrei să spui” sau „Du-mă unde vrei să mergem”. Dacă devii nervoasă, nu arăta asta şi nu-l întrerupe. Poţi asocia cuvintelor vorbirea prin semne. La un an, copilul poate astfel înţelege şi exprima prin semne cuvinte ca: „apă”, „mâncare”, „oliţa”, „mulţumesc” ş.a. Începe să-i citeşti copilului, nu mai târziu de vârsta de 6 luni. Copilului mic trebuie să i se citească în fiecare zi, la început doar 5 minute. La 18 luni, citeşte-i cărţi despre obiectele din casă sau programul de culcare – subiecte familiale care-i oferă comfort. Include sunetele animalelor pronunţate teatral. Adaugă idei ca mic/mare, sus/jos şi deasupra/dedesubt, dar nu sări cuvinte sau schimba povestea preferată. La 2 ani, copilul devine mai activ în alegerea cărţilor şi discutarea acţiunii. Ia-l la bibliotecă şi la librărie, lasă-l să poarte cărţile prin casă şi la baie, pentru a-l învăţa că le poate purta oriunde. Citeşte-i zilnic şi bucuraţi-vă împreună. La vârsta de 3 ani, citeşte cu copilul cel puţin 30 de minute pe zi. Opreşte-te des din citit şi lasă copilul să te completeze sau să răspundă. Poveştile citite repetat sunt deseori învăţate pe dinafară de copil. Priviţi împreună şi explică-i pozele din cărţi pentru a face astfel legătura dintre cuvinte şi obiecte. Arată-i pozele şi întreabă-l: Ce?, Cine? şi Unde? Dacă arată o floare din carte, arată-i şi o floare din glastră. Jucaţi-vă de-a întrebări şi răspunsuri. Când întreabă „Ce-i asta?”, el învaţă că orice obiect sau fiinţă are un nume: carte, masă, măr, pisică etc. Rezervă-ţi timp pentru a vorbi numai cu copilul, de exemplu seara, la culcare. Conversaţia făcută în diverse ocazii (la bucătărie, la masă, la plimbare) nu este 47
COPILUL NOSTRU
suficientă. O comunicare bună necesită timp dedicat special copilului, fără a fi întreruptă de alte activităţi. - Când sunteţi împreună, povesteşte-i ce faci, ce auzi, ce simţi şi ce gândeşti (de ex. cum îţi planifici pregătirea mesei sau o plimbare împreună). Îl înveţi astfel să gândească anticipat, la ce va urma. - Învaţă-l să asculte nuanţele fine din jur. Când vă plimbaţi, atrage-i atenţia asupra foşnetului frunzelor, ciripitul păsărilor sau zgomotul diferit al motoarelor. Cântaţi împreună.
Legătura dintre cuvânt şi obiect
- Fie că-i vorbeşti sau îl asculţi, priveşte-l atentă în ochi sau ţine-l de mână, zâmbeşte-i şi dă afirmativ din cap, aşează-te, îngenunche sau apleacă-te spre el, aşa încât faţa să-ţi fie sub cea a copilului. Aceasta exprimă dragoste şi respect şi îi captează atenţia. Dacă eşti ocupată cu altceva în acest timp, aruncă-i o privire în timp ce-i vorbeşti sau îl asculţi şi mângâie-l sau strânge-i uşor mâna. - Când copilul vrea să-ţi vorbească, ascultă-l cu interes atunci, fără a-l întrerupe. Copilul mic nu are răbdare să aştepte, neavând noţiunea timpului. Dacă este lăsat des să aştepte, ajunge să creadă că nimeni nu vrea să asculte ce are de spus şi nu va mai spune nimic. - Răspunde-i îndată şi repetă ce a spus el. - Ai răbdare; lasă-l să-ţi povestească sau să-ţi spună ce gândeşte, chiar dacă eşti ocupată. Nu sări prea repede să-i pui cuvinte în gură sau să anticipezi ce vrea să-ţi spună, deoarece copilul mic se 48
-
-
exprimă rareori organizat şi coerent. Lasă-l să vorbească, chiar dacă nu întelegi tot ce spune. Nu lăsa televizorul să-ţi înlocuiască convorbirea. TV-ul nu asociază sunetele cu obiectele la care se referă şi-l împiedică pe copil să audă conversaţia din jur. Ascultă-l, arată-i că înţelegi, încuviinţează cu capul şi zâmbeşte. Comentează despre ce-ţi povesteşte; Corectează-i cuvintele. De ex. el spune: „Nanunu obidi” şi mama îi răspunde „Da, este maşina cu îngheţată”. Silabiseşte-i cuvintele mai lungi, ca el să le poată înţelege şi reproduce. Citeşte-i cu pasiune şi intonaţie, ca un actor. Cărţile îi oferă nu numai cuvinte noi, dar şi idei noi şi îi explică funcţionarea lucrurilor din jur.
Citire teatrală
- Asigură-te că te aude, când îi vorbeşti. Chiar o scădere uşoară a auzului îngreunează vorbirea. - Consultă medicul pediatru, dacă observi următoarele semne: - la un an, nu pronunţă consoanele la începutul cuvintelor, - la un an şi jumătate, nu pronunţă mai mult de 5 cuvinte, - la 2-3 ani, nu poţi să înţelegi ce spune, nu foloseşte propoziţii formate din cel puţin 2-3 cuvinte şi nu poate urmări o cerere cu mai multe acţiuni (de ex.: ia jucăria şi pune-o pe pat).
Învăţarea unei limbi străine
Se face mai uşor în primii doi- trei ani de viaţă, iar pentru a o vorbi fluent, în primii şase
ani. Dacă copilul devine confuz este bine totuşi a se păstra o limbă principală şi adăugarea pe parcurs a limbii străine, fără a se insista. Bilingvismul (vorbirea a două limbi străine) nu îngreunează educaţia copilului, din contra, reprezintă un avantaj, prin contactul sau prin înţelegerea unei alte culturi. În familiile bilingve este de preferat ca fiecare părinte să vorbescă limba natală. Joaca cu copiii care vorbesc o altă limbă, grădiniţe bilingve, desene animate sau emisiuni pentru copii în altă limbă sunt elemente ajutătoare în procesul de învăţare a unei limbi străine.
COPILUL MIC
atinge vârsta de 3 ani, creierul lui este de două ori şi jumătate mai activ, decât cel al părinţilor şi rămâne aşa în prima decadă de viaţă. Nu degeaba copilul apare atât de vioi. Diferiţi factori, ca densitatea sinapselor, folosirea glucozei şi concentraţia unor neurotransmiţători din creier, au un nivel ridicat în prima decadă de viaţă şi încep să scadă la pubertate. Aceasta sugerează că sugarii şi copiii mici sunt pregătiţi biologic pentru a învăţa intensiv.
DEZVOLTAREA CREIERULUI
Aceasta depinde de interacţiunea dintre genele cu care se naşte şi de experienţele pe care le are de-a lungul vieţii. Copiii sunt influenţaţi de genele părinţilor, dar şi de viaţa de familie, prieteni şi de mediul în care trăiesc. Experienţele din primii ani de viaţă au o influenţă decisivă asupra dezvoltării creierului şi a capacităţilor sale ca adult. În prima parte a vieţii, există o supraproducţie de neuroni, din care doar jumătate supravieţuiesc; activitatea creierului determină care dintre ei rămân. Mediul din jurul copilului modelează structura şi dezvoltarea creierului său. Învăţarea începe în uter şi se accelerează după naştere. La naştere, copilul recunoaşte vocile părinţilor, iar la vârsta de 4 zile suge mai puternic când aude limba maternă, decât dacă ar auzi o limbă străină. Trei sferturi din creierul copilului se dezvoltă după naştere. Dezvoltarea creierului nu este liniară; există unele perioade mai bune decât altele pentru învăţarea diferitelor cunoştinţe sau deprinderi. În primii ani, creierul copiilor are de două ori mai multe legături între neuroni (sinapse), decât ar avea nevoie la această vârstă. Dacă aceste sinapse sunt folosite repetat în viaţa de fiecare zi, ele se întăresc şi devin o parte permanentă a circuitului creierului; dacă nu sunt folosite destul de des, sunt eliminate. De aceea, experienţa (activitatea zilnică) are un rol crucial în dezvoltarea legăturilor neuronale ale creierului copilului mic. La vârsta de 2 ani, creierul copilului este tot atât de activ ca cel al adultului. Când copilul
Nou născut
Copil de 3 ani
Dezvoltarea legăturilor dintre neuroni la copilul mic
Legăturile nervoase formate în primii ani ne permit să prelucrăm informaţia pe parcursul vieţii. Cum şi cât de bine gândim şi învăţăm în copilărie şi ca adulţi, depinde de amploarea şi felul acestor legături dintre neuroni. În dezvoltarea sa, creierul are o mare capacitate de modelare: stimularea copilului mic se traduce prin formarea a trilioane de sinapse în plus; un mediu nefavorabil, însă, scade prelungirile neuronale (dendritele) şi reduce grosimea scoarţei cerebrale. Această putere de modelare a creierului copilului dă posibilităţi nenumărate şi responsabilităţi imense pentru părinţi şi educatori. Perioada în care creierul este expus învăţării este decisivă. Deşi învăţatul continuă de-a lungul vieţii, există perioade optime de dezvoltare – numite perioade plastice sau critice – în care creierul este deosebit de eficient. După trecerea acestor perioade plastice din primii ani de viaţă, dezvoltarea căilor nervoase scade semnificativ. Un copil mic poate învăţa uşor o limbă străină, pentru că celulele creierului, care 49
COPILUL NOSTRU
prelucrează limbajul, sunt în plin proces de formare a sinapselor şi sunt deosebit de receptive la stimuli. În familiile bilingve sau în cazurile când locuiesc într-o altă ţară, cei mai mulţi copii învaţă repede să vorbească fluent în ambele limbi, deşi iniţial dezvoltarea vorbirii este mai înceată. Această capacitate a creierului de a-şi schimba structura şi biochimia (funcţia), ca răspuns la mediu, a fost numită plasticitate. Felul în care se dezvoltă şi învaţă copilul depinde, în mod esenţial, de interacţiunea dintre moştenirea genetică şi condiţiile de dezvoltare (nutriţie, mediu, îngrijire, stimulare, condiţii sociale şi culturale, precum şi de învăţătura oferită sau autoînvăţată). Plasticitatea creierului înseamnă, de asemenea, că există perioade în care experienţele negative sau lipsa stimulării au efecte mai grave şi mai prelungite asupra dezvoltării, decât la adult. Legăturile noi între neuroni se formează datorită interesului activ şi efortului mental al copilului. Fiecare răspuns la imagini, sunete, mirosuri, atingeri şi gusturi creează noi legături. La început legăturile dintre neuroni (sinapse) sunt slabe, dar - prin repetiţie - devin mai puternice, mai automate. Cu cât copilul exersează mai mult, cu atât activităţile sale devin mai uşoare. Fiecare copil îşi creează propriul său intelect, a cărei calitate depinde de interesul şi participarea activă înr-o mare varietate de stimuli. Primii şapte ani de acasă constituie baza dezvoltării sale intelectuale. Neglijarea copilului combinată cu violenţa, împiedică mult capacitatea creierului de a modula şi regla emoţiile. La astfel de copii, neglijaţi şi maltrataţi, se dezvoltă în exces zonele creierului care comandă un răspuns automat, legat de supravieţuirea biologică şi zonele asociate cu anxietatea, impulsivitatea şi hiperactivitatea. În acelaşi timp, funcţiile corticale (ca judecata) şi ale sistemului limbic (emoţiile şi empatia) rămân subdezvoltate. Copilul creşte înfricoşat şi impulsiv, nemilos, dur şi nepăsător la emoţiile altora. El supravieţuieşte, dar dezvoltarea optimă a creierului îi este împiedicată, pentru tot restul vieţii. Reacţia copiilor la neglijare şi traume emoţionale este variată, din cauza diferenţelor de organizare a sistemului lor nervos central. Copiii mici, care reacţionează mai puţin la 50
senzaţii şi au un tonus muscular scăzut, tind să devină mai interiorizaţi, retraşi, pasivi şi deprimaţi. În contrast, pentru copiii mici foarte activi şi cu nevoi de stimulare mai mari, riscurile de a deveni agresivi cresc. Sărăcia accentuează aceste influenţe. Copiii mici adoptaţi din orfelinate, înainte de vârsta de 6 luni, arată o dezvoltare accelerată, în ciuda întârzierii iniţiale. La cei adoptaţi după 6 luni, continuă să persiste dificultăţile emoţionale şi de gândire, deşi pot avansa mult în sânul unei familii iubitoare. Părinţii, educatorii şi personalul medical influenţează enorm dezvoltarea creierului unui copil. Micul pictor
Sugestii pentru stimularea dezvoltării creierului copilului mic: - foloseşte momentele când copilul este interesat şi participă activ; - vorbeşte-i copilului, citeşte-i sau – mai bine – citeşte cu el şi răspunde-i la întrebări; - repetă de nenumărate ori; repetiţia nu plictiseşte copilul mic, este necesară pentru a-i fixa cunoştinţele; - lasă-l să lovească, să tragă, să împingă, să sape, să urce scările, să deseneze, să înveţe poezii şi cântece; un copil care loveşte două linguri îşi stimulează creierul mai bine decât un altul care apasă butoane, pentru a produce zgomote ascunse într-o jucărie electronică; - încurajează-l să se îmbrace şi să se dezbrace singur şi să se joace cu alţi copii; - spune-i ce vedeţi, când vă plimbaţi împreună pe stradă, în magazine, la vecini, prin curte, parcuri, păduri, biblioteci şi muzee; - bucuraţi-vă zilnic, stimulează-i jocurile de creaţie şi cele din aer liber; - laudă-l pentru interesul arătat. Cum poţi lăuda copilul fără cuvinte: priveşte atent ce face, zâmbeşte-i, confirmă dând din cap,
arată-te surprinsă, fă-i cu ochiul, spune-i „Oooo!”, mângâie-l pe păr sau îmbrăţişează-l; - denumeşte culorile obiectelor din jur, pune-i întrebări simple, după ce i-ai citit, apoi lasă-l pe el să-ţi „citească”; - evită stimularea excesivă; copilul are nevoie de perioade liniştite, pentru a-şi consolida cunoştinţele; învaţă să recunoşti semnele de suprastimulare sau de oboseală, care nu contribuie la dezvoltarea creierului şi în plus provoacă tulburări de somn şi de învăţătură.
Accelerarea dezvoltării creierului
Unii părinţi încearcă să înveţe copilul să citească, să cânte la pian sau să înnoate, înainte de vârsta de trei ani. Unele programe educative îşi propun să creeze baby Einstein din fragedă copilărie, bazându-se pe faptul că - la vârsta de 2-3 ani - intensitatea formării sinapselor este maximă. Deşi această vârstă este importantă pentru instruirea şcolară şi personală, este mai bine să se creeze acum o bază largă de deprinderi, mai degrabă decât excelenţă într-un domeniu specific. Astfel el va progresa mai uşor în lumea tehnologică rapid schimbătoare, unde va avea nevoie de abilităţi multiple, unele necunoscute încă.
DEZVOLTAREA GÂNDIRII
Pe măsură ce copilul mic învaţă să meargă, să-şi controleze scaunul şi urina şi să mănânce cu linguriţa, începe să gândească într-un fel nou. Copilul începe să facă legătură între obiecte, faptele sale şi lumea din jur.
Etape
La un an şi jumătate: cercetează fără încetare, desface sau încearcă să desfacă lucrurile; învaţă deprinderi noi; învaţă legătura dintre cauză şi efect (apasă pe clanţă, pentru a deschide uşa); începe să înveţe din propriile greşeli; La doi ani: începe să anticipeze evenimentele; se urcă pe un scaun ca să găsească ceva; foloseşte corect unele jucării (aruncă mingea, mângâie păpuşa); este foarte curios; petrece mult timp privind pe fereastră; începe să rezolve probleme care necesită gândire; îşi imaginează lucruri care nu sunt prezente şi ce
COPILUL MIC
se poate întâmpla cu ele; aceasta este gândirea simbolică; începe să acţioneze cu un scop (mâzgăleşte pe hârtie); La doi ani şi jumătate: încearcă să se separe de părinţi şi să ia decizii de unul singur; aranjează puzzle simple, dacă este ajutat; începe să inventeze şi să anticipeze, pentru a rezolva problemele; are memorie excelentă pentru locuri şi oameni; ştie culorile, formele şi numerele; desenele încep să reprezinte ceva; jocul devine mai organizat; neagă ceva, pentru a scăpa de urmări (aceasta nu trebuie luată ca o minciună); crede că orice mişcă este viu (maşina e fată, camionul e băiat, pomii sunt prieteni etc.); începe să facă asociaţii (săniuţa este pentru zăpadă); La trei ani: învaţă să aştepte ca să i se îndeplinească o dorinţă; înţelege legătura dintre mărimi, punând un vas mic într-unul mare; face planuri şi practică activităţi mai complicate; poate generaliza (cheile deschid uşile); poate învăţa literele alfabetului; nu poate înţelege concepte morale (bine, adevărat, rău etc.); începe să înţeleagă diferenţa dintre cantităţi (mai mare, mai mult), dar are dificultăţi în compararea calităţilor (mai bine, mai frumos). La această vârstă, copilul ar trebui să fie familiar cu câteva concepte din următoarele categorii: părţile corpului, alimente, membrii familiei, camerele casei, animale, jucării, haine, culori, forme, emoţii (vesel, trist, fricos, supărat), stare fizică (înfometat, însetat, obosit, cu dureri de burtă sau în gât), profesii (poliţist, şofer, profesoară, doctor), mărime (mic, mare), localizare (sus, jos, sub, peste, lângă, departe), comparaţii (bun, bine, rău, mai rău, mai mult, mai puţin), cantităţi (câteva, nici unul, multe), legătura în timp (acum, primul, după), temperatura (cald, fierbinte, rece) etc.
Stimularea gândirii
Copilul mic este un neobosit culegător de informaţii, pe care începe să le împartă în categorii. Este într-o continuă mişcare şi explorează amănunţit. El învaţă pe măsură ce vede, ascultă, miroase, pipăie, gustă şi imită pe alţii. Are o dorinţă irezistibilă de a afla tot ce există şi întreabă tot timpul „De ce?”. Copilul vrea să ştie cum funcţionează orice şi poate absorbi o cantitate vastă de informaţii. Deseori întrebările sale sunt simple, pentru că nu poate exprima îndeajuns ce vrea să ştie; când spune 51
COPILUL NOSTRU
„Ce-i asta?”, poate – de fapt – să întrebe nu numai ce este aceasta, dar şi cum se numeşte, la ce foloseşte sau cum funcţionează. Fiecare obiect nou pe care îl vede, atinge, gustă, miroase sau aude, creează asociaţii proaspete în creierul său. Copilul îl compară, apoi, cu obiectele cunoscute. Înainte de doi ani, copilul culege informaţii pe care nu ştie încă să le folosească: când vede pe masă jucăria preferată, la care nu poate ajunge, plânge cu disperare, până când i-o dă cineva. Către al treilea an, acţionează cu un scop: îşi aduce un scaun lângă masă, pentru a se căţăra şi a-şi lua singur jucăria. Copilul de doi ani, care se joacă pe computer, nu-şi stimulează gândirea. Creierul său este ajutat mult mai mult dacă i se vorbeşte, i se citeşte, atinge obiectele cu care se joacă, are prieteni şi atunci când este ridicat în aer, de către tata. Copiii mici au nevoie să atingă obiecte reale, pentru a permite creierului să lucreze, mai târziu, cu noţiuni abstracte. Deprinderile verbale, dezvoltarea relaţiilor cu alte persoane, au prioritate în dezvoltarea creierului. Nici televizorul nu este indicat pentru copilul mic, deoarece îl izolează şi îi întârzie dezvoltarea creierului. Vizionarea programelor TV stimulează extrem de puţin activitatea neuronilor şi dezvoltarea unor noi legături neuronale. Aceasta trebuie limitată la cel mult o jumătate de oră pe zi. Oricum, copilul nu poate urmări secvenţele rapide, cum sunt cele prezentate la televizor, ci secvenţe mult mai lente.
Descoperirea lumii din jur
Întrebarea „De ce?” este şi începutul conversaţiei; acest du-te – vino verbal este mai important decât dacă-i dai răspunsuri corecte sau nu. 52
Ascultarea inimii surioarei cu stetoscopul
Sugestii: - Pune întrebări şi răspunde-i copilului, direct şi simplu. Explică-i pe înţelesul lui, chiar dacă nu este adevărat din punct de vedere ştiinţific (De ex.: „– De ce e noapte?” „– Soarele s-a dus la culcare”). - Foloseşte orice ocazie, pentru a-l învăţa în joacă - lucruri noi. - Întreţine curiozitatea copilului; introdu-i cuvinte noi, răspunde-i la întrebări şi – mai ales – laudă-i realizările, dar mai ales încercările: astfel copilul va dori să înveţe tot mereu. - Ajută-l să înţeleagă, întreabă-l: „De ce crezi că e aşa?” sau „Ce crezi că se intâmplă?” - Nu-l forţa; opreşte-te, când copilul dă semne de oboseală sau de plictiseală.
Copilul mic supradotat
Copiii mici supradotaţi se dezvoltă în aceeaşi ordine cu ceilalţi, dar mult mai repede. Mai târziu, ei vor fi superiori într-unul din domenii: verbal, matematic-logic, spaţial, kinestezic, muzical, interpersonal, intrapersonal sau ecologic sau o combinaţie a acestor domenii. Copilul mic supradotat are o atenţie prelungită încă de pe când este sugar, doarme mai puţin decât alţi copii, vorbeşte precoce, este energic şi extrem de sensibil. Pentru el, un sunet slab apare ca un zgomot, o atingere îl loveşte puternic, un necaz capătă proporţii tragice, o bucurie îl extaziază, iar pe un prieten îl iubeşte intens. Această sensibilitate maximă îi permite să înţeleagă uşor ce simt alţii; pe de altă parte, înseamnă că poate fi bombardat continuu cu stimuli care-l stresează.
Majoritatea programelor speciale pentru dezvoltarea micilor genii recomandă pentru această vârstă: - dezvoltarea copilului în întregime, inclusiv emoţională, socială şi comportamentală; copilul mic să fie lăsat să-şi urmeze propriile lui înclinaţii, dar să aibă la îndemână materiale diverse pentru a se juca; să nu fie forţaţi să urmeze un program strict de învăţătură, nici să realizeze visul părinţilor; educaţia lor trebuie împletită cu gijă şi dragoste; - părinţii trebuie să participe activ, ei au un rol crucial.
DEZVOLTAREA SOCIALĂ
Etape
La un an şi jumătate: preferă să bea din cană; se dezbracă singur; s-a obişnuit cu programul zilnic; îmbrăţişează şi sărută persoanele pe care le cunoaşte; simte încă nevoia să fie aproape de mamă şi se uită spre ea, atunci când întâlneşte persoane necunoscute. La doi ani: vrea să fie centrul atenţiei; ajută la treburi simple în casă (îşi strânge jucăriile); se joacă alături de alţi copii, dar nu împreună cu ei; îi salută pe alţii, când i se cere. La doi ani şi jumătate: este posesiv cu jucăriile; vrea să folosească toaleta; se opune schimbărilor de rutină; refuză ajutorul altora în rezolvarea problemelor; se desparte mai uşor de părinţi; se joacă în grup, dar nu cooperează; încearcă să se îmbrace singur şi uneori reuşeşte. Îndrumare maternă
La trei ani: îşi pune singur chiloţii, poate chiar şi tricoul; foloseşte regulat toaleta, dar nu se poate şterge; observă ce fac alţii; inventează prieteni imaginari; începe să se joace cu alţi copii, dar se poate juca cu unul singur; împarte uneori jucăriile cu alţii; începe să prefere jocurile de imaginaţie; îşi controlează mai uşor impulsurile; aşteaptă să-i vină rândul, dacă este îndrumat de un adult;
Jocul
COPILUL MIC
Pentru copil, jocul este un mod natural de a învăţa; de fapt, legăturile din creier (sinapsele) se dezvoltă în timpul jocului. Prin joc, copiii cercetează lumea din jur, îşi dezvoltă capacitatea de înţelegere şi abilităţile practice şi îşi fac prieteni. O altă formă a jocului este atunci când copilul visează cu ochii deschişi, se mişcă fără rost sau – uneori - doar stă şi observă jocul altora. Viitorul fotbalist
Beneficiile jocului Jocul oferă copiilor numeroase beneficii: - mânuiesc materiale ( apa, nisipul), îşi mişcă corpul (legănare, sărituri), îşi folo-sesc simţurile (mirosul), cântă etc; - le permite să fie puternici, să aleagă ce, cum şi când să acţioneze, fără ca adultul să intervină. Copilul se joacă, pentru că aşa vrea el. Prin joc, îşi stabileşte propriile reguli, pe care le controlează. Copilul mic se joacă aproape cu orice, atât timp cât este lăsat să aleagă; - învaţă, în timp ce se joacă. Un copil mic care loveşte cu lingura într-o tigaie, de fapt culege date, dezvoltă ipoteze, experimentează, analizează rezultatele şi trage concluzii. Copiii mici, care nu au avut şansa să-şi folosească din plin simţurile, sunt mai puţin inteligenţi dacât cei lăsaţi liberi; - ajută dezvoltarea creierului. Jocul multiplică legăturile dintre neuroni. Creierul copiilor care nu se joacă mult este cu 20-30 % mai mic, decât normal; - învaţă cum să înveţe; mânuirea jucăriilor îi învaţă cum să rezolve probleme, fără ajutor; - le măreşte încrederea în ei. În joc, copiii se simt liberi, pot greşi, pentru ca apoi să încerce din nou; au mai mult succes, pentru că pot repeta o acţiune, până le iese bine; - îi ajută să se împrietenească. Primii prieteni, păpuşa sau ursuleţul, sunt de obicei lipsiţi de viaţă şi nu-i sperie. Copiii care se joacă mult sunt mai iubiţi de cei din jur; 53
COPILUL NOSTRU
- ajută copiii să-şi exprime sentimentele: teama, frica, supărarea; - le dezvoltă vorbirea: în timpul jocului, copiii folosesc un mare număr de cuvinte; - îi imită pe cei mari: mătură, repară, conduc maşina, ceea ce le măreşte încrederea în ei;
Diferite feluri de jocuri De la jocul de unul singur, la cel în grup, copilul parcurge mai multe etape. La început, copilul mic se joacă singur sau alături de alt copil, independent de acesta. Mai târziu, copiii se joacă împreună în mod asemănător, fără să fie organizaţi, acţionând după plac.
Măturarea camerei
- stimulează gândirea, creativitatea şi imaginaţia. Îmbrăcându-se cu hainele părinţilor, copiii dau frâu liber imaginaţiei; - dezvoltă mişcările mâinilor şi coordonarea dintre ochi şi mâini: mâzgâlind cu creionul, jucându-se cu noroi, clădind un turn de cuburi; - scade stresul, iar râsul dezvoltă sistemul imun; - întăreşte şi dezvoltă muşchii prin: mers, alergare, săritură, agăţare, legănare, prindere, împingere, tragere, aruncare; acestea duc la coordonare şi abilitate fizică. Părinţii trebuie să ofere condiţii, fără să împiedice jocul copiilor, cerându-le „să fie cuminţi”. (Ce s-ar fi întâmplat dacă părinţii Nadiei Comăneci nu ar fi lăsat-o să sară pe canapele?) - ajută somnul. Jocul copilului este o activitate plăcută, energizantă şi valoroasă. Timpul petrecut la joacă este un timp petrecut cu folos, nu este timp pierdut. Singurul timp pierdut este acela în care copilul se plictiseşte, aşa că lasă-l şi încurajează-l să se joace. Scoate-l afară cât mai mult posibil şi oferă-i jucării cât mai diferite. Asigură-te că jocurile îi stimulează toate simţurile (văzul, auzul, mirosul, pipăitul şi gustul). Pune-l în contact cu alţi copii, pentru a se împrieteni; lărgeşte-i lumea, cât mai mult posibil. Mulţi părinţi consideră, în mod greşit, că jocul este o pierdere de timp. Cuvinte care ar trebui să dispară din vocabularul părinţilor şi al educatoarelor: «stai liniştit», «astâmpără-te», «ţine mâinile la spate». 54
Micul călăreţ
Jocul prin cooperare este mai organizat, iar copiii se joacă în grup; ei discută şi îşi planifică o activitate care are anumite reguli şi un scop anume. În jocurile de imaginaţie, copilul imită fapte din memorie: „Ziceam că făceam de mâncare; că vorbeam la telefon” etc. Îşi exprimă emoţiile, mângâind păpuşa sau certându-şi ursuleţul, aşa cum vede la părinţi. Îşi creează prieteni imaginari. „Poveştile “ istorisite de copil sunt produsul imaginaţiei sale, nu minciuni şi nu sunt un motiv de îngrijorare. Ca orice altă calitate, imaginaţia trebuie să fie exersată, pentru a se dezvolta. Jocul de imaginaţie îi permite copilului explorarea altor valori şi puncte de vedere. Această gândire fantezistă este un pas important către gândirea abstractă.
De-a tumba
COPILUL MIC
Jucăriile Jucăriile trebuie să dezvolte aptitudinile şi inteligenţa copilului şi să le facă plăcere, când le foloseşte. După vârsta de un an, copilul foloseşte altfel jucăriile: ursuleţul, pe care îl arunca pe jos, devine acum prietenul cel mai bun la culcare, păpuşa devine sora mai mică. Plimbarea păpuşii
De aceea, părinţii trebuie să ofere copiilor jucării variate, construite în casă sau cumpărate. Alegerea trebuie făcută cu grijă, deoarece jucăriile sunt obiecte cu ajutorul cărora copiii se amuză şi învaţă. Jucăriile simple sunt cele mai bune; ele permit copilului să le mânuiască şi să îşi însuşească ceva nou. Dă-i cât mai puţine jucării electronice. La această vârstă, jucăriile electronice, sofisticate, sunt bune mai ales pentru părinţi, nu pentru copii. Inteligenţa şi competenţa socială reale vin de la experienţe proprii şi oameni adevăraţi. Sugestii: - Copilul trebuie să aibă locul lui de joacă. - Valoarea unei jucării este dată de plăcerea copilului de a o folosi. - Când cumperi o jucărie, gândeşte-te dacă nu este prea mic pentru ea, dacă i se potriveşte, îi face plăcere şi nu e periculoasă. Nu te lăsa amăgită de reclame! Dacă nu ai bani, construieşte-i tu jucării: cuburi de lemn sau case de păpuşi din carton. - Încurajează copilul să vorbescă despre jocurile sale. - Nu îi da prea multe jucării, ceea ce l-ar face mai puţin creativ. Având puţine jucării, copilul îşi dezvoltă imaginaţia şi învaţă să se descurce cu puţin.
Jocuri cu degete
- Evită pericolele, prin înlăturarea lor şi prin supravegherea copilului. Copilul mic are memorie scurtă: dacă astăzi rămâne cu capul înţepenit într-un sertar, o va repeta mâine din nou. - Aranjează astfel lucrurile în casă, încât să nu poată ajunge la cele periculoase, dar permite-i să deschidă unele sertare şi să le scotocească, fără să-i spui tot timpul „Nu pune mâna!”. Oferă-i un sertar sau o cutie în care să-şi ţină jucăriile. - Încurajează copilul să se joace singur şi cu alţi copii, să exploreze, nu să se uite la TV. Unele emisiuni sunt totuşi folositoare; copiii se pot uita la ele, împreună cu părinţii, de la care primesc explicaţii. - Jucaţi-vă cu copilul, bucuraţi-vă împreună şi râdeţi în hohote; puneţi-vă la mintea lui!
Materiale folosite în joc Cu corabia pe apă
Apa: jocul cu sau în apă îi dă copilului senzaţii diferite: a fi ud sau a pluti. Jocul se poate desfăşura într-un lighean sau în băltoacele de după ploaie. Copilul descoperă, chiar înainte de a le putea numi, 55
COPILUL NOSTRU
volumul (câtă apă încape într-o cană), limitele (ce se întâmplă dacă continui să torni într-o cană plină), amestecurile (noroi: pământ cu apă). Cocă, noroi, plastelină: sunt materiale care îşi pot schimba forma, se pot răsuci, rupe şi lipi la loc; toate murdăresc, dar copilul va învăţa în plus diferenţa dintre a fi murdar şi curat, după spălare. Nisipul: oferă senzaţii diferite, de aceea o cutie cu nisip este un loc bun de joacă. Este bine ca nisipul să fie acoperit când nu este folosit, pentru a evita accesul pisicilor. În casă, în locul nisipului, se poate folosi o cană de mălai. Jocul cu cuburi
Cuburile din lemn sunt jucării excelente; cei mici le observă culoarea şi forma, le atinge şi mişcă, apoi le aşează unul peste altul. După doi ani, devin tot mai creativi în mânuirea lor. Natura: dacă ai grădină, animale sau trăieşti la ţară, copilul va fi tentat să descopere tot ce vrea să ştie. Când poţi, lasă-ţi copilul la bunicii de la ţară, care sunt un adevărat tezaur de experienţă şi amintiri. Dacă stai la bloc, lasă copilul să aducă în casă „comorile” găsite: pietre, castane, frunze, fulgi şi să şi le păstreze într-o cutie sau pe un raft. Pune-i la încolţit fasole sau grâu de Sf. Andrei şi lasă-l să observe cum cresc plantele. Ajută-l să-şi adune râme sau furnici într-un borcan, dar asigură-te că nu le mănâncă! Fraţi în poiană
Copilul î n s u ş i poate fi un material de joc: urcă, se leagănă, sare şi se rostogoleşte. La ţară, copilul are mult spaţiu, copaci şi porţi libere să se caţăre, fără 56
ajutorul părinţilor. Trebuie folosită orice ocazie pentru a scoate copilul afară, la câmp, la pădure, în parc, în grădina dintre blocuri sau rondul de flori din faţa casei. Din nefericire, spaţiile libere dintre blocuri sunt neglijate, neigienice, deseori nu sunt adecvate pentru joacă şi uneori chiar periculoase. La această vârstă, copiii pot beneficia de aparate de gimnastică, leagăne, balansoare, bare de căţărat, cutii de diferite mărimi şi, mai târziu, coardă de sărit. Copiii au nevoie de „case” şi locuri secrete, mai ales când încep să joace jocuri de imaginaţie. În afara celor scumpe din comerţ, copiii sunt fericiţi şi cu o cutie mare din carton, în care au fost tăiate ferestre şi uşi; pe ea se pot lipi poze colorate, pentru a o decora. O faţă de masă lungă până la podea poate transforma locul de sub masă într-un ascunziş. Aranjarea mesei este tot o formă de joacă la această vârstă. Jocurile muzicale: Oricărui copil, care aude bine, îi place să asculte muzică şi să cânte. Învaţă copilul de mic să asculte muzică; încurajează-l să danseze, să bată ritmul cu palmele sau cu lingura sau cumpără-i un xilofon. Dans la grădiniţă
Afirmarea independenţei
Refuzul de a asculta şi a face ceea ce i se spune este un mod trecător de a-şi afirma independenţa. Trecerea de la dependenţă la independenţă se face în mai multe trepte: - dependenţa: „Tu faci pentru mine” – sugar - independenţa: „Fac eu singur” – copil mic - interdependenţa: „Noi facem” – preşcolar; copilul vrea să facă ceva, dar cere ajutor, pentru a face mai bine. Capacitatea de a şti când să ceară ajutor şi cum să-l obţină este o calitate socială, pe care copilul o poate învăţa de mic.
Părinţii au un rol major în dezvoltarea independenţei copilului. Ei trebuie să observe eforturile şi reacţiile copilului, pentru a decide dacă şi când să-i ofere stimuli noi. Părintele care intervine prea repede să-i dea păpuşa căzută sub masă îl lipseşte de plăcerea sau efortul de a o găsi singură. Dacă însă întârzie prea mult, fetiţa se poate enerva, renunţă şi trece la o activitate mai uşoară, învăţând astfel să rezolve problemele dificile prin evitarea lor. Unii copii renunţă mai repede decât alţii. Ei au nevoie de multe încurajări şi ajutor direct. Alţii sunt mai independenţi; ei se supără dacă părinţii îi îndrumă prea des. Dezvoltarea iniţiativei este o necesitate majoră a acestei vârste. Pentru aceasta, copilul trebuie să capete încredere în el. Copiii care se simt ruşinaţi sau vinovaţi, reacţionează prin plâns, ţipete, renunţare rapidă sau dau vina pe alţii, atunci când dau de greu. Felul cum se văd pe ei înşişi (conceptul şi stima de sine) depinde în mare parte de ce le spun părinţii despre ei. Semne prin care copilul mic începe să-şi arate îndrăzneala şi siguranţa de sine: - îţi arată cât de mare a crescut, - încearcă să se descurce fără ajutor, - arată ce-i place şi ce nu, - se supără, când trebuie să aştepte, - vrea să facă mai mult decât poate, - exprimă ceea ce simte: de la mare bucurie, la crize de furie. Deşi dezvoltarea are caracteristici comune, fiecare copil are o personalitate distinctă. Personalitatea copilului va influenţa dezvoltarea şi perspectivele sale în viaţă. Copilul dezvoltat armonios: - se înţelege uşor cu alţii, - învaţă din greşeli, - este organizat, - are putere de observaţie, - este meticulos, creativ şi curios, - este hotărât şi dârz. Fetiţă dezvoltată armonios
COPILUL MIC
Copilul nedezvoltat: - gândeşte încet, - se exprimă greu în cuvinte, - nu ştie cum să-şi manifeste emoţiile, - este agitat, - se concentrează greu. Aceste trăsături pot apărea şi la un copil inteligent, dar se pot corecta.
Temperamentul
Este definit de intensitatea şi modul în care se comportă copilul într-o anumită situaţie. Doi factori determină temperamentul şi caracterul copilului: ereditatea şi influenţa mediului. Temperamentul este prezent încă de la naştere şi devine evident la copilul mic. Există o întreagă gamă de temperamente: - “dificil”: sunt foarte activi, sensibili, pasionaţi, nerăbdători, impulsivi, încăpăţânaţi şi plângăcioşi; - “maleabil”: sunt activi, flexibili şi bine dispuşi ; au program regulat de masă şi somn; - “încet”: sunt mai liniştiţi, prudenţi, chiar fricoşi; nu le plac surprizele şi se adaptează mai greu la situaţii noi. Felul de a fi al copilului este, în bună parte, înnăscut şi nu-l poţi schimba, dar îl poţi cizela. În îngrijirea şi educaţia copilului trebuie să se ţină seama de firea lui. Când temperamentul copilului este diferit de al părinţilor sau de cel al educatorilor apar dificultăţi, conflicte şi stres. Evită epitete negative privind firea copilului: ele sunt dureroase, îl pot chiar răni. Foloseşte cuvinte de încurajare, în loc de a-l critica; de ex.: precaut ( în loc de timid), tenace (pentru încăpăţânat), energic(în loc de sălbatic), curios (nu băgăreţ) ş.a.
Exprimarea curiozităţii
Indiferent de personalitatea copilului tău, trebuie să-l apreciezi, să-i dezvolţi calităţile şi 57
COPILUL NOSTRU
să-l iubeşti aşa cum este. Când copilul este lipsit de stimuli, afecţiune şi siguranţă, mai târziu îşi exprimă cu greu dragostea.
Disciplina
Rândurile care urmează nu au intenţia să înveţe părinţii cum să-şi educe copiii; îi pot ajuta doar să înţeleagă dezvoltarea normală a copilului lor. Toţi copii au nevoie de disciplină; aceasta-i face să se simtă iubiţi, în siguranţă, să aibă iniţiativă şi să rezolve probleme, să se controleze şi să se înţeleagă cu alţii. Disciplinarea se face cu dragoste într-un mediu prielnic dezvoltării. Părinţii stabilesc copilului limite ferme şi încurajează un comportament potrivit. La copilul mic, „amestecul în orice”, crizele de furie şi refuzul de a coopera sunt normale. Unii părinţi le consideră însă răutăţi, pe care le pedepsesc. Copilul mic nu ştie ce e rău şi ce e bine. Învaţă despre cele din jur experimentând, observând legătura dintre cauză şi efect: „Ce se întâmplă dacă sparg un ou pe podea?; „Ce va zice tata?”. Uneori, copilul neascultător este de fapt curios. În loc să facă ce i se spune, vrea să vadă ce se va întâmpla, dacă face cum vrea el. La această vârstă, este un mod de manifestare a inteligenţei. Copilul este neascultător fără intenţie; de fapt, el nu-şi poate controla suficient impulsurile. De ex.: deşi i s-a spus să nu bea apă din şanţ, nu-şi poate stăpâni dorinţa de a o face. Copilul mic trebuie educat să înţeleagă autoritatea părinţilor, fără a-i suprima propria-i personalitate. El trebuie învăţat că nu poate obţine întotdeauna ce vrea şi când vrea. Scopul părinţilor este să înveţe copilul să se disciplineze el însuşi. Negocierea este una din căile de a te înţelege bine cu copilul tău şi de a-l disciplina. Poţi începe negocierile încă înainte de doi ani, de exemplu dându-i să aleagă între jucării diferite. Astfel, el acceptă mai uşor soluţia găsită, îi oferi copilului un anumit control, îi creşti încrederea în sine. Există şi situaţii nenegociabile, în care părintele trebuie să spună, ferm, nu.
Moduri şi metode de a aplica disciplina Disciplina se poate aplica în mod autoritar, comunicativ, prin modificarea comportamentului sau prin ataşament faţă de copil.
58
Modul autoritar este reprezentat de disciplina tradiţională. Părinţii sunt autoritari, iar copiii trebuie să îi asculte; dacă nu, vor suporta consecinţele. Bătaia este considerată necesară (“e ruptă din rai”). Disciplina este privită ca ceva impus şi nu ca un proces de educaţie. Partea bună a metodei este că părinţii îşi controlează copiii, aceştia având nevoie de autoritate, pentru a şti ce să facă şi ce nu. Neajunsurile acestei metode sunt, însă, numeroase. Bătaia are multe aspecte negative: - Copiii brutalizaţi ascultă doar de frică (De ex. „Eu te-am făcut, eu te omor”) şi rareori învaţă să se disciplineze singuri, în loc să înţeleagă diferenţa dintre bine şi rău. - Copilul învăţă să evite pedeapsa, prin minciună, pâră sau fugind de acasă. - Copiii bătuţi au tendinţa să fie violenţi cu prietenii şi, mai târziu, cu proprii lor copii; îşi fac mai greu prieteni, iar - ca adulţi - se feresc de intimitate şi de ataşament emoţional. - Nu învaţă să-şi exprime supărarea prin cuvinte. - Bătaia nu este eficientă: nu reuşeşte să-i schimbe comportamentul pe termen lung; Ataşamentul dintre copil şi părinte suferă uneori pentru tot restul vieţii. - Umileşte atât copilul, cât şi părintele. - Poate răni grav copilul. Folosirea unei curele, a unui băţ sau a altui obiect, poate fi foarte periculoasă. Nu zgudui niciodată copilul mic: la 2-3 ani, muşchii gâtului sunt încă slabi şi zguduirea poate produce leziuni grave ale ochilor şi ale creierului. Dacă nu te poţi controla, sau altcineva din casă abuzează de copil, cere ajutorul unei persoane de încredere sau a autorităţilor.Nu permite nimănui să-ţi bată copilul! Modul comunicativ are la bază principiul că nu există copii răi, ci doar dificultăţi în comunicare. Părinţii învaţă cum să-şi asculte copiii şi cum să vorbească cu ei. Această metodă tratează copilul ca pe o persoană adultă. Părinţii încercă să înţeleagă copilul (empatie); îi explică, mai degrabă, decât îl acuză; creează o atmosferă pozitivă în familie, limitează interdicţiile şi îl pedepsesc mai rar. Nu-şi bat copilul. Neajunsul acestei metode este pierderea autorităţii de către părinţi, care devin astfel negociatori şi prea indulgenţi. Copiii sfârşesc prin a nu respecta
autoritatea părinţilor, iar mai târziu nici pe a altora (profesori, poliţie etc.). Dacă părintele este prea îngăduitor, copiii pot deveni egoişti, nepoliticoşi şi neascultători. Metoda de modificare a comportamentului se bazează pe un sistem de pedepse şi recompense. Părinţii folosesc mai multe tehnici de disciplinare a copilului: îl pun la colţ sau îl obligă să suporte consecinţele, când face ceva rău. Această metodă este eficientă, mai ales pentru copiii cu temperamente dificile sau cu probleme emoţionale. Ea scade însă legătura afectivă dintre părinte şi copil. Metoda ataşamentului constă în legătura afectivă dintre părinte şi copil. Disciplina este flexibilă, adaptată la vârsta şi temperamentul copilului, la personalitatea şi posibilităţile părinţilor. Dacă părinţii sunt ataşaţi de copil şi ştiu să comunice cu el, disciplina nu va mai fi ceva impus. Copiii au încredere în părinţi, pe care îi iubesc şi îi respectă. Pentru un asemenea copil, pedeapsa cea mai grea este să-şi vadă supărat părintele care îl iubeşte. Scopurile acestei metode sunt: - să stabilească limitele de comportament ale copilului, fără a-i impiedica dezvoltarea, - să înveţe copilul că nu i se pot face toate poftele, - să înveţe copilul că părintele are rol dominant, dar protector. Disciplina este legată de viaţa de familie. Stabilirea limitelor la copilul mic se face în cadrul jocului, care este activitatea sa principală. Se pot deosebi următoarele categorii:
Categorii de jocuri: permise, negociabile şi interzise
COPILUL MIC
- jocuri permise şi încurajate – sunt cele mai numeroase ; - activităţi absolut interzise – sunt cele periculoase şi distructive: de ex.: jocul cu focul, cu obiecte ascutiţe etc. În aceste cazuri, părinţii nu negociază, ci spun ferm „Nu!” sau „Nu e voie!”. Îndepărtează copilul şi explică-i de fiecare dată de ce nu este voie. - jocuri negociabile – nu sunt periculoase sau agresive, dar sunt supărătoare: jucării zgomotoase, săritul în pat. Pot fi permise sau modificate. - accidentele – sunt produse fără intenţie (sparge o farfurie sau cade când aleargă), de aceea nu trebuie pedepsite. Dacă ţin seama de aceste categorii, părinţii nu vor mai fi nevoiţi să spună „Nu!” la tot pasul, sau să aplice pedepse. Cu cât pedepsele sunt mai rare, cu atât sunt mai eficiente. Dacă copilul se obişnuieşte să trăiască între anumite limite, acest lucru îi va fi folositor pentru a supravieţui într-o lume plină de îngrădiri: la joacă, la şcoală şi la lucru. Când copilul ştie care sunt limitele, învaţă să se controleze şi, astfel, viitoarele conflictele din adolescenţă se împuţinează. Sugestii: - Ataşează-te de copil, pentru a-l putea disciplina; - Aplică regulile stabilite, nu ceda în faţa copilului, după ce ai spus „nu” ; - Interdicţia este exprimată întâi prin privire şi tonul vocii, apoi prin „Nu!” şi – în cel mai rău caz – este urmată de o pedeapsă; - Nu ameninţa şi nu lovi disciplinar copilul; - Nu-l forţa să facă ceva pentru care nu este încă pregătit; - Arată-i imediat copilului mic greşeala pe care a făcut-o; - Fii consecvent în aplicarea regulilor; - Încearcă să-i spui „Da” cât poţi de des, nu numai „Nu”; - Evită să-i faci observaţie pentru lucruri mărunte; - Adaptează disciplina la personalitatea copilului; - Ignoră-l şi izolează-l ; nu-l înjura sau bate; - Nu-l descuraja; nu-i spune niciodată “ Eşti un prost “; - Nu-i spune copilului care a greşit că este 59
COPILUL NOSTRU
-
-
-
-
-
-
-
-
rău sau obraznic, pentru că îi poţi ştirbi încrederea în el însuşi. Critică faptele copilului, dar nu-l critica pe el; Dacă vrei să nu înjure, controlează-ţi limbajul; Cu fiecare interdicţie, oferă-i copilului o alternativă:“ Nu te poţi juca la televizor, ia căţeluşul”; Nu încerca să ai întotdeauna dreptate. Când ai greşit, recunoaşte; Nu te înfuria. Calmează-te înainte de a-i răspunde copilului; Arată-i copilului respect, pentru că are nevoie. Fii politicoasă, spune-i: „Te rog”, „Mulţumesc” şi „Scuză-mă” ; Evită să ai pretenţii exagerate de la copil. Nu te aştepta să fie perfect; Încearcă să negociezi şi alege variantele în care câştigaţi amândoi; Explică-i şi demonstrează-i cum se fac treburile casnice, apoi lasă-l să te ajute; Arată-i copilului încredere; laudă-l, când încearcă să facă ceva bun; Pedepseşte-l pe măsura greşelii, nu mai aspru; Nu renunţa la drepturile tale, în favoarea copilului.
Tehnici de disciplinare a copilului mic - Îndrumarea cu blândeţe către o comportare corectă.Uită uneori de disciplină şi răsfaţă copilul mic. Ţine seama de vârsta copilului, fă uneori compromisuri sau distragei atenţia şi alege reguli pe care ştii că le poţi aplica. Încurajează comportarea bună şi mândria de sine, arătându-i respect, evită să-l jigneşti sau să-l umileşti, laudă-i încercările şi realizările prin aplauze şi cuvinte potrivite, fără exagerări şi prin mici recompense: manifestări de dragoste, surplus de atenţie sau steluţe pentru fapte bune sau rele, afişate pe un calendar sau pe frigider. - Punerea la colţ şi întreruperea jocului. Copilul este izolat într-un loc neinteresant, dar neînfricoşător, câte un minut pentru fiecare an de vârstă (de exemplu, dacă are 3 ani va fi pedepsit 3 minute). După terminarea pedepsei, copilul este tratat normal; se poate înapoia la joacă sau la părinte. Alternează pedepsele rare cu manifestări dese de dragoste: îmbrăţişări, pupicuri. 60
Sugestii: - stabileşte reguli clare pe care copilul le înţelege; pune-te în mintea lui; - explică-i în mod simplu pedeapsa şi aplico imediat: nu-i da atenţie, ia-i obiectul pe care-l vrea, sau pune-l la colţ. - nu-l pedepsi la prima greşeală, avertizează-l mai întâi, în caz de pericol - însă trebuie să intervii imediat. - locul de pedeapsă ales să fie lipsit de pericol, sub supravegherea unui adult (nu în dulap sau în pivniţă), dar departe de sursele de distracţie. Nu folosi patul copilului ca loc de pedeapsă. - nu insista să-şi ceară scuze. - discută din nou regula pe care a încălcat-o şi comportamentul adecvat. - uită şi iartă, după ce copilul şi-a primit pedeapsa. Nu continua să-i ţii predici.
Bunele maniere
Copilul învaţă să fie politicos pentru a arăta respect altora. Aceasta înseamnă mai mult decât a-l învăţa să spună „Bună ziua”, „Mulţumesc” şi „Te rog” sau, mai târziu, să vorbească doar când este întrebat. Copiii trebuie să înveţe să-şi exprime părerile şi drepturile curajos, dar nu obraznic. În acelaşi timp, să ţină seama şi să respecte sentimentele şi drepturile altora; să fie empatici. Politeţea îl va ajuta pe copil să se integreze mai uşor în viaţa socială. În primii ani de-acasă, trebuie să-l înveţi bunele maniere, deşi va mai trece timp până să devină politicos. Sugestii: - Respectă copilul, ca să-i poată respecta pe alţii: aceasta este baza deprinderilor bune. - Oferă-i un bun exemplu. Foloseşte cât mai multe expresii de politeţe, practică bunele maniere în prezenţa copilului. - Nu-l sili sau pedepsi, pentru a respecta regulile de politeţe, altfel copilul se poate revolta sau le poate ignora, în absenţa ta. - Pretinde o purtare apropiată de vârsta lui. Vor mai trece ani de expunere la etichetă, până va înceta să mănânce cu mâna, dar dacă vei persevera - vei reuşi (Vezi detalii în vol 3, Adolescenţii).
Relaţiile cu familia
Familia este un grup de persoane, care trăiesc în aceeaşi casă şi au rude comune. Familia are o influenţă profundă asupra copiilor; aici ei învaţă: - să se comporte; - să se ataşeze de părinţi; - să-şi exprime nevoile; - să comunice cu ceilalţi verbal şi nonverbal; - să stabilească relaţii; - să-şi exprime emoţiile; - să-şi dezvolte simţul umorului; - să exprime empatie şi milă; - să respecte nevoile şi drepturile celorlalţi; - să deosebească ce e rău de ce e bine. Familia satisface nevoia de bază a omului de a aparţine cuiva. Ea determină originea copilului şi trăsăturile: culoarea părului, forma nasului, talentele; fiecare membru al familiei are însă individualitatea sa. Sentimentul de a face parte din familie este extrem de important pentru echilibrul emoţional al copilului.Părinţii sunt cei care iau deciziile în familie şi oferă resurse, protecţie şi disciplină pentru dezvoltarea optimă a sănătăţii copilului. Caracteristicile unei familii armonioase: - Devotamentul, aprecierea şi încurajarea între membri. - Petrecerea timpului împreună, sub diverse forme. - Folosirea raţională a resurselor interne şi externe. - Optimism. - Uşurinţa de a comunica. - Reguli şi credinţe proprii ale familiei. - Flexibilitate. - Şi mai presus de orice: dragoste între toţi membrii ei. În asemenea familii, părinţii le oferă copiilor nu numai hrană, ci îi protejează de stres, le explică lumea şi le dă libertatea să se dezvolte independent. Chiar după ce devin adulţi, familia le oferă un sprijin. Se formează astfel o legătură emoţională puternică, de nezdruncinat.
Obiceiurile familiei
In multe familii se formează unele obiceiuri care întăresc legăturile emoţionale dintre membri. Salutările, sărutările sau îmbrăţişările
COPILUL MIC
la sosire şi plecare, povestirea evenimentelor zilei, rugăciunea înaintea mesei, discuţiile de la masa de seară, glumele, programul de somn, timpul petrecut împreună, vacanţele – toate împreună creează o lume aparte. Masa de seară, oricât de săracă, trebuie să strângă laolaltă toţi membrii familiei, cel puţin de câteva ori pe săptămână. Fiecare copil trebuie să participe la aşezarea şi strângerea mesei, ca şi la conversaţia din timpul cinei. Televizorul trebuie închis în acest timp, chiar dacă copiii protestează. Discuţiile purtate la masă contribuie la coeziunea emoţională a familiei. Momentele liniştite petrecute de copil în sânul familiei, mai ales cele dinainte de culcare, îi întăresc sentimentul de încredere şi siguranţă. După povestea de seară, lasă copilul să-ţi spună ce-i trece prin cap, ce l-a supărat în ziua respectivă sau ce-l nelinişteşte. Către vârsta de trei ani, copiii se jenează să vadă goi părinţii de sex opus. Se elimină băile împreună mamă-fiu sau tată-fiică şi se închide uşa la baie, când este folosită. Sărbătorile oferă alte ocazii de apropiere a membrilor familiei. Pregătirile şi participarea la colindele de Crăciun, la onomastici, creează momente de bucurie şi oferă amintiri pentru restul vieţii. Asemenea obiceiuri trebuie încurajate, păstrate şi modificate, pe măsură ce copiii cresc. Favoritismul Pentru copil este chinuitor dacă vede că unul dintre fraţi este favorizat de către părinţi. Părinţii pot favoriza un copil, lăsându-l mai liber, certându-l mai puţin sau tratându-l cu mai multă atenţie. Respingerea emoţională Unii părinţi resping emoţional copilul, criticându-l mai des sau făcând comparaţii între el şi fraţii lui sau alţi copii. Respingerea emoţională îi creează copilului o stare de nesiguranţă profundă, care se manifestă prin: - frică sau timiditate excesivă; - crize de plâns; - agresivitate; - gelozie şi dorinţă de atenţie; - impulsul de a se agăţa de mamă sau de aşi suge degetul; - pipi în pat; - ticuri; 61
COPILUL NOSTRU
- tendinţa de a minţi sau de a fura; - comportament rău în relaţia cu animalele. Copilul singur la părinţi are avantajul că i se oferă mai multă atenţie şi dragoste, dar şi dezavantajul că nu are cu cine să se joace şi se simte singur; se alătură mai greu unui grup. Părinţii au uneori tendinţa să-l protejeze excesiv, ceea ce poate fi dăunător. Dacă nu-i laşi copilului libertatea de a explora şi experimenta, poate deveni timid şi fricos.
Rolul tatălui
Tatăl îşi are rolul lui esenţial, în creşterea copiilor, care nu se rezumă doar la asigurarea pâinii de toate zilele. El este foarte important în dezvoltarea lor motorie, socială, emoţională şi spirituală.
este destul de apropiat de ea, pentru a fi un tată bun. După naşterea copilului, mama încearcă să-l includă în îngrijirea sugarului, deoarece contactul cu el întăreşte ataşarea de copil. După un timp, tatăl observă cum copilul, căruia îi schimbă scutecele, dă semne că vrea să se joace cu el. Mamele şi taţii se ocupă de copil în mod diferit: mamele au un răspuns verbal – emoţional, iar taţii unul spaţial – activ. În timp ce mama îl strânge la piept, tatăl îl aruncă în aer. După ce copilul mic spune că a văzut un cal, mama îi poate citi despre cai, pe când tatăl se apleacă în patru labe şi îi cere să-l călărească. Ambele reacţii se adresează diferitelor părţi ale creierului; ele sunt necesare şi importante pentru dezvoltarea copilului.De multe ori, casa cu copii mici arată ca un câmp de bătaie. Băieţii în special, au nevoie zilnic de activitate motorie, obţinută prin joc, cu tata. Copiii trebuie să fie crescuţi de cei doi părinţi, împreună.
Cu tata în căruţă
Mama şi tatăl se ataşează de copil în mod diferit. Mama poartă copilul în pântece, îl impregnează cu progesteron (hormonul ataşamentului), iar cei doi devin inseparabili hormonal şi emoţional. Ataşamentul tatălui depinde de legătura emoţională cu mama şi apoi cu copilul: dacă nu-şi iubeşte îndeajuns soţia, tatăl îşi poate părăsi copilul şi poate căuta o altă femeie de care să se ataşeze (cum se întâmplă la părinţii adoloscenţi) Bărbaţii nu înţeleg, deseori, cât de greu e să îngrijeşti un copil mic. Tatăl trebuie să îşi manifeste zilnic iubirea şi sprijinul faţă de mamă.O mamă fericită va exprima – la rândul ei – fericirea şi mulţumirea faţă de copil, iar tatăl va fi un model de comportare familială pentru băiatul lui. Multe perechi aşteaptă câţiva ani după căsătorie, pentru a avea un copil. În acest timp, mama urmăreşte, uneori inconştient, dacă tatăl 62
De joacă cu tata
Când tatăl vine acasă obosit, după o zi de muncă, poate încerca să evite copilul mic, care-i sare în braţe, cerându-i să se joace cu el. Copilul are nevoie de câteva minute de atenţie absolută din partea tatălui. Dacă îi cere să îl lase în pace, sau îi promite că se vor juca mai târziu, copilul poate fi dezamăgit şi poate încerca să îi atragă atenţia pe alte căi, de ex: făcând dezordine.
Bunicii
Bunicii şi celelalte rude pot fi de mare ajutor părinţilor şi copiilor. Bunicii îşi asumă uneori rolul major în creşterea copilului. Ei îi pot oferi sprijin
material şi emoţional. Prezenţa unui copil în familie este pentru bunici o sursă de bucurie şi de preocupări noi. Bunicii pot contribui la dezvoltarea copilului, prin: - Grija faţă de copil. Sunt primii chemaţi la nevoie. - Lărgirea orizontului. Aceştia au timpul, dragostea şi înţelepciunea necesare. - Continuarea istoriei şi tradiţiei familiei şi a neamului. Copilul ţine minte poveştile spuse de bunici. Îşi va reaminti, ca adult: „Când eram la bunica...” - Întărirea şi cimentarea relaţiilor între membrii familii; copilul învaţă ce înseamnă o familie unită. Ceea ce este permis în casa bunicilor nu este întotdeauna acceptat şi de către părinţi.
COPILUL MIC
copilul, în zilele noastre. În unele ţări, sunt chiar cursuri de îngrijirea copiilor mici, pentru educarea bunicilor. Părinţii trebuie să aibă ultimul cuvânt în creşterea copilului, chiar dacă bunicii nu sunt de acord. Sugestii: - Spune-le părinţilor sau socrilor tăi clar, dar diplomatic, că vrei să le asculţi părerea, dar când iei hotărâri, te bazezi şi pe alte surse: medici, asistente, cărţi, cât şi pe instinctele tale. - Nu te simţi ofensată, dacă soacra îţi dă sfaturi nesolicitate; priveşte-le ca sfaturi bine intenţionate, de la cineva care îţi vrea binele. - Încearcă să educi bunicii, dându-le exemple:” frigul nu duce la guturai, cauza bolii este un virus”. - Fii de aceeaşi părere cu soţul în privinţa creşterii copilului şi nu aveţi fiecare dintre voi atitudini diferite faţă de implicarea părinţilor sau socrilor. - Cultivă cu grijă legăturile cu bunicii, trimiţându-le periodic fotografii, desene (începând cu mâzgălituri), casete audio cu vocea, poezii, cântece şi vizite ale copilului; cere-le să ofere copilului mici daruri semnificative, pentru a le întări amintirile. Într-o zi vei deveni şi tu bunică...
DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ
La bunicul
Bunicii au însă o personalitate şi un mod de viaţă diferit, care trebuie înţelese şi respectate. Părerile diferite privind creşterea copilului, creează uneori confruntări între părinţi şi bunici. Ei trebuie să accepte deciziile părinţilor, să evite sfaturile necerute, să întrebe cum îi pot ajuta mai bine şi să înveţe cum se îngrijeşte
Emoţiile de bază sunt: bucuria, frica, tristeţea şi dezgustul. Copiii învaţă să-şi exprime emoţiile de la părinţi. Aceştia ajută copilul să se dezvolte, prin felul în care dau atenţie unor emoţii (bucurie), sau le ignoră pe altele (tristeţea). Încă de la naştere, fiecare copil are nevoie de o legătură emoţională cu un adult, care să-l iubească şi să îi poarte de grijă. Ataşamentul creat între părinţi şi copil contribuie la echilibrul său emoţional din următorii ani. Masajul, sărutul, îmbrăţişările, legănatul şi alintatul oferă comfort şi sunt o necesitate umană de bază pentru dezvoltarea fizică şi emoţională, ca apa şi hrana. Inteligenţa emoţională îi ajută succesul şi fericirea, ca adult. Copilul mic începe să devină mai independent, mai îndrăzneţ şi mai neascultător. Îşi manifestă tot mai des nemulţumirea şi supărarea. La această vârstă, copilul ţine seama doar 63
COPILUL NOSTRU
de emoţiile lui şi nu poate înţelege că alţii simt diferit. Copiii mici îşi controlează mai uşor emoţiile, după ce învaţă să le înţeleagă şi să spună ce vor.
- explică-i cum se manifestă emoţiile: „Când ţi-e frică, îţi bate inima tare, face bum, bum”.
Calmarea fricii
Frica este frecventă la copii, în special între 2 şi 6 ani. Cauzele diferă, în funcţie de vârstă: la un an, copiilor le este frică mai ales de străini, apoi de animale necunoscute, de doctori şi de zgomote. Pe la 2 ani, le este frică de întuneric, de toaletă etc. După 2 ani, începe să le fie frică de fiinţe imaginare şi de accidente. Mulţi sunt înfricoşaţi de şerpi, chiar dacă nu i-au văzut în viaţa lor. Frica este un sentiment important şi inevitabil. Frica ne previne în legătură cu un pericol şi ne ajută să trăim în siguranţă.
Intimitate între mamă şi fiică
Copiii cu un coeficient mare de inteligenţă emoţională îşi controlează uşor impulsurile, întârzie obţinerea satisfacţiei imediate şi sunt mai disciplinaţi, au mai mare succes la şcoală şi în viaţă.
Etapele dezvoltării emoţionale
La un an şi jumătate: îşi exprimă dorinţele fără să plângă şi are schimbări emoţionale bruşte. La doi ani: exprimă o gamă întreagă de emoţii; are crize de furie, când este nemulţumit; se separă cu greu de părinţi; îşi demonstrează independenţa spunând „Nu!”. La doi ani şi jumătate: schimbările emoţionale sunt mai lente; crizele de furie şi neascultarea ating maximul; cere tot timpul; vrea să fie laudat pentru realizări. La trei ani: este mai stabil emoţional; are spaime inexplicabile (întuneric, balauri etc.); arată afecţiune pentru alţi copii şi adulţi. Sugestii: - spune copilului ce simte, înainte de a-l calma. De ex. „Eşti supărat că te las cu bunica. Dar te vei juca mult şi bine cu ea” - linişteşte-l prin cuvinte: „Aproape am ajuns acasă” şi prin mângâieri (ţinut în braţe când îi e frică, gâdilat ca să-l înveseleşti) - învaţă-l să-şi exprime emoţiile: „Arată-mi, să văd, cât erai de supărat. Uite aşa arătai”. 64
Controlul fricii
Copiii nu au încă destulă experienţă pentru a prevedea pericolele. Imaginaţia bogată poate fi o sursă nelimitată de frică, de exemplu: Baba Cloanţa, zmeii. Dacă în desenele animate un copil este alergat de un leu, crede că asta i se poate întâmpla şi lui; dacă fratele lui este bolnav, se va îmbolnăvi şi el. Dacă părinţii sunt înfricoşaţi, se sperie şi el. Sugestii: - nu-i ignora frica, pentru că este reală, deşi poate fi iraţională; de exemplu, frica de câini poate deveni fobie. - nu-l certa, nu-l ridiculiza şi nu-l pedepsi, pentru că îi este frică. Cearta nu înlătură frica, ci doar o ascunde; se va teme să spună sau să ceară ajutor. Explică-i că nu-i nimic rău dacă îi este frică şi că este bine să ceară ajutor. - cere copilului să-ţi povestească despre
-
-
-
-
-
frica lui şi ascultă-l cu înţelegere şi simpatie; copilul se va simţi mai bine, după ce va vorbi despre temerile lui. nu încerca să-i spui că nu există balauri, dacă îţi spune că îi este frică de ei. La această vârstă, copilul nu poate înţelege de ce există un cuvânt, pentru ceva care nu există. înţelege sentimentele copilului, spunându-i „Când eram mic, îmi era şi mie frică de întuneric, dar acum nu-mi mai este”. obişnuieşte-l, de la distanţă, cu lucrurile care îi produc frica: dacă îi este frică de câini, priviţi mai întâi poze cu câini, apoi arată-i un copil care se joacă cu un câine mic şi prietenos. ajută-l să controleze situaţiile de care îi este frică. Pentru frica de întuneric, lasă-i aprinsă o lumină slabă, dă-i o jucărie care să-l păzească şi – mai târziu – o lanternă; spune-i că, dacă se trezeşte şi îi este frică, te poate chema, sau poate veni la tine în pat. Obişnuieşte-l treptat cu întunericul. foloseşte-i imaginaţia, pentru a-i crea un protector: „Când tu dormi, Îngeraşul sau Doamne-Doamne stă lângă tine şi te apară de balaur” etc. încearcă să-ţi controlezi propria ta frică, pentru a-i servi drept model, acţionând calm şi cu încredere, în situaţii dificile. elimină cauza fricii din viaţa lui: programe de televiziune, poveşti sau cărţi înfricoşătoare. Când aceste temeri nu pot fi evitate, dă-i o explicaţie simplă despre ce s-a întamplat, încercând să-i distragi apoi atenţia. nu înspăimânta niciodată copilul, pentru a-l disciplina: „Dacă nu eşti bun, te dau la străini”.
Crizele de furie
La doi-trei ani, copilul are deseori crize de supărare şi furie. Această manifestare arată lupta lui de a deveni independent, la o vârstă la care nu se poate controla şi exprima. Criza începe când nu poate face ceva, nu i se face pe plac, este gelos sau se adună multe neplăceri de-a lungul zilei. Sunt mai frecvente la copiii cu voinţă puternică şi dependenţi emoţional. Aceştia nu sunt copii răi, din contra, sunt mai sensibili, mai hotărâţi şi mai creativi, ceea ce îi ajută mai târziu în dezvoltarea lor intelectuală şi socială.
COPILUL MIC
Criză de furie în public
Criza are o durată de câteva minute, timp în care copilul se aruncă pe podea, plânge, ţipă, loveşte cu pumnii şi picioarele, aruncă lucruri, muşcă, scuipă, înjură sau dă cu capul de pereţi. Crizele variază în durată şi intensitate, în funcţie de temperamentul copilului; unii fac crize subtile şi recunoscute doar de cei apropiaţi; alţii fac crize puternice, prelungite, care se aud de departe. Multe crize nu pot fi prevenite, dar există mijloace de a reduce motivele care duc la declanşarea lor. Copiii care sunt puternic ataşaţi de părinţi fac mai puţine crize de furie. Plânsul nu este întotdeauna dăunător; te simţi mai bine după plâns, pentru că lacrimile reduc acumularea de substanţe chimice produse de creier în faza de stres. Persoanele care plâng sunt mai sănătoase fizic şi emoţional, decât cele care nu plâng. Nu descuraja întotdeauna plânsul, cu toate că - mai târziu - plânsul unui copil poate fi un semn al lipsei de încredere în sine. Sugestii: - Asigură-te că micuţul este hrănit şi odihnit. - Învăţă să cunoşti dispoziţia şi limitele toleranţei copilului, de ex.: se agaţă de tine. - Limitează momentele de conflict; în perioada crizelor este indicat să laşi de la tine (lasă-l să se mai joace câteva minute); evită însă să cazi în capcana de a-i ceda la tot pasul; dacă un copil nu are dificultăţi cât este mic, mai târziu nu va şti cum să facă faţă greutăţilor. 65
COPILUL NOSTRU
- Evită situaţiile care-l pot irita. - Când criza de furie s-a declanşat, rămâi calmă şi lasă-l în pace, până se descarcă. Explică-i că poate să ţipe cât doreşte, dar nu-i permite să înjure sau să te lovească. Dacă se întâmplă în public, ia-l deoparte, pentru a se calma.
Negativismul
La doi ani, copilul spune „Nu” la orice; refuză să mănânce, să se îmbrace sau să iasă afară, fără nici o cauză aparentă. Prin acest negativism, îşi exprimă independenţa. Faza de negativism la copil este trecătoare (cea mai grea parte durează şase luni) şi reprezintă un semn de formare a personalităţii şi nu de rea intenţie. După vârsta de doi ani, cei mai mulţi copii încep să gândească şi să acţioneze pozitiv şi cooperant, deşi rebeliunea poate apărea în adolescenţă. Copiii capabili de a spune “ Nu “ pot avea o viaţă mai uşoară, în viitor. Faptul că îndrăznesc să se opună încă de mici, îi va feri de postura de victime, care pot fi ameninţate de alţii. Sugestii: - Respectă dreptul copilului de a spune „Nu”, dar explică-i, când este cazul, că trebuie să facă ce spui tu, chiar dacă nu vrea. - Nu îi spune prea des tu însuţi „Nu”. Atunci când i-o spui, vorbeşte clar şi categoric. Copiii percep imediat din tonul părinţilor dacă există loc de negociere. - Limitează-i „nu”-urile, oferindu-i alternative. - Anunţă-i programul de joacă, mâncare şi somn. - Nu râde de „nu”-urile lui. - Laudă-l, când se comportă bine. - Dă-i ocazii să ia decizii, dar nu în situaţii primejdioase. - Nu-i da tot timpul comenzi. În loc de: „Ia cartea şi citeşte”, încearcă: „Hai să vedem unde sunt cărţile tale, ca să citim din ele”; - Evită confruntările în care amândoi pierdeţi, evită pedeapsa fizică sub orice formă. Nu-ţi impune întotdeauna autoritatea. Cu cât îi dai mai multe şanse copilului să hotărască singur, cu atât se va lupta mai puţin pentru drepturile lui, spunând „Nu”. 66
DEZVOLTAREA SPIRITUALĂ
Dezvoltarea spirituală este legată de cea morală. Copiii au o spiritualitate înnăscută; ei vor să creadă în Dumnezeu, să ştie că sunt protejaţi de El şi vor răspunsuri la întrebările despre misterele lumii. E nevoie să-i dezvolţi credinţa că există un Dumnezeu; dacă nu ai crezut niciodată când erai copil, îţi va fi foarte greu să găseşti calea spre El, când vei fi bătrân. Pe măsură ce încep să înţeleagă limbajul, copiii mici pot înţelege povestirile despre îngeri şi Dumnezeu. O rugăciune scurtă la culcare poate deveni un bun obicei. Sugestii: - formează-i un ritual spiritual, seara, la culcare: rugăciuni, povestiri, cântece; - citeşte-i poveşti spirituale, ce exemplifică mila şi toleranţa; - învaţă-l să se roage; - plimbaţi-vă în natură; învaţă copilul să se uite la stele şi minunaţi-vă de măreţia lor.
DEZVOLTAREA SIMŢURILOR
Copiii descoperă diversitatea lumii, cu ajutorul celor cinci simţuri. Descoperirea se face mai ales datorită curiozităţii copilului. Părinţii învaţă şi ei prin asta. Încurajează copilul să-şi utilizeze simţurile din plin: opriţi-vă să mirosiţi o floare, să ascultaţi o pasăre sau să admiraţi o privelişte multicoloră. Nu limita libertatea copilului de a explora lumea înconjurătoare, dacă nu este periculos.
Explorarea ogrăzii
Vederea
Atenţia copiilor mici este atrasă de orice intră în câmpul lor vizual. Strada li se pare ca un caleidoscop în mişcare: case, maşini, oameni, obiecte colorate. Ochiul neantrenat al copilului mic nu se poate încă concentra pe o mică parte din imagine. Sugestii: - Pentru a ajuta copilul să-şi concentreze privirea, atrage-i atenţia asupra unui singur obiect. - Când ieşiţi la plimbare împreună, jucaţivă de-a „văzutul” încercând să remarcaţi lucruri noi. - Încurajează copilul să se joace singur, privind lucrurile şi din altă perspectivă cromatică şi dimensională: printr-o sticlă colorată, printr-o ţeavă, prin mâna făcută tub, printr-un caleidoscop sau printr-o lupă. - Pentru a-l ajuta să înveţe culorile, în jurul vârstei de 3 ani, numeşte-le întotdeauna: „Ce şapcă îţi pun acum, pe cea roşie sau pe cea albă?” (admiţând că are două).
Examinarea vederii Copiii se plâng rareori că nu văd bine, pentru că nu ştiu cum e să vezi normal. Simptomele şi poziţiile anormale care atrag atenţia părinţilor asupra unor probleme de vedere: - se împiedică de obiectele şi de persoanele din jur sau nu le recunoaşte; - mijeşte frecvent ochii; - se freacă des la ochi, deşi nu îi este somn; - lăcrimează excesiv; - pleoapele sunt umflate, roşii şi cu secreţii: pot fi semne de infecţie; - ochii se mişcă rapid şi ritmic sau sunt ieşiţi în afară; - înclină capul într-o parte, când priveşte ceva cu atenţie, pentru că încearcă să vadă mai bine; - închide sau îşi acoperă deseori unul dintre ochi; - ţine jucăriile şi cărţile aproape de faţă; - stă prea aproape de televizor – deşi la această vârstă poate fi o atracţie firească să priveşti lucrurile de aproape; - evită unele jocuri care necesită o vedere
COPILUL MIC
bună, de exemplu: privitul imaginilor din cărţi; - are ochii încrucişaţi (saşii) sau aceştia nu se mişcă împreună; - nu deosebeşte culorile, deşi – până la 3 ani – îi este greu să le recunoască; - pupilele (deschiderile mici din mijlocul ochilor) sunt inegale (normal, se micşorează la lumină puternică şi se măresc la lumină slabă, la ambii ochi deodată); - pupilele sunt albe în loc de negre, cum este normal; - la copiii mai mari: vedere dublă, dureri de cap frecvente, ameţeală şi greaţă, după ce s-au uitat la poze sau la televizor. Ochii copilului trebuie protejaţi de soare puternic, de privitul prelungit la televizor şi de traumatisme; cititul la lumină slabă nu tulbură vederea, dar produce încordarea ochilor şi dureri de cap. Copilul mic poate vedea un avion pe cer sau o pasăre în copac. Acuitatea vizuală poate fi examinată prin următorul joc: stai la 6 m de copil şi ridică două degete, întrebându-l câte vede sau cerându-i să ridice şi el tot atâtea. Dacă răspunsul nu este corect, consultă medicul, cu toate că o vedere ca cea a adultului se formează după şase ani. Poţi examina vederea periferică mişcând o jucărie dintr-o parte spre faţa copilului, care priveşte înainte, până ce o vede; câmpul său vizual normal ar trebui să se extindă la aproape 450 de fiecare parte. Tulburările de vedere mai frecvente, corectate prin ochelari, lentile de contact sau operaţie sunt: miopia, hipermetropia, astigmatismul şi strabismul. (Vezi partea 2-a).
Auzul
Copilul are nevoie să audă bine, pentru a învăţa să vorbească, să înţeleagă şi să se joace. În mod normal, el aude o gamă întreagă de sunete, care sunt esenţiale pentru a vorbi corect. Sugestii pentru educarea auzului: - Vorbeşte-i clar şi articulat. - Joacă-te cu copilul, pentru a-l ajuta să asculte mai atent şi pentru a putea deveni selectiv. - Cântă-i pe diverse tonuri – ascuţite şi grave. - Numeşte-i sunetele din jur (“Pisica face 67
COPILUL NOSTRU -
-
-
miau, câinele face ham-ham” etc), apoi întreabă-l cum face pisica, câinele. Descrie-i teatral unele sunete, încet sau puternic (ex. du degetul la buze şi fă: „ssst!” – pentru „linişte”). Învaţă-l poezii şi cântece şi pune copilul să mimeze acţiunea descrisă (“Bate vântul frunzele, se-nvârtesc moriştile...”). În jocul „de-a ascultatul” pune întrebări ca: „Auzi avionul?”, „Auzi maşina?” etc. Lasă-l să asculte muzică în surdină în timp ce se joacă, iar - mai târziu stimulează-l să ghicească genul muzical, prezentându-i diferite stiluri (popular, clasic, romanţe, jazz etc.). Evită însă muzica puternică; ea poate dăuna auzului. Dansează cu copilul în ritmul muzicii, ţinându-l în braţe sau de mână, apoi încurajează-l să danseze singur. Stimulează copilul să cânte singur, lovind în obiecte sau jucându-se cu instrumente muzicale. Înregistrează-i vocea pe o casetă; lasă-l să o asculte şi să o recunoască.
Îngrijirea auzului - Curăţă-i bine urechile la baie şi caută corpuri străine. Nu încerca să înlături ceara din ureche. Nu introduce nimic în ureche (deget, beţişoare de vată, care pot împinge ceara înăuntru sau pot perfora timpanul). - Nu permite să se fumeze în preajma copilului, deoarece fumatul pasiv creşte riscul de infecţii ale urechii. - Dacă înoată, cere-i să-şi scuture capul când iese din apă, pentru a elimina excesul de apă; dopurile de ureche pentru înotători sunt recomandate. Dacă a avut infecţii ale urechii, nu-l ţine mult în bazin. - Protejează-l împotriva zgomotelor puternice. Un zgomot este prea puternic, dacă trebuie să strigi pentru a te face auzit. Învăţă copilul să-şi acopere urechile cu palmele, la zgomote puternice; nu te baza pe dopurile de vată sau de hârtie, deoarece acestea permit trecerea undelor sonore, chiar dacă sunetul pare diminuat. - Interzice-i să strige în urechea cuiva, sau să lase pe altcineva să strige în urechea lui. - Consultă medicul, dacă bănuieşti o infecţie. 68
Examinarea auzului În primele patru luni, mama poate observa reflexul de tresărire al copilului, la zgomote puternice: grimasă, clipit, mişcări ale corpului, încetarea plânsului ori declanşarea acestuia, încetarea suptului. La sugarul de peste patru luni, se poate nota reacţia la zgomote. Într-o cameră liniştită, mama aşează copilul în poală, cu spatele la ea. Ea poate scoate sunete ascuţite, ca „psss” ori sunete joase, ca „u”, poate suna un clopoţel sau poate fâşâi o hârtie, la 50 cm distanţă de copil. Absenţa oricărei reacţii sugerează pierderea auzului. La copilul mic, controlul auzului se poate face urmărind răspunsurile acestuia la întrebări de la distanţe din ce în ce mai mari, până la 3 m, acoperindu-ţi parţial gura, pentru a înăbuşi sunetul.
Semne de scădere a auzului la copil: - dificultatea de a auzi sunetele ce vin din spate sau din lateral; atunci când persoana îi vorbeşte din faţă, copilul învăţă instinctiv să citească de pe buze şi să înţeleagă; - lipsa constantă de răspuns, când se vorbeşte încet sau în şoaptă; - un vocabular limitat: atât cel receptiv (cuvintele nu sunt înţelese), cât şi cel vorbit (comparat cu cel al altor copii); - lipsa reacţiei la muzică; - lipsa reacţiei la tonul vocii: nu diferenţiază stările sufleteşti după voce (dacă mama este bucuroasă, supărată etc.); - lipsa răspunsului la sunetele din jur (păsări, telefon etc.); - dificultatea de a distinge cuvintele care sună asemănător, în special cele care încep cu „ş”, „s” şi „f” (fata-tata); - tendinţa de a da răspunsuri nepotrivite la întrebări; - întoarce frecvent o ureche către sunet; - nu poate auzi sunete joase, de exemplu ticăitul ceasului; - tendinţa de a mări volumul sunetului la televizor; - se plânge de dureri şi de ţiuit în urechi. Medicul poate măsura mobilitatea timpanului şi presiunea din urechea mijlocie (timpanometrie). Audiometria măsoară pragul de sensibilitate a auzului la sunetele înalte şi joase.
Examinarea cu o aparatură complexă permite deosebirea între surditatea urechii şi cea nervoasă. Este foarte important ca orice surditate să fie descoperită devreme. Un sugar complet surd poate emite sunete, care pot induce în eroare părinţii.
Mirosul
Copiii mici nu deosebesc mirosurile şi nu-i deranjează mirosul scutecelor. Când învaţă să meargă la oliţă, încep să diferenţieze mirosurile plăcute de cele neplăcute. Pentru a-i dezvolta capacitatea olfactivă, fă un tur al casei sau al grădinii, mirosind împreună diverse alimente, flori, fructe; fă acelaşi lucru când mergi la piaţă. Poţi iniţia un joc în care fiecare trebuie să ghicească mirosul; copilul ţine ochii închişi şi încearcă să diferenţieze, de exemplu, mirosul de săpun de cel de mere coapte.
Gustul
Copiii mici sunt rareori dispuşi să încerce gusturi noi. De aceea, îndemnul de a gusta alimente noi este deseori întâmpinat cu dinţii încleştaţi. Nu forţa, nu ruga şi nu recompensa copilul pentru a-l face să guste o mâncare nouă; când însă o face singur, descrie-i gustul: miere (dulce), lămâie (acră) etc. Copiii folosesc gustul pentru a explora mediul înconjurător, deşi o fac mai puţin decât sugarii. Trebuie acordată multă atenţie lucrurilor pe care pun mâna, deoarece le pot duce repede la gură şi le pot înghiţi.
Pipăitul
Prin pipăit, copilul descoperă multe în jurul său. Dezvoltarea sensibilităţii la atingere începe de la naştere, prin mângâiere. Copilul învaţă că este bine să fii mângâiat şi să mângâi; mai târziu, aceasta va contribui la dezvoltarea intimităţii şi la formarea unui comportament sexual sănătos. Dacă locuinţa a fost amenajată în aşa fel încât accidentele să fie evitate, copilul poate fi lăsat liber să exploreze, dezvoltându-şi astfel simţul tactil. Arată-i diferenţa dintre asprimea
COPILUL MIC
unei perii şi moliciunea părului tău. Iniţiază un joc prin care să ghiciţi obiectele cu ochii închişi, pipăindu-le.Pregăteşte-i o cutie cu diferite obiecte, pe care să le recunoască, prin pipăit: pietre, stofă, metale etc.
VACCINAREA
Vaccinările sau imunizările pot proteja copilul împotriva unor boli contagioase periculoase, ca poliomelita, difteria sau tusea convulsivă. Campaniile de vaccinare au rărit – până la dispariţie – aceste boli, care duceau înainte la moartea a numeroşi copii. Tabel nr. 7 Schema vaccinărilor 12 luni
DTP, VPO
30 – 35 luni
DTP
12-15 luni
7 ani (clasa I)
9 ani (clasa IIIa) 14 ani
RRO
DT, RRO VPO
DT, Antirubeolic
Legendă: DTP = vaccin diftero-tetano-pertusis (împotriva difteriei, tetanosului şi a tusei convulsive) DT = vaccin diftero-tetanic (împotriva difteriei şi a tetanosului) VPO = vaccin polio-oral (împotriva poliomielitei sau a paraliziei infantile) RRO = vaccinuri împotriva rujeolei sau pojarului, rubeolei şi a oreionului) (Schemă de vaccinare actuală în Dec. 2006)
Vaccinul imunizează copilul împotriva bolii, stimulând sistemul imunitar să producă anticorpi. Aceştia sunt substanţe care luptă împotriva microbilor sau viruşilor ce produc boala. Pentru o bună protecţie, copilul are nevoie de mai multe vaccinări. Prima vaccinare iniţiază producerea de anticorpi, iar următoarele întregesc protecţia. Vaccinările trebuie făcute la timp, după indicaţiile medicului şi trecute în carnetul de sănătate al copilului. Vaccinul contra poliomielitei se administrează pe gură; alte vaccinuri - prin injecţii. Mai multe vaccinuri pentru diferite boli se pot asocia într-o singură injecţie. 69
COPILUL NOSTRU
Injecţiile trebuie făcute cu seringi de unică folosinţă. Folosirea aceleiaşi seringi, insuficient sterilizată, poate transmite unele boli, ca hepatita B şi SIDA. Unele vaccinări pot provoca o reacţie slabă. Reacţiile grave sunt extrem de rare. De aceea, e mai bine să-ţi vaccinezi copilul, decât să rişti să facă boala. Iritaţia locală sau edemul pot fi diminuate, prin aplicarea unor comprese reci la locul injecţiei. La următoarele vaccinări, trebuie atenţionată asistenta sau medicul, dacă copilul a făcut o reacţie la o vaccinare. Medicul arată care sunt contraindicaţiile în caz de: - Şoc anafilactic, manifestat înainte, la acelaşi vaccin; - Îmbolnăvire moderată sau gravă, cu sau fără febră.
CREŞA
În primii ani de viaţă, copilul este cel mai bine îngrijit în familie, de către cineva iubitor şi responsabil. În lipsa mamei, aceasta poate fi o bunică sau o rudă. O altă alternativă este îngrijirea copilului într-o casă particulară, de obicei de către o vecină, care are ea însăşi copii de aceeaşi vârstă. Pentru copilul mic, creşele de zi oferă mediul cel mai puţin ospitalier. Copiii sub trei ani au nevoie de multă atenţie, individualizată, din partea adultului, iar personalul creşei nu este întotdeauna foarte calificat sau iubitor cu copiii. Multe educatoare pot avea grijă de nevoile fizice ale copilului mic; nevoile sale emoţionale sunt, însă, mai complicate şi au un efect puternic asupra personalităţii sale în dezvoltare. Când copiii petrec puţin timp cu părinţii, oricât de mult s-ar strădui, rolul lor în viaţa acestora scade. Creşa nu poate înlocui familia. Părinţii trebuie să-şi păstreze permanent responsabilitatea primară faţă de copil, aceea de a-l îngriji. Cu toate neajunsurile, creşa oferă, unor copii mici, stimulare socială, jocuri în grup şi posibilităţi de a învăţa, pe care poate nu le-ar fi avut de la mamele lor. Aceste centre au un efect binefăcător pentru familiile care nu au alte posibilităţi de a-şi creşte copilul şi pentru copiii 70
ai căror mame sunt foarte dominante şi extrem de protectoare.
Citirea poveştii la ora de culcare
Separarea de mamă este dificilă pentru copilul mic. Unele educatoare le sugerează părinţilor să-şi ia rămas-bun repede şi cu bucurie, explicând copilului că aceştia vor veni înapoi la ora x; copilul va plânge un pic, apoi va fi inclus în joc şi va uita. Aceasta se întâmplă deseori. Alţi copii, însă, plâng şi protestează zilnic. Pentru a obişnui copilul, în primele zile de creşă, părintele ar trebui să stea cu el o oră, două. După ce începe să se bucure de experienţa creşei, stai cu el până ce este absorbit cu totul într-o activitate, apoi spune-i „Îmi pare rău, dar acum trebuie să plec”. Chiar dacă plânge sau se agită, rămâi fermă, îmbrăţişează-l şi pleacă. În ziua următoare, ia-l la creşă, spune-i veselă, dar fermă, „La revedere!” şi asigură-l că te vei înapoia. Educatoarele ar trebui să lase copilul să-şi aleagă singur ritmul şi felul activităţii, dacă organizarea creşei permite. Creşa trebuie să fie un loc fascinant şi fericit pentru copil, activităţile să fie apropiate vârstei, atmosfera relaxată, iar copiii supravegheaţi atent şi cu tact. În afara creşei, copilul trebuie să petreacă timp şi cu părinţii, să ştie că aceştia se bucură de el, îl consideră isteţ, frumos, amuzant şi îl iubesc. Copilul trebuie să se simtă ataşat de personalul creşei, care nu trebuie să aibă neapărat o diplomă specială pentru a şti cum să-şi arate iubirea, să se joace cu copiii şi să-i stimuleze permanent. În creşă, trebuie respectată cu stricteţe igiena, dar trebuie acceptată dezordinea produsă de jocul liber al copiilor. Zona pentru
pregătirea hranei trebuie să fie diferită de cea a schimbării scutecelor. Utilizarea scutecelor de unică folosinţă scade frecvenţa diareei. Fumatul este strict interzis! Tabel nr. 8 Evaluarea creşei de către părinţi Aspecte pozitive
Aspecte negative
Legătura dintre personalul creşei şi copil
Contact plăcut şi frecvent cu câte Copilul este neglijat timp îndeun singur copil, privindu-l în lungat. faţă şi adresându-i-se pe nume Adulţii vorbesc cu voce plăcută, Adulţii vorbesc aspru, strigă, blândă, privind copilul în faţă. pocesc cuvintele.
Îngrijirea şi felul în care i se Adulţii manevrează copilul, vorbeşte copilului sunt moduri fără a-i vorbi sau a se juca cu el. de stimulare a acestuia Adulţii răspund cu căldură la Adulţii ignoră efortul de a comumanifestările copilului nica al copilului sau plânsul lui.
Totul se face în joacă, cu grijă Ingrijitoarele sperie, enervează pentru cerinţele copilului. şi tachinează copilul.
In timpul jocului, adulţii co- Adulţii întrerup, strâng jucăriile mentează, dau idei şi încura- şi îşi impun propria părere. jează copilul să exploreze
I se vorbeşte, i se cânta şi i se Copilul este lăsat să se joace citeşte mult singur sau să privească la TV Copilul şi părintele sunt primiţi Copilul este primit rece şi aşecălduros zilnic, apoi copilul este zat brusc la locul său. dus de mână la grupul său.
Educatoarele se adaptează mo- Se impune un program rigid, dului de a mânca şi a dormi al care este convenabil educatoarefiecărui copil. lor. Copiii sunt ajutaţi să se poarte Copilul este forţat să se joace cu frumos unul cu altul. alţi copii, chiar când nu vrea să se joace deloc.
Educatoarele sunt ele însele Educatoarele au o comportare modele de comportament, plă- aspră, agresivă, cu ton de cocute şi călduroase. mandă.
Educatorele practică jocuri a- Jocurile sunt impuse copilului propiate vârstei. mic pentru a-i ocupa timpul, mai degrabă, decât pentru a-l învăţa ceva. Programul de creşă este un Părţile din program sunt parmod de a educa copilul. curse repede, formal, doar pentru a fi executate. Mediul
Locurile de dormit, hrănit, joc şi Activităţile sunt zgomotoase şi schimbarea scutecelor sunt separate. comasate în acelaşi spaţiu. Camerele sunt colorate viu şi variat. Sunt decorate cu animale, plante, scene din poveşti şi oglinzi.
Camerele sunt lipsite de varietate, plictisitoare, insuficient aerisite, neigienice. Decoraţiile sunt la nivelul vederii adultului.
Copiii se joacă afară şi în inte- Copiii se joacă numai în interiorul creşei. riorul creşei..
COPILUL MIC Temperatura este confortabilă.
Camerele sunt prea calde sau prea reci.
Camerele sunt largi, spaţioase, Camerele sunt murdare, prea bine aerisite, cu mocheta uşor de mici, insuficient aerisite, iar pocurăţat. deaua este tare şi rece.
Jucăriile sunt numeroase, atât simple, cât şi complicate, se pot spăla, nu pot fi înghiţite şi stau pe rafturi, de unde copilul le poate alege. Există cărţi viu colorate, apropiate vârstei, şi mobilă pe care copilul se poate căţăra.
Jucăriile nu se pot spăla, sunt periculoase, nu corespund diferitelor nivele de dezvoltare; sunt aruncate la întâmplare şi sunt alese pentru joacă de către educatoare. Cărţile lipsesc sau nu corespund vârstei. Mobila de căţărare lipseşte sau este periculoasă.
Igiena, nutriţia şi siguranţa
Jucăriile care au fost băgate în Jucăriile sunt aruncate pe podea gură de copil sunt puse deoparte şi sunt luate apoi de alţi copii. pentru a fi spălate cu detergent. Ingrijitoarele sunt sănătoase
O îngrijitoare bolnavă este lăsată să aibă grijă de copii.
Copiii sunt permanent suprave- Copiii sunt lăsaţi nesupravegheaţi. gheaţi.
Ca măsură de precauţie, sub- Copiilor li se interzice să ducă la stanţele şi obiectele periculoase gură obiectele sau substanţele sunt îndepărtate. periculoase, care n-ar trebui să fie la îndemână, dar sunt. Educatoarele îşi spală mâinile Spălarea mâinilor înainte şi după ce hrănesc copiii neregulat. sau le schimbă scutecele.
se
face
Mesele pe care se schimbă scu- Se schimbă scutecele mai multecele se curăţată de fiecare tor copii, fără a se curăţa după dată. fiecare. Apa de la robinet este potabilă.
Se servesc doar alimente hrănitoare, într-o atmosferă veselă, cu suficienţi adulţi pentru a da fiecărui copil atenţia necesară. Sugarilor şi copiilor mici li se permite să mănânce cu mâna.
Se bea dintr-un vas comun.
Se servesc alimente bogate în zahăr. Un număr mare de copii sunt hrăniţi în acelaşi timp, nu se vorbeşte la masă, nu se permite jocul cu alimente.
Educatoarele şi îngrijitoarele
Informează zilnic părinţii şi îi Iau contact cu părinţii doar la sfătuiesc cum să-şi îngrijească şi şedinţe şi evită discutarea subiacasă copiii. ectelor neplăcute.
Proporţia dintre îngrijitoare şi Proporţiile optime dintre îngrijicopii nu este mai mică de 1 a- toare şi copii nu sunt respectate. dult la 3 copii mici.
Personalul este instruit permanent pentru educarea şi îngrijirea copilului. Este apropiat şi are grijă de copil.
Personalul nu este instruit periodic în îngrijirea şi educarea copilului. Îngrijirea copilului este o corvoadă, bazată exclusiv pe supraveghere. Nu au cunoştinţe despre dezvoltarea copilului.
*După J.R.Lally, s.a. în S. Bredekamp (Ed) 1987
71
COPILUL NOSTRU
COPIII DIN ORFELINATE
Aspecte medicale
Sugarii, copiii mici şi preşcolarii din orfelinate au un risc mai mare: - de a face boli infecţioase; - în nutriţie şi creştere; - de abuz fizic şi sexual; - în dezvoltarea inteligenţei; - în dezvoltarea emoţională şi socială. Copiii instituţionalizaţi fac boli infecţioase mai grave (respiratorii şi gastrointestinale), cu microbi rezistenţi la antibiotice şi complicaţii.
Creşterea în greutate şi în înălţime
În primii ani de viaţă, creşterea copiilor din orfelinate este întârziată, nu numai din cauza calităţii şi a cantităţii alimentelor, ci şi a numărului insuficient de supraveghetori care îi hrănesc. În plus, copiii din orfelinate nu au poftă de mâncare. Aceasta apare – în parte – şi din cauza depresiei şi a insuficientei stimulări a copilului.
Abuzul fizic şi sexual
Se manifestă mai ales prin neglijarea copiilor. Uneori, abuzul fizic face parte din disciplină. Abuzul sexual nu este recunoscut în mai nici o instituţie de acest gen, de teama funcţionarilor de a nu-şi pierde slujba sau de a discredita instituţia.
Dezvoltarea intelectuală
Este progresiv întârziată la copiii instituţionalizaţi; se observă încă de la 2 luni. Ei trec prin aceleaşi etape de dezvoltare, ca cei crescuţi în familii, dar cu întârziere. Ei sunt mult mai apatici, retraşi şi dezinteresaţi. Întârzierea în dezvoltare apare din cauza lipsei stimulării senzoriale şi a timpului îndelungat petrecut în singurătatea pătuţului, fără contact cu alte persoane. Lipsa stimulării se asociază cu malnutriţia şi infecţiile repetate. Testele făcute în orfelinatele din Ţările Scandinave au arătat că, deşi copilul trăieşte într-un loc foarte dotat, cu jucării şi asistente care să-l îngrijească şi să vorbească cu el, acesta nu se poate dezvolta la fel ca cel crescut în familie. 72
Dezvoltarea emoţională şi socială
Suferă anomalii la copiii instutuţionalizaţi. Se manifestă prin anxietate, frică şi lipsă de prietenie. Urmările tulburărilor emoţionale la sugarii şi copiii mici persistă până la adolescenţă şi se manifestă prin: - hiperactivitate şi dezorganizare; - nevoie acută de atenţie şi afecţiune; - superficialitate în legăturile de prietenie; - insensibilitate la insuccese; - regresie socială. Aceşti copii vor avea tulburări de personalitate, ca adulţi. Cei care au fost urmăriţi timp îndelungat sunt descrişi ca fiind antisociali, tulburare care se manifestă diferit în funcţie de sex: - la bărbaţi: tendinţa de a fi violenţi, criminali, de a abuza de droguri şi de a fi instabili în privinţa serviciului - la femei: depresie, tendinţă de sinucidere, tulburări multiple, abuz de substanţe toxice şi prostituţie. Dacă ajung să aibă o familie, nu sunt părinţi buni, iar îngrijirea copiilor este compromisă. Stimularea insuficientă a copiilor instituţionalizaţi întârzie mai puţin dezvoltarea lor intelectuală, decât pe cea emoţională şi socială. Orfelinatul nu poate înlocui familia naturală sau adoptivă. Nevoia de mamă este o necesitate biologică.
PREVENIREA ACCIDENTELOR
Accidentele, deşi par a fi rodul hazardului, nu sunt cu totul întâmplătoare. Din această cauză, mulţi copii îşi pierd viaţa iar, dacă supravieţuiesc, trebuie să lupte cu boli cronice. Cele mai multe dintre accidentele grave pot fi prevenite. Factorii care favorizează provocarea unui accident sunt: supravegherea insuficientă din partea părinţilor sau a altor adulţi, copilul rămas fără apărare, un obiect sau o substanţă periculoasă aflată la îndemâna copilului şi condiţiile de mediu. Părinţii au cea mai mare răspundere faţă de copil. Copilul este expus accidentelor fiindcă încearcă mereu lucruri noi, judecata sa nu este destul de matură, iar coordonarea motorie este insuficient dezvoltată. Copiii cărora nu le este frică de nimic se accidentează mai des.
COPILUL MIC
Joc periculos
Lista obiectelor care nu trebuie să fie la îndemâna copiilor mici: - Medicamente de orice fel; - Alcool, chimicale; - Mărgele, nasturi, agrafe, bumbi, şuruburi, piuliţe; - Bomboane tari, gumă de mestecat; - Monede; - Jucării demontabile în piese mici; - Piese pentru aparatură electrică şi electronică; - Inele, cercei şi obiecte de valoare; - Foarfece, ace, cutiţe, furculiţe, briceag; - Obiecte din sticlă, porţelan; - Sfori, frânghii, cabluri; - Spray-uri; - Obiecte grele, care pot cădea pe picior; - Baloane şi pungi de plastic. Sugestii: - Învaţă-l ce este periculos şi de ce. - Foloseşte cuvinte de avertizare ca: „Arde!”, „Nu atinge!”, „Fii atent!”, „Nu e voie!”. Copilul va asocia - în curând aceste expresii cu obiectele, substanţele sau situaţiile periculoase. - Nu-l lăsa să folosească obiecte ascuţite sau tăioase, explicându-i că nu sunt jucării. - Învaţă-l că lucrurile fierbinţi (cana cu ceai, soba, fierul de călcat) sau materialele care ard (cărbuni, lemne, paie), nu trebuie atinse. - Explică-i pericolul aparatelor electrice, în special când sunt ude; acoperă prizele. - Asigură-te că nu se poate închide în frigider. - Nu-l lăsa să se joace singur pe stradă, chiar în apropierea casei, nici să se joace
cu săgeţi sau elastice, care îi pot leza ochii. - Învaţă copilul că este periculos şi interzis să intre în apă, chiar în cadă, nesupravegheat de un adult şi explică-i de ce nu trebuie să sară cu capul în apă. - Explică-i copilului că nu trebuie să pună în gură obiecte ( jucării, bani, pietre), care i se pot opri în gât şi-l pot îmbolnăvi grav şi că nu trebuie să alerge cu gura plină, pentru că se poate sufoca. - Nu lăsa copilul singur în casă sau în maşină. - Învaţă copilul numele său, adresa şi numărul de telefon.
Substanţele otrăvitoare
Substanţe otrăvitoare potenţial periculoase: acizii (acetic, sulfuric), băuturile alcoolice, amoniacul, medicamentele anti-depresive, antigelul, aspirina, acidul boric, cosmeticele, decoloranţii, acetona, dezinfectantele, detergenţii, îngrăşămintele chimice, lacul de mobilă, benzina şi petrolul, spray-ul de păr, tinctura de iod, insecticidele, medicamentele (de ex. tablete conţinând fier), fungicidele, leşia de săpun (soda caustică – să nu o ţii în casă!), salicilatul de metil (mortalitate mare), apă de gură conţinând alcool, pesticidele, otrava de şoareci, drogurile, vitaminele şi alte suplimente nutriţionale, ierbicidele. Înghiţirea accidentală a următoarelor substanţe: săpun, cremă de ras, şampon, pastă de dinţi, deodorant şi ruj de buze, nu este toxică. Principala cauză a intoxicaţiei copiilor este depozitarea incorectă a substanţelor otrăvitoare. Un dulap cu încuietoare, unde să fie depozitate substanţele periculoase, în ambalajul original - este cel mai sigur. Ţine undeva la îndemână un număr de telefon al centrului de dezintoxicare. Sugestii: - Supraveghează permanent copilul. - Nu-l lăsa niciodată singur sau cu alţi copii mai mici de 5 ani; în limitele siguranţei, dă-i totuşi copilului multă libertate; nu-i descuraja tendinţa de explorare, specifică copilăriei. - Dacă ai automobil, foloseşte întotdeauna centura de siguranţă pentru tine şi scaunul de siguranţă pentru copil; nu ţine copilul în braţe, nu aşeza copilul mic pe scaunul din faţă, mai ales dacă maşina 73
COPILUL NOSTRU
-
-
-
-
este echipată cu airbag; toţi copiii sub 12 ani trebuie să călătorească pe bancheta din spate şi să poarte întotdeauna centura de siguranţă; respectă regulile de circulaţie; nu fuma. Familiarizează-te cu acordarea primului ajutor şi reanimarea cardio-respiratorie; aplicate corect, pot salva viaţa, în caz de nevoie. Repetă-i copilului în permanenţă: „Nu pune nimic în gură, în afară de mâncare!;„Medicamentele şi vitaminele nu sunt bomboane. Nu le mânca nu le bea, dacă nu ţi le dau părinţii sau asistenta medicală”;„Nu bea şi nu mânca decât ceea ce ţi se dă de către părinţi sau persoanele adulte pe care le cunoşti”;„Numai adulţii au voie să folosească detergent, substanţe de curăţat” ş. a. Încuie toate substanţele potenţial otrăvitoare, în special cele cu ambalaj atrăgător, viu colorat, într-un loc inaccesibil copilului (vezi cap. Trusa de prim ajutor). Nu păstra substanţe toxice în vase în care ai servit mâncare. Evită substanţele toxice cu miros plăcut. Închide strâns toate recipientele care conţin substanţe periculoase şi depozitează-le imediat după utilizare. Nu lăsa la îndemâna copilului băuturi alcoolice; o cantitate care relaxează un adult poate omorî un copil. Încuie vinul şi ţuica sau alte băuturi tari. Nu-i oferi copilului nici măcar o înghiţitură de alcool, chiar dacă pofteşte; goleşte paharele de băutură. Învaţă copilul să nu mănânce şi să nu pună în gură ziare, reviste sau alte tipărituri, care conţin plumb şi sunt toxice. Pune etichete, pe care scrie „Otravă“, pe toate substanţele toxice din casă sau pune un „X“ pe cutii, explicând în repetate rânduri membrilor familiei că acesta înseamnă pericol.
Mediul ambiant
Strada – De câte ori treceţi strada, cere-i copilului mic să te ţină de mână şi spune-i: „Opreşte-te, priveşte şi ascultă, înainte de a traversa, deoarece şoferii nu văd copiii mici”. Nu lăsa copilul să plece singur de acasă. Nu-l lăsa să atingă gunoaiele de pe stradă, dar lasă-l să atingă flori, copaci, să se joace prin iarbă etc. 74
Nu permite copilului să se joace sau să meargă cu bicicleta pe străzi circulate. Locul de joacă Învăţă copilul să nu atingă câinii şi pisicile fără stăpân, sau pe cele care mănâncă sau dorm. Când vrea să atingă un animal, învaţă-l să ceară permisiunea stăpânului; să nu tragă animalul de coadă sau de urechi, să nu glumească cu animalul sau să se prefacă că-l loveşte; să nu se apropie de câini, pisici, şi alte animale pe care nu le cunoaşte, de cele bolnave sau de cele care se comportă ciudat. Aminteşte-ţi că semnele de turbare ale unui animal includ: şchiopătat sau mers nesigur (din cauza paraliziei picioarelor dinapoi), secreţii în gură (din cauza paraliziei şi a încleştării fălcii), agresivitate (atacă oamenii, animalele şi chiar obiectele), dezorientare şi agitaţie. Unele animale turbate pot să nu aibă nici un simptom evident. Nu-l lăsa să se apropie de câini sau de pisici, când se bat sau când au pui. Între orele 11 şi 15, nu ţine sugarul, nici copilul mic, în soare, pentru că radiaţiile ultraviolete sunt mai puternice. Locuinţa Amenajează bucătăria, baia, garajul, locurile de joacă şi aşează în aşa fel jucăriile încât riscul accidentelor să fie cât mai redus. Pentru a micşora riscul acestora, fă următoarele modificări în casă: - Pune la ferestre încuietori, care să poată fi deschise doar de un adult. - Înnoadă şnurul perdelelor, pentru a nu putea fi ajuns de către copil. - Aşează veiozele în aşa fel, încât becul fierbinte să nu poată fi atins de către copil. - Astupă prizele electrice, când nu sunt folosite; copilul este tentat să introducă obiecte sau să facă pipi pe ele, ceea ce l-ar electrocuta. - Fixează-ţi mobila; nu o lăsa să fie instabilă în perioada în care copilul învaţă să umble, pentru că se ţine de ea; încuie sertarele. - Insistă asupra spălării mâinilor înaintea meselor, mai ales când ai în casă mobilă sau obiecte vopsite; acestea pot conţine plumb; - Aşează scrumierele în aşa fel încât copilul să nu le poată atinge, dar cel mai bine ar fi ca tutunul să fie înlăturat din casă. - Protejează sobele, reşourile, radiatoarele, lămpile de gătit, aragazul, pentru a nu fi atinse de copil.
- Mânerul vaselor de gătit trebuie întors către spatele aragazului. - Păstrează ghivecele cu flori într-un loc în care copilul nu le poate dărâma. Multe plante de casă sau de grădină sunt otrăvitoare: leandrul, rododendronul, frunzele de roşii, iedera, brânduşele etc. - Fixează sau scoate butoanele de la sertare, dacă sunt atât de mici încât să poată fi înghiţite şi să poată provoca sufocare. - Protejează scările sau balcoanele cu stâlpi distanţaţi la cca 12 cm, astfel încât copilul să nu alunece printre ele, sau să rămână înţepenit. - Feţele de masă nu trebuie să atârne; nu lăsa copilul să stea pe masă. - Video-casetofonul trebuie aşezat în aşa fel, încât copilul să nu-şi poată prinde mâinile în uşiţa casetei. - Patul de dormit: salteaua trebuie aşezată în poziţia cea mai joasă, fără perne şi alte obiecte pe care le-ar putea folosi ca treaptă pentru a se da jos din pat; nu lăsa sfori cu jucării deasupra patului – un copil se poate ştrangula cu ele; nu lăsa copilul să doarmă în partea de sus a patului suprapus. - Înlătură de pe podea obiectele sau vasele cu apă, în care copilul se poate împiedica sau îneca.
COPILUL MIC
pot provoca sufocarea, pungi de plastic, cu care copilul se poate sufoca, chibrituri şi brichete; bijuterii, parfumuri şi cosmetice, sfori, casete video sau audio; decoraţii de Crăciun, arme de foc, cartuşe, gloanţe. - Ţine minte că tutunul poluează aerul din casă şi creşte riscul incendiilor. - Ventilează sobele şi lămpile de petrol; monoxidul de carbon lezează sângele, plămânii, vederea şi funcţia creierului; este mortal, în doze mari. Nu te culca cu focul aprins în sobă; cărbunii aprinşi pot emana cantităţi toxice de monoxid de carbon, care nu are miros; Aragazul – loc periculos pentru copilul mic
- Nu lăsa copilul mic singur într-o cameră în care arde focul. - Nu lăsa automobilul în garaj cu motorul mergând, mai ales dacă garajul este ataşat de casă. - Nu ţine copilul în casă, în timpul sau după dezinsecţie, lăcuirea mobilei sau a parchetului, curăţenie generală cu petroxin. - Fă exerciţii de evacuare rapidă a casei, în caz de incendiu.
Pe parcursul acestor doi ani, copilul mic învaţă, se dezvoltă şi capătă experienţă. După a treia aniversare, intră într-o nouă etapă de dezvoltare: aceea de preşcolar!
Protecţia scărilor
- Nu păstra obiecte periculoase în casă, sau încuie: instrumentele ascuţite (cuţite, lame, foarfeci, lame de ras), nasturi, ace de siguranţă, monede care pot fi înghiţite şi
75
