Castrul Roman de la Tirighina - Barbosi...
Săpăturile efectuate în castellum roman de la Bărboşi (la nord de Dunăre, lângă Galaţi, aproape de vărsarea Şiretului), din anii 1959—1962, au dovedit în condiţii stratigrafice perfect de clare, că pe înălţimea Tirighina se găsea la început o cetăţuie dacică, întărită cu un val de pământ. Ceramica dacică şi cea de import, ca şi o monetă de argint histriană, permit ca începuturile cetăţui dacice să fie fixate în secolul I î.e.n. (cel mult sfârşitul secolului II î.e.n.). Cetăţuia dacică de la Bărboşi a sfârşit apoi în urma unui puternic incendiu, a cărui urme sunt destul de d e evidente. Monedele romane aflate în acest nivel dacic sunt din vremea lui Augustus şi continuă apoi seria neîntreruptă până în anii domniei împăratului Nero (54—68 e.n.). N-ar fi exclus deci ca sfârşitul acestei cetăţui să fie pus în legătură cu acţiunea guvernatorului Moesiei Tib. Plautius Silvanus Aelianus în regiunea de la nord de d e Dunăre, a cărui rezultat a fost mutarea forţată a celor 100.000 de transdanubieni la sud de Dunăre şi care a avut loc prin anii 62—66 e.n. în legătură cu problema vechimii stăpânirii romane la nord de Dunăre, în partea de sud a Moldovei, se pune întrebarea dacă acest castellum de la Bărboşi, datează dintr-o perioadă mai veche decât anii 101 —102, primul război dacic (eventual 105—106 cel de al doilea război dacic), sau numai începând cu aceşti ani ? Săpăturile din anii 1959 —1962 au arătat că peste nivelul dacic apare un nivel roman, marcat prin ziduri de piatră (cu şi fără mortar), ţigle, cărămizi, olane şi fragmente ceramice, încă nu s-a putut vedea dacă acest prim nivel roman urmează îndată după distrugerea cetăţuii dacice sau dacă nu cumva există o întrerupere, în cazul că a existat totuşi un hiatus atunci el nu pare să fi cuprins o perioadă de timp prea îndelungată. Dar pentru nici una din aceste două posibilităţi încă nu dispunem de observaţii suficiente, în ce priveşte fazele de existenţă ale acestui castellum de pe înălţimea Tirighina de la Bărboşi, care, după cum spuneam, suprapune o cetăţuie dacică, din punct de vedere
stratigrafie, acolo unde straturile nu prezintă urme ulterioare de deranjare, situaţia stratigrafică se prezintă în felul următor.
Peste dărâmăturile locuinţelor, a vetrelor şi a gropilor dacice, apare îndată primul nivel roman, fiecare cu urme puternice de incendii. O cronologie pentru cel mai vechi nivel roman nu s-a obţinut. Cea mai veche monetă post-neroniană, aflată pe Tirighina, este un as de bronz de la împăratul Vespasian16 . Dar deoarece nu se cunosc condiţiile în care a fost găsit, numai pe baza acestei descoperiri, nu putem trage nici o concluzie cu caracter valabil. Restul monedelor din cele două nivele romane se înşiră, aproape fără întrerupere, de la Traian (98—117) până la Claudius II Gothicus (268—270). Monedele însă, în majoritatea lor, fiind aflate în nivele romane care prezintă urme de deranjare, nu s-a putut întotdeauna ajunge la o situaţie cronologică clară. Totuşi nivelul II putem presupune că datează începând cu Filip Arabul (244—249), iar monedele în majoritatea lor fiind emisiuni de la Gallienus (253—268) şi Claudius II Gothicus (268—270). In sfârşit, pe înălţimea Tirighina a mai fost surprins un ultim nivel roman (nivelul III), aproape de suprafaţă, anume, un turn poligonal şi material caracteristic pentru prima jumătate a secolului IV. Două monede, din descoperiri mai vechi, la rândul lor întăresc această datare. Revenind la datarea celui mai vechi nivel roman (nivelul I), materialul arheologic aflat aici nu pare a fi mai vechi decât primii ani ai secolului II deci anii de domnie ai împăratului Traian. Acest lucru pare a fi confirma de faptul că cele mai vechi monede aflate pe Tirighina (facem abstracţie de moneda lui Vespasian), în număr mai mare, sunt emisiunile împăratului Traian. De asemenea, cel mai vechi monument epigrafic aflat aici este tot o inscripţie din vremea acestui împărat. Deci, această constatare trebuie să o avem în vedere când vorbim despre începuturile unui castellum roman pe înălţimea Tirighina de la Bărboşi şi cu alte cuvinte, ca un rezultat al războaielor dacice, cea mai veche stăpânire romană în partea de sud a Moldovei.
După Traian apoi, la sfârşitul domniei lui Hadrian, sau poate în primii ani de domnie a urmaşului său Antoninus Pius, pe lângă acest castelum de pe Tirighina, care se dovedeşte a fi neîncăpător, se construieşte un mare castru de piatră, apărat de două şanţuri, care va închide în interiorul său acest castellum. S-ar putea ca tot acum să aibă loc şi ridicarea valului de pământ Şerbeşti-Tuluceşti, adevăratul limes roman din sudul Moldovei şi care, începând cu Hadrian sau urmaşul său, stabilea pentru mai multă vreme limita teritoriului roman din sudul Moldovei. Dacă ţinem seama de alte lucrări de acest gen, datorite planurilor strategice defensive concepute de către Hadrian, putem pune pe seama acestuia iniţiativa ridicării valului de pământ din sudul Moldovei. La acest restrâns teritoriu format de unghiul PrutSiret-Dunăre se reduce stăpânirea romană în Moldova după moartea lui Traian unde, la adăpostul valului şi a castrului de la Bărboşi s-a putut dezvolta o viaţă civilă aproape orăşenească. Numele antic al castrului nu pare să fi fost Dinogetia, ci mai de grabă Piroboridava. Nu se mai poate susţine acum că Piroboridava corespunde cu aşezarea dacică de la Poiana-Tecuci, căci aceasta încetează să mai existe spre sfârşitul secolului I e.n. O inscripţie din prima jumătate a secolului III e.n. dovedeşte însă existenţa localităţii Piroboridava şi într-o vreme mai târzie. Totodată, după indicaţiile coordonatelor lui P t o l e m e u, ca şi după cea mai veche hartă care însoţeşte textul Geografiei acestuia, Piroboridava poate fi localizată pe Siret în apropiere de Dunăre, deci nu departe de acest fluviu. Cercetările întreprinse la cetăţile dacice de la Piatra Neamţ dovedesc însă că cucerirea lui Traian s-a efectuat pe un spaţiu ce depăşea teritoriul ocupat şi organizat de romani în extremitatea de sud a Moldovei. Această ocupare a fost însă condiţionată numai de motive de ordin strategic, pentru a pune capăt oricărei încercări de organizare a rezistenţei din partea dacilor răsăriteni. Nu putem deocamdată aprecia care a fost limita nordică a acestui teritoriu cucerit. Oricum stăpânirea romană în restul Moldovei a fost de scurtă durată.
Până acum nu avem nici cea mai mică dovadă că romanii ar fi avut intenţia de a se stabili în regiunea cuprinsă între Prut şi Carpaţi, cu excepţia teritoriului castrului şi a aşezării civile de la Bărboşi. Totodată, este greu de admis, până la alte probe, că poziţiile ocupate de romani în restul Moldovei să fi fost părăsite, întocmai ca şi cele din Muntenia de-abia la începutul domniei lui Hadrian (anul 117). Constatările noastre ne arată însă că începând cu anii secolului II, dacii de la răsărit de Carpaţi, puşi sub un sever control roman, nu se vor mai putea fortifica cu cetăţi de felul celor de pe Bâtca Doamnei sau Cozla, luând astfel o dezvoltare, din ce în ce mai mare, aşezările deschise de pe terasele văilor, cum sunt cele din apropiere, de la Dărmăneşti şi Lutărie, nu departe de fostele cetăţi, a căror ruine mai aminteau de gloria trecută. Bărboşi (sau Barboşi) fostă localitate de sine stătătoare, situată la sud-vest de vatra oraşului Galaţi, este inclusă în prezent în perimetrul municipiului dunărean. Pe înălţimea Tirighina au fost descoperite: vestigii din epoca bronzului, cult. Monteoru, fazele Ic2, Ic3; vestigii din Hallstatt-ul târziu sec.VI-V a.Chr; o cetăţuie geto-dacică cu 3 niveluri de locuire, sec.II a.Chr.- sec.I p.Chr.; un castellum roman, sec.II-III p.Chr. cu trei niveluri; un castrum. La sud şi sud-est de castellum se afla aşezarea civilă şi la vest şi nord necropole. Un alt castellum de pământ a fost descoperit la est de înălţimea Tirighina. Trupele care au staţionat la Bărboşi sunt: vexillationes din Legio I Italica şi Legio V Macedonica; Cohors II Mattiacorum; Classis Flavia Moesica; Numerus Exploratorum Pannoniorum (?). Deşi distrusă de construcţii moderne, au putut fi reconstituite parţial terasele incintelor principalelor complexe. Au fost descoperite complexe de cult, funerare, materiale arheologice deosebite. Este atestată, de asemenea, prezenţa unor divinităţi greco-elenistice, romane, orientale, ca şi prezenţa primilor creştini. Punct strategic al limesului transdanubian al Moesiei Inferior, antrepozit de mărfuri în preajma vărsării Siretului în Dunăre, aflat şi pe drumul de legătură între Moesia Inferior şi Dacia, Bărboşi a fost un însemnat focar de romanitate. Bibliography N. Gostar, Cetaţi dacice din Moldova, Bucureoti, 1969, p.29-35. S. Sanie, Civilizaţia romana la est de Carpaţi şi romanitatea pe teritoriul Moldovei, Iaşi, 1981; idem, ArhMold, 11, 1987, p.103-110; 12, 1988, p. 53-103; 14, 1991, p.4555; 15, 1992, p.71-96. Source Cronica cercetărilor arheologice din România Editor CIMEC
Cetăţile dacice din Moldova Puţine lucruri se ştiau înainte despre cetăţile dacice de pe teritoriul Moldovei. Cercetările întreprinse în trecut au scos la lumină cîteva importante aşezări, toate însă mai mult de caracter civil decît militar. Aceasta făcea să se creadă că teritoriul dacic de la răsărit de Carpaţi era lipsit de cetăţi puternice, cu ziduri de piatră, construite în felul celor din munţii Transilvaniei, în regiunea subcarpatică a Moldovei, puteau fi considerate totuşi ca cetăţi dacice, cea descoperită la Horodiştea de la Calu (jud.Neamţ) şi cea de pe Titelca de la Tiseşti (Tîrgu Ocna), construite pe înălţimi şi fortificate în mod natural, ambele din secolul I î.e.n. — I e.n. Nici una însă nu a atins tehnica superioară, caracteristică cetăţilor dacice din Transilvania, în special a celor din Munţii Orăştiei. La marginea oraşului Piatra Neamţ se găsesc două înălţimi ce domină depresiunea oraşului şi valea Bistriţei şi care ascund importante ruine din vremea celei mai strălucite epoci din istoria poporului dac. încă în anul 1904, pe înălţimea Cozla, de de-asupra oraşului, au fost descoperite urme de zidărie şi fragmente ceramice dacice. Cetatea dacică de pe Cozla astăzi este complet dispărută în urma lucrărilor de amenajare a parcului şi a construcţiilor moderne, încît singura cetate, care a mai putut fi cercetată în bune condiţii, este cea de pe înălţimea Bîtca Doamnei. Cetatea dacică de pe Bîtca Doamnei se găseşte la cea 4 km vest de Piatra Neamţ, la 457 m altitudine absolută, ridicîndu-se cam la 140 m de la nivelul actual al Bistriţei. Inălţimea este ultima prelungire spre nord a Muntelui Doamnei, ieşind înspre rîul Bistriţa întocmai ca un bastion ce pare să închidă această vale. De sus se deschide o largă perspectivă, atît înspre depresiunea unde se află acum Piatra Neamţ, cît şi înspre lunca Bicazului care se pierde la poalele muntelui. Această întăritură naturală era admirabil apărată de pantele aproape verticale ce mărgineau cetatea dinspre răsărit, pe unde curge pîrăul Doamnei iar dinspre miazănoapte de rîul Bistriţa, în vederea apărării era necesară fortificarea numai a laturilor de sud şi vest, singurele pante mai accesibile la urcuş. Accesul se făcea printr-o şea îngustă, întocmai ca o punte, ce urcă domol înspre Bîtca Doamnei, în urma cercetărilor întreprinse în anii 1961 — 1962 s-a ajuns la surprinzătoarea şi importanta descoperire a unui zid de piatră ce închidea accesul dinspre sud. Acest zid, în grosime de 3,50 m, era format, la exterior, din blocuri de piatră de stîncă, dintre care unele uşor fasonate prin dăltuire. In felul acesta faţa exterioară a zidului se apropie de maniera unui opus quadratum. Emplectonul era format din pietre de stîncă şi, întocmai ca şi blocurile, erau bine prinse cu ajutorul unui liant de lut. In spatele acestui zid, pe prima terasă, apare o îngrămădire de blocuri şi pietre de stîncă, ceea ce presupune existenţa unei construcţii masive, foarte probabil, un bastion în vederea apărării intrării, care se găseşte puţin mai jos. Panta de vest era apărată de acelaş zid, care cotea în direcţia nord, iar ceva mai jos, ca o incintă exterioară a cetăţii, printr-o lungă palisadă. Cea de-a doua însemnată descoperire, din campania de cercetări a anului 1961, este sanctuarul de pe terasa de sud a cetăţii. Aici, în afara zidului, dar foarte aproape de acest zid, s-au aflat, la distanţe egale, patru „tamburi" de formă rotundă, care formau aşa zisul sanctuar, construcţie caracteristică majorităţii cetăţilor dacice cu ziduri de piatră. Este primul sanctuar dacic aflat în afara ariei de cultură a cetăţilor
dacice din sud-vestul Transilvaniei. In anul 1962, într-un nivel mai vechi, s-a aflat cel de al doilea sanctuar, distrus în parte cu ocazia construirii bastionului. De data aceasta sanctuarul era format din patru aliniamente de tamburi, avînd, ca şi în cazul precedent, aceeaşi dispoziţie şi orientare, Intocmai ca la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, interiorul, la adăpostul zidului, era ocupat de mai multe locuinţe cu temelie de piatră şi cu pereţii groşi de bîrne şi lut, înăuntru cu o vatră, de cele mai multe ori, de formă rotundă. Locuinţele, dispuse pe platou şi pe cele cîteva terase, se găseau la o oarecare distanţă, evitîndu-se astfel tendinţa de aglomerare a edificiilor şi a construcţiilor dependente. Materialul ceramic este produsul cunoscut al olãriei dacice din secolul I î.e.n. — I e.n., epoca de maximă înflorire a culturii materiale dacice. Spre deosebire însă de ceramica aflată în aşezările civile dacice, contemporane cu cetatea de pe Bîtca Doamnei, aici apare o ceramică ce poate fi regăsită în deosebi în cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, atît în ce priveşte maniera confecţionării cît şi decorarea. Nu lipsesc însă nici produsele de import helenistic sau roman, printre care menţionăm amforele, ulcioraşele şi un frumos vas de bronz aurit. Obiectele de metal în majoritatea lor sînt unelte agricole, în special coase, seceri, şi fiare de plug şi într-o redusă cantitate armele (un vîrf de lance şi de săgeată). Tot aici mai amintim cîteva unelte meşteşugăreşti pentru fierărie (o nicovală, cleşte, dorn) şi pentru dulgherit (tesle de mînă, securi, sfredele, dălţi), în genul celor din depozitele de la Grădiştea Muncelului. Restul materialului fieros constă din piroane, cuie, crampoane, cîrlige. Remarcăm totodată numărul relativ ridicat al rîşniţelor rotative, aflate mai ales în interiorul locuinţelor. Cîteva fibule de argint, bronz şi fier completează acest inventar. In concluzie, cercetările din aceşti ani ne pun în faţa unei puternice cetăţi dacice, nebănuite încă şi unică pînă acum pe teritorul Moldovei, dar îndeajuns de asemănătoare, atît în ce priveşte tehnica, cît şi planul arhitectural al fortificării, cu cetăţile dacice cunoscute pe teritorul Transilvaniei, în special în Munţii Orăştiei. Atît poziţia înaltă şi dominantă a cetăţii, felul de dispunere cu un platou central şi mai multe terase, ca şi întărirea cu zid de piatră şi de pămînt a pantelor accesibile, aminteşte întru totul de felul de construcţie al cetăţilor dacice din Transilvania. Natura locului cît şi maniera lucrărilor de întărire ne pun în faţa unui adevărat burg dacic. Cele două sanctuare, din aliniamente de tam-buri, sînt încă o dovadă că şi aici a stat aceeaşi ideie de manifestare a unei credinţe întîlnită în cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. Cu toate că cetatea dacică de pe Bîtca Doamnei este lipsită de acea monumentalitate de care dau dovadă majoritatea cetăţilor dacice din Transilvania, totuşi şi aici constatăm că s-a răsfrînt aceeaşi ideie a unei înalte culturi dacice, care, după cîte se vede, a fost atît de unitară, din Transilvania pînă în Moldova. Amenajarea ordonată a teraselor, evitarea aglomerărilor în planul construcţiilor din interiorul cetăţii, grija pentru curăţenie din preajma locuinţelor, totul arată că şi aici, ca şi în Munţii Orăştiei, domnea aceeaşi ordine şi unde mentalitatea vechiului cadru a unei societăţi gentilice a fost deja depăşită. De data aceasta se poate vorbi de existenţa unor noi relaţii şi la dacii răsăriteni, iar începuturile unei orînduiri de tip sclavagist sînt bine ilustrate şi deci existente şi pe teritorul Moldovei. Dintr-o scurtă notă pe care o datorăm lui Plutarch (Ant. 63), sîntem informaţi
că prin anii 32—31 î.e.n., Marcus Antonius cere sprijinul regelui get Dicomes împotriva lui Octavianus, cu care în curînd avea să se înfrunte în cunoscuta luptă de la Actium. Ţinînd seama de legăturile pe care le putea avea atunci Antonius cu populaţia de la nord de Haemus (Munţii Balcani), credem că puternicul Dicomes stăpînea la nordul Dunării de Jos, cuprinzînd Moldova de azi. Faptul că ajutorul acestuia era solicitat de ultimii romani republicani, care îşi puseseră cele mai de pe urmă speranţe în duşmanul lui Octavianus, ne face să credem că Dicomes era conducătorul acestor daci de la răsărit de Carpaţi, avîndu-şi reşedinţele fortificate în aceste locuri ferite de pe valea Bistriţei şi nu în Cîmpia Munteană, după cum se susţine şi azi. Există totuşi şi unele deosebiri, mai cu seamă în ceea ce priveşte tehnica zidului de incintă, faţă de zidul cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. Zidul de pe Bîtca Doamnei nu este construit în maniera aşa zisului murus dacicus. Lipsesc aici blocurile masive, cu aşa numitele „babe" pentru fixarea bîrnelor. Pe Bîtca Doamnei în schimb liantul de lut a avut acelaş rol pe care l-au avut bîrnele la cetăţile dacice din Transilvania. Zidul aici este apoi ceva mai gros decît la cetăţile amintite, unde rareori un zid depăşea grosimea de 3 m. Tehnica zidului de pe Bîtca Doamnei aminteşte întrucîtva de zidurile unor oppida celtice, deşi în cazul nostru nu este propriu zis un murus gallicus. Dar o asemenea tehnică, destul de simplă de altfel, sa constatat în numeroase cazuri şi la zidurile oraşelor greceşti de pe coastele de nord şi de vest ale Mării Negre, caracteristice pentru epoca helenistică, deşi nu este mai puţin adevărat, că ziduri, lucrate într-o manieră destul de apropiată, s-au aflat şi la unele cetăţi dacice din Munţii Orăştiei (Blidaru, Piatra Roşie şi probabil Covasna din Secuime). Construcţiile apoi din interiorul cetăţii folosesc mai puţin material fieros faţă de cum s-a folosit la edificiile din Munţii Orăştiei. De asemenea, lipsesc ţiglele şi cărămizile, dar acestea nu sînt peste tot întîlnite în cetăţile dacice din Transilvania, In ce priveşte cronologia, analiza materialului arheologic, în special ceramica şi fibulele, precum şi două monede romane, ne permite să vedem că viaţa care s-a desfăşurat aici este cuprinsă între secolul I î.e.n. şi pînă în primii ani ai secolului II e.n., şi deci cetatea de pe Bîtca Doamnei este contemporană cu cetăţile dacice din Munţii Orăştiei şi a împărtăşit aceeaşi soartă. Ne putem gîndi la eventualitatea că începuturile să fie legate de vremea lui Burebista, cînd s-a construit un zid cu palisadă, a cărui urme au fost constatate sub zidul de piatră. Materialul arheologic aflat în acest nivel nu ne ingăduiesă presupunem cînd şi cu ce ocazie a încetat să mai existe vechea cetate, care, în urma unui incendiu, a sfîrşit în mod violent. Ar putea fi în legătură cu anumite importante evenimente de ordin extern, care să fi avut loc pe la sfîrşitul secolului I î.e.n. sau în cursul secolului următor şi atunci am putea avea în vedere acţiunea lui Tib. Plautius Silvanus Aelianus la nord de Dunăre, între anii 62—66, sau la războaiele dacice de pe timpul lui Domiţian, anii 87—88. A început îndată o refacere printr-o reamenajare şi lărgire a teraselor cu locuinţe distruse şi prin mari lucrări de fortificaţii cu ziduri şi turnuri de piatră, în locul vechii incinte, care nu mai corespundea noilor necesităţi strategice de apărare. Probabil că tot acum a fost
ridicată şi palisada de pe panta de vest. Credem că sfîrşitul acestei noi cetăţi cu zid de piatră, tot atît de violent ca şi primul, dar care de data aceasta a pus capăt oricărei continuităţi, să fie legat de războaiele dacice de pe timpul lui Traian, mai curînd cel de al doilea război (105—106) decît primul. Din cîteva scene de pe Coloana lui Traian s-au putut identifica lupte şi asedii de fortificaţii dacice, care oferă posibilitatea de a fi plasate în răsăritul Daciei. De altfel descoperirea din vara anului 1962 a unui castru roman de pămînt, cu caracter temporar, de felul celor din Munţii Orăştiei, la cea 2 km nord de Bîtca Doamnei, ne îngăduie să întrevedem această posibilitate. Inscripţia din Corinth pusa în amintirea lui C. Caelius Martialis, care a luat parte la cel de al doilea război dacic, ne spune : secunda expeditione qua universa Dacia devicta est. Este deci vorba de Dacia istorică, Dacia din timpul lui Decebal, şi nu Dacia în sensul provinciei de mai tîrziu. Stăpînirea romană la răsărit de Carpaţi, pe o perioadă însă destul de limitată, din informaţiile sigure de care dispunem, nu s-a putut produce înaintea primului război dacic (101 — 102) purtat de Traian. Încercarea de a data cunoscutul papirus Hunt în anul 99 e.n., din care dată s-ar deduce că localitatea Piroboridava din sudul Moldovei şi Buridava din Oltenia au aparţinut la imperiu înaintea războaielor dacice purtate de Traian, nu ni se pare îndeajuns de argumentată şi este într-o flagrantă contradicţie faţă de toate ştirile de care dispunem pînă acum. Săpăturile efectuate în castellum roman de la Bărboşi (la nord de Dunăre, lîngă Galaţi, aproape de vărsarea Siretului), din anii 1959—1962, au dovedit în condiţii stratigrafice perfect de clare, că pe înălţimea Tirighina se găsea la început o cetăţuie dacică, întărită cu un val de pămînt. Ceramica dacică şi cea de import, ca şi o monetă de argint histriană, permit ca începuturile cetăţui dacice să fie fixate în secolul I î.e.n. (cel mult sfîrşitul secolului II î.e.n.). Cetăţuia dacică de la Bărboşi a sfîrşit apoi în urma unui puternic incendiu, a cărui urme sînt destul de evidente. Monedele romane aflate în acest nivel dacic sînt din vremea lui Augustus şi continuă apoi seria neîntreruptă pînă în anii domniei împăratului Nero (54—68 e.n.). N-ar fi exclus deci ca sfîrşitul acestei cetăţui să fie pus în legătură cu acţiunea guvernatorului Moesiei Tib. Plautius Silvanus Aelianus în regiunea de la nord de Dunăre, a cărui rezultat a fost mutarea forţată a celor 100.000 de transdanuvieni la sud de Dunăre şi care a avut loc prin anii 62—66 e.n. În legătură cu problema vechimii stăpînirii romane la nord de Dunăre, în partea de sud a Moldovei, se pune întrebarea dacă acest castellum de la Bărboşi, datează dintr-o perioadă mai veche decît anii 101 —102, primul război dacic (eventual 105—106 cel de al doilea război dacic), sau numai începînd cu aceşti ani ? Săpăturile din anii 1959 —1962 au arătat că peste nivelul dacic apare un nivel roman, marcat prin ziduri de piatră (cu şi fără mortar), ţigle, cărămizi, olane şi fragmente ceramice, încă nu s-a putut vedea dacă acest prim nivel roman urmează îndată după distrugerea cetăţuii dacice sau dacă nu cumva există o întrerupere, în cazul că a existat totuşi un hiatus atunci el nu pare să fi cuprins o perioadă de timp prea îndelungată. Dar pentru nici una din aceste două posibilităţi încă nu dispunem de observaţii suficiente, în ce priveşte fazele de existenţă ale acestui castellum de
pe înălţimea Tirighina de la Bărboşi, care, după cum spuneam, suprapune o cetăţuie dacică, din punct de vedere stratigrafie, acolo unde straturile nu prezintă urme ulterioare de deranjare, situaţia stratigrafică se prezintă în felul următor. Peste dărîmăturile locuinţelor, a vetrelor şi a gropilor dacice, apare îndată primul nivel roman, fiecare cu urme puternice de incendii. O cronologie pentru cel mai vechi nivel roman nu s-a obţinut. Cea mai veche monetă post-neroniană, aflată pe Tirighina, este un as de bronz de la împăratul Vespasian. Dar deoarece nu se cunosc condiţiile în care a fost găsit, numai pe baza acestei descoperiri, nu putem trage nici o concluzie cu caracter valabil. Restul monedelor din cele două nivele romane se înşiră, aproape fără întrerupere, de la Traian (98—117) pînă la Claudius II Gothicus (268—270). Monedele însă, în majoritatea lor, fiind aflate în nivele romane care prezintă urme de deranjare, nu s-a putut întotdeauna ajunge la o situaţie cronologică clară. Totuşi nivelul II putem presupune că datează începînd cu Filip Arabul (244—249), iar monedele în majoritatea lor fiind emisiuni de la Gallienus (253—268) şi Claudius II Gothicus (268—270). In sfîrşit, pe înălţimea Tirighina a mai fost surprins un ultim nivel roman (nivelul III), aproape de suprafaţă, anume, un turn poligonal şi material caracteristic pentru prima jumătate a secolului IV. Două monede, din descoperiri mai vechi, la rîndul lor întăresc această datare. Revenind la datarea celui mai vechi nivel roman (nivelul I), materialul arheologic aflat aici nu pare a fi mai vechi decît primii ani ai secolului II deci anii de domnie ai împăratului Traian. Acest lucru pare a fi confirma de faptul că cele mai vechi monede aflate pe Tirighina (facem abstracţie de moneda lui Vespasian), în număr mai mare, sînt emisiunile împăratului Traian. De asemenea, cel mai vechi monument epigrafic aflat aici este tot o inscripţie din vremea acestui împărat. Deci, această constatare trebuie să o avem în vedere cînd vorbim despre începuturile unui castellum roman pe înălţimea Tirighina de la Bărboşi şi cu alte cuvinte, ca un rezultat al războaielor dacice, cea mai veche stăpînire romană în partea de sud a Moldovei. După Traian apoi, la sfîrşitul domniei lui Hadrian, sau poate în primii ani de domnie a urmaşului său Antoninus Pius, pe lîngă acest castelum de pe Tirighina, care se dovedeşte a fi neîncăpător, se construieşte un mare castru de piatră, apărat de două şanţuri, care va închide în interiorul său acest castellum. S-ar putea ca tot acum să aibă loc şi ridicarea valului de pămînt Şerbeşti-Tuluceşti, adevăratul limes roman din sudul Moldovei şi care, începînd cu Hadrian sau urmaşul său, stabilea pentru mai multă vreme limita teritorului roman din sudul Moldovei. Dacă ţinem seama de alte lucrări de acest gen, datorite planurilor strategice defensive concepute de către Hadrian, putem pune pe seama acestuia iniţiativa ridicării valului de pămînt din sudul Moldovei. La acest restrîns teritoriu format de unghiul Prut-Siret-Dunăre se reduce stăpînirea romană în Moldova după moartea lui Traian unde, la adăpostul valului şi a castrului de la Bărboşi s-a putut dezvolta o viaţă civilă aproape orăşenească. Numele antic al castrului nu pare să fi fost Dinogetia, ci mai de grabă Piroboridava. Nu se mai poate susţine acum că Piroboridava corespunde cu aşezarea dacică de la Poiana-Tecuci, căci aceasta încetează să mai existe spre sfîrşitul secolului I e.n. O inscripţie din prima jumătate a secolului III e.n. dovedeşte însă existenţa localităţii
Piroboridava şi într-o vreme mai tîrzie. Totodată, după indicaţiile coordonatelor lui P t o 1 e m e u, ca şi după cea mai veche hartă care însoţeşte textul Geografiei acestuia, Piroboridava poate fi localizată pe Siret în apropiere de Dunăre, deci nu departe de acest fluviu. Cercetările întreprinse la cetăţile dacice de la Piatra Neamţ dovedesc însă că cucerirea lui Traian s-a efectuat pe un spaţiu ce depăşea teritoriul ocupat şi organizat de romani în extremitatea de sud a Moldovei. Această ocupare a fost însă condiţionată numai de motive de ordin strategic, pentru a pune capăt oricărei încercări de organizare a rezistenţei din partea dacilor răsăriteni. Nu putem deocamdată aprecia care a fost limita nordică a acestui teritoriu cucerit. Oricum stăpînirea romană în restul Moldovei a fost de scurtă durată. Pînă acum nu avem nici cea mai mică dovadă că romanii ar fi avut intenţia de a se stabili în regiunea cuprinsă între Prut şi Carpaţi, cu excepţia teritorului castrului şi a aşezării civile de la Bărboşi. Totodată, este greu de admis, pînă la alte probe, că poziţiile ocupate de romani în restul Moldovei să fi fost părăsite, întocmai ca şi cele din Muntenia deabia la începutul domniei lui Hadrian (anul 117). Constatările noastre ne arată însă că începînd cu anii secolului II, dacii de la răsărit de Carpaţi, puşi sub un sever control roman, nu se vor mai putea fortifica cu cetăţi de felul celor de pe Bîtca Doamnei sau Cozla, luînd astfel o dezvoltare, din ce în ce mai mare, aşezările deschise de pe terasele văilor, cum sînt cele din apropiere, de la Dărmăneşti şi Lutărie, nu departe de fostele cetăţi, a căror ruine mai aminteau de gloria trecută.
