Limite Alaska (AFI: [əˈlæskə]) este un stat al Statelor Unite ale Americii situat în extremitatea nord vestică vestică a continentului America America de Nord. Este marginit la E de teritoriul Yukon, Canada, iar in SE, de-a lungul peninsulei, de teritoriul Yukon si de Columbia Britanica, Canada. Alaska de Nord este situata la Marea Beaufort, care face parte din Oceanul Arctic. La NV se afla Marea Ciukcilor, care se ingusteaza ajungand ajungand la 80 km in dreptul Stramtorii Bering, care desparte Peninsula Seward de Asia Orientala ruseasca. Marea Bering este marginita la S de lungul lant al -> insulelor aleutine care apartin statului Alaska si se intind intr-un arc pe directia E-V in Pacificul de N, pornind de la Peninsula Alaska.
Clima Clima din Juneau și din porțiunea de sud -est este una oceanică în zonele sudice și subpolară înspre nordul acestei părți a statului. Această zonă este cea mai umedă și mai caldă din Alaska, cu temperaturi mai blânde iarna și cu volum mare de precipitații tot timpul ti mpul anului. În Juneau media anuală de precipitații este de 1.270 mm, în alte zone ea fiind de peste 7.000 mm. Aceasta este singura zonă din Alaska în care temperatura medie din timpul zilei este de peste 0 °C în lunile de iarnă. Clima orașului Anchorage și a zonei central -sudice a Alaskăi este și ea relativ blândă datorită apropierii de coastă. Precipitațiile din această zonă sunt mai reduse decât în Alaska de sud-est, sud-est, dar aici ninge mai mult, și zilele tind să fie mai senine. În medie, în Anchorage cad 406 mm de precipitații pe an, cu aproximativ 1.900 mm de zăpadă, deși sunt unele părți în care zăpada este mai abundentă. Clima este subpolară, cu veri scurte și răcoroase. Clima din vestul Alaskăi este determinată în mare parte de proximitatea Mării Bering și a Golfului Alaska. sud -vest și subpolară continentală Alaska. Clima este subpolară oceanică în sudînspre nord. În această zonă, cantitatea anuală de precipitații variază considerabil. Partea nordică a Peninsulei Seward este practic un deșert ce primește mai puțin de 250 mm de precipitații anual, în timp ce în unele zone dintre Dillingham și Bethel media este de 2.500 mm de precipitații. Clima părții interioare a Alaskăi este cel mai bine descrisă drept extremă și este un bun exemplu de climă subpolară tipică. Unele dintre cele mai ridicate și s- au înregistrat în zona orașului Fairbanks. Vara se ajunge mai scăzute temperaturi temperaturi din Alaska s-au la temperaturi de 30 – 30 – 35 35 °C), în vreme ce iarna, se pot înregistra minime m inime de -52 °C). 1
Precipitațiile sunt reduse în interior, adesea sub 250 mm pe an, dar precipitațiile căzute i arna rămân pe tot parcursul anului. Clima din nordul extrem al Alaskăi este o climă polară, obișnuită pentru zone aflate la nord de Cercul polar de Nord. Iernile sunt lungi și geroase, iar verile foarte scurte și răcoroase. În iulie, temperatura medie este în orașul Barrow este de 1 °C. Precipitațiile sunt reduse aici, în multe locuri sub 250 mm anual, mai ales sub formă de ninsoare.
Solurile În Alaska se găsesc puține varietăți de soluri datorită climatului aspru din această zonă și a vegetației prezente aici. În această zona predomină solurile de tundră în proporție mare, deasemenea se mai gasesc podzoluri și soluri brune de pădure.
Hidrologia Caracterul hidrografiei alskane este în întregime conferit de glaciație și de activiatea vulcanilor, rîurile fiind ramnificate și de multe ori cu albii incerte, majoritatea lacurilor ocupând foste cratere vulcanice sau fi ind cantonate în văi glaciare. Descinzând din munți înalți, rîurile alaskane cunosc oscialții de nivel cauzate de topirea zăpezii și a ghețarilor, cursurile lor fiind tributare în special Ocenului Pacific și a Mării Bering. În zona artică, alimentarea rîurilor Kobuk, Noatak și Colville, se face prin topirea ghețarilor.
Flora
din nord-vestul Americii de Nord are afinitați evidente cu Eurasia, legatura pe uscat dintre aceste continente fiind menținută până în pleistocen; în reginea artică, flora este aproape identică, pentru că în zona pădurilor subpolare să apară alături de similitudini și diferențieri. Flora și fauna
În Alaska artică perioada de vegetație se limitează la doua luni și jumătate dintr -un an, flora reducându-se la cel mult 200 de specii, săracie motivată, în afara frigului, și prin solul de tundră arctică, alternat cu blocuri de piatră. Tundra înainteză mult spre sud , prezentând asociații vegetale de mlaștină de-a lungul cursului mijlociu al fluviului Yukon și în insulele 2
Aleuntine, regiunea munților pacifici se caracterizează printr -o zonalitate verticală ,pe soluri podzolice montane. Frigul face ca solul sa nu se dezghețe în nord decât la suprafață, compunând o gheață neagră, un noroi înghețat, denumit de specialiști permafrost; este o priză permanentă pentru mlaștini, creînd dificultăți în Alaska artică, nu numai când e vorba de deplasare, dar mai ales la construcții și îndiguiri, fiind și insalubru. Vegetația artică este relativ uniformă și se caracterizează prin aceleași specii de ierburi de tundră, mușchi(Polytrichum) și licheni (Caladonia), semiarbuști pitici, ca și în Eura sia. Vara plantele tundrei polare înfloresc și prezintă un pitoresc aparte, datorită florilor albastre de Lupinus, celor galbene ale macului artic și cele roșii de Saxifraga. Deosebit de interesante sânt speciile aperiodice, ca, ca de pildă, mica cruciferă Braya humilis. Dezvoltarea ei se extinde pe mai mulți ani și se întrerupe temporal în timpul iernii, în orice stadiu s-ar găsi. Aceste specii sânt astfel independente de vara scurtă și înfloresc fie la începutul sezonului de vegetație, fie mai târziu, mugurii putând fi formați și cu doi ani înainte. Răspândire fructelor și semințelor se produce la 84% din specii prin vânt (prin alunecare pe zăpadă) și la 20% prin apă. Fructe baciforme se întâlnesc doar în silvotundră. În tundră, din cauza productivității reduse, semințele sânt mici; la 75% dintre specii ele cântăresc sub 1 mg. Pentru a germina, majoritatea plantelor au nevoie de iarovizare, adică de influența temperaturilor joase, de iarnă. Dar apoi ele răsar imediat în primăvară, având timp pâna în toamnă să adune anumite rezerve. Vivipare sânt 1,5% dintre specii, și anume diferite graminee, dar și specii de Polygonum, Stellaria, Cerastium ș.a. Când producția de semințe este mare, locurile deschise , de pildă pe Lena inferioară, se populează repede. Major itatea speciilor sânt hemicriptofite și camefite. Specii anuale sânt numite Koeningia islandica (Polygonaceae), specii de Gentiana, Montia lamprosperma, două specii de Pendicularis și alte câteva.Sezonul scurt de vegetație, cu temperaturi joase , este nef avorabil pentru plantele anuale.Majoritatea speciilor au rădăcini groase ce servesc ca organe de rezervă. Vârsta plantelor poate depași, chiar la ierburi, 100 ani. La arbuștii pitici ea se situează între 40 și 200 ani. În viața plantelor de tundră un rol deosebit revine azotului. Leguminoasele (Oxy tropis, Hedysarum, Astragalus) posedă nodozități pe rădăcini pe situate direct sub suprafața încălzită a solului. Acolo unde în sol nu se află azot, întâlnesc doar mușchi și licheni. Recent s-a arătat că Dryas drummondii, ce crește ca specie pionieră în Alaska, are nodozități ca și Alnus. În timpul stadiului pionier cu Dryas conținutul de azot al solului crește de la 33 kg/ha pâna la 400 kg/ha. Cele 8.497.700 hectare de pădure pledează pentru a considera Alaska o mare regiune forestieră, ce înaintează în nord pînă la linia ce marchează pe harta Cercul Polar, unde crește mesteacănul canadian(Betula payrifera) și plopul canadian(Populus blasmifera), iar în sud ia conturul țărmurilor continentale și insulare. Mărginind majoritatea orașelor de coastă, pădurile din sudul Alaskăi sînd împărțite în doua – pădurile Tongass și Chugach – de Juneau, orașul capitală. Coniferele de talie gigantică dezvoltate în condiții de climă umedă, conturând litoralul pacific și bazinul fluviului Yukon, includ câteva specii tipice pentru Alaska, molidul 3
de Sitka (Picea sitkensis), molidul de Alaska (Tsuga martensiana), pinul hemlock de vest (Thuja heterophylla), cedrul roșu(Thuja plicata), bradul lui Douglas (Psedotsuga Douglasii). A fost considerată pană nu de mult de administrația americană drept cel mai vast domeniu cinegetic din America de Nord, Alaska, de la extrimitatea sud- estică a pădurilor pacifice și pînă pe costa artică, are cele mai renumite specii de vânat mare din tot restul Statelor Unite, estimat la un milion de exemplare, însa este în continuă scădere o dată cu popularea acestor ținuturi.
Populus blasmifera
4
Thuja heterophylla
Psedotsuga Douglasii
5
Lupinus
Fauna Despre schimbul de fauna între Eurasia și America ne vorbește prezența în Alaska de nord a unui întreg șir de specii comune de animale: ursul nordic (Thalassarctos maritimus), capra zăpezilor (Oroamnos americanus), vulpea albă (Alopex lagopus), și multe specii de rozătoare. Dintre mamifere se remarcă renul (Rangifer tarandus arcticus) și boul moscat (Ovibovinde moschatus), ambii migrând în căutarea pășunilor. Capra zăpezilor, adaptată mediului polar, e un animal de talie mică, puțin mai răsărit decât o oaie, cu o coroană de coarne imense, care o apără de lupul și ursul polar. Migrația ei are cicluri surprinzătoare. Cel mai răspândit în Alaska, ursul negru sau grizzly (Ursus arctos horribilis), are, în funcție de culoare și mărime, noua subspecii, de la ursul albastru sau ursul gheții, întâlnit în aria dinre Yakutat Bay și Glacier Bay, la ursul scorțișoară, nenumit astfel dupa culoarea roșcată a blănii. Născuți în luna ianuarie , puii de urs negru nu se despart de ursoaică aproape doi ani, timp în care învață sa pescuiască, să vâneze, să recunoască iarba și in sectele bune de mâncat. Pe Insula Kodiak și în sud-vestul acesteia, pe Insula Chicagov, în Peninsula Alaska, pe insulele Baranov, Admirality din Arhipelagul Alexander, trăește cel mai mare exemplar de urs brun din lume, ursul Kodiak (Ursus gyas), cu un pro fil concav, cu umeri lați, cu labe imense terminate prin gheare lungi și proiminente . În funcție de lumină, culoarea părului bate în blond, brun sau cenușiu-argintiu. La sfârșitul lunii februarie sau la începutul lui martie, în timpul hibernării, femela naște un pui cu ochii lipiți și neajutorat, asemena puilor de pisică sau de câine. Deși sânt exemplare uriașe, ursul brun și cenușiu evită oamenii, dieta lor zilnică compunându-se doar din pește , animale mici de pădure și carne de moose. 6
În ciuda descreșterii lor ca număr speciile de ren caribu (Rangifer tarandus arcticus) sânt recunoscute ca cel mai important vânat, atât cel de pădure din Peninsula Alaska, cât și caribul de stâncă, din Podișul Central și din munții arctici. Mii de caribu migrează din nord, de-a lungul pajiștilor fluviului Yukon, străbătând sute de kilometri dupa licheni, dar întorcându-se în fiecare an, pentru reproducere, în aceleași locuri din nord. Blana aspră și năpârlită, pântecele unflate ale fenomenelor și capetele enorme nu dau desigur acea garanție pe care o conferă imaginației noastre noțiunea de ren, neignorând nici clampănitul pe care îl scot renii când pasc, acompaniat de zgomotul de castanietă al cartilagiului liber de la gleznă, care mișcat sună strident. La sfârșitul lunii iunie, turmelor de adulți li se alătură puii, destul de precoci, care, la câteva ore după ce au fost născuți, fug atât de repede încât nu pot fi prinși nici de dușmanul lor neîmpăcat, lupul artic; mamele,lipsite complet de instictul matern, îi părăsesc în f ața primejdiei, fără a avea o urmă de remușcare. Renii nu au un loc stabil, iarna, vara, migrând după licheni, frunze de salcie sau iarbă. Brusc, în luna august, după ce s -au împărțit în turme mai mici, renii pornesc spre sud, ca niște avalanșe, culminând cu un mare puhoi, ce pătrunde până în pădurile alaskane sudice. Aici, leneși se oprec și imediat hoinărela reâncepe spre nord și iar înapoi; cauza acestor deplasări nord -sud, chiar în miezul verii, nu a fost găsită încă, în orice caz ea precede perioada rutului, cînd masculii masivi, ceremonios, se încleștează în bătăi neîntrerupte, ziua și noaptea, rezumate doar la zgomot și furie, pentru că dimensiunile coarnelor nu permit lupta directă, periculoasă până la pierderea coarnelor. Învingătorul domină și apără femelele caribu, singurile din toate speciile de reni americani care au coarne. Având peste doi metri înălțime, vegetarianul MOOSE (Alces americanus), înzestrat cu o forță deosebită, este cel mai mare exemplar al cervidelor, singurul lui mijloc, de apăr are fiind fuga, în salturi lente, amintind de cele ale girafelor. Patria moose-ului este Peninsula Kenai. Pe cele 1100 insule din sud-estul Alaskăi, dela Prince Wiliam până pe Insula Kodiak, cât și pe continent, grațioasele capre de munte Dall zburdă, protejate de înălțimile munților ș i de desișurile pădurilor. Din cele mai vechi vechi timpuri până astăzi, alaskanii vânează cu ajutorul capcanelor, statul vânzând în prezent peste 6000 de permise de vânătoare pe an pentru capcane, în care prind în jur de 100000 de animale mici, cum ar fi vulpea albă sau albastră, roșie sau argintie, lynxul canadian, hermina, samurul american, iepurele, veverița, sau o sumedenie de păsări. La sfârșitul fiecărei veri, mii de gâște și rațe sălbatice migrează peste 1300 km, spre Mexic și sudul Statelor Unite. Gâștele de pacific se deplasează din Peninsula Alaska până în Columbia Britanică, pentru ca primăvara să facă cale -ntoarsă. Dar cea mai dramatică migrație o cunoaște gâsca imerială, care împreună cu păsările de stâncă și pescarușul nordic din insulele Aleuntine, traversează în fiecare toamnă nordul Alaskăi și al Canadei. Alături de aceste migratoare, cele peste 177 de specii de păsări alaskane – potârnichea, gâsca, corbul de iarnă, cioara, lebăda – prezintă un interes deosebit și constant pentru vânători. Apele litorale, ce înconjoară din trei părți Alaska, găzduiesc un număr impresionant de mamifere marine, valoroase pentru carne, dar mai ales pentru blană. Vidra de mare (Enhydra lutris), considerată pe piața internațională de blană cea mai fină, durabilă și frumoasă, trăește în colonii, în împrejurimile insulelor Aleutine, majoritatea timpului stând la suprafața apei, unde se hrănește, se odihnește și se joacă. Puii pâna la două luni sînt purtați de mame pe spate, 7
atât pe uscat cât și în apă, apoi învingând frica, învață să înoate. Lungă de un metru, blana adulților, de culoare neagră sau maroniu închis pictată cu auriu și argintiu, seamănă destul de bine cu blana de castor, între castor și vidră existând însă o deosebire în ceea ce privește hrana. Vidra mănâncă scoici, pești mici, moluște, varză și arici de mare, iar castorul, în principal, scoarța și lemnul copacilor. Față de alte mamifere marine, vidra nu are sub piele un strat protector de grăsime, blana deasă apărând -o îndeajuns de frig. Când se pregătesc pentru odihnă, animalele fac pluta pe spate, unele lângă altele, cu labele în sus, dormind în aceeiași poziție ore în șir. Faimoasa focă de Alaska (Pogophoca vitulina), după ce iernează în apele mai calde, se stabilește vara în zona insulelor Pribilov, ajungând după pește până în apele Strâmtorii Bering. Născuți în martie, puii năpârlesc de mai multe ori, schimbându-și blana de la culoarea albverzuie la alb și apoi la cenușiu, ca cea a adulților. Focile, căutate pentru așa -numita hair seals (blană de focă) sânt vânate în maternitați, adică în perioada în care adultele, adunate la un loc, pe uscat, alăptează puii. Rămânând toată vara în apele Mării Bering și ale Canalului Bristol, acestea fiind zone piscicole bogate, când se anunță frig și asta o știu după temperatura apei, focile asemenea păsărilor migratoare, pornesc spre apele sudice californiene mai calde; primele pleacă mamele cu puii, urmate apoi de masculi. În luna martie revin cu toții în apele litorale alaskane. Alaska mai cunoaște o specie de de focă, leul de mare (Callorhinus Alascanus), de dimensiuni mari, din care motiv se mișcă foarte greu pe uscat, unde și din cauza vederii slabe, poate fi ușor prins de om sau urs. Ca și focile, morsele (Odobenus rosmarus divergens) trăiesc în coloni i formate din mii de exemplare, cu reședința de vară în Oceanul Înghețat de Nord, iar cea de iarnă în Marea Bering. Scormonând cu cei doi colți – caninii superiori foarte dezvoltați – fundul marii, colți ce servesc și ca armă de apărare sau atac, morsele își procură hrana. Pe uscat dorm aproape tot timpul, din 40 în 40 de minute trezindu-se doar un minut, două, pentru a iscodi împrejurimile, după care adorm din nou. Tinerii sânt mai vioi, poate pentru că sunt și mai ușori, iar sunetele pe care le scot se aseamănă cu un muget sau un lătrat; vederea morselor este slabă, în schimb auzul și mirosul, foarte dezvoltate, le ajută să scape de inamicul lor principal, ursul alb polar (Thalarctos maritimus), refugiindu-se în apă. Dintre speciile mari de cetacee, balena cu dinți (Hyperoodan), balena albastră (Balaenoptera musculus) atingând în greutate 120 tone și cașalotul (Physeter catodon) sânt vânate de indigenii alaskăi în apele nordice. În egală măsură sânt mult cautați peștii râurilor și lacurilor alaskane, de la cei de apă sărată din sud-est, până la jucăușul somon argintiu (Oncorhynchus nerka) sau monstr ul somon regal (Oncorhynchus tschewytscha), care între lunile mai și septembrie înoată în apele Canalului Cook, ale Golfului Bristol sau ale Strâmtorii Prince William, tot aici fiind și împărăția crabului regal (Paralithodes caruschalica), un dulce.rac fără coadă, ale cărui picioare, zece la număr, au o carne dulce.
8
9
10
Eschimoșii Tradiţii
Eschimoşii sunt un popor renumit în primul rînd pentru inventivitatea cu care au reuşit să se adapteze la cele mai grele condiţii de viaţă. Încă din cele mai vechi timpuri, eschimoşii s-au folosit de materialele pe care le oferea natura pentru a confecţion a toate lucrurile de care aveau nevoie. Armele pentru vînătoare - harponul (un fel de suliţa foarte uşor de mînuit), cuţitul, arcul cu săgeţi - erau confecţionate din colţii de fildeş ai morselor, oase, cupru sau piatră. Hainele şi le făceau din blana şi pielea uscată şi tăbăcita a cerbilor caribu, la fel mănuşile, căciulile şi cizmele. Pentru bărci şi sănii foloseau lemnul acoperit cu piei groase de morsă, rezistente la apă. Există cazuri, în special în centrul Canadei, unde lemnul lipsea, aşa că a fost înlocuit de eschimoşi cu somoni uscaţi, legaţi laolaltă, din care îşi făceau săniile. În timpul verii foarte scurte, eschimoşii îşi părăsesc satele şi pleacă spre malul mării, mai aproape de hrana lor - focile, morsele, puii de balenă şi peştii. Aici se sta bilesc în grupuri mici, de cîteva familii, trăind în corturi din piei de animale sau în igluuri construite din gheaţă şi mormane de zăpadă. Ocupaţiile de bază sunt vînătoarea de animale marine şi pescuitul la copcă (o gaură făcută în gheaţă). În perioada dezgheţului, eschimoşii pot merge şi pe apă, deplasîndu-se cu bărcile denumite canoe, făcute din lemn şi piei uscate de caribu. Odată cu venirea toamnei şi a îngheţului, familiile se reîntorc în satele lor, ocupîndu -se doar cu vînătoarea de foci sau de păsă ri. 11
Religia este, de asemenea, un lucru important în viaţa eschimoşilor. “Zeul” lor se numeşte şaman - un fel de vrăjitor, despre care eschimoşii cred că poate influenţa spiritele bune sau rele prin ritualuri, dansuri şi formule magice. El avea rolul de a trata bolile, de a face vrăji pentru că vînătorii să aibă mereu succes şi de a da mereu sfaturi cînd apăreau probleme în cadrul familiilor sau membrilor tribului. Arta tradiţională are o valoare la fel de însemnată: decoraţiuni făcute în mînerele de fildeş ale armelor, sculpturi în fildeş, dinţi de animale sau în piatră, cusături ornamentale pe blănuri, cîntece şi dansuri specifice ritualurilor şi măşti de lemn. Înspre zilele noastre, cultura şi tradiţiile eschimoşilor s-au schimbat, în funcţie de cei care i-au descoperit, treptat, de-a lungul timpului. Vikingii au fost primii care au ajuns în lumea inuiților acum 600 de ani, apoi exploratorii europeni - acum 250 de ani. Astfel a început comerţul: de pe vasele de vînătoare a balenelor, numite baleniere, se ofereau puşti, chibrituri, băuturi şi alte bunuri. Eschimoşii le dădeau marinarilor în schimb oase de balenă, ulei, fildeş şi blănuri de animale. În secolul trecut, datorită contactului cu lumea civilizată, modul lor de viaţă se schimbă radical. Eschimoşii încep să lucreze în localităţile din Alaska, mai ales în domeniul construcţiilor, mulţi dintre ei stabilindu -se definitiv la periferiile acestor oraşe. Vînătoarea şi pescuitul se dezvolta în asociaţii, datorită apariţiei armelor de foc şi a echipamentelor moderne. Eschimoşii îşi fac casele exclusiv din lemn, copiii lor încep să meargă la şcoală, au spitale, biserici etc. Sania tradiţională trasă de cîini este înlocuită de boburi cu motor sau maşini de tip jeep, iar printre ocupaţiile de bază începe să-şi facă loc agricultură şi creşterea animalelor. Dieta eschimoşilor era formată din carne de focă, somon, cod, balene şi alte fructe de mare ce se găsesc în acea zonă. În timpul verii, atunci cînd preferau zonele uscate mîncau carne de ren, gîşte şi plante. Vilhjalmur Stefansson relatează în 1913 ca eschimoşii mănîncă atît carne crudă cît şi gătită. Carnea este gătită în timp ce grăsimea şi peştele se mănîncă crud. Tot el spune că pentru a o găti se folosea tot grăsime de animal. Eschimoşii nu erau totuşi 100 % carnivori, în timpul verii aceştia culegeau şi mîncau vegetale. Se presupune că eschimoşii au început să gătească pentru a elimina toxinele din plantele consumate.
Obiceiuri
În ceea ce priveşte obiceiurile care sunt întîlnite în rîndul eschimoşilor atunci voi vorbi despre înmormîntare. Atunci cînd o persoană moare, trupul său este introdus pe teren, astfel ca sufletul poate găsi calea spre lumea cealaltă. Cu toate acestea, dacă o persoană moare din cauza unor boli sau de boală, organismul este dezmembrat şi apoi părţile separate sunt aruncate în locuri diferite. Eschimoşii asiatici ard morţii, în timp ce eschimoşii din Groenlanda sunt cunoscuţi că aruncă morţii în mari. Ceilalţi dintre eschimoşi din Alaska îşi îngroapă morţii lor şi apoi se pune un morman de pietre pe mormînt. Atunci cînd o persoană moare, toate bunurile sale sunt scoase din casă, astfel încît cei vii să nu fie infectaţi. Chiar şi membrii familiei celui decedat scot toate lucrurile afară şi le lasă la aer liber. Corpul persoanei decedate nu este scos prin uşă pentru a fi înmormîntat. În schimb, corpul este scos fie printr-o fereastră sau pe partea din spate a cortului. Oameni care ajută la transportarea corpului persoanei decedate la mormînt sunt considerate a fi infectate şi trebuie sa ştia departe de a face anumite lucruri. În perioada de doliu, femeile nu se spală şi nu se îmbraca bine. Chiar şi anumite produse alimentare nu sunt consumate în perioada de doliu.
12
Deasemenea în cadrul înmormîntării corpul persoanei morţi este tăiat în jumătate şi apoi se pune cadavru pe o parte într- o cutie. Această cutie este ridicată apoi trei-patru metri deasupra solului, prin intermediul a patru suporţi. Cutiia este apoi pictată cu păsări, peşti şi alte animale. Uneori, cutia este învelită cu piei. Elemente cum ar fi haine, ustensile şi arme de foc sunt plasate în interiorul cutiei. Un alt obicei interesant este că femeile eschimoşilor sunt tatuate pe faţă ca semn de frumuseţe, prin trecerea unui os subţire de peste îmbibat în grăsime de focă şi funingine. Căsătoriile printre eschimoşi nu sunt strict monogame, multe relaţii inuite sunt implicit sau explicit sexual. Căsătoriile deschise, poligamia, divorţul, şi recăsătorirea sunt deasemena întîlnite. Printre unele grupuri de inuiţi, care au copii, pentru a divorţa este necesară aprobarea a comunităţii şi în special acordul bătrînilor. Căsătoriile au fost adesea aranjate, uneori, în copilărie, şi ocazional perechea este forţată de către comunitate. Femeile se căsătoresc la pubertate, iar bărbaţii, atunci cînd devin vînători productivi. Structura familială este flexibilă: o gospodărie ar putea consta dintr -un bărbat şi soţia lui (sau soţii) şi copii, s-ar putea include părinţii săi sau părinţii soţiei sale, precum şi copiii adoptaţi. Fiecare gospodărie are capul ei, un bătrîn sau un om deosebit de respectat. Una din obiceiurile naşterii este că atunci cînd se naşte un copil şamanul trebuie să plaseze un fildeş mic sculptat de balenă în gura copilului, în speranţa că acest lucru ar face copilul bun la vînătoare. Cîntecele gălăgioase şi dansurile sunt , de asemenea, obişnuite, după o naştere. Importanța științifică și economică a Alaskăi este una însemnată, aici sunt întalnite o varietate însemnată de ecosisteme care pot fi studiate, unde trăiesc varietăți importante de plante și animale, aici se gasesc și multe prcuri naționale care protejează flora și fauna din această zonă. Alaska deține datorită florei și faunei sale vaste și un important potențial economic datorită pădurilor din acest teritoriu și al animalelor care dezvoltă un imens potențial cinegetic și implicit economic.
13
