CHARLES BAUDELAIRE
FLORILE RÂULUI alte boeme aşezate in limba român ă de RADU CÂRNECI
CÂTRE CITITOR Greşeala şi păcatul, minciuna şi prostia Ne bîntuie fiin ţa cu aspre fr ămîntări Iar noi hr ănim nevolnici domoale remu şcări Cum cer şetorii-n zdrenţe îşi cresc păducheria. Păcatele-s cît munţii, căinţele mărunte, Mărturisirea laşă ne-o r ăsplătim apoi, Ne reîntoarcem veseli gre şelilor din noi Crezînd că biete lacrimi ne fac spre ceruri punte. în pernele pierz ării, Satan înşelătorul Ne leag ănă f ă ptura de tain ă, ca un voal, Iar al voinţei noastre nepre ţuit metal La voia-i se tope şte cum se destram ă norul. Da, f ăr ă de oprire in jocul s ău ne leag ă! In suflet ne p ătrunde cu tot ce e mîr şav Şi scoborim cu clipa spre Iad in pas bolnav, Iar cloaca ne cuprinde cu-mpu ţiciunea-i neagr ă. Cum desfrînatul muşcă, dorind împreunarea, îmbătrînita ţîţă a tirfei, hid trofeu, Plăcerile oprite le procur ăm cu greu, Din stoarsa portocal ă ne-mai-zimbind licoarea. Foind ca milioane de viermi in r ăscolire, tn cap ne chefuie şte un ocean de draci Şi Moartea ne respir ă şi-o respir ăm buimaci întrind in negrul fluviu, gemind a neoprire. Pumnalul, siluirea, incendiul, otrava, De n-au ajuns a- şi pune blazonul de ponos Pe pinza ce ne-o ţese destinul ru şinos, E semn că-al nostru suflet încet i şi stinge lava. Dar printre rîşi, pantere — rînjindu- şi bucuria — Şacali, maimuţe, scorpii şi vipere-aşteptind, Dihănii fioroase urlind, scrî şnind, muşcind Şi sufletului nostru sporind menajeria, E încă o jivină, şi poate cea mai rar ă! Şi chiar de nu se zbate iar chipu-i pare şters, Cu ce pl ăcere-ar sparge întregul Univers Şi lumea-ar inghi ţi-o cu pofta lui barbar ă;
Dezgustul e! — Cu lacrimi din preajm ă adunate, Visează eşafoduri fumîndu- şi pipa lin; Pe monstru-acesta ginga ş tu il cunoşti deplin, — O, cititor f ăţ ăţarnic, — tu, semenul meu, — frate! […] — «Fii preamărit, o, Doamne, şi dă-ne suferinţa Ca un divin remediu eternelor c ăderi, Esenţă din esenţe ea-i pentru noi putin ţa Ce ne călăuzeşte spre sfintele pl ăceri! Eu ştiu că lingă tine îşi are loc Poetul în rînd cu heruvimii, sortit la ve şnicii, Şi-l chemi la sărbătoare să-şi mistuie regretul Tirziu de-a fi p ărtaş la atotputernicii, Şi ştiu că suferinţa este virtutea rar ă: Pămîntul n-o supune, nici ve şnicul infern, Iar spre-a se împletire cununa mea stelar ă Tu birui Universul şi Timpul cel etern. Da, salbele pierdute de antica Palmir ă, Nepreţuitul aur şi perlele din mări N-ar fi de-ajuns, chiar mîna- ţi divină de le-nfir ă, Acestui nimb extatic ivit în a şteptări. El e urzit în tain ă din str ălucire pur ă Pe care începutul o a creat cu dor Şi-n faţa lor chiar ochii, uman ă aventur ă, Doar palide oglinde-s în lacrimile lor !» SPLEEN ŞI IDEAL ALBATROSUL Adesea, marinarii, spre-a- şi alunga plictisul, Prind albatroşi, largi păsări pe mările de fum, Care-nsoţesc alene cor ă biile pe-abisul Amarelor noianuri, lunec ătorul drum. Abia aduşi pe punte, şi regii de azure Se-arată-a fi deodat ă stîngaci, f ăr ă de gînd, Mari aripile-şi lasă — o, albele armure! — Ca nişte visle triste al ături atirnind. Cel călător de ceruri, el, nu de mult, st ă pînul Superb al în ălţimii, stă umilit şi-nvins! O pipă peste pliscu-i ii nec ă jeşte unul Maimuţărindu-1, altul, pe cel cu mersul stins. Poetul e asemeni acestui prin ţ de noruri, De-o seamă cu furtuna, sfidindu-i pe arca şi; Dar surghiunit pe ţărmuri, hulit şi f ăr ă zboruri, Cu aripile-i vaste se-mpiedic ă în paşi. ÎNĂLŢARE Deasupra: pesîe lacuri, deasupra: peste v ăi Şi peste mun ţi şi codri, deasupra peste m ări, Mai sus de mindrul soare, de-albastre ether ări,
De ceruri mai departe, de-a' stelelor v ă păi, Te-nalţi acum măiestru, o, suflete al meu, Precum înotătorul ce-n unde se r ăsfaţă, Despici cu frenezie a ne ştiinţei ceaţă, In aspr ă bărbăţie cu-nsemnul t ău de zeu. Mergi în purificare cu zboru- ţi preacurat, Ridică-te şi-nvinge miasmele morbide, Şi bea divinitatea licorilor limpide Din focul ce str ă bate cel Infinit visat. In urma ta untul şi vastele mîhniri R ămină-n a lor noapte, in cea ţa ei miloasă; Ah, fericit acela cu-arîpa viguroas ă Mereu în căutarea prea-sfintei n ăluciri; El, ale cărui gînduri spre cer î şi iau avint Asemeni ciodrliei în zarea dimine ţii, — El poate s ă-nţeleagă, plutind deasupra vie ţii, j A' lucrurilor taină şi-al florilor cuvînt! LEGATURI TAINICE Natura e un templu cu stilpii tr ăitori Si auzim adesea cuvinte printre goluri, Cînd zi de zi str ă batem p ădurea de simboluri întimpinaţi de ochii săi proteguitori. Ca lungi, prelungi ecouri unite-n dep ărtare într-o întunecoas ă şi-adîncă armonie, De necuprins, ca noaptea dorind lumina vie, Culori, parfume, sonuri se vor cu ner ă bdare. Sunt proaspete miresme ca fragezii copii, Ori dulci precum oboiul, sau verzi cum e cimpia, — Iar altele viclene, trufa şe-n bogăţii, Purtînd in ele-avintul etern şi bucuria, Ca smirna, moscul, ambra, t ămîia-mbătătoare, Dind simţurilor noapte şi spiritului soare. FARURILE Rîu al uitării, Rubens, gr ădină-n lenevire Si pernă ds trup fraged, lipsit ă de sărut, Dar unde via ţa curge cu f ăr ă-de-oprire, Ca aerul spre ceruri, ca apele spre sud; Da Vinci, dinspre sine, într-o oglind ă sumbr ă, Ivind un cer de îngeri, fermec ător şi blînd, Acoperit de tain ă în transparenta umbr ă: A gheţurilor ţar ă şi-a pinilor tăcînd; Rembrandt, spital durerii cu vaiete-n şuvoaie, Cu numai o podoab ă: un crucifix de lemn; Acolo plînsul rugii se-nal ţă din gunoaie Sub nemişcata rază cu-al neputinţii semn; Buonarroti, vagul nedeslu şit în care Herculi cu Chri şti alături înalţă chip de zei, Şi-n înserarea goal ă năiuci de închinare
Cu degete de filde ş rup giulgiul de pe ei; Atleţi in încordare şi fauni în amoruri Şi încă: frumuseţe lichelelor a dat, Debil şi palid, insă, cu capul printre noruri, Puget cel melancolic, st ă pîn pe-a şa regat; Watteau, un bal-minune de suflete ilustre Zburînd ca ni şte fluturi In dans carnavalesc, Decor al ame ţelii luminilor din lustre, Superbă nebunie pe care o iubesc; Un vis de groaz ă: Goya! cu hăuri mari căscate, Cu prunci arzînd pe ruguri sub fl ăcările-n dans, Cu babe ia oglind ă, copile despuiate, Cu îngerii cei negri dorindu-le-n balans; Delacroix: o balt ă cu diavoli uzi de sînge, In preajmă o pădure de brazi privind mîhnit Şi-alături, sub cer negru, trecind, fanfara plinge Ca un suspin din Weber dar neacoperit. Extaze şi blesteme, noian de lacrimi sfinte, Te-Deum-uri de-a valma, pestri ţe sărbători, Imens ecou adun ă din mii de labirinte Dumnezeiescul opiu al celor muritori. Un strigăt! şi-1 repetă mulţimi de santinele, E ordinul ce trece de mii de ori m ărit, E farul ce s-aprinde pe inii de citadele, E strigătul ce-1 scoate un vîn ător pierit! E pllosu-acesta, Doamne, amar ă mărturie A demnităţii noastre ce-ar vrea senin ătăţi, Durere mindr ă care din veac în veac învie Sîingîndu-se la sinu- ţi în reci eternităţi! MUZA BOLNAVA Vai, muza mea, e şti tristă în astă dimineaţă, în ochii tăi vedenii mai bîntuie, nocturne, Şi rind pe rînd, ca valuri, ţi se ivesc pe fa ţă Sminteala şi oroarea, şi reci şi taciturne. Ce-nveninată iasmă ori ce strigoi de ghea ţă Cînd groaza, cînd iubirea ţi-au r ăsturnat din urne? Coşmarul, pumn despotic, parc ă ivit din ceaţă, Te-mpinse în adîncul str ăvechilor Minturne? Ah, mai revars ă, Doamnă, miresme de-nviere, Iar pieptul să-ţi tresalte putere în putere, Şi să-ţi ritmeze-n vene domn-singele cre ştin, Ca imnele scandate in me şter vers latin Slăvind pe Phoebus, tat ăl cîntărilor totale, Şi-apoi pe Pan, st ă pînul pe-ntinderi pastorale. MUZA VENALA O, muza mea, amanta palatelor bogate, In iarna viscolind ă, cind bate Ianuar Cu nopţi de neagr ă veghe, vei izbuti m ăcar
A-ţi încălzi la vatr ă picioarele-ngheţate? Marmoreeni-ţi umerii vor mai zîmbi cu har Sub luna de triste ţe ce-n cas ă-abia r ăzbate? Săracă şi flămîndă, din ceruri înstelate Comori mai aduna-vei, tu, harnic aurar? Va trebui, vai, ţie, spre-a ci ştiga o piine Să cinţi pe la biserici — tr ăind de azi pe miine — Te-Deum-uri ştiute, ci f ăr ă sentiment, Sau intr-un circ, al ături, f ăcînd-o pe paia ţa, Să rîzi cu plinsu-n suflet şi, blestemlndu-ţi viaţa, Să faci să se amuze un public indecent. CĂLUGĂRUL NEVREDNIC Pe ziduri afumate, b ătrîna mînăstire înf ăţişa icoane de Adev ăruri sfinte, Blînd austeritatea in f ăr ă de rostire Stingea acelor chipuri r ăceala dinainte. Era atunci cuvintul lui Christ In înflorire, Cînd mulţi, vestiţi călugări, ce nu se mai ţin minte, Îşi mlădiau talentul sculptind prin cimitire 5i Moartea preamărind-o cu simple, vechi cuvinte. — Mi-e sufletul asemeni unui adînc mormînt, Ca el ne-mpodobit ă sărmana mea chilie; Nevrednicul s ău schivnic îi sunt de-o ve şnicie. Neputincios în toate, cînd voi avea cuvînt Din trista-nchipuire s ă-nalţ o sărbătoare: A ochilor iubire şi-a miinilor lucrare? DUŞMANUL întreaga-mi tinereţe doar o furtun ă neagr ă A fost, si prin aceasta rar soarele de jind; Gr ădina mea sub tunet mincat ă-i de pelagr ă, Cu doar cfteva fructe abia se pirguind. Şi iată-mă in toamna ideilor supreme; Cu sapa şi cu grebla va trebui, zeiesc, Pămintul dintre ape s-adun, spre-a nu m ă teme De gropile-mprminte ce-n fat ă se ivesc. Dar cine ştie dacă acele fiori de ginduri Vor mai găsi in solul spălat ca aspre prunduri Dumnezeaiscă hrană spre-a le însufleţi? — Durere! O, durere! cum ne m ănlncă Timpul, Duşman ascuns in inimi, temeinic zi de zi, Cum singele ce-1 pierdem ii str ăluceşte nimbul! ZADARNICII Nu, n-am curajul t ău celest, Sisif, să port aşa povar ă, Darmite pentru-a multa oar ă! Ars longa vita brevis est. Nicicum, nu voi mormint celebru
Ci, spre un cimitir pustiu Inima, toboşar tîrziu, îmi bate-n ritm de mar ş funebru. — O, cîte rare nestemate Dorm, pe vecie îngropate Singur ătăţilor, sub stînci, Şi cîte flori cu-aleasă haină Parfumul straniu ca o tain ă îl dau tăcerilor adinei! O VIATA ANTERIOARA Am locuit, lungi zile, sub falnice portice Şi splendid aurite de soarele marin, A' căror nalţi pilaştri se-asemănau din plin, Cînd seara-şi umbrea faţa, cu grotele antice. Talazuri cu r ăsfrîngeri din cerul opalin, tn chip solemn şi mistic amestecau complice O muzică de ape în rezon ări ferice Cu-amurgurile triste în ochiul meu declin. Da, am tr ăit acolo plăcutul efemer, înconjurat de-azururi, de valuri înspumate, Şi sclavii goi în juru-mi cu trupuri miresmate Mă r ăcoreau cu frunze de fraged palmier, Şi gindul lor acelaşi, mereu sîrguitor: Să-mi afle taina care mă subţia de dor. ŢIGANII PEREGRINI Profetic, seminţia cu ochii arzători Din nou la drum porne şte spre alte zări visate, Iar pruncii sug dulcea ţa din ţîţele bogate Sau dorm la mame-n spate, de ei ne ştiutori. Bărbaţii merg alături de carele-ncărcate, Cu armele la şolduri şi str ălucind fiori; Ei leagănă sub pleoape un cer de s ărbători Năluci de fericire topindu-se, ciudate. Un greier, păr ăsindu-şi culcuşul de pămînt, Le cintă din vioar ă cu înrudit avînt; Cybela, ce-i iubeşte, covoare verzi le-a şterne, Izvor le dă din stîncă şi-mbracă-n flori de var ă Pustiul ce-i petrece spre jinduita ţar ă, în suflet locuind-o vis ărilor eterne.
OMUL ŞI MAREA Om liber, pururi fi-vei înamorat de Mare, Ea, propria-ţi oglindă! Si cugetul ţi-1 vezi In luciul de soart ă, eternă legănare: Amaru-i f ăr ă margini în suflet îl păstrezi. Şi te-adînceşti in unda-i ca-n propria- ţi icoană, Şi o alinţi cu ochii, cu imnuri o r ăsfeţi, Iar inima îşi uită nefericita-i goană
Cînd marea-şi urlă dorul şi-adîncile-i tristeţi. întunecaţi şi vajnici, şi mîndri faţă-n faţă: Ai, Omule, în fire genuni f ăr ă sfîr şit; O, Mare.-ascunzi in sînu- ţi comori, ca intr-o cea ţă, Ci, amîndoi misterul nu vi-l l ăsaţi privit. Şi, totuşi, lupta voastr ă-i mereu neostoit ă: Nici remuşcări, nici milă, de mii şi mii de ani Făr ă-ncetare, Moartea v ă duce în ispit ă: Beligeranţi de-a pururi, o, fra ţi mereu duşmani! DON JUAN ÎN INFERN Cind Don Juan ajunse in z ări subpămintene Şi i-a plătit lui Charon al trecerii obol, Un cer şetor cu ochiul trufa ş, de Antistene, Lopeţile apucă vîslind spre-adincul gol. Cu desf ăcute rochii, cu sinii de t ăcere, Sub cerul ca o noapte l-întîmpinau femei, Precum o mare turm ă împinsă la tăiere Şi r ămînea in urmă un plînset c ătre zei. îi pretindea simbria rizîndu-i Sganarel Lui Don Luis, şi-acesta, de parc ă da porunci, îl ar ăta mulţimii de mor ţi pe fiul cel Care-i batjocorise b ătrîna frunte, -atunci. în voalul ei de doliu, Elvira, -nfiorat ă, Alături de perfidul ei soţ, ce-1 adora, Părea a-i cere-un ultim surîs ca-ntîia dat ă Credinţă cînd jurase, pe care o tr ăda. Nalt în armura-i sumbr ă, un om de piatr ă, parcă, Sta-nalt la cîrma bărcii tăcut Inăintind, Ci, sprijinit in spadă, uitînd a mor ţii arcă, Eroul privea valul, nimic nemaiv ăzînd. PEDEAPSA TRUFIEI În vremuri minunate, pe cînd Teologia Da flori nemaivăzute pulsindu- şi energia, Se spune c ă un doctor, preamare înv ăţat, — Ce-nnobilase inimi supuse la p ăcat, Muncindu-le adîncul cu-aleas ă măiestrie — Şi după ce ajunse prea-sus, la slava vie, Pe căi necunoscute, de nimeni cercetate, Pe unde Duhuri pure cîndva de-au fost umblate, Ca omul ce în piscuri cuprins e de-ame ţeală Strigă, dezvăluindu-şi satanica-i sminteal ă: «Isuse mic, Isuse! prea-n ceruri te-am suit! O, dacă slă biciunea-ţi aş fi adeverit, Ruşine ai culege, nu gloria m ăreaţă, Ai fi de risul gloatei, o biat ă mogîldeaţă!» Nici nu-şi sfîr şise vorba şi mintea-1 păr ăsi. Lumina lui de soare c-un v ăl se adumbri; întregul haos, parc ă, ii nă pădi gîndirea,
Odinioar ă templu boltit în str ălucirea Ideilor de aur ce- şi rînduia; acum Tăcerea, noapte-adînc ă, se-nstă pini precum într-un cavou cu cheia uitat ă undeva. Cu vitele asemeni, de-atunci, în calea sa Trecea f ăr ă şă ştie, şi nu vedea nimic Pe cimpuri dac ă-i var ă sau iarnă pe colnic; Era o biată zdreanţă în colţul unei vetre: îl huiduiau copiii şi-1 alungau cu pietre. FRUMUSEŢEA Frumoasă sunt, ca visul în piatr ă: o minune, Iar sinul meu, spre care to ţi au aflat pierirea, Menit e să inspire poetului iubirea, Materiei asemeni, care nicicînd apune. Tronez în zări ca sfinxul, mereu neîn ţeleasă; Leg inima-mi de ghea ţă de-al lebedelor crin; Ur ăsc mişcarea care-i al armoniei chin, Nu rid, nu pîîng vreodat ă: r ămîn in veci mireas ă. Poeţii, contemplîndu-mi adinciie mistere, Ce uneori nimbeaz ă celebrele sf ătui, îşi vor petrece via ţa în studii austere, Căci am, spre-a-i fascinare pe-ace şti amanţi, destui, Oglinzile în care mai mîndru totul pare: Mari ochii mei, lumină întru eternizare! Nicicind vreo frumuse ţe ca searbede vignete, Produse f ăr ă noimă-n secolul ateu — Picioare-n ghete nalte, în mîn ă castagnete!— N-or incinta o clip ă un cuget ca al meu. Lui Gavarni, poetul învinselor cîoroze, îi las tăcuta ceată cu chipuri de spital; De caut n-o s ă aflu în palidele-i roze Năucitoarea-mi floare in roşu ideal! Fiindcă-acestei inimi, genune-ntunecat ă, Doar tu-i placi Lady Macbeth în crim ă-mpurpurată, Tu, cea-ndelung visat ă d'Eschil în antici ani Sau tu, statuie-a Nop ţii, vis michelangelesc, Tu, ce-ţi mlădii fiinţa, ai semnul t ău zeiesc: Surîsul pentru gura ne-nvin şilor Titani. URIAŞA Demult, pe cînd Natura se d ăruia trufaşă, Zidind copiii-monştri cu trupuri de titan, Mi-ar fi plăcut alături de-o fat ă uriaşă Să stau, ca-n poala blindei regine, un motan. Mi-ar fi plăcut fiinţa-i s-o văd cum înfloreşte Nesăţioasă-n jocuri cu sufletul avid, Şi inima ghicindu-i: un foc ce pîrjole şte Din umeda-i privire ce m ă voia avid; Primindu-mă-n plimbare magnificele-i forme,
Să urc, abia, versan ţii la pulpele enorme, Cind, vara, moleşită de-aprinşii sori păgîni, Intinsă-i pe-o cimpie sub z ările informe, Să-adorm la ad ă postul imen şilor săi sini, Ca un sătuc in valea acelor mun ţi stă pîni. STATUIE ALEGORICA IN GUSTUL RENAŞTERII Lui Ernest Christopiie, sculptor — Priviţi surîsul tainic şi-adinc voluptuos: Încrederea de sine i-a-ntip ărit extazul Şi mindra sa privire şi galeşă sfîdind Şi, ca un fruct din v ăluri ivindu-se, obrazul Din ale cărei linii Îşi semeţeşte gînd: «Numele meu Pl ăcerea-i şi-ncununez Iubirea!» Iar faţa-i dăruită cu-ascunsul farmec rar, Că vr ă ji r ăscolitoare ne-ngăduie pornirea! Ci să-i privim de-aproape ame ţitorul har. Afurisită artă! surpriză infernală! Armonioasă formă, cel trup încint ător E, mai in sus de umeri, o fiar ă bicefală! Ba nu! e doar o masc ă, închipuit decor: Obrazul de lumină-i schimonoseal ă blinda, Priveşte-1 cum se strîmb ă f ăr ă-a voi ceva, Iar capul, stind, aievea-i luminii lui crescind ă, Sub falsa-nf ăţişare părind a aştepta. Sărmană mare artă! Precum un fluviu care în lacrimi se sfir şeşte, cu-amarul lor rotund, Minciuna ta mă-mbată precum o rev ărsare A apelor Durerii cu ochii s ăi pe prund! — Dar de ce plînge, oare? Ea-i doar perfec ţiunea Şi poate să-ngenunche tot neamul omenesc, Ce r ău nefast o roade ameninţînd minunea? — Cum nu-njelegi! Ea plînge apusul timp ceresc! Şi traiul său de-acuma! Dar ce o îngroze şte Şi-i scutur ă genunchii de piatr ă, blînzi şi goi, E c-o să dăinuiască, cu tot ce-i omene şte, Şi mîine, şi poimîine, întruna! — ca şi noi! IMN FRUMUSEŢII Vii din supreme ceruri, din tainice abise, O, Frumuseţe! ochiul divin şi infernal, îmbelşugat revarsă şi crime dar şi vise, Puterea ta ca vinu-i: în toate triumfal. Ai in priviri, deodat ă, amurgul şi aurora, Şi r ăspîndeşti parfume: un uragan t ăcut; Sărutul ţi-e licoarea iar buzele amfdra Dînd celui slab t ărie, celui puternic scut. •■ R ăsări din hăuri negre sau te cobori din astre? Vr ă jit, Destinul, merge — biet cîine,-n urma ta; Tu semeni, la-ntîmplare, miminile-n dezastre,
Stă pînă eşti şi nimeni nu ţi-a-ndr ăznit cîndva. Si calci, Neasemuito, pe mor ţi zîmbind senin ă, între podoabe, Groaza o ţii la mare preţ, Si tot la fel Omorul — breloc f ăr' de rugină, Pe pîntec î ţi danseaz ă mereu mai îndr ăzneţ. Spre flacăra-ţi divină s-azvîrl efemeride, Slăvindu-te in clipa cind nu mai au cuvînt; Iubitul ce-n dorinţă aleasa işi cuprinde, Un muribund îmi pare, mormînîu- şi alintînd. Că vii dinspre azururi sau din infern, totuna! O, Frumuseţe! monstru măreţ, grozav, candid, Fă pturii tale mindre m ă dau pe totdeauna Intrind in Infinitul de tain ă şi avid. PARFUM EXOTIC Cînd, închizîndu-mi ochii, în toamna cu-nserare, Respir parfumul tainic al sinului t ău pur, Văd ţărmuri de miragii cu ape împrejur Şi soarele din slav ă curgînd cu-nfl ăcărare. O insulă-i acolo de lene şi splendoare Cu arbori de minune şi fructe de azur, Femei cu ochi de vraj ă şi trup f ăr ă cusur, Bărbaţii de zvelteţe şi proaspătă vigoare. Parfumul tău mă-ndeamnă spre-acele zări ferice, Spre porturi cu cor ă bii şi-ngustele caice Sosite de din larguri in obosire lin ă, In timp ce tamarinii miresme r ăspindesc Infiorate-n aer, în nările-mi, gr ădină Topindu-mi-se-n suflet cu-n cînt marin ăresc. PÂRUL O, plete, ca o turmă pe umeri rev ărsată! O, bucle! o, parfume plutind st ăruitor! Extaz! şi-i plin alcovul de tot ce-a fost odat ă: . Dulci amintiri in părul dormind, pe care, iat ă In aer voi să-1 flutur, năframâ-a unui nor! Asia languroas ă şi Africa-n dogoare, O lume-ndepărtată, stingîndu-se domol, Tr ăieşte în adîncu-}i, p ădure-aromitoare! Cum duhul altor oameni st ă-n muzici de candoare, Pe unda-ţi miresinată, al meu devine sol. Voi merge unde oameni şi arbori cu-a lor soarte Alene se r ăsfaţă sub ar şiţe de cer; Păr minunat, fii valul ce lin o s ă mă poarte! De abanos e şti, mare, şi neştiind de moarte, Cu steaguri şi catarge, cu b ărci şi cu năieri: Un port sonor în care vrea sufletu-mi s ă beie Asemeni unei flote: culori, parfume, vers, Cînd navele de aur, plutind sub curcubee, Spre glorie tind braţe, ca braţe de femeie
Spre-un cer mai pur din care al vie ţii frig s-a şters. Da, fruntea doritoare de-acea be ţie sfintă Voi scufunda-o-n blîndul ocean, spre-a mi-1 ivi Pe cel ascuns; iar gindul ce bine-te-cuvint ă Va şti să te găsească, tu, lenea mea fecund ă, Şi-n mîngîieri nespuse pl ăceri a ne vr ă ji! Negre-n-albastru, plete, tenebre ondulate, îmi dăruiţi înaltul de vis şi diafan! Pe ţărmul vostru iar ăşi dorinţa mea r ăzbate Şi sorb cu-adinc nosaîiu arome amestecate De mosc, ulei de cocos şi, încă, de catran. Mereu! De-a pururi mîna-mi cu-aleas ă mîngîiere In coama ta va pune podoabe str ălucind, Spre-a-mi adăsta dorinţa in tainică veghere! Nu-mi eşti tu dulcea oaz ă de vis şi de plăcere Şi vinul amintirii nu-1 beau aici cu jind? (MI-EŞTI SFÎNTA TOT LA FEL CU...) Mi-eşti sfintă tot la fel cu cea bolt ă de-nstelare, Tu, doamn ă de tăcere, tu, vas de întristare, Şi te iubesc, minune, cu-atit mai mult cind pieri, Cu cit îmi pari podoab ă a nopţilor de ger, Statornicind ironic o dep ărtare-adincă Ce braţele-mi desparte de-albastrul cer, şi încă. Vreau să m-agăţ de tine spre nalturi n ăzuind, Cum de cadavrul proasp ăt, în roiuri, viermi se prind, Şi te-ndr ăgesc, o, fiar ă mereu mai nemiloas ă, Căci chipul tău de ghea ţă te face mai frumoas ă! (ŢI AR PLACE, TO ŢI BĂRBAŢII...) Ţi-ar place, toţi bărbaţii în patul t ău să vină, Femeie deşucheat ă, punct negru în lumin ă! Iar dinţii, spre-a-i păstrare acestui joc turbat, O inimă, să roadă, pe zi, te-ai angajat. Ferestre de dughene par ochii t ăi în ceaţă, Şi-arzînd, ca lampioane, la s ărbători In piaţă, Se folosesc obraznic de-o for ţă de-mprumut, Căci legea frumuseţii nicicînd n-au cunoscut. Maşina oarbă, surdă, prea meşter ă la crime, Tu, care-ai supt de sînge atîta omenime, Cum nu te prinde-oroarea, privindu-te, s ă vezi Că,-n mii de-oglinzi, puterea de diavol ă, ţi-o pierzi? Păcate mari, pe care le-ai s ăvîr şit cu faimă, Nicicînd nu te f ăcur ă să dai napoi cu spaim ă, Văzînd cum c ă natura, măreaţă-n gind ascuns, Să plămădeasc'-un geniu din tine, a ajuns, — Din tine, desfrînato, regin ă-n preacurvie? O, splendid ă mocirlă! cerească mir şăvie! SED NON SATIATA
Ciudată zeitate cu trup misterios, în taină plămădită de-un Faust de savan ă, Mireasmă îndoită, de mosc şi de havan ă, Sublimă vr ă jitoare cu şolduri de-abanos, Las altora, şi opiu, şi-al nopţii cer stelos; Nectarul gurii tale îl vreau in clipa van ă, Cînd poftele spre tine-s gr ă bită caravană, Privirea ta izvor e din care beau setos. O, demon f ăr ă milă, dă-mi flăcări mai domoale Din ochii mari şi negri, ferestre firii tale; De nouă ori, ca Styxul, nu pot s ă te-nf ăşor Şi nu pot, furioaso, superb ă libertină, Trufia să ţi-o nărui în bărbăteşti strinsori, Ca-n patul tău — infernul — s ă fii o Proserpină! (ÎNVEŞMÎNTATÂ-N VALURI...) înveşmintată-n văluri cu sclipăt de argint, Ea trece f ăr ă zgomot, ciudat ă unduire, Ca şerpii lungi pe care, fachirul, în alint, Cu magica-i baghet ă îi face-a dănţuire. Ca tristele nisipuri şi cerurile seci, La suferinţa lumii total nepăsătoare, Ca valurile mării ritmîndu-se în veci, Ea îşi consumă clipa mereu netrec ătoare. Metalică lucire în ochii s ăi vibrînd, Simbolică natur ă, str ăină, f ăr ă gînd, Amestec de sfinx antic şi înger f ăr ă vini, Din aur, diamante, o ţeluri şi lumini, R ămlne-n str ălucirea-i ca steaua inutil ă, Femeie majestoas ă, dar rece şi sterilă. ŞARPELE CARE JOACA Leneşo, ce mult îmi place Trupul tău frumos, Ca o stea ce-a prins s ă joace în oglindă, jos! Părul tău, ce unduire în parfume-adînci, Pare marea-n despletire, Valuri negre-n stinci, Ca o nav ă-n zori trezită, Vînt uşor aud, Sufletu-mi de dor palpit ă Năzuind spre sud. Ochii tăi nimic n-arată Dulce sau amar, Două perle reci, curate, Fier şi aur, doar. Ah, şi mersul tău îmi pare Proaspăt abandon,
Ca un şarpe-n ondulare Pe-o nuia de somn. Fruntea de copil ă dulce Cum ţi-o legeni blind, Pui de elefent s ă-1 culce înf taine cînt. Şi f ă ptura-ţi se mlădie, Nava mea de dor, Legănîndu-şi, armonie, Pînzele de nor. Se topesc ghe ţari şi creşte Apa peste mal, Apa, gura-ji potope şte, Dinţii, albul val, Parcă-aş bea un vin de grele Glorii, dulce,-amar, Sufletul e-un cer cu stele Scuturate-n dar! UN HOIT îţi aminteşti, iubito? Era o diminea ţă Tot proaspătă şi blinda ca şi-acum, Cînd, la o cotitur ă, ni s-a ivit in fa ţă Un hoit scîrbos la margine de drum, Cind pulpele deschise ca intr-o desfrnare, In sine zemuind pe-ngustul grind, îşi desf ăcea spre lume-n cinism şi nepăsare Puhavul pîntec aeru-mpu ţind. Şi soarele-n sui şu-i, incet, putreziciunea O r ăscocea in ro şu-vineţiu, Spre-a-napoia Naturii, parc ă-nsutit, minunea Cîndva, de-aceasta, strîns ă-n trupul viu. Privea din slav ă cerul la stirv cum se desfat ă O înflorire-n tainele-i dr ăceşti, Şi-atit duhnea de tare, c ă am simţit pe dată f"m se învirte totul, şi-ameţeşti. Dansau in roiuri mu şte pe burta-n puroire, Şi viermii negri unduiau ca-n ghiol, Mişcindu-se-n scursoare, in grasa ei b ăltire, De-a lungu-acestui n ăclăit atol. Sălta-n cutremurare aprinsa viermuiala Cu opintiri şi zvicnete adinei, De parcă trupu-acesta trezit din toropeala, Tr ăia multiplicindu-se, atunci. O muzică ciudată vuia in cloaca hid ă, Ca vintul şi ca şopotu-n pirîu, Ca intr-o largă sită, cînd se pornesc s ă rida In vînturare, boabele de griu. .Şi forma de fiinţă aproape disp ăruse, Topindu-se ca-n vis in timpul vast,
O schiţă-a bia, uitată, in care i şi pierduse închipuirea, pictorul fantast. Dar, după stinci, la pindă, privindu-ne cu ur ă, Un ciine, ca o fiar ă aştepta A-şi relua ospăţul la groaznica-i captur ă, A se-mbuiba cu fericirea sa. — Şi totuşi, ca aceast ă imagine scabroas ă Vei fi cîndva, o, îngere, şi tu, Statuie a iubirii, tu, azi, Cea-mai-frumoas ă, O, steaua mea, str ălucitoare-acu'! Da, chiar aşa, regină a graţiior lumii, Purificată-n tot ai să te-aşezi Acolo, printre oase, în sinul rece-al humii, Spre-a mucezi sub ierburi şi ză pezi. Tu, viermilor tăcerii, ce-ţi vor muşca sărutul, Le spune, amintindu- ţi al meu dor, Că ţi-am păstrat esenţa divină, absolutul Din taina descompusului amor DE PROFUNDIS CLAMAVI Tu, singura-mi iubire, St ă pîne,-acum te chem Cu inima-n abisul de spaime pr ă buşită, Posomorită-i viaţa cu zarea plumbuit ă Şi-n ea înoat ă semnul: cel pururea blestem. Da, şase luni un soare de ghea ţă să înduri, Şi alte şase noaptea cu v ălu-i de pustie, Ca-ntinderea polar ă f ăr' o fiinţă vie — Mişcare nu, nici paji şti, nici ape, nici păduri. Ah, nu-i oroare-n lumea de chinuri mai adînc ă Decît un ochi de ghea ţă plutind in cer şi incă Imensul întuneric precum b ătrinul Haos; O, jalnice-animale, la care m-am adaos, Cum somnul ne scufund ă: stupidul elixir — Anevoios şi lung e al vremii searb ăd fir. VAMPIRUL Tu, ce-ai pătruns ca un cu ţit în biata-mi inimă plingîndă, Şi, ca un cird înnebunit De draci, ai n ăvălit flămîndă In cugetu-mi total învins Culcuş f ăcîndu-ţi, loc de danturi, Nemernico, de care-s prins Precum ocnaşul e de lanţuri, Cum prins de joc e-un cartofor Cum de pahar e be ţivanul, Cum viermii de cadavrul lor, Tu, blestemat-o, mi-eşti duşmanul! Rugat-am spada, cu dreptate Să taie, spre-a mă libera
Şi-otrava, care totul poate, Să-i deie picătura sa, Dar, vai! şi spada şi otrava Dispreţuindu-mă, au spus: «R ămîi acolo, in mir şava Robie, pururea supus, Neghiobule!— de ţi-am ucidt Vampirul, liber dac ă-i fi, Tu, stirvul ai re-nsufleţi Cu sărutările-ţi avide!»
(CUM STĂM IN NOAPTE LÎNGÂ...) Cum stăm In noapte ling ă cea groaznic ă ebree, Alături, un cadavru, de alt cadavru, mut, Un dor mă prinse iar ăşi - ah, acest corp vindut! "De-acea minune-nalt ă ce n-o s ă-mi fie zee. Mi-nchipuiam fiinţa-i semeaţă de femeie: Privirea de putere, cu farmecul ciudat, Al părului coif negru şi tainic miresmat, A căror amintire-mi dau vlag ă şi idee. - Ah, ţi-aş fi prins tot corpul într-un s ărut ateu Din talpa de r ăcoare la fruntea luminind, Comori desf ăşurîndu-ţi, de singe şi de gind, Regina mea temut ă! mă-ngenunchind mereu, Poate că într-o sear ă o lacrimă divină Va-nceţoşa, spre mine, privirea- ţi de lumină. REMUŞCARE POSTUMĂ Cind vei dormi-n vecie, frumoasa mea cea brun ă. In mausoleul negru din marmur ă tăiat, Cind n-are să-ţi mai fie alintătonil pat Decît o criptă rece c-o ve ştedă cunună; Cind piatra-ţi va supune şi inima nebun ă Si coapsele ce-n via ţă atit s-au mlădiat, Cînd singele- ţi va tace de-a pururi înghe ţat, Nemaiputînd vreodat ă s-alergi ca o furtun ă; Mormîntul, pentru sfintul meu vis t ăinuitor — El, care-ntotdeauna a în ţeles poeţii — Va întreba-n adincuri cu glas sfî şietor: «Tu, biată curtezană, de ce în timpul vie ţii N-ai vrut s ă ştii că mor ţii în tainiţa lor pling?» — Şi-n remuşcarea-ţi, viermii vor roade îndelung. ( PISICA Te-aştept, pisică, vin' la pieptul meu — Dar gheara ţine-o-nmănuşată! Aş vrea, aşa, să mă scufund mereu tn ochii-ţi de metal şi de agat ă. Cînd degetele-mi trec a mîngîiere Pe capul mic, pe spatele-alintos,
Cind mina se îmbat ă de plăcere Pe trupul tău electrizînd lucios, Îmi văd in gînd femeia; ochii ei Ca şi ai tăi, domestică felină, Sunt reci şi-adînci, şi scapăr ă scîntei, Şi-aţiţător, f ă ptura sa deplin ă O-nf ăşur ă din creştet la picioare Miresmele-i adine ucig ătoare. DUELLUM Doi luptători potrivnici, în zăngănit de spade; Şi aerul vibreaz ă de singe şi scintei. Ce înfruntare mindr ă! insă nici-unul cade: E jocul tinereţii, al dragostelor ei. Ci să biile-s frînte! şi tinereţea moare, Iubito! insă dinţii şi unghiile cer A-nlocui pumnalul ori spada tr ădătoare. O, voi, bătrine inimi cuprinse-acum de ger! Prin ripi, cindva tr ăite de rîşi ori de pantere, înlănţuiţi, eroii s-au pr ă buşit curind, Iar carnea singerind ă în ghimpi o floare cere; In hău' acesta jalnic ce mul ţi s-aud gemînd! Hai, cruntă amazoan ă, e rindul nostru-acum Să-nveşnicim o ur ă peste-al iubirii drum! BALCONUL Izvor al amintirii, regină-ntre iubite, Tu, pomul de pl ăcere! puterea mea de duh! Nu voi uita adlncul de mîngîieri vr ă jite, Căminul de blîndeţe, al serilor văzduh, Izvor al amintirii, regină-ntre iubite! In seri abia ivite de-un foc ce se-ntrema Sau în amurg balconul, trandafiria boare, Ce fraged ţi-era sinul, ce blinda inima! Şi ne-am şoptit atîtea minuni netrec ătoare In seri abia ivite de-un foc ce se-ntrema. Ce splendide apusuri in ceruri colorate, Şi ce adine v ăzduhul! în suflete ce timp! Plecindu-mă asupra-ţi, stă pina mea de soarte, Mireasma ta unic ă mă-nnobila cu nimb. Ce splendide apusuri in ceruri colorate! Cind noaptea peste toate ţesea o cea ţă fină, Ghiceam In întuneric privirile- ţi de dor, Iar dulcea-ţi respirare cum ţi-o sorbeam venin ă! Şi-ţi mingiiam genunchii şi ne f ăceam fior, Cind noaptea peste toate ţesea o pinz ă fină. Eu ştiu să chem din umbre zeie ştile clipite, Mă retr ăiesc aievea in poala ta culcat; De ce să vreau aiurea sublimele ispite Cind tu le ai in trupul şi-n sufletul curat?
Eu ştiu să chem din umbre zeie ştile clipite! Parfume, jur ăminte, oh, s ărutări-noian, Mai r ăsări-veţi, oare, adincurilor noastre, Ca soarele ce- şi spală tristeţea In ocean Şi-ntinerit iar urcă-n tăriile albastre? — Parfume, jur ăminte, ob, sărutări-noian! POSEDATUL E soarele sub noruri. Spre-a fi al s ău egal Tu, Luna vie ţii mele, în umbr ă te-nf ăşoar ă; Fumează, dormi, fii tristă şi, pentru-a multa oar ă, Azvirle-te-n Plictisul acesta abisal. Aşa te vreau! Dar ast ăzi, cu-adincul t ău vital, Ca astrul din eclips ă ieşind, te înfioar ă, Te-aşteaptă Nebunia precum odinioar ă, Ţişneşte, deci, din teac ă, incîntător pumnal! Din lustre str ălucinde i-aţi focul în priviri! $i vulgului de şîeaptă-i murdarele-i poftiri! Tot ce-i al tău îmi place: cădere, înălţare; Fii noapte f ăr ă stele, fii al luminii zor; Întreaga mea fiinţă-i spre tine cu-ncordare Sistrigă iar: «O, scumpul meu Belzebut, te-ador!» I In văgăuna tristă şi adincă In care chiar Destinul m-a închis, Si unde raz ă nu pătrunde-n vis, Doar Noaptea mi-este gazd ă şi poruncă; Sunt meşterul pe care-un Zeu grotesc L-a pus, pe ce ţuri, să-şi fixeze arta; Sunt bucătarul ce-şi mănincă soarta Şi inima-n frigare mi-o gătesc. Din cind in cind, abia str ălucitoare, Cu aeru-i uşor oriental, O zînă-aievea pare c ă-mi apare; O recunosc in pasu-i triumfal Ştiu bine, este Ea, cea-mai-frumoasă, întunecată, o! şi luminoasă. II. MIRESME O, cititor! ai respirat vreodată Cu lăcomia celui poftitor Tămiia ascunzind un sfint fior Sau moscul din pernita-n scrin uitat ă? Ce farmec lin şi lung legănător Ne e trecutul clip ă ce îmbată, Precum sorbind mireasma alintat ă Din trupul Doamnei — neuitat amor! Din părul ei sorbind c-un val cea noapte — Jertfelnic de alcov ce te îmbie —
Miresmi păreau că se rotesc In şoapte, Iar din veşminte, ca o ve şnicie, pe pura-i tinereţe Îmbibate, Parfum, simţeam, din bl ănuri, cum r ăzbate. III. CADRA Cum rama completeaz ă o pictur ă, Chiar şi atunci cind me şteru-i vestit, Dindu-i acel ceva de împlinit Şi astfel o desprinde de natur ă, La fel: podoabe, fast des ăvîr şit, O-mprejmuie cu toată-a lor măsur ă, Adăugind la frumuseţea pur ă Un aer blînd şi tainic inedit. Mereu, calină şi-ndr ăzneaţă, ştie Că toate dimprejur o indr ăgesc; Gol, trupul îşi afundă-n bucurie Şi e o-nvăluire mătăsoasă Iar ea stă-n murmur proasp ăt şi regesc De tinăr ă maimuţă graţioasă. IV. PORTRETUL Se mistuie-n Durere şi în Moarte Vă paia care-atit ne-a mistuit. Din ochii ce-au ştiut ca să mă poarte, Din gura ta ce gura mi-a vr ă jit, Din alintări, atunci fremătătoare, Şi din lumina ce ne-a-nv ăluit Ce-a mai r ămas iubirii? Ce mai are? Un palid chip ce-n sine-a asfin ţit, Pe care Timpul, furios b ătrin, îl spulber ă cu-aripile-i deşarte, Atunci, şi-acum, şi-n viitor stă pin... — Ah! ucigaş al Vieţii şi al Artei, Din sufletu-mi n-ai să mi-o ştergi pe Ea, O, desf ătarea, veşnicia mea! (PÂSTREAZA-ACESTE VERSURI...) Păstrează-aceste versuri, iar dac ă al meu nume, Corabie purtată de generoase vinturi, Ajunge-va cu bine acele noi p ăminturi Pe oameni fericindu-i c-un vis din alt ă lume, Să-ţi fie amintirea precum a' mele cînturi, Uşoar ă,-abia şoptită in obosite strune Şi-n cititoru-acela, intrînd, s ă se-mpreune tn tainice inele cu blîndele-i avânturi; — Tu, ce e şti blestemată de din adincuri pîn ă-n Tăriile celeste, doar eu ţi-aud puterea, O, tu, precum o umbr ă alunecînd st ă pină, Treci peste gloata care te-au socotit ca fierea,
Privirea-ţi să destrame a pro ştilor tărie, Tu, înger cu ochi negri, tu chip de-n ţelepţie! SEMPER EADEM Mi-ai zis: «De unde- ţi vine ciudata Întristare, Urcind asemeni mării pe ţărmul dezvelit?» — Cînd inima- şi termină culesul, ni se pare C-a exista-i zadarnic. Ce adev ăr cumplit! E o durere simpl ă, mereu la ea acas ă, Plăcută tuturora ca bucuria ta: Ci taci iscoditoareo, spre-a fi mereu frumoas ă, E vocea ta minune cînd ştie a tăcea! Da, taci, neştiutoareo! Suris ca diminea ţa, Tu, suflet f ăr ă pată! Mai mult decit Viaţa E Moartea, ce ne ţine în plasa-i de mister. Mai bine bietu-mi suflet să creadă-ntr-o minciună, Şi ochii tăi mă-mbete: un vis ce-n ochi-mi sun ă, Sub genele- ţi de umbr ă s-adorm, apoi s ă pier! ÎNTREAGA-I FRUMUSEŢE In camera de sus, retras ă, Dis-dimineaţă se ivi Satana, şi cu voce joas ă, In felul său mă ispiti: «Din lucrurile-ncint ătoare, Ce vraja dulce-i întregesc, Din tot ce roz şi negru are Şi mindru o împodobesc, R ăspunde, cel mai mult ce- ţi place?» O, suflete, şi i-ai r ăspuns: «Minune-i totul, tot ce face, S-aleg ceva in stare nu-s. Nu ştiu, cind chipu-i m ă uimeşte, Ce are mai seduc ător: Ca Aurora mă-nnoieşte, Ca Noaptea e alint ător, Iar armonia-i prea aleas ă, Ce trupul tainic i-a sculptat, A neglija ceva, nu las ă, Din ce-i întreg, de to ţi visat. O, mistică metamorfoză A simţurilor mele-n zbor! Da, vocea sa e ca o roz ă, Suflarea-i: muzicile-n zbor! (TU, CE-I VEI SPUNE IAR ĂŞI...) Tu, ce-i vei spune iar ăşi, biet suflet solitar, Tu, inimă plîngîndă, desear ă ce-i vei spune Acelei preafrumoase, preascumpe şi preabune, Ce din privirea-i sfîntă iţi toarnă-n cuget har?
— Vom pune-orgoliul nostru s ă-i legene cînt ări, La dulcea ei asprime s-aducem pream ărire, Fă ptura-i miresmat ă, cu îngerii de-o fire-i, Cînd ochii-i ne-nve şmintă in limpezimi de z ări. Fantoma ei în noapte ori in singur ătate, Sau ziua,-n larma str ăzii, cînd pulsul vie ţii bate, Ca flacăra pluteşte, înă buşind dureri Şi-adeseori cuvint ă: «Puterea mea ordon ă: Iubiţi-mă, Frumosul să-1 adunaţi averi! Sunt îngerul de paz ă, sunt Muză, sunt Madon ă!» FĂCLIE VIE Merg Înaintea-mi Ochii plini de-o lumin ă vie, Pe care, poate,— un Înger i-a fermecat savant, Sunt fraţii mei purtindu-şi cereasca lor solie Şi risipind in ochi-mi tr ăiri de diamant. Scă pindu-mă de pofte, de multele p ăcate, Călăuzindu-mi paşii spre zarea de Frumos, Sunt robul lor, precum ei dragi slugile-a şteptate, Luminii lor, lumina-mi supune-se voios. Ochi minunaţi, voi ardeţi cu mistică lucire, Precum f ăclii de cear ă in plină zi pălind Ci f ăr ă a se stinge divina lor clipire; Dar ele cintă Moartea, voi, Firea inviind, Şi-n suflet imi pătrundeţi cu blinda adorare, Voi aştri, a căror taină n-o stinge vreun soare! REVERSIBILITATE Înger al bucuriei, st ă pîn pe-a tainei cea ţa, Cunoşti tu, oare, spaima, ru şinea sau uritul, In nopţi pustii, de groaz ă, cînd, revenind, trecutul In inime pătrunde cu pas t ăcut de ghea ţă? înger al bucuriei, st ă pîn pe-a tainei cea ţă? înger al bunătăţii, cunoşti ce e minia, Si lacrima amar ă, şi pumnii strinşi in umbr ă Cind iar ăşi r ăzbunarea î şi bate toba sumbr ă, Şi simţurile noastre-şi arată nebunia? înger al bunătăţii, cunoşti ce e minia? înger al sănătăţii, ştii tu ce e amarul, In searbede ospicii bolnavii delirind Ca exilaţi, şi paşii tir şindu-şi-i plîngînd, Şi soarelui de-afar ă nemaigustînd paharul? înger al sănătăţii, ştii tu ce e amarul? înger al frumuseţii, ştii tu ce-i bătrineţea, In riduri adincită şi-n zbuciumul hidos De-a mai privi in ochii ce ne-au b ăut frumos, Dezgust ascuns credin ţa, şi-n preajmă tinereţea? înger al frumuseţii, ştii tu ce-i bătrineţea? Tu, Înger al luminii, ce-ndemni spre fericire, Şi-n agonie, David, i ţi implora putere,
Din trupul tău de vreme s ă-i dai acea avere; Ci eu Iţi cer doar clipa de-a fi-n Dumnezeire, Tu, inger al luminii, ce-ndemni spre fericire! CONFESIUNE O dată, doar, pl ăcută şi nobilă femeie, De braţu-mi sprijinită, ne-am plimbat (Ah, şi-mi erai alături precum din cer o zee Şi sufletu-mi nici azi nu te-a uitat); Tirziu de dor, din ceruri, medalie curat ă, O lună plină lumina de vis, Şi apă largă, noaptea, solemn ă şi bogată Plutea peste un adormit Paris. Furiş, pe ling ă case şi pe sub por ţi bătrine, Pisici se strecurau abia z ărit, Cu-auzul tot la pînd ă ne urmăreau, stă pine, Ca nişte umbre ce ne-au îndr ăgit, Cind deodat ă-n miezul intimităţii noastre, Ivindu-se in daru-acela pal, Din tine, cea asemeni viorilor sihastre, Cu sunetul din lic ăriri de val, Din tine, bucuroas ă de dor ca o fanfar ă In dimineaţa str ălucind uşor, O notă plingătoare, pustie şi bizar ă, Scă pă, abia, cu pas şovăitor, Plă plnd copil şi mir şav, ce- şi schingiuie menirea, De care-ai lui se leap ădă-n regret, Şi îl ascund de lume mereu, ştiindu-i firea, Ca-ntr-un cavou un ru şinos secret. Biet înger! vocea- ţi blinda ce ţipător sunase: «Nimic ia lumea asta sigur nu-i Şi că întotdeauna, sub fardurile-i groase, Se-ascunde egoismul omului; Şi-apoi, c-a fi frumoas ă e-o aspr ă meserie Şi nu aşa un meşteşug banal Precum al dansatoarei ce moare şi învie într-un surîs ştiut şi maşinal; Că inimii a-i crede e o prostie mare, Că toate pier: amoruri, frumuse ţi, Stringîndu-se in prip ă la coşul de Uitare Apoi, spre-a se topi-n eternit ăţi!» Da, mi-amintesc adesea de farmecul de lun ă, De-acea tăcere suspinînd frumos Şi de mărturisirea-ţi cumplită ce m-adună Şi inima mi-o stringe dureros. ZORI DE SPIRIT Cind iar ăşi desfrinatul la geam sim ţeşte zorii Şi-n suflet Idealul e-un mugure arzind, Minunii se iveşte ticăloşitul gînd
Şi-n bruta somnolent ă un inger sparge norii. Spirituale ceruri, azur neîntinat, Pentru acel ce-n somnu-i se chinuie şi geme, Genuni chemînd la ele pe-nMntul ce se teme, Tot astfel tu, zei ţă cu chip nea şteptat, Pe vatra-mi fumegîndâ a multelor orgii, Iţi dănţui frumuseţea etern încint ătoare Iar ochii mei te-a şteaptă s-apari, mereu s ă vii; O, da, păleşte-n soare a lumin ării rază, Fantoma ta e, ins ă, mereu de s ărbătoare Şi arde ca un astru şi-n sufletu-mi s-aşează!
ARMONIE DE SEAR Ă La ora de-nserare, pe frageda tulpin ă, Flori îşi topesc fiinţa, abia c ădelniţind, Parfum suav şi sunet In preajmă revărsind, Ca valsul melancolic in vîrtejire lin ă! Flori Îşi topesc fiinţa, abia c ădelniţind, Pe strunele viorii o inimă suspină Ca valsul melancolic în vîrtejire lin ă! Frumos şi trist e cerul ca un altar de gînd. Pe strunele viorii o inimă suspină, Un suflet ce desfide neantu-n veci fl ămînd! Frumos şi trist e cerul ca un altar de gînd Cînd soarele se-neac ă in plasma-i asasin ă. Un suflet ce desfide neantu-n veci fl ămînd Trecutului aşează vestigii de lumină, Cind soarele se-neac ă in plasma-i asasin ă, Un chivot eşti, de aur, in taina mea arzind! STICLUŢA Există, da, parfume care p ătrund adinc Chiar şi-n pereţii sticlei şi timpu-n ele strîng. Căci deschizînd sipetul din Orient venit Si care-n balamale scince şte r ăguşit, Ori căutind, prin casa cea veche, într-un scrin, Amirosind a vreme din mucegaiul fin, Găseşti flaconu-acela ce- ţi aminteşte, parcă, De-un suflet ce, din nou, spre via ţă se încearcă. Mii ginduri crisalide, dormind in taina lor, Abia fremătătoare se mişcă şi, uşor, Aripile-şi ridică şi prind incet să zboare, Reînviind culoarea şi aurul de soare. Da, tot ce-a fost odat ă şi-adună-acum risipa, Reimbătindu-ţi ochii, reameţindu-ţi clipa, Iar inima învinsă Ji-o-mpinge cu putere Spre-abisul de miasme ce pururea ne cere, Ca Moartea, stind in moarte, genune secular ă, Asemenea lui Laz ăr, duhnind, un chip de cear ă Mişcindu-se-a trezire, rupindu- şi giulgiul greu:
O rincedă iubire pindindu-te mereu. Cîndva, şi eu, asemeni, pierdut din amintire, lntr-un dulap sinistru zvîrlit, f ăr ă de ştire, Ca o sticluţă veche, cu aer dezolat, Murdar ă, pr ăfuită, cu dop cleios, cr ă pat; Eu iţi voi fi sicriul, duhoarea mea adîncă, Mărturisire-a for ţei, a r ăului, şi încă Otravă îngerească in str ăveziu amar, Ce-mi chinui existenţa şi-al inimii hotar! OTRAVA E vinul cel ce poate, speluncilor imunde Podoabă să le dea miraculos, Să-nalţe nevăzute portaluri fastuos Din a paharului luciri fecunde, Ca soarele ce-apune sub cerul neguros. Şi opiul măreşte tot ce-i nemărginire: De neoprit al spa ţiilor gînd, El adinceşte timpul plăcerilor storcind Acea întunecat ă potolire Ce-ncearcă peste poate biet sufletul pl ă pind. Ci nu-i nici o putere precum otrava sfinta Cu tainice chemări din ochi-ţi verzi. Ca iazurile-n freamăt In care chipu-mi pierzi, Iar visurile-mi bine-te-cuvîntă Că-n apele-ţi amare le-aduni şi le dezmierzi. Şi nu cunosc esen ţă mai purificatoare Ca apa sfînt ă-a gurii tale atunci Cind inima mi-o-mbată tăcutele porunci, Şi îndemnind-o f ăr ă remuşcare Către hotarul mor ţii cu imnele-i plelungi! CER TULBURE Ca într-un văl de ceaţă privirile iţi pierzi, Iar ochii-n taină-adîncă (albaştri, gri sau verzi?) Pe rînd plini de visare, duio şi ori cruzi de dor: Ascunsă nepăsare a cerului sub nor. Eşti ca acele zile în piele albe prinse Cind singele- şi agită izvoarele încinse, Cind carnea, r ăscolită de-un r ău care o coace, In hohote i şi ride de spiritul ce zace. Da, uneori te-asemeni acelor z ări frumoase Vibrind la blindul soare in toamnele umbroase, Şi str ălucind lumina: un munte dup ă ploaie, Pe el topindu- şi setea a razelor v ă paie, Femeie a pierz ării! seducătoare vreme! Iţi voi slăvi vreodată chiar viscolul ce geme? Şi voi putea eu stoarce, atunci cind arde gerul, Plăceri mult mai tăioase ca ghea ţa şi ca fierul?
PISICA GINDULUI, FRUMOASĂ I Prin creier mi se plimb ă lin, De parcă-ar fi la ea acasă, Pisica gîndului, frumoas ă, Şi miaună ca-ntr-un suspin, Atlt de tandr ă-i vocea sa; Ci, glasu-oricum ar fi, ive şte Profunde bog ăţii şi creşte Dintr-un mister de undeva. Da, vocea asta îmi p ătrunde Mereu adincele tenebre, Ca versu-ascunselor algebre Cu alcoolu-i, clnd rotund e. Durerea mi-o adoarme-apoi Cu dulcile-i extaze fine; Nu-i trebuie cuvinte pline Spre-a-mi spune frazele puhoi. Şi nu-i arcuş să mi se-ndoaie Pe suflet şi vibrind perfect, Ca glasu-i In regal efect, Durerile să mi le-nmoaie. E vocea-i ca-ntr-o tain ă-zee, Pisică, stranie felină, Venind din zarea ingerin ă, Aşa subtilă şi femeie! II Din blana-i moale, brun-ro şcată, Iese-un parfum insinuant (Ea m-a privit ca pe-un amant!) Ci n-am s-o mai mingii altdat ă. Mă judecă şi mă socoate, E-al casei mele geniu bun, Regină e şi-i mă supun: E, poate,-un zeu, o zin ă, poate? Ca de-un magnet mereu atras Mă uit la ea ca spre-o iubire Şi-n mine-apoi cu-amănunţirc Spre-a şti ce-am fost şi ce-am r ămas; Da, sunt in toate uluit, Mă dor pupilele ei pale Ce ard ca splendide opale, Privindu-mă la nesfir şit. FRUMOASA NAVA Aş vrea, minune 'nalt ă, mereu să povestesc De harurile-ţi multe ce nu se istovesc, Să-ţi zugr ăvesc fiinţa în cuvinte: Tu, dimineaţă pur ă, amiaza mea fierbinte.
In rochia ta largă, ivindu-te, îmi pare Că eşti frumoasa nav ă inaintind pe mare, Uşor visînd cu pinzele in vînt Şi leneş legănată, departe de p ămînt. Marmoreenii umeri şi gitul tău sculptat Iţi poartă capul mindru de gra ţii alintat Şi-n taină treci f ăr ă să ne priveşti, Copilă majestoasă desprinsă din poveşti. Aş vrea, minune nalt ă, mereu să povestesc De harurile-ţi multe ce nu se istovesc, Să-ţi zugr ăvesc fiinţa in cuvinte: Tu, dimineaţă pur ă, amiaza mea fierbinte, Fiindcă sinii mîndri mătasea impingînd, îmi par un scrin ce-a şteaptă, cu daruri îndemnînd Spre uşile rotunde-n str ălucire, Primind, ca dou ă scuturi, a poftelor privire, Ah, scuturi sfidătoare cu-mpunsuri de rubin! Tu, scrin cu dulci mistere la care-a ş vrea să vin Parfume şi nectaruri să le sorb, înnebunind in suflet şi-n cintecul meu orb! In rochia ta largă, ivindu-te, îmi pare Că eşti frumoasa nav ă înaintînd pe mare, Uşor visind cu pinzele în vînt Şi leneş legănată, departe de p ămint. In unduirea fustei bat pulpele- ţi superbe, Ce-mi r ăscolesc dorinţe, iar singele uni fierbe Ca două vr ă jitoare-s ce-au ajuns Să ardă ierburi negre-n vasu-adînc ascuns, Iar braţele-ţi asemeni acelor boa- şerpi, Ce-ar frînge voinicia herculilor imberbi, Făcute-s a-1 cuprinde pe iubit, A-l adinei de-a pururi în dorul t ău vr ă jit. Marmoreenii umeri şi gîtul tău sculptat Iţi poartă capul mîndru de gra ţii alintat Şi-n taină treci f ăr ă să ne priveşti, Copilă majestoasă desprinsă din poveşti. INVITAŢIE LA CĂLĂTORIE Sora mea de dor, Vis îmbietor, Să fugim departe împreun ă! Spre a ne iubi Spre a-nveşnici Ţara ce cu tine se-ncunun ă! Soarele curgînd, Cer desnegurînd, Sufletului farmece iveşte Chiar cind mincinoşi Ochii tăi umbroşi Lacrimile-i str ălucesc zeie şte.
Acolo, totu-i rînduit, frumos, E linişte şi lux voluptuos. Mobile sclipite, De ani poleite, Podobi-vor locuinţa noastr ă; Rarisime flori Miresmind culori, Ambr ă-n adierea ei sihastr ă, Aurind, plafoane Şi oglinzi, icoane Fast oriental lucind agale, Inimii, va da Tăinuirea sa Dulcea limbă-n unduiri natale. Acolo, totu-i rînduit, frumos, E linişte şi lux voluptuos. Iată-n port, la rînd, Navele visind; Hoinărind in dulce n ăzuinţă, Din adine de lume Au venit anume A-ţi plini şi ultima dorinţă. Soarele asfinţind Zări Învăluind Hiacint şi aur totul scaldă; Stinge-ni-se larme Firea lin adoarme In lumina ce surîde cald ă. Acolo, totu-i rînduit, frumos, E linişte şi lux voluptuos. ZĂDĂRNICIE Adinca Remu şcare o po ţi închide-n lavre? Ea bîntuie in sufletul amar, Rozind în noi perpetuu, ca viermii în cadavre Sau ca omida-n falnicul stejar! Adinca Remu şcare n-o po ţi inchide-n lavre? In care băutur ă de tihnă-aducătoare Vom îneca acest cumplit du şman? Precum o curtezan ă flămîndă-i de odoare, Furnică r ă bdătoare în drumul s ău avan! In care băutur ă de moarte-aduc ătoare? Frumoasă vr ă jitoare, hai, spune, dac ă ştii, Acestui suflet împietrit de groaz ă, Precum acela care strivit în b ătălii Sub vuiet de copite-agonizeaz ă, Frumoasă vr ă jitoare, hai, spune, dac ă ştii, Murindului spre care fl ăminzii lupi se-ndreapt ă, Şi se rotesc deasupra-i corbi tehui, Soldatului zdrobit ce singerînd a şteaptă:
Avea-va cruce pe mormîntul lui, Murindului, spre care fl ăminzii lupi se-ndreapt ă, Poţi lumina deodat ă un cer inchis ca smoala Şi mocirloase neguri care tac, Cu zorii de-ndr ăznealâ poţi tu să vindeci boala Cind stele nu-s iar fulgerele zac? Poţi lumina deodat ă un cer Închis ca smoala? Speranţa ce lucise in geam la Hanul Z ării Pe totdeauna-i stins ă, a murit! Şi f ăr ă blinda lună ce-or face visătorii, Ce adă post mai poate fi g ăsit? Satan a stins lumina din geam la Hanul Z ării! O, mindr ă vr ă jitoare, iube şti tu oslndiţii. Cei care din iertare n-au gustat? Cunoşti tu Remuşcarea ce-n inima fiinţii Săgeata-i de otrav ă-a aruncat? Prea-mindr ă vr ă jitoare, iube şti tu oslndiţii? Da, roade cu-ndlrjire acea Z ădărnicie In sufletul ce-i jalnic monument, Asemenea termitei; şi piatra temeliei De neoprit, se n ăruie latent! Da, roade cu-ndlrjire acea Z ădărnicie! — Adesea, într-un teatru, sub un decor banal, Supravibrind c-orchestra-i prea sonor ă, Eu am v ăzut o zlnă pe cerul infernal Din flăcări inălţlnd o Auror ă Adesea, Într-un teatru, sub un decor banal O zlnă cu f ă ptura-i In aur de lumin ă Pe marele Satan pulverizlnd; Ci inima-mi, In care minunea n-o s ă vină, E-un teatru şi zadarnic a şteptind... O zlnă cu f ă ptura-i In aur de lumin ă!... CONVORBIRE INTIMA Tu eşti un cer de toamn ă în dulce transparen ţă, In mine însă plînge tristeţea-n flux pustiu, Pe buzele-mi simţindu-i greoaia persisten ţă A mitului tăcerii cu gustul vine ţiu. — Ţi-aluneci mina-n sînu-mi cutremurat de jale; Zadarnic, minunato, aici e-un loc pr ădat De ghearele şi dinţii femeilor fatale, Ce inima, ca bestii feroce, mi-au mîncat. Mi-e sufletul ca templul prea-ping ărit de gloate: Se-mbată, scuipă, ţipă, dau foc şi se ucid!... — Ci trupul t ău e-n taina miresmelor curate!... O, Frumuseţe, biciu-ţi in sîngele-mi placid Izbească cu vă paia-i atotmistuitoare Spre-a arde-aceste zdren ţe r ămase de la fiare! CÎNTEC DE TOAMNA
Ne afundam in toamn ă, in recile-i tenebre; Adio, str ălucire pe-a verii scurt ă cale! Şi cad arar, se-aude, cu pocnete funebre, Din plopi uscate ramuri pe caldarim, cu jale. In mine iarna-ntreag ă va năvăli: minie Şi ur ă, şi mustrare, şi groază, silnicii; Ca soarele-n infernul polar şi pe vede De gheaţă, bulgăr roşu, inima mea va fi. Ascult şi mă-nfioar ă, câzind butucii, poate, Un eşafod se-nalţă, in mine aspru zel Şi cugetu-mi e-asemeni cu turnul care cade Lovindu-1 cu-ndirjire berbecul de o ţel. Ritmat de şocu-acesta, îmi pare c ă pe-aproape S-ar ţintui în grabă o raclă; — oare-a cui?! Ieri era var ă; astăzi e toamnă peste ape. Şi-i o plecare-adîncă spre zarea nim ănui. Iubesc lumina verde din ochii t ăi prelungi, Tu, mindr ă frumuseţe, dar azi amar mi-e glndul; Cu cele ale tale tu nu m ă mai ajungi Cum soarele pe mare, de care sunt flâmîndul. Şi totuşi, o, minune, iube şte-mă! fii mamă Chiar dacă-s r ău, chiar dacâ-s nerecunosc ător, Şi sor ă şi amantă la tainele-ti mă cheamă Cind vremea intr ă-n sînge şi clipele mă vor R ămii aşa! Mormintul ner ă bdător m-aşteaptă, Ah, pe genunchi- ţi lasă iar fruntea-mi de învins Şi, regretindu-mi vara, spre cer apus ă treaptă, Să gust din duhul toamnei, ce duhul mi-a cuprins! UNEI MADONE ex-voto In stil spaniol
Madonă şi stă plnă, in loc lipsit de stele Iţi voi zidi altarul nemingîierii mele, In hăul cel mai negru al inimii, departe De-a' lumii veselie şi de priviri deşarte Voi măiestri o boltă de-azur şi aur: smalţ, In care, uluit ă, statuie să te-nalţ. Din versuri împletite in cel mai pur metal Şi dornic podobite in rime de cristal, Voi face pentru fruntea- ţi Cunună orbitoare, Şi-n cruda-mi Gelozie, Madon ă muritoare, O Mantie barbar ă iţi voi croi, şi grea, Avind drept c ă ptuşeală chiar Îndoiala, mea, Iar farmecele-ţi toate ascunse-atunci vor fi, Dar nu ţesută-n perle, ci-n Lacrimile-mi vii! Şi rochia, minune, in sclip ătul de gind, Dorinţelor ce-mi urcă şi cîntă coborind, Se leagănă în vîrfuri, se odihnesc in v ăi Şi trupul ţi-1 sărută, roz-alb, in dulci v ă păi.
Cu umilinţi voi face Pantofii din atlas Picioarele-ţi divine să-i poarte-n tainic pas, Şi, ca-ntr-o-mbr ăţişare, ne-atingînd nisipul, Ca două scoici fidele s ă le păstreze chipul. De n-am s ă pot cu arta ce mi se-adun ă-n fapta Din Luna ca argintul, spre cer, s ă-ţi tai o Treapt ă, Pe şarpele ce-mi roade r ărunchii-n toata clipa, Regină ce mă mîntui şi-mi preţuieşti risipa, Sub tălpile-ţi l-oi pune spre a-1 strivi Întruna Pe-mbăloşatul monstru şi ura lui, nebuna. Gindirile-mi aprinse ca Lumin ări de ceara Vor înflori altaru-ţi, Regină-a mea Fecioar ă, Str ăluminind cupola şi-azurul ei ceresc Mereu in adorare ştiind să te privesc; Fiindu-mi virtejirea cea ultimă şi-ntîie, In Mirt mă voi preface, in Smirn ă şi Tămîie Şi veşnic înspre tine, virf pur, înz ă pezit, Mă voi nălţa: Esenţă, mereu neistovit. Şi, spre-a des ăvir şire in tine pe M ăria, Voi da iubirii mele întreag ă barbaria: Din toate cele şapte Păcate capitale, Călău în remuşcare voi meşteri Pumnale Prea-bine ascu ţite; jongleur in izb ăvire Drept ţintă voi alege superba ta iubire, Zvîrlindu-le pe toate în Inima- ţi plă plndă Cea pururea-n suspine şi pururi singerindă! CÎNTEC DE DUPĂ AMIAZĂ Arcul din sprîncene doare Şi-ţi aduce-un chip ciudat: Ca un înger In p ăcat, Ochi imenşi de vr ă jitoare, Uşurateco, te-ador, O, nebun ă pasiune! Preot In devo ţiune Spre păgînul său amor. Crîngul şi pustiu-n jind Pletelor miresme-adun ă, Capul tău e o furtună Peste laine c ălărind, Şi mă farmeci cu-nser ări, Nimf ă caldă.-ntunecoasă, Trupul: candel ă duioasă Parfumată-n dezmierdări. Cu puteri ca lenea- ţi vie Nu-s licori să o întreacă: O, sărut, o, gur ă fragă Care şi pe mor ţi învie! Coapsele îndr ăgostite Către sinii dulci se cer;
Perne-n patul de mister Sunt r ăsf ăţuri şi ispite. Uneori, pentru-a învinge Furia-ti vuind adine, Dai săruturi care pllng Muşcăturilor din slnge; Şi mă sfişii, o, nebun ă, Risul tău cu gheare dulci, Apoi, blinda, ochiu- ţi culci Peste mine, ca o lun ă. Sub pantofii-ţi de satin, Sub a pa şilor avere. Bucuria mea se cere Geniul şi-al meu destin, Şi mă vindeci şi mi-eşti dragă, Tu, lumină de izvod, Tu, explozie şi rod In Siberia mea neagr ă! SISINA Mi-o-nchipui pe Oiana plecînd la vîn ătoare Şi dind năvală-n crînguri, in codri austeri, Cu părul o furtună, in vuiet şi ardoare, Superbă, întrecîndu-şi vitejii cavaleri. O văd şi pe TheYoigne de slnge doritoare, Cu fruntea de mînie, cu ochii ei severi, Pe cei descul ţi chemindu-i la aspr ă r ăzbunare, R ăzbind cu spada-n min ă regeştile tăceri. La fel Sisina! Insă ce dulce lupt ătoare, Pe dt de uciga şă, pe-atit mîngiietoare; Strigările din goarne şi tobe-i dau puteri, Ci, cind e implorat ă, e toată numai soare Iar inima-i de par ă: surîs cu mari averi; Cei demni şi-adapă ochii din lacrima-i ce doare! LAUDE FRANCISCĂI MELE Strune noi în cînt mi-adie, O, tu, joc ce-mi reînvie, Iar ăşi, inima pustie. Cu ghirlande te-nconjoar ă Dorul meu, ca pe-o fecioar ă, Ce greşelile-mi doboar ă! Ţi-oi sorbi, ca rîul Lethe, Moi săruturi să mă-mbete: Gura ta ca un magnet e. Cind furtuna de p ăcate îmi lua drumurile toate, Mi-ai sosit, o, Zeitate, Spre-a mă smulge din amare Naufragii; stea şi zare:
Inima-mi ţi-anin pe-alîare! Eşti izvor al tinere ţii, Lac vr ă jit al netristeţii, Glas de rou ă-al dimineţii! Mi-ai ars tot ce-aveam murdar, Cuvîntului, mi-ai dat har, Sîngelui cel tainic jar! Foamei mele adlnc ă hrană, Nopţii luminînd icoană, Cale-a mea f ăr ă prihana. Dă-mi tărie, gînduri pline, Scăldătoare cu lumine, Duh al florilor spre mine! Pune-mi trupu-n dulci oslnde, Tu, cea cast ă, mă pătrunde, Vis al meu cu sfinte unde; Trup-potir, de odalisc ă, Sare-a plinii pofta-mi iscă, Vin divin, Îmi eşti, Francisca! UNEI CREOLE In ţara însorită şi veşnic miresmată, Unde aşteaptă arbori cu vlrful arz ător, Sub palmierii lene şi am cunoscut o dat ă O nobilă creolă cu chip fermec ător. Părea o vr ă jitoare vislnd, aristocrat ă, La gitu-i fin alese bijuterii de dor, Subţire şi fierbinte Diană, avlntată In liniştite firii cu somptuos decor. — De-ai poposi, Minune, în ţara-mi de splendoare, Pe malurile Senei şi proaspetei Loare, Aş podobi cu tine castele-a şteptind, Ţi-ar închina poe ţii sonete noi de slav ă, Dorind In taina serii f ă ptura ta agav ă, Mai robi ca robii negri din ţara ta de gind. MOESTA ET ERRABUNDA Agata, spune-mi dac ă inima ta se-avîntă Departe de oceanul murdar al lumii noastre, Spre-un alt ocean In care splendoarea ne indnt Precum virginitatea cu tainele-i sihastre? Agata, spune-mi dac ă inima ta se-avintă? O, marea, vasta mare, ce chipurile-alin ă! Un demon a-nzestrat-o cu-abisele cânt ării Şi-a vinturilor orgă ce urlă şi suspină îi dăruie, sublimă, alinul legănării! O, marea, vasta mare ce chinurile-alin ă! Să-alerg cu diligenta, s ă zbor zorind fregata! Departe, mai departe! Mi-s lacrimile-avere! — Cu inima-ntristată, adeseori, Agata
Se tinguie: departe de crim ă şi durere, Să-alerg cu diligenta, s ă zbor zorind fregata! Tu, paradis-mireasmă, r ămii doar gînd şi zare: Acolo doar iubire-i sub cer de bucurie, Tot ce-i frumos departe-i şi-i demn de-namorai Iar inima se-neac ă in pura poezie! Tu, paradis-mireasmă, r ămii doar gînd şi zare! Ci raiul de iubire cu-nmuguriri depline, Cu zbenguieli, suspinuri şi sărutări florale, Cu-acorduri de viole vibrind dinspre coline, Şi, seara, gustind vinul, sub arbori, din pocale. — Ci raiul de iubire cu-nmuguriri depline Tărîm al frumuseţii cu dulci plăceri furate, Stă-n marea depărtare ca India şi China? Ţi-1 aminteşti plîngîndu-1 cu lacrimile toate Şi-I reinvii, chemindu-1, precum in zori lumina, Tărîm al frumuseţii cu dulci plăceri furate? STRIGOIUL Ca îngerul cu ochi hain In patul tău am să revin, Cu noaptea-n v ălurile-i moi La sînu-ţi strecura-mă-voi, Sărutul meu, frumoasă brună, Va fi mai singur ca o lun ă Şi-n alintări de reci eşarpe Te voi cuprinde ca un şarpe! Cind zorii palizi vor apare Voi fi de mult o dep ărtare Iar tu de chin şi rugăciune. Cum alţii prin iubire-aşteaptă A-ţi stă pini şi gind şi faptă, Eu vreau prin groaz ă-a te supune! SONET DE TOAMNA Privirea ta mă-ntreabă cu-adincu-i de cristal: «Iubitul meu prea-straniu, ce har g ăseşti in mine?» — Ah, taci! în suflet iar ăşi candorile-s depline, Aşa cum le avuse str ăvechiul animai! Din cuget nu-ti descop ăr secretul infernal, Tu, care-mi sperii somnul cu degetele- ţi line, Nici neagra lui poveste scris ă cu foc, de cine? Ur ăsc tăişul minţii şi-al patimilor val! Şă ne iubim In taină. Cu dragoste ascet ă; Cu ochi hain ţinteşte Amor spre-al nostru dor, Si-i ştiu tot arsenalul acum Îngrozitor: Sminteli, orori şi crime! — Tu, pur ă margaretă, Suntem dou ă amurguri in toamna de fior, Tu, palidă, plă pîndă şi rece Margaretă!
TRISTEŢEA LUNII In seara asta luna viseaz ă-n trindăvire, tn perini alintoase, de bucurii orfan ă, C-o mînă mîngîindu-şi, ca într-o păr ăsire, A sinilor săi fragezi ivire diafan ă. Pe blănuri moi de nouri uşor învălurite, Topeşte-se-n leşinuri cu dorul ei de-apururi, Privirile stingîndu-şi pe-a viselor ispite Ce urcă-n înflorire împodobind azururi. Cînd, uneori, t ăcută în tainică langoare, Peste pămlnt îşi pică o lacrimă ce doare, Ne-adormit poetul crezînd In suferin ţă, tn cuibul palmei prinde cea pic ătur ă vie, Cu irizări opale şi gust de veşnicie, In inimă-ascunzind-o de-a Soarelui dorin ţă... MOTANII Foşti amorezi şi oameni cu-adlnc ă-nvăţătur ă Iubesc deopotriv ă, cînd li se-adun ă anii, A casei lor podoab ă de linişte: motanii, Ca ei de singuratici şi dornici de c ăldur ă. Prieteni ai ştiinţei şi-ai rarelor plăceri Ei caută alinul in tainice tenebre; I-ar fi-nhănjat Erebus la carele-i funebre, De nu le-ar fi mindria supusă la poveri. Visînd in nemişcare au nobile-atitudini De sfincşi lung^ tăcerii în vaste soiitudini, Şi stau în adormire visînd la nesfîr şit. Pe şalele bogate au scînteieri vr ă jite, Fărîme mici de aur ca un nisip topit In mistice pupile sclipesc abia z ărite. BUFNITELE Sub tisele care le-ascund, Stau bufniţele înşirate Pe crengi ca zeit ăţi ciudate, Cu ochii roşii. Meditînd. Stau nemişcate pină ce Soseşte melancolic ceasul, Cind soarele- şi înclină pasul Si se ivesc tenebrele. Cei Înţelepţi de-aici invaţă Să nu le plac ă-n a lor viaţă Nici zgomotul şi nici mişcarea, Ci omul, năzuind norocul, Îşi poartă pururi condamnarea De-a fi voit să-şi schimbe locul. PIPA Sunt pipa unui autor;
Privindu-mi afumata mină De cafr ă sau de abisin ă Veţi şti că-i mare fumător. De-i chinuit şi gînditor, Fumeg bogat ca vatra plin ă Unde se preg ăteşte cină Celor Întor şi de pe ogor. îi legăn sufletul domol In plasa-mi învăluitoare Urcînd din gura-mi arz ătoare, Iar gîndurile-i, negru stol, I le alin şi-i vindec iar Al inimii zbătut hotar. MUZICA Ca pe o mare-adinc ă in muzică plutesc! Spre-o stea ce mi s-ascunde, Sub încetată boltă sau claru-adinc ceresc Doar zborul meu p ătrunde; Cu pieptul inainte şi cu plăminii plini Ca velele rotunde, Sparg valuri înspumate, albind ca ni şte crini Pe innoptate unde; Şi simt vibrind in mine nebune vijelii Ca nava-n r ătăcire; Căci vîntul bun, furtuna amarelor stihii Pe-abisu-n r ătăcire Mă leagănă. — Ci calme oglinzi fiind altdat ă Cu disper ări mă-mbată! MORMtNT In noaptea care va fi sumbr ă Se va ivi un credincios, Ca, lingă o ruină,-n umbr ă, Să-ngroape trupul tău f ălos, Aici, cînd stelelc-or s ă-şi lese Pleoapele spre-a a ţipi, Paingii, pinză işi vor ţese Iar viperele vor pui; Deasupra ţestei blestemate Vei auzi cum, nechemate, Vin haitele de lupi urlind, Şi vr ă jitoare veninoase Şi babe-n zbenguieli hidoase Şi hoţi cu hoţii complotind. GRAVURA FANTASTICA Schelet grotesc şi sumbru, pe frunte-ai devastat ă Purtind o diademă de bilei de altă dată,
Ne-avînd pe el ve şminte: un straniu spectru pal Şi, f ăr ă bici sau pinteni, zorind grozav un cal Ce, ca şi el, fantomă-i in zbor de-apocalips ă, Cu nara spumegind ă şi cu vederea lips ă, Şi spaţiul despicîndu-1 se pierd f ăr ă-de-trup In goana lor nebun ă şi de real se rup. înalţă cavalerul o spad ă cu dogoare, Peste mulţime calcă, zdrobind-o in picioare, Str ă bate ca un rege t ăcutele-i palate Şi cimitirul mare, cu zările-ngheţate, In care zac sub raze cu-abia lucire tern ă Popoarele din vremea antic ă şi modernă. In lutul cu melci umezi şi alte tîritoare Aş vrea să-mi sap, eu însumi, cit mai adine o groap ă, Bătrînelor ciolane a-mi fi odihnitoare, Şi a-mi dormi uitarea ca un rechin în ap ă. Ur ăsc şi testamente, şi psalmi de-nmormîntare, Şi lacrima lipită In mincinoasa pleoap ă; Mi-ar place, mai degrab ă, cei corbi rotind pe zare De viu să mă devore la aspra lor agap ă. O, viermi, tovar ăşi sumbri, forfotitor gunoi, Un mort voios şi liber soseşte-acum la voi, Vechi filozofi ai vieţii, maeştri-ai putrezirii, Spre-a termina ruina bîntuitoarei sor ţi, Ci spuneţi-mi, ce chinuri mai sunt in r ăul firii Pentru-acest corp ce-n via ţă-i mai mort decît cei mor ţi?! BUTOIUL URII Ura-i precum butoiul umplut de Danaide; Zadarnic R ăzbunarea cu bra ţelei de fier Neostenit gole şte in hăuri mari, livide, Găleţile cu lacrimi a' celor care pier, Căci Diavolul e-acela ce-a g ăurit abisul Prin care mii de veacuri de trud ă şi sudori Se scurg; iar mor ţii, dacă ar fi sa-şi vadă visul, Le-ar stoarce viaţa, Ura, ca în atîtea ori. Căci ea, precum be ţivul, a Îndr ăgit taverna: Cu cit se-mbat ă, creşte mai mult şi setea lui Reînnoindu-şi chipul ca Hydra de la Lerna. Şi totuşi băutorii cad prad ă somnului, In timp ce Ura-i trist ă de soarta ce-o apas ă: Ea ne-avind r ăgazul de-a adormi sub mas ă. CLOPOTUL DOGIT Amar şi totuşi dulce e-n serile de iarn ă S-asculţi, stind lingă focul ce pîlpiie-n c ămin, Cum amintiri sub pleoape încep u şor să cearnă, Cind clopote, ca valuri de cea ţă, tainic vin. Ferice de-acei clopot cu vuiet de izvoare Şi care-n ciuda vîrstei r ămine tot bărbat;
El strigătu-şi lansează precum o rugă mare: Bătrîn soldat în veghe sub cortul s ău brumat! Ah, sufletul dogit mi-e şi desgustat de via ţă, Cind imnuri mai încearc ă in aerul de ghea ţă Al nopţilor, ci glasu-i se stinge-n ă buşit, Ca geamătul agonic al unui biet r ănit, Care-ntr-un lac de singe, cu mor ţi, în jur, mormane, E-n spasmele pieirii sub z ările duşmane... SPLEEN (I) Februarie-ndirjitul o lume îngroze şte, Din urna-i plină varsă puhoaie reci, vuind in negre cimitire monninturi potope şte Şi-n mahalăli stă moartea ca ghea ţa peste grind. Motanul meu c ătîndu-şi culcuş se tot foieşte In Mana sc ămoşată pe trupul s ău slă bindBătrin poet odat ă, un suflet r ătăceşte Ca un strigoi pe strea şini m aiurit colind. Prin vlnt s-aude clopot, şi-n soba aţipită Un aot murind, inglnă pendula r ăguşită, &i-n căr ţi de joc soioase, ne-mai-sim ţind fioruri, Lăsate moştenire de-o biat ă bătrinică, Valetul cel de tob ă şi dama cea de pic ă Îşi povestesc sinistru apusele amoruri SPLEEN (II) Mai mult ca dintr-o mie de ani mi-aduc aminte! Un scrin cu-adînci sertare (p ăstrind acele sfinte Scrisori din tinereţe, şi poliţi, şi bilanţe, Si bucle lungi şi grele visind printre chitan ţe) N-ascunde atitea taine ca bietu-mi creier-eeu: Imensă piramidă-i, adine mausoleu Cu mor ţi f ăr ă de număr ca-n gropni ţa comună. — Sunt precum cimitirul trist, blestemat de lun ă, In care viermi în hoarde se tiriie-ameţifi Ca remuşcări, să roadă din mor ţii mei iubiţi. Vechi budoar, in mine zac rozele uscate, Un vălmăşag de lucruri ca vremea: demodate, Cînd palide tablouri semnate de Boucher Sorb din sticluţe goale parfumul ce nu e. Ah, ce plictis teribil aceste zile şchioape Cînd, sub ninsori, ca valuri, ce lumea vor s-o-ngroape, Untul, rod al tristei, totalei nep ăsări, E-asemeni ve şniciei mereu f ăr ă-ndur ări. — De-acum e şti piatr ă rece, materia mea vie Incercuită-n spaime, nefast ă armonie, Si adormind in cea ţa unei adinei Sahare, Un Sfinx bătrin ca timpul: uitare In uitare, Pierdut pe-o hart ă veche, sălbatic intre dune, Soptindu-şi rugăciunea doar soarelui-apune.
SPLEEN (III) Sunt ca bogatul rege al unei ţări ploioase, îmbătrînit de tinăr, cu-averi neputincioase, Dispreţuind pe-acei ce credin ţă vor să-i joace, In preajmă-avînd doar ciini-i şi alte dobitoace. Nimic ne-mai-pl ăcindu-i: nici şoimi, nici vinătoare, Şi ignorînd mulţimea ce-i piere la picioare. Bufonul său de suflet şi povestind gîngav Nu descre ţeşte fruntea acestui crud bolnav; Mormînt ii pare patul cu flori in podobire, Iar damele de-onoare, voind a-1 şi iubire, Nu ştiu ce trasparente ve şminte să-şi croiască, Spre-a-1 face pe-acest june schelet s ă le dorească; Savantul care-adesea chiar aur ii invent ă, N-a dat de stric ăciunea ce-1 mistuie latent ă, Nici băile de singe, celebre, atunci, la Roma, Şi care bătrîneţii ar alunga fantoma, Acestui timp cadavru n-aduc ceva folos: In venele-i doar Lethe se scurge-ncet, vîscos. SPLEEN (IV) Cînd cerul greu, pe lume, ca un capac apas ă, Dat pradă neputinţei, gemînd in sfi şieri Şi inchizindu-şi zarea, încercuire joas ă, Ne dăruie-o zi sumbr ă şi azi la fel ca ieri; Cind tot pămintul este o umed ă-nchisoare, Ţinind in ea Speran ţa, biet liliac sp ăimit Lovindu-se de ziduri cu-aripi şovăitoare, Năuc izbind cu capul plafonul putrezit; Cind ploaia î şi abate imensele-i şiroaie Asemeni unor gratii de paz ă la-nchisori, Şi cînd mişei, păianjeni mişcîndu-se-n convoaie In creieri prind a ţese reţele de fiori, Deodată, mii Ia număr, sar cîopote-n furie Spre cer lansînd un urlet prelung şi fioros, Ca sufletele f ăr ă de ţar ă şi tărie Gemind înver şunate, ci f ăr ă de folos. — Procesiuni funebre şi f ăr ă de fanfare îmi trec încet prin sînge: Speran ţa mi-a pierit, Iar Spaima îşi împllntă — despotică-ar ătare — In ţeasta mea învins ă drapelul ei cernit. OBSESIE Mă îngroziţi, voi, codri, ca ni şte catedrale, In care urlă orga; şi-n inimi blestemate, Chilii de veşnic doliu in gemete de jale, Vă recunosc ecoul în care moartea bate. Cum te ur ăsc, o, Mare! tumultul t ău, amarul, In sufletu-mi îl aflu! Şi rîsul de durere
Al omului sub vremuri, suindu-le calvarul, Eu îl aud in tine icnind imens ă fiere. Ce dragă mi-ai fi, Noapte! dar f ăr ă mindre stele; Lucirea lor repet ă un prea ştiut limbaj! Eu vreau abisul negru, ascunsul lui miraj! Dar nopţile-tenebre sunt pînze mari, şi ele, Pe care-s mii de chipuri ce le-am iubit de mult Şi care,-acum, luminii, din ochii mei s-au smult! GUSTUL NEANTULUI Trist suflet, altădată îndr ăgostit de lupt ă, Speranţa, ce c-un pinten ardoarea- ţi aduna, Te-a păr ăsit! Nevolnic, de-acum te po ţi culca, Mîr ţoagă costelivă avînd copita rupt ă. Dormi, inimă; din tine uitarea doar se-nfrupt ă. O, cuget frint şi searbăd! Tu nu mai po ţi pr ăda, Făr ă de gust amoru-i, o scîrb ă ne-ntreruptă; Adio zvon de trîmbi ţi şi flaute, mi-e supt ă Plăcerea: nu-s 'tenta ţii să-mi frîngă inima! Ah, mindr ă primăvar ă, unde-i mireasma ta! Şi timpul mă devor ă cum viespile o frupt ă, Precum ză pezi rod trupul pornit a degera; Privesc de sus P ămintul in rotunjimea sa: Pustiul se intinde in vrerea lui corupt ă! Oh, avalan şă, du-mă-n pr ă pastia abrupt ă! ALCHIMIA DURERII Lumină, unul îţi aduce, Natur ă! Altul, jalea lui! Cînd unu- şi urcă greaua-i cruce, Un altu-i prinţul cintului! O, Hermes prea-ascuns, tu, care Cu sfaturile-ţi mă insişti, Ca Midas iţi înalţ altare, Eu, cel mai trist dîntre-alchimi şti. Schimb aurul în fier, ce moare Şi raiul în infern, ce doare Şi-n giulgiul norilor, ca-n lavre, Descopăr scumpele-mi cadavre Şi pe cereşti întinderi large Clădesc imense sarcofage. GROAZĂ PLĂCUTA «Din cerul sumbru şi-aplecat, Şi ca destinu-ţi, plin de jale, Ce gînduri, om neînfrinat, Au coborît într-ale tale?» — Spre tot ce-i tulbure-nclinat, Nu mă voi tingui pe cale, Precum Ovidiu alungat
Din raiul Romei ancestrale. Cer sfîşiat, ruină-albastr ă, Mîndria-n tine-mi st ă sihastr ă! Voi, ş paime-n doliu, nor de nor, Mari dricuri visurilor mele, Şi voi, luciri de negre stele, Veniţi din Iad, v-aştept cu dor! HEAUTONTIMORUMENOS Lui J. G. F.
Ca un casap te voi lovi, Făr ă de ur ă sau minie, Ca Moise ştîncă din pustie! Şi ochii tăi se vor porni, Izvoare ale suferin ţei Spre-a adă pa Sahara mea, Şi voi porni în calea grea Plutind pe lacrima fiinţei Corabie f ăr ă de teamă; Şi inima o să ritmeze Suspinele-ţi în mine treze, Ca toba ce la lupt ă cheamă! In simfonia ce-i divină Nu-s eu un glas dezacordat, Un sunet sumbru, sfi şiat De ironia ce-nvenin ă? Ea ţipă-n viaţa-mi fioros, Otravă neagr ă-mi pune-n singe Şi sunt oglinda ce r ăsfringe Al vr ă jitoarei chip hidos. Sunt rana s ărutînd cuţitul! Obrazul, palma a şteptind! Şi roata dur ă,'trupul frînt, Călăul sunt şi oslnditul! Vampir ce nu cunoa şte plinsul, — Sunt dintre marii p ăr ăsiţi, La rîsul veşnic osindi ţi, Dar care nu cunosc surîsul! IREMEDIABILUL Un Gînd, un Chip care ginde şte S-a aruncat dintru zenit Şi lacom Styxul 1-a primit — Vrun ochi din cer nu nîi-1 z ăreşte — Ce impruden ţă, îngere, în dorul tău de urîţenii Să cazi în mrejele gheenii, Să-noţi în apa frîngerii!... Şi spaima mor ţii îl cuprinde Ca un vîrtej f ăr ă măsur ă,
Ce varsă neoprita-i ur ă Cind bezna beznele- şi aprinde: Un biet vr ă jit ce-şi poartă vina Şi bîjbiie printre jigănii, Minat de şuierul pierzănii, Ci vai, inchis ă-i e lumina! Un blestemat f ăr ă de zare, Spre-abisul muced coborînd In putrede miasme, gînd Pe scara f ăr ă de scă pare, Spre monştrii aşteptind băloşi Cu ochii lor de fosfor, Înc ă Făcîndu-i noaptea mai adinc ă, Ei stlnd acolo venino şi; Corabie-ntre sloiuri prins ă, Ca intr-un cleşte de cristal, In drumul ei spre-un vis fatal, Stă ca-ntr-o închisoare nins ă... Tablou perfect! Nu pot s ă-ndur Cea soartă care nu se schimb ă, Prin care Diavolul se plimb ă Brav arhitect, f ăr ă cusur! Ce tristă, limpede-ntilnire, Cind dorul se-oglinde şte-n dor, Precum In limpede izvor Vag, steaua din nem ărginire, Ironic far şi blestemat, A Iadului bătrînă tor ţă, Şi alinarea, calma for ţă Tu, conştiinţă în Păcat! CEASORNICUL Ceasornic! zeu sinistru, cumplit nep ăsător, Cu degetul amenin ţi spunindu-mi: Ia aminte! Durerile vibrante în inima- ţi, fierbinte, Degrabă, ca-ntr-o ţintă 'se vor izbi din zbor; Plăcerea, abur dulce, se va topi precum Pierind intre culise silfida vaporoas ă, Iar clipa te devor ă, te soarbe nemiloas ă, Cu desf ătări deşarte pe scurtul vie ţii drum. De trei mii şase sute de ori pe ceas, secunda Şopteşte: Ia aminte! cu vocea sa de greier: Acum e Alt ădată, şi-ţi sfredeleşte-n creier, Şi-ţi suge-adînc viaţa cu trompa sa, imunda. Esto memor! Remember! Ucig ător de clipe (Gîtlejul meu metalic r ăsună-n orice grai) Minute-n dansul mor ţii, ca minereu: ce stai? Extrage-i str ălucirea de aur din risipe! Şi iar ăşi: Ia aminte că Timpul nu trişează, Oricind ciştigă jocul, aşa e legea lui;
Vezi, noaptea se l ărgeşte in paşii-i nesătui, Clepsidra se gole şte, genunea-i tot mai treaz ă. Curind va bate ora! iar el, Norocul viu Şi soaţa ta Virtutea — r ămasă tot vergină! — Şi-alături lor Căinţa (han ultim in lumin ă!) Vor zice: «Mori bătrîne mişel, e prea tîrziu!» IMAGINI PARIZIENE PEISAJ Aş vrea, spre-a scrie-n stilul idilic al eglo'gii, Să dorm cit mai aproape de cer, ca astrologii, Şi-alături de clopotniţi s-ascult, mereu visind, Solemnele lor imnuri c ălătorind pe vînt. De-acolo, din mansard ă, în dulce contemplare, Să văd atelierul cintînd in zarv ă mare Şi hornuri, o mul ţime — catarge la cet ăţi — Sub cerurile-nalte p ăstrind eternităţi. Da, e plăcut, prin cea ţă, să vezi cum la fereastr ă O lampă se aprinde şi-n boltă prima astr ă, Şi fumul în largi ape urcînd spre firmament, Şi luna ce revars ă un dor opalescent. Si primăveri vedea-voi, şi veri, şi toamne blinde, Iar cind veni-va iarna cu albele-i osînde, Eu, peste tot, voi trage obloane şi perdele Spre a-nti cl ădi cu noaptea feerice castele. Voi fantaza: departe un orizont alabastru, Gr ădini, fîntîni plingînde-n bazinuri de-alabastru, Săruturi dulci şi păsări cintind in seri senine, Precum într-o idilă cu bucurii depline. Viforniţa la geamuri s-o vînzoli zadarnic: La masa mea de lucru eu voi r ămîne harnic, Şi, înotînd tăcerea cu voluptate rar ă, Îmi voi chema în preajm ă o mindr ă Primăvar ă, Din inimă ivindu-mi, precum din cer, un soare, Şi-o caldă atmosfer ă din glnduri arzătoare. SOARELE Prin vechile foburguri unde, dup ă obloane, Desfriul se desfat ă in tainice cotloane, Cind soarele izbe şte cu suli ţe-nmiite Peste oraşul sumbru şi pe cimpii rodite, Eu singur merg aflindu-mi fantastica mea scrim ă, Adulmecind in aer o fericit ă rimă, Mă-mpiedicînd in vorbe ca-n strada desfundat ă, Lovindu-mă de versuri ce le-am visat odat ă. Părintele acesta, du şman al ofilirii, Ce viermilor dă viaţă şi-mbată trandafirii, El, grijile, ca abur, le piere c ătre cer,
In stupi revars ă miere, in cugete-adev ăr; Inzdr ăvenind ologii şi, dîndu-le mişcare, Ii face iar ăşi proaspeţi, ca proaspete fecioare; Imens belşug de roade ive şte-a lui poruncă In inima vieţii cea pururea adinc ă! Iar cind, precum poetul, coboar ă in oraşe, Innobilind ideea de lucruri nevoiaşe, Asemeni unui rege, f ăr ă de-alai in spate, Pătrunde şi-n spitale, şi-n marile palate. UNEI CER ŞETOARE ROŞCATE Copilă, chip nevinovat, Cu zîmbet rar, cu p ăr roşcat, Sub rochia-ţi ruptă stau tristeţi Şi frumuseţi; Da, pentru mine, poet blind, Suav e trupul t ău plă pind, Şi are, chiar cu-atî ţi pistrui, Dulceaţa lui. Căci tu mai gra ţios păşeşti Decît regina din pove şti, Şi-ntrec saboţii tăi cei grei Pantofii ei. In locul zdren ţelor ţi-aş vrea Un lung ve şmint de catifea, C-o trenă-n urma ta curgînd Precum un gînd; Pe pulpa-ţi cu ciorap plesnit, Un fin pumnal şi aurit Să str ălucească-ar trebui Noapte şi zi; Un şnur, de-ar fi mai slab legat, Spre-al nostru v ăz plin de păcat Să-ţi dezveleasc ă cei doi sini Ca ochi păgîni; Şi-ncet, spre a te dezbr ăca, De braţu-ţi braţu-mi s-ar ruga, Ci el s-ar apăra atent De-un insistent; Divine perle-n str ăluciri, Sonete de Belleau, sub ţiri, Ţi s-ar trimite în extaz Făr' de r ăgaz, Şi-n rime proaspete, poe ţi, în înser ări şi-n dimineţi Ar aştepta la scar ă, jos, Pasu-ţi frumos; Mulţi paji, visindu-te, mul ţi barzi, Mulţi seniori şi mulţi Ronsarzi Ar da tîrcoale pofticioşi
De ochi umbro şi! Ai şti, de patul tău, s-anini Iubiri mai multe decit crini, Deşi oricînd la el te-ar lua Un Valois! Acuma, insă,-n grabă mare, Deja cer şeşti ceva mîncare La un biet birt de mina-a patra: Ah, cruntă-i soarta; Apoi furiş te uiţi şi vrei Chiar o br ăţar ă de trei lei, Insă, vezi, tu, sunt un mizer: Nu ţi-o ofer. Mergi, dar ă, f ăr ă de podoabe, Parfume care s ă te-nroabe, Căci goliciunea-ţi e f ăclie: Poezie! LEBĂDA Lui Victor Hugo
O, tristă Andromaca, mereu gîndesc la tine, La micul riu, oglindă in care ai Închis Durerea-ţi majeastoasă şi lacrimile-ţi pline Din care se ivise ce ţosul Simotis, Ce mi-a hr ănit adesea memoria umil ă, Purtîndu-mă In taină prin noul Carrousel. — Parisul vechi dispare (privesc la el cu mil ă: Chiar inimile noastre mai tinere-s ca el); Abia-mi aduc aminte: bar ăcile murdare, Ucise capiteluri, butoaie, b ălării, Şi-n mari gr ămezi gunoaie, st ătute ape-n care Luceau f ăr ă de viaţă şi pietre şi hirtii. Aici era altdat ă menajeria-aceea; Revăd o diminea ţă sub cerul nalt şi pur, Cind Munca se trezise şi cur ăţind aleea Stirneau mătur ătorii tot praful Împrejur; O lebădă scă pată din cuşca sa lichidă, Se chinuia, greoaie, pe asprul drum uscat, Tirlndu-şi cu durere podoaba sa splendid ă Şi deschizindu- şi ciocul spre-un iaz mereu visat; Cu aripile-i albe lovea in strada brun ă, Cu patimă-amintindu-şi de lacul ei natal: — «De ce nu-mi cazi tu, ploaie, sub fulgerul ce tun ă?» O văd mereu aievea, mit straniu şi fatal, Precum, clndva, Ovidiu, i şi înălţa privirea Spre bolta nepăsării cu-albastre, mute z ări, Ea, lacomă de bine nu- şi află izbăvirea Şi Domnului aduce t ăcutele-i mustr ări! Parisul se-nndieşte! Ci-n inima mea tristă De neschimbat e totul! Palate, mari cl ădiri,
Bătrînele foburguri in cea ţa ametistă Mi-apar ca-nchipuire, sunt numai amintiri! Da, şi privind la Luvru, în gînd iar mi s-arat ă Cea lebădă regală in mersu-i dureros, Ca exilaţii mîndri, cu inima-ncârcat ă De-un dor f ăr ă-de-moartc!... Din suflet nu te-am scos, Sublimă Andromaca, purtat ă in robie, De îngîmfatul Pyrus vîndut ă-n iarmaroc, Tu, văduva lui Hector! lui Helenus so ţie! Mormîntul gol plingîndu-1, tu, f ăr ă de noroc. Gîndesc şi la negresa de ftizie-ofiiit ă, Zbătîndu-se-n mizerii amarnice, vislnd Cocotieri de aur din Africa-ndr ăgită, Ci-n faţa ei doar ziduri şi ceţuri mari tăcind, ti văd şi pe cei care chiar sufletu- şi pierdur ă, Ne-mai-găsindu-şi chipul pe drumul de regret, Durerea al ă ptlndu-i ca o lupoaic ă sur ă! Şi-orfanii, flori sihastre, stingindu-se încet. Astfel, ca-ntr-o pădure ce sufletu-mi cuprinde, Str ăvechea amintire r ăsună: corn prelung! Şi-mi vin în gind luntra şii pe-un ţărm, f ăr ă merinde, Captivii şi învinşii!... şi-atiţia care plîng! CEI ŞAPTE BĂTRlNI Lui Victor Hugo
Cetatea mea de visuri, cetate voibnrant ă, Unde iţi ies naînte fantome-n plin ă zi! Pe-ngustele canale, ca sevele în plant ă, Mistere curg puternic şi nu le poţi opri. Treceam în zori pe-o strad ă ca tristă-nf ăţişare Şi casele in cea ţă parcă pluteau uşor Spre cer ca dou ă maluri de rîu în revărsare, Un trist decor asemeni cu-n suflet de actor. Şi, galbenă, cea pid ă îmi murdărea privirea, Iar eu mergeam strunindu-mi cei nervi, ca un erou, Tot discutînd cu mine spre-a-mi potoli pornirea: Foburgul era-n larma
Ebreu in trei picioare sau «patruped mizer, Zdrobind morminte, parc ă, sub gheata lui netoat ă Total duşman al lumii şi nu un efemer. Asemenea lui altul! Ochi cruzi şi ninsă barbă, Purtind aceleaşi zdrenţe, de-acelaşi iad născut; Şi centenarii gemeni, adu şi de soarta oarb ă, Mergeau de-acum al ături spre-un ţel necunoscut. Ce uneltiri obscure m ă sorb in a lor und ă Spre a mă umilire, sau ce hazard si cum? De şapte ori, la num ăr, secund ă de secund ă, Acest bătrîn sinistru s-a înmul ţit in drum! Nu rîdeţi de-acca spaim ă, care mă prinse-n plasă, Chiar dacă nu vă-ndeamnă un sentiment fratern, Gîndiţi: cei şapte gemeni, in starea lor hidoas ă De monştri f ăr ă nume, aveau ceva etern. Aş fi avut puterea, pe-al optulea, cum vine, Să-1 văd, la fel cu ceilal ţi, ironic şi fatal, Ivindu-se, ca Phoenix, pe sine dintru sine? Ci m-am desprins cu groaz ă de-alaiul infernal, Şi am fugit acasă, şi-am zăvorit intrarea, Ca un be ţiv ce-şi vede ochi patru-n loc de doi, Bolnav, cuprins de friguri, tr ăindu-mi tulburarea, R ănit adine în suflet de-absurdul stind în noi. In van voia gîndirea-mi s ă mă aducă-n fire: Furtuna-n jocu-i sumbru m ă azvîrlea in larg, Iar sufletu-mi, o luntre, s ălta, sălta-n neştire Pe-o mare monstruoas ă şi neavînd catarg! BATRlNELELE Lui Victor Hugo
tn marile oraşe, pe uliţi sinuoase, Pe unde chiar uritul are-un surîs u şor, Pindesc, împins adesea de toane curioase, Fiinţe de-altă dată c-un ce fermec ător. Aceste chipuri hide, au fost femei odat ă, LaYs ori Eponina! Azi mon ştri, bieţi strigoi, In chinul lor! au inimi: s ă le lăsăm să bată! In rochii destr ămate sub pleasna recii ploi Se-apleacă biciuite de nemiloase vinturi, Prin vuiet de-omnibuze, cu pa şi simţiţi abia, Stringînd la piept, relicv ă, cu-nduioşate gînduri, Un săculeţ de mină brodat de cineva, Şi treapădă asemeni pă puşilor mişcate, Şi se tirâsc asemeni r ănitelor jivini, Ori dănţuie in scirbă, ca zurgălăi ce-i zbate Vrun demon, să se-amuze! Şi totuşi ce haini, Necruţători Ii-s ochii, burghii sfredelitoare, Stătute gropi cu ap ă sub stele licărind; Sau sunt sublimi ca ochii naivelor fecioare Care privesc la lume uimite şi cu jind.
— N-aţi observat c ă multe sicrie de b ătrine Sunt mici precum acela al unui biet copil? Prea înţeleaptă Moarte în aste racle pune Un simbol ce indic ă un gust bizar, subtil, Iar cînd zăresc, departe, o şubredă nălucă Trecind prin furnicarul Parisului amar, Mi-nchipui totdeauna c ă-ncearcă să se ducă Spre-un leagăn de iubire, s ă înflorească, iar; Şi totuşi, geometria îmi prinde-n sine gîndul Privind la vînzoleala acestor oase vii: De cite ori dulgherul i şi va schimba orlndul Spre-a Ie putea cuprinde In micile cutii? — Ah, ace şti ochi sunt pu ţuri cu lacrime-n izvoare, Nepreţuite vase de fluturi înghe ţaţi... Misterioşi sunt ochii t ăcerii ce nu moare, Cu cei ursi ţi durerii, ce-i al ă ptează, fraţi! Era-n Frascati.-atuncea, Vestal ă-ndr ăgostită, Ori Thaliei slujindu-i, ci numele-i vestit Pieri cu regizorul; sau alta prea-iubit ă La Tivoli, in fastul gr ădinii, a-nflorit; Sunt Îmbătat de toate ce chiar supus-au clipa, Durerea transformînd-o in miere şi mister, Spunind jertfirii care le-a-ngenuncheat le-a-ngenuncheat aripa: «Cal năzdr ăvan, minune, hai, zboar ă-ne la cer!» In patria-i fu una de p ătimiri ajunsă, Pe alta însuşi soţul durerii o a dat, A treia, ca Madona, de pruncul ei str ă punsă: Din plinsul lor s-ar face un fluviu blestemat! Le-am urmărit adesea, pe-aceste b ătrinele! Şi o revăd pe una la ceasul de amurg: Se-nsîngerase cerul cu purpurile-i grele; Pe-o banc ă ea, tăcută la clipele ce curg, Şi asculta concertul de goarn ă de departe, Cu care-ades solda ţii inundă peste-oraş; In serile acestea parc ă uităm de moarte Şi-un eroism ne-nalj ă, pierindu-1 pe vr ă jmaş. Sta mlndr ă bătrînica şi dreaptă-n ale sale, Tr ăind cu l ăcomie cel cîntec glorios, Iar ochiu-i de acvil ă desf ăş ăşura o cale De marmur fruntea-i lauri cerea majestuos! Aşa vă duceţi toate, r ă bdind, f ăr ă de pllngeri, Prin marile oraşe cu huiet r ăscolit, Voi, mame f ăr ă pată, voi, curtezane-ori Îngeri, Al căror nume-altdată era de toţi rostit. Voi: gloria Înalt ă, voi: graţia gingaşă, Sunteţi de toţi uitate! Arar, cite-un be ţiv Vă-ntreabă de iubire c-o vorb ă ucigaşă, Sau vrun copil v ă strimbă in mersu-i costeliv. Oe viaţă ruşinate, voi scorojite umbre, Vă aplecaţi fricoase pe ling ă reci zidiri;
Nu vă salută nimeni, o, voi destine sumbre! Umane crengi uscate în veci sperind iubiri! Dar eu, eu de departe, veghez cu grij ă caldă, Privind ades cu team ă cum vă mişcaţi de greu, De parcă v-aş fi tatăl, şi inima-mi se scald ă In taina bucuriei ce mi-o doresc mereu; Văd mugurirea-ntîia a dorurilor voastre, Şi zilele de aur sau negre ce-a ţi avut, Şi viciile toate, alese flori sihastre, Virtuţile sublime smerit vi le s ărut! Ruini! noi una suntem in cugete şi-n slnge! Şi-n fiecare sear ă eu vă, salut supus, O, Eve-octogenare! ci miine v ă va stinge Ne-nduplecata min ă a Celuia-de-Sus! ORBII O, suflete, prive şte-i pe-aceşti nefericiţi! Par nişte manechine absente, f ăr ă viaţă, Ca somnambulii, singuri şi pipăind in cea ţă, Văzind cu-auzul, parc ă, mereu neistovi ţi. Din ochii lor lucirea divin ă-a dispărut, Şi-acum ţintesc departe şi f ăr ă să clipească Numai spre-nalt; şi fruntea de umbr ă omeneasc ă Nu vor s ă şi-o indine spre r ă bdătorul lut. Şi merg aşa, prin bezna t ăcerilor bogate, Purtîndu-şi împietrirea etern ă. O, cetate, Tu, ce-mprejurul nostru benchetuind prosper Te-afunzi in l ăcomia plăcerii desfrinate; Vezi, ca şi ei, mă tîrii, ci parcă mai mizer, Şi-ntreb: «Ce afl ă orbii cătînd mereu spre cer?» UNEI TRECĂTOARE Nepotolită, strada in jurul meu vuia. înaltă şi subţire, in doliu majestos Trecu atunci femeia, şi-n gest melodios Veşmintul de mătase uşor işi unduia. Ce nobilă statur ă! iar pasul ca un lied e! Şi ii băui fiinţa ce-o risipea, regin ă, Din ochii săi, cer vînăt care furtuni înclin ă: Chemare fascinant ă, plăcere ce ucide. Un fulger... apoi noaptea!... — Superb ă zeitate Tu, care, c-o privire, mi-ai pus in suflet clipa, Ne-om revedea aievea, sau în eternitate? Te-ai dus şi niciodat ă îşi flutur ă aripa! Ah, nu ştiam nici unul ce zare ne-a ales; Te-aş fi iubit, minune! iar tu ai în ţeles. ÎN INSERARE Coboarâ-amurgul, iat ă, prieten cu-asasinul; Ci f ăr ă să se-audă, cu pas de lup; seninul,
Ca un alcov deasupra, de patim ă se-nnimbâ, Şi omul de nelini şti in fiar ă se preschimb ă. O, sear ă, blinda sear ă, atit de mult dorit ă De miinile acelui ce-avu o zi muncit ă! Ce dulce-alinare, adev ărate-averi Tu, cugetelor d ărui: alin peste dureri, Savantului ce- şi simte, de gînduri, fruntea grea, Şi, după trudă, celui ce- şi mişcă trupu-abia. La ora asta, demoni, din r ău f ăcindu-şi fală, Asemeni cu bancherii, din somn greoi se scoal ă, Izbesc acoperi şuri şi-obloane-n strimbul zbor, Născind luciri ciudate şi-un aer duhnitor; Pe uliţi depravarea aprinde felinarul, In fundături şi ganguri deschis e lupanarul, Tăindu-şi peste toate o cale nev ăzută, La fel ca şi duşmanul ce pentru el te-ajut ă; Ea colcăie-n cetate, mocirl ă neagr ă,-adîncă: Un vierme care fur ă din Om tot ce mănîncă. Ici, colo,-auzi gr ătare şi plite sfiriind, Şi teatrele ce url ă, orchestre sfor ăind; La mesele de jocuri, ce-ar procura delicii, Vin curvele, escrocii, cu-alaiul lor de vicii, Şi hoţi de meserie ner ă bdători aşteaptă Cea or ă potrivită să intre iar in fapt ă: Să spargă uşi de taină, sertare s ă golească Şi-apoi cu ţiitoare un timp să beţivească. E-acum şi clipa gravă! o, suflete, mă cheamă Ca urletele-acestea s ă nu le iau in seam ă. E vremea tind bolnavii dureri nu mai suport ă, Şi nefiinţa Nopţii le sufl ă In aortă, Cind soarta se opre şte, topind orice speran ţă; De agonii spitalul e plin. — Cu siguran ţă Că mulţi acasă, seara, niciclnd n-or s ă revină lingă ai lor, in pace, s ă guste calda cin ă. Da, mulţi căminul dulce nu l-au avut in gînd, Şi n-au tr ăit in viaţă, şi vor sfir şi curînd! JOCUL In jilţuri ponosite, b ătrine curtezane, Cu gene rimelate, cu-n lene ş ochi fatal, S-alintă mofturoase, iar la urechi zorzoane Cu clinchete şoptite de piatr ă şi metal; La masa verde, toate, cu chipuri f ăr ă gur ă, Cu guri f ăr ă culoare şi f ălci f ăr ă de dinţi, Cu degete febrile lipsite de c ăldur ă, Cătind in vechi po şete şi-n sini cindva fierbin ţi; Şi lustre din tavanul murdar l ăsau să cadă, Ca nişte lămpi enorme, lumin ă tristă-abia, Pe frunţile celebre — poe ţi veniţi vreodată Pe-aici să-şi risipească tristeţea ce-i durea —
— Acesta e tabloul ce ţos, ce, într-o noapte Se etala in visu-mi, in v ăz interior, Eu insumi stind in veghea de hrub ă f ăr ă şoapte, In coate, mut şi rece, cu ochi pizmuitor Spre hidele fiinţe in patimă nebună, Spre tirfele bătrine, f ăr ă de haz rinjind, Negustorind sub ochi-mi, pe aurul ce sun ă, Trecuta frumuse ţe sau rangu-acum pierind. M-am îngrozit că insumi le-nvidiasem clipa Acestor r ămăşiţe ce-alearg ă spre abis Cu sîngele lor putred şi preferind risipa, Durerea-n locul mor ţii şi iadu-n loc de vis. DANS MACABRU Lui Ernest Christophe
Pe cit se poate, mîndr ă, cu nobila ţinută, Purtlnd mănuşi, batistă şi flori: ales buchet, Ea are non şalanţă, mereu neab ătută, Precum o curtezan ă cu zîmbetul cochet. La care bal, v ăzut-aţi o talie mai zveltă? Ce rochie minune in albul ei bogat Căzîndu-i peste glesne, invoalt ă ca o delta, Rizind pantoful-floare pe un picior uscat! Peste oso şii umeri dantelele-s ca spume frecîndu-se-n pl ăcere ca un pirîu de stinci, Să apere, Încearc ă, de arzătoare glume, Funebrele-i podoabe, momelile-i adinei. Privirile-i f ăcute-s din goluri şi tenebre, Iar ţeasta-i, coronal ă in flori, cu meşteşug Se leagănă pe-naltul fragilelor vertebre. — O, vraj ă-a nebuniei, neant în vicle şug! Dar pentru unii fi-vei doar o caricatur ă: Amanţii beţi de carne, ei, nu vor cerceta C-ascunzi cu elegan ţă umana- ţi armătur ă. Dar eu te vreau, schelete, cu nebunia ta! Vii, oare, ca s ă tulburi, cu-a ta schimonoseal ă, A vieţii sărbătoare? Sau poate vechi porniri lmpintenind carcasa- ţi de pofte, bestial ă, Sabatului plăcerii te-mping în neopriri? (EU N-AM UITAT...) Eu n-am uitat vreodat ă, oraşului vecină, Căsuţa noastr ă albă, tăcută şi senină; Pomona sa de ipsos şi-o Venus învechit ă într-un boschet ferindu- şi f ă ptura dezgolit ă, Nici soarele, spre sear ă, in curgerea-i superb ă, în geamuri sf ăr ămindu-şi neasemuita jerb ă: Un ochi mereu la pind ă în cerul curios, Părînd să ne contemple cel prînz misterios Şi r ăspindind ciudate reflexele-i f ăclii
Peste frugala mas ă şi peste draperii. (PREABUNEI SLUJITOARE...) Preabunei slujitoare pe care-ai fost geloas ă, Şi care-şi doarme somnul total in taina joas ă, S-ar cuveni s ă-i ducem la groap ă nişte flori. Cei mor ţi, şi ei, sărmanii, sunt trişti adeseori, Cînd se-ndirjeşte toamna prin arbori, joc tîrziu, Iar vîntul pe morminte se tînguie pustiu, Ei cred că noi, de-afar ă, uitărilor i-am dat, Dormind f ăr ă de grijă în căldurosul pat, In timp ce, roşi de negre visări, bătuţi de ginduri, Făr ă vrun soţ alături şi nemişcaţi pe scinduri, Schelete înghe ţate, de viermi tenaci muncite, Ei simt cum vin spre-adîncuri z ă pezile topite, Cum veacul se destram ă, cum prieteni buni şi rude Nu schimb ă zdreanţă veche a panglicilor ude. Cind focul cînt ă-n sobă şi ora inserează, De-aş mai zări-o, blinda, pe scaun cum s-a şează, Sau dac ă într-o noapte geroas ă şi tirzie Aş da de ea în cas ă — o, sfîntă bucurie!— Venită din adîncuri, din patul s ău etern Oin nou să-mi privegheze cu ochiul ei matern, Acestei sfinte inimi ce a ş r ăspunde-atunci, Cind aş vedea în lacrimi orbitele-i adinei? CETUM ŞI PLOI Sfir şit de toamnă, iarnă şi primăveri cu ploi, De somn, lungi anotimpuri! ce dragi îmi sunte ţi, voi! Mi-acoperiţi gindirea in cea ţă str ăvezie Şi inima mi-o prindeţi In giulgiu de sicrie. Cind, peste timpuri, vintul alung ă veştezi foi Iar de pe case plinge mori şca înspre noi, Vezi, sufletu-mi, mai bine ca-n prim ăvara vie, Cu-aripi de corb se-nalj ă şi intr ă în pustie. Nimic nu e mai dulce In inimile triste, Pe care promoroaca de mult s-a fost depus, O, palide-anotimpuri, regine spre apus, Decît lumina voastr ă de palide-ametiste — Afar ă numai dacă purtind durerea veche Pe-un pat de suferin ţă ne-o adormim, pereche. VIS PARIZIAN Lui Constantin Guys
Priveliştea ciudat-măreaţă, De nevăzut de-un ochi deschis, Anume,-n astă dimineaţă, Mă ţine-n vraja sa de vis. Ah, plin e somnul de miracol! Dintr-un capriciu, nefiresc
Tăiasem din acest spectacol Tot vegetalul p ămîntesc, Şi, pictor plin de nebunie, Priveam tabloul genial: O tainică monotonie De marmuri, ape şi metal. Un Babilon in risipire De scări şi-arcade, necuprins, Havuzuri str ălucind uimire Cădeau pe aurul Învins, Mari cataracte-apăsătoare, Perdele de cristal sever, Se suspendau, str ălucitoare, Pe-nalte ziduri de mister. Nu arbori, mîndre colonade La ţărm de lacuri str ălucind, Unde gigantice naiade Păreau femei In val de-argint. Largi ape-n unduiri albastre, Cu maluri verzi-trandafirii, Călătoreau spre z ări sihastre, într-ale lumilor vecii; Erau comori nemaigindite, Talazuri magice; erau Oglinzi imense, ame ţite De tot ce-n ele ame ţeau! Gangi taciturni mi şcînd azururi Urcau al cerului neant, Vărsînd averea lor de-a pururi Abiselor de diamant. Zidar de feerii astrale, Făceam s-alunece u şor Printr-un tunel numai opale Oceanu, -acum ascult ător; Şi totul, chiar culoarea neagr ă, Lucios era şi iriza Iar slava-şi incrusta întreagă Lumina ce cristaliza, Şi nici un soare şi nici stele Nu s-ar ătau pe-un cer de gind Spre a ilumina acele Minuni prin ele luminînd! Peste tărîmul de himere Plutea (ce lucru nou, cumplit, Nu pentru-auz, pentru vedere!) Tăcerea timpului oprit. Cu ochii plini de-aşa bogate Minuni, clnd vie ţii m-am redat, Mizera mea realitate tn inimă mi-a implintat.
Cuţitul grijilor; funebre Se auzeau b ătăi de ceas, Iar cerul sur vărsa tenebre Peste pămlntul f ăr ă glas. […] De la cazărmi s-aude a goarnei de şteptare Iar dimineaţa suflă cu vintu-n felinare. E ora clnd, cuprin şi de pornirile acele, Adolescenţii-n vise aleargă după iele; Cind, ca un ochi r ănit ce palpit ă-n agonie, Pe albul zilei lampa-i o pat ă singerie; Clnd trupul de putere şi sufletul de vis Se-ncaier ă ca steaua cu zorii-n cer deschis. Cum un obraz In lacrimi e-atins de-un vint hoinar, Văzduhul se s ărută cu duhuri ce dispar, E frînt de scris poetul, amanta de amor. Din hornuri, ici şi colo, ies fumuri, lin izvor; Femeile de strad ă cu vinete pleoape In somn stau împietrite, ca împietrite ape, Iar cele cer şetoare cu sini de via ţă seci, Suflă-n cărbuni şi suflă în degetele reci. E ceasu-n care frigul şi aspra săr ăcie Durerea la lehuze o fac mai grea s ă fie; Ca un oftat ce-1 curm ă un val de singe ro ş E spintecată picla de-un strig ăt de cocoş; Şi ceaţa ca o mare îneac ă edificii Pe cind murinzii-n gheara adincilor ospicii Îşi horcăie suflarea din urm ă ca pieriţi. Se-ntorc destr ă bălaţii acasă istoviţi. tn timp ce aurora pe cheiurile Senei in roz înveşmîntată se-nchipuie alene, Parisul se treze şte, bătrin ce nu aşteaptă, Uneltele-şi încearcă şi apoi intr ă-n faptă. SUFLETUL VINULUI Cinta din suflet vinul în seara încetat ă: «Biet om, o vorba, iat ă, mă chinui să-ţi şoptesc; Butelia mă-nchide, sub cear ă, sigilată, Dar chipul meu spre tine-i cu zîmbetul fr ăţesc. Ştiu bine cită muncă, ce rîuri de sudoare S-au dăruit colinei sub soarele-arz ător Spre-a mă rodi tulpina ca tainic ă licoare, Ci fi-voi pentru toate din plin r ăsplătitor. Fiindcă ce plăcere să fiu băut cu sete De lucr ătorul zilnic în trudă istovit, S-alunec pe gltleju-i în desmierd ări încete: In trupul său mai bine-i ca-n beciul amor ţit. Auzi in sărbătoare cum cîntecul r ăzbate
Şi susurînd speran ţa in mine s-adunînd? Cu toţi ai tăi la masa cea plin ă de bucate Mă veţi sorbi cu poftă, mă voi preface-n gînd. Femeia-ţi va fi mindr ă şi-avînd in ochi îndemnul, Odraslei tale da-voi puteri ca-n proaspe ţi zori Lui, mic atlet al vie ţii, voi fi ca untdelemnul Ce oţeleşte muşchii la marii luptători. Voi stărui în tine, ambrozie cereasc ă, Săminţă aruncată de-Acel Semănător, Ca din iubirea noastr ă poezia să-şi ivească Cea floare f ăr ă umbr ă urcind spre Creator.
VINUL ASASINULUI Da, mi-a murit nevasta! ^j De-acum pot bea pin ă ce cr ă j,.* Cind mă-ntorceam de la ad ă j>' O, moar ă parcă-i era gura. Precum un rege,-s fericit; E cer albastru,-i cald şi bine, Ca-n vara ceea cind in fine De ea m-am fost îndr ăgostit. Mă sfişie o Cwte-adînc ă! Şi-atita vin mi-ar trebui Spre a o stinge, cit ar fi Să-ncapă-n groapa ei, şi încă! Am îmbrîncit-o-ntr-o fînîînă Şi pietre-am pr ăvălit pe ea Spre a o-nghite bezna grea — Aş vrea s-o uit, c-a fost După atitea jur ăminte Ce nu le poţi călca, de-amor, Şi fiindcă nu-mi era uşor Să n-o mai văd ca mai nainte, De-o întîlnire m-am rugat, La inserat pe-o strad ă-obscur ă: Veni! nebună creatur ă! Nebuni to ţi suntem, de legat! Era frumoasă ca o cea ţă, Chiar dacă obosită! Eu Prea o iubisem, şi cu greu I-am spus: Desparte-te de via ţă! Aice nimeni n-o s ă-mi placă: Beţivi stupizi ce n-au visat In nopţi bolnave de p ăcat Din vinul lor un giulgiu s ă facă! O hidă gloată-n nesimţire, Precum maşinile de fier! Nicicînd nu voi putea s ă-i cer Să inţeleagi o iubire
Cu negrele-i dorin ţi duioase, Cu-alaiut ei dr ăcesc, o lav ă, Cu lacrimi-rîu şi cu otravă, Cu scrîştiete de lan ţ si oase! — Acum sunt liber, singur sint Şi mort de beat voi fi disear ă, Nepăsător, a multa oar ă Mă voi întinde pe p ămînt Şi voi dormi precum un ciine! Ci poaie-un car Împov ărat Ori un vagon nea şteptat Vor trece-n vuiet peste mine, Să-mi sfarme ţeasta-n plină ur ă Sau să mă rupă-n două, eu Mi-oi bate joc de Dumnezeu, De Drac şi Cuminecătur ă! VINUL SINGURATICULUI Privirea care cheam ă a unei curtezane, Ce ne pătrunde-n suflet, Îmbietoare raz ă De lună, cînd pe lacuri dalei scânteieri a şază, Scăldindu-şi frumuseţea in ape diafane, Bănuţii-n care încă mai sper ă jucătorul, Al blîndei Adeline s ărut r ăscolitor, Şi muzicile care, adinei ca un fior, In inimi, de departe, ne reaprinde dorul, Decit acestea toate, butelie adînc ă, Mai scumpă-mi eşti, balsamu-ţi l-îmbogăţeşte încă Şi mîngîie visarea poetului în zori; Tu, viaţă, tinereţe, speranţe-i dai, mindrie, — Comoar ă-n veci aprins ă celor în săr ăcie, Făcindu-ne asemeni cu zeii-nving ători! BEŢIA ÎNDR ĂGOSTIŢILOR Splendid văzduhul! iar noi sprinteni, Făr ă de frîu, ză bală, pinteni, Ne avînt ăm călări pe vin Spre-un cer feeric şi divin! Iubindu-ne: doi îngeri puri, Suntem ai marii aventuri, Care ne-absoarbe, sfînt voiaj Spre-adîncul zărilor miraj. Uşor pe aripi legănaţi De mult dorita-nvîrtejire, In patimă îngemănaţi Zbur ăm, o, sora mea, în fire Făr' de r ăgaz mai către astre, Spre raiul visurilor noastre! FLORILE RÂULUI
PIERZANIA Făr ă de preget, Dracul, cu gindu-i m ă-nconjoar ă, Pluteşte imprejuru-mi ca boarea nev ăzută, îl sorb şi-mi simt plăminii in flacăra-i amar ă, Umplindu-mi-i o poftă etern reînceput ă. Şi, cunoscînd adinca-mi iubire pentru Art ă, Mi-apare-n chipul unei femei des ăvîr şite, In suflet îmi pătrunde, acum deschis ă poartă, Obişnuindu-mi firea cu marile-i ispite. De-a Domnului privire departe m ă alungă, Urîtu-i o cîmpie cu-nveninat ă dungă Iar paşii-s grei de trud ă, privirile mă dor, Veşmintele-mi sunt zdren ţe in singerarea r ănii, Abia mă port prin rele care m ă-mpart, mă vor Sub arma nemiloas ă a veşnicei pierzănii! O MARTIRA Desenul unui pictor necunoscut
Printre sticluţe, stofe şi horbote-nspumate La mobile tronînd in clar-obscur, Printre statui, tablouri şi rochii parfumate în falduri dulci tăcerii dimprejur, în aerul de ser ă din calda înc ă pere Cu-n iz de nemi şcat apăsător, Şi unde,-n vaze, jerbe lipsite de putere Abia simţit se tînguie şi mor, Zace-un cadavru sumbru, decapitat, pe perne, Vărsînd un abundent şi viu şuvoi Gilgiietor de singe ce-n pînze se a şterne Cum apa într-o paji şte de soi. Ca năluciri, ce-n umbr ă stau palide şi-aşteaptă Să intre in privire şi-n tăceri, Cu-ntunecata-i coam ă de păr şi f ăr' de şoaptă, Bijuterii bogate-n adieri, Pe masă tace capul! un trandafir s ălbatic Din trupu-i rupt zvîrlit pentru vecii, C-o uitătur ă pală spre un hotar noptatic, Tulbur ător, din ochii tulburii. Pe pat, cu nep ăsare, gol, trupul î şi desface Nestingherit misterele deplin, S-abandonînd acelei reci frumuse ţi, şi zace într-un fatal, definitiv destin; Ciorapii roz, cu puncte de aur, pe picioare Perfect întinşi, o amintire par, Iar jartiera strinsă, un dor secret ce doare, O zare diamantică-n calvar. Singur ătatea asta, ciudata ei m ăsur ă, Şi un portret înalt p ătruns de vis, Cu ochi sfidînd ca mîndra lui f ă ptur ă,
De-o dragoste vorbesc şi de-un abis, De vinovate jocuri şi de petreceri stranii: Săruturi in voluptuos p ăcat, Ce bucurau tot roiul de îngeri în pierzanii Dansînd între perdele la-nserat. Şi totuşi, privind forma firavă şi plăcută A umărului în conturul frint, Şi coapsa mult sub ţire, şi talia-absolută Ca o reptilă-n clipa de avînt, Se vede fr ăgezimea-i! — Dar sufletul de jale, Simţirea-i in plictisul otr ăvit, Căzut-au pradă haitei de pofte infernale, Alunecînd mereu, de neoprit? Bărbatul crud pe care ascunsa ta iubire Sâ-1 sature in via ţă n-a putut Şi-a împlinit pe trupul inert, ie şit din fire, Dorinţa-i arzătoare cum a vrut? R ăspunde, hoit impudic! tu, cap cumplit, hai, spune, De pletele-ţi te-a prins şi, tremurînd, Te-a ridicat de-odată spre a-şi lipi nebune Buzele lui de buzele- ţi tăcînd? — Departe-acum de lumea, in felul ei, barbar ă, De-orice judecător prea curios, Poţi odihni in pace, cum ai tr ăit, bizar ă, Dormi In mormintul tău misterios; Fugar iţi umblă soţul; ci somnul i-1 vegheaz ă Eterna ta fiinţă, gînd în stea; Şi el, f ăr ă-ndoială, spre tine-ngenuncheaz ă Şi pin' la moartea-i va îngenunchea. FEMEI OSlNDITE Lungite pe nisipuri, o turm ă ce gindeşte, îşi aţintesc privirea spre z ările de mări, Dorindu-se cu pulpe şi miini prea-omeneşte, Cu dulce lîncezeal ă şi-amare-nfrigur ări. Mărturisindu-şi taine, mereu Îndr ăgostite, Cutreier ă prin crînguri, la murmur de izvor, Îşi amintesc pruncia iubirilor ivite, Şi sapă-n coaja verde un semn despre amor, Sau trec, In ascultare, precum c ălugăriţe, Spre stîncile pe unde vedenii bîntuiesc Şi unde sfint Antoniu v ăzu acele-ar şiţe De sini superbi, tenta ţii ce doruri înfloresc. Ori merg in lic ărirea r ăşinilor aprinse, In scorburile mute,-n p ăgine văgăuni, Chemindu-te, o, Bachus, de ritul lor încinse, Tu, care, nebunia, etern le-o incununi. Iar altele,-ascunzîndu- şi sub glugă pocăinţa, Păstrează-n dedesubturi un bici cu-ardoare strins, Şi-n nopţile pădurii işi liniştesc fiinţa
C-o spumă de plăcere, cu-al zbuciumului plins. O, voi, fecioare, demoni, voi, mon ştri ori martire, Voi, spirite alese natura infruntind, Satirilor asemeni şi-avînd spre cer pornire, Voi lăcr ămind vieţii, voi chinuind un gînd, în iadul vostru, iat ă, pătrund, şi omeneşte Vă plîng, surori de chinuri, cu sufletul durut, Căci vă cunosc triste ţea şi-ardoarea ce vă creşte, Şi urnele iubirii ce-n inimi le-a ţi umplut! CELE DOUA SURORI Orgia şi cu Moartea sunt blindele prezente Mult darnice-n s ăruturi, cu trup de taine plin, Al căror pintec pururi virgin, drapat în zdren ţe N-a cunoscut prin vreme al na şterilor chin. Poetul rupt de lume, in ale lui demen ţe Infernului promisul, curtean f ăr ă destin, îşi află în morminte şi-n lupanar esen ţe, Şi, f ăr ă remuşcare, un pat neasasin. Alcovul şi coşciugul, bogate in blesteme, Ne dau, pe rînd, ca dou ă prea-gemene surori Plăceri spăimîntătoare şi dulcile orori. Cind mă îngropi, Orgieî vrea trupu-mi s ă te cheme! Tu, Moarte, cînd veni-vei s ă-ti altoieşti, frumoşi, Pe mir ţii săi de-o clipă, eternii chiparo şi? IZVORUL DE SÎNGE Adeseori Imi pare c ă sîngele in vine Ca un izvor se zbate în ritmice suspine, L-aud cu limpezime izbind in clipa van ă, Dar în zadar mă pipăi, nu pot să dau de rană. El trece prin cetate ca prin cîmpii destine Şi, pref ăcînd pavajul în insule divine, La toţi le stinge setea ce-i bintuie, du şmană, Imprumutind naturii culoarea lui uman ă. Şi uneori rugat-am un vin de nobil soi O zi măcar să-mi stingă durerilor noianul, Dar vinul face ochiul mai clar, mai fin timpanul; Am căutat uitarea în dragoste apoi: Ea insă-i pentru mine un pat de spini şi birfe, In care-mi sorb paharul nes ăţioase tîrfe! ALEGORIE E o femeie mîndr ă, de-aleasă frumuseţe, Ce-şi moaie în pahare a pletelor mîndre ţe, Otr ăvuri amoroase de prin spelunci sordide Pe pielea-i, precum bronzul, alunec ă livide. Cu Moartea nu discut ă, iar de Orgie-şi ride: Doi monştri peste lume cu chipurile hîde, Ci-n jocul lor bezmetic şi-adinc primejdios
N-au Îndr ăznit să muşte din trupul majestos. E pasul ei de zee, de lene şă sultană, Plăcerilor se-nchină ca o mahomedan ă, Şi-n braţele-i deschise, cu sînii-n fericire Aşteaptă, cu privirea, întreaga omenire. Fecioar ă pururi stearpă, ea crede cu t ărie Că pentru mersul vie ţii e ca lumina vie, Şi-a trupului splendoare cu cerul se str ăluce, Şi stînd lingă păcate iertarea le-o aduce; Nici Iad, nici Purgatoriu in inim ă nu poartă, Iar cînd va fi s ă intre pe-a Veşniciei poartă, O să primească Moartea şi negrele-i cînt ări Ca pruncul: cu blinde ţe şi f ăr ă remuşcări. BEATRICE Prin locuri de cenu şă, pustii, f ăr ă verdeaţă, Cind mă plingeam naturii de am ărita-mi viaţă, Şi r ătăceam bezmetic în al durerii val Pe inimă-ascuţindu-mi din gînduri cel pumnal, Văzui în plină-amiază cum tunete s-adun ă, Asupra-mi cum coboar ă de-odată, din furtună, Un nor purtînd o ceat ă de demoni bîrfitori, Piticilor asemeni, voit iscoditori. Uitîndu-mi-se-n faţă cu scirbă-n ochiul hid Aşa cum trecătorii de vrun nebun î şi rid; Da, ii vedeam, spre mine rinjind cum nu se poate, Schimbind intre ei semne apoi şi dindu-şi coate: — «Priviţi pe îndelete aceast ă pocitur ă Pe Hamlet imitindu-1 cu palida-i statur ă, Cu păr de vr ă jitoare, cu ochiul repulsiv, Ce milă să-ţi inspire asemenea be ţiv, Zevzec de ras ă mare, bufon f ăr ă pereche Şi care-şi joacă rolul, aşa, după ureche, Cu aiureli anoste viind inima s ă-nmoaie La vulturi şi la greieri, la flori şi Ia pîraie, Iar noi, chiar noi, me şteri la astfel de bra şoave, Să-1 ascultăm strigindu-şi tr ăsnitele-i iznoave?» Aş fi putut — mindria-mi, cit muntele de plin ă, li domina pe demoni şi vorba lor venină — Să-ntorc în nepăsare iar fruntea suveran ă De nu zăream deodat ă în ceata lor golan ă — Şi soarele, o, Doamne, cum nu s-a pr ă buşit! — Pe-a inimii regină, pe care-o am iubit, Cu demonii rizîndu- şi de neagra-mi Întristare Şi mai şi dăruindu-i cu dezmierd ări murdare. O CĂLĂTORIE IN CYTHERA tnaripatu-mi suflet preafericit să zboare, Rotea domol in preajma înaltului catarg; Corabia, sub cerul senin, plutea in larg
Asemeni unui înger înamorat de soare. — Ce insul ă-i aceasta, tristeţilor ursită? — Cythera e! faimoas ă prin cîntecele ei, Un Eldorado, visul b ătrinilor holtei, Acum adine pustie, cu zarea-nv ăluită. — O, insulă de taine, cu s ărbători-minune, A Venerei fantomă, superbul antic chip, Peste-ale tale ape, arome-1 întruchip Şi ne pătrunde-n suflet spre-a nu a mai apune. Tărim cu mir ţi in valuri şi ierburi înflorite, Tu, care pretutindeni e şti adorat in veci De inimi in suspine, tu, care nu te treci Ca fumul de tămiie peste gr ădini vr ă jite, Sau precum uguitul hulubului-iubire; — Cythera nu mai este decit un chip amar, Deşert stincos şi sumbru, cu ţipete-n calvar... Şi totuşi ceva straniu lovi a mea privire! Dar nu era vrun templu in umbr ă şi verdeaţă, Spre care preoteasa zei ţei, printre flori, Se strecura cu trupul invîlvorînd fiori, Sub rochia-i desf ăcută de briza îndr ăzneaţă; Căci, ţărmul, cind s-atingem cu prova navei noastre, Şi pinzele-i umflate dlnd spaima-n p ăsări-mii, Sus, o spinzur ătoare văzur ăm, ca-n stihii: Un chiparos ce urc ă grav braţele-i sihastre. Mari corbi, şi ciori, şi ulii, ca harpiile îl ămînde, Rupeau cu-nver şunare din hoitul spînzurat, Crud infigindu-şi pliscul ca pe-un cu ţit spurcat In cea putreziciune de c ărnuri sîngerînde. Ca două găuri ochii, din burta spintecat ă, Pe coapse, ma ţe-n valuri alunecau lucios, Şi ghiftuiţi, călăii, cu ciocul lor scirbos Castraser ă scheletul de b ărbăţia-i toată. Jos, se-adunase-o hait ă de fiare-n neputinţă: Priveau în sus cu bale, se agitau urlînd; In mijloc cea mai mare, de poft ă tremurînd, Părea un gide,-n preajm ă cu cei de o fiinţă. Fiu al Cytherei mindre ce n-a gustat fr ămintul, Tu sufereai acestea drept isp ăşire grea A riturilor care şedeau sub neagr ă stea, Păcate care, toate, ţi-au interzis monnîntul. Tu, spînzurat ridicol, durerile- ţi mă-ncearcă! Şi simt, privindu- ţi hoitul sub razele fierbin ţi, Cum, valuri, urcă greaţa oprindu-mi-se-n dinţi, Un fluviu lung de fiere ce-n mine se descarc ă. In faţa ta, biet diavol în amintiri închis, Simt iar mulţimi de pliscuri şi f ălci de sfîşiere A' hulpavelor p ăsări şi-a' negrelor pantere Ce-mi bintuir ă carnea, un groaznic paradis. — Era un cer de vrajă şi-o mare azurie,
Dar pentru mine totul doar negru-sîngeriu, Şi inima ascunsă, ca într-un văl pustiu, Tr ăia nefericită aceast ă-alegorie. în insula ta, Venus, un simbol mi-am ivit: Spinzur ătoarea care îmi leag ănă-aparenţa; — O, Doamne! d ă-mi puterea iubirii şi ardenta Să-mi pot privi şi cuget şi trupul, neştirbit! AMORUL ŞI CRANIUL Amoru-i aşezat pe craniul Bietei umanităţi, Ca pe un tron, şi rîsu-i straniu R ăsună în cetăţi, Suflînd voios rotunde bule Uşor le-nalţă-n cer, Ca alte lumi, la fel credule, Să-nchîpuie-n ether. Plă pîndul glob cu str ălucire Se-avîntă-n falnic zbor, Spărgîndu-şi sufletul sub ţire De aur visător. Aud la orice glob cum ţeasta Se văietă gemînd: — «Ridicolul din joaca asta Sfîr şit va fi, şi cînd? Căci tot ce gura ta arzind ă Distruge-n preajma sa E mintea mea de-nalt fl ămindă Şi singele-mi de stea!» R ĂZVR ĂTIRE LEPĂDAREA SFÎNTULUI PETRU Ce face Domnul, oare, cu valul de-anateme La îngerii din preajmă-i urcînd dinspre p ămînt? Ca un tiran, de chefuri prea îndelunge frînt, Adoarme-n legănarea cumplitelor blesteme. O simfonie pare noianul de suspine, Mereu îmbătătoare pentru acei din cer, Cărora-n sîngerafe se-nchin ă cei ce pier, Ci ei doresc întruna cînt ările-asasine! — O, Christ, reaminteşte-ţi a lacrimei Gr ădină, Unde cu-nfrigurare rugai pe Cel-de-sus, Cel ce f ăr ă de milă la chinuri te-a supus Rîzînd la r ăstignirea-ţi de groaza mor ţii plină. Cînd ai văzut că-ţi scuipă atunci dumnezeirea Str ă jerii şi rîndaşii, lumina-ţi pîngărind, $i spinii, drept cunun ă, în roşu se ivind Pe bolta frun ţii-n care gîndise şi Omenirea, Si cînd apoi se frînse a trupului povar ă
Iar braţele-ţi întinse pe lemn se nemi şcau, Cînd chipul t ău sudoarea şi sîngele-1 br ăzdau Fiind în faţa gloatei o ţintă de ocar ă, Te mai gindeai tu, oare, la cele zile faste Cînd, spre-a-mplini Cuvîntul din veci, ai fost venit Călare pe asinul cel blind, şi-mpodobit Cu flori îţi era drumul de pa şnica ta oaste, Sau cînd, plin de speran ţe, în brava ta mînie, Ai alungat zarafii din templul profanat, Fiind stă pîn, în fine? Şi-n pieptu-ţi a intrat Mustrarea mai nainte ca lancea s ă-1 sfîşie? — Din lumea-n care fapta nu-i sor ă cu visarea, Desigur, eu pleca-voi f ăr ă păreri de r ău; Putea-voi trage spada, cînd spada mi-e c ălău! S-a lepădat şi Petru de Christ... i-aprob tr ădarea! ABEL ŞI CAIN Neam a' lui Abel, te ghiftuie şte, Domnul spre tine e zîmbitor, Stirpe-a lui Cain, ticăloşeşte Şi mizerabil tr ăieşti şi mori. Neam a' lui Abel, a ta jertfire Lung, Serafimii, a desf ătat! Stirpe-a lui Cain, in chinuire Făr ă de capăt ai sîngerat! Neam a' lui Abel, petreci în bine Precum o turmă-n pajişti de cer; Stirpe-a lui Cain, foamea in tine Cîine-i, ce urlă prins de hingher. Neam a' lui Abeî, dulce ţi-e traiul, Dulce căminul patriarhal; Stirpe-a lui Cain, negru ţi-e raiul, Tremuri prin peşteri sărman şacal; Neam a1 lui Abel, cale deschis ă! Auru-ţi creşte şi mai bogat, Stirpe-a lui Cain, inimă-aprinsă, R ămii la pofte neîmp ăcat. Neam a' lui Abel, crezi, ie îmbat ă, Ploşniţe grase-n mii de p ăduri! Stirpe-a lui Cain, ve şnic damnată, Te înconjoar ă zările suri. Ah, neam a' lui Abel, hoitul t ău va s ă Pururi îngraşe solu-aburind! Stirpe-a lui Cain, nicicum la mas ă, Nu, datoria nu s-a sfîr şit, Neam a' lui Abel, iat ă-ţi ruşinea: Lancea o-nvinge parul plebeu! Stirpe-a lui Cain, nal ţă-ţi minunea: Din tronu-i zvîrle-l pe Dumnezeu!
LITANII CÂTRE SATAN O, tu, ce între îngeri, e şti cel mai învăţat Şi mai frumos, de soart ă şi laude tr ădat, Satan, te rog, ai mil ă de-a mea nefericire! Prinţ izgonit din ceruri, r ămas nedrept ăţit, Şi care, — nvins, de-a pururi, te-nal ţi mai oţetit, Satan, te rog, ai mil ă de-a mea nefericire! Tu ce ştii totul, rege al celor din-desubt, Vindecător al lumii cu sufletul abrupt, Satan, te rog, ai mil ă de-a mea nefericire! Tu care iei leprosul, hulitul şi proscrisul Şi cu a ta iubire le-nchipui paradisul, Satan, te rog, ai mil ă de-a mea nefericire! Tu, cel mereu al Mor ţii, preamărea ta iubită, Ai izvodit Speran ţa, nebuna fericit ă, Satan, te rog, ai mil ă de-a mea nefericire! Tu ce calmezi privirea celui pe e şafod, Dispreţuind tăcerea prostitului norod, Satan, te rog, ai mil ă de-a mea nefericire! Tu care ştii acele tărimuri cu ispite, In care-ascunde Domnul comori nemaiz ărite, Satan, te rog, ai mil ă de-a mea nefericire! Tu ce cu ochiu- ţi ager pătrunzi în arsenale Unde, in mari adîncuri, dorm neamuri de metale, Satan, te rog, ai mil ă de-a mea nefericire! Tu ce ascunzi cu mina genuna pinditoare, Cînd somnambulul trece pe stre şini f ăr ă soare, Satan, te rog, ai mil ă de-a mea nefericire! Tu care in mod magic ml ădii bătrîne oase, Cînd e zobit be ţivul tîrziu în nopţi ceţoase, Satan, te rog, ai mil ă de-a mea nefericire! Tu care pe cel şubred îl scapi de suferin ţă, Şi-i pui tr ăgaciul armei în mînă cu ştiinţă, Satan, te rog, ai mil ă de-a mea nefericire! Tu care-ai pus pe fruntea lui Cresus cel mir şav Pecetea-ţi de putere şi-a aurului brav, Satan, te rog, ai mil ă de-a mea nefericire! Tu ce iveşti in ochii fecioarelor crescind Poftirea spre amorul de trupul lor fl ămînd, Satan, te rog, ai mil ă de-a mea nefericire! Toiag celui ce fuge şi far născocitor, La sprînzuraţi duhovnic şi la uneltitori, Satan, te rog, ai mil ă de-a mea nefericire! Tată-adoptiv al celor ce Domnu-a vrut s ă fie Goniţi din raiul veşnic, in neagra lui minie, Satan, te rog, ai mil ă de-a mea nefericire! RUGĂ Mărire, slavă, ţie, Satan, in în ălţimi, Unde-ai domnit o dat ă, precum şi-n adîncimi, Unde visezi în tihn ă şi nesupus Căinţii!
Ia-mi sufletul aproape sub Pomul Cuno ştinţii, Spre a te admirare şi-a aştepta o zi Cind fruntea-ţi ca un templu de ramuri va-nflori! MOARTEA MOARTEA ÎNDR ĂGOSTIŢILOR Paturile noastre fi-vor parfumate, Şi adinei divane sugerind morminte, Flori pe etajere murmurînd, ciudate, Despre alte ceruri tainice cuvinte. Ultima căldur ă risipind, curate Inimile noastre, dou ă facle sfinte, împăr ţi-vor dubla lor paliditate Sufletelor noastre n ăzuind fierbinte. Fi-va roş amurgul in mistere-albastre, Naltă fulgerare, unică spre astre Expirarea noastr ă plină de-amintiri; Mai apoi un tnger va deschide u şa, Vrînd să reînvie fostele iubiri, Din oglinzi tăcerea şi din noi cenu şa. MOARTEA SĂRMANILOR Doar Moartea ne alin ă şi, vai, ne-mb ărbătează Ea singura n ădejde in zarea vie ţii dur ă; Ne-nalţă şi ne-mbată: grozavă băutur ă, Şi inima ne-o creşte, spre înc-o zi, viteaz ă; Ea-i calea prin furtun ă şi prin ză pezi: nimbeaz ă Lumina chemătoare cu f ăr ă de măsur ă: Vestitul han a şteaptă cu blinda lui c ăldur ă Cu cina şi odihna, cu lini ştea sa treaz ă; Ea-i Îngerul puterii şi-n mîini magnetic ţine A' somnului dorin ţe, a' visului ruine, Dind aşternut spre pace acelor mul ţi şi goi; E-a zeilor izbind ă şi misticul hambar e, Celor sărmani o ţarâ-i şi f ăr ă de hotare, E poarta larg deschis ă la cerurile noi. MOARTEA ARTIŞTILOR Cit va mai fi nevoie s ă sun din zurg ălăi Şi fruntea să ţi-o mingii mereu, caricatur ă? Ah, să ochesc adincul din mistica- ţi natur ă Săgeţile-mi de suflet ner ătăcind pe c ăi! Ne istovim din suflet acele ascunse v ăi Spre-a dărima minciunii greoaia armătur ă Şi-a contempla in voie sublima Creatur ă Al cărei dor ne arde: t ăcute vîlvătăi! Ci sunt artişti ce-adună nemăsurat orgoliu: Clnd Idolul vreodat ă ei nu şi l-au ivit îşi bat cu pumnii pieptul de spaime bîntuit,
Nădă jduind s-ajung ă în sumbrul Capitoliu! Doar Moartea, f ăr ă preget, precum un proasp ăt soare, Le va-nflori din creier ideile arz ătoare!... SFlR ŞITUL ZILEI Sub palida lumină rar ă Viaţa-şi face dansul-chin, Impudică ţipînd, barbar ă, Cînd, dinspre z ările-n declin Ca un alint sose şte seara Şi scade foamea potolit, Şterglnd ruşinea şi ocara, Poetu-şi zice: «în sfîr şit! Suflet şi oase obosite, Doriţi odihna-n timpul stins; Precum de-a mor ţii dulci ispite, Pe spate m-a ş lăsa întins, Şi-n văluri, din r ăcori urzite, M-aş da tenebrelor, învins!» VISUL UNUI CURIOS Lui F.N.
Asemeni mie şi tu, plăcerile durerii Le ştii, şi-auzi in preajmă şoptind: «Ce om ciudat!» — Parcă muream. Iubirea-mi s-amesteca t ăcerii, Iar groaza in dorin ţă: chin dulce-mbr ăţişat, Tristeţea şi speranţa ner ăzvr ătind mizerii, Cu cit fatalul ornic gr ă bea ca disperat, Cu-atit avea tortura, parc ă, dulceaţa mierii Smulgindu-mă simţirii din lumea ce-am umblat. Eram precum copilul in sala de spectacol Urînd cortina scenei ca pe-un absurd obstacol... Deodată, adevărul se revel ă deplin: Murisem f ăr ă veste şi-o Auror ă-adincă Mă-nvăluia. — Cum, Moartea e-atlta de pu ţin? Cortina se-nălţase; eu aşteptam, ce, încă? CĂLĂTORIA Lui Maxime du Câmp
îndr ăgostit, copilul, de-acele h ăr ţi şi stampe, Măsoar ă Universul cu-avîntul s ău de-a şti. Ah! cît de mare-i lumea sub globul unei lampe! Şi-n ochii amintirii ce mică poate fi! Aşa plecăm, deodată, cu minţi învă păiate, Cu inimi de r ăscoală, cu suflet ame ţit, Ducînd spre z ări, in ritmul talazurilor toate, Nemărginirea noastr ă pe-oceanul mărginit. Da, unii fug departe de-o patrie tiran ă, Iar alţii de un leagăn îngrozitor; cîţiva Magi înecaţi în ochii unei femei-satan ă,
înmiresmata Circe ce i-a robit cîndva. Acum, spre-a nu-i preface din nou în aspre fiare, Se-mbată în lumină, văzduh şi înser ări, Iar gerul ce-i cuprinde şi ar şiţa ce-i doare Şterg urmele l ăsate de-acele s ărutări. Dar călători aievea sunt doar acei ce pleac ă Spre a pleca! sunt inimi u şoare ca un pai, De-a lor fatalitate nu pot s ă se desfacă, Si. f ăr ă-a şti pricina, îşi zic de-a pururi: Hai! Cei cu dorinţi asemeni cu norii în plutire, Visează, cum recrutul viseaz ă un asalt: Plăceri nemaiştiute, imense,-n devenire, Al căror nume nimeni nu 1-a ştiut vreodat'! Ne-asemuim, eroare! c-o bil ă ori sfîrlează Ce se invîrt în cercuri; şi chiar adine dormind, Ea, Curiozitatea, ne chinuie viteaz ă, Ca îngerul sălbatic un soare biciuind. Ciudată soartă-n care o ţintă locu-şi schimbă, Şi nefiind niciunde, e, poate,-n orice loc! Cînd Omul, cu speran ţa vorbind aceea şi limbă, S-alungă-n neodihnă către al său noroc! Ni-e sufletul o nav ă spre ţărmul Icariei; «Deschide ochii!», strig ă pe punte-un glas amar, Ci se aude altul, catarg al bucuriei: «Iubiri... plăceri... mari glorii!» Blestem! E-o stînc ă, doar! Orice ostrov ce-n zare zimbind se întrevede, Ne pare-un Eldorado de Soart ă inventat; închipuirea-şi varsă orgia-n care crede, Ci-n dimineaţă-apare reciful blestemat. O, biet îndr ăgostitul de ţărmii lui himerici, Cum poţi să-1 pui în lanţuri ori să-1 arunci în val Pe-acest f ăr ă-de-seamăn izvoditor de-Americi, Care, visînd, spore şte amarul abisal? La fel şi vagabondul ce prin noroi gr ă beşte, Cu nasu-n vînt viseaz ă un rai str ălucitor, Privirea lui vr ă jită o Capuă iveşte Oriunde-o candelu ţă luceşte-ncetişor. O, călători de vrajă! ce nobile istorii Citim în ochii vo ştri ca mările de-adinci! Deschideţi-vă scrinul bogatelor memorii, Cu stranii juvaeruri de stele, ceruri, stînci. Vrem să plutim şi f ăr ă vapori, şi f ăr ă vele! Din inimile-temniţi urîîul ne-alungaţi, Pe sufletele noastre, ca pînzele acele Cu zările drept ramă, din amintiri, pictaţi! Ei! ce-aţi văzut, ne spune ţi? «O, noi văzur ăm astre Şi valuri, şi, de-asemeni, lungi ţărmuri de nisip; Şi, chiar lovi ţi de soart ă, surprize ori dezastre, Amar ă plictiseală ni se ivea pe chip.
A soarelui splendoare pe m ări violacee, Oraşele-n lumina tăcutului amurg, Ne aprindeau în cuget acea dorin ţă-zee De-a ne-afunda în cerul spre care toate curg. Cetăţi sclipind bogate, m ăreţe peisaje Nu ne-au atras atîîa, chiar lic ărind mister, Precum cet ăţi de nouri in mişcătoare vraje, Şi iar ăşi mai departe, c ăci visuri noi ne cer! Dorinţa împlinită adaugă dorinţă. O, tu, dorinţă, arbor hr ănit cu volupt ăţi, Cum scoar ţa ta se-ngroa şă spre-a soarelui fiin ţă, Cum ramurile-ţi mîndre întind eternit ăţi! Vei creşte pururi, arbor, în tot ui-tot mai spornic, Mai nalt decît cypre şii? — Ci iată, noi am scos Cîteva schiţe pentru albumul vostru dornic, Fraţi ce găsiţi frumosul dincolo de frumos! Am salutat pe cale şi idolii cu trompă Şi tronuri podobite cu pietre de lumini, Palate mari a căror neasemuit ă pompă Pe toţi bancherii vo ştri i-ar duce la ruini; Veşminte care pentru priviri sunt o minune, Femei vopsindu- şi dinţii şi unghiile lungi, Savanţi-jongleri cu şerpii in alintări nebune.» Si mai departe, înc ă? «Sunteţi ca nişte prunci! Spre-a nu uita un lucru, din toate mai de seam ă, Căci peste tot v ăzut-am, deşi n-am cercetat, De sus în josul sc ării, de-a pururea infam ă, Ticăloşia-ntreagă a vechiului păcat: Femeia, ce-ngîmfat ă, şi proastă, şi-n sclavie Se-ador ă f ăr ă zîmbet nu-n patul conjugal, Bărbatul, despot hulpav, şi dur, şi-n preacurvie, El însuşi sclav al sclavei, scursoare în canal; Călăul ce rinjeşte, martirul care cade, Serbările-nsoţite de-al sîngelui parfum, Otr ăvile puterii tiranilor dind roade, Mulţimea-ndr ăgostită de bice şi de scrum; Religii, deopotrivă cu-a noastr ă, dînd năvală Spre cerurile-nchise; Sfin ţenia aflînd In cuie şi-n păr aspru voluptuoasa fal ă, Aşa cum delica ţii pe-un pat de puf visind; Flecara Omenire, de geniul s ău beată, Cu mintea-nceţoşată, strigînd la Dumnezeu Si azi, la fel, nebun ă precum şi altă dată: «Stă pîne, al meu seam ăn, fii blestemat mereu!» Şi ciţiva proşti, Demenţei, adoratori de vaz ă, Fugind din marea turm ă închisă de Destin, In opiul vast îşi află a veşniciei rază! Acesta este-al lumii prea-trainic buletin.» VII
Amare-nvăţăminte ne d ă călătoria! Atît de mică lumea şi monotonă; ieri, Şi azi, şi mîine,-aievea ne e fotografia: întunecată oază-n deşertul de dureri! Să stai? Să pleci? Cum oare? R ămîi de poţi r ămîne; De trebuie, chiar pleac ă. Fug unii ori s-ascund Spre-a-şi înşela duşmanul care mereu st ă pîn e: Timpul! Dar iată alţii spre-al zărilor rotund Fugind f ăr ă oprire: Jidov-r ătăcitorul, Şi-apostolii în groaza de-un retiar nebun, Nimic nu le ajunge: nici trenul, nici vaporul; Alţii ucid acas ă, f ăr ă-a pleca la drum. Cind pe grumaz, piciorul, i-1 vom sim ţi, şi vina Va deveni speran ţă, porni-vom cu avint, Precum odinioar ă cînd se pleca spre China, Cu ochii largi spre larguri, cu pletele în vînt, Pluti-vom, deci, pe marea întinselor Tenebre Cu inimi bucuroase de tineri avînta ţi ; Nu auzi ţi, voi, glasuri vioaie şi funebre, Chemind: «Veni ţi, cei, care dori ţi ca t mîncaţi Din parfumatul Lotus! Acum este culesul Fantasticelor fructe ce le-a ţi dorit în vis; Veniţi, să vă îmbete, azi, gustul lor, alesul; Această după-amiază-i un infinit deschis!» Ştiam al cui e glasul şi felul întrebării; Din zări, Pilazii, iată, tind braţe către noi. «Te-aşteaptă iar Electra», ne strig ă-aceea c ărei Cîndva îi sărutasem genunchii amîndoi. VIII O, Moarte, este clipa! s ă ridicăm ancora! E-o ţar ă plicticoasă, bătrîne că pitan! De-i de cărbune cerul iar marea- şi umflă hora, în inimi arde dorul, neprih ănit elan! Otrava ta ne-o toarn ă: o bem f ăr ă de teamă! In creier să ne ardă nestăvilit ecou, Infern sau rai, totuna, cu-abisul lor ne cheam ă! Vrem doar Necunoscutului şi-n miezu-i ceva nou! APUSUL SOARELUI ROMANTIC O, Soarele, ce mîndru-i şi proaspăt cind r ăsare, Explozie-n lumină, pe toţi îmbr ăfişind! — Ci fericit e cel ce cu dragostea Iui mare Apusul i-1 admir ă, chiar visul întrecind! îmi amintesc de toate!... Flori, holde şi izvoare Se prosternau sub ochiu-i, ca inima vibrind... — Să alergăm spre zare, s-ajungem mai curind, Spre-a-i prinde chiar şi raza piezi şă care moare! Dar ffi-am gr ă bit zadarnic la Zeul ce pleca; Cu neoprire, Noaptea imperiu- şi aşeza, întunecat şi straniu, mă-nfiorind în oase;
Duhoare de morminte plutea peste t ăcere Iar eu treceam pe margini de mla ştini, cu durere Călcînd pe melcii umezi şi broaştele rîioase. LESBOS Rai de latine jocuri şi de plăceri eline, Tu, Lesbos, cu s ăruturi legănătoare-n dor, Ca razele de soare în d ăruiri depline împodobindu-ţi vremea cu nesfîr şirea lor, Rai de latine jocuri şi de plăceri eline, Tu, Lesbos, cu s ăruturi ca asprele cascade Zvîrlindu-se-n pl ăcere spre h ăurile adinei, Şi, hohotind, alearg ă ca tinere naiade, Vijelioâse-n umbr ă, izbindu-se de stînci, Tu, Lesbos, cu s ăruturi ca asprele cascade! Lesbos, care protegui lascivele Phrynee, Aici, unde suspinul suspine d ă-n ecou, Sus, astrele, cu Paphos, te-admir ă şi seînteie, Iar Venus e geloas ă pe Sapho,-n gîndul s ău! Lesbos, care protegui lascivele Phrynee; Lesbos cu nop ţi de calde sfir şeli în voluptate, In care, cu ochi tainici, fecioare se uimesc La fragedele trupuri cu fructe minunate Pe care-n dulce pîrg ă le-alintă şi-ndr ăgesc, Lesbos cu nop ţi de calde sfîr şeli în voluptate; Prin timp încrunte- şi Platon sprinceana auster ă, Iertarea ta st ă-n taina bogatelor iubiri, Regină pe-un imperiu ce-i f ăr ă frontier ă Posesiuni subtile in f ăr ă de sfîr şiri; Prin timp încrunte- şi Platon sprinceana auster ă. Iertarea ta st ă-n chinul ce ne-ntrerupt a şteaptă Pe cei cu inimi-fl ăcări, in felul lor martiri Ademeniţi de-un zlmbet, de-o zare intr-o şoaptă Ca dinspre alte ceruri cu alte fericiri! Iertarea ta st ă-n chinul ce ne-ntrerupt a şteaptă! Ce zeu din ceruri, Lesbos, ţi-ar judeca avintul Spre-a-ţi umilire fruntea ce visului s-a dat, Cind c-un clntar de aur ţi-ar măsura fr ămintul Şuvoaielor de lacrimi ce-n mare le-ai v ărsat? Ce zeu din ceruri, Lesbos, Ji-ar judeca avintul? Ce-i, oare, nedreptatea, şi ce-« dreptatea noastr ă, Fecioare ce, cu faim ă, aji înălţat un mit? Ca orice crez, e sfint ă aici iubirea voastr ă Ce, peste Iad şi Ceruri pe sine s-a zidit! Ce-i, oare, nedreptatea şi ce-i dreptatea noastr ă?.. Da, eu am fost de Lesbos ales, cu-a mea putere Frumoaselor fecioare iubirea s ă le-o cînt, Eu, care din pruncie ştiu negrele mistere In care rls şi plînset e un amestec sfînt; Da, eu am fost de Lesbos ales, cu-a mea putere.
Pe vîrful Leucate veghez de-atunci încoace, Stind, trează santinelă, cu ochii-n dep ărtări Spre-a desluşi fregata, catargile-i buimace, Sub soare ori sub stele sosind cu-albastre z ări; Pe vîrful Leucate veghez de-atunci încoace Să aflu dacă marea e binevoitoare Şi-n valuri, ce suspin ă la vreme de-nserat, De nu cumva aduce din aspra dep ărtare Pe adorata Sapho ce-n moarte a plecat — Să aflu dacă marea e binevoitoare ! Neasemuita Sapho, poet ă şi iubită, Ca Venus, mai frumoas ă, cu palidu-i obraz ! Doar ea, cu ochii-i negri, de cearc ăn şi ispită, Pe-albaştrii ochi supune — ai zeei in extaz. Neasemuita Sapho, poet ă şi iubită! Mai mîndr ă decît Venus ce zboar ă peste lume Vărsînd întru vecie seninele-i culori In marea-ndr ăgostită de fiica sa din spume Ce-şi str ăluceşte chipul de aur printre nori, Mai mîndr ă decît Venus ce zboar ă peste lume! — O, trista Sapho, moart ă in zi de blasfemie Cind, insultindu-şi cultul şi-al ritului său har, îşi dăruise trupul: sublimă poezie, Unuia ce p ăcatul i-a r ăsplătit cu-amar; O, trista Sapho, moart ă în zi de blasfemie! Din clipa-aceea, Lesbos adine se lamenteaz ă, Oricîte imne lumea-i Înal ţă pentru veci, Iar ţipătul durerii în noaptea pururi treaz ă Spre ceruri îl aruncă din ţărmurile-i seci, Din clipa-aceea, Lesbos adine se lamenteaz ă! FEMEI BLESTEMATE: DELFI'IA Şl IPOLITA In palida lumin ă a lămpilor tînjite, Acolo, între perne sc ăldate în parfum, Visează Ipolita la-mbr ăţişări flămînde, îndepărtînd perdeaua candorilor de fum. Ea caut ă cu ochii, ca-ntr-o înce ţoşare, Spre-al nevinov ăţiei cer blînd, îndep ărtat, Precum drumeţu-ntoarce privirea-n înserare Să vadă iar seninul sub care a umblat. Pe genele-i r ăsfrînte dulci lacrimi lenevoase: Uimirea, voluptatea in adîncit fior, Şi braţele, ca arme învinse, le l ăsase; Firava-i frumuseţe se-mpodobea cu dor. De bucurie plin ă, la poalele-i lungit ă, Cu ochii de v ă paie, Delfina o pindea Ca fiara ce vegheaz ă la prada-i potolit ă, Ce, mai intîi cu din ţii, o sîngerase, ea. Vînjoasa frumuseţe sta in genunchi in fa ţa Aceleia fragile, sorbind-o din priviri
Precum, izbînzii, vinul, t ăcerea ei, semea ţă, Cu-ntreaga sa f ă ptur ă dorindu-şi mulţumiri. Şi caută in ochii prea-palidei victime Acea cîntare mut ă pornită din plăceri, Şi-acea recunoştinţă în formele-i sublime, Ivită de sub pleoape, suspin în adieri: — «Oh, scump ă Ipolita! ai înţeles acuma De ce nu trebuie şte să dărui nimănui A frumuseţii floare şi s-o fereşti de bruma Şi vînturile toamnei ce ne izbesc tehui? Săruturile mele sunt dulci efemeride, Care alintă-n taină mari lacuri de azur; Bărbatul, cînd s ărută, e aspru şi avid e, Şi carnea-ţi r ăscoleşte cu plugu-i bont şi dur, Şi trece peste tine ca vite de povar ă: Bieţi cai şi boi tr ăgîndu-şi prin târnă drumul greu... O, scumpă Ipolita! Minune-n primăvar ă, Tu, gind şi-ntruchipare mă oglindind mereu, Intoarce-ţi către mine privirile-nstelate! Balsam divin surîsu- ţi, o, cum m-ai ferici, Ţi-aş dezveli ascunse pl ăceri nemaiumblate, £i-n visul f ăr ă margini visind te-aş adormi.» Ci, Ipolita, fruntea, şi-o înălţă, frumoasă: — «Ah, nu sunt o ingrată şi nu te osîndesc, Delfino, insă suf ăr, neliniştea m-apasă Ca după un teribil nocturn osp ăţ. Simţesc In mine cum s-adun ă tăcute spaime grele, Fantome negre-n cîrduri, ca negre remu şcări, Ce vor să mă alunge pe drumurile-acele Jur împrejur închise de sîngerînde z ări. Cumva, f ăcut-am astăzi ceva nelegiuire? Explică-mi tulburarea şi spaima ce m ă prind, Cînd îmi şopteşti: «O, înger!», parcă îmi ies din fire Şi totuşi îmi simt gura spre gura ta cu jind, Privirea ta îmi arde privirea, ca s ărutul, Tu, sor ă prea-aleasă, te voi iubi în veci, Chiar de mi-ai fi o curs ă, pieririi începutul, Îmi vei r ămîne-n suflet, tu, suflet, n-ai s ă pleci!» Delfina, scuturîndu- şi întunecata pleat ă, Izbind în trepiedul de-al ăturea, sever, Cu ochi fatal privind-o se auzi înceat ă: — «Cum, tu vorbe şti de moarte, iubirea, cînd ti-ofer? Ah, blestemat s ă fie de-a pururi visătorul, El, care a vrut, primul, şi-atit de f ăr ă rost, Să lege-onestitatea cu dragostea şi dorul, Enigmă şi-azi sterilă, aşa precum a fost! Cel care, printr-un mistic acord, vrea s ă uneasc ă Fierbintele cu umbra, şi bezne cu lumini, Nu-şi va-ncălzi vreodată povara lui trupeasc ă La soarele iubirii tronlnd peste gr ădini!
Mergi, dacă vrei, în lume şi mire îţi găseşte, Care să-ţi muşte sinii, stupidul animal, Apoi, în remu şcare spre mine te gr ă beşte, Fecioar ă pîngărită într-un amor banal... Poţi mulţumi pe jume doar un st ă pin, pricepe!» Copila pradă, insă, unei dureri adinei Strigă: — «Simt că abisul în mine î şi începe Nebuna-i pr ă buşire: o, inimă, tu plingi Arzînd precum vulcanul profund ca o genune: Nimic nu-1 potole şte pe monstrul meu gemînd, Chiar setea Eumenidei nu-1 poate-acum r ă pune, Care cu tor ţarn mînă îi arde trup şi gînd. De lume s ă ne-ascundă perdelele închise, Şi-adincă oboseal ă ne fie pat duios: Vreau să-mi topesc sărutul pe gura- ţi de abise, La sinul t ău să-mi aflu mormîntul r ăcoros!» — Pieriţi f ăr ă de urmă, voi victime urîte, Duceţi-vă pe drumul bătrînului infern! Genunele v-a şteaptă cu guri posomorite Cu bice de v ă paie p ăcatului etern, Care se zvîrcole şte urlînd ca o furtună. Nebune umbre, -acolo, spre pofte v ă împing; A voastr ă vilvătaie cu moartea se-mpreun ă: Plăcerile sunt înseşi pedeapse ce v ă-ncing. In peşterile voastre n-a înflorit vreo raz ă, Doar prin spărturi de cremeni miasmele p ătrund, S-aprind ca felinare ce, pîlpiind a groaz ă, In trupurile voastre parfume grele-ascund. Sterilitatea aspr ă a bucuriei voastre V-a scorojit fiinţa şi setea v-a-nte ţit, Iar vîntul desfrinării cu bicele-i sihastre Vă şerpuieşte-n carne ca-n steagul zdren ţuit. De tot ce-i viu departe, de-a vie ţii frumuseţe, Ca lupii prin pustiuri, voi, umbre, alergaţi Şi vă-mpliniţi destinul, penibil ă tristeţe, Fugind de necuprinsul cc-n sînge îl purta ţi! LETHE Tu, monstru crud, tigres ă adorată, Vino ia mine, suflet ticălos, în părul tău ca noaptea, unduios, Vreau mina să-mi desf ăt, înfiorată; în rochia-ţi în care zac parfume Vreau, fruntea-ndurerat ă să-mi cobor, Să te respir ca pe-un buchet de dor, Mireasmă a iubirii f ăr ă nume. Să dorm, aş vrea, adine şi f ăr ă teamă, Un somn ca moartea-n care s ă-mi depun, Făr ă suspin, sărutul meu nebun, Pe trupul tău cu-adinci luciri de-aram ă.
Spre-a-mi risipi durerile-mi odoare E patul tău abisul leg ănat; Pe gura ta uitarea a uitat Al Lethei duh, s ărutului izvoare. Martir docil, neştiutor, pe cale Destinului de-acum, deliciul meu, Supliciului supus fiind mereu Voi asculta poruncile-i totale. Spre-a m-adormi, voi suge în risip ă Otr ăvile la care m-am supus Din sfîrcu-acestor sîni de nesupus, In care n-a fost suflet nici o clip ă. CELEI PREA VESELE Privirea, gestul, gura ta Ca o privelişte mă-ncîntă, Pe chipul t ău surisul cînt ă, O briză-n cer ce m-a ştepta. Pe întristaţi tu îi vr ă jeşti Cu sănătatea ta prea plin ă Ce curge, proasp ătă lumină, înalt din umerii regeşti. R ăsunătoarele culori Veşmintelor văluitoare, Poeţilor inspiratoare: Eşti toată un balet de flori. A' cugetului t ău lumesc Nebune rochii, par embleme Şi-i sufletul nebun şi geme Şi te ur ăsc şi te iubesc! Cîndva,-n gr ădini mi-am preumblat Fiin{a-n blîndă trîndăvie, Dar, cu cereasc ă ironie, El, soarele, m-a sfî şiat Şi inima mi-a ofilit Cu primăvara şi verdeaţa, Incit o floare-şi frînse viaţa Sub pasul meu batjocorit! Aşa,-ntr-o noapte, a ş dori, Cind ora volupt ăţii bate, Comorile-ţi nemaiumblate Ca un tîlhar a-ţi jefui, Ţi-aş pedepsi frumosul trup Şi sinii tăi de fată pur ă, Şi-o rană, proaspătă arsur ă, Uimită-n carnea ta s ă rup, Şi, fericire-n apogeu, Prin buzele astfel croite, Bogate, moi şi-ndr ăgostite, Să-ţi torn adinc veninul meu!
PODOABELE Iubita era goal ă şi, cunoscîndu-mi firea, Asupra sa p ăstrase sonorele podoabe, A căror bogăţie i-arată semeţirea Ce-o au în zile faste a' maurilor roabe. Cind se aruncă-n dansu-i, cu clinchete barbare Metal şi pietre rare în str ăluciri se-mbină; Extazul mă cuprinde, iubindu-i cu furoare Acest amestec tainic de sunet şi lumină. Era, deci, pe divanu-i şi se lăsa iubită, Surisu-i de pl ăcere ii înflorea dorinţa, Iubirea mea adînc ă o cuprindea-n ispit ă, Ca marea-n flux cind ţărmul îşi năruie fiinţa. Tigroaica îmblinzită, mă urmărea ca-n cea ţă, Mereu mai visătoare, cu-mbietoare poze, Lubricitate simplă, candoare îndr ăzneaţă, Dînd farmec nou acestor str ăvechi metamorfoze. Ce braţe, ce picioare, ce coapse-n fericire, Lucind în unduirea de leb ădă sub stea, Mi-acaparau privirea precum o n ălucire Şi pintecul, şi sinii, ciorchini din via mea, Ca Îngerii pierzării mă îndemnau spre bine, Spre o prea-tulburare a sufletului meu, Ce se afla-n cristalul de roc ă-n clipe line Unde se a şezase cu calmul lui de zeu. Mi se păreau unile de-o linie ciudat ă Ale Antiopei coapse cu bustu-unui imberb, Sub zveltul tors sta şoldul in curba lui bogat ă, Pe chipu-i brun, s ălbatic, lucea un fard superb. Şi lampa, cu încetul, se îndur ă să moar ă, Şi doar din vatr ă jarul uşor mai clipocea, Stingîndu-se-n suspinu-i, cînd îumina-ntr-o doar ă Şi pielea-i ca arama în singe se-mb ăta! METAMORFOZELE VAMPIRULUI Femeia.-n timpu-acesta, se zvîrcolea s ălbatic, Asemeni unui şarpe dansînd peste j ăratic Şi fr ărnîntîndu-şi sinii încorseta ţi, abia, îmi gifîia cuvinte într-o mireasmă grea: — «Am buze dulci ca fraga, şi am acea ştiinţă De a topi-n pl ăcere bătrîna conştiinţă, Zvînt lacrimile toate pe gurguia ţi-mi sîni, Şi-i fac, precum copiii, s ă rîdă, pe bătrîni, Căci, pentru cei ce goal ă mă văd, şi f ăr ă voaluri, Sunt lună şi sunt soare, şi stele peste valuri! Aşa-s de priceput ă în voluptăţi, fierbinte Ştiu palmele-mi oriunde b ărbaţii să-i alinte, Şi-abandonîndu-mi sînii, cu patim ă mi-i gustă; Timidă sunt, lascivă, fragilă şi robustă,
încit în patu-n care se le şină-n plăceri, Neprihăniţii îngeri ar năvăli din cer!» Cind oasele-mi sărmane de măduvă mi-a stors Şi, vlăguit, spre dînsa iar chipul mi-am întors Ş pre-ai da o s ărutare de dragoste, vai, mie, Un pîntec văzui, doar ă, plin-ghiol de murd ărie! O spaimă ca de ghea ţă privirile mi-a stins,Iar cind, o clipă-n urmă, lumina m-a cuprins, Alături, chiar pe locul hidoasei întrup ări De slnge îmbuibat ă şi f ăr ă-asemănări, Văzui frînturi de oase pu ţind mucegăite, tn scrişnet de morişcă, săltlnd înnebunite, Ca tabla ruginit ă izbită-amar de vînt In nopţile de iarnă cu monştri pe pămînt. GALANTERII HAVUZUL Ţi-s ochii obosiţi, iubită! Inchide-i şi r ămii aşa De nepăsare, liniştită Plăcerea a ţi-o distila. Afar ă murmur ă havuzul Şi noapte, zi, f ăr'de r ăgaz, Cu taină-ţi mingiie auzul Continuîndu-mă-n extaz. Jerba se desfir ă In mii de flori, Phoebe Ie prefir ă Cu vii culori, Cad ca dintr-o lir ă Stropii sonori. La fel şi inima-ţi se-avintă Incendiată de plăceri, Iar cerul vast n-o însp ăimintă Cu neştiutele-i puteri. Apoi, scăzînd ca înspre moarte, Tristeţi ce-n unduiri se sting, Mi-adună-n suflet clipe sparte Pe panta timpului n ăting. Jerba se desfir ă In mii de flori, Phoebe le prefir ă Cu vii culori, Cad ca dintr-o lir ă Stropii sonori. O, tu atîta de frumoasă, Cînd aplecat spre sinul t ău Ascult cea und ă mîngiioasă: Havuzul suspinind mereu!
Şoptiri in arbori, lună plină în vuiet ape, şi-mprejur Melancolia ta senin ă Oglindă-a dorului meu pur. Jerba se desfir ă în mii de flori, Phoebe le prefir ă Cu vii culori, Cad ca dintr-o lir ă Stropii sonori.
OCHII BERTHEI Nu vă sfiiţi de ochii cei mai f ăloşi din lume, Voi, ochi ai mîndrei mele, din care se strecoar ă O nu-ştiu-ce minune ca Noaptea de u şoar ă, Vărsaţi asupra-mi bezne ţesute in parfume! Ochi mari ai dragei mele, mistere adorate, Cu magicele pe şteri mereu v-asemujesc Acolo, printre umbre letargice, tînj^sc în vagă licărire comorile unate! Privirea ta, iubito, tăcută, adîncă, vastă, Ca Noaptea-i, f ăr ă margini şi str ăl^nd ^ g^ Iubirea şi Credinţa arzînd, aceea şi ste3) Ce pîlpîie-n adincuri, voîuptuoas ă, casta. IMN Preascumpei, preafrumoasei care în sînge îmi str ăluminează, Icoana mea netrec ătoare, Salut a nemuririi rază! E r ăspîndită-n viaţa-mi toată Ca sarea în v ăzduhul mării, în sufletu-mi avid înoat ă Şi varsă gust etern cînt ării. Mireasmă proaspătă-n tăcerea Ungherului care ne-ascunde, Cădelniţă arzîndu-şi mierea în taina nopţilor profunde, Cum, dragoste f ăr ă prihană, Să-ţi cint minunile acele? Tu, bob de mosc, ascuns ă rană în miezul nemuririi mele! Preabunei, preafrumoasei care Mi-e bucurie-n vîrf de soarte, Icoana mea netrec ătoare, Salutul meu în peste-moarte! PROMISIUNILE UNUI CHIP Îmi plac, frumoasă brună, sprincenele- ţi arcate, Din care mari tenebre se ivesc,
Iar ochi-ţi de tăciune îmi toarnă-n gînd păcate Ce nu-s funebre, ci m ă fericesc, Fiindcă ei sunt asemeni cu p ărul tău de noapte, Ca o pădure, firea-ţi podobind, Ochi tinjitori, spre ochi-mi lucir ă-aceste şoapte: «Amant al muzei plastice fiind, Urmează-ţi deci speran ţa ce ţi-am ivit-o-n sînge Cu gusturile ce le profesezi, Şi vei putea de-ndat ă să ţi le poţi ajunge: De la buric la pulpe, s ă le vezi; Da, vei găsi în vîrful celor doi sîni-minune, De bronz, dou ă medalii largi, ca-n vis, Şi sub un pîntec neted, sublim ă goliciune, Pictat în tonul palid-indecis, O, pajişte de lină bogată, sor ă buna, Acestor plete mari ce le adori, Dulce,-ondulată, deasă, care in ea adun ă Cea Noapte f ăr ă stele, numai nori! MONSTRUL sau ÎNSOŢITORUL Unei nimfe macabre
Tu, sigur, nu te-asemeni, scumpa mea, Cum zice Veuillot, cu o brindu şă, Chiar dacă-amoruri, jocuri, faimă rea, Te fierb şi-acum, bătrînă căldăruşă! Se duce prospe ţimea, scumpa mea, Copilă-mbătrînind cu anii! Iată, Ca nişte caravane în tumult Ţi-au scris pe fa ţă lustrul f ăr ă pată A lucrurilor folosite mult, Ce încă sunt seducătoare, iată! Verdeaţa celor patruzeci de ani Nu-i monoton ă încă, nici tardivă; Prefer ai Toamnei struguri dolofani Decit, în Mai, o floare costeliv ă! Nu, nu mă obosesc trecu ţii ani! Căci incă are haz scheletul t ău, El, mai păstrindu-şi graţiile sparte; Orbitele-ţi, ca solni ţe de hău, Mă pipărează cu tăceri aparte; Da, încă are haz scheletul t ău! Ridicolii amanţi mă tasă rece, Cu tot melonul lor ca un dovleac! Cind mina mea pe umeri- ţi petrece, Chiar Solomon îmi pare mai s ărac E părul tău o casc ă albăstrind, Umbrind la fruntea ta de lupt ătoare, Ce nu ginde şte şi-încă ne-roşind
Prin spate se salveaz ă de pudoare Pe sub zulufii căştii albăstrind. Sunt ochii tăi asemeni cu noroiul, în ei lucind ceva ca de spital; Ci fardul gros acoperindu-ţi boiul Le dă deodat' un aer infernal! Sunt ochii tăi mai negri ca noroiul' Desfrîu total într-un total dispreţ E gura ta amar ă, şi provoacă; Această gur ă încă-i rai semeţ Şocîndu-ne cu vinovata-i joac ă Desfrîu total într-un total dispreţ! E muşchiulos piciorul tău, îmbie Cînd urcă pe-nălţimi, peste vulcan, Chiar dacă o ză padă subţirie Dansează-afurisitul ei cancan; Ce muşchiulos piciorul tău îmbie! Dar pielea-ţi aspr ă-i şi ne-alintoasă, Precum o are un jandarm b ătrîn Ne-mai-ştiind sudoarea voluptoas ă Cum f ăr'de lacrimi ochiu-ţi este spin (Şi totuşi ea mă cheamă alintoasă!) ii Tu, proasto, drept la Dracu te vei duce! Şi-aş merge, zău, cu tine, bucuros, Dar zboru-ţi cu aripile-i năuce Mă Inspăimîntă, e pr ă păstios. Deci, singur ă la Dracu te vei duce! Genunchii mei, r ărunchii şi plăminii Mă-mpiedică omagiu să închin Acestui zeu, cum merit ă stă pinii. «Vai! vai de noi, pâcatu-i asasin!» Se tinguie genunchii şi plăminii. Oh! sincer, suf ăr, clipa greu m-apas ă Că nu pot merge-acolo la Satan, Spre-a te vedea, cind bese cu pucioas ă, Cum ii săruţi sdrbavnicul organ! Oh! sincer, suf ăr, clipa greu m-apas ă! Tu, chin aprins! cit sunt de Întristat, Cu tor ţa, de-a nu-ţi fi însoţitorul Acolo,-n iad, c ă m-am concediat, Ah, scumpa mea, po ţi fi judecătorul: Mă chinuiesc şi sunt prea-intristat, Fiindcă de-atita vreme te iubesc, E logic, deci! Şi, în concluziune, Vreau, R ăului esenţa să-i găsesc: Fii tu, perfectul monstru, stric ăciune; Ah, da! bătrîne monstru, te iubesc! VERSURI PENTRU PORTRETUL D-LUI HONORE DAUMIER
O, cititor! îţi prezentăm un tip De înţelept, ce-n arta lui subtil ă Ne-nvaţă să privim al nostru chip Rlzind, dar şi plînglndu-ne de mil ă. E un satiric, un zeflemitor, Şi dăruirea cu care picteaz ă R ăul din jur cu numerosu-i cor A inimii frumseţe îi probeaz ă. Nu-i rîsul lui grimas ă din Melmoth Sau din Mefisto care se r ăsfaţă Sub tor ţa lui Alecto peste tot Vin pîrjolind, dar care ne înghea ţă, E rîsul său de veselie, dar Nu e decît durere şi povar ă Averea sa, ce str ălucind cu har, Stă semn în bun ătatea lui amar ă! INSCRIPŢII LOLA DE VALENCE Atitea fete mîndre, oriunde şi oricînd, Prieteni, şi dorinţa e-n permanent balans; Ah, str ălucitul fannec al Lolei de Valence, Bijuterie rar ă in negru-roş arzind! PE CEAŞCA, IN ÎNCHISOARE, A LUI EUGENE DELACROIX Întemniţat poetul, bolnav şi chinuit, Călcind pe manuscrise cu pas împleticit, Măsoar ă c-o privire aprinsă de teroare A ameţelii scar ă şi sufletul ii doare. îmbătătoare risuri, vuind in pu şcărie, Prea-stranii şi absurde l'-invită la trezie; In preajma-i Îndoiala şi Frica str ălucesc Ridicol, prea hidoase, cu mersul nefiresc. Un geniu sub t ăcerea cu ziduri tic ăloase, Şi ţipete-n adîncuri, şi spectre fioroase Involburate-n roiuri, auzu-i ame ţindu-1, Biet visător, oroarea îi locuieşte gîndul; Iată-ţi emblema, Suflet, cu visurile-n ceji: Realul te-nă buşă cu groaznicii pere ţi! PIESE DISPARATE GLASUL Pruncie-n dulce leag ăn! biblioteca plin ă Sta-n juru-mi ca un Babei de tomuri, acolo Cenuşa latiniei şi pulberea elină Se-amestecau, iar eu doar cît un in-folio. Un glas de din adincuri şoptea cu viclenie: «Pămintul e o tortă zimbind îmbietor,
Şi pot să-ti dau plăcerea cu zarea aurie A poftei f ăr ă saţiu, ce n-am s ă ţi-o măsor.» Alt glas, ce tainic îns ă! rostea a lui dorire Aleasă precum vintul într-un t ărim avut: «Oh, vino s ă pătrundem in cea c ălătoare De vis f ăr ă de seamăn şi nemaicunoscut!» Da, glasu-acesta, parc ă, îmi alinta auzul, Inspăimîntindu-1 totuşi cu necuprinsul lui, Ci i-am r ăspuns: «S ă mergem!» De-atunci mi-e călăuzul, E-a mea fatalitate, e rana zborului, Cum o numesc. Dincolo de-acest decor de via ţă, Abis şi-ntunecare in zorii s ăi trufaşi, Ciudate lumi, distincte mi se rotesc în fa ţă, Cind eu tir ăsc aspide mu şclndu-mă de paşi. De-atunci precum profe ţii ador asprimea m ării, Pustiul, cu tandre ţe, mi-1 fac eu însumi dar, Şi rîd în zi de doliu, v ărs lacrimi sărbătorii, Iar gustu-mi pare dulce cind beau un vin amar. Tot căutind la ceruri ades îmi lunec pasul, Şi iau ca fapte-aievea tot felul de minciuni; «Cei înţelepţi, şopteşte din taini ţa sa glasul, N-au visuri de minune cum au acei nebuni!»
NEPREVĂZUTUL Cînd tatăl său, de via ţă, in chin se desp ăr ţea, Trist, Harpagon, privindu-1, sta fr ămintat de ginduri Şi-ntrebător, în sine, nelini ştit zicea: «Avem, pentru sicriu destule sclnduri?» Şopteşte Celimena: «M-a izvodit frumoas ă, Cu inima curat ă, chiar bunul Dumnezeu.» — Inima ei! Supus ă-i la fumul de pucioas ă în iad: jambon uscîndu-se mereu! Un scrib, un biet opai ţ dorindu-se f ăclie, Sărmanului, pe care cu scrisu-i 1-a-necat, Ii spune: «Unde-1 vezi tu pe Cel ce totul ştie, Pe Domnul cel de tine l ăudat?» Dar, decît toţi mai bine un desfrinat se-arat ă, El cască pe-ndelete, fiind ce poate fi: Neputincios şi leneş: «Ah! m-aş dori o dată Un virtuos, dar nu ştiu-n care zi!» La rîndu-i, orologiul, cu voce joas ă-ngînă: «E putred osînditul! Ce rost s ă-1 mai previn? Orb, surd, fragil e omul, ca un perete pîn ă li pr ă buşesc insectele-n destin!» Şi apoi vine Cel ce cu to ţi îl negar ă, El, mindru şi sarcastic cuvint ă: «V-amintiţi Că-n liturghia neagr ă din fiecare sear ă Din vinu-mi aţi băut preafericiţi! In sufletele voastre mi-a ţi înălţat altare
Şi-aţi sărutat in taină chiar fundul meu murdar! Satana sunt! iar rîsu-mi înving ător şi mare, E slut ca lumea-n chipul s ău hilar! Cum aţi putut deci crede, f ăţarnici demascaţi, Maestrul să vi-1 rideţi, să-1 înşelaţi la joc, Plăcindu-vă preţ dublu pe viaţă să-ncasaţi, Aicea, aur, dar şi-n cer un loc? E dreptul la r ăsplată: bătrin e vlnătorul, Şi-a stat atît la pind ă să-i cadă prada-n la). Prin marile desişuri vă voi purta în zborul, Ciraci ai bucuriei f ăr ă saţ, Prin marile desişuri din munţii f ăr ă seamă, Prin a' cenu şii voastre mormane drum t ăind Spre un palat cit mine de-nalt şi f ăr ă teamă: Un bloc din piatr ă dur ă, str ălucind; Căci e f ăcut din trupul păcatelor mulţimei: In el, dureri, orgolii şi glorii am închis!» In acest timp, un tnger din cer, deasupra crimei Izbinda o suna, din paradis, Acelor ce cuvînt ă cu inima: «Părinte, Slăvit să fie biciul, Durerea ce ne-o dai! Stau sufletele noastre în mîinile- ţi preasfinte, In grija-ţi care pentru om o ai». Şi-al trimbiţei clnt mindru legănător mingiie Amurgurile-acestea cu sfîntul lor cules, Extazul ei pătrunde ca fumul de t ămîie In cei ce cînt ă Domnului ales.
R ĂSCUMPĂRAREA Spre-a ne pl ăti vecia ce ţei Ogoare două ni s-au dat, Şi le muncim neîncetat Cu fierul minţii îndr ăzneţe; Trudind să crească trandafirii Iar bobul trup s ă bage-n spic, Noi stoarcem frun ţii pic cu pic Sărată lacrima tr ăirii. E Arta un ogor, Iubirea E celălalt; tîrziu, cindva, Cînd totul se va judeca, Spre a-mblînzi dumnezeirea, Va trebui s-avem prea-pline Hambare şi noian de flori Cu nestemate în culori Şi Îngerii ne vor sus ţine. UNEI MALABAREZE Picioarele-ţi sunt tot ca şi miinile de fine, Iar coapsele-îi, prelunge, pe-o alb ă-ar prinde-o bine; Artiştii te admir ă, căci ochii tăi, regină,
Mai negri-s decit pielea de întuneric plin ă. tn ţar ă ta, ce Domnul ţi-a dat-o, pururi caldă, Ai grijă ca luleaua st ă pînului s ă ardă, In sticle apă rece să torni şi-arome dulci, De lingă pat ţînţarii sîcîitori s-alungi, Şi dis-de-dimineaţă, cînd frunzele dau glas, De la bazar s ă cumperi banane şi-ananas. Desculţă, ziua-ntreagă, tu umbli şi visezi Tot fredonind vrun cintec str ăvechi, malabarez, Iar cind coboar ă seara de purpur ă-n tăcere, Pe vechea rogojin ă odihna iar te cere, Şi-n somnu-ţi se adun ă, în stoluri, colibri, Şi, floare adormită,-i înveţi a înflori. De ce, preafericito, vrei tu s ă mergi în Franţa, Unde mulţimi de oameni i şi chinuie speran ţa, Şi-ncredinţîndu-ţi viaţa matrozilor str ăini Să-ţi laşi pe totdeauna roz-albii tamarini? Te văd: abia-mbr ăcată în muselini uşoare, Pe str ăzi întunecate sub ploaie şi ninsoare; Ah, cum vei plînge traiul de-aici — un tainic fum Şi prinsă in strlnsoarea corsetului de-acum, Prin glodurile noastre va trebui, ah, da, Pe-o pline amărită să vinzi splendoarea ta, Privind cu-ndurerare topindu-se sub cer Fantoma tristă-a unui pierdut cocotier! BUFONERII LA DEBUTUL AMINEI BOSCHETTI LA TEATRUL DB LA MONNAIB, BRUXELLES Amina zburdă, cîntă, suride fericită, Jar Welche: «Pentru mine, parc-ar vorbi-n sanscrit ă; V crîngurilor nimfe, ivite efemer, Le ştiu doar din Montagne-aux-Herbes-potageres!» Pictorul său minune-i şi ochiul clematit ă; Delir ne toarnă-n suflet: Amina-i o ispită; Iar Welche: «Miocinoase-s deliciile şi pier! Nevastă-mea se poart ă cu mult mai auster.» Ah, voi nu ştiţi: silfida cu pasul triumfant E-n stare să-1 Înveţe chiar vals pe elefant, Pe barză veselia, pe bufni ţă să rida, Ci Welche strigă: «Huideo!» cu limba lui cea hid ă: Ca şi cind, dac ă Bachus bourgogne vrind s ă-i ofere, El, monstrul, ar r ăspunde: «Mai mult mi-ar place-o bere!» DOMNULUI EUGENE FROMENTIN A PKOPOS DE UN NEPOFTIT, CARE SE CONSIDER Ă PRIETENUL SĂU Mi-a spus c ă e foarte bogat, Şi că holera-1 ocole şte; — Că aurul şi 1-a-ncuiat,
Că, Opera, o preţuieşte; — Că e nebun dup ă natur ă, Asemeni domnului Corot; — Că, încă, nu avea tr ăsur ă, Ci-i va veni cu cai cu tot; — Că marmur ă şi căr ămidă Şi grinzi în negru, stîlpi bronza ţi îi plac, şi-n fabrica-i solidă Are trei meşteri decoraţi; — C-ar poseda, în plus de case, Douăzeci-mii acţiuni la Nord; Că, pe un fleac, i şi procurase Rame cu marca Oppenord; Că s-ar fixa chiar in Luzarches, Unde nimic n-are m ăsur ă, Şi că In Piaţa Patriarhii A dat o mare lovitur ă; Că soaţa nu şi-o mai iubeşte, Nici mama; — dar credea, şi e Un suflet ce se ve şniceşte, Că 1-a citit pe Niboyet! — Că-i pentru dragostea de-o noapte, Că-n Roma, loc de plictiseli, O doamnă cu aprinse şoapte, Se-ndr ăgostise grav de el. Timp de trei ore şi jumate Ast vorbăreţ de prin Tournai Mi-a spus rapid via ţa-i toată, De parcă mintea-mi nu mai e. Ar fi să-mi bat o lună gura De suferinţa mea s ă-ţi zic; Şi mă gîndeam struhindu-mi ura: de-aş putea dormi un pic!» N-am îndr ăznit măcar să miaun, Cum nici să pleci, cînd vrei, nu po ţi, Şi fundul mi-am frecat de scaun, Visînd, in ţeapă să-1 cocoţ. Bastogne se cheam ă acest monstru, Fugind de biciul meu, şuvoi; Eu, in Gascogne, s ă-mi aflu rostu, In apă ineca-mă-voi, Dacă-n Parisul cu-ale sale — In care to ţi se-ntorc, la ce!?— ti voi mai intîlni pe cale Pe nătăr ăul din Tournai. Bruxelles, 1865 UN CABARET VESEL PE DRUMUL DE LA BRUXELLES LA UCCLE Tu, cel nebun dup ă schelete Şi alte detestate-nsemne,
Condimentînd plăceri, pesemne (Ce-au fost în fapt nişte omlete!), O, Monselet, b ătrin hai-hui! «tn faţa cimitirului», Această insolită firmă Din nou in gindu-mi te confirm ă. ALTE FLORI ALE RÂULUI EPIGRAF PENTRU O CARTE BLESTEMATA Tu, paşnic cititor, bucolic, Naiv şi sobru, şi uman, Azvirle-acest saturnian Scris orgiac şi melancolic, Capcana stilului retoric De n-o cuno şti de la Satan, Iţi voi părea nebun! E-n van! Azvîrle scrisu-mi alegoric! Dar dacă, totuşi, vei porni Tăcut a-mi pipăi abisul, Citeşte-mă, spre-a mă iubi; Tu, care-ţi cauţi paradisul Şi-n suflet patimile-ţi gem Deplînge-mă!... Sau te blestem! EXAMEN LA MIEZUL NOPŢII Cînd miezul nopţii bate iar, Ne întrebăm, privind la ornic, Timpul de azi, de ne-a fost spornic, De n-a trecut, cumva,-n zadar: — Astăzi, o zi predestinat ă, Vineri, în treisprezece, da, De ne mai amintim, cumva, Pe via}a noastr ă-am pus o pat ă, Căci pe Isus l-am ponegrit, El, între dumnezei preabunuî, Şi — parazit sugînd st ă pinul — Un Cresus tîmp ne-a ghiftuit; Pentru plăcerea ăstui monstru, Satanei stînd cirac intim, Scuipar ăm peste ce iubim Şi-am lăudat urîtul nostru; Iar celui slab călăi am fost, Aşa robindu-ne trufiei, Şi imnuri am cintat Prostiei Cu fruntea ei de taur prost. Apoi, Materiei cumplite, Sărutul, în genunchi, i-am dat, Şi, încă,-ain binecuvîntat
Putreziciunea ce ne-nghite. In fine, pentru-a-nă buşi Cea ameţeală în delire, Sfoi, preoţi vanitoşi ai Lirei, Glorificaţi spre-a împlini Beţia-n tainele-i funebre, Făr ă de- chef, mincind sili ţi, Să stingem lampe, istovi ţi Să ne ascundem în tenebre! MADRIGAL TRIST Nicicum nu-mi pas ă dacă eşti cuminte! Fii tristă! fii frumoasă! Iăcr ămînd Ţi-adaugi farmec celei dinainte Cum fluviul acelui şes fierbinte Şi cum furtuna florilor gemind. Şi, de pe chip, de- ţi cade bucuria, Mihnirea, da, mai mult ţi-o îndr ăgesc; Sau cind dureri spre tine- şi vor stihia, Cind, orb, trecutu- şi varsă nebunia Peste-acest azi ce vreau s ă ţi-1 sfinţesc. Mi-eşti dragă, da, cind ochi- ţi mari revarsă Ca sîngele fierbinte, apa lor, Şi te mingii cu mina-n doruri ars ă Cind spaimele te-nv ăluie şi par să Ţi-agonizeze trupul poftitor. Iţi sorb, dumnezeiasc ă voluptate, Ca imn de taină, delicios şi rar, Zvîcnind, suave, gemetele toate, Iar lacrimile str ălucind, agate Iluminează-n inima-ţi de har! ii Da, ştiu acum c ă inima ta geme, Din sine alungind mai vechi iubiri Ce încă ard In forja lor poeme, C-ascunzi 'n suflet — ve şnice-anateme — Trufii ce izvor ăsc nefericiri; Dar cită vreme visurile tale N-or oglindi in ele un infern, Si ca într-un co şmar cu-adîncă vale, Visind otr ăvuri, să bii şi pumnale Cu ce iubire ţie se aştern, Cu frică deschizind celui de-afar ă, Descoperind urîtul peste tot, Zbătîndu-te acum şi-a multa oar ă Spre-a nu simţi, cumplit, c-m te-mpresoar ă Dezgustul lumii, marele despot, Nu vei putea, regin ă Înrobită Ce mă iubeşti cu spaimă, ca pe-un zeu, In noaptea de orgie, îngrozit ă,
Să-mi spui, cu sufletul ţipînd, r ănită, «Sunt eu st ă pina ta, St ă pinul meu!» AVERTIZORUL In cugete, şi eu şi tu, Purtăm o viper ă ce creşte Şi stînd ca pe un tron, zeie şte, Cînd spunem: «Vreau!», ea zice: «Nu!» Iar ochii de ţi-ai cufundat In al plăcerilor păcat, Ea şuier ă: «Ţi-ai dus povara?» De faci copii, ori pomi plantezi, De scrii poeme sau sculptezi, Te-ntreabă: «Apuca-vei seara?» Fie că-ncerci, ori speri mereu Nu poţi petrece un moment: Făr ă-acel crud avertisment Al viperei din eul t ău. R ĂZVR ĂTITUL Un înger ca un vultur din ceruri se avînt ă, Pe păcătos îl prinde cu miinile de p ăr Si-1 scutur ă spunîndu-i: «S ă crezi in legea sfînt ă! Sunt îngeru-ţi de paz ă! Minune şi-adevăr! Vei îndr ăgi de-acuma, cu-ntreaga ta fiin ţă, Săracii, r ăii, proştii, schilozii — negru val!— Cu-a tale milostenii şi veşnica-ţi căinţă Pentru Isus a şterne covorul triumfal. Aceasta e Iubirea! Cit inima- ţi e trează, Extazul reaprinde- ţi, la Domnul genuncheaz ă: Sublimă Voluptate-i, şi doar cei buni o au!» Si îngerul certîndu-1 din dragoste adinc ă, Pe-afurisit, cu pumnii, îl mîngiie şi încă; Dar pururi osinditul r ăspunde: «Nu! nu vreau!» DEPARTE MULT DE-AICI Căsuţa parcă e sfinţită Şi-n ea o fată prea gătită în linişte, şi pregătită, îşi r ăcoreşte fragezi sinii Cu fluturarea blînd ă-a mînii Şi-ascultă plinsetul fîntînii; E Dorothea! şi-o găsesc Blînd imnul apelor din zare Şi-aripa vîntului ceresc Şi sufletul i-1 podobesc. Oe sus in jos cu grij ă mare îşi unge trupul s ău zeiesc Cu miruri: sfîntă miresmare — Iar într-un colţ se stinge-o floare.
RECULEGERE Durere, fii cuminte, reintr ă-n calm, frumoasă, Doreai să vină Seara; priveşte-o cum coboar ă: Peste oraş, tăcută, o atmosfer ă joasă, Dind unora odihn ă, la alţii grijă-amar ă. tn timp ce gloata lumii de vechi pl ăceri setoasă Se lasă biciuită ca de-un călău, ocar ă Si remuşcări culege — serbare vicioas ă — Durerea mea, dă-mi mina şi să fugim, fecioar ă, Departe. Iată anii cei mor ţi cum se arată Pridvoarelor de ceruri, in hain ă demodată, Din ape-adînci Regretul, surîs opalescent Şi Soarele se stinge sub arcul unui nor; Da, draga mea, e noaptea sosindu-ne u şor Precum un lung lin ţoliu sosind din Orient. ABISUL Pascal şi-avea abisul in propria-i tr ăire, — Vai! totul un abis e: dorinţă, vis, cuvint! Şi am simfit adesea al Groazei aspru vint Cum părul îmi ridică, nebună-nvîlvorire. Sus, jos şi pretutindeni, adine, peste p ămint, îngrozitorul spaţiu ce-i f ăr ă de oprire... Cu inţeleptu-i deget şi-a lui neprihănire îmi desemnează Domnul coşmaruri peste cint. Chiar somnul mi se pare un pu ţ enorm ce-ascunde Orori nedefinite ducind spre nu ştiu unde; Şi oricare fereastr ă mă zvîrle-n zări enorme. Da, sufletu-mi, ce pururi e chinuit de toate, Rîvneşte-a nefiinţei insensibilitate; — Ah! de-am ieşi o dată din Numere şi Forme! TÎNGUIREA UNUI ICAR Sunt fericiţi, sătui, uşori, Amanţii fetelor pierdute, Cind mie braţele mi-s rupte Fiindcă-am strîns cu ele nori. Voi, sori f ăr ă asemănare, Care-n adine de cer luci ţi, în ochii mei de voi orbi ţi Doar amintirea mai tresare. Zadarnic spa ţiului voii Să-i aflu miezu-n tainic joc, Sub nu ştiu care ochi de foc Aripa mi se nărui, Şi ars de dorul meu zeiesc, Nu voi avea onoarea sfînt ă, Genunea care m ă-nmormîntă Cu numele-mi s-o-nve şnicesc.
CAPACUL Oriunde-1 poartă soarta, peste uscat sau mare, într-un tărîm fierbinte, ori sub un soare şters, Ca slujitor al Crucii sau întru Desfrînare, Biet cer şetor, sau Cresus vestit in Univers, C-o minte mai înceat ă, ori mult-iscoditoare, Din sat sau din cetate, pribeag în ve şnic mers, Pe om îl paşte pururi a tainelor teroare Şi cată-n sus cu spaim ă, spre-un bănuit advers. Acolo, Cerul! Cript ă cu-naltul strivitor, Plafon cu luminaţii de oper ă, decor, Şi sîngerînd actorii danseaz ă-a nesfîr şire; Speranţă pentru schivnici şi iad pentru cei r ăi, O, cer! capac ce-acoperi cazanul cu v ă păi In care fierbe, vast ă, mărunta Omenire. POEME DIN PRIMA EDI ŢIE POSTUMĂ RUGA UNUI PÂGÎN Ah! nebunia nu- ţi opri; Cu flăcări inima-mi str ă bate, Tortur ă scumpă, Voluptate! Diva supplicem exaudi! Zeiţă r ăspîndită-n aer, Adincul spre-a mi-1 înc ălzi, Topeşte-mi amor ţitul vaier Şi-un imn de-aramă-ţi voi porni. Fii, Voluptate,-a mea regin ă! Şi-o* mască de sirenă-ţi pune De carne şi de catifea, Sau dă-mi odihna cea deplin ă In vinuri mistice, nebune, Şi fii mereu fantoma mea! LUNA JIGNITA O, Lună, tu, pe care te adorau p ărinţii, Regină de azururi, cu str ălucit serai De stele-n podobire urmindu-te, alai, Tu, Cynthie b ătrînă dlnd farmec suferin ţii, Mai vezi, trudi ţi, amanţii în somnul lor de rai Cu gura-ntredeschis ă uşor zimbindu-şi dinţii? Sau pe poet in veghe storcind puterea min ţii? Ori cum se-mperecheaz ă nă pirci sub cium ăfai? Sub dominoul galben, cu pasul clandestin, Mai mergi, precum in veacuri, din sear ă pină-n zori, Endymion aşteaptă, să-i dai al tău suspin?... — «Pe maică-ta, copile al unui veac de-orori, O văd stînd la oglind ă, cu trupul gîrbovit, Privindu-şi jalnic sinul cu care te-a hr ănitj».
PIPA PĂCII DUPĂ LONGFEIXOWAtunci, Gitche Manito, St ă pînul mare-al Vie ţii, A coborît puternic din zarea dimine ţii la verdea şi imensa cimpie cu coline; La Rouge Camere, seme ţ, pe-nalte stînci, Lumina dominind-o şi spaţiile-adinci Sta drept, şi vast, şi mîndru, şi-ncrezător ia sine. Pentru-a chema la sfatu-i popoare numeroase Precum nisipul mării şi ierburile joase, Cu mîna-i de-ndr ăzneală, o stincă-a smuls, avan, Şi-a meşterit o pipă superbă pe măsur ă; Dintr-un buchet de trestii cu falnic ă statur ă A luat pe cea mai lung ă spre-a face-o nalt burlan. Şi coaja unei s ălcii a rupt cu mina Sa El, Creatorul Firii, luleaua a-ndopa, Şi-acolo, în picioare, ca felinar astral Aprinse Pipa P ăcii. Şi stlnd în pisc stincos El a fumat; lumina îl podobea frumos. Popoarele z ărir ă, deci, marele-i semnal. Şi fumul sfint, ca blinda coloan ă miresmată, In dimineaţa calmă se ar ătă pe dată, Fiind, la începutu-i, ca brazda cenu şie, Apoi albastru abur se arginta treptat Şi se mărea întruna urcind neîncetat De-ajunse să se spargă în bolta azurie. Abia ghicite virfuri a' Mun ţilor Stîncoşi, Mari, nordicele lacuri cu ţărmii viforoşi, Chiar valea Tawasentha ce-i raiul p ămîntesc, Şi codrii Tuscaloosa se-nmiresmind aparte, Toate şi toţi văzur ă imensul fum departe Urcind in dimineaţă cind zări se rumenesc. Profeţii cuvintar ă: «Vedeţi aceast ă bandă De fum, care-i asemeni cu mina ce comand ă, In lină înălţare şi soarele l-ascunde? Gitche Manito este pe to ţi Stă pînitor, Prin acest fum de tain ă el spune tuturor: «Voi, luptători, la sfatu-mi, veni ţi de orişiunde!» Prin patru păr ţi de zare prin care umbl ă vîntul, Peste cîmpii şi ape prin care taie gindul, R ăzboinicii din triburi semnalul au z ărit, Spre Camere Rouge, spre fumul ca un glas, Tăcuţi se îndreptar ă in acel mare ceas, Acolo, unde Gitche Manito-a poruncit. Toţi, echipaţi de luptă cu indîrjite chipuri Înaintau prin verdea prerie, ca nisipuri împestriţaţi, ca-n toamnă, pădurea ruginită; Şi ura, care pururi în lupte-i încle ştase Şi în str ă bunii vajnici ca flac ăra dansase,
Le-incendia privirea şi r ămineâ cumplită. Da, se-ncontrau prin ura str ăveche şi riătingă, Şi Marele Manito, ce nu ştia să plîngă, Privindu-i cu asprime., dar nu cu ochi despo ţi, Ca un părinte cărui dezordinea nu-i place Dorind ca ve şnic fiii săi să tr ăiască-n pace, Iar el, Gitche Manito, p ărinte bun la toţi, Puternic, mina dreapt ă o-.ntinse peste ei, Şi spre-a le domolire minia grea, de lei, Şi-a frunţii fierbinţeală cu umbra palmei sale, Le spuse atunci cu vocea de ceruri majestuoase Asemeni unor ape venind tumultuoase Ce cad peste adincuri cu vuiete-abisale: ii «O, seminţie scumpă, eşti plină de păcat! Voi, fiii mei, de-acuma o hot ărîre sfîntă Vă dă Gitche Manito, cel care v ă cuvîntă, Mai Mare peste Fire, şi care, el, v-a dat Castorul, ursul, renul, bizonul ce v ă-nfruntă. Str ăvechea vinătoare v-o am f ăcut uşoar ă; De ce, dar, vîn ătorul devine asasin? Iar bălţile, cu păsări le-am populat din plin, De ce nemul ţumirea şi vorbele de-ocar ă? Bogaţi sunteţi şi totuşi furaţi de la vecin! Da, mă desgustă-amarnic r ăzboaiele-ntre fraţi, Şi ruga, şi dorinţa ca simple întocmeli; Pericolul stă-n toane şi-n veşnice-ndoieli; Ci numai în unire pute ţi să vă salvaţi: Tr ăiţi de-acum în pace şi-n drepte rînduieli. Curînd la voi veni-va din partea-mi un Profet, Spre-a vă-nvăţa Iubirea şi-a suferi cu voi. O sărbătoare-a vieţii sunt vorbele-i şuvoi; Vă lepădaţi dispreţul: e-un înţelept perfect; Ci daţi-i ascultare spre-a nu pieri apoi! Spălaţi-vă în valuri culoarea de pierire. Aici belşug de trestii şi piatr ă, munţi întregi; Deci, faceţi-vă pipe. Şi f ăr ă r ăzboire, Făr ă vărsări de singe, în dulce înfr ăţire Fumaţi toţi Pipa Păcii, şi fiţi ai păcii regi!» III Ei, armele de lupt ă indată-şi aruncar ă, A sîngelui culoare in valuri î şi spălar ă, Pe chipurile crude, blinde ţea se ivind. Din stincă şi din trestii lulele meşterir ă Şi, pricepuţi la toate, le mai şi înflorir ă, Iar Spiritul,-copiii şi-i alinta zimbind! Cu sufletu-n lumină plecau spre calme z ări, Cind el, Gitche Manito, St ă pin pe-ndep ărtări, Prin poarta-ntredeschis ă se înălţa la cer — Prin aburii-minune ai norilor de fum
Atoateştiutorul urca sublimul drum — Prea-mulţumit de fapta-i: tărie şi mister! LUI THEODOR DE BANVILLE Tu, pletele Zei ţei le-ai înşf ăcat c-o mină De duritate plină — ce-altdată te-a-nhăţat — Erai deplin st ă pînul, nep ăsător bărbat, Acum, stă pina sor ţii tirind-o prin ţarină. Ardea un foc in ochii- ţi, acea precocitate Cu care te-nzestrase mindria de-arhitect: Zidirile în care ai îndr ăznit corect Şi anunţau cu fal ă a ta maturitate. Poete!-al nostru sînge ne p ăr ăseşte — faur! — Şi nu din intîmplare cămaşa lui Centaur, Care-i scimbase trupul in chinuri nes ătule A fost de trei ori dat ă prin balele subtile Ale acelor multe şi groaznice reptile Pe care, in pruncie, le-a strîns de git, Hercule! FÂRÂMITURI(VERSURI DESPERECHEATE) ORGOLIU Îngeri îmbr ăcaţi in aur, purpur ă şi hiacint. Geniul şi dragostea sunt datoriile-mi u şoare. LACOMUL Rumegind, eu rid de trec ătorii flămînzi. Ca un obuz a ş exploda De nu aş suge ca un cancer. Noroi am fr ămîntat şi aur am iscat Avea in ochi puterea ce-n inim ă-ascundea. Deşert vivant, Parisul îl alunga mereu, El: neirifrint ca fiara şi liber ca un zeu. Privirea-i, nici timidă şi nici nepăsătoare, Se r ăspindea in juru-i cu l ăcomie mare, Şi nări in fremătare drept griji, ca la arti şti Ce opera- şi mîngîie cu degetele, tri şti. Da, tinereţea fi-va-ţi bogată-n mari furtuni Ca Zodia Leoaicei cu ochii arz ători Ce ne alint ă fruntea şi braţele-n sudori, Călătorind în spa ţii şi respirind fugos Ea naşte-acele zine cu mersul amoros, Ivindu-le-n oglindă, sterilă voluptate; Ca fructe-n pîrguire a lor virginitate. Dar eu zăresc in ochii adinei, r ăscolitori, Că inima-ţi nu-i pentru pl ă pinde s ărbători Şi-această frumuseţe ca fierul in tenebre Va re-zidi Infernul cu nesecate febre, Spre a-mplini desfriul cu groaznicele-i guri Şi a-ntrista simţirea .umilelor f ă pturi.
Da, dbborind sub sine molaticele perne Un trup superb ca noaptea odihnei se a şterne Şi somnul podobindu- şi cu un surîs total A spatelui s ău urmă de pofte chinuit. De-o patimă nebună sta aeru-mpregnat; Ca spre o lamp ă fluturi se năvăleau, perdeaua Sub nici o adiere, iar srea şina ca neaua. Era o noapte cald ă, o baie a iubirii Tu, îngere puternic pe chipul mîndru-avînd A Iadului pecete sub care te-ai n ălţat, Imblîhzitor feroce, in cu şcă mi-ai băgat Spectacol de ru şine cruzimii tale-oricind, Coşmar în miez de noapte, Siren ă-n totul goal ă, Tu ce mă-mpingi spre hăul din mine chiar stind drept Purtînd veşminte sfinte sau barb ă de-nţelept Spe-a-mi oferi otrava iubirii ce în şală BLESTEM Bancul de pe şti nestă pinit şi dur Şi trecătbarea-ngustă, maelstromul vorace Agită mai domol nisipul sur Decît a' voastre inimi, dînd cerurilor raz ă; Ele-s o aruncare de nobil ă putere Acolo unde farul vedeta lumineaz ă Dar care şi ucide moluştele-n tăcere; Şi, încă-a noastre inimi se-aseam ănă c-un han La care hămesiţii vislndu-şi masa, patul, La cei ce-s înl ăuntru se roagă, ţipâ-n van: Ci tac: studentul, popa, tac: tîrfa şi soldatul; Şi pleacă f ăr ă-ntoarceri; ce camere infecte: R ăzboi, ştiinţă, amoruri; e-ngust al nostru unghi, E rece vatra; patul şi vinul au insecte Pe oaspeţii aceia eu i-a ş servi-n genunchi! SPLEEN SCHIŢA PENTRU UN EPILOG LA A DOUA EDI ŢIE Liniştit ca un înţelept, blînd ca un proscris,... am zis Te iubesc, o, preafrumoaso, tu încîntarea mea... Făr ă de-asemuire... Orgiile-ţi f ăr ă de saţiu şi f ăr ă suflet dragostea, Plăcerea ta f ăr ă oprire Ca peste tot, în însu şi r ăul, se-arată f ăr ă-a se vedea, Bombele şi pumnalele, izbînzile şi sărbătorile tale, Mahalalele melancolice, Hotelurile tale fastuoase, Gr ădinile de intrigi pline şi de suspine, Templele tale vomitînt rug ăciuni muzicale, Disper ările-ţi copilăreşti, ochii de bătrînă nebună,
Descurajările tale; Focurile-ţi de-artifiqi, explozive bucurii Care fac să rîdă cerul peste mor ţi şi peste vii. Viciul tău, prea-venerabil în m ătase îmbr ăcat Şi rizibila-ţi virtute cu privirile spanchii In extaz spre luxul care îl depling cu-adev ărat... Principiile-ţi salvate, dispreţuite legi, Statuile trufaşe cu umerii in ceţuri Şi turnurile tale deasupra str ălucind, Reginele-ţi din teatru cu vocile-ndr ăzneţe Şi clopote, şi tunuri, orchestre asurzind Şi pietre fermecate zidite-n fort ăreţe, Şi oratorii care îţi predică amarul, Canalele cu sînge spre Iad t ălăzuind, Şi-asemeni cu-Orinocul, pierindu-le izvorul, Şi îngerii tăi încă, bufoni în zdren ţe nouă: în purpur ă şi aur şi încă-n hiacint, Voi, toţi, r ămîneţi martori de truda-mi împlinit ă: Perfect precum chimistul şi-n sufletul meu sfînt. Eu, lucrurilor, stors-am esen ţa ca un faur: Noroiul tău, priveşte: l-am transformat în aur. POEME DIVERSE POEME DIVERSE Nu-i aşa câ-i pl ăcut, acum clnd mi te-asameni, în lungă obosire, la fel cu ceilal ţi oameni, Să căutăm o clipă spre R ăsăritul vieţii Spre-a revedea, departe, ro ş, pragul dimineţii Şi-naintînd întruna pe cruda noastr ă cale Să ascultăm ecouri din Încetat ă vale, Asemeni şopotirii amorurilor noi, Ce Dumnezeu le puse de la-nceput in noi? II ti place s-o zărească în fustele ei albe, Cind saltă printre arbori cu înverzite salbe, Stîngace-n graţii pure atunci cind i şi ascunde Piciorul, dacă rochia-i într-un tufiş se prinde. III Acolo sus, departe, mai sus de drumul mare Sunt ferme şi vilcele, costi şe înverzite Şi, dincolo de ele, p ăduri in ascultare, Şi pajiştile-alpine călcate-ncet de vite, Iar dincolo de-acestea un Iac precum abisul înconjurat de piscuri, m ăreaţă-ncremenire; Şi apa doarme-ntruna imboga ţindu-şi visul: Nimic nu-i întrerupe eterna neclintire. E mohorît de şertul înalt, cu-auz de cea ţă, Şi totuşi cîteodată se simt, sosind abia, Şoptiri şi lungi ecouri parc ă din altă viaţă,
Ca un oftat de clopot din zare, d-undeva. Peste-aceşti munţi pe care doar viatul ii s ărută, Peste gheţarii veşnici în soare aurind, Şi peste sîînci seme ţe, pr ă păstii stîod la pindă, Şi-n iezerul in care mor serile pe tind, Sub paşii mei, deasupra-mi, jur-împrejur: t ăcerea! Tăcerea de din care ai vrea s ă te salvezi, Cea veşnică tăcere şi muntele-n paterea Acelui aer tainic; iţi pare că visezi, S-ar zice cum c ă cerul cu-a lui singur ătate Se oglindeşte-n apă, iar stincile str ăvechi Ascultă-n reculegeri a lor divinitate: Mister sublim spre care noi nu avem urechi. Iar cînd, din intimplare, un nour r ătăceşte Şi adumbreşte faţa acelui lac sever Ai crede că vezi umbra, plutind dumnezeie şte, A unui suflet care, încet, p ătrunde-n cer. IV Ah, chiar acuma o ascult Afar ă fredonînd uşor Precum un monoton tumult Pe care-n mtne-1 port cu dor; E ea, bâtrîna bocitoare Muză-a sărmanilor, ades Odinioar ă-n clipe goale, Ne Incint ă cu dulce vers! Dar, cu speran ţele pierdute, Săracu-i trist şi e supus; Şi m-am gîndit atunci la clte Un bun prieten mi-a fost spus, Plimbîndu-ne în seara cald ă: Că-i o plăcere de nescris Să-asculte-aşa o serenad ă Cînd chiar pl ăcerile-s plictis. Aceste melodii umile Minuni sunt inimii sihastre Şi ele vin către febrile Şi grele simţurile noastre. Ferestrele-au r ămas închise, Ingrat! dar cine poate şti Cit am visat la cele zise De bunul meu amic Henri! Vai! n-ai plins pentru altul nici pentru tine chiar? Nu te-ai rugat la Domnul: «Tu, iart ă-mă, Stă pîne, Nu mă iubeşte nimeni, mi-e inima de ciine! Toţi m-au corupt; şi iată de tine n-au habar!» Căci obosit de lume, de zicerile amare, Fu nevoit, cu ochii-i, s ă cate spre azur Şi să se adreseze Celui f ăr ă-contur Spre-a dărui iubirii, din ceruri, îndurare.
Să se-nconjoare acuma de taina cea profund ă, Privirea să-şi închidă cind toate îl privesc, Vecinilor nu spun ă: «Doar cerul îl iubesc», Ci Domnului s ă zică: «Dă-mi pacea ta fecund ă!» La fel, închis de preot, st ă templu-n năzuinţă; Cind peste-acoperi şuri coboar ă noaptea-ncet, Cind-gloata se desface de-al str ăzilor magnet, Se umple de t ăcere şi capătă fiinţă. VI Ştiu, ai trecut, adesea, tu, suflet de poet, Prin cîte-un sat mai mare, g ătit sărbătoreşte, Cînd cerul şi pămîntul se-mbr ăţ ăţişau discret: O duminică-naltă, c-un soare ce-aure şte; Clopotniţa vibreaz ă lansînd acel verset, Care pătrunde-n toate adine, dumnezeieşte, Cu elegant ă pompă, bătrini şi tineret, Se-ndreaptă către slujba ce-acum se preg ăteşte; Fiinţa ta monden ă mişcată-i in adine De sunete de org ă, de clopote ce plîng, Şi-n inimă, deodată, se-adună un suspin! Cucernicia, iat ă, în tine se ridic ă Desferecînd din vreme trecutul t ău senin, Şi-n miezu-i, luminoas ă, o zi de duminic ă! VII Eu nu am ca metres ă ilustr ă o leoaică: Şi-mi dărui puritatea la o mahalagioaic ă.; Nesuportînd pe cei ce au ochiul furibund, In inima prea trist ă odorul îmi ascund. Pantofi, spre-a- şi cumpărare, ea sufletul î şi vinde Şi Dumnezeu, prea-bunul, ar rlde de-a ş cuprinde Ungă infama asta pe-acel modest Tartuf, Eu, care-mi vînd gindirea spre-a fi celebru,...uf! S-a viciat, tr ăznita, şi poartă, deci, peruc ă: Pe ceafa ei cea alb ă curg plete, bucl ă-n buclă; Ne-mpiedecînd, aceasta, s ăruturi amoroase Să plouă-acum pe fruntea cea cheal ă-ntre cheloase. Chiorîş la toţi se uită ciudata ei f ă ptur ă Sub gene lungi, umbroase, cum îngerii avur ă; Ci ochii to ţi, avizii, ce-o condamnar ă greu, Privirea sa ebree n-o vor uita, nici eu! Douăzeci de ani, atit, doar. obrajii i-au c ăzut De fiecare parte i-atîrn ă peste gît, Şi totuşi noaptea-ntreag ă mă trage peste ea Şi sunt ca pruncul proasp ăt: o sug, o muşc, mă vrea, Şi-i bine că adesea nu are-o para chioar ă Ca umerii să-şi ungă şi-apoi o subsuoar ă: O ling eu pe t ăcute cu şi mai multă-ardoare Decit Magdala-n patimi a' Domnului picioare. Sărmană creatur ă, plăcere-n gîflire, De-aşa sughi ţuri aspre nu poate s ă respire,
Şi bănui din aceste scurte-opintiri brutale C-a ros, desigur, plinea cea veche prin spitale. Neliniştiţi sunt ochii-i de-a lungul nop ţii crude, Crezind că văd alţi doi ochi in uli ţele-afunde; Fiind prea primitoare cu fal şii săi eroi, I-e frică de-ntuneric şi crede în strigoi. Ba chiar, pl ăcîndu-i seul, 1-a folosit mai mult Decit savantul, noaptea, pe-al c ăr ţilor tumult, Şi i-a scăzut şi foamea, iar ochii-s brilian ţi Cînd ii apar din noapte defunc ţii săi amanţi. De o-ntîlniţi, bizar ă şi împopoţonită Pe-o mizer ă stradelă, spre margini, r ătăcită, In jos ţinlndu-şi capul de porumbel r ănit Tirîndu-şi prin noroaie călciiul dezgolit, Să n-azvîrliţi, de scîrbă, înjur ături spurcate Spre faţa prea fardat ă a bietei nesp ălate, Căreia chiar Famina, zei ţă şi iscoadă, I-a poruncit a- şi scoate juponu-n plin ă stradă. Ei, da! boema asta e tot ce am mai bun: E perla mea, regina la care m ă supun, M-a legănat adesea pe sînu-nving ător Reincălzindu-mi firea cu mucedu-i amor. VIII Aicea zace cel ce prea mult iubit de dame, A coborît de tln ăr la ale lui infame. IX Tu, nobilă femeie cu timpu-n apogeu Făr ă-a gindi prea multe dormi sau visezi mereu, Şi imbr ăcată-n antic strai grecesc, De zece ani încoace, care-au trecut alene Obişnuindu-mi gura cu s ărutări viclene Tu îngrijeşti un dor călugăresc — Orgiei preoteas ă ai fost, ţi-aduci aminte!? Iar astăzi, neplăcindu-ţi adincurile-ţi sfinte Să-nmugurească într-un pui de om, Alungi, prea-credincioaso, stigmatul alarmant Pe care chiar virtutea cu plugu-i 1-a-mplîntat In plntecul matroanelor, atom. Imberbi, atunci, cu to ţii, în bănci mai învechite Decît acele lan ţuri, cu mult mai lustruite, Ce-a oamenilor piele frecatu-le-a mereu, Noi ne tiram triste ţea ş-acel dezgust ateu, încovoiaţi sub cerul pătrat, privit cu ur ă, Bind, zece ani, un lapte de aspr ă-nvăţătur ă. E mult de-atunci dar vremea aceea ne-a marcat: Voiam să spargem sensuri la dasicu-nchistat; Profesorii ce nu se-mp ăcau cu-a voastre rime, Se pr ă buşeau ridicol sub ale noastre scrime, lăsîndu-1 pe şcolarul, de-acum înving ător, Să-şi urle bucuria in grai latin, sonor. —
Care din noi atunci — ah, da, adolescen ţa — Precum o oboseal ă nu i-a simţit prezenţa — Ochiul pierdut în zarea posomorît ă-a verii Sau in înmărmurirea ză pezii, — să nu-1 sperii, Auzu-avid şi sincer, — şi supt în hăituiala, Ecoul unei c ăr ţi sau un strigăt de r ăscoală? Era mai ales vara, cînd plumbii se turnau, Precum aceste ziduri ce mari triste ţuri au, Cînd fierbinţeala zilei sau picla toamnei reci Iradiau spre ceruri tr ăirile lor seci, Făcînd să somnoleze-n balcoanele propice Adolescenţii care mai ieri jucau ar şice; Sezon de reverie cînd Muza sta din şopot O-ntreagă zi s-audă bătaia unui clopot; Cînd chiar Melancolia, la prînz, cind totul tace, Stă cu bărbia-n palmă ne mai avînd ce face, — Cind ochiul e albastru şi nu religios Ştiindu-se oricine obscen de dureros, — Tirîndu-se abia şi precoce-n plictiseli, Cu fruntea transpirat ă-n ascunse lîncezeli. — Şi serile bolnave şi nopţile fierbinţi închipuite fete care te scot din min ţi, Ivindu-se-n oglind ă, — sterilă voluptate, — Ah, fructele lor coapte, a lor nubilitate, — Ce seri italiene, cînd moale~i neputin ţa, — Ce de pl ăceri viclene descoper ă ştiinţa, — Cînd mohorîta mohorîta Venus, Venus, din jilţul ei de nori, Revarsă-n valuri moscul: c ădelniţînd candori. — Aşa a fost conflictul, domoale circumstan ţe; I-aţi dat drept sfat sonete, l-a ţi pregătit cu stanţe, Cum unei c ăr ţi deodată esen ţa-i presimţii, Eu am purtat in i n suflet povestea cu-Amaury. Abisul mistic este de indoial ă-aproape — Beţia, infiltrată cu-ncetu-n mici etape în mine, ce-n c ădere, pr ă pastia-mi place', Mi-a descifrat sublimul suspin al lui Rene, Şi setea ridicindu- şi mereu tot maţ* bizar ă, — Adincul meu muncindu-1 emo ţia amar ă. — Am absorbit, prin zile, miasme şi parfume, Şi amintiri defuncte cu-nv ăluiri molcume, Şi lunga împletire a frazelor-cabale, — Şi rugăciuni şoptite, mistice madrigale; — O carte voluptoas ă, ce nu ştiu de-a r ămas. — Apoi, fie-n adincul unui azil retras, Fie sub naltul soare al zonelor'alese, Eternă legănare a valurilor dese, Născinde orizonturi, mereu f ăr ă sfir şit, Readucind în inimi divinul dor vr ă jit, — Fie-n r ăgazuri surde a' zilelor de foc, In trîndăvia rece cînd brumele se coc,—
Sub fumul de trabuce tavanu-acoperind, — Eu r ăsfoiesc misterul alene se ivind Din cartea asta scump ă mult celor renegaţi, Destinul lor: să fie de-acelea şi boli marcaţi, Privindu-mă-n oglindă, am perfectat, ispit ă, A vrerii artă crudă, de-un demon d ăruită: — Spre marea voluptate se trece prin durere, — Să-njunghiem deci r ăul, căci r ăul prin r ău piere. Poet! o-njur ătur ă-i, sau, poate-un compliment? Eu sunt în faţa voastr ă ca un amant, atent Privind la o fantom ă cu multele-i momeli, Căci mîinile-i şi ochi-i, puternice-amăgeli, Au farmece ascunse. — To ţi cei iubiţi, proscrişi, Ca vasele cu fiere-s, le bei cu ochii-nchi şi, Iar inima str ă punsă, mereu însingerata, Se pr ă buşeşte zilnic, imbr ăţişind săgeata. XI Cit va dura, iubite, — amorul t ău? Se alinta copila-n clar de lun ă. R ăspunse el: — O, bruna mea st ă pînă, Mereu, mereu! Cind totul doarme-n preajm ă, dulce hău, Eliza, — ncol ăcindu-se-n pl ăcere, Se dăruie sărutului şi-l cere Mereu, mereu! Iar eu mai zic: — Spre-a-mi podobi cel r ău, Şi-a nu uita durerile primite, Carafe dulci, vreau s ă vă văd golite Mereu, mereu! Da, cel mai cast amor, a ş spune, z ău, Şi-ndr ăgostitul ce se d ăruieşte, Ca un flacon parfumul î şi goleşte Mereu, mereu! XII tn mijlocul mulţimii atit de schimbătoare, Păzindu-şi amintirea, comoar ă preţioasă, Ea caut ă ecoul, ce-o mingiie şi-o doare, A tristelor lui vorbe, columbe zbur ătoare Chemindu-se-n p ădurea deasă. XIII Da, farmecul t ău e chiar arhitectura: E, deci, ea frumuse ţea, in timp ce eu, natura; Şi cum, oricind, natura frumosu-1 podobe şte, Eu te-nfloresc, minune, şi mîndru sunt, fireşte! XIV MONSELET PAILLARD VERSURI PENTRU PORTRETUL SÂU Toţi îmi spun micul motan; Femeiuşte elegante Vin la mine apetisante:
