BIOCENTRISM - Manual de utilizare

1

BIOCENTRISM- Manual de utilizare (varianta finală a materialului „Marele secret”) Moto: Unii au ridicat datul cu capul în perete la nivel de artă. Se fac de râs: alături este o ușă deschisă... VOI ATAȘA O INTRODUCERE CARE SĂ UȘUREZE URMĂRIREA MATERIALELOR POSTATE LA ACEASTĂ ADRESĂ. MAJORITATEA ÎȘI AU ORIGINEA LA ÎNCEPUTUL ANILOR ’90. IDEEA DE BAZĂ ESTE CĂ LIPSEȘTE UN CRITERIU DE ADEVĂR ÎN FUNC ȚIE DE CARE SĂ APRECIEM CORECTITUDINEA MODELELOR ȘTIINȚIFICE ALE REALITĂ ȚII ATÂTA VREME CÂT NU DISPUNEM ȘI DE MODELUL FENOMENULUI CARE PERMITE ÎNSĂȘI APARIȚIA LOR, „VIAȚA”. ȘI CARE, IMPLICIT, TREBUIE SĂ STEA LA BAZA ACESTORA. SAU: ORICE MODEL ESTE CORECT DACĂ ESTE COMPATIBIL CU „VIA ȚA”. NU ȘTIM CE ESTE „VIAȚA”, IMPLICIT NU ȘTIM DACĂ UN MODEL ȘTIINȚIFIC ESTE CORECT! FAPTUL NU SE DATOREAZĂ, DUPĂ PĂREREA MEA, INCAPACITĂȚII CERCETĂTORILOR, CI FAPTULUI CĂ SISTEMUL LE IMPUNE ACESTORA FOLOSIREA UNEI METODE INCORECTE: CAUZALITATEA. IAR ORGANISMELE VII NU ÎȘI DATOREAZĂ EXISTENȚA UNOR PROCESE CAUZALE (INTERMEDIATE DE CEEA CE GENERIC NUMIM „TIMP”). ELE AR FI DOAR O APARENȚĂ CĂREIA NU I-AM GĂSIT INIȚIAL DECÂT UN SINGUR CORESPONDENT: GEOMETRIA. PE BAZA ABORDĂRII ȘTIINȚIFICE STRUCTURILE CONSTITUENTE ALE ORGANISMELOR VII PAR CĂ-ȘI DATOREAZĂ FUNCȚIONAREA UNELE ALTORA. DAR, SIMULTAN, ELE ÎȘI DATOREAZĂ FUNCȚIONAREA ALTORA UNORA. DAU AICI UN SINGUR EXEMPLU: ANTAGONISMUL INTERSTIMULANT AL PROFESORULUI DANIEL DANIELOPOLU. ȘI ATUNCI: ÎN ORGANISMUL VIU PROCESELE DINAMICE CARE PAR CĂ SE INTERDETERMINĂ FAC ASTA ÎN MOD RECIPROC ȘI SIMULTAN. CU ALTE CUVINTE AU LOC ABSOLUT SIMULTAN, IMPLICIT INDEPENDENT! DE ACEEA TRR (MODELUL REALITĂȚII ÎN CARE ELEMENTELE ACESTEIA SUNT LEGATE CAUZAL PE BAZA UNOR SEMNALE CU VITEZĂ LIMITATĂ) NU ESTE COMPATIBILĂ CU „VIAȚA”! ESTE GREȘITĂ! MAI JOS ARĂT CÂT DE SIMPLU SE POATE DEMONSTRA ASTA. EINSTEIN N-AR FI SUPRAVIEȚUIT NICI 30 DE SECUNDE DUPĂ NAȘTERE DACĂ TRR S-AR FI MANIFESTAT LA NIVELUL STRUCTURILOR ORGANISMULUI SĂU ( ȘI ACOLO, APARENT, EXISTAU DIN GREU SEMNALE CU VITEZĂ LIMITATĂ). CA ȘI ÎN FIZICĂ, ACUMULAREA DE DATE NU PUTEA SĂ NU PUNĂ ȘI BIOLOGIA ÎN FAȚA ADEVĂRULUI: REALITATEA, CARE PÂNĂ LA PROBA CONTRARIE GENEREAZĂ SPONTAN VIAȚA, NU ESTE CAUZALĂ.

2 MIȘCĂRILE INDEPENDENTE, FĂRĂ RESTRICȚII DE NATURĂ FIZICĂ LA NIVELUL PROCESELOR DINAMICE, AU CA REZULTANTĂ, ÎN MOD ABSOLUT, „ORGANISMUL VIU”. SOLUȚIA ACESTEI STĂRI DE LUCRURI ESTE „SINCRONIZAREA” ABSOLUTĂ A RESPECTIVELOR PROCESE. EVIDENT, EA NU ESTE DE NATURĂ CAUZALĂ! CĂ PROCESELE SUNT ABSOLUT INDEPENDENTE ESTE UȘOR DE VERIFICAT: FACEȚI O MIȘCARE OARECARE, URMĂRINDU-VĂ ÎN OGLINDĂ. PE TOT TIMPUL MIȘCĂRII FORMA DUMNEAVOASTRĂ GENERALĂ A RĂMAS ACEEAȘI. PUTEȚI GĂSI O EXPLICAȚIE FIZICĂ (CAUZALĂ) A FENOMENULUI? NU MAI CĂUTAȚI! NU EXISTĂ! PROCESELE DINAMICE DISTINCTE N-AR PUTEA REALIZA AȘA CEVA DACĂ AR FI FORȚATE SĂ SE „AȘTEPTE” UNELE PE ALTELE. ELE SUNT SINCRONIZATE. NU EXISTĂ „TIMP”  NU EXISTĂ „MOARTE”! DESINCRONIZAREA („ÎN TIMP”) A PROCESELOR DE CONTACT CU REALITATEA ARE LOC LA NIVELUL SINAPSELOR CONDIȚIONATE. ÎN ACESTE CONDIȚII STRUCTURA CĂREIA SUNT FORȚAT SĂ MĂ ADRESEZ ESTE CEA FORMATĂ DIN SINAPSELE DUMNEAVOASTRĂ CONDIȚIONATE. VOI ARĂTA MAI JOS CĂ ACEASTĂ STRUCTURĂ ESTE STRICT DISTINCTĂ DE „ORGANISMUL VIU”. EA ESTE „CĂPĂTATĂ” PRIN MECANISME NEGENETICE. AȘA CĂ, DACĂ PENTRU „ORGANISMUL VIU” SUPORTUL „COMUNICĂRII” ESTE EXCLUSIV GEOMETRIC, PENTRU SINAPSELE CONDIȚIONATE AVEM NOȚIUNI SPECIAL „INVENTATE”: „METRICĂ”, „CAUZALITATE”, ETC.. ACESTEA, ÎMPREUNĂ CU O ÎNTREAGĂ FAUNĂ DE SIMBOLURI ȘI ALGORITME (MĂ REFER LA LIMBAJ ÎN GENERAL ȘI LA LIMBAJUL MATEMATIC ÎN SPECIAL) DESCRIU O REALITATE PE CARE TEOREMA LUI GӦDEL DIN 1931 („ORICE TEORIE AXIOMATICĂ NECONTRADICTORIE ESTE INCOMPLETĂ”) O NUMEȘTE EUFEMISTIC „INCOMPLETĂ”. AȘA CĂ CEI CARE VOR COMENTA „NECONSTRUCTIV” LIMBAJUL FOLOSIT ÎN MATERIALELE POSTATE DE MINE LA ACESTA ADRESĂ NU VOR FACE DECÂT SĂ ATRAGĂ ATENȚIA CITITORILOR ASUPRA (SCUZAȚI!) IMPOTENȚEI CU EFECTE CRIMINALE ALE METODEI ȘI LIMBAJULUI ȘTIINȚIFIC (VEZI MAI JOS ABERAȚIILE LEGATE DE TRR, „APROBATE” ȘTIINȚIFIC). FIIND FORȚAT DE CONDIȚII, AȘA CUM ARĂTAM MAI SUS, VOI FOLOSI UN LIMBAJ GREȘIT DOAR GENERIC (MAI INCOMPLET POATE DECÂT A DEMONSTRAT GӦDEL CĂ ESTE) ADRESÂNDU-MĂ ASTFEL SINAPSELOR DUMNEAVOASTRĂ CONDI ȚIONATE, PENTRU A PUTEA ATRAGE ATENȚIA ASUPRA SINGURULUI LIMBAJ COMPLET: LIMBAJUL CU SUPORT IMAGINE. MODUL ÎN CARE ACESTA DIN URMĂ SE FORMEAZĂ ȚINE, CU ADEVĂRAT, DE NATURA NOASTRĂ REALĂ (GEOMETRICĂ), CEA CU CARE NE NAȘTEM ȘI PE CARE NU TREBUIE S-O „ÎNVĂȚĂM”... NU ESTE O COINCIDENȚĂ CĂ ISUS SPUNE: MATEI 18:3 - ŞI LE-A ZIS: „ADEVĂRAT VĂ SPUN CĂ, DACĂ NU VĂ VEŢI ÎNTOARCE LA DUMNEZEU ŞI NU VĂ VEŢI FACE CA NIŞTE COPILAŞI, CU NICIUN CHIP NU VEŢI INTRA ÎN ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR.” MARCU 10:15 - ADEVĂRAT VĂ SPUN CĂ ORICINE NU VA PRIMI ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU CA UN COPILAŞ, CU NICIUN CHIP NU VA INTRA ÎN EA!” LUCA 18:17 - ADEVĂRAT VĂ SPUN CĂ ORICINE NU VA PRIMI ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU CA UN COPILAŞ, CU NICIUN CHIP NU VA INTRA ÎN EA.”

3 IOAN 3:3 - DREPT RĂSPUNS, ISUS I-A ZIS: „ADEVĂRAT, ADEVĂRAT ÎŢI SPUN CĂ, DACĂ UN OM NU SE NAŞTE DIN NOU, NU POATE VEDEA ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU.” IOAN 3:7 - NU TE MIRA CĂ ŢI-AM ZIS: „TREBUIE SĂ VĂ NAŞTEŢI DIN NOU.” MESAJUL LUI ISUS, „LA PROPRIU”, ESTE: „SCĂPAȚI DE SINAPSELE CONDIȚIONATE!” NU EXISTĂ „TIMP” (SINAPSELE CONDIȚIONATE)  NU EXISTĂ „MOARTE”! CINEVA AR PUTEA SĂ OBIECTEZE: „BINE DAR ANIMALELE SĂLBATICE ÎN MEDIUL LOR NATURAL?!” POSEDĂ ELE SINAPSE CONDIȚIONATE?DA! PAG. 16. ȘTIU CĂ VIAȚA VEȘNICĂ (LA PROPRIU) NU ESTE UȘOR DE TRĂIT . ESTE MULT MAI COMOD SĂ MORI (CA PROSTU’) DE „MOARTE BUNĂ”. DAR EXISTĂ SOLUȚII VERIFICATE CU SUCCES (CAZUL MEDUZEI TRRITOPSIS DOHRNII, VEZI MAI JOS). CARE SĂ FIE EXPLICAȚIA FAPTULUI CĂ ACESTE ORGANISME, ÎN SITUAȚII LIMITĂ, APUCĂ PE CALEA ÎNTINERIRII ȘI NU A „ÎNVĂȚĂRII”? PRACTIC, RENUNȚÂND LA „BENEFICIILE” SALE, ELE RUP „LANȚUL” TROFIC! CUM ACESTA ESTE O CONSTRUCȚIE FORMALĂ SE PARE CĂ NU ESTE O COINCIDEN ȚĂ CĂ FAPTUL ÎN SINE CONDUCE DIRECT LA VIAȚA VEȘNICĂ (LA PROPRIU). DECI SE POATE! MERITĂ? FIECARE POATE AVEA RĂSPUNSUL SĂU! EU CRED CĂ DA! TREBUIE CONȘTIENTIZAT (?!) CĂ SINAPSELE CONDIȚIONATE SUNT CA UN CIP, NU SUNT ALE DUMNEAVOASTRĂ! ȘI,DECI, INTERESELE CURENTE (BANI, GLORIE, PUTERE ETC.) NU SUNT ALE DUMNEAVOASTRĂ, SUNT ALE LOR. IAR INTERESELE LOR DIN PĂCATE NU VIZEAZĂ VIAȚA. DIN CONTRA! CÂND MĂ REFER LA „SOLUȚII” NU MĂ GÂNDESC LA ACȚIUNI EXTERIOARE ORGANISMULUI VIU (REVOLTE, REVOLUȚII, ETC.). „SOLUȚIILE” SUNT INTERIOARE. PENTRU CĂ DOAR ASTFEL ACȚIONEAZĂ LA NIVELUL REAL , HOLOGRAFIC. ȘI DE AICI REZULTĂ „MINUNILE”… DACĂ SE ACȚIONEAZĂ CONSECVENT O SĂ FIȚI SURPRINȘI CĂ UNIVERSUL (CEL REAL, CARE SUSȚINE VIAȚA VEȘNICĂ LA PROPRIU - TREBUIE SĂ SUBLINIEZ SISTEMATIC?!) ESTE DE PARTEA DUMNEAVOASTRĂ: VĂ VA RĂSPUNDE ȘI LA EXTERIOR CU O FORȚĂ GREU DE IMAGINAT DIN PUNCT DE VEDERE RA ȚIONAL. VEȚI DEVENI DE NESTĂPÂNIT (LIBERI) LA PROPRIU (SCUZAȚI CĂ INSIST). ÎN JOC ESTE VIAȚA MEA, A DUMNEAVOASTRĂ, A COPIILOR DUMNEAVOASTRĂ. VOI ARATĂ ȘI CU ALTE OCAZII CĂ ACCESUL LA ADEVĂRUL SPUS DE ISUS ESTE PERMIS DOAR DACĂ NOUL TESTAMENT ESTE CITIT DUPĂ UN COD: ÎNTOTDEAUNA „LA PROPRIU”. EVIDENT CĂ NU ESTE O COINCIDENȚĂ FAPTUL CĂ MESAJUL MATERIALELOR MELE COINCIDE CU CEL AL LUI ISUS, DACĂ ACESTA ESTE CITIT „LA PROPRIU” (DACĂ CINEVA MĂ VA ACUZA DE PLAGIAT NU MĂ SUPĂR, DAR AFIRM CU TĂRIE CĂ N-AM URMĂRIT ACEASTĂ COINCIDENȚĂ, DOAR AM CONSTATAT CĂ EXISTĂ).

4 FAPTUL CĂ MĂ REFER LA ISUS CA LA O PERSOANĂ CARE EXISTĂ (A EXISTAT ȘI DIN PUNCT DE VEDERE ISTORIC - CU TOATE CĂ DOVEZILE CONCRETE PAR CĂ LIPSESC), SE DATOREAZĂ ȘI EL CONTEXTULUI HOLOGRAFIC. IAR DOVADA ÎN ACEST SENS (HOLOGRAFIC) ESTE FURNIZATĂ DE CINEVA CARE VREA SĂ-L DESFIINȚEZE CA PERSONAJ REAL: REALIZATORII ARHICUNOSCUTULUI ZEITGEIST. PE SCURT ACEȘTIA ÎL „DESCOPERĂ”PE ISUS ȘI ÎN CULTURA ALTOR CIVILIZAȚII, ANTERIOARE MOMENTULUI PALESTINA, „ANUL 0”. ACEST FAPT NU SLĂBEȘTE CI, DIN CONTRA, ÎNTĂREȘTE CONCLUZIA CĂ ISUS NU FACE PARTE DIN „LUMEA ACEASTA” (CAUZALĂ) CI DINTR-O LUME FĂRĂ TIMP (GEOMETRICĂ, HOLOGRAFICĂ). EL A „VENIT” LA TOATE „MOMENTELE” RESPECTIVE (CÂND L-AU „VĂZUT” DOAR CEI CARE AU DAT „PAUZĂ” SINAPSELOR LOR CONDIȚIONATE) TOCMAI PENTRU A NE „DESCHIDE OCHII” (ȘI A NE DESFIINȚA SINAPSELE CONDIȚIONATE). IOAN 5:19 ISUS A LUAT DIN NOU CUVÂNTUL ŞI LE-A ZIS: „ADEVĂRAT, ADEVĂRAT VĂ SPUN CĂ FIUL NU POATE FACE NIMIC DE LA SINE; EL NU FACE DECÂT CE VEDE PE TATĂL FĂCÂND; ŞI TOT CE FACE TATĂL FACE ŞI FIUL ÎNTOCMAI.” TREBUIE TRECUT PESTE FORMA METAFORICĂ PE CARE BISERICA, ÎN DIFERITELE CONCILII, A DAT-O NOULUI TESTAMENT. REVIN LA FAPTUL CĂ SINCRONIZAREA PROCESELOR ESTE CEA CARE PERMITE PERSPECTIVA GEOMETRICĂ ASUPRA REALITĂȚII ȘI VIA ȚA ÎNSĂȘI. MEMBRII UNEI MARI ORCHESTRE SIMFONICE N-AR MAI PUTEA INTERPRETA NICI O SIMFONIE DACĂ AR FI OBLIGAȚI SĂ-ȘI INTERPRETEZE PARTITURILE PE BAZA SEMNALELOR CARE LE VIN DE LA COLEGI. SINCRONIZAREA ESTE IMPUSĂ SIMULTAN DE DIRIJOR. IAR SINCRONIZAREA PROCESELOR CARE SĂ IMPUNĂ SIMFONIA SAU IMAGINEA DIN OGLINDĂ SE POATE ÎNTÂMPLA DOAR DACĂ ELE SE DESFĂȘOARĂ INDEPENDENT: NU SE INTERDETERMINĂ CAUZAL. PUR ȘI SIMPLU IMAGINEA DIN OGLINDĂ, IMPLICIT PERSOANA DUMNEAVOASTRĂ, ESTE REZULTATUL MIȘCĂRII SINCRONIZATE A UNOR EVENTUALE PUNCTE SUPORT CARE LE ALCĂTUIESC IDENTIC ÎN DIFERITE IPOSTAZE. CA URMELE CURENȚILOR DE AER ÎNTR-UN LAN DE GRÂU. INTERACȚIONEAZĂ RECIPROC SPICELE DE GRÂU? NU! TOCMAI DE ACEEA URMA CURENTULUI DE AER REPRODUCE FIDEL FORMA (TRAIECTORIEI) ACESTUIA, ORICARE AR FI ACEASTA. PRESUPUNÂND CĂ EXISTĂ CURENȚI DE AER CARE ACȚIONEAZĂ SIMULTAN, CU DIRECȚII DIFERITE, SPICELE VOR PUTEA REPRODUCE TOATE FORMELE, FĂRĂ SĂ SE CIOCNEASCĂ ÎNTRE ELE, DACĂ INDIVIDUAL SE VOR MIȘCA PE O TRAIECTORIE ÎNCHISĂ DAR SINCRONIZATĂ, FIECARE CU TOATE CELELALTE. SEGMENTE ALE MIȘCĂRII INDIVIDUALE PE TRAIECTORIA ÎNCHISĂ, VIZIBILE SIMULTAN DE LA O ANUMITĂ DISTANȚĂ („METRICĂ”) DATĂ, VOR ALCĂTUI FORMA UNUIA DINTRE CURENȚII DE AER. DE LA ALTĂ METRICĂ DATĂ SE VOR VEDEA SIMULTAN SEGMENTELE CORESPUNZĂTOARE ALTUI CURENT DE AER. DACĂ EXISTĂ POSIBILITATEA ACCESULUI SIMULTAN LA TOATE METRICILE (POZIȚIILE) CARE PERMIT CONSIDERAREA UNOR URME ALE CUREN ȚILOR DE AER („IMAGINI”), UN EVENTUAL ASTFEL DE OBSERVATOR LE VA PUTEA OBSERVA SIMULTAN.

5 SPICELE AR REPREZENTA ÎN ACEASTĂ ANALOGIE PUNCTELE SUPORT ALE PROPRIETĂȚILOR GEOMETRICE ALE SPAȚIULUI. ATUNCI MIȘCAREA ACESTORA PE O TRAIECTORIE ÎNCHISĂ DEGENEREAZĂ POZI ȚIA LOR GEOMETRICĂ ÎNTR-UN COD (PENTRU CĂ ESTE O DEPLASARE CARE IMPUNE O ORDINE FĂRĂ SĂ SE AJUNGĂ NICĂIERI). ÎN CELELALTE MATERIALE L-AM DENUMIT ADN PENTRU FAPTUL CĂ ELEMENTELE CONSTITUENTE ALE EVENTUALULUI OBSERVATOR MENȚIONAT MAI SUS (CELULELE VII), CARACTERIZATE DE TOTALA NE INTERACȚIUNE CU ELEMENTELE GEOMETRICE ALE CONTEXTULUI, TREBUIE SĂ CONȚINĂ ACELAȘI COD („MIȘCARE” PE O TRAIECTORIE ÎNCHISĂ). AM DESCRIS AICI SPAȚIUL REAL, HOLOGRAFIC (AMINTIȚI-VĂ CĂ SCHIMBÂND POZIȚIA –METRICA - FAȚĂ DE SUPORTUL UNEI HOLOGRAME VEDEM ÎNTOTDEAUNA ALTCEVA). SCHIMBAREA ARE LOC DUPĂ UN ANUMIT PROTOCOL SUSȚINUT DE UN COD, CARE SE MANIFESTĂ SIMULTAN LA NIVELUL TUTUROR PUNCTELOR IMAGINII (PE CARE, GENERIC, O NUMIM IMAGINE TRIDIMENSIONALĂ – PAG. 78). PENTRU CINE N-ARE RĂBDARE SĂ CITEASCĂ ȘI CELELALTE MATERIALE SE IMPUNE O DIVAGAȚIE GENERATĂ DE POTENȚIALA ÎNTREBARE: „DAR CE FORȚEAZĂ PUNCTELE SPAȚIULUI SĂ SE MIȘTE PE O TRAIECTORIE ÎNCHISĂ? SPICELE DE GRÂU SUNT FORȚATE DE UN „POTENȚIAL” GENERAT DE PROPRIA TULPINĂ. DAR GEOMETRIC, NECAUZAL, CUM POT AVEA LOC ACESTE MIȘCĂRI?” PE SCURT RĂSPUNSUL ESTE URMĂTORUL: ÎN CONTEXTUL DE CONSIDERAT ÎN MATERIALELE DE LA ACEASTĂ ADRESĂ „INTERACȚIUNEA” NU EXISTĂ! O PRIMĂ VARIANTĂ POSIBILĂ ÎN ACESTE CONDIȚII ESTE „NIMICUL”. CEALALTĂ VARIANTĂ ESTE ACEEA CARE PREZINTĂ, PE LÂNGĂ „NIMIC”, NI ȘTE ENTITĂȚI PE CARE GENERIC LA VOI NUMI „PARTICULE”. ELE SUNT ABSOLUT INDEPENDENTE, STARE CARE, FORMAL, SE POATE ASIMILA CU FAPTUL CĂ AU O DIMENSIUNE CARE LE PERMITE SĂ SE POATĂ MIȘCA LA INFINIT FĂRĂ SĂ SE ÎNTÂLNEASCĂ RECIPROC. GÂNDIȚI-VĂ LA UN CONTEXT ÎN CARE TOATE GENURILE POSIBILE DE INTERACȚIUNI CARE AR PUTEA PUNE ÎN RELAȚII ORDONATE EVENTUALE „PARTICULE” CONCRETE AU FOST CONSUMATE (CONFORM PRINCIPIULUI II AL TERMODINAMICII). CEEA CE RĂMÂNE REPREZINTĂ SUPORTUL UNEI STĂRI STABILE DE HAOS PERFECT. CU ALTE CUVINTE NU MAI ARE NICI O IMPORTANȚĂ DACĂ CEVA SE „ÎNTÂMPLĂ” ÎN „PARTICULE”: ÎN EXTERIOR NU ARE LOC NICI UN FEL DE MANIFESTARE A ACESTOR EVENTUALE PROCESE. DACĂ VOM CONSIDERA UN NUMĂR DIN CE ÎN CE MAI MARE DE ASTFEL DE „PARTICULE” CREȘTE PROBABILITATEA CA MIȘCĂRILE UNUI NUMĂR DAT DINTRE ELE SĂ SE SINCRONIZEZE SPONTAN LA DIFERITE DISTANȚE RECIPROCE (METRICI) GENERÂND UN REPAUS RELATIV CU DIFERITE CONFIGURAȚII GEOMETRICE. ȘI MIȘCAREA „PARTICULELOR” SĂ CAPETE ASTFEL ASPECTE REGULATE (HAOSUL SĂ DEGENEREZE ÎN „ORDINE” ?!).

6 DEGENERAREA HAOSULUI ÎN ORDINE ESTE FENOMENUL CARE APARE ATUNCI CÂND TE DEPĂRTEZI DE O POTENȚIALĂ IMAGINE. DACĂ O PRIVEȘTI PRINTR-O LUPĂ (NUMĂR MIC DE „PIXELI”) CEEA CE VEZI NU PREZINTĂ SEMNIFICAȚIE GEOMETRICĂ (ESTE „HAOS”). DACĂ TE DEPĂRTEZI (NUMĂRUL DE PIXELI CONSIDERAȚI CREȘTE) ATUNCI POT APARE SPONTAN ȘI EVENTUALELE SEMNIFICAȚII GEOMETRICE (ORDONARE). ACEASTĂ IDEE TREBUIE CU SIGURANȚĂ REȚINUTĂ. ESTE VORBA DESPRE UN MECANISM CARE AR FI SATISFĂCUT PE MATERIALIȘTI ÎN GOANA LOR NEBUNĂ DUPĂ „ANULAREA” LUI „(DUMNE)ZEU”. ASTA DACĂ ȘI-AR FI CĂLCAT ORGOLIUL ÎN PICIOARE ȘI AR FI RENUNȚAT SIMULTAN CHIAR LA PROPRIILE PRINCIPII: „INTERACȚIUNEA” ȘI CAUZALITATEA… „IMAGINEA” SE MANIFESTĂ NU PENTRU CĂ ESTE CREATĂ (EA APARE SPONTAN) CI PENTRU CĂ ESTE „RECUNOSCUTĂ”. NU EXISTĂ NICI UN „(DUMNE)ZEU”. SINGURUL PERSONAJ „EXTERIOR” CONTEXTULUI, CARE DISPUNE DE VARIANTE ȘI, DECI, POATE ALEGE SĂ CUNOASCĂ SAU NU (VOM VEDEA MAI JOS CUM) ESTE „OBSERVATORUL”. TOT CE URMEAZĂ VIZEAZĂ MECANISMUL DE APARIȚIE AL „OBSERVATORULUI” „ORDONĂRII” GEOMETRIEI. PE SCURT, DIN HAOS POT APARE ANUMITE FORME. DAR FOARTE RAR ELE APAR ÎN MOD COMPLET. APAR ÎNSĂ, CU O MULT MAI MARE PROBABILITATE, PE „PĂRȚI”. ACESTEA, AR PUTEA-O CONSTITUI NUMAI DACĂ AR FI ASAMBLATE. PROBLEMĂ DESTUL DE GREA PENTRU CĂ NICIUNA DINTRE ACESTE „PĂRȚI” NU ESTE STABILĂ. „PARTICULELE” CARE LE-AU CONSTITUIT LE ȘI DISTRUG, PRIN MIȘCAREA LOR INDEPENDENTĂ (UNELE SE „APROPIE”, ALTELE SE „DEPĂRTEAZĂ” DEZORDONAT DE METRICA RELATIVĂ LA CARE POATE FI CONSIDERATĂ „PARTEA”). PROCESUL ARE LOC ÎNTR-O SUCCESIUNE CONTINUĂ. „PARTICULELE” CARE FAC SIMULTAN, PARTE DIN „PĂRȚI” AR PUTEA GENERA, PRIN ASAMBLARE, PARTEA „VIZIBILĂ” („ORDONATĂ”, CU PROPRIETĂȚI GEOMETRICE) A UNIVERSULUI. „PĂRȚILE” SE DEPLASEAZĂ RELATIV LA ELE ÎNSELE (ÎN MOD ABSOLUT). FIIND VORBA DESPRE HAOS PERFECT NICI O DIRECȚIE PE CARE SE DEPLASEAZĂ NU ESTE PREFERENȚIALĂ. EPUIZÂNDU-LE PE TOATE SE ÎNTORC DE UNDE AU PLECAT. AȘA CĂ „PĂRȚILE” APAR ȘI DISPAR PE UN TRASEU ÎNCHIS. ARE LOC O „(AUTO)BALEIERE” SPONTANĂ, PE TRASEU ÎNCHIS, A STĂRII DE SINCRONIZARE A UNOR PUNCTE CARE DOVEDESC, PRIN ORDINEA RESPECTIVĂ (DE-A LUNGUL TRASEULUI) CĂ FAC PARTE, SIMULTAN, DIN TOATE IMAGINILE (ÎN NUMĂR FINIT) PE CARE HAOSUL LE POATE GENERA LA METRICA RESPECTIVĂ. HAOSUL PERFECT ESTE OMOGEN. SINCRONIAREA PE TRASEE ÎNCHISE (CONSIDERATE CA „PARTICULE” SUPORT ALE UNOR PROPRIETĂȚI GEOMETRICE) APARE LA O METRICĂ RELATIVĂ CONSTANTĂ. DAR TRASEUL ÎNCHIS IMPLICĂ FAPTUL CĂ STAREA DE SINCRONIZARE SE „APROPIE” EXCLUSIV DE EA ÎNSĂȘI. SAU, CĂ SE DEPĂRTEAZĂ PERMANENT DE ORICE ALT TRASEU ÎNCHIS DISTINCT (L-AM NUMIT „VÂRTEJ”).

7 CU ALTE CUVINTE „SUPRAVIEȚUIESC” HAOSULUI EXCLUSIV „VÂRTEJURI” ÎNCHISE (FĂRĂ „CAPETE”) CARE, IMPLICIT, SUNT PERMANENT SINCRONIZATE. ELE AU PROPRIETATEA CU TOTUL SPECIALĂ (PE CARE „PARTICULELE” INDIVIDUALE NU O POT AVEA) DE A SE DEPĂRTA SIMULTAN, FIECARE DE TOATE CELELALTE (METRICA CREȘTE, UNIVERSUL SUSȚINUT DE „VÂRTEJURI” SE „UMFLĂ” FĂRĂ CA ACESTEA SĂ SE ÎNTÂLNEASCĂ RECIPROC – APARENTA „EXPANSIUNE A UNIVERSULUI”?!). ÎNTR-UN „VÂRTEJ” „PĂRȚILE” CARE ALCĂTUIESC O IMAGINE SE SUCCED ÎNTR-O ANUMITĂ ORDINE. ACEASTĂ ORDINE ABSOLUTĂ ESTE SUPORTUL UNUI COD („ADN”?!) CORESPUNZĂTOR PROPRIETARILOR GEOMETRICE GLOBALE ALE UNIVERSULUI. PRIN MODUL ÎN CARE SE FORMEAZĂ, „SUPRAVIE ȚUIESC” HAOSULUI EXCLUSIV „VÂRTEJURILE” CARE CONȚIN TOATĂ INFORMAȚIA POSIBILĂ. ORICE „PARTE EFEMERĂ DE IMAGINE”, FORMATĂ FIIND DE „PARTICULE” INDIVIDUALE, APARE EXCLUSIV LA O METRICĂ DATĂ (ÎN MIȘCAREA LOR HAOTICĂ, „PARTICULELE” AJUNG, PENTRU UN SCURT INTERVAL, ÎN REPAUS RELATIV). EA ESTE „ÎNSCRISĂ” ÎN COD (CU TOTUL INDEPENDENT DE METRICA RESPECTIVĂ, VEZI MAI JOS). PE BAZA ACESTUIA „VÂRTEJURILE” ÎI POT ALCĂTUI IMAGINEA LA ORICE ALTĂ METRICĂ. APARE CONTEXTUL HOLOGRAFIC (SUSȚINUT DE „VÂRTEJURI” -€€ MAI SUS NUMITE ADN) CARE CONSERVĂ ÎN MOD NEDEFINIT ASPECTUL GEOMETRIC AL UNIVERSULUI (LA ORICE METRICĂ -€€ „DISTANȚĂ” ÎNTRE „VÂRTEJURI”). „MAREA PROBLEMĂ”, CU CARE AM ÎNCEPUT, ESTE: „CE” („CINE”) ȘI „CUM” POATE REASAMBLA „PĂRȚILE” DE IMAGINE SUSȚINUTE DE „VÂRTEJURI” PENTRU A „OBSERVA” CEEA CE CONȚINE ÎNTREGUL CONTEXT HOLOGRAFIC? „PARTICULELE” AFLATE TEMPORAR ÎN REPAUS ȘI CARE ASTFEL DEVIN SUPORTUL UNOR MANIFESTĂRI GEOMETRICE POT FI, SIMULTAN, SUPORTUL MAI MULTOR ASTFEL DE MANIFESTĂRI (FORME, SIMETRII, „FORMESIMETRII”). IMAGINEA OBIECTELOR FIIND REZULTATUL REASAMBLĂRII CODURILOR „VÂRTEJURILOR” („RADIAȚIEI”) LA NIVELUL ADN-ULUI CELULAR (VEZI MAI SUS) TREBUIE SĂ RESPECTE ACEASTĂ REALITATE: ÎNTR-UN MEDIU HOLOGRAFIC „OBIECTELE” SE SUPRAPUN, POZIȚIA LOR RELATIVĂ (ÎN „SPAȚIU” ȘI/SAU „TIMP”) NARE SENS. IMAGINILE „OBIECTELOR”, IMPLICIT „OBIECTELE” ÎNȘIȘI SE SUPRAPUN RĂMÂNÂND PERFECT DISTINCTE PE CRITERII EXCLUSIV GEOMETRICE (BAZA SINCRONIZĂRII SUBLINIATE ÎN CAZUL ORGANISMULUI VIU). „URMA” EXISTEN ȚEI LOR ESTE „RADIAȚIA” AL CĂRUI SUPORT, „VÂRTEJURILE”, SE DEPĂRTEAZĂ GENERALIZAT. ADICĂ LE „ÎMPRĂȘTIE” LA TOATE METRICILE (PRIN COD). CARE IMAGINE DEVINE ASTFEL „VEȘNICĂ”. ALTFEL SPUS, „SUBSTANȚA” ESTE EFEMERĂ ȘI IMAGINEA EI ESTE ÎMPRĂȘTIATĂ LA METRICI ÎNTÂMPLĂTOARE DE „VÂRTEJURI”. OARE ELEMENTELE „VIZIBILE” DE „SUBSTANȚĂ” POT FI DETERMINATE SĂ FACĂ DIN EFEMERITATEA LOR MIJLOCUL DE A-ȘI FI (VEȘNIC) SELF CONSISTENTE? ADN-UL CELULAR ESTE, ÎN PRINCIPIU, „DISPOZITIVUL EXPERIMENTAL” CARE DECODEAZĂ CODUL „VÂRTEJURILOR” RECONSTITUIND „SUBSTAN ȚA” LA METRICI DATE.

8

SUGEREZ MAI JOS UN MODEL INTUITIV AL MECANISMULUI PRIN CARE SPAȚIUL GENEREAZĂ „VIAȚA”: http://mihai.cm.upt.ro/Discipline/STV/Curs/STV_Cap1-3.pdf

DUPĂ CUM SE POATE CONSTATA, DE-A LUNGUL FIECĂREI LINII DE EXPLORARE EXISTĂ O SUCCESIUNE DE PUNCTE CU PROPRIETĂȚI OPTICE, CONFORM UNEI ORDINI ABSOLUTE. SE REALIZEAZĂ, DE ASEMENEA, O ORDINE ABSOLUTĂ A PUNCTELOR PE „A DOUA DIMENSIUNE” (ȘI MAI NOU PE A TREIA). SEMNALELE DE SINCRONIZARE NU AU ROLUL DE A IMPUNE SIMULTANEITATEA EXPLORĂRII (FAPT IMPOSIBIL DACĂ NE GÂNDIM FIE ȘI NUMAI LA VITEZA LIMITATĂ A RADIAȚIEI ELECTROMAGNETICE) CI DE A MENȚINE ACEEAȘI ORDINE ABSOLUTĂ A EXPLORĂRII. SE „SINCRONIZEAZĂ” ORDINEA ABSOLUTĂ NU MOMENTUL EXPLORĂRII UNUI ANUMIT PUNCT. ASOCIEREA SIMULTANĂ A PUNCTELOR (PE BAZA UNEI INERȚII A PROCESELOR LA NIVELUL DISPOZITIVULUI) GENEREAZĂ „CADRUL” ÎN CARE PUTEM RECUNOAȘTE SAU NU IMAGINI. DACĂ ORDINEA ABSOLUTĂ ESTE RESPECTATĂ LA METRICI APARENTE MAI MARI SAU MAI MICI ATUNCI O EVENTUALĂ IMAGINE SE MĂREȘTE SAU SE MIC ȘOREAZĂ.

9 CEEA CE ÎNSEAMNĂ CĂ AVEM O „REFERINȚĂ” ABSOLUTĂ (SUB FORMA UNEI „ORDINI”, A UNUI „COD”) CARE POATE FACE POSIBILĂ „RECUNOAȘTEREA” DIN PUNCT DE VEDERE GEOMETRIC A UNEI IMAGINI, INDIFERENT (ÎNTRE ANUMITE LIMITE) DE METRICA APARENTĂ LA CARE ACEASTA SE FORMEAZĂ. EXEMPLU: TELEVIZIUNEA DIGITALĂ TRANSFORMĂ ANUMIȚI PARAMETRII OPTICI ÎN NUMERE. PENTRU O SUCCESIUNE DE-A LUNGUL UNEI LINII DE EXPLORARE SĂ PRESUPUNEM CĂ AVEM CODUL 554333311. ACEASTĂ AR FI SUCCESIUNEA ELEMENTARĂ (CEL PUȚIN UNUL DINTRE PARAMETRII ESTE PREZENT DOAR ODATĂ) CARE AR IMPUNE ORDINEA ABSOLUTĂ (5431) A UNOR PARAMETRII IMPLICÂND ȘI PROPORȚIILE DINTRE EI ( 5/4 =2, ¾= 4, ETC.) ÎN CADRUL IMAGINII CONSIDERATE. ATENȚIE! ÎNTR-UN CADRU (EVENTUALĂ IMAGINE) TOATE NUMERELE TREBUIE SĂ EXISTE SIMULTAN (PE BAZA UNEI INERȚII A PROCESELOR LA NIVELUL DISPOZITIVULUI) CHIAR DACĂ ELE SUNT „ACTIVATE” SUCCESIV. SE OBSERVĂ CĂ CEEA CE AM FIGURAT CU ROȘU CORESPUNDE FORMAL ȘI CU SEMNALUL DE SINCRONIZARE DINTRE „EMISIE” ȘI „RECEPȚIE”.

UNDE VREAU SĂ AJUNG? CĂ UN ASTFEL DE SUPORT AL „ORDINII” ABSOLUTE („CODULUI”) „REFERINȚĂ” A ORICĂREI IMAGINI DE PERCEPUT ARE DOUĂ „CATENE” IDENTICE (CAMERA DE LUAT VEDERI ȘI TELEVIZORUL) FORMATE DIN LINIILE DE EXPLORARE RESPECTIVE, DACĂ ACESTEA SUNT AȘEZATE UNA ÎN PRELUNGIREA CELEILALTE. PENTRU A SE PUTEA SINCRONIZA IMAGINEA „EMISĂ” CU CEA „RECEPTATĂ” AVEM NEVOIE DE „TREPTE” ALE ACESTEI „SCĂRI”: SEMNALELE DE SINCRONIZARE.

10

BINEÎNȚELES CĂ MĂ REFER LA ADN-UL CELULAR: „ÎN CADRUL ELICEI CARACTERISTICE, ÎN FORMĂ DE SCARĂ SPIRALATĂ, RESTURILE PIRIMIDINICE ALE MONOMERULUI SUNT ORIENTATE SPRE INTERIOR, FORMÂND CU RESTURILE PURINICE ALE CELUILALT MONOMER „TREAPTA” SCĂRII, ÎN TIMP CE PENTOZELE FORMEAZĂ BRAȚELE ACESTEIA,…” http://ro.wikipedia.org/wiki/ADN. ÎNSĂ ACESTA PREZINTĂ „TELEVIZORUL” ȘI „CAMERA DE LUAT VEDERI” UNITE HELICOIDAL. ASTA PENTRU CĂ EVENTUALELE IMAGINI SUNT PRELUATE DINTR-UN MEDIU HOLOGRAFIC, ÎN CARE „PUNCTUL” (UNUL SPECIAL) CONȚINE DE FAPT ACESTE IMAGINI ȘI CARE, IMPLICIT, „LUMINEAZĂ” SISTEMUL DIN INTERIOR:

11

12

ASTFEL „PĂRȚILE” CONSTITUENTE ALE CODULUI ADN AL „VÂRTEJURILOR” SUNT REASAMBLATE ÎN IMAGINI COMPLETE. SE OBSERVĂ CĂ, ÎN CAZUL ADN-ULUI CELULAR, SISTEMUL CU DOUĂ CATENE (ATUNCI CÂND, PRACTIC, UNA AR FI SUFICIENTĂ -€€ DE EX. SE CUNOAȘTE CĂ ORICE CAMERĂ DE LUAT VEDERI POSEDĂ UN MIC MONITOR PROPRIU) ESTE O SOLU ȚIE CARE ÎMPIEDICĂ DECODAREA INCORECTĂ A ADN-ULUI RADIAȚIEI. SEMNALELE DE SINCRONIZARE PORNESC DINSPRE AMBELE CATENE. DACĂ NU SE ÎNTÂLNESC UNDE TREBUIE IMAGINEA NE ESTE CORECT DECODATĂ ȘI PROCESUL ESTE OPRIT. APROPO DE IMAGINEA COMPLETĂ A UNIVERSULUI: EA POATE FI REASAMBLATĂ DIN MAI MULTE PUNCTE DE VEDERE. CA HOLOGRAMA, FENOMENUL REPREZENTÂND GENERIC VEDEREA TRIDIMENSIONALĂ. ȘI ASTFEL DISPOZITIVUL (ADN-UL CELULAR) SE POATE „DEPLASA” PRINTRE REALITĂȚI NOU ȘI INDEPENDENT CREATE. ADN-UL ESTE UN „MOTOR” CU CARE POȚI AJUNGE ÎN UNIVERSURI DIFERITE! REZULTĂ VIAȚA (SAU, POATE, FENOMENUL OZN)!

13 NUANȚELE DE MAI SUS PAR CĂ IMPLICĂ INTERACȚIUNE („MOTOR”?!). DUPĂ CUM AM ARĂTAT MAI SUS EFEMERITATEA SUCCESIVĂ ÎN METRICĂ A „SUBSTANȚEI” „MIȘCĂ” „VÂRTEJURILE” SUPORT ALE „RADIAȚIEI”. SAU „RADIAȚIA” ESTE „SUBSTANȚA” CARE APARE ȘI DISPARE PE UN TRASEU ÎNCHIS. VI SE PARE CUNOSCUT? ESTE VORBA DESPRE „CICLUL VICIOS” (SAU „LAN ȚUL CAUZAL ÎNCHIS”, VEZI MAI JOS). NUMAI CĂ NU ESTE VORBA DESPRE CAUZALITATE. O „SUBSTANȚĂ” CARE DISPARE NU DETERMINĂ PRIN ACEASTĂ DISPARI ȚIE APARI ȚIA CONSECUTIVĂ A ALTEI „SUBSTANȚE”. METRICA CARE SE SCHIMBĂ DE LA UN CONTEXT LA ALTUL „FACE” ASTA. SCHIMBAREA DE „SUBSTANȚĂ” LA SCHIMBAREA DE METRICĂ („DEPLASARE”) SEMNIFICĂ PENTRU NOI „FENOMEN”. ORI AICI ESTE VORBA DOAR DE PROPRIETĂȚILE SPAȚIULUI. DE CE NU PERCEPEM „RADIAȚIA” CA PE „SUBSTANȚĂ” (AȘA CUM ESTE EA ÎN REALITATE)? MODUL RAȚIONAL DE CONTACT CU REALITATEA ESTE LEGAT DE O METRICĂ ANUME. VEDEM „CEVA” (∆P) DOAR DACĂ ACEL CEVA „STĂ” (ÎNTRE ANUMITE LIMITE) LA METRICA RESPECTIVĂ (∆X). DAR LUCRURILE SE BAT CAP ÎN CAP; „CEVA” ÎNSEAMNĂ CĂ „SE ÎNTÂMPLĂ”. ADICĂ NU „STĂ”! ATUNCI, ORI „SE ÎNTÂMPLĂ”(SECVENȚIAL, CAUZAL) ORI „STĂ”?! PRINCIPIUL DE INCERTITUDINE: ! ATUNCI SUBSTANȚA CARE APARE ȘI DISPARE SIMULTAN (NU CONSECUTIV!) PE UN TRASEU ÎNCHIS „NU E NICĂIERI”!PUTEM NOI OBSERVA ADEVĂRATA LUMINĂ ÎN ACESTE CONDIȚII? EVIDENT NU! SE POATE OBSERVA DOAR TRECEREA EI PE LA O METRICĂ DATĂ UNDE AM AMPLASAT NOI O ANUMITĂ „SUBSTANȚĂ” CARE „STĂ” (DISPOZITIVUL EXPERIMENTAL, FUNCȚIE DE CARE EXTRAGEM ACEEAȘI „SUBSTAN ȚĂ” DIN LUMINĂ EVIDENT CU MODIFICAREA METRICII (CARE ÎNSEAMNĂ VARIAȚIE DE „MASĂ” ȘI/SAU „ENERGIE” „FENOMEN”): FENOMENUL FOTOELECTRIC, FOTOCHIMIC, TERMIC ETC.. „SUBSTANȚELE” CONȚINUTE DE ACEASTA, PRIN „REASAMBLARE” ÎNTR-O IMAGINE COMPLETĂ SPECIFICĂ (VEZI MAI SUS) GENEREAZĂ „DEPLASAREA” ORDONATĂ A ADN-ULUI CARE SE SINCRONIZEAZĂ CU „PARTICULE” DIN HAOS ȘI CONDUCE LA APARIȚIA UNEI STRUCTURI SUPORT A ADN-ULUI CELULAR: „ORGANISMUL VIU”, „OBSERVATORUL” (PRIN FIINȚARE) AL UNIVERSULUI. ADN-UL ESTE UN MOTOR CARE ÎȘI CREEAZĂ UNIVERSUL PRIN CARE SE DEPLASEAZĂ ȘI CARE SE ACOPERĂ CU „ORGANISMUL VIU” ÎN TIMPUL DEPLASĂRII! ADICĂ FACE CAM TOT CE A FOST PUS DE RELIGIE ÎN SEAMA NU ȘTIU CĂRUI PRĂPĂDIT DE „(DUMNE)ZEU”… EL ESTE „OCHIUL” CARE VEDE „LUMINA”! ACELAȘI FENOMEN ÎL AVEM ȘI ÎN CAZUL „NAVELOR” OZN. O IMAGINE INTUITIVĂ AR FI CEA A APARIȚIEI STRATULUI LIMITĂ CARE ÎMBRACĂ ARIPILE (SAU ALTE SUPRAFEȚE ACTIVE) ALE AVIONULUI. STRATUL LIMITĂ DEPINDE DE MODUL DE DEPLASARE ȘI ESTE RESPONSABIL DE PORTAN ȚĂ (METRICĂ DATĂ).

14 EL SE DEPLASEAZĂ ODATĂ CU ARIPA PRINTRE CEILALȚI CURENȚI DE AER. FORMEAZĂ UN FEL DE SUPRA STRUCTURĂ (CARE SE ÎNCINGE PRIN FRECARE CONVECȚIE - TRANSMIȚÂND PRIN CONDUCȚIE CĂLDURA CĂTRE ARIPĂ). ÎNTREBARE FUNDAMENTALĂ: „DAR CUM A APĂRUT ADN-UL CELULAR?” CA MANIFESTARE, AR FI UN PROCES OPUS GENERĂRII DE ORDINE, SUB FORMĂ DE LUMINĂ, DIN HAOS PERFECT. AR FI NIȘTE „VÂRTEJURI” ÎN REPAUS... TOTAL ANTI HOLOGRAFIC?! CU O SINGURĂ EXCEPȚIE: CONSIDERAREA UNUI NUMĂR SUFICIENT DE MARE DE „HAOSURI” TOTAL INDEPENDENTE CA CEL DESCRIS MAI SUS. ACUM, „INDEPENDENȚA”, FIIND A HAOSURILOR, ÎNSEAMNĂ CEVA CU TOTUL OPUS: „ORDONARE”. AȘA AU APĂRUT „VÂRTEJURILE ÎN REPAUS”... LUMINA CARE „STĂ”, ADN-UL CELULAR! REPAUSUL LOR ESTE INTERSECȚIA UNOR UNIVERSURI INDEPENDENTE ÎN EVOLUȚIE. ADN-UL APARȚINE TUTUROR ȘI NICIUNUIA! DE ACEEA LE POATE ASAMBLA ÎN DIFERITE MODURI (SEMNIFICÂND „DEPLASARE”) ȘI „OBSERVA” DINTR-UN PUNCT DE VEDERE STABIL ȘI EXTERIOR. REIAU: „ ADN-UL ESTE UN MOTOR CARE ÎȘI CREEAZĂ UNIVERSUL PRIN CARE SE DEPLASEAZĂ ȘI CARE SE ACOPERĂ CU „ORGANISMUL VIU” („OBSERVATOR”) ÎN TIMPUL DEPLASĂRII! ADICĂ FACE CAM TOT CE A FOST PUS DE RELIGIE ÎN SEAMA NU ȘTIU CĂRUI PRĂPĂDIT DE „(DUMNE)ZEU”… EL ESTE „OCHIUL” CARE VEDE „LUMINA”!” DACĂ IMAGINEA COMPLETĂ ESTE ÎMPĂRȚITĂ PE „OBIECTE” (DE SINAPSELE CONDIȚIONATE, VEZI MAI JOS)ATUNCI: A)„VÂRTEJUL” DEVINE „RADIAȚIE” PENTRU „OBIECTE”, CONSIDERATE INDIVIDUAL, CARE B) DEVIN „SUBSTANȚĂ” PENTRU „VÂRTEJ”. ASPECTUL „ONDULATORIU” („UNDÔ, „DESCHIS”?!) ESTE MODUL ÎN CARE „SUBSTANȚA”„VEDE” ADN-UL PUNCTELOR SPAȚIULUI HOLOGRAFIC CARE SE DEPĂRTEAZĂ GENERALIZAT, FIECARE FAȚĂ DE ORICARE DIN TOATE CELELALTE, SIMULTAN, SINCRONIZAT, CU VITEZĂ „C”. ÎN 1924 LOUIS DE BROGLIE A AMBALAT ACESTE ASPECTE „LA PACHET”: PARTICULELOR ELEMENTARE („SUBSTAN ȚĂ”) LI SAU ASOCIAT „PACHETE DE UNDĂ” („RADIAȚIE”). O „MICĂ” INADVERTENȚĂ FIZICĂ: „PACHETELE DE UNDĂ” ASOCIATE PARTICULELOR SE DEPLASEAZĂ FAȚĂ DE ACESTEA CU VITEZA „C”?! ATUNCI PE CE CRITERII FACEM ASOCIEREA? ÎN ORICE CAZ PE UNELE CAM SLĂBU ȚE... CONFORM CONSIDERAȚIILOR DE MAI SUS INADVERTENȚA ESTE ANULATĂ. DECI „RADIAȚIA” PARE CĂ SE MIȘCĂ ÎNTOTDEAUNA ONDULATORIU FAȚĂ DE „SUBSTANȚĂ” PENTRU CĂ PRACTIC EA „IZVORĂȘTE” DIN FIECARE PUNCT AL SPAȚIULUI CU VITEZĂ „C”: „VÂRTEJURILE” CAPĂTĂ PROPRIETATEA CU TOTUL SPECIALĂ (PE CARE „PARTICULELE” INDIVIDUALE NU O POT AVEA) DE A SE DEPĂRTA SIMULTAN, FIECARE DE TOATE CELELALTE (METRICA CREȘTE, UNIVERSUL SUSȚINUT DE „VÂRTEJURI” SE „UMFLĂ” FĂRĂ CA ACESTEA SĂ SE ÎNTÂLNEASCĂ RECIPROC – APARENTA „EXPANSIUNE A UNIVERSULUI”?!.

15 FAPTUL CĂ „VÂRTEJURILE” POARTĂ IMAGINEA OBIECTELOR DAR ELE SE DEPĂRTEAZĂ FIECARE DE TOATE CELELALTE CU VITEZA „C” (ÎNTOTDEAUNA CONSTANTĂ FAȚĂ DE ORICE PUNCT, IMPLICIT FAȚĂ DE ORICE „SUBSTAN ȚĂ” LOCALIZATĂ ÎN ACEL PUNCT), IMPLICÂND CREȘTEREA METRICII SPAȚIULUI, POATE SĂ EXPLICE DE CE, SIMULTAN, ARE LOC DEVIEREA SPRE ROȘU A SPECTRULUI ASOCIAT IMAGINII ORICĂRUI CORP COSMIC, DIN ORICE DIRECȚIE AR VENI SEMNALUL (CREȘTEREA LUNGIMII DE UNDĂ A „RADIAȚIEI” – SAU „TOATĂ LUMEA SE DEPĂRTEAZĂ DE TOATĂ LUMEA”)? MAI MULT, IMAGINEA „EUCLIDIANĂ” (ÎN „SPAȚIU”) A „SUBSTANȚEI” (ÎN „TIMP”), IMPUSĂ DE LA NIVELUL SINAPSELOR CONDIȚIONATE, CARE TEMPORIZEAZĂ PROCESELE DE PERCEPȚIE DE LA NIVELE SUPERIOARE CELULEI) NU INDICĂ NICIODATĂ POZIȚIA SA REALĂ PENTRU CĂ ACEASTA (POZIȚIA RELATIVĂ) PUR ȘI SIMPLU NU EXISTĂ! INDIFERENT PE CE CRITERII ESTE STABILITĂ EA NU ESTE REALĂ: „MATERIA SE AFLĂ MEREU ÎN ALTĂ PARTE  „MATERIA ÎNTUNECATĂ”. CEEA CE AȚI CITIT PÂNĂ ACUM ESTE „CANONIC” (PREZINTĂ ACELEAȘI SEMNIFICAȚII) CU TOT CE S-A SCRIS LA ACEASTĂ ADRESĂ. CUM APARE „METRICA” ÎN ACEST MECANISM VEDEȚI MAI JOS. EA ÎMPIEDICĂ PERSPECTIVA COMPLETĂ ASUPRA UNIVERSULUI – IMPLICIT VIA ȚA ÎNSĂȘI. ÎN CANCER - TEORIA GEOMETRICĂ A VIEȚII ARĂT CĂ UNUL DIN MOTIVELE PENTRU CARE VIAȚA NU ESTE ÎN MOD SPONTAN „VEȘNICĂ” ESTE ACELA CĂ ADN-UL CELULAR A FOST RUPT ARTIFICIAL LIMITÂNDU-SE DIFERENȚA DINTRE NIVELELE METRICII SPAȚIULUI („TIMPUL”) ÎNTRE CARE EL RĂMÂNE FUNCȚIONAL. ÎN REALITATE DUBLUL HELIX ARE „CAPETELE” CUPLATE ȘI ARATĂ CA O BANDĂ A LUI MÖBIUS.

16 ***

Ceea ce veţi citi mai jos este consecinţa a douăzeci de ani de luptă (la propriu) cu un sistem care „moare”. Și pentru că, vezi doamne, n-ar exista altul mai bun, sunt obligat să accept aceeași soartă cu el. Ceea ce fac cu viața mea nu are prea mare importanţă pentru alții. Cu o singură excepție: atunci când ea devine mijlocul prin care „Eu” iau decizia ca viața altuia să apară sau nu. Atunci, ceea ce fac cu viața copilului meu este, ÎN TOTALITATE, responsabilitatea mea. Dacă nu conștientizez asta, este ca și cum, neoferindu-i și perspectiva supraviețuirii, l-ași ucide cu mâna mea. Ce rost are faptul că am grijă să nu se lovească, să aibă ce mânca, să devină puternic și independent dacă, după ce i-am dat viața, i-o iau înapoi cu neștiința mea. „Să devină puternic și independent”, pentru ce? Pentru „supraviețuire”? Nu știu să răspund pentru că nu știu ce înseamnă asta! Sunt slab, și sfârșesc prin a-l „învăța” că supraviețuirea nu există: tot ceea ce poate spera de la această „viață” este bătrânețea și MOARTEA… „Tu știai asta când m-ai făcut?” Da, dar ASTA o spune și știința, și religia, „oamenii învățați”. „Păi atunci, aveai de ales! De ce m-ai făcut?” Astfel, mai devreme sau mai târziu, copilul află că nu are rost să fie realmente „puternic și independent” (pentru ceea ce poate obține de la această „viață” este suficient să pară așa). De aici întreaga lipsă de orizont în tot ce face Homo sapiens sapiens! Sugeram în materialul „Scrisoare deschisă către Umanitate” o experiență cel puțin interesantă. Și nu foarte complicat de realizat: să încercați să vă stabiliți programul unei zile obișnuite în condițiile în care sunteți siguri că veți trăi veșnic! Pe dumneavoastră sistemul nu o să vă „lase”… Încercați să vă convingeți copiii s-o facă. Mulți dintre ei cred că s-ar dovedi mult mai constructivi în atitudine. Deocamdată au dreptate să fie ostili: „drumurile” lor (și ale noastre) nu pot să ducă decât întrun singur loc! Un sfârșit atât de lamentabil, al meu și al tuturor celorlalţi, care formăm o civilizaţie, ar însemna un singur lucru: crearea noastră a fost o eroare. Pentru care, culmea nesimţirii, tot eu (noi) sunt(em) învinuit(ţi)… Ca în bancul cu baba care este împinsă pe scări și întrebată de ce se grăbește! OFICIAL eu, „creatura”, sunt cauza propriilor mele greșeli. Ni s-a băgat pe gât, timp de secole (chiar mai mult) că „Noi”, cei care dăm viață, suntem aceiași cu cei care omoară (prin păcatul originar?!). Ceva („cineva”) care dă viață poate da SIMULTAN și „moartea”?! Cât de mare trebuie să fie această inepție ca să fie interpretată ca atare?

17

Dacă „viața” și „moartea” ar fi, ambele, două principii reale și distincte, și s-ar afla simultan în același „creuzet” al existenței, atunci n-ar avea cum să se evite: opuse fiind, s-ar anihila oricând. Începând chiar cu eventualul proces de apariție al unei ființe. Rezultatul: „viața”, implicit „moartea”, n-ar exista! Greutatea afirmației de mai sus ar putea fi atenuată de faptul că știința consideră procesele biologice ca fiind cauzale. În aceste condiții „viața” și „moartea” pot „încăpea” (zice știința?!) în același sistem „pe rând” („în timp”). Numai că acceptarea unei asemenea ipoteze, cu toate că pare așa, NU ESTE LOGICĂ (științifică)! Dacă „viața” și „moartea”, ca principii reale, cu un suport material, pot apare, eventual, „pe rând”, într-o relație cauzală „viață” -> „timp” -> „moarte” , ELE NU MAI POT FI TRANSMISE DE LA PĂRINȚI LA URMAȘI. REPRODUCEREA nu este o relație cu mediul. Este un proces strict intern „vieții”. Și, așa cum voi arăta mai jos, procesele constituente ale „vieții” se manifestă SIMULTAN, ne cauzal. Momentan afirmația poate fi luată ca postulat. Iar ceea ce se constată „științific” corespunde acestui postulat, chiar dacă, evident, nu poate confirma un eventual model cauzal. FECUNDAREA OVULULUI N-ARE LOC „ÎN TIMP”. PROCESELE SUNT SIMULTANE! Chiar dacă, luate individual, acestea sunt grevate de o latență τ de desfășurare (implicând cauzalitatea) ele trebuie să mai îndeplinească o condiție, cu totul paradoxală în aceste condiții: trebuie să împiedice fertilizarea ovulului de către mai mulți spermatozoizi. În aceste condiții PROCESELE REPRODUCERII sunt forțate să fie FOARTE RAPIDE, depășind cumva, la nivel global, latențele individuale de desfășurare. ELE SUNT, DE FAPT, SIMULTANE! „Cel mai agil sau cel mai viguros (spermatozoid, n.n.) ajunge acolo şi străpunge, cu capul înainte, membrana, dar nu oriunde, ci în locul precis unde vitellusul formează un fel de vârf: conul atractiv! De ce oare? Ce forţă misterioasă îl ghidează mai întâi către un ovul infim de 1/10 mm, el însuşi fiind de două ori mai scurt decât acesta! Şi de ce spre acest vârf atât de minuscul?

instantaneu

De îndată ce capul spermatozoidului a atins conul de atracţie, se formează o membrană: se creează astfel o barieră care opreşte intrarea celorlalţi spermatozoizi. Învingătorului i se taie coada vibratilă, iar capul sau nucleul său îşi continuă înaintarea spre vezicula germinativă, în interiorul vitellusului. Nucleul ovulului (vezicula germinativă) face şi ea un efort pentru a veni în întâmpinarea învingătorului. Nucleele intră în contact şi fuzionează: ovulul este fecundat şi acesta este punctul de pornire pentru construcţia unei forme fizice umane.” http://www.lovendal.ro/wp52/dinmisterele-vietii-cine-dirijeaza-mecanic-fecundarea-ovulului-de-catre-spermatozoid-nu-o-fi-oare-ointeligenta/ Și asta se întâmplă în cazul tuturor mecanismelor de reproducere. Concluzie:

18 „Dată fiind evoluţia în timp (materializată prin latenţa τ) a acestor procese, cum se explică faptul că o substanţă străină este decelată aproape instantaneu, iar organismul poate deja începe fabricarea anticorpilor adecvaţi?” – Karen Bulloch – Universitatea San Diego, 1978. Este „VITALĂ ” o asemenea stare de lucruri? EVIDENT! Orice manifestare a organismului care n-are loc în „timp util” conduce la moarte! „Timpul” este util doar când lipsește?! Sau: 1) Dacă relația cauzală viață ->”timp”-> „MOARTE” (în acest sens) ar exista, ea n-ar putea fi transmisă de la un individ la urmași prin REPRODUCERE pentru că acesta este un proces atât de rapid încât exclude cauzalitatea. 2) Iar eventuala relație cauzală inversă, „MOARTE” ->”timp”-> viață (sau crearea cauzală a vieții, pe baza unor principii amorfe, în laborator) a fost infirmată „cu succes”. AȘA CĂ NU EXISTĂ NICI O MANIFESTARE CAUZALĂ (MODELABILĂ ȘTIIN ȚIFIC) PRIN CARE EU, CU CEEA CE AM PRIMIT PRIN NAȘTERE, SĂ TRANSMIT „MOARTEA” COPILULUI MEU, atâta vreme cât el a apucat să se nască sănătos! „PĂCATUL ORIGINAR”, DACĂ EXISTĂ, NU POATE FI TRANSMIS UNOR OAMENI VII! „VIAȚA” ORI „ESTE” (TOATE PROCESELE IMPLICATE FIIND SIMULTANE) ORI NU „ESTE”! NU EXISTĂ „VIAȚĂ” URMATĂ „NATURAL” DE „MOARTE”! „VIAȚA” este „UCISĂ” cu premeditare! Putem demonstra asta? Să vedem: 1) „Ce se întâmplă ulterior „VIEȚII”(nașterii)? De exemplu animalele și/sau plantele sunt integrate unui lanț trofic în interiorul unui ecosistem. Contextul este descris de condiții geo-climatice și de structuri morfo-funcționale inter-relate „FAVORABIL” supraviețuirii fiecărei „verigi”. Indivizi care îl urmează evită, cu o mai mare probabilitate, moartea accidentală dar, paradoxal, ei mor „de moarte bună” (din cauze aparent „naturale”, numai după ce și-au încheiat întregul ciclu reproductiv). Cu alte cuvinte, paradoxul ar fi acela că animalele și/sau plantele sunt integrate unui lanț trofic (se mănâncă unele pe altele într-un circuit închis din motive de limitări ale contextului și/sau probleme accidentale-congenitale de sănătate) dar consecința statistic predominantă a situației, la nivelul populației sau a speciei, este „supraviețuirea” acestora. Care s-ar traduce prin predominanța morții de „moarte bună” (cauze „naturale”) a indivizilor. Am arătat că aceste cauze „naturale”, chiar dacă ar exista, NU POT DEPĂȘI nivelul actului reproductiv. Deci cauzale morții „bune”(?!) nu sunt chiar atât de „naturale”. Omul în evoluția lui recentă istoric a interferat cu anumite lanțuri trofice, generând dezechilibre semnificative. Nu la aceste situații vreau să mă refer. În epoci anterioare apariției sale sunt cunoscute specii care au fost agresate și au dispărut fără ca lanțul trofic din care făceau parte să fi fost în întregime afectat. Așa ceva este imposibil în condiții

19 normale. Ceea ce a forțat formarea lanțului trofic trebuia să genereze dispariția sa totală în cazul extincției unei verigi. După câte cunosc, nu există situații de acest fel, consemnate științific. Rezultă că situația s-a rezolvat prin soluții formale (exterioare mediului natural respectiv). Am dat undeva exemplul câinilor din București. Este cunoscut (și pot să confirm personal) gradul de „instruire” al acestora, în ceea ce privește circulația pe drumurile publice. http://www.youtube.com/watch?v=HwgfnwUN1EA Ce nu se cunoaște, poate, la fel de bine, este începutul poveștii. Prin anii '90 a avut loc o explozie a numărului de automobile în București. Câini comunitari au fost omorâți cu sutele pe stradă. Rezultatul îl puteți constata în clipul de mai sus. Au fost ei instruiți de cineva? Evident, nu! Sau nu cu intenție. Rudele lor, câinii „de companie” traversau împreună cu stăpânii lor… În siguranță. Și la fel de evident este că exemplarele „vioaie”din clip sunt „altfel” decât înaintașii lor morți în accidente. Și nu din punct de vedere genetic. Ei s-au transformat după naștere: au sinapse condiționate!. Ce vreau să spun? Într-un ecosistem „virgin” nu sunt posibile fenomene asemănătoare: animalele agresate sistematic nu pot găsi, singure, soluții „inteligente”. Acestea, pentru că nu seamănă cu nimic natural, trebuie sugerate. Și anume REPETAT! De exemplu în cazul migrației anuale, de peste 4000 de Km, a fluturelui monarh, nu există nici o explicație naturală plauzibilă. Soluția „găsită” este evident necesară supraviețuirii speciei dar nu putea fi descoperită în mod natural: la plecarea într-o nouă călătorie nu mai există nici un supraviețuitor de la precedenta călătorie care să facă pe ghidul. Așa că ea trebuie reinventată anual. Dacă nu acceptăm ipoteza unui „ajutor” exterior fluturele monarh ar trebui trecut în cartea recordurilor ca specia cu cei mai mulți inventatori la mia de indivizi: și anume, o mie. Atunci, într-un ecosistem oarecare lanțul trofic nu este niciodată o „construcție” naturală. Indivizii supraviețuitori „învață” să se descurce într-o situație limită. De la cine? Bună întrebare! Dar, oricum, rezolvarea rămâne un paliativ. Singurul avantaj într-un lanț trofic întreținut formal (pe baza unor „cursuri” care dezvoltă sinapse condiționate) este că indivizii mor acum „învățați” și „de moarte bună” (predictibil?!). Să fie vorba doar despre o coincidență? Prea multă „regie”! Oare „învățătura” (asta „sugerată”) nu lasă, la un anumit nivel, niște urme fiziologice, care nenaturale fiind, sunt potențial „toxice” (variantă probabilă pentru că „moartea” nu este un proces natural - el se instituie cumva pe timpul „vieții”: accidental sau sistematic - vezi mai sus). Se pare că „cineva” preferă genul „sistematic”(predictibil) și se tot forțează să-l impună. Sunt situații în care unele animale, agresate fiind, nu aplică nici o soluție formală în relația cu mediul, spre a evita situația. Ci, o „digeră”, având o reacție internă - Sănătatea veșnică există http://www.scribd.com/doc/115901915/S%C4%83n%C4%83tatea-ve%C8%99nic%C4%83-exist%C4%83 ! „În funcţie de stresul provocat de mediu (care, în aceste condiții, nu poate fi cel „favorabil”, inclus lanțului trofic, n.n.) sau dacă suferă vreo agresiune fizică aceasta începe să întinerească şi ajunge din

20 nou la stadiul incipient, de polip, de unde reîncepe un ciclu normal. Practic, această meduză nu moare niciodată.” Care să fie explicația faptului că aceste organisme, în situații limită, apucă pe calea întineririi și nu a „învățării”?

Practic, renunțând la „beneficiile” sale, ele rup „lanțul” trofic! Cum lanțul trofic este o construcție formală se pare că nu este o coincidență că faptul în sine conduce la viața veșnică (la propriu).” Oare câini comunitari, fără exemplul celor „de companie”, la îndemână, n-ar fi avut și ei o reacție de transformare internă pozitivă astfel încât să fie capabili să evite mașinile printr-un potențial biologic superior? În lanțurile trofice (evident întreținute formal, vezi mai sus) indivizii nu evită oare o evoluție pozitivă acceptând soluții „simple” (dar nenaturale) din exterior? Nu este întreruptă premeditat (vezi mai jos) relația unui organism cu mediul? Homo sapiens este un caz limită în acest sens: practic nu face parte din nici un lanț trofic. Așa că trebuie să existe exclusiv pe baza unor soluții formale „învățabile”, imposibil de descoperit în mod natural. De ex.: „ Dacă încercăm o analiză simplă a modului cum s-ar fi putut desfăşura lucrurile, constatăm că „descoperirile” necesare pentru apariţia agriculturii sunt imposibil de făcut. Culegătorii şi vânătorii primitivi nu aveau cum să observe mecanismul de reproducere al diferitelor plante. Momentele (eventual observabile) între care o parte de interes a unei plante (să zicem, fructul), care până atunci era „culeasă” şi cel în care sămânţa corespunzătoare a ajuns (spontan) în poziţia favorabilă începerii procesului de dezvoltare al plantei şi cel de-al treilea, în care acelaşi fel de fruct putea fi iarăşi folosit, sunt atât de greu de surprins într-o relaţie cauzală de către un „culegător” (date fiind intervalele sezoniere care le despart), încât nici nu mai este cazul să mai luăm în considerare alte elemente care să sprijine această afirmaţie.”- Cancer - Teoria gravitațională a vieții de ing. fiz. Gabriel Pascu, pag. 11 http://www.scribd.com/doc/52059100/Cancer-Teoria-gravita%C8%9Bional%C4%83-avie%C8%9Bii-de-ing-fiz-Gabriel-Pascu Dacă soluțiile formale „învățabile” lasă urme la nivel fiziologic, atunci, în cazul omului, acestea sunt cele mai semnificative. http://www.descopera.ro/dnews/8360823-agricultura-ne-a-facut-scunzi-si-bolnavi http://www.sciencenewsline.com/archaeology/2011061610020000.html Dacă „cineva” este pregătit întotdeauna cu soluțiile formale adecvate ne putem gândi că faptul nu este întâmplător: situațiile limită pot fi ele însele provocate! Excluderea omului din orice lanț trofic n-a putut apare în mod natural - dovadă că nu se cunoaște un fenomen similar. http://www.descopera.ro/dnews/2303366-potopul-a-favorizat-raspandirea-agriculturii Așa că această excludere a fost impusă „din exterior” (care devine o sintagmă forțată), pe baza situațiilor limită şi a soluțiilor respective:

21 „Se constată că plantele care au făcut obiectul viitoarelor activităţi agricole (în principal cerealele, porumbul etc.) nu sunt plante care pot fi folosite imediat aşa cum erau cele pe care, în mod natural, le căutau oamenii. Pentru a le constata calităţile ele trebuie să fie disponibile într-o anumită cantitate iniţială (complicat de procurat spontan) şi să treacă printr-un complicat proces de pregătire (iarăşi, cu mici şanse de a fi descoperit spontan). Iar pentru reluarea ciclului era nevoie de o cantitate şi mai mare. Asta în condiţiile în care satisfacerea nevoilor imediate forţa la folosirea plantelor deja disponibile şi uşor de găsit. Aici a apărut foarte convenabil „potopul”: plantele uşor de găsit au dispărut. Omul n-a mai avut alternative. A acceptat „sfaturi pe care nu le-a putut refuza”.” Cu ce preț? Am văzut mai sus că soluțiile „simple”, „inteligente”, împiedică o evoluție biologică care ar asigura o viețuire sigură, în cele mai multe din situații! Adică împiedică LIBERTATEA! Ceea ce este un truism. Problema este că „știm dar nu putem face altfel” spun cei mai mulți. Cum s-a produs fenomenul? „Pe rând” („în timp”)! Metoda se numește „CAUZALITATE”. Se implementează prin „învățare”(generarea „reflexelor condiționate”, Pavlov - „Timpul” un există, http://www.scribd.com/doc/131616609/Timpul-nu-exist %C4%83). Ea implică scindarea funcționării „organismului viu” în două moduri strict distincte ca naturi, dar care împreună generează perspectiva cauzală asupra realității. Este vorba de: - un suport fiziologic specific la nivel sinaptic, rezultat în urma unui proces de adaptare la stimuli „semnale”, repetate (mecanismul instituirii „reflexelor condiționate” – Pavlov). - și de faptul că procesul care materializează stabilirea unei relații cauzale (care presupune transformarea „în timp” a unor structuri), există nivele ale organismului viu care NU SE TRANSFORMĂ în acest interval (nu se supun legilor științifice). PARADOXAL, NOI OAMENII, ÎN POFIDA PRESUPUSULUI CONTACTULUI CAUZAL CU UN FENOMEN EXTERIOR OARECARE, ȘI/SAU A TRANSFORMĂRILOR DE ACELA ȘI FEL („CAUZĂ” -> „TIMP” -> „EFECT”) CARE, APARENT, NE CONSTITUIE, PUTEM RĂMÂNE MARTORII EXTERIORI AI „TRANSFORMĂRILOR”! Mai mult, transformarea (de la „cauză” la „efect”) are sens (este strict determinată, leagă acea „cauză”de acel „efect”) doar dacă nu transformă (nu modifică) contextul independent, stabil (adică pe noi), care astfel devine o „referință” absolută pentru transformare. Asta ar implica faptul că lucrurile se mișcă iar noi nu. Ori este cunoscut faptul că nu repaosul caracterizează procesele organismului (lucrul demonstrat cu prisosință de știință). Atunci „imaginea” stabilă a organismului nu poate rezulta decât din starea lor de SINCRONIZARE. Fac aici apel la o formulare pe care o veți mai întâlni în decursul materialului: „Ca să digerăm intuitiv această afirmație ar trebui să ne gândim cum caracterizăm un OBSERVATOR aflat în repaus față de un sistem de referință oarecare. Acesta din urmă este „fix”

22 (pentru că asta este funcția lui cauzală). Dacă și noi am fi la fel („fixați”, „morți”) l-am mai putea considera? Evident NU! Nu există sistem de referință față de care un organism VIU să fie în repaus. Viața ar fi atunci „MIȘCAREA ABSOLUTĂ”! Doar starea de SINCRONIZARE a acesteia este FIXĂ ÎN MOD ABSOLUT față de orice sistem de referință, pe care, exclusiv în aceste condiții, un organism viu îl poate considera ca atare.” Gândiți-vă la un costum de scafandru: este scafandrul în repaus față de el? „Doamne ferește”, numai în anumite situații triste… Semnificativ este faptul că această imagine arată clar că SINCRONIZAREA proceselor dinamice ale organismului viu (care se deplasează independent) rămâne FIXĂ în pofida acestei deplasări. Deci un organism se mișcă față de orice dacă este „viu”. Și se mișcă SINCRONIZAT. Dacă asta se întâmplă înseamnă că „referința” lui (a stării sale de sincronizare) se află în fiecare punct al spațiului: și astfel aceasta îi este PERMANENT INTERIOARĂ! Mișcarea absolută (independentă) și SINCRONIZATĂ spontan (vezi mai jos) a „referinței”(necesară „metodei” cauzale de cunoaștere), a impus modelul holografic în expansiune al spațiului, descris, de asemenea, mai jos. Problema mai greu de rezolvat nu a fost elaborarea modelului realității suport a „referinței”(care este adevărata noastră natură), ci elaborarea modelului transformării în sens cauzal a imaginii acestei realități la nivelul unei entități nenaturale (exterioare oricărui lanț trofic), Homo sapiens sapiens. CAUZALITATEA pe lângă „referință” este ca DESINCRONIZAREA („pătrunderea” timpului între anumite procese) pe lângă SINCRONIZARE. Practic, CAUZALITATEA nu este posibilă fără „referința” absolută (fixă, independentă) - la purtător. Un paradox? Nu! Pur și simplu contextul independent, stabil, „este”, în mod absolut. El face posibilă cauzalitatea (ne fiind „atacabil” cauzal). Există abordări metafizice care consideră că „teoriile”, legile implicate, „ordinea” cauzală respectivă, sunt o dovadă a existenței unei „inteligențe superioare”, care le-a creat... Dar „minunățiile” astea nu pot fi eventual considerate fără existența, la nivel individual, a „referinței” absolute, fixă și independentă… Adică nu pot fi considerate fără existența a „ceva” care nu seamănă deloc cu „minunile” respective… Mai pot fi acceptate acestea ca reale? De ce un context, necesar metodei cauzale de analiză într-un mod atât de evident, este omis atunci când se caută imaginea „realității”? Evident nu cu bună credință! Pentru că practic el este indispensabil (precum IPOTEZA și/sau CONDIȚIILE INIȚIALE, implicit QEDul în oricare model științific). Dar semnificația lui, total opusă „cauzalității”, „it’s blowing in the wind”… În principiu doresc să dau materialelor mele un aspect academic. Dar acum este prea evident că s-a dat un aspect academic și unor abordări care nu pot fi caracterizate altfel decât ca „prosteală pe față”... Așa că nu mai țin în mod deosebit la acest lucru. Nu doresc să-mi aduc aminte în ce mod josnic am putut fi îndoctrinat la școală... Și la biserică…

23 Concret, transformarea în sens cauzal a imaginii realității este, foarte probabil, rezultatul DESINCRONIZĂRII proceselor biologice, implicit al acțiunilor lui Homo sapiens sapiens, în termeni de „TIMP”, la un anumit nivel care este fiziologic distinct de contextul în care organismul există ca „referință” (având procesele SINCRONIZATE). Ceea ce am găsit a fost că DESINCRONIZAREA proceselor biologice, în cazul lui Homo sapiens sapiens, implicând perspectiva sa cauzală asupra unei realități ne cauzale („geometrice”) este indusă de la nivel sinaptic. SINAPSELE CONDIȚIONATE INTRODUC, AȘA CUM ESTE CUNOSCUT, ÎNTÂRZIERI ÎN TRANSMITEREA SEMNALULUI NERVOS, CARE LA RÂNDUL SĂU, IMPUNE ACESTE ÎNTÂRZIERI PROCESELOR ORGANISMULUI DE LA NIVEL SUPERIOR CELULEI ( ȚESUT, ORGAN, ORGANISM) prin opacizarea ordonată a membranelor plasmatice. Procesele organismului ies diferențiat din ordinea generală (se „mișcă” relativ, unele față de altele de la acest nivel) impunând ca RECEPȚIA STIMULILOR EXTERIORI („OBSREVAREA”) SĂ NU SE DESFĂȘOARE SIMULTAN CI CONFORM UNUI PROTOCOL PRESTABILIT, DESFĂ ȘURAT ÎNTRE PAUZE DE OBSERVARE – „TIMP”. Interfața fiziologică dintre procesele în mod necesar SINCRONIZATE și cele DESINCRONIZATE la nivelul organismului lui Homo sapiens sapiens este membrana celulară plasmatică. Parametrii acestei interfețe au impus ca DESINCRONIZĂRILE posibile ale proceselor interne în relația cu mediul, fără alterarea stării de referință (a SINCRONIZĂRII) să poată avea loc conform unor anumite protocoale care, implicit, au impus și o formă dată a relațiilor cauzale exterioare, acceptate ca fiind strict determinate. Este vorba despre „legile generale” ale științei. Am găsit o imagine intuitivă a acestei situații care mi se pare foarte nimerită. Imaginați-vă un recipient de mari dimensiuni (ale cărui limite nu interesează). El este plin cu un lichid: apa, de ex.. De undeva din exterior se generează o vibrație. Această vibrație generează unde mecanice în fluid. Considerăm formal o „bară” de fluid din acest recipient (evident, cu diametrul mult mai mic decât lungimea). Ea are o formă și este astfel orientată încât un anumit front de undă al vibrației respective o atinge simultan pe toată lungimea. Rezultă că toate punctele sale vibrează SINCRONIZAT și independent. Într-un sistem de referință solidar cu „bara” aceasta este în repaus. Din exterior introducem un corp fix (care nu vibrează) în contact cu un capăt al „barei” de fluid. Acest capăt va fi forțat să nu mai vibreze sincron cu celelalte puncte ale sale. În sistemul de referință solidar cu „bara” se va constata că acel capăt al său va începe să vibreze, unda propagându-se de-a lungul „barei”. Între punctele sale vor apare relații cauzale (tensiuni). Practic ea dispare din sistemul de referință solidar. Dar, pentru anumite frecvențe ale vibrației exterioare relațiile cauzale dintre puncte pot dispare, propagarea undei în lungul tubului devenind staționară. Punctele se vor mișca din nou SINCRON dar cu un aspect sinusoidal. Ceva aproape similar găsiți la http://www.youtube.com/watch?v=uENITui5_jU

24

Punctele „barei” de lichid care vibrează SINCRONIZAT ar semnifica punctele proceselor dinamice ale organismului, care de asemenea evoluează sincronizat. Starea de sincronizare înseamnă „viața”. În cazul inducerii unor pauze în starea de vibrație (așa cum face corpul fix din experimentul meu mintal) „bara” (starea de sincronizare a punctelor sale) dispare: „moartea”. Dacă el apare la capătul tubului într-un ritm anume astfel că vibrația în lungul „barei” să devină staționară atunci punctele acesteia vibrează din nou SINCRON cu mediul (este „vie”) păstrând forma undei. Adică relația cauzală între punctele „barei” (CAUZALITATEA) a devenit determinată în raport cu starea lor de SINCRONIZARE („referința”). Rezultă că numai tipurile de „pauze”, impuse după un anumit protocol („legile generale”), care conservă starea de SINCRONIZARE a proceselor („referința”) pot primi o imagine cauzală. Forma dată, determinată, a relațiilor cauzale exterioare generează pentru acestea, în mod implicit, și un referențial virtual, exterior organismului. Adică anumite procese pot fi considerate într-o anumită formă numai din anumite poziții inițiale, relative la puncte bine determinate, exterioare organismului observatorului. În aceste condiții între obiectele din mediul strict exterior organismului și structurile apar ținând zonei organismului, dar care funcționează DESINCRONIZAT, nu se face nici o diferen ță. Mâinile, picioarele, etc., „mișcate” conform unor protocoale cauzale - „legi generale”, capătă, ca oricare din celelalte „obiecte”, referențiale absolute VIRTUALE, exterioare „referinței”(cea care funcționează sincronizat cu punctele spațiului). Față de acestea „Adam” și „Eva” și-au „văzut” trupurile, atenție, numai zona desincronizată , „carnea”, și s-au grăbit să-si pună frunze de viță. Nuanța este mult mai importantă decât pare: numai față de sisteme de referință exterioare pot fi considerate „obiecte” distincte cu forme bine determinate, și eventual acțiuni relative la acestea.

25 Într-o realitate în care nu există așa ceva trebuie să fabrici un REFERENȚIAL „EXTERIOR” (în realitatea holografică nu poți găsi nimic „exterior”: fiecare punct este, prin SINCRONIZARE cu celelalte, referință pentru o evoluție al cărei rezultat este fix, dat). Și nu în mod real, ci virtual: prin DESINCRONIZARE. Și nu prin orice fel de DESINCRONIZARE ci printr-una corelată cu proprietățile membranei celulare plasmatice care să protejeze „referința”, SINCRONIZATĂ. Adică prin „LEGI”, ACCEPTABILE, în general. Viața înseamnă sincronizarea reciprocă a tuturor proceselor, în orice situație (absolută). Adică „organismul viu”, rezultat al sincronizării proceselor constituente se poate mișca, în întregul său, absolut independent (ca formă a traiectoriei) în spațiu. Indiferent de traiectorie, organismul, adică sincronizarea proceselor, se conservă. Asta pentru că referențialul sincronizării este în fiecare punct al spațiului, deci permanent interior organismului. Atunci când (prin „LEGE”) se impune un REFERENȚIAL „EXTERIOR” („dumnezeu”?!) sincronizarea nu se mai poate obține spontan, pe orice traiectorie, ci doar pe anumite traiectorii, dictate de parametrii concreți ai referențialului exterior, absolut. Sau „LEGEA”, dacă o accepți (prin sinapse condiționate), permite „viața” doar dacă o respecți, în acțiunile tale. Este o lesă pe care ți-o pui singur de gât și care apoi te sugrumă dacă nu te miști în limitele impuse de ea. Oricum este nenaturală și sfârșește prin a-ți tăia capul… Astfel, perspectiva cauzală a generat și un întreg context DESINCRONIZAT, exterior lui Homo sapiens sapiens, format din artefacte, legi si religii, construite (cu „mâinile și picioarele”) conform „legilor”, și caracterizate, evident, prin DESINCRONIZARE. În aceste condiții, „legile generale” (a căror formă este strict legată de parametrii membranei plasmatice) reprezintă, interfața dintre realitatea suport a „referinței”, fixă, și „realitatea cauzală”, construită de Homo sapiens sapiens, la exteriorul organismului. „Referința” absolută (independentă) la purtător, chiar folosită neexplicit dar permanent, generează riscul de a fi apreciată corect: ca partea reală a ființării noastre, pe care nu o putem influența cauzal, și fără de care cauzalitatea n-ar putea exista. Ar fi atunci foarte probabil ca ea să aibă aceeași natură cu cea a unei realități independente. Similitudine care potențial ne-ar oferi posibilitatea să anulăm cauzalitatea (DESINCRONIZAREA) și să pătrundem în acea realitate. Implicit, să ne manifestăm la fel : să existăm „punct”(necauzal?!). Adică să obținem statutul de om  „dumnezeu” liber. Așa că religia, „grijulie”, s-a oferit să ne dea altă „referință”, „din cer” ... Atenție! Există aici o nuanță foarte importantă: „referința” față de care cauzalitatea consideră „cauzele” și „efectele” are evident o natură geometrică. Însă ea rezultă din SINCRONIZAREA proceselor biologice care includ și structurarea sinapselor condiționate (pe baza cărora mișcăm, conform unor protocoale, mâinile , picioarele, etc.). Este deci vorba despre un organism special „construit” ca să repereze „obiectele” și să le folosească ca atare, scoase din context: un ciborg.

26 Există însă o referință absolută relativă la realitatea neîmpărțită pe obiecte. O referință relativă la Univers, în integralitatea sa. UN OM care folosește ca „unealtă” și „obiect” al „lucrului său” ÎNTREGUL Univers. Este vorba despre, generic, SUFLETUL LUI ADAM. Oricât de religios ar suna, sensul afirmației trebuie considerat la propriu într-un mediu holografic (în care punctul conține întregul). Universul holografic are, prin natura sa, particularitatea că punctele spațiului au o mișcare sincronizată. Pentru ca așa ceva să fie posibil fiecare dintre aceste puncte trebuie să conțină toată informația Universului (modelul va fi descris, detaliat, mai jos). Se va arăta că aceste proprietăți, caracterizate de stabilitate, provin totuși dintr-un context catastrofic: „mișcarea”, fie ea chiar de un tip mai special (a unui anumit tip de suport) înseamnă evoluție, cu „început” și „sfârșit”. Această evoluție a fost oprită prin crearea lui ADAM (a OM-ului). El este OCHIUL absolut care trebuia să închidă Universul și eventuala lui imagine (din OCHIUL respectiv) într-un ciclu închis, stabil, inclusiv la nivelul mișcării absolute a suportului. Și asta s-a și întâmplat. Cât Adam a fost, generic, „ÎNTREG”, cu coastă, nu s-a pus problema „MORȚII”, a lui și/sau a UNIVERSULUI! „Trupul” lui era unul și același cu „referința”. Care referință era una și aceeași cu întreg Universul! I s-a luat coasta! Și a „murit”... De ce? Poveste lungă! Dar „referința”(„sufletul”) lui este (prin Isus) și prin intermediul punctelor spațiului holografic, în fiecare din noi. Biserica este cea care l-a ascuns „în cer”(ca și pe Isus) ca să-l căutăm în altă parte decât este și să nu-l putem găsi! Și să ne mișcăm toți ca față de o referință exterioară. Dar un referențial exterior impune proceselor biologice o sincronizare absolută, față de acel referențial. Atenție! De fapt „sufletul” liber al oamenilor este UNIC: „sufletul” lui Adam. Recuperându-l (recunoscându-l, pentru că este deja în fiecare din noi) ne putem recupera NEMURIREA. Știința + religia (omul, partea sa „obiect”, legat de celelalte „obiecte”, și supus Princ. II al termodinamicii + partea sa „referință” a considerării acelor „obiecte”, proprie fiecăruia) luptă cu OM-ul, „referință” a Universului, care luptă să neutralizeze „referința” falsă, a obiectelor). Cei interesați vor putea identifica în acest succint model ideile călăuzitoare din discursurile diferitelor curente filozofice și teologice. Va fi, sper, suficient de clar de ce două realități strict distincte, cea științifică și cea religioasă, care, neoficial, au fost întotdeauna „prietene” în ideea oferirii unui referențial exterior procesului de „cunoaștere”(una în „obiect”, cealaltă în „dumnezeu”), au început, în ultima vreme, să oficializeze această relație perversă. CAUZALITATEA ARE UN SUPORT FIZIOLOGIC (sinapsele condiționate). ACESTA GENEREAZĂ „MOARTEA”! Cum s-a putut ajunge la o aberație așa cum este „cauzalitatea”? Fiecare avem implementate prin naștere („OBSERVATORUL”) și prin educație („EU”-l) două categorii cu totul ne miscibile prin natura lor (vezi„Timpul” un există, pag. 5, http://www.scribd.com/doc/131616609/Timpul-nu-exist%C4%83).

27 PENTRU „OBSERVATOR” trei puncte considerate simultan înseamnă întotdeauna „un triunghi”, „întreg” (formă). Dar ea nu este acceptată la „balul cunoașterii”! Pentru „EU” „triunghiul” nu există! „Punctele” („părţi”), sunt considerate „trei”, „pe rând”, conform coordonatelor și unei definiții. Când „spui” definiția nu „observi” nimic. Și invers! Deci: Discernerea ADEVĂRULUI este o problemă suficient de delicată. Dar este o falsă problemă! În realitate ADEVĂRUL(spontan, al realității din care provenim) se TRĂIEȘTE (se „identifică” – „instantaneu”), NU SE EXPRIMĂ („în TIMP”)! AȘA CĂ „MOARTEA” (DESINCRONIZAREA PROCESELOR BIOLOGICE, CAUZALITATEA, EXPRIMAREA) NU ESTE VINA MEA: AM CĂPĂTAT-O PRIN EDUCAȚIE! „MERITUL” MEU ESTE CĂ, PRIN NEȘTIINȚĂ, AM TRANSMIS-O COPILULUI MEU! Este treaba Dvs., a fiecăruia, dacă vă considerați SAU NU în aceeași situație... Pentru că nu este vorba doar despre o opinie, o „idee”. „Ideile” au un suport fiziologic concret, structurat prin educație. ACESTA, necontrolat, impune „bătrânețea” și „moartea”! Chiar dacă și eu am fost „dotat” cu o asemenea structură NU O VOI ACEPTA ca fiind A MEA! O voi demonta, „piesă cu piesă” în acest material ca și în altele, postate la această adresă (în principal „Timpul” un există, http://www.scribd.com/doc/131616609/Timpul-nu-exist%C4%83).

Viața și „moartea” sunt generate SIMULTAN de DOUĂ ENTITĂȚI CU TOTUL DISTINCTE. ELE SUNT „REPREZENTATE” SIMULTAN ȘI FORȚAT ÎN HOMO SAPIENS SAPIENS ! Acesta, nici dacă ar fi vrut, n-ar fi putut să facă așa ceva de unul singur. Fiind același în orice moment, în el totul se desfășura SIMULTAN, SINCRONIZAT CU UNIVERSUL CARE NU-L PUTEA GENERA ÎN ALTE CONDIȚII. Revin cu postulatul de mai sus: procesele constituente ale „vieții” se manifestă SIMULTAN, ne cauzal. Există un obstacol intuitiv în aprecierea contextului: cum, niște procese considerate independent, relativ lente și aparent cauzale, pot genera manifestări quasi instantanee? “Dată fiind evoluţia în timp (materializată prin latenţa τ) a acestor procese, cum se explică faptul că o substanţă străină este decelată aproape instantaneu, iar organismul poate deja începe fabricarea anticorpilor adecvaţi?” – Karen Bulloch – Universitatea San Diego, 1978. ÎNTREAGA BIOLOGIE SE FACE CĂ NU VEDE FAPTUL CĂ ORICE CONTACT, INTERIOR SAU EXTERIOR, AL STRUCTURILOR SALE DISTINCTE CU MEDIUL, DACĂ N-ARE LOC INSTANTANEU, NECAUZAL, ESTE LETAL PENTRU UN ORGANISM VIU.

28 ÎN ORGANISM, ÎN POFIDA LATENȚEI CHIMICE RELATIVE τ A PROCESELOR CONSTITUENTE, ACESTEA SE DESFĂȘOARĂ SIMULTAN, NECAUZAL, ÎNTR-UN CICLU ÎNCHIS (mecanism pe care îl vom mai întâlni și în alte situații, în afara organismului viu, vezi mai jos). Cum se întâmplă asta? Prin SINCRONIZARE! Transformările interne ale organismelor nu au loc din ”aproape în aproape”, pe măsura desfășurării lor - un proces nu trebuie să ia sfârșit (după latența chimică τ) pentru ca următorul să înceapă (cauzalitatea nu există). S-ar constata în totdeauna niște „valuri” în relația cu stimuli exteriori. „Valuri” care ar implica o reacție „în timp”, deci cauzală și, implicit, ineficientă, letală (vezi mai sus). PROCESELE (DINAMICE, LA NEECHILIBRU, ÎN MAREA LOR MAJORITATE) SUNT STRICT LEGATE DE PUNCT, INDEPENDENTE. TOCMAI DE ACEEA ELE (PE TIMPUL VIEȚII) NU MANIFESTĂ PROPRIETĂ ȚILE ACCEPTATE ALE MATERIEI: INTERACȚIUNEA CU IMPLICAȚIA EI, TRANSFORMAREA. REZULTATUL LOR , ACEEAȘI DISTRIBUȚIE GEOMETRICĂ, SE DATOREAZĂ EXCLUSIV SINCRONIZĂRII PROCESELOR LOCALE, INDEPENENTE. ESTE VORBA DESPRE ORGANISMUL VIU. LA FEL CA NIȘTE SOLDAȚI LA PARADĂ: se „mișcă” total independent dar ordinea lor relativă este fixă. Sunt DOAR SINCRONIZAȚI.

COORDONAREA permanentă a proceselor la orice nivel (VIAȚA, cu o natură strict geometrică, vezi mai jos) este generată sistematic și spontan în natură. Poate fi ea consecința unei realități cauzale? Evident NU! Cu alte cuvinte, la nivelul organismului ca întreg (ordine stabilă, strict geometrică), latența chimică τ a proceselor distincte este doar o aparență. Abordări științifice constructive, care vizează necauzalitatea proceselor biologice au fost întreprinse chiar în România, pentru prima oară în lume.

29 Este vorba de Profesorul Adrian Restian. http://www.cssg.ro/html/cv/20.htm http://ww

w.cssg.ro/html/membri.htm Față de SIMULTANEITATEA pe care o promovez personal cred că abordarea Profesorului Restian diferă doar din cauza premiselor: „CONTEXTUL GEOMETRIC, NECAUZAL, ESTE NECESAR ȘI TOTAL DISTINCT DE CAUZALITATE (DE FAPT DOAR DE „TIMP”). DECI ÎN TERMENII SĂI ESTE „SIMULTAN” CAUZALITĂȚII (ÎN FAPT „CAUZEI” ȘI „EFECTULUI” CA ENTITĂȚI NEÎMPĂRȚIBILE, GEOMETRICE). ÎNSĂ, ÎN TERMENII CAUZALITĂȚII (ȘTIINȚIFICI), CONTEXTUL GEOMETRIC ÎI ESTE PREEXISTENT (ÎN „TIMP”, feedbefore?!).” Ceea ce ar reprezenta, în fapt, echivalența dintre SIMULTANEITATE și mecanismul feedbefore. SIMULTANEITATEA (descrisă în materialele postate la această adresă) realizează conservarea pe termen nedefinit a proprietăților geometrico - funcționale a elementelor structurale proprii organismului viu. Fenomenul are loc în pofida contactelor „materiale” cu exteriorul. El are la bază modelul holografic în expansiune al spațiului (vezi mai jos). Pe scurt mișcarea „punctelor” viului este SINCRONIZATĂ spontan de punctele spațiului cu o natură holografică în expansiune. Adică starea de „ÎNTREG” („geometrie”, „OBSERVATOR”) a organismelor este, de fapt, starea lor naturală, GENERATĂ DE PROPRIETĂȚILE REALE ALE SPAȚIULUI (vezi mai jos). 1) Știu ce sunt! S-o luăm sistematic: O să încep cu un citat din Claude Bernard (Leçon sur les phénomènes de la vie, 1878, t. I, p. 50-51) care pune problema asupra adevăratei mele naturi, într-un mod foarte clar și sintetic. El mai conține și poziţia unuia dintre cei mai iluștrii cercetători în domeniul biologiei în general și al geneticii în special, relativ la aceeași problemă. Este vorba despre François Jacob, laureat al premiului Nobel, în lucrarea sa „Logica viului”, Editura enciclopedica română, București – 1972, pag. 26: „Și de atunci s-a tot adâncit opoziţia dintre interpretarea mecanicistă a organismului, pe de o parte, și finalitatea unor fenomene ca dezvoltarea unui adult din ou sau comportamentul unui animal, pe de altă parte. Acest contrast Claude Bernard la rezumat astfel: ‚Admiţând că formele vitale sunt legate de manifestări fizico-chimice, ceea ce este adevărat, încă nu am ajuns în felul acesta să lămurim problema; căci nu o întâlnire fortuită de fenomene fizico-chimice construiește fiecare fiinţă după un plan și urmând o schemă dinainte stabilite și prevăzute…Fenomenele vitale își au, desigur, condiţiile lor fizicochimice riguros determinate; totodată însă ele se subordonează și se succed într-o anumită înlănţuire și urmând o lege dinainte stabilite (feedbefore?!n.n.): ele se repetă veșnic în mod ordonat, regulat,

30 constant și se armonizează în vederea unui rezultat care este organizarea și creșterea individului animal sau vegetal. Există un fel de schemă prestabilită pentru fiecare fiinţă și pentru fiecare organ, așa încât, privit aparte, fiecare fenomen al economiei (termen vechi, mai puţin folosit azi, desemnând ansamblul proceselor fiziologice din organism – N. trad.) este tributar forţelor generale ale naturii (exterioare !?, n.n.) dar luat în raport cu celelalte, el dezvăluie o legătură specială, pare îndrumat de un oarecare ghid invizibil pe calea pe care o urmează și adus la locul pe care îl ocupă (geometria, n.n.).” În partea accentuată cu roșu a lui Claude Bernard subliniez similitudinea cu comportarea „lanțurilor ordonate închise” ale proceselor organismului viu, care NU se manifestă fizic ci exclusiv „organizat”geometric–, și care au fost definite și descrise în „Timpul” un există, pag. 7, http://www.scribd.com/doc/131616609/Timpul-nu-exist%C4%83). Dar, atenţie, imediat în continuare, François Jacob urmează: „Nu ar fi nici un cuvânt de schimbat astăzi (începutul anilor ’70, n.n.) în aceste rânduri. Nici o expresie la care biologia modernă să nu subscrie.” Vă întreb: există vreun echivoc în poziţia autorului „Logicii viului”? Evident NU! Dar, surpriză! Fraza următoare este șocantă: „Pur si simplu (!?) odată cu descrierea eredităţii ca program cifrat într-o succesiune de radicali chimici, contradicţia a dispărut.„(!?) Este ca și cum cauți o carte polițistă și când, după titlu, crezi că ai găsit-o, o deschizi și înăuntru nu găsești decât rețete culinare. Claude Bernard se întreabă despre generarea formei viului („el - fiecare fenomen al economiei dezvăluie o legătură specială, pare îndrumat de un oarecare ghid invizibil pe calea pe care o urmează și adus la locul pe care îl ocupă”) iar Jacob, după ce-i confirmă toate nedumeririle, vorbește despre ereditate… Este un procedeu cam pervers dar nu întâmplător. Iată alt citat (p. 38) care confirmă acest lucru: „Asemenea altor știinţe ale naturi (evident că este vorba și despre fizică, n.n.), biologia și-a pierdut astăzi o mare parte din iluzii (Cum? În citatul de mai sus totul era „pur și simplu”, n.n.). Ea nu mai caută adevărul. Ea își construiește propriul său adevăr.” Problema pusă de Claude Bernard este o problemă veche de sute, poate de mii de ani. Dar pusă în termeni cauzali este o falsă problemă. Ne uităm în jurul nostru (dar și în noi) și „vedem” procese care au loc în mod cauzal: „cauza” se transformă întotdeauna în „efect”… Care, și el, la rândul lui, DISPARE! PARADOXAL, ÎN POFIDA CONTACTULUI CU FENOMENUL RESPECTIV ȘI/SAU A TRANSFORMĂRILOR DE ACELAȘI FEL CARE, APARENT, NE CONSTITUIE, PUTEM RĂMÂNE MARTORII EXTERIORI AI TRANSFORMĂRILOR! Este chiar motivul pentru care le putem considera dintr-un unic și stabil punct de vedere (le putem „observa”). CÂT DE SIMPLU TREBUIE SĂ FIE CA SĂ ÎNȚELEGEM: NOI („ORGANISMUL VIU”) NU FACEM PARTE DIN „REALITATEA CAUZALĂ” PE CARE DOAR O „COMUNICĂM” LA NIVELUL „EU””- LUI!

31

2) Sunt „geometrie în mișcare” (n-am cum să „mor”; pot doar, eventual, să accept să fiu „omorât”) Să considerăm mecanismul care conduce la secreția de acid clorhidric în stomacul câinelui atunci când becul îi anunță apropiata apariție a hranei. Este acesta un mecanism biologic (menit să asigure supraviețuirea)? BECUL NU ESTE HRANĂ! Și totuși generează o reacție fiziologică concretă: după „împerecherea” repetată „bec – hrană”, câinele „se pregătește” să mănânce ce, becul?! Relația, în mod evident, n-are sens biologic: manifestându-se între bec și acidul clorhidric ea nu se „consumă” niciodată fizic (animalul nu mănâncă ca să digere becul). Cu alte cuvinte este strict ”FORMALĂ”. Atunci ce există în exterior în cazul unei reacții formale a organismului? Este ceva care nici aici n-are legătură cu contextul; este în afara normalității (becul repetat?!). Care devine „un semnal”. Sau, „un semnal poate genera numai o reacție formală”. Asta îl deosebește de un „stimul natural”. Voi schița mecanismul respectiv puțin mai jos. Acum imaginați-vă că puneți chiar hrana în fața câinelui. Dar ÎNAINTE DE A APRINDE BECUL. Câinele o va respinge! Există două link-uri referitoare la studii comparative „oameni - cimpanzei”. http://www.youtube.com/watch?v=pIAoJsS9Ix8 http://www.youtube.com/watch?v=nHuagL7x5Wc Din materialele respective reiese clar modul în care omul (ca și cățelul lui Pavlov) își refuză realitatea în urma unui proces de implementare a unor relații formale. Întregul context („semnal” => „răspunsul formal” => „rațiunea”) este „paralel” realității care generează „VIAȚA”. În acest context „GEOMETRIA”, „NEMIȘCAREA” ar putea reprezenta „realitatea” pe care noi o refuzăm? Până acum formularea „organismul este geometrie („formă”) în mișcare”, folosită, cu siguranţă, și de alţi autori, avea valoare de metaforă. În TGV arăt că formularea trebuie apreciată la modul propriu. De unde să începem? Păi chiar de la „început”: de la definirea „geometriei” împreună cu definirea ”relațiilor cauzale” (TGV, eseul introductiv, pag. 32): „Definiţie: „geometria” este atributul unui model strict determinat al unui stimul exterior, care model este rezultat din considerarea simultană a stimulului, la nivelul oricărui element structural al organismului. Ceea ce înseamnă că procesele implicate în realizarea modelului GEOMETRIC al unui „obiect” sunt permanent SIMULTANE (SINCRONIZATE) şi, implicit, permit starea de stabilitate a relaţiilor dinamice „funcţie – poziţie relativă” ale structurilor organismului sănătos (homeostazia) ÎN TIMPUL „OBSERVĂRII”. Sau:

32 Definiţie: „geometria” este UNICUL atribut al ”întregului”. „OBSERVAREA” este o categorie DIFERITĂ DE „CONTACT” DATORITĂ SIMULTANEITĂȚII PROCESELOR.” „Geometria” este percepută exclusiv cu întreg organismul, simultan. Nu se formează la nivelul sistemului nervos central. Acesta doar compară relaţiile ”funcţie – poziţie relativă” ale organismului în cele două situaţii: - „OBSERVÂND” un stimulul extern, - fără influenţa acestuia. „Geometria” este „înregistrată” de organismele vii superioare la nivelul sângelui (vezi mai jos) care se structurează ca mediu holografic. O nuanţă care ar trebui subliniată este aceea că organismele îşi pot schimba „geometria” pentru perceperea unei „geometrii” exterioare. Această relație „geometrie – geometrie” poate avea loc exclusiv în mediul lor natural: fiecare din cele două contexte distincte, „organismul viu” și „mediul său natural”, funcționează pe baza unui cumul de procese simultane având loc pe un traseu calitativ și geometric închis între care, implicit, nu există relații cauzale (Lanț Ordonat Închis, Cancer – T…, Pag. 10). Deci, în condițiile conservării unei stării de stabilitate – homeostazie - a relaţiilor ”funcţie – poziţie relativă” (la ambele nivele: „organism viu” și „mediul său natural”) faţă de care s-a formulat definiţia de mai sus. În aceiași termeni se pot defini ”relaţiile cauzale”: Definiţie: ”relaţiile cauzale” modelează procesele implicate de „CONTACTUL” cu stimuli ai mediului exterior consideraţi ca atare exclusiv faţă de "părţi” ale organismului, superioare celulei ca nivel de integrare (țesut, organ, organism). Se anulează, astfel, condiţia SIMULTANEITĂŢII stărilor de stabilitate a relaţiilor dinamice ”funcţie – poziţie relativă” ale acestora (se anulează homeostazia, în timpul „CONTACTULUI” - diferit de „OBSERVARE” din cauza „secvențial”- ității proceselor) cu stimuli „semnale” ai ”mediului social”). Sau: Definiţie: ”relaţiile cauzale” sunt atributul exclusiv al ”părţilor” care, în cazul în care sunt considerate simultan, pot forma un "ÎNTREG". „NOI („ORGANISMUL VIU”) NU FACEM PARTE DIN „REALITATEA CAUZALĂ” PE CARE DOAR O „COMUNICĂM” LA NIVELUL „EU””- LUI!” Este chiar motivul pentru care le putem considera (transformările) dintr-un unic și stabil punct de vedere (le putem „observa”).” OBSERVATORUL, DACĂ NU ESTE SUPUS TRANSFORMĂRILOR CAUZALE , ARE (conform definițiilor de mai sus) O NATURĂ GEOMETRICĂ ȘI REPREZINTĂ O STARE DE REFERIN ȚĂ PENTRU ORICE TRANSFORMARE. ACEASTĂ CARACTERISTICĂ ÎI PERMITE SĂ „OBSERVE” ȘI „CAUZA” ȘI „EFECTUL”, DIN EXACT ACELAȘI PUNCT DE VEDERE, CHIAR DACĂ ACESTEA, APARENT, SUNT SEPARATE DE „TIMP”.L, IMP”. EL ESTE FUNDAMENTUL CAUZALITĂȚII! DAR, EL ÎNSUȘI , NU POATE FI MODELAT CAUZAL! MAI MULT: MATERIA, CONFORM PROPRIETĂȚILOR SALE ACCEPTATE, CUM AR FI PERMANENTA „TRANSFORMARE” („MIȘCAREA”), NU POATE DISPUNE DE ASEMENEA

33 STĂRI DE REFERINȚĂ (CONFORM PRINCIPIULUI RELATIVITĂ ȚII GALILEENE) FAȚĂ DE CARE „TIMPUL”, DE EX., SĂ SE MANIFESTE „OBIECTIV”. Este evident că avem de-a face, EXCLUSIV ÎN INTERIORUL SISTEMULUI „HOMO SAPIENS SAPIENS”, cu două nivele strict distincte de contact „cauzal” cu exteriorul: a) Unul „este” („referință”?!) în orice punct al spațiului, b) Celălalt posedă senzația de „timp”(pe care „realitatea”cauzală n-are cum s-o posede în mod obiectiv - prin sine însăși - fiind în continuă „transformare”, dar lipsindu-i referința). Senzația de „timp” este intercalată, în interiorul sistemului, unui proces de observare a unor evoluții geometrice trunchiate („părți”, „obiecte”, care, în prezența „referinței”, capătă aparența de „transformare” („mișcare” relativă) „obiectivă”(?!). În acest context ne punem problema „CUNOAȘTERII” ! În cazul „ORGANISMULUI VIU” termenul n-are sens. Așa cum arătam mai sus, contactul cu realitatea este reprezentat chiar de ființarea sa. Sau: „CUNOAȘTERE”  „FIINȚARE”. Pe scurt, „identificarea” realității. De fapt, „identificarea” CU realitatea. Sau: „CUNOAȘTERE”  „IDENTIFICARE” În cazul organismului funcționând pe „părți” are loc un contact strict delimitat cu „părți” corespunzătoare ale realității. „Relațiile cauzale” dintre acestea, strict formale, se constituie prin „definire”. Sau: „CUNOAȘTERE”  „DEFINIRE”. „În „Teoria gravitațională a vieții” se acceptă, pentru prima oară EXPLICIT, că există două procese fiziologice distincte implicate simultan și separat în contactul (intermediat de „semnale”) omului modern cu mediul: - „IDENTIFICAREA”, având ca obiect „geometria” și - „DEFINIREA” , având ca obiect „relațiile cauzale”. Categoriile de mai sus, „identificarea” și „definirea”, vizând relația strict specifică, DIFERITĂ DE „LOGICĂ”, a lui Homo sapiens sapiens cu mediul, se diferențiază, în fapt, conform unei redefiniri („fenomenologice”, ar spune Husserl) a aspectelor vizate: „geometria” și „relațiile cauzale” (Cancer – T…, Pag. 32). Atenție! Sintagma „EXPLICIT” subliniază faptul că știința, ca metodă, acceptă și ea cele două nivele de contact cu realitatea. Însă NEEXPLICIT! Mă refer la faptul că orice model formal (analiză „cauzală”) se manifestă într-un context inițial: „IPOTEZA” ȘI/SAU „CONDIȚIILE INIȚIALE”. Dar IMAGINEA acestui context, prin natura sa, este FIXATĂ, NU ESTE CAUZALĂ: TOATE ATRIBUTELE CONTEXTULUI INIȚIAL SUNT ACCEPTATE SIMULTAN, FĂRĂ „MIȘCARE” și /sau „TRANSFORMARE” MANIFESTĂ ( de ex. coordonatele inițiale, considerate simultan întrun sistem de referință)! REZULTĂ CĂ „IPOTEZA” ȘI/SAU „CONDIȚIILE INIȚIALE” SUNT ACCEPTATE PRACTIC PRIN „IDENTIFICARE”.

34 DOAR ANALIZA CAUZALĂ ULTERIOARĂ ESTE ACCEPTATĂ PRIN „DEFINIRE”, etapă cu etapă, pe măsura desfășurării, „pe hârtie”, a modelului respectiv. ASTFEL, PRINTR-UN PROCEDEU PERVERS ȘTIINȚA ADMITE CĂ NU POATE DESCRIE REALITATEA (PRIN MODELE FORMALE) ÎN LIPSA UNUI CONTEXT ”DE LEGATURĂ”, CU O NATURĂ LA CARE METODA SA N-ARE ACCES: ESTE EXTERIOR, PRELUAT. DACĂ ESTE DOAR PRELUAT, ACEL CONTEXT ESTE SPONTAN, DECI REAL. IAR ȘTIINȚA , PRIN METODA SA, NU FACE DECÂT SĂ-I SCHIMBE IMAGINEA, CU BUNĂ ȘTIINȚĂ. DOAR PENTRU A-ȘI JUSTIFICA EXISTENȚA … „Identificarea” și „definirea”, două mecanisme distincte ale organismului, vizând două aspecte cu naturi distincte, „geometria” și ”relaţiile cauzale”, au ca suport două categorii distincte: a) „IDENTIFICATORUL” „geometriei” având el însuși o natură exclusiv geometrică, numit „OBSERVATOR”. b) „EU”- l, suportul „comunicării” cauzale a relațiilor dintre particularizări geometrice „formesimetrii” (vezi mai jos). Acesta este „construit”, pornindu-se de la „OBSERVATOR” („organismul viu”, „geometrie”), care este forțat să funcționeze „pe părți” (pierderea statutului de „întreg” – „geometrie”) cu ajutorul unor „semnale” repetate care structurează „sinapse condiționate” (mecanismul „reflexelor condiționate” – Pavlov). Zona comună a „OBSERVATORULUI” cu „Eu”-l este reprezentată de procesele fizico-chimice ale organismului viu. Altfel spus, „un triunghi” (format din trei puncte considerate simultan) reprezintă un „întreg” (formă) doar PENTRU „OBSERVATOR”. Pentru „EU” „triunghiul” nu există. Există doar „punctele” („părţi”), considerate „trei” „pe rând ”, conform unei definiții. Când „spui” definiția nu „observi” nimic, nu „identifici” nimic. Și invers! În acest context îl voi cita pe Aristotel, în “Metafizicile” sale, sub forma: "ÎNTREGUL" este diferit de suma părților” http://plato.stanford.edu/entries/physics-holism/#Meta François Jacob intuiește că problematica interacțiunii exclusiv necauzale (la nivel de „geometrie”) este veche (Biblie) dar o „expediază” forțat (Logica viului, p. 24): „Ideea că mediul instruiește ereditatea implică o confuzie, firească din punct de vedere intuitiv, între cele două feluri de memorie: genetică și nervoasă („nervoasă” are, cu siguranță, o conotație geometrică, în modul în care este folosit aici, n.n.). Este o poveste foarte veche, pomenită în Biblie. Pentru a preîntâmpina noi neînţelegeri cu socrul său, Iacob (viitorul Israel, n.n.) căuta să alcătuiască turme de oi lesne de recunoscut după lâna lor pătată. El adună nuiele, le jupoaie de coajă ca să rămână dungi albe și le așează acolo unde se împerechează vitele venite la adăpat. „Ele se împerechează deci în faţa nuielelor și aduseră pe lume miei tărcaţi și pestriţi’’. De-a lungul secolelor, experienţe de acest gen s-au repetat la infinit, fără însă a atinge vreodată un asemenea succes.” Oare? Logica viului, p. 48: „Și astfel totul devine posibil. Toate viziunile („forme”?!, n.n.), toate impresiile își pot croi drum (necauzal!, n. n.) până la fătul din pântecul mamei. Fiecare senzaţie a părintelui se poate repercuta asupra

35 copilului, îi poate imprima o urmă, o semnătură (este mult mai mult decât atât, este CREAȚIE pur și simplu, n.n.). Dacă un păun care clocește – spune Fernel - este acoperit cu rufe albe, el va aduce pe lume pui de păun complet albi, și nu pestriţi. La fel, găina aduce pe lume pui de diferite culori, daca clocește ouă vopsite în diferite culori…Asemenea lucruri au fost adeverite de observaţiile multora. (Ambiani physiologiae libri, VII; Opera, p. 239.).’” În primul rând povestea din Biblie este puţin altfel - Facerea 30;37- 43. Pentru bani, experienţe de genul acesta au fost făcute cu siguranţă (vezi ultimul citat dar și http://en.wikipedia.org/wiki/Josef_Mengele ). Ce putem spune? În acest punct un lucru este clar: memoria genetică interacționează cu memoria „nervoasă” („geometrică”). Sau, cu alte cuvinte, „VIAȚA” interacţionează cu „imaginea”, cu „geometria”! Păi ce legătura are ea cu geometria? Iată mai jos un citat din „Teoria gravitaţională a vieţii”, pag. 84: „„Organismul” există (evident în aceeaşi formă) la momentul t1 al acţiunii stimulului (al observării unui fapt experimental) şi, implicit, al generării quasi simultane a reacţiei specifice (a modelului), dar şi la momentul oarecare t2, cu t1 < t2. Corespondentul abstract al „organismului” având comportarea descrisă mai sus va fi numit „observator”. Pentru respectarea postulatului, „observatorul” va trebui să îndeplinească, simultan, următoarele condiţii: 1. Să aibă posibilitatea contactului fizic nemijlocit cu fenomene fizice (materiale) exterioare, întâmplătoare. 2. Să posede capabilitatea de a genera reacţii (fenomene quasi simultane contactului cu un stimul extern), care, implicit, sunt specifice acestuia (modele). 3. Să-şi păstreze, în aceste condiţii, o configuraţie structurală (geometrică şi funcţională) specifică. Condiţia „1” are drept consecinţă faptul că fenomenele suport ale „observatorului” se desfăşoară în lipsa unor impuneri fizice exterioare care ar împiedica contactul cu factori externi întâmplători. Adică, fenomenele suport ale „observatorului” nu sunt „materiale”. Condiția „2” exprimă paradoxul (rezolvat în această lucrare pe cale gravitațională) că în lipsa unor impuneri fizice exterioare el poate lua contact cu factori externi întâmplători şi, mai mult, este capabil de reacții specifice la acțiunea acestora. Condiţia „3” este cea mai importantă din punct de vedere al semnificaţiei. „Observatorul” trebuie să ia contact cu factori externi întâmplători dar să nu sufere modificări ale proprietăţilor ce-l caracterizează. Ori se cunoaşte că materia (substanţa, câmp) se transformă în urma unor interacţiuni. Rezultă că „observatorul”, având un suport material, nu se comportă ca materie (proprietăţile sale nu se supun unor legi cauzale), acesta fiind şi motivul construirii lui ca entitate abstractă.” Așa că „organismul viu” este exclusiv „geometrie” capabilă de mișcare (reacţie) independentă! Aici, de obicei „se rupe filmul”! SUNTEM OARE INVIZIBILI? NU! DOAR CĂ ÎN RELAȚIILE („CAUZALE”) CU CEILALȚI („limbaje”) REFUZĂM SĂ ACCEPTĂM CEEA CE „VEDEM” LA NIVEL INDIVIDUAL (EXCLUSIV „GEOMETRIA”).

36 DAR ASTA NU ÎNSEAMNĂ CĂ NU SUNTEM! NOI SUNTEM CEI CE SUNTEM! ”GEOMETRIE” VIE (cu „mișcare”)! Se spune că la un moment dat „zeii” s-au gândit unde să ascundă „ÎNȚELEPCIUNEA”. O idee a fost să o ascundă în vârful celui mai înalt munte. „Nu! Omul este destul de iscoditor și încăpățânat încât va căuta acolo. Atunci, în adâncul mării!” Aceeași problemă: omul n-are liniște; nimic nu-l va împiedica să caute și acolo. „Dar ia stați, dacă este atât de ocupat să caute peste tot atunci cu siguranță nu va avea când să caute în el însuși. Acolo trebuie ascunsă „ÎNȚELEPCIUNEA”! Și, la nivel sinaptic (pag.13), ne-au „spart”„geometria” în relații „cauzale”… În acest mod, reluând ideea inițială, putem să „fim” (vii) și să (ne) omorâm, SIMULTAN! Tocmai de aceea problema adevăratei noastre naturi și a realității care o generează este atât de veche și un număr de mari genii din toate domeniile n-au rezolvat-o. Ea este impusă în termeni cauzali tocmai pentru că este imposibil de rezolvat pe această cale. Așa se ajunge la atitudini ca cea din citatul din „Logica viului”. Dar (TGV, eseul introductiv, pag. 34): „Modelând şi experimentând fenomene în contexte idealizate, rupte de contextul general a cărui “formă” n-a putut fi niciodată descrisă (când cauţi "părţi" nu ai cum să găseşti "întregul"), savanţii au descoperit, totuşi, legi care se verifică oriunde în Univers, în condiții speciale, similare. Acestea, fiind alese local, nu sunt legate cauzal între ele. Nu i-a neliniştit deloc faptul că, într-un Univers care tinde spre dezordine, în locuri şi momente întâmplătoare, anumite fenomene se petrec la fel… Să fie vorba doar despre o "coincidenţă" pur statistică? Sau este lumina adevărului? Pentru că legile generale se manifestă între „obiecte”. Iar: Aparenţa „clară” („coerentă”) a formei unui obiect, proces sau fenomen în general, este acceptată (pentru că există) dar este imposibil de a fi obţinută concret prin relaţii exclusiv cauzale între eventualele „părţi” constituente. Motiv pentru care este abolită din orice sistem descriptiv formal (de ex. „sistemul de coordonate inițial”) Dar la "limitele" obiectului, procesului sau fenomenului, cu mediul, nedeterminarea cauzală cu care poate fi construit secvențial (pe rând), „din bucăți”, este aproape totală. Cu cât se încearcă realizarea "limitei" geometrice (a "poziţiei"acesteia) cu o mai mare precizie, cu atât nedeterminarea creşte, din punct de vedere cauzal (a impulsului „bucăților” constituente). Asta arată Principiul de Incertitudine al lui Heisenberg. Mai mult: Max Born a interpretat cu succes natura lui |ᴪ (r,t) |2 a funcției de undă de Broglie din ecuaţia lui Schrodinger (care descrie cam toate "lucrurile" din Univers) ca o "densitate de probabilitate”. Asta înseamnă că, de exemplu, un electron se poate găsi, cu probabilitate diferită de "0" peste tot, în Univers (nu numai la limita descriptibilă, în vreun fel, a unui obiect). Atunci, dacă la limitele unui obiect, proces sau fenomen (experiment), lucrurile sunt atât de neclare din punct de vedere cauzal, cum poate această neclaritate să genereze, în interior şi/sau în exterior, fenomene guvernate de "legi generale" (descriptibile cu o mare precizie), oriunde şi oricând (cu probabilitate mare) în Univers?

37 Această întrebare exprimă paradoxul amintit mai sus. Sau, mai clar: sunt "legile generale” generate de un context cauzal? Evidenţa arată că NU! Ele sunt doar consecința acceptării aspectului idealizat („Timpul” nu există, pag. 13 si 21) a unor obiecte și/sau fenomene, într-un sistem de coordonate inițial, care exclude „forma” („geometria”) acestora din câmpul de analiză, http://www.scribd.com/doc/131803114/timpul-nu-exist%C4%83 „GEOMETRIA” LUCRURILOR EXISTĂ DAR NU ESTE ACCEPTATĂ LA „BALUL CUNOAȘTERII”! De la acest paradox s-a pornit în realizarea modelului unei realități geometrice care să facă posibilă și imaginea cauzală despre Univers în condițiile în care aceasta, singură, NU-ȘI ESTE SELF CONSISTENTĂ: NU SE POATE DESCRIE COMPLET PE EA ÎNSĂȘI. FĂRĂ A MAI CONSIDERA CĂ NU POATE DESCRIE „GEOMETRIA”… Mai jos voi schița un model geometric al realității care va suporta, probabil, rezistența inerentă apariției unor metode cu totul noi de analiză. Există, după părerea mea, motive concrete, foarte cunoscute și analizate, care ar trebui să-i facă pe cei mai mulți să depășească efectele acestei rezistențe. Unul este expansiunea Universului. Acest proces a fost descoperit și verificat într-un număr imens de determinări experimentale. Din câte cunosc nu există cazuri în care să se constate că procesul nu este real. Ceea ce a „scăpat” analizelor și interpretărilor rezultatelor este că el ESTE IMPOSIBIL din punct de vedere geometric! „Toate corpurile cosmice se depărtează unele de altele cu o viteză direct proporțională cu distanța dintre ele”. Ca și cum originea procesului s-ar afla simultan în centrul de greutate al fiecărui corp cosmic. Dar orice corp este înconjurat din TOATE direcțiile de alte corpuri (în linii mari se acceptă că Universul este omogen și izotrop). Așa că, pentru un anumit corp, singura cale de „scăpare” de toate celelalte, simultan (de îndepărtare, în modul constatat experimental), este exclusiv în el însuși. Ori asta înseamnă, geometric, dispariția lui. Vi se pare o situație de „omis” de o abordare științifică cât de cât serioasă? Cum depășim impasul? Există un fel de „mișcare” foarte puțin sau chiar deloc analizată de specialiști: Corpurile masive au întotdeauna „sateliți” cu mase sensibil mai mici. Mișcarea acestora se consideră că are ca referință centrul de greutate al corpului masiv (de exemplu una din legile lui Kepler stabilește că traiectoria planetelor în jurul Soarelui este o elipsă care are într-unul din focare Soarele însuși). În realitate există o acțiune reciprocă: și ”sateliții” generează o atracție asupra corpului masiv. Greu perceptibilă experimental dar, cu siguranță, manifestă. Rezultă că și centrul de greutate al corpului masiv se „mișcă”, de fapt, pe o traiectorie închisă. Ca, de exemplu, mișcarea compusă pe care o face sistemul mâna (corpul masiv) învârtind lasoul („satelitul"). Sau ca o minge lovită tangențial pentru a lua „efect” (Magnus) dar al cărui material nu este omogen distribuit.

38

Dacă „sateliții” sunt numeroși centrul de greutate al corpului masiv are o „mișcare” complicată, de asimilat cu o vibrație pe o traiectorie închisă. De abia această nouă entitate, corpul masiv și vibrația sa complicată pe o traiectorie închisă, se poate comporta ca și cum s-ar depărta simultan de toate celelalte corpuri masive din Univers, care se manifestă similar. Îndepărtarea are loc, în fapt, de-a lungul acelei traiectorii închise care nu se manifestă ca o deplasare: lanțul ordonat închis. Ea este mai degrabă o manifestare informațională ne geometrică, un cod. Așa că, un corp cosmic masiv nu se mișcă niciodată inerțial (traiectoria lui nu este continuă, geometric descriptibilă). Mișcarea lui prezintă singularități care o pun pe traiectorii care „ocolesc” orice eventual alt obstacol masiv. El „tunelează” (apropo de efectul „tunel”) ”) fiecare punct al „spațiului”, inclusiv concentrările de substanță pe care le-ar ciocni dacă s-ar deplasa continuu, geometric. Dar, paradoxal, tocmai această comportare negeometrică, care permite îndepărtarea oricărui corp SIMULTAN față de toate celelalte (materializând neinteracțiunea) conservă ordinea intrinsecă, geometria, atât de dragă astronomilor. Subliniez ceea ce poate reprezenta un paradox în urma unei analize superficiale: îndepărtarea SIMULTANĂ a corpurilor, fiecare de toate celelalte („expansiunea Universului”) nu poate face obiectul niciunui model logic, cauzal, și, implicit, este materializarea concretă a faptului că acestea (corpurile) sunt total independente, NU INTERACȚIONEAZĂ, ca o consecință a HAOSULUI PERFECT. În același timp: îndepărtarea SIMULTANĂ a corpurilor, fiecare de toate celelalte este singurul gen de „mișcare” care conservă proprietăți geometrice. Procesul este simultan pentru toate concentrările de substanță considerate distincte. Asta înseamnă că el este, într-un anume fel, coordonat, SINCRONIZAT, în toate punctele. Iar coordonarea este posibilă doar dacă fiecare punct al spațiului conține aceeași informație. Și anume toată informația contextului. Acesta condiție implică natura HOLOGRAFICĂ a acestuia. APARE URMĂTOAREA PROBLEMĂ: UN CONTEXT STRICT GEOMETRIC NU POATE DEGENERA ÎN GENERAL. CU ATÂT MAI PUȚIN ÎN CAUZALITATE. „TIMPUL” SE POATE STRECURA ÎNTR-O REALITATE GEOMETRICĂ DOAR DACĂ ARE PE UNDE. ÎN CE SOI DE PROCES POATE APARE „TIMPUL” („PAUZĂ DE OBSERVARE” – NEGEOMETRIE)? ÎNTR-O „UMFLARE” CARE CONSERVĂ IMAGINEA!

39 ÎNTR-UN ASEMENEA PROCES IMAGINEA NU SE SCHIMBĂ DACĂ PERSPECTIVA PRIVITORULUI SE MODIFICĂ SIMULTAN CU „UMFLAREA” IMAGINII (PRIN „MI ȘCARE ABSOLUTĂ”). FENOMENUL POATE DEVENI POSIBIL DACĂ ESTE ADĂUGAT UN SUPORT AL POSIBILITĂȚII DE DEGENERARE (IMPLICIT DE GENERARE): UN SOI DE „MIȘCARE” CARE SĂ PERMITĂ „UMFLAREA” FOTOGRAFIEI (CA ÎN CAZUL EXPANSIUNII UNIVERSULUI) FĂRĂ CA FRAGMENTELE SĂ PIARDĂ IMAGINEA. O „MIȘCARE” SINCRONIZATĂ. „MIȘCARE” SINCRONIZATĂ A „CEVA”! A CE ? A UNEI ENTITĂȚI SUPORT (AM PUTEA-O NUMI „PARTICULĂ”) AFLATĂ ÎN „MIȘCARE ABSOLUTĂ” FAȚĂ DE CONTEXT. „MIȘCAREA ABSOLUTĂ” ESTE UN FEL DE MIȘCARE CARE TREBUIE SĂ ȚINĂ SIMULTAN TOATE „PARTICULELE” IZOLATE (ORICE SOI DE CONTACT ÎNTRE „PĂRȚI” DETERMINÂND ALTERAREA CONTEXTULUI GEOMETRIC – VEZI DEFINIȚIILE GEOMETRIEI ȘI RELAȚIILOR CAUZALE . AȘA CĂ ACEASTĂ MIȘCARE A „PARTICULELOR” TREBUIE SĂ RESPECTE REGULA ÎNDEPĂRTĂRII GENERALIZATE, FIECARE DE TOATE CELELALTE, SIMULTAN. „MIȘCAREA ABSOLUTĂ” ESTE CEVA CU TOTUL SPECIAL PENTRU CĂ ÎNDEPĂRTAREA GENERALIZATĂ NU ESTE POSIBILĂ PE CĂI STRICT GEOMETRICE. EA VA FI DESCRISĂ MAI JOS. Acesta ar fi contextul în care trebuie să se manifeste OBSERVATORUL. DACĂ NU ESTE SUPUS TRANSFORMĂRILOR CAUZALE, OBSERVATORUL ARE O NATURĂ GEOMETRICĂ și se află ÎN „MISCARE ABSOLUTĂ”. Ca să digerăm intuitiv această afirmație ar trebui să ne gândim cum caracterizăm un OBSERVATOR aflat în repus față de un sistem de referință oarecare. Acesta din urmă este „fix” (pentru că asta este funcția lui cauzală). Dacă și noi am fi la fel („fixați”, „morți”) l-am mai putea considera? Evident NU! Nu există sistem de referință față de care un organism VIU să fie în repaus. Asta ar fi „MIȘCAREA ABSOLUTĂ”. Doar starea acesteia de SINCRONIZARE este FIXĂ, de asemenea, ÎN MOD ABSOLUT față de un sistem de referință, pe care, exclusiv în aceste condiții, un organism viu îl poate considera ca atare. ASTFEL, OBSERVATORUL REPREZINTĂ O STARE DE REFERINȚĂ PENTRU ORICE TRANSFORMARE. ACEASTĂ CARACTERISTICĂ ÎI PERMITE SĂ „OBSERVE” ȘI „CAUZA” ȘI „EFECTUL”, DIN EXACT ACELAȘI PUNCT DE VEDERE, CHIAR DACĂ ACESTEA, APARENT, SUNT SEPARATE DE „TIMP”. EL ESTE FUNDAMENTUL CAUZALITĂȚII, al „legilor generale”! DAR NU POATE FI MODELAT CAUZAL! În acest punct atingem un subiect fundamental: toate modelele acceptate de știință AU CA REFERINȚĂ o manifestare strict geometrică, organismul viu (fie că este al lui Cartan, al lui Einstein sau al oricărui altuia dintre oameni). Nici un element al acestor modele (de obicei matematice) nu materializează acest fapt: nu există în ele nimic referitor la organismul viu, în general, sau la organismul viu al celui care l-a creat. Pentru că acesta este „geometrie”?!

40 Numai că această situație nu poate fi interpretată ca „o scăpare”. Este o alegere pe care știința trebuia s-o impună pentru a mai putea rămâne credibilă. Dar, în cazul expansiunii Universului a căzut în propria ei capcană. *** Dacă suntem „geometrie” un cârcotaș ar putea remarca faptul că o „formă” nu mănâncă, ceea ce este adevărat. O „formă” mănâncă doar dacă este spartă în „părți” („Eu”-l) care se mișcă independent și (co)ordonat față de „obiecte” (categorii care în realitate nu există)! Voi arata mai jos că, în general, semnificația „mișcării (co)ordonate independente” este tocmai aceea de a conserva un context geometric (nu îl „mănâncă”, nu interacționează cu el). Și că acest lucru este posibil dacă transformările au loc de-a lungul unui „lanț ordonat închis” acolo unde ea devine ne manifestă. Fenomenele care se desfășoară de-a lungul unui astfel de context nu mai comunică fizic cu exteriorul căpătând un aspect exclusiv geometric. Mișcarea independentă și (co)ordonată față de „obiecte”, care „apar” în „mediu” exclusiv pe baza unui mecanism intern (gen offset, vezi mai sus) este o mișcare dezordonată care alterează starea organismului („OBSERVATORULUI”) de „lanț ordonat închis” (care nu comunică fizic cu mediul – „Timpul” nu există, pag. 7). În aceste condiții „lanțul ordonat închis” este rupt și apar fluxuri dinspre organism spre mediu care trebuie compensate (hrana?!). În consecință, aspectul lumii în care „TIMPUL” (cel care separă „cauza” de „efect”) are sens (lumea „Eu”-lui), tinde spre dezordine (conform principiului II al termodinamicii). O întrebare de bun simț ar fi: dacă fenomenul este real când a început acest proces? Pentru că modelele „Big Bang” încep, paradoxal, chiar cu dezordine („singularitate”). Din care, culmea absurdului, a fost generată o ordine pe care Princ. II al termodinamicii o face praf… Asemenea paradoxuri au apărut doar pentru structurile organismului lui Homo sapiens sapiens au, de la un anumit nivel, ele însele, o mișcare relativă dezordonată (impusă de semnale). Care astfel generează imaginea respectivă, cu totul eronată. „O imagine intuitivă a modului în care „timpul” și „mișcarea” pot fi generate (între aparente „obiecte” exterioare, chiar dacă, nici unele nici celelalte, nu există) ar fi aceea în care părți ale unei aparaturi de înregistrare a imaginii (obiectivul să zicem) ar putea avea o mișcare relativă proprie față de aparat în general și față de materialul fotosensibil (pe care se înregistrează imaginea), în special. Adică strict „INTERNĂ” (ca un semnal de offset - deviație comportamentală?!). În aceste condiții părți ale imaginii formate s-ar „mișca” față de puncte ale acestui suport („mișcare”) într-un ritm anume („timp”) impus de mișcarea obiectivului. Și asta fără ca în exterior să se întâmple ceva. Sunt, cred, ușor de recunoscut, procese distincte ale organismului, care se desfășoară nesimultan (cauzal, cu latența chimică τ, acum manifestă din cauza sinapselor condiționate) la contactul cu realitatea. SINAPSELE CONDIȚIONATE INTRODUC, AȘA CUM ESTE CUNOSCUT, ÎNTÂRZIERI ÎN TRANSMITEREA SEMNALULUI NERVOS, CARE LA RÂNDUL SĂU, IMPUNE ACESTE ÎNTÂRZIERI PROCESELOR ORGANISMULUI DE LA NIVEL CELULAR, prin opacizarea

41 membranei plasmatice. Procesele organismului ies diferențiat din ordinea generală (se „mișcă” relativ, unele față de altele) impunând ca RECEPȚIA STIMULILOR EXTERIORI („OBSREVAREA”) SĂ NU SE DESFĂȘOARE SIMULTAN CI CONFORM UNUI PROTOCOL PRESTABILIT, DESFĂȘURAT ÎNTRE PAUZE DE OBSERVARE – „TIMP”. Procesul este în întregime destabilizator. Faptul că organismul , „OBSERVATORUL”, nu dispare instantaneu se datorează faptului că el este „reconstruit” permanent de realitatea din care provine și care, în mod evident, nu este cauzală, „împărțită”.”- „Timpul” nu există, pag. 28. Atunci când vom redeveni EXCLUSIV „OBSERVATORI” și vom avea un contact nemijlocit cu „ÎNTREGUL” nu va mai fi nevoie să „mâncăm” (și aici nu sugerez deloc „lumea cealaltă” ci ceea ce realizează unii inițiați). Conform acestui model starea de”OBSRVATOR” nu presupune doar meditația (care este limitarea „observării” doar până la nivel celular). Depășirea acestui nivel ar însemna transcendență către orice aspect geometric al realității (ceva în genul „răpirii la cer” dar nu controlată din exterior). Referitor la animale în mediul lor natural: Da, și ele mor. Însă limitările domeniului în care pot trăi, generate prin lanț trofic, formează sinapse condiționate și funcționarea „pe părți”. Acestea le impun moartea. Acest limbaj metaforic este fundamentat formal în TGV. Deci, organismul „geometrie” fiind, pentru a compensa funcționarea „pe părți” (implicit dezordinea implicată), se hrănește (la propriu) cu dezordinea înglobată de hrana (nu cu hrana însăși) pentru a se putea mișca independent și ordonat (pentru a reacționa coordonat la un stimul specific – „obiect”). Prezentul text se dorește o sinteză a implicațiilor TGV. Argumentațiile prea stufoase trebuie evitate. Dar ele există. Pentru a da, totuși, un exemplu despre cum trebuie schimbată metoda de analiză (deocamdată cauzală) pentru a avea acces la realitate (care este strict geometrică) voi arata că afirmația de mai sus trebuie acceptată simultan și în celalalt sens cauzal: organismul ”formă” se mișcă independent și astfel „digeră” dezordinea. Se întrezărește oare un posibil răspuns la vechile întrebări: de ce ne naștem? De ce existăm? Eu cred ca da. Existența tinde spre haos, spre dispariție, prin trecerea la metrici în care relațiile necauzale între o realitate geometrică și suportul ei („formelesimetrii” și PGADN, vezi mai jos) nu mai au sens. Organismele, VIAȚA, sunt reacții directe la acest tip evoluție care la nivelul lor este întreruptă. NOI, PRIN INTERMEDIUL MIȘCARII INDEPENDENTE ȘI ORDONATE, SUNTEM ÎNSĂŞI REACŢIA UNIVERSULUI LA PERSPECTIVA DISPARIŢIEI SALE! FIECARE DINTRE NOI POATE IMPUNE VIAŢA LA ACEST NIVEL (BIOCENTRISM -VEZI MAI JOS)! Asta înseamnă „A EXISTA” pentru O GEOMETRIE ÎN MIŞCARE! În mod cu totul greșit se încearcă găsirea răspunsului la următoarea întrebare: Prin ce mecanisme, niște structuri (ARTIFICIAL) DELIMITATE, obiectele, și care sunt incluse în procese amorfe (caracterizate de mișcare haotică sau care se supun unor legi cauzale), „ingerează” puterea de ordonare folosită pentru a anula relațiile cauzale și/sau dezordonate dintre ele pentru a deveni,

42 împreună, un „ÎNTREG”, o „formă” care se „mișcă”(am arătat mai sus că unicul atribut al „ÎNTREGULUI” este „geometria”)? Așa cum spuneam, pusă în acești termeni (cauzali), aceasta este o falsă problemă. Evoluția corectă (si impusă) este cea inversă „ÎNTREG” → „PĂRȚI” de la nivelul „organismului” transformat in „Eu”. „ÎNTREGUL” (REALITATEA) NU TRECE ÎN „PĂRȚI” (AR DISPARE INSTANTANEU, VEZI MAI JOS)! DOAR IMAGINEA SĂ ESTE „ÎMPĂRȚITĂ” LA NIVELUL „OBSERVATORULUI” CARE SE TRANSFORMĂ ÎNTR-UN „LILIAC” AL CUNOAȘTERII: "EU"-L! Dacă modelul următor vi se va părea forțat este bine să aveți în vedere că el este perfect natural relativ la problemele reale descrise mai sus. Iată un citat care descrie acest context (TGV, pag. 183): „Să ne imaginăm în acest scop un Univers care ar conţine o singură astfel de substructură (atât de „mică” faţă de orice tip de observare exterioară încât să nu poată fi consecinţa unei ordini de manifestare a unor procese şi mai „mici”) pe care, pentru comoditate, o voi numi “particulă”. Acest Univers, cu toate că o conţine, este perfect omogen. Cu alte cuvinte, “gol”. În el nu se întâmplă nimic. Dacă în interiorul particulei s-ar întâmpla totuşi “ceva“, respectivei stări nu i se poate ataşa noţiunea de fenomen sau proces. Asta pentru că limitările dimensionale împiedică orice tentativă de modelare a lor. Poate fi considerată particula în mişcare? Faţă de ce? Poate fi considerat Universul în mişcare? Cu atât mai puţin: mişcarea n-are sens în contextul dat. Dacă însă ne imaginăm încă un astfel de Univers (conţinând o singură particulă cu proprietăţile de mai sus) situaţia se modifică radical. Luând în considerare ipoteza că cele două Universuri sunt diferite, acceptăm implicit o stare formală, ne manifestă, de mişcare relativă pe baza unor intervale spaţiale palpabile. Un repaus relativ formal ar conduce la faptul că universurile se conţin reciproc. Sau, cu alte cuvinte, că ar fi vorba de unul şi acelaşi Univers. Să presupunem că respectiva mişcare relativă formală aduce cele două particule într-o situaţie care, în alte condiţii, ar putea fi asimilată cu un contact. Ce se poate întâmpla? În primul rând “contactul” celor două “particule“ are loc la nivelul întregii lor “structuri”, simultan (sau, cu alte cuvinte, într-un mod care exclude orice ordine de “producere” a acestuia). El nu poate fi modelat. Asta nu exclude posibilitatea subliniată anterior ca în “interiorul particulelor“ să se întâmple totuşi “ceva”. Nu s-a susținut aici că “particulele” ar fi infinit mici, transformându-le în model matematic pur. Se pot face raţionamente care să conducă la posibilitatea evaluării, cu o precizie acceptabilă, a dimensiunilor lor („Profesorul - Mihai Drăgănescu - pune şi întrebarea, aici fundamentală, de ce să recurgem la informaterie?”). Pentru a răspunde, el ne propune să ne întoarcem la particulele elementare şi să admitem că există o materie mai profundă din care ele se construiesc. O materie care capătă formă, şi ca să capete formă, nevoie de informaţie”, Filosofia, ştiinţa și ingineria conştiinţei la Mihai Drăgănescu, Laura PANĂ http://www.noema.crifst.ro/doc/2012_1_02.pdf ). Presupunând deci că, totuşi, la nivelul “structurii particulelor” se întâmplă “ceva “, fenomenele au loc cu o viteză (parametru important în raţionamentele amintite în fraza anterioară) atât de mare încât, date fiind dimensiunile reduse, ordinea lor de desfăşurare în timp şi spaţiu n-are sens, conform ipotezei. Aşa că

43 este uşor de acceptat afirmaţia de mai sus: un eventual contact a două astfel de “particule” are loc la nivelul întregii lor structuri. Rezultă de aici o “structură” nouă, mai “mare” decât “particulele” iniţiale. Apare posibilitatea ca intervalele spaţiale în care au loc fenomenele la nivelul noii “structuri” să capete sens şi astfel să poată fi considerate „acţiuni” şi „reacţiuni” ordonate care, formal, să se afle la baza procesului de fracturare a acestei mari “structuri” în două, rezultând “particule” apropiate ca dimensiuni de cele ale particulelor care au intrat iniţial în contact, materializându-se “mişcarea”, de astă dată, concretă. Mişcarea apare astfel din “nimic”. La nivelul „acţiunilor” şi „reacţiunilor” ordonate (STRICT FORMALE) implicate de acest „contact” o influenţă semnificativă poate fi generată de parametrii stării iniţiale de mişcare relativă, de asemenea formală, a celor două Universuri (“particule”). S-a subliniat că dacă “ceva” se întâmplă în interiorul “particulelor“ considerate mai sus atunci aceste fenomene au loc cu viteză foarte mare în comparaţie cu dimensiunile lor. În aceste condiţii, dacă viteza relativă formală a celor două particule, anterioară contactului, este relativ mică, atunci la contact fenomenele interioare sunt încetinite, iar rezultatul (structura respectivă) devine repede prea mare (adică rezultă din desfăşurarea unor fenomene în intervale spaţiale palpabile) şi se induce o ordine a acţiunilor şi reacţiilor care produce fracturarea acesteia. În aceste condiţii perioada de nedeterminare dintre contact şi spargerea structurii este depăşită relativ repede. Aşa că probabilitatea ca numărul parametrilor care descriu complet procesul să rămână nedeterminaţi este relativ mare. Rezultă că particulele se separă în moduri foarte greu de prevăzut (variate), funcţie de viteza relativă formală iniţială. Ca şi cum unor bile de biliard le-ar apare în momentul ciocnirii colţuri putând rezulta mişcări dintre cele mai neobişnuite. La viteze relative mari, care nu alterează spectaculos viteza de desfăşurare a fenomenelor interne, în momentul contactului, particulele se separă şi se „recompun” sistematic, iar parametrii acţiunilor şi reacţiunilor este complet determinat. Succesiunea periodică a acestor procese are un aspect”ondulatoriu” iar starea lor în intervalele în care sunt complet separate este descriptibilă printr-un model „corpuscular”. Subliniez încă o dată că „procesele” sunt STRICT FORMALE! NU EXISTĂ INTERACŢIUNE! Se pot constata anumite similitudini ale comportărilor “particulelor” după contact, în cele două cazuri, cu situaţii cunoscute (dualitatea „undă - corpuscul”) în fizica atomică şi nucleară referitoare la: 1) particulele elementare grele (protonul, neutronul etc.) 2) fotonii, neutrino, anumite tipuri de quarcuri. Comportamentul „corpuscular - ondulatoriu” este posibil datorită a diferenței dintre relația de mișcare „simetrie” –„metrică” şi starea de „particulă” unică într-un Univers în care „mișcarea” n-are sens (vezi mai sus). În faza când cele două „particule” sunt separate funcționează relația „simetrie” –„metrică”, relație continuă, de mișcare. Între „particule”, înainte de primul contact, prin ipoteza, nu exista nici o relație, ci exclusiv o stare mișcare relativă formală. De ce apare această relație concretă, manifestă, după primul contact? Pentru că separarea are loc. Ori, un proces bine determinat, opus („nenatural”) „contactului”, nu poate avea loc decât pe baza unor relații (acțiuni – reacțiuni) ordonate, modelabile. Dar odată realizată separarea, relațiile respective (transformate în relația „simetrie” –„metrică”) aproape că rămân fără obiect: relația are loc, paradoxal, între entități „foarte mici”, practic între „nimicuri”. Indiferent de forma ei relația, existând, n-are decât un singur efect: apropierea celor două „nimicuri”. Consecință: imediat ce se separă ele „cad”, cu mare probabilitate, una spre cealaltă, unindu-se. În faza când „particulele” se contopesc „forma” ca și „metrica” sunt categorii care își pierd sensul. Doar că starea

44 caracterizată de „nemișcare” reprezintă, totuși, maximul unei eventuale „evoluții”. „Lipite” devin din nou prea „mari” („Apare posibilitatea ca intervalele spaţiale în care au loc fenomenele la nivelul noii “structuri” să capete sens şi astfel să apară acţiuni şi reacţiuni ordonate care să fractureze această mare “structură” în două”). Structura se separă din nou, ș.a.m.d.. Rezultă că „particulele” separate, chiar ”însumate”, sunt mai „mici” („nimicuri”?!) decât atunci când formează o singură entitate („ceva”). („Întregul este mai mare decât suma părților” – teoria „gestaltului” – pentru că ÎNTREGUL pur şi simplu „ESTE”, PĂRȚILE NU „SUNT”). Contextul se află într-o stare de instabilitate. „Particulele” care formează r.g. au fost toate în situația modelului „corpuscular - ondulatoriu” (cu viteza relativă mare între ele și care s-au întâlnit quasi simultan într-un „punct” inițial). Și atunci au stabilit contacte fiecare cu toate celelalte. Conform mecanismului de mai sus ele ar trebui să oscileze (să se unească și să se despartă, succesiv) față de „punctul” inițial de întâlnire (ca origine). Și chiar asta se întâmplă până în momentul în care se materializează un context special: grupuri de particule, la nivelul cărora mecanismul de separare - unire funcționează, ajung, simultan și reciproc, să se depărteze fiecare de toate celelalte cu probabilitate „1”. Adică, aflându-se, ca părți în starea de instabilitate care le conduce către „căderea” unele spre celelalte, în „punctul” inițial, acest lucru, totuși, nu se întâmplă: fiecare se depărtează constant și liniar (cu viteza „c”) de toate celelalte. Atunci și numai atunci, aceste grupuri pot părăsi modul de vibrație (separare – unire) față de „punctul” inițial de întâlnire. Se conservă, exclusiv, un mod de vibrație față de un punct de echilibru cu alte „particule” din grupurile descrise mai sus. Modul în care „particulele” unui anumit grup (din cele de mai sus), se separă și se asociază, într-o ordine automat închisă (pentru că grupurile conservă, permanent și simultan, regula îndepărtării de toate celelalte, în condițiile în care acestea din urmă „înconjoară” din „toate părțile” grupul considerat) materializează o entitate negeometrică, un cod: l-am numit „ADN-ul complet”. Acest grup de „particule” inițiale a fost numit mai sus „particula cu ADN complet” (PGADN). Trebuie subliniat ca soluția reprezentată de ADN este forțată: exclusiv grupurile de „particulele” care prezintă această proprietate au putut părăsi „punctul” inițial de întâlnire (au putut schimba metrica) devenind suportul unui număr finit de simetrii, în pofida acestei schimbări continue de metrică. Cu alte cuvinte, fiecare PGADN poate susține simultan mai multe simetrii. Adică ceea ce generic numim „realități paralele”.” Se va vedea mai jos că alegerea denominației „ADN” relativ la o proprietate necesară manifestărilor geometrice ale spațiului (în acest stadiu r.g.) nu este întâmplătoare. Categoria respectivă este materializată similar (geometric) și la nivelul organismelor vii sub forma de ADN celular (cod). Este o idee care intră în contextul a ceea ce, de curând, a fost numit „BIOCENTRISM” (vezi mai jos). „Vibrația” fiecărei PGADN, susține stabilitatea „ÎNTREGULUI” care se „umflă”. Ea este o „mișcare” care nu deplasează „particula” respectivă față de context. De fapt asigură stabilitatea relației. Este „mișcare” fără deplasare. Este doar „mișcare”. Este „MIȘCARE ABSOLUTĂ”. Este „calculată” pentru a nu se face simțită la nivelul acestuia (este strict ordonată față de acest nivel – prin relația „simetrie - metrică” - vezi mai jos). Acest model, pe scurt schițat mai sus, ar fi soluția pentru „expansiunea” Universului. La altă scară dimensională, fiecare obiect cosmic este o PGADN.

45

*** Numai că ADN-ul complet face legătura dintre UN NUMĂR FINIT DE SIMETRII (care nu acoperă toate posibilitățile) și procesul continuu de „umflare” (de schimbare a metricii) care trebuie, în aceste condiții, să lase invariante (neschimbate) aceste simetrii. Ori „particula” (PGADN) vibrând, din poziția (metrica) favorabilă unei simetrii în poziția (metrica) favorabilă altei simetrii, pe o traiectorie închisă (continuă), trece, implicit, printr-o zonă (interval continuu de valori ale metricii) care nu aparține nici uneia dintre simetrii. Este o configurație care nu se „simte” la nivelul „ÎNTREGULUI” (r.g.): este în afara acestuia. Ea face „particula” „mobilă” față de „ÎNTREG”. Aceasta nu se „plimbă” prin spațiul respectiv ci, conform modelului de mai sus, schimbă continuu metrica la care se manifestă trecând în noi contexte geometrice. Ex.: trei baloane meteo umflate la un anumit nivel, aflate în repaus relativ, formează un triunghi cu latura de 1 Km. Ele sunt observate de la 5 Km de centrul de greutate al triunghiului. Dacă centrul de greutate al triunghiului rămâne la aceea și distanță de observator dar baloanele se apropie unul de altul până ce latura triunghiului devine 100 m, micșorându-și proporțional și dimensiunile, atunci imaginea lor este identică cu aceea în care baloanele s-ar fi depărtat la mult mai mult de 5 Km. Este un soi de deplasare virtuală. „Relația” unui număr finit de entități geometrice (simetrii) independente prin intermediul unui „cod” (ADN-ul complet), cu „particulele” lor suport (PGADN) aflate într-un proces de expansiune generalizată (fiecare depărtându-se de toate celelalte), generează ne „mișcarea” continuă și „în fază” față de „ÎNTREG”(„simetrii” + „umflare”). Ne”mișcarea” este o „mișcare” care se află, paradoxal, la baza „stabilității”. Avem, la acest nivel o imagine, geometrică și selfconsistentă, a „mișcării pure”. Este vorba, însă, de un principiu „geometric”, conținut exclusiv de „realitatea geometrică” (r.g.). Adică „viteza” ei este infinită. Poate că necesitatea principială a unui cod, ADN-ul complet, în proprietățile intrinseci ale „realității geometrice” (r.g.), suportul „mișcării pure”, nu este suficient de clar. PGADN apar datorită faptului că pot părăsi un „punct” inițial de întâlnire al unor „particule” ini țial independente geometric (adică „particule” care suportă un „haos” total). Din punct de vedere geometric este, însă, imposibil să realizezi această îndepărtare generalizată, fiecare de toate celelalte. Este nevoie de un proces formal (negeometric) care să dea posibilitatea PGADN să se îndepărteze unele de altele fără contacte și să devină astfel suportul simetriilor apărute ca și consecință a „contactului generalizat” inițial. Și asta în mod stabil, în pofida expansiunii (a schimbării de metrică). Acest proces este de fapt o „vibrație” care este suportul unui „cod”: „ADN-ul complet” (Cancer Teoria gravitațională a vieții, pag. 187). El se află la originea „mișcării pure” așa cum aceasta a fost descrisă mai sus. Rezultă o „mișcare” relativă, fiecare PGADN față de toate celelalte, cu viteză constată „c” (viteza „luminii” în vid) care le împiedică să aibă „contacte” reciproce. Și, implicit, prin intermediul ADN-ului, le dă, simultan, posibilitatea să devină suportul unui număr finit de simetrii. Sau: „Particulele” r.g. prezintă o mișcare relativă între ele. Această mișcare relativă implică contacte care ar anula orice posibilitate ca acele „particule” să devină suportul unor „simetrii” și/sau „forme”. ADN-ul este legătura formală dar continuă, de la nivelul „particulelor suport” ale „simetriilor” și/sau „formelor”, pe baza căreia se evită contactele pe care le implică „mișcarea” acestora. Pentru vizualizarea acestor modele imaginea cu balonul pictat care se umflă cred că este foarte potrivită. PGADN ar fi punctele de pe balon, aflate la intersecția diferitelor figuri desenate, care se mișcă, pe măsură

46 ce balonul se umflă (scade metrica), în așa fel încât să nu apară spații goale între figuri. Dacă am considera că balonul este „plin” și că procesele au loc în 3D, cred că imaginea ar fi și mai apropiată de realitate. Ceea ce lipsește acestei reprezentări intuitive ar fi aspectul că în funcție de „mișcarea” PGADN figurile de pe balon se pot modifica în totalitate. Acum foarte mulți ani circulau pe piață niște vederi (fotografii) care simulau ”mișcarea”: în funcție de unghiul din care o priveai doamna din imagine se dezbrăca sau se îmbrăca, de exemplu (imagini total diferite). Adică, într-u anumit fel, „atitudinea” punctelor suport ale imaginii se schimba COORDONAT față de privitor. Să ne imaginăm că PGADN sunt cristale (diamante?!) șlefuite foarte fin, cu un număr mare dar fix de fețe cu forme distincte. Le introducem într-un lichid transparent atât de dens (sau la o asemenea presiune) încât diamantele rămân în suspensie în interiorul unui vas cu pereții transparenți. Dacă pereții vasului se umflă, presiunea crescând corespunzător, diamantele vor iniția o vibrație cu aparența unei mișcări de depărtare fiecare de toate celelalte. Care va fi perspectiva unui observator exterior atunci când raze de lumină pătrund în vas? În funcție de metrica (relativă la observator) și de poziția fiecărui diamant (de asemenea relativă) observatorul va vedea diferite simetrii („imagini”) având că suport diamantele. Fenomenul ar fi similar cu acela în care toate diamantele ar fi considerate simultan generând un unic cristal care și-ar expune, în funcție de poziția observatorului, câte o față. Interesant de observat este faptul că, dacă vasul transparent nu s-ar mai umfla dar un singur diamant s-ar roti expunându-și altă față către observator el s-ar integra astfel unei simetrii sau alteia „activând-o” sau, din contra, făcând-o să dispară pentru observator (aflat în repaus față de diamantele în repaus relativ, de asemenea - adică, la o metrică dată), aparența devenind identică cu situația anterioară în care toate diamantele se mișcau: un mare diamant care se rotește. Adică „Unul e în tot și totul e în unul” (LA FEL DE PUTERNICI; AȘA SE POATE IMPUNE „NEMIȘCAREA INDEPENDENTĂ ȘI ORDONATĂ” ÎNTREGULUI UNIVERS !). Forma „ÎNTREGULUI”(deocamdată r.g) este UNICĂ și „vibrația” este, în mod exclusiv, ordonată relativ la această formă unică – printr-un cod, ADN-ul complet - și, în consecință, „mișcarea pură” nu există pentru „ÎNTREG”. ACESTA ESTE UN MEDIU HOLOGRAFIC ÎN EXPANSIUNE! Este vorba despre o realitate imuabilă. Putea r.g. singură să genereze fenomene care să-i fie exterioare, ca NOI și ca modul nostru actual de a vedea lumea? Evident, NU! NOI („Eu”- l), ca și aspectele „materiale” ale realității („Universul material de bază” – UMB, vezi TGV) provenim cu „forma” noastră din „afară” („aici” ni s-a atașat doar „vibrația”, germenele care, exclusiv pentru noi, a devenit „mișcare” – TGV, Eseul introductiv; pag. 38).

Scrisoarea I La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns… Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. . Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

47 Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. . Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!… Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!… . Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpânul fără margini peste marginile lumii… De-atunci negura eternă se desface în făşii, De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii… Ceea ce ne va face în final exteriori și „nemișcibili” cu r.g. (punându-ne în poziția de „OBSERVATOR” exterior al acesteia) începe din exteriorul contextului descris mai sus. Fig. 1

„Forma exterioară” (viitoarea „substanță”) este o entitate geometrică cu un suport („particule”) cu metrică dată, care nu vibrează (nu posedă ADN) Cu alte cuvinte deosebirea dintre r.g. și o „formă exterioară” pornește de la diferența dintre „formă” și „simetrie”: -„Simetria”, prin intermediul ADN-ului complet al „particulelor” care o susțin, ESTE O ORDINE INDEPENDENTĂ DE SUPORTUL SĂU, la nivelul oricărei metrici pe care „ÎNTREGUL” o materializează prin „umflarea” sa (conține principiul „mișcării pure”), - „Forma”, care nu se „umflă” odată cu r.e. din cauza „particulelor” care o susțin (fixe între ele), implică aceleași simetrii dar care există exclusiv la valori discrete, date ale „metricii”. „FORMA” ESTE O ORDINE STRICT LEGATĂ DE SUPORTUL SĂU. Rezultă că „simetria” și „forma”, chiar dacă implică un aspect geometric potențial similar, nu pot genera relații cu aceeași natură: una este o „formă de mișcare” care are o relație exprimabilă printr-o funcție continuă, biunivocă cu elementele sale suport (relația „simetrie - metrică”), iar cealaltă are o relație exprimabilă printr-o constantă (relația „formă” – „metrică”). Sau, cu alte cuvinte, una este o relație de „mișcare” și cealaltă este o relație de „repaus”, relativ la suportul lor. De exemplu, valurile sunt „simetrii” iar vapoarele sunt „forme”. Mișcarea vaporului, ruliul, tangajul, poate fi considerată o continuare a mișcării valurilor în corpul navei. „Simetria” poate trece în (prin)

48 „formă” (pentru că nu depinde de suportul său) dacă „forma” capătă un anumit fel de mișcare globală (într-un ciclu închis): „mișcarea materială”. Valorile date, fixe, ale relațiilor ”formă” – „metrică” corespund formal doar unor valori distincte ale relației „simetrie - metrică” a r.g. care sunt niște relații continue, de mișcare. Aceste valori se „întâlnesc” în totdeauna (datorită procesului continuu de „umflare” a r.g.). În consecință contactul dintre r.g. („radiație”) și o „formă” exterioară („substanța”) are loc în totdeauna indiferent de forma și metrica la care aceasta din urmă există. „Mișcarea pură”, „în fază”, „interacționează” cu mișcarea (TGV, pag. 190 - 193) „formei” exterioare (la nivelul „particulelor”suport). Pot apare contacte concrete pentru că „forma” nu se umflă generalizat la nivelul suportului său. „Forma” („substanța”) supraviețuiește doar dacă parametrii „mișcării” sale (care este și ea o schimbare de metrică - ea se depărtează tot timpul de anumite puncte - dar nu este „generalizata” - nu se depărtează de toate punctele, SIMULTAN) pun particulele suport respective în poziții care să nu altereze metrica generală a spațiului care este în continuă schimbare (spre „mai mare”). Adică „particulele” sale suport nu trebuie să se ciocnească niciodată de PGADN. Sau, cu alte cuvinte, să respecte și ele cumva regula îndepărtării generalizate. Cu puțină imaginație se poate stabilii că soluția este reprezentată de o mișcare în spirală pe suprafața unui disc. Va apare un nou tip de relație funcțională: relația „formăsimetrie” – „metrică. Această relație este stabilită între „forma” acum „materială” și suportul său format, ÎN COMUN, de particulele fixe ale formei exterioare („substanța”) și PGADN cu care acestea NU intră în contact. Pe baza acestei relații rezultă un mod nou de „mișcare” care ajută „forma” să „supraviețuiască”, în întregul său, cuplată dimensional (prin MIȘCARE MATERIALĂ: concretă, continuă față de un eventual sistem de referință) la expansiunea r.g.. Vom vedea ca PGADN se transformă în „radiație” (care intră în contact concret cu „substanța” numai dacă aceasta nu se mai mișcă cu parametrii „mișcării materiale”. Numai astfel apar „substanța” și „corpul fizic”, susținute de „câmpul fizic” (așa cum cunoaște știința aceste categorii), care se „mișcă” ordonat („inerțial”?!) prin r.g.. „Mișcarea materială” este continuă, concretă, de-a lungul unei spirale care, aparent, se concentrează întrun punct.

49

Fig. 2 Procesul de micșorare care la nivel, să spunem individual, însemnă „gravitație” („corpul fizic” „cade” în el însuși) se manifestă și la nivelul intervalelor dintre acestea, care „cad”, de asemenea, în ele însele (toate „corpurile fizice”, inclusiv galaxiile, se deplasează concret de-a lungul unei spirale). Acest mod de „coagulare” este contracarat de procesul prin care punctele de concentrare se depărtează unele de altele (expansiunea r.g.) Cu alte cuvinte MIȘCAREA MATERIALĂ (INERȚIALĂ) ESTE ACELAȘI FENOMEN CU GRAVITAȚIA! Trebuie subliniat faptul că prin Principiul de Echivalen ță Einstein asimilează mișcarea în câmp gravitațional cu o mișcare accelerată când, în „spațiul – timpul” „curbat” de corpuri grele un alt corp se mișcă, de fapt, „inerțial”. Zona spre care fenomenele „materiale” par să se concentreze („gravitație”) nu este altceva decât un „orificiu de scurgere” (ca cel al chiuvetei), în condițiile în care r.g. („ÎNTREGUL”) se „umflă ” și materia trece, în aceste zone, la valori ale relației „formăsimetrie” – „metrică” la care noi nu mai avem acces prin modul rațional de observare („materia întunecată”). Adică aceeași imagine care este formată cu ajutorul telescoapelor ar trebui privită și la un microscop foarte puternic ca să avem acces la realitate. Asemenea evoluții sunt relative la valoarea dată a unei relații „formăsimetrie” – „metrică” („punct” în „spațiu-timp”). Mecanismul prezintă două aspecte aparent contradictorii: concentrarea „gravitațională” și expansiunea Universului (la nivel „material”). Paradoxul se explică prin faptul că manifestările „gravitaționale” sunt relative la un „punct” în „spațiu-timp” dar aceste puncte sunt, ele însele, supuse expansiunii geometrice a r.g.. Revin: „În consecință contactul dintre r.g. și o „formă” exterioară are loc în totdeauna indiferent de forma și metrica la care aceasta din urmă există.” Dar înainte ca r.g. să ajungă, prin procesul de expansiune, la metrica corespunzătoare „formei”, adică înainte de „contact”, „forma” (precursoarea „materiei”) există dar nu pentru r.g.. Aceeași situație se instaurează și ulterior, atunci când procesul de expansiune al r.g. depășește valoarea relației

50 „formăsimetrie” – „metrică” corespunzătoare formei exterioare („forma materială” cu „mișcare materială” cu tot). Vorbim despre „materia întunecată”. Stabilitatea relativă a rezultatului final al „contactului” este obținută pe baza conservării regulii îndepărtării generalizate (fiecare de toate celelalte) a „particulelor” suport a „materie” (mixtului ”substanță + radiație”). Între anumite limite aceasta este obținută cu ajutorul „mișcării materiale” („inerțiale”). După cum se poate constata, în aceste condiții Universul cu o formă stabilă ar trebui să conțină exclusiv „corpuri” în „mișcare materială” care nu se întâlnesc niciodată. Numai că forma stabilă a acelor corpuri este rezultatul exclusiv al „particulelor” suport care împreună cu o „mișcare materială” adecvată respectă regula „îndepărtării generalizate”. Dar „formele exterioare” au conținut, cu siguranță, și „particule” suport care nu s-au putut integra acestei reguli. Acestea se întâlnesc. Rezultatul „contactelor” lor , „pseudo corpuri”, este „dezordonat”, negeometric. Cel mai important: din cauza dezordinii „particulelor” suport „pseudo corpurile” respective prezintă „formăsimetrie” (manifestări modelabile) doar pentru metrici cu valori foarte m. De aici aparența, în cazul lor, a unor mari concentrări de masă în „volume” foarte mici. La contactul exterior cu suportul r.g., PGADN, „particulele” suport al pseudo corpurilor desfac ADN-ul acestora transformându-l în mari cantități de radiație „dezordonată”, defazată. Vorbim de „stele”, „quasari”, „pulsari”, etc. Am mai găsit un principiu care poate fi util „OBSERVATORULUI”: „mișcarea materială”. Ea are la bază „umflarea” r.g.. Sistematizare: - Simetriile r.g. există permanent, dacă suportul lor, PGADN, respectă regula îndepărtării „fiecare de toate celelalte” cu viteza „c”. - Respectarea acestei reguli este posibilă exclusiv în condițiile existenței ADN-ului complet (cod, vezi mai sus). - ADN-ul complet pune fiecare PGADN în situația de a aparține tuturor simetriilor susținute simultan („mișcarea pură”) - La contactul cu PGADN particulele suport ale formelor exterioare modifică modul de manifestare al ADN-ului complet: r.g. se va regrupa în întregime față de acest număr dat de contacte în ideea că vor rămâne cu statutul de suport al său doar acele PGADN (incluzând acum și particulele suport ale formelor exterioare) care vor continua să respecte regula îndepărtării fiecăreia de toate celelalte, în noile condiții. - Astfel imaginea „formei exterioare” va fi inclusă printre simetriile susținute de PGADN (la nivelul tuturor metricilor față de care aceasta poate avea sens) iar regruparea r.g. de mai sus se traduce printr-o mișcare relativă aparentă față de forma exterioară: „mișcarea materială”. Spuneam mai sus că „Pe baza acestei relații rezultă un mod nou de „mișcare” care ajută „forma” să „supraviețuiască” cuplată dimensional (prin MIȘCARE MATERIALĂ: concretă, continuă față de un sistem de referință) la expansiunea r.g..” Adică „forma exterioară” („dezordonată”) „supraviețuiește” dacă face „concesii” de „mișcare” ordonată geometric r.g.- ului (ca hrana care trebuie s-o ia, în organismul viu, pe unde trebuie). Dar o stare complet determinată și stabilă poate fi obținută dacă, simultan, este valabilă și reciproca: r.g. („mișcare pură”, total dezordonată) trebuie să „supraviețuiască” și ea contactului cu „formele” exterioare. Va trebui să facă „concesii” de „formă” (să se „miște” într-un mod) care le conservă pe acestea din urmă.

51 Adică nimeni nu „se luptă” cu nimeni (de ex. „organismul viu”, în mod normal, nu trebuie să fie „simțit” de mediul său natural; și reciproc). Toată lumea face concesii pentru conservarea ÎNTREGULUI. „Deci, organismul viu ”formăsimetrie” fiind, se hrănește (la propriu) cu dezordinea înglobată de hrana (nu cu hrana însăși) pentru a se putea mișca independent și ordonat (pentru a reacționa coordonat la un stimul specific).”. Și reciproc: „organismul viu” ca ÎNTREG trebuie să se miște ordonat astfel ca oricare dintre formele conținute de hrană - și/sau de stimulii întâmplători - să se conserve în noul context.

Formulările Formulările de de mai mai sus sus sunt sunt absolut absolut echivalente: echivalente: „organismul „organismul viu” viu” este este copia copia fidelă a Universului. Aceasta relație poate oferi un fundament solid fidelă a Universului. Aceasta relație poate oferi un fundament solid „BIOCENTRISMULUI”: „BIOCENTRISMULUI”: http://www.robertlanza.com/biocentrism-how-life-and-consciousness-are-the-keyshttp://www.robertlanza.com/biocentrism-how-life-and-consciousness-are-the-keysto-understanding-the-true-nature-of-the-universe/ to-understanding-the-true-nature-of-the-universe/

52

Revenind la imaginea intuitivă de mai sus, un diamant (PGADN) care se rotește într-un mod special, ca urmare a „contactului” cu un factor extern („particula” fixa a formei exterioare), impune consecința acestui contact „ÎNTREGULUI”. Nuanța important de subliniat este aceea că, pe baza procesului continuu de expansiune (de modificare a metricii) PGADN („diamantele”) pot integra „forma exterioară” indiferent de metrica acesteia. În urma „contactului” „forma exterioară” „acceptă” „mișcarea materială”. Dar, exclusiv prin acest „accept” (vezi mecanismul de mai sus), „forma exterioară” (care acum a devenit, prin „mișcarea materială”, „formă materială”) „anulează” pseudo mișcarea RELATIVĂ LA FIECARE (ORICARE) PUNCT AL SPAȚIULUI în raport cu r.g., dată de procesul de expansiune cu viteza „c” („particulele” fixe, la contactul cu PGADN, desfac ADN-ul care se transformă în vibrație deschisă – radiație; rezultă „mișcare materială” cu viteza „v” nemanifestă, în lungul unor „cicluri vicioase” și „radiație” cu viteza c). Pentru că „mișcarea materială” și expansiunea r.g. devin schimbări de metrică „sincrone” și opuse ca sens, între „forma materială” și r.g. rămâne efectivă doar o relație la nivel de ADN (cod) care dă posibilitatea r.g. să integreze forma acesteia printre „simetriile” proprii, la orice metrică disponibilă. PGADN, pe care „forma materială” le „vede” ca pe un „câmp holografic” (radiație în fază) care se „organizează” ca o „hologramă” a „formei materiale”, prin posibilitățile oferite de ADN. Imaginea „formei materiale” se găsește acum, simultan cu toate celelalte simetrii ale r.g. (dar într-o „realitate paralelă”, distinctă exclusiv prin valoarea metricii la care are sens, vezi pag. 9) la nivelul tuturor metricilor r.g. astfel încât „câmpul holografic” se va „mula” pe „forma materială” cu care nu va mai interacționa pe măsura „mișcării ei materiale” (a schimbării naturale de metrică). Este motivul pentru care „gravitația” (același fenomen cu „mișcarea inerțială”) nu interacționează cu „forma” obiectului în timpul „mișcării materiale”. O schimbare de metrică diferită de schimbarea care semnifică „mișcarea materială” (adică o „mișcare” „manufacturată” de Homo sapiens sapiens) are ca „reper” („ceva” care nu-și modifică metrica față de el însuși) exclusiv „forma” („corpul” respectiv), care manifestă „inerție”. Sau: „inerția” este acțiunea „câmpului” („radiației”) „în fiecare punct” al corpului („holografică”) la o schimbare nenaturală a metricii (la generarea unei mișcări nenaturale, diferită de „mișcarea materială”- „motor”). Astfel există „formele” obiectelor considerate simultan de OBSERVATOR și individual (în relații cauzale), de „EU”. „Mișcarea materială” se manifestă într-o „buclă feed back ordonată” (în care totul are loc simultan, „coordonat”) cu procesul de organizare a radiației (a „câmpului”) în jurul corpului, pentru păstrarea „formeisimetrii inițiale”, în pofida „deplasării”(a schimbării de metrică, pe baza relației formăsimetrie – metrică), prin intermediul PGADN, a „mișcării pure” și a simetriilor din r.g.. Această „buclă feed back ordonată” se poate „rupe” în principiu atunci când „mișcarea materială” a unor corpuri le aduce pe acestea în poziția de a avea un „contact” (valori - vedeți mai jos ce înseamnă asta - identice ale relației formăsimetrie – metrică). Rezultatul geometric al „contactului” ne figurând printre simetriile susținute de PGADN nu va mai fi protejat de forma „câmpului”. Are loc o interacțiune distructivă între „radiație” și „substanța” rezultată din „contact”, în care ambele sunt alterate și tind să dispară (ca ordine intrinsecă). Se duc către „haos”. Care nu este altceva decât universul cauzal. Acesta generează contacte nu pe criterii geometrice. Ele sunt „inventate” între părțile „Eu”-lui, pe criterii „logice”(generate de „semnale”, vezi mai jos). Acest gen de „contacte” sunt un tip nepermis de „contacte materiale”. Ele conduc la degenerarea întregului context.

53

Alt gen de „contacte” este cel din care rezultă configurații deja manifeste: protejate de o „buclă feed back ordonată” la nivelul relației „substanță” - „câmp”, deja funcțională. Adică două corpuri se „ciocnesc” dând naștere unui alt corp identic ca structură cu ceva ce există deja. Implicit, toate contactele care respectă regula de mai sus generează „produse” persistente, viabile, la nivelul r.g..

Automat, acestea se constituie în „cicluri vicioase”(sau „închise”- urmărind schema, cu puțină atenție, se poate observa că afirmația este logică: considerând ca „inițial” contactul descris mai sus, procesele care l-au generat sunt manifeste - adică, conform regulii, pot fi ele însele consecința unui alt contact generat chiar de „produsul” lor).

Constituirea acestor cicluri n-are loc „în timp” ci „în metrică” (aşa cum arătam mai sus, orice mecanism care ne face să ne gândim la o manifestare dinamică, „mişcare”, se datorează „umflării” – schimbării de metrică a r.g.). ”Proces” (în orice punct al său) ar semnifica o succesiune de „sclipiri” (schimbări generale – holografice - de configurație geometrică având la bază schimbări punctuale - PGADN, modificate de

54 contactul cu ”particulele” fixe ale ”formelor” exterioare) ale „diamantului universal”, pe măsura schimbării de metrică care are loc, în fiecare situaţie distinctă, conform unei relaţii „formăsimetrie metrică”. O anumită configurație geometrică („sclipire”) nu provine din alta, „anterioară”. Fiecare ESTE sau NU ESTE! „Ciclul vicios” ESTE pentru că PGADN (modificate) SUNT (respectă regula îndepărtării reciproce) exclusiv în aceste condiții. El este accesibil exclusiv OBSERVATORULUI. Termenul de „ciclu vicios”este folosit de inginerul Paul Postelnicu într-un articol din 1945 („PRECURSORI ROMÂNI AI CIBERNETICII”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1979, pag. 135), vezi mai jos, pag. 24. Subliniere: Până în acest punct, aparent, modelul realității este dat de mixtul ”substanță + radia ție”. Natura sa strict geometrică se diferențiază: aspecte caracterizate de „formă” - „substanța”, și aspecte caracterizate de simetrie -„radiația” între care se manifestă „mișcarea materială”. Odată cu constituirea „ciclurilor vicioase”, „substanța” și „radiația” devin exclusiv „geometrie”„formăsimetrie”. Pentru percepția noastră curentă („Eu”-l) asta înseamnă că materia dispare. Rămâne ÎNTREGUL („cunoștința”?!). Dar cum? „Ciclul sau complexul vicios” NU COMUNICĂ CAUZAL CU EXTERIORUL FIIND, ÎN CONSECINȚĂ, CARACTERIZAT EXCLUSIV DE PARAMETRII GEOMETRICI, DE „FORMĂSIMETRIE”. În interiorul acestor complexe viteza „v” (echivalentul latenței chimice τ de la nivelul organismelor) este ne manifestă (procesele au loc „încet” – cu viteza v – dar astfel orientate relativ încât aparența la nivelul ÎNTREGULUI este de mișcare „coordonată” - NEMIȘCARE - nu „pe rând” – MIȘCARE RELATIVĂ). Cu alte cuvinte „mișcarea materială”(cu viteza „v”, în lungul ciclului) își atinge scopul: transformă „materia” (mixtul ”substanță + radiație”) în geometrie (formăsimetrie). Astfel „materia” se integrează în r.g.. Noi considerăm materia din exteriorul complexelor vicioase, prin experimente specifice. Fenomenele suport ale acestor experimente reprezintă, ÎNTOTDEAUNA, doar fracțiuni NESUCCESIVE de-a lungul complexului vicios însăși. Viteza „v” devine manifestă între ele doar pentru că orientarea relativă a vitezelor fenomenelor considerate (NESUCCESIVE, prin aspectul experimentului) determină o rezultantă către exteriorul sistemului formal respectiv (măsurabilă?!) . Numai că acest „exterior” există doar pentru că n-a fost considerat, de asemenea, prin aspectul experimentului. Modul în care sunt alese fenomenele într-un experiment are la baza o ordine în „timp”, impus de sinapsele condiționate, structurate de „semnale” repetate. Adică, „TIMPUL” (CARE IZOLEAZĂ PROCESE NESUCCESIVE ÎNTR-UN COMPLEX VICIOS) NU SE AFLĂ ÎN COMPLEXUL VICIOS CI ÎN CREIER.” Dacă, ipotetic, toate fenomenele incluse într-un ciclu vicios ar fi considerate prin experiment atunci, paradoxal, n-ar mai rămâne nimic de măsurat (manifest) pentru exteriorul sistemului. Experimentul ar „dispare” din punct de vedere cauzal, împreună cu „timpul” și cu ciclul vicios studiat… „Și cel mai bun exemplu este lumina, care nu interacționează cauzal cu „sursele” și /sau „receptorii” (care, pentru ea, nu există). Cineva ar putea să obiecteze: „dar efectele fotoelectric, fotochimic, termic, laser ale luminii ce sunt? Nu reprezintă interacțiuni cauzale (deschise) ale luminii cu materia?”

55 Ceva nu se potrivește în tabloul acesta! Avem niște relații cauzale în fiecare din cazurile de mai sus (de ex. ec. lui Maxwell, în care figurează „timpul” ca parametru)! Nu există oare aceste fenomene cauzale și într-o „sursă” și/sau într-un „receptor” oarecare? Ba da! Și totuși viteza luminii (chiar dacă este vorba despre viteza ei în interiorul unui anumit material) nu se însumează vectorial cu vitezele acestora. De ce oare? PARADOX!? Evident, NU! Pentru că niciunul dintre fenomenele de mai sus nu are loc individual, așa cum sunt considerate din punct de vedere formal. Toate apar simultan și complexul devine, automat, „vicios” = „închis”. Situație în care nu mai relaționează cauzal cu materia.”- „timpul” nu există, pag. 52. Intuitiv fenomenele trebuie înțelese astfel: - „Construcția” oricărui „obiect”, relativă la orice „punct”, riguroasă, „geometrică” (anulând efectele principiului de incertitudine), o face „radiația”, cu o viteză limitată, mai mică decât „c”, funcție de „forma” structurii respective: viteza de propagare a luminii printr-un anumit material. - Chiar dacă viteza de "construcție", „c”, este limitată, procesul are loc simultan în fiecare punct al r.g.. Ea este ne manifestă. Ea devine manifestă în cazul considerării „surselor” și „receptorilor” ca obiecte scoase din context. - În același mod se conservă (prin mijloace exclusiv geometrice) și anumite relații formale care, eventual, se pot constitui între „formele materiale” (mă refer la „legile generale” ale științei). Reiau o idee anterioară spunând că „mișcarea materială” implică faptul că în ciclu vicios fenomenele se „învârt” cu viteza „v”, dar simultan, SINCRONIZAT (în lungul ciclului vicios nu există „mişcare” relativă între ele). Aşa că această viteză este ne manifestă: s-a obținut pe baza conservării regulii îndepărtării generalizate (fiecare de toate celelalte, cu viteza „c”) a acestor cicluri (eventual obiecte cosmice înconjurate de „sateliți”). Ca atare ea este viteza cea mai convenabilă stabilității contextului, care a devenit în întregime geometric. Dacă viteza „v” este NE manifestă, de ce ne referim la ea? Pentru că, în cazul considerării unor procese distincte ale ciclului „vicios” (închis) în altă ordine decât cea din ciclu (prin exteriorul acestuia), viteza „v” devine manifestă.

De exemplu, corpurile cosmice cu „sateliți”: sistemele respective sunt atât de stabile

56 (manifestă procese interne – desfășurate în ciclu închis – care nu sunt grevate de principiul II al termodinamicii) încât nu mai contează decât ca formă (perpetuum mobile?!). Spre deosebire, prin experimentele „fabricate” de Homo sapiens sapiens rezultă observarea distinctă (de ciclu) a obiectelor. Consecința directă este că viteza relativă „v” a obiectelor devine manifestă, exclusiv pentru Homo sapiens sapiens. Astfel, astronomia poate oferii o mulţime de parametrii legaţi de modul relativ de mişcare al părţilor componente ale sistemului cosmic respectiv. Atunci când „verifică” diferite teorii, în experimentele respective, el modifică „logic” viteza obiectelor față de viteza „v” a „mișcării lor materiale”. „Logic”, adică așa cum crede el că se întâmplă lucrurile, observându-le aiurea, ca mai sus. Fenomenele suport ale acestor experimente reprezintă, ÎNTOTDEAUNA, doar fracțiuni NESUCCESIVE de-a lungul complexului vicios însăși. Viteza „v” devine manifestă între ele doar pentru că orientarea relativă a vitezelor fenomenelor considerate (NESUCCESIVE, prin aspectul experimentului) determină o rezultantă către exteriorul sistemului formal respectiv (măsurabilă?!) . Numai că acest „exterior” există doar pentru că n-a fost considerat, de asemenea, prin aspectul experimentului. Modul în care sunt alese fenomenele într-un experiment are la baza o ordine în „timp”, impus de sinapsele condiționate, structurate de „semnale” repetate. Adică, „TIMPUL” (CARE IZOLEAZĂ PROCESE NESUCCESIVE ÎNTR-UN COMPLEX VICIOS) NU SE AFLĂ ÎN COMPLEXUL VICIOS CI ÎN CREIER.” Cu viteza „v”, „logic” produsă prin aspectul experimentului, este alterat ciclul vicios din care obiectele fac parte. Astfel, acestea nu se mai pot manifesta riguros din punct de vedere geometric: apar consecințele principiului de incertitudine al lui Heisenberg. Acestea sunt „inerția”, frecările, principiile termodinamicii etc.. Sau „fructele” cunoașterii… Sau lucrurile care alterează starea de „câmp” (strict geometrică), „armonia” Universului... Homo sapiens sapiens („Eu”-l) „știe” doar ce poate strica... Dovada că ceea ce „ştie” are la bază exclusiv un mecanism fiziologic şi n-are legătură cu realitatea este faptul „lumina”, prin care el percepe „mişcarea” cu viteza „v” nici măcar nu transportă informaţia cauzală de mişcare între obiecte. Ea se „mișcă” la fel față de orice corp, „sursă” sau „receptor”, ca și cum acestea ar fi, toate, în repaus relativ (experimentul Michelson – Morley). „Dacă lucrurile ar sta într-adevăr așa, ar însemna că „mișcarea” relativă percepută prin intermediul luminii nu există din punct de vedere fizic: ea este doar consecința unui mod specific omului de a „cunoaște” lumea. Și, implicit, corpurile ar exista simultan. Adică ar fi integrate unui context exclusiv geometric („NEMIȘCARE”), pierzându-și astfel identitatea, așa cum voi arăta mai jos. Cu alte cuvinte, „timpul” de fapt n-ar exista. El ar fi considerat exclusiv în contextul unui mod specific omului de a percepe lumea („NEMIȘCAREA”). Materialul de față încearcă fundamentarea faptului că „modul specific omului de a cunoaște lumea” are la bază manifestări fiziologice induse, care materializează de fapt senzația de „timp”. Am constatat că această deocamdată „mică” discuție despre o eventuală reciprocă la postulatul II este respinsă fără argumente, înainte chiar de a fi considerată. Asta înseamnă o reacție strict „fiziologică” la un semnal anume.

57 Din păcate mecanismul este similar cu cel care conduce la secreția de acid clorhidric în stomacul câinelui atunci când becul îi anunță apropiata apariție a hranei. Este acesta un mecanism biologic (menit să asigure supraviețuirea)? BECUL NU ESTE HRANĂ! Și totuși generează o reacție fiziologică concretă: după „împerecherea” repetată „bec – hrană”, câinele „se pregătește” să mănânce ce, becul?! Relația, în mod evident, n-are sens biologic: manifestându-se între bec și acidul clorhidric ea nu se „consumă” niciodată fizic (animalul nu mănâncă ca să digere becul). Cu alte cuvinte este strict ”FORMALĂ”. Atunci ce există în exterior în cazul unei reacții formale a organismului? Este ceva care nici aici n-are legătură cu contextul; este în afara normalității (becul?!). Este „un semnal”. Sau, „un semnal poate genera numai o reacție formală”. Asta îl deosebește de un „stimul natural”. Voi schița mecanismul respectiv puțin mai jos. Acum imaginați-vă că puneți chiar hrana în fața câinelui. Dar ÎNAINTE DE A APRINDE BECUL. Câinele o va respinge! Există două link-uri referitoare la studii comparative „oameni - cimpanzei”. http://www.youtube.com/watch?v=pIAoJsS9Ix8 http://www.youtube.com/watch?v=nHuagL7x5Wc Din materialele respective reiese clar modul în care omul (ca și cățelul lui Pavlov) refuză realitatea în urma unui proces de implementare a unor relații formale. LA FEL: „NEMIȘCAREA” ar putea reprezenta „realitatea” pe care noi o refuzăm? Într-un organism viu, în pofida latenței chimice τ, toate procesele sunt, în mod normal, simultane. Cu alte cuvinte, într-un anume fel, latența chimică τ a proceselor distincte este făcută ne manifestă la nivelul organismului ca întreg (ordine stabilă, strict geometrică). Mecanismul respectiv semnifică conservarea pe termen nedefinit a proprietăților geometrico funcționale a elementelor structurale proprii organismului. Fenomen care nu este rezultatul unor stări de echilibru ci ale unor procese eminamente dinamice, la neechilibru, și în pofida contactelor „materiale” cu exteriorul. Această situație de fapt (VIAȚA?!) este generată spontan în natură. O putem descrie „logic” (cu sensul de modelare a unei „cauze” inițiale)? Evident că întrebarea n-are sens: „NEMIȘCAREA” (așa cum se manifestă ea la nivelul VIULUI, ÎN MOD ABSOLUT – față de orice stimul exterior) nu este „cauza” și nici „efectul” a ceva, orice. N-are proprietăți materiale! Se pare că tocmai de aceea „este starea noastră naturală”: Apoi deveniți „logici” fără a uita „să fiți”, pur și simplu. N-ați putea reprezenta „legătura” dintre „cauză” și „efect”, dacă „între timp” v-ați transforma în vreun fel (ați fi „altceva’ sau „altcineva”). Mi-aduc aminte de o anecdotă pusă pe seama Profesorului Grigore Moisil: El spunea: „Orice om are dreptul la un pahar de vin. Dar după un pahar de vin ești alt om. Și ca orice om (conform ipotezei) ai dreptul la un pahar de vin.” Concluzia era că, fără a încălca o ipoteză decentă, ajungeai sub masă. Și asta pentru că vinul te împiedica să devii suportul legăturii cauzale dintre paharele cu vin (să rămâi același). Revin: nimeni nu poate fi „logic” dacă inițial nu „este”, pur și simplu. Afirmația ar fi un truism dacă, așa cum arătam mai sus, cele două stări nu s-ar nega reciproc. Așa că avem de-a face cu un paradox.

58 Fiecare avem în noi implementate prin naștere („OBSERVATORUL”) și prin educație („EU”-l) două categorii cu totul ne miscibile prin natura lor. Un fel de „Dr Jekyll” și „Mr Hyde”. Ca și cum „natura”, după un proces foarte elaborat de generare a organismelor („OBSERVATORI”), ar fi „uitat” tocmai esențialul: să le doteze cu mecanismele necesare supraviețuirii. Iar organismele, doar ulterior, le descoperă singure („EU”- l) … Situația este absurdă întrucât procesele (generarea și supraviețuirea organismelor) trebuie să fie, în mod forțat, SIMULTANE: pentru ca un nou organism să poată fi generat este necesar să existe SIMULTAN o „mamă” supraviețuitoare. Și care să fi făcut singură, și pentru prima oară, descoperirile „absolut” necesare supraviețuirii – cu alte cuvinte să fi „APĂRUT”. Variantele „științifice” (modele „cauzale”) care implică etape de „apariție” a VIEȚII (a „mamei inițiale”) s-au dovedit a fi de nereprodus experimental (cauzal). REZULTĂ CĂ VIAȚA („OBSERVATORUL”) NU „APARE”! VIAȚA „ESTE” („selfconsistentă”?!)! Cu alte cuvinte NATURA NU UITĂ NICIODATĂ NIMIC RELATIV LA VIAȚĂ. Și asta pentru simplul fapt că nu are când: toate procesele implicate au loc SIMULTAN! Întrebarea „ce a fost mai întâi, oul sau găina?” n-are sens! Acum: acest aparent paradox poate fi explicat (urmărind ideea genezei „mișcării” din „nemișcare”). Cum apare „mai întâi” și „mai pe urmă”? Existența SIMULTANEITĂȚII ABSOLUTE ESTE EVIDENTĂ: Citiți aceste rânduri (nu vi se întâmplă nimic cauzal - „nemișcare”) și totuși (cred ca sunteți de acord) vă deosebiți de ceea ce am putea numi "nimic". Pentru a o deosebi de „nimic” atașez categoriei „nemișcare” categoria de „geometrie”: „nemișcarea” se manifestă prin „geometrie”. Cum și la ce nivel apare DESINCRONIZAREA care vă permite să accesați „pe rând” textul (care astfel căpăta o „mișcare” după un anumit protocol, relativă la dumneavoastră? Pentru a răspunde identific categoria „mișcare” cu categoria „relații cauzale”: „mișcarea” se manifestă prin „relații cauzale”. Definițiile „logice” ale acestora, acceptate prin convenție, sunt: „Forma” („geometria”) este: form - Form (fōrm; in senses 8 & 9, often fōrm in England), n. [OE. & F. forme, fr. L. forma; cf. Skr. dhariman. Cf. Firm.] 1. The shape and structure of anything, as distinguished from the material of which it is composed; particular disposition or arrangement of matter, giving it individuality or distinctive character; configuration; figure; external appearance.[1913 Webster] http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareWebster) http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareWebster) a cărei definiție acceptată s-ar traduce, de fapt, prin „nu se definește cauzal”. Iar parametrii „relațiilor cauzale” sunt: „Timpul”: „Definirea cu exactitate a timpului este o sarcină dificilă, atât în filozofie cât și în știință. Timpul este o noțiune primară (care nu se definește, ci este percepută prin simțuri; v. mai jos) și corelată cu cea de eveniment. Percepția umană sesizează ordinea în timp a evenimentelor.” http://ro.wikipedia.org/wiki/Timp) http://ro.wikipedia.org/wiki/Timp) și „Spațiul”: „Formă obiectivă (?!) și universală a existenței materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni și exprimă ordinea coexistenței obiectelor lumii reale, poziția, distanța, mărimea, forma, întinderea lor” – dex. Este atașabil exclusiv „punctului material”(din textul de mai jos asta rezultă foarte clar). Ce se constată?

59 1) Paradoxal, nici una dintre categoriile respective nu poate fi descrisă (definită) exclusiv cauzal (ASTFEL CA DESCRIEREA SĂ POATĂ FI TRANSMISĂ, COMUNICATĂ, ÎNTRE INDIVIZII HOMO SAPIENS SAPIENS). 2) În același timp, oricare dintre ele poate fi identificată INDIVIDUAL, fără echivoc (de ex. „Spațiul” -> „Formă obiectivă”), de un număr statistic semnificativ de indivizi ai speciei Homo sapiens sapiens. 3) În consecință „identificarea” și „definirea” sunt procese fiziologice strict distincte la nivelul speciei Homo sapiens sapiens (vezi mai sus): Rezultă că acceptarea („identificarea” ) „NEMIȘCĂRII” n-ar putea fi un proces „logic” (bazat pe „definire”). Dar, cu siguranță, ar fi un proces biologic. „MIȘCAREA” „obiectelor” în schimb, cu atributul ei (ne biologic) cel mai semnificativ, „dezordinea” , poate fi o aparență strict formală: reacția fiziologică la stimuli („obiecte”), „fabricată”, care nu există din punct de vedere biologic (nu există în ordinea – geometrică - care generează VIAȚA). Complexul de reacții fiziologice la stimuli „obiecte” este „Eu”-l. „Acesta este „construit”, pornindu-se de la „OBSERVATOR” („organismul viu”, „formă”), care este forțat să funcționeze „pe părți” (pierderea statutului de „întreg” – „formă”) cu ajutorul unor „semnale” repetate care structurează „sinapse condiționate” (mecanismul „reflexelor condiționate” – Pavlov).” Credeți că modelul procesului ar fi o „mare filosofie”? NU! De exemplu: Organele de simț (ca, de fapt, toate structurile organismului) sunt interconectate în așa fel încât latența chimică τ să poată fi făcută ne manifestă. Ele sunt inter relate sub formă de lanț cauzal închis (sau „ciclu vicios”, vezi „Timpul” nu există, pag. 13). Stabilitatea unei astfel de manifestări implică izolarea cauzală față de exterior (implicând o aparență strict geometrică, prin anularea efectelor latenței chimice relative τ). Personal am numit acest nou tip de relație lanț ordonat închis. Un astfel de model este viabil exclusiv dacă include un etalon cu suport fiziologic al ordinii de desfășurare a proceselor. Acesta, strict informațional, și ținând cont de dispunerea spațială relativă (forma) structurilor organismului și de latența chimică specifică a proceselor, trebuie să le impună totuși desfășurarea coordonată, simultană. Ca un dirijor pentru o mare orchestră simfonică. Concret, gradienții diferitelor potențiale sunt astfel orientați geometric între ei (pe baza semnalelor OK-iurilor - nervoase date de etalon și a fenotipurilor celulare specifice - structurate geometric - care le primesc) încâ ncât devin practic egali, la nivelul organismului. Astfel rezultă anularea efectelor latenței chimice relative τ a proceselor. Astfel rezultă anularea efectelor latenței chimice relative τ a proceselor. Această impunere nu reprezintă o alternativă considerată pe criterii estetice. Ea este, în mod forțat, necesară supraviețuirii. Rezultatul ar fi o dispunere geometrică riguroasă, stabilă, a proceselor respective. Etalonul menționat mai sus (localizat la nivelul SNC, vezi Cancer - Teoria gravita țională a vieții de ing. fiz. Gabriel Pascu, pag. 8, http://www.scribd.com/doc/52059100/Cancer-Teoria-gravita %C8%9Bional%C4%83-a-vie%C8%9Bii-de-ing-fiz-Gabriel-Pascu) %C8%9Bional%C4%83-a-vie%C8%9Bii-de-ing-fiz-Gabriel-Pascu) oferă un referențial ABSOLUT pentru desfășurarea proceselor dinamice (majoritare) ale organismelor. La contactul cu stimuli externi lanțul ordonat închis se transformă (prin anularea locală a simultaneită ții desfășurării proceselor) în lanțuri cauzale închise „clasice” sau feed back-uri. Acestea reglează stabilitatea

60 proceselor față de efectele fiziologice ale stimulilor concreți. Ele reprezintă niște „referențiale” relative pentru procesele organismului. Și, în principiu, ies din funcție atunci când s-a ajuns la „formafuncția” „ideală”, corespunzătoare etalonului. Atunci când toate organele funcționează „paralel” (lanțul ordonat închis) punând informație simultan, „la grămadă” (Karen Bulloch- 1978), organele de simț generează o imagine automat geometrică a realității (toate punctele acestei imagini sunt accesate simultan). Într-un mediu natural nu se întâmplă niciodată ca stimulii să întrerupă „cronic” (pentru perioade nedefinite) această funcționare „paralel” (care este principiul „vieții”, vezi mai sus). Însemnând că, într-un mediu natural, există ÎNTOTDEAUNA puncte de accesat simultan. Sau, cu alte cuvinte, că mediul natural este și el, o realitate geometrică. Apar „semnalele” (intense). Ele au un singur efect: scot din funcție organele de sim ț (prin imposibilitatea refacerii, în timp util, a capacității fiziologice de recepție a stimulilor). Dacă, în cazul unui stimul „normal” lanțurile ordonate închise, care includ organe de sim ț, se transformau doar în lanțuri cauzale închise care readuceau structurile la „forma - funcție” ideală, acum, din cauza semnalului, și acestea din urmă sunt ÎNTRERUPTE. Se formează o zonă „crepusculară” (ca a iepurelui în bătaia farurilor)...

Apare un interval de refacere fiziologică a organelor de simț după acest șoc. „Etalonul” încearcă să-și impună „punctul de vedere” în mod direct, pe căile informaționale care îl leagă de organele de simț, refăcând corect proprietățile acestora. Ca orice structură a organismului și organele de simț au o natură bipolară. Simultan, și din exterior se poate impune receptarea unor stimuli. Cum în acest interval organismul n-are capacitate de reacție coordonată - lanțurile cauzale închise – feed back - urile – sunt întrerupte, avem de-a face cu un mecanism de „care pe care” între „etalon” și stimulii exteriori. Dacă „cineva bine intenționat” („Pavlov”?!), impune un generator artificial de stimuli (cu un număr dat de parametrii – încadrând un „obiect” – care apar cu o probabilitate mai mare decât pot apare într-un mediu natural), atunci: 1) Din cauza repetărilor are loc un proces NECONTROLAT de adaptare: se formează un suport fiziologic (sinapse condiționate) a imaginii „obiectului”, chiar la nivelul „etalonului”. 2) Sinapsele condiționate implicând procese cu un suport masic și energetic mult amplificat impun , prin semnalele generate, latențe chimice τ specifice exclusiv procesului de observare a „obiectului” (implicând „dimensiuni” - „mare”, „mic”, „proprietăți” etc.).

61 3) Consecință a aceluiași proces NECONTROLAT de adaptare, suportul fiziologic ai unor parametrii care nu se repetă (ai contextului) se atrofiază. 4) Rezultă că mecanismul de ordonare care făcea nemanifeste latențele chimice τ proprii proceselor organismului (făcând posibilă observarea simultană - geometrică - a mediului) este STRUCTURAL alterat, dezactivat. 5) Ca urmare a lui 1), 2) și 3) în organism apare o relație modificată (dezordonată) între organele de simț și restul structurilor organismului care se manifestă ca o eroare stabilă care trebuie permanent corectată de lanțurile cauzale închise (feed back-uri), acum singurele (și, implicit, permanent) funcționale, în relația „părților” organismului cu mediul. 6) Funcționarea permanentă, „cronică”, a relațiilor feed back (cauzale) între „părți”, devine o stare „naturală” a organismului. Ea nu există în cazul nou născutului sau a animalelor sălbatice în mediul lor natural. Chiar de la acest nivel iese în evidență natura anti-VIAȚĂ a suportului fiziologic al rela țiilor formale. El ia naștere printr-un proces nenatural, patologic, printr-o boală. „VIAȚA” există FĂRĂ relațiile formale. În schimb acestea, cu toate încercările științifice, n-au putut genera „VIAȚA”. 7) Eroarea făcută de biologie constă în faptul că funcționarea organismelor, implicând o „agresiune permanentă” căreia ele trebuie să-i facă față, este considerată că vine din exterior (din mediu) când, de fapt, ea vine din interior și se manifestă între „părți” (sinapsele condiționate, "gândurile" ). 8) Această stare de permanentă „alertă” („boală”, efort de menținerea stabilității sistemului în jurul unui punct de echilibru) împiedică însă generarea proceselor „cognitive”. 9) Este necesar ca lanțurile cauzale închise, interioare organismului, să-și înceteze activitatea. Pentru a se putea lua legătura cu „obiectele”, este nevoie de ceva capabil să le întrerupă: UN SEMNAL! 10) În consecință, dacă lanțurile cauzale închise sunt întrerupte, atunci latențele chimice τ specifice observării unui anumit „obiect”, implementate la nivel sinaptic, devin manifeste – ATENȚIE: CHIAR DACĂ OBIECTUL ESTE ACCESIBIL OBSERVĂRII, CHIAR DACĂ EL NU ESTE PREZENT. 11) Însă, din cauza nivelului masic și energetic mult amplificat observarea unui „obiect” îngreunează observarea simultană a altui „obiect”. 12) Observarea mai multor „obiecte” nu poate avea loc decât în „timp” (perioada de refacere a unui nivel masic și energetic adecvat procesului de observare a „obiectelor” – „pauza de observare”). 13) Dacă obiectele observate „pe rând” („în timp”) își schimbă forma și dimensiunea după o anumită lege (implementată, de asemenea, la nivel sinaptic, și însemnând „spațiu”) atunci considerăm că este, de fapt, vorba despre un singur obiect care se deplasează cu o „viteză” inerțială. Faimoasa „viteză”, ca atribut al „obiectului”... Schimbarea formei și dimensiunii „obiectului” are la baza de fapt o schimbare specifică de metrică (vezi BIOCENTRISM – Manual de utilizare, pag.38). 14) Perceperea mediului pe „bucăți” și într-o ordine artificială (structurată sub forma legilor generale ale științei) întrerupe perceperea „coordonării” tuturor fenomenelor la nivel biologic și universal (principiu care stă la baza funcționării OZN-urilor). Se materializează „dezordinea” (principiul II al termodinamicii). 15) În somn, sinapsele condiționate, infrastructuri supradimensionate energetic devin niște „prăpăstii” de potențial (masic, electric) în care se „prăvălește” energie si substanță afectată altor procese funcționale. Pe baza acesteia, imaginea „obiectului” este reactivată: „visul”. De aceea este bun „somnul fără vise”... 16) În stare de veghe reactivarea imaginilor obiectelor, intermediată endocrin, generează „gândurile”.

62

„Obiectele” sunt percepute numai dacă procesul este inițiat de „semnale”. Fundamental de subliniat: 1) În cazul implementării suportului fiziologic al reacțiilor formale, procesele cognitive nu pot fi declanșate în lipsa „semnalului” (respingerea hranei sau respingerea fără analiză a reciprocei la postulatul II se pot încadra unui astfel de context), 2) „Semnalul” (al cărui rol este foarte important în teoriile lui Einstein), poate „as cunde” realitatea, simultan cu „descoperirea” unei realități formale, false (vezi mai jos). 3) Aspectul realității formale este strict determinat de „semnale” (cum sunt: ipoteza, „condițiile inițiale”, etc.; forma și natura lor nu sunt întâmplătoare, voi reveni). Întregul context („semnal” => reacție formală =>„rațiunea”) este „paralel” realității care generează „viața”. Reluând, dacă perceperea unor zone limitate ale realității, „obiectele”, este „învățată”, rezultă direct că și „mișcarea obiectelor” poate fi o aparență învățată. Și NENATURALĂ! Mecanismul descris mai sus (căruia, cu siguranță, îi puteți găsi corespondențe în literatura de specialitate) arată că Homo sapiens sapiens „cunoaște” („obiectele”) prin „necunoaștere” (a contextului). Însă acesta este un truism. Și situația este acceptată ca „imperfectă” dar ca fiind „unica disponibilă”. Realitatea este că diferența dintre „cunoaștere” și „necunoaștere” este de fapt diferența dintre „VIAȚĂ” și „MOARTE”! „Semnalele” impun o stare nenaturală: „MOARTEA”! Cu siguranță că ați experimentat fiecare faptul că un obiect prea „luminat” generează o imagine bine delimitată dar PARȚIALĂ (anumite aspecte ale obiectului sunt scoase în evidență față de altele care nu mai pot fi percepute). Fiind prea luminoasă această imagine persistă pe retină atunci când închidem ochii. Dacă procesul este repetat suficient se poate ajunge în situația în care doar intensitatea mare a luminii să ne readucă pe retină forma obiectului luminat inițial, chiar dacă, la un moment dat, SEMNALUL luminos nu mai conține imaginea obiectului. Doar SEMNALUL, singur, ne face să „vedem” ceva ce acum nu mai există: o „UMBRA” (întuneric cu formă). Asemenea stomacului câinelui lui Pavlov, care secretă acid clorhidric doar la aprinderea becului. Ca și cum câinele ar fi văzut hrana. Ceea ce vreau să arăt este că avem totuși alternativa contactului cu realitatea care ne-a generat! După cum am arătat mai sus această realitate, „materia” (mixtul „substanță + radiație”) există tocmai pentru că totul se petrece simultan (geometric). „Observatorul” (pe care trebuie să învățam să-l redescoperim în noi) o poate cunoaște (poate percepe geometria). Și „armonia” Universului… *** În lumina celor de mai sus efectele transformărilor Lorentz, relativ la viteza relativă aparentă „v”, interpretate în cadrul Teoriei relativității restrânse nu sunt decât niște interpretări greșite: „În această problemă a timpului fizic, punctul de vedere nou, susținut de autor, se referă la dilatarea timpului, considerată ca o consecință a sincronizării cuplate a ceasornicelor de către observatori. Potrivit acestei idei, nu scurgerea timpului comandă mersul ceasornicelor, cum se crede în mod curent, ci dimpotrivă, mersul ceasornicelor („măsurarea”, n.n.) comandă scurgerea timpului.

63 ADMIȚÂND CĂ DILATAREA TIMPULUI ÎNTR-UN REFERENȚIAL ESTE PROVOCATĂ DE OBSERVATORI, SE DOVEDEȘTE FOARTE UȘOR CĂ CELEBRELE PARADOXURI ALE RELATIVITĂȚII EINSTEINIENE NU AU NIMIC...PARADOXAL! FENOMENELE DE CARE SE OCUPĂ ELE SE DESFĂȘOARĂ ÎN MOD NORMAL, ASTFEL CĂ PRELUNGIREA TINERE ȚII, SAU CHIAR A VIEȚII, ÎN RACHETELE RAPIDE DIN COSMOS, ÎȘI PIERDE ORICE TEMEI.” („BAZELE FIZICE ALE RELATIVITĂȚII EINSTEINIENE” DE PROF. NICOLAE BĂRBULESCU, BUCUREȘTI, ED. ȘT. ȘI EN., 1979, PAG. 12, 81).

Subiectul este destul de delicat dar dovezi consistente găsiți în ”timpul” nu există. La „viteza materială”, convenabilă stabilității formei, „câmpul fizic” se va „mula” pe „forma materială” cu care nu va mai interacționa pe măsura „mișcării ei materiale” (a schimbării de metrică). Rezultă că procesul de „construcție” precisă a „corpurilor”, de mai sus, suferă influențe exclusiv în situația în care „viteza materială”, convenabilă stabilității formei, este modificată. La schimbarea acesteia, „câmpul fizic” interacționează cu „forma materială” (obiectul respectiv), conducând la toate implicațiile „studiate”(de fapt, provocate) de știință. De exemplu, efectele relației de incertitudine a lui Heisenberg. Influențele distructive se manifestă de fapt pe orice direcție, fiind relative la „punct”. Ne apropiem de problema care a condus la „logica” fenomenului de apariție a transformărilor Lorentz și, ulterior, de interpretare eronată a acestora în Teoriile relativității. După cum reiese din modelul de mai sus „viteza” relativă „v” este doar aparentă, atunci când fenomenul este scos din contextul general, geometric. Lumina „izvorăște” cu „c”, din fiecare punct al spațiului, inclusiv din cele prin care trece, succesiv, sistemului de referință „în mișcare” (printr-un mecanism descris în materialul BIOCENTRISM – manual de utilizare, pag. 8). La trecerea sistemului de referință în mișcare radiația emergentă din fiecare punct preia doar forma obiectului (față de care are ÎNTOTDEAUNA viteza „c”).

Obiectul este exclusiv sursa formei (percepută de Homo sapiens sapiens) nu a radiației. În acest context, Soarele este o sursă de formă nu de energie pentru plante (de aceea fotosinteza nu poate fi reprodusă tehnologic). Rezultă că, pentru lumină, implicit pentru aceste ecuații viteza relativă „v” nu există în nici o situație.

64 Ecuațiile câmpului electromagnetic ale lui Maxwell sunt valabile exclusiv față de un singur punct AL SPAȚIULUI REAL (r.g. care se „umflă”), ÎNTOTDEAUNA ACELAȘI (SAU SISTEM DE REFERINȚĂ ABSOLUT), pe care doar Homo sapiens sapiens îl „vede” în „(răs)timpuri” și, implicit, considerându-l ca puncte diferite (CONSIDERATE ÎNTR-UN SISTEM DE REFERIN ȚĂ RELATIV). De aceea ele își schimbă forma la trecerea dintr-un sistem de referință inerțial în repaus la unul „în mișcare” (făcând necesare relațiile respective): pentru că trecerea respectivă n-are sens. Să argumentăm afirmațiile de mai sus: „ecuațiile câmpului electromagnetic ale lui Maxwell sunt valabile exclusiv față de un singur punct”. Voi folosi aici un citat din articolul „IPOTEZA COMPLEXULUI VICIOS” de ing. Paul Postelnicu publicat în lucrarea „PRECURSORI ROMÂNI AI CIBERNETICII”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1979, pag. 135: „---------------------------------------------------------------------------------------------------------În dezvoltarea acestei ipoteze, voi expune mai întâi noțiunea generală a complexului sau a sistemului vicios... --------------------------------------------------------------------------------------------------------------Dacă într-o serie de fenomene A, B, C, ... , M și N, A este cauza lui B, B a lui C,... , M a lui N și N a lui A, zicem că grupul de fenomene A, B, C, ... , M și N formează un ciclu vicios. Denumim sistemul material în care se produce acest ciclu, complex sau sistem vicios” Este acceptat deja că acesta definiție corespunde cu cea a conexiunii feed-back. AMINTESC CEEA CE DEJA ESTE, DE ASEMENEA, CUNOSCUT ȘI ACCEPTAT: STABILITATEA SISTEMULUI DESCRIS MAI SUS IMPLICĂ FAPTUL CĂ FENOMENELE, DE LA A LA N, SE DESFĂȘOARĂ SIMULTAN. Dar, nici în acest caz, și nici în multe altele din foarte vasta literatură a domeniului, nu se face sublinierea că „sistemul vicios” NU COMUNICĂ CAUZAL CU EXTERIORUL FIIND, ÎN CONSECINȚĂ, CARACTERIZAT EXCLUSIV DE PARAMETRII GEOMETRICI, DE „FORMĂ”. Altă implicație este aceea că abordarea cauzală a „sistemelor vicioase” nu se poate face decât prin „ruperea” lor în „timp”(ca mai sus). În continuare: „Și acum câteva considerații generale. Cel mai simplu ciclu vicios ni-l putem imagina sub forma a două fenomene x și y, legate astfel ca variațiile lui x cu timpul t să producă pe y și reciproc variația lui y să producă pe x. Expresia matematică a acestei relații, în cazul cel mai simplu din punct de vedere fizic și matematic, este y = adx : dt și x = bdy : dt. Fără să intrăm în detalii, se vede că separând variabilele, ajungem la binecunoscuta ecuație diferențială a oscilației sinusoidale, fenomen amintit încă de la început.

65

Cele două ecuații celebre ale lui Maxwell, care formează legile fundamentale ale electricității sunt vicioase (URMEAZĂ UN CICLU CAUZAL -„SPAȚIO-TEMPORAL”- ÎNCHIS, n.n.): 1) Variația unui câmp electric produce un câmp magnetic, a cărui circulație de-a lungul unui contur închis este proporțională cu variația fluxului electric ce străbate acest contur. 2) Variația unui câmp magnetic produce un câmp electric, a cărui circulație de-a lungul unui contur închis este proporțională cu variația fluxului magnetic ce străbate acest contur. Se observă că legile lui Maxwell sunt vicioase și simetrice. Din faptul că fenomenul vicios elementar, oscilația e atât de răspândit în natură (s-a afirmat că lumea e formată din vibrații), că legile fundamentale ale unui domeniu care se pare că îmbrățișează întreaga natură (electricitatea), anume legile lui Maxwell, sînt vicioase (vibrațiile electromagnetice sînt o consecință a acestor legi), am putea conchide că viciozitatea e o proprietate esențială chiar a materiei însăși și că din această construcție vicioasă a materiei, derivă secretul vieții și printr-o generalizare hazardată sau exagerată, am putea spune că viciozitatea stă chiar la baza genezii lumii. Materia ar reprezenta o organizare vicioasă a energiei, iar viață, o organizare vicioasă a materiei (implicit a energiei). După cum înapoia materiei se ascunde energia, forța vitală, acea enigmă a naturii, denumită și elan vital, entelechie etc. de diferitele doctrine metafizice, n-ar fi decât forma externă sub care ne apare nouă un complex vicios progresiv. Desigur însă că această ipoteză singură n-ar putea explica totul.” Articolul a fost publicat în 1945. Deci: „Se observă că legile lui Maxwell sunt vicioase și simetrice.” Adică se manifestă simultan: ciclul se închide, evident, simultan și în același punct de unde a pornit (și asta este valabil pentru orice punct de pe el). Rezultă efectele lor au o natură necauzală, pur geometrică. Exact ca în cazul organismului viu care este, și el, „vicios” din punct de vedere cauzal. Doar Homo sapiens sapiens (de ex. Einstein care s-a ocupat nu întâmplător doar de efectul fotoelectric) ia ce-i convine din complexul vicios ca să se laude c-a mai descoperit ceva. Pe baza acestui mecanism emit

66 POSTULATUL GENERAL AL VICIOZITĂȚII: Modelele tuturor fenomenelor „materiale” considerate individual se constituie într-un ciclu vicios absolut. Parafrazând vestitul : „Totul e deșertăciune” se poate spune ca postulatul de mai sus este echivalent cu „Chiar dacă știința ar reuși să descopere totul, atunci TOTUL va fi exclusiv deșertăciune”(geometrie!?). „Relațiile cauzale” descoperite de „Eu”, sunt doar urmele unui complex vicios de fenomene lăsate pe „părți” cu naturi diferite ale dispozitivelor „experimentale”, „desfășurate” în „timp” („pauze de observare”) și „spațiu”. Aceste „urme” distincte sunt observate apoi simultan („GEOMETRIC”) pe fila de hârtie de către OBSERVATOR (care constată astfel viciozitatea lor).

Cam așa ar arăta urma lăsată de complexul vicios „lumina” pe un experiment specific. Iar experimentele nu sunt decât extensia noastră. Deci urmele sunt lăsate de fenomen chiar pe noi, Homo sapiens sapiens („Eu”), funcționând pe „părți”. „Punctele” diferite de manifestare ale unui fenomen, de la nivelul structurii dispozitivului experimental, implicând „mișcarea” între ele, sunt în realitate un unic punct ale spațiului real față de care se manifestă complexul vicios, observat continuu de OBSERVATOR („organismul viu”, de data aceasta), și care se „deplasează” după regula „îndepărtării fiecare față de toate celelalte cu viteza „c””, conservând proprietățile geometrice ale fenomenului.

Așa arată reuniunea rezultatelor tuturor genurilor de experimente realizate în legătură cu complexul vicios „lumina”: ecuațiile lui Maxwell.

67 „Deplasările” radiației, considerate de știință, au loc doar „în timp” („în somnul rațiunii”). ACOLO AU APĂRUT ECUAȚIILE LUI MAXWELL! Dar acestea, evident, NU SUNT DEPLASĂRI REALE. CE AR TREBUI SĂ „CREDEM”: CEEA CE NE RELEVĂ CONTACTUL DINTRE UN FENOMEN ȘI UN EXPERIMENT (DE EX. ECUAȚIILE LUI MAXWELL) SAU CONTACTUL SPONTAN DINTRE DOUĂ FENOMENE ALE REALITĂȚII (OBSERVAT PRIN EXPERIMENTUL MICHELSON-MORLEY), INDEPENDENT DE NOI (ȘI DE „TIMP”)? CRED CĂ PUTEȚI SĂ VĂ RĂSPUNDEȚI SINGURI LA ACEASTĂ ÎNTREBARE. CEEA CE V-AR PUTEA AJUTA AR FI CONSTATAREA CĂ NU ECUAȚIILE ÎN SINE RESPECTĂ REALITATEA CI „VICIOZITATEA” LOR. ADICĂ „DILUAREA” LOR CAUZALĂ ÎN GEOMETRIE...- http://www.mathematik.tudarmstadt.de/~bruhn/Maxwell-Theory.html

Iată mai jos simbolizată aceasta situație: LEGEA INELELOR CE VEDEȚI ÎN FOARTE SUGESTIVA REPREZENTARE GRAFICĂ (http://www.incursiune-inlumea-fizicii.accounting-business.eu/campul-electromagnetic.html) ESTE O ABERAȚIE: CÂMPURILE MAGNETIC ȘI ELECTRIC NU SE MANIFESTĂ INDEPENDENT- ca în partea de sus - PENTRU A SUGERA DEPLASAREA - din partea de jos. INDEPENDENȚA LOR AR SEMNIFICA FAPTUL CĂ LUMINA POATE INTERACȚIONA CAUZAL (MAGNETIC SAU ELECTRIC, FUNCȚIE DE POZIȚIE) CU MATERIA. CEEA CE ESTE O MINCIUNĂ. EA Î ȘI LASĂ URMELE („pe rând”) DOAR PE DISPOZITIVELE EXPERIMENTALE CARE SUNT „DESFĂȘURATE” ÎN „TIMP” (ȘI „SPAȚIU”)… Și cel mai bun exemplu este transformatorul electric (sugerat de ultimele trei inele), generatorul electric (sugerat de primele două, într-o anumită ordine) sau motorul electric (sugerat de primele două, în altă ordine). ÎN REALITATE ESTE VORBA DESPRE O MANIFESTARE VICIOASĂ A UNUI SINGUR „CÂMP”: CEL SUSTINUT DE PGADN: FIGURILE DIN DREAPTA.

68 Un conductor cu forma respectivă poate oferi multe surprize…

Forma din dreapta este adevărata formă a complexului vicios „lumina” (a "roții") din figurile de mai sus. „Materia”, așa cum o cunoaștem, „există” (există contactul dintre PGADN și „formele exterioare”, cu alte cuvinte, se „mișcă material”) exclusiv dacă se deplasează cu viteza maximă „c” iar imaginea acesteia se „transmite”, exclusiv în aceste condiții, instantaneu în tot UMB - ul, Universul rezultat din acest contact, conservându-și caracterul exclusiv geometric (statutul de „ÎNTREG”) Am arătat mai sus faptul că „lumina”- radiația, este imaginea pe care și-o fac „formele exterioare”, de fapt „particulele” fără ADN („fixe”) care le suportă, despre PGADN care „se depărtează fiecare de toate celelalte” (pe baza ADN-ului) conducând la „imaginea umflării generalizate” a r.g.. Această „radiație” este COERENTĂ („în fază”) atâta timp cât n-a luat contact cu „particulele fixe” ale „formelor exterioare”. Faptul că trebuie să continue să „izvorască” din fiecare punct al „spațiului” (din fiecare”particula suport”) este o condiție obligatorie pe care „formele exterioare” trebuie s-o respecte prin transformarea lor în „forme materiale” cu o „mișcare” („mișcarea materială") care să permită suporturilor respective (PGADN și „particulele” fără ADN care suportă „formele exterioare”) să respecte în continuare regula îndepărtării fiecăreia de toate celelalte (ÎNDEPĂRTARE GENERALIZATĂ - condiție obligatorie a „supraviețuirii" simetriilor și formelor pe care noul context le suportă la orice metrică - deci, într-un mediu holografic - UMB). „Forma” coerentă a unui obiect n-are altă explicație în condițiile în care, aparent, este format din alte obiecte care interacționează conform principiului de incertitudine al lui Heisenberg și principiului II al termodinamicii. Nu întâmplător „forma” este subiectul asupra căruia relativitatea și mecanica cuantică nu se pot pune („cauzal”) de acord. Din așa zisele „surse” („chestiile” care ne pot duce cu gândul la „cauzalitate”) nu „izvorăște” decât radiația defazată de contactul cu formele exterioare r.g. (PGADN + „particulele fără ADN”), pe care o poate „observa” Homo sapiens prin intermediul sinapselor sale condiționate. Printr-un paradox „lumina” cu viteza ei constantă „c”, care nu se însumează vectorial cu viteza „sursei”, este una din „cauzele” faptului că „imaginea” unui proces material susținută de „radiație” există „instantaneu” în tot Universul astfel că ea nu se degradează (așa cum ar fi „natural d.p.d.v. cauzal”) chiar în cazul unei deplasări „inerțiale”.

69 Relația „formăsimetrie - metrică” conduce către o „stare” geometrică stabilă - imaginea dată, invariantă, de pe „balonul care se umflă”)! La această „stare” (și nu la stabilitatea dimensională a Universului, în spațiul euclidian - care nu există în Universul în expansiune) trebuia să se refere Einstein atunci când căuta „constanta cosmologică” (http://ezinearticles.com/?Albert-Einstein:-How-to-Have-Deep-Thoughts&id=178279). Ori aspectul geometric stabil al Universului se datorează vitezei constante „c”a „luminii” (radiației), față de oricare punct al spațiului. Aceasta este adevărata „constantă cosmologică”. Einstein a „avut-o în mână” și n-a știut ce să facă cu ea... Ba da: a încropit interpretările pentru Transformările lui Lorenz (vezi mai sus). Einstein probabil că vede asta de undeva dintr-un „punct” care conține toată informația UNIVERSULUI; n-am cu ce să-l ajut. *** Prin faptul ca PGADN manageriază corect contactul cu „formele exterioare” ele nu-și pot pierde statutul de echivalență relativă definitoriu (vezi mai jos, pag. 26). Se constituie o entitate stabilă: UMB ("Univers material de bază" - TGV, eseul introductiv, pag. 43). Trebuie subliniat că ceea ce se întâmplă la nivelul contactului r.g. cu „formele exterioare” se întâmplă și la nivelul organismului: „Deci, organismul (UMB) ”formă” fiind, se hrănește (la propriu) cu dezordinea înglobată de hrană („formele materiale”) pentru a se putea mișca independent și ordonat (pentru a reacționa coordonat la un stimul specific – „mișcarea materială”).”, pag. 6.. Într-un organism viu marea majoritate a proceselor sunt dinamice. Apropo de analiza de mai sus: ce s-ar întâmpla oare dacă „ceasornicele” diferitelor fenomene s-ar sincroniza după transformările lui Lorentz, unde „c” ar fi înlocuit cu o viteză oarecare, limită, de transmitere a semnalelor? Viteza limită apare, în organismul viu (ca și în Univers) exclusiv la procesul care le conservă forma: acela de punere în operă, la nivelul structurilor (materiale), a informației geometrice, în fiecare punct al spațiului. Vom vedea mai jos că r.g., pentru un organism, este sângele. ***

3) „Viața” Deci: a) „Particulele” suport ale r.g. au „contacte” inițiate conform modului în care a apărut r.g., și care le selectează astfel ca să rezulte PGADN, „particulele” cu ADN-ul complet (TGV, pag. 187). b) „r.g.” („radiația”) împreună cu „formele” distincte exterioare (generic „substanța”) generează moduri de mișcare speciale („mișcarea materială”), în spirală (vezi mai sus), ale acestora din urmă. c) „Formele” exterioare r.g., („substanță”, „corp fizic”), NU „văd” „mișcările” PGADN, din exteriorul lor, dacă posedă „mișcarea materială”. Ele „văd” exclusiv simetriile susținute de acestea. d) Dacă „formele” exterioare cu „mișcare materială” interacționează între ele, atunci supraviețuiesc doar dacă interacțiunile sunt constituite în „cicluri vicioase”.

70 În UMB mai apar și situații în care „formele” exterioare au contact, de data aceasta reciproc: înainte sau după ce, fiecare, au luat contact cu r.g.. Atunci „brațele galaxiilor” se intersectează înainte de a se prăvăli în centrul gravitațional respectiv. Rezultă ca pe domenii care depind de relațiile „formăsimetrie” – „metrică”, modurile lor de mișcare și forma concretă a efectului contactului lor, „substanțele” pot acoperii circumferința unei traiectorii închise care tinde să evolueze (să se „umfle”) sincron cu „umflarea” r.g.. Va fi materializată o relație închisă „formsimetrie – metrică - formăsimetrie” . Dar umflându-se aceste domenii vor beneficia de o metrică din ce în ce mai mică care va conduce, implicit, și la modificarea modului de mișcare care conservă „forma” de mișcare apărută. Relația închisă „formsimetrie – metrică formăsimetrie” riscă să se „deschidă” („forma de mișcare” va tinde să părăsească traiectoria închisă care se „umflă” sincron cu r.g.). Pentru ca metrica să evolueze astfel încât contactul dintre „forme” să poată genera constant „forma de mișcare” este nevoie de aport permanent de „particule” din „formele” care au luat contact inițial, în timp ce o parte din „particule” trec la metrici mai mari continuându-si drumul către centrul gravitațional. Această structură se „umflă” păstrându-și forma: exact ca r.g.. Astfel, aparența este că ea este „fixă” în raport cu r.g.. În consecință nu „vede” oscilațiile ÎN FAZĂ ale PGADN care sunt închise pentru ea ca și pentru r.g.. Vede însă oscilațiile DEFAZATE ale imaginilor „formelor” („substanțe”, „corp fizic”) care înseamnă „câmp fizic”. Altă consecință este că „umflându-se” ea se suprapune peste propriile imagini de la alte metrici pe care „radiația inițial coerentă” (oscilația deschisă ÎN FAZĂ a PGADN) le formează, defazându-se. Și exact ca în r.g. înseamnă că, la nivelul metricii (numere), s-a structurat un ADN (cod) care conservă ”forma” (o relație bine determinată între „ce și cum intră” și „ce și cum iese” în/din zonă) în pofida expansiunii („cantitatea” care intră și cea care iese fiind aceeași). Reiau: „Modul în care se separă și se asociază, într-o ordine închisă (față de „ÎNTREG”), formând un grup coerent cu alte „particule”, materializează ADN-ul complet. Acest grup de „particule” inițiale a fost numit mai sus „particula cu ADN complet” (PGADN).” La acest nivel „întregul” este „forma de mișcare” descrisă mai sus. Materializarea activității ADN-ului este „reacția” (schimbări ale „formei” cu menținerea stării de închidere a traiectoriei (vezi TGV, pag. 79). Rezultă stabilitatea „formei de mișcare”. Trebuie subliniat ca traiectoria închisă a circulației „substanțelor” în această zonă este o „FORMĂ”, adică continuă, iar continuitatea nu poate fi asigurată, în nici un mod, de asocierea unui număr finit de „forme”. Aportul „gravitațional” al r.g. este astfel indispensabil.

71 Este vorba, după cum ușor se poate recunoaște, despre celula vie. Fig. 4

Ea nu este decât o mică galaxie, puțin mai specială. Trebuie să se „hrănească” și să elimine „produse ale metabolismului intern”. Acestea sunt „substanțe” și „corpuri fizice” cu care ia contact. Dacă n-au exact parametrii, stabiliți prin ADN, care s-o conserve, atunci celula ca atare (forma de mișcare) le este („hranei”) sau le devine („produselor metabolismului intern”) exterioară. Implicit ea NU este exterioară și r.g. care se află le baza acestora (NU își poate schimba metrica în mod liber). Trebuie subliniat că ceea ce „vede” celula ca stimuli externi în condițiile în care ea se „umfla sincron” cu r.g. sunt doar „substanța” și/sau „corpul fizic” plus imaginile acestora susținute de „câmpul fizic” (oscilații DEFAZATE ale PGADN) și, dintre acestea, doar pe acelea care diferă de parametrii ideali ai unor fluxuri externe care îi determină și îi conservă forma. Cei care corespund acestor date nu se mai „văd”. Așa că „imaginea” stimulilor externi este în totdeauna limitată la „formă” și mărginită de o zonă de totală nedeterminare („întuneric”). În consecință celulele nu-și prea pot permite o imagine corectă („absolută”) despre mediu. Vestea „bună” este că se pot constitui celule vii având la bază diferite „substanțe” (vezi TGV, eseul introductiv, pag. 44). Rezultă celule cu fenotipuri diferite dar exclusiv pe baza aportului unor influențe gravitaționale corespunzătoare. Acestea pot, pe baza diferențierii (rezultate din „defecte de fabricație” controlate de entitatea pe care am numit-o „Pavlov”), să alcătuiască „forme de mișcare” mai complexe: organismele complexe. Aceste sunt, ca și celulele, forme de mișcare pe traiectorii închise, stabile. Adică „ÎNTREGURI”. Celulele „umflându-se” se mișcă exact invers „materiei” galaxiilor care se „scurg” în acel „orificiu de chiuvetă” gravitațional. Ele, aparent, „țâșnesc” circular din orificiu. Dacă conjunctura, de la

72 nivelul fragmentelor de ADN, face ca mișcarea mai multor celule să închidă o anumită traiectorie, acea zonă de mișcare („organismul”) va rămâne stabilă în raport cu mișcarea celulelor. Zona nu se va mai „mișca” după o anumită regulă (nu se va mai „umfla”) odată cu r.g. ci va avea posibilitatea să schimbe, în mod liber metrica, singura impunere fiind aceea ca „mișcarea” rezultantă a mai multor celule să rămână de-a lungul unei traiectorii închise. În consecință, organismul va „vedea” oscilațiile ÎN FAZĂ ale PGADN: radiația și LUMINA COERENTĂ (cazul lui Adam „CU coastă”). Și, în interior, ca stimuli „exteriori” (scuzați jocul de cuvinte neinspirat) va „vedea” celulele care se mișcă altfel decât mișcarea care îi conservă forma. La acest tip de mișcare, care este consecința unor contacte dezordonate cu „substanțe” și „corpuri fizice” va reacționa reflex în ideea conservării formei („ordonat”). Potențialul lui de reacție (care materializează „instinctul de conservare” A FORMEI) are la baza o relație feed back de autoreglare cu ceea ce mai jos va fi numit „suflet” (având, el însuși, o natură exclusiv geometrică). Subliniez că modelul Universului (r.g. + „forme exterioare” <=> „mișcare pură” + „formă pură”<=> „mișcare ordonată”) este identic cu cel al „organismului viu”. Care ar fi totuși diferența dintre „viață” și „neviață”? Din modelele schițate mai sus există o singură diferență: - „forma”, fixă, se mișcă ordonat, generând „mișcarea materială” în cazul „materiei”, - „mișcarea materială”, perfect ordonată în cicluri vicioase, generează o „formă” fixă, „viața”. Totul în ideea conservării ÎNTREGULUI. Iată cum, un vechi și perimat (neputând fi confirmat „științific”) principiu materialist, „materia creează viața”, devine perfect natural într-un Univers geometric. Am răspuns astfel la întrebarea de mai sus: „Prin ce mecanisme, niște structuri („forme”), care sunt incluse în procese amorfe (mișcare haotică sau care, aparent, se supun unor legi cauzale), „ingerează” puterea de ordonare folosită pentru a anula relațiile cauzale și/sau dezordonate dintre ele pentru a deveni, împreună, un „ÎNTREG”, o „formă” care se „mișcă”(am arătat în TGV ca unicul atribut al „ÎNTREGULUI” este „forma”, eseul introductiv, pag. 32)?” Așa că organismele, compunând imaginile construite în radiație DEFAZATĂ, limitate (ca natură – „formă” și „dimensiuni”) pe care și le poate face fiecare fenotip celular despre mediu, cu imaginile purtate de radiația ÎN FAZĂ (vezi mai sus), pot construi imagini din ce în ce mai complete („obiectele” luate în considerare ca „întreguri” – exclusiv „forma”). La limită, există organisme formate la rândul lor din organisme care pot vedea UMB ca „ÎNTREG”. Trebuie subliniat că fără influența entității pe care în TGV am numit-o generic „Pavlov” (Cancer – Teoria…, pag. 12) „organismul viu” care este „forma” n-ar fi apărut fiind format din celule care nu pot forma un „întreg” (de asemenea „forma”) decât sub influența unor contexte gravitaționale adecvate (Cancer – Teoria…, pag. 45-47). Deci, „organismul viu” este totuși format din „părți” care, în principiu, nu se pot manifesta ca atare fiind „încorsetate” gravitațional. Dar practic se pot manifesta totuși ca „părți” sub influenta unor „semnale” repetate. Acum este destul de clar că prin mecanismul reflexelor condiționate (Homo sapiens nu mai ia contact cu realitatea ca „întreg” ci „pe părți”, care, scăpate de sub constrângerea gravitațională devin manifeste, vezi TGV) imaginea la care are acces este cea de la nivel celular. Revin: „aceste contacte generează, în interiorul „formelor”, „defazaje” în mișcările PGADN care conduc la transmiterea imaginii acestora la nivelul tuturor metricilor r.g..”

73 „Urmele” organismelor vii („forme”), în toate metricile reprezintă „sufletul”. După cum am spus mai sus în timpul vieții (expansiunea sincronă cu cea a r.g. a formei vii) celula sau organismul, sau „organismul de organisme” se suprapune peste imaginea sa, peste „suflet”. Ele (imaginile) interacționează în aceste condiții cu „materia” la nivelul structurilor superioare celulelor vii (țesut, organ, organism) ca și un „câmp fizic” (care are „greutate”) prin intermediul SÂNGELUI (vezi mai jos). Este de fapt cel care conservă forma organismelor prin intermediul „modelului temporal ideal” de la nivelul sistemului nervos central. Apare un mecanism feed back de autoreglare prin cunoaștere (contactul „formelor”) între structura vie, imaginea sa, „SUFLETUL” și „ÎNTREG”. Citiți mesajele: sunt adevărate: http://www.youtube.com/watch?v=vUyXoa9qpjY Structura vie + imaginea sa, „Sufletul”, este și el un „OBSERVATOR” în UMB. http://projectavalon.net/forum4/showthread.php?42299-Scientists-photograph-weigh-soul Problema este că „organismele” trebuie aprovizionate permanent cu „substanțe”. Iar acest proces este constant și spontan exclusiv pe o anumită traiectorie (relație „formasimetrie - metrică”). Este traiectoria care lasă substanțele în ciclurile vicioase din care provin, conservând contextul geometric al ÎNTREGULUI. „Sufletul” se poate „mișca” liber la nivelul oricărei metrici din UMB pe care îl poate „vedea” astfel din afară și ne poate ajuta, daca lăsăm relația feed back de autoreglare prin cunoaștere, menționată mai sus să funcționeze, în găsirea acestei traiectorii. Aceasta traiectorie ne asigură VIAȚA VEȘNICĂ. GĂSIREA EI ÎNSEAMNĂ NAȘTEREA DIN NOU. Numai ca, momentan, noi, observând, din cauza sinapselor condiționate (vezi TGV, eseul introductiv, pag. 19), exclusiv „obiectele” (emițătoare de lumină ne coerentă) nu putem interpreta corect informațiile transmise de „suflet” pentru ca acestea sunt formate în lumina coerentă (gen laser). Ele sunt transmise corect la nivelul sângelui (vezi mai jos) dar sunt interpretate incorect (din cauza sinapselor condiționate de la nivelul SNC). Am arătat în eseul introductiv al TGV (eseul introductiv, pag. 11, 12) ca potopul și agricultura sunt fenomene special relaționate pentru a se genera mecanismul de structurare a sinapselor condiționate prin mecanismul reflexelor condiționate. De aceea ne uitam exclusiv la obiecte și nu putem avea perspectiva „ÎNTREGULUI”. Realitatea (RADIAȚIA, LUMINA COERENTĂ) se află exact acolo unde noi nu ne uităm deloc (din cauza sinapselor condiționate), ÎNTRE OBIECTE. Spuneam mai sus: „CÂT DE SIMPLU TREBUIE SĂ FIE CA SĂ ÎNȚELEGEM: NOI NU FACEM PARTE DIN CEEA CE VEDEM (ACUM)!” . Noi suntem „între” obiecte: „organismele” („forme”) sunt o proprietate a spațiului care leagă „obiectele” și/sau „fenomenele” („cauze” și/sau „efecte”) .

74 Legământul „cuiva” cu oamenii, care stipula că nu va mai da potop a fost „semnat” evident după potop. Curcubeul, fiind ales atunci ca semn al acestui legământ, este iarăși evident, nu a existat înainte. Oare pentru că în lumină coerentă curcubeul nu este vizibil? Este probabil că înainte de potop (fără sinapse condiționate) oamenii vedeau mult mai multe într-o lumină coerentă (fără „întuneric”, vă aduceți aminte în ce mod a fost făcută „lumina”, nu-i așa?). Ea se va „reaprinde” curând. Foarte curând. O să vă povestesc o întâmplare trăita de mine, personal. Exact acum doi ani, într-o după amiază, aveam niște timp de pierdut prin parcul Parlamentului („Casa poporului”). Am întârziat până pe la orele 21. S-a întunecat. Atunci, fațada clădirii (latura dinspre B-dul Libertății) a fost iluminată cu proiectoare foarte puternice. Nu după mult timp observ un fenomen ciudat: multe pasări „de zi”’ (pescăruși, rândunele de mare, din cele care s-au adaptat la Dâmbovița de câțiva ani buni) se strâng deasupra zonei, în bătaia reflectoarelor. Zburau în cercuri largi, în liniște, ca fermecate. Care o fi explicația (sunt pasări „de zi” care-și dereglează astfel grav ritmul biologic)? S-ar putea ca cineva să se fi gândit să le dea de mâncare în curtea Parlamentului, la ora aia?! Absurd! În plus, încercând să verific și această puțin probabilă ipoteză, am urmărit câțiva „indivizi” mai insistent: nimeni nu a aterizat deloc până la ora 24. Atunci „lumina” aceea s-a stins. Dintr-o dată, toate, au început să facă un zgomot de nedescris și să se agite isteric. Pe urmă s-au liniștit și au plecat... Și pentru ele, a doua zi, a răsărit, Soarele, lumina care „dă”, nu „ia” viața! Nu numai noi avem plăcerea perversă de a ne sinucide privind ca hipnotizați spre „faruri de mașină”. Când ni se ia aceasta „plăcere” facem „urât”. „Semnalele” (stimulii generatori de lumină necoerentă, ieșiți din context, vezi TGV, eseul introductiv, pag. 11, 12) au darul de a întrerupe funcționarea ca „ÎNTREG” a organismului. Se rupe astfel legătura cu „sufletul” și cu sângele („antena” care ne ajută să recepționăm semnalele – imaginile – „sufletului”, vezi mai jos): "Cum s-ar putea vinde sau cumpăra cerul ori căldura pământului? Ideea ni se pare stranie. Dacă prospeţimea aerului şi murmurul apei nu ne aparţin, cum le putem vinde? Pentru poporul meu nu există colt al acestui pământ care să nu fie sacru. Un ac de pin care sclipeşte, un mal nisipos, o brumă întinsă în mijlocul pădurii întunecate, totul este sfânt în ochii şi în memoria celor din poporul meu. Seva care urcă în arbori poarta în ea credinţa Pieilor Roşii; fiecare luminiş şi fiecare insecta sunt sacre pentru memoria şi credinţa poporului meu. Când albii merg la ceruri şi uită locul natal, morţii noştri nu-şi uită niciodată acest pământ frumos pentru că el le este mamă. Noi facem parte din pământ si el face parte din noi. Florile sunt surorile noastre, cerbii, caii, vulturii sunt fraţii noştri; crestele stâncilor, roua preriilor, căldura din pieptul poneilor şi omul aparţin aceleiaşi familii. Acest pământ este sacru pentru noi. Iar apa scânteietoare care se prăvăleşte în râuri şi pârâiaşe nu este numai apă, ea este sângele strămoşilor noştri. ,.. Trebuie să-i învăţaţi pe copiii voştri că pământul nostru este sfânt, că fiecare imagine ce se reflectă în apa clară a lacurilor este ca o fantomă care vorbeşte despre întâmplări, despre amintiri ale vieţii celor din poporul meu. Murmurul apei este vocea tatălui meu. Râurile sunt surorile noastre; ele ne astâmpără setea, ne poartă canoea şi ne hrănesc copiii. Dacă noi vă vindem pământul nostru va trebui să vă amintiţi toate acestea şi să-i învăţaţi pe copiii voştri că râurile sunt surorile noastre şi ale voastre şi de aceea trebuie să le iubiţi ca pe fraţii voştri.

75 Noi ştim că omul alb nu înţelege modul nostru de a vedea lucrurile. Pentru el o palmă de pământ face cît oricare alta pentru că el este un străin care vine în noapte, îşi ia de pe pământ ceea ce îi trebuie şi-l părăseşte. Pământul nu-i este frate, ci duşman. Işi uită mormântul tatălui său şi îşi creşte copiii fără dragoste de pământul natal ... El tratează pe mama sa, pământul, şi pe tatăl său cerul, ca pe lucruri care se pot cumpăra, jefui sau vinde, asemenea oilor şi perlelor colorate. Lăcomia sa va sărăci pământul si-l va lăsa pustiu. Eu nu ştiu nimic, modul nostru de a fi diferă de al vostru (...) Nu exista un colt liniştit în oraşele omului alb. Nicăieri nu se aude creşterea ierbii primăvara sau bătaia aripilor de fluturi. Dar poate că este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg. Zgomotul din oraşe te asurzeşte. Ce rămâne din viaţă daca nu poţi asculta clipocitul apei şi cântecul broaştelor în noapte? Dar poate este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg. Indianul preferă adierea vântului care mângâie oglinda iazului şi mireasma vântului spălat de ploaia de amiază sau parfumat de pini. Aerul este scump omului roşu pentru ca toţi împart acelaşi suflu. Animalul, arborele şi omul - toţi respiră la fel. Omul alb nu pare să perceapă aerul pe care îl respiră. Asemenea unui muribund, el nu-i mai recunoaşte mirosul ... Trebuie să ştiţi că aerul este cu mult mai preţios şi că suflul aerului este acelaşi în toate lucrurile care trăiesc. Aerul care a dat strămoşilor noştri prima lor respiraţie primeşte, de asemenea, ultima lor privire. Şi dacă ne vindem pământul, voi trebuie să-1 păstraţi curat şi sfânt pentru ca omul să poată simţi mângâierea vântului şi dulceaţa câmpului în floare. ... Dacă hotărâm sa vă vindem pământ, voi pune o condiţie: omul alb trebuie sa trateze animalele de pe acest pământ ca pe fraţii şi surorile sale. Eu sunt sălbatic si nu înţeleg un alt mod de a trăi. Am văzut miile de bizoni care putrezeau in preerie lăsaţi acolo de omul alb care i-a ucis din goana trenului. Eu sunt un sălbatic şi nu pricep cum acest cal de fier care fumegă poate fi mai important decât bizonii pe care noi nu-i ucidem decât pentru nevoile vieţii noastre. Ce este omul fără animale? Dacă toate animalele ar dispărea, omul ar muri complet solitar, pentru că tot ceea ce li se întâmpla animalelor i se întâmplă imediat şi omului. Toate lucrurile sunt legate între ele. Spuneţi copiilor voştri că pământul de sub picioarele lor nu este altceva decât cenuşa strămoşilor noştri ... învăţaţi-i pe copiii voştri ceea ce noi i-am învăţat pe ai noştri - pământul este mama noastră şi ceea ce se întâmplă pământului, nouă ni se întâmplă şi se întâmplă copiilor pământului. Dacă omul batjocoreşte pământul, pe sine se batjocoreşte. Noi o ştim de mult - nu pământul aparţine omului, ci omul pământului. Noi o ştim bine - toate lucrurile sunt legate între ele, aşa cum sângele face legătura între membrii aceleiaşi familii. ,.. nu omul a ţesut pânza pământului; el este doar un fir. Tot ceea ce el face cu pânza pământului, lui îşi face. Nici omul alb care are un Dumnezeu ... nu poate să nu împărtăşească acest destin comun. Când ultimul om va dispărea de pe acest pământ şi când amintirea sa nu va mai fi decât umbra unei imagini care străbate preeria, râurile şi pădurile vor păstra spiritul fraţilor mei pentru că ei iubesc acest pământ ca pruncul bătăile inimii materne. După toate, noi suntem probabil fraţi şi surori. Există ceva pe care noi 3 ştim bine şi pe care omul alb îl va şti poate într-o zi: Dumnezeul nostru este acelaşi cu al vostru. Voi credeţi că Dumnezeu este

76 numai al vostru ca şi pământul nostru. Este imposibil. El este Dumnezeul omului şi are aceeaşi îndurare pentru toţi oamenii, albi sau roşii. Cel ce-şi murdăreşte patul va pieri într-o zi sufocat de propriile sale mizerii. Dar în timp ce noi pierim, voi veţi străluci iluminaţi de forţa unui Dumnezeu care v-a condus pe acest pământ şi care, într-un scop special, v-a permis să ne dominaţi. Acest rost este ciudat pentru noi. Noi nu înţelegem pentru ce sunt ucişi toţi bizonii, de ce nu sunt domesticiţi caii sălbatici, de ce lucrurile cele mai ascunse ale naturii sunt înăbuşite de mirosul greu al oamenilor, de ce priveliştea frumoaselor coline este tulburată de strigătele lor. Unde sunt desişurile ascunse? Au dispărut. Unde este marele vultur? A dispărut şi el. Este sfârşitul vieţii şi începutul supravieţuirii. Pământul este leagănul şi sursa de existentă a vieţii noastre. Aceasta o ştiau, mult mai bine decât noi, oamenii care trăiau nemijlocit în natură. In mod paradoxal, în numele civilizaţiei şi al prosperităţii, 1-am uitat, degradîndu-1, pustiindu-1. Pământul a devenit irespirabil. Riscăm să dispărem sufocaţi de propria noastră "operă". Dacă omul distruge Pământul care 1-a creat şi care-1 hrăneşte, înseamnă că ori doreşte să se sinucidă, ori adevărurile pe care le deţine despre sine şi natură sunt false. În căutarea acestor adevăruri uitate vă invită gândurile noastre.” Textul de mai sus este un citat, cu acordul autoarei, din lucrarea "La medicine du corps energetique" de Jeannine Fontaine, în care este reprodusa scrisoarea unui şef de trib indian (Pieile Roşii) adresată Preşedintelui SUA în anul 1894, ca răspuns la cererea acestuia de a le cumpăra o parte din pământurile lor (selecţia, traducerea şi sublinierile ne aparţin).” http://ro.scribd.com/doc/11715679/Inteligenta-materiei

4) Marele secret MAI JOS DEMONSTREZ CĂ „TIMPUL” NU EXISTĂ. http://www.scribd.com/doc/117830883/timpula-disp%C4%83rut-in-21-12-2012-pag-17, pag. 20. ÎN ACEST DEMERS PORNESC DE LA URMĂTORUL FAPT: ÎN ORICE ORGANISM VIU (CONSECINȚĂ DIRECTĂ ȘI SPONTANĂ A REALITĂ ȚII) INEXISTENȚA „TIMPULUI” ESTE DOVEDITĂ PRIN EXPERIMENT: TOATE PROCESELE CONSTITUENTE ALE „VIULUI” SUNT SIMULTANE (INCLUSIV CELE REZULTATE ÎN URMA CONTACTULUI CU MEDIUL NATURAL): LIPSEA DOAR MODELUL CARE SĂ EXPLICE UN ASEMENEA COMPORTAMENT. ÎN LUCRAREA http://www.scribd.com/doc/52059100/Cancer-Teoria-gravita%C8%9Bional%C4%83a-vie%C8%9Bii-de-ing-fiz-Gabriel-Pascu DESCRIU UN ASTFEL DE MODEL. DECI, ÎNTR-O REALITATE STRICT INDEPENDENTĂ DE HOMO SAPIENS SAPIENS, ÎN ORGANISMELE VII, „TIMPUL” NU EXISTĂ. ORI „VIAȚA” APARE ÎNAINTEA „CONȘTIINȚEI”. IAR „CONȘTIINȚA”, „TIMPUL” ESTE O BOALĂ CARE SE CAPĂTĂ (SE „ÎNVAȚĂ”) ÎNTOTDEAUNA, PE PARCURS.

77 CONSIDERÂND ACEST FAPT VEȚI APRECIA DUMNEAVOASTRĂ CÂT DE CORECTĂ ESTE DEMONSTRAȚIA CĂ „TIMPUL” ESTE EXCLUSIV „ÎN NOI”, DAR OPUS „VIEȚII”. DUPĂ „MII DE ANI” ÎN CARE CIVILIZAȚIA UMANĂ „S-A DEZVOLTAT” SUB IMPERIUL SĂU NU ESTE DE AȘTEPTAT CA OAMENII SĂ RENUNȚE UȘOR LA ACEST MOD DE A VEDEA LUMEA, ORICÂT DE CORECTĂ AR FI ARGUMENTAȚIA RESPECTIVĂ. „OBIȘNUINȚA ESTE O A DOUA NATURĂ”. HAIDEȚI TOTUȘI SĂ PRESUPUNEM CĂ AFIRMAȚIA ESTE ADEVĂRATĂ: „TIMPUL” NU EXISTĂ! CARE ESTE MIZA ACESTEI EVENTUALE REALITĂȚI? LEGAT DE IDEEA NAȘTERII FIECĂRUIA DINTRE NOI O PRIMĂ ȘI FUNDAMENTALĂ IMPLICAȚIE AR FI CĂ „NAȘTEREA” (APARIȚIA VIEȚII) ȘI „MOARTEA” SUNT SIMULTANE. REZULTĂ CĂ ELE AU SURSE DIFERITE. DE EXEMPLU: UN BEC APRINS NU POATE EMITE SIMULTAN LUMINĂ ȘI ÎNTUNERIC CI, EVENTUAL , ÎNTRE BEC ȘI RECEPTOR TREBUIE SĂ SE INTERPUNĂ UN CORP EXTERIOR OPAC, FĂRĂ LUMINĂ PROPRIE, CARE SĂ GENEREZE ASTFEL, SIMULTAN CU LUMINA, ÎNTUNERIC . MAI CONCRET, REZULTĂ CĂ „MOARTEA” VINE DIN EXTERIORUL „VIEȚII”, CARE PRIN NATURA EI ESTE „VEȘNICĂ”. BINEÎNȚELES CĂ TERMENUL „VEȘNIC” N-ARE, ÎN ACEST CONTEXT (FĂRĂ „TIMP”), NICI UN SENS. FRAZA RESPECTIVĂ TREBUIA SĂ SE TERMINE LA „ESTE”. TRASEUL CORECT AL EXISTENȚEI, URMAT CU AJUTORUL „BUNULUI SIMȚ”, TREBUIE SĂ EVITE „UMBRA” („MOARTEA”) FĂCUTĂ DE ACEST CORP OPAC. ÎN CONDIȚIILE ÎN CARE „TIMPUL” NU EXISTĂ („VEZI”, „CUNO(ȘTI)” TOTUL, SIMULTAN) ACEST LUCRU ESTE FOARTE SIMPLU. DOVADA CĂ LUCRURILE N-AR STA ÎN REALITATE AȘA AR FI CĂ UNDEVA „TIMPUL” NU EXISTĂ DAR ORGANISMELE TOTUȘI „MOR”. ESTE VORBA DESPRE ANIMALE ÎN MEDIUL LOR NATURAL (IMUNE LA „BOALA” DE A APRECIA FORMAL „TIMPUL”). EXPLICAȚIA VINE DIN ANALIZA POSIBILITĂȚILOR CONCRETE DE OBSERVARE („CUNOAȘTERE”) A MEDIULUI. ÎN POFIDA LATENȚEI CHIMICE τ (TAU, CEA DESPRE CARE VORBEA Karen Bulloch ÎN 1978), ÎN MOD NATURAL, PROCESELE UNUI ORGANISM VIU SUNT SIMULTANE, PERMIȚÂND UN CONTACT SIMULTAN CU MEDIUL, LA NIVELUL TUTUROR SUBSTRUCTURILOR. REZULTĂ CĂ ACEST CONTACT ESTE LIMITAT EXCLUSIV CALITATIV, MORFOFUNCȚIONAL. STRUCTURA MORFOFIZIOLOGICĂ SPECIFICĂ A ANIMALELOR LE LEAGĂ, DIN PUNCTUL DE VEDERE AL POSIBILITĂȚILOR DE OBSERVARE ȘI REACȚIE EFICIENTĂ LA STIMULI, ÎN MOD STRICT, DE UN DOMENIU DAT, LIMITAT CA DIMENSIUNI. AȘA CĂ NUMĂRUL INDIVIZILOR ESTE ȘI EL LIMITAT, PRIN „MOARTE”. ÎN CAZUL LUI HOMO SAPIENS SAPIENS SITUAȚIA SE SCHIMBĂ RADICAL: STRUCTURA MORFOFIZIOLOGICĂ („MODELATĂ” ARTIFICIAL) ÎI PERMITE SĂ OBSERVE ȘI SĂ

78 REACȚIONEZE LA APROAPE ÎNTREAGA VARIETATE DE STIMULI CARE SE GĂSEȘTE PE PLANETA PĂMÂNT. EL POSEDĂ, POTENȚIAL, O INDEPENDENȚĂ (INCLUSIV SPAȚIALĂ) QUASI TOTALĂ. INDEPENDENȚA TOTALĂ ÎNSEAMNĂ „ CUNOAȘTERE” TOTALĂ. PENTRU CAZUL SĂU, CU TOTUL SPECIFIC, „S-A PUS LA PUNCT” UN PROCEDEU DE LIMITARE A POSIBILITĂȚILOR DE OBSERVARE ȘI REACȚIE LA STIMULI PRIN INDUCEREA FUNCȚIONĂRII „PE RÂND”, NE SIMULTAN, A „PĂRȚILOR” (PE BAZA MECANISMELOR DE STRUCTURARE A SINAPSELOR CONDIȚIONATE – PAVLOV). ASTFEL, LATENȚA CHIMICĂ τ , CARE ERA MANIFESTĂ ÎNTRE ORGANISM, ÎN ÎNTREGUL SĂU, ȘI MEDIU, DEVINE ACUM MANIFESTĂ ÎNTRE PROCESELE DISTINCTE ALE ORGANISMULUI. MEDIUL ÎNSUȘI ESTE „CUNOSCUT” ASTFEL PE „PĂRȚI”. SCHIMBAREA CELOR DOUĂ STĂRI ESTE FUNDAMENTALĂ: ÎN PRIMA, IN POFIDA LATENȚEI CHIMICE τ, „FORMA” ORGANISMULUI POATE PERCEPE „FORMA” MEDIULUI (AMBELE STABILE), IAR ÎN A DOUA DOAR „RELAȚIILE CAUZALE” (CU DEFINIȚIILE DE MAI SUS) ÎNTRE „PĂRȚI”. NATURA „ÎNTREGULUI” MEDIU ESTE CEA GEOMETRICĂ (ALTFEL EL N-AR PUTEA GĂZDUI „VIAȚA”). EA NU „INTERACȚIONEAZĂ” CU „FORMA” „ÎNTREGULUI” ORGANISM. „INTERACȚIUNEA” N-ARE SENS ÎNTR-UN CONTEXT GEOMETRIC. REZULTĂ CĂ, PENTRU HOMO SAPIENS SAPIENS, „MOARTEA” AR PUTEA FI EVITATĂ. ÎN CAZUL „RELAȚIILOR CAUZALE” DEVIN MANIFESTE LIMITĂRILE MORFOFUNCȚIONALE ALE „PĂRȚILOR” (CA ÎN CAZUL CELORLALTE ANIMALE - CARE FORMAL EXISTĂ ÎN NOI – VEZI EVOLUȚIA EMBRIONULUI UMAN). ACESTE LIMITĂRI IMPLICĂ DISPARIȚIA DIN „TABLOUL” PE CARE ORGANISMUL LUI HOMO SAPIENS SAPIENS ȘI-L FACE DESPRE REALITATE, A UNOR ZONE CARE ASTFEL AU DEVENIT „PAUZE DE OBSERVARE”. PE SCURT: A FOST „INVENTAT” „TIMPUL”. ACESTA LEAGĂ ÎNTRE ELE IMAGINILE INCOMPLETE PERCEPUTE ÎNTRE PAUZELE DE OBSERVARE, „CAUZELE” ȘI „EFECTELE”, FORMATE LA NIVELUL UNOR STRUCTURI MORFOFUNCȚIONALE DISTINCTE („PĂRȚI”) ALE ORGANISMULUI. TOT ACEST MECANISM (PE SCURT DESCRIS AICI) ARE UN SINGUR SCOP: CAMUFLAREA FENOMENULUI REAL, ACELA CĂ „MOARTEA” ESTE INDUSĂ SIMULTAN DIN EXTERIORUL „VIEȚII ”, PRIN LIMITAREA POSIBILITĂȚILOR DE OBSERVARE (A „CUNOAȘTERII”), ȘI DE O SURSĂ CARE POATE FI EVITATĂ. ȘI, DE ASEMENEA, CREAREA SENZAȚIEI CĂ, DE FAPT, EXISTĂ O UNICĂ SURSĂ, COMUNĂ, PENTRU „VIAȚĂ” ȘI „MOARTE” (BAZA RELIGIILOR MONOTEISTE). CA UN UNIC BEC CARE SE APRINDE ȘI SE STINGE „PE RÂND, „ÎN TIMP”, DUPĂ LEGI NUMAI DE EL CONTROLATE. DACĂ „ESTE VORBA DESPRE O SINGURĂ SURSĂ”, ȘI PENTRU „VIAȚĂ” ȘI PENTRU „MOARTE”, CE SENS ARE SĂ ÎNCERCI S-O EVIȚI: DACĂ EVIȚI „MOARTEA” (PRIN

79 „MÂNTUIRE”) EVIȚI ȘI „VIAȚA” REALĂ ÎN ACELAȘI „TIMP”, CUFUNDÂNDU-TE ÎN „VIAȚA DE APOI”... AȘA CĂ IEI CE (CREZI TU CĂ) ȚI SE OFERĂ: „VIAȚA” CU „MOARTEA”, „LA PACHET”, ÎN „TIMP”, PE RÂND. PROCESELE CONSTITUENTE DESFĂȘURÂNDU -SE SIMULTAN, „VIA ȚA” ÎNSEAMNĂ „ÎNTREG”, „FORMĂ”. IAR „MOARTEA” ÎNSEAMNĂ „PĂRȚI” CARE SE SEPARĂ PRIN „RELA ȚII CAUZALE” INTERMEDIATE DE „TIMP”. Cu alte cuvinte este vorba despre antinomia existenței „ÎNTREGULUI” („formei”) cu cea a „PĂRȚILOR” („relațiilor cauzale”), conform definițiilor. La nivelul organismelor această antinomie este strict echivalentă cu antinomia existenței „vieții” și a „morții”, care, în lipsa existenței „timpului” sunt simultane. ȘI, ÎN CONSECINȚĂ, NU POT AVEA, AMÂNDOUĂ, O SINGURĂ SURSĂ. ELE AU SURSE („TAȚI”) DIFERIȚI, AȘA CUM SUBLINIAZĂ ISUS! „Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu; și voi faceți ce ați auzit de la tatăl vostru.” (Ioan.8:38) CĂ ACEST FAPT NU ESTE EVIDENT SE ”DATOREAZĂ” „TIMPULUI”. EL ESTE UN SOI DE VIRUS INFORMATIC, INTRODUS DE UN HACKER DIN EXTERIORRUL „VIEȚII”, CARE GENEREAZĂ MANIFESTĂRI PATOLOGICE, ȘI CARE DUC LA”MOARTE”. PÂNĂ LA ”MOARTE” ESTE TOTUȘI UN DRUM LUNG (TOT ÎN „TIMP”) ȘI ÎNTORTOCHIAT. ACESTA ARE ȘI EL UN „FIR ROȘU”: „RĂUL”. DE ASEMENEA, „RĂUL”, VINE, DE FAPT, DIN EXTERIORUL FIINȚEI UMANE ȘI ESTE INTRODUS TOT PRIN „TIMP”. *** Puneam undeva problema generării tumorilor solide (organisme de sine stătătoare) in vitro, pornind exclusiv de la celule și/sau țesuturi sănătoase. Un asemenea experiment reușit ar dovedi că respectivul experimentator cunoaște în detaliu mecanismul malignizării și că a reușit să-l reproducă. Deci, eventual, poate să-l și controleze. Dacă aveți cunoștință despre așa ceva va rog insistent să-mi dați de știre. „Indiferent dacă leziunea (care produce cancerul, n.n.) începe în nucleu sau în citoplasmă, dacă la originea ei stă o mutație somatică, prezența unui virus sau deranjarea unui circuit, tot ce împiedică recepționarea unui semnal poate scoate celula în afara legilor comunității. Înțelegerea cancerului presupune pătrunderea în logica sistemului care impune celulelor constrângerile organismului (VIU, ca ÎNTREG, n.n.).”, Logica viului, pag. 338. Și François Jacob intuiește ca fenomenul cancer poate apare exclusiv in vivo si se referă la mecanismele care controlează relația „funcție – formă” la nivele structurale superioare (țesut, organ, organism). La fel: aveți cunoștință despre vreun experiment în care, de exemplu, un ovul fecundat in vitro să fie pus în asemenea condiții (de asemenea, in vitro) încât să evolueze până „la termen” și să „nască” tot in vitro?

80 Cunosc răspunsul! Iar François Jacob îl motivează, Logica viului, pag. 336: „Există mai multe modalități de comunicare între celule: prin contact direct sau prin intermediul sistemului nervos și al hormonilor. Nu se cunoaște încă prea bine natura interacțiunilor moleculare care intervin în circuitele de reglaj (al relației "formă - funcție", n.n.). De fapt, am început 'să înțelegem' celula, nu însă și țesutul sau organul. Logica sistemului care dirijează execuția unor programe complexe, de pildă dezvoltarea unui mamifer, rămâne încă necunoscută. Formarea unui om pornind de la ou reprezintă un miracol de exactitate și de precizie. Cum dintr-o celulă apar mii de miliarde, în linii specializate, conform unei ordini stricte în timp și spațiu, iată ce desfide orice fantezie.” Problema este explicația fenomenului. Și explicația este: Biblie, Eclesiast 11;5 – „Cum nu ştii care este calea vântului, nici cum se fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot aşa nu cunoşti nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate.” Așadar, ce se întâmplă în pântecele femeii însărcinate este asemenea lucrării lui Dumnezeu. Dacă ai cunoaște-o ai cunoaște, implicit, și lucrarea respectivă. Dar „cineva” este foarte sigură ca n-o vei cunoaște! E o certitudine!? „Cineva” este foarte sigură de prostia noastră…Atunci de ce simte nevoia să ne-o spună și nouă, proștilor? Nu este fără rost acest demers? O explicație ar fi: asta este o slăbiciune din partea „ei”( „Dar dacă nu sunt chiar așa de proști? Măcar să stea locului de frică: „la ordin”!). De ce pare plauzibil acest scenariu? Pentru că mesajul pare a nu avea ca obiect exclusiv fenomenul ci și pe cei care trebuie să-l asculte: oamenii! Altfel, sarcini mai poartă și alte viețuitoare, nu? Oare de ce se teme „doamna”? Facerea 3;22 - Domnul Dumnezeu a zis: "Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele și răul. Să-l împiedicăm, dar, acum ca nu cumva să-și întindă mâna, să ia și din pomul vieții, să mănânce din el și să trăiască în veci." Deci, un experiment ca cel de mai sus nu s-a făcut pentru că ni s-a „ordonat” să nu putem găsi modelul unui asemenea proces. Iată modelul: În principiu se cunosc toate procesele fizico-chimice de generare a organismului în timpul sarcinii. Ce nu se cunoaște este mecanismul care controlează forma rezultantă în fiecare moment al evoluției fătului. Există o relație „formă-funcție” foarte bine controlată pentru fiecare din sub-structurile organismelor superioare și pentru organism în totalitate, pe toată perioada gestaţiei. Întrebarea fundamentală este: dacă un organism superior nu se poate dezvolta decât intrauterin (aminteam de lipsa oricărui experiment de generare completă in vitro) atunci care ar fi mecanismul de transmitere a „formei” intrauterin? Pe baza principiului „ingerării” dezordinii pentru a se genera „mișcări” ordonate, răspunsul este: prin sângele cu care fătul se hrănește prin cordonul ombilical. Ar fi de verificat dacă începerea procesului de specializare celulară pe fenotipuri și apariția sistemului nervos sunt procese care se întâmplă simultan. Dacă răspunsul este afirmativ atunci lucrurile stau cam așa: Avem, la un moment dat, un conglomerat, suficient de important, de celule fetale nespecializate, cu o formă nedefinită. În acel moment metabolismul lor solicită alimentarea cu sânge, printr-un dezechilibru fizico-chimic care afectează corpul mamei. Sângele matern conține o varietate de compuși chimici care, în contact cu membrana permeabilă a celulelor fetale pătrund în acestea și, pe baza unor reacții specifice, „selectează” un anumit segment ADN. Se inițializează producerea de proteine specifice care generează o

81 structură celulară specifică: corespunzătoare unui fenotip celular distinct (inițial specifice vaselor de sânge și inimii). Aceasta activitate modifică potențialele electrice de la nivel membranar care, în exteriorul respectivelor celule, vor genera apariția neuronilor. Iată secretul: Procesele descrise mai sus nu pot fi coordonate (simultan) decât de o informație structurată ca „formă”. Unde este aceasta informație? Am arătat în TGV că într-un organism singura informație geometrică se găsește exclusiv la nivelul finalității relației strict controlate „funcție – poziție relativă” a substructurilor acestuia. Adică la nivelul „formei” organismului. Dar până acolo, unde apare și este controlată relația „funcție – poziție relativă”? Adică unde există posibilitatea manifestării, independente încă, a „funcțiilor” și a „pozițiilor relative” a structurilor, fără ca această stare să afecteze structura, „forma” organismului în ansamblul său, pentru ca apoi relația „funcție – poziție relativă” să se structureze eficient? Căutăm un mediu în care ”funcțiile” și „formele” structurilor să existe, dar să nu se manifeste distructiv relativ la structurile organismului. Trebuie să fie un mediu fluid. La ce ne putem gândi? Bineînțeles, la sânge! Dar cum? Am stabilit că „VIAȚA” implică simultaneitatea proceselor constituente. Cum în sânge se găsesc „urme” ale tuturor proceselor (”funcțiilor”) organismului, rezultă că și substanțele rezultate în urma receptării și reacției la acțiunea unui stimul (care au loc quasi instantaneu, în cazul actului “REFLEX”– în TGV am dat exemplul producerii anticorpilor) se găsesc SIMULTAN într-un volum oarecare de sânge. Ele (substanțele) conțin informația unei imagini holografice 3D a contextului luat în considerare. Acest context se referă la reacția la stimuli specifici a organismului mamei. Dacă etapa respectivă de dezvoltare a fătului le poate lua în considerare (lăsând astfel urme) aceste reacții au ca finalitate și structurarea organismului fătului. De ce „imagine holografică” și nu o imagine „obișnuită”? Răspuns: pentru că organismul viu (complex de procese dinamice care, desfășurându-se pe o traiectorie cauzală și geometrică închisă, trebuie „modelat” în funcție de un referențial în mod permanent) „există” (se „mișcă”, intrauterin și „după”) total independent de orice manifestare exterioară materială (implicit fixă, dacă este considerată ca și referențial). Nici o astfel de manifestare NU s-ar putea constitui într-un referențial absolut pentru o imagine 3D atașată unui organism. IMAGINEA 3D A ORGANISMULUI N-ARE NICI O LEGATURA CU MANIFESTARILE MATERIALE. Rezultă că referențialul real pentru forma organismului viu (care, mobilă fiind, dovedește că nu depinde de un punct anume) devine, de fapt, fiecare (oricare) punct al spațiului geometric real (r.g.) care se află în expansiune. Acesta, pentru a putea susține o imagine care se „mișcă”(schimbă metrica) independent, trebuie să aibă o natură HOLOGRAFICĂ ÎN EXPANSIUNE („formă” + „mișcare”). O altă consecință a existenței total independente de punct (considerat din punct de vedere euclidian) și de metrica spațiului, ar fi că orice imagine distinctă a unor procese constituente ale organismului trebuie să se găsească într-o relație necauzală (de simultaneitate) cu imaginea organismului ca „ÎNTREG” (care este exclusiv „formă”), „oriunde” și „oricând”. Și asta în condițiile în care imaginea proceselor trebuie să sufere o translație dimensională: „mișcare” independentă în „interiorul” organismului și evoluție (de la nivelul ovulului fecundat la nivelul unui organism viabil). Și asta se întâmplă într-o HOLOGRAMĂ. Să încerc mai întâi nuanțarea sintagmei de „imagine holografică” în comparație cu imaginea 3D pe care o percepe Homo sapiens sapiens.

82

5) „Imaginea holografică” Imaginea holografică construită pe baza fenomenului „LASER” (Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation) are ca punct de referință oricare punct al suportului pe care este înregistrată. http://eloquensra.wordpress.com/2011/01/01/universul-holografic-traim-intr-o-lume-a-iluziilor/ „Ce este o hologramă? Dar înainte de a trece mai departe la teorie, sa vedem mai întâi ce este o hologramă. O hologramă este o fotografie tridimensională realizată cu ajutorul unui laser. Pentru a realiza o hologramă, obiectul care urmează să fie fotografiat, este mai întâi “învăluit” într-o rază de laser. Apoi, o a doua rază laser este îndreptată spre lumina reflectată a primei raze, iar modelul de interferență rezultat (zona în care cele două raze laser se amestecă) este înregistrat pe un film. Atunci când filmul este developat, se vor vedea doar turbulențe de linii luminoase și întunecate fără sens; dar dacă acest film este iluminat de o a treia rază laser, o imagine tridimensională a obiectului inițial va apare. Tridimensionalitatea unor asemenea imagini nu este doar singura caracteristică remarcabilă a hologramelor. Dacă holograma unui trandafir este tăiată în jumătate și apoi iluminata de o rază laser, fiecare jumătate va conține imaginea întreagă a trandafirului. Si chiar dacă și cele două jumătăți sunt din nou divizate, fiecare bucată de film va conține o mai mică , dar intactă versiune a imaginii originale. Spre deosebire de fotografiile normale, fiecare parte a unei holograme conține toate informațiile posedate de întreg. univers-holografic4Caracteristica hologramei “totul e conținut în fiecare parte” ne oferă o cu totul altă viziune. In toată istoria sa, știința occidentală a lucrat cu prejudecata că pentru a înțelege fiecare fenomen fizic, fie că este vorba de o broască sau de un atom, acel fenomen trebuie să fie divizat și studiat pe părțile sale componente. O hologramă ne învață faptul că anumite lucruri din Univers nu pot fi abordate astfel. Dacă vom încerca să divizăm un anumit lucru construit holografic, nu vom obține piesele din care el este făcut, ci doar “întreguri” mai mici.” Acum să traducem un pic: Avem, inițial, două fascicule laser de aceeași frecvență aflate „în fază” fiind obținute prin despicarea unui unic fascicul pe o oglindă semitransparentă. Când se compară raza reflectată de obiect cu perechea ei care „funcționează” ca referință, diferența de fază generată de fenomenul de

83 difracție Fresnel în fiecare punct de forma obiectului, materializează imaginea cu franje de interferență.

Fig. 5 Sursa schemei de difracție: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/68/Difractia.jpg S - sursa de lumină monocromatică L1 - lentilă convergentă - transformă fasciculul convergent în fascicul paralel (undele sferice devin unde plane) MN - fantă din paravanul E1 LR - lentilă ce focalizează lumina difractată

Fig. 6 Difracție Fresnel http://www.physics.pub.ro/Referate/BN120/Difractia_FRESNEL.pdf

84

Fig. 7 Când două sau mai multe fascicule de lumină se suprapun, dacă fasciculele îndeplinesc condițiile de coerentă, intensitatea undei rezultante din regiunea de suprapunere, variază de la un punct la altul între maxime care depășesc suma intensităților fasciculelor si minime care pot fi și nule. Aceste constatări teoretice si experimentale care eludează principiul cauzalității se pare că nu deranjează pe nimeni. Distribuția intensității undei rezultante în regiunea de suprapunere, caracterizată prin succesiunea de maxime si minime, poarta numele de franje. Difracția (franjele produse prin suprapunerea undelor provenite de la o distribuție continuă de surse coerente - sursă distribuită continuu - sunt numite franje de difracție și evidențiază existența fenomenului de difracție) și interferență (franjele produse prin suprapunerea undelor provenind de la un număr finit de surse coerente discrete se numesc franje de interferență și pun în evidență existența fenomenului de interferență) înseamnă, în ambele cazuri, faptul că anumite puncte „iradiate” de o sursă exterioară devin, ele însele, surse secundare de radiație. Este cazul metodei folosită în realizarea hologramei: surse secundare devin chiar punctele de pe obiect. După cum se poate observa din figură diferența de fază este informația utilă (dependentă de forma obiectului). Dar, atenție, ea este o informație „CONTINUĂ” care se conservă (este invariantă) de-a lungul fasciculelor, la orice distanță și în orice direcție față de sursă (în limitele unghiului solid permis de dimensiunile filmului fotografic). După cum se poate constata nu mă refer în aceeași termeni și la intensitatea radiației. Revin: „Când două sau mai multe fascicule de lumină se suprapun, dacă fasciculele îndeplinesc condițiile de coerență, intensitatea undei rezultante din regiunea de suprapunere, variază de la un punct la altul între maxime care depășesc suma intensităților fasciculelor și minime care pot fi și nule.” Demonstrațiile matematice foarte stufoase pe care le puteți găsi și dumneavoastră modelează, pentru unii acceptabil, constatările experimentale dar nu le pot explica (de ex., o parte a formulării de mai sus sună a perpetuum mobile). Părerea mea este că intensitatea, fiind o mărime fizică, materială (deci cu o evoluție cauzală), a fost „agățată” a forțat în aceste modele care pot fi descrise exclusiv geometric. Intensitatea luminoasă este o mărime legată de posibilitățile de percepție ale ochiului uman (veți găsi o mulțime de

85 surse bibliografice care să vă explice de ce animalele văd altfel, de obicei mai bine). În realitate este vorba despre modul său de interpretare (impus prin mecanismul reflexelor condiționate). Deci intensitatea luminoasă, care depinde de fluxul luminos, este de fapt „densitatea” de unde, provenind de la o suprafață a obiectului, între care nu există diferență de fază. Adică „lucioasă” și expusă către filmul fotografic. Deci dacă diferența de fază dă spațialitatea obiectului atunci lipsa ei dă informația despre intensitatea radiației provenite dintr-un anumit punct. Astfel, situații ca cele menționate mai sus („maxime care depășesc suma intensităților fasciculelor”) sunt perfect explicabile exclusiv pe baza diferenței de fază, singura continuă în orice metrică, de-a lungul razelor purtătoare ale informației geometrice. Adică se realizează o „scurtcircuitare” a oricăror eventuale procese cauzale necesare transmiterii sale (a imaginii) la dimensiuni aparente diferite, dată fiind simetria sferică după care se propagă fasciculele (de ex. expunerea obiectului de mai multe ori, la distanțe și din unghiuri diferite, procese grevate de principiul II și/sau de Principiul de incertitudine). Faptul că aceste dimensiuni aparente diferite sunt accesate simultan (și nu CAUZAL) este demonstrat și prin fragmentarea suportului pe care s-a realizat holograma. Dacă nu protocolul experimentului (construit, în mod evident, cauzal) este „cauza” fenomenului, atunci concluzia „forțată” este că el, fenomenul, are un substrat, un „suport” NECAUZAL, accesat prin acest protocol. În TGV am numit acest suport „realitatea geometrică”. Iar această realitate, în care suntem incluși fără să realizăm acest fapt, este, în întregime, „holografică”. Cu alte cuvinte, ceea ce lipsește abordărilor lui David Bohm, înregistrate la adresa de mai sus, și aparent similare cu ultima concluzie, este principiul „mișcării”. „Cosmosul, o super-hologramă În afara naturii sale fantomatice, un asemenea Univers iluzoriu ar avea si caracteristici uimitoare. Dacă aparenta separare al particulelor subatomice este iluzorie, atunci, la un nivel mai profund al realității, toate lucrurile din Univers sunt interconectate in mod infinit. Electronii dintr-un atom de carbon din creierul uman sunt conectați de particulele subatomice deținute de fiecare peste care inovata, de fiecare inima care bate, de fiecare stea care strălucește pe cer. Totul se întrepătrunde cu totul, și, deși natura umană are tendința de a categorisi și divide toate lucrurile din Univers, toate împărțirile sunt inutile, pentru ca realitatea e una singură. Într-un univers holografic, chiar și timpul și spațiul nu mai pot fi percepute ca lucruri fundamentale. Un concept ca spațiul nu mai are sens, întrucât, în realitate, nimic nu este despărțit; la fel și timpul nu are nici semnificație, căci totul se petrece simultan. La un nivel mai profund, realitatea este o superhologramă, în care trecutul, prezentul si viitorul există simultan. Acest fapt sugerează faptul că, dacă ar exista tehnologia necesară, într-o zi am putea plonja într-un nivel de realitate super-holografic, și am putea vizualiza scene din trecutul îndepărtat. Dacă admitem că super-holograma este matricea care a dat naștere întregului nostru Univers, în ea este conținut fiecare particulă subatomică care a fost sau care va fi, fiecare configurație de materie si energie posibilă, de la fulgi de zăpadă până la quasari, de la balene până la raze gamma. Totul trebuie văzut ca un fel de depozit cosmic al “totului care există”.

86 Deși Bohm afirmă că nu există nici o posibilitate de a ne da seama ce se află ascuns în această superhologramă, totuși el se aventurează în a spune că nu există niciun motiv pentru care să nu presupunem că ar exista mai mult. Poate că nivelul super-holografic de realitate este doar o etapă, în spatele căruia se află un număr infinit de alte structuri super-holografice sau de alta natură.” Iată acum un fragment din eseul introductiv al TGV: „”Particulele” integrate, pe principiul independenței geometrice, în ”realitatea geometrică” care se manifestă ca un ”ÎNTREG”, respectă următorul principiu: fiecare ”particulă” face parte, simultan, din toate simetriile din care este constituită ”realitatea geometrică”. Adică sunt simultan și strict ”echivalente”. Asta pentru că simetriile distincte nu pot constitui, în nici un context, ”părți” ale ”realității geometrice”. Ele pot fi percepute, EVENTUAL, ca „părți” doar prin compararea cu anumite simetrii exterioare r.g. (despre care voi vorbi mai jos) cu care aceste eventuale „părți” sunt echivalente ca formă și dimensiune. Fiecare dintre „particule” constituie o zonă de ”intersecție” a tuturor simetriilor ”realității geometrice” (date ca formă dar „extensibile” din punct de vedre dimensional).” Pasajul subliniat se referă, fără nici un fel de intenție, la modelul hologramei. R.g. (holograma absolută) există pe baza conservării unei relații „simetrie – metrică” la nivelul „punctelor suport”. De ce? Relația „simetrie – metrică” trebuie înțeleasă pe baza axiomei că o simetrie poate fi susținută complet și permanent prin considerarea simultană a unui număr minim dat de „puncte suport” („particule”) exclusiv afectate acestui scop (ele nu au proprietățile materiei și sunt modelate în TGV). Problema este că „particulele” se află într-un proces continuu de distanțare a fiecăreia față de toate celelalte (sau modificare a „metricii” - proces de expansiune geometrică a r.g. – vezi TGV). Această modificare a metricii poate lăsa invariante (neschimbate) simetriile pe care „particulele” le susțin exclusiv în condițiile în care acestea se „mișcă” (vibrează) pe un traseu închis, fenomen a cărui finalitate NU ARE O NATURĂ GEOMETRICĂ . ESTE UN TEXT. L-am numit ADN-ul COMPLET, în TGV. Rezultă că ADN-ul COMPLET este suportul unei relații „simetrie – metrică” complet definite. Această relație are aspectul radiației față de „formesimetrii” DESINCRONIZATE (cu o mișcare diferită de „mișcarea materială”). Adică față de partea DESINCRONIZATĂ la nivel sinaptic a organismului lui Homo sapiens sapiens și față de artefactelor sale. Trebuie subliniat că între „punctele suport” și simetriile susținute de acestea nu există nici o relație cauzală. Legătura se realizează prin considerarea simultană a „punctelor suport”. Cine le poate „considera simultan”? Un „observator” – „ciclu vicios” de „formesimetrii” cu „mișcare materială”. O asemenea construcție este SINCRONIZATĂ: 1) cu „punctele spațiului” (PGADN - €€„radiație”) 2) cu „formele” exterioare („substanțele” interacționând de-a lungul unor „cicluri vicioase”). În primul caz pe baza ADN-ului celular. Iar în al doilea pe baza „modelului temporal ideal”. Acesta din urmă are, bineînțeles o funcție de ADN dar pentru SINCRONIZAREA proceselor de la nivelele cu manifestări „materiale” ale organismului: cele superioare celulei (țesut, organ, organism). Concret, la nivelul mișcărilor corpului.

87 „Observatorul” își conservă „forma” în timpul „mișcării” pe baza unei relații închise , strict definită.

În sensul formăsimetrie (structuri rezultate în urma legăturilor sau în urma unor procese dinamice) -> schimbări de metrică (procese), la nivel celular, elementele structurii urmează codul ADN-ului (așa cum îl cunoaștem cu toții – acidul dezoxiribonucleic), iar în sensul procese (schimbări de metrică) -> formăsimetrie (structuri), la nivele superioare unde rolul de ADN este îndeplinit de „modelul temporal ideal”. „Observatorul”, fiind un „ÎNTREG” VIU are ca atribut, „forma în mișcare”, susținută, de asemenea, de un număr dat de „puncte suport” care însă nu sunt în totdeauna aceleași. Principiul mișcării pe o traiectorie închisă – descris în TGV – îi oferă independență „de mișcare”. În condițiile în care toate simetriile se află peste tot în r.g., independență „de mișcare” înseamnă exclusiv „independența de schimbare a metricii” observatorului față de metricile celorlalte imagini susținute de asemenea „particulele” suport). Sau, altfel spus, îi da posibilitatea unui punct de vedere exterior asupra acestora și, implicit, a alegerii unor anumite imagini pentru a fi observate. Acesta este un atribut al unui „observator” special format din organism plus ”suflet”, așa cum acesta, „sufletul”, a fost descris în TGV. „Sufletul” este suportul „conștiinței de sine” (vezi „Scrisoare deschisă către Umanitate”) Astfel încât, interfața care asigură aceste manifestări quasi independente, într-un context fiziologic unic, este membrana plasmatică celulară: - ea reacționează la semnalele (potențialele) electrice de (co)ordonare a proceselor de către „modelul temporal ideal”, devenind opacă la fluxurile masice și/sau ionice, - de asemeni, nu reacționează cu procesele interioare ale celulei. Adică se comportă ca un robinet sau asemeni curentului de emitor al unui tranzistor, care în urma unei semnal de o anumită natură permite manifestarea unor fluxuri de cu totul altă natură. În cazul de față, între celulă și exteriorul său. Ceea „ce face” fiecare celulă nu poate fi influențat direct de aceste semnale decât în situații cu totul speciale (o ordine relativă a acestora la manifestări de mediu - procese de adaptare). Adică, relația „formăsimetrie – metrică” are o natură relativă, dată de diferențe de numere (ADN-ul, care are o natură strict scalară). Faptul că la nivelul unui organism superior (în speță cel uman) sistemele de control ale relației „formăsimetrie – metrică” sunt 2 (DOUĂ), ADN-ul celular și „modelul temporal ideal” explică ceea ce știința nu reușește în momentul de față (în ciuda afirmațiilor lui François Jacob): lipsa de corelare a numărului de indivizi unici ai speciei Homo sapiens (aproximativ 60 de miliarde) cu numărul de gene ale genomului (30.000) total insuficient pentru a asigura o asemenea variabilitate (la inițierea programului „genomul” erau de așteptat o sută de mii de gene). Sau lipsa de asemănare a fraților NEgemeni (cu același fond genetic). Modul rațional (cauzal) de a observa Universul „interzice” o perspectivă completă (la nivelul oricărei „metrici”) asupra formelor din „ÎNTREGUL” r.g.. (pe baza impunerii, prin mecanismele „reflexelor condiționate”, a „TIMPULUI”, așa cum este el definit în TGV).

88

6) „Imaginea” percepută de Homo sapiens sapiens „Forma” Conservarea formei „obiectelor” nu poate fi explicată din punct de vedere cauzal. Tocmai de aceea noțiuni ca „timpul” și „spațiul” (implicit „viteza”) n-au definiție din acest punct de vedere. Se pare că organismul viu le identifică după alte principii (geometrice?!). Fără să fie menționată, forma este „considerată” fără jenă pentru a defini cauzalitatea. „Cauza” și „efectul” sunt categorii relative (una la cealaltă). Cum o „cauza” poate avea foarte multe „efecte” (și reciproc) ele sunt arbitrar alese pe baza unor „semnale”. Numai că această alegere n-ar fi posibilă dacă obiectul și/sau fenomenul respectiv n-ar fi scos din contextul cauzal mai general în care se găsește. Ori asta înseamnă că, în procesul de „împerechere” a „cauzelor” cu „efectele”, pentru fiecare se are în vedere exclusiv „forma” lor. Cu alte cuvinte relația cauzală se poate construi dacă și numai dacă există „forma”, conservată de relația specială („holografică”) a r.g. cu „formele materiale”. „Forma” nu numai că există dar are primatul în raport cu „cauzalitatea”. Defazajele rezultate în urma unor contacte la limita „exterioară”, de jur împrejurul unei „forme” exterioare, se „umflă - dezumflă” odată cu r.g.. Rezultă că întreaga „formă materială”, ca și „imaginile” ei sunt acoperite de o „anvelopă” care separă o zonă „interioară”, în care oscilațiile PGADN sunt defazate conform proprietăților geometrice ale „formei”, și o zonă exterioară în care PGADN oscilează în fază cu toate celelalte PGADN ale r.g „ca și cum contactul cu „forma” exterioară n-a avut loc”. „Anvelopa” respectivă este obiectul definițiilor geometrice ale „spațiului” și „timpului” (vezi TGV, eseul introductiv pag. 46) . Ciclul de defazaje, corespunzător „obiectului” respectiv, începe și se termină cu o stare de oscilație „în fază”, prin toate metricile, în mod continuu. Ca și cum imaginea „formei” s-ar „umfla”, în exterior, și s-ar „dezumfla”, în interior, și astfel s-ar depărta, în mod continuu (în „trecut” și în „viitor”), de „formă”. Distanțarea dintre „formă” și „imagini” rezultă din faptul că mișcarea lor aparentă este, pentru „formele materiale” cea descrisă mai sus (în spirală, spre un „punct”) iar pentru „imagini” în „direcții” opuse spre „ÎNTREG” r.g.-ul, având ca origine centrul de greutate geometric al formei având în vedere că „umflarea” r.g. are loc din orice punct în toate direcțiile (PGADN se depărtează fiecare de toate celelalte ca și cum

89 oricare dintre ele ar fi centrul acestui proces).

Fig. 3

Așa că efectul concret al contactului r.g. cu „formele” exterioare precum și imaginile acestora, prezente la nivelul tuturor metricilor, nu alterează completitudinea noului „ÎNTREG”, UMB. Adică UMB nu le „vede”. În același timp nici ele nu „văd” UMB ca „ÎNTREG”. Atunci „formele” exterioare r.g., din care suntem și noi alcătuiți la nivel material („substanță”, „corp fizic”), „văd” „vibrațiile” PGADN, relative la ele, ca pe oscilații deschise, ÎN FAZĂ (pentru r.g. ele fiind circulații închise). Iar pentru noi, ÎNTREGI („forme”), ar trebui să însemne ”LUMINĂ COERENTĂ” (voi arata mai jos că așa este). În interior „vibrațiile” defazate ale PGADN semnifică pentru ele „câmpul fizic” (electro - slab și tare, cu cuantele lor care nu s-ar putea manifesta dacă oscilațiile n-ar fi „defazate”). Trebuie subliniat acest aspect: „câmpul fizic” (interior „formelor” – „substanțe”, „corpuri fizice”) este susținut exclusiv de oscilații DEFAZATE ale PGADN. Experimentele cauzale concentrându-se exclusiv asupra acestor zone nu pot pune în evidență oscilațiile coerente, ÎN FAZĂ, ale PGADN din exteriorul „formelor” („substanțe”, „corpuri fizice”) care poartă imagini ale acestora (vezi mai sus) în alte metrici („în alt spațiu – timp”). Câte nu s-ar putea vedea acolo…Doar focalizând (în spațiu – timp) aparent întâmplător senzorii aparatelor. În Univers există și lumină coerentă care ar trebui să ne dea posibilitatea să vedem „TOT” (imaginile tuturor formelor exterioare cu care r.g. a luat vreo dată contact și se află la originea manifestărilor materiale de la nivelul UMB și UMA – „Universul material aparent”- vezi TGV, eseul introductiv pag. 46). De ce nu se întâmplă așa? Din cauza sinapselor condiționate (vezi mai jos).

90 ***

În aceste condiții o anumită formă poate fi accesată („văzută” de un „observator” rațional) prin alegerea unei metricii a spațiului, accesibile rațiunii acestuia (dacă „forma” emite in acea metrica radiație – lumină – ne coerentă). http://thor.info.uaic.ro/~fliacob/An1/2009-2010/Resurse%20pentru%20curs/Auxiliare/Spatii %20metrice.pdf Aceasta este „metrica spațiului”. Procesul de alegere al acesteia este, așa cum arătam mai sus, „subiectiv”, în cazul lui Homo sapiens sapiens. El are loc pe baza acceptării discriminatorii exclusiv a formelor cu „metrici” date, fixe, și comune unui număr semnificativ de indivizi, în procesul „fiziologic” de observare. Fenomenul are la bază structurarea „sinapselor condiționate” prin de observarea repetată a unor semnale suport (rela ții „formăsimetrie - metrică”) corespunzătoare. Acestea, „sinapsele condiționate”, sunt suportul „limbajelor”, în general și al matematicii în special, care trebuie să facă legătura între aceste aspecte incomplete ale realității.. Ceea ce nu exprimă ea este faptul ca „informația” transmisă prin acest limbaj ar trebui să fie relativă la un „OBSERVATOR” UNIC (acesta recunoaște un „pătrat” instantaneu nu prin verificarea definiției, într-un sistem de coordonate). Ori modelele matematice nu conțin nimic tocmai despre „elementul” față de care ele „există”. El este înlocuit cu un artefact logic: sistemele de coordonate și/sau condițiile inițiale. Acestea se comportă ca o „uniformă” care face ca toți „OBSERVATORII” să semene cu unul singur, anulându-se astfel chiar principiul „observării” directe. De ce oare? Pentru ca mesajul transmis de un „emițător” să fie acceptat de un „receptor” în condițiile în care aceștia nu sunt identici (am mai subliniat această idee cu diferite ocazii). Dar un mesaj ar fi complet numai dacă ar conține ceva strict specific și relativ la „emițător” (așa cum ar fi natural: „OBSERVATORUL” excluzându-se din „tablou”, modelarea observării unui proces sau fenomen nu poate fi decât incompletă). Dar atunci el n-ar putea fi „înțeles” corect de nimeni altcineva. Pentru anumiți „emițători” care doresc să-și impună controlul asta este foarte bine. Dorința lor nu trebuie să fie evidentă. Și atunci se impune doar un compromis: toți „emițătorii” (și cei care doresc săși impună controlul și „ceilalți”) „șterg” din mesajele pe care le transmit părțile strict specifice pentru că, oricum, nu pot fi „înțelese” de nimeni. „Receptorii” acceptă tacit această minciună prin omisiune pentru că, în virtutea unei false „democrații” („democrația comunicării” prostiilor și nu democrația transmiterii „adevărului”), și ei speră că vor fi, eventual, „emițători” (centrii de „putere”, de control) la un moment dat și au tot interesul ca mesajele să le fie acceptate și în aceste condiții. Așa că toate limbajele acceptate (implicit și mai ales MATEMATICA) sunt utile exclusiv ca mijloc de comunicare. În consecință ele sunt opuse cunoașterii (mai ales a celei „DE SINE” ca „OBSERVATOR”). Pentru că „OBSERVATORUL” este exclusiv „FORMĂ” și „forma” o putem transmite direct, spontan (telepatie, telechinezie etc.)! Dar asta nu poate fi modelată matematic. Este ceva „paranormal” nu-i așa? Revenind: alegerea metricii este ca și cum am schimba distanța focală a lentilelor unui microscop sau ne-am depărta la o distanță anume de un tablou (pictat într-o anumită metrică – număr de puncte de culoare posibil de luat în considerare de NOI / unitatea de suprafață) ca să-l putem aprecia ca pe un „ÎNTREG”. Relația „formăsimetrie – metrică” prezentă și între frecvența și orientarea fascicolului laser, și proprietățile geometrice aparente ale obiectului scanat este aleasă de NOI pe baza ADN-ului celular

91 propriu, pe baza „modelului temporal ideal” dar și pe baza unor structurări la nivel sinaptic, generate pe baza mecanismului „reflexelor condiționate”. Aceste structurări obligă la stabilirea unei legături forțate între o formă și o singură metrică în care aceasta poate fi observată. Dar ceea ce a rezultat în cazul hologramei nu corespunde acestei alegeri și nici a oricărei alteia. Prin faptul ca informația utilă despre forma obiectului este diferența de fază constantă într-un unghi solid (care trece, continuu, de la o metrică la alta) s-au obținut (prin acel „scurtcircuit” despre care vorbeam mai sus) „traducerea”, imaginilor de interes în TOATE metricile, SIMULTAN. Dar, ATENȚIE, există două elemente foarte important de semnalat: 1) În cazul în care suportul unei holograme este spart punctele figurii cu franje de interferen ță care, supuse fascicolului „analizor”, înainte de spargere susțineau o anumită informație (diferență de fază), după spargere susțin altă informație (altă diferență de fază!?). .

De exemplu, punctul A din figură se află inițial pe „obiect” iar pe „ciob” în afara lui. Dar după spargere, configurația din fiecare punct al figurii cu franje de interferență de pe fiecare „ciob”, NU SE MODIFICĂ FAȚĂ DE SITUAȚIA ANTERIOARĂ. Mai mult, pornind de la configurații locale diferite se ajunge (implicit prin moduri diferite de schimbare) la un rezultat coordonat: pe fiecare „ciob” apare imaginea inițială. În consecință, SCHIMBAREA LOCALĂ A INFORMAȚIEI DE DIFERENȚĂ DE FAZĂ NU DEPINDE DE CONFIGURAȚIA LOCALĂ A SUPORTULUI („ciob”). REZULTĂ CĂ EA ARE CA SUPORT FASCICOLUL LASER ȘI ARE O NATURĂ NEGEOMETRICĂ (COD). REZULTATUL „GLOBAL” DE PE FIECARE „CIOB”, IMAGINEA INIȚIALĂ, DIMENSIONATĂ CORESPUNZĂTOR RELATIV LA DIMENSIUNILE „CIOBULUI”, ARATĂ CĂ EXISTĂ UN PARAMETRU SIMILAR ÎN CELE DOUĂ SITUAȚII, CARE INIȚIALIZEAZĂ „PROTOCOLUL” ( „PROTOCOLUL” AVÂND CA SUPORT FASCICOLUL LASER) CARE CONDUCE LA REALIZAREA ACELEIAȘI IMAGINI, ALTFEL DIMENSIONATĂ. PARAMETRUL TREBUIE SĂ RĂMÂNĂ CONSTANT, ÎNTRE ANUMITE LIMITE (ALE „CIOBULUI”), FAVORIZÂND REALIZAREA ACELEIAȘI IMAGINI. IAR LIMITELE CONSIDERATE TREBUIE SĂ DETERMINE DIMENSIONAREA IMAGINII. ACEST PARAMETRU POATE FI METRICA DISPUNERII PUNCTELOR FOTOSENSIBILE (GENERIC NUMĂRUL DE PUNCTE FOTOSENSIBILE PE UNITATEA DE SUPRAFAȚĂ). EA NU SE SCHIMBĂ LA NIVELUL „CIOBURILOR” FAȚĂ DE SITUAȚIA INIȚIALĂ (PUTÂND, EVENTUAL, DETERMINA INIȚIALIZAREA PROTOCOLULUI REALIZĂRII ACELEIAȘI IMAGINI) DAR SUFERĂ O SCHIMBARE RADICALĂ (DE LA O VALOARE DATĂ LA „0”) LA LIMITA ACESTORA (PUTÂND, DE ASEMENEA EVENTUAL, DETERMINA DIMENSIONAREA CORESPUNZĂTOARE A IMAGINILOR SUSȚINUTE DE „CIOB”).

92 2) De asemenea, admițând că unei imagini holografice distincte îi corespunde o unică imagine cu franje de interferență, schimbând poziția observatorului față de suportul hologramei, natural ar fi să se schimbe exclusiv raportul între dimensiunile imaginii ca în cazul unei fotografii

obișnuite, pentru că pe suport franjele de interferență nu-și schimbă forma ci doar metrica pe o anumită dimensiune. Ori, în realitate schimbând poziția observatorului se schimbă cu totul imaginea (o altă formă a obiectului privit din cu totul altă perspectivă – „imagine în relief”). Este vorba despre o schimbare totală de informație relativă exclusiv la schimbarea de metrică (număr) pe o anumită dimensiune a imaginii cu franje de interferență, în funcție de poziția observatorului. În cazul 1) aveam constanța metricii care „coincidea” cu apariția unei aceleiași imagini la nivelul „cioburilor” iar in 2) avem o schimbare a metricii (în funcție de poziția observatorului) care „coincide” cu o schimbare a imaginii obiectului. Se poate presupune existența unei relații „formăsimetrie metrică” („protocol”, negeometric) conservată la nivelul fascicolului laser. APARENT, LA NIVELUL „CIOBURILOR”, SUPORTUL INFORMAȚIEI RELATIVE LA IMAGINEA OBIECTULUI COMPLET NU EXISTĂ. REZULTĂ CĂ, ÎNTR-UN ANUME MOD ACEASTA ESTE COMPLETATĂ PRIN „PROTOCOLUL” (relația formăsimetrie - metrică) SUSȚINUT DE FASCICOLUL LASER, AVÂND CA REFERINȚĂ EXCLUSIV PUNCTELE DISPONIBILE, EXISTENTE PE FIECARE DINTRE „CIOBURI”. Adică: DIFERITELE IMAGINI ALE OBIECTULUI COMPLET SUNT CONȚINUTE DE RADIAȚIE LA ORICE METRICĂ. ELE SUNT MATERIALIZATE PE BAZA UNUI PROTOCOL STRICT FORMAL (conținut de ADN-ul – codul - de la nivelul PGADN) ÎN FUNCȚIE DE METRICA PUNCTELOR FOTOSENSIBILE. ȘI „Imaginea holografică construită pe baza fenomenului „LASER” (Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation) are ca punct de referință oricare punct al suportului pe care este înregistrată”. Să ne imaginăm că metrica punctelor imaginii cu franje de interferență, de pe a doua parte, nu este obținută prin schimbarea punctului de vedere al privitorului ci prin

modificarea concretă a metricii punctelor fotosensibile că și cum acestea ar avea un suport elastic (cauciuc?!). Pe baza analizelor de până acum este de așteptat ca, dacă modificarea are loc treptat și continuu, sub influența fasciculelor laser „analizoare” să se nască aparența unei rotiri („mișcări”) a obiectului, fără ca privitorul să-și schimbe poziția. Nu știu dacă nu cumva tehnologia creării imaginilor holografice în mișcare, a apărut deja și folosește acest model principial. Altceva doresc să subliniez. În materialul „timpul” a dispărut in 21.12.2012 (pag. 17) demonstrez, pe baza decelării unor contradicții crase în raționamentul acceptării „mișcării inerțiale” că aceasta NU EXISTĂ. Modelul de mai sus oferă alternativa strict geometrică a senzației de „mișcare” cauzală, percepută de Homo sapiens sapiens, în mod fals.

93 Ea are la bază exclusiv o modificare spontană și relativă de metrică, între „obiect” și „radiație”, corespunzătoare unei schimbări de simetrie, după o lege conținută în „radiația coerentă”, expansiunea r.g.. CEEA CE VREAU SĂ SPUN ESTE CĂ „ MIȘCAREA” percepută de homo sapiens sapiens ESTE DE FAPT SCHIMBAREA STRICT CONTINUĂ A FORMEI UNUI OBIECT (NOI SPUNEM A „POZIȚIEI RELATIVE LA PUNCTUL NOSTRU – LIMITAT- DE VEDERE”): - IMPOSIBIL DE REALIZAT CAUZAL (FAPT CONSTATAT ÎN CAZUL „MOTOARELOR” CARE, INDIFERENT DE CALITATE ȘI/SAU PRINCIPIU DE FUNCȚIONARE, PREZINTĂ UN „ZGOMOT” SPECIFIC- DIN CAUZA ÎMPĂRȚIRII ÎN „CAUZE” ȘI „EFECTE”A PROCESELOR CONSTITUENTE, PE BAZA „PRINCIPIULUI DE INCERTITUDINE”AL LUI HEISENBERG) - DAR POSIBILĂ ÎN TOTDEAUNA PRIN „MIȘCARE PURĂ” (ÎN CAZUL „GRAVITAȚIEI”, pag 11), FAPT CONFIRMAT DE VALABILITATEA PRINCIPIULUI RELATIVITĂȚII CONSERVAREA FORMEI „LEGILOR GENERALE” ÎN ORICE SISTEM DE REFERIN ȚĂ INERȚIAL). CONTRADICȚIA DE MAI SUS EVIDENȚIAZĂ CĂ ȘI „PRINCIPIUL DE ECHIVALEN ȚĂ” DE LA BAZA TRG ESTE FALS: ACCELERAȚIA PRODUSĂ CU AJUTORUL "MOTOARELOR" ESTE DISCONTINUĂ, PREZINTĂ "ZGOMOT" ("VINOVAT" DE PRINCIPIUL I AL TERMODINAMICII). CEEA CE NU SE ÎNTÂMPLĂ ÎN CAZUL „GRAVITAȚIEI”. SCHIMBAREA CONTINUĂ A FORMEI OBIECTULUI, ESTE IMPUSĂ DE ADN-UL „RADIAȚIEI COERENTE” DUPĂ O LEGE DATĂ, FUNCȚIE DE MODIFICAREA RELATIVĂ LA METRICA RADIAȚIEI A METRICII SUPORTULUI ACESTEI FORME (A „DIMENSIUNII„),: „OBIECTUL SE APROPIE SAU SE DEPĂRTEAZĂ CU O ANUMITĂ VITEZĂ, DUPĂ O ANUMITĂ DIRECȚIE, FAȚĂ DE NOI”. Prima parte a ultimei afirmații este verificată de faptul că niciodată un „ciob” al suportului unei holograme n-a rămas, din cauza dimensiunilor sale intermediare (dintre anumite limite), fără imaginea 3D a obiectului respectiv. Această soluție este forțată în condițiile în care „lumina” nu poate transmite cauzal informația de „mișcare” (experimentul Michelson și Morley, vezi „Timpul” nu există, pag. 14). Asta nu înseamnă că „mișcarea materială” nu există (ar fi cel puțin incorect să nu te ferești de o piatră care se îndreaptă spre capul tău). Am descris-o la pag. 16. Ea există dar nu prin ea însăși, așa cum eronat o consideră Homo sapiens sapiens. Ea face parte din „ÎNTREG” și nu se manifestă ca „parte”. Adică NU EXISTĂ „PUNCT”! Asta până la ieșirea lui Homo sapiens sapiens din ordinea lucrurilor („motivat” de diferite „semnale”). Toate aceste manifestări (NECAUZALE) sunt explicate de modelul UMB descris mai sus și în TGV. „Mișcarea” independentă de orice referențial material a organismelor vii, ca și experimentele holografice și rezultatele lor devin proba „materială” a existentei r.g. susținute de PGADN (care se manifestă ca radiație față de „materie”), și a corespondentului său viu, ORGANISMUL (care, observă „imaginea” – obiectul - scanată).

7) Cum este generată holograma organismului Acestea (organismul și r.g.) sunt holograme în mișcare. Între formele (și/sau simetriile) lor și „mișcare” se află „filmul cu franje de interferență” (ADN-ul complet).

94 Tocmai de aceea, informația conținută de sânge este același lucru cu figura cu franje de interferență, așa cum afirmam mai sus. Ea face legătura dintre imaginea structurii materiale (formasimetria organului și/sau țesutului intern propriu și/sau al fătului) și imaginea pe care organismul ca „ÎNTREG” și-o face despre aceasta. Concret: După cum, de asemenea, cunoașteți, substanțele proprii organismului, aflate în sânge, NU REACȚIONEAZĂ ÎNTRE ELE NICI CHIMIC SI, mulțumită plasmei sanguine, NICI MECANIC! Rezultă că ele contează, unele pentru altele, exclusiv la nivel geometric: dimensiuni, eventual formă, și densitate. Diferențele (gradientele) de densitate de la punct la punct între entitățile geometrice ținând de aceeași structură fiziologică (cele pe care le-a receptat și cele pe care le-a fabricat) ar reprezenta echivalentul diferenței de fază care trece forma respectivei structuri prin toate metricile, în mod continuu. Diferențele de densitate sunt date de ordinea închisă (impusă de „modelul temporal ideal”) și procesele fiziologice de receptare a unor stimuli. Astfel organismul realizează o relație „formăsimetrie - metrică” cu fiecare dintre structurile sale, prin intermediul tipului de substanță (dat de un ADN sau fragment de ADN specific) corespunzător care se află în sânge. În acest mod el le construiește imaginea. Important: orice entități străine organismului ajunse în sânge fie nu vor reacționa cu substanțele din sânge și atunci vor modifica instantaneu gradienții densităților prin aportul lor numeric, fie vor reacționa și vor determina modificarea formei (dimensiunii) elementelor distincte cu aceeași finalitate, modificarea instantanee a gradienților de densitate. În ambele situații se va modifica relația „formă - metrică” evident necauzal (INSTANTANEU!). Noua situație va fi comparată cu „modelul temporal ideal” iar diferențele vor genera reacții distincte (secreția unor substanțe specifice) tot instantaneu (prin modificarea relației „formă - metrică''). Așa se explică viteza de reacție în cazul mecanismelor reflexe (ex.: producerea anticorpilor în timp util). Mecanismul de mai sus are loc între limite ale relației „formă - metrică” care determină păstrarea formei organismului în relația sa cu mediul. Relația mamei cu viitorului făt este, însă, un proces cu totul distinct de cel de mai sus, care impune o modificare a acestor limite. Trecerea de la o „scară” la alta are loc la nivelul placentei (de ex. http://www.emamica.com/a/cum+se+hranesc+embrionul+si+fatul+in+uterul+mamei/37 ). Diferența de „scară” (sângele mamei este trecut inițial prin vase capilare foarte fine) realizează izolarea fătului de efectele geometrice ale contactului organismului mamei cu exteriorul. Adică, de fapt, izolează fătul de stimuli din mediu la care nu este pregătit să reacționeze. Mai mult, substanțele din sângele mamei formate din componente de diferite forme și dimensiuni sunt ordonate de dimensiunile capilarelor (pe principiul vaselor comunicante și al legii lui Bernoulli, funcțională în prezența plasmei sanguine, și care nu permite ca „particulele” mici să treacă odată cu „particulele” mai mari prin vasele de sânge cu un diametru care permite acestora din urmă să treacă). Fiecare tip de „particulă” va trece printr-un singur tip de vas capilar și nu prin altul. Ele deja se află într-o anumită dispunere în sângele mamei. Vasele capilare au și ele o dispunere dată și se unesc în vase mai groase într-o anumită ordine. În consecință placenta impune informația de formă, dată, a fătului în pofida faptului că sângele mamei conține și informație referitoare la relația organismului ei cu mediul.

95 DAR ASTA SE ÎNTÂMPLĂ EXCLUSIV LA NIVEL MATERIAL! LA NIVELUL „IMAGINILOR” PROCESELOR ( al sângelui, vezi și pag. 12) LA NIVELUL RADIAȚIEI COERENTE, MAMA COMUNICĂ NESTÂNJENIT CU FĂTUL. Logica viului, p. 48: „Și astfel totul devine posibil. Toate viziunile, toate impresiile își pot croi drum până la fătul din pântecul mamei. Fiecare senzaţie a părintelui se poate repercuta asupra copilului, îi poate imprima o urmă, o semnătură (este mult mai mult decât atât, este CREAȚIE pur și simplu, n.n.). Dacă un păun care clocește – spune Fernel - este acoperit cu rufe albe, el va aduce pe lume pui de păun complet albi, și nu pestriţi. La fel, găina aduce pe lume pui de diferite culori, daca clocește ouă vopsite în diferite culori…Asemenea lucruri au fost adeverite de observaţiile multora. (Ambiani physiologiae libri, VII; Opera, p. 239.).’” Sângele placentar va inițializa procesul de specializare celulară și conform informației relative la diferența de fază conținute. Adică numai celulele fetale (care, în ansamblu, au o densitate constantă și astfel devin echivalentul celui de-al treilea fascicul laser) împrăștiate conform unei anumite variații a densități în conglomeratul respectiv va putea prelua o anumită „formă” (și nu altele). Atenție, celulele fetale pot prelua astfel, în mod teoretic, forma structurilor în orice fel de metrică (ca imaginile de pe filmul holografic fragmentat) dacă informația din sânge nu este corelată cu etapa de dezvoltare corespunzătoare a fătului. Așa se explică malformațiile congenitale. Membrana celulelor fetale, după ce ia contact cu substanțele din volumul de sânge devine opacă. În funcție de dimensiunile din ce în ce mai mari ale conglomeratului de celule fetale (date etapa de dezvoltare a embrionului) un număr mai mare sau mai mic de potențiale imagini din volumul de sânge (al căror număr total este în totdeauna constant și dat de complexitatea organismului mamei structurat ca „lanț ordonat închis”) vor avea corespondente geometrice în volumul de celule fetale. Numărul de forme care capătă corespondent în conglomeratul de celule fetale dă imaginea 3D a fătului la nivelul unei anumite etape de dezvoltare. Fiecare formă depinde de: - forma stimulului exterior care, eventual, a acționat în aceeași etapă cu formarea acesteia, - semnificația emoțională a acestuia pentru mamă, care determină - cantitatea relativă a fiecăreia din substanțele care formează urma chimică a proceselor de recepție și reacție, influențată și hormonal, - structura genetică a celulelor fetale. Aparent, în acest proces, partea mobilă este sângele care nu s-ar potrivi cu poziția de „figura cu franje de interferență”. Nu este așa: structurile organismului se mișcă independent în r.g.; în realitate, prin posibilitățile pe care le are la nivelul componentelor sale, sângele stă „pe loc”. Acum, imaginea holografică se formează dar trebuie și păstrată. Semnalele electrice specifice fiecărui fenotip celular (prin cronaxie), conținând și informația de poziție, vor genera o structura neuronală care va susține o circulație electrică închisă (pentru a putea susține informația geometrică, care este necauzală, simultană). Se realizează astfel ceea ce în TGV am numit „modelul temporal ideal” al organismului, care este fixat, și controlează forma acestuia în timpul contactelor cu mediul, care tind s-o altereze. Am făcut, de asemenea, analogia lui cu partitura dirijorului care conduce o mare orchestra simfonică. Materializarea completă a imaginii fătului va fi semnalul nașteri! Astfel se explică succesul lui Iacob(v).

96 Deci sângele cu care se hrănește conține, pentru făt, „forma” sa în fiecare etapă de evoluție. Adică „VIAȚA”! “Numai, vezi să nu cumva să mănânci sângele, căci sângele este viaţa (sufletul); şi să nu mănânci sufletul împreună cu carnea.” Deuteronomul 12:23. Se pot realiza experimente care să confirme acest model? Cu siguranță! Este de ajuns ca un animal de laborator, gestant, să fie supus, în zona placentei, unei influențe ultrasonore. Parametrii acesteia (amplitudinea, frecvența) trebuie să vizeze intrarea în rezonanţă, pentru diferite intervale de timp, a peretelui placentar în condiții care să NU afecteze valoarea cantitativă a fluxului sanguin către/dinspre făt). Există deja abordări, diferite ca metodă, dar cu concluzii apropiate: http://www.jovis.ro/Cartea-Biologiacredintei-Bruce-H-Lipton-Ph-D--658.htm „În această carte, care spulberă orice paradigme, Bruce Lipton administrează un KO tehnic Vechii Biologii. Cu stânga în dogma darwinismului şi cu dreapta în medicina alopată, autorul zboară ochelarii de cal ai fizicalismului şi face loc luminii cunoaşterii despre sistemul minte/corp (credinţă/biologie). O lectură obligatorie, o distracţie plăcută.“ (Ralph Abraham, Ph. D. - Profesor de matematici, Universitatea California, Autor al lucrării Chaos, Gaia, Eros)”.

8) „POMUL VIEȚII” Ne apropiem de „pomul vieții”… Cum va simțiți? Deci, mama îl construiește pe fătul său TRĂIND, pur și simplu! Problema este ca ea „construiește” copii (pui) muritori. Oare de ce? În primul rând ea însăși este muritoare. Adică vede realitatea, în mare parte, într-un anume fel (pe părți și tinzând spre dezordine). Cu alte cuvinte, un mod de a recepta stimulii structurat pe baza mecanismului reflexelor condiționate. Adică pe „TIMP” (deci „moarte”). Ce s-ar întâmpla dacă, fiecare din noi, ne-am hotărî (cunoscând ce suntem în realitate) să construim cu „INIMA” și să introducem în organism, numai odată cu hrana cotidiană, ima-gini care să ne cuprindă pe noi într-un moment și un mediu în care suntem fericiți (atenție!) pur simplu, fără vreun motiv concret (ca „ÎNTREGURI”) ! Și asta printr-un efort la nivelul SÂNGELUI, acest moment există în realitate, indiferent de contextul „condiționat” al existenței (la nivelul „minții”). Acele imagini pe care le mâncăm odată cu hrana sunt fructe din „pomul vieții”! La fel cum mama „formează” si comunica cu fătul: prin hrana, sângele și simțurile ei lucrând simultan (în modul „REFLEX”), adică prin INIMA ei, exact la fel ne putem „forma” („naște”!?), fiecare, din nou! Dar, de data asta, noi pe noi înșine! Cu adevărat (la modul propriu) și pentru totdeauna! „Nu te mira că ți-am zis: "Trebuie să vă nașteți din nou." (Ioan.3:7)” Iar semnificația reală a acestui verset este aceea că „născându-ne” pe noi, care avem Uni-versul în INIMA, îl vom „naște” și pe el: „Din nou” și „înnoit”! http://revistacititordeproza.wordpress.com/2011/03/17/caderea-spre-hesperus-sau-limitele-nemuririi/

97 „Problema nemuririi reprezintă o provocare pentru marile religii ale lumii și o sursă de inspirație pentru scriitori din toate epocile, stilurile, vârstele, culturile, de la miturile antice, islamice, egiptene, celtice, la cele traco-dace precum și la mitologia românească ce a stat la baza unei creații de o mare profunzime și complexitate, basmul ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Acest mit, se știe, a generat foarte multe opere culte în literatura noastră, dar voi încerca să stabilesc un paralelism între viziunea eternității plecând de la basmul românesc și romanul Căderea spre zenit (7) al scriitorului Ilie Constantin și romanul Hesperus al lui Ioan Petru Culianu, un roman care împletește viziunea mitologică cu ficțiunea științifică. Autorul mărturisea că se simte atras în mod deosebit de science fiction deoarece îl consideră unicul mod de a face metafizică în lumea de astăzi. Un element comun pe care l-am găsit în cele trei cărți este fascinația călătoriilor spre alte lumi spațio-temporale. ”Eternitatea reprezintă nesfârşirea timpului independent faţă de orice contingenţă limitativă, adică afirmarea existenţei prin negarea timpului”.”” --------------------------------------------------------------------------------------------------------------„În discursul său final, Horton, şi el unul din cei vinovaţi de catastrofa de pe pământ, le promite hiperboreenilor nu Libertatea fără efort a celor de pe Hesperus (‚Oamenii sunt obligați să trăiască în închisoarea propriului lor vis, fără memorie, condamnați la eternitatea pe care nu au avut voie să o aleagă sau să o refuze’) ci Libertatea. Nu este vorba de reîntoarcere la condiţia dinainte de catastrofă, ci de şansa de a se împărtăşi toți din descoperirea lui Horton: Arta Transformării. ”Aş putea-o compara cu un joc, prin care orice individ uman care stăpâneşte toate capacităţile creierului său poate sfida legile universului fizic. Mai mult, poate compune o infinitate de universuri care ascultă de alte legi. Nici unul nu este mai „real” decât altul. Nu, acest privilegiu nu-l are nici măcar lumea în care trăiţi voi şi căreia îi conferiţi un caracter absolut, ineluctabil. Într-o singură clipă puteţi fi pulverizaţi cu toţii în lumi diferite, fără a mai avea contact unii cu alţii. Trebuie să vă revelez un mister: nu există altă realitate decât inteligenţa umană.” Fericirea se poate atinge de către fiecare, promite Horton, doar trăind veşnic înlăuntrul visului său cel mai intim. Această nouă formă de libertate este numită libertate adevărată şi este în contrast cu „Libertatea fără efort.” Numai adevăratele inteligenţe, crede Horton au acces la închiderea în propriul lor vis, pe când cei alungaţi din propriile lor vise de către forţe întunecate au alt destin. Profesorul Nicu Gavriluţă crede că de fapt, pentru cei care nu pot scăpa de propriul lor vis, acesta rămâne pentru ei o mască a Infernului. Aceştia, din care face parte şi Lester, urmărit de imaginea familiei sale moarte în acel înfiorător cataclism provocat, rămân să populeze lumea căpătând destinul de muritor.” Un singur lucru ași vrea să comentez: „inteligenţa” se află într-adevăr in creier (la nivelul sinapselor condiționate) dar „cunoașterea” se află în sânge și este același lucru cu VIAȚA însăși. Gândindu-mă la ce știa și cum a murit I.P. Culianu mi-este foarte greu să mai scriu ceva…

Totuși: după tot ce ați (am) aflat până aici mai credeți acea minciună sfruntată că Isus ar fi plecat „undeva” de unde se va întoarce „cândva”?

98

El n-a plecat nicicând, nicăieri. „A fost”, „este” și „va fi” în totdeauna „aici”: Ioan 6:56 - Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el (la propriu!). Numai că pe „întuneric” răzbunarea lui n-ar fi văzut-o nimeni. Cum vă simțiți mincinoșilor? V-ați dat în petic distrugând oameni, lumea, VIAȚA! S-a aprins LUMINA! Unde veți scăpa? PS – „Frica”, „grija” sunt măsura „necunoașterii”! Aici „necunoașterea” este o categorie opusă „cunoașterii” care ar fi consecința „observării” directe. Toți cei care nu vor să facă rău dar cărora le este „frică” sau sunt „îngrijorați” relativ la cei care vor să le facă rău trebuie să știe că: DACĂ AȚI ACCEPTA CE VEDEȚI ÎN LUMINĂ COERENTĂ (LA NIVELUL SÂNGELUI, AL INIMII) AȚI CONSTATA CĂ ORICE IMAGINE CARE VĂ ÎNSPĂIMÂNTĂ (ÎN VIS SAU CÂND NU DORMIȚI) SE AFLĂ LA ÎNCEPUT LA CEL CARE A „PREGĂTIT-O” PENTRU VOI: ÎN SÂNGELE LUI! DACĂ N-O ACCEPTAȚI ÎN SÂNGELE VOSTRU EA VA RĂMÂNE ACOLO UNDE ESTE: CU ACELEAȘI EFECTE CARE ERAU PREGĂTITE PENTRU VOI! ACESTA ESTE MECANISMUL „ÎNTOARCERII ȘI CELUILALT OBRAZ”: NU ESTE NEVOIE SĂ REACȚIONA ȚI „FIZIC”. PRIVIȚI-VĂ INTERIOR DUȘMANUL ÎN OCHI ȘI SUGERAȚII: „GRENADA” PE CARE VREI S-O ARUNCI SPRE MINE ESTE, DEOCAMDATĂ, ÎN MÂNA TA: ACOLO VA EXPLODA! APOI GÂNDIȚI-VĂ LA ALTCEVA. „SUFLETUL” VOSTRU SE VA OCUPA DE RESTUL. „ÎNTOARCEREA CELUILALT OBRAZ” ESTE CEA MAI PUTERNICĂ ARMĂ CUNOSCUTĂ VREODATĂ! EFECTELE ASUPRA DUSMANULUI VOR FI EVIDENTE ȘI MULT MAI MARI: EXISTĂ NIȘTE MECANISME FEED BACK POZITIV CARE LE AMPLIFICĂ DISTRUGĂTOR LA „PORNIRE”: NU AU UNDE SĂ SE „DESCARCE! ȘI DACĂ DUȘMANUL NU AVEA CHIP PENTRU VOI „EXPLOZIA” LUI ÎL VA PUNE ÎN SITUAȚIA SĂ SE DEMAȘTE. PS 1 – În legătură cu glanda pineală („al treilea ochi”): „Glanda pineală este activată de lumină așa încât dacă de când ne-am naște am trăi în întuneric această glandă nu s-ar activa niciodată. Se pare că glanda pineală este cheia pentru visele noastre creative și imaginație. Aceasta pare să devină mai misterioasă, prin

99 secreția ei de melatonină. Glanda pineală este conectată în serie cu nervul optic și primește mai mult sânge pe unitatea de volum decât orice alt organ din corpul nostru.” (http://samancamsanatos.blogspot.ro/2010/08/fluorul-glanda-pineala-si-melatonina.html). Dar puteți găsi și alte surse mai „ortodoxe”. Mai este nevoie să subliniez legătura pe care această glandă o face între lumină, sânge și informația „spirituală” (de „formă”)? Și, atenție, ea este activată de lumină (inhibând mecanismele reproducerii, vezi alte surse). Activitatea reproductivă este primul pas către moarte. Inițial activitatea glandei ne închide acest drum (în copilăria timpurie). Asta este posibil pentru că încă nu avem formate sinapsele condiționate structurate în așa măsura încât să nu mai receptăm lumina coerentă (cea dintre „obiecte”, vezi mai sus). Apoi , „maturizându-ne” ne uitam exclusiv la „obiecte” și astfel o supunem unui atac de lumină ne coerentă care o face să degenereze. Efectul: „orbirea” noastră: http://www.youtube.com/watch?v=um0CZiagmZU PS 2 – Am găsit in revista Magazin Nr. 26 (2848) din 28 iunie 2012, pag 5, un material interesant: „Miracolul de Înviere din București”. Sunt imagini luate de un cititor noaptea, intr-o direcție aparent întâmplătoare (fără a viza un punct anume din spațiu) in care el n-a văzut nimic special. Imaginile din ziar au apărut la descărcarea lor pe calculator. 1) Nu te apuci să fotografiezi „neantul” decât dacă prezinți niște simptome patologice sau ”simți” ceva. 2) Sunt aceste imagini trucate? Posibil, dar asta costă și acest preț nu se justifică, după părerea mea, în cazul de față. Ce vreau să spun este că fenomenul are, pe baza celor cuprinse în acest material, următoarea explicație: Am arătat că organismul viu are posibilitatea să observe UMB („obiectele”, în lumină ne coerentă + ”legăturile” dintre acestea, inclusiv „imaginile” lor, în radiație coerentă, vezi pag. 15). Trebuie subliniat că radiația ne coerentă este „observată” prin intermediul celulelor organelor de simț (pe baza „principiului lor de funcționare”, vezi pag. 15) și a sinapselor condiționate. Radiația coerentă care se manifestă ca și câmp fizic cu deosebirea că poartă „forma” unui „obiect” în toate metricile (generic, în orice „spațiu” și „timp”) este „recepționată” de SÂNGE (vezi mai sus). La acest nivel aparența unui context nu poate fi specifică (imagine vizuală, sunet, gust, presiune, temperatură etc.). Aparența unui fenomen „observat” în radiație coerentă (generic, cu „INIMA”) este de „CUNOȘTINȚĂ” (adică „ȘTI”, pur și simplu). Este ceea ce numim, generic, „INSTINCT” („BUN SIMȚ”?!). „INSTINCTUL ” ne revelează legătura geometrică dintre „lucruri”, pe care n-o putem descrie „rațional” (pentru ca „timpul”’ n-are sens, la acel nivel). Categoriile de „trecut”, „prezent”, „viitor” apar in funcție de imaginile „referința” oferite de „rațiune”: o parte din ceea ce ne oferă „INSTINCTUL” se potrivește peste o imagine din „trecutul”, „prezentul” sau „viitorul” nostru probabil. Pornind de la această imagine „referință” putem discerne din ce zonă vine partea cu informație nouă pe care ne-o oferă „INSTINCTUL”: ori „înțelegem” ceva din trecut, ori reacționăm in timp util la un stimul imediat, ori putem face previziuni corecte, indiferent de cât de ciudate ar putea părea. În acest context cititorul s-a hotărât să facă acele poze. Imaginile veneau dintr-o metrică la care ochiul, „asistat” de sinapsele condiționate, n-are acces. Informația optică este apreciată și interpretată „rațional” în mod SERIAL („punctele” de interes ale unei imagini sunt accesate „pe rând”). Dar pentru asta este nevoie de „timp”. Ori, aspectul corect al realității

100 geometrice nu poate fi accesat decât dacă punctele imaginii sunt accesate simultan (adică „PARALEL”, NU „ÎN TIMP”). Asta a făcut filmul foto sau senzorul de imagine al aparatului: rezultatul impresionărilor în fiecare punct a apărut simultan dar a rămas acolo, pe film sau pe imaginea digitală, pentru ca noi s-o putem accesa și „rațional” („SERIAL”). Ideea este că trebuie să considerăm ceea ce știm FĂRĂ A SE NE INTERESEZE DE UNDE ȘTIM. Întrezăriți acum o explicație pentru fenomenele „paranormale”? Urmăriți secvența de mai jos: http://www.youtube.com/watch?v=JUP2vEKsdn8

Explicațiile sunt exacte. Voi dezvolta cu altă ocazie. De fapt fiecare dintre dumneavoastră ar trebui să încerce acest lucru. Motivul: „acea” realitate este cea „NORMALĂ”! ACOLO ESTE ISUS (Moab’dib!?)! PS 3 - Citez din eseul introductiv la TGV, pag. 41: „După cum am arătat mai sus, ”realitatea geometrică” este formată, exclusiv, din ”particulele” care, iniţial, au fost ”independente” din punct de vedere geometric” şi care, trecând prin zona de întâlnire, au intrat în ”simetrii” care formează un ” ÎNTREG”. Dar nu se poate vorbi, în acest context, despre toate ”particulele”. În ”exteriorul” acestui fenomen există, ”nori de particule” care susţin ”simetrii fixe” dimensional, independente (având o mişcare relativă, la nivel de simetrie). Față de aceste «simetrii fixe» (care au o relație "formă-metrică" reprezentată printr-o constantă), exterioare, capătă sens, cu implicarea ADN-ului complet, simetriile distincte ale r.g.. «Simetriile fixe» sunt susținute de «particule» care nu «vibrează», nefiind supuse expansiunii geometrice. Ele nu influenţează (nu schimbă) forma ”realității geometrice”. Dar, selectiv, intră în contact, tocmai din această cauză, cu manifestările ADN-ului complet

101 (şi ele ”exterioare” ”realităţii geometrice”). Astfel ”ciclul” închis, ne manifest (formal) a acestuia, căpăta suport geometric: apar ”simetrii” suportate împreună cu «particulele» exterioare r.g. care devin stabile ”fixe” (”substanţă”). De subliniat ca «substanța» nu poate apare decât cu aportul «particulelor» exterioare r.g.. Cele din interior se «deplasează» una relativ cu fiecare din toate celelalte, făcând imposibil acest proces. Dacă numărul finit de simetrii este acoperit, la nivelul anumitor «particule» din r.g., de simetrii fixe din exterior, acestea vor fi adecvat interrelate dinamic (din cauza "vibrației"). Rezultă că ADN-ul («textul») capătă «substanță» exclusiv pe un traseu închis (LANŢ ORDONAT ÎNCHIS), cu formă variabilă. Această ”celulă vie" se poate deplasa (prin schimbări dimensionale), spontan, prin ”realitatea geometrică”, ca un grăunte de polen într-o mişcare browniană. Acesta este ”motorul” UNIVERSULUI! Ghiciţi cine-l mai foloseşte!” Deci, o “farfurie zburătoare” este, în principiu, o “celulă vie” a cărei metrică poate fi controlată. Diferența față de „obiectele zburătoare identificate” este că acestea controlează, prin principiul de funcționare, doar modul de mișcare a unei structuri materiale. Principiul de funcționare „clasic” are la bază controlul procesului de trecere de la o metrică la alta a unor „substanțe” într-un „motor”, care pune în mișcare structura materială. „UFO” este ea însăși consecința unui astfel de proces. Deci nu se controlează doar modul de mișcare, în mod distinct de „structura” respectivă. „Mișcarea” și aparența structurală a obiectului, „forma” lor, sunt controlate simultan, ca fenomen unic. Aspectele observate la unele UFO care sunt asociate noțiunii de „motor” nu sunt decât o parte din suportul ADN-ului care controlează procesul de „materializare” a formei așa zisei „structuri”, la valoarea metricii (punctul în „spațiu - timp”) de interes, dacă acolo există „substanțele” necesare. Acele „motoare” nu sunt decât niște „guri”, precursoare a unor sisteme „digestive” pentru UFO, și funcționând pe principiul rezonanței. Sensul fluxurilor de substanță le pot transforma, însă, și în orificii de evacuare a substanței. În funcție de sensul acestor fluxuri se trece la o metrică mai mare sau mai mică (se pleacă/se vine din/în „trecut” sau din/în „viitor”). În structura internă a UFO există și suportul informației de formă necesar ”reconstruirii” permanente a „navei”: echivalentul „sângelui”. Acesta se află în permanentă conexiune cu toată informația de „formă” de la nivelul r.g.. Pe baza acestei relații, care dă imaginea completă a realității, „deplasările” se fac (teoretic) fără „incidente în trafic”. În practică, ca și în cazul celulei, forma ideală a UFO (care, în multe cazuri, este variabilă, conform martorilor oculari) ține și de contextul gravitațional al „stațiilor” care nu are cum să fie, în orice situație, ideal. El (contextul) trebuie „ajustat” cu deplasări pe traiectorii deschise („în spațiu – timp”) pe baza unei relații „formăsimetrie - metrică”, așa cum a fost descrisă la pag. 11. Aceste deplasări pot genera accidente. Pentru cei mai mulți dintre noi, cel mai greu de imaginat este procesul realizării unei structuri din procese dinamice. Se cunoaște, de exemplu, ca la nivel celular fluxurile de mare intensitate apar înaintea zonelor la echilibru (cele care materializează structura). Acest fenomen este foarte greu de explicat cauzal (Ilia Prigogine a încercat un model care după părerea mea este total forțat, vezi analiza din TGV, de la pag. 27 și 87). Pot da mai jos un model de principiu al unui experiment care să genereze structură, pe baza unor procese dinamice, a cărei formă să poate fi controlată indiferent de metrică. Să ne imaginam că încercăm să realizăm holograma unui obiect. În primul rând trebuie realizată figura cu franje de interferentă pe un suport. Dacă acest suport nu este realizat dintr-o structură fotosensibilă ci

102 dintr-un gaz inert care este antrenat pe un traseu închis într-o conductă cu pereți transparenți, cu parametrii geometrici adecvați, la o asemenea viteză încât zonele influențate de diferențele de fază ale razelor laser, echivalente franjelor de interferentă să devină stabile față de exterior, atunci, în interiorul tubului, s-ar putea reproduce direct forma 3D a obiectului scanat inițial de razele laser. Dar n-ar fi vorba despre o „imagine” ci despre un obiect concret, cu suport material. Ce însemnă asta? Ar însemna că, sub influența razelor laser, în „interiorul” obiectului s-ar forma o circulație închisă de gaz, distinctă de circulația de gaz din exterior. Mai mult, încercând să „spargem” acest obiect vom obține nu fragmente din el ci obiecte întregi, dar mai mici.

103