Cuvant inainte
Cartea de faţă se situează la jumătatea drumului între literatur ă şi apicultur ă : este opera unui îndr ăgostit de albine care le-a privit cu ochii sufletului unui mare artist al cuvîntului. Belgian de origine, Maurice MAETERLINCK (1862-1949) - foto, laureat al Premiului Nobel (1911), este considerat de istoricii literaturii ca poet-magician al misterului. Teatrul simbolist îi datorează mult lui MAETERLINCK, din a cărui creaţie este cunoscut ă - să nu amintim decît pe aceasta - Pelleas şi Melisande (1892) care i-a servit lui Debussy drept libret pentru opera cu acela şi nume. Poet unic în felul său, Maurice MAETERLINCK este pre ţios lumii literare pentru a fi scrutat cu talent şi pătrundere filosofică secretele vieţii interioare, pentru a fi meditat profund la viaţă în sine, pentru a fi abordat marile întrebări metafizice; este, în acela şi timp, cunoscut şi preţuit în lumea amatorilor de literatur ă bună, a celor ce alc ătuiesc „publicul larg”, prin nemuritoarea sa „Pasăre albastr ă”, prin faptul că şi-a dezvăluit cu talent şi dăruire sensibilitatea pentru minunăţiile lumii vegetale şi pentru pilduitoarea, surprinzătoarea lume a insectelor, (Viaţa albinelor, 1901; Inteligenţa florilor, 1907; Viaţa termitelor, 1927; Viaţa furnicilor, 1930). De-a lungul celor şapte căr ţi ale „Vieţii albinelor” facem cunoştinţă, puţin cîte puţin, cu cetatea cea mai bine chibzuit ă şi, din acest motiv f ăr ă pereche, a albinelor. Ordinea, munca neîntreruptă şi dezinteresată, diviziunea muncii, construc ţia geometrică ideală a celulelor, fenomenele ce se succed cu o precizie matematică în funcţie de anotimpuri - roirea, cre şterea puietului şi a mătcii care asigur ă viitorul speciei - toate acestea îl determină pe Maurice MAETERLINCK să ne considere pe noi oamenii inferiori albinelor, sau aflîndu-ne într-o etapă de tranziţie, spre o nou ă formă de organizare ce nu ar putea rivaliza prea curînd cu aceea a „gîzelor blonde”. De şi a trecut mult, chiar foarte mult, de cînd MAETERLINCK a scris cartea, deşi de la data apari ţiei sale s-au f ăcut multe descoperiri asupra vieţii albinelor, acestea nu pot umbri cu nimic poezia adev ărului prezentată cu atîta dulceaţă de marele poet. Nimic din farmecul căr ţii nu s-a epuizat, fondul ei educativ continu ă să fie valabil şi astăzi. De 75 de ani iubitorii cei mulţi ai albinelor îl consider ă puţin „al lor” pe MAETERLINCK, ca fiind, printre cei care au cîntat albina, unul din cei mai pasiona ţi şi mai plăcuţi minţii şi sufletului. De aceea Editura APIMONDIEI - aflată în slujba organiza ţiilor de apicultori din toată lumea - a decis s ă r ăspîndească aceast ă carte, pentru a da posibilitatea unui număr cât mai mare de apicultori s ă-şi îmbogăţească biblioteca şi cunoştinţele cu frumoasele pagini ale unui mare scriitor şi ilustru apicultor. 1.In pragul stupului I
N-am de gînd să scriu un tratat de apicultur ă sau de creştere a albinelor. Toate ţările civilizate au tratate exce-lente, încât este inutil s ă mai fac si eu unul. Fran ţa are tratatele lui DADANT, ale lui Georges de LAYENS si BONNIER, ale lui BERTRAND, ale lui HAMET, ale lui WEBER, ale lui CLEMENT si ale abatelui COLLIN. Ţările de limbă engleză au pe LANGSTROTH, BEVEN, COOK, CHESHIRE, COWAN, ROOT şi pe discipolii lor.
Germania are pe DZIERZON, Van BERLEPSCH, POLLMANN, VOGEL şi pe mulţi alţii. Mai mult, nu este vorba nici de o monografie ştiinţifică despre Apts mellifica, ligustica, jasciata, etc. şi nici de o culegere de observa ţii sau de studii noi. Nu voi spune aproape nimic nou pentru toţi cei care cunosc cât de cât albinele. Pentru a nu îngreuna aceast ă expunere, am rezervat pentru altă lucrare, mai tehnică, o serie de experien ţe şi observaţii pe care le-am f ăcut timp de douăzeci de ani de cînd practic apicultura şi care prezintă un interes foarte limitat şi special. Vreau s ă vorbesc numai despre”gîzele blonde” ale lui RON-SARD la fel cum vorbeşti unor oameni ce nu cunosc un obiect pe care numai tu îl cuno şti şi-l preţuieşti. Nu socotesc s ă înfrumuseţez adevărul şi nici să-l înlocuiesc, aşa cum face REAUMUR, reproşînd pe drept cuvînt acelora acelora care s-au ocupat ocupat înainte de el el de albine, o minune minune pl ăcută şi imaginar ă cu minuni reale. Sînt multe lucruri minunate în stup şi nu mai este cazul s ă mai adăugăm şi noi altele. În plus, am renun ţat de mult timp să caut în aceast ă lume o minune mai interesantă şi mai frumoasă decît adevărul, sau, cel pu ţin, decît efortul omului ce tinde s ă-l cunoască. Să nu ne ostenim s ă descoperim măreţia vieţii în lucrurile îndoielnice. î ndoielnice. Toate lucrurile foarte sigure sunt foarte m ăreţe şi pînă acum nu v-am descris nici unul. Nu voi afirma deci nici un lucru pe care s ă nu-l fi verificat eu însumi sau care să nu fi fost într-atît de admis de către clasicii apidologiei, încât orice verificare devenea inutilă. Contribuţia mea se va reduce la a prezenta faptele într-o manier manier ă exactă, dar un pic mai vie, la a le înso ţi cu cîteva reflec ţii mai dezvoltate şi mai libere, la a le grupa mai armonios a şa cum nu putem face într-un îndreptar, într-un manual sau într-o monografie ştiinţifică. Cine va citi aceast ă carte, nu va putea s ă îngrijească un stup, dar va cunoa şte aproape tot ceea ce se ştie sigur, deosebit, profund şi intim asupra locuitorilor săi. Acest lucru nu este f ăcut deloc cu preţul a ceea ce mai r ămîne să aflăm. Voi trece sub t ăcere toate tradiţiile eronate din care este ţesută încă la ţar ă şi în multe lucr ări legenda prisăcii. Cînd vom întâlni vreo îndoial ă, vreun dezacord sau ipotez ă, cînd voi fi în faţa necunoscutului o voi spune deschis. Ve ţi vedea că ne vom opri adesea în fa ţa necunoscutului. În afara marilor acte sensibile ale poliţiei lor şi ale activităţii lor, nu se ştie nimic foarte precis asupra fabuloaselor fiice aie lui Aristeu. Pe m ăsur ă ce ne ocupăm de ele, învăţăm să ignor ăm şi mai mult misterele existenţei lor reale, dar acest fel de neştiinţă este mult mai bun decît neştiinţa inconştientă şi trufaşă ce face baza ştiinţei noastre despre via ţă; şi este probabil tot cu ceea ce omul se poate mîndri de a afla în aceast ă lume. Există oare o lucrare asem ănătoare asupra albinei? În ceea ce m ă priveşte, cu toate c ă am impresia că am citit a-proape tot ce s-a scris despre albine, nu cunosc vreo lucrare asemănătoare în afar ă de capitolul pe care i-l consacr ă MICHELET la sfîr şitul căr ţii sale Insecta şi de eseul pe care i-l dedică Ludwig BUCHNER, celebrul autor al lucr ării Force et matiere în al său Geistes Leben der Thiere1. MICHELET a prezentat de-abia sumar acest subiect; cât despre BUCHNER, studiul său este destul de complet, dar citindu-i afirma ţiile hazardate, legendare, ideile învechite pe care le prezint ă, îl bănuiesc că nu şi-a păr ăsit biblioteca pentru a-şi interoga eroinele, c ă n-a deschis niciodat ă unul din sutele de stupi zgomotoşi şi înaripaţi pe care trebuie s ă-i cunoaştem înainte ca instinctul nostru s ă se pună de acord cu secretul lor, înainte de a fi pătruns de atmosfera, de parfumul, de spiritul, de misterul acestor virgine lucr ătoare. Acestea n-au nici parfumul mierii şi nici pe cel al albinei şi aceasta este lipsa numeroaselor c ăr ţi savante ale c ăror concluzii sunt adesea preconcepute şi al căror aparat ştiinţific este format dintr-o acumulare enormă de anecdote nesigure şi culese de peste tot. De altfel, acest lucru îl voi întîlni rar în lucrarea l ucrarea mea deoarece punctele punctele noastre de plecare şi de vedere precum şi scopurile sunt foarte diferite.
II Căr ţile despre albine (s ă începem cu c ăr ţile pentru a le putea p ăr ăsi mai repede şi să ne
Germania are pe DZIERZON, Van BERLEPSCH, POLLMANN, VOGEL şi pe mulţi alţii. Mai mult, nu este vorba nici de o monografie ştiinţifică despre Apts mellifica, ligustica, jasciata, etc. şi nici de o culegere de observa ţii sau de studii noi. Nu voi spune aproape nimic nou pentru toţi cei care cunosc cât de cât albinele. Pentru a nu îngreuna aceast ă expunere, am rezervat pentru altă lucrare, mai tehnică, o serie de experien ţe şi observaţii pe care le-am f ăcut timp de douăzeci de ani de cînd practic apicultura şi care prezintă un interes foarte limitat şi special. Vreau s ă vorbesc numai despre”gîzele blonde” ale lui RON-SARD la fel cum vorbeşti unor oameni ce nu cunosc un obiect pe care numai tu îl cuno şti şi-l preţuieşti. Nu socotesc s ă înfrumuseţez adevărul şi nici să-l înlocuiesc, aşa cum face REAUMUR, reproşînd pe drept cuvînt acelora acelora care s-au ocupat ocupat înainte de el el de albine, o minune minune pl ăcută şi imaginar ă cu minuni reale. Sînt multe lucruri minunate în stup şi nu mai este cazul s ă mai adăugăm şi noi altele. În plus, am renun ţat de mult timp să caut în aceast ă lume o minune mai interesantă şi mai frumoasă decît adevărul, sau, cel pu ţin, decît efortul omului ce tinde s ă-l cunoască. Să nu ne ostenim s ă descoperim măreţia vieţii în lucrurile îndoielnice. î ndoielnice. Toate lucrurile foarte sigure sunt foarte m ăreţe şi pînă acum nu v-am descris nici unul. Nu voi afirma deci nici un lucru pe care s ă nu-l fi verificat eu însumi sau care să nu fi fost într-atît de admis de către clasicii apidologiei, încât orice verificare devenea inutilă. Contribuţia mea se va reduce la a prezenta faptele într-o manier manier ă exactă, dar un pic mai vie, la a le înso ţi cu cîteva reflec ţii mai dezvoltate şi mai libere, la a le grupa mai armonios a şa cum nu putem face într-un îndreptar, într-un manual sau într-o monografie ştiinţifică. Cine va citi aceast ă carte, nu va putea s ă îngrijească un stup, dar va cunoa şte aproape tot ceea ce se ştie sigur, deosebit, profund şi intim asupra locuitorilor săi. Acest lucru nu este f ăcut deloc cu preţul a ceea ce mai r ămîne să aflăm. Voi trece sub t ăcere toate tradiţiile eronate din care este ţesută încă la ţar ă şi în multe lucr ări legenda prisăcii. Cînd vom întâlni vreo îndoial ă, vreun dezacord sau ipotez ă, cînd voi fi în faţa necunoscutului o voi spune deschis. Ve ţi vedea că ne vom opri adesea în fa ţa necunoscutului. În afara marilor acte sensibile ale poliţiei lor şi ale activităţii lor, nu se ştie nimic foarte precis asupra fabuloaselor fiice aie lui Aristeu. Pe m ăsur ă ce ne ocupăm de ele, învăţăm să ignor ăm şi mai mult misterele existenţei lor reale, dar acest fel de neştiinţă este mult mai bun decît neştiinţa inconştientă şi trufaşă ce face baza ştiinţei noastre despre via ţă; şi este probabil tot cu ceea ce omul se poate mîndri de a afla în aceast ă lume. Există oare o lucrare asem ănătoare asupra albinei? În ceea ce m ă priveşte, cu toate c ă am impresia că am citit a-proape tot ce s-a scris despre albine, nu cunosc vreo lucrare asemănătoare în afar ă de capitolul pe care i-l consacr ă MICHELET la sfîr şitul căr ţii sale Insecta şi de eseul pe care i-l dedică Ludwig BUCHNER, celebrul autor al lucr ării Force et matiere în al său Geistes Leben der Thiere1. MICHELET a prezentat de-abia sumar acest subiect; cât despre BUCHNER, studiul său este destul de complet, dar citindu-i afirma ţiile hazardate, legendare, ideile învechite pe care le prezint ă, îl bănuiesc că nu şi-a păr ăsit biblioteca pentru a-şi interoga eroinele, c ă n-a deschis niciodat ă unul din sutele de stupi zgomotoşi şi înaripaţi pe care trebuie s ă-i cunoaştem înainte ca instinctul nostru s ă se pună de acord cu secretul lor, înainte de a fi pătruns de atmosfera, de parfumul, de spiritul, de misterul acestor virgine lucr ătoare. Acestea n-au nici parfumul mierii şi nici pe cel al albinei şi aceasta este lipsa numeroaselor c ăr ţi savante ale c ăror concluzii sunt adesea preconcepute şi al căror aparat ştiinţific este format dintr-o acumulare enormă de anecdote nesigure şi culese de peste tot. De altfel, acest lucru îl voi întîlni rar în lucrarea l ucrarea mea deoarece punctele punctele noastre de plecare şi de vedere precum şi scopurile sunt foarte diferite.
II Căr ţile despre albine (s ă începem cu c ăr ţile pentru a le putea p ăr ăsi mai repede şi să ne
îndreptăm chiar spre izvorul acestor c ăr ţi) sunt foarte numerose. Această mică fiinţă stranie tr ăind într-o societate, cu legi complicate şi execu-tînd în bezna stupului lucruri minunate a atras de la început curiozitatea omului. ARISTOTEL, CATON, VARRO, PLINIU, COLLUMELLE, PALLADIUS au studiat-o f ăr ă să mai vorbim de filosoful ARISTOMACHUS care, aşa cum ne spune PLINIU, le-a observat timp de cincizeci şi opt de ani sau de PHILISCUS din Thasos care a tr ăit în ţinuturi pustii pentru a nu mai vedea decît albine, fiind poreclit mai apoi”Sălbatecul”. Dar toate acestea nu sunt decît legende ţesute în jurul albinei şi tot ceea ce putem re ţine de aici, adic ă aproape mai nimic, se g ăseşte rezumat în cîntul patru din Georgicele lui VERGILIU. Istoria ei nu începe decît în secolul al XVII-lea XVII- lea odată cu descoperirile marelui savant olandez SWAMMERDAM. Totuşi, trebuie să adăugăm acest amănunt puţin cunoscut; chiar înainte de SWAMMERDAM, un naturalist flamand, CLUTIUS, afirmase anumite adev ăruri importante, printre altele, pe acela că regina este singura mam ă a întregii populaţii şi posedă atributele celor două sexe; dar el nu şi-a dovedit afirmaţiile. SWAMMERDAM a inventat adev ăratele metode de observare ştiinţifică, a creat microscopul, a imaginat injec ţiile de conservare, a fost primul care a disecat disecat albinele, a precizat definitiv, prin descoprirea ovarelor şi a oviductului, sexul mătcii care fusese crezut ă rege (în franceză matcă,”reine” (regină), de aceea în text cuvîntul corespunzător este masculin) şi a aruncat o lumin ă nouă asupra întregului mecanism al stupului punînd la baza lui idea de maternitate. În fine, fi ne, el a prezentat disec ţiile şi a desenat planşe atît de perfecte, încât servesc şi astăzi la ilustrarea numeroaselor tratate de apicultur ă. El a tr ăit în furnicarul tulbure care era Amsterdamul de atunci regretînd”viaţa plăcută de la ţar ă” şi s-a stins la patruzeci şi trei de ani istovit i stovit de muncă. Într-un stil simplu şi plin de evlavie, în care elanurile simple şi sincere ale unei credin ţe ce-i este team ă să nu dea înapoi glorifică pe Creator, el şi-a strîns observaţiile în marea sa lucrare Bybel der Na-turae pe care, o sută de ani mai tîrziu, doctorul BOERHAVE a tradus-o din olandez ă în latină sub titlul Biblia naturae (Leida, 1737). Mai apoi, REAUMUR, credincios acelora şi metode, a f ăcut numeroase experien ţe şi observaţii curioase în gr ădinile sale de la Charenton şi a consacrat albinelor un volum întreg în Memoires pour servir ă l’histoire des insectes. II putem citi cu folos şi f ăr ă să ne plictisim. Este o carte clar ă, directă, sincer ă şi nu lipsită de un anumit farmec. El şi-a consacrat activitatea mai ales s ă îndrepte numeroase gre şeli vechi, a mai r ăspîndit şi ele altele, a lămurit în parte formarea roiurilor, viaţa mătcilor, într-un cuvînt a descoperit numeroase adevăruri anevoioase şi a deschis drumuri noi pentru alte descoperiri. El şi-a închinat înţelepciunea pentru a lămuri minunile arhitecturii stupului şi tot ceea ce a spus despre acest lucru nu a fost încă întrecut. Tot lui îi dator ăm şi ideea stupilor din sticl ă care, perfecţionaţi mai tîrziu, au dezvăluit toată viaţa intimă a acestor tenace muncitoare, care î şi încep opera în lumina orbitoare a soarelui, dar nu o des ăvîr şesc decît în întuneric. Pentru a întregi tabloul, ar trebui să mai menţionăm cercetările şi lucr ările ce au urmat imediat, datorate lui Charles BONNET şi SCHIRACH (care a dezlegat enigma oului de matc ă); dar mă voi mărgini la cei mai de seamă şi ajungem astfel la Frangois HUBER, maestrul şi clasicul ştiinţei apicole de ast ăzi. Născut la Geneva în 1750, HUBER orbe şte de tînăr. Captivat mai întîi de experien ţele lui REAUMUR pe care voia s ă le controleze, el va deveni curînd pasionat dup ă aceste cercet ări şi, cu ajutorul unui servitor inteligent şi devotat, Francois Burnens, î şi va dedica via ţa întreagă studiului albinei, în analele suferinţei şi victoriilor umane, nimic nu este mai înduio şător şi pilduitor ca povestea povestea acestei colabor colabor ări plină de r ă bdare, în care unul, unul, care nu percepea percepea decît o lumină imaterială, conducea cu gândul mâinile şi privirile celuilalt, care se bucura de lumina binef ăcătoare a soarelui. Orbul, după cum se spune, nu v ăzuse niciodat ă un fagure prin pînza acestor oohi stinşi, care era dublat ă de cealaltă cu care natura înv ăluie orice lucru. El surprindea tainele de nep ătruns ale geniului care forma acest fagure de miere invizibil, pentru a ar ăta că nu există nici un moment în care ar trebui să renunţăm a spera şi a căuta adevărul.
Nu voi enumera ceea ceea ce ştiinţa apicolă datorează lui HUBER, mai curînd voi spune ceea ce nu-i datorează. Lucrarea sa”Nouvel-les observations sur Ies abeilles”, al c ărui prim volum a fost scris în 1789 sub form ă de scrisori adresate lui Charles BONNET iar al doilea n-a ap ărut decît douăzeci de ani mai tîrziu, a r ămas un nepreţuit izvor de informaţie pentru toţi apidologii. Desigur, mai găsim în această lucrare unele scă pări, unele adevăruri nepuse la punct; după apariţie, cartea a contribuit mult la dezvoltarea micrografiei, la creşterea albinelor, la mânuirea mătcilor, etc. dar nu s-a putut desmin ţi sau dovedi falsă nici una din observaţiile sale principale care au r ămas în picioare şi stau la baza activit ăţii noastre. III
După dezvăluirile lui HUBER urmează cîţiva ani de t ăcere; dar, puţin timp după aceea, DZIERZON, preot la Carls-mark, în Silezia, descoper ă partenogeneza, partenogeneza, adică concepţia virginală a mătcilor şi imaginează primul stup cu rame mobile datorită căruia apicultorul va putea pe viitor să ia o parte din recolta de miere f ăr ă a-şi omori cele mai bune colonii şi f ăr ă a distruge într-un singur moment munca unui an întreg. Stupul s ău, departe de a fi perfect, este magistral perfecţionat de către LANGSTROTH, care inventeaz i nventează rama mobilă propriu zisă ce se r ăspîndeste cu un succes uluitor în America. ROOT, QUINBY, DADANT, CHESHIRE, de LAYENS, COWAN, HEDDON, HOWARD şi alţii îi mai aduc cîteva îmbunătăţiri preţioase. Pentru a scuti albinele de a produce ceara şi de a construi faguri, opera ţie pentru care ele risipesc atîta miere şi îşi irosesc cel mai mult timp, MEHRING a avut ideea de a preg ăti faguri artificiali pe care albinele îi acceptă imediat şi îl întrebuinţează după nevoie. De HRUSCHKA descoper ă”extractorul” care, prin folosirea for ţei centrifuge, permite extragerea mierii f ăr ă distrugerea fagurilor. În cîţiva ani rutina în apicultur ă este dată uitării. Capacitatea şi producţia stupilor se întreiesc. Stupine importante şi deosebit de productive se ivesc peste tot. t ot. De acum înainte va lua sfîr şit inutilul masacru al coloniilor celor mai muncitoare şi odioasa selec ţie contra naturii care-i urma. Omul devine cu adev ărat stă pînul albinelor, stă pîn ascuns şi neştiut, conducînd totul f ăr ă să dea porunci, ascultat de to ţi f ăr ă a fi cunoscut. El se substituie anotimpurilor şi separ ă nedreptăţile anului. El une şte republicile vr ă jmaşe, ajustează bogăţiile, măreşte sau limiteaz ă naşterile, rînduieşte rodnicia mătcii, o detronează şi o înlocuieşte după ce a ştiut să zmulgă cu dibăcie consimţă-mîntul greu al unui popor care se r ăscoal ă la simpla bănuială a unui amestec str ăin, neînţeles de ele. Violeaz ă paşnic, cînd crede de cuviin ţă, taina camerelor sfinte, ca şi întreaga politică vicleană şi prevăzătoare a reşedinţei regale. El prad ă de cinci sau şase ori la rînd rodul muncii surorilor din mica mănăstire f ăr ă de odihnă, f ăr ă să le r ănescă, f ăr ă să le descurajeze sau s ă le săr ăcească. El potriveşte magaziile de rezerve şi hambarele locuinţelor lor după bogăţia florilor pe care primăvara, în graba-i inegală, le risipeşte pe povîrnişurile colinelor, le obligă să-şi reducă numărul fastuos al îndr ăgostiţilor care aşteaptă naşterea principeselor. Cu alte cuvinte, el face din ele ceea ce vrea şi obţine tot ce le cere, numai dac ă cererea lui ţine cont de virtuţile şi legile lor, căci, mai presus de acea suflare divină care le st ă pîneşte - prea mare pentru a fi văzută şi prea str ăină pentru a o pricepe - ele privesc mai departe chiar decît decît această suflare divină şi nu se gândesc în neclintitul lor sacrificiu decît să desăvîr şească tainica menire a neamului. IV Şi acum, după ce căr ţile ne-au spus ce aveau mai important s ă ne spună despre o poveste destul de veche, s ă păr ăsim tot ceea ce a dobîndit ştiinţa prin munca altora pentru a vedea albinele cu ochii no ştri. Un ceas petrecut în pri-sac ă ne va ar ăta poate lucruri mai pu ţin precise, dar mult mai vii şi mai folositoare. Nu am uitat încă primul stup pe care l-am v ăzut şi care m-a învăţat să îndr ăgesc albinele. Era,
cu mulţi ani în urmă, într-un sat mare din acea Flandr ă Zelandeză, atît de curată şi fermecătoare, care, mai mult decît Zelanda îns ăşi, acea oglindă concavă a Olandei, a adunat în ea gustul culorilor aprinse şi în care, ca ni şte jucării dr ăguţe şi serioase, îţi mm-gîie privirea casele cu poduri ţuguiate, turnurile şi căruţele frumos decorate, dulapurile şi pendulele ce lucesc în fundul s ălilor, arbuştii aliniaţi de-a lungul cheiurilor şi canalelor în aşteptarea, parese, a unei sărbători binef ăcătoare, bărcile şi vechile cor ă bii cu pupa frumos sculptată; nu pot uita uşile şi ferestrele ce aduceau cu ni şte flori, podeţele multicolore şi meşteşugit lucrate ce se lăsau şi se ridicau, căsuţele lustruite ca nişte oale smălţuite pline de armonie şi str ălucire, de unde ies femei în form ă de clopoţei gătite cu aur şi argint, ducîndu-se s ă-şi mulgă vacile pe pajiştile înconjurate de garduri albe sau s ă-şi întindă rufele pe covorul verde împăr ţit în ovale şi în romburi al câmpiilor stropite cu flori. Un bătrîn înţelept, ca bătrînul lui Vergiliu, un Om semănînd cu regii, om sem ănînd cu zeii Şi mulţumit ca dînşii şi liniştit ca ei, cum ar fi spus la Fontaine, se retr ăsese acolo unde via ţa părea mai intimă decît în altă parte, dacă este posibil să mai găseşti într-adevăr o viaţă potolită. îşi alesese aceast ă singur ătate nu din amăr ăciune - un înţelept nu cunoaşte marile decepţii -, ci oarecum plictisit de a mai cerceta oamenii care r ăspund mai greu decît animalele şi plantele, cînd vrei s ă-i întrebi despre atîtea lucruri cu adev ărat însemnate ce privesc firea şi legile ei nestr ămutate. La fel ca acel filozof, scit, toată fericirea lui era formată de frumuseţea unei gr ădini şi printre aceste minuni cea mai preţuită şi cea mai căutată era o prisacă formată din doisprezece stupi de paie pe carei vopsise pe unii într-un roz deschis, pe al ţii în galben viu, pe cei mai mulţi în albastru odihnitor, căci observase, cu mult înaintea experien ţelor lui Sir John LUBBOCK, c ă albastrul este culoarea preferat ă a albinelor. El î şi instalase prisaca lîng ă zidul alb al casei, în col ţul uneia din acele curate şi primitoare bucătării olandeze cu blidare de faian ţă unde str ălucesc cr ătiţi şi ar ămuri ce se oglindesc, prin u şa deschisă, în apa molcomă a unui canal. Şi apa, încărcată de aceste imagini familiare, mi şcîndu-se alene sub o perdea de plopi, î ţi plimba privirile pînă hăt departe, la orizont, str ă juit de mori şi de fineţe. În acest loc. ca şi oriunde i-ai aşeza, stupii dăruiser ă o viaţă nouă florilor, liniştii, aerului, razelor soarelui. Aici nu ţi-ai fi putut închipui o sărbătoare mai minunată a verii. Aici te odihneai ca la o r ăspîntie luminoasă unde se încruci şează şi de unde pornesc acele linii aeriene pe care aleargă pripite şi zgomotoase toate mirosurile îmb ătătoare ale cîmpului de la revărsatul zorilor şi pînă în amurg. Aici veneai s ă asculţi sufletul viu şi fericit, glasul inteligent şi plin de viers, focarul de ne ţărmurită desf ătare al minunatelor ore ale gr ădinii. Aici, la şcoala albinelor, veneai s ă înveţi grijile naturii atotputernice, legăturile vii între cele trei regnuri, organizarea profundă a vieţii, învăţămintele muncii tenace şi dezinteresate. Şi, tot ceea ce este la fel de pre ţios ca şi munca, tot ele, curajoasele lucr ătoare, ne mai învaţă să gustăm şi plăcerile dulci ale odihnei, subliniind, pentru a ne exprima astfel, cu linii de foc lăsate de miile lor de aripi mici, deliciile greu de în ţeles ale acestor zile imaculate, cînd se învârtesc mereu în jurul lor prin cîmpiile f ăr ă de sfîr şit ale văzduhului, f ăr ă să ne aducă la urmă nimic, în afar ă de o bobită str ăvezie, goală de amintiri, ca o fericire prea curat ă. V
Pentru a urmări cât mai uşor cu putinţă evoluţia unui stup în timpul unui an, vom alege unul care se trezeşte la viaţă primăvara, îşi reia activitatea şi vom vederea desf ăşu-rîndu-se astfel, în ordinea lor normală, marile etape ale vie ţii albinelor : formarea şi plecarea roiului, întemeierea unei noi cetăţi, naşterea, luptele şi zborul nupţial al tinerelor mătci, nimicirea trîntorilor şi reîntoarcerea la somnul din timpul iernii. Fiecare din aceste etape va aduce singur ă lămuririle necesare asupra legilor, particularit ăţilor, obişnuinţelor, asupra
evenimentelor care îi dau naştere, astfel încât, la sfîr şitul anului apicol, care este scurt şi nu ţine decît din aprilie şi pînă la sfîr şitul lui septembrie, să pătrundem toate secretele”casei de miere”. Deocamdată, înainte de a deschide şi de a arunca o privire general ă, este de ajuns s ă ştim că ea este formată dintr-o matcă, mamă a întregului ei popor; din mii de lucr ătoare sau albine f ăr ă sex, femele incomplete şi sterile şi, în sfîr şit, din cîteva sute de trîntori, dintre care va fi desemnat so ţul unic şi nefericit al viitoarei suverane pe care lucr ătoarele o vor alege după plecarea, de voie sau de nevoie, a reginei ce domne şte. VI
Cînd deschizi pentru prima oar ă un stup, simţi puţin emoţia ce ai avea-o violînd un lucru necunoscut şi plin, poate, de surprize de temut, ca de pild ă un mormînt. În jurul albinelor s-a ţesut o legendă plină de ameninţări şi de pericole. Mai d ăinuie amintirea supăr ătoare a înţepăturilor care provoacă o durere specială pe care n-ai şti cu ce să o compari, cu o uscăciune arzătoare, un fel de flacăr ă a deşertului ce-ţi cuprinde mădularul înţepat, ca şi cum aceste fiice ale soarelui ar fi scos din razele sup ărate ale tatălui lor un venin str ălucitor, pentru a apăra cu mai multă putere comorile de dulcea ţă ce le plămădesc în orele sale binecuvîntate. Este adevărat că stupul, deschis f ăr ă atenţie de către cineva care nu cunoaşte şi nici nu respectă firea şi obiceiurile locuitoarelor lui, se transformă pe loc într-un haos clocotitor de mînie şi eroism. Dar nimic nu-i mai uşor de dobîndit decît dib ăcia necesar ă pentru a şti să-l mînuieşti f ăr ă frică. Puţin fum, r ăspîndit la timp, mult sînge rece şi blîndeţe sunt îndeajuns şi aceste lucr ătoare înarmate pînă-n dinţi se lasă pr ădate, f ăr ă a se gîndi măcar să scoat ă acul. Ele nu-şi recunosc stă pânul, aşa cum s-a spus, nu se tem de om, dar, la mirosul fumului sau la apariţia mâinii unui om, care umblă prin locuinţa lor incet şi f ăr ă să le ameninţe, ele cred c ă nu e vorba de un atac sau de un vr ă jmaş Împotriva căruia le-ar fi cu putinţă să se apere, ci de o for ţă sau de o catastrof ă naturală în faţa cărora trebuie să se plece. În loc s ă lupte în van, pline de o prevedere în şelătoare ce le duce prea departe, ele vor s ă salveze cel pu ţin viitorul şi atunci se n ă pustesc asupra rezervelor de miere pentru a lua şi a ascunde în ele ceea ce le trebuie pentru a întemeia o nou ă cetate, dacă cea veche este distrus ă sau dacă sunt for ţate să o păr ăsească. VII Neştiutorul, sub ochii căruia se deschide un stup de observaţie (Stup de observa ţie, stup confecţionat din geamuri avînd perdele negre sau obloane. Cei mai buni nu con ţin decît un singur fagure permiţîndu-ne să-l observăm în ambele păr ţi. Acest tip de stup prev ăzut cu o ieşire, poate fi aşezat f ăr ă nici o greutate, într-un salon, bibliotec ă, etc. Albinele care locuiesc în situpul instalat în cabinetul meu de lucru de ia Paris, culeg din pustiul de piatr ă al marii capitale ceea ce le trebuie pentru a tr ăi şi a progresa.), este destul de dezamăgit la început. I se spusese c ă această cutie de sticlă cuprinde o activitate f ăr ă seamăn, un număr nesfîr şit de legi înţelepte, tot atîta geniu, mistere, cuminţenie, socoteală, pricepere, atîtea îndeletniciri deosebite, atîta prevedere, siguran ţă, obiceiuri, inteligente, atîtea simţiri şi virtuţi curioase. El nu descoper ă înăuntru decît o îngr ămădeală încurcată de mici boabe roşietice ce aduc a boabe de cafea pr ă jită sau a struguri uscaţi îngr ămădiţi la fereastr ă. Aceste sărmane bobiţe sunt mai mult moarte decît vii, f ăr ă rost şi greu de înţeles. El nu poate recunoa şte minunatele picături de lumină care, ceva mai înainte, se scurgeau şi ţîşneau f ăr ă oprire în r ăsuflarea plină de viaţă de aur şi mărgăritare a miilor de flori îmbietoare. Ele bîjbîie prin întuneric. Ele se înă buşă într-o mulţime cuprinsă de frig; ai zice că sunt nişte prizoniere bolnave sau regine detronate care nu sjau bucurat decît de o clip ă de str ălucire în mijlocul florilor pline de lumină ale gr ădinii, pentru a se reîntoarce la mizeria de plîns din
locuinţa lor strimtă şi neprimitoare. Şi albinele au aceea şi soartă ca toate marile adevăruri. Trebuie să înveţi să le observi. Un locuitor de pe alt ă planetă care ar privi pămîntul şi ar vedea oamenii umblînd, pe nesimţite de colo colo pe str ăzi, înghesuindu-se împrejurul anumitor clădiri sau în anumite pie ţe, aşteptînd cine ştie ce, f ăr ă vreo mişcare aparentă în locuinţele lor, ar crede de ase menea c ă şi ei sunt nişte fiinţe de plîns şi f ăr ă vlagă. Iţi trebuie mult timp ca să poţi pătrunde viaţa multiplă a acestei iner ţii aparente. într-adevăr, fiecare din aceste mici boabe, aproape nemi şcate, munceşte f ăr ă r ăgaz şi fiecare face un lucru aparte. Nici una nu ştie ce este odihna şi acelea, de exemplu, care par cele mai adormite şi atîrnă de geamuri ca nişte ciorchini uscaţi, au misiunea cea mai tainic ă şi cea mai istovitoare; ele produc şi secretă ceara. Dar vom reveni în curînd la am ănuntele acestei activităţi unanime. Deocamdată este de ajuns s ă ne fixăm atenţia asupra tr ăsăturii celei mai importante a firii albinei care explic ă îngr ămădirea extraordinar ă a acestei munci încîlcite. Albina este la fel ca şi furnica şi, încă mai mult decît furnica, este o fiinţă de grup. Ea nu poate tr ăi decît într-o colonie, într-un grup numeros. Cînd iese din stupul atît de aglomerat, încât trebuie să-şi croiască drum lovind cu capul pereţii vii care o înconjoar ă, ea iese din elementul său natural. Ea se afund ă o clipă în văzduhul plin de flori la fel ca pescuitorul în oceanul plin de mărgăritare; dar sub ameninţarea mor ţii ea trebuie, la intervale regulate, s ă revină în stup, să-şi regăsească colonia, la fel ca pescuitorul ce revine la suprafa ţă ca să respire. R ămasă singur ă, cu hrană îmbelşugată şi la o temperatur ă prielnică, ea se stinge în cîteva zile nu de soare sau de frig, ci din cauza singur ătăţii. Colonia, cetatea întreagă îi dă albinei o hrană nevăzută, tot atît de necesar ă pentru ea ca şi mierea. Pentru a ne da seama de spiritul legilor stupului trebuie să ajungem la înţelegerea acestei nevoi. În stup, individul nu este nimic, el nu are decît o existen ţă condiţionată, nu este decît o clip ă oarecare, un organ înaripat al speciei. întreaga sa viaţă este un sacrificiu total f ăcut fiinţei f ăr ă număr şi perpetuu din care face parte. Este curios să constatăm că lucrurile nu s-au petrecut mereu astfel. Şi astăzi regăsim la himenopterele melifere toate stadiile civilizaţiei progresive ale albinei noastre domestice. La începutul acestei evoluţii albina lucrează singur ă, din greu; adesea, ea nu- şi dă seama nici de descendenţa sa (Prosopis, Colletes, etc.) uneori tr ăieşte în mijlocul familiei anuale pe care şi-o durează (bondarii). Ea formează mlai apoi asociaţii temporare (Panurgus, Dasypoda, Halyctus etc.) pentru a ajunge treptat la societatea aproape perfect ă dar necruţătoare a stupilor noştri, unde individul este absorbit în întregime de republic ă şi unde, la rîndu-i, republica este cu regularitate sacrificată cetăţii abstracte şi nemuritoare a viitorului. VIII Să nu ne gr ă bim să tragem din aceste fapte concluzii ce s-ar putea potrivi oamenilor. Omul are libertatea de a nu se supune legilor firii; şi faptul de a şti dacă are sau nu dreptate, de a se folosi de acest drept al s ău constituie elementul cel mai important şi mai puţin lămurit al moralei sale. Dar nu este mai pu ţin interesant să surprinzi voinţa naturii într-o altă lume, diferită de a ta. Astfel, în evolu ţia himenopterelor care sunt, imediat dup ă om, vietăţile cele mai dotate în ce prive şte inteligenţa, această voinţă apare foarte limpede. Ea tinde în mod vădit la îmbunătăţirea speciei, dar ea arat ă în acelaşi timp că nu o doreşte sau nu o poate obţine decît în detrimentul libertăţii, al drepturilor şi al fericirii fiecărui individ în parte. Pe măsur ă ce societatea se organizeaz ă şi prosper ă, viaţa particular ă a fiecărui membru se limitează şi mai mult. De îndată ce progresul se face simţit undeva, el nu este decît rezultatul jertfei, al sacrificării interesului personal bunului mers al societăţii. Mai înainte de toate, fiecare trebuie să-şi păr ăsească patimile care sunt acte de independenţă. Astfel, în penultimul stadiu de evoluţie al albinelor, se găsesc bondarii care se aseam ănă cu antropofagii noştri. Lucr ătoarele adulte dau mereu tîrcoale ou ălor pentru a le mînca şi mama este nevoit ă să le
apere cu îndârjire. Mai trebuie apoi, dup ă ce fiecare s-a lep ădat de patimile cele mai periculoase, să dobîndeasc ă un anumit număr de virtuţi, unele mai grele decît altele. Lucr ătoarele bondarilor, de exemplu, nici nu se gîndesc s ă renunţe la dragoste, pe cînd albina noastr ă domestică tr ăieşte într-o nevinovăţie continuă, veşnică. Vom vedea în curînd tot ceea ce păr ăsesc în schimbul unui trai bun, al siguran ţei, al desăvîr şirii arhitecturale, economice şi politice a stupului şi vom reveni asupra surprinz ătoarei evoluţii a himenopterelor în capitolul închinat progresului speciei lor. 2.Roiul I
Albinele stupului pe care l-am ales au scuturat, a şadar, toropeala iernii. Matca a început din nou să ouă din primele zile ale lui februarie. Lucr ătoarele au cercetat anemonele, florile de mierea ursului, arbuştii, violetele, sălciile, alunii. Iar mai apoi primăvara a cuprins tot pămîntul; hambarele şi pivniţele gem de miere şi de polen, mii de albine se nasc în fiecare zi. Bărbaţii, mari şi greoi, ies din celulele lor înc ă pătoare, se plimbă pe faguri, şi înghesuiala înfloritoarei cetăţi este aşa de mare încât, seara, întorcîndu-se de pe flori, sute de lucr ătoare întîrziate nu mai găsesc adă post şi sunt nevoite să-şi petreacă noaptea în jurul urdinişului unde frigul nopţii le r ă pune. O grijă serioasă preocupă întreg poporul şi bătrîna matcă începe să se fr ămînte. Ea are presimţirea unui nou destin ce se preg ăteşte. Ea şi-a f ăcut cu sfinţenie datoria de mamă bună, şi acum, din datoria împlinită, nu va culege decât triste ţea şi zbuciumul. O for ţă de neînvins îi ameninţă liniştea; în curînd va trebui s ă păr ăsească oraşul peste care domne şte. Şi totuşi, acest oraş este opera ei, este ea îns ăşi. Ea nu este regin ă în sensul pe care noi oamenii îl d ăm acestui cuvînt. Ea nu d ă porunci, ci este supus ă ca ultima dintre supusele ei acestei puteri nev ăzute şi pline de înţelepciune pe care o vom numi, pîn ă ce vom ajunge s ă ne dăm seama unde se afl ă, „spiritul stupului”. Dar ea este mama şi singurul organ al iubirii. Ea a creat cetatea în nesiguranţă şi săr ăcie. Tot ea, f ăr ă pic de ză bavă, a înmulţit-o cu preţul vieţii şi toţi cei care îi dau viaţă, lucr ătoare, trîntori, larve nimfe, şi tinere prinţese, a căror naştere apropiată îi va gr ă bi plecarea şi dintre care una i-a şi luat locul pentru a se îngriji de perpetuarea speciei, toţi au ieşit din măruntaiele ei. II
Unde este ascuns „spiritul stupului” şi în ce se întrupeaz ă? El nu se aseam ănă ou instinctul specific al păsărilor care ştiu să-şi clădească cu dibăcie cuibul şi să caute alte zări cînd ceasul pribegiei a sunat. Şi nu este nici un fel de obişnuinţă mecanică a speciei care nu cere orbe şte decît să tr ăiască şi care se love şte de toate greutăţile soartei deîndată ce o împrejurare neprevăzută tulbur ă firul întîmplărilor obişnuite. Dimpotrivă, el urmează pas cu pas împrejur ările atotputernice ca un sclav inteligent şi spontan care ştie să profite chiar de poruncile cele mai primejdioase ale stă pînului său. El hotăr ăşte f ăr ă milă, dar în linişte, şi întocmai ca şi cînd ar fi supus unei mari îndatoriri, toate bogăţiile, fericirea, libertatea şi viaţa întregului popor înaripat. El socoteşte zi cu zi numărul naşterilor potrivindu-l dibaci bogăţiei florilor ce str ălucesc pe oîmpii. El veste şte reginei detronarea sau perspectiva plec ării, o sileşte să aducă la lumina zilei pe rivalele ei, pe acestea le creşte regeşte, le ocroteşte, împotriva urei politice a mamei lor, îngăduie sau opreşte, după dărnicia florilor multicolore, după vîrsta primăverii şi după primejdiile ce ar putea ameninţa zborul nupţial, ca cea dintîi născută dintre prinţesele fecioare s ă omoare în leagănul lor pe tinerele ei surori ce murmur ă cîntecul reginelor. Alteori, cînd vremea e timpurie, cînd florile au o via ţă mai scurtă, pentru a curma r ăzmeriţele şi a gr ă bi reluarea
lucrului, acelaşi spirit porunceşte chiar şi lucr ătoarelor de a nimici toat ă descenden ţa imperială, pe toţi urmaşii prezumtivi ai mătcii. Acest spirit al stupului e prudent şi econom, dar nu e zgârcit. În aparen ţă, el cunoaşte legile pline de fast şi puţin cam nebunatice ale firii în tot ceea ce priveşte iubirea. De aceea, în zilele îmbelşugate din cursul verii, ele tolereaz ă în mijlocul lor prezenţa supăr ătoare a trei sau patru sute de trântori nerozi, stângaci, âncurcă-lume, ângâmfaţi f ăr ă pereche şi revoltător de leneşi, gălăgioşi, lacomi, neciopliţi, murdari, nesaturaţi, uriaşi - căci dintre ei matca ce se va na şte îşi va alege iubitul. Dar, îndat ă ce regina e fecundat ă, intr-una din dimineţile cînd florile se deschid mai trîziu şi se închid mai devreme, acest spirit porunce şte cu sînge rece m ăcelul trântorilor, o baie de sînge care s ă-i nimicească pe toţi deodată. Tot el rânduieşte munca fiecărei lucr ătoare. După vîrstă el dă de lucru doicilor, care au în grij ă larvele şi nimfele, doamnelor de onoare, care veghează şi se îngrijesc de bun ăstarea mătcii, nepierzînd-o din ochi, albinelor ventilatoare care, b ătînd din aripi, aerisesc, r ăcoresc sau încălezsc stupul şi gr ă besc uscarea mierii cînd aceasta con ţine prea multă apă, dă de lucru arhitecţilor, zidarilor, cereselor, sculptoriţelor, care fac lanţ şi clădesc fagurii, culegătoarelor care caută pe cîmp nectarul florilor care va deveni miere, polenul care este hrana lalrvelor şi a nimfelor, propolisul care serve şte la astuparea cr ă păturilor şi la consolidarea construc ţiilor cetăţii, apa şi sarea trebuincioase tinerilor membri ai na ţiunii. El cheamă la datorie pe chimişti, care asigur ă păstrarea mierii introducînd în ea, cu ajutorul acului lor, o picătur ă de acid formic, pe că păcitoare, care astupă celulele a căror bogăţie este coaptă, pe mătur ătoare, care menţin cur ăţenia de invidiat a str ăzilor şi pieţelor publice, pe cioclii care duc departe pe cei mor ţi, pe amazoanele corpului de gard ă care veghează zi şi noapte la securitatea pragului, cercetînd pe cei ce pleac ă şi vin, recunoscînd pe cei tineri, cînd ies pentru prima dat ă din stup, înspăimântând pe haimanale, pe lene şi, pe hoţi, gonihdu-i pe nepoftiţi. Ele atacă cu toatele pe vr ă jmaşii de temut şi, la nevoie, baricadeaz ă intrarea. În sfâr şit, tot „spiritul stupului” este acela care hot ăr ăşte ceasul marei jertfe a anului adus ă geniului speciei- mă refer la roire - cind un ântreg popor ajuns ân culmea puterii şi a Înfloririi işi lasă, deodată, in mâinile generaţiei viitoare, toate bogăţiile, palatele şi casele, tot rodul trudei, pentru a căuta, departe, cine ştie unde, in nesiguranţă şi săr ăcie, o nouă patrie. Iată o faptă care, conştient sau nu, depăşeşte morala omenească. Ea nimiceşte uneori, ea s ăr ăceşte întotdeauna, risipeşte desigur cetatea fericit ă pentru a se supune unei legi superioare fericirii cetăţii. Unde se formulează aceast ă lege care, după cum vom vedea imediat, e departe de a fi fatală şi oarbă aşa cum s-ar putea crede? Unde, în ce adunare, în ce sfat, în ce loc obi şnuit sălăşluieşte acest spirit căruia toate i se supun şi care e supus, el însu şi, unei datorii eroice şi unei raţiuni ce priveşte necontenit spre viitor? Cu albinele noastre se întîmpl ă acelaşi lucru ca şi cu cele mai multe lucruri din lumea aceasta; observăm cîteva din obiceiurile lor şi spunem: ele fac cutare lucru, lucreaz ă în cutare fel, regina naşte astfel, lucr ătoarele lor r ămîn caste, roiesc la un anumit timp. Credem c ă le-am cunoscut şi nu vrem mai mult. Le privim zburînd gr ă bite din floare în floare şi observăm acel du-te vino, acea forfotă a stupului. Această existenţă ni se pare foarte simpl ă, limitată, ca multe altele, la grijile instinctive ale hranei şi perpetuării speciei. Dar, dacă privim atent şi dorim să înţelegem, atunci ne apare complexitatea uimitoare a fenomenelor celor mai fire şti, taina inteligenţei, a voinţei, a soartei, a scopului, a mjloacelor şi cauzelor, a organzării de nepătruns a celui mai mic dintre faptele vie ţii lor. III Aşadar, în stupul nostru se preg ăteşte roirea, adică marea jertf ă adusă zeilor pretenţioşi ai
speciei. Dînd ascultare poruncii „spiritului” care ni se pare destul de greu de priceput, întrucît este tocmai împotriva tuturor pornirilor speciei noastre, şaizeci sau şaptezeci de mii de albine,
din cele optzeci sau nou ăzeci de mii cât num ăr ă toată populaţia unui stup, vor p ăr ăsi la momentul hotărît cetatea maternă. Ele nu vor pleca într-un moment de spaim ă, nu vor păr ăsi, în urma unei hotărîri pripite şi pline de groază, patria pustiită de foame, de r ăzboi sau de molime. Nu, bejenia lor e hot ărîtă de mult şi ceasul potrivit este a şteptat cu r ă bdare. Dacă stupul e sărac, dacă este zdruncinat de nenorocirile familiei regale, de vreme rea, de jafuri, ele nu-l păr ăsesc. Ele nu-l păr ăsesc decât în apogeul puterii, atunci cînd, dup ă munca titanică din primăvar ă, palatul str ălucitor cu o sută douăzeci de mii de celule frumos rînduite, este plin pînă la refuz de mierea cea nou ă şi de acel praf de culoarea curcubeului ce se nume şte polen şi pe care ele îl folosesc ca hrană pentru larve şi nimfe. Niciodată stupul nu e mai frumos decît în ajunul acestei renun ţări eroice. Pentru el este ceasul f ăr ă seamăn, plin de viaţă, înfrigurat dar senin, ceasul bel şugului şi al deplinei desf ătări. Să încercăm a-l imagina, dar nu a şa cum îl văd albinele, căci noi nu putem percepe în ce chip fermecător se oglindesc întâmpl ările vieţii în cele şase pînă la şapte mii de faţete care compun ochii lor lăturalnici şi în întreitul ochi de ciclop din fruntea lor, ci să ni-l închipuim cum l-am vedea noi, dac ă am fi de mărimea lor. Din înălţimea unui dom mai uria ş decît cel de la Sf. Petru din Roma coboar ă pînă jos paralele, verticale şi nenumărate, măreţe ziduri de cear ă, construcţii geometrice suspendate în gol şi în întuneric şi pe care, păstrînd toate propor ţiile, nu le-am putea asemăna cu niciuna din cl ădirile omeneşti în ceea ce prive şte precizia, îndr ăzneala şi mărimea. Fiecare din aceste ziduri a c ăror substanţă e încă proaspătă de tot, feciorelnică, argintie, neatinsă, parfumată, este compusă din mii de celule şi conţine provizii îndestulătoare pentru a hr ăni întreg poporul timp de mai multe s ă ptămîni. Aici sunt acele pete str ălucitoare, roşii, galbene, mov şi negre ale polenului, praful iubirii florilor de primăvar ă, depus în celulele transparente. De jur împrejur, între lungi şi impunătoare perdele de aur cu falduri aspre şi nemişcate, mierea de aprilie, cea mai limpede şi cea mai parfumată, se odihneşte deja în cele douăzeci de mii de rezervoare închise cu un capac pecetluit, ce nu va fi atins ă decît în zilele de r ăstrişte. Mai sus, mierea de mai se coace înc ă în mari zăcători deschise pe marginea c ărora cohorte de str ă jeri neadormiţi fac în continuu ventila ţie. În mijloc, şi departe de lumină, ale cărei sclipiri de diamante p ătrund prin singura deschiz ătur ă, în partea cea mai cald ă a stupului, dormitează şi se deşteaptă viitorul. Este domeniul regal al „puietului” rezervat m ătcii şi celor din suita sa: aproape zece mii de locuin ţe unde s-au depus ou ă, cincisprezece sau şaisprezece mii de camere ocupate de larve, patruzeci de mii de case locuite de nimfe albe îngrijite de mii de doici. - cifrele de mai sus sint riguros exacte. Ele se refer ă la un stup puternic.) În sfîr şit, în Sfînta Sfintelor acestor domenii, în cele trei, patru, şase sau dou ăsprezece palate închise, foarte bine propor ţionate cu celelalte, prinţesele tinere hr ănite în întuneric îşi aşteaptă ceasul, palide şi nemişcate, acoperite cu un fel de lin ţoliu. IV
Dar în ziua sorocit ă de „spiritul stupului” o parte din popor, precis hot ărîtă, după legi sigure şi nestr ămutate, lasă locul acestor speran ţe care n-au înc ă nici o formă. În oraşul adormit sunt păr ăsiţi trîntorii dintre care va fi ales iubitul mătcii, albine foarte tinere care îngrijesc puietul şi cîteva mai de lucr ătoare care vor continua s ă zboare şi să culeagă departe de stup, vor p ăstra comoara depusă în faguri şi vor duce mai departe tradi ţiile morale ale stupului, deoarece fiecare stup are morala sa proprie. Intîlnim stupi plini de virtuţi, iar alţii plini de vicii şi stuparul neprevăzător poate strica un popor cuminte, poate s ă-l facă să-şi piardă respectul pentru bunurile altuia, să-l îndemne să fure, să-l obişnuiască la cuceriri sau s ă-l înveţe leneş, fapt care îl va face de temut pentru toate micile republici din jur. Pentru aceasta e deajuns ca albina să fi avut prilejul să simtă că munca, în depărtări, pe florile ce trebuie vizitate cu sutele pentru a aduna o picătur ă de miere, nu este nici singurul şi nici cel mai rapid mijloc de a se
îmbogăţi şi că este mai uşor a se furişa prin vicleşug în cetăţile r ău păzite sau chiar cu for ţa în cele prea slabe care nu se pot ap ăra. Ea pierde numaidecît ideea datoriei minunate dar neîmblînzite ce face din ea sclava înaripat ă a florilor în armonia nup ţială a naturii şi e foarte greu să readuci pe calea cea bun ă un stup astfel r ătăcit. V
Totul ne spune că nu matca, ci spiritul stupului este acela care hot ăr ăşte roitul. Cu matca se întîmplă ca şi cu mai marii oamenilor; au aerul că numai ei poruncesc, dar în realitate ei în şişi ascultă de porunci mai puternice şi mai de neînţeles decît acelea pe care le dau supu şilor lor. Dar cînd acest spirit a sorocit ora, chiar de la rev ărsatul zorilor, poate chiar din ajun sau şi mai devreme, de cînd şi-a anunţat hotă-rirea, îndată ce soarele a sorbit primii stropi de rouă, se observă de jur împrejurul neastîmpăratei cetăţi o zarvă neobişnuită ce poate înşela foarte rar pe un stupar. Uneori ai crede că este o luptă, o ezitare, o frică. Într-adevăr, timp de mai multe zile, se întâmplă ca această emoţie aurie şi transparentă să se producă şi să se liniştească f ăr ă să vezi dece. Un nor, pe care noi nu-l vedem, se adun ă în acea clipă pe cerul văzut numai de ele sau e o p ărere de r ău ce se înfiripă în sufletul lor? Se discută oare într-un sfat gălăgios despre nevoia plec ării? Nu ştim nimic, după cum nu ştim nici prin ce mijloc spiritul stupului anunţă mulţimii hotărîrile sale. Dacă nu ne îndoim că albinele comunică între ele, n-am aflat dacă ele o fac în felul oamenilor. Acel zumzet parfumat de miere, acel freamăt îmbătător al fermecătoarelor zile de var ă, care e una din pl ăcerile cele mai dulci ale stuparului, acel cîntec în ălţător de muncă ce se ridică şi coboar ă în jurul stupului în limpezimea str ăvezie a văzduhului ca un susur de încîntare al florilor desf ătate, cîn-tecul fericirii lor, ecoul parfumurilor lor suave, glasul garoafelor albe, al cimbri şorului, al maghiranului, toate acestea nu se ştie dacă le mai aud. Cu toate acestea ele au o gam ă întreagă de sunete pe care noi le în ţelegem, ce merge de la fericirea f ăr ă margini pînă la ameninţare, la mînie şi la nenorocire; ele au cîntecul m ătcii, refrenele belşugului, psalmii durerii; în sfîr şit, au lungile şi tainicile strigăte de r ăzboi ale tinerelor prinţese din timpul luptelor şi măcelului cu care începe zborul nup ţial. Este oare o muzic ă întîmplătoare ce nu tulbur ă liniştea dinăuntru? Nu este mai pu ţin adevărat că zgomotul ce-l facem în jurul stupului nu le neliniştesc ci cred, poate, c ă aceste zgomote nu apar ţin lumi lor şi nu prezintă nici un interes pentru ele. Se prea poate, de asemenea, ca noi s ă nu auzim decît o infimă parte din ceea ce spun ele, iar mulţimea armoniilor pe care le produc ne scap ă. În orice caz, a şa cum vom vedea mai departe, ele ştiu să se înţeleagă şi să se sf ătuiască cu o repeziciune uimitoare, de pild ă cînd marele jefuitor al mierii, uriaşul Sjinx atropos, fluturele înfior ător ce poartă pe spate un cap de mort, pătrunde în stup vr ă jindu-le cu un fel de murmur cu care numai el ştie să le îmbete. Atunci, ştirea trece de la una la alta şi, tot poporul, de la mic la mare, de la paznicele intr ării pînă la ultimile lucr ătoare de pe fagurii cei noi, este pus în mişcare.
VI Păr ăsind comorile regatului lor pentru a se arunca astfel în necunoscut, în ţeleptele „albine atît de econoame, atît de calculate şi atît de prevăzătoare de felul lor, s-a crezut mult timp că ar da
ascultare unei nebunii fatale, unei porniri oarbe, unei legi a neamului, unei porunci a firii, acelei puteri ascunse tuturor vieţuitoarelor în întunericul timpului care se scurge. Fie că este vorba, de albine sau de noi în şine, pentru noi este fatal tot ceea ce nu putem înţelege încă. Dar astăzi stupul şi-a dezvăluit două sau trei din secretele sale şi s-a văzut că aceast ă bejenie nu este nici instinctual ă şi nici de neînl ăturat. Nu este o migra ţie oarbă, ci mai degrabă un sacrificiu ce pare gîndit, al genera ţiei de azi pentru genera ţia de mîine. E deajuns
ca stuparul să omoare în celulele lor pe tinerele m ătci ce nu au viaţă încă şi, în acelaşi timp, dacă larvele şi nimfele sunt numeroase, să mărească hambarele şi dormitoarele poporului: ca prin farmec, toată zarva ce nu dădea roade se abate ca pic ăturile de aur ale unei ploi molcome, zumzetul muncii obişnuite începe să învăluie florile şi, devenind de neînlocuit, nemaisperînd şi nemaitemîndu-se de urma şi, sigur ă de viitorul muncii ce va începe, b ătrîna regină renunţă să mai vadă lumina soarelui în acest an. Ea î şi reia în linişte, în întuneric, sarcina ei de mam ă ouînd pe linia unei spirale metodice, din celul ă în celulă, f ăr ă să uite vreuna, f ăr ă să se oprească, două sau trei mii de ou ă în fiecare zi. Ce este fatal în toate acestea în afar ă de dragostea generaţiei de azi pentru genera ţia de mîine? Această fatalitate există şi la specia umană, dar puterea şi întinderea ei sunt mai mici. Ea nu dă niciodată jertfe atît de mari, venind din partea tuturor. Cărei fatalităţi prevăzătoare ne supunem noi, ce o înlocuieşte pe aceasta? Nu ştim şi nici nu cunoaştem fiinţa care ne prive şte pe noi oamenii aşa cum noi privim albinele.
VII
Dar omul nu tulbur ă deloc viaţa stupului pe care l-am ales şi căldura plină încă de boare a unei dimineţi însorite ce se risipeşte pe sub arbori gr ă beşte ora despăr ţirii. De sus pînă jos, în coridoarele aurite care despart zidurile paralele, lucr ătoarele fac ultimele pregătiri pentru călătorie. Mai intîi, fiecare dintre ele ia atîta miere rit îi trebuie pentru cinci sau şase zile. Din aceast ă miere, pe care o iau cu ele, vor scoate, printr-o chimie ce nu a fost l ămurită încă, ceara necesar ă pentru a începe imediat înălţarea noilor edificii. Ele iau de asemenea, pu ţin propolis, care este un fel de r ăşină, rînduită a lipi cr ă păturile noii locuinţe, a repara tot ce se clatin ă, a vopsi toţi pereţii, a astupa toate deschiz ăturile, deoarece le place să munceasc ă într-un întuneric aproape desăvîr şit, în care se călăuzesc cu ajutorul ochilor lor cu multe fe ţe sau poate cu micile lor antene unde se b ănuieşte că sălăşluieşte un simţ necunoscut ce le permite să măsoare întunericul. VIII
Prin urmare, ele ştiu să prevadă aventurile zilei celei mai primejdioase din existen ţa lor. întradevăr, astăzi prinse de grijile şi riscurile nespuse ale acestei mari fapte, nu vor avea r ăgazul să cutreiere gr ădinile şi pajiştile iar mîine, poi-mîne, poate va sufla vîntul, va ploua chiar, iar micile lor aripi vor îngheţa şi florile nu vor mai voi să se deschidă. Făr ă aceast ă prevedere nar urma decît foametea şi moartea. Nimeni nu le-ar s ări în ajutor şi ele n-ar putea cere ajutorul nimănui. Locuitoarele unei cet ăţi nu-şi cunosc vecinele din alt ă cetate şi nioi nu se ajut ă unele pe altele vreodată. Se întîmplă ca stuparul să găseasc ă vechea matcă înconjurată de ghemul albinelor plecate, chiar lîngă stupul pe care l-au p ăr ăsit şi să le facă noul stup lîngă acesta. Oricare ar fi nenorocirea care le love şte, s-ar putea spune c ă au uitat cu des ăvâr şire liniştea, acea fericire plină de muncă, imensele bog ăţii şi siguranţa trecută şi toate, una după alta, pînă la ultima, nu vor ezita să moar ă de frig şi de foame în jurul nenorocitei lor suverane, în loc s ă se reîntoarcă în casa părintească, al cărui parfum de bogăţie, care nu este altul decît acela al muncii lor de odinioar ă, le învăluie pînă şi în disperarea lor. IX Iată, se va spune, un lucru pe care nu l-ar face oamenii, iat ă unul din aceste fapte ce ne dovedesc că în perioada rânduielilor lor minunate, albinele nu sunt cîrmuite nici de inteligen ţă şi nici de o adev ărată conştiinţă. Dar ce ştim în realitate? În afar ă de faptul că este foarte
posibil ca în alte vietăţi să existe o inteligenţă de cu totul altă natur ă decît a noastr ă şi care să producă cu totul alte efecte, nu mai prejos decît acelea ale inteligen ţei noastre, suntem noi oamenii, f ăr ă să ne păr ăsim opiniile, buni judecători ai spiritului? Este suficient să vedem două sau trei persoane vorbind şi agitîndu-se în spatele unei ferestre, f ăr ă a putea auzi ce spun, şi tot încă ne este greu s ă ghicim gîndul ce le munce şte. Credeţi oare că un locuitor de pe Marte sau de pe Venus care, din în ălţimea unui munte, ar vedea umblînd încoace şi încolo pe str ăzile şi în pieţile publice ale oraşelor noastre, micile puncte negre care suntem noi oamenii, şi-ar putea forma, după gesturile noastre, după înf ăţişarea clădirilor, a canalelor, a ma şinilor noastre, o idee exact ă despre civilizaţia noastr ă, despre morala noastr ă, despre felul nostru de a iubi, de a cugeta, de a spera, într-un cuvînt, o idee despre fiin ţa noastr ă intimă şi adevărată ce sălăşluieşte în noi? El s-ar mărgini să constate cîteva fapte destul de surprinz ătoare, cum facem şi noi cu stupul şi ar trage concluzii tot aşa de nesigure, tot a şa de greşite ca ale noastre. În orice caz, i-ar fi foarte greu să descopere în „micile noastre puncte negre” marea direc ţie morală, minunatul simţ de solidaritate ce cuprinde un stup. „Unde se duc? ar întreba, dup ă ce ne-a observat, vreme de mai mulţi ani sau veacuri; ce fac? care este punctul central, care este scopul vieţii lor? se supun vreunui zeu? Nu v ăd nimic din ceea ce le-ar putea c ălăuzi paşii. Într-o zi îi vezi, pare-se, adunînd şi îngr ămădind mici lucruri, pentru ca, a doua zi, s ă le dărîme şi să le împr ăştie. Pleacă şi vin, se adun ă şi se risipesc, dar nu po ţi şti ce doresc şi îţi ofer ă o mulţime de privelişti f ăr ă sens. Vezi, bunăoar ă, pe unii care nu fac nici o mişcare. îi recunoşti după înf ăţişarea lor mai deosebită; de multe ori ei sunt şi mai voluminoşi decît ceilalţi. Ei stau în case de zece sau de dou ăzeci de ori mai mari, mai ingenios construite şi mai bogate decît locuinţele obişnuite. în fiecare zi ei dau mese îmbel şugate ce se prelungesc ceasuri întregi şi, uneori, chiar noaptea tîrziu. To ţi cei care se apropie de ei par c ă îi onorează şi numeroşi furnizori ies de prin casele vecine aducîndu-le merinde sau al ţii vin chiar din satele uitate pentru a le face plocoane. Ai putea crede c ă aceştia sunt fiinţe importante, de care lumea nu se poate lipsi şi aduc servicii imense omenirii cu toate c ă mijloacele noastre de cercetare nu ne-au îngăduit încă să cunoaştem cu exactitate natura acestor foloase. Sau, al ţii, dimpotrivă, se fr ămîntă f ăr ă încetare în nişte colibe mari ce te asurzesc cu vuietul ro ţilor, în vizuini întunecoase, în jurul porturilor sau pe ni şte mici petece de p ămînt pe care le tot sapă din zori şi pînă-n asfinţit. Totul te-ar face să crezi că aceast ă mişcare este ispăşirea unei pedepse, căci îi vezi cum locuiesc în cocioabe strimte, murdare şi dăr ă pănate. Trupul şi-l acoper ă cu o substan ţă f ăr ă de culoare. Şi într-atît sunt de absorbi ţi de această muncă vătămătoare sau cel puţin zadarnică, încât de-abia găsesc timp să mănînce şi să doarmă. Numărul acestora din urmă faţă de cei dintîi este ca o mie faţă de unul. Este de mirare cum specia a putut s ă supravieţuiască pînă acum în condiţii aşa de vitrege. De altfel, e bine s ă mai spunem că, în afar ă de această pornire oarbă ce însoţeşte munca lor istovitoare, par blînzi şi supuşi, mulţumindu-se cu r ămăşiţele acelora care sunt paznicii şi poate chiar salvatorii acestui neam”. X
Nu e de mirare că stupul pe care-l vedem a şa de nel ămurit, din înălţimea altei lumi, să ne conducă la un r ăspuns adînc şi neîndoios de la prima privire ce i-am arunca-o? Nu e minunat că obiceiurile sale, clădirile atît de exacte, legile, organizarea economică şi politică, virtuţile şi chiar defectele sale ne dezv ăluie imediat ideea sau dumnezeul pe care albinele îl slujesc şi care nu este nici cel mai pu ţin drept, nici cel mai cuminte dintre to ţi, vreau să spun viitorul, singurul zeu pe care nu l-am adorat de loc? C ăutăm uneori în istoria noastr ă omeneasc ă să cîntărim for ţa şi măreţia morală a unui popor sau a unui neam şi nu găsim altă măsur ă decît statornicia şi măreţia idealului pe care-l urm ăresc unite cu sacrificiul pe care sunt în stare s ă-l facă pentru atingerea lor. Am mai întîlnit vreodată un ideal mai potrivit cu dorinţele
Universului, mai statornic, mai sublim, mai dezinteresat, mai hot ărît şi un sacrificiu mai înălţător şi mai eroic? XI
Curioasă republică atît de mică, atît de logică şi atît de serioas ă, atît de reală, atît de conştiincioasă şi de econoamă şi cu toate acestea victima unui vis a şa de mare şi de amăgitor! Popor aşa de hotărît şi de pătrunzător, hr ănit cu lumină şi căldur ă, cu ceea ce este mai curat în natur ă, cu sufletul florilor, zîmbetul cel mai cald al materiei şi str ădania ei cea mai minunat ă către fericire şi frumuseţe, cine oare ne va putea spune enigmele pe care le-a ţi dezlegat şi care pentru noi r ămîn de nepătruns, adevărurile pe care le-aţi cucerit şi pe care noi va trebui s ă le cucerim de acum înainte? Şi dacă este adevărat că aţi dezlegat acele enigme, a ţi cucerit acele adevăruri, nu datorită inteligenţei ci graţie unui imbold orb şi înăscut, ce nou ă taină, mai de nepătruns, ne mai propuneţi să dezleg ăm? Minusculă cetate plină de credinţă, de speran ţe şi de taine, pentru ce oare acea sut ă de mii de fecioare ce primesc, f ăr ă cîrtire, o trudă pe care nici un sclav n-a primit-o înc ă? Cruţîndu-şi for ţele, mai puţin uituce cu ele însele, mai pu ţin devotate unei munci istovitoare, ele ar putea revedea o alt ă primăvar ă şi o a doua var ă; dar în clipa minunată în care toate florile le chiamă, ele par cuprinse de be ţia ucigătoare a muncii şi, cu aripile frînte, cu trupul istovit şi măcinat, pline de r ăni, se sting aproape toate în mai pu ţin de cinci să ptămîni. Tantus amor jlorum, et generandi gloria mellis, exclamă Vergiliu care ne-a transmis în cartea a patra a Georgicelor, consacrat ă albinelor, greşelile fermecătoare ale celor vechi care observau natura cu ni şte ochi şi mai orbiţi de prezenţa unor zei închipuiţi. XII
De ce se lipsesc de somn, de deliciile mierii, de dragoste, de pl ăcerile pline de desf ătare pe care le cunoaşte, bunăoar ă, fluturele, fratele lor înaripat? N-ar putea tr ăi şi ele astfel? Nu foamea este aceea care le sile şte să tr ăiască astfel. Două sau trei flori ajung pentru a le hr ăni, iar ele cercetează două sau trei sute într-o or ă pentru a strînge o comoar ă a cărei dulceaţă nu o vor gusta niciodată. La ce bun atîta zbucium, de unde vine atîta prevedere? Prin urmare, e neîndoielnic că generaţia pentru care muriţi merită aceast ă jertf ă, că ea va fi mai frumoas ă şi mai fericită, că va face ceva mai mult decît a ţi f ăcut voi? Noi vedem scopul vostru, e tot a şa de limpede ca al nostru; voi vre ţi să tr ăiţi prin urmaşii voştri cât va tr ăi şipămîntul; dar care să fie scopul acestei mari ţinte şi rostul acestei vieţi care se primeneşte f ăr ă încetare? Dar noi, care vă punem nişte întrebări aşa de zadarnice, nu suntem oare chiar mai mult decît voi copleşiţi de neho-tărîre şi de greşeală, nu suntem nişte visători copilăroşi? Din schimbare în schimbare, veţi fi devenit atotputernice şi fericite, veţi fi ajuns pe culmi de unde stă pîniţi legile firii, veţi fi ajuns, în sfîr şit, nişte zeiţe nemuritoare. La ce bun s ă vă mai întrebăm ce nădă jduţi, încotro vreţi să mergeţi, unde aveţi de gînd s ă vă opriţi, ce dorinţe aveţi? Noi oamenii suntem f ăcuţi să nu fim niciodată mulţumiţi, să nu credem niciodat ă că ceva ar putea avea un scop ascuns în sine, c ă ar putea exista pentru a exista, f ăr ă vreun gînd ascuns. Am putut pînă acum să ne închipuim vreunul din zeii no ştri, înce-pînd cu cel mai necioplit şi sfîr şind cu cel mai raţional, f ăr ă să-l facem numaidecât să se agite, f ăr ă să-l silim să creeze o mulţime de fiinţe şi de lucruri, f ăr ă să caute mii de scopuri mai presus de el însu şi şi ne vom mulţumi noi vreodată a reprezenta în lini şte, timp de mai multe ceasuri, o form ă interesantă a activităţii materiei, pentru a relua numaidecît, f ăr ă mirare şi f ăr ă părere de r ău, cealaltă formă, a inconştientului, a necunoscutului, a nemi şcării, a veşniciei?
XIII
Dar să nu uităm stupul nostru, unde roiul î şi pierde r ă bdarea, stupul nostru care fierbe şi ale cărui valuri negre şi neastâmpărate se revarsă, aidoma unui potir sonor sub povara soarelui. Este ora prânzului şi ai zice că, in jurul căldurii ce domneşte, copacii aduna ţi işi reţin frunzele să foşnească, cum cineva î şi reţine r ăsuflarea în faţa unui lucru foarte scump dar foarte grav. Albinele dau mierea şi ceara parfumată omului care le îngrijeşte; dar ceea ce pre ţuieşte poate mai mult decît ceara este c ă ele atrag atenţia omului asupra desf ătărilor lui iunie, îl fac să guste armonia lunilor minunate, iar în toate faptele vie ţii lor sunt legate de cerul senin, de sărbătoarea florilor, de fericirea celor mai frumoase ceasuri ale anului. Ele sunt sufletul verii, ceasornicul clipelor de bel şug, aripa plină de sîrg a parfumurilor care se revars ă, inteligenţa razelor ce plutesc, murmurul luminilor ce clipesc, cîntecul v ăzduhului care se odihne şte şi se alintă şi zborul lor e semnul v ăzut, nota convingătoare şi melodioasă a micilor şi nenumăratelor bucurii care nasc din c ăldur ă şi tr ăiesc în lumină. Ele ne fac s ă înţelegem vocea cea mai intimă a blîndei naturi. Pentru cine le-a cunoscut, pentru cine le-a iubit, o var ă f ăr ă albine i se pare tot atît de tristă şi searbădă ca o primăvara f ăr ă ciripit de păsări şi f ăr ă flori. XIV
Cine ia parte pentru prima dat ă la acest eveniment asurzitor şi dezordonat care este roitul unui stup puternic, îşi pierde uşor cumpătul şi nu se apropie decît cu team ă. El nu mai recunoa şte blândele şi liniştitele albine din ceasurile de munc ă. Le văzuse cu cîteva clipe mai înainte întorcîndu-se din toate col ţurile cîmpiei, preocupate ca ni şte mici gospodine pe care nimic nu le-ar putea abate de la obiceiurile casei. Intrau aproape neobservate, obosite, gr ă bite, fr ămîntate, dar tăcute, salutate în trecere, cu o u şoar ă înclinare de aripă, de către tinerele amazoane de la poart ă. Cel mult, schimbau cele dou ă-trei vorbe indispensabile poate, l ăsînduşi în grabă recolta de miere tinerelor ucenice ce a şteaptă mereu în curtea interioar ă a uzinei; sau se duceau s ă-şi descarce în marele hambar care înconjoar ă cuibul, cele dou ă coşuleţe pline de polen ce le atârn ă de picioruşe, pentru a pleca apoi imediat, f ăr ă să le pese de ceea ce se ântîmplă în ateliere, în iatacurile nimfelor sau în palatul regal, f ăr ă să se amestece nici o clip ă în vălmăşagul pieţii care se întinde în fa ţa pragului şi unde, în ceasul marilor c ălduri, nu-şi poţi trage sufletul de înghesuiala guralivelor ventilatoare care, dup ă expresia plină de farmec a stuparului, „fac barb ă”. XV
Azi, totul este schimbat. Este adev ărat că un număr oarecare de lucr ătoare, liniştite, ca şi cînd nimic nu se va întâmpla, se duc pe cîmp, se întorc, cur ăţă stupul, urcă în camerele cuibului f ăr ă să le pese de zarva dimprejur. Acestea sunt albinele ce nu vor înso ţi matca şi vor r ămîne în vechea locuinţă pentru a o p ăzi, pentru a îngriji şi hr ăni cele nouă sau zece mii de ou ă, cele optsprezece mii de larve, cele treizeci şi şase de mii de nimfe şi cele şapte sau opt prinţese care r ămîn. Ele sunt alese pentru această sarcină anevoioasă f ăr ă să putem şti după ce reguli şi nici de unde şi nici cum. Ele r ămîn acolo liniştite şi credincioase şi, cu toate că de nenumărate ori am repetat experienţa marcînd cu o culoare cîteva din aceste „cenu şărese” resemnate, pe care le poţi recunoaşte foarte uşor după înf ăţişarea serioasă şi cam greoaie cu care se mi şcă în mijlocul poporului în sărbătoare, destul de rar am g ăsit vreuna în mulţimea gălăgioasă a roiului. XVI
Şi cu toate acestea, atrac ţia pare de neînvins. E be ţia sacrificiului, inconştientă poate, poruncită de vreun .zeu, este s ărbătoarea mierii, este izbînda rasei şi a viitorului, este singura zi de bucurie, de uitare, de nebunie, este singura duminic ă a albinelor. E, în acela şi timp, după cum s-ar crede, singura zi în care m ănîncă pe săturate şi cunosc din plin gustul minunat al comorii pe care o strîng. Ele au înf ăţişarea unor sclave dezrobite şi duse dintr-o dată într-o ţar ă plină de veselie unde g ăsesc desf ătarea. Ele îşi ies din fire, nu se mai st ă pânesc. Ele, care nu fac niciodată vreo mişcare neho-tărîtă sau de prisos, se agit ă acum, ies, intr ă, ies din nou pentru a alarma pe celelalte surori, căutînd să vadă dacă regina este gata, pentru a nu le în şela aşteptarea. Acum zboar ă mult mai sus ca de obicei şi fac să vibreze totul în jurul prisăcii, pînă la frunzele copacilor. Nu mai au nici team ă, nici griji. Nu mai sunt nici sălbatice, migăloase, bănuitoare, supăr ăcioase, r ăzboinice sau neîmblînzite. Omul, st ă-pînul lor neştiut, pe care nu-l cunosc niciodată şi care nu izbuteşte să le stă pînească decît respectând toate obiceiurile muncii lor, respectând toate legile lor, urmînd pas cu pas c ărarea trasată in viaţă de inteligenţa lor Îndreptată mereu spre binele zilei de mîine şi pe care nimic n-o tulbur ă din mersul ei, acum, omul poate să se apropie de ele, poate sfâ şia perdeaua cald ă şi aurie pe care o formeaz ă in juru-i vârtejul lor asurzitor, le poate lua în mână, le poate aduna ca pe un ciorchine; sunt a şa de blînde, aşa de inofensive, ca libelulele sau fluturii şi în această zi fericită, nemaiavînd nimic, încrezătoare în viitor, ele se supun oricui şi nu se ating de nimeni atîta timp cât v ăd
regina în mijlocul lor. XVII
Dar adevăratul semnal nu a fost înc ă dat. În stup, este o fr ămîntare de neînţeles şi o învălmăşeală al cărui scop e şi mai greu de găsit. în vremuri liniştite, cînd albinele se întorc acasă, uită că au aripi şi fiecare stă aproapte nemişcată pe faguri, lucrînd în lini şte la locul ce-i este destinat muncii ei. Acum, se mi şcă ca nişte nebune, în cercuri compacte, din în ălţimea marilor pereţi şi pînă la baza lor, ca o past ă sonor ă agitată de o mînă nevăzută. Căldura din stup creşte repede şi uneori, este aşa de mare, încât ceara locuin ţelor se înmoaie şi se strică. Regina, ce nu p ăr ăseşte de obicei fagurii din mijloc, str ă bate gîfîind de emoţie, suprafaţa mulţimii tulburate care se agit ă în loc. O face oare pentru a gr ă bi plecarea sau pentru a întîrzia? Le porunceşte sau se roagă de ele? Se sile şte să le mărească emoţia sau este şi ea cuprinsă de aceeaşi simţire? Pare destul de clar, dup ă cîte ştim despre psiholcgia general ă a albinelor, că roirea se face mereu împotriva voinţei bătrînei suverane. În realitate regina trece în ochii ascetelor lucr ătoare, care sunt fiicele ei, drept un organ al dragostei, folositor şi sfînt, dar puţin cam nepricepută într-ale vieţii şi adeseori cam copilăroasă. De aceea, ele se poart ă ca şi cu o mamă ţinută sub papuc. Au pentru ea un respect şi duioşie f ăr ă margini. Ei i se păstrează mierea cea mai curat ă, limpezită anume şi f ăr ă pic de cear ă. Ea are o suit ă de servitori sau de lictori, cum zicea Pliniu, care vegheaz ă asupr ă-i zi şi noapte, îi uşurează munca de mamă, pregăteşte celulele în care ea trebuie s ă ouă, o alintă, o mîngîie, o hr ăneşte, o cur ăţă, îi absorb chiar murd ăria. Cum i se întîmplă cel mai mic neajuns, ştirea se r ăspîndeşte din gur ă în gur ă şi întreg poporul se îngr ămădeşte şi se vaită. Dacă ai lua-o din stup şi albinele nu ar mai avea nici o speran ţă să o înlocuiască, fie că n-are urmaşi sorociţi mai dinainte, fie că nu găsesc larve de lucr ătoare mai tinere de trei zile (căci orice larvă de lucr ătoare ce nu a împlinit trei zile, datorită unei hranc deosebite, poate s ă fie transformată în nimf ă regală acesta e marele principiu democratic al stupului care compenseaz ă prerogativele predestinării materne), dacă aceste împrejur ări o prinzi, o închizi şi o duci departe, îndat ă ce s-a aflat de dispariţia ei - se scurg uneori dou ă sau trei ore înainte ca vestea s ă facă înconjurul stupului lucrul încetează aproape peste tot. Puii sunt p ăr ăsiţi, o parte a poporului r ătăceşte f ăr ă rost căutîndu-şi mama, altele zboar ă crezînd că o vor găsi afar ă, şirul de lucr ătoare ocupate la clădirea fagurilor se destramă şi se risipeşte, lucr ătoarele nu mai zboar ă din floare în floare,
păzitoarele por ţii îşi păr ăsesc posturile şi jefuitorii str ăini, toţi hoţii de miere oare stau mereu la pîndă aşteptînd vreo pleaşcă, intr ă şi ies nestingheriţi, f ăr ă ca nimeni să se gândească la apărarea comorii strânse cu atîta trud ă. încetul cu încetul, cetatea s ăr ăceşte şi se pustieşte Jar locuitorii ei, descurajaţi, nu vor întîrzia să moar ă de amăr ăciune şi de mizerie, cu toate s ă florile str ălucitoare ale verii le aşteaptă. Dar dacă le dai înapoi regina, înainte ca dispari ţia ei să fie interpretată ca un lucru împlinit şi de nereparat, înainte ca descurajarea s ă fie prea mare, (albinele sunt ca şi oamenii, o nenorocire şi o disperare îndelungată le întunecă mintea şi le strică caracterul) dacă le-o dai înapoâ numai după câteva ceasuri, ai fi mişcat şi uimit de primirea pe care i-o fac. Toate se ingr ămădesc ân jurul el, se urc ă una peste alta, o mîngîie in trecerea ei cu lungile lor antene care conţin atîtea organe necunoscute înc ă, îi aduc miere, o conduc cu alai pîn ă la locu” inţa regală. Imediat, ordinea se restabileşte, munca reîncepe de la fagurii din centru ai cuibului şi pînă în colţurile cele mai îndepărtate unde se depune prisosul recoltei, culeg ătoarele ies în şiruri negre şi se întorc uneori în mai pu ţin de trei minute înc ărcate de nectar şi polen, hoţii şi paraziţii sunt goniţi sau uci şi, str ăzile sunt măturate şi stupul întreg r ăsună de acel cîntec fericit şi unic, de cîntecul intim al prezen ţei regale. XVIII Există mii de exemple ale acestei leg ături, al acestui devotament absolut al lucr ătoarelor, pentru conducătoarea lor. În toate nenorocirile micii republici, c ăderea stupului sau a fagurilor, nepriceperea sau brutalitatea omului, frigul, foametea, boala Chiar, dac ă poporul piere cu miile, matca r ămîne mai totdeauna neatins ă şi o regăsim sub cadavrele fiicelor ei credincioase. Căci toate o apăr ă, îi uşurează fuga, fac scut şi metereze din trupurile lor, îi păstrează hrana cea mai sănătoasă şi ultimele picături de miere. Cât ea este în viaţă, oricare ar fi nenorocirea, descurajarea nu pune st ă pînire pe cetatea „neprihănitelor băutoare de rouă”. Sf ărîmaţi-le fagurii de douăzeci de ori la rînd, lua ţi-le de douăzeci de ori copiii şi ouăle şi tot nu veţi izbuti să le clintiţi credinţa în viitor. Nimicite de boli sau de foame, r ămase aşa de puţine încât abia î şi mai pot ascunde matca de ochii du şmanului, ele vor primeni legile coloniei, vor stărui asupra celor mai grabnice, î şi vor împăr ţi din nou sarcinile dup ă nevoile momentului prin care trec şi vor relua munca imediat cu o pricepere, o r ă bdare, o îndârjire pe care n-o întâlneşti deseori în natur ă, cu toate c ă cea mai mare parte a vie ţuitoarelor sunt mai curajoase şi mai încrezătoare în viitor decît omul. Pentru a îndepărta descurajarea şi a le întreţine dragostea, nici nu e nevoie ca matca s ă fie de faţă, e deajuns oa ea s ă fi lăsat în ceasul mor ţii sau al plecării sale cea mai slab ă speran ţă de a avea urmaşi. „Am văzut, spune venerabilul LANGSTROTH, unul din p ărinţii apiculturii
moderne, o colonie oare nici nu avea atâtea albine pentru a putea acoperi un fagure de zece centimetri pătraţi şi f ăcea totuşi eforturi pentru a-şi creşte o matcă. Vreme de două să ptămîni încheiate nu şi-au pierdut nădejdea; la sfîr şit, cînd numărul lor ajunsese la jum ătate, matca s-a născut, dar aripile ei erau atît de slabe încât nu putea s ă zboare. Deşi era aşa de neputincioas ă, albinele n-au tratat-o cu mai pu ţin respect. După o să ptămînă nu mai r ămăseser ă decît o duzină de albine; în sfîr şit, după alte câteva zile, matca disp ăruse, lăsînd pe faguri câteva nenorocite nemîngîiate.” XIX Iată, printre altele, o împrejurare n ăscută din incercările nemaiauzite pe care interven ţia noastr ă recent ă şi tiranică le impune nefericitelor dar neclintitelor eroine şi unde surprinzi pe viu ultimul gest de dragoste filial ă şi de dăruire de sine. Ca orice iubitor de albine, am adus şi eu, în mai multe rânduri, mătci fecundate din Italia, c ăci rasa italiană este mai bună, mai
robustă, mai rodnică, mai activă şi mai blîndă decît a noastr ă. Ele sunt expediate în mici cutiuţe găurite. Se pune înăuntru ceva hrană şi matca este închisă în această cutie însoţită de un număr oarecare de lucr ătoare alese, pe cit e ou putin ţă, dintre cele mai bătrîne (vîrsta albinelor se cunoaşte destul de u şor după corpul lor delicat, slab, f ăr ă peri şi mai cu seamă după aripile lor tocite şi sfîşiate de muncă) pentru a o hr ăni, a o îngriji şi a o păzi în timpul călătoriei. Destul de des, lucr ătoarele mor înainte de a ajunge la destina ţie. Odată toate muriser ă de foame; dar, atunci, ca şi întotdeauna, matca era puternică şi neatinsă căci cea de pe urmă din albinele din suit ă se stinsese, pe semne, oferind st ă pînei lor, simbolul unei vieţi mai preţioase şi mai importante decît a ei, ultima picătur ă de miere ce o p ăstra în fundul guşii. XX
Omul, văzînd aceast ă dragoste aşa de neclintită, a ştiut să tragă foloase din minunatul simţ politic, din focul muncii, din statornicia, din mărinimia, din pasiunea viitorului care toate nasc şi se găsesc în albină. Numai datorită ei omul a reuşit, de cîţiva ani încoace, să îmblînzească puţin, şi f ăr ă ştirea lor, aceste r ăzboinice sălbatice, căci ele nu se supun nici unei puteri str ăine şi în robia lor inconştientă ele nu servesc decît propriile lor legi, robite fiind şi ele. Ţinînd în mînă regina, el ţine soarta şi sufletul întregului stup. După cum ştie să se poarte ou ea, el poate, de pildă, să provoace, să multiplice, să împiedice sau s ă restrîngă roirea, el uneşte sau desparte coloniile, el călăuzeşte emigrarea unor întregi regate. Nu este mai pu ţin adevărat că matca nu este în realitate decît un fel de simbol viu care, ca toate simbolurile, întrupeaz ă un principiu mai mare şi mai nevăzut de care stuparul trebuie s ă ţină seama, dacă nu vrea să aibă mai multe neajunsuri. De altfel, albinele nu se în şeală şi nu pierd din vedere, dincolo de matca lor văzută şi vremelnică, regina lor cea adev ărată, veşnică şi nevăzută, care este ideea lor fix ă. Că aceast ă idee este conştientă sau nu, aceasta nu are importan ţă decît dacă am dori numai s ă admir ăm mai mult albinele care o au sau natura care le-a dat-o. În orice parte s-ar afla aceast ă idee, în trupurile lor aşa de mici şi de plă pînde sau în marele corp pe care nu-l putem cunoaşte, ea este vrednică de toată atenţia noastr ă. Şi, fie spus, în treacăt, dacă noi nu ne-am teme să ne subordonăm admiraţia atîtor împrejur ări legate de loc sau de origine, n-am pierde aşa de des prilejul de a deschide ochii cu mirare şi nimic nu este mai folositor decît a-i deschide astfel. XXI
S-ar putea spune c ă toate acestea sunt ipoteze destul de îndr ăzneţe şi prea omeneşti, despre care albinele nu au, probabil, nici o idee, iar no ţiunea de viitor, de dragoste pentru rasa lor şi atîtea altele pe care le credem c ă le au nu sunt în realitate decît formele cu care se îmbrac ă în lumea lor nevoile vieţii, teama suferinţei şi a mor ţii sau ispita pl ăcerii. Ei bine, sunt de acord! Toate acestea, dac ă vreţi, nu sunt decît un fel de a vorbi şi de aceea nu le voi da o prea mare importanţă. Singurul lucru sigur din tot ceea ce ştiu este că în cutare sau în cutare împrejurare, albinele se poartă cu matca lor în cutare sau în cutare fel. Restul nu este decît o tain ă în jurul căreia nu poţi face decît presupuneri mai mult sau mai pu ţin plăcute, mai mult sau mai pu ţin ingenioase. Dar dacă am vorbi despre oameni cum vorbim despre albine, ceea ce ar fi foarte cuminte, am avea dreptul s ă spunem mult mai mult? Noi în şine ne supunem numai nevoilor, ispitei plăcerilor sau groazei suferinţei şi ceea ce numim inteligenţă are aceeaşi obîr şie şi aceeaşi menire cu ceea ce noi numim instinct la animale? Noi facem unele lucruri al c ăror rezultat credem că-l cunoaştem, ne supunem lor l ăudîndu-ne de a le fi înţeles cauzele mai bine decît o pot ele face; dar în afar ă de faptul că aceast ă presupunere nu se întemeiaz ă pe nimic hotărît, aceste fapte sunt mici şi rare, în comparaţie cu mulţimea enormă a celorlalte. Dar, toate la un loc, cele mai bine cunoscute şi cele mai necunoscute, cele mai mici ca şi cele mai
grandioase, cele mai apropiate şi cele mai depărtate, se săvîr şesc într-o noapte adîncă, în care, poate, suntem tot atît de orbi cum credem noi că sunt albinele. XXII
”Vom recunoaşte, spune undeva BUFFON, care poart ă albinelor o pică destul de ciudată, că luînd aceste zbur ătoare una câte una, au mai pu ţină minte decît cîinele, decît maimuţa şi decît Cea mai mare parte a animalelor; vom recunoa şte că sunt mai puţin supuse, mai puţin afectuoase, într-un cuvînt au mai puţine însuşiri omeneşti; aşa stînd lucrurile, trebuie să recunoaştem că tot ceea ce ni se pare la ele inteligenţă, nu vine decît din mul ţimea lor adunată la un loc; cu toate acestea, aceast ă mulţime nu presupune nici o inteligenţă pentru că ele nu se adună minate de o pasiune moral ă ci, din contr ă, se adună la un loc f ăr ă voia lor. Societatea lor nu este, prin urmare, decît o adunare de trupuri dictat ă de natur ă şi în afar ă de orice cunoaştere sau judecat ă. Albina mamă produce zece mii de in şi deodată şi în acelaşi loc; aceşti zece mii de inşi, chiar dacă ar fi de o mie de ori mai proşti decît bănuiesc, vor fi siliţi, pentru a-şi duce existenţa, să se înţeleagă între ei; puterile lor fiind egale, chiar dacă au început prin a-şi face r ău unul altuia, vor ajunge curînd s ă-şi facă din ce în ce mai pu ţin r ău, adică să se întrajutoreze; vor lăsa să se înţeleagă că se împacă bine şi servesc toţi aceluiaşi scop; cel care le-ar observa, le-ar atribui o inteligen ţă şi o minte ce le lipsesc; el va voi s ă le explice orice acţiune, fiecare mişcare va fi motivată de un scop şi de aici vor ieşi minuni sau exager ări f ăr ă număr; căci aceşti zece mii de inşi care s-au născut toţi odată, care au locuit împreună, care au crescut aproape în acela şi timp, nu pot să nu facă toţi acelaşi lucru şi, oricît de puţin simţămînt ar avea, nu pot s ă nu deprindă toţi aceleaşi obiceiuri, de a-şi rîndui viaţa la fel, de a se simţi bine laolaltă, de a se ocupa de locuin ţa lor, de a veni la ea după ce au plecat, etc. şi de aici ia naştere arhitectura, geometria, ordinea, prevederea, dragostea de patrie, republica într-un cuvînt, totul întemeindu-se, cum am văzut, pe admiraţia celui ce priveşte”. Iată un fel destul de diferit de a explica viaţa albinelor noastre. La prima vedere ea poate p ărea mai firească, dar în realitate, nu ne apare astfel, deoarece nu explică nimic? Trec peste greşelile evidente ale acestui fragment; dar faptul c ă-şi orînduiesc viaţa în aşa fed încât s ă nuşi facă nici cel mai mic r ău una alteia, în vîltorile vie ţii de toate zilele, nu presupune o oarecare înţelepciune? Aceasta ne va ap ărea cu atît mai izbitoare cu cit vom examina mai îndeaproape în ce fel ace şti „zece mii de indivizi” evit ă să-şi facă vreun r ău şi ajung în cele din urmă să se ajute. Şi oare aceasta nu este propria noastr ă istorie? Şi ce spune b ătrînul naturalist supărat, care să nu se potrivească aidoma tuturor societăţilor omeneşti? înţelepciunea noastr ă, virtuţile noastre, politica noastr ă, fructe aprige pe care nevoia imaginaţiei noastre le-a poleit, n-au alt scop decît de a folosi egoismul nostru şi de a îndruma, spre binele tuturor, activitatea vătămătoare, chiar prin natura ei, a fiec ăruia dintre noi. Şi apoi, încă odată, dacă accept ăm că albinele n-au nici una din ideile, nici una din sim ţirile pe are li le atribuim, ce rost mai are s ă ne mai mir ăm? Chiar dacă credem că ar fi nepotrivit să admir ăm albinele, ei bine, vom admira natura şi tot va veni o clipă cînd nu vom mai putea s ă nu dăm drumul admiraţiei noastre şi nici atunci nu vom fi pierdut nimic aşteptînd şi stînd la îndoială. XXIII
Oricum ar fi şi pentru a nu păr ăsi ipoteza noastr ă, care are cel pu ţin avantajul de a uni în mintea noastr ă unele fapte ce sunt v ădit legate şi în realitate, albinele ador ă regina nu atît pentru dînsa, cât pentru viitorul rasei lor pe care ea îl reprezintă. Albinele nu sunt deloc sentimentale şi, când o lucr ătoare se întoarce de la munc ă grav r ănită, aşa încât li se pare c ă nar mai fi bună de nimic, o arunc ă afar ă f ăr ă milă. Şi, cu toate acestea, n-am putea spune c ă sunt incapabile să-şi dovedească dragostea faţă de mama lor. Ele o recunosc imediat. B ătrînă
fiind, slă bită, nenorocită, gardienele n-ar permite niciodat ă unei regine necunoscute, oricît de tînăr ă, oricît de frumoasă şi de rodnică ar părea, să pătrundă în stup. Este adevărat că acesta este unul din principiile de c ă petenie ale poliţiei lor, de la care nu se abat decît în timpul unui cules bogat, de dragul vreunei lucr ătoare str ăine încărcată peste măsur ă cu hrană. Cînd regina a ajuns cu totul stearp ă, ele o înlocuiesc crescînd un anumit num ăr de prinţese. Dar ce fac cu vechea st ă pînă? Nu putem şti precis dar, nu odat ă, stuparii au găsit pe fagurii unui stup o regin ă de toată frumuseţea şi în floarea viratei şi în fund de tot, într-un colţ întunecat, vechea „st ă pînă”, cum este numit ă în Normandia, slă bită şi oloagă. Se pare că, în acest caz, albinele au avut grij ă să o ferească pînă la capăt de ura puternicei rivale care nu visează decît moartea ei, căci reginele între ele, nutresc o ur ă de nepotolit, care le face s ă se arunce una asupra alteia, de îndat ă ce se găsesc două sub acelaşi acoperiş. S-ar putea crede uşor că ele asigur ă celei mai bătrîne o retragere onorabilă şi liniştită pentru a-şi sfîr şi zilele într-un colţ liniştit al oraşului. Şi aici ne lovim de una din miile de taine ale regatului de cear ă şi avem ocazia s ă constatăm încă o dată că politica şi obiceiurile albinelor nu sunt limitate şi fatale şi că ele se supun unor îndemnuri mult mai complicate decît acelea pe care le credem c ă le cunoaştem. XXIV
Dar noi tulbur ăm în fiecare clipă legile naturii, care lor trebuie s ă li se par ă neclintite. Noi le punem în fiecare zi în situaţia în care ne-am g ăsi noi înşine dacă cineva ar suprima dintr-o dată în jurul nostru legile gravitaţiei, ale spaţiului, ale luminii sau ale mor ţii. Ce vor face ele dacă am introduce cu for ţa sau fraudulos o a doua regin ă în cetate? În stare s ălbatică, acest fapt, graţie santinelelor de la intrare, nu li s-a întâmplat de cînd se ştiu pe lume. Ele nu se ză păcesc deloc şi se pricep să împace două principii pe care le respectă ca pe nişte porunci divine. Primul este acela al unei singure mame şi el nu este păr ăsit niciodată în afar ă de cazul, cu desăvîr şire rar, al unei mătci sterpe. Al doilea este şi mai curios, dar, dac ă nu-l pot călca, cel puţin se servesc de el cum le place. Acest principiu confer ă un fel de inviolabilitate mătcii, oricare ar fi ea. Ar fi uşor albinelor să str ă pungă pe str ăină ou mii de ace înveninate; ea ar muri pe loc şi nu le-ar mai r ămîne decît să-i scoată cadavrul afar ă din stup. Dar, cu toate c ă acul lor e mereu preg ătit, cu toate că se servesc de el în fiecare moment pentru a se lupta între ele, pentru a ucide trîntorii, vr ă jmaşii sau paraziţii, ele nu înţeapă niciodată o regină după cum nici o regină nu înţeapă un om, un animal sau o albin ă obişnuită; şi arma ei regală, în loc să fie dreaptă ca a lucr ătoarelor este încovoiat ă ca un iatagan, nu o scoate din teac ă decît luptîndu-se cu o potrivnică de acelaşi rang, adică împotriva unei alte mătci. Albinele, după toate aparenţele, neîndr ăznind să-şi asume grozăvia omorului sîngeros al unei mătci, în toate împrejur ările în care ordinea şi prosperitatea republicii cer ca o matc ă să dispar ă, ele se silesc s ă dea acestei mor ţi înf ăţişarea unei mor ţi naturale; ele f ărâmiţează crima la inifinit astfel încât ea să par ă anonimă. Ele „ambalează” atunci matca str ăină, pentru a întrebuinţa o expresie tehnică a stuparilor, adică o împresoar ă din toate păr ţile, învăluind-o cu corpurile lor înlănţuite. Ele ridică astfel o închisoare vie, în care prinsa nu mai poate s ă se mişte. Ele stau astfel în jurul ei chiar douăzeci şi patru de ore, dac ă e nevoie, pîn ă ce moare de foame sau în ă buşită. Dacă matca legitimă se apropie în aceast ă clipă şi, simţind o rivală, pare că vrea s-o atace, zidurile vii ale temni ţei se deschid numaidecît înaintea ei. Albinele fac roat ă în jurul celor două vr ă jmaşe şi, f ăr ă se se amestece, stau atente la lupta lor curioas ă, căci numai o mamă poate să scoată sabia împotriva altei mame, numai aceea care poartă în măruntaiele ei aproape un milion de vieţi, pare a avea dreptul de a secera, cu o singur ă lovitur ă, un milion de mor ţi. Dar, dacă încleştarea se prelungeşte f ăr ă rezultat şi cele două iatagane se lovesc de scuturile puternice ale chitinei, matca ce ar voi să fugă, fie că este cea legitimă, fie că este cea str ăină,
este oprită şi prinsă numaidecît în închisoarea tremur ătoare, pînă cînd dă semne că ar voi să reia lupta. Trebuie să mai adăugăm că, în numeroasele experienţe ce s-au f ăcut în aceast ă privinţă, s-a putut vedea, mai totdeauna, c ă regina domnitoare iese victorioasă, fie că, simţindu-se acasă, printre ai săi, are mai multă îndr ăzneal ă şi pasiune decît cealalt ă, fie că albinele, dacă sunt nepărtinitoare la începutul luptei, nu sunt tot a şa în felul în care ele ştiu să închidă pe cele două rivale, căci mama lor nu pare suferind ă cînd scapă din această închisoare, pe cînd cea str ăină iese mai totdeauna jumulit ă şi moleşită. XXV
O experienţă uşor de f ăcut ne arată, cum nu se poate mai bine, c ă albinele îşi recunosc matca şi au pentru ea o adev ărată dragoste. Luaţi-le matca şi veţi vedea îndată producîndu-se toate fenomenele de spaimă şi de îngrijorare pe care le-am descris într-un capitol precedent. Da ţile-o înapoi după câteva ore şi toate fiicele ei vor alerga înainte aducîndu-i miere. Unele îi vor str ă jui drumul, altele, cu capul plecat şi cu abdomenul în aer, se vor a şeza în faţa ei în semicercuri, unde, nemi şcate, vor cinta un imn de reg ăsire şi care, s-ar putea spune, c ă în obiceiurile lor regale e semnul respectului celui mai înalt şi al fericirii supreme. Dar nu nădă jduiţi că le puteţi înşela înlocuind matca adev ărată cu una str ăină. De abia ar face cîţiva paşi şi lucr ătoarele nemulţumite s-ar nă pusti din toate păr ţile. Ea ar fi prinsă pe loc, împresurată şi ţinută în grozava temniţă gălăgioasă ale cărei ziduri nemiloase se vor schimba pe rînd, dacă putem spune astfel, pîn ă la moartea ei c ăci, în acest caz deosebit, nu se întâmpl ă mai niciodată să scape vie. De aceea, una din marile greut ăţi în creşterea albinelor este introducerea şi schimbarea mătcilor. E curios să vezi cîtă diplomaţie, cîtă şiretenie trebuie să întrebuinţeze omul pentru aşi atinge scopul şi să înşele aceste mici insecte a şa de perspicace, dar întotdeauna a şa de încrezătoare, care primesc, cu un curaj care te mi şcă toate întîmplările cele mai neaşteptate şi nu văd, în aparenţă, decît un capriciu nou, dar de neînl ăturat, al naturii. Intr-un cuvînt, omul, folosindu-se de aceast ă diplomaţie şi de ză păceala plină de deznădejde ce le cuprinde, î şi atinge scopul tot datorită minunatului simţ practic al albinelor, graţie comorii nesecate a legilor şi uimitoarelor obiceiuri ale stupului, al dragostei lor de ordine, de pace şi de folos obştesc, al credinţei lor nestr ămutate în viitor, a caracterului lor a şa de dibaci şi de hotărît, al uitării de sine şi, mai cu seamă, mulţumită rîvnei lor neclintite şi neobosite în îndeplinirea datoriei lor. Dar amănuntele acestor mijloace se g ăsesc în tratatele de apicultur ă şi noi n-am face decît să depăşim subiectul propus (de obicei se introduce matca str ăină într-o colivie mică cu gratii de fier şi se aşează între doi faguri. Colivia are o portiţă de cear ă pe care o mănîncă lucr ătoarele după ce le-a trecut sup ărarea eliberînd prizoniera pe care o întîmpină adesea cu bunăvoinţă. Dl. S. SIMMINS, director al marii stupine din Rottingdean, a găsit de ourînd un mod nou de a introduce matca, destul de simplu, care reu şeşte aproape totdeauna şi care se r ăspîndeşte tot mai mult printre stuparii ce-şi iubesc meseria. De obicei, dificultatea de a introduce o matc ă nouă este comportamentul ei. Ea se agit ă, fuge, se ascunde, se poart ă oa o str ăină şi dă de bănuit lucr ătoarelor, atitudine care nu întîrzie s-o dea de gol. Dl. SIMMINS o izolează mai întîi şi o ţine nemîncată timp de o jumătate de or ă. El ridică mai apoi un colţ al acoperişului de dinăuntru al stupului orfan şi aşează noua matcă pe vîrful unuia din faguri. Desnădă jduită de izolarea ei de mai înainte, ea se simte acum fericit ă între albine şi, flămîndă cum e, primeşte cu lăcomie hrana ce i se d ă. Lucr ătoarele înşelate de purtarea ei lini ştită, nu cercetează mai serios, îşi închipuie că le-a revenit vechea regin ă şi o priiimesc cu bucurie. Din aceast ă experienţă rezultă, după cât se pare, contrar ideii lui HUBER şi a celorlalţi observatori, că albinele nu pot să-şi recunoască matca. Oricum ar fi, aceste dou ă explicaţii la fel de plauzibile - cu toate c ă adevărul se găseşte într-o a treia pe care n-o cunoaştem încă - ne arată încă o dată cât de complexă şi de necunoscut ă este firea albinei. Şi de aici, ca din toate
întâmplările vieţii, nu am putea trage decît înv ăţăminte şi anume că, aşteptînd mai mult decît azi vom fi întotdeauna curio şi să aflăm cât mai mult). XXVI
Cât despre iubirea personal ă de care vorbeam şi pentru a termina cu ea, dac ă e cu putinţă ca ea să existe în realitate, este iar ăşi neîndoios că memoria ei este scurtă. Dacă am vrea să readucem în stupul ei o matc ă oare a lipsit cîteva zile, fiicele ei necă jite o vor primi astfel încât va trebuie s ă o smulgem din închisoarea de moarte cu care ele pedepsesc m ătcile str ăine. Intre timp ele au avut r ăgazul să schimbe în botei vreo zece celule de lucr ătoare astfel încât viitorul neamului nu mai este în primejdie. Iubirea lor creşte sau se mic şorează după cum matca întruchipează acest viitor. Deseori, cînd o matc ă fecioar ă împlineşte sărbătoarea primejdioasă a „zborului nupţial”, putem vedea c ă supusele ei sunt a şa de îngrijorate să nu o piardă încât o însoţesc toate în aceast ă tragică şi îndepărtată căutare a dragostei, despre care voi vorbi îndată. Acest lucru nu se întîmpl ă dacă am avut grijă să le dăm o bucată de fagure cuprinzînd celulele de puiet tînăr din care sper ă să creasc ă o nouă matcă. Ataşamentul lor pentru matcă poate să se transforme în ur ă şi îndârjire dacă ea nu îndepline şte toate datoriile faţă de divinitatea nevăzută pe care am putea-o numi societatea viitoare şi la care ele ţin mai mult decît noi. S-a întâmplat, bun ăoar ă, că stuparii au împiedicat, din diferite motive, pe regină a urma roiul, oprind-o în stup cu ajutorul unei plase printre ochiurile căreia sprintenele şi subţirile lucr ătoare treceau nestînjenite dar prin care, s ărmana roabă a iubirii, mult mai mare şi mai greoaie decît fetele ei, nu se putea strecura. La prima ie şire, albinele văzînd că ea nu era în grup, reveneau în stup, bombănind şi îmbrâncind cu r ăutate pe nefericita prizonier ă pe care, desigur, o învinuiau de lene sau prostie. La a doua ie şire, reaua ei voinţă părînd evidentă, mînia lor creşterea şi tulbur ările deveneau mai îngrijor ătoare. În sfîr şit, la a treia ieşire, considerînd-o ou totul necredincioasă soartei şi viitorului naţiunii, o condamnau aproape totdeauna şi o executau în închisoarea regală. XXVII După cum vedem, totul este subordonat acestui viitor cu prevedere, o bun ă înţelegere, o hotărîre, o inteligenţă în interpretarea împrejur ărilor care te uimeşte cînd ţii seama de neprevăzutul şi supranaturalul pe care îl aduce amestecul nostru în via ţa lor. S-ar putea crede că în ultimul exemplu ele în ţeleg destul de greşit neputinţa reginei de a le urma. Am fi noi oare mult mai pătrunzători dacă o inteligenţă de o putere deosebit ă şi ajutată de un corp tot atît de uriaş, încât mişcările lui ar fi tot aşa de neînţelese ca acelea ale unui fenomen natural, s-ar distra întinzîndu-ne curse de acela şi soi? Nu ne-am trudit câteva mii de ani s ă năsoocim o explicaţie mulţumitoare pentru măreţia fulgerului? Orice inteligenţă începe să lâncezeasc ă cînd o scoţi din sfera ei care este mereu mic ă şi cînd o pui faţă în faţă cu nişte evenimente pe care nu le-a pus niciodat ă în mişcare. De altfel, nu se poate şti dacă, tot repetînd experienţa, albinele nu vor ajunge s ă înţeleagă cursa şi o ocolească. Ele au înţeles deja mai multe experienţe de acest fel şi au ştiut să profite de ele cu inteligenţă. Experienţa cu „ramele mobile” sau cu „sec ţiunile”, de exemplu, unde sunt obligate s ă depună mierea de rezervă în mici cutioare simetric îngr ămădite sau experienţa şi mai extraordinar ă f ăcută cu „fagurii artificiali” unde celulele nu sunt decît desenate printr-un slab contur de cear ă al căror folos îl simt imediat, continuînd să clădească celule desăvîr şite, scutind muncă şi timp, sunt dovezi gr ăitoare în acest sens. Nu descoper ă ele oare, în toate împrejur ările care nu se înf ăţişează sub forma unei curse întinse de c ătre un zeu şiret şi r ăutăcios, cel mai bun şi singurul gînd al omului? Pentru a aminti una din aceste împrejur ări fireşti, dar cu totul neobi şnuite, cînd un vierme sau un şoarece se strecoar ă în stup şi, după ce-l omoar ă, ce vor face cu cadavrul care
nu va întîrzia să strice aerul? Dacă nu reuşesc să-l dea afar ă sau să-l facă bucăţele, îl închid cu meşteşug într-un adevărat coşciug de cear ă şi propolis, coşciug în care nu intr ă pic de aer şi care se ridică asemenea unei cl ădiri ciudate printre celelalte edificii ale cet ăţii. Am întîlnit anul trecut într-unui din stupii mei, trei morminte de acest fel gr ămădite la un loc şi despăr ţite, ca şi celulele fagurilor, prin nişte pereţi comuni pentru a economisi cât mai mult ă cear ă. Prevăzătoarele lucr ătoare le clădiser ă peste r ămăşiţele a trei melci mititei pe care un copil îi băgase în stup. De obicei, cînd este vorba de melci, se mul ţumesc să astupe cu cear ă orificiul cochiliei. Dar în cazul de fa ţă, coaja căsuţei fiind găurită pe alocuri, au găsit de cuviinţă că este mai bine s ă acopere toată căsuţa; şi, pentru a nu stînjeni intrarea, ele au construit în aceast ă masă greoaie un oarecare număr de galerii potrivite exact, nu dup ă trupul lor ci după trupul trîntorilor care sunt aproape de dou ă ori mai mari decît ele. Faptul acesta şi cel ce va urma nu ne face s ă credem că într-o zi vor ajunge s ă înţeleagă de ce matca nu le poate urma str ă bătînd plasa? Ele au un sim ţ foarte sigur al propor ţiilor şi al spaţiului necesar unui corp pentru a se mişca. În locurile în care bîntuie hidosul cap-de mort, Acherontia atropos, ele clădesc la intrarea stupilor coloane de cear ă printre care hoţul de noapte nu-şi poate strecura uriaşul pîntec. XXVIII Dar să punem punct acestei discu ţii căci, dacă aş cita toate exemplele nu ştiu unde am putea ajunge. Pentru a rezuma în dou ă cuvinte care este rolul şi situaţia mătcii s-ar putea spune c ă ea este inima-selavă a cetăţii a cărei inteligenţă o înconjoar ă. Ea este singura st ă pînă, dar, în acelaşi timp, o servitoare regească, păstr ătoarea captivă şi întruparea r ăspunzătoare a iubirii. Poporul ei o sluje şte şi i se închină, f ăr ă să uite că nu se închină persoanei sale ci misiunii pe care ea o îndepline şte şi soartei pe care o întrupeaz ă. Cu greu am putea g ăsi o republică omenească al cărui plan să îmbr ăţişeze aşa de multe din dorin ţele planetei noastre; o democraţie în care independenţa să fie în acelaşi timp mai desăvâr şită şi mai perfectă şi supunerea mai complet ă şi mai bine gîndită. Nu vom g ăsi nici o cetate în care sacrificiile să fie mai aspre şi mai absolute. S ă nu vă închipuiţi că admir aceste jertfe, pe cât admir rezultatele lor. Ar fi de dorit ca aceste rezultate să fie obţinute cu mai puţine jertfe, cu mai puţine renunţări. Dar principiul o dată acceptat - şi poate că el este necesar în organizarea ascunsă a globului nostru - organizarea lui e minunat ă. Oricare ar fi adevărul omenesc asupra acestui lucru, în stup via ţa nu este privit ă ca un şir de ore mai mult sau mai puţin plăcute, din care e bine s ă nu umbrim şi să nu îngreunăm decît momentele necesare între ţinerii ei, ci ca o mare datorie comună riguros împăr ţită, îndreptată către un viitor greu de atins, care de la începutul existenţei lor şi pînă astăzi nu face decît s ă se depărteze. Pentru aceasta, fiecare se lipseşte de mai bine de o jum ătate din drepturi şi fericire. Regina îşi ia r ămas bun de la lumina zilei, de la dulceaţa florilor şi de la libertate; lucr ătoarele nu se mai gîndesc la dragoste, î şi scurtează viaţa cu patru-cinci ani şi renunţă la bucuria de a fi mame. Regina î şi vede creierul redus la nimic în folosul organelor de reproducere, iar lucr ătoarele îşi văd aceleaşi organe atrofiindu-se în folosul inteligenţei lor. Nu ar fi drept să susţinem că voinţa ar fi str ăină de aceste renunţări. Este adevărat că lucr ătoarea nu-şi poate schimba propria soartă dar, ea dispune de aceea a tuturor nimfelor care o înconjoar ă şi care sunt fiicele sale indirecte. Am văzut că fiecare larvă de lucr ătoare, dacă este hr ănită şi îngrijită în chip regesc, poate ajunge matcă; şi tot la fel, fiecare larvă regală, dacă i se schimbă hrana şi i se micşorează locuinţa, sar transforma în lucr ătoare. Aceste uimitoare hot ărîri au loc în fiecare zi la umbra aurită a stupului. Ele nu se produc la întîmplare. O în ţelepciune a cărei dreaptă judecată şi a cărei pătrundere numai omul ar putea-o pune la îndoial ă, o înţelepciune mereu trează le face şi le desface, ţinînd socoteală de tot ce se întâmpl ă înăuntrul şi în afara cetăţii. Dacă nişte flori neprevăzute se deschid deodat ă pline de bogăţie, dacă luncile sau malurile rîului str ălucesc de
noi comori, dacă matca a îmbătrînit sau e mai puţin rodnică, dacă poporul se înmulţeşte şi se simte strîmtorat, veţi vedea înălţîndu-se botci. Aceleaşi botci vor fi distruse, dacă recolta e slabă sau dacă stupul e mărit. Adesea, ele vor fi păstrate atîta timp cât tînăra matcă nu şi-a săvîr şit sau nu a reuşit zborul nupţial pentru a fi distruse îndat ă ce ea ar reveni în stup tr ăgînd după sine semnul neîndoielnic al împerecherii. Unde este aceast ă înţelepciune care apas ă astfel prezentul şi viitorul şi din care ceea ce noi nu vedem înc ă e mult mai de preţ decît ceea ce vedem? Unde s ălăşluieşte această prevedere necunoscut ă care alege şi renunţă, care înalţă şi micşorează, care, din atîtea lucr ătoare, poate să facă atîtea regine şi care, din atîtea mame, face un popor de fecioare? Am spus mai sus c ă ea se află în „spiritul stupului”; dar unde s ă căutăm acest „spirit al stupului” dac ă nu în ansamblul lucr ătoarelor? Pentru a ne convinge, poate, că acolo trebuie căutat, ar fi bine să observăm cu multă luare aminte obiceiurile republicii regale. Ar fi de-ajuns, a şa cum au f ăcut-o DUJARDIN, BRANDT, GIRARD, VOGEL şi alţi savanţi entomologi, să aşezăm sub microscop, al ături de ţeasta cam goal ă a reginei şi de capul măreţ al trântorilor cei cu douăzeci şi şase de mii de ochi, micul cap s ăr ăcuţ şi plin de griji al fecioarei lucr ătoare. Am putea vedea c ă în acest că pşor se împletesc circumvoluţiunile creierului celui mai bogat şi mai iscusit din tot stupul. El este chiar cel mai frumos, cel mai complicat, cel mai delicat, cel mai perfect, într-o altă ordine şi cu o orînduială diferită, vine în ordine fireasc ă după cel al omului (creierul albinei, dup ă calculele lui Dujardin, formează a 174-a parte din toat ă greutatea insectei iar cel al furnicii a 206-a parte. În schimb, corpii peduncula ţi, care par s ă se dezvolte în propor ţie cu victoria ce inteligen ţa o dobîndeşte asupra instinctului, sunt mai pu ţin importanţi la albină decît la furnică. Compensînd una cu alta, s-ar putea conchide, p ăstrînd totuşi terenul ipotezei şi ţinînd 6eama de greutatea problemei, c ă valoarea intelectuală a albinei este aproape aceea şi cu aceea a furnicii). Şi aici, ca peste tot în lumea pe care o cunoa ştem, acolo unde se afl ă creierul, se găseşte autoritatea, for ţa cea adevărată, înţelepciunea şi victoria. Şi aici este un atom aproape nevăzut al acestei substan ţe misterioase care robeşte şi organizează materia şi care ştie să-şi f ăurească un mic colţ triumf ător şi statornic in mijlocul puterilor uriaşe şi nemişcate ale neantului şi mor ţii. XXIX Să ne întoarcem la stupul nostru care roie şte şi care nu a aşteptat sfîr şitul acestor gînduri pentru a da semnalul de plecare. În clipa în care semnalul a fost dat, s-ar zice c ă toate por ţile oraşului se deschid simultan în urma unei îmbulziri nebune şi neaşteptate. Mulţimea neagr ă evadează sau, mai bine zis, ţîşneşte, după numărul deschiderilor în două, trei sau patru jeturi deodată, fr ământate, zgomotoase şi neîncetate care erup şi se r ăspîndesc în văzduh într-o reţea sonor ă împletită de o sută de mii de aripi str ăvezii şi exasperate. Timp de cîteva minute, reţeaua aceasta plute şte deasupra stupului, ca un murmur ameţitor de mătăsuri diafane pe care mii şi mii de degete electrizate ar sfî şia-o şi ar ţese-o iar f ăr ă încetare. Acest norişor pluteşte, ezită, tremur ă ca un văl de dansatoare, pe care mîini nev ăzute îl leagănă uşor între cer şi pămînt strîngîndu-l şi desf ăşurîndu-l, înălţîndu-l uşor de lîngă flori pînă în azurul cerului, în aşteptarea unei sosiri sau al unei plec ări măreţe. În sfîr şit, una din poalele mantiei coboar ă, cealaltă se ridică, cele patru col ţuri pline de soare ale acestei pelerine de zumzet se unesc şi,
întocmai ca un covor fermecat din basmele cu zîne trece dincolo de orizont, mantia se îndreaptă compact ă şi strînsă, pentru a acoperi prezenţa sfîntă a viitorului, spre tei, p ăr sau salcie unde matca se a şezase cîteva clipe mai înainte ca un cui de aur. Aici, în jurul acestui cui, se agaţă, una după alta, acele note muzicale înf ăşurînd în jurul lui pînza de mărgăritare str ălucind de lumina zilei. Mai apoi, lini ştea cuprinde din nou văzduhul. Această fr ămîntare gălăgioasă şi acest văl periculos ce p ărea urzit cu numeroase ameninţări şi mînii, această grindină asurzitoare de aur care, plutind prin aer, c ădea gălăgioasă pe toate lucrurile
dimprejur, se transformă, pe nevăzute, într-un ciorchine mare, blînd şi liniştit, ce se leagănă de o creangă, format din mii şi mii de mici boabe vii, dar nemişcate, care aşteaptă reîntoarcerea cercetaşelor plecate în căutarea unui adă post. XXX
Este primul pas ce-l face roiul care a fost numit „roiul primar” în fruntea c ăruia se află mereu bătrîna regină. El se aşează, de obicei, pe capacul sau pe arbustul cel mai apropiat de stup, căci regina, plină de ouă şi oare n-a văzut lumina zilei de la zborul de nunt ă sau de la roirea din anul precedent, ezit ă să se avînte în v ăzduh şi pare că a uitat menirea aripilor. Apicultorul aşteaptă ca ghemul s ă se strîngă bine. Apoi, cu p ălăria de paie pe cap (c ăci albina cea mai blîndă înţeapă atunci cînd se r ătăceşte prin păr, crezînd că a căzut într-o capcană), dar f ăr ă mască şi f ăr văl, şi, dacă este îndemînatec, dup ă ce şi-a udat cu apă rece mîinile pînă la coate, culege roiul scuturînd cu putere craca deasupra unui stup cu gura în sus. Ghemul cade greoi în stup ca o fruct ă coaptă. Cînd craca este prea puternic ă, el ia poporul zgomotos cu un polonic şi îl împr ăştie pe unde-i place, cum ar sem ăna grîu. Nu trebuie să se teamă de albinele ce bîzîie în jurul său şi care îi acoper ă cu zecile mîinile şi faţa. El ascultă cîntecul lor de bucurie care nu seamănă cu acela al mîniei. Nu trebuie s ă-şi facă griji, de asemenea, dac ă roiul se împarte, se irită, se împr ăştie sau îi scapă. Am mai spus-o: în aceast ă zi, misterioasele lucr ătoare sunt stă pînite de un spirit de sărbătoare şi de încredere pe care nimic nu-l zdruncină. Ele s-au despăr ţit de bunurile ce aveau datoria s ă le apere şi nu-şi mai recunosc vr ă jmaşii. Ele sunt inofensive pentru c ă sunt fericite şi sunt fericite f ăr ă să se ştie de ce: împlinesc o lege. Nu este fiin ţă care să nu aibă momente de fericire deplină, pe care natura i le hăr ăzeşte pentru ca să-şi atingă ţelurile. Să nu ne mir ăm că albinele sunt înşelate; şi noi, de sute de ani de cînd le privim, cu un creier mai perfect decît al lor, suntem înşelaţi şi nu ştim încă dacă albina e binevoitoare, nep ăsătoare sau josnic de crud ă. Roiul se va fixa acolo unde a căzut regina şi, chiar dacă a căzut singur ă în stup, îndată ce albinele o descoper ă, îşi vor îndrepta paşii către ea, pornind în nesfîr şite şiruri negre; şi, pe cînd cea mai mare parte vor pătrunde în grabă în noua casă, o altă mulţime, oprindu-se o clipă în pragul por ţilor necunoscute, va forma cercuri pline de bucurie cu care ele î şi sărbătoresc momentele de bucurie. Ele „fac adunarea” după cum spun s ătenii noştri. Pe loc, ad ă postul neaşteptat este luat în primire şi cercetat în cele mai îndep ărtate unghere; locul lui în prisac ă, forma, culoarea sunt recunoscute şi înscrise în mii de mici memorii prevăzătoare şi credicioase. Lucrurile dimprejur sunt memorate cu grijă, noua cetate exist ă în închipuirea lor îndr ăzneaţă, locul ei este însemnat în inima şi în sufletul tuturor locuitorilor; între zidurile ei începe să r ăsune cîntecul de iubire al prezen ţei regale şi munca îşi reia cursul. XXXI Dacă omul nu-l prinde, povestea roiului nu se termin ă aici. El r ămîne atîrnat de cracă pînă la întoarcerea lucr ătoarelor care fac serviciul de cercetăşie şi care, din primele clipe ale roitului, s-au r ăspândit în cele patru vînturi în c ăutarea unui adă post. Acestea se întorc una dup ă alta şi dau socoteală de misiunea lor şi, deoarece nu ne este cu putin ţă să pătrundem în gândurile albinelor, trebuie să tilmăcim omeneşte priveliştea ce se înf ăţişează sub ochii noştri. Pe semne că fiecare este ascultată cu luare aminte. Una poate c ă laudă o scorbur ă de copac, alta laud ă o spărtur ă de zid păr ăsit, o a treia le îmbie cu foloasele unei peşteri sau alte unei gropi p ăr ăsite. Se întîmplă deseori că adunarea st ă la îndoială şi cumpăneşte pînă a doua zi dimineaţa. În cele din urmă, alegerea se face şi înţelegerea este unanimă. La un moment dat, tot ciorchinele se agită, furnică, se desprinde, se împr ăştie şi, dintr-un singur zbor, puternic şi hotărît, care de data aceasta nu mai cunoa şte nici o opreli şte, pâlcul zgomotos porne şte în linie dreaptă peste
garduri, ogoare, cîmpii cu in, c ă piţe de fin, mori, bălţi, sate şi fluvii, către o ţintă precisă şi totdeauna foarte depărtată. Destul de rar omul le mai poate urmări în această a doua plecare. Ele revin în sînul naturii-mamă şi le pierdem urma pentru totdeauna. 3.Intemeierea cetatii
I
Să vedem acum ce face în stup roiul pe care stuparul nostru 1-a scuturat mai înainte. Şi, mai întîi, să ne reamintim jertfa pe care au f ăcut-o cele cincizeci de mii de fecioare, care, dup ă cum spune Ronsard: Portent un gentil coeur dedan un petit corps (Poart ă o inimă gingaşă în trup atât de firav) şi să admir ăm curajul care le trebuie pentru a reîncepe via ţa în singur ătatea unde au poposit. Ele au uitat cetatea bogat ă şi măreaţă unde s-au n ăscut, unde viaţa era f ăr ă de griji şi atît de bine orînduită, unde parfumul tuturor florilor ce aminteau soarele binef ăcător le îngăduia să înfrunte f ăr ă grijă ameninţările iernii viforoase. Ele au p ăr ăsit, adormite în leagăn, mii şi mii de fiice pe care nu le vor mai revedea niciodat ă. În afar ă de uriaşa comoar ă de cear ă, de propolis şi de polen, strînsă cu atîta trudă, au păr ăsit mai mult de 60 kg de miere, adică de douăsprezece ori greutatea poporului întreg, aproape de şase sute de mii de ori greutatea fiecărei albine, ceea ce ar însemna pentru om patruzeci şi două de mii de tone de merinde, o întreagă flotilă de vase mari încărcate cu alimentele cele mai scumpe şi cele mai bune pe care le cunoaştem, căci mierea este pentru albine un fel de via ţă curgătoare, un fel de chil ce se asimilează imediat şi în întregime. Aici, în noua cas ă, nu este nimic, nici un strop de miere, nici o bucat ă de cear ă, nici un fir călăuzitor, nici un punct de sprijin. Intîlne şti numai goliciunea plină de tristeţe a unui monument uriaş ce nu are decît acoperi ş şi ziduri. Pereţii, rotunzi şi lustruiţi, nu închid decît întunericul iar, sus, bolta înfricoşătoare este aruncată peste abis. Dar albina nu are p ăreri de r ău zadarnice; în orice caz, ea nu se opre şte. Avîntul ei, departe de a fi abătut printr-o încercare ce ar întrece ou mult orice alt ă fire, e mai mare ca oricînd. De-abia stupul este întors şi aşezat la noul s ău loc, de-abia învălmăşeala mulţimii gălăgioase începe s ă se potoleasc ă şi îndată poţi vedea, pe nea şteptate, că ele se despart foarte precis. Cea mai mare parte a albinelor, ca o armată ce ar asculta de un ordin precis, încep s ă se urce, în şiruri compacte, pe zidurile drepte ale cl ădirii. Ajunse la boltă, cele dintîi se aga ţă de ea cu unghiile picioarelor din faţă, cele care vin mai apoi se aga ţă de primele şi aşa mai departe, pînă ce s-au format punţi ce servesc mulţimii ce nu conteneşte să urce. încetul cu încetul, aceste şiruri înmulţinduse, întărindu-se şi înlănţuindu-se la nesfîr şit, devin nişte ghirlande, care sub urcu şul neîncetat al celorlalte, se transformă, la rîndul lor într-o perdea deasă şi triunghiular ă sau, mai degrab ă, într-un fel de con compact şi întors, al cărui vîrf se prinde de cupol ă, iar corpul se las ă în jos pier-zîndu-se pînă la jumătatea sau la dou ă treimi din înălţimea stupului. Atunci, de îndat ă ce ultima albină, ce se simte chemat ă de un glas misterios s ă facă parte din acest grup, ajunge la perdeaua suspendată în întuneric, urcuşul se opreşte, orice mişcare se potole şte sub cupolă, şi timp de mai multe ore, toată aceast ă curioasă suflare aşteaptă, într-o linişte religioasă şi într-o nemişcare ce ar părea înfricoşătoare, sosirea misterioasă a cerii. În acest timp, f ăr ă să se îngrijească de ţesutul minunatei perdele din cutele c ăreia va apărea un dar fermecat, restul albinelor, adică toate acelea care au r ămas la temelia stupului, nu se simt deloc îmbiate de a se uni cu celelalte, cerceteaz ă ou luare aminte noua cl ădire şi încep lucr ările necesare. Podeaua este m ăturată cu grijă. Frunzele veştede, urmele de tot felul, firicelele de nisip sunt duse departe rînd pe rînd, c ăci cur ăţenia albinelor merge pîn ă la manie. Chiar în toiul iernii, cînd crapă pietrele de frig, şi nu pot ieşi din stup pentru a face „zborul de cur ăţire”, după cum
spun stuparii, ele prefer ă să piar ă cu sutele, victime ale bolilor, decît s ă-şi murdărească cât de cât stupul. Numai trîntorii sunt cu totul nepăsători şi murdăresc f ăr ă ruşine fagurii pe care se aşează, lăsînd pe bietele lucr ătoare să cureţe f ăr ă încetare în urma lor. După ce au f ăcut cur ăţenie, albinele din acela şi grup, care nu se amestec ă cu gr ămada ce stă atîrnată într-un fel de extaz, se apuc ă să ohituiască cu multă grijă de jur împrejur temelia stupului. După ce toate cr ă păturile sunt cercetate, umplute şi acoperite cu propolis se începe de sus în jos şi lustruirea pereţilor. Paza de la intrare este reînfiin ţată şi, peste puţin timp, un oarecare număr de lucr ătoare pleacă pe cîmp şi se reîntorc încărcate cu nectar şi polen. II
Înainte de a ridica pu ţin cutele perdelei misterioase, la ad ă postul căreia se pune temelia adevăratei locuinţe, să încercăm a ne da seama de priceperea de care trebuie s ă dea dovadă acest mic popor de emigrante, de exactitatea privirii, de socotelile şi de munca necesar ă pentru a-şi dura adă postul, pentru a desena cu inteligen ţă în acest pustiu locul edificiilor ce trebuie ridicate cu cât mai mult ă economie şi repeziciune, căci matca, nevoit ă să ouă, a şi început să-şi depună pe jos ouăle. În afar ă de aceasta, în acest labirint de cl ădiri diferite, încă imaginare şi care vor trebui să fie ridicate într-un chip necunoscut pînă atunci, ele nu vor trebui să uite legile aerisirii, ale tr ăiniciei, să verifice mereu rezstenţa cerii, să fie cu luare aminte la felul merindelor ce le vor depozita şi la uşurinţa de a ajunge la ele, s ă nu uite de obiceiurile mătcii, de locul ei dinainte stabilit, deoarece ea este organic cea mai important ă, să prevadă locul magaziilor, al caselor, al str ăzilor şi al locurilor de trecere şi atîtea alte lucruri care ne-ar fi greu de povestit. Dar forma stupilor cu care omul îmbie albinele variază la infinit, începând cu copacul scorburos sau cu oala de lut ars, ce se mai întrebuin ţează şi azi în Africa şi Asia, trecînd prin vechea coşniţă de paie pe oare o z ărim în mijlocul unui lan de floarea-soarelui, de brumărele sau de nalbe, sub ferestre sau în gr ădinile de zarzavat şi pînă la adevăratele uzine ale apiculturii mobile de astăzi unde se adun ă uneori mai mult de o sut ă cincizeci de kilograme de miere în trei sau patru etaje de faguri suprapuşi şi înconjuraţi fiecare de o ram ă ce ne dă posibilitatea să-i ridicăm, să-i mişcăm după voie, să extragem mierea cu ajutorul centrifugii şi după aceea să-i aşezăm la loc aşa cum facem, în bibliotecă, cu o carte pe care am citit-o. Capriciul sau ingeniozitatea omului ad ă posteşte într-o bună zi roiul acesta docil într-una din aceste locuinţe curioase. Şi iată mica gîză obligată să se descurce, să se orienteze, să-şi schimbe planurile pe care for ţa lucrurilor o f ăcuse să le creadă veşnice şi nestr ămutate, să-şi hotărască în această casă necunoscut ă poziţia hambarelor de iarnă care nu se pot întinde dincolo de ţinuturile micului popor in faşă; tot ea este aceea care va socoti locul unde se vor aduna fagurii de puiet, care n-au voie s ă fie nici prea sus nici prea jos, nici prea departe, nici prea aproape de intrare, căci altfel ar fi pierduţi. Ea iese, de exemplu, din trunchiul unui copac pr ă buşit care nu forma decît o lungă galerie orizontală strimtă şi turtită pe alocuri şi, iat-o, dintr-o dată, într-o clădire înaltă cât un turn şi al cărei acoperiş se pierde în neguri. Pentru a înţelege şi mai bine mirarea ce trebuie s-o cuprindă, ea se obi şnuise de sute de ani s ă tr ăiască sub bolta buduroaielor de paie din satele noastre şi acum se vede g ăzduită într-un fel de dulap mare sau ladă spaţioasă, de trei sau patru ori mai mare decît locuinţa ei de ba ştină, în mijlocul unei învălmăşeli de rame atîrnînd unele deasupra altora aici paralele, aici perpendiculare pe intrare, ce formează o reţea de schele care îi încurc ă toată casa. III
Cu toate acestea, nu s-a întîmplat niciodat ă ca un roi să fi refuzat să lucreze, să se fi descurajat sau ză păcit de ciudăţenia lucrurilor din jur, în afar ă de cazul în care locuin ţa ce i se ofer ă
miroase urît şi este, într-adevăr, de nelocuit. Chiar şi în acest caz nu putem vorbi de descurajare, de z ă păceală şi nici una nu- şi uită datoria. El păr ăseşte locuinţa inospitalier ă, pentru a-şi căuta norocul în alt ă parte şi nu putem spune c ă cineva le-a putut vreodat ă obliga să facă un lucru copilăros sau lipsit de judecat ă. Nimeni nu le-a v ăzut pe albine pier zîndu- şi capul şi nici apucîndu-se s ă construiască, în momente de nehot ărîre, locuinţe bizare şi f ăr ă rost. Puneţi-le într-o sfer ă, într-un cub, într-o piramidă, într-un coş oval sau poligonal, într-un cilindru sau într-o spiral ă, observaţi-le după cîteva zile, dacă au acceptat aceast ă nouă locuinţă, şi veţi vedea că acest popor straniu format din mici inteligenţe independente a ştiut să se pună numaidecît de acord pentru a alege, f ăr ă ză bavă, cu o metod ă ale cărei principii par inflexibile, punctul cel mai de folos şi adesea singurul cu putin ţă al ciudatului adă post. Cînd le adă posteşti într-una din acele mari uzine cu rame despre care am vorbit mai sus, ele nu ţin seamă de aceste rame decît în m ăsura în care le aduc vreun folos sau vreun punct de sprijin pentru fagurii lor şi atunci, desigur, nu vor s ă ţină seamă nici de dorinţele şi nici de intenţiile omului. Dar, dacă apicultorul s-a îngrijit să lipească cîte o fîşie îngustă de cear ă în partea de sus a acestor rame, ele ele v ăd imediat avantajele ce le-ar avea de pe urma acestei munci începute şi vor continua cu grij ă acea fîşie şi lipind de ea propria lor cear ă, vor prelungi cu pricepere fagurele în direcţia indicată. De asemenea - şi cazul este destul de frecvent în stupinele mari de azi - dac ă toate ramele stupului unde am scuturat roiul sunt pline cu faguri artificiali, ele nu vor mai pierde vremea clădind în dreapta sau în stînga, producînd o cear ă de prisos ci, găsind lucrul pe jumătate f ăcut, se mul ţumesc să adîncească şi să lărgească fiecare din celulele fagurilor artificiali, îndreptînd păr ţile în care ele se abat de la linia dreapt ă şi, în felul acesta, ele vor avea, în mai pu ţin de o s ă ptămînă, o cetate tot atît de luxoasă şi bine f ăcută ca aceea pe care au p ăr ăsit-o. Altminteri, lăsate f ăr ă ajutor, le-ar trebui două sau trei luni pentru a-şi reconstrui aceea şi mulţime de hambare şi de case din cear ă albă. IV
Se pare totuşi că acest spirit de adaptare dep ăşeşte ciudat limitele instinctului. De altfel, nimic nu e mai arbitrar decît deosebirile ce se fac între instict şi ceea ce se cheam ă inteligenţă. Sir John LUBBOCK, care a f ăcut observaţii atît de curioase şi personale asupra furnicilor, viespilor şi albinelor, este foarte înclinat, poate dintr-o predilec ţie inconştientă şi puţin şi nedreaptă, pentru furnici, pe care le-a observat mai ales - căci fiecare cercet ător vrea ca insecta pe care o studiaz ă să fie mai inteligentă sau mai deosebit ă decît celelalte şi nu trebuie să fim pătimaşi în acest studiu, sir John LUBBOCK, cum am spus, este înclinat s ă tăgăduiască albinei orice discernămînt şi orice judecată de îndată ce o sco ţi de pe f ăgaşul muncii de toate zilele. Pentru a înt ări această afirmaţie, el ne dă drept exemplu o experien ţă uşor de f ăcut. Introduceţi într-o sticlă de apă cîteva muşte şi vreo cîteva albine; apoi culcîind sticla, a şezaţi-o cu fundul către fereastr ă. Ore întregi, albinele se vor str ădui pînă ce vor cădea r ă puse de oboseală să găsească o ieşire prin fundul sticlei, pe cînd mu ştele, în mai puţin de două minute, se vor furişa toate prin gîtul ei. Sir John LUBBOCK trage concluzia că, inteligenţa albinei este foarte limitată, pe cînd musca este mult mai abil ă reuşind să se descurce şi să-şi regăsească drumul. Această concluzie nu pare f ăr ă defect. Întoarceţi de douăzeci de ori, rînd pe rînd, cînd fundul fundul cînd gîtul sticlei transparente transparente şi de douăzeci de ori albinele se vor întoarce spre lumină. Ceea ce le duce la pierzanie în experien ţa savantului englez este dragostea lor de lumină sau chiar inteligenţa lor. Ele îşi închipuie, bineînţeles, că, în orice închisoare, sc ă parea vine din partea cea mai luminat ă, acţionează astfel şi, lucrînd mereu aşa, lucrează foarte logic. Ele n-au cunoscut niciodat ă taina supranaturală ce o reprezintă sticla, aceast ă atmosfer ă de nepătruns care nu există în natur ă, această piedică şi acest mister trebuie s ă le fie cu atît mai greu de pătruns şi de neadmis ou cât sunt mai inteligente. Pe cînd mu ştele ză păcite, f ăr ă să le pese de logică, de chemarea luminii, de misterul cristalului, se învîrtesc la întîmplare întî mplare prin
sticlă. Găsind în cele din urm ă norocul celor săraci cu duhul, care adesea scap ă tocmai acolo unde pier cei cuminţi, muştele nimeresc, f ăr ă îndoială, în drumul lor, gura sticlei, prin care ies afar ă. V
Acelaşi naturalist ne dă o altă dovadă a lipsei lor de inteligenţă, găsind-o în următoarea pagină a marelui apicultor a-meriean, bătrînul LANGSTROTH. „Fiindcă musca n-a fost hăr ăzită să tr ăiască pe flori, ci pe materii în care s-ar fi putut îneca uşor, ea se a şează binişor pe marginea vaselor ce con ţin o hrană lichidă, gustînd uşor pe cînd nefericita albină se aruncă cu capul în jos şi moare numaidecât. Nenorocitul destin al surorilor lor nu le opre şte o clipă pe celelalte cînd se apropie, la rîndul lor, de aceea şi cursă, căci ele se aşează ca nişte nebune peste cadavrele celor moarte sau peste cele muribunde, pentru a le împ ărtăşi trista lor soartă. Nimeni nu-şi poate închipui cât de nebune sunt dac ă n-a văzut vreo cofet ărie asaltată de mii şi mii de albine înfometate. Eu am v ăzut zeci de mii cum erau scoase din siropurile în care se înecaser ă, mii de albine ce se a şezau pe zah ărul ce fierbea, p ămîntul era acoperit şi ferestrele întunecate de albine. Unele se tîrau, altele zburau, în sf îr şit, altele erau atît de pline de sirop încât nici nu mai puteau s ă se tîrască sau să zboare; nici una din zece nu era în stare s ă aducă acasă prada aşa de greu dobîndită, şi cu toate acestea, aerul gemea de noi legiuni ce soseau la fel de nebune ca şi cele dintîi”. Acest lucru nu este mai hot ărîtor decît ar fi, de exemplu, pentru un observator venit din altă lume ce şi-ar propune să fixeze limitele înţelepciunii noastre, spectacolul dureros al alcoolismului sau al unui câmp de lupt ă. Poate, chiar mai pu ţin, situaţia albinei în lumea aceasta, dacă o compar ăm cu a noastr ă, este foarte curioasă. Ea a fost adus ă pe lume pentru a tr ăi în mijlocul naturii nepăsătoare şi inconştiente şi nicidecum alături de o f ă ptur ă extraordinar ă care r ăstoarnă legile cele mai statornice şi creează fenomene măreţe şi de neînţeles. În natur ă, în timpul existenţei monotone din pădurea natală, ză păceala descrisă de LANGSTROTH nu ar putea să se producă decît numai dacă vreun accident ar distruge stupul plin cu miere. Dar atunci atunci nu ar fi acolo nici ferestre ferestre ucigătoare, nici zahăr încins, nici sirop prea gros, prin urmare urmare n-ar fi nici mor ţi şi nici alte primejdii, decît acelea de care se loveşte orice animal urmărindu-şi prada. Ne-am păstra noi mai bine sângele rece decât albinele dac ă ne-am vedea ameninţaţi la fiecare pas de o putere neobişnuită? Ne este foarte greu s ă judecăm albinele pe care noi în şine le irităm şi a căror inteligenţă nu pare destul de preg ătită pentru a învinge cursele noastre, dup ă cum nici inteligenţa noastr ă nu pare destul de tare pentru a dejuca pe acelea ale unei fiin ţe superioare, necunoscut ă nouă, dar a cărei existenţă pare posibilă. Necunoscînd nimic care s ă ne întreacă, noi credem c ă ocupăm locul cel mai important de pe pămînt; dar, la urma urmei, acest lucru poate fi discutat. Nu vreau s ă cred că atunci cînd facem lucruri urîte sau nes ă buite cădem în capcana unei fiin ţe superioare, dar nu e cu totul de necrezut c ă lucrul acesta s ă par ă verosimil într-o zi. Pe de alt ă parte, nu se poate sus ţine în mod raţional că albinele sunt lipsite de inteligenţă, deoarece nu au ajuns s ă deosebeasc ă pe om de maimu ţă sau de urs şi de aceea ele se poart ă cu noi cum s-ar purta cu ace şti oaspeţi nevinovaţi din pădurea primitivă. Făr ă îndoială că, în noi şi în jurul nostru, sunt influen ţe şi puteri atît de deosebite una de cealaltă încât nu ne d ăm seama de ele mai mult decît o fac albinele. În sfîr şit, pentru a termina aceast ă apologie care mă face să cad în păcatul pe care-l repro şam lui Sir John LUBBOCK, nu trebuie oare s ă fii inteligent pentru a fi în stare de nebunii aşa mari? Lucrurile stau a şa aproape mereu în domeniul nesigur al inteligen ţei, care este starea cea mai precar ă şi mai schimbătoare a materiei. Pe aceea şi linie cu inteligen ţa se află pasiunea despre care nu s-ar putea spune prea bine dac ă este fumul sau focul fl ăcării. Şi cînd vorbim de albine, pasiunea lor este destul de mare pentru a fi iertate de şovăielile inteligenţei. Ceea ce le
determină să comită aceast ă imprudenţă nu este lăcomia animală de a mînca miere peste puterile lor. Ele ar putea-o face nestingherite în hambarele locuinţelor lor. Observaţi-le, urmăriţi-le într-o împrejurare asemănătoare şi le veţi vedea că, îndată ce-şi simt guşa plină, revin în stup pentru a- şi depozita prada şi, mai apoi, se întorc şi păr ăsesc de treizeci de ori într-o or ă florile parfumate. Ne găsim în faţa aceleiaşi dorinţe care săvîr şeşte atîtea lucruri minunate: rîvna de a c ăra cât mai multe bunuri în casa surorilor lor şi a viitorului. Cînd nebuniile oamenilor au o cauz ă atît de lipsită de interes, noi le d ăm adesea un alt nume. VI
Cu toate acestea, trebuie s ă spunem tot adevărul. În mijlocul minunilor muncii lor, a rînduielii lor şi a jertfelor cu care ne uimesc, un lucru ne va surprinde mereu în admira ţia pe care o ăşelor lor. avem faţă de ele şi anume nepăsarea lor faţă de moarte şi faţă de nenorocirea tovar ăş În caracterul albinei pare c ă se ascunde o dedublare destul de curioas ă. În stup toate se iubesc şi se într-ajutorează. Ele sunt tot atît de unite cum sunt gîndurile bune ale aceluia şi suflet. Dacă loveşti pe vreuna o mie de surori se vor jertfi pentru a r ăzbuna ofensa. Afar ă din stup, ele nu se mai cunosc una cu alta. Distruge ţi, striviţi - dar mai bine feriţi-vă de a face acest lucru deoarece ar fi o cruzime zadarnic ă, fiindcă situaţia nu s-ar schimba cu nimic - dar, în sfîr şit, să ne închipuim c ă aţi omorît, că aţi strivit pe un fagure aşezat la cîţiva paşi de locuinţa lor zece douăzeci sau treizeci de albine ce ies din acela şi stup. Acelea oare au sc ă pat neatinse nu vor întoarce capul şi vor continua s ă sugă cu ajutorul limbii, bizar ă oa o armă chinezească, mierea care le este mai scump ă decît viaţa, f ăr ă să le pese cîtuşi de puţin de ultimele mişcări ale acelora care agonizeaz ă alături sau de strigătele deznădă jduite ale altora. Cînd fagurele fagurele se va goli, pentru a nu pierde nimic, nici chiar mierea ce s-a lipit de cadavre, ele se vor urca încetişor pe corpurile celor moarte şi pe cele r ănite, f ăr ă să se înduioşeze şi f ăr ă a se gîndi s ă le ajute pe cele r ănite. Deci, în acest caz, ele nu au nici no ţiunea primejdiei ce le ameninţă, pentru că moartea ce se întinde în jurul lor nu le tulbur ă deloc neavînd nici cel mai mic sentiment de solidaritate sau de mil ă faţă de semeni. Cît priveşte pericolul, este cert, albina nu cunoaşte teama dar nimic pe lume nu o înfrico înfr icoşează în afar ă de fum. Cînd pleacă din stup ea respir ă odată cu albastrul cerului, blîndeţea şi r ă bdarea. Ea îi ocole ocoleşte pe cei ce o sup ăr ă şi se face că nu vede pe acela care nu o sîcîie din cale afar ă. Ai zice că-şi dă foarte bine seama c ă tr ăieşte într-un univers al tuturor, uncie fiecare are drept la l a o mică parte şi, aşa stînd lucrurile, e bine să fii blînd şi împăciuitor. Sub aceast ă bunătate se ascunde un suflet atît de sigur de sine, încât nu se gînde şte să-şi facă înadins ştiută prezenţa. Dacă cineva o ameninţă, ea îl ocoleşte, dar nu fuge niciodat ă. Pe de alt ă parte, în stup, pa nu se mul ţumeşte să înregistreze cu nepăsare pericolul. Ea se repede cu o furie de neasemuit asupra oric ărei fiinţe, furnică, leu sau om care ar îndr ăzni să se apropie de aceast ă corabie sfîntă. Şi să numim acest lucru, dup ă cum ne place, mînie, îndîrjire oarb ă sau eroism? Dar asupra lipsei de unire în afar ă de stup şi asupra solidarităţii lor dinăuntru nu avem nimic de zis. Trebuie oare s ă credem în existenţa unor asemenea limite neprev ăzute în orice inteligenţă şi că scînteia ce pleac ă cu greutate dintr-un creier, efect al arderii anevoioase a atîtor materii neînsufleţite, să fie atît de nesigur ă încât să nu lumineze bine o regiune decît ou preţul uitării celorlalte? Putem considera că albina sau că natura a rînduit, înfcMin chip mai desăvîr şit decît în oricare altă fiinţă, munca în ob şte, cultul şi dragostea pentru viitor? Oare din aceast ă cauză pierd ele din vedere restul? Ele iubesc ceea ce v ăd înaintea lor, pe cînd noi iubim mai ales ceea ce este în jurul nostru. E poate deajuns s ă iubeşti aici pentru a nu avea nici o dragoste dincolo. Nimic nu e mai schimb ător decît direcţia bunătăţii şi a milei. Altădată, chiar noi n-am fi fost atât de surprinşi ca astăzi de nep ăsarea albinelor şi mulţi oameni din vechime nu s-ar fi gîndit vreodat ă să le găseasc ă vreo vină. De altfel, am putea prevedea toat ă surpriza unei fiinţe care ne-ar observa, a şa cum observăm noi albinele?
VII
Ar r ămîne să mai vedem, pentru a ne face o idee mai clar ă despre inteligenţa lor, felul în care se înţeleg între ele. E un lucru hot ărît că se înţeleg şi că o republică aşa de numeroas ă, cu munci variate şi minunat rînduite n-ar putea s ă tr ăiască dacă cetăţenii ei ar tăcea şi s-ar feri unul de altul. Prin urmare, ele trebuie s ă aibă darul de a-şi comunica gîndu-rile sau simţurile, fie cu ajutorul unui grai oarecare, fie, şi mai sigur, cu ajutorul unui limbaj tactil t actil sau al unei perceperi magnetice care corespunde, corespunde, poate, unor sim sim ţiri sau unor însuşiri ale materiei pe care nu le putem cunoa şte, pricepe care s-ar putea afla în acele misterioase antene cu care ele se conduc aşa de bine prin întuneric şi care, după socotelile lui CHES-SHIRE, sunt formate la lucr ătoare din douăsprezece mii de peri şori tactili şi de cinci mii de cavităţi pentru miros. Ceea ce dovede şte că ele se înţeleg nu numai asupra muncii de toate zilele, ci şi asupra neprevăzutului, care are un nume şi un loc bine definit în limba lor, este felul în care se r ăspîndeşte în stup o noutate bun ă sau rea, obi şnuită sau ieşită din comun; pierderea sau reîntoarcerea mamei, c ăderea unui fagure, intrarea unui du şman, strecurarea unei regine str ăine, apropierea unei cete de hoţi, descoperirea unei comori, etc. Fa ţă de fiecare din aceste evenimente, mi şcările şi murmurul lor sunt atît de diferite, atît de caracteristice, încât stuparul cu experienţă ghiceşte foarte uşor ceea ce se petrece în lini ştea tulburată a stupului. - Cine vrea o dovad ă mai sigur ă, ar putea să observe o albină care a găsit cîteva picături de miere risipite pe geam sau pe un col ţ al mesei. La început ea va mînca cu atîta l ăcomie, încât ai putea, liniştit, f ăr ă să o deranjezi, să o însemni pe vestuţă cu o culoare. Dar această lăcomie nu este decît aparent ă. Căci mierea nu ajunge în stomacul propriu al albinei, ci r ămîne în guşă, primul ei stomac, pe care l-am putea numi, numi, mai bine, stomacul întregii întregii colectivităţii. îndată ce guşa este plină, albina se va dep ărta, dar nu gr ă bită sau prosteşte, cum ar face un fluture sau o muscă. Dimpotrivă, o vei vedea zburînd şovăitoare cîteva clipe, înconjurînd fereastra sau masa, cu faţa spre casă. Ea se uită bine de jur împrejur şi fixează în memorie poziţia exactă a comorii. Mai apoi aleargă la stup, îşi lasă provizia într-una din celulele hambarului, pentru a se reîntoarce dup ă trei sau patru minute şi a pleca din nou înc ărcată de la camera cea binecuvântat ă. Din cinci în cinci minute cât timp va dura mierea, şi dacă e nevoie pînă seara tîrziu, f ăr ă r ăgaz, ea va zbura mereu de la fereastr ă la stup, de la stup la fereastr ă. VIII
Nu vreau să înfrumuseţez adevărul, aşa cum au f ăcut-o mulţi care au scris despre albine. Asemenea observa ţii nu prezintă nici un fel de interes decît dac ă sunt absolut sincere. A ş fi recunoscut că albinele sunt incapabile de a pricepe un eveniment exterior şi aş fi simţit, poate, cu toată decepţia ce m-ar fi cuprins, o oarecare pl ăcere să constat, odată mai mult, că omul este singura fiinţă cu adevărat inteligentă de pe pămînt. Şi dealtfel, după ce ai ajuns la o anumită vîrstă, începi să te bucuri mai mult spunînd lucruri adev ărate decît izbitoare. Se cuvine şi aici, ca în toate împrejur î mprejur ările de altfel, să nu te depărtezi de la acest principiu: dac ă adevărul adevărat pare deoomadată mai puţin măreţ, mai puţin nobil sau de mai pu ţină însemnătate ca podoaba imaginar ă cu care l-am putea g ăti, greşeala este numai a noastr ă care nu ştim încă să deosebim legătura totdeauna nea şteptată care există între fiinţa noastr ă necunoscută şi legile universului şi, în acest caz, nu adev ărul are nevoie de a fi mărit şi înnobilat, ci inteligenţa noastr ă. Vă voi spune că, adesea, albinele însemnate cu o culoare se întorc singure. Trebuie s ă credem că există şi între ele aceleaşi deosebiri de caracter ca între oameni, unele sunt mai t ăcute, altele mai vorbăreţe. Cineva care asista la experienţele mele, sus ţinea că, din egoism sau din vanitate, multe din ele nu voiau s ă dezvăluie celorlalte izvorul bogăţiei lor sau să împartă cu
una din prietenele lor gloria unei munci pe care tot stupul o va acoperi cu laude. Iat ă, desigur, vicii de condamnat, care n-au parfumul sincer şi curat al casei celor o mie de surori. în ciuda acestei constatări, se întîmplă adesea ca albina norocoas ă să se reîntoarcă însoţită de două sau trei colaboratoare. Ştiu că sir John LUBBOCK, la sfîr şitul căr ţii sale Ants, Bees and Wasps, ne face lungi şi minuţioase observaţii, de unde se poate trage concluzia c ă aproape niciodat ă o albină nu urmează alteia. Nu ştiu ce fel de albine a observat învăţatul naturalist sau dacă împrejur ările observaţiilor sale erau favorabile. În ceea ce m ă priveşte, consultînd tabelele ce le-am alcătuit singur şi, după ce am luat toate precau ţiunile necesare pentru ca albinele s ă nu fie direct atrase de mirosul mierii, am observat că, într-o propor ţie de patru la zece cazuri, o albină îşi aducea surorile la sursa de hran ă descoperit ă. într-o zi am întîlnit chiar o minunată albinuţă italiană pe care am însemnat-o cu albastru. La a doua călătorie ea era urmată de alte două surori. Le-am reţinut pe acestea, f ăr ă să o tulbur pe ea. Plecată din nou, a revenit înso ţită de alte trei asociate care au avut soarta celor dintîi şi am procedat astfel pînă la sfîr şitul după-amiezii, pentru a constata că ea comunicase vestea unui număr de optsprezece albine. Pe scurt, dacă aţi repeta aceleaşi experienţe, v-aţi putea da seama c ă dacă între albine nu este o comunicare regulată, ea se face, cu toate acestea, destul de des. Acest lucru este, de altfel, a şa de cunoscut vînătorilor de albine din America, încât se folosesc de el atunci cînd e vorba s ă descopere un cuib. „Ei aleg, spune Dl. Josiah EMERY (citat de ROMANES, în Intelligence des animaux vol. 1, pag. 117), pentru a- şi începe lucrul, un cîmp sau o p ădure depărtate de orice colonie de albine domestice. Ajun şi acolo, ei pîndesc cîteva albine care culeg pe flori, de prind şi le închid într-o cutie plină cu miere şi apoi, după ce s-au ghiftuit, le dau drumul. Trece un timp de aşteptare, mai lung sau mai scurt, dup ă distanţa la oare se afl ă copacul cu albine; în sfîr şit, cu r ă bdare, vînătorul îşi vede în cele din urm ă albinele întorcîndu-se cu alte tovar ăşe. Le prinde din nou, le hr ăneşte regeşte şi dă drumul din cutie fiecăreia din alt loc observînd cu luare aminte încotro apucă fiecare; punctul către care se îndreapt ă toate îl fac să ghicească cu aproximaţie unde se g ăseşte cuibul”. IX
Veţi vedea de asemenea, în experien ţele ce le ve ţi face, că tovar ăşele ce ascult ă parcă de cuvîntul celei norocoase, nu zboar ă toate în grup şi că sosesc acas ă la cîteva clipe una dup ă alta. În legătur ă cu aceste comunic ări ar trebui să ne punem întrebarea căreia sir John LUBBOCK i-a găsit un r ăspuns pentru lumea furnicilor. înso ţitoarele care vin la comoara găsită de prima albină nu fac decît s-o urmeze pe ea sau o nimeresc dup ă semnele şi descrierea locurilor pe care le face? Desigur, acest lucru este de cea mai mare însemn ătate pentru a ne da seama de întinderea şi de puterea inteligenţei lor. Savantul englez, cu ajutorul unui aparat complicat şi ingenios, compus din pun ţi, coridoare, gropi pline cu ap ă şi poduri suspendate, a reu şit să stabilească faptul că, în aceste cazuri, furnicile urmau numai drumul insectei ce o lua înainte. Aceste. experien ţe se puteau face numai cu furnicile pe care le po ţi sili să treacă pe unde vrei, dar albinelor, care au aripi, toate c ăile le sunt deschise. Trebuia imaginat un cu totul alt mijloc. Iată unul de care m-am folosit, care nu mi-a dat, ce-i drept, rezultate hotărâtoare, dar care, mai bine organizat şi în împrejur ări mai prielnice, ne-ar conduce, cred, la rezultate mul ţumitoare. Cabinetul meu de lucru de la ţar ă este la primul etaj, deasupra unui parter destul de înalt. În timpul înfloririi teilor şi castanilor, albinele nu zboar ă aşa de sus, încât mai bine de o s ă ptămînă înaintea experienţei, am lăsat pe mas ă un fagure descă păcit (ale cărui celule fusese deschise) f ăr ă ca nici o albin ă să fie atrasă de parfumul mierii. Am luat atunci dintr-un stup de sticlă, aşezat aproape de cas ă, o albină de rasă italienească, am adus-o în cabinetul meu de lucru, am a şezat-o pe fagure şi am însemnat-o în timp ce ea se osp ăta.
Sătulă, îşi luă zborul spre stup şi, urmărind-o, am văzut-o cum se gr ă beşte înghesuindu-se peste celelalte, băgîndu-şi capul într-o celulă goală, depunîndu-şi mierea şi pregătin-du-se iar de zbor. Am pîndit-o şi, cînd a apărut la ieşire, am prins-o. Am repetat de dou ăzeci de ori la rînd această experienţă cu albine diferite şi prinzând de fiecare dată albina „înşelată”, pentru ca celelalte să nu descopere pista. Pentru a u şura experienţa, am aşezat la urdiniş o cutie de geam despăr ţită în două. Dacă albina însemnată ieşea singur ă, o închideam aşa cum f ăcusem cu cea dintîi şi mă duceam să aştept în odaia mea de lucru pe acelea c ărora le-ar fi putut comunica noutatea. Dacă însă ea ieşea însoţită de una sau dou ă tovar ăşe, o ţineam în cea dintîi despăr ţitur ă a cutiei pentru a o izola de celelalte şi, după ce însemnam pe celelalte cu alt ă culoare, le dădeam drumul urmărindu-le cu ochiul. Făr ă îndoială, dacă ar fi avut loc între ele vreo comunicare verbal ă sau magnetică, vreo descriere a locurilor, o metod ă de orientare, ar fi trebuit să găsesc în cabinetul meu un oarecare num ăr din aceste albine informate. Trebuie s ă recunosc că n-am văzut venind decît una singur ă. Urmase ea poveţile date în stup, era o simplă întîmplare? Observaţia nu era suficientă dar condiţiile nu mi-au permis să o continui. Am dat drumul albinelor „închise” şi, după puţin timp, odaia îmi era invadat ă de mulţimea gălăgioasă a acelora care aflaser ă drumul comorii după felul obişnuit de informare (am reluat experienţa în primele zile ale acestei prim ăveri capricioase. Ea a avut acelaşi rezultat negativ. Pe de altă parte, unul din prietenii apicultori, observator iscusit şi corect, căruia îi scrisesm despre experienţa mea, îmi spune c ă a obţinut, după acelaşi procedeu, patru comunic ări f ăr ă tăgadă. Lucrul trebuie să fie verificat şi problema nu este înc ă dezlegată. Dar eu cred c ă prietenul meu s-a lăsat indus în eroare de dorin ţa lui foarte firească de a-i reuşi experienţa). X Făr ă a trage vreo concluzie hot ărîtă din această experienţă incompletă, mai multe lucruri curioase ne oblig ă să admitem că albinele au între ele raporturi suflete şti care nu se mărginesc la un „da” sau la un „nu” sau la simple leg ături pe care le determin ă o mişcare sau un exemplu. S-ar putea cita, între altele, armonia plin ă de mişcare a muncii care fr ămîntă stupul, uimitoarea împăr ţire a nevoilor şi rotaţia lor regulată. De exemplu, am putut vedea deseori c ă lucr ătoarele pe care le însemnasem dimineaţa se ocupau dup ă amiază - numai cînd culesul nu era prea bogat - să încălzească sau să aerisească fagurii cu puiet sau le descopeream prin mulţimea care forma acele tainice lan ţuri adormite în mijlocul c ărora lucrează ceresele şi constructoarele de celule. Am mai observat, de asemenea, c ă lucr ătoarele pe care le-am văzut culegînd polen „o zi sau dou ă”, nu-l mai cărau a doua zi, cînd zburau numai în c ăutarea nectarului şi invers. S-ar mai putea cita încă, din punctul de vedere al diviziunii muncii, ceea ce vestitul apicultor francez Georges de LAYENS nume şte repartiţia albinelor pe plantele meltfere. În fiecare zi, odată cu r ăsăritul soarelui, îndată după reîntoarcerea primelor cercetase, stupul care se treze şte află noutăţile bune ale zilei: „ast ăzi înfloresc teii ce str ă juiesc malurile”, - „trifoiul alb luminează iarba drumurilor”, - „sulfina şi salvia de pe cîmpie se vor deschide”, „crinii şi rozetele sunt pline de polen”. Repede, ele trebuie s ă-şi rînduiască munca, să ia măsuri, să-şi împartă îndotoririle. Cinci mii din cele mai vîn-joase vor zbura spre tei, trei mii din cele mai tinere vor 16a calea trifoiului alb. Acestea se îmb ătau ieri cu nectarul corolelor, ast ăzi, pentru a-şi odihni limba şi glandele guşii, vor merge să ouleagă polenul roşu al rozetelor, celelalte, polenul galben al crinilor celor mari, căci nu veţi vedea niciodat ă o albină celugînd sau
amestecînd polenuri de culori sau de specii diferite. Rînduiala prafului parfumat în hambare după felul lor, după culare şi origină este una din marile griji ale stupului. Astfel sunt date poruncile de geniul lor ascuns. Făr ă să piardă vreo clipă, lucr ătoarele ies în şiruri lungi şi fiecare zboar ă drept la ţintă. „S-ar zice, afirmă LAYENS, că albinele sunt perfect informate asupra locului, bogăţiei melifere relative şi depărtării tuturor plantelor ce se găsesc în jurul
stupului. Dacă notăm cu grijă diferitele direcţii în care zboar ă lucr ătoarele şi dacă observăm atent recolta albinelor de pe diferitele plante dimprejur, am putea constata c ă lucr ătoarele se r ăspîndesc pe flori după cât de mare e numărul plantelor de acelaşi fel şi după cât sunt de bogate în miere. Ceva mai mult, ele apreciază în fiecare zi valoarea celui mai bun lichid dulce pe care-l pot strînge. De pildă, primăvara, după înflorirea sălciilor, cînd nimic n-a înflorit pe cîmpie, albinele n-au altă sursă de hrană decît primele flori de pădure şi le putem vedea a şezîndu-se pe anemone, pe florile de mierea-ursului, pe arbuşti şi pe violete. Cîteva zile mai tîrziu, după înflorirea verzei şi a rapiţei, albinele păr ăsesc plantele p ădurii în plină floare pentru a cerceta cu st ăruinţă florile de varză sau de rapiţă. în fiecare zi îşi rînduiesc astfel munca pe flori pentru a culege în cel mai scurt timp posibil cel mai bun şi cel mai dulce lichid. Am putea zice, prin urmare, c ă o colonie, atît în truda zborului din floare în floare cât şi în activitatea din stup, ştie să stabilească o distribuţie foarte echilibrată a numărului de lucr ătoare aplieînd principiul diviziunii muncii”. XI
Dar, s-ar putea spune, ce ne pas ă nouă dacă albinele sunt mai mult sau mai pu ţin inteligente? De ce să cîntărim astfel, cu atîta grijă, o mică urmă de materie, aproape nev ăzută, ca şi cum ar fi vorba de ceva de care ar depinde destinele omului? F ăr ă să exagerez nimic, cred c ă interesul pe care-l avem pentru a face cât de cât lumină, este din cele mai însemnate. A g ăsi, în afar ă de noi, vreo urmă de inteligenţă adevărată, înseamnă a retr ăi în parte emoţia lui Robinson cînd a descoperit urma unui pas omenesc pe prundi şul insulei sale. Se pare c ă suntem mai puţin singuri pe acest p ămînt decît am crede. Cînd încerc ăm să ne dăm seama de inteligenţa albinelor, la urma urmei, cercet ăm în ele tot ce e mai scump în noi înşine, un atorn din această materie extraordinar ă care, oriunde se ive şte, are uimitoarea însuşire de a da o str ălucire neaşteptată nevoilor oarbe, de a organiza, de a înfrumuse ţa şi de a îmbog ăţi viaţa, de a ţine în aşteptare, într-un chip izbitor, pornirea îndăr ătnică a mor ţii şi valul uriaş ce rostogleşte aproape tot ce tr ăieşte într-o inconştienţă veşnică. Dacă am fi singurii în stare să stă pînim şi să menţinem o părticică de materie în acea stare minunată de înflorire sau de incandescenţă pe care o numim inteligenţă, am avea oarecare drept să ne credem privilegiaţi şi să ne închipuim că natura şi-a atins cu noi scopul; dar iat ă o categorie întreagă de fiinţe, himenopterele, în care natura şi-a atins un scop aproape asemănător. Dacă vrem, acest lucru nu înseamn ă prea mult, dar faptul nu ocup ă un loc mai puţin însemnat printre mulţimea micilor lucruri care lămuresc mai bine situa ţia noastr ă pe acest pămînt. Dintr-un anumit punct de vedere, aceasta este o contr ă^probă a păr ţii celei mai nepătrunse din fiinţa noastr ă, este o coincidenţă a destinelor pe care le domin ăm de pe o înălţime de unde putem contempla, ca nimeni al ţii, soarta omenirii. Vedem în via ţa lor, la propor ţii reduse, linii mari şi simple ce nu le putem niciodat ă descîlci şi nici urmări cu atenţie pînă la capăt în lumea noastr ă f ăr ă de margini. Vedem spirit şi materie, specie şi individ, evoluţie şi permanenţă, trecut şi viitor, viaţă şi moarte, gr ămădite toate într-un spaţiu mic pe care-l putem ţine în mînă şi cuprinde cu o singur ă privire; şi ne-am putea întreba dacă puterea corpurilor şi locul pe care ele îl ocupă în timp şi spaţiu schimbă, atît cât credem noi, tainicul gînd al naturii, pe care vrem s ă-l surprindem în mica istorie a stupului, secular ă în cîteva zile, cum ar fi marea istorie a oamenilor unde trei generaţii nu pot fi cuprinse de un veac întreg. XII
Să reluăm deci, de unde am l ăsat-o, povestea stupului nostru, pentru a ridica, pe cât ne va fi cu putinţă unul din faldurile perdelei de ghirlande în dosul c ăreia roiul începe a se umezi de acea sudoare curioasă, albă ca ză pada şi mai uşoar ă decît puful unei aripioare. Fiindcă ceara pe care o produc acum nu seam ănă deloc cu aceea pe care o cunoaştem cu toţii: este curată, neatinsă, imponderabilă, parcă ar fi, într-adevăr, sufletul mierii, care, şi ea, este duhul florilor, scos la lumină de un susur tainic, pentru a deveni mai tîrziu în mîinile noastre, în lumina mirositoare a altarelor, amintirea originii sale în care e atîta lumină, atîta parfum, atîta cer albastru, atâtea raze str ăvezii, atîta puritate şi măreţie. XIII
Este foarte greu s ă urmărim diferitele faze ale producerii şi întrebuinţării cerii la un roi care începe să-şi clădească fagurii. Totul are loc în mijlocul mul ţimii, al aglomer ării care, devenind mai mare, poate produce căldura necesar ă acelei asudări ce poate cuprinde pe cele tinere. HUBER, care le-a studiat cel dintîi cu o r ă bdare de necrezut şi, uneori, cu preţul unor pericole destul de serioase, consacr ă acestor fenomene mai mult de două sute cincizeci de pagini interesante, dar destul de confuze. Eu, care nu fac o lucrare tehnic ă, mă voi mărgini, folosindu-mă la nevoie de ceea ce s-a mai observat înaintea mea, s ă vă prezint ceea ce fiecare poate să vadă după ce a capturat un roi într-un stup de sticlă. Să o spunem f ăr ă ocol: nu se ştie încă prin ce alchimie mierea se transformă în cear ă în corpul plin de enigme al gîzelor noastre. După optsprezece sau dou ăzeci şi patru de ore de aşteptare, la o temperatur ă destul de ridicată, încât ai crede c ă o flacăr ă a cuprins stupul, observi cum apar, în deschiz ătura celor patru mici buzunare, aşezate de fiecare parte a abdomenului albinei, nişte solzi albi şi str ăvezii. Cînd cea mai mare parte din albinele care formeaz ă conul întors au pîntecele vărgat de lamele ca fildeşul, poţi vedea, deodat ă, pe cîte una din ele, ca prins ă de un gînd neaşteptat, dezli pindu-se de mulţime, eăţărîndu-se cu repeziciune de-a lungul mul ţimii liniştite pînă la culmea dinăuntru a bolţii unde se instaleaz ă solid dînd cu capul în dreapta şi în stingă în vecinele care îi stînjenesc mişcările. Atunci înşfacă cu gura şi cu picioarele unul din cei opt solzi de pe pîntece, îl roade, îl îndreaptă, îl subţiază, îl fr ămîntă cu saliva ei, îl îndoaie şi-l lucrează cu iscusinţa unui tîmplar. În sfîr şit, cînd substanţa lucrată astfel i se pare c ă ar avea dimensiunile şi tăria trebuincioasă, o lipeşte de vîrful bolţii, punînd astfel prima piatr ă sau, mai bine zis, cheia de boltă a noii cetăţi, căci aici este vorba de o cetate cam pe dos, ce coboar ă din cer şi nu se înalţă de la pămînt ca un oraş omenesc. După aceasta, ea potriveşte la această cheie de boltă suspendat ă în gol alte bucăţele de cear ă luate treptat de pe inelele ei; mai lustruieşte o dată construcţia cu limba şi o încearcă cu antenele; apoi, tot a şa de repede cum a venit, se retrage şi se pierde în mul ţime. Numaidecît, o a doua albină îi ia locul, preia munca de acolo de unde a fost l ăsată, o adaugă pe a ei, îndreaptă ceea ce nu i se pare conform cu planul ideal al comunit ăţii, dispare la rîndui, şi o a treia, o a patra, o a cincea, care îi urmeaz ă, adaugă fiecare, într-un şir de apariţii rapide şi inspirate partea lor de munc ă, f ăr ă ca vreuna s ă încheie întreaga oper ă. XIV
De vîrful bolţii atârnă acum o bucat ă mică de cear ă f ăr ă formă. Cînd li se pare destul de groasă, din mulţime iese o alt ă albină, al cărei chip se deosebe şte simţitor de acelea care au precedat-o. Ai putea crede, văzînd siguranţa deciziei şi aşteptarea celor din jur, c ă este un fel de inginer iscusit care le arat ă dintr-odată locul primei celule de care va depinde matematic construcţia celorlalte. În orice caz, aceast ă albină apar ţine clasei lucr ătoarelor care sculpteaz ă sau cizelează, nu produc cear ă, mulţumindu-se să lucreze materialele ce li se ofer ă. Ea alege,
prin urmare, locul celei dinţii celule, sapă o clipă în gr ămada de cear ă gaura în jurul căreia aşează ceea ce a scos din ăuntru. După aceea, cum au f ăcut cele care au pus bazele funda ţiei şi ea dispare deodat ă. O altă lucr ătoare ner ă bdătoare o înlocuieşte continuîndu-i munca pe care o a treia o va sfîr şi, pe cînd altele, dup ă aceea şi metodă de lucru neîntrerupt şi succesiv, încep s ă clădească în jurul lor restul suprafeţei şi partea opusă a peretelui de cear ă. Ai zice că legea nepătrunsă a stupului împarte între ele mîndria acestei munci şi că orice muncă trebuie să fie comună şi anonimă spre a fi cu adev ărat fr ăţească. XV
Peste puţin timp începe s ă se ivească fagurele cel nou. La început este neregulat, c ăci micile celule care îl compun, nefiind deopotrivă de adînci, se scurteaz ă regulat şi treptat de la mijloc spre margini. În acest moment el are aproape înf ăţişarea şi grosimea unei limbi omeneşti alcătuită, pe cele două feţe ale ei, din celule hexagonale. De îndată ce primele căsuţe sunt construite, albinele îns ărcinate cu punerea temeliilor lipesc de boltă o a doua şi mai apoi o a treia şi o a patra bucat ă de cear ă. Aceste bucăţi de cear ă sunt rînduite la intervale regulate şi astfel calculate încât, atunci cînd fagurii vor fi atins forma lor definitivă, ceea ce se va petrece mult mai tîrziu, albinele vor avea totdeauna destul loc pentru a se mi şca între pereţii paraleli. În planul lor ele trebuie să prevadă grosimea definitivă a fiecărui fagure, care este de dou ăzeci şi doi sau dou ăzeci şi trei de milimetri şi, în acelaşi timp, lărgimea str ăzilor care le separ ă şi care trebuie să aibă vreo unsprezece milimetri l ărgime, adică de două ori înălţimea unei albine, pentru că, printre faguri, ele vor trebui să meargă spate în spate. De altfel şi ele pot greşi şi siguranţa lor nu pare a fi aceea a unei maşini. În împrejur ări grele fac, cîteodată, greşeli destul de mari. Cîteodată, între faguri r ămîne prea mult sau prea pu ţin loc. Ele îndreaptă aceast ă situaţie cât pot mai bine, fie lăsînd într-o parte fagurele prea apropiat, fie construind un alt fagure mai sub ţire acolo unde locul a r ămas prea larg. „Li se întîmplă adesea să se înşele, spune despre acest lucru REAUMUR, dar aceasta e înc ă un fapt ce arată că ele judecă”. XVI Se ştie că albinele construiesc patru feluri de celule. Mai întâi cl ădesc botcile care nu sunt ca celelalte şi seamănă ou o ghindă. Apoi desăvîr şesc celulele cele mari pentru cre şterea trîntorilor şi adunarea proviziilor cînd florile sunt pline’de bel şug. Mai apoi ridică celulele cele mici, care slujesc de leag ăn lucr ătoarelor şi de hambare obişnuite şi care ocupă, de obicei, optzeci la sută din suprafaţa clădită a stupului. În sfîr şit, pentru a lega pe nesim ţite pe cale mari de cele mici, ele construiesc un oarecare num ăr de celule de tranzi ţie. În afar ă de neregularitatea inevitabilă a acestora din urmă, mărimea celor mari şi a celor mici e aşa de bine calculată, încât, în momentul stabilirii sistemului zecimal, cînd toat ă lumea căuta în natur ă o măsur ă fixă, care să poată servi ca punct de plecare şi ca unitate de măsur ă sigur ă, REAUMUR a propus celula albinei (aceast ă propunere a fost respins ă nu f ăr ă motiv. Diametrul celulelor este de o regularitate minunată dar, oa orice produs al unei fiin ţe vii, nu este matematic invariabil în acelaşi stup. În afar ă de aceasta, aşa cum observă. Dl. Maurice GIRARD, diferitele specii de albine au fiecare alt ă măsur ă pentru celulele lor, aşa încât unitatea de măsur ă s-ar schimba de la un stup la altul dup ă rasa albinelor ce se g ăsesc înăuntru). Fiecare din aceste celule e compus ă dintr-o ţeava hexagonal ă aşezată pe o temelie piramidală şi fiecare fagure este compus din dou ă straturi de astfel de ţevi lipite la bază astfel încât fiecare din cele trei romburi, care constituie baza piramidal ă a unei celule de pe o fa ţă,
formează, în acelaşi timp, baza, de asemenea piramidală, a trei celule de pe faţa opusă. În aceste tuburi prismatice este adunată mierea. Pentru a evita însă scurgerea ei pe timpul coacerii, lucru care s-ar întâmpla u şor dacă ar fi perfect orizontale după cum par a fi, albinele le ridică puţind formînd astfel un unghi de patru, cinci grade. ”În afar ă de economia de cear ă ce rezultă din această dispunere a celulelor, spune REAUMUR admirînd ansamblul acestei construcţii minunate, şi de faptul, că prin această dispunere, albinele cl ădesc peste tot f ăr ă a lăsa nici un colţ gol, mai descoperim şi avantajele acestei opere destul de trainice. Unghiul de baz ă al fiecărei celule, vîrful cavităţii piramidale, este sprijinit de col ţul pe care-l fac împreună două feţe ale hexagonului unei alte celule. Cele două triunghiuri sau prelungiri ale acestor feţe hexagonale care alc ătuiesc unul din unghiurile cavităţii închise de cele trei romburi, compun toate un unghi plan în partea unde vin în atingere; fiecare din aceste unghiuri, care este concav în ăuntrul celulei, sprijină în partea ei convexă din afar ă una din lamele destinate sâ formeze hexagonul unei alte celule şi această celulă, care se sprijină şi ea de acest unghi, se opune puterii care le-ar împinge în afar ă; în felul acesta colţurile sunt întărite. Toate foloasele pe care le-ai putea pretinde de la o celul ă în ceea ce priveşte tr ăinicia ei sunt cî ştigate prin forma ei şi prin felul în care sunt aşezate unele faţă de celelalte”. XVII
Geometrii ştiu, spune Dr. REID, că nu există decît trei feluri de figuri de care te poţi folosi pentru a împăr ţi o suprafaţă în mici spaţii asemănătoare, de formă regulată, de mărime egală, f ăr ă goluri între ele. ”Acestea sunt triunghiul echilateral, p ătratul şi hexagonul regulat, care, în ceea ce prive şte alcătuirea celulelor depăşeşte pe celelalte două din punct de vedere al comodităţii şi al rezistenţei. Ei bine, tocmai de hexagon se folosesc albinele ca şi cînd i-ar cunoaşte foloasele. De asemenea, fundul celulelor se compune din trei fe ţe care se întîlnesc într-un punct şi se ştie că acest sistem de construc ţie permite o economie însemnată de muncă şi de materiale. Mai trebuie să ştim totuşi ce unghi de înclina ţie al feţelor contribuie la o economie mai mare, problemă ce ţine de matematicile superioare şi care a fost rezolvat ă de cîţiva savanţi printre alţii şi de MACLAURIN şi comunicată în darea de seam ă prezentată Societăţii regale din Londra (REAUMUR propusese celebrului matematician KOENIG următoarea problemă: „Dintre toate celulele hexagonale cu fundul piramidal compus din trei romburi asemenea şi egale care este aceea ce poate fi construit ă cu mai puţine materiale?” KOENIG a descoperit c ă o astfel de celul ă are fundul f ăcut din trei romburi ale căror unghiuri mari aveau 109°26’ şi fiecare unghi mic de 70°34’. Un alt savant, MARALDI, m ăsurînd cât mai exact posibil unghiul romburilor construite de albine, a găsit pe cel mare de 109°28’ şl pe cele mici de 70°32’. Prin urmare, între cele dou ă rezolvări nu este decît o diferen ţă de 2’. Este posibil ca greşeala, dacă este greşeală, să fie a lui MARALDI şi nicidecum a albinelor deoarece nu există nici un instrument să măsoare cu precizie unghiurile celulelor care nu sunt destul de bine precizate. Un alt matematician, CRAMER, căruia i s-a propus aceeaşi problemă, a dat o soluţie care se apropie şi mai mult de aceea a albinelor şi anume: 109°28’ şi jumătate pentru unghiurile mari şi 70°30’ şi jumătate pentru cele mici. MACLAURIN, îndreptlndu-l pe KOENIG, dă 70°32’ şi 109°28’. Dl. Leon LALANNE dă 109°28’16” şi 70°81’44”. Asupra acestei chestiuni discutate vezi MACLAURIN, Philos. Trans. of London, 1743; BROUGHAM, Rech. anal. et expir, sur Ies alv. des a-beilles; L. LALANNE, Note sur l’Arch. des abeilles, etc.). Dar unghiul astfel determinat prin calcul corespunde cu acela m ăsurat pe fundul celulelor”.
XVIII
Desigur, eu nu cred c ă albinele fac socoteli aşa de grele, dar nici nu pot crede c ă întîmplarea sau for ţa lucrurilor produce aceste rezultate uimitoare. Pentru viespi, de pild ă, care clădesc ca şi albinele faguri din celule hexagonale problema era aceea şi dar ele au rezolvat-o mai pu ţin ingenios. Fagurii lor n-au decît o singur ă fîşie de celule şi n-au fundul comun care serve şte ambelor feţe ale fagurelui ca la albine. De aceea, fagurii viespii n-au nici atîta tr ăinicie, nu sunt nici aşa de regulaţi, cer mult mai mult timp, material şi spaţiu, le r ă pesc un sfert din munca lor şi le frustrează de a treia parte din spa ţiu. De asemenea, trigonele şi meliponele, care sunt adevărate albine domestice, dar mai pu ţin civilizate decît albinele noastre, nu- şi construiesc celulele decît pe un singur rînd, sprijinindu- şi fagurii pe nişte stîlpi de cear ă urîţi şi greu de construit. În ceea ce prive şte hambarele lor, ele seam ănă cu nişte mari burdufuri gr ămădite f ăr ă nici o orînduială, iar acolo unde s-ar putea încruci şa, realizîndu-se, prin urmare, o economie de spa ţiu şi material, aşa cum se petrece la albine, Meliponele, f ăr ă să sesizeze posibilitatea acestei economii, introduc între acele sfere ni şte celule cu pereţi plani. Din această cauză, cînd compari unul din cuiburile lor cu cetatea matematic construit ă a albinelor noastre, ai putea crede c ă te afli în faţa unui sat cu bordeie al ături de unul din marile oraşe frumoase, care sunt rezultatul f ăr ă farmec, poate, dar logic, al geniului uman care lupt ă azi cu mai mare îndîrjire decît odinioar ă împotriva timpului, a spaţiului şi a materiei. XIX
Teoria curentă, reînnoită de altfel de c ătre BUFFON, susţine că albinele n-au cîtuşi de puţin intenţia să facă he-xagoane cu baz ă piramidală, că ele nu vor să sape în cear ă decît celule rotunde, dar că vecinele lor şi acelea care lucreaz ă pe cealaltă parte a fagurelui sapă în acelaşi timp, cu aceleaşi intenţii, iar punctele unde celulele se întîlnesc iau, prin for ţa împrejur ărilor, forma unui hexagon. Acela şi lucru se întîmplă şi la cristale, la solzii unor peşti, la baloanele de să pun, etc. şi în experienţa următoare pe care o propune BUFFON. „Dacă umplem, zice el, un vas cu maz ăre sau cu alte boabe de form ă cilindrică şi dacă îl închidem tocmai după ce am turnat atîta apă cât poate primi spaţiul liber dintre boabe, dac ă fierbem această apă, toţi aceşti cilindri vor deveni coloane cu şase feţe. Se poate vedea clar motivul, care este pur mecanic: fiecare boabă cilindrică tinde, prin umflare, să ocupe cât mai mult loc posibil într-un sap ţiu dat; ele vor deveni, prin urmare, în chip firesc, ni şte hexagoane prin compresia reciproc ă. Fiecare albină caută să ocupe, de asemenea, cât mai mult loc într-un spa ţiu dat; e, prin urmare, firesc, de asemenea, fiindc ă şi trupul albinelor e cilindric, ca celulele s ă fie hexagonale din aceeaşi cauză a obstacolelor ce- şi ridică una în calea alteia”. XX Iată dar obstacole reciproce care produc o minune, dup ă cum viciile oamenilor, din aceeaşi pricină, produc o virtute general ă care este de ajuns pentru ca neamul omenesc, luat în întregime, să nu merite dispreţul pe care-l merit ă fiecare individ luat în parte. Mai întîi s-ar putea obiecta, asa cum au f ăcut-o BROUGHMAN, KIRBY şi SPENCE şi alţi savanţi, că experienţa cu bulele de s ă pun şi cu boabele de maz ăre nu dovedeşte nimic pentru că, într-un caz şi în altul, efectul presiunii nu duce decît la forme foarte neregulate şi nu explică raţiunea
de a fi a bazei prismatice a celulelor. S-ar putea r ăspunde mai ales că sunt mai multe feluri de a profita de pe urma necesităţilor oarbe. Viespea, bondarul păros, meliponele şi trigonele din Mexic şi Brazilia, deşi tr ăiesc în condiţii asemănătoare şi au scopuri identice, ajung la rezultate destul de deosebite şi evident inferioare. S-ar mai putea adăuga că, dacă celulele albinei se supun legii cristalelor, a z ă pezii,
a baloanelor de să pun sau a mazărei fierte a lui BUFFON, ele se supun, în acelaşi timp, prin simetria generală, prin aşezarea în dou ă straturi opuse, prin înclinarea calculat ă, la multe alte legi care nu se g ăsesc în materie. S-ar mai putea ad ăuga că tot geniul omului stă, de asemenea, în felul în care ştie să învingă nevoi de acela şi fel şi, dacă acest fel ni se pare cel mai bun cu putinţă, este pentru c ă deasupra noastr ă nu se află alt judecător. Dar este mult mai bine ca raţionamentele să dispar ă în faţa faptelor şi, pentru a lămuri o obiecţie ce decurge dintr-o experien ţă, nimic nu este mai bun decît o altă experienţă. Pentru a mă convinge că arhitectura hexagonal ă este într-adevăr înscrisă în spiritul albinei, am decupat şi am scos într-o bun ă zi, din mijlocul unui fagure, unde era deopotriv ă şi puiet şi miere, un disc de m ărimea unei monezi ceva mai m ărişoare. Tăind mai apoi discul prin mijlocul grosimii lui, adică în locul în care se unesc bazele piramidale ale celor dou ă rânduri de celule, am lipit pe bazele uneia din cele dou ă secţiuni astfel obţinute, o plăcuţă de cositor de aceeaşi mărime şi destul de rezistentă pentru ca albinele să nu o poată nici deforma şi nici curba. Apoi am aşezat la loc în fagure aceast ă secţiune cu tă bliţe de cositor. Una din fe ţele fagurelui nu prezenta nimic deosebit deoarece paguba era astfel îndreptat ă, dar pe cealalt ă faţă se vedea un fel de gaur ă destul de mare al c ărui fund era format de rondela de cositor şi care ţinea acum locul a mai bine de treizeci de celule. Mai întîi, albinele au fost tulburate,, veneau cu gr ămada să cerceteze şi să studieze pr ă pastia de necrezut şi, timp de mai multe zile la rînd, s-au agitat în jur şi au deliberat f ăr ă să ia vreo hotărîre. Dar cum le dădeam multă hrană în fiecare sear ă, a fost un moment în care nu aveau celule disponibile pentru a- şi depozita proviziile. E probabil că atunci inginerii cei iscusiţi, sculptorii şi pricepuţii fabricanţi de cear ă au primit poruncă să dea de rostul acestei pr ă păstii nefolositoare. Un şir greoi de cerese se rînduiser ă de jur împrejur pentru a între ţine căldura trebuincioasă, alte albine se scoborîr ă în gaur ă şi începur ă să fixeze cu tr ăinicie placa de metal cu ajutorul unor mici cîrlige de cear ă înfipte de jur împrejur şi prinse de col ţul celulelor vecine. Ele au început mai apoi s ă construiască trei sau patru celule în jum ătatea de sus a pl ăcii, legîndu-le de acele cîrlige. Fiecare din aceste celule de tranzi ţie sau de reparaţie avea partea de sus mai mult sau mai puţin deformată, pentru a se lipi cu celula vecină a fagurelui, dar jumătatea ei de jos desena mereu pe tă bliţă trei unghiuri foarte distincte, de unde ie şeau deja trei mici linii drepte din care începea s ă se ridice prima jumătate a celulei următoare. La capătul a patruzeci şi opt de ore, cu toate c ă trei sau patru albine, cel mult, au putut lucra simultan în aceast ă deschizătur ă, toată suprafaţa cositorului era acoperit ă de începutul temeliilor viitoare ale celulelor. Aceste celule erau, fire şte, mai puţin regulate decît cele ale unui fagure obişnuit; de aceea, regina, în ţeleapt ă, după ce le-a vizitat, a refuzat să-şi depună aici ouăle crezînd că va ieşi o generaţie nenorocită. Dar toate erau perfect hexagonale; nu aveau o singur ă linie curbă, nu aveau nici un unghi gre şit. Cu toate acestea, toate condiţiile obişnuite erau schimbate. Celulele nu erau s ă pate într-un bloc aşa cum observă HUBER sau într-o calotă de cear ă, după cum spune DARWIN, rotunde la început iar mai apoi hexagonale ca urmare a presiunii celulelor vecine. Nu putea fi vorba de piedici opuse una alteia, deoarece se năşteau una dup ă alta însemnînd pe tabla neted ă mici linii de început. E, prin urmare destul de sigur că hexagonul nu este rezultatul unor necesit ăţi mecanice, ci el face parte într-adev ăr din planul, din experienţa, din inteligenţa şi din voinţa albinei. Un alt fapt curios al perspicacităţii lor, pe care-l notez în trecere, este că tuburile pe care le cl ădir ă pe discul de metal n-aveau alt fund decît metalul. Inginerii trupei au socotit, desigur, c ă metalul e destul de tare pentru a nu l ăsa lichidul să pătrundă prin el şi, de aceea, nu l-au c ă ptuşit cu un strat de cear ă. Dar, după puţin timp, văzînd probabil că primele picături de miere se strică venind în contact ou metalul, s-au r ăzgîndit şi pe suprafaţa cositorului au aşternut un strat subţire de cear ă.
XXI Dacă am vrea să dăm la iveală toate misterele acestei arhitecturi geometrice am mai avea înc ă de cercetat mai multe lucruri interesante, cum ar fi, de pildă, forma primelor celule care se lipesc de capacul stupului şi care se schimb ă după nevoia de a atinge acest acoperi ş în cât mai
multe puncte. Ar mai trebui să observăm nu atît orientarea marilor str ăzi, dictată de paralelismul fagurilor, cit, mai ales, aşezarea str ăzilor mai mici, a trecătorilor ce se găsesc ici şi colo de-a lungul sau împrejurul fagurilor, f ăcute pentru a înlesni circulaţia aerului şi astfel rînduite pentru a evita ocolişurile prea mari şi o probabilă aglomeraţie. Ar trebui, în sfîr şit, studiată construcţia celulelor de tranzi ţie, instinctul, care determină pe albine, la un moment dat, s ă mărească dimensiunile căsuţelor lor, fie că recolta îmbelşugată cere vase mai mari, fie c ă socotesc populaţia prea puternică sau naşterea trîntorilor devine necesar ă. Ar trebui să admir ăm, în acelaşi timp, priceperea minunat ă şi siguranţa plină de armonie cu care ele; trec, în aceste cazuri, de la mic la mare sau de la mare la mic, de la simetria perfect ă la o asimetrie de neînlăturat, pentru a reveni, îndată ce legile geometriei lor o îng ăduie, la regularitatea ideal ă, f ăr ă ca vreo celulă să fie pierdută, f ăr ă ca vreo parte din edificiile stupului s ă fie sacrificată copilăreşte sau f ăr ă rost, f ăr ă să lase nimic neîntrebuinţat. Dar mă tem că m-am pierdut în multe amănunte lipsite de interes pentru un cititor care n-a urmărit, poate, niciodată cu ochii săi zborul albinelor sau care fiii s-a interesat de albine decît în treac ăt, cum îier- interesăm cu toţii de o floare, cînd trecem pe ling ă ea, de o pas ăre, de o piatr ă preţioasă, f ăr ă a cere altceva decît o certitudine superficial ă şi f ăr ă să credem că cel mai mic secret al unui obiect pe care-l vedem în natura care nu ţine de om, este mult mai legat de misterul de nepătruns al destinelor şi obîr şiei noastre decît secretul pasiunilor noastre cele mai aprinse pe care le-am studiat cu cea mai mare r ă bdare. XXII
Pentru a nu îngreuna acest studiu, voi trece şi peste instinctul destul de surprinz ător care le face deseori să subţieze sau să distrugă marginile fagurilor cînd vor să-i prelungească sau să-i lărgească. Şi, cu toate acestea, nu vom t ăgădui că a surpa pentru a recl ădi, a strica ceea ce ai f ăcut pentru a o face la loc mai bine şi mai îngrijit, presupune o curioas ă dedublare a instinctului orb de a cl ădi. Las la d parte şi_ alte experienţe interesante ce le putem face pentru a le for ţa să construiască faguri rotunzi, ovali, în formă de tuburi sau avînd forme curioase şi felul iscusit cu care ele izbutesc s ă facă celule lărgite ale păr ţii convexe din fagure care s ă corespundă cu celulele înguste ale p ăr ţii concave. Dar, înainte de a p ăr ăsi acest subiect, s ă ne oprim cîteva clipe asupra felului misterios cum î şi orînduiesc munca şi cum iau măsurile necesare atunci cînd sculpteaz ă, în acelaşi timp, f ăr ă să se vadă, cele două feţe ale unui fagure. Priviţi în lumină unul din aceşti faguri şi veţi vedea, desenată de umbre ascuţite în cear ă str ăvezie, o întreagă reţea de prisme cu linii a şa de clare, un întreg sistem de construc ţii atît de exacte, încât le-ai crede întipărite în oţel. Nu ştiu dacă cei care n-au văzut niciodată cum arată interiorul unui stup îşi pot închipui îndeajuns aşezarea şi aspectul fagurilor. Să-şi imagineze, pentru a da drept exemplu stupul sătenilor noştri, în care albina este l ăsată în voia ei - un coş de paie sau de r ăchină în formă de clopot; această coşniţă este împr ăţită de sus în jos prin cinci, şase, opt sau chiar zece despăr ţituri de cear ă perfect parelele ca ni şte felii rotunde de pîine care coboar ă din vîrful stupului şi se lipesc şi urmează forma ovoidală a pereţilor. Intre fiecare din aceste felii se găseşte un spaţiu cam de unsprezece milimetri, în care se afl ă şi circulă albinele. Cînd în vîrful stupului începe construc ţia uneia din aceste felii, zidul de cear ă cu care încep şi care mai tîrziu va fi subţiat şi lungit, este încă foarte gros şi desparte complet cele cincizeci sau
şaizeci de albine ce lucreaz ă deasupra de cele cincizeci sau şaizeci ce lucrează dedesubt, aşa încât este cu neputinţă ca ele s ă se vadă unele pe altele, afar ă numai dacă am crede că ochii lor au darul să pătrundă şi corpurile cele mai întunecate. Ou toate acestea, o albin ă de pe faţa de sus nu sapă nici o gaur ă, nu adaugă nici strop de cear ă care să nu se potrivească în mod desăvîr şit cu ieşiturile sau cu adînciturile de pe cealalt ă faţă şi invers. Cum oare reu şesc acest lucru? Cum se face c ă una nu sapă prea mult şi cealaltă prea puţin? Cum se potrivesc toate unghiurile construcţiei lor aşa de uimitor? Cine le spune s ă înceapă lucrul aici şi să-l oprească mai apoi? Trebuie să ne mulţumim, odată mai mult, cu r ăspunsul care nu ne spune mare lucru: „Este unul din misterele stupului”. HUBER a încercat s ă explice acest mister spu-nînd, că la anumite intervale, prin presiunea picioarelor sau din ţilor ele provocau, poate, o uşoar ă proeminenţă pe faţa cealaltă a fagurelui sau că ele îşi dădeau seama de grosimea mai mult sau mai pu ţin mare a blocului datorită flexibilităţii, elasticităţii sau altei proprietăţi fizice a cerii. Tot el continuă spunînd că antenele lor par că le slujesc la cercetarea păr ţilor celor mai subţiri şi mai deformate ale obiectelor, servindu-se de ele ca de un compas în întuneric sau, în sfîr şit că forma şi mărimea tuturor celulelor decurge matematic din aşezarea şi dimensiunile acelora din primul rînd, f ăr ă să mai fie nevoie de vreo alt ă măsurare. Dar putem vedea că aceste explicaţii nu sunt suficiente: primele sunt ipoteze de neverificat; celelalte le evită pur şi simplu. Şi, dacă este bine să le eviţi cât mai des posibil, nu trebuie să spui că, înlocuind o taină cu cealaltă, le-am dezlegat întru totul.
XXIII Să păr ăsim, în sfîr şit, platourile monotone şi deşertul geometric al celulelor. Iată, deci, fagurii începuţi, care pot fi locuiţi. Migala nevăzută creşte pe nesimţite şi ochiul nostru, care vede a şa de puţin, nu observă nimic din munca lor, cu toate c ă opera de cear ă la care se lucrează zi şi noapte f ăr ă r ăgaz se întinde cu o rapiditate extraordinar ă. Regina, plină de ner ă bdare, a str ă bătut de mai multe ori clădirile care se întind albe prin întuneric şi acum, cînd temeliile au fost terminate, ea le ia în primire cu toată suita de gardiene, sfetnice sau sclave, c ăci nu ai putea spune dacă o regină este condusă sau urmată, dacă e respectată sau păzită. Sosită în locul pe care ea îl socote şte prielnic sau pe care sfetnieile ei i-l impun, ea îşi încovoaie spinarea şi îşi strecoar ă trupul ei lung şi inelat într-una din celulele noi. În acest timp, toate micile capete din jur, micile capete cu enormii ochi ai gardienelor din escortă, o înconjoar ă, cu luare aminte, pline de dragoste, îi sus ţin picioruşele, îi mîngîie aripile şi agită deasupra ei antenele lor înfrigurate, parcă ar voi să o încurajeze, s-o zoreasc ă sau s-o felicite. Se poate recunoaşte cu uşurinţă locul unde se găseşte regina după acea cocardă înstelată sau, mai mult, după aceast ă broşa ovală al cărui topaz din mijloc este ea îns ăşi şi care seamănă destul de bine cu acele broşe pe care le purtau bunicile noastre. E curios de v ăzut, de altfel, şi o poate vedea oricine, că lucr ătoarele se feresc totdeauna s ă întoarcă spatele reginei. De îndat ă ce se apropie de un grup, toate se a şează astfel încât să-i prezinte ochii şi antenele şi în faţa ei nu merg decît de-a-ndaratelea. Este un semn de respect sau mai mult de bun ăvoinţă care, oricît de curios ar părea, este statornic şi general. Dar să revenim la regina noastr ă. Adesea, în timpul micii sfor ţări ce însoţeşte ouatul, una din fiicele ei o prinde în braţe şi, frunte lîngă frunte, gur ă lîngă gur ă, pare că-i vorbeşte încetişor. Ea, destul de indiferentă la aceste mărturisiri pătimaşe, nu se pierde cu firea, nu se emo ţionează, absorbită fiind de misiunea sa, care i se pare a fi o desf ătare amoroasă şi nicidecum o muncă istovitoare. În fine, după cîteva momente, ea se ridică binişor, mai înaintează cu un pas, priveşte puţin în jur şi, înainte de a introduce pîntecele, bagă capul în celula vecin ă pentru a se convinge c ă totul este în ordine şi că nu ouă de două ori în aceeaşi celulă. În acest timp, dou ă sau trei albine din suit ă coboar ă gr ă bite în celula păr ăsită de regină, pentru a vedea dac ă opera s-a săvîr şit şi pentru a îngriji sau a pune într-un loc mai bun micul ouşor albăstrui pe care 1-a depus regina. Din aceast ă clipă şi pînă la
primul frig al toamnei, ea nu se mai opreşte, ouînd cînd e hr ănită şi cînd doarme - dac ă putem spune că doarme. De acum înainte ea reprezint ă puterea mistuitoare a viitorului care pune stă pînire pe toate colţişoarele stupului. Ea urmeaz ă pas cu pas pe nefericitele lucr ătoare care se istovesc construind leag ănele pe care rodnicia reginei nu încetează să le cear ă. Asistăm asftel la conlucrarea a dou ă instincte puternice ale c ăror peripeţii ne dau la iveal ă, nicidecum pentru a le dezlega, mai multe taine ale stupului. Se întîmplă, de exemplu, că lucr ătoarele o iau mai înainte. Ascultînd de obiceiurile lor de bune gospodine care se gîn-desc la proviziile din zilele geroase, ele se gr ă besc să umple cu miere celulele în care regina nu a ouat înc ă. Dar ea se apropie; bunurile materiale trebuie atunci să lase locul gîndului superior al naturii şi atunci lucr ătoarele speriate golesc în grabă aceast ă comoar ă ce stînjeneşte. Se întîmplă, de asemenea, ca ele s ă ispr ăvească înaintea reginei chiar un fagure întreg: atunci, nemaiavînd sub ochi pe aceea care reprezint ă tirania zielelor pe care nimeni nu le va mai apuca, ele se folosesc de timp pentru a cl ădi cât mai repede cu putin ţă o zonă de celule pentru trîntori, a căror construcţie este mult mai uşoar ă şi mai rapidă. Ajungînd în aceast ă zonă, regina lasă cu părere de r ău cîteva ouă, trece înainte şi cere noi celule de lucr ătoare. Lucr ătoarele se supun, îngusteaz ă încet, încet, celulele şi urmărirea reîncepe pînă cînd, nesăţioasa mamă, aidoma unui blestem rodnic şi adorat, este readus ă la celulele de început din care s-a şi născut prima generaţie. Peste cîtva timp, din umbra leag ănului în care s-a n ăscut, noua generai ţe se va risipi pe florile din împrejurimi, va zburda cîntînd în razele soarelui umplînd de viaţă ceasurile binecuvîntate pentru ca, la rîndul lor, peste pu ţin timp, să se jertfească şi ele generaţiei care a şi înlocuit-o în leagănele păr ăsite. XXIV Şi albina-regină cui se supune oare? Hranei ce i se d ă; căci ea nu se hr ăneşte singur ă; ea e hr ănită ca un copil chiar de lucr ătoare pe care rodnicia ei nu le las ă o clipă să r ăsufle. Iar hrana aceasta, este, la rîndul ei, m ăsurată de lucr ătoare după bogăţia florilor şi după culesul cu care vin încărcate tovar ăşele lor. Şi aici, deci, ca oriunde în lumea aceasta, o parte din ceea ce vedem este învăluită de întuneric; aici, ca oriunde, porunca supremă vine din afar ă, de la o putere necunoscută iar albinele i se supun ca şi noi, dealtfel, stă pînului necunoscut al roţii care se învîrteşte în loc distru-gînd voinţele care o pun în mi şcare. Cineva căruia îi ar ătam cum cîteva zile, într-unui din stupii mei din sticlă, mişcarea acestei roţi ce se putea vedea ca şi roata mare a unui ceasornic, cineva care vedea limpede acea furnicare neostoită de pe faguri, toată forfota înfrigurată, nebună şi misterioasă a doicilor în jurul cuibului, punţile şi scările vii pe care le formează ceresele, spiralele pe care le deseneaz ă regina, activitatea felurită şi f ăr ă de r ăgaz a mulţimii, efortul zadarnic şi necruţător, goana pătimaşă încoace şi încolo, odihna necunoscută decît în leagănul pe care-l şi pândeşte munca de mîine, liniştea pe care nu le-o d ă decît moartea îndepărtată şi ea din acest ţinut care nu îngăduie nici bolnavi şi nici morminte, cineva care vedea toate acestea, dup ă ce şi-a revenit din prima surpriză, şi-a întors privirile unde se putea citi o spaimă plină de tristeţe. Dincolo de aparenţa plăcută a primei priviri, dincolo de amintirile minunate ale zilelor frumoase care îl umplu şi fac din el sipetul plin cu giuvaeruri ale verii, dincolo de acel du-tevino care-l leagă de miile de flori, de apele limpezi, de albastrul cerului, de bel şugul desf ătător a tot ceea ce reprezint ă frumosul şi fericirea, în stup, într-adev ăr, dincolo de aceste minuni ce le putem vedea, te întîmpin ă o privelişte din cele mai triste ce se pot vedea. Iar noi ceştilalţi, orbi, care nu privim decît cu ni şte ochi împăienjeniţi, cînd ne uităm bine la aceste biete osândite pricepem bine că nu numai ele sunt de plîns, c ă nu numai pe ele mintea noastr ă nu e în stare să le priceapă, ci e o formă jalnică a acelei mari puteri oare ne însufle ţeşte deopotrivă şi ne mistuie şi pe noi.
Da, desigur, acest lucru e trist, dup ă cum totul este trist în natur ă cînd priveşti cu atenţie. Şi va fi aşa atîta timp cât mini vom p ătrunde taina dacă are, bineînţeles, vreo taină. Şi, dacă într-o bună zi am afla că nu a fost nici o tain ă sau că a fost o taină îngrozitoare, a doua zi vor na şte alte datorii care nu au pîn ă astăzi nume. Aşteptînd acel moment, inima noastr ă să repete dacă vrea: „E trist”, dar mintea s ă se mulţumeasc ă a-i r ăspunde: „E trist, dar a şa e”. Datoria noastr ă de astăzi este să vedem dacă, dincolo de aceast ă tristeţe, nu se mai afl ă ceva şi, pentru aceasta, nu trebuie să întoarcem ochii în altă parte ci, trebuie s ă le privim ţintă şi să le studiem cu atîta luare aminte şi cu atît curaj, ca şi cînd ar fi vorba de nişte bucurii. Se cade ca, înainte de a ne plînge, înainte de a judeca natura, să fim în stare să o cunoaştem cât mai bine. XXV
Am văzut că lucr ătoarele, de îndată ce nu se mai simt zorite de rodnicia amenin ţătoare a mamei, se gr ă besc să clădească celule pentru provizii a c ăror construcţie este mai economicoasă şi care au o capacitate mai mare. Am mai v ăzut, de asemenea, c ă matca ţine săşi depună ouălele mai cu seamă în celule mai mici, pe oare nu înceteaz ă să le cear ă de la lucr ătoare. Totuşi, în lipsa lor, sau aşteptînd să i se clădească celule după voie, ea se resemnează şi ouă şi în celulele mai mari pe care le întîlneşte în drumul ei. Albinele care vor ie şi din aceste celule vor fi b ărbaţi sau trântori cu toate c ă ouălele nu se deosebesc de loc de acelea din care ies lucr ătoarele. Dar, contrar cu ceea ce se întîmpl ă la transformarea unei lucr ătoare în regină, nu forma sau capacitatea unei oelule face s ă se nască trîntorul, căci dintr-un ou depus într-o celul ă mare se va naşte neapărat un bărbat, chiar dacă lam introduce într-o celulă mică de lucr ătoare (eu am reuşit să fac de patru sau cinci ori aceast ă schimbare deosebit de grea din cauza dimensiunilor miroscopice ale oului şi a fragilităţii lui). Deci, regina, atunci cînd ouă, trebuie să aibă darul să recunoască sau să hotărască sexul oului pe care-l depune şi să-l potrivească după mărimea celulei pe care s-a oprit. Rareori îi este dat să se înşele. Dar cum izbuteşte? Şi cum, printre zecile de mii de ouă ce le poartă în cele două ovare, poate alege bărbaţii de femei şi cum poate s ă strecoare ouăle după bunul ei plac, în singurul ei oviduct? Iată-ne, şi de data aceasta, în fa ţa uneia dintre tainele stupului şi a uneia dintre cele mai de nepătruns. Se ştie că regina fecioar ă nu este stearp ă, dar ea nu poate oua decît ou ă de trîntori. Numai după împerecherea ce se produce în zborul nup ţial ea poate aduce pe lume, dup ă bunul ei plac, lucr ătoare sau trîntori. După zborul de nuntă, ea are cu totul în stă pînire, pînă cînd va pieri, spermatozoizii smulşi de la nefericitul ei iubit. Aceşti spermatozoizi, ce ating cifra de douăzeci şi cinci de milioane, dup ă cum crede doctorul LEUCKART, sunt p ăstraţi vii într-o glandă specială, aşezată sub ovare, la intrarea oviduetului comun, gland ă ce poartă numele de spermateca. Se presupune, prin urmare, c ă îngustimea intr ării micilor celule şi forma acestui orificiu, silind-o pe regină să se înco-voaie şi să se chircească, produce o anumit ă apăsare asupra spermatecii, în urma căreia spermatozoizii ies şi fecundează oul în momentul trecerii lui. Această apăsare nu se mai produce cînd regina se opre şte pe celulele cele mari, spermateca nu mai este ap ăsată şi nu se mai deschide. Al ţii, dimpotrivă, cred că regina porunceşte într-adevăr muşchilor care deschid sau închid spermateca care d ă în vagin şi, întradevăr, aceşti muşchi sunt foarte numeroşi, puternici şi complicaţi. Făr ă a putea spune care din aceste două ipoteze este cea mai bun ă, căci, cu cât observi mai mult, cu atît vezi mai bine că nu suntem decît nişte naufragiaţi pe oceanul foarte necunoscut al naturii şi învăţăm mai bine că un fapt este întotdeauna gata s ă iasă din sînul unui val devenit pe nea şteptate mai limpede distrugînd într-o clipă tot ceea ce credeai c ă ştii, totuşi eu voi mărturisi că înclin în favoarea celei de a doua ipoteze. Mai întîi, experien ţele unui apicultor din Bordeaux, M. DRORY, arată că, dacă am lua toate celule mari dintr-un stup, mama, în momentul sorocit pentru a depune ouă de trîntori, nu şovăie să le depună în celule de lucr ătoare; şi, din contr ă,
ea va depune ou ă de lucr ătoare în celule mari, dac ă n-a găsit altele la în-demînă. Apoi frumoasele observa ţii ale Domnului FABRE asupra Osmiilor care sunt albine s ălbatice şi singuratice din familia Gastrilegidelor dovedesc destul de clar nu numai c ă Osmia ştie dinainte sexul oului pe care-l va depune, dar c ă acest sex r ămîne la bunul plac al mamei dup ă spaţiul de care dispune, „spaţiu de cele mai multe ori întîmplător, greu de schimbat”, l ăsînd aici un ou de mascul, ceva mai departe un ou de femel ă. Nu voi intra aici în amănuntele experienţelor marelui entomolog francez. Ele sunt din cale afar ă de migăloase şi ne-ar duce prea departe. Dar, oricare ar fi ipoteza pe care o acceptăm, atît una cât şi cealaltă ar explica foarte bine, în afara oric ărei descoperiri viitoare, înclinarea reginei de a oua în celule de lucr ătoare. Este probabil că aceast ă mamă-roabă pe care suntem înclina ţi să o plîngem, dar care, poate, este o îndr ăgostită nesăţioasă, o mare voluptuoasă, simte din unirea principiului b ărbătesc şi femeiesc ce se pl ămădeşte în fiinţa sa o oarecare bucurie, o amintire a be ţiei zborului de nuntă, pe care îl simte numai odat ă în viaţa sa. Şi aici, natura, care nu este niciodat ă atît de iscusită şi nici atît de prevăzătoare sub înf ăţişarea ei pref ăcută decît atunci cînd este vorba de capcanele pe care le întinde dragostea, a avut grij ă să ocrotească interesul înmulţirii speciei sprijinindu-l, ca de obicei, pe sim ţul unei plăceri. De altfel, să încercăm să ne facem bine înţeleşi ca să nu ne înşelăm cu propria noastr ă explicaţie. Dacă am presupune că natura are astfel de gînduri şi am crede că acest lucru este de ajuns, ir fi ca şi cînd am arunca o piatr ă într-una din acele pr ă păstii necunoscute ce se mai g ăsesc în întunericul unor peşteri şi ne-am închipui că zgomotul pe oare îl va face c ăzînd va r ăspunde tuturor întrebărilor noastre şi ne va dezvălui altceva decît necuprinsul abisului. Cînd repetăm mereu: natura vrea cutare lucru, preg ăteşte cutare minune, urmăreşte cutare scop, spunem, în realitate, c ă o mică parte de viaţă iese la lumină şi izbuteşte să se menţină pe nemărginita suprafaţă a materiei care nouă ni se pare trîndavă şi pe care o numim, evident, pe nedrept, ori de cîte ori ne ocupăm de ea, neant sau moarte. Un concurs de împrejur ări întîmplătoare a menţinut această manifestare de viaţă printre multe altele, poate la fel de interesante, la fel de inteligente, dar care nu au avut acela şi noroc şi care au disp ărut pentru totdeauna f ăr ă să aibă prilejul să ne minuneze. Ar fi un lucru îndr ăzneţ să afirmi altceva şi tot ceea ce r ămîne, gîndurile noastre, înc ă păţînata noastr ă explicare a scopurilor existenţei, speranţele noastre, tot ceea ce ne uime şte nu sunt în realitate decît necunoscutul, pe care îl tot lovim de lucruri şi mai necunoscute pentru a provoca un mic zgomdt care ne face s ă simţim gradul cel mai înalt al existenţei particulare pe care am putea-o atinge pe aceea şi suprafaţă tăcută şi de nepătruns, după cum cîntecul privighetorii şi zborul condorului le descoper ă de asemenea cel mai înalt grad de existen ţă proprie neamului lor. Cu toate acestea, nu e mai puţin adevărat că una din datoriile noastre cele mai neclintite este de a produce acest unic zgomot ori de cîte ori se iveşte prilejul, f ăr ă să deznădă jduim, deoarece, după toate aparenţele, este inutil. 4.Tinerele regine I
Să închidem aici stupul nostru cel tîn ăr în care viaţa, reluîndu-şi mişcarea bogat ă şi f ăr ă tihnă, cuprinde toată colonia pentru a se împăr ţi la rîndu-i, deîndat ă oe va atinge culmea for ţei şi fericirii, şi să deschidem din nou, ultima dat ă, cetatea mamă pentru a vedea ceea ce se întîmplă după plecarea roiului. După ce tumultul ce însoţeşte plecarea s-a calmat şi două treimi din numărul copiilor săi au păr ăsit-o f ăr ă vreun gînd de reîntoarcere, nefericita cetate este aidoma unui corp din care s-a scurs tot sîngele: este sleit ă de puteri, pustie, aproape moart ă. Cu toate acestea, au mai r ămas cîteva mii de albine în ăuntru care, neclintite, dar puţin slă bite, îşi reiau lucrul înlocuind cât pot
mai bine pe cele plecate, şterg urmele urgiei, strîng r ămăşiţele proviziilor pr ădate, vizitează florile, veghează asupra cuibului oare va asigura viitorul, p ătrunse de chemarea lor şi credincioase datoriei pe care un destin neînduplecat le-a impus-o. Dar, dacă prezentul pare întunecat, tot ceea ce putem vedea ne umple inima de speran ţe. Sîntem într-unui din castelele de basm din pove ştile germane, ale c ăror ziduri sunt formate din mii de steluţe în care se g ăsec sufletele oamenilor ce se vor na şte. Sîntem în ţinutul miraculos al vieţii care precede viaţa. Aici, în toate unghiurile, în leag ănele bine închise, în suprapunerea infinită a minunatelor celule cu şase feţe, sunt zeci de mii de nimfe, mai albe decât laptele care, cu braţele încrucişate şi cu capul plecat pe piept, a şteaptă ora deşteptării. Văzîndu-le în linţoliile lor uniforme, nenumărate şi aproape str ăvezii, ai putea crede c ă sunt nişte pitici încărunţiţi pradă gîndurilor sau cete de fecioare stîlcite de cutele giulgiului, îngropate în prismele hexagonale pe care un geometru neînduplecat le-a înmul ţit nebuneşte. Pe întreaga suprafaţă a acestor ziduri perpendiculare în care este închisă o lume ce creşte, se transformă, se agit ă, îşi schimbă de patru sau cinci ori ve şmintele şi îşi toarce linţoliul în întuneric, bat din aripi şi dansează sute de lucr ătoare pentru a menţine căldura necesar ă şi cine mai ştie pentru ce altceva, c ăci dansul lor are mi şcări extraordinare şi metodice, oare trebuie să corespundă unui scop pe care nici un observator, dup ă cât ştim, nu 1-a descoperit. După cîteva zile, capacele acestor zeci de mii de cutii (într-un stup puternic pot exista între şaizeci şi optzeci de mii) încep s ă crape şi doi ochi mari negri şi serioşi îşi fac apariţia însoţiţi de antenele ce bîjbîie în jurul lor, pe cînd f ălcile lor neobosite continuă să lărgească deschizătura. îndată, doicile îşi fac apariţia, ajută tînăra albină să-şi păr ăsească închisoarea, o susţin, o perie, o cur ăţă şi-i întind cu vîrful limbii prima picătur ă de miere din noua sa via ţă. Ea, care vine din-tr-o alt ă lume, este încă ză păcită, puţin palidă, şovăitoare. E plă pîndă ca un biet bătrîn scă pat de la moarte, ai putea spune c ă este o călătoare plină de praful pufos al căr ărilor necunoscute care au condus-o la via ţă. De altfel, ea este des ăvîr şită din cap pînă-n picioare, ştie numaidecît tot ceea ce trebuie s ă ştie şi, asemenea copiilor din popor care învaţă, pentru a spune astfel, de îndată ce văd lumina zilei, deoarece nu vor avea timp de joac ă sau de rîs, se îndreapt ă spre celulele închise şi începe să bată din aripi şi să se agite în ritm cu celelalte, pentru a încălzi, la rîndu-i, pe surorile care mai dorm înc ă în leagăn, f ăr ă să se mai ostenească să priceapă uimitoarea taină a destinului şi a rasei sale. II
Cu toate acestea, lucr ările cele mai istovitoare n-o privesc deocamdată. Ea nu păr ăseşte stupul decît după opt zile de la na ştere pentru a face primul s ău „zbor de cur ăţire” şi pentru a-şi umple cu aer pl ămînii care se umflă, îi înfrumuseţează tot corpul şi fac din ea, din acest moment, soţia văzduhului nemărginit. Se reîntoarce apoi în stup, mai a şteaptă o să ptămînă şi după aceea, însoţită de surorile ei de aceea şi vîrstă, face prima sa ie şire de culegătoare cuprinsă de o emoţie aparte, pe care apicultorii o numesc joc de artificii. Ar trebui numită mai degrabă joc al neliniştii. într-adevăr, vezi că le este frică, lor, fiicelor umbrei de nep ătruns şi a mulţimii, vezi că se tem de abisul azuriu şi de singur ătatea nesfîr şită a luminii, iar bucuria lor reţinută e tulburată de groază. Ele se plimbă încetişor în pragul urdinişului, stau la îndoială, vin şi pleacă de douăzeci de ori. Se leag ănă în văzduh cu capul întors mereu spre casa unde sau născut, se înalţă binişor în cercuri mari care se ridică şi cad deodat ă ca şi cum ar fi muncite de vreo părere de r ău şi cei treisprezece mii de ochi ai fiecăreia cercetează totul de jur împrejur, judecă, ţin minte tot ce văd, copacii, fîntîna, gardul, pomii de lîng ă zidul casei, acoperişurile şi ferestrele de primprejur şi aceasta pînă ce în mintea lor calea pe care vor pluti la reîntoarcerea acas ă să fie tot atît de bine întipărită ca şi cînd două şine de oţel ar desena-o în văzduh. Iată o nouă taină. S-o cercetăm îndeaproape la fel ca pe celelalte şi, dacă la întrebările noastre
nu primim nici un r ăspuns, tăcerea ce o va înso ţi va mări, cel puţin cu cîteva măsuri semănate, ce-i drept, cu bună voinţă, cîmpul neştiinţei noastre vădite, care este cel mai roditor din toată activitatea noastr ă. Cum îşi regăsesc albinele locuin ţa pe care, uneori, este imposibil s ă o zărească, ascunsă deseori sub arbori şi a cărei intrare nu este în tot cazul, decît un punct de nevăzut din întinderea necuprins ă? Cum se face c ă, dacă le-am duce într-o cutie la o dep ărtare de doi sau trei kilometri de stup, se întîmplă foarte rar să se r ătăcească? Îl recunosc oare printre atîtea obstacole? Se c ălăuzesc oare dup ă anumite semne meşteşugite sau albinele au acest sim ţ special şi mai puţin cunoscut pe care-l atribuim unor fiin ţe necuvîntătoare, rîndunelelor şi porumbeilor, de exemplu, şi pe care-l numim simţul direcţiei? Experienţele lui J. H. FABRE, ale lui LUBBOCK şi mai ales acelea ale lui M. ROMANES (Nature 29 octombrie 1886) par s ă stabilească faptul că ele nu sunt conduse de acest instinct straniu. Pe de altă parte, am constatat de multe ori c ă nu dau deloc aten ţie formei sau culorii stupului. Ele par că sunt mai mult captivate de înf ăţişarea obişnuită a suportului pe care este instalată casa lor, de forma urdinişului şi a scîndurii de zbor - Scîndur ă de zbor, care nu este altceva decît prelungirea suportului pe care este a şezat stupul, formează un fel de peron, de balcon sau loc de odihnă în faţa intr ării principale care se numeşte urdiniş.). Dar nici acest lucru nu are prea mare importan ţă căci, dacă, în timpul absenţei culegătoarelor, se modifică de sus pînă jos înf ăţişarea casei lor, ele se vor reîntoarce drept la ea din adîncurile de necuprins ale zărilor, ou o precizie la fel de mare şi nu vor manifesta vreo şovăială decît în clipa în care vor păşi pragul de nerecunoscut. Metoda lor de orientare, atît cât experien ţele noastre ne îngăduie să ne formăm o idee, pare mai degrab ă bazat ă pe o cunoaştere extraordinar de minuţioasă şi precisă a împrejurimilor. Ele nu-şi reicunosc stupul, ci, cu o aproxima ţie de trei sau patru milimetri, poziţia lui faţă de obiectele din jur. Şi această recunoaştere este atît de minunată, atît de matematic exact ă şi atît de adînc întipărită în memoria lor încât, dacă aşezi stupul pe suportul lui dar mai la dreapta sau mai la stînga, dup ă cinci luni de iernare într-o pivniţă întunecoasă, toate lucr ătoarele, întorcîndu-se de pe primele flori ale prim ăverii, se vor îndrepta într-un zbor netulburat şi precis către locul ocupat de stup în vara trecut ă şi numai bîj-bîind vor regăsi, în cele din urm ă, poarta mişcată din loc. S-ar părea că văzduhul a păstrat cu sfinţenie, pe tot timpul iernii, urma de neşters a căr ărilor umblate şi că mica lor potecă, bătătorită cu truda lor nepotolită, a r ămas să pată în albastrul cerului. De aceea, atunci cînd mut ăm un stup de la locul lui, multe albine se r ătăcesc afar ă numai dacă nu fac o călătorie mai îndepărtată sau dacă împrejurimile pe care le cunosc perfect pînă la trei sau patru kilometri de jur împrejur nu s-au schimbat, după cum iar se mai pot r ătăci cînd nu avem grijă să punem în faţa „urdinişului” o scîndur ă, un ciob de ţiglă sau un obstacol oarecare, pentru a le atrage luarea aminte c ă s-a schimbat ceva, îng ăduindu-le astfel să se orienteze din nou dup ă noile lucruri din jur. III
După ce am spus toate acestea, s ă ne reîntoarcem la cetatea care se populează din nou, în care mulţimea leagănelor nu încetează să se deschidă, în care chiar substan ţa zidurilor se pune în mişcare. Totuşi această cetate nu are încă o regină. Pe marginile unuia din fagurii din centru se înalţă, în cîmpia bolovănoasă a celulelor obişnuite, şapte sau opt cl ădiri bizare care ne duc cu gîndul la umflăturile şi la craterele ce fac atît de stranii fotografiile lunii. Sînt ca ni şte capsule de cear ă aspr ă sau ca ni şte ghinde înclinate şi perfect astupate, care ocup ă locul a trei sau patru celule de lucr ătoare. De obicei, ele sunt grupate într-un singur punct şi o strajă numeroasă, deosebit de nelini ştită şi vigilentă, veghează în jurul acestor locuri peste care pluteşte un prestigiu necunoscut. Aici se z ămislesc reginele. În fiecare din aceste capsule, înaintea plecării roiului, a fost despus un ou, asem ănător cu acelea din care ies lucr ătoarele, fie de către regina însuşi, fie, cum mai e cu putinţă, deşi nu avem vreo dovad ă sigur ă, de către
una din albinele doici care l-au adus aici din vreun leag ăn vecin. După trei zile, din acest ou iese o mic ă larvă căreia i se dă o hrană deosebit ă şi cât mai îmbelşugată; şi iată cum ne st ă în putinţă să observăm, pas cu pas, mi şcările uneia din acele metode minunat de măreţe ale naturii pe care am boteza-o, dac ă ar fi vorba de oameni, cu numele măreţ de Fatalitate. Mulţumită acestei îngrijiri, larva cea mică ia o dezvoltare neobişnuită; mişcările şi tot corpul i se transformă aşa de mult, încât albina care iese din aceast ă larvă pare să apar ţină unei rase de insecte cu totul deosebite. Ea va tr ăi patru sau cinci ani în loc de şase sau opt s ă ptămîni. Pîntecele ei va fi de dou ă ori mai lung, culoarea ei va fi mai deschisă şi mai aurie, iar acul său va fi mai încovoiat. Ochii ei nu vor avea decît opt sau nou ă mii de faţete în loc de dou ăsprezece sau treisprezece mii. Creierul său va fi mai mic, ovarele sale vor deveni uriaşe şi ea va dobîndi un organ special, spermateca, graţie căreia va deveni o vietate, pentru a spune astfel, hermafrodit ă. Ea nu va avea nici una din uneltele unei vie ţi de muncă: nici glanda pentru a secreta ceara, nici periu ţe, nici coşuleţe pentru adunatul polenului. Ea nu va avea nici unul din obiceiurile, nici una din pasiunile pe care le atribuim albinei. Ea nu va dori să vadă nici soarele, nici să cutreiere văzduhul şi va muri f ăr ă să se fi atins de vreo floare. Ea îşi va petrece viaţa în întuneric, în agitaţia mulţimii stupului, căutînd cu înfrigurare noi leagăne libere pe care e ursit ă să le populeze. În schimb, ea singur ă va cunoaşte nelinştea dragostei. Ea nu este sigur ă că va avea două clipe de lumină în viaţa sa - căci plecarea roiului nu este inevitabil ă - şi, poate, nu se va servi de aripi decît o singura dat ă pentru a-şi întîlni iubitul. Este ciudat să vedem că atîtea lucruri, atîtea organe, idei, dorinţe, obiceiuri, un întreg destin se g ăsesc astfel în a şteptare, nicidecum într-o sămînţă - aceasta ar fi miracolul obi şnuit al planetei, al animalului şi al omului - ci într-o substanţă str ăină şi inertă: într-o picătur ă de miere (unii apidologi susţin că, după naştere, lucr ătoarele şi reginele primesc aceea şi hrană, un fel de lapte foarte bogat în azot, secretat de o gland ă specială ce se găseşte în capul doicilor. Dar, dup ă cîteva zile, larvele de luor ătoare sunt înţărcate şi supuse unui regim obişnuit de miere şi polen, în timp ce viitoarea regină este hr ănită pînă La completa ei dezvoltare cu un lapte pre ţios care se numeşte „lă ptişor de matcă”. Oricum ar fi, rezultatul şi minunea sunt asemănătoare..). IV
S-a scurs aproape o s ă ptămînă de la plecarea b ătrînii regine. Nimfele princiare, oare dorm în leagăne, nu sunt toate de aceea şi vîrstă, căci albinele au tot interesul ca na şterile regale să vină una după alta, după cum vor hotărî ca un al doilea, un al treilea sau un al patrulea roi s ă iasă din stup. De cîteva ore, ele au tot subţiat, puţin cîte puţin, pereţii celulei celei mai coapte şi, îndată, tînăra regină, care, în acela şi timp, rodea şi ea din interior capacul rotund, î şi arată capul, iese pe jumătate şi, ajutată de gardienele care alearg ă spre ea, care o perie, o cur ăţă, o mîngîie, iese din celulă şi face primii paşi pe fagure. La fel ca şi lucr ătoarele care s-au născut de curînd, noua regină este palidă şi firavă dar după vreo zece minute picioarele-i se înt ăresc şi, neliniştită, simţind că nu este singur ă şi că e datoare să-şi cucerească regatul, că alte pretendente sunt ascunse undeva, ea parcurge zidurile de cear ă, în căutarea rivalelor sale. Aici intervin înţelepciunea, hotărîrile necunoscute ale instinctului, ale spiritului stupului sau ale lucr ătoarelor strînse la un loc. Lucrul cel mai surprinz ător, atunci cînd priveşti toate aceste evenimente într-un stup de sticlă, este că nu poţi vedea niciodat ă nici cea mai mică şovăială sau cea mai mică discordie. Nu găseşti nici urmă de discuţie sau de nehot ărîre. Peste tot domneşte o înţelegere generală stabilită de mai înainte, e atmosfera ora şului şi fiecare albină pare că ştie dinainte ceea ce vor gîndi toate celelalte. Cu toate acestea, pentru ele se apropie o clipă de mare cumpănă: la drept vorbind, se apropie clipa vital ă a cetăţii. Ele trebuie să ia o hotărîre, din trei sau patru cîte le stau înainte, hotărîri ce vor avea urmări îndepărtate, cu totul
diferite una de cealaltă şi pe care un lucru m ărunt le poate schimba în nenorocire. Ele au de împăcat pasiunea sau datoria înn ăscută a reproducerii speciei cu păstrarea trunchiului şi a lăstarelor lui. Uneori ele se în şeală, pregătesc plecarea succesiv ă a trei sau patru roiuri care sleiesc complet cetatea-mamă şi, mai apoi, prea sl ă bite pentru a se reorganiza destul de repede, surprinse de clima noastr ă, care nu este clima lor de obîr şie, dar de care î şi reamintesc totuşi, mor în masă odată cu venirea iernii. Atunci, ele sunt victime a ceea ce numim „frigurile roitului”, care sunt, la fel ca febra obi şnuită, o reacţie prea puternică a vieţii, o reacţie care depăşeşte scopul, închide cercul şi regăseşte moartea. V
Nici una din hotărîrile ce vor fi luate, nu pare să precumpănească şi omul, dacă r ămîne numai un simplu spectator, nu poate prevedea la care din hot ărîri se vor opri. Dar, ceea ce dovedeşte că hotărîrea aleasă este mereu plină de înţelepciune, este c ă omul poate înrîuri, poate chiar schimba hotărîrile lor, după cum ar modifica sau nu anumite împrejur ări, micşorînd sau mărind spaţiul ce le acord ă, scoţînd fagurii plini de miere pentru a-i înlocui cu faguri noi, plini de celule de lucr ătoare. Ele trebuie să ştie, prin urmare, nu atît dac ă trebuie să roiască de două sau de trei ori - căci s-ar putea spune c ă aici n-ar fi decît o hotărîre oarbă, născută din capriciul sau cerinţele înfrigurate ale unui moment prielnic - ci trebuie ca ele să ia de pe acum şi în deplină înţelegere măsurile ce le vor permite s ă arunce în văzduh un al doilea roi la trei sau la patru zile de la naşterea primei regine şi să roiască a treia oar ă, la trei zile după plecarea tinerei regine în fruntea celui de al doilea roi. Nu s-ar putea t ăgădui că este vorba de un întreg sistem, de o întreag ă combinaţie de prevederi care se întinde pe un timp destul de lung dac ă îl compar ăm, mai ales, cu via ţa lor atît de scurt ă. VI
Aceste măsuri privesc straja tinerelor regine care stau înc ă în închisorile lor de cear ă. Bănuiesc că albinele au judecată mai cumpănită şi nu pregătesc un al doilea roi. Şi aici se pot mtîmpla două lucruri. Oare vor îngădui ele primei născute din fecioarele regale, aceleia pe care am văzut-o cum se naşte, să-şi nimicească surorile vr ă jmaşe sau vor a ştepta ca ea s ă săvîr şească periculoasa ceremonie a „zborului nup ţial” de oare poate depinde viitorul naţiunii? Adeseori ele permit nimicirea lor imediată; alteori ele se opun, dar este, desigur, foarte greu de înţeles dacă o fac pentru a preg ăti un al doilea roi sau ţinînd seamă de primejdiile „zborului nupţial”, căci s-a putut vedea de mai multe ori că, după ce hotărîser ă o a doua roire, ele renunţau la ea pe nea şteptate şi nimiceau toată generaţia de urmaşi, fie că timpul devenise neprielnic, fie din alt ă pricină pe care nu o putem p ătrunde. Dar să ne închipuim că ele au renunţat la roire şi au acceptat riscurile „zborului nupţial”. Cînd tînăra noastr ă regină, minată de dorinţa ei tainică, se apropie de locul marilor leag ăne, straja îi lasă drumul liber. Stă pînită de o gelozie plină de furie, ea se aruncă asupra primei celule pe care o întîlneşte şi cu ajutorul picioruşelor şi a dinţilor, se sileşte să rupă învelişul de cear ă ce o acoper ă. Reuşeşte să o facă, smulge ou violenţă coconul ce că ptuşeşte locuinţa, o dezbracă pe prinţesa adormită şi, dacă rivala sa este aproape de a vedea lumina zilei, ea se reîntoarce, î şi strecoar ă acul în celul ă şi o înţeapă cu sete pînă cînd captiva moare sub loviturile armei otr ăvite. După aceasta îşi recapătă liniştea, mulţumită de moartea ce pune un frîu tainic urii tuturor fiinţelor, îşi retrage acul, atacă o nouă celulă, o deschide, trece mai departe dac ă nu găseşte înăuntru decît o larvă sau o nimf ă neispr ăvită şi nu se opre şte decît atunci cînd gîfîind, extenuată, unghiile şi dinţii săi alunecă sleiţi pe pereţii de cear ă. Albinele din juru-i îşi privesc suverana plin ă de mînie, dar nu se amestec ă, se dau la o parte pentru a-i lăsa drumul liber; dar, pe m ăsur ă ce o celulă este găurită şi pustiită, ele vin în grabă,
scot din celulă şi aruncă afar ă din stup cadavrul, larva înc ă vie sau nimfa înţepată şi se ospătează cu lăcomie din preţiosul lă ptişor de matcă ce umple fundul celulei. Mai apoi, dup ă ce regina, la cap ătul puterilor, îşi domoleşte furia, ele desăvîr şesc uciderea s ărmanelor nevinovate şi fac astfel să dispar ă neamul şi casele regale. Ca şi la nimicirea trîntorilor, care, de altfel, este de iertat, aceasta este momentul îngrozitor al stupului, singurul în care lucr ătoarele accept ă ca dezbinarea şi moartea să calce pragul locuinţei lor. Şi, aşa cum se întîmplă adesea în natur ă, fiinţele r ăsf ăţate ale dragostei sunt acelea care atrag asupra lor loviturile n ă praznice ale nemiloasei mor ţi. Uneori, dar cazul este rar deoarece albinele î şi iau măsurile de prevedere pentru a-l evita, se nasc două regine în acelaşi timp. Atunci, de îndată ce-şi păr ăsesc leagănul, lupta neîntîrziată şi ucigătoare, menţionată pentru prima dată de HUBER, are o particularitate destul de stranie: de fiecare dată, în drumul lor, cele dou ă fecioare cu pieptarul de chitină se aşează astfel una în faţa alteia încât, scoţîndu-şi acul, s-ar str ă punge reciproc - la fel ca în luptele din Iliada. Ai zice că un zeu sau o zei ţă, care este poate zeul sau zei ţa rasei, se a şează între ele, şi cele două r ăzboinice cuprinse de o spaim ă comună iau poziţie de luptă, se depărtează şi se fugăresc înnebunite, pentru a se reîntîlni şi a reîncepe goana, dac ă primejdia dublei lor existen ţe ameninţă din nou viitorul poporului lor pîn ă ce una dintre ele reu şeşte să-şi surprindă rivala imprudentă sau stîngace şi s-o omoare f ăr ă pericol, căci legea speciei nu cere decît o singur ă jertf ă. VII
După ce tînăra suverană a nimicit leagănele celorlalte sau şi-a omorît rivala, ea e primită de popor şi, pentru a domni întradevăr şi a fi privită la fel ca mama lui, nu-i mai r ămîne altceva de f ăcut, decît a s ăvîr şi zborul nupţial, deoarece albinele nu o prea bag ă în seamă şi nu-i dau toate onorurile ce i se cuvin, atîta timp cât este stearp ă. Dar, adeseori, povestea ei este mai puţin simplă şi lucr ătoarele renunţă rareori la dorinţa de a roi şi a doua oar ă. În acest caz, la fel ca şi în celălalt, minată de aceeaşi dorinţă, ea se apropie de celulele regale dar, în loc de a găsi acolo nişte supuse plecate care s ă o încurajeze, ea se love şte de o strajă potrivnică şi numeroasă care îi taie drumul. Supărată, dar stă pînită de ideea ei fixă, vrea să for ţeze cordoanele sau s ă le ocolească, dar pretutindeni întîlneşte santinele care veghează la că pătîiul prinţeselor adormite. Se încă păţînează, încearcă din nou, este respins ă din ce în ce mai aprig, str ă jerii o brutalizează chiar, pînă cînd înţelege vag că aceste mici lucr ătoare dîrze în îndăr ătnicia lor reprezintă o lege înaintea căreia trebuie să se plece cealalt ă lege care o însufleţeşte pe ea. În sfîr şit, se îndepărtează plimbîndu-şi, de pe un fagure pe altul, mînia nepotolită f ăcînd să r ăsune acel strigăt de luptă sau acea văicăreală ameninţătoare cunoscută de orice apicultor, care seamănă cu sunetul unei îndepărtate trimbiţi de argint şi care este atît de puternic în slă biciunea ei mî-nioasă încât îl auzi, mai ales seara, la o distanţă de trei sau patru metri de stup str ă bătînd de-a lungul pereţilor dubli ai stupului celui mai bine închis. Acest strigăt regesc are o influen ţă magică asupra lucr ătoarelor. El le înspăimîntă sau le face să se oprească, uimite-, pline de respect, iar cînd regina scoate acest strigăt în jurul celulelor păzite, gardienele, care o înconjoar ă şi o hăr ţuiesc, se opresc brusc, î şi pleacă fruntea şi aşteaptă, nemişcate, pînă ce strigătul va înceta. Se crede, de altfel, c ă, tocmai datorită fascinaţiei acestui strigăt pe care îl imită, Sphinx Atropos poate pătrunde în stupi şi se ghiftuieşte cu miere, f ăr ă ca albinele să se gîndească măcar să-l atace. Timp de două sau trei zile f ăr ă întrerupere, uneori chiar cinci, acest geamăt r ănit al reginei r ăsună în tot stupul che-mînd la lupt ă rivalele protejate. Intre timp acestea se dezvoltă, vor să vadă lumina zilei şi încep să roadă că păcelele de cear ă ale celulelor. O mare restrişte ameninţă republica. Dar geniul stupului, luînd odat ă o hotărire precisă, a avut în vedere toate urm ările.
Gardienele, bine pregătite, îşi cunosc ceas cu ceas îndatoririle pentru a evita orice surpriz ă a unui instinct nesatisf ăcut şi pentru a împăca două for ţe vr ă jmaşe. Ele ştiu prea bine c ă, dacă tinerele regine, care aşteaptă sâ vadă lumina zilei, ar reuşi să iasă din celule, ar c ădea repede pe mina reginei mai mari, deja neînvinsă, care le-ar nimici una dup ă alta. De aceea, pe măsur ă ce una din întemniţate subţiază pe dinăuntru pereţii turnului, lucr ătoarele îi acoper ă pe dinafar ă cu un nou strat de cear ă şi ner ă bdătoarea lucrează cu înver şunare, f ăr ă să-i treacă prin gînd, măcar că roade o piedică vr ă jită, ca din basme, ce na şte din propria-i ţarină. Ea aude, în acelaşi, timp, provocările rivalei sale şi, cunoscîndu-şi destinul şi datoria ei regească chiar înainte de a fi putut arunca o privire în via ţă şi înainte de a şti ceea ce este un stup, îi r ăspunde eroic din adîncul temniţei în care se afl ă. Dar, cum strigătul său trebuie să str ă bată zidurile unui mormînt, el este cu totul deosebit, e înă buşit, sună a gol şi stuparul, care soseşte spre sear ă, cînd zumzetul cîm-piei se potole şte şi totul este învăluit în liniştea stelelor, pentru a cerceta intr ările cetăţilor miraculoase, recunoaşte şi înţelege numaidecît ce preveste şte dialogul dintre fecioara ce r ătăceşte şi captivele ei duşmance. VIII
Această închisoare prelungită le este prielnică tinerelor fecioare care ies din celule mature, viguroase şi gata să-şi ia zborul. Pe de alt ă parte, aşteptarea a întărit-o pe tînăra regină fiind acum în stare s ă înfrunte pericolele călătoriei. Al doilea roi sau roiul secundar păr ăseşte atunci locuinţa avînd în fruntea lui prima n ăscută dintre regine. Imediat, dup ă plecarea lui, lucr ătoarele r ămase în stup dau drumul uneia din captive care reîncepe acelea şi tentative ucigaşe, scoate acelea şi strigăte de mînie pentru a p ăr ăsi, la rîndu-i, stupul dup ă trei zile în fruntea unui al treilea roi şi aşa mai departe în cazul frigurilor roirii, pînă la depopularea totală a cetăţii-mamă. SWAMMERDAM vorbeşte de un stup care, prin roiurile sale şi prin roiurile roiurilor sale, a dat naştere la treizeci de colonii într-un singur anotimp. Această înmulţire extraordinar ă se observă mai ales după iernile aspre, ca şi cînd albinele, în legătur ă neîntreruptă cu voinţa de nepătruns a naturii, şi-au dat seama de primejdia ce ameninţă specia. Dar, în timp obi şnuit, „frigurile roitului” sunt destul de rare în coloniile puternice şi bine cîrmuite. Multe colonii nu roiesc decît o singur ă dată, cele mai multe nu roiesc chiar deloc. De obicei, după a doua roire, albinele renun ţă să se împartă şi mai mult, fie că-şi dau seama de slă birea peste măsur ă a coloniei, fie că un semn nedeslu şit al cerului le sf ătuieşte să fie prevăzătoare. Atunci ele dau voie celei de a treia regine s ă ucidă captivele, viaţa îşi reia cursul obişnuit şi ele se reorganizează cu şi mai multă rîvnă, cu cât aproape toate lucr ătoarele sunt foarte tinere, stupul este s ăr ăcit şi depopulat şi mai sunt atîtea goluri de umplut înainte de venirea iernii. IX
Plecarea celui de al doilea şi celui de al treilea roi seamănă eu aceea a oelui dintîi. Toate împrejur ările sunt asemănătoare în afar ă de faptul că albinele din urmă sunt mai puţin numeroase, trupa este mai pu ţin prudentă şi nu mai are cerceta şe. Tînăra regină, fecioar ă, energică şi sprintenă zboar ă mult mai departe şi din primele clipe îşi călăuzeşte tot poporul ce o urmează mult mai departe de stup. Afar ă de aceasta, cea de a doua şi a treia emigrare sunt mult mai îndr ăzneţe şi soarta acestor colonii pribege este plin ă de primejdii. Ele nu au în fruntea lor, pentru a reprezenta viitorul, decît o regin ă stearpă. Tot viitorul lor depinde de zborul nupţial ce va avea loc. O pas ăre ce trece, cî ţiva stropi de ploaie, un vînt rece, o gre şeală şi nenorocirea nu mai poate fi împiedicat ă. Albinele o ştiu prea bine încât, îndat ă ce au găsit
adă postul, în pofida dragostei pentru casa lor de o zi şi a lucr ărilor începute, ele păr ăsesc adesea totul pentru a o înso ţi pe tînăra lor stă pînă în căutarea iubitului, pentru a nu o pierde din ochi, pentru a o înf ăşur ă şi a o ascunde cu mii de aripi devotate sau a se pierde cu ea cînd dragostea o duce atît de departe de noul stup, cînd înc ă drumul neobişnuit al întoarcerii este încîlcit şi începe să se şteargă din memoria lor. X
Dar legea viitorului este atît de puternic ă, încât nici o albină nu dă înapoi în faţa acestor îndoieli şi primejdiile moarte. Entuziasmul roiurilor secundare şi ter ţiare este egal cu acela al primului roi. Cînd cetatea-mamă a luat această hotărîre, fiecare din tinerele regine periculoase găseşte o mînă de lucr ătoare pentru a-i împărtăşi soarta şi a o însoţi în această călătorie unde au numai de pierdut şi nimic de cî ştigat, în afar ă de speranţa unui instinct satisf ăcut. Cine le dă aceast ă energie, pe care noi nu o avem niciodat ă, să rupă cu trecutul la fel cum fac cu un duşman? Cine alege din mul ţime pe acelea ce trebuie s ă plece şi cine le înseamnă pe acelea care r ămîn? Căci nu cutare sau cutare clas ă trebuie să plece sau să r ămînă, - pe aici cele mai tinere, pe acolo cele mai vîrstnice; în jurul fiecărei regine care nu se va mai reîntoarce se îngr ămădesc culegătoare foarte vîrstnice alături de tinere lucr ătoare care vor înfrunta pentru prima dată înălţimile ameţitoare ale azurului. Şi, mai mult, nu este nici simpla întîmplare, ocazia, elanul ori sl ă biciunea trecătoare a unui gînd ori a vreunui instict sau sentiment care măreşte sau micşorează puterea roiului. Am încercat de mai multe ori s ă-mi dau seama de raportul dintre numărul de albine ce-l compun fa ţă de numărul acelora care r ămîn; şi cu toate că greutăţile experienţei nu mi-au îngăduit să ajung la o precizie matematic ă, am putut să constat că acest raport, dacă ţinem seama de puiet, adic ă de naşterile ce vor urma, era cam acelaşi, încât s-ar putea presupune c ă geniul stupului face şi aici o socoteal ă exact ă şi tainică. XI
Nu vom urmări peripeţiile acestor roiuri. Ele sunt numeroase şi adesea complicate. Uneori, două roiuri se unesc; alteori, în înv ălmăşeala plecării, două sau trei regine captive scap ă de sub supravegherea gardienelor şi se amestecă cu roiul care se formează. Adesea, una din tinerele regine, înconjurată de trîntori, se foloseşte de zborul de roire pentru a se împerechea şi atunci ia după ea tot poporul la o înălţime şi la o distanţă extraordinare. În practica apicolă, aceste roiuri secundare şi ter ţiare’ sunt readuse mereu în stup. Reginele şe regăsesc în stup, lucr ătoarele iau poziţie în jurul luptătoarelor şi, atunci cînd cea mai bun ă a ieşit învingătoare, duşmance ale dezordinii, dornice de lucru, scot afar ă leşurile, închid poarta violenţelor viitorului, uită trecutul, se împr ăştie pe faguri şi regăsesc cărarea liniştită a florilor care le aşteaptă. XII
Pentru a scurta povestirea noastr ă, să reînnodăm firul de la momentul în care regina, cu învoirea supuselor, şi-a omorît surorile în leagăn. Aşa cum am mai spus-o, ele sunt adesea potrivnice acestui măcel, chiar şi cînd nu par să aibă de gînd să roiască de două ori. Dar tot aşa de des ele îl îngăduie, deoarece spiritul politic al stupilor din aceea şi pri-sacă este la fel de felurit ca acela al naţiunilor de pe acelaşi continent. Dar este sigur c ă, învoindu-se la acest lucru, ele comit o gre şeală. Dacă regina piere sau se r ătăceşte în timpul zborului de nunt ă, nu mai este nimeni care s-o înlocuiasc ă şi larvele de lucr ătoare au trecut de vîrsta transformării regale. Dar, în sfîr şit, greşeala a fost f ăcută şi iată-le în faţa primei născute, suverană unică, recunoscută în conştiinţa porului său. Cu toate acestea, ea este înc ă fecioar ă. Pentru a fi la fel
cu mama pe care o înlocuie şte, ea va trebui s ă-şi întîlnească iubitul după primele douăzeci de zile de la naştere. Dacă, dintro cauză oarecare, aceast ă întîlnire este întîrziată, fecioria ei este veşnică. Cu toate acestea, a şa cum am văzut, deşi fecioar ă, ea nu este stearp ă. Sîntem aici în faţa acestei mari anomalii, a acestei pruden ţe sau a acestui capriciu uimitor al naturii ce poart ă numele de partenogenez ă şi care este comun unui anumit num ăr de insecte - puricilor plantelor, lepidopterelor din genul Psyche, himenopterelor din specia Cynipidelor, etc. Regina-fecioar ă este, deci, în stare s ă depună ouă, ca şi cînd ar fi fost fecundată, dar din toate ouăle depuse atît în celulele mari şi mici nu vor ieşi decît trîntori, iar cum trîntorii nu lucrează niciodată şi tr ăiesc după urma muncii harnicelor albine, căci nu culeg nici pentru ei şi nu se îngrijesc nici de propria lor întreţinere, după cîteva să ptămîni, odată cu moartea ultimelor lucr ătoare sleite, urmează ruina şi dispariţia totată a coloniei. Din regina-fecioar ă vor ieşi mii de trîntori şi fiecare din ace şti bărbaţi vor avea milioane de spermatozoizi din care nici unul nu a putut să se furişeze în organismul reginei-fecioare. La urma urmei, acest lucru nu este mai surprinzător decît alte mii de fenomene asemănătoare căci, după puţin timp, cînd studiezi mai bine aceste lucruri, în special acelea ale na şterii, unde miraculosul şi neprevăzutul te întîmpină la tot pasul mult mai mult şi mult mai puţin omenesc decît în basmele cele mai fermecătoare, surpriza devine atît de obi şnuită, încât îţi pierzi repede cump ătul. Dar faptul nu era, din aceast ă cauză, mai puţin demn de mirare. Pe de alt ă parte, cum putem deslu şi intenţiile naturii care protejează astfel trîntorii, atît de nefolositori, pe seama lucr ătoarelor, atît de folositoare? Se teme natura c ă inteligenţa femelelor le va conduce s ă micşoreze peste măsur ă numărul acestor paraziţi păgubitori, dar de neînlocuit pentru perpetuarea speciei? Oare o face dintr-o reacţie exagerată faţă de nefericirea reginei sterpe? Sau este, poate, una din aceste prevederi exagerate şi orbeşti care nu disting cauza r ăului, depăşesc soluţia şi, pentru a preveni un accident supăr ător, produce o catastrof ă? În realitate - dar să nu uităm că aceast ă realitate nu este realitatea naturii celei dintîi, c ăci în pădurea de origine coloniile erau mult mai depărtate decît astăzi - în realitate, deci, cînd o regină nu este fecundat ă, aceasta nu se datoreşte niciodată lipsei de trîntori care sunt mereu numero şi şi vin de foarte departe. Mai degrabă, frigul sau ploaia o re ţin mai mult timp în stup şi, de cele mai multe ori, chiar aripile sale încă nedezvoltate o împiedică să facă marele zbor cerut de organismul trîntorelui. Cu toate acestea, natura, f ăr ă a ţine seamă de aceste cauze mai reale, se preocupă pătimaşă de înmulţirea masculilor. Ea mai tulbur ă şi alte legi pentru a obţine trîntori şi, uneori, găsim în poporul orfan două sau trei lucr ătoare mînate de setea de a- şi perpetua specia astfel încât, în ciuda ovarelor lor atrofiate, se c ăznesc să ouă, îşi văd mădularele cum prind putere sub vraja unei dorinţe nebune şi reuşesc cu greu s ă depună cîteva ouă; din aceste ouă, la fel ca şi din acelea ale fecioarei-mamă nu ies decît trîntori. XIII
Noi presupunem că aici intervine o voinţă superioar ă, dar poate nechibzuit ă care supăr ă serios voinţa inteligentă a unei vieţi. Asemenea intervenţii sunt destul de dese în lumea insectelor şi este foarte interesant să le cercetăm. Această lume fiind mai numeroasă, mai complexă decît altele, poţi observa aici mai bine anumite dorin ţe ale naturii şi le poţi surprinde în cadrul experienţelor ce le-am putea crede neterminate. Ea are, de exemplu, o mare dorin ţă generală pe care o vădeşte peste tot şi anume: îmbunătăţirea fiecărei specii prin victoria celui mai tare. De obicei, lupta este bine orînduit ă. Măcelul celor slabi este mare, dar acest lucru nu are prea mare importanţă, cu condiţia ca r ăsplata învingătorului să fie sigur ă şi eficace. Dar, uneori, sunt cazuri în care ai zice c ă ea nu a avut r ăgazul să-şi descurce combinaţiile, cînd r ăsplata este imposibilă şi cînd soarta învingătorului este la fel de nenorocit ă ca aceea a învinşilor. Şi, pentru a nu ne depărta de lumea albinelor noastre, nu ştiu ceva mai izbitor în aceast ă privinţă decît povestea înmulţirii triungulinelor Sitaris Colletis. Se va vedea, de altfel, c ă mai multe
amănunte din aceast ă povestire nu sunt aşa de str ăine omului pe cât am fi tentaţi să o credem. Aceste triunguline sunt larvele primare ale unui parazit specific albinei s ălbatice şi solitare, Colletis, care îşi clădesc cuibul în galerii subterane. Ele pindesc albina la intrarea ei în aceste galerii şi, în grupuri de trei, patru, cinci şi uneori mai multe, se prind de peri şorii albinei şi se aşază pe spatele ei. Dacă lupta dintre cei puternici şi cei slabi ar avea loc acum, nu ar fi nimic de spus şi totul s-ar petrece dup ă legea universală. Dar, nu ştim de ce, instinctul lor o cere şi, în consecinţă, natura porunceşte ca ei să stea liniştiţi atît timp cât sunt pe spatele albinei. În timp ce ea cutreier ă florile, îşi zideşte şi îşi umple fagurii, ele aşteaptă r ă bdătoare clipa prielnică. Dar, de îndată ce un ou a fost depus, toate sar asupra lui şi nevinovata Colletes închide grijulie celula plină cu hrană, f ăr ă să bănuiască „măcar că odată cu el închide în celul ă şi moartea progeniturii sale. Odată celula închisă, inevitabila luptă a selecţiei naturale începe imediat între triunguline în jurul singurului ou. Cel mai tare, cel mai iscusit se aruncă asupra adversarului neînarmat, îl ridică deasupra capului său şi îl ţine aşa între mandibule ore întregi, pîn ă cînd îşi dă duhul. Dar, în timpul luptei, o altă triungulină r ămasă singur ă sau victorioasă asupra rivalului său s-a nă pustit asupra oului şi a început să-l mă-nînce. Atunci, ultimul învingător trebuie.să-l înlăture pe acest nou duşman, lucru de altfel uşor de f ăcut, căci triungulină care îşi potoleşte foamea prenatală se lipeşte cu atîta îndîrjire de ou, încât nici nu se mai gînde şte să se apere. Iată-l, în sfîr şit, omorît şi celălalt se găseşte singur în prezen ţa oului aşa de scump şi cîştigat cu atîta trudă. Ea îşi cufundă capul cu lăcomie în spărtura f ăcută de predecesorul său şi începe îndelungatul ospăţ care trebuie s-o schimbe în Insectă perfectă şi să-i dea mijloacele necesare să iasă din celula în care este sechestrată. Dar natura, care vrea aceast ă luptă de încercare, a socotit, pe de altă parte, preţul triumfului său cu o precizie atît de avar ă, încât un ou întreg ajunge tocmai bine pentru a hr ăni o singur ă triungulină. „În acest fel, spune Dl. Mayet, c ăruia îi dator ăm povestirea acestor suprin-zătoare aventuri, în acest fel înving ătorului nostru îi lipseşte tocmai atîta hrană cât a mîncat ultimul s ău duşman înainte de a muri şi, neputincios de a îndura prima nă pîrlire, moare la rîndu-i, r ămîne agăţat de coaja oului sau va m ări numărul înecaţilor din sucul dulce al mierii”. XIV
Acest caz, cu toate c ă este rareori atît de limpede, nu este singur în istoria naturală. Vedem pe viu înfruntarea dintre voinţa conştientă a triungulinei care vrea să tr ăiască şi voinţa obscur ă şi generală a naturii care doreşte tot aşa de mult ca ea s ă tr ăiască şi chiar să-şi întărească şi să-şi îmbunătăţească viaţa mai mult decît propria-i voin ţă nu ar putea-o ajuta s ă o facă. Dar, printro curiozitate neexplicată, îmbunătăţirea impusă distruge chiar existenţa celui mai bun şi Sitaris Colletis ar fi „dispărut de mult timp, dacă unii indivizi, izolaţi de o întîmplare contrar ă intenţiilor naturii, nu ar fi scă pat astfel de sub puterea minunatei şi prevăzătoarei legi care cere peste tot biruinţa celui mai tare. Se întîmplă oare ca marea putere care ni se pare oarb ă, dar cuminte şi f ăr ă greş, doarece viaţa pe care o orînduieşte şi pe care o întreţine îi dă mereu dreptate, se întîmpl ă oare să facă greşeli? înalta ei înţelepciune pe care o invoc ăm atunci cînd atingem hotarele raţiunii noastre, ar avea deci şi scă pări? Şi, dacă are scă pări, cine le îndreaptă? Dar să ne reîntoarcem la intervenţia ei irezistibilă care ia forma partenogenezei. Şi să nu uităm că aceste probleme, pe care le întîlnim într-o lume ce ne pare foarte depărtată de a noastr ă, ne priveşte îndeaproape şi pe noi oamenii. Mai întîi, este probabil că şi în corpul nostru, care ne face atît de orgolioşi, totul să se petreacă aidoma. Voinţa sau spiritul naturii lucrînd în stomacul nostru, în inima noastr ă şi în partea neştiută a creierului nostru, nu trebuie s ă se deosebeasc ă cu nimic de spiritul sau voin ţa pe care ea le-a a şezat în animalele cel mai pu ţin evoluate, în plante şi chiar în minerale. Mai apoi, cine ar îndr ăzni să afirme că intervenţii mai
ascunse, dar nu mai pu ţin primejdioase, nu au loc niciodată în sfera conştientă a activităţii omului? La urma urmelor, în cazul care ne intereseaz ă, cine are dreptate, natura sau albina? Ce s-ar întîmplă dacă albina, mai docilă sau mai inteligentă, înţelegînd prea bine dorin ţa naturii, ar îndeplini-o pînă la exagerare şi, deoarece ea cere imperios masculi, i-ar înmul ţi la infinit? Nu ar risca să-şi distrugă specia? Trebuie oare s ă credem că sunt intenţii ale naturii pe care ar fi periculos să le înţelegi şi funest de a le urma cu prea multă dăruire şi că una din cerinţele ei vrea s ă nu fie pătrunse şi urmate toate dorinţele ei? Nu este oare aici unul din pericolele ce ameninţă chiar rasa omeneasc ă? Căci noi înşine simţim în noi for ţe necunoscute care ne împing tocmai la contrariul a ceea ce inteligen ţa noastr ă cere să facem. E oare bine ca aceast ă inteligenţă, care, de obicei, dup ă ce se învîrteşte în jurul ei, nu ştie încotro să o ia, e bine, deci să se unească cu acele for ţe şi să le adauge greutatea sa nea şteptată? XV
Avem oare dreptul să conchidem, din toate acestea c ă partenogeneza reprezint ă un pericol, putem spune că ‚natura nu ştie mereu să-şi cumpănească mijloacele cu scopul, c ă ceea ce ea vrea să menţină se menţine uneori datorită altor precauţii, pe care ea le-a luat chiar împotriva propriilor sale precauţii şi, adesea, chiar de împrejur ări str ăine pe care ea nu le-a prev ăzut? Dar oare prevede ea, în ţelege ea oare s ă menţină ceva? Natura, se va spune, este un cuvînt cu care învă-luim necunoscutul şi puţine lucruri hotărîte ne îndreptăţesc să-i atribuim un scop sau o inteligenţă. Este adevărat. Umblăm aici cu nişte vase ermetic închise, care împodobesc concepţia noastr ă despre univers. Pentru a nu-i atribui mereu inscripţia Necunoscut care descurajează şi obligă la tăcere, noi gravăm, după formă şi mărime, cuvintele: „Natur ă”, „Viaţă”, „Moarte”, „Infinit”, „Selec ţie”, „Geniu al Speciei” şi multe altele, după cum cei care au tr ăit înaintea noastr ă au statornicit cuvintele: „Dumnezeu”, „Providenţă”, „Destin”, „Recunoştinţă”, etc. Atîta e şi nimic mai mult. Dar dacă partea noastr ă lăuntrică r ămîne învăluită în taină, cel puţin am cîştigat curajul să ne apropiem de aceste vase, c ăci inscripţiile fiind mai puţin ameninţătoare, să le putem atinge şi să ne putem lipi urechea de ele cuprin şi de o curiozitate salvatoare. Dar, orice nume le-am da, este sigur c ă cel puţin unul din aceste vase, şi anume cel mai mare, ce poartă pe pînte-cele sale cuvîntul: „Natur ă”, cuprinde o for ţă foarte reală, cea mai reală dintre toate şi care ştie să menţină pe globul nostru o cantitate şi o calitate a vieţii, imensă şi uluitoare prin mijloace atît de me şteşugite, încât putem spune, f ăr ă să exager ăm, că ele depăşesc tot ceea ce geniul omului este capabil s ă organizeze. Aceast ă calitate şi această cantitate s-ar putea menţine prin alte mijloace? Şi nu cumva ne în şelăm noi crezînd că vedem prudenţă acolo unde nu este, poate, decît o simpl ă întîmplare fericită care supravieţuieşte unui milion de întîmplări nefericite? XVI
Se prea poate; dar aceste întîmpl ări fericite ne dau in acest caz lec ţii de admiraţie care egalează pe acelea pe care le-am g ăsi deasupra simplei întîmplări. Să nu privim numai fiinţele care au o licărire de inteligenţă sau de conştiinţă şi care pot lupta împotriva legilor oarbe, s ă nu ne concentr ăm atenţia nici chiar asupra primilor reprezentanţi necunoscuţi din regnul animal ce se înfiripă: Protozoarele. Experienţele celebrului microscopist H.M.J. CARTER, demonstrează, într-adevăr, că o voinţă, dorinţe şi preferinţe se manifestă încă în embrionii atît de minusculi de mixomicete, că există mişcări şirete în infuzorii lipsiţi de orice organism aparent, cum ar fi Amoeba care pînde şte cu o aşteptare pref ăcută tinerele Acinetes la ieşirea din ovarul matern, deoarece ea ştie că, în acest moment, ele nu au înc ă tentacule veninoase. Dar Amoeba nu are nici sistem nervos şi nici vreun organ ce se poate observa. S ă ne
concentr ăm atenţia asupra vegetalelor, care sunt nemi şcate şi par toate supuse tuturor fatalităţilor şi f ăr ă să ne oprim la plantele carnivore, la Drosera de pild ă, care se comport ă întocmai ca animalele, să studiem mai degrabă inteligenţa afişată de unele din florile noastre cele mai simple pentru ca vizita unei albine s ă ducă negreşit la fecundarea încrucişată ce le este necesar ă. Să privim jocul combinat, atît de minunat, al plantei rostellum şi ai retinaclelor, a aderenţei şi a înclinării matematice şi automate a poliniilor din Untul vacii, orhideea prică jită a plaiurilor noastre (noi putem prezenta aici am ănunte despre aceast ă capcan ă miraculoasă descrisă de către Darwin. Dar iată-o descrisă în cîteva cuvinte: polenul, in Untul vacii, nu este oa praful, ci este aglomerat sub form ă de mici măciuci numite masă de polen. Fiecare din aceste măciuci (două la număr) se termină la extremitatea inferioar ă printr-o rondelă vîscoasă (Retinacolul) închisă într-un fel de sac membranos (Rostellwn), care se deschide la cea mai mică atingere. Cînd o albină se aşează pe o floare, capul s ău, alungindu-se pentru a pompa nectarul, atinge sacul memtranos, care se sfîşie şi dă la iveală cele două rondele vîscoase. Poliniile, datorită cleiului rondelelor, se lipesc de capul insectei care, atunci cînd păr ăseşte floarea, le ia ca pe ni şte coarne umflate. Dac ă aceste două coarne încărcate cu polen ar r ămîne drepte şi ţepene, în momentul în care albina p ătrunde într-o orhidee vecină, ele ar atinge şi ar sparge numai sacul membranos al celei de a doua flori, dar ele nu ar atinge stigmatul sau organul feminin care trebuie fecundat şi care este a şezat sub sacul membranos. Geniu! lui Orichis Morio (Untul vacii) a prevăzut acest neajuns şi, la capătul a treizeci de secunde, adic ă în scurtul timp necesar insectei pentru a termina de pompat tot nectarul şi să-l transpore pe o alt ă floare, tija midi măciuci se slă beşte şi se trage înapoi, mereu în aceea şi parte şi în acelaşi sens; bulbul oare con ţine polenul se înclină şi gradul său de înclinare este astfel calculat încât, în momentul în care albina va intra în floarea vecină, el se va găsi exact la nivelul stigmatului deasupra căruia trebuie să r ăspândeasc ă praful de fecundat (vezi, pentru toate detaliile acestei drame intime a lumii incon ştiente a florilor, admirabilul studiu al lui Ch. Darwin: De la ţecondation des Orchidees par Ies insectes et des bons effets du croisement, 1862); să demontăm dubla bascul ă perfectă a anterelor salviei, care vin s ă atingă într-un loc corpul insectei care o viziteaz ă, pentru oa la rîndul s ău, să atingă într-un loc precis stigmatul unei flori vecine; să urmărim, de asemenea, declan şările succesive şi calculele stigmatului plantei Pedicularis Sylvatica; să observăm cum, la apari ţia albinei, toate organele acestor trei flori încep sa se mi şte la fel ca figurile mecanice din bîl-ciurile noastre, care încep s ă prindă viaţă de îndată ce un tr ăgător iscusit a lovit punctul negru al ţintei. Am putea merge şi mai departe şi să ar ătăm, aşa cum a f ăcut-o RUSKIN în Ethics of the Dust, obiceiurile, caracterul şi şireteniile cristalelor, cearta lor, cînd un corp str ăin vine să le tulbure planurile care sunt mai vechi decît tot ceea ce imaginaţia noastr ă poate concepe, apoi felul cum primesc sau resping du şmanul; victoria posibilă a celui mai slab asupra celui mai puternic, de exemplu cuar ţul atotputernic care cedeaz ă curtenitor în faţa umilului şi vicleanului epidot şi îi permite să-l înfrîngă, lupta acum înspăimîntătoare, acum măreaţă a cristalului de rocă cu fierul, expansiunea regulată, imaculată şi puritatea f ăr ă de pată a unui bloc sticlos, care respinge de la început toate murdăriile şi creşterea bolnăvicioasă, imoralitatea vădită a fratelui său care le accept ă şi se r ăsuceşte nefericit în gol; am mai putea reaminti straniile fenomene de cicatrizare şi de reintegrare cristalină despre care vorbeşte Claude BERNARD, etc... Dar aici taina ne este prea str ăină. Să nu ne depărtăm de florile noastre, care sunt ultimele imagini ale unei vie ţi care mai are înc ă legături cu viaţa noastr ă. Nu mai este vorba de animale sau de insecte, cărora le atribuim o voin ţă inteligentă şi personală datorită căreia supravieţuiesc. Mineralelor, pe drept sau pe nedrept, nu le atribuim nici una. În orice caz nu putem g ăsi la ele nici cea mai mică urmă din acele organe în care ia naştere şi sălăşluieşte de obicei voinţa, inteligenţa, iniţiativa unei acţiuni. Prin urmare, ceea ce lucrează în ele în chip atît de minunat vine direct de la ceea ce în alt ă parte am numit-o „Natura”. Nu inteligenţa individului, ci for ţa inconştientă şi indivizibilă le ajută să întindă
curse altor forme ieşite din sînul aceleia şi Naturi. Şi de aici putem crede c ă aceste curse sunt altceva decît pure accidente fixate de o obi şnuinţă şi ea întîmplătoare? Nu avem încă dreptul să o credem. Se poate spune c ă, în lipsa acestor combina ţii miraculoase, aceste flori nu ar fi putut supravieţui, dar că altele, care n-ar fi avut nevoie de fecundare încruci şată, le-ar fi înlocuit, f ăr ă ca nimeni să fi observat lipsa celor dintîi, f ăr ă ca viaţa care se risipe şte cu atîta dărnicie pe pămînt să ne fi părut mai puţin de neînţeles, mai puţin variată şi mai puţin vrednică de uimire. XVII Şi, cu toate acestea, ar fi greu s ă nu recunoaştem că unele fapte, care par întru totul a fi acte de prudenţă şi de inteligenţă, provoacă şi susţin întîmplările fericite. De unde izvor ăsc ele? Din fiinţa care le f ă ptuieşte sau dîn for ţa care îi dă viaţă? Nu voi spune „pu ţin interesează”, ci, dimpotrivă: ne-ar interesa foarte mult s ă ştim acest lucru. Dar, aşteptînd să cunoaştem acest lucru, fie că ar fi floarea care se str ăduieşte să întreţină şi să perfecţioneze viaţa pe care natura a rînduit-o în ea, fie că ar fi natura care se sileşte să întreţină şi să amelioreze părticica de viaţă pe care floarea a luat-o, fie, în sfîr şit, că ar fi hazardul, care pîn ă la sfîr şit reuşeşte să îndrepte hazardul, o mul ţime de aparenţe ne fac s ă credem că există ceva deopotrivă cu
gîndurile noastre cele mai înalte ce se desprinde din cînd în cînd dintr-un fond comun pe care suntem chemaţi să-l admir ăm, f ăr ă a putea spune unde se afl ă. Ni se pare, uneori, că o eroare iese din acest fond comun. Dar, cu toate c ă ştim foarte puţine lucruri, avem de nenumărate ori ocazia s ă recunoaştem că eroarea este un act de prudenţă care întrecea puterea de pătrundere a primelor noastre observa ţii. Chiar în micul cerc pe care-l cuprind ochii noştri, putem descoperi că, dacă natura pare să se înşele undeva, este c ă ea crede de folos să îndrepte în alt loc presupusa sa gre şeală. Ea a pus cele trei flori de care vorbim în condiţii atît de grele încât să nu se poată fecunda între ele, lucru pe care ea îl consider ă folositor, f ăr ă ca noi să-l înţelegem deloc, şf ă rinduit ca ele să fie fecundate de vecinele lor; şi geniul pe care nu ni 1-a ar ătat undeva ea ni-l descoper ă în altă parte, iuţind inteligenţa victimelor sale. Capriciile acestui geniu r ămîn de nedesluşit, dar puterea lui r ămîne mereu aceeaşi. El pare că greşeşte uneori, presupunînd c ă ar putea să greşească, dar el reapare imediat în organul însărcinat să repare greşeala. În orice parte ne-am îndrepta privirile el domină inteligenţele noastre. El este oceanul circular, imensa întindere de ap ă ce nu scade niciodată şi faţă de care gîndurile noastre cele mai îndr ăzneţe, cele mai independente, nu vor fi decît nişte clipo-ciri supuse. Ast ăzi o numim natur ă şi mîine îi vom da, poate, un alt nume, mal înfricoşător sau mai dulce. În a şteptarea acestei clipe, el domne şte deopotrivă şi cu acelaşi duh peste viaţă, peste moarte şi hăr ăzeşte celor două surori de neîmpăcat armele minunate sau obişnuite care-i r ăscolesc şi-i împodobesc sînul. XVIII A şti dacă acest geniu, acest ocean ia m ăsuri de precauţie pentru a menţine ceea ce se agit ă la suprafaţa lui sau dac ă trebuie închis cel mai straniu din cercuri, spunînd c ă ceea ce se agit ă la suprafaţă ia măsuri de precauţie împotriva geniului însuşi care-i dă viaţă, iată nişte întrebări la care nu ştim cum am putea r ăspunde. Nu e cu putinţă să ştim dacă o specie a supravie ţuit în ciuda intenţiilor primejdioase ale voinţei superioare, independent de acestea sau, în sfîr şit,
numai prin ele însele. Tot ceea ce putem constata este c ă o anumită specie vieţuieşte şi că natura, în consecinţă, pare că are dreptate în aceast ă privinţă. Dar cine ne va spune cîte alte specii, necunoscute nou ă, au căzut victimele inteligenţei ei superioare, care le-a uitat sau le-a n ă păstuit? Tot ceea ce ne este dat să mai aflăm sunt formele surprinzătoare şi uneori vr ă jmaşe ce le ia, uneori într-o
inconştienţă perfectă, alteori cu un fel de conştiinţă reală, fluidul extraordinar pe care-l numim viaţă, fluid care ne însufleţeşte şi pe noi şi pe restul lumii şi care este chiar acela care d ă naştere gîndurilor noastre, cu ajutorul cărora îl judecăm şi vocii noastre cu care ne silim s ă vorbim despre el. 5.Zborul nuntii
I
Să vedem acum în ce fel se petrece împerecherea reginei-albin ă. Şi aici natura a luat măsuri extraordinare pentru a favoriza împerecherea masculilor şi femelelor ieşite din str ămoşi diferiţi; lege stranie, pe care nimic nu a obligat-o s-o decreteze, capriciu, sau poate nepotrivire de început, pentru a c ărei îndreptare ea îşi sleieşte for ţele sale cele mai minunate. Am putea crede că, dacă firea, pentru a asigura viaţa, pentru a micşora suferinţa, pentru a îndulci disperarea mor ţii, pentru a îndepărta întâmplările nenorocite, ar fi întrebuinţat numai pe jumătate geniul pe care-l risipe şte în jurul împerecherii încrucişate şi în jurul altor dorinţe curioase, universul s-ar fi înf ăţişat ca o enigmă mai uşor de pătruns şi mai puţin vrednică de milă decît aceea pe care ne silim s-o dezleg ăm. Dar nu este vorba acum de ceea ce ar fi putut fi, ci de ceea ce este şi în aceasta trebuie s ă pătrundă conştiinţa noastr ă şi să se lege interesul nostru de viaţă. În jurul reginei fecioare şi tr ăind cu ea în furnicarul stupului se agit ă sute de trîntori pătimaşi, veşnic lacomi după miere, al căror singur motiv de a fi este dragostea. Dar, în ciuda contactului neîntrerupt a celor două elemente neliniştite, care în orice alt loc înving toate piedicile, niciodată împerecherea nu are loc în stup şi niciodată o regină captivă nu a putut fi împerecheată (recent, profesorul Mc Lain a putut îns ămânţa artificial cîteva regine în urma unei adevărate operaţii chirurgicale destul de delicată şi complicată. De altfel, fecundarea acestor regine s-a f ăcut rar şi a fost efemer ă). Iubiţii care o înconjoar ă nu ştiu cine este atîta timp cit stă printre ei. Făr ă a bănui măcar că au trecut prin apropierea ei, c ă dormeau împreună pe aceeaşi faguri, că au îmbrîncit-o, poate, în timpul ie şirii lor năvalnice, ei o vor c ăuta în văzduh, prin colţurile cele mai ascunse ale z ării. S-ar părea că ochii lor minunaţi, care le împodobesc tot capul aidoma unui coif scînteietor, nu o recunosc şi nu o doresc decît atunci cînd ea pluteşte în albastrul zării. În fiecare zi, de la orele unsprezece la trei dup ă amiază, cînd lumina îşi desf ăşoar ă toată splendoarea şi amiaza îşi desface pînă la marginile cerului marile-i aripi albastre, pentru a aprinde fl ăcările soarelui, hoarda cu panaş se nă pusteşte în căutarea soţiei celei mai majestuoase şi mai neîntrecute cum nu exist ă în nici o poveste cu prin ţese mofturoase, căci o înconjoar ă douăzeci sau treizeci de triburi sosite din toate cet ăţile de primprejur, pentru a-i alcătui un alai de mai bine de zece mii de pretendenţi. Din aceast ă mulţime va fi ales numai unul singur pentru s ărutarea de o clipă, sărutare ce-l va cununa cu moartea şi cu fericirea în acelaşi timp, pe cînd ceilal ţi vor zbura f ăr ă rost în jurul perechii înlănţuite şi vor pieri în curînd, f ăr ă să mai vadă aceast ă apariţie uimitoare şi fatală. II
Nu exagerez de loc această surprinzătoare, această nebună risipă a naturii. În cei mai buni stupi pot exista, de obicei, patru sau cinci sute de trîntori. În stupii mai slabi sau îmb ătrîniţi se găsesc deseori patru pînă la cinci mii căci, cu cât un stup se apropie de pieire, cu atît num ărul trîntorilor este mai mare. Se poate spune .c ă, în medie, o prisac ă formată din zece colonii r ăspîndeşte în văzduh, la un moment dat, un popor de zece mii de trîntori din care zece sau cincisprezece cel mult vor avea norocul s ă desăvîr şească singura faptă pentru care au fost aduşi pe lume.
În aşteptarea acestui moment, ei sleiesc proviziile cet ăţii şi munca neîntreruptă a cinci sau şase lucr ătoare de-abia reuşeşte să hr ănească trîndăvia lacomă şi nesăţioasă a fiecăruia dintre aceşti paraziţi, la care numai ‚gura e neobosit ă. Dar natura este mereu m ărinimoasă, atunci cînd este vorba de func ţiile şi privilegiile dragostei. Ea nu dr ămuieşte cu zgîr-cenie decît organele şi instrumentele de lucru. Ea este deosebit de aspr ă cu tot ceea ce oamenii au numit virtute. Dimpotrivă, ea nu este zgîrcit ă nici cu bucuriile, nici cu harurile pe care le r ăspîndeşte în calea îndr ăgostiţilor celor puţin vrednici de luare aminte. Ea strig ă din toate păr ţile: „Uni-ţivă, înmulţiţi-vă, nu există altă lege, nu e alt ă ţintă decit dragostea”, - chiar dac ă îngînă mai apoi cu vocea pe jum ătate: - „Şi, mai apoi, tr ăiţi, dacă puteţi, acest lucru nu m ă mai priveşte”. în zadar te zba ţi şi vrei altceva dar peste tot reg ăseşti aceeaşi morală str ăină de a noastr ă. În aceleaşi fiinţe mici putem vedea zgîrcenia ei nedreapt ă şi risipa ei f ăr ă sens. De cînd se na şte şi pînă cînd dispare, culegătoarea cea cumpănită trebuie să zboare în dep ărtări, să str ă bată hăţişurile cele mai dese în c ăutarea mulţimii de flori ce se ascund. Ea trebuie să descopere în labirintul nectariilor, în aleile secrete ale anterelor mierea şi polenul ascunse cu grij ă. Totuşi, ochii săi, organele sale de miros, sunt ca ni şte organe de infirm pe lîng ă acelea ale trîntorilor. Dacă aceştia ar fi aproape orbi şi lipsiţi de miros, ei n-ar suferi deloc şi poate nici n-ar şti-o. Ei nu au nimic de f ăcut, nici o pradă de urmărit. Hrana li se aduce de-a gata şi îşi duc viaţa sorbind mierea chiar de pe faguri, în întunericul stupului. Dar ei sunt organele iubirii şi darurile cele mai măreţe şi cele mai inutile sunt aruncate cu amîndou ă mîinile în abisul viitorului. Unul dintr-o mie va descoperi, odat ă în viaţă, în înaltul cerului, prezenţa fecioarei regale. Unul dintr-o mie va trebui s ă urmărească o clipă în spaţiu, drumul femelei care nu caută să fugă. E de ajuns. Puterea naturii a deschis pîn ă la capăt şi f ăr ă frîu comorile sale nemaiauzite. Fiecăruia dintre iubiţii ei improbabili, din care nou ă sute nouăzeci şi nouă vor fi masacraţi după cîteva zile de la nunta aduc ătoare de moarte a celui singur ales, natura i-a dăruit treisprezece mii de ochi de fiecare parte a capului, pe cînd lucr ătoarei neobosite nu i-a dat decît şase mii. Ea a împodobit antenele lor, dup ă socotelile lui CHESHIRE, cu treizeci şi şapte de mii opt-sute cavit ăţi olfactive, pe cînd lucr ătoarea nu are decît cinci mii. Iat ă o pildă de dispropor ţie care se observ ă aproape peste tot între darurile pe care ea le h ăr ăzeşte dragostei şi acelea pe care le d ă cu zgîrcenie muncii. între favoarea pe care ea o r ăspîndeşte asupra aceleia care d ă viaţă dintr-o plăcere şi indiferenţa cu care uit ă pe cei ce se zbat cu r ă bdare în greul existenţei. Acela care ar dori s ă înf ăţişeze cu adev ărat caracterul naturii, după tr ăsăturile cu care ea ni se înf ăţişează, ar produce o impresie extraordinar ă, care nu ar avea nici o legătur ă cu idealul nostru care trebuie totuşi să izvorască tot de la ea. Dar omul cunoaşte prea puţine lucruri ca să poată zugr ăvi acest portret în care el n-ar putea pune decît o mare pată de umbr ă din care str ă bat două sau trei puncte de o lumin ă îndoielnică. III
Îmi închipui că sunt foarte puţini la număr aceia care au p ătruns secretul nunţii reginei-albină, oare se cunun ă în str ălucitoarele ţinuturi f ăr ă de sfîr şit ale unui cer albastru. Dar e cu putinţă să surprindem plecarea nehot ărîtă a logodnicei ca si reîntoarcerea ucigaşă a soţiei. În ciuda ner ă bdării ce o stă pâneşte, ea î şi alege ziua şi ceasul aşteptând ân umbra por ţilor ca o dimineaţă minunată să-şi desf ăşoare str ălucirea peste hotarele albastre ale ţinutului de nuntă. Ea îşi alege clipa cînd un pic de rou ă învăluie ca o amintire frunzele şi florile, cînd ultima adiere r ăcoroasă a zorilor ce se sting lupt ă cu fierbinţeala zilei, aidoma unei fecioare goale în braţele unui r ăzboinic uriaş, cînd trandafirii şi liniştea amiezii ce se apropie mai las ă încă, pe ici pe colo, să r ăzbată parfumul violetelor de dimineaţă sau vreun strigăt diafan al aurorei. Ea apare atunci în pragul stupului in mijlocul indiferen ţei culegătoarelor care îşi văd de treburile lor sau iese înso ţită de lucr ătoare agitate, după cum ea mai las ă în stup surori sau c ă nu mai este nimeni care s ă o înlocuiască. Ea îşi ia zborul de-a-ndaratelea, se reîntoarce de
două-trei ori pe pragul de unde şi-a luat zborul şi, cînd şi-a întipărit bine înf ăţişarea şi împrejurimile regatului său pe care ea nu 1-a v ăzut niciodată pe dinafar ă, porneşte ca o săgeată în înaltul cerului. Ea se avânt ă astfel la mari înălţimi şi într-un ţinut de lumină unde nu se încumetă niciodată celelalte albine in viaţa lor. În dep ărtare, în jurul florilor, unde bijbâie alene, trîntorii au şi zărit-o şi i-au respirat parfumul magnetic, care se r ăspândeşte treptat în jurul lor pînă la prisăcile vecine. Deîndată hoardele se adun ă şi se lansează în urmărirea ei pe marea de bucurie ale c ărei hotare transparente se pun în mi şcare. Regina, îmbătată de aripile sale şi ascultînd de minunata lege a speciei care-i alege iubitul şi vrea ca cel mai puternic s-o îmbr ăţişeze singur în singur ătatea nemărginitului, urcă mereu şi aerul str ăveziu al dimineţii pătrunde adînc pentru prima oar ă în stigmatele pîntecului şi cîntă ca sîngele cerului în miile de fulgi minusculi lipiţi de cei doi saci traheeni care ocup ă jumătatea corpului său şi care se hr ănesc din adierea v ăzduhului. Ea continuă să urce mereu. Ea trebuie să ajungă într-un ţinut pustiu unde nu mai sunt păsări care le-ar putea tulbura misterul. Ea nu încetează să urce, pe cînd ceata inegal ă a urmăritorilor se micşorează şi se împr ăştie tot mai mult. Cei slabi, infirmii, bătrînii, nepoftiţii, cei prost hr ăniţi din cetăţile f ăr ă vlagă sau nevoiaşe renunţă să o mai urmărească şi dispar în gol. în opalul nemărginit, nu mai r ămîne decît un mic grup neobosit. Ea cere o ultim ă sfor ţare aripilor sale şi iată că alesul for ţelor necunoscute o ajunge, o prinde în braţe, o fecundeaz ă şi, dusă de un dublu elan, spirala ascendentă a zborului lor înlănţuit tremur ă o clipă în delirul pătimaş al dragostei. IV
Mai toate fiinţele au simţămîntul nedesluşit că o întâmplare foarte precar ă, un fel de pînz ă str ăvezie desparte moartea de dragoste şi că rînduiala profundă a naturii vrea ca s ă mori chiar în clipa în care dai viaţa. Poate că această teamă moştenită dă atîta însemnătate iubirii. Aici, cel puţin, se realizează, în simplicitatea sa primitivă, această idee a cărei amintire pluteşte încă asupra îmbr ăţişării oamenilor. De îndată ce unirea s-a săvîr şit, pîntecul trîntorelui se întredeschide, organul său se desprinde tr ăgînd după el toate măruntaiele, aripile se destind şi, ca tr ăznit de înfrigur ările nunţii, corpul golit se învîrte şi cade în abis. Acelaşi gînd, care uneori în partenogeneză jertfea viitorul stupului pentru reproducerea neobişnuită a trîntorilor, sacrifică aici pe trîntori pentru viitorul stupului. Această rînduială nu încetează să ne mire; cu cât încerc ăm s-a pătrundem mai mult, cu atît certitudinile noastre se micşorează şi DARWIN, de exemplu, pentru a vorbi de acela care a căutat s-o pătrundă cu mai multă pasiune şi iscusinţă mai mult decît oricare altul, DARWIN, f ăr ă să o mărturisească prea mult, îşi cam pierde r ă bdarea, la fiece pas şi dă înapoi în faţa neprevăzutului şi a nepătrunsului. Priviţi-l, dacă vreţi, şi vedeţi spectacolul nobil dar deosebit de umilitor al geniului omenesc în lupt ă cu puterea nepătrunsă, priviţi-l cum se sileşte să lămurească legile bizare, legile misterioase şi f ăr ă legătur ă ale sterilităţii şi ale fecundării hibrizilor sau acelea ale variabilităţii caracterelor specifice şi generice. De abia a reu şit să stabilească un principiu şi îndată excepţii f ăr ă număr îl copleşesc şi imediat bietul principiu copleşit este fericit să se poată adă posti într-un ungher şi să poată păstra, cu numele de excepţie, o urmă de existenţă. Aceasta se datore şte faptului că în starea hibridă, în variabilitate (în special în schimb ările simultane numite corelaţie de creştere) în instinct, în procedeele luptei pentru existen ţă, în selecţie, în succesiunea geologică şi în distribuţia geografică a fiinţelor organiazte, în afinităţile reciproce, ca peste tot, de altfel, gîndul naturii este chi ţibuşar şi neglijent, econom şi risipitor, prevăzător şi indiferent, schimbător şi de nezdruncinat, fr ămîntat şi nemişcat, unic şi greu de numit, măreţ şi josnic în acela şi moment şi în acelaşi fenomen. Pe cînd avea în fa ţa ei cîmpul nesfîr şit şi neumblat al simplicităţii, ea îl populează cu mici greşeli, cu mici legi contradictorii, cu mici probleme grele care se pierd în noianul existen ţei ca nişte turme oarbe.
Este adevărat că toate aceste lucruri se r ăsfrîng în ochiul nostru, care nu reflect ă decît o realitate corespunzătoare dimensiunii şi nevoilor noastre şi nimic nu ne dă dreptul să credem că natura pierde din vedere cauzele şi rezultatele r ătăcite. În orice caz, rareori, ea le permite s ă meargă prea departe, să se apropie de ţinuturi ilogice sau periculoase. Ea dispune de dou ă puteri care nu se în şeală niciodată şi, cînd fenomenele întrec anumite limite, ea face semn vie ţii sau mor ţii, care vin să restabilească ordinea şi să îndrepte drumul cu nepăsare. V
Ea ne scap ă din toate păr ţile, ea nesocote şte cea mai mare parte a legilor noastre şi sf ărîmă toate măsurile cu care ne-am obişnuit. La dreapta noastr ă, ea este cu mult sub gîndirea noastr ă dar, iată că la stingă, ea o domină deodată ca un munte. În orice clip ă se pare că ea se înşeală la fel de bine în lumea primelor ei încercări cât şi în aceea a celor de pe urm ă, vream să spun în lumea omului. Ea pecetluieşte aicd instinctul masei necunoscute, nedreptatea nesimţitoare a numărului, înfrîngerea inteligenţei şi a virtuţii, morala f ăr ă înălţime care călăuzeşte marele puhoi al speciei şi care este v ădit inferioar ă moralei pe care o poate concepe şi dori spiritul ce se contopeşte micului val mai limpede ce urc ă în susul fluviului. Cu toate acestea, spiritul acesta nu are dreptate cînd se întreab ă astăzi dacă nu-i de datoria sa s ă caute tot adevărul, în consecinţă şi adevărurile morale, la fel ca şi pe celelalte, în acest haos mai degrab ă decît în sine însuşi, unde i se înf ăţişează atît de limpezi şi hotărîte? El nu se gînde şte să tăgăduiască raţiunea şi virtutea idealului său consacrat de atîţea eroi şi de înţelepţi, dar uneori îşi spune că, poate, acest ideal s-a format destul de departe de masa enormă a cărei frumuseţe nedesluşită pretinde că o reprezintă. Cu drept cuvînt el a putut să se teamă pînă acum că silindu-se să împace morala sa cu aceea a naturii, s ă nu fi nimicit ceea ce i se părea a fi capodopera îns ăşi a acestei naturi. Dar acum, cînd cunoa şte natura puţin mai bine şi cînd unele r ăspunsuri nelămurite încă, dar de o importanţă neaşteptată, l-au lăsat să întrezărească un plan şi o inteligenţă mai uimitoare decît tot ce- şi putea închipui, înohizînduse în sine însu şi, îi este mai puţin teamă şi, de asemenea, nu mai are nici imperios nevoie de a se refugia în umbra virtu ţii şi a motivelor sale particulare. El crede c ă ceea ce este atît de mare nu ne poate îmbia s ă-i diminuăm măreţia. El ar dori să ştie dacă nu a venit momentul de a- şi supune principiile, certitudinile şi visele unei cercet ări mai atente. O spun din nou, el nu se gînde şte să-şi păr ăsească idealul său omenesc. Ceea ce pare la prima vedere că e f ăcut să te depărteze de acest ideal te înva ţă numaidecît să te întorci la el. Natura nu ar putea s ă dea sfaturi rele unui spirit căruia orice adevăr, care nu este cel pu ţin tot aşa de important ca adevărul propriei sale dorinţe, nu-i pare atît de important pentru a fi în adev ăr vrednic de marele plan pe care se sile şte să-l cuprindă. Nimic nu-şi schimbă locul în viaţa lui, decît pentru a evolua odat ă eu el şi încă mult timp îşi va spune c ă evoluează cînd, în fond, se apropie de vechea imagine a binelui. Dar, în gîndul s ău, totul se schimbă cu o libertate mai mare şi, în contemplarea sa pasionat ă, el poate coborî nepedepsit pîn ă la a îndr ăgi ca pe ni şte virtuţi contradicţiile cele mai crude şi cele mai imorale ale vieţii, căci el are presimţirea că, una după alta, o mulţime de văi conduc la limanul dorit. Aceast ă contemplare, această dragoste nu-l opresc ca, pornit în c ăutarea adevărului şi chiar atunci cînd str ăduinţele sale îl duc tocmai la ceea ce nu dorea, s ă nu-şi rîndu-iască purtarea după adevărul omenesc cel mai frumos şi să păşească într-o stare de provizorat excesiv. Tot ceea ce spore şte virtutea binef ăcătoare intr ă f ăr ă ză bavă în viaţa sa; tot ce ar micşora-o r ămîne în rezervă, la fel ca acele săruri insolubile ce nu se topesc decît în momentul experien ţei hotă-rîtoare. El poate accepta un adevăr (inferior, dar, pentru a lucra după cum îi dictează acest adevăr, el va aştepta - timp de secole, dac ă e nevoie - să desluşească legătura ce există între acest adevăr şi adevărurile celelalte, destul de nepătruns pentru a putea crede în cele din urm ă că adevărul cel
nou le covîr şeşte şi le întrece pe toate celelalte. Pe scurt, el desparte ordinea morală de ordinea intelectual ă şi nu admite în cea dîntîi ceea ce este mai mare şi mai frumos ca altădată. Şi, dacă este vinovat c ă separ ă aceste două ordini, cum se întîmplă adesea în viaţă, pentru a lucra mai pu ţin bine decît s-ar crede; a vedea tot ceea ce e mai r ău şi a urma calea binelui, a pune fapta mai presus de gînd, aceasta este mereu cuminte şi de folos, căci experienţa omenească ne îngăduie să nădă jduim tot mai mult de la o zi la alta, încât şi gîndirea cea mai înalt ă ce o putem atinge va mai fi timp îndelungat mai prejos de tainicul adevăr pe care-l căutăm neostoiţi. Ceva mai mult, dac ă nimic nu ar fi adevărat din tot ceea ce am spus mai înainte, tot i-ar mai r ămîne un motiv simplu şi firesc pentru a nu-şi păr ăsi încă idealul omenesc. Cu cât el d ă mai multă putere legilor care par s ă propovăduiasc ă pilda egoismului, a nedrept ăţii şi a cruzimii, cu atît, în acelaşi timp, el dă putere şi altor legi care îndeamnă la generozitate, la milă, la dreptate, c ăci din clipa în care încep să se potrivească şi să se împace mai metodic p ăr ţile ce le-a rînduit universului şi sie însuşi, el găseşte că aceste din urmă legi au o potrivire tot aşa de adîncă cu firea ca şi cele dinţii, deoarece ele sunt înscrise la fel de adînc în el pe cât sunt şi celelalte în tot ceea ce-l înconjoar ă. VI
Dar să ne reîntoarcem la tragica nuntă a reginei. În exemplul de care ne ocup ăm, natura vrea, prin urmare, în scopul împerecherii încrucişate, ca împerecherea trîntorelui cu regina-aibină să nu fie posibilă decît în văzduh. Dar dorinţele sale se împletesc ca o re ţea şi legile sale cele mai de preţ vor trece prin sita altor legi care, dup ă o clipă, la rîndul lor, se vor opune celor dinţii. După ce a populat acelaşi cer cu pericole f ăr ă număr, cu vînturi reci, cu curen ţi, cu furtuni, cu păsări, cu insecte, cu pic ături de apă care ascultă şi ele de legi de neînvins, trebuia ca natura s ă ia măsurile cuvenite pentru ca aceast ă împerechere să dureze cât mai puţin. Şi aşa şi este, datorită mor ţii fulger ătoare a bărbatului. O singur ă îmbr ăţişare este deajuns şi urmarea acestei nunţi se săvîr şeşte în chiar pîntecele soţiei. Din înălţimile azurii regina coboar ă spre stup tr ăgînd după ea, ca nişte flamuri, măruntaiele desf ăşurate ale iubitului. Unii apidologi pretind că lucr ătoarele arată o mare bucurie în momentul acestei reîntoarceri atît de bogată în f ăgăduinţe. BUCHNER, printre alţii, îi face chiar un tablou amănunţit. Am pîndit şi eu de nenumărate ori aceste reîntoarceri nupţiale şi mărturisesc că nu am văzut niciodată vreo fr ămînta-re neobişnuită, afar ă numai cînd era vorba de o tînăr ă regină ce păr ăsise stupul în fruntea unui roi şi care reprezenta singura speran ţă a unei cetăţi de curînd întemeiate şi încă pustie. Atunci toate lucr ătoarele sunt îngrozite şi se nă pustesc să o întîmpine. Dar, de obicei, şi cu toate că primejdia ce ameninţă viitorul cetăţii este adesea destul de mare, se pare c ă ele o uită. Ele au prevăzut totul până în clipa în care au îngăduit nimicirea reginelor rivale. Dar, odată ajunse aici, instinctul lor pare c ă se opreşte; iar prudenţa lor încetează să le mai călăuzeasc ă. Ele par aproape cu totul nep ăsătoare. Ele îşi ridică frunţile, recunosc poate m ărturia ucigaşă a împreunării, dar, neîncrezătoare încă, nu-şi arată bucuria la care ne a şteptam. Rezervate şi domoale în fa ţa iluziei, înainte de a- şi da drumul bucuriei, ele aşteaptă, parcă, şi alte dovezi. E o gre şeală să le faci logice cu orice pre ţ şi să împrumuţi sentimentele noastre unor fiin ţe atît de mici şi atît de deosebite de firea noastr ă. Cu albinele, la fel ca şi cu toate animalele care poart ă în ele o imagine a inteligen ţei noastre, se ajunge rareori la rezultate atît de precise ca acelea descrise în c ăr ţile noastre. Prea multe împrejur ări ne r ămîn necunoscute. De ce oare s ă le înf ăţişăm mai desăvîr şite decît sunt în realitate, punînd pe seama lor ceea ce nu au? Dac ă unii cred că albinele ar fi mai interesante dacă ar fi aidoma nouă, înseamnă că ei nu au încă o idee precisă de ceea ce trebuie s ă trezească interesul unei minţi sincere. Scopul observatorului nu este de a uimi, ci de a în ţelege şi este tot aşa de interesant s ă notezi pur şi simplu defectele unei inteligenţe şi toate semnele
unui regim cerebral care se deosebeşte de al nostru, decît de a povesti lucruri năstruşnice. Cu toate acestea, nep ăsarea nu le st ă pîneşte pe toate şi atunci cînd regina care gîfîie ajunge în pragul urdinişului, se formează numaidecît cîteva grupuri care o însoţesc pe sub bol ţi unde, soarele, erou al tuturor s ărbătorilor stupului, pătrunde cu mici paşi sfioşi, scăldînd în umbr ă şi lumină zidurile de cear ă şi perdelele de miere. De altfel, tîn ăra soţie nu e mai tulburat ă decît poporul ei căci, în mintea sa m ărginită de regină practică şi barbar ă, nu e prea mult loc pentru emoţii numeroase. Ea nu are decît o singur ă grijă, pe aceea de a sc ă pa cât mai repede de amintirile supăr ătoare ale soţului care îi îngreunează mişcările. Se aşează în pragul stupului şi smulge cu grijă măruntaiele inutile, pe care lucr ătoarele le culeg după aceea pentru a le duce mai departe; căci bărbatul i-a dat tot ceea ce avea şi mult mai mult decît trebuia. În spermatecă ea nu păstrează decît lichidul seminal în care înoat ă milioane de germeni care, pînă în ultima sa zi, vor veni unul dup ă altul, odată cu trecerea ouălelor, să desăvîr-şească, la adă postul trupului ei, tainica împreunare a elementului bărbătesc şi femeiesc din care se vor naşte lucr ătoarele. Printr-un schimb ciudat, din ea izvor ăşte partea bărbătească şi din bărbat principiul femeiesc. Două zile după nuntă ea începe să depună primele ouă şi, numaidecît, tot poporul o înconjoar ă cu cea mai mare grij ă. Din acest moment, înzestrată cu amîndouă sexele, purtînd în ea un bărbat f ăr ă sfîr şit, ea îşi începe adev ărata viaţă, nu mai păr ăseşte stupul, nu mai vede lumina soarelui decît atunci cînd va înso ţi vreun roi şi rodnicia ei nu se opre şte decît odată cu apropierea mor ţii. VII Iată, f ăr ă îndoială, o nuntă fantastică, cea mai feerică şi cea mai tragică pe care ne-am putea-o închipui, înflăcărată de avîntul unei dorinţi mai presus decît via ţa, o nuntă fulger ătoare şi f ăr ă sfîr şit, unică şi minunată, singuratică şi infinită. Iată beţii minunate unde moartea, ap ărînd în ceea ce este mai limpede şi mai frumos în jurul acestei sfere: spaţiul virginal şi f ăr ă de hotar, fixează în sfinţenia măreaţă a înaltului cerului clipa de fericire, purific ă în lumina imaculată acea mică parte adumbrită ce însoţeşte mereu dragostea, face de neuitat îmbr ăţişarea şi, mulţumindu-se de data aceasta cu un tribut modest, cu mîinile sale, ca ni şte mîini de mamă, are grijă ea însăşi să introducă şi să unească pentru un lung şi nedespăr ţit viitor, într-un singur trup, două vieţi mici şi plă pînde. Adevărul profund este lipsit de aceast ă poezie, el are o alt ă poezie pe care noi suntem mai puţin în stare să o înţelegem, dar într-un tîrziu o vom în ţelege şi iubi. Natura n-a avut de gînd să le pregătească acestor doi „atomi în miniatur ă”, cum i-ar numi PASCAL, o nunt ă str ălucitoare, o clipă perfectă de iubire. Ea n-a avut în vedere, a şa cum am mai spus-o, decît îmbunătăţirea speciei prin împerecherea încrucişată. Pentru a fi sigur ă de reuşită, ea a aşezat organul bărbatului într-o poziţie atît de special ă, încât i-ar fi cu neputinţă să se slujească de el decît în spaţiu. Trebuie, mai întîi, ca printr-un zbor prelungit să-şi dilate cei doi mari saci traheieni. Aceste enorme b ăşici ce se umplu cu aer, apas ă atunci abdomenul şi îngăduie organului să iasă. Acesta este tot secre ţul fiziologic, destul de vulgar, vor spune unii, aproape supăr ător, vor afirma alţii, al minunatului zbor de dragoste, al goanei pline de farmec din aceast ă nuntă de basm.
VIII ”Şi noi, se întreabă un poet, va trebui s ă ne bucur ăm mereu de tot ceea ce este dincolo de adevăr?”. Da, oricând, în orice clip ă, in orice lucru, să ne mulţumim nu cu ceea ce e dincolo de adev ăr, ceeace e cu neputin ţă, pentru că nu ştim unde e adevărul, ci cu ceea ce este dincolo de adevărurile mărunte pe care le Întrez ărim. Dacă vreo in-tîmplare, vreo amintire, vreo iluzie
sau vreo dorinţă vie, într-un cuvînt vreun motiv oarecare face ca un obiect s ă ni se par ă ma-i frumos decît îl văd alţii, să Începem a-l Îndr ăgi. Dar poate că el să nu fie decît o greşeală: dar greşeala nu împiedică de loc ca momentul în care acel lucru ne apare mai frumos s ă fie chiar momentul în care am putea avea cea mai mare şansă să-i descoperim adevărul. Frumuseţea ce i-o atribuim ne îndreaptă atenţia asupra frumuseţii şi măreţiei sale reale, care nu sunt deloc uşor de descoperit şi care se g ăsesc în legăturile pe oare orice lucru le are cu legile, cu for ţele generale şi veşnice. Darul de a ne minuna, ce a izvorât odat ă cu iluzia, nu se va pierde, chiar dacă adevărul se va ivi mai curând sau mai târziu. Omenirea primeşte cu cuvinte, cu sentimente, cu c ăldura r ăspândită de vechile frumuseţi Închipuite acele adev ăruri care, poate, nu s-ar fi ivit şi n-ar fi găsit un mijloc mai prielnic, dac ă aceste iluzii jertfite n-ar fi sălăşluit şi încălzit mai întîi inima şi gîndul în care adev ărurile vor coborî. Fericiţi ochii care n-au nevoie de nici o iluzie pentru a vedea cât de m ăreaţă este această privelişte! Pentru ceilalţi, iluzia e aceea care îi înva ţă să privească, să se mire şi să se bucure. Şi, oricât de sus ar privi, nu vor reuşi niciodată să-şi ridice privirile prea sus. De indat ă ce te apropii de adev ăr, adevărul se inalţă; numai admirîndu-l, îl poţi înţelege. Şi, oricît de înalte ar fi ţinuturile în care s-ar desf ăta, ei nu vor ajunge niciodat ă în acele ţinuturi eterate şi nici nu se vor ridica deasupra adevărului necunoscut şi veşnic ce pluteşte deasupra oricărui lucru ca o frumuseţe nevăzută. IX
Ni s-ar putea spune, oare, că ne lăsăm seduşi de minciună, de o poezie voluntar ă şi ireală şi că, în lipsă de altceva mai bun, nu g ăsim bucurie decît în ele? Ni s-ar putea spune c ă, în exemplul pe care-l avem în fa ţa noastr ă, - lucru mic în sine, dar asupra căruia ne oprim aten ţia pentru că înf ăţişează alte mii, precum şi toată atitudinea noastr ă faţă de feluritele ordine de adevăruri - putem spune c ă în acest exemplu vom trece cu vederea explica ţia fiziologică pentru a nu ne opri şi a nu gusia decît emo ţia acestui zbor de nunt ă care, oricare i-ar fi cauza, r ămîne unul din cele mai pline de poezie ale acestei puteri deopotriv ă de desinteresat ă şi irezistibilă de care ascultă toate fiinţele vii şi pe care o numim iubire? Nimic nu ar fi mai ‚copilăresc, nimic nu ar fi mai imposibil datorită minunatelor obiceiuri dobîndite astăzi de către toate spiritele de bun ă credinţă. Acest lucru mărunt, al ieşirii organului bărbătesc, care nu se poate întîmpla decît în urma umflării sacilor traheieni, îl acceptăm, deoarece este un lucru de net ăgăduit. Dar, dacă ne mulţumim numai cu acest lucru, dac ă nu observăm mai atent, dacă conchidem că orice gînd care merge prea departe sau se ridic ă prea sus cade neap ărat în greşeală şi că adevărul se găseşte mereu în amănuntul material, dacă nu căutăm peste tot, în îndoielile noastre, adesea mai serioase decît acelea pe care mica noastr ă explicaţie ne-a obligat să o păr ăsim, de exemplu în straniul mister al împerecherii încrucişate, în perpetuarea speciei şi a vieţii, în rînduiala naturii, dacă nu căutăm acolo o urmare a acestei explica ţii, o continuare a frumuse ţii şi măreţiei în necunoscut, îndr ăznesc să afirm că existenţa noastr ă s-ar scurge pe un drum mult mai depărtat de adevăr decît existenţa acelora ‚care persevereaz ă orbeşte în interpretarea poetică şi foarte imaginar ă a acestei nunţi fermecătoare. Neîndoielnic, ei se înşeală asupra formei sau nuanţei adevărului, dar se înşeală mult mai puţin decît aceia care î şi închipuie că deţin adevărul în întregime, căci ei tr ăiesc sub impresia şi în atmosfera lui. Ei sunt pregătiţi să-l primească, au în sufletul lor un loc mai primitor şi, chiar dacă nu-l văd, îşi îndreaptă cel puţin privirea spre locul plin de frumuse ţe şi de măreţie în care e bine să creadă că se găseşte adevărul. Noi oamenii nu cunoaştem ţelul naturii care ne apare nou ă ca un adevăr ce stă pîneşte pe toate celelalte. Dar, chiar de dragul acestui adev ăr, pentru a păstra în sufletul nostru dragostea de a-l căuta, e necesar s ă-l credem impunător. Şi, dacă într-o bună zi am mărturisi că ne-am avîntat pe un drum greşit care este mic şi nu duce nic ăieri, noi vom fi descoperit micimea lui tot
mulţumită avîntului pe care ni-l d ăduse închipuita lui măreţie, şi această micime, cînd va fi mai presus de îndoial ă, ne va pov ăţui ce avem de f ăcut. În aşteptarea acestei clipe, nu gre şim prea mult, continuînd să căutăm adevărul şi să punem în mişcare tot ceea ce inima şi mintea noastr ă au mai puternic şi mai îndr ăzneţ. Şi, cînd ultimul cuvînt al acestor str ăduinţe ar fi de plîns, tot nu va fi puţin lucru de a fi smuls vălul ce acoper ă micimea sau zădărnicia scopului naturii. X
”Nu cunoaştem însă nici un adevăr, îmi spunea într-o zi unul din marii fiziologi ai timpurilor noastre în timp ce ne plimbam împreun ă la ţar ă, nu cunoaştem încă nici un adevăr, ci peste tot plutesc trei aparenţe ale adevărului. Fiecare alege sau, mai degrab ă, suportă alegerea f ăcută şi aceast ă alegere, pe care o suport ă sau pe care o face adesea f ăr ă să se gîndeasc ă şi de care se ţine, determină forma şi purtarea a tot ceea ce prime şte. Prietenul pe care-l întîlnim, femeia care ne primeşte cu surîsul pe buze, dragostea ce ne deschide inimile, moartea sau triste ţea care ni le închid, cerul acesta de septembrie ce ne încînt ă, această gr ădină superbă şi fermecătoare, unde vedem ca în Psyche de CORNEILLE „leag ăne de verdeaţă sprijinite de statui aurite”, turma care pa şte şi păstorul care doarme, casele din marginea satului, oceanul dintre arbori, totul se micşorează şi se înalţă, totul se înfrumuseţează sau se leapădă de tot înainte de a intra în noi după micul semn ce i-l face alegerea noastr ă. Să învăţăm să distingem aparenţa. În amurgul unei vieţi în care am tot căutat adevărul cel mai mărunt şi cauza fizică, încep să îndr ăgesc nu ceea ce m ă îndepărtează de ele, ci, din contr ă, ceea ce le precede şi, mai ales, ceea ce le întrece întrucîtva. Poposisem pe în ălţimile unui tă pşan din ţinutul Caux, în Normandia, care este mlădioasă ca un parc englezesc, dar un parc natural şi nesfîr şit. Aici se găseşte unul din rarele locuri de pe pămînt unde cîmpia ţi se înf ăţişează curată, de un verde imaculat. Ceva mai spre miaz ănoapte o ameninţă frigul; iar spre miazăzi soarele o obose şte şi o ofileşte. La capătul unei câmpii ce se întindea pînă la mare, nişte săteni înălţau o că piţă. Priveşte-i, îmi spune el: văzuţi de aici sunt frumo şi. Ei ridică acest lucru atît de simplu şi atît de important care este prin excelen ţă monumentul fericit şi aproape neschimbat al vieţii omeneşti care se statorniceşte: o că piţă cu spice de grîu. Dep ărtarea, adierea serii fac din strigătele lor de bucurie un fel de cîntec f ăr ă cuvinte ce r ăspunde parcă sfintei cîntări a frunzelor ce se îngînă deasupra capetelor noastre. Deasupra lor cerul este minunat, ca şi cum nişte duhuri binevoitoare, înarmate cu crengi de foc, ar fi gonit toat ă lumina dinspre că piţă pentru a le lumina mai rriliff timp munca. Şi urma acestor crengi de foc a r ămas întipărită în azur. Priviţi şi bisericuţa modestă care îi domină şi-i are in pază, colo pe costi şte, printre teii frumos rotunjiţi în verdeaţa ţintirimului prea bine cunoscut ce priveşte spre oceanul natal. Muncind, ei îşi înalţă plini de armonie monumentul lor de via ţă sub monumentele mor ţilor lor, care au f ăcut odată aceleaşi gesturi şi nu sunt absenţi. Cuprinde totul ou privirea: nici un am ănunt nu este prea izbitor, prea caracteristic, a şa cum am descoperi în Anglia, în Provenţa sau în Olanda. Aici este tabloul larg şi destul de banal pentru a fi simbolic, al unei vieţi tihnite şi fericite. Iată, deci, ritmul vieţii omeneşti în mişcările folositoare. Priveşte omul ce mîn ă caii, priveşte tot corpul aceluia care ia snopul în furc ă, femeile aplecate pe arie şi copiii care se joac ă... Ei nu-au mişcat nici o piatr ă, n-au r ăsturnat nici un bulgăre de pămînt pentru a înfrumuseţa peisajul; ei nu fac nici un pas, nu s ădesc nici un pom, nu seam ănă nici o floare care s ă nu fie de folos. Toată aceast ă privelişte nu este decît rezultatul f ăr ă de voie al str ăduinţei omului pentru a tr ăi o clipă în natur ă; şi, cu toate acestea, aceia dintre noi care nu au alt ă grijă decît de a-şi închipui sau a crea spectacole unde domne şte pacea, desf ătarea sau adînca cugetare, n-au g ăsit altceva mai desăvîr şit şi vin direct să picteze
sau să descrie acest spectacol cînd vor s ă ne înf ăţişeze frumuseţea sau fericirea. Iată prima aparenţă pe care unii o numesc adev ăr”. XI ”Să ne apropiem dar! Auzi oare cîntecul care r ăspundea atît de bine frunzi şul arborilor? Bl e f ăcut din cuvinte grele şi din insulte; şi rîsul nu se stîrneşte decît atunci cînd un b ărbat sau o femeie spune vorbe deochiate sau to ţi rid de cel mai slab, care nu-şi poate ridica povara, de cel şchiop pe care-l trîntesc, de idiotul satului, care este b ătaia de joc a tuturor. Mă uit la ei de atîta amar de ani. Tr ăim aici, în Nor-mandia, unde p ămîntul este roditor şi darnic. E aici un bel şug puţin mai mare decît ne-am putea închipui în alt ă parte într-o privelişte asemănătoare. De aceea, cea mai mare parte a b ărbaţilor sunt beţivi şi multe femei le împărtăşesc viciul. O alt ă otravă, pe care nu simt nevoia s ă o mai numesc, le macin ă de asemenea neamul. Din cauza ei şi a alcoolului au fost adu şi pe lume ace şti copii pe care-i vedeţi în jur: piticul, cel plin de bube, acest picioare-strîmbe, cel de colo, cu buz ă de iepure sau celălalt cu capul mare cât un dovleac. To ţi, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni au păcatele obişnuite ale ţăranului. Sînt brutali, pref ăcuţi, mincinoşi, hr ă păreţi, bîrfitori, bănuitori, invidioşi, gata să cîştige necinstit, să te acopere de josnicii, s ă-l preamărească pe cel mai tare. Nevoia îi adună la un loc şi îi sileşte să se ajute unul pe altul, dar gîndul ascuns al fiec ăruia este a-şi face cât mai mult r ău unul altuia, de îndat ă ce pot să o facă f ăr ă a păţi ceva. Nenorocirea altuia este singura plăcere serioasă din tot satul. Un mare nenoroc este mult timp izvorul ascuns al unor desf ătări viclene. Ei se pîndesc, se pizmuiesc, se dispre ţuiesc, se ur ăsc. Cît timp sunt săraci, ei nutresc împotriva asprimii şi zgîrceniei stă pînilor lor o ur ă mocnită şi ameninţătoare, iar dacă, la rîndul lor, devin stă pîni, profită de experienţa lor de slugi pentru a întrece asprimea şi zgîrcenia de care au suferit. ”Aş putea să vă ar ăt în amănunţime meschinăriile, vicleniile, cruzimile, nedreptăţile, pizmele care însufleţesc aceast ă muncă scăldată de pace şi lumină. Să nu credeţi că priveliştea acestui cer minunat, a mării care întinde dincolo de biseric ă un alt cer mai fermec ător, ce învăluie pământul ca o uriaşă oglindă din care se revarsă înţelepciune şi bunătate să nu credeţi că toate acestea îi schimbă sau îi înalţă. Ei nu l-au privit niciodată. Nimic nu-i fr ămîntă sau nu le călăuzeşte gîndurile, afar ă de trei sau patru temeri precise: frica de foame, frica de putere, de gura lumii şi de lege şi, în ceasul de pe urm ă, groaza iadului. Pentru a-i cunoa şte ca lumea, ar trebui să-i iei unul cîte unul. Priviţi-l pe ză planul acesta din stînga, cu privirea jovială, care aruncă snopi atît de frumoşi. Vara trecută prietenii i-au rupt mîna dreaptă într-o încăierare la circiumă. I-am pus osul la loc, iar fractura era grea şi complicată. L-am îngrijit mult timp, iam dat cu ce s ă tr ăiască aşteptînd clipa în care va putea s ă munceasc ă. Mă vizita în fiecare zi. A profitat de bunătatea mea pentru a r ăspîndi în tot satul zvonul c ă m-a văzut în braţele cumnatei mele şi că mama mea era o be ţivă. Nu este r ăutăcios şi nu mă ur ăşte; din contr ă, priviţi-l, faţa i se înseninează cu un zîmbet sincer cînd m ă vede. Nici ura social ă nu-l împingea să facă aceasta. Ţăranul nu ur ăşte pe cel bogat; el respect ă prea mult bogăţia. Dar eu cred că cel care mînuieşte atît de bine furca nu înţelegea deloc de ce îl îngrijeam f ăr ă să-i cer ceva. Bănuieşte că la mijloc este vreun tertip şi nu vrea să se lase în şelat. El nu credea câ minte împr ăştiindu-şi zvonurile, ci urma îndemnurile obiceiului împămîntenit. Respecta f ăr ă să ştie, pentru a spune astfel, dorin ţa atotputernică a r ăutăţii generale. Dar de ce s ă merg mai departe cu tablolul bine cunoscut tuturor acelora care au tr ăit cîţiva ani la ţar ă. Iată a doua aparenţă, pe care cei mai mul ţi o numesc adev ăr. Este adevărul vieţii necesare. Este sigur c ă el se bazează pe faptele cele mai precise, pe singurele fapte pe care orice om le poate observa şi pătrunde”.
XII ”Să ne aşezăm pe ace şti snopi, continuă el, şi să mai privim. Să nu neglijăm nici unul din micile lucruri care formează realitatea de care v-am vorbit. S ă le lăsăm să se îndepărteze de la sine în văzduh. Ele ocupă primul plan, dar trebuie să recunoaştem că, în dosul lor, se ascunde o for ţă admirabilă care menţine totul laolaltă. îl menţine ea numai şi nu-l înalţă? Aceşti oameni pe care-i vedem nu mai sunt animalele s ălbatice ale lui LA BRUYERE „oare aveau un fel de voce articulat ă şi se retr ăgeau noaptea în vizuini unde î şi duceau zilele cu pîine neagr ă, apă şi r ădăcini....”. Rasa, îmi veţi spune, este mai pu ţin viguroasă şi mai puţin sănătoasă, se prea poate; alcoolul şi celălalt flagel sunt accidente pe care omenirea trebuie s ă le învingă, poate că sunt încercări din care organele noastre, organele nervoase de exemplu, vor avea de cî ştigat, căci, de regulă, vedem că viaţa are de cî ştigat de pe urma nenorocirilor ce le învinge. Afar ă de acestea, un lucru mărunt ce poate fi descoperit mîine va fi de ajuns să le facă nevătămătoare. Prin urmare, nu acest lucru ne va sili s ă ne limităm privirea. Aceşti oameni au gînduri, sentimente cum naveau ţăranii lui La BRUYERE. - „îmi place mai mult creatura simplă şi goală decît odioasa corcitur ă murmurai la rîndu-mi”. - „Dumneata vorbeşti astfel fiind sub impresia primei aparenţe, aceea a poe ţilor, pe care am v ăzut-o, continuă el; să nu o confundăm cu aceea pe care o cercet ăm. Aceste gînduri şi aceste sentimente sunt mici şi josnice, dacă vreţi, dar, ceea ce este mic şi josnic, tot e mai bun decît ceea ce nu e. Ei nu se folosesc de loc de ele, decît pentru a-şi face r ău şi pentru a se înd ăr ătnici în mediocritatea lor; dar acest lucru se întîmpl ă deseori şi în natur ă. De darurile ei nu te foloseşti mai întîi decît pentru a face r ău, pentru a înr ăutăţi ceva ceea ce ea p ărea că voia să îmbunătăţească; dar, la urma urmei, din tot r ăul iese mereu ceva bun. Şi, apoi, eu nu ţin deloc să dovedesc progresul; din locul de unde-l privim, progresul este un lucru sau foarte mic sau foarte mare. Să facem condiţia umană mai puţin odioasă, mai puţin apăsătoare este un lucru enorm, este, poate, idealul cel mai nobil; dar, depărtîndu-ne o clipă de urmările materiale şi preţuind cu spiritul distanţa dintre omul care deschide calea progresului şi acela oe ne tîr ăşte orbeşte în urma lui, ea nu este aşa de mare. Printre aceşti tineri neciopliţi, al căror creier nu este st ă pînit decît de gînduri grosolane, se găsesc mulţi care au posibilitatea s ă atingă, în scurt timp, nivelul de în ţelegere la care am ajuns noi doi. Sîntem adesea izbiţi de spaţiul foarte mic ce desparte ne ştiinţa acestor oameni, pe care noi o credem desăvîr şită, de conştiinţa cea mai înaltă ce ne-o putem închipui. De altfel din ce este f ăcută aceast ă conştiinţă de care suntem atît de mîndri? Din mult mai multă umbr ă decît lumină, din mult mai multă neştiinţă decît ştiinţă, din mult mai multe lucruri despre care ştim că trebuie să renunţăm a le cunoa şte decît din lucruri pe care le cunoaştem. Cu toate acestea, con ştiinţa reprezintă toată demnitatea noastr ă, toată măreţia noastr ă adevărată şi, probabil, fenomenul cel mai surprinzător din acesta lume. Ea este aceea ce ne permite s ă ţinem fruntea sus în fa ţa principiului necunoscut şi să-i spunem: Nu te cunosc, dar e ceva în mine care începe s ă te înţeleagă. Mă vei nimici, poate, dar dacă nu o vei face pentru ca din r ămăşiţele mele să zideşti un organism mai bun ca al meu, te vei ar ăta mai mic decît mine, iar liniştea ce va urma mor ţii neamului meu te va înştiinţa că ai fost osîndit. Şi, dacă tu nu eşti în stare să te îngrijeşti că vei fi judecat ou dreptate, ce importan ţă mai are taina ta? Nu mai ţinem să o aflăm. Ea trebuie să fie stupidă şi hidoasă. Tu ai produs, din întâmplare o fiinţă pe care nu aveai calitatea s ă o produci. Cu atît mai bine pentru ea, pentru că ai distrus-o printr-o întîmplare potrivnică, înainte ca ea s ă fi putut măsura limita inconştienţei tale şi este încă şi mai fericită că nu supravieţuieşte lanţului nesfîr şit al experienţelor tale îngrozitoare. Ea nu avea ce c ăuta într-o lume în care inteligen ţa sa nu găsea r ăsunet în nici o inteligen ţă veşnică, unde năzuinţa ei de mai bine nu putea ajunge la nici un sfîr şit fericit. încă o dată, progresul nu este necesar pentru ca priveli ştea să ne pasioneze. E de ajuns enigma
şi această enigmă este tot atît de mare, are o str ălucire tot atît de misterioas ă în ţăranii aceştia, cât şi în noi înşine. O găsim peste tot cînd urm ărim viaţa pînă în principiul ei atotputernic. Acestui principiu îi schimbăm numele din veac in veac. Avea odat ă nume care erau precise şi mîngîietoare. S-a recunoscut c ă aceste mîngîieri şi această precizie erau închipuite. Dar, fie că îl numim Dumnezeu, Providen ţă, Natur ă, întîmplare, Viaţă, Destin, taina r ămîne aceeaşi şi, tot ceea ce ne-au învăţat mii de ani de experien ţă, nu a fost altceva decît de a-i da un nume mai cuprinzător, mai apropiat de noi, mai ml ădios, mai prielnic r ă bdării şi neprevăzutului. Aşa e numele care îl poart ă astăzi; şi, de aceea, el nu a ap ărut niciodată mai mare. Iată, dar, una din numeroasele înf ăţişări ale celei de a treia aparenţe, care este, în acela şi timp, şi „adevărul de pe urmă”.
6.Macelul trantorilor I
După fecundarea reginelor, dac ă cerul r ămîne limpede şi aerul este cald, dac ă polenul şi nectarul se găsesc din belşug pe flori, lucr ătoarele, cu o indulgenţă binevoitoare sau poate prevăzătoare peste măsur ă, mai tolerează cîtva timp prezenţa supăr ătoare şi păgubitoare a trîntorilor. Aceştia se comportă în stup la fel ca şi peţitorii Penelopei în casa lui Ulise. Voio şi şi f ăr ă griji, ei duc o viaţă de iubiţi onorifici, risipitori şi grosolani: satisf ăcuţi, burtoşi, încurcând circulaţia pe alei, închizând trecerile, îngreunînd munca, îmbulzindu-se, înghesui ţi, aiuriţi, plini de importanţă, înfumuraţi, dar f ăr ă r ăutate, dispreţuiţi cu inteligenţă şi cu gînduri ascunse, f ăr ă să bănuiască mânia ce creşte ca şi soarta ce-i aşteaptă. Pentru a dormita în voie, ei aleg locul cel mai cald din cas ă, se scoal ă alene pentru a sorbi direct din celulele deschise mierea cea mai parfumată, murdărind cu excrementele lor fagurii cei albi pe care trec. Lucr ătoarele, pline de calm, privesc viitorul reparând în lini şte stricăciunile. De la ora prînzului şi pînă la ora trei, cînd şesul albăstrui al câmpiei tremur ă de o dulce oboseal ă sub privirea neînduplecată a soarelui de iulie sau august, trîntorii î şi fac apariţia în pragul stupului. Ei au o casc ă bătută cu uriaşe mărgăritare negre, două panaşe înalte ce se mi şcă mereu, un pieptar de catifea roşcată scăldată de lumină, o haină de cavaler şi o împătrită platoşă, puternică şi str ăvezie. Ei fac un zgomot asurzitor, dau la o parte str ă jerii, r ăstoarnă pe cele care aerisesc înc ă perile, îmbrîncesc lucr ătoarele care se întorc înc ărcate cu modesta lor pradă. Văzîndu-i aşa de preocupaţi, extravaganţi şi f ăr ă îngăduinţă, ei au aerul zeilor indispensabili care ies în dezordine spre o ţintă importantă, neştiută de cei mulţi. Unul cîte unul se avînt ă în văzduh, glorioşi, plini de încredere şi merg liniştiţi să se aşeze pe florile învecinate unde adorm pînă ce r ăcoarea după amiezii îi trezeşte. Atunci ei se întorc în stup în acelaşi iureş năvalnic şi, copleşiţi de aceea şi ţintă măreaţă, se nă pustesc spre pivniţele cu miere, cufundîndu-şi capul pînă la umeri în ciuberele cu miere, umflîndu-se ca ni şte amfore pentru aşi drege puterile sleite şi se întorc cu pa şi greoi pe faguri pentru a se lăsa din nou prad ă somnului f ăr ă vise şi f ăr ă griji care-i copleşeşte pînă la masa următoare. II
Dar r ă bdarea albinelor nu e aşa de mare ca aceea a oamenilor, într-o bun ă dimineaţă, o poruncă aşteptată face ocolul stupului şi blîndele lucr ătoare se schimbă în judecători şi în călăi. Nu putem şti de unde vine; ea vine pe neaşteptate din nemulţumirea rece şi stă pînită a lucr ătoarelor şi, după cum dictează geniul republicii întregi, ea cuprinde toate inimile. O parte a poporului renunţă la cules pentru a se consacra ast ăzi operei de dreptate. Grecii nevolnici care dorm nepăsători în ciorchini pe pereţii plini de miere sunt brusc treziţi de o armată de fecioare supărate. Ei se deşteaptă tîmpi şi nesiguri, nu-şi pot crede ochilor şi mirarea lor deabia r ăzbate prin lenea ce-i apas ă, la fel cum se petrece cu raza de lun ă ce vrea s ă treacă prin
apa unei mlaştini. Ei îşi închipuie că sunt victimele unei greşeli, privesc în jurul lor cu stupoare şi ideea cea mare a vie ţii lor se însufleţeşte din nou în creierele lor greoaie şi dau să facă un pas spre ciuberele cu miere pentru a mai prinde ceva putere. Dar nu mai sunt vremurile cele bune, vremea mierii de mai, a florilor de tei, a neîntinatei ambrozii de salvie, nu mai este vremea mierii de cimbri şor, de trifoi sau de maghiran. În loc s ă găsească drumul liber spre marile zăcători pline, care-şi deschideau sub gura lor ghizdurile de cear ă dulce, găsesc de jur împrejur un h ăţiş agitat de suliţe înveninate care îi ameninţă. Atmosfera oraşului este cu totul alta. Mireasma prietenoasă a nectarului s-a risipit, lăsînd loc mirosului acru al veninului care scînteiază în mii de picături din vîrful acelor ce r ăspîndesc r ăzbunare şi ur ă. Făr ă să ştie prea bine de sfîr şitul neaşteptat al destinului său şi de r ăsturnarea legilor fericite ale cetăţii, fiecare din aceşti paraziţi îngroziţi este înconjurat de trei sau patru judec ătoare ce se căznesc să-i taie aripile, să-i despartă pieptul de trup, să-i taie antenele jucăuşe, să-i taie picioarele şi să găsească o spărtur ă printre inelele pieptarului pentru a-i înfige spada. Uria şi, dar lipsiţi de arme, f ăr ă ac, ei nici nu se gîndesc s ă se apere, caut ă să o şteargă sau nu opun decît corpul lor mătăhălos loviturilor ce-i copleşesc. Trîntiţi pe spate, ei lupt ă cu stângăcie cu picioruşele lor puternice împotriva atacatoarelor care nu-i sl ă besc deloc sau, învîrtindu-se în jurul lor, ei tîr ăsc tot grupul într-un vîrtej nebunesc, care se calmeaz ă după scurt timp. Peste puţin timp sunt aşa de vrednici de plîns, încât mila, care nu este niciodat ă prea departe de dreptate în sufletul nostru, şi-ar face imediat loc şi ar cere îndurare - dar în zadar neînduplecatelor lucr ătoare, care nu cunosc decît legea nestr ămutată şi aprigă a naturii. Aripile nefericiţilor sunt sfîşiate, picioruşele smulse, antenele rupte şi minunaţii lor ochi negri, oglinzi ale florilor îmbelşugate, felinare ale azurului şi a nevinovatei arogante a verii, sunt acum copleşiţi de durere şi nu mai oglindesc decît suferinţa, deznădejdea şi groaza sfîr şitului. Unii din ei se sting în urma r ănilor primite şi sunt imediat duşi de doi sau trei călăi în cimitirele îndepărtate. Alţii, mai puţin r ăniţi, reuşesc să se refugieze într-un col ţ, unde se îngr ămădesc şi unde o straj ă neînduplecată îi înconjoar ă şi-i ţin închişi pînă cînd mor de foame. Mulţi dintre ei reuşesc să ajungă pînă la poarta stupului şi ies în văzduh, ducînd cu ei şi pe adversari, dar, spre sear ă, munciţi de foame şi ameninţaţi de frig, se întorc cu gr ămada la intrarea stupului cer şind adă post. Dar şi de data aceasta nimeresc peste o alt ă gardă şi mai neînduplecată. A doua zi, odat ă cu primul zbor, lucr ătoarele cur ăţă pragul stupului pe care se îngr ămădesc cadavrele uria şilor nefolositori şi amintirea rasei leneşe se stinge în cetate pîn ă la venirea primăverii următoare. III
Adesea, măcelul se petrece în aceea şi zi în mai multe colonii din prisacă. Coloniile cele mai puternice, cele mai bine conduse dau semnalul de început. Cîteva zile dup ă aceasta, micile republici mai puţin bogate le urmează exemplul. Numai stirpele cele mai s ărace, cele mai slabe, acelea a c ăror mamă este foarte bătrînă şi aproape stearpă, pentru a nu pierde speran ţa de a vedea într-o bun ă zi înnuntită regina neprihănită pe care ele o a şteaptă şi care mai poate să se nască, numai ele î şi întreţin trîntorii pînă în pragul iernii. Atunci sunt cople şite de mizeria de neînlăturat şi tot tribul, mamă, trîntori, lucr ătoare se strîng laolaltă într-un grup înfometat şi înlănţuit ce se stinge în lini şte, în umbra tristă a stupului, înaintea primilor fulgi de nea. După măcelul trîntorilor, în cetăţile populate şi puternice munca reîncepe, dar cu o rîvn ă mai domolită, deoarece nectarul florilor începe s ă devină mai rar. Marile sărbători, ca şi marile drame au trecut de mult. Ghirlanda miraculoas ă împodobită cu mii de suflete, nobilul monstru f ăr ă somn, hr ănit de flori şi de rouă, gloriosul stup al frumoaselor zile de iulie începe, încet încet, să aţipească şi r ăsuflarea lui caldă, plină de miresme, se domole şte şi amor ţeşte. Mierea culeasă toamna pentru a completa proviziile trebuitoare se adună, totuşi, în pereţii care le vor
hr ăni şi ultimele rezervoare sunt pecetluite ou pecetea de cear ă albă f ăr ă de pată. Construcţiile încetează, naşterile scad, mor ţii devin mai numeroşi, nopţile sunt mai lungi, lumina zilei este mai zgîrcită cu ele. Ploaia şi vînturile neostoite, bruma dimineţii, capcanele frigului oe vin pe neaşteptate duc la pierzanie sute de lucr ătoare care nu se mai întorc acas ă şi poporul cel mic, avid de soare, tot a şa ca şi greierii din Africa, simte cum se întinde deasupra lui ameninţarea îngheţată a iernii. Omul a luat din stup partea sa din recoltă. Fiecare din stupii puternici i-a dat patruzeci sau cincizeci de kilograme de miere, iar stupii foarte puternici pot da, uneori, chiar o sută de kilograme, cantităţi ce reprezintă enorme întinderi de lumină plămădite în miere, cîmpuri nesfîr şite de flori vizitate, una cîte una, de mii de albine în fiecare zi. În aceste clipe, apicultorul mai priveşte pentru ultima oar ă coloniile care încep să amor ţească. Ei ia celor mai bogate comorile ce le prisosesc, pentru a le da celor care sufer ă de pe urma nenorocirilor, mereu nemeritate în aceast ă lume plină de hărnicie. El le acoper ă stupii cu grijă, închide urdinişurile pe jumătate, scoate ramele de prisos şi lasă albinele să-şi doarmă somnul cel lung al iernii. Ele se adun ă acum în mijlocul stupului, se aga ţă gr ămadă de faguri, din ale c ăror coşuleţe îmbelşugate se va scurge în zilele geroase substan ţa transformată a verii. Regina e în mijloc înconjurată de suita ei. În primul rînd, lucr ătoarele se agaţă de celulele că păcite, un al doilea rînd le acoper ă, acoperit şi el, la rindu-i de un al treilea şi aşa mai departe, pînă la ultimul, care formează învelişul. Cînd albinele din acest înveli ş încep să simtă frigul, ele intr ă înăuntru şi altele vin să le schimbe rînd pe rînd. Ciorchinele ag ăţat arată ca o sfer ă călduţă şi roşiatică, tăiată de pereţii de miere şi care se urc ă sau se coboar ă, înaintează sau dă înapoi pe nesimţite, pe măsur ă ce se golesc celulele de care s-a lipit. C ăci, contrar a ceea ce se crede, viaţa albinelor e micşorată şi nu întreruptă pe timpul iernii (un stup puternic, în timpul iernării, care durează în păr ţile noastre vreo şase luni, adică din octombrie şi pînă la începutul lui aprilie, consumă de obicei zece pîn ă la cincisprezece kilograme de miere). Prin zgomotul neîntrerupt al aripilor lor, micile surioare supravieţuitoare ale flăcărilor soarelui, care bat mai iute sau mai încet dup ă cum se schimb ă gerul de afar ă, menţin în jurul lor o căldur ă constantă şi egală cu aceea a unei zile de prim ăvar ă. Aceast ă tainică primăvar ă izvor ăşte din mierea miraculoasă, care nu este altceva decît o raz ă de căldur ă transformată odinioar ă şi care, acum, îşi recapătă forma cea dintîi. Ea circul ă acum prin ciorchine ca un sînge salvator. Albinele care se g ăsesc prinse de celulele pline o trec vecinelor care, la rîndul lor, o picur ă vecinelor. Mierea trece astfel din picioru ş în picioruş, din gur ă în gur ă şi ajunge la capătul grupului care nu are decît un singur gînd şi o singur ă for ţă risipită şi strînsă în mii de inimi. Ea ţine loc de soare şi flori, pînă cînd fratele ei mai vîrstnic, soarele cel adev ărat al minunatei primăveri, strecurîndu-şi prin por ţile întredeschise primele mîngîieri călduţe, va trezi la viaţă violetele şi anemonele şi va scoate din toropeal ă şi lucr ătoarele, spunîndu-le că azurul a pus din nou stă pînire pe lume şi că cercul neîntrerupt ce leagă moartea de viaţă a mai f ăcut un ocol în jurul său şi iar a înviat. 7.Propasirea neamului I
Înainte de a închide această carte, după cum am închis stupul în lini ştea îngheţată a iernii, aş dori să vorbesc despre o obiec ţie pe care rareori uit ă să o facă cei cărora le descoperi str ăşnicia şi iscusinţa surprinzătoare a albinelor. Da, şoptesc ei, toate acestea sunt minunate, dar sunt neclintite. Iat ă mii de ani de cînd tr ăiesc sub imperiul acestor legi minunate, dar, iat ă, mii de ani de cînd aceste legi n-au suferit nici o schimbare. De mii de ani ele cl ădesc fagurii aceştia uimitori cărora n-ai putea să le adaugi nimic şi nici să le iei ceva şi în care se unesc, într-o desăvîr şită măsur ă, ştiinţa chimistului cu aceea a geometrului, ingeniozitatea arhitectului ou aceea a inginerului. Ace şti faguri sunt întru totul asemănători cu aceia pe care-i
găsim în sarcofage sau care sunt zugr ăviţi pe pietre sau pe papirusurile egiptene. Ar ătaţi-ne numai un singur fapt care s ă dovedeasc ă cel mai mic progres, da ţi-ne un singur amănunt în care să vedem ceva nou, un loc şor unde şi-au schimbat rutina lor de veacuri: ne vom pleca îndată capul şi vom recunoaşte că într-însele nu sălăşluieşte numai un instinct minunat, dar şi o inteligenţă care se cade să fie alături de aceea a omului; şi, odată cu ea, să sper ăm într-un destin mai înalt decît acela al materiei incon ştiente şi supuse. Nu numai un neştiutor vorbeşte astfel, dar chiar şi unii entomologi renumiţi ca KIRBY şi SPENCE, care s-au folosit de acela şi argument pentru a t ăgădui albinelor orice altă inteligenţă, în afar ă de aceea ce se agit ă la voia întîmplării în strimta prinsoare a unui instinct surprinzător dar mereu acelaşi. „Ar ătaţi-ne, spun ei, un singur caz în care, silite de împrejur ări, să le dea prin gînd s ă înlocuiască ceara şi pro-polisul cu argila, de exemplu, sau cu mortarul şi atunci vom crede c ă sunt în stare să gîndească”. Acest argument pe care ROMANES îl numeşte „The question begging argument” şi care ar mai putea fi numit „argumentul nes ăţios” este dintre cele mai primejdioase şi, aplicat la om, ne-ar duce foarte departe. Studiindu-l mai bine, el decurge din „acest simplu bun sim ţ”, care face adesea mult r ău şi care îi r ăspundea lui Galileu: „Nu pămîntul se învîrteşte, căci eu văd soarele cum se mişcă pe cer, urcind dimineaţa şi coborînd seara şi nimic nu poate întrece mărturia ochilor mei”. Bunul simţ este minunat şi necesar la temelia spiritul nostru, cu condiţia ca o nelini şte superioar ă să-l supravegheze şi să-i aducă aminte la timp nemărginita noastr ă neştiinţă; altfel el nu înseamnă decît rutina păr ţilor celor mai josnice ale inteligen ţei noastre. Dar albinele au r ăspuns singure la obiec ţia lui KIRBY şi SPENCE. De-abia îşi formulaser ă obiecţia cînd, un alt naturalist, Andrew KNIGHT, acoperind cu un fel de past ă f ăcută din cear ă şi terebentină scoar ţa bolnavă a anumitor arbori, a observat c ă albinele sale au renunţat de-a binelea să mai recolteze propolisul şi nu mai strîngeau decît acest material necunoscut, verificat şi adoptat după puţin timp, pe care îl găseau gata pregătit şi din belşug împrejurul casei lor. De altfel, jumătate din ştiinţa şi practica stupăritului constă tocmai din iscusinţa de a pune în lumină spiritul de iniţiativă al albinei, de a oferi inteligen ţei sale întreprinzătoare ocazia de a iscodi, de a face adev ărate descoperiri, adevărate invenţii. Astfel, cînd polenul este rar pe flori, stuparii, pentru a le ajuta la creşterea larvelor şi nimfelor, care au nevoie de mult polen, presar ă o oarecare cantitate de f ăină în jurul stupului. Este neîndoielnic că, în starea de sălbăticie, în sînul pădurilor în care s-au n ăscut sau a v ăilor asiatice unde au v ăzut probabil lumina zilei în epoca ter ţiar ă, ele nu au mai întîlnit niciodată o substanţă asemănătoare. Totuşi, dacă ai grijă să „alertezi” cîteva, aşezîndu-le pe f ăina r ăspîndită în jurul stupului, ele o ating, o gustă şi recunosc calităţile aproape echivalente cu acelea ale prafului de pe flori, se reîntorc la stup, vestesc surorilor noutatea şi iată că toate culegătoarele se îndreaptă către acest aliment neaşteptat şi greu de înţeles care, în memoria lor ereditar ă, trebuie să ţină şi ea de inima florilor unde, de atîtea veacuri, zborul lor este atît de voluptos şi somptuos salutat. II
Iată că s-au scurs de-abia o sut ă de ani de la lucr ările lui HUBER, adică din momentul în care albinele au început s ă fie studiate cu atenţie descoperindu-se astfel cele dintîi adev ăruri însemnate care ne îngăduie să le observăm cu folos. Iat ă ceva mai bine de cincizeci de ani de cînd, mulţumită fagurilor şi ramelor mobile inventate de DZIERZON şi LANG-STROTH, a început creşterea raţională şi practică a albinelor şi de cînd stupul a încetat s ă mai fie o cas ă inviolabilă, unde totul se petrecea înv ăluit în taină pe care noi nu o puteam dezlega decît atunci cînd moartea a risipit-o. În sfîr şit, iată mai puţin de cincizeci de ani de cînd perfecţionările microscopului şi ale laboratorului entomologilor ne-au dat la iveal ă taina adevărată a principalelor organe ale lucr ătoarei, ale mamei şi ale trîntorilor. E oare de mirare
că ştiinţa noastr ă să fie la fel de mărginită ca şi experienţa noastr ă? Albinele vieţuiesc de mii de ani şi noi le observăm de vreo cincizeci-şaizeci de ani. Chiar atunci cînd ar fi dovedit c ă nimic nu s-a schimbat în stup de cînd l-am deschis, am avea noi dreptul s ă credem că niciodată nu s-a schimbat nimic în el, înainte ca noi s ă-l deschidem? Nu ştim noi oare că, în evoluţia unei specii, un veac se pierde ca o pic ătur ă de ploaie în vîrtejul unui fluviu şi că, deasupra vieţii materiei universale, miile de veacuri trec la fel de iute ca şi anii în istoria unui popor? III
Dar nu s-a dovedit c ă nimic nu s-a schimbat în via ţa albinelor. Dacă le-am privi f ăr ă părtinire şi f ăr ă să ne aventur ăm în afar ă de micul cîmp luminat de experien ţa noastr ă actuală, am găsi, dimpotrivă, schimbări foarte mari. Şi cine ar putea spune cîte din ele ne scap ă? Un observator care ar avea aproape de o sut ă cincizeci de ori înălţimea noastr ă şi de aproape şapte mii de ori mărimea noastr ă (acestea sunt raporturile dintre mărimea şi greutatea noastr ă faţă de plă pînda albină) care nu ar înţelege limba noastr ă şi ar avea cu totul alte simţuri decît cele ale noastre, şi-ar da seama că s-au produs schimbări materiale destul de curioase în ultimele dou ă treimi ale acestui veac, dar cum şi-ar putea el face o idee de evolu ţia noastr ă morală, socială, religioasă, politică şi economică? Peste puţin timp, cea mai temeinic ă dintre ipotezele ştiinţifice ne va permite s ă apropiem albina noastr ă domestică de marele neam al Apiilor, unde se g ăsesc, probabil, str ămoşii ei şi care cuprinde toate albinele sălbatice (iată locul ce-l ocupă albina domestică în clasificarea ştiinţifică: Clasa:Insecte, Ordin:Himenoptere, Familie:Apide, Gen:Apis, Specie:Mellifica Termenul Mellifica este acela al clasific ării lineiene.El nu este dintre cei mai ferici ţi, deoarece toate Apidele, în afar ă de cîteva specii parazite, sunt melifice. SCOPOLI le spune: cerifere; REAUMUR, domestica, GEOFFROY, gregaria. Apis ligustica, albina italian ă, este o varietate a lui Apis Mellifica.).Vom fi atunci martorii unor schimbări fiziologice, sociale, economice, industriale şi arhitecturale mai extraordinare decît acelea ale evolu ţiei noastre omeneşti. Deocamdată nu ne vom referi decît la acelea oare privesc albina noastr ă domestică. Se crede că sunt aproape şaisprezece specii bine distincte; dar, în realitate, fie c ă este vorba de Apis dorsata, cea mai mare, fie de Apis Florea, cea mai mic ă din cîte cunoaştem, este întocmai aceeaşi insectă, mai mult sau mai pu ţin schimbată de climă şi de împrejur ările la care a fost silită să se adapteze. Toate aceste specii nu se deosebesc între ele mai mult decît se deosebe şte un englez de un spaniol sau un japonez de un european. Limitînd aici primele noastre observaţii, noi nu constatăm decît ceea ce v ăd cu adev ărat ochii noştri şi chiar în această clipă, f ăr ă să chemăm în ajutor nici o ipoteză, oricât de verosimilă şi de imperioasă ar putea fi. Nu vom cerceta toate faptele ce s-ar putea invoca. Vor fi de ajuns, în treac ăt, numai câteva dintre cele mai importante. IV
Mai întîi să ne oprim la îmbunătăţirea cea mai importantă şi cea mai hotărîtoare, care ar corespunde în planul activit ăţii umane unor munci uriaşe şi anume protecţia exterioar ă a comunităţii. Albinele nu locuiesc ca noi în ora şe aşezate sub cerul liber, prad ă vînturilor şi furtunilor, ci în cetăţi acoperite întru totul de un material protector. Ei bine, în stare natural ă şi într-un climat ideal, lucrurile nu s-ar petrece tot astfel. Dac ă ele nu s-ar conduce decît dup ă instinctul lor, albinele şi-ar clădi fagurii sub cerul liber. În India, Apis dorsata nu caută cu ardoare scorburile copacilor sau scobiturile stâncilor. Roiul se a şează unde creanga se îmbin ă cu tulpina şi fagurele se alungeşte, regina ouă, merindele se adun ă f ăr ă alt adă post decît acela al trupurilor
lucr ătoarelor. Am văzut uneori chiar albina noastr ă înşelată de o var ă prea timpurie cum s-a întors la aoest instinct şi s-au găsit roiuri care tr ăiau astfel în aer liber în mijlocul unor măr ăcini (acest lucru se întîmpl ă destul de des rolurilor secundare şi ter ţiare, căci ele sunt mai puţin experimentate şi mai puţin prudente decît roiul primar. Ele au în fruntea lor o regină virgină şi uşuratică şi sînit formate din albine foarte tinere, în care instinctul primitiv vorbeşte cu atît mai tare, cu cât ele nu cunosc asprimea cerului nostru potrivnic. De altfel, nici unul din aceste roiuri nu supravieţuieşte primelor vînturi de toamnă şi ele se duc să mărească numărul f ăr ă sfîr şit al victimelor experienţelor încete şi necunoscute ale naturii). Dar, chiar în India, acest obicei care pare înn ăscut are urmări nefericite. El imobilizează un număr aşa de mare de lucr ătoare care sunt ocupate numai şi numai cu păstrarea căldurii necesare în jurul acelora care lucrează ceara şi cresc larvele, încât Apis dorsata, atîrnat ă de ramuri, nu construieşte decît un singur fagure. Dimpotrivă, cel mai mic adă post îi îngăduie să clădească patru, cinci sau chiar mai mul ţi faguri şi întăreşte cu atît mai mult populaţia şi belşugul coloniei. De aceea, toate rasele de albine din ţinuturile reci şi temperate au păr ăsit cu totul această metodă primitivă. Este evident că selecţia naturală a aprobat iniţiativa inteligentă a insectei, neîngăduind să supravieţuiască iernilor noastre decît coloniilor celor mai numeroase şi celor mai bine ocrotite. Ceea ce nu fusese decît o idee potrivnic ă instinctului a devenit încetul cu încetul, un obicei instinctiv. Dar nu e mai pu ţin adevărat că, mai întîi, a fost o idee îndr ăzneaţă şi poate plină de observaţii, de experienţe şi de raţionamente, încât s-a putut renunţa astfel la lumina minunat ă a naturii adorate, pentru a se statornici în ungherele tăinuite ale unui trunchi sau ale unei pe şteri. S-ar putea afirma c ă aceast ă idee a fost tot atît de importantă pentru viitorul albinei cum a fost descoperirea focului pentru destinul neamului omenesc. V
După acest mare progres, care, de şi este vechi şi str ămoşesc, r ămîne totuşi nou, găsim o mulţime de amănunte nesfîr şit de variate, care ne dovedesc c ă ingeniozitatea şi chiar politica stupului nu sunt statornicite în formule date o dat ă pentru totdeauna. Am vorbit mai înainte de înlocuirea inteligentă a polenului cu f ăina şi a propolisului cu o past ă artificială. Am mai văzut, de asemenea, cu cit ă iscusinţă se pricep albinele să folosească pentru nevoile lor casele uneori neprimitoare în care omul le a şează. Tot aşa, am observat cât de repede şi cât de dibaci au ştiut să folosească fagurii gata f ăcuţi, pe care omul s-a gîndit s ă-i pună la dispoziţia lor. Aici, folosirea ingenioasă a unui fenomen neînchipuit de fericit, dar incomplet, este cu totul extraordinar ă. într-adevăr, ele l-au înţeles pe om înainte ca acesta s ă-şi sfîr şească gîndurile. Inchipuiţi-vă că, de atîtea veacuri, noi ne-am cl ădi oraşele nu din pietre, var şi căr ămizi, ci dintr-o substanţă moale pe care ar secreta-o cu greu organele speciale ale trupului nostru istovit. Intr-o bună zi, o fiinţă atotputernică ne aşează în mijlocul unei cetăţi fabuloase. Noi ne dăm seama că ea este f ăcută dintr-o substanţă asemănătoare cu aceea pe care o secret ăm şi noi, dar, în ceea ce prive şte celelalte, totul ni se pare un vis, a c ărui legică, chiar o logic ă sucită şi curioasă, e mai de neîn ţeles decît ar fi lipsa ei de legătur ă. Regăsim şi aici planurile noastre obişnuite, totul este f ăcut după cum ne aşteptam, dar schiţat numai şi, pentru a spune astfel, aproape strivit de c ătre o for ţă care a oprit totul în faşă şi a îngheţat devenirea. Casele care trebuie să măsoare patru sau cinci metri în în ălţime sunt nişte movilite ce le putem cuprinde cu mîinile. Miile de ziduri sunt însemnate printr-o tr ăsătur ă care cuprinde, în acela şi timp, desenul şi materialul din care vor fi înălţate. În altă parte, sunt mari greşeli pe care va trebui să le corectezi, goluri ce vor trebui s ă fie astupate şi armonizate cu tot ansamblul, mari suprafeţe care se mai mi şcă şi pe care cuiele le vor statornici. Căci opera este nea şteptată, dar rudimentar ă şi plină de primejdii. Ea a fost conceput ă de o inteligenţă superioar ă, care a ghicit cea mai mare parte a dorin ţelor noastre, dar care, stînjenit ă, pare-se, de propria-i măreţie, nu
le-a putut realiza decît cu mult ă stîngăcie. Trebuie, deci, să pui ordine în toate acestea, s ă te foloseşti de cele mai mici intenţii ale supranaturalului donator, s ă construieşti în cîteva zile ceea ce, de obicei, î ţi ia atît amar de ani, să uiţi obiceiurile înnăscute, să-ţi schimbi cu desăvîr şire metodele de lucru. F ăr ă îndoială că omului i-ar ajunge de-abia întreaga sa pricepere pentru a dezlega problemele de care s-ar lovi şi a nu pierde nimic din ajutorul, din darul cu care o mîn ă, de o generozitate providenţială, a vrut să-i vină în ajutor. Ei bine, cam tot acest lucru îl fac şi albinele în stupii noştri moderni (fiindcă ne ocupăm pentru ultima oar ă de clădirile albinei să amintim în trecere o particularitate curioasă la Apis florea. Unii pere ţi ai celulelor de trîntori au formă cilindrică şi nu hexagonal ă. Se pare că aceast ă albină nu a terminat faza de trecere de la o formă la alta şi nu a adoptat definitiv pe cea mai bun ă). VI
Chiar politica albinelor, aşa cum am spus, nu este probabil neschimb ătoare. Şi acesta este lucrul cel mai învăluit în mister şi cel mai greu de pătruns. Nu mă voi opri la felul diferit cu care ele îşi tratează regina, nici la legile roitului, ce sunt altele pentru fiecare stup şi care par să se transmită din generaţie în generaţie. Dar, alături de aceste fapte care nu sunt destul de lămurite, mai sunt şi altele, stabilite şi precise, care ne arat ă că nu toate rasele de albine domestice au atins acela şi grad de civiliza ţie politică, unde spiritul public mai bîjbîie înc ă şi caută, poate, o alt ă soluţie problemei regale. Albina siriană, de pildă, creşte de obicei o sut ă două zeci de regine şi, deseori, chiar mai multe, pe cînd albina noastr ă Apis mellifica creşte, cel mult, zece sau dou ăsprezece. CHESHIRE ne poveste şte despre un stup sirian, deloc ie şit din comun, unde s-au descoperit dou ăzeci şi una de regine moarte şi nouăzeci de regine vii şi libere. Iată punctul de plecare sau de sosire al unei evolu ţii sociale destul de curioase şi care ar fi interesant de studiat în am ănunţime. Să nu uităm, de asemenea, c ă, în privinţa creşterii reginelor, albina cipriotă se apropie mult de albina sirian ă. Să fie vorba de o reîntoarcere, nesigur ă încă, la oligarhie după experienţa monarhică, o reîntoarcere la maternitatea mai multor mame după ce au f ăcut experienţa unei mame unice? Orice s-ar spune, albina sirian ă şi cipriotă, îndeaproape înrudite cu albina egiptean ă şi italiană, sunt, probabil, primele pe care omul le-a domesticit. În sfîr şit, o ultimă observaţie ne face s ă vedem şi mai limpede că obiceiurile, organizarea plină de înţelepciune a stupului nu sunt rezultatul unei porniri primitive, aplicată orbeşte de-a lungul timpurilor şi în cele mai diferite clime, ci că spiritul care conduce mica republic ă ştie să deosebeasc ă împrejur ările noi ce se ivesc, s ă se adapteze şi să le întrebuinţeze în folosul lui, la fel cum a învăţat să evite pericolele mai vechi. ”Str ămutată în Australia sau în California, albina neagr ă de la noi î şi schimbă cu totul obiceiurile. După al doilea sau al treilea an, v ăzînd că vara este nesfîr şită şi florile nu lipsesc niciodată, ea tr ăieşte de pe o zi pe alta, se mul ţumeşte să culeag ă mierea şi polenul necesar consumului zilnic şi observaţia sa recentă, plină de bun simţ, trecînd astfel peste experienţa acumulată timp de generaţii, o ssf ătuieşte să nu-şi mai facă provizii pentru iarnă (BUCHNER semnalează un fapt asemănător, dovedind că adaptarea la împrejur ări nu este lent ă, nu cere timp, nu este incon ştientă şi fatală, ci imediată şi inteligentă: la Barbade, în mijlocul rafinăriilor, unde tot timpul anului găsesc zahăr din abundenţă, albinele încetează cu totul să mai viziteze floriile). Şi nu putem chiar să o facem să-şi continuie activitatea decît luîndu-i puţin cîte puţin din fructul muncii. VII Iată ceea ce putem deslu şi cu ochii noştri. Vom fi de acord că ne aflăm în faţa cîtorva fapte caracteristice, care au darul să pună pe gînduri pe aceia ce cred c ă orice inteligenţă este instinctivă şi orice viitor e predestinat, în afar ă de inteligenţa şi de viitorul omului.
Dar, dacă accept ăm pentru un moment ipoteza transforma-ţionismului, priveliştea începe s ă se desf ăşoare şi lumina sa îndoielnică şi măreaţă cuprinde pe neştitute şi propriul nostru destin. Nu este evident, dar, pentru cine priveşte cu luare aminte, nu e greu s ă nu recunoască în natur ă existenţa unei voinţe ce tinde să înalţe o parte a materiei la o stare mai perfecţionată şi, poate, .mai bună, să-i învăluie, puţin cîte puţin, suprafaţa cu un fluid plin de mister pe care îl numim mai întîi viaţă, mai apoi instinct şi, după aceea, inteligenţă; şi tot această voinţă asigur ă, organizează şi înlesneşte existenţa a tot ceea ce se însufle ţeşte pentru un scop necunoscut. Sigur nu este, dar nenum ărate exemple ce le vedem în jurul nostru ne îndeamn ă să presupunem că, dacă s-ar putea preţui cantitatea de materie care a progresat astfel de la origini şi pînă acum, am putea descoperi c ă ea nu a încetat s ă crească. Repet încă o dată, observaţia este prea puţin consistentă, dar ea este singura pe care am putut-o face asupra puterii ascunse care ne mînă; şi acest lucru este destul de însemnat într-o lume în care cea dintîi datorie a noastr ă este încrederea în viaţă, chiar şi atunci cînd nu am descoperi în ea nici o lumină care să ne dea curaj şi atîta timp cât nu va fi o siguranţă contrarie. Cunosc tot ce se poate spune împotriva teorei transforma ţioniste. Ea dispune de numeroase dovezi şi de argumente puternice dar care, în cel mai r ău caz, nu ne poate convinge. Nimeni, niciodată, n-ar trebui să adopte f ăr ă rezervă adevărurile epocii în care tr ăieşte. Se prea poate ca, peste o sut ă de ani, numeroase capitole din c ăr ţile noastre, care poartă pecetea acestui adevăr, să apar ă din această cauză, învechite, aşa cum sunt ast ăzi operele filosofilor din secolul trecut, dominate de un om prea des ăvîr şit, dar care nu exist ă şi cum sunt atîtea pagini din secolul al XVII-lea care au mic şorat ideea Dumnezeului aprig şi meschin al tradiţiei catolice, deformată de atîtea vanităţi şi neadevăruri. Totuşi, atunci cînd nu po ţi şti adevărul despre un lucru, este bine s ă accepţi ipoteza care, în momentul în care întâmplarea ne aduce pe lume, se impune imperios ra ţiunii noastre. Ai putea paria că este greşită şi, atîta timp cât o credem adevărată, ea este folositoare, înfl ăcărează curajul şi călăuzeşte cercetările pe un f ăgaş nou. La prima vedere, pentru a înlocui aceste presupuneri iscusite, s-ar părea mult mai cuminte s ă spunem pur şi simplu adevărul adînc pe care, din nefericire, nu-l cunoaştem. Dar acest adev ăr n-ar fi de folos decît atunci cînd ar fi dovedit că nici nu vom şti niciodată nimic. Aşteptînd această clipă el ne-ar menţine într-o nemişcare mai rea decît cele mai sup ăr ătoare iluzii. Noi suntem astfel f ăcuţi, încât nimic nu ne duce nici mai departe şi nici prea sus decît salturile gre şelilor noastre. În realitate pu ţinul cât lam aflat, îl dator ăm unor ipoteze mereu hazardate, adesea absurde şi, în cea mai mare parte, mai puţin prudente decît aceea de ast ăzi. Ele erau, poate, nechibzuite, dar au între ţinut vie pasiunea cercet ării. Ce-i pasă călătoralui îngheţat dacă acela care vegheaz ă la căminul hanului omenesc este orb sau gîrbovit de ani, cînd se a şează lîngă el? Dacă focul nu s-a stins sub supravegherea lui, el a f ăcut cel mai bun lucru ce-l putea face. S ă transmitem această pasiune, nu intactă, ci mărită şi nimic n-o poate mări mai mult decît această ipoteză a transformaţionismului, care ne obligă să întrebăm cu ajutorul unei metode mai severe şi cu o pasiune mai trainică tot ceea ce există pe pămînt, în măruntaiele sale, în adîncurile mării şi în nesfîr şitul cerului. Ce-i putem opune şi ce-i putem pune în loc dac ă o respingem? Marea mărturisire sincer ă a neştiinţei savante care se cunoa şte pe sine, dar care, de obicei, este inactivă şi descurajează curiozitatea, care e mai necesar ă omului decît însăşi înţelepciunea sau chiar ipoteza fixităţii speciilor şi a creaţiei divine, care este mai pu ţin dovedită decît teoria noastr ă şi care îndepărtează pentru totdeauna păr ţile vii ale problemei şi înlătur ă inexplicabilul interzicîndu-ţi să-l cercetezi. VIII
În această dimineaţă de aprilie, în mijlocul unei gr ădini care renaşte sub divina rouă str ăvezie în faţa r ăzoarelor de trandafiri şi de ciuboţica-cucului, str ă juite de iarbă roşie ce mai poart ă şi
numele de albită sau coşuleţ de argint, am revăzut albinele slă batice, str ămoşii aceleia care s-a supus dorinţelor noastre şi mi-am adus aminte lecţiile bătrînului stupar amator din Zelanda. De nenumărate ori m-a condus printre brazdele de flori multicolore ale gr ădinii, desenate şi îngrijite frumos, ca pe vremea p ărintelui Cats, bunul poet olandez, cunoscut şi plin de inspiraţie. Brazdele formau rozete, stele, ghirlande, ciucuri şi girandole la piciorul unui spin alb sau al unui pom fructifer tăiat în formă de glob, în piramidă sau în chip de furc ă, iar merişorul, vigilent ca un dine ciob ănesc, fugea de-a lungul marginilor pentru a împiedica florile să nu invadeze aleile. Acolo am înv ăţat numele şi obiceiurile culegătoarelor independente pe care noi nu le privim niciodat ă, luîndu-le drept nişte muşte oarecare, viespi r ăuf ăcătoare sau alte insecte neghioabe. Şi, cu toate acestea, fiecare dintre ele poart ă sub dubla pereche de aripi care o distinge în ţara insectelor, un plan de viaţă, uneltele şi ideea unui destin deosebit şi adesea minunat. Iat ă, mai întîi, cele mai apropiate rude ale albinelor noastre domestice, trîntorii ursuzi şi îndesaţi, uneori mici de tot, mai totdeauna uriaşi şi acoperiţi, ca şi oamenii primitivi, de un fel de plato şă f ăr ă formă ce este înconjurat ă de inele de aramă sau de cinabru. Ei mai sunt înc ă pe jumătate sălbatici, for ţează caliciile florilor, le rup cînd nu pot pătrunde sub valurile satinate ale corolelor, la fel ca ursul cavernelor, care intra sub cortul de mătase şi de perle ale unei prinţese bizantine. Alături, mai mare decît cel mai mare dintre ei, trece un monstru înf ăşurat în umbr ă. Parcă este cuprins de un foc mocnit, verde şi liliachiu: el este xilocopul, rozător al pădurii, uriaşul poporului de albine. Dup ă el, rînduiţi după mărime, vin întunecatele calicodome sau albinele zidari, îmbr ăcate ca într-un postav negru şi care construiesc din lut şi pietricele, locuinţe tari ca piatra. Apoi, zboar ă talmeş-balmeş dasipodele şi halictele, care seamănă cu viespile, andrenele atacate adesea de un parazit fantastic, stilopsul, care schimbă cu totul înf ăţişarea victimei pe care şi-a ales-o, panurgii, aproape pitici şi totdeauna copleşiţi de mari greutăţi de polen şi osmiile multiforme, care au sute de îndeletniciri deosebite. Una dintre ele, osmia papaveris, nu se mul ţumeşte să cear ă florilor pîinea şi vinul trebuincioase vieţii; ea taie, chiar din floarea macilor, mari fîşii de purpur ă pentru a împodobi în chip regesc palatul fiicelor sale. O altă albină, cea mai mică dintre toate, un gr ăunte de praf plutind pe patru aripi electrice, megachile circumcinta, taie din frunzele de trandafir semicercuri desăvîr şite, care le-ai putea crede f ăcute cu stanţa, pe care le îndoaie mai apoi, le potriveşte şi formează din ele un toc compus dintr-un şir de mici degetare perfect regulate, din care fiecare formeaz ă celula unei larve. O carte întreag ă ne-ar ajunge de-abia să înşir ăm obiceiurile şi talentele felurite ale mul ţimii însetate după miere, care se agit ă în toate direcţiile pe florile ce stau lacome şi supuse, ca ni şte logodnice robite în a şteptarea soliei de dragoste adusă de nişte vizitatori distraţi. IX
Se cunosc aproape patru mii cinci sute de specii de albine s ălbatice. Se înţelege de la sine c ă nu ne vom ocupa de fiecare. Intr-o zi, poate, un studiu am ănunţit, observaţii şi experienţe oare nu au fost f ăcute pînă acum şi care ar putea cere mai mult decît o via ţă de om, vor arunca o lumină hotărîtoare asupra istoriei evoluţiei albinei. Această istorie, după cât ştiu eu, nu a fost metodic f ăcută, să nădă jduim că va fi întreprinsă, căci ea ar avea s ă se ocupe de mai multe probleme la fel de mari ca altele care preocupă spiritul omenesc. Noi, f ăr ă să mai afirmăm nimic, deoarece ne aventur ăm în ţinutul ascuns al presupunerilor, ne vom mul ţumi să urmărim în drumul său spre o existenţă mai inteligentă, către puţină fericire şi siguranţă, un trib de himenoptere şi vom însemna cu o simpl ă linie faptele deosebite ale acestei ascensiuni de mai multe ori milenar ă. Tribul despre care este vorba, dup ă cum ştim, este acela al apinelor, ale căror tr ăsături esenţiale sunt atît de bine statornicite şi atît de lămurite, încât putem, totuşi, crede că toţi membrii săi coboar ă din acelaşi str ămoş. Discipolii lui DARWIN şi, între alţii, Hermann MULLER consider ă o mică albină sălbatică,
r ăspîndită în tot universul şi numită Prosopis, ca fiind urmaşa de azi a albinei primitive din care s-ar fi născut toate albinele pe care le cunoa ştem astăzi. Faţă de loouitoarea stupilor noştri sărmana Prosopis este aproape ceea ce omul cavernelor ar fi faţă de fericiţii din marile noastre oraşe. Poate, f ăr ă să băgăm de seamă şi f ăr ă să bănuim, avem în faţa noastr ă pe. venerabila str ă bună căreia îi dator ăm, probabil, cea mai mare parte a florilor şi fructelor -noastre. (într-adevăr, se crede c ă mai mult de o sută de mii de specii de plante ar dispare dacă albinele nu le-ar vizita). Şi cine ştie, oare? chiar şi civilizaţia noastr ă, căci totul se înlănţuie în aceste mistere, a fost, poate, nu o dat ă văzută de ochii noştri într-un colţ păr ăsit al gr ădinii unde se fr ămîntă în jurul măr ăcinilor. Ea e frumoasă şi vie; cea mai cunoscută în Franţa este frumos pătată cu alb pe fond negru. Dar aceast ă eleganţă ascunde o săr ăcie de necrezut. Ea duce o via ţă de înfometată. Ea este aproape goal ă cînd toate surorile ei sunt înveşmîntate de blănuri calde şi luxoase. Ea nu are-i şicfe o unealtă de lucru. Ea nu are coşuleţe pentru a strînge polenul a şa cum au apidele sau, în lipsa lor, nici sacul de la coada andrenelor sau peria de pe pîntecele gastrilegidelor. De aceea, ea trebuie s ă strîngă cu mare greutate, cu ajutorul micilor picioruşe praful florilor şi să-l înghită pentru a-l putea duce în vizuina ei. Ea nu are alt ă unealtă în afar ă de limbă, gur ă şi picioruşe, dar limba ei este prea scurtă, picioruşele prea slabe şi buzele f ăr ă vlagă. Neputînd produce cear ă, nici să pa lemnul, nici scormoni pămîntul, ea îşi face galerii stângace în m ăduva tînăr ă a r ădăcinilor uscate, îşi clădeşte acolo cîteva celule a şezate în neorânduială, are grijă să lase în ele pu ţina hrană pentru copiii pe care nu-i va vedea niciodat ă, iar, mai apoi, dup ă ce şi-a terminat această nenorocită datorie menită unui scop pe care nici ea nu-l ştie şi pe care nici noi nu-l cunoaştem mai mult, se duce să moar ă într-un colţ, singur ă pe lume cum a şi tr ăit. X
Nu ne vom opri la mulţimea speciilor intermediare, unde am putea vedea, încetul cu încetul, lungindu-se limba pentru a putea sorbi nectarul din fundul unui num ăr mai mare de flori, apoi aparatul ce strînge polenul, ce este compus din atîtea organe formîndu-se şi dezvoltîndu-se, picioruşele şi buzele în-tărindu-se, secreţiile folositoare formîndu-se şi geniul care conduce construcţia locuinţelor căutând şi găsind in toate păr ţile imbunătăţâri uimitoare. Un asemenea studiu s-ar putea cuprinde într-o carte. Eu nu vreau s ă schiţez decât un capitol, mai pu ţin de un capitol, o pagină, care să ne arate de-a lungul încerc ărilor pline de sfială ale voinţei de a tr ăi şi de a fi mai fericit, naşterea, dezvoltarea şi întărirea inteligenţei sociale. Am văzut zburând nefericita Prosopis care duce in lini şte prin această lume plină de puteri înfricoşătoare umila-i soartă singuratecă. Un număr oarecare al surorilor ei, înrudindu-se cu rase mai înzestrate şi mai iscusite, de pild ă bine înveşmîntatele Collete sau minunata tăietoare a florilor de trandafir, megachile cucumcinta, tr ăiesc într-o singur ătate atît de adînc ă şi, dacă, din întîmplare, cineva se apropie de ele şi vrea să împartă cu ele locuinţa lor, nu este decît un duşman şi mult mai des un parazit. Căci lumea albinelor e populat ă de stafii mai curioase decît cele din lumea noastr ă şi există astfel numeroase specii care au un dublu misterior şi leneş, la fel cu victima pe care şi-o alege şi care, din pricina lenei uitat ă de veacuri, 1-a f ăcut să-şi piardă, una cîte una, uneltele muncii şi nu mai poate tr ăi acum decît pe spinarea tipului muncitor al rasei sale (EXEMPLE. Trîntorid au drept parazi ţi Psitirele, Stelidele care tr ăiesc pe seama Antidiilor. „Sîntem siliţi să admitem, a spus, pe drept cuvînt, J. PEREZ (Albinele) cu privire la frecventa asemănare a parazitului cu victima sa, c ă cele două genuri nu sunt decît două forme ale aceluiaşi tip şi sunt unite între ele prin cea mai strînsă asemănare. Pentru naturaliştii care împărtăşesc doctrina transformaţionistă aceast ă înrudire nu este numai ideală, ci este real ă. Genul parazitului n-ar fi decît un urma ş ieşit din genul lucr ătoarelor, care şi-a pierdut însă organele de culegere în urma obi şnuinţei de a duce o via ţă de parazit”). Cu toate acestea, printre albinele care au fost numite pu ţin cam categoric Apide solitare,
întocmai ca o flacăr ă copleşită sub povara materiei care în ă buşă orice urmă de viaţă primitivă, începe să mijească instinctul social. Ici şi colo, în direcţii neaşteptate, prin str ăluciri timide şi uneori ciudate, ca şi cînd ar vrea să se facă văzut, el reuşeşte să str ă bată rugul ce-l copleşeşte şi oare, într-o zi, îi va hr ăni triumful. Dacă în lumea aceasta totul este materie, putem surprinde aici mi şcarea cea mai imaterială a materiei. E vorba de a trece de la viaţa egoistă, nesigur ă şi nedesăvîr şită la viaţa fr ăţească ceva mai sigur ă şi puţin mai fericită. E vorba să unim într-un mod ideal, prin puterea spiritului, ceea ce este, într-adev ăr, despăr ţit prin corp, să obţinem ca individul să se jertfească speciei şi să înlocuiască lucrurile care se văd cu acelea ce nu se pot vedea. E oare atît de uimitor c ă albinele nu realizează de la prima încercare ceea ce noi, care ne g ăsim într-un loc privilegiat, de unde instinctul str ăluceşte din toate p ăr ţile în conştiinţa noastr ă, ceea ce noi în şine nu am lămurit încă? De aceea este curios, aproape înduio şător, să vezi cum ideea cea nou ă bîjbîie la început prin întunericul care învăluie tot ceea ce se na şte pe acest pămînt. Această idee izvor ăşte din materie, ea este cu totul material ă. Ea nu este decît frig, foame, frică, schimbate într-un lucru ce nu poart ă încă chip. Ea se tîr ăşte nedesluşit în jurul marilor primejdii, în jurul nopţilor lungi ce anunţă venirea iernii, într-o toropeală care este aproape de moarte. XI
Am văzut că xylocopele sunt albine puternice care î şi construiesc cuibul în lemn uscat. Ele tr ăiesc totdeauna singure. Cu toate acestea, spre sfîr şitul verii, se întîmplă să găseşti cîţiva indivizi ieşiţi dintr-o specie deosebită (Xylocopa Pyaneseens) ce se adun ă, înfriguraţi, la r ădăcina liliacului, pentru a petrece iarna împreun ă. Această fraternitate întîrziată e foarte rar ă la xylocope, dar, la rudele lor foarte apropiate, ceratinele, obiceiul este deja încet ăţenit. Iată ideea ce începe s ă se nască. Ea se opre şte de îndată şi, pînă aici, la xilocopide ea n-a putut depăşi această primă linie tainică a iubirii. La alte apiene, ideea ce se caut ă dobîndeşte alte forme. Calicodomele din hambare, care sunt albine-zidăriţe, dasipodele şi halietele oare sapă gropi, se adună în colonii numeroase pentru a-şi construi cuiburile. Dar să nu ne înşelăm: este o adunare de scurt ă durată formată din indivizi singuratici. Nici o înţelegere şi nici o acţiune comună nu-i leagă. Fiecare, adînc izolat în mulţime, îşi construieşte locuinţa pentru sine f ăr ă să se intereseze de vecini. „Este o simpl ă îngr ămădire de inşi avînd acelea şi gusturi, după cum observă J. PEREZ, aceea şi înclinare, unde maxima „fiecare pentru sine” domne şte cu toată asprimea; în sfîr şit, este o îmbulzeală de muncitori ce-ţi aduce aminte de roiul unui stup numai prin num ăr şi agitaţie. Astfel de îngr ămădiri sunt, deci, numai rezultatul marelui num ăr de indivizi locuind în acela şi loc”. Dar la Panurge, verişoarele Dasipodelor, o mică rază de lumină str ă bate pe neaşteptate şi luminează naşterea unui sentiment nou în înghesuiala întâmplătoare. Ele se adună după cum fac cele dintîi şi fiecare lucrează pentru sine camera sa de sub p ămînt; dar intrarea, gangul care te duce la suprafa ţa pămîntuiui pînă la celulele lor separate, este comun. „Astfel, spune tot J. PEREZ, în ceea ce prive şte munca de construc ţie a celulelor, fiecare se poart ă ca şi cînd ar fi singur ă; dar toate folosesc intrarea comună; toate, aici, se folosesc de munca uneia şi economisesc timpul şi truda de a-şi construi fiecare o alt ă galerie. Ar fi interesant de aflat dac ă să parea acestei galerii nu se face cumva în comun şi dacă mai multe femele nu se pun de acord pentru a lucra cu rîndul”. Oricum ar fi, ideea de solidaritate face o bre şă în zidul care desp ăr ţea două lumi. Nu mai este iarna, foamea sau frica în fa ţa mor ţii care smulge instinctului lor acest sentiment, ci tocmai viaţa activă. Şi, de data aceasta, asemenea idee se opre şte repede şi nu ajunge să se înr ădăcineze prea mult în această direcţie. Dar aceasta nu are importan ţă, ea nu se descurajează şi încearcă alte căi. Şi iată că ea pătrunde în lumea bondarilor, unde se maturizează, se întăreşte într-o. atmosfer ă diferită şi face primele minuni hot ărîtoare.
XII
Bondarii, aceste albine mari catifelate, zgomotoase, înfrico şătoare dar blînde şi pe care le cunoaştem cu toţii, tr ăiesc la început singuratice. înc ă din primele zile ale lui martie, femela fecundată care a biruit iarna începe construcţia cuibului fie sub pămînt, fie într-un măr ăciniş, după specia căreia îi apar ţine. Ea e singur ă pe lume în primăvara ce trezeşte totul la viaţă. Ea cur ăţă, sapă, aranjează locul ales. Ea cl ădeşte mai apoi celule de cear ă destul de urîte, le umple cu miere şi cu polen, ouă, le cloceşte, îngrijeşte şi hr ăneşte larvele care ies şi peste puţin timp se vede înconjurată de o ceată de fiice oare o ajut ă la toate muncile dinăuntru şi dinafar ă şi unele din ele încep s ă ouă la rîndul lor. Bunăstarea creşte, construcţia celulelor se îmbunătăţeşte, colonia sporeşte. Albina fondatoare r ămîne sufletul şi mama principală a coloniei şi se găseşte în fruntea unui regat oare î ţi aminteşte de acela al albinei noastre. Dar aceast ă asemănare nu este decît foarte dep ărtată. Belşugul, aici, este mereu limitat, legile sunt r ău statornicite şi nerespectate, canibalismul şi uciderea pruncilor apar uneori, arhitectura este greoaie şi costisitoare, dar ceea ce deosebeşte şi mai mult cele dou ă cetăţi este faptul că una este permanent ă iar cealaltă trecătoare. într-adevăr, cetatea bondarilor va dispare cu totul la venirea toamnei, cei trei sau patru sute de locuitori se vor stinge f ăr ă să lase urme, tot efortul lor se năruieşte şi o singur ă femelă mai supravieţuieşte pînă la primăvara următoare cînd va reîncepe, ca şi mama sa, în singur ătate şi lipsă, aceeaşi muncă f ăr ă sens. Dar nu e mai pu ţin adevărat, că, de data aceasta, ideea a luat cuno ştinţă de puterea ei. La bondari o vedem oprindu-se aici dar îndată, credincioasă obiceiului său, printr-un fel de metempsihoză neobosită, se va încarna, tremurînd înc ă de ultima ei izbîndă, atotputernică şi aproape desăvîr şită într-un alt grup, penultimul din ras ă, acela care precede imediat albina noastr ă domestică, adică grupul meliponitelor şi care cuprinde meliponele şi trigonele tropicale. XIII
Aici totul e organizat ca în stupii noştri. Există probabil o singur ă mamă (nu se ştie sigur dacă principiul unei singure regine sau mame este întotdeauna respectat la Meliponite. BLANCHARD crede, pe drept ouvînt, c ă neavând ac şi nepultuidu-se să se omoare între ele aşa de uşor ca reginele albinei pe care o cunoa ştem, într-un stup tr ăiesc, probabil, mai multe regine. Dar acest lucru n-a putut fi încă verificat atît din cauza marii asem ănări dintre femele şi lucr ătoare, cât şi din cauza imposibilităţii de a creşte Melipone în clima noastr ă), lucr ătoare sterpe şi trîntori. Unele amănunte sunt chiar mai bine aranjate. De pild ă, trîntorii nu sunt ou totul nefolositori, ei secretă ceara. Intrarea în cetate este p ăzită cu mai mare grijă, în timpul nopţilor friguroase o uşă se închide, iar în timpul nop ţilor călduroase se ridică un fel de perdea ce lasă aerul să circule. Dar republica este mai pu ţin puternică, viaţa obştească e mai puţin sigur ă, belşugul mai mic decît la albinele noastre şi, peste tot unde am introduce albinele noastre, Meliponitele dispar în faţa lor. Ideea solidarităţii s-a dezvoltat deopotrivă în cele două rase, cu excepţia unui singur punct, în care la una din ele nu a trecut peste ceea ce realizase în mica familie a bondarilor. Acest punct este organizarea mecanică a muncii în comun, economia precisă a efortului, într-un cuvînt arhitectura cetăţii care este, f ăr ă îndoială, inferioar ă. Ar ajunge să reamintesc ceea ce am spus în Cartea a IlI-a capitolul XVIII din această lucrare, adăugind că, în stupii api-telor noastre, toate celulele sunt deopotriv ă de bune pentru cre şterea puietului şi pentru strîngerea proviziilor şi ele durează tot atît de mult ca şi cetatea, pe cînd la Meliponite celulele nu pot sluji decît unui singur scop, iar cele care servesc drept leag ăne tinerelor nimfe sunt distruse dup ă ieşirea lor. Prin urmare, ideea a ajuns la dezvoltarea ei cea mai des ăvîr şită în felul de viaţă al albinelor noastre domestice; şi iată un tablou rapid şi incomplet al schimbărilor prin care a trecut
aceast ă idee. Aceste schimb ări sunt oare statornicite odat ă pentru totdeauna în fiecare specie şi linia care le uneşte nu există oare numai în închipuirea noastr ă? Să nu clădim încă sisteme în această regiune puţin cunoscută. Să nu ne oprim decît la concluzii provizorii şi, dacă vrem, să ne interesăm mai mult de cele mai pline de speranţă, căci, dacă ar trebui să facem neapărat o alegere, cîteva sclipiri ne-ar şi ar ăta că cele mai dorite vor fi şi cele mai sigure. De altfel, s ă mai recunoaştem încă o dată că neştiinţa noastr ă este adîncă. învăţăm încă să deschidem ochii şi mii de experienţe ce s-ar putea face nici n-au fost încercate. De exemplu, prosopele, prizoniere obligate să locuiască împreună cu semenele lor, ar putea cu timpul s ă treacă pragul de fier al singur ătăţii desăvîr şite, să se unească la un loc ca dasipodele şi să facă un efort de înfr ăţire asemănător cu acela al panurgelor? Panurgele, la rîndul lor, în împrejur ări impuse şi neobişnuite, ar trece din gangul comun într-o camer ă comună? Mamele bondarilor, care au petrecut iarna împreună, crescute şi hr ănite în captivitate, ar putea ele ajunge la bun ă înţelegere şi la diviziunea muncii? Iar meliponitelor li s-au dat vreodată faguri artificiali? Li sa dat oare amfore artificiale pentru a înlocui curioasele lor amfore de miere? Le-ar accepta oare? şi cum s-ar folosi de ele? şi cum şi-ar potrivi obiceiurile cu această arhitectur ă neobişnuită? Iată atîtea întrebări care se adresează unor biete fiinţe mititele, dar care con ţin totuşi r ăspunsul la cele mai mari taine care ne fr ămîntă. Noi nu suntem în stare s ă dăm vreun r ăspuns, deoarece experien ţa noastr ă e abia de ieri. Socotind timpul scurs de la experien ţele lui REAUMUR, iată aproape un veac şi jumătate de cînd observăm obiceiurile unor albine sălbatice. REAUMUR nu cuno ştea decît cîteva, iar noi am studiat altele; dar sute, poate mii, n-au fost studiate pînă acum decît de călători gr ă biţi sau neştiutori. Cele pe care le cunoa ştem din interesantele lucr ări ale autorului Memoriilor nu şi-au schimbat ou nimic obiceiurile şi bondarii care, către anii 1730, se pr ăfuiau cu aur, vibrau ca minunatul murmur al soarelui şi se încărcau cu miere în gr ădinile din Charenton erau aidoma acelora care odat ă cu reîntoarcerea lui april vor zburda la cîţiva paşi de aici, în pădurea de la Vincennes. Dar de la REAUMUR şi pînă în zilele noastre nu este decît o clip ă din timpul nesfîr şit pe care-l cercet ăm şi mai multe vieţi omeneşti, puse cap la cap, nu acoper ă decît o secundă din istoria unui gînd al naturii. XIV Dacă ideea pe care am urm ărit-o cu ochii a luat forma cea mai desăvîr şită la albinele noastre domestice, nu putem spune c ă tot ceea ce se petrece în stup e f ăr ă cusur. O capodoper ă, celula hexagonală, atinge într-adevăr perfecţiunea desăvîr şită şi, dacă s-ar aduna toate capetele luminate, n-ar putea să-i aducă vreo îmbunătăţire. Nici o vieţuitoare, nici chiar omul, n-a realizat in centrul sferei sale de activitate ceea ce albina a realizat în sfera ei; şi, dacă o inteligenţă str ăină globului nostru ar veni să cear ă pămîntului obiectul cel mai desăvîr şit al logicii vieţii, ar trebui să i se înf ăţişeze modestul fagure de miere. Dar nu tot ce se află în stup seamănă cu această capodoper ă. Am ar ătat în treacăt vreo cîteva greşeli şi erori, uneori evidente, alteori tainice: mul ţimea şi lenevia păgubitoare a trîntorilor, partenogeneza, primejdiile zborului nupţial, roirea peste măsur ă, lipsa de mil ă, sacrificiul aproape monstruos al individului fa ţă de societate. Să mai adăugăm la acestea şi tendinţa curioasă de a aduna mari cantit ăţi de polen, care, neîntrebuin ţate, nu întîrzie să se rîncezească şi să se întărească încurcînd locul, apoi lungul interval de timp, f ăr ă activitate, ce începe de la cel dintîi roit şi se sfîr şeşte cu fecundarea celei de a doua regine, etc. Dintre aceste gre şeli, cea mai gravă, singura care în p ăr ţile noastre are mai totdeauna urmări fatale, este roitul repetat. Dar să nu uităm că, în aceast ă privinţă, selecţia naturală a albinei domestice, este, de mii de ani, împiedicată de om. De la egipteanul de pe vremea faraonilor şi pînă la ţăranii din zilele noastre omul a acţionat împotriva dorinţelor şi avantajelor speciei. Stupii cei mai boga ţi sunt aceia care nu roiesc decît o singur ă dată la începutul verii. Ele î şi îndeplinesc astfel dorinţa maternă, asigur ă perpetuarea speciei, primenirea necesar ă a reginelor şi viitorul roiului care,
numeros şi precoce, are timpul s ă clădească locuinţe solide şi bine aprovizionate înainte de venirea toamnei. Este neîndoielnic c ă, lăsate în voia lor, aceste colonii precum şi descendenţii lor, biruind singuri greutăţile iernii, care ar fi distrus aproape sigur coloniile însufleţite de instincte diferite, regula roitului restrîns s-a fixat pu ţin cîte puţin şi la rasele noastre meridionale. Dar omul a distrus mereu tocmai ace şti stupi prevăzători, bogaţi şi deprinşi cu clima, pentru a le r ă pi bogăţiile. în practica apicolă obişnuită el nu lăsa şi nu lasă nici azi să supravieţuiască decît coloniile, mame epuizate, roiuri secundare sau ter ţiare care au abia din ce să se întreţină iarna şi cărora apicultorul le mai dă cîteva resturi de miere pentru a le întregi slabele lor provizii. Ca urmare a acestei situa ţii specia a ieşit, probabil, slă bită şi tendinţa la roire excesivă s-a dezvoltat foarte mult de-a lungul genera ţiilor astfel încât astăzi, aproape toate albinele noastre, mai ales albinele negre, roiesc prea mult. De cî ţiva ani încoace, metodele noi ale apiculturii „transhumante” au început să combat ă acest obicei periculos şi, cînd vedem cu cîtă repeziciune acţionează selecţia artificială asupra celei mai mari p ăr ţi a animalelor noastre domestice, asupra boilor, clinilor, oilor, cailor, porumbeilor, pentru a nu le înşira aici pe toate, putem spera c ă, peste puţin timp, vom avea o ras ă de albine care va renunţa aproape în întregime la roirea natural ă şi îşi va concentra toată activitatea la recoltarea mierii şi a polenului. XV
Dar o inteligenţă care ar înţelege mai bine scopul vieţii comune nu ar putea s ă îndrepte celelalte greşeli? Ar fi multe lucruri de spus despre aceste greşeli care izvor ăsc uneori din taina stupului, alteori nu sunt decît o urmare a roitului şi a greşelilor sale la care avem şi noi o parte de vină. Dar, din cele ce am v ăzut pînă aici, fiecare poate, dup ă bunul său plac, să atribuie sau să conteste orice inteligenţă albinelor. Nu ţin nicidecum să le apăr. Mi se pare c ă de multe ori ele dau dovad ă de pricepere şi, chiar dacă ar face dintr-o pornire oarbă tot ceea ce fac, mirarea mea n-ar fi mai mică. Este interesant de v ăzut cum un creier g ăseşte în sine resurse extraordinare pentru a lupta împotriva frigului, foamei, mor ţii, timpului, spaţiului, singur ătăţii, împotriva tuturor vr ă jmaşilor materiei care prinde viaţă; dar, de asemenea, e tot atît de interesant şi de extraordinar ca o fiin ţă să ajungă să-şi menţină mica ei viaţă complicată şi profundă f ăr ă să depăşească instinctul şi f ăr ă a face nimic ce-i dep ăşeşte puterile ei obişnuite. Obişnuitul şi miraculosul se confund ă şi au aceeaşi valoare atunci cînd le a şezăm în adevăratul lor loc în sînul naturii. Nu ele sunt acelea care poart ă nume nepotrivite, ci necunoscutul şi inexplicabilul trebuie să ne oprească privirile, să ne însufleţească activitatea şi să dea o formă nouă şi mai potrivită ideilor, sentimentelor şi cuvintelor noastre. Toat ă înţelepciunea este de a nu dep ăşi aceste limite. XVI
De altfel, noi nu suntem deloc îndrept ăţiţi să judecăm greşelile albinelor în numele inteligenţei noastre. Nu vedem noi, oare, con ştiinţa şi inteligenţa tr ăind mult timp în mijlocul nostru, înconjurate de atîtea r ătăciri şi greşeli, f ăr ă să le observăm şi f ăr ă să le îndreptăm? Dacă există o fiinţă al cărui destin i-a poruncit în mod special, aproape în mod organic, s ă gîndească asupra sa, s ă tr ăiască şi să-şi organizeze via ţa după raţiunea pur ă, acea fiinţă este tocmai omul. Cu toate acestea, privi ţi ceea ce face din toate acestea şi comparaţi greşelile stupului cu acelea ale societ ăţii noastre. Dacă noi am fi nişte albine şi am observa oamenii, mirarea noastr ă n-ar fi mică, privind bunăoar ă nechibzuinţa şi nedrepta rînduială a muncii într-un trib de fiinţe care, de altfel, ne-ar p ărea că sunt înzestrate cu o judecat ă deosebită. Am vedea astfel suprafaţa pământului, singurul izvor al întregii vieţi în comun, cultivat cu greu şi neîndestulător de către două sau trei zecimi ale popula ţiei totale; o altă zecime, total lene şă, ia
ce mai bună parte a produselor acestei munci; ultimele şapte zecimi, osîndite aproape la foame neîntreruptă, se sleiesc f ăr ă r ăgaz f ăcînd eforturi stranii şi sterile de pe urma c ărora ei nu profită niciodată şi care nu par să aibă altă menire decît de a face şi mai complicată şi mai neînţeleasă viaţa celor leneşi. Din toate acestea am conchide c ă raţiunea şi sensul moral al acestor fiinţe apar ţin unei lumi complet diferite de a noastr ă, supunîndu-se unor principii pe care noi nu trebuie s ă sper ăm că le vom înţelege vreodată. Dar să nu împingem prea departe acest tablou al gre şelilor noastre. De altfel, ele sunt mereu prezente în gîndurile noastre.. E adevărat că, fiind mereu în faţa ochilor noştri, nu cîştigăm prea mare lucru. Numai de la un veac la altul cîte una din ele se trezeşte, îşi alungă somnul pentru o clipă, scoate un strig ăt de mirare, îşi întinde braţul amor ţit ce-i sprijinea capul, î şi schimbă poziţia, se culcă din nou, adoarme pînă ce o nouă durere, ieşită din oboseala plină de tristeţe, o trezeşte din nou. XVII După ce am admis evoluţia apienelor sau, cel puţin, a apitelor, deoarece ea este mai verosimilă decît fixitatea lor, care este deci direc ţia constantă şi generală a acestei evoluţii? Ba pare să urmeze aceea şi curbă cu evoluţia noastr ă. Ea tinde în mod evident s ă micşoreze efortul, nesiguranţa, mizeria şi să mărească bunăstarea, întîmplările favorabile şi autoritatea speciei. În acest scop, ea nu ezit ă să sacrifice individul compensînd, prin for ţa şi fericirea tuturora, independenţa singur ătăţii, de altfel iluzorie şi nenorocită. Aş spune că natura crede, ca Pericle în Tucidide, c ă indivizii, chiar atunci cînd sufer ă, sunt mai ferici ţi în sînul unui oraş care prosper ă în ansamblu decît dacă individul ar prospera şi Statul s-ar pierde. Ea protejeaz ă pe sclavul muncitor în cetatea puternică şi lasă pradă duşmanilor f ăr ă chip şi f ăr ă nume, ce se întîlnese în orice clipă, în toate mişcările universului, în toate golurile p ămîntului, pe trecătorul care n-are obligaţii în vremelnica asociaţie. Nu este aici momentul s ă discutăm acest gînd al naturii, nici s ă ne întrebăm dacă omului îi convine să-l urmeze, dar este sigur s ă peste tot masa nesfîr şită ne permite să sesizăm aparenţa unei idei, iar aparen ţa se angajeaz ă pe acest drum al c ărui capăt nu-l cunoaştem. În ceea ce ne prive şte va fi deajuns s ă constatăm grija cu care natura se preocup ă să păstreze şi să fixeze în rasa care evolueaz ă tot ceea ce a fost cucerit în lupta contra iner ţiei potrivnice materiei. Ea înseamnă un punct după fiecare efort fericit şi opune retragerii, care ar urma inevitabil dup ă efort, nişte legi speciale şi
binevoitoare. Acest progres, care ar fi greu de nerecunoscut la speciile cele mai inteligente, nu are, poate alt scop, decît mi şcarea sa şi nu ştie încotro se îndreapt ă. În orice caz, într-o lume unde nimic, în afar ă de citeva fapte de acest gen, nu indic ă o voinţă hotărîtă, este destul de semnificativ să vedem anumite fiinţe ridicîndu-se astfel puţin cîte puţin şi f ăr ă întrerupere din ziua în care au deschis ochii; şi, atunci cînd albinele nu ne vor fi ar ătat ochilor noştri altceva decît această misterioasă spirală de lumini în atotputernicia nopţii, va fi încă deajuns pentru a nu regreta timpul închinat studiului micilor lor gesturi şi umilelor lor obiceiuri, atît de depărtate şi totuşi atît de apropiate de marile noastre patimi şi de destinele noastre trufaşe. XVIII
Se poate ca toate acestea s ă fie deşertăciuni şi că spirala luminilor noastre, la fel ca şi aceea a albinelor, nu licăreşte decît pentru a distra întunericul. Se mai poate ca un enorm accident, venit din afar ă, din altă lume sau dintr-un fenomen nou, s ă dea pe neaşteptate un sens definitiv acestui efort sau s ă-l distrugă pentru totdeauna. Totuşi să ne urmăm drumul ca şi cum nimic anormal nu ar trebui s ă se întîmple. De am şti, bunăoar ă, că mîine o descoperire, o comunicare cu o planet ă mai veche şi mai luminoasă, va trebui să r ăstoarne pămîntul nostru, să nimicească pasiunile, legile şi adevărurile eterne ale fiinţei noastre, lucrul cel mai cuminte ar fi să jertfim toată ziua de azi pentru a ne cunoa şte pasiunile, legile şi aeeste adev ăruri, să le
armonizăm, în spiritul nostru, să r ămînem credincioşi destinului nostru care, este de a subjuga şi de a face să crească în noi şi în jurul nostru for ţele întunecate ale vie ţii. Este posibil ca nimic să nu mai supravieţuiască noii revelaţii, dar este imposibil ca aceia care î şi vor îndeplini pînă la capăt misiunea, care este mai presus de orice o misiune uman ă, să nu se găsească în primele rîn-duri pentru a primi această revelaţie: şi, chiar atunci cînd ea ne va spune c ă singura obligaţie adevărată va fi lipsa de curiozitate şi resemnarea înaintea necunoscutului, noi vom şti să pricepem, mai bine decît alţii, această lipsă de curiozitate şi această resemnare definitivă şi vom şti să ne folosim de ea. XIX Şi apoi, să nu ne avîntăm visînd în
această direcţie. Perspectiva unei distrugeri generale s ă nu intre deloc în socoteala nevoilor noastre, la fel cum nu intr ă nici intervenţia miraculoasă a unei întîmplări. Pînă aici, cu toate f ăgăduinţele închipuirii noastre, noi ne-am văzut întotdeauna nevoi ţi să ne încredem numai în noi în şine şi în puterile noastre. Numai datorită eforturilor noastre celor mai modeste am s ă-vîr şit tot ce s-a f ăcut mai folositor şi mai trainic pe acest pămînt. N-avem decît să ne aşteptăm la mai bine sau la mai r ău în urma unui accident din afar ă; dar cu condiţia ca această aşteptare să nu zădărnicească datoria noastr ă de oameni. Şi aici albinele ne dau o minunat ă pildă, ca orice lec ţie ce vine de la natur ă. Ele ar putea crede, într-adevăr, într-un amestec uimitor. Ele sunt prad ă, mult mai mult decît noi, mîinilor unei voinţe care le poate distruge sau modifica rasa şi destinele. Ou toate acestea, ele î şi urmează în mod statornic datoria lor veche şi adîncă. Şi tocmai acelea dintre ele oare ascult ă cel mai bine de aceast ă datorie sunt mai bine preg ătite să se slujească de orice amestec din afar ă care ar veni s ă schimbe astăzi soarta speciei lor. Cu toate acestea, este mai pu ţin greu decît s-ar crede s ă descoperim menirea neabătută a unei fiinţe. O putem observa mereu în organul care o distinge de celelalte şi căruia îi sunt supuse toate celelalte m ădulare Şi, după cum este scris ca limba, gura şi stomacul albinelor să producă miere, tot astfel stă scris în ochii noştri, în urechile noastre, în m ădularele noastre, în toate ascunzi şurile creierului nostru, în tot sistemul nervos al corpului nostru, c ă noi suntem f ăcuţi pentru a transforma tot ceea ce luăm din darurile acestui pămînt într-o energie deosebită şi de o calitate f ăr ă pereche pe aceast ă lume. Nici o fiinţă, după cîte ştiu, nu a fost creat ă pentru a produce ca noi acel fluid straniu pe care-l numim gîndire, inteligenţă, pricepere, raţiune, suflet, spirit, putere mintală, virtute, bunătate, dreptate, ştiinţă; căci acest fluid are mii de nume, cu toate c ă nu are deoît o singur ă esenţă. Tot ceea ce este în noi i-a fost jertfit lui. Muşchii noştri, sănătatea, agerimea membrelor, echilibrul funcţiilor noastre animale, tihna vieţii noastre poartă pecetea măreaţă a superiorităţii sale. El este starea cea mai pre ţioasă şi cea mai grea la care putem ridica materia. Flacăra, căldura, lumina, viaţa însăşi, apoi instinctul, mai subtil decît via ţa, şi cea mai mare parte a puterilor nevăzute care dominau lumea înaintea venirii noastre, au p ălit în faţa acestui suflu nou. Nu ştim unde ne duce, ceea ce va face din noi, ceea ce vom face noi din el. El va fi acela care ne va în ştiinţa când va domni în deplin ătatea puterilor sale. În a şteptarea acestei clipe să nu ne gîndim decît a-i da tot ceea ce ne cere, s ă-i sacrificăm tot ceea ce ar putea întîrzia deplina lui înflorire. Nu este îndoielnic c ă deocamdat ă aceasta este cea din ţii şi cea mai luminoasă dintre datoriile noastre. Pe celelalte le vom înv ăţa, încetul cu încetul, tot de la ea. Ea ni le va nutri şi le va prelungi după cum ea însăşi va fi nutrită întocmai cum apa din înălţime hr ăneşte şi duce pîraiele din cîmpie, dup ă cum e şi belşugul tainicelor vîrfuri. Să nu ne chinuim zadarnic să cunoaştem cine se va folosi de toate aceste puteri pe care le cheltuim. Albinele nu ştiu dacă vor mînca mierea pe care au strîns-o. Şi nici noi nu ştim cine va profita de puterea spirituală pe care o introducem în univers. Dup ă cum ele zboar ă din floare în floare, pentru a strînge mai mult ă miere decît le face trebuinţă lor şi copiilor lor, suntem datori şi noi să mergem şi, la fel, din realităţi în realităţi în căutarea a tot ceea ce poate nutri acea
