Balcanism literar. Mentalitate balcanică Balcanism literar Ceea ce azi numim balcanism este un concept care s-a format treptat pe parcursul a două secole şi care s-a cristalizat într-un discurs cultural specific începând cu secolul XX. A pătruns în conştiinţa europeană în timpul războaielor balcanice şi mai ales după primul război mondial. În următoarele decenii conceptul iniţial s-a îmbogăţit prin trăsături de detaliu care nu au reuşit să schimbe percepţia iniţială care este una negativă bazată pe paradigme culturale, dar şi pe clişee si stereotipii. În acest mod balcanismul este plasat într-o situaţie de inferioritate faţă de celelalte culturi, în primul rând faţă de cultura occidentală. Contribuie la aceasta şi faptul că spaţiul cultural balcanic nu poate fi identificat drept un centru de autoritate şi credibilitate, în sensul în care această instituţie funcţionează în cultura occidentală. Este regretabil faptul că analizele occidentale au pus semnul egalităţii între balcanism şi anumite valori negative ca: lipsa de coerenţă, haos, minciună, lipsa de seriozitate.(Citat) Cultura care s-a format în Balcani a fost de la început o cultură de sinteză. Ea a cunoscut de-a lungul secolelor influenţe diverse care au dus în anumite momente la schimbări importante şi prin care a ajuns să îşi dobândeasca originalitatea. În general când se vorbeşte despre cultura de tip balcanic majoritatea cercetătorilor au în vedere trei criterii: moştenirea bizantină, stăpânirea otomană şi apartenenţa la Europa de Est comunistă. Cum se poate observa, aceste criterii îmbină aspectele culturale cu cele geopolitice şi analizează mai puţin fondul comun existent în zonă, datorat influenţei greco-romane anterioare stăpânirii bizantine. Indiferent care au fost factorii care au dus la delimitarea acestui spaţiu cultural el a impresionat întotdeauna prin diversitate. Mircea Muthu remarca existenţa unor „etape istorice ale conceptului” care a evoluat de la un adjectiv cu sens peiorativ la definirea unei atitudini culturale şi la nevoia de studiu morfologic al literaturilor SudEst Europene. Pentru înţelegerea procesului este necesară o analiză a raporturilor conceptului cultural cu civilizaţiile care au conturat profilul zonei şi a felului în care a fost influenţat de opoziţia Occident – Orient. Cultura greco-romană a cunoscut epoci de înflorire atât la sud cât si la nord de Dunăre. Peste aceste elemente s-a suprapus influenţa bizantină, al cărei model a fost hotărâtor în viaţa socială şi în plan strict cultural, până aproape în secolul al XIX-lea. Probabil că destinul tragic al ultimilor împăraţi bizantini, fascinaţia pe care oraşul Constantinopole a exercitat-o asupra unei zone preponderent rurale au contribuit la menţinerea prestigiului cultural al Bizanţului mult după ce acesta îşi încetase existenţa politică. Bizanţul a fost un model cultural şi un model de viaţă. Un exemplu elocvent este cel al alegerii domnilor din cele două ţări române. Aceştia erau aleşi de boieri şi încoronaţi cu mare pompa, după ceremonialul bizantin. Acest obicei s-a păstrat chiar 1
în perioada fanariotă, deşi situaţia lor devenise foarte şubredă. Turcii au păstrat acest ritual şi după ce au suprimat dreptul boierilor de a alege domni. Acesta este doar un exemplu privind modul în care turcocraţia a păstrat fondul cultural al zonei, introducând elemente ale propriei culturi în acest context. În plan cultural ţările balcanice şi-au asumat în mod conştient tradiţiile bizantine. Pe tot parcursul evului mediu domnitorii celor două ţări române au avut rolul de protectori ai răsăritului creştin. Patriarhii din Orient, vin adeseori, în căutare de sprijin, la Bucureşti sau la Iaşi şi uneori, cazul celebru al lui Antim Ivireanu, rămân pe aceste meleaguri. Se ştie că prima Biblie tipărită cu litere arabe pentru creştinii din Siria, a fost editata la 1711 prin generozitatea lui Constantin Brâncoveanu. Acesta este doar un exemplu prin care este ilustrată atitudinea domnilor din ambele Principate, continuatori ai tradiţiei împăraţilor bizantini, protectori ai creştinismului. Prima perioadă a balcanismului literar coincide cu prima perioadă a Evului Mediu când interese vitale pentru creştinătatea din Balcani au dus şi la realizarea unei coeziuni culturale. Una din primele opere ale literaturii române – Învăţaturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie este şi una din primele opere narative aparţinând literaturii balcanice. Stapânirea otomană cuprinde în primul rând ţările de la sud de Dunăre şi pentru o perioadă destul de scurtă ţări catolice, Croaţia şi Ungaria. Ţările române deşi păstrează o anumită independenţă politică sunt din ce în ce mai influenţate de turci, în limbaj, port, arhitectură. În ansamblu, limitele imperiului turcesc coincid cu fosta sfera de influenţă bizantină. Spre sfârşitul perioadei dominaţiei otomane în Balcani s-a adăugat influenţa imperiului Habsburgic, mai ales în partea de vest a peninsulei Balcanice. Trebuie notat însă că printr-o simultaneitate care nu este o simplă întâmplare, din momentul când românii din vest şi din nord intră sub stapânirea austriacă, deci occidentală, stapânirea turcească asupra Moldovei şi Valahiei devine mai apăsătoare. Înainte de a deveni un concept cultural, balcanismul a fost o categorie estetică şi morală, purtătoare a unui specific relativ zonal, prin care se făcea legătura cu Orientul. Chiar şi azi în accepţia curentă, balcanismul este înainte de toate o atitudine morală. A scrie despre balcanism însemna a adoptă o atitudine. Din punct de vedere moral el este perceput ca o negaţie patetică, difuză or formulată tranşant, seducătoare ori rebarbativă. Mircea Cărtărescu, scriitor contemporan postmodernist care şi-a afirmat în numeroase rânduri apartenenţa la lumea balcanică, este preocupat de aspectul polifonic al substratului cultural care a contribuit la formarea sa ca scriitor, dar şi de rolul pe care stereotipurile îl au în percepţia occidentală. Scriitor din estul balcanic, ajuns în vest, invitat de onoare la diferite manifestări culturale, se confruntă încă cu anumite clişee culturale în care nu crede şi pe care le respinge. Cu timpul balcanismul devine sursă a creaţiei şi în acest fel conotaţiile negative ale termenului, stereotipurile culturale care îl însoţesc sunt valorificate în 2
planul creaţiei, iar conceptul însuşi se îmbogăţeşte. Termenul se resemantizează pentru a exprima paradigme culturale. Aşa cum remarcă mulţi critici ai mentalităţii balcanice, dincolo de aspectele pozitive ale acestei mentalităţi, aceasta este fertilă sub raportul artei, devenind un filon de inspiraţie inepuizabil pentru scriitorii contemporani. Balcanismul literar începe acolo unde dezgustul faţă de realitatea spaţiului balcanic dispare şi faptul de a fi „la porţile Orientului” este asumat cu toate implicaţiile lui fatale. Balcanismul marchează o maturizare a literaturii române, fiindcă implică o perspectivă autocritică, realistă şi originală, o dovadă a faptului că autorii sunt în c1ăutarea conştiinţei de sine. Epoca romantică a însemnat o manifestare oficială a simpatiei Occidentului, în special a Marii Britanii faţă de est, simpatie exprimată în plan ideologic, politic dar mai ales cultural. Este evidentă în toată literatura engleza, simpatia pentru Grecia, văzută, nu ca o ţară balcanică, ci ca leagăn al civilizaţiei europene, ţară pe care britanicii o sprijină în mod decisiv să îşi obţină independenţa şi a cărei vizitare devine obligatorie pentru orice tânar care îşi desavârşeşte educaţia. Secolul al XIX-lea este momentul afirmării conştiintei naţionale şi al luptelor pentru eliberare a popoarelor din Balcani, o epocă în care spaţiul cultural balcanic se redefineşte prin asimilarea influenţelor occidentale şi rămâne un exemplu sub raportul comunităţii intereselor popoarelor din zonă, aspect ce determină unitatea la nivelul reflectării în ideologia literar artistică a momentului. În aproape toate ţările balcanice la începutul dezvoltării literaturilor naţionale se constată o coexistenţă a romantismului, clasicismului şi realismului. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea ponderea realismului creşte datorită ponderii romanului. În spaţiul cultural pe care îl analizăm se dezvoltă, datorită realităţilor culturale şi sociale specifice, un tip special de roman pe care datorită legăturilor sale cu tradiţiile culturale existente şi caracteristicilor comune în spaţiul geografic în care s-a dezvoltat l-am denumit roman balcanic. George Călinescu a avut o intuiţie extraordinară când a vorbit despre balcanism ca despre un fond obscur al literaturii române, o formă prin care scrisul ţine de planul inconştientului care este adus la lumină şi conferă literaturii o dimensiune estetică extraordinară. Criticul face mai ales o analiză a termenului în proiecţie parodică. În monumentala sa lucrare Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent, el descrie balcanismul astfel: "un amestec gras de expresii măscăroase, de impulsuri lascive, de conştiinţă a unei vieţi aventuroase şi tulburi, totul purificat şi văzut mai de sus de o inteligenţă superioara". Mircea Muthu reproşează criticului faptul că eludeaza sensul tragic al balcanismului înteles ca dramă cu funcţie compensatoare în arta. Eugen Lovinescu este însă cel care pune cu adevarat în circulaţie termenul de balcanism aplicat la nivelul literaturii prin analiza pe care o face poeziei lui Ion Barbu. Astfel el elogiază modul în care un fond cultural străvechi îşi găseşte expresia estetică în 3
poezia moderna. Perceperea balcanismului ca un aport pozitiv şi creator a dus în literaturile ţărilor balcanice la apariţia unor scriitori extrem de interesanţi, dacă ar fi să-i amintim pe Panait Istrati, Fanuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Mircea Cărtărescu, în literatura româna, Ismail Kadare, Julia Kristeva, Ivo Andrić, Orhan Pamuk în alte ţări balcanice. Poate şi datorită originalităţii datorate fondului balcanic ei au găsit mai uşor modalitatea de a se face auziţi în Occident. Au existat într-o anumită perioadă tendinţe ale unor cercuri tradiţionaliste, cum a fost cel din jurul revistei « Gândirea », de a supralicita rolul influenţei bizantine în dezvoltarea balcanismului. Aceste tendinţe reluate şi în perioada dictaturii ceauşiste sunt o expresie a tendinţelor de demonizare a Occidentului, de reluare a dihotomiei Orient-Occident din altă perspectivă. Spiritul balcanic nu înseamnă neaparat ortodoxie, nici non-europenism, nici levantinism sau o atitudine retardată, el trebuie înteles ca un mod specific de a vedea lumea, o formulă culturală, altfel decât cea a Europei de Vest, dar cu o tradiţie la fel de bogată. Cultura balcanică în general, literatura balcanică în particular nu sunt forme de limitare a manifestărilor artistice ci înseamnă în acelaşi timp crearea unui anumit tip de cultură specific în care atât de moderna formula a unităţii în diversitate este pe deplin ilustrată. „Noi avem în mentalitatea noastră valahă un anumit piper balcanic, o anumită savoare şi relativizare a comportamentelor”. Izvorât din strălucirea şi amurgul crepuscular al Bizanţului, completat de influenţe diverse, balcanismul va păstra în formele sale artistice un mereu reprimat sentiment al tragicului, sentiment ce nu va putea fi mereu ascuns de masca superficialităţii şi satiricului. Recunoaşterea este un proces complex ce înglobează, fără îndoială, nenumărate activităţi, cu aspecte dintre cele mai variate, ce ating sfere diverse. Recunoaşterea culturii balcanice, a diversităţii şi complexităţii ei este un proces complicat şi de lungă durată pe care postmodernismul îl facilitează. Caracteristici ale mentalităţii balcanice. Scurt istoric al termenului Atestarea documentară a folosirii termenului de mentalitate balcanică la sfârşitul secolului XX dovedeşte noutatea conceptului. Folosit pentru prima dată în 1918 de geograful sârb Jovan Cvijić în lucrarea sa de referinţă despre geografia umană a Balcanilor capătă cu adevărat valoare conceptuală mult mai târziu. Conceptul cultural de mentalitate balcanică, înţeles ca o trăsătură definitorie pentru spaţiul Sud-est European, este discutat la începutul anilor 80, la iniţiativa Institutului de studii Sud-est Europene de la Bucureşti. La epoca aceea, deşi termenul mai fusese folosit, părea o noutate şi simpla lui enunţare a stârnit atitudini entuziaste, discuţii şi controverse. Discuţia a continuat în cadrul unor întâlniri care au avut loc la Atena în 1983 şi la Sofia în 1989, când a fost formulată direct întrebarea Există o mentalitate balcanică? În anul 1984 a apărut în revista americană Southeastern Europe un grupaj de studii pe această temă, studii care se refereau în principal la rolul limbajului în oglindirea mentalităţii. În prezent dezbaterea referitoare la definirea conceptului este departe de a se fi 4
încheiat. Mentalitatea balcanică s-a format în lunga perioadă a stăpânirii otomane. Pe parcursul secolelor în interiorul zonei au apărut orientări diverse, unele popoare s-au întors spre trecut şi şi-au căutat rădăcinile în strălucirea bizantină, în gloria ţaratelor sud-slave sau în epopei naţionale cum este de exemplu cea a lui Skanderberg. Unitatea culturală ce a generat apariţia unei mentalităţi specifice, denumită mai târziu balcanică s-a datorat şi existenţei unui sistem de învăţământ în limba greacă, bazat pe un patrimoniu cultural comun creştinilor ortodocşi. Un rol deosebit au avut Academiile greceşti de la Bucuresti şi Iaşi, lăcaşuri de învăţământ superior în care au învăţat cărturari ce au contribuit apoi la renaşterea culturilor nationale. Folosirea pe scară largă a limbii greceşti ca limbă de cultură şi comunicare în perioada fanariotă, a contribuit la formarea unui fond comun şi la înflorirea unei culturi post-bizantine cu trăsături comune. Din păcate, ostilitatea pe care regimul politic al fanarioţilor a declanşat-o la nivelul societăţii româneşti nu a permis valorificarea culturală a acestei perioade, raportate la contextul general al culturii române şi definirea rolului pe care fanarioţii l-au avut în formarea unităţii culturii balcanice. Cazul cărturarilor români este deosebit, fiindcă pentru ei întoarcerea spre trecut a însemnat descoperirea latinităţii, nu asumarea moştenirii bizantine. În ciuda unităţii religioase şi a rolului unificator al ortodoxiei, originea latina i-a făcut să se simtă mult mai apropiaţi de Occidentul latin decât celelalte popoare din Balcani. Legăturile cu civilizaţia bizantină nu au fost niciodata negate, dar începând cu secolul al XIX-lea importanţa lor a fost mai ales de ordin religios. Societatea fanariotă a introdus şi primele elemente de cultură franceză în Principatele dunărene şi a iniţiat o deschidere spre Occident, contribuind la faptul că Bucureştiul a fost considerat cel mai important centru al iluminismului în Balcani. Apropierea de Europa a dus şi la dezvoltarea conştiintei naţionale, aspect specific datorat faptului că cele trei ţări române erau administrate de două din marile imperii. Scriitorii contemporani care aparţin zonei, dar s-au afirmat în Occident încearcă însă să prezinte o imagine unitară a culturii balcanice prin care vor să înlocuiască imaginea stereotipică a Balcanilor, imaginaţi ca zonă a unor conflicte fără sfârşit. Într-una din foarte frumoasele sale povestiri Generalul armatei moarte, cunoscutul scriitor albanez Ismail Kadare acorda o atenţie nuanţată, prin analize de mare fineţe vieţii din Balcani, din perioada Evului Mediu până în prezent. El pune accentul pe suferinţa comună a popoarelor din Balcani timp de mai bine de cinci sute de ani, în perioada stapânirii otomane, când din palatul sultanului de la Istanbul veneau legile cele mai importante şi mai asupritoare. Mircea Cărtărescu, vorbind despre imaginarul balcanic la Târgul de carte de la Leipzig, îşi defineşte astfel relaţia cu Balcanii: „voi încerca să descriu structura imaginarului balcanic din perspectiva unui om care are adânci rădăcini etnice şi culturale în acel spatiu şi care mai ales are un puternic complex dragoste-ură, fascinaţie-repulsie faţă de tărâmul sud-dunărean”. Balcanismul, a cărui valoare literară începe să fie recunoscută, nu este un curent literar în genul romantismului sau clasicismului european, adică o mişcare literară unitară, cu un statut estetic precis, cu reprezentanţi care îşi clamează apartenenţa şi care redactează proclamaţii şi manifeste literare. El este mai mult un mod de existenţă, o mentalitate care şi-a găsit expresia în literatură. Preferinţa acestei
5
literaturi pentru proză, pentru modul de expunere narativ ţine de caracteristicile morale şi tipologice ale acestei zone geografice. Scriind despre relaţia sa cu literatura şi mai ales cu proza, Mircea Cărtărescu mărturiseşte: "Relaţia mea primordială cu Balcanii este una maternă: am văzut întotdeauna un simbol în faptul că mama are origine bulgărească şi că strămoşii mei vin din miezul Peninsulei ». Naşterea simbolică a literaturii balcanice se datorează în mod indirect oprimării otomane şi tendinţelor de expansiune ale imperiilor din vecinătate, este de fapt consecinţa unei drame istorice, fiindcă aceste fenomene politice activează funcţia compensatorie a literaturii. Ficţiunea este spaţiul ideal în care dorinţa de exprimare liberă, idealurile socio-istorice, nevoia de modele morale se poate exprima. Aşa se explică dezvoltarea unor forme artistice care aparţin artei populare, în dauna celei aulice, mult mai influenţata de politic. În Evul Mediu, până aproape de începutul secolului al XIX-lea, perioada în care se constată în Principatele române primele manifestări specifice iluminismului, cărţile populare, poveştile, legendele sunt principalele subiecte de lectură şi au o importantă funcţie modelatoare la nivelul mentalului colectiv şi al profilului moral. Mentalitatea populară, care reprezintă baza mentalităţii balcanice, a investit spaţiul în care au loc evenimentele cu însuşiri faste sau nefaste, există locuri bune sau rele, Balcanii par să fi fost în acelaşi timp un loc bun şi un loc rău, spaţiul exotic al romanelor populare ca în Alexandria şi scena unor confruntări politice sângeroase, sursă a imaginilor negative sau loc în care sacrul mai poate fi identificat ca în romanele lui Eliade. Mult timp pentru popoarele de la sud de Dunare, mai asuprite de turci, Principatele române au fost un loc binecuvântat în care au găsit adăpost. Aşa cum a arătat Nicolae Iorga, pentru Balcani Ţările române au devenit un fel de Bizanţ după Bizanţ, care şi-au păstrat independenţa politică, religioasă şi administrativă, au adăpostit prelaţi din întreaga peninsulă şi au păstrat în mănăstiri vechi cărţi bizantine. Adăugând balcanismului trăsături proprii datorate latinităţii pe care au continuat-o în Nordul Dunării, Ţările Române au îmbogăţit imaginarul balcanic. Realitatea istorico-economică a generat un raport între centru şi periferie, accentuat în secolul al XIX-lea şi care este operant la nivelul mentalităţilor şi azi. Există Europa Occidentală al cărui model de naţiune centralizată cu limba unitară era în secolul al XIX-lea Franţa şi care a influenţat statele în formare din Peninsula Balcanică, state aflate la margine. Acestea sunt rezultatul unor naţiuni care fac parte din marile Imperii Otoman, Rus, Habsburgic, uneori trăiesc divizate sub stăpânirea acestora. La aceste ţări tezaurul naţional folcloric se conştientizează odată cu formarea literaturii naţionale şi multe elemente centralizatoare ale mentalităţii nu sunt încă realmente constituite. Antoaneta Olteanu remarca rolul pe care un aspect cultural multă vreme neglijat de cercetările ştiintifice, bucătăria zonei l-a avut în formarea mentalităţii balcanice. Timp de aproape cinci secole bucătăria popoarelor balcanice a urmat modele lansate dinspre Palatul Imperial de la Istanbul. Întoarcerea spre Occident din secolul al XIX-lea a însemnat şi înlocuirea bucătariei otomane cu preparate franţuzeşti şi prăjituri vieneze. Interesant este faptul că pe măsură ce bucătăria elitelor se europeniza, bucătăria tradiţională devenea tot mai otomană. La nivelul preparatelor culinare specifice identitatea este mai ales semantica, denumiri asemănătoare sarmale, chiftele, pilaf, ciorbă
6
aplicându-se unor feluri de mâncare cu gust diferit, regăsibile în bucătăria tradiţională a întregii peninsule. Existenţa unor culturi naţionale articulate nu exclude existenţa unei viziuni globale care permite analiza mentalităţii balcanice în ansamblu. Trebuie sa ne gândim la modul în care datele ce aparţin de fapt antropologiei culturale şi tipologii datorate condiţiilor de viaţă similare au generat forme de comunicare asemănătoare şi în anumite cazuri reacţii stereotipe. E o îmbinare, nu lipsită de tensiune, între un mod de viaţă tradiţional şi multiple influenţe ale unor moravuri occidentale, amestec care conferă originalitate civilizaţiei balcanice şi mentalităţii pe care o formeaza. Există peste tot în Balcani un anumit mod de a dialoga din care se naşte un tip de comunicare aluzivă, aparent imprecisă, dar în realitate necruţătoare faţă de cei care încearcă să ignore regulile jocului. Apoi, mai ales în secolul XX opoziţia rural-urban devine acută, cu implicaţii importante în ceea ce priveşte fondul balcanic, fiindcă societatea urbana renunţă la multe din aspectele culturale balcanice (vechi), apropiindu-se de Occident, în timp ce societatea rurală rămâne o societate arhaică în care multe din caracteristicile vechii societăţi se păstrează, chiar dacă în forme corupte. Totuşi în toate segmentele sociale supravieţuiesc miturile prin care se caracterizează mentalitatea balcanică şi care unele îşi au originea în fondul bizantin comun. În postmodernism această barieră se rupe şi probabil datorită evoluţiei mijloacelor de comunicare, asistăm la o omogenizare a mentalităţilor. Mentalitatea balcanică şi implicit produsul ei homo balcanicus s-au format şi prin lupta dintre fondul autohton şi cel bizantin cu turcocraţia. Se pune în acest caz întrebarea daca Turcia poate fi inclusă în cultura balcanică. Turcii au avut nevoie de religie ca să le consolideze unitatea spirituală, nu au luptat pentru păstrarea valorilor morale ale unei culturi crepusculare – cultura bizantină, aşa cum au făcut popoarele din Balcani. Nu trebuie uitat că civilizaţia lor, deşi islamică a preluat mult de la Bizanţ, a continuat în unele privinţe civilizaţia bizantină şi a influenţat cultura balcanică, preluând la rândul ei elemente balcanice, mai ales greceşti. Cazul lui Orhan Pamuk, prozatorul postmodern cel mai cunoscut în lumea occidentală este evident, acesta raportându-se mereu la fondul bizantin al Istanbulului. Mentalitatea balcanică se manifestă la nivel individual prin existenţa unui anumit tip de subiect şi de personaj pe care specialişti din ţările peninsulei îl numesc homo balcanicus. El reprezintă o formă unitară de înţelegere şi de prezentare care a stat la baza formării mentalităţii. Imaginea sa pitorească şi populară are însă şi o funcţie restrictivă, pentru că, de cele mai multe ori îl prezintă pe acest locuitor tipic al Balcanilor aşa cum ne văd alţii, mai ales vesticii, fără a evidenţia suficient componenta tragică, sursă a fascinantului joc de măşti din care se alcătuieşte comportamentul său. Rezultat din tipologia omului bizantin, homo balcanicus se încarcă, la nivelul de stereotip, cu atribute străine şi conotaţii negative. În realitate, omul balcanic trimite la o lume diversificată etnic şi lingvistic, rezultată din suprapunerea elementelor turcocraţiei peste vechiul model bizantin. În opinia Mariei Todorova imaginea mentalităţii balcanice corespunde unui personaj creat în secolul al XIX-lea numit Bai Ganiu Balkanski, eroul literar al scriitorului bulgar Alesko Konstantinov (1863-1897). Eroul a devenit sinonim cu anumite trăsături caracteriale negative– grosolanie, mârlanie,
7
mojicie, pentru critica literară bulgară el a devenit homo balcanicus, cel a cărui incultură şi lipsă de respect faţă de ceilalţi se opune unei Europe civilizate. Personajul are un corespondent aproape identic în Mitică, personajul emblematic al operei lui Caragiale, dar şi al unei anumite mentalităţi balcanice, a cărei persistenţă sub pojghiţa de modernitate a intuit-o marele dramaturg, dar şi a personajului din literatura populară bosniacă, Ero. Ceea ce numim azi homo balcanicus este de fapt o personalitate complexă ce s-a construit în confruntarea dintre Orient şi Occident. El este aşa cum scrie Mircea Muthu: format sub influenţa ortodoxiei, respectând aparenţele, dar având o mare libertate interioară. Una din trăsăturile definitorii ale tipologiei lui homo balcanicus este lentoarea orientală. Literatura a găsit un nume pentru atitudinea lentă a omului din Balcani şi a numit-o: iavaşlîk. Aceeaşi atitudine ce este exprimată plastic prin expresia Nu dau turcii - formulă lingvistică care ilustrează o mentalitate balcanică. Montesquieu face o analiză a vieţii politice şi identifică în organizarea Imperiului Otoman o formă perfidă de putere pe care o denumeşte despotism oriental. Eruditul francez considera această formă de manifestare a puterii vinovată de letargia vieţii politice care se reflectă în atitudinea apatică a populaţiei. Este de fapt filozofia lui „ca şi cum” ce s-a perpetuat până azi şi care este cea care conferă balcanicului o mare libertate interioară îmbinată cu capacitatea de a pune frână dezamăgirii. La aceasta s-a adăugat scepticismul, datorat schimbărilor politice dese şi care a avut ca o consecinţă directă în planul mentalităţii, o neîncredere totală privitoare la progresul omenirii. Credinţa locuitorilor din Balcani că nicio schimbare nu este aducătoare de bine şi că oricine ar fi cei care impun schimbarea vor pleca şi apoi lucrurile vor intra pe făgaşul normal a generat o arta a compromisului şi a disimulării. Realitatea istorică l-a obligat pe homo balcanicus să recurgă la ieşirea din timpul comun în imaginarul mult mai bogat decât lumea reală, un loc în care sordidul este înlocuit de strălucirea imperială, iar tragicul se transformă în pitoresc, ludic şi spirit satiric. La răscrucea imperiilor stabilul devine imprevizibil şi supleţea negocierii devine vitală. Toate aceste categorii morale devin categorii estetice esenţiale în definirea mentalităţii balcanice. Mentalitatea balcanică este produsul unei lumi colorate, dominată de sentimentalism în care urmele unei îndelungate stăpâniri străine nu s-au şters şi în care derizoriul a ajuns mod de viaţă şi absurdul un mod firesc de a defini lumea. Din această stare ambiguă a luat naştere o literatură specifică, balcanismul literar, care aşa cum arăta şi Ovid Crohmălniceanu foloseşte în mod predilect procedee ca aluzia, parodia, ironia, parabola şi satira şi operează cu categorii printre care pitorescul, derizoriul, ambiguitatea, efemerul. Pe parcursul zbuciumatei istorii a sud-estului European s-a format o mentalitate cu numeroase trăsături comune. Unitatea mentalităţii balcanice este rezultatul anumitor trăsături culturale preluate în urma îndelungatei convieţuiri şi a permisivităţii de care au dat dovadă culturile locale faţă de elementele turceşti care s-au suprapus peste straturi mult mai vechi. Circulaţia liberă a tot felul de călători pe drumurile balcanice, în interiorul unui spaţiu cu administraţie unică a fost un element favorizant. Unitatea mentalităţii balcanice nu înseamnă o
8
identitate spirituală absolută ci sunt rezultatul toleranţei faţă de „celălalt”, al absorbţiei influenţelor diverse. Pitorescul balcanic (exotic, feeric, grotesc) Perspectiva occidentală asupra Balcanilor se reduce în multe cazuri la o imagine care înseamnă „multă viaţă, culoare, exotism, pasiune şi terrorism. Conform Dicţionarului de estetică generală pitorescul este o categorie estetică ce se defineşte la nivel ştiinţific prin exotismul peisajului geografic şi etnografic străin, adesea cât mai îndepărtat, care a reprezentat în epoca romantică o încercare de evadare din cotidian, din modul de viaţă burghez, considerat mediocru şi vulgar. La nivelul ideologic al secolului XX Tzvetan Todorov consideră exotismul şi pitorescul formule indirecte de evaluare a realităţii, pentru că înseamnă definirea unei culturi prin relaţia lor cu observatorul, care funcţionează pe baza relativismului comparaţiei „noi şi ceilalti”. De la sfârşitul secolului al XVIII-lea Europa Occidentală îşi clamează superioritatea culturală, deci pitorescul oricât de bun este ca loc de reverie şi refugiu, este însoţit obligatoriu de ideea de primitivism. Acelaşi Tzvetan Todorov scrie că: „pentru occidentali tradiţiile noastre sunt interesante prin primitivismul, înapoierea şi exotismul sălbăticiei lor”. Andrei Pleşu îl defineşte astfel: „Chiar puţin trist, pitorescul rămâne, întotdeauna, confortabil; supapa estetică a cuiva nuanţând definiţia în cadrul mentalităţii balcanice, el adaugă "debaraua Frumosului fără a-l concura, sau, altfel spus este sublimul căzut în minor." Mircea Muthu în cartea sa despre literatura balcanică accentuează valenţele minore ale acestei categorii în realizarea căreia picturalul şi neobişnuitul joacă un rol important. Este omisă însă componenta de irealitate a pitorescului care poate părea în ochii „occidentalului civilizat” neobişnuit de frumos şi se confundă pentru unii cu exoticul, categorie estetică mai bine definită şi mai puţin marginalizată decât pitorescul. Postura de turnantă orientaloccidental a sud-estului instaurează pitorescul ca alcătuire complexă şi funcţională, uneori cu rolul de context al reveriei contemplative. Considerat de Lucian Blaga ca o formă de manifestare specifică „răsăritului », pitorescul nu poate deveni o sursă a frustrărilor literaturii balcanice, fiindcă nu este, totuşi o marcă personală sau o componenta dominatoare. Chiar dacă nu suntem în totalitate de acord cu Blaga, este evident că rolul pitorescului în constituirea literaturii balcanice nu poate fi negat. Diversitatea etnică şi lingvistică a zonei implică comportamente diverse, un mod specific de a se îmbrăca şi a mânca, este o sursă inepuizabilă de pitoresc şi este valorificată de toţi scriitorii literaturii balcanice : Anton Pann, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Mircea Eliade, Sadoveanu, Kadare, Andric, Kazantzakis care folosesc pitorescul în evocările lor, în realizarea tipurilor de personaje ce constituie imagini reprezentative pentru mentalitatea. Categoriile estetice înrudite, exotismul şi feericul reprezintă un cadru adecvat de prezentare şi mai ales de înţelegere a unei lumi ce îşi are rădăcinile în strălucirea Bizanţului, nevoită să se reinventeze în funcţie de context şi care poate părea bizară, dar interesantă în ochii Occidentului raţional şi pragmatic. Aici în Balcani pitorescul exotic, melancolic sau feeric poate deveni foarte usor grotesc. Ambiguitatea, derizoriul şi efemerul – repere ale existenţei balcanice
9
Oamenii Balcanilor trăitori în ţări aşezate „ la mijloc de rău şi bun” după cum atât de poetic scria Ion Barbu, au învăţat să trăiască într-o lume mereu transformată sub stapâni de diferite neamuri şi religii. „Aici nu există conflicte, nu există scriere şi nu există timp. De asemenea, nu există bine şi rău” aşa descrie Mircea Cărtărescu în Medicul şi vrăjitorul imaginarul balcanic, nuanţând versurile lui Ion Barbu. În aceste condiţii nu este de mirare că ambiguitatea a devenit o caracteristică importantă a discursului balcanic. Personajele tipice literaturii balcanice nu se sfiiesc să îşi ridiculizeze propria lor existenţă. Scrierea emblematică a acestui tip de literatura romanul lui Mateiu Caragiale, Craii de Curtea Veche face apologia acestui mod de existenţă, reprezentând o lume unde parvenitismul domină şi valorile nu sunt recunoscute. La fel pare să gândească şi Ihab Hassan citat şi de Mircea Cartarescu în Postmodernismul românesc care aderă la părerea acestuia când afirmă că nimic nu este adevărat şi definitiv în Orient. Multe din personajele lui Mircea Cărtărescu au o identitate ambiguă, fapt ce poate fi interpretat fie ca o formă de ilustrare a mitului universal al androginului, fie ca o proiecţie a ambiguităţii balcanice ce domină universul citadin bucureştean si azi. Învăţătorul Fărâmă, personajul narator al nuvelei lui Eliade Pe strada Mântuleasa, trăieşte parcă în afara timpului sau într-o altă dimensiune, fiindcă deşi în povestire parcurge perioade largi de timp, timpul pare să stea pe loc, astfel încât în final îl găsim tot într-o zi de vară, în faţa aceleaşi bănci de pe strada Mântuleasa. Întâmplările povestite pot fi mărunte, derizorii sau pot avea semnificaţii mitice, cititorul este invitat să judece singur. Semnificaţia întoarcerii în acelaşi loc poate fi citită ca formă simbolică de exprimare a efemerului existenţei umane în raport cu marile mişcări ale istoriei sau este o cheie de descifrare a imaginarului eliadesc. Nu se spune clar şi cititorul este iarăşi lăsat să judece. Din acest punct de vedere ampla nuvelă a lui Eliade este o operă deschisă, în sensul pe care Umberto Eco îl atribuie acestui termen. În romanul Noaptea de Sânziene, scris de acelaşi autor, aluziile la efemeritatea existenţei zilnice şi la derizoriul efortului de a depăşi timpul sunt numeroase. Pentru definirea modului în care scriitorii au înţeles mentalitatea ambiguă a zonei, antologic este portretul făcut de scriitorul Ivo Andrić Levantinului, fratele mai de la răsărit al omului balcanic „Asta-i soarta omului din Levant, căci el este « la poussière humaine », pulbere umană vânturată între Orient şi Occident, care nu aparţine nici unuia, nici altuia, dar e călcată în picioare şi de unul şi de celălalt. Sunt oameni care ştiu o sumedenie de limbi, dar nici una nu e a lor, care se închină la doua altare, dar în faţa nici unuia nu îngenunchează cu toată fiinţa. Sunt victimele fatalei despărţiri în creştini şi pagâni, veşnic tălmăcitori şi mijlocitori, care poartă însă în ei o imensă cantitate de echivoc şi dubiu, buni cunoscători ai Orientului şi ai Occidentului, ai obiceiurilor şi datinilor, dar dispreţuiţi şi suspectaţi deopotrivă şi aici şi acolo”. Portretul acesta necruţător pe care un scriitor balcanic îl face levantinilor este parcă un portret generic al fanarioţilor, veniţi în Ţările române pentru a-i reprezenta pe sultani şi puterea în amurg a semilunii, dar şi cei care au adus primele elemente ale culturii franceze, deci occidentale. Au asuprit pe toată lumea pentru a plăti biruri, au inventat cele mai cumplite poveri şi au făcut reforme, asemeni Mavrocordaţilor, iubitori de progres şi cultură. Unii dintre ei au
10
lăsat amintiri teribile în mentalul colectiv al bucureştenilor, asemeni lui Vodă Caragea, dar au încurajat artele şi au donat sume imense pentru finanţarea mişcării de eliberare a Greciei (acelaşi vodă Caragea). E un portret făcut cu ironie şi spirit critic, dar nu cu ură şi dispreţ, pentru că scriitorul însuşi e un balcanic. Carnavalescul Carnavalescul este considerat de Mihail Bahtin, citat şi de Mircea Cărtărescu o trăsătură specifică postmodernismului care generează „pasiune pentru polifonia stilistică şi narativă”. Literatura postmodernă nu îl inventează, ci aşa cum se întâmplă cu cele mai multe din caracteristicile sale, îl preia din epocile mai vechi ale istoriei literare. Cu rădăcini în misterele religioase ale Evului Mediu şi în teatrul folcloric, carnavalescul este parte integrantă a antropologiei balcanice, fiindcă jocurile cu măşti sunt extrem de importante în formarea mentalităţii în lumea satului. La adăpostul măştilor în timpul sacru al purtării lor, realitatea se complică, anumite gesturi sunt permise, adevăruri incomode sunt rostite. Există măşti cu valoare simbolică în dansurile iniţiatice performante în perioada Anului Nou sau în cele din perioada Rusaliilor, imagini reinterpretate şi de prozatorii balcanici. Romanul realist cu preferinţa sa pentru folosirea tehnicilor detaliului şi amănuntului semnificativ a recurs deseori la interpretarea carnavalescă a realităţii. În literatura balcanică îl regăsim adeseori la prozatori abia desprinşi din tiparele literaturii medievale cum este Dimitrie Cantemir, dar şi la prozatori moderni de tipul lui Mateiu Caragiale sau în literatura contemporană la Mircea Cărtărescu. Preocupat de mituri şi de transpunea lor literară Mircea Eliade a fost şi el atras de misterul măştii, de modalităţile multiple de exprimare pe care le oferă. În concepţia sa prototipul uman al măştii este Ulise, cel care merge mereu spre un centru spiritual, adică spre sine. Eroul epopeic este, potrivit lui Silviu Angelescu, unul din prototipurile omului balcanic. În romanul balcanic postmodern atmosfera de carnaval este întreţinută de spiritul ludic al protagoniştilor care au o adevărată plăcere să schimbe diferite măşti şi să alterneze registrele de comunicare verbală care fie mimează o anumită implicare în acţiune, dar rămâne să privească de pe margine (eroii lui Pamuk), fie poartă mască pentru a-şi proteja sensibilitatea (Cărtărescu). Esenţa tragicului Dominanta tragică a balcanismului literar apare şi se cristalizează în raport cu un fapt istoric şi ideologic real: cucerirea Constantinopolului şi dispariţia Bizanţului. Scriitorii secolului XX Eliade sau Sadoveanu subliniază faptul că trecerea din istorie (cultura) în mit se face cu preţul vieţii. De aceea, cucerirea otomană nu anulează influenţa puternică a Bizanţului, ci o proiectează în mit, imaginea oraşului cucerit devine expresia suferinţei şi martiriului creştinilor cuceriţi de turcii musulmani, imagine frecventă în iconografia mănăstirilor din nordul Bucovinei. O altă expresie literară a tragediei popoarelor din Balcani este legenda Meşterului Manole. Mircea Eliade analizând mitul Meşterului Manole, a cărui proiecţie în mit este realizată prin moarte, trage următoarea concluzie: scenariul mitico-ritualic al morţii creatoare aparţine substratului comun şi este principalul element ce conferă unitate întregii Peninsule Balcanice. Ponderea dominantei existenţiale a tragicului în literatura balcanică este dată şi de valoarea sa compensatorie.
11
Personaje emblematice din sfera tragicului : a) Tipul înţeleptului rătăcitor. Produsul cel mai pur din punct de vedere estetic al acestui tip de personaj este Nastratin Hogea, considerat de Mircea Muthu „produs specific al spiritului musulman asiatic”, dar care a ajuns să fie perceput ca o emblemă a Balcanilor. Esenţa personajului a fost reinterpretată în cultura balcanică, el devenind reprezentativ şi pentru această arie culturală. Nastratin Hogea a fost introdus în literatura română chiar sub acest nume de către Anton Pan şi preluat de Ion Barbu, poet care îi accentuează latura tragica. Tipologia personajului a fost preluată şi de prozatorii postmoderni, chiar dacă este uneori mai greu de recunoscut, din cauza tehnicilor narative specifice postmodernismului. Toată tristeţea melancolică, ironică, uneori satirică a Balcanilor e ilustrată de Nastratin Hogea, personaj de origine orientală, aparţinând literaturii orale, preluat de literatura română atât în mod direct cât şi ca sursă de creaţie. La nivelul literaturii orale, are o descendenţă înrudită: Păcală şi Tândală sau Dănilă Prepeleac. Este un erou care aduce cu sine o notă de tristeţe în cele mai comice situatii şi e bufonesc până şi în momente de un intens tragism, oferind lecţia înţelepciunii populare însoţită de un zâmbet dulce amar şi de o glumă inalterabilă. b) Haiducul, un alt personaj tipic, de referinţă pentru studiul morfologic al formelor epice sud-est europene se înscrie şi el în sfera tragicului, a acelora care se purifică prin moarte. Chiar dacă realizarea sa estetică este mediocră, tipul de aspiraţii pe care le întruchipează ramâne reprezentativ pentru spiritualitatea românească. Ca personaj literar, haiducul este un model provenit din tipologia romantică, dar adaptat culturii balcanice. În romanele acestei zone el este uneori chiar un erou eliberator care prin dimensiunile sale morale se opune derizoriului, celor care par obsedaţi doar de supravieţuirea zilnică, un personaj ce provine din straturile mitice ale imaginarului. Prin latura sa tragică compensează tendinţa spre zeflemea şi superficialitatea de care este acuzat Homo Balcanicus. Aparent ironică, satirică, părând să nu ia prea multe lucruri în serios, lumea balcanica este profund tragică. Tragismul pe care îl înfăţişează cititorului această literatura este datorat (în cultura română) şi umbrei tragice a lui Brâncoveanu ce a trecut din timpul istoriei direct în timpul legendei. Literatura populară a înregistrat tragedia domnului care a murit împreună cu toţi cei patru fii ai săi, pentru a-şi apăra credinţa, faptă ce mai mult chiar decât averea sa colosală, decât mănăstirile pe care le-a zidit, a impresionat mentalul colectiv şi l-au martirizat, transformându-l într-un personaj emblematic, simbol al unei lumi ce şi-a păstrat coeziunea prin credinţă. Uneori tragismul este convertit în melancolia romantică sau în nostalgia trecutului imperial. Mai puţin contemplativ decât orientalul, mai conştient de diversitatea tradiţiilor şi de destinul său tragic, homo balcanicus priveşte lumea cu înţelepciune, cu resemnare şi cu neîncredere. Destinul istoric nu a fost prea darnic şi el a trebuit să înveţe să supravieţuiască la răscrucea imperiilor, învăţând să reziste sau să trăiască împreună cu toţi cei care au trecut pe aici. Blaga, filosoful ce a descris atât de poetic spaţiul cultural românesc, a intuit şi tragismul existenţei oamenilor din Balcani. El melancolizează şi poetizează imaginea Balcanilor, scriind că „răsăritul e atât de bogat în poveşti şi în lumină”.
12
13