Triodul - călăuză duhovnicească spre Înviere
Etimologic, cuvântul triod provine din grecescul triodion τριώδιον, format din cuvintele "tria" (τρια), trei, şi "odi" (ώδή), odă, adică cântare în trei ode / strofe. Practic, în viaţa liturgică, Triodul are două sensuri: Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numită şi perioada prepascală, Triodul precede perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paşti) şi urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului ţine de la Duminica Vameşului şi Fariseului şi până în Sâmbăta Mare (înainte de Paşti), în total 10 săptămâni care ne pregătesc şi ne provoacă la o sinceră cercetare de sine şi la un serios demers al întregii noastre fiinţe pentru întâlnirea şi vieţuirea cu şi în Hristos cel răstignit şi înviat. Triodul este şi cartea de cult care cuprinde cântările, citirile şi regulile tipiconale din perioada liturgică a Triodului. Denumirea cărţii provine de la numărul odelor (cântărilor / peasnelor) din canoanele utreniei acestei perioade. Spre deosebire de canoanele cuprinse în Octoih (carte) şi Minei (cărţi ce cuprind slujbele sfinţilor din fiecare lună) în Triod acestea nu sunt formate din opt (nouă) ode ci de regulă numai din trei. Compunerea celor mai multe canoane ale Triodului a fost făcută de Sfântul Teodor Studitul (†826) şi de fratele acestuia Iosif Studitul (†830), care au completat
cântările mai vechi ale Sfinţilor Cosma al Maiumei şi Andrei Criteanul, din secolul al VIII-lea. Perioada Triodului cuprinde 10 duminici. Acestea se împart astfel: primele 4 duminici sunt de pregătire pentru Postului Sfintelor Paşti: 1. Duminica Vameşului şi a Fariseului: http://www.scribd.com/doc/81354837/1-Predici-la-Duminica Vame%C5%9Fului-%C5%9Fi-a-Fariseului 2. Duminica Fiului Risipitor: http://www.scribd.com/doc/82426445/2-Predici-La-Duminica-Fiului-Risipitor 3. Duminica Înfricoşatei Judecăţi: http://www.scribd.com/doc/83330307/3-Canon-%C5%9Fi-Predici-laDuminica-Infrico%C5%9Fatei-Judec%C4%83%C5%A3i 4. Duminica lăsatului sec de brânză ( a Izgonirii lui Adam din Rai ) Duminica Iertării http://www.scribd.com/doc/84172973/4-Predici-la-Duminical%C4%83satului-sec-de-branz%C4%83-a-Izgonirii-lui-Adam-din-RaiDuminica-Iert%C4%83rii şi 6 duminici ale Postului Mare: 5. Duminica Ortodoxiei: http://www.scribd.com/doc/50950737/5-Duminica-I-din-Postul-Mare-aOrtodoxiei-Predici-%C5%9Fi-inv%C4%83%C5%A3%C4%83turi 6. Duminica Sfântului Grigorie Palama: http://www.scribd.com/doc/87252091/6-Canon-det%C4%83m%C4%83duire%C5%9Fi-Predici-la-Duminica-a-II-a-a-Sfantului-Grigorie-Palama 7. Duminica Sfintei Cruci: http://www.scribd.com/doc/88022584/7-Predici-la-Duminica-a-III-a-aSfantului-%C5%9Fi-Marelui-Post-a-Sfintei-Cruci 8. Duminica Sfântului Ioan Scărarul:
http://www.scribd.com/doc/89516537/8-Predici-la-Duminica-a-IV-a-aSfantului-%C5%9Fi-Marelui-Post-a-Sfantului-Ioan-Sc%C4%83rarul 9. Duminica Sfintei Maria Egipteanca: http://www.scribd.com/doc/53256905/9-Canonul-Sfintei-Maria-Egipteanca%C5%9Fi-Predici-la-Duminica-a-V-a-a-Sfantului-%C5%9Fi-Marelui-Post 10.Duminica Floriilor: http://www.scribd.com/doc/89983824/10-Acatistul-Intr%C4%83rii Domnuluiin-Ierusalim-%C5%9Fi-Predici-la-Duminica-Floriilor
Pr. lect. dr. Lucian Fărcaşiu - Agenda creştinului - Sfaturi practice în Biserică: Ce este perioada Triodului?
Duminica vameşului şi a fariseului marchează un nou început în viaţa liturgică a Bisericii, adică perioada Triodului, pentru că din această duminică până la Duminica Învierii se foloseşte la strană cartea de cult numită Triod. Cu duminica vameşului şi a fariseului începe de fapt perioada pregătitoare pentru Postul cel Mare, perioadă care numără patru duminici: a vameşului şi a fariseului, a fiului risipitor, a lăsatului sec de carne sau a Înfricoşătoarei Judecăţi şi a lăsatului sec de brânză sau a Izgonirii lui Adam din Rai. Din seara acestei din urmă duminici se lasă secul pentru Postul cel Mare. Denumirea de Triod este legată de o particularitate a slujbei Utreniei zilelor de rând ale Postului Mare, care la canoane au doar trei ode sau cântări. De aici şi denumirea cărţii, aceea de Triod, adică trei cântări sau trei ode. Triodul cuprinde toate slujbele săvârşite de Biserică în perioada Postului Mare, pe săptămâni şi zile, rânduind viaţa lăuntrică a creştinilor. În sensul acesta, Triodul nu trebuie privit doar ca o simplă carte de cult, folosită în cadrul slujbelor din acest răstimp al anului bisericesc, ci trebuie văzut ca un îndrumar duhovnicesc, prin intermediul căruia strădaniile omului sunt canalizate către o înnoire duhovnicească, către o schimbare a vieţii lăuntrice.
Perioada aceasta a Triodului, prin slujbele săvârşite, urmăreşte să-l întoarcă pe om din moartea pricinuită de păcatul celor dintâi oameni, către viaţa împreună cu Hristos, în Împărăţia Sa. În sensul acesta, Triodul devine un ghid duhovnicesc de înălţare a creştinului, oferindu-i călăuzirea necesară pe întreg parcursul Postului Mare. În acelaşi timp, prin conţinutul slujbelor pe care le cuprinde, Triodul îl sprijină pe creştin în strădaniile sale duhovniceşti. Aşadar, perioada Triodului, departe de a însemna doar o schimbare a structurii şi a conţinutului slujbelor Bisericii, ne integrează într-un nou mod de existenţă: vieţuirea desăvârşită din Rai, adică reîntoarcerea la modul de a fi al celor dintâi oameni, înainte de căderea în păcat. Calea Triodului este aşadar cale către Împărăţia cerească. Majoritatea textelor din slujbele cuprinse în Triod au în centrul lor preocuparea de a îndrepta atenţia noastră duhovnicească către această redobândire prin pocăinţă a Împărăţiei veşnicelor bunătăţi, pierdută prin neascultarea celor dintâi oameni. Dacă înţelegem să ne raportăm în modul acesta la Triod, atunci el nu va reprezenta pentru noi doar simpla carte de cult întrebuinţată la strană în vremea Postului Paştilor, ci va deveni un adevărat îndrumar de viaţă duhovnicească, la al cărui conţinut luând aminte ne îmbogăţim, întărindu-ne puterile sufleteşti în lupta cu patimile şi ajungând la sfârşitul acestei perioade să ne facem biruitori împreună cu Hristos, prin Învierea Sa din morţi. Numai aşa, Învierea lui Hristos va însemna şi propria noastră înviere, împreună cu Hristos, din întunericul păcatului şi al morţii, în care ne-a aşezat păcatul neascultării de Dumnezeu.
Triodul - Cartea neştiută şi uitată
Triodul este cunoscut atât ca o carte de cult cât şi că o perioadă liturgică a anului bisericesc. Triodul ca şi cartea de cult, cuprinde cântările, citirile şi regulile tipiconale din perioada liturgică a Triodului. Denumirea cărţii provine de la numărul odelor (cântărilor) din canoanele utreniei acestei perioade. Spre deosebire de canoanele cuprinse în Octoih şi Minei, formate din opt (nouă) ode, în Triod sunt numai trei. Perioada Triodului este structurată în 3 săptămâni/ 4 duminici de pregătire pentru Postul Sfintelor Paşti: Duminica Vameşului şi a Fariseului; Duminica Fiului Risipitor; Duminică Înfricoşatei Judecăţi - numită şi Duminica lăsatului sec de carne; Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, numită şi Duminica iertării sau Duminica lăsatului sec de brânză şi 7 săptămâni/ 6 duminici ale Postului Mare: Duminica Ortodoxiei, Duminica Sfântului Grigorie Palama, Duminica Sfintei Cruci, Duminica Sfântului Ioan Scărarul,
Duminica Sfintei Maria Egipteanca şi Duminica Floriilor. Cântările Triodului au fost compuse, în cea mai mare parte, după dispariţia catehumenatului. Accentul cântărilor se concentrează deci nu asupra Botezului ci asupra Pocăinţei. Necunoaşterea Triodului ne lipseşte de o adevărată înţelegere a Postului. Pentru Părinţi, ca şi pentru autorii Triodului, consecinţa esenţială a căderii lui Adam şi a izgonirii sale din Rai este moartea: stricăciunea şi caracterul pătimaş legate de acum de natura umană. Frunzele de smochin cu care Adam încerca să-şi ascundă ruşinea şi "hainele de piele", pe care Dumnezeu i le-a dat prin milostivirea Sa, desemnează grosimea trupului menit acum morţii: "De veşmântul cel de Dumnezeu ţesut m-am dezbrăcat eu, ticălosul prin sfatul vrăjmaşului, neascultând porunca Ta cea dumnezeiască, Doamne şi acum m-am îmbrăcat cu frunze de smochin şi cu haine de piele". Postul Mare se deschide în Duminica Lăsatului de brânză cu imaginea lui Adam şezând în lacrimi în faţa porţilor Raiului: "Şezut-a odinioară Adam în preajma desfătării şi a plâns, iar cu mâinile bătându-şi faţa zicea: "Îndurate miluieşte-mă pe mine, cel căzut!". Imitându-şi protopărintele în străpungere şi lacrimi încă de la începutul Postului Mare, creştinul e chemat să cunoască întinarea pe care a adus-o chipul lui Dumnezeu aşezat în el, prin noi călcări ale poruncilor. Dacă în trecut porţile Raiului au fost închise din cauza neînfrânării, dar deschise prin Cruce şi Înviere, ele se deschid pentru fiecare din cei ce intră pe calea căinţei şi a întoarcerii în Rai cântând în toate duminicile Triodului: "Uşile pocăinţei deschide-mi-le mie, Dătătorule de viaţă, că zoreşte duhul meu la templul Tău cel sfânt, purtând un templu al trupului cu totul spurcat, ci ca un Îndurat curăţeşte-1 cu mila milostivirii Tale!” De-a lungul întregului Post, opoziţia smereniei vameşului cu mândria şi lauda de sine a fariseului este accentuată în cântări, pe când făţărnicia este denunţată. Dar atunci care este adevăratul Post? Triodul răspunde: este, întâi de toate, o curăţie interioară:
"... Pentru aceasta să postim, credincioşilor, de mâncărurile cele ce strică şi de patimile cele pierzătoare, ca să culegem viaţa din dumnezeiasca cruce. Şi împreună cu tâlharul cel cu minte să ne întoarcem la patria cea dintâi..." Este, de asemenea, o întoarcere la iubire, o luptă împotriva "vieţii distruse", împotriva urii, nedreptăţii, invidiei: "Postându-ne, fraţilor, trupeşte, să ne postim şi duhovniceşte. Să dezlegăm toată legătura nedreptăţii. Să rupem încurcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul nedrept să-l spargem. Să dăm flămânzilor pâine şi pe săracii cei fără case să-i aducem în casele noastre; ca să luăm de la Hristos Dumnezeu mare milă, veniţi credincioşilor să lucrăm la lumină lucrurile lui Dumnezeu; să umblăm cu chip smerit ca ziua. Toată scrisoarea nedreaptă a celui de aproape să o lepădăm de la noi, nepunându-i împiedicare spre sminteală. Să lăsăm desfătarea trupească, să creştem darurile sufletului şi să dăm celor lipsiţi pâine şi să ne apropiem către Hristos cu pocăinţă strigând: Dumnezeul nostru miluieşte-ne pe noi". Centrat pe căinţa şi pe efortul întoarcerii, Triodul insistă îndeosebi asupra descrierilor iadului şi a suferinţelor celor osândiţi, pentru a îndemna pe credincios la străpungerea inimii: "Plâng şi mă tânguiesc, când îmi vine în simţire focul cel veşnic, întunericul cel mai din afară şi tartarul, viermele cel cumplit şi scrâşnirea dinţilor cea neîncetată şi durerea ce va să fie celor ce au greşit peste măsură". Amintirea păcatelor şi frica la gândul Judecăţii îl fac de altfel să implore cu atât mai fierbinte pe Hristos să-l cruţe şi să-i dea harul căinţei înainte de a fi prea târziu: "Drepte Judecătorule, Mântuitorule, miluieşte-mă şi mă izbăveşte de foc şi de groaza ce am a petrece la judecată după dreptate; iartă-mă mai înainte de sfârşit prin virtuţi şi pocăinţă!". Înainte ca "sărbătoarea vieţii" să se sfârşească şi uşile cămării de nuntă să se închidă, creştinul trebuie să se grăbească pe singura cale cu putinţă pentru întoarcerea în Rai: asceză, însoţită de căinţă, de lacrimi şi de faptele milosteniei. Triodul - Cartea neştiută şi uitată! Dacă ştim că există, putem regăsi prin el nu numai duhul Postului, ci şi duhul Ortodoxiei însăşi, duhul viziunii sale pascale asupra vieţii, morţii şi veşniciei.
Arhim. Chiril Lovin - Triodul - călăuză duhovnicească spre Înviere
Începând cu Duminica vameşului şi a fariseului, calendarul ortodox consemnează intrarea în perioada premergătoare Paştilor. Numită după cartea în care sunt redate, pe larg, slujbele bisericeşti din acest răstimp, perioada Triodului se distinge prin specificul profund duhovnicesc şi de pocăinţă al conţinutului liturgic, toate pregătindu-ne pentru patimile Mântuitorului Hristos, dar mai ales pentru Învierea Sa. Această perioadă se poate asemăna cu un urcuş spiritual al fiecăruia dintre noi, un urcuş spre Înviere. Etimologic, cuvântul „triod“ provine din grecescul triodion , format din cuvintele „tria“ (), trei, şi „odi“ (), odă, adică cântare în trei ode/strofe. Spiritualitatea ortodoxă ne cheamă să trăim bucurii felurite de la o sărbătoare la alta, de la un timp liturgic la altul, bucurii care dau varietate şi strălucire vieţii creştinului şi care, totodată, sunt chemări spre un urcuş spiritual din ce în ce mai
înalt. Anul bisericesc, care începe la 1 septembrie, se împarte în trei mari perioade cu dată de început variabilă, în funcţie de data Sfintelor Paşti: perioada Triodului - care începe cu trei săptămâni înainte de Postul Mare, durează până în Sâmbăta Paştilor, având 10 săptămâni; perioada Penticostarului - care începe din Duminica Învierii şi durează până la Duminica tuturor Sfinţilor (prima după Pogorârea Sfântului Duh) – şi perioada Octoihului - cea mai lungă perioadă a anului bisericesc, ea începând odată cu Postul Sfinţilor Apostoli şi ţinând până la începutul Triodului din următorul an. În viaţa Bisericii, Triodul are două sensuri În privinţa însemnătăţii duhovniceşti a acestor perioade, timpul Octoihului reliefează activitatea învăţătorească a Mântuitorului, perioada Triodului Îl are în vedere pe Hristos ca Preot şi Jertfă în acelaşi timp, iar Penticostarul, inaugurat de sărbătoarea Învierii, ni-L prezintă pe Mântuitorul ca Biruitor al morţii, în slujirea de Împărat al tuturor. Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numită şi perioada prepascală, Triodul precedă perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paşti) şi urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului ţine de la Duminica vameşului şi fariseului şi până în Sâmbăta Mare (înainte de Paşti), în total 10 săptămâni care ne pregătesc şi ne provoacă la o sinceră cercetare de sine şi la un serios demers al întregii noastre fiinţe pentru întâlnirea şi vieţuirea cu şi în Hristos Cel răstignit şi înviat. Triodul este şi cartea de cult care cuprinde cântările, citirile şi regulile tipiconale din perioada liturgică a Triodului. Denumirea cărţii provine de la numărul odelor (cântărilor) din canoanele Utreniei acestei perioade. Spre deosebire de canoanele cuprinse în cartea Octoihului şi în Minei (ce cuprinde slujbele sfinţilor din fiecare lună), în Triod acestea nu sunt formate din opt (nouă) ode ci, de regulă, numai din trei. Compunerea celor mai multe canoane ale Triodului a fost făcută de Sfântul Teodor Studitul (†826) şi de fratele acestuia Iosif Studitul (†830), care au completat cântările mai vechi ale Sfinţilor Cosma al Maiumei şi Andrei Criteanul, din secolul al VIII-lea.
Evoluţia istorică a Triodului Perioada Triodului s-a dezvoltat în jurul Postului pregătitor pentru Sfintele Paşti. Trebuie să deosebim aici postul penitenţial de 40 de zile şi Săptămâna Patimilor, care au apărut separat. Postul de câteva zile înainte de Paşti este atestat din secolul al II-lea, fiind ţinut pretutindeni de creştini în amintirea vinderii, a pătimirilor, a răstignirii şi a îngropării Domnului. În secolul al III-lea este atestat postul întregii Săptămâni a Patimilor, în Siria şi Egipt. Pe de altă parte, postul de 40 de zile a luat naştere din dorinţa creştinilor de a urma modelul Mântuitorului, Care, după Botezul Său, a postit 40 de zile, biruind ispitele diavolului. Acest post se ţinea cu stricteţe în Egipt şi el începea după încheierea sărbătorii Botezului, urmând ordinea cronologică a istorisirii Evanghelistului Marcu, Apostolul Egiptului (Marcu 1, 9-13) şi a lui Matei (4, 1-11). De asemenea, întrucât în primele secole creştine catehumenii se pregăteau prin post pentru primirea Botezului la Paşti, exista şi un post ţinut de această categorie. În secolul al IV-lea, odată cu uniformizarea datei Paştilor, prin hotărârea primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325), s-a trecut la organizarea unitară a acestor perioade de post prepascal (postul celor 40 de zile, postul catehumenilor şi postul Săptămânii Patimilor), ajungându-se la actualul Post al Paştilor, de şapte săptămâni. La Ierusalim, în preajma anului 380, pelerina Egeria aminteşte chiar de opt săptămâni de post. Tot Ierusalimul este spaţiul în care apare şi o perioadă de pregătire spirituală liturgică pentru Marele Post şi în care ia naştere imnografia Triodului, reprezentată prin Sfinţii Andrei Criteanul (†740), Cosma de Maiuma, Ioan Damaschin, Andrei cel Orb, Ştefan Savaitul şi Marcu Savaitul, episcopul Idruntului. O altă etapă a dezvoltării Triodului este marcată de imnografia bizantină, cu cele două curente ale ei: cea catedrală şi cea monahală studită. Cea dintâi este ilustrată de compoziţiile lui Teofan Graptul (†845), Iosif din Sicilia (†863), Casia monahia, împăratul Leon cel Înţelept, Simeon Metafrast (†970), Tarasie patriarhul şi Gheorghe al Nicomidiei, iar cealaltă este reprezentată de Sfântul Teodor Studitul (†826), Iosif al Tesalonicului, Clement Studitul (sec. al IX-lea), Nicolae şi Antonie Studiţii (sec. al XI-lea). Este demn de menţionat şi Nichifor Calist Xantopol, care a
scris sinaxarele Triodului. Astfel, formarea perioadei liturgice şi a imnografiei Triodului s-a efectuat treptat, între secolele VIII-XII. Cele trei săptămâni dinaintea Postului Mare reprezintă perioada pregătitoare Din punctul de vedere al cuprinsului, perioada Triodului se împarte în Duminicile pregătitoare, Postul Mare şi Săptămâna Patimilor. Fiecare dintre aceste săptămâni are o temă proprie, care se reflectă în lecturile din Sfânta Scriptură prescrise în aceste zile la slujbe sau la Sfânta Liturghie: Duminica vameşului şi fariseului (Luca 18, 9-14 - prima duminică a Triodului), Duminica fiului risipitor (Luca 15, 11-32), Duminica înfricoşătoarei judecăţi (numită şi Duminica lăsatului sec de carne; Matei 25, 31-46) şi Duminica izgonirii lui Adam din Rai, numită şi Duminica iertării sau Duminica lăsatului sec de brânză (Matei 6, 14-21). În această perioadă premergătoare, Biserica ne pregăteşte pentru postire, dar ne şi introduce în atmosfera Postului Mare. Pe de o parte, există o gradaţie a postirii, care ne obişnuieşte cu asceza quadragesimală. Astfel, săptămâna care urmează Duminicii vameşului şi fariseului este una de dezlegare la toate cele de mâncare (nici miercurea şi vinerea nu se posteşte în această săptămână). Săptămâna care urmează Duminicii fiului risipitor este una obişnuită, în care se posteşte miercurea şi vinerea, iar după Duminica înfricoşătoarei judecăţi, în săptămâna numită a brânzei, nu se consumă carne, ci doar ouă, peşte şi produse lactate. Acum se deschid uşile pocăinţei Pe de altă parte, este o pregătire spirituală, care ne ,,antrenează“ pentru luptele duhovniceşti ale perioadei Postului Mare. Astfel, odată cu pilda vameşului şi fariseului, Sfinţii Părinţi ne învaţă că temelia urcuşului duhovnicesc şi garanţia lui este virtutea smereniei. De asemenea, prin cântările ei, Biserica ne îndrumă la limanul pocăinţei, prin aceste imne care ne vor însoţi până la Florii: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul întinat; ci, ca un Îndurat, curăţeşte-mă cu mila milostivirii Tale“.
Duminica fiului risipitor, a doua a Triodului, sporeşte încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, care aşteaptă întoarcerea acasă a fiecărui fiu rătăcit. Condacul acestei zile spune: “De la părinteasca slava Ta depărtându-mă neînţelepţeşte, întru răutăţi am risipit bogăţia pe care mi-ai dat-o. Pentru aceasta glasul celui risipitor aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, şi mă fă ca pe unul din slujitorii Tăi”. În acelaşi spirit, la Utrenia acestei duminici se cânta Psalmul 136, al înstrăinarii, cântat de evrei în captivitatea babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. Acest psalm exprimă plânsul omului depărtat de casa Tatălui ceresc, pus în faţa luptei decisive cu păcatul şi cu patimile. El va fi cântat şi în ultimele două duminici dinaintea Postului. Cugetarea la sfârşitul propriu, filosofia cea adevărată Sâmbăta pomenirii morţilor este menită să ne aducă aminte de filosofia cea adevărată, care este cugetarea la moarte. Sfinţii Părinţi ne cheamă să ne rugăm Dreptului Judecător pentru veşnica fericire a tuturor celor adormiţi din veac în dreapta credinţă, pregătindu-ne astfel pentru tema duminicii care urmează, a înfricoşătoarei judecăţi. Duminica lăsatului sec de carne ne pregăteşte spre dobândirea fricii de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, punându-ne înainte priveliştea Judecăţii de Apoi. Urmează Săptămâna brânzei, care este o pregătire liturgică şi duhovnicească pentru Postul Mare. Miercuri şi vineri în această săptămână se pune slujba Postului, cu rânduiala tricântărilor (triodia) şi cu metaniile mari, însoţind rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Gustăm deja din atmosfera Păresimilor. Această săptămână se încheie cu Sâmbăta asceţilor, în care cerem rugăciunile tuturor Sfinţilor Cuvioşi şi ale Cuvioaselor Maici care sunt exemple vii de nevoinţă trupească şi spirituală, ca să ne învrednicim şi noi a urma vieţii lor iubitoare de osteneli. Duminica lăsatului sec de brânză ne aminteşte de izgonirea lui Adam din Rai. Motivul căderii protopărinţilor în păcat este în principal, nepăzirea poruncii postului, iar noi prin contraexemplul lor, suntem chemaţi să ne întoarcem la comuniunea cu Dumnezeu prin postul care tocmai urmează să înceapă. Un tropar din canoanele Utreniei spune: “Vino, ticălosul meu suflet, de plângi astăzi, pentru cele ce s-au făcut cu tine, aducându-ţi aminte de goliciunea cea
dintâi din Eden, prin care ai fost scos din desfătare şi din bucuria cea neîncetată.“ Sfinţii Părinţi ne spun că tema izgonirii lui Adam din Rai, legată de Duminica lăsatului sec de brânză, reprezinta şi o transpunere în cult a ,,expulzării“ temporare a penitenţilor în afara bisericii, care odinioară, avea loc în această duminică. Aceştia trebuiau să rămână în afara uşilor bisericii (ca, oarecând Adam în faţa uşilor încuiate ale Edenului) şi să-şi plângă păcatele până la sfârşitul Postului Mare, când erau reintroduşi în ea împreună cu cei care încă nu făceau parte din comunitatea bisericească. De aceea, imnografia acestei Duminici se întemeiază pe imaginea lui Adam tânguindu-se înaintea porţilor Raiului. Această rânduială explică prezenţa picturilor reprezentând izgonirea şi plângerea lui Adam în proximitatea locului unde penitenţii îşi imitau protopărintele în străpungere şi lacrimi, adică în afara bisericii, pe suprafaţa exterioară a zidurilor ei, sau, uneori în pronaosul acesteia. Sfântul Simeon Noul Teolog scrie, referindu-se la tema acestei duminici: „Să luăm aminte că, aşa cum Adam, după călcarea poruncii, a fost izgonit din Rai şi din desfătarea, şi din petrecerea împreună cu îngerii şi a ajuns gol şi departe de faţa lui Dumnezeu, aşa şi noi, păcătuind, ne despărţim de Biserica robilor Săi Sfinţi şi dezbrăcăm prin păcat veşmântul dumnezeiesc pe care l-am îmbrăcat botezându-ne şi care, precum credem, este Hristos (Galateni 3, 27)“. Cu Duminica izgonirii lui Adam din Rai se încheie perioada pregătitoare, a doua zi, luni, începând Postul Mare. Vecernia din seara acestei Duminici cuprinde un ritual al iertării, iertare pe care creştinii şi-o cer unii de la alţii, şi-o dau unii altora la intrarea în Postul Mare. Această Vecernie este prima slujbă a Postului Mare. Sfântul şi Marele Post Postul Mare începe în lunea care urmează după Duminica izgonirii lui Adam din Rai (sau Duminica lăsatului sec de brânză). Luni şi marţi din prima săptămănă a Postului Mare sunt zile aliturgice datorită ascezei totale (post negru) a monahilor în aceste două zile. Stricteţea postului e mai mare faţă de celelalte săptămâni. La Pavecerniţa Mare din primele patru zile se adaugă Canonul Sfântului Andrei Criteanul, preluat din joia săptămânii a V-a şi împărţit în patru secţiuni. În tot Postul Mare, rugăciunile au un pronunţat caracter penitenţial şi au un fundament biblic mai evident.
Sâmbetele Postului Mare au o rânduială specială, dat fiind că în aceste zile este permisă comemorarea sfinţilor şi stricteţea ascezei, se relaxează puţin, ca şi în duminici. Prima sâmbătă a Postului Mare este numită Sâmbăta Sfântului Teodor Tiron şi este legată nu de pomenirea propriu-zisă a lui (care e pe data de 17 februarie), ci de „minunea colivelor“ făcută de el în Postul Mare (vezi Sinaxarul zilei). Următoarele trei sâmbete: a II-a, a III-a şi a IV-a sunt dedicate pomenirii morţilor. Sâmbăta a V-a a Postului Mare este numită şi Sâmbăta Acatistului Născătoarei de Dumnezeu. Originea sărbătorii Acatistului se datorează eliberării minunate a Constantinopolului de asediul perşilor, în anul 626. Odată cu generalizarea acestei sâmbete, bizantinii au început sa sărbătorească şi alte trei victorii asupra duşmanilor, câştigate tot cu ajutorul Maicii lui Dumnezeu (istorisite la sfârşitul Triodului). Denumirea de Sâmbăta Acatistului este legată de cântarea în picioare a acestui imn închinat Fecioarei Maria. Se pare că acest imn - Apărătoarei Doamne... - exista şi înainte de 626 şi el a fost compus fie de patriarhul Proclu, fie de patriarhul Serghie al Constantinopolului. Acest Acatist a fost, o vreme, imnul poporului bizantin. Duminicile Postului Mare, trepte spre Înviere Prima duminică a Postului Mare, a Ortodoxiei, era numită în vechime (până în sec. al XI-lea) a proorocilor Moise, Aaron, David şi Samuel. Denumirea actuală vine de la sărbătoarea triumfului Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, instituită de patriarhul Metodie al Costantinopolului la 11 martie 843, pentru a fi sărbătorită în fiecare an în prima duminică a Postului Mare. Atât Apostolul cât şi Evanghelia se referă la vechea prăznuire a profeţilor Vechiului Testament, în frunte cu Moise. Se obişnuieşte în anumite locuri ca în această zi să se facă procesiuni cu icoane (în amintirea biruinţei iconodulilor în anul 842) şi să se citească Synodikonul Ortodoxiei, care este un act în care sunt anatemizaţi ereticii din toate timpurile şi sunt fericiţi apărătorii dreptei credinţe. Duminica a II-a din Postului Mare este dedicată Sfântului Grigorie Palama. La Liturghie se citeşte despre vindecarea slăbănogului din Capernaum. Pomenirea Sfântului Grigorie Palama († 1359) ca apărător al isihasmului are o importanţă duhovnicească foarte profundă pentru acest post, în care suntem chemaţi să ne
rugăm cât mai mult şi să încercăm bucuriile unei vieţi duhovniceşti, de credinţă, liniştire a minţii şi curăţie. Duminica a III-a din Postului Mare este închinată Sfintei Cruci, pe de o parte, prin mutarea în această zi a sărbătorii din 6 martie, a aflării Cinstitei Cruci, şi pe de altă parte, pentru apropierea jumătăţii Postului, moment în care Crucea Domnului se prezintă celui ostenit de nevoinţă ca un popas răcoritor şi dătător de noi puteri sufleteşti. Începând cu săptămâna a IV-a, se adaugă la Liturghie ecteniile pentru cei spre luminare, fapt ce vădeşte vechea practică a pregătirii pentru Botez a catehumenilor. Duminicile a IV-a (a Sfântului Ioan Scărarul) şi a V-a (a Cuvioasei Maria Egipteanca) ne pun înainte pilda de nevoinţă a acestor doi Sfinţi, pomeniţi în această perioadă (Sfântul Ioan la 30 martie, iar Cuvioasa Maria pe 1 aprilie). Aceşti doi sfinţi ne însufleţesc cel mai mult în această perioadă a Postului Mare - Sfântul Ioan Sinaitul, prin lucrarea sa, Scara, ne îndeamnă să purcedem pe calea virtuţilor, iar Sfânta Maria Egipteanca, prin viaţa sa de pocăinţă, este un exemplu de îndreptare şi de sfinţire a conduitei. Perioada Triodului, momentul intensificării vieţii după duh Întreaga Săptămână a patimilor este o meditaţie la pătimirile Domnului, dar şi la ultimele fapte şi învăţături date de El. Pe de altă parte, aceasta este o perioadă de intensificare a eforturilor noastre duhovniceşti în vederea unei pregătiri mai bune pentru praznicul Învierii. De aceea, este numită şi Săptămâna Mare încă din sec. al IV-lea, în Constituţiile Apostolice, iar acest epitet a trecut la toate zilele acestei săptămâni. Inclusiv postul din această săptămână, începând cu Sâmbăta lui Lazăr şi până în Sâmbăta Mare, este văzut şi trăit ca un post mai special, de pregătire pentru Paşti şi o continuare firească şi mai intensă a Postului Mare de 40 de zile, încheiat în vinerea dinainte de Florii. Acest timp al Triodului, prin urcuşul lui ascetic, liturgic şi mistic, ne ajută să păşim pe calea vieţii duhovniceşti. De multe ori, noi uităm scopul existenţei noastre pământeşti, ne pierdem în „grijile cotidiene“ şi revenim la vechiul mod de vieţuire, ce nu mai are ca scop primordial „căutarea mai întâi a împărăţiei lui Dumnezeu şi a dreptăţii Sale“. Pr. Schmemann spunea despre această revenire la viaţa lumească: „Cu adevărat, trăim ca şi când El n-ar fi venit niciodată. Acesta este singurul păcat
adevărat, păcatul păcatelor, nesfârşita tristeţe şi tragedie a noastră. Dacă pricepem aceasta, atunci putem înţelege ce este Paştile, de ce este nevoie de post şi ce implică acesta. Pentru că abia atunci înţelegem că tradiţiile liturgice ale Bisericii, toate perioadele şi slujbele sale, există, întâi de toate, cu scopul de a ne ajuta să ne recăpătăm vederea şi gustul acestei vieţi noi, pe care atât de uşor o risipim şi o înşelăm, pentru a face pocăinţă şi a ne întoarce la ea“. Bineînţeles, căutarea împărăţiei lui Dumnezeu este „calea cea strâmtă“ ce se parcurge cu efort şi renunţări şi de cele mai multe ori, alegerea ei nu este lucru uşor. Soluţia ce ne este dată de Biserică pentru „deschiderea ochilor“ noştri spre aprecierea cum se cuvine a darului făcut nouă de către Fiul lui Dumnezeu, la Învierea Sa ca om, este Postul Paştilor.
Diac. Ciprian Bâra - Triodul, râvnitoare pregătire pentru Înviere
Cu Duminica Vameşului şi a Fariseului a început perioada liturgică a Triodului. A început să adie a post şi de aceea trebuie să ne pregătim cum se cuvine pentru această călătorie. Noi toţi trebuie să luăm aminte la faptul că postul a fost rânduit spre pocăinţă şi spre îndreptarea vieţii. Să pornim cu bucurie şi cu nădejde că ne va aduce folos şi că vom primi ajutorul lui Dumnezeu ca El să deschidă uşa inimii noastre împietrite şi astfel să ajungem la Dumnezeu prin uşile milostivirii Lui. O scurtă radiografie liturgică a acestei perioade face în interviul ce urmează părintele lector dr. Marian Mihai, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti. Părinte profesor, înainte de a intra în registrul specific perioadei liturgice pe care tocmai am început-o, spuneţi-ne câteva cuvinte despre ce înseamnă pentru fiecare dintre noi timpul bisericesc şi cum ar trebui să ne aşezăm, să ne pregătim. Prin întocmirea fiecărui an bisericesc şi prin toate rânduielile liturgice din cadrul cultului creştin, Biserica urmăreşte ca Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi lucrarea Sa mântuitoare să fie prezente în mod tainic, real şi continuu în viaţa fiecăruia dintre credincioşii ei, care caută mântuirea sufletului şi viaţa veşnică.
După mărturia nemincinoasă dată de Domnul nostru Hristos: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului“, suntem încredinţaţi că în lumea aceasta nu există clipă pentru orice făptură umană în care Dumnezeu să nu fie cu noi. „Cu noi este Dumnezeu...“, câtă bucurie, mângâiere şi siguranţă poate avea omul, căci nu este singur; singurătate care, după mărturiile multora, este cea mai grea boală. Şi dacă Dumnezeu este cu noi, Biserica, în înţelepciunea ei, a rânduit ca în timpul unui an bisericesc să fie reînnoite întreaga viaţă şi activitate a Domnului în toate cele trei laturi ale activităţii Sale: cea de Învăţător, cea de Arhiereu, cea de Împărat, şi în felul acesta omul să-L caute pe Dumnezeu, să-I urmeze Lui: să petreacă în el cu Dumnezeu. Fiind Arhiereul care aduce jertfa, dar şi jertfa care se aduce, după cum spune părintele Dumitru Stăniloae, Învăţător şi învăţătură, Călăuzitor, dar şi Cale, Adevăr şi Viaţă, omul îşi trăieşte viaţa aceasta pământească cu privirea îndreptată către cea de dincolo, cea din Împărăţie. Vrednicul de pomenire patriarh Nicodim spunea în una din cuvântările sale că viaţa aceasta este o şcoală, în care omul îşi pregăteşte veşnicia. Aici, în şcoala aceasta, i s-au pus omului la îndemână şi dascăli sau profesori minunaţi - proorocii, apostolii şi drepţii - şi minunate manuale de şcoală - cărţile proorocilor şi apostolilor, cărţile Sfintei Scripturi - care-l călăuzesc şi-l învaţă cum să facă pentru a-şi pregăti o viaţă veşnică fericită. Peste toate acestea i s-a trimis şi cel mai mare Pedagog al cerului şi al pământului - Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Omul - Care i-a pus la îndemână cel mai vestit manual de şcoală cu reguli sigure de pregătire pentru viaţa veşnică. El nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta a arătat oamenilor chipul de pregătire pentru veşnicie, şi când s-a despărţit de ei a zis: „Mă duc să vă gătesc loc şi dacă vă voi pregăti loc, voi veni iarăşi să vă iau, ca unde sunt eu să fiţi şi voi“ (Ioan XIV, 3). Şi dacă viaţa aceasta pământească îi este dată omului să-şi pregătească veşnicia şi pe aceasta omul o dobândeşte cu ajutorul acestei vieţi, atunci ea este de aceeaşi însemnătate ca şi veşnicia.
Viaţa trebuie trăită în Dumnezeu şi cei care se plâng de această viaţă înseamnă că sunt în căutarea unui alt scop şi pierd din vedere pe Acela care este „Răsăritul cel de Sus şi Lumina lumii“, precum şi sufletul prin care devenim nemuritori. Ilie Miniat spune că „oamenii parcă ar avea toată mintea în ochi, numai ce văd cinstesc; nu cinstesc nimic din cele pe care nu le văd. Ei văd lumea aceasta şi o cinstesc mai mult decât trebuie, sufletul nu-l văd şi de aceea nu-l cinstesc aşa cum trebuie“. În decursul anului bisericesc omul se gândeşte totuşi mai mult la sufletul său în perioada Triodului, o perioadă care ne aduce aminte de activitatea Mântuitorului de Mare Preot, îndeplinită mai ales prin jertfă, adică prin patimile şi moartea Sa pe Cruce. Cu Duminica Vameşului şi a Fariseului creştinul porneşte într-o călătorie. Nu e nevoie să ne împovărăm cu multe. Să intrăm într-o rânduială a Bisericii şi să dăm naştere în noi unor aşezări sufleteşti pregătitoare, arătate de Biserică, prin temele ei majore şi prin osteneală să curăţim sufletul şi să îndreptăm viaţa noastră. Stările acestea de umilinţă, specifice acestei perioade, sunt pregătite de Biserică din vreme pentru ca simţămintele sufleteşti ale creştinului să fie întărite şi acesta să nădăjduiască spre Domnul. „Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El, mărturia feţei mele este Dumnezeul meu“ (Ps. 41, 7, 17). Ce înseamnă propriu-zis perioada Triodului? Perioada Triodului începe cu Duminica Vameşului şi a Fariseului, care este şi duminica a XXXIII-a după Rusalii şi se termină cu Sâmbăta Mare. Cartea care cuprinde rânduiala serviciului divin din această perioadă se numeşte Triod. Este o perioadă care cuprinde zece săptămâni, dintre care trei dintre ele sunt săptămâni pregătitoare pentru Postul Mare. Celelalte săptămâni, şapte la număr, sunt săptămâni ale postului. Toată această perioadă liturgică este rezultatul unei îndelungate evoluţii care urcă până în perioada de pruncie a Bisericii. Importanţa pe care o dădeau creştinii primelor veacuri morţii şi Învierii Mântuitorului Hristos îi făcea pe aceştia să trăiască atât de intens „clipa veşniciei“, încât fiecare zi era pentru ei „o Vineri Mare şi un Paşte“. Originea Triodului se confundă cu perioada de pregătire în vederea sărbătorii Paştelui prin post. Postul acesta pascal avea o lungime variabilă. O zi sau două
înainte de Paşti în primele trei secole şi mai târziu Săptămâna Mare era o săptămână cu post pentru toţi creştinii. De la epoca apostolică mulţi dintre creştinii mai zeloşi îşi vor prelungi postul pascal până la patruzeci de zile, care reprezintă o imitare a postului Mântuitorului Hristos în pustie, înainte de începutul activităţii Sale. Cele patruzeci de zile de post s-au răspândit în toată lumea creştină. Sfântul Atanasie cel Mare, în anul 330, la sărbătoarea Botezului Domnului, când la sfârşitul Liturghiei se anunţa data Paştilor, semnalează o pregătire de patruzeci de zile pentru a putea sărbători cum se cuvine Paştile. Trebuie însă observat că în Epistolele festale ale Sfântului Atanasie postul Săptămânii celei Mari, săptămâna înainte de Paşti, rămâne distinct de cel al Păresimilor, fapt rămas până astăzi în conştiinţa Bisericii. Cauza extinderii perioadei Triodului cu două săptămâni pregătitoare în sec. IX-X şi în sec. al XII-lea cu săptămâna vameşului şi a fariseului poate fi atribuită aceluiaşi zel al credincioşilor. Deci începând cu sec. al XII-lea vedem Triodul aproape în forma pe care o are astăzi. Introducerea sărbătorii Sfântului Grigorie Palama în sec. al XIV-lea, după disputele isihaste, ne conduce către încheierea definitivă a ciclului duminicilor şi sărbătorilor şi la compunerea Sinaxarului care comentează momente importante din perioada Triodului. Secolul al XV-lea ne aduce ultima intervenţie în Triod prin adăugarea Prohodului Domnului în Sâmbăta Mare, Prohod ce reprezintă punctul culminant al Săptămânii Mari. Tezaurul acesta, ce reprezintă rodul a zece secole de trăiri ascetice şi liturgice, pentru credincioşii zilelor noastre se rezumă la o ascultare smerită şi la o încercare de a pune în practică, de a trăi temele importante concentrate în formă de virtuţi teologice. Vorbiţi-ne despre imnologii Triodului. Marea înflorire a imnografiei este situată după sec. al VII-lea prin autori ca Sfântul Sofronie al Ierusalimului, care a alcătuit majoritatea troparelor şi idiomelor din Săptămâna Mare, Sfântul Andrei Cretanul, care a fost unul dintre cei mai străluciţi compozitori de canoane.
Cel mai cunoscut este Canonul cel Mare, care se cântă integral în săptămâna a V-a a Postului Mare, în ziua de joi (miercuri seară) şi parţial în primele patru zile ale postului, la Pavecerniţa Mare. Sfântul Ioan Damaschin, „corifeul corului melozilor“, pe lângă frumosul canon al Învierii, a alcătuit unele piese pentru Săptămâna Mare legate de Persoana divinoumană a Mântuitorului Hristos. Cosma de Maiuma, prin idiomele sale, este cunoscut alături de alţi autori care s-au format în şcoala palestiniană. La aceşti autori se adaugă Sfântul Teodor Studitul, care pe lângă canoanele şi stihirile compuse pentru sâmbete, duminici şi sărbători, este autorul unei serii de canoane de trei ode. În Octoih şi Minei canoanele sunt de 9 cântări, dar în Triod canoanele sunt de 3 cântări (ode). Aşa-numitele „triode“ au dat numele Triodului. Iosif Imnograful este un alt imnograf cunoscut care, alături de alţi autori mai puţin ştiuţi, a lăsat odorul lui sub formă de operă inspirată, care a dus la întocmirea veritabilei cărţi de cult. Multe din alcătuirile lor imnografice nu sunt prezente în Triod, dar au rămas sub formă de manuscrise şi reprezintă un adevărat tezaur imnografic pentru Biserică. Care sunt temele teologice majore ale Triodului? Călătoria duhovnicească a credincioşilor începe în Duminica Vameşului şi a Fariseului şi continuă până în pragul Sărbătorii celei Mari - Paştile Domnului. Omul se află în comuniune cu Dumnezeu în călătoria aceasta şi numai în condiţiile acestea el este un om liber. „Fiţi robii mei, fiţi robii libertăţii“ - spune Mântuitorul şi din aceste cuvinte înţelegem că libertatea în afară de Hristos reprezintă o robie. În Triod se vorbeşte de căderea şi ridicarea omului, iar gândul la moarte este presărat în toate troparele care alcătuiesc această carte minunată. Nu numai Duminica Lăsatului sec de carne (a Înfricoşătoarei Judecăţi) reprezintă un prilej de comemorare a Judecăţii de Apoi, ci fiecare zi ne aminteşte prin texte vremea sfârşitului nostru. „Gândul la moarte, nemurire îmi este“, spune Sfântul Antonie cel Mare - acest gând reprezintă mersul credinciosului alături de Hristos către ziua Parusiei.
Smerenia aşezată de asemenea la început de drum este virtutea cu valoare distinctivă a creştinului. Această „maică a tuturor virtuţilor“, după cum o numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur, este prezentă pentru că fără de ea nu putem dobândi starea de căinţă şi nu putem câştiga, în felul acesta, iertare pentru păcate. Pentru smerenie şi iubire (faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele) nu există înlocuitori şi numai prin ele ajungem la cunoaştere de sine şi cunoaştere de Dumnezeu, dar şi la unire cu dumnezeirea. Pocăinţa, „metanoia“, reprezintă de fapt întoarcerea la Dumnezeu şi această virtute este presărată pe toată durata postului, dar concretizată mai ales în Duminica Fiului risipitor. Aşa cum fiul risipitor se întoarce la tatăl său, creştinul este îndemnat să se îndrepte în timpul Postului Mare spre Cer, pentru a regăsi statutul său de fiu, prin înfierea făcută de Mântuitorul Hristos. Modelele de pocăinţă prezentate prin Maria Egipteanca, tâlharul de pe Cruce, fiul risipitor, poporul din Ninive sau vameşul smerit alături de femeia desfrânată sau cea cananeancă reprezintă tot atâtea exemple care fac să fim încrezători că mântuirea este posibilă dacă există căinţă. Vă rugăm să ne oferiţi câteva detalii despre unicitatea şi specificitatea slujbelor din această perioadă. În perioada Triodului slujbele sunt deosebite, multe dintre ele sunt unice, specifice numai acestei perioade. Ele sunt mai lungi, metaniile se înmulţesc, hrana se împuţinează, postul cunoaşte o asprime şi aduce după sine şi rugăciune multă. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Pavecerniţa Mare, Deniile sunt unele din slujbele specifice, care dau frumuseţe cultului şi îndeamnă pe credincios la trăire duhovnicească şi liniştire sufletească. Cântări de o frumuseţe rară şi cunoscute mai de toţi creştinii: „Cu noi este Dumnezeu...“, „Doamne al puterilor...“, „În mormânt Viaţă...“, ne fac să fim cu sufletul plin de bucurie pentru această perioadă a anului. Astfel, perioada Triodului începe cu o duminică a iertării, a îmbrăţişării, iar după parcursul a patruzeci de zile de post, rugăciune şi priveghere stăruitoare, în care toţi lucrăm, fiecare după putere, cu smerenie curăţirea şi restaurarea firii noastre,
ajungem la finalul călătoriei în Duminica Învierii, duminica îmbrăţişării întru bucurie, când cântăm: „Ziua Învierii, să ne luminăm cu prăznuire şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere...“
