IDEALUL DEMOCRATIC „Nimeni nu pretinde ca democratia este perfecta sau atotstiutoare. Într -adevar s-a spus ca democratia este cea mai reala forma de guvernamânt, cu exceptia tuturor celorlalte forme care au fost încercate de- a lungul timpului”.
Winston Churchill
Unul dintre cele mai remarcabile elemente ale politicului în lumea contemporana este uimitoarea popularitate a democratiei. Exista azi putini oameni, fie lideri politici importanti, fie simplii cetateni si supusi, care sa nu predice democratia si sa nu se pretinda a fi democrati. Cu exceptia fascistilor, a nazistilor si a altor câteva, cu totii par a fi de acord ca democratia este de dorit. Dar aceasta întelegere apare în mijlocul unui conflict ideologic puternic, uneori chiar violent. Cum este posibil acest lucru ? Cum pot oameni împartasind ideologii diferite – liberali si socialisti, comunisti si conservatori – sa creada în valoarea democratiei ? Un raspuns ar fi sa spunem ca multi utilizeaza cuvântul „democratie” într -un -un mod ipocritic. Cu alte cuvinte, democratia este atât de populara, încât fiecare va încerca sa-si lege propria ideologie de ea, oricare ar fi aceasta. De exemplu, fosta denumire a Germaniei de Est înainte de caderea regimului comunist în 1989-1990 era Republica Democrata Germana. Iar guvernamântul acestei „democratii” limita strict libertatea cuvântului si scotea efectiv în afara legii competitia politica. Retinând acest exemplu, dar si altele, unii critici s-au s-au plâns ca termenul „democratie” a fost utilizat gresit de atâtea atâtea ori, încât i s-a pierdut orice înteles. Un al doilea raspuns ar fi ca adeptii diferitelor ideologii au pur si simplu idei diferite despre cum se realizeaza democratia. Aproape toti sunt de acord ca democratia este un lucru bun, dar nu sunt de acord despre cum ar fi mai bine sa fie realizat. De exemplu, cei mai multi oameni din SUA considera dictatura ca fiind un regim evident nedemocratic, dar Mao Zedong, liderul Partidului Comunist Chinez pentru mai mult de 40 de ani, a sustinut ca guvernamântul sau a fost o „dictatura democratica a poporului”. Aparent, Mao nu a vazut nici o contradictie în aceasta, deoarece el credea ca China avea nevoie de o perioada de dictatura pentru a pregati calea spre democratie. Astfel, exista poate o întelegere reala larg raspândita cum ca democratia este adevaratul tel sau scop al activitatii ideologice iar neîntelegerile apar numai în ceea ce priveste mijloacele de atingere a acelui scop. Desi ambele pozitii pot avea meritele lor, credem ca un al treilea raspuns ofera o mai adânca perspectiva asupra problemei. Si acesta este ca oameni diferiti înteleg prin „democratie” lucruri diferite. Ei pot cu totii sa doreasca sa ajunga la sau sa promoveze democratia, dar nu sunt de acord asupra modului în care sa se faca acest lucru, deoarece nu sunt de acord asupra a ceea ce este cu adevarat democratia. În ceea ce priveste ideologiile politice, putem spune ca democratia este un ideal pe care îl îmbratisaza majoritatea m ajoritatea ideologiilor; dar datorita faptului ca au întelegeri foarte diferite asupra a ceea ce este democratia, ele tind spre aceasta în moduri diferite. Pot intra în conflict unele cu altele în încercarile lor de a-si atinge sau de a-si promova propria conceptie despre democratie. Deci democratia este, ca si libertatea, un concept esentialmente contestat. Idealul democratic însusi este profund implicat în conflictul ideologic al lumii moderne. Pentru a întelege acest conflict, trebuie sa stim mai multe despre democratie si despre idealul democratic. Trebuie sa stim mai ales ce a însemnat însemnat la origini „democratie” si de ce numai în ultimii aproximativ 150 de ani democratia a fost considerata ca o forma dezirabila a guvernamântului si societatii. Originile democratiei
„Democratia” ca termen si democratia ca forma a vietii politice îsi au ambele originea în Grecia antica. Termenul provine de la combinarea substantivului demos însemnând „oameni” „oam eni” sau „oameni obisnuiti” si verbul kratein, a stapâni. Pentru greci, demokratia înseamna guvernarea de catre oameni obisnuiti, dintre care multi erau needucati, fara experienta si saraci. Deoarece acesti oameni formau majoritatea cetatenilor, democratia a fost identificata, asa cum se întâmpla adesea în zilele noastre, cu guvernarea de catre majoritate. Dar este important sa notam ca aceasta majoritate consta în principal dintr-o singura clasa, demosul. Multi greci au înteles democratia ca fiind o forma de conducere a unei clase – guvernare prin si în beneficiul clasei inferioare sau a clasei muncitoare. Astfel, ea se opunea aristocratiei, conducerea de catre aristoi – – „cei mai buni”, cei despre care se presupunea ca erau cei mai în masura sa guverneze. Centrul activitatii în Grecia antica, ce nu era unita sub un guvern unic, era polis-ul care se autoguverna, sau orasul-stat. Atena, cel mai mare polis se dovedeste a fi cel mai potrivit exemplu de oras stat democratic. De-a lungul celei mai mari parti din a doua jumatate a secolului al V-lea î.Hr., perioada cunoscuta ca Vârsta ed Aur a Atenei, atenienii îsi considerau polisul ca fiind o democratie. Nu toti au acceptat de buna voie aceasta stare de lucruri, dar cei care au facut-o se pare ca au aderat cu
entuziasm la democratie. Cuvintele atribuite lui Pericle ( Oratia Funerara), cel mai faimos conducator al democratiei ateniene evidentiaza acest lucru: „Forma noastra de guvernamânt nu rivalizeaza cu institutiile altora. Nu-i copiem pe vecinii nostrii, ci
suntem un exemplu pentru ei. Este adevarat ca suntem numiti o democratie, deoarece administratia de afla în mâinile celor multi, si nu ale celor putini. Dar în timp ce legea asigura dreptate egala tuturor în disputele lor particulare, este recunoscuta si cerinta de a fi cel mai bun; si atunci când un cetatean se distinge în vreun fel, el este preferat pentru functii publice nu ca un privilegiu, ci ca o rasplata a meritului sau. Saracia nu este o piedica, dimpotriva, un om poate aduce beneficii tarii sale [polis] oricât de obscura ar fi conditia sa.”
Cuvintele lui Pericle fac referire la tensiunea dintre aristocrati si democrati în Atena Antica. Aristocratii, în general, credeau ca numai cetatenii înstariti, cei cu proprietati importante si de familie buna erau într-adevar capabili sa guverneze. Cu toate acestea, Pericle si democratii erau de parere ca cei mai multi dintre cetateni erau capabili de a guverna cu conditia sa-si ia din timpul destinat fermelor si muncii lor. Pentru aceasta în democratia ateniana cetatenii erau platiti cu un salariu zilnic mediu care sa le permita tuturor, si bogati si saraci, sa participe la adunari si sa decida politica prin vot direct. Ca o dovada a încrederii pe care o aveau în demos, atenienii ocupau un anumit numar din posturile politice nu prin vot, ci în urma tragerii la sorti. Onoratia Funerara a lui pericle sugereaza, de asemenea, o alta distinctie de mare însemnatate pentru atenieni, aceea între cetatenii interesati de treburi publice ( polites) si persoanele care îsi urmareau doar propriul interes (idiotes). În Atena, spunea Pericle, „Un cetatean atenian nu neglijeaza statul [polis] deoarece el are grija de propria sa gospodarie; si chiar si aceia dintre noi care au fost implicati în afaceri au o foarte buna idee despre politica. Numai noi privim un barbat care nu este interesat în problemele publice, nu ca fiind un caracter daunator, ci unul fara de folos; si daca putini dintre noi initiaza o politica, noi cu totii o judecam temeinic.” Chiar mai semnificativ pentru democratia ateniana era un alt aspect al notiunii de cetatenie. Pentru a fi cetatean, individul trebuia sa fie adult, liber, barbat atenian. Femeile, strainii rezidenti si sclavii (care formau majoritatea populatiei erau cu totul exclusi). De fapt, numai unul din zece locuitori ai Atenei era cetatean. Din punct de vedere al sfârsitului secolului XX, democratia ateniana poate fi numita cu greu democratie. Aceasta judecata devine si mai izbitoare când avem în vedere ca democartia ateniana le asigura o protectie redusa a drepturilor minoritatilor. Toti cetatenii erau egali în fata legii, dar aceasta nu înseamna ca orice cetatean era liber sa-si exprime parerile, oricât de nepopulare ar fi fost acestea. Adunarile ateniene îndepartau uneori din Atena, temporar, cetateni, fara proces si chiar fara a li se aduce acuzatii legale, numai pentru ca majoritatea adunarii considera acesti cetateni ca reprezentând un pericol pentru polis. Aceasta era practica ostracizarii , numita astfel dupa scoica sau ciobul ( ostrakon) pe care cetatenii Atenei scriau numele celor pe care doreau sa-i îndeparteze. Uneori, pedeapsa pentru sustinerea unor vederi nepopulare era si mai dura. Cunoastem aceasta mai ales în cazul lui Socrate (469-399 î.Hr.), filosoful care se considera un taun a carui misiune era sa scoata cetatenii Atenei din indiferenta punând întrebari despre credintele lor. „Nu încetez niciodata sa stârnesc pe fiecare dintre voi”, spunea el, „sa va conving si sa va reprosez zilnic si oriunde m-asi afla în preajma voastra”. În 399 î.Hr. când factiunea democratica detinea controlul, unii dintre cetateni au reactionat, acuzându-l pe Socrate de impietate religioasa si de coruperea morala a tinerilor Atenei. Socrate a fost judecat, acuzat si condamnat la moarte prin otravire. Astfel, Atena, prima democratie a creat primul martir al libertatii de gândire si exprimare. Totusi, în secolele al V-lea si al VI-lea Î.Hr. aceea care favorizau democratia trebuiau sa se confrunte si cu alte critici. Exista nemultumirea ca democratia era o forma de guvernamânt instabila, si prin aceasta periculoasa. Principalul purtator al acestei critici era elevul si prietenul lui Socrate, Platon (427-347 î.Hr.). Platon credea ca democartia este periculoasa deoarece ea plaseaza puterea politica în mâinile poporului ignorant si plin de invidie. El argumenta ca, datorita ignorantei lor, oamenii nu vor sti cum sa utilizeze puterea politica pentru binele comun. Pentru ca sunt invidiosi, oamenii vor fi interesati numai de propriul lor bine, pe care vor încerca sa-l promoveze jefuindu-i pe cei care sunt mai înstariti. Fiind si invidiosi si ignoranti oamenii vor fi usor influentati de demagogi – ceea ce se traduce literal prin lideri ai demosului – care îi vor flata, vor face apel la invidia lor si îi vor stârni unii împotriva celorlalti. Pe scurt, din democratie decurg razboiul civil si anarhia, distrugerea orasului-stat. Când democratia va fi lasat polisul în aceasta stare mizerabila, dupa analiza lui Platon, oamenii vor cere lege si ordine. Atunci ei se vor strânge în jurul oricarui suficient de puternic pentru a pune capat anarhiei. Dar o astfel de persoana
va fi un despot, spune Platon, un tiran careia nu-i pasa de polis sau de popor, ci numai de putere. Astfel, democratia, conducerea poporului, nu este alt ceva decât o serie de pasi marunti spre despotism. Acest argument împotriva democratiei este privit favorabil de un numar de gânditori politici, inclusiv elevul lui Platon, Aristotel (384-322 î.Hr.). Aristotel afirma ca democratia este una din cele sase tipuri principale de regim politic sau constitutii. Puterea de guvernare, spunea el în Politica, trebuie sa fie în mâinile unei persoane, în mâinile câtorva sau ale mai multora; si aceasta putere poate fi folosita fie spre binele întregii comunitati – caz în care este buna sau adevarata – sau numai pentru binele conducatorilor – caz în care este pervertita. Combinând aceste caracteristici, Aristotel a ajuns la urmatoarea schema: În al cui interes ? Conduce o persoana Conduc câtiva Conduc multi
Public
Propriu
Monarhie Aristocratie Politeia
Tiranie Oligarhie Democratie
„Adevarate”
„Pervertite”
Doua caracteristici ale clasificarii regimurilor a lui Aristotel sunt de remarcat. Prima dintre ele este ca l-a urmat pe Platon în a considera ca democratia este rea si de nedorit. Pentru Aristotel, democratia este o forma de conducere corupta, deoarece demosul tinde sa aiba vederi înguste si sa fie egoist. Oamenii simplii îsi vor urmarii propriile interese numai pe termen scurt luând proprietati, bogatii si putere de la cei putini fara sa fie interesati de pacea si stabilitatea polisului ca întreg. Dar aceasta serveste scopurilor lor numai pe termen scurt, iar în final ei vor instaura haosul si nu în ultima instanta despotismul în întreg polisul . Cea de-a doua trasatura a clasificarii aristoteliene este includerea politeiei, ca forma buna a organizarii de catre cei multi. Pentru Aristotel, politeia difera de democratie prin aceea ca ea mixeaza elemente ale guvernarii celor putini cu elemente ale guvernarii de catre cei multi. Virtutea acestei constitutii mixte consta în faptul ca fiecare grup îl poate supraveghea pe celalalt – cei putini pe cei multi, cei multi pe cei putini – astfel încât niciuna dintre clase nu-si poate urmarii propriul interes în detrimentul binelui comun. Aristotel sugera deasemenea, ca politeia poate diferi de democratie prin modul de distributie a bogatiei si a proprietatii. Într-o democratie cei multi vor fi cei saraci. Potrivit lui Aristotel, acesta este modul în care decurg lucrurile si el nu poate fi schimbat. Totusi, în conditiile rare dar norocoase în care cei mai multi oameni nu sunt nici bogati nici saraci, „ci au o proprietate (bogatie) moderata si suficienta”, ne putem astepta ca ei sa conduca de o maniera prudenta. Aceasta datorita faptului ca majoritatea, când formeaza „clasa de mijloc” va evita excesele caracteristice saracilor invidiosi si cele ale bogatilor aroganti. Vazând binele polisului ca propriul lor bine, cei multi din starea de mijloc vor lucra pentru a mentine pacea si stabilitatea orasului-stat. Tragând linie, Aristotel considera politeia ca fiind buna – sugera chiar ca ar fi cel mai bun dintre cele sase regimuri – în timp ce democratia era rea. Dar el a argumentat, deasemenea, ca democratia este mai buna decât tirania si oligarhia. Aceasta în principal datorita faptului ca multe capete judeca mai bine decât mai putine capete sau decât unul singur. Chiar daca nici un om obisnuit nu are capacitatea de a judeca bine ceea ce este drept sau nedrept, bun sau rau, urât sau frumos, judecata colectiva este mai buna decât aceea a oricarui individ sau unui grup mic, inclusiv un grup de exprti. Acest lucru este adevarat, spunea Aristotel, la fel cum „un ospat la care contribuie mai multi este mai bun decât o cina bazata pe o singura punga”. În plus, democratia da mai multor barbati sansa de a participa la viata activa de cetatean de a conduce si de a fi condus. Pe când Aristotel celebra cetateanul si polisul , acest mod de viata a cazut victima unei unitati politice mai largi – imperiul. Mai întâi sub conducerea lui Filip Macedonianul (382-336 î.Hr.), apoi sub fiul sau (si elev a lui Aristotel) Alexandru cel Mare (356-323 î.Hr.), Imperiul Macedonean s-a extins spre Grecia, spre Orientul Mijlociu si spre India si Egipt. Cum imperiul concentra puterea în mâinile împaratului, orasul-stat autoguvernat a murit, iar conducerea de catre cei multi fie politeia, fie democratie a pierit odata cu el. La ordinea zilei erau monarhia – în cel mai bun caz, tirania – în cel mai rau.
Dilirici Alexandru Clasa a XII-a A
