ROMANTISMUL Aparitia romantismului „Romantismul, ca miscare artistica, este rezultanta unei neacceptari a realitatii ambiante nesatisfacatoare, expresia unui refuz de adaptibilitate la criteriile sociale curente. Ideologic vorbind, romantismul este o reactie fata de tipul de gandire care a slujit la pregatirea teoretica a Revolutiei, fata de rationalismul secolului al XVIII-lea si fata de formulele literare si filosofice inaltate pe baze rationaliste: clasicismul, iluminismul. [...] Aspiratia clasicismului catre universalitatea umana este ostentativ inlocuita de mandria unicitatii.“ (p. 5) Ar putea fi invocata si o atitudine preromantica in literatura „refugiului pe care scriitorii il cauta acum in natura, in trecut, in tarile exotice.“ (p. 7) In unele tari, preromantismul, cu granitele lui incerte, e contemporan cu iluminismul. Evenimentele istorice ce au condus in Franta la senzatia acelui „mal du siècle“ au inceput cu daramarea vechiului regim, cu ascensiunea si caderea lui Napoleon, cu restauratia dinastiei de Bourbon si valul reactionar antrenat de aceasta ce a condus la fenomenul emigratiei „socotit de cercetatorii interesati de istoria sociala a romantismului (Brandes, Hauser) printre factorii hotaratori in elaborarea si raspandirea noii formule. A urmat apoi sirul lung al miscarilor de eliberare sociala si nationala; revolutia lui Tudor in Tara Romaneasca, rascoala Decembristilor in Rusia (1925), revolutia din Polonia (1831), miscarea chartista din Anglia, evenimentele anului 1848, pline de stimulent pentru romantismul tarilor din centrul si rasaritul Europei (Austria, Ungaria, Tarile Romane). In Germania, aparitia revistei Athäneum, condusa de fratii Schlegel (1798 - !800), teoreticienii romantismului german, poate fi socotita momentul initial in istoria miscarii. In Anglia data afirmarii constiente a miscarii e legata de aparitia volumului Balade lirice (1798) datorat poetilor Wordsworth si Coleridge, cu prefata teoretica a primului adaugata in 1800. Desi in Franta succesul miscarii este asociat cu triumful dramei romantice a lui Victor Hugo Hernani (1830), sau cu prefata teoretica a aceluiasi la drama Cromwell (1827), totusi, la inceputul secolului, lucrarile teoretice ale doamnei de Staël Despre literatura (1800) si mai ales Despre Germania (1813) formuleaza distinctia clasic-romantic, pe care Germaine de Staël o preia de la Wilhelm Schlegel.“ (p. 9) In Italia o polemica dezlantuita de un articol al doamnei de Staël (1816) a culminat cu aparitia revistei Il Conciliatore (1818 - 1819) in jurul caruia s-a strans primul grup de romantici italieni. (reprezentanti: Mazini, Manzoni, Leopardi, Foscolo) In Rusia poezia decembrista culmineaza cu opera lui Puskin, Mickiewicz, aflat in emigratie promoveaza o literatura militanta ca si Petöffi, mort pe campul de lupta in 1848.
Romantismul in Tarile Romane (spatiul cultural romanesc) „In Tarile Romane programul manifest al revistei (1840), desi nu foloseste cuvantul „romantic“, exprima optiunea literaturii romanesti a timpului pentru romantism, precizeaza, dupa activitatea poetica desfasurata in deceniul al patrulea de Heliade, Carlova, Alexandrescu si Bolliac, dupa traducerile din romanticii apuseni intreprinse, in aceeasi perioda, de Heliade, Negruzzi si Bolliac, trasaturile primei etape a pasoptismului romanesc, etapa prepasoptista.“ (p. 10) „Exista o succesiune de etape in istoria romantismului romanesc. Etapa pasoptista, a carei sinteza poate fi deslusita in programul Daciei literare (1840) e interesata de promovarea unei literaturi originale, inspirate din istoria, obiceiurile, traditiile poporului roman. Istorismul, interesul de sursa herderiana pentru trecutul national si folclor sunt manifestari firesti intr-un moment de afirmare nationala si emancipare sociala, moment care poate justifica deopotriva adoptarea unor specii petice clasice ca satira si fabula stralucit cultivate de Gr. Alexandrescu - apte sa fie de folos „cauzei“ si sa contribuie la elevarea moravurilor pana la inaltimea ceruta de gravele sarcini obstesti.“ (p. 53) In literatura romana se produce o „ardere a etapelor, un amestec al varstelor literare si al modelelor.“ (cf. Paul Cornea, Originile romantismului romanesc) Coexista, in literatura romana formule literare diverse, sunt traduceri si imitatii, insa revelatia descoperirii folclorului „capata caracterul unei veritabile revanse a natiunilor aflate sub dominatie straina sau care nu si-au realizat inca unitatea, o sfidare adresata agresorilor si o chemare adresata oprimatilor de a renunta la mimetisme, de a-si recupera propriul geniu creator si a lucra in folosul sau.“ (id.) Culegerea lui Alecsandri a fost materializarea invitatiei adresata de Kogalniceanu (influentat de Herder) la descoperirea folclorului. In etapa prepasoptista, romantismul romanesc are predilectie pentru modelul italian. Se continua directia iluminismului (Petru Maior, Gheorghe Asachi), Italia fiind patria slavita pentru ca a dat directia destinului nostru ca natiune. „Acest cult al „celei de-a doua patrii“ explica italienismul lui Heliade, masiva lui campanie de traduceri din literatura italiana, accentele pana la un punct asemanatoare cu ale lui Mazzini din opera lui Balcescu, stima si solidaritatea cu Italia risorgimentala in opera lui Alecsandri. Cu Eminescu, se produce in literatura noastra o profunda asimilare a poeziei romantice, cu etape pornind de la byronism si problema faustica, apoi cu o interiorizare progresiva care respinge retorica si gesticulatia spectaculoasa. Se pot decela doua directii romantice, cea a romantismului „feudal“, (conservator, paseist, si romantismul revolutionar. „Aceasta dialectica intre a fi „solidar“ domina romantismul romanesc in deceniul al patrulea. Si anume cei doi termeni nu se situeaza antagonist: pe de o parte lacrimi, disperare, „mal du siècle“; pe de alta afirmarea valorii pozitive a natiunii, cultul eroilor si al militantismului cetatenesc.“ (cf. Paul Cornea, Originile romantismului romanesc, Minerva, Bucuresti, 1972) (p. 11) Incadrarea unui scritor intr-un singur curent literar poate fi, adeseori, greu de realizat, deoarece pot exista mai multe influente pe parcursul activitatii sale; Victor Hugo a inceput ca un adept al monarhiei. „O viata lunga, o vitalitate uimitoare i-au ingaduit sa parcurga toate fazele romantismului, sa anime cenaclurile romantice liberale, sa formuleze zgomotos teoria dramei roamntice in opozitie cu depasita traditie clasica, sa imbratiseze cu inconsecventa socialismul utopic, sa devina poetul celor oropsiti, ba chiar, cu ezitari si reveniri, sa apere cauza comunarzilor infranti. Se despartea dezinvolt de fiecare etapa
strabatuta, spunand: „J’ai grandi“. Si daca idealismul filosofic german (criticismul kantian si conceptia pesimista schopenhaueriana) a jucat un rol important in formarea spirituala a lui Eminescu, e evident ca autorul Scrisorilor nu poate fi numit un romantic feudal. [...] Oricum, adeziunea la un sistem de idei politice sau filosofice nu este in mod mecanic urmata de modificari echivalente in planul estetic.“ (p. 12) Romantismul are vocatia universalitatii. Daca centrul de iradiatie al clasicismului se gaseste in Franta, daca focarele iluminismului le descoperim in Anglia si Franta, romantismul este o explozie poetica de mare vigoare nu numai in Europa, dat fiind ca participarea literaturii nord si sud-americane la romantism a imbogatit patrimoniul romantic cu creatii de o mare originalitate. Opozitia romantismului fata de clasicism nu exclude „numeroase posibilitati de conciliere cu aparenta paradoxala, posibilitati pe care le realizeaza, sfidand clasificatiile, destui romantici: Byron, Foscolo, Leopardi, Alexandrescu. Mostenirea clasicismului e uneori integrata expresiei romantice.“ (pp. 57-58) Spre deosebire de clasicism, romantismul nu are o scoala care sa stabileasca reguli de compozitie si nici nu scriu „poetici“, precum Boileau, ci articole de ziar, scrisori polemice sau prefete-manifest. „Romantismul nu este expresia unui echilibru; dimpotriva, este o arta a tensiunii nerezolvate si a formelor deschise. Orice ingradire repugna spiritului romantic si, de aceea, in opozitie cu estetica clasicismului, estetica romantica respinge orice norma si reglementare. Pana si conceptul de „gen literar“ - definitoriu pentru clasicism - se pulverizeaza.“ (p. 58) Sursele de inspiratie se deplaseaza din antichitate spre evul mediu si spre trecutul national. „Romanticul are perceptia totalitatii, si nu a detaliului, e atras de sinteza, si nu de analiza... Expresia poetica romantica, dominata de lirism, incearca sa stabileasca o comunicatie directa, nemijlocita, intre lumea interioara si cea exterioara, intre finit si infinit.“ (p. 59) Procesul de creatie este smuls de sub controlul ratiunii, iar poetul este geniul, vizionarul, profetul apt a stabili contacte cu lumea supranaturala, creator de mituri. „Opera de arta devine astfel de cele mai multe ori in acord cu o estetica idealista, produsul finit ce comunica infinitul. Cu putine exceptii se poate vorbi de idealism estetic, care si-a pus amprenta pe aproape intreaga creatie romantica.“ (p. 58) ESTETICA ROMANTICA „Termenul „romantic“ circulase prin lucrarile de estetica ale secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea cu acceptiune de „extravagant“, „straniu“, „absurd“, „fals“. Avea un sens peiorativ ca si termenul „gotic“, de altfel. Cuvantul deriva de la „romance“ - roman curtean, romanta cavalereasca, sau intr-un sens mai larg si dupa o etimologie mai recenta, de la Romania, notiune ce desemneaza aria geografica si istorica formata prin fuziunea dintre fondul antic roman si elementul germanic invadator, la sfarsitul erei antice. In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, odata cu resurectia poeziei, termenul incepe sa desemneze elementul „pitoresc“ din natura si, treptat, se asociaza cu cuceririle imaginatiei.“ (p. 22) „Barocul vadeste atractie pentru colosal, cultiva o ornamentatie exuberanta, agreeaza redundanta, iar in plan literar se exteriorizeaza printr-o proliferatie metaforica... Spiritul
contorsionat al barocului, sfasiat intre aspiratia spre absolut si apartenenta la desertaciunile vietii profane, opteaza uneori in chip de compensatie a starii de tensiune pentru un exces al formelor, pentru frenezia decorativista... Clasicismul - cronologic simultan cu barocul sau imediat succesiv lui - este socotit a fi o reactie impotriva retoricii patosului baroc.“ (p. 20) Romantismul a fost considerat ca o negare totala a clasicismului; si aici se cuvine a nuanta si trebuie sa ne gandim ca barocul a avut doua orientari, manierismul si rococo-ul, ce ar putea sa fi influentat noul curent artistic. Dihotomia clasicism - romantism apare frecvent; un exemplu fiind opinia lui Goethe: „Eu numesc clasic tot ce e sanatos si romantic ceea ce e bolnav.“ Romantismul redescopera mitul. „Totul se mitifica in romantism: istoria, natura, categoriile spiritului - timpul, spatiul, fiinta umana (demonul romantic, titanul, geniul sunt ipostaze mitice)“ (p. 30) Ceea ce simteau romanticii era adesea „o analogie intre Dumnezeu si om, in calitatea lor de creatori, (o analogie) intre cuvantul lui Dumnezeu si cuvantul poetului, intre revelatia divina din mitul scriptural si revelatia poetului care, pentru cei mai multi dintre romantici, era in acelasi timp o revelatie in mod distinct mitopoetica.“ (p. 31) Mitul nu mai este o creatie colectiva, ci una individuala. Fundamentarea filosofica a romantismului se bazeaza pe teoria kantiana a lucrului in sine care nu poate fi cunoscut, omul neputand depasi lumea fenomenelor. Romanticii ii acorda poetului privilegiul cunoasterii suprasensibile si supraintelectuale ale formelor intutiei care sunt timpul, spatiul, cauza, substanta. Aplicatie la Eminescu: „Neavand existenta obiectiva, fiind forme ale sensibilitatii ordonatoare in lume, spatiul si timpul sunt dilatabile si contractabile dupa voie. Dionisie se transporta in epoca lui Alexandru cel Bun, devenind calugarul Dan si intreprinde o calatorie in luna, dupa ce reduce pamantul la dimensiunile unei margele, pe care o agata la gatul iubitei sale.“ (p. 34) Fichte este un alt filosof pretuit de romantici, iar pentru filosoful german „Dincolo de limitele eului nu exista nimic.“ (p. 35) iar „Imensa hipertrofie a eului, care il face pe om sa se simta univers si divinitate - idee, mai bine zis afect comun multor romantici - este direct sau indirect debitoare filosofiei lui Fichte.“ (id.) La randul sau, Schelling porneste de la natura, in care se disputa dualitatea binelui si raului. „Omul este o totalitate in care „se afla toata puterea principiului obscur si toata puterea luminii. Abisul cel mai adanc si inaltimile cerului se afla in el.“ (p. 36) Imaginatia este capabila sa unifice fortele spiritului si sa stabileasca contactul cu mitologia. „Sentimentul unitatii pierdute poate fi recastigat prin magie sau vis, prin cufundarea in inconstient, in trecut, in noaptea constiintei. De aici importanta visului si a inconstientului in literatura romantica.“ (p. 38) Schopenhauer a publicat Lumea ca vointa si reprezentare in anul 1819, dar ea a fost reconsiderata dupa anul 1850. Vointa este o forta malefica pe care doar artistul „nemuritor si rece“, dezinteresat, detasat de interese, neinteles de contemporani o poate transcende. „Imaginea romantica a geniului ca individualitate, a carui conditie este singuratatea si abnormalitatea, s-a alimentat masiv din gandirea schopenhaueriana.“ (p. 39) Daca literatura franceza a stabilit regulile clasicismului, promovat de oficialitati in epoca romantica si in timpul Restauratiei, romantismul este un curent adus din Germania si din Anglia de refugiatii francezi precum Germaine de Staël, expulzata de Napoleon, sau Chateaubriand, emigrat in timpul Revolutiei si al Imperiului. Chateaubriand afirma Geniul
crestinismului asupra mitologiei pagane. Madame de Staël este adepta influentei epocii, societatii si climatului asupra creatiilor artistice. Literatura latina este superioara celei grecesti, cea moderna celei antice, iar epoca moderna in care traia, o considera propice dezvoltarii individualismului. Nordul cetos predispune artistii la visare este iar sudul este generator de imagini ale prospetimii; „Literatura Nordului romantic este expresia sufletului modern (rezultat al crestinismului, al institutiilor medievale si al cavalerismului) si este susceptibila de progres, pentru ca ea creste in contemporaneitate, pe cand cea clasica e intepenita si apartine trecutului.“ (p. 47) Stendhal, revenit din Italia, dispretuieste medievalismul si simbolismul de sorginte germana si considera ca „Romanticismul (termen preluat din italiana) este arta de a prezenta popoarelor opere literare care in starea actuala a obiceiurilor si credintelor sunt susceptibile a le da cea mai mare placere posibila. Clasicismul, dimpotriva, reprezinta literatura care oferea cea mai mare placere stramosilor lor.“ (p. 48) Prefata-manifest la drama Cromwell arata „usurinta cu care stia Hugo sa generalizeze gresit. Poezia a cunoscut o istorie (ideea e imprumutata de la Vico). Prima ei faza a fost lirica, misiunea initiala a poeziei fiind sa exprime sentimentul de uimire si extaz in fata creatiei (Biblia ar fi momentul acestei epoci). Urmeaza faza epica: omul devine activ, razboinic, eroii au parte de cea mai inalta pretuire.“ (p. 49) Epopeea homerica este reprezentativa. Crestinismul inaugureaza tema dezbaterii intre bine si rau, aducand scrierilor profunzime interioara, iar drama se adapteaza cel mai bine acestei tendinte. Tragedia clasica este negata de Hugo in numele verosimilitatii, grav afectata de unitatea si puritatea genurilor. „In numele fidelitatii fata de viata pretinde Hugo amestecul tragicului cu comicul, al frumosului cu uratul, al sublimului cu grotescul.“ (id.) Este o prefigurare a modernitatii, prin intermediul filierei Poe, Baudelaire, care au promovat „anormalitatea devenita principiu al poeziei moderne, umorul negru, placerea aristocratica de a displacea.“ (ibid.) ISTORISMUL Clasicismul era dominat de o viziune spatiala, in timp ce romantismul este sub incideta unei viziuni temporale, obiectivata printr-o permanenta trecere de la un timp istoric la unul romanesc. Cand vorbeste despre Istoria Universala, Carlyle scrie ca „istoria celor infaptuite de om in lumea aceasta este, de fapt, Istoria Oamenilor Mari care s-au manifestat in lume.“ GENURI LITERARE Tragedia clasica, ai carei spectatori erau aristocratii in cautare de fapte nobile este inlocuita cu drama sau cu melodrama, cu mult mai potrivita unui public burghez car vine la teatru cu ziarul in buzunar. Romanul istoric este introdus in literatura de scotianul Walter Scott „descendent al unei vechi familii scotiene si bun cunoscator al folclorului scotian.“ (p. 79) „Stim, dupa lectura unui roman de W. Scott cum locuiau, cum mancau, cum se imbracau, cum se distrau oamenii unei epoci.“ (pp. 80-81) Sugestiile din romanele istorice au fost folosite de catre istorici (Augustin Thierry a recunoscut ca scriind Istoria cuceririi Angliei de catre
normanzi a suferit influenta lui Scott,cu precadere in Ivanhoe), dar si de catre autorii de romane de moravuri (Hugo, printre altii). Nuvela istorica este cultivata, de asemenea, de romantici (Al. Odobescu, Mihnea Voda cel Rau; Doamna Chiajna). Poemul istoric apare cu precadere in operele poetilor romantici, interesati de zugravirea devenirii istorice a omenirii, vadindu-se aici influenta dinamismului lui Vico si Herder sau dialectica hageliana. Scientia Nova a lui Vico a influentat conceptia asupra devenirii societatii. „Vico... vedea istoria ca o succesiune de varste, o devenire in interiorul careia orice fapt este idee intrupata; imagina o desfasurare ciclica, marcata de etape care decurg unele dinaltele: Etapa divina, cea eroica, cea umana, precedate de starea de barbarie. Prima varsta, cea divina, a aparut odata cu agricultura si casatoria si a fost varsta aparitiei miturilor, limbajului si a poeziei. Varsta eroica incepe odata cu inlocuirea prin rascoale a organizatiei gintilor cu cetatile. Dupa epoca eroica, urmeaza varsta egalitatii, a republicilor bazate nu pe privilegii, ci pe virtute. Nu religia, ci reflexiunea filosofica asigura, in acest stadiu, coeziunea morala. Scepticismul submineaza insa, cu timpul, reflexia, popoarele devin arhaice, incep campanii de cucerire nesabuita, tirania ia locul republicii si pana la urma se ajunge la starea de salbaticie dupa care ciclul istoric incepe.“ (p. 86) Ideea lui Vico a succesiunii perioadelor de ascensiune si de decadere - corsi e ricorsi - a fost preluata de Cantemir (Cresterea si descresterea puterii otomane), ori de Montesquieu (Considération sur les acusses de l grandeur des Romains et de leur décadence), de Michelet, Hugo, Heliade. TIPOLOGIA: Omul romantic este un inadaptabil,intr-o societatea ce si-a pierdut unitatea. „Refuzul in vis, in mit, in copilaria individului sau a omenirii, scufundarea in zonele obscure ale constiintei umane reprezinta tot atatea canalizari si sublimari ale refuzului de a accepta o realitate socotita dureroasa.“ (p. 119) Conflictul este forma de existenta a eroului romantic, caracterizat de George Calinescu (Clasicism, romantism, baroc) drept „utopia unui om complet anormal, dezechilibrat si bolnav, adica cu sensibilitatea si intelectul exacerbate la maximum, rezumand toate aspectele spirituale de la bruta la geniu... e un monstru in toate: un monstru de frumusete sau de uratenie... e bizar, aberant incomprehensibil... e un selenar... ora romantica este 12 noaptea. Romanticul consuma gin, opiu, ori bea apa in Lete, findca el are nevoie ori de excitante, ori de analgezice, ca sa suporte ori sa uite infernul vietii. Geniul nu este o descoperire a romantismului, dar in renastere si romantism a cunoscut momente de culminatie. Imaginea conditiei nefericite a geniului isi are sorgintea in scrierile lui Schopehauer, pentru care „Geniul, prin inteligenta sa anormala, prin contemplarea dezinteresata care-l pune in contact direct cu ideile generale, este prin excelenta apt sa se elibereze de vointa de a trai. In schimb, anormalitatea lui, care-l apropie de zonele nebuniei, ii asigura o existenta nefericita.“ (p. 146) „Romantismul, mai ales in versiunea lui germana, si-a facut imaginea geniului inzestrat cu puteri magice, apt sa intre in contact mistic cu fortele supranaturale.“ (p. 148) „Boala secolului“ pare a fi pornit de la „spleenul“ lui Byron, tradus de francezi ca „mal du siècle“, iar de germani „Weltschmertz“... tenebrosii eroi ai poemelor orientale
byroniene isi plimba prin saloanele londoneze melancolia obosita si blazarea precoce, tristetea vaga, nostalgia ce nu se mai cristalizeaza in vreo aspiratie distincta, dezorientarea care oscileaza intre abulie si cinism.“ (pp. 150 - 151) Provine de la agresiunea civilizatiei dominate de materialism, iar solutia este fuga de civilizatie, mai ales in natura. „Mandria unicitatii, mitul singularitatii se asociaza lesne cu acceptarea , mai mult chiar, cu pretuirea anormalitatii... „Bolnavul“, prin definitie un izolat, poate chiar un monstru, devine o ipostaza cu posibilitati ce flateaza atentia romanticilor pentru solitudine si intimitate. Subiectivitatea romantica se complace in registrul confesiunii, scrisoarea devenind un jurnal camuflat... necesara omului unic, sigur, interiorizat, pentru a-si putea exprima zbuciumul sau melancolia.“ (p. 152) Definitia omului data de Obermann, in romanul-confesiune a lui Senaucour: „Omul este o fiinta care se agita pentru a gasi ceva ce cauta si se agita si mai tare cand n-are nimic de cautat, care nu vede in ceea ce a obtinut decat un mijloc pentru a obtine altceva si care, atunci cand se bucura, nu gaseste in ceea ce a dorit decat un imbold nou pentru a inainta spre ceea ce nu dorea, care prefera sa nazuiasca spre ceea ce-l sperie decat sa nu astepte nimic; pe care obstacolele il imbata; pe care placerile il coplesesc, care nu tine la odihna decat dupa ce a pierdut-o, si care, mereu manat din iluzie in iluzie, nu are, nu poate avea decat iluzii, si nu poate decat sa viseze viata.“ (p. 158) LIRISMUL „Cu Goethe, dezvoltarea poeziei pe teme fixe, traditionale, inceteaza. Poetul nu-si mai exteriorizeaza sentimentele cristalizandu-le injurul unui motiv clasic: fortuna labilis, exergi momentul, carpe diem, etc., asa cum faceau pana si cei mai mari lirici ai Renasterii (Petrarca, Shakespeare, Ronsard), ci comunica sentimentele in stare nascanda... Hipersensibilitatea - socotita acum conditie prima a creatiei poetice - o anumita betie a sentimentelor, starea de permanenta tensiune si de iremediabila nostalgie, facultatea de a crea poetic repetand actul genezei, de a comunica o atmosfera interioara sau mitica prin mijlocirea simbolurilor, receptivitatea fata de apelurile oculte ale unei naturi enigmatice toate acestea sunt cuceriri romantice fara de care cele mai noi orientari poetice ar fi de neconceput.“ (p. 164) Simbolul apare cu precadere in literatura romantica, iar mitul presupune metafora. „A spune cu exactitate ce semnifica floarea albastra a lui Novalis si Eminescu, vantul de apus al lui Coleridge, corbul lui Poe, urna greceasca a lui Keats, echivaleaza cu nesocotirea elementului inepuizabil si inefabil din poezia romantica si cu ignorarea atractiei spiritului romantic pentru formele deschise.“ (pp. 167 - 168) Romanticilor le repugna poeziile cu forme fixe, iar temele lor sunt inepuizabile si nenumerotabile; exista, totusi teme importante, precum natura, iubirea, amintirea, visul (romanticii sunt precursori ai memoriei involuntare a lui Proust; Rousseau retraia trecutul la auzul unei fraze muzicale sau a vederii unei plante uscate; Chateaubriand isi pune eroul sa rememoreze impresii din copilarie la suierul magic al unui sturz). Romanticii au desavarsit arta de a converti durerea in voluptate. NATURA
„In cadrul Weltschauungului romantic, precumpanitor sintetic, natura este socotita un tot organic, dominata find de o unitate substantiala, care inglobeaza, pentru unii romantici, divinitatea si umanul.“ (p. 173) Este o depasire a conceptiei mecaniciste a Secolului Luminilor, iar fuzionarea unor „entitati distincte si chiar antagonice: suflet-trup, om-natura, constient-inconstient, om-Dumnezeu, e propice exprimarii simbolice si mitice.“ (p. 174) Este, alaturi de exaltarea imaginatiei o justificare a afirmatiei despre unitatea romantismului european. Padurea, marea, spatiile interastrale „alcatuiesc cosmosul romantic, punctul de plecare a oricarei viziuni mitice, al atitudinilor filosofice sistematice sau confuze. Tinand de domeniul fabulosului, natura aminteste uneori romanticilor despre inceputurile obscure dominate de sacralitate si mai parstreaza inca, in proportiile ei colosale, urmele gestului creatiunii.“ (p. 186) Un peisaj predilect este cel exotic, preluat de la iluministi, insa „cerut nu numai de nevoia evaziunii, ci si de setea dupa experiente inedite si violente.“ (p. 187) NOCTURNUL Noaptea permite trairea interioara, concentrarea gandirii, potentarea misterului, comunicarea cu divinitatea „este ambianta prin excelenta favorabila comunicatiilor magice, emotiilor cosmice, intuitiei infinitului. Este anotimpul visului.“ (p. 191) „Dara ochiu-nchis afara, inlauntru se desteapta“, scrie Eminescu. NOVALIS, IMNURILE CATRE NOAPTE „Timpul luminii este masurat, in schimb domnia noptii este infinita in timp si spatiu. Noaptea devine astfel un preambul al eternitatii.“ (p. 192) „ZEII LUMINII, ZEII ANTICI AU CEDAT LOCUL RELIGIEI NOPTII SI A MORTII: CRESTINISMUL. PENTRU CRESTINISM. MOARTEA E O MISTICA NUNTA.“ (p. 192) Coborarea in mina, put, abis este un simbol al cufundarii in sine. „Alaturi de lirica erotica si de lirica dialogului dintre om si divinitate, cele doua teme tratate (poematizarea naturii si elementul nocturn n. n.) reprezinta datele fundamentale ale sufletului romantic, mijloace specifice de acces in zonele miracolului existential.“ (p. 202) SPIRITUL SATIRIC Byron, Don Juan: „Casatoria este derivata din dragoste ca otetul din vin.“ De multe ori, romanticii ajung sa se autoironizeze (Byron, Musset) sau sa ironizeze societatea in care traiau. (Heine, Hugo, Alexandrescu, Eminescu) Ironia romantica germana este expresia nevoii de mituri pe care omului modern i le poate oferi doar idealismul filosofic.“ (p. 210) „Daca o afirmatie serioasa e definita ca una facuta in stare de veghe, poezia nu se va ridica niciodata pana la nivelul seriozitatii. Ea isi are locul dincolo de seriozitate, la nivelul mult mai primitiv si originar, caruia ii apartine copilul, animalul, salbaticul si vizionarul, in regiunea visului, vrajii, extazului, rasului. Pentru a intelege poezia trebuie sa fim in stare a ne insusi sufletul copilului ca pe o mantie vrajita si sa abandonam intelepciunea omului matur pentru acea a copilului.“ (citat din Johan Huiziga, Homo ludens, pp. 210 - 211) „Viata este joc, poezia - modul optim de a participa la joc, prin modelarea lumii in acord cu fantezia.“ (p. 212)
Tieck a introdus in piesele sale de teatru dialogul personajelor cu spectatori, cu sufleurul, masinistul sau cu autorul, fiind menite „sa anihileze granita dintre lumea scenica si realitate, sau, mai degraba, sa transforme realitatea in iluzie. (p. 218) Eminescu este ironic in Sarmanul Dionis in care Dionis se inchipuie motan si parafrazeaza principiile filosofiei schopehaueriene, („viata e - un vis sarbad - de motan“). Tanarul este cufundat in reflectii filosofice in timp ce merge pe strazile noroioase ale orasului. FEEERIC SI FANTASTIC „Fantasticul are loc atunci cand, intr-o lume cunoscuta si linistitoare prin coerenta intervine un element tulburator al echilibrului. „Cel care percepe evenimentul, scrie Tzvetan Todorov, trebuie sa opteze pentru una dintre cele doua solutii posibile: ori este vorba de o inselaciune a simturilor, de-un produs al imaginatiei, si atunci legile lumii raman ceea ce sunt, ori evenimentul s-a petrecut intr-adevar si face parte integranta din realitate, dar atunci realitatea este condusa de legi care ne sunt necunoscute.“ (p. 223) In universul feeric sau miraculos nimic nu se petrece ca in realitate si „odata acceptata conventia, odata acceptat noul cod, cititorul se misca firesc si fara neliniste in lumea - devenita plauzibila - populata de zane, gnomi, iele, zmei, etc., in lumea basmului, a baladei populre, a feeriei.“ (p. 224) Straniul include descrierea reactiilor de stupefactie a unor personaje a caror perceptie a realitatii este alterata. Ii gasim aici si pe amatorii de paradisuri artificiale (De Quincey, Baudelaire). „Simbolismul, suprarealismul, chiar si unele aspecte ale romanului actual (romanul de teroare cu suspense) ar ramane neintelese fara referirea la acel amplu capitol al romantismului pe care-l reprezinta literatura fantastica.“ (p. 228) Spiritul rationalist francez a acceptat tarziu fantasticul, mereu prezent in literatura germana si engleza. Märchenul povestirea populara, echivalentul basmului nostru - a fost dezvaluit germanilor, odata cu celelalte comori ale creatiei populare, de catre Herder.“ (p. 230) „Circula in epoca si opinia conform careia aplecarea spre fantastic apartine momentelor crepusculare, societatilor muribunde, acelea care, pentru a neutraliza disperarea sfarsitului, apeleaza la himerele incantatoare ale copilariei... Fantasticul ar juca o functie compensatoare, exercitand fascinatia pe care lumea infantila o exercita asupra batranilor.“ (pp. 230 - 231) Depasirea expresiei romantice dominata de cascadele verbale ale lui Hugo s-a realizat in directia unei poezii a cuvintelor, dusa de Théophile Gautier in directia parnasianismului inspre doctrina artei pentru arta, cu o poezie care evita tentatia grandiosului pentru a cultiva pretiosul si decorativul; la randul lui, Poe „prelungeste in directia unor formule poetice vitoare ca simbolismul oaspiratie romantica. Poezia cuvintelor este, dupa formula lui Poe, „creatie ritmica de frumusete.“ (p. 254) Baudelaire a fost fascinat de povestirile lui Poe si a fost unul dintre initiatorii simbolismului (care foloseste multe dintre sugestiile romantismului), iar Malarmé a tradus poezia lui Poe, rezultat al unui travaliu deliberat si a deschis prin poezia lui calea catre poeticile postsimboliste.
BIBLIOGRAFIE 1) Vera CALIN, ROMANTISMUL, Editura Univers, Bucuresti, 1975.
