6.1 Criminali in serie din Romania Ramaru Ion Ramaru Ion este, de departe, cel mai sadic criminal in serie intalnit in analele Politiei Romane. El a comis nu mai putin de trei omoruri deosebit de grave, un omor calificat, sase tentative de omor, cinci violuri, o tentativa de viol, o talharie si trei furturi. Criminalul a actionat in Bucurestiin Bucurestiin anii 1970 - 1971. Cazul Ramaru a starnit curiozitatea nu doar judiciaristilor, ci si multor psihologi si criminalisti. Studentul ucigas Nascut la Corabia, pe 12 octombrie octombrie 1946, Ion Ramaru s i-a manifestat inclinatia spre infractiuni inca de la 18 ani. Atunci a fost condamnat pentru prima data pentru pentru talharie. A fost un copil copil -problema, -problema, in clasa a IX-a IX -a a ramanand ramanand repetent. Mai mult, a provocat un adevarat scandal public in orasul natal in momentul in care a fost prins intretinand relatii sexuale cu fiica unui profesor de-al sau, fata fiind minora. Cu toate acestea, pe timpul liceului Ramaru a avut numai nota zece la purtare. A intrat la Facultatea de Medicina Veterinara in 1966, cu media 5,33. A ramas repetent in anul II. La data arestarii sale repeta anul III si existau toate sansele sa fie exmatriculat din cauza absentelor si a rezultatelor slabe la invatatura. Cu toate ca a ajuns student, unul dintre profesorii sai l-a descris ca fiind un timid agramat, agramat, cu un limbaj foarte sarac si cu un orizont extrem de ingust. Colegii lui de camin au sesizat anumite tulburari de comportament ale acestuia, motiv pentru care il evitau. In momente de furie, devenea autoagresiv, fapt relevat de cele peste 20 de impunsaturi pe care le avea atat pe maini, cat si pe picioare. In ceea ce priveste viata sexuala, inca din adolescenta Ion Ramaru s-a dovedit fara inhibitii. Un coleg de facultate a povestit ca intr intr-o -o noapte, la camin, camin, nu a dormit deloc, deloc, dand tarcoale unei unei camere in care stia ca sta o fata sosita in vizita, la un coleg. Tulburarile psihice au fost descoperite de medici abia in 1967. Ultima dorinta : "Vreau sa traiesc"... In cea de-a doua jumatate a anului 1970 si primele luni ale anului 1971 o serie de crime, comise cu o cruzime greu de descris au zguduit Capitala. Un individ necunoscut ataca dupa miezul noptii femei singure, pe care le lovea cu un ciocan sau toporisca. Un alt element comun era faptul ca individiul actiona numai in noptile cu fenomene meteorologice deosebite : ninsoare, ploaie torentiala cu tunete si fulgere, furtuna si vant puternic, ger cumplit, ceata, pacla. Dupa cateva crime comise in circumstante similare, a devenit clar pentru judiciaristi judiciaristi ca era vorba despre un asasin in serie. Dupa un an de ancheta, cu
ajutorul descrierilor facute de victimele care au avut norocul sa ramana in viata, pe 27 mai 1971, politistii au reusit sa-l prinda pe ucigas. In timpul anchetei, Ion Ramaru si-a recunoscut aproape tot "palmaresul" : 23 de infractiuni dintre cele mai grave. Cu toate acestea, a incercat sa-i convinga pe anchetatori ca este un om bolnav psihic, care nu poate raspunde pentru faptele sale. In acelasi ti mp, insa, incerca sa-i convinga pe anchetatori ca el este faptasul crimelor, de fiecare data insistand sa fie dus la locul in care a comis asasinatul. Momentul cel mai dificil atat pentru anchetatori, cat mai ales pentru victime, a fost cel al recunoasterii agresorului. Ramaru a fost asezat intr -un grup de persoane de aceeasi talie cu el si fizionomie asemanatoare. Inainte de intrarea in incapere a fiecarei victime, el isi fixa un alt loc in rand, la alegerea sa. Victimele care au fost lovite cu toporul in cap sau taiate cu cutitul, in momentul in care intrau in incapere si dadeau cu ochii de el incepeau pur si simplu sa tremure, desi nu mai erau in pericol. Ramaru credea ca a reusit sa demonstreze anchetatorilor ca este un individ care nu poate raspunde pen tru faptele sale. A suferit un soc in momentul in care a citit materialul de urmarire penala. In cartea "Cazul Ramaru", comisarul de politie Traian Tandin descrie cu lux de amanunte acel moment : "Ramaru l-a citit cu foarte mare atentie si, vazand ca expertii nu-l considerau, asa cum sperase el, iresponsabil, si-a schimbat brusc atitudinea si a spus : «Nu mai recunosc nimic din ceea ce v-am spus». In continuare, n-a mai raspuns nici la intrebarile avocatului"... Ramaru a fost condamnat la moarte. In momentul in care a fost citita sentinta, in sala de judecata a izbucnit un ropot de aplauze. Ramaru a facut recurs, insa Tribunalul Suprem a considerat ca sentinta trebuie sa ramana definitiva. "Vampirul din Bucuresti" a fost executat, prin impuscare, pe 23 octombrie 1971. Inaintea executiei, asa cum prevedea legea, criminalul a avut dreptul la o ultima dorinta. "Vreau sa traiesc" au fost ultimele cuvinte ale celui care, cu sange rece, a luat mai multe vieti.
Florea Ramaru - tatal lui Ion Ramaru Crima, traditie de familie Pornirile criminale ale lui Ion Ramaru pot fi considerate ereditare. Tatal lui Ion, Ramaru Florea, a ucis si el, la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, mai multe tinere. La vremea respectiva, asasinatele au ramas cu autor necunoscut, criminalul fiind identificat abia dupa 28 de ani... In vara lui 1944 in Bucuresti actiona un criminal feroce care dovedea si un curaj nebunesc. Intra peste femei in casa, noaptea, si le omora lovindu-le in cap cu un corp contondent. De fiecare data, actiona doar cand era furtuna. Toate victimele au
fost ucise in incaperi situate la subsolul cladirilor. De fiecare data anchetatorii au descoperit la locul omorului amprente si urme de bocanici militari, marimea 42/43. Misterul crimelor din '44 a fost dezlegat doar in 23 octombrie 1972, la un an dupa executarea lui Ion Ramaru. Atunci, la Institutul Medico-Legal a fost adus cadavrul tatalui lui Ion, Ramaru Florea. Barbatul murise la 53 de ani, in urma unei cazaturi din tren. Ceea ce a atras atentia a supra lui a fost faptul ca avea o inaltime de 1,74 si marimea 42 la picior. Imediat au fost comparate urmele digitale recoltate de la crimele din 1944, care au dus la aceeasi concluzie: RamaruFlorea era autorul acelor asasinate comise in urma cu un sfert de veac...
Vaduva Neagra sau Castelana din Berkerekul Primi ani ai vietii constituie si astazi un mister. In fond, nici macar numele adevarat nu ii este cunoscut, atata vreme cat in analele criminologiei ea a ramas cunoscuta ca Vera Renczi, numele de familie apartinand celui de al doilea sau sot. Chiar daca unele surse ii indica drept an a l nasterii anul 1903, cel mai probabil Vera s-a nascut la sfarsitul secolului al XIX-lea, inBucuresti, in urma legaturii dintre un influent om de afaceri ungur si o frumoasa tanara cu radacini in randul nobilimii maghiare din Romania. Mama sa se stinge din viata pe cand copila avea numai cativa ani iar tatal, prea ocupat cu desele calatorii de afaceri, se muta la Berkerekul, acolo unde, la varsta de doar 13 ani, o inscrie pe Vera la o scoala de fete. Probabil ca lipsa tatalui ii creeaza tinerei nevoia stringenta a unei prezente protectoare masculine, ceea ce va da nastere unei intregi serii de aventuri amoroase in care sunt implicati laolalta elevi, studenti dar si barbati casatoriti. In fond, Vera mostenise frumusetea mamei sale si putini erau cei care ii puteau rezista farmecelor. Evident ca numarul mare al amantilor tinerei nu putea ramane fara ecou si nici macar influenta tatalui ei nu poate ascunde scandalurile sarnite in urma aventurilor. Nu odata se intamplase ca Vera sa nu se mai poata trezi si sa fie descoperita de supravegetorii internatelor in patul vreunui elev. Desi nu implinise inca varsta majoratului, adolescenta se putea mandri cu un numar urias de amanti si de aventuri care scandalizasera societatea. Nimeni nu se astepta ca tanara sa isi uite moravurile, insa miracolul se produce atunci cand Vera il cunoaste pe Karl Schick, un influent bancher austriac, cu care se va si casatori. In ciuda previziunilor, tanara nu isi continua escapadele ci devine o sotie atenta si placuta, mai ales dupa nasterea fiului lor, Lorenzo. Era,
poate, acel comportament pe care bietul tata al Verei nu spera sa il mai vada vreodata. Lucrurile se schimba, insa, peste numai cativa ani. Indurerata, Vera Schick isi anunta cunoscutii ca sotul a parasit-o fara sa spuna un cuvant si fara sa lase nicio explicatie. In ciuda consolarilor venite din partea apropiatilor, cei care incercau sa o asigure ca mai varstnicul ei sot se va intoarce, tanara repeta obsesiv: ÄNu, el nu va reveni niciodata!´. Nimeni nu banuia atunci cata dreptate avea presupusa victima a infidelitatii conjugale. Vera Renczi Dupa disparitia lui Karl Schick, Vera incepe sa poarte doliu, desi nimeni nu dovedise moartea sotului ei, situatie care dureaza aproape un an. Considerand suficienta perioada de decenta impusa de canoanele vremii, tanara revine in societate acolo unde cunoaste un alt barbat, un barbat al carui nume a vea sa ramana in istoria neagra a crimei, Joseph Renczi. La fel ca si Vera, acesta era recunoscut in lumea mondena pentru frumusetea sa si pentru numarul mare de amante pe care le avusese de-a lungul timpului. Un amanunt in plus: Joseph Renczi era extrem de bogat. Nimeni nu s-a mirat in momentul in cand cei doi s-au hotarat sa se casatoreasca. Exista, insa, un impediment: Karl Schick. Vera avea sa declare atunci politiei ca fostul sau sot murise in urma cu un an, in urma unui accident de automobil in Bucuresti. In mod neasteptat, autoritatile dau crezare acestei povesti, cu atat mai mult cu cat era vorba de o familie respectabila, si intocmesc actele de deces. Casatoria cu Joseph Renczi putea fi incheiata. Cuplul nu se bucura, insa, prea mult de linistea unei casnicii, iar Joseph, obisnuit cu vechile sale obiceiuri, incepe sa isi insele cu frenezie tanara sotie, la scurt timp dupa oficializarea casatoriei. Zvonurile ajung la urechile Ve rei Renczi iar accesele ei de furie si amenintarile dintre cele mai morbide devin o obisnuinta pentru apropiatii cuplului. Ametit, probabil, de succesele sale, Joseph face imprudenta de a nu-si asculta sotia si de a continua seria escapadelor amoroase. La scurt timp, in ciuda constitutiei sale robuste, el este lovit de o boala misterioasa si nu se mai poate ridica din pat. Cu un devotament exemplar, Vera il ingrijeste seara de seara si nimeni nu isi putea imagina ca tocmai ea era cauza afectiunii care il lovise din senin. In mod ciudat, nici disparitia inexplicabila a lui Joseph, care survine la numai cateva luni dupa imbolnavire, nu ridica semne de intrebare autoritatilor locale, iar castelana de la Berkerekul este lasata, din nou, in pace. La fel ca si in cazul disparitiei primului sot, Vera incepe sa poarte iarasi rochiile negre de doliu desi nimeni nu avea cunostinta de decesul celor doi. Daca in cazul lui Karl Schick, aceasta respectase canoanele vremii, de data aceasta, tanara isi cauta rapid alinare in tumultoasa viata de noapte de la Viena.
Petrecerile deocheate din centrul Imperiului Austro-Ungar se tin lant seara de seara si, nu odata, se transforma in orgii care o au in centrul lor pe frumoasa blonda din Berkerekul. Insotita intotdeauna de o ceata de admiratori, Vera Renczi se retrage din cand in cand cu cate unul dintre acestia la conacul sarbesc. In mai putin de 10 ani, peste 30 de barbati treg pragul tinerei fara a se mai intoarce vreodata. Era, insa, vorba de straini veniti ocazional la Viena, d espre care autoritatile sarbesti nu aveau nicio informatie. Cat despre disparitiilor lor, ele treceau neobservate. Cine nu cunostea la Berkerekul moravurile Verei? Ceea ce este si mai misterios, este faptul ca nimeni nu baga de seama ca, in acel tumult de barbati care intrau in conacul tinerei fara a mai iesi, dispare si fiul acesteia, in varsta de numai 10 ani. Misterele din cripta conacului In ciuda precautiilor luate de Vera Renczi atunci cand isi alegea amantii din randul strainilor, ea face Äimprudenta´ de a se indragosti de un anume Milorad, un bancher sarb, casatorit, cu peste 20 de ani mai in varsta decat ea. Ca sa -si justifice absenta prelungita, bancherul ii spune sotiei sale ca pleaca intr -o calatorie de afaceri, dar cum zilele treceau fara ca acesta sa dea un semn de viata, banuielile incoltesc in mintea sotiei inselate. La fel de influenta ca si Vera in randul autoritatilor locale, ei nu ii este greu sa afle de relatia celor doi si cere jandarmeriei sa inceapa o ancheta. Suprizele incep sa apara odata cu prima vizita a jandarmilor la conacul de la Berkerekul. ÄStiam ca veti veni sa ma vizitati, domnilor!´, este replica socanta pe care Vera Renczi le -o adreseaza celor doi oameni ai legii. Ea nu neaga legatura cu Milorad si chiar da o declaratie scrisa prin care recunoaste faptul ca acesta i-a fost amant in ultimele luni. In schimb, precizeaza ea, relatia s -a rupt in momentul in care a aflat ca bancherul este casatorit. Mai mult, incearca sa le insufle celor doi oameni ai legii ca, probabil, Milorad ar fi comis un act necugetat in urma despartirii. Puternic intimidati, jandarmii parasesc conacul fara a pune alte intrebari. In fond, cazurile de infidelit ati si parasiri de domiciliu erau numeroase chiar si la acea vreme. De ce ar fi fost altfel acum? Sotia bancherului incepe, insa, o ancheta pe cont propriu pe care o aduce in fata autoritatilor. Ce se intamplase cu Karl Schick? Dar cu Joseph Renczi si Lorenzo? Unde au disparut toti barbatii care fusesera vazuti la Berkerekul? In plus, aceasta aduce jandarmilor un bilet de dragoste pe care imprudentul Milorad il pastrase in buzunarul unei haine. Incepea astfel a doua si ultima ancheta a politiei. Surprinzator, in fata celei de a doua vizite a jandarmilor, Vera Renczi neaga vehement ca l-ar fi cunoscut pe Milorad. Confruntata cu biletul din buzunarul bancherului dar si cu propria declaratie scrisa, Vera se prabuseste strigand isteric:´Nu sunt o criminala!´. Oficialii se privesc stupefiati. Nimeni nu
pronuntase o asemenea acuzatie. Prima perchezitie a conacului nu aduce nimic in plus. Nu mai ramanea decat cripta familiei, c ea ale carei chei se aflau in permanenta asupra tinerei. Fara sa se opuna, aceasta deschide usa, absenta, si ii insoteste pe jandarmi pe scara in spirala ce conducea catre subsolul intunecat al conacului. Imaginea care avea sa li se infatiseze martorilor e ra, pe drept cuvant, una de cosmar. Nu mai putin de 35 de sicrie de zinc, asezate in cerc, incadrau camera luminata doar de cateva lumanari. Fiecare sicriu avea o eticheta pe care era notat, elegant, un nume. In mijocul camerei se afla un fotoliu iar lang a acesta se gasea un sfesnic bisericesc cu o lumanare pe jumatate arsa precum si o sticla si o cupa de sampanie. In fata jandarmilor, Vera Renczi isi incepea confesiunea, in fapt 35 de confesiuni terifiante. Oprindu-se in fata fiecarui sicriu, frumoasa stapana a conacului tinea, fara nici un pic de emotie, un monolog sinistru. La cel de al doisprezecelea sicriu, Vera se prabusi izbucnind in plans. Era sicriul propriului ei fiu. Asa cum avea sa declare ulterior, fusese nevoita sa il ucida pentru ca ii aflase secretul macabru. Ultima confesiune Conform propriilor declaratii, Vera Renczi si-ar fi ucis primul sot, pe Karl Schick, cu o doza de arsenic pe care i-ar fi turnat-o din plin in cupa de vin pe care obisnuia sa o bea in fiecare seara. Motivul? Desele calatorii de afaceri si banuiala unei presupuse infidelitati. La fel se intamplase si cu Joseph Renczi, cu deosebirea ca sadismul tinerei atinge, in acest caz, paroxismul. Incapabila sa isi imagineze ca in viata barbatilor din jurul ei poate exista si o alta femeie, Vera il otravea lent, seara de seara, pe cel al carui nume avea sa il poarte pana la sfarsitul vietii. Sub grija aparenta, tanara ii administra acestuia doze mici de arsenic in cina si cupele de vin pe care ea singura il le aducea la pat. Mai mult, ea recunostea ca l -a inchis pe Joseph in sicriu inca inainte de a -si da ultima suflare. Ceea ce a urmat este lesne de inchipuit. Proprietari de terenuri, aventurieri, spioni sau oameni de afaceri, toti luau drumul criptei din Berkerekul in urma unei puternice doze de arsenic. Lui Milorad, ultimul din lista barbatilor ucisi, fusese nevoita sa ii ofere, pe deasupra, o puternica doza de stricnina, pentru ca efectul otravii sa fie imediat. Vera simtea o placere stranie sa stie ca ea, si nimeni alta, a fost ultima femeie din viata fiecarui barbat care ii trecuse pragul. In linistea sumbra a criptei, ea se reculegea adesea, delectandu -se cu o cupa de sampanie si vorbind cu fantomele celor ucisi, ritual care a durat vreme de peste 15 ani. Condamnata la moarte, frumoasa castelana nu mai realiza ce i se intampla. Pedeapsa i-a fost comutata la inchisoare pe viata, intrucat femeile nu puteau fi executate in Yugoslavia acelor vremuri. In inchisoare, starea ei s -a agravat. In
celula in care era inchisa, Vera Renczi s e credea inconjurata de toti cei pe care ii ucisese si le vorbea acestora ore intregi cu voce tare. Dialogurile sale, de multe ori obscene, nu au facut decat sa ii atraga violenta celorlalte detinute. Schizofrenica, Vera a fost transferata intr-un ospiciu, acolo unde se stingea in urma unei hemoragii cerebrale, cu putin inaintea inceperii celui de al doilea Razboi Mondial. Cazul sau ramanea in istoria criminalisticii sub numele de cazul Vaduvei Negre.
Eugen Grigore ± Razbunarea Cazul lui Eugen Grigore a fost musamalizat de autoritatile comuniste , tocmai pentru a nu se afla ca Romania anilor '70 se afla in pragul unui conflict interetnic de proportii. Toate informatiile din tara trebuiau sa arate bine. Cutremuratoarea poveste a iesit la lumina cu mult mai tarziu, mai precis in anul 2002, atunci cand o razie a politiei iesene il scotea la lumina din canalele aflate in apropierea campusului studentesc al Institutului Agronomic pe cel considerat mai mult o legenda urbana. Cine este insa acest personaj misterios? Totul incepea la inceputul anilor '70, atunci cand Eugen Grigore, un simplu sofer la o autobaza din apropierea Iasilor, isi gasea familia macelarita si casa incendiata. Sotia si cei trei copii fusesera ucisi cu bestialitate, iar autorii oribilelor crime dadusera foc casei in speranta ca urmele vor fi sterse. Cum autoritatile nu dadusera inca de urma ucigasilor, Eugen Grigore a pornit o ancheta pe cont propriu, iar cei care stiau cate ceva i-au indicat pe vinovati... membrii unei satre tiganesti din apropierea satului in c are locuia. Ceea ce a urmat pare sa tina mai degraba de un scenariu de film. Cu mintea ravasita de pierderea celor dragi, Grigore se suia pentru ultima data la volanul unui camion. Cu pedala acceleratiei apasata la maximum, acesta a intrat in plin in cor turile si carutele tiganilor fara sa tina cont de cine se afla in ele. In acea zi au murit 24 de persoane, printre victime numarandu-se mai multe femei si copii. Cazul a fost repede musamalizat de autoritati. Supravietuitorii carnagiului au fost mutati de membrii Securitatii in alte zone ale tarii iar Eugen Grigore primea pedeapsa cu inchisoare pe viata. Dupa 28 de ani de detentie, a fost eliberat, luand drumul canalelor din Iasi. Singura sa sursa de supravietuire erau bunurile pe care le primea din cand in cand de la studentii milosi.
Grigore Uruc ± Asasinul de Anul Nou Un caz deosebit este si cel al taranului analfabet, Grigore Uruc, si aldosarului ÄCerasela´, numele primei sale victime. Nu putini au fost cei care, la sfarsitul anilor '80 vorbeau de aparitia unui nou Ion Ramaru, iar neputinta autoritatilor il determina chiar pe Nicolae Ceausescu sa ia o pozitie transanta vis-a-vis de actiunile indreptate impotriva criminalului care actiona in orasul Buzau. Prima victima, Cerasela Diminet, un copil al strazii de numai 14 ani, fusese descoperita in interiorul unei centrale termice, la 2 ianuarie 1985. Cadavrul micutei fusese strapuns de numeroase lovituri de cutit desi moartea, asa cum au concluzionat medicii legisti, survenise chiar de la prima lovitura. Aceiasi medici afirmau ca omorul avusese loc chiar in noaptea de Anul Nou. Criminalul parea insa de negasit, autoritatile vremii clasand dorsarul A.N. (autor necunoscut), si asta in ciuda unui efort intens depus de oamenii legii. Un an mai tarziu, tot in noaptea de Anul Nou, un al copil al strazii, un baietel in varsta de 13 ani, a fost descoperit in apropierea Scolii Generale nr. 4. Chiar daca trupul acestuia fusese ulterior sfasiat de cainii vagabonzi, medicii au putut identifica urmele lasate de arma crimei. Era vorba de acelasi autor. In Buzau umbla in libertatea un criminal care ucidea doar din placere. Era anul 1987, atunci cand ceea ce oamenii legii asteptau cu groaza s -a intamplat. O a treia victima, Cosmin Gruiu, un copil fara adapost in varsta de 14 ani, fusese strapuns de nu mai putin de 24 de ori cu un cutit. Si totusi, criminalul parea sa fi intrat in pamant. Era momentul in care oamenii legii isi dadeau seama ca ucigasul venea in Buzau doar pentru a ucide si asta se intampla doar o data pe an. Anul nou 1988 a insemnat insa sfarsitul terorii. Avand sub observatie toate locatiile prin care criminalul ar fi putut patrunde in oras, autoritatile il identificau pe autorul abominabilelor crime. Era Grigore Uruc, un taran analfabet din comuna Tintasi de Buzau. Din pacate, in momentul arestarii, ucigasul apucase sa ia viata celei de a patra victime, o fetita in varsta de 13 ani. Judecat rapid, acesta era condamnat la moarte si executat la 11 iunie 1988. Era penultima condamnare la moarte din timpul regimului comunist.
Iancu Berila ± Ucigasul brutarilor Numele lui Iancu Berila ar putea sa nu spuna multe celor mai putin obisnuiti cu istoria stiintei criminalistice din Romania. In fond, criminalul actionase in timpul celui de al doilea Razboi Mondial, timp suficient pentru ca lumea sa dea uitare odioaselor sale fapte. A ramas in schimb zicala peiorativa Äca Berila´, desemnand acel individ care incearca sa ingrozeasca sau sa braveze cu fapte
demne de dispret. Si totusi, cine a fost Iancu Berila? Arhivele vremii il mentioneaza ca pe unul dintre cei mai sangerosi asasini din istoria recenta a Romaniei. Un individ cu un fizic impozant, cu o expresie fioroasa a fetei, care a reusit sa terorizeze o tara intreaga in numai cativa ani. Victimele sale erau, in marea lor majoritate, brutari. Nu se stie inca de ce acestia devenisera tintele lui favorite, cert este ca pe seama lui Iancu Berila sunt puse cel putin 20 de crime, iar modul de operare era de fiecare data acelasi. Criminalul isi studia potentialele victime, afla unde acestea isi tin banii si ataca noaptea, departe de ochii lumii. Desi a fost prins si condamnat la munca silnica pe viata, Berila reuseste sa evadeze spectaculos. Era momentul in care pe urmele sale pornea celebrul comisar Eugen Alimanescu, cel poreclit si ÄComisarul de Fier´, alaturi de tinerii sai recruti din organizatia ÄFulger´. La scurt timp dupa inceperea anchetei, Alimanescu da de urma criminalului. Acesta se angajase ca ucenic la un brutar din apropierea Slatinei. Ajutat de inca doi agenti, comisarul il imobiliza atunci pe uriasul Berila in timp ce dormea. Era anul 1947. Asupra sa a fost descoperit si cutitul pregatit pentru urmatoare sa victima... chiar cel care il angajase. Trimis din nou la ocna, Iancu Berila nu mai avea a doua sansa de scapare si se stingea din viata in urma muncii extreme la care a fost supus.
Nicolae Purecica ± Ferentariul de acum 60 de ani Renumele de cartier rau famat al Ferentariului nu este unul dobandit de ieri de azi. Asa cum vom vedea, Bucurestiul anilor de dupa ultimul mare razboi cunostea deja faima ucigasilor ascunsi in casele Ferentariului. Poate cel mai cunoscut criminal care a actionat in aceasta zona a fost Nicolae Purerica, poreclit Nae Chioru, o porecla ce avea sa devina legendara cu trecerea timpului. Era anul 1947, acelasi an in care teroarea, de aceasta data la adresa infractorilor, instituita de Eugen Alimanescu isi punea puternic amprenta asupra raufacatorilor bucuresteni. Multi dintre ei alegeau sa paraseasca orasul in cautarea unor destinatii mai Äsigure´ in care sa poate actiona. Printre cei care alesesera calea fugii se numara si Nicolae Purecica, un individ deja dat in urmarire generala in toata tara pentru mai multe crime, jafuri si talharii, majoritatea petrecute in Ferentari. De aceasta data, criminalul alesese Oradea ca viitoare tinta si, la scurt timp, orasul transilvanean intra in stare de soc. Zeci de atacuri armate asupra oamenilor nevinovati lasau in urma o multime de victime, dar ceea ce era de-a dreptul sinistru era modul in care victimele erau ucise. Criminalii nu se multumeau doar cu talharirea nevinovatilor ci, pentru a -i
reduce la tacere, ii transau asemenea vitelor de la abator. Omorurile au fost atat de numeroase incat autoritatile oradene s -au vazut nevoite sa apeleze la singurul om care putea sa puna stavila ororilor, comisarul Eugen Alimanescu. La scurt timp, prezenta ÄJustitiarului´ a dat roade. Doua bande bucurestene, deplasate clandestin la Oradea, erau anihilate. Un intreg arsenal de arme, ustensile de spart seifuri si bunuri furate, era recuperat de agentii speciali ai lui Alimanescu. Dar crimele continuau. Lungile si minutioasele cautari ale comisarului scoteau insa la iveala un Äfir´ de la care oamenii legii puteau incepe cautarile. Cele mai multe victime erau barbati care calatorisera cu trenul si care sosisera la Oradea in scop de afaceri. Urmand traseul ultimilor oameni ucisi, Alimanescu il descoperea intr-un tren chiar pe Nicolae Purecica. Evitand sa il aresteze imediat, comisarul il urmareste impreuna cu oamenii sai pana la Oradea. Ucigasul deja isi alesese urmatoarea victima. Nu a mai avut timp insa sa o ucida. In momentul in care se pregatea sa atace, criminalul era doborat de o rafala de gloante. Alaturi de el se prabuseau si cei patru acoliti ai sai.
Terente Ştefan Vasali (n. 1895/1896 ± d. 4 iunie 1927, canalul Cravia, zona Brăilei), cunoscut şi sub poreclele Terente şi ÄRegele bălţilor´, a fost un celebru bandit român (lipovean). Numele său este scris uneori Ştefan Vasili. Vasali a trăit ca nelegiuit după vârsta de 20 de ani, fiind poate înrăit de două căsătorii eşuate. bun cunoscător al zonei Brăilei, a obţinut avuţii importante prin tâlhărie vreme de mulţi ani, atacând singu r sau în diverse bande. A fost închis şi a evadat în mai multe rânduri, povestea sa fiind alimentată şi chiar deformată de către presa de scandal a vremii. În ciuda crimelor comise, a câştigat simpatia publicului, pozând în postura de haiduc şi amant ideal , fiind căutat de femei din toate stările sociale. În anul 1924 comite mai multe infracţiuni grave care determină investirea unor sume enorme din partea statului pentru capturarea sa. Pe parcursul următorilor trei ani, traversează Bulgaria, Serbia şi Grecia, continuând traiul împotriva legii. Revine în ţară în 1927, când batjocoreşte familia preotului din satul său. Gestul determină furia foştilor complici, care vor ajuta la capturarea lui. Cultura de masă din România, atât atunci, cât şi astăzi, a dat naştere unor producţii inspirate din biografia lui Vasali ÄTerente´. Literatura, jurnalismul şi filmul au redat în mai multe rânduri episoade din biografia lui ori au imaginat noi întâmplări, iar muzica şi moda vestimentară au făcut aluzie la virilitatea, cruzimea şi nepăsarea lui faţă de lege.
Copilăria. Primii ani din tinereţe Locul şi anul naşterii nu sunt cunoscute cu exactitate. Unele surse vorbesc de satul Carcaliu din judeţul Tulcea, în vreme ce alte păreri indică localitatea Baldovineşti, judeţul Brăila. Ştefan s-a născut într-o familie numeroasă de lipoveni săraci care se îndeletniceau cu pescuitul. După spusele mamei sale, a fost un copil cuminte şi bun la învăţătură. Vasali este amintit ca un bărbat plăcut la înfăţişare, cu ochii verzi-maronii, cu părul negru, înalt, bine făcut. La nici 20 de ani se căsătoreşte cu Ustinia, fata lui Calistrat, cu care a avut patru copii. În 1916 efectuează stagiul militar, fiind recrutat în Armata Română pentru luptă în Primul război mondial, unde îşi pierde un frate mai mare. La întoarcere, ajunge căpitan de şlep (după o altă versiune, atman, adică ş ef de echipă pescărească). Doi dintre copiii săi mor înecaţi, trupurile nefiind găsite. Două zile mai târziu, soţia bolnavă de ciumă moare la un spital din Giurgiu. Cei doi copii rămaşi mor în scurt timp, molipsiţi de ciumă de către mama lor. Pierderea primei soţii şi a celor patru copii îl determină pe Vasali să înceapă să bea, asociindu-se ca partener de băutură cu Akim Parfenie, cu a cărui fată mai mică, Avdotia Arina, se va căsători. La scurt ti mp după căsătorie, o soră a Arinei îi însecenează lui Vasili o presupusă infidelitate a soţiei cu un armator grec foarte bogat, de care aceasta a fost îndrăgostită cu puţin timp înaintea căsătoriei. Găsindu-l pe grec în grădina sa (invitat în fapt de sora Arinei), Vasali îşi înjunghie soţia, care supravieţuieşte datorită promptitudinii cu care a fost transportată de urgenţă la un spital brăilean. Vasali este arestat şi încarcerat pentru prima oară, dar va evada graţie ajutorului unui gardian. Crlebritatea După evadare, Vasali comite infracţiunile prin care şi-a câştigat renumele şi presa vremii contribuie la crearea legendei din jurul numelui său. Chiar din ziua ce a urmat evadării sale, ziarele au scris următoarele: ÄEdiţie specială, ediţie specială! A evadat Terente! Terente, senzaţii, violenţe!´ . Deşi cel la care se făcea referire nu era încă cunoscut, zvonul a captat imediat atenţia oamenilor. Se crede că astfel s-a răspândit şi porecla Terente. Ca urmare a unei spargeri alături de un cunoscut, este prins din nou şi din nou evadează, de această dată fiind ajutat de o femeie, Didina. Bărbatul cunoştea foarte bine canalele din Balta Brăilei, ascunzătoarea sa fiind aflată pe insula Fundu Mare. El îşi formează o bandă împreună cu doi acoliţi (Ştefan P etrof şi Ion Lavrinte), cu care jefuieşte lotcile pescarilor, iar apoi vasele cu mărfuri de pe Dunăre. Se spune că o parte din bunurile furate erau împărţite săracilor din satele vecine. Terente jefuieşte 60 000 de lei de la un inginer responsabil cu salariile într-o carieră de piatră. Săvârşeşte primul omor în luna ianuarie a anului 1924 ² victima este un şef de post care o curta pe Didina.
Răpirea Terente este apreciat pentru virilitatea sa, primind scrisori şi invitaţii de la doamne şi domnişoare, pe care le onorează în parte. În iunie 1924, el răpeşte două fete de pension virgine (Netty Herovici, 17 ani, şi Sylvia Bernescu, 22 de ani) şi le ţine sechestrate timp de o săptămână. Unele relatări susţin că fetele au fost abuzate sexual de acoliţii lui Terente, în vreme ce alte păreri consideră că gestul nu le-a pus în pericol şi doar a stimulat imaginea publică a banditului, fetele fiind chiar hrănite bine şi răsplătite în acest interval cu daruri de preţ. În orice caz, Sylvia Bernescu a fost convinsă să scrie un roman foileton inspirat din această perioadă, În ghearele lui Terente. Prima parte a sa a fost publicată în cotidianul ÄDimineaţa´, la data de 28 octombrie 1924. Isteria Terente şi exilul Ca urmare a faptelor şi vieţii aventuroase ale lui Vasali s-a născut o Äisterie Terente´. Astfel, au aparut ciorapi de damă, chiloţi şi pălării Ämarca´ Terente. Isprăvile amoroase ale banditului au trecut graniţa, foiletonul Sylviei Bernescu fiind citit mai cu seamă la Paris, unde detronează romanele lui Panait Istrati. Cotidiane de prestigiu, ca ÄDaily Express´ (Marea Britanie), ÄCorriere della Sera´ (Italia), ÄNeue Freie Press´ (Austria) şi altele din Franţa şiUngaria au trimis reporteri speciali la Brăila în căutarea lui Terente. În ţară, au scris despre Terente ziarele ÄCuvântul´ şi ÄCurentul´ (din Brăila), dar şi ÄUniversul´. La poşta centrală din oraş se primeau scrisori din toată ţara pe numele band itului, în majoritate expediate de către femei. Terente, beneficiind de o garderobă foarte bogată, îşi permitea să participe deghizat la evenimente mondene, în ciuda faptului că era dat în urmărire generală. În plus, era foarte priceput în camuflaj, tradiţia orală atribuindu-i abilitatea de a putea respira sub apă, servindu-se de trestii. Autorităţile ofereau o recompensă de 200 000 lei (300 000, după alte surse) pentru capturarea lui Terente, viu sau mort. Armata, poliţia şi jandarmeria desfăşoară manevre în Brăila şi în împrejurimi. Astfel, perimetrul de 360 km dimprejurul localităţilor Brăila±Ghecet±Măcin şi Brăila±Hârşova±Ghindăneşti a fost declarat zonă de război. Presa vremii comenta ironic lipsa de rezultate a campaniei deosebit de costisitoare a Armatei Române (s -au investit în acest sens 1 620 000 lei). Deşi nu a fost prins, Terente părăseşte zona Brăilei, mergând în susul Dunării, până în Bulgaria. Urmează trei ani de exil în Bulgaria, Serbia şi Grecia, unde comite 19 crime. Întoarcerea în ţară. Moartea În 1927 revine în România şi îşi continuă tâlhăriile în zona Brăilei. În noaptea de Înviere (luna aprilie), pătrunde în casa preotului din satul său, jefuieşte şi o violează pe preoteasă. Gestul determină revolta pescarilor din sat, până atunci
simpatizanţi ai săi. Aceştia se oferă să sprijine jandarmeria şi indică oamenilor de ordine ascunzătorile lui Terente. În dimineaţa zilei de 4 iunie, Terente este recunoscut de către soţul preotesei într -o barcă pe Dunăre şi un jandarm deschide focul asupra lui. Autopsia a fost făcută de doctoriţa Maria Zaharescu, medic legist al Plăşii Măcin, care, la cererea autorităţilor, a prelevat capul şi penisul lui Terente. Capul a fost iniţial îngropat în afara satului, apoi recuperat şi trimis împreună cu penisul la Institutul Medico-Legal ÄMina Minovici´ din Bucureşti. După mai multe refuzuri ale groparilor, restul cadavrului a fost înhumat de către un evreu. Groapa a fost prea puţin adâncă, astfel încât cadavrul a fost descoperit şi devorat de câini. Penisul, cu o lungime de 22 cm în stare flască, a fost conservat şi poate fi văzut la Institutul Medico-Legal ÄMina Minovici´. Valoarea sa este dată şi de mesajul tatuat pe el: ÄFut bine şi apăsat la cioc´. Memoria lui Terente în cultură Pornind de la aura creată de presa interbelică, imaginea publică a lui Terente a reţinut un număr de elemente mai mult sau mai puţin în concordanţă cu biografia sa. El este reţinut ca un amant pasional, chiar un violator (imagine cultivată prin îngroşarea episodului răpirii celor două virgine) care a avut raporturi sexuale cu numeroase femei. Dimensiunea neobişnuită a penisului său completează legenda, amintind de misticul rus Grigori Rasputin (al cărui organ copulator a fost de asemenea conservat până astăzi), cu deosebirea că rusul nu frecventa decât doamnele din înalta societate. Este cunoscută şi cr uzimea omorurilor săvârşite de Terente, virilitatea sa şi criminalitatea fiind uneori combinate, obţinând portretul unui Jack Spintecătorul local. Există şi imaginea unui Terente haiduc justiţiar, ceea ce ar justifica simpatia maselor faţă de el, deşi această viziune este mai puţin susţinută de fapte. În limbajul uzual, va fi poreclit Terente un bărbat cu o sexualitate puternic afirmată, un libertin sau chiar deţinătorul unui penis de mari dimensiuni. Literatură. Scrieri non-ficţionale Prima realizare de ficţiune inspirată de faimosul bandit a fost romanul foileton scris de Sylvia Bernescu începând cu 1924, În ghearele lui Terente, amintit mai devreme. Autorul brăilean Fănuş Neagu i-a dedicat lui Terente ² subiect legendar în judeţul său natal ² mai multe scrieri, între care şi un scenariu de film. Au mai scris despre Terente Ştefan Bănulescu şi Eugen Barbu. Privitor la aceste scrieri, jurnalistul Cristian Teodorescu comentează: Äniciunul dintre scriitorii români de după 1945 nu l-a atacat frontal pe celebrul bandit´. Vlad Nica elaborează o teză de doctorat având ca subiect reconstituirea vieţii lui Terente, filtrată de influenţele venite din presa de scandal a vremii. Cercetătorul observă: ÄEu cunosc altă poveste despre Terente (decât cea aflată în circulaţie ± n.n.)´, citându-l ca sursă pe Imanuel Ghirvas.
