Ionut Lucaci - Conceptul de Dumnezeu in Confesiunile sfantului Augustin Introducere Din timpuri stravechi razbat pâna la noi ecourile unor civilizatii apuse care, în primitivitatea si slabiciunea întelegerii lor, au încercat sa dea un nume transcendentului transcendentului din viata obisnuita. Antichitatea ne dezvaluie o lume în care Dumnezeu era pus deasupra tuturor valorilor valorilor de dorit pe aceasta lume. Un Dumnezeu grandios se înalta pe altare incase, mayase, grecesti si romane, romane, dar peste toate, acesta nu era adevaratul Dumnezeu. El se gasea înainte de toate în inima omului, în frumusetea florii de cires, în limpezimea lacrimii, în lumina orbitoare a soarelui, în sonoritatea sonoritatea izvoarelor, în trilul pasarilor. Era în toate dar nu putea fi cuprins în nici un lucru; era prezent cu totul fara fara a putea fi epuizat cât de putin putin de lumea creata. Primii care detin adevarul adevarul despre Dumnezeu Dumnezeu sunt evreii, apoi crestinii care l-au mostenit de la primii. În rândurile care vor urma voi încerca sa enunt atât cât îmi va fi cu putinta cine este Dumnezeu la Augustin, marele gânditor al crestinatatii? Scurt itinerariu biografic Aureliu Augustin Augustin s-a nascut în anul 354 la Tagaste în Nordul Africii si a studiat la Madaura, Tagaste si Cartagina, urmând curriculum clasic de pregatire pentru cariera de retor. Augustin, înca de tânar are un fiu pe nume Adeodatus de la femeia cu care a trait pâna la convertirea sa. Lectura lui Hortensius Cicero îi convinge sa mearga pe drumul cautarii întelepciunii. Adera la secta maniheilor, preda retorica la Tagaste si Cartagina (373383), iar apoi la Roma si la Milano. Între 384-387, 384-387, Augustin îsi maturizeaza dorinta de a abandona maniheismul si se converteste la crestinism fiind convins de predica episcopului Ambroziu. Citirea cartilor platonice ale lui Plotin si Profyr îl ajuta sa înteleaga sensul alegoric al Bibliei si existenta unei lumi inteligibile. Primeste botezul în 387 din mâinile lui Ambroziu, iar în 390 se întoarce în Africa. Este uns preot în 391 si este ales episcop de Hippona în 395. Moare la data de 430 dupa un apostolat rodnic si fervent, lasând în urma sa scrieri de o deosebita valoare. Scopul si structura Confesiunilor Confesiunilor Înca de la primele cuvinte ale Confesiunilor Confesiunilor ne uimeste sinceritatea de care da dovada autorul în destainuirea vietii sale de convertire si curajul de a scrie ceva cu totul nou. Aureliu Augustin îsi destainuie lumii trairea sufleteasca din timpul luptei sale de convertire, golindu-se golindu-se de toate întrebarile întrebarile si zbuciumarile cu care s-a confruntat. Sfântul Augustin ni se prezinta ca un ratacitor ce cauta adevarul si lupta pentru acesta cu deznadejdea si nesiguranta nesiguranta de a nu-l putea afla, dar care odata gasit îl va face întelept pe cel staruitor. În finalul cautarilor sale, îsi da seama ca adevarul este de multe ori cautat în lucruri ce par a fi, dar nicidecum nu sunt adevarul. Singurul lucru adevarat pe care îl admite Augustin este Cristos. Motivul Motivul scrierii Confesiunii este acela de a demonstra cainta penitentului care a cautat adevarul în zari prea îndepartate si totodata, lauda fata de Dumnezeul ce conduce pe om pe cai nebanuite, la liman. Primele noua carti ale Confesiunilor Confesiunilor augustiniene se prezinta sub forma unei autobiografii autobiografii ce se întinde pâna la sfârsitul vietii mamei sale, Monica, urmatoarele patru tratând despre teme ce-l preocupau la momentul respectiv, si anume, memoria, timpul si creatia, iar în final face câteva comentarii la Cartea Facerii 1, astfel pare ca structura Confesiunilor este derutanta. De altfel aici se pare ca se afla cheia operei sale; el si-a prezentat viata ca microcosmos al planului creator: caderea sa în pacat si convertirea spre iubirea lui Dumnezeu. Nu-i putem reprosa lui Augustin ambiguitate si greutate în exprimarea textului, deoarece el îsi însoteste fiecare afirmatie cu lux de argumente si explicatii. Dumnezeu în Confesiuni Augustin îsi începe monumentala opera cu vorbele Ps P s 144, 3; 144, 5, invocându-l pe Dumnezeu si cerându-i c erându-i 1
parca lumina necesara pentru a putea da marturie despre adevar. De altfel citarea psalmilor si a cartilor biblice este un procedeu care se mentine pe tot parcursul operei sale. Augustin recunoaste ca omul este doar o particica a creatiei divine, însa îl proiecteaza într-un plan maret: „Ne-ai zidit pe noi pentru tine si nelinistita este inima noastra, pâna se va odihni întru tine.” Omul pare condamnat vesnic sa caute pe Dumnezeu, însa lupta sa nu este vana; aflarea adevarului îl înnobileaza pe cel nestiutor, îl elibereaza de orice greutate sufleteasca pe cel împovarat. Cautarea lui Dumnezeu nu este niciodata usoara; omul trebuie sa lupte cu sinele si cu lumea pentru a-l afla. Dumnezeul lui Augustin este raspândit în toata creatia într-un chip deosebit de minunat; se gaseste în fiecare firicel de praf si în fiecare stea, în fiecare fir de iarba si în fiecare surâs de copil. Este totul în toate necuprins de nici un lucru aparte de nici un univers, caci el este nemarginit de mare, de bun si de frumos. Augustin se întreaba cu privire la acest bine suprem al lumii: Ce anume esti tu pentru mine? Ai mila, ca sa pot vorbi! Ce anume sunt eu însumi pentru tine, ca tu sa poruncesti sa fii iubit de mine, si, daca nu voi face aceasta, sa te mânii pe mine si sa ma ameninti cu suferinte cumplite? Cât de mici, sau cât de mari ar fi aceste suferinte, daca eu nu te-as iubi? Vai mie! Spune-mi prin milostivirile tale, o, Doamne Dumnezeule al meu, ce esti tu pentru mine? Spune sufletului meu ce esti tu pentru mine? Spune sufletului meu: mântuirea ta sunt eu! Spune asa, ca sa aud! Iata, urechile inimii mele sunt înaintea ta, o, Doamne; deschide-le si spune inimii mele: eu sunt mântuirea ta. Voi alerga dupa glasul acesta si te voi întelege. Sa nu ascunzi de mine fata ta, voi muri, ca sa nu mor, spre a o vedea . Observam ca adevarata fericire pe care o doreste omul este mântuirea. Augustin sustine ca omul nu este pur înca de la nastere iar singurul lucru ca împiedica pe prunci sa pacatuiasca este lipsa lor putere. Toate rândurile Confesiunilor sunt impregnate de dorinta de a da marturie despre Dumnezeu ca Creator al lumii, al gândurilor, al viselor, a progresiei din natura. Augustin este constient ca creatia nu s-a sfârsit odata cu ce-a de a sasea zi, ci ea se desfasoara si evolueaza zilnic într-un timp infinit pentru om, însa finit pentru Dumnezeul infinit el însusi. Abundenta metaforelor pe care episcopul de Hippona le foloseste, demonstreaza dragostea apriga a regasiri celui cautat cu atâta ardoare. El da o dimensiune cosmica iubirii sale pentru Dumnezeu si se lasa purtat de gând pâna dincolo de limitele lumii materiale, ajungând sa guste din izvorul a tot binele si a toata fericirea. Dumnezeu este rabdator si milostiv în fata lipsei de progres a vietii noastre, în fata nenumaratelor noastre esuari pe limanuri umane si abandonarii noastre în bratele unui materialism greu ce invoca o fericire falsa. Dumnezeu tace, nu forteaza nota, ne lasa pe noi sa alegem, sa sovaim în decizii, sa umbla în întunericul orbirii noastre, desi tot el împrastie norii grijilor si problemelor zilnice, tot el este cel care vegheaza în timp ce noi ne odihnim. Dumnezeu nu are limite în a darui omului; a facut lumea pentru el, a presarat-o cu semnele prezentei sale, a sarutat-o cu suflul bogatiei sale si între toate acestea l-a pus pe om stapân si administrator – l-a daruit cu însusi faptul de a fi . Dumnezeu lumineaza inima omului o limpezeste si o aduce aproape, tot mai aproape de sine. Augustin recunoaste ca „am alergat departe de tine si am ratacit, o, Dumnezeule al meu, mult prea laturalnic am mers de la statornicia ta în tineretea mea si pe mine însumi m-am facut loc al pustiului.” Omul se îndreapta întotdeauna spre „zari mai albastre” si uita sa priveasca în adâncul inimii sale, se rupe de sine pentru a se cauta în alta parte. Abia târziu îsi da seama ca el este aici, si în el este Dumnezeul sau; iar foame pe care o simte este îndreptata spre cel care îi seamana, spre cel care l-a facut dupa chipul si asemanarea sa. Izbit de obisnuinta zilei, Augustin realizeaza ca îl iubea pe Dumnezeu fara sa fie constient de acest lucru. Cel care ajunge sa iubeasca pentru Dumnezeu este fericit în asa masura încât nu mai socoteste greseala dusmanului, si nici nu mai face vreo deosebire între semenii sai, ci îi pune pe toti în inima sa pe acelasi loc în iubirea fata de Dumnezeu. Singurul care-l cunoaste pe om este Dumnezeu, el i-a numarat firele de par din cap; si totusi Augustin sustine ca atât de adânca este simtirea sa încât cu greu se poate cunoaste om pe om. Omul este condus în ascuns de catre Dumnezeu , pe carari nebanuite pentru a ajunge la telul ultim. Dumnezeul neschimbator pune în sufletul omului lumina care sa-i calauzeasca pasii în întunericul lumii acesteia. Si iata ca celor mândri li se refuza cunoasterea pâna ce nu se vor fi umilit îndeajuns. Lumina adevarata se foloseste de instrumente pentru a descoperii omului 2
adevaratul chip al iubirii si as pacii. În linistea adânca se poate descoperii fata Dumnezeului cel adevarat, nu în zgomotul provocat de grijile cotidiene. Este relevant pentru convertirea lui Augustin glasul care l-a inspirat si l-a împins sa citeasca fragmentul: „Nu în ospete si în betii, nu în desfrânari si în fapte de rusine, nu în cearta si în pizma; ci îmbracati-va în Domnul Isus Cristos si grija fata de trup sa nu o faceti spre pofte.” (Rom 13, 13-14) Augustin se rupe de lumea în care traise deznadejdea nesigurantei si se lumineaza în adâncul fiintei sale, se elibereaza de toate îndoielile pe care le avuse pâna atunci. Dumnezeu asculta rugaciunea îndreptata spre el si raspunde într-un mod neasteptat. Asa a facut mamei lui Augustin, Monica, care în statornicia ei a asaltat pe Dumnezeu vreme îndelungata, cerându-l pentru cer. Augustin nu înceteaza nici o clipa a se întreba despre ce este Dumnezeu, cum este el, în ce fel a facut lumea, cum de-a învrednicit-o la o asa ordine: Si ce anume este el? Am întrebat pamântul si el mi-a raspuns: „Nu sunt eu”; si tot asa mi-au raspuns si cele care se afla pe acesta. Am întrebat marea si adâncurile si târâtoarele cu sufletul viu si mi-au raspuns si ele: nu suntem noi Dumnezeul tau; cauta deasupra noastra. Am întrebat adierile diafane si aerul cu toti locuitorii sai, si el mi-a raspuns: „Anaximene se înseala, eu nu sunt Dumnezeu”. Am întrebat cerul, soarele luna si stelele, si ele mi-au raspuns: „Nici noi nu suntem Dumnezeul pe care tu îl cauti (…) El este cel care ne-a facut pe noi.” Dumnezeu este cauza prima, necreata si creatoare, care face totul din nimic, fara a se folosi de o materie existenta deja, doar omul are nevoie de materie ca sa poata da chip însa si acela neînsufletit. Dumnezeu a dat fiecarui lucru esenta de a fi si peste acestea omul este cea mai desavârsita creatie a sa înzestrata cu minte, vointa, simturi si libertate, fiind numit colaborator al divinitatii. Omul îsi da seama târziu ca Dumnezeu este aproape de sine, ca este cu totul în sine si ca îl respira clipa de clipa. Inconstient regreta doar ca: Târziu de tot te-am iubit, o, tu frumusete atât de veche, si totusi atât de noua; târziu de tot te-am iubit. Si iata ca tu te aflai înlauntrul meu, iar eu în afara, si eu acolo, în afara, te cautam si dadeam navala peste aceste lucruri frumoase pe care tu le-ai facut, eu, cel lipsit de frumusete . Dumnezeu ne-a iubit într-o asa masura încât trimite pe unicul sau Fiu pentru a se face om ca toti oamenii si pentru a rascumpara viata fiecaruia în parte printr-o iubire care doar din Dumnezeu poate sa vina. Augustin spune ca: Sub numele lui Dumnezeu, eu îl întelegeam deja pe Tatal, cel care le-a facut pe acestea; si pe Fiul în termenul de început, întru care le-a facut pe acestea, si crezând ca Treimea este Dumnezeul meu, cautam sa aflu asa cum si credeam din sfintele lui cuvinte, si iata ca îmi apare Duhul tau care se purta peste ape. Iata deci Treimea, o Dumnezeule al meu, Tatal, Fiul si Sfântul Duh, ziditorul întregii tale creaturi . Dumnezeu treimic al lui Augustin „este fara sa se schimbe, stie fara sa se schimbe, si vrea fara sa se schimbe” ; este situat în atemporalitate, vesnic si nelimitat în toate acceptiile noastre. Confesiunile pun în permanenta problema existentei lui Dumnezeu în univers pentru demonstrarea careia Augustin recurge la argumentul existentei celor mai înalte adevaruri ce se gasesc în inima noastra. Cauza acestora nu se gasesc nicidecum în om, tocmai datorita caducitatii acestuia, limitarii în timp si spatiu; prin urmare trebuie sa existe Dumnezeu, cauza adevarurilor, el însusi fiind adevarul absolut, izvorul tuturor adevarurilor. Stim despre Dumnezeu (sau sustinem ca stim) mai degraba ce nu este decât ceea ce este. Limbajul uman va fi întotdeauna limitat în a încerca o definitie, o caracterizare a lui Dumnezeu si nu va putea spune decât în parte ceea ce este el, urmând sa aflam totul doar la întâlnirea cu el. Concluzie Confesiunile lui Augustin pot fi ale fiecarui om în parte; zbuciumul acestuia îl poate simti tot cel care nu-l 3
cunoaste si-l cauta pe Dumnezeu. Acelasi drum îl parcurgem fiecare dintre noi, de aceleasi întrebari si probleme ne cramponam si noi, diferenta fiind în interiorizarea specifica oricarei persoane si în intensitate simtirii sale. De câte ori nu ne-am izbit de întrebari care ne îndepartau de adevaratul Dumnezeu, tocmai prin faptul ca tinteau spre lucruri prea marete? Situam pe Dumnezeu în locuri aproape inaccesibile si ne plângem ca nu putem ajunge pâna la el, când de fapt el este prezent în pura simplitate si frumusete a toata creatura. Pentru Augustin Dumnezeu este esenta pura, locul din care provin toate lucrurile create si existente; care spune omului ca este cel care este. Pentru el Dumnezeu este frumusete si bunatate absoluta care detine viata, existenta si cunoasterea în acceptia cea mai înalta. Îndragostitul de Dumnezeu va vedea în orice lucru amprenta de nesters a lui Dumnezeu si o va contempla cu dragostea a ceva lasat ca mostenire. Pentru noi Dumnezeu este, sau ar trebui sa fie ca si pentru Augustin, totul.
Una din cărţile care te marchează este „Confesiuni” de Aureliu Augustin, sau mai simplu zis, Sf. Augustin, marele episcop al Hiponei. Confesiunile sunt în mare parte un conglomerat de specii literare neputând fi încadrată nicăieri. Mai presus de asta sunt istoria unei convertiri veritabile: convertirea unui om înrobit de setea unei cunoaşteri profane şi de lanţul „femeii străine”. Uimitor şi extrem de relevant pentru noi, astăzi, este faptul că Augustin s-a apucat de curvie doar pentru ca să aibă cu ce se lăuda înaintea prietenilor săi: „mă aruncam în hău cu atâta orbire, încât mă ruşinam printre băieţii de vârsta mea că nu sunt destul de josnic; căci îi ascultam pe ei lăudându-se cu ticăloşiile lor şi fălindu-se cu atât mai mult cu cât erau mai neruşinaţi. Îmi plăcea să fac precum ei nu doar de dragul desfrânării ca atare, dar şi pentru a mă lăuda cu ea. Ce este mai demn de dispreţ decât viciul?” Pe lângă această mărturisire a convertirii, cel mai interesant lucru pe care l-am observat în cartea lui este cât de cristocentric poate fi mesajul său. La fiecare idee, la fiecare mărturisire îl aduce pe Dumnezeu în prim-plan. Plus că într-o anume măsură el îşi face confesiunile lui Dumnezeu – e ca un dialog pe care îl are cu El, un dialog în care el recunoaşte ominiscienţa Lui; El ştie deja toate păcatele care îi sunt mărturisite, iar Augustin, realizând aceasta, ni se adresează nouă la un moment dat. Un model deosebit de cristocentrism este într-un pasaj extrem de frumos; un cristocentrism în care i se mulţumeşte lui Dumnezeu că nu a fost lăsat să găsească prea multă plăcere în păcat: „Aflam o plăcere nespusă în a iubi şi în a fi iubit atunci când mă bucuram de trupul fiinţei iubite. Întinam, aşadar, izvorul curat al prieteniei prin zoaiele poftei trupeşti şi întunecam neprihănirea ei prin miasmele infernale ale desfrâului. [...] Dumnezeul meu, tu, îndurarea mea, cum să-ţi mulţumesc pentru bunătatea cu care ai amestecat atâta fiere în dulceaţa acelor iubiri.”
4
Autor: Carl E. Olson Traducere: Renata Oana Sursa: This Rock, mai-iunie 2010
Sf. Augustin de Hipona Papa Benedict al XVI-lea a subliniat puternic importanţa Sfântului Augustin de Hipona (354-430): într-o serie de audienţe generale dedicate Părinţilor Bisericii, Pontiful a dedicat una sau două audienţe unor mari personalităţi eclesiale precum Sf. Iustin Martirul, Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Ieronim, rezervând însă cinci audienţe pentru Sf. Augustin. Unul dintre cei mai mari teologi şi Doctori ai Bisericii, Sf. Augustin are o influenţă evidentă asupra Papei Benedict al XVI-lea. Sfântul Părinte afirma în cea de-a doua dintre cele cinci audienţe (16 ianuarie 2008) “Când citesc scrierile Sfântului Augustin, nu am impresia că este un om care a murit acum aproximativ 1.600 de ani. Mi se pare că este un om din zilele noastre: un prieten, un contemporan care mi se adresează mie, ni se adresează nouă cu credinţa lui vie şi actuală”. Relaţia dintre credinţă şi raţiune ocupă un loc important în opera vastă a Sf. Augustin. Papa Benedict al XVI-lea a abordat des această temă, identificând-o ca preocupare centrală a timpurilor noastre, iar pe Sf. Augustin îl prezintă ca pe un ghid care ne ajută să înţelegem şi să apreciem mai profund natura acestei relaţii. În a treia audienţă despre Doctorul african al Bisericii (30 ianuarie 2008), Papa afirma că “întreaga dezvoltare intelectuală şi spirituală” a acestuia “reprezintă un model valabil şi astăzi în relaţia dintre credinţă şi raţiune, un subiect nu numai pentru credincioşi, ci pentru orice persoană care caută adevărul, o temă centrală pentru echilibrul şi destinul tuturor oamenilor”. Aceasta este o problemă şi o temă esenţială în Confesiunile Sf. Augustin, relatarea profundă şi influentă a căutării de către el a unui sens şi a convertirii lui la creştinism. Sf. Augustin dă mărturie despre modul în care raţiunea îl pune pe om pe drumul către Dumnezeu şi modul în care credinţa informează şi înalţă raţiunea, ducând-o dincolo de limitele sale naturale, dar nu în mod tiranic sau prin vreo restricţie. El a rezumat acest fapt aparent paradoxal în faimosul dicton “Cred, ca să înţeleg; şi înţeleg ca să cred mai mult” (Sermo 43,9). Neadevăruri despre credinţă
După cum ştim cu toţii, există multe concepte distorsionate şi superficiale despre credinţă, raţiune şi divergenţele dintre cele două. Pentru cei care se consideră “luminaţi” şi pentru alţi sceptici, raţiunea este obiectivă, ştiinţifică şi verificabilă, în timp ce credinţa este subiectivă, personală şi iraţională, chiar la graniţă cu mania sau nebunia. Dacă credem însă că raţiunea este într-adevăr rezonabilă, trebuie să acceptăm că aceasta este o convingere în sine, pentru care este nevoie de un fel de credinţă. Pentru a aşeza întreaga încărcătură intelectuală a cuiva pe piedestalul raţiunii este nevoie de un anumit pas de credinţă. Filozoful Edward Feser postulează în lucrarea sa Ultima superstiţie: O respingere a noului ateism faptul că “secularismul nu se poate sprijini niciodată cu adevărat pe raţiune, ci numai ‘credinţa’ poate, aşa cum seculariştii înşişi înţeleg acest termen (sau mai degrabă cum îl înţeleg greşit, aşa cum vom vedea): un angajament de nezdruncinat, înrădăcinat nu în raţiune, ci mai degrabă într-o încăpăţânare cruntă, o dorinţă adânc sădită de a dori ca lucrurile să fie întrun anume fel, indiferent dacă dovezile arată că ele sunt sau nu în acel fel” (6). Pentru mulţi oameni de astăzi sursa raţiunii şi obiectul credinţei este propria lor putere intelectuală. Căutarea în afara lor sau dincolo de ei a unei surse mai mari sau a unui obiect mai important al credinţei este adesea respinsă ca “iraţională” sau “superstiţioasă”. Aşa cum arată Confesiunile, Augustin a mers cu o încăpăţânare cruntă (ca să împrumutăm descrierea excelentă a lui Feser) pe acest drum intelectual întunecat şi şi-a dat seama că este un drum închis. El şi-a dat seama că credinţa este pe atât de meritorie pe cât este obiectul 5
său şi la fel de puternică precum sursa sa. Pentru Augustin – un om care şi-a urmat argumentele filozofice cu o fervoare înflăcărată – atât obiectul cât şi sursa credinţei sunt Dumnezeu. “Credinţa, de fapt, este pur şi simplu gândire însoţită de asentiment” (27), remarca filozoful tomist Etienne Gilson în lucrarea “ Filozofia creştină a Sfântului Augustin“. Între raţiune şi credinţă nu există şi nu poate exista tensiune sau conflict; ambele izvorăsc din aceeaşi sursă divină. În consecinţă, raţiunea trebuie să joace un rol central în convingerile unui om despre lucrurile supreme. Într-adevăr, prin raţiune ajungem să ştim şi să înţelegem ce sunt credinţa şi raţiunea. Raţiunea este vehiculul care, dacă este condus corect, ne duce la poarta credinţei. Aşa cum observa Augustin: “Cea mai mare certitudine a mea era că ‘lucrările tale invizibile din crearea lumii se văd clar, fiind înţelese prin lucrurile care sunt făcute, chiar şi puterea şi dumnezeirea Ta eternă. Pentru că atunci când m-am întrebat cum este posibil să apreciez frumuseţea corpurilor, atât celeste cât şi terestre; şi ce mă ajută în formularea unor raţionamente corecte despre lucrurile schimbătoare; şi când am concluzionat că “Aceasta trebuie să fie aşa; aceasta nu trebuie să fie aşa”, iar apoi, când m-am întrebat cum era posibil să formulez astfel de raţionamente (din moment ce le-am formulat, într-adevăr), mi-am dat seama că am descoperit eternitatea adevărată şi neschimbătoare a adevărului care este deasupra minţii mele schimbătoare (Confesiuni 7,17). A trece dincolo de uşă
Cu toate acestea, dacă raţiunea ne aduce până în pragul credinţei – şi chiar ne informează asupra faptului că credinţa este o opţiune coerentă şi logică – ea nu ne poate trece dincolo de uşă. Această problemă se datorează parţial faptului că raţiunea a fost rănită de Cădere şi întunecată de efectele păcatului. Într-o măsură sau alta, raţiunea este denaturată, limitată şi îngreunată; adesea este scoasă de pe drumul ei de capriciile, emoţiile şi pasiunile noastre. În cele din urmă însă, nu acestea sunt motivele pentru care raţiunea naturală nu poate deschide uşa către credinţă. Ea nu reuşeşte să facă acest lucru deoarece credinţa este un dar al Creatorului, care este El însuşi de nepătruns. În căutarea intensă a lui Dumnezeu, Augustin a întrebat: Dumnezeu poate fi înţeles şi cunoscut numai prin raţiune? Răspunsul este un “Nu” categoric. Augustin afirmă: “Dacă l-ai înţelege, nu ar mai fi Dumnezeu” (Sermo 52,6, Sermo 117,3). În Confesiuni el vorbeşte şi despre faptul că raţiunea este insuficientă în faţa lui Dumnezeu şi a doctrinei adevărate. Făcând referire la un creştin imatur care a fost informat greşit despre doctrină, Episcopul din Hipona scria: “Atunci când aud despre un frate creştin care nu cunoaşte aceste lucruri sau le cunoaşte greşit, pot tolera opinia lui dezinformată; şi nu cred că lipsa unor cunoştinţe despre forma sau natura acestei creaţii materiale îi poate dăuna foarte tare, atâta timp cât el nu crede în ceva care este nedemn de tine, o, Doamne, Creatorule a toate. Dar dacă el crede că cunoştinţele lui lumeşti ţin de esenţa doctrinei evlaviei, sau se aventurează să susţină opinii dogmatice în probleme pe care nu le cunoaşte – aici apare dauna” (Confesiuni 5,5). Viziunea înaltă a lui Augustin despre raţiune se baza pe credinţa lui că Dumnezeu este autorul întregului adevăr şi al raţiunii. Dumnezeul-Om întrupat, a doua persoană a Treimii, face apel la raţiunea omului şi îl invită să caute mai adânc, să reflecteze mai profund, şi să fie mult mai însetat de “Adevărul etern”: “De ce este aşa, te întreb pe tine, o Doamne, Dumnezeul meu? Pot să văd aceasta după un model, dar nu ştiu cum să o exprim, decât dacă spun că tot ceea ce începe să existe, iar apoi încetează să mai existe, începe şi încetează atunci când în raţiunea Ta eternă este cunoscut faptul că trebuie să înceapă sau să înceteze – în raţiunea Ta eternă în care nimic nu începe şi nimic nu încetează. Şi acesta este Cuvântul Tău, care este de asemenea ‘Începutul’, pentru că ni se şi adresează nouă. Astfel, în Evanghelii, El a vorbit prin trup, şi Cuvântul răsuna în urechile exterioare ale oamenilor pentru a putea fi crezut şi căutat în interior, şi pentru a putea fi găsit în Adevărul etern, în care bunul şi unicul Învăţător îi învaţă pe toţi discipolii Săi. Acolo, Doamne, îţi aud eu glasul, glasul cuiva care vorbeşte cu mine, pentru că Cel care ne învaţă ne şi vorbeşte” (Confesiuni 11,8). 6
Un alt exemplu privind respectul mare al lui Augustin faţă de raţiune şi locul ei central în convingerile sale teologice îl regăsim în experienţa sa cu învăţăturile lui Mani. Atunci când Augustin a aflat despre viziunea maniheistă asupra lumii fizice, a fost extrem de exasperat de lipsa de logică şi de natura iraţională a acesteia. Momentul în care i s-a ordonat să creadă în învăţături despre corpurile cereşti care contraziceau clar logica şi matematica a constituit punctul de ruptură: “Şi totuşi mi se ordona să cred chiar şi când ideile nu corespundeau cu – sau chiar contraziceau – teoriile raţionale stabilite de matematică şi pe care le-am conştientizat singur, ci erau foarte diferite” (Confesiuni 5,3). Astfel, Augustin a părăsit maniheismul pornind în căutarea unei credinţe rezonabile, convingătoare din punct de vedere intelectual. Cunoaşterea limitelor
Raţiunea, bazată pe finitudinea omului, nu poate înţelege misterele infinite ale credinţei, chiar şi atunci când arată înspre ele, însă în mod nedesluşit. Pentru Augustin acest lucru a fost adevărat mai ales atunci când a trebuit să înţeleagă Scriptura. Pe când era tânăr, citirea Bibliei îl frustra şi îl enerva; mai târziu, prin ochii credinţei, a reuşit să îi înţeleagă şi să îi aprecieze bogăţiile: “Astfel, pentru că suntem prea slabi pentru ca raţiunea să găsească fără ajutorul nimănui adevărul, şi pentru că din această cauză avem nevoie de autoritatea scrierilor sfinte, acum am început să cred că Tu nu ai fi acordat sub nici o formă acelor Scripturi o autoritate atât de mare şi prezentă peste tot, dacă prin ele nu ar fi urmat ca oamenii să creadă în Tine şi să Te c aute. Pentru că dintre acele pasaje din Scriptură care până acum mi se păreau absurde şi jignitoare, am auzit câteva expuse raţional, am înţeles că pot fi soluţionate prin misterele interpretării spirituale. Autoritatea Scripturii mi se părea cu atât mai respectabilă şi mai demnă de crezare cu cât, chiar dacă toţi puteau să o citească, îşi păstra ascunsă întreaga măreţie a înţelepciunii în profunzimea lor spirituală” ( Confesiuni 6,5). Augustin a revenit des la contrastul între citirea Scripturii înainte şi după dobândirea credinţei, pentru că astfel a demonstrat modul în care raţiunea, cu toată bunătatea şi valoarea sa poate să înţeleagă numai o anumită cantitate limitată. În timp ce raţiunea este un instrument minunat şi chiar puternic, ea este totuşi un instrument natural care oferă rezultate limitate. Omul, animal raţional, este creat pentru comuniunea cu divinitatea şi prin urmare, are nevoie de o infuzie de viaţă divină. Harul, viaţa divină a lui Dumnezeu, îl umple pe om şi îi dăruieşte credinţa, speranţa şi dragostea. Credinţa este înainte de toate un dar de la Dumnezeu. Nu este o virtute naturală, ci o virtute teologică. Scopul său este theosis = îndumnezeirea omului – şi anume, participarea lui la natura divină (vezi CBC 460; 2Petru 1,4). Creştinul, renăscut ca fiinţă divinizată, trăieşte după credinţă şi nu după ceea ce vede, o expresie a Sf. Paul pe care Augustin o repetă: “Dar chiar şi aşa, noi trăim după credinţă şi nu după ceea ce vedem, pentru că suntem salvaţi de speranţă; dar speranţa care este văzută nu este speranţă (Confesiuni 13,13). Recunoaşterea autorităţii legitime
Receptivitatea smerită faţă de credinţă trebuie să recunoască autoritatea adevărată şi legitimă: “Pentru că, aşa cum cea mai importantă dintre autorităţile societăţii umane este ascultată mai mult decât cea mai mică dintre ele, şi Dumnezeu trebuie să fie ascultat mai presus de toate ( Confesiuni 3:8). Ceea ce Augustin nu a găsit la Mani a găsit în persoana lui Isus Cristos, în Biserica Sa şi în învăţăturile Bisericii. Toate cele trei sunt prezentate la începutul Confesiunilor : “Dar ‘cum îl vor chema ei pe El, cel în care nu au crezut? Sau cum vor crede ei fără un predicator?’ Acum ‘ei îl vor lăuda pe Domnul pe care l-au căutat’ pentru că ‘cei care caută îl vor găsi’ şi după ce îl vor găsi, îl vor lăuda. Te voi căuta pe Tine, o, Doamne, şi te voi chema. Te chem, o, Doamne, în credinţa mea pe care Tu mi-ai dat-o, pe care Tu ai inspirat-o în mine prin umanitatea Fiului Tău şi prin ministerul predicatorului Tău (1,1). Pentru Augustin, nu există nici un conflict între Cristos, Trupul Său şi Cuvântul Său. Cristos, prin Trupul Său, demonstrează adevărul Cuvântului Său, aşa cum admitea Augustin foarte deschis: “Nu aş fi crezut în Evanghelie dacă autoritatea Bisericii Catolice nu m-ar fi atins deja” (Contra epistolam Manichaei 5,6; vezi 7
şiConfesiuni 7,7). Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu aşternut pe hârtie de oameni inspiraţi de Spiritul Sfânt, are o certitudine şi o autoritate care provin direct de la Autorul ei divin şi care sunt protejate de Biserică: “Cine altcineva decât Tine, Dumnezeul nostru, a creat pentru noi acel firmament al autorităţii Scripturii Tale divine care se află deasupra noastră? Pentru că ‘cerul va fi strâns ca un pergament’; dar acum este întins deasupra noastră ca un înveliş. Scriptura Ta divină are o autoritate mult mai sublimă acum când acei oameni muritori prin care Tu ne-ai transmis-o au părăsit această lume” ( Confesiuni 13,15). Smerenie şi armonie
Papa Benedict al XVI-lea spunea în cea de-a treia audienţă generală despre Augustin: “Armonia dintre credinţă şi raţiune înseamnă mai presus de toate că Dumnezeu nu este îndepărtat; El nu este departe de raţiunea şi de viaţa noastră; El este aproape de fiecare fiinţă umană, aproape de inimile noastre şi de raţiunea noastră, dacă ne pornim într-adevăr la drum”. Viaţa lui Augustin este o mărturie dramatică şi înălţătoare despre acest adevăr extraordinar, şi de aceea Confesiunile continuă să îi provoace şi să îi atingă şi astăzi pe cititori, la 16 secole după ce au fost scrise. Tânărul Augustin a căutat raţiunea, prestigiul şi plăcerea cu o energie formidabilă şi cu o concentrare foarte precisă, dar nu a reuşit să îşi găsească pacea sau împlinirea. Dar atunci când şi-a urmat raţiunea la poarta credinţei, când s-a smerit în faţa lui Dumnezeu şi când s-a abandonat lui Cristos, atunci a înţeles de către Cine şi pentru Cine a fost creat. Gilson scria: “În esenţa sa, credinţa augustiniană reprezintă atât adeziunea minţii la adevărul supranatural cât şi abandonarea smerită a omului întreg în faţa harului lui Cristos” ( Filozofia creştină31).
Confesiuni (VII) de Laurentiu
Este greu, dacă nu chiar imposibil, să vorbeşti în câteva pagini despre „o carte în care cititorul descoperă bogăţii neaşteptate la orice nouă lectură” (M. Dulaey, „Les Confessions”, în Connaissance des Peres de l’Eglise, nr. 55, septembrie 1994, 8). Carlo Cremona, în cartea sa Augustin de Hippona, vorbind despre opera Confesiuni susţine: „Este o carte care nu poate fi rezumată; una dintre cele mai citite cărţi din literatura clasică veche, cea mai citită carte din literatura creştină; conform statisticilor, un best-seller şi în zilele noastre” (C. Cremona, Augustin de Hiponna, Pauline, Bucureşti 2003, 173). Cea mai citită şi cea mai studiată dintre operele augustiniene, Confesiuni, nu este doar o operă autobiografică, ci este în acelaşi timp şi o operă filozofică, teologică, mistică şi de poezie (Cf. A.di Berardino, ed., Patrologia, vol. III, Marietti, Casale 1978, 326). III.3.1. Cartea Confesiuni „în cifre”
Redactarea cărţii a fost începută de sfântul Augustin după 4 aprilie 397, dată la care a murit sfântul Ambroziu, şi, după mai bine de 3 ani, după anul 400 a fost terminată. Ca şi alcătuire putem spune că este structurată pe 13 cărţi, cu 278 de capitole. Primele nouă cărţi ne prezintă drumul străbătut de Augustin până la convertirea sa, lauda şi mulţumirea pe care Augustin le aduce lui 8
Dumnezeu pentru viaţa sa trecută şi starea sa prezentă, moartea mamei sale, sfânta Monica; iar ultimele patru cărţi prezintă meditaţiile sale asupra lui Dumnezeu Creatorul şi asupra creaţiei (Cf. B. Ştef, Sfântul Augustin. Omul. Opera. Doctrina, Colecţia Sfinţi Părinţi şi Doctori ai Bisericii, 1994, 134). Cel mai vechi manuscris, dintre cele 258 existente, este din secolul al VII-lea. Pe lângă acesta mai sunt 11 manuscrise din secolul al IX-lea, 8 din secolul al X-lea, 19 din secolul al XI-lea etc. Cele mai multe dintre aceste manuscrise sunt păstrate în marile Biblioteci din Europa; astfel, sunt 8 codice în Biblioteca din Bruxelles; 12 în biblioteca din Cantabrigia, 35 în biblioteca din Paris, 26 în biblioteca din Roma (Cf. G.I. Şerban, „ Studiu introductiv”, în Augustin, Confesiuni, 44-47). Vorbind despre această carte la nivel de cifre trebuie să menţionăm şi numărul bogat al citatelor din Sfânta Scriptură. Avem aproximativ 400 de citate scripturis-tice; mai exact, avem 230 din Vechiul Testament şi 160 din Noul Testament. Sunt cuprinse citate din 15 cărţi ale Vechiului Testament, şi din 20 ale Noului Testament. O mare predilecţie pare că a avut faţă de Cartea Psalmilor din care avem aproximativ 180 de citate. Alte cărţi ale Bibliei citate sunt: Evanghelia după sfântul Ioan de 32 de ori, Evanghelia după sfântul Matei de 24 de ori, Cartea Genezei de 22 de ori, Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani de 22 de ori etc. (Cf. G.I. Şerban, „Studiu introductiv”, în Augustin, Confesiuni, 48-49).
3.2. Spiritul în care a fost redactată opera ( Cf. M. Dulaey, „Les Confessions”, în Connaissance des Peres de
l’Eglise, nr. 55, septembrie 1994, 9 )
Parcurgând marea operă augustiniană nu descoperim un drum triumfal care l-a purtat pe Augustin spre Dumnezeu. Ci, mai degrabă, ne sunt prezentate eşecurile sale consecutive, care, datorită voinţei sale de fier şi a faptului că nu s-a descurajat, l-au purtat spre încercările sale succesive. Aflăm că a fost prins în mrejele mândriei şi ale seducţiei (A UGUSTIN , Confesiuni, III, 3 (5-6)), a fost cucerit de înţelepciunea propusă de Cicero în cartea Hortensius (AUGUSTIN ,Confesiuni, III, 4 (7)), a căzut în cursele maniheilor (A UGUSTIN , Confesiuni, III, 6-7). Dezamăgit şi de aceştia din urmă, a spus: „Nu mai aveam nici o credinţă şi-mi pierdusem speranţa de a mai găsi vreodată adevărul…[eram] într-o mare primejdie, din cauza disperării mele de a nu mai putea căuta şi afla adevărul” (AUGUSTIN, Confesiuni, VI, 1 (1)). Căutările noastre, ale oamenilor, eşuează de cel e mai multe ori pentru că nu cunoaştem bine obiectivul spre care trebuie să tindem. În cazul căutărilor existenţiale, salvarea noastră vine de la Dumnezeu, el cel care, din locul în care se află, ne iese în întâmpinare spre salvarea noastră. Aşa a fost şi în cazul lui Augustin. În zbuciumul îndoielilor sale, care atingeau apogeul punând sub îndoială existenţa adevărului: „Şi mi-am zis”, spune el, „nu cumva adevărul nu este nimic, fiindcă nu este răspândit nici prin spaţiile nemărginite, nici prin cele mărginite ale lucruri-lor?” (AUGUSTIN , Confesiuni, VII, 10 (16)), Dumnezeu îi este alături şi îi alungă îndoiala. Dumnezeu îi răspunde: „Ba, din contră! Eu sunt [adevărul], cel care sunt!” (A UGUSTIN, Confesiuni, VII, 10 (16)) Mai târziu Augustin avea să spună: „M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum te urmez cu înfocare; am gustat din tine şi acum sunt înfometat şi însetat după tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea ta” (AUGUSTIN, Confesiuni, X, 27 (38)). Prezentând eşec după eşec şi căutare după căutare, opera nu se termină cu o notă negativă, ci cu un triumf care îndeamnă la perseverenţă şi speranţă. Finalul operei îl prezintă pe autor plin de speranţa odihnei veşnice în braţele celui ce singur este Dumnezeu, Unul, Bun şi Sfânt (A UGUSTIN , Confesiuni, XIII, 37 (53)). Felul în care Augustin a făcut admirabila trecere de la ceea ce este universal la ceea ce este particular şi invers; felul în care sunt inter-relaţionate păcatul omului şi milostivirea divină; modul în care face ca întristărilor 9
succesive, cauzate de căutări nereuşite, să-le urmeze bucuria găsirii, fac din operă o capodoperă a literaturii universale şi spirituale.
Confesiuni (IX) III.3. Câteva teme majore care străbat opera: odihna, umilinţa, adevărul şi Dumnezeu
„Din punctul de vedere al conţinutului de idei, Confesiunile schiţează mai toate problemele care îl vor frământa pe Augustin în următorii 30 de ani” (G.I. Şerban, „Studiu introductiv”, în Augustin, Confesiuni, 23). Cu alte cuvinte cartea cuprinde o sinteză a întregii sale gândiri. a. Odihna Pare că domină întreaga operă sau, dacă nu o domină, cu siguranţă o încadrează, întrucât este prezentă la început şi la sfârşit. Cartea începe cu această temă: „Tu ne-ai zidit pe noi pentru tine; şi neliniştită este inima noastră până se va odihni întru tine”( Augustin, Confesiuni, I, 1 (1)) şi se termină cu o rugăciune care face trimitere la sabatul veşnic: „O, Doamne Dumnezeule, dă-ne nouă pacea, căci tu ni le-ai dat pe toate, dă-ne pacea odihnei, pacea sabatului, pacea fără de seară (…) lucrul acesta de la tine să se ceară, întru tine să fie căutat şi la tine să bată; căci numai aşa, dar exact aşa, se va primi, aşa se va afla şi tot aşa se şi va deschide. Amin”( Augustin, Confesiuni, XIII, 35 (50); XIII, 38 (53)). „Această odihnă, care, deja potrivit cu filozofia păgână, este considerată ca obiect al căutării spontane a tuturor oamenilor, poate fi considerată ca o împlinire şi spre această împlinire a tins şi Augustin şi a mers până a ajuns să spună „Dumnezeule al meu, tu…eşti înălţimea umilinţei mele şi odihna ostenelilor mele” (Augustin, Confesiuni, XII, 26 (36))„doar când mă voi fi lipit cu toată fiinţa mea de tine, nu va mai exista niciodată pentru mine nici durere, nici osteneli” (Augustin, Confesiuni, XIII, 8 (9)). De fapt, întreaga carte redă drumul străbătut de Augustin pentru a trece de la nelinişte – o stare ontologică de neîmplinire care face omul să caute să îşi descopere adevărata sa fiinţă – la linişte. b. Umilinţa. Confesiunile ne prezintă şi o altă trecere a sfântului Augustin: trecerea de la omul mândru, de la acel om care nu avea nevoie de darurile lui Dumnezeu şi care credea că poate obţine totul prin faptele sale şi prin eforturile sale, la omul umil care avea să recunoască înaintea tuturor că „totul e har”. La o citire atentă a operei Confeiuni se poate observa că atunci când Augustin vorbeşte despre anevoiosul său drum al convertirii, arată tuturor că drumul său a fost lung şi dificil datorită mândriei împotriva căreia Dumnezeu se ridică (Augustin, Confesiuni, VII, 9 (13)). Viaţa sfântului Augustin este un exemplu şi un argument în favoarea tezei: „Umil nu te naşti, ci devii!” c. Adevărul – căutarea şi găsirea lui! „Unde să fie căutat acest adevăr şi când anume să fie căutat?” (Augustin, Confesiuni, VI, 11 (18)), se întreba sfântul Augustin. Atunci când şi-a dat seama că nu poate găsi adevărul în persoana sa, în mediocritatea sa păcătoasă s-a îngrozit. Iată ce spune: „Mă puneai în faţa mea ca să văd cât eram de imoral, cât de strâmb şi de respingător, plin de pete şi de răni, şi eu vedeam şi mă îngrozeam şi nu aveam unde să fug de mine însumi” (Augustin, Confesiuni, VIII, 7 (16)). Deşi îngrozit Augustin nu a căutat rezolvarea problemei în fuga de ea, ci a ales confruntarea (În cartea sa Introducere în creştinism, Joseph Ratzinger spune că sunt două căi pentru rezolvarea problemelor: negarea lor sau confruntarea cu ele; prima cale este mai comodă, însă doar a doua cale duce mai departe. Cf. J. Ratzinger, Introducere în creştinism, Sapientia, Iaşi 2004, 204.). Depăşind faza 10
mândriei a îndrăznit să apeleze la ajutorul lui Dumnezeu în această confruntare: „începusem să gem, rugândumă ca tu să-mi vii în ajutor” (Augustin, Confesiuni, VI, 3 (3)). De fapt trezirea sa şi începutul strigătului său după ajutor au loc după dialogul cu Alypius, dialog prezent în cartea a VIII-a a operei Confesiuni: „De ce pătimim?(…) Se ridică toţi nepricepuţii şi iau cerul cu asalt, iar noi, cu învăţăturile noastre lipsite de inimă, iată unde ne tăvălim cu trupul şi cu sângele nostru! Oare, doar pentru că ne-au luat-o înainte ne este ruşine să îi urmăm?” (Augustin, Confesiuni, VIII, 8 (19)). Această tânguire a sa s-a concretizat într-un mod şi mai expresiv în lacrimile şi rugăciunea făcute sub smochinul dintr-o grădină din Milan: În cele din urmă m-am întins sub un smochin şi am dat frâu liber lacrimilor, şi râurile ochilor mei au izbucnit, jertfă bine primită de tine. Şi, într-adevăr, nu cu aceste vorbe, ci în această ordine de idei ţi-am spus multe: «Şi tu, Doamne, până când» ziceam «până când, o, Doamne, te vei mânia până la sfârşit? Să nu pomeneşti fărădelegile noastre cele de demult». Căci înţelegeam bine că sunt acaparat de ele şi aruncam din mine vorbe pline de obidă: «Cât timp, da, cât timp va mai fi tot mâine şi iarăşi mâine». Pentru ce nu acum? Pentru ce nu vine în ceasul acesta sfârşitul ruşinii mele? Şi Dumnezeu i-a răspuns imediat: Tolle, lege! Tolle, lege! – Ia şi citeşte!” A luat în mână cartea Apostolului şi, spune el: Am deschis-o şi am citit în tăcere capitolul pe care ochii mei s-au aruncat mai întâi: «Nu în ospeţe şi beţii, nu în desfrânare şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos şi grija faţă de trup să nu o faceţi spre pofte» ( Rom 13,13-14). Şi nici nu am voit să citesc mai mult şi, de fapt, nici nu mai era nevoie. Într-adevăr, o dată cu sfârşitul acestui pasaj, ca şi când în inima mea s-ar fi vărsat o lumină de siguranţă, toate întunecimile îndoielii s-au risipit” (Augustin, Confesiuni, VIII, 12 (29)). Găsise Adevărul. d. Dumnezeu Vorbirea despre Dumnezeu nu a fost, nu este şi nici nu va fi vreodată uşoară. „Despre Dumnezeu se vorbeşte de obicei ca şi cum ar putea fi comparat cu tot felul de lucruri cu care suntem deja familiarizaţi” (B. DAVIES, Introducere în filozofia religiei, Humanitas, Bucureşti 1997, 19) şi totuşi, despre „ Unicul şi Adevăratul creator şi Conducător al universului” aşa cum îl numeşte Augustin, se ştie că e total diferit de tot ceea ce aparţine empirismului. Mai întâi Augustin aduce argumente în favoarea existenţei lui Dumnezeu : În interiorul nostru noi descoperim cele mai înalte adevăruri ale logicii, matematicii, esteticii, eticii şi religiei, cărora le revine calitatea de a fi eterne. Prezenţa lor în spiritul nostru trebuie să aibă o cauză. Dar spiritul nostru nu-şi poate fi lui însuşi cauză, deoarece este limitat în timp, este schimbător în activitatea sa, ceea ce înseamnă că nu poate produce ceva etern. Cauza acestor adevăruri este cel mai înalt Izvor, izvorul tuturor adevărurilor, Dumnezeu. Deci, Dumnezeu există (G.I. Şerban, „Studiu introductiv”, în Augustin, Confesiuni, 26-27). Dar cine este acest Dumnezeu? După ce se convinge că Dumnezeu nu este nici pământul, nici cele ce se aflau pe pământ, nici marea sau adâncurile sau târâtoarele cu suflet viu, nici adâncurile cele diafane sau aerul cu toţi locuitorii săi, nici cerul, soarele, luna şi stelele, Augustin răspunde împreună cu toate aceste creaturi spunând că Dumnezeu este creatorul tuturor celor ce există (Cf. Augustin, Confesiuni, X, 6 (9)). El exclude din existenţa şi fiinţa lui Dumnezeu orice formă de antropomorfism: „nu te cugetam o, Doamne, sub înfăţişarea unui trup omenesc” (Augustin, Confesiuni, VII, 1 (1)). Citind capitolul întâi al cărţii a VII-a putem găsi exprimat de Augustin, intr-o frază mai scurtă, cine este Dumnezeu. El afirmă: „Tu [Dumnezeule] eşti cel Preaînalt, singurul, Adevăratul, Cel nesupus stricăciunii, Inviolabilul şi Neschimbatul” (Augustin, Confesiuni, VII, 1 (1)). Acest Dumnezeu este veşnic : „Tu însă acelaşi eşti mereu şi anii tăi nu se vor împuţina. Anii tăi nici nu se duc, nici nu vin… Anii tăi stau toţi în acelaşi timp pentru că nu se clintesc, şi nici atunci când se duc nu sunt excluşi de cei care vin, fiindcă nu se scurg… anii tăi sunt o singură zi, şi ziua ta nu este în fiecare zi, ci astăzi… Ziua ta de astăzi este veşnicia” (Augustin, Confesiuni, XI, 13 (16); Cf. Augustin, Confesiuni, XI, 14 (17)). Acest Dumnezeu este pretutindeni, este omniprezent şi sfântul Augustin este convins că Dumnezeu se află în tot locul neexistând nimic care să-l limiteze, este „cel pe care nici un loc nu-l mărgineşte” (Augustin, Confesiuni, V, 2 (2)). 11
Confesiuni (XI) Concluzie
Iată-ne la sfârşitul drumului în care ne-am propus, aşa cum spuneam la început, să schiţăm câteva date despre operaConfesiuni. Am văzut cine sunt Sfinţii Părinţi, precum şi importanţa şi actualitatea lor. L-am văzut pe sfântul Augustin în viaţa sa, în scrierile sale şi în doctrina sa, dar mai ales aşa cum reiese el din Confesiuni. Deşi am încercat să spunem multe şi să atingem diverse teme dezbătute în această mare operă, ne dăm cu uşurinţă seama că numărul temelor neatinse este mult mai mare decât al celor menţionate. Acest lucru nu este nici pe departe motiv de descurajare pentru cei care vor să aprofundeze această operă, ci dimpotrivă trebuie să fie imbold la studiu intens pentru a scoate la lumină adevăruri incontestabile ale vieţii unui sfânt şi ale credinţei noastre creştine universale. Este important să ne apropiem de acest Sfânt Părinte prin studierea operelor sale. Cine se apropie de scrierile sale conştientizează faptul că Augustin a fost omul timpului său prin viaţa şi trăirile sale, dar prin opera sa el este omul .
12
