1
CUPRINS Partea întîi: GEOLOGIE ŞI DRUMEŢIE Introducere (3) Capitolul 1. Lanţurile muntoase din structura scoarţei globului terestru (18) 1. Consideraţii asupra marelui circuit al materiei terestre (18) 2. Originea lanţurilor muntoase şi evoluţia lor de-a lungul erelor geologice (39) 3. Recunoaşterea principalelor tipuri de roci care constituie munţii (52) a) Rocile eruptive sau magmatice (55) b) Rocile sedimentare (64) c) Rocile metamorfice (84) Capitolul 2. Lanţul Munţilor Carpaţi în alcătuirea teritoriului R.P. Romîne (89) 1. Carpaţii Orientali (96) 2. Carpaţii Meridionali (109) 3. Munţii Apuseni (123) Partea a doua: TRASEE ÎN CARPAŢII ROMÎNEŞTI (140) Introducere (140) Capitolul 1. Carpaţii Meridionali (143) 1. Defileul Dunării şi Băile Herculane (143) 2. Retezatul şi Ţara Haţegului (166) 3. Munţii Poiana Ruscăi (192) 4. Bazinul Petroşani, Masivul Parîngului şi Valea Lotrului (211) 5. Valea Oltului şi Muntele Cozia (238) 6. Munţii Făgăraşului (265) 2
Capitolul 2. Carpaţii Orientali (288) 1. Piatra Craiului (288) 2. Bucegii şi valea Prahovei (310) 3. Ceahlăul şi Cheile Bicazului (334) 4. Prin munţii din nordul Moldovei (360) Capitolul 3. Munţii Apuseni (388) 1. Prin sudul Munţilor Apuseni (390) 2. Muntele Mare, Biharia şi Vlădeasa (431) Scara geologică (458) Partea întîi. GEOLOGIE ŞI DRUMEŢIE Introducere Din timpurile străvechi, munţii au atras atenţia omului prin frumuseţea şi bogăţia lor naturală. Ei au reprezentat în toate vremurile un admirabil adăpost şi o sursă inepuizabilă de materii prime. Pe măsură ce omul descoperea substanţele minerale utile, ascunse în inima lor, pe măsură ce necesitatea îi genera mari şi noi cerinţe, el pătrundea tot mai adînc în misterele muntelui, străbătîndu-l în lung şi în lat, executînd şi primele lucrări miniere. Desigur că la toate acestea s-a adăugat dorinţa de a cunoaşte şi cerceta în amănunţime lumea înconjurătoare, luînd astfel naştere primele manifestări în domeniul ştiinţelor maturii şi, în cazul de care ne ocupăm, al geologiei. Muntele te atrage, dar te şi înspăimîntă prin măreţia peisajului, prin piscurile înalte, învăluite de nori şi neguri călătoare, spălate de ploi şi sfredelite de fulgere, prin desişurile sumbre ale 3
pădurilor de brad, prin apariţia siluetelor caprelor negre sau a vulturilor, prin iezărele, asemenea unor ochi de mare, cantonate în vechi căldări, modelate de gheţari - astăzi dispăruţi - prin spectacolul grandios al cascadelor sau prin simfonia murmurată pe înserat de foşnetul vîntului printre brazi şi jnepeni şi de şopotul izvoarelor. Legende, poveşti, balade au luat naştere pentru explicarea curiozităţilor naturii sau pentru a impresiona mintea omenească. Pe vîrful Olimpului situează mitologia greacă lăcaşul zeilor, în fruntea cărora sta Zeus (Jupiter la romani), păstrătorul Scînteii trăsnetului, în timp ce Apolo, zeul soarelui şi al artelor, împreună cu muzele inspiratoare, îşi găsesc sălaş pe vîrful Parnasului. Fantezia mitologică trimite în surghiun pe Prometeu tocmai în Munţii Caucaz, pentru vina de a fi adus oamenilor Scînteia dătătoare de progres a focului, unde un vultur îi mînca ficatul şi de unde a fost salvat de legendarul Hercule: tema a format obiectul multor poeme literare, în frunte cu nemuritoarea operă dramatică a lui Eschil. Vechii germani situau pe vîrfurile muntoase cetatea zeilor, Walhala, evocată muzical în mod atît de grandios de Richard Wagner. Munţii de foc sau vulcanii erau atribuiţi unor puteri supranaturale şi unor zeităţi aflate în adîncul Pămîntului (zeul Vulcan îşi avea fierăria în aceste adîncuri). Iată pe Lucilius cel Tînăr descriind grandoarea vulcanului Etna, pe împăratul Adrian escaladînd Muntele Casius, pentru a se bucura de frumuseţea unui 4
răsărit de soare, pe Horaţiu descriind aspectele hivernale ale Muntelui Soracte în oda sa către Taliarhus şi folosind acest pretext pentru a face o seamă de speculaţii poetice epicuriene. Cezar descrie luptele din Alpi cu galii, dar într-o formă comprimată, ca un ordin militar. În a doua perioadă a feudalismului şi mai ales în timpul Renaşterii, o dată cu dezvoltarea forţelor de producţie, cresc şi necesităţile materiale, fapt ce i-a condus pe oameni la străbaterea şi cercetarea munţilor înconjuraţi atîta vreme de legende şi misticism. Sporadic găsim în Petrarca descrieri minunate de munţi. Arta impune însă peisajul montan şi în această privinţă sînt de remarcat mai ales panoramele din Alpi, din regiunea Piave di Cadore, prezentate în opera lui Tiţian, originar din acele locuri, sau adevăratele expediţii făcute pentru exploatarea marmurii de Michelangelo în regiunea Carara şi prin alte meleaguri. Cu totul izolată ne apare figura de savant multilateral şi progresist a lui Leonardo da Vinci care, pe lîngă preocupările artistice şi ştiinţifice, găseşte timp pentru a străbate munţii, pentru a pătrunde în întunericul, „asemănător infernului", din peşteri. La popoarele din Extremul Orient dragostea pentru natură este zugrăvită în artă într-un mod cu totul deosebit. Pictorii manifestă pentru munţi o adevărată pasiune. Astfel este, de pildă, binecunoscutul peisagist japonez Hokusai care reprezintă muntele sfînt Fujiyama în zeci de poziţii. 5
Este interesant şi faptul că, deşi siniştri prin natura lor, munţii vulcanici au prilejuit, în secolul al XVII-lea, obţinerea primului record mondial de înălţime care s-a menţinut apoi timp de aproape patru secole. Este vorba despre expediţia unor soldaţi ai lui Fernando Cortez care au escaladat vulcanul Popocatepetl spre a aduce pucioasa necesară pulberii de tun. În anul 1802, marele naturalist Al. von Humboldt devine părintele cuceritorilor de altitudini. După o intensă pregătire, el escaladează Muntele Chimborazo, un vulcan din Ecuador, considerat la acea dată vîrful cel mai înalt de pe glob şi ajunge în ziua de 23 iunie la cota 5.759 sau 5.788 m unde un perete abrupt i-a barat calea (după unele date mai recente, Humboldt ar fi atins doar cota 5.350 m). Începînd cu sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi mai ales în secolul al XIX-lea, prind să se realizeze adevăratele cuceriri ale munţilor. În Alpi, „cristalierii" sau căutătorii de cristale deschid drumuri noi spre culmile ce ţîşnesc dure de sub oglinda gheţarilor. Ghidul Balmat şi medicul Paccard şi apoi geologul de Saussure escaladează vîrful Mont Blanc, iar Paul Grohman, Dolomiţii, motiv pentru care a fost chiar denumit Columbul Dolomiţilor. În acelaşi timp, în Rusia ţaristă, mulţi cercetători au înfruntat culmile Caucazului sau ale lanţurilor muntoase siberiene. La numele exploratorului Semionov se adăuga cel de Tianşanski, după denumirea lanţului de munţi din centrul Asiei pe care l-a străbătut ca pionier. 6
Ulterior se escaladează sistematic vîrfurile cele mai greu accesibile din Pamir, Altai, Caucaz etc. şi se stabilesc, prin expediţii bine organizate, căi noi de acces pentru amatori. Începînd de prin a doua decadă a veacului nostru începe să se facă resimţit mirajul lanţului Himalaya şi mai ales al vîrfului Everest (nume împrumutat de la un topograf englez care nici măcar nu a suit acest vîrf), denumit de localnici Ciomolungma, adică sălaşul „bunei zeiţe-mame a pămîntului", a cărei „bunătate" a fost însă plătită, în expediţiile făcute, cu numeroase vieţi omeneşti. Este cu totul remarcabilă perseverenţa cu care oamenii simpli, savanţi, localnici s-au înfrăţit în iureşul dat pentru cucerirea acestor locuri extrem de greu accesibile fizic şi înconjurate de numeroase legende de oprelişti religioase. În anul 1953, nepalezul Tensing şi apicultorul neozeelandez Hillary ating cota finală de 8.848 m, pe care în 1959 o escaladează din nou patru căţărători elveţieni. În mai 1960 un grup de alpinişti chinezi cucereşte versantul nordic, considerat ca inaccesibil, trei dintre ei (un geolog, un pădurar şi un soldat tibetan) poposind pe cel mai înalt vîrf de pe glob, după 19 ore de eforturi supraomeneşti, fără mască de oxigen, în toiul nopţii, cu puţin înainte de răsăritul soarelui. Toţi aceşti cutezători, deşi cu forţele greu încercate, nu au uitat să ia cîteva probe geologice din roca de pe vîrf. Dar omul s-a avîntat astăzi de pe planeta sa 7
către infinitul spaţiului cosmic. Navele-satelit şi rachetele îndreptate spre alte planete aduc ştiinţei mondiale cuceriri uriaşe prevăzînd o eră nouă. În acelaşi timp pasionaţii munţilor îşi continuă cu perseverenţă lupta pentru cucerirea altitudinilor planetei. În ţara noastră, turismul a luat o mare dezvoltare, fiind practicat de către toţi oamenii muncii, amatori de excursii. Cabane confortabile şi bine aprovizionate, căi de acces însoţite de marcaje, lucrări bibliografice, documentare fotografică stau la dispoziţia celor ce vor să parcurgă culmile înalte ale Carpaţilor. Au rămas ca o amintire urîtă vremurile cînd regiunile pitoreşti ale munţilor noştri erau accesibile doar celor avuţi. Chiar geologii duceau o viaţă grea, strîngînd cu mari dificultăţi date pentru lămurirea tainelor pămîntului patriei noastre. *** Nu greşim afirmînd că primii cunoscători ai rocilor şi mineralelor au fost oameni din timpurile „paleoliticului" sau ale pietrei necioplite, care ştiau să aleagă cremenea cea mai bună pentru confecţionarea armelor şi uneltelor lor, iar mai tîrziu, în „neolitic", adevăraţi specialişti aleg piatra necesară pentru şlefuire. Descoperirea metalelor şi a celorlalte substanţe minerale, precum şi a metodelor de extracţie reprezintă gigantice salturi calitative în viaţa societăţii. Anumite substanţe sînt utilizate în primele manifestări de pictură; ocrul pentru roşu, sideroza pentru galben, oxizii de 8
mangan pentru albastru şi negru, aşa cum s-a recunoscut pe calcarul unor peşteri spaniole. În arhitectură şi sculptură cunoaşterea merge şi mai departe privind atît natura pietrei, cît şi calităţile rocilor plastice, cum sânt argilele şi luturile. În Orient se modelează opere cu totul originale în jad, nefrit, calcedonie, malahit etc. - minerale dure, dar extrem de frumoase atunci cînd mîna maestrului le-a şlefuit. Piramidele sînt construite din anumite roci calcaroase iar în statuile şi basoreliefurile egiptene, asirocaldeiene, greceşti etc. se recunosc multiple şi interesante tipuri de piatră. Termenii porfido rosso antico (în Egipt) şi de pofido verde antico (în Peloponez) s-au aplicat unor admirabile pietre ornamentale utilizate pe scară întinsă în antichitate, aparţinînd rocilor din grupul porfiritelor. Pe măsură ce evoluează arta, evoluează şi cunoaşterea. încă din antichitate au fost discutate unele aspecte privind structura scoarţei pămînteşti şi problemele de geneză. Totuşi misticismul reuşeşte să umbrească mult timp înţelegerea fenomenelor. Chiar şi în secolul trecut s-a mai putut afirma, de către unii idealişti, că scheletul fosil al unei salamandre gigantice reprezintă resturile unui om degenerat din cauza păcatului şi rămas de pe vremea potopului. Resturile de scoici fosile din roci, pînă nu de mult, erau tălmăcite de biserică drept relicte de pe urma acestui cataclism, sau ca resturi de la mesele pelerinilor din trecut. Este remarcabil faptul că unii filozofi antici, ca Strabon şi Xenofon, au avut 9
intuiţia originii acestor resturi fosile pe care, în timpul Renaşterii, marele savant şi artist Leonardo da Vinci le considera ca provenind din mările timpurilor geologice care au scăldat acele meleaguri. Cu toată opoziţia teologiei, ştiinţa îşi urmează continuu dezvoltarea. Figura măreaţă a lui Lomonosov, savant rus, al cărui nume este purtat astăzi de Universitatea din Moscova, se ridică la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi luminează numeroase probleme ştiinţifice, multe privind originea şi caracterele scoarţei globului, rămînînd valabile pînă azi. Începutul secolului trecut marchează apariţia unei excepţionale pleiade de cercetători. Acest eveniment are darul de a îndruma geologia o dată cu celelalte ştiinţe ale naturii pe făgaşul ei actual. Structura munţilor începe să se dezvăluie, antitezele ştiinţifice încep să pasioneze pe noii cercetători, iar constituţia bătrînei Terra este descoperită cu metode din ce în ce mai variate şi mai ingenioase, scoţîndu-i-se la iveală tainele şi bogăţiile ascunse. Înainte de a ne începe peregrinările de-a lungul arcului carpatic, ţinem să prevenim pe cititor că în această carte nu va găsi indicaţii de itinerare alpine cronometrate sau analizate sub raport tehnic, asemenea ghidurilor turistice care au tocmai acest obiectiv, şi nici noţiuni didactice de geologie, care rămîn în seama manualelor şcolare. Vom căuta numai să-i insuflăm un grăunte din pasiunea care animă pe adevăraţii îndrăgostiţi şi cercetători ai naturii 10
naturalişti-biologi, geografi sau geologi. Aceştia din urmă îşi au laboratorul în primul rînd pe fundurile văilor şi pe culmile munţilor, acolo unde stînca neclintită le apare asemenea unei cărţi deschise ce le povesteşte trecutul milenar al Pămîntului. Iar scoarţa Pămîntului, atît de rigidă ca înfăţişare la prima vedere, li se arată ca rezultanta unui lung şir de frămîntări, ea însăşi ca o etapă evolutivă în care durata vieţii omeneşti este o unitate de măsură neînsemnată. Îndrumări pentru observaţii geologice la îndemîna drumeţului în munţi Înainte de a pătrunde propriu-zis în tainele Munţilor Carpaţi, îl vom pune pe cititor la curent cu munca geologului care îi străbate în fiecare campanie de lucru şi cu modul în care turistul poate să cerceteze acest domeniu, satisfăcîndu-şi curiozitatea de naturalist, pe care o considerăm prezentă în firea tuturor oamenilor. El poate aduce totodată contribuţii preţioase ştiinţei şi mineritului. Principiile dialectice ne arată că ştiinţa adevărată nu poate fi desprinsă de practică, de obiectivul de a servi colectivitatea, de a ajuta la progresul umanităţii. În domeniul ştiinţelor Pămîntului, care au ca scop practic în primul rînd valorificarea materiilor prime ascunse în interiorul scoarţei, mineritul sau „arta mineritului", cum a fost numită în trecut iscusinţa extracţiei materiei prime, reprezintă însăşi aplicarea datelor teoretice, 11
ştiinţifice, la progresul economiei naţionale. Din aceste motive vom arăta, mai întîi, în ce constă activitatea geologului mai ales pe teren, în nemărginitul laborator al naturii. Geologul este mai înainte de orice un turist, un drumeţ care posedă o pregătire specială şi care „.pune urechea la pămînt ca să-i asculte bătăile inimii"1. Este deci un om a cărui pregătire îi permite să recunoască rocile şi al cărui fizic şi temperament se acomodează uşor cu condiţiile vieţii în aer liber. Cu sacul în spate şi cu o hartă în mînă, el porneşte în primul rînd pe fundul văilor, unde sparge cu ciocanul, instrumentul nelipsit şi indispensabil, stîncile pe care firul apei le-a dezvelit şi ferăstruit scoţînd la iveală roci, adeseori inaccesibile pe versanţii acoperiţi de pornituri, de grohotiş sau de vegetaţie. O busolă specială, busola geologică, în care cele două puncte laterale (estul şi vestul) sînt inversate, înzestrată şi cu un minuscul pendul, denumit clinometru, îi dă posibilitatea să stabilească direcţia şi înclinarea stratelor pe care apoi le notează pe hartă, o dată cu un număr sau o menţiune privind specificul rocii recunoscute. Trece apoi la cercetarea ei analizîndu-i caracterele, căutînd eventuale resturi fosile în roci sedimentare şi mai ales mineralele utile care ar putea fi valorificate economic. Dar geologul notează şi datele cu importanţă teoretică, 1
Veronica Porumbacu. 12
deoarece prezenţa lor constituie însăşi cheia cunoaşterii modului de formare a rocii şi arată calea de urmat pentru a găsi şi pe cele cu importanţă practică. Adeseori încearcă duritatea prin zgîriere, examinează cu o lupa care măreşte de 10—12 ori, sau desface cu grijă o sticlă din care picură acid spre a recunoaşte dacă roca are sau nu carbonaţi1. În nelipsitul carnet aflat în geanta de teren, geologul notează numărul trecut pe hartă, o dată cu primele observaţii asupra rocii descoperite, Apoi, dacă consideră necesar, ia o probă din roca respectivă pentru a o studia mai tîrziu în laborator cu ajutorul microscopului, al analizelor chimice sau determinînd fosilele cu mijloace paleontologice. Şi aşa, merge domol spre izvorul văii, furat de beţia cunoaşterii, şi curînd ajunge în culme, fără a-şi simţi măcar oboseala. Valea sau pîrîul de pe hartă s-a acoperit cu notări, sacul s-a îngreuiat de numărul mare de probe de roci, iar gîndurile lui frămîntă problemele puse de marea carte a naturii. Perspectiva ce i se deschide de pe vîrf, în momentul de răgaz pe care şi-l acordă, îi compensează oboseala, aducînd lumina pe care adîncul văii i-o estompase. Coboară apoi pe culme, ciocănind pietrele ce-i ies în cale şi corelîndu-le cu cele întîlnite pe vale. Ajuns acasă, în satul din apropiere, la stîna de sub culme, în cantonul pădurarului sau la cortul în faţa căruia pîlpîie văpaia focului de brad, geologul îşi 1
Carbonaţii trataţi cu acizi fac efervescenţă. 13
redeschide carnetul şi harta, trece în tuş datele schiţate cu creionul şi colorează în nuanţe diferite „cîmpurile" de pe hartă, în care se dezvoltă anumite tipuri de roci. A doua zi, operaţia se repetă pe alte văi, pe alte culmi; nici ploaia, nici soarele necruţător al altitudinilor nu-i zădărnicesc cercetările, iar satisfacţia realizărilor îi generează forţe noi de lucru. În felul acesta ia naştere o hartă geologică în care diferitele formaţiuni sînt conturate şi colorate după o scară de culori specifică, internaţională. Materialul cules pe teren se studiază apoi în laborator de către geolog sau de diferiţi specialişti, dîndu-i-se valorificarea economică şi ştiinţifică cuvenită. Această fază, care conduce la realizarea unei hărţi geologice, poartă denumirea de „cartare". Harta întocmită va servi acum ca bază de cercetare mai departe şi de interpretare. O dată cu cartarea sau pe baza acesteia, geologul cercetează alcătuirea rocilor în care se pot găsi substanţe minerale utile. El devine astfel „geolog pros-pector", iar lucrarea pe care o desfăşoară se numeşte prospecţiune. Pentru a identifica substanţa urmărită, el poate cere concursul altor prospectori care să lămurească structura rocilor prin cercetarea caracterelor lor fizice (metode geofizice) sau chimice (metode geochimice). Dacă substanţa nu este departe de suprafaţă, geologul propune executarea de mici lucrări „de dezvelire" prin şanţuri în solul ce acoperă roca şi chiar în masa acesteia. Astfel, prospectorul face primul pas 14
spre lucrările de „explorare", care au ca scop stabilirea dimensiunilor zăcămîntului sau conturarea zonei interesante. Dacă problema prezintă importanţă, pe locul propus de geolog şi acoperit cu vegetaţie sau stînci, ia naştere un şantier în care se aduce o aparatură specială şi încep să se facă fie săpări de galerii sau de puţuri în cazul în care materia primă este solidă şi accesibilă pe aceste căi (cărbuni, metale, sulf etc), fie forări cu sonde şi sondeuze, mai ales în cazul petrolului, gazelor naturale sau al prezenţei zăcămîntului la adîncime, unde nu poate fi interceptat pe altă cale. În cazul pietrei sau al substanţelor ce se pot cerceta direct, începe lucrarea chiar sub cerul liber, în cariere. Obiectivul principal al tuturor acestor lucrări este stabilirea rezervelor în vederea valorificării materiei prime sau a exploatării sale. În momentul în care s-au realizat aceste elemente începe extracţia iar substanţele minerale utile iau calea fabricilor prelucrătoare. O dată cu începerea lucrărilor mari de explorare, inginerii minieri şi geologii de şantier iau zăcămîntul în primire, iar geologul prospector îşi îndreaptă paşii spre alte locuri, spre cunoaşterea altor materii ce trebuie smulse ascunzişurilor, păstrînd totuşi uneori contactul cu explorarea, pentru orientarea activităţii pînă la intrarea zăcămîntului în exploatare. Am făcut toate aceste înşiruiri de date pentru a arăta cît de importantă este munca de pionier a geologului cartograf şi prospector, 15
descoperitorul iniţial al zăcămintelor. Nu trebuie să uităm că, adeseori, amatorii, ţăranii localnici, pădurarii, păstorii etc. au adus importante servicii cercetării ştiinţelor naturii şi mineritului. Turistul pe care-l vor interesa geologia sau mineritul va avea deci două surse de informare: observaţia directă şi informarea orală. Pentru prima, în afară de echipamentul de munte, el va trebui să-şi adauge în sacul de drum cîteva obiecte specifice. Cel mai necesar este ciocanul confecţionat dintrun aliaj adecvat, din care să nu sară aşchii, de tipul celui utilizat de geologi, o lupă portativă, cu mărire cît mai puternică, utilă pentru studierea granulaţiei şi caracterelor intime ale rocii, pentru recunoaşterea fosilelor mici şi a mineralelor. Dacă amatorul doreşte să cerceteze conţinutul în carbonaţi al rocilor trebuie să-şi ia o sticluţă cu acid clorhidric diluat (10%), bine astupată, cu un dop de sticlă şlefuită, căci vărsarea acestui lichid în sac sau pe haine poate aduce deteriorarea şi arderea acestora. Sticla va fi pusă într-o cutie sau într-un toc de lemn, astupat la rîndul său etanş. Indispensabil este, de asemenea, carnetul de teren în care turistul îşi va nota amănunţit punctul unde a cercetat proba de rocă şi caracterul ei în stînca din care o desprinde sau din „afloriment". Coli de hîrtie sau ziare vor fi utilizate pentru împachetarea probelor cărora li se dă un număr ce se notează fie direct pe piatră cu un creion colorat, fie pe o etichetă care se lipeşte, fie, în fine, pe colţul ziarului în care se împacheteaza, după care este 16
apoi îndoit sau împăturit pentru a nu se deteriora sau şterge. Materialul se aşază cu grijă în sac, între ziarele, rufăria sau hainele de la fundul său. Pentru ambalarea resturilor de fosile sau a mineralelor friabile - este bine să se ia o cantitate de vată sau de lînă, necesară pentru acoperirea formelor delicate, care apoi se pun în pungi de hîrtie sau în ziare. Pentru materialul mărunt, se recomandă tuburile de sticlă sau de metal (cele rămase după consumarea medicamentelor). Piesele fine pot fi introduse în tuburi cu nisip care le asigură imobilizarea şi conservarea. Prin această acţiune, turistul îşi completează cu date foarte interesante bagajul cunoştinţelor, poate contribui la îmbogăţirea muzeelor locale şi şcolare, dar mai ales, prin descoperirea de minerale sau roci utile, la sporirea bogăţiilor şi rezervelor miniere ale patriei. În felul acesta se îmbină, în modul cel mai fericit, cele două elemente, plăcutul cu utilul, şi, o repetăm, adeseori activitatea amatorilor şi pasionaţilor, deşi de altă specialitate, a dus la descoperiri interesante.
17
Capitolul I. LANŢURILE MUNTOASE DIN STRUCTURA SCOARŢEI GLOBULUl TERESTRU 1. Consideraţii asupra marelui circuit al materiei terestre Suprafaţa globului terestru este o imensă scenă pe care se dă, de miliarde de ani, lupta continuă, între cele patru învelişuri exterioare mai uşoare ale sale: litosfera, hidrosfera, atmosfera şi biosfera. Elementele chimice vagabondează în decursul erelor geologice poposind, pentru perioade diferite, cînd într-un domeniu, cînd în altul şi stabilind un gigantic şi neîntrerupt circuit. Litosfera reprezintă scoarţa solidă a Pămîntului, fiind constituită din corpuri cu compoziţii chimice şi cu proprietăţi fizice bine stabilite, denumite minerale, din a căror asociere rezultă masele mari de piatră ce o alcătuiesc - rocile1. Agenţii externi ai celor trei învelişuri (atmosferă, hidrosfera şi biosferă) se asociază pentru a sculpta cu înverşunare partea sa superficială, căutînd să-i reducă faţa la o cîmpie întinsă asemenea oglinzii oceanice. Agenţii interni, avîndu-şi originea în profunzimea scoarţei, au o acţiune contrară, 1
Definiţia nu este riguros exactă, deoarece între roci sînt situate mase minerale mai puţin compacte, cum sînt nisipurile, şi chiar fluide, cum sînt petrolul şi gazele naturale. 18
aducînd mase noi de materie (magmatismul) sau încreţindu-i faţa; ei creează astfel lanţurile muntoase (orogeneza). Rezultatele acestor două acţiuni contrare se reflectă în relieful atît de variat al scoarţei, a cărui rigiditate este doar momentană, impusă de durata mult prea scurtă a vieţii omului. Hidrosfera cuprinde în primul rînd imensul domeniu al mărilor şi oceanelor căruia i se adaugă, cu o contribuţie mult mai modestă, apele continentale (lacuri, fluvii, gheţari). Suprafaţa globului este acoperită pe trei cincimi de ape, iar sub oglinda mărilor se ascund reliefuri variate, munţi şi platouri, cum este, de exemplu, creasta „Dorsala Atlanticului", orientată aproximativ NS, ce împarte oceanul în două porţiuni oarecum simetrice şi ale cărei altitudini depăşesc pe ale Munţilor Alpi din centrul Europei. Apa este agentul extern principal care exercită o acţiune distructivă asupra scoarţei Pămîntului atît prin forţa mecanică, cît şi prin cea chimică. Domeniul ascuns al apelor recepţionează materialul rezultat din distrugerea litosferei din care se zămislesc roci noi, ce vor constitui cîndva munţi şi reliefuri de suprafaţă. În mări a luat naştere prima viaţă, din asocierea elementelor în „edificii chimice" organizate, prin aşa-numita „putere de coacervare" a substanţelor coloide; proba că este aşa o constituie faptul că serul din sînge are aceeaşi constituţie chimică ca şi apa mării. Şi fără să vrem ne punem întrebarea: cîţi oare dintre cei care au 19
ascultat murmurul valurilor mării, vrăjiţi de frumuseţea unui amurg pe faleză, s-au gîndit la faptul că pe acele locuri se vor ridica în viitor munţi şi dealuri şi cîţi dintre cei care au poposit trudiţi pe culmea stîncoasă a vreunuia dintre munţii noştri (Bucegi, Piatra Craiului, Ceahlău etc.) au ştiut că, în urmă cu milioane de ani, aceşti giganţi nu erau altceva decît amestecuri de bolovăniş, nisip şi argilă pe un fund de mare nu prea adînc, sau recife asemenea celor din mările calde actuale. Sub oglinda hidrosferei se ascund gropi a căror adîncime depăşeşte 11.000 m în Oceanul Pacific şi care au rămas neclintite poate încă din primele timpuri ale închegării scoarţei, păstrînd în abisuri acumulări ascunse de materiale străvechi şi noi, platforme rigide cu adîncimi mai mici de 200 m, care, de-a lungul veacurilor, s-au deplasat doar molcom în sus şi în jos, sau zone limitrofe plasate de obicei între aceste două domenii, mobile şi schimbătoare, din cutarea cărora iau naştere lanţuri de munţi, denumite geosinclinale. Atmosfera se întinde deasupra scoarţei rigide şi a oceanelor, asemenea unui înveliş continuu gazos, ce se pierde în sus către spaţiul cosmic interplanetar, spaţiu în care omul zilelor noastre pătrunde din ce în ce mai adînc, lărgind mereu sfera cunoştinţelor asupra naturii. Gazele dominante ce alcătuiesc atmosfera sînt azotul şi oxigenul, elemente care asigură viaţa terestră şi pe cea acvatică, deoarece, ca şi majoritatea altor gaze, 20
oxigenul se dizolvă masiv în apă. O seamă de gaze din atmosferă, denumite nobile, se găsesc însă în cantităţi minime. Aceste gaze nu se leagă cu alte elemente, motiv pentru care se admite că ele se pierd continuu în spaţiul intersideral, zvîrlite de mişcarea de rotaţie a Pămîntului, astfel că se împuţinează fără întrerupere. Atracţia Pămîntului se presupune că ar fi fost cauza pentru care Luna, satelitul său atît de decorativ, şi-a pierdut atmosfera cu care se despărţise de Pămînt, în urmă cu multe milioane de ani, lăsînd poate gigantica cicatrice a Oceanului Pacific. Dacă Pămîntul îşi păstrează atmosfera, aceasta se datoreşte faptului că celelalte învelişuri externe îi reînnoiesc continuu potenţialul de gaze. Cel mai important înveliş furnizor este, în acest sens, biosfera ce-i asigură oxigenul prin procesele de asimilaţie clorofiliană iar azotul - prin descompunerea substanţei organice (care, după cum vom arăta, conţin din belşug aceste elemente). Se poate chiar afirma, aşa cum admite savantul sovietic Vernadski, că atmosfera este prin excelenţă „o secreţie a biosferei". În acest sens, o importanţă cu totul deosebită are bioxidul de carbon (CO2) sau gazul carbonic. Deşi în alcătuirea atmosferei participarea sa este foarte redusă, acest gaz reprezintă principala formă sub care are loc deplasarea carbonului în cadrul marelui său circuit natural. Ajuns în hidrosferă, şi mai ales în atmosferă, din gazele vulcanice, din descompunerea organismelor, din transformări chimice şi din 21
combustie, el este fixat apoi de organisme, mai cu seamă de plante, în procesul de asimilaţie clorofiliană. Împreună cu alte cîteva elemente (O, H, N), carbonul constituie, în marea sa majoritate, materia vie ce alcătuieşte cel de-al patrulea înveliş, biosfera. În masa Pămîntului, volumul biosferei aproape că nu are nici o importanţă. Valoarea sa calitativă, de transformator de energie, este însă excepţională. Celor patru elemente de mai sus li se adaugă alte şapte pentru a realiza totalitatea elementelor prezente în materia vie. Importanţa celorlalte elemente este cu totul subordonată. Dar organismele mai fixează în schelete substanţe minerale, cum sînt calcarul care alcătuieşte piatra de var, opalul, rudă apropiată cu cuarţul din nisipuri, fosfaţii din oase. Prin moarte, organismele restituie lumii minerale atît elementele înglobate în materia vie, cît şi cele din schelete. După condiţiile pe oare le găsesc în locurile unde mor, aceste substanţe au sorţi diferite. O parte se degajează sub formă de gaze în apă sau în atmosferă, altele rămîn în depozitul acumulat, suferind unele transformări importante. Dacă substanţa organică se transformă în medii neaerisite, se formează complexe chimice noi, iar substanţa ce rezultă se îmbogăţeşte masiv în carbon şi hidrogen dînd naştere, după secole şi milenii, la depozite geologice asemenea celorlalte roci; ele constituie astăzi materii prime de o importanţă excepţională pentru industrie: petrolul, 22
gazele naturale şi cărbunii. Substanţele minerale din schelete se strîng şi ele în depozite, aşa cum vom arăta mai jos, alcătuind, după milenii, în urma ieşirii lor la suprafaţă, uneori adevăraţi munţi de calcar. Este locul să spunem cîteva cuvinte şi despre rolul mare pe care îl joacă în biosferă lumea organismelor microscopice, sau microorganismelor, mai ales cele din grupul bacteriilor. Nevăzută cu ochiul liber, această lume, ascunsă aparent, zămisleşte pămînturi noi, pregăteşte substanţe utile de tipul petrolului, cărbunilor, minereurilor de fier şi mangan, sulfului etc. în nemărginitul laborator al naturii. Bacteriile au fost recunoscute în cele mai adînci gropi oceanice, pe culmile munţilor în gheţari, în atmosferă şi în corpul organismelor. Unele descompun diferite substanţe, altele precipită sau înlesnesc reacţii chimice, astfel că se poate afirma că actualmente viaţa nu ar fi posibilă fără bacterii (ca, de altfel, şi atîtea boli) şi că multe transformări de pe faţa globului sînt conduse de bacterii. Ajunşi aici, cititorul ar putea avea impresia că ne-am depărtat de subiect, angajîndu-ne într-o problemă mult prea generală. Adevărul este însă că această mare circulaţie de elemente, reflectînd însăşi viaţa Pămîntului, explică şi modul de formare a rocilor care constituie munţii, văile şi dealurile. Lomonosov este primul care, în veacul al XVIII-lea, a arătat corelaţia dintre formele de 23
relief şi structura geologică. Pentru a înţelege aşadar semnificaţia peisajului montan este bine să vedem mai întîi care este originea rocilor constitutive ale scoarţei, iar în al doilea rînd, aspectul şi alcătuirea acestora. Din profunzimile pămîntului, vulcanii aduc la suprafaţă, după cum ştim, cantităţi mari de lavă care sînt precedate de explozii şi ţîşniri de gaze arzătoare, de bombardamente cu pietre rezultate din rocile străbătute ca şi din întărirea lavei motiv pentru care s-a dat şi denumirea de bombe bucăţilor mai grosolane de piatră - de ploi şi torenţi de cenuşă etc Cine nu cunoaşte exemplul oraşelor de la poalele Vezuviului acoperite de lavele şi de cenuşile acestuia în erupţie, atît de pitoresc şi de ştiinţific descrisă de scriitorul şi savantul antic Pliniu cel Tînăr ? aici şi-au găsit moartea mii de oameni printre care şi ilustrul naturalist al antichităţii, Pliniu cel Bătrîn. Înaintea erupţiei, craterul Vezuviului avea aspectul unei depresiuni pe vîrful Muntelui Somnia, acoperită de plantaţii şi viţă-de-vie, astfel că acolo s-au putut reuni 10.000 de sclavi cu ocazia cunoscutei răscoale a lui Spartacus. Substanţa aceasta, asemenea smoalei fierbinţi, provine din topituri aflate în adîncurile scoarţei globului, ce se ridică spre suprafaţă, ajutate de tendinţa de expulzare a gazelor pe care le conţin, pe calea crăpăturilor şi fisurilor scoarţei. Studiul modului în care are loc răcirea sau consolidarea acestei topituri sau „magme" 24
formează una dintre problemele de bază ale ştiinţei ce cercetează caracterele şi modul de formare a rocilor sau a petrologiei generale. Şi într-adevăr, din compararea datelor de observare pe teren şi la microscop cu datele obţinute recent în laborator, sa ajuns la o imagine destul de avansată asupra acestui fenomen. Cum procesele geologice se produc în timp milenar şi ochiul omenesc nu poate şi nici nu a putut cîndva să le urmărească, este evident că oamenii de ştiinţă au fost nevoiţi să deducă, din caracterele rocilor, modul lor de formare. Din formarea rocilor magmatice omul nu poate să prindă decît faza finală, a consolidării bruşte pe care o constată în lava vulcanilor. În drumul său spre suprafaţă, plecată din vatra de la mii de metri adîncime, magma se deplasează deci, oprindu-se, potrivit condiţiilor pe care le întîlneşte în cale, la diferite adîncimi. Cu cît aceasta va fi mai mare, cu atît condiţiile de presiune şi temperatură vor fi mai accentuate, iar răcirea topiturii va decurge lent, timp de mii şi milioane de ani, astfel că elementele componente vor avea timp să se strîngă în minerale bine individuali, zate, uniform cristalizate, luînd naştere roci de adîncime sau intruzive, care alcătuiesc corpuri masive de întinderi mari. După timpuri geologice îndelungi, cutarea scoarţei şi acţiunea factorilor de suprafaţă le scot la iveală putînd alcătui munţi şi reliefuri pe întinderi foarte mari. Astfel de zone cenitrale de munţi, formate din roci intruzive de tipul granitului, se găsesc în majoritatea lanţurilor 25
muntoase mai importante, mai ales a celor rezultate din cutarea unor formaţiuni geologice mai vechi. Cităm ca exemple granitele din axa Munţilor Caucaz, Munţilor Alpi (de exemplu vîrful Mt. Blanc), Munţilor Hindu-kush etc, iar la noi în ţară apar astfel de roci, după cum se va arăta, în Dobrogea de nord (străvechii munţi ai Măcinului), în inima Munţilor Apuseni (Muntele Mare), în axa Carpaţilor Meridionali (munţii Cernei, Retezatului, Parîngului) etc. Vom reveni pe (parcurs asupra lor. Dacă magma se insinuează însă pe crăpăturile şi pe fisurile litosferei, apropiindu-se de suprafaţă fără a ţîşni şi a lua contact cu aerul sau cu apa fundurilor marine, răcirea se produce ceva mai repede şi se formează roci cu cristalinitate redusă, conţinînd adeseori cristale mari cuprinse în mase fundamentale fine. Aceste roci poartă denumirea de roci filoniene sau hipoabisice şi fac trecerea către rocile erupte la suprafaţă. Acestea din urmă provin din „lavele vulcanilor vechi" şi se denumesc roci vulcanice sau efuzive. Astăzi se pot găsi asociate cu vechile sedimente formate o dată cu ele. Se caracterizează prin cristale mari incluse în paste fine pînă la sticloase; uneori, cele dintîi pot lipsi complet iar rocile apar asemenea unor adevărate sticle naturale. Cum lava aceasta poate fi foarte fluidă, în care caz culoarea ei este închisă pînă la neagră, ea poate curge cum curg lavele vulcanilor actuali din arhipelagurile Pacificului. S-a şi dat denumirea de „tip hawaian" vulcanilor cu lave fluide care pot 26
constitui torenţi şi cascade ce încremenesc apoi, o dată cu răcirea, dînd naştere la peisaje de-a dreptul fantastice. Vechi curgeri de atare lave „bazice", de culoare închisă, se găsesc în numeroase puncte de pe faţa globului. Alteori, activitatea vulcanică se caracterizează printr-o alternanţă de faze explozive, cînd forţa expansivă a gazelor pulverizează lava şi rocile prin care ţîşneşte, şi de faze în care lava curge pe flancurile craterului, astfel că acesta ne apare constituit din alternanţe de pînze de lavă şi de material provenit în urma exploziilor. Materialul este reprezentat prin cenuşi amestecate cu blocuri de dimensiuni variate, cu pietroaie sau pietricele provenite din întărirea lavei zvîrlite în aer şi denumite, după mărime, bombe şi lapili. Aceşti vulcani îşi păstrează vizibilă alcătuirea chiar în formaţiunile vechi geologice. Canalul de legătură dintre crater şi vatra adîncă din care ţîşnea lava este de regulă umplut cu roca rezultată din consolidare. El apare după ce scoarţa a fost prelucrată de eroziune, care dezgoleşte faţa globului de rocile mai slabe, asemenea unei coloane sau unui con deschis spre partea sa inferioară. La noi în ţară vulcani vechi se recunosc încă foarte evident mai ales în lanţul HarghitaCălimani, a căror activitate s-a oprit de curînd, poate chiar după apariţia primilor oameni (ceea ce în geologie este foarte recent). Vechi vulcani apar de asemenea în Munţii Apuseni la Baia Mare, în legătură cu activitatea lor fiind şi importantele 27
bogăţii miniere ale acestor locuri. Un alt tip de activitate vulcanică este caracteristică pentru lavele foarte vîscoase, care nu curg pe flancurile craterului, cum este cazul unei erupţii din insula Martinica, la vulcanul Mont Pele. Lava andezitică s-a ridicat asemenea unui imens dop, străbătînd prin rocile înconjurătoare şi încremenind înainte de a se fi răsfrînt în afară. Este tipul denumit „peleean", ce-şi găseşte desigur corespondenţi în formaţiunile geologice, mai ales în legătură cu lavele acide, bogate în silice (SiCte). În fine, ultimul tip este denumit exploziv. Lava vîscoasă se întăreşte blocînd ca un dop drumul topiturii şi gazelor din adîncime a căror forţă ajunge însă să spargă şi să pulverizeze rocile care îi barează drumul, astfel că întregul aparat vulcanic dispare. Cenuşile vulcanice de sute de metri grosime din Transilvania sau Subcarpaţi provin probabil din astfel de erupţii ale unor vulcani care astăzi nu se mai recunosc. Adeseori geologul nu ştie cum să explice prezenţa unui material vulcanic în unele roci sedimentare întîlnite pe teren şi este obligat să le lege de erupţii concomitente. O astfel de situaţie se întîlneşte în Munţii Apuseni unde, în anumite calcare depuse la sfîrşitul erei mezozoice, se găsesc fragmente de roci eruptive şi cristale de minerale provenite din vulcani distruşi de explozii. Referitor la procesele vulcanice, este locul să menţionăm şi aporturile de gaze fierbinţi care preced, dar mai ales pe cele care urmează 28
erupţiilor vulcanice. În special acestea din urmă se condensează şi depun minerale, adeseori metalifere, pe crăpăturile scoarţei, dînd naştere la aşa-numitele „filoane metalifere" ce constituie o importantă bogăţie naturală (la noi în ţară în Munţii Apuseni, regiunea Baia Mare, Toroiaga, Fundul Moldovei, Ostra etc.) Faza este denumită hidrotermală, de la cuvintele greceşti hidros = apă şi termos = cald. În fine, ultimele manifestări vulcanice constau în emanaţii, mai întîi sulfuroase şi apoi de gaz carbonic, aşa-numitele „mofete", care trec în apele izvoarelor mineralizîndu-le şi formînd cunoscutele borvizuri sau borcuturi (la noi în ţară, în legătură cu vulcanismul munţilor Harghita-Călimani), cu valoare atît terapeutică, cît şi gastronomică. Cu aceste date am trecut în revistă, în mod cu totul general, căile de formare a rocilor magmatice sau eruptive şi urmează să revenim cu o serie de completări în capitolul referitor la modul de recunoaştere a acestor roci. După toate probabilităţile, prima scoarţă a globului pămîntesc a fost alcătuită din roci eruptive bazice, de culoare închisă. Faţa Pămîntului era aridă, lipsită de vegetaţie şi dominată de vulcani din care ţîşneau gazele şi lava, astfel cum se admite că arată astăzi faţa satelitului nostru Luna, pe care rachetele interplanetare sovietice au fotografiat-o cu atîta exactitate. O dată cu apariţia vieţii, a început să se formeze atmosfera, ca un produs direct şi continuu 29
al acesteia. Apele, care se şi conturaseră poate în primele mări şi oceane, intră în marele circuit al Pămîntului, ploile scaldă uscatul de curînd închegat şi primele zăpezi încununează vîrfurile munţilor. Torenţii vijelioşi încep să se prăvălească pe flancurile lor stîncoase şi să se unească în rîuri şi fluvii care duc oceanului primele mesaje rupte din faţa litosferei. Vînturile şi uraganele prind să spulbere primele nisipuri şi pulberi îngrămădite în primele deşerturi, iar variaţiile mari de temperatură dezagregă continuu rocile scoarţei. Pămîntul intră în faza planetară, începîndu-şi depanarea vieţii sale a cărei istorie o putem citi astăzi în stivele mari de roci ce s-au acumulat de-a lungul şirului nesfîrşit de secole. Reconstituind aceste aspecte, ne gîndim, fără să vrem, la peisajele ce trebuie să fi împodobit pe atunci faţa Pămîntului, la munţii pe care nu i-a escaladat nici un alpinist, la mările zbuciumate pe faţa cărora nu a navigat nici o ambarcaţie. Dar iată că, dintr-un ungher al mării, încep să se desprindă, timid la început, vietăţi mişcătoare care se deplasează greu pe faţa Pămîntului şi care se dezvoltă din ce în ce mai repede, pentru a pune, pînă la urmă, stăpînire pe întinsurile de necuprins ale scoarţei, acoperită aici de vegetaţii luxuriante, dincolo de pustiuri aride sau de gheţuri permanente. Să revenim însă la circuitul materiei care constituie rocile. Materialul dezagregat deci de „agenţii externi", fragmentat, pulverizat, redus 30
chiar la soluţii cu mare „dispersie" - prin acţiunea apei, vîntului, gheţii, organismelor - este purtat apoi de aceiaşi agenţi către ariile de recepţie mări, oceane, lacuri şi chiar în zone depresionale ale uscatului - unde se acumulează de-a lungul secolelor dînd naştere la depozite stratificate, denumite sedimente. Alături de produsele acestea de alterare ale scoarţei, în bazinele de sedimentare se strîng, amestecîndu-se cu ele, cenuşile şi produsele grosiere rezultate din activitatea vulcanică, resturile organismelor (schelete şi substanţă organică) şi, cu o participaţie infinit mai mică, materialul cosmic sau meteoritic ce provine din alte planete şi care ajunge întîmplător în sfera de atracţie a Pămîntului. Importanţa acestui material este însă foarte mare pentru lămurirea constituţiei celorlalte corpuri din Univers şi pentru compararea acestuia cu alcătuirea planetei noastre. După acumulare, aceste depozite sînt supuse unui şir complex de transformări, a căror desfăşurare, începînd în locul depunerii, continuă de-a lungul erelor geologice în domeniile în care ajung prin mişcările scoarţei, astfel că, după timpuri îndelungate, ies la suprafaţă şi prezintă caractere noi, uneori destul de deosebite de caracterele sedimentelor de origine. Caracterele iniţiale se pot însă, în multe cazuri, recunoaşte foarte bine iar studiul lor permite cercetătorilor să reconstituie, fază cu fază, viaţa şi soluţia depozitului considerat. Aceste transformări, care au loc în condiţiile de temperatură şi presiune 31
scăzute, ce se realizează la suprafaţa scoarţei globului, poartă denumirea de „transformări diagenetice" şi conduc la formarea rocilor sedimentare (în sens restrîns). Astfel, din nisipuri, cu epoci geologice în urmă, au luat naştere gresiile, din mîluri - argilele, iar din pietrişuri conglomeratele actuale. Cine nu a observat remarcabila asemănare dintre bucăţile rotunjite ce se desprind din stîncile Bucegilor sau ale Ceahlăului şi pietrişurile din albiile rîurilor actuale? Cine nu ştie că argila, amestecată cu apă, devine mai întîi plastică (putîndu-se modela din masa ei forme sculpturale) pentru ca apoi să se transforme într-un nămol asemenea celui din lacuri şi bălţi? Alteori însă, această întărire sau consolidare - care, în cazul rocilor rezultate din elemente mai mari, se face cu participarea unor substanţe ce precipită din soluţii formînd cimentul - nu are loc. Asemănarea dintre depozitul de origine şi „roca mobilă” din stratele Pămîntului continuă să fie foarte mare, singura deosebire evidentă constînd în pierderea apei. Şi în această privinţă, desigur, cititorii noştri îşi pot aminti de carierele de nisipuri sau pietrişuri atît de asemănătoare depozitelor de acelaşi fel din albiile rîurilor actuale. Dar rocile sedimentare nu cuprind numai rocile de tipurile descrise mai sus. Descrierea a fost făcută pentru a scoate în evidenţă modul lor cel mai caracteristic de formare. Materialul rezultat din scoarţa globului poate avea dimensiuni 32
foarte mici, invizibile cu ochiul liber, cum sînt particulele fine ce produc uşoara tulbureală a apelor sau cele dizolvate în soluţii reale, a căror prezenţă nu poate fi recunoscută nici cu ajutorul microscoapelor celor mai perfecţionate (de exemplu sarea din apele mărilor). Aceste săruri se depun sau „precipită" fie în urma concentrării foarte avansate a soluţiei, fie datorită unor reacţii cu alte substanţe aduse de ape. Se formează în felul acesta roci caracteristice cu o structură mai mult sau mai puţin uniformă, mai ales pentru cel ce le priveşte cu ochiul liber, denumite roci de precipitare chimică. De obicei, ele sînt solubile fie în apă obişnuită (cum sînt depozitele de sare şi de gips), fie în apă încărcată cu gaze de diferite provenienţe (mai ales gazul carbonic, CO2), cum sînt rocile din care se scoate varul sau calcarele. Un agent, extrem de important, care extrage această substanţă din apele mărilor şi lacurilor este reprezentat prin organisme: plantele şi animalele, al căror rol în viaţa scoarţei Pămîntului a fost scos în evidenţă ceva mai sus. Unele îşi construiesc scheletele din calcar sau carbonat de calciu asociat uneori cu carbonat de magneziu (dolomit) iar altele, mult mai puţin însemnate ca număr, din silice (SiO) sau fosfaţi (minerale cu fosfor). După moarte, vieţuitoarele restituie lumii minerale aceste substanţe, sub o infinitate de forme, dînd naştere la sedimente şi la roci ce pot atinge uneori dimensiuni gigantice. Astfel sînt în zilele noastre diversele tipuri de scoici şi melci, dar mai cu 33
seamă coralii şi algele calcaroase care alcătuiesc din scheletele lor încîntătoarele „insule recifale" din zonele calde ale mărilor şi oceanelor actuale. În multe stînci ce constituie astăzi munţi impresionanţi s-au recunoscut atare „organisme constructoare". Şi-ar închipui, de pildă, cineva neavizat că vîrful semeţ al Pietrei Craiului, pe care abia îl pot escalada alpiniştii încercaţi, a fost cîndva un recif scăldat de ape calde, de tipul celor ce se dezvoltă astăzi în Marea Roşie sau în Oceanul Pacific? Pe de altă parte, o mare cantitate de substanţă minerală este precipitată, după cum sa mai spus, prin intermediul bacteriilor şi al altor organisme microscopice. Rocile astfel formate se asociază cu roci de tipurile precedente, iar recunoaşterea lor este astăzi o chestiune numai de deducţie şi nu de observaţie directă. În fine, o deosebită importanţă industrială prezintă rocile ce provin din îngrămădirea, de-a lungul mileniilor, a materiei organice rezultate în urma morţii plantelor şi animalelor din trecut. După îngroparea lor sub sedimentele respectivului bazin a avut loc transformarea diagenetică ce a condus, în cazul în care materia primă provenea din plante terestre (copaci, muşchi etc), la actualii cărbuni de pămînt, iar dacă materia strînsă era alcătuită din uleiuri sau alte substanţe de tipul părţilor moi din corpul animalelor, la bitumene şi la petrol. Dacă transformarea acestor substanţe de-a lungul vremurilor este foarte avansată, se ajunge la gaze naturale combustibile, cum sînt gazele naturale 34
aflate în subsolul Transilvaniei şi a căror importantă economică este unanim cunoscută. Marele circuit al materiei din scoarţa Pămîntului nu se opreşte însă aici. Transformările începute în condiţiile de suprafaţă continuă sub influenţa unor factori noi, mecanici sau chimici. Cutările scoarţei determinate de impulsurile gigantice ce rezultă mai ales în urma scufundării bazinelor geosinclinal sau strivirii lor prin mişcările marilor blocuri continentale creează tensiuni şi temperaturi, datorită cărora mineralele iniţiale se modifică fundamental, schimbîndu-se o dată cu ele chiar caracterele rocilor. Concomitent, pot avea loc şi aporturi fluide de substanţe din adîncurile scoarţei, care-şi dau o mare contribuţie la formarea de minerale noi prin reacţii şi înlocuiri chimice. Consecinţa acestor transformări este că rocile de origine abia mai pot fi deduse din aspectul noilor produse. Aceste uriaşe complexe de transformări au fost denumite procese de „metamorfism", iar rocile rezultate, „roci metamorfice". Metamorfismul se poate produce fie sub influenţa mişcărilor puternice menţionate, denumite şi mişcări orogenetice, fie sub influenţa presiunii obişnuite, dar mai ales a temperaturii şi a fluidelor ce se dezvoltă în jurul maselor mari de magme. În primul caz se vorbeşte despre metamorfism dinamic, de dislocaţie sau, în cazul în care zonele transformate au dimensiuni întinse şi constituie axele munţilor actuali, despre „metamorfism regional". În cel de-al doilea caz, 35
rocile se transformă în jurul „vetrei magmatice" asemenea unei pîini ce se coace în cuptor. Iau naştere minerale noi, uneori foarte aspectuoase şi de dimensiuni mari, iar rocile rezultate pot conţine substanţe utile (fier, magneziu, titan etc). În acest grup se situează „rocile de contact" din Banat (la limita dintre rocile eruptive banatitice1 şi calcarele de vîrstă mezozoică), de care sînt legate zăcămintele de fier binecunoscute. Gradul de metamorfism se admite că este cu atît mai intens şi, prin urmare, roca cu atît mai transformată, cu cît adîncimea la care s-a produs fenomenul dinamic este mai mare. Primii cercetători ai scoarţei Pămîntului au stabilit trei zone de adîncime, care corespund gradelor diferite de transformare a rocilor de origine, zone ce au fost denumite cu termenii greceşti: epizonă, mezozonă şi catazonă. Natural că nimeni nu a asistat vreodată la aceste transformări şi că nici în laborator nu s-au putut încă crea condiţii comparabile în totul cu cele din metamorfism, cu ajutorul cărora să se poată reproduce aceste procese. Studiul acestor roci — denumite şi şisturi cristaline — a condus însă pe unii la idei oarecum deosebite, admiţîndu-se că principalul factor care intervine în aceste transformări este alcătuirea primară a rocilor. Metamorfismul s-ar deplasa din adîncimea scoarţei spre suprafaţă asemenea unei unde ascendente, denumită „undă metamorfică". 1
Termenul va fi explicat în capitolul următor. 36
S-a constatat că pe măsură ce rocile se metamorfozează stratificaţia lor devine mai accentuată, mai fină, unităţile stratificate trecînd în şisturi caracteristice mai ales în domeniile mai superficiale. La marile adîncimi rocile încep să devină mai masive, păstrîndu-şi totuşi caracterul stratificat sau, cu un termen mai adecvat, caracterul orientat. Aceste roci, denumite gnaisuri, au constituţia foarte apropiată de a graniţelor care sînt considerate drept cele mai acide roci magmatice de adîncime. Mai mult chiar, terenul ne oferă o infinitate de cazuri unde se constată treceri gradate de la gnaisuri la granite şi invers. La adîncimi mari, procesul de metamorfism atinge grade extrem de intense, şi i se dă denumirea de ultrametamorfism. Condiţiile de presiune şi temperatură maxime conduc, după, autorii moderni, la retopirea materialului şi la formarea unei „magme" a cărei origine îndepărtată este găsită în sedimentele de la suprafaţă şi care se solidifică asemenea magmelor provenite din adîncime. În această magmă nouă se găsesc adeseori resturi din sişturile de origine iar amestecul său intim cu materialul menţionat este extrem de caracteristic. Acest proces de retopire sa denumit şi „anatexie". Prin răcirea noului tip de magmă iau naştere roci speciale, cu caractere în totul identice celor magmatice propriu-zise, dar de obicei mai acide, mai bogate în SiO, cum sînt granitele. Pe de altă parte, din aceste procese mai 37
rezultă şi gaze speciale, cu putere de reacţie chimică excepţională, ce pot conduce chiar la transformarea fundamentală a rocilor, în locul lor din scoarţă, prin înlocuirea elementelor chimice primare cu alte elemente noi. Am căutat să lămurim aceste fenomene, pentru a da o imagine asupra ultimei verigi din lanţul ce constituie marele circuit al materiei, din scoarţa globului terestru. Plecată din starea mai mult sau mai puţin fluidă sau plastică a topiturilor ce vin din străfundurile Pămîntului, substanţa peregrinează în celelalte învelişuri oprindu-se cînd în hidrosferă (mări, oceane, lacuri), cînd în atmosferă (sub forma de gaze de diverse tipuri), cînd în biosferă (în corpul plantelor şi animalelor), pentru a se reîntoarce apoi în litosferă unde poposeşte mai întîi la suprafaţa sa, sub formă de roci sedimentare, pătrunde apoi în interior prin procesele de cutare sau scufundare, pentru ca, în faza finală, să treacă în stare fluidă asemănătoare celei din care a luat naştere cu mult în urmă, şi să re-înceapă un ciclu nou care însă niciodată nu va fi absolut identic cu precedentul. În această imagine generală cu caracter spiral se reflectă însăşi viaţa globului pămîntesc sau, mai exact, a părţii sale superficiale, mai mult sau mai puţin accesibilă cercetării directe. Pentru lămurirea structurii zonelor inferioare acestor domenii, s-a recurs la metode deductive geofizice, bazate în primul rînd pe viteza de propagare a undelor ce iau naştere în timpul cutremurelor de 38
pămînt şi care depinde de densitatea mediului pe care-l străbat, în cazul de faţă, a „geosf erelor" inferioare. 2. Originea lanţurilor muntoase evoluţia lor de-a lungul erelor geologice
şi
Complexitatea munţilor şi raporturile lor cu unităţile ce îi înconjură i-au determinat pe cercetători să-i clasifice după diverse criterii: structurale, morfologice, genetice etc. Nu vom intra în amănunte, ci ne vom mulţumi să arătăm lucrurile în mod general şi intuitiv. Vom lua în consideraţie două cauze principale: aporturile din adîncurile scoarţei sau vulcanismul şi mişcările violente ce au loc în această parte superficială a globului sau mişcările orogene, care în limba greacă înseamnă „născătoare de munţi". Acestea din urmă sînt cele mai importante, fiind studiate de o disciplină geologică specială, al cărui domeniu priveşte arhitectura sau modul de aşezare geometrică al rocilor, denumită tectonică sau geotectonică. Această ştiinţă îşi propune delicata sarcină de a explica raporturile actuale dintre roci şi de a descifra diversele mişcări care le-au schimbat poziţia originară. Fenomenele se produc atît prin mişcări lente, provocate de scufundarea sau ridicarea în, masă a blocurilor continentale, cît şi prin mişcările mai mult sau mai puţin bruşte şi intense, corespunzînd mişcărilor orogene menţionate mai sus. Actualmente se admite că 39
procesul de cutare decurge în bună parte treptat, fiind paralel şi concomitent cu sedimentarea. Un prim grup de munţi rezultă, aşadar, din acumularea lavei şi a materialului produs de erupţiile vulcanice pe versanţii craterelor, precum şi din ridicarea scoarţei sub influenţa maselor de magmă ce se deplasează din adîncuri spre suprafaţă. Formele lor sînt mai mult sau mai puţin conice şi trădează existenţa unor vechi vulcani pe locul respectiv. Munţii vulcanici recenţi, cum sînt cei din arcul Harghita-Călimani, oferă încă aspectul vechilor cratere în multe puncte, asemenea unor căldări, din care îşi culeg apele rîurile de munte. Astfel, lacul Sf. Ana, situat în apropierea staţiunii balneoclimaterice Tuşnad, apare asemenea unui crater înconjurat de păduri. Ipoteza acestei origini a fost însă pusă la îndoială în urma unor cercetări mai recente. Studiile geologice au arătat că lanţurile vulcanice sînt dependente de crăpăturile adînci produse în scoarţă, legate de orogeneză, şi că se găsesc în genere pe ţărmurile continentelor, în regiuni cutate sau în insulele oceanice. „Cercul de foc al Oceanului Pacific" însumează 77,78% din vulcanii globului. Masele de materie vulcanică aduse sînt gigantice, de domeniul sutelor de milioane de kilometri cubi. Este suficient să cităm de pildă faptul că vulcanul Mauna Loa din arhipelagul Hawaii şi-a ridicat craterul de la 6.000 m sub nivelul mării pînă la înălţimea de 4.200 m deasupra acestuia şi că nostalgicele plaje ale 40
acestor insule au nisipul verde-oliv provenit din cenuşile vulcanice. Insulele Kurile sînt tot vulcanice şi se ridică de la 2.000-3.000 m adîncime continuîndu-se spre nord cu vulcanii din Kamceatka, 20 la număr, dintre care Kliucev atinge 4.750 m. „Dorsala Atlanticului", care alcătuieşte un impozant relief submarin cu altitudini ce depăşesc înălţimile Alpilor, reprezintă mase gigantice de lava ridicată de pe fundul oceanic. La suprafaţa apei apar sub formă de insule cu cratere mai mult sau mai puţin vizibile şi active (Azore, Canare, Capul Verde etc). Între acestea, cunoscuta insulă vulcanică Sf. Elena, unde a fost exilat Napoleon Bonaparte, se ridică asemenea, unui mare crater, de la 4.000 m adîncime. Ar fi imposibil să cităm aici toţi munţii vulcanici din lume, de aceea amintim numai vulcanii cunoscuţi, ca: Vezuviul, Etna, Stromboli din bazinul Mediteranei, giganţii de peste 6.000 m, Kenya şi Kilimanjaro din răsăritul Africii, vulcanismul „provinciei pontice" sau al Mării Negre (din Caucaz, Armenia, Marea Egee, cuprinzînd şi pe cel carpatic), vulcanii muntoşi atît de frumos reprezentaţi de pictorii japonezi, cum este Muntele Fujiyama (un con cu vîrful veşnic acoperit de zăpadă, înalt de peste 3.700 m), numeroşi vulcani din Islanda, Alaska şi cei din America Centrală şi America de Sud, care, fiind în legătură cu recentele erupţii şi cutremure de pămînt, au făcut să „fiarbă Pacificul", după plastica expresie a ziariştilor. În lanţul Munţilor 41
Stîncoşi se găsesc conurile înalte ale vulcanilor: Chimborazo, Cotopaxi şi Llullail-laco, care atinge 6.723 m. În Mexic se găseşte cel mai recent vulcan, Paricutin, ridicat în anul 1943 şi care a crescut cu 476 m într-un an, şi tot aci se află celebrul crater în activitate Popocatepetl (5.452 m); acest vulcan i-a servit ca punct de orientare lui Cortez, pentru debarcarea lui în Mexic. În istoria turismului, şi totodată în exploatarea minereului de la mare altitudine, Popocatepetl îşi are o străveche poveste. După cum s-a arătat, pe vîrful lui s-a atins primul record de înălţime, în anul 1522, de către un grup din oamenii lui Cortez, trimişi să aducă sulf (pucioasă) pentru praful de puşcă ce se terminase. Conduşi de ostaşul Montano şi de tunarul Messa, aceşti alpinişti neîncercaţi ajung în vîrful lui, după mari peripeţii, urmăriţi, după cum relatează istoricul Herrera, de 40.000 de localnici strînşi la poalele muntelui; coboară în repetate rînduri, cu frînghia, în craterul înfiorător, plin de gaze otrăvitoare, în fundul căruia, la 150 m adîncime, clocotea lava. De aici au recoltat circa 130 kg de sulf, necesar scopurilor criminale de cotropire ale spaniolilor invadatori. Această ascensiune a rămas record de altitudine timp de aproape patru secole. Numeroşi vulcani ridicaţi de pe fundul oceanului nu au ajuns la suprafaţă, deoarece au fost ciopliţi şi retezaţi de acţiunea valurilor. Astfel de conuri submarine sînt frecvente în oceanele Pacific şi Atlantic la adîncimi de cîteva zeci sau 42
sute de metri. Mai este necesar să precizăm că, în afară de vulcanii actuali şi cei stinşi de curînd, citaţi pînă aici, munţi vulcanici s-au ridicat şi în timpurile mai vechi. Astfel sînt, de exemplu, cei de vîrstă neozoică din Podişul Central francez, iar la noi în Carpaţi, erupţiile bazice vechi, mezozoice din axa munţilor mărunţi dintre Crişul Alb şi Mureş, ridicaţi însă prin procese de orogeneză, precum şi numeroasele conuri (rămase din vechile coşuri) ce formează variatul peisaj al Munţilor Metaliferi, erupte în a doua parte a erei neozoice şi munţii vulcanici din lanţul răsăritean şi de la Baia Mare. Principala forţă însă care ridică munţii sînt mişcările orogene. În bazinele marine şi oceanice actuale, se deosebesc abisurile mari - rămase sub apă poate încă din primele timpuri ale întăririi scoarţei terestre - şi zonele de suprafaţă ce continuă continentul pînă la 200-300 m adîncime (platforma continentală). Între aceste două zone extreme, fundul mării coboară într-o pantă mai mult sau mai puţin accentuată, denumită soclu sau povîrniş continental. Cercetările au arătat că blocurile continentale, cuprinzînd şi platforma menţionată, sînt alcătuite din roci acide, cu densitate scăzută, cum sînt granitele, iar fundurile permanente, din roci bazice şi dense de tipul bazaltelor. Blocurile continentale ar pluti peste o masă plastică cu constituţia foarte bazică, aşa cum plutesc sloiurile de gheaţă pe apă. între aceste două „faze" ar exista un echilibru, în sensul că 43
orice încărcare a ariilor continentale aduce scufundarea blocurilor şi orice pierdere de greutate - ridicarea lor, denumită echilibru izostatic. Aceste date ne vor servi la înţelegerea mecanismului orogenezei. În timpurile geologice, anumite bazine marine, denumite geosinclinale, după ce s-au umplut cu mari cantităţi de sedimente, au suferit striviri, producînd puternice procese de cutare însoţite de ieşirea la suprafaţă şi de ridicarea, uneori la multe mii de metri înălţime, a sedimentelor menţionate. Aceste procese au ca efect formarea a numeroase tipuri de cute, în cazul materialului plastic, iar în cazul compartimentelor rigide, de fracturi sau falii cu denivelări uneori de mii de metri. Termenii cei mai cunoscuţi, de anticlinal şi de sinclinal, se referă la partea bombată şi respectiv la cea depresionară a unei cute. Alteori iau naştere cute foarte mari, mai mult sau mai puţin înclinate, sau chiar culcate la orizontală sau se desprind grupuri întregi de strate şi de cute care se răsfrîng peste formaţiuni mai vechi sau se deplasează pe întinderi kilometrice, în care caz avem de-a face cu pînze de încălecare sau de şariaj, unităţi de o deosebită importanţă în procesul de formare a munţilor. Substratul peste care s-au deplasat pînzele de şariaj poartă denumirea de „Autohton" şi adeseori este puternic strivit sub greutatea pînzei. 44
Fig. 1 — Schema cutării unui bazin geosinclinal
45
Fig. 2. — Schema unor cute normale
Fig. 3. — Schema unei pînze de şariaj
În exemplificarea celor prezentate mai sus dăm cazul Munţilor Caucaz, pentru munţi unde cutele se dispun mai mult sau mai puţin simetric de o parte şi de alta a unui ax cu formaţiuni vechi, metamorfozate şi cu granite, cazul Munţilor Jura, pentru exemplificarea unor cutări normale, simetrice, liniştite şi fără şariaj, şi pe cel al Alpilor, pentru munţi constituiţi din pînze de şariaj de iimensiuni areale. La noi în ţară, sisteme de pînze pe întinderi mai reduse, pînze de desprindere sau decolare, au 46
fost recunoscute, după cum se va vedea, în structura Carpaţilor Orientali, iar ca pînză de şariaj propriu-zis se admite unitatea superioară care alcătuieşte Carpaţii Meridionali, denumită de Murgoci Pînza Getică. Răsfrîngeri pe distanţe reduse şi „cute jurasiene" se recunosc în zona Reşiţa-Moldova Nouă (Banat) şi în Munţii Apuseni (Valea Mureşului, Biharia, Pădurea Craiului). Unii autori consideră însă că şi în aceste părţi ale Apusenilor se găsesc pînze de şariaj. Nu insistăm mai mult asupra caracterelor proceselor de orogeneză din diferite lanţuri muntoase, chestiune despre care nu exagerăm afirmînd că sau scris biblioteci întregi, ca de altfel şi despre motorul care provoacă aceste deplasări. Menţionăm numai că, pentru explicarea acestei instabilităţi a scoarţei, s-au emis numeroase ipoteze, dintre care multe şi-au păstrat doar o importanţă istorică. O concepţie mai veche admite că globul terestru, prin pierderea temperaturii pe care a moştenit-o de la substanţa incandescenţă, solară de origine, se contractă, obligînd scoarţa să se încreţească. Astfel s-ar naşte cutele şi reliefurile muntoase. Alte ipoteze au făcut să intervină forţele create de deplasările izostatice, la strîmtarea geosinclinalelor în urma umplerii cu sedimente, prin afundare, corelată cu ridicarea temperaturii (ipoteza expansiunii termice), la deplasarea blocurilor continentale pe substratul plastic (translaţia continentală), la curenţi de convecţie ce s-ar forma în zonele fluide din adîncime, la 47
alunecări gravitaţionale sau la efecte ale radioactivităţii terestre. Se înţelege că această formulare telegrafică ar putea primi o dezvoltare care ar depăşi cu mult cadrul acestei cărţi. Ţinem să reamintim că procesele de orogeneză conduc în adîncime la metamorfozarea rocilor cu formarea de şisturi cristaline şi chiar la parţiala lor topire (anatexie) cu formarea de granite. Atare roci se găsesc de regulă în axele lanţurilor muntoase, dacă ulterior nu au suferit mari deplasări tectonice. Procesele de cutare mai influenţează şi erupţia magmelor din adîncurile scoarţei, existînd o evidentă corelaţie între „magmatism şi orogeneză". Să aruncăm o scurtă privire asupra fazelor de orogeneză din trecutul scoarţei globului şi asupra lanţurilor muntoase ce au luat naştere, cu referire specială la ţara noastră. Timpurile străvechi, dinainte de era paleozoică, prima eră pe care constituţia scoarţei o dezvăluie în mod clar cercetătorilor, au fost frămîntate de evenimente geologice ce s-au eşalonat pe durate de milioane şi chiar de miliarde de ani. Datorită transformărilor profunde suferite ulterior, aceste faze nu au putut fi însă lămurite decît în mod parţial, cu ajutorul mijloacelor de cercetare deţinute pînă în prezent. Este evident că, încă din primele timpuri ce au urmat închegării crustei terestre, au avut loc frămîntări orogenetice. De-a lungul vremurilor însă, rocile depuse în acele geosinclinal au suferit, în marea lor majoritate, intense transformări metamorfice, astfel că astăzi 48
ele se încadrează în marea masă a şisturilor cristaline, asemănătoare şi anonime. Totodată au avut loc şi erupţii puternice, mai ales curgeri de roci bazice şi intruziuni de granite, în parte metamorfozate şi ele. Vechile lanţuri muntoase au căzut pradă agenţilor erozivi care le-au redus întîi la dealuri şi apoi le-au transformat în cîmpii întinse. Aceste vechi zone orogene s-au întărit puternic transformîndu-se în socluri solide, în blocuri continentale care s-au mişcat cel mult oscilatoriu, de-a lungul erelor geologice iar marea, care le invada şi se retrăgea periodic, a depus sedimente ce au rămas orizontale sau foarte uşor vălurite. Acestea sînt astăzi marile blocuri ce caracterizează partea rigidă a continentelor: sinosiberian, indian, african, australian, canadian, nord-american, brazilian şi platformele pendinte de aceste blocuri, dintre care, pentru înţelegerea formării Munţilor Carpaţi, o deosebită importanţă o au cea Baltico-Rusă sau podolică şi „Fundamentul Moesic", corespunzînd în bună parte aşa-numitei „Platforme Prebalcanice", în care se înglobează tot ţinutul dintre Carpaţi şi Balcani, începînd din era paleozoică, evoluţia orogenetică a geosinclinalelor a fost descifrată în bună parte de geologi. Pe la începutul erei paleozoice, s-au ridicat munţi care astăzi au fost reduşi la coline minime sau a căror existenţă se deduce din caracterele rocilor, denumiţi „catene caledoniene". La noi în ţară, în acest domeniu se încadrează „şisturile verzi" din sudul Dobrogei, 49
din care s-au rupt bucăţi ce se găsesc prinse tocmai în rocile Carpaţilor Orientali. Mai este posibil ca tot în acest timp să se fi metamorfozat unele şisturi cristaline din lanţul carpatic. De pe la mijlocul şi pînă la sfîrşitul erei paleozoice, mişcări puternice au zguduit însă scoarţa Pămîntului, la intervale de milioane de ani; geologii le-au denumit „mişcări hercinice" şi au calculat că s-au produs acm, 250-400 de milioane de ani. S-au ridicat atunci munţi falnici cum au fost şi aşa-numitele „catene altaice" din Siberia. La noi, dintre aceşti munţi au mai rămas în mod şi doar dealurile pitoreşti din nordul Dobrogei, cu inimi de granit. Tot în acest timp sau metamorfozat depozite care au format şisturile cristaline din Carpaţi, în lanţ muntoase a căror dezvoltare azi nu o mai cunoaşte, deoarece mişcări mai noi le-au deranjat raporturile iniţiale. Mergînd mai departe, constatăm că în era mezozoică are loc mişcări tectonice, chiar din primele ei timpuri (ele numite „mişcări kimeriene") în unele locuri ele continuînd ridicarea catenelor preexistente (Munţii Urali şi chiar în Dobrogea şi Carpaţi). Cele mai importante mişcări care au ridicat lanţurile de munţi falnici actuali de pe glob şi, în Eurasie lanţul „alpino-carpato-himalaian" (cuprinzînd şi alţi munţi cum sînt Pirineii, Apeninii, Caucazul etc.) a avut însă loc în orogeneza alpină. Fazele sale s-au succedat la diferite intervale, mult mai mici decît în cazul 50
mişcărilor hercinice, începînd din ultima parte a ere mezozoice (denumită cretacic, după roca „cretă" ce s-a depus în vremea sa), de-a lungul întregii ere neozoice şi pînă în timpurile recente ale cuaternarului. Ultima sa fază, sau „faza valahică" a avut loc chiar în cuaternar şi desigur, în multe puncte de pe glob, poate chiar şi pe teritoriul nostru, a înspăimîntat pe omul primitiv, retras în grote şi funduri de munţi, prin năprasnicele cutremure de pămînt pe care le-a provocat. Se poate considera că mişcările seismice sau cutremurele de pămînt actuale din multe locuri de pe glob nu reprezintă decît ecourile acestor faze care uneori se intensifică puternic, cum a fost cazul cutremurelor de la Agadîr, în urma cărora fundul mării, denivelat cu 200 m, mişcări însoţite adeseori şi de puternice erupţii vulcanice (Japonia, Munţii Stîncoşi etc.). La noi în ţară, centrul seismic se găseşte la curbura Carpaţilor în Munţii Vrancei. Se desprinde aşadar un fapt deosebit de interesant; trăsătură proprie evoluţiei scoarţei Pămîntului; lanţul muntoase ce se ridică la un moment dat sînt reduse, prin acţiunea factorilor de eroziune, la materialul fin ce strînge în geosinclinal din care, prin cutare, după milioane de ani, se vor ridica alte catene muntoase, astfel că marea devine munte iar muntele - şes sau chiar fund de mare. Aceasta este viaţa zbuciumată a litosferei în care, prin distrugerea unui munte, geosinclinalul plăsmuieşte un altul, astfel că se 51
poate afirma chiar că geosinclinalele reprezintă „leagănele munţilor". 3. Recunoaşterea principalelor tipuri de roci care constituie munţii Drumeţul obosit, dar încîntat de frumuseţile muntelui, s-a oprit nu o dată ca să se odihnească un răstimp şi să soarbă răcoarea apei cristaline a unui izvor. Şi poate că privirea i-a fugit atunci, de la perspectivele fără hotar ale orizonturilor, la cosmosul miniatural al lumii plantelor şi animalelor care se dezvoltă în toate ungherele şi pe toate stîncile dimprejur. Variaţia coloritului florilor ce-şi ridică timide corolele minuscule din covorul de muşchi, freamătul fiecărui fir de iarbă de-a lungul căruia se mişcă fără răgaz fiinţe cu cele mai curioase aspecte, lumea de gîze de toate felurile care populează firavele cursuri de apă desprinse din aceste izvoare, purtîndu-şi unda străvezie spre cascade şi spre rîuleţe tumultuoase l-au impresionat desigur reţinîndu-i atenţia, cel puţin pentru răstimpul scurt al popasului. Şi nu puţini sînt turiştii care, dintr-o curiozitate firească sau dintr-o nemărginită dorinţă de a pătrunde cît mai mult în tainele bătrînilor munţi străbătuţi, încep să le deprindă cunoaşterea şi chiar să reţină denumirile ştiinţifice ale plantelor şi animalelor ce-i populează. Dar o dată cu dobîndirea acestor noţiuni este logic să se dezvolte şi cunoaşterea naturii minerale care determină de fapt relieful 52
munţilor şi reprezintă domeniul în care plantele îşi înfig rădăcinile. Alpinistul se identifică uneori cu stînca în asperităţile căreia caută priză pentru vîrful degetelor sau pentru tricunii bocancilor. Fragmente mărunte se desprind din piatră şi se pierd, cu uşorul lor zgomot de rostogolire, în adîncurile văilor, lăsînd în loc o faţă nouă expusă direct marelui proces de alterare despre care s-a vorbit mai sus.
Fig. 4 - Microscop polarizant modern (tip sovietic MIN. 8) 53
Nu este oare tot atît de interesant, ca şi în cazul vietăţilor, să cunoaştem natura acestor stînci, să încercăm să le descifrăm, din chipul aparent neclintit, viaţa, trecutul, originea? De aceea vom încerca, în cele ce urmează, să arătăm cum se recunosc diferitele tipuri de pietre (roci) şi care este denumirea lor. Ştiinţa care le studiază în amănunt, cu metode uneori foarte complicate, se numeşte petrologie sau, mai special, etrografie, cînd se referă la caracterele lor în mod descriptiv. Geologii specializaţi în această direcţie, adică petrografii, smulg astăzi tainele rocilor cu metode foarte variate. Cu o tehnică specială sînt „secţionate", adică reduse la forma de pojghiţe subţiri, pînă la 1/200 mm grosime, prin care de regula lumina poate trece, suferind anumite schimbări, proprii fiecărui mineral, schimbări ce pot fi cercetate cu microscoape speciale, denumite „microscoape polarizante"1. Studiul rocilor prin secţiunile cărora nu poate trece lumina (cu minerale opace), cum sînt multe dintre cele ce conţin metale (minereurile metalifere) sau cărbuni, se face pe secţiuni şlefuite, a căror suprafaţă reflectă razele luminoase, cu ajutorul unor microscoape speciale, denumite „microscoape calcografice". Dar petrografii mai recurg şi la alte metode, din domeniile fizicii, chimiei sau ştiinţelor' biologice, urmărind anumite obiective, 1
Sînt numite astfel întrucît folosesc „lumina polarizată", în care razele „vibrează" într-un singur plan. obţinută cu un dispozitiv special. 54
cum ar fi recunoaşterea alcătuirii mineralogice. În funcţie de aceasta roca primeşte un nume (diagnoză) sau i se stabileşte vîrsta, adică timpul din scara cronologică a vieţii Pămîntului în care a luat naştere. În cele ce urmează ne vom rezuma la descrierea caracterelor rocilor, care pot fi recunoscute cu ochiul liber, adică a caracterelor macroscopice, dînd numai arareori unele indicaţii cu privire la compoziţia lor mineralogică sau chimică. Pentru o mai bună înţelegere este bine ca cititorul să aibă în gînd imaginea dată anterior asupra modului de formare a principalelor roci. a) Rocile eruptive sau magmatice Provenite din întărirea sau consolidarea magmelor ce străbat spre suprafaţă din adîncurile scoarţei, rocile din acest mare grup (înglobînd aici şi pe cele rezultate din procese de regenerare sau anatexie) constituie 95% din volumul litosferei. Locul sau adîncimea la care s-au consolidat şi conţinutul în silice (SiO2) sînt principalii factori care impun caracterele acestor roci. După natura mineralelor ce alcătuiesc rocile acide, bogate în SiO2, acestea sînt deschise la culoare, în timp ce rocile bazice, mai sărace în acest component, dar bogate în alte elemente metalice (Mg, Ca, Fe, Mn), au culori închise, nuanţele intermediare rezultînd din asocierea, în cantităţi variabile a mineralelor deschise la culoare cu cele de culori închise. De asemenea, a mai rezultat, din cele expuse în 55
capitolul privind marele circuit al materiei, că rocilor intruzive, consolidate la adîncime, le corespund roci de suprafaţă (sau vulcani avînd aceeaşi constituţie mineralogică, dar cu caractere proprii (structuri specifice) impuse de răcirea rapidă a cristalele mari fie că plutesc în mase fundamentale (paste) fine sau sticloase, fie că lipsesc cu desăvîrşire spre deosebire de rocile intruzive sau abisice la care cristalizare este mai mult sau mai puţin totală, uniforn bine marcată. Deoarece porfirele sînt rocile caracteristice pentru aceste tipuri de structuri, se aplică curent termenul de „structură porfirică" cînd ne referim la roci vulcanice, opunîndu-l structurilor granulare, grăunţoase sau total cristalizate ce se aplică rocilor de adîncime. Cu aceste două noţiuni (culoare şi structură), să trecem examinarea tipurilor de roci magmatice pe care le vom întîlni pe traseele noastre din lanţul carpatic. Rocile de adîncime cele mai acide poartă denumirea de granite, - termen în genere cunoscut, amintind de structura tipică granulară pe care o prezintă. Culoarea lor deschisă este dată mai ales de două tipuri de minereuri albe: cuarţul (forma cristalizată a SiO2 sau silicei) de feldspaţi, minerale ce rezultă din reunirea în diferi proporţii a silicei, a aluminiului şi a metalelor denumite alcaline: sodiu (Na) şi potasiu (K), uneori cu cantităţi variabile de calciu (Ca). Feldspaţii acizi sînt cei potasici (ortoză, microclin) şi cei sodici (albit). Feldspaţii, din rocile mai bazice sînt mult mai bogaţi în calciu. Cînd 56
predomină ortoza, granitul ia culoarea roz sau roşcată iar cînd predomină cel de-al doilea tip, granitul este alb (numele mineralului albit indică însăşi culoarea). Un alt mineral, tot de culoare deschisă, este şi mica albă care sclipeşte asemenea argintului mai ales în granitele larg cristalizate. În cantităţi subordonate, la alcătuirea granitelor participă însă şi minerale de culoare închisă, cum sînt micele negre şi alte minerale, denumite amfibolite şi piroxeni. În granite, ca de altfel în toate rocile eruptive, mai apar, în cantităţi minime, şi alte numeroase tipuri de minerale, denumite minerale accesorii, uneori cu importanţă economică. Alte minerale provin din transformarea, sub influenţa soluţiilor fierbinţi, sosite din adîncime, sau reci, de la suprafaţă, a mineralelor originare sau primare, schimbîndu-le culoarea spre alb, verde sau roşu. Aceste minerale ,,secundare” au şi ele uneori importanţă economică, cum este de exemplu caolinul, o argilă albă ce provine din alterarea feldspaţilor granitului de Sicheviţa (din Banat) şi mai ales cel din regiunile cu vulcanism recent (în roci vulcanice), de tipul celor din Munţii Apuseni sau din Munţii Harghita-Călimani. Dacă cititorul doreşte să-şi facă o idee despre un granit cu bobul mare şi foarte decorativ, poate examina soclul atît de frumos şlefuit al statuii lui Lenin din Piaţa Scînteii. Ortoza dă culoarea roşie, iar cuarţul şi feldspaţii sodici - petele gălbui sau albe. Cuarţul este străveziu şi cu un luciu gras, în timp ce 57
feldspatul sodic este alb-lăptos. Petele negre reprezintă minerale închise mai ales amfiboli. În ţara noastră masive importante de granit se găsesc în nordul Dobrogei unde se şi exploatează, precum şi în alte locuri din Carpaţi, mai ales în cei Meridionali (Banat, Parîng, Vîlcan etc.) şi în Munţii Apuseni (Radna, Muntele Mare). Cu o constituţie mai bazică şi mai închise la culoare, făcînd trecerea spre roci intermediare, denumite diorite, sînt granodioritele al căror nume derivă de la cei doi termeni între care se situează (granit şi diorit). Între roci în genere nu se pot trasa limite precise. Denumirile noastre se referă la anumiţi termeni tipici, de o parte şi de alta cărora se înşiruie toate asociaţiile minerale posibile. Insistăm un moment asupra acestui termen petrografic, deoarece la noi în ţară apare frecvent, în regiunea Banatului şi Munţilor Apuseni, o .,familie de roci" care au erupt la sfîrşitul erei mezozoice, purtînd denumirea de banatite, ce au ca tip principal de rocă grano-dioritul. Aceste roci prezintă şi termeni mai acizi (granite), şi termeni mai bazici (diorite şi chiar gabbrouri). În legătură cu ele apar minereurile de contact citate şi chiar unele filoane metalifere, hidrotermale. Dar şi alte roci mai vechi, cum sînt cele din Retezat, au unele caractere de granodiorite. Sînt de asemenea caracteristice granodioritele masive legate de rocile cristaline ale Carpaţilor Orientali. Culoarea lor este roz sau albă-gălbuie. 58
Fig. 5 — Schema unui filon metalifer
Rocile intruzive şi mai bazice, lipsite de cuarţ şi ortoză, cu feldspaţi calco-sodici, amfiboli, uneori piroxe şi mică neagră sînt denumite diorite. Nu sînt prea frecvente, dar se găsesc şi la noi în Dobrogea şi în unele masive din Carpaţi, fiind mai 59
ales în legătură cu corespondentele lor de suprafaţă, denumite andezite. În masa lor cenuşie se văd mici cristale de minerale negre. În fine, rocile bazice, numai cu feldspaţi calcici piroxeni şi uneori cu amfiboli, se numesc gabbrouri. Sînt roci destul de rare iar în ţara noastră se găsesc pe vale Dunării, la Iuţi şi prin Munţii Lotrului precum şi în unele masive mici din Munţii Apuseni şi Dobrogea. Minerale negre domină asupra celor cenuşii sînt frumos cristalizate. Culoarea acestor roci este închisă, adeseori neagr cu nuanţe verzui sau brune. Prezintă uneori cristale mari de piroxeni şi se şlefuiesc frumos fiind folosite pentr monumente şi obeliscuri. Rocile „ultrabazice" sînt lipsite chiar de feldspaţi şi sînt constituite preponderent din amfiboli, piroxeni, cărora li se adaugă un silicat foarte bazic, gălbui, denumit olivină. Culoarea lor este neagră sau verzuie, sînt compacte şi nu prea dure. Prin alterare, din olivină ia naştere un mineral secundar, cu ceva apă, denumit serpentin iar rocile rezultate, serpentinite (la noi se găsesc în Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni şi mai puţin în Carpaţii Orientali). Din şlefuirea acestor roci, mai puţin dure decît precedentele, pot rezulta obiecte de artă sau statuete, cum sînt cele modelate de popoarele din vechime, mai ales de cele din Orient. Şi astfel, am examinat cele mai frecvente tipuri de roci intruzive de la noi, dar sîntem departe de a le fi epuizat. Am arătat că la periferia 60
masivelor intruzive s-au „diferenţiat" roci intermediare, denumite hipoabisice sau filo-niene. Din acest grup cităm mai întîi un tip acid foarte interesant, pegmatitele, roci cu alcătuirea granitului dar cu cristale mari de tot, cărora li se adaugă unele minerale speciale şi rare, foarte importante uneori sub raport economic, cum sînt, în R. P. Română, pegmatitele cu lame mari de mică albă, exploatate pe valea Lotrului şi cele cu beril (mineral preţios) de la Teregova (Banat). Aceste roci furnizează cel mai bun feldspat pentru ceramică. Au culoarea albă sau roz şi conţin cristale mari, uneori gigantice, de feldspat şi mică. Dintre rocile bazice, cităm diabazele care au alcătuirea gabbrourilor, numai că feldspaţii au forma unor baghete ce se întretaie, iar în ochiurile delimitate se găsesc piroxeni, sticlă sau produşi de alterare. Treptat, aceste roci trec la roci de suprafaţă, efuzive, denumite bazalte sau chiar diabaze, cînd caracterele arătate mai sînt încă conturate. Cu aceasta am ajuns la rocile vulcanice pe care le vom examina începînd de la bazic la acid. Diabazele şi bazaltele constituie, împreună cu unele andezite bazice (vezi mai jos), circa 98% din masa rocilor de suprafaţă, astfel ca situaţia este inversă faţă de cele intruzive, unde predominau rocile acide. Diabazele şi bazaltele se recunosc prin caracterul uniform al rocii, fin grăunţos pînă la sticloase şi prin culoarea lor neagră sau brună, uneori roşie sau verde, culoare impusă de anumite minerale produse prin alterare. Ici şi colo se văd 61
unele cristale mari fie de culoare deschisă, fie de minerale negre. În ţara noastră se găsesc admirabile ,,curgeri submarine" de diabaze vechi în Dobrogea şi Munţii Apuseni şi de bazalte mai noi în Munţii Apuseni (Detunata) şi la Racoş (Munţii Perşani). Dioritelor le corespund la suprafaţă un grup de roci foarte importante, denumite andezite. Atare roci de vîrstă foarte recentă, a căror erupţie a fost văzută cu groază poate chiar şi de omul primitiv, alcătuiesc lanţul Munţilor Harghita-Călimani-Gurghiu. În Regiunea Maramureş (Baia Mare) şi în Munţii Apuseni, soluţiile fierbinţi ce au însoţit erupţiile de andezite recente au determinat formarea minereurilor de toate felurile, cu o importanţă economică binecunoscută. În natură, aceste roci pot să apară sub formă de pînze rezultate din curgerea lavei fierbinţi pe flancurile vulcanilor, alternînd cu cenuşi vulcanice sau cu roci compuse din bolovani rotunjiţi (bombe) prinse în aceste cenuşi şi denumite aglomerate. Astfel de situaţii vorbesc cercetătorului despre erupţii caracteristice, unde exploziile şi revărsările de lavă alternau, aşa cum se întîmplă şi astăzi la vulcanii din bazinul Mării Mediterane. Alteori alcătuiesc coloane ce se pierd în profunzime şi care corespund vechiului coş vulcanic. Turiştii ce pleacă de la Tuşnad spre lacul Sf. Ana, pot vedea asemenea alternanţe în pereţii abrupţi modelaţi de ape şi vînturi în flancurile muntelui. Privit cu ochiul liber, un andezit arată ca o masă fundamentală în care apar înglobate 62
cristale de feldspat alb sau gălbui, alături de foiţe de mică neagră sau de mici prisme de amfiboli sau piroxeni. Masa în care „plutesc" aceste cristale este cenuşie, brună, verde, roşcată sau chiar neagră. Examinată cu lupa, arată uneori o structura fin cristalizată, alteori aminteşte sticla. Granodioritelor le corespund roci efuzive, denumite „dacite" după vechiul nume al meleagurilor noastre. Deşi roci tipice se găsesc mai rar (în Munţii Apuseni, de exemplu) cenuşile acestor roci au umplut vechi bazine marine şi lacuri dintre care unele foarte întinse, cum este marele bazin dintre munţi, al Transilvaniei, sau cel al Depresiunii Getice. Grosimile lor ating uneori sute de metri iar recunoaşterea în sondaje are o importanţă deosebită, de pildă, pentru orizontarea formaţiunilor ce conţin gaz metan din Bazinul Transilvaniei. Natural că aspectul rocii întărite este al unei roci sedimentare iar eroziunea a modelat în el frumoase forme de relief. Rocile seamănă cu nişte gresii aspre sau cu nişte argile întărite iar culoarea este uneori albă (de exemplu, dealurile acoperite de arbori fructiferi dintre Ocnele Mari şi Rîmnicul Vîlcea, care apar privirii călătorului ce vine cu trenul dinspre Govora ca văruite), alteori verde-intens sau de culoarea oului de raţă, cum este vestitul Munte verde de la Slănicul Prahovei. Dacitele sînt ceva mai deschise la culoare decît andezitele şi uneori, între cristalele mari, alături de feldspaţi, apare cuarţ cu formă piramidală. În fine, rocilor granitice le corespund roci 63
vulcanice dure, cu cristale mari de cuarţ şi feldspat, denumite riolite. Rezultînd din lave prea vîscoase pentru a curge, formează astăzi filoane sau coşuri cu pereţi escarpaţi, cel mult uşor răsfrînţi. Examinată, roca este de culoare deschisă (gălbuie, roz, albă) şi prezintă adeseori frumoase cristale de „cuarţ bipiramidat" de 1-2 cm diametru, cum este cazul în masivul de la Roşia Montană (Munţii Apuseni). De pe sol se pot culege astfel de cristale asemenea pietricelelor. Înainte de a părăsi domeniul rocilor eruptive, ţinem să precizăm că varietăţile petrografice sînt extrem de numeroase şi că nu am enumerat decît pe cele mai de seamă. Totodată adăugăm că numirile utilizate pentru rocile vulcanice se aplică de către unii autori numai rocilor noi, din era neozoică, cu excepţia termenului de diabaz care, dimpotrivă, se aplică numai rocilor mai vechi decît această eră. Pentru rocile acide vechi s-a utilizat termenul de porfire, şi cel de porfirite pentru cele asemănătoare andezitelor. b) Rocile sedimentare Suprafaţa Pămîntului este acoperită în proporţie de 75%, după cum am arătat, de rocile sedimentare, asemenea unei pojghiţe subţiri ce pluteşte peste marea masă de roci eruptive şi anatexice, dovedind vechi domenii scufundate sub ape sau poziţii tectonice, unde aceste roci au încălecat peste altele, împinse de mişcările 64
orogene. În capitolul referitor la formarea rocilor, am arătat modul cum se acumulează sedimentele la suprafaţa Pămîntului, agenţii sub influenţa cărora are loc acest proces şi modul cum se transformă ulterior pentru a da naştere rocilor consolidate şi dure, în masa cărora se mai recunosc adeseori caracterele sedimentului de origine. Desigur că nu o dată turistul care a străbătut culmile munţilor s-a trudit să-şi facă drum pe versanţii acoperiţi de bucăţi colţuroase, cunoscute sub denumirea de grohotişuri, şi a respirat uşurat cînd a depăşit aceste locuri obositoare şi cu priză nesigură. Dacă ne imaginăm că grohotişul se cimentează, obţinem o rocă alcătuită din bucăţi colţuroase prinse laolaltă. Aceste bucăţi, constituite din roci mai vechi, fie de acelaşi fel, fie deosebite, se pot uneori desprinde cu uşurinţă prin lovire cu pioletul, alteori rămîn însă în loc, dacă cimentarea este puternică. Asemenea roci se numesc brecii şi se caracterizează atît prin natura bucăţilor remaniate, cît şi prin caracterul cimentului. Cînd materialul provine din fragmente colţuroase de lavă întărită sau din rocile din vecinătatea craterului vulcanic, cimentul fiind lavă sau cenuşă, avem de-a face cu o brecie vulcanică. Ele se vor întîlni, după cum este şi natural, în apropierea centrelor vulcanice şi asupra lor vom reveni mai jos. Alte brecii provin din cimentarea fragmentelor ce rezultă prin sfărîmarea rocilor în timpul mişcărilor tectonice şi se denumesc, din 65
acest motiv, brecii tectonice. Se găsesc în zonele cu falii sau pînze de şariaj în foarte multe puncte de pe întinsul patriei. Să dăm un exemplu. Cine străbate masivul Poiana Ruscăi, regiunea principalelor noastre zăcăminte de fier, şi se opreşte în faţa carierelor de extragere a dolomitelor necesare Combinatului siderurgic de la Hunedoara, adeseori poate recunoaşte zone unde piatra pare transformată într-o pulbere nisipoasă de culoare gălbuie ca şi roca însăşi, din care provine, amintind de aspectul rumeguşului de lemn, iar din masa ei se pot culege bucăţi de piatră colţuroasă. Sînt brecii formate pe falii ce au rezultat în urma deplasării unor compartimente de roci în raport cu altele şi prezenţa lor constituie adesea indicii importante de interpretare pentru geologul prospector. Există şi alte tipuri de brecii provenite din resturi de organisme, din procese de contracţie etc. ., dar aceste roci interesează numai pe specialist. În acest grup se mai situează o seamă de roci cu caractere de brecii, specifice masivelor noastre de sare pe care le mărginesc, cunoscute sub denumirea de „brecia sării”. Fig. 6. Conglomerat
66
Într-o masă argiloasă plutesc fragmente de roci din formaţiunile mai vechi. Se admite că provin sau tectonic, sau din acumulări în jurul bazinului de depunere a sării. Am subliniat, într-un capitol anterior, asemănarea dintre pietrişul rotunjit de pe văi şi bucăţile ce se desprind din versanţii stîncilor din regiunile muntoase, cum ar fi în Bucegi, Ceahlău, Ciucaş, culmea Pietricica (Bacău) etc. Aceste roci se denumesc conglomerate şi rezultă din cimentarea pietrişurilor marine şi continentale. Blocurile şi fragmentele „remaniate"1 îşi păstrează în aceste roci sedimentare caracterele din roca de origine (granite şisturi cristaline, calcare etc.) astfel, dacă un drumeţ va cerceta mai îndeaproape bucăţile din „conglomerate de Bucegi", va recunoaşte fragmente de roci albe, foarte asemănătoare calcarelor care alcătuiesc masivele Pietrei Craiului, Pietrei Mari sau Postăvarului, alături de şisturi cristaline verzi (cloritice) pătate cu minerale gălbui, de tipul rocilor din Masivul Leaotei, care continuă către est impozantele culmi ale Bucegilor, roci dure, roşii ca sîngele denumite jaspuri, asemănătoare celor de pe valea Peleşului, cum şi alte tipuri de pietre. În masa cimentului va recunoaşte granule de nisip banale amintindu-i de pildă nisipurile carierelor de la Colentina. Exemple de acest fel se pot găsi multe în Carpaţii 1
Adică desprinse din formaţiuni de pe continent şi înglobate în sedimente. 67
noştri. Uneori, conglomeratele formează singure reliefurile, alteori, ca şi breciile, pot să apară intercalate în serii de natură mai mult sau mai puţin deosebită. Astfel, în Carpaţii Orientali se întîlnesc adeseori în zona denumită a flişului carpatic, ca şi în cea colinară, caracterizată, printre altele, şi prin prezenţa masivelor de sare, conglomerate cu bucăţi de roci verzi de tipul celor întîlnite în sudul Dobrogei. Aceste elemente au condus la concluzia că rocile care alcătuiesc Dobrogea de sud se prelungesc pe sub Carpaţi pînă departe pe teritoriul R. P. Polone. Alteori însă, geologul rămîne uimit de faptul că în conglomerate nu găseşte nici urmă din rocile ce alcătuiau ţărmul mării în care s-au depus pietrişurile de origine. Cauza este legată probabil de curenţii ce existau de-a lungul ţărmului, care transportau materialul cu totul în alte locuri decît cele de unde s-a desprins din stînci. În fine, o altă explicaţie ar consta în aceea că formaţiunea din care au provenit fragmentele a fost în întregime distrusă în timpurile geologice, astfel că astăzi nu mai poate fi identificată decît din aceste resturi. Din cimentarea nisipurilor iau naştere, după cum s-a menţionat, gresiile, roci cunoscute pentru întrebuinţările sale. O bucată de gresie este aspră la pipăit datorită granulelor cimentate şi de culori variate, impuse fie de culoarea iniţială a granulelor, fie de culoarea cimentului. Lame lucitoare de mică, asemenea unor foiţe de argint, sclipesc uneori în masa gresiilor sau pe feţele de 68
separare dintre strate. În Subcarpaţi, în Munţii Apuseni, în flişul carpatic, în Bazinul Transilvaniei, ca şi în multe alte regiuni, se întîlnesc gresii asociate cu conglomerate, cu argile sau cu marne. Adeseori, picurînd pe o gresie un acid (de obicei clorhidric), constatăm că roca fierbe degajînd bule de gaz. Fenomenul, denumit efervescenţă, nu este caracteristic gresiilor, ci calcarului din ciment, aşa cum s-a arătat, Dar aceeaşi gresie, ca şi oricare dintre semenele sale, va zgîria geamul datorită conţinutului în granule de nisip, alcătuite din cuarţ, mineral cu duritate mai mare decît sticla. Este caracteristică, sub acest aspect, gresia cunoscută sub denumirea de „gresie de Tarcău", care formează o bună parte din zona munţilor înalţi ai Carpaţilor Orientali. În această gresie, care alternează adeseori cu şisturi argiloase, s-a săpat gigantica escavaţie de la Bicaz în care a fost turnată fundaţia barajului. Apele Bistriţei repezi şi capricioase de altădată au fost stăvilite fiind transformate, datorită omului, într-un furnizor de energie electrică.
Fig. 7. Brecie
69
Grosimea acestei gresii variază între 800 şi 1800 m, fiind alcătuită din bancuri groase, uneori de 15-18 m, şi avînd culoarea gălbuie sau brunăgălbuie. Deschideri frumoase în gresia de Tarcău pot fi văzute de turişti pe oricare dintre văile care ferăstruiesc arcul carpatic, începînd din valea Buzăului spre nord cum sînt valea Milcovului şi afluenţii săi, valea Trotuşului şi valea Bistriţei. Vîrsta sa se situează spre partea inferioară şi medie a erei neozoice (eocen). Ceva mai tînără (oligocen) este o altă gresie, de culoare albă, care nu face efervescenţă, cimentul fiind o silice necristalizată, denumită opal. Această gresie, foarte caracteristică flişului carpatic, se numeşte gresie de Kliwa. Este dură şi nu are mică. Alteori, gresiile au o culoare roşie, datorită cimentului bogat în oxizi de fier, cum sînt unele gresii formate la sfîrşitul erei paleozoice (permian), ce alcătuiesc bancuri subţiri în anumite zone ale Munţilor Apuseni, Banatului şi ale Carpaţilor Orientali. Sînt adeseori foarte silicioase, cimentul fiind cuarţ ca şi granulele remaniate, de unde şi denumirea de „cuarţite". Tot de culoare roşie, însă mai moi şi mai sfărîmicioase, cu cimentul argilos, sînt şi o seamă de roci de vîrstă mezozoică superioară (cretacică), din sudul Munţilor Apuseni, şi rocile neozoice din regiunile subcarpatice din formaţiunea numită saliferă. Alteori, gresiile au culoarea verde, impusă fie de materialul remaniat, cum sînt gresiile cu „elemente 70
verzi" de natură dobrogeană (pe care le-am menţionat cînd am vorbit despre conglomerate), aflate adeseori în depozitele din Subcarpaţi, din multe părţi, cum ar fi valea Buzăului, în apropierea masivului de sare denumit plastic de popor „Sarea lui Buzău". Alteori, culoarea verde este impusă de mineralele cimentului, dintre care cele mai de seamă sînt unele minerale argiloase, minerale cu fier din grupul doritelor şi mai ales mineralul verde, specific vechilor funduri de mare nu prea adînci, a cărui prezenţă este adeseori recunoscută în gresii, denumit glauconit. Astfel de gresii se întîlnesc în multe părţi din ţara noastră, dar au o dezvoltare subordonată, fiind caracteristice mai ales unor depozite depuse pe la mijlocul perioadei cretacice, cum şi unor depuneri cretacice mai noi şi terţiare vechi, în legătură cu flişul carpatic, depozitele din Subcarpaţi etc. În fine, alteori, culoarea gresiei este neagră, provenind fie din substanţe organice bituminoase, de tipul celor ce au dat naştere petrolului, şi din sulfuri feroase fin răspîndite, cum sînt multe gresii negre din Carpaţi şi din zonele petrolifere, fie din pigment cărbunos ce s-a format prin transformarea milenară a substanţei vegetale prinse în masa lor, aşa cum se găsesc în legătură marea majoritate a zăcămintelor de cărbuni de la noi. Prin consolidarea sedimentelor cu o granulaţie de dimensiunile prafului rezultă gresii foarte fine cu caractere speciale care pot fi găsite la un loc cu gresiile sau cu argilele. Tipic, este un depozit nou, 71
datînd din timpurile recente ale cuaternarului. Roca se denumeşte loess şi constituie, mai ales în partea externă a arcului carpatic şi în Dobrogea, mase importante nestratificate, de culoare brunăcenuşie, care dau un nămol supărător în timpul ploios. În orice carieră sau cărămidărie de la marginea Capitalei, cel interesat poate vedea astfel de roci pămîntoase alcătuind versanţii văilor; în ele îşi fac cuibul o mulţime de fiinţe, de la gîzele abia vizibile pînă la lăstunii şi popîndăii ce produc uneori distracţia călătorului în regiunile noastre de stepă, prin aspectul şi mişcările lor. Atins cu mîna, loessul nu o unge ca argila, ci aderă ca un praf fin, putîndu-se distinge granulele sale componente. Acumularea acestui sediment, uşor calcaros şi conţinînd numeroase minerale şi fosile terestre, s-a făcut sub influenţa vînturilor puternice care înălţau valuri de praf în aşa-numitele perioade interglaciare, cînd ridicarea temperaturii determina retragerea maselor de gheaţă, ale glaciaţiilor, lăsînd în urma lor mari cantităţi de pulberi. Din masa loessului ies la iveală adeseori schelete, mai ales măsele de elefanţi, mamuţi, rinoceri sau coarne de cerb, arătînd că aceste locuri au fost cîndva abundent populate de animale superioare. Depozite asemănătoare s-au format, de altfel, şi în lacuri sau în luncile inundabile ale rîurilor, sub influenţa generală a apelor curgătoare. Dacă ne-am oprit puţin asupra loessului, am făcut-o nu pentru că s-ar găsi pe culmile Carpaţilor, ci pentru că aceste depozite au o largă dezvoltare în ţara 72
noastră în regiunea colinară şi de cîmpie. În fine, materialul cel mai fin, care se depune nu atît sub influenţa greutăţii, cît în special prin reacţie cu sărurile apelor marine sau continentale, dă naştere rocilor denumite argile. Dacă se adaugă şi o cantitate de calcar, roca se denumeşte marnă, şi, natural, se va deosebi de argilă prin aceea că face efervescenţă. Desigur că toţi cititorii noştri cunosc argilele şi calitatea lor de a se înmuia cu apă, unele dintre ele devenind plastice. Prin fosilizare, argilele pierd această calitate devenind dure, compacte şi fin stratificate sau şistoase. Iau astfel naştere roci denumite argilite şi şisturi argiloase, caracteristice formaţiunilor mai vechi decît era neozoică şi chiar celor de această vîrstă, dar care au suferit presiuni puternice. Culoarea argilelor cuprinde o gamă variată de la gălbui, roz, verde, brun, cenuşiu, pînă la negru. În afară de plasticitate, aceste roci se recunosc şi prin aceea că, aburite şi încălzite uşor prin răsuflare, produc mirosul specific ogoarelor după ploile de vară. Prin atingere, argilele murdăresc degetele dînd un aspect gras, caracteristic, spre deosebire de loess. De cîte ori călătorul sau geologul nu şi-a tras cu greu bocancii încărcaţi de nămol, în zilele ploioase, prin regiuni cu argile şi marne. Regiunile deluroase subcarpatice, versanţii văilor din flişul Carpaţilor Orientali sau al Munţilor Apuseni sînt caracteristice sub acest raport; rîurile scot adeseori la iveală roci argiloase sau marnoase, ce pot fi 73
asociate cu gresii sau cu roci de altă natură. Un tip special de argilă se întîlneşte în regiunile cu vulcanism recent unde soluţiile postvulcanice, încărcate cu diverse substanţe, au atacat şi alterat cenuşile sau chiar lavele vulcanice. Argila astfel formată se numeşte caolin. Ea poate fi adeseori întîlnită şi în regiuni lipsite de vulcanism, cum este, de pildă, sudul Dobrogei (Cuza Vodă). Cine a străbătut regiunile miniere din Ţara Moţilor sau de la Baia Mare şi a coborît eventual în adîncul întunecos al minelor a putut adeseori constata că roca deţinătoare de substanţe minerale utile are în apropiere o astfel de argilă de culoare albă, provenită din procese de caolini-zare. De asemenea, cei care au străbătut piscurile împădurite ale vechilor vulcani din lanţul Harghita-Călimani, au întîlnit atare roci caolinizate. Să ne ocupăm acum de rocile rezultate din materialul a cărui fineţe face să nu poată fi văzut, nici cu cele mai perfecţionate microscoape. El precipită din soluţii reale formînd roci de precipitare. Am arătat că unele dintre ele sînt foarte solubile, cum sînt sarea şi gipsul, aşa cu arareori le găsim la suprafaţă, mai ales în zonele cu climă aridă. Uneori însă, cum este cazul în zonele colinare subcarpatice, masivele de sare sînt direct ferăstruite de agenţii atmosferici. La suprafaţa lor iau naştere lacuri, adăpostite în golurile vechilor saline, unde se strîng ape cu proprietăţi curative. Iată, ca exemplu, celebra Baia 74
Baciului de la Slănicul Prahovei, unde turistul poate pătrunde într-o grotă de sare cu un lac extrem de concentrat. Alteori, astfel de lacuri au determinat înfiinţarea do staţiuni balneoclimaterice, cum sînt Sovata, Ocna Sibiului, Ocnele Mari etc. Deosebit de interesant este cazul încălzirii apelor sărate de la Sovata care prezintă, mai ales în perioadele în care vizitatorii nu le răscolesc prea mult, o zonă la circa 2 m adîncime cu temperatură constantă du 30-40°. Motorul care înfierbîntă această apă, departe de a fi vreun vulcan ascuns, cum s-au creat unele legende, este însuşi Soarele. La suprafaţa lacului se găseşte o pătură de apă mult mai dulce, alimentată de rîuleţele din apropiere, care se încălzeşte mai puţin decît stratul inferior sărat pe care-l fereşte de pierderea căldurii. Fenomenul apare şi la alte lacuri sărate din ţara noastră. O altă categorie de roci de precipitare, mai ales prin intermediul fiinţelor, impresionează însă în mod deosebit pe drumeţ. În capitolul referitor la modul de formare a rocilor, am arătat că mai ales organismele denumite „recifale" fixează cantităţi mari de carbonat de calciu (calcar), asociat uneori şi cu carbonat de magneziu (dolomit), constituind astăzi minunatele insule coraliere din apele tropicale şi ecuatoriale. Atare organisme se recunosc încrustate în stînca albă a muntelui, iar cercetătorii străvechilor forme de viaţă - paleontologii recunosc în ele organisme adeseori asemănătoare celor din mările noastre, dar şi organisme stinse de 75
milioane şi milioane de ani. Aceste calcare şi dolomite constituie astăzi frumuseţea peisajului nostru carpatic din Munţii Apuseni, dar mai ales din lanţul Carpaţilor Orientali, de la stînca impunătoare a Pietrei Craiului şi pînă la graniţa de nord. Roca albă contrastează cu fondul peisajului străbătînd şi înseninînd decorul din verdele pădurilor de fag şi brad, sau proiectîndu-se pe cerul azuriu al dimineţii sau pe sîngeriul amurgului. Cine a asistat la un astfel de sfîrşit de zi pe malul Lacului Roşu, de exemplu, la poalele abruptului munte Suhard, a rămas desigur cu nostalgia unor locuri de basm. Acelaşi călător, coborînd a doua zi pe serpentinele Cheilor Bicazului, a rămas uimit de minunile pe care le-au modelat apele în coapsa dură a muntelui. Şi astfel de chei minunate se pot vedea în multe locuri din ţara noastră: în valea Olteţului (la Polovragi), în valea Bistriţei vîlcene, în valea Dîmboviţei, apoi cheile Tătarului, Zănoagei şi Oarzei din Bucegi, cheile Ghimbavului, cheile Turzii, cum şi numeroase alte astfel de strîmtori ce dau pitorescul Munţilor Apuseni, Munţilor Poiana Ruscăi etc. Dar cine nu a auzit despre frumuseţea vestită azi, după explorările cercetătorilor noştri, a cetăţilor Ponorului şi Rădesei din Munţii Apuseni, a Pietrei Altarului din Cheile Bicazului, pe care se caţără alpiniştii în concursurile cele mai îndrăzneţe, a impozantelor turnuri ale Pietrelor Doamnei din Rarău, a stîncilor Adam şi Eva de la Pojorîta sau a peretelui vestic al Pietrei Craiului. Uneori, 76
amintind şi mai plastic de insulele actuale de corali, aceste vechi recife stau peste roci eruptive de culoare neagră rezultate din întărirea unor lave erupte sub oglinda mării. Această situaţie apare clar turistului care străbate Munţii Apuseni în partea lor de sud, trecînd prin valea Mureşului la Galşa, sau între localităţile miniere Băiţa Hunedoarei şi Crăciuneşti. Formele pe care apa şi agenţii atmosferici le sculptează în calcare au fost denumite, după numele unei regiuni de pe malul Mării Adriatice, „carst" sau „fenomene carstice". Astfel, menţionăm dolinele, de forma unor pîlnii cu vîrful în jos, cum sînt cele din Platoul Vaşcăului din Munţii Apuseni, sau „poliile", forme întinse pe care stagnează apa, izvoare intermitente sau izbucuri, cum este Izvorul Călugărului (Vaşcău) etc. Dar deosebit de interesantă este lumea peşterilor în care apa a sculptat şi a depus forme minunate de stalactite p,i stalagmite, coloane cu dimensiuni şi aspecte ciudate, draperii de piatră, adevărate perle sclipitoare în lumina făcliilor şi lămpilor de carbid, portaluri de catedrale gotice, miniaturi de munţi înzăpeziţi etc. Apa cristalină curge prin peşteri şi uneori, cum este la celebra peşteră a Scărişoarei din Munţii Apuseni, temperatura scăzută o încremeneşte în mici gheţari ce nu se topesc tot timpul anului. Vieţuitoarele trecutului şi-au lăsat oasele în peşteri, loc de refugiu, alături de însuşi omul primitiv retras de groaza gheţarilor ce coborau din munţi şi care acopereau ca o calotă 77
emisfera nordică a Pămîntului.
Fig. 8. Organisme calcaroase din cretă (văzute la microscop)
În multe grote de la noi, de exemplu, în peştera de la Baia de Fier, aflată la poalele sudice ale Parîngului, sau de la Meziad (Munţii Apuseni), s-au găsit oase uneori schelete întregi de urşi de peşteră, de hiene, le etc. - formînd adevărate bolniţe ale unei înfiorătoare morţi întunecate. Craniile s-au putut păstra în calcare depus de laptele de var, iar pe unele lespezi s-a transmis chiar cumplita urmă a zgîrieturii desperate a fiarelor muribunde. Dar domeniul rocilor calcaroase ce pot fi recunoscute în lanţul nostru carpatic este cu mult mai variat. Unele calcare au rezultat din acumularea scoicilor şi a resturilor de schelete organice de toate felurile în apele mărilor 78
trecutului îndepărtat şi ne apar astăzi sub formă de calcare organogene, amintind de cordoanele de scoici de pe plajele mării noastre sau din lacurile cu apă dulce. Cine a scormonit puţin în rîpele de la Bucovăţ de lîngă Craiova nu se poate să nu fi fost impresionat de prospeţimea Scoicilor amestecate în nisipul de acolo. Sînt acumulări recente pe care „diageneza" nici nu le-a transformat şi nici nu le-a cimentat în roci dure. Cine a cercetat unele stînci din faleza litoralului nostru sau a privit cel puţin o piatră dintre cele îngropate în nisipul fierbinte al plajei a remarcat desigur formele de scoici cimentate uşor cu calcar, alcătuind o rocă poroasă în care uneori cochiliile dispărînd şi-au lăsat numai formele sau mulajele. Acest calcar este ceva mai vechi decît acumularea de la Bucovăţ, dar încă destul de tînăr pentru a-i păstra structura iniţială. La rocile mai vechi, gradul de cimentare este şi mai avansat, ca şi transformarea cochiliilor de organisme. Astfel, vizitatorul carierelor de calcar de la Albeşti (în reg. Argeş) a putut constata că resturile fosile sînt uneori puternic prinse în calcar, iar alteori se desprind uşor. Pe calcarele dure din Bucegi sau din Munţii Apuseni, resturile fosile par desenate pe feţele spălate de ape şi de vînturi, dar nu pot fi desprinse şi nici urmărite în masa calcarului. În fine, frumoase calcare şi gresii fosiliere de unde turistul poate pleca cu buzunarele pline de fosile se mai găsesc şi în alte locuri, cum ar fi la Strunga în Bucegi sau la Avram Iancu, satul de origine al vajnicului luptător pentru 79
libertate din veacul trecut, în vestitul Deal al Melcilor, decretat în prezent monument al naturii. Tipuri de calcare ar fi încă de înşiruit, dar pentru scopul nostru ne oprim aici. Pentru a recunoaşte un calcar trebuie să recurgem uneori la mai multe mijloace. Culoarea nu este un criteriu, calcarele putînd prezenta aproximativ toată gama de culori după adaosurile pe care le conţin. Cînd sînt foarte curate, au culoare albă sau gălbuie. Spre deosebire de argile, sînt compacte, dure, fără plasticitate şi nu dau mirosul reavăn atunci cînd le aburim prin suflare. Duritatea lor este mai mică decît a fierului, astfel că se pot zgîria cu ciocanul sau cu pioletul. Deosebit de importantă este efervescenţa, adică proprietatea de a se dizolva cu emisiune de bulă de gaz, atunci cînd sînt picurate cu acid. Marnele, care rezultă din amestecul de calcar şi argilă, vor face efervescenţă, dar vor prezenta şi caracterele argilelor (mirosul caracteristic, aderenţă unsuroasă pe degete, mai puţin plasticitatea). Spre deosebire de calcar, dolomitul nu face efervescenţă decît în pulbere, iar la suprafaţa sa se vede un fel de nisip caracteristic ce nu se întîlneşte în rocile calcaroase; uneori apar la suprafaţa sa forme de dizolvare asemănătoare unor şanţuri sinuoase cu creste de separare ascuţite. În fine, sideroza (carbonatul de fier), întîlnită uneori în munţii noştri, se aseamănă cu precedentele, roca fiind însă cu mult mai grea iar în zonele expuse aerului prezintă rugina specifică mineralelor cu fier. Spre deosebire de calcar şi de dolomit, sideroza nu face 80
efervescenţă decît cu acid cald şi în pulbere. Ea reprezintă un minereu de fier, ce se extrage la noi în Munţii Poiana Ruscăi (Ghelar, Teliuc). Drumeţii] parcurgînd aceste meleaguri, are posibilitatea să întîi nească toate cele trei tipuri de roci, însă metamorfozate. Rocile mai provin însă şi din alte tipuri de organisme, şi anume din scheletele silicioase, minuscule ale unor vietăţ care au trăit fie la suprafaţa mărilor şi lacurilor trecutului (radiolari şi diatomee), fie împlîntate în mîlurile fundurilor (spongieri, asemănătoare buretelui actual) Aceste fiinţe, prin acumulare, au dat naştere la depozita în general subţiri ce apar intercalate în alte serii, la rocile silicioase în care scheletele de opal adeseori au fost dizolvate depunîndu-se în apropiere sub o formă nouă.
Fig. 9 — Diatomee (văzute la microscop)
Aceste roci, cînd sînt constituite din schelete de diatomee poartă denumirea de diatomite. Dacă drumeţul străbate valea Buzăului şi se opreşte la Pătîrlagele, întîlneşte, în carierele săpate aici, o rocă albă, uşoară, poroasă şi aspră la pipăit. În 81
apropierea sa, pe valea Buzăului, în formaţiunea oligocenă va mai putea întîlni, adeseori asociate cu gresii de tipul gresiei de Kliwa, nişte roci de cremene dure, uneori în strate subţiri, de culoare brună şi cu spărtură aşchioasă sau concavă (ca o scoică). Aceste roci vărgate provin din depunerea silicei ce a rezultat în urma dizolvării căsuţelor de diatomee şi care a circulat, în chip de soluţie, printre rocile înconjurătoare. Culoarea brună rezultă din prezenţa bitumenului provenit din transformarea substanţei organice care se găsea în diatomee. Aceste roci au fost denumite „şisturi menilitice”1. Rocile alcătuite din radiolari şi din spiculi de spongieri sau din silicea rezultată din scheletele acestor fiinţe sînt dure, de culoare în genere roşie sau verde, în strate de grosimi pînă la decimetrice şi cu spărturi ca şi ale precedentelor roci, numite jaspuri2. În jaspuri artiştii Extremului Orient au modelat interesante forme statuare şi obiecte ce pot fi admirate şi în secţia Arta Orientală a Galeriei de Artă din Bucureşti. La alcătuirea reliefului muntos aceste roci au o participaţie minoră, apar însă adeseori printre alte tipuri de roci ieşind în relief atît datorită durităţii, cît şi culorii caracteristice. Turiştii care vizitează staţiunea Lacul Roşu, venind de la Gheorghieni sau Cheile Bicazului, pot recunoaşte jaspuri 1
Împreună cu şisturile disodilice (argiloase), aceste roci sînt considerate roci-sursă de petrol. 2 Termenul se aplică şi unor minerale de silice roşii şi verzi. 82
printre stîncile ce flanchează şoseaua, în intercalaţii de o frumoasă culoare roşie sau verde. De asemenea, cei ca coboară de pe Platoul Bucegilor spre Sinaia pe frumoasa vale a Peleşului, cum şi cei ce străbat regiuni ale Munţilor Apuseni, pentru a nu cita decît cîteva cazuri izolate. Din silexuri, roci silicioase înrudite cu precedentele, au fost cioplite primele unelte şi arme ale omului primitiv. Spre deosebire de calcare, aceste roci sînt toate foarte dure şi compacte, zgîrie fierul şi chiar sticla, iar spărtura este aşchioasă sau concavă (ca o scoică). O categorie de roci face trecerea către cele eruptive, rezultînd din materialul zvîrlit de vulcani, depus în condiţiile asemănătoare rocilor sedimentare autentice. În acest grup se încadrează şi breciile vulcanice care au fost menţionate la începutul capitolului. Dacă însă materialul este rotunjit rezultînd din bombe şi din pietrele zvîrlite de vulcani - roca aminteşte de conglomerate, fiind însă cimentată cu cenuşă sau cu lavă. Sînt denumite aglomerate, după cum cele fine, asemănătoare gresiilor, se numesc tufuri". Oricine a străbătut lanţul Harghita-Călimani, împrejurimile Băii Mari, sau partea centrală şi sudică a Munţilor Apuseni, a putut vedea atare roci. Deseori cimentul aglomeratelor, ca şi tufurile, este de culoare albă, astfel că dîmburile dealurilor chiar şi în timpul verii, par ninse. Am mai arătat şi faptul că mari cantităţi de cenuşă vulcanică se găsesc acumula: atît în Bazinul Transilvaniei, cît şi la 83
partea exterioară Carpaţilor, regiune unde cratere de vulcani nu au fo; întîlnite. Am vorbit despre frumuseţea „Muntelui verde un deluşor de la Slănicul Prahovei, precum şi despre dealurile albe pe care călătorul le poate admira din trenul care-l poartă prin regiunea petroliferă de pe malul drept al Oltului, pe la staţiunea balneară Govora şi pe la Rîmnicul Vîlcea spre Călimăneşti. În ambele cazuri avem de-a face cu mase impozante de cenuşi vulcanice zvîrlit de vulcani, din era neozoică. c) Roci metamorfice Trecînd la caracterele rocilor metamorfice, este important să reţinem că ele sînt moştenite, mai mult sau mai puţin, de la roca sedimentară sau magmatică de origine. Se înţelege că puternicele presiuni au accentuat stratificaţia rocilor sedimentare care devine foarte fină la şisturile cristaline şi că această influenţă va fi mai slabă, dar evidentă, asupra rocilor magmatice mult mai dure şi mai masive decît cele sedimentare. Dacă însă întărirea magmelor din care provin aceste roci are loc sub presiune, mineralele se alungesc perpendicular pe direcţia presiunii. Desigur că în natură se pot întîlni toate stadiile intermediare dintre rocile de origine şi şisturile cristaline, cum şi dintre diferitele lor tipuri, impuse de natura rocilor iniţiale şi de intensitatea metamorfismului în punctele considerate. Astfel, în foarte multe 84
masive granitice, se pot vedea treceri treptate spre roci cu alcătuirea mineralogică asemănătoare (cuarţ, feldspaţi, mice), în care însă mineralele se dispun în pături paralele, indicate mai ales de mice, determinînd şistozitatea. Rocile se numesc granite gnaisice sau gnaisuri, după gradul de laminare. Adeseori în masivele granitice apar astfel de porţiuni gnaisice, mai ales către periferie. Cităm numai, spre exemplificare, caracterul gnaisic al granodioritelor din Masivul Retezatului, spre periferie, al granodioritelor din Munţii Petreanului, al graniţelor din regiunea mănăstirii Tismana sau a satului Şuşiţa din valea Jiului, al celor ce constituie impozantul masiv al Parîngului sau al Muntelui Mare din Masivul Gilăului în Munţii Apuseni, precum şi în unele cariere de pe valea inferioară a Mureşului, în regiunea LipovaRadna-Păuliş. Dar din rocile sedimentare, prin procesele de metamorfism, se ajunge la gnaisuri, fără a mai fi nevoie ca materia să mai fi trecut prin faza mai mult sau mai puţin fluidă, ca în cazul menţionat. Acest tip de gnaisuri, mai puţin masive, se întîlneşte mai ales în Banat şi în Carpaţii Meridionali, în unitatea care am arătat că se numeşte Pînza Getică, dar şi în restul Carpaţilor. Rocile sînt uneori masive, dar cel mai adesea au un aspect aproape foios, amintind de tipul ceva mai puţin metamorfozat, din care lipsesc feldspaţii, denumite micaşisturi (adică şisturi cu mică). Gnaisuri cu micaşisturi se găsesc în multe părţi ale Carpaţilor. În cei sudici, întreaga Pînză 85
Getică prezintă roci ce reţin atenţia turistului prin lespezile plane de pe care se despart (feţe de şisturi), cît şi prin culorile strălucitoare ale acestor feţe unde apar uneori granule de minerale bruneroşcate, rotunde, denumite granaţi, sau alte minerale caracteristice. Gnaisurile, în genere mai compacte, prezintă zone de culori deschise (albe şi roz), şi sînt alcătuite din cuarţ şi feldspaţi între zone peliculare de mice albe şi negre sau de alte minerale închise la culoare. Micaşisturile sînt mai friabile şi mai lucitoare, din cauza micei. Dacă metamorfismul a fost mai slab, pe seama argilelor aflate în majoritatea rocilor sedimentare, s-au născut minerale noi de culoare verde (dorite) sau aurii (sericite). Aceste minerale colorează stîncile versanţilor muntoşi. Cînd rocile prezintă încă în mod evident caracterele rocilor argiloase din care au luat naştere, fiind însă mai dure, mai şistoase, mai puternic încreţite sînt denumite filite. Din cele cu materie organică rezultă şisturi de culoare neagră sau grafit, mineral folosit la confecţionarea creioanelor. Din gresii mai curate rezultă roci foarte dure, aproape numai cu cuarţ, denumite cuarţite. Din rocile vulcanice şi din tufurile lor, iau naştere roci de culoare uneori verde, alteori neagră, denumite şisturi verzi, respectiv amfibolite (după mineralele predominante, numite amfiboli). De multe ori minerale verzi, dorite, se găsesc şi în gnaisuri, astfel că această culoare apare şi în serii 86
cu metamorfism mai pronunţat. Aceste tipuri de roci le găseşti dominînd în tot lanţul Făgăraşului, în munţii Iezerului, Păpuşii. Sebeşului, Semenicului, Godeanului, Poiana Ruscăi etc, în Munţii Rodnei, Bistriţei, Leaotei, Hăghimaşului (în parte), în cei Orientali şi în numeroase locuri din Munţii Apuseni (îr jurul Muntelui Mare, în Munţii Zarandului etc). Alteori, în seriile metamorfozate se găsesc calcare şi dolomite, în care presiunea şi temperatura au distrus resturile de organisme conducînd pînă la roci cu o gamă variată de culori (alb, roz, verzui etc), cu o cristalinitate remarcabilă, denumite marmuri. Se cunoaşte utilizarea acestei roci în sculptură şi arhitectură. Ea poate fi modelată în mod remarcabil şi a constituit materia primă pentru nenumărate opere de artă. La noi în ţară marmura de Ruşchiţa (localitate în Banat) este cea mai cunoscută şi mai utilizată. Avînd o frumoasă culoare roz, s-au confecţionat din ea o seamă da construcţii şi opere de artă cum sînt: soclul statuii soldatului sovietic din Piaţa Victoriei, scările Casei Scînteii, ale sălilor de spectacole de la Palatul Republicii, ale aripii noi a Galeriilor de Artă, unele statui ale sculptorului Medrea etc. În sfîrşit, s-a amintit mai înainte de rocile rezultate în urma procesului de metamorfism de contact în regiunile în care masele eruptive fierbinţi au trecut prin roci sedimentare. Rocile astfel formate conţin uneori mari şi frumoase 87
cristale de minerale noi, au aspecte compacte sau rubanate, iar alteori sînt însoţite de remarcabile zăcăminte de substanţe minerale utile (de exemplu: Ocna de Fier şi Dognecea pentru fier, Băiţa Bihorului pentru alte tipuri de metale etc).
88
Capitolul II. LANŢUL MUNŢILOR CARPAŢI ÎN ALCĂTUIREA TERITORIULUI R.P. ROMÎNE Specialiştii care studiază originea cuvintelor (etimologii) au ajuns la concluzia că denumirea Munţilor Carpaţi are o străveche origine preindoeuropeană, trecînd apoi în vorbirea ilirotracică (deci şi a populaţiilor geto-dacice). Numele vine de la un cuvînt ce înseamnă stîncă. Un puternic trib daco-scit, al carpo-dacilor, ar fi populat în acele vremuri meleagurile munţilor noştri. Neguţătorii greci au dus aceste numiri pînă departe, astfel că termenul este întîlnit, ca atare, în scrierile marelui geograf al antichităţii, Ptolemeu, după care dispare, probabil o dată cu limba dacă, spre a reîntîlni - abia după un mileniu - în scrierile „cosmografilor" de la începutul Renaşterii. Rădăcina cuvîntului se mai recunoaşte însă astăzi la o serie de numiri toponimice din Europa. Numele munţilor provine deci de la caracterul lor stîncos, şi nu puţini sînt aceia care i-au asemănat cu Alpii, în trecut întîlnindu-se adesea termenii de Alpii Transilvaniei sau Alpii Făgăraşului. În Diploma Ioaniţilor din 1247, sînt denumiţi Alpes. Este legitim aşadar să avem curiozitatea de a cunoaşte, cel puţin în linii generale, structura acestor gigantice stînci care au dat străvechea denumire culmilor noastre ce încing fruntea Transilvaniei, asemenea zidurilor unei cetăţi 89
medievale. Cu aceste gînduri, vom încerca să prezentăm cititorului o schiţă generală a structurii munţilor noştri, necesară înţelegerii evoluţiei de-a lungul timpului geologic şi a situaţiei lor în edificiul geologic al R. P. Romîne. Cel ce aruncă o privire mai atentă asupra hărţii patriei noastre este frapat de remarcabila simetrie a reliefului său. Cetatea carpatică ocupă centrul. S-ar putea spune că lanţul muntos „pătrunde" prin nordul ţării asemenea unei fîşii de înălţimi marcante, orientate de la NV la SE, şi îşi continuă „drumul" pe direcţia NS pînă la curbură. Este interesant să notăm faptul că, în direcţia acestei curburi, are loc şi o încovoiere a cursului Dunării, care face un ocol remarcabil spre nord, despletindu-se în cele două bălţi ce separă Muntenia de Dobrogea, pentru ca apoi să-şi adune apele şi să se îndrepte hotărît către est, creîndu-şi admirabila Deltă cu cele trei braţe. Lanţul carpatic îşi urmează apoi dezvoltarea în ramura meridională, care în Banat face din nou un cot orientîndu-se iarăşi aproape NS pînă la Dunăre, unde îşi dă mîna cu Masivul Balcanilor1, care străbate de-a curmezişul R. P. Bulgaria pînă spre Marea Neagră. În nord, din lanţul Carpaţilor Orientali se desprinde o ramură spre vest, alcătuind peretele nordic al cetăţii — Munţii Rodnei. Zidul vestic al Carpaţilor este însă ceva mai incomplet, căci dacă Munţii Apuseni care îl alcătuiesc se apropie mult de Carpaţii Meridionali 1
Structura carpatică se continuă însă şi dincolo de Dunăre. 90
în regiunea dintre Deva şi Ilia, separată doar de apa Mureşului, spre nord Someşul îşi face cale printr-o poartă largă, între dealurile ceva mai înalte, denumite: Munţii Lăpuşului şi Munţii Mezeşului. Spre nord, lanţul carpatic se continuă prin Ucraina subcarpatică şi prin R. S. Cehoslovacă pînă la Viena, alcătuind Carpaţii de nord şi de vest. Astfel delimitaţi, Munţii Carpaţi însumează 1 600 km şi reprezintă poate cel mai răsucit arc muntos de pe glob. Povestea sa geologică este străveche şi complicată. Ea trebuie depănată nu ca o înşiruire de evenimente privind numai acest lanţ muntos, ci considerînd ansamblul său geologic, laolaltă cu regiunile înconjurătoare. În interiorul Carpaţilor se mai găsesc şi depozitele unor vechi bazine mari sau lacustre, bazine intracarpatice rezultate prin uriaşe prăbuşiri, dintre care cel mai important este Bazinul Transilvaniei, iar în spatele său, Bazinul Panonic. Geosinclinalele ce au dat fiinţă Carpaţilor şi-au început existenţa înainte poate chiar de timpurile erei paleozoice şi s-au continuat apoi cu perioade succesive de ridicare sau de cutare, pînă în timpurile recente, ale cuaternarului. În faţa Carpaţilor apar două mari unităţi cu caractere de platformă, şi anume: Platforma Podolico-Rusă la răsărit şi Platforma Moesică, la miazăzi. Această unitate cuprinde şi partea de sud a Dobrogei. Poziţia acestor două socluri rigide şi dure se admite că a cauzat forma curbă a lanţului carpatic. În spatele Carpaţilor se dezvoltă pînă dincolo de 91
valea Tisei, în Cîmpia Ungară, o imensă „depresiune", rezultată prin prăbuşirea ce a avut loc pe la sfîrşitul erei mezozoice, umplută cu sedimente mai recente, denumită Depresiunea Panonică. Depozitele neozoice ce au umplut-o, transformate astăzi în roci, ascund la mari adîncimi formaţiunea care i-a constituit fundul sau formaţiunea fundamentului. De altfel, o situaţie asemănătoare se afla şi pe partea externă a arcului carpatic, în timpurile noi ale erei neozoice, unde marea şi apoi un lac dulce au scăldat flancurile munţilor mascînd vederii, prin sedimentele depuse în acea vreme, raporturile dintre unităţile carpatice şi cele din faţa lor. Acelaşi efect au de altfel şi depozitele care s-au îngrămădit în bazinele formate prin invadarea apelor în reliefurile Carpaţilor. Aceste culmi s-ar fi înfăţişat, unui ipotetic cercetător, în acele vremuri cînd încă nu se schiţase măcar apariţia omului, asemenea unor insule grupate în arhipelaguri orientate mai mult sau mai puţin în direcţia actuală a munţilor. Dar asupra acestor bazine vom reveni pe măsură ce vom examina unităţile carpatice. Studiile amănunţite ale cercetătorilor noştri, mai ales din anii puterii populare, au condus la lămurirea principalelor trăsături geologice ale unităţilor Munţilor Carpaţi. Prima observaţie pe care o facem este că, în întregul arc carpatic romînesc, se deosebesc două grupuri mari de roci: de o parte stau şisturile cristaline asociate cu roci eruptive vechi (mai ales granite de anatexie), iar de alta, 92
roci sedimentare puternic încreţite, mai noi decît precedentele şi depuse în mările ce au scăldat aceste locuri începînd de la sfîrşitul erei paleozoice, apoi în timpul celei mezozoice, şi pînă la jumătatea erei neozoice. Roci sedimentare ceva mai vechi sînt foarte rare şi se găsesc în Banat, precum şi într-o unitate extrem de interesantă, în geologia ţării noastre, Dobrogea de nord, pe care ne mulţumim numai să o cităm, deoarece nu ţine de domeniul Munţilor Carpaţi. Această împărţire reflectă timpul şi chiar modul de formare a rocilor citate. Primul grup de roci s-a acumulat deci întrun vechi geosinclinal carpatic ce a început să „funcţioneze" poate chiar mai înainte de era paleozoică. Mişcările din timpul acestei ere, mai ales cele de la sfîrşitul ei, pe care am arătat că geologii le înglobează în denumirea de orogeneza hercinică, au transformat profund caracterele iniţiale ale rocilor, transformîndu-le în şisturi cristaline, cu unele excepţii menţionate. Astfel fiind, orice urmă de fosile a dispărut şi nu li se mai poate stabili vîrsta1. Metodele bazate pe ritmul de dezintegrare radioactivă a unor elemente, prin care geochimiştii stabilesc astăzi „vîrsta absolută" sau în ani a rocilor scoarţei, au indicat în Carpaţii de nord vîrsta în genere sub 350 de milioane de ani, arătînd că ultimul metamorfism s-a produs în 1
Recent, M. Dessila-Codarcea a recunoscut fosile microscopice în calcarele cristaline din Carpaţii Meridionali. 93
timpurile hercinice. Această vîrstă a fost confirmată, de altfel, şi de unele lucrări efectuate în ţara noastră. Al doilea grup de roci din Carpaţi sînt cele sedimentare, neatinse de un metamorfism accentuat, cel mult de procesele care am arătat că transformă rocile în partea de la suprafaţă a scoarţei, conducînd la modificări ce nu şterg caracterele primare ale sedimentelor şi nici nu distrug resturile organice şi pe care le denumim procese de diageneză. Aceste roci, deşi adeseori puternic încreţite, păstrează încă resturile fosile astfel că se poate stabili atît timpul depunerii lor, cît şi cel în care s-au cutat. Acest timp se situează mai ales în succesiunea de „faze" de mişcare începute la sfîrşitul erei mezozoice (în cretacic) şi continuate pînă în cuaternar (denumite alpine). Paralel cu acumularea sedimentelor, aveau loc însă şi erupţii mai mult sau mai puţin vizibile în alcătuirea actuală, dintre care cităm ţîşnirile de lavă bazică ce au format rocile negre din Munţii Apuseni şi rocile de tip banatitic. În fine, un al treilea grup de roci îl reprezintă, după cum am arătat, depozitele ce se acumulează în bazinele interioare şi exterioare arcului carpatic, a căror sedimentare începe la sfîrşitul erei mezozoice şi se dezvoltă mai ales în cea de-a doua parte a erei neozoice, în perioada denumită de geologi neogen.
94
Planşa 02-03 95
Şi în vremea depunerii lor au avut loc ţîşniri, cu precădere de roci vulcanice, cu cenuşile respective (extruziuni), mai ales în interiorul arcului carpatic şi în Munţii Apuseni. În concluzie, este bine ca cititorul să reţină că, în alcătuirea arcului carpatic se disting: şisturi cristaline ce formează, împreună cu rocile eruptive asociate, osatura acestui arc, roci sedimentare, în genere mai vechi, depuse în geosinclinalul carpatic şi cutate fără a se fi metamorfozat, şi roci sedimentare mai noi îngrămădite în bazine şi pe laturile exterioare ale Carpaţilor, care acoperă şi maschează relaţiile dintre aceştia şi unităţile exterioare lor. Erupţii vulcanice au avut loc cam în toate timpurile. Cu aceste elemente, să trecem acum la examinarea structurii arcului Munţilor Carpaţi. Aşa cum am menţionat, în alcătuirea acestui arc se cuprind trei sectoare principale: Carpaţii Orientali sau de răsărit, Carpaţii Meridionali sau sudici şi Carpaţii sau Munţii Apuseni, situaţi în partea de apus a ţării. 1. Carpaţii Orientali Lanţul acestor munţi prezintă o structură destul de uniformă pe toată întinderea sa. Este locul să facem o precizare, şi anume că termenul de „Carpaţi Orientali" în geologie se dă pe baza structurii lor şi nu pe cea a poziţiei sau pe considerente fizico-geografice. Din acest motiv lanţul acesta se întinde pînă la valea Dîmboviţei, 96
cuprinzînd deci şi Munţii Bucegi, iar ultimul său eşalon apusean este enorma stîncă a Pietrei Craiului. Şisturile cristaline îi alcătuiesc coloana vertebrală şi constituie o zonă continuă pe 250 km avînd lăţimea maximă în dreptul Munţilor Rodnei. Ele se dezvoltă din valea Tisei şi pînă în regiunea Ciucului (Păuleni), unde dispar spre a reapărea sporadic, ca o insulă, în Munţii Perşani iar apoi tocmai în Masivul Leaotei, vecinul apusean al Bucegilor.
Fig. 10 — Zona cristalino-mezozoică a Carpaţilor Orientali. (după Gh. Macovei) 97
Pe toată această întindere, şisturilor cristaline li se asociază rocile sedimentare, depuse în timpul erei mezozoice, roci care le maschează continuitatea pe porţiunile citate. Datorită constituţiei sale, această subunitate a Carpaţilor Orientali este cunoscută sub denumirea de zona cristalino-mezozoică (vezi fig. 10). La alcătuirea şisturilor cristaline din Carpaţii Orientali, participă mai ales roci cu un grad redus de metamorfism, şisturi cu dorit, sericit şi grafit, cum am avut ocazia să menţionăm, asociate cu cuarţite, adeseori negre, care conţin în nord minereuri importante de mangan. În Munţii Rodnei apar roci mai puternic metamorfozate, micaşisturi, gnaisuri şi amfibolite.
Fig. 11. Gnais ocular de tip Rarău şi Cozia
Procese de injecţie de material nou au produs o seamă de rod numite gnaisuri de injecţie, cum sînt cele din regiunea Rarăului (vezi fig. 11). Destul de frecvent se găsesc în aceste serii roci calcaroase şi dolomitice metamorfozate pînă la marmure. Asociate cu rocile metamorfice apar roci eruptive de tip granodioritic, precum şi un corp de roci magmatice, specifice regiunii din jurul 98
comunei Ditrău (Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară), unele dintre ele denumite chiar „ditroite" (se admite însă că acestea sînt mult mai recente). După metamorfozare, apele mărilor au invadat, la începutul erei mezozoice, aceste locuri, depunînd sedimente grosolane - conglomerate la bază - urmate de recife care apar astăzi sub forma unor admirabile stînci de dolomit, ce pot fi asemănate adeseori fie cu rocile de acelaşi fel din cristalin, fie cu alte roci recifale mai noi, de care ne vom ocupa mai departe. Din acest tip de roci rezultă, în urma acţiunii agenţilor externi, admirabile forme de turnuri şi stîlpi, dintre care am şi menţionat stîncile Adam şi Eva de la Pojorîta, precum şi alte modelări naturale care apar adeseori, de pe fondul pădurilor de brad, ca vîrfurile unor cetăţi medievale. În regiunea Tulgheş - Munţii Hăghimaş (de unde îşi culeg izvoarele Mureşul şi Oltul) - aceste roci au grosimi de 150—200 m. În partea de sud, în Munţii Bucegi şi Piatra Craiului, dolomitele nu se întîlnesc. Peste ele se găsesc alte tipuri de roci de vîrstă mezozoică inferioară a căror dezvoltare variază de la loc la loc. Apar mai ales calcare, uneori însoţite de roci argiloase şi de gresii, alteori de rocile silicioase roşii şi verzi, numite jaspuri. Multe dintre aceste roci seamănă cu rocile de acelaşi tip întîlnite în Munţii Alpi. Mai menţionăm că, în unele sectoare, s-au creat condiţii continentale pe ţărmul mării sau pe insule, cu o vegetaţie de climă caldă, dînd 99
naştere, după îngroparea şi fosilizarea vechilor păduri şi turbării, cărbunilor de pămînt ce se exploatează astăzi în regiunea Braşov, la Codlea. În alte părţi (Hăghimaş) s-au depus sedimente fosilifere de apă adînca, de culoare roşie. Pentru un timp, apele mării se retrag din unele porţiuni ale acestui sector al geosinclinalul carpatic, făcînd loc unui uscat. La mijlocul erei însă, mările invadează din nou uscatul şi depun sedimente de adîncime nu prea mare. Noul „ciclu" începe cu conglomerate fine şi gresii asociate cu calcare în care se găsesc uneori numeroase fosile, cum sînt cele de la Strunga în Bucegi. Urmează roci silicioase sîngerii (jaspuri), iar după acestea, calcare, mai întîi acumulate la adîncimi mai mari, caracterizate prin anumite tipuri de fosile din grupul amoniţilor şi apoi calcarele recifale de dimensiuni apreciabile, specifice sfîrşitului perioadei de la mijlocul erei mezozoice (denumită jurasic, după Munţii Jura). Acestea constituie, în majoritate, admirabilele culmi muntoase de culoare albă care au fost descrise mai înainte. Jocul apelor face din nou ca unele regiuni să devină uscat, dar caracterul acesta recifal reapare şi mai tîrziu, în perioada cretacică. În baza seriei formate în această perioadă se găsesc însă şi depozite argiloase cu multe fosile, cum sînt cele din zona Muntelui Piatra Craiului, care cuprind diferite tipuri de roci foarte fosilifere. În fine, după o nouă fază de retragere, cînd agenţii distrug din plin ceea ce construiseră mările 100
anterioare, apele invadează din nou pe la mijlocul cretacicului şi depun depozite gigantice de pietrişuri, din care au rezultat conglomeratele de Bucegi ce constituie acest impozant masiv din inima ţării noastre, a căror grosime este mult mai mare (1.000 m) în partea de răsărit, unde alcătuiesc admirabilul abrupt ce străjuieşte valea Prahovei, decît în partea de apus, unde au 200-300 m, lăsînd să iasă de sub ele calcarele recifale mai vechi, cum este de pildă marele recif al Pietrei Craiului, sau calcarele din partea de apus a Bucegilor. Situaţii analoge se întîlnesc şi în restul lanţului Carpaţilor Orientali, de exemplu în Hăghimaş şi în Rarău. Blocuri mari de calcare se găsesc incluse în masa conglomeratelor, rupte la vremea lor din ţărmuri abrupte, punînd adesea problema dacă nu cumva reprezintă chiar fundamentul. De asemenea în acele timpuri au avut loc şi numeroase erupţii submarine, însoţite de roci silicioase (jaspuri), alcătuind insule pe care s-au fixat recife de corali, aşa cum admitem că sînt şi Pietrele Doamnei din Rarău. Dacă cititorul examinează o hartă geologică a ţării constată că zona cristalino-mezozoică a Carpaţilor Meridionali apare colorată preponderent în culoarea roz (a şisturilor cristaline) şi verde (a rocilor depuse în perioada cretacică). Într-o măsură mai mică, el va recunoaşte pete albastre şi violete indicînd formaţiunile mai vechi ale erei mezozoice. La răsărit de aceasta, atenţia îi va fi reţinută de o altă fîşie neîntreruptă, cu două nuanţe 101
de culoare verde, iar în afara acesteia, de o fîşie lată, tot atît de continuă, ce se strîmtează mult în valea Ialomiţei, colorată în diferite tonuri de brun sau portocaliu. Această zonă, alcătuită din cele două fîşii, în care culoarea verde arată roci sedimentare depuse în perioada cretacică iar cea brună, roci acumulate în prima parte a erei neozoice (paleogen), poartă denumirea de zona flişului carpatic şi reprezintă cea mai caracteristică porţiune poate din întregul lanţ carpatic. Sub raportul reliefului, această zonă continuă către răsărit culmile înalte ale zonei cristalinomezozoice, descrise mai sus, fiind străbătută, mai mult sau mai puţin transversal, de toate cursurile de apă ce descind din acest frumos lanţ de munţi. Uneori, atare cursuri transversale sînt continuate de porţiuni longitudinale, unde rîurile merg de-a lungul lanţului muntos creînd defileuri şi trecători cu un pitoresc deosebit. Este tipică, sub acest raport, valea Bistriţei cape străbate unul dintre cele mai frumoase defilee. Zona flişului carpatic este caracterizată prin absenţa totală a şisturilor cristaline şi aproape totală, a rocilor eruptive, în afară de unele diabaze şi cenuşi vulcanice, întreaga succesiune de strate este reprezentată prin conglomerate, gresii, marne, argile, uneori în alternanţe caracteristice. Rocile calcaroase şi cele silicioase, între care diatomitele şi şisturile menilitice, sînt rare. Caracteristică, pe lîngă monotonia uneori exasperantă a formaţiunilor, este şi obişnuita lipsă de fosile, 102
motiv pentru care stabilirea riguroasă a vîrstei acestor roci nu a fost pe de-a întregul realizată. Din analiza amănunţită a caracterelor rocilor celor două subzone ce alcătuiesc flişul, arătate mai sus (una preponderent cretacică şi alta preponderent neozoică), se desprinde o observaţie valabilă pentru întreaga zonă a flişului, şi anume că rocile sînt cu atît mai tinere cu cît ne deplasăm dinspre axul carpatic spre exterior. Aceasta se admite că se datoreşte ridicării pe care axul muntos a suferit-o în aceste timpuri, obligînd apele mării să se deplaseze din ce în ce mai spre răsărit, către platforma din faţa lor, care alcătuia ţărmul de răsărit. În această platformă se găseau roci de tipul celor din sudul Dobrogei. O dată cu sfîrşitul primei părţi a erei mezozoice, putem considera încheiată viaţa geosinclinalului Carpaţilor Orientali. Lanţurile muntoase s-au înălţat, iar apele s-au deplasat continuu peste marginea platformei. În bazinele care au luat naştere în acest fel, s-au depus sedimentele din a căror cutare urma să se ridice şirul de coline şi dealuri din faţa Carpaţilor Orientali, cunoscut în geologie sub denumirea de Subcarpaţi. Acum iau naştere lacurile sărate unde apele marine, concentrîndu-se, depun gipsul şi mai ales sarea una dintre marile bogăţii ale regiunilor noastre colinare, şi au loc erupţii care umplu bazinele cu cenuşi vulcanice. În fazele de mişcare ce au urmat, aceste masive de sare au străpuns rocile de deasupra. Sarea apare acum adeseori, în 103
inima unor cute anticlinale, denumite „diapire". În completarea datelor privind formarea acestui sector al Munţilor Carpaţi, este necesar să arătăm că mişcările orogene au determinat cutarea puternică şi încălecarea stivelor de strate de la apus spre răsărit, peste platforma din faţă, astfel că aşa-numita zonă cristalino-mezozoică încalecă peste zona flişului, iar în cadrul acestuia se deosebesc şi alte pînze secundare deplasate unele peste altele, de la apus spre răsărit. Întregul lor complex se răsfrînge apoi peste depozitele terţiare noi ale zonei neogene. Imaginea aceasta, schiţată atît de succint, s-a definitivat însă în milioane de ani, prin zvâcniri succesive, urmate de perioade liniştite în vremea cărora apele îşi puteau exercita continua şi milenara lor acţiune de transport şi sedimentare. Pentru a da acum cîteva lămuriri cititorului asupra tipurilor de roci pe care le va întîlni în traseele din Carpaţii Orientali, va trebui să-i precizăm mai întîi faptul că numeroasele studii întreprinse pînă în prezent în această parte a Carpaţilor, precum şi variaţiile locale pe care le prezintă formaţiunile geologice, au făcut să apară în bibliografia de specialitate o mulţime de denumiri. Discutînd despre gresii, am menţionat numele gresiei de Tarcău şi gresiei de Kliwa (după o localitate poloneză), iar în capitolul despre roci silicioase am făcut descrierea şisturilor menilitice, roci ce se întîlnesc în zona dinspre răsărit a flişului carpatic, colorată pe hărţi în nuanţe brune. Dacă în 104
excursiile sale, turistul va întîlni geologi în această zonă (externă) şi-i va asculta comentînd datele geologice, desigur că va fi surprins de numeroasele denumiri locale întrebuinţate de aceştia pentru rocile din flişul carpatic. Astfel, el va avea ocazia să-i audă discutând despre strate de Plopu - nume dat după cel al unui pîrîu ce se varsă în Trotuş şi care se referă la roci argiloase depuse peste gresia cea mare de Tarcău -, de strate de Doamna, pentru unele roci calcaroase mai de la exterior, de gresia de Lucăceşti sau de strate de Bisericani, ambele amintind localităţi carpatine moldoveneşti etc. Mai este necesar să ne referim şi la fîşia de fliş situată la apus, cea colorată în nuanţe de verde pe hărţile geologice sau la „zona internă" unde, după cum am subliniat, se găsesc roci depuse în mările de la sfîrşitul timpurilor erei mezozoice, adică în perioada cretacicului. Notăm mai întîi prezenţa aici a unor conglomerate puternice, amintind mult de cele din Bucegi, care formează înălţimile impozante ale Ceahlăului, ce atinge 1.904 m în vîrful Toaca, pe cele din Munţii Ciucaş-Zăganu, cu cota 1.956 m în vîrful Ciucaşului, sau din Culmea Stînişoarei, unde atinge 1.531 m în vîrful Bivolul. Ca şi în conglomeratele de Bucegi, în masa acestor roci se găsesc blocuri foarte mari de calcare recifale dintre care, în culmea Stînişoarei, un singur bloc acoperă o suprafaţă de 2.500 m2. Grosimea totală a acestor roci este de 300-600 m. Deosebit de cunoscute în geologie sînt însă, din această zonă 105
internă, o seamă de strate alcătuite din marne, şisturi argiloase şi calcare, uneori gresii, dispuse în strate subţiri şi în plăci, cunoscute sub denumirea de strate de Sinaia. Culoarea lor este în general închisă sau neagră şi ele sînt străbătute în toate sensurile de o reţea de fisuri umplute cu calcit de culoare albă. Aceste roci sînt extrem de încreţite şi de contorsionate, caracter ce apare izbitor călătorului care străbate cu trenul valea Prahovei, între Comarnic şi Sinaia, dar ele se dezvoltă pe toată întinderea lanţului Carpaţilor Orientali1. Grosimea lor poate atinge impresionanta cifră de 1 000 m. Roci asemănătoare şi de aceeaşi vîrstă se recunosc în Carpaţii Meridionali, ca şi în Munţii Apuseni. Ceva mai noi decît stratele de Sinaia şi depuse în aceeaşi mare cu ele sînt nişte roci argiloase şi marnoase, uneori mai grezoase, şi care, spre deosebire de stratele de Sinaia, foarte sărace în fosile, conţin o seamă de resturi de fiinţe inferioare, vizibile însă cu ochiul liber, de forma unor bănuţi cu centrul umflat, denumite orbitoline. Aceste roci, cu o dezvoltare tipică pe valea Prahovei, între Posada şi Comarnic (echivalente cu stratele de Bistra din flişul Moldovei), au primit numele de strate de Comarnic şi au, ca şi stratele de Sinaia, o mare dezvoltare în Carpaţii Orientali. Multe formaţiuni au primit şi aici denumiri locale amintind localităţi şi munţi. Mai cităm şi un 1
Pe alocuri apar intercalaţii cu aspect filitic silicios, roşii şi verzi, asociate cu roci eruptive diabazice - strate de Azuga. 106
complex de strate, cunoscut astăzi mai ales sub denumirea de şisturi negre, ce a fost desemnat în trecut de către geologi prin termenul de strate de Audia după o localitate de pe valea Bistriţei sau de strate de Şipote după numele unei localităţi de la izvoarele văii Sucevei. Şisturile negre sînt roci argiloase şi silicioase, mai rar calcaroase, de culoare neagră, cu materia organică (unii le-au considerat chiar ca roci-mame de petrol), avînd uneori şi concentraţii de pirită şi de sideroză; însumează cîteva sute de metri grosime şi apar, subordonat, chiar şi în zona exterioară. Altă denumire locală s-a dat unei gresii depuse la sfîrşitul cretacicului, gresia de Siriu, de la muntele cu acelaşi nume din nordul Buzăului etc. În sfîrşit, pentru drumeţii de pe valea Prahovei, vom reaminti nişte roci argiloase, foarte caracteristice, pe care escavatoarele carierelor le dislocă, de exemplu la Gura Beliei, şi pe care le remarci uşor din tren sau din maşină, după culoarea verdecenuşie sau roşie pe care o dau rîpelor. În aceste roci, un cercetător mai atent poate descoperi concreţiuni de cristale aurii de pirită sau fosile, asemănătoare unor tuburi de ţigarete, care aparţin unor vechi organisme marine, denumite belemniţi. În interiorul munţilor se găsesc vechi depresiuni sau bazine umplute cu depozite mai noi, dintre care cităm Bazinul Comăneştilor care conţine importante zăcăminte de cărbuni. A treia zona a Carpaţilor Orientali are o vîrstă foarte nouă şi, în contrast cu zona flişului, în 107
care nu se găseau decît roci sedimentare, este constituită, parcă spre compensaţie, exclusiv din roci vulcanice terţiare superioare (andezite) şi din produsele lor de explozie. Ea alcătuieşte cel mai lung lanţ eruptiv din Europa, întinzîndu-se cu mult peste 450 km, din regiunea Ciucului (BodocBaraolt) şi pînă la nord de Tisa, în Muntele Vihorlat la partea „interioară" sau apuseană a Carpaţilor Orientali şi Păduroşi1. Este vorba despre lanţul Harghita-Gurghiu-Călimani. Spre nord, această fîşie de foc este însă întreruptă de rocile sedimentare ale Munţilor Bîrgăului şi de masivul cristalin al Rodnei, prin care răbufnesc totuşi la suprafaţă erupţiile andezite stabilind astfel o continuitate cu lanţul nordic Tibleş-Ouaş-Gutîi. Amintirile vechilor vulcani sînt încă elocvente, iar „caldeirele" instalate pe vechi cratere - de o parte şi de alta cărora curseseră cîndva torenţi de lavă şi peste care, datorită ploilor cumplite ce însoţeau erupţiile, curgeau alţi torenţi rezultaţi din noroiul format de cenuşile vulcanice - alcătuiesc circuri şi amfiteatre ce dau adeseori impresia călătorului că se găseşte în regiuni cu vulcanism nestins încă. Ridicarea acestor munţi vulcanici a creat depresiuni în spaţiul dintre ei şi lanţul carpatic, a cărui înălţare era de mult efectuată, în care apele sau strîns în lacuri şi mlaştini, depunîndu-se aici imateriale mai grosiere cărate de torenţi din munte. 1
Prelungirea acestor erupţii în R. S. Cehoslovacă măreşte această întindere la 800 km. 108
Astfel sînt Depresiunea Gheorghienilor, Borsecului şi cele două depresiuni ale Ciucului (superioară şi inferioară), unde se pot vedea turbării actuale, rezultate din acumularea vegetaţiei în terenurile inundabile. Depresiuni asemănătoare s-au format şi în interiorul Ţării Bîrsei, al Baraoltului, în zona cristalinomezozoică, şi al Comăneştilor, în zona flişului. Pădurile întinse şi turbăriile ce se dezvoltau în aceste oaze carpatine au rămas incluse între depozitele „neorganice" aduse de torenţi. Substanţa organică s-a fosilizat şi transformat sub acţiunea milenară a diagenezei dînd naştere cărbunilor de pămînt ce formează una dintre bogăţiile ţării noastre. Deosebit de interesantă este şi Depresiunea Maramureşului care s-a dezvoltat, la nord de marea Depresiune a Transilvaniei, în golfuri ce pătrund peste marginea cristalină a Carpaţilor, denumite de geologi Bazinul Ruscovei şi Bazinul Borşei. La sud de Munţii Rodnei, Bazinul Dornei pătrunde în masivul vulcanic al Munţilor Călimani. 2 - Carpaţii Meridionali Denumirea de „Alpii Transilvaniei", se potriveşte mai cu seamă unei părţi din importantul segment carpatic dintre Dunăre şi valea Dîmboviţei sau Carpaţilor Meridionali. Întradevăr, din cele unsprezece vîrfuri ce depăşesc 109
2.500 m din ţara noastră, zece se găsesc în lanţul Carpaţilor Meridionali şi unul în Munţii Bucegi (vîrful Omul), iar dintre cele zece, două sînt în Retezat, unul în Parîng, iar restul în lanţul Munţilor Făgăraşului. Relieful Carpaţilor Meridionali este adeseori abrupt şi cizelat de dalta gheţarilor ce coborau din culmile lor în timpurile friguroase ale cuaternarului. Munţii Banatului, care se prelungesc peste valea Cernei în Oltenia (Podişul Mehedinţului), au însă înălţimi reduse, frecvent sub 1.000 m, deşi relieful este foarte capricios, amintind, chiar la altitudini mici, de piscurile învolburate ale masivelor înalte. Subliniem în mod special faptul că geografii, pe criterii fizico-geografice, adică privind caracterele reliefului, încadrează sectorul bănăţean al Carpaţilor Meridionali, împreună cu masivul Munţilor Apuseni în Carpaţii Occidentali. Sub raport geologic-structural, Apusenii constituie însă un complex cu totul aparte. Delimitarea lor este clară, iar cei care ştiu să citească în varietatea de culori ale hărţilor geologice aspectul paleogeografic, îi văd parcă individualizaţi, asemenea unui uscat înconjurat de apele unor „depresiuni", la început marine, apoi transformate în mari lacuri rezultate din îndulcirea treptată a bazinelor marine, aşa cum de altfel se petrec lucrurile cu întregul nostru lanţ muntos. Spre nord, partea estică a Carpaţilor Meridionali se ridică impozantă deasupra bazinului uşor vălurit al Transilvaniei, ce se continuă apoi spre apus prin 110
culoarul Mureşului, faţă de care Munţii Poiana Ruscăi sînt cu mult mai puţin ridicaţi. Spre sud se întinde o regiune colinară ce coboară în culmi prelungi, din creasta căruntă a munţilor, constituind dealurile Olteniei şi Munteniei, din care ies în relief mai ales cele mai înalte, de peste 1.000 m, de la nord la Cîmpulung şi Piteşti, cunoscute sub denumirea de Muscele. Această zonă colinară de la poalele meridionale ale Carpaţilor constituie, în Oltenia şi vestul Munteniei, Depresiunea Getică. În sfîrşit, către apus Carpaţii Meridionali sînt delimitaţi de marea Depresiune Panonică. Altitudinea munţilor este, după cum s-a arătat, cu mult mai mică în acest sector (Banat), unde descreşte treptat către întinsa Cîmpie a Tisei. Cine nu a avut impresia că se găseşte pe o insulă în largul mării cînd, într-o dimineaţă senină din miez de vară, a poposit pentru prima dată pe vîrful stîncos al Negoiului, de unde şi-a rotit apoi privirea împrejur? Iar dacă vîntul s-a stîrnit în vale şi în căldări au prins să fiarbă negurile, imaginea a fost şi mai sugestivă, iar vîrfurile vecine, rămase deasupra norilor, i-au dat impresia că se găseşte aievea, într-un arhipelag fantastic. Această imagine este valabilă şi pentru restul munţilor noştri. Cam astfel trebuie să fi arătat Carpaţii care se ridicau, încet sau uneori mai brusc, din mările întinse ale timpurilor terţiare noi. Această ridicare a provocat însă puternice fracturi între masa carpatică şi umplutura de sedimente depuse în bazinele ce le scăldau poala. Ca şi în 111
cazul Carpaţilor Orientali, golfuri pătrundeau în interiorul relativ tînăr al continentului carpatic, uneori asemănătoare cu fiordurile adînci, de pe coasta de apus a Scandinaviei. Iată, de pildă, un astfel de golf de-a lungul actualei văi a Timişului, pornind din largul regiunii panonice pînă la Caransebeş şi apoi la Mehadia. Pe de altă parte, chiar în inima Carpaţilor se formau bazine care se umpleau cu o cantitate mare de materiale cărate de apele ce se prăvăleau tumultoase din munţi. Tot prăbuşirile de pe marginile munţilor, după cum admit oamenii de ştiinţă, au dat naştere şi acestor bazine ca şi în cazurile citate mai sus, motiv pentru care s-au numit „bazine tectonice". Ele erau la început asemenea unor golfuri prin care se mai păstra legătura cu marea dinafară. Aceasta rezultă din continuitatea de sedimente dintre zona bazinului şi regiunea învecinată. Dintre numeroasele bazine, cităm cîteva. Admirabila Depresiune a Loviştei, sau Brezoi-Titeşti, este prinsă între cele două braţe ale Munţilor Făgăraşului şi Coziei şi cristalinul Munţilor Lotrului. Celebrul bazin al Petroşanilor ferăstruit de cursul Jiului, conţine cele mai importante zăcăminte de cărbuni din ţara noastră, iar modul lor de aşezare arată că perioadele marine şi continentale se succedau prin invazia şi retragerea apelor mării, după cum vom vedea şi în una dintre excursiile noastre prin Carpaţii Meridionali. Şi tot în astfel de peregrinări vom prezenta cititorului şi alte bazine cum sînt cele ale Ţării Haţegului de la 112
poalele Retezatului, ale Făgăraşului, de la nord de munţii cu acelaşi nume, Bazinul Ruscăi Montane, de pe partea de miazăzi a Munţilor Poiana Ruscăi, care conţine de asemenea zăcăminte de cărbuni, precum şi alte bazine din munţii mai mici ai Banatului. Culmile înalte se ridică deasupra acestor zone mai noi cu diferenţe de nivel ce pot depăşi 2.000 m (Parîngul deasupra Depresiunii Getice, Munţii Făgăraşului deasupra Ţării Oltului, Retezatul peste Bazinul Haţegului). Lanţurile muntoase sînt străbătute de numeroase cursuri de apă care dau viaţă peisajului, fredonîndu-şi seculara cantilenă care însoţeşte pe drumeţ pînă în prăpăstioa-sele ruine de la izvoare. Alteori însă cursul de apă este longitudinal şi în acest caz, ca şi în cel al Bistriţei Moldoveneşti, el apare asemenea unui culoar mărginit de creste prăpăstioase cum sînt valea Lotrului şi valea Cernei, cunoscute turiştilor pentru pitorescul lor. Urmărind alcătuirea geologică a celui mai frumos lanţ muntos din ţara noastră, Carpaţii Meridionali, şi avînd în minte imaginea prezentată anterior pentru Carpaţii Orientali, observatorul care priveşte harta geologică a ţării constată deosebiri evidente între cele două lanţuri, de la răsărit şi de la apus de valea Dîmboviţei. În comparaţie cu Carpaţii Orientali, primul fapt care-i apare mai evident este marea dezvoltare a şisturilor cristaline şi a graniţelor ce li se asociază, faţă de dezvoltarea mult mai redusă ca întindere a rocilor sedimentare, cum şi lipsa unei dispoziţii zonare în distribuirea 113
lor, cu excepţia unor zone din Banat, a căror dezvoltare însă nu poate fi comparată cu a flişului carpatic.
Fig. 12 — Pînza Getică din Godeanu (după Gr. Răileanu)
O altă deosebire constă în aceea că în lanţul Carpaţilor Meridionali nu se găsesc erupţii andezitice de vîrstă recentă aşa cum s-au întîlnit în cei Orientali. Discutînd modul în care iau naştere munţii, am arătat că în Carpaţii Meridionali s-a recunoscut existenţa unei mari „pînze de încălecare", denumită Pînza Getică, ceea ce rezultă din faptul că şisturi cristaline cu un metamorfism accentuat, dovedind o mare adîncime de formare, apar deasupra unor şisturi de metamorfism mult mai slab (vezi fig. 12), de suprafaţă, şi mai ales din aceea că, între aceste două stive de şisturi cristaline, se găsesc roci sedimentare de vîrstă mezozoică, în bună parte strivite sub greutatea şi prin deplasarea peste ele a colosului Pînzei Getice. „Constituţia petrografică" a unităţilor din Carpaţii Meridionali este foarte variată. În marea Pînză 114
Getică (denumită şi cristalinul Lotrului) şisturile cristaline sînt reprezentate prin numeroase tipuri de gnasiuri şi micaşisturi caracterizate prin diferite minerale speciale, cu intercalaţii de roci cu amfiboli, denumite amfibolite. Uneori apar şi aici ceea ce am denumit gnaisuri de injecţie, provenite din pătrunderea unor fluide rezultate din topirea rocilor scoarţei ce au dat naştere la feldspaţi. Acestea sînt gnaisurile de Cozia, care alcătuiesc o zonă continuă din valea Lotrului (la apus de Brezoi), peste Munţii Frunţii şi Ghiţu, pînă dincolo de valea Vîlsanului1. Numirea este locală, ca şi în cazul atîtor numiri, şi vine de la muntele cu acest nume ce străjuieşte valea Oltului, nu departe de vechea ctitorie a lui Mircea cel Bătrîn. Rocile calcaroase apar şi ele, dar nu prea des, uneori transformate în adevărate marmure (Munţii Făgăraşului, Banatului, dar mai ales în Poiana Ruscăi, de unde am citat cunoscuta marmură de Ruşchiţa). Spre deosebire de cristalinul danubian, în cristalinul Pînzei Getice nu se găsesc decît rareori pătrunderi de roci gra-nitice. Se întîlnesc roci eruptive bazice, slab meta-morfozate (serpentinite). Apar în schimb numeroase injecţii de roci pegmatitice, bogate în mică albă (valea Lotrului), alteori cu feldspaţi mari, minerale necesare industriei ceramice, sau chiar cu mineralul mai rar, denumit berii, descoperit la 1
Recent, M. Dessila-Codarcea le consideră parţial drept vechi gresii feldspatice metamorfozate. 115
Teregova în Banat. În fine, şisturile slab metamorfozate păstrate pe spinarea şisturilor cu metamorfism ridicat au alcătuire apropiată de cea a şisturilor Autohtonului. Astfel se găsesc şisturi cuarţitice şi mai ales şisturi ce păstrează încă aspectul argilelor din care au provenit, denumite filite, (cu sericit, clorit, grafit). Atare roci constituie o fîşie la partea nordică a cristalinului Făgăraşului (însăşi creasta, principală), apar la Răşinari, unde seria poartă numele localităţii, în Munţii Semenicului, unde se constată trecerea gradată la cele cu metamorfism intens, şi mai ales în nordul Masivului Poiana Ruscăi, unde conţine numeroase intercalaţii de roci calcaroase şi dolomitice, precum şi cele mai impor-tante zăcăminte de fier din ţara noastră. Şisturile cristaline din autohtonul denumit şi cristalinul Parîngului se aseamănă cu acestea din urmă, conţinînd toate tipurile descrise, uneori cu grade mai avansate de cristalinitate. O notă absolut caracteristică acestei serii a fundamentului este că sînt străpunse de granite care alcătuiesc mase impozante. Ele dau uneori fenomene de contact, destul de slabe în rocile dimprejur, care alteori lipsesc cu desăvîrşire. Roci eruptive bazice, cum sînt frumoasele gabbrouri de pe valea Dunării, de la Iuţi, precum şi rocile serpentinitice ce se dezvoltă şi către interiorul Banatului, străbat prin aceste şisturi cristaline. Desigur că cititorul care a reţinut eventual că între granite şi gnaisuri există toate stadiile intermediare şi că accentuarea 116
proceselor de transformare care au condus la formarea gnaisurilor poate conduce pînă la formarea graniţelor va fi surprins de faptul, contradictoriu la prima vedere, că aceste roci apar în Autohton şi nu în Pînza Getică. Iar dacă admite că magmele lor au erupt din adîncime, se poate întreba legitim, de ce nu au produs întotdeauna puternice fenomene de metamorfism de contact, aşa cum s-a arătat ca se petrec acolo unde pătrunde topitura fierbinte a magmei. Ţinînd seama însă de date destul de recente în domeniul ştiinţelor petrografice, s-a ajuns la concluzia că granitele se deplasează în mod diapir, ca şi masivele de sare. Se înţelege că şi aceşti giganţi de granit s-au putut deplasa din profunzime spre suprafaţă, zdrobind numai mecanic învelişul ce îi acoperea. Ca şi rocile din zona cristalino-mezozoică a Carpaţilor Orientali, rocile sedimentare de pe spinarea Pînzei Getice s-au depus în apele mărilor din era mezozoică şi mai puţin în cele de la sfîrşitul erei paleozoice, întrerupte însă adeseori de perioade cînd marea se retrăgea iar uscatul şi mlaştinile se acopereau cu vegetaţie luxuriantă, ce era apoi îngropată din nou sub depozite aduse de revenirea apelor mării şi care, prin fosilizare, au dat naştere bogatelor zăcăminte de cărbuni din Banat (mai ales huilă). În partea de apus a Banatului, între cristalinul getic al Munţilor Semenicului şi Locva se intercalează o fîşie alungită pe direcţia NS formată din depozite mezozoice însoţită spre nord 117
de depozitele noi ale erei paleozoice. Zona respectivă se dezvoltă de la Reşiţa şi pînă la Moldova Nouă, pe Dunăre. În depozitele depuse către sfîrşitul erei paleozoice, în perioada carboniferă se găsesc cărbuni superiori (huilă) care se exploatează la Lupac şi Secul, fiind cuprinşi între argile conglomerate, gresii etc. de natură marină. Urmărind în timp succesiunea sedimentelor, în era mezozoică, se constată că după depozite ceva mai noi, cu gresii roşii şi cu diferite tipuri de calcare, urmează alte depozite care conţin cărbuni, de asemenea exploataţi în minele de la Anina şi Doman, peste care se aştern, în continuare, roci şi mai noi, bogate adeseori în resturi fosile. Şi aici seria este încoronată de calcarele masive care dau nota pitorească peisajului ca şi în Carpaţii Orientali şi Munţii Apuseni: calcarele recifale de la sfîrşitul perioadei jurasice. Stîncile albe din jurul Reşiţei şi din prăpăstioşii munţi bănăţeni, ce se întind spre Dunăre cu înălţimile lor în genere sub 1 000 m, ascunzînd interesante grote subterane, sînt în majoritate legate de acest tip de roci. Este remarcabilă astfel peştera de la Comarnic (valea Caraşul), cu minunatele flori de piatră depuse de apele de infiltraţie, lungă de 3,5 km. Peste ele vin roci atribuite perioadei cretacice, mai vechi desigur decît data cutării Munţilor Carpaţi. Aceasta este cea mai mare zonă de sedimentare de pe cristalinul Pînzei Getice, dar mai există şi alte locuri unde calcarele mezozoice 118
recifale, mai cu seamă, au o admirabilă dezvoltare. Astfel este impozantul perete calcaros din partea de răsărit a Bazinului Haţegului, la nord de satul Pui, unde se găseşte şi cunoscuta peşteră de la Cioclovina, sau fîşia în care sînt modelaţi munţii pitoreşti, dar destul de puţin cercetaţi de drumeţi, de la sud de Culmea Căpăţînii: Munţii VînturariţaVioreanu-Sturu Olăneştilor-Buila (asociate cu roci cretacice noi), întinzîndu-se spre miazăzi pînă în valea Bistriţei vîlcene, căreia îi imprimă pitorescul specific al regiunilor cu roci calcaroase masive. Unul dintre traseele noastre ne va aduce şi prin aceste meleaguri. Pentru a ne forma o imagine cu totul schematică asupra dezvoltării şi caracterului rocilor sedimentare dintre Pînza Getică şi Autohton, este necesar să privim schiţa geologică a Parîngului şi văii Lotrului (vezi fig. 20). Vom observa că rocile cu metamorfism avansat ale Pînzei Getice se opresc în partea de miazăzi pe o linie ce merge de la Polovragi, şi se îndreaptă către nord, peste valea Latoriţei, pitorescul afluent al Lotrului, pe care îl atinge în dreptul satului de munte Ciunget. Face apoi un „golf" pînă dincolo de culmea despărţitoare dintre Lotru şi Latoriţa, de unde se îndreaptă către est separînd în nord Munţii Sebeşului care rămîn în getic, de Masivul Parîngului la sud, pînă în marginea Bazinului Petroşanilor. Intrîndul acesta este caracterizat prin existenţa şisturilor cristaline cu metamorfism redus, prin masivele granitice ale Autohtonului, precum şi prin fîşiile sedimentarului dintre 119
Autohton şi pînză, situat mai ales pe limită. Spre apus, aceste roci rămîn dominante pînă în Munţii Godeanului, unde Pînza Getică apare încercuită de o elipsă care cuprinde acest masiv, în jurul căreia se întîlnesc rocile sedimentare ale erei mezozoice cu granitele şi şisturile cristaline din Autohton. Geologii au stabilit că Masivul Godeanului pluteşte asemenea unui „petic de acoperire" peste rocile Autohtonului, ce apar împrejurul sau, peste care a rămas „suspendat", în urma acţiunii de eroziune. De aici, apar rocile sedimentare ce se întind de o parte şi de alta a văii Cernei, la apus, pînă la Masivul Semenicului, iar la răsărit, pînă la limita cu Depresiunea Getică (care se dezvoltă între Dunăre şi valea Motrului în sensul arcului muntos). Această zonă a format ţărmul nordic al mării şi apoi al lacului îndulcit unde s-au strîns depozitele Depresiunii Getice în timpul erei neozoice. Paralel cu această zonă se mai dezvoltă o a doua ce ţine tot din valea Motrului (cursul ei superior) şi pînă la Dunăre (între Gura Văii Cernei şi Vîrciorova). O fîşie subţire se mai găseşte în regiunea Băilor Herculane, pe malul stîng al Cernei, iar un petic mic de tot, la Vălari, în apropiere de Tîrgu Jiu. Geologii admit că toate aceste roci „plutesc tectonic" peste formaţiunile cristaline şi peste sedimentarul Autohtonului Danubian, ca resturi ale unei pînze continue care ulterior a fost erodată. În Banat sedimentarul Autohtonului se găseşte în anumite zone, recutat în parte, la baza Pînzei Getice, iar acestor zone li s-au 120
dat denumiri locale, intrate azi în literatura geologică, cum sînt: Şviniţa-Svinecea, Arjana, Cerna (de la valea Cernei), Coşuştea, Presacina etc. În complexa alcătuire a acestor zone intră rocile depuse de la sfîrşitul erei paleozoice şi pînă la cel al erei mezozoice, ca şi în cazul sedimentarului de pe Pînza Getică. Unele au structura asemănătoare cu a cristalinului Carpaţilor Orientali, altele formează adevărate depozite de fliş. Şi aceste roci conţin cărbuni prezenţi atît în carbonifer, la Baia Nouă (de unde se extrage huilă antracitoasă), cît şi în sedimente ceva mai noi, în roci mezozoice (huila de la Cozla-Bîrzasca şi de la Bigăr), situate în zona Şviniţa-Svinecea. Cărbunele cel mai bogat în carbon este cunoscut sub denumirea de antracit şi se află în regiunea Schela (la apus de valea Jiului), într-o formaţiune ce poartă numele localităţii; el este uşor metamorfozat sub acţiunea puternicelor presiuni suferite în timpurile geologice. Această formaţiune este alcătuită din gresii, conglomerate şi şisturi argiloase. Ar mai fi încă de citat în aceste serii geologice multe tipuri de roci atît continentale (cum sînt cele cu cărbuni), cît şi marine, uneori foarte bogate în resturi fosile, alteori cu roci dure, vulcanice, însoţite de cenuşile respective, denumite porfire (prezente în partea superioară a grupei paleozoice din zona Şviniţa-Svinecea, împreună cu celelalte roci, în această zonă). O menţiune specială trebuie făcută pentru calcarele masive ce alcătuiesc admirabile reliefuri şi chei, 121
amintind, ca şi precedentele, de rocile Carpaţilor. Orientali, Astfel sînt calcarele care dau pitorescul văii Cernei de la Herculane şi pînă sub Muntele Godeanului, ca şi cele ce alcătuiesc pereţii defileului Dunării la Cazane, prelungindu-se apoi către interiorul Banatului; în continuare, ele formează Podişul Mehedinţilor cu frumoasele sale forme de relief carstic, cheile şi peştera Polovracilor şi înălţimile de pe rama Bazinului Petroşanilor, de la est de Retezat şi de Parîng, continuîndu-se în culmea Căpăţînei şi în Muntele Tîrnovu dintre Lotru şi Latoriţa. În aceste calcare sînt săpate minunatele peşteri de la Cloşani, Malareşca, Balta, precum şi gigantica peşteră a Topolniţei, descoperită în anii 1961—1962 de către un grup de speologi şi care depăşeşte 10 000 m în totalitatea galeriilor. În sfîrşit, nu putem trece peste grupul de roci negre marnoase şi argiloase, de vîrstă cretacică, purtînd numele satului Nadanova, de care sînt legate apele minerale de la Băile Herculane. Din mozaicul rocilor ce alcătuiesc lanţul Carpaţilor Meridionali, mai cităm două tipuri de roci magmatice erupte în timpurile erei mezozoice. Unele sînt mai vechi, erupte la începutul acestei ere, prezente mai ales în Autohton: diabaze şi serpentinite, asemănătoare celor din Carpaţii Orientali (roci uniforme, negre şi dure), adeseori asociate cu roci silicioase sau jaspuri şi cu calcare recifale. Apar mai ales pe limita dintre Pînza Getică şi Autohton, legate de Pînza Severinului (la Baia de Aramă, la Culmea 122
Căpăţînei). Un al doilea grup de roci magmatice, foarte importante, care străbat numai rocile Pînzei Getice, îl reprezintă banatitele, roci mai ales granodioritice, la care am avut ocazia să ne referim arătînd că, la contactul cu calcarele preexistente, au luat naştere importante minereuri de fier (Ocna de Fier, Dognecea), sau chiar de metale colorate (cupru, zinc, plumb), cum sînt cele de la Moldova Nouă. După cum se va vedea, atît aceste roci eruptive, care lipsesc cu desăvîrşire în Carpaţii Orientali, dar mai cu seamă cele diabazice au o dezvoltare remarcabilă în Munţii Apuseni. 3 - Munţii Apuseni Pentru drumeţul care a străbătut culmile lanţului carpatic, contactul cu Munţii Apuseni prilejuieşte descoperirea unei lumi cu totul noi, într-un decor interesant şi specific din care însă poate desprinde o seamă de elemente ce-i sînt mai dinainte familiare, dar care îi apar grupate într-un mod neaşteptat. Acestor elemente li se adaugă alte aspecte încă necunoscute, proprii acestui nod muntos ce se găseşte în partea vestică a Bazinului Transilvaniei. Astfel, el regăseşte stîncile şi cheile rocilor calcaroase pe care le-a parcurs în repetate rînduri atît în Carpaţii Orientali, cît şi în cei sudici, întîlneşte spinări prelungi şi platouri ce-i amintesc de întinsul Bucegilor sau de nostalgicele obcine ale Bucovinei, alături de conuri ascuţite şi ruine haotice, asemenea celor din lanţurile vulcanice (în 123
cazul nostru celor din lanţul Harghita-GurghiuCălimani), şi toate acestea la o altitudine cu mult mai mică. Munţii Apuseni ating înălţimile maxime de 1.848 m în vîrful Curcubăta Mare din Biharia, 1.836 m în vîrful Vlădeasa şi 1.825 m în Muntele Mare din Masivul Gilăului. În genere, totul se petrece la altitudini sub 1.500 m sau chiar sub 1.000 m, locuri mult mai accesibile drumeţilor. Din Munţii Apuseni lipsesc însă cu desăvîrşire Zănoagele şi hăurile fără fund ale Parîngului şi Făgăraşului, lipsesc lacurile şi custurile Retezatului, precum şi peisajele modelate de gheţari. Apar în schimb aspecte noi, liniştitoare, văi, culmi şi platouri montane întinse, împădurite (bradul este cu mult mai puţin frecvent decît în estul Carpaţilor) sau acoperite de păşuni întinse. Sate cu căsuţe construite într-o arhitectură originală, avînd acoperişuri foarte înalte, populate de oameni chipeşi şi ospitalieri, se caţără pînă în cele mai ascunse unghere ale muntelui, şi pretutindeni ies în cale relicte interesante şi preţioase ce vorbesc despre trecutul de luptă pentru libertate al poporului nostru. Dar nu numai pentru călător constituie Apusenii o lume nouă. Cititorul a ghicit desigur că varietatea peisajului este consecinţa variaţiei mari a constituţiei rocilor ce alcătuiesc masivul, toate strînse pe o suprafaţă cu mult mai redusă decît în restul arcului carpatic şi cărora li se mai adaugă formaţiuni noi, nemaiîntîlnite în celelalte unităţi. Într-adevăr, se constată că parcă şi-au dat întîlnire 124
aici şisturile cristaline şi calcarele din arcul carpatic cu granitele vechi şi cu rocile banatitice caracteristice unele Autohtonului şi celelalte Geticului Carpaţilor Meridionali, cu formaţiunile flişului carpatic, cu erupţiile andezitice noi însoţite de produse de explozie asemenea celor ce alcătuiesc lanţul vulcanic din partea de apus a Carpaţilor Orientali. Pe deasupra, se adaugă „bazine" cu sedimente noi, fie închise în interiorul masivului, fie deschizîndu-se larg către apus, de-a lungul văilor ce ferăstruiesc muntele şi duc mesajele rupte din flancul său spre apele îndepărtate ale Tisei. Aceste bazine nu reprezintă altceva decît golfuri adînci ale marelui Lac Panonic. În plus, apar elemente petrografice cu totul noi, cum este impozanta masă de curgeri submarine de lavă bazică de vîrstă jurasică şi cretacică, ce se întinde, pe versantul de miazănoapte al văii Mureşului, începînd de la S-V de staţiunea balneară Li-pova şi pînă în valea Ampoiului. La răsărit de acest curs, atare roci mai apar sub formă de fîşii întinse susţinînd în spinare masive de calcare recifale, pînă dincolo de valea Arieşului, la nord de oraşul Turda, unde se găsesc cheile Turzii. Dar nu numai aceste roci creează o notă specifică geologiei Munţilor Apuseni. Rocile vulcanice erupte în partea a doua a erei neozoice, departe de a fi reprezentate aproape numai prin andezite ca în Orientali, oferă toată gama petrografică, de la cele mai acide şi pînă la bazalte. Partea cea mai importantă însă din Munţii 125
Apuseni, în primul rînd pentru economia ţării noastre, o constituie asocierea în acest masiv a celui mai mare număr de minereuri metalifere, de pe tot întinsul patriei. În afară de fier, prezent şi el, dar subordonat cantitativ, din aceste minereuri se pot extrage numeroase elemente, mai ales metale, cum sînt: aurul, argintul, cuprul, zincul, plumbul, nichelul, manganul, aluminiul etc. Majoritatea minereurilor se exploatează din „filoanele metalifere" care au luat naştere, ca şi cele de la Baia Mare, din încremenirea substanţelor aflate în soluţiile fierbinţi ce au circulat pe fisurile rocilor preexistente. Cine nu a auzit despre patrulaterul aurifer, cunoscut încă din antichitate? El se desfăşoară între patru văi importante: Mureşul, Crişul Alb, Arieşul şi Ampoiul. Localităţile care îl delimitează (Brad, Săcărîmb, Zlatna, Baia de Arieş) sînt vestite, ca de altfel şi o seamă de localităţi miniere din interiorul său (Bucium, Abrud, Roşia Montană, Gura Barza, Stanija). O seamă de minereuri au luat însă naştere, ca şi în Carpaţii Meridionali, la contactul dintre erupţiile banatitice şi rocile calcaroase aflate la Băiţa Bihorului, precum şi în granodioritele de la Săvîrşin şi Cerbia (pe valea Mureşului) în timp ce altele sînt aduse de rocile bazice (cele de mangan, nichel, titan). Aluminiul se găseşte în zăcămintele Munţilor Pădurea Craiului, în minereul cunoscut sub denumirea de bauxita, format prin acumulare sedimentară pe masele mari de calcare recifale, depuse către partea superioară a erei mezozoice. 126
Origini oarecum asemănătoare au şi zăcămintele de fier şi mai ales cele de mangan din Platoul Vaşcăului (Moneasa), aflate în fundul unor pîlnii carstice, numite „doline". Munţii Apuseni conţin şi cărbuni, rezultaţi mai ales din fosilizarea pădurilor şi turbăriilor din timpul erei neozoice; se găsesc în bazine, cum sînt cele de la Ţebea-Brad (de pe valea Crişului Alb), şi subordonat celor din bazinele Beiuşului (care se dezvoltă pe valea Crişului Negru) şi Bradului (la răsărit de Oradea, străbătut de Valea Crişului Repede). Pentru completare, vom mai reaminti aici apele termale de la Vaţa de Jos, localitate aşezată pe linia ferată ce leagă oraşele Arad şi Brad pe valea Crişului Alb, şi de la Moneasa, localitate îndepărtată, situată în bazinul Crişului Negru, dar la care se ajunge de la gara Sebeş. De asemenea, sînt cunoscute şi apele carbogazoase de la Lipova, precum şi cele de la Geoagiu de Sus, staţiune cunoscută încă din timpul romanilor. Alcătuirea geologică a masivului Munţilor Apuseni este poate mai complexă, decît în cazurile precedente. S-a comparat aspectul Apusenilor cu o palmă ale cărei degete se răsfiră către Cîmpia Tisei. Într-adevăr, din zona centrală şi masivă a munţilor, care prezintă o limită aproape semicirculară către Bazinul Transilvaniei, se desprinde spre apus o serie de lanţuri ce se opresc uneori destul de brusc în Cîmpia Tisei şi a căror constituţie este foarte variată. „Centrul masiv", cuprinde Munţii Gilăului şi pe cei ai Bihariei, 127
întinzîndu-se între valea Arieşului la sud, izvoarele Crişului Negru la apus, iar la miazănoapte între obîrşiile Someşului Mic către răsărit şi Crişul Repede spre apus.
Schiţa din fig. 13 redă distribuţia şisturilor cristaline şi a graniţelor. Rezultă de aici ca în acest nod central apare un remarcabil masiv granitic în formă de L, cu axul mare, înconjurat de şisturi 128
cristaline. El este cunoscut sub denumirea de granitul de Muntele Mare şi nu dă fenomene de contact, ceea ce arată că s-a deplasat în mod „diapir", din profunzime spre suprafaţă. Spre deosebire de lanţul sudic carpatic, granitele sînt înconjurate aici de şisturi cristaline al căror grad de metamorfism descreşte treptat către periferie. În imediata sa apropiere se găsesc gnaisuri, apoi micaşisturi şi amfibolite iar periferic — filite şi alte roci cu metamorfism slab (cuarţite, şisturi cu clorit şi sericit etc), care se prelungesc pînă în Munţii Biharia unde au, în bună parte, caractere asemănătoare celor din Masivul Leaotei, vecinul Munţilor Bucegi. Mai trebuie să subliniem şi faptul că în vreme ce în Carpaţii sudici, injecţiile de pegmatite caracterizau doar „domeniul getic", cel lipsit de granite, aici ele străbat prin şisturile cristaline ca nişte adevăraţi sateliţi ai marii mase granitice din centru. În aceste serii cristaline apar însă şi calcare marmoreene masive, amintind de aspectul recifelor mai noi nemetamorfozate din era mezozoică, la care ne-am referit în repetate rînduri. Cel mai impozant este masivul ce străjuieşte pe stînga văii Arieşului Mic, începînd din avale de istoricul sătuc Avram Iancu pînă nu departe de oraşul Cîmpeni. Spre sud de acest masiv central se dezvoltă un lanţ muntos, denumit de unii geologi Munţii Mureşului, termen ce nu este însă folosit de localnici. Ramura lor estică, cunoscută sub numele de Munţii Trascăului, are direcţia N-S, întinzîndu129
se de la Turda (valea Arieşului) pînă la Ampoi, spre apus, după care urmează masivul bogat în minereuri al Munţilor Metaliferi. Aceştia sînt continuaţi de Munţii Drocea-Highiş, cu înălţimi sub 900 m, ce descresc spre apus în mod treptat, alcătuind binecunoscuta Podgorie a Aradului, producătoarea unor vinuri cu renume mondial. Spre nord, acest lanţ este limitat de valea Crişului Alb. Lanţul Munţilor Zarandului este caracterizat prin prezenţa în axul său a unei „coloane vertebrale" de roci bazice pe care o vom denumi aici, ca şi în călătoriile ce vor urma, seria diabazelor. Este interesant să arătăm că pretutindeni aceste curgeri submarine de lavă, fierbinte la vremea erupţiei, şi încremenită astăzi asemenea unor perne hemisferice sînt însoţite de roci silicioase sau jaspuri, cu care fac adeseori chiar corp comun, şi care în Masivul Drocea conţin minereuri de mangan depuse o dată cu ele. În unul dintre traseele noastre ne vom opri poate cîteva clipe şi la aceste roci şi le vom cere să ne dezvăluie originea lor. Peste această serie se aşază pretutindeni, calcare recifale jurasice şi cretacice ce dau nota pitorească a reliefului barînd ca două ziduri, în nord şi sud, pătrunderea în interiorul zonei centrale a patrulaterului aurifer. Aceste ziduri sînt însă ruinele cetăţii de odinioară, căci arată o mare discontinuitate; apele le-au ferăstruit şi le-au făcut accesibile pe drumuri pitoreşti atît turistului care vrea să le admire frumuseţea, cît şi geologului care le citeşte povestea trecutului. În 130
Trascău, fîşia dispusă în direcţia N-S, alcătuieşte impozantele creste ale Rămetului şi Bedeleului cu cheile Remetei, care conetituie unul dintre cele mai atractive monumente naturale ale Munţilor Apuseni. Este interesant faptul că, în acest sector, calcarele jurasice apar laolaltă cu masivele de calcare cristaline, astfel că relieful este alcătuit din roci cu aceeaşi constituţie mineralogică, construite în mod cu totul asemănător, dar la un interval de sute de milioane de ani. Este bine să reamintim că, în timpul perioadei cretacice, s-au depus aici conglomerate şi roci de fliş asemănătoare cu stratele de Sinaia şi cu alte roci din Carpaţii Orientali, precum şi că seria s-a încheiat cu depozite acumulate la ţărmul unei mări calde, populată de numeroase vietăţi şi chiar de unele scoici recifale, cunoscute sub numele de „hippuriţi". Cu aceste roci se încheie succesiunea din era mezozoică. Aşa cum am mai arătat şi altădată, s-au aplicat şi aici numiri locale, întrebuinţate în alte părţi ale Europei, de regiuni unde rocile au caractere asemănătoare. În cazul de faţă, s-a denumit această serie bogată în fosile strate de Gossu, după o localitate vestită pentru „fauna" sa din Alpii Austriei. Pentru a încheia cu lanţul de munţi ce străjuieşte valea Mureşului, trebuie să menţionăm că în partea sa apuseană rocile sedimentare au dispărut total şi, după cum arată schiţa de la fig. 13, apar numai şisturi cristaline şi roci masive (granite, granodiorite, diorite). În bună parte, rocile cristaline sînt slab 131
metamorfozate, lăsînd să se vadă bine caracterul sedimentelor din care provin (şisturi argilo-filitice, cuarţite, conglomerate metamorfozate). Apar şi roci cu un metamorfism mai accentuat, dar cu totul subordonate. Acest ansamblu de roci formează partea apuseană şi nordică a Masivului Drocei şi întregul Masiv al Highişului. Cine a trecut cu trenul de-a lungul văii Mureşului de la Deva către Arad a fost desigur plăcut impresionat de peisajul stîncos şi totuşi liniştitor, ce încadrează această vale în regiunea Radna Lipova, şi mai ales de mamelonul pe care se găseşte evocatoarea ruină a Cetăţii Şoimuşului. Acesta este domeniul şisturilor şi mai ales al graniţelor de Highiş. La apus de acestea se întinde doar marea Cîmpie Panonică. Dar aceste roci trec şi la nord de valea Crişului Alb, în cel de-al doilea „deget" al Munţilor Apuseni, în lanţul Codru-Moma, care se întinde spre N-V, limitat, în partea opusă, de valea Crişului Negru cu Bazinul Beiuşului. Spre răsărit, formaţiunile acestui lanţ îşi dau mîna cu cele ale Bihariei, în bună parte asemănătoare, iar dincolo de Crişul Negru, pînă în valea Crişului Repede, se dezvoltă interesantul Masiv al Pădurii Craiului, un minuscul mozaic de formaţiuni ce continuă către N-V seriile din Masivul Biharia. Şisturile cristaline din Codru-Moma sînt de fapt foarte asemănătoare cu rocile de acelaşi fel de la sud de valea Crişului Alb şi unii geologi le consideră chiar de vîrsta paleozoică superioară, roci depuse în timpurile perioadei carbonifere. Se mai găsesc 132
aici şisturile mai intens metamorfozate, cum şi granite analoge celor din Highiş-Drocea cu „aureole şi contact" şi cu pegmatite. În Munţii Pădurea Craiului cristalinul are caractere de metamorfism accentuat (micaşisturi, şisturi de granaţi, amfibolite), amintind de cele din Muntele Mare, caractere ce se recunosc în genere şi în zona deluroasă de la nord de acestea cu porţiuni cunoscute sub diverse denumiri. Munţii Mezeşului, Munţii Prelucii de la nord de Someş (se găsesc aici şi calcare şi dolomite cristaline), Munţii Bîcului etc. Spre deosebire de munţii din sud care „străjuiesc valea Mureşului", aceste masive nordice conţin un întreg mozaic petrografic şi stratigrafie, de roci sedimentare; în ele geologii au recunoscut aproape toate subdiviziunile mai de seamă ale stratigrafie!, de la partea superioară a erei paleozoice şi pînă la finele celei mezozoice. Dintre cele vechi, cităm conglomeratele, uneori foarte silicioase, alteori pline de feldspaţi, asociate adesea cu adevărat! cuarţite sedimentare şi în legătură, ca şi în Banat, cu erupţii de roci porfirice. Cel ce coboară pe valea Arieşului, plecînd din frumosul sat de munte Arieşeni către Albacul lui Horia, străbate roci de diferite tipuri aparţinînd acestor vremuri, gresiile şi conglomeratele determinînd chiar apariţia de chei. Şisturi argiloase roşii şi negre caracterizează formaţiunea şi către nord, spre Băiţa Bihorului, iar în Munţii CodruMoma alcătuiesc o impozantă fîşie dispusă N-S, asociate cu porfire. Rocile erei mezozoice creează 133
însă marea complexitate şi ridică cele mai variate probleme cercetătorilor. În fine, după o seamă de roci fie gresoase, fie argiloase, calcaroase sau dolomitice, uneori pline cu fosile, urcuşul nostru în scara stratigrafică se opreşte din nou la calcarele jurasice care ne oferă clasicele aspecte carstice cu chei şi peşteri celebre. În Munţii Pădurea Craiului sînt cunoscute nenumărate peşteri, dintre care cele mai vizitate sînt Peştera Meziad şi cea de la Vadul Crişului. În Munţii Bihariei sau ai Bihorului, peisajul nu este mai prejos. Aici se găseşte un masiv de calcare pe care unii îl consideră drept cel mai interesant din ţara noastră, cu vestita peşteră de la Scărişoara şi cu îndepărtatul ţinut al Padişului şi cetăţilor Ponorului. În aceste calcare s-au strîns minereurile de aluminiu din Munţii Pădurea Craiului, şi din unele unghere ale Munţilor Bihariei. Peste rocile mai vechi1 depozitele cretacicului se insinuează sau se dispun în mod nemijlocit pe tot întinsul lor, îmbrăcînd uneori acelaşi caracter masiv al calcarelor jurasice (Munţii Pădurea Craiului). Nu lipsesc însă nici aici formaţiunile de fliş şi nici cele de Gosau, adeseori cu monticuli rezultaţi din recifele de hipuriţi. Rocile banatitice alcătuiesc marele Masiv al Vlădesei din nordul Apusenilor. Este interesant de notat faptul că aici se recunosc cele mai variate tipuri de roci din această familie. În Munţii 1
În Masivul Codru-Moma lipseşte jurasicul mediu şi cel superior cu calcarele sale recifale masive. 134
Bihariei banatitele constituie o serie de corpuri de mărimi şi forme diverse, uneori filoniene, frumos dezvoltate mai ales în regiunea izvoarelor Crişului Negru. La contactul cu calcarele jurasice au luat naştere, ca şi în Meridionali, o serie de minereuri de metale importante pentru industria noastră metalurgică. Alte iviri se mai întîlnesc în diferite puncte din arcul Zarandului, cum ar fi sub Muntele Găina sau în regiunea Săvîrşin-Cerbia. În această regiune au avut loc puternice erupţii la sfîrşitul erei neozoice. Cea mai mare răspîndire o au rocile de tipul andezitelor, cu diferite variante în alcătuirea mineralogică, dar nu lipsesc, după cum se ştie, nici rocile mai acide şi nici cele de tipul bazaltelor de la Detunata. Cenuşile lor şi produsele de explozie mai grosiere s-au aşternut peste rocile mai vechi, alcătuind pături groase de domeniul sutelor de metri. Astfel, în regiunea Gurahonţ, aceste roci cu aspect de conglomerate vag stratificate, care alcătuiesc pitorescul văii Crişului Alb pînă dincolo de Vîrfuri, au cel puţin 600—700 m grosime. Ce erupţii catastrofale trebuie să fi produs, la timpul respectiv, aceste mase uriaşe de cenuşă şi de lavă? Principala masă eruptivă nouă se dezvoltă pe direcţia NV-SE, din valea Crişului Alb, aproape de ieşirea sa în cîmpie, şi pînă la Săcărîmb şi Deva, pe valea Mureşului. Vulcanii şi produsele lor nu sînt continui, ci „sparg" învelişul de roci mai vechi înviorînd pretutindeni peisajul. O a doua zonă mai scurtă, paralelă cu aceasta, se întinde între Zlatna 135
şi Stanija, iar la răsărit de acestea apar separate, cratere de vulcani, cum este cel de la RoşiaMontana. Toate aceste nume sînt vestite încă din timpurile îndepărtate pentru exploatarea aurului. Este neîndoios că după cum marea masă de diabaze a ieşit pe fundul mărilor străvechi de-a lungul unor fisuri adînci orientate EV sau SV-NE în partea de apus şi aproximativ NS în Munţii Trascăului, toate erupţiile noi s-au eşalonat pe „linii tectonice" oblice sau perpendiculare faţă de acestea, dispuse NV-SE. Dar Mureşul nu este o limită categorică între Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni. Formaţiunile acestora din urmă (stratele de Deva, de exemplu) se găsesc adesea şi pe versantul de miazăzi al acestui rîu pînă departe peste cristalinul Masivului Poiana Ruscăi. De asemenea, rocile eruptive. Astfel sînt andezitele cu minereuri de aramă de la sud de Deva şi masa de lave andezitice asociate cu aglomerate şi cu cenuşi ce se dezvoltă de la SE de Săvîrşin şi pînă la localitatea Roşcani (la sud de satul Dobra). Dacă mai adăugăm şi faptul că şisturile cristaline ale acestor munţi, cu dolomitele caracteristice, se găsesc şi pe dreapta Mureşului, la nord de satele Rapolt şi Hărău, cum şi la Branişca, nu departe de Deva, înţelegem că Mureşul, pe care l-am considerat drept limita lor sudică, nu are din punct de vedere structural decît o valoare aproximativă, mai exact, orientativă. Această nepotrivire între considerentele geologice structurale şi cele strict geografice se întîlneşte însă şi în alte regiuni şi am 136
avut ocazia să o reliefăm, discutînd limita dintre Carpaţii Orientali şi cei Meridionali. Diferitele bazine care au luat naştere asemenea unor golfuri ale Mării Panonice şi apoi ale vastului Lac Panonic ce-şi întindea apele destul de puţin adînci, pînă către cursul îndepărtat al Tisei actuale, prezintă astăzi regiuni foarte slab ondulate acoperite cu plantaţii, deasupra cărora se ridică, uneori destul de escarpat, culmile haotice ale Munţilor Apuseni pe care le-am numit pînă aici, ce este drept cu un termen cam pretenţios, munţi. În aceste golfuri s-au acumulat depozite argiloase, nisipoase, grosiere (pietrişuri). Cel mai sudic este golful ce pătrunde pe valea Mureşului pînă aproape de Alba Iulia şi prin care geologii admit că se stabilea legătura între apele panonice şi Bazinul Transilvaniei, iar una dintre ramificaţiile sale acoperă partea nordică a cristalinului de Poiana Ruscăi. În aceste ape s-au depus în timpurile terţiarului nou (neogenului) chiar calcare recifale şi mai ales sedimente ce conţin o puzderie de scoici şi melci, ce constituie astăzi unul dintre cele mai atractive locuri pentru amatorii de fosile, iar formele găsite au făcut vestită şi peste graniţă localitatea Lăpugiu. Insula de cristalin de la Rapolt-Hărău, citată mai sus, a ieşit la iveală de sub astfel de sedimente prin acţiunea eroziunii. Rîurile mari ce coboară din Munţii Apuseni se situează peste atare golfuri. Astfel, pe valea Crişului Alb, sedimentele neogene pătrund pînă la Gurahonţ unde sînt întrerupte, pînă la satul Vîrfuri, 137
de mase mari de material vulcanic. Această zonă este denumită Bazinul Zarandului. De aici spre est ajung pînă la Brad, legîndu-se apoi cu un bazin ce străbate diagonal masivul pînă în valea Mureşului (Bazinul Brad-Săcărîmb). Este interesant faptul că în acest timp au avut loc erupţiile noi cu importanţa lor economică, şi că adeseori aceste produse alternează cu sedimentele normale. În Bazinul Bradului se găsesc cărbuni, la Ţebea şi Lunca Moţilor. Pe valea Crişului Negru se întinde golful depresionar denumit Bazinul Beiuşului, după numele oraşului situat în centrul său, bazin care, pe la satul Vîrfuri, se lega cu precedentul. În afară de unele iviri subordonate de cărbuni, în acest bazin s-a găsit gaz metan care vine din adîncime o dată cu apele arteziene, cu un uşor gust de păcură, de la Băile Tinca. Pe valea Crişului Repede se dezvoltă un bazin asemenea unei fîşii subţiri cu depozite cretacice superioare şi neogene recente, conţinînd intercalaţii de cărbuni. Pe feţele de strat ale rocilor argiloase se văd admirabile imprimări de frunze de copaci din care s-au determinat numeroase specii, putîndu-se astfel reconstitui caracterele pădurilor din acele timpuri. În fine, un ultim bazin nordic este Bazinul Şimleului Silvaniei, a cărui depozite acumulate la sfîrşitul perioadei cretacice conţin oase de crocodili şi de reptile gigantice, aşa cum se găsesc şi în Bazinul Haţegului de la poalele Retezatului. Bazinul acesta se deschide larg în văile ce coboară din Mezeş şi 138
Preluca, de pe ambele părţi ale Someşului, vale pe care am notat-o în mod convenţional drept limită nordică a Munţilor Apuseni. Vechiul caracter insular al masivelor dintre văi poate fi imaginat de cel ce priveşte într-o zi senină de pe una din culmile despărţitoare. Astfel, de pe spinările rotunde ale Drocei, uneori cu vîrfuri mai pregnante, o privire de orizont spre miazănoapte şi apus, mai ales după-amiază, înfăţişează Masivul Codru-Moma asemenea unui promontor întunecat, neverosimil de mare pentru cel ce nu-i cunoaşte altitudinile. Este şi aici izbitoare asemănarea cu o insulă ce se ridică deasupra valurilor mării. Sentimentul se apropie şi mai mult de cel încercat de drumeţul de pe Vîrful Negoiului, dacă turul de orizont se face în zorii zilei, de exemplu, de pe vîrful cunoscutului Munte Găina. Tectonica acestor munţi este extrem de interesanta dar încă controversată. Unii specialişti văd mari „şariaje", alţii — doar simple răsfrîngeri şi deplasări locale de strate. Într-adevăr, adeseori formaţiuni mai vechi „plutesc" peste altele mai noi, sau cel puţin dau această impresie. Astfel este marele bloc de calcar recifal al Vîlcanului ce străjuieşte culmea dintre Crişul Alb şi Bazinul Arieşului şi care se admite de către unii geologi că repauzează pe roci mai noi, de vîrstă cretacică.
139
Partea a doua. TRASEE ÎN CARPAŢII ROMÎNEŞTI Introducere Înarmaţi cu noţiunile elementare de geologie parcurse în prima parte a cărţii, ne putem pregăti de drum. Nu ne mai rămîne decît să ne alegem traseele de-a lungul cărora o dată cu satisfacţia turistică să încercăm să ne-o acordăm şi pe cea ştiinţifică, căutînd să descifrăm constituţia stîncilor ce ne întîmpină la tot pasul. Cele cîteva trasee — mai exact cele cîteva regiuni — alese nu epuizează locurile pe care le poate parcurge excursionistul în lanţul nostru carpatic. Au fost prezentate masivele mai des umblate de drumeţi sau acelea care, alături de frumuseţile pitoreşti, oferă şi o importanţă economică. O excursie în Munţii Carpaţi este grea numai în prima parte a traseului, adică de la poalele muntelui pînă în zonele de culme. Ajungînd sus, totul se reduce la o plimbare, mai mult sau mai puţin comodă, pe platouri întinse, acoperite de acele nesfîrşite păşuni alpine, atît de familiare drumeţului, care fac din Carpaţii noştri munţii cu cea mai dezvoltată viaţă pastorală din Europa. Constatarea referitoare la relief, formulată mai sus, fără a putea fi generalizată pretutindeni, justifică perfect una dintre atracţiile turistice ale Carpaţilor. În Masivul Iezăr-Păpuşa, în Godeanu şi Ţarcu, în Munţii Lotrului, pe întinsurile de pe 140
creştetul Munţilor Cibinului (al căror contrast de formă faţă de ascuţişurile Munţilor Făgăraşului atrage atenţia călătorului care vine cu maşina dinspre Sebeş Alba spre Sibiu), pe necuprinsa platformă a Bucegilor sau pe culmile deschise ale Bihariei din Apuseni, amatorul de altitudini se poate plimba în voie ca pe un şes obişnuit sau uşor ondulat. Cercetătorii au stabilit că aceste niveluri, situate la mari altitudini, reprezintă vechi „platforme sau suprafeţe de eroziune", modelate de ape în vremea cînd munţii erau mult mai coborîţi. În Carpaţii Meridionali se deosebesc trei niveluri de eroziune care au fost denumite după masivele muntoase în care sînt dezvoltate mai bine: Platforma Borăscu, sau cea superioară (situată între 2.200 şi 1.800 m altitudine); Platforma Rîul Seş (între 1.800 şi 1.400 m altitudine) şi Platforma inferioară sau Gornoviţa (între 1.200 şi 400 m altitudine), niveluri ce se recunosc în culmile dintre cursurile de apă, denumite de geografi şi „interfluvii". Terasele rîurilor, rezultate din mişcările de basculare pe verticală, au altitudini inferioare. Există, desigur, o evidentă corelaţie între agentul care a dominat în modelarea muntelui şi relieful acestuia (acţiunea vînturilor, dar mai ales eroziunea glaciară fiind cele mai caracteristice exemple în acest sens), după cum nu poate fi contestată nici corelaţia dintre formele de relief şi natura rocilor. Această observaţie nu trebuie însă transformată într-o lege indiscutabilă şi generalizată pretutindeni. Oricine 141
poate constata, de pildă, deosebirea evidentă dintre aspectul Retezatului sau Parîngului şi cel al Muntelui Mare din Munţii Apuseni sau spinările din Dealurile Banatului, deşi toate sînt alcătuite din roci granitice analoge. Am citat mai sus deosebirea de relief dintre Munţii Făgăraşului şi Munţii Cibinului, munţi cristalini cu aceeaşi constituţie, separaţi doar prin pasul Turnu Roşu şi mai cităm deosebirea dintre Făgăraş şi Poiana Ruscăi. Conurile vulcanice şi rocile calcaroase par a arăta cea mai evidentă legătură între structură şi morfologie, deşi oricine poate remarca şi aici abateri^ de pildă între unele regiuni de platou (Vaşcău) şi reliefurile ruiniforme, cu chei şi ponoare, ale altor ţinuturi cu roci de acelaşi tip chiar din imediata lor apropiere.
142
Abordînd traseele noastre, vom constata că pe acelaşi drum se întîlnesc formaţiuni ce ţin de unităţi geologice structurale cu totul diferite: vom trece astfel din bazine cu depozite noi în zone cu formaţiuni vechi, cristaline, cum ar fi din Bazinul Haţegului în Retezat, din Subcarpaţii văii Prahovei în impozantele conglomerate de Bucegi etc. etc.
Capitolul I. CARPAŢII MERIDIONALI 1. Defileul Dunării şi Băile Herculane Să ne începem aşadar peregrinările pe plaiurile carpatine din punctul cel mai de miazăzi al munţilor noştri, de acolo unde, din lupta seculară dintre stîncă şi apă, a ieşit învingătoare — ca-ntotdeauna — perseverenţa acesteia din urmă şi unde Dunărea şi-a tăiat „drum fără pulbere" prin inima munţilor, realizînd, între Baziaş şi Vîrciorova, cel mai lung defileu fluvial din Europa (144 km); el constituie, în acelaşi timp, unul dintre cele mai pitoreşti şi mai cunoscute colţuri ale ţării noastre. Este deosebit de interesant cursul acestui fluviu, care ocupă al doilea loc, după Volga, în ierarhia fluviilor europene, avînd 2860 km lungime. În limitele R. P. Romîne, Dunărea curge pe o distanţă de 1075 km, ceea ce reprezintă 38% din lungimea totală a fluviului. Dunărea 143
traversează de la răsărit la apus Europa, ca o uriaşă cingătoare în continuă Tiişcare, cînd argintie şi limpede, cînd albastră, cînd ntunecată-brună sau cenuşie — datorită mîlurilor aduse le afluenţii săi tumultuoşi. Din coapsa de stîncă a Munţilor Pădurea Neagră, de unde-şi strînge izvoarele cristaline şi jucăuşe, şi pînă la necuprinsa deltă, Dunărea îşi drenează afluenţii din cele mai importante masive nuntoase europene şi udă pămîntul a opt ţări şi trei capitale. Rocile dure din Munţii Pădurea Neagră îi îndreaptă apele către răsărit, în loc să le lase să ia calea mult mai scurtă spre NV, către ţărmul Mării Nordului, aşa cum face Rinul, vecinul său apusean, ce dă ocol acelor munţi, după ce şi-a limpezit unda agitată coborîtă din Alpi în apele lacului Constanţa. Şi iată că Dunărea nu se îndreaptă nici spre Mediterană. După ce a străpuns Bazinul Vienei şi s-a desfătat în larg peste Cîmpia Ungară, se afundă parcă cu noi forţe în strîmtoarea pietrosului său defileu, la nord de care se întinde masivul Munţilor Banatului — un impresionant mozaic de forme de relief care trădează o varietate tot atît de mare în natura rocilor ce îl alcătuiesc. Vegetaţia acestor locuri aminteşte de însoritele faleze ale Mediteranei, fiind nelipsite de eucalipţi, liane etc. Primăvara, versanţii dealurilor se ascund sub haina desişurilor de liliac în floare, ce îmbălsămează atmosfera. Pe mal, şoseaua carosabilă urmăreşte coturile şi freamătul Dunării, cînd ridicîndu-se deasupra malului abrupt, cînd pătrunzînd în inima rocii pe 144
sub acoperişuri de piatră iscusit tăiate de om. Este într-adevăr de neuitat o călătorie cu vaporul prin defileul Dunării, unde emoţia pe care ţi-o dau vîltorile şi colţii stîncilor ce ţîşnesc de sub oglinda apei se împleteşte cu frumuseţea peisajului din jur. Dar nu rămîne cu nimic mai prejos nici călătoria de-a lungul; şoselei sculptate în flancurile dure ale muntelui. Ceea ce trebuie adăugat în mod deosebit laturii geologice care formează obiectul descrierilor noastre sînt, pe acest traseu, vestigiile trecutului istoric şi mai cu seamă cele ce ne vorbesc despre războaiele duse, pentru ocuparea Daciei, de către armatele romane ce au pătruns pe meleagurile noastre trecînd podul construit peste Dunăre de arhitectul Apolodor din Damasc, în anul 103 e.n., la Turnu Severin (anticul Drubeta). Să pornim la drum pentru a cunoaşte structura geologică a regiunii (fig. 15). La răsărit de Baziaş, punctul prin care Dunărea pătrunde în ţara noastră, malul său nordic prezintă un relief colinar, liniştitor, cu culmi prelungi, orientate aproximativ NS, acoperite de plantaţii. Sînt colinele Baziaşului continuate către răsărit de Masivul Locvei, ale cărui altitudini alcătuite din şisturi cristaline nu depăşesc 700 m şi care se întind pînă la meridianul comunei Moldova Nouă.
145
Începînd de la sud de Moldova Nouă, Dunărea îşi taie acum cale prin rocile sedimentare ale zonei Reşiţa — Moldova Nouă reprezentînd depozite acumulate peste cristalinul Pînzei Getice dintre care nu lipsesc calcarele mezozoice cu formele lor de relief atît de specifice, gresiile şi marnele. Munţii se apropie, volbura apelor freamătă sărind peste stînci întunecate: pătrundem în clisura Dunării. Satul Coronini ne întîmpină curînd, cu o vestită cherhana; în mal se găseşte o grotă interesantă: peştera cu musca-columbacă. Din 146
volbura valurilor se ridică, asemenea unei stranii statui antice, stînca Strîmbă şi calcaroasă de 6 m a Babacaiului. Ea te impresionează în mod deosebit mai ales dacă străbaţi aceste meleaguri la lăsarea serii, cînd ultimele umbre tremurînde se aştern peste unda cenuşie a fluviului. Legende şi basme s-au ţesut în jurul acestei stînci de care odinioară, la vreme de seară, se legau lungi odgoane în chip de barieră pentru ca vasele ce veneau din apus să nu pătrundă fără plata cuvenitei dijme. Cu circa 300 m în amunte de gura văii Luborazdia, caracterul rocii se schimbă fundamental şi locul calcarelor abrupte şi sfredelite de peşteri, al gresiilor şi al marnelor este luat de o rocă dură, masivă, de culoare deschisă, alcătuită din granule mari de feldspat şi cuarţ între care sclipesc lamele negre de mică. Este granitul de Sicheviţa, singurul granit vechi aflat în masa Pînzei Getice. El se dezvoltă, asemenea unei fîşii orientate NS, lată de 1—3 km, de la sud de Dunăre şi pînă la nord de valea Nerei. Localitatea Sicheviţa, de unde i s-a dat numele, se găseşte pe valea ce coboară la Dunăre printre dealurile alcătuite din şisturi cristaline amfibolitice, de la răsărit de această fîşie granitică. De la nord de Sicheviţa pînă la Liubcova pe Dunăre şi de aici pînă aproape de satul Berzasca, străbatem un mare petic cu depozite de vîrstă foarte recentă (neogenă) reprezentate prin nisipuri, pietrişuri şi mai ales marne conţinînd intercalaţii subţiri de cărbuni şi resturi fosile, care arată că pe 147
aceste locuri se găsea pe la sfîrşitul erei neozoice un lac înconjurat de vegetaţie. O succesiune de iviri de roci de acelaşi fel aflate în diferite puncte de-a lungul Dunării, mai ales cel de la Milanovăţ, de pe malul sudic, dovedeşte că lacul acesta se întindea pînă în regiunea Orşova-Bahna, unde vom vedea că se găseşte de asemenea o zonă largă cu astfel de sedimente. Eroziunea ce a urmat după retragerea apelor a îmbucătăţit acea zonă continuă de sedimente reducînd-o la peticele pe care le găsim astăzi de-a lungul Dunării. Relieful este molcom, cu versanţi întinşi, iar Dunărea se lărgeşte şi se calmează. Spre miazănoapte se dezvoltă larga masă de şisturi cristaline a Pînzei Getice, pînă în valea Nerei unde se ascund din nou sub depozitele de vîrstă neogenă ce alcătuiesc Bazinul Bozovici-Nera, înglobînd, ca şi precedentele, nisipuri, pietrişuri, argile şi marne bogate în fosile marine asemănătoare mai ales celor aflate în bazinul învecinat, ce se dezvoltă dea lungul văii Timişului, denumit Bazinul MehadiaCaransebeş. Bazinul Nerei se întinde de-a lungul văii cu acelaşi nume separînd Munţii Almăjului la sud şi est de Munţii Semenicului, care se întind la nord pînă în valea Timişului la Caransebeş. Aceşti munţi, care sînt de fapt principalul obiectiv turistic din centrul Banatului, ating altitudinile cele mai mari în vîrfurile Semenicului (1447 m), Piatra Goznei (1445 m) şi Neteda (1438 m). Colţii duri de stîncă se ridică peste întinsul păşunilor alpine care acoperă vastul platou de pe 148
creştetul lor, unde apare la un moment dat lacul cristalin al Băii Vulturilor. Peisajele odihnitoare, cu perspective întinse peste Cîmpia Tisei, spre culmile Ţarcului şi Godeanului, Cernei şi Cazanelor Dunării, te îndeamnă la visare şi destindere. Cabane confortabile şi un teleferic completează confortul atît vara cît şi în timpul iernii. Munţii Semenicului sînt alcătuiţi din rocile cu metamorfism avansat (gnaisuri, micaşisturi) ale Pînzei Getice, prezentînd treceri gradate pînă la filite şi şisturi de epizonă, din roci eruptive metamorfozate şi din pegmatite (exploatate la Teregova pentru feldspat, necesare ceramicii). Dar să revenim în valea Dunării şi să vedem prin ce roci este tăiat mai departe defileul, de data aceasta în flancul sudic al Munţilor Almăjului. La răsărit de Berzasca ne găsim în şisturile cristaline ale Autohtonului Danubian peste care s-a produs încălecarea marii Pînze Getice. La alcătuirea cristalinului din această porţiune participă şisturi rezultate din metamorfozarea a doua bară a unor roci gnaisice şi gabbrouri, transformate în roci cu aspect de epizonă (filite) şi în amfibolite. Această formaţiune metamorfozată susţine rocile sedimentare de vîrstă paleozoică şi mezozoică ale zonei Şviniţa-Svinecea, care ne vor însoţi pînă dincolo de Sviniţa şi Triculi, aproape de Iuţi. În această zonă pitorescul este din nou dat de caracterul abrupt al malurilor, unde rocile par a se întrece în dărnicia cu care îşi arată, pe ambele maluri, natura şi stratificaţia. 149
150
Curînd ne găsim la Drencova, localitatea al cărui nume îl reţinem cu toţii de la buletinul hidrologic pe care radioul nostru îl transmite zilnic, iar apoi, după un cot larg al şoselei, ajungem la colonia Cozla. Intre aceste localităţi, seria şisturilor cristaline prinde un „sinclinal" de roci de vîrstă carboniferă care, la Cozla, conţin zăcăminte exploatate de cărbuni superiori (huilă an-tracitoasă). Sub dealul din spatele coloniei Cozla (pe pîrîul Weirauf) se pot vedea rocile puternic strivite ale acestei formaţiuni alcătuite din conglomerate şi din şisturi argiloase de culoare gălbuie-vineţie, străpunse de roci eruptive dure (natural nestratificate) de culoare roz sau brună: porfire şi porfirite, din permian. În avale urmează colonia Sirinia şi valea cu acelaşi nume unde, de-a lungul căii ferate înguste, se recunosc roci de vîrstă cretacică inferioară: calcare fine în strate subţiri şi marno-calcare, depuse în mări destul de adînci, în care s-au găsit resturi fosile de amoniţi şi de organisme microscopice. Peste ele se găsesc gresii silicioase cu mică albă atribuite cretacicului superior (din „flişul de Arjana"), iar deasupra acestora, încălecate tectonic, roci depuse la începutul jurasicului (lias), cu gresii şi conglomerate mărunte, conţinînd resturi fosile, cum şi cu mici intercalaţii de cărbuni. Un dîmb de roci marnoase şi calcaroase, de culoare brună şi roşcată, cu o stratificaţie evidentă, determină un cot al şoselei dincolo de care apare, situat într-un frumos cadru creat de stînci şi vegetaţie, cantonul 151
de navigaţie al punctului Munteana. După un popas, unde perspectiva imediată a Dunării, cu versanţii bogat acoperiţi de vegetaţie din care apar stînci albe cu forme variate îţi fură privirile, poţi lua pentru prima dată contactul cu cenuşile porfirelor erupte la sfîrşitul erei paleozoice (în permian): roci aspre şi dure de culoare roşie ce apar într-o mică ivire, peste care se dispun depozitele ciclului al doilea. Acestea încep cu roci depuse la baza jurasicului (liasic): gresii şi calcare de culoare brună-verzuie, unde microscopul arată prezenţa unor corpusculi rotunzi de oxizi sau alte minereuri de fier alături de fragmente de organisme marine. Peste ele se găsesc roci calcaroase, cînd mai fin stratificate, de culoare roşie, verzuie sau albicioase, cînd mai masive, atribuite jurasicului superior, şi apoi calcarele fine ale cretacicului inferior, anterior citate la Sirinia. În partea bazală apar intercalaţii de roci stratificate dure, de culoare brună-roşcată, foarte friabile şi aşchioase, cu spărtura concavă, sgîriind sticla şi dovedind astfel prezenţa unei mari cantităţi de silice. Aceste roci, denumite jaspuri, le vom întîlni în repetate rînduri pe traseele noastre viitoare. Rocile calcaroase, care dau măreţia reliefului, se dezvoltă însă în avale. Dincolo de ,,Piatra Albă" se pătrunde acum într-o întinsă zonă de cenuşi porfirice alternînd cu porfire, dovedind o vastă activitate vulcanică petrecută în vremea permianului. De-a lungul Dunării, ce se rostogoleşte fremătînd peste praguri de stîncă în 152
cataractele de la Tachtalia, se întinde pe malul romînesc culmea Cernavîrului, cu prăpăstiosul vîrf Trascovăţ (Dracul), dominate către miazănoapte de vîrful Ravniştei, alcătuit din rocile preponderent calcaroase ale jurasicului şi cretacicului. Pe malul sîrbesc se ridică culmea Grebenului. Navigaţia dunăreană a fost înlesnită, în acest sector, prin săparea de canale în albia fluviului, de-a lungul cărora vapoarele circulă prudent, orientate fiind de staţiile speciale care ridică la înălţime uriaşe baloane colorate, spre a preveni pe navigatori atunci cînd culoarul de apă este ocupat de vreo altă ambarcaţie. Stînci negre, cu spinări rotunde, ţîşnesc dintre valuri; poporul le-a dat plastica denumire de „bivoli". Dar brusc, pereţii de piatră se apropie iarăşi, pintenul Grebenului ieşind ascuţit de pe malul sîrbesc, reducînd lăţimea Dunării la 220 m. Vapoarele circulă cu greu remorcate pe canalul tăiat în stîncă. Curînd de tot însă valea se lărgeşte din nou. Am trecut de gura văii Povalina şi de Grebenul romînesc şi, o dată cu aceasta, din rocile permianului în cele preponderent calcaroase albe şi cu versanţii abrupţi ale jurasicului, pe lîngă care şoseaua ne poartă pînă la Sviniţa. Alcătuirea lor este analogă cu a celor citate la Munteana, fiind şi foarte fosilifere. Dincolo de Sviniţa apare seria de calcare fine asociate cu marne în strate subţiri a cretacicului inferior. De la gura văii
153
Iardumovacina şi pînă la Triculi1 versantul este alcătuit preponderent din roci gresoase. Relieful prezintă o variaţie deosebită impusă de pereţii abrupţi ai văilor ce coboară la Dunăre, instalate de-a lungul feţelor de strate. Dincolo de Triculi, după o scurtă porţiune cu roci permiene, corespunzînd cu punctul cel mai sudic al cotului Dunării, apar roci eruptive închise la culoare, denumite gabbrouri, dezvoltate în avale de marele cot al Dunării. Se pot cerceta mai ales în regiunea satului Iuţi (bine deschise la gura văii cu acelaşi nume). Culoarea lor este neagră sau cenuşie, iar granulaţia, grosieră, determinată de cristale mari de piroxen alături de cristale cenuşii de feldspat. Uneori se recunoaşte o uşoară orientare sau separare în bancuri groase. În amunte se pătrunde în roci negre-verzui, grăunţoase şi masive, denumite serpentinite. Ele ţin cale de vreo cîţiva kilometri şi sînt frumos deschise în regiunea satului Tisoviţa (la gura văii). În aceste roci se găsesc grăunţi de minerale opace (negre), metalice, răspîndiţi printre mineralele celelalte, denumite cromite (minereu de crom). La Plavişeviţa, reapar gabbrourile după care se ivesc din nou, pe o întindere mică, şisturile cristaline ale Autohtonului cu gnaisuri şi amfibolite, urmate de rocile cristaline ale Pînzei Getice (un minuscul petic de cuarţite şi şisturi cu mică neagră). 1
Unde se găsesc ruinele unor turnuri din timpul Mariei Tereza. 154
Urmează roci calcaroase, gresoase şi argiloase cretacice. Dacă ziua este senină şi vizibilitatea bună, încă de departe, se conturează acum stîncile uriaşe şi albe ce coboară vertical în unda cenuşie a Dunării, al cărei curs se îngustează de parcă pereţii ar tinde să se prăvălească unul peste altul (vezi fig. 14). Pe măsură ce te apropii, ai impresia că muntele te va înghiţi o dată cu unda spumegîndă a fluviului pe care pluteşte, înfruntînd curentul, cîte un vaporaş îndrăzneţ. Dacă eşti cumva pe bordul său, remarci imediat freamătul de pe punte şi atenţia încordată a mateloţilor. Pătrunzi în Cazanele mari, tăiate în calcarele de vîrstă cretacică inferioară ale Ciucarului Mare (cu grota de la Ponicova), în care poţi distinge aspecte stratificate la partea inferioară şi masive la cea superioară. Curînd însă valea se deschide din nou şi îţi iese în cale, situat pe şesul creat de cotul Dunării, satul Dubova, dincolo de care, în calcarele Ciucarului Mic, albia Dunării atinge, în Cazanele mici, lăţimea cea mai mică (180 m) şi compensativ, adîncimea maximă (70 m), pe o lungime de circa 8 km. Imaginile acestor locuri au fost imortalizate pe mii de pelicule fotografice şi purtate apoi pînă departe dincolo de hotarele ţării. Vechile recife ale unor mări de mult apuse îşi împlîntă astăzi flancul în unda cenuşie şi necruţătoare a Dunării care le macină şi le poartă apoi substanţa pînă la marea cea lipsită de recife. Din ea îşi vor construi scheletul cu totul alte soiuri de organisme marine actuale. Iar impresia pe care 155
o avem acum o vom reîntîlni şi pe alte trasee carpatine: între stîncile cheilor Bicazului, Turzii, Olteţului sau ale altui rîu zglobiu de munte. Din timpul romanilor au rămas aici, ca mărturie, ceasul solar şi mira ce arăta pe atunci „nivelul apelor Dunării". Simţi parcă o uşurare cînd vaporaşul a ieşit din strînsoarea, de fiord scandinavic, a Cazanelor. Apele se destind din nou la loc larg şi, dacă parcurg, drumul pe şosea, desigur că te vei opri un moment spre a contempla imaginea Cazanelor lăsată în urmă. Te găseşti în satul dunărean Ogradena Veche, din care te poţi abate puţin spre miazănoapte, fie pe valea satului, fie pe cea a Sohodolului, unde vei face cunoştinţă cu „granitul de Ogradena", o rocă dură, masivă, cenuşiealbicioasă, în care se văd lamele de mică albă şi pe alocuri fragmente de şisturi cristaline prinse, cu sute de milioane de ani în urmă, de către topitura granitică. Dar, curînd, Dunărea îşi desface cursul pentru a mai îmbrăţişa grindul unei insule, iar valea se lărgeşte în mod remarcabil, timp ce, către miazănoapte, ne reapare, întins şi liniştit, relieful specific regiunilor alcătuite din depozite recente ale bazinelor neogene. Într-adevăr, cercetările au arătat că, de la apus de Eşelniţa, la Orşova (vechea aşezare romană Tierna) şi apoi spre nord-est, pînă la Bahna Podişul Mehedinţilor, s-au găsit în vremea miocenului întinsuri marine în care s-au depus sedimente cu numeroase resturi de organisme, ce constituiesc astăzi încântarea 156
paleontologilor care le recoltează şi le studiază. Orşova, rîul Cerna, zglobia fiică a Godeanului, care-şi rostogoleşte apele cristaline pe sub pereţi abrupţi, creînd peisajele cele mai variate, se aruncă avîntată în vîltorile Dunării, iar linia ferată şi şoseaua asfaltată ce vin de la Turnu-Severin cotesc spre miazănoapte, de-a lungul văii Cernei, către Băile Herculane, de unde se afundă în inima Banatului, ajungînd la Timişoara pe la Caransebeş şi Lugoj. În dîmbul dintre malul stîng al Cernei şi Dunăre se ridică Dealul Alion (cota 316 m) care ne oferă minunate privelişti, atît către apus, spre stîncile Cazanelor, cît şi spre răsărit, către Porţile de Fier. Cea mai interesantă apariţie este însă frumoasa şi atît de cunoscuta insulă Ada-Kaleh1, una dintre marile atracţii turistice ale văii Dunării. Drumeţii îşi întrerup de obicei şirul călătoriei pentru a traversa braţul Dunării cu luntrea ce înfruntă curentul fluviului, condusă destoinic de barcagiii localnici, pînă pe malul insulei. Ada-Kaleh are parcă lumea sa proprie, desprinsă din basmele celor 1001 de nopţi. Este locuită de cîteva familii de turci, iar moscheia caracteristică îşi ridică minaretul original deasupra desişului vegetaţiei. Ruina unei cetăţi vorbeşte despre vremurile viteazului Ion Corvin de Hunedoara care a donat-o pentru pază cavalerilor teutoni (1430), după care a fost fortificată de turci 1
Această insulă rezultă din depunerea de-a lungul timpului a depozitelor nisipoase aduse de apele Dunării (aluviuni) şi de afluenţii săi. 157
şi apoi de austrieci. Peisajele sînt pline de o melancolică nuanţă romantică. Vegetaţia abundă în smochini, al căror rod este transformat cu iscusinţă de localnicii insulei în cea mai gustoasă dulceaţă. Începînd din Dealul Alionului, pe sub sedimentele miocene ce îi alcătuiesc culmea, Dunărea şi-a tăiat drum prin şisturi cristaline aparţinînd de data aceasta domeniului Pînzei Getice şi alcătuind „Peticul Bahnei" (roci gnaisice şi cuarţite cu minerale din grupul granaţilor, avînd intercalaţii de şisturi micacee). La Vîrciorova tipul rocii se schimbă din nou: o fîşie de roci sedimentare se dezvoltă în direcţia N-E (paralel cu lanţul carpatic de o parte, iar de alta, sub forma unei fîşii subţiri de-a lungul Dunării. Aceste roci reprezintă depozitele acumulate pe spinarea cristalinului Autohtonului Danubian şi apar de sub şisturile cristaline ale Pînzei Getice. În cariera de la Vîrciorova se pot recunoaşte rocile sedimentare ale unităţii de Cerna alcătuite preponderent din calcare recifale cretacice inferioare, ca şi la Cazane, peste care se găseşte o alternanţă de gresii şi conglomerate cretacice, cunoscute sub denumirea de gresie de Vîrciorova. De o parte şi de alta a acestei iviri, se dezvoltă larg roci foarte asemănătoare celor menţionate în capitolul privind prezentarea Carpaţilor Orientali şi pe care le vom descrie în traseele noastre viitoare, cunoscute sub denumirea de strate de Sinaia şi strate de Azuga (asociate cu diabaze). Aceste roci ţin de unitatea 158
denumită pînza Severinului1, şi ies de sub peticul de şisturi cristaline ale Pînzei Getice, scoase de eroziune într-o mare „fereastră". Către răsărit, ele ne apar acoperite de şisturi cristaline cu aceeaşi constituţie, denumite de geologii noştri „peticul Porţilor de Fier", şi se întind pînă la Gura Văii. Poziţia Şisturilor cristaline peste aceste roci se recunoaşte în mod clar pe valea Slătinicu Mic (în avale de Vîrciorova), ceva mai sus de gură, la contact rocile fiind puternic strivite de mişcarea uriaşei Pînze Getice. Cu peticul cristalin al Porţilor de Fier începe Podişul Mehedinţului, care se continuă către NE, pe sub culmile înalte ale Carpaţilor pînă în valea Motrului. La Porţile de Fier, Dunărea se bate o zonă stîncoasă, avîntînduse cu freamăt mare în cataracte şi vîrtejuri. Stîncile îşi scot colţii negri de sub unda apei indicîndu-ţi continuitatea de structură şi dincolo de albia sa. Printre şisturile domeniului getic, din care nu lipsesc nici amfibolitele, se individualizează zone granitice şi mici corpuri de serpentinite. Două stînci ridicau cîndva pe acest traseu dînd o notă caracteristică peisajului, denumite de localnici Moşul şi Baba. Astfel Moşul a rămas însă singur, întrucît Baba s-a prăbuşit în Dunăre. Roca ce alcătuieşte stîncile pe aici este un granit gnaisic, de culoare roz-albicioasă, în care se recunosc sclipirile negricioase-metalice ale micei negre. La Gura Văii, mai ales în cariera de unde se 1
Denumire dată de acad. Al. Codarcea. 159
exploatează calcar pentru fabrica de ciment, se întîlnesc calcarele albe roşii ale jurasicului superior repauzînd peste frămîntatele şisturi cristaline, iar peste calcar, o gresie grosieră avînd conglomerate în bază (la alcătuirea cărora participă mai cu seamă bucăţi de calcare alături de şisturile citate). Această gresie, denumită gresia de Gura Văii este atribuită cretacicului superior (conţine şi cîteva resturi fosile). În avale de Gura Văii, relieful redevine colinar, trădînd prezenţa sedimentelor neozoicului: mai întîi depozite marine cu resturi fosile, iar apoi nisipuri acumulate sfîrşitul miocenului în timpurile etajului denumit sarmaţian, după numele unei populaţii ce a trăit, în primele timpuri istorice, în părţile noastre. Nisipurile acestea, „stratificaţie încrucişată", prezintă interesante forme sculpturale, asemenea unor alveole, modelate de acţiunea vîntului. După sarmaţian, apele s-au îndulcit şi, în lacul format, s-au strîns pietrişuri şi nisipuri cu resturi de organisme de apă dulce. Intrăm acum într-o zonă colinară dominată de cursul larg şi de terasele Dunării. Depozitele recente (cuaternare) depuse de fluviu conţin osemintele rinocerilor ce au populat aceste locuri acum cam un milion de ani. Şi astfel, ajungem la unul dintre porturile noastre dunărene, Turnu Severin. Dacicul Drubeta a fost, după cucerirea Daciei, colonie romană, iar săpăturile arheologice scot la iveală continuu cele mai interesante vestigii. Înfiinţarea sa ca oraş 160
datează însă din anul 1109. Turnul lui Sever, picioarele podului lui Apolodor din Damasc, diversele ruine şi vestigii antice de toate felurile din nuzeul local satisfac cu prisosinţă dorinţa de cunoaştere a drumeţului. Vaporul te poate duce însă pe oglinda liniştită a Dunării, care ne desparte de R.P. Bulgaria, spre lumea tainică, plină de un farmec cu totul diferit, a bălţilor şi Deltei. De pe puntea vasului remarci uşor asimetria malurilor Dunării, cel drept ridicîndu-şi faleza abruptă cu 50—200 m deasupra celui stîng. Chestiunea semnificaţiei structurale a acestei denivelări a ridicat una dintre problemele cele mai dezbătute din geologia noastră: dacă există sau nu o falie a Dunării ? Traseul nostru se opreşte aici. Înainte de a-l încheia, considerăm necesar să ne întoarcem şi să suim puţin pe valea Cernei, pînă la frumoasa staţiune balneară Băile Herculane. Geologia văii Cernei este complexă şi ar necesita desigur încă multe file pentru a-1 pune la curent pe cititor cu structura munţilor ce o străjuiesc. Pitorescul sălbatic al acestei văi este unic în ţara noastră şi poate că nu exagerăm extinzînd această apreciere şi dincolo de hotarele sale. Omul şi-a tăiat cale adînc în flancul muntelui care, de data aceasta, i-a oferit izvoare fierbinţi, tămăduitoare, ce ţîşnesc din adîncuri sau din stîncile pe care se caţără o luxuriantă şi caracteristică lume vegetală. Cu greu ne putem închipui o îmbinare mai originală şi mai pitorească decît cea rezultată din elementele 161
naturii şi feluritele aşezăminte din staţiunea Băile Herculane. Din desişul pădurii se desprind siluetele vilelor moderne alături de linia impusă de arhitectura barocă, dar nu prea încărcată, a pavilioanelor construite la începutul secolului trecut. Statuia lui Hercule1 tronează în mica piaţetă; dincolo de aceasta pătrunzi în lumea tainică a pădurii unde freamătă neîntreruptul zumzet al minusculelor repezişuri şi cascade ce se înşi-ruiesc pe cursul cristalin al Cernei. Pereţii vechilor recife jurasice se ridică albi de o parte şi de alta a văii, amintind de culmile învolburate ale Carpaţilor. Vîrful Domogledului atinge abia 1106 m, iar staţiunea se găseşte la numai 152 m deasupra nivelului mării. Ceea ce este pasionant, pentru amatorul de fapte istorice, este însă că această staţiune, de ale cărei ape termale beneficiază în mod nelimitat oamenii muncii de pe întinsul patriei noastre, şi care îşi oferă cu dărnicie confortul atît vara, cît şi în sezonul rece, se ridică pe locul unde acum vreo 17 veacuri se găsea o aşezare balneară construită de ostaşii armatelor romane. Aceştia descoperiseră izvoarele fierbinţi cu ocazia clădirii unei cetăţi, în timpul primului război dacic (101—102 e.n.), cetate ce s-a numit „Ad Mediam" (la jumătatea drumului dintre Tierna — astăzi Orşova — şi Tibiscum); denumirea a rămas localităţii Mehadia. Vechi terme, apeducte, inscripţii şi statui arată cît de mult 1
Construită în anul 1847. 162
preţuiau ocupanţii romani „băile sacre ale lui Hercule". Ruina le-a măcinat apoi pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, cînd staţiunea a fost reconstruită de austrieci. Pentru a simplifica descrierea noastră vom ruga pe drumeţul care doreşte să cunoască structura geologică şi m ales originea apelor fierbinţi să privească spre patul pe care se rostogoleşte unda cristalină a Cernei şi apoi spre versanţii ei stîncoşi. Din sudul staţiunii şi pînă la baia Cloşca va constata prezenţa unor roci argilomarnoase dure, frumos stratificate, uneori chiar şistoase, încreţite sau retezate de mici falii. Este de-a dreptul instructivă şi didactică înfăţişarea acestor roci, denumite strate de Nadanova (ale unităţii de Cerna). Vîrsta lor este cretacică mijlocie, reprezentînd vechi mîluri negre depuse într-o mare slab aerisită, care au fixat, la acea vreme. o mulţime de elemente din apele saline. În spatele băii Cloşca se poate vedea cum aceste roci stau peste stînci de calcare recifale mai vechi. Dacă ieşi apoi din staţiune. ajungi curînd la izvoarele Hercule şi Higeea, unde se gă sesc şi vechile băi romane cu izvoare ţîşnind direct di masa calcarelor recifale, care se ridică impunătoare p ambii versanţi ai Cernei. Iar dacă drumeţul îşi continuă plimbarea, în amunte, constată că, de pe la uzina electrică, din firul văii răsare spinarea masivă şi cenuşie a granitului de Cerna, care se dezvoltă pînă dincolo de „Crucea Ghizelei", în drumul prăpăstios pe unde îşi face 163
loc cu greu căruţa sau carul cu boi. În alcătuirea, granitului de Cerna, drumeţul poate recunoaşte albul feldspatului, cenuşiul cu luciul gras al cuarţului şi petele negre-lucitoare, uneori ruginite, ale micei negre. Alteori, roca este transformată într-o masă albă, mai mult sau mai puţin uniformă, denumită „caolin", datorită unor procese ulterioare. Granitul de Cerna alcătuieşte aici fundamentul vechi pe care s-au fixat recifele jurasice şi cretacice, în mările calde de acum 60— 100 de milioane de ani. La un moment dat, stîncile calcaroase, asemenea unor pereţi unde se văd guri negre de peşteri, se dau la o parte şi valea se deschide destul de larg. Rămîi în domeniul granitului, cu spinările sale masive şi rotunde, peste care apar ici şi colo, evidenţiate de relief, stînci de calcare recifale sau strate negre de Nadanova. Ajungi curînd la punctul „Şapte izvoare", unde apa ţîşneşte direct din granite, în marginea şoselei, nu departe de o stîncă de calcar recifal; izvoarele se varsă în apa Cernei sau în butoiul amenajat primitiv pentru băi de către localnici. Alte izvoare se găsesc chiar sub nivelul apei, mai ales dincolo de vale. Acestea sînt cele mai fierbinţi (59°) şi cele mai radioactive ape din ţara noastră. Pentru a înţelege cum de s-au strîns atîtea izvoare pe firul văii Cernei, vom preciza mai întîi faptul că acest rîu curge de-a lungul unei vechi linii de falie şi că rocile Autohtonului sînt fracturate pînă la mare adîncime. O seamă de fracturi secundare s-au produs însă şi transversal 164
faţă de această linie principală în masa rigidă a rocilor. În punctele de intersecţie ale acestor două direcţii de faliere s-au dovedit a fi zonele de ţîşnire a izvoarelor. Apa de la suprafaţă răzbate pe sistemul de crăpături pînă la adîncimi de peste 2500 m unde atinge temperaturi foarte mari, datorită aşa-numitei „trepte geotermice" care arată că temperatura pămîntului creşte în medie cu circa 1°C la 33 m adîncime. Ţinem aici să subliniem în mod special că încălzirea apelor nu are nici o legătură cu vreun fenomen vulcanic, aşa cum s-a afirmat cîndva. Adusă poate chiar în stare de vapori, apa capătă acum o mare putere de dizolvare a rocilor prin care circulă, de unde îşi culege astfel substanţele pe care apoi le poartă, pe alte căi, înapoi spre suprafaţă şi cărora le conferă puterea tămăduitoare ce le situează alături de cele mai importante ape curative de pe glob. Vaporii de apă descompun sulfura de fier din stratele de Nadanova şi formează gazul sulfuros ce trece în soluţie o dată cu celelalte elemente. Cum rocile argiloase sînt cele mai bogate în astfel de elemente, se înţelege de ce izvoarele din partea sudică a staţiunii (Horia, 7 Noiembrie, izvoarele de ochi şi de stomac) sînt mai concentrate decît cele din nord. Pe de altă parte, cele mai sărace în substanţe fiind calcarele, la fel sînt şi apele izvoarelor ce apar din aceste roci (la Hercule şi Higeea). În fine, marea radioactivitate a celor de la Şapte izvoare se datoreşte circulaţiei lor prin granite, rocile cu cel mai mare conţinut de 165
elemente radioactive. Ne oprim aici, deşi structura acestor plaiuri bănăţene ar cere o dezvoltare mai amplă. Drumeţul găseşte nenumărate locuri minunate pe culmile din jurul staţiunii Herculane, găseşte peşteri întunecate cu broderii de piatră, purtînd denumiri legate poate de vremurile haiduciei (Grota Hoţilor) sau de manifestările apelor fierbinţi (Grota cu Aburi). De pe culmi privirea întîlneşte d o parte adîncurile ulucului Dunării, iar de alta — piscurile adeseori înzăpezite ale Carpaţilor. Printre umbrele ce se fugăresc în amurg, recunoşti parcă uneori imaginile zeităţilor romane desprinse din forma lor de piatră în care leau imortalizat primii stăpînitori ai staţiunii. 2. Retezatul şi Ţara Haţegului Mulţi străini care ne-au vizitat ţara au rămas încîntaţi de frumuseţea Carpaţilor dar, dintre toţi munţii, se pare că Retezatul le-a făcut cea mai profundă impresie. Cel care a înnoptat cu cortul pe malul lacului Bucura sau în căldarea Galeşului, cel care a simţit înfiorarea vîntului pe vîrfurile Judelui, Retezatului sau Pelegei, cel care s-a căţărat pe stîncile custurilor sau a admirat reflexele amurgului în unda lacului Gemenilor, alături de siluetele întunecate ale „zîmbrilor", specie de brad proprie acestor locuri, cel care a ascultat simfonia adierilor de seară în faţa focului cu vreascuri de jneapăn la Stîna din Rîu sau a privit jocul caprelornegre printre cleanţurile Păpuşii, străjuite de 166
umbrele stolurilor de ză-gani sau vulturi-bărboşi, păstrează imagini vii ce nu se vor putea şterge sau altera vreodată. În ultimii ani, cărările masivului au fost străbătute de numeroşi excursionişti care au găsit un adăpost confortabil în cabanele recent amenajate.
167
Despre el s-au scris ghiduri turistice, s-au făcut studii geologice şi biologice, iar parcul natural, declarat monument al naturii, a oferit drumeţului cele mai variate aspecte din flora şi fauna Retezatului.
Dar Retezatul se impune privirilor şi de departe. În zilele senine şi răcoroase de toamnă, călătorul 168
poate admira din tren imaginea masivului ce pare a-şi propti piscurile de bolta cerului. De îndată ce te-ai angajat însă pe valea Streiului, spre străvechea Ţară a Haţegului, apare din ce în ce mai aproape şi mai clar conturul său masiv, învolburat de nori, pe care pînă tîrziu în vară se zăresc mari pete albe de zăpadă indicînd locurile ferite ale căldărilor lăsate de gheţari. Este cît se poate de caracteristic vîrful Retezatului, cu aspectul său teşit, despre care legenda spune că a fost tăiat de un fier de plug zvîrlit de către un uriaş în timpul luptei cu rivalul său. Spre nord se întinde frumoasa Ţară a Haţegului, în care ,,trecutul apropiat" şi-a lăsat, în cadrul unor minunate decoruri de baladă, cele mai variate vestigii, de la vremurile pietrei cioplite, trecînd prin antichitatea geto-romană, pînă în timpurile evului mediu, cînd se găseau aici cele mai puternice cnezate romîneşti: unelte de piatră, ruine, statui, monede şi medalii, biserici vechi, cetăţi şi castele, monumente ale trecutului istoric sînt întîlnite de drumeţ, aproape în toate satele, pe toate drumurile, pe toate dealurile. Arhitectura locală, ogoarele şi populaţia acestor locuri sînt încîntătoare, ca şi peisajul din jur. Dar nu mai puţin variată este şi constituţia geologică a acestor meleaguri, unde stau alături civilizaţia Ţării Haţegului, din bazinul sedimentar, şi izolarea hăurilor Retezatului din rocile dure granitice (vezi fig. 17). Masivul Retezatului este alcătuit din roci vechi cristaline şi anatexice aparţinînd Autohtonului Danubian. Peste el s-a mişcat 169
gigantica Pînză Getică la sfîrşitul erei mezozoice, dată după care Retezatul a alcătuit un corp comun împreună cu ceilalţi munţi ai lanţului Carpaţilor Meridionali. Depozitele sedimentare mai vechi, depuse pe spinarea graniţelor şi şisturilor cristaline ale Autohtonului, au ieşit la iveală o dată cu acestea, de sub mantaua de şisturi mai puternic metamorfozate ale cuverturii Geticului, distruse de-a lungul mileniilor de dalta necruţătoare a eroziunii. Astfel se explică prezenţa unei fîşii de roci de vîrstă jurasică-cretacică ce delimitează pe harta geologică Masivul Retezatului de cel al Godeanului, „petic din Pînza Getică", cruţat de eroziune. De-a lungul acestei fîşii curg spre apus apele învolburate ale văii Lăpuşnicului, a căror origine este în inima Retezatului, sub vîrful Peleaga, şi de care desigur că au auzit toţi drumeţii ce au străbătut acest munte. Către răsărit, se găseşte bazinul cursului superior al Jiului Romînesc. Din reunirea văii Lăpuşnicului cu valea Rîului Seş, care-şi are obîrşia în Muntele Borăscu, pendinte de „nodul" Godeanului, rezultă Rîul Mare, poate cel mai important afluent al Streiului, care desparte Retezatul de Masivul Petreanului, de la apus. Spre miazănoapte se întinde „Bazinul sedimentar al Haţegului" (vezi fig. 16 şi 17) care, spre vest, se prelungeşte, asemenea unei fîşii subţiri, de-a lungul văii Haţegului, peste Porţile de Fier transilvane, în pitoreasca vale a Bistrei, iar spre est se leagă cu Bazinul Petroşanilor. Spre miazăzi, Masivul Retezatului este separat de 170
Munţii Vîlcanului prin fîşia triunghiulară de roci recente, (neozoice) conţinînd zăcămintele cele mai importante de cărbuni din ţara noastră, a Bazinului Petroşanilor, străbătută longitudinal de apele Jiului Romînesc. Pe aceste locuri ne vor purta traseele către Masivul Parîngului. În fine, spre răsărit, formaţiunile geologice din Retezat se continuă cu cele ale Pînzei Getice care alcătuiesc Munţii Sebeşului şi ai Cibinului. O fîşie de şisturi aparţinînd acestui domeniu, acoperită de unele petice sedimentare vechi, se prelungeşte pe limita nordică a Retezatului la contactul cu depozitele din Bazinul Haţegului. Privind schiţa geologică vom constata că, la nord de oraşul Haţeg, în zona staţiei feroviare Subcetate1, cristalinul din partea apuseană a Munţilor Poiana Ruscăi şi cel din partea răsăriteană a Munţilor Sebeşului se apropie foarte mult, iar valea Streiului curge printr-un defileu. Ceva mai la sud, în regiunea comunei Sîntămăria, Streiul primeşte apele Rîului Mare şi ale văii Haţegului (cu valea Fărcădinului), care îi aduc mesaje din Retezat şi Poiana Ruscăi. La nord de Subcetate, valea Streiului se deschide larg, întrun bazin sedimentar cu formaţiuni de vîrstă neozoică, pînă în valea Mureşului, unde îşi varsă apele venite din atîtea colţuri de munte. Acest bazin al Streiului inferior nu este de fapt decît continuarea spre nord a Bazinului Haţegului. Ca 1
Satul Subcetate este străjuit de ruina unui turn roman de la care i se trage şi numele. 171
ţărm răsăritean, apele sale aveau Munţii Sebeşului, iar spre apus scăldau cristalinul Poiana Ruscăi, aşa cum vom arăta în paginile ce urmează. Depozitele i se întind pînă dincolo de Hunedoara şi Simeria, legîndu-se către răsărit cu cele din bazinul Orăştiei. Este şi aici un petic de ţară frumos ca şi Ţara Haţegului, cu coline întinse prinse între zidurile munţilor, pe care drumeţul este bine să-l cerceteze. La tot pasul se îmbină vechiul cu noul: relictele antichităţii şi ale evului mediu cu noile construcţii ale socialismului. Dar să suim din nou pe Strei în sus şi să dăm o raită prin Ţara Haţegului. Primul lucru pe care îl remarcăm pe harta geologică este că diversele haşuri ale rocilor sedimentare sînt întîlnite — mai ales către periferia sa, pătrunzînd spre apus, asemenea unei fîşii subţiri, pe valea Haţegului spre Porţile de Fier şi dincolo de acestea, pe valea Bistrei1. Dacă trenul ne duce spre aceste meleaguri, amintirea ne este răscolită mai întîi de numele unei gări micuţe, Sarmisegetuza (fostă Grădişte), unde, dacă vom descinde, ne vom putea relua călătoria numai peste cîteva ore, căci antichitatea daco-romană şi-a lăsat aici cele mai tulburătoare vestigii. Aici tracţiunea feroviară îşi dublează forţele şi locomotiva este prevăzută cu cremaliere spre a sui în punctul cel mai înalt (699 m) al Porţilor de Fier, străvechea trecătoare dintre Transilvania şi Banat, adică dinspre Bazinul 1
Făcînd legătura cu bazinul de la Rusca Montana. 172
Haţegului spre valea Bistrei. În fine, trenul se opreşte în gara cu un nume tot atît de sugestiv: Porţile de Fier (ale Transilvaniei). În aceste locuri s-au dat lupte între daci şi romani şi tot pe aici au trecut popoarele migratoare, iar mai tîrziu, invaziile turcilor. Era în acelaşi timp o cale comercială importantă ce lega Răsăritul cu Apusul. Dacă venim pe şoseaua carosabilă ce merge paralel cu un vechi drum roman, ne oprim în satul Zeicani, unde se află un monument în formă de buzdugan, ce ne aminteşte de marea victorie a lui Ion Corvin de Hunedoara asupra turcilor, în anul 1442. La răsărit, rocile sedimentare apar asemenea unei fîşii ceva mai groase de-a lungul văii Streiului. După ce, în amunte de Crivadia, acest rîu se înfundă în Munţii Sebeşului, sedimentarul se continuă pe la Merişor, pînă în Bazinul Petroşanilor. Pasul Merişorului, foarte pitoresc şi cu aspect de chei, este traversat prin tunele de linia ferată ce merge în patria cărbunilor, Petroşani. Fîşia aceasta arată pe harta geologică culoarea galbenă-deschisă a pliocenului (partea superioară a erei neozoice, premergătoare zilelor noastre). Rozul-închis al rocilor cristaline, picurat cu cîteva pete albastre de calcare jurasice, o înlocuieşte total dincolo de halta Baniţa, separînd-o de Bazinul Petroşanilor (Pasul Merişorului). Cine cercetează harta geologică mai remarcă uşor şi faptul că centrul Bazinului Haţegului prezintă de-a lungul văilor principale (în cursul lor mijlociu şi către 173
vărsare) o seamă de forme unghiulare ce se deschid spre lunca Streiului, asemenea unor palme cu degetele răsfirate sau a unor evantaie străbătute de linii divergente. Aceste forme corespund pe teren unor importante depozite de pietriş şi nisip, aduse de rîuri şi viituri din munte şi răspîndite de forţa curentului la suprafaţa cîmpiei. Ele se îngustează spre amunte, o dată cu valea, şi au fost denumite, de către geomorfologi şi geologi, conuri de dejecţie1. Sînt caracteristice pentru zonele de la poalele munţilor sau regiunilor piemontane. Prezenţa lor astupă în general celelalte formaţiuni; uneori acestea din urmă apar totuşi pe cursurile unde apa a îndepărtat depozitul, la o dată mai recentă. Cel ce a fost prins de o furtună coborîtă din Retezat, în vreunul dintre satele de la poalele sale, a putut asista la depunerea materialului haotic adus de şuvoaiele ce se formează pe versanţi cu o viteză vertiginoasă şi în felul acesta îşi poate explica aspectul şi originea acestor evantaie de material cărat din munte. Pe marginea bazinului mai ales, se recunosc, peste cristalin, atît rocile sedimentare depuse pe Pînza Getică, cît şi cele care au urmat acestora după şariaj. În prima categorie se situează masivele calcaroase de pe malul drept al Streiului de la nord de satele Pui şi Baru Mic. Se găsesc aici diferite roci de vîrstă jurasică mai ales calcare recifale în baza cărora 1
Din a căror reunire au rezultat forme complexe de relief denumite piemonturi. 174
apar roci silicioase alcătuite din resturile sub formă de spini ale unor bureţi-de-mare ce au populat apele trecutului. Sub ele se găsesc gresii şi conglomerate marine şi continentale, acestea din urmă conţinînd resturi de plante ce trăiau pe uscatul din apropiere. În calcarele masive, care dau şi aici aspectul carstic şi ruiniform specific, se găseşte cunoscuta peşteră de la Cioclovina. Peste aceste calcare, procesele de alterare au dat naştere, într-o fază continentală care a urmat după ieşirea recifelor la suprafaţă şi transformarea fundului de mare în uscat, la depozite cu oxizi de aluminiu denumite bauxite, minereu de aluminiu util industriei. Peste bauxită au urmat apoi o seamă de sedimente (calcare în bună parte recifale şi fosilifere ca şi precedentele), depuse în timpurile cretacicului cînd marea a năvălit din nou peste uscat. Drumeţul care pleacă spre traseele Sebeşului, fie de la Baru Mare, pe valea Pietrosului, fie de la Pui, prin Ohaba Ponor, străbate o întinsă şi pitorească regiune carstică, cu doline, cu multe peşteri şi cu toponimie specifică tuturor regiunilor de acest fel (Ponor, satul Ponorici, valea Fundătura, Runcu, Varnia), sau cu dispariţii de cursuri de apă cum este Pîrîul Ponorici care intră deodată în piatră dispărînd subteran spre a reapărea apoi şi a constitui apa Luncanilor. În peşterile din aceste locuri şi-a găsit sălaş omul primitiv care şi-a lăsat uneltele sub formă de silexuri cioplite. Sînt cunoscute, sub acest raport, staţiunile comunei primitive din 175
peşterile de la Ohaba Ponor, de la Federi şi de la Cioclovina, unde s-au găsit şi piese din epoca bronzului (găteli de bronz şi chihlimbar)1. Alături de aceste resturi s-au descoperit şi adevărate cimitire ale animalelor contemporane: urşi de peşteră, hiene, lupi, rinoceri etc. Apele au modelat minunate broderii de piatră, stalactite, stalagmite, coloane etc. Cursuri de apă circulă încă pe unele dintre aceste întortocheate galerii subterane, pe care speologii, care se avîntă în descoperirea necunoscutului adîncurilor de piatră, le străbat cu bărcuţe pneumatice. Alteori însă, apele venite dinafară le-au umplut în parte cu nisip şi grohotiş, astfel că procesul de eroziune subterană a încetat integral. Spre a completa, menţionăm calcarele cu peştera de la Crivadia şi cu defileul ce duce la Petroşani. Dar cu aceste date ne-am angajat mai mult în comentarea depozitelor vechi de pe cristalinul Sebeşului care, din punct de vedere structural, nu aparţine Bazinului Haţegului propriu-zis, ci constituie rama sa, adică ţărmul mării în care s-au depus sedimentele acestui bazin. Apele mării au dăinuit de la sfîrşitul erei mezozoice şi pînă la începutul celei neozoice. Numai geologii şi paleontologii — care citesc în scoici vîrsta stîncilor — pot spune astăzi căror timpuri aparţin. Cel ce se plimbă în jurul comunei Pui sau în multe alte locuri ale bazinului poate recunoaşte cochilii mari de melci încrustate în 1
Vezi O. Floca, Ghidul turistic al regiunii Hunedoara. 176
stîncă, alături de bucăţile de pietriş ce alcătuiesc conglomeratele, sau în gresiile însoţitoare. Originalitatea acestui bazin constă în prezenţa unor roci, de culoare adeseori roşie (argile, gresii, pietrişuri), depuse la sfîrşitul erei mezozoice şi care, datorită frumoasei lor dezvoltări în jurul unei comune de pe valea Sebeşului, au fost denumite strate de Sînpetru. Pe valea Sebeşului, şi mai ales în argilele de pe rama apuseană din jurul comunei Răchitova, la Ciula Mică şi la Vălioara, în masa acestor roci s-au descoperit cimitire întregi din oasele unor reptile mari şi hidoase, ce trăiau în mlaştini calde şi desigur cu o neplăcută climă tropicală sau chiar ecuatorială, denumite dinosaurieni. Alături de acestea, se mişcau grotesc reptile mai mici, carnivore, de tipul crocodililor actuali, precum şi broaşte-ţestoase de apă. La un loc cu acestea s-au găsit şi fragmente fosile de palmieri care permit geologilor să stabilească aspectul pădurilor din acele timpuri. Din cercetarea rocilor existente în partea de apus a bazinului, la nord şi vest de satul Denisuş, de pe frumoasa vale a Fărcădinului care pătrunde în inima Masivului Poiana Ruscăi, rezultă că în aceste vremuri au avut loc şi o seamă de erupţii vulcanice cu lave şi cenuşi. În fine, mările, ce s-au retras într-un anumit moment de la începutul erei neozoice, revin către sfîrşitul ei de-punînd materiale de diferite tipuri cu multe resturi de organisme (scoici, melci), cum ar fi cele din jurul satului Galaţi de pe valea Streiului. 177
Aceste ape s-au îndulcit încet, încet şi s-au transformat, în timpurile de la sfîrşitul erei neozoice, într-un lac unde s-au acumulat mai ales pietrişuri aduse din flancurile muntelui. Toate aceste schimbări ale ţărmului apelor marine din timpurile erei mezozoice şi ale erei neozoice, petrecute în Bazinul Haţegului, au fost privite de la o înălţime care probabil că se accentua încet, de către gigantul de piatră al Retezatului. Reptilele citate se tîrau pe stîncile sale scăldate de apele lacurilor şi mlaştinilor, iar pădurile ecuatoriale i se ridicau pe flancuri. Dar să ne avîntăm spre inima Retezatului, spre locurile care alcătuiesc de fapt marea sa atracţie turistică. Orice drumeţ poate remarca faptul că pe limita dintre abrupturile muntelui şi întinsul Bazinului Haţegului, a cărui semnificaţie structurală acum o cunoaştem, se înşiruiesc o seama de sate de munte: Clopotiva, Rîul de Mori Nucşoara, Mălăeşti, Şerel, Hobiţa, Uric. Dacă ieşim de exemplu, din satul Nucşoara şi pornim pe unul dintre cele mai bătute drumuri spre Retezat, pe plaiuri întinse, cu păşuni submontane şi păduri seculare de fag, schimbarea formelor de relief apare destul de evidentă. Dacă cercetăm fundul văii, descoperim mai întîi prezenţa unor roci friabile cu mică neagră, micaşisturi, ţinînd de o fîşie subţire rămasă din Pînza Getică peste care au invadat apele din Bazinul Haţegului. Trecem curînd în domeniul Autohtonului, alcătuit din filite şi şisturi cu sericit şi cu clorit unde apar uneori 178
cristale mari de feldspat (albit). Aici se găseşte, în rocile de la nord de satul Nucşoara, un mineral cu o duritate mică, important din punct de vedere industrial, numit talc. Drumul de munte se angajează apoi în pădurea de brad cu privelişte peste minunatul lanţ al Galeşului, care coboară între valea Nucşoara, şi o altă vale secundară, pîrîul Chiagului. Înainte de a ajunge la confluenţa celor două rîuri, întîlnim roci albe, dure, masive uşor gnaisice, cu mică albă vizibilă. Ne găsim în domeniul granodioritului, cunoscut pînă nu de mult sub numele de granitul de Retezat. Această rocă va alcătui de acum înainte, în majoritate, văile, cleanţurile, custurile, căldările şi Zănoagele Retezatului. Dar constituţia geologică a Retezatului este cu mult mai complicată decît rezultă din această scurtă enunţare. Cei care au străbătut frumoasele meleaguri ale masivului cunosc desigur cele două denumiri: Retezatul Mare, pentru partea sa principală nordică şi estică, şi Retezatul Mic, pentru porţiunea de sud-vest. Limita dintre cele două segmente este considerată valea Buţii sau Izvorul Buţii, afluent al Jiului Romînesc ce curge în colţul de apus al Bazinului Petroşanilor. Pe această vale şerpuieşte un drum de acces din partea meridională a muntelui, de la Cîmpul lui Neag, aşezare montană pitorească şi extrem de caracteristică, despre care hrisoavele pomenesc încă din veacul al XV-lea. Retezatul Mare este alcătuit din roci granodioritice, din şisturi cristaline, precum şi din roci slab 179
metamorfozate atribuite timpurilor mai noi ale erei paleozoice sau carboniferului. Retezatul Mic cuprinde vîrfurile şi culmile sudice tăiate preponderent în calcare de vîrstă mezozoică. De fapt, acestui segment i se atribuie şi o parte din domeniul granodioritic pînă la vîrful Buţii, cum şi culmea Drăgşanului. Întrucît însă structura acestora se integrează cu totul în cea a Retezatului Mare, pentru unitatea expunerii structurale, vor fi tratate în acelaşi capitol. Trecînd acum la alcătuirea Retezatului Mare sau a Retezatului propriu-zis, constatări mai întîi că rocile granodioritice se individualizează în două zone. Prima formează partea de apus a masivului ea este limitată la vest de Rîul Mare, care şi-a tăiat albia în şisturi cristaline şi care desparte Masivul Retezatulu de Munţii Petreanului. Aici se pătrunde de la Gura Zlatei, cabană binecunoscută drumeţilor, din apusul masivului, sau de la Gura Apei, cabană mai mică, situată în locul de vărsare în Lăpuşnic, a văii Branului, ce coboară din Masivul Godeanului. Între acesta din urmă şi granodioritul de Retezat, valea Lăpuşnicului (ce va da în avale naştere Rîului Mare) urmează o fîşie de şisturi cristaline. Dar Lăpuşnicul îşi afundă cursul superior către inima Retezatului, luînd, peste şisturi, direcţia NE. Paralel cu el capătă aceeaşi direcţie şi limita rocii masive granodioritice, trecînd pe la nord de izvorul Rîului Bărbat, nume ce aminteşte de primii voievozi ai Ţării Romîneşti, vale ce se îndreaptă apoi către apus, atingînd 180
aceste roci doar cu izvoarele afluenţilor săi de pe stînga. Limita nordică a acestui granodiorit este dată de şisturile care se dezvoltă pe ramura sudică a Bazinului Haţegului, din valea Rîului Bărbat şi pînă dincolo de satul Clopotiva. Domeniul astfel delimitat cuprinde majoritatea obiectivelor pe care turiştii le parcurg cu pasiune în acest masiv, impresionînd printr-o sălbăticie cu totul specifică. Aici se găseşte, printre altele, vîrful Retezat (2485 m), cu şaua Retezatului, situată în partea de acces turistic. Acest pisc atît de caracteristic oferă, de pe punctul său culminant, una dintre cele mai încîntătoare panorame din tot arcul nostru carpatic: culmea Stînişoarei se desprinde din el spre nord, străjuind valea ce duce la cabana Pietrele. Alte piscuri sînt: vîrful Custura Bucurei (2362 m), cu frumoasa poartă a Bucurei, unde drumeţul ajunge străbătînd sălbatica vale a Pietrelor, venind de la cabana cu acelaşi nume (pe deplin justificat de altfel prin blocurile îngrămădite haotic de gheţari), vîrful Peleaga, punctul culminant al masivului (2509 m) care îşi oglindeşte colţii de piatră, mai ales în zilele senine, de toamnă, în marele lac Bucura (2040 m), situat într-o imensă căldare glaciară şi înconjurat de o seamă de lacuri mai mici, cărora fantezia turiştilor le-a dat denumiri feminine ce nu au nimic de-a face cu toponimia originară. vîrful Peleaga se găseşte în zona gnaisică ce mărgineşte masivul granodioritic din Retezatul Mare. La apus de acest vîrf principal, drumeţul care pleacă spre cabana Baleia va întîlni, 181
în aceeaşi rocă, o serie de obiective turistice cu un pitoresc deosebit. Astfel este şi vîrful Păpuşa (2500 m), cu o custură impozantă, sub care sclipesc, ca în fundurile unor puţuri, doi ochi de mare, Tăul Ţapului spre est şi Tăul Ghimpeiului spre vest, sub Peleaga. Versanţii ei sînt acoperiţi de un impresionant grohotiş, destul de periculos pentru turistul neatent. Vîrful Văii Rele, are pe versantul nordic o căldare glaciară cu cîteva tăuri mici, din care-şi trage obîrşia spre miazănoapte cursul de apă cu acelaşi nume. Vîrful Mare (2455 m), din care coboară o culme masivă spre nord, este unul dintre piscurile ce ies în relief în mod deosebit, atunci cînd Retezatul este privit din Bazinul Haţegului, şi mai ales din acel colţ, desprins parcă din lumea cîmpurilor Elizee. Vîrful Galeşului are căldarea sa, în fundul căreia se ascunde lacul cu acelaşi nume. La apus, prin culmea Lănciţului şi Dealul Cozmii, drumeţul ajunge la cabana Baleia de unde poate apoi coborî, pe un drum carosabil, peste roci granitice, în valea Rîului Bărbat, pe versanţii căreia toamna zugrăveşte peisaje de basm, iar apa zglobie murmură nostalgic eternul laitmotiv al culmilor carpatice. La miazăzi şi apus de vîrful Retezatului dalta vremii a imprimat forme sculpturale tot atît de impresionante. Intre mase haotice de grohotiş, custurile şerpuiesc asemenea unor lame ştirbe de cuţit. Către vest şi sud ele se îndreaptă spre vîrful Slăveiului (2346 m), la poalele căruia se dezvoltă un vast circ glaciar, din care se desprinde spre sud182
vest culmea cu acelaşi nume, cuprinsă între văile Lăpuşnicului şi Judelui. Către răsărit, calea duce prin granodiorite, pe la vîrful Şeselor (2323 m) şi culmea cu vîrful Judele, către faţa Zănoagei şi vîrful Zlatei (2140 m). Lacurile glaciare sînt numeroase şi în acest sector. Astfel, drumeţul care, din curmătura Bucurei se îndreaptă spre apus, lasă în stînga frumosul Tău al Zănoagei (1973 m), rotund ca un crater de vulcan, lacul Judele sub vîrful cu acelaşi nume (2388 m), iar în dreapta, Tăul Negru şi Tăul Cîrligului, pentru a ajunge apoi, trecînd printr-o regiune alcătuită din granodiorite tipice, la Lacul Gemenelor, a cărui minunată poziţie poate rivaliza cu a oricărui alt lac glaciar şi la al cărui pitoresc ne-am referit în primele rînduri ale acestui capitol. De aici, un drum abrupt ne condu prin pădure pînă la Gura Zlatei, de unde putem apoi ajunge, după o cale voinicească, la gara Sarmisegetuza. Dar numărul lacurilor glaciare este cu mult mai mare decît al celor amintite; acestea apar adeseori pe neaşteptate în funduri de stînci şi dispar tot atît de repede, în funcţie de unghiul sub care este privită panorama. Al doilea masiv granodioritic se găseşte la sud-est de precedentul, fiind despărţit de acesta printr-o fîşie de şisturi cristaline cu metamorfism nu prea intens, la care ne vom referi imediat. Cu altitudini mai mici dec acela (frecvent sub 2000 m), acest masiv intruziv se dezvoltă în partea de sud a Retezatului, fiind alcătuit la sud din rocile preponderent calcaroase, depuse mai ale către 183
sfîrşitul erei mezozoice, ale Retezatului Mic. Spre răsărit, se ridică masiv deasupra Bazinului Petroşanilor. El a constituit ţărmul acestui bazin în timpurile erei neozoice, cînd pădurile se îngropau sub sedimente marine spre a da naştere la actualii cărbuni de piatră, întreaga reţea de rîuri care îl străbate, avînd o desime remarcabilă, este tributară Jiului Romînesc. Munţii mai importanţi constituiţi din aceste roci sînt: Văcăria, Dealul Zănoagei şi Dealul Buţii, ale căror altitudini, mai scăzute faţă de restul masivului, reies chiar din termenul de „deal" utilizat de localnici. Deoarece, mai ales, studiile microscopice şi chimice au arătat deosebiri între acest roci şi cele din nord, li s-au dat denumiri locale diferite, masivul intruziv de Retezat şi masivul intruziv de But (Pavelescu). Nu vom insista aici asupra lor, dar vor scoate în relief faptul că zonele gnaisice şi strivite sînt mai rare în acesta din urmă decît în granodioritul de Retezat. Drumul pe Valea Buţii pe care-l urmează turistul de la Cîmpul lui Neag, sau din oricare punct sudic către inima masivului, străbate în mod obligatoriu aceste roci. Dar, după cum am mai spus, în Retezatul Mare se găsesc frumos dezvoltate şisturile cristaline caracteristici domeniului Autohton. Aceste roci (mai ales şisturi şi cuarţite) se dezvoltă ca o zonă continuă în partea de nord; masivului, prelungindu-se, printre cele două granodiorite, de-a lungul văilor Rîului Bărbat în nord şi Lăpuşnicului către sud-vest, prin muchia Drăgşanului; porţiunea răsăriteană se dezvoltă 184
peste vîrful Pilugul Mare (1755 m), Pilugul Mic şi Dealul Sterminos pînă la marginea masivului unde ia contact anormal cu şisturile unităţii Getice din Muntele Şurianu. Adeseori, mai ales în apropierea maselor granitice, aceste şisturi sînt puternic strivite, efect mecanic al deplasării ,,diapire" a acestora din urmă. Majoritatea şisturilor conţin minerale de tipurile enunţate (sericit, clorit, talc). Uneori se recunoaşte chiar caracterul unor vechi conglomerate (Pilugul). Mai rar, ele sînt calcaroase, amfibolice (pînă la amfibolite) sau gnaisice. Drumeţul le poate recunoaşte după caracterul foios şi culoarea aurie, verzuie sau chiar neagră. Uneori apar prinse în marea masă a granodioritului care le-a „înghiţit", în timpul deplasării sale în stare plastică, în urmă cu vreo 300—400 de milioane de ani, din fragmentele rupte pe traseul său ascendent. Dacă turistul care a suit valea Pietrelor poposeşte în Curmătura Bucurei (2206 m) şi nu este prea absorbit de panorama circului glaciar ce apare spre sud, unde vîntul încreţeşte în mii de brazde argintii oglinda albăstruie a celui mai întins lac alpin din ţara noastră, îşi poate îngădui un scurt moment de geologie. Pe fondul alb al pereţilor alcătuiţi din roci granodioritice masive, roci de tipul blocurilor ce l-au însoţit pe parcursul haoticei văi a Pietrelor, va recunoaşte culoarea verde a cloritului şi caracterul şistos al unei astfel de bucăţi smulse de masa mare a granitului. Atare roci şistoase prinse în masa intruzivă se mai întîlnesc şi în alte părţi 185
ale masivului şi drumeţul le poate uşor recunoaşte pe culmea ce leagă Peleaga cu Vîrful Mare. În şisturile seriei de Drăgşani se găsesc, în afară de muntele cu acelaşi nume, Muntele Păpuşa (2247 m), Buta Mare (1977 m) şi Buta Mică, separaţi prin cursul superior al văii cu acelaşi nume pe care se găseşte cabana O.N.T.-ului şi frumoasa stînă „La Fete". Mase uriaşe de grohotiş flanchează şi în acest domeniu pereţii custurilor sau circurilor glaciare. La nord de vîrful Custurii (2463 m), dintr-un pitoresc grup de lacuri glaciare (Tăurile Custurii), îşi trage originea izvorul meridional al Rîului Bărbat, în timp ce izvorul nordic îşi aduce apele din izolatul lac al Ţapului, situat în roci granitice. Sub vîrful Custurii se găseşte cel mai înalt lac glaciar din ţara noastră: Tăul Mare sau al Custurii (2270 m în masa şistoasă din nord-estul masivului se găsesc prins roci foarte slab metamorfozate atribuite părţii finale erei paleozoice (în baza perioadei carbonifere), avînd culoare mai ales neagră (filite, cuarţite, conglomerate cu o răspîndire caracteristică, pînă la marginea răsări teană a masivului. Seriei i s-a dat denumirea locală vîrfului Tulişa (1795 m). În fine, pentru a ne completa imaginea alcătuirii Retezatului, precizăm că nuanţa cu totul deosebită pe care Retezatul Mic o aduce în peisajul acestor locuri este determinată de relieful ruiniform, creat de eroziune în calcarele jurasice. Întîlnim aici din nou cortegiul carstic la care am avut ocazia să ne referim de atîtea ori. Înălţimile 186
culminează în vîrful Piule (2086 m) şi în Piatra Iorgovanului (2016 m), primul încadrîndu-se întrun admirabil decor cînd priveşti de pildă de pe înălţimea nordică (cum ar fi vîrful Custurii), spre miazăzi. O fîşie subţire din rocile seriei de Tulişa se interpune între şisturile şi calcarele de la Dealul Albele (1910 m) pînă dincolo de Scocul Scorotei care taie în două masivul calcaros, vărsîndu-se în Jiu. Izvorul Buţii, care este considerat de turişti drept graniţa dintre Retezatul Mare şi cel Mic, curge prin roci granodioritice în apropierea limitei cu calcarele parautohtonului, dar nu chiar pe limită. În alcătuirea acestor calcare s-au deosebit unele roci masive, altele mai sfărîmate (brecioase) şi altele fin stratificate, pînă la şistoase, de culoare neagră. Un aspect interesant geologico-turistic cu privire la Retezat şi caracteristic tuturor munţilor noştri înalţi, unde se mai constată urmele gheţarilor sau, cum se mai numesc, urmele glaciaţiei cuaternare, îl constituie modul cum au sculptat gheţarii minunatele forme de relief, în inima muntelui. Se ştie că, o dată cu timpurile geologice recente, desigur după apariţia omului, în vremurile cuaternarului, clima s-a răcit şi o calotă densă de gheaţă a acoperit nordul Europei şi vîrfurile munţilor mai înalţi din zonele sale sudice. Cauzele au fost atribuite fie mişcărilor de ridicare orogenă, fie variaţiei cantităţii de gaz carbonic aduse de erupţii din atmosferă. Fapt este că, îngrozit, omul primitiv se retrăsese în peşteri împreună cu 187
numeroase animale care şi-au lăsat resturile fosile în aceste locuri. Culmile carpatice cu înălţimi de peste 2000 m erau acoperite de gheţari a căror limbă ajungea pînă la 1300 m în Carpaţii Meridionali, cu dezvoltare maximă pe clinele nordice ale masivelor muntoase. „Circurile" sau căldările glaciare, situate între creste şi custuri, adăposteau masa de gheaţă unde, sub acţiunea presiunii şi temperaturii, aveau loc transformări ce conduceau la tasarea şi uniformizarea sa. Aceste circuri sau căldări ne apar astăzi asemenea unor amfiteatre pline de bolovani adăpostind adesea un iezăr, tău sau lac glaciar. Ciobanii au dat denumirea de zănoage căldărilor fără lacuri în interior. Uneori, mai multe circuri glaciare se reunesc în forme complexe foarte frecvente în Retezat. Pe văile ce se desprindeau din aceste căldări curgeau lent spre piciorul muntelui limbi de gheaţă ce se fragmentau transversal creînd crevase sau crăpături de tipul celor pentru trecerea cărora alpiniştii din munţii îngheţaţi actuali folosesc o înaltă tehnică şi măiestrie. Limba de gheaţă dură avea o acţiune de roa-dere asupra pereţilor şi fundului de piatră, cărînd pe spinare sau în masa compactă a gheţii material de dimensiunile cele mai variate, de la blocuri şi pînă la prafuri şi argile, ce alcătuiau diferite tipuri de „morene". Tot acest material se depunea pe locul topirii gheţarului de unde începea apoi acţiunea zglobie a apelor curgătoare care imprimau un aspect deosebit şi nou atît proceselor de eroziune, 188
cît şi celor de depunere. Consecinţa acestor fapte sînt văile în formă de U pe care le-a săpat masa gheţii (spre deosebire de cele săpate de rîuri, cu forma de V), blocurile călătoare sau eratice, pe care le vedem la tot pasul în regiunile bîntuite cîndva de glaciaţii, formele rotunjite asemenea unor spinări de berbeci alcătuind uneori adevărate ciopoare încremenite, zgîrieturile de pe blocuri etc. Toate aceste relicte au scris istoria glaciară din timpurile recente şi în Retezat. Gheţarii din acest munte, ca şi cei din Parîng sau din Făgăraş, amintesc mai ales aspectele celor din Alpii actuali, în vreme ce alţi gheţari mai mici, cum sînt cei „suspendaţi" din Munţii Iezăr-Păpuşa, se aseamănă cu gheţarii actuali din Pirinei. Ulucurile văilor glaciare, ca şi circurile, se dispun în genere radiar faţă de piscurile mai importante ale Retezatului. Numărul căldărilor este foarte mare, iar cel al lacurilor, după ultimele evaluări, depăşeşte 80. Unele dintre ele poartă denumiri sugestive legate de poziţia geografică sau de caractere specifice: Tăul Agăţat, Tăul Negru, Tăul Ştirbului, Tăul Urît, Tăul Ascuns, Tăul Răsucit, Tăul fără Fund, Tăul Secat etc. Marele lac Bucura este situat la altitudinea de 2040 m, are o suprafaţă de 10,9 ha şi 14 m adîncime, în timp ce lacul Zănoaga, al doilea (după Bucura) ca dimensiuni, din Munţii Carpaţi, are o suprafaţă de aproape 10 ha, cu o adîncime de 22,5 m şi este
189
situat la altitudinea de 1973 m, iar Lacul Negru1, la 2014 m altitudine, are 7,5 ha şi 25,5 m adîncime. Amfiteatrul în care se găseşte lacul Zănoaga are circa 700 m diametru de unde ulucul văii coboară în pantă remarcabilă, ajungînd, după numai 1700 m, la înălţimea de 1510 m. Din acelaşi punct, din valea glaciară a Zănoagei, ia naştere cursul Judelui ce primeşte pe stînga apele din alte două mici iezăre de altitudine (Tăul Ascuns şi Tăul Urît). Adeseori, în jurul unui circ principal se găsesc circuri glaciare mai mici despărţite prin trepte abrupte, uneori cu mici lacuri în ele. Cea mai sugestivă sub acest raport este situaţia din căldarea Galeşului (1990 m), cu lacul de 4,5 ha, a cărei romantică frumuseţe, în solemna sa izolare alpină, este parcă deosebită de celelalte tăuri; faptul nu a scăpat desigur nici ciobanului nostru din timpuri străvechi care i-a dat o denumire atît de sugestivă. Cel ce se caţără pe stîncile amfiteatrului glaciar care domină căldarea Galeşului nu va descoperi mai puţin de şase lacuri suspendate deasupra sa. Alimentarea cu apă a lacurilor şi căldărilor glaciare din Retezat revine topirii zăpezilor, ploilor, cum şi numeroaselor izvoare alpine. Drumeţul din Retezat a sesizat poate murmurul aproape inexplicabil ce-l însoţeşte adeseori pe grohotişurile căldărilor, răzbind de sub haosul stîncilor, asemenea unui ciudat glas din adîncuri, şi a dedus că este vorba despre o 1
Este cel mai adînc lac glaciar din Carpaţi. 190
nevăzută circulaţie a apei prin acest imens burete de piatră. Toată această reţea hidrografică ascunsă a Retezatului se scurge spre punctele depresionare ale lacurilor de pe fundurile de căldări. Văile glaciare, cu aspectul lor caracteristic, prezintă adeseori denivelări abrupte, marcate de cascade, indicînd locurile unde eroziunea stratului mai subţire de gheaţă a fost redusă. Văile acestea, pe care s-au tîrît cîndva limbile gheţarilor, au lungimi kilometrice, cel mai întins gheţar de pe pămîntul ţării noastre găsindu-se tot în Retezat: gheţarul Lăpuşnicului (9 km); el rezulta din contopirea gheţarilor Bucurei şi Pelegei (ca şi rîurile rămase astăzi pe albia lor). Şi poate că, în zilele cînd viforul zăpezilor se îmblînzea, iar soarele înviora argintul culmilor uriaşului- Retezat, omul preistoric ieşea sfios în gura peşterii de la Cioclovina şi Ohaba Ponor şi, ridicîndu-şi privirea spre culmi, începea să simtă, alături de teama inspirată de hăul îndepărtărilor, inexplicabilul fior al atracţiei minunatelor frumuseţi ale naturii. Şi cine ştie dacă, în noaptea umedă a peşterii, omul paleoliticului nu visa cucerirea acestor culmi înconjurate de neguri fără însă a bănui că nemărturisitul lui ideal va fi cîndva transformat în realitate chiar de către propriii săi urmaşi.
191
3. Munţii Poiana Ruscăi Cred că nu prea mulţi, chiar dintre drumeţii noştri cei mai pasionaţi, pot face afirmaţia că au străbătut meleagurile Masivului Poiana Ruscăi. Bineînţeles că, pe baza cunoştinţelor din şcoală, cum şi pe cea a lecturilor ulterioare, majoritatea sînt la curent cu faptul că acest masiv muntos are o deosebită importanţă minieră, constituind principala sursă de fier din ţara noastră. Dar desigur că nu este nimeni care să nu cunoască astăzi, dacă nu din vizitarea directă, cel puţin din datele comunicate prin presă şi radio, din jurnalele de actualităţi, din filmele documentare, cetatea de oţel a Hunedoarei, alimentată cu minereul oferit de adîncurile munţilor din imediata apropiere. Localităţile Ghelar şi Teliuc au furnizat minereu de fier încă din timpul dacilor (la Teliuc s-au descoperit obiecte şi monede romane din secolul al II-lea e.n.). Ele au avut o importanţă deosebită în evul mediu, mai ales pentru confecţionarea armelor, sub cîrmuirea familiei Corvinilor al căror castel — despre care legenda povesteşte că a fost construit de o zînă, fiica unui uriaş — se înalţă maiestuos pe o stîncă pe care a preexistat o străveche aşezare strategică romană. Această regiune înfăţişează una dintre cele mai sugestive îmbinări între relicvele trecutului şi marile realizări din anii puterii populare. Alături de turlele celui mai caracteristic castel medieval din 192
ţara noastră1 se înalţă cutezătoare către cer coşurile combinatului siderurgic. Cel ce se apropie de Hunedoara, pe şoseaua asfaltată care se desprinde din şoseaua naţională, rămîne impresionat de febrila activitate de transporturi şi de halele care-şi desfăşoară formele masive pe marginea şoselei, în timp ce în fund se conturează noul oraş muncitoresc, construit în ultimii ani pentru eroii fontei şi oţelului nostru. Înainte de a se angaja la drum spre bezna codrilor din zare, drumeţul are multe lucruri de văzut în cetatea de oţel. Să ne referim însă la structura geologică. Masivul de roci cristaline al Poianei Ruscăi se dezvoltă de aici şi pînă departe în valea Bistrei la sud, limitîndu-se, în partea sa răsăriteană, cu întinsul bazin al Streiului şi cu pitoreasca Ţară a Haţegului. Admirabila vale a Bistrei desparte Masivul Poiana Ruscăi de Muntele Ţarcu şi de Muntele Mic, frumoase culmi ce străjuiesc hotarul răsăritean al Banatului. Cînd pleci de la Haţeg spre Caransebeş, peisajele ţi se desfăşoară asemenea unui caleidoscop, străjuite continuu de imaginea nostalgică a Retezatului, iar drumul continuă pe la Sarmisegetuza şi Porţile de Fier, aşa cum am văzut în traseul din Retezat şi Ţara Haţegului. Dacă treci de Porţile de Fier şi mergi mai departe, pătrunzi în interiorul Banatului spre Băuţari şi Oţelul Roşu, centre a căror importanţă în industria noastră metalurgică este bine cunoscută. Dacă vii, de pildă, din Retezat sau 1
Castelul datează din secolul al XIII-lea. 193
din Petreanu şi mai dispui de cîteva zile, pe care doreşti să le petreci pe locuri cu peisaje odihnitoare şi cu încîntătoare perspective asupra coloşilor parcurşi, opreşte-te la gara Voislova şi porneşte-o spre inima Masivului Poiana Ruscăi, pe calea trenului forestier ce suie spre Rusca Montană. Dar această rută o vom face mai tîrziu. Spre apus, Masivul Poiana Ruscăi se ridică asemenea unor dealuri înalte, cu cline domoale, peste colinele şi Cîmpia Banatului. Cel ce porneşte cu trenul pe linia Lugoj—Ilia are, de la un moment dat, în permanenţă pe partea dreaptă imaginea vîrfurilor Padeşului şi Ruscăi, cele mai înalte puncte ale masivului, care ating cotele 1378 şi respectiv 1331.
194
Şi dacă priveşte „valurile morfologice" ale colinelor care se opresc în relieful destul de escarpat al muntelui, îşi poate uşor reconstitui imaginea Bazinului Panonic, descrisă în capitolul cu prezentarea structurii geologice a Carpaţilor. Puncte de acces spre interiorul pitoresc al masivului sînt mai ales orăşelul reşedinţă de raion Făget sau staţia feroviară a comunei Margina. De aici către nord, problema limitei structurale a Masivului Poiana Ruscăi faţă de latura sudică a Munţilor Apuseni este, după cum am arătat, aproape imposibil de schematizat, formaţiunile Apusenilor dezvoltîndu-se masiv şi la sud de Mureş, limita geografică convenţională dintre Banat şi Crişana. Linia ferată şi şoseaua naţională par însă a marca cel mai bine această limită, părăsind valea Bega şi angajîndu-se pe culmea ce separă bazinul acestui rîu de cel al Mureşului, în depozitele noi ale Bazinului Panonic, pînă la Lăpugiu, de unde pătrunde în miezul formaţiunilor Munţilor Apuseni, pînă la Ilia, pe Mureş, şi de aici la Deva. Cristalinul Poienei Ruscăi reapare însă, între Hărău şi Rapolt şi la Brănişca, la nord de Mureş, confirmînd o dată mai mult faptul că văile nu se situează în mod categoric de-a lungul liniilor structurale. Dacă, înainte de a pleca la drum, turistul dornic de a şti va examina şi de data aceasta schiţa geologică (vezi fig. 18), va constata că în partea nordică a Masivului Poiana Ruscăi, se găseşte zona şisturilor cristaline slab metamorfozate peste care, în părţile extreme de 195
vest şi de est, se suprapun, fie sub formă de mari cîmpuri continue, fie sub cea de pete mai mici şi de puncte adunate uneori asemenea unor roiuri de albine, masivele sau numai intercalaţiile de roci calcaroase şi mai cu seamă dolomitice, asociate şisturilor cristaline citate mai sus. În partea de sud a hărţii va recunoaşte micaşisturile şi gnaisurile, roci cu metamorfism accentuat, întrerupte de un cîmp întins de roci sedimentare depuse la partea superioară a erei mezozoice, adică în cretacic. Sub formă de pete mai mici şi cu contururi mai mult sau mai puţin circulare, va recunoaşte prezenţa erupţiilor banatitice, care trec de altfel şi în porţiunea nordică cu metamorfism slab, mai ales în partea de apus a masivului. Cu aceste observaţii să pornim acum la drum. Vom parcurge două trasee în Masivul Poiana Ruscăi, şi anume: unul plecînd din Hunedoara spre apus, iar cel de-al doilea traversînd masivul pe direcţia nord-sud, din valea Bega pînă în valea Bistrei. În ambele cazuri drumeţul va întîlni mai întîi zonele de coline, care corespund bazinelor de la poalele muntelui. Şoseaua asfaltată care îl aduce spre Hunedoara străbate o regiune de coline prelungi, acoperite de plantaţii, de unde se deschid largi perspective atît către nord, în lunca Mureşului, străjuită de înălţimile Apusenilor, cît şi spre sud, către centrul siderurgic, unde fumul furnalelor alcătuieşte un plafon caracteristic deasupra oraşului. Drumul spre satele Peştişu Mare sau Cristur, precum şi către 196
Nandru, care se găseşte mai departe, este arătat de indicatoarele de circulaţie. În rîpele din dealul Cărpinişului, din dealul Buiturului sau la Cristur, se găsesc adeseori o puzderie de melci şi scoici rămase din apele marine şi dulci ce au umplut acest bazin al Hunedoarei, pendinte de bazinul Streiului, în timpurile de la sfîrşitul erei mezozoice. Asemănător este, de altfel, şi modul în care pătrundem pe versantul nordic al masivului. Din lunca văii Bega ne angajăm mai întîi într-un drum ce trece peste dealuri line, alcătuite din nisipuri şi pietrişuri. Dacă vom merge pe valea Bega în sus spre Fabrica de sticlă de la Tomeşti, vom fi surprinşi de blocurile foarte mari aduse de pîraie şi de modul în care au fost distribuite ele pe coline, unde se profilează uneori asemenea mormintelor druide de tipul dolmenilor. Ceva mai în amunte de satul Romîneşti se găsesc peste marginea cristalinului cenuşi vulcanice şi lave, depuse în timpul erupţiilor terţiare noi. Să ne referim în continuare la formaţiunile vechi care alcătuiesc de fapt masivele muntoase. Iată-ne în oraşul Hunedoara. Valea Cernei, care colectează reţeaua de ape a regiunii, trece chiar prin centrul său, iar la locul de confluenţă cu valea Zlaşti se află castelul. Dacă în timpul vizitării lui vom examina atent stînca pe care a fost zidit şi în care doi prizonieri turci au săpat o fîntînă timp de un sfert de veac, pînă au ajuns la apă, în nădejdea libertăţii, vom constata că roca este compactă, de culoare albă-cenuşie, dar mai puţin dură decît 197
fierul ciocanului care o zgîrie. Seamănă foarte mult cu piatra din carierele ce se găsesc la tot pasul atît pe valea Zlaşti, cît mai ales pe valea ceva mai nordică ce străbate satul Govăjdia, venind din inima muntelui, prin satul Runcul Mare, denumită valea Runcului. Este un dolomit cristalin de Hunedoara. Dacă ne vom opri să cercetăm piatra din cariera Tulea, vom constata o alternanţă de strate de culoare închisă şi de şisturi fine, albeargintii, pe suprafeţele de separare. Primele, încercate cu acid, nu fac efervescenţă1 aşa cum fac şisturile. Cele dintîi sînt dolomite, celelalte, calcare. Aspectul compact, uniform şi prezenţa mineralului argintiu (sericitul) arată că acestea sînt roci cu un metamorfism destul de slab. Mai departe, putem pleca fie pe valea Zlaşti, spre Boş, fie pe valea Cernei, spre Teliuc. În ambele cazuri vom întîlni masive de roci dolomitice, adeseori lipsite total de stratificaţie, asemenea recifelor de vîrstă jurasică, alternînd fie cu dolomite cu aspecte şistoase şi stratificate, fie cu şisturi autentice şi cuarţite, uneori verticale. Valea Zlaşti vine foarte de departe, tocmai de sub vîrful Cornul Ruscăi, străbătînd de-a latul Masivul Poiana Ruscăi. Trecînd prin satul Boş, eventual cu vreo maşină de ocazie, drumeţul ajunge la Groşi şi de aici în cătunul Ulm, izolat între culmi, de unde îşi poate continua drumul prin pădure, pentru a ajunge la cătunul Ciulpăz, sau 1
Decît în pulbere. 198
pînă la Cerbăl, alt cătun cocoţat pe culme, asemenea multor sate din aceste îndepărtate locuri. În cuarţitele negre de la Cerbăl se găsesc concentrări de minereu de fier, ca de altfel şi în unele dolomite de la Ulm. Întreaga vale se caracterizează prin pereţi escarpaţi unde culoarea albă a dolomitului trece adeseori prin gălbui pînă la roşu şi are aspectul uneori dezolant, carstic, dar lipsit în genere de peşteri. Aceeaşi este şi situaţia pe valea Govăj-diei sau Runcului, pe care o vom parcurge în curînd, înainte de a ajunge în această vale, turistul se va opri însă la Teliuc spre a admira escavaţia mare a minei de fier. Pulsează aici viaţa febrilă a centrelor miniere. Vagoanele se încarcă continuu cu minereu extras din adîncurile întunecate, de către vrednicii noştri mineri, iar trenuleţul, ce şerpuieşte printre păduri şi stînci, ia grăbit calea Hunedoarei. Simţi parcă trepidarea ciocanelor de abataj de pe suitorile şi galeriile din inima muntelui. Examinînd roca din malul alăturat, vei constata că este vorba despre o tipică alternanţă de şisturi şi de dolomite, în care se găsesc corpurile de minereu, ce au forma de mari lentile şi sînt alcătuite din siderite (carbonaţi de fier) şi dintr-un minereu, spongios uneori, de culoare roşie sau brună pînă la neagră, denumit limonit (un oxid de fier cu apă). Acesta din urmă cîteodată este lucios, negru şi prezintă irizaţii de toate culorile pe suprafaţa sa. De altfel, cam acelaşi este şi minereul de la Ghelar, al doilea centru minier din regiune. 199
Ajunşi la confluenţa dintre valea Cernei şi valea Govăjdiei turistul îşi poate continua drumul pe valea Cernei şi, trecînd de satul Cinciş — al cărui nume se zice că se referă la cinci dintre oamenii lui Ion Corvin care l-ar fi întemeiat —, să ajungă la Topliţa — unde a fost construit la 1750 primul furnal din regiune —, iar de aici, în îndepărtatele cătune de munte, Lunca Cernei de Jos şi de Sus. O şosea în serpentine, construită în ultimii ani, suie de la confluenţa văii Cernei cu valea Govăjdiei spre Ghelar de unde un drum de culme, străjuit de funicular, conduce pînă la alt centru minier, situat nu departe de vîrful Cornul Ruscăi, la Vadu Dobrii. Cine se angajează pe primul drum va recunoaşte mai întîi, la Cinciş, nişte şisturi de culoare verde cu puncte aurii metalice, reprezentînd cristale de pirită, şi cu puncte cenuşii-argintii, reprezentînd un minereu de fier, numit magnetit. Aceste roci rezultă din metamorfozarea unor străvechi cenuşi vulcanice. De aici pînă la Lunca Cernei se va afunda în păduri seculare, pe văi cu pereţi abrupţi. Totul se găseşte în şisturi cu metamorfism avansat (gnaisuri, micaşisturi, amfibolite etc), cu unele intercalaţii de marmură. Satele Lunca Cernei de Sus şi de Jos se întind pe fundul văii, pe mulţi kilometri. De aici începe spre apus domeniul sedimentar care ţine pînă la Rusca Montană. Sate mici se înşiruiesc pe culmi într-o pitorească dar 200
neînchipuit de mare izolare. Tipic este satul Meria (la 1000 m înălţime) între culmi şi păduri întunecoase. Dacă iei însă drumul în serpentină spre Ghelar, opreşte-te un moment şi cercetează şisturile cristaline ce-l flanchează şi care trec pînă în valea Govăjdiei. Mergînd mai departe şi admirînd abisurile împădurite de sub şosea, remarcă, la un moment dat, că în malul drumului apar calcare albe marmoreene şi dolomite negre asociate cu şisturi. Înainte de intrarea în Ghelar, la orizont, îţi reapare silueta familiară a Retezatului, care te va însoţi în drumul de creastă pînă la Vadu Dobrii. Ghelarul, centru minier cu exploatări din timpul romanilor, se întinde pe culme. Dacă te apropii de marea escavaţie a minei, roca îţi va aminti de Teliuc, prin asociaţia de şisturi şi dolomite. Într-un vagonet încărcat, gata de plecare din gara Reti-şoara, pe pitoreasca vale a Govăjdiei, vei putea recunoaşte minereurile şi te va impresiona poate culoarea albă sau gălbuie a bucăţilor de sideroză ce seamănă bine cu unele dolomite, fiind însă mai grele şi nefăcînd efervescenţă cu acid nici măcar în pulbere (nu numai la cald). Dacă porneşti apoi pe plaiul cu perspective întinse ce merge la Vadu Dobrii, însoţit continuu de linia funicularului, treci printro serie de sate de munte. Deasupra cătunului Alun răsar ca din pămînt blocuri mari de marmură. Aproape de Vadu Dobrii apar roci dure, negreverzui, denumite serpentinite, provenite din metamorfozarea unor vechi roci eruptive. La Vadu 201
Dobrii sîntem din nou într-un frumos sat de culme cu perspective peste văi adînci de sute de metri şi cu mine din care se extrage fierul. Un farmec special are şi valea Govăjdiei prin impunătorii săi versanţi dolomitici. Satul se întinde pe firul văii ascuns printre desişurile pădurilor dese ce acoperă versanţii. Ai crede uneori că şoseaua trece prin locuri nepopulate. Paralel şerpuieşte apa de munte cu cascade ce dau viaţă peisajului şi pun în acţiune două uzine producătoare de curent electric. La confluenţa cu valea Nădragului ne atrage atenţia ruina unui furnal datînd din primii ani ai secolului trecut. Linia ferată ce transportă minereu şi dolomit pentru Combinatul siderurgic de la Hunedoara, care ne-a însoţit, trecînd şi prin tunele, la cîteva zeci de metri deasupra şoselei, porneşte pe făgaşul văii. În amunte urmează încîntătoarea vale a Runcului, cu aspecte carstice, al cărei curs superior taie o fîşie de roci calcaroase, acoperite de şisturi pe versanţii dealurilor. Pe culmile dimprejur se găsesc platouri ce contrastează în mod izbitor cu văile alungite, de sub ele, iar pe platouri s-au instalat sate destul de frumoase, cum sînt Lelese, Cerişor, Plop, Alun, Sohodol. În ceea ce priveşte structura geologică, subliniem că aceste platouri sînt în general modelate în roci dure, în cuarţite de culoare albă. Ele „plutesc" peste masa calcarelor şi dolomitelor. Deosebit de importantă este prezenţa în dolomite a unor zone întinse în care manifestaţiile post-vulcanice au 202
preschimbat roca într-un mineral moale, de culoare albă sau gălbuie, care se zgîrie cu unghia, denumit talc. Lucrări miniere pentru extragerea acestui preţios mineral se fac la Cerişor, Lelese şi Govăjdia de către întreprinderea cu sediul în satul Zlaşti, care se ocupă şi cu prelucrarea sa. De la Lunca Cernei, drumeţul poate trece pe poteci de pădure la Rusca Montană unde îl va duce traseul următor. În cel de-al doilea traseu, am rămas deci pe valea Bega, urmînd de astă dată plaiurile Munţilor Poiana Ruscăi de la nord la sud. Fie că intrăm pe cursul principal ce duce de la Fabrica de sticlă Tomeşti la satul de munte Luncani, fie că luăm trenul forestier spre răsărit, pe valea Saşa către ultimul sat spre munte, Poieni, ceea ce ne impresionează sînt şi aici pereţii de dolomit albgălbui şi „stratele" verticale ce străjuiesc cursul de apă tot atît de zglobiu şi limpede ca şi valea Runcului. La Luncani ne găsim în centrul unui masiv dolomitic care aminteşte în totul masivul dintre Hunedoara şi Sohodol. Drumul carosabil conduce la bifurcaţia văii, unde Bega se Uneşte cu valea Stîlpului. O vie activitate de exploatare forestieră domneşte în aceste îndepărtate locuri, presărate astăzi la tot pasul cu cabane şi străbătute în goană de camioane încărcate. Pe valea Stîlpului se lucrează un drum carosabil care va străbate munţii şi pe care drumeţul poate vedea tot felul de roci din seria dolomitelor, de la cele mai masive pînă la şistoase, de la albe pînă la negre, alături de 203
cuarţite, filite şi alte roci slab metamorfozate. Dacă însă îşi continuă drumul pe valea Bega spre izvor, serpentinele şoselei încep să urce versantul muntelui, ajungînd în culme într-un mic luminiş de pădure, la Tăul Ursului (ciudată denumire, deoarece nu sînt pe aici nici lacuri sau „tăuri", şi nici urşi). De o parte şi de alta a sa, spre est şi spre vest se poate merge la Padeş sau către Cornul Ruscăi, cele două vîrfuri mai importante ale acestui masiv muntos, printr-o pădure de brad deasă care însă nu astupă total roca. Aceasta apare la tot pasul: stînci verzi-gălbui, aurii şi argintii, dure, cu mult cuarţ (zgîrie fierul), în care o cercetare mai atentă descoperă şisturi foarte puternic contorsionate, în toate sensurile, pe feţele cărora micele, sericitul şi doritul produc sclipiri în lumina razelor ce-şi fac loc prin frunzişul brazilor. Aceste roci constituie creasta despărţitoare dintre Văile Bega şi Bistra. Cele două vîrfuri pot fi atinse fără prea mult efort. Pe vîrful Padeşului se găseşte domeniul afinetului şi jnepenilor, iar pe al Ruscăi, o păşune întinsă de tip alpin, unde turmele de oi completează peisajul vîrfurilor înalte. În fund reapare printre nori silueta albăstruie a Retezatului. Dacă începi apoi coborîşul pe serpentine spre sud, adică spre Ruşchiţa, formaţiunile cu calcare şi dolomite îţi apar din nou (vezi fig. 19). Drumul coboară repede şi ajungi la punctul Şapte izvoare unde apele ţîşnesc gălăgioase din stîncă. Rocile întîlnite au un metamorfism mai intens (mai ales amfibolite), de 204
tipul unora dintre cele cunoscute pe drumul dintre Cinciş şi Topliţa. Continuînd coborîşul pe valea Ruşchiţei, se ajunge în marmura masivă ce ţine pînă în punctul numit La Gatere, confluenţa cu Pîrîul cu Raci.
205
Ne oprim în satul de munte Ruşchiţa, unde există o febrilă activitate minieră. Vizitarea carierei de marmură este deosebit de interesantă. Blocuri mari, paralelipipedice, în greutate de mai multe tone, pornesc continuu la vale, spre gara Voislova, pentru a fi valorificate. Se mai găsesc aici şi galerii miniere în care se caută zincul, cuprul şi plumbul, metale legate în sulfuri şi cuprinse în filoane şi roci calcaroase transformate şi mineralizate la contactul cu erupţii banatitice. Dintre aceste roci eruptive, se pot vedea tot felul de tipuri, de la cele mai acide de culoare albă şi gălbuie pînă la gabbrourile şi bazaltele negre. Vîrful Boul este un punct deosebit de interesant pentru aspectul pitoresc şi pentru geologie, deoarece aici apar roci de contact cu minereuri mai ales de fier alături de şisturi cristaline slab metamorfozate de tipuri diferite. La sud de Ruşchiţa, rocile cu metamorfism slab reapar pînă la nord de Rusca Montană unde se intră în bazinul sedimentar de vîrstă cretacică al acestei localităţi. Rocile pe care le va întîlni acum drumeţul, mai ales pe pîraiele laterale, sînt pur sedimentare şi se întind la sud pînă în valea Bistrei, iar spre est, după cum am mai spus-o, pînă la Lunca Cernei. Se pot recunoaşte gresii, conglomerate, şisturi argiloase şi caracteristice cenuşi şi aglomerate vulcanice, produse ale erupţiei rocilor banatitice care străpung prin rocile sedimentare. Aceste roci dau şi fenomene de contact la nord de vîrful Tîlva Vîntului pînă sub culmea Huş-niţei şi pe dreapta 206
văii Ruşchiţei. La Rusca Montană turistul va găsi alte lucrări miniere, executate de data aceasta pentru exploatarea cărbunilor, cuprinşi în roci care aparţin „formaţiunii cretacice în facies de Gossau", menţionată într-un capitol anterior. În fine, la limita sedimentelor cu şisturile cristaline apar uneori calcare albe-gălbui, probabil recifele jurasice, mărginind bazinul unde s-au strîns depozitele cu cărbuni şi material vulcanic de la sfîrşitul erei mezozoice. Încercînd să reconstituim o imagine geologică din care să rezulte modul cum a luat naştere de-a lungul vremii complexul de roci descrise, trebuie să ne transportăm cu multe milioane de ani în urmă, poate 400, poate 300, în timpurile celei de-a doua sau a treia perioade a erei paleozoice. Pe locurile unde se găseşte astăzi masivul se întindea atunci o mare caldă, asemenea celor de la tropice sau de la ecuator, în care se formau minunate insule recifale ce răsăreau ca nişte vîrfuri de sub oglinda albastră a mării. O barieră de recife se găsea în vest, în actuala zonă dintre Ruşchiţa la sud şi valea Bega (LuncaniTomeşti) la nord şi alta în est, între Hunedoara şi Sohodol. Intre ele se dezvolta o mare întinsă, aici ceva mai adîncă, dincolo ceva mai ridicată, pe fundul căreia se strîngeau nisipuri şi mîluri aduse de fluvii şi măcinate de valuri. Dar valurile şi taifunurile nu au cruţat nici insulele de corali, după cum nu le cruţă nici pe cele actuale, sfărîmîndu-le continuu coapsa, iar curenţii au purtat materialul 207
rezultat pînă departe în larg, fie amestecîndu-1 cu cel adus de pe continent, fie depunîndu-1 separat. Căsuţele calcaroase ale organismelor microscopice ce pluteau la suprafaţa valurilor s-au depus şi ele pe fundul mării, formînd, împreună cu scoicile ce mureau prin aceste locuri, un material mixt, calcaros. Pe alocuri, crinii şi aricii-de-mare îşi lăsau scheletele alcătuite din frumoase rondele de calcit. Substanţa organică se descompunea şi era uşor împrăştiată în zonele aerisite de curenţi; în locurile adăpostite se aduna şi da naştere la zone bogate în gaz carbonic şi sulfuros. Ţărmul şi fundul acestei mări erau alcătuite din roci mai vechi cutate şi poate chiar metamorfozate în timpuri anterioare şi străpunse de vulcani, ale căror lave şi cenuşi fie că se acumulau pe fundul mării, fie că ajungeau acolo purtate de vînturi şi furtuni. Aceste cratere vulcanice submarine au oferit în erele geologice, ca şi astăzi, cel mai bun loc pentru fixarea recifelor. O mare cantitate de fier era adusă fie de pe continent, fie din lavele şi cenuşile vulcanice, fapt caracteristic pentru aproape toate mările globului din timpurile acelea. În regiunile cu mult oxigen, deci aerisite, acest metal se fixa sub formă de oxizi, în timp ce, pe flancurile insulelor recifale, gazul carbonic îl obliga să treacă în carbonat sau sideroză. Cenuşile vulcanice se amestecau cu materialele rezultate din sfărîmarea scoarţei sau din resturile organismelor şi ale recifelor. Mai apoi, după ce recifele şi-au încetat existenţa, în marea puţin adîncă dintre 208
Hunedoara şi Runc s-au depus nisipuri, iar în partea apuseană apele s-au adîncit şi, peste recife, s-au strîns mîluri şi argile. Mileniile au trecut, fundul mării s-a ridicat, iar sedimentele s-au transformat mai întîi în roci sedimentare obişnuite: argile, gresii, calcare, dolomite (cele provenite din recife şi din materialul recifal), tufuri vulcanice etc. Dar iată că Pămîntul începe să se frămînte, orogeneza hercinică striveşte rocile şi le transformă în şisturi cristaline, al căror caracter variază după tăria metamorfismului. Aceste procese, ce se produceau probabil cu 200—250 de milioane de ani în urmă, au adus rocile în starea lor actuală. În zona de suprafaţă, cu metamorfism mai slab, recifele au devenit dolomite cristaline masive, sedimentele recifale — dolomite cristaline stratificate sau şistoase, calcarele au dat naştere la calcare cristaline de diverse tipuri, cenuşile vulcanice au trecut în şisturi verzi, rocile eruptive în serpentinite, argilele în filite, gresiile în cuarţite. Amestecurile de materiale au produs roci mixte şi alternanţele citate. Oxizii de fier şi sideroză au recristalizat formînd minereurile de fier specifice acestor munţi. Acolo unde era mai multă substanţă organică apărea grafitul care colorează în negru actualele roci cristaline. Şisturile şi rocile stratificate s-au cutat mai uşor decît cele masive. Nisipurile de deasupra au trecut în gresii şi, prin metamorfism, în cuarţitele ce alcătuiesc platourile de culme menţionate, iar mîlurile în argile şi, apoi, în rocile filitice de pe culmile de la Luncani. 209
Datorită acestei evoluţii, s-a ajuns la situaţia actuală din partea de nord a Munţilor Poiana Ruscăi. În zonele mai puternic metamorfozate din partea lor de miazăzi, aceleaşi roci sedimentare au dat naştere la marmura de Ruşchiţa, la micaşisturi şi la gnaisuri, în timp ce lavele pe care se fixează recifele ne apar astăzi transformate în amfibolitele ce înconjură atît de sugestiv marmura de pe valea Ruşchiţei. O dată cu sfîrşitul erei paleozoice, procesele tectonice încetează şi ele. Întregul masiv s-a transformat acum într-un bloc rigid ce nu se va mai clinti pînă la formarea Pînzei Getice, către sfîrşitul erei mezozoice. Atunci el porneşte în marele proces de şariaj peste Autohtonul Danubian. Blocul rigid al Munţilor Poiana Ruscăi se scufundă la sfîrşitul cretacicicului sub apele unei mări de adîncimi reduse ce se retrăgea uneori, lăsînd să invadeze vegetaţia uscatului, din a cărei fosilizare au rezultat cărbunii actuali. Pe crăpăturile ce s-au creat pînă în adîncuri ţîşneşte magma care se opreşte fie în profunzime, dînd roci magmatice de adîncime, ce produc schimbări şi nasc minereuri noi la contactul cu calcarele şi dolomitele, fie că rămîne mai sus sub formă de filoane, fie că ajunge la suprafaţă în vulcanii care proiectează blocurile şi cenuşa ce se acumulează în marea alăturată, o dată cu nisipurile şi pietrişurile aduse de pe continent. Aici se opreşte frămîntarea Munţilor Poiana Ruscăi. În tot timpul erei neozoice, blocul lor 210
cristalin suferă o uşoară mişcare de ridicare, cu unele rupturi pe margini pătrunse de lave mai noi. În ansamblu însă, el rămîne rigid, cu poalele scăldate de apele mării şi de cele ale Lacului Panonic la apus şi miazănoapte, de apele bazinului Streiului la răsărit, către marea întinsă din centrul Transilvaniei şi ale Bazinului Haţegului la sud. Munţii Poiana Ruscăi asistă liniştiţi în toată era neozoică la cumplita frămîntare a scoarţei, cu invazii marine şi cu erupţii vulcanice, ce au loc în sudul Munţilor Apuseni. Uneori, munţii de foc îşi trimit indiscreţi cenuşile, ca o provocare la duel neluată în seamă, peste flancul nordic încremenit pentru numeroase milenii, al Munţilor Poiana Ruscăi. 4. Bazinul Petroşani, Masivul Parîngului şi valea Lotrului Să ne întoarcem cu gîndul cu multe milioane de ani în urmă, poate vreo 20—30, cam pe la sfîrşitul primei şi începutul celei de-a doua părţi a erei neozoice. Se scurseseră multe sute de milenii de la marele eveniment orogenetic cînd gigantica masă de roci a Pînzei Getice încălcase peste Autohtonul Danubian. Carpaţii Meridionali se înălţaseră impunători peste apele bazinelor ce mai dăinuiau la poalele lor, constituind un uscat întins. O dată cu ei, Parîngul se ridicase asemenea unui colos de granit, alcătuit, ca şi Retezatul, din rocile Autohtonului. Este greu de spus cît de înalt 211
era, deoarece, datorită luptei continue dintre agenţii interni şi cei externi — acţiunea de înălţare şi eroziunea care se înfipsese adînc în flancul său — nu poate fi apreciată de privirea retrospectivă a geologiei. Ştim doar că acţiunea erozivă a scos la iveală Parîngul şi Retezatul de sub acoperişul dur al Pînzei Getice. Cei doi coloşi şedeau, la est şi vest, faţă în faţă asemenea uriaşilor despre care povestesc legendele locale, constituind ţărmurile unui minuscul bazin alungit aproximativ în direcţia EV ale cărui ape, cînd marine, cînd lacustre, se prelingeau pe flancuri. La sud bazinul era mărginit de munţii granitici ai Vîlcanului iar la nord, în parte de Retezat şi în parte de Masivul Şureanului din Munţii Sebeşului, munţi cu altitudini puţin mai mici. Cititorului nu i-a fost greu să deducă că este vorba despre actualul Bazin al Petroşanilor, principalul nostru rezervor de cărbune, cu a cărui evoluţie geologică ne începem acest capitol. În prima parte a timpului geologic la care ne referim, adică în epoca denumită oligocen (în era neozoică), apele marine se retraseră şi, în mărunta depresiune dintre munţi, predomina o climă aridă. Torenţii depuneau pietrişuri şi nisipuri rupte din flancurile munţilor, ce se îngrămădeau haotic sub diverse unghiuri prinse în materialul argilos de culoare roşie, specifică climatului. Aceste acumulări ni se înfăţişează astăzi sub formă de conglomerate şi gresii cu oxizi de fier peste care urmează şisturi argiloase şi gresoase vărgate. În 212
timpurile ce încheie această epocă geologică se petrec însă principalele fenomene de pe urma cărora s-au format zăcămintele de cărbuni. Prin porţi de legătură cu marea dinafară, apele invadează din nou depunînd sedimente, astăzi reprezentate prin alte conglomerate, gresii şi roci argiloase bogate în fosile caracteristice. Aceste depresiuni, cu o adîncime redusă, sînt umplute curînd cu depozite. Pe ţărmul mării se dezvoltă păduri şi turbării întinse, invadînd chiar şi locurile unde, cu puţin mai înainte, se îngrămădiseră depozitele marine. Pădurile acestea, pe care nu lea văzut ochi de om şi pe care nu le-a cercetat nici un naturalist, se asemănau mult cu cele din regiunile calde actuale, fiind alcătuite, în afară de arbori de tipul celor ce cresc şi astăzi prin ţara noastră (arţari, ulmi, nuci, carpini, paltini, mesteceni), din esenţe exotice ca bradul secvoia (care atinge vîrste milenare, fiind caracteristic pentru flora din continentul american), laurul arborescent, bradul taxodium, care trăieşte astăzi în apropierea rîurilor din Mexic avînd dispozitive speciale pentru respirat la baza trunchiului şi careşi pierde frunza iarna, arborele de scorţişoară, întîlnit astăzi în ţinuturile calde ale Japoniei, brazi exotici dintre cei cultivaţi actualmente şi în ţara noastră ca plante de ornament cum este tuia, diverse tipuri de palmieri etc. În aceste păduri vieţuiau diferite mamifere, dintre care s-au recunoscut doar resturile unui strămoş al rinocerului actual, iar în rîurile şi apele marine 213
trăiau peşti ce-şi lăsau solzii şi scheletele în argilele de pe fund. Pe alocuri, în braţele izolate de mare, denumite lagune, se produceau, datorită morţii organismelor şi lipsei totale a oxigenului, „mîluri putrede", asemănătoare celor ce au generat rocile-mame de petrol din Carpaţii Orientali. Dar această fază continentală nu dura mult: curînd bazinul se scufunda din nou şi era inundat de apele mării care rupeau noi fragmente din flancurile munţilor. Acest material era depus peste relictele pădurilor moarte şi peste depozitele acumulate pe continent — pietrişuri grosiere — care, pe măsură ce apele se adînceau sau se linişteau, erau înlocuite cu nisipuri şi cu argile. Umplerea bazinului începea din nou ajungînd, ca şi mai înainte, la un mediu continental cu păduri, mlaştini şi turbării peste care, într-o fază următoare, au revenit din nou apele mării. Aceste mişcări sacadate s-au repetat de vreo 25 de ori, fiecare începînd cu pietrişuri şi terminînd cu depozitele continentale care conţin cărbuni, reprezentînd ceea ce s-a denumit în ştiinţă „cicluri geologice". Istoria aceasta repetată a fost descifrată de geologi din natura şi din alternanţa rocilor din Bazinul carbonifer al Petroşanilor. Pietrişurile cu care începea fiecare ciclu ne apar astăzi sub formă de conglomerate, nisipurile, sub cea de gresii, mîlurile au devenit argile şi marne iar resturile vegetale s-au transformat treptat, de-a lungul vremurilor, în cărbunii de piatră care alcătuiesc una dintre marele bogăţii ale ţării noastre. Întregul 214
„orizont", conţinînd 25 de strate de cărbuni, însumează o grosime medie de 300 m. Dintre aceste intercalaţii, o mare parte sînt exploatabile şi formează obiectul importantelor şi numeroaselor lucrări miniere din regiune, motiv pentru care a fost denumit „orizontul productiv". În unele locuri ale bazinului, dezvelite astăzi de acţiunea erozivă a pîrîului Sălătruc, se găsesc resturi de scoici care arată o amplă dezvoltare în acele vremuri a bancurilor de stridii, cu caracter local. După încheierea ultimului ciclu, la începutul celei de-a doua părţi a erei neozoice, o vastă invazie a apelor marine distruge din nou coapsa cristalină a munţilor depu-nînd un gros depozit de pietrişuri (pînă la 700 m), cu unele intercalaţii de mîluri şi nisipuri, în care trăiau numeroase scoici şi melci marini. Ca şi pentru cazul precedent, aceste depozite s-au transformat, cu timpul, în conglomerate, gresii şi argile iar resturile de organisme, în fosile a căror prezenţă permite geologilor să fixeze cu precizie timpul cînd a avut loc depunerea, adică vîrsta sedimentelor. În timpurile recente de la sfîrşitul erei neozoice, în Bazinul Petroşanilor se găsea un lac îndulcit, în care trăiau scoici de tipul celor ce se întîlnesc azi în iazuri. În acest lac, apele curgătoare îngrămădeau tot bolovănişuri şi nisipuri cu stratificaţii înclinate încă de la origine, dovedind acţiunea unor cursuri torenţiale. Astfel s-au format, în epocile îndepărtate, depozitele ce au umplut Bazinul Petroşanilor, printre care şi cele ce 215
au generat importantele sale zăcăminte de cărbuni. Marea grosime a stivei de sedimente acoperitoare, ca şi mişcările tectonice ce au urmat, prinzînd zveltul Bazin al Petroşanilor în cleştele dur al munţilor ce-l limitau, au supus cărbunii la presiuni şi temperaturi foarte ridicate provocînd continua lor transformare şi înnobilare, adică îmbogăţirea în carbon. Cum eforturile tectonice nu s-au manifestat cu aceeaşi intensitate în întregul bazin, consecinţa a fost că gradul de carbonificare variază după punctul considerat, uneori chiar în acelaşi strat. Deoarece partea apuseană a bazinului a fost mai puternic zguduită şi fracturată, cărbunii din acest sector prezintă grade mai avansate de carbonificare. Densitatea mare a populaţiei din Bazinul Petroşanilor este o consecinţă a existenţei acestor mari avuţii ascunse în adîncurile pămîntului. Din documentele existente reiese că popularea văii Jiului a început mai ales prin migrarea locuitorilor din Bazinul Haţegului, ceea ce rezultă din însăşi toponimia locală, cam o dată cu exploatarea cărbunilor, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Alte documente istorisesc despre existenţa unor sate (Cîmpul lui Neag, Petrila), încă din secolul al XV-lea. Cărbunele din valea Jiului este încadrat, după cele mai noi clasificări, în grupul huilelor. Obiectivul lucrărilor ce se desfăşoară cu deosebită asiduitate este obţinerea cărbunelui cocsificabil, necesar industriei noastre metalurgice. Lucrările sistematice şi extinderea exploatărilor carbonifere 216
în valea Jiului au dus la creşterea masivă a producţiei de cocs metalurgic. Aparatura modernă şi tehnica avansată au pătruns astăzi adînc în toate minele din valea Jiului. Puţuri cimentate, adînci de sute de metri, şi mii de metri de galerii brăzdează străfundurile subsolului în căutarea vechilor trunchiuri transformate în cărbuni de piatră, pe faţa cărora apar adeseori contururile frunzelor, ramurilor şi ale celorlalte organe vegetale. Apele cristaline ale celor două Jiuri — Romînesc (la vest, între Munţii Vîlcanului şi Retezatului) şi Transilvan (în partea estică, trăgîndu-şi originea din căldările Parîngului) — se tulbură şi se întunecă după ce au trecut prin regiunea carboniferă, datorită deşeurilor rezultate de la exploatări. Ele poartă spre Dunăre, străpungînd inima pietroasă a muntelui prin pasul Lainici-Surduc, mesajul muncii neobosite din bazinul minier de la poalele Parîngului. Calea ferată care însoţeşte cursul Jiului prin tunele şi viaducte, creaţie a muncii patriotice entuziaste a tineretului nostru, între Livezeni şi Bumbeşti, împreună cu şoseaua naţională, paralelă cu ea, reprezintă unicul drum de acces către sud, fiind artera prin care cărbunele ia calea directă spre numeroasele centre industriale din partea sudică a ţării. În afară de această cale, ieşirea din Bazinul Petroşanilor nu se mai poate face decît prin pasul Baniţei, care, după cum am mai arătat, îl leagă prin valea Merişorului cu Ţara Haţegului. Şi aici linia ferată şerpuieşte peste numeroase serpentine, 217
viaducte şi tunele. Şi aici pasul de trecere este foarte pitoresc, străbătînd printr-un petic de depozite pliocene şi prin roci calcaroase ce continuă, cu relieful lor specific, fîşia de calcare jurasice din nord, dinspre Ohaba PonorCioclovina. La Baniţa se exploatează calcar pentru metalurgie. În aceste roci se găseşte una dintre cele mai frumoase peşteri de la noi — peştera Bolii — situată la 8 km de Petroşani. Ea este străbătută de Pîrîul Galben (Jupăneasa), a cărui undă cristalină reunită cu reflexele faclelor pe broderiile pereţilor de calcar dau un farmec deosebit plimbării subterane, ca o recompensă pentru efortul pe care vizitarea grotei îl reclamă încă de la început. În apropierea peşterii se găseşte şi aici ruina unui turn medieval: Cetatea Bolii. În nopţile senine de vară, cînd priveşti spre vale din faţa cabanei de la Parîng, cuprinzînd întregul bazin carbonifer al Văii Jiului, licuricii miilor de lumini ce pîlpîie în vale îţi dezvăluie activitatea febrilă ce pulsează la poalele muntelui. Iar dacă te laşi puţin purtat de gînduri spre îndepărtatul trecut geologic şi încerci să reconstitui peisajul care s-ar fi înfăţişat la acea vreme observatorului de pe Parîng, revezi parcă apele frămîntate ale mării străvechi în care se reflectau razele lunii cu albe sclipiri metalice, ape ce veneau tumultoase să acopere cu depozite noi necuprinsele îngrămădiri de vegetale, din transformarea milenară a cărora a rezultat huila. Constituţia geologică a bătrînului Parîng, de pe vîrful căruia am încercat să 218
reconstituim reprezentaţia timpurilor neozoice, era la acea dată aproape identică cu cea de astăzi. Ea se asemăna într-o mare măsură cu a vecinului apusean, Retezatul. Giganticele forţe ce au luat naştere în orogeneza hercinică au transformat şi aici fundamental caracterele depozitelor acumulate în geosinclinalul carpatic, către sfîrşitul erei paleozoice, ajungînd pînă la acele procese de „ultrametamorfism" care conduc la formarea rocilor granitice. Aici, în Masivul Parîngului, formaţiunile Autohtonului apar de sub masa Pînzei Getice sub forma unei impresionante zone, situată la sud de cursul EV al Jieţului ce merge chiar pe limită (poate o mare falie), şi se prelungeşte apoi spre apus peste izvoarele Lotrului, de-a lungul văii Latoriţei şi pînă la satul de munte Ciunget, situat la vreo 5 km de confluenţa acestora. De aici, limita dintre Pînza Getică şi Autohton ia direcţia spre sud şi sud-est, pînă la Polovragi, localitate cunoscută datorită uneia dintre cele mai frumoase peşteri din ţara noastră, situată pe valea Olteţului, care îşi taie în această regiune sălbaticele sale chei. Această impresionantă zonă muntoasă autohtonă, ale cărei roci au fost scoase la iveală de dalta necruţătoare a eroziunii, de sub rocile Pînzei Getice, alcătuieşte ceea ce se numeşte în tectonică (studiul geologic al modului de suprapunere geometrică a formaţiunilor) o semifereastră şi este cunoscută sub denumirea de ,,semifereastra Parîngului". Pentru înţelegerea termenului, precizăm că denumirea de „fereastră tectonică" se aplică 219
formaţiunilor autohtone ce au apărut sub acţiunea eroziunii de sub o pînză de şariaj, înconjurate de rocile acestea din urmă, din toate părţile, şi că prefixul „semi" arată că aceste formaţiuni, superioare tectonic, nu o înconjură decît parţial. În regiunea Parîngului, Autohtonul ne apare constituit tot din roci granitice, în genere cu aspecte gnaisice, asociate cu şisturi cristaline cu un metamorfism nu prea accentuat. La limita dintre cele două mari unităţi tectonice, apar, ca pretutindeni, roci sedimentare de vîrstă paleozoică şi mai ales mezozoică, cruţate sau slab modificate de acţiunea metamorfismului. Printre aceste roci nu lipseşte formaţiunea de Schela şi nici calcarele jurasice cu efecte carstice de tipul celor citate mai sus, la Polovragi. Turistul care porneşte pe valea Jieţului, spre a poposi apoi la casa forestieră situată la cotul acestui rîu, lasă aşadar spre nord domeniul cristalinului getic în timp ce către miazăzi priveşte spre vîrfurile învolburate ale Cîrjei şi Mîndrei, din domeniul Autohtonului. În prima zonă (getic), altitudinile nu ating 2000 m, fiind cunoscute, în partea lor apuseană şi sub denumirea de Munţii Cîmpii. Valea cu acelaşi nume coboară către NV la localitatea Cimpa, situată pe Jiul Transilvan, în apropierea limitei dintre depozitele Bazinului Petroşanilor şi rocile cristaline ale domeniului getic. Din această porţiune de la nordul Parîngului îşi strînge apele Jiul Transilvan, pe versantul său sudic, adică din culmea ce alcătuieşte cumpăna apelor dintre Jiu şi 220
Lotru, cuhne ce formează în acest sector însăşi graniţa de răsărit a regiunii Hunedoara. Dintre vîrfurile mai importante cităm Capra (1929 m), Fometescu (1967 m), Buha (1905 m), Cotul Ursului (1887 m) şi vestitul masiv Poiana Muierii (1757 m). Aici au loc anual celebrele „nedei", ocazii de întîlnire între ciobanii din toată regiunea, conform unei străvechi tradiţii. De altfel, atare datini se întîlnesc şi în alte colţuri ale munţilor noştri, cum este vestitul Munte Găina din Apuseni sau chiar la obîrşia Lotrului. Denumirea a rămas imprimată în toponimie în cazul Muntelui Nedeiu dintre Latoriţa şi Obîrşia Olteţului. Spre miazăzi formaţiunile Pînzei Getice se întind, pe stînga Lotrului, pînă sub vîrful Ciobanu (1946 m), pe la Boianu şi Huluzu. Către apus ele vor constitui de acum înainte patul Lotrului pînă aproape de Brezoi, ceva mai sus la vărsarea sa în Olt. Pe versantul sudic al văii Jiului Trasilvan, ele se prelungesc în Munţii Şureanului sau Sebeşului, ce se continuă spre apus cu Munţii Cibinului sau Cindrelului. Aceştia vor constitui, în continuare, înălţimile remarcabile ce străjuiesc malul stîng al Lotrului, cunoscute sub denumirea de Culmea Cîinenilor. Ca şi în întregul domeniu al Pînzei Getice, rocile predominante le constituie diferitele tipuri petrografice de gnaisuri şi de micaşisturi. Primele au aspecte ceva mai compacte decît micaşisturile, care sînt în genere foioase, strălucitoare-argintii, cînd conţin multă mică albă şi de culori brune221
roşcate către negru, cînd acest mineral foios este mica neagră sau biotitul. Domină gnaisurile, micaşisturile fiind cu totul subordonate, în Dealul Cîmpii (1169 m), între valea cu acelaşi nume şi Jiul Transilvan. Culoarea gnaisurilor variază uneori către negru, datorită apariţiei unor mari cantităţi de amfiboli ce conduc spre rocile amfibolitice (partea de apus, între Jieţ şi Dealul Lolei, 1322 m). Subordonat, mai ales sub Dealul Sterminosu (1422 m), dar şi în alte puncte din bazinul văii Cîmpii şi văii Ciorganu, se găsesc calcare şi dolomite cristaline de culoare albă, uneori frumos cristalizate, asemenea unor marmuri, conţinînd, alături de cristalele de calcit şi dolomit, minerale de tipul celor ce se produc în apropierea vechilor mase de topituri fierbinţi care ne apar astăzi sub formă de roci intruzive. În alte regiuni, cum este în vîrful Muncelu Jieţului (1560 m), aceste roci prezintă transformări care le apropie, în diferite grade, de rocile cu metamorfism foarte slab, chiar de filite. Un alt caracter al rocilor domeniului Getic este că sînt străpunse în toate sensurile de roci cu cristale foarte mari de cuarţ, feldspat şi mică albă, de culoare albă pînă la roz-gălbui, denumite pegmatite. Aceste roci formează intercalaţii de dimensiuni diferite, uneori de sute de metri, alteori centimetrice, dovedind că s-au insinuat în rocile cristaline sub forma unor soluţii de natură granitică. Aceste roci apar pretutindeni printre şisturile domeniului Getic. În fine, în serie mai 222
apar mase, uneori destul de puternice, de roci eruptive, închise la culoare, de tipul dioritelor, din a căror metamorfozare iau naştere roci negre amfibolitice, întîlnite în sectorul pe care-l prezentăm, mai ales în vîrfurile importante (vîrful Ciobanu pînă la vîrful Coriciu (1858 m), vîrful Capra, Muncelul Cîmpii (1556 m), Fometescu etc). Datorită faptului că domeniul Getic se dezvoltă în lungul văii Lotrului, geologii l-au denumit încă de mult: cristalinul Lotrului. Drumeţul care poposeşte la casa de adăpost Voievodul (950 m), fie că pleacă spre miazăzi către Parîngul propriu-zis, fie că se îndreaptă spre culmile de la nord de Jiul Transilvan, din Masivul Şureanului către vîrful Smida (1776 m) sau Vîrful lui Pătru (2130 m) din inima acestui masiv, parcurge formaţiunile geologice ale seriei Getice sau cristalinului Lotrului. Abia acum pătrundem în masivul propriu-zis al Parîngului, alcătuit din formaţiunile domeniului Autohton pe care le-am citat ceva mai sus. Dezvoltarea lor tipică în acest sector carpatin a determinat pe geologi să le dea chiar şi denumirea de „cristalinul Parîngului". Se dezvoltă larg la miazăzi de cursul EV al văii Jieţului, din avale de „Barăci", înglobînd cele mai frumoase vîrfuri ale masivului, pe care gheţarii timpurilor reci cuaternare le-au şlefuit în mod impresionant. Structura geologică este complexă, fiind dominată de două tipuri de roci. De o parte se găsesc şisturi cristaline cu metamorfism în genere mai scăzut decît ale seriei de Lotru, roci 223
amfibolice de culoare închisă (gnaisuri şi amfibolite, rezultate probabil din metamorfozarea unor vechi gabbrouri) asociate cu roci cloritice, provenite din gresii şi argile, precum şi din şisturi verzi, rezultate din transformarea unor vechi cenuşi vulcanice. Al doilea tip de roci sînt cele granitice, foarte caracteristice, adeseori gnaisice. Alcătuirea lor mineralogică variază de la granite pînă la dioritele cuarţifere. La limita cu şisturile cristaline ale seriei precedente s-au produs fenomene ale metamorfismului de contact. Dacă plecăm de la cabana Parîng (1680 m) suim prin seria şisturilor cristaline citată, la vîrful Parîngului (2075 m) şi, de aici, pe un drum destul de abrupt, dar cu minunate perspective, printre elegante căldări glaciare în care zăpada persistă pînă tîrziu în vară, ajungem la stîncosul vîrf Cîrja (2408 m), la poalele căruia se găseşte o mare zănoagă, din care-şi trage obîrşia valea Mijei, principalul afluent al Jieţului. Suişul este obositor, pe serpentine pieptişe şi acoperite adesea de grohotişurile cărate de torenţi, astfel că popasul pe vîrf este necesar şi obligatoriu. Ajunşi aici, perspectiva, la care nu ne-am mai gîndit pe traseu, datorită efortului fizic, ne transpune deodată în lumea feerică a crestelor stîncoase iar privirile ne ajung departe de-a lungul arcului carpatic sau în depresiunile care îl flanchează. Dacă drumeţul, după ce s-a odihnit cîteva minute, are curiozitatea să examineze şi pietrele din îngrămădirea grohotişului, poate uşor recunoaşte caracterul 224
şistos al rocilor seriei de Parîng şi culoarea verde sau închisă, dată de amfiboli şi de clorit, căci vîrful Cîrja se găseşte în plină serie şistoasă. De aici, către NE, şerpuieşte ca o potecă, adeseori deasupra norilor, o creastă pleşuvă din care răsar la tot pasul stînci ascuţite, acoperite cu licheni sau se trece, chiar în plină vară, peste pîlcuri de zăpezi tasate ce acoperă săritori peste prăpăstii. Această cărare de piatră, pe care, dacă vremea este frumoasă, o parcurgi ameţit de beţia înălţimilor, fără a mai resimţi nici măcar oboseala provocată de escaladarea Cîrjei, te conduce spre punctul cel mai înalt al Carpaţilor Meridionali dintre Dunăre şi Olt, la vîrful Mîndra (2529 m). Dominînd maiestuos asupra uriaşilor împietriţi care-l înconjură, acest pisc ne înfăţişează în zilele senine caleidoscopul celor mai impresionante imagini smulse din povestea glaciaţiei cuaternare. Este lumea circurilor şi a morenelor. O mare de bolovani a încremenit pe versanţii ce coboară în căldări fără fund, în ale căror abisuri sclipeşte cînd şi cînd, printre pîlcurile răzleţe de nori, apa unor iezere minuscule, cum ar fi lacul Mîndrei din care îşi trage obîrşia valea Jieţului. În căldările de la poalele crestei ce uneşte vîrful Parîng cu Mîndra se mai găsesc două mici iezăre glaciare: Lacul Roşiile (între Mîndra şi Cîrja) şi lacul Stînei (la nord de acesta), ambele dînd naştere la pîraie ce se unesc cu apele Jieţului. Pînă departe se desprind creste ruiniforme, văi în formă de U autentice, se recunosc roci rotunjite ca spinările de berbeci etc, 225
oferind cel mai variat material studiilor de glaciologie. Vîrful Mîndra1 se găseşte în seria şistoasă, chiar în apropiere de marea masă granitică ce se dezvoltă la sud şi la est, în zona influenţată „la contact" de fierbinţeala topiturii granitice sau de fluidele care au produs poate însăşi granitizarea rocilor pe care le-au pătruns. Aceste roci, denumite corneene, alcătuiesc zone mai mult sau mai puţin continue la contactul cu roca granitică, fiind caracterizate printr-o seamă de minerale speciale. Alteori însă, contactul este net fără aceste influenţe. Rocile acestea sînt mai compacte, mai dure decît şisturile din care provin. Mineralul nou este numai granatul, cu aspect granular, de regulă, de culoare brună-roşcată. Corneene cu granat se găsesc în Parîng, în regiunea vîrfului Slăvei (2375 m)2, situat la NE de Cîrja, unde seria şistoasă este pătrunsă de mici mase granitice. Dar să revenim pe vîrful Mîndrei. Spre est şi nord-est culmea, flancată de impunătoare relicte glaciare, trece prin vîrfurile Gruiu (2366 m), Setea (2378 m) şi Coasta lui Rusu (2306 m) către 1
După măsurători mai recente, se pare că înălţimea Mîndrei este de 2 519 m. Cercetătorii toponimiei afirmă că denumirea din hărţi este dată greşit şi că ar trebui denumit de fapt Parîngul Mare, numele de Mîndra fiind dat de ciobani unui munte situat la circa 1/2 km mai la sud, înalt de 2 324 m (după I. Co-nea, în Monografia geografică o R.P.R., 1960). 2 Care posedă şi el o căldare şi un lac glaciar la poale. 226
izolatul Munte Găurile, spre iezerul Cîlcescu. Spre apus se dezvoltă o largă zonă parcursă de ape tributare văii Jiului (bazinul văii Polatiştea), cu vîrfurile Cîrligul Prisloapelor (2018 m) şi Stolniţa (1759 m) în care se găsesc numai roci granitice, mai ales cu caractere gnaisice, de culoare deschisă. La vest de acestea, după o bandă de şisturi, se dezvoltă larg formaţiunea de Schela. La miazăzi de culmea Mîndra-Coasta lui Rusu, clocotesc numeroase pîraie cu versanţi stîncoşi care dau naştere văii Gilortului. Apa sa străbate mai întîi o nouă fîşie de şisturi cu metamorfism mai slab, ce se prelungeşte pînă departe dincolo de valea Jiului, pe care o atinge între schitul Locurile Rele şi satul Păiuşi, trecînd şi pe la schitul Lainici (unde s-a refugiat Tudor Vladimirescu, în 1817), denumită din acest motiv seria de Lainici-Păiuşi. Gilortul îşi poartă apoi apele prin rocile granitice spre a ajunge în zona dealurilor alcătuite din sedimentele noi ale Depresiunii Getice, la orăşelul de munte Novaci. Să ne despărţim de vîrful Mîndrei şi, pe la curmătura prăpăstioasă a Pietrei Tăiate (2306 m), să coborîm în una dintre cele mai minunate căldări ale Carpaţilor noştri, punct turistic de mare atracţie în Masivul Parîngului, străjuită de Munţii Coasta lui Rusu, Urdele Ştefanu şi Cărbunele, căldare ce adăposteşte iezerul Cîlcescu de unde îşi culeg izvoarele apele Lotrului. Recomandăm în mod deosebit drumeţului amator de reale frumuseţi naturale, şi nu de recordurile care nu-i dau nici răgazul să gîndească, să poposească o noapte cu 227
cortul în căldarea Cîlcescu, pe malul lacului, printre păduri seculare de jnepeni ce se tîrăsc parcă pe stîncile cenuşii-gălbui, spre a ajunge cît mai aproape de culmi. Oglindirea crestelor şi jocul norilor albi sau plumburii în unda albăstruie creează imagini pe care nici o mînă de artist nu le va putea zugrăvi vreodată. În amurg, cînd liniştea pare că se materializează, începi să descifrezi freamătul tainic al muntelui: alături de zumzetul gîzelor şi al izvoarelor, percepi zgomotul discret produs de rostogolirea unei pietre sub copita fină a caprei-negre şi chiar chemarea prelungă a acestui romantic locuitor al culmilor, ciripitul scurt al păsărelelor de stîncă, cu culori ce se deosebesc extrem de greu de pe fondul stîncilor, zgomotele produse de salturile păstrăvilor (ale căror contururi, neînchipuit de mari, te impresionează mai ales în faptul dimineţii, cînd apa este de o claritate neverosimilă). Iar dacă îţi ridici privirea spre bolta albastră, zugrăvită cu minusculi nori albi, întîlneşti formele negre şi maiestuoase ale vulturilor şi parcă auzi foşnetul pe care-l produc despicînd aerul pur al înălţimilor. Asemenea unui organism viu, muntele îşi trăieşte viaţa. Închizi ochii şi parcă nu-ţi vine a crede că stai culcat pe stînci care cu milioane de ani în urmă erau o topitura fierbinte ce se închega încet la mii de metri sub pămînt şi nici că în vremurile recente ale cuaternarului gheaţa dură ca sticla săpa cu forţe gigantice piatra granitului modelînd căldarea ce adăposteşte lacul Cîlcescu. 228
De aici putem pleca acum la vale pe firul Lotrului care se îndreaptă spre nord, sau să rămînem în căldarea Găurilor. La nord de acest munte se găseşte limita între Pînza Getică şi Autohton, de-a lungul căreia se continuă fîşia de sedimente parăutohtone de pe valea Jieţului, asociate cu şisturi de culoare verde, calcare, esii feldspatice şi conglomerate. Tot aici se mai întîlnesc şi roci eruptive bazice ţîşnite probabil pe la mijlocul i mezozoice. Dar să întovărăşim mai departe unda pede şi înspumată a Lotrului, spre punctul în care valea coteşte brusc luînd direcţia EV, adică spre „obîrşia" rîului. Aici ni se deschide o întinsă padină, care a avut desigur o importanţă deosebită în trecutul poporului nostru, mai ales în zbuciumul răzmeriţelor şi în viaţa pastorală. Denumirea de obîrşie se atribuie de către unii cercetători ai toponimiei faptului că ciobanii numesc Lotru doar cursul de apă din avale de acest punct, cel cu direcţia EV. Aici se uneşte valea ce pleacă din lacul Cîlcescu, denumită de localnici pîrîul Cîlcescu (pentru drumeţi începutul văii Lotrului), cu pîrîul Pravăţului care descinde de la nord la sud, din vîrful Poiana Muierii. La Obîrşie ne întîmpină o cabană primitoare, iar nu departe de aceasta se mai găseşte încă o veche stînă, proprietatea bătrînului şi ciudatului Ghişe, nume cunoscut tuturor turiştilor care au străbătut aceste locuri. Tot aici coboară şi largile serpentine carosabile ale „drumului strategic" care pleacă de la Novaci şi trece munţii la Sebeş (143 km) şi 229
Poiana peste masivul şi prin valea cu acelaşi nume, pe la cantonul Tătărau, cabana Oaşa şi Şugag. O ramificaţie a drumului străbate culmea Căpăţînii, care străjuieşte la miazăzi valea Lotrului, coborînd la Gura Latoriţei (la vărsarea Latoriţei în Lotru). Balada populară leagă numele Lotrului şi al Latoriţei de idila a două personaje legendare, aşa cum face de altfel şi cu numele Mîndrei, Parîngului şi negativului personaj Cîrja. De la Obîrşia Lotrului, direcţiile în care se pot face excursii sînt numeroase. Spre nord, drumeţul poate pleca de la Poiana Muierii spre cabana (1734 m), lacul şi vîrful Şurianu (2061 m) sau să coboare pe la Vîrful lui Pătru pînă la confluenţa Văii Frumoasei cu apa Sebeşului, la cabana Oaşa (1207) m). Spre răsărit poate porni pe drumul ce urcă spre vîrful Cindrelului (2245 m), sub care se găseşte de asemenea un lac glaciar. Tot din acelaşi punct se poate coborî în valea Sadului sau peste vîrfurile Rozdeşti, Niculeşti, Beşineu, pentru a ajunge la frumoasa staţiune Păltiniş, locul preferat al sibienilor pentru odihnă la sfîrşit de săptămînă, mai cu seamă iarna cînd pantele de schi sînt minunate. Cu aceste elemente am pătruns însă în Munţii Sebeşului şi ai Cibinului, care se dezvoltă la nord de Lotru. De la Obîrşie şi pînă la Brezoi, Lotrul străbate seria cristalină Getică, ce-i poartă numele, alcătuită din gnaisuri şi micaşisturi cu metamorfism avansat străpunse de pegmatite, ca de altfel întregul masiv muntos citat mai sus. Dacă cobori pe Lotru de la Obîrşie, treci pe la stîna de 230
sub Baiu sau stîna lui Papuc, după numele unui cioban, fost haiduc, apoi te opreşti la staţia Puru, de sub vîrful cu acelaşi nume. De aici poţi continua drumul pe Lotru, pe la lacul Vidra, pînă la vestitele Cataracte, în care apele înspumate se prăvălesc pe lespezi uriaşe de gnaisuri pătrunse de pegmatite, şi pe la vechea staţiune de funicular Balindu, sau poţi tăia drumul pe Mănileasa scurtîndu-1, dar lipsindu-te şi de o seamă de obiective turistice interesante. Ajungi astfel la frumosul sat de munte, Voineasa (560 m), de unde o cale ferată îngustă, construită, în anii puterii populare, te duce pînă la staţia Lotru, punctul de vărsare a acestui rîu în Olt. Pe tot cursul Lotrului, din amunte de gura Latoriţei, în corpurile de pegmatite se găsesc frumoase cristale lamelare de mică albă a căror exploatare s-a făcut şi se face chiar în inima muntelui (la Cataracte şi pe Mănileasa). Drumul care urmăreşte firul Lotrului ne mai aminteşte însă şi de crunta exploatare a pădurilor de către fostele societăţi străine şi autohtone care utilizau cursul rîului pentru plutirea trunchiurilor de brazi tăiaţi fără omenie de pe culmile şi flancurile munţilor. Datorită defrişării, în urma ploilor torenţiale, Lotrul rupea şi cara adeseori la vale porţiuni întregi de munte, distrugînd aşezăminte omeneşti, inundînd sate şi şosele. Pe versantul nordic al Lotrului, în rocile Geticului (gnaisuri cu mică neagră) se găsesc vîrfurile Piatra Albă şi Ştefleşti (vecinul sudic al Cindrelului), Balindru (deasupra staţiunii cu 231
acelaşi nume) şi Dobrunu (cu o cabană de vînătoare). Din vîrful Sterpu (2146 m) îşi trage originea valea Păscoaei ce şerpuieşte numai prin gnaisuri, fiind însoţită de o linie îngustă forestieră preţuită de turişti; Vîrful Robu este cunoscut pentru luptele din primul război mondial. Deasupra satului Malaia, situat cam la jumătatea distanţei dintre Voineasa şi gura Lotrului, se ridică peretele abrupt al Molidvişului, la limita dintre două tipuri de gnaisuri. În culmea de pe versantul sudic al Lotrului apar mai ales rocile seriei Parîngului, şisturile domeniului Getic găsindu-se doar în partea estică, spre Olt. În masa lor sînt sculptaţi munţii Balota, Cocora, Smeurătu, Breota (2080 m), vîrfuri a căror panoramă încîntă în amurg pe drumeţul ce poposeşte o noapte în satul Malaia. De asemenea, un intrînd sudic de roci getice constituie munţii Miru, Mirăuţu şi Puru, stabilind legătura cu cele din Parîng, citate mai înainte. Între Munţii Breota şi Cocora se dezvoltă o masă importantă de serpentinite rezultate din metamorfozarea unor vechi roci eruptive, de culoare închisă. Să pornim acum, într-o excursie, pe culmea Căpăţînii, adică pe versantul sudic al Lotrului, pe şoseaua alpină ce şerpuieşte pe culme, plecînd de la Novaci între văile Lotrului şi Latoriţei, pînă dincolo de satul Ciunget (848 m), pentru a vedea cum se dezvoltă la răsărit de valea Gilortului şi de lacul Cîlcescu granitele şi şisturile Autohtonului, pe a căror limită apar pretutindeni, de sub învelişul 232
Pînzei Getice, roci nemetamorfozate, de vîrstă mezozoică, prinse de marele fenomen de încălecare. Localitatea Novaci (580 m) este situată la marginea nordică a Depresiunii Getice, într-o regiune cu roci sedimentare noi depuse în apele mărilor şi lacurilor ce scăldau poalele sudice ale Parîngului, în apropierea limitei cu străvechile roci granitice şi gnaisice ale colosului ce se ridică astăzi cu peste 2000 m deasupra sa. Doar la cîţiva kilometri spre est de Novaci se găseşte, pe apa Galbinei, satul Baia de Fier, la nord de care apar calcarele jurasice cu vestita Peşteră a Muierii. Denumirea peşterii este moştenită din timpuri istorice, fiind locul de refugiu al femeilor în timpurile invaziilor duşmane. O catedrală subterană, cu turnuri, portaluri şi dantelări gotice, întîmpină pe vizitator. Frumuseţea acestor sculpturi ale naturii a fost valorificată în mod artistic prin instalarea becurilor electrice, printre stalactite şi draperii, ce s-a făcut în ultimii ani. Numeroasele schelete ale urşilor de peşteră au fost găsite încrustate în calcar, amintind de vechii locuitori ai acestor întunecimi. Tot aici s-au recunoscut de altfel şi resturile omului paleolitic şi ale animalelor vînate de el. Suind pe valea Galbinei, ajungi la Muntele Cerbu (1648 m), în apropiere de izvoarele Olteţului, unde filitele slab metamorfozate conţin zăcăminte de grafit. Spre răsărit, la 7 km de Baia de Fier, Olteţul taie în calcare pitoreştile sale chei de la Polovragi, 233
localitate cunoscută pentru peştera cu acelaşi nume şi pentru un schit care datează din veacul al XVIIlea. Dar să pornim de la Novaci spre nord. Şoseaua alpină în serpentine scurte, cu privelişti admirabile, înghite denivelări de sute de metri, ajungînd, după numai 22 km, la cabana Rînca, de unde coboară apoi, pe alte serpentine tăiate în rocile domeniului getic al Muntelui Ştefanu, la Obîrşia Lotrului. Acest drum atinge în Muntele Păpuşa cota cea mai înaltă din ţara noastră pentru şosele carosabile (2125 m). El străbate prin roci granitice şi gnaisuri, cu unele apariţii de şisturi cristaline cuarţitice cu clorit din seria LainiciPăiuşi şi de amfibolite, în regiunea Muntelui Păpuşa. De data aceasta însă, în loc să pornim pe serpentine spre Obîrşia Lotrului, vom coti spre est peste frumosul Munte Urdele, de 2166 m (mai exact, prin pasul Urdele), unde se găsesc calcare marmorizate asociate cu şisturi verzi cloritice, străpunse de serpentine, cu lentile de azbest, mineral utilizat mai ales ca izolator termic şi electric. Drumul parcurge aici un platou mînunat acoperit cu iarba, de unde se deschide o frumoasă perspectivă care nu rămîne cu nimic mai prejos faţă de oricare alt punct de vîrf din Carpaţi. Spre apus tronează, asemenea Olimpului, arătîndu-şi colţii pietroşi printre negurile călătoare, Masivul Parîng. Spre miazănoapte descind serpentinele spre Obîrşia iar dincolo de Lotru, culmile rotunde acoperite cu păşuni alpine ale Cindrelului. Dar dacă vremea este senină sau cel puţin dacă 234
negurile se sparg cînd şi cînd, îţi apare în faţă priveliştea de neuitat a izvoarelor Latoriţei, care coboară dintr-un amfiteatru grandios, dar liniştitor prin formele sale de relief, conturat de munţii Bora, Cărbunele, Ştefanu şi Urdele. Pe la Coasta Benghii (1880 m) se poate coborî în vale şi înnopta la o cabană forestieră. Munţii Muntinu Mare şi Muntinu Mic, unde primăvara auzi chemarea de dragoste a cocoşului-de-munte, a cărui nălucă ţîşneşte din jnepenişul secular, completează o parte din minunatul decor de la izvorul Latoriţei. După ce se aruncă spumegînd într-o cascadă, Latoriţa îşi rostogoleşte apoi apele de o claritate neverosimilă pînă dincolo de Ciunget, pe un pat de stîncă albă sau verzuie, alcătuită din gnaisuri granitice cu intercalaţii de roci amfibolice sau epidotice (denumirea vine de la mineralul epidot, colorat în verde-măsliniu, care le pigmentează). Dar pe culme, şoseaua alpină şerpuieşte printre stînci şi păşuni alpine cu nesfîrşite turme de oi, peste pripoare pietroase, încrucişîndu-se cu străvechi drumuri pastorale, ca o panglică albă, aninată de flancurile muntelui. După ce străbate o porţiune pe la Muntele Puru, unde apare un intrînd de Getic, calea se angajează în seria sedimentară a parautohtonului. În faţă se ridică vîrful calcaros al Pietrelor iar în stînga excursionistul poate cobori la stîna cu acelaşi nume, unde este întîmpinat de figurile zîmbitoare ale ciobanilor ospitalieri. În timp ce pe culme drumul te duce, prin ruiniforme calcare albe, pe la 235
Boarneşu, Turcinu (1960 m) şi Fratoşteanu (1830 m), munţi populaţi de nesfîrşite ciopoare, flancul muntelui, pînă în valea Vidruţei (afluent al Lotrului în apropierea cabanelor de la Puru), este alcătuit din şisturile argiloase negre ale formaţiunii de Schela, pe care o întîlnim la tot pasul pe limita dintre Autohton şi Getic. De sub Munţii Turcinu şi Fratoşteanu îşi trage originea apa Rudăresei a cărei direcţie este tot estică şi se varsă în Latoriţa la Ciunget. Culmea nu mai şerpuieşte de acum înainte printre Latoriţa şi Lotru, ci printre afluenţii lor, Rudăreasa şi Mănileasa. După ce am trecut o zonă cu şisturi metamorfozate slab, de culoare verde, provenite din vechi cenuşi vulcanice, puternic dezvoltată la izvoarele Rudăresei, iată-ne din nou în granitele gnaisice, ce ne-au însoţit încă de pe culmea Parîngului şi care ţin pînă la Ciunget (cu un petic de calcare la Piatra Albă). În depărtare, dincolo de Latoriţa, în zilele senine, îţi fură privirea vîrful Tîrnovului, care domină către miazăzi. Cel ce colindă munţii Latoriţei găseşte perspective şi locuri minunate pe culmile calcaroase ale acestor doi munţi (Tîrnovu Mare şi Mic) cu o variată floră alpină, cu păşuni întinse, ciopoare şi ciobani primitori. De aici turiştii pot ajunge uşor la izolatul vf. Nedeiu care domină peisajul şi al cărui nume ne aminteşte de vechile tradiţii pastorale. Un nou drum carosabi duce de pe Latoriţa pe Valea Repedea, la exploatările forestiere de pe Muntele Funicelu, sau spre nu mai puţin sălbatica Curmătură a Olteţului care, 236
împreună cu vîrful Igoiu, străjuieşte versantul drept al Latoriţei. La sud de Curmătură curg spre Polovragi apele spumoase ale Olteţului. Pretutindeni roca preponderentă este granitul gnaisic sau gnaisul granitic, cînd mai compact, cînd mai şistos, de culoare mai albă sau mai întunecată, datorită amfibolilor şi cloritelor, uneori asociat cu amfibolite şi cu şisturi de diferite feluri, mai ales cu şisturi verzi. După această scurtă divagare în lumea Munţilor Latoriţei, să revenim la şoseaua alpină care coboară acum în serpentine scurte, spre satul Ciunget, printre poieni întinse, presărate cu mesteceni picturali, răsunînd în toiul verii de cîntecele colectiviştilor la coasă sau la strînsul fînului. De sub Piatra Albă ne continuăm drumul printre rocile Pînzei Getice pe care le-am examinat mai înainte. Drumul coboară, în sfîrşit, pe valea Lotrului care s-a lărgit şi al cărui debit a crescut mult, mai ales în avale de gura Latoriţei, dar a cărui apă este parcă aproape tot atît de curată, de cristalină, ca şi sub stîncile Cîlcescului. Pornim în goana maşinii sau trenuleţului spre Brezoiu, orăşel submontan, cu o dezvoltată industrie forestieră şi, într-o oarecare măsură, minieră. Geologia este în împrejurimile sale deosebită atît în domeniul rocilor cristaline, cît mai ales în al celor sedimentare din minusculul bazin ce-i poartă numele. Înainte de despărţire, mai aruncăm o privire spre apus, către îndepărtatele izvoare ale Lotrului, 237
a cărui undă a spart de-a lungul veacurilor rocile atît de dure ale munţilor, realizînd cea mai frumoasă vale longitudinală din ţara noastră. Sună parcă ultimele acorduri ale simfoniei pastorale, cu care Beethoven îşi încheie imnul de preamărire a naturii şi forţelor omului care o străbate şi o supune. Ne îndreptăm spre gara Lotru purtînd cu noi nenumărate impresii, imaginile tăiate în stîncă, freamătul brazilor şi jnepenilor uniţi cu murmurul atît de sugestiv al celor două rîuri de cristal: Lotrul şi Latoriţa. 5. Valea Oltului şi Muntele Cozia Altădată drumul care duce de la Piteşti la Rîmnicu Vîlcea era o problemă. Două şosele carosabile conduceau în această direcţie: una prin voievodala aşezare de la Curtea de Argeş, peste Dealul Comarnicului care, mai ales primăvara cînd ploile se infiltrau adînc, devenea patria porniturilor pe versanţi, iar a doua era cunoscuta, dar temuta şosea peste Dealul Negru, cu multe curbe scurte, abrupte şi întortocheate, unul dintre locurile ce deţineau recordul accidentelor. În anii puterii populare, în urma refacerii şi construirii căilor de comunicaţie de pe întregul cuprins al patriei, drumul peste Dealul Negru a devenit tot atît de simplu ca oricare altul, iar de curînd au dispărut, ca prin minune, aproape toate curbele şi pieptişurile. Printr-o serie de lucrări de întărire a substratului s-a ajuns la realizarea unei şosele 238
asfaltate care, prelungindu-se către nord, de-a lungul văii Oltului, scurtează în mod simţitor, faţă de drumul clasic, Valea Prahovei — Braşov, călătoria pînă la Sibiu, de unde apoi drumurile se ramifică spre Cluj şi spre partea apuseană a ţării. Dacă din viteza maşinii sau într-un moment de oprire, călătorul aruncă o privire asupra malurilor pe care excavatoarele şi tîrnăcoapele l-au sfărîmat pentru deschiderea drumului, recunoaşte uşor depozite mobile, mai ales pietrişuri şi nisipuri, uneori cu stratificaţie oblică sau încrucişată, alternînd local cu strate de argilă şi marnă cenuşie, roci pe care ploile le transformă, mai ales primăvara şi toamna, într-un noroi urîcios. Aceste depozite joacă adesea feste tehnicienilor, muindu-se, deplasîndu-se apoi pe patul de argilă şi dînd naştere astfel la pornituri sau alunecări de teren. Problemele de geologie tehnică sau inginerească ce se ridică în faţa constructorilor care execută atare lucrări sînt complicate; pentru buna lor soluţionare, este nevoie de o temeinică cunoaştere a alcătuirii geologice. Cititorul care a urmărit expunerea noastră de pînă aici poate deduce că aceste depozite nu reprezintă, în bună parte, decît sedimentele haotice îngrămădite de ape în lacul care luase naştere în timpurile de la sfîrşitul erei neozoice, sau, cu un termen întrebuinţat în geologia stratigrafică, la sfîrşitul pliocenului, peste amplasamentul Depresiunii Getice. Această depresiune constituia în timpurile de la sfîrşitul 239
erei mezozoice şi în era neozoică un bazin marin ale cărui ape scăldau flancurile Carpaţilor Meridionali, acumulînd, la poalele lor, materialele desprinse şi cărate de torenţi şi de valuri: marea Depresiunii Getice. Numeroase golfuri pătrundeau în toate interstiţiile uscaturilor ce o mărgineau. În timpul erei neozoice, întregul arc carpatic şi-a continuat ridicarea cu mişcări mai mult sau mai puţin pronunţate, a căror vîrstă a fost determinată în mod riguros de geologi după natura sedimentelor depuse în mările acelor vremuri, după raporturile dintre acestea şi cele ce le-au urmat şi mai ales după caracterele resturilor organice sau ale fosilelor. Cea de pe urmă fază de ridicare, denumită şi „faza valahă", s-a manifestat la sfîrşitul pliocenului, puţin înaintea apariţiei omului, dacă nu chiar şi după acest eveniment. După cum rezultă din nivelul la care au fost înălţate în vîrful Măgurii Odobeştilor (1 001 m) depozitele din pliocenul superior, numai în această fază, Carpaţii s-au ridicat cu cel puţin 1 000 m. Urmarea înălţării a fost deplasarea ţărmului mării din ce în ce mai către miazăzi şi, ca urmare, vîrsta sedimentelor este cu atît mai recentă, cu cît ne deplasăm de la nord la sud. În drumul nostru peste Dealul Negru ne găsim în domeniul celor mai recente depozite ale acestui lac. De pe punctul culminant al primului deal pe care ajungem, mai ales primăvara, „cînd umbra e încă rară", ca să parafrazăm pe Topîrceanu, şi toamna, cînd arborii s-au 240
desfrunzit, se conturează la orizont nostalgica formă a Munţilor Făgăraşului, ca o nălucă azurie ce dispare curînd. Ne găsim aici pe dealul sau pe Platforma Cotmenei, din care îşi trag originea apele rîului cu acelaşi nume şi ale rîului Vedea, ape ce se unesc şi descind spre Dunăre, împreună cu Teleormanul, rîu ce-şi are izvoarele în dealurile de la apus de Piteşti. Văile sînt larg deschise, mărginite de surpături şi se desfăşoară într-o reţea ce adeseori face meandre datorită denivelărilor reduse. Culmile dintre pîraie, denumite interfluvii, sînt acoperite de pietrişurile depuse de rîuri. În cursurile lor superioare, aceste rîuri dezvelesc şi pietrişuri ce se admite că ar reprezenta umplutura finală a lacului pliocen. Sub ele se găsesc nisipuri, argile şi marne, prin care drumul coboară pe la Deduleşti în valea Topologului. Din valea Topologului suim din nou şi iată-ne la Milcoi, pe o culme cu frumoase perspective (cota 662)1, de unde coborîm la Blidari, pe valea Sîmnicului, micul afluent pe stînga al Oltului. Aici întîlnim drumul ce duce la Curtea de Argeş şi ne găsim în formaţiuni pliocene de vîrstă cu puţin mai veche, aparţinînd subetajului denumit de geologi, după locurile noastre, dacian. El cuprinde roci marnoase şi nisipoase. Formaţiunea se dezvoltă masiv atît la stînga Oltului, pînă dincolo de Curtea de Argeş şi Cîmpulung, cît şi la dreapta acestui rîu, pe la sud de Ocnele Mari, într-o fîşie mai îngustă, cu fosile 1
Dealul Negru propriu-zis 241
de apă dulce şi uneori cu strate de cărbuni de calitate inferioară celor din Bazinul Petroşanilor.
242
Aceşti cărbuni amintesc perfect lemnul din care au luat naştere, fiind denumiţi „ligniţi xiloizi" (ambii termeni rezultă de la cuvîntul lemn în limbile latină, respectiv greacă). De multe ori ei alcătuiesc strate groase de peste 1—2 m, fiind exploatabili. Sînt unanim cunoscute minele de la Schitu Goleşti; de curînd au fost descoperite mari zăcăminte în apropiere de Tg. Jiu, la Rovinari, unde exploatările se fac în cariere, iar stratul de lignit are remarcabila grosime de peste 10 m. Priveliştea pe care am admirat-o de pe ultimul deal, înainte de a coborî la Rîmnicu Vîlcea, ne-a înfăţişat spre apus munţii de la izvoarele văii Olăneştilor, a căror porţiune nordică îşi dă mîna cu lanţul Munţilor Lotrului: Stogu, Vînturariţa (1816 m), Vioreanu (1890 m), Buila (1809 m). La nord ne apare muntele ce domină valea Oltului, purtînd un nume istoric binecunoscut tuturor, Muntele Cozia (1677 m). El se înalţă solitar peste dealurile dintre Rîmnicu Vîlcea şi Călimăneşti, asemenea unui frate mezin al Munţilor Făgăraşului, a căror panoramă are parcă egoismul de a ne-o acoperi spre a o oferi însă, cu o dărnicie de-a dreptul impresionantă, celor ce au făcut susţinutul efort de a-1 escalada pînă în vîrf. Curînd ne apare albia largă a Oltului cu perspectiva oraşului Rîmnicu Vîlcea. După puţin timp, trecem podul de fier în plăcutul şi curatul orăşel situat la poarta Olteniei. Obiectivele turistice care ni se deschid din acest centru sînt 243
multiple, iar constituţia geologică a dealurilor şi munţilor dimprejur este variată. La sud de Rîmnicu Vîlcea, în anii puterii populare, s-au descoperit noi zăcăminte de petrol. Dacă trenul te duce într-o noapte prin aceste meleaguri, nu-ţi dai seama, văzînd lumina vîlvătăii gazelor ce ard continuu, dacă nu te găseşti cumva în regiunea petroliferă de pe valea Prahovei. Dacă însă drumul te poartă ziua, panorama munţilor ţi se deschide printre turlele pădurii de sonde, iar albul dealurilor din jurul Govorei îţi vorbeşte despre vechi cenuşi vulcanice. La Govora, localitate cunoscută pînă nu de mult doar datorită apelor sale curative, îţi reţin atenţia clădirile noului combinat pentru prepararea sodei, produs derivat din prelucrarea sării geme, bogăţie minerală cu care natura a îndestulat aceste locuri (sînt binecunoscute tuturor salinele de la Ocnele Mari). Dacă doreşti să faci cîteva plimbări uşoare şi odihnitoare, şi în acelaşi timp şi instructive, ai ales bine Rîmnicu Vîlcea, vechea reşedinţă a lui Pătraşcu cel Bun, orăşel cu tradiţie cărturărească, legat de vechi aşezăminte şi de numele lui Antim Ivireanu sau Anton Pann, cu relicte din timpul romanilor şi cu realizări industriale în anii puterii populare. Înainte de a porni pe valea Oltului în sus, să examinăm cîteva dintre aceste trasee, scoţînd în relief caracterele geologice ale rocilor întîlnite. O perspectivă de ansamblu asupra oraşului o putem surprinde dacă ne suim pe Dealul Capelei ce străjuieşte la nord localitatea. 244
Privind oraşul care se întinde de la poalele dealului, avem impresia că este aşezat pe o serie de mari trepte ale reliefului care descind către valea Oltului. Sînt terasele pe care acest rîu şi le-a tăiat, la diferite intervale, în masa de o duritate redusă a rocilor terţiare. Dacă examinăm alcătuirea cîtorva rîpe, recunoaştem pietrişuri şi nisipuri uneori uşor cimentate în conglomerate şi gresii, precum şi roci marno-argiloase cenuşii. Este remarcabilă prezenţa unor corpuri de forme sferice sau elipsoidale, cu margini rotunjite, rezultînd din cimentarea selectivă a nisipurilor şi a pietrişurilor ce se desprind din masa nisipoasă, denumite „trovanţi". Se găsesc de asemenea şi roci calcaroase gălbui, uneori cuprinzînd şi material nisipos, bogate în resturi organice (melci şi scoici de diferite forme, dintre cele ce trăiesc în apele marine cu începuturi de îndulcire); resturile lor se întîlnesc de altfel şi în celelalte tipuri de roci. Dar cel ce face o plimbare cu puţin interes geologic recunoaşte mai cu seamă nişte pietre, aspre la pipăit, de culoare albă, uneori grosiere ca gresiile, alteori ceva mai fine şi mai compacte, amintind oarecum creta, cu cruste subţiri sau cu flori de culoare neagră, pictate parcă de o pensulă delicată, reprezentînd oxizii de mangan depuşi din apele de infiltraţie. Sînt vechi cenuşi provenite din erupţia unor vulcani cu lave dacitice, denumite şi tufuri dacitice, care alcătuiesc dealuri întregi în regiunile subcarpatice. Dacă prin livezi, păduri şi poieni străbatem potecile dealului spre nord, ajungem la 245
Dealul Cetăţuii. În marginea Oltului se găseşte satul Malul Alb. După cum rezultă şi din denumire, este vorba aici tot despre cenuşa dacitică, vizibilă de altfel foarte bine şi în malul stîng al Oltului, în rîpele ce completează decorul plajei din amunte de podul de fier. În nordul oraşului Rîmnicu Vîlcea (spre Călimăneşti), ne întîmpină un minuscul promontor modelat în această rocă vulcanică, pe vîrful căruia se găseşte o modestă bisericuţă, înconjurată cu ziduri de cetate, în care au fost ucişi de către boieri, în anul 1529, Radu de la Afumaţi cu fiul său. Pictura i-a fost restaurată în secolul trecut de Gh. Tăttărescu. În aceste roci s-a constatat că se găsesc, mai ales în intercalaţiile de marne care le însoţesc, căsuţele calcaroase ale unor vietăţi microscopice care trăiesc şi în mările actuale, denumite globigerine. Este interesant să mai notăm şi faptul că nu s-au recunoscut încă craterele prin care au ajuns la suprafaţă masele enorme de cenuşă vulcanică, a căror grosime variază, pe teritoriul dintre Rîmnicu Vîlcea şi Ocnele Mari, între 60 şi 250 m. Acest material a fost depus pe fundurile mărilor ce scăldau aceste locuri în prima diviziune (miocen), a timpurilor neogene. La sfîrşitul acestei epoci se admite că ar fi început îndulcirea apelor marine ce a dus la formarea lacului din pliocen (afirmaţie însă destul de discutabilă). Acest etaj de limită a fost denumit sarmaţian. Formaţiunile din Dealul Capelei de la Rîmnicu Vîlcea sînt de vîrstă sarmaţiană. În timp ce unii geologi admit că 246
cenuşile au venit aduse de curenţi de peste munţi, provenind din vulcanii ce erupeau acolo, s-a emis şi se susţine din ce în ce mai insistent opinia unor centre de erupţie care s-ar fi găsit în afara arcului carpatic. Cum dacitele sînt roci destul de puţin reprezentate, chiar înăuntrul arcului carpatic, trebuie să presupunem că au provenit în urma erupţiilor unor puternici vulcani explozivi, de tipuri cunoscute şi astăzi, a căror presiune pulveriza lava dacitică ce îi constituia, reducînd-o total la cenuşă. Pentru a ne face o idee aproximativă despre forţa acestor vulcani neogeni, este suficient să arătăm că una dintre cele mai puternice explozii actuale cunoscute, erupţia vulcanului Katmai (din Alaska) a depus, la distanţa de 100 km, un strat de cenuşă gros doar de cîţiva centimetri. Dacă admitem că cenuşile vin din Munţii Apuseni sau din lanţul vulcanic Harghita-Călimani, deci de la sute de km distanţă, sau chiar dacă acordăm o sursă mai apropiată, deducem uşor că stivele acestea de sute de metri nu pot fi decît produsul unor manifestări cu mult mai puternice şi mai dese decît cele mai grozave erupţii cunoscute în timpurile istorice. Dacă pornim acum pe şoseaua asfaltată ce duce spre staţiunea Olăneşti, mergem paralel cu rîul cu acelaşi nume ce-şi poartă unda printre dealuri cu o vegetaţie bogată, pe flancurile cărora se caţără gospodării cu căsuţe construite în vechiul şi pitorescul stil al acestor meleaguri olteneşti. Formaţiunile pe care le străbatem aparţin 247
diviziunilor superioare ale miocenului.
Pe partea stîngă (nordică) a văii se găsesc roci preponderent conglomeratice, în timp ce pe 248
partea dreaptă apar rocile sarmaţianului, în partea inferioară cu marne nisipoase conţinînd resturi de plante şi rare cenuşi vulcanice, iar pe culmea dealului diviziunea superioară, preponderent nisipoasă, cu roci asemănătoare celor din Dealul Capelei (Rîmnicu Vîlcea). Această situaţie se menţine pînă dincolo de satul Păuşeşti Măglaşi pe valea Debrădet ce ne conduce la satul Smeurăt. De aici şoseaua coteşte spre nord şi de la gura văii Cheii care duce la un frumos sat oltenesc submontan (Cheia) de la care se pot face excursii în inima munţilor, trecem printr-o nouă formaţiune, depusă în timpurile de la sfîrşitul paleogenului (prima perioadă a erei neozoice), adică în oligocen. Ne găsim acum într-o regiune cu roci marnoase, asemănătoare celor denumite, la răsărit de Olt, strate de Pucioasa, cu intercalaţii de şisturi argiloase bogate în substanţă organică (de culoare neagră sau brună), uneori cu gresii. Spre deosebire de stratele de Pucioasa propriu-zise, ele conţin intercalaţii lenticulare, de 10-20 m, de conglomerate. În această formaţiune se găseşte satul Olăneşti pe care îl străbatem în lung pentru a ajunge, în sfîrşit, la eleganta staţiune care-şi ascunde sanatoriile, vilele, aleele şi mai ales celebrele izvoare, în desişul umbros al pădurii. Oamenii muncii veniţi la odihnă şi tratament se bucură şi aici, ca şi în toate celelalte staţiuni balneoclimaterice din ţara noastră, de cele mai bune condiţii de cazare şi îngrijire medicală. Dacă cercetăm izvoarele minerale ce se înşiruie fie în 249
grupuri, fie izolate, cel mai depărtat fiind izvorul 24, constatăm că ţîşnesc din rocile gresoase grosiere şi din conglomeratele care alcătuiesc dealurile pînă departe sub munte şi care, pe bază de fosile, au fost atribuite părţii mijlocii a paleogenului sau epocii eocene. întreaga serie de această vîrstă ar avea 1500—2000 m grosime, iar orizontul din care ies izvoarele — circa 800 m, fiind urmat de marne şi de conglomerate superioare. Cel care întîrzie un moment pentru a observa stînca din pereţii ce mărginesc valea Olăneştilor recunoaşte conglomerate cu bucăţi mari de şisturi cristaline de tipurile gnaisurilor granitice, micaşisturilor, cuarţitelor şi amfibolitelor din cristalinul Lotrului, precum şi roci calcaroase de tipul celor recifale etc. din formaţiunile sedimentare aflate peste cristalinul Getic. In fine, formaţiunea cea mai veche ce stă în baza succesiunii este de vîrstă cretacică superioară şi este constituită din gresii unde, ceva mai în amunte de izvorul 24, s-au recunoscut fosile caracteristice. Dacă pornim către inima muntelui, pe care apa Olăneştilor, ca şi apa Cheii, îl ferăstruieşte adînc, constatăm că în aceste ultime formaţiuni şi în calcarele jurasice recifale se găsesc culmi înalte ca Vînturariţa, Vioreanu, Buila. Calcarele dau pitorescul acestor munţi şi au direcţia de dezvoltare SV. În partea de sud a acestei fîşii de roci, Bistriţa vîlceana îşi taie frumoasele sale chei şi peştera. Aici se găseşte şi o ctitorie a banilor Craioveşti din secolul al XV-lea. 250
Satul Bistriţa este situat doar la cîţiva kilometri de minunata operă de artă brîncovenească, mănăstirea Horezu. Pe aceeaşi fîşie de calcar, deasupra Bistriţei, se găseşte o micuţă mănăstire, Arnota, în al cărei modest pronaos se află osemintele voievodului Matei Basarab şi ale tatălui său. Dar rîurile menţionate îşi culeg izvoarele chiar de dincolo de această zonă de sub masivele cristaline ale Breotei şi Smeurătului care străjuiesc, după cum am arătat, satul Malaia de pe valea Lotrului, pînă către Brezoi, la sud de care se găsesc în munte prăpăstioasele „Cîrlige ale Olăneştilor". Din cele înşiruite pînă aici, cititorul a recunoscut desigur că succesiunea datelor arată formaţiuni cu atît mai recente, cu cît ne depărtăm de masa cristalină a muntelui, fapt care a rezultat din deplasarea ţărmului mării din ce în ce mai spre exterior, ca o consecinţă a ridicării masivelor carpatice. Pe ţărmul mării se găseau, în oligocen, păduri de pini din a căror răşină, prin fosilizare, a luat naştere chihlimbarul, recunoscut în regiunea Olăneştilor. Din cînd în cînd, în timpuri ceva mai recente, în urma erupţiilor, cenuşa vulcanică se acumula pe fundul mării, amestecîndu-se uneori cu materialele cărate de pe uscat de rîuri şi torenţi. Spre sud, în locuri pe care astăzi se găsesc mai ales cenuşi vulcanice şi rocile noi ale miocenului, se izolau din mări „lacune" sau lacuri sărate în care saramura atingea stări de suprasaturare precipitîn-du-se depozite de sare gemă. Recristalizînd sub influenţa presiunilor, căci sarea 251
gemă se metamorfozează cu mult mai uşor decît celelalte roci sedimentare, acest mineral a dat naştere frumoaselor forme sculpturale pe care le recunoaştem în bucăţile neprelucrate. Dacă drumeţul pleacă cu trenul sau autobuzul din Rîmnicu Vîlcea, ajunge curînd de tot la Ocnele Mari, iar dacă o porneşte peste Dealul Petrişorului, străbate un drum uşor prin păduri şi livezi cu heleşteie cu peşti şi broaşte ţestoase, coborînd în staţiune după o oră sau două ore. Turistul găseşte aici un lac şi o instalaţie de băi calde cu ape sărate, rezultate în urma dizolvării sării din masiv. El poate coborî în salină ca să admire colosul de sare ce se ascunde pînă la sute de metri sub o cuvertură de roci mai noi şi care constituie materia primă a uzinei de sodă de la Govora. În bezna adîncurilor spre care te coboară ascensorul, simţi umezeala şi mirosul sărat al aerului ce te pătrunde, iar flacăra ce scînteiază în mii de lumini pe pereţi şi bolte îţi arată zone întunecate mai bogate în argilă, încreţite uneori, vorbindu-ţi parcă despre puternicele eforturi pe care le-a suportat, după îngroparea sa sub alte roci, impunătorul masiv de sare. Deşi masivele de sare sînt adeseori însoţite de brecii, subliniem că atare roci nu se găsesc în jurul sării de la Ocnele Mari. Să ne îndreptăm acum spre frumoasa staţiune balneoclimaterică — Govora, unde ne apare din nou freamătul oamenilor muncii veniţi din toate regiunile ţării la tratament cu ape iodurate. Şi pe aici harta geologică arată un substrat alcătuit din 252
roci miocene cu tufuri vulcanice. Din substanţele organice acumulate în lagunele trecutului, prin procesele diagenetice, au luat naştere, acolo în străfundurile Pămîntului, petrolul de calitate superioară, precum şi apele de zăcămînt ce-l însoţesc, întrebuinţate cu mult succes la cură balneară. Reveniţi la Rîmnicu Vîlcea, să pornim, în sfîrşit, pe Olt în sus, urmărind firul undei întunecate a celui mai cîntat rîu din baladele noastre populare. Piscul Coziei ne străjuieşte continuu arătîndu-ne parcă ţinta culminantă a excursiei noastre. Pe stînga Oltului, dealurile creează un peisaj liniştitor ce atrage în mod deosebit penelul pictorului. Pe fondul verde al pădurilor se caţără pînă către vîrfurile dealurilor căsuţele albe ale satelor şi cătunelor. Remarci lesne ridicarea bruscă a vîrfului Coziei peste ondulaţiile dealurilor de la poale şi, dacă ai puţină fantezie geologică, vezi parcă în aceste forme de relief valurile mării ce umpleau, cu milioane de ani în urmă, Bazinul Depresiunii Getice, izbind în cadenţă în flancul său dur. Formaţiunile geologice pe care le întîlnim amintesc mult „profilul" de pe valea Olăneştilor, fiind depuse în aceleaşi ape, timpuri şi condiţii. La nord de satul Gura Văii, părăsim domeniul miocenului pentru a intra în şisturile cu substanţe organice ale oligocenului, roci fosilifere conţinînd conglomerate la partea lor superioară. Aceste roci se dezvoltă atît pe firul Oltului, cît şi pe cel al văii afluente şi aproximativ paralele, valea Muiereasca, ce duce la satele 253
Muiereştile de Jos şi de Sus. Urmează rocile marnoase şi conglomeratice ale eocenului din care ţîşnesc izvoarele minerale de la Călimăneşti, precum şi cele de la Muiereasca, cu o compoziţie analogă. Este interesant de notat faptul că la Călimăneşti apar şisturi argiloase iar caracterul rocilor din care izvorăsc apele minerale este mai fin, mai puţin conglomeratic. Spre fund, valea Muiereasca pătrunde în rocile cretacice superioare în apropiere de izolata mănăstire Frăşinei. Pe valea Oltului ţi se desfăşoară acum frumoasa staţiune balneară Călimăneşti cu hotele spaţioase şi vile construite cu multă fantezie, cu plaje la Olt şi cu un Ostrov împădurit ce adăposteşte mica, dar artistica ctitorie a lui Neagoe Basarab — schitul Ostrov. Munţii încep să se apropie iar vîrful Cozia, care în gara Jiblea ţi se ridică deasupra creştetului, se ascunde adesea după stîncile versanţilor. Printre vile şi grădini înflorite ajungi la Căciulata unde firul subţire de apă sulfuroase ce izvorăşte din rocile gresoase şi conglomeratice, cu intercalaţii de argile şi cu resturi vegetale, ale cretacicului superior, este captat într-un pavilion din apropierea văii Oltului. Şi astfel, drumul ne duce curînd în faţa vestitei ctitorii a lui Mircea cel Bătrîn, de la Cozia, care este situată în dreapta şoselei în timp ce pe dealul din faţă se ridică o bisericuţă modestă, cu mult mai mică, zidită în veacul al XVI-lea de Radu Paisie. „Havuzul lui Brîncoveanu", în vechiul stil bizantin, în care curge un fir cristalin de apă, chiliile ce îl 254
înconjură, bisericuţa cu mormintele lui Mircea şi al mamei lui Mihai Viteazu, pînă şi bucătăria lui Mircea, toate îţi vorbesc plastic despre îndepărtatul trecut istoric. Priveliştea cea mai sugestivă o ai însă din „ceardacul lui Mircea", vechea sală de consiliu a voievodului, prin ale cărei ferestre cu vedere spre miazănoapte surprinzi ridicarea bruscă a peretelui de roci dure şi metamorfozate ale gnaisului de Cozia, peste depozitele recente ale Depresiunii Getice. Oltul îşi taie aici o poartă îngustă prin care năvălesc, lăţindu-şi brusc cursul, „negrele generaţii spumegate", invocate pe aceste locuri de Grigore Alexandrescu. Este prima ivire a „gnaisului de Cozia", rocă de culoare sură sau cenuşie, cu aspect destul de masiv, dar care, la o observare atentă, arată o orientare sau chiar şistozitate evidentă. Cuarţul, mica neagră şi amfibolii se observă în masa mai fină pe care a orientat-o presiunea contrastînd cu ochiurile mari, de culoare albă ale feldspaţilor. Dacă ne deplasăm vreun kilometru mai la nord, la strîmtoarea citată, putem examina contactul dintre gnaisul de Cozia şi dintre gresiile şi conglomeratele cretacice. Este aici, pe dreapta Oltului, un pîrîiaş ce curge chiar pe limită, avînd în stînga peretele escarpat al gnaisului, iar în dreapta — depozitele cretacice. El poartă sugestivul nume de „Pîrîul Poştei" şi prezintă la gură o minusculă ruină, impresionantă prin simplitatea sa, reprezentînd zidurile celei dintîi ctitorii ridicate pe aceste locuri de Mircea cel 255
Bătrîn. Depozitele cretacice au o puternică înclinare la contact, dar sînt din ce în ce mai puţin înclinate, cu cît ne deplasăm către sud. Aceasta arată că raporturile iniţiale dintre cele două formaţiuni au fost deranjate de ridicarea în bloc a Muntelui Cozia. Concluzia a reieşit clar şi din prospecţiunile geofizice (electrice) executate de curînd. Şi dacă ţinem seama că pe vîrful Coziei sau recunoscut roci sedimentare eocene de acelaşi tip cu cele care se găsesc jos în vale la 300—400 în altitudine, depuse în acelaşi timp în marea al cărei fund era constituit din gnaisul de Cozia, trebuie să admitem că Muntele Cozia s-a ridicat cu cel puţin 1200 m. De o importanţă practică deosebită este apariţia în forajele executate recent de Institutul balneologie pe terasa de pe stînga Oltului, la Bivolari (nord de Cozia), a unor ape minerale, calde de 31°, bogate în gaz sulfuros şi în metan. În timpul romanilor pare că se găseau aici terme şi un turn de pază, de la care se trage probabil şi numele unei ctitorii din secolul al XVII-lea, de pe vremea tenebrosului Duca Vodă — mănăstirea Turnu. În fine, dacă ne îndreptăm către nord, prin trecătoarea Oltului, gnaisul în care sînt tăiate şoseaua şi terasamentul căii ferate ne întîmpină cu pereţi impozanţi şi pe care vegetaţia se caţără cu greutate (vezi fig. 22). La un moment dat, pe stînga Oltului, apare o stîncă paralelipipedică ce-şi afundă baza în apele negre şi pline de capcane. Tradiţia i-a păstrat denumirea de „masa lui Traian". Dar nu după mult, 1—2 km, 256
valea Oltului se deschide din nou. În marginea şoselei ne răcorim la „fîntîna lui Cuza", iar peste Olt, în spatele haltei feroviare, ne putem odihni pe întinsele pajişti şi livezi în care primăvara zugrăveşte cele mai diafane peisaje cu pomi înfloriţi. Pe aici drumul conduce la mănăstirea Turnu. Se poate trece de pe un mal pe celălalt cu ajutorul unui pod plutitor. Drumeţul care a urmărit expunerile noastre va deduce, după relief, că au intervenit din nou rocile sedimentare. Într-adevăr, dinspre răsărit pătrunde aici un minuscul „golf" de gresii cretacice pe care le recunoaştem în curtea mănăstirii, unde, chiar în aceste roci, s-au săpat cîteva chilii. Ajuns aici, te găseşti la poalele Muntelui Cozia şi, pentru a-l escalada, nu-ţi rămîne decît să porneşti pe drumul ce te conduce întîi la mănăstirea Stînişoara, cale de două, trei ore, prin păduri şi luminişuri. În apele calde de la sfîrşitul erei mezozoice se dezvoltau prin aceste locuri şi mici recife alcătuite, nu din alge şi corali de tipul celor obişnuiţi, ci din scoici, uneori mari de ½-1 cu valvele asemenea unor cutii cu capace, care trăiau fixe pe stîncile marine şi care au fost denumite hipuriţi. Atare roci au fost descoperite pe actuala clină sudică a Muntelui Cozia, între mănăstirea Stînişoara şi valea Păteştilor. În zori începem suişul spre vîrful Ciuha Neamţului (1677 m), punctul culminant al 257
Muntelui Cozia. Mai ales primăvara, naturalistul este profund impresionat de varietatea florei ce îşi face loc prin toate ungherele pădurilor şi stîncărişurilor. În zonele cu calcare nu lipseşte nici eleganta floare-de-colţ. Demn de remarcat este şi faptul că nucul suie foarte sus, ca o consecinţă a climei dulci, specifică regiunii. De altfel, primul nume al mănăstirii Cozia a fost Nucet.1 Culmea scurtă a Coziei se înalţă spre răsărit, prin vîrfurile: Rotunda, Turneanu, Piatra Scorţarului, Foarfeca (a cărei formă caracteristică se conturează de la mari distanţe, cum ar fi de exemplu din Rîmnicu Vîlcea), Durducul şi culminează în vîrful Ciuha, citat mai sus. Pe culme se găseşte o cabană şi de curînd a fost construită o staţie meteorologică. Altădată, stîna din Ciuha Neamţului, cu izvorul său cristalin, ne era singurul adăpost posibil. Masivul Coziei poate fi escaladat pe diverse trasee: de la Stînişoara pe la fruntea Oii şi colţii Foarfecei la stîna din Foarfeca, pe la colţul lui Damaschin şi Peştera Haiducului peste cheia Bulzului pentru a ajunge prin Ciuha Mică pe vîrful principal, sau pe la stînele din Turneanu şi Rotunda, după ce au parcurs muchia Scorţarului2. Pretutindeni structura muntelui este aceeaşi: după ce ai trecut de rocile sedimentare de la poale, ţi se înfăţişează exclusiv gnaisurile de Cozia cu caracterele arătate. Popasul pe culme oferă, după 1
Numele Cozia vine de la cuvîntul capră în limba slavonă. Pentru trasee, vezi O. Maniţiu; Prin Munţii Coziei, în „Almanahul turistic O.N.T.", 1962.
2
258
cum am mai afirmat, una dintre cele mai încîntătoare privelişti din lanţul Carpatic. Spre nord, Muntele Cozia prezintă un perete abrupt deasupra Depresiunii Ţării Loviştei, ce se întinde pînă în marginea Făgăraşului şi pe care hrisoave, vechi de 700 ani, o arată ca leagănul primelor noastre cnezate. Relieful acestei depresiuni este vălurit, Dealul Măgurii (1000 m) marcînd o uşoară ridicare. Peste Ţara Loviştei, dacă negura nu trage impenetrabile cortine, se desfăşoară neasemănat de grandioasă panorama lanţului Făgăraşului, de la Olt şi pînă dincolo de Negoiu şi de izvoarele Topologului, rîu ce-şi poartă cursul orientat NS la partea de răsărit a Ţării Loviştei. Dincolo de Olt, gnaisul de Cozia se continuă pînă în Muntele Năruţu (1495 m), din capătul răsăritean al culmii Căpăţînii în timp ce, către răsărit, se prelungeşte în culmile Frunţii (1640 m) şi Ghiţu, asemenea unei subţiri peninsule, printre sedimentele Depresiunii Getice la sud şi Bazinul Titeşti-Brezoi la nord, pentru a dispărea apoi între văile Vîlsanului şi Doamnei. Bazinul Brezoi-Titeşti ne apare ca un vechi golf al mării ce scălda flancul sudic al lanţului carpatic, golf ce se întindea de la est la vest, între culmea Făgăraşului şi lanţul sudic citat mai sus. Depozitele Bazinului Brezoi-Titeşti separă zona aceasta a gnaisului de Cozia de o altă formaţiune geologică ce se dezvoltă în sudul Munţilor Făgăraşului, ce poartă denumirea unei localităţi de pe valea superioară a Argeşului: gnaisul de Cumpăna. Printre Vîlsan şi Rîul 259
Doamnei, pe sub cristalinul Munţilor IezerPăpuşa, se face legătura cu sedimentarul de la sud, unde încep să se dezvolte dealurile Subcarpaţilor. Dar să examinăm alcătuirea depozitelor depuse în acest sector al Bazinului Brezoi-Titeşti. Dacă îţi continui drumul spre nord de halta Turnu, pe valea Oltului, reintri imediat în masa stîncoasă a gnaisurilor care formează relieful cu colţi prăpăstioşi şi ascuţiţi ai versanţilor săi. Pe aceste abrupturi şerpuiesc drumuri înguste iar văile apar asemenea unor mari fisuri în munte cu pereţ abrupţi şi cu mase enorme de grohotiş îngrămădite; gura torenţilor sau la baza pantelor, alcătuind conuri de dejecţie. Aceste depuneri au forma unor evantaie deschise spre vale şi sînt formate din grohotiş şi din nisipul grosolan rezultat din ciocnirea bolovanilor în timpul zbuciumatei lor deplasări. Privind spre încreţiturile puternice ale rocilor din aceşti pereţi, gîndul ne poartă în urmă cu milioane de ani la marile frămîntări care au încleştat scoarţa Pămîntului pentru a ajunge la situaţia actuală. După vreo 7—8 km, relieful se deschide din nou la gura Lotrului, ce-şi culege apele de sub culmile înzăpezite ale Parîngului. Un pod, de curînd construit, conduce linia ferată către gara Lotru de unde buştenii sînt încărcaţi în trenuri spre a fi transportaţi către diferitele centre de prelucrare a lemnului. Dacă te desprinzi din şoseaua naţională şi o porneşti în sus pe Lotru, ajungi, după 3 km, la 260
Brezoi, important centru pentru industria cherestelei. Ceea ce îţi reţine atenţia în relieful regiunii sînt vîrfurile ascuţite şi golaşe de rocă albă-gălbuie, cu frecvente rîpe şi surpături, dintre care cel mai important este vîrful Ţurţudan, ce domină Brezoiul1. Dacă faci o plimbare în jurul Brezoiului sau pe acest vîrf, pe care poţi întîlni adesea vipera-cu-corn sau scorpionul, ca de altfel pe întreaga vale a Lotrului, remarci o rocă sedimentară friabilă, alcătuită din bucăţi colţuroase de şisturi cristaline, mai ales din gnaisuri, denumită de geologi brecia de Brezoi. Pe alocuri se întîlnesc conglomerate. În masa acestor roci, care indică o îngrămădire originar haotică, apar cînd şi cînd stînci de recife cu hipuriţi şi roci albe, calcaroase. În apropierea contactului cu şisturile cristaline, pe marginea bazinului cu sedimente a căror vîrstă nu este încă stabilită precis (eocene sau cretacice şi ce tip de cretacic?), blocurile de şisturi cristaline sînt foarte mari. Unii cercetători au admis chiar că masele de calcare recifale nu ar reprezenta decît astfel de blocuri smulse o dată cu cele ale rocilor cristaline şi rostogolite apoi fie la baza versanţilor drepţi ai muntelui din care se desprinseseră, pe un uscat eu o climă caldă, fie ca nişte mari conuri de dejecţie decantate în zona bătută de valuri a mării cretacice. Nu este însă exclus ca aceste roci să se găsească chiar în locul 1
Localnicii denumesc „ţurţudane" toate aceste vîrfuri ţuguiate. 261
pe care se fixaseră scoicile din neamul hipuriţilor, încă de la origine, iar condiţiile de acumulare a grohotişului să fi urmat mai tîrziu o dată cu ridicarea fundului mării. De altfel, către apus, bazinul se prelungeşte pe Lotru pînă la Valea lui Stan, la 6 km de Brezoi. Această vale, pe care s-au găsit în cristalin filoane cu minereuri de aur şi arsen, separă două mari domenii: pe versantul său estic se termină gnaisul de Cozia, iar pe cel vestic începe cristalinul Lotrului cu caracterele descrise. Pe firul văii apar diferite feluri de roci calcaroase sau conglomeratice, uneori puternic strivite, ceea ce a dus la concluzia, pusă încă în discuţie, că ne găsim aici în prezenţa unei extrem de importante dislocaţii tectonice şi că rocile de pe fund apar într-o fereastră tectonică. O falie puternică s-ar găsi la marginea bazinului, falia Brezoiului, de-a lungul căreia cristalinul Coziei s-ar fi înălţat cu cel puţin 1000 m. Roci cretacice fine se găsesc puţine, pe marginea Bazinului Brezoiului, chiar şi la gura Văii lui Stan, trecînd pe malul ei stîng. Conglomeratele iau apoi o extensiune mare de o parte şi de alta a Oltului, dezvoltîndu-se larg la est, în Bazinul Titeştilor. Pe valea Oltului cristalinul reapare însă curînd după cele două coturi mari pe care acest rîu le face la nord de gara Lotru. Este reprezentat prin gnaisuri pînă dincolo de satul Călineşti, după care în marginea şoselei se pot vedea din nou breciile şi conglomeratele, în timp ce pe malul estic se continuă cristalinul. Acesta din urmă apare şi pe malul drept al Oltului, ceva 262
mai jos de mănăstirea Cornetu (din veacul al XVII-lea), situată deasupra unui mic pod de beton pe sub care trece linia ferată. Pe malul stîng apar însă de data aceasta roci argiloase eocene, pînă la nord de satul Racoviţă; în amunte de acestea Oltul a ferăstruit exclusiv iprin roca tare a şisturilor cristaline, croindu-şi cale prin impresionantul pas Turnu Roşu. Am insistat ceva mai mult asupra „profilului" din acest sector al văii Oltului, deoarece drumeţul poate recunoaşte roca chiar în şosea iar văile care coboară din munte au totdeauna pereţi înalţi şi escarpaţi, tăiaţi în masa gnaisică, ce te îmbie parcă să-i cercetezi şi să le stabileşti identitatea. După cum se vede, cursul apei nu a ţinut nici aici cont riguros de natura şi de tăria rocilor. Către miazănoapte, şoseaua şerpuieşte pe sub stînci prăpăstioase, cu dese coturi şi la mare denivelare faţă de apa Oltului. Pereţii impunători şi goi, sau cu vegetaţie rară, sînt străbătuţi de poteci şi „lăsătoare". De o parte şi de alta a Oltului se înalţă cei doi coloşi cristalini, despărţiţi şi ferăstruiţi de Olt: la apus culmea Cîinenilor ce se continuă la nord cu Munţii Cibinului, iar la răsărit lanţul Făgăraşului, munţii cei mai semeţi ai ţării. După satul Racoviţă, pătrunzi în şisturi de diferite feluri (cu biotit, dorit, sericit, epidot etc), cu unele intercalaţii de gnaisuri oculare. După ce treci de Robeşti, localitate amintind de luptele din primul război mondial, pe stînga Oltului întîlneşti satul Grebleşti, de la care se poate ajunge în culmea 263
Făgăraşului, situat la gura văii Boia, ce izvorăşte de sub vîrful Ciortea şi curge prin gnaisuri. Urmează apoi întinsul sat Cîineni (de Argeş şi de Vîlcea, pe cei doi versanţi ai Oltului), în şisturi micacee şi gnaisuri, şi apoi Rîul Vadului, de unde încep către nord să apară şisturile slab metamorfozate, asociate cu amfibolitele şi calcarele cristaline specifice Munţilor Făgăraşului. La marginea nordică a cristalinului se găseşte gara Turnu Roşu, care poartă numele trecătorii Oltului. În drumul nostru pe şoseaua naţională, am întîlnit, la un moment dat, ruina vechiului turn de strajă al pichetului de grăniceri, pe vîrful căruia se aprindeau odinioară focuri semnalînd pericolul invaziilor duşmane. La Boiţa, frumos sat ardelenesc, ai cărui locuitori au avut întotdeauna relaţii cu cei de pe versantul sudic al munţilor, ne găsim în domeniul Bazinului Transilvaniei. Peisajul ni se deschide acum larg spre oraşul Sibiu. La stînga se desfăşoară clinele întinse ale Munţilor Cibinului în timp ce, în dreapta, putem admira priveliştea învolburată a Munţilor Făgăraşului. În urma noastră, Oltul îşi frămîntă undele pe patul său de stîncă încremenit de milenii, purtîndu-ne parcă gîndurile înapoi pe cărările parcurse. Iar în zilele luminoase de miez de toamnă, cînd turmele de oi coboară molcom din munte de-a lungul aceloraşi plaiuri, pe care le străbat ciobanii din vremuri imemorabile, cînd foşnetul vîntului se împleteşte cu murmurul cavalului şi cu strigătul prelung aj cuburilor de 264
călătoare, iar frunzele ofilite plutesc peste ceardacul de la Cozia, unda Oltului îşi continuă tăcută lupta cu stînca dură, printre versanţii pe care toamna a zugrăvit culorile cele mai variate şi mai armonioase, ducînd spre Dunăre minerarul lor mesaj din care, în timpuri cine ştie cît de îndepărtate, se vor ridica semeţe, alte lanţuri de munţi. 6. Munţii Făgăraşului Lanţul Munţilor Făgăraşului se întinde pe o distanţă de 70 km, asemenea unei creste pleşuve, între valea Oltului, la apus, şi stînca Pietrei Craiului, de care îl despart văile Dîmboviţei şi Bîrsei, la răsărit, reprezentînd ultimul masiv estic al Carpaţilor Meridionali. În aceşti munţi se găsesc cele mai înalte piscuri din Carpaţii noştri: Moldoveanu (2543 m) şi Negoiul (2535 m) şi nu mai puţin de 7 dintre cele 11 vîrfuri ce depăşesc 2500 m1. Nicăieri în munţii noştri turistul nu poate străbate distanţe mai mari fără a coborî sub 2000 m, decît în Făgăraş. Desigur că cei care au parcurs ambii versanţi ai Munţilor Făgăraşului au remarcat o evidentă asimetrie: în timp ce versantul lor nordic se ridică brusc şi prăpăstios deasupra Ţării Oltului, urcuşul cerînd un efort susţinut pe serpentine scurte şi pieptişe, versantul sudic se 1
Două se mai găsesc în Retezat (vîrful Peleaga şi vîrful Păpuşa), unul în Parîng (vîrful Mîndra) şi unul în Bucegi (vîrful Omu). 265
caracterizează prin culmi prelungi acoperite de păşuni şi de păduri seculare, cu drumuri uşor practicabile, dar infinit de lungi, însoţite de marcaje ce conduc turistul spre culmile cu largi perspective, tot atît de bine ca şi cele de pe clina nordică. La sud şi est de culmea principală, dincolo de cursurile superioare ale Rîului Doamnei şi Dîmboviţei, se desfăşoară culmile Masivului Iezer-Păpuşa care, prin caracterul său geologic, stabileşte trecerea spre cristalinul Carpaţilor Orientali, mai exact spre cristalinul Leaotei, unitatea cea mai vestică a acestora din urmă. Înălţimile culminante ale acestui masiv sînt atinse în vîrfurile Iezerul Mare (2463 m), Păpuşa (2391 m) şi Bătrîna, iar calea principală de acces spre inima lor se găseşte pe valea Tîrgului, pe la Cîmpulung şi pe la cabana Voinea, situată chiar la poalele masivului. Datorită altitudinilor considerabile, faţă de celelalte masive din lanţul Carpatic, Munţii Făgăraşului au fost acoperiţi, în timpurile cuaternare, de numeroşi gheţari, a căror gigantică daltă i-a sculptat adînc imprimîndu-le cel mai caracteristic relief glaciar. De pe urma gheţarilor au rămas şi aici importante depozite de morene, care coboară pînă în punctul cel mai jos din Carpaţi (1250 m în valea Arpăşelului). Circurile glaciare sînt extrem de numeroase, fiecare rîu mai important avîndu-şi căldarea proprie din care izvorăşte. Spre deosebire de ceilalţi doi munţi examinaţi anterior, Parîngul şi 266
Retezatul, importante noduri orografice, cu forme mai mult sau mai puţin izo-metrice, unde căldările glaciare sînt distribuite în jurul unor vîrfuri masive de unde descind radiar custurile şi crestele despărţitoare, în Făgăraş aceste circuri se dispun cu o remarcabilă simetrie de o parte şi de alta a culmii principale, pe care se orientează perpendicular creste muntoase secundare. Această particularitate determină în mare măsură pitorescul original al peisajului făgărăşan. De pe oricare dintre piscurile pe care vei poposi privirea-ţi va descoperi două sau trei căldări, în fundul cărora străluceşte foarte adeseori oglinda metalică a iezerelor glaciare. Dintre cele peste două sute de lacuri glaciare cunoscute în Carpaţii noştri, acestor munţi le revin circa 70, în timp ce 80 se găsesc, după cum s-a arătat, în masivul Retezatului, 20 de iezere în Parîng şi vreo 27 în Munţii Rodnei (cel mai important dintre acestea din urmă fiind lacul Lala). La începutul verii, în clipele cînd, prin vălmăşala negurilor ce fierb în adîncuri de căldări, străbate cîte o rază timidă de soare, deschizînd variate perspective de scurtă durată, îţi apar coaste, pripoare şi piscuri însîngerate de mulţimea bujorilor de munte în floare, în timp ce pereţii prăpăstioşi ai căldărilor se ascund încă sub veşmântul alb al zăpezii ce se menţine, mai ales pe versantul nordic, pînă tîrziu, în toamnă, întîlninduse cu zăpada cea nouă. Pe fondul acesta, spulberînd colbul de zăpadă, străbat siluetele caprelor negre sau unduieşte vreun jder rătăcit. 267
Fără să atingă dimensiunile unor lacuri din Retezat, lacurile Făgăraşului au totuşi farmecul lor. Iată-ne de pildă în curmătura de deasupra lacului Avrig, veniţi de la Suru (2282 m), peste Budislavu şi gata să escaladăm stîncile pleşuve, puţin ospitaliere, ale vîrfului Ciortea (2427 m). În fundul căldării vîntul încreţeşte apa lacului Avrig, de formă ciudată. De aici îşi trage originea Rîul Mare, care se varsă în Olt în apropierea vechiului sat sibian Avrig, localitatea de baştină a binecunoscutului dascăl ardelean Gheorghe Lazăr (se pot vedea căsuţa sa natală şi mormîntul cu inscripţia în litere slavone). Dacă cobori din Negoiul pe lespezile colţuroase ale Strungii Dracului, încă de sus îţi apare, pentru scurt timp, imaginea lacului Călţun, unul dintre cele mai singuratice şi tenebroase iezere alpine, situat la o mare altitudine. Deşi nu are decît vreo 50 m diametru, lacul Călţun lasă turistului una dintre cele mai adînci amintiri alpine. Din acest lac îşi rostogoleşte primele unde către miazăzi cursul Argeşului. Dacă prinde cumva una dintre puţinele ore luminoase, căci negurile dau în această căldare cele mai vijelioase raite, drumeţul care merge la Bîlea poate admira înălţimile impresionante ce o străjuiesc, adică: Negoiul, Doamnele, Călţunu (2528 m), avînd în faţă, vîrful Lăiţelu (2390 m), al cărui suiş îi va cere însă un nou şi susţinut efort. Mai apoi, după ce ai trecut de Laiţa (2397 m), coteşti şi ieşi pe versantul nordic şi pe coasta Muntelui Paltina (2397 m), un drum prelung şi 268
reconfortant ce te îmbie să cobori la lacul Bîlea (2043 m), în mijlocul căruia, pe o peninsulă, se găseşte una dintre cele mai atractive cabane din munţii noştri. Lacul Bîlea îşi unduieşte apele cristaline într-o impresionantă căldare situată pe cea de-a treia treaptă glaciară a văii cu acelaşi nume. Acest lac are circa 360 m lungime, 250 m lăţime şi 10 m adîncime; se afirmă, şi poate chiar fără prea multă exagerare, că ar reprezenta cel mai frumos iezer glaciar din lanţul carpatic. Căldarea Bîlei este străjuită de uriaşul munte Vînătoarea1 lui Buteanu (2508 m), de piscurile Paltinei, Pisicii şi Iezerului, fiind despărţită prin creasta colţuroasă a Bîlei, cu versanţi escarpaţi şi stîncoşi de pe care uneori te priveşte cîte o solitară capră-neagră, de căldarea Doamnelor de la V, în care se ascunde lacul cu acelaşi nume. Acest lac are doar 133 m lungime şi 73 m lăţime, fiind situat la altitudinea de 1860 m. Dacă mai apoi sui de la lacul Bîlea în curmătura Iezerului (2333 m), pe clina meridională, te întîmpină peisajul, de un neasemuit romantism, al căldării Iezerului, una dintre cele trei căldări ale văii Caprei, modelată de gheţari între vîrfurile Văiugii 2442 m), Iezerului (2463 m) şi Caprei (2494 m), pe fundul căreia se întinde, neverosimil de aproape, apa albastră a lacului Capra, cel mai mare iezer alpin de pe clina sudică a Munţilor Făgăraşului (aici se găseşte şi un al doilea lac, mascat însă de relief). Din lacul Capra 1
De fapt: Vînătarea 269
pleacă valea cu acelaşi nume, care se uneşte cu Buda, spre a se vărsa în valea Argeşului. După ce ai trecut Portiţa Arpaşului, una dintre cele mai prăpăstioase şi mai antrenante trecători, unde creasta Făgăraşului se reduce la o muchie subţire şi colţuroasă, de pe vîrful Vîrtopului (2459 m), îţi apare în dreapta lacul Buda, iar jos, la piciorul muntelui, iezerul Podul Giurgiului, cu o stînă pe mal care în trecut reprezenta singurul refugiu în acest sector al Munţilor Făgăraşului. Perspectiva este impresionantă, mai ales de pe vîrful destul de izolat al Podragului (2454 m), pe care drumeţul îl poate escalada, nu fără un susţinut efort, de la Podul Giurgiului sau din căldarea Podragului, unde s-a construit, în anii puterii populare, o confortabilă cabană (1995 m). De aici i se desfăşoară una dintre cele mai frumoase panorame glaciare. Spre nord îi apare căldarea în care este adăpostit lacul Podrăgelului, precum şi cea a Podragului cu cabana, străjuită de muchia Tariţei (2419 m) şi de şaua Podragului (2 307 m). Această căldare are un etaj superior, cu un lac ceva mai mic, suspendat deasupra celui principal. Lacul Podragu are 17 m adîncime, avînd 250 m diametru. Sub Munţii Moldoveanu şi Valea Rea, ca de altfel şi sub alte masive (Vînătoarea, Negoiu, Ciortea), căldările se reunesc spre gură în complexe de circuri, foarte caracteristice (aici se găseşte şi lacul Valea Rea). În fine, după lacul mic şi foarte cocoţat al Viştişoarei, situat pe versantul nordic al vîrfului Viştea (2517 m), vecinul 270
Moldoveanului, ultimul lac estic de interes turistic este Urlea, cu o minunată şi vastă căldare pe care drumeţul îl admiră de obicei de pe Vîrful Moşului (2273 m), peste care trece mai ales dacă porneşte de la est spre vest, adică de la cabana Urlei spre cea a Sîmbetei, pentru a nu pierde din altitudine coborînd pînă în marginea lacului.
Să pornim acum pe ulucurile văilor a căror formă de U ne impresionează în mod deosebit. Cel 271
ce coboară de exemplu valea Sărăţii, de sub Negoiul, valea Sîmbetei, pornind din Fereastra Mare, valea Podragului sau valea Bîlei rămîne surprins de larga dezvoltare a acestora şi de imensele cantităţi de stînci şi bolovani ce le flanchează sau le acoperă fundul pe care apa divaghează uneori dînd naştere la lacuri mlăştinoase şi turbării inundate de o vegetaţie variată. Vechile repezişuri ale gheţarilor ne apar astfel în cele trei praguri pe care le treci coborînd de la lacul Bîlea. Un ultim repeziş este marcat uneori de cascade, cum este impresionanta cascadă a Şerbotei, ce coboară de sub creasta cu acelaşi nume, sau Urlătoarea Bîlei, al cărei aspect de evantai rezultă din desfăşurarea largă a apelor înspumate peste neregularităţile suprafeţelor de şisturi verticale. Contempli această impresionantă panoramă printre brazi şi arini de munte (singurii arbori cu frunze care ajung la mari înălţimi în Carpaţi), de pe locul de popas din marginea ei, cerut nu atît de oboseala suişului, cît de frumuseţea peisajului. Pe de altă parte, uriaşele perdele de blocuri şi de grohotişuri, de lespezi prăbuşite şi de colţi întunecaţi, ce sparg primăvara covorul alb şi gros al zăpezii, completează decorul grandios. Cine nu s-a înfiorat cînd, după suişul prin grohotiş, în drum spre Negoiu, a poposit la baza uriaşilor colţi de piatră denumiţi „Acele Cleopatrei", pe care viscolul iernii le acoperă cu zăpadă numai pe clina nordică. Ajuns în vîrful Negoiului, îşi odihneşte 272
însă privirea pe infinitele brazde de stîncă ce se desfăşoară haotic de o parte şi de alta, străjuite spre răsărit de (masivul ce-şi ridică peste rest cele două vîrfuri gemene, Viştea şi Moldoveanu. Spre nord se tîrăşte, asemenea unui dragon din basme, cursul argintiu al Oltului, iar privirea cuprinde pînă departe întinsul Bazin al Transilvaniei. Către miazăzi culmile se desfăşoară prelungi spre Depresiunea Loviştei şi Cîmpia Romînă, din cadrul peisajului desprinzîndu-se în mod deosebit vîrful Muntelui Cozia şi uneori, cînd atmosfera este foarte curată, mai ales în dimineţile de toamnă, după o uşoară fulguire, poţi surprinde la orizontul sudic, sclipirea unui fir subţire de argint, Dunărea. Gheţarii care au modelat culmile făgărăşene din lanţul principal aparţineau, ca şi cei ai Retezatului, tipurilor de gheţari alpini, dînd naştere la limbi întinse de gheaţă ce descindeau de-a lungul actualelor văi, săpîndu-şi larg ulucurile şi sculptînd pragurile pe care drumeţul le escaladează cu o încîntare cu atît mai mare cu cît se apropie mai mult de culme. Ele şi-au creat astfel acele impresionante terase (în număr de trei la Bîlea şi de patru la Sîmbăta, spre a da doar două dintre exemplele cunoscute excursioniştilor). În Masivul Iezer-Păpuşa, în schimb, cercetătorii au ajuns la concluzia că se găseau în vremile cuaternare gheţari mici, spînzuraţi în căldări suspendate, dînd naştere la limbi scurte, cu o dezvoltare minoră, denumiţi gheţari de „tip pirenean". O astfel de căldare se găseşte sub vîrful 273
Iezer, punctul culminant al acestui lanţ muntos, iar în ea se adăposteşte un admirabil lac alpin lîngă care s-a construit şi o cabană mică. Dacă abordăm lanţul principal pe oricare dintre traseele nordice urmînd indicaţiile date pretutindeni de către săgeţile marcajelor ONT, vom avea aproape întotdeauna un zglobiu şi neastîmpărat tovarăş de drum într-unul dintre rîurile de-a lungul cărora şerpuieşte şoseaua ce taie în lat Ţara Oltului. În acest scop putem pleca pe nenumărate trasee, cum sînt: de la Sebeş Olt spre cabana de sub vîrful Suru; urmînd calea de la Avrigul lui Gheorghe Lazăr pe la Poiana Neamţului sau din Porumbacu de Jos, sat vestit pentru luptele din primul război mondial, către cabana de sub Negoiu; de la Arpaşu sau Cîrţa, către cabanele de la cascada şi lacul Bîlea. Putem să ne angajăm pe un alt traseu dacă plecăm din Ucea spre cabana de mare înălţime de la lacul Podragului, prin noul oraş muncitoresc înălţat în anii puterii populare, Victoria, sau să luăm drumul munţilor de la Sîmbăta de Jos, pe la ctitoria lui Constantin Brîncoveanu, minusculă şi neasemănat de pitoresc aşezată, către cabana Sîmbetei, sau, în fine, putem pleca de la Voila, prin Breaza, spre cabana de sub vîrful Urlea. Scăpat parcă din încleştarea stîncilor dure ale şisturilor metamorfice care constituie muntele, după ce a ferăstruit printro fîşie de sedimente neogene aflate în colinele modeste de sub munte, unda cristalină şi dezvolburată a rîului se desfată la loc deschis şi, 274
grăbindu-se să ajungă din urmă apele tulburi ale Oltului, fredonează parcă o temă veselă şi sacadată dintr-o simfonie de Haydn sau Mozart. Deşi regiunea îţi apare întinsă, asemenea unui şes acoperit cu lanuri sau cu păşuni pe care se mişcă molcom formele masive ale bivolilor, suişul este evident, astfel că ajungi curînd la 700—800 m altitudine (exemplu 750 m la combinatul turistic şi Mănăstirea Sîmbăta). Dacă examinezi o surpătură din marginea şoselei, constaţi prezenţa bolovănişurilor cu bucăţi mari, mai mult sau mai puţin colţuroase, desprinse de torenţi din şisturile cristaline făgărăşene, bucăţi ce te vor însoţi apoi, chinuindu-ţi uneori amarnic paşii, către adîncurile muntelui. Dacă priveşti harta geologică, recunoşti aici formele unghiulare, larg deschise, ale conurilor de dejecţie construite de neastîmpăratul tău tovarăş de drum amintindu-ţi de Ţara Haţegului de sub Retezat. Pe versantul sudic al munţilor însă, acolo unde culmile prelungi coboară treptat spre miazăzi continuîndu-se cu dealurile Bazinului Titeşti şi ale Depresiunii Getice, cursul apelor îşi păstrează pînă departe caracterul torenţial. În partea apuseană, pînă sub Negoiu, izvoarele din căldări se strâng în valea învolburată a Topologului care le poartă spre Olt, străbătînd dealurile de la răsăritul Ţării Loviştei. Un drum, de dată foarte recentă, construit pentru exploatarea forestieră, permite accesul cu automobilul pînă departe în inima muntelui. În zilele înnorate de 275
toamnă, cînd îţi îndemni paşii ca să nu te prindă întunericul pe drum, îţi vine în gînd cadenţa versurilor pline de melancolie şi de dragoste faţă de natură ale lui Topîrceanu: Strigă-n vale Topologul Şi-a lui larmă, cînd şi cînd, Ca o voce omenească Pînă sus pe culmi tresare Preajma mută s-o trezească Din senina ei visare. Între Negoiu şi Moldoveanu apele se strîng în valea Argeşului, principalul rîu ce descinde din lanţul Făgăraşului, iar la răsărit de Moldoveanu, se desfăşoară bazinele Vîlsanului şi Rîului Doamnei, ale cărui izvoare se ramifică, asemenea unor braţe de caracatiţă, pînă dincolo de vîrful Urlea; ambele văi sînt, de altfel, afluenţii Argeşului. Valea Argeşelului îşi are însă originea sub piramida izolată a Păpuşii din Masivul Iezerului, fundurile sale reprezentînd unicul refugiu pentru ciobani, turişti şi geologi, pe care îi prinde vremea urîtă prin aceste locuri. În zilele senine însă perspectivele sînt neegalate; spre NV se desfăşoară creasta Făgăraşului, în timp ce către răsărit apare abruptul Pietrei Craiului şi Masivul Bucegilor. Drumeţul care a luat însă trenul de la vechea capitală a Ţării Romîneşti, Curtea de Argeş, către Cumpăna, pitoreasca staţiune, cap de linie, de sub munte, trece, din dealurile cu aspecte vălurite ale 276
Depresiunii Getice, în domeniul stîncilor abrupte şi întunecate ale cristalinului — în gnaisul ce poartă numele staţiunii mai sus menţionate. De pe un pisc prăpăstios, cursul înspumat al Argeşului este dominat de impresionanta ruină a cetăţii lui Vlad Ţepeş care dă o notă specifică peisajului pietros şi sălbatic. Dacă examinăm acum schiţa geologică (vezi fig. 23) a masivului întreg, constatăm că la alcătuirea sa participă cu exclusivitate străvechile şisturi cristaline. Porţiunea sa nordică, mai exact culmea principală, cu urmele gheţarilor, se găseşte în şisturi cu metamorfism redus, de suprafaţă sau epizonale (filite, şisturi cloritoase, sericitoase, grafitoase, cuarţite, calcare şi amfibolite), în timp ce zona meridională, cu spinările sale prelungi şi pietroase, a fost sculptată în rocile cu metamorfism puternic, mai ales gnaisuri. Prezenţa acestora din urmă se manifestă însă şi în zona nordică, cum este în partea apuseană a acesteia, sub forma unei fîşii ce poate fi urmărită din valea Oltului1 şi pînă la răsărit de Negoiu, şi a doua oară, în colţud său vestic, unde altitudinile scad foarte mult, constituind culmile de la sud de Şinca Nouă, pînă în regiunea Holbav-Codlea, unde ia contact cu depozitele de vîrstă mezozoică peste care încalecă, strivindu-le puternic. De fapt, gnaisul din această regiune, denumit şi gnais de Holbav, nu reprezintă altceva decît continuarea spre est a marii mase de 1
Vezi traseul precedent. 277
gnais de la Cumpăna, care, către apus, ajunge pînă în valea Oltului unde am arătat că se întinde între satele Racoviţă şi Rîul Vadului. Mai mult chiar, cercetătorii au ajuns la concluzia că, în timpul erei mezozoice, au avut loc puternice mişcări ale scoarţei care au determinat încălecarea sectorului estic al Făgăraşului, asemenea unui uriaş bloc de stîncă, peste rocile depuse în zona cristalinomezozoică a Carpaţilor Orientali, această mişcare fiind şi cauza răsturnării spre răsărit a calcarelor ce alcătuiesc marele recif al Pietrei Craiului, precum şi schimbarea direcţiei sale. Dacă ne vom întoarce cu gîndul la cele arătate pe traseul precedent, de-a lungul văii Oltului, ne vom reaminti că, în masa şisturilor cristaline dintre Rîul Vadului şi Boiţa se găseau numeroase intercalaţii de amfibolite1 rezultate mai ales din metamorfozarea unor vechi roci eruptive bazice sau din cenuşile lor. Între Olt şi vîrful Suru (vezi fig. 24), primul obiectiv apusean preferat de turişti, apar miasive şi intercalaţii importante de calcare şi dolomite, asociate cu amfibolite. Asemenea asociaţii au fost menţionate în regiunea Ruşchiţa (vezi cap. Poiana Ruscăi), unde, ca şi aici de altfel, le interpretăm drept vechi recife fixate pe roci eruptive submarine, metamorfozate. Mergând de-a lungul crestei Făgăraşului, pe la cabana de sub vîrful Suru, călătorul care doreşte să vadă o asemenea 1
Amfibolitele s-a admis că ar putea proveni şi din metamorfozarea marnelor, ceea ce este însă îndoielnic. 278
succesiune poate face o plimbare spre apus, la vîrful Tătarului (1896 m) şi la Stîna din Plaiu, poate merge direct în valea Oltului spre Porceşti, peste chica Fedeleşului sau chiar să coboare drumul clasic pe valea de sub Fruntea Moaşei (1702 m), pe care se găsesc frumoase cascade miniaturale, ce înviorează decorul.
279
Va recunoaşte uşor, între şisturile de culoare închisă, bancurile mai groase şi mai compacte, negre sau pestriţe, care se sparg uneori în bucăţi colţuroase, ale amfibolitelor sau ale şisturilor negre, foioase, denumite şisturi amfibolice, alături de intercalaţiile de culoare albă sau cenuşie, uneori frumos recristalizate, ale marmurilor. În alternanţe dese şi variate de roci, a căror caracterizare amănunţită se poate face doar cu ajutorul microscopului, gnaisurile, micaşisturile, amfibolitele şi calcarele alcătuiesc în continuare vîrful Ciortea, piscurile rotunjite ale Scării şi Budislavului, creasta prăpăstioasă şi neasemuit de atractivă a Şerbotei (s-a denumit chiar seria de Şerbota o seamă de roci caracteristice acestor locuri), pînă dincolo de Negoiu. De asemenea, o alternanţă de calcare şi amfibolite apare între piscul Ciortei şi fundul Rîului Mare al Avrigului, în căldarea de pe versantul sudic al acestui munte. Dar calcarele, dolomitele şi amfibolitele se menţin în seria ce constituie restul crestei, spre răsărit. Drumeţul care suie spre Bîlea, Viştea, Sîmbăta sau Urlea recunoaşte în bucăţile de piatră şi în blocurile desprinse din versanţi sau acumulate de vechile gheţuri, aproape invariabil, calcare cristaline, albe sau gălbui (uneori şi dolomite), bucăţi de amfibolite şi mai cu seamă şisturi foioase argintii sau verzi. Aceleaşi roci se recunosc şi în stîncile versanţilor. Pe amfibolite verticale se rostogolesc spumegînd apele cascadei Bîlea. Asociaţia 280
amfibolitelor cu calcarele este aşadar indiscutabilă şi în această formaţiune şi o remarci pe tot locul: la Bîlea1, unde calcarele formează stînci impozante pe ulucul văii şi pe terasele glaciare, în vîrful Doamnelor (dintre Bîlea şi Negoiu), în căldarea Caprei şi pe valea cu acelaşi nume ce coboară spre miazăzi de sub Vînătoarea lui Buteanu (munte tăiat în amfibolite), în regiunea grandiosului şi izolatului Arpaş, în cei doi gemeni, Viştea şi Moldoveanu, despărţiţi doar printr-o minusculă curmătură prin care îşi atinge punctul culminant un romantic drum pastoral, în Valea Rea sau în bazinul văii Sîmbetei, străjuită pe versantul drept, înainte de a ajunge la cabană, de un recif metamorfozat ce constituie Piatra Caprelor etc. La sud de comuna Arpaş se găsesc marmuri, exploatate încă de multă vreme, iar în regiunea Poiana Neamţului, la sud de Avrig, dolomite cristaline ce constituie obiectul unor exploatări. Rocile acestei zone slab metamorfozate trec în mod gradat la cele intens metamorfozate din sud, din fîşia întinsă a gnaisului de Cumpăna, ce ţine continuu din valea Oltului şi pînă la Holbav. Direcţia lor este EV şi se schimbă începînd din Rîul Doamnei, de unde acuză o inflexiune către nord, conturînd astfel aria cu roci slab metamorfozate a Masivului Iezer-Păpuşa. În această fîşie sudfăgărăşeană de şisturi puternic 1
Se găseşte aici o intercalaţie de şisturi mezozonale ce determină deopotrivă şi cascadele din văile Doamnei şi Arpăşelului (R. Dumitrescu). 281
metamorfozate se găsesc în primul rînd gnaisuri de toate felurile ce au constituit, după cum se ştie, ţărmul nordic al golfului Loviştei (cu rocile sedimentare cretacice şi paleogene ale Bazinului Brezoi-Titeşti). Caracterele gnaisurilor variază pe o scară întinsă după mineralele specifice care le alcătuiesc. Partea sudică prezintă gnaisuri obişnuite, mai mult sau mai puţin şistoase, de culori deschise sau cenuşii, cu intercalaţii de roci amfibolice; spre nord se întinde o fîşie, care se menţine pînă la Holbav, încălecînd peste depozitele mezozoice de la Codlea, cu gnaisuri de injecţie în care apar ochiuri mari, albe de feldspat amintind de gnaisul de Cozia, lată de cîţiva kilometri. În această fîşie, de sub Munţii Berevoiescu (2299 m) la nord şi Mezea la sud (la limita cu cristalinul epizonal ai Iezerului), se găsesc o bună parte din izvoarele Dîmboviţei, al cărei curs o străbate, pe direcţia VSV-ENE. La nord de zona de injecţie, urmează din nou o zonă de gnaisuri obişnuite, caracterizate prin prezenţa diferitelor minerale specifice, dintre care nu lipsesc granaţii, acele frumoase minerale, mai mult sau mai puţin rotunde, de diferite culori (brune şi roşii, mai ales) care, atunci cînd au dimensiuni acceptabile, reprezintă pietre semipreţioase. La NE de valea Dîmboviţei, zona injectată prezintă numeroase intercalaţii de roci amfibolice şi este tăiată transversal de văi prin care pătrundem pe cărările traseului următor: valea Bîrsei lui Bucur, ce coboară de sub vîrful Faţa lui Sf. Ilie (1641 m), 282
munte alcătuit din cuarţite negre, şi valea Bîrsei Fierului, care taie o lamă de roci granitice, sub vîrful Vulturului (1217 m). Ambele se unesc în valea Bîrsei, pe firul căreia putem da ocol Masivului Pietrei Craiului, pe la apus, către Zărneşti. La est de această vale se răsfiră larg izvoarele văii Şinca, ce se îndreaptă apoi către nord, tăind în lat Ţara Oltului. Sub culmea principală, începînd din valea Buda (la V) şi pînă în valea Doamnei (la E) se dezvoltă, între gnaisuri, o fîşie subţire de roci amfibolice orientate EV. În sfîrşit, şisturile cristaline ale Munţilor Făgăraşului sînt adeseori străpunse de injecţii de roci eruptive bazice (diabaze) sau de filoane de roci mai noi, toate ţîşnite în vremurile erei mezozoice, cum este colţul său estic, în jurul localităţii Poiana Mărului. Să facem acum un succint popas în Masivul IezerPăpuşa. Creasta sa principală, caracterizată prin urmele gheţarilor cuaternari, se dezvoltă la SV de cotul Dîmboviţei, în apropierea limitei cu zona de gnaisuri, fiind modelată în şisturile cristaline cu metamorfism scăzut, cu aspect foios (filite, şisturi şi cuarţite cu dorit, sericit etc.), uneori cu minerale ce arată un metamorfism mai accentuat cum este mica neagră. Spre sud, ele trec gradat în şisturi speciale în care, pe lîngă componenţii menţionaţi, apar cristale vizibile cu ochiul liber de feldspat, albit, roci denumite şi şisturi cu porfiroblaste de albit, caracter ce le aseamănă, uneori pînă la identitate, cu şisturile cristaline din Munţii Leaotei, peste care sînt depuse rocile ce constituie 283
munţii sectorului apusean al Carpaţilor Orientali. Rocile provin fie din metamorfozarea unor vechi cenuşi vulcanice, fie din injectarea, în timpul metamorfismului, a unor soluţii care au luat naştere în zonele adînci ale scoarţei. Drumeţul care străbate calea nesfîrşită a Plaiului lui Pătru, către izolatul vîrf al Păpuşii sau care suie de la cabana Voinea, din Rîul Tîrgului, pe plaiul Văcării spre Iezeru sau spre curmătura dintre acestea şi Muntele Bătrîna pentru a poposi la stîna din Colţii lui Andrei, străbate continuu o regiune cu atare roci, a căror constituţie este destul de uniformă. Dacă însă, de la Colţii lui Andrei, porneşte spre apus, pe plaiuri izolate şi stîncoase, înfruntînd urgia vremii sau admirînd la orizont lanţul maiestuos al Făgăraşului, ascultînd foşnetul vîntului printre acele de brazi şi jnepeni, acompaniat de sunetul sacadat şi discret al tălăngilor, ce trădează o intensă viaţă pastorală, ajunge la stîncile denumite Colţii lui Cremene, deasupra văii Doamnei, în inima gnaisului de Cumpăna. Limita sudică a masivului se găseşte ceva mai sus de Cîmpulung, la Voineşti, iar de aici se dezvoltă spre apus, pînă în valea Doamnei, pe la satul Cîndeşti. Pe acest traseu, marginea cristalinului este acoperită de depozitele neozoice ale Depresiunii Getice. Către răsărit, pe la Nămăeşti, limita ajunge în valea Dîmboviţei, dîndu-şi mîna cu cristalinul Leaotei. În sectorul său sudic, acest mare masiv cristalin conţine intercalaţii amfibolitice şi prezintă injecţii de roci 284
granitice, roci care, la Albeşti (localitate cunoscută geologilor şi pentru fosilele din calcare eocene), au fost scoase prin eroziune de sub cuvertura sedimentară, în apropierea limitei cu rocile cristaline. Rocii i s-a dat numele local de „granit de Albeşti" (granit cu mică neagră) şi este asemănătoare cu granitele ce străbat cristalinul Leaotei pe care, unii geologi îl consideră ca aparţinînd Carpaţilor Orientali. Caracteristic Munţilor Făgăraşului este că nu prezintă nici o rocă sedimentară nemetamorfozată; într-adevăr, cu excepţia apelor care în trecut au scăldat flancurile Munţilor Făgăraşului, precum şi a celor ce au pătruns în golful Loviştei, între Făgăraş şi lanţul Coziei şi pe culoarul ce despărţea Masivul Iezerului de cel al Leaotei1, peste aceşti munţi nu au mai invadat mările şi deci nu s-au depus sedimente începînd de la sfîrşitul erei paleozoice, cînd s-au înălţat primele catene metamorfozate, şi pînă astăzi. Pe flancul lor nordic o ruptură tectonică a determinat, pe la sfîrşitul perioadei cretacice, prăbuşirea marii Depresiuni Transilvane, în care au năvălit apele depunînd sedimente (cu unele întreruperi), pînă în miocen. Evoluţia acestei mări reprezintă o problemă interesantă şi dezbătută mult în geologia noastră. Din acest motiv, versantul nordic al Făgăraşului este cu mult mai escarpat decît cel meridional. Aceste sedimente se găsesc în 1
Denumit şi „culoarul Dîmbovicioarei". 285
dealurile submontane interpuse între munţi şi şesul Ţării Oltului (fiind reprezentate prin gresii, argile, marne etc). În timpul de la sfîrşitul neogenului, sau în pliocen, peste depozitele Depresiunii Transilvane la poalele Făgăraşului, se instalează un lac îndulcit în care se depun nisipuri, pietrişuri, argile şi marne (denumit Bazinul Făgăraşului), iar peste aceste acumulări, în timpurile cuaternare şi actuale, vijelia torenţilor montani a îngrămădit conurile de dejecţie care acoperă întinsul Ţării Oltului. Pe şoseaua prăfuită, căruţa continuă să ne poarte către obiectivul final al oricărei excursii: o gară mică. Dar gîndurile dau năvală înapoi şi, de la excursie, ne duc departe la timpurile marilor frămîntări ale Pămîntului, ce se continuă şi astăzi. Iar dacă asculţi glasul tainic al văii Sîmbetei în serile de vară, cînd razele lunii sparg negurile depunînd argint peste imensul semicerc al Ferestrei Mari (dintre Sfinxul şi Piramida Făgăraşului), prinzi parcă, din freamătul său, vuietul înăbuşit al apelor năvalnice rezultate din topirea ultimilor gheţari cuaternari şi uneori ai impresia că recunoşti, venind din timpurile geologice, însuşi scrîşnetul cumplitei încordări ale cărei presiuni au dat naştere metamorfismului hercinic. Pentru geologii care ştiu să vorbească cu pietrele, din murmurul apelor ce rod necruţător coapsa stîncilor, se conturează însă, cînd şi cînd, ca o şoaptă peste ere, însuşi ritmul sacadat al valurilor unei mări, cine ştie cît de îndepărtate, 286
mare ce a constituit cîndva primul geosinclinal, primul sălaş al materialului sedimentar care urma să dea naştere, peste sute şi mii de milenii, culmilor făgărăşene actuale.
287
Capitolul II. CARPAŢII ORIENTALI 1. Piatra Craiului Nu există desigur nici un turist care să fi străbătut zona răsăriteană a Munţilor Făgăraşului, mai ales Masivul Iezer-Păpuşa, să fi scurtat zările de pe Platoul Bucegilor, de pe vîrful Postăvarului, Pietrei Mari sau Ciucaşului, să fi trecut în goana maşinii pasul Branului, coborînd în pitoreasca localitate Rucăr, sau să fi călătorit numai cu trenul de la Braşov către Făgăraş sau Feldioara, fără a ne mai referi, natural, la cei care au poposit în centrul industrial Zărneşti, fără să fi admirat silueta Pietrei Craiului izolată între ceilalţi coloşi montani. Întunecată şi sumbră în zilele mohorîte sau ploioase, de un alb aproape orbitor cînd se profilează pe albastrul cerului senin, troienită de zăpezi argintii, iarna şi primăvara, învolburată de neguri, asemenea unui crater activ de vulcan, sau împodobită pe versanţi cu cele mai variate şi mai armonioase culori, astfel cum numai penelul toamnelor carpatine ştie să zugrăvească, Piatra Craiului se înalţă impunătoare peste şesul Ţării Bîrsei. Drumeţul prevenit ştie că de aici, spre răsărit, pătrunde în inima unor munţi unde peisajul, ca şi structura geologică, sînt altele. Zona cristalino-mezozoică se desfăşoară larg spre est şi apoi spre sud, peste Bucegi şi Perşani, către insula cristalină răsăriteană, ce se prelungeşte pînă în Munţii Rodnei şi Moldova de nord. Desigur că nu 288
este prea uşor, pentru necunoscător, să admită că stîncile în care sînt tăiate Prăpăstiile Zărneştilor şi Vlăduşcei, colţul ascuţit al Crăpăturii sau peretele vestic atît de abrupt şi de golaş, care, pe alocuri, nu suportă nici măcar prezenţa grohotişului, sau stîncăriile extrem de greu accesibile ale crestei sudice reprezintă de fapt o succesiune de vechi recife de corali, pe care, în timpul erei mezozoice (jurasic), vietăţile calcaroase ce trăiau fixate pe stînci (denumite şi organisme constructoare) i-au înălţat, cu încetul, de-a lungul mileniilor, într-o mare caldă, asemenea celor actuale dintre tropice şi ecuator. Desigur că cititorul care ştie eventual şi faptul că atare vietăţi marine nu trăiesc decît la adîncimi mai mici de 20—30 m, se poate întreba, pe drept cuvînt, cum de a ajuns reciful Pietrei Craiului actuale să treacă de 2200 m altitudine? Explicaţia, pe care de asemenea poate că o bănuieşte, rezidă mai întîi în procesul de scufundare treptată a fundului marin astfel că, în timp ce vietăţile de la niveluri adînci şi neprielnice mureau în cantităţi masive, deasupra lor îşi cereau dreptul la viaţă urmaşii, care se fixau peste scheletele părinţilor şi îngroşau continuu masa calcaroasă a recifului. De aceea grosimea reală a calcarului recifal atinge astăzi 800 m. Procesul, denumit subsidenţă, a fost schiţat cu ocazia discuţiei originii vechilor recife metamorfozate din Munţii Poiana Ruscăi sau cînd am explicat semnificaţia succesiunii de strate de cărbuni şi de 289
depozite marine din Bazinul Petroşanilor. Aceste elemente geologice se aplică tuturor recifelor de la noi sau din alte locuri, atît celor depuse în timpurile vechi ale erei paleozoice, cît şi celor ceva mai recente, din era mezozoică (din perioadele jurasică şi cretacică), între care se numără şi recifele „barierei Pietrei Craiului". A doua cauză a grosimii de peste 2200 m a masivului este explicată şi de faptul că depozitele s-au cutat, redresîndu-se, aşa cum s-a arătat mai sus, pînă la verticală. Utilizînd termenul „barieră" am pătruns în domeniul oceanografiei sau a ştiinţei care studiază caracterele bazinelor marine, caracterele apelor, constituţia fundurilor, precum şi a fenomenelor ce se petrec în adîncurile şi la suprafaţa lor. După îndelungi studii asupra recifelor actuale şi din trecut, specialiştii au împărţit aceste formaţiuni geologice în trei grupuri, după modul lor de dezvoltare: recife litorale, mai mult sau mai puţin izolate între alte sedimente, bariere recifale rezultînd din dezvoltarea recifelor pe întinderi foarte mari, aşa cum este bariera de pe coasta de răsărit a Australiei, şi atoli sau recife circulare, provenite din fixarea organismelor în jurul unor vechi conuri vulcanice rămase sub mare. În formaţiunile geologice s-au întîlnit toate aceste tipuri de recife, chiar şi atolii a căror existenţă în trecutul scoarţei era pusă la îndoială sau chiar contestată. Desigur că actualul lanţ al Pietrei Craiului a alcătuit în timpurile perioadei jurasice (deci pe la 290
mijlocul erei mezozoice) un lung recif-barieră care apoi, cutîndu-se în mişcările orogene ce au înălţat lanţul carpatic, şi-a micşorat dimensiunile, atingîndu-le pe cele actuale. Stratele de calcar s-au redresat la verticală sau chiar s-au răsturnat, lucru ce poate fi constatat de orice turist care le priveşte pe abruptul vestic al Pietrei Craiului, în drum spre Colţii Grindului sau pe padinele ce conduc peste pereţi prăpăstioşi spre culmea segmentului său nordic. Deoarece grosimea impresionantă a recifului s-a datorat şi procesului de subsidenţă sau scufundare, excursionistul care suie de pildă peretele vestic atinge treptat niveluri diferite ale acestei vechi bariere recifale, ale căror organisme se pot adeseori recunoaşte mai ales pe suprafeţele spălate de ploi şi şuvoaie ale blocurilor de calcar. Dacă drumeţul doreşte să-şi facă o idee asupra modului în care se dezvoltau recifele acestei bariere în mările jurasice este suficient să privească spre abisuri de pe vîrful Turnul (1923 m) în zilele de vară, cînd negurile purtate de vînt se rostogolesc peste colţii albi ai Pietrei Craiului. Aspectul este al unei mări frămîntate din care ţîşnesc diferite insule recifale. Spre răsărit, peste şaua Crăpăturii (1600 m) apare vîrful Pietrei Craiului Mici (1816 m) dincolo de care alpinistul mai întîlneşte, ca ultim bastion estic al masivului, vîrful Colţul Pietrei (1596 m). Uneori, asemenea unui pisc de recif, îi apare Acul Crăpăturii, cel care, în zilele senine, imprimă nota caracteristică acestui colţ de munte. Către nord, răzbesc uneori, 291
sălbatici, Colţii Calului iar la o altitudine cu mult mai mică — 1125 m — şi destul de rar pe ceaţă, Colţul Chiliilor, ce se înalţă deasupra văii Bîrsei, între Padina Calului şi Padina Şindileriei (avînd la bază o mică grotă). Spre sud-vest înălţimile cresc treptat către Timbalu Mare (1248 m), de unde creasta nordică se înalţă continuu pînă la vîrful culminant, Piscul Baciului sau vîrful La Om (2224 m). Calcarele recifale au o dezvoltare mult mai mare şi în jurul Masivului Pietrei Craiului, unde impun, alături de conglomeratele cretacice, nota atît de pitorească a regiunii. În rocile acestea sînt tăiate cheile Dîmboviţei, Dîmbovicioarei, Brusturetului, cum şi binecunoscuta peşteră a Dîmbovicioarei, una dintre grotele cele mai vizitate de turişti din ţara noastră. Tot în calcare recifale se găsesc şi culmea Cojei (cu vîrfurile Coja, 1504 m, şi Sasu, 1512 m), culmea Toancheşului şi vîrful Velicanului (1536). Între culmea Coziei şi Piatra Craiului Mică, ce constituie segmentul meridional, orientat NS, al culmii Pietrei Craiului, atingînd culminaţia în vîrful Piatra (2239 m), se găsesc valea Pietrelor şi Brusturetului cu cheile amintite. Sub muntele Toancheş, la sud, şi vîrful Mărtoiu la nord, se dezvoltă valea Vlăduşca, cu faimoasele prăpăstii, care se uneşte cu văile Cheii şi Curmăturii, toate binecunoscute turistului, dînd naştere Rîului Mare, ce se varsă la Zărneşti în Bîrsa, vale de unde încep cele mai accesibile drumuri fie spre cabana Curmătura, fie spre refugiul (1250 m) de sub 292
Colţii Grindului (2199 m). Aspectele carstice pe care turistul le întîlneşte pretutindeni, dintre care nu trebuie să uităm Zăplazul din peretele vestic sau peştera şi ceardacul Stanciului din creasta sudică, sînt date de aceste calcare recifale atît de caracteristice regiunii. Dar să ne referim acum şi la celelalte formaţiuni care constituie această minunată stîncă a Carpaţilor sau, mai exact, să vedem pe ce fundament s-au fixat la vremea lor recifele şi ce alte sedimente s-au mai depus după înălţarea acestora de sub oglinda mării. În traseul nostru anterior am arătat că rocile cristaline din lanţul Iezer-Păpuşa fac trecerea către şisturile cristaline ale Carpaţilor Orientali sau, mai precis, către şisturile proprii acestui segment muntos dintre Piatra Craiului şi Bucegi, şisturile slab metamorfozate ale Munţilor Leaotei. La alcătuirea crestei principale a Munţilor Făgăraşului am arătat că participă şisturi cu metamorfism scăzut în partea nordică şi şisturi cu metamorfism ridicat, mai ales gnaisurile în cea meridională şi că aceste roci se întind pînă la Holbav, localitate situată la sud de Codlea (purtînd chiar denumirea acesteia). Fîşia de gnaisuri şi micaşisturi se interpune între zonele slab metamorfozate, epizonale din nordul Făgăraşului şi cristalinul Munţilor Iezer-Păpuşa. Aceste roci străvechi, transformate cu multe milioane de ani înaintea instalării recifelor, au constituit ţărmul apusean al mării din vremurile erei mezozoice, în timp ce ţărmul său răsăritean 293
era constituit din şisturile cristaline ale Masivului Leaotei. Dacă se coboară pe şoseaua naţională, de la Podul Dîmboviţei, pe la sud de Rucăr, se constată că relieful abrupt al versanţilor Dîmboviţei, rîu ce face brusc un cot spre apus în dreptul Rucărului tăindu-şi impozante chei, devine mai liniştit, mai puţin ruiniform. De aici, pe la Dragoslavele, comună cunoscută pentru luptele din primul război mondial, şi pînă la Stoeneşti, Dîmboviţa curge prin şisturi cristaline. Pînă la Dragoslavele se găsesc şisturi tipice de Leaota1 în timp ce, la sud de această localitate, predomină din nou şisturi puternic metamorfozate (gnaisuri, micaşisturi, amfibolite). Pe culmile dinspre vest se găsesc însă roci sedimentare care imprimă nota caracteristică reliefului, cea mai frumoasă fiind stînca ascuţită de calcare recifale jurasice, ce constituie vîrful Mateiaşului. Spre răsărit se dezvoltă marea masă a cristalinului Munţilor Leaotei cu flancuri împădurite şi spinări acoperite de întinse păşuni alpine, culminînd în vîrful Leaotei (2134 m). Prin această zonă de pe valea Dîmboviţei îşi dau mîna domeniul cristalin al Leaotei cu cel al Iezerului. Rocile cu metamorfism ridicat din această regiune reprezintă probabil „faciesul" sau corespunzătorul de adîncime al rocilor slab metamorfozate din Leaota şi din IezerPăpuşa; scoase la iveală prin procese de eroziune 1
Alcătuite mai ales din şisturi cloritice şi sericitice în care abundă cristale de albit vizibile cu ochiul liber, asemenea unor pete albe pe fondul rocii de culoare închisă. 294
adîncă. Din examinarea schiţei geologice rezultă că şisturile de sub Păpuşa coboară sub Piatra Craiului, pe care o conturează pe la miazănoapte, pînă către Tohan. Atît valea Bîrsei integral, cît şi bună parte din valea Dîmboviţei, în amunte de masa de calcare jurastice de la Podul Dîmboviţei (pînă către izvoare), sînt tăiate în şisturile cristaline cu metamorfism scăzut ale Munţilor Iezer-Păpuşa. O „insulă" de şisturi cristaline se mai găseşte şi pe versantul răsăritean al culmei Cojei, avînd forma unei fîşii alungite NS, între satul Şirnea şi Mînecuţa. Drumeţul care a parcurs distanţele mari şi destul de grele dintre Masivul Iezerului şi Piatra Craiului, peste culmea Dracsinului, coborînd în valea Dîmboviţei pentru a escalada apoi Muntele Tămaş, pe la Plaiul Turcilor, în Curmătura Foii şi de aici pe Bîrsa la vale, va străbate exclusiv şisturile specifice Munţilor Leaotei, colorate în verde sau argintiu, foarte foioase şi cu acele cristale mari caracteristice de feldspat albit. Dacă însă soseşte de la Urlea, adică de pe creasta principală a Făgăraşului, peste curmătura Zîrnei (1932 m), Ludişoru (2305 m), Berevoescu (2299 m), vîrful Groapilor (2131 m), vîrful Comis (1884 m), fie că merge peste Lerescu şi Tămaşul Mare — creastă ce ajunge chiar în vîrful Grindului — sau coboară la casa forestieră Rudăriţa, spre a ajunge la cabana Plaiul Foii pe vîrful Bîrsa Groşetului, drumeţul constată o trecere de la şisturile cristaline proprii Făgăraşului la cele ale 295
Leaotei, din fundamentul Pietrei Craiului, trecere a cărei sesizare nu este prea uşoară, fapt ce dovedeşte o continuitate între şisturile cristaline din cele două braţe (meridional şi oriental) ale Carpaţilor noştri. Dacă vom încerca acum să ne transpunem în îndepărtatele vremuri geologice, pe la mijlocul erei mezozoice, vom constata că apele năvălesc peste rocile metamorfice cam pe la mijlocul său în perioada denumită dogger, marcînd cel de-al doilea ciclu de sedimentare. Această invazie sau transgresiune marină este generală în lanţul estic al Munţilor Carpaţi. În ciclul precedent, ce se manifestase la sfîrşitul erei paleozoice şi începutul celei mezozoice, se depusese o seamă de sedimente care, transformate astăzi în roci, ne apar în unele puncte ale regiunii de care ne ocupăm. Drumeţul poate recunoaşte, de exemplu, în apropiere de Cristian, într-o mică carieră din marginea şoselei ce duce spre Bran, calcare fine de culoare închisă, străbătute de vine albe calcitice, depuse în perioada bazală a erei mezozoice (denumită triasic, datorită faptului că se împarte în trei epoci), mai ales în regiunea Codlea. Oricine a călătorit la vest de Braşov cunoaşte orăşelul Codlea, însemnat pentru industria chimică şi pentru exploatarea cărbunelui, dominat de piscul unui deal cu vîrful rotunjit, denumit Măgura Codlei. În această regiune se găsesc depozite de vîrstă triasică şi depozite din baza jurasicului, bogate în fosile marine, alternînd cu strate cu 296
cărbuni şi dovedind o succesiune, la acea vreme, de faze marine şi continentale, analoge celor din Bazinul Petroşanilor. Vîrful Măgurii Codlei provine tot dintr-un recif construit la sfîrşitul perioadei jurasice. În timpurile jurasicului superior, cretacicului şi părţii inferioare a erei neozoice (pînă în eocen), Bazinul Transilvaniei comunica cu Depresiunea Getică din sudul lanţului carpatic, printr-un braţ de mare ce se insinua printre masele cristalinului Făgăraşului la vest şi Leaotei la est, în care s-au depus sedimentele de aceste vîrste dintre Cristian, în nord, şi Cîmpulung-Stoeneşti, în sud. Aici se situează „sinclinalul Pietrei Craiului" şi zona depresionară de la est de aceasta, de-a lungul căreia şerpuieşte şoseaua ce străbate munţii peste Pasul Branului şi Muntele Giuvala, pe la Rucăr şi Dragoslavele, atingînd cota 1210. Acest culoar a fost denumit „culoarul Dîmbovicioarei" şi face parte dintr-o zonă importantă de sedimentare ce se întindea către nord pînă în Munţii Baraoltului care a fost denumită „zona Dîmbovicioara-Baraolt". În cea mai recentă publicaţie geologică, apărută cu ocazia celui de-al V-lea Congres carpato-balcanic, Ghidul excursiilor, cititorul poate găsi o descriere geologică amănunţită, prezentată la nivelul specialiştilor, asupra formaţiunilor ce apar pe acest traseu care străbate sectorul cel mai vestic al Carpaţilor Orientali. Cel care a parcurs în goana maşinii aceste locuri a rămas desigur încîntat de grandoarea şi de variaţia 297
peisajului ce-şi schimbă aspectele, asemenea unui caleidoscop, dominat continuu spre apus de creasta colţuroasă a Pietrei Craiului ce face o mare buclă către sud1. La răsărit se ridică peretele escarpat al Bucegilor, în care distinge vasta căldare glaciară din care porneşte valea Gaura, situată pe versantul apusean al piscului culminant (vîrful Omul, 2507 m), precum şi creasta ascuţită dintre acesta şi Bucşoiu, la sud de care, se distinge caracteristica ştirbitură de la Strunga, în flancul lanţului Guţanul, punct bogat în fosile jurasice. Din timpuri străvechi, pe acest „culoar", ca şi pe alte fîşii de roci sedimentare prinse între masive cristaline (vezi Bazinul Pietroşanilor şi Bazinul Haţegului), s-a construit o importantă cale de comunicaţie comercială şi militară între Transilvania şi Muntenia. Această cale este figurată încă din secolul al IV-lea, pe harta Imperiului Roman, aflată în secolul al XVI-lea la Augsburg, iar de-a lungul său se înşiruie, încadrîndu-se în peisajul montan, impresionante relicte istorice. La marginea Rîşnovului se găsea castrul roman Cumidava, iar numele satului Gemenea (situat la 30 km de Cîmpulung) se 1
Direcţia crestei sudice este, după cum s-a arătat, NS, în timp ce creasta nordică merge de la SV la NE, iar de la Turn la Piatra Mică, EV, cu o uşoară inflexiune sudică (vezi fig. 26). Abruptul versantului vestic al Pietrei Craiului se datorează unei cauze structurale : adică poziţiei verticale şi chiar răsturnate a stratelor de calcar, ale căror vîrfuri au fost apoi prelucrate de agenţii exogeni. 298
admite că derivă de la legiunea a XIII-a Gemina. În anul 1211 Andrei al II-lea aduce în Ţara Bîrsei, pentru a-i păzi ţara de invaziile cumane, pe cavalerii teutoni care şi-au construit o seamă de fortăreţe, deşi nu li se îngăduise iniţial decît ridicarea unor întărituri de lemn. Pentru apărarea arterei de comunicaţie ei au zidit masiva cetate a Rîşnovului1, situată pe un promontor de pe care creasta Pietrei Craiului oferă una dintre cele mai frumoase privelişti, şi cetatea Neamţului, aşezată pe malul stîng al văii Oraţii, la nord de Podul Dîmboviţei. Castelul medieval de la Bran a fost zidit de locuitorii Braşovului, tot pentru apărare, în anul 1377, cu aprobarea regelui Ludovic cel Mare. Zbuciumatul său trecut arată, printre altele, că a aparţinut cîndva lui Mircea cel Bătrîn şi că a jucat un anumit rol în timpul răscoalei ţărăneşti conduse de Doja. Toate aceste bastioane se găsesc pe vîrfurile unor vechi recife jurasice care alcătuiesc astăzi coline ce domină împrejurimile. Revenind însă la timpurile geologice şi examinînd caracteristicile depozitelor acumulate în apele mării erei mezozoice, în funcţie de rocile ce au rezultat pe seama lor, vom constata că primele sedimente cu care începe „ciclul" în timpul doggerului (la mijlocul erei mezozoice), peste şisturile cristaline de tip Leaota, au fost nisipuri şi pietrişuri cu fragmente de dimensiuni nu prea mari şi de grosimi moderate, transformate astăzi în 1
Reconstruită mai tîrziu de localnici. 299
conglomerate şi gresii, urmate apoi de marne.
După acest episod urmează o sedimentare cu totul deosebită: în mare se dezvoltă o puzderie de organisme microscopice silicioase, numite radiolari. Ele se îngrămădesc în zone marine mai liniştite, poate şi ceva (dar nu cu mult) mai adînci, dînd naştere la mîlurile fine. Astăzi ne apar sub forma acelor roci frumoase, foarte dure, silicioase, cu aspect cornos, de culoare roşie sau verde, denumite jaspuri sau radiolarite. Este posibil că dezvoltarea acestor minusculi locuitori ai suprafeţei mărilor să fi fost condiţionată de apariţia unor mari cantităţi de cenuşi vulcanice (ceea ce se constată în alte sectoare ale Carpaţilor Orientali, cum ar fi de exemplu în regiunea Lacul Roşu—Bicaz). Grosimea acestor roci este redusă (sub 15 m). Peste ele se depun apoi sedimente complet diferite, calcaroase, de culoare roşie, 300
acumulate poate la adîncimi mai mari, bogate în vietăţi din grupul moluştelor, specifice erei mezozoice, denumite amoniţi. Aceste depozite constituie astăzi calcare noduloase roşii, fosilifere, avînd o grosime foarte redusă (1—2 m). Rocile descrise mai sus stau sub marile stive de recife (groase de 800 m) care s-au dezvoltat după ele, în timpurile de la sfîrşitul jurasicului. Din profilul dat în fig. 25, ca şi din schiţa geologică a regiunii, rezultă evident că rocile menţionate se dezvoltă sub calcarele Pietrei Craiului şi că apar ca o fîşie continuă în baza peretelui său vestic, între ele şi şisturile cristaline. Drumeţul poate recunoaşte aceste roci în versantul drept al văii Bîrsei, vale tăiată în şisturi cristaline, unde se află cabana Plaiul Foii, punct de plecare pentru cele mai frumoase, dar şi mai „bărbăteşti" excursii în Masivul Pietrei Craiului. Cunoscînd că la nord de satul Peştera se găseşte, sub culmea Cojei, o fîşie de şisturi cristaline din fundament se poate observa din profil că aceste roci au o poziţie simetrică faţă de cristalinul din valea Bîrsei, apărînd într-un „ax anticlinal", situat la răsărit de marea masă sedimentară a Pietrei Craiului, care constituie o zonă sinclinală. Din examinarea profilului rezultă că pe „flancul estic al sinclinalului" nu apar rocile calcaroase şi gresoase ale doggerului, care fie că nu s-au depus, fie că au fost strivite în mişcările orogene care au cutat scoarţa ridicînd şi axul de şisturi cristaline. În alte părţi însă dimpotrivă, apar 301
şi termenii intermediari în succesiunea din baza calcarelor recifale. Astfel, sub vîrful Pietricica, peste gresiile doggerului, se găsesc roci marnocalcaroase (vechi mîluri calcaroase) bogate în resturi fosile, dovedind o schimbare locală a condiţiilor de sedimentare din geosinclinal, numai în acest sector. Dar mileniile au trecut, stivele gigantice de calcare recifale jurasice şi-au încheiat dezvoltarea şi, o dată cu aceasta, au apărut zorii cretacicului, ultima perioadă a erei mezozoice, ale cărei depozite, atît de caracteristice pe teritoriul nostru, alcătuiesc o bună parte din Masivul Pietrei Craiului şi marea majoritate a Bucegilor, munţi ce se zămisleau în apele geosinclinalului de la răsărit de uscatul Leaotei. Rocile care stau la baza formaţiunii cretacice în Piatra Craiului s-au depus în continuitate peste recife şi sînt reprezentate prin calcare albe, în strate subţiri, peste care urmează, în cîteva puncte, depozite marnoase foarte bogate în amoniţi, belemniţi, cum şi în alte fosile de vîrstă cretacică inferioară, dezvoltate mai ales în „culoarul Dîmbovicioarei". Aceste roci, extrem de interesante peutru specialişti, au format, încă din secolul trecut, obiectul de studiu al geologilor noştri. Sînt cunoscute şi peste graniţă unele numiri locale cum sînt Dealul Sasului sau valea Muierii (Brusturet) din comuna Dîmbovicioara, de unde s-au recoltat cele mai variate forme fosile, asemănătoare în mod remarcabil cu cele găsite şi în alte locuri de pe glob, mai ales în Crimeea, în 302
sudul Franţei şi în Bavaria. Rocile care alcătuiesc această interesantă formaţiune sînt în primul rînd roci calcaroase şi marnoase, dovedind o depunere marină, în condiţii specifice, de mîluri şi argile calcaroase. În bază apar şi unele nodule silicioase, prinse în calcare, rezultate din soluţii ce au precipitat în anumite locuri şi din resturi de mici organisme silicioase. În seria aceasta „de Dîmbovicioara" se mai găsesc intercalaţii de mici recife, mai ales în partea superioară, arătînd uneori o evidentă corelaţie cu celelalte roci vecine. Rezultă de aici că depunerea a avut loc, şi de data aceasta, în zona puţin adîncă a unei mări calde, asemănătoare celor dintre actualele tropice şi ecuator. Dacă drumeţul doreşte să cunoască modul în care se găsesc aceste resturi fosile în roci, conturîndu-şi astfel imaginea miilor de organisme ce mureau în nămolurile mărilor care scăldau aceste meleaguri, nu are decît să scormonească şi să ciocănească rocile depuse în acele timpuri cu un vîrf ascuţit de ciocan sau să cerceteze atent feţele lor roase de vreme. Va putea simţi ceva din satisfacţia pe care o încearcă geologii la descoperirea acestor străvechi vestigii ale Pămîntului. În acest scop, i se recomandă două zone interesante în culoarul Dîmbovicioarei. Prima este flancul binecunoscutului „Dealul Sasului", aflat chiar în marginea şoselei ce coboară în serpentine de pe Muntele Giuvala, punct unde este bine să se oprească puţin, chiar în marele cot pe care îl face către nord şoseaua, spre a se odihni şi a 303
contempla panorama dinspre Podul Dîmboviţei. Dacă drumeţul va scormoni în versanţi, va descoperi în marne şi calcare numeroase resturi fosile mai ales forme rulate ca melcii (amoniţi), alungite ca nişte ţigări de foi (belemniţi) sau asemănătoare în parte scoicilor actuale. Iar dacă drumul l-a purtat prin cheile Dîmbovicioarei spre peştera cu acelaşi nume, sărăcită de podoabe prin barbaria vizitatorilor de altădată, să întîrzie un moment în satul Dîmbovicioara şi să pătrundă pe valea Izvorului (la răsărit de biserica din sat) sau sa se angajeze pe valea Dîmbovicioarei în amunte de peşteră şi apoi pe valea Muierii, dincolo de confluenţa cu Brusturetul1, pentru a găsi interesantele roci fosilifere. Din aceste locuri geologii au determinat pînă în prezent peste 100 de specii. După depunerea acestor roci a urmat o lungă fază continentală, datorată retragerii apelor marine, fază ce se situează pe la mijlocul perioadei cretacice. În timpul acesta uscatul a fost erodat, cu multă violenţă, de agenţii externi creîndu-se un relief stîncos şi accidentat astfel că, atunci cînd apele marine au năvălit din nou, de pe munţi au prins să se rostogolească torenţi ce antrenau blocuri şi stînci de toate mărimile. Alături de materialul mai fin, aceste bucăţi s-au îngrămădit haotic în mari conuri de dejecţie, revărsate la 1
Atragem atenţia că în valea Izvorului punctele fosilifere se găsesc în apropierea gurii unui afluent pe stînga, denumit tot valea Muierii. 304
întîmplare la ţărmul unei mări puţin adînci, dar care, tot printr-un proces de subsidenţă, se adîncea treptat înlesnind astfel continua îngroşare a depozitelor. Astfel de roci s-au depus pe o mare întindere, pe ambele flancuri ale Masivului Leaotei şi alcătuiesc astăzi Platoul Bucegilor, constituind o pătură impresionantă de depozite grosiere. În „sinclinalul Pietrei Craiului" (şi în regiunea Rucărului) ne găsim în zona de subţiere a acestor depozite, a căror grosime nu trece de 300 m, spre deosebire de zona Bucegilor unde grosimea atinge cifrele maxime, depăşind chiar 1500 m. Mai trebuie să remarcăm că, în timp ce în Bucegi aceste roci conţin blocuri mari şi eterogene, pe măsură ce ne deplasăm spre vest, materialul înglobat are dimensiuni mai mici, ajungînd pînă la gresii1. Specialiştii discută încă vîrsta exactă şi condiţiile de formare a acestor gigantice stive de conglomerate, dacă cele din Piatra Craiului sînt formate în acelaşi timp cu cele din Bucegi (denumite şi conglomerate de Bucegi), precum şi relaţiile dintre aceste roci şi cele înconjurătoare. Gresiile şi conglomeratele citate alcătuiesc versantul estic al Pietrei Craiului, începînd de sub piscul culminant (La Om) şi de la sud de fundul văii Vlăduşca, cu celebrele prăpăstii, şi pînă la Dîmbovicioara, cu o întrerupere la sud de vărsarea 1
Puncte cu fosile sînt citate la sud de Rucăr (Valea lui Ecle) şi la Podul Cheii (Oncescu). 305
văii Muierii în valea Dîmbovicioarei (unde apar rocile fosilifere ale cretacicului inferior şi calcarele recifale jurasice). Spre răsărit se întind pînă în creasta de calcare a Cojei, iar dincolo de aceasta şi de peticul de roci cristaline citat, ele formează o zonă continuă care, pe la Moeciu de Jos şi Şimon, se leagă cu marea masă a conglomeratelor de Bucegi. Văile scot la iveală uneori şisturile cristaline şi rocile ciclului sedimentar anterior, roci ce apar pe hartă sub formă de fîşii îndreptate către nord, asemenea degetelor răsfirate ale unei palme. Dacă îmbinăm acum ceea ce vedem pe hartă cu un profil geologic, ţinînd seamă şi de vîrsta rocilor, înţelegem că, între creasta Pietrei Craiului şi cea a Cojei, fîşia de gresii şi conglomerate cretacice alcătuieşte umplutura unui mare sinclinal ale cărui flancuri sînt formate din calcarele recifale jurasice citate. Cristalinul de pe versantul estic al culmii Cojei constituie un ax de anticlinal, dincolo de care urmează masa întinsă de conglomerate depuse, în bună parte, direct peste rocile cristaline. Tot ca un mic petic sinclinal ne apar şi conglomeratele ce stau chiar pe culmea sudică, pe vîrful Muntelui Pietricica. Dar să revenim la mările cretacice şi să vedem ce s-a petrecut după acumularea marii stive de pietrişuri ce a generat conglomeratele. Deşi în Masivul Pietrei Craiului nu se întîlnesc roci mai recente, s-a admis că apele au mai dăinuit pînă la sfîrşitul cretacicului şi că, chiar după aceea, un braţ de mare străbătea poate culoarul 306
Dîmbovicioarei, unind Bazinul Transilvaniei cu Depresiunea Getică. Rocile presupus cretacice superioare, destul de frecvente pe spinarea conglomeratelor de Bucegi, sînt gresii şi marne, uneori cu resturi de plante, în dealurile dintre văile Dîmboviţei şi Rîuşorului (dintre Podul Dîmboviţei şi Rucăr). Eroziunea recentă le-ar fi redus doar la cîteva petice. Aceste roci se găsesc numai peste conglomerate şi niciodată peste alte formaţiuni mai vechi, ceea ce duce la concluzia unei „continuităţi de sedimentare" între conglomerate şi rocile mai noi. După interpretări mai recente, aceste roci ar aparţine părţii superioare a cretacicului inferior şi de aceea în schiţă nu au fost reprezentate separat. Caracteristică este însă dezvoltarea acestor roci mai recente pe malul stîng al Bîrsei, în părţile Tohanului Vechi, unde depozitele de la sfîrşitul cretacicului sînt reprezentate prin marne acoperite de calcare cu resturi fosile caracteristice, printre care şi scoicile constructoare, denumite „rudişti", ce alcătuiesc dealul din spatele satului. Depozitele din partea inferioară a erei neozoice (paleogene) se găsesc în promontoriile de la poalele Bucegilor, fiind situate peste marnele cretacicului superior din versantul vestic al văii Ghimbavului, precum şi la intrarea în Bran (un mamelon pe stînga Bîrsei). Aci întîlnim roci calcaroase, gresoase şi conglomeratice uneori cu fosile caracteristice asemenea unor bănuţi (denumite numuliţi). La 307
intrarea în Bran, ele sînt acoperite de roci mai noi, depuse în lacul recent de la sfîrşitul erei neozoice (nisipuri, pietrişuri pliocene). În afară de aceste depozite nordice, ale unui vechi „golf al Rîşnovului", sedimentele cretacice superioare şi terţiare nu se mai găsesc în culoarul Dîmbovicioara, deoarece procesele de eroziune leau îndepărtat de-a lungul veacurilor, în îndelungata perioadă continentală ce a durat pînă în timpurile actuale. Materialul rupt din flancul muntelui de văile Bîrsei şi Ghimbavului, în timpuri recente, s-a acumulat sub versanţii abrupţi dînd naştere teraselor dintre Bran şi Rîşnov, ce constituie o platformă întinsă, dominată spre sud de înălţimile Pietrei Craiului şi Bucegilor, iar către nord, deasupra Rîşnovului, de piscul conglomeratic al Postăvarului. A fost denumită şi Platforma Branului. Cu aceste considerente ne încheiem atît seria drumurilor de peste colţii prăpăstioşi ai Pietrei Craiului, cît şi sondajele întreprinse în străvechile mări purtătoare de recife, de pe versantul apusean al uscatului Leaotei, rămînînd ca în capitolul ce urmează să desprindem cîte ceva din structura şi trecutul masivului Bucegilor, ce se zămislea, în acelaşi timp, pe versantul său răsăritean. Dacă cititorul va lua acum în mînă vreuna dintre numeroasele cărţi sau ghiduri, apărute în bibliografia turistică, asupra Pietrei Craiului, sau dacă va porni cu sacul în spate pe drumurile indicate de săgeţi şi de marcaje, îşi va 308
reaminti poate de cele cîteva noţiuni geologice prezentate aici.
Şi atunci cînd va străbate desişuri de jnepeni sau îşi va înfige unghiile în albul pietrei de var pentru a depăşi o săritoare, cînd, după ce i-au crăpat buzele de sete1 în zilele toride de creastă, se va 1
Lipsa apei este una din principalele caracteristici ce impresionează pe turistul care străbate Piatra Craiului. Ea se datorează reliefului carstic şi numeroaselor fisuri care străbat în toate sensurile uriaşa masă de calcar, determinînd scurgerea apei freatice către un nivel hidrostatic inferior. 309
simţi aproape înghiţit de trombele reci ale furtunilor rapide de miez de vară, luminate prin cenuşiul negurilor năvalnice de sclipirile fulgerelor acompaniate de lungile ecouri cu care abisurile îngînă glasul tunetului într-o îmbinare de sunete amintind „noaptea de pe vîrful muntelui pleşuv" a nemuritorului Mussorgschi; în astfel de ocazii, ce rămîn profund imprimate în amintire, turistul se va considera poate pentru o clipă primul navigator ce înfruntă taifunurile sau contemplă siluetele recifelor din îndepărtatele mări ale erei mezozoice. 2. Bucegii şi valea Prahovei Iată-ne, în sfîrşit, pe platoul de necuprins al Bucegilor, rătăcind în voie pe covorul gros de vegetaţie alpină şi desfătîndu-ne privirea peste panoramele atît de variate ce se desfăşoară la orizont. Spre răsărit, sub abruptul ce domină ulucul văii Prahovei, ne apar înşiruite staţiunile cele mai cunoscute din ţara noastră, asociind pitorescul naturii cu confortul şi eleganţa construcţiilor moderne: uzine, hoteluri, vile, poieni, păduri şi crînguri se îmbină armonios de o parte şi de alta a firului argintiu al Prahovei. Pe versantul opus al văii, Masivul Gîrbovei oferă aspecte liniştitoare: culmi rotunjite, acoperite cu păşuni alpine, dincolo de care se conturează turnurile ruiniforme ale Ciucaşului. Spre apus se desfăşoară, în culise, bazinul văii Ialomiţei, ce 310
coboară de sub piscul culminant al Omului (2507 m) sub numele de valea Obîrşiei. O varietate neegalată de imagini, între care cheile Tătarului, de care se leagă legende cu domniţe şi urmăritori, şi cheile Zănoagei ocupă parcă locul central. În ultimul plan, zgîriind parcă bolta albastră, se întinde spinarea colţuroasă a Pietrei Craiului, pe care am părăsit-o de curînd. Pretutindeni apar săgeţi indicatoare, marcaje, cabane, se aud cîntecele voioase de drumeţie, rîsetele şi chemările zglobii ale turiştilor aduşi de dorul munţilor de pe toate meleagurile ţării. Într-adevăr, nu credem că exagerăm afirmînd că acest încîntător masiv muntos, situat chiar în inima ţării şi străbătut de una dintre cele mai frecventate artere feroviare, este şi cel mai vizitat şi mai cunoscut dintre toţi munţii noştri. Străinii care ne-au vizitat patria au purtat pînă departe, dincolo de graniţele ei, vestea frumuseţii văii Prahovei.
S-au scris multe lucrări, mai ales în ultimii ani, asupra Bucegilor atît în domeniul turismului, 311
cît şi în diferitele ramuri ale ştiinţelor naturii. S-au publicat studii asupra geomorfologiei şi climei Bucegilor şi s-au popularizat minunatele lor peisaje prin numeroase fotografii reproduse în cărţi, la expoziţii, precum şi prin conferinţele turistice audiate de masele largi de amatori. Desigur că, în astfel de condiţii, în materie de drumeţie, nu este cazul să insistăm în această carte, ci să abordăm, ca şi în celelalte trasee, problemele de geologie. Foarte mulţi dintre cititori, mai ales dintre bucureşteni, au făcut în Bucegi primii paşi pe munţi şi au simţit primele înfiorări ale altitudinilor, primele emoţii date de săritorile stîncilor, primele încîntări ale orizonturilor necuprinse, şi poate primele atracţii spre cunoaşterea florei şi faunei acestora. Au admirat de jos peretele versantului estic, au privit cu melancolie cum se îndepărtează culmile la orizont atunci cînd trenul trece de Comarnic în drum spre Bucureşti, au păstrat neştearsă imaginea formelor cioplite de gheţari de pe versantul apusean, după ce maşina i-a dus în goana de la Bran spre Rucăr, de-a lungul istoricei şosele de peste Giuvala. Lecturile copilăriei şi adolescenţei s-au reactualizat, amintindu-i de zînele de pe Valea Cerbului, evocate de neîntrecutul nostru povestitor M. Sadoveanu, şi de descrierile duiosului Vlahuţă. Mai mult decît în oricare alt masiv din Carpaţi, amatorii au parcurs aici, în toate sezoanele, ţancurile şi pereţii stîncoşi, adeseori 312
legănîndu-se ca păianjenii în vîrful unui fir ancorat de piloane metalice. Am arătat că, în timpurile erei mezozoice, paralel cu acumularea depozitelor din mările de pe versantul apusean al Cristalinului Leaotei, depozite asemănătoare se îngrămădeau şi în bazinul de la est, astfel că, după cutarea şi ieşirea la suprafaţă a lanţurilor muntoase, s-au conturat două mari „zone sinclinale": zona Pietrei Craiului şi zona Bucegi—Piatra Mare. Depozitele de pe versantul apusean al Leaotei corespund primei zone sinclinale citate mai sus; se consideră că s-au acumulat într-un braţ marin continuu, denumit „zona Dîmbovicioara-Baraolt". În aceeaşi interpretare, rocile depuse în apele marine de pe flancul răsăritean al Leaotei se admite că ar corespunde unei zone estice de sedimentare (zona Bucegi—Piatra Mare) din care se desprindea spre SE un golf marin în apele căruia s-au depus sedimentele de acelaşi fel din Munţii Ciucaşului şi Zăganului. Aceste ape ar fi invadat peste domeniul flişului carpatic. Dacă prezentarea Masivului Piatra Craiului ne-a prilejuit discutarea problemei recifelor de astăzi şi din trecutul geologic, calcarele recifale alcătuind în acest munte principalele obiective turistice, în Bucegi se poate afirma că ne găsim într-un imens domeniu de conglomerate, ce nu-şi găseşte pereche în altă parte a ţării, alcătuind o placă puternică a cărei grosime depăşeşte 1500 m. Iar dacă, spre deosebire de alte trasee, în care am plecat de la 313
poalele muntelui sau din bazinele submontane, pentru a urca apoi pe înălţimile dorite, de data aceasta plecăm de pe Platoul Bucegilor spre formaţiunile din vale, tăiate de apa Prahovei, o facem deoarece asemănarea în linii mari cu structura geologică a Pietrei Craiului este izbitoare, astfel că elementele prezentate pe traseul anterior, referitoare la alcătuirea şi la modul de formare al acestor roci, ne vor folosi în totul la expunerea ce va urma. Sub raportul structurii geologice (vezi fig. 27), Bucegii, care constituie şi o unitate morfologică evidentă, se încadrează deci în sectorul sudic al zonei cristalino-mezozoice, limitîndu-se la apus cu marea masă a cristalinului Leaotei, iar la răsărit cu domeniul întins al zonei interne din flişul carpatic, reprezentată prin roci de vîrstă cretacică inferioară, mai ales printr-o importantă masă de strate de Sinaia1, constituind înălţimile Gîrbovei sau Zamorei de la vest de valea Prahovei şi care se dezvoltă spre răsărit pînă în valea Doftanei şi pînă la Zizin. Spre miazăzi, rocile citate avansează pe la sud de masa de conglomerate pînă în valea Ialomiţei ai cărei versanţi îi Constituie, pînă la sud de staţiunea Scropoasa (binecunoscută turiştilor pentru lacul şi pentru uzina electrică de la Dobreşti) şi Moroeni. Această zonă, ridicată faţă de restul formaţiunilor înconjurătoare mai noi (stratele de Sinaia sînt 1
Roci a căror denumire locală arată tocmai marea lor extensiune în acest sector carpatic. 314
aproximativ cele mai vechi roci cretacice din flişul carpatic), a fost denumită „anticlinoriul de Zamora"; primul termen, de origine latină, arată că este vorba despre un mare anticlinal reculat1. După unele păreri, marea masă de conglomerate de Bucegi s-ar fi deplasat de la apus spre răsărit, asemenea unei gigantice „pînze de încălecare" alunecînd peste cea a flişului de la apus de valea Prahovei, astfel că actualmente ocupă o poziţie tectonică peste rocile din faţă, şi nu una normală, adică nu se găsesc pe locul unde s-au depus ele la început. Calcarele recifale masive pe care călătorul le vede şi din tren în carierele de sub Muntele Piatra Arsă, ca şi cele ce constituie stîncile de la Sf. Ana, unde se găseşte o frumoasă cascadă, se situează în faţa uriaşei stive de conglomerate şi ar reprezenta bucăţi rupte în mişcarea pînzei şi împinse în „fruntea" acesteia. După alte opinii, conglomeratele s-ar găsi actualmente chiar pe locul lor de acumulare, iar aceste calcare ar reprezenta blocuri uriaşe prinse în masa lor (rupte din faleza mării cretacice). Ne putem subscrie la o atare opinie în toate cazurile, aceste roci putînd reprezenta adeseori chiar recife fixate pe locul lor de origine, ce îşi „scot capetele" de sub învelişul de conglomerate mai noi. Dacă ne referim acum la caracterele rocilor ce alcătuiesc Masivul Bucegilor, va trebui, ca în toate regiunile de pe 1
Adică o cută anticlinală pe care mişcările tectonice au transformat-o într-un complex de cute păstrînd forma generală a anticlinalului iniţial. 315
întinsul zonei cristalino-mezozoice a Carpaţilor Orientali, să începem cu şisturile metamorfice care au alcătuit ţărmul mărilor erei mezozoice şi fundamentul peste care s-au depus rocile mai noi, ca şi în cazul sinclinalului Pietrei Craiului. Se înţelege că, în acest scop, ne vom îndrepta privirile spre flancul vestic al Bucegilor, adică spre marea masă cristalină a Leaotei. Sub raport petrografic, este remarcabilă asemănarea cu rocile care se găsesc pe flancul vestic al Pietrei Craiului. Limita cristalinului se urmăreşte din valea Porţii (lîngă Bran) la nord, pe sub Muntele Clinciu (2071 m), prin marea căldare glaciară Gaura (2275 m), pe sub întinsele grohotişuri de la poalele Guţanului (2177 m) şi ale Muntelui Grohotişu (2168 m), deasupra văii cu acelaşi nume, şi apoi pe sub Strunga în Muntele Tătaru, iar de aici, prin izvorul Mircii, pînă la vărsarea sa în Ialomiţa. Spre sud, şisturile constituie Muntele Lucăcilă (1872 m), din care coboară valea Bolbocilor, ce se varsă în Ialomiţa în apropierea cabanei. De aici, ele se dezvoltă şi mai departe către miazăzi. Turistul care se îndreaptă spre apus plecînd fie de la cabana Bolboci, fie urmînd linia funicularului (care trece peste munţi de la Buşteni, prin valea Ialomiţei, pînă în Masivul Leaotei şi care transportă trunchiuri de brad pentru fabrica de hîrtie din Buşteni), pătrunde în inima cristalinului Leaotei, poposind la staţiunea terminală a funicularului, Brătei. În faţă i se desfăşoară munţii versantului răsăritean al Leaotei, îmbinîndu-1 cu plaiuri 316
întinse şi împădurite, iar către culme, acoperite de întinse păşuni alpine. Pretutindeni roca este invariabilul şist sericitic sau cloritic cu porfiroblaste de albit. Uneori mai apar şi intercalaţii locale de gnaisuri albe şi compacte sau de întunecate amfibolite. În apropierea staţiei Brătei se găseşte un granit masiv, dur şi compact, bogat în mică neagră, ale cărei lame sclipesc în razele soarelui, pe fondul alb-albăstrui al masei fundamentale de cuarţ (sticlos) şi feldspat (lăptos). Acest granit, în care cu greu îşi face loc ciocanul geologic, seamănă mult cu granitul de la Albeşti şi cu micile iviri ce se găsesc pe valea Bădenilor, afluent al Dîmboviţei, la satul muscelean Stoeneşti, de pe versantul apusean al Leaotei. Spre răsărit, şisturile cristaline dispar sub masa conglomeratelor, cu excepţia unor mici petice scoase la zi de eroziune, cum sînt cele de pe valea Ialomiţei: la gura văii Horoabei, între Padina şi Peştera, între cheile Zănoagei şi Scropoasa, precum şi în interiorul zonei stratelor de Sinaia, pe versantul stîng al văii Cerbului, circa 1 km în amunte de vărsare şi pe valea Zamorei de pe versantul drept al Prahovei (la est de Buşteni). Pe versantul estic al Bucegilor depozitele mai vechi decît cretacicul, care începe cu doggerul, au o dezvoltare subordonată. Aici se situează calcarele de la Piatra Arsă şi Sf. Ana, precum şi cele de pe văile Zgarburii (Piatra Roşie) de sub Hotelul de la cota 1400 şi din valea Peleşului (cheile superioare), unde sînt asociate cu frumoase jaspuri 317
de culoare roşie După unii cercetători, recifele menţionate, ca şi cele de pe Plaiul Furnica, ar fi de vîrstă cretacică inferioară. Pe versantul apusean al masivului, apar calcare recifale jurasice superioare, alcătuind o fîşie discontinuă, îmbucătăţită prin fracturi. Aspectele lor sînt masive sau blocate de imense perdele de grohotiş, cum este cazul în partea de sud în Munţii Lespezi-Zănoaga iar spre nord, începînd din cheile Tătarului, pe la Strunga, Guţanu, Gaura, pînă sub Muntele Ciubotea (2275 m). Masele de calcar recifal masiv prezintă unele zone stratificate la partea inferioară (cheile Zănoagei, cheile Peşterii, valea Zgarburii). Şi în aceşti munţi minunatele chei, peşteri şi celelalte forme carstice au fost sculptate de ape în aceleaşi vechi recife jurasice. Astfel sînt cheile Urşilor, Tătarului, Zănoagei, Peşterii. Oarzei, Cocorei, Horoabei, binecunoscute turiştilor din Bucegi, precum şi alte modelări carstice pline de pitoresc, printre care se numără peşterile Ialomiţei, Tătarului, Urşilor1. Desigur că nu există turist care să fi străbătut meleagurile Bucegilor şi să nu fi pătruns în bezna grotei Ialomiţei, unde a admirat jocul de umbre ce se desfăşoară pe albul pereţilor peşterii la lumina faclelor însoţitoare. Fantezia turiştilor şi speologilor a încetăţenit aici numiri sonore, fără nici o legătură cu toponimia originară, ca: „Bolta lui Decebal", „Grota Urşilor", „Galeria Apelor", 1
Vezi Em. Cristea şi N. Dimitriu, în loc. cit. 318
„La altar" (fundul peşterii). Vlahuţă, în România pitorească, povesteşte astfel vizitarea peşterii Ialomiţa: „Acum vestita peşteră te lasă să intri în toate cămările ei, să străbaţi departe în fioroasele-i adîncuri, s-auzi şopotul izvoarelor ascunse şi plescăitul răsunător al cascadei — o ploaie de pietre scumpe la lumina torţelor, să vezi cele două lacuri ce dorm, limpezi, albastre, fără nici o creţitură, sub mîndre pologuri de piatră, din vîrful cărora atîrnă felurimi de ciucuri albi şi lucii ca de marmură, şi de-aci să te urci în marele dom al peşterei, sub uriaşa boltă, împodobită cu stalactite, — minunatul palat unde-au împărăţit odinioară „urşii speluncilor", ale căror oase zac, de cine ştie cîte mii de ani, risipite pe lîngă pereţi. În fund de tot este o altă încăpere largă — cea din urmă — care, pentru frumuseţea şi bogăţia stalactitelor ei lungi şi sclipitoare, s-ar putea numi „sala coloanelor de marmură". În sfîrşit, tot în calcarele jurasice superioare apar izvoarele cu debit variat de pe văile Scropoasei, Văcăriei, Coteanului. Succesiunea rocilor jurasice depuse înaintea calcarelor se deosebeşte adeseori de cea schiţată şi atît de uniformă din sinclinalul Pietrei Craiului. În baza doggerului sînt şi aici strate subţiri de conglomerate şi gresii, uneori cu mici intercalaţii de cărbuni (Zănoaga). Caracteristic este însă că, în acest sector al mării jurasice, s-au acumulat, la un moment dat, mari cantităţi de organisme care ne apar astăzi în calcare şi în gresii calcaroase ale 319
căror variaţie şi bogăţie de specii au făcut din punctul cunoscut turiştilor sub denumirea de Vama Strungă, de sub Muntele Tătaru, un loc tot atît de vestit în geologie, ca şi cele citate pe traseul anterior. Succesiunea este foarte asemănătoare cu anumite locuri din Munţii Alpi (unde au primit denumirea locală de strate de Klaus, denumire sub care se găsesc menţionate, în literatură, şi o parte din aceste roci de la Strunga). Dacă drumeţul le cercetează de aproape, poate recunoaşte multe forme rotunde sau alungite, puternic pietrificate, amintind de scoicile marine prin prezenţa celor două valve suprapuse, dar care aparţin altor tipuri de organisme străvechi (denumite brahiopode, deoarece, în interiorul cochiliei, partea cărnoasă sau piciorul avea forma unor braţe ramificate). Alături de acestea, se găsesc amoniţi, melci (denumiţi în ştiinţă gastropode) şi chiar corali care, spre deosebire de cei din recife, nu clădeau stînci, ci trăiau izolaţi etc. Jaspurile roşii şi verzi, roci dure cornoase, cu spărtură aşchioasă sau concavă, care se găsesc şi în Piatra Craiului peste formaţiunea doggerului, se întîlnesc în Bucegi frumos dezvoltate pe valea Peleşului, ce-şi poartă apele pe versantul prahovean. Jaspuri apar şi sub calcarele de la punctul Ana şi din cariera de la Piatra Arsă. Uneori, în locul jaspurilor, se întîlnesc calcare dure, galbene, cu resturi fosile, cum este pe valea Horoabei, calcare verzui (Muntele Lespezi) sau marne şi calcare roşii, cu resturi de crini-de-mare 320
(Vîlcelul Ţapului, afluentul văii Gaura). Peste marea stivă a calcarelor recifale jurasice s-au depus în continuare marne calcaroase de tip Dîmbovicioara (cretacice inferioare). Se admite însă că. În timpurile cînd marea se retrăsese şi aceste sedimente se găseau pe uscat, adică pe la mijlocul perioadei cretacice, au fost roase de dalta agenţilor externi şi reduse doar la un mic petic aflat la Poliţa (la nord de Muntele Gaura), de unde s-au citat numeroase forme fosile încă de pe la mijlocul veacului trecut. După aceste timpuri, în care uscatul se ridicase alcătuind un impozant relief deasupra mărilor cretacice, am arătat că marea a invadat din nou, rupînd şi prăvălind blocuri de toate mărimile şi formele, ce se rostogoleau haotic în apele agitate de la ţărm. Acum iau naştere stivele uriaşe ale conurilor de dejecţie, din cimentarea cărora au rezultat actualele conglomerate de Bucegi. Bucăţile incluse în aceste roci îngăduie geologilor să reconstituie natura acelor uscaturi şi caracterul mărilor şi torenţilor care le-au transportat. Cine examinează o bucată de conglomerat de Bucegi constată că, în cimentul calcaros (face efervescenţă), plin uneori de granule de nisip, asemenea unei gresii, se găsesc mai ales bucăţi de cuarţ rotund, lăptos sau transparent, alteori de calcare albe de tip jurasic, de şisturi din seria de Leaota, de roci marno-calcaroase de tipul stratelor de Sinaia, rupte din ţărmul răsăritean (din anticlinoriul Zamorei), de jaspuri roşii, de calcare, 321
de gresii şi de conglomerate din dogger; cu alte cuvinte, marea a muşcat dintr-un ţărm alcătuit din rocile depuse anterior. Dar ceea ce se remarcă este şi prezenţa unor blocuri din roci ce nu au fost recunoscute în fundament şi a căror explicaţie rezidă fie în faptul că aceste roci au fost distruse în întregime şi că astăzi nu se mai recunoaşte locul lor iniţial, fie că au fost purtate de valuri de-a lungul ţărmului din cine ştie ce ungher îndepărtat, aşa cum se întîmplă cu pietrele de-a lungul plajei Mării Negre, fie, în sfîrşit, că aceste roci au rămas în adîncime, ascunse sub stiva de conglomerate. Astfel sînt blocurile de granit ce se găsesc în conglomeratele dintre Omul şi Caraiman, de pe platou, roci care nu au fost recunoscute pe locul de origine. Este sugestivă şi prezenţa unor gigantice blocuri de calcare recifale, alunecate desigur pe panta falezei sau platformei continentale, ce se găsesc la obîrşia Ialomiţei, sub vîrful Omul, la Mecetul Turcesc, în vîrful Baba Mare (2 202 m), la Caraiman etc. În unele zone mai fine se ajunge pînă la gresii, roci care apar intercalate între stratele dure şi grosiere de conglomerate. În locurile larg deschise, cum este Platoul Bucegilor, unde vînturile rod adînc stînca şi spulberă pulberea rezultată, stratele de gresii se macină mai repede decît cele de conglomerat, care rămîn suspendate asemenea unor ciuperci şi conduc la formele bizare ale Babelor, dintre care una aminteşte destul de sugestiv chipul Sfinxului din Egipt. De altfel, chiar Sfinxul, celebra operă a antichităţii, a fost 322
modelat mai întîi de dalta vîntului deserturilor, iar artistul anonim care a desăvîrşit-o nu a făcut decît să prelucreze stînca cu forma cea mai sugestivă. Tot acestei eroziuni selective a stratelor de gresii se datoresc şi acele cotloane denumite „portiţe", cum este Portiţa Caraimanului, pe care se întrec alpiniştii curajoşi, sau ferestre, cum este Fereastra Urzicii. După acumularea conglomeratelor de Bucegi, în mările cretacicului superior s-au depus mai ales nisipuri şi subordonat mîluri, care au dat naştere la gresii cu multă mică şi respectiv marne. Atare roci conţin resturi fosile pe valea Dorului în regiunea Jepilor. Zone întinse de gresii cretacice superioare se găsesc pe Platoul Bucegilor şi în valea Ialomiţei. Le străbate din plin orice drumeţ care traversează platoul coborînd mai ales la Padina sau, de-a lungul funicularului, la Bolboci. Pe valea Ialomiţei se întind pe versantul stîng, la sud de cabana Peştera, pînă la cheile Tătarului, dezvoltîndu-se spre culme pe pîraiele dintre Blana şi Lăptici pînă în vîrful Pietrosu (1931 m), apar apoi la sud de gura Izvorului Mircii pînă la Bolboci unde, după o intervenţie locală a conglomeratelor de Bucegi, se dezvoltă din nou gresiile cretacice superioare pînă la cheile Zănoagei. Cel ce coboară de la Babele la Peştera, prin umbroasa pădure Cocora, merge prin conglomerate de Bucegi, dar prinde şi o fîşie din aceste roci, înainte de a întîlni drumul ce coboară pe valea Obîrşiei. Pe platou, ele sînt limitate, în 323
genere, la apus şi la miazăzi, de linii de fractură sau de falii. Astfel de „petice de gresii" se găsesc între Munţii Jepii Mari şi Piatra Arsă, Furnica, Vîrful cu Dor şi Nucet, Păduchiosu şi Dichiu. Am arătat însă în capitolul precedent că interpretări mai noi atribuie aceste roci tot cretacicului inferior. Ca şi în sinclinalul Pietrei Craiului, după cretacic, apele se retrag din bazinul Bucegilor care rămîn pradă agenţilor distructivi ai eroziunii pînă în zilele noastre. În timpurile cuaternarului, calota de gheaţă care a învăluit munţii din ramura sudică a Carpaţilor şi-a întins gheţarii şi peste Bucegi (singurul masiv, în afară de Munţii Rodnei, din lanţul Carpaţilor Orientali care prezintă urme mai evidente de gheţari1). Oricine a parcurs culmile Bucegilor au rămas entuziasmat de grandoarea circurilor din jurul vîrfului Omul, din care-şi trag originea văi cunoscute tuturor drumeţilor. Cea mai sugestivă este zănoaga de la fundul văii Gaura, cu forma sa semicirculară, cu pereţi stîncoşi şi grohotişuri întinse, ce domină peisajul versantului apusean al Bucegilor şi pe care neaua întîrzie pînă miezul verii. Turistul care a suit pe vîrful Omul a admirat în zilele senine, firul de argint al Ialomiţei (Obîrşiei) ce coboară dintr-o dublă căldare, vecină cu precedenta, către vest, iar după aceea, întorcîndu-se, privirile i-au alunecat spre abisul căldărilor din care izvorăşte Valea Cerbului şi 1
În Munţii Călimani ca şi în Munţii Moldovei de nord sînt cu totul subordonate. 324
valea Morarului, străjuite de stîncile ascuţite, atît de caracteristice peisajului din Bucegi, ale Acelor Morarului. Spre nord ne apare una dintre cele mai poetice zănoage ale munţilor noştri, circul Mălăeştilor, din care-şi trage originea valea ce coboară la cabana cu acelaşi nume, către care te duc atît serpentinele ce pleacă de pe vîrful Omul, cît şi abruptul horn al Mălăeştilor sau Brîna Caprelor, ce se desprinde de sub creasta Bucşoiului. În fine, în căldarea Ţigăneştilor, de la nord de valea Mălăeştilor, se găseşte unicul lac glaciar, mic şi adeseori secat, din Bucegi. Pe toate aceste văi, ca de altfel şi pe altele (valea Căldărilor, valea Doamnelor, valea Sugarilor, valea Ciubotei), coborau gheţari ce şi-au săpat ulucul în formă de U şi pragurile caracteristice. De pe urma lor au rămas voluminoase depozite morenice, la locul unde limba de gheaţă s-a topit. O astfel de morenă alcătuieşte promontorul prin care străpunge firul Ialomiţei în amunte de cabana Peştera, în zona în care primeşte apele văilor Doamnelor şi Sugarilor; o morenă întinsă a fost lăsată de gheţarul Gaurei, pe valea Cătunului, o alta se găseşte pe Valea Cerbului, în avale de Poiana Văii Cerbului, şi, în sfîrşit, o altă morenă, pe frumoasa vale a Mălăeştilor. Aşadar, Masivul Bucegilor propriu-zis se ataşează, sub raport structural, zonei cristalino-mezozoice. La poalele Bucegilor, Prahova îşi taie cursul în formaţiunile zonei interne a flişului carpatic, depuse într-o mare întinsă şi, în bună parte, mai adîncă decît cea în 325
care se depuneau sedimentele zonei cristalinomezozoice. În această mare a avut loc sedimentarea formaţiunilor de fliş, începînd cu baza cretacicului. Grosimea depozitelor acumulate a fost apreciată pînă la 4000 m. Variaţia grosimilor este însă mare, după locul considerat, datorată ridicărilor şi scufundărilor ce se compensau reciproc, la un moment dat, între marea flişului şi depozitele sinclinalului Bucegilor. Dacă am încerca să urmărim cu gîndul modul în care a luat naştere, în timpul cretacicului inferior, stiva atît de groasă de sedimente, ar trebui să ne închipuim o mare, poate mai adîncă de 200—300 m, pe fundul căreia se depuneau mîluri şi argile de culoare cenuşie şi neagră, bogate în substanţă organică, uneori cu mult calcar, din care au rezultat şisturi argiloase, marnoase şi calcaroase. Local se acumulau fragmente colţuroase de roci, ce au dat naştere la brecii, sau se produceau erupţii submarine de roci diabazice, de pe urma cărora se dezvoltau mari cantităţi de organisme silicioase (radiolari). Scheletele acestora, care se strîngeau pe fundul mării în mîluri bogate în oxid de fier, au dat naştere mai tîrziu şisturilor argilo-silicioase de culoare roşie ce apar asociate cu roci eruptive bazice. Spre partea superioară a seriei, fie că adîncimea mării a scăzut, fie că pe fundurile adînci ajungeau blocuri alunecate de pe continent, au luat naştere conglomerate cu bucăţi mari şi cu ciment argilos. În genere, succesiunea, bazală mai ales, este lipsită de fosile, ca orice formaţiune de fliş. Pe 326
măsură ce studiile avansează, cercetătorii noştri descoperă însă forme noi, care infirmă în bună parte această concepţie şi lămuresc ou succes problema vîrstelor geologice. Cine nu a remarcat, de la fereastra compartimentului de tren, rocile stratificate de culoare neagră, cu dungi albe (vine de calcit), care alcătuiesc versanţii văii Prahovei în amunte de Posada, roci puternic încreţite, ridicate la verticală sau fracturate, vorbindu-ne parcă despre cumplitele frămîntări ale scoarţei de pe urma cărora s-a înălţat lanţul carpatic? Sînt binecunoscutele strate de Sinaia ce se întind în tot lungul Carpaţilor Orientali. Şisturile roşii şi verzi, formate sub influenţa erupţiilor submarine apar, printre altele, şi în apropiere de Azuga (strate de Azuga). După aceste sedimente, în marea flişului a continuat depunerea de mîluri cu mult mai bogate în nisipuri şi uneori cu resturi numeroase de organisme, asemenea mai ales unor mici bănuţi cu centrul îndoit, denumite orbitoline, uneori cu aporturi de carbonaţi de fier (siderite). Din aceste sedimente au luat naştere argilele, gresiile, calcarele şi sideritele, dezvoltate în partea de sus a acestui mare anticlinoriu de Zamora. Au fost denumite, după numele cunoscutei localităţi de pe valea Prahovei, strate de Comarnic. Peste acestea, sedimentarea a continuat cu materiale grosiere, formîndu-se ceea ce se numeşte flişul gresos, compus mai ales din gresii, cu grosimi uneori de zeci de metri, şi din conglomerate mărunte, uneori 327
cu resturi de plante carbonificate. Local, prezintă mici intercalaţii de recife alcătuite din scoici speciale din neamul citat al hipuriţilor şi cu bănuţi de orbitoline. Urmează o fază cu adîncime mică în care se acumulează pietrişuri dînd naştere apoi la conglomerate asemănătoare celor din Bucegi (groase de 400 m, după unii autori). Peste acestea apar o serie de alte tipuri de roci, dintre care ţinem să atragem atenţia cititorului asupra unor marne roşii pe care le poate recunoaşte la nord de Comarnic şi care conţin fosile de tipul belemniţilor. Partea superioară a perioadei cretacice este marcată de rocile argiloase vinete şi roşii pe care le recunoaştem din tren, mai ales la Gura Beliei, ieşind în relief din restul decorului acoperit de vegetaţie. Dacă te opreşti pentru un moment la bariera de la Gura Beliei şi pătrunzi în incinta carierelor, unde uneori vezi escavatoarele muşcînd din malul argilos, şi mai ales dacă timpul nu este ploios pentru a te înfunda în noroi, scormoneşte puţin în frumoasa alternanţă de strate ce apare în locurile dislocate şi vei descoperi mici bile sau corpuri alungite de un mineral strălucitor, gălbui, acoperite în genere de o crustă mată de oxizi, uneori chiar frumos cristalizate. Sînt „concreţiuni de pirită" (sulfura de fier) ce au luat naştere, cu milioane dr ani în urmă, în mîlurile de pe fundul mării cretacice, sub influenţa gazului sulfuros rezultat din descompunerea materiei organice asupra fierului din apă. Alteori poţi găsi resturi de belemniţi, cu formele alungite amintite, 328
cărora poporul le dă denumirea de „cozi de şarpe", împietrite. Revenind acum la versantul estic al Bucegilor, constatăm că, pe orice traseu am pornio din elegantele staţiuni de pe valea Prahovei, către platoul Bucegilor, va trebui să străbatem printre aceste depozite de fliş cretacic, între conglomerate şi marea masă a stratelor din Sinaia găsindu-se în mod continuu, potrivit interpretărilor recente, formaţiunea flişului marno-gresos care, între Sinaia şi Buşteni, depăşeşte chiar şi versantul stîng al Prahovei. Cum asemănările dintre aceste roci şi cele din seria de Sinaia sînt uneori foarte mari, dovedind că în natură nu există limite categorice între formaţiuni, prezentăm, în ansamblu, întreaga formaţiune de culoare închisă şi cu mult calcit, oare, pînă nu de mult, a fost înglobată, aproape integral, în stratele de Sinaia. Gresiile pot fi recunoscute mai ales în Valea Jepilor (cursul inferior), pe marginea şoselei dintre Sinaia şi Podul Stînii, în legătură cu o seamă de stînci calcaroase. Aceste roci de fliş se dezvoltă, cu mult mai larg în partea nordică a masivului, apărînd în „ferestre" sau susţinînd conglomeratele de Bucegi. Calcarele din carierele de la Sinaia au fost declarate rezervaţii naturale. Argilele şi marnele de la Gura Beliei sînt folosite pentru fabricarea cimentului în fabricile de la Sinaia şi Comarnic. Străvechea cale ce şerpuieşte în lungul văii Prahovei, amintită în hrisoave încă de pe la mijlocul veacului al XV-lea, din timpul domniei lui Dan al II-lea, este astăzi şoseaua naţională de 329
interes republican ce stabileşte legătura directă dintre regiunile situate în interiorul şi exteriorul arcului carpatic. Pînă la Predeal, în culmea ce desparte bazinul Prahovei de al Timişului, şoseaua trece exclusiv prin aceste roci de fliş, dominate de tipicele strate de Sinaia.
330
Pe versantul transilvan coboară din nou în gresiile şi conglomeratele de tip Bucegi, unde sînt sculptate formele elegante ale celor doi munţi ce închid orizontul: Postăvarul la nord şi Piatra Mare la răsărit, unde apar de altfel şi calcarele recifale jurasice. Dacă însă o porneşti pe Prahova în jos (vezi fig. 28), spre miazăzi, dincolo de Gura Beliei, constaţi că şoseaua pătrunde în depozitele zonei externe a flişului carpatic şi anume într-o formaţiune eocenă bogată în resturi fosile, alcătuită din marne, gresii şi calcare; nu lipsesc fosilele caracteristice acestor perioade, denumite numuliţi, rotunde ca nişte bănuţi. După localitatea Şotrile Vistierului de pe valea Prahovei, s-a dat acestor depozite denumirea de eocen de Şotrile. Curînd însă apar depozitele din baza neogenului (miocene) care se dezvoltă pe o fîşie, avînd în centru localitatea Breaza, situată pe o terasă întinsă, a cărei poziţie deasupra malului escarpat al Prahovei, cu strate cutate, deschise ca pe un panou, nu poate scăpa călătorului ce contemplă peisajul de la fereastra vagonului de tren. În spatele gării Breaza se recunosc bancurile groase de roci conglomeratice şi gresoase care se pot urmări apoi şi pe malul stîng al Prahovei. În masa acestora apar uneori intercalaţii de roci, de culoare albă, alcătuite din gips, mineral moale ce se zgîrie cu unghia, şi care arată o depunere în lagune sau în lacuri sărate concentrate rezultate de pe urma braţelor de mare ce se izolau în anumite momente 331
prin aceste meleaguri subcarpatice. Uneori gipsul este frumos cristalizat, fibros, sau intră în alcătuirea cimentului gresiilor, arătînd că, în aceleaşi lagune, au avut loc şi acumulările de nisipuri. Este inte-restant să notăm şi faptul că, în conglomerate, se găsesc blocuri de şisturi verzi de tipul celor din sudul Dobrogei. Spore partea superioară, acest complex conţine intercalaţii de cenuşi vulcanice şi alte gipsuri, alături de şisturi marnoase şi de roci mai grosiere. Cum la miazăzi reapar rocile flişului cretacic superior şi eocen, reprezentate prin gresiile cu multă mică şi cu granule mari, cunoscute sub numele de gresia de Tarcău, şi oligocen, s-a tras concluzia că sedimentele miocene arătate mai sus s-au depus într-un braţ de mare prins între marginea flişului şi un promontor sudic, cu roci de fliş, denumit sinclinalul Slănicului. Promontorului citat, ce-i constituia ţărmul sudic, i s-a dat denumirea de Pintenul de Hor-moriciu, La sud de acest pinten sau depus, în timpul miocenului, importante cantităţi de sare intercalate între diferite tipuri de roci, însoţite regulat de acea „brecie a sării". Peste ele, în apele lacului pliocen, ce a urmat, s-au acumulat formaţiuni variate, interesante pentru cercetările geologice. În aceste vremuri, în lagune, s-au concentrat imense cantităţi de materie organică, din a cărei descompunere, la adăpost de acţiunea oxigenului, a luat naştere, de-a lungul veacurilor, petrolul, aurul negru al străfundurilor pămîntului patriei noastre. În timpul cutărilor 332
scoarţei, masivele de sare s-au ridicat printre strate asemenea unor sîmburi ce sparg la apăsare carnea fructelor, dînd naştere unor cute speciale, numite „cute diapire". Liniile de fractură au fost căi de migrare a petrolului din adîncime către suprafaţă, ajungînd apoi să impregneze stratele poroase de nisip (sau rocile colectoare ale pliocenului), de unde îl extrag de obicei sondele de exploatare. Ajungem în frumosul oraş industrial Cîmpina, în gara căruia remarcăm întotdeauna prezenţa nenumăratelor vagoane-cisterne ce iau grăbite calea spre centrele de prelucrare. Ne găsim în plină „zonă a cutelor diapire". Oraşul însuşi este situat deasupra unui masiv de sare. În trecere prin oraşul Cîmpina putem vizita casa memorială a pictorului N. Grigorescu, unde s-au zămislit de-a lungul anilor opere atît de specifice locurilor noastre. Trenul sau automobilul se pune din nou în mişcare. Pe fondul orizontului mai dăinuiesc ultimele sonde care dezvăluie sălaşul, ascuns la adîncimi de sute de mii de metri, al zăcămintelor de petrol. Te apropii de Ploieşti pe şesul întins al Cîmipiei Romîne, formată din depozitele recente ale lacului cuaternar, peste oare divaghează acum cursul văilor coborîte din stînca sură a muntelui. La orizont, globul sîngeriu al soarelui începe să se întunece tot mai mult, asemenea unui imens cărbune ce se răceşte vertiginos. În curînd, miile de licurici ai Capitalei îţi vor trimite prin noapte familiarul lor salut, încheind astfel (a câta oară ?) o 333
minunată evadare pe locuri întotdeauna noi şi interesante, în Bucegi şi pe valea Prahovei. 3. Ceahlăul şi Cheile Bicazului Marele nostru savant şi enciclopedist, domnitorul Dimitrie Cantemir, a cărui faimă, acum două veacuri şi jumătate, depăşise cu mult graniţele Moldovei, şi a cărui clarviziune politică a fost confirmată de vremuri, afirma în celebra sa Descrierea Moldovei că, dacă rapsozii antichităţii ar fi cunoscut Ceahlăul, el „nu ar fi fost mai puţin celebru decît Olimpul, Pindul sau Pelia". Iar mai departe, savantul, care mai tîrziu avea să întocmească cîteva schiţe ale Caucazului, considera ca muntele cel mai semeţ al Moldovei îşi are „mişlocul acoperit întotdeauna cu zăpadă, iar vârful lui niciodată pentru că pare a fi mai înalt decît norii cei de zăpadă". Şi într-adevăr dacă, urmînd recomandarea lui Dimitrie Cantemir, privim spre apus de undeva din Lunca Siretului sau a Prutului, într-o dimineaţă senină, vedem profilîndu-se la orizont piramida Ceahlăului înconjurată de nori albi. Uneori, pînă tîrziu în miezul toamnei, cînd zilele senine de octombrie presară pulbere de argint peste culmile Munţilor Bistriţei, un nouraş alb rămîne, agăţat parcă în stîncile Toacei şi Panaghiei de pe vîrf al Ceahlăului, asemenea unei cuşme de plăieş. Dar emoţia cea mai profundă o simte, în această privinţă, drumeţul care a înnoptat la cabana 334
Dochia şi care, trezit în faptul zilei, asistă la un răsărit de soare privind fermecat marea încremenită de nori adunaţi în abisurile de sub ţancuri, din care răzbeşte globul auriu al soarelui. Străjuind una dintre cele mai pitoreşti şi mai cîntate văi din ţara noastră, valea Bistriţei, îmbrăţişat la nord şi la sud de apele de cristal ale Bistricioarei şi Bicazului, Ceahlăul îşi ridică fruntea pietroasă dominînd peste zări lanţurile paralele ale Munţilor Moldovei, denumite şi „obcine". Desprinsă de sub înălţimile ce depăşesc 2200 m ale Ineului Rodnei şi ale Prislopului, Bistriţa sparge năvalnic flancul stîncos al muntelui şi-şi taie de-a curmezişul drum prin zona cristalină a Carpaţilor Orientali pentru a pătrunde, în avale de satul Frasin, în inima flişului carpatic, unde, între plaiuri moldoveneşti, străjuită de Ceahlău, îşi oferă cu dărnicie apele marelui baraj. De la Piatra Neamţ, cursul Bistriţei trece prin zona dealurilor subcarpatice, alcătuite din formaţiuni neogene în care adesea se găsesc şi masive de sare. După ce trece de Săvineşti şi primeşte apele Cracăului, în avale de oraşul Buhuşi, mai străbate o palmă de loc prin formaţiunile recente ale Podişului Moldovenesc pentru a se vărsa apoi în Siret, mai la răsărit de oraşul Roman. Marii noştri scriitori: Gh. Asachi, V. Alecsandri, Al. Russo, M. Eminescu, Al. Vlahuţă, Gh. Coşbuc, Em. Gîrleanu, G. Galaction, M. Sadoveanu etc. au cîntat şi au descris în nenumărate lucrări Bistriţa şi Ceahlăul, 335
urmînd parcă dorinţa marelui Cantemir. Cine n-a urmărit cu gîndul acţiunea din Baltagul, petrecută pe plaiurile bistriţene ? Geologia variată a acestor locuri a format obiectul de cercetare al specialiştilor din ţara noastră încă cu multe decenii în urmă, iar marele baraj, realizat în anii puterii populare, a fost întrevăzut acum vreo jumătate de veac de profesorii Leonida şi Macovei. În zilele noastre, plaiurile bistriţene cunosc pulsul unei vieţi noi. Cursul ei a fost deviat pe vreo 15 km, iar minerii au durat un tunel de aducţie prin inima Muntelui Botoşanul, pe o lungime de 5 km, între Poiana Cîrnu şi Stejaru, pentru a pune în funcţie turbinele uzinii de la Stejaru. Drumeţul care escaladează Ceahlăul venind de pe versantul moldovenesc îşi termină de obicei excursia trecînd munţii în Transilvania prin minunatele Chei ale Bicazului. Acestea constituie unul dintre cele mai vestite şi mai încîntătoare obiective turistice din ţara noastră, alături de staţiunea Lacul Roşu, situată pe malul lacului de baraj natural cu acelaşi nume, din unda căruia se ridică încă cioturile vîrfurilor de brazi înecaţi de apa Bicazului. Dar şi de astă dată traseul nostru va porni din zona cristalino-mezozoică, de la Gheorghieni, de pe versantul ardelean al Carpaţilor, cu destinaţia Bicaz. Între lanţul vulcanic şi zidul carpatic de la răsărit, se găsesc depresiuni intracarpatice, bazine de sedimentare recente, printre care şi Depresiunea Gheorghienilor, de-a lungul cărora îşi poartă unda Mureşul şi Oltul. Pe harta geologică această 336
depresiune apare asemenea unei pete de formaţiuni recente, alungită aproximativ NE-SV după direcţia văii Oltului, care o străbate prin mijloc, situată între masa uriaşă de lave şi cenuşi a lanţului vulcanic la apus, şi şisturile cristaline slab metamorfozate ale zonei cristalino-mezozoice, la răsărit. Dinspre munte se deschid larg, către Olt, evantaiele conurilor de dejecţie, pe care le întîlnim şi la poalele altor munţi înalţi (Făgăraş, Retezat). Oraşul Gheorghieni se găseşte situat în apropierea limitei cristalinului, astfel că cel ce pleacă cu maşina spre apus, către culmile Munţilor Gurghiului ce se profilează la orizont, poate recunoaşte foarte curînd, în stîncile din marginea şoselei, şisturile foioase şi cuarţitele uneori cu feţe strălucitoare, cu culori argintii (sericitice) sau verzui (cloritice), alteori negre, datorită grafitului. Primul eşalon de şisturi cristaline ce apare în amunte de Gheorghieni prezintă chiar „porfiroblaste de albit", amintind rocile specifice sectorului sudic al Leaotei. Înainte ca şoseaua să părăsească firul văii Beche-nilor, care coteşte către miazănoapte spre a-şi înfunda izvoarele în mozaicul de roci eruptive ale masivului de la Ditrău, în masa şisturilor apar intercalaţii importante de roci albe, uneori şistoase, alteori mai masive, cu cristale mari împlîntate într-o masă mai fină. Se admite că aceste roci rezultă din metamorfozarea unor vechi porfire sau cenuşi porfirice, motiv pentru care au fost denumite porfiroide. Ele se menţin şi în versantul pe care-l 337
urcă şoseaua, în serpentine, uneori însoţite de cuarţite negre. Sub culmea ce constituie cumpăna apelor între bazinul Oltului la apus şi bazinul Bistriţei la răsărit, locul şisturilor slab metamorfozate este luat de micaşisturi, bogate mai ales în mică neagră, şi de gnaisuri, roci cu aspect mai masiv,, mai compacte şi mai dure. Ajunşi în culme, lăsăm în spate Depresiunea Gheorghienilor, străjuită de lanţul vulcanic Harghita-Călimani. La stînga, spre miazănoapte, se desfăşoară înălţimile Munţilor Suhardului în care dolomitele triasice se asociază cu rocile dure (gresiile şi conglomeratele din baza formaţiunii triasice) pentru a da cele mai variate aspecte reliefului, în timp ce către sud, la dreapta, se înalţă vechile recife gigantice, încremenite de veacuri, ale Hăghimaşului. Un prim plan este constituit, pînă în pîrîul Oii, din dolomite, culminînd în vîrful Lohavas (1621 m). Dincolo de această vale, Hăghimaşul Negru, atingînd 1774 m, îşi înalţă culmea flancată de mase întinse de grohotiş, continuîndu-se apoi întrun lanţ muntos orientat NS, alcătuit dintr-o veche barieră recifală, dezvoltată în apele jurasice, ca şi Piatra Craiului. Înălţimea cea mai mare este atinsă în vîrful Hăghimaşul Mare (1793 m), care în nord alcătuieşte culmea separatoare între Valea Oltului şi valea Bicăjelului, iar în sud, între prima şi valea Trotuşului. Bicăjelul, ca şi mulţi dintre afluenţii Trotuşului, curge pe conglomerate de vîrstă cretacică ce repauzează pe flancul răsăritean al 338
barierei recifale a Hăghimaşului, formînd umplutura unui vechi bazin de sedimentare, astăzi în formă de sinclinal, ceea ce aminteşte de situaţia asemănătoare de pe flancul estic al Pietrei Craiului. Spre vest, către Olt, culmea Hăghimaşului prezintă un abrupt remarcabil, cu pereţi drepţi, grohotişuri mişcătoare şi fenomene carstice. Ca şi bariera pietrei Craiului, bariera Hăghimaşului se găseşte tot peste şisturile cristaline, însă mai puternic metamorfozate. În bază, prezintă roci triasice între care arareori apar şi calcare şi dolomitele atît de caracteristice Carpaţilor Orientali, precum şi cu conglomerate şi gresii, urmate de jaspuri şi de calcare roşii. După această digresiune asupra lanţului Hăghimaşului, să pornim, orientîndu-ne după harta lui I. Atanasiu, din culmea Pongraţ de pe care am admirat zările, către Lacul Roşu, pe şoseaua care ne poartă de-a lungul văii Pietrei Roşii, vale care îşi strînge izvoarele de pe o mare suprafaţă, ferăstruind adînc formaţiunile geologice. Drumul coboară prin serpentine. Pe culmi străjuiesc, fixate peste cristalin, recifele de dolomit triasic, avînd în bază adesea gresiile şi conglomeratele cu care începe ciclul de sedimentare. La un moment dat, pătrundem din cristalin în dolomitele de culoare albă-gălbuie cu zone de alterare roşcate, ce apar pe marginea şoselei. Tratate cu acid clorhidric, ele nu fac efervescenţă decît în pulbere şi arareori se poate constata o stratificaţie în masa acestor roci. La gura unui pîrîu de pe dreapta, pe o mică 339
distanţă, reapar şisturile cristaline pentru a face apoi loc dolomitelor masive şi unor roci sedimentare şistoase marno-argiloase cenuşii, a căror vîrstă se situează spre partea inferioară a perioadei jurasice. Aceste roci constituie, în dîmbul din dreapta noastră, aflorimente pe care drumeţul atent le remarcă uşor. Curînd ajungem la marginea frumosului Lac Roşu (980 m), alungit pe direcţia NS, asemenea unei gigantice fîşii de peruzea1 încleştate între pereţii muntelui. Întinsul lacului apare cînd argintiu, reflectînd în sclipiri îndrăzneţe razele soarelui de munte, cînd albastrudeschis sau verde-gălbui, oglindind stîncile şi brazii de pe mal. Adierea vîntului de vară îi încreţeşte discret faţa argintie, printre cioturile uscate ale brazilor de odinioară. În clipele liniştite, apa se tulbură doar de undele concentrice lăsate de păstrăvii ce sar după gîze. Lacul Roşu este cunoscut şi sub denumirea de Lacul Ucigaşului, nume moştenit probabil de la muntele a cărui prăbuşire a zăgăzuit în anul 1838 apele Bicazului. În capătul său de miazăzi, primeşte apele pîrîului Oii, ce coboară din calcarele prăpăstioase ale Hăghimaşului negru, croindu-şi oale apoi prin conglomerate asemănatoare celor din Bucegi şi Piatra Craiului şi, înainte de vărsare, prin dolomite, gresii şi conglomerate triasice. Pe versantul său vestic se 1
Piatră semipreţioasă, de culoare albastră sau verzuie, numită şi turcoază. 340
varsă pîrîul Suhărdelului carp îşi aduce apele din Muntele Suhardul, străbătînd de la izvoare, şisturi cristaline iar apoi dolomite, urmate de gresii şi conglomerate triasice care alcătuiesc versant; muntelui şi vîrful cu cota 1507 m. Capătul nordic al lacului este barat de o mare stîncă dolomitică în avale de care începe primul eşalon de recife jurasice de pe stînga Bicazului: Piatra Roşie (în baza cărora se găsesc calcare roşii şi jaspuri). Pe dreapta lacului întîlnim de asemenea dolomite asociate cu conglomerate şi cu gresii, ce alcătuiesc flancul Muntelui Ghilcoş (1411 m) care, alcătuit tot din calcare, continuă către nord şirul de recife jurasice din lanţul Hăghimaşului. O mare „pornitură" cu grohotiş şi conuri de dejecţie se dezvoltă acum de o parte şi de alta a văii Bicazului care, desprins din apa liniştită a lacului, o porneşte grăbit peste spinări stîncoase, prăvălindu-se în mici cascade, spumegînd şi murmurîndu-şi ritmic cîntecul său de vitejie. Şoseaua coboară printre cabane şi vile ce te privesc din desişul brazilor de pe versanţi. Un dîmb îţi apare în faţă înainte de accentuarea coborîşului de la ieşirea din staţiune. În această stîncă poţi recunoaşte „jaspuri silicioase", dure, de culori brune şi verzui, ce zgîrie sticla, cu spărtură aşchioasâ sau scoicoasă. În asociaţie cu ele se găsesc cenuşile vulcanice diabazice, de culoare întunecată sau chiar negre. Ambele tipuri de roci sînt incluse între roci calcaroase stratificate. După ele, pe firul văii, apar calcarele roşii stratificate ce conţin amoniţi. 341
Cititorul care a reţinut poate succesiunea prezentată anterior va înţelege uşor de ce, de o parte şi de alta a văii, se înalţă acum cetăţi de calcare recifale jurasice, precedentele două tipuri de rocă stînd, ca pretutindeni în Carpaţii Orientali, la baza acestora. Curînd calcarele coboară în firul văii. După ce am trecut printr-un mic tunel, lăsăm în urmă reciful Pietrei Roşii şi, tot pe stînga văii, în faţă, ni se înalţă acum, golaşă, Piatra Altarului sau Turnul Bardosului (1120 m). Pentru escaladarea acestei stînci se întrec alpiniştii cei mai iscusiţi, spînzuraţi în corzi şi fixaţi în crampoane. Perspectiva pe care o oferă vîrful ei este minunată, mai ales cînd vine ca răsplata unor eforturi neînchipuit de mari, dar, după cum este şi natural, nici nu îndrăznim să o recomandăm drumeţului şi nici nu sîntem în situaţia de a o putea descrie. Zidurile albe, pe care vegetaţia cu greu se fixează, ne împresoară acum dominînd serpentinele lungi ce coboară vertiginos către hăul ce se deschide ameninţător în vale, între doi pereţi albi, despicaţi parcă de securea unui gigant legendar. Pe stînga, Bicazul primeşte pîrîul Cupaşelor, ce-şi strînge apele de departe, de sub Muntele Fugheş, purtîndu-şi-le apoi pe pat de gnaisuri şi micaşisturi, printre masele dolomitice ale Suhardului Mic, la sud, şi mozaicul de roci ce culminează tot cu dolomitele de vîrstă triasică, din Bîtca Cupaşului (1408 m) la nord. Cursul inferior al acestei văi desparte calcarele jurasice ale Pietrei Roşii de Masivul Bardosului. În pline chei 342
calcaroase, pe stînga Bicazului, se varsă valea Lapoşului ce separă şisturile cristaline şi conglomeratele cretacice ale muntelui cu acelaşi nume (1452 m) de Bîtca şi Suhardul Cupaşului. Pe dreapta văii, după ce ai depăşit serpentinele, vezi cum năvăleşte, spumegînd, apa Bicăjelului, care îşi culege izvoarele dinspre sud, din domeniul marnelor şi al calcarelor cretacice ce flanchează spre apus spinarea colţuroasă a „barierei Hăghimaşului". Pereţii s-au apropiat acum, iar din cer a rămas doar o fîşie albastră. Drumeţii au dat acestui loc sugestivul nume de Gîtul Infernului. Mai departe, valea te scoate la lumină; versanţii se deschid larg şi sînt constituiţi din conglomerate cretacice cu cimentul calcaros şi gresos, amintindu-ţi de rocile întîlnite în abruptul Bucegilor. La o cercetare atentă, recunoşti, prinse în ciment, blocuri de şisturi cristaline (dar niciodată de tip Leaota), calcare recifale, bucăţi negre de diabaze, jaspuri roşii, granite, granodiorite, marne şi gresii negre. La poalele unei vechi faleze marine, torenţii îngrămădeau, în vremurile de pe la mijlocul perioadei cretacice, toate rocile mai vechi, ce formau continentul, aşa cum am arătat că se petreceau lucrurile şi în sud, pe meleagurile Bucegilor şi Pietrei Craiului. După circa un kilometru jumătate reintrăm din nou, pentru cîteva sute de metri, în cheile tăiate în stîncile de calcar recifal. În interiorul lor, Bicazul primeşte pe stînga valea Şugăului care dă ocol pe la răsărit Muntelui Lapoş, străbătînd un 343
întins domeniu de conglomerate. Pe bază de fosile, geologii au arătat că aceste calcar au vîrsta foarte apropiată de a conglomeratelor, poale cu puţin mai vechi, fiind deci tot cretacice. Recifele ce le-au dat naştere sau depus în ape calde. Curînd, vijelia torenţilor a înecat însă recifele, sub masele uriaşe ale conurilor de dejecţie, astfel că aceste calcare apar astăzi acoperite de masa conglomeratelor de sub care lea scos la iveală fie dalta milenară a eroziunii, fie exploziile de dinamită şi burghiul perforatoarelor de la carierele de piatră. Aceste chei mici sînt denumite şi cheile Şugagului sau Cheiţele. Spre nord, creasta calcaroasă recifală se continuă pe mai mulţi kilometri, pînă în vîrful Munticelu (1387 m) şi Crucea lui Ţepeş (1228 m), iar spre sud, pe alţi kilometri, pînă la Făgeţelu. În punctele citate mai sus, ca şi pe firul Bicazului, la ieşirea din chei, dezvelite de lucrările de exploatare, apar la lumina zilei rocile diabazice de culoare neagră însoţite de cenuşi vulcanice alterate cu formare de dorit, ceea ce le dă culoarea verde, reprezentînd vechile erupţii submarine de roci bazice ce au alcătuit insule în marea cretacică. Ieşită din chei, şoseaua şerpuieşte acum la loc deschis. Pe maluri se văd mari pornituri şi conuri de dejecţie, de unde deducem prezenţa marnelor şi a conglomeratelor (de data asta cu un ciment negru argilos, foarte urîcios în timp de ploaie) de vîrstă cretacică. După vreun kilometru, o nouă stîncă, de dimensiuni cu mult mai reduse, 344
ne barează calea: sînt ultimele dolomite triasice din Piatra Pîngărenilor, dincolo de care valea se deschide larg între terasele de-a lungul cărora se întinde satul Bicaz-Chei. Pe versanţii de dincolo de terase, mai rar chiar în dîmburi, constatăm prezenţa şisturilor cristaline slab metamorfozate, de tipul celor cloritice, uneori cu intercalaţii de cuarţite negre şi de roci porfiroide care se întind pînă la gura văii Dămucului. Dincolo de aceasta începe Bicazul Ardelean şi, sub raport geologic, domeniul întins al flişului intern (denumit de I. Băncilă: vest intern) cu stratele de Sinaia. La Gura Dămucului se găseşte un minuscul recif format în timpurile de la începutul cretacicului în aceleaşi ape în care se depuneau şi stratele de Sinaia, dar la o adîncime desigur mai mică decît a acestora. Dincolo de valea Dămucului, de-a lungul căreia un drum străvechi trece munţii în Depresiunea Ciucului, la Lunca, traversînd formaţiunile zonei cristalino-mezozoice, pe valea Bicazului, se întinde, pe cîţiva kilometri, satul Bicazul Ardelean. Pe stînga, valea Bicazului primeşte mai întîi pîrîul Ţepeşenilor şi apoi larga vale a Bradului, de-a lungul căreia, o şosea carosabilă duce peste munţi la Tulgheş, prin locuri cu un pitoresc poate cu nimic inferior minunatelor tărîmuri parcurse pînă aici. La vreo 5 km de la gură, pe dreapta, în valea Bradului, se varsă pîrîul Bistrei, pe care se găseşte cel mai important traseu de acces în Ceahlău de pe clina sa sud-vestică şi unul dintre cele mai frumoase din întregul masiv. 345
Continuînd drumul pe valea Bradului, după vreo 5 km, se ajunge la frumoasa peşteră Toşoroc sau Jgheabul cu Gaură. Să revenim însă în valea Bicazului. După ce ferăstruieşte prin stratele de Bistra, la gura pîrîului Chişirig, — punct cunoscut şi sub denumirea de Vama Veche, fiindcă aici se găsea vama înainte de primul război mondial — apele sale pătrund în marne şi gresii cu orbitoline, paralelizate cu stratele de Comarnic, iar mai departe, de la Neagra şi pînă în regiunea satului Hamzoaia, într-o succesiune de marne şi gresii cenuşii cretacice aparţinînd tot zonei interne a flişului, şi anume subunităţii denumite flişul estintern. Dincolo de Hamzoaia, după o minusculă intercalaţie de şisturi negre, se dezvoltă domeniul întins şi foarte caracteristic al gresiilor paleogene, specifice zonei mediane a flişului carpatic (gresiile de Tarcău) şi a unor depozite oligocene în care apare intercalată o gresie oarecum asemănătoare acesteia (gresia de Fusaru). La sud de văile Bradului şi Bicazului se dezvoltă Munţii Tarcăului, iar pe valea Bistriţei, între Bicaz şi Piatra Neamţ, se găseşte frumosul sat moldovenesc Tarcău. Localitatea se află situată la punctul de vărsare în Bistriţa al pîrîului cu acelaşi nume, care îşi aduce apele de departe de la miazăzi, de pe un pat stîncos şi accidentat, constituit din roci eocene superioare (strate de Secu) şi oligocene. Complexul gresiei de Tarcău reprezintă de altfel formaţiunea în care a fost 346
săpată imensa escavaţie pentru bararea lacului de acumulare, între Obcina Horştei şi Muntele Gicovanu. Lucrări complicate de injectare şi consolidare, cu o tehnică specială, s-au executat în roca vie pentru a putea primi apoi tumultul apelor Bistriţei. Şi tot în gresie de Tarcău, ceva mai în amunte de Bicaz, se găseşte Piatra Corbiţei, în jurul căreia imaginaţia poporului nostru a ţesut una dintre cele mai duioase legende1. Compoziţia rocilor ce se întîlnesc pe traseul dintre Bicaz şi Piatra Neamţ — traseu pe care drumeţul îl parcurge, în mod obligatoriu, şi în lungul căruia se găsesc multe obiective turistice interesante — este foarte variată. Astfel, în avale de gura Tarcăului, gresia menţionată se continuă pînă la Straja, sat de străjeri în timpul lui Ştefan cel Mare, unde apar roci marno-argiloase, uneori foarte silicioase, de culori ce variază de la verdecenu-şiu, prin violet, pînă la roşu, asociate cu gresii silicioase. Acumularea lor a avut loc fie la sfîrşitul cretacicului, fie la începutul eocenului; li s-a dat denumirea localităţii de mai sus. În amunte de Straja, se dezvoltă o succesiune de depozite variate dintre care se desprind şisturile negre cretacice şi o serie de roci marnoase cu resturi fosile din neamul scoicilor marine, denumite inocerami (cretacic superior). În centrul acestei fîşii se găseşte un sat străvechi (din secolul al XIVlea), astăzi localitate climaterică, Pîngăraţi, cu o 1
Vezi Sanda Nicolau şi colab., Ceahlăul. 347
mănăstire ce păstrează amintirea lui Alexandru cel Bun şi a lui Alexandru Lăpuşneanu. Dincolo de Combinatul de cherestea de la Vaduri şi de noile blocuri construite, se desfăşoară unitatea cea mai exterioară a flişului carpatic, în care apar larg dezvoltate, alternînd datorită cutării, depozite eocene şi oligocene. Pornind pe un pîrîiaş nordic, turistul ajunge curînd la mănăstirea Bistriţa, unde se găsesc mormintele lui Alexandru cel Bun şi al soţiei sale, Ana, loc ce aminteşte de cele mai de seamă nume voievodale din neamul Mu-şatinilor şi de primul nostru letopiseţ. În apropiere de Piatra se găseşte satul Bisericani, localitate al cărui nume a fost dat unei serii de roci din partea superioară a oligocenului, alcătuită din şisturi marnoase şi gresoase, de culoare închisă, cercetate pentru prima dată în această regiune, dar care se recunosc aproape în întreaga zonă a flişului. Ajungem astfel la Viişoara şi apoi la Piatra Neamţ, important centru industrial şi istoric. Aici se opresc formaţiunile flişului carpatic, în Dealul Cozlei şi al Pietrei, fiind împinse „tectonic" peste depozitele mai noi ale Subcarpaţilor. În Dealul Cozlei, care străjuieşte oraşul Piatra Neamţ, se găsesc, în şisturile argiloase oligocene (disodilice), cele mai frumoase urme de peşti şi răcuşori din vechile mări în care s-au depus, cu milioane de ani în urmă. Cu datele expuse pînă aici referitoare la regiunile vecine, nu este prea greu să înţelegem acum constituţia geologică a celui mai semeţ 348
munte al Moldovei. La alcătuirea sa participă aproape exclusiv rocile sedimentare. De altfel, chiar poziţia sa structurală ne spune aceasta: Ceahlăul se situează integral în zona internă a flişului Carpaţilor Orientali. Drumeţul care a parcurs înălţimile Bucegilor rămîne surprins de marea asemănare dintre peisajele întîlnite acolo şi cele din Ceahlău, fapt ce se datoreşte structurii petrografice analoge a celor două masive muntoase. Rătăcind pe platourile şi pe „poliţele" Ceahlăului, printr-o vegetaţie deosebit de variată, amintind în mod remarcabil pe cea din Bucegi1, călătorul poate uşor recunoaşte prezenţa conglomeratelor grosiere şi a gresiilor din care răsar masive, într-adevăr ceva mai mici, de calcare recifale asemănătoare cu totul celor din cheile Tătarului sau de la peştera Ialomiţei. Relieful este şi el foarte asemănător. De altfel, în zona interioară a flişului, atare roci creează decorul specific. Ele se găsesc şi în alte sectoare ale Carpaţilor Orientali, cum sînt Ciucaşul şi Zăganul din partea de sud a ţării, Hăghimaşul (1505 m), vecinul vestic al Ceahlăului, şi Culmea Stînişoarei, din lanţul Carpaţilor Moldovei. În toate masivele citate se poate constata o etajare asemănătoare a formaţiunilor geologice, şi anume: în bază alternanţe de roci marnoase specifice flişului carpatic, care pot fi recunoscute în punctele 1
Deşi în Ceahlău lipseşte bujorul-de-munte sau smirdarul (rododendronul), atît de caracteristic în Bucegi, după cum, ceva mai în vale, lipseşte şi primăvăraticul ghiocel. 349
depresionare tăiate de văi (valea Schitului, Izvorul Alb, Izvorul Muntelui, Neagra), urmate de un al doilea etaj constituit din gresii grosiere şi, în sfîrşit, etajul superior, alcătuit din conglomeratele de Ceahlău şi Piatra Sură. Din examinarea schiţei de la fig. 29 rezultă că aceste roci se găsesc în zona formaţiunii stratelor de Bistra, avînd la apus fîşia lată de strate de Sinaia ce se întinde peste valea Bistricioarei, Pîrîul Pîntecului şi valea Bistrei (afluent al Bicazului), pînă la marginea zonei cristalino-mezozoice, care „încalecă" tectonic peste partea lor apuseană. O linie structurală denumită linia Grinţieşului, după satul cu acest nume din valea Bistricioarei, separă pe hartă zona stratelor de Bistra de cea a stratelor de Sinaia. În partea răsăriteană se găseşte o altă linie tectonică, denumită de I. Băncilă linia Luţu Roşu, după numele curmăturii dintre originea Izvorului Muntelui şi Izvorul Alb, caracterizată prin apariţia de-a lungul ei a unor roci argiloase roşii de vîrstă cretacică superioară. Această linie marchează încălecarea, de la apus la răsărit, a rocilor de Ceahlău (gresii şi conglomerate) peste formaţiunile de la est (gresii şi marne prezentînd forme contorsionate, cu feţe curbe, uneori cu intercalaţii de strate sideritice, denumită seria curbicorticală). Aşa cum se întîmplă în toată zona flişului, formaţiunile sînt cu atît mai noi, cu cît ne deplasăm de la apus la răsărit, unităţile încălecînd local, tot în acest sens, una peste cealaltă. Toate 350
rocile citate pînă aici au vîrsta cretacică şi aceeaşi vîrstă are şi fîşia îngustă de şisturi negre cu care se încheie, făcînd un mare cot spre est, succesiunea lor (aproape de 90°) în regiunea pîrîului Secu,
afluent al Bistriţei în lacul de baraj, la satul cu acelaşi nume. La răsărit de aceste roci se dezvoltă, 351
aşa cum s-a arătat şi pe profilul de pe valea Bicazului, gresiile eocenului (de Tarcău şi de Fusaru) care, la nord de pîrîul Secu, pătrund masiv sub şisturile negre, după o linie denumită linia Audiei 1. Din orice punct am porni spre înălţimile Ceahlăului, vom trece prin succesiuni de roci sedimentare unde întîlnim marne, argile, gresii, calcare, înainte de a ajunge în lumea conglomeratelor şi calcarelor care dă farmecul Ceahlăului. Versantele nordic şi răsăritean ale acestui masiv erau accesibile altădată de pe şoseaua ce unea oraşul Piatra Neamţ cu Tîrgu Neamţ sau Vatra Dornei. Astăzi, de la Bicaz şi pînă la Poiana Teiului, sat străjuit de un vechi recif cretacic de 17 m, se întinde lacul hidrocentralei V. I. Lenin. Drumeţul care a admirat culmile Toacei, Panaghiei, Bîtcei Ghedeonului sau Ocolaşelor, din pontonul cu care străbate lacul, va admira curînd întinsul său albastru de pe stîncile acestora şi natural că nu va şti să aleagă care dintre cele două perspective este mai impresionantă. Principalele căi de acces sînt: de la Bicaz pe valea Izvorului Muntelui spre cabana cu acelaşi nume, pe Izvorul Alb direct sau pe dîmburile laterale (Piciorul Secu cu Obcina Chica Baicului şi Piciorul Verdelui, coborînd din Obcina Verdelui şi Bîtca Stirigoaiei), 1
Şisturile negre cretacice, la care ne-am referit în atîtea rînduri, sînt denumite de geologi şi strate de Audia. 352
cum şi pe pîrîul Schitu, din comuna Ceahlău, de la binecunoscutul schit Durău (datînd numai din anul 1835, cu picturi restaurate de Tonitza); aici este şi casa de odihnă a Academiei R.P.R., de unde căile te poartă spre vîrf fie pe la vestita cascadă a Duruitoarei1 (de la care vine şi numele schitului), fie pe la cabana „7 Noiembrie", către Piciorul Sahastrului şi Piatra Lată. Alt marcaj te conduce în fine pe la o păstrăvărie modernă şi apoi, spre zona alpină, prin Piciorul Şchiopului şi Pîrîul Rupturilor. Toate drumurile duc în culme, la cabana Dochia (1750 m), situată sub dîmbul Lespezilor (1802 m), principalul adăpost de altitudine al Ceahlăului, care-ţi oferă peisaje dintre cele mai variate. Acelaşi obiectiv au şi căile de acces dinspre sud, din valea Bicazului. Cea mai importantă suie din satul Neagra, pe valea cu acelaşi nume, pe sub vîrful Văraticului (1363 m), pe deasupra pitorescului Jgheab al Armenilor, pe sub Turnu lui Budu şi Stănilă, peste „poliţa" Ocolaşului şi pe sub vîrful Ocolaşului Mare (1 857 m), precum şi traseul ce porneşte din valea Bradului, pe firul pîrîului Bistrei şi, prin Piciorul cu Strungile deasupra Jgheabului lui Vodă, lăsînd la S-E piscul Ocolaşului Mare, suie pe lîngă stînă, la cabana Dochia. Pe oricare dintre aceste drumuri o vei porni, te vei găsi mai întîi în domeniul formaţiunilor cu roci de granulaţie fină şi abia de 1
Instalată pe o bară rezistentă de conglomerate, cascada are o cădere de aproape 30 m pe cele două trepte ale ei. 353
la 1400 m (arareori de mai jos) vei pătrunde în cel al conglomeratelor de Ceahlău şi al calcarelor ce le însoţesc. Dacă din localitatea Ceahlău, de pe malul lacului de acumulare, situată în seria de marne şi gresii curbicorticale, porneşti către cabana şi schitul Durău, pe valea Schitului, drumul te poartă prin locuri pitoreşti, cu o veche tradiţie istorică, pătrunzînd mai întîi în marnele şi gresiile seriei de Bistra. Pe un dîmb de pe dreapta se găsesc ruinele, vechi de vreo 400 de ani, ale palatului Cnejilor (fostă proprietate a Cantacuzinilor moldavi) şi o mică biserică. Drumul continuă pe sub obcina Boiştei, prin rocile puternic contorsionate ale stratelor de Sinaia, pînă la cabana şi apoi la schitul şi la casa de odihnă a Academiei R.P.R. de la Durău. Cursul superior al văii se răsfiră: Pîrîul Slatinei, Pîrîul lui Martin, Pîrîul Rupturilor, Pîrîul Nicanului, toate străbat aceeaşi serie de roci, ultimele două avîndu-şi însă izvoarele în zona alpină a conglomeratelor de Ceahlău. În stratele de Sinaia se găsesc întinsele poieni acoperite de o vegetaţie luxuriantă, din care nu lipsesc cele mai frumoase orhidee din munţii noştri, cu miros de scorţişoară, şi nici decorativul crin-de-pădure, Lilium martagon, cu floarea maronie, pătată cu negru. Asemenea poieni însoţesc suişurile către culmi în spatele schitului Durău, pe Izvorul Muntelui şi pe aproape toate traseele citate. Şi tot prin seria stratelor de Sinaia curge valea Bistrei (dinspre sud), ale cărei izvoare sînt separate de precedentele prin curmătura obcinei Lacurilor 354
(1328 m), ca şi Pîrîul Pîntecului, cu numeroşii săi afluenţi estici, vale la apusul căreia se întinde domeniul zonei cristalino-mezozoice. Dacă însă, coborînd din ponton la debarcaderul Secu, iei calea munţilor pe la Izvorul Alb, străbaţi mai întîi gresiile de tip Fusaru iar apoi pătrunzi în lumea rocilor negre silicioase, dure, ce-ţi zgîrie fierul pioletului, a stratelor de Audia (şisturi negre). După acestea, caracterul formaţiunii se schimbă trecîndu-se la roci argiloase roşii şi verzi unde apar intercalate singurele indicaţii ale unui vulcanism din acele timpuri cretacice: cîteva strate de vechi cenuşi vulcanice. Valea te duce apoi, prin seria gresiilor curbicorticale şi a marnelor, pe sub Bîtca (1160 m) şi Poiana Ciribuc, pe lîngă ruinele schitului cu acelaşi nume, dărîmat de o avalanşă prin anul 1703. La fundul văii, sub Bîtca Chica Baicului se găseşte curmătura Lutu Roşu, cu argile roşii de vîrstă cretacică superioară. La sud de aceasta, ajungi la valea Izvorul Muntelui pînă sub Ocolaşu Mare şi Detunatele. De altfel, Izvorul Muntelui este astăzi poate cea mai umblată cale de acces în Ceahlău, marcajul său pornind chiar din dreptul barajului, prin satul cu acelaşi nume. Drumul, în bună parte carosabil, străbate prin gresia masivă de Tarcău, printre versanţi împăduriţi. După vreo 7 km, înainte de a ajunge la confluenţa cu pîrîul Furciturii, apare şi aici o fîşie îngustă de şisturi negre şi de argile roşii, cu cenuşi vulcanice puternic silicifiate. Pentru a le da de urmă, trebuie să scormoneşti în malul pîrîului sau 355
în poteca ce porneşte pe dîmbul dintre văi. De aici înainte se dezvoltă seria de gresii curbicorticale ca intercalaţii de marne şi strate de calcare sideritice prin care ajungi la cabana Izvorul Muntelui. Drumuri, frumos descrise în ghidurile noastre turistice, te poartă la deal prin minunate poieni, între care Poiana Maicilor, ce pare că nu are pereche, spre poliţele cu crini1, sau spre impresionanta curmătură de la Lutu Roşu, la vest de care se dezvoltă gresiile din baza conglomeratelor de Ceahlău. Să pătrundem acum şi în acest domeniu ce încununează masivul. Deasupra gresiilor care le preced pretutindeni, conglomeratele şi calcarele recifale ce răzbesc prin ele alcătuiesc lumea de basme a culmilor Ceahlăului. Şi în aceste roci, ca şi în surorile lor brune din Bucegi, Ciucaş sau Hăghimaş, colţii eroziunii au sculptat diferite forme, în jurul cărora imaginaţia ciobanilor a creat cele mai ciudate şi mai duioase legende. În conglomerate sînt tăiate o seamă de forme specifice Ceahlăului. Astfel sînt: spinarea Pietrei Late şi turnul Panaghiei, ce se desprinde pe fondul albastru al cerului de vară sub vîrful culminant al Toacei (1904 m), coloanele dorice din Ocolaşul Mare, ca şi turnul denumit La Pavilion, „colţii" de peste Jgheabul Armenilor, amintind de Acele 1
Localnicii denumesc cranii specia Larix decidua, acei brazi cu frunze căzătoare, frecvenţi mai ales în Ceahlău, iar „poliţe" — platformele de sub vîrful Ocolaş, acoperite cu păduri de larice. 356
Morarului din Bucegi, crenelurile de cetate feudală din Turnu lui Budu, căpitanul de oşti al lui Alexandru cel Bun, Căciula Dorobanţului, cele două clăi la care ajungi din Poiana Maicilor, dintre care pe una imaginaţia populară a denumit-o „claia lui Miron", celebrele „Pietre Detunate" sfărîmate, după legendă, de trăsnet năpraznic, Piatra Sihastrului, precum şi alte multe forme sculpturale împrăştiate pretutindeni. Pe spinarea lor îşi fixează rădăcinile firavele flori de munte dintre care nu lipseşte albastrul de cobalt al genţianelor, galbenul şi albul saxifragelor, violetul florilor carnivore din neamul pingui-culelor, perniţele argintii cu mici flori albastre de Eritrichium şi mai ales catifelata albumeală sau floare-de-colţ, trofeul de preţ al turiştilor şi ciobanilor, care uită adesea că în vederea protejării naturii este interzisă culegerea ei. Acolo unde apar şi gresii, rezistenţa neegală la eroziune conduce la forme de tipul Babelor din Bucegi (Ceahlăul are Babele sale) sau de al Pietrei Lăcrimate. Cum calcarele recifale se găsesc la baza masei conglomeratice, privit de departe, muntele pare uneori încins cu un brîu alb, ceea ce a determinat pe unii să presupună că din acest motiv ar fi afirmat Cantemir că Ceahlăul are „mijlocul înconjurat cu zăpadă". Şi în calcare, eroziunea a sculptat forme bizare, cum este Piatra cu Apă de la fundul văii Izvorul Muntelui (aproape de curmătura Luţu Roşu) sau vestita Piatră a Dochiei, care, potrivit legendei, ar reprezenta pe fiica lui 357
Decebal fugită spre pustiurile muntelui de teama urmăritorilor romani, înconjurată de un grup de pietre albe, rotunde, oile Dochiei. Şi încă un lucru: tot datorită constituţiei rocilor, în Ceahlău cascadele sînt dese iar murmurul lor te însoţeşte pînă departe. Desigur că drumeţul care a îndrăgit aceste plaiuri străbătute secole de-a rîndul de ciobani, plaiuri pe care coboară căprioarele la izvoare în faptul dimineţii de cristal şi de-a lungul cărora s-a urzit o mitologie proprie, va găsi şi alte colţuri pitoreşti pentru a completa cu ele şirul imaginilor descrise mai sus. Să ne oprim aici, pe culme, şi să privim spre marea de la poalele Ceahlăului, gîndind la apele zbuciumate ce au scăldat în vremurile de la sfîrşitul erei mezozoice meleagurile acestea. Povestea evoluţiei lor este povestea întregii mări a flişului carpatic. Spre apus, în zona cristalinomezozoică, peste şisturile cristaline încremenite încă de la sfîrşitul erei paleozoice, au năvălit, o dată cu zorii erei mezozoice, mările care au depus cînd nisipuri şi pietrişuri, cînd calcare, mai ales recifale, cînd mîluri fine ou organisme mici, silicioase. Pe atunci, adîncurile mării flişului nu se schiţaseră. Ele încep să-şi depene povestea abia o dată cu ultima perioadă a erei mezozoice (cu cretacicul), cînd în mări se depuneau cele mai variate sedimente, dar cu puţine fosile. Apele erau cînd puternic aerisite, cînd infectate cu hidrogen sulfurat, ca cele de pe fundul actualei Mări Negre, cînd vijelioase, îngropînd totul sub povara 358
conurilor de dejecţie, cînd liniştite, pregătind viitoarele strate de Sinaia. Ridicarea masei cristalino-mezozoice determina „migrarea" mărilor de la apus spre răsărit, către zona exterioară a flişului unde se depuneau din nou cele mai variate tipuri de sedimente. În toată această lungă vreme, bazinul mării flişului a fost puţin bîntuit de erupţii vulcanice, în mod cu totul excepţional, pe la sfîrşitul acumulării şisturilor negre, cretacice şi apoi în vremurile oligocenului, cînd au furnizat silicea necesară şisturilor menilitice. Mişcările orogenetice au scos din adîncuri rocile iar eroziunea le-a ferăstruit adînc dîndu-ne astăzi putinţa să le citim povestea. Stivele s-au suprapus, conturîndu-se astfel la contact liniile majore: linia Grinţieşului, linia Lutu Roşu, linia Audiei. Lăsăm drumeţului mulţumirea de a adăuga elemente noi datelor pe care i le-am prezentat aici; iar dacă va poposi la cabana Dochia într-o zi nestatornică de primăvară, trudit de lupta cu zăpada umedă, din topirea căreia pornesc peste stînci ape învolburate, către adîncurile văilor, în grandoarea singurătăţii alpine, va desprinde parcă chemarea străveche a toacei de pe pisc, iar printre negurile ce se gonesc vijelioase, va avea impresia că recunoaşte nălucile personajelor legendare: a frumoasei Panaghii, iubita Soarelui, a Dochiei, urmărită de ostaşii lui Traian, a viteazului Budu şi a fiicei lui Alexandru vodă, a ciobanului Miron doinind din caval, sau ale sihastrilor retraşi printre ţancuri, suind cu pasul măsurat către culmile străjuite de zborul vulturilor 359
spre a privi către vale şi a-şi oglindi chipul uriaş în apa limpede a marelui lac de baraj, dătător de forţă şi de lumină. 4. Prin munţii din nordul Moldovei Spre deosebire de alte trasee prezentate pînă aici, mai mult sau mai puţin independente unul faţă de altul, în cele ce urmează, călătoria noastră va fi, sub raportul geologic, întru totul corelată cu cea precedentă, de pe meleagurile Bicazului şi ale Ceahlăului. Alcătuirea Carpaţilor Orientali se caracterizează prin zone longitudinale continue ce se pot urmări pe întreaga lor întindere, cu excepţia lanţului vulcanic. Calea noastră de acces către plaiurile istorice din nordul Moldovei va fi pitoreasca vale a Bistriţei, al cărui nume indică în limba slavonă repeziciunea undei sale. În capitolul anterior s-a făcut o fugară prezentare a formaţiunilor geologice pe care le ferăstruieşte Bistriţa de la izvoare şi pînă la vărsare. Desigur, drumeţul care nu a cunoscut decît din literatură faima turistică a acestor tărîmuri, visează o coborîre cu plutele pe Bistriţa de la Vatra Dornei şi pînă la Galu, care a devenit punctul terminal, în urma construirii marelui baraj al hidrocentralei „V.I.Lenin". El a savurat neîndoios descrierea emoţionantă pe care o face Vlahuţă, mai ales punctului denumit „la Toance" şi a aflat că, în urma unei competente intervenţii, omul a supus şi aici natura, îndepărtînd stîncile primejdioase din 360
albia rîului1 pentru a evita astfel pericolul traversării Toancelor, care au rămas de domeniul amintirilor. Vuiesc pe Bistriţa nahlapii Şi cîntă volbura la Toance (Gh. Topîrceanu) Vom face aşadar cunoştinţă cu geologia acestor locuri deplasîndu-ne în susul văii, pe şoseaua carosabilă ce pleacă acum de la Poiana Teiului. Din acest punct pornesc, de altfel, două artere importante: una către NE, pe la Poiana Largu, unde se află coada lacului, iar de aici, pe valea Largu (taie în diagonală formaţiunile flişului carpatic), traversînd, pe la Pătru Vodă, sudul Culmii Stînişoarei, în care se găsesc conglomerate asemănătoare celor din Ceahlău şi, prin apropierea Pipirigului, de care este legat numele marelui nostru povestitor, I. Creangă, ajunge la Tîrgu Neamţ, oraş situat chiar pe limita dintre formaţiunile de vîrstă miocenă ale Subcarpaţilor şi depozitele pliocene ce acoperă Podişul Moldovenesc. Cea de a doua cale, pe care o apucăm şi noi, fiind străjuită la răsărit de Culmea Stînişoarei iar la apus, de Muntele Grinţieşu (1762 m), merge pe firul Bistriţei, lăsînd în urmă silueta de neuitat a 1
Piatra lui Toader se numeşte o stîncă în care şi-a găsit sfîrşitul un plutaş destoinic. 361
Ceahlăului. Străbatem succesiv seria de gresii şi marne cretacice de tipul celor întîlnite sub Ceahlău, iar apoi, o fîşie cu roci de tipul stratelor de Bistra, de-a lungul căreia se găsesc înşiruite satele Galu şi Popeşti, pînă la Fărcaşa, de unde încep stratele de Sinaia aflate la baza cretacicului. După ce am trecut de Borca, frumos sat de munte, cunoscut pentru prelucrarea lemnului1, pe la Mădei, ajungem la Frasin, unde se pătrunde în masa întinsă a şisturilor cristaline slab metamorfozate, care alcătuiesc, de altfel, şi Masivul impunător al Grinţieşului, de pe stînga. Drumeţul va recunoaşte aici şisturile sericitice, de culoare aurie, şi pe cele verzi, cloritice, cu unele intercalaţii de cuarţite negre, dure şi compacte, specifice cristalinului Orientalilor, asociate uneori cu şisturi negre, grafitoase, cu cuarţite negre şi cu roci calcaroase şi dolomitice metamorfozate. La Broşteni, şoseaua părăseşte cursul Bistriţei, care are acum direcţia longitudinală, dezvoltîndu-se către nord, prin inima munţilor ce-i poartă numele, paralel cu o fîşie lungă de cuarţite, ce ţine de la Holda şi pînă în cheile Bistriţei. Ocolind vîrful Grinţieşului de deasupra Broştenilor (1762 m), şoseaua ne duce pe minunate meleaguri de munte către satul montan Dîrmoxa. Pătrundem acum în roci cu metamorfism mai accentuat (gnaisuri, micaşisturi), care stau „în pînza" deasupra celor 1
Spre est se desprinde şi aici o şosea ce traversează Culmea Stînişoarei (1 230 m), coborînd pe valea Suha la Mălin, de unde duce la Fălticeni. 362
slab metamorfozate sau epizonale. Caracteristic mai ales sectorului nordic al zonei cristalinomezozoice este faptul că adeseori apare o serie de şisturi la alcătuirea cărora participă, alături de componenţii minerali ai rocilor epizonale, micele şi granaţii, specifice zonei mai profunde sau mezozonale. Seria conţine şi amfibolite şi se admite că s-ar situa la limita dintre cele două zone. A fost denumită, după numele unui masiv din amunte de Cîrlibaba, seria de Brătila. Tot în sectorul satului Dîrmoxa, imprimînd nota specifică reliefului de pe traseul pe care îl parcurgem, apar calcare şi dolomite cristaline masive, amintind în totul de cele din Munţii Poiana Ruscăi din Carpaţii Meridionali. De altfel, prezenţa acestor roci constituie unul dintre caracterele specifice cristalinului Orientalilor. Pe aici, ca şi prin Poiana Ruscăi, în timpurile de la începutul erei paleozoice, se dezvoltau recife coraliere, pe întinderi poate mai mici, dar în condiţii cu totul asemănătoare cu cele descrise în capitolele anterioare. Apar şi aici acele înaintări dintre şisturi şi calcare sau dolomite, asociate chiar cu concentrările de sideroză, specifice formaţiunii din Poiana Ruscăi. Dar în acest sector al marelui geosinclinal carpatic se găseau în acele vremuri cantităţi mai importante de mangan decît de fier. Acest preţios metal s-a depus în ape sărace în oxigen, o dată cu materialul nisipos din care au luat naştere cuarţitele negre cu grafit. Prin metamorfozarea lor s-au format minerale bogate în 363
mangan, alcătuind zăcăminte asociate cuarţitelor negre, ce constituie în zilele noastre obiectul unor importante lucrări miniere, cum sînt cele din regiunea Iacobeni de la Şarul Dornei şi Broşteni1. De altfel, frumoasa dezvoltare a calcarelor şi dolomitelor, din seria cu metamorfism redus, se poate observa în mod remarcabil la apus, în Munţii Rodnei. Prin desişul întunecos al pădurilor de brad şi printre recife încremenite de multe milioane de ani, şoseaua ne poartă, pe sub Muntele Glodu pe vîrful căruia eroziunea a mai cruţat un petic de sedimente cretacice superioare cu scoici specifice (inocerami), pînă la Păltiniş, sat la apusul căruia se înalţă stiva impozantă de lave şi cenuşi vulcanice de dată recentă a Munţilor Călimani. Curînd ne găsim în culmea (1372 m) care ne coboară spre valea Bistriţei. Zarea se deschide larg cuprinzînd numeroase culmi paralele împădurite, din care ţîşnesc stînci albe şi se înalţă vîrfuri masive de munţi, creînd un cadru natural în care aşezările omeneşti se integrează într-o artistică armonie. La picioarele noastre îşi face loc spre Bistriţa valea Neagra Şarului; dincolo de ea se conturează, la confluenţa Bistriţei cu Dorna, eleganta staţiune balneoclimaterică Vatra Dornei (802 m), binecunoscută pentru industria sa forestieră 1
Alături de mineralele obişnuite (carbonaţi, silicaţi), în aceste zăcăminte s-au recunoscut şi minerale proprii cărora li s-au dat denumiri speciale: broştenit, ponit (de la savantul romîn P. Poni). 364
(Combinatul forestier „Bernat Andrei"), minieră, terapeutică, fiind un loc căutat pentru odihnă de oamenii muncii din ţara noastră. La dreapta noastră, deasupra satului Chiriliu, se ridică Pietrosul Bistriţei (1794 m), iar pe dreapta Bistriţei, Masivul Giumalăului (1857 m), care străjuieşte spre nord valea Moldovei. În Giumalău apar şisturi epizonale şi rocile porfiroide descrise mai înainte. Ne continuăm drumul pe şoseaua ce însoţeşte pîrîul Cîmpulungelului şi coborîm în frumosul sat Şarul Dornei, unde, pe o linie de falie, ţîşnesc ape încărcate cu gaz carbonic (pîrîul Borcutului îşi trage de aici numele) şi, ceea ce este unic la noi, ape cu arsen, ambele produse ale ultimelor manifestări vulcanice din Munţii Călimani ce-şi trimit mesajele în ţinuturile înconjurătoare. Poposind în această localitate, drumeţul are posibilitatea să-şi mai îmbogăţească cunoştinţele cu cîte ceva. Astfel, în masa unor şisturi argiloase, probabil de vîrstă eocenă, apar vine subţiri pline cu un mineral galben ca aurul, denumit chiar auripigment, care de fapt este o sulfura de arsen, depusă de apele pomenite mai sus (pe pîrîul Sărişor). Tot datorită apelor încărcate cu gaz carbonic s-a produs transformarea în caolin (masă argiloasă albă şi plastică) a unor bolovani de andezit din teresa de pe Dealul Sîhla. În sfîrşit, cel ce va pătrunde pe pîrîul Usăriei, afluent al văii Neagra, în avale de sat, pîrîu care îşi strînge izvoarele de sub vîrful Şarului (1521 m), va recunoaşte roci gnaisice de origine eruptivă, de 365
culoare deschisă, alcătuite din cuarţ, feldspat, albit, mică albă, uneori înverzite prin conţinutul de dorit. La gura pîrîului Borcutului, va putea vedea nişte roci foarte asemănătoare celor sedimentare, conglomerate, însă metamorfozate. În traseul nostru prin sudul Munţilor Apuseni vom întîlni atare roci destul de des. În terasele inundate, drumeţul poate vedea acumulări de vegetaţie montană ce se transformă pe loc, creînd un soi de saltele unde începe procesul de carbonifioare. Sînt cunoscutele turbării în care se pot recunoaşte plante specifice de munte, cum este muşchiul Sphagnum, sau plante mai rare, rude ale afinilor de pe culmi. Curînd de tot poposeşti în Vatra Dornei, staţiune situată într-o admirabilă depresiune intramontană unde, în timpul de la începutul erei neozoice, pătrundea un golf adînc al mării ce ocupa actualul Bazin al Transilvaniei. Rocile depuse în acele vremuri aparţin eocenului, cu predominarea celor calcaroase şi marnoase, precum şi oligocenului, cu roci gresoase şi argilomarnoase. Pe harta geologică, în colţul de NE al Transilvaniei, între masa cristalină a Rodnei la nord, a Munţilor Bistriţei la est şi masivul cu erupţii recente al Călimanului la sud, se găseşte o „pată" mare de roci sedimentare, mai ales oligocene, străbătute ici şi colo de erupţii andezitice. Aceste roci alcătuiesc Masivul Bîrgăului şi corespund zonei nordice a mării Bazinului Transilvaniei din care pornea golful Dornei. Urmînd şoseaua către apus, pe valea 366
Dornei, laşi la nord, în cristalin, Muntele Suhărdelul (1709 m) şi apoi, paralel cu linia ferată ce duce la Ilva Mică, treci munţii, de-a lungul unor locuri foarte pitoreşti, sculptate în roci oligocene şi în produsele vulcanice recente (pe valea Iliuţei). Dar dacă iei calea către sud, paralel cu linia ferată locală ce duce la Dornişoara pe sub înălţimile Călimanului, treci cumpăna apelor prin locuri sălbatice şi umbroase, cu largi perspective peste munţi, şi apoi cobori, în bazinul Someşului, la Bistriţa Bîrgăului, după ce ai parcurs diagonal întreaga zonă sedimentară a Munţilor Bîrgăului. Din Vatra Dornei, direcţiile în care poţi pleca pentru a admira splendorile acestor locuri sînt încă foarte multe. Pe Bistriţa o poţi porni la vale cu plutele, pe sub stîncile Giumalăului, Pietrosului şi Rarăului, privind cum defilează peisajul de o parte şi de alta a învolburatei căi mişcătoare. Te poţi opri la Zugreni, la poalele Pietrosului, spre a sui apoi Rarăul, sau îţi poţi continua drumul, urmînd marele cot al Bistriţei, spre pitorescul sat Crucea, la gura văii Bîrnărelului, ce coboară prin şisturi de epizonă şi gnaisuri, separînd Masivul Pietrosului de cel al Scărişoarei (1716 m). Situat imediat la sud, acesta din urmă se întinde pînă în valea Bîrnarului, la vărsarea căruia se găseşte satul Gura Bîrnarului. Valea Bîrnarului coboară din culmea dintre Bistriţa şi Neagra Şarului, izvorînd de sub vîrful Bîrnarului dintr-o zonă cu şisturi slab metamorfozate (filite şi şisturi de tipurile citate); străbate în cursul ei de două ori masele de 367
gnaisuri, calcare şi dolomite puternic recristalizate şi prin porfiroide de aceleaşi tipuri cu cele pe care le-am întîlnit pe culme, la Dîrmoxa. Pe valea Bîrnarului petrografii au descoperit prezenţa unui mineral specific ce apare în marmuri şi calcare cristaline, cu aspect de ace sau bastonaşe albegălbui, dispuse uneori în rozete. Se numeşte „tremolit" iar cînd devine filiform, amiant1 şi are importanţă economică. Turistul poate găsi bucăţi de calcar frumos cristalizate, cu rozete de tremolit la I suprafaţă, pe care să le păstreze ca amintire, în raftul cu cărţi turistice din bibliotecă. Dacă însă de la Vatra Dornei escaladezi Giumalăul, într-o zi senină de sfîrşit de vară, frumuseţea peisajului răsplăteşte din plin efortul depus. Spre apus se desfăşoară lanţul masiv al Munţilor Rodnei, culminînd în Vîrful Ineului (2280 m). La sud, peste şanţul adînc al cheilor Bistriţei Aurii, se întind culmile Pietrosului şi Bogolinului iar spre apus se ridică spre cer braţele albe ale Pietrelor Doamnei (1647 m) şi vîrful cu adevărat elegant al Rarăului (1653 m), foarte aproape, dincolo de pîrîul Colbului, astfel că uşor îl vei putea atinge coborînd versantul estic al Giumalăului. Spre răsărit, dispuse „în culise", se înşiruiesc, asemenea unor valuri încremenite, „obcinele" prelungi ale flişului Bucovinei, străjuind locurile cele mai înălţătoare din 1
Amiantul este o varietate de azbest, mult mai rezistentă la ardere decît semenele sale din rocile serpentinitice, utilizată ca izolator. 368
zbuciumata istorie a Moldovei, meleaguri în care amintirea lui Ştefan cel Mare ocupă locul central. Dacă însă porneşti pe Bistriţa în sus, pe Bistriţa Aurie, cum i s-a spus din străbuni, pentru aurul pe care-l poartă nisipul albiei sale (şi a cărui provenienţă se leagă fie de cristalinul Rodnei, fie mai curînd de eruptivul Călimanului), şoseaua te duce prin locuri pitoreşti, cu relicte istorice, printre sate cu gospodării bogate, populate de oameni chipeşi, cu port străvechi şi cu o arhitectură cu totul deosebită. Drumul merge prin şisturile cristaline epizonale, dintre care nu lipsesc şisturile negre, deţinătoarele principalelor minereuri de mangan din ţara noastră. Ajungi la Iacobeni: pe dîmburile înconjurătoare apar mormane (haldine) de material extras din galeriile săpate pentru exploatarea acestui preţios metal. Dacă scormoneşti într-o astfel de grămadă, recunoşti mai ales crustele negre, ce murdăresc mîna, ale oxizilor rezultaţi din celelalte minerale de mangan prin oxidare în contact cu aerul. În rocile cuarţitice dure, şi tot negre, ce zgîrîie fierul ciocanului sau al pioletului, mai poţi recunoaşte şi zone cristaline, de culoare roz sau roz-gălbuie, înnegrite pe direcţiile de fisurare. Sînt mineralele de origine a oxizilor de mangan (carbonaţi şi silicaţi) născute prin procesul de metamorfism. Dar curînd şoseaua se bifurcă. Cea de la dreapta suie spre înălţimile din faţă ale Obcinei Mestecănişului pentru a trece în bazinul văii Moldovei, la Cîmpulung. Pe cea de la stînga însă, 369
ţinînd valea Bistriţei Aurii, ajungi în frumosul sat Cîrlibaba (nume probabil derivat de la Gîrla Babei). Aici s-au săpat galerii în căutarea aramei şi a fierului. În şisturi, calcare şi dolomite cristaline rîul şi-a tăiat un drum încîntător. Toponimia aminteşte trecutul de legendă; plutele se mişcă domoale pe apa cristalină a Bistriţei, străjuită la apus de vîrful Omul (1931 m). Drumul ne poartă acum spre alte locuri minunate, cum este gura văii Ţibăului, din satul cu acelaşi nume. În acest punct, drumeţul va putea vedea o frumoasă „deschidere" în conglomeratele eocene peste care vin calcare cu numuliţi şi cu resturi de corali. Ne găsim într-un bazin de sedimentare mai micuţ, denumit Bazinul Ţibăului, caracterizat prin depozite eocene situate de-a dreptul peste şisturile cristaline. Aceste roci sedimentare, în continuare, pot fi văzute de drumeţ şi pe valea Bistriţei Aurii, pe la gura văii Ruscăi, care coboară din masa cristalină a Masivului OmuRotunda, de pe versantul sudic al Bistriţei, continuîndu-se în masivul de la nord, pînă în Muntele Brătila (1489 m)1. Către vest începe Bazinul Borşei care nu reprezintă altceva decît un mare golf estic al Bazinului Maramureşului, unde s-au acumulat, în timpul cretacicului superior şi al eocenului, depozitele ce urmau să dea naştere actualei formaţiuni de fliş din Depresiunea Maramureşului. Un observator care ar fi trăit în 1
Al cărui versant sudic este tăiat în şisturile cristaline ale seriei de Brătila. 370
acele vremuri ar fi putut naviga pe mările ce înconjurau peninsula, cu ţărmuri prăpăstioase, formate din actualii Munţi ai Rodnei, ce se desprindeau către vest din uscatul şisturilor cristaline al osaturii Carpaţilor Orientali. Pe la apus, prin actuala zonă de joncţiune cu Munţii Ţibleşului, apele comunicau cu marea Depresiunii Transilvane, al cărui golf estic, udînd de data aceasta flancul sudic al Munţilor Rodnei, corespunde sedimentelor cu caracter de fliş din Munţii Bîrgăului. Mai departe, spre apus, intrăm din nou în zona şisturilor cristaline, cu calcare şi dolomite, în care, la Rusaia, s-au căutat minereuri de fier. Pătrundem apoi, peste pasul Rotunda, în inima Transilvaniei, către Bistriţa-Năsăud; prima localitate care te întîmpină este satul Şanţ, după care, la confluenţa Izvorului Băilor cu Someşul, se găseşte importantul centru minier Rodna Veche. Drumul este străjuit de culmile Munţilor Rodnei. Dacă însă de la Rusaia continui drumul în susul Bistriţei Aurii, care devine din ce în ce mai firavă, avînd în stînga abruptul Rodnei, te afunzi în Bazinul Borşei urmînd chiar limita cu „rama cristalină" pînă la Bîrjaba. Dincolo de aceasta, pe valea Bistricioarei, şoseaua ocoleşte Măgura Bîrjabei (1540 m), pătrunzînd din nou în masa cristalină, iar apoi se angajează către miazănoapte, în sedimentar, atingînd cota cea mai înaltă (1413 m) în pasul Prislopului de la care s-a dat de altfel şi numele gresiei eocene din bazin. Admirînd din acest punct largile perspective ce se deschid la 371
sud, spre prăpăstiosul lanţ al Rodnei (denivelat de o mare falie) iar la nord asupra Munţilor Maramureşului, care culminează, dincolo de Băile Borşa, în masivul cristalin străpuns de andezite noi, Toroiaga (1939 m), coborîm calea Descălecatului Moldovei spre una dintre cele mai încîntătoare văi din ţara noastră, cu un evocator nume istoric, valea Vişeului. După această fugară escapadă să revenim însă în pasul Mestecănişului (1099 m), adică în culmea dintre văile Bistriţei şi Moldovei şi, printre pădurile de brazi în care mestecenii dau ici şi colo nuanţe coloristice variate, să pătrundem în ulucul acesteia din urmă, luînd străvechea cale voievodală, plină de amintiri istorice, a Cîmpulungului. Ne găsim în continuare în şisturi cristaline iar coborîşul Mestecănişului pe valea Putnei ne duce la satul cu acelaşi nume, dincolo de care ajungem la cunoscuta localitate Pojorîta. Aici ieşim din domeniul cristalinului şi pătrundem în cel al sedimentelor erei mezozoice, depuse după sfîrşitul mişcărilor hercinice, peste aceste şisturi. În vorbirea geologică, fîşia de roci sedimentare ce se dezvoltă la NE şi la SV de Cîmpulung, între cristalin la vest şi zona flişului carpatic la est, reprezentînd sedimentele unei vechi mări alungite în sensul menţionat, este cunoscută sub denumirea de „Cuveta marginală a Bucovinei"; Rarăul reprezintă cel mai autentic deţinător al depozitelor sale. Pentru a înţelege cum au luat naştere munţii din acest sector carpatic, trebuie să ne imaginăm 372
„braţul de mare" menţionat, cu mult mai lat, natural la timpul depunerii sedimentelor, decît fîşia sa actuală (cutată şi recutată), cu ţărmurile (vestic şi estic) alcătuite din şisturi cristaline. Ţărmul vestic se compunea din şisturile ce se prelungesc din Giumalău pînă în Muncelele Rarăului, de pe versantul estic al acestui munte, de-a lungul obcinei Flocenilor, spre nord, pînă la vărsarea Izvorului Giumalăului în valea Moldovei. Spre sud, cristalinul apare în Dealul Muncelului (1458 m), tăind şoseaua ce traversează Rarăul, pe sub vîrful Colbului (1483 m), iar apoi pe la baza abrupturilor de sub Fîntîna Rece şi Pietrele Doamnei (1647 m), pe la fundul Pîrîului Călugăru, afluent al văii Toancelor, care se uneşte cu Pîrîul Chirilu în valea cu acelaşi nume. Se varsă în valea Bistriţei la satul Chirilu. Bazinul acestuia din urmă şi cu cel al văii Gemenea, care merge către valea Moldovei, se apropie într-o culme alcătuită tot din şisturi şi delimitează astfel cuveta Rarăului către sud, în vîrful Văcăria (1294 m) şi vîrful Măruţa (1269 m)1. Către răsărit şi în continuarea precedentei, din ţărmul cristalin apare o fîşie lată, ce se dezvoltă între văile Gemenei şi Slătioarei, de unde se bifurcă în două braţe (pe la Obcina Arşiţei) reprezentînd două anticlinale răsfrînte către răsărit peste marginea flişului cu strate de Sinaia. La nord de Izvorul Alb, vechiul ţărm 1
În capătul sudic al limitei dintre cristalin şi depozitele cretacice se găseşte mănăstirea Rarău, ctitoria lui Petru Rareş. 373
cristalin a fost acoperit de aceste strate. Este important să notăm că, pe versantul apusean al Rarăului, apar puternic dezvoltate şisturi cu metamorfism mai avansat, bogate în mice (albă şi neagră), şisturi amfibolice şi chiar gnaisuri albe cu granaţii, alcătuind o fîşie destul de subţire între sedimentarul Rarăului şi cristalinul slab metamorfozat cunoscut (cu şisturi cloritice, sericitice, cuarţite negre, calcare, şisturi verzi etc.). În acea fîşie submontană se mai găsesc însă şi „gnaisuri de injecţie" asemănătoare celor de Cozia, denumite gnaisuri de Rarău. Ele provin din injectarea în vremea metamorfismului, între şisturi, a unui lichid fierbinte, produs în timpul acestor procese la mare adîncime. Din întărirea acestuia au luat naştere feldspaţii ce alcătuiesc ochiuri alungite şi rotunde, printre păturile de mică şi de cuarţ . În unele locuri, soluţii fierbinţi, legate de erupţii mai recente, au depus minereuri hidrotermale (din care se poate extrage mai ales arama). Aceste locuri sînt cunoscute, putînd fi vizitate şi de drumeţul aflat prin apropiere. Astfel sînt minele de la pîrîul Colbului şi cele din apropierea satelor Slătioarele şi Gemenea (707 m). Văile ultimelor două localităţi se unesc în valea satului Ostra, care se îndreaptă spre nord către valea Suha. Acest rîu se varsă apoi în apa Moldovei, ceva mai în amunte de Gura Humorului, după ce străbate zona flişului, trecînd pe la Stulpicani. Între mineralele ce însoţesc minereurile metalifere, se găsesc sulfaţi şi 374
carbonaţi de bariu (primii sînt denumiţi baritină), consideraţi cînd sînt în cantitate redusă ca nefolositori, sau gangă1, dar care, dacă sînt exploatabili, furnizează o materie deosebit de valoroasă mai ales pentru forajele petroliere. În regiunea satului Ostra (aflat în zona flişului), a fost descoperit un mare filon de baritină, care trece deopotrivă din domeniul rocilor cristaline în cel al rocilor sedimentare dovedindu-şi singur, în mod neîndoielnic, originea hidrotermală sau filoniană. Să revenim în bazinul sedimentar al Rarăului, pe la sfîrşitul erei paleozoice şi începutul erei mezozoice. Sedimentarea mezozoică începe depunînd în bază, peste cristalin, nisipuri şi pietrişuri cuarţoase, din a căror consolidare au rezultat gresiile şi conglomeratele de tipul celor descrise şi pe traseul precedent. În continuare, condiţiile recifale se instalează pe ambele ţărmuri, recifele constituind stîncile impunătoare de dolomite masive ce apar astăzi pe ambele laturi, ale Rarăului. La Pojorîta, acolo unde ne-am întrerupt călătoria, pe şoseaua către Cîmpulung, aceste roci formează cele două mameloane conice atît de sugestive, împădurite pe flancuri şi lăsînd să ţîşnească dintre brazi creasta albă a pietrei, denumită de popor Adam şi Eva. Marginea estică a cuvetei este flancată de o fîşie de dolomite, între 1
Unii geologi consideră sulfurile complexe din Carpaţii Orientali drept vechi minereuri sedimentare metamorfozate, aşa cum sînt, în mod sigur, cele de mangan. 375
gnaisul de Rarău şi „umplutura" cretacică ce constituie inima masivului, de la Pojorîta pînă în vîrful Colbului (1438 m) şi sub Fîntîna Rece, de la sud de Pietrele Doamnei. Pot fi văzute perfect pe o mare distanţă şi în şoseaua ce suie la cabană de la Chiriliu, iar apoi pînă la fundul Izvorului Alb, de-a lungul căruia şoseaua coboară către Cîmpulung. Pe flancul estic, dolomitele alcătuiesc vreo trei fîşii paralele, însoţind „lamele" de şisturi cristaline ce răzbat printre depozitele cretacice în „axe anticlinale", produse ale cutării. Dacă pleci din Cîmpulung spre Rarău, desigur că iei calea carosabilă a Izvorului Rece. Chiar cînd te angajezi pe această şosea, în dreptul unui canton feroviar (lîngă care se găsesc şisturi negre din flişul cretacic), te întîmpină stînci masive, albe-gălbui, recifale, cu alterare caracteristică pulverulentă, făcînd efervescenţă doar în praf: dolomite tipice. Pe unele fisuri apar poleieli de culoarea verde sau (albastră, rezultate din alterarea unor minereuri de cupru prezente în mici filoane hidrotermale, depuse de apele fierbinţi formate de pe urma unor erupţii vulcanice mai noi. Fîşia dolomitică ce începe aici, paralelă cu o a doua, se menţine pînă în vîrful de deasupra satului Slătioarele (1115 m) iar o altă fîşie, cea mai apropiată de inima Rarăului, ajunge pînă în culmea dintre pîrîul Hozdeu (afluent al văii Gemenea) şi valea Chirilului, la Poiana Prislopului. Ultimele roci formate aici în triasic sînt silicioase, jaspuri, depuse peste dolomitele stratificate formate pe 376
flancurile vechilor recife. Se văd foarte clar la Pojorîta, la circa un kilometru în amunte de gară, la gura pîrîului Putnei, datorită carierelor de exploatare a dolomitului pentru fabrica de var. Sînt acoperite de marea masă de conglomerate cretacice. Al doilea ciclu de sedimentare este şi el reprezentat în Rarău, dar într-o măsură subordonată. Rocile din bază, ale doggerului, şi jaspurile jurasice se recunosc mai anevoie, pe sub masa mare de calcar din vîrful Rarăului, ca şi pe versantul apusean al masivului. În timpurile anterioare şi concomitente depunerii recifelor în cauză, aveau loc erupţii submarine de roci bazice, aşa cum se întîmpla şi în alte sectoare ale Carpaţilor Orientali, dar mai ales în sudul Munţilor Apuseni, unde, după cum se va vedea, evenimentele se desfăşurau în mod cu totul analog cu cele de pe aici, motiv pentru care rocile rezultate se aseamănă astăzi pînă la identitate. În mările Rarăului se găseau insule vulcanice pe care se fixau recife coraliere, ca şi în multe ape marine actuale. De asemenea, caracteristic mai este însă faptul că urmarea acestor ţîşniri de lavă submarină era, printre altele, formarea de mîluri bogate şi aici în radiolari ce ne apar astăzi sub formă de jaspuri. În zonele fără vulcanism se depuneau nisipuri şi mîluri obişnuite ce se întîlnesc sub formă de gresii şi şisturi argiloase sau marnoase, iar acolo unde cantitatea de organisme calcaroase era foarte mare, s-au format calcarele intercalate astăzi între 377
celelalte roci. Se înţelege cît de complicată apare o astfel de regiune peste care apele au năvălit apoi din nou, fragmentînd toate rocile preexistente întîlnite în cale şi de-punînd masele mari de pietrişuri (în conuri de dejecţie) aşa cum s-a arătat că se petrec lucrurile în geosinclinalul Carpaţilor Orientali, pe la mijlocul cretacicului. Între blocurile mari ce s-au rostogolit pe faleză sub puterea vijeliei torenţilor, se mai găseau la acea vreme şi blocuri de calcare mult mai vechi, triasice, de dimensiuni foarte mari, care se pot adeseori confunda, atunci cînd din masa conglomeratică le apar numai vîrfurile, cu recife preexistente peste care a avut loc invazia apelor. Toate aceste roci, împreună cu cele din primul ciclu, s-au cutat şi recutat în timpuri mai recente, iar eroziunea şi-a dat apoi curs liber scoţînd unele roci la suprafaţă şi lăsîndu-le pe altele în adîncimi, departe de vederea noastră. Pe rama răsăriteană a acestei „cuvete externe" a început, din cretacicul inferior, să se frămînte marea flişului, în care se depuneau nisipuri şi mîluri argiloase şi calcaroase cu substanţe organice, pe seama cărora au luat naştere stratele de Sinaia actuale. Cum apele au pătruns şi la apus de stîncile recifale dolomitice formate în triasic, atare strate se găsesc astăzi pe văile ce coboară din Rarău, dincolo de bariera recifelor dolomitice. Astfel, dacă înainte de a porni pe frumosul şi uşorul drum ce suie la cabana din Rarău, 378
călătorul se opreşte un moment la cantonul feroviar de la gura Izvorului Alb poate recunoaşte imediat, după şisturile negre-brune sticloase citate, stratele de Sinaia, familiare acum cititorului, mai ales dacă va cerceta versanţii pînă la primele stînci dolomitice. Rocile seriei de Sinaia se dezvoltă în cute strînse şi contorsionate, mai ales în amunte de primul eşalon de dolomite, iar contactul dintre aceste două formaţiuni, corespunzînd chiar primelor depozite acumulate peste insula dolomitică în apele cretacicului inferior, este marcat de gresii roşii şi albe, alternînd cu şisturi argiloase, după care apar marne şi calcare negre. Drumul îl poartă apoi mai departe, prin roci gresoase şi argiloase de tipurile descrise mai sus, în genere cenuşii sau negre, din care îi mai apare o dată o stîncă dolomitică iar ceva mai în amunte, roci diabazice de culoare neagră, înroşite de oxizi ferici, între care poate recunoaşte aglomerate (constituite din bucăţi rotunde, negre, de mărimea unor ouă) şi lave întărite (roci negre, compacte), acoperite de jaspuri silicioase roşii, în care microscopul arată numeroase căsuţe perforate de radiolari. La principala bifurcaţie, unde drumul îşi începe suişul în serpentine, ne ies în cale, în axa de anticlinal, roci cristaline cu metamorfism slab, asociate cu gresiile şi conglomeratele din triasic, precum şi o mică intercalaţie de dolomit, iar apoi, după o nouă zonă marno-gresoasă, pătrundem în „umplutura" de marne, gresii şi conglomerate a „cuvetei sau sinclinalului de Rarău", de vîrstă 379
cretacică ceva mai nouă. Prin această cuvertură răzbesc blocurile masive de calcare, jaspurile şi rocile diabazice. Deşi se eşalonează pe linii continue, ivirile de erupţii bazice au un caracter sporadic, apărînd cercetătorilor asemenea unor stînci izolate între care doar intuiţia geologului poate stabili corelaţia. Înainte de a ajunge în culme la cabană, pe serpentine, turistul este întîmpinat de jaspuri galbene-roşcate iar mai sus, în dîmbul şoselei, recunoaşte diabaze cu separaţii sferoidale, caracteristice erupţiilor submarine. Aceste „lave" constituie suportul pe care s-au fixat, acum zeci de milioane de ani, recifele pe care le va întîlni, sub formă de stînci impozante, pe Platoul Rarăului. Pe culme, vîrfurile de recife şi diabaze apar ici şi colo, asemenea unor stînci albe sau negre, într-o situaţie ce aminteşte de cele descrise în Ceahlău. Pe poteca de deasupra recifului de la Piatra Zimbrului, sub calcarele din Muntele Todirescu (1492 m), vecinul răsăritean al Rarăului în şaua care-l separă de Bîtca Leş (1266 m) de deasupra văii Slătioarei, la Bîtca lui Mîndrilă (1023 m) sau sub vîrful Pietrei Albe (1311 m), asociaţia calcarelor recifale, cu diabaze şi jaspuri, este evidentă. La Bîtca lui Mîndrilă, M. Savul arată că aceste roci erupeau chiar în timpul depunerii calcarelor care le-au cimentat fragmentele şi cenuşile. De altfel, jaspuri şi diabaze submarine, uneori asociate cu calcare, se mai întîlnesc şi în regiunea Pojorîtei, în Dealul Cailor (deasupra 380
pîrîului Cailor şi satului cu acelaşi nume) şi pe valea Fundul Pojorîtei, afluent pe dreapta văii Moldovei. Cine nu a admirat, o dată ajuns pe Rarău, măreţia de turnuri gotice a Pietrelor Doamnei, care constituie unul dintre cele mai caracteristice peisaje şi subiecte fotografice din Carpaţi? Denumirea lor îşi găseşte rădăcini în vremurile cînd Petru Rareş pribegea pe aceste meleaguri, după cum amintirea Pietrei Zimbrului se leagă de cele ale primului Descălecat. Doar căţărătorii îndrăzneţi le calcă pe creştet, luîndu-se la întrecere cu vulturii, pentru a-şi desfăta apoi privirile peste zări de pe piscul lor pleşuv. Ca şi pe ţancurile Pietrei Craiului, te întrebi parcă cum de a fost posibil să se înalţe astfel de coloane din stîncile coraliere bătute odinioară de valuri? Deşi este un munte cu altitudine modestă, ca şi Cozia, semenul său de pe malul Oltului, Rarăul, Au rămîne cu nimic mai prejos sub raportul perspectivelor ce le deschide, faţă de uriaşii ce depăşesc 2000 m. În zorii dimineţii, Giumalăul îţi restituie cu dărnicie priveliştea, ca o compensaţie pentru cea pe care ţi-o oferise Rarăul, cu puţin mai înainte, de pe vîrful său, iar forma haotică şi întunecată a Pietrosului Bistriţei îţi inspiră parcă teama faţă de abisurile nevăzute. În depărtare se conturează către SV crestele Călimanului iar la răsărit, armonia de formă şi culoare a Obcinelor Bucovinei. Şi, tot ca şi Cozia, Rarăul străjuieşte locuri istorice evocatoare ale unui trecut de epopee. 381
Coborît în oraşul Cîmpulung, înşiruit de-a lungul ulucului Moldovei, turistul vizitează negreşit muzeul raional, iar apoi porneşte la vale pe firul Moldovei, către întinsul obcinelor de la răsărit, care, învăluite de mantia pădurilor de brad, îşi desfăşoară culmile paralele, din valea Bistriţei, peste valea Moldovei, străjuind locuri ce deţin preţioase vestigii ale trecutului, pînă la rîul de la graniţa nordică a ţării, al cărui nume reaminteşte momente glorioase din trecutul nostru istoric: Suceava, vechea cetate de scaun a lui Ştefan cel Mare. Unul dintre obiectivele turistice interesante, legate de trecutul nostru istoric, îl constituie mănăstirile Moldovei de nord, ctitorii domneşti, comori de artă şi de amintiri. Intre văile Sucevei şi Moldovei se întind două importante şiruri prelungi şi paralele de înălţimi. Spre apus, în imediata apropiere a zonei din care am plecat, se găseşte Obcina Feredeului, iar la răsărit de ea, Obcina Mare (în prima, altitudinile nu depăşesc 1500 m, iar în cea de-a doua, 1300 m). Valea Moldoviţei îşi trage apele din aceste obcine curgînd aproximativ pe o limită structurală. Examinînd o schiţă geologică, vom constata că ambele lanţuri muntoase se suprapun peste zona flişului carpatic. Aceeaşi hartă ne mai arată că la nord de valea Bistriţei, în Culmea Stînişoarei, se dezvoltă larg zona internă a. flişului unde se încadrează şi marea masă de conglomerate care o alcătuiesc, după cum roci asemănătoare constituie şi Masivul Ceahlăului. Paralel cu dezvoltarea zonei interne, se 382
subţiază continuu zona externă a flişului, gîtuinduse mult la nivelul văii Suha Mică, afluentul Moldovei, pe care se află mănăstirea Slatina, ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu. La nord de aceasta, în Obcina Mare, zona marginală se lăţeşte brusc, asemenea unui evantai deschis către miazănoapte, suprapunîndu-se peste regiunea arătată mai sus. Desigur că cititorul care a parcurs datele prezentate de noi pînă aici ştie că succesiunea de la vechi la nou merge în fliş de la contactul cu rama cristalino-mezozoică spre est, către limita cu depozitele Subcarpaţilor şi a Podişului Moldovenesc, în conformitate cu deplasarea în acest sens a „axului" geosinclinalului, la sfîrşitul erei mezozoice şi în cea neozoică. De asemenea, îi sînt cunoscute şi tipurile de roci ce au luat naştere. Cum condiţiile de orogeneză manifestate peste mileniile geologice au determinat încălecarea1 stivelor de strate unele peste altele de la apus la răsărit, formaţiunile mai vechi ne apar astăzi peste cele mai noi: zona cristalino-mezozoică peste cea internă a flişului (despărţite prin „linia centrală") iar acestea din urmă, peste stratele de Bistra-Comarnic între care am arătat anterior că se găseşte linia Grinţieşului. Acestea din urmă încalecă la rîndul lor direct peste unitatea şisturilor negre, ceea ce arată că, la nord de Cîmpulung, a dispărut seria de gresii şi marne atît de evidentă în valea Bistriţei, pentru care am 1
Mai exact: răsfrîngerea în „cute-solzi". 383
indicat denumirea de seria curbicorticală, iar linia Lutu Roşu, se interpune, de data aceasta, între stratele de Bistra-Comarnic şi şisturile negre (strate de Audia), ce se dezvoltă larg în Obcina Feredeului, între văile Suhei şi Sucevei. La răsărit de zona şisturilor negre se dezvoltă fîşiile succesive de roci eocene şi oligocene alternînd cu fîşii de roci cretacice superioare, spre partea sa exterioară. Pînă în valea Moldoviţei, eocenul este reprezentat prin masele gresiei de Tarcău iar la partea superioară, prin argile roşii şi verzi cu intercalaţii de gresii, cunoscute sub denumirea de strate de Plopu. Oligocenul înglobează acea gresie de Fusaru, asemănătoare celei de Tarcău şi aşanumitele strate de Găineşti sau de Vineţişu, alcătuite din marne cenuşii şi gresii fine. La răsărit de valea Moldoviţei, în „unitatea marginală a flişului", se găsesc depozite cretacice superioare, cu scoici din neamul ino-ceramilor şi roci eocene în care se recunosc gresii verzi cu glauconit, calcare fine de culoare albă, conglomerate „cu elemente verzi dobrogene", precum şi o gresie albă, asemănătoare celei de Kliwa, din oligocen, denumită gresie de Lucăceşti. În oligocen apar rocile citate de atîtea ori: şisturile disodilice şi menilitice, alături de alba şi dura gresie de Kliwa. Numeroase cute şi răsfrîn-geri (solzi) complică raporturile dintre aceste pachete de strate, tendinţa generală fiind însă de încălecare spre răsărit. Dacă, plecînd din Cîmpulung, cobori din 384
tren la Vama, localitate situată la vărsarea Moldoviţei, pe unde o legendă spune că ar fi avut loc vînătoarea de zimbri a lui Dragoş, te găseşti chiar la limita dintre cele două subzone descrise mai sus. De aici poţi pătrunde pe valea Moldoviţei, pe o linie secundară, pînă la Vatra Moldoviţei, ctitoria lui Petru Rareş1 (secolul al XVI-lea), cu picturi murale ce se păstrează încă nealterate, indică gradul înalt de perfecţiune la care ajunsese, la ace. dată, arta măiestrilor moldoveni. Te găseşti în plină zonă eocen-oligocenă şi poţi cerceta rocile citate mai sus. Şoseaua ce porneşte apoi către NE, străbătînd de-a curmezişul zona marginală a flişului, te conduce la Suceviţa, ctitoria Movileştilor, zidită pe la sfîrşitul secolului al XVIlea, unul dintre frumoasele monumente istorice de la noi, culminaţia stilului născut din contopirea artei Bizanţului cu cea a Renaşterii. Concomitent te impresionează acum arhitectura şi pictura, zidurile de cetate fortificată ce o înconjură, precum şi cadrul natural în care a fost plasată. Sub raport geologic, apar aici formaţiunile eocene şi cretacice superioare, cu inocerami. Dar dacă în loc de Vama, cobori din tren la Gura Humorului, în plină zonă marginală a flişului, poţi vizita două minunate ctitorii voievodale. Una dintre ele este mănăstirea Humorului, situată la circa 10 km mai la nord, pe 1
O alunecare de teren, fenomen geologic actual specific formaţiunilor de fliş, a distrus în veacul al XVI-lea vechea mănăstire a lui Alexandru cel Bun. 385
pîrîul cu acelaşi nume, în formaţiunile paleogene şi cretacice superioare. Este o minusculă, dar inspirată operă de artă ce datează din vremea primei domnii a lui Petru Rareş (1530). Aici s-a găsit vestitul evangheliar cu chipul lui Ştefan cel Mare, aflat în prezent în muzeul de la mănăstirea Putna. La sud, situată în formaţiunile marnoase cretacice cu inocerami, la contactul cu un solz de eocen, se găseşte ctitoria lui Ştefan cel Mare — minuscula mănăstire Voroneţu. Şi, pentru a încheia enumerarea monumentelor trecutului, ascunse în aceşti munţi, cităm vestita mănăstire Putna, în care se găsesc osemintele lui Ştefan cel Mare, ctitorie a viteazului voievod. În bogatul muzeu alăturat se mai găsesc multe avuţii artistice şi istorice printre care evangheliarul citat, precum şi „tripticul" cu care pleca voievodul la luptă. Situată pe o terasă a văii Putnei, afluent al Sucevei, mănăstirea poate fi vizitată fie venind cu trenul de la Rădăuţi, fie trecînd de la Vatra Moldoviţei, peste spinările obcinelor, de-a lungul cărărilor călcate la vremuri de bejenie de cetele plăieşilor şi de fugari. Formaţiunile geologice din jurul Putnei au vîrsta cretacică superioară, strate cu inocerami, şi pot fi examinate îndeaproape în deschiderea făcută pentru exploatarea marnelor. În apropiere se află, tăiată în piatra albă a gresiei de Lucăceşti, chilia lui Daniil Sihastru, ce se desprinde de pe fondul sumbru al pădurilor de brad, aşa cum se desprinde din istorie pagina de vitejie, pe care legenda spune că a scris-o Vodă 386
Ştefan cu plăieşii săi după ce înţeleptul schivnic ia retrimis la luptă. Iar dacă rătăceşti pe valea Putnei, cu gîndul la timpurile apuse, în gresiile albe eocene (amintind de gresia de Kliwa), ce alcătuiesc versanţii stîncoşi, îţi ies în cale forme interesante de eroziune, asemănătoare unor ciuperci de piatră, pe care firul apei le ciopleşte şi astăzi cu aceeaşi asiduitate ca şi în vremurile cînd meşterii anonimi modelau basoreliefuri şi ridicau zidurile ce aveau să vieţuiască peste veacuri. Ne încheiem aici călătoria prin Munţii Moldovei de nord. Din umbrarul pădurilor de brad, coborîm pe drumuri străvechi, ascultînd parcă ecoul tropotului sacadat al călăreţilor ce se îndreptau odinioară spre curtea de la Suceava sau către hotare, atunci cînd buciumul suna a bejenie iar cerul se înroşea de pîrjolul duşmanului. În colinele de la piciorul muntelui, către lunca Sucevei şi cea a Siretului, ne aşteaptă încă multe vestigii ale trecutului. Dar concomitent ne ies în cale, aici ca şi pretutindeni pe întinsul patriei noastre, realizările din anii puterii populare, pulsul febril al vieţii noi ce se resimte peste tot, căci trecutul zbuciumat şi prezentul glorios se îmbină şi pe întinsurile regiunii Suceava.
387
Cap. III. MUNŢII APUSENI Trebuie să recunoaştem că nu întotdeauna amatorii de drumeţie se urnesc uşor către plaiurile Apusenilor. Situaţi într-un sector mai excentric al ţării, cu altitudini mai mici decît celelalte masive din lungul arcului carpatic, pe alocuri oferind un confort mai discutabil şi distanţe mari de parcurs, aceşti munţi au fost vizitaţi într-o măsură mult mai redusă de către turişti. Dacă însă excursionistul a depăşit momentul de ezitare şi s-a decis să-şi petreacă cel puţin o parte din concediu pe aceste locuri, se înapoiază acasă cu amintiri de neşters, cu imagini originale şi variate. În capitolul privind structura Carpaţilor am subliniat faptul că văile şi munţii, considerate limite naturale geografice, nu urmăresc întotdeauna graniţele geologicostructurale. În acest sens, Mureşul, care apare, sub raport geografic, ca o limită dintre cele mai evidente, nu se poate considera şi limita geologică sudică a Munţilor Apuseni, deoarece formaţiunile acestora se găsesc pe ambii săi versanţi. Mai mult decît atît, tocmai din aceste motive a fost propus termenul de „Munţii Mureşului", pentru sectorul meridional al Munţilor Apuseni, care se întinde din Cîmpia Mureşului (corespunzînd vechiului ţărm răsăritean al Depresiunii Panonice) şi pînă în cursul inferior al Arieşului, în regiunea Turda, unde, părăsind direcţia EV, această vale coteşte către miazăzi prin depozitele Bazinului Transilvaniei, unde se găsea ţărmul apusean al 388
mării ce umplea Depresiunea Transilvaniei. Limita nordică a acestui lanţ deluros-muntos este dată, aproximativ, tot de cursul Arieşului Mic (la est), iar către apus — de valea Crişului Alb. Această vale separă Munţii Mureşului de Munţii Codru Moma şi Biharia, de la nord, fără a fi însă o limită structurală aşa cum apare sub raport geografic. La apus de Cîmpeni, Arieşul Mic îşi rostogoleşte apele prin rocile cristaline din sudul Bihariei, la un paralel situat ceva mai la nord de marginea ultimelor roci de vîrstă mezozoică ce se dezvoltă larg spre sud, ţinînd de domeniul Munţilor Metaliferi. În descrierile traseelor noastre vom separa sectorul meridional de cel nordic, în funcţie de constituţia rocilor. În afară de rocile noi, ale erei neozoice, în primul sector vom încadra formaţiunile sedimentare şi eruptive de vîrstă mezozoică, dezvoltate între văile Mureşului şi Crişului Alb, precum şi cristalinul şi eruptivul vechi din partea vestică (Masivul Highiş-Drocea), în timp ce, în sectorul nordic vom plasa întregul domeniu situat la nord de aceste formaţiuni (cu roci cristaline, paleozoice şi mezozoice de diferite tipuri), din Munţii Gilău (Muntele Mare) şi Biharia. Aceasta, pentru sectorul estic în care, pe valea Arieşului, ne apar roci din ambele domenii. Pentru sectorul apusean, lucrurile sînt mult mai simple, deoarece Bazinul Zarandului, ce pătrunde ca un mare golf al Depresiunii Panonice de-a lungul văii Crişului Alb, împreună cu importanta masă de materiale vulcanice, separă în mod natural 389
Masivul Drocei în sud de al Codrului şi Momei de la nord de valea Crişului. Ca şi în celelalte unităţi vom avea de considerat, în formaţiunile pe care le străbatem în Munţii Apuseni, trei mari domenii. Primul este al şisturilor cristaline şi al erupţiilor vechi conexe, al doilea este al sedimentelor nemetamorfozate depuse în erele paleozoică şi mezozoică, precum şi al rocilor eruptive de aceeaşi vîrstă, iar al treilea cuprinde depozitele neozoice din „bazinele recente", legate de marea Depresiune Panonică, precum şi eruptivul nou. Cu aceste elemente vom descrie în cele ce urmează plaiurile Munţilor Apuseni în străfundurile cărora se găsesc cele mai variate metale neferoase, pe baza cărora s-a dezvoltat în anii puterii populare o importantă industrie metalurgică. Minereurile nesecate şi codrii întunecoşi, păşunile întinse cu turme de oi şi de cornute, viile şi livezile cu pomi fructiferi, luncile mănoase şi energia căderilor de apă sînt valorificate astăzi din plin. Pe oriunde vei pătrunde în Munţii Apuseni, vei simţi ritmul vieţii noi, care pulsează pînă în cele mai îndepărtate colţuri ale muntelui. 1. Prin sudul Munţilor Apuseni Pătrunzînd în şirul de munţi ce străjuiesc văile Mureşului, Crişului Alb şi Arieşului vom întîlni culmile întinse împădurite sau acoperite de plantaţii care fac loc pe neaşteptate cheilor calcaroase, carstului cu doline şi ponoare, 390
piramidelor şi cocoaşelor rămase de pe urma vechilor vulcani. Din umbrarul pădurilor se desprinde murmurul armonios al pîraielor şi izvoarelor, întrerupt în serile liniştite de chemarea prelungă a cerbului. Sectorul răsăritean al acestui lanţ, Munţii Trascăului, este bine încadrat geografic între văile Arieşului şi Ampoiului, ambele străbătute de cîte o „mocăniţă", adică de un tren ceva mai mic, ce duce în inima regiunilor noastre aurifere. Prima, de la Turda, ne poartă pe la Baia de Arieş în atît de cunoscuta „Ţară a moţilor", ce se găseşte pe văile celor două Arieşe (sau Aurare), avînd ca centre principale cunoscutele localităţi istorice, Cîmpenii şi Abrudul. Cea de-a doua pleacă din Alba Iulia, oraşul cu multe vestigii istorice, de-a lungul pitoreştii văi a Ampoiului, pe drumul bătut acum două mii de ani de cohortele romane. El conduce în bazinul aurifer al Zlatnei, veche aşezare minieră romană (Ampelum). Oraşul este în plină dezvoltare, purtînd, ca toate centrele muncitoreşti, amprenta noului, a transformării lor socialiste. Munţii Metaliferi, numire introdusă de cercetători, dar neutilizată de localnici, se desfăşoară către apus fără o limită vestică precisă, nici geografică, nici geologică, formaţiunile lor prelungindu-se în Masivul Drocea, dincolo de limita administrativteritorială dintre regiunile Hunedoara şi Banat (raionul Lipova). În aceşti munţi, care se întind spre nord pînă dincolo de Muntele Găina (1456 m), se găsesc importante zăcăminte neferoase. 391
Oraşul minier Brad, centrul economic şi cultural al întregului Zarand, formează colţul apusean al patrulaterului aurifer. Ne aflăm aici în vechea Ţară a Zarandului, menţionată de hrisoave încă din veacul al XII-lea, mai tîrziu Comitatul Zarandului, vestită atît prin zăcămintele de aur, cît şi prin luptele pentru libertate ale ţăranilor, culminate cu răscoala lui Horia din Albac (1784). Segmentul următor, vestic, Masivul Drocea, are o altitudine mai scăzută (sub 900 m), fiind alcătuit din dealuri masive cu întinse păduri seculare, de unde se deschid, mai ales toamna cînd codrul se desfrunzeşte, neasemuite privelişti atît spre miazănoapte, unde îţi apar în ansamblu valurile frămîntate ale Apusenilor, cît şi spre sud, unde, dincolo de cursul cenuşiu şi leneş al Mureşului, ce se mişcă pe lunca întinsă asemenea unei reptile preistorice, se zăresc culmile înzăpezite ale Retezatului, o şosea carosabilă străbate masivul pe direcţia SV-NE, ca o diagonală de dreptunghi, de la Bătuţa pe Mureş şi pînă la Gurahonţ, pe Crişul Alb, împărţind masivul în două sectoare mai mult sau mai puţin simetrice. Cel sudic tăiat în roci eruptive şi sedimentare de vîrstă mezozic iar cel nordic este constituit din roci cristaline şi eruptive vechi (paleozoice). Fără nici o graniţă morfologică sau geologică (structurală) se trece, şi de astă dată, la şisturile cristaline ce constituie Masivul Highişului, complex de dealuri sub 800 m altitudine, cu coapsa larg ferăstruită de văi, al căror curs îmbătrînit pe alocuri aminteşte de 392
ulucurile în formă de U ale gheţarilor din munţii înalţi cu care nu au însă nici o legătură. Spre apus, aceste dealuri se termină destul de brusc în cîmpie, indicînd un vechi ţărm escarpat sau, mai curînd, o prăbuşire tectonică ce s-a produs recent pe limita cu formaţiunile Lacului Panonic. În această parte colinele sînt acoperite de vii, cît cuprinzi cu ochii, iar toamna rodul este adeseori neverosimil de îmbietor. Ne găsim în binecunoscuta Podgorie a Aradului, de-a lungul căreia şerpuieşte linia trenului electric ce pleacă din Arad. Spre Tisa, se întinde necuprinsa Cîmpie Panonică.
Din cadrul acesta al realităţilor actuale să evadăm însă, ca şi altădată, în trecutul geologic (vezi fig. 31) şi să căutăm să reconstituim aspectele timpurilor cînd s-au format rocile ce constituie aceşti munţi. Şi sub acest raport, se constată o remarcabilă asemănare pe întregul lanţ muntos. Dacă ne întoarcem cu gîndul, în urmă cu vreo sută 393
de milioane de ani, găsim, pe locurile dintre Arieş, Crişul Alb şi Mureş, o mare deschisă care se întindea cu mult mai departe decît rocile pe baza cărora geologii încearcă să-i reconstituie aspectul, deoarece formaţiunile sînt puternic cutate, redresate la verticală şi chiar răsfrînte în sens invers. Ţărmurile acestei mări erau constituite la sud din masele cristaline ale Munţilor Poiana Ruscăi şi ale Sebeşului, iar la nord, din formaţiunile aceeaşi natură şi din rocile sedimentare mai vechi de această mare, din masivele Gilăului, Bihariei, Codru Moma. În sectorul cel mai apusean aceste ţărmuri erau reprezentate prin masivele Highişului şi Drocei, alcătuite din şisturi cristaline şi din rocile eruptive legate de acestea. Este greu să spunem astăzi cum se prezenta tărîmul acestei mări străvechi spre apus şi spre răsărit, deoarece formaţiunile geologice sînt acoperite de rocile mai noi ale Depresiunii Panonice, respectiv ale Bazinului Transilvaniei. Din acest străvechi „ţărm de mare", între Crişul Alb Mureş, se găseşte numai masivul cristalin Highiş-Drocea. Cînd trenul te poartă către Arad, înainte de a ieşi marea Cîmpie a Tisei, poţi face o oprire la Radna. Deşi dealurile au un aspect molcom şi odihnitor, cu spinări rotunjite de vreme, unde viile impun nota specifică unui peisaj, ce aminteşte pe alocuri de colinele Provenţei, în flancurile lor apar, pe ambele maluri ale Mureşului, pereţi şi stînci golaşe în care dinamita 394
şi ciocanele de abataj îşi fac loc anevoie. Ruina cetăţii Soimuşului străjuieşte, înainte de Radna, de pe un pisc rotund, întinsul văii Mureşului, dealurilor şi cîmpiei, completînd armonia peisajului. Sub raport structural, ne găsim în partea de sud a Munţilor Highişului, ce ating culminaţia în vîrful cu acelaşi nume (860 m), Carierele sînt tăiate în roci masive şi dure granitice, uneori uşor orientate conduc spre tipurile gnaisice. Dacă ne oprim la o astfel excavaţie sau dacă suind pe micul promontor pentru a contempla întinsurile de sub zidurile cetăţii Şoimuşului, examinăm stînca de la poale, recunoaştem roca roz sau alburie, bogată în feldspaţi potasici, ce arată uneori chiar forme geometrice, alături de cuarţul cu nuanţe mai întunecate, transparent, sticlos, cu luciu gras, niciodată cu forme cristaline, şi punctele negre care, privite cu lupa dezvăluie forme de lame, cu luciul specific micei negre în masa puternic fracturată a granitului din care poţi desprinde marile forţe ce au forfecat pămîntul prin acele locuri, apar filoane centimetrice, sau chiar metrice, roci întunecate, verzui sau cenuşii, cu mai puţin feldspat şi cu mai multe minerale negre, denumite diorite. Dacă însă ne oprim la Păuliş, sat frumos, situat chiar la marginea dealurilor, dincolo de care cîmpia se întinde necuprinsă pînă la orizont, şi examinăm cariera din marginea şoselei, putem recunoaşte roca cenuşie-verzuie, bogată în minerale de culoare neagră, cu pete, sau chiar zone întinse gălbui — culoare localizată mai ales pe 395
fisuri — de diorit asemănător celui din filoanele care străpung granitul de la Radna. Este străbătut şi el atît de fisuri adînci, cît şi de filoane, de această dată cu roci de culoare deschisă, cu granulaţia foarte fină, rezultate din întărirea unor topituri cu o constituţie analogă graniţelor. De altfel, oricine va cerceta regiunea, mai ales dacă va lua un tren forestier şi se va afunda în adîncurile întunecoase ale văilor împădurite din Highiş, va întîlni adeseori atare roci eruptive înconjurate de mari întinderi de şisturi cristaline, puternic frămîntate sau doar uşor înclinate, în care va recunoaşte rocile cu metamorfism scăzut, filite şi cuarţite, uneori mai argintii pe feţele de separare (bogate în sericit), alteori verzi (datorită mineralelor numite clorit şi epidot), alteori negre (din cauza grafitului) sau albe-unsuroase (din cauza talcului). În serie se mai recunosc şi vechi conglomerate metamorfozate amintind bine de cele obişnuite, dar cu cimentul analog şisturilor descrise. Din vechi cenuşi vulcanice şi roci bazice au luat naştere şisturi verzi, de culoarea ierbii, şi amfibolite, roci dure, de culoare neagră. Cu aceste caractere seria epi-zonală la care ne referim se prelungeşte spre răsărit în Munţii Drocei în dealuri a căror înălţime maximă o întîlnim în vîrful cu acelaşi nume (836 m). Acest vîrf, situat în roci conglomeratice metamorfozate, se găseşte la nord de satul izolat Slatina de Mureş, prin care trece drumul ce străbate diagonal Masivul Drocea. În regiune se găsesc şi şisturi cristaline mai puternic 396
metamorfozate, reprezentate mai ales prin gnaisuri ce trec la granite, arătînd atît înrudirea dintre aceste roci, cît şi intervenţia proceselor de regenerare a topiturilor. De altfel, topiturile granitice au dat naştere pe alocuri Şi la roci de contact dure, compacte şi cornoase, denumite “corneene". Cel care suie minuscula spinare a dealului pe care se găseşte ruina cetăţii Şoimuşului poate recunoaşte alături de granite astfel de roci bogate în mică neagră, rezultate din transformarea şisturilor cristaline alăturate. În concluzie, întreaga serie provine din roci roci argiloase, gresoase, conglomeratice, de vîrstă paleozoică sau chiar mai veche, transformate în marele procese de cutare a scoarţei, petrecut spre finele erei paleozoice, adică în orogeneza hercinică. O parte din aceste roci, ajunse la o foarte mare adîncime, s-au topit sub influenţa temperaturilor şi a presiunilor iar apoi sau deplasat spre suprafaţă transformînd rocile întîlnite. În unele masive se constată treceri gradate între granite şi diorite şi apoi între acestea şi şisturile din apropiere. Atare lucruri pot fi văzute în multe iviri de roci cristaline şi eruptive din Highiş-Drocea şi în galeriile miniere ce se sapă, şi în acest sector carpatic, pentru căutarea şi exploatarea mineralelor utile metalifere, mai ales a cuprului. Drumeţul care poposeşte pe valea Mureşului, fie în Podgoria Aradului, fie mai în amunte, de exemplu în satele Milova sau Bîrzava, 397
situate între Radna şi Săvîrşin, poate lua decovilul1 care pătrunde în dealuri după buşteni şi poposind în locuri unde stîncile străbat de sub vegetaţi bogată, sau la gura unor galerii miniere, să examineze piatra şi s-o ciocănească. Va putea citi în flancul stîncilor povestea lor milenară, mai ales dacă găseşte şi pe vreun specialist care să-i tălmăcească graiul pietrelor. În aceste roci sînt sculptate dealurile spre care se îndreaptă paşii drumeţilor de pe plaiurile arădane, mai ales la sfîrşit de săptămînă, cînd pădurile răsună de cîntece şi veselie. Aici sînt situate cabanele Căsoaia (la 222 m), unde se găsesc şi intercalaţii de calcare cristaline, şi Ghioroc (la 125 m), puncte la care se ajunge după un drum cu tramvaiul prin Podgorie de la staţiile Radna sau Ghioroc. La cabana Debella Gora (483 m), situată în şisturile slab metamorfozate şi încadrată într-un plăcut decor de păduri de stejar, se ajunge de la halta Nadăş. Cetatea Şiriei domină întinsul Luncii Crişului Alb pînă departe, de pe un monticul granitic, iar călătorul ce a luat trenul de la Arad către Brad, pe această vale, îi reţine uşor imaginea sugestivă. Dar roci cristaline frumos dezvoltate se găsesc şi în partea răsăriteană a lanţului, în Trascău: un intrînd al Gilăului, cu roci metamorfozate mai intens şi cu granite, pătrunde 1
Instalaţie provizorie de linie ferată îngustă, uşor de deplasat, folosită la exploatări locale şi pentru transport. 398
pînă dincolo de Baia de Arieş. În partea nordică se găsesc şisturi foarte variate tăiate de cursul Arieşului (între acestea şi valea Trascăului). O a doua fîşie apare la sud de valea Mogoşului (Onceşti). În prima, care se dezvoltă prelung către sud, se deosebesc în nord şisturi puternic metamorfozate (gnaisuri, micaşisturi cu intercalaţii de amfibolite şi de calcare cristaline). Spre sud se dezvoltă o masă impresionantă de calcare marmoreene, asociate cu şisturi filitice cu clorit şi sericit. Am văzut că printr-o interesantă coincidenţă, calcarele recifale jurasice s-au suprapus peste vechile recife din era paleozoică, actualmente metamorfozate, colaborând cu ei la alcătuirea reliefului carstic atît de impresionant. Frumoasele calcare cristaline, albe şi marmoreene, alcătuiesc colţii şi pereţii prăpăstioşi din capătul nordic al Crestei Bedeleului cu colţii Pleşii (1082 m şi 1263 m) şi culmea Trascăului cu impresionantul colţ al Trascăului (1194 m ). Mai spre sud, de la Vălişoara, pe valea Bedeleului se ajunge în satul Izvoarele, iar în amunte de acesta, în sălbaticele chei ale Bedeleului, cu numeroasele izvoare dintre Obîrşia (1202 m) şi vîrful Pleşu (1133 m). De altfel, toate văile din acest sector îşi taie drumuri admirabile prin calcarele cristaline: valea Dumbrăviţa cu Drumul Muntelui, valea Muntelui, ce coboară la Colţeşti, sat deasupra căruia peisajul capătă o nuanţă romantică datorită şi ruinelor cetăţii Trascăului. Parcurgînd timpul geologic şi privind din nou spre apele frămîntate 399
ale mării ce scăldau aceste locuri cam în vremea perioadei jurasice, constatăm, din caracterele actualelor roci ferăstruite adînc de firul cristalin al pîraielor, că pe fundul acelor mări, ca şi pe continentul şi insulele învecinate, aveau loc puternice erupţii vulcanice de lave întunecate la culoare şi foarte fluide, care curgeau asemenea unor şuvoaie de smoală topită, aşa cum am văzut că se întîmplă şi astăzi pe fundurile oceanelor, mai ales în partea de apus a Oceanului Pacific. În timpurile jurasicului şi cretacicului este clar că astfel de fenomene aveau loc pe o scară foarte întinsă în apele mărilor din sudul Apusenilor. Lavele ne apar astăzi sub forma unor roci dure, de culoare neagră, fin grăunţoase, în care se recunosc adeseori spinări rotunde, denumite diabaze, alternînd cu strate de tufuri sau cenuşi vulcanice, de aglomerate şi de brecii. Apare astfel scrisă în stîncă, alternanţa între fazele de explozie şi de curgere năvalnică a lavelor ce le urma, şi care încremeneau brusc datorită temperaturii scăzute din apa marină. Consecinţa a fost crearea unei imense stive de lave şi de cenuşi vulcanice, ce constituie axa Munţilor Mureşului din centrul Masivului Drocea, începînd de la răsărit de satul Bătuţa (pe Mureş), şi pînă dincolo de valea Arieşului. Lăţimea maximă este atinsă în partea de răsărit a Munţilor Drocei, între băile Vata, staţiune balneară cu ape calde de 36° pe valea Crişului Alb, şi comuna Zam de pe Mureş, precum şi în inima Metaliferilor, între Furcşoara, sat izolat între 400
dealuri diabazice, situat la nord de Ilia (reşedinţă de raion), şi fundul văii Juncului, ce coboară din nordul Munţilor Metaliferi (de sub Strîmba, 1154 m) pe la satul Crişan (fost Vaca, satul de origine al lui Crişan), spre a se vărsa în Crişul Alb, ceva mai în amunte de cîmpia de la Mesteacăn. Bazinul Bradului împarte în două, în acest ultim sector, marea masă de diabaze. Către răsărit, ivirile de diabaze sînt mai puţin numeroase, apărînd de sub mantaua groasă de roci sedimentare cretacice, iar în Trascău, sînt de asemenea frecvente ieşind în evidenţă, mai ales de sub stiva de calcare recifale jurasice a Bedeleului şi Remetei. Uneori masa închisă la culoare a diabazelor, asemenea rocilor înrudite lor, denumite bazalte, este alcătuită din grăunţe vizibile de minerale conducînd spre rocile întărite la adîncime, denumite gabbrouri. Aceste roci s-au consolidat sub stiva de lavă cursă înainte, fără a fi avut forţa necesară spargerii păturii groase de roci de deasupra, motiv pentru care se înţelege că nu prezintă separaţiile sferoidale citate. Topitura rămasă în adîncime a dat adevărate gabbrouri, prin răcirea sa lentă, roci ce se întîlnesc în unele puncte mai săpate de eroziune ale Masivului Drocea. În aceste roci se găsesc minereuri de nichel şi de fier cu titan şi vanadiu, elemente foarte preţioase pentru industria metalurgică, întîlnite în regiunea satelor Ciungani şi Căzăneşti. În primul sat se ajunge cu un tren forestier, iar în al doilea, pe şoseaua ce traversează cumpăna apelor dintre Mureş şi Criş, de la Băile 401
Vata. O astfel de rocă are un aspect pestriţ, fiind alcătuită din minerale deschise (feldspaţi) şi minerale negre (piroxeni), iar între acestea apar granule de magnetit cu luciu de metal care, dacă se sfarmă roca făcîndu-se pulbere, pot fi atrase cu magnetul. Un alt fapt caracteristic pentru seria diabazelor din sudul Munţilor Apuseni este şi asocierea pretutindeni cu rocile silicioase cu radiolari de culoare roşie sau verde care mulează adeseori faţa bombată a pernelor de roci bazice, denumite jaspuri. Explicaţia formării acestor roci constă în faptul că materialul eruptiv pulverizat şi dizolvat în apa mării a furnizat materia primă optimă pentru construirea căsuţelor minusculelor fiinţe plutitoare, aşa cum se întîmplă şi în mările actuale unde fundurile marine cu activitate vulcanică sînt acoperite totdeauna cu pături de diferite grosimi de mîluri cu radiolari. Dar tot în aceste depozite şi în apele bogate în cenuşi vulcanice s-au dezvoltat, în vremurile mezozoice ca şi astăzi, bacterii speciale care au depus, în procesul lor vital, cantităţi importante de oxizi de mangan (metal preţios pentru industrie) în masa mîlurilor silicioase. Astăzi, aceste lentile de oxizi de mangan, fosilizate, alcătuiesc intercalaţii de culoare neagră, uneori exploatabile, în seria jaspurilor asociate cu diabaze. Dacă din frumosul sat mureşean Săvîrşin, pleci cu drezina sau cu trenul forestier spre miazănoapte, ajungi în satul Pîrneşti; la nord de 402
acesta se găsesc galerii şi lucrări miniere în haldinele cărora se pot recunoaşte bucăţi de diabaze negre, jaspuri roşii şi minereu de mangan, negru-pămîntos, asemenea cărbunelui, care lasă urme pe mîini. Se mai găsesc fragmente de marne, şisturi argiloase şi calcare, pe care le întîlnim şi în regiunea satelor Şoimuş, Buceava, din apropiere de Gurahonţ (pe Crişul Alb), sau Godineşti, sătuc aşezat într-o pitorească depresiune legat de Zam printr-un drum. Dacă în dorinţa de a cunoaşte locurile istorice din jurul Bradului, ajungem în satul Curechi, vom întîlni jaspuri foarte frumos dezvoltate, cu nuanţe gălbui şi roşii, în amunte de sat, pe valea Cornetului. La răsărit de aceasta se dezvoltă o masă puternică de diabaze şi cenuşi ce ţine, cu unele întreruperi, pînă în versantul drept al Văii Mari, vale pe care coboară serpentinele şoselei carosabile ce conduce către Zlatna, traversînd Dealul Breazei. Este greu de precizat cînd au început să erupă submarin diabazele din Munţii Apuseni. Ştim doar că, în jurasicul superior, cînd pe oglinda mărilor se conturau pretutindeni recife de corali, aceste erupţii erau în toi, că începuseră cu mult înainte şi că au durat continuu, pînă în timpurile cretacicului inferior. Ca şi în mările calde actuale, recifele găsesc un excelent loc de fixare pe vîrfurile şi pe flancurile insulelor vulcanice şi poate că aceşti vulcani încălzeau şi apele făcîndu-le prielnice dezvoltării lor. Această asociere dă peisajului munţilor Zarandului şi Trascăului cele mai variate aspecte, 403
în care albul recifelor contrastează cu negrul diabazelor; vegetaţia, uneori abundentă, alteori firavă, aninată de versanţi sau răspîndită pe creste, aduce în timpul verii vioiciunea verdelui plin de sevă iar toamna, armonii de culori demne de paleta pictorilor. Contrastant este şi caracterul reliefului; culmi domoale, cu aspecte de cupole şi domuri prelungi, în diabaze şi ruiniform, găurit de peşteri şi de doline, în calcarele recifale. Frumuseţea culmilor şi cheilor descrise în Bucegi, Piatra Craiului, Rarău o întîlneşti şi pe aceste meleaguri, dar la altitudini cu mult mai mici. Vegetaţia este, în parte, specifică locurilor înalte calcaroase. Gingaşa albumeală sau floare-de-colţ (Leontopodium alpinum), cu petalele acoperite de puf alb, proprie stîncilor calcaroase din Piatra Craiului, Ceahlău, Făgăraş sau Caraiman, poate fi culeasă de la numai cîteva sute de metri altitudine, la întregalde sau în dealurile Zamului (cota 560 m fiind punctul cel mai jos în care se găseşte această floare în Europa). În tot lanţul dintre Arieş şi dealurile Drocei, pălăria de piatră a vechilor recife acoperă diabazele; descrierea fiecărui deal calcaros, ne-ar cere prea multe pagini ca şi enumerarea peşterilor şi minunilor carstice, din regiune. Sînt cunoscute tuturor sălbaticele chei ale Turzii, cu peşterile respective, tăiate de apa Hăşdatelor. În Trascău, culmea Bedeleului şi culmea (cu cheile) Remeţii constituie munţi care 404
lasă amintiri de neşters, ca şi culmile carpatine ce trec de 2000 m. Pe versantul apusean al văii Trascăului se înalţă dezolant creasta calcaroasă a Pietrei Secuiului, cu vîrful „La Cetate", ce străjuieşte satul Remeţ la înălţimea de 1130 m. lipsită de vegetaţie ca o copie miniaturală de pe Piatra Craiului. La sud de satul Vălişoara, se găsesc „cheile şi cetăţile Aiudului", prin care răzbate drumul ce duce la Aiud. Dincolo de creasta Bedeleului, apele „Văii Ascunse" dispar enigmatic în străfundurile calcarelor dintre Peştera şi Vînătoarea. Străjuind de departe Teiuşul, Piatra Cetii (1233 m) reprezintă unul dintre cele mai atractive locuri ale Apusenilor. Ajungi la poala ei străbătînd valea Geoagiului sau Stremţului (prin satele Stremţ şi Cetatea). Continuînd drumul pe valea principală pătrunzi în sălbaticele şi prăpăstioasele chei ale Remeţilor, unul dintre cele mai dificile trasee de regiune calcaroasă, inaccesibil după ploaie sau la topirea zăpezilor. Dacă pleci însă pe vestita vale a Galdelor, ajungi la Piatra Cetii prin cheile întregalde, unde se poate culege de pe pajişti frumoasa floare-de-colţ1. Dincolo de aceste chei şi de răsfiratul sat întregalde, valea conduce la Negrileşti, sat montan situat sub întinsul Platou al Ciumernei unde, în colţul său apusean, se află peştera Bisericuţei. La peste 1200 m te găseşti aici pe un şes întins, uşor ondulat, într-o lume ce contrastează cu zidurile 1
O varietate deosebită de cea de pe munţi. 405
ruiniforme ce străjuiesc văile (vîrful Lăcustei, 1286 m, vîrful Albinei, 1276 m, vîrful Runcu Rău, 1275 m etc). Spre sud, apele acestui nod montan se strîng în frumosul lac Iezer, de formă alungită şi întins pe o suprafaţă de 4,5 ha, la altitudinea de 924 m. Din el porneşte către Ampoi, printre chei abrupte, Valea Mare ce străbate prin satele Ighiel, Ighiu şi Şard, una dintre cele mai cunoscute localităţi ale acestei mănoase regiuni viticole de sub Munţii Trascăului. Spre nord, printre satele vestite pentru podgorii (Cricău, Bucerdea, Galda) se găseşte satul Craiva, cu vîrful Piatra Craivei, pe care se văd încă urmele unui vechi „castru medieval" 1. Dacă însă venind de la Alba Iulia, te opreşti la Feneş, poţi pleca într-o admirabilă excursie pe valea satului, a cărei apă curge sprintenă între două culmi cu vîrfuri ce depăşesc uneori 1300 m (vîrful Dîmbău, 1370 m, vîrful Căra, 1315 m). Ambele vîrfuri se găsesc în stîncile de calcare recifale ce străjuiesc valea de-a lungul căreia poţi vedea uşor o alternanţă de roci mai noi, cretacice (marne, argile, gresii, conglomerate) Şi de „lame" de diabaze şi de calcare ce ies de sub cuvertura mai recentă de sedimente, asociindu-se în mod indisolubil. O situaţie tot atît de sugestivă apare şi la apus de meridianul comunei Zlatna, în Munţii Metaliferi centrali. Intrucît pe aici depozitele cretacice nu acoperă diabazele, se pot recunoaşte 1
Vezi O. Floca, l.c. 406
foarte bine, de o parte şi de alta a marii mase de diabaze, două „bariere recifale"; una sudică şi cealaltă nordică. Prima se întinde la apus de Zlatna, iar a doua, la apus de cumpăna apelor dintre văile Crişului Alb şi Arieşului. Din acest motiv, aproape toate văile principale ce răzbesc către Mureş din inima Metaliferilor îşi taie chei adînci în calcare, asemenea unor porţi de intrare către legendara Ţară a Zarandului. De altfel, chiar denumirea de „Porţile Zarandului" a fost dată admirabilelor chei dintre Băiţa şi Crăciuneşti (regiune cunoscută pentru exploatări miniere şi cu o flotaţie de minereu la Crăciuneşti), denumite şi „Între Pietre", precum şi cheilor Peşterii, ce se dezvoltă spre nord de confluenţa văii ce coboară de la Clinei cu cea care vine din satul Ormindea. Numeroasele peşteri şi doline, perspectivele deschise pînă spre culmile Retezatului constituie marea atracţie a acestor locuri. Spre est, dincolo de vîrful dominant al Cetraşului (1 084 m), tăiat în dacite neogene, se găseşte o altă zonă calcaroasă cu peşteri şi abrupturi prăpăstioase înconjurate de legende cu zîne (Gaura Mîndrei) şi flăcăi ce se ascundeau pe vremuri pentru a nu fi prinşi cu arcanul şi duşi la cătănie (Peştera Feciorului). Venind din valea Mureşului, dacă, în loc să sui la Băile Geoagiu, urmezi calea de pe fundul văii, ea te va conduce spre miazănoapte fie pe valea apuseană prin satul Mada în calcare jurasice cu chei foarte strîmte şi prăpăstioase, fie prin valea Glodului, pe unde trece şoseaua principală, peste 407
diabaze străjuite de vechi recife calcaroase, pe la Ardeu în satul Balşa şi de aici, prin Almaşul Mic, spre Zlatna. La nord de Ardeu, drumeţul poate vizita de asemenea chei lungi de mai mulţi kilometri, în drum spre satul Glod sau, din satul Bozeş, prin cheile văii Băcîia, poate ajunge într-un sat izolat şi cu pitoresc specific, la Cib. Spre apus de şoseaua principală ce duce la Brad prin Valea Cîinelului peste o mare masă de diabaze, calcarele apar mai mult sporadic şi pe culmi. Latura de miazănoapte, situată la nord de Crişul Alb, cuprinde locuri de un pitoresc sălbatic cu cîteva vîrfuri înalte ce domină zările. De la Mesteacăn, sat situat lîngă Baia de Criş, şoseaua — astăzi bine amenajată — te poartă pe la Grohot, unde calcarele constituie un masiv pod natural peste apele cristaline ale rîului, către Bulzeşti, sat montan situat sub vîrful calcaros cu aspect de cetate medievală al Pietrei Bulzului, care răsare din mijlocul rocilor sedimentare de vîrstă cretacică. Spre răsărit se zăresc piscurile calcaroase ale Strîmbei (1154 m) şi Plotunului (1193 m) iar departe, vîrful teşit, ce domină creasta despărţitoare dintre Arieş şi Crişul Alb, al Vîlcanului (1266 m), una dintre cele mai frumoase şi mai des fotografiate privelişti din Munţii Apuseni. Cum aceste ultime recife jurasice se găsesc în plină zonă de roci sedimentare cretacice, care „intră" adesea sub masa lor, s-a emis ideea că poziţia lor nu ar fi normală, ci tectonică: smulse din alte părţi şi împinse de forţele orogenezei peste 408
roci de vîrstă mai nouă. Este greu să uiţi vreodată clipele de linişte ale serii, ce le petreci sub stîncile deosebit de albe ale Vîlcanului sau Pietrei Bulzului, tulburate doar de sunetul prelung al tulnicului ce răzbate din fundul nevăzut al văilor. De la Bulzeşti drumul duce pe sub Muntele Găina, pe la Izvorul Crişului, în vestita Ţară „a Vidrelor" spre care coboară în largi şi repezi serpentine. Din şaua Vi-drişoarei, spre est ne apare stînca Vîlcanului ce străjuieşte ca o gigantică piatră de hotar, culmea dintre Arieş şi Crişul Alb în punctul cel mai înalt al şoselei dintre Brad şi Abrud.
409
Dar timpurile jurasicului apun şi, o dată cu ele, încetează şi condiţiile de dezvoltare a recifelor. Fundul mării se înalţă şi, pentru puţin timp, devine uscat lăsînd stîncile negre de diabaze şi recifele albe de curînd împietrite pradă agenţilor distructivi ai eroziunii care îi reduc la fragmente, blocuri şi materiale mai fine, ce se (acumulează în bazinele marine ce mai dăinuiesc. O dată cu vremurile cretacicului însă apele invadează din nou peste aceste Meleaguri, creînd o mare întinsă, la suprafaţa căreia se găseau fel şi chip de insule şi care primea materialul adus de fluvii şi torenţi de pe continent. În aceste mări continuă erupţiile diabazice care însă nu au aceeaşi extindere ca în jurasic. Este deosebit de interesant faptul că rocile ce s-au format din depozitele acestor mări amintesc, uneori, pe cele din flişul Carpaţilor Orientali. Astfel, în flişul Apusenilor se găsesc roci identice cu stratele de Sinaia din baza formaţiunii cretacice în care apar, o dată cu intervenţia erupţiilor diabazice, jaspurile şi şisturile argiloase satinate, roşii, amintind de stratele de Azuga. Peste ele se strînge o stivă mare de sedimente cînd mai grosolane (din care au luat naştere conglomerate şi gresii), cînd fine (marne şi argile), cînd bogate în organisme calcaroase dînd naştere la calcare, ce ne apar sub formă de strate sau de recife (care se pot adeseori confunda cu cele din jurasic). Geologii au împărţit în numeroase diviziuni vremurile cretacice. În Munţii Apuseni situaţia rocilor în această scară 410
cronologică este foarte grea, mai ales din cauza lipsei resturilor fosile, fapt care, după cum am mai arătat, caracterizează mai totdeauna depozitele de fliş. Privind o hartă geologică, cititorul poate constata remarcabila extensiune a rocilor cretacice în partea de răsărit a Munţilor Mureşului: în sectorul estic al Munţilor Metaliferi şi în Trascău. La miazăzi, ele constituie o fîşie subţire de-a lungul masei diabazice, pe la sud de Mureş, iar la apus de această masă, apar sub forma unei benzi late, interpusă între ea şi şisturile cristaline, orientată SV-NE. De-a lungul său străbate şoseaua ce leagă văile Mureşului şi Crişului Alb. Vîrsta formaţiunilor, în această fîşie, este cu atît mai recentă, cu cît ne depărtăm de diabaze. Unele roci calcaroase conţin cantităţi mari de schelete de orbitoline, acele organisme cu formă de minuscul bănuţ, atingînd dimensiuni milimetrice, ce se găsesc şi în flişul carpatic, în stratele de Comarnic. Spre deosebire de Carpaţii Orientali, vîrsta acestor roci se limitează la partea inferioară a timpurilor cretacicului după care a urmat din nou o perioadă de retragere a mării (o regresiune). Revenirea apelor pe la mijlocul cretacicului este însoţită de aporturi de pietrişuri şi alte materiale (astăzi transformate în conglomerate, gresii, marne). Rocile depuse în partea superioară a cretacicului apar în formă de gresii, argile şi conglomerate, în partea inferioară indicînd o invazie marină, după o perioadă continentală, cu o 411
climă aridă asemenea celei din regiunile tropicale şi deşertice actuale. Urmează apoi o perioadă cînd, în apele calde ale mărilor, trăiau o mulţime de organisme de toate felurile care lăsau nisipuri şi mîluri milioane de cochilii, ce ne apar astăzi în forma fosilelor atît de frecvente în unele sectoare ale Apusenilor. Acest fapt contrastează total cu lipsa fosilelor din rocile flişului. Tot în aceste timpuri sau depus şi micile recife de scoici de tipul hipuriţilor (la care ne-am referit şi cînd am trecut prin Bazinul Brezoiului de la Gura Lotrului). Acolo unde uscatul se ridica peste ape, au luat naştere mici depozite de cărbuni, în locurile bogate în vegetaţie, şi slabe acumulări de oxizi de aluminiu (bauxită), în cele aride. Aceste roci îmbracă aspectul stratelor de Gosau, caracteristic mărilor puţin adînci şi cu o viaţă abundentă de la sfîrşitul cretacicului. Extensiunea rocilor cretacicului se suprapune peste multe dintre obiectivele turistice, dînd naştere unui relief lipsit de aspectele ruiniforme ale calcarelor jurasice dar ceva mai accentuat decît cupolele domoale ale diabazelor. În partea de sud a Metaliferilor, aceste roci s-au depus peste cristalinul „insulei" de Rapolt-Vărmaga, de tip Poiana Ruscăi. Cine şi-a petrecut concediul la Băile Geoagiu şi a făcut excursii în dealurile dimprejur a putut constata existenţa unui monticul de calcare cristaline, în spatele staţiunii, dincolo de care, în orice direcţie a pornit-o, a găsit, în rîpe şi maluri, gresii şi marne. 412
Prin rocile cretacicului ne poartă şoseaua de la Aiud la Remeţi. Apoi, după ce am trecut culmea calcaroasă cu acelaşi nume pe deasupra prăpăstioaselor chei de la Brădeşti, ajungem la satul Mogoş, situat la 734 m. De aici, tot prin roci cretacice, în drum spre Abrud, poposim pe culme unde ni se deschid cele mai frumoase privelişti ale Apusenilor, punct în care negurile călătoare şi freamătul furtunilor îţi dau uneori impresia că te afli la cine ştie ce altitudine. Iar de aici, tot prin aceleaşi roci ajungem la Abrud trecînd prin nesfîrşitul sat minier Bucium. Tot aici întîlnim şi şoseaua care, venind de la Zlatna, trece prin alte sate cunoscute pentru lucrări miniere: Valea Dosului (unde gresiile cretacicului inferior sînt impregnate cu minereuri de mercur) şi Bucium Cerbu. Dacă de la Abrud pleci spre Brad, pe sub reciful Vîlcanului, pînă în satul Mihăileni (la apus de aceasta începe domeniul diabazului), treci de asemenea prin roci cretacice, conglomeratele constituind un deal cu frumoase perspective, vîrful Negrii (984 m), deasupra satului Blăjeni. De la Abrud la Cîmpeni şi apoi pînă la Bistra, pe valea Arieşului, şoseaua şi mocăniţa străbat prin roci cretacice inferioare şi apoi prin întinsul domeniu al cretacicului superior din care, pe dreapta Arieşului, nu lipsesc calcarele cu hipuriţi.
413
După o zonă de şisturi cristaline ce ţine pînă la Lupşa1, rocile cretacice revin în firul Arieşului, pînă la vechea localitate minieră Baia de Arieş şi apoi, după o nouă zonă de cristalin, în regiunea Sălciua. Spre NE depozitele cretacice, mai ales cele superioare, alcătuiesc în Munţii Metaliferi culmi importante cum sînt cele din partea nordică, între care şi vestitul Munte Găina (1 456 m), de unde plaiurile coboară în valea Arieşului Mic. La Avram Iancu (fosta Vidra de Sus) se găseşte cunoscutul „Deal cu Melci", declarat monument al naturii, unul dintre cele mai bogate puncte fosilifere din j ţara noastră, ce adăposteşte în rocă resturile a mii de melci rămaşi din mările calde cretacice. În regiunea Muntelui Găina, mase de erupţii banatitice au străpuns şi metamorfozat pe alocuri, la contact, rocile sedimentare. Poţi constata aceste lucruri fie suind de la Izvorul Crişului prin păduri nesfîrşite, din frunzişul cărora vîrful Găinii îţi apare cînd şi cînd tot mai aproape, mai ales în timpul cînd pădurile de pe versanţi au îmbrăcat haina pestriţă a toamnei, fie pe versantul sudic prin satele Sîrbi sau Luncşoara, peste plaiuri nesfîrşite. În sud, de o parte şi de alta a Mureşului, au dezvoltare remarcabilă, mai ales rocile cretacicului superior (unora li s-au dat denumiri locale — strate de Deva). În aceste roci se găsesc 1
Sat despre care hrisoavele povestesc că era capitala unui cnezat încă prin anul 1325 (cu o veche mănăstire din veacul al XV-lea). Actualmente la Lupşa se găseşte un muzeu ce merită să fie vizitat. 414
nenumărate resturi fosile, printre care melci alungiţi sau forme rotunjite de tipul celor citate în Dealul cu Melci de la Avram Iancu, căruia paleontologii i-au dat un nume derivat de la un personaj mitologic, Acteonella, precum şi gigantice forme împietrite, ca roţile de car, de amoniţi, al căror diametru depăşeşte uneori 1 m. Astfel de gresii cu acteonelle au fost descrise în Munţii Trascăului şi în Masivul Drocea, unde apar uneori şi mici recife de hipuriţi. Depozitele cretacice superioare stau aproape nederanjate peste şisturile cristaline ce au constituit ţărmul mării unde s-au acumulat, fiind încălecate de sedimentele flişului, dintre care nu lipsesc nici stratele de Sinaia, aşternute peste diabaze. Înainte de a trece la rocile recente, vom mai aminti faptul că rocile eruptive banatitice constituie pe alocuri dealuri întregi şi că, o dată cu ele, au venit soluţii care au dat naştere la filoane metalifere conţinînd, printre altele, pirită şi calcopirită (minereu de cupru). Am citat mai sus banatitele de la Muntele Găina. Cele mai caracteristice roci din această interesantă familie eruptivă (conţinînd şi molibdenit) se găsesc însă în dealurile Săvîrşinului şi la Cerbia, la nord de Zam, ţinînd pînă către Crişul Alb, la Căzăneşti. Cel ce coboară în gara Săvîrşin remarcă chiar lîngă ea un mic deal împădurit ce dă o frumoasă notă pitorească acestui colţ din valea Mureşului. Dacă cercetează o bucată de piatră din această colină, recunoaşte caracterele granitului: rocă compactă, albă-gălbuie, cu cuarţ, 415
cu lame, vizibile cu ochiul liber, de mică neagră şi cu cristale mari, de 1—2 cm, de feldspat roz, cu forme geometrice, şi care, privite în soare, arată o jumătate luminată iar cealaltă întunecată. Aceasta rezultă din modul cum s-au asociat cele două cristale în timpul răcirii magmei. Dacă o porneşti apoi către nord, pe valea ce duce la Troiaş, sat izolat în inima dealurilor, constaţi curînd că roca ia culoarea roşcată şi că dispare cuarţul, trecînd astfel la granodiorite tipice, roci în care apar şi filoanele de molibdenit. Dacă treci de moara de la Temeşeşti, pe pîraiele ce coboară din masivii împăduriţi, recunoşti rocile grăun-ţoase cenuşii, alcătuite din feldspat alb şi amfibol, denumite diorite. După aceste roci urmează o întinsă masă de diabaze negre, cu frumoase forme sferoidale, prin care au străbătut acum vreo 60—70 milioane de ani, la mii de metri adîncime, topiturile anatexice ce au dat naştere, prin răcire înceată, celor trei feluri de roci eruptive, citate mai sus, scoase astăzi din adîncuri de încreţirea scoarţei şi de dalta eroziunii. Peste banatitele rezultate din topiturile fierbinţi de odinioară, cresc astăzi păduri seculare unde pot fi întîlniţi mistreţii, căprioarele, ciutele şi cerbii ce-şi profilează adeseori silueta maiestuoasă printre copaci şi parcă aştepţi să se desprindă din umbra frunzişului silueta sprintenă a Dianei sau să surprinzi momentul preschimbării în cerb a nefericitului Acteon ce şi-a plătit cu viaţa indiscreţia faţă de cruda zeitate a mitologiei. Cu aceste elemente, să trecem din era 416
mezozoică, în timpurile mai recente ale celei de-a doua părţi a erei neozoice, în neogen. După depunerea locală a unor sedimente eocene, urmează o lungă perioadă continentală cînd uscatul a fost puternic prelucrat de agenţii exogeni, după care apele mării invadează din nou. Cu caracterele petrografice pe care ni le arată şi astăzi, rocile vechi formau insule şi dealuri deasupra valurilor. Au luat astfel naştere bazinele intramontane, golfuri ale Mării Panonice, şi apoi, prin îndulcire, ale Lacului Panonic, la care ne-am referit în repetate rînduri. Cel mai important eveniment geologic al acestor timpuri a fost însă vulcanismul intens, care nu a rămas poate cu nimic mai prejos faţă de cel din lanţul Harghita-GurghiuCălimani. Spre deosebire de acesta însă, vulcanismul neozoic al Apusenilor a început chiar din baza neogenului şi s-a manifestat, cu unele perioade de întrerupere, pînă în timpuri foarte recente. Au ţîşnit la suprafaţă, însoţite de produsele de explozie (cenuşi, bombe etc), lave variate, de la cele mai acide, care au dat naştere la roci de culori deschise şi bogate în cuarţ, denumite riolite, prin dacite, în care cantitatea acestui mineral scade şi apar minerale negre, mai ales amfiboli, alături de feldspaţi ceva mai „bazici", pînă la andezitele de diferite tipuri, rocile cu cea mai mare dezvoltare, şi pînă la negrele bazalte. Soluţiile fierbinţi, ce au urmat erupţiilor vulcanice, au depus cele mai variate minerale metalifere care constituie astăzi avuţia Munţilor Apuseni. Şi tot 417
sub acţiunea acestor soluţii s-au produs transformări în masa rocilor vulcanice sau a rocilor însoţitoare (tufuri, aglomerate, brecii). Ca şi în lanţul vulcanic al Orientalilor, s-au produs caolinizări, sericitizări, cloritizări, silicifieri, carbonatări, piriti-zări etc. după natura mineralului format. Dacă pătrunzi în bezna galeriilor sau ai curajul să cobori pe scările suspendate ale puţurilor şi suitorilor, la lumina lămpilor de carbid şi în tovărăşia minerilor din aceste locuri, vei constata că foarte adesea zonele filoniene sînt însoţite de masa albă şi moale a caolinului rezultat din „alterarea" feldspaţilor din rocă. Aceste procese schimbă în diverse grade aspectul şi constituţia rocilor, ridicînd probleme importante în legătură cu modul de recunoaştere al zonelor purtătoare de minereu (pentru care adeseori se utilizează prospecţia geochimică)1. Relieful Munţilor Mureşului este rezultatul, în bună parte, al erupţiilor vulcanice recente. Dacă mergem de la Deva la Brad, pe şoseaua ce străbate „Poarta Munţilor Metaliferi", ne apar continuu la orizont vîrfurile cînd mai ascuţite, cînd mai rotunde ale dealurilor rămase de pe urma acestor vulcani. Umplutura canalului sau coşului prin care ţîşnea lava mai rezistentă a rămas, ca şi în Călimani, sub forma unui stîlp sau pilon adînc înrădăcinat în inima muntelui. Alteori curgerile de lavă, cenuşile 1
Bazată pe dozarea în soluri ău în zonele alterate intens a elementului chimic căutat. 418
şi aglomeratele alternează. Majoritatea coşurilor şi curgerilor de lavă aparţin unor roci de tipul andezitelor şi, în subsidiar, unor roci mai acide (riolite Şi dacite) sau foarte bazice (bazalte). Ca şi pentru calcare, subliniem că nu ne va fi posibil să prezentăm cititorului toate obiectivele turistice aflate în aceste roci. bogate în zăcăminte metalifere şi că ne vom mulţumi doar să le scoatem în relief pe cele mai importante. Un frumos coş andezitic alcătuieşte dealul (371 m) de pe care domină valea Mureşului cetatea Devei, ce datează, după cum arată hrisoavele vremii, de pe la mijlocul secolului al XIII-lea, zidită pentru a stăvili năvălirile tătarilor. A jucat un rol de seamă în diferite momente ale istoriei fiind legate de ea numele lui Mihai Viteazul şi răscoala lui Horia, care a asaltat aici pe boierii refugiaţi. Cel ce trece cu trenul prin Simeria zăreşte un deal, aproape conic, ce se ridică izolat deasupra luncii Mureşului: Măgura Uroiului (392 m). Acest deal reprezintă un coş, după alţii, fruntea unei curgeri de lavă. fiind alcătuit din andezite de culoare brună-roşcată, uneori mai albită prin alterare, conţinînd piroxeni şi un mineral specific1, unic la noi în ţară. În acest loc s-au găsit relicte preistorice şi antice. Piatra a fost întrebuinţată de romani pentru construcţii şi monumente la Sarmisegetuza şi Micia. Se mai găsesc aici şi zidurile unei vechi cetăţi, poate medievale, în jurul căreia circulă 1
Denumit „pseudobrookit". 419
legende cu zîne, fiice de uriaşi. Perspectivele care se deschid de pe vîrful acestei coline sînt admirabile îmbrăţişînd zarea pînă în culmile Parîngului şi Retezatului. La Baia de Arieş sînt caracteristice şi demne de urcat atît pentru pitorescul lor, cît şi pentru perspectivele p" care le oferă, vîrful Pleşu (961 m), la limita cu cristalinul, stîncile colţuroase ale vîrfului Colţii Lazărului (1056 m), unde rocile andezitice se asociază cu cele cristaline şi cretacice, precum şi vîrful culminant, cu cele mai largi perspective din regiune, situat în andezite cu cuarţ, vîrful Poeniţei (1437 m). Cel care a depus un efort susţinut escaladînd stîncile sale abrupt este răsplătit cu dărnicie, în zilele senine, de priveliştea ce i se oferă în toate direcţiile. Dar peisajul nordic, cu culmile înalte ale Apusenilor, apare asemănător şi de pe alte înălţimi; către sud vîrful Poeniţei îi prezinte o imagine proprie: la bază valea largă a Mămăliganilor (în roci cretacice), dincolo de care apar două vîrfuri vecine şi asemănătoare, andezitice, denumite de localnic Gemenele (1350 m). Toate aceste coşuri străpung prin şisturile cristaline ce se desprind spre miazăzi, din Masivul Gilăului. Între ele nu lipsesc gnaisurile şi micaşisturile: (Pleşul Mare, 1067 m, Stînişoara, 914 m), granitele (Măzăratu, 1302 m, Fetelinu, 1022 m) şi calcarele cristaline cu relieful caracteristic (Colţii Caprei, 1162 m, Dealul Runcului, 1061 m). Pe valea Abrudului, din şoseaua dintre 420
Abrud şi Cîmpeni, la Gura Roşiei, se desparte spre est un drum carosabil, de-a lungul unui pîrîu ale cărui ape ruginii, rostogolind nisipuri şi pietre albe, arată că au trecut prin haldine cu pirite şi cu alte minereuri. După cîţiva kilometri, ajungi în localitatea minieră Roşia Montană, în centrul căreia se găsesc clădirile ocupate de conducerea minieră. Dealurile dimprejur sînt alcătuite din riolite şi andezite. Denumirea acestora din urmă sa dat de către geologi după vîrful de la miazănoapte, Rotunda (1088 m), care reprezintă un coş vulcanic bine păstrat, înconjurat de curgerile de lavă ce alcătuiau, în timpul pliocenului, un con cu baza de vreo 12 km. În jurul localităţii Roşia Montana, vechiul Alburnus major al Romanilor, se dezvoltă însă riolitele, bogate în cuarţ, cu frumoase cristale bipiramidale ce se desprind din masa rocii, adeseori puternic alterată, rămînînd asemenea unor pietricele la suprafaţa solului, de unde pot fi culese de drumeţ, ca o originală amintire. Culoarea rocii este cenuşie sau roşie, de unde vine şi numele localităţii. În Dealul Cîrnicului (1016 m) şi în Dealul Cetăţii (1004 m), aceste roci alcătuiesc conuri vulcanice cu mult mai vechi decît andezitul iar rocile cretacicului prin care au străpuns, ca de altfel chiar rocile vulcanice în cauză, sînt puternic transformate şi mineralizate. Soluţiile fierbinţi care au urmat erupţiilor au depus preţioase filoane metalifere prin care străbat, de milenii, săpate cu mijloacele vremii, sute de galerii, puţuri şi suitori. 421
Dealul Cetăţii, declarat astăzi monument al naturii, este poate cea mai elocventă carte cronologică a trecutului de luptă dintre om şi stîncă. S-au recunoscut aici galerii şi puţuri foarte strîmte rămase de pe vremea agatirşilor, de tipul celor descrise de Herodot, în care erau introduşi copiii pentru a scoate minereul aurifer. S-au descoperit locurile în care „băieşii" antichităţii
daco-romane înfierbîntau stînca şi apoi turnau oţet pentru a o sfărîma. S-au găsit diferite unelte şi 422
vagonete de lemn, iar în „tablele cerate" de la Roşia Montană este descris modul în care romanii extrăgeau aurul. S-au suprapus apoi sute de galerii pînă în zilele noastre. Pe alocuri plafoanele s-au prăbuşit creînduse abisuri, portaluri (Marea Poartă) şi „curţi interioare" pe care le poţi admira dacă escaladezi, cu prudenţa necesară, dealul sfîrtecat al Cetăţii. Într-un loc, după prăbuşire, pietrele au păstrat forma unui jilţ, denumit de localnici „Tronul împăratului". Perspective de neuitat te întîmpină în popasul pe care-l faci pe culme, în centrul razei vizuale găsindu-se cele două Detunate, situate spre SE. Desigur că drumeţilor le sînt cunoscute vîrfurile Detunata Goală (1048 m) şi Detunata Flocoasă (1265 m), la care se ajunge prin comunele Bucium Sat şi Bucium Saşa, cu exploatări miniere care datează din timpul romanilor. Cele două vîrfuri sînt alcătuite din roci bazaltice, erupte la sfîrşitul pliocenului. Ele străbat ca nişte coloane prin rocile cretacice pe care nu le influenţează cu nimic la contact. Obiectivul turistic, fotografiat de toţi amatorii, este Detunata Goală1. Acest vîrf, destul de uşor accesibil, apare asemenea unei stînci uriaşe, alcătuită dintr-un mare număr de coloane hexagonale, aşezate de mîna naturii una lîngă alta, care au rezultat din întărirea lavei bazice ce ţîşnea pe coşul vulcanului. 1
Declarată monument al naturii 423
Roca este dură, fin grăunţoasă şi de culoare neagră. De altfel, această separare în coloane este specifică ba-zaltelor, putînd fi văzută la noi şi în carierele de la Racoş, pe segmentul în care Oltul ferăstruieşte Munţii Perşani. De pe Detunata, perspectivele sînt admirabile iar gigantica „orgă de piatră" dă peisajului o originalitate deosebită. Dacă din Zlatna drumeţul pleacă pe şoseaua ce duce la Almaş, regiune minieră în care minereurile erupţiilor noi au impregnat rocile diabazice preexistente, suie pe serpentine scurte în Dealul Breaza, dintre văile Ampoiului şi Glodului. De aici, un drum lateral spre nord îl duce la vechea colonie minieră de unde, pe poteci înguste, ajunge curînd în vîrful Breaza (1122 m). În spate lasă panorama văii Ampoiului şi a Bazinului Zlatnei, cu specificele instalaţii industriale, în timp ce la sud de serpentinele pe care a venit, se întinde domeniul diabazelor şi depozitelor cretacice pînă în satele Cib şi Glod, dincolo de care apar cheile şi ruinele recifelor jurasice. Roca este un andezit cu puţin cuarţ, de tipul celui de la Barza, la care ne vom referi imediat, caolinizat şi alterat intens. Este vîrful unui con vulcanic înconjurat de cenuşi şi străbătut de numeroase galerii. Izbitor este însă modul în care se succed pe direcţia NV-SE o seamă de conuri vulcanice, ridicîndu-se îndrăzneţe deasupra valurilor deluroase ce le înconjură. Şirul lor se poate urmări din acest punct, pînă nu departe de binecunoscuta localitate minieră Stănija. Relieful dezvăluie un fapt geologic deosebit de 424
interesant; o succesiune de vechi cratere eşalonate de-a lungul unei vechi fracturi a scoarţei, care pătrundea pînă la marile adîncimi ale vetrelor magmatice chemînd spre suprafaţă lavele fierbinţi. Spre SE de Breaza, cu excepţia a două vîrfuri ce apar ţuguiate peste restul reliefului, situate chiar deasupra Zlatnei, nu mai apar coşuri de erupţii recente. Dar către apus, perspectiva de pe Breaza este şi mai interesantă. Paralel cu şirul de vulcani menţionat se dezvoltă o nesfîrşită succesiune de conuri vulcanice orientate de asemenea NV-SE, ce se înşiruie de la Brad şi pînă la altă localitate cu străvechi renume minier, Săcărîmb, indicînd o şi mai mare fractură a scoarţei, paralelă cu precedenta. La sud de acest ultim lanţ se dezvoltă Bazinul sedimentar Brad-Săcărîmb, ale cărui golfuri pătrund adeseori adînc de tot printre cratere. Cel ce priveşte spre nord de ipe platoul alcătuit din vechi haldine de deasupra Băiţei, de sub stîncile recifelor jurasice, are în faţă un adevărat amfiteatru de conuri vulcanice, vechi insule ce-şi ridicau vîrfurile fumegînde peste suprafaţa încreţită a mării şi apoi a lacului ce se întindea între Brad şi Săcărîmb, amestecîndu-şi produsele zvîrlite cu violenţă şi lavele ce se prelungeau fierbinţi spre poale, cu nisipurile, pietrişurile şi argilele aduse de rîurile ce udau continentul din apropiere. Ca şi în lanţul HarghitaCălimani, vulcanii aveau un caracter mixt, craterul fiind constituit din alternanţe de curgeri de lavă cu cenuşi şi bombe vulcanice. Rocile de astăzi sînt 425
nişte andezite cu cristale mari de feldspat şi amfiboli într-o pastă fină de culoare cenuşie sau brună. Aici se găsesc vîrfurile care dau nota specifică reliefului din jurul Bradului şi care deţin bogatele zăcăminte de sulfuri complexe şi auroargintifere. S-au recunoscut peste 10 cratere între care vîrfurile Piatra Fetei (696 m), Hîrnicu (705 m), Barza (764 m), Teiul (254 m) etc. Şoseaua asfaltată duce de la Brad prin Tarătel la Gura-Barza unde clădirile şi ritmul de viaţă sînt specifice marilor centre miniere. Aici se găsesc uzinele de prelucrare a minereului, ce se aduce cu funicularul, şi laboratoarele întreprinderii miniere. La Brad şi în împrejurimile sale, turistul poate cunoaşte multe lucruri interesante dintre care îi recomandăm, bineînţeles, Muzeul geologic al trustului minier. Se găsesc expuse aici tot felul de minereuri auro-argintifere şi sulfuri complexe, dar ceea ce desigur îl va impresiona mai mult vor fi minunatele pepite sau bucăţi de „aur nativ", ale căror forme capricioase, admirate şi pe la expoziţii internaţionale, amintesc cînd o frunză, cînd o perniţă de muşchi, cînd un pui de şarpe (această ultimă piesă producînd un efect deosebit). Va mai găsi aici relicte ale antichităţii (instrumente, opaiţe etc.) şi alte obiecte legate de viaţa minieră. La nord de Crişcior, şoseaua merge spre centrul minier Stănija, unde, alături de minereurile auroargintifere, s-au găsit minerale de plumb. La dreapta lasă andezitele purtătoare de minereuri dintre Bucuresci şi Rovina. 426
Dar să revenim la lanţul de vulcani pe care, cu cîteva momente mai înainte, îl contemplam de pe înălţimea Breaza. La răsărit de frumoasele sate crişene Cîinel şi Hărţagani, caracterul rocilor devine mai acid iar vîrfurile, începînd cu ţuguiatul Bulz (705 m), sînt de data aceasta vechi vulcani dacitici, dominaţi de coşul Cetraşului (1 084 m), de o parte şi de alta căruia apare de asemenea structura tipică de stratovulcan. Suişul pe vîrful său este anevoios, fiind zimţuit ca un pieptene de piatră, iar pădurea nu permite întotdeauna o vizibilitate perfectă. La poalele Cetraşului, spre miazănoapte, se găseşte un sătuc minuscul, la care duce anevoie un drum de la Almaşu Mic; este satul Porcurea, cu andezite aurifere pe dîmburile sale nordice. Roca dacitică a Cetraşului, ca şi a altor coşuri vecine cu el (Buha, 908 m, Coasta Mare, 860 m), nu este alterată şi nici mineralizată. Are culoarea cenuşie-gălbuie şi conţine cristale mari de feldspat, amfibol şi mai ales cuarţ, ceea ce-l deosebeşte de andezite. În fine, la sud de aceste masive se găsesc alte zone andezitice mineralizate: între Hondol şi Trestia, la vest, şi binecunoscutul centru minier, cu numeroase puţuri şi galerii, de la Săcărîmb, la est. Numele acestuia a fost dat unui mineral de plumb, telur, sulf şi aur, găsit aici pentru prima dată, „săcărîmbit". O şosea carosabilă leagă Săcărîmbul cu Deva, prin valea Certejului. În sfîrşit, cităm punctul cel mai apusean în care apare un coş andezitic mineralizat, înconjurat de produse de 427
explozie: vîrful Caraci (830 m), situat la sud de satul cu acelaşi nume, cu exploatări datînd din vremea romanilor. De la Brad, şoseaua te duce pe Criş, în jos, pe la istoricul cîmp de la Măsteacăn, la Ţebea. Aici, în cimitirul bisericii din marginea şoselei se află mormîntul lui Avram Iancu şi vestitul gorun al lui Horia, astăzi monumente istorice. Ne găsim acum în depozitele bazinului sedimentar neogen ce conţin cărbuni bruni exploataţi la Ţebea şi la Lunca Moţilor. Erupţii neogene se mai găsesc şi la est, în Trascău (vîrful Jidovina, 907 m, de la nord de comuna Lunca) şi mai ales spre vest, în Drocea. Aglomeratele şi cenuşile vulcanice imprimă pitorescul văii Crişului Alb între Halmagiu şi Gurahonţ şi tot aceste roci alcătuiesc bună parte din mailul drept al Mureşului, între Ilia şi Zam, pe la Gurasada. Alterarea cenuşilor vulcanice a dat aici argile speciale, denumite bentonite, cu utilizare industrială (decolorante, în industria petrolului etc.) ce se extrag în cariere la Gurasada. Pe stînga Mureşului, produsele vulcanilor andezitici determină relieful abrupt dintre Dobra şi Zam şi tot de andezite sînt legate unele mineralizări de la Bulza, din apropierea barierei recifale jurasice de la sud de Săvîrşin, din care se extrage un frumos calcar alb, utilizat şi la construcţiile din Capitală, cunoscut sub denumirea de marmura de Căprioara, înainte de a încheia mai adăugăm două completări: prima se referă la 428
caracterele minereurilor pe care le admiră turistul în vitrinele Muzeului de la Brad, alături de florile de piatră transparente cu cele mai variate forme cristaline, denumite de către mineri „gangă", deoarece nu conţin metale. A doua priveşte manifestaţiile mofetice, sau postvulcanice finale, producătoare de gaz carbonic, ce s-au produs în mare cantitate în legătură cu lanţul vulcanic al Orientalilor. Munţii Metaliferi, şi, în subsidiar, restul munţilor de pe Mureş conţin legate de erupţiile noi, minereurile cele mai variate. Din umplutura unui filon, minereul se distinge în genere prin luciul său metalic, cînd galben-auriu (pirită), cînd galben cu irizaţii verzi, albastre, roşii (calcopirită1 = sulfura de fier şi cupru), cînd argintiu (galena = sulfura de plumb) sau brunnegricios cu o uşoară transparenţă, denumită „luciu diamantin" (blendă=sulfura de zinc). Dar, în afară de acestea, numărul mineralelor metalifere este cu mult mai mare. Le recunosc specialiştii şi minerii care moştenesc această deprindere din generaţie în generaţie. Microscopul special, „calcografic", permite determinarea lor riguroasă. Nu lipsesc minereurile de aur şi argint, uneori negre la culoare, alteori metale curate. În gangă, cuarţul, cu diverse nuanţe, are luciul sticlos şi apare adeseori sub forma unor prisme perfecte, cu vîrful piramidal, ce zgîrie sticla. Lîngă el, se 1
Este principalul minereu de cupru. A fost valorificat în andezitele de lîngă Deva pe care le impregnează. 429
întîlnesc frecvent cristale de calcit cu forme foarte variate, uneori asemănătoare cuarţului, dar cu duritate cu mult mai redusă (se zgîrie cu un cui) şi fac efervescenţă. De asemenea, baritină (sulfat de bariu), ce apare sub formă de cristale turtite, uneori frumos dezvoltate şi cu forme geometrice perfecte, rodocrozitul (carbonat de mangan de culoare roz), dolomitul etc. Minerii au dat denumiri sugestive şi plastice acestor minerale pe care le desprind din inima pietrei la lumina palidă a lămpilor cu carbid. Cuarţul transparent a fost botezat „piatra gheţoasă" (ca gheaţa), calcarul şi calcita, „babiţă", iar dacă apare în cruste, „piatră găucetă", în timp ce blendă gălbuie pe fond de gangă albă au numit-o „ochi de broască". În ceea ce priveşte gazul carbonic al fazelor postvulcanice, constatăm că el mineralizează uneori apele dîndule puteri curative. Nu sînt însă atît de frecvente ca în lanţul Orientalilor, care în schimb nu este atît de bogat în minereuri „metalifere". Astfel la staţiunea Geoagiu Băi (352 m) se găsesc ape calde carbogazoase valorificate încă din timpul romanilor, situate într-un minunat cadru natural. Dar drumeţul mai are de văzut aici şi un fenomen geologic actual, deosebit de atractiv. Adeseori el întîlneşte stive întregi alcătuite din resturi de vegetaţie acoperite de o pojghiţă subţire de calcar asemenea unei fine cruste de zăpadă. În izvoare şi bălţi poate surprinde chiar stadiul în care o frunză, pe care o va lua ca amintire, începe să se poleiască prin precipitarea carbonatului de calciu ţinut în 430
soluţie de apele bogate în gaz carbonic, gaz ce se pierde în aer. Ape reci carbogazoase se îmbuteliază lîngă Deva, la Boholţ. Cu aceste date ne încheiem peregrinările pe meleagurile din sudul Munţilor Apuseni. Căile ne-au purtat din străfundurile pămîntului, unde mîna naturii a sădit minereuri metalifere şi flori de piatră, pînă pe crestele Găinii şi Cetraşului şi în prăpăstiile şi cheile Ardeului şi Remeţii, iar alteori pe locuri unde munţii de foc s-au înălţat, printre stîncile recifelor din mările trecutului îndepărtat, creînd peisaje feerice, pe locuri în care căutătorii avuţiilor pămîntului şi păstorii culmilor şi-au unit adeseori forţele pentru o viaţă mai bună. În amurgurile sîngerii de toamnă, glasul tulnicului străbate peste cetăţi de piatră şi peste văi izolate, aşa cum suna, poate cu multe mii de ani în urmă, cînd băieşii greci căutau aur sau cînd chema la luptă oştile agatirşe. Dar astăzi îi răspunde de pretutindeni ritmul sacadat al ciocanelor de abataj şi al compresoarelor. 2. Muntele Mare, Biharia şi Vlădeasa Cele trei masive pe care le vom parcurge în traseele următoare se caracterizează prin structuri geologice proprii, putînd fi astfel tratate independent, dar în cadrul aceleiaşi mari unităţi. Vlădeasa apare sub forma unei mase de roci banatitice ce domină cristalinul şi sedimentarul înconjurător; Muntele Mare se aseamănă cu un 431
uriaş sîmbure de granit înconjurat de şisturi cristaline, în timp ce Biharia constituie un adevărat mozaic geologic. Relieful muntos ce se dezvoltă la nord de valea Arieşului este alcătuit din şisturi cristaline străpunse de cea mai întinsă intruziune granitică din Carpaţi. Această masă cristalină constituie masivul Muntelui Mare sau al Gilăului, nucleul central al Munţilor Apuseni (vezi fig. 33). Bună parte din văile afluente de pe versantul nordic al Arieşului coboară din acest masiv, tăind adeseori chei sălbatice şi încîntătoare. Spre apus şi spre miazănoapte, se întind dealurile de necuprins ale Bazinului Transilvaniei (roci eocene) prin care se rostogoleşte unda vioaie a Someşului Mic în drum spre Cluj. Spre apus, peste şisturile Gilăului se găsesc depozitele vechilor mări ale erei mezozoice, începînd cu triasicul, care îşi dau mîna cu şisturile cristaline din osatura Bihariei. Către NV, dincolo de apa Someşului Cald, se înalţă impozantele mase banatitice ale Vlădesei. Dacă pătrundem pe Arieş în sus, la vreo 20 de km depărtare de Turda, ajungem, lăsînd în urmă vestita cîmpie a Turzii şi comuna Mihai Viteazul, în satul Buru. Aici se află gura rîului Iară care străbate masivul Muntelui Mare, de-a curmezişul în partea sa sudică, paralel cu cursurile celor două Someşe, Cald şi Rece, care îl retează în partea centrală şi, respectiv, nordică. La Buru ne găsim în zona şisturilor cristaline, care se prelungesc spre miazăzi în interiorul Masivului Trascăului. Ele 432
constituie seria pe care M. Ilie a denumit-o de „Vidolm— Lunca" alcătuită din şisturi micacee cu granaţi, clorit etc. Pe valea Iarei, care se varsă la Buru în Arieş, pătrundem către inima masivului. Curînd ajungem în chei prăpăstioase tăiate în şisturile (amfibolite, micaşisturi, gnaisuri) asociate cu calcarele şi dolomitele cristaline. După cîţiva kilometri valea se lărgeşte prezentînd terase întinse ce se dezvoltă de o parte şi de alta. Ne găsim în minuscula, dar pitoreasca depresiune a Iarei, unde ne întîmpină mai întîi satul Surduc şi apoi satul Iara. Această depresiune corespunde, din punct de vedere structural, cu un vechi golf vestic al Bazinului Transilvaniei, care avea în vremurile eocenului o largă dezvoltare pînă dincolo de satul Cacova Iarei. Apele eocenului au depus peste fîşia depozitelor cretacice superioare mîluri şi mai puţine nisipuri (transformate astăzi în argile, marne şi gresii). Ţărmul apusean era constituit, şi pe atunci, din şisturile cristaline ale Gilăului, din care astăzi îşi trag obîrşia toate văile afluente ale Arieşului, de pe versantul său nordic. Pe fundul văii Iarei, apar încă, pînă în satul Băişoara, rocile gresoase şi argiloase ale cretacicului superior, iar aici întîlnim chiar limita cu Cristalinul, adică străvechiul litoral al apelor cretacicului. Dinspre inima muntelui vine să se verse în Iara, valea Ierţei iar dinspre nord, după ce a străbătut prin întinsa masă de roci eocene a Bazinului Transilvaniei, soseşte valea Litii. La Băişoara, şoseaua se desparte în trei artere. Un braţ porneşte spre Cluj, 433
trecînd pe la Săvădisla şi Luna. Cel de-al doilea urmează mai departe firul văii către satul valea Iarei, unde se găseşte o importantă fabrică de cherestea, iar cel de-al treilea se angajează pe valea Ierţei, către satul de altitudine, Muntele Băişoara. De aici pornesc cele mai frumoase drumuri către înălţimile Gilăului. Ultimele două trasee se găsesc, de acum înainte, în marea masă de şisturi cristaline a Muntelui Mare. Pînă la cunoscutul sat Muntele Băişoara, trecem pe sub vîrful Filii (1270 m) unde se găsesc tot felul de şisturi cristaline cu metamorfism redus (filite, şisturi cu clorit şi sericit, uneori cu cristale de albit şi chiar adevărate gnaisuri cu clorit)1. Importante ne apar masele de calcare cristaline; alteori, prin seria de şisturi, răzbesc rocile banatitice, dure şi fără şistozitate. Ieşim din sat şi, pe serpentine scurte, drumul ne conduce spre cabana Băişoara, situată în domeniul rocilor cu metamorfism avansat (micaşisturi, gnaisuri, amfibolite) unde se găsesc multe tipuri de minerale caracteristice printre care şi granatul. După un scurt pieptiş, în fundul unui luminiş de brazi, aşezaţi parcă înadins de mîna unui maestru pictor scenograf pentru a ilustra decorul unei vechi poveşti de munte, ne apare cabana Băişoara, situată la 1353 m, sub Muntele Buscat (1679 m). Braţul sudic al „potcoavei" de granit al Muntelui Mare se dezvoltă la miazăzi, aproape în 1
Datele geologice sînt luate, în parte, după M. Borcoş. 434
fundul văii Vadului, care pleacă de pe aceste meleaguri cu freamăt şăgalnic, spre Arieş, curgînd la început paralel cu valea Ierţei şi apoi cu a Iarei. La sud de valea Vadului, îşi culege apele din granite, pornind tot către răsărit, valea Şovarului care ocoleşte Muntele Scărişoara (1353 m). După ce taie întreaga serie de şisturi, se uneşte cu valea Jghebureasa şi pătrunde năvalnic în chei tăiate prin calcare cristaline asociate cu rod eruptive metamorfozate, asemănătoare amfibolitelor, spre a se întîlni apoi, în satul Runc, cu apele văii Pociovaliştei sau Runcului, care răzbesc prin vechile recife metamorfozate tăindu-şi chei impozante. În aceleaşi tipuri de calcare cristaline este sculptat de altfel şi încîntătorul Munte Scărişoara, ce străjuieşte, asemeni unui perete de cetate, întinsul văii Arieşului, oferind încîntătoare privelişti asupra crestei Bedelului, de la sud de Arieş. Dar dacă de la cabană o pornim către apus, pe poteci umbrite de molizi bătrîni, de unde aşteptăm parcă să ne iasă în cale piticii şi Albă ca zăpada sau, urmărind zborul unui bondar ce poposeşte pe cîte o campanulă, ajungem pe nesimţite la şesul păşunilor alpine, ce ne aminteşte de platformele necuprinse ale Bucegilor. Limita pădurii corespunde aproximativ cu limita şisturilor, iar golurile întinse, departe de a fi alcătuite din conglomerate de tipul celor din Bucegi, acoperă granite masive de culoare albă sau roz, alcătuite din feldspaţi, cuarţ şi mică. Spre periferie, adică în apropierea seriei şistoase, aceste 435
mase uriaşe de roci intruzive, ce s-au mişcat ca nişte sîmburi diapiri de sare, prezintă o uşoară orientare sau stratificaţie şi conţin multă mică „alcătuind adevărate gnaise". Mergînd pe cuhnea întinsă, ajungem fără prea multă oboseală la piscul culminant Muntele Mare. Sub el se găsesc izvoarele văii Iarei ce se răsfiră asemeni unei palme de uriaş, spre sud în granitul de Muntele Mare, iar spre nord, în şisturile şi gnaisurile ce pătrund în „bucla" pe care o face masa granitică. Diversele pîraie ce se strîng în „Tăul cel Mare", din care îşi culege apele Iara, cad în mici cascade spumegînde ce imprimă o nuanţă de vioiciune sălbatică unui peisaj liniştitor în genere, cu numeroase culmi paralele pe care le poţi contempla doar dacă te apropii de marginea platformei. Dacă descinzi pe fundul văii şi vrei săi cunoşti patul pietros pe care spumegă, printre şisturi şi gnaisuri ca de altfel şi în interiorul granitului, poţi întîlni rocile albe compacte care formează pereţi drepţi. În aceste roci recunoşti cristale foarte mari de feldspaţi şi lame late de mică, amintindu-ţi de stîncile ce ţîşneau printre şisturile văii Lotrului. În Muntele Mare, ele apar asemeni unui „ecou" al masei granitice ce se răcea în adîncuri, acum cîteva sute de milioane de ani. Aceste roci sînt pegmatitele. Pornind de-a lungul şesului înalt, în stîncile ce se ridică uneori peste păşunea alpină presărate aici cu afineturi ispititoare şi cu merişori-de-munte, dincolo cu turbării, deţinătoarele unei variate şi interesante 436
vegetaţii, putem întîlni, aşa cum se constată pe toată întinderea granitului de Muntele Mare, roci şistoase reprezentînd mari bucăţi de şisturi prinse în granit de pe vremea cînd se găsea în adîncimi sub formă de topitura, scoase astăzi la iveală prin eroziune. Dar valea care taie de-a curmezişul zona sudică a granitului este Valea Mare cu afluentul său Pîrîul Stînişoarei. Obîrşia sa este în Masivul Neteda aproape de Muntele Mare. Ea străbate apoi prin şisturi de epizonă şi prin gnaisuri, pentru a se vărsa în Arieş, la satul Bistra, în plină zonă sedimentată (în cretacicul superior de tipul stratelor de Gosau, ţinînd de sedimentarul Trascăului). Coborînd de-a lungul Văii Mari, pădurea de brad ne însoţeşte pînă departe spre poala munţilor, amintindu-ne într-o oarecare măsură peisajele Carpaţilor Orientali. La confluenţă chiar, Valea Mare se apropie de valea Bistrişoarei, ale cărei izvoare se găsesc tot în granitul de Muntele Mare. Ele dau ocol pe la răsărit Muntelui Balomireasa (1633 m), aflat însă în şisturile cu metamorfism scăzut (cu clorit şi sericit), unul dintre frumoasele obiective turistice ale Gilăului. Dacă însă revenim pe Arieş şi, de la Buru, urmăm „calea moţilor" în amunte, pătrundem întrun defileu ceva mai larg; după ce trecem de satul Lunca şi de gura văii Po-şoga, ne iese în cale pe stînga (ţinînd deci de Trascău) o cascadă vijelioasă care-şi aruncă apele în Arieş. Este denumită sugestiv „La Hurducate". 437
Dincolo de culmea dintre Băişoara şi Balomireasa, se răsfiră în toată zona centrală a granitului Muntelui Mare, numeroasele izvoare ale Someşului Rece şi ale afluentului său, care-şi taie şi el minunate chei, trecîndu-şi izvoarele cu mult la răsărit de limita granitului în şisturile mezozonale şi epizonale de pe versantul apusean, Răcătăul. Cursul acesta îmbrăţişează vîrful Vîrfuiata (1670 m), care domină satul Arada. La nord de Răcătău, marea masă de şisturi mezozonale, din care nu lipsesc gnaisurile şi micaşisturile de tot felul, este împărţită în două de către una dintre cele mai plăcute şi mai atractive văi din domeniul străvechilor şisturi cristaline ale Apusenilor, valea Someşului Cald, care-şi aduce apele tocmai dintre Vlădeasa şi Bihariea, cu afluentul său Beleşu. Drumeţul care pleacă de la Cluj spre apus, pe şoseaua ce duce la Huedin, ajunge, după vreo 20 km, în satul Gilău1, iar după alţi cîţiva kilometri, la punctul de confluenţă a Someşului Cald (braţul stîng) cu Someşul Rece (braţul drept) care mai departe formează Someşul Mic. Chiar deasupra locului de joncţiune a apelor, se ridică un minuscul mamelon calcaros, un vechi recif cu hipuriţi, de vîrstă cretacică superioară, ultimul rest sedimentar al depozitelor de pe rama apuseană a Bazinului Transilvaniei. El stă pe amfibolite negre, uneori prezentînd bucăţi cimentate într-o veritabilă brecie, pe care drumeţul 1
Date geologice, în parte, după I. şi A. Hanumolo. 438
le poate uşor recunoaşte în malul şoselei ce urmează valea Someşului Rece, către satul cu acelaşi nume, în apropierea căruia se află o uzină electrică ce alimentează Clujul. Şoseaua duce apoi prin şisturi cu metamorfism slab (cloritice şi sericitice) din care nu lipsesc unele intercalaţii de calcare cristaline. După cîţiva kilometri, se pătrunde în seria de gnaisuri şi micaşisturi (roci puternic metamorfozate) ce precede şi aici granitul. În satul Răcătău, aflat în zona acestor roci, vine să se verse în Someşul Rece, frumoasa vale a Răcătăului. Ceva mai departe, începînd de la gura văii Negrei, Someşul Rece pătrunde în granite, în care se găseşte şi satul Cheia. Din satul Răcătău, se deschid drumuri spre numeroase obiective turistice. Spre nord urcă serpentinele ce duc la satul Mărişel, situat la 1197 m, pe întinsa platformă ce acoperă şi în acest sector, ca şi în sud, creştetul granitului. Privirea nu poate cuprinde întinsurile acestei „platforme a Mărişelului" (cum a denumit geograful francez Emm. de Martonne nivelul de eroziune de la 1300 la 800 m). Casele, fără împrejmuituri, se cuibăresc printre brazi completînd decorul acestor locuri. Turmele de oi pasc libere şi le vezi de pe unele înălţimi pînă departe, iar glasul tălăngilor se îmbină pe toate tonurile cu foşnetul vîntului din pădurea de brazi. O seamă de vîrfuri cu largi perspective peste întinsurile Gilăului şi ale munţilor din vecinătate pot fi abordate din aceste locuri, mai ales din satul Măguri: Chicera Comorii (1 476 m), vîrful 439
Daicului (1456 m), vîrful Dobrin (1541 m) etc.1 În fine, pentru a ne încheia raitele din Munţii Gilăului, este necesar să parcurgem şi traseul nordic, care duce pe văile Beleşului sau Someşului Cald. De la Arada, pe un încîntător drum de pădure, ajungem în satul Măti-seşti. De aici şoseaua pătrunde în gresiile silicioase, în calcarele şi în dolomitele triasice, şi apoi coboară prin serpentine în valea Beleşului. Dincolo de satul Beliş, după ce trecem de o „ivire" de dacite pe care le recunoaştem atît după caracterul masiv al rocii, cît şi după caracterele petrografice (într-o masă fină de culoare închisă plutesc cristale mari de feldspaţi, amfiboli şi de cuarţ), pătrundem în marele domeniu al granitului de Muntele Mare, în care valea Someşului Cald taie versanţi stîncoşi sau acoperiţi cu păduri seculare, între Fărcaşa şi nivelul de eroziune Mărişel. În granite şi şisturi se găsesc frumoasele chei ale Someşului Cald, obiectiv binecunoscut turiştilor din Munţii Apuseni. La nord de Beliş, şoseaua urmează cursul văii Călata, pe al cărui curs se găsesc granite, în timp ce pe dîmburile laterale se dezvoltă depozitele eocene ale Bazinului Transilvaniei. Ajungem în frumosul sat Călăţele şi apoi pe la Călata, pe o linie ferată secundară, la Huedin, în Valea Crişului Repede. În Masivul Bihariei (vezi fig. 34) vom 1
Vezi T. Ionescu, Prin Munţii Gilăului, în Almanahul O.N.T., 1961. 440
pătrunde pe la Cîmpeni urmărind tot valea Arieşului. Începînd de la gura văii Sohodului, care
coboară din cel mai răsăritean „eşalon" al calcarelor cristaline ce constituie culmea Poenilor 441
(vîrful Poeni, 1229 m), drumul trece succesiv printr-o zonă de calcare, şisturi cu mică neagră (în cotul văii dinainte de Mihoeşti) şi şisturi epizonale reprezentate prin filite şi şisturi cu clorit şi cu sericit, pentru a ajunge la satul Mihoeşti, punctul de confluenţă a Arieşului Mare cu cel Mic. În amunte, se menţine neîntrerupt pînă la Săcătura zona şisturilor şi a cuarţitelor. De aci şoseaua şi valea fac un cot brusc spre nord şi iată-ne, ceva mai la sud de Pojorîţa, într-o zonă cu roci gnaisice şi granitice. După 17 km de la Cîmpeni, ajungem în satul Albac, care ne trezeşte amintirea lui Horia. De aici, o ramificaţie a şoselei merge spre nord în satul Arada, întîlnit de noi în traseul anterior. Mai departe însă pe Arieş, pătrundem în cea mai pitorească porţiune a văii, în cheile Albacului. Dacă urmăreşti în acest sector alcătuirea versanţilor care prezintă o variaţie uimitoare de peisaj aproape la tot pasul, rezultată dintr-o armonioasă reunire de forme sculpturale, cascade, păduri, peşteri, constaţi că, din şisturile cristaline, treci mai întîi în conglomeratele şi gresiile cuarţoase de culoare roşcată, reprezentînd depozitele acumulate la sfîrşitul erei paleozoice şi începutul celei mezozoice (triasic inferior), urmate de roci dolomitice de vîrstă triasică şi de calcare recifale jurasice şi apoi din nou prin gnaisuri, înainte de comuna Scărişoara, apare un colţ din vechile recife calcaroase jurasice (cotul nordic al văii), ce se dezvoltă masiv către nord, în vîrful Pojarului. După o formaţiune de gnaisuri drumul 442
trece printr-o mare zonă de conglomerate puternic strivite, de culoare violacee, între care apar intercalaţii de vechi cenuşi vulcanice, provenind din roci porfirice cu cuarţ ce apar astăzi asemeni unor şisturi puternic laminate, considerate de unii autori porfire propriu-zise strivite1. Cam la jumătatea distanţei pînă la Gîrda, se pătrunde în adevărate şisturi verzi, slab metamorfozate, atribuite unor depozite din timpurile carboniferului (era paleozoică) de unde nu lipsesc nici tufurile vulcanice. Ajunşi în comuna Gîrda, atenţia ne este reţinută de portul naţional al locuitorilor de aici şi de arhitectura căsuţelor. Vom parcurge de aici două trasee. Primul va urma şoseaua, pe sub înălţimile Muntelui Ţapu (1477 m) spre a trece în bazinul Crişului Negru la Băiţa, iar cel de-al doilea ne va purta peste munte, la gheţarul Scărişoara, iar de acolo către splendidul punct turistic „Padiş" şi apoi către cetăţile Ponorului şi Rădesei, de unde vom trece în Masivul Vlădesei. Geologic, în primul traseu, pe valea Arieşului în amunte ne găsim în domeniul şisturilor verzi. Drumul suie în mod simţitor şi, în aceeaşi măsură, zglobiul nostru tovarăş de drum, Arieşul, devine tot mai firav, tot mai înspumat pe alocuri. Ajungem la pitorescul sat Arieşeni, unde Arieşul se bifurcă. Ne continuăm drumul pe ramura sudică urmărind cursul 1
Această interpretare ne pare nejustificată dat fiind caracterul masiv de lave acide şi rezistenţa pe care ar fi trebuit să o opună metamorfozării atare roci pur eruptive. 443
Izvorului Alb care se uneşte cu apele Coblişului. Acesta din urmă îşi înfundă izvoarele pînă sub culmea ce desparte, bazinul Arieşului de al Crişului Negru, dincolo de care se găsesc Cetăţile Ponorului. Este într-adevăr un minunat loc de destindere acest sat de altitudine. Pe înserat poţi asculta sunetul îndepărtat al talangelor ce se uneşte cu murmurul apei peste care, cînd şi cînd, răzbate prelung şi melancolic chemarea tulnicului. De la Arieşeni suişul şoselei se accentuează şi Arieşul cel înspumat la Gîrda, larg şi lenevit pe Cîmpia Turzii, se reduce la un fir argintiu de apă aninat de flancurile muntelui. Spre apus izvoarele i se răsfiră pînă sub culmea rotundă ca un dovleac a Curcubetei, termen de origine latină rămas în vorbirea moţilor. Şoseaua străbate acum prin şisturi argiloase şi fin gresoase de culoare roşie şi mai rar neagră, cu intercalaţii de cenuşi porfirice, reprezentînd o masă întinsă de sedimente acumulate la sfîrşitul erei paleozoice, în urma orogenezei ce a produs metamorfismul hercinic. Cînd şi cînd, în dîmbul din dreapta, poţi constata prezenţa unor „filoane" de roci dure, eruptive, cu aspect de andezite, reprezentînd veniri de lavă banatitică, ridicate pe fisuri, în timpurile de la sfîrşitul cretacicului. Curînd ajungi în culme sub vîrful Ţapu, de unde se deschid larg perspective atît spre Zarand la sud şi apus, cît şi către nord unde se conturează în apropiere, calcarele recifale din baza cretacicului, alcătuind Piatra Muncelului. În văile adînci ce duc 444
la apa Crişului Negru, la denivelări de-a dreptul înfricoşătoare, se zăresc lucrările miniere de la Băiţa Bihorului, de unde se extrag de secole o seamă de minereuri metalifere. Astăzi cele mai de seamă sînt cele de molibden şi de bismut. La stînga, prin jnepeniş, poteca conduce peste vîrful Piatra Grăitoare, spre culmile Bihariei mari şi mici, modelate asemeni unor spinări uriaşe, în şisturile cristaline cu metamorfism redus, caracterizate prin prezenţa feldspatului albit (asemănătoare aşadar celor din Leaota), ale „seriei de Biharia". Acoperit de un întins gol alpin profilat pe cerul albastru, mîngîiat de nori albi de vată ceşi schimbă continuu forma sub suflul modelator al vîntului de munte, vîrful Curcubeta din Biharia Mare domină întregul masiv al Apusenilor. De sub vîrful Ţapu, serpentine scurte, ce-ţi dau emoţii aproape la fiecare pas, coboară mai întîi în calcarele masive recifale, adeseori recristalizate şi transformate în marmuri albe, sub influenţa maselor fierbinţi de magmă banatitică. Minereurile „de contact" ce se exploatează la Băiţa Bihorului au aceeaşi origine, însă „banatitul" nu se vede la suprafaţă, întrucît eroziunea nu a ajuns încă pînă la el. A fost întîlnit la 1 000 m printr-un foraj executat de curînd. De altfel, după ce treci de stîncile albe ale calcarelor, reintri în domeniul şisturilor cristaline unde se pot recunoaşte şi aici „filoane" de andezite banatitice. Înainte de un cot al şoselei către sud, drumeţul care are curiozitate geologică constată o schimbare totală în natura 445
rocii, marcată de apariţia unor roci stratificate dure de culoare cenuşie sau albastră prin care şerpuiesc dungi galbene-verzi, impuse de prezenţa mineralului denumit epidot care uneori le invadează întreaga masă. Aceste roci, ce par cuarţite cristaline, sînt de fapt roci sedimentare de vîrstă jurasică inferioară, transformate în „corneene" sub acţiunea aceloraşi mase eruptive ca şi calcarele citate anterior. În fine, serpentinele încep să se îndesească şi să devină abrupte. În vale se aude murmurul râuleţului, de fapt al Văii Crişului Negru, care-şi trage obîrşia dintr-o peşteră mare săpată în versantul apusean al Pietrei Grăitoare. Tot drumul ne va purta acum prin rocile foarte variate la aspect depuse în permian. O primă serie este de culoare roşcată cu gresii bogate în feldspaţi, cu cuarţite şi şisturi argiloase şi cu cenuşi porfirice. Deasupra comunei Băiţa Plai, ne găsim în roci de aceeaşi vîrstă de culoare închisă, aproape negre, uneori puternic metamorfozate sub acţiunea soluţiilor legate de erupţiile banatitice, astfel că par adevărate filite şi cuarţite. După ce am coborît ultima serpentină, pătrundem în străvechea aşezare minieră Băiţa, avînd în stînga o mare terasă a Crişului Negru, iar în dîmburile din dreapta, mai întîi roci permiene, iar apoi rocile seriei triasice: cuarţite şi şisturi argiloase, urmate de calcare şi de dolomite. Şoseaua asfaltată trădează apropierea centrelor miniere şi ne compensează pentru emoţiile serpentinelor de peste prăpăstiile trecute. 446
Curînd ne apare noul oraş Nucet; peisajul se linişteşte luînd caracterul clasic al bazinelor neogene, pe care l-am citat în repetate rînduri. Dacă privim în urmă, recunoaştem întinsele goluri alpine de pe spinarea Bihariei peste care se zbenguiesc şi acum umbrele norilor albi, ce ne transmit parcă un salut de rămas bun. Şoseaua asfaltată ne conduce către oraşul Petru Groza unde construcţii moderne ne întîmpină la tot pasul. Pentru a aborda cel de-al doilea traseu1 să ne înapoiem acum la Gîrda şi, după un scurt popas în timpul căruia putem vizita un monument istoric, bisericuţa veche, să ne luăm rucsacul în spinare şi să o pornim spre locuri cu caractere unice în lumea peisajelor noastre. De acum încolo, calcarele erei mezozoice vor fi singurele roci pe care le vom întîlni. Vechi recife triasice ne însoţesc calea către cunoscuta peşteră de la Scărişoara, care ascunde în adîncurile sale un gheţar ce nu se topeşte niciodată, deoarece cavitatea peşterii este astfel situată, încît atmosfera interioară păstrează aproape constant o temperatură cu puţin sub 0°. Sa scris mult în ultima vreme despre aceste meleaguri, precum şi despre fenomenele carstice pe care drumeţul le poate contempla în această lume îndepărtată a Bihariei. Urcînd din greu, după o oră şi jumătate, ajungem în satul Gheţar, care se răsfiră pe plaiuri liniştite, cu căsuţe presărate printre copaci şi fîneţe, unde primăvara învie parcă 1
Date geologice şi speologice furnizate de M. Bleahu. 447
o lume tainică de flori şi gîze ce îmbălsămează atmosfera şi-şi murmură molcom eternul ei zumzet. Este o mare „depresiune carstică închisă" cu doline şi cu depresiuni mai mici uşor adîncite, denumite polii, străbătute de cursuri de apă ce se pierd în adîncimile calcaroase ale pămîntului (ponoare) cu peşteri şi cu „izbucuri". Cercetarea adîncurilor peşterilor s-a făcut cu preţul unor eforturi uneori supraomeneşti, executînd adevărate demonstraţii de înaltă şcoală sportivă şi echilibristică; în ele speologii noştri au descoperit adevărate comori de artă, ce se zămislesc departe de lumina soarelui, şi pe care nici un ochi omenesc nu le văzuse şi nici nu le-ar mai fi văzut vreodată. Trei nivele de peşteri au fost recunoscute şi cercetate în regiunea Scărişoarei: cel superior cuprinde peştera cu gheţarul Scărişoarei şi cu una dintre cele mai frumoase grote ale Europei: Pojarul Poliţei, unde se pot admira stalactite transparente asemenea cristalului, cu creşteri aberante, divergente alcătuind adevăraţi arici de calcit. Nivelul al doilea, cam la 100 m sub precedentul, înglobează şi imensa peşteră „1 Mai" din Şesuri cu nenumărate galerii spînzurate peste pereţi prăpăstioşi, cu puţuri spirale din care ţîşnesc izvoare ascunse, greu de explorat chiar şi pentru speologii încercaţi. În fine, cel de-al treilea nivel este inaccesibil omului. Prin canalele sale circulă apele infiltrate din polia Ocoale, care ies la zi în puternicul izbuc „Coteţul Dobreştilor", vărsîndu-se în valea Gîrdei. 448
Pe un drum marcat cu albastru, trecînd mai întîi prin cuarţite şi şisturi şi apoi prin calcare şi dolomite triasice, ajungi la platforma calcaroasă cu doline şi polii de la Călineasa, unde te întîmpină surîzător un minuscul sat de stîne şi unde chemarea prelungă a tulnicului (din care în Bihor sună numai fetele) întrerupe liniştea serii. Printrun gol montan presărat cu brazi îţi continui drumul peste rocile calcaroase din Muntele Bătrîna, vreo 2—3 ore, pînă la cel mai încîntător punct turistic al Apusenilor, pînă la vestitul Padiş, unde vei putea înnopta la cabană. Te găseşti aici pe o platformă perfect plană la 1200 m altitudine, înconjurată de înălţimi, asemenea unei imense curţi interioare dintr-o cetate medievală. Pe înserat, peste poliile şi dolinele Padişului se strînge o negură albă şi densă ce se rostogoleşte greoaie cînd asemenea unei mantii de vată ce-ţi ajunge pînă la gleznă sau genunchi, cînd depăşind cetinile brazilor şi camuflînd pînă în zori peisajele întinse. Excursiile ce se pot face de aici sînt numeroase şi extrem de interesante: nenumărate peşteri cu nume înfricoşătoare (Peştera Zmeilor, Peştera Neagră), conţinînd uneori bogate resturi de urşi de peşteră, alteori cu minusculi gheţari (Gheţarul de la Focul Viu, Borţig), cheile şi cascadele văii Bulzului etc. Să ne îndreptăm către celebrele Cetăţi ale Ponorului, comparate de cei ce ne-au vizitat ţara cu carstul de la St. Cassian (Istria) şi pe care Marţian Negrea le-a descris cu slove şi culori sonore, aşa cum a făcut de altfel şi cu Gheţarul 449
Scărişoarei. În drum poposim la Poiana şi izbucul Ponorului din care pîraiele ce se despart dispar în pămînt. Cîmpia este de fapt o mare polie, fără scurgere, iar în depresiunea sa centrală apele primăverii ceează un original lac, foarte întins, în oglinda căruia se reflectă norii jucăuşi şi molizii austeri ce o înconjoară. După un dîmb împădurit, apar, asemenea unei viziuni legendare, masivele străjuite de stînci ruiniforme ale Cetăţilor Ponorului. Ca şi în alte cazuri, rocile în care eroziunea a modelat aceste cetăţi sînt vechile recife jurasice, astăzi masive de calcare ciuruite şi scormonite de ape. Descrierile ce s-au făcut acestor stînci, doline, peşteri, jgheaburi şi coloane în care au fost modelate poate cele mai originale forme din carstul nostru, peretele drept de 100 m pe care trebuie să-l cobori spre fundul unde se deschide un „portal gotic" uriaş (70 m), depăşind în grandoare toate catedralele evului mediu, şi mai ales tunelul subteran lung de 4 km, din care 2 km au fost exploraţi în bărci de cauciuc de către speologi, toate acestea au format obiectul unor lucrări de amănunt scrise chiar de către cuceritorii lor şi desigur că cititorul va găsi acolo imagini admirabile şi amănunte tehnice. Cei ce doresc să cunoască şi alte „minuni", pot continua drumul suind pe o creastă împădurită, unde se deschide avenul sau „hoancă" de puţ vertical a Gheţarului de la Borţig. De aici, în coborîş abrupt, se ajunge la sălbaticele chei ale Galbenei de unde ţîşneşte din stîncă un rîu venit din adîncurile pămîntului şi 450
care nu este altul decît rîul dispărut în Cetăţile Ponorului. Drumul de înapoiere la Padiş duce prin minunata „Poiană a florilor", pe lîngă Gheţarul de la „Focu Viu", al doilea ca mărime din ţara noastră (după Scărişoara), şi pe lîngă larga depresiune de la Barsa, un tainic ascunziş unde se găsesc trei peşteri. Dar de la Padiş, amatorul mai are şi o altă direcţie de drumeţie, nu mai puţin interesantă, şi anume către Cetatea Rădesei spre cheile Someşului Cald, care reprezintă de asemenea unul dintre locurile cele mai bogate în aspecte carstice din ţara noastră. Dacă o porneşti către nord, după ce depăşeşti frumoasa poiană a Vărăşoaiei cobori în valea Someşului Cald, mai întîi prin gresii silicioase, şisturi argiloase, brecii şi conglomerate de vîrstă jurasică inferioară, apoi prin aceleaşi calcare recifale jurasice superioare ce te-au încîntat la Cetăţile Ponorului. De îndată ce pătrund în masa calcarelor, apele dispar printr-un impozant portal, gura peşterii Cetatea Rădesei, pe care drumeţul cutezător o poate parcurge, pentru a ieşi apoi din nou la lumina zilei o dată cu firul rîuleţului. Mai departe, un marcaj bine ales te conduce într-un circuit pe deasupra pereţilor ce se prăvălesc vertiginos în cheile Someşului, oferindu-ţi întreaga gamă de imagini dăltuite de apă în vechile recife. Dar să ne desprindem de această lume tainică şi originală a carstului bihorean şi să o pornim către 451
miazănoapte, spre inima Vlădesei, şi spre vestita staţiune Stîna de Vale, unul dintre locurile preferate pentru odihnă şi destindere din munţii noştri. Din poiana Vărăşoaiei, urcînd din greu, ajungem în andezitele banatitice ce alcătuiesc Muntele Cîrligaţi sau Cornu Muntelui (1693 m). Platforma Cîrligaţilor, ce ni se desfăşoară în faţă, constituie culmea la apusul căreia curg apele Crişului Pietros, iar la nord, cele ale Drăganului, care taie de-a curmezişul Masivul Vlădesei, pentru a se vărsa în Crişul Repede, în dreptul satului Valea Drăganului. Spre apus porneşte către Crişul Pietros, răsfirîndu-şi izvoarele ca un evantai, Valea Aleului. Dacă o luăm pe drumul de culme ce trece pe deasupra ei, către NE — ajungem în 5—6 ore, la Stîna de Vale. În drum, dincolo de vîrful Bohodei (1620 m), întîlnim depozitele cretacice, sub care izvoarele Aleului se prăvălesc gălăgioase printre stîncile cuarţitelor şi şisturilor triasice, alcătuind frumoasa cascadă a Bohodeiului. La nord de culmea Cîrligaţilor, bazinul superior al Drăganului se ramifică drenînd aproape toate pîraiele din centrul Vlădesei şi străpungînd prin mase uriaşe de banatite. Lavele lor au ţîşnit prin gurile vulcanilor ce se eşalonau după anumite direcţii de faliere profundă în această zonă de scufundare tectonică, cam pe la sfîrşitul erei mezozoice şi începutul celei neozoice. Povestea formării acestor munţi prin erupţii vulcanice sau 452
prin deplasări de topituri din adîncime este complicată şi arată că erupţiile vechi au fost mai bazice. Mai întîi a luat naştere o imensă pînză de andezite care, la vremea ei, era cu mult mai întinsă decît astăzi. „Aparate vulcanice" caracteristice, aşa cum sînt cele din lanţul Harghita-Călimani, nu se găsesc, deoarece ele nu au fost cruţate nici de eroziune, nici de furia erupţiilor explozive care au adus, într-o fază asemănătoare, lave cu mult mai vîscoase din întărirea cărora au luat naştere dacite şi riolite. Acestea din urmă alcătuiesc astăzi cea mai mare parte din masiv1, şi vîrful său cel mai înalt, Vlădeasa (1836 m). Mai tîrziu s-au ridicat mase fluide ce au rămas încă în adîncime, transformîndu-se în roci masive: granite, granodiorite, diorite, şi care au copt cu căldura lor, dînd fenomene de contact, lavele preexistente citate mai sus. Dacă urmezi culmea, din Cîrligaţi către NE, străbaţi mai întîi prin andezite, roci dure de culoare întunecată, uneori chiar negre, alcătuite dintr-o pastă fină în care „plutesc" cristale mari de feldspaţi şi rare prisme negre şi strălucitoare de amfiboli sau de piroxeni. Rocile conţin uneori cuarţ, fiind mai deschise la culoare şi făcînd trecerea spre dacite. Între vîrful Cumpănăţel (1630 m), de pildă, şi la Piatra Grăitoare (1693 m), se găsesc andezite piroxenice. Urmînd culmea care coteşte către nord, pe deasupra izvoarelor văii Crăciunului, peste iviri 1
După D. Giuşcă, se întind pe 100 km2. 453
reduse de roci cretacice şi triasice, ridicate în spinare de erupţii, pătrunzi în riolite pînă în vîrful Vlădesei1. Aceste roci au primit diferite denumiri locale, după alcătuirea mineralogică. Sînt în genere roci dure, mult mai deschise la culoare, conţinînd mari cristale de feldspat şi cuarţ. Dar uneori rocile se depărtează de aceste tipuri clasice, mai ales datorită „alterării" suferite fie sub acţiunea aporturilor de gaze ce au urmat erupţiilor, fie a strînsorilor sub influenţe tectonice, care le-au imprimat aspecte de adevărate brecii, fie, în fine, datorită bucăţilor de roci preexistente înglobate de lave pe drumul ce l-au parcurs, acum 40—50 milioane de ani, din adîncuri spre suprafaţă. Dacă cobori acum din Vlădeasa pe valea Zîrnei, spre fundul adînc şi întunecat al văii Drăganului, treci mai întîi din „riolitul de Vlădeasa" în roci granodioritice, de culoare roz sau cenuşie, cu structura grăunţoasă tipică, şi apoi din nou în riolite, pînă la „Gura Zîrnei" unde, alături de aceste roci, se mai găsesc şi roci granitice foarte fine, denumite „microgranite". Dacă o porneşti apoi în amunte pe firul Drăganului, ai cărui versanţi sînt acoperiţi de păduri dese şi sumbre de brad, ajungi, după ce străbaţi vreo 3 km, prin roci microgranitice, din nou în riolitul de Vlădeasa, la cantonul Ciripa. După o zonă de brecii cu cimentul alcătuit din cenuşi vulcanice, în amunte, apare un alt tip de 1
Sub care se află, la 1430 m, cabana O.N.T.-ului. 454
riolit, „riolitul de Ciripa". Aici se poate vizita impresionanta cascadă „Moara Dracului", situată într-un decor ce te poartă cu gîndul la scenele de groază din melodioasa operă Freischiltz de Weber. Dacă sui acum în culme către apus, ajungi curînd la minunatul luminiş unde se ascunde, printre brazi, staţiunea Stîna de Vale. Recunoşti aici stînci de calcare negre, cu vine albe de calcit, de vîrstă triasică. Dar la Stîna de Vale se ajunge uşor şi din elegantul orăşel Beiuş, situat pe valea Crişului Negru, în centrul bazinului neogen cu acelaşi nume. Apele acestui bazin scăldau, în timpurile de la sfîrşitul erei neozoice, flancurile Vlădesei, alcătuite în acest sector, atunci ca şi astăzi, numai din granodiorite cu bobul grosolan, dovedind o întărire la mare adîncime. O şosea carosabilă conduce la Stîna de Vale, cale de vreo 20 km, prin satul submontan Budureasa. Din nou ni se ridică în faţă, ca în atîtea alte colţuri din munţii noştri, înaltul culmilor, deasupra valurilor domoale şi ale şesului din bazin, în ale cărui rîpe şi rosături de şuvoaie, recunoaştem nisipuri albe (exploatate pentru necesităţile locale în marginea Beiuşului) sau pietrişuri depuse de şuvoaie. Alte serpentine scurte suie pieptiş deasupra prăpăstiilor ascunse de coroanele bogate ale fagilor ce se înalţă de la adîncimi de zeci de metri. Dîmbul din stînga îţi arată stînca dură spintecată de fisuri şi fără stratificaţie a celui mai caracteristic granodiorit banatitic cu cristale mari de feldspat, amfibol, 455
biotit şi cuarţ. Dar mai există şi alte căi interesante de acces la Stîna de Vale. La marginea răsăriteană a Bazinului Beiuşului se găseşte un sat renumit pentru peştera aflată în calcarele recifale din apropiere, Meziad. O şosea carosabilă te poartă chiar pe marginea Depresiunii Beiuşului, vreo 6 km, pînă la un masiv calcaros, dincolo de care apar roci de culoare roşie şi porfire foarte strivite, de vîrstă permiană, străpunse de roci bazice negre şi apoi, după ce şoseaua a fost înlocuită cu o potecă de picior, un nou masiv de calcar recifal prin care trece o vale seacă, alimentată doar pe cursul său inferior de şuvoiul puternic ce ţîşneşte din piatră, puţin mai înainte ca drumul să cotească pe dîmb în sus, la stînga, către larga şi boltita intrare a peşterei Meziad. Desigur că cititorul a remarcat marele număr de peşteri şi de forme carstice, pe care leam menţionat pînă acum, şi se întreabă (poate) cîte vor mai urma şi ce calificative noi vom mai avea de adăugat, îi vom reaminti, numai, că excepţional de bogat în asemenea forme este şi Masivul Pădurea Craiului, situat la nord de Vlădeasa, de acest masiv ţinînd de altfel şi sedimentarul menţionat în ultimele rînduri. La intrarea peşterii Meziad te întâmpină o „sală" mare în care bogăţia formelor calcaroase a fost mult sărăcită de excursionişti în trecut. Cîteva etaje prezintă galerii cu pereţii ornamentaţi în fel şi chip de dantele şi arabescuri calcaroase de diferite culori. Coloşi de 456
piatră cu forme variate, rezultaţi din depunerea calcitului, coloane provenite din unirea dintre stalactite şi stalagmite, osemintele de urşi de peşteră cuaternari, stolurile de lilieci chiţăitori, toate acestea imprimă o notă de înfricoşător mister decorului din străfundurile peşterii Meziad. Peste munte, în 5—6 ore, ajungi la Stîna de Vale, după ce ai străbătut mari întinderi de granodiorite banatitice. Cel mai frumos drum de acces este însă pe valea Iadei. O linie ferată îngustă străbate paralel cu valea printre pereţii abrupţi ce-ţi lasă doar o fîşie subţire de cer deasupra creştetului. Comuna Remeţi se află chiar în plină zonă calcaroasă, unde carstul Pădurii Craiului atinge superlativul. El se dezvoltă pînă pe valea Crişului, pînă dincolo de Şuncuiuş, totalizînd peste 30 peşteri, printre care şi peşterile Vîntului, care depăşesc 5 km în totalitatea galeriilor, şi Vadul Crişului din care ţîşneşte izvorul Crişului Repede şi la gura căruia se găseşte o elegantă cabană O.N.T. (la 240 m altitudine). Dar aceste meleaguri aparţin munţilor Pădurea Craiului. În fine, pentru a completa datele expuse referitoare la alcătuirea Munţilor Vlădesei, menţionăm că, în partea sa răsăriteană, alcătuind înălţimile dintre văile Drăganului şi Secuieului sau Sebeşului, pînă la limita sudică cu Cristalinul ce constituie Munţii Meseşului, la N şi E de valea Crişului Repede, se găsesc roci dacitice şi andezitice pe mari întinderi. Urmează frumoasele sate Bologa, valea Drăganului şi Poieni. Pe aici 457
trece şi linia ferată dintre Cluj şi Oradea, marcînd şi sfîrşitul raitelor noastre din Munţii Apuseni. SCARA GEOLOGICĂ (adaptată textului)1 Era Neozoică Terţiară
Perioada sau Cuaternar
Epoca Pliocen
Neogen
Miocen
Paleogen
Oligocen Eocen Paleocen Superior Mediu Inferior Malm Dogger Liasic
Mesozoică sau Cretacic Secundară Jurasic
Etajul Levantin Dacian Ponţian Meoţian Sarmaţian Tortonian Helveţian Burdigalian
Triasic Permian Paleozoică sau Carbonifer Primară Devonian Silurian Ordovician Cambrian Algonkiană sau Proterozoică Arhaică
1
S-au scris cursiv denumirile utilizate în carte 458
