Arh. Cam i I Roguski
Ceauşesc Ceauşescu: u: adevăruri interzis interzise e Dincol Dincolo o de de umbr umbră Editor: Lucian BORLEANU Coperta: Florentina CHIVU Tehnoredactar Tehnoredactare: e: Silvia PĂCURAR Corec Co rectu turră: Dan Dan Adria Adrian n OLAR OLARU U Copyright © Editura Lucman Toate drepturile pentru ediţ ia de faţă sunt rezervate Editurii Lucman. Repr Re prod oduc ucer erea ea par parţial ială sa sau u inte integr gral ală a text textul ului ui fără ac acor ordu dull edit editur urii ii es este te inte interz rzis isă şi va fi pede pedeps psit ită conform legilor în vigoare. Comenzile pot fi trimise pe adresa editurii: Editura Lucman, Bucureşti, Bd. Al. I. Cuza nr. 91, Sector l Telefon/fax: 021.222.53.07 021.222.53.07 e-mail:
[email protected] www.lucman.ro ISBN: 973-723-000-0
CAMIL ROGUSKI
Ceauşes şescu: adevăruri interzise Dincolo de umbră
Editura LUCMAN Bucureşti, 2004
Cuibul Ceauşeştilor
Stratul pufos de z ă pad ă c ăzut peste noapte, dar şi în alte nop ţ i geruite de-a lungul anilor, înc ă mai păstreaz ă ecoul paşilor îngreuna ţ i de putere, de m ărire şi glorie al unor oameni de stat deveni ţ i istorie dup ă executarea lor în decembrie 1989, chiar în ziua de Cr ăciun. Paşi aievea, ireali, al unor fiin ţ e de abur, ca ni şte fantasme plutind deasupra omătului scânteietor în razele f ăr ă vlag ă ale soarelui. Dar şi un alt ecou, mai grav, l ăsat în urm ă de cei împov ăra ţ i de epole ţ i i şi copleş ţ i i de o r ăspundere apăsătoare. Paşi str ăbătând zilnic aleile gr ădinii, în care fiecare fir de iarb ă, frunz ă, floare, pasăre, musc ă ori cea mai mic ă insect ă erau verificate şi inventariate. Catalogate şi îndosariate. întotdeauna - dosarul. Un dosar vegetal. Ca şi noi - un popor vegetal vegetal tânjind după o anumit ă corol ă de lumini a lumii.
în această gr ădină interzisă şi-au dat întâlnire arbori europeni, asiatici, siberieni sau de pe alte t ărâmuri îndepărtate. La poalele lor şi-au consumat apogeul corolelor şi al miresmelor, lună de lună, flori dintre cele mai frumoase, cultivate în r ăsadniţele unei sere create special în apropiere. O ser ă interzisă. Arh. CAMIL ROGUSKI
O adevărată simfonie verde, conceput ă în stil elveţian şi terminată într-un fel de internaţională vegetală. O simfonie interzis ă. Interzis - un frontispiciu pe sub care am trecut mulţi ani lăsându-ne afar ă orice speran ţă, dar nu şi SPERANŢ A. în această primă, şi poate singura, la cuibul celor înl ăturaţi de la putere în decembrie 1989, sunt înso ţită de Camil Florin Roguski, arhitectul de interior al familiei Ceauşescu pentru o lung ă perioadă de timp, martorul multor clipe din via ţa de zi cu
zi a dictatorilor. Este un domn trecut de 81 de ani şi, într-o oarecare măsur ă, chiar seamănă cu Ceauşescu. - Domnule arhitect, ne puteţi spune cine este autorul proiectului acestei gr ădini?
- Gr ădina casei din strada Prim ăverii, ca şi gr ădinile celorlalte palate ale familiei Ceauşescu, a fost imaginat ă de arhitectul german Robert Woll, secondat de tânărul inginer Teodosiu, absolvent al al unei şcoli de peisagistic ă de la Braşov. Păcat că aceast ă facultate nu a durat decât un an. - Cine era arhitectul Woll?
- Arhitectul german german nu era, săracul, arhitect. Avea doar patru clase primare. Era un autodidact. - Aţi fost apropiat de el, ca prieten, sau aţi colaborat strict profesional?
- îi datorez mult lui Woll, Woll, dar lăsaţi-mă să vă povestesc câte ceva din via ţa lui. Ceau şescu: adevăruri interzise O luăm pe o alee pe unde trecuse de diminea ţă un tractora ş, care-şi l ăsase amprentele pneurilor în z ă pada pufoasă. - Desigur, vă ascult.
- Crescut şi tr ăit în Bavaria, Robert Woll era un mare desenator şi decorator. Una dintre lucr ările lui capitale în Germania fusese decorarea vasului Bremen. S ă ştiţi că decorarea unui vapor este extraordinar de grea. - în ce sens? Daţi-ne câteva detalii.
- Pentru că faci decora ţie pe o mas ă care se clatină şi într-un spaţiu foarte restrâns. Decoraţia trebuie să fie foarte bogat ă şi să reziste la intemperii şi, bineînţeles, la foc. Woll mi-a povestit c ă era un om s ărac, în tinereţe a vrut să scape de s ăr ăcie şi a emigrat la un unchi stabilit în Argentina. S-a îmbarcat pe un vapor şi, cât a călătorit, ia murit unchiul. Când a ajuns la destina ţie, mătuşa, o argentinian ă get-beget, nici n-a vrut să audă de el. Şi bietul Woll s-a trezit în Argentina tot sărac. Ce era să facă? Sa f ăcut „gaucho", adic ă băiat la vaci, a muncit vreo doi ani, a strâns bani şi s-a întors în Germania. Din Germania a venit în Bucureşti cu o firmă de decora ţii pentru mobilă. A cunoscut-o pe viitoarea doamnă Woll, s-au căsătorit, au avut doi copii şi au r ămas în România. Dar nici în România nu a avut o via ţă uşoar ă. A fost deportat în URSS. Fiind bun desenator, desenator, a fost remarcat de ruşi, care conduceau lag ărul siberian. Şi a ajuns s ă fie arhitectul care a ref ăcut oraşul Krasnoiarks. Ru şii au fost atât de mul ţumiţi de el, încât i-au propus 8 Arh. CAMIL ROGUSKI
să-l facă cetăţean sovietic şi să-şi aducă familia. De aceea l-au şi decorat cu Ordinul Stalin. Cred că este unul dintre pu ţinii cetăţeni români care a primit Ordinul Stalin. însă domnul Woll, care între timp şi surzise din cauza muncii din lag ăr, a revenit în ţar ă odată cu primii germani bolnavi. Din aproape în aproape, ca reprezentant al firmei Lengel, a participat la reconstruc ţia Ministerului de Externe şi cu ocazia aceasta l-am cunoscut. El a fost profesorul meu. Tot plimbându-ne prin gr ădină, am ajuns lâng ă o pagod ă roşie. Domnul arhitect doreşte să-şi termine ideea. - Când am terminat Facultatea de Arhitectur ă nu aveam nici o specializare.
Făcusem arhitectur ă generală şi, teoretic, eram bun şi la sistematizare, şi la clădiri publice, şi la locuinţe. Mobilier am studiat foarte pu ţin. Robert Woll a creat la noi şcoala de arhitec ţi mobilişti. El ne-a învăţat şi pe mine şi pe colegul meu mai mare, Agripa Popescu. Aproape toat toat ă arhitectura lui de interior avea avea un specific de arhitectur ă german, ceea ce înv ăţase în tinere ţe.
zi a dictatorilor. Este un domn trecut de 81 de ani şi, într-o oarecare măsur ă, chiar seamănă cu Ceauşescu. - Domnule arhitect, ne puteţi spune cine este autorul proiectului acestei gr ădini?
- Gr ădina casei din strada Prim ăverii, ca şi gr ădinile celorlalte palate ale familiei Ceauşescu, a fost imaginat ă de arhitectul german Robert Woll, secondat de tânărul inginer Teodosiu, absolvent al al unei şcoli de peisagistic ă de la Braşov. Păcat că aceast ă facultate nu a durat decât un an. - Cine era arhitectul Woll?
- Arhitectul german german nu era, săracul, arhitect. Avea doar patru clase primare. Era un autodidact. - Aţi fost apropiat de el, ca prieten, sau aţi colaborat strict profesional?
- îi datorez mult lui Woll, Woll, dar lăsaţi-mă să vă povestesc câte ceva din via ţa lui. Ceau şescu: adevăruri interzise O luăm pe o alee pe unde trecuse de diminea ţă un tractora ş, care-şi l ăsase amprentele pneurilor în z ă pada pufoasă. - Desigur, vă ascult.
- Crescut şi tr ăit în Bavaria, Robert Woll era un mare desenator şi decorator. Una dintre lucr ările lui capitale în Germania fusese decorarea vasului Bremen. S ă ştiţi că decorarea unui vapor este extraordinar de grea. - în ce sens? Daţi-ne câteva detalii.
- Pentru că faci decora ţie pe o mas ă care se clatină şi într-un spaţiu foarte restrâns. Decoraţia trebuie să fie foarte bogat ă şi să reziste la intemperii şi, bineînţeles, la foc. Woll mi-a povestit c ă era un om s ărac, în tinereţe a vrut să scape de s ăr ăcie şi a emigrat la un unchi stabilit în Argentina. S-a îmbarcat pe un vapor şi, cât a călătorit, ia murit unchiul. Când a ajuns la destina ţie, mătuşa, o argentinian ă get-beget, nici n-a vrut să audă de el. Şi bietul Woll s-a trezit în Argentina tot sărac. Ce era să facă? Sa f ăcut „gaucho", adic ă băiat la vaci, a muncit vreo doi ani, a strâns bani şi s-a întors în Germania. Din Germania a venit în Bucureşti cu o firmă de decora ţii pentru mobilă. A cunoscut-o pe viitoarea doamnă Woll, s-au căsătorit, au avut doi copii şi au r ămas în România. Dar nici în România nu a avut o via ţă uşoar ă. A fost deportat în URSS. Fiind bun desenator, desenator, a fost remarcat de ruşi, care conduceau lag ărul siberian. Şi a ajuns s ă fie arhitectul care a ref ăcut oraşul Krasnoiarks. Ru şii au fost atât de mul ţumiţi de el, încât i-au propus 8 Arh. CAMIL ROGUSKI
să-l facă cetăţean sovietic şi să-şi aducă familia. De aceea l-au şi decorat cu Ordinul Stalin. Cred că este unul dintre pu ţinii cetăţeni români care a primit Ordinul Stalin. însă domnul Woll, care între timp şi surzise din cauza muncii din lag ăr, a revenit în ţar ă odată cu primii germani bolnavi. Din aproape în aproape, ca reprezentant al firmei Lengel, a participat la reconstruc ţia Ministerului de Externe şi cu ocazia aceasta l-am cunoscut. El a fost profesorul meu. Tot plimbându-ne prin gr ădină, am ajuns lâng ă o pagod ă roşie. Domnul arhitect doreşte să-şi termine ideea. - Când am terminat Facultatea de Arhitectur ă nu aveam nici o specializare.
Făcusem arhitectur ă generală şi, teoretic, eram bun şi la sistematizare, şi la clădiri publice, şi la locuinţe. Mobilier am studiat foarte pu ţin. Robert Woll a creat la noi şcoala de arhitec ţi mobilişti. El ne-a învăţat şi pe mine şi pe colegul meu mai mare, Agripa Popescu. Aproape toat toat ă arhitectura lui de interior avea avea un specific de arhitectur ă german, ceea ce înv ăţase în tinere ţe.
- Gr ădina are un stil elveţian, dar pagoda?
- în urma unei vizite în China...
- Intuiesc că şi-a exprimat dorinţa de a o avea... - Da, şi-a exprimat dorin ţa. Este,
de fapt, un dar al statului chinez.
- Vă place această construcţie asiatică?
- Nu, mie nu-mi plac plac chinezăriile. Dar Ceauşescu nu primea pe nimeni acasă şi putea să-şi pună în curte Ceau şescu: adevăruri interzise ce dorea. Chinezii erau departe şi el se considera neutru, nici cu unii, nici cu alţii. Ambasada Chinei din Bucure Bucure şti are ceva elemente orientale, dar nu este pagod ă. - Dar statuia introdusă într-un borcan, care nu se prea distinge din cauza sticlei, tot un cadou este?
- Nu este cadou, şi aici a fost greşeala arhitectului Woll. Nu Ceauşescu a cerut s ă fie pusă statuia în sticlă. Aşa a considerat Woll c ă este bine. Şi, dacă propunerea lui a fost plăcută, a fost şi avizată în acest sens.
Pentru construirea construirea casei lui l ui Ceau şescu din strada Prim ăverii, în anii 1970-l971, au fost demolate „doar" o vil ă şi câteva case mai s ăr ăc ăcioase. Avalanşa demol ărilor a atins apogeul când s-a cl ădit Casa Poporului, admirat ă şi hulit ă de noi, deopotriv ă. - Cine a construit-o?
- A fost arhitect Grumberg Solari care, pe parcursul mai multor ani, a clădit casa, a mărit-o şi a modificat-o, atât în exterior, cât mai ales în interior.
în plimbarea noastr ă prin gr ădină trecem peste un pod şi verdele crud al unui vl ăstar de salcie ne aminteşte c ă iarna şi-a pierdut puterea. Facem calea întoars ă şi ne apropiem de casă. - Ştiţi cumva unde au locuit înainte?
- N-aş putea să vă spun, dar ştiu că au locuit într-o vil ă, nu într-un palat. Pofta aceasta de a avea o cas ă proprie a venit pe urm ă, când şi-a luat o funcţie 10 Arh. CAMIL ROGUSKI
mai mare şi când, mai ales cei din jur, au început să-l linguşească. De fapt, palatul din strada Primăverii este un fel de cadou f ăcut lui Ceauşescu de c ătre partid. El nu şi-a exprimat niciodat ă dorinţa să aibă un palat, dar îi pl ăcea să locuiască într-o casă cât mai mare. Şi atunci, arhitec ţii şcoliţi, cei care erau în jurul lui, îi spuneau: ,,N-aţi dori să facem o cas ă mai mare?". El n-a spus niciodat ă: „Faceţi-mi o casă mare!". Vedea întotdeauna planurile, i se explica, dar nu prea ştia să citească un plan. Se exprima a şa, ca un surdo-mut, mai mult cu mâinile, îi î i explicai, îi ar ătai, dar nu erai sigur dac ă a înţeles sau nu. Puteai s ă ştii că vrea mai mare sau vrea mai mic. Doar atât înţelegeai. - Televiziunea român ă difuza cu o insistenţă stereotipă programe de muzic ă popular ă, iar una dintre melodiile care se repeta frecvent era „Mi-e era „Mi-e dor de casa cu cerdac", interpretată de Angela Moldovan. Aluzia este evidentă: Ceau şescu a plecat din Scornice şti, dintr-o căsuţă modestă cu un mic pridvor. Totuşi, evoluţia gândirii Marelui Conducător în ceea ce prive şte arhitectura, plecând de la amintirea copil ăriei, nu mai seam ănă deloc cu stilul românesc, în ce stil poate fi încadrat ă casa? - Este un un stil-hibrid, stil-hibrid, vedeţi şi dumneavoastr ă. Nu poţi să zici că e un stil romantic sau gotic. Este un Baroc românesc, tratat de un arhitect care n-a prea ştiut ce să facă pentru a fi pe gustul lui Ceau şescu. Nu se termina niciodat ă un lucru început. Se completa mereu cu câte
Ceau şescu: adevăruri interzise
11
ceva şi de aceea nu exist ă unitate. Faţada, de exemplu, nu exprim ă ceea ce e în interior. Dar încărcătura este general ă. Lui îi plăcea tot ceea ce este foarte înc ărcat. Considera că mai multă muncă înseamnă şi mai frumos.
ţ i po ţ i da seama c ă o astfel de casă s-a construit f ăr ă deviz. Chiar din vestibul î Materiale de cea mai bun ă calitate, unele pre ţ ioase, cea mai înalt ă ţ inut ă tehnic ă, o execu ţ ie impecabil ă. Toate materialele sunt de import. Chiar şi instala ţ ia electric ă a fost proiectat ă pentru becuri aduse din str ăinătate. - Aţi afirmat mai devreme, în gr ădină, că nu agreaţi chinezăriile. Acelaşi lucru îl puteţi spune şi despre cupola aceasta aurit ă din vestibul? - Cupola aurită, adică „klein mozaik" şi cu foiţă de aur, exprim ă sentimentul lui de nou îmbogăţit. Nu cadrează cu clădirea, dar veţi vedea că fiecare camer ă este altceva. Nu exist ă o unitate. Vestibulul trebuia să aibă ceva care s ă fie foarte bogat, foarte aurit, foarte, foarte greu. în vestibul, locatarii casei îşi scoteau paltoanele şi pantofii. - De ce intrau în cas ă cu papuci?
- Aşa se obişnuia la ţar ă. î ţi lăsai pantofii la u şă, în hol.
- Este cam ciudat: ei nu primeau musafiri, nu le venea în vizită neamuri? Şi dacă veneau, erau obligaţi să se descal ţe?
12 Arh. CAMIL ROGUSKI
- Nimeni nu intra în casa asta.
- Chiar dacă aveau aprobare?
- Eu am trecut de foarte multe ori pragul casei. N-am văzut niciodată pe nimeni. - Vă descălţaţi şi dumneavoastr ă?
- Nu. Eu nu veneam când era el acasă şi atunci intram cum doream, în casele lui Ceauşescu nu se fuma, dar eu am f ăcut uneori excep ţie. E adevărat că sosirea mea stârnea panică. Venea femeia de serviciu cu scrumiera, repede, ca nu cumva s ă pice scrumul pe jos. Dar lăsam scrum peste tot, pentru c ă ştiam că o să se măture. Ceauşescu şi cu ea au fost ni şte oameni simpli, au tr ăit ca nişte oameni simpli, au murit ca nişte oameni simpli. - Nu vi se pare un paradox, de vreme ce au fost înconjuraţi de atâta bogăţie? Nu afirm că era un lux deosebit, dar contrasta evident cu simplitatea general ă a omului de rând.
- Gândirea lor era foarte simplă.
Toate geamurile de la u şă sunt mătuite şi cu modele ornamentale. - între cele două r ăzboaie mondiale, geamurile caselor de la ţar ă erau mai toate mătuite. Au preluat cumva această modă?
- Nu. N-avea nimic de-a face cu moda de la ţar ă. în primul rând, casa lor din Scorniceşti nu avea nici un geam m ătuit. Avea geamuri simple. Aici, în strada Primăverii, proiectanţii le-au f ăcut. Modelele acestea nici Ceau şescu: adevăruri interzise 13 nu prea sunt modele ţăr ăneşti, sunt puţin franţuzeşti. Sunt f ăcute pe semicristal givrat, mătuit, şi să ştiţi că le-am folosit foarte mult. Sunt executate de arti şti plastici. - Am impresia, cel puţin din cât am remarcat, că nu se află nimic românesc în această casă.
- Nu. Nu este. - De ce?
- Nu este, pentru că arhitectul care a proiectat-o nu prea sim ţea româneşte. - Cine, Solari?
- Nu, este vorba despre arhitectul Woll. Obişnuit cu „Alt Wienn"-ul, toate construc ţiile erau gândite într-o arhitectur ă aşa, mai posacă, mai închisă, şi câteodat ă mai adăuga anumite elemente spunând c ă astea sunt brâncovene şti, astea sunt luate de la Colţea, astea-s luate de la Tismana, astea sunt luate de la Horezu. De fapt, era o arhitectur ă germană decorată cu nişte elemente române şti.
- Haideţi să ne aşezăm puţin pe canapeaua aceasta din hol. în dreapta, este uşa de la intrare, iar în stânga se aflau biroul lui Ceauşescu şi uşa de la sufragerie, în faţa noastr ă, o scar ă de marmur ă duce la etaj. Din câte am înţeles, biroul lui Ceauşescu este închiriat în prezent Comitetului Euroatlantic. Ce ne puteţi spune despre goblenul din spatele nostru, de care este rezemată canapeaua, şi cel de pe scar ă?
- Să ştiţi că amândouă sunt autentice şi au fost achiziţionate din magazinele „Consignaţia". Pe vremea lui Ceau şescu, operele de art ă se vindeau foarte ieftin. Iar 14 Arh. CAMIL ROGUSKI
spre sfâr şitul vieţii lui Ceauşescu, am înfiinţat chiar şi o şcoal ă de goblenuri. La Oradea şi la Ploieşti existau două ateliere unde se f ăceau goblenuri, clasice şi chinezeşti. - Ce diferenţiază un goblen clasic de unul chinezesc?
- Cele clasice au cusut un punct pe milimetru pătrat, în vreme ce goblenurile chinezeşti au opt puncte pe milimetru p ătrat. - O muncă migăloasă, presupun...Se lucrează sigur sub lupă.
- Erau vreo două femei care lucrau f ăr ă lupă, dar le-am considerat ni şte nebune. Precis au orbit. - Dar mobilierul? Mă refer la canapeaua pe care st ăm şi fotoliile din hol.
- Au fost proiectate de Robert Woll în stil Baroc. Vedeţi, toată dantel ăria din lemn, picioarele foarte mult lucrate erau pe gustul lui Woll. - Şi al familiei, intuiesc?
- Da, şi lor le plăcea tot ce era ultraînc ărcat. De executat, mobilierul s-a f ăcut în Bucureşti, la fabrica „Eliade", specializat ă în confecţionarea mobilelor din casele în care a locuit Ceau şescu.
- V-aţi adus vreo contribuţie la realizarea acestei fântâni lipite de peretele scării? Este f ăcută din aur?
- Nu, n-am nici un amestec, dar să ştiţi că nu este din aur. Mozaicul este de Murano, realizat dintr-un material semipreţios, dar nu este aur. Ceau şescu: adevăruri interzise 15 - Ca o curiozitate: aţi stat vreodată în fotoliile din casele lor, sau cel puţin aţi fost invitat să vă aşezaţi? întreb mai ales pentru sentimentul deosebit pe care l-aţi fi putut înerca, fotoliile fiind bine lucrate şi nu se simt arcurile.
- Nu mă aşezam pe fotolii în casele lor, dar s ă ştiţi că, de multe ori, le-am încercat, înainte de a fi aduse în casă, pentru că Ceauşescu avea aproape aceea şi statur ă ca mine şi verificam să văd dacă sunt confortabile sau nu. în sufragerie, menajerele sp ălau geamurile. Perdelele erau trase şi, cu toate acestea, sufrageria împ ăr ţ it ă î n trei compartimente era pu ţ in întunecat ă. Am aprins toate candelabrele, am privit îndelung vasele din argint şi aramă din vitrină, am încercat uşa glisant ă care avea rolul s ă separe compartimentul unde trona o mas ă ţ âia stins. Involuntar, mi-am l ăsat mâna să alunece pe una de opt persoane. Scâr
dintre cele trei coloane de marmur ă. - Domnule Roguski, nu aveţi impresia că sufrageria este slab luminată, puţin întunecată?
- Ba da, dar vara umbra deasă a copacilor mic şorează şi mai mult vizibilitatea spre interiorul reşedinţei. Umbra este accentuat ă şi de mobilierul Baroc şi mohorât al lui Robert Woll. Nu am vizitat tot palatul, dar îmi dau seama că Ceauşescu avea o înclinaţie pentru coloane, în hol, sunt din lemn, iar aici, din marmur ă. 16 Arh. CAMIL ROGUSKI
- Da. S-a recurs la acest element decorativ, deoarece îmbogăţeşte interiorul, iar arhitectura încărcată, înzorzonată, plăcea familiei Ceauşescu. Coloanele din casele în care a locuit Ceauşescu nu sunt niciodat ă simple, nu sunt dorice, ci compozite. Toate au caneluri, uneori r ăsucite, cu influen ţă românească, semănând cu stilul Horezu sau cu arhitectura Cantacuzinilor ori a Brâncovenilor.
- Ceauşescu f ăcea economie Gospodăriei de Partid? întreb deoarece corpurile de iluminat nu sunt din cristal.
- Nu, nu sunt din cristal, ci din sticlă turnată şi sunt ori franţuzeşti, ori italieneşti. - Vasele din vitrină provin tot de la „Consignaţia"? - Da, aceea era sursa.
- Deşi n-am frecventat prea des magazinele de antichităţi, cred că vasele fac parte dintr-o colecţie. Ar fi interesant de ştiut cine le-a vândut, ori poate i-au fost luate abuziv, descompletându-i-se garnitura întreagă, în sfâr şit, nu mai întreb. M-aş referi în continuare la tapiserie, potrivită cu interiorul. A fost primită cadou?
- Da, de la o judeţeană de partid, dar comandat ă şi aleasă de arhitecţi şi executat ă de artişti plastici.
Covoarele din două compartimente ale sufrageriei au acela şi model floral. Unul are bordura verde şi câmpul floral grena, iar cel ălalt are bordura grena şi câmpul verde, împreună cu tapiseria cu fluturi şi păsări confer ă o not ă vesel ă mohorâtei sufragerii. Ceau şescu: adevăruri interzise 17 - Dacă Ceauşescu nu a avut bani pentru lustre de cristal, se subînţelege că şi pielea de la uşa glisantă nu este veritabilă, ci din vinilin?
- Este din piele de bizon foarte subţire, cu ţinte aurite aduse din import. Aveam ni şte tapiţeri extraordinari. - Extraordinari, dar şi membri de partid. N-au avut însă nici o vină. Nicolae şi Elena mâncau la această masă rotundă?
- Vedeţi, povestea asta cu masa... Ceauşescu şi cu ea n-au fost niciodat ă mâncăi. Masa era foarte simplă. - Ce mâncau, de fapt? Iar masa a fost adusă de la Gospodăria de Partid?
- Da. Ei mâncau foarte multe legume. Anumite legume. De exemplu, legumele care se foloseau erau crescute pe un p ământ tratat cu îngr ăşământ animalic. - Deci, naturale, biologice cum se spune azi, f ăr ă chimicale.
- Povestea cu chimicale era tabu. - Chimicalele era pentru noi.
- Nu numai că îngr ăşământul era animalic, dar şi animalele folosite p ăşteau pe nişte câmpuri, tot aşa, îngr ăşate natural. - Aveau fobie de microbi, de contaminare?
- Le era frică, în general, în toate casele, la intrare, existau sticluţe cu spirt. Când
intrau în casă se dezinfectau cu spirt. Chiar şi ofiţerii care îi însoţeau aveau în buzunar sticle cu spirt şi, când dădeau mâna cu cineva pe parcurs, imediat se duceau la toalet ă şi îşi puneau spirt pe palm ă. Aveau frica asta de a nu se îmboln ăvi, în general, el era fricos. Ea, mai puţin. 18 Arh. CAMIL ROGUSKI - E adevărat că mâncau doar 20 de grame de carne pe zi?
- Povestea cu carnea... Ei au ascultat doctorii. Nu voiau să se îngraşe. în fiecare dimineaţă se sculau la ora şase, îşi f ăceau toaleta intimă, îşi puneau în spate un rucsac cu o anumită greutate şi mergeau aşa circa o jumătate de or ă, trei sferturi de or ă, pe aleile gr ădinii. Făceau gimnastică, aveau peste tot s ăli de gimnastică. După aceea plecau la serviciu. El nu era fumător, nimeni n-avea voie să fumeze când era acas ă. Nici ea nu fuma. Mâncau foarte multe legume, iar carne, mai deloc. Dar l-am auzit uneori spunându-i valetului: „Mă, Lie, a plecat doctorul?". „Da". „Atunci, f ă-mi şi mie o friptur ă!" Mai greşea şi el câteodat ă, că era om. - Dar pe urmă ne-a transformat într-un „popor vegetal", cum scrie Ana Blandiana, impunându-ne, catastrofal aş zice, acelaşi regim.
- Bine, ei au vrut să ne pună la un regim mai drastic, mai economic, aveau de rambursat multe împrumuturi. - Ce credea, că suntem toţi diabetici?
- Credeţi? Iniţial, el n-a avut diabet, dar unul dintre fra ţii lui având un diabet sever, s-a gândit c-o să aibă şi el. Şi necazul ăsta l-a păscut, pentru că în ultima perioadă avea deja un diabet destul de avansat. De fapt, el ar fi murit în orice sit uaţie. Nu mai putea tr ăi decât doi-trei ani, pentru că avea un cancer destul de avansat. Un cancer de prostată. Nu pot să vă spun dacă era de bătrâneţe sau era un cancer creat de prietenii de la r ăsărit. Ceau şescu: adevăruri interzise 19 - Respectau tradiţia religioasă de Cr ăciun şi de Paşti?
- Da, sigur că da, sigur că da.
- Cr ăciunul nu era Cr ăciun.
- Să vă spun. în primul rând, Pastele era Paşte. Se f ăceau cozonaci, ouă roşii. Ouă roşii care se primeau de la Patriarhie sau de la diverse m ănăstiri, foarte multe ouă lucrate aşa, migălite, cum ştiţi că se încondeiază, ouă decorative. - Cunosc obiceiurile.
- Dar totul în cadrul familiei. - Familie însemna ei şi copiii? - Familia însemna ei şi copiii, în special Nicu şi cu Zoia. Valentin se distanţase de ei, din cauza soţiei. - Dar Cr ăciunul nu prea era Cr ăciun.
- Iar de Cr ăciun erau două Cr ăciunuri. Cr ăciunul Cr ăciun şi Moş Gerilă. - Deci, îl ţineau, cum aţi şi spus mai înainte. Numai că noi spuneam copiilor că vine...Moş Gerilă! - Sigur că da. Eu îi f ăceam bradul pe 24 decembrie. Tăiau porcul? - Porcul, porcii erau tăiaţi de mult. - Şi mielul, la fel? - Şi mielul, dar ei nu prea mâncau. Toat ă lumea zicea: „Dom'le, dar dacă mănâncă? Hai să facem". Acest f ăcut era ca să existe şi pentru alţii.
Moş Gerilă în locul lui Moş Cră ciun
- Domnule arhitect, vă propun să schimbăm decorul şi să ne aşezăm pe altă canapea, aceasta pe care, b ănuiesc, stăteau şi ei la o cafelu ţă, dacă aveau obiceiul
să bea cafea sau „nechezol". Pentru cititorii no ştri, aş dori să ne spuneţi mai multe despre cei doi Mo şi, Cr ăciun şi Gerilă. Eu am fost crescut ă de bunici la ţar ă, de Cr ăciun se t ăia porcul, iar băieţii din vecini veneau cu steaua sau jucau Irod, un fel de teatru religios, cu personaje. Când am venit la Bucure şti şi am început şcoala, am dat peste Moş Gerilă, un personaj nou, c ăruia trebuia să-i reciţi o poezie ca s ă primeşti în dar o pisică sau un iepuraş f ăcute din placaj vopsit, prev ăzut cu patru roţi, tot din lemn. Ţin minte că în alimentare şi cofetării se găseau praline, fondante şi, uneori, ca mare lux, tablete de ciocolată Kandia, ambalate în poleial ă. Cât despre globuri şi caleidoscop, le cumpăra tata când se ducea în delega ţie la Cluj. Să nu uit cadourile, cele mai importante: erau obiecte de strict ă necesitate în sezonul rece, cumpărate de părinţi, care spuneau că sunt de la Moşul. Cum Ceauşescu: adev ăruri interzise 21 împodobeau bradul cei care ni l-au luat pe Moş Cr ăciun şi ni l-au oferit, în schimb, pe săr ăntocul comunist, numit Mo ş Gerilă? - Pe vremea copilăriei mele, Moş Cr ăciun era la fel de s ărac ca şi Moş Gerilă de mai târziu, în sanie trasă de reni, f ăr ă sanie, în automobil, noi a şteptam să vină Moşul. Pentru copiii boga ţi, Moşul aducea jucării. Pentru cei mai mulţi şi mai amăr ăşteni, Moşul aducea haine, vechi sau noi, dar haine şi o mâncare mai bun ă pe zi, câteva dulciuri şi poate, poate o juc ărie. O jucărie, adică o cârpă umplută cu rumeguş şi cu doi ochi desena ţi. Dacă avea coad ă era leu, dacă n-avea coad ă era urs. Dar era ceva. Şi pentru mamele noastre, în era lui Ceau şescu, coexisten ţa celor doi Moşi era o belea. Moş Cr ăciun venea acas ă, iar la gr ădiniţă sau la şcoal ă sosea Moş Gerilă. Pentru mult prea iubiţii noştri conducători, moşul principal era Mo ş Gerilă. Moş Gerilă, Moş Gerilă, dar Elena şi Nicolae aveau t ălpile pline de pământul de acas ă. Ei se născuser ă la ţar ă. Părinţii lor, mai ales ai lui Nicolae Ceauşescu, erau ni şte oameni simpli, credincio şi, care ţineau şi Pastele şi Cr ăciunul. Şi atunci, omul ăsta, care se dădea drept cel mai mare soldat al socialismului, avea în sufletul lui şi puţină frică de Dumnezeu. De aceea, s ărbătoreau şi Cr ăciunul. Pe 24 decembrie, f ăceam în casa lui Ceauşescu un mic brad, unul micu ţ de 4-5 metri înălţime. Era superîmpodobit, pentru că bogăţia însemna mult. Era o refulare a 22
Arh. CAMIL ROGUSKI
săr ăciei din tinereţe. Şi, bineînţeles, la masă erau servite sarmale, cozonaci, r ăcituri, tot ce se servea şi la ţar ă. Dar acesta era un Mo ş Cr ăciun mascat, necunoscut de cei din jur. Era numai Moşul familiei. Al familiei, deoarece, pe lângă bradul din casa so ţilor Ceauşescu, mai era unul în casa lui Zoia, altul la Valentin şi încă unul la Nicu. De Cr ăciun, Nicu tr ăgea ceva pe gât şi cânta şi „O, brad frumos, o, brad frumos". Era un om vesel, iar Cr ăciunul era un moment de bucurie, mai ales pentru copii, bucuria c ă în sufletul lor ei au r ămas creştini. Dar cartea de vizită a familiei Ceauşescu trebuia să exprime altceva, mai exact doctrina partidului, care nu avea Dumnezeu, sfinţi, doar Lenin, Marx şi Engels. Aceştia nu erau credincio şi, ci izbăvitori, oameni care aduceau socialismul în întreaga lume. - Ca atare, a fost inventat Moş Gerilă. Când venea acest înlocuitor (mă tot gândesc la „nechezol"!) la conducătorii României socialiste?
- Pe 31 decembrie spre 1 ianuarie. - în casa lui Ceauşescu, cum se desf ăşura sărbătoarea de Moş Gerilă? - Haideţi să faceţi, împreună cu mine, un Moş Gerilă în casa lui Ceauşescu. în primul rând, pomul de iarnă sau de Moş Gerilă trebuia să fie foarte mare. Dar nu un pom, ci o pădure de pomi. Petrecerea avea loc într-un spaţiu foarte amplu, unde să poată încăpea
foarte mulţi pomi, dar nu mai mult de o sut ă. Vis-a-vis de camera lui Ceauşescu, la marginea Lacului Ceau şescu: adevăruri interzise 23
Her ăstr ău, exista o construc ţie sportivă, denumită Club-bazin, cu o sal ă de sport foarte mare, cât un teren de tenis, o popic ărie, o sală de bowling, un bazin mare de înot, numeroase saloane şi un băruleţ. Acestea erau camerele mai mari, dar existau şi odăi mai mici, o sală de gimnastică, una de masaj, un cabinet medical, s ăli de odihnă şi pentru birouri. De la casa lui Ceauşescu până la Club-bazin Floreasca f ăceai două-trei minute. Pe jos. în ultimii zece ani din via ţa familiei, acolo venea Moş Gerilă. Dar pentru mine, care trebuia să mă ocup de aceast ă festivitate, pregătirile începeau cu mult mai înainte. Cu 20 de zile înainte de Anul Anul Nou, o echipă de 40-50-60 de oameni decora sala. în general, festivitatea se ţinea în sala de gimnastic ă, mare cât un teren de tenis. Dar erau decorate şi celelalte săli. - în ce consta decorarea? decorarea?
- însemna, în primul rând, o sută de brazi, între patru şi opt metri înălţime, trei-patru maşini mari de 20 de tone cu cetin ă, care se împr ăştia printre brazi, ca întreaga atmosfer ă să aibă aspectul, dar şi mirosul unei păduri adevărate. Se montau brazi şi începea adevărata muncă de decorare, pentru a crea un aspect s ărbătoresc. - Cum era evidenţiată atmosfera de sărbătoare?
- Sala cu brazi era şi locul unde se servea masa de 1 ianuarie, unde veneau invita ţii familiei, care ţineau un toast şi unde principala distrac ţie era să te uiţi la televizor şi să-l sorbi din ochi pe Ceau şescu, care vorbea 24 Arh. CAMIL ROGUSKI
pe micul ecran. Deci, o p ădure de brazi, iar în centru o mas ă cu scaune a şezate în aşa fel, încât toat ă lumea să stea cu faţa la Ceauşescu. în general, mesele se aşezau în form ă de careu sau de cerc. între mese se aflau 10-l2 televizoare, la care să priveşti, dar să-l vezi şi pe Şeful cel mare. Decoratorii începeau munca mig ăloasă de aranjare a pomilor. - Foloseaţi multă beteală?
- Se foloseau aproximativ 50-60 km de beteal beteal ă. Descoperisem o întreprindere la Murgeni, Macin, vis-a-vis de Br ăila, care f ăcea o beteal ă foarte frumoasă şi stufoasă. Foloseam 50 km într-un an, dar în al doilea numai 25 km, pentru c ă mai puteam recupera. Aveam nevoie de 20-30 de mii de globuri de diverse culori. Dar, în general, mergeam pe decorarea unui pom cu o singur ă culoare de globuri, mici sau mari, sau grupuri de aceea şi culoare. Nu se obi şnuia să pui în pom bomboane sau s ă agăţi r ăvaşe sau altceva. - Probabil că s-ar fi găsit repede poeţi de curte, ad-hoc, care să scrie r ăvaşe patriotice, ori în spiritul internaţionalei proletare.
- Sărbătoarea trebuia s ă aibă un caracter sobru. Dar, ca s ă dea şi mai mult aspectul de pom autentic, pomii erau câteodată vopsiţi cu vopsea alb ă, ca să par ă ninşi. Foloseam şi pomi ninşi şi pomi neninşi, dar se aduceau din p ădure şi brazi albi. Construiam arcade pe sub care s ă treci ca să ajungi la masa festiv ă. - Cine semnează proiectul? Ceauşescu: adevăruri interzise
25 - Niciodat ă nu a existat un proiect şi niciodată nu am primit vreo indica ţie cum să fac sau să nu fac. Acesta era lucrul cel mai greu; pentru c ă puteam realiza ceva frumos sau ceva care n-ar fi pl ăcut, şi, dacă era ceva nepl ăcut, suportam consecin ţele cele mai grave. Cel mai greu a fost în ultimii ani, când primeam sarcina să fac în fiecare
an pomul. De fiecare dat ă trebuia să fie altceva, altceva şi, efectiv, nu mai ştiam ce să fac, să fie mai bine decât anul precedent. Ţin minte că într-un an am f ăcut un fundal dintr-o pânz ă de mătase pe care am lipit paiete. 60 de oameni au lipit timp de 15 zile paiet ă lângă paietă. O muncă de chinez înrobit. A ie şit foarte frumos, pentru că în spate exista un curent de aer cald, care f ăcea ca aceast ă pânză să onduleze, imitând chiar căderea zăpezii. Dar pădurea era p ădure şi în centrul acestei p ăduri trebuia pus ceva. într-un an am decorat pădurea cu animale s ălbatice împăiate: ur şi, vulpi, căprioare, cerbi. Numai porc mistreţ nu am pus. Animalele le aduceam de la diverse cercuri de vân ători. Ca să pun şi un cerb, am apelat la Uniunea Vân ătorilor şi Pescarilor. La sediul Uniunii, am găsit un cerb extraordinar de frumos, cu o p ădure de coarne şi mare de tot. Uniunea avea sediul aproape de Hala Traian şi trebuia să transport cerbul pân ă în Her ăstr ău. Am adus o ma şină mare şi şoferul avea indica ţia să meargă încet. Dar, pe B-dul Ana Ip ătescu, pe unde treceau înainte şi tramvaiele, aproape de Pia ţa Romană, pesemne că linia de înalt ă 26 Arh. CAMIL ROGUSKI
tensiune a tramvaiului era l ăsată mai jos şi coarnele cerbului s-au încurcat în troleul tramvaiului. Şi cum mergea ma şina, cerbul s-a ridicat în picioare. Noroc c ă a scăpat şi a picat tot în picioare, pe platforma maşinii. Eu mă aflam într-o altă maşină, care mergea în spatele camionului. Am v ăzut mimica pietonilor. To ţi erau speria ţi, pentru că cerbul dădea impresia că vrea să sar ă din maşină, în sfâr şit, am ajuns cu bietul animal la Club-bazin Floreasca. M-am gândit unde s ă-l aşez şi, până la urmă, l-am pus la intrare, împreun ă cu două căprioare mai mici. Totul era decorat cu cetin ă de brad, brazi şi beteal ă. Ceauşescu şi cu ea aveau obiceiul ca, în preziua Anului Nou, s ă facă o vizită de lucru, să vadă cum arată casa. Eu eram de fa ţă şi, la intrare, o aud pe Elena zicându-i lui Ceau şescu: „Măi Nicule, cerbul ăsta e mai mare decât ăla pe care l-ai vânat tu". Mie, s ă-mi vină r ău. Ceauşescu mă întreabă: „Măi băiete, de unde este cerbul ăsta?". Ideea salvatoare mi-a venit pe moment: „A fost împu şcat în anul 1953, în zona Sucevei, Sucevei, şi mai multe am ănunte nu ştiu", l-a venit inima la loc şi mi-a zis: „Bravo, mă!". S-a uitat şi n-a mai zis nimic. Cum au plecat, am pus mâna pe telefon şi am vorbit cu pre şedintele Uniunii Vân ătorilor. „Să ştii că, dacă te întreabă cineva, cerbul ăla a fost împuşcat în 1953, la Suceava". Eu habar nu aveam cine l-a împuşcat şi când. Mai existau în p ădurea aceea şi iepuraşi şi cocoşi de munte. - Enumera ţi, pe scurt, invitaţii. Ceau şescu: adevăruri interzise 27
- Oamenii cu greutate în partid sau în guvern, care nu doreau altceva decât s ă iasă în faţă să-i vadă Ceauşescu. Invitaţi aleşi pe sprâncean ă. Nu mai mult de o sut ă de persoane. Tot atâtea scaune puneam. Mai puneam dou ă-trei scaune în plus, c ă nu ştiam cine mai venea. Dar nimeni nu avea voie s ă lipsească. Toţi invitaţii veneau cu maşina până în apropiere. Nimeni nu avea voie s ă intre cu maşina în curtea Clubului. Se opreau în strad ă. Coborau din ma şină în ţinută oficială, într-un an nu prea a fost z ăpadă, plouase şi se f ăcuse un polei de te înnebunea, şi mai multe cucoane, so ţii de secretari, au cam dat cu fundul de ghea ţă. Una s-a şi întors din drum, pentru că îşi luxase piciorul. Eu nu m ă ocupam de sosirea invita ţilor, aşa că nam avut nici o vin ă că nu s-a pus nisip pe trotuar. Dar, în sinea mea, m ă amuzam când le vedeam pe cucoane alunecând. - Cum se desf ăşura festivitatea?
- Toţi intrau în holul mare de primire, îşi scoteau paltoanele şi, într-o ţinută sever ă, deloc sfidătoare, chiar tovăr ăşeşte îmbr ăcaţi, cu toate c ă era Revelionul, a şteptau sosirea Şefului. Nimeni nu intra în sal ă. Fix la ora dou ăsprezece f ăr ă un sfert, Ceauşescu sosea printr-o altă intrare decât cea principal ă, ajungea în mijlocul invitaţilor, care îl aplaudau. El se ducea glon ţ, împreună cu tovar ăşa, şi luau loc la masă. Toată lumea intra în ordine în sal ă şi se aşeza la locul fixat dinainte. Douăsprezece f ăr ă zece minute. Intra un şir de chelneri şi turnau şampanie în pahare. Dou ăsprezece f ăr ă opt 28
Arh. CAMIL ROGUSKI
minute, începea discursul lui Ceau şescu la televizor. Toat ă lumea asculta în tăcere, cu privirea fixă la televizor, cele spuse. Douăsprezece fix. Toat ă lumea se ridica în picioare şi aplauda: „Să ne tr ăiţi, să ne tr ăiţi, să ne tr ăiţi!", „La mulţi ani!". Fiecare, cu şampania în mână, defila prin faţa locului unde se afla Ceauşescu. Se ciocneau paharele. Nu se strângea mâna, nu se s ărutau. La loc comanda! începeau s ă curgă mâncărurile tradiţionale, sarmale, piftie, dar lumea nu prea mânca. Nu c ă nu aveau poft ă, dar nu trebuia să facă zgomot. Toat ă lumea stătea şi se uita la televizor. Ceauşescu nu prea iubea muzican ţii. Nu-i plăcea muzica clasic ă, nici de dans, nici popular ă, într-un singur an am avut o orchestr ă, aşa, mai negroidă, şi Ceauşescu s-a indispus, a şa că li s-au dat papucii. Toţi se uitau la televizor. Responsabil cu televiziunea, un secretar anun ţa: „Acum vine Radu Beligan". „Acum vine Ar şinel". "Acum vine...". Dar, într-un an, s-a schimbat programul la televizor, iar responsabilul cu televiziunea, cât era de mare, n-a ştiut. Una spunea, alta se vedea. A fost un râs general, chiar şi Ceauşescu a zâmbit. Responsabilul a f ăcut feţe-feţe, s-a dus repede la telefon, s-a informat şi s-a trimis adevăratul program, în alt an, situaţia a fost şi mai „de oaie", în general, cele dou ă canale ale Televiziunii Na ţionale emiteau împreun ă. Deoarece imaginea se vedea mai bine pe TVR1, toate televizoarele din sală recepţionau video pe TVR2. Sunetul era mai bun pe TVR2 şi au fost Ceauşescu: adevăruri interzise 29 racordate pe TVR2. Numai c ă în anul respectiv, la 12.30, cele două canale au emis programe independente. independente. Una vedeai, alta auzeai. Râsete generale. Ceau şescu se înroşise, iar secretarul cu propaganda se învineţise. Băieţii veseli au intervenit imediat şi s-a modificat sunetul. Unul dintre adjunc ţii de la Televiziune, care se ocupa cu aceast ă rezolvare tehnic ă, a fost dat afar ă. Dar Ceauşescu nu prea st ătea mult. La ora unu şi un sfert o ştergea engleze şte. Când invitaţii se încredinţau că Ceauşescu a plecat, o tuleau şi ei iute. Fiecare dorea s ă-şi petreacă Revelionul în familie. Mai r ămâneau câţiva mâncăi, câţiva beţivi, dar nimeni nu sta mai mult de ora patru. Ăştia, care stăteau mai mult şi tr ăgeau la măsea, erau nota ţi pe o hârtiu ţă de ciripitori. A doua zi, la cabinetul doi, se dădea raportul: „Tovar ăşul cutărică a băut mai mult şi a zis..." După doi-trei ani, lumea a început s ă simtă că ceva nu este în ordine, c ă se spune tot ce se întâmplă şi atunci nu mai r ămânea nimeni, sau, pur şi simplu, mâncau şi plecau. - Era un priveghi general, înţeleg...
- Nimănui nu-i plăcea să facă Revelionul cu Şeful. Nu era nici o distrac ţie.
- Ce alte decoruri aţi mai imaginat, cu excepţia animalelor împăiate?
- într-un an m-am gândit să fac o feerie cu Albă ca Zăpada. Am început s ă fac desenele: piticul numărul unu, piticul num ărul doi, Albă ca Zăpada, prinţul, am stabilit înălţimea personajelor, costumele. Dar ce 30
Arh. CAMIL ROGUSKI
f ăceam cu Vr ă jitoarea? Dacă se interpreta? Şi, până la urmă, am renunţat, am căutat un subiect mai neutru, pentru c ă prin casele alea bântuiau tot felul de oameni care interpretau, în construc ţii, în arhitectur ă, erau nişte băieţi din ăştia, cu ochi albaştri, care urmăreau ca nu cumva s ă apar ă pe clădiri niscaiva semne francmasonice sau fasciste. N-am înţeles niciodat ă ce înseamn ă semne cu simbol fascist sau kabalic, dar cei care ne controlau erau oameni de „înalt ă cultur ă", şase clase elementare, plus şcoala de ofi ţeri. Ei dădeau tonul. Mi-a fost chiar fric ă să mai caut un subiect a şa, mai special. Albă ca Zăpada nici nu prea era un basm românesc. Dar nici Făt-Frumos din Lacrim ă cu Roşu împărat sau Negru-împărat nu mergea. Aşa că m-am gândit la un subiect mai sportiv. Şi am dat lovitura. Am realizat feeria de animale a lui Walt Disney: c ăprioare, ursuleţi, iepuraşi, dar mari, de 1,5-2 metri, în felul acesta am dat de lucru la ni şte artiste plastice fl ămânde, care nu câştigau nici un ban. Şi au realizat fetele astea ni şte lucruri extraordinare! Extraordinare! Şi mi-a mers şi mie bine, pentru c ă păpuşile au plăcut. După Revelion, diver şi invitaţi au venit să-mi cear ă păpuşile. „Cum să vi le dau dom'le, c ă astea sunt inventariate". La plocon, toţi se gr ăbeau. Vă daţi seama ce-ar fi însemnat s ă dau una? Mi-a ş fi dat foc la valiză, în alt an, m-am gândit la altfel de păpuşi, la o feerie cu păpuşi îmbr ăcate naţional. Pe un plan înclinat, veneau din p ădurea de brazi cete de români, de ţărani, orientaţi Ceausescu: adev ăruri interzise 31 spre punctul central, Locul unde se afla Ceausescu. Proiectul l-am executat cu cooperativa de art ă popular ă din Oradea, care executa p ăpuşi de 40-50 cm, îmbr ăcate în costumele judeţelor respective. Fiecare jude ţ era reprezentat de câte cinci-şase păpuşi, care defilau, cu şi f ăr ă steaguri. Dar în frunte cine se afla? Clasa muncitoare şi soldaţii! Trei soldaţi cu arma în mân ă, un muncitor şi o muncitoare şi un steag roşu. Lovitura cea mare am dat-o cu Elena Ceausescu. Când a venit, s-a uitat la păpuşi, la muncitor şi la muncitoare şi a exclamat: „Uite-o pe Poliana!". Nu ştiu cum se nimerise, dar p ăpuşa cu basc sem ăna cu nevasta lui Nicu, cu Poliana. „Foarte frumoasă, foarte interesantă feerie", a zis ea. La puţin timp după ce a plecat Ceausescu, au început şi invitaţii să prindă grai. "Domnule, ăsta este din satul meu. Oh, ăsta este din jude ţul meu. Oh, uite, dar p ălăria este altfel la noi!". O mai fi greşit şi cooperativa, dar a mers foarte bine. în afar ă de Ceausescu, mai veneau să vadă pregătirile şi alţi şefi, Banc, Patilineţ, Bobu, împreună cu şefii mei direcţi, care erau foarte cumsecade. Gere, de exemplu, era pâinea lui Dumnezeu. El era, de fapt, reprezentantul Gospodăriei de Partid şi, dacă ieşea prost, el era primul batjocorit. A avut întotdeauna încredere în mine şi m-a ajutat, îmi spunea mereu: „Măi băiatule, cum faci tu, le faci bine". - Moda indicaţiilor era preluată şi de alţi şefi, mai ales cei din primul eşalon?
32 Arh. CAMIL ROGUSKI
- Da, de exemplu de la Bobu, care nu era sigur de nimic, dar îi plăcea să o facă pe şeful. „De ce ai f ăcut aşa?", mă întreba. „M-am gândit c ă aşa este mai bine", îi r ăspundeam eu. „Bă, cine te-a învăţat pe tine?". „Nu m-a înv ăţat nimeni, dar dacă dumneavoastr ă consideraţi că ar trebui altceva, spune ţi-mi şi fac imediat. Atunci trebuie să comunic tovar ăşei Elena Ceau şescu că este ideea dumneavoastr ă". „Lasă, bă, lasă, zicea, lasă că ştii tu. Fă, dar să faci în aşa fel încât să iasă bine", îi era frică.
- Totuşi, cum se distrau invitaţii lui Ceauşescu?
- Ba da, cu jocurile mecanice, la care băgai o fisă de un penny şi puteai să câştigi. Dar să ştiţi că şefii, nici cei mari, nici cei mici, n-au avut niciodată bani la ei. Totul era pe gratis. Şi, ca să poată juca, trebuia să pun eu bani, circa 500 de lei schimba ţi în fise de un penny. O c ăciulă, o căldăruşă cu fise. Puneam mân ă de la mână, noi, cei care ne ocupam de pavoazare, dar nu puteam s ă decont ăm banii ăştia. Şefii veneau, jucau şi câştigau, băgau banii în buzunar, mândri de noroc, iar noi mândri de pagubă. - Cum colaboraţi cu băieţii cu ochi albaştri?
- După ce pleca şeful, unii se mai sculau de pe scaune, se mai duceau s ă vorbeasc ă unii cu alţii, mai jucau o carte, mai ascultau radioul, iar băieţii veseli lucrau aproape pe fa ţă. Venea chelnerul s ă servească câte ceva, dar în urechi avea instrumente de ascultat, într-un an, am avut probleme cu b ăieţii veseli chiar când Ceau şescu: adevăruri interzise 33
eram aproape pe terminate cu pavoazarea. Mi-au dispărut toate vârfurile de brad. Nu unul, două, că se spărgeau cu sutele, dar disp ăruser ă toate. Eu, să î nnebunesc! lam chemat pe băieţii cu ochi alba ştri care erau de gard ă şi i-am întrebat: „Nu, domnule, nu ştim nimic", au r ăspuns ei în cor. „Cum nu ştiţi? Dacă până mâine, tu sau fraţii tăi, nu le pune ţi la loc, eu v ă raportez generalului şi vă spun şi tovar ăşei, că are hoţi în casă. Şi hoţii sunteţi voi, ăştia care păziţi". A doua zi, toţi brazii aveau vârfuri. Eu m-am f ăcut că n-am văzut, iar ei s-au f ăcut că n-au luat. Tot aşa, într-un an, au dispărut din post, ca prin farmec, b ăieţii ăştia cu tunici verzi. Unde sunt, unde sunt? Oricine intra era legitimat, orice marf ă era controlată, îşi băgau degetele şi ochii peste tot. în momentul acela, intra cine vrea, pleca cine vrea. în anul acela era un frig îngrozitor şi, când mă uit pe lac, unde pescuiau cu plasa la copc ă cei de la întreprinderea Canal Apă Bucureşti, care administra lacurile, securi ştii erau pe balta înghe ţată şi cer şeau peşte pentru acas ă. Peştele era destul de mare. M-am enervat. Uite, domnule, cei care au salariul de trei ori mai mare decât al meu mai stau şi la poman ă, l-am lăsat, i-am lăsat şi, când au venit cu pe ştele, le-am zis: „Vouă nu vă este ruşine? Aţi păr ăsit postul de aici pentru un am ărât de peşte. Duceţi-vă şi daţi peştele înapoi pescarilor, c ă, dacă nu, vă spun". „Păi, avem şi noi Cr ăciun!". „Ce Cr ăciun? Voi nu sunte ţi din ăia cu Cr ăciunul, voi sunte ţi din ăştia cu Anul Nou. Nu vă e ruşine să luaţi? Daţi 34 Arh. CAMIL ROGUSKI
peştele înapoi!". Au scr âşnit din dinţi, domnule, dar au dat pe ştele înapoi. De toate sar fi ocupat, numai de ceea ce trebuiau s ă facă, nu. - Unde stăteaţi dumneavoastr ă, de exemplu, cât ţinea festivitatea?
- Nici eu, nici ceilalţi colaboratori ai mei nu aveam voie s ă plecăm. Stăteam înghesuiţi, toţi, într-o camer ă la subsol, gata s ă intervenim în caz de scurt-circuit, pentru vreo intervenţie tehnică sau dacă pica vreun globule ţ. Nu aveam voie s ă ieşim din camer ă, dar ne tratau şi pe noi cu o bucat ă de cozonac şi cu un pahar de vin. Nu aşteptam decât să se termine totul şi să putem pleca acas ă. Dar nu ăsta era cel mai mare necaz. - V-a creat probleme familia Ceauşescu?
- Cel mai mare necaz îl aveam cu pompierii. Ei nu-mi permiteau să pun beculeţe în pomi. în toate casele erau becule ţe, numai în casa Şefului, rar de tot. Nu ştiu în ce an ne-au dat voie s ă punem becuri la un singur brad. De fiecare dat ă, se întocmeau
procese-verbale de constatare, c ă n-am respectat paza contra incendiilor. „Mă sperii domnule", zicea generalul Briceag, şeful pompierilor, „dumneata pui brazi care ard". „Tovar ăşe general, vă rog să mă credeţi, dar până î n ziua de azi n-am auzit de brazi din fier". „B ă, dar cumpăr ă şi tu brazi!". „De care brazi s ă cumpăr?". „Din ăia care nu ard". „Unde ai v ăzut dumneata brazi care s ă nu ardă? Şi cei din plastic ard, şi ard mai tare". Dac ă Ceau şescu: adevăruri interzise 35
vedea că nu o poate scoate la cap ăt cu mine, îşi înmuia tonul. „Bine, bine, dar de ce nu ai pus extinctoare sub brad?". V ă daţi seama cum ar fi ar ătat un brad cu o baterie de stingătoare sub el. „Tovar ăşe general, nu vă gândiţi? Dacă ia foc bradul, mai pot băga eu mâna sub el, în fl ăcări, să iau stingătorul?". Făcea un proces-verbal c ă nam respectat, că n-am f ăcut, eu semnam şi-mi vedeam de treab ă. Ei erau fericiţi că s-au acoperit cu plapuma; eu, fericit c ă au plecat, într-un an, mi s-a întâmplat o altă belea. Nici nu mă aşteptam la aşa ceva. A venit câinele lui Ceau şescu, obişnuit să circule peste tot. Era înso ţit de un căpitan, medic veterinar, care avea grij ă de el, că dacă f ăceai o mişcare bruscă, imediat te înhaţă. Câinele a intrat în sala unde erau brazii aranja ţi şi a umflat vreo dou ă globuleţe pe care le-a băgat în gur ă. Scandal mare că şi-a tăiat limba. Eram eu vinovat? Nu, nu eram, dar m-am ales cu o indica ţie preţioasă. Să punem globurile de la 1,20 metri în sus. N-am putut să tac şi i-am dat replica: „Domnule, acesta, dac ă se ridică în două labe, are doi metri. Ce fac atunci, nu mai pun globuleţe?". Dar ăla îşi f ăcuse datoria, îmi spusese ce trebuie să fac. N-am ţinut seam ă, dar nici câinele n-a mai venit. într-o zi, pe aleea Club-bazinului, au apărut tovar ăşa Elena şi tovar ăşul Bobu. Şi tovar ăşa Elena a întrebat: „Ce este cu cr ăcile astea de brad?". V ăzuse cetina. Şi Bobu, care le ştia pe toate, a zis: „Pesemne c ă tovar ăşul arhitect a tăiat nişte brazi şi a f ăcut cetină 36 Arh. CAMIL ROGUSKI
pe care urma să o dea la flor ărese, ca să o vândă". Am avut un scandal monstru! „Imediat să se scoată toată cetina şi să se dea la flor ăriile de stat să se vândă şi să se facă bani pe ea", a decis Elena. Care era realitatea? în fiecare an aduceam mul ţi brazi şi cetină. Cetina era gratis, iar brazii, tot f ăr ă bani, îi aduceam din zonele Sucevei, Covasnei, Harghitei şi, mai rar, de la Vâlcea. Cei mai frumoşi brazi erau de la Harghita. Şi brazii ăştia veneau încărcaţi de zăpadă, îi mai scuturam noi, dar trebuia să-i lăsăm afar ă, ca şi cetina, să se mai zvânte. Pân ă unde putea merge Bobu cu prostia şi r ăutatea lui! Bineînţeles că m-am dus la comandantul direc ţiei a V-a, care ne supraveghea, şi i-am spus tot. „Fă-te şi tu că nu ştii, pune-o acolo unde trebuie. Dacă o să întrebe, o să-i spun eu". Şi aşa am scăpat, în fiecare vizitator puteam să am câte un duşman. Atâta îi ducea mintea, atâta f ăceau.
Arhitectul s-a oprit din povestit. Privirea juc ăuşă i s-a stins. Şi acum pare chiar posomorât. Poate c ă amintirea celor care i-au pus be ţ e în roate îl macin ă î nc ă, dar nu îndr ăznesc să-l întreb. Nu cred c ă mi-ar spune ceva. Dac ă a rezistat atâta vreme în umbra Ceau şeştilor, înseamnă c ă a fost uns cu multe alifii. Nici n-am observat când au plecat femeile care ştergeau geamurile. Dinspre buc ăt ărie vine un miros ţ i, îngrijitoarele casei şi-au preg ătit prânzul. îmbietor de cârna ţ i pr ă ji - Haideţi să vă ar ăt şi restul casei. Ceau şescu: adevăruri interzise 37 P ăr ăsim sufrageria şi o luăm pe scar ă, în sus. Deasupra sc ării, o cupol ă din sticl ă,
cu un decor metalic romboidal, care nu se „lipe şte" deloc cu ceea ce am v ăzut până acum. A cui o fi fost ideea? - Cupola le-a plăcut arhitectului Solari şi Elenei, în materie de arhitectur ă de interior,
Ceauşescu nu s-a amestecat niciodat ă. Cu arhitecţii şi artiştii discuta numai Elena. La etaj, d ăm de un spa ţ iu foarte amplu. - Am intrat într-un salon sau un hol?
- Este un spaţiu cu degajament mare, care d ă în celelalte camere. - Se poate ajunge prin acesta şi la apartamentul dictatorilor?
- Nu. Pentru dormitorul lor o să trecem printr-un salon. Sunt multe saloane, sunt şi camere pentru dulapuri.
- îmi vine pe buze o altă întrebare, privind acest spaţiu de degajament, cum laţi definit, dar şi salonul care dă în dormitorul lor: cine l-a sf ătuit ca noi, ceilalţi cetăţeni, să avem dreptul la un spaţiu de locuit de doar opt metri?
- Sfatul a venit de la economiştii acelor vremuri şi, mai ales, prin influen ţa Partidului Comunist din Coreea de Nord şi din China. Standardul de locuin ţă foarte mică era standardul nord-coreean. Şi, în fond, a fost şi gândirea lui. Cu o anumit ă sumă de bani puteai să construieşti şi două apartamente, dar puteai să faci şi 38
Arh. CAMIL ROGUSKI
patru apartamente. Pentru a mulţumi pe cei mai mul ţi, el s-a gândit să facă minimum posibil. De aceea s-au construit atât de multe locuin ţe, încât, aproape de sfâr şitul vieţii lui, în Bucureşti se rezolvase problema caz ării tuturor oamenilor. Acest proiect de micşorare era folosit cu mult ă severitate chiar şi la clădirile administrative. De exemplu, primul-secretar nu avea voie s ă aibă un birou mai mare de 28 metri p ătraţi. Un salariat nu avea voie s ă aibă un spaţiu mai mare de 4 metri pătraţi. Mai mult încă. în privinţa dotării, se hotăra cine are voie cu perdea, cine n-are voie cu perdea, cine are nevoie sau nu de covor în adev ăratul sens al cuvântului... - Deci, mochetă...
- Da, mochetă. Deci, erau nişte decrete care hotărau totul.
- Iar moda cu 20 de grame de carne pe zi pentru fiecare român era hotărâtă prin decret, sau era de inspira ţie orientală?
- Vă daţi seama că eu nu... Cred c ă era tot o gândire a lui, care şi-a f ăcut un calcul. - Reiese că, dacă el mânca atât, şi cei care tr ăgeau la şaibă puteau tr ăi cu gramajul zilnic impus...
- Nu ştiu dacă se gândea comparativ cu el. El era mai presus de tot. Nu putea s ă se dea ca exemplu. Dar cred c ă tot aşa, dintr-un calcul economic, s-au f ăcut Ceau şescu: adevăruri interzise 39 nişte socoteli să se plătească datoriile, pentru că totul mergea la export. - Avea o părere bună despre el?
- Despre el? Părerea asta bun ă nu era, de fapt, a lui. A fost a celor din jur. - Aici a fost marea greşeală a lui: începuse s-o creadă şi el.
- Sigur că da. El era cel mai mare vân ător, cel mai mare cunosc ător în materie de armament... - Miner de onoare, sondor de onoare, mai târziu academician de onoare...
- Toată lumea îi spunea: „Dumneata e şti cel mai bun!". Şi dacă toată lumea îi spunea lucrul ăsta, sigur că, la un moment dat, a ajuns s ă şi creadă. Dacă v-aş spune că aveţi părul verde, toată lumea v-ar zice că aveţi părul verde şi o să începeţi să credeţi şi dumneavoastr ă că aveţi părul verde. Aşa şi el... Dacă toată
lumea doar l-a lăudat! Ce pot să vă spun despre el? El, s ă ştiţi, era mai modest în raport cu ea. - Ea era o grandomană?
- Ea îl depăşea cu memoria. A avut o memorie de elefant. Nu puteai s ă o minţi, domnule! Ţinea minte de zece ani, de doisprezece ani... - Numai că el era slab cu memoria, uita?
- Da, el uita. întotdeauna când mergea într-o vizit ă veneau scribii care fuseser ă şi înainte şi-i comunicau ce s-a discutat la vechea vizit ă, sau cu o zi înainte. 40 Arh. CAMIL ROGUSKI
- Nu urma nici un tratament? Mai ales că medicamentele nu erau suportate de bugetul Ministerului Sănătăţii, ci din fondurile Ministerului Apăr ării, de la un capitol special, strategic.
- Nu, nu, nu. Nu s-au folosit fonduri ministeriale. S-au folosit fondurile Comitetului Central şi fondurile Gospodăriei de Partid. Acestea erau fondurile cele mai mari. Gospodăria de Partid a fost bancherul României. Dumneavoastr ă s-ar putea să nu ştiţi că, din afacerile pe care le f ăcea Gospodăria de Partid, din fermele pe care le avea, din cotizaţii, partidul împrumuta, cu dobândă, Banca Naţională a României. - Am tr ăit ani mulţi în perioada Gospodăriei de Partid, dar n-am avut acces la asemenea informa ţii.
- Deci, eu pot să vă spun că sănătatea lor nu se trata din alte fonduri. Chiar şi utilajele anexă erau cumpărate tot de către Gospodăria de Partid. Exista un sector special al Ministerului Sănătăţii, care aproviziona aceast ă casă cu tot ce era necesar, dar din fondurile Gospodăriei de Partid. în holul de degajament, covoarele de iarn ă sunt din lână, de ţ i se afund ă piciorul. Mobilierul este, desigur, proiectat de Robert Woll, iar tapiseria galben aurie a fost cumpărat ă din Elve ţ ia sau Belgia, în stânga degaja-mentului se g ăseau apartamentele lui Nicu, dar şi al Zoei, iar în dreapta se aflau apartamentul lui Valentin şi un alt hol care conducea la apartamentul preziden ţ ial. Ceau şescu: adevăruri interzise
41
U şa de la apartamentul lui Nicu este foarte bogat sculptat ă, ca, de altfel, toate u şile din casă. De fapt, orice bucat ă de lemn, în afar ă de t ăblia meselor, este prelucrat ă „artistic". Inclusiv tocurile uşilor şi ale ferestrelor. Covoarele erau din m ătase şi f ăceau parte, probabil, din lotul covoarelor d ăruite de şahinşahul Iranului, dar mobila decorat ă cu intarsii putea fi cump ărat ă şi de la magazin. Şi era la îndemâna oric ărui român gospodar, obi şnuit să cumpere totul în rate. Corpurile de iluminat erau din semicristal. Dormitorul, exceptând covorul din m ătase, este ca la orice hotel de trei stele. Un apartament modest, într-un cuvânt. - Copiii nu puteau să aibă acelaşi mobilier, aceeaşi dotare ca şi părinţii lor. Trebuia să
fie la o distanţă foarte mare şi ţinuţi la distanţă. Elena îi verifica la sânge. De aceea, ei se şi fereau. Toate nebuniile Zoei s-au f ăcut ferindu-se. Dar să ştiţi că erau copii buni. De exemplu, eu am apreciat-o pe Zoe Ceau şescu. Era o fată foarte modestă, simplă, deşteaptă, foarte muncitoare. Se scula devreme, muncea tot timpul, vorbea foarte frumos cu toată lumea, ajuta foarte mul ţi oameni. Tot aşa şi Nicu. Nicu era puţin mai chefliu. Cheflii, ştiţi, sunt bonomi, în general. Toată lumea care l-a cunoscut ca primsecretar la Sibiu l-a apreciat. Bineînţeles că el a f ăcut fel de fel de nebunii. Mergea cu maşina ca un zănatec, se zice că a omorât şi câţiva oameni cu ma şina. Era un băiat de bani gata, dar să ştiţi că alţii, alţi copii, ai altor oameni cu func ţii, au fost mult mai r ăi 42 Arh. CAMIL ROGUSKI
şi mult mai mojici. Nicu şi cu Zoe, şi în special Valentin, erau mai aparte fa ţă de copiii din acea vreme sau chiar de ast ăzi. - Valentin este copilul natural al lui Ceauşescu?
- Asta nu pot să vă spun. Toată lumea vorbea că era copilul ei, dintr-o altă căsnicie, că ea a mai fost măritată, că şi-a distrus soţul. - Sau că nu a fost căsătorită legitim, dar a avut un copil din flori...
- Nu pot să vă spun. Eu n-am văzut nici o diferenţă î ntre Valentin şi cei doi fraţi. Se pare că s-a născut înainte de căsătoria oficială.
Gresie şi faian ţă de import, oglinzi din cristal cu rame pompoase, corp de iluminat din sticl ă de Murano cu flori de maci, por ţ elan şi feronerie din double... Ceva normal, ceva banal pentru zilele noastre. Pentru anii adolescen ţ ei lui Nicu, era însă înc ărcat ă ca toate b ăile din casă. Cu ţ ii discuta numai doamna academician doctor inginer. Cine n-a avut în arhitec copil ărie pă puşi şi le cumpăr ă când se face mare, cine a fost s ărac e posibil să ţ ionarismului când ajunge la sufere de „acumula ţ ionism" sau de mania colec maturitate, iar cine n-a avut baie o decoreaz ă ca pe un ambalaj de bomboane fondante! Intru cu domnul arhitect într-un mic salona ş, care separ ă apartamentul lui Nicu de cel al Zoe/. Mobilierul nu mai este în stilul german al lui Robert Woll. Ceau şescu: adevăruri interzise
43
- Proiectantul acestui mobilier în stil franţuzesc este Agripa Popescu. V-am povestit mai devreme că noi doi am fost elevii lui Robert Woll în proiectarea de mobilier.
La ce să fi servit oare acest spa ţ iu? Ca loc de întâlnire al copiilor cu prietenii şi colegii lor? Este aproape exclus ă aceast ă posibilitate, deoarece Elena nu a fost niciodat ă de acord cu prieteniile copiilor s ăi şi a f ăcut orice pentru a feri cuibul de cuci de intruşi de alt ă na ţ ionalitate. - Nu ştiu dacă v-am spus, dar. în casele acestea erau covoare de var ă şi covoare de
iarnă, perdele de var ă şi perdele de iarn ă.
- Ce ne puteţi spune despre aceast ă perdea foarte frumoasă din salonaş, era de iarnă sau de var ă?
- Era de iarnă. Şi era brodată manual, nu în fabrică.
- Au existat ateliere speciale pentru confecţionarea perdelele lor?
- Nu. Dădeam comanda, în general, la coopera ţie. De exemplu, pentru toată casa am f ăcut perdele brodate pe borangic. - în ce stil?
- Cum în ce stil? - Mă aştept ca la borangic să spune ţi că aveau modele româneşti, la fel ca la marame.
- în nici un caz. Erau modele clasice. La interioarele casei lui Ceau şescu mergeau flori, arabescuri, dar nu modele române şti. Materialul era, într-adevăr, românesc, dar modelele, nu. O perdea putea s ă ajungă şi la 44 Arh. CAMIL ROGUSKI
opt metri lungime, în partea de jos şi la capete, perdeaua are, în general, broderie mai multă. Când am început s ă fac perdelele acestea pe borangic, Banc mi-a dat un anumit termen şi i-am spus că este imposibil să le fac atât de repede, pentru c ă nu poţi folosi doi sau trei oameni la aceea şi perdea. Fiecare are cus ătura lui, felul lui de a broda. Dar n-a în ţeles şi a trebuit, la o perdea, s ă folosesc două femei. Fiecare a
început de la un capăt şi s-au întâlnit la mijloc. Şi când a văzut Elena perdeaua a observat că nu este bine, iar eu i-am explicat şi mi-a dat dreptate: „Ai dreptate, c ă şi eu am f ăcut macat şi broderie când eram fat ă". - Unde erau păstrate perdelele sau, mai bine zis, unde se afl ă în prezent? - Unde sunt acum nu mai ştiu, dar se păstrau în cutii mari de tot, ca să nu se şifoneze. - Pentru că tot suntem la capitolul perdele, am v ăzut, la parter, dar şi la etaj, plase pentru ţânţari. Nu aveau posibilitatea s ă folosească altceva, la sfâr şitul secolului al XX-lea?
- Nu, greşiţi, în casa lui Ceau şescu nu era voie s ă se foloseasc ă chimicale. De aceea se întrebuin ţau plasele şi palmetele. Mai mult chiar. Când se aducea o mobil ă nouă şi doream să o cur ăţăm, nu aveam voie să folosim chimicale. - Cum ar ătau covoarele de var ă? Cele pe care c ălcăm existau şi în decembrie 1989? Ceau şescu: adevăruri interzise
45
- Covoarele de iarnă erau, în general, covoare înnodate. Dar foarte multe covoare sunt daruri. Aici este singurul loc unde s-au folosit covoare iraniene. Au fost d ăruite familiei Ceauşescu de şahinşahul Iranului şi au fost sortate de noi; pentru c ă n-au fost f ăcute în mod special pentru această casă. Există şi covoare pe care le-am executat la noi în ţar ă, mai ales la o cooperativ ă din Giurgiu. Acolo am început seria covoarelor de mari dimensiuni. Iar covoarele de var ă erau nişte tapiserii. Toate acestea le-am executat la Sibiu, unde era un centru foarte frumos de proiectare şi tot ce s-a lucrat acolo era un fel de tapiserie cu nuan ţe de arhitectur ă românească. Nu prea se potriveau cu arhitectura de interior, dar a şa ni s-a cerut. Ce w'se sau amintiri să fi depănat Zoe pe aceste juc ăuşe raze de soare? S ă se fi gândit oare la vreo caban ă din Carpa ţ i, la medicul clujean sau la vreun şiretlic de adormit vigilen ţ a mamei pentru a ie şi din casă? - Cine este autorul mobilierului din această camer ă, care servea Zoei drept birou?
- Agripa Popescu a creat această suită alcătuită din salonaş, biroul şi dormitorul Zoei. Este un mobilier în stil fran ţuzesc. - Totuşi, covorul de mătase din birou nu se potriveşte deloc cu stilul mobilierului. - V-am mai spus c ă noi, arhitecţii, am încercat să le explicăm, dar opinia noastr ă nu avea nici o valoare. 46 Arh. CAMILRQGUSKI
Dormitorul Zoei are pat cu baldachin şi o toalet ă. Ur covor din m ătase şi câteva carpete persane mici. - Cum aţi defini dumneavoastr ă dormitorul Zoei?
- Nu pot să spun că are un mobilier extraordinar. Zoe nici nu a locuit a şa de mult aici. A stat mai mult cât a fost copil, până la vârsta de 16-l7 ani, dup ă care... Părinţii nu prea aveau nevoie de copii, pentru c ă îi deranjau. Şi nici copiii nu aveau nevoie de ei, pentru că nu puteau să-şi aducă pe nimeni. Trebuia să stea în casă singuratici, erau oarecum exila ţi aici. Zoe era un fel de cadân ă într-un harem, dar haremul era format numai din ea şi din maică-sa. Nu putea să-şi aducă pe nimeni şi era neplăcut.
Chiar dac ă Elena pretindea o supunere total ă din partea Zoei în privin ţ a alegerii pe ţ itorilor, nu se poate spune c ă nu-şi iubea fiica. Nu-i permitea „o via ţă în roz", dar o baie „în roz" nu implica nici un risc de...dosar. Baie roz cu robine ţ i din double.
