Speciile lemnoase ornamentale din România. Cuprins 1. Obiect. Legături interdisciplinare. Metode de cercetare........................7 2. Unităţi de clasificare ale plantelor lemnoase.........................................8 3. Bazele morfologice ale studiului plantelor lemnoase............................8 4. Bazele ecologice ale studiului plantelor lemnoase................................9 4.1. Complexul factorilor ecologici (ecotop) ......................................11 4.2. Influenţa factorilor de mediu asupra plantelor lemnoase..............12 4.2.1.Factorii climatici.....................................................................12 4.2.2. Factorii edafici.......................................................................18 4.2.3. Factorii geomorfologici..........................................................21 4.3. Influenţa factorilor biotici asupra plantelor lemnoase..................21 5. Bazele fitogeografice ale studiului plantelor lemnoase.......................22 6. Particularităţile creşterii, dezvoltării şi înmulţirii plantelor lemnoase.27 7. Particularităţile biochimice..................................................................29 Ordinul CYCADALES............................................................................32 Familia CYCADACEAE.....................................................................32 Genul Cycas L. ................................................................................32 ORDINUL GINKGOALES.....................................................................33 Familia GINKGOACEAE Engl...........................................................34 Genul Ginkgo L................................................................................34 ORDINUL CONIFERALES...................................................................36 Familia PINACEAE Lindl. (ABIETINEAE, ABIETACEE) .............37 Genul Abies Mill..............................................................................37 Genul Tsuga Carr.............................................................................45 Genul Pseudotsuga Carr...................................................................46 Genul Picea Dietr.............................................................................49 Genul Larix Mill..............................................................................57 Genul Cedrus Trew..........................................................................60 Genul Pinus L...................................................................................61 Familia TAXODIACEAE F.W.Neger.................................................74 Genul Taxodium Rich......................................................................74 Genul Sequoia Endl..........................................................................76
Genul Metasequoia Hu et. Cheng....................................................78 Genul Cryptomeria D. Don.............................................................78 Familia CUPRESACEAE F.W.Neger.................................................80 Genul Thuja L..................................................................................80 Genul Biota Endl..............................................................................83 Genul Thujopsis Sieb et. Zucc.........................................................84 Genul Cupressus L...........................................................................85 Genul Chamaecyparis Spach............................................................86 Genul Juniperus L............................................................................89 Familia ARAUCARIACEAE F.W.Neger............................................93 Familia CEPHALOTAXACEAE F.W.Neger......................................93 Genul Cephalotaxus S. et. Z.............................................................94 ORDINUL TAXALES............................................................................94 Familia TAXACEAE...........................................................................94 Genul Taxus L..................................................................................95 Genul Torreya Arn...........................................................................97 ORDINUL GNETALES..........................................................................98 Familia EPHEDRACEAE....................................................................98 Genul Ephedra Town.......................................................................98 ORDINUL FAGALES..........................................................................100 Familia BETULACEAE S.F.Gray.....................................................100 Genul Carpinus L...........................................................................101 Genul Ostrya Scop.........................................................................104 Genul Corylus L.............................................................................104 Genul Betula L..............................................................................106 Genul Alnus Mill............................................................................109 Familia FAGACEAE Dumont...........................................................113 Genul Fagus L. ..............................................................................114 Genul Castanea Mill.......................................................................117 Genul Quercus L...........................................................................119 ORDINUL JUGLANDALES................................................................131 Familia JUGLANDACEAE Linde....................................................131 Genul Juglans L..............................................................................132 Genul Carya Nutt. (Hicoria Raff.)..................................................135 Genul Pterocarya Kunth.................................................................136 ORDINUL SALICALES.......................................................................137 Familia SALICACEAE Mirbel..........................................................137 Genul Populus L. ...........................................................................137 GENUL Salix.................................................................................144 ORDINUL URTICALES......................................................................152
Familia MORACEAE Lindl..............................................................152 Genul Morus L..............................................................................152 Genul Maclura Nutt........................................................................154 Genul Ficus....................................................................................155 Genul Broussonetia .......................................................................155 Familia ULMACEAE Mirbel............................................................156 Genul Ulmus L...............................................................................156 Genul Celtis L................................................................................162 ORDINUL SANTALALES...................................................................164 Familia LORANTHACEAE Don......................................................164 Genul Viscum L. ...........................................................................164 Genul Loranthus L. .......................................................................165 ORDINUL ARISTOLOCHIALES........................................................166 Familia ARISTOLOCHIACEAE Lindl.............................................166 Genul Aristolochia L......................................................................166 ORDINUL POLYGONALES...............................................................166 Familia POLYGONACEAE A.L.Juss...............................................166 Genul Bilderdykia Dumort.............................................................166 ORDINUL TRICCOCAE......................................................................167 Familia BUXACEAE Dumort...........................................................167 Genul Buxus L...............................................................................167 ORDINUL RANALES..........................................................................168 Familia MAGNOLIACEAE A. L. Juss.............................................168 Genul Magnolia L..........................................................................168 Genul Liriodendron L....................................................................172 Familia RANUNCULACEAE A.L.Juss............................................173 Genul Clematis L...........................................................................173 Familia BERBERIDACEAE A.L. Juss............................................175 Genul Berberis L............................................................................175 Genul Mahonia Nutt. .....................................................................177 ORDINUL ROSALES...........................................................................178 Familia SAXIFRAGACEAE A.L. Juss.............................................178 Genul Philadelphus L.....................................................................178 Genul Deutzia THUNB..................................................................180 Genul Ribes L. .............................................................................181 Familia HAMAMELIDACEAE Lindl. .............................................184 Genul Liquidambar L. ...................................................................184 Familia PLATANACEAE Dumort....................................................185 Genul Platanus L............................................................................185 Familia ROSACEAE A.L. Juss.........................................................187
Genul Spiraea L.............................................................................187 Genul Physocarpus Maxim. ..........................................................189 Genul Dryas L. ..............................................................................190 Genul Kerria D.C..........................................................................190 Genul Rhodotypus Sieb et Zucc.....................................................191 Genul Rubus L. .............................................................................191 Genul Rosa.....................................................................................193 Genul Cydonia Mill........................................................................195 Genul Chaenomeles Lindl. ............................................................196 Genul Cotoneaster Medik..............................................................197 Genul Malus Mill...........................................................................199 Genul Pyrus....................................................................................201 Genul Sorbus L..............................................................................202 Genul Crategus L...........................................................................206 Genul Mespilus L. .........................................................................208 Genul Prunus L..............................................................................209 ORDINUL FABALES (LEGUMINOSALES).....................................216 Familia LEGUMINOSAE A.L. Juss..................................................216 Genul Albizzia Durazz...................................................................217 Genul Cercis L...............................................................................218 Genul Gleditsia L. (Gleditschia L.)................................................219 Genul Gymnocladus L...................................................................220 Genul Sophora L. ..........................................................................221 Genul Cladrastris Raf. ..................................................................222 Genul Genista L.............................................................................222 Genul Laburnum Fabr. ..................................................................223 Genul Cytisus.................................................................................224 Genul Amorpha..............................................................................225 Genul Wistaria (Wisteria) Nutt......................................................226 Genul Robinia L.............................................................................227 Genul Colutea L.............................................................................233 Genul Halimodendron Fisch..........................................................233 Genul Caragana Lam......................................................................234 ORDINUL RUTALES..........................................................................235 Familia RUTACEAE A.L. Juss.........................................................235 Genul Ptelea L................................................................................235 Familia SIMAROUBACEAE A.P.D.C.............................................236 GENUL Ailanthus Desf.................................................................236 ORDINUL SAPINDALES....................................................................238 Familia ANACARDIACEAE Lindl..................................................238
Genul Cotynus Mill........................................................................238 Genul Rhus L.................................................................................239 Familia SAPINDACEAE A.L. Juss...................................................240 Genul Koelreuteria LAXM............................................................240 Familia ACERACEAE A.L. Juss......................................................241 Genul Acer L..................................................................................241 Familia HIPPOCASTANACEAE A.P.D.C......................................248 Genul Aesculus L...........................................................................248 Familia AQUIFOLIACEAE.............................................................250 Genul Ilex L. .................................................................................250 ORDINUL CELASTRALES.................................................................251 Familia CELASTRACEAE R. Br. ....................................................251 Genul Euonymus L. (Evonymus L.)..............................................251 Familia STAPHYLACEAE Lindl......................................................254 Genul Staphylea L..........................................................................254 ORDINUL RHAMNALES....................................................................255 Familia RHAMNACEAE A.L. Juss..................................................255 Genul Rhamnus L..........................................................................255 Genul Frangula Mill. .....................................................................256 Genul Paliurus Mill........................................................................257 Familia VITACEAE A.L. Juss..........................................................257 Genul Vitis L..................................................................................257 Genul Parthenocissus Planch.........................................................258 ORDINUL MALVALES (COLUMNIFERALES)...............................259 Familia TILIACEAE Juss..................................................................259 Genul Tilia L..................................................................................259 Familia MALVACEAE A.L. Juss....................................................262 Genul Hybiscus L...........................................................................262 ORDINUL THYMAELEALES............................................................263 Familia THYMAELEACEAE A.L. Juss...........................................263 Genul Daphne L.............................................................................263 Familia ELEAGNACEAE A.L. Juss.................................................264 Genul Eleagnus L. .........................................................................264 Genul Hippophae L........................................................................266 ORDINUL VIOLALES (PARIETALES).............................................267 Familia TAMARICACEAE L. .........................................................267 Genul Tamarix L............................................................................267 Genul Myricaria Desv. ..................................................................268 ORDINUL UMBELLIFLORAE...........................................................268 Familia CORNACEAE L...................................................................268
Genul Cornus L..............................................................................268 Familia ARALIACEAE.....................................................................271 Genul Hedera L.............................................................................271 ORDINUL BICORES............................................................................272 Familia ERICACEAE A.L. Juss........................................................272 Genul Rhododendron L.................................................................272 Genul Vaccinium L........................................................................273 Genul Arctostaphyllos Adans. ......................................................274 Genul Calluna Sallisb.....................................................................274 Genul Bruckenthalia Reichenb. ....................................................275 ORDINUL TUBIFLORALES...............................................................276 Familia SOLANACEAE A.L. Juss...................................................276 Genul Lycium L.............................................................................276 Familia SCROPHULARIACEAE Lindl...........................................276 Genul Paulownia S.et Z..................................................................276 Familia BIGNONIACEAE A.L. Juss. .............................................277 Genul Catalpa Scop........................................................................277 Genul Campsis Lour. ....................................................................279 ORDINUL LIGUSTRALES (OLEALES)............................................279 Familia OLEACEAE Hoffmsgg. et Link..........................................279 Genul Fraxinus L............................................................................279 Genul Syringa L.............................................................................285 Genul Ligustrum L.........................................................................287 Genul Forsythia Vahl.....................................................................288 ORDINUL RUBIALES.........................................................................289 Familia CAPRIFOLIACEAE A.L. Juss............................................289 Genul Sambucus L. .......................................................................289 Genul Viburnum L.........................................................................291 Genul Lonicera L...........................................................................293 Genul Symphoricarpus L...............................................................296 ORDINUL LILIALES...........................................................................297 Familia LILIACEAE Dumort............................................................297 Genul Ruscus L..............................................................................297 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ...............................................................10
1. Obiect. Legături interdisciplinare. Metode de cercetare Ca şi dendrologia (din limba greacă dendron-arbore, logos-ştiinţă) care, deşi este o disciplină complexă, nu este o ştiinţă în sensul strict al cuvântului (deoarece nu dispune de o metodă proprie de cercetare), Speciile lemnoase din România au ca obiect de studiu plantele lemnoase, pe care le analizează din punct de vedere taxonomic-sistematic, morfologic, arealogic, ecologic, biologic şi a însuşirilor lor ornamentale. Cunoştinţele privind clasificarea taxonomică şi încadrarea sistematică au fost preluate din taxonomia şi sistematica plantelor, cele de anatomie şi morfologie din Anatomia şi Morfologia plantelor, prin urmare Dendrologia are legături cu Botanica. Cunoştinţele legate de răspândirea speciilor lemnoase, de distribuţia acestora în spaţiu, sunt preluate din geografia plantelor, cele legate de cerinţele (comportamentul) lor ecologice din Ecofiziologia plantelor şi Ecologia plantelor, cele legate de provenienţă din Genetica ecologică a plantelor, cele legate de valoarea silviculturală şi peisagistică din Silvicultură şi Arhitectura peisajului. Disciplina, Specii lemnoase ornamentale (Dendrologia) are ca obiect de studiu plantele lemnoase (arbori, arbuşti, subarbuşti), pe care le analizează cu prioritate sub aspect sistematic, morfologic, areologic, ecologic, silvobiologic şi al însuşirilor lor ornamentale. Metodele de cercetare folosite sunt: metoda morfologică şi cea anatomică, bazate pe studii comparative între specii şi unităţile intraspecifice, metoda investigaţiilor corelative şi deductive morfo-ecologice şi anatomo-ecologice, metode de cercetare ecologice cantitative şi experimentale prin culturi comparative şi simulări ecologice etc. Dendrologia, respectiv studiul speciilor lemnoase ornamentale oferă specialiştilor din Arhitectura peisajului cunoştiinţe privind folosirea eficientă a plantelor lemnoase în crearea şi întreţinerea amenajărilor peisagere urbane şi periurbane.
7
2. Unităţi de clasificare ale plantelor lemnoase Din punct de vedere taxonomic se va utiliza sistemul de clasificare adoptat în „Flora Europea” şi în „Flora României”, în spiritul lucrării fundamentale „Syllabus der Pflanzenfamilien” a lui Engler, care stă la baza marilor lucrări floristice. Unitatea sistematică fundamentală, specia, are ca unităţi principale superioare: genul, familia, ordinul, subclasa, clasa, subîncrengătura. În unele cazuri au fost introduse şi unităţi ca: seria, secţia, subgenul, tribul, subfamilia. În cadrul speciilor, ca unităţi inferioare de natură morfologică-sistematică, se diferenţiază subspecia, varietatea, forma. Clona, unitatea intraspecifică utilizată la plopi şi sălcii, are mai mult semnificaţie genetica.
3. Bazele morfologice ale studiului plantelor lemnoase După forma de creştere, durata de viaţă şi dimensiunile atinse se deosebesc următoarele categorii de plante lemnoase: arbori, arbuşti, subarbuşti şi liane. Arborii. Sunt plante lemnoase cu o singură tulpină, cu o durată de viaţă lungă, de la zeci la sute, chiar mii de ani, care ating înălţimi de cel puţin 7m, în cazuri excepţionale pot depăşi 100m şi diametre mari. Arborii forestieri sunt plante lemnoase care cresc de obicei în păduri, produc lemn şi alte materii prime ca răşini, coajă, substanţe tanante şi exercită o influenţă benefică asupra mediului înconjurător. Arborii ornamentali sunt cultivaţi pentru însuşirile lor decorative dar trebuie subliniat că majoritatea speciilor forestiere au şi remarcabile calităţi ornamentale. Forma arborilor diferă de la o specie la alta, fapt care permite deosebirea acestora după portul lor. Se face o distincţie între forma arborelui crescut izolat care are o forma specifica sau habitus şi forma arborelui crescut în masiv, denumită forma forestieră. Arborii izolaţi prezintă de obicei o tulpină scurtă şi îngroşată la bază, coroana mult dezvoltată în lărgime (poate coborî până la sol). La forma forestieră tulpina este dreaptă, cilindrică, înaltă, curăţată de craci pe mari lungimi şi o coroană restrânsă, concentrată spre vârful tulpinii. La răşinoase, coroană este de
8
obicei conică, piramidală, neregulată. La foioase,
coroană este globuloasă,
ovoidă, obovoidă, piramidală, neregulată, cu goluri, întreruptă etc. În funcţie de înălţimea realizată la maturitate arborii se împart în: - arbori de mărimea I, care depăşesc 25m înălţime; - arbori de mărimea II, cu înălţimi între 15 şi 25 m; - arbori de mărimea III, cu înălţimi între 7 şi 15 m. Pomii fructiferi. Sunt plante lemnoase, uneori de dimensiuni mari, dar produsul lor principal îl constituie fructele. Arbuştii. Sunt plante lemnoase cu mai multe tulpini ramificate de la bază, sub formă de tufă, cu o durată de viaţă relativ redusă, până la 10 ani, înălţimi până la 7m şi diametre mici. Arbuştii cu înălţimi sub 1m, cu tulpini foarte scurte sau târâtoare poartă denumirea de arbuşti pitici. Subarbuştii. Sunt plante lemnoase cu mai multe tulpini, cu durată de viaţă relativ redusă, înălţimi până la 60cm, cu tulpina lemnoasă numai la bază, părţile superioare sunt nelignificate (erbacee). Acestea pot degera frecvent peste iarnă dar au o remarcabilă capacitate de refacere prin lăstărire sau prin mugurii dorminzi de la baza tulpinii. Lianele sunt plante lemnoase cu tulpini flexibile, cu durată de viaţă medie, până la câţiva zeci de ani, cu lungimi până la zeci de metri, cu diametre mici. Tulpinile lianelor sunt volubile, se înfăşoară pe suport sau se prind de suport prin cârcei, rădăcini adventive sau peri sugători. Termenii folosiţi pentru descrierea caracteristicilor morfologice ale speciilor lemnoase sunt cei din botanica generală şi forestieră.
4. Bazele ecologice ale studiului plantelor lemnoase Plantele lemnoase sunt organisme vegetale cu fizionomie şi structură proprie, bine individualizate sub aspect morfologic. Arborii şi arbuştii nu pot fi analizaţi numai din acest punct de vedere, deoarece ei reprezintă adevărate sisteme biologice deschise de nivel individual de integrare, caracterizate prin schimburi permanente de substanţă şi energie cu mediul înconjurător. Pentru că aceste schimburi trofice şi energetice implică relaţii permanente ale plantelor
9
lemnoase cu factorii externi pentru că studiul plantelor lemnoase este legat de ecologie. Deoarece schimburile trofice şi de energie implică relaţii neîntrerupte ale plantelor lemnoase cu factorii externi în studiul dendrologic este inclusă şi latura decelării lor, domeniul ecologiei forestiere, a unui segment a acesteia, cunoscut ca autecologie. Ecologia forestieră este ştiinţa care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre plantele şi animalele forestiere şi mediul lor de viată (oikos-locuinţă, logosştiinţă). Plantele lemnoase cresc de obicei în asociaţii complexe, integrate într-un sistem unitar cu mediul ambiant sau habitatul, care constituie comunitatea de viaţă sau ecosistemul. Mediul arborilor şi arbuştilor din ecosistem este format din elemente constitutive ale atmosferei, solului, reliefului, ca şi ale biocenozei (asociaţia plantelor şi animalelor) care în raport cu plantele lemnoase joacă rol de factori ecologici. Componentele mediului care exercită diverse acţiuni asupra arborilor sunt „condiţii de viaţă”, pentru că ele condiţionează activităţile metabolice fundamentale, mărind sau micşorând efectele factorilor ecologici propriu-zişi. De exemple, elemente ale mediului fizico-geograficsunt: mişcări de aer, căldura din aer şi sol, profunzimea, textura, structura, aciditatea, scheletul solului. Diferenţierea elementelor fizico-geografice şi biotice după importanţa acţiunii lor, în factori şi condiţii de mediu, rămâne însă arbitrară, deoarece şi factorii ecologici condiţionează efectul altor factori ecologici, de exemplu apa din sol influenţează accesibilitatea substanţelor minerale, sau radiaţia luminoasă a cărei intensitate influenţează mişcările stomatelor (deci accesibilitatea CO2). Arborii, cu tor caracterul lor de plante foarte vechi (majoritatea speciilor lemnoase erau formate la sfârşitul terţiarului), sălbatice, rezistente la forţele naturii, prezintă o profundă specializare ecologică. Ele sunt adaptate atât la acţiunea întregului complex de factori din arealul natural, cât şi la acţiunea factorilor individuali, mai ales la valori extreme ale acestora. Pentru principalele specii lemnoase din ţară au fost elaborate fişe ecologice, redau variaţia potenţialului lor biologic în funcţie de factorii ecologici, luaţi separat în cazul în care ceilalţi factori ecologici au valori normale şi nu intervin ca factori limitativi.
10
Trăsăturile ecologice definitorii şi reprezentative a principalelor specii lemnoase sunt exprimate şi cu ajutorul formulelor ecologice, de sinteză edafoclimatice.
4.1. Complexul factorilor ecologici (ecotop) Complexul factorilor ecologici este constituit din: I. Grupa factorilor fizico-geografici (abiotici, factori staţionali, habitat) a. factori climatici - climatopul: (căldura, lumina, precipitaţiile, umiditatea atmosferică, vântul, compoziţia atmosferică şi presiunea atmosferică) b. factori edafici (solul) – edafotopul (elemente minerale, humus, apă, aer,
aciditate
şi alcalinitate,
consistenţă,
căldură,
textură,
permeabilitate, volum edafic, profunzime, structură, schelet etc.) c. factori geomorfologici - geotopul (altitudine, relief, microrelief, expoziţie, pantă). II. Grupa factorilor biocenotici (biotici)- Biotop a. factori fitocenotici 1. Factorii arboretului: compoziţie, dimensiuni, structură, consistenţă, înrădăcinare, litieră. 2. Factorii
subarboretului
şi
seminţişului:
compoziţie,
structură, desime, răspândire, resturi organice 3. Factorii păturii vii: compoziţie, grad de acoperire, frecvenţă, înrădăcinare, resturi organice 4. Factorii microflorei: compoziţie, densitate, frecvenţă b. factori zoocenotici (zootop): fauna 1. Factorul macrofaună (mamifere, păsări, insecte) 2. Factorul microfaună O categorie aparte o constituie factorii antropeici (omul şi animalele domestice) care exercită acţiuni diverse şi de multe ori extrem de importante asupra plantelor lemnoase.
11
4.2. Influenţa factorilor de mediu asupra plantelor lemnoase 4.2.1.Factorii climatici 1. Lumina Este un factor determinant în procesul de fotosinteză, creştere, absorbţie şi transportul apei, transpiraţie, înflorire, fructificare. Speciile lemnoase manifestă exigenţe faţă de cantitatea şi calitatea luminii; unele se dezvoltă în plină lumină, altele la umbră sau semiumbră( la o lumină difuză). În funcţie de comportamentul speciilor lemnoase faţă de lumină, se poate face următoarea clasificare: - specii heliofile (cu temperament de lumină), exigente faţă de lumină: Gingko biloba, Pinus sylvestris. Thuja sp., Larix decidua, Acer saccharinum, Betula pendula, Hibiscus syriacus, Platanus sp., Paulownia tomentosa, Robinia pseudacacia. - specii subheliofile (cu temperament de lumină spre mijlociu, dar care suportă puţină umbră), specii relativ exigente faţă de lumină: Thujopsis
dolobrata,
Daphne
mezereum,
Hydrangea
Ulmus sp., Tilia sp., macrophylla,
Ilex
aquifolium. - specii semiombrofile sau heliosciodofile (cu temperament de semiumbră sau de semilumină), specii cu exigenţe mijlocii faţă de lumină. - specii ombrofile sau sciofile (cu temperament de umbră), specii cu exigenţe mici faţă de lumină: Abies alba, Abies nordmanndiana, Tsuga canadensis, Fagus sylvatica, - specii cu amplitudine ecologică mare faţă de lumină (cresc la lumină, umbră şi semiumbră): Taxus baccata, Acer campestre, Carpinus betulus, Buxus sempervirens. Reacţia plantelor lemnoase faţă de lumină depinde atât de stadiul de dezvoltare al plantelor, cât şi de alţi factori de mediu cum ar fi: temperatura, condiţii edafice, umiditatea aerului. Puieţii de brad, fag, tisă se dezvoltă la o intensitate mică de lumină, cu vârsta creşte pragul minim de toleranţă şi plantele suportă mai bine însorirea. Speciile montane heliofile, într-un climat mai cald şi pe un sol mai bogat, la câmpie suportă semiumbra sau umbra (Sorbus aucuparia, Sorbus aria).
12
Plantele sunt mai tolerante la creşterea intensităţii luminoase decât la reducerea ei, de aceea speciile de umbră se pot dezvolta şi în condiţii de mai multă lumină. Reacţia plantelor faţă de factorul lumină are o mare importanţă în alegerea plantelor pentru spaţii verzi, în diferite condiţii de luminozitate datorate existenţei clădirilor, zidurilor, vegetaţiei arborescente deja instalată şi microreliefului. Se va lua în consideraţie şi evoluţia în timp a plantaţiilor, prin creşterea în volum şi înălţime a exemplarelor componente. Se modifică regimul iniţial de lumină, datorită umbrii reciproce. În amenajările peisagere distribuţia luminii este asemănătoare cu cea din pădure. La asocierea speciilor de mărimi diferite, plantaţiile vor fi executate astfel încât structura să fie etajată, iar înălţimile să descrească spre exterior, în aşa fel încât fiecare exemplar să poată valorifica la maxim intensitatea luminii. Mărimea, compactitatea frunzişului, rapiditatea de creştere a arborilor, trebuiesc luate în consideraţie la preconizarea efectului de umbrire. Plantaţiile în spaţii verzi se vor executa ţinând cont de exigenţele plantelor faţă de lumină prin introducerea unor măsuri ca: controlul densităţii, eliminarea exemplarelor care suferă din cauza deficitului de lumină, completările se vor face cu specii de umbră şi semiumbră. În parcuri, sub plantaţiile de-a lungul aleilor, cu timpul se vor introduce specii cu temperamentul de umbră, ca Hedera helix, Vinca minor, Euonymus fortunei radicans, pentru a înlocui gazonul. 2. Căldura Temperaturile scăzute reduc vitalitatea anumitor specii prin degerarea unor ramuri, favorizarea apariţiei unor plăgi pe scoarţă, deshidratarea şi pot duce la efecte extreme - moartea puieţilor şi chiar a exemplarelor mature. Rezistenţa speciilor lemnoase la temperaturi scăzute din timpul iernii este corelată cu fenologia, intrarea mai devreme în vegetaţie (pin, mesteacăn, alun) sau mai târziu ( catalpa, salcâm, hibiscus). Ultima grupă fiind mai sensibilă. Reacţia speciilor lemnoase la temperaturi scăzute este dependentă nu numai de adaptarea diferită faţă de acest factor, ci şi de gradul de dezvoltare a plantelor (puieţii sunt mai sensibili decât exemplarele mature). De exemplu,
13
puieţii de Liriodendron tulipifera şi Gingko biloba se protejează în tinereţe pentru ca la maturitate să reziste la temperaturi de - 30°C. Îngheţurile târzii (după pornirea vegetaţiei) au efecte mai nefavorabile decât temperatura minimă din timpul iernii şi duc la degerarea frunzelor, lujerilor, florilor în curs de formare uneori chiar şi la speciile rezistente la gerurile din perioada de iarnă (brad, duglas, nuc negru, fag, stejar). Daune provoacă şi îngheţurile timpurii de toamnă la specii care au nevoie de un sezon lung de vegetaţie (Maclura aurantiaca, Amorpha fruticosa, Paulownia tomentosa). Temperaturile extreme pozitive sunt mai puţin limitative pentru dezvoltarea plantelor lemnoase ornamentale. Temperaturile ridicate din vară devin periculoase numai la apariţia unei secete prelungite (prin intensificarea proceselor de evapo-transpiraţie). Adaptarea speciilor la un anumit regim de căldură se manifestă şi prin cerinţele faţă de durata şi nivelul temperaturii pozitive: molidul, care în arealul său natural este adaptat la o temperatură medie anuale de 2-4°C, necesită cel puţin 130 zile cu temperatura medie de peste 10 °C, stejarul pufos adaptat la o temperatură medie anuală de 9-12° necesită 180-200 zile cu temperatura medie peste 10°C (Tomescu, A., 1967). Temperatura solului este dependentă de variaţia temperaturii atmosferice dar ea este influenţată şi de factori specifici. Solurile care au o capacitate mai ridicată de încălzire şi de păstrare a căldurii influenţează pornirea vegetaţiei mai devreme, prin urmare permit extinderea limitei altitudinale şi nordice a diferitelor specii. În cazul solurilor reci şi umede, reacţia este inversă. Gruparea vegetaţiei lemnoase în funcţie de pretenţiile faţă de căldură (pargul minim, sub care nu se pot dezvolta): - specii euterme, cu exigenţe mari faţă de căldură (temperaturi medii anuale de +150C până la +200C); specii lemnoase tropicale şi subtropicale; - specii termofile care includ şi specii euterme tipice (temperaturi medii anuale de la +120C până la +150C); - specii subtermofile, cu exigenţe faţă de căldură adaptabile şi la temperaturi mai scăzute (temperaturi medii anuale de la +90C până la +120C; - specii mezoterme, cu exigenţe mijlocii faţă de căldură (temperaturi medii anuale de la +50C până la +90C);
14
- specii oligoterme, cu exigenţe reduse faţă de căldură (temperaturi medii anuale de 00C şi sub 00C); - specii euriterme, cu mare amplitudine faţă de căldură. Gruparea nu este rigidă, unele specii au caractere intermediare sub raportul pretenţiilor faţă de căldură de exemplu sutermofil-mezoterm. Analiza cerinţelor faţă de căldură ale plantelor lemnoase este necesară în toate etapele de dezvoltare, de la temperaturile necesare pentru germinarea seminţelor până la protejarea plantelor în timpul iernii. 3. Precipitaţiile şi umiditatea atmosferică Regimul de umiditate este foarte diversificat, prin formele variate prin care influenţează dezvoltarea plantelor (ploaie, zăpadă, chiciură, apă de condensare, umiditate atmosferică, apa din sol, apa freatică), prin marea sa mobilitate şi prin inegala sa distribuţie pe glob. Apa este un factor limitativ pentru vegetaţia lemnoasă care determină răspândirea naturală a speciilor. Precipitaţiile sunt sursa principală de aprovizionare a plantelor cu apă, la acestea se adaugă uneori şi apa freatică de suprafaţă. Cantitatea anuală de precipitaţii diferă de la o regiune la alta şi influenţează distribuţia zonală a vegetaţiei lemnoase. Decisivă este umiditatea în perioada de vegetaţie, mai ales în perioada estivală mijlocie, când maximele termice duc la intensificarea proceselor de evapo-transiraţie a frunzelor. Iarna, apa sub formă de zăpadă, gheaţă, chiciură, poate fi o sursă de aprovizionare cu apă, dar poate exercita şi alte acţiuni pozitive sau negative. Zăpada împiedică îngheţarea şi evaporarea apei din sol, apără vegetaţia (semănături, puieţi tineri, subarbuşti) împotriva îngheţurilor. Depunerile de zăpadă în coroane duc la ruperea şi încovoierea ramurilor, uneori a trunchiurilor; dacă poleiul este urmat de vânt, ramurile se pot frânge. Din volumul total al precipitaţiilor o parte se pierde , pierderi prin evaporare, scurgeri de suprafaţă, înfiltrare în pânza freatică,restul se înmagazinează în sol şi reprezintă principala sursă de aprovizionare a plantei cu apă. Umiditatea atmosferică, în corelaţie cu temperatura aerului influenţează dezvoltarea plantelor lemnoase.
15
În fucţie de exgenţele plantelor lemnoase faţă de factorul apă, ele se clasifică în: - specii helofite (helofile), cu exigenţe mari faţă de apă, care se dezvoltă în mlaştini, pe soluri suprasaturate cu apă: Taxodium distichum, Alnus glutinosa, Alnus viridis; - specii higrofite (higrofile), care se dezvoltă pe soluri jilav-umede până la umedeude, dar fără apă stagnantă: Acer pseudoplatanus, Prunus padus; - specii mezofite (mezofile), cu exigenţe mijlocii faţă de apă. Abies alba, Picea abies, Pseudotsuga menziesii, Fagus sylvatica, Ilex aquifolium. -specii xerofite (xerofile), cu exigenţe mici faţă de apă – tolerează soluri uscate, Quercus pubescens, Carpinus orientalis; -specii eurifite (eurifile), cu amplitudine ecologică mare: Catalpa bignonioides, Betula pendula, Quercus frainetto, Quercus cerris. Climatul României favorizează existenţa speciilor mezofile, specii care au capacitatea de a-şi regla în anumite limite consumul de apă în funcţie de cantitatea existentă. Deficitul ca şi excesul de apă, durata în raport cu pragul de toleranţă, poate avea efecte diferite asupra vegetaţiei lemnoase, uneori letale. Relaţia inversă: plantă - factor ecologic, arată că vegetaţia lemnoasă influenţează umiditatea mediului. Prin transpiraţie creşte umiditatea relativă atmosferică, astfel în interiorul spaţiilor verzi din câmpie se creează un mediu mai favorabil speciilor care necesită o atmosferă mai umedă. Prin consumul de apă, rezerva din sol se micşorează, uneori poate ajunge la limita coeficientului de ofilire, dacă deficitul nu este acoperit din precipitaţii sau prin irigare. Plantaţiile reduc scurgerea de suprafaţă a apei din precipitaţii. Comportamentul arborilor şi arbuştilor faţă de umiditatea mediului (sol şi atmosferă) condiţionează alegerea speciilor în funcţie de regimul precipitaţiilor şi în raport cu condiţiile specifice generale ale locului de plantare (pante, maluri, străzi, şosele). 4. Aerul Dintre componenţii aerului, bioxidul de carbon şi oxigenul intervin direct în procesul de fotosinteză şi cel de respiraţie, deoarece bilanţul în atmosferă a CO 2 şi O2 este echilibrat (variaţii neînsemnate apar în zonele industriale); aceşti factori nu sunt limitativi pentru cultura plantelor. Echilibrul compoziţiei aerului se datorează vegetaţiei care produce oxigen şi consumă CO 2. Calitatea aerului
16
depinde de ecosistemele forestiere ca şi a celor din amenajările peisagere, care au o contribuţie importantă în reglarea compoziţiei aerului, fiind amplasate în aşezările urbane, puternic poluate fizic şi chimic în urma arderii combustibililor, industriei, mijloacelor de transport la care se adaugă şi poluarea sonică şi cea produsă de activitatea populaţiei. Modificările în bilanţul oxigenului şi bioxidului de carbon nu reprezintă până în momentul de faţă o problemă ecologică pentru vegetaţie, doar poluarea aerului (noxele) pot deveni factori limitativi pentru cultura unor specii lemnoase ornamentale. Mişcările aerului exercită diferite influenţe în funcţie de intensitatea lor. Vântul, prin intensificarea transpiraţiei (evapotranspiraţie) şi modificarea stării termice a plantelor lemnoase influenţează procesele biologice. Influenţa exercitată de vânt poate fi pozitivă (tranportă mase de aer umed, reduce din apa în exces, încălzeşte sau răcoreşte atmosfera) cât şi negativă. Căldura excesivă şi seceta accentuează vara deficitul de apă al plantelor, efectele gerului sunt amplificate de vânt, apare seceta fiziologică cu urmări grave mai ales la răşinoase. La viteze mai mari ale vântului, acţiunile mecanice pot afecta portul şi viabilitatea plantelor. Arborii şi arbuştii expuşi vântului cu o direcţie dominantă sunt asimetrici şi înclinaţi. În locurile deschise se rup ramurile şi trunchiurile. În spaţiile verzi, speciile cu lemnul mai puţin rezistent (tei, mesteacăn, plop, salcâm) pot fi puternic afectate, exemplarele cu coroana asimetrică şi cele vătămate sunt mai expuse pagubelor şi prin instalarea putregaiului. Pentru a evita acţiunile mecanice negative în plantaţiile nou înfiinţate din amenajările peisagere, exemplarele izolate, în grupuri mici şi în aliniamente vor fi tutorate, iar arborii mari ancoraţi. Doborâturi pe suprafeţe întinse, adevărate dezastre, se înregistrează numai în masivele forestiere, pe pante mai mari sau în monoculturi de răşinoase. Plantaţiile cu specii lemnoase reduc viteza vântului, în funcţie de compoziţie, de intensitate, de suprafaţa ocupată şi de poziţie în interiorul sau la adăpostul lor, mişcările de aer se resimt mai puţin. Pentru alcătuirea şi dispunerea masivelor şi perdelelor de protecţie în spaţiile verzi şi pentru protejarea culturilor din pepiniere trebuie să se cunoască direcţia, frecvenţa şi intensitatea vânturilor dominante. Speciile sensibile la deshidratare şi temperaturi scăzute vor fi amplasate la adăpostul altor plantaţii sau al construcţiilor.
17
4.2.2. Factorii edafici Solul este atât suport de fixare cât şi sursă de nutriţie. Cunoaşterea cerinţelor ecologice în diferite condiţii de sol şi mai ales a condiţiilor limitative pentru fiecare specie este necesară pentru alegerea corespunzătoare a plantelor lemnoase pentru spaţiile verzi. Elementele nutritive. Complexul nutritiv al solului pune la dispoziţia plantelor macroelemente (N, P, K, S, Ca, Fe ) şi microelemente (Zn, Cu, Mn, Mo, Co, B, Cl ), necesare nutriţiei, pe care plantele le absorb selectiv, sub formă de ioni. Speciile lemnoase folosesc diferit fondul de elemente nutritive din sol. În funcţie de exigenţele faţă de troficitatea solului distingem: - specii megatrofe, care necesită o mare cantitate de elemente, se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze de 85-100%: Tilia argentea; -specii eutrofe, foarte exigente faţă de troficitatea solului, se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze de 70-100%: Fraxinus excelsior; -specii mezotrofe, cu exigenţe mijlocii faţă de troficitatea solului, se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze mai redus, 25-85%: Acer campestre; -specii oligotrofe, puţin exigente faţă de troficitatea solului, se dezvoltă pe soluri cu grad de saturaţie în baze sub 30%: Pinus mugo, Pinus sylvestris, Betula pendula, -specii euritrofe, cu amplitudine ecologică mare faţă de troficitatea solului: Picea abies, Fagus sylvatica, Quercus petraea, Salix caprea. Speciile mezotrofe şi oligotrofe nu preferă solurile sărace, dar se pot dezvolta şi supravieţui în asemenea condiţii edafice. În funcţie de natura substratului litologic şi a conţinutului solului în săruri sau elemente minerale se disting: - sp. calcifile sau calcicole, care se dezvoltă pe soluri cu conţinut ridicat de calciu (calcar activ): Fraxinus excelsior, Juniperus sabina, Fagus sylvatica, Ulmus pumila - specii calcifuge sau calcifobe, care evită solurile calcaroase: Robinia pseudacacia, Castanea sativa. Sodiul, magneziul, calciul prin acumularea sub formă de cloruri, sulfaţi sau bicarbonaţi determină sărăturarea solurilor, au efecte nefavorabile asupra speciilor dependente de concentraţia sărurilor şi gradul de toleranţă al acestora.
18
Salinitatea excesivă îngreunează aprovizionarea cu apă a plantelor mai puţin adaptate, provoacă o secetă fiziologică prin creşterea presiunii osmotice a soluţiei solului. Cea mai toxică acţiune exercită cationii de magneziu (Mg2+). Ionul de Na+, deşi mai puţin nociv, cauzează puternica alcalinizare a soluţiei solului prin acumulare în sol (este nociv pentru rădăcinile plantelor şi distruge structura glomerulară a solului). Dintre anionii din solurile saline, ionul Cl- este mai toxic decât ionul sulfatic SO42-. Distingem: - specii nitrofile (nitrofite), se dezvoltă pe soluri bogate în azot Sambucus nigra. - specii halofile, care suportă o anumită salinitate a solului: Eleagnus angustifolia, Gleditsia triacanthos, Amorpha fructicosa, Caragana arborescens, Hippophae rhamnoides, Halimodendron halodendron, Rhus typhina, Tamarix romosissima. Reacţia soluţiei solului (ph) concentraţia ionilor de hidrogen intervine în dinamica elementelor nutritive accesibile. Speciile lemnoase sunt adaptate la anumite intervale ale pH-ului, specifice diferitelor tipuri de sol. Prin urmare valorile extreme ale pH apar ca un factor ecologic limitativ. Aciditatea solului. După exigenţele faţă de aciditatea solului, plantele lemnoase se împart astfel: - specii puternic acidofile (pH 3,8-4,5): Vaccinium myrtillus, Calluna vulgaris, Erica sp.; - specii acidofile (pH 4,5-5,5): Picea abies, Pinus mugo, Pinus sylvestris, Betula pendula, Populus tremula; - specii slab acidofile (pH 5,5-6,5): Abies sp., Juniperus communis, Larix decidua, Acer pseudoplatanus, Fagus sylvatica, Quercus robur, Salix alba. - specii neutrofile (pH 6,5-7,2): Tilia sp., Fraxinus sp.; - specii bazifile (pH peste 7,2): Tamarix ramosissima. Răşinoasele sunt mai tolerante decât foioasele la aciditatea solului. Majoritatea speciilor cresc corespunzător la intervale ale pH, în domeniul slab acid-neutru (6,8-7) sau neutru, slab alcalin (7,0-7,2). Alcalinitatea solului este tolerată de speciile lemnoase în intervalul 7,5-8. concentrarea sărurilor alcaline în sol duce la alcalinizarea excesivă (pH>8,5) a soluţiei solului de unde rezultă salinizarea cu efecte toxice. Solurile acide şi cele puternic alcaline necesită aplicarea de amendamente.
19
Însuşirile fizice ale solului Textura influenţează consistenţa, structura, regimul de apă, căldura şi aer din sol, accesibilitatea substanţelor nutritive, procesele biochimice din activitatea microorganismelor. Variabilitatea alcătuirii granulometrice a solurilor (% de participare a celor trei fracţiuni – argilă, nisip, praf) generează însuşiri diferite. Răspândirea naturală a vegetaţiei cât şi performanţele biologice ale speciilor sunt influenţate de textura solului. Extremele tipurulor de textură sunt suportate numai de anumite specii astfel: -specii psamofile, pentru soluri uşoare (nisipoase şi nisipo-lutoase): Abies concolor, Picea pungens, Pinus nigra, sylvestris şi mugo, Juniperus communis, Acer campestre, Caragana arborescens, Eleagnus angustifolia, Cornus mas, Hippophae rhamnoides, Gleditsia triacanthos, Robinia pseudacacia, Salix alba şi caprea. -specii saxicole şi subsaxiole, pentru soluri scheletice: Picea abies, Pinus cembra şi mugo, Larix decidua, Carpinus orientalis, Acer monspessulanum, Berberis vulgaris, Colutea arborescens, Cotoneaster integerrima, Fraxinus ornus, Populus tremula, Sorbus aria şi aucuparia, Sambucus racemosa. -specii compactifile, pentru soluri grele (luto-argiloase şi argiloase): Quercus frainetto şi cerris, Aesculus hippocastanus, Alnus glutinosa, Cotinus coggygria, Rosa canina, Rhus typhina, Ulmus laevis. Pentru majoritatea speciilor, solurile cu textură luto-nisipoasă, bine structurate sunt favorabile. Structura solului Situaţiile extreme, lipsa structurii sau slaba structurare a solurilor cu textură fină sau grosieră devin limitative pentru cultura speciilor lemnoase şi impun ameliorarea acestuia (îngrăşăminte organice şi verzi, amendamente, uneori în spaţiile verzi „pământ de împrumut”). Pentru ameliorarea fertilităţii solurilor în spaţiile verzi, în zonele supuse sistematizării pe verticală a terenului se aduce pământ vegetal, îngrăşăminte, amendamente şi se cultivă specii care îmbogăţesc solul în azot. În plantaţiile masive din parcuri, frunzele căzute nu se vor înlătura, deoarece sunt o importantă sursă de humus.
20
La plantaţiile de aliniament ale arterelor de circulaţie trebuie asigurat volumul edafic corespunzător. În spaţiile verzi, deficitul nutritiv poate fi echilibrat de asigurarea unui regim hidric bun. În pepiniere, mai ales în sectoarele în care se produc puieţi livraţi cu balot de pământ, se vor aplica judicios îngrăşăminte organice şi minerale, asolamente cu îngrăşământ verde şi ierburi perene şi se va iriga.
4.2.3. Factorii geomorfologici Dezvoltarea plantelor lemnoase este influenţată de factorii geomorfologici, care duc la modificări climatice şi edafice. Configuraţia terenului - macro relieful - câmpie, dealuri, munţi determină zonarea vegetaţiei datorită schimbării climatului. Influenţa exercitată de microrelief este evident mai mică; microrelieful poate fi natural (depresiuni, ridicături) sau artificial (în parcuri), determinând local condiţii microclimatice şi schimbări ale condiţiilor edafice. Altitudinea determină dispunerea vegetaţiei pe verticală cu creşterea altitudini scad temperaturile, iar numărul de specii care compun pătura erbacee se reduce. Expoziţia influenţează atât regimul de căldură, cât şi umiditatea solului, prin urmare intervine şi în alcătuirea vegetaţiei: pe versanţii cu expoziţie sudică unde temperaturile sunt ceva mai ridicate decât pe versanţii nordicii, iar umiditatea este ceva mai redusă, se dezvoltă un număr mai mare de specii heliofile şi xerofite. Panta sau înclinarea terenului influenţează distribuţia vegetaţiei prin schimbarea intensităţii insolaţiei şi capacitatea de reţinere a apei în sol. Pe pantele însorite, mai uscate vor creşte specii mai xerofite mai ales în zonele cu deficit de precipitaţii, iar în văile reci, cu curenţi puternici mişcările aerului rece vor reduce şi mai mult temperatura şi prin urmare nu se vor instala specii sensibile la ger.
4.3. Influenţa factorilor biotici asupra plantelor lemnoase Factorii biotici influenţează direct (prin acţiuni de contact) ori indirect prin modificarea mediului climatic şi edafic sau prin intermediul unor substanţe
21
chimice secretate de anumite plante sau microorganisme, dezvoltarea plantelor lemnoase. Acţiuni directe pot consta în stânjenirea reciprocă a tulpinilor şi ramurilor unor exemplare care cresc prea aproape unul de celălalt (aceeaşi specie sau specii diferite), presiunea fizică a rădăcinilor, concreşterea rădăcinilor, susţinerea plantelor agăţătoare de către tulpinile arborilor şi arbuştilor. La alegerea speciilor se va ţine seama de caracterul invadant al unor specii care drajonează puternic sau a lianelor, de exemplu Clematis vitalba invadează cu rapiditate alte exemplare din plantaţie, reducându-le capacitatea de fotosinteză şi aspectul estetic. Acţiunile indirecte pot fi câteodată mai importante decât cele directe, deoarece determină convieţuirea diferitelor specii şi competiţia pentru hrană şi spaţiu între exemplare. Arborii acţionează unul asupra altuia prin umbrire, cantitatea de lumină şi precipitaţii interceptată de coronament prin consumul de apă, elemente nutritive şi microelemente din sol, prin capacitatea de exploatare a solului de către rădăcini. În staţiuni de deal, apare concurenţa între fag sau carpen, acre elimină uneori puieţii de gorun. La alegerea şi asocierea speciilor se va lua în seamă ritmul de creştere al puieţilor, raporturile de stânjenire, respectiv stimulare care se modifică în timp cu creşterea volumului aerian şi radicular. Dacă plantaţiile nu au compoziţii corespunzătoare şi nu se intervine la timp cu curăţiri, răriri, tăieri, ar putea fi eliminate exemplare valoroase.
5. Bazele fitogeografice ale studiului plantelor lemnoase Speciile lemnoase ocupă în mod natural teritorii distincte şi bine delimitate, au un areal geografic propriu mai mult sau mai puţin întins. Arealul unei specii reprezintă expresia adptării sale la un anumit complex de condiţii fizico-geografice. Limitele răspândirii plantelor lemnoase depind, mai mult sau mai puţin, de raporturile de concurenţă şi competiţie interspecifică cu alte specii. Prin urmare, uneori arealul potenţial nu se suprapune cu cel real. Acţiunile omului asupra florei lemnoase a globului a determinat importante schimbări asupra limitelor arealelor naturale. Unele specii au fost introduse în afara
22
graniţelor lor geografice, în condiţii climato-edafice corespunzătoare, a fost extins arealul natural şi a apărut arealul de cultură, iar la alte specii s-a restrâns arealul, uneori chiar până la totala lor dispariţie. Arealel geografice ale speciilor lemnoase se prezintă prin situarea între anumite longitudini, latitudini şi altitudini. În aceste areale populaţiile unei specii se găsesc în anumite climate locale, pe anumite forme de relief, de substraturi şi de soluri, într-un cadru staţional bine determinat. Staţiunile (habitatele) pe care le ocupă efectiv populaţiile unei specii în cadrul arealului ei geografic reprezintă arealul ei ecologic (Doniţă, 2004). De obicei, arealul ecologic este mai restrâns decât cel geografic. Zonele climatice şi fitogeografice ale globului sunt redate în figura 1. Zonele forestiere ale globului sunt: zona pădurilor ecuatoriale, tropicale, subtropicale, temperate, boreale şi două zone de tufărişuri, zona vegetaţiei deşertice şi zona de tundră (subarctică). Speciile lemnoase cultivate în România provin din zona pădurilor temperate şi boreale, care sunt mai apropiate din punct de vedere climatic de condiţiile de la noi. Distribuţia vegetaţiei lemnoase în România s-a realizat prin elaborarea unor sisteme de clasificare şi se află în strânsă interdependenţă cu variaţia condiţiilor staţionale, dintre care cele climatice şi mai ales regimul termic şi pluviometric joacă un rol determinator. La acestea se adaugă şi condiţiile edafice, orografice ca şi însuşirile speciilor cohabitante (capacitatea lor competitivă, rezistenţa la adversităţi, capacitatea de reproducere şi migrare, adaptabilitatea specifică la condiţiile de mediu şi conservatismul ereditar. Caracteristicile zonelor şi subzonelor de vegetaţie din România. I. Vegetaţia de munte a. Vegetaţia alpină şi subalpină prezintă un areal discontinuu în regiunile cele mai înalte ale Carpaţilor, începând de la altitudini de peste 1500-1700 m. În aceste condiţii ecologice de climat foarte răcoros şi umed, pe soluri de regulă sărace şi acide, în care perioada de vegetaţie este scurtă(2-4 luni) s-a instalat cu precădere vegetaţia erbacee. 1. Subzona alpină cuprinde cele mai înalte regiuni ale munţilor, altitudini de peste 2200m, în care vegetaţia este reprezentată de asociaţii de plante specifice tundrei alpine.
23
2. Subzona subalpină se găseşte între limita superioară a jnepănului şi limita superioară a pădurii. Deoarece condiţiile climatice şi edafice sunt ceva mai favorabile, aici apar şi specii lemnoase constituind tufărişuri şi chiar rarişti subalpine de specii arborescente. Specia caracteristică pentru această subzonă este jneapănul (Pinus mugo), alte specii lemnoase Alnus viridis, Pinus cembra, Lonicera tatarica, Juniperus communis, Rhododendron kotschyi, Vaccinium myrtillus, Bruckenthalia spiculifolia, ca şi rariştile de molid şi de larice. b. Vegetaţia munţilor mijlocii este caracteristică printr-un climat favorabil mai ales vegetaţiei forestiere. Temperaturile medii anuale sunt pozitive, precipitaţiile abundente (900-1200mm) şi umiditatea relativă a aerului este ridicată. Iernile sunt aspre, dar mai scurte. Se disting trei subzone de vegetaţie: 1. Subzona molidului are o mare extindere altitudinală în Carpaţii Orientali şi Occidentali, în Carpaţii Meridionali subzona este fragmentată şi îngustată sau lipseşte (M-ţii Mehedinţi şi M-ţii Banatului).Această subzonă de vegetaţie se ridică altitudinal până la limita superioară a pădurii, iar în partea inferioară ajunge până la limita superioare a pădurii de fag. Specia caracteristică este molidul, care constituie arborete pure (ocupă cea mai mare întindere), cât şi amestecate - brad, larice, zâmbru, mesteacăn, plop tremurător, paltin de munte, fag, subarboretul este slab reprezentat, dintre arbuşti amintim: Sambucus racemosa (soc roşu), Lonicera xylosteum (caprifoliu), Salix caprea (salcie căprească). 2. Subzona pădurilor amestecate de fag cu răşinoase limita altitudinală inferioară este situată la aproximativ 400 m în Carpaţii Orientali şi 700m în cei Meridionali, iar limita superioară urcă în mod excepţional (acolo unde lipseşte subzona molidului, până la limita superioară a pădurii. Subzona are o întindere altitudinală ceva mai redusă în nord şi maximă în Carpaţii Meridionali (în M-ţii Banatului), limita acestei subzone se întinde de la 300 m până la 1400-1500 m. Climatul se caracterizează prin veri umede şi răcoroase, ierni reci şi bogate în zăpadă, precipitaţii abundente (peste 800 mm). Vegetaţia este predominant constituită din fag, molid şi brad, specii care se asociază între ele. Ca specii însoţitoare se găsesc: paltinul de munte şi de câmp, ulmul de munte, frasinul, teiul, mesteacănul, plopul tremurător, aninul alb, gorunul şi pinul silvestru. Pădurile de fag şi răşinoase se caracterizează printr-o mai mare stabilitate bioecologică. Subarbotetul este format din alun (Corylus avellana), păducelul (Crataegus monogyna), călin (Viburnum opulus), salbă moale şi râioasă( Euonymus europaeus şi Euonymus verrucosa).
24
3. Subzona fagului este bine reprezentată în vegetaţia munţilor mijlocii, dar se prelungeşte şi în regiunea dealurilor şi podişurilor. Climatul este mai blând şi suficient de umed (temperatura medie 8-10°C, precipitaţii 600-1000 mm) şi condiţiile climatice sunt favorabile. Altitudinal 600-1200 m, dar poată să coboare până la 100 m în Banat şi să urce până la limita superioară a pădurii, la peste 1400 m. În această subzonă se găsesc cu precădere păduri pure de fag pe suprafeţe întinse. Pe lângă fag, pot participa în proporţii reduse şi alte specii (molid, brad, pin silvestru, pin negru de Banat, carpen, ulm, paltin de câmp, tei, jugastru şi chiar gorun şi stejar). De remarcat că fagul, fiind specie de umbră, constituie păduri dese închise, în care celelalte etaje de vegetaţie se dezvoltă greu. Stabilitatea bioecologică a acestei subzone este mare, exercită în cele mai bune condiţii funcţii protectoare. Dintre arbuşti se aminteşte Sambucus nigra (soc) şi Viburnum lantana(dârmox). II.Vegetaţia dealurilor şi podişurilor. 1. Subzona pădurilor amestecate de fag cu gorun este reprezentată printr-o fâşie îngustă, de tranziţie şi se întinde peste tot în regiunile deluroase la altitudini ce pot varia între 200-800m. Aceste păduri sunt favorizate de un climat mai călduros şi suficient de umed, dar în care apar şi perioade de uscăciune în sol, ceea ce face să scadă capacitatea competitivă a fagului. 2. Subzona gorunului ocupă cea mai mare parte din regiunea dealurilor, dar urcă uneori până la altitudini de 700m (Pădurea Cristian -Braşov). De remarcat că această subzonă apare şi în Dobrogea, în M-ţii Măcinului. În condiţiile unui climat mai cald şi mai uscat, favorabil speciilor mezofite şi în special gorunului, se întâlnesc în părţile mai joase ale subzonei stejarul pedunculat, iar pe solurile mai compacte şi grele, chiar gârniţa şi cerul. În pădurile din Dobrogea şi chiar în sudul şi sud-vestul ţării, apar şi multe specii termofile. Pădurile sunt constituite dintr-un număr mare de specii, iar subarboretul şi pătura erbacee sunt mult mai bine reprezentate decât în subzonele anterioare. III. Vegetaţia de câmpie. a. Vegetaţia zonei forestiere este reprezentată prin subzona stejarului pedunculat şi subzona cerului şi gârniţei. 1. Subzona stejarului pedunculat se întinde obişnuit în regiunea de câmpie, dar în Transilvania şi Moldova urcă la 500m altitudine. Subzona este fărâmiţată -
25
speciile care apar sunt: carpenul, teiul, frasinul, jugastrul, mărul şi părul pădureţ, ulmul, în partea de sud a ţării apare cerul şi gârniţa. 2. Subzona cerului şi gârniţei este mai puţin răspândită şi se localizează cu precădere în Câmpia Olteniei, Munteniei şi Dobrogei, având prelungiri în vegetaţia silvostepei, cât şi în subzona stejarului pedunculat şi chiar a gorunului, altitudinal 40-50m şi 300-500m. Se localizează pe soluri grele, argiloase, compacte, puternic podzolite şi pseudogleizate, neprielnice altor specii mai pretenţioase pe soluri mai puţin compacte apare stejarul brumăriu, ulmul de câmp, jugastrul. Arbuştii sunt mai puţin numeroşi, dar pătura erbacee este bogată cu specii de graminee şi dicotiledonate. b. Vegetaţia silvostepei. Climatul este mai uscat cu amplitudini termice mari şi precipitaţii ce nu depăşesc 500-550mm anual. Solurile caracteristice sunt cernoziomurile degradate (levigate). Pădurea apare în pâlcuri, alternând cu pajişti ierboase. Pâlcurile de pădure sunt alcătuite din stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi pufos (Quercus pubescens); pe lângă acestea pot apărea şi cerul, gârniţa, teiul alb, jugastrul şi frasinul. Aceste păduri au ocupat în trecut o suprafaţă mult mai mare, dar prin dezvoltarea agriculturii şi aşezărilor omeneşti, n-au mai rămas decât pâlcuri. c. Vegetaţia stepei. Se întinde de fapt numai în Bărăgan şi Dobrogea într-un climat deosebit de cald şi uscat, neprielnic existenţei arborilor şi pădurii. Aici apar mai puţine specii lemnoase, răspândite sporadic: stejar pufos şi brumăriu, jugastru, vişin turcesc (Prunus
mahaleb),
mojdreanul
(Fraxinus
ornus),
sălcioara
(Eleagnus
angustifolia). În condiţiile stepei şi silvostepei s-a naturalizat salcâmul. IV. Vegetaţia luncilor şi a Deltei Dunării. Acest fel de vegetaţie s-a dezvoltat în strânsă legătură cu prezenţa unor soluri azonale, formate în condiţiile unui regim de umiditate favorabil, (pânza de apă freatică aproape de suprafaţă) sau de o concentraţie mai mare de săruri în sol. În condiţiile acestor soluri şi a unui climat, de regulă stepic, se întâlneşte vegetaţie azonală. Caracteristice atât luncilor râurilor interioare cât şi în lunca şi Delta Dunării, sunt zăvoaiele de salcie şi plop (plop alb, plop cenuşiu), iar pe locurile mai ridicate se instalează şi alte specii de foioase, ajungând să se realizeze chiar şleauri de luncă de valoare.
26
În luncile cu soluri mlăştinoase se găsesc păduri de anin negru. În luncile interioare din regiunile mai înalte se instalează aninul alb.
6. Particularităţile creşterii, dezvoltării şi înmulţirii plantelor lemnoase Ritmul de creştere este specific fiecărei specii. Există specii încet crescătoare: Quercus, Taxus, Buxus; repede crescătoare Robinia, Populus, Salix, Betula, Pseudotsuga, Paulownia. In ritmul de creştere al speciilor, de-a lungul existenţei, apar schimbări. La Abies alba creşterea este foarte înceată în primii ani, redusă până la 15-20 ani, apoi se activează. La Ginkgo biloba, creşterea este înceată în primii ani apoi devine destul de viguroasă. Ritmul de creştere este dependent de condiţiile staţionale (sol, pânză de apă freatică, ger, poluare, etc.). Maturitatea plantelor lemnoase (vârsta la care se reproduc prin sămânţă), este tot o caracteristică a speciei; vârsta este mai mare la arbori (cu unele excepţii: Salix caprea la 3-4 ani); mai redusă la arbuşti; speciile din masiv fructifică mai târziu decât exemplarele izolate. Fructificaţiile se produc la diferite vârste în funcţie de specie, de condiţiile staţionale şi de poziţia din arboret. Astfel la Ailanthus şi specii din Rosaceae fructificaţia se produce la 5-6 ani; Gleditsia, Betula la 8-10 ani; Magnolia kobus la 10- 12 ani; Pseudotsuga, Thuja occidentalis, Pinus sylvestris la 15-20 ani; Tilia, Carpinus, Larix la 20-25 ani, Acer pseudoplatanus, Quercus, Ulmus, Picea, Fraxinus, Acer la 30-40 ani; Fagus la 40-50 ani; Abies alba la 60-70 ani. Periodicitatea de fructificaţie la multe specii este anuală, Ginkgo biloba, Ulmus sp. Tilia sp. Acer sp., la Abies alba, Tsuga canadensis, Pseudotsuga menziesii periodicitatea este 2-3 ani, la Fagus sylvatica, Quecus petraea,Q. cerris la 4- 6 ani , la Quercus robur 6-10 ani. Deoarece arborii fructifică la vârste înaintate şi unele specii periodic, pentru a obţine material semincer heterogen, în silvicultură au fost înfiinţate plantaje pentru a obţine material genetic valoros, înmulţirea s-a făcut prin altoirea genotipurilor valoroase, altoaiele provin din arbori “elită” pe bază de teste de provenienţă.
27
Longevitatea este caracteristică speciilor, determinate genetic, dar şi de condiţiile de mediu şi de modificările antropice (intervenţii dorite sau accidentale). Longevitatea arborilor este mai mare decât a arbuştilor, excepţie face Buxus sempervirens. Vârste
medii
atinse
de
specii
din
ţară
în
condiţii
staţionale
corespunzătoare: - longevitate foarte mică, sub 50 ani: Salix caprea, Robinia hispida, Ailanthus altissima; - longevitate mică, 50-100 ani: Populus tremula, Salix alba, specii din genurile Sorbus, Betula, Prunus; - longevitate medie, 200-300 ani: Platanus sp., Populus nigra, Celtis, Pinus sylvestris; - longevitate foarte mare, > 300 ani: Larix, Abies alba, Quercus, Taxus. Arbori mai longevivi - Taxodium distichum poate ajunge până la 50006000 de ani, Sequoia giganteia pînă la 3000-4000 ani iar Taxus baccata mai mult de 1000 de ani. Aceste performanţe se realizează numai în condiţii staţionale foarte bune şi arealul natural al acestor specii. Longevitatea este redusă la factorii de stres climatici, edafici, biotici, antropici. Capacitatea de lăstărire este o însuşire a plantelor lemnoase, care asigură regenerarea vegetativă a acestora. Specii care lăstăresc bine sunt: Tilia, Acer, Carpinus, Rhus thyphina şi o mare parte a arbuştilor. Singura specie de răşinoase care are capacitate normală de înmulţire vegetativă, lăstari, butaşi, marcote este Taxus baccata. Capacitatea de lăstărire a lianelor influenţează suprafaţa care este acoperită de acestea. Specii care lăstăresc puternic invadează şi inhibă dezvoltarea altor specii, cum ar fi: Clematis vitalba, Carpinus betulus care duce la fenomenul de cărpinizare. Capacitatea de butăşire este o însuşire bine dezvoltată la unele specii, la acestea butăşirea este o metodă apreciată de înmulţire de ex. la Salix, Populus, Forsythia, iar foarte greu se butăşesc speciile: Quercus, Fraxinus, Acer, Fagus, Ulmus. Capacitatea de drajonare. În funcţie de existenţa mugurilor adventivi pe rădăcină, drajonarea la unele specii este foarte puternică, la Robinia pseudacacia, Syringa vulgaris, Clematis vitalba, Rhus typhina; sau moderată la Chaenomeles, Forsythia. Marea capacitate de drajonare, ca mijloc de înmulţire a plantelor sau
28
fixarea în terenuri degradate (erodate) poate fi utilă, pe de altă parte poate stânjeni dezvoltarea altor plante din asociaţie sau populaţie. Capacitatea de marcotare naturală, apare la specii a căror ramuri ajung la sol: Juniperus horizontalis, Cotoneaster, liane; constitue o metodă foarte eficientă de înmulţire a acestor specii. Capacitate de înmulţire vegetativă au aproape toate angiospermele, dar numai puţine gimnosperme. Capacitatea de înmulţire vegetativă este mare la plantele tinere şi se reduce treptat cu vârsta.
7. Particularităţile biochimice Toxicitatea. În organele unor specii lemnoase apar diferiţi alcaloizi toxici, de ex. la Rhus toxicodendron (lăstari), Taxus baccata (frunze), Laburnum angygroides (scoarţă, frunze, fructe), Daphne mezereum (planta), Prunus laurocerasus (inflorescenţele). Anumiţi alcaloizi toxici se folosesc în indusrtia farmaceutică; în parcuri şi locuri de joacă pentru copii se evită plantarea acestor specii tocmai pentru a evita accidentele. Efectele bactericide cu fitoncidele din frunzele de Abies, Pinus, Quercus, sunt benefice şi pentru om, deoarece are loc purificarea microbiană a atmosferei. Efectele alergizante sunt produse prin polen ( Tilia, Populus), prin perişorii de pe frunze (Platanus) sau puful seminţelor (Populus). Calităţi medicinale au speciile: Betula, Fraxinus (frunze), Pinus mugo, Pinus sylvestris, Populus (mugurii), Tilia, Robinia, Sophora (florile), Aesculus, Juniperus communis, Juniperus sabina, Rosa cannina, Frangila alnus (scoarţa), Vinca (partea aeriană) Calităţi alimentare au fructele şi florile unor specii: Cornus mas (gem, pastă de fructe) Sorbus, Malus, Prunus avium (dulceaţă de fructe), Castanea sativa, Sambucus (socată, dulceaţă), Hippophae (sirop).
Precizări de ordin sistematic Speciile lemnoase aparţin încrengăturii Spermatophyta: Gymnospermae şi Angiospermae
29
Specii lemnoase de interes general si ornamental Subincrengatura (Filum) Gymnospermae Gimnospermele sunt specii foarte vechi, au apărut la sfârşitul perioadei devoniene, acum 355 milionae de ani, dezvoltarea maxima a fost atinsă în jurasic (190 – 195 milioane de ani) Toate gimnospermele
actuale sunt plante lemnoase, cu tulpini
monopodiale, cu habitus în general regulat conic sau piramidal, numai în unele cazuri coroanele sunt neregulate sau tabulare, cu ramificarea în verticil. Frunzele sunt de regulă persistente, mai rar căzătoare (Ginkgo, Larix, Pseudolarix, Taxodium) în formă de ace, solzi sau scvame, cu structură anatomică xeromorfică, cu o singură nervură. Excepţii constituie Cycas revoluta cu frunze compuse, Ginkgo biloba cu limb lăţit şi unele Pedocarpaceae şi Auraucariaceae cu limb relativ lat. Florile unisexuat monoice, rareori dioice (Ginkgo, Taxus, Cephalotaxus), fără înveliş floral sau cu un înveliş floral rudimentar la Gnetales.; florile mascule sunt grupate în inflorescenţe amentiforme, cele femele prezintă numeroase carpele şi au ovulele descoperite. Formaţiile fructifere apar ca şi conuri (strobili), sunt de forme variate, provenite din lignificarea şi mărirea inflorescenţelor femele cu solzi lemnoşi sau pieloşi şi seminţe neacoperite, rar acoperite cu un înveliş cărnos fals, în general la speciile dioice Cycas, Ginkgo, Taxus, Cepalotaxus, Torreya, Juniperus, Podocarpus. De obicei, embrionul are numeroase cotiledoane, numai la speciile din genurile Cycas şi Taxus are câte un singur cotiledon. Lemnul are o structură simplă, este alcătuit aproape în totalitate din traheide verticale cu punctuaţii simple sau dublu areolate. Lemnul, scoarţa, frunzele şi seminţele prezintă des canale rezinifere sau pungi rezinifere exceptând Taxus. Gimnospermele
sunt
sistematizate
în
patru
clase:
Cycadopsida,
Coniferopsida, Taxopsida şi Chlaemydospermae (Gnetopsida), 11 ordine, din care pentru flora lemnoasă actuală prezintă importanţă 5 ordine: Cycadales,
30
Ginkgoales, Coniferales, Taxales şi Gnetales. Ordinele
Pteridospermae,
Caytoniales, Nilissoniales, Bennettitales, Pentaoxylales şi Cordaitales includ numai fosile. Subîncrengătura Gymnospermae A. Clasa Cycadopsida Ord. Cycadales Ord. Ginkgoales B. Clasa Coniferopsida Ord. Coniferales a.
Fam. Pinaceae Subfam. Abietoideae Genul Abies Genul Pseudotsuga Genul Tsuga Genul Picea Subfam. Laricoideae Genul Pseudolarix Genul Larix Genul Cedrus Subfam. Pinoideae Genul Pinus
b.
Fam. Taxodiaceae Genul Sequoia, Sequoiadendron Genul Metasequoia Genul Taxodium, Glyptostrobus Genul Criptomeria Genul Atrotaxis
c.
Fam. Cupressaceae Subfam. Callitroidae Tribul Libocedreae Genul Libocedrus, Calocedrus Subfam. Cupressoideae Tribul Cupresseae Genul Cupressus Genul Chamaecyparis Tribul Thujopsideae
31
Genul Thujopsis Genul Thuja Tribul Junipereae Genul Juniperus d.
Fam. Cephalotaxaceae Genul Cephalotaxus
e.
Fam. Araucariaceae Genul Agathis Genul Araucaria
C. Clasa Taxopsida Ord. Taxales a.
Fam. Taxaceae Genul Torreya Genul Taxus
D. Clasa Chlamydospermae Ord. Gnetales a.
Fam. Ephedraceae Genul Ephedra
Gimnospermele au un areal vast, preponderent ocupă zonele reci şi temperate ale emisferei boreale, nordice ; din Cycadaceae, Auraucariaceae, Podocarpaceae, Pinaceae sunt specii răspândite şi în zona intertropicală şi în emisfera australă.
CLASA CYCADOPSIDA Ordinul CYCADALES Ordinul include arbori care seamănă cu palmierii şi au în vârful tulpinii un smoc de frunze persistente. Sunt specii tropicale sau subtropicale.
Familia CYCADACEAE Genul Cycas L. Genul cuprinde 17 specii din Japonia, estul Africii şi Australia.
32
Cycas revoluta Thunb. – palmierul Sago. Specia la apărută la începutul mezozoicului şi care s-a schimbat foarte puţin în ultimii 200 de milioane de ani, poate fi considerată „o fosilă vie”. A fost descrisă în 1782 de botanistul suedez C.P. Thunberg, care probabil a găsit specia în Japonia. Este originară din Orientul îndepărtat. Cycas revoluta (fig. 41) atinge înălţimi de 1-3 (7)m. Lungimea frunzelor este de 60-100cm, rahisul se termină de regulă într-un spin. Frunzele sunt penat compuse, verde intens, semi-lucioase, grupate în smocuri. Foliolele frunzelor de la bază se reduc treptat la spini de 1-2cm lungime. Marginea foliolelor este recurbată sau revolută (rulată). Florile unisexuat dioice, cele femele grupate în coroană în formă de frunze, cele mascule în formă de conuri. Seminţele sunt ovoide, lungimea este de 25mm şi lăţimea de 20mm, brun roşcate, fără endocarp, cu înveliş dublu, cel intern tare, cel extern cărnos. Sunt menţionate 4 varietăţi în grădini botanice. Cycas revoluta var. brevifrons Miq. Cycas revoluta var. planifolia Miq. Cycas revoluta var. prolifera Siebold & Zucc. Cycas revoluta var. robusta Messeri. Este o specie subtropicală care suportă mari variaţii de temperatură de la -110C la 420C. Se dezvoltă bine în poziţii însorite sau la o lumină intensă de interior. Creşterea este înceată. Longevitatea depăşeşte 200 de ani. În Orientul Îndepărtat specia este folosită de sute de ani în amenajarea peisajului. La noi specia este cultivată în sere şi poate fi introdusă în timpul sezonului de vegetaţie în spaţiile verzi, conferins peisajului in „aspect tropical”.
ORDINUL GINKGOALES Dacă în trecutul geologic ordinul a fost reprezentat prin numeroase specii, în flora actuală a rămas o singură specie relict Ginkgo biloba (Ginkyo este transcrierea corectă s denumirii chinezeşti, semnifică arbore cu fruct de argint, agrfia Ginkgo pare a fi o eroare ortografică), care apare spontan în (provincia Chekiang) China şi subspontan în Japonia.
33
Familia GINKGOACEAE Engl. Genul Ginkgo L. Ginkgo biloba – ginkgo, arborele pagodelor, arborele cu fruct argintiu. Orginar din China orientală şi introdus în 1730 în Europa, cultivat la noi în exclusivitate ca arbore ornamental, în grădini, parcuri, colecţii dendrologice, este o specie care se adaptează uşor, se acomodează şi în regiunile montane, în climate reci. Rezistă bine la geruri până la -30 0C, la uscăciune şi poluarea din localităţi. Puieţii în primii ani se protejează împotriva gerului şi sunt sensibili la secetă. Creşteri viguroase şi forme frumoase se realizează pe soluri bogate, profunde, afânate, revene, suportă şi soluri compacte, relativ sărace în substanţe nutritive, nu suportă concentraţii mari de săruri de sodiu şi potasiu, tolerează calcarul. Temperamentul este de lumină. Creşte încet în primii ani, apoi ritmul de creştere se accelerează. Pentru rodire este necesară cultivarea în grupuri, ca să crească probabilitatea asocierii exemplarelor femele cu cele mascule. Fiind o specie veche, variabilitatea este restrânsă, dar include totuşi câteva forme şi varietăţi. Este un arbore (fig.42) care ajungepână la 40m înălţime şi 3-4m grosime. Portul este variat, îngust conic sau larg. Tulpina este dreaptă, monopodială, ramificată neregulat verticil şi portul de conifere. Habitusul este variat la cele mai multe exemplare mascule piramidal, sau larg, etalat la cele femele. Ritidomul este gros, cenuşiu închis cu crăpături adânci la bătrâneţe. Lujerii
sunt lungi
(macroblaste) rotunzi, netezi, lucitori, galbeni bruni şi scurţi (brahiblaste) des inelaţi caracteristici, se observă cicatricele frunzelor căzute. Mugurii sunt alterni, conici, depărtaţi de lujer, până aproape perpendicular pe lujer, cicatricea cu două urme fasciculare. Frunzele caduce, de 5-8cm lungime, cu limb lăţit, în formă de evantai, cuneate la bază, cu marginea bilobată sau neregulat denticulat lobată, nervaţiunea paraleleă, dicotomică; sunt coriacee, lung peţiolate, pe lujerii lungi alterne, iar pe cei scurţi în fascicule de câte 3-5. Înfrunzeşte în aprilie, toamnă frunzele se colorează în galben intens fiind foarte decorative. Florile unisexuatdioice: cele mascule solitare, în formă de amenţi, grupaţi câte 2-8; cele femele lung pedunculate, formate din două carpele, cu câte un ovul descoperit, aşezat pe o umflătură cărnoasă. Fructele, false drupe (galbulus), lung pedunculate, obovoide, de ~ 2,5cm lungime, verzi la început şi galbene după coacere, cu o
34
sămânţă tare, acoperită de un înveliş cărnos, când învelişul cărnos este strivit emană un miros neplăcut. Maturaţie anuală, prin octombrie. La noi în ţară fructifică destul de abundent, dar seminţele sunt adeseori incomplet dezvoltate, seci, provenind din ovule nefecundate. Rareori se regenerează natural, ca în parcul Bazoş. Sunt cunoscute varietăţile: Ginkgo biloba var. aurea, cu frunze galben aurii, Ginkgo biloba var. fastigiata Henry, cu coroana conică până la columnară, Ginkgo biloba var. lanciniata Carr., cu coroana conică, frunze mari, late de 20-30cm, divizate, cu nervuri evidente, Ginkgo biloba var. pendula Carr., cu coroana lăţită, umbrelată, ramuri ± pendente, Ginkgo biloba var. variegata, frunze cu striaţiuni galbene-aurii, sensibilă. Longevitatea este de peste 1000 de ani. Sub aspect morfoecologic, caducitatea frunzelor cu limbul lor lăţit reprezintă reacţia de răspuns la seceta fiziologică din timpul repausului vegetativ. Ginkgo biloba este un frumos şi interesant arbore ornamental de la câmpie şi până în regiunile montane inferioare ca arbore solitar sau în grupuri. Pe marginea aleilor nu se recomandă plantarea exemplarelor femele, pe seminţele căzute pe sol trecătorii pot aluneca. Materialul de plantat se obţine din sămânţă şi butaşi (din butaşi se obţin plante cu creşteri neregulate) iar formele decorative prin altoiri. Fructele se recoltează în septembrie-octombrie, seminţele se curăţă de pulpă, se seamănă în octombrie imediat în ghivece, în seră. După 1-2 ani de cultură în recipiente, puieţii se plantează în sol primăvara, în locuri ferite de curenţi, la adăpostul perdelelor de răşinoase. Semănatul se poate executa şi primăvara cu sămânţă nestratificată, fructele curăţate au fost păstrate în locuri ferite de umezeală şi îngheţ. Altoirea pentru cultivarul „pendula” se face în teren (în despicătură, triangulaţie sau oculaţie) înaintea începerii creşterilor sau în seră, iarna, pe portaltoaie în ghivece. Pentru înmulţirea exemplarelor mascule se poate folosi metoda aplicată in S.U.A.: altoirea în ochi, în august, pe puieţi de 3 ani, din seminţe.
35
ORDINUL CONIFERALES Cuprinde specii lemnoase originare din regiunile boreale, temperate sau meridionale. În general sunt arbori de talie mare, rar arbuşti. Se caracterizează prin tulpini drepte, monopodiale, coroane înguste, piramidale sau conice, rar turtite, tabulare; ramificaţii în verticil, uneori au caracterul unei false verticilări, datorită mugurilor axilari (genul Pinus); ramurile sunt în exclusivitate lungi la genurile Abies, Picea, Pseudotsuga, Tsuga sau scurte şi lungi la genurile Larix, Pinus, Cedrus. Frunzele sunt aciculare sau solzoase, cu limbul îngust, lăţit numai la Araucariaceae şi Podocarpaceae, persistente, rar căzătoare la genurile Larix, Pseudolarix, Taxodium, Glyptostobus. Florile unisexuat-monoice, rareori dioice (Juniperus.). Inflorescenţele mascule sunt poziţionaţi axilar sau terminal şi sunt formate din stamine cu 2-20 saci polinici. Inflorescenţele femele, tot axilare sau terminale, constituite din solzi (carpele) inseraţi la subsuoara bracteelor, cu ovule ortrotope sau anatrope. Conuri cu solzi lemnoşi sau pieloşi, rareori false drupe sau false bace. În lemn, scoarţă, muguri, tegumentul seminţei se găsesc celule secretoare, grupate în canale sau izolate, care conţ răşină. Corelaţii morfo-ecologice. Ramificaţia verticală este o adaptare la folosirea intensivă a luminii. Apariţia ramurilor scurte poate fi considerată o adaptare la clima relativ aspră care a intervenit în anumite etape ale evoluţiei genurilor Cedrus, Larix. Frunzele persistente, aciculare sau solziforme, cu cuticulă groasă, pieloasă, cu stomate îngropate, protejate pe benzi de ceară, cu hipodermul dezvoltat, constituie adaptări xerofite, la uscăciunea din timpul iernii. Speciile cu frunze caduce din genurile Larix, Pseudolarix, Taxodium au ace moi, subţiri, cu structură xeromorfică mai slab pronunţată. Florile femele, cu ovule descoperite, adăpostite la subsuoara solzilor, spre axul conurilor, se intercondiţionează cu existenţa florilor mascule, bogate şi cu mult polen, pe acelaşi exemplar. În condiţiile structurii morfologice a inflorescenţelor femele de conifere, hermafroditismul nu apare în natură, ar fi dus la reproducere autogamă (cu polen propriu), continuă, şi prin urmare, la degenerescenţă. La unele specii inflorescenţele femele sunt situate deasupra celor mascule sau au o poziţie erectă la începutul formării pentru a permite fecundarea alogamă, cu polen de la alţi arbori (Picea sp., Abies sp., etc.).
36
Pentru o diseminare uşoară, seminţele au de obicei o aripioară terminală sau bilaterală. Deoarece multe pinacee cresc în climate nordice sau la mari înălţimi, răşina din ţesuturi măreşte rezistenţa acestora la frig. Ordinul include 10 familii, dintre care 4 familii au numai reprezentanţi fosili, numai cu semnificaţie filogenetică. Celelalte şase familii, cuprind multe genuri şi specii (aproximativ 520): Pinaceae, Taxodiaceae, Cupresaceae, Araucariaceae, Podocarpaceae, Cephalotaxaceae.
Familia PINACEAE Lindl. (ABIETINEAE, ABIETACEE) Familia include mulţi arbori aparţinând genurilor Abies, Pseudotsuga, Tsuga, Pinus, Larix, Cedrus, din zone reci sau relativ calde. Au dimensiuni mari, tulpină dreaptă, monopodială, coroana regulat conică, piramidală (rareori tabularăturtită sau lăţită), ramificaţie regulat-verticilată. La unele genuri apar atât lujeri lungi, cât şi lujeri scurţi (Larix, Cedrus, Pseudolarix s.a). Frunzele aciculare, persistente, rar căzătoare (Larix, Pseudolarix), aşezate spiralat, izolat sau în fascicule, au structură xeromorfă. Florile unisexuat-monoice; cele mascule au numeroase stamine, câte doi saci polinici, grupate în amenţi gălbui, alungiţi sau globuloşi; cele femele sunt compuse din numeroase carpele dispuse spiralat şi au formă elipsoidală, cilindrică sau conică. Carpele prezintă doi solzi concrescuţi numai la bază; unul inferior, fertil – solzul şi unul exterior, steril – bracteea. La baza solzilor stau descoperite câte două ovule. După fecundare, se formează conul, alcătuir din solzi pieloşi sau lemnoşi, aşezaţi imbricat şi din bractee mai înguste decât solzii. Cele două ovule se transformă în două seminţe simetrice, de regulă aripate (excepţie Pinus cembra). Seminţele se coc în primul, al doilea sau al treilea an de la apariţie. Germinaţie epigee, plantulele au şi mai multe cotiledoane (peste 10 la genul Pinus).
Genul Abies Mill. Genul Abies include peste 40 de specii din regiunile montane ale emisferei nordice. Arbori mari, cu înrădăcinare pivotantă, tulpină cilindrică şi verticile regulate. Coroana piramidală, deasă, umbroasă. Scoarţa tulpinii rămâne mult timp netedă, are pungi de răşină. Lujerii de obicei netezi, rar brăzdaţi. Frunzele persistente (se schimbă la 6-15 ani), aciculare, turtite dorso-ventral, pe dos cu
37
dungi albe de stomate (numai câteva specii au dungi şi pe faţa superioară), dispuse obişnuit pectinat. Acele, după cădere, lasă o cicatrice netedă, circulară. Mugurii floriferi masculi foarte numeroşi, apar de cu toamna la subsuoara frunzelor; mugurii femeli aşezaţi câte unul sau doi, mai mari, concentraţi spre vârful coroanei, pe partea superioară a lujerilor din anul precedent. Florile unisexuatmonoice; cele mascule dispuse în amenţi alungiţi, pendenţi; cele femele ovoide, izolate. Conurile erecte, ovoide sau cilindrice, cu bracteea vizibilă (răsfrântă sau îndreptată spre vârful conului) sau ascunsă. La maturaţie, solzii cad o dată cu seminţele şi pe lujer rămâne persistent numai axul. Seminţele sunt mari, triunghiulare, cu pungi de răşină în tegument şi cu aripioara sudată. La noi spontan creşte numai Abies alba Mill., în cultură, în parcuri şi parcuri dendrologice, au mai fost introduse cca. 15 specii. Abies alba (Abies pectinata D.C.) Mill. – brad, brad alb. Genul Abies datează de 130 de milioane de ani, din perioada cretacică (mezozoic). Cu răcirea climatului din preglaciar se presupune ca bradul s-a retras din teritoriile Europei Centrale spre sud, în munţii din bazinul Mării Mediteraniene (Spania, Sicilia, Creta, Balcani, Caucaz, Munţii Atlas) (Ciobanu I, 1971). Repopularea spaţiului carpatic cu brad, în postglaciar, pare sa se fi produs pe două trasee principale, prin Banat, respectiv prin Carpaţii Nordici (pe traseul Balcani-spaţiul alpino-sudetic). Ipoteza permanenţei bradului în refugii intracarpatice pare mai întemeiată, deoarece migrarea sa, pe trasee extrem de lungi, de mii de kilometrii, pare aproape imposibilă daca se ţine seama de diseminarea greoaie (seminţe mari şi grele). Surprinde omogenitatea morfologică şi ecologică a bradului autohton din diferite zone ale ţării; nu se poate explica decât prin permanenţa speciei în refugii carpatice în timpul glaciaţiunilor würmiene. Abies alba are areal european (fig.2), montan (în Munţii Pirinei, Jura, Vosgi, Alpi, Carpati, Apenini, Balcani). Dincolo de paralela de 55 0, şi spre est, în afara arcului carpatic, nu apare. În munţii noştri, dintre răşinoase, bradul se situează ca răspândire după molid, ocupa aproape 5% din suprafaţa păduroasă a tării. Este bine reprezentat în Carpaţii Orientali, la altitudini de 400- 1200m în amestec cu fagul şi molidul, dar şi ca arborete pure. În Carpaţii Meridionali, mai ales la vest de Olt, deţine un loc subordonat în pădurile de amestec fag şi molid. Puţin răspândit apare şi în Munţii
38
Apuseni, o extindere relativ importantă prezintă în Munţii Banatului, mai ales pe colinele platoului calcaros Anina- Oravita. Altitudinea maximă se realizează în Carpaţii Sudici unde urcă până la 1500m (excepţional exemplare pitice ajung la 1750m), altitudinile cele mai joase se înregistrează în Banat, pe Valea Nerei (192m) şi în Moldova de Nord (Bucovina). Arealul de cultura al bradului coincide, în mare măsură, cu arealul său natural, întrucât extinderea acestei specii pe cale artificială este problematică. În Romania se întâlnesc (provenineţe) populaţii de brad deosebit de valoroase cu însuşiri genetice de elită, remarcabile prin dimensiunile atinse, cu creşteri riguroase, conformaţie şi vitalitate excelentă. Bradul are cerinţe mari faţă de condiţiile staţionale (cel mai pretenţios răşinos de la noi). Bradul are cerinţe ridicate faţă de umiditate şi este sensibil la îngheţurile târzii, rezistă la ger, dar nu sub -270C. Se dezvoltă optim în climate moderate, fără variaţii mari de temperatură, ferite de îngheţuri, bogate în precipitaţi. Are amplitudine climatică mult mai redusă decât molidul şi fagul. Este extrem de pretenţios în tinereţe, plantulele suferă din cauza secetei, a gerurilor mari de iarnă şi a vânturilor reci şi uscate. Regenerarea bradului se poate face numai sub masiv. Bradul, specie eutrofă spre mezotrofă, creşte viguros pe soluri cu gradul de saturaţie cu baze de peste 50. Specie mezofilă-mezohigrofită, este pretenţioasă faţă de umiditatea din sol şi aer, sensibilă la secetă. Bradul este o specie cu temperament pronunţat de umbră; se situează imediat după tisă. Bradul (fig.43) este un arbore de mărimea I, cu înălţimea de 30-40m şi diametre de 1-2 m. În zonele de optim ecologic au fost identificate exemplare de 50-60 m înălţime şi 3-4 m diametru. Înrădăcinarea profundă, pivotantă, extrem de rar apar doborâturi de vânt. La intensităţi mari ale vântului, în special când pivotul putrezeşte, sau nu se dezvoltă suficient, pe soluri scheletice, superficiale. Tulpina este dreaptă, cilindrică. Scoarţa în tinereţe netedă, uneori cu ritidom solzos, de culoare cenuşiuverzuie cu pungi de răşină, ca nişte mici proeminenţe ce pot fi sparte prin apăsare. La bătrâneţe formează ritidom cenuşiu, subţire, solzos.
39
Coroana este deasă, compactă, cilindrică-piramidală, cu vârful ascuţit în tinereţe şi lăţit tabular la bătrâneţe, când lujerul terminal rămâne mai scurt decât lujerii laterali, căpătând o formă caracteristică de „cuib de barză”. Lujerii cenuşii-verzui, scurt păroşi, cicatricele acelor circulare, netede. Mugurii, câte 3-5, mici, ovoizi, obtuzi, nerăşinoşi, în afară de cel terminal cu răşină la bază. Acele, liniar lăţite, sunt terminate într-un peţiol scurt, răsucit, lungi de 2-3cm, obtuze sau emarginate la vârf, pe faţă de un verde mai deschis, iar pe dos cu două dungi de stomate albicioase, evidente, la vârful coroanei apar stomate şi pe faţă. Pe lujerii fertili stau îndreptate înainte, în formă de perie, pe faţa superioară a lujerului şi sunt rigide, cu vârful ascuţit, înţepătoare. Cad după un număr mare de ani (6-15) şi rămân pe ramuri mult timp după tăierea exemplarelor, aşa încât bradul se pretează mai bine ca pom de Crăciun decât molidul. Florile sunt unisexuat-monoice; cele mascule grupate în amenţi gălbuiverzui sau roşietici, groşi şi alungiţi; cele femele de culoare verzuie, aşezate mai mult spre vârful coroanei. Înflorirea se produce de la începutul lunii mai până în iunie, în funcţie de altitudine şi expoziţie. Conurile lungi de 10-20 cm, erecte. Solzii lăţiţi şi rotunjiţi în partea superioară şi treptat îngustaţi spre bază, cu pete de răşină. Bracteele proeminente, mai lungi decât solzii, au vârful acuminat şi întors. Seminţele, de culoare gălbuiebrună, cu trei muchii, sunt relativ mari (7-9mm lungime) şi relativ grele. Tegumentul conţine pungi de răşină, cu terebentină frumos mirositoare, care se alterează uşor, aşa încât păstrarea seminţelor este problematică, iar capacitatea de germinaţie, iniţial de 30-50% se reduce rapid. Seminţele sunt concrescute cu o aripă gălbuie-roşcată, triunghiulară, mai lungă. Conurile se coc în toamna primului an, când solzii cad împreună cu seminţele, lăsând pe lujer numai axul conurilor. Germinaţia este epigee, plantula prezentând 5-6 cotiledoane şi o rădăciniţă foarte bine dezvoltată. Unităţi morfologice intraspecifice. După forma coroanei s-au diferenţiat formele: Abies alba pyramidalis (Carr.) Voss, cu coroană tipică piramidală; Abies alba columnaris (Carr.) Rehd., cu ramuri aproximativ egale şi port columnar; Abies alba pendula (Carr.) Asch. Et Graebn., cu ramificaţie pendentă;
40
Abies alba compacta (Parson) Rehd., formă pitică, cu coroană foarte deasă; Abies alba variegata (Carr.), cu frunze striate, de nuanţă alb-gălbuie. Maturitatea arborilor în masiv se înregistrează la 50- 70 ani. Periodicitatea fructificaţiilor este de 2- 3 ani (în unele zone, Valea Prahovei, Postăvarul, fructifică aproape anual). Creşterea este foarte înceată în primii ani, plantula abia atinge 5- 6 cm înălţime. Primul verticil de ramuri se formează în anul al patrulea. Creşterea se menţine redusă până la 15–20 ani, după care se activează şi continuă pînă la vârste înaintate. Longevitatea este de 400-500 (700) ani. Bradul este foarte sensibil la poluanţi, este în fruntea răşinoaselor indigene. În pădurile de amestec cu molid, prezenţa bradului asigură o mai mare stabilitate a arboretelor faţă de vânt. Bradul se obţine din sămânţă, conurile se recoltează înainte de dezmembrarea si diseminarea naturala. Se utilizează seminţe din partea inferioara a conurilor, celelalte sunt des sterile, se păstrează la rece şi la aer. Semănatul se execută toamna în zonele lipsite de îngheţuri târzii, semănăturile de toamna asigură un procent sporit de seminţe germinate; se poate semăna şi primăvara (aprilie-mai) sub adăpost (solar, tunel). Seminţele înmuiate 24 de ore în apă rece sau pregerminate în nisip aproximativ o săptămână se seamănă pe strat nutritiv. Se acordă multă atenţie udărilor, umbririi şi tratamentelor anticriptogamice. Puieţii se transplantează cu dificultate, ca urmare a rădăcinilor pivotante, tinerele plante se repică după un an (cele din paturi) sau după 2 ani (cele din straturi). Formele ornamentale se obţin prin altoire, placaj lateral iarna, în sere sau în luna august, în teren descoperit sau în seră. Se foloseşte în parcuri, unde umiditatea atmosferică este mai ridicată, ca arbori solitari sau în grupuri, foarte rar in aliniamente (numai în parcuri). Specie de umbra, intră în alcătuirea masivelor mixte.
41
Abies nordmanniana (Stev.) Spach - brad de Caucaz Specie exotică originară din zonele montane vestice ale Caucazului şi nordice ale Turciei. Mai frecvent ocupă staţiuni cuprinse între 500-1200m (2000m) altitudine. Specie de climat montan, rezistentă la frig şi la îngheţurile târzii, (mugurii pornesc în vegetaţie mai târziu decât la Abies alba).
Suportă cu dificultate
deficitul de apă din sezonul estival. Vegetează bine în staţiuni cu umiditatea atmosferică ridicată, pe soluri formate pe substraturi calcaroase. Se pare că poate fi pus mai repede în lumină decît bradul alb. Arbore (fig.44) cu înălţimea de peste 50 m, diametrul de 0,5-1m, cu coroană bogată, cu frunzişul des şi întunecat. Lujerii, la început verzi, apoi bruni lucitori, glabri sau slab pubescenţi (după provenienţă), cu muguri nerăşinoşi; la ramificaţiile terminale apare uneori un lujer divergent. Acele au lungimea de 2-3 cm, cu o culoare mai închisă, obtuze sau ştirbite la vârf, neînţepătoare, pe faţă de un verde-închis-lucitor, iar pe dos cu două dungi albicioase de stomate, stau dispuse în perie, înclinate spre vârful lujerului. Conurile de 14-15cm lungime, cilindrice, cu bracteea răsfrântă şi solzii din zona mediană a conului mai laţi decât lungi. Sămânţa de 11-14mm lungime, cu aripioara brun-deschis, pieloasă, de aceeaşi lungime cu sămânţa. Creşterea este înceată în tinereţe, se activează după 20 ani. Este destul de sensibil faţă de poluarea globală a atmosferei, dar este considerat mai rezistent faţă de poluanţii cu oxizi de sulf. Este un arbore apreciat în spaţii verzi, se poate cultiva în buchete sau ca exemplare izolate. Înmulţirea. Se poate obţine şi prin butăşire, deoarece înrădăcinează destul de bine, însă plantele obţinute nu au o creştere dreaptă, de aceea acest mod de înmulţire nu este prea folosit. Abies concolor - (Gord. Et Glend.) Lindl. – brad argintiu, brad de Colorado. Originar din vestul Americii de Nord, unde are un areal în Munţii Stâncoşi, şi Sierra Nevada, între 1800- 3200m altitudine. Formează arborete de amestec cu duglasul albastru, cu pinul galben, molidul de Arizona şi molidul înţepător.
42
Este relativ puţin pretenţios faţă de sol şi rezistă bine la secetă. În primii ani puieţii au nevoie de protecţie împotriva îngheţului şi arşiţei. Arbore de mărimea I, care atinge înălţimea de 40 m înălţime în patria de origine (fig.45). Coroana este piramidală, cu frunziş argintiu; scoarţa cenuşiedeschis, prezintă pungi de răşină aromată; lujerii verzi-gălbui, cu muguri răşinoşi. Acele foarte lungi, de 4-6 cm, curbate în sus (falcate), au numeroase dungi albicioase pe ambele feţe, ceea ce dă o coloraţie generală verde-argintie, dispuse pectinat şi strivite lasă un miros foarte plăcut. Conurile sunt cilindrice, rotunjite la capete, de 7-12cm, groase de 3-5cm, verzui-roşcate; bracteele ascunse între solzi. Dintre cultivari, mai răspândit este Abies concolor „candicans”, cu un colorit mai deschis, cenuşiu argintiu spre albicios; Abies concolor”Pendens”, Abies concolor „Fastigiata”, Abies concolor „Aurea”, Abies concolor „Variegata”, Abies concolor Brevifolia Datorită portului, coloritului şi dimensiunilor acelor bradul argintiu este foarte apreciat ca arbore ornamental. Suportă bine fumul şi praful din centrele industriale, dar este sensibil faţă de poluarea cu fluor si oxizi de sulf şi azot. Se poate butăşii, dar apar aceleaşi inconveniente ca la Abies nordmanniana; la altoire, ca port-altoi se folosesc puieţii de Abies alba, Abies concolor, Abies nordmanniana, iar ca altoi, numai vârfurile de ramură. Abies grandis (Dougl.) Lindl. – brad uriaş, brad de Vancouver. Specie exotică din America de Nord, unde este răspândit de-a lungul coastei Pacificului, din California în sud până insula Vancouver (Canada) în nord. În interiorul continentului urcă la altitudini de aproximativ 1200m. Vegetează într-un climat oceanic, blând şi umed. Înrădăcinarea mai profundă îl recomandă pentru utilizarea pe soluri slab hidromorfe. Sensibilitatea manifestă în tinereţe faţă de îngheţurile târzii şi cerinţele ridicate faţă de umiditate cer utilizarea la noi în staţiuni cu climat moderat, din zonele de dealuri şi zone montane inferioare, cu precipitaţii suficiente ca în vestul ţării. Arbore de mari dimensiuni, cu înălţimi de până la 70-80 m (fig.47). Scoarţa este subţire, netedă, cu numeroase pungi de răşină; lujerii bruni-verzui, glabri, lucitori; mugurii ovoizi, cenuşii violacei, răşinoşi. Acele dispuse distic, de
43
3-6 cm lungime, şi 2-2,5 mm lăţime, flexibile, cu două dungi de stomate pe dos şi cu un puternic miros de lămâie. Conurile sunt cilindric-ovoide, de 5-10 cm lungime, cu bractee ascunsă între solzi. Abies cephalonica Loud. – brad de Grecia. Arbore exotic, originar din Munţii Meridionali ai Greciei si pe Insulele Ionice, unde creşte între 700 şi 1700 m altitudine. Rezistă la secetă dar este sensibil la geruri mari şi îngheţuri târzii. Atinge până la 30 m înălţime, are coroană frumoasă, piramidală şi deasă (fig.46). Lujerii sunt brun-roşcaţi, lucitori, glabri. Mugurii conici, acoperiţi cu răşină, se deschid primăvara devreme. Acele, de 1,5-2,5cm lungime, şi 2mm lăţime, sunt rigide, ascuţite şi înţepătoare, pe faţă de un verde-închis-lucitor, iar pe dos cu două dungi albe de stomate. Conurile cilindrice, de 12-16cm lungime şi 45cm diametru; bracteele răsfrânte înapoi. Sămânţa este ovoid-triungiulară, de cca. 7 mm lungime, brun-deschis, cu aripioara lungă de cca. 15 mm, lăţită la vârf. Este o specie ornamentală care poate fi cultivată în zonele cu precipitaţii mai puţine decât cele reclamate de bradul de Caucaz şi cel uriaş. Este relativ sensibil faţă de poluanţi. Cultivaruri mai importante: Abies cephalonica „Aurea”, Abies cephalonica „Latifolia” Abies cephalonica „Robuasta” Abies pinsapo Boiss – brad de Spania. Este un endemism al munţilor din sudul Spaniei, la altitudini de 12001800m. Preferă un climat cald şi substraturi calcaroase. Este sensibil la ger şi îngheţ. Arbore de până la 30m înălţime, cu lujeri brun-roşcaţi, glabri, muguri foarte răşinoşi, acele lungi de 8-15 mm şi late de 2-2,5 mm, rigide, obtuze sau înţepătoare, cu dungi de stomate puţin vizibile, dispuse perpendicular împrejurul lujerului şi din ce în ce sunt mai scurte spre vârful acestuia (fig.48). Conurile sunt lungi de 10-15 cm şi late de 4-5 cm, de culoare brună, cu bracteea ascunsă. Se foloseşte ca arbore ornamental la altitudini mici, chiar la câmpie, în staţiuni adăpostite, ferite de îngheţ şi cu precipitaţii mai puţine decât cele reclamate de brazii mezofili.
44
Un deosebit interes prezintă Abies pinsapo cv. Aurea, Abies pinsapo cv. Argentea Abies pinsapo cv. Glauca Abies pinsapo cv. Fastigiata Abies pinsapo cv. Pendula Abies balsamea - brad balsamifer, originar din Canada. Evită solurile calcaroase. Arbore de mărimea a II-a, până la 20m, cu coroană piramidală, deasă. Ace de culoare verde-închis, lucioase, pe dos cu două dungi de stomate albicioase, cu miros aromat. Conurile tinere violacee. Apreciat este cultivarul „Nana”. Abies homolepis S. & Z.– brad de Nikko, originar din Japonia. Arbore de mărimea I, coroană piramidală, compactă, ace de 3cm lungime, verzi închis, lucioase, pe dos albicioase. Abies koreana – brad corean. Arbore de mărimea II, conic, tufos, foarte decorativ prin acele de 2cm, recurbate în sus, verzi lucioase, cu revers alb si conurile tinere violacee. Bradul de Nikko şi cel corean suportă bine fumul şi praful atmosferei urbane.
Genul Tsuga Carr. Cuprinde aproximativ 10 specii răspândite în America de Nord şi estul Asiei. Dintre Pinaceae, au conurile cele mai mici. Tsuga canadensis (L.) Carr. – tsuga. Specie exotică din estul Americii de Nord, cu răspândirea cea mai mare în sudul Canadei, în S.U.A. zona Marilor Lacuri şi în Munţii Appalachieni (fig.3). Rezistă bine la ger, dar este pretenţios faţă de umiditatea din sol şi atmosferă. Solurile să fie profunde, bogate, revene, dar bine drenate. Tolerează
45
umbra, supravieţuieşte în subetaj o perioada îndelungată, dar se poate dezvolta şi în plină lumină. Arbore cu înălţimi până la 30 m şi tulpina dreaptă, uneori înfurcită, cu vârful curbat (fig. 49). Scoarţa este cenuşie-negricioasă, cu crăpături înguste şi ritidom subţire. Lujerii sunt subţiri, flexibili, bruni-cenuşii, pubescenţi. Acele liniare, scurte, de 8-18 mm, mai lăţite spre bază, cu vârful obtuz, verzi-închis lucioase pe faţă şi cu două dungi albe pe dos, dispuse oarecum pectinat; se prind de lujer printr-un umeraş proeminent; un şir de ace stau culcate pe partea superioară a lujerului, cu dungile albe deasupra. Conurile foarte mici, de cca. 2 cm, ovoide, cu solzi rotunjiţi la vârf, scurt pedunculate, erecte, pendente după coacere, rămân mult timp pe arbore după desfacerea solzilor şi căderea seminţelor. Seminţele sunt mici, de 2-4 mm, cu pungi de răşină în tegument. Cultivaruri: Tsuga canadensis cv. Globosa Tsuga canadensis cv Pendula Tsuga canadensis cv. Compacta Tsuga canadensis cv. Albospica Tsuga canadensis cv. Nana Maturaţia anuală. Fructificaţiile sunt dese (2-3 ani); seminţele germinează în proporţie ridicată. Creşte destul de încet, suportă tunderea. Aspectul interesant este pus în valoare prin plantarea izolată sau în grupuri, în parcuri unde există mai multă umiditate atmosferică Se obţine din seminţe şi butaşi. În S.U.A. se seamănă imediat după recoltare, toamna. Patul se acoperă peste iarnă u un strat de ace de conifere de 1cm grosime. Puieţii necesită protecţie împotriva insolaţiei, repicarea se face în anulal treilea, primăvara. Se poate semăna şi primăvara în anul al doilea de vegetaţie; se recomandă repicatul. Butăşirea se face în sere, cu hormoni, începând din luna octombrie, în amestec de nisip cu turbă.
Genul Pseudotsuga Carr. Cuprinde cinci specii de arbori, originare din vestul Americii de Nord şi estul Asiei. Au ramificaţii regulat verticilate, scoarţa mult timp netedă, cu pungi
46
de răşină. Lujerii subţiri şi flexibili, mugurii mari, roşietici, ovoid-conici, cu vârful ascuţit. Acele turtite, ascuţite la vârf, sunt inserate pe un umeraş mai scurt decât la molid. Conuri pendente; bractee lungi şi vizibile, cu trei vârfuri; solzii necăzători, cu câte două seminţe aripate, triunghiulare, fără pungi de răşină. Pseudotsuga menziesii (Mirbel) Franco [P. taxofolia (Lam.) Britt., P.douglasii (Lindl.) Carr.] - duglas verde, duglas. Arbore exotic, originar din vestul Americii de Nord (fig.3), cu areal foarte larg mai ales în latitudine (între 27 şi 520 latitudine nordică, aproximativ 3000km pe direcţia nord-sud). În California ajunge la altitudini de aproximativ 2000m. În Europa a fost introdus cu 150 de ani în urmă, fiind plantat pe suprafeţe din ce în ce mai mari. La noi a fost introdus de 120 de ani, de la câmpie până la altitudine de 1400m (subzona molidului). Cele mai reuşite culturi de duglas în ţara noastră sunt în Banat, în staţiuni cu temperaturi medii anuale de 7-9 0C (100C) şi precipitaţii de 550-650mm în sezonul de vegetaţie. Este mai rezistent la uscăciune decât molidul şi bradul, dar se dezvoltă mai bine în regiuni cu ierni relativ blânde, îngheţuri periculoase puţin frecvente. Are temperament de semiumbră, dar mai de lumină decât bradul şi molidul. Suportă mai bine perioadele de secetă dacă în sol se găsesc rezerve suficiente de umiditate, fără însă să poată egala bradul în ceea ce priveşte rezistenţa pe soluri compacte, argiloase. Îi priesc solurile afânate, uşoare, aerisite. Duglasul este o specie de dimensiuni foarte mari, uneori, excepţional, atinge chiar peste 100 m înălţime şi diametre până la 4-5 m (recordul absolut este menţionat pentru un arbore care a avut 127 m înălţime şi 7,6 m diametru – Parde, 1994). Tulpina dreaptă, cilindrică, se elaghează destul de greu. Scoarţa netedă, cu pungi de răşină plăcut mirositoare, ca la brad; labătrâneţe, în partea inferioară formează ritidom gros, adânc şi larg crăpat, spongios. Coroana conică, cu verticile regulate. Lujerii (fig.50) sunt subţiri, scurt pubescenţi în primul an, cu muguri ovoid-conici, roşiatici-vişinii, lucitori, cu vârful evident ascuţit. Frunzele aciculare, liniare, drepte, turtite, lungi de 2-3cm, dispuse pectinat, au două dungi longitudinale albicioase de stomate pe dos. Spre deosebire decele de brad, sunt însă mai înguste, de 1-1,5mm lăţime, mai moi, cu vârf ascuţit (nu obtuz), neînţepător, prinse pe un umeraş uşor proeminent (nu decurent ca la molid) şi după strivire, emană un miros
47
specific, de lămâie. Florile sunt unisexuat-monoice, cele mascule în amenţi galbeni; cele femele verzui. Conurile sunt ovoid cilindrice, de 5-19cm lungime, pendente, prinse pe un peduncul scurt; cu numeroşi solzi persistenţi, rotunjiţi; bracteele evidente, dar trilobate şi nerăsfrânte, alipite de solzi, cu lobul mijlociu evident mai lung şi mai îngust. Seminţele de cca. 7mm lungime (lungimea aripioarei de 7-10mm), sunt drepte, convexe, cu trei muchii şi fără pungi de răşină. Puterea germinativă 40-60%. Plantula are 6-8 cotiledoane. Este o specie foarte variabilă, ceea ce a şi făcut ca în cadrul ei să se diferenţieze o serie de taxoni. Formele tipice, cu ace verzi (din zonele de coastă ale Pacificului), au fost descrise ca Pseudotsuga taxifolia viridis (Schwer). Asch. et Graebn. (Pseudotsuga douglasii ssp. mucronata Schwer.); Pseudotsuga taxifolia caesia (Schwer.) Asch. et Graebn. Cu ace verzui-cenuşii, formă cultivată bine în Scandinavia; Pseudotsuga taxifolia fastigiata (Knight) Sudw. – cu coroana piramidală. Un loc aparte în sistematică ocupă Pseudotsuga glauca, din Munţii Stâncoşi, considerată adeseori ca specie distinctă. Dintre cultivarurile mai importante se numără: Pseudotsuga menziesii cv. „Elegans”, cu coroana neregulată, Pseudotsuga menziesii cv. „viminalis”, cu lujeri pendenţi, Pseudotsuga menziesii cv. „Globosa”, (până la 2m) Pseudotsuga menziesii cv. „Nana” (până la 3m) Pseudotsuga menziesii cv. „Pygmaea”, (până la 1m) Maturitatea arborilor este timpurie, uneori fructificaţiile se produc chiar de la 10-15 ani (mai frecvent însă pe la 30-40 ani). Periodicitatea fructificaţiilor este de 2-3 ani. Specia cea mai repede crescătoare dintre toate răşinoasele cu frunze persistente din climatul nostru, ceea ce îl face deosebit de apreciat în spaţii verzi. Creşterea devine viguroasă şi susţinută chiar după primii 2-3 ani; comparativ, duglasul albastru creşte mai încet. Longevitatea de 600-1000 de ani. Manifestă sensibilitate mare faţă de poluanţi, îndeosebi faţă de fluor şi oxizi de azot. În tinereţe este sensibil la îngheţuri. O rezistenţă mai bună la îngheţuri o are duglasul albastru, care se comportă mai bine şi la secetă, este mai rezistent şi la poluarea atmosferică. Duglasul se obţine din sămânţă iar formele şi varietăţile ornamentale prin altoire. Conurile se recoltează în septembrie, semănatul se face la sfârşitul lui
48
aprilie, după o stratificare de trei săptămâni; plantele se protejează de soare, din toamnă se acoperă cu ramuri pentru a le proteja de temperaturile scăzute. Butăşirea se aplică iarna, în sere sau în septembrie-octombrie, în răsadniţe reci. Altoirea se practică în placaj lateral, păstrând mugurele terminal al portaltoiului. Habitusul frumos, regulat este bine pus în valoare prin plantări izolate, în grupuri sau aliniamente (în parcuri). Pseudotsuga glauca - Mayr.[P.taxifolia var. glauca (Mayr) Schneid.] duglas albastru, duglas brumăriu. Speie originară din Munţii Stâncoşi (fig.3). Este un arbore mai puţin cultivat la noi. Dimensiuni mai reduse, cu înălţimi de maximum 45-50m, ritidom mai puţin suberos. Se recunoaşte (fig.51) după coroana compactă, acele mai scurte, rigide, de culoare verde-albăstrui în tinereţe şi după, conurile de asemenea mai scurte, de 5-6 cm lungime, ale căror bractee, tot trilobate, sunt răsfrânte spre baza conului. Datorită coloritului frumos al coroanei se utilizează ca specie de interes ornamental.
Genul Picea Dietr. Cuprinde 40 de specii de arbori din zonele boreale şi temperate ale Americii de Nord şi Eurasiei, înălţimi mari şi tulpină dreaptă, coroană piramidală, conică, ramificaţie verticilată, prezentând numai lujeri lungi – macroblaste. Frunzele sunt persistente, aciculare, ascuţite, în patru muchii, cu excepţiacelor de Picea omorica, Picea jezoenzis, Picea sitchensis, la care acele sunt plate, ca la brad; stau aşezate în spirală împrejurul lujerului şi sunt prinse pe perniţe evidente. Lujerii de pe care au căzut acele sau au fost rupte, din cauza proeminenţelor lemnoase decurente, devin brăzdaţi-zgrăbunţoşi. Florile sunt unisexuat-monoice; cele mascule, în formă de amenţi galbeni-roşcaţi, se dezvoltă pe lujerii din anul precedent, cele femele terminale, verzi sau purpurii, cu numeroase carpele, transformându-se apoi în conuri, la început erecte apoi devin repede pendente. Conurile au solzi lemnoşi, persistenţi şi cu bractee scurte, ascunse. Maturaţia anuală; după coacere, seminţele se împrăştie, iar conurile mai rămân un timp pe arbore, apoi cad întregi. Seminţele mici, aripate, fără pungi de răşină, se desprind uşor de pe aripioară. Procentul de germinaţie mare, păstrează puterea de
49
germinaţie mai mulţi ani. Plantula are 5-10 cotiledoane aciculare, scoarţa conţine substanţe tanante. Mare valoare economică; molidul are o importanţă deosebită forestieră şi ornamentală. Secţia Eupicea Cuprinde specii cu ace în patru muchii, cu linii de stomate mai mult sau mai puţin evidente pe toate feţele; conurile mature sunt pendente. Picea abies (L.)Karst [P. excelsa (Lam.) Link] - molid, molift, brad roşu. Genul Picea are o origine foarte veche. În mezozoic cunoaşte deja o mare dezvoltare. Molidul european datează probabil din terţiar (fig.4), de 200 milioane de ani. Centrul ancestral al originii molidului se află în Asia de Est. După diferenţele morfo-anatomice reduse dintre Picea abies, Picea obovata şi Picea korainsis ar rezulta că molidul european a ajuns la noi din Orientul Îndepărtat trecând peste Siberia şi Munţii Ural. După aceleaşi criterii de deosebire între molidul european şi cel asiatic s-ar putea deduce un al doilea traseu intercontinental de migraţiune din sud-est peste Himalaia. În Pleistocen, acum 1,5 milioane ani, sub influenta glaciaţiunilor cuaternare, molidul a trecut prin diverse transformări. Printre centrele sale de refugiu glaciar se numără şi Carpaţii româneşti, de unde în postglaciar a migrat către nord-vest şi nord. În Postglaciar (perioadă climatică preboreală rece şi uscata), molidul se găseşte la altitudine redusă. Clima mai caldă, boreală, a determinat extinderea sa în munţi. În climate tot mai calde din subboreal şi atlantic, molidul pierde teren în regiunile joase în favoarea stejarului şi altor foioase, localizându-se în munţi, la altitudini mari. În perioada subatlantică cu climat mai răcoros şi umed între etajele molidului şi stejarilor se interpun la început carpenul, apoi fagul şi bradul, definitivându-se actuala zonare a vegetaţiei din ţara noastră. Molidul este o specie din Europa
Vestică, Centrală şi Estică, unde
prezintă în esenţă un areal montan - regiunea alpina sud-est europeană şi regiunea hercinică-carpatică destul de frământată (fig.5). Limita vestică naturală se află în masivul Vercores, la 50027’ longitudine estică, apoi se îndreptă către nord în lungul masivului Jura, de unde ajunge în Munţii Pădurea Neagră. În nord se întinde dincolo de cercul polar. Graniţa de sud se realizează în Munţii Rodopi (Grecia). În Balcanii de Vest, apariţii izolate se înregistrează în Macedonia.
50
Arealul molidişurilor în Carpaţi nu coincide cu arealul molidului care depăşeşte limitele formaţiei respective, pătrunzând, de exemplu, în amestecurile de fag cu răşinoase până la altitudini inferioare, iar deasupra rariştilor subalpine urcă în golul de munte ca, exemplare izolate. La noi molidişurile realizează o remarcabilă continuitate în regiunile montane ale Carpaţilor, cu excepţia munţilor Banatului unde nu creşte natural. În Carpaţii româneşti, molidişurile se concentrează în Carpaţii Orientali, formând masive compacte între 700(600)- 1550(1600)m pe versanţii estici şi între 800 şi 1600m pe versanţii vestici; coboară la 500m la Gheorgheni şi în Bucovina. În Carpaţii Meridionali se fragmentează oarecum, apare mai ales în munţii înalţi. De la est către vest, molidişurile se plasează la altitudini tot mai mari. Limitele inferioare în Carpaţii sudici coboară rar sub 1000-1200m, iar cele superioare ajung la 1800m (în Retezat). În Munţii Apuseni, molidişurile formează o insulă izolată faţă de restul arealului carpatic. Arealul molidului a fost mult extins prin culturi artificiale începând încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Culturile artificiale în prelungirea arealului natural s-au extins până la altitudini de 400-500m sau chiar mai jos (fig.6). Molidul este o specie continentala, montană şi subalpină, de climat rece şi umed (temperaturi anuale de +2 la +40C şi precipitaţii de 800-1200mm), cu nebulozitate mare. Are un sezon de vegetaţie mai scurt decât bradul. Este sensibil la secetă, mai ales în primii 2-3 ani, când puieţii au o înrădăcinare extrem de superficială. Îngheţurile târzii pot provoca vătămări puieţilor, nu ca la brad. În ceea ce priveşte solul, molidul este mult mai puţin pretenţios ca bradul, este indiferent fata de conţinutul de substanţe nutritive. Creşte destul de viguros pe soluri cu humus brut, foarte acide, dacă acestea sunt afânate, slab scheletice şi aerisite, cu suficientă umiditate.
Molidul acidifică solul, litiera sa bogată se
descompune greu şi imperfect. Pe soluri uscate lâncezeşte. Se poate instala şi în turbării dar lâncezeşte. Are temperament de semiumbră. Puieţii rezistă sub masiv chiar două-trei decenii, dar puşi în lumină pre târziu se usucă. Molidul atinge frecvent înălţimi de 30-40 m, iar în unele cazuri, peste 60 m şi diametre de 1-2m. Înrădăcinarea sa este tipic trasantă (în vestul Europei înrădăcinarea este descrisă ca relativ profundă). Din aceast motiv, molidul suferă
51
de doborâturi de vânt mai mult decât oricare altă specie indigenă. Arborii crescuţi izolat, din tinereţe, chiar pe soluri foarte superficiale, stâncoase, manifestă rezistenţă relativ ridicată la acţiunea mecanică a vântului, deoarece dezvoltă mai puternic şi mai simetric sistemul radicular, unele ramificaţii pătrunzând adânc prin fisurile rocii. Prezintă tulpină dreaptă, cilindrică. Scoarţa – ritidomul are caractere variabile, adeseori este de culoare roşcată (denumire şi de „brad roşu”). Uneori culoarea este cenuşie sau brună. Solzii se desfac în forme diferite, poligonali până la rotunjiţi. Coroana este îngustă, conică, spre deosebire de brad păstrează vârful ascuţit până la vârste înaintate. Ramurile sunt dispuse în verticil şi au poziţii diferite; caracteristic sunt mai ales cele de ordinul doi, care stau, de obicei oblic sau pendent, precum şi ramurile dintre verticile, provenite din muguri intermediari. Ramurile se elaghează anevoie, aşa încât coroana se menţine deseori compactă şi deasă mai ales în arborete tinere. (fig. 51). Lujerii de culoare brunăroşiatică, au proeminenţe lemnoase, decurente, dispuse în spirală, pe care stau inserate acele şi care imprimă un aspect deosebit de caracteristic. Mugurii sunt nerăşinoşi, cei terminali conici, iar cei laterali ovoizi. Frunzele aciculare, lungi de 1-2,5 cm, rigide, brusc îngustate la vârf şi terminate într-un mucron înţepător, rombice în secţiune transversală, cu 2-4 şiruri de stomate, dispuse spiralat, mai mult sau mai puţin îngrămădite ca o perie pe faţa superioară a lujerului. Au durată de 5-7 ani, după uscare cad imediat, lăsând pe lujer urmele perniţelor proeminente. Florile sunt unisexuat-monoice; cele mascule amenţi roşii-gălbui, răspândiţi în toată coroana, pe lujeri anuali sau din anii precedenţi; cele femele, terminale, erecte, alungit-cilindrice, roşii purpurii sau galbene-verzui. Fructifică la 3-4 ani. Conurile de formă cilindrică, au 10-15 cm lungime, şi 4-5 cm diametru; stau pendente în luna august, prezintă culori diferite, verzi sau roşii-violacee. Se compun din solzi lemnoşi, persistenţi, rombici, acuminaţi sau rotunjiţi la partea superioară şi cu vârful trunchiat, denticulat sau emarginat. Bracteele ascunse între solzi, sunt mici, alungite şi lipite de baza solzului. Seminţele sunt mai mici, de 45mm lungime, şi mai uşoare decât la brad, triunghiulare, brune-închis, fără pungi de răşină, cu o aripioară de 10-15 mm, de care se desprind uşor. Împrăştierea seminţelor se produce după desfacerea solzilor la conurile mature care ulterior cad întregi dar se menţin pe arbore chiar până toamna următoare. Puterea germinativă a seminţelor este de 70-80% şi seminţele se pot păstra mult mai bine decât cele de brad. Semănate primăvara răsar în 4-5 săptămâni.
52
Puieţii cresc încet în primii 3-5 ani. Creşterea se activează după această vârstă şi lujerii anuali depăşesc de multe ori 1 m lungime. Primul verticil de ramuri se formează în anul al patrulea (ca la brad). Longevitatea până la 600 de ani. Molidul prezintă un accentuat polimorfism, în cuprinsul vastului său areal diferenţiindu-se o serie de forme şi varietăţi. Astfel după forma coroanelor sunt cunoscute varietăţile: Picea abies var. columnaris (Jacques) Rehd.,cu coroane înguste, columnare, cum s-au semnalat şi la noi, în Munţii Apuseni.; Picea abies var. pyramidalis Carr., cu coroana piramidală; Picea abies var. inversa Beiss., cu ramuri de ordinul I pendente; Picea abies var. viminalis Caspary., cu ramurile de ordinul I orizontale, iar cele de ordinul II lungi, subţiri, pendente; Picea abies var. virgata (Jack) Caspary, cu ramuri lungi, şerpuitoare, neramificate etc. După culoarea conurilor se diferenţiază formele: Picea abies erytrocarpa, cu conuri violet purpurii înainte de maturitate (august) şi Picea abies chlorocarpa, conuri tinere de culoare verzuie. Dupa forma solzilor distingem (fig.53): Picea abies var.europaea, conuri cu solzi romboidali, la vârf rotunjiţi, Picea abies var. montana (carpatica), solzi acuminate, îngustaţi. Molidul este foarte sensibil la atacul insectelor sau ciupercilor, adeseori apar calamităţi adevărate. Molidul este un creator de mediu specific aproape neîntrecut, înfluenţează climatul intern cât şi solul. Sub coroane mediul devine umbros, rece şi umed, lipsit de curenţi puternici de aer; zăpada interceptată în coroane atinge uneori 40 % din întreaga cantitate căzută. În condiţiile fotoclimatului respectiv solurile se acidifică. Resturile organice nedescompuse sau parţial descompuse se depun sub formă de humus brut - straturi groase, sau moder. Molidul reduce scurgerile de apa pe versanţi, exercitând importante funcţii de protecţie hidrologică şi antierozională în bazinele montane. Molidul este cultivat în amenajări peisagere şi datorită calităţiilor sale ornamentale. În parcuri şi grădini se cultivă unele varietăţi de talie redusă:
53
Picea abies var gregoryana, cel mai răspândit molid pitic, are o formă rotunjit aplatizată, foarte compactă, 50-60cm, lujerii sunt foarte subţiri, frunzele mici, neînţepătoare, dispuse radial, de colorit verde-cenuşiu, Picea abies var maxwellii, formă pitică, sferic-turtită, cu ramuri scurte, rigide şi lăstari divergenţi, scurţi şi groşi, ace rigide, rotunjite, dispuse radial pe lăstarii erecţi; Picea abies var nidiformis, formă asemănătoare cu un cuib voluminos care la vârsta adultă ajunge la 1-1,5m înălţime, ramuri şi lujeri divergenţi, ace scurte, de culoare verde-cenuşie, foarte decorativ primăvara când apar noile creşteri. Se foloseşte în parcuri şi grădini, se plantează solitar sau în grupuri, intra în componenţa masivelor alături de Picea abies şi Picea orientalis. În anumite situaţii, arbori cu un port regulat se folosesc în aliniamente. Cultivarele pitice sunt indicate pentru alpinarii şi chiar pentru cultura in jardiniere. În zonele cu climă umedă se foloseşte pentru garduri vii tunse şi perdele de împrejmuire (aliniamente dese). Picea pungens Engelm. – molid înţepător, molid argintiu. Specie exotică din Munţii Stâncoşi (America de Nord) la altitudini de 1800-3300m. Adaptat la climatul montan continental. Suportă bine temperaturile scăzute, uscăciunea în aer şi în sol, este deosebit de rezistent la fum şi praf industrial aşa că este cultivat cu succes în oraşe şi centre populate. A fost introdus ca arbore ornamental de la câmpie până în regiunea montană. În arealul natural atinge până la 50 m înălţime. Scoarţa este cenuşie, lujerii viguroşi, glabri, de culoare brună-gălbuie-deschis, mugurii terminali mai mari, nerăşinoşi, vârful solzilor evident răsfrânt (fig.54). Acele de 2-3cm lungime, rigide, înţepătoare, puţin recurbate, sunt aşezate împrejurul lujerului, conurile sunt cilindrice, oblongi, de 6-10 cm, de culoare brună-deschis, cu solzi subţiri, ştirbiţi la vârf. Varietăţi: Picea pungens var. argentea Beiss. – molid argintiu, cu acele albe argintii; Picea pungens var. glauca Reg., cu acele verzi-albăstrui, conformaţie regulată şi vigoare bună. Dintre selecţiile înmulţite se cultivă în parcuri:
54
Picea pungens „Glauca Globosa”, formă sferic lăţită, ajunge la 2m înălţime, Picea pungens „Glauca Koster”, cu înălţime de 10-15m, este unul din cei mai cunoscuţi şi răspândiţi molizi albăstrui-argintii, culoarea se păstrează bine şi în timpul iernii, Picea pungens „Glauca Montgomery”, pitic, de formă larg conică, 1-1,5m înălţime, ramuri foarte dese, ace mai scurte pe creşterile tinere. Creşterea la început mai rapidă, dar încetineşte în scurt timp. Picea engelmanni Parry - molid de munte, molid de Arizona. Specie exotică, cu areal vast pe versanţii vestici în Munţii Stâncoşi. Relativ rezistentă la secetă şi fum, porneşte primăvara cu 2-3 săptămâni mai devreme în vegetaţie de cât Picea pungens, este astfel periclitat de îngheţuri. Arbore până la 50 m înălţime, scoarţa subţire de culoare brună-deschis; lujerii scurţi şi glandulos-păroşi; mugurii tomentoşi, răşinoşi şi cu solzi alipiţi; acele de 1,5-2,5 cm lungime, verzi, argintii-brumate, flexibile şi puţin înţepătoare, îndreptate în sus, cu miros neplăcut; conurile scurte, de 3,5-7,5 cm, asemănătoare cu cele de Picea pungens, dar de un brun mai deschis, cu vârful solzilor mai rotunjit. Are puţine cultivaruri: Picea engelmanni cv. Glauca Picea engelmanni cv. Argentea Picea orientalis (L.) Link - molid de Caucaz Specie exotică caucaziană (fig.5), altitudinea 700- 2100 m. Creşte bine pe soluri luto-nisipoase, profunde, bine aprovizionate cu apă. Preferă locurile cu umiditate atmosferica mare. Temperament de umbra (aproape ca bradul) este sensibil la schimbarea bruscă a condiţiilor de mediu. Atinge peste 40m înălţime (60m), şi are coroana îngustă şi columnară, cu verticile neregulate, care acoperă tulpina până aproape de bază; lujerii (fig.55) lucitori, bruni-roşcaţi, cu peri scurţi; acele foarte lucitoare şi scurte, până la 1cm, drepte, rigide, neînţepătoare, aşezate culcat pe lujer, lăsând o cărare pe faţă cu un spaţiu liber; conuri de 6-10 cm, cu solzi bruni, lucitori, laţi (1-3 cm), rotunjiţi cu marginile întregi. Cultivaruri:
55
Picea orientalis cv. „Aurea”, cu margini galbene, Picea orientalis cv „Nutans”, cu ramuri pendente Picea orientalis cv. „Nana”, cu înălţimea 1m Este introdus in exclusivitate ca arbore de parc. Secţia Omorika Picea omorica (Pan.) Purk. - molid sârbesc Specie exotică cu areal foarte restrâns pe Valea Drinei , în Alpii Dinarici(fig.5), considerat relict terţiar. Arbore până la 30 m înălţime, cu coroana îngustă, columnară (în limba sârbă „omorica” înseamnă zvelt, înalt). Lujerii sunt cenuşii-bruni, scurt păroşi (fig.56); acele turtite, de 8-18 mm lungime, cu două dungi albe pe dos, la vârf triunghiular-obtuze, cu un scurt mucron, neînţepătoare; cele de pe partea superioară a lujerului îndreptate înainte. Conurile mici, de 3-6 cm, brune, în tinereţe violaceae, au solzi laţi, cu marginea rotunjită şi întreagă. Are puţine cultivaruri: Picea omorica cv. „Gnom”, (înălţimea de 2m) Picea omorica cv. „Nana”, (înălţimea de 3m) Picea omorica cv. Expansa, (tufă de până la 1m înălţime) La noi apreciat ca arbore ornamental, fiind foarte decorativ şi rezistent la ger, fum si praf, în grădinile dendrologice de la Snagov şi Dofteana (Bacău) nu suferă de ger şi secetă. Unul dintre cele mai frumoase exemplare in parcul de la Covasna,: 25 m înălţime la 95 de ani. Picea sitchensis (Bang) Carr – molid de Sitka Specie exotică din America de Nord, se găseşte de-a lungul Coastei Pacificului. Arbore de mari dimensiuni, cu înălţimi de până la maximum 60 m; ritidomul brun-roşcat, subţire, cu solzi neregulaţi; lujerii glabri, bruni-gălbui (fig.57); acele de 10-25 mm lungime, turtite, verzi-lucitoare pe faţă, cu două dungi albicioase pe dos, cu vârful lung acuminat, mucronat, înţepător, sunt dispuse în formă de perie spre faţa superioară a lujerului. Conurile de 5-10cm, brune deschise, cu solzi subţiri, la vârf denticulaţi.
56
În parcuri si gradini dendrologice mai sunt introduse alte specii de molizi ca Picea obovata, Picea glauca. Picea glauca Voss (Picea canadensis) – molid canadian. Arbore de marimea II, originar din America de Nord. Habitus conic, foarte des ramificat, ace 8- 18mm, conuri mici (3- 6cm). Foarte apreciat este cultivarul „Conica”, cu înălţimea de 2- 2,5 m, creşte ca un con compact, regulat, cu ace verde deschis primăvara, mai târziu nuanţă uşor albăstruie. Înmulţirea prin seminţe; primăvara. Recoltarea este diferenţiată: în septembrie se recoltează seminţele de Picea glauca şi Picea pungens, iar in decembrie-ianuarie la Picea abies,Picea omorika şi Picea orientalis. Pregerminarea seminţelor în nisip umed 8- 10 zile, iar semănatul se execută în luna aprilie. Pentru obţinerea puieţilor port-altoi, semănăturile de Picea abies se menţin pe loc 2 ani. Înmulţirea prin butaşi; varietăţile pitice, cu butaşi din lăstari de 2 ani, verticali, recoltaţi în perioada iunie-august; înrădăcinarea durează 2 ani. Înmulţirea prin altoire, în sere, în august-septembrie sau decembrie-martie, în placaj lateral. La Picea pungens se face altoirea prin alipire, în teren, în aprilieiunie. Lăstarii pentru altoi să fie terminali, altfel trunchiul nu va fi drept. Tutorarea se menţine mai mulţi ani. În cultură, Picea glauca „Conica” este sensibil la atacul păianjenului roşu.
Genul Larix Mill Include aproximativ 10 specii din emisfera nordică. Arborii au coroana rară, cu verticile neregulate, lujeri lungi şi scurţi, ace liniare, moi, căzătoare, pe lujerii lungi inserate spiralat, pe cei scurţi grupate în rozete sau smocuri. Lujerii lungi au muguri axilari din care se dezvolta în anii următori brahiblaste purtătoare de flori şi frunze. Florile unisexuat monoice, conurile au solzi pieloşi, persistenţi. Maturaţia anuală, seminţe mici, aripate, fără pungi rezinifere.
57
Larix decidua Mill subsp. carpatica (Larix decidua var polonica, Larix europaea) - larice, zadă Genul Larix datează din era secundară. Strămoşul laricelui european este Larix glacialis. În era terţiară (jurasic şi cretacic) în China Centrală s-au separat două grupe de specii ale genului Larix, una orientală, alta occidentală din care s-a desprins Larix decidua şi Larix sibirica. Larix decidua a migrat prin Siberia până în Europa încă din jurasic. În timpul glaciaţiunilor cuaternare, laricele eurasiatic sa divizat în Larix decidua în Europa şi Larix sibirica în Siberia. În postglaciar, laricele european a rămas cantonat în zone montane şi premontane cu climat continental. Laricele este o specie europeană, cu areal fragmentat şi concentrat aproape exclusiv pe teritorii montane (fig.7). Creşte natural în Munţii din Europa Vestică şi Centrală, mai ales în Alpi, în Alpii Maritimi şi Occidentali ai Franţei. În Alpii Elveţiei, ajunge până la 2500 de m altitudine în amestec cu Pinus cembra, în Alpii Centrali şi Orientali unde coboară până la 400m, Larix decidua ssp. decidua. În Sudeţi şi Tatra cresc la altitudini între 300 şi 800m, în Polonia ajung chiar la 150-200m. Laricele din ţara noastră aparţine ssp. carpatica . La noi laricele spontan se concentrează în cinci centre montane: Ceahlău, Bucegi, Lotru, Apuseni, Munţii Gârbova, în general se întâlneşte la altitudini de peste 1000m, ajunge frecvent la 1700 (2000)m, iar altitudinea minimă este de 650m. Laricetele naturale vegetează de regulă, în climate continentale, caracterizate prin amplitudini mari de temperatură, sezon de vegetaţie relativ scurt, ierni aspre, îngheţuri frecvente. Specia se poate adapta cu succes în climate mai calde şi mai moderate. Pentru cultura laricelui în aceste condiţii sunt periculoase îngheţurile târzii. Pretinde soluri afânate, aerisite, structurate, scheletice, care reţin bine apa. Transpiraţia este intensă (primul loc la conifere), de aceea nu-i convin decât versanţi bine aerisiţi şi cu insolaţie puternică; lâncezeşte în văi umede. Dacă precipitaţiile sunt bogate, nevoile sale ridicate pot fi satisfăcute şi pe soluri relativ superficiale, cu textură uşoară bine drenate sau chiar pe stâncării. Nu suportă soluri compacte, argiloase, cu prea multă umiditate, pseudogleizate. Are temperament pronunţat de lumină. Laricele (fig. 58) este arbore de mărimea I şi atinge înălţimi de 40-50 m (60 m) şi diametre de 1-2 m. Înrădăcinarea este dezvoltată mai mult oblic
58
şirădăcina este bine ancorată în sol. Pe solurile argiloase, pseudogleizate, rădăcinile devin superficiale. Tulpina este dreaptă, bine elagată. Frecvent se produce însăbierea (arcuirea) trunchiului la bază sau înfurcirea vârfului (sub formă de baionetă) etc. Scoarţa este cenuşie; ritidom gros, format de timpuriu, se desprinde în plăci neregulate, cu fundul crăpăturilor de culoare roşie-violaceae. Coroana este conică, relativ îngustă, concentrată în partea superioară a tulpinii; în condiţii de luminare neuniformă se dezvoltă asimetric. Se compune din verticile neregulate şi ramuri orizontale, este foarte rară şi luminoasă. Lujerii sunt subţiri, pendenţi, gălbui, glabri; lujerii scurţi, negricioşi, au câte un mugure terminal, care porneşte mai devreme primăvara decât mugurii de pe lujerii lungi. Acele căzătoare, de 1-3 cm lungime, sunt izolate şi aşezate spiralat pe lujerii lungi, grupate în fascicule de câte 30-40 pe lujerii scurţi. Au culoarea verde-deschis, iar toamna înainte de cădere devin galbene-portocalii, foarte decorative. Florile sunt monoice: cele femele, roşii-violacee, cu numeroşi solzi imbricaţi. Conurile de 2-3 cm lungime, scurt ovoide sau aproape sferice, brunedeschis, persistente, cu solzi concavi, rotunjiţi sau emarginaţi la vârf, bracteea ascunsă; stau prinse pe un peduncul recurbat. Seminţele de 3-4mm lungime, sunt concrescute cu o aripă de 7-8mm lungime şi fără conţin pungi de răşină. Laricele are o creştere rapidă în tinereţe, la 3 ani poate ajunge la 1m înălţime. Creşterile cele mai mari în înălţime au loc la 25-30 de ani. Longevitatea este de 400-500 ani. Rezistent la doborâturi de vânt, pagubele sunt provocate de rupturile de zăpadă şi vânt, mai ales în plantaţii tinere. Larix leptolepis (Sieb. & Zucc.) Gard – larice japonez. Specie exotica endemică din Japonia (insula Honda), unde ocupă un areal restrâns, la altitudini de 1200-2400m. Necesită un climat montan-oceanic, cu precipitaţii şi umiditate atmosferică abundente, este destul de rezistent la îngheţuri târzii şi geruri de iarnă. Preferă soluri profunde, fertile, cu suficientă umezeală. Are o mare plasticitate ecologică. Arbore până la 30 m înălţime, cu lujeri roşcaţi-violacei şi mugurii roşii (fig.60). Acele de 2-3,5 cm lungime, verzi-albăstrui, grupate în fascicule de 40, toamna se colorează în violaceu; cad târziu. Florile mascule galbene, cele femele roşii-carmin. Conurile aproape sferice, de 3-5cm, cu bractee neevidente; solzii au
59
marginea superioară ştirbită şi mult răsfrântă în afară; prin uscare se depărtează mult de ax. Speciile de larix suportă tunderea. Cultivarurile: Larix leptolepis cv. Pyramidalis, Larix leptolepis cv. Argentea Larix leptolepis cv. Pendula Larix leptolepis cv. Prostrata, sunt foarte interesante. Sunt introduse ca exemplare solitare, grupuri şi garduri vii tunse (în poziţii bine luminate). Înmulţirea prin seminţe: în aprilie-mai (recoltarea se face în martie şi conurile se usucă natural la soare), cu sămânţă nestratificată dar tratată cu miniu de plumb ori umectată două săptămâni (rezultate s-au obţinut prin refrigerarea seminţelor umectate 18- 30 zile, iar temperatura 0- 50C). Umbrirea şi uscarea sunt necesare la început. În Anglia, Germania, Polonia s-au obţinut puieţi şi prin butaşire în anumite condiţii (pe pietriş la o căldură de 220C şi irigare automată).
Genul Cedrus Trew. Cuprinde 4 specii cu areale restrânse în Cipru, Africa de Nord, Asia Mică şi Himalaia. La noi a fost introdus mai mult Cedrus atlantica. Cedrus atlantica (End.) Manetti [Cedrus libanitica (Trew) Pilger. ssp. atlantica] – cedru, cedru de atlas Specie exotica, răspândită natural în Munţii Africii de Nord în Algeria şi Maroc, unde creşte la altitudinea de 1400- 2200m (fig.8). Cedrul este o specie termofilă, pretenţioasă faţă de umiditate. În climatul continental de la noi suferă din cauza temperaturilor scăzute din timpul iernii care afectează lujerii anuali. De aceea cultivarea sa este posibilă în vestul şi nord-vestul ţării, în spaţii intravilane, adăpostite. Preferă locuri însorite. Cele câteva exemplare de la noi sunt introduse în astfel de condiţii staţionale (Macea, Bazoş, Oradea) Este arbore de mărimea I, până la 40 m înălţime. Coroana cu vârful ascuţit în tinereţe; începând de la vârste mijlocii devine neregulată, tabulară, cu ramuri groase. Lujerii, lungi şi scurţi; cei scurţi, în majoritate inseraţi pe partea superioară
60
a ramurilor (fig.61). Acele de 1,5-3cm lungime, solitare pe lujerii lungi şi în fascicule (cca. 25 de ace) pe lujerii scurţi, rigide, carenate, ascuţite la vârf, verzi sau albăstrui; se schimbă la 3-4 ani. Florile sunt unisexuat-monoice, înfloreşte toamna. Conurile erecte, ovoidale, de 5-8cm lungime, brune; solzii cu o dungă brun-închis la partea superioară. Seminţele aripate, de 10-15mm lungime, foarte răşinoase. Maturaţia la 2-3 ani, când solzii cad de pe axul conului, ca la brad. Cedrus deodora Loud. - cedru Specie originară din etajul montan al Himalaiei, altitudinea de 22002700m, este utilizat pe scară destul de largă în zonele din vestul Europei . Apare în colecţia dendrologică de la Bazoş.
Genul Pinus L. Genul cuprinde aproximativ 120 de specii de arbori, rareori arbuşti, cu multe subspecii şi varietăţi în emisfera nordică, din zona boreală până în cea ecuatorială. În climate continentale sunt obişnuit specii rezistente la ger şi secetă şi mai puţin pretenţioase faţă de sol. Frunzele aciculare, persistente, grupate în fascicule, câte 2, 3 sau 5 într-o teacă membranoasă. Florile unisexuat-monoice. Conurile erecte sau pendente, au forme variabile, simetrice sau asimetrice. Solzii sunt de regulă îngroşaţi în partea de la vârf formând apofiza, cu o proeminenţă numită umbelic, apofiza poate avea o muchie transversală, numită carenă. Seminţele stau câte două la baza fiecărui solz, sunt aripate (foarte rar nearipate), se desfac foarte uşor de aripioară, care prinde sămânţa ca un cleşte. Maturaţia este bienală; seminţele se împrăştie obişnuit în primăvara a treia. Conurile în primul an se dezvoltă foarte puţin, iar după coacere se desfac în general greu, rămânând deseori pe arbore până târziu. Pinii prezintă o deosebită importanţă ornamentală. Genul se împarte în subgenuri şi secţii: Subgenul Diploxylon Koehne cuprinde specii de pin care au câte 2-3 ace (după specie) într-o teacă, de obicei persistentă. Subgenul Haploxylon Koehne cuprinde specii care au câte 5 ace într-o teacă, care cade în primul an. Subgenul Diploxylon Koehne Secţia Eupitys Spach.
61
Secţia Eupitys cuprinde specii cu câte două ace într-o teacă, seminţe aripate, conurile simetrice. Pinus sylvestris L.- pin silvestru, pin comun. Genul Pinus datează din mezozoic. Formele de Pinus sylvestris au fost identificate în sudul Europei în depozite pliocenice alături de Pinus mugo. Glaciaţiunile cuaternare duc la răspândirea sa pe arii vaste din refugiile terţiare iniţiale în Pirinei, Carpaţi, Rhodopi. Vârsta arealului actual euro-asiatic al pinului este apreciată la 4000- 6000 de ani. Pinul silvestru ocupă un areal imens, fiind una din cele mai răspândite specii de pe glob (fig.9). Cuprinde teritorii vaste în Europa şi Asia, de la Atlantic (Pirinei, Scotia) până la Pacific (ajunge la 70 020’ latitudine nordică, deci depăşeşte limita polară a molidului. În Spania, Alpii Dinarici, Balcani, Carpaţi şi Caucaz are un areal discontinuu şi insular spre deosebire de zonele nordice unde arealul prezintă o mare continuitate. În centrul şi nordul Europei este arbore de câmpie, în zonele vestice şi centrale se localizează la dealuri şi la munte. La noi în ţară, în postglaciar, a devenit specie predominantă, cu o răspândire apreciabilă de la coline până în munţii înalţi. În climatul boreal pierde teren în favoarea molidului, menţinându-se mai ales în zona montană. În perioadele climatice care au urmat (atlantic, subboreal, subatlantic) aria sa de vegetaţie se restrânge în continuare, rămâne pe suprafeţe mici, în staţiuni neprielnice altor specii. În prezent pinetele naturale ocupă suprafeţe restrânse, în parte refugii glaciare ale speciei La noi este o specie premontană şi montană, între circa 300m altitudine în Subcarpaţii Moldovei şi aproximativ 1700m în Munţii Retezat (unde excepţional ajunge la 1900 m altitudine în Bazinul Gemenele). Aria de maxima răspândire este Bazinul Trotuşului. Este arborele cu cea mai mare amplitudine ecologică dintre speciile răşinoase indigene. Suportă în bune condiţii gerurile puternice ca şi arşiţele prelungite. Este foarte adaptabil în ceea ce priveşte umiditatea. Este foarte puţin pretenţios faţă de condiţiile edifice. Apare pe soluri cu regim hidrologic foarte diferit, de la cele nisipoase, expuse uscăciunii înaintate, până la cele cu apă în exces sau în turbării. Este totodată foarte puţin pretenţios în raport cu troficitatea solului, creşte satisfăcător pe soluri cu humus brut, puternic
62
acide, pe soluri superficiale, scheletice, calcaroase sau pe stâncării, pe soluri nisipoase afânate, permeabile sau dimpotrivă, relativ grele, compacte, neaerisite. Dar cele mai frumoase creşteri se realizează pe soluri relativ bogate în substanţe nutritive şi fără exces de umiditate. În turbării rămâne pipernicit. Rusticitatea acestei specii este deosebit de mare, poate să atingă dimensiuni apreciabile şi să formeze tulpini de calitate pe stâncării lipsite aproape complet de sol mineral. Pinul silvestru este o specie pionieră tipică, dar nu egalează mesteacănul şi plopul tremurător, care dispun de capacitate mult mai mare de fructificaţie şi diseminare. Are temperament pronunţat de lumină. Pinul silvestru (fig.62) este un arbore de talie mare, care realizează frecvent înălţimi de 25-30m, uneori până la 40 (50)m şi diametre de 1m. Înrădăcinare variabilă, cu mare capacitate de adaptare, de la superficială, în turbării sau pe stâncării, până la foarte profundă, pe soluri nisipoase. Tulpina este mai puţin dreaptă decât la ceilalţi arbori răşinoşi; în multe cazuri, mai ales în păduri rărite sau la arborii izolaţi, îşi pierde rectitudinea în partea superioară, se bifurcă sau se desface într-o serie de ramuri groase. Scoarţa dezvoltă de timpuriu un ritidom de culoare roşiatică-cărămizie, care se exfoliază în foiţe subţiri, iar la vârste mari, în partea bazală a trunchiului, se îngroaşă şi se închide la culoare, devenind crăpat, brun-cenuşiu. Coroana este piramidală numai în tinereţe; la maturitate capătă uneori formă caracteristică tabulară, neregulat ramificată. Lujerii groşi, brun-verzui sau cenuşii. Mugurii sunt ovoizi, acuţi, de 6-12mm lungime, puţin răşinoşi. Acele, câte două într-o teacă, de 3-7cm lungime, sunt ascuţite, puţin răsucite, relativ rigide, de culoare deschisă, verde-albăstruie sau cenuşie, durează 2-3 ani. Conurile, scurt dar evident pedunculate, ovo-conice, brunecenuşii, ajung la maturitate în anul al doilea, când ating 3-7cm lungime. apofiza rombică, cu carene puţin proeminente şi umbelic nemucronat. Seminţele de 35mm lungime, aripate, încolţesc repede după semănare şi sunt relativ uşoare. Fructifică devreme, la 15- 20 ani, periodicitatea fructificaţiei este de 3- 5 ani. Pinul silvestru creşte viguros în tinereţe, la vârste mai mari creşterea se domoleşte, aşa că dimensiunile atinse la 100 ani rămân inferioare celor realizate de molid şi brad. Longevitatea 200-300 ani.
63
Este sensibil la vătămări produse de vânt sau zăpadă, având coroane rare, luminoase, creează un mediu climatic specific, în care se dezvoltă bine alţi arbori, arbuşti şi plante erbacee. Solul se acidifică din cauza litierei greu alterabile. Dintre formele horticole prezintă interes cele de talie mică: Pinus sylvestris „Pumila”, formă arbustivă deasă, 3-5m înălţime, cu ace rigide de 4 cm, Pinus silvestris „Globosa viridis”, formă pitică, până la 1m înălţime, des ramificată, cu ace de 10cm, rigide, verzi. Pinus nigra Arn. ssp. nigra (Pinus austriaca) – pin negru, pin negru austriac Specie exotică, originară din terţiar, ocupă un areal mult mai restrâns decât pinul silvestru, sud-vestul Franţei, Alpii Italiei şi Austriei, Bulgaria, Grecia, Turcia, Ucraina, Spania, chiar în Africa de Nord (fig.10). Insule izolate formează în ţara noastră în Banat. Pinul negru manifestă amplitudine ecologică mai limitată decât pinul silvestru. Este o specie de regiuni mediteraneene, însorite şi calde, cu îngheţuri târzii, rare (suportă totuşi destul de bine gerurile de iarnă din ţinuturile mai nordice). Este nepretenţios faţă de substanţele din sol, apare pe soluri cu texturi diferite, tolerează calciul dar poate vegeta şi pe soluri acide. Vegetează bine în condiţii staţionale grele, pe soluri scheleto-pietroase sau stâncoase, expuse încălzirii excesive şi uscăciunii înaintate (terenuri degradate). Are temperament de lumina dar mai puţin pronunţat ca pinul silvestru şi protejează mai bine solul. Este un arbore de talie mare, atingând 40m înălţime; în cele mai multe cazuri nu depăşeşte însă 30 m. Dezvoltă puternic rădăcinile laterale, ceea ce îi permite să se ancoreze bine pe solurile superficiale. Tulpina este dreaptă, mai regulată şi cu mai puţine deformări în partea superioară decât la pinul silvestru; de timpuriu se formează un ritidom gros, adânc crăpat, cenuşiu-negricios. Coroana ovoid-piramidală, relativ deasă, devine largă, tabulară numai la vârste mari. Lujerii viguroşi, bruni cenuşii, până la negricioşi. Mugurii sunt cilindrici, mari, de 12-24 mm lungime, răşinoşi, de culoare cenuşie sau cenuşie albicioasă (mugurele terminal). Acele, câte două într-o teacă, îngrămădite spre vârful lujerului, sunt evident mai lungi (8-14cm), mai rigide, mai ascuţite şi mai negricioase decât la pinul silvestru; durează 4-6 ani. Conurile sunt grupate câte 2-4, sesile sau scurt
64
pedunculate, ovoide sau ovoid-conice, de 4-7 (10) cm lungime, brune-gălbui, lucitoare. Apofiza cu carene ascuţite, cu umbelic brun-întunecat, cu un ghimpe scurt pe solzii superiorii. Seminţele au 5-6 mm lungime, cu o aripă neagră, strălucitoare (fig.63). Maturaţia conurilor este bienală, iar periodicitatea fructificaţiei 2- 3 ani. Longevitatea 400-500 ani Pinus nigra ssp banatica (Barb.)Novak. (Pinus nigra var banatica Gera get.Ion) – pin negru de Banat Creşte spontan în Banat şi vestul Olteniei (Munţii Cernei, Almăjului, Mehedinţi-Domogled, Valea Dunării-Tricule), pe stâncării calcaroase, între 150 (Tricule) şi 1500m altitudine (Munţii Mehedinţi) fiind un endemism al Carpaţilor Sudici (fig.10). Manifestă cerinţe ecologice similare cu ceilalţi pini negri, fiind totuşi mai adaptat la climate mai puţin calde şi secetoase. Se deosebeşte de specia tipică prin tulpini foarte bine conformate, chiar în condiţii de vegetaţie grele, pe stâncării, ace mai închise, foarte rigide şi înţepătoare, lujeri galbeni şi verzui-violaceu, conuri galbene sau galben-verzui. Este un frumos arbore ornamental, cu coroane etajate, orizontale, în consolă. Pinus mugo Turra (Pinus montana Mill.) – jneapăn, jep, pin de munte. Arealul este european, montan şi subalpin. La noi, în munţii înalţi, vegetează la 1400- 1500m în Carpaţii nordici şi la 1600- 2300m în Carpaţii Meridionali. Pretinde umiditate în aer şi sol, specie oligotermă se dezvoltă bine pe versanţi umbriţi. Solurile prea umede şi văile înguste sau depresiunile în care se acumulează zăpada în cantităţi excesive sunt evitate. Este specie arbustivă, alcătuieşte tufe compacte, greu de străbătut; are tulpini culcate şi ascendente cu înălţimea până la 2m.(fig.64). Lujerii sunt bruni până la cenuşiu-negricioşi, elastici; mugurii răşinoşi; Acele câte două într-o teacă, de 3-6 cm lungime, de un verde, închis, rigide, îngrămădite spre vârful lujerului şi încovoiate. Conurile solitare sau în verticile, câte 2-4, ovoid globuloase, de 2-5 cm lungime (mai mici decât la ceilalţi pini indigeni), sunt aproape sesile, brune, cu apofiză lat-rombică, puţin proeminentă, carenă evidentă şi umbelic central, scurt
65
mucronat, adeseori cu un inel negru împrejur. Seminţele mici, galbene, brune sau cenuşii. Creşterea este foarte înceată; din răşină se extrage terebentină de calitate superioară. Longevitatea 100-200 ani. Este o specie variabilă, divizată în subunităţi, considerate varietăţi sau chiar specii distinste, de exemplu: - Pinus nugo var. mughus, arbust târâtor cu înălţimea de 2- 3m. În cadrul zonei naturale de creştere jneapănul prezintă importanţă datorită însuşirilor de protector şi fixator al coastelor erodate, scheletice, a grohotişurilor, datorită eficientului control hidrologic pe care-l exercită în bazinele alpine. Este apreciat şi din punct de vedere peisagistic. În Masivul Bucegi s-au constituit rezervaţii de jnepenişuri. Cultivare – „Mops”, pin pitic, tufă compactă, până la 1,5m înălţime; „Gnom”, cel mai răspândit pin pitic, cu înălţimi de 1,5-2m, globulos, şi compact. Secţia Banksia Mayr. Cuprinde mai multe specii nord-americane şi una circum-mediteraeana (Pinus pinaster). Acele, câte două ace într-o teacă, conurile serotine (se desfac târziu) şi la multe specii rămân câţiva ani în coroana. Pinus banksiana Lamb – pin banksian Specie nord-americană, foarte răspândită în America, mai ales în Canada (fig.12). În arealul natural este considerată specie pionieră, foarte puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol, asemănătoare pinului silvestru. Rezistă bine la ger şi secetă, poate vegeta pe soluri sărace, uscate. În culturi nu a dat rezultate bune (port defectuos şi creşteri nesemnificative) dar se comportă bine pe terenuri degradate. Arbore de până la 25 m înălţime, cu tulpina dreaptă şi ritidom format de timpuriu, cu crăpături înguste şi solzi negricioşi pe toată lungimea fusului (fig.65). Coroana este rară, neregulată, cu ramuri subţiri. Lujerii sunt bruni-gălbui, glabri. Acele câte două, în secţiune transversală semicirculare, scurte, de 2-4cm, răsucite şi curbate, rigide, neînţepătoare, de culoare deschisă, galbenă-verzuie. Conurile, asimetrice, câte două în verticil, adeseori recurbate, tari, cenuşii, de 3-6 cm lungime, cu solzii strâns alipiţi, apofiza aproape plană. Conurile se pot dezvolta şi
66
direct pe tulpină, din muguri proventivi. Sămânţa este mică, de 2-4 mm lungime. conurile se deschid greu şi rămân pe ramură mult timp(8-10 ani). Maturaţia are loc toamna a doua sau în anul al treilea. Maturitatea arborilor forte timpurie, 5- 6 ani, periodicitate anuală. Secţia Taeda Spach. Pinus rigida Mill. Specie exotică din estul America de Nord (fig.12), creşte la altitudini de 900-1000m, pe soluri uscate, pietroase sau nisipoase, are capacitate de lăstărire. La noi se cultivă doar ca arbore de parc. Atinge înălţimi de până la 25 m. Tulpina dreaptă, cu ramificaţii orizontale. Scoarţa este brun-roşcată şi cu ritidom adânc brăzdată. Coroana rară şi neregulată. Lujerii tineri bruni-gălbui, apoi cenuşii-roşcaţi. Mugurii ovoid-alungiţi, răşinoşi, având solzii cu vârfurile dezlipite. Acele câte trei, lungi de 7-14 cm, rigide, aproape drepte, răsucite, de culoare verde-închis. Conurile ovoide, asimetrice, de 3-7 cm lungime, aproape sesile, au apofiza rombică, carenată, umbelicul proeminent şi un ghimpe rigid şi foarte ascuţit. Sămânţa triunghiulară, de 4-6 mm, negricioasă. Fructifică la vârste mici, abundent şi aproape anual. Longevitatea este relativ redusă (maxim 200 ani). Creşterile încetează practic la 100 de ani. Arborii vârstnici au coroane largi, globuloase, impresionante. Secţia Pseudostrobus Endl. Cuprinde pini cu trei, patru sau cinci ace într-o teacă persistentă sau rar caducă. Conurile simetrice, cad imediat după diseminare. Seminţe lung aripate. Pinus ponderosa Laws. – Pin galben. Originar din vestul Americii de Nord unde deţine un areal larg, fragmentat, de-a lungul Pacificului, urcă până la 2000m altitudine. În sud ajunge până în Noul Mexic, în nord până în Canada (fig.12). La noi, pinul galben a fost cultivat mai ales în parcuri. Arealul său larg din patria de origine se explică prin larga adaptabilitate ecologică, îndeosebi sub raport climatic. Se disting populaţii nordice, de climat rece şi multă umiditate şi populaţii din zona centrală a Munţilor Stâncoşi, mai adaptate la uscăciune în aer şi sol.
67
Este puţin exigent faţă de condiţiile edafice, având consumuri specifice mici de elemente nutritive. Vegetează pe soluri cu volum edafic variabil. Improprii pentru cultura sa sunt solurile nisipoase, mobile sau cele mlăştinoase. Arbore de mărimea I, atinge peste 50 m înălţime (maximum 70m) şi 1,52,5 m diametru. Tulpina dreaptă, scoarţa roşcată sau brună-închis până la negricioasă, formând de timpuriu ritidom gros, crăpat în plăci neregulate; partea internă a scoarţei are culoare gălbuie, de unde şi denumirea de „pin galben”. Coroana este îngust piramidală. Lujerii sunt foarte groşi, mugurii mari, cilindrici, răşinoşi. Acele câte trei într-o teacă, uneori două sau cinci, lungi de 12-28 cm, drepte sau puţin îndoite, în general rigide, ascuţite, de un verde-închis; după căderea acelor, teaca rămâne pe lujer până la 10 ani. La Pinus ponderosa var. scopulorum acele sunt mai scurte, de 12-16 cm, mai adesea câte două într-o teacă. Conurile câte trei sau patru în verticile, sunt lungi de 8-15 cm, ovoid-conice, simetrice, brune-roşcate, strălucitoare, cu apofiza proeminentă şi umbelic prevăzut cu ghimpe, uneori recurbat; după căderea din arbore solzii bazali rămân ca o rozetă pe ramură. Sămânţa obovoidă, de 6-19 mm, este cenuşie, cu puncte negricioase (fig.67). Se poate utiliza cu rezultate bune în terenurile degradate. Ca specie ornamentală, se remarcă prin coloritul întunecat al coroanei şi acele foarte lungi. Pinus jeffreyi Grev et. Balf Specie originară din America de Nord, cu areal restrâns, o fâşie îngustă în lanţul muntos din apropierea Coastei Pacificului. La noi se cultivă mai ales în scop ornamental. Prezintă amplitudine ecologică largă, rezistând bine la secetă şi ger şi manifestă exigenţe mari faţă de sol. Cultura sa în ţara noastră ar putea prezenta interes în zonele mai uscate, în regiunea de câmpie. Arbore de până la 50 m înălţime, cu coroana globuloasă până la tabulară. Trunchiul cu un ritidom gros, crăpat în plăci neregulate. Lujerii brun-verzuibrumaţi, cu muguri mari ovoizi-cilindrici, răşinoşi şi solzi cu vârful dezlipit (fig.67). Acele, în smocuri la vârful lujerilor, câte trei într-o teacă, rigide, verzicenuşii sau glaucescente, lungi de 10-25 cm lungime. Conurile până la 7-8 cm diametru, dispuse terminal, sunt pedunculate, cu apofiza brună-lucitoare, puternic carenată şi umbelic caracteristic, alb-cretaceu, terminat într-un ghimpe puternic,
68
recurbat. Ca şi la pinul galben, în momentul căderii conurile lasă aderentă pe lujer rozeta bazală de solzi. Seminţele mari, lungi de 10-14 mm, cu aripa de circa două ori mai lungă decât sămânţa. Creşte activ în tinereţe. Utilizarea sa ca specie ornamentală se recomandă atât ca urmare a portului globulos-tabular cât şi datorită coloritului frumos al acelor (verzi-cenuşii sau glaucescente) şi conurilor foarte mari (7- 8cm diametru). Subgenul Haploxylon Koehne. Secţia Strobus Sweet. Cuprinde specii cu cinci ace în teaca nepersistentă, lujeri subţiri iar conurile lungi, aproape cilindrice, pendente, cu apofiza puţin proeminentă, necarenată şi umbelic terminal, niciodată ghimpos. Pinus strobus L. – pin strob, pin neted. Specie exotică din America de Nord. Arealul este vast (fig.12), se realizează o extindere latitudinală pe aproximativ 1800km, răspândirea maximă în longitudine o înregistrează în zona nordică a arealului său (întins pe circa 1900km). În partea nordică a teritoriului respectiv, pinul strob rămâne mai mult arbore de câmpie, în timp ce în sud devine specie montană (limite altitudinale 600-1300m). În ţara noastră pinul strob a fost introdus încă din secolulal XIX-lea, în staţiuni diferite, începând de la câmpie până în regiunile montane inferioare. Culturile de interes ornamental, în parcuri publice şi grădini dendrologice, sunt frecvente. Sub aspect ecologic, în partea de origine pinul strob manifestă o amplitudine apreciabilă. Vegetează din ţinuturi cu clima foarte variată, aspră, bântuită de îngheţuri frecvente şi în regiuni cu ierni blânde, ferite de extreme climatice. În general este rezistent la geruri şi îngheţuri târzii, dar foarte sensibil la secetă. În culturile indigene, cerinţele ecologice ale pinulu strob au fost în mare măsură verificate. Sub raport edafic cele mai multe şanse de reuşită le au culturile pe soluri bogate în substanţe nutritive şi humus, profunde şi cu suficientă umiditate. Creşteri viguroase se realizează şi pe soluri mai sărace şi acide, dar profunde, afânate, ferite de uscăciune, de pe roci silicioase. În staţiuni de luncă şi
69
de terasă, cum sunt în patria de origine cele din zona Marilor Lacuri, a fost insuficient verificat. Are temperament de semiumbră, acoperind mai bine solul decât pinul silvestru şi pinul negru. În ţara de origine, pinul strob (fig.68) atinge înălţimi mari, până la 50 m; la noi în unele staţiuni a depăşit 30 m. Înrădăcinarea este pivotant-trasantă, fiind rezistentă la doborâturi de vânt. Tulpina dreaptă, cilindrică; elagajul lasă de dorit, iar urmele verticilelor, sub formă de cioturi groase, dispuse inelar, rămân adeseori până spre baza tulpinii. Scoarţa este subţire, verzui-cenuşie, lucitoare, cu pungi de răşină, mult timp netedă. Ritidomul apare spre baza trunchiului şi numai la vârste mari sau în condiţii staţionale necorespunzătoare. Coroana piramidală, destul deasă, se compune din verticile regulate şi ramuri subţiri, flexibile, de culoare verzuie-cenuşie. Acele, câte cinci la un loc, de circa 5-10 cm lungime, subţiri, flexibile, verzui-albăstrui; stau răsfirate şi concentrate spre vârful lujerilor şi cad după 2-3 ani. Conurile, aşezate spre vârful ramurilor, pendente, sunt îngustcilindrice, încovoiate, de 10-15 cm lungime, cu solzi bruni, caracteristici, apofiză subţire, puţin proeminentă şi umbelic terminal, plan. Seminţele lungi, de 5-6 mm, sunt dotate cu o aripă îngustă. Cultivaruri cu valoare ornamentală mare: Pinus strobus cv. „Glauca”, cu ace verzui albăstrii, Pinus strobus cv. „Pendula”, Pinus strobus cv. „Contorta”, cu ramuri răsucite, Pinus strobus cv. „Prostrata”,, cu ramuri întinse pe sol, Pinus strobus cv. „Minima”, pitică, 1m Maturitatea arborilor este timpurie, la 20-30 de ani, periodicitatea fructificaţiei este de 3-5 ani. Longevitate mare. Creştere rapidă. Puterea germinativă a seminţelor este mare de 70- 90%. Suferă de atacul ciupercii Cronartium ribicola, zăpezile mari se pot solda cu rupturi mari în coroană sau chiar ale tulpinii, dar are mare capacitate de a-şi vindeca rănile şi de a continua creşterea pe verticală. Manifestă sensibilitate sporită faţă de poluanţi. Cultura pinului strob este relativ uşoară, aplicându-se tehnologia clasică cunoscută de la alte răşinoase. Conurile trebuie să fie recoltate la timp (augustseptembrie), deoarece există pericolul ca diseminarea să se facă rapid. Se preferă semănăturile de toamna. Plantulele necesită umbrire în primele două luni.
70
Pinus griffithii Mc. Clelland (Pinus wallichiana, Pinus excelsa) – pin de Himalaia Specie exotică, răspândită în etajul montan al Himalaieie (fig.9) între 1600 şi 4000m altitudine, în staţiuni caracterizate prin climat umed, formând arborete pure sau de amestec cu Cedrus deodara sau Abies pindrow. La noi a fost cultivat mai mult în scop ormanental fiind un arbore deosebit de decorativ datorită coloritului acelor (brune-albăstrui) şi lungimii acestora. Staţiunile recomandate sunt cele din zonele
montane inferioare şi de
dealuri, cu climat moderat şi suficient de umed, cu soluri profunde şi reavăne. Arbore de până la 50 m înălţime, cu tulpină dreaptă, scoarţa cenuşie, în tinereţe subţire şi netedă, cu numeroase pungi de răşină; lemnul conţine multă răşină, ca şi scoarţa tânără, lujerii şi conurile. Coroana este larg-piramidală, având ramuri orizontale şi mult întinse în lateral.
Lujerii relativ groşi, verzi-brumaţi,
glabri, lucitori. Acele câte cinci, dar foarte lungi, de 10-18 cm, subţiri, moi, sunt brumate-albăstrui, atârnând în smocuri bogate la vârful lujerilor (fig.69). Conurile foarte lungi, de 15-30 cm, pendente, pe pedunculi de 2-5 cm, stau multe îngrămădite spre vârful lujerilor, dând un aspect foarte decorativ; după împrăştierea seminţelor rămân încă mult timp pe arbore, aşa că pe lujeri apar conuri din două fructificaţii consecutive. Seminţele de 8-10 mm lungime, prezintă o margine membranoasă cu aripioara foarte lungă, de 2-3 cm. Creşterea este rapidă în tinereţe. Este utilizat în lucrările de hibridare cu pinii americani cu cinci ace. Pinus peuce Grieseb – pin grecesc Specie endemică din Munţii Balcani, din Grecia, Bulgaria, şi Albania, unde vegetează în etajul montan superior şi subalpin până la 2200m altitudine. La noi se găseşte preponderent în grădinile dendrologice. Arbore de până la 30 m înălţime, cu ramuri scurte, erecte, rezultând astfel o coroană îngustă, piramidală. Scoarţa netedă în tinereţe, cenuşiu-verzuie, cu pungi de răşină, mai târziu cu un ritidom solzos, crăpat longitudinal. Lujerii relativ groşi, verzui, glabri, lucitori. Acele, câte cinci într-o teacă, drepte, relativ rigide, aspre la pipăit, lungi de 7-10 (12) cm, în mănunchiuri îndreptate spre vârful lujerilor. Conurile terminale, scurt pedunculate, lungi de 8-15 cm, cu apofiza brună-gălbuie, striată longitudinal. Seminţele de 7-9 mm lungime, aripate.
71
Secţia Cembra Spach. Cuprinde specii de pini cu câte cinci ace într-o teacă nepersistentă. Conurile sunt erecte, indehiscente, la maturitate cad întregi; seminţele mari, caracteristic nearipate, sau cu aripă foarte scurtă. Apofiza prezintă umbelic terminal, plan. Pinus cembra L. – Zâmbru Specie indigenă cu areal european din etajul subalpin al Alpilor şi Carpaţilor. La noi se întâlneşte la limita superioara a zonei forestiere, în văile cu fenomene glaciare, în Munţii Rodnei, Calimani, Bucegi, Făgaraş, Godeanu, Ţarcu şi mai ales în Retezat, unde coboară la aproximativ 1200 m altitudine, pe văi reci şi umede şi urcă până la 2000m altitudine (în Alpi 2500m) în zona Tăului Negru. Formează arborete pure sau de amestec cu laricele şi molidul. Este o specie de climat subalpin suportând bine gerurile de iarnă, variaţii termice extreme şi vânturile puternice de la altitudinile mari. Perioada de vegetaţie nu depăşeşte 3- 4 luni. Necesită soluri bogate în humus, acide, cu regim normal de umiditate, de pe granite, gneise, şisturi cloricito-sericitoase, micaşisturi etc. Solurile de pe calcare îi priesc mai puţin, în special în cazul în care sunt expuse încălzirii puternice şi uscăciunii În regiunile joase se comportă ca o specie de umbră, iar în cele înalte devine relativ pretenţios faţă de lumină . Este rezistent la orice fel de vătămări biotice şi abiotice. Arbore ce atinge până la 26 m înălţime şi depăşeşte 2 m în diametru. Înrădăcinarea este pivotantă; rădăcinile laterale puternice îi asigură o bună rezistenţă la vânt. Tulpina conică, lăţită la bază; ramificaţia la început verticilată, devine apoi neregulată, aşa încât după 30 de ani arborele capătă un aspect tufos, cu coroană ovoidă, compactă. Scoarţa, în tinereţe verde-cenuşie şi netedă, formează de timpuriu ritidom brun-cenuşiu, subţire şi adânc brăzdat. Lujerii, destul de groşi, cu vârful evident îndreptat în sus, bruni sau gălbui-roşietici şi tomentoşi, glabri în al doilea an, flexibili, rezistă bine la presiunea zăpezilor şi vânturilor din zonele înalte. Mugurii sunt ovoizi, ascuţiţi, brun roşcaţi, răşinoşi. Acele, câte cinci într-o teacă, de 5-10 cm lungime, drepte, fine, destul de rigide, verzi-întunecate, lucitoare, îngrămădite la vârful lujerilor, durează 3-5 ani. Florile
72
sunt unisexuat-monoice; cele mascule elipsoidale, roşii carmin şi sesile; cele femele violet-roz, câte 2-4 în verticile. Înfloreşte târziu, prin iunie-iulie. Conurile terminale, erecte, subsesile, lăţitela bază, de 5-8cm lungime, sunt violaceubrumate în tinereţe, brune la coacere. Solzii cărnoşi, groşi, au apofiza puţin bombată, lăţită şi cu umbelic terminal, prevăzut cu un mucron scurt, fiind striaţi longitudinal pe spate. Seminţele ovoide, mari, de 8-12 mm, denumite coconari, au tegument tare, brunroşcat, sunt nearipate şi comestibile. În culturile ornamentale se folosesc cultivarurile: Pinus cembra cv. „Glabra” Pinus cembra cv. „Glauca” Pinus cembra cv. „Aureovariegata” Pinus cembra cv. „Pygmea” Maturaţia este bienală, conurile cad nedesfăcute în primăvara a treia şi se dezarticulează, de multe ori sunt roase încă din toamna anului al doilea de veveriţe şi păsăsri, fenomen care permite împrăştierea lor. Maturitatea arborilor este de 15-25 de ani iar perioada de fructificaţie foarte rară, 6- 10 ani. Puterea germinativa este de 60- 80%; germinaţia are loc după un an (uneori 2-3 ani). Creşterea în înălţime este foarte înceată, dar susţinută, longevitatea putând depăşi 1000 de ani. Este un foarte interesant arbore ornamental în localităţi montane, mai ales în nordul ţării, unde climatul corespunde. Pinii sunt mult utilizaţi în amenajările peisagere, atât pentru frumuseţea lor, cât şi pentru adaptabilitatea la condiţiile variate de teren. Valoarea ornamentală a pinilor este amplificată primăvara, datorită creşterilor tinere, alungite, asemenea unor lumânări. Pot fi plantaţi izolat, în grupuri, uneori în masive. Nu sunt indicaţi pentru aliniamente, coroana devine cu vârsta mai mult sau mai puţin neregulată. Formele arbustive sunt preţuite pentru alpinarii şi grădini mici şi pentru cultura în recipiente de gradină. Înmulţirea prin seminţe. Recoltarea conurilor se face diferenţiat, în septembrie pentru Pinus strobus, Pinus griffithii şi Pinus ponderosa, în octombrie pentru Pinus sylvestris, şi spre iarnă pentru Pinus mugo, Pinus cembra şi Pinus
73
nigra. După extragere seminţele se păstrează în vase închise la rece şi întuneric. Se seamănă toamna şi primăvara, eventual cu pregerminare, speciile care în primul an răsar uniform sau greu (Pinus cembra) ori se seamănă toamna, sau se stratifică seminţele 70- 80 de zile. Înmulţirea prin butaşi. Foarte greu, se utilizează numai plante mamă tinere, se recomandă recoltarea butaşilor la sfârşitul iernii (ramuri scurte de 2 ani) şi tratarea cu hormoni. Înmulţirea prin altoire. În placaj pentru varietăţi, ca port-altoi pentru cele cu două ace Pinus sylvestris, la celelalte pe Pinus strobus înrădăcinaţi în ghivece. În pepiniere, pinii mai puţin “îmbrăcaţi” pot fi stimulaţi să se îndesească prin ciupirea mugurilor în faza de alungire. Se mai întâlnesc în subgenul Diplxylon dintre pini cu două ace Pinus pinea L.(secţia Pinea), dintre cei cu trei ace Pinus taeda (secţia Taeda) iar în cadrul subgenului Haploxylon, pinul cu trei ace, Pinus aristata (secţia Parryana).
Familia TAXODIACEAE F.W.Neger Cuprinde 10 genuri exotice, răspândite în regiunile calde şi temperate ale emisferei nordice, în America de Nord şi Asia estică, excepţie face genul Athrotaxis, endemic în Tasmania (emisfera sudică). Sunt arbori de dimensiuni mari şi foarte mare, cu lujeri scurţi, deseori căzători şi frunze persistente sau caduce, aciculare, solzoase sau scvamoase. Florile unisexuat-monoice, cele femele terminale. La unele genuri bracteea concreşte cu solzul. Conurile cu solzi lemnoşi sau pieloşi, valvaţi, cu câte 2-9 seminţe aripate sau nearipate.
Genul Taxodium Rich. Include trei specii de arbori de mari dimensiuni, cu frunze căzătoare (Taxodium distichum (L.) Rich şi Taxodium ascendens Boongu, din S.U.A) sau persistente (Taxodium mucronatum Ten., din Mexic).
74
Taxodium distichum (L.) – chiparos de baltă Specie exotică originară din America de Nord, din regiunile de coastă şi de mică altitudine ale Oceanului Atlantic şi Golfului Mexic (fig.14). În interiorul continentului, formează o fâşie îngustă de-a lungul râului Mississippi. Nu se găseşte decât pe soluri abundent aprovizionate cu apă. În Europa a fost introdus în secolul al XVII-lea. În ţară, cultura chiparosului de baltă s-a făcut preponderant în parcuri şi grădini botanice (Simeria, Bazoş, Neudorf, Craiova, Braşov etc). Cele mai bătrâne exemplare (circa 180 ani) în Arboretumul Simeria, pe malul canalului Strei, au diametre de aproximativ 1m. În patria de origine găseşte condiţii optime: climate oceanice
calde,
bogate în precipitaţii şi fără variaţii mari de temperatură. În Europa, s-a adaptat bine în climate temperate mai reci şi mai uscate, fără a rezista însă în condiţii de continentalism accentuat (geruri puternice, secete prelungite). Faţă de sol manifestă o adaptabilitate destul de pronunţată. Astfel, în ţinuturile meridionale, datorită pneumatoforilor, poate prospera pe soluri expuse inundaţiilor mari. În ţara noastră, în asemenea staţiuni extreme, la câmpie, se dovedeşte mai rezistent decât toate speciile higrofile indigene (ca salcia albă, aninul negru, plopul alb). Creşte totuşi viguros pe soluri cu umiditate moderată. Nu dă rezultate bune în staţiuni cu apă permanent stagnantă, în turbării sau soluri foarte sărace (Letea). Are temperament de lumină. Chiparosul de baltă realizează în patria de origine înălţimi de până la 50 m şi diametre până la 4 m. Tulpina este dreaptă, groasă, bine elagată, cu o bază puternică, muchiată, din care pornesc rădăcini superficiale orizontale. Pe terenuri mlăştinoase se formează pneumatoforii, protuberanţe ca nişte genunchi, de până la 2 m înălţime, cu funcţii respiratorii. Pe solurile cu umiditate normală, pneumatoforii nu se mai formează. Scoarţa este brună-roşcată, ritidomul subţire până la bătrâneţe, ce se desface în fâşii înguste. Coroana este piramidală în tinereţe, apoi globuloasă, răsfirată, transparentă, luminoasă, protejează foarte slab solul. Lujerii sunt de două tipuri: cei terminali, persistenţi, bruni-lucitori, glabri, cu muguri şi frunze solzoase, mici, dispuse spiralat, ce cad toamna după un timp de la uscare; cei laterali, căzători, subţiri, lipsiţi de muguri, poartă frunze aşezate distic (fig.71). Frunzele au culoare verde-deschisă şi sunt lineare, de 1-1,5 cm
75
lungime, înguste, turtite. Acele, toamna, capătă culoare portocalie şi cad împreună cu lujerii, arborele rămânând peste iarnă desfrunzit. Florile, unisexuat-monoice, cele mascule sunt grupate în inflorescenţe ramificate, cele femele câte una sau mai multe la extremitatea ramurilor scurte. Conurile globuloase, cu diametrul de 2-3 cm, sunt constituite din 10-12 solzi scutiformi, romboidali, mucronaţi. Seminţele nearipate, de forme neregulate, mari, bogate în răşină, câte două la subsuoara fiecărui solz, se împrăştie o dată cu dezarticularea solzilor din arbore sau după căderea conului pe sol. Se poate regenera vegetativ, lăstărind şi butăşind. Maturitatea este timpurie, fructifică la 30- 40 ani. Puieţii au creşteri active, din primul an, realizează înălţimi de 50cm. Este o specie deosebit de longevivă, până la 5000- 6000 ani. Factorii abiotici limitativi pentru culturile din ţara noastră sunt gerurile, îngheţurile şi seceta. Ca specie ornamentală are o valoare ridicată atât pentru coloritul său specific de toamnă, cât şi datorită posibilităţii de asociere cu alte specii pentru realizarea jocului de culori în sezonul de vegetaţie. Chiparosul se foloseşte solitar şi în grupuri, pe marginea lacurilor şi cursurilor de apă. Se obţine din sămânţă
sau prin butăşire. Prin seminţe, conurile se
maturează în octombrie-noiembrie, după recoltare se păstrează până în martieaprilie, când se stratifică o perioadă scurtă şi se seamănă în sol reavăn, cu umiditate constantă. Semănatul se poate face în răsadniţe sau paturi nutritive. Plantele tinere se protejează de temperaturile scăzute. Se recomandă utilizarea puieţilor de talie mare, repicaţi şi produşi cu balot de pământ.
Genul Sequoia Endl. Cuprinde două specii originare din vestul Americii de Nord, arbori de dimensiuni impresionante şi foarte longevivi.
76
Sequoia
gigantea
(Lindl.)
Dechne
(Wellinngtonia
gigantea,
Sequoiadendron giganteum) – arborele mamut, sequoia. Specie răspândită pe o fâşie îngustă din Munţii Sierra Nevada (fig.14). Creşte la altitudini de 1500- 2400m, în amestec cu Pinus ponderosa. Culturile de la noi au fost făcute mai ales în scop ornamental în Banat (Băile-Herculane, Reşita) şi în nord-vestul ţării (Oradea, Baia Mare), unde au creşteri active mai ales în diametru. Este o specie sensibilă la secetă şi geruri. În condiţii climatice favorabile, pe soluri profunde, bogate, permeabile, revene, cu conţinut redus de carbonaţi, poate realiza creşteri remarcabile. Are temperament moderat de lumină. Arbore gigant, ajunge la 100m înălţime şi diametre impresionante, de peste 10m. Tulpina conică, lăţită la bază, are ramificaţie regulat-verticilată şi este bine elagată în masiv. Ritidomul depăşeşte 0,5 m grosime şi este fibros, cu crăpături adânci, brun-roşcat. Coroana piramidală, deasă, cu ramurile puternice. Lujerii, la început verzibrumării, apoi bruni-roşii, cu muguri nuzi, neevidenţi. Frunzele sunt aşezate spiralat, mici, de 3-12mm lungime, solziformrme-aciculare, lanceolate, cu vârful ascuţit, puţin îndepărtat de lujer, baza decurentă, lăţită, cu două dungi de stomate pe dos; după circa 5 ani se usucă şi cad împreună cu lujerii laterali. Conurile sunt ovoide de 4-8cm lungime, roşcate-întunecat, cu solzi scutiformi, valvaţi, prelungcuneaţi la bază şi cu apofiza rombic-lăţită, cu un scurt mucron la mijloc (fig.71). Seminţele sunt mici, de 3-6 mm, câte 3-9 sub fiecare solz, eliptice, turtite, cu două aripi înguste. Fructifică abundent, la 2- 3 ani, puterea germinativă a seminţelor de numai 5 %. Creşterea este foarte rapidă şi longevitatea deosebit de mare 3000- 4000 ani. La noi prezintă importanţă ca specie ornamentală, impresionează prin dimensiuni şi portul său regulat. Se obţine din sămânţă. În condiţiile climatice din ţara noastră se recomandă semănături de primăvară, în spaţii adăpostite. Puieţii se transplantează după trecerea pericolului îngheţurilor târzii. Necesită protecţie împotriva arşiţei.
77
Sequoia sempervirens (Lamb.) Endl. Cu frunze aciculare, persistente, nu a fost introdus la noi din cauza climatului continental (în vestul Europei s-a acomodat).
Genul Metasequoia Hu et. Cheng. Genul a fost descris pornind de la specii fosile. În 1941, în China, a fost descoperită specia Metasequoia glyptostroboides Hu et. Cheng. În arealul natural au fost identificate aproximativ 1000 de exemplare la altitudinii cuprinse între 500 şi 1400 m. La noi a fost introdusă numai în parcuri dendrologice şi botanice (Simeria, Cluj, Craiova, Gurahonţ, Braşov). Condiţiile de vegetaţie din zona de origine se caracterizazeă printr-un regim termic moderat, precipitaţii abundente şi soluri profunde. Este un arbore de mărimea I, până la 50 m înălţime. Tulpina este dreaptă, cu baza îngroşată, canelată şi ritidom subţire, brun-roşcat, exfoliabil în fâşii. Coroana este piramidală, rară. Prezintă două feluri de lujeri: lungi, terminali, necăzători, bruni-roşcaţi, cu muguri ovoizi de 3-4 mm lungime, opuşi: şi scurţi, distici, opuşi, caduci toamna (ca la chiparosul de baltă). Frunzele căzătoare, aciculare, turtite, lungi de 8-15 (20) mm şi late de 1-2 mm, cu baza decurentă, verzi-glaucescente pe faţă, verzi-gălbui şi cu două benzi de stomate pe dos. Florile unisexuat-monoice; conurile subglobuloase, de cca.2,5 cm diametru. Seminţele de 4-6mm lungime, cu două aripioare laterale inegale. Cultura sa prezintă interes în zonele cu climat moderat, dar suficient de umed, chiar şi pe soluri hidromorfe. Este o valoroasă specie de parc.
Genul Cryptomeria D. Don. Cryptomeria japonica L. Don. Specie exotică, originară din Japonia şi China. În Japonia se întâlneşte în zonele litorale până la 1800m altitudine. În Europa a fost introdusă în secolul al XIX-lea. Se comportă mulţumitor în climate temperat moderate, cu precipitaţii bogate. Preferă climate blânde, cu umiditate ridicată tot timpul anului, soluri bogate, bine drenate, cu umiditate suficientă în sezonul estival. Are temperament de umbră.
78
La noi suferă de geruri şi îngheţuri târzii, o parte din lujeri se brunifică iarna, dar se refac primăvara. În patria de origine atinge dimensiuni mari, înălţimi până la 45m. Are tulpina dreaptă, conică; ritidom brun-roşiatic, ce se exfoliază în plăci lungi şi înguste. Coroana este piramidal-ovoidă. Lujerii anuali sunt verzi, apoi bruniroşcaţi, iar mugurii nuzi, ascunşi la subsuoara frunzelor. Frunzele persistente, aciculare, subulate, aşezate spiralat în jurul lujerului, sunt curbate şi cu vârful ascuţit, iar la bază decurente; destul de rigide, lungi de 12-15 mm, cu trei sau patru muchii. Florile mascule sunt în formă de amenţi, îngrămădiţi spre vârful lujerilor: cele femele sunt ovoid-sferice, dispuse terminal, pe lujerii scurţi. Florile apar de cu toamna, dar se dezvoltă numai primăvara. Conurile sunt sferice, de 2-3 cm lungime. solzii lemnoşi, imbricaţi, la vârf cu 3-6 dinţi; bracteea concrescută numai la bază, cu vârful îndoit. După diseminaţie, conurile rămân pe arbori. Seminţele mici, de 4-8mm lungime, câte 3-5 la subsuoara fiecărui solz, sunt lanceolate, turtite, cu aripioare laterale înguste. Maturaţia este anuală. Lăstăreşte şi marcotează. Se utilizează ca specie ornamentală mai ales în staţiuni călduroase, cu ierni blânde. Are frunziş aparte, iar conurile mici, sferice (1-3 cm), cu aspect rugos, la început verzi, apoi brune, care rămân mult timp pe plantă sunt decorative. În parcuri şi grădini se folosesc cultivaruri de talie redusă: Cryptomeria japonica „Elegans”, cu înălţimea 4- 5 m, formă compactă, larg piramidală, cu frunziş fin, ace (1-2cm) subţiri şi flexibile, detaşate de ax, iarna se colorează în bronz spre brun-roşcat; Cryptomeria japonica „Globosa nana”, formă pitică, 1-1,5m înălţime, sferic turtită, cu ramuri dese care sunt acoperite cu frunze ceva mai mici; vara este verde deschis, iarna verde-glaucescent. Cryptomeria japonica „Aurea-variegata”, Cryptomeria japonica „Elegans aurea”, Cryptomeria japonica „Fasciata”, cu remuri şerpuitoare. Fiind o specie deosebită, mai ales ca plantă solitară sau asociată cu specii faţă de care se evidenţiază (Chaemaecyparis lawsoniana). Formele pitice în stâncării sau în combinaţii de răşinoase pitice sau plante floricole. Se obţine din sămânţă, marcote sau butaşi, formele horticole prin altoire (în sere, cu port-altoi crescuţi în ghivece). Seminţele se seamănă imediat după recoltare în răsadniţe bine protejate peste iarna, se pot semăna şi primăvara
79
(seminţele vor fi păstrate în amestec cu praf de cărbune în recipiente ermetic închise). Se obţine şi prin butăşire în luna august, sub sticlă în răsadniţe, cu transfer în sere reci. Puieţii tineri se umbresc.
Familia CUPRESACEAE F.W.Neger Cuprinde 140 de specii (circa 20% dintre gimnospermele actuale), arbori sau arbuşti cu frunze persistente, solziforme sau aciculare. Uneori apare dimorfism foliar. Sunt specii unisexuat-monoice sau dioice, cu maturaţie anuală sau la 2-3 ani. Florile mascule au filamentele staminale scurte şi anterele în formă de scut; cele femele prezintă două sau mai multe frunzişoare solziforme fertile, la bază cu 1-20 de ovule erecte. În unele situaţii numai o parte din solzi sunt sterili. Carpele sunt concrescute complet cu bracteele, formând un singur solz. Conurile sunt mici, de forme variabile, cu solzi pieloşi, lemnoşi sau cărnoşi, aşezaţi valvat sau imbricat, opus sau verticilat. Familia Cupressaceae se împarte în trei subfamilii: Thujoideae, Cuprossoideae, Juniperoideae. Subfamilia Thujoideae Pilg. Prezintă conurile la amturitate cu solzi lemnoşi, pieloşi sau cărnoşi, ce se acoperă unii pe alţii (imbricaţi); la coacere, conul se desface prin îndoirea solzilor în afară. Include Thuja L., Biota (L.) Endl. şi Thujopsis Sieb. Et Zucc.
Genul Thuja L. Cuprinde cinci specii de arbori sau arbuşti exotici, originari din America de Nord şi Asia. Lujerii sunt comprimaţi, acoperiţi cu frunze solziforme, plane şi în formă de luntre, aşezate opus şi imbricate, alipite de lujer. Ramificaţia în planuri orizontale. Florile unisexuat-monoice; cele mascule, mici, sferice; cele femele, ovoide sau alungite, cu 1-2 (3) ovule; conuri mici, alungite, cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi şi imbricaţi şi mucronaţi. Maturaţia este anuală. Seminţele, îngust aripate, stau câte 2-3 la subsuoara fiecărui solz fertil. Plantula are două cotiledoane.
80
Thuia occidentalis L. – tuie, tuie de Canada Specie exotică din sud-estul Americii de Nord, unde prezintă un areal destul de larg (fig.14). La noi este o specie adaptată la diferite condiţii climato-edafice, de la câmpie până în regiunile montane inferioare. Rezistă la ger, secetă şi suportă bine umbrirea. Creşte încet şi nu realizează dimensiuni mari, este folosită frecvent în parcuri şi grădini pentru portul său foarte decorativ, acre se poate modela uşor. Arbore demărimea a III-a; în culturile ornamentale de la noi rămâne adeseori arbustiv. Tulpina dreaptă, cu scoarţa brună-roşcată, care se exfoliază în fâşii. Coroana piramidală, este constituită din mai multe ramificaţii de lungimi apropiate. Lujerii sunt comprimaţi, dispuşi în planuri orizontale sau oblice, de culoare verde-întunecat pe faţă şi palid-verzui pe dos, fără pete albicioase (fig.73). Frunzele solziforme, sunt aşezate opus, pe patru rânduri, cele dorso-ventrale plate, cele laterale îndoite sub formă de luntre; îmbracă complet lujerul; frunzele perechi dorso-ventrale sunt prevăzute cu câte o glandă reziniferă proeminentă, rotundă. Iarna se colorează în ruginiu. Florile sunt unisexuat-monoice şi conurile îngustovoide, mici de cca. 1-1,5 cm lungime, cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi, pieloşi, uscaţi, scurt mucronaţi la vârf, bruni-gălbui, dintre care numai 2-3 perechi sunt fertili. Seminţele, câte două la subsuoara solzilor, sunt mici, plane, cu 2 aripioare laterale. Plantula are două cotiledoane. Fructifică la vârste mici (15-20 ani). Prezintă o serie de varietăţi deosebit de apreciate din punct de vedere ornamental: Thuja occidentalis var globosa, coroana globuloasă, verde închis); Thuja occidentalis varfastigiata (pyramidalis, columnaris), ramuri scurte, formă columnară, Thuja occidentalis var Pyramidalis compacta, cu forma conică; Thuja occidentalis var alba, cu vârfurile lujerilor tineri albe; Thuja occidentalis var aureo variegata, cu frunze cu pete galbene; Thuja occidentalis var albospicata, culoare verde spicate cu alb, Thuja occidentalis var aureospica, frunze spicate cu galben, Thuja occidentalis var Rheingold, Thuja occidentalis var lutea.
81
Thuja plicata Don. (Thuja gigantea Nutt.) – tuie gigantică. Specie foarte importantă în pădurile din vestul Americii de Nord, unde se întâlneşte din California până în Alaska sudică (fig.14). În ţinuturile litorale se întâlneşte de la nivelul mării până la 1200 m altitudine, iar spre interiorul continentului între 600- 2000m altitudine. Biogrupe de Thuja plicata se întâlnesc la noi în multe parcuri dendrologice: Simeria, Bazoş, Mihăieşti, Braşov (în colecţia facultăţii, la 80 ani are peste 25m înălţime şi diametre mai mari de 50cm). Manifestă sensibilitate faţă de geruri şi arşiţă mai ales în tinereţe, pentru a supravieţui necesită protecţie. Temperaturile foarte scăzute pot să conducă la pierderea lujerului terminal. Manifestă exigenţe mari faţă de umiditatea din sol şi cea din aer. Faţă de troficitatea solului, are exigenţe mari faţă de conţinutul în azot, fosfor, calciu şi are exigenţe relativ mici faţă de potasiu. Are temperament de umbra. La noi, compatibile pentru cultura sa sunt zonele cu climat blând şi suficient de umed. Este un arbore de mari înălţimi, în patria de origine până la 60 m, cu tulpina dreaptă şi scoarţa roşie-brună. Se deosebeşte de Thuja occidentalis după lujerii săi aproape rotunzi, cu miros plăcut, aromat; frunzele solziforme, pe dos prevăzute cu dungi albe-albăstrui, fără glande proeminente, verzi peste iarnă şi frumos mirositoare (fig.74). Conurile sunt mari, de 12-18 mm, cu 8-12 solzi bilabiaţi şi mucronaţi evident, solzii exteriori mai scurţi. Seminţele de 5-7 mm lungime, au cele două aripioare laterale doar puţin mai lungi decât sămânţa propriu-zisă. În horticultură sunt deosebit de apreciate formele: Thuja plicata aurea, galbenă, Thuja plicata fastigiata, cu port columnar, Thuja plicata pendula, cu ramuri pendente, Thuja plicata excelsa, cu forma îngust piramidală, frunze solzoase mai mari, verde închis, lucioase, Thuja plicata atrovirens, folosit la garduri vii, Thuja plicata zebrina, frunze striate cu galben. Fructifică anual, abundent, longevitate până la 1000 ani. Rezistă relativ bine la poluanţi
82
Genul Biota Endl Biota orientalis (L.) Endl. (Thuja orientalis L.) – tuia, arborele vieţii. Specie exotică originarădin China (fig.9). În culturile ornamentale de la noi este una din speciile cele mai importante. Rezistă bine la seceta şi fum, dar manifestă o anumită sensibilitate faţă de ger. Are totuşi o amplitudine climatică relativ mare. Se cultivă în parcuri şi grădini începând din zona de câmpie până în regiunea de munte. Cerinţele faţă de condiţiile edifice sunt relative reduse Este o specie arbustivă, putând atinge însă şi dimensiuni de arbore de mărimea a III-a, până la 10 m. Se aseamănă mult cu Thuja occidentalis, mai ales în ceea ce priveşte portul şi structura morfologică generală. Se deosebeşte totuşi cu uşurinţă de aceasta printr-o serie de caractere. Astfel, are lujerii mai subţiri şi de culoare asemănătoare pe ambele feţe, dispuşi în planuri verticale, caracteristice (fig.76). Frunzele tot solziforme, aşezate opus; în locul glandei convexe au o adâncitură îngustă şi alungită, ca o zgârietură; iarna se colorează uneori în roşubrun. Conurile sunt mai mari, de 10-25mm, cărnoase, verzui-albăstrui, alcătuite din 6-8 solzi groşi, cu vârful curbat în afară, în formă de corn; la maturitate solzii devin mai tari, lemnoşi, se deschid larg, lăsând să cadă seminţele, relativ mari, de 5-7mm lungime, nearipate, de culoare brună. Specie exclusiv ornamentala, se poate folosi ca exemplare izolate sau in biogrupe, cat si pentru garduri vii Prezinta o serie de forme foarte apreciate din punct de vedere ornamental: Biota orientalis var argenteo-variegata, cu frunze cu pete argintii, Biota orientalis var aurea, port globulos si frunziş galben-auriu primăavara, mai târziu galben-verzui; Biota orientalis var Elegantissima, cu frunze aurii, Biota orientalis var nana-compacta, de dimensiuni mici şi port columnar, Biota orientalis var aureo-nana, Biota orientalis var Minima. Se înmulţeşte prin seminţe: conurile de Thuja occidentalis şi Thuja plicata se recoltează în septembrie, iar pentru Thuja orientalis în octombrie. Pe cale sexuată se pot înmulţi şi unele cultivaruri, caracterele în descendenţă se păstrează într-o anumita proporţie; urmează selectarea plantelor cele mai fidele.
83
Thuja plicata germinează slab (când condiţiile climatice sunt nefavorabile, multe seminţe sterile). Seminţele de Thuja orientalis se înmoaie 24 de ore în apa, semănatul se face primăvara, se lasă 2 ani pe loc. Prin butaşi: vara, în august-septembrie, în răsadniţe, toate varietăţile.
Genul Thujopsis Sieb et. Zucc. Cuprinde o singură specie, cultivată şi la noi în scop ornamental. Thujopsis dolobrata Sieb. Et Zucc. Specie endemică din Japonia, în Insula Honda se întâlneşte la altitudini între 400- 2000 m. În arealul natural vegetează într-un climat specific moderat şi umed, montan-oceanic, la noi suferă din cauza gerurilor mari, în tinereţe necesită protecţie. Are cerinţe mari faţă de umiditate. Se dezvoltă bine
în locuri
semiumbrite Este un arbore de până la 15 m înălţime sau arbust, cu coroana piramidală, neregulat verticilată. Ramificaţia este în planuri orizontale. Lujerii sunt puternic comprimaţi (fig.75). Frunzele solziforme, cele dorso-ventale sunt plane, romboidale, cele laterale cu vârf acut sau obtuz, evident îndepărtate de lujer, falcate spre suprafaţa inferioară; sunt verzi-lucitoare pe faţă şi cu două dungi albe pe dos (două benzi albe pe frunza ventrală şi câte una în zona mediană a fiecărei frunze laterale). Florile unisexuat-monoice, terminale. Conul este subglobulos sau lat-ovoid, de 1,2-1,5 cm lungime, are solzi lemnoşi, plani, imbicaţi cu vârful îngroşat şi mucronat. Seminţele, până la 5 sub fiecare solz, mici, cu două aripioare laterale. La noi s-a cultivat exclusiv în scop ornamental, realizând numai dimensiuni arbustive. Fiind rar în cultură, se plantează ca exemplar de elită, însă la adăpostul altor specii de răşinoase. Înmulţirea se face prin seminţe importate din Japonia, primăvara, în răsadniţe reci; prin butaşi, dar folosind metoda curentă, înrădăcinarea este foarte lentă si axul plantei se formează foarte greu.
84
Subfamilia Cuprossoideae Pilg. Se caracterizează prin conurile care la maturitate au solzi lemnoşi, în formă de scut, neimbricaţi, valvaţi, care, la coacere, se depărtează între ei, pentru a elibera seminţele. Cuprinde genurile Cupressus L. şi Chamaecyparis Spach.
Genul Cupressus L. Cupressus sempervirens L. – chiparos. Specie exotică, originară din zonele est-mediteraneene (Iran, Siria, Cipru), care a fost mult extinsă în întreg bazin al Mediteranei. Specie tipică de climat mediteranean, călduros şi uscat, cu ierni blânde, din acest motiv la noi în ţară se acomodează greu şi se foloseşte numai în scop decorativ. Arbore de până la 20-30 m înălţime şi diametre de 50-60 cm, cu ritidom subţire, neexfoliabil, brun-cenuşiu. Lujerii anuali, de obicei în patru muchii, subţiri până la 1mm. Frunzele mărunte, solziforme, rombice, obtuze, opuse, dese şi alipite de lujeri; pe faţa superioară au o mică glandă reziniferă, de culoare verde-închis. Conurile sferice, puţin alungite, de mărimea unei nuci (2-4 cm), cu 8-12 solzi scutiformi, dispuşi opus, penta sau hexagonali, la mijloc cu umbelic ascuţit (fig.77). Sub fiecare solz se găsesc câte 8-20 seminţe mici, de 3-5 mm, brune-roşate, lucitoare, înconjurate de o aripioară îngustă. Cupressus arizonica Greene - chiparos de Arizona. Specie nord-americană, răspândită în zonele montane şi secetoase ale Arizonei, Noului Mexic şi Texas, între 1000- 1500m altitudine. Specie adaptată la climat uscat, suportă bine gerurile şi îngheţurile. Este un arbore de până la 20 m înălţime, cu ramurile de ordinul I scurte, orizontale, iar cele de ordinul II divergente. Trunchiul cu ritidom format de timpuriu, solzos şi exfoliabil în plăci la vârste mici, apoi fibros şi crăpat, brun sau negricios. Lujerii subţiri, cu frunze solziforme mici, verzui-cenuşii sau glauce, cu glande rezinifere pe dos. Florile unisexuat-monoice. Conurile au 6-8 solzi scutiformi, sunt globuloase sau alungite, de 2,5-3cm, cu umbelic puţin evident. Seminţele, până la 20 sub fiecare solz, de 4-5 mm. Ar putea fi utilizat la noi ca specie ornamentală, de la câmpie până în zonele montane.
85
Genul Chamaecyparis Spach. Chamaecyparis lawsoniana (A. Murr.) Parl. - chiparos de California Specie exotică originară din America de Nord, cu areal foarte restrâns, concentrat de-a lungul Coastei Pacificului (fig.15). În interiorul continentului pătrunde insular până la 2000 m altitudine. La noi, culturi s-au făcut puţine (Simeria, Paşcani-Hunedoara) dar a fost cultivat mult ca specie ornamentală în aproape toate zonele ţării. Este o specie relativ pretenţioasa faţă de clima şi sol, în Europa s-a adaptat în condiţii mai puţin favorabile. La noi s-ar dezvolta bine în regiunea făgetelor, în staţiuni adăpostite pe versanţi cu climat moderat, feriţi de vânturile reci şi uscate, pe soluri fertile, umede. Arbore de talie mare, atinge în patria de origine până la 60 m înălţime. Coroana este conică în masiv. Scoarţa brună-roşcată, se exfoliază în plăci solzoase, rotunde. Vârful tulpinii, caracteristic curbat 8nutant). Lujerii sunt turtiţi, dispuşi orizontal. Frunzele solziforme, sunt aşezate opus: unele laterale mai scurte, cu vârfuri mai acute, dezlipite de lujer, carenate; altele centrale, mult mai mici, rombice, strâns lipite de lujer, cele de pe faţa inferioară a lujerului având linii albe, difuze (fig.78). Florile sunt unisexuat-monoice. Conurile sferice, mici, cu diametru de cca. 8-10 mm, verzui-albăstrui la început, brune la maturitate; prezintă 8-10 solzi lemnoşi, inegal rombici, cu o carenă ascuţită şi se coc în toamna primului an. Seminţele alungite, de cca. 4 mm, cu două aripioare laterale, la fel de late ca şi ele. Prezintă o serie de forme horticole, cu mare valoare ornamentală: Chamaecyparis lawsoniana var. alumii, cu port columnar şi frunziş albăstrui; Chamaecyparis lawsoniana var.argentea, cu frunziş albăstrui intens sau aproape alb; Chamaecyparis lawsoniana var. columnaris, cu lăstari scurţi, erecţi, frunziş albăstrui¸ Chamaecyparis lawsoniana cv Elwoodii, cu forma conică, frunziş dens, verde-glaucescent; Chamaecyparis lawsoniana cv. Lane, cu frunziş auriu, lăstari cu vârfuri galbene, frunze la exterior galben-aurii şi în interior galben-verzui;
86
Chamaecyparis lawsoniana cv. minima aurea, pitică (1,5 m înălţime), cu frunziş auriu, Chamaecyparis lawsoniana cv. minima glauca, pitică (1,5 m înălţime), cu frunziş verde-albăstrui; Chamaecyparis lawsoniana cv.”Stewarti”, cu frunziş auriu, atinge 10 m înălţime; Chamaecyparis lawsoniana cv. Westermannii, larg conic, cu lăstari pendenţi, recurbaţi, creşterile tinere galben-verzui. Rezistă la poluare. Chamaecyparis nootkatensis (Don) Spach. - chiparos de Nutka. Originar din vestul Americii de Nord, răspândit pe litoralul Nordic a Coastei Pacificului. La noi s-a cultivat numai în scop ornamental. Comparativ cu Chamaecyparis lawsoniana este mai rezistent la ger, dar necesită mai multa umiditate în aer şi sol. Este arbore de mărimea I, până la 30-40 m înălţime. Ritidomul subţire, exfoliabil în fâşii longitudinale. Coroana conică, cu ramurile de ordinul I orizontale şi cele de ordinul superior pendente, caracteristice. Frunzele se deosebesc de ale speciei precedente: cele laterale sunt oblic divergente, cu vârful ascuţit şi evident îndepărtat de lujer, pe faţă verzi-întunecat şi pe dos de un verde clar, fără dungi albe de stomate. Conurile sunt sferice, de 6-10 (12) mm diametru, cu 4-6 solzi prevăzuţi cu un ghimpe mic, drept, înţepător.
Seminţele, câte 2-4
sub fiecare solz, aripate. Maturaţia este bienală. În colecţiile dendrologice de la noi se mai întâlnesc:
87
Chamaecyparis obtusa Setz. Originar din Japonia, cunoscut sub numele de „Hinoki”, de la care se folosesc cultivaruri de talie mică şi foarte mică: „nana gracilis”, 2- 3 m înălţime, la început neregulat sferică, apoi larg conică cu lăstari aplatizaţi, cu ramificaţie în evantai, frunziş verde închis; „nana”, cultivar pitic, 0,5 m înălţime, compact, forma sferică aplatizată, lăstari scurţi în formă de scoică, frunziş verde- închis. Chamaecyparis pisifera Setz. - chiparos japonez numit „Sawara” Arbore înalt de la care se cultivă forme horticole interesante: Chamaecyparis pisifera „Filifera”, formă larg conică, cu înălţimea de 5 m, ramuri recurbate, lăstari subţiri, penduli, frunze verzi-cenuşii; Chamaecyparis pisifera „plumosa”, formă larg conică, cu înălţimea de 10 m, frunze aciculare, devin brune iarna; Chamaecyparis pisifera „Plumosa aurea”, cu frunziş auriu. Se utilizează în parcuri şi grădini, izolat sau în grupuri, formele pitice în stâncării. Chamaecyparis lawsoniana se pretează pentru obţinerea de garduri vii înalte Înmulţirea prin seminţe: conurile se recoltează în septembrie, iar la Chamaecyparis nootkatensis, care prezintă maturaţie bienală, se recoltează numai acele conuri care sunt bine dezvoltate (cu tendinţa de brunificare şi crăpare). Facultatea germinativă este de 10%. Se recomandă semănarea toamna, iar daca se execută primăvara, seminţele se păstrează la rece, în recipiente de sticlă, bine închise, amestecate cu praf de cărbune. În primul an necesită umbrire. Înmulţirea prin butaşi: în iulie-august, în răsadniţe reci, se utilizează butaşi cu inel (reuşite mai mari decât la butaşi cu călcâi) la formele erecte, cu port îngust, se aleg numai lăstari erecţi, terminali sau iarna în sere, se cultivă în ghivece timp de 1 an. Înmulţirea prin marcotaj chinezesc: plantele mame tinere şi viguroase furnizează marcote înrădăcinate după 1- 2 sezoane de vegetaţie. Pentru cultivarele pitice se recomandă marcotarea în răsadniţe Înmulţirea prin altoire: port-altoiul poate fi puiet provenit din semănătură sau din butaş. Chamaecyparis nootkatensis nu este compatibil cu Chamaecyparis lawsoniana, în schimb, ca port-altoi se poate folosi Thuja orientalis, în acest caz, la plantarea puieţilor zona de altoire se îngroapă, ca altoiul să emită propriile rădăcini. Altoirea se face în placaj în mai-iunie, în seră.
88
Subfamilia Juiperoideae Plig. Are conurile mature cărnoase (pseudobace), provenite din concreşterea solzilor, care nu se desfac. Seminţele sunt puse în libertate prin putrezirea conului.
Genul Juniperus L. Cuprinde 40 de specii din emisfera nordică şi Africa subecuatorială, arbori şi arbuşti. Se caracterizează prin ramificaţia distică ori neregulat verticilată; lujerii sunt rotunzi sau muchiaţi, frunzele aciculare sau solzoase, persistente, opuse sau în verticile câte trei. Florile unisexuat-dioice, mai rar monoice; exemplarele mascule au uneori şi flori femele. Conurile cărnoase, indehiscente (pseudobace), formate din concreşterea solzilor la maturitate. Juniperus communis L.- Ienupăr. Este una din cele mai răspândite specii lemnoase de la noi. Arealul sau se întinde din regiunile reci ale Americii de Nord până în Europa şi Asia, insular până în nordul Africii. La noi apare în întregul lanţ carpatic, la altitudini mici şi mijlocii, de 6001400 m. Coboară pe alocuri şi în regiuni de dealuri joase şi câmpie (Ocolul Silvic Radna). Rezistă la ger, îngheţuri, arşiţă şi vegetează pe soluri sărace, acide, bătătorite, cu regim de umiditate variabil. Se instalează uşor în terenuri descoperite, pe grohotişuri sau pe versanţii repezi, unde se foloseşte ca fixator. Boabele de ienupăr se folosesc ca şi condiment şi pentru prepararea băuturilor antiscorbutice Specie arbustivă, cu înălţimi ce trec rareori de 5 m (atinge în mod excepţional şi înălţimi arborescente), formează tufişuri dese, cu ramuri numeroase. Acele, câte trei în verticile, sunt persistente, lungi de 1-1,5cm, drepte, acuminate, rigide, înţepătoare, pe faţă verzi-deschise, pe dos albăstrui brumate cu margini cu dungi verzi (fig.79). Florile sunt dioice, iar fructificaţia anuală şi abundentă. Conurile sunt cărnoase, suculente (pseudobace), sferice, cu diametrul de 0,6-0,9 mm, negre-albăstrui la maturitate; se coc numai în anul al doilea sau al treilea. Seminţele câte trei, brune, cu trei muchii. Fructifică bogat şi anual; germinaţia se produce anevoie. Plantula prezintă trei cotiledoane.
89
Ienupărul prezintă două varietăţi horticole interesante folosite şi la noi în cultură. Juniperus communis var hibernica (Lodd) Gord, cu formă columnară şi ace verzi şi Juniperus communis varsuecica (L), cu formă columnară, dar cu vârful lujerilor curbat în jos şi ace verzi-albăstrui. Juniperus communis var intermedia întruneşte toate formele intermediare între Juniperus communis şi Juniperus communis ssp. nana. Arbust până la 1m înălţime, cu verticilele acelor distanţate de la 3 la 6 mm, acele până la 10mm lungime, mai mult sau mai puţin rigide, puţin recurbate, pe faţă plane, relativ înţepătoare. Juniperus communis ssp. nana Wild. – ienupăr pitic. Arbust indigen, originar din Eurasia şi America de Nord. Înlocuieşte ienupărul în regiuni mai înalte alpine şi subalpine de la 1500-2000m altitudine, pe versanţi sudici. Apare pe grohotişuri şi invadează păşunile. Atinge numai 0,5m, este târâtor, foarte ramificat şi des, cu lujeri scurţi şi groşi. Acele de 4-8mm lungime), mai mult sau mai puţin rigide, puţin recurbate, pe faţă plane, neînţepătoare. Juniperus sabina L. - cetina de negi, brădişor. Specie indigenă, localizată sporadic în Cheile Bicazului, Munţii Vrancei, Cozia, Parâng, Mehedinţi, pe stânci şi grohotişuri calcaroase (rar gneise). Specie nepretenţioasă, rezistă la ger şi secetă Arbust până la 3m înălţime, are ramuri târâtoare, spre vârf oblicascendente, îngustate, triunghiulare; unele tulpini marcotează în mod natural. Frunzele sunt solziforme sau aciculare, cu miros neplăcut; cele solziforme sunt opuse, de 1-3 mm lungime, la vârf, de regulă, obtuze, pe dos convexe, cu o glandă alungită; cele aciculare, mai ales pe ramurile exemplarelor mature, au cca. 4mm lungime, sunt verzi-albăstrui, moi, ascuţite, pe faţa superioară plane (fig.81). Florile sunt unisexuat-monoice sau dioice. Pseudobacele mici, de 5-8 mm, cărnoase, sferice, negre-albăstrui brumate, cu 1-3 seminţe; se coc în toamna primului an sau în primăvara următoare. Având capacitate de marcotare ar putea fi folosită la fixarea coastelor calcaroase şi uscate.
90
Arbust ornamental, cultivat frecvent de la cîmpie (silvostepă) până în regiunea montană inferioară, prin parcuri, grădini şi alpinetumuri. Frunzele conţin sabinol, un ulei otrăvitor, folosit în medicină. De mare valoare peisagistică este: Juniperus sabina var. tamariscifolia, formă scundă, 0,2- 0,5 m înălţime Juniperus sabina var. erecta, Juniperus sabina var. aureo variegata Juniperus sabina var. fastigiata Juniperus virginiana L. - ienupăr de Virginia Originar din America de Nord, unde ocupă o suprafaţă vastă (fig.15). La noi a fost folosit numai în scopuri ornamentale. Prezint o mare capacitate de adaptare atât faţă de condiţiile climatice şi edifice. Rezistă la frig şi secetă şi creşte satisfăcător pe soluri degradate, superficiale, scheletice, compacte, formate pe marne, argile, calcare. Are temperament de semiumbră. Specie arborescentă care în mod excepţional, ajunge la 30 m înălţime; la noi nu depăşeşte cca. 15 m. Tulpina este dreaptă, zveltă, cu scoarţa brună-cenuşie, ce se desface în fâşii longitudinale, iar coroana compactă, largă, piramidală. Lujerii sunt foarte subţiri şi rotunzi (nu turtiţi ca la Chamaecyparis). Frunzele sunt obişnuit solziforme, rombic-ovate, mici de cca. 1,5 mm lungime, cu vârful puţin dezlipit de lujer şi plăcut mirositoare. Uneori, mai ales la exemplarele tinere, apar şi frunze aciculare, aşezate opus, câte două, liniar-lanceolate, glauce, pe faţă canaliculate, lungi de până la cca. 10 mm (fig.80). Florile sunt dioice, rareori monoice. Conurile, pseudobace, cărnoase, ovoide, de cca. 6-9mm lungime, albăstrui-brumate, au 1-2 seminţe şi se coc în toamna primul an. Ca arbore decorativ este foarte apreciat, fiind destul de frecvent cultivat prin parcuri şi grădini, mai ales forma columnară Juniperus virginiana pyramidalis Carr. Juniperus virginiana bunki, conică, de 3-4m înălţime, creştere redusă, compactă, frunziş albastru-cenuşiu vara, iarna cu nuanţe purpurii. Juniperus virginiana var glauca, forma fastigiată, de 5 m înălţime, frunziş solziform (în interior frunze aciculare) culoare albastru ca oţelul. Alte cultivaruri: Juniperus virginiana cv. „Pendula”,
91
Juniperus virginiana cv. „Nana”, Juniperus virginiana cv. „Globosa”, Juniperus virginiana cv. „Nana compacta” Juniperus chinensis L. Arbore în arealul natural, în China, în Europa arbust. Formă larg-conică sau semitârâtoare, cu lujeri subţiri şi două feluri de frunze, solzoase, mici şi alipite de lujeri (frunziş adult) şi aciculare înţepătoare, cu două dungi albe (frunze juvenile). Fructe pseudobace globuloase de 6-8mm, la început verzi, apoi bruneviolacee. Cultivaruri Juniperus chinensis cv. „Globosa”, Juniperus chinensis cv. „Aureovariegata” Juniperus squamata Buch. Originar din China, cultivarul „Meyeri”, arbust care poate atinge 3 m înălţime, cu ramuri neregulate, ascendente, cu extremităţile tinere înclinate în jos. Frunze frumoase, aciculare, ascuţite, intens colorate în albastru-argintiu. Alte cultivaruri: Juniperus squamata cv. „Prostrata”, Juniperus squamata cv. „Blue Star” (globosus, 2m) Juniperus horizontalis Mnch. Originar din America de Nord, arbust târâtor, de 1 m înălţime, şi 3-4m larg, cu ramificaţii orizontale de 3- 4 m lungime, lăstari scurţi, deşi. Adesea frunzele sunt numai aciculare, 2-6mm lungime, grupate frecvent câte trei, de culoare verde-albăstruie. Juniperus horizontalis var glauca, cu port alipit de sol, 15 cm înălţime, cu ramuri subţiri şi frunziş dens, solziform, albăstrui. Înmulţirea prin seminţe: Juniperus communis, Juniperus virginiana, Juniperus sabina. Semănatul
se execută imediat după recoltarea seminţelor
(octombrie) sau după o stratificare de 18 luni şi după ce s-a curăţat de pulpa cărnoasă.
92
Înmulţirea prin butaşi: varietăţile.
Rezultate bune în iulie august în
răsadniţă Juniperus sabina, Juniperus communis, Juniperus hibernica (chiar butaşi simpli), Juniperus chinensis. Pentru Juniperus squamata „Meyeri” se fac butăşirile în octombriedecembrie în seră (cu butaşi cu inel sau cu călcâi), în atmosferă umedă. Înrădăcinarea durează mult. Marcotajul se aplică la toate speciile prin arcuire şi muşuroire, în martieaprilie. Altoirea se poate efectua iarna, în sere, iar în august-septembrie în răsadniţe, folosind procedeul în placaj.
Familia ARAUCARIACEAE F.W.Neger Cuprinde specii din emisfera sudică-Australia, America de Sud, Noua Guinee, Noua Caledonie. Sunt arbori monoici sau dioici, de talie mare, cu frunze în formă de ace – genul Araucaria A. L. Jussieu - sau cu limb lăţit – genul Agathis Salisb. – cu nervaţiune paralelă. Ritidomul se exfoliază adeseori în benzi orizontale. Conurile erecte, globuloase, cu solzi lemnoşi, câteodată aripaţi, au seminţe sudate cu solzii şi se desfac la maturitate, iar polenul nu prezintă saci aerieni. La noi se cultivă rar şi numai în seră speciile de Araucaria: Araucaria excelsa R. Brown (Pin de Norfolk), cu frunze aciculare, dese, scurte, curbate spre ramură, formând un manşon şi Araucaria angustifolia O.Kuntze (A. brasiliana A.R.) (Pin de Parana), cu frunze aciculare, coriaceae, lanceolat-ovate, de 3-5,5cm lungime, dispuse des împrejurul ramurilor. În vestul Europei, (Anglia, Franţa) Araucaria araucana rezistă bine în culturile ornamentale. Din genul Agathis se cunosc cca. 25 specii (fig.83). În Australia este bine cunoscută Agathis robusta (C. Moore) F.M. Bail, una din puţinele specii care au putut fi introduse în Europa, pe Coasta de Azur.
Familia CEPHALOTAXACEAE F.W.Neger După o serie de clasificări această familie aparţine ordinului Taxales.
93
Genul Cephalotaxus S. et. Z. Cephalotaxus drupacea S.et.Z.(Cephalotaxus harringtonia var. drupacea) Specie exotică din Japonia, China, şi sudul Coreei. La noi a fost cultivată în grădini dendrologice, unde sunt numeroase exemplare sub forma de tufă până la 5-6 m înălţime şi 5- 10 cm diametru (la circa 80 ani). Necesită un climat blând, locuri adăpostite, ferite de ger şi arşiţă şi soluri fertile, afânate, permeabile. Arbore de talie mică sau arbust cu mai multe tulpini. Are scoarţă brunroşcată, cu solzi desfăcuţi de trunchi. Frunzele, dispuse distic, sunt aciculare, relativ scurte, de 2-4,5 cm lungime, destul de tari, pieloase, curbate, slab înţepătoare la vârf, pe faţă verzi-închis, lucitoare, cu nervura mediană evidentă şi pe dos, cu două dungi late de stomate, albicioase. Florile dioice, terminale; cele mascule sunt grupate în capitule globuloase, cele femele câte trei, pedunculate, cu câte două carpele şi cu câte două ovule. Seminţele, adeseori solitare, sunt pendente, ovoide, brune-roşcate, de dimensiunile unei măsline, cu tegument cărnos. Creşte destul de încet. Fructele (galbulus) se maturizează într-un an (în septembrie-octombrie). Este o specie termofilă, care se acomodează la semiumbră. Se foloseşte ca plantă solitară sau asociată cu alte specii din zonele cu climat moderat. Se înmulţeşte prin sămânţa, recoltată şi curăţată de pulpă; se poate semăna imediat sau se stratifică şi se seamănă primăvara sau prin butaşi, pentru obţinerea de exemplare bine conformate se fac butaşi de vârf.
ORDINUL TAXALES Familia TAXACEAE Cuprinde arbori şi arbuşti aparţinând la cinci genuri actuale, cu frunze aciculare, persistente şi ritidom subţire, ce se exfoliază în solzi sau în fâşii. Ovule în general solitare, ortrotope sau anatrope; după fecundare, prin proliferarea ţesuturilor de la baza ovulului ia naştere o formaţiune cărnoasă numită aril, care acoperă sămânţa total sau parţial. Embrionul are două cotiledoane.
94
Genul Taxus L. Taxus baccata L.- Tisă Este o specie cu areal în Europa, Asia Mică şi nordul Africii (fig.16). În sudul Angliei, la Sussex s-a păstrat cea mai mare rezervaţie naturală de tisă. La noi se întâlneşte în zonele montane carpatice, în câteva puncte coboară şi la dealuri, iar la Cazane (Dunăre) apare la 90m altitudine. Se găseşte mai ales în regiuni cu relief accidentat, pe stâncării, grohotişuri sau sub forma de buchete prin pădurile de fag sau amestec de fag şi răşinoase. În locurile accesibile a fost exterminată, lemnul era căutat pentru confecţionarea arcurilor şi săgeţilor, iar în ultimele decenii datorită exploatărilor dezordonate. Specie de climat montan-oceanic, tisa preferă staţiuni adăpostite, umbrite, cu umiditate atmosferică ridicată. Planta este sensibilă la secetă şi suferă uneori de pe urma gerurilor excesive de iarna sau a îngheţurilor târzii (la altitudini mici). Se localizează soluri de pe calcare, bogate în schelet, slab acide, aerisite, cu regim normal de umiditate. Are temperament pronunţat de umbră, mulţumindu-se cu 1:100 din luminozitatea totală. În tinereţe nu se poate dezvolta decât la adăpostul des al pădurii cu care se acomodează până târziu. În parcuri vegetează şi în plină lumină dacă a fost protejat în tinereţe şi a crescut în staţiuni favorabile Tisa este un arbore cu înălţimi de 15-20 (25) m, dar se întâlneşte frecvent sub formă arbustivă. Tulpina este dreaptă, canelată; la exemplarele provenite din lăstari, tulpina devine ascendentă sau culcată, căpătând formă de tufă. Ritidom timpuriu, subţire, de culoare cenuşie-roşcată, care se exfoliază în plăci şi conţine un alcaloid toxic pentru animale denumit taxină. Coroana ovoid-conică sau rotunjită, dezvoltată până aproape de sol, are cetină foarte bogată, deasă, de culoare întunecată. Exemplarele crescute sub masiv, ca şi cele vârstnice, au coroane mult mai rare şi mai puţin compacte. Mugurii, grupaţi la vârful lujerilor, sunt ovoizi, de culoare verzuie, ca şi lujerii. Acele liniar-lăţite, plane, au lungimea de 2-3 cm şi lăţimea de cca. 2 mm, la bază abrupt îngustate într-un peţiol scurt, decurent pe lujer, se aseamănă cu cele de brad, însă vârful lor este treptat acuminat, sunt moi, de un verde-închis pe faţă şi verde-gălbui pe dos, fără dungi albe de stomate; stau dispuse în acelaşi plan (pectinat)şi nu conţin canale rezinifere (fig.84). Florile sunt unisexuat-dioice: cele mascule se dezvoltă în
95
mugure încă din toamna precedentă, fiind constituite din 8-10 stamine; cele femele, înconjurate de 3 perechi de solzi, solitare, sunt aşezate pe un lujer scurt, cu un singur ovul, terminal, erect; după fecundare dau naştere unui fruct fals, denumit galbulus. Fructifică destul de timpuriu (de cca. 20 ani) şi anual. Sămânţa este ovoidă, de până la 1 cm lungime, cu tegument lemnos, tare, brună la maturitate, acoperită până aproape de vârf de un aril roşu, cărnos, mucilaginos, cu un gust dulceag, comestibil. Seminţele se coc prin august-septembrie, iar diseminaţia se face prin păsări; au putere germinativă ridicată (cca. 80%). Plantula prezintă numai două cotiledoane (germinaţie epigee). Tisa este singura specie dintre răşinoasele indigene care posedă capacitatea normală de înmulţire vegetativă prin lăstari, butaşi şi marcote. Longevitate este foarte mare, ajungând până la 1000 de ani. Se cunosc o serie de varietăţi ornamentale: Taxus baccata var. adpressa, numai plante femele, cu formă de tufă neregulată, cu înălţimea de 3 m; cu ace scurte şi late, cu partea inferioară glaucă; Taxus baccata var. fastigiata - tisă de Islanda, formă columnară compactă, cu ramuri erecte şi lăstari scurţi, numeroşi, se cunosc numai exemplare femele; Taxus baccata var.fastigiata aurea, frunzele de pe lăstarii tineri au marginile aurii-galbui, devenind apoi verzi, Taxus baccata var.pendula ; şi cultivaruri: Taxus baccata cv. „Pygmea”, Taxus baccata cv. „Pumila aurea”, (înălţimi de 50cm) Din cauza rarităţii, fiind şi relict terţiar, tisa a fost declarată monument al naturii. Prezintă valoare ornamentală remarcabilă, întrucât exemplarele au aspect decorativ. Se pot tunde şi modela uşor, căpătând forme deosebite, Gardurile vii sunt mult apreciate pentru desimea cetinii şi pot fi remarcate în majoritatea parcurilor dendrologice din Europa.
96
Taxus cuspidata Set.– tisa japoneză În arealul natural arbore, în cultură creşte ca arbust. Deosebiri faţă de Taxus baccata: frunze mai groase şi mai late, colorate verde mai deschis, strălucitor, plantele tinere compacte. Forme horticole Taxus cuspidata nana, forma pitică, până la 1m înălţime; Taxus x media Rehd (Taxus cuspidata x baccata), cu caractere intermediare, creşte
ca arbust etalat, mai viguros decât Taxus
baccata. Taxus cuspidata şi Taxus x media sunt mai rustice. Se folosesc ca exemplare solitare, grupuri, forme tunse, garduri vii. Taxus baccata se obţine din sămânţă, prin marcotaj şi prin butăşire, varietăţile şi formele prin altoire. Seminţele (numai la Taxus baccata) se seamănă după recoltare (august-septembrie) puterea germinativă 80%, se curăţă de partea cărnoasă şi se seamănă imediat (germinează abia în primăvara anului al doilea sau chiar al treilea din cauza tegumentului lemnos sau se stratifică 18 luni). Marcotajul se execută prin muşuroire sau arcuire. Butăşirea pentru specii şi varietăţi se face în august-septembrie, cu butaşi semilignificaţi cu călcâi, sau în octombrie cu butaşi lignificaţi în răsadniţe reci. Pentru formele piramidale se folosesc butaşi de vârf. Altoirea se face cu puieţi de trei ani de Taxus baccata, iarna în sere şi vara în răsadniţe reci.
Genul Torreya Arn. Torreya nucifera (L.) S.et. Z. Originară din Japonia, se cultivă foarte rar la noi în parcuri dendrologice. Specie termofilă, sensibilă la ger. Este un arbore de până la 15m înălţime, care are scoarţa brună, cu solzi parţial dezlipiţi. Lujerii sunt aproape distici, la început verzi, apoi bruni-lucitori (fig.85). Mugurii prismatici, frunzele aciculare, de 2-3 cm lungime şi 3-4 mm lăţime, aşezate distic, sunt liniar-lanceolate, drepte sau foarte puţin curbate; pe faţă sunt convexe şi evident lucitoare, pe dos plane, cu nervura mediană puţin proeminentă şi au două dungi de stomate înguste, albăstrui; vârful ascuţit, puternic înţepător, peţiolul foarte scurt şi răsucit. Florile sunt unisexuat-dioice, cele femele
97
foarte mici, inserate perechi la subsuoara unor ace. Seminţele ovoide, de câte 2035 mm lungime, au un înveliş cărnos, brun deschis, neplăcut mirositor (drupe false), se maturează în al doilea an. Creşte încet, tolerează umbra. Se introduce izolat sau în grup cu alte specii în amenajări peisagere. Înmulţire: prin seminţe îm seră şi prin butaşi. La noi în ţară se mai cultivă Torreya californica Torr. şi Torreya taxifolia, originare din America de Nord.
ORDINUL GNETALES Dintre gimnosperme, acest ordin include cele mai evoluate specii.
Familia EPHEDRACEAE Genul Ephedra Town. Ephedra dystachia L. – cârcel. Specie lemnoasă autohtonă cu un areal în centrul şi sudul Europei şi Asia. La noi se găseşte în Delta Dunării şi pe nisipurile litorale, dar şi pe stâncării calcaroase, în Cheile Turzii. Este termofil, xerofit şi calcicol. Subarbust de 30-50cm înălţime, cu tulpini ramificate, târâtoare, ramuri verzi, striate (fig.86). Lemnul are traheide şi trahei. Frunzele mici, 2 mm, opuse, sub formă de teacă. Florile unisexuat-dioice, galbene; cele mascule câte 8-16 grupate în glomerule, formate din stamine cu un perigon cu 2-4 lobi, grupate; cele femele câte 1-2, înconjurate de 6-8 bractei concrescute la bază (ovar rudimentar, specia face trecerea de la gimnosperme la angiosperme). Seminţele câte două parţial închise într-un aril cărnos, roşiatic, comestibil, alcătuiesc o pseudobacă. Are importanţă naturistică.
98
Subîncrengătura (Filum) Angyospermae Sunt plante mai tinere filogenetic decât gimnospermele şi descind din gimnosperme dispărute (Benettitalele, grup fosil) Genuri importante ca Fagus, Carpinus, Quercus, Betula, Salix, Populus, Juglans, Fraxinus, Ulmus, Tilia, Acer, ca şi Magnolia, Liriodendron au apărut în cretacicul mediu şi superior. Acum 100 milioane de ani dominarea angiospermelor şi regresul gimnospermelor, se manifestă din neozoic. În condiţiile unui climat cald, flora terţiarului se îmbogăţeşte cu noi elemente, şi datorită diferenţierii sezoniere a climatului, apar treptat foioasele cu frunze căzătoare. Actualmente, angiospermele lemnoase sunt reprezentate printr-un număr mult mai mare de specii decât gimnospermele şi sunt răspândite în toate zonele climatice ale globului. Sunt plante lemnoase şi ierboase. Au tulpini simpodiale sau monopodiale, ramuri neverticilate, port foarte divers (mai frecvent coroana ovoidă sau globuloasă). Frunzele sunt căzătoare sau persistente, în formă de limb lăţit sau de foaie, de aceea denumite foioase (excepţie Ginkgo biloba). Nervaţiunea frunzelor este ramificată. Florile,
frecvent
unisexuat-monoice,
dar
şi
dioice,
bisexuate
(hermafrodite), poligame. Caracteristic pentru angioasperme este faptul că florile femele au marginile carpelelor concrescute, alcătuind o cavitate ovariană, în care se formează şi stau închise ovulele. Ovarul are un stigmat care primeşte polenul, iar seminţele care se dezvoltă din ovule rămân închise (acoperite) în fruct (în lb. greacă: aggeion = înveliş, iar sperma = sămânţă). Fructele, extrem de diversificate, cărnoase adeseori, dar frecvent şi uscate, dehiscente sau indehiscente la maturitate Arealul angispermelor atinge cotele cele mai ample, fiind dezvoltat deopotrivă în zonele reci şi temperate ale celor două emisfere, ca şi în zonele ecuatoriale, tropicale şi subtropicale.
99
În general, sunt mai plastice decât gimnospermele, prezentând o mare amplitudine adaptativă ecologică, fapt care le permite să crească în staţiuni foarte variate, ceea ce se şi reflectă în morfologia lor. Speciile care vegetează în climate reci şi umede, reci şi uscate sau calde şi uscate au frunze căzătoare în sezonul nefavorabil (iarna, în zonele temperate), în timp ce speciile din climate calde şi umede sunt sempervirescente. Speciile din ţinuturi cu ploi suficiente în sezonul de vegetaţie au adeseori frunze glabre cu limb lat, cuticulă subţire, speciile din zonele expuse secetelor prelungite (stepă, silvostepă) prezintă frecvent frunze pieloase, cu limb îngust, cuticulă groasă. Aceste caractere reprezintă adaptări morfologice în vederea reducerii tranpiraţiei. Speciile unisexuat-monoice sau dioice, la care polenizarea se face prin vânt, au învelişuri florale puţin dezvoltate; plantele lemnoase hermafrodite, la care polenizarea se face prin insecte, au adeseori flori mari, cu învelişuri florale bine dezvoltate şi viu colorate (Fam. Rosaceae, Leguminoase). Foioasele se regenerează viguros, atât sexuat, din sămânţă, cât şi pe cale vegetativă prin lăstari, drajoni, butaşi, altoaie, marcote (gimnospermele şi-au pierdut în cea mai mare parte capacitatea de înmulţire vegetativă). Angiospermele se împart în două clase, în funcţie de numărul cotiledoanelor embrionului: Dicotyledoneae şi Monocotyledoneae. Monocotiledonatele sunt plante ierbacee, foarte rar lemnoase, cu un singur cotiledon. Cele mai multe din numărul mic de plante lemnoase sunt exotice, tropicale: bambusul (Arundinaria sp., Phyllostachys sp.), bananul (Musa sp.), palmierii (Chamaerops sp.), etc. Specii lemnoase indigene sunt numai cele din genul Ruscus – ordinul Liliales.
ORDINUL FAGALES Familia BETULACEAE S.F.Gray Familia include peste 100 specii de arbori şi arbuşti răspândiţi în regiunile boreale, temperate şi subtropicale din emisfera nordică. Câteva specii ajung şi în zonele tropicale, iar unii anini, în America de Sud, depăşesc chiar Ecuatorul. Frunzele sunt caduce, simple, alterne, dinţate sau slab lobate. Florile unisexuat-monoice, cele mascule grupate în amenţi, cele femele tot în amenţi sau fascicule. La majoritatea speciilor, amenţii masculi se formează de cu toamnă.
100
Fructul este o achenă, prevăzut cu involucru foliaceu la bază; uneori poate fi samară. Maturaţia este anuală.
TRIBUL CORYLEAE Genul Carpinus L. Include circa 25 de specii de arbori şi arbuşti din regiunile temperate şi subtropicale ale Europei, Chinei, Japoniei, Americii de Nord. Scoarţă netedă, numai excepţional formează ritidom la bătrâneţe; mugurii alterni, fusiformi; frunzele ovat-eliptice, acut serate, aşezate distic. Florile sunt unisexuat-monoice, grupate în amenţi, apar primăvara, odată sau imediat după înfrunzire. Floarea masculă are 3-20 stamine, fără perigon, învelită la bază de o bractee păroasă; amenţii femeli au numeroşi solzi membranoşi, caduci, care poartă o cimă bifloră. Floarea femelă, aflată la subsuoara unei bractei şi a două bracteole, este alcătuită dintr-un ovar bilocular, cu perigon îngust, denticulat. După fecundare, amentul devine pendent. Fructul este o achenă, turtită şi costată, la vârf cu urmele perigonului şi stilele persistente, aşezat la baza involucrului fructifer. Lăstăresc şi rareori drajonează. Carpinus betulus L. – carpen Carpenul este originar din Europa şi Asia de sud-vest (fig.17). Centrul răspândirii sale îl constitue ţinuturile EuropeiCentrale mijlocii, de unde se întinde spre vest şi sud până la ţărmurile Atlanticului şi Mării Mediterane. În ţara noastră participă la constituirea pădurilor de şleau. Din zona sa optimă altitudinal, de la câmpie ş deal între cca. 100 şi 450m, pătrunde şi în regiunea pădurilor montane, în făgete şi amestecuri de fag şi răşinoase, brădete (mai ales în Moldova de Nord şi în Banat), până la cca. 1000m altitudine, în Carpaţii Meridionali. Carpenul este mezoterm şi rezistentă deosebit de bine la geruri şi în special, la îngheţuri târzii, ceea ce îi permite instalarea găuri de ger. Deşi pretenţios faţă de căldura din timpul sezonului de vegetaţie, acesta este mezofit, nu suportă seceta şi uscăciunea, după cum nu suportă nici gerurile excesive (sub – 350C). Are temperament de semiumbră-umbră.
101
Prosperă pe soluri fertile, bogate şi constant umezite; de pe cele compacte, argiloase, cu variaţii mari de umiditate, ca în staţiunile de terase sau de interfluvii, el lipseşte complet. Carpenul este arbore de mărimea a II-a depăşind foarte rar 25m. Rădăcina este ramificată, puternic dezvoltată. Tulpina dreaptă în masiv, uneori răsucită, torsionată. Are scoarţa netedă, cenuşie-albicioasă, asemănătoare cu a fagului, dar cu o serie de şanţuri înguste (caneluri) longitudinale. Are coroana ovoidă, bogat ramificată, cu frunziş des ce acoperă bine solul. Lujerii subţiri, geniculaţi, cu lenticele albicioase, slab-pubescenţi în tinereţe (fig.87). Mugurii sunt alterni, solzoşi, fusiformi, accuţiţi, la vârf păroşi, de 0,5-1cm lungime şi alipiţi de lujer. Frunzele, aşezate distic, sunt ovat-eliptice, de 5-8 cm lungime, la vârf acuminate, la bază uşor cordate sau rotunjite, pe margini dublu serate, pe dos sericeu-păroase, cu nervuri proeminente. Înfloreşte şi fructifică la vârste relativ reduse (15-20 de ani). Florile sunt unisexuat-monoice, grupate în amenţi pendenţi, cilindrici; apar o dată cu frunzele (prin luna aprilie).cele femele au perigon îngust, denticulat şi sunt plasate în axila unei bractee concrescute cu două bracteole mici, care după fecundare, dau naştere unui înveliş fructifer trilobat de culoare verzuie, lobul median este mult mai lung decât lobii laterali. Fructele sunt aşezate la baza involucrului, lat-ovoide, turtite lateral, de 0,8-1 cm lungime, verde-închis, apoi brune, costate longitudinal, la vârf cu cele două stile şi resturi de perigon. În anii de fructificaţie abundentă, (periodicitatea 1-2 ani), involucrele fructifere, bine dezvoltate, de 6-15 cm lungime, dau nota dominantă în întreaga coroană. Fructele se împrăştie uşor la distanţe apreciabile, iar după germinaţie (capacitatea germinativă 50-70%), plantulele se instalează în număr apreciabil. Pe lângă capacitatea foarte mare de regenerare din sămânţă, carpenul posedă şi o remarcabilă vigoare de înmulţire pe cale vegetativă, din lăstari. Creşterea lentă în primii ani devine activă la 10-15 ani, pentru a încetini din nou şi în mod definitiv la 40-50 de ani. Longevitatea mică cca. 80-100 ani. Specie puţin variabilă, carpenul prezintă totuşi câteva forme şi varietăţi interesantă, cum sunt: Carpinus betulus f. purpurea K. Koch, cu frunze în tinereţe purpurii; Carpinus betulus var. incisa Alt., cu frunze lobate; Carpinus betulus var. fastigiata, Jacq., cu coroană piramidală,
102
Carpinus betulus var pendula etc. Are puţini vatămători biotici şi este relativ rezistent la doborâturi şi rupturi de vânt sau zăpadă. Se remarcă prin capacitatea sa mediogenă, modificând sensibil climatul intern, mediul devine umbros, răcoros, moderat, protejează şi solul, pe care-l structurează, îl afânează şi îl îmbogăţeşte cu litiera sa bogată, uşor alterabilă. Carpenul este folosit cu succes şi la crearea gardurilor vii, deoarece poate fi tuns, îndesindu-şi coroana şi căpătând forme dorite. Este indicat şi pentru plantarea în masive şi la formarea zidurilor verzi (mult utilizat în grădinile arhitecturale). Carpinus betulus se obţine din sămânţă, iar varietăţile prin altoire pe forma tipică. Semănatul se execută toamna, după dezaripare, cu seminţe recoltate în pârgă (august-septembrie), în aer liber. Dacă sămânţa se recoltează la maturitate, seminţele vor fi stratificate şi semănate primăvara. Carpinus betulus var. incisa, se obţine prin altoire, în despicătură, executate în februarie, în seră. Altoaiele se confecţionează din lujeri lignificaţi din sezonul de vegetaţie precedent. Carpinus orientalis Mill. – cărpiniţă, sfinaec Specie indigenă, cu areal submediteranian, se întinde din Italia spre răsărit peste Peninsula Balcanică, în sud-estul Europei, Crimeea Caucaz, Asia Mică şi Centrală,
înaintând, în general mai spre sud decât carpenul în bazinul
mediteranian (fig.17). La noi creşte spontan în regiunea de coline şi câmpie, în staţiuni calde şi relativ uscate din zona forestieră sau din silvostepă. Se întâlneşte în Dobrogea, sudul Banatului şi vestul Olteniei. Formează tufărişuri caracteristice, pe coaste însorite. Este o specie termofilă, dar destul de rezistentă la ger, şi pronunţat xerofită, nepretenţioasă faţă de condiţiile edafice, vegetează şi pe solurile cele mai uscate, superficiale, cu mult schelet Are temperament mai de semiumbră, mai de lumină decât carpenul, dar poate totuşi şă reziste şi în subarboret, prin pădurile rărite de cvercinee. Se deosebeşte de carpen prin: înălţimea redusă, 8-10m; lujerii foarte subţiri, fin pubescenţi, cu muguri mai mici, de 0,5 cm, în patru muchii (fig.88); frunzele de numai 2-5 cm lungime, mărunt dublu-serate, ciliate, pe dos
103
pubescente, cu peţiol scurt şi păros; amenţi fructiferi mai scurţi, de 3-6 cm; fructele achene mici, fiecare aşezată pe o bractee ovat-ascuţită, mică, asimetrică şi neregulat dinţată. Ţinând seama de rezistenţa deosebită la secetă, puterea mare de lăstărire, interesează ca specie de primă împădurire a terenurilor degradate de pe coastele calcaroase şi uscate, contribuind la ameliorarea solului prin frunzişul său destul de bogat. Importanţă sporită are însă în Dobrogea, unde apare frecvent, devenind pe alocuri chiar copleşitoare. Cu toate că are aspect decorativ, este destul de rar folosit ca arbore ornamental.
Genul Ostrya Scop. Ostrya carpinifolia Scop. – carpenul negru Specie de origine mediteraniană, cu frunze eliptice, asemănătoare celor de carpen (fig.89), dar ceva mai late, cu margini serate şi achene costate, înconjurate aproape complet de involucrul fructifer, desfăcut numai la vârf (fructele seamănă cu cele de hamei). Specie termofilă, se adaptează în zone mai călduroase, rezistă la secetă şi nu are pretenţii mari faţă de sol; tolerează terenurile calcaroase. Ostrya este introdusă la noi numai ca specie de parc. Se plantează izolat şi în grupuri sau la marginea masivelor, pentru a se pune în evidenţă fructele interesante. Ne se pretează la tundere. Înmulţire. Prin seminţe, în septembrie, imediat după recoltare sau primăvara, după stratificare.
Genul Corylus L. Cuprinde specii de arbuşti, rar arbori, din regiunile temperate sau mai reci ale emisferei nordice. Frunzele ovate sau subrotund-ovate. Florile unisexuatmonoice. Fructele, sunt nucule (aluna), sunt înconjurate de un involucru fructifer, rezultat din concreşterea bracteei şi bracteolelor.
104
Corylus avellana L. – alun Alunul prezintă un areal întins, în Europa şi Asia Mică. În România, în staţiuni calde, însorite, pe calcare, urcă până în subzona molidului, la cca. 1400m altitudine, la câmpie coboară sporadic până la silvostepă. Alunul are nevoie de soluri fertile, bogate în substanţe nutritive, slab acide, ferite de uscăciune, adeseori scheletice. Se dezvoltă bine în plină lumină, este de semiumbră dar rezistă şi la o oarecare umbrire. Este un arbust de până la 4-5m înălţime, formând tufe bogate, din mulţi lăstari subţiri, drepţi, flexibili, porniţi de la bază. Lujerii sunt geniculaţi, gălbuicenuşii, glandulos pubescenţi, cu peri roşcaţi şi lenticele albicioase (fig.90). Mugurii sunt ovoizi sau sferici, glandulos păroşi. Frunzele, de 5-10 cm lungime, obovate, sunt dispuse distic, la bază cordiforme, la bază inegal cordiforme, în partea superioară brusc acuminate, uneori cu trei vârfuri (tendinţă de trilobare), pe margini inegal dublu-serate, pe dos păroase (mai ales pe nervuri), prinse pe peţioli de 1-2 cm lungime, roşcat-glandulos-păroşi. Florile sunt unisexuat-monoice; cele mascule, dispuse în amenţi cilindrici, bruni, formaţi în anul precedent, apar foarte devreme primăvara, înainte de înfrunzire; cele femele închise în muguri, apar de timpuriu, prin februarie-martie, lăsând să iasă afară numai stilele roşii. Fructele (alune), câte (1) 2-4, sunt nucule ovoide sau globulare, cu coaja subţire, netedă; se găsesc învelite până sub vârf într-un involucru foliar, lobat neregulat în partea superioară. Lăstăreşte puternic şi drajonează mai slab. Se dezvoltă bine ca specie de suarboret în păduri rărite. Forme horticole: Corylus avellana „aurea”, lăstari de nuanţă portocalie iarna, frunze galbene-aurii, mai târziu verzi-gălbui; Corylus avellana „contorta”, mare efect decorativ prin ramurile şi lăstarii contorsionaţi. Corylus colurna L. – alun turcesc. Specie indigenă, cu areal sudic în Peninsula Balcanică, Asia Mică, Caucaz.. La noi apare numai în vestul Olteniei şi în sudul Banatului, pe coaste însorite, calcaroase. Pe Domogled atinge dimensiuni mari. Este o specie termofilă. Se acomodează însă şi în climate relativ reci, la altitudini mari (Sinaia, Braşov – Grădina dendrologică a Facultăţii de Silvicultură etc.). Preferă soluri calcaroase.
105
Este un arbore ce atinge 20 m înălţime şi peste 20 cm diametru. Tulpina dreaptă şi coroana ramificată. Scoarţa formează de timpuriu ritidom suberos, cenuşiu-gălbui, ce se exfoliază în solzi. Lujerii tineri sunt zvelţi, lucitori, cenuşiigălbui, glandulos-pubescenţi, cu muguri scurt ovoconici; cei de doi ani (uneori şi cei de un an, spre bază) au scoarţa suberoasă, crăpată (fig.91). Frunzele mari, de 8-12cm lungime, sunt prinse de un peţiol lung de 4cm, adânc cordate, dublu serate, pe faţă glabrescente, pe dos pubescente, perechea de nervuri inferioară pornind chiar din peţiol. Fructele se dispun în fascicule câte 3-10; alunele mai mari, până la 2 cm, sunt lat elipsoidal-turtite, cu coaja groasă, tare şi muchiatzgrăbunţoasă, cuprinse până la vârf într-un involucru adânc spintecat şi cu prelungiri neregulate, puternic glanduloase. Se coc în septembrie-octombrie. Fructele, ca dimensiuni şi calitate sunt superioare celor de alun comun. Periodicitatea este anuală, fructificaţia abundentă la exemplarele crescute izolat. Creşterea este relativ rapidă şi are o longevitate până la 200 ani. Arbore de parc şi grădină, se utilizează ca arbore ornamental sau ca producător de fructe. Corylus maxima Mill. – alun cu frunza mare Specie exotică, originară din Peninsula Balcanică şi Asia Mică, cultivată rar la noi, mai ales în Oltenia şi Banat. Este un arbust, cu frunze mari, până la 14 cm lungime dar cu peţiol scurt, de 8-15 mm (fig.92). Corylus maxima var. purpurea (Loud). Rehd. are frunze de culoare roşieînchisă, este cultivată frecvent prin parcuri. Fructele sunt aşezate câte 1-4, pe un peduncul lung de 1,5-3,5 cm; aluna mai mare, cilindric-alungită, cu coaja roşiatică, este complet închisă în involucrul tubulos, mult mai lung decât aluna şi gâtuit deasupra acesteia, terminându-se în lobi înguşti, neregulat-dinţaţi. Este cultivat frecvent în parcuri.
Genul Betula L. Include cca. 40 de specii de arbori, arbuşti şi subarbuşti pitici din emisfera nordică, în zona boreală şi subarctică, până la limita latitudinală a vegetaţiei lemnoase. Scoarţa este prevăzută la suprafaţă cu periderm suberos, stratificat, de culoare albă-cretacee sau gălbuie, mai rar închisă, care se exfoliază circular în
106
fâşii subţiri. Mugurii sunt alterni, sesili, cu solzi imbricaţi. Frunzele peţiolate, cu marginea serată, crenată sau lobulată; înfrunzesc devreme, primăvara. Florile unisexuat-monoice sunt dispuse în amenţi. Amenţii femeli se transformă într-un fel de con fructifer alungit, care poartă la subsuoara bracteoleelor câte trei samare foarte mici, cu aripioare laterale. Fructele sunt uşor răspândite de vânt. După coacere, amentul se risipeşte, iar samarele se împrăştie o dată cu solzii, rămânând pe arbore numai axul floral. Au capacitate germinativă redusă. Speciile arborescente sunt foarte repede crescătoare la început. Betula pendula Roth (Betula verrucosa Ehrh.), (Betula alba L.) – mesteacăn Prezintă un areal foarte întins, răspândit de la ţărmurile Atlanticului până în Siberia şi Altai. În Europa şi Asia, la limita latitudinală a pădurilor, dincolo de cercul polar, în sud ajunge în Apenini şi Balcani, în Rusia până în silvostepă (fig.18). La noi este localizat la munte 700-1550m, coboară rar la 250 m. Din punct de vedere ecologic, poate fi comparat cu pinul silvestru. Este o specie rustică, extrem de puţin pretenţioasă faţă de clima şi sol, cu temperament pronunţat de lumină. Suporta bine gerurile puternice de iarnă, arşiţa şi îngheţurile şi denotă o remarcabilă amplitudine edafică. Este cel mai de seama arbore pionier din pădurile noastre. Acoperă foarte slab solul cu coroanele sale rare, luminoase, de aceea, la adăpostul său se instalează uşor specii erbacee şi arbustive. Este un arbore de mărimea a II-a care depăşeşte rareori 25m înălţime; iar câteodată rămâne arbustiv. Tulpina este zveltă, conică, uneori sinuoasă. Scoarţa, de culoare albă pronunţată, netedă, cu epiderma ce se exfoliază circular în benzi, dezvoltă la bătrâneţe, la partea bazală, un ritidom negricios, adânc crăpat. Coroana este foarte afânată şi luminoasă, constituită din numeroşi lujeri pendenţi, subţiri, supli, elastici, glabri, presăraţi cu o serie de glande – verucozităţi albicioase. Mugurii sunt ovoid-conici, glabri, acoperiţi cu o secreţie vâscoasă (fig.93). Frunzele sunt romboidale până la triungiulare, de 6(7)cm lungime, prelung acuminate dublu-serate până la lobulat-serate, glabre, lucioase pe faţă, mai mult sau mai puţin glanduloase, prinse pe peţioli de 2-3cm lungime. Florile sunt unisexuat-monoice grupate în amenţi. Amenţii masculi se formează în vara precedentă, la vârful lujerilor. Cei femeli apar numai primăvara, devreme, o dată cu înfrunzirea, sunt cilindrici, iar la fructificaţie devin relativ lungi şi groşi; sunt
107
alcătuiţi din numeroşi solzi trilobaţi, la vârf ciliaţi, sub care se găsesc fructele. Fructele sunt samare mici şi foarte uşoare, prevăzute cu două aripioare membranoase, la vârf cu două firişoare (resturi de stiluri), scurte. Înfloreşte şi fructifică de timpuriu (aproximativ la 10 ani), anual şi foarte abundent. Longevitate mică 6-90ani. În culturile ornamentale importantă este varietatea (forma) Betula pendula var. laciniata, frunze adânc lobate, lobi acuminati, neregulat seraţi; Betula pendula var.purpurea, Betula pendula var.fastigiata. Betula pendula - se obţine din sămânţă, semănatul se face imediat după recoltarea seminţelor, toamna, înainte de căderea zăpezii sau primăvara, cu seminţe stratificate. Prin altoire se obţin varietăţile, se execută „prin apropiere” în martie-aprilie sau august-septembrie. În seră se poate altoi în februarie. Betula albo-sinensis Burk. Originar din China, cu scoarţă portocalie, care se exfoliază în fâşii circulare subţiri. Necesită un climat mai blând. Betula ermanii Cham. Cu coroana foarte largă şi scoarţa albă-gălbuie, amenţi erecţi Necesita un climat mai blând ca şi Betula albo-sinensis. Betula nigra L. Adesea cu mai multe tulpini, scoarţa se derulează în fâşii mari, roşcatnegricioase, care nu se desprind Betula pubescens Ehrn. - mesteacan pufos Arbore cu areal vast, din sudul Groenlandei şi Islanda până în Siberia (fig.18). La noi puţin răspândit, în turbării şi piemonturi. Foarte rezistent la ger, dar pretenţios faţă de umiditate. Arbore de mărimea a III-a, rămâne de multe ori arbust. Spre deosebire de Betula pendula are ramurile, ca şi lujerii, îndreptate în sus. Lujerii sunt cenuşiipubescenţi, nelucitori, fără verucozităţi, iar mugurii păroşi şi lipicioşi (fig.94). Frunzele, mai mici, de 2-4cm lungime, ovat-rombice, scurt acuminate, neregulat-
108
simplu sau dublu adânc-serate, sunt pe faţă de un verde întunecat, iar pe dos evident păroase, în special de-a lungul nervurilor; peţiolul este pubescent. Înfrunzeşte şi înfloreşte mai târziu decât Betule pendula. Amenţii fructiferi au solzi cu lobii laterali îndreptaţi înainte. Fructele samare, au aripioara numai dublu de late decât sămânţa, iar stilele se ridică deasupra marginilor aripilor. Mesteacănul pufos de la noi aparţune ssp. carpatica (Wild.) A. et G.. Prezintă interes naturalistic, fiind considerat un endemism carpatic. Betula humilis Schrank – mestecănaş Arbust indigen, până la 2m; lujerii verucoşi şi pubescenţi la început; scoarţa de culoare închisă; frunzele rotund-ovate, mici, de 1-2cm, neregulat dinţate, la început pubescente (fig.95); amenţii femeli erecţi şi scurt-ovoizi sau cilindrici; apar primăvara. Solzii fructiferi au lobul central evident mai lung decât cei laterali. Are importanta exclusiv floristica, ca element boreal, circumpolar. Trebuie să fie protejat pentru a putea supravieţui în turbăriile montane. Betula nana L. – mesteacăn pitic Răspândit în zonele tundrei arctice şi în regiunile montane, pe terenuri mlăştinoase-turboase. Arbust pitic indigen, sub formă de tufă, de cca. 0,5m înălţime, cu ramuri culcate sau ascendente. Se recunoaşte după: lujerii foarte subţiri, tomentoşi, cu muguri mici şi glande verucoase; frunzele foarte mici, de 0,4-1,2cm, + rotunde, crenate, cu 2-4 perechi de nervuri; amenţii erecţi, apar primăvara. Solzii fructiferi au lobi de aceeaşi lungime. Prezintă numai importanţă floristică fiind un relict glaciar. Trebuie ocrotit necondiţionat, este pe cale de dispariţie. Folosire: solitar sau în grupuri la marginea masivelor, foarte decorativă este culoarea scoarţei şi forma siluetelor.
Genul Alnus Mill Cuprinde circa 30 specii de arbori şi arbuşti originari din emisfera nordică (câteva excepţii, în America de Sud). Unele specii se ridică până la limita latitudinală a vegetaţiei lemnoase sau până în regiunile alpine.
109
Mugurii alterni, de regulă, obişnuit pedicelaţi şi frunzele simple. Florile unisexuat-monoice, în amenţi; cei masculi pendenţi, în fascicule, se formează din vara precedentă. Amenţii femeli, scurţi şi grupaţi în raceme, se formează de cu toamnă (cu câteva excepţii). Înfloresc înainte de înfrunzire, excepţie făcând la noi Alnus viridis. După fecundare, amentul femel se transformă într-un con fals mic, lemnos, denumit rânză, care se coace toamna târziu. Împrăştierea seminţelor se face prin vânt sau cu ajutorul apei. Lăstăresc, iar la unele specii chiar drajonează. Alnus glutinosa (L.) Gaertn. – anin negru, arin Specie cu areal foarte întins, se găseşte aproape în întrega Europă (fig.19). Răspândirea maximă o are în zona boreală, mai puţin în zona temperată, izolat în nordul Africii. La noi creşte de regulă, în lucile râurilor, la câmpie şi la dealuri. Urcă până în regiunea de munte 800- 900 m, în Lunca Dunării apare foarte rar. Aninul negru, specie mezotermă, suportă amplitudini termice mari, este rezistent la geruri şi îngheţuri târzii şi timpurii, dar evident mai pretenţios faţă de căldură decât aninul alb. Este pretenţios faţă de factorii edafici, manifestă exigenţe ridicate faţă de umiditatea din sol, vegetează activ pe soluri umede, în lunci, depresiuni, piemonturi, turbării, fiind specie higrofită. Are temperament de lumină şi se dovedeşte rezistent la acţiunea vătămătorilor biotici şi abiotici. Longevitatea sub 100 de ani. Are creştere rapidă, îmbogăţeşte solul (rădăcini au nodozităţi cu bacterii fixatoare de azot) . Aninul negru atinge frecvent înălţimi de 20-25m, în staţiunile foarte favorabile realizează chiar 30m. Înrădăcinarea este de la superficială până la pivotant-trasantă, variabilă în funcţie de sol; pe rădăcinile tinere se dezvoltă adeseori de nodozităţi, în care trăiesc simbiotic bacterii şi actinomicete asimilatoare de azot; rădăcinile conţin ţesuturi aerenchimatice, în care se formează rezerve de aer pentru respiraţia rădăcinilor în staţiuni cu soluri submerse. Tulpina, de o rectitudine remarcabilă, continuă, poate fi urmărită până la vârf. Scoarţa este netedă, cenuşie în tinereţe, după 15-20 de ani formează un ritidom negricios cu solzi colţuroşi; conţine tanin în proporţii egale cu stejarul (cca.16%). Lujerii sunt muchiaţi spre vârf, bruni-verzui sau roşcaţi, glabri, acoperiţi în tinereţe cu o brumă lipicioasă. Mugurii evident pedicelaţi, depărtaţi de ax, ovoizi, acoperiţi cu
110
doi solzi, sunt roşcat-brumaţi, glanduloşi şi vâscoşi (fig.96). Frunzele alterne, obovate sau aproape rotunde, de 6-10cm lungime, cuneate la bază, au vârful rotunjit, larg emarginat, marginea întreagă spre bază, neregulat-dublu serată în rest. Pe faţă sunt glabre, verzi-întunecate, glutinoase în tinereţe, pe dos cu o nuanţă mai deschisă, gălbuie; prezintă smocuri de peri ruginii în axilele nervurilor şi un peţiol lung, de 2-3cm. Toamna, înainte de cădere, se înnegresc. Florile, unisexuat-monoice, sunt grupate în amenţi, ce se formează de cu vară şi se desfac primăvara următoare foarte timpuriu, înainte de înfrunzire. Amenţii masculi, de 612cm lungime, cilindrici, bruni-violeţi, stau pendent, grupaţi în raceme de câte 35. amenţii femeli, mult mai scurţi, până la 1,5cm, în raceme, sub cei masculi, au flori lipsite de perigon; la maturitate se transformă în conuleţe (rânze), de 1-2cm lungime, ovoide sau elipsoidale. Racemele fructifere au conurile laterale lung pedunculate. Rânzele prezintă solzi lemnoşi, îngroşaţi la vârf, la maturitate negricioşi. După coacere, rânzele rămân suspendate multă vreme pe arbore, iar solzii se desfac, lăsând să se disemineze fructele, care continuă să cadă până primăvara. Fructele, samare pentagonale, mici de 2-3mm, foarte îngust aripate, conţin saci cu aer în tegument, care permit să fie purtate de ape la mari distanţe. Periodicitatea fructificaţiei de 1-3 ani. Capacitate germinativa foarte variabilă, uneori până la 80%. Dispune de o remarcabilă capacitate de regenerare pe cale vegetativă. În condiţii favorabile lăstăreşte viguros până la 60-80 de ani. În cadrul speciei se diferenţiază varietăţi şi forme: Alnus glutinosa var. laciniata (Leske)Wild., cu frunze adânc lobate, lobi ovaţi sau lanceolaţi, Alnus glutinosa var.aurea Versch.,cu frunze gălbui: Alnus glutinosa var. pyramidalis. Aninii pun în valoare luncile şi terenurile cu umiditate în exces, se plantează pe malurile apelor curgătoase, pot consolida malurile. Se obţine din sămânţă şi marcotaj, varietăţile prin altoire. Semănatul se execută toamna sau primăvara timpuriu. Marcotajul prin muşuroire şi cel chinezesc a dat rezultate mulţumitoare. Altoirea prin apropiere sau în placaj.
111
Alnus incana (L.) Moench. – anin alb Dispune de un imens areal (fig.19). În Europa dincolo de cercul polar, se întinde de asemenea în Asia de Est, fiind printre puţinele specii lemnoase indigene care apar şi în America de Nord. La noi în Carpaţi, în văile montane, înlocuieşte aninul negru la altitudini mari, în luncile montane, ajunge la circa 1000m (maxim 1300m). Lipseşte în Munţii Banatului. În ţară se află la limita sud-estică a speciei în Europa. În comparaţie cu aninul negru se dovedeşte mai bine adaptat la climate reci, aspre, cu sezon de vegetaţie scurt. Suportă în măsură mai mare gerurile şi îngheţurile. Este ceva mai puţin pretenţios faţă de umiditatea solului (mai puţin higrofit), vegetează pe soluri relativ uscate, pe coaste erodate, grohotişuri şi bolovănişuri. Nu suportă apa stagnantă. Vegetează bine pe soluri sărace şi mai acide. Este un arbore de mărimea a II-a, atingând înălţimi de 18-20m. Tulpina este canelată, adeseori strâmbă şi neregulată. Scoarţa netedă, cenuşie albicioasă, are crăpături puţin adânci, numai spre baza exemplarelor bătrâne. Lujerii sunt pubescenţi, nemuchiaţi şi nelipicioşi, iar mugurii cu doi solzi, pubescenţi, mai scurt pedicelaţi, mai mici şi mai apropiaţi de ax (fig.97). Frunzele sunt ovate sau ovat-eliptice, de 4-10cm lungime, dublu-serate, glabre pe faşă, cenuşiupubescente pe dos, caracteristic acuminate sau acute la vârf şi vâscoase. Amenţii se formează vara, ca şi la aninul negru, dar se deschid şi mai de timpuriu, prin februarie. Conuleţele, asemănătoare, sunt grupate câte 4-8 în ciorchini; cele laterale sunt sesile sau foarte scurt pedicelate. Samara este de culoare mai deschisă. Creşterea este rapidă la început, până la 20- 30 ani. Longevitate se menţine mai redusă, 40-80 de ani. Este o excelentă specie amelioratoare de sol, bun fixator de sol şi terenuri degradate. Are şi forme de cultură Alnus incana f. „Aurea” Alnus incana f. „Variegata” Alnus incana f. „Monstrosa” (sub formă de tufă).
112
Alnus viridis (D.C.) Chaix – anin de munte, liliac de munte Se întâlneşte spontan în Europa, în Alpi şi în Carpaţi, şi în Groenlanda (fig.18), la altitudini mari, către limita superioară a pădurilor. La noi trece dincolo de 2000 m altitudine (se asociază câteodată cu Pinus mugo). Uneori, pe văi reci şi umede, coboară la 1000 de m, întâlnindu-se cu aninul alb. Crescând în climate foarte aspre, de mare altitudine, se mulţumeşte cu un sezon scurt de vegetaţie şi rezistă la avalanşe; este puţin pretenţios faţă de sol. Este un arbust cu înălţimi până la 3m, cu aspect de tufă şi tulpini târâtoare, elastice. Lujerii sunt flexibili, verzi-măslinii, comprimaţi; mugurii nepedicelaţi, verzi-purpurii, lipicioşi, adeseori aşezaţi distic (fig.98). Frunzele sunt mici, de 34cm lungime, rotund-ovate, cu vârful acut, serate sau dublu-serate, lipicioase în tinereţe, pe dos verzui-deschis, cu smocuri de peri la baza nervurilor. Amenţii masculi se formează din vara precedentă, iar cei femeli apar din muguri numai primăvara; amenţii se deschid mai târziu, după înfrunzire, prin mai-iunie, când condiţiile climatice se îmbunătăţesc; rânzele în ciorchini lung pedicelaţi, sunt la început verzi-vâscoase, apoi brune-gălbui; samarele lat-aripate. Nu a fost introdus până acum prea des în amenajările peisagere cu toate că este decorativ prin formă, frunze şi amenţi mici.
Familia FAGACEAE Dumont Cuprinde numeroşi arbori de talie mare şi mai rar arbuşti, originari din regiunile temperate şi călduroase ale emisferei nordice. (excepţii câteva specii de Quercus, care apar în Malaesia iar genul Nothofagus este specific zonei australe). Muguri laterali, cu solzi imbricaţi, frunzele simple, întregi, dar mai adeseori dinţate sau adânc lobate, caduce sau persistente. Florile sunt unisexuatmonoice; fructele nucule. Maturaţia anuală sau bienală. Reprezintă sub aspect filogenetic-evolutiv o soluţie biologică aproape optimă, având în vedere capacitatea neobişnuită a peciilor respective de a dezvolta rădăcinile, tulpinile, frunzişul, la cote maxime, vitaliatea lor ieşită din comun. Este interesant faptul că fagaceele, cu aparatul lor reproductiv adaptat la polezizarea uşoară prin vânt, dezvoltă seminţe mari, grele, cu diseminare anevoioasă şi numai excepţionala lor vitalitate şi longevitate le-a permis în aceste condiţii să ocupe teritorii atât de întinde.
113
Fagaceele au evoluat şi s-au răspândit considerabil din centre ancestrale de origine meridională sau cu climă caldă, fapt ilustrat de marcescenţa frunzelor, caracter derivat din sempervirescenţa iniţială. La noi, fagul şi stejarul ocupă mai mult de jumătate din întreaga suprafaţă a pădurilor.
Genul Fagus L. Cuprinde circa 10 specii, originare din zonele temperate ale emisferei nordice (Europa şi Asia Mică, China, Japonia, America de Nord). Sunt specii foarte rezistente la umbră, cu înrădăcinarea pivotant-trasantă, scoarţa netedă, obişnuit fără ritidom, mugurii alterni, fusiformi. Frunzele caduce, adeseori întregi. Florile sunt unisexuat-monoice. Fructele (jirul) sunt nuculeîn trei muchii, cu secţiune triunghiulară, câte două, închise complet într-o cupă. Maturaţia anuală. Fagus sylvatica L.- fag. Cele mai vechi resturi fosile ale genului Fagus în Europa, în Saxonia, datează din Cretacic, de acum aproape 100 milioane de ani. În era terţiară speciile acestui gen erau mult răspândite în Europa (numeroase resturi de fosile au fost găsite). Fagus sylvatica şi Fagus orientalis au avut la origine areale distincte, care în timpul glaciaţiunilor cuaternare par să se fi suprapus parţial, ceea ce a dus şi la formarea de forme hibride în zonele de contact. În perioada glaciaţiunilor, fagul european s-a restrâns în mare parte spre sud, Spania, Franţa, Corsica, Sicilia, Apenini, Balcani - inclusiv Carpaţi, în Crimea. În postglaciar revine pe vechi teritorii nordice, în neolitic ajungând aproape de limita nordică a arealului natural actual. Unii cercetători consideră că în postglaciar fagul a revenit în Carpaţii noştri din refugiile balcanice, ipoteză totuşi greu de acreditat ţinând cont de diseminaţia greoaie a jirului. Se consideră, de altfel, că apogeul fagului la noi a fost marcat în epoca romană, şi că, în prezent, el este într-un uşor declin în favoarea molidului. Fagul este o specie europeană, răspândită în ţinuturile vestice, centrale şi sudice ale continentului (fig.20). Limita vestică ajunge până la Oceanul Atlantic, iar limita estică până în nordul Moldovei de unde trece în Carpaţi. În sud atinge Pirineii şi ţărmurile Mediteranei, din Franţa până în Grecia, iar spre nord se ridică
114
până în sudul Scoţiei şi Peninsulei Scandinave. În Europa de nord-vest fagul este o specie de câmpie şi de dealuri (la Marea Baltică se găseşte la 5-10m altitudine), în sud şi sud-est el devine o specie exclusiv montană (ajunge la 2000m altitudine). În Europa, cele mai întinse suprafeţe le ocupă în fosta Iugoslavie, urmată de România. La noi, este specia cea mai răspândită (fig.21), ocupând aproximativ 2 milioane de hectare, adică 31% din suprafaţa păduroasă a ţării. Se întinde în întregul lanţ carpatic. Limita inferioară se găseşte la altitudini de 300-500m, cea superioară la 1200-1400m. Coboară insular pe văi umede până la 150-200m, în Banat, pe Valea Cernei şi pe Valea Dunării se găsesc arborete până la circa 100m; urcă în parâng şi Apuseni la 1650m altitudine. În Europa Centrală fagul vegetează în climate montane, cu caracter oceanic, atlantic. La noi climatul făgetelor suferă vădite influenţe continentale, mai ales în ţinuturile răsăritene. Pretutindeni însă fagul manifestă pretenţii mari faţă de umiditate. Se dovedeşte sensibil la secetă şi uscăciune. O anumită reducere a cantităţii de precipitaţii poate fi compensată de umiditatea atmosferică sporită, care-i permite pe văi, să coboare în regiunea de coline. În afară de umiditate, un alt factor decisiv în răspândirea fagului sunt îngheţurile. Gerurile sunt suportate destul de bine. Cele excesive îi cauzează însă gelivuri (crăpături în lemn). Faţă de vântul puternic manifestă o rezistenţă bună, constituind şi adevărate nuclee de rezistenţă în molidişuri calamitate. Se dezvoltă pe soluri oligobazice, acide şi pe soluri calcaroase, bazice, dar optim se dezvoltă pe soluri fertile, profunde, reavăn-jilave. Arbore de mari dimensiuni, fagul atinge înălţimi de până la 40(45)m şi diametre de maximum 2m. Rădăcina pivotantă în primul deceniu, se desface mai târziu în numeroase ramificaţii oblice şi orizontale, ce se întind mult în suprafaţă, se întreţes şi concresc (concreşterea se realizează şi între rădăcinile arborilor vecini), dând astfel o bună ancorare în sol, care asigură o rezistenţă destul de bună la doborâturi de vânt. Tulpina în masiv strâns este foarte dreaptă, cilindrică, perfect curăţată de crăci pe mari lungimi. În unele cazuri prezintă însă tendinţă de înfurcire. Scoarţa, este netedă, subţire, cenuşie până la albicioasă, cu pete mari de culoare mai deschisă, nu formează ritidom decât rareori la baza trunchiului. Prin elagarea ramurilor laterale, pe trunchi rămân adeseori acolade negricioase numite
115
„bărbi chinezeşti”. Coroana, ovoid-alungită în masiv, bogată în ramuri şi frunze, se dezvoltă mult lateral şi în profunzime, la arborii izolaţi. Lujerii anuali sunt geniculaţi, bruni sau verzui, la început păroşi, apoi glabri (fig.99). Mugurii sunt fusiformi, mari, de 2-3cm lungime, ascuţiţi, cu numeroşi solzi bruni, foarte depărtaţi de lujer. Frunzele eliptice până la ovate, de 5-10cm lungime, sunt acute la vârf, la bază îngustate sau rotunjite, pe margini sinuate, slab dinţate sau aproape întregi, prinse pe peţioli de cca. 1cm; în tinereţe au peri moi pe ambele feţe; mai târziu devin glabre pe faşă, pe dos păstrând smocuri de peri la subsuoara nervurilor; pe margini sunt ciliate. Spre toamnă devin pieloase, brune arămii şi mai ales la exemplarele tinere, rămân pe ramuri până spre primăvară (marcescente). Florile, unisexuat-monoice, apar concomitent cu înfrunzirea. Florile mascule, constituite dintr-un perigon campanulat, păros, cu 4-7 lacinii profunde, divizate şi 8-16 stamine, sunt grupate în capitule pendente, lung pedunculate; cele femele, câte două, cu trei stile, înconjurate de numeroase bractee, unite la bază, formând un involucru păros cu patru diviziuni, sunt erecte şi scurt pedunculate. Fructul, denumit jir, este o nuculă în trei muchii, brunăroşcată, de 1-1,5cm lungime, achenele câte două sunt cuprinse într-o cupă cu apendici lemnoşi, ţepoşi. Fagul fructifică târziu, în masiv la 70- 80 de ani, iar fructificaţiile abundente se repetă destul de rar (o dată la 4-6 ani). Maturaţia are loc
în
septembrie-octombrie. În primii ani puieţii cresc încet (aproximativ 10 cm anual), ulterior creşterea în înălţime se activează, abia către 30- 40 de ani atinge valori mari (circa 80 de cm anual). Lăstăreşte slab. Longevitatea de 200-250 de ani, numai în cazuri rare 300 de ani. După forma şi structura coroanei se diferenţiază varietăţile: Fagus sylvatica var.
pyramidalis (Fagus sylvatica var.fastigiata), cu
coroană îngustă, piramidală, ramuri erecte; Fagus sylvatica var.pendula, cu ramuri pendente, cele inferioare târâtoare; Fagus sylvatica var.tortuosa, forma pitică, cu tulpina şi ramurile răsucite. După caracterele frunzelor s-au descris: Fagus sylvatica var.grandidenta, cu frunze grosolan şi regulat dinţate, Fagus sylvatica var. atropurpurea (Fagus sylvatica f. atropunicea), cu frunze roşii negricioase sau brune întunecate,
116
Fagus sylvatica f. pupurea pendula, Fagus sylvatica var.asplenifolia (Bazoş), cu frunze lobate. Fagus sylvatica se obţine din sămânţă, varietăţile ornamentale prin altoire. Seminţele se seamănă imediat după recoltare sau se stratifică dacă se seamănă primăvara. Altoirea se aplică în februarie, în seră. Pe puieţii de Fagus sylvatica, se altoiesc la colet varietăţile şi formele cu pot erect, iar în coroană, la 2- 2,20 m înălţime, formele pletoase sau cu frunze colorate. Fagus orientalis Lipsky - fag oriental, fag de Caucaz. Specia este răspândită în sudul Peninsulei Balcanice, Turciei, Caucaz, Iran. Specie indigenă, întâlnită la noi în sudul Banatului precum şi Oltenia, Muntenia, Transilvania (jud. Alba). Este mai termofil şi mai puţin rezistent la ger decât fagul comun, suportă mai bine uscăciunea. Arbore de mărimea I, până la 40 m înălţime, care se deosebeşte de fagul comun prin coroana mai îngustă, piramidală; lujerii mai viguroşi şi mătăsospubescenţi până în iarnă, frunzele relativ mari, de 9-15cm lungime, cu 7-14 perechi de nervuri secundare, curbate evident înainte de a ajunge la marginea frunzei (fig.100). Florile mascule au perigonul divizat cel puţin pe 1/3 de la vârf şi foarte păros, aşa că inflorescenţele apar ca un ghem albicios de puf. Înfrunzeşte şi înfloreşte cu 2-3 săptămâni mai devreme decât Fagus sylvatica. Fructele sunt închise într-o cupă păroasă, care la bază prezintă apendiculi foliari, ca nişte frunzişoare verzi, peţiolate, mult mai alungiţi, caracteristici. Fagus x taurica Popl. - fag de Crimeea Hibrid între Fagus sylvatica şi Fagus orientalis, prezintă caractere intermediare. Frunzele sunt asemănătoare fagului oriental, dar cu dimensiuni mai reduse şi cu un număr relativ mare de perechi de nervuri. La noi apare în Banat, Oltenia, Muntenia.
Genul Castanea Mill. Cuprinde cca. 10 specii, răspândite în Europa Meridională, Asia Mică şi Orientală, inclusiv Japonia, precum şi în sud-estul Americii de Nord. Sunt arbori iubitori de căldură, de climat dulce. Au frunze caduce, lanceolate, ascuţit-dinţate. Florile sunt unisexuat-monoice. Fructele suntnucule globuloase, închise câte 1-3
117
într-o cupă aproape sferică, prevăzută cu spini lungi, înţepători. Sămânţa este comestibilă. Maturaţia anuală. Lăstăreşte puternic şi drajonează. Castanea sativa Mill. (C.vesca Gaertn.) – Castan bun Specie cu areal circummediteranean, răspândită în Europa, începând din Spania până în Peninsula Balcană, de unde trece în Asia Mică şi Caucaz; în Africa prezintă un areal restrâns (fig.22). La noi apare în regiunile cu climat blând, în Oltenia şi nord-vestul ţării (Baia Mare, Baia Sprie). Originea spontană în ţara noastră pare îndoielnică, dar fiind sălbăticit în multe puncte, probabil a fost introdus în vremea romanilor sau în evul mediu. Este o specie tipică de climat mediteranean cald şi umed, ferit de îngheţuri puternice şi geruri mari. Are o remarcabilă rezistenţă la poluare. Are temperament mai de umbră decât stejarul, apropiat de al carpenului. Se dezvoltă bine pe soluri de pe roci vulcanice, acide, aerisite, afânate, permeabile (nu tolerează calcarul activ). Arbore de înălţimi mari, cca. 30m şi mai ales de grosimi remarcabile – 1,5-2m. La noi creşte mai mult izolat în arborete rărite sau în livezi, prezintă la bătrâneţe tulpini groase şi este de înălţimi relativ reduse, cu ramificaţii joase, larg dezvoltate şi ritidom de culoare brună-închis, adânc crăpat. Lujerii anuali sunt viguroşi, bruni-roşcaţi, cu lenticele albicioase, glabri; frunzele mari, de 10-22cm lungime şi 4-8cm lăţime, oblong-lanceolate, treptat îngustate spre vârf, cu marginile acut dinţate şi nervaţiunea proeminentă (fig.101). Florile mascule sunt grupate în amenţi cilindrici foarte numeroşi, lungi de 10-13cm, erecţi, de culoare galbenă, cu miros specific. Florile femele sunt verzi şi se găsesc la baza amenţilor masculi, câte 2-3 într-un involucru spinos, care se transformă într-o cupă sferică, aproape lemnoasă, acoperită cu spini lungi, deşi, înţepători. Fructele, castanele, nucule globuloase sau brusc acuminate purtând la vârf resturile stigmatelor, au culoare brună-întunecată (castanie), diametru de 2-3 cm şi stau câte 1-3 închise în cupa fructiferă, se desface în patru valve, la coacere, prin octombrie. Exemplarele izolate fructifică începând de la 20 de ani. Castanele au mare valoare nutritivă. Longevitate este foarte mare, peste 1000 de ani. Specie ornamentală, cu habitus şi frunziş frumos, se introduce izolat sau pe alei. Se cunosc cultivarurile:
118
Castanea sativa cv. „Argentea variegata”; Castanea sativa cv. „Aureo marginata”; Castanea sativa cv. „Purpurea”; Castanea sativa cv. „Pendula”; Castanea sativa cv. „Fastigiata”; Castanea sativa cv. „Pyramidalis”. Se înmulţeşte prin seminţe, se seamănă toamna sau primăvara, după stratificare; prin marcotaj prin muşuroire; varietăţile prin altoire, pe potaltoi de Quercus cerris sau Quercus robur.
Genul Quercus L. Gen cu peste 200 de specii, în majoritate arborescente.; răspândite în regiunile temperate şi subtropicale ale emisferei nordice. La noi cresc spontan numai şapte specii care ocupă la un loc cca. 19% din suprafaţa păduroasă. În culturi forestiere şi ornamentale au mai fost însă introduse alte peste 20 specii exotice. Stejarii prezintă frunze alterne, caduce, marcescente sau persistente (specii exotice), lobate sau dinţate, rareori întregi (specii exotice). Florile sunt unisexuatmonoice. Fructul (ghinda) este nuculă, cilindrică, elipsoidală sau aproape emisferică, prinsă la bază, uneori aproape în întregime, într-un involucru lemnos (cupă), acoperit cu numeroşi solzi imbricaţi, liberi sau mai mult sau mai puţin concrescuţi. Lăstăresc puternic şi dau lemn cu înalte calităţi tehnologice. Subgenul Erytrobalanus Spach. Include specii originare din America de Nord, cu frunze căzătoare sau persistente, întregi sau mai ales lobate; obişnuit cu lobi ascuţiţi, toamna frunzele se colorează intens de la galben până la roşu-purpuriu. Ghinda are tegumentul brun-roşcat la exterior şi tomentos pe partea inferioară, iar maturaţia este bienală. Sunt relativ rezistenţi la atacul dăunătorilor.
119
Quercus rubra L. (Quercus borealis Michx.) – stejar roşu, stejar roşu american. Originar din estul Americii de Nord (fig.23). La noi folosit frecvent în cultură, în scop decorativ, prin parcuri sau aliniamente pe marginea străzilor, dar şi în plantaţii în vestul ţării. În America dispune de o largă amplitudine climatică, ceea ce a făcut să fie folosit în Europa în condiţii variate, începând din regiunile de câmpie şi până în regiunea montană inferioară. Foarte importantă este provenienţa seminţelor, deoarece Quercus rubra prezintă mai multe ecotipuri, adaptate la climatul continental din nord, sau dimpotrivă, la climatul călduros cu nuanţe subtropicale din sud, cum este cazul cu Quercus borealis var maxima. La noi suportă bine gerurile de iarnă. Se dezvoltă bine în câmpie (cu condiţia să aibă precipitaţii suficiente). Creşte bine pe soluri bogate, afânate, cu textură uşoară şi umiditate suficientă. Rezistă surprinzător de viguros şi pe soluri grele, argiloase, complet neaerisite şi chiar cu regim hidrologic variabil. În staţiuni montane şi reci creşte încet, iar litiera, greu alterabilă, duce la acumulări de substanţe organice nedescompuse. Arbore de lumină, suportă şi umbrirea. Stejarul roşu atinge în patria de origine înălţimi de peste 25m şi diametre de cca. 1m. În masiv are tulpină dreaptă şi bine elagată; în arborete rărite, mai ales în condiţii staţionale necorespunzătoare, devine adeseori rău conformată, cu defecte. Spre deosebire de speciile indigene de stejar, are scoarţă subţire, cenuşie, netedă, asemănătoare într-o anumită măsură cu cea de fag. După 40 de ani, în special către baza tulpinii, scoarţa dezvoltă crăpături rare, ca la tei. Lujerii sunt roşii-bruni, cu lenticele gălbui, iar mugurii ovoid-ascuţiţi, roţii-bruni, lucitori, glabri, de cca. 6mm lungime. Frunzele oblongi, mari, de 10-22cm lungime, adânc lobate, până la mijlocul jumătăţii limbului, au lobii triunghiulari-ovaţi, lobulaţi şi terminaţi cu un vârf setaceu, pe faţă sunt verzi-întunecat, iar pe dos verzi-gălbui sau cenuşii, cu smocuri de peri bruni în axilele nervurilor (fig.102). Spre toamnă frunzişul, bogat şi marcescent, se colorează în roşu sau portocaliu, fiind foarte decorativ. Ghindele sunt scurt-pedunculate, lat-ovoide până la semisferice, brune, de cca. 2cm grosime. Partea inferioară, pe cca. 1/3 din lungime, stă aşezată într-o cupă plană sau uşor conică. Ghindele se coc numai în anul al doilea (maturaţie bienală). Stejarul roşu fructifică mai devreme decât stejarul şi gorunul, aproape anual şi destul de bogat.
120
Quercus borealis var. maxima (Marsh.)Ashe, L. Este o varietate a acestei specii introdusă la noi mai mult decât varietatea tipică. Arbore de dimensiuni mai mari, până, la 50m înălţime, are cupe mari, evident turtite, care cuprind ghinda numai la bază. Creşterea este foarte rapidă, mai ales în tinereţe, până la 30-40 de ani, când depăşeşte stejarii indigeni, inclusiv cerul. La 10 ani atinge, uneori, 6m înălţime. Quercus coccinea Muenchh. - stejar roşu Specie de origine americană, a fost introdusă la noi în parcuri şi grădinile botanice din Bucureşti, Cluj, Bacău, Timişoara, Braşov, Iaşi. Atinge înălţimi până la 25m, are tulpini drepte. Lujerii, roşii-portocalii, glabri, au numeroase lenticele roşcate (nu galbene ca la Quercus rubra). Mugurii sunt bruni-întunecat, păroşi în jumătatea superioară. Frunzele, eliptice sau obovate, mai mici decât ale speciei precedente, de 8-15cm lungime, lobi alungiţi, prevăzuţi fiecare cu 3-7 dinţi sau lobului terminaţi într-un vârf subţire; sinusurile adânci, rotunjite la bază, depăşesc mijlocul jumătăţii frunzei; pe dos peri evidenţi la intersecţia nervurilor. Toamna frunzele se colorează în roşu aprins, rămânând pe arbori până spre iarnă târziu. Frunzele sesile, aşezate câte 1-2 la subsuoara frunzelor, sunt lat-ovoide, de numai 1-2cm lungime, brune-ruginii; cupa îngustgâtuită în partea bazală; se coc în anul al doilea. Quercus benderii – Benitz. Hibridul între Quercus borealis var. maxima şi Quercus coccinea prezintă caractere intermediare. Frunzele sunt mai lungi decât cele de Quercus coccinea, cu 3-4 perechi de lobi, lobulaţi sau dinţat-lobulaţi, cu sinusurile mai adânci decât mijlocul jumătăţii laminei. Ghindele şi cupa sunt asemănătoare cu cele de Quercus coccinea. A fost confundat deseori cu Quercus rubra, fiind se pare mai frecvent introdus ca arbore de parcuri şi aliniamente (Ex. Bucureşti, Şoseaua Kisselef).
121
Quercus palustris Muench. – stejar de baltă, stejar de mlaştini Este originar din sud –estul Americii de Nord. Atinge înălţimi mari, de peste 25m şi prezintă frunze relativ mici, de 812cm, eliptice, lung-peţiolate (peţiol de 2-5cm), cu 2-3 perechi de lobi înguşti şi sinusurile larg rotunjite, foarte adânci. Quercus imbricaria Michx - stejar cu frunza întreagă Originar tot din America de Nord, se cultivă la noi în scop ornamental, ca şi specia precedentă. Atinge înălţimi de 20m, are scoarţa netedă, frunze oblongi, de 7-16cm lungime şi 2-5cm lăţime, cu marginea întreagă, nelobată, pe dos pubescente. Subgenul Cerris (Spach.) Oerst. Cuprinde aproape numai specii din regiuni calde, subtropicale, mediteraneene.
Are
frunze
caduce,
uneori
marcescente,
foarte
rar
sempervirescente, cu marginea lobată, dinţată sau întreagă. Maturaţia, de regulă bienală, cupa prezintă solzi alungiţi, apendiculaţi, uneori înţepători. Quercus cerris L. – Cer, Ceroi Specie cu areal nord-mediteranean din Spania până în Turcia. În ţara noastră se găseşte la câmpie, şi urcă la 500-600m altitudine la coline; în vestul Transilvaniei şi Banat apare frecvent la dealuri (fig.25). În Munţii Apuseni urcă la 900 m altitudine. Este o specie termofilă şi xerofită, creşte în climate calde, cu sezon de vegetaţie lung, suportă bine seceta şi uscăciunea. Este mai sensibil decât ceilalţi stejari la gerurile puternice. Datorită înrădăcinării puternice şi posibilităţii de reducere a transpiraţiei, dispune de o mare capacitate de a vegeta pe soluri argiloase, compacte, greu permeabile, cu regim de umiditate foarte variabil (excesiv de umed primăvara, puternic uscate în timpul secetelor de vară). Cerul atinge dimensiuni mari, înălţimi de până la 35m şi grosimi de 1,50m. Are tulpini drepte, cilindrice, care se pot urmări până la vârf, ritidom format de timpuriu, gros, pietros şi negricios, cu crăpături longitudinale, în profunzime de culoare roşie-cărămizie, caracteristică. Coroana, concentrată spre vârful tulpinii, este îngustă şi destul de bogată în frunziş. Lujerii anuali muchiaţi, cenuşii sau bruni-verzui, tomentoşi. Mugurii, mici, ovoizi, de asemenea
122
tomentoşi, se recunosc după stipele filamentoase, persistente, ce depăşesc lungimea mugurilor. Frunzele sunt eliptice până la oblong-ovate, de 5-15cm lungime, la vârf acute, la bază îngustate, rotunjite, slab cordate, pe margini sinuatdinţat-lobulate până la penat-sectate. Ele au lobii întregi, dinţaţi sau lobulaţi, triunghiulari, ascuţiţi la vârf, terminaţi într-un mucron scurt. Frunzele sunt pieloase, marcescente, pe faţă aspre, verde-închis lucitoare şi cenuşii sau gălbui pubescent-tomentoase (la maturitate, numai în lungul nervurilor). Peţiolul de până la 2,5cm lungime, este prevăzut câteodată la bază cu stipele roşcate. Ghindele sesile, sau scurt pedunculate, se coc numai în toamna anului al doilea, ca la stejarul roşu. Au lungimi de până la 4-5cm, cu vârful caracteristic, trunchiat şi mucronat. Stau cuprinse pe ½ din lungime într-o cupă cu numeroşi solzi lemnoşi, alungiţi, ghimpoşi, recurbaţi, divergenţi. Fructifică la vârste relativ reduse, mai des decât ceilalţi stejari indigeni (periodicitate 3-5 ani). Lăstăreşte viguros, şi foarte rar drajonează. Creşterea puieţilor în primele decenii este mult mai rapidă decât la stejar sau gorun. Longevitate este relativ redusă, nu depăşeşte 200- 300 de ani. Mai rar folosiţi în amenajări peisagere sunt cultivarurile: Quercuss cerris cv. „Aorentevariegata” Quercuss cerris cv. „Laciniata” Subgenul Lepidobalamus (Ende.)Oerst. Include arbori originari din regiunea temperată a emisferei nordice, cu frunze caduce, lobate şi rareori dinţate: excepţii Quercus suber cu frunze aproape întregi şi Quercus ilex cu frunze persistente, dinţate sau întregi. Maturaţia ghindelor este anuală, rar bienală. Din cele şapte specii de stejari care cresc spontan la noi, în afară de Quercus cerris, celelalte sunt incluse în acest subgen. Subgenul Lepidobalanus se împarte în şase secţii şi mai multe serii.
123
Secţia Roburoides Schw. Seria sessiliflorae Loj. Gorunii Cuprinde patru specii, care se întind din Africa de Nord şi Peninsula Iberică spre estul Europei, Asia Mică, Caucaz şi Liban. La noi, gorunii sunt reprezentaţi prin trei subspecii cunoscute şi sub numele colectiv de Quercus sessiliflora sau Quercus sessilis. Există şi motive ca şi cele trei subspecii să fie considerate specii veritabile: Altitudinal, gorunii se situează, în general, deasupra celorlalţi stejari indigeni şi formează obişnuit arborete pure, numite gorunete. În regiunea de dealuri, pe terase şi coaste însorite, adeseori pe soluri cu textură grosieră, afânate, aerisite, profunde (Fig.27). Seria se caracterizează prin: frunze relativ lung peţiolate, cu 5-9 perechi de lobi; flori femele cu stile libere, lăţite treptat spre stigmate, sesile, ca şi ghindele; solzii cupei neconcrescuţi, cu marginile laterale nesudate între ele. Quercus petraea (Mattuschka) Liebl. ssp. petraea (Liebl.) Soó - gorun Arealul este redat în fig.26. Din punct de vedere ecologic, gorunul se comportă în multe privinţe diferit de stejar. Este mai puţin pretenţios faţă de căldura din timpul verii, se dovedeşte însă mai puţin adaptat la rigorile climatului continental excesiv, cu ierni aspre şi amplitudini mari de temperatură. Are temperament de ceva mai delicat decât stejarul, rămânând totuşi o specie de lumină. Spre deosebire de stejar creşte în condiţii optime pe soluri drenate, afânate, cu textură mai grosieră li umiditatea mai constantă, suportă mai greu solurile argiloase, compacte. Gorunul ca şi stejarul contribuie puternic la levigarea solurilor, datorită litierei bogate în substanţe tanante, greu alterabile. Caracterul mezofil al gorunului, mai accentuat decât al tuturor celorlalte specii de stejari indigeni, este pus în evidenţă de frunzele sale subţiri, lipsite de peri. Gorunul atinge înălţimi mari, de până la 40-45m. Rădăcinile se dezvoltă viguros din primul an, deşi sistemul radicular este mai puţin profund decât la stejar, aşa că, fără a fi sensibil la doborâturi, gorunul poate fi totuşi periclitat de vânturile foarte puternice. Tulpina, dreaptă aproape până la vârf, cilindrică. Ritidomul este cenuşiu închis, mai superficial, mai îngust şi mai regulat brăzdat, cu solzi mărunţi. Scoarţa conţine tanin în proporţii ridicate. Coroana este relativ
124
bogată şi uniformă, frunzişul acoperind destul de bine solul. Lujerii, verziîntunecat, glabri, au puţine lenticele eliptice, iar mugurii, de cca. 8mm lungime, sunt ovoizi sau ovoconici (fig.105). Frunzele, ca şi muguri, stau îngrămădite către vârful lujerilor, în general mai mici decât la stejar, de 8-16cm lungime, variabile ca formă, de regulă rombic-ovate, la bază îngustate, neauriculate, prinse pe un peţiol lung, de 1-2,5cm, pe dos la maturitate fin pubescente (perişorii nu pot fi însă observaţi decât cu lupe) sau cel puţin, smocuri de peri la subsuoara nervurilor. Pe margini, frunzele sunt sinuat-lobate până la penat-fidate, cu 5-8 perechi de lobi, rotunjiţi, întregi sau slab lobulaţi, de dimensiuni descrescânde începând de la mijloc spre vârf. Florile, unisexuat-monoice, apar prin aprilie-mai. Florile mascule sunt grupate în amenţi, cele femele şi fructele (nucule) dispuse aproape sesil sau pe un peduncul foarte scurt, la vârful lujerilor. Ghindele stau câte una sau grupate câte 2-5, au 1,5-2,5cm lungime şi sunt de formă caracteristică, ovoid-elipsoidală, „de butoiaş”. Gorunul fructifică la vârste înaintate, atât izolat (după 40 de ani) cît şi în masiv (după 60-70 de ani), fructificaţiile abundente se repetă odată la 4-6 ani. Gorunul creşte încet în primul deceniu, dezvoltând mai puternic rădăcinile. Ulterior îşi activează creşterea care se menţine susţinută până la vârste înaintate, ca stejarul. Longevitatea atinge circa 300-400 ani, uneori 500 de ani. Varietăţi şi forme: Quercus petraea purpurea, cu frunze tinere purpurii, Quercus petraea pendula, Quercus petraea longifolia, Quercus petraea laciniata. Quercus petraea ssp. dalechampii (Ten) Soo, gorun de Dalmaţia, gorun auriu. Subspecie mai termofilă. Are preferinţe pentru regiuni mai calde decât Quercus petraea ssp. petraea şi mezoxerofită, răspândită în sudul ţării. Arbore de mărimea I, asemănător cu Quercus petraea ssp. petraea, de care se deosebeşte mai ales prin: muguri evident mai mari, până la 1-1,5cm lungime, ovoid ascuţiţi, de culoare brună, până la gălbuie,
frunzele care nu stau
îngrămădite la vârful lujerului, sunt subţiri, mici, de 8-13cm, cu lăţimea maximă în jumătatea inferioară, spre vârf treptat şi lung îngustate, la bază trunchiate sau
125
lat-cuneate, cu 5-7 perechi de lobi, ovaţi până la oblong-lanceolaţi, uneori acuţi, penat-fidate sau partite până la 1/3 din jumătatea laminei, la început pe dos stelatpubescente sau glabre (fig.106); fructe tot sesile, câte 1-3; cupa cenuşie, cu pereţi groşi şi solzi mai bomaţi (gheboşi), la vârf pubescenţi. Quercus petraea ssp. polycarpa (Schur) Soo -gorun transilvănean Sub aspect ecologic este mai apropiat de Quercus petrea ssp. dalechampii decât de Quercus petraea ssp. petraea, vegetând adeseori pe soluri superficiale, scheletice. Atinge până la 25m înălţime; coroane globulare, lujeri brun-roşcaţi sau verzi-întunecat, mugurii relativ mari, până la 1,2cm, ovoid-alungiţi. Frunzele sunt caracteristice, aproape egal distanţate pe lujer, de 7-15cm lungime şi 5-7cm lăţime, lat-eliptice până la obovate, cu vârful lat rotunjit, baza trunchiată sau uşor cordată, marginea numai sinuat-lobată (mai ales spre vârf), pe dos, la maturitate, dispers-stelat-pubescente în lungul nervurilor şi la subsuoara acestora, cu perii, uneori glabre (fig.107). Ghindele, îngrămădite câte 2-6 (sau mai multe), sunt sesile sau scurt pedunculate; cupa brună, cu pereţi groşi, prevăzuţi cu solzi laţi, cei de la bază evident gheboşi, numai la vârf pubescenţi. Secţia Robur Schb. Seria pedubculatae Schwz. Include două specii îndigene întâlnite la altitudini joase, la câmpie şi coline. Prezintă următoarele caracteristici: ritidom adânc crăpat, lujeri anuali, în general, glabri, frunzele mari, obovate, sinuat-lobate, până la adânc penat-lobate, cu baza auriculată, glabre sau păroase, cu peţiol scurt; florile femele, ca şi ghindele, prinse pe un peduncul lung, solzii cupei alipiţi, cu marginile concrescute şi cu vârful liber. Quercus robur L. (Quercus pedunculata Ehrh.) – Stejar, Tufan Arealul este redat în fig.28. Stejarul este o specie de climat variat, frecvent cu trăsături continentale. Manifestă cerinţe ridicate faţă de căldură în timpul sezonului de vegetaţie, se dovedeşte foarte rezistent la gerurile de iarnă. Este pretenţios faţă de sol. Creşte
126
viguros pe soluri aluvionare din lunci. Datorită rădăcinilor sale profunde poate totuşi să reziste şi pe soluri compacte, argiloase. Este pretenţios faţă de lumină. Stejarul, deşi cu caracter în general mezofil, are capacitate de adaptare la diferite cuantumuri de precipitaţii (ca şi de căldură) evident sporită faţă de gorun. Stejarul poate atinge până la 50m înălţime şi 1-2m diametru. Are înrădăcinare pivotantă; rădăcinile pe soluri profunde, pătrund în adâncime mai mult decât la orice altă specie de la noi (până la 8-10m). La maturitate, are tulpină dreaptă, bine elagată şi coroană destul de îngustă. În arborete rărite sau în special în stare izolată, tulpina devine conică, cu unele neregularităţi de creştere. Coroana, mult mai profundă şi mai largă decât a gorunului, se desface în ramuri viguroase, noduroase, întinse orizontal. Pe tulpină se dezvoltă de timpuriu un ritidom brunnegricios, pietros, tare, adânc brăzdat longitudinal şi transversal (crăpături până la 10cm adâncime), după care poate fi deosebit uşor de gorun. Lujerii sunt viguroşi, muchiaţi, glabri, bruni-măslinii, mugurii ovoizi, de 2-4mm lungime bruni-lucitori, cel terminal cu cinci muchii, alterni şi mai numeroşi spre vârful lujerilor (fig.108). Frunzele, de 6-20cm lungime, deşi au caractere variabile, se recunosc uşor după forma generală obovată şi baza terminată în două urechiuşe evidente (auriculată), lipsită de peţiol sau peţiol scurt, până la 0,6cm lungime, sunt lobate până la penatsectate, cu lăţimea maximă în treimea superioară, glabre, la maturitate pieloase şi numai rareori cu peri disperşi, în lungul nervurilor, pe dos. Apar cu cca. două săptămâni mai devreme decât la gorun. Florile uniasexuat-monoice, cele femele lung pedunculate, grupate câte 3-6 în ciorchini. Ghindele stau câte 2-5 pe un peduncul lung, de 3-6(10)cm. Nucula, de formă ovoidă, alungită până la cilindrică, de 2-4cm lungime, este la vârf acută, de culoare brună-gălbuie, cu câteva dungi longitudinale, verzi (la ghindele proaspete). Cupa lemnoasă, aproape semisferică, acoperită cu numeroşi solzi imbricaţi, triunghiulari, strâns alipiţi, concrescuţi, liberi numai spre vârf, plani sau mai mult sau mai puţin bombaţi (cei de la bază). Fructifică târziu, în masiv după 70 de ani, izolat la 40-50 de ani şi la intervale mai mari de timp, odată la 6-10 ani. Creştere înceată în primii 5- 10 ani, lungimea lujerului anual se menţine la 20-30cm, în timp ce pivotul rădăcinii atinge lungimea de 1m sau mai mult. După port, se cunosc formele: Quercus robur fastigiata;
127
Quercus robur pendula, Quercus robur concordia, de talie mică, cu frunze galben aurii. Este un impunător arbore ornamental, relativ rezistent la secetă. Quercus pedunculiflora K.Koch – stejar brumăriu Stejarul brumăriu creşte spontan în Peninsula Balcanică, Asia Mică, Caucaz (fig.26). La noi se găseşte în silvostepa Olteniei, Munteniei, Dobrogea (fig.29), lipseşte complet din Banat şi Transilvania. Este o specie iubitoare de căldură şi mai rezistentă la secetă decât Quercus robur, dar mai puţin termofilă şi xerofită decât Quercus pubescens. Creşte pe soluri profunde, formate pe loess dar şi pe psamosoluri. Arbore cu înălţimi până la 25m (exemplare chiar peste 25m înălţime în pădurea Punghina-Mehedinţi), are tulpina dreaptă. Ritidomul se formează de timpuriu, mai gros şi mai adânc crăpat decât la stejar. Frunzele, foarte diferite ca formă, au lăţimea cea mai mare la mijloc sau spre vârf, sunt prinse pe un peţiol scurt de 4-10mm, lobii mijlocii aproape perpendiculari pe nervura mediană. Pe faţă sunt verzi-întunecat, pe dos caracteristic cenuşii-brumării, glaucescente, de regulă pubescente, cu peri fasciculaţi, rareori glabrescente. În staţiunile cele mai uscate frunzele devin coriace. Înfloreşte cu circa două săptămâni mai târziu decât stejarul, aşa că scapă de efectul îngheţurilor târzii, reuşind să fructifice mai des decât acestea. Fructele sunt aşezate pe un peduncul mai lung (până la 15cm). Ghinda este mare, de 3-5cm lungime şi până la 2cm grosime; cupa are solzi gheboşi, cu vârf lat, aşezaţi în rânduri circulare, foarte caracteristici. Înfloreşte cu circa 2 săptămâni mai târziu ca stejarul aşa că scapă de efectul îngheţurilor târzii, reuşind să fructifice mai des decât acesta. Longevitate 200-300 ani.
128
Secţia Dascia Kotschy. Seria Confertae Simk. Seria se caracterizează prin lujeri anuali tomentoşi, muguri cu stipele mai mult sau mai puţin persistente, frunze adânc penat lobate, flori femele aproape sesile, solzii cupei alungiţi, tomentoşi, liberi. Quercus frainetto Ten (Quercus conferta Kit.) - gârniţă Prezintă areal restrâns, inclus în arealul cerului. Se întinde începând din sudul Italiei, prin întreaga Peninsulă Balcanică, până în Ungaria şi România (fig.24). La noi apare în Muntenia şi Oltenia, în vestul ţării, în
Banat şi
Transilvania, la coline şi dealuri, până dincolo de 500 m altitudine (fig.29). Ca şi cerul, gârniţa este o specie semixerofită, de ţinuturi sudice, cu veri lungi, călduroase şi ierni relativ blânde, rezistă la geruri, dar sensibilă la îngheţuri. Sub raport edafic, se dovedeşte foarte puţin exigent, poate creşte pe solurile cele mai compacte şi îndesate, pentru că transpiră foarte puţin şi are o mare capacitate de absorbţie a apei din sol. Are temperament de lumină-semiumbră (ceva mai puţin de lumină decât stajarul). În staţiunile cele mai favorabile, gârniţa poate atinge înălţimi mari, de peste 30m, dar în mod obişnuit, nu depăşeşte 25-30m. Tulpina, dreaptă şi plină, formează de timpuriu ritidom caracteristic, brun-negricios, solzos, mai subţire decât la ceilalţi stejari, moale şi friabil. Coroana este largă, relativ deasă; lujeri viguroşi, măslinii, tomentoşi sau pubescenţi, iarna glabri, cu lenticele eliptice. Mugurii sunt mai mari decât la ceilalţi stejari, până la 1,8cm lungime, ovoizi, acuţi, tomentoşi, de culoare brună-gălbuie, cu stipele persistente, mai scurte şi mai rare decât la cer, care înconjoară uneori mugurii terminali (fig.110). Frunzele, de regulă mari, de 10-12cm lungime şi 6-12cm lăţime, concentrate spre vârful lujerilor, sunt lat până la obovat-eliptice, auriculate şi sesile sau scurt peţiolate, cu lobii principali profunzi, dispuşi simetric aproape orizontal, despărţiţi prin sinuri foarte înguste, dosul laminei fiind moale şi cenuşiu-gălbui, păros. Sunt marcescente şi apar după gorun şi stejar, dar înaintea cerului. Fructele sunt sesile sau foarte scurt pedunculate, câte 2-8 la vârful lujerilor şi au maturaţie anuală. Ghinda este ovoid-elipsoidală, obtuză sau trunchiată, de până la 2,5cm lungime. cupa lăţit-conică, nu prea mare (maximum 1,2cm înălţime), are solzi caracteristici, liniar-lanceolaţi, dezlipiţi de pereţii cupei şi peri deşi, bruni-gălbui.
129
Periodicitatea fructificaţiei este de 4-6 ani. Lăstăreşte viguros. Creşterea este mai înceată decât la ceilalţi stejari. Este o specie de valoare în staţiuni extreme. Seria Lanuginosa Simk. Cuprinde arbori din regiuni calde şi uscate cu: lujeri anuali tomentoşi, frunze mici, sinuat lobate până la penat-lobate, solzii cupei ovat-lanceolaţi, păroşi. Specii indigene: Quercus pubescens şi Quercus
virgiliana; specii exotice
Quercus macranthera. Quercus pubescens Willd. - stejar pufos, tufă râioasă Este un element sud-european, mediteranean, submediteranean al cărui areal seamănă cu cel al cerului. În ţara noastră se găseşte aproape în toate provinciile, dar apare dispersat în pâlcuri şi tufărişuri izolate. Apare în staţiuni calde, pe roci calcaroase şi pe soluri rendzinice, până la altitudini destul de mari 500-600m. Este o specie iubitoare de căldură, rezistă la secetă şi uscăciune, xerofită, situându-se din acest punct de vedere în fruntea tuturor speciilor arborescente de la noi. Se găseşte pe soluri grele şi uscate. Pufosul este de talie mai mică decât toţi ceilalţi stejari indigeni, nedepăşind cca. 15m înălţime, uneori rămânând chiar arbust. Coroana este rară, luminoasă, iar tulpina scurtă, strâmbă, defectuoasă, dezvoltând de timpuriu ritidom brun-negricios, des şi crăpat, tare. Lujerii sunt cenuşii, iar mugurii mici, ovoizi, tomentoşi. Frunzele, tari, pieloase, des tomentoase, mai ales în tinereţe, sunt foarte variabile ca dimensiuni şi forme, de 4,5-8cm lungime, simplu sau dublu lobate, cu lobi pe margine ondulaţi, despărţiţi prin sinuri înguste. Ghindele, mici, de 0,8-2cm, sunt sesile sau foarte scurt pedunculate, îngust-ovoide, acuminate (fig.111). Cupa are solzi mărunţi, ovat-lanceolaţi, plaţi, strâns alipiţi, cenuşiu-pubescenţi. Creşterea este mult mai lentă decât a celorlalţi stejari indigeni. Longevitatea limitată, 100-150 ani.
130
Quercus virgiliana Ten. Creşte de obicei împreună cu stejarul pufos cu care se aseamănă sub aspect ecologic. Ajunge până la înălţimea de 20m şi formează o coroană destul de deasă. Se deosebeşte de Quercus pubescens prin: mugurii mai lungi, de 5-8mm; frunzele mai mari, de 8-16cm, cu peţioli mai lungi, pe dos tot pubescente tomentoase, cu baza cordiformă şi lobi de regulă lobulaţi (fig.112); ghindele mari, de 2-4cm lungime, câte 2-4 pe un peduncul lung de 1,5-3cm, uneori până la 8cm; cupa mai mare, cu solzii mai lax imbricaţi, cei inferiori bombaţi, tomentoşi, cei superiori alungiţi şi cu vârful puţin dezlipit. Datorită compatibilităţii la reproducere, între speciile de stejari indigeni sau produs o serie de hibridări. În figura 30 este redată diagrama hibrizilor genului Quercus, hibrizi cu caractere intermediare, care se găsesc în diferite staţiuni din ţară, dar care se regăsesc aproape toţi în Pădurea Bejan, de lângă Deva. Numai Quercus cerris ocupă o poziţie aparte, acesta nu se încrucişează cu celelalte specii de stajari. În parcuri şi grădini dendrologice (Simeria, Bazoş, Neudorf, Snagov) sunt cultivate şi alte specii: Quercus alba, Quercus bicolor Wild., Quercus macrocarpa Michx., Quercus marilandica Muenchh., Quercus suber L, etc. Arbori maiestoşi, puternici, decorează prin amenţii masculi primăvare. Se utilizează pentru plantaţii masive, grupuri şi izolat. Pentru alei şi străzi se recomandă stejarii roşii care rezistă şi mai bine la poluare. Se înmulţesc prin seminţe, toamna sau primăvara, după stratificare; prin butaşi, numai cu material de la plante tinere, cu aplicarea de hormoni şi înrădăcinare în pat cald, sub ceaţă artificială, sub tunel închis etanş; prin altoire, în seră, în aprilie prin procedeele copulaţiei, triangulaţiei sau placaj lateral.
ORDINUL JUGLANDALES Familia JUGLANDACEAE Linde. Include arbori şi arbuşti cu lujeri cu măduva lamelar întreruptă sau continuă şi frunze alterne, imparipenat compuse, aşezatespiralat. Sunt specii unisexuat-monoice. Florile, mascule sunt grupate în amenţi axilari, pendenţi, iar
131
cele femele solitare sau grupate în raceme sau spice terminale. Fructul este o drupă dehiscentă sau indehiscentă. Maturaţia anuală
Genul Juglans L Include cca. 15 specii arborescente, răspândite în emisfera nordică şi în măsură mult mai mică, în cea sudică (America de Sud). Înrădăcinarea pivotantă, iar scoarţa şi frunzele conţin substanţe aromatice, tanante şi colorate. Lujerii sunt groşi şi cu măduva lamelar întreruptă; au un miros aromatic, specific. Mugurii sunt alterni, uneori suprapuşi câte doi; cei terminali cu 2-5 solzi, cei laterali globuloşi, cu 2-4 solzi. Cicatricea frunzei, mare, cu trei grupe de urme fasciculare. Frunzele imparipenat-compuse, foliole asimetrice. Florile unisexuat-monoice. Cele mascule apar din toamna precedentă ca nişte conuri solzoase, primăvara se dezvoltă în amenţi lungi, pendenţi, axilari. Florile femele sunt grupate câte două sau mai multe, în raceme terminale. Fructul este o drupă dehiscentă sau indehiscentă, având sâmburele cu tegument lemnos şi neregulat brăzdat. Juglans regia L. – nuc comun, nuc Originar din Europa (sud-est) şi Asia, arealul cuprinde Peninsula Balcanică, Asia Mică, Iran, Himalaia, China, Pachistan, India. Valoarea deosebită a acestei specii a dus la extinderea în afara arealului natural, mai ales în Europa şi Asia, dar şi în America de Nord şi Sud. Cultura nucului la noi în ţară cuprinde un spaţiu larg, începând de la câmpie până la circa 800 m altitudine, cu cea mai mare răspândire la dealuri; apar e uneori sălbăticit (subspontan). Specie pretenţioasă faţă de condiţiile staţionale. La noi se dezvoltă bine numai în zonele cu climat blând cu ierni relativ dulci, fără geruri mari şi cu îngheţuri puţin frecvente. Vânturile reci şi uscate sunt defavorabile. Este pretenţios şi faţă de sol, vegetează viguros pe soluri bogate, cu umiditate suficientă, constant asigurată (mezohigrofit). Are temperament mijlociu, rezistă mai bine la umbră decât nucii exotici, totuşi starea de masiv nu-i prieşte. În masiv poate atinge înălţimi mari, până la 30m şi formează tulpină dreaptă, cu coroană destul de strânsă. În stare izolată, rămâne obişnuit mai scund şi tulpina prezintă o serie de umflături (gâlme), iar coroana devine largă, globuloasă, cu ramificaţii puternice. Scoarţa, mult timp netedă, de culoare
132
argintie-cenuşie, are numai la bătrâneţe un ritidom cenuşiu-închis, cu crăpături rare. Înrădăcinarea este puternic pivotantă, rădăcinile fiind cărnoase şi suculente, aşa încât puieţii se transplantează greu. Rădăcinile laterale ajung la distanţe mari, de 12-14m. Lujerii sunt viguroşi, bruni-verzui, lucitori, glabri, au miros aromat şi măduva largă, lamelar întreruptă (fig.113). Mugurii cu solzi negricioşi, sunt adeseori grupaţi câte doi, suprapuşi; cei terminali mai mari, până la 7 mm, ovoidglobuloşi, iar cei laterali mici, sferici. Cicatricea frunzei este mare, cu trei grupe de urme fasciculare. Frunzele imparipenat-compuse, cu 5-9 (11) foliole opuse, eliptice, asimetrice, de 6-12 cm lungime, sunt acute sau acuminate, pe margini întregi, glabre, doar pe dos cu smocuri de peri mici la subsuoara nervurilor. Florile sunt unisexuat-monoice, amenţii masculi negricioşi sau verzi-negricioşi, pendenţi, lungi de 8-10 cm; florile femele terminale, câte 1-4, sesile, cu stigmate răsfrânte, purpurii sau verzui. Drupele elipsoidale, de 4-5 cm diametru, au înveliş exterior cărnos, verde, care la maturitate se crapă neregulat şi se desfac singure. Nuca ovoidă, cu vârf scurt şi suprafaţă brăzdată neregulat, zbârcită, înveleşte o sămânţă mare (miezul nucii), incomplet despărţită de doi pereţi subţiri, pieloşi. Sămânţa, acoperită de o pieliţă subţire, este comestibilă, plăcută la gust, foarte nutritivă. Capacitatea germinativă 60-80%. Fructifică la vârste mici (8–12 ani) şi aproape anual. Lăstăreşte viguros, puieţii din sămânţă şi mai ales lăstarii cresc rapid în primul an. Creşterile se menţin active în tinereţe, la 8 ani poate atinge 1m înălţime. Ca şi celelalte juglandacee, nucul comun emană în sol substanţe cu rol inhibitor pentru alte specii. Conţine substanţe tanante şi puternic odorante, are puţini dăunători biotici, dar e sensibil faţă de poluanţi. Longevitatea până la 300–400 ani. Importanţa deosebită rezidă din valoarea remarcabilă a lemnului, nucul comun este preţuit pentru aptitudinile sale de specie decorativă. Dintre cultivarurile mai frecvente se amintesc: Juglans regia cv. „Pendula”; Juglans regia cv. „Purpurea”. Se obţine din sămânţă şi lăstari, se seamăna toamna, dar la Juglans regia se preferă semănăturile de primăvară, după o stratificare de 5–7 săptămâni în pământ reavăn. Celelalte specii de nuci reclamă aceeaşi tehnologie de înmulţire şi cultură.
133
Juglans nigra L. - nuc negru, nuc american Specie originară din sud-estul Americii de Nord (fig.23), unde se localizează de preferinţă în luci, dar urcă adesea în zonele colinare, la 350-400m. La noi în ţară primele culturi de nuc negru au fost făcute la sfârşitul secolului al XIX-lea, prin parcuri sau păduri-parc (la Comarova – Mangalia). Cultura nucului negru se poate face cu bune rezultate în regiunile de câmpie şi coline (până la 500m altitudine), în zonele cu climat blând, ferit de îngheţuri timpurii şi târzii, cu veri lungi şi călduroase. Rezistă mai bine la ger decât Juglans regia, creşteri active realizează numai pe soluri bogate, permeabile, afânate, bine aprovizionate cu apă; nu suportă soluri compacte. Are temperament mai de lumină decât nucul comun. Longevitatea 400 ani. Arbore de talie mare, care atinge 40-45 (50) m înălţime. Tulpina dreaptă, plină bine elagată, ritidom adânc brăzdat, brun întunecat. Lujerii sunt nelucitori, pubescenţi, cu muguri cenuşii-tomentoşi. Frunzele imparipenat-compuse, dar mai mari, până la 40 cm lungime, cu foliole mai numeroase (15-23), ovat-lanceolate, lung acuminate, neregulat serate pe margini, des pubescente şi glanduloase pubescente pe dos; foliola terminală este mai mică (fig.114). Fructele, de asemenea, drupe sferice, uneori puţin piriforme, cu înveliş cărnos, verde (la maturitate negru), însă pubescent şi nedehiscent; nuca aproape globulară, puţin turtită, cu coaja mai groasă, mai adânc şi mai neregulat brăzdată, foarte zbârcită şi foarte tare, conţine un miez ce se scoate cu dificultate (costeliv). Constituie un excelent arbore ornamental, este relativ rezistent faţă de poluanţi din grupa oxizilor de sulf. Se foloseşte izolat, pe alei sau în grupuri. Juglans cinerea L. - nuc american cenuşiu Originar din estul Americii de Nord, unde arealul său se suprapune parţial pe cel al nucului negru. La noi, utilizarea în cultura este mult mai restrânsă faţă de nucul negru, s-a folosit exclusiv ca specie ornamentală. Este ceva mai rezistent faţă de gerurile de iarnă decât ceilalţi nuci, suferă totuşi de pe urma de îngheţuri târzii şi timpurii. Faţă de condiţiile din sol este mai puţin exigent. Are temperament intermediar între nucul comun şi nucul negru. Arbore de mărimea a-II-a, până la 20 m înălţime (excepţional până la 30 m). Tulpina este destul de dreaptă; scoarţa este cenuşie, se păstrează mult timp netedă. Lujerii sunt pubescenţi şi glanduloşi în tinereţe, iar mugurii, tomentoşi, cei
134
terminali foarte mari, de 12-18 mm, iar cei laterali câte doi, suprapuşi, mici, ovoizi, cel superior pedicelat. Cicatricea cu marginea superioară întreagă şi ciliată. Frunzele au 11-17 foliole, serate, pe dos glandulos-pubescente, lipicioase, ca şi rahisul, iar pe faţă numai fin pubescente(fig.115). Fructele sunt ovoid-alungite, glanduloase, pubescente, vâscoase, grupate câte 2-5 în ciorchini pendenţi. Nuca, alungită, în patru muchii, cu vârful ascuţit şi coaja foarte groasă, este tare şi neregulat brăzdată; se sparge extrem de greu, iar miezul este puternic strivit între pereţii despărţitori. Este un interesant arbore ornamental, în regiuni de câmpie şi deal ale ţării noastre. Se foloseşte izolat, în aliniamente sau grupe.
Genul Carya Nutt. (Hicoria Raff.) Cuprinde specii arborescente, cu lujeri viguroşi, cu măduva continuă; mugurii terminali mari, cei laterali, adeseori suprapuşi, câte 2-3; frunzele imparipenat-compuse. Florile unisexuat-monoice, drupa globuloasă sau alungită, dehiscentă în 4 valve; nuca, cu tegumentul adesea muchiat longitudinal, cu miezul dulce sau amărui. Carya ovata (Mill.) K. Koch (Hicoria ovata Britt.) – carie, hicory Specie din sud-estul Americii de Nord (fig.23), areal asemănător cu nucul negru, introdus în Europa din sec. al XVII-lea. La noi se găseşte în parcuri dendrologice (Simeria, Bazoş, Mihăeşti). Reclamă zone de cultură cu climat blând, cu amplitudini mici de temperatură la câmpie şi dealuri, rezistă destul de bine la ger, temperament de semiunmbră, creşte bine pe soluri profunde, revene. Creşte destul de încet în tinereţe, lăstăreşte puternic. Longevitate 350 de ani, este sensibil la transplantare Arbore de dimensiuni mari, în patria sa de origine poate atinge înălţimi de 40 m şi grosimi de cca. 1 m. În masiv are tulpină dreaptă, bine conformată şi elagată. Spre deosebire de nuc, ritidomul său, bine dezvoltat, se desface în fâşii lungi. Lujerii anuali viguroşi, pubescenţi numai la început, apoi glabri, au la bază un inel păros caracteristic şi măduva continuă. Mugurii terminali sunt mari, de 1317 mm lungime, cu 3-4 solzi păroşi; cei laterali mai mici, stau suprapuşi câte 2-3, ca şi la nuc. Frunzele imparipenate, compuse din cinci sau uneori, din şapte foliole
135
eliptice până la oblong-lanceolate, lungi de 10-15 cm, pe margini serate şi ciliate, foliola din vârf fiind mult mai mare (fig.116). Drupele, sesile, sferice, de 3-6 cm diametru, dezvoltă un înveliş gros, dehiscent, care se crapă regulat, în patru valve de mărime asemănătoare. Nuca, netedă, lipsită de zbârcituri, dar cu muchii longitudinale şi cu o coajă mult mai subţire în comparaţie cu a nucului, alburiecenuşie; are miezul dulce, comestibil. Fructifică abundent, aproape anual, dar în culturile de la noi puterea germinativă a seminţelor este relativ mică. Se înmulţeşte însă uşor prin lăstari şi drajoni. Se înmulţeşte însă uşor prin lăstari şi drajoni. În primii 5-10 ani creşte mai lent, după aceea creşterea se intensifică. Dacă se obţine din sămânţă, nucile se stratifică în nisip reavăn şi se seamănă primăvara în februarie-martie. Se recomandă metoda Dunster – semănarea individuală în recipiente înguste şi adânci, care permit dezvoltarea pivotului. În culturi la noi s-au introdus şi alte specii de Carya: Carya cordiformis (Wangenh) K.Koch, Carya illinoiensis (Wangenh) K.Koch. (Carya pecan), Carya glabra (Mill) Sweet.. Se foloseşte în grupuri la marginea masivelor.
Genul Pterocarya Kunth. Pterocarya pterocarpa (Michx) Kunth. (Pterocarya fraxinifolia Spach; Pterocarya caucasica C.A.Mey) Specie exotică, originară din Asia Centrală, la noi se cultivă numai prin parcuri şi grădini botanice. Preferă climate montane, fără geruri prea mari şi soluri umede, chiar mlăştinoase, fertile. Realizează până la 30 m înălţime. Scoarţa are crăpături subţiri. Lujerii sunt viguroşi, verzi-măslinii, spre vârf puţin pubescenţi, cu măduva lamelar întreruptă. Mugurii nuzi, suprapuşi câte 2-3, unii pedicelaţi, stau la distanţă mare faţă de cicatrice; cei din vecinătatea cicatricei foarte mici, cel superior mai mare. Frunzele sunt imparipenat-compuse, asemănătoare cu cele de frasin, cu 11-21 foliole, de 812 cm lungime, oblong-lanceolate, acut-serate, pe dos cu peri stelaţi (fig.117). Florile sunt monoice, în raceme lungi, pendente, iar fructele sunt nuci foarte mici, cu înveliş subţire, prelungit în două aripioare semicirculare, racemul fructifer având în total până la 20 cm lungime.
136
Se înmulţeşte uşor pe cale vegetativă, are creştere rapidă, prezintă muguri pe rădăcini. Înmulţirea se poate face din sămânţa, butaşi de rădăcină, marcotaj prin muşuroire sau drajoni. Semănatul se execută imediat după recoltare, sau primăvara, după o prealabilă stratificare. Se foloseşte izolat sau în grupuri; în Franţa se foloseşte ca arbore de aliniament pe străzi, deoarece frunzele rămân verzi până toamna târziu.
ORDINUL SALICALES Familia SALICACEAE Mirbel. Genurile Populus şi Salix, sunt foarte bogate în specii arborescente şi arbustive, răspândire mare, din regiunile polare până în zona ecuatorială. Multe vegetează pe malul apelor, rezistă la inundaţii. Salicaceele dispun de o mare capacitatea de regenerare, inclusiv pe cale vegetativă (lăstari, butaşi, drajoni sau marcote). În general, simplitatea structurii florale (specii unisexuat-dioice), uşurinţa diseminării şi marea capacitate de regenerare pe cale vegetativă sunt strâns corelate cu larga adaptabilitate a multora dintre speciile de plopi, sălcii, care le-a permis să ocupe teritorii însemnate.
Genul Populus L. Cuprinde aproximativ 35 de specii, răspândite în majoritate în emisfera nordică, America de Nord, Europa, Asia şi nordul Africii. Muguri alterni, flori unisexuat-dioice, în amenţi pendenţi. Fructele capsule, se desfac în 2-4 valve, conţin seminţe cu smocuri de peri albi, se coc devreme (diseminarea prin mai-iunie). Seminţele pot germina la scurt timp după diseminare (chiar în câteva ore).
137
Secţia Leuce Duby Cuprinde specii de plopi albi şi tremurători, caracterizate prin scoarţa tulpinii mult timp netedă, albicioasă, verzuie sau cenuşie (doar arborii bătrâni formează ritidom). Frunzele, subrotunde sau ovate, uneori lobate. Capsulele sesile sau scurt pedunculate. Populus alba L. – Plop alb Specie indigenă, se întâlneşte în regiunile centrale şi sudice ale Europei (fig.31). La noi creşte la câmpie şi dealuri joase, de obicei prin luncile râurilor, în Lunca şi Delta Dunării. Plopul alb denotă o amplitudine climatică largă, deşi rămâne în urma celorlalţi plopi indigeni; este exigent faţă de căldura estivală, se situează în fruntea plopilor indigeni în ce priveşte exigenţele faţă de sol (are nevoie de soluri profunde, afânate, cu textura uşoară, umede), rezistă la inundaţii dar mai puţin decât sălciile şi nu suportă apa stagnantă. Are temperament mai de umbră decât plopul negru, rămâne totuşi o specie heliofilă. Realizează dimensiuni mari (30-35 m înălţime şi peste 1,5 m în diametru). Tulpina, groasă, cilindică, putrnic ramificată, are scoarţa caracteristică, albă şi netedă până târziu şi ritidom pietros, adânc brăzdat, negricios la bătrâneţe. Scoarţa conţine tanin şi salicină în cantităţi mari. Înrădăcinarea este relativ profundă, cu numeroase rădăcini laterale. Coroana, ramificată viguros şi neregulat, destul de luminoasă, dar mai bogată decât la ceilalţi plopi. Lujerii anuali şi mugurii tineri sunt acoperiţi cu un toment albicios-cenuşiu. Mugurii sunt alterni, de 3-4 mm lungime, ovo-conici, cu 3-5 solzi. Frunzele, lung peţiolate, dimorfice: cele de pe lujerii lungi şi de pe lăstari de 5-12 cm lungime, ovate până la rotund-ovate, 3-5 palmat-lobate, acute, la bază trunchiate până la slab cordate, alb tomentoase pe dos; cele de pe lujerii scurţi sunt mai mici, ovate până la oblongi, pe margini numai sinuat-dinţate sau lobulate, de asemenea, lung-peţiolate şi tomentoase pe faţa inferioară, dar de culoare cenuşie. Înfloreşte devreme, la începutul primăverii, prin martie-aprilie. Florile sunt unisexuat-dioice, dezvoltate în amenţi de 5-7 cm lungime, cu scvame dinţate, rar şi lung ciliate pe margini (fig.118). Capsulele se coc de timpuriu, prin mai, iar seminţele sunt mici, numeroase, prevăzute cu smocuri de peri lungi, albicioşi, ca de „vată”; se împrăştie imediat. Prezintă două varietăţi mai importante:
138
Populus alba var. pyramidalis (Bunge) Dippel, cu port piramidal, scoarţa netedă verde-cenuşiu-deschis, frunze adânc lobate, cu 5-7 lobi, argintii pe dos; Populus alba var. nivea (Willd.) Dippel, cu frunze alb-cretaceu tomentoase pe dos. Fructifică la vârste relativ mici, anual şi abundent. Rezistă relativ bine la inundaţii; rezistent la poluanţi. Longevitate destul de mare, 200–300 ani, dar după 100 – 150 ani tulpinile devin larg scorburoase. Ca arbore ornamental se poate utiliza cu bune rezultate, îndeosebi pe malul apelor. Populus tremula L. - plop tremurător. Specie indigenă, cu areal foarte larg în Europa şi Asia (fig.31). La noi se întâlneşte într-un teritoriu extrem de larg, urcă până la 1600m în molidişuri, coboară frecvent la deal, câteodată chiar la câmpie. Este mult mai puţin pretenţios faţă de condiţiile staţionale decât cel alb şi negru. Rezistă la asprimile climatul continental. Are temperament pronunţat de lumină. Este o specie rustică faţă de condiţiile climatice, este o veritabilă specie pionieră. Faţă de sol are pretenţii mici, fără a se compara totuşi cu pinul silvestru sau mesteacănul. Nu este un arbore tipic de luncă, creşte pe soluri de pantă, la munte sau deal. Vegetează destul de activ şi pe soluri sărace, acide, sărăturoase sau alcaline, apare foarte rar pe solurile expuse uscăciunii. Sub aspect morfologic, plopul tremurător este obişnuit, arbore de dimensiuni mijlocii; numai în staţiuni favorabile poate fi arbore de mărimea I, până la 30 m. Sistemul radicelar este superficial, dar bogat în ramificaţii subţiri şi mult întins lateral, din care drajonează puternic. Tulpina este dreaptă, cu scoarţa albicioasă-verzuie, netedă; în partea inferioară, la vârste mari, formează uneori ritodm gros, de culoare negricioasă. Coroana, ovoidală sau larg cilindrică, transparentă, afânată, bine elagată, este compusă din puţine ramuri groase. Lujerii sunt obişnuit, glabri, mai rar sericeu păroşi, bruni-roşcaţi şi lucitori. Mugurii, conici, bruni-roşcaţi, cu vârful ascuţit, apropiaţi de lujer, sunt foarte lucitori, mai mari decât la plopul alb, de 6-7 (10) mm lungime, cu 3-4 solzi; cei floriferi sunt globuloşi. Frunzele dimorfice: cele de pe lujerii lungi sunt subrotunde sau lat
139
ovate, de 4-8 cm diametru sau lungime, la vârf acute sau rotunjite, la bază trunchiate, rotunjite sau slab cordate, pe margini inegal serat-crenate, glabre, cu peţiol puternic comprimat, lung de până la 8 cm (de aceea, se mişcă la cea mia mică adiere de vânt); cele de pe lăstari sunt mai mari, de până la 15 cm lungime, ovat-triunghiulare, cordiforme, păroase pe dos (fig.119). Înfloreşte de timpuriu, înaintea înfrunzirii. Amenţii sunt mari (10-15 cm lungime), foarte păroşi, cu scvame laciniate şi lung ciliate. Capsulele se coc la sfârşitul lunii mai. Seminţele se împrăştie rapid, la distanţe foarte mari. Ajunge la maturitate de timpuriu, după 20 de ani, fructifică aproape anual şi abundent. Drajonează puternic, lăstăreşte realtiv slab. Creşterile sunt foarte active în tinereţe. Longevitate mica, 60-80 ani. Zona centrală a tulpinii putrezeşte devreme. Se cunoaşte Populus tremula var pendula, arbore mascul. În spaţii verzi, deşi specie e foarte decorativă, poate deveni invadant. Populus x canescens (Ait.) Sm. (Populus tremula x Populusalba var. nivea) – plop cenuşiu. Hibrid natural, la noi, apare sporadic în Delta Dunării sau în luncile râurilor interioare. Este mai puţin exigent faţă de sol şi rezistă pe nisipuri sărăturoase, relativ uscate estival (Lacul Sărat). Arbore de mărimea I, de până la 30 m înălţime, cu caractere mai apropiate de plopul alb: lujerii, mugurii şi frunzele cu toment, dar de nuanţă cenuşie (fig.122); frunzele de pe lujerii lungi se aseamănă cu cele de pe lujerii scurţi ai plopului alb (ovate, sinuat-dinţate, sau lobulate, cenuşii-tomentoase pe dos, cu peţiol tomentos, dar mult mai puţin turtit decât la plopul tremurător); cele de pe lujerii scurţii sunt subrotunde, pe dos glabrescente, cenuşii-verzui.
140
Secţia Aigeiros Duby Include plopii negrii şi hibrizii dintre ei. Ritidomul se formează de timpuriu şi adeseori, este negricios, adânc brăzdat. Mugurii mari, cu miros aromat cleioşi. Frunzele verzi, glabre pe ambele feţe. Capsule evident pedicelate. Populus nigra L. – plop negru, plută Arbore indigen, răspândit în Europa şi Asia, pe teritoriu asemănător celui ocupat de plopul alb (fig.31). În ţara noastră creşte prin lunci şi depresiuni umede, la câmpie şi coline. Este folosit în aliniamente de-a lungul şoselelor. Din punct de vedere al cerinţe ecologice se apropie mai mult de plopul alb, dar este totuşi mai puţin pretenţios faţă de climă, este mai rezistent la geruri, şi are pretenţii mai reduse faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. Sub aspect edafic este mai puţin exigent, suportă soluri mai compacte şi argiloase. Temperament pronunţat de lumină. Este arbore de mărimea I, cu înălţimi până la 30-35 m şi diametre de peste 1m. Tulpina este dezvoltată adeseori neregulat, cu umflături înspre bază – aglomerări de muguri dorminzi din care lăstăreşte abundent. Pe porţiuni acoperite de aluviuni apar rădăcini adventive. Ritidomul negricios, adânc brăzdat, gros, este format de timpuriu. Coroana este asimetrică, largă, neregulată, iar lujerii sunt rotunzi, glabri, galbeni-verzui, cu muguri caracteristici, mari, de 1-2 cm lungime, conici-alungiţi-ascuţiţi, galbeni-verzui, apropiaţi de lujer, numai cu vârful puţin recurbat spre exterior, vâscoşi-aromatici (cei floriferi sunt ovoizi şi stau mai depărtaţi de lujer). Frunzele sunt lung peţiolate, rombic-ovate, lung acuminate, la bază lat-cuneate sau evident cuneate, pe margini mărunt crenat-serate, iar pe dos glabre şi de culoare verde-palidă; cele de pe brahiblaste au dimensiuni ceva mai reduse, iar la bază sunt trunchiate sau rotunjite (fig.120).
Înfloreşte prin martie-
aprilie, cu 2-3 săptămâni înainte de înfrunzire. Amenţii masculi ating 4-6 cm lingime, iar cei femeli au 10-15 cm. Scvamele mici, laciniate, glabre, cad de timpuriu. Capsulele, de 7-9 mm lungime, sunt ovoide, drepte, lung pedicelate. Plopul negru prezintă unele varietăţi sau varietăţi de cultură (cultivare): Populus nigra L. cv. Italica (P. nigra pyramidalis (Borkh) Spach) – plop negru piramidal. Este arbore de până la 25 m înălţime, cu port caracteristic, piramidalcolumnar, tulpina canelată la bază, scoarţa cenuşie-negricioasă, şi ritidomul adânc
141
brăzdat longitudinal. Mugurii sunt mici, de până la 6-7 mm, tot lipicioşi, însă mai puţin apropiaţi de lujer. Frunzele, mai mici, rombic-ovate, mai scurt acuminate. Caracteristic este faptul că se întâlnesc aproape numai la exemplare mascule. Populus nigra L. cv. Thevestina (P.n. thevestina (Dode) Bean) – plop algerian Arbore de până la 30 m înălţime, cu tulpina dreaptă, canelată, caracteristică datorită scoarţei pronunţat albicioase, netede; ritidomul format la vârste înaintate, este subţire, cenuşiu, cu crăpături relativ regulate. Coroana îngust piramidală, rară, are ramuri subţiri. Lujerii glabri, cilindrici, galbeni-deschis. Frunzele, triunghiular-ovate, de 6-8 cm lungime, acuminate, la bază rotunjite, pe margini crenat-serate, sunt glabre şi de culoare verde-deschis. Înfrunzeşte aproape cu două săptămâni mai târziu decât P. n. cv. Italica. Amenţii sunt de 3-5 cm lungime, cu scvame glabre, laciniate, căzătoare în timpul înfloriri. Se cunosc numai exemplare de sex femel. Se poate înmulţi uşor prin butăşire. Fructificaţia coacerea şi diseminarea ca la plopul alb. Drajonează slab dar lăstăreşte şi se butăşeşte cu uşurinţă. Creşterea activă de la vârste mici. Longevitatea 300-400 ani. Populus canadensis Moench (Populus x euramericana) - plopi euramericani, plopi negri hibrizi, plopi de Canada Rezultaţi din hibridarea plopului negru european cu plopi negri americani (Populus deltoides Marsh. - Canada). Faţă de condiţiile staţionale se dovedesc în general mai pretenţioşi în comparaţie cu plopii indigeni, iubitori de căldură, rezistă bine la inundaţii cu apa curgătoare dar nu ca sălciile. Nu tolerează apa stagnantă. În general, caracterele morfologice definitorii ale plopilor negri hibrizi sunt. Lujerii viguroşi, obişnuit muchiaţi, glabri sau dispers pubescenţi, cu cicatrice mari, trilobate, muguri asemănători ca formă şi mărime cu ai plopului negru, dar ceva mai îndepărtaţi de lujer; frunzele au forme şi mărimi variabile, mai adesea însă deltoide, cu baza trunchiată, larg cordată sau foarte larg sagitată, mai rar lat cuneată, cu marginea ciliată la început şi cu una sau două glande roşcate la baza limbului (fig.123). Scvamele sunt laciniate şi cad în timpul înfloriri. Cultivare larg creditate: Populus canadensis cv. Serotina, de sex bărbătesc, cu coroana piramidală;
142
Populus canadensis cv. Robusta, de sex bărbătesc, coroana îngustă, apoi largă; Populus canadensis cv. Regenerata, de sex femeiesc, coroana piramidală; Populus canadensis cv Marilandica – sex femeiesc, coroana foarte largă; Populus canadensis cv. Eugenei, de sex bărbătesc, coroana îngustpiramidală. Creşteri excepţional de rapide, se situează în frunte arborilor repede crescători indigeni sau exotici introduşi la noi. Destul de rezistenţi la poluare. Secţia Tacamahaca Spach Cuprinde plopii balsamiferi; au frunze şi muguri cu miros aromatic. Populus simonii Carr. – plop chinezesc Originar din Chinei nordică. La noi se cultivă în scop ornamental în aliniamente intravilane sau extravilane, ca arbore izolat, în buchete, în parcuri. Realizează înălţimi de 15-20 m, tulpina fiind dreaptă, iar coroana îngustă, ovoidal-piramidală. Lujerii sunt uşor muchiaţi sau rotunzi, glabri, bruni-roşcţi, foarte flexibili, cu muguri lungi, recurbaţi puternic şi vâscoşi. Frunzele, de 5-10 (12) cm lungime, ovate sau obovate, pieloase, cu vârful acuminat şi baza cuneată până la rotunjită, pe margine fin crenat-serulate, pe dos verzui-albicioase, cu luciu metalic (fig.124). Foarte ornamentală este Populus simonii var fastigiata – coroana tipic piramidală, frunzele mai mici. Populus trichocarpa Torr. Et Gray – plop balsamifer Originar din vestul Americii de Nord. La noi, culturi experimentale în staţiuni premontane, fiind rezistent la ger. Se butăşeşte uşor. Realizează înălţimi de până la 60 m. Lujerii sunt gălbui-bruni, glabri sau fin pubescenţi, cu muguri mari, conici-alungiţi, ascuţiţi la vârf, vâscoşi-aromatici. Frunzele, lungi de 8-14 cm, rombic-ovate, acuminate, la bază rotunjite sau slab cordate, pe margine fin crenat-serate, verzi închis şi lucitoare pe faţă, albicioase sau ruginii pe dos (fig.124). Înmulţirea, prin seminţe la speciile care nu butăşesc uşor (plopul alb, plopul tremurător); semănatul se face imediat după recoltare, se taie ramuri cu fructe înainte de desfacere şi se ţin în apă. Prin butaşi lignificaţi, direct în teren, butaşii de Populus alba var. pyramidalis se plantează în răsadniţe, butaşii se
143
recoltează primăvara timpuriu, la temperaturi de peste 0 0C. Cultivarurile se obţin prin altoire – Populus alba var. pyramidalis pe butaşi înrădăcinaţi de plop hibrid in decembrie; în teren, iar Populus alba var. pendula pe trunchi de Populus alba. Se foloseşte în aliniamente, pe căile rutiere (plopul negru), uneori pe străzi şi în amenajări peisagistice, în grupe, masive, perdele şi plantaţii de înverzire rapidă. Se preferă arborii masculi în localităţi.
GENUL Salix Cuprinde aproximativ 300 de specii la care se adaugă varietăţi şi forme hibride. Reprezentanţii acestui gen, arbori, arbuşti, arbuşti pitici sau subarbuşti răspândiţi pe tot globul, cu precădere în emisfera boreală până la limita latitudinală şi altitudinală. Specii cu lujeri netezi şi flexibili. Mugurii au un singur solz aparent, frunze lanceolate, peţiolate sau sesile, pe margini obişnuit serate sau crenate, mai rar întregi, cu stipele persistente. Flori unisexuat dioice, grupate în amenţi, de regula erecţi. Polenizarea se face prin insecte. Fructele sunt capsule bivalente şi se coc în mai-iunie. Seminţele sunt mici cu smocuri lungi de peri albi. Fructificaţie este abundentă şi anuală, seminţele încolţesc rapid, dar puterea germinativa se păstrează cel mult o lună. Salix alba L. - salcie albă Cea mai reprezentativă specie indigenă a genului, cu răspândire foarte largă în Europa, ajunge până în Asia Centrală (China, Himalaia), limita latitudinală 62-64º şi Africa de Nord (fig.32). La noi este o specie comună la câmpie, în special în lunca inundabilă, în lungul văilor urcă la dealuri. Salcia albă are o amplitudine termică largă, rezistentă la geruri mari şi la îngheţuri timpurii sau târzii, manifestă pretenţii mai mari faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. Preferă soluri afânate sau moderat-compacte, se acomodează mult mai bine decât plopii euramericani pe soluri argiloase. Se situează în fruntea speciilor lemnoase indigene în privinţa suportării inundaţiilor de lungă durată. Are temperament pronunţat de lumină. În general este arbore de până la 10-15 m, dar poate atinge uneori şi înălţimi de 20-25 m. În zonele frecvent inundabile formează rădăcini aeriene la înălţimi mari pe tulpină, până la nivelul maxim al apelor de inundaţie. După
144
retagerea apelor, porţiunile respective de trunchi devin foarte caracteristice, rădăcinile aeriene rămânând suspendate ca nişte „mustăţi”. În general tulpinile sunt defectoase, sinuoase. Ritidomul este cenuşiu, adânc crăpat, format de la vârste mici. Coroana este neregulată, globuloasă, rară, iar lujerii sunt flexibili, subţiri, verzi-gălbui sau bruni, alburiu-mătăşoşi-păroţi în tinereţe. Mugurii, mici, alungiţi, alipiţi de lujer, gălbui-roşcaţi. Frunzele lanceolate, lungi de 4-10 cm şi late de 1-2 (3) cm, au vârful acuminat şi marginile mărunt serate, la început argintiu-mătăsos-sericeu păroase pe ambele feţe, iar la maturitate păroase numai pe dos sau de-a lungul nervurii mediane;stipele cad de timpuriu (fig.125). Florile dioice, cu scvame păroase, albe, cele mascule în amenţi gălbui, cu două stamine, cele femele în amenţi verzi, cu ovarul glabru, la bază cu o singură glandă nectariferă. Înfloreşte la începutul lunii aprilie, o dată cu înfrunzirea. Capsulele se coc prin mai-iunie, iar seminţele încolţesc rapid, chiar pe apă. Prezintă a serie de varietăţi: Salix alba var. vitellina (L) Stokes, cu lujeri elastici şi subţiri, galbeni sau galben-roşcaţi (în răchitării), Salix alba var. splendes (argentea), cu frunze argintii mătăsos-păroase pe ambele feţe, foarte decorative, spontană (la altitudini mari); Salix alba f. vitellina pendula Rehd. Fructifică de timpuriu, anual şi abundent. Seminţişurile (renişuri) apar repede după ce se retrag apele, sunt foarte dese. Se înmulţeşte bine şi pe cale vegetativă din lăstari (din trunchiuri după tăiere), butaşi şi sade (butaşi de dimensiuni mari de 2-2,5 m lungime şi diametrul de 5 cm). Creşterea este accentuată, la 20 de ani atinge înălţimi de 10-20 m. La vârste mici producţia de lemn este ridicată; creşterea în volum a celor mai productive arborete este de 20 m3/an/ha. Clone selecţionate cu o productivitate de 25 m3/an/ha, au fost obţinute prin programe speciale de ameliorare. Longevitate scăzută, 80–100 ani; uneori putregaiul şi scorburile apar la vârste mici 8-10 ani. Zăvoaiele de salcie albă sau de amestec cu plopi sunt asociaţii cu structură şi configuraţie aparte, încadrate în ecosisteme specifice luncior râurilor. În acest sens în lume rezervaţia biosferei Delta Dunării ocupă un loc deosebit. Lemnul are albun îngust şi duramen brun-roşcat, este uşor dar nu este durabil, este folosit în industria celulozei la chibrituri sau PAL şi lemn de foc, din coajă se poate extrage tanin, din ramurile tinere se pot face împletituri.
145
Pe depozite aluviale şi proluviale sau terenuri alunecătoare este introdusă ca o specie ameliorativă. Salix fragilis L. - salcie plesnitoare Specie indigenă, cu răspândire asemănătoare cu salcia albă, ceva mai restrânsă (fig.32). Şi în privinţa cerinţelor ecologice se aseamănă cu salcia albă. Preferă însă climate mai răcoroase estival, este mai bine adaptată la soluri grele şi acide şi are temperament mai de umbră. Realizează înălţimi de până la 20 m. Lujerii, relativ groşi, verzui până la bruni-verzui, glabri, lucitori, se rup cu uşurinţă, plesnind din locul de inserţie pe ramură. Mugurii, brun-deschis spre bază, negricioşi spre vârf, obtuzi sau aproape ascuţiţi, stau alipiţi de lujeri, pe perniţe proeminente. Frunzele sunt oblonglanceolate, cu lungimea de 6-16 cm şi lăţimea de 1,5-3 cm, prelung-acuminate, lat cuneate la bază, pe margini mărunt-glandulos-serate, pe faşă verzi-lucitoare, pe dos verzi-deschis sau albăstrui, cu 1-2 glande proeminente la baza laminei (fig.127). Florile mascule sunt dispuse în amenţi de cca. 5 cm lungime; amenţii femeli au până la 7 cm lungime, lung păroase şi cu două glande nectarifere. Apar înainte de înfrunzire. Salcia plesnitoare se cultivă mai rar în răchitării, împletiturile realizate sunt grosolane. Salix caprea L. - salcie căprească, iovă. Specie europeană şi asiatică, cu răspândire foarte largă, ajungând la limita latitudinală a pădurilor, aproximativ 700 latitudine nordică (fig.32). La noi este o specie des întâlnită la munte şi la deal, sporadic coboară până la câmpie. Se instalează uşor în poieni, păduri rărite, tăieturi, taluzuri, pe drumuri forestiere, pe lizieră. Este o specie care invadează puternic, prin urmare ste şi o specie pionieră care uneori se asociază cu mestecănul şi plopul tremurător. Manifestă pretenţii reduse fata de condiţiile staţionale şi mai ales faţă de clima. Suportă climatele cele mai aspre din regiunile extrem nordice sau subalpine. Creşte pe soluri de la uscate la mlăştinoase, dar este mai puţin adaptată decât salcia albă la inundaţii mari de lungă durată. Are temperament de lumină. Este un arbust sau arbore de mărimea a III-a (până la 10 m înălţime), cu tulpina strâmbă şi scoarţa netedă în tinereţe, cenuşie-verzuie, apoi cu ritidom subţire, neregulat crăpat. Coroana este neregulată, întreruptă, rară. Lujerii bruni-
146
roşcaţi sau verzui-gălbui, cenuţii-păroşi numai în tinereţe, apoi glabri, lucitori. Mugurii ovo-conici, comprimaţi, gălbui-roşcaţi, la început tomentoşi, apoi glabri; se deschid primăvara foarte devreme. Frunzele, alb-tomentoase pe dos, cu peţioli de până la 2 cm lungime, groase, cu vârful acut, puţin răsucit sau curbat; u marginea întreagă sau slab şi neregulat sinuat-dinţată, nervurile foarte proeminente, aşa că limbul este încreţit (fig.126). Florile, în amenţi erecţi, apar înaintea înfrunziri; cei masculi ovoizi, cu stamine galbene aurii, cei femeli cilindrici, cu ovarele verzui, păroase. În primii ani manifestă o capacitate de concurenţă şi creşteri active, devenind invadantă. Salix caprea va fi tăiată la intervenţiile silviculturale. Dacă regenerarea naturală se realizează greu, la adăpostul salciei căpreşti se pot instala specii de bază. Lemnul este mai rezistent decât cel al celorlalte specii de sălcii, duramenul de culoare roşcată mai greu, mai tare, se poate utiliza doar pentru pari de gard, fascine, araci, cercuri de butoaie; scoarţa conţine tanin. Dintre varietăţi şi forme amintim: Salix caprea mas, formă bărbătească cu amenţi galben-aurii; Salix caprea f. pendula, formă bărbătească de talie mică, cu ramuri scurt arcuite, pletoase şi amenţi galbeni. Salix silesiaca Willd. - salcie căprească de munte Specie originară din Balcani şi Carpaţi, întâlnită la noi în regiunile montane şi subalpine, până dincolo de limita altitudinală a pădurilor, pe marginea pâraielor, în tăieturi şi turbării, ochiuri din păduri şi rarişti. Ca şi Salix caprea este o specie pionieră, cu amplitudine ecologică largă, fiind mai rezistentă la ger şi îngheţuri. Se deosebeşte de Salix caprea, destul de greu, totişi: frunzele au peţiol mai scurţi, eliptice, cuneat-înguste, (6–12cm lungime), pe faţă glabre, în tinereţe roşietice la maturitate compet glabre; florile femele au un ovar glabru. Prezintă numai importanţă naturalistică şi de protecţie a solului.
147
Salix viminalis L. - răchită Specie indigenă, eurasiatică, se întâlneşte sporadic în luncile râurilor, începând de la câmpie până la dealuri uneori cu răchita roşie. Este una din cele mai valoroase specii de răchită, răchităriile intră în producţie chiar din primul an, randamenul maxim se obţine după 2-3 ani dacă întreţinerea este corespunzătoare solurile bogate şi irigate produce 20 t/ha. Preferă soluri bogate cu humus, reavene, în luncile râurilor dar realizează creşteri active şi pe soluri grele lutoase şi luto-argiloase. Specie arbustivă, de până la 6 m înălţime, cu lujerii lungi, erecţi, foarte flexibili, verzui sau brun-gălbui, cenuşii-pubescenţi la îneput. Mugurii sunt inegali ca mărime, cel puţin dublu de lungi decât laţi, albicioşi-păroşi, cu vârf obtuz, adeseori curbat, comprimaţi pe lujer, uneori câte doi deasupra cicatricei. Frunzele lanceolate, de 8-15 cm lungime şi 0,5-1,5 cm lăţime, au lăţimea maximă în jumătatea inferioară, sunt la vârf prelung acuminate, cu marginea întreagă sau neregulat-sinuată, uşor răsfrântă, pe dos alb-cenuşiu-păroase, lucitoare, cu peri alipiţi şi cu nervura mediană proeminentă şi galbenă. Amenţii apar înaintea înfrunzirii, prezentând scvame brune, brune-gălbui, sericeu-păroase şi câte o singură glandă nectariferă; ovarul are stil lung şi stigmate divergente. Uneori frunzele cad în august-septembrie dacă sunt afectate de făinare. Câteodată nuielele vor fi despicate din cauza grosimii mai mari pentru împletituri sau acestea vor fi folosite drept schelet pentru mobilier de răchită. Este o specie preţuită pentru valoarea sa ornamentală datorită frunzişului decorativ. Salix elaeagnos (S. incana) – răchită albă. Specie autohtonă originră din centrul şi sudul Europei, Asia Mică. La noi apare sporadic la munte, pe prundul apelor şi pe conurile de dejecţie ale torenţilor, în zovoie de Alnus incana. Este un arbust de 6 m înălţime, ramurile sunt subţiri, erecte, fragile, lujerii la început cenuşiu tomentoşi apoi glabrii, bruni, frunzele linear lanceolate 4-10 cm lungime şi 1 cm lăţime, îngustate spre vârf, cu marginea întreagă, numai spre vârf mărunt serate. La început tomentoase mai târziu tomentoase doar pe faţa inferioară, nervura mediană este galbenă. Este numai un element floristic, importană redusă.
148
Salix cinerea L. – zălog. Specie cu areal larg, răspândită în Europa, Asia şi Africa de Nord. Specie higrofită, de staţiuni cu apă stagnantă sau încet-curgătoare. Poate fi utilizată în zonele verzi pe marginea apelor şi oferă o imagine plăcută în timpul înfloririi (fig.128). Salix purpurea L - răchită roşie. Specie indigenă eurasiatică, la noi apare pe prundişurile râurilor, în locuri mlăştinoase şi chiar pe stâncării umede, de la câmpie până în zona montană. Se cultivă în răchitării dar nu este productivă, nuielele subţiri se folosesc la împletituri fine. Preferă soluri nisipo.argilose, umede, rezistă relativ bine la uscăciune. Specie arbustivă, până la 4 m înălţime, lujeri subţiri, elastici, roşii-purpurii sau galbeni (fig.128). Forme şi varităţi: -
S. p. var. purpurea cu frunze îngust lanceolate sau lineare cuneate, apare foarte des la noi.
-
S. p. var. lambertiana cu frunze obovate sau oblongi, la bază rotunjite. Se remarcă prin valenţele de specie ornamentală, datorită coloritul
lujerilor, iar frunzele persistă până toamna târziu. Salix pentandra L. Specie eurasiatică, răspândită între 42-70 º latitudine nordică de climă temperată şi boreală. La noi apare în nordul şi estul Transilvaniei, în zona de coline până în cea subalpină, în mlaştini, turbării, pe malul apelor. Preferă staţiunile reci şi umede. Arbust de 3 m (excepţional 10 m) cu lujeri glabri lucitori, brun roşcaţi, frunze eliptice, late de 2-4 cm, pe faţă verzi lucitoare, pe dos mai deschise, lipicioase, aproape pieloase (Fig.180). Nuielele sunt fragile, calitatea este slabă.
149
Salix trianda (Salix amygdalina L.) – salcia cu frunză de piersic. Specie eurasiatică. La noi apare pe malul apelor, prin lunci şi zăvoaie de la câmpie şi deal, suportă soluri mlăştinoase (higrofită, ultrahigrofită), apare sporadic la munte. Arbust până la 5 m înălţime, scoarţa cu miros de migdală, lujeri muchiaţi, galben-roşcaţi, glabri, frunze verde-închis pe faţă, verde-albăstrui pe dos, glabre (fig.130). Este cultivată în răchitării, nuielele decojite sunt folosite la realizarea împletitutrilor albe; este cea mai longevivă şi productivă răchită 20 t/an/ha, rezistă la boli şi atacul insectelor. Salix rigida – răchita americană. Este cultivată la noi ca specie de răchitărie, nuielele fiind de o calitate foarte bună şi producţia de 20 t/an/ha. Nuielele flexibile foarte bune se obţin pe soluri moderat fertile, pe soluri foarte fertile creşte luxuriant şi mlădiţele devin prea groase. Arbust de până la 4 m înălţime, lujeri bruni, frunze ovat-lanceolate sau oblong-lanceolate de 10-15 cm lungine şi 2-4 cm lăţime, cu vârf acut şi bază cordată, pe margine serate, relativ groase, rigide. Salix rosmarinifolia L. – salcie târâtoare de nisipuri. Specie eurasiatică, din regiunile reci şi temperate, specie indigenă localizată sporadic pe terenuri nisipoase, umede, în turbării de câmpie şi mlaştini, până la munte. Amplitudinea cerinţelor faţă de trofocitatea solului este mare, preferă soluri cu multă umiditate (mezohigrofil-higrofit). Arbust până la 1 m, lujeri subţiri (fig.130), frunze mici (2-5cm) şi înguste (2-8mm). Specie de importanţă redusă dar poate să fie folosit la fixarea nisipurilor mobile. Salix babylonica L. salcie pletoasă, plângătoare. Specie exotică, originară din Iran şi China, se întâlneşte la noi numai ca arbore ornamental. Atinge până la 15 m înălţime, având ramurile şi mai ales lujerii foarte lungi, flexibili, gălbui, complet glabri şi lucitori, pendenţi, uneori ajungând până
150
la pământ. Frunzele sunt glabre, îngust-lanceolate, de 8-16 cm lungime, pe dos de un verde-cenuşiu (fig.128). Specie extrem de decorativă, fiind frecvent utilizată prin grădini, parcuri, mai ales în locuri mai umede. Salix matsudana Koitz. - salcie japoneză. Originară din China şi Corea, este de mărimea a III-a, cu ramuri erecte, tortuoase (Salix matsudana f. tortuosa Vilm.) sau pendente (Salix matsudana f. pendula C.K. Scheid.), frunze îngust-lanceolate, albăstrui-albicioase pe dos. Salix reticulata - salcie pitică. Specie indigenă cu areal subalpin în Carpaţi, creşte la altitudini mari, în staţiuni cu zăpezi abundente. Dimensiuni mici(pânăla 20 cm), cu tulpini şi ramuri culcate. Frunze verzi iarna, mici (1–3cm), subrotunde sau ovate, marginea uşor răsfrântă, pe faţă verzi închis, pe dos caracteristice, alburii, cu nervuri proeminente, roşiatice, alcătuind o reţea deasă. Importanţă numai naturalistică. Salix retusa L. - salcie pitică. Specie indigenă cu areal european, în etajul alpin şi subalpin. Se instalează pe stâncării şi grohotişuri alpine. Ajunge la 30cm înălţime, prezentând tulpini noduroase, târâtoare sau ascendente. Lujeri glabrii, frunze mici, foarte variabile, blabre, lucitoare pe ambele feţe. Toate speciile din genul Salix lăstăresc bine şi se butăşesc uşor, exceptând Salix caprea, care drajonează. Înmulţirea, prin butaşi lemnificaţi; prin altoire, de obicei pe Salix viminalis, iarna, iar primăvara se plantează în teren, altoiul tutorează. Se foloseşte izolat, în grupuri sau în componenţa masivelor, în poziţii bine luminate.
151
ORDINUL URTICALES Familia MORACEAE Lindl. Genul Morus L. Arbori şi arbuşti originari din Asia, America de Nord şi Africa. Speciile din acest gen au muguri mici, solzoşi, dispuşi spiralat sau distic. Cicatricele subrotunde, cu numeroase urme fasciculare, frunze simple, întregi, serate, dinţate sau lobate, de multe ori asimetrice. Flori unisexuat-monoice sau dioice, grupate în amenţi pendenţi, sunt de tipul patru, fructul este o soroză, cu un înveliş cărnos provenit din modificarea perigonului, fructele rezultate dintr-o inflorescenţă, alcătuiesc un fruct compus, sincarp, comestibil, cu maturaţie anuală (iunie). Morus alba L. – dud. Specie subspontana originară din China şi Japonia. Introdus în Europa de peste 1000 ani, s-a extins până la latitudinea de 550. La noi este cultivat la câmpie şi dealuri, poate să apară şi sălbăticit. Din punct de vedere ecologic, s-a dovedit foarte pretenţios faţă de căldură; rezistă bine la ger şi secetă (vegetează în staţiuni de silvostepă şi stepă), dar este sensibil faţă de îngheţurile timpurii care afectează lujerii insuficient lignificaţi. Este puţin exigent faţă de troficitatea solului şi suportă terenurile bătătorite din islazuri, din curţi, dar se dezvoltă mult mai bine pe soluri uşoare, afânate, revene. Inundaţiile trecătoare sunt suportate, dar evită solurile mlăştinoase. Temperament de semiumbră, are nevoie de protecţie în tinereţe, creşte bine şi în plină lumină. Arbore de mărimea a III-a, până la 15 m înălţime, cu tulpina dreaptă, scurtă, ramificată de la mică înălţime. Scoarţa brună-cenuţie, ritidom format de timpuriu, cu crăpături largi. Coroana globulară, formată din ramuri lngi, cu numeroase ramificaţii secundare, are lujerii zvelţi, bruni-cenuţii, glabri sau slab pubescenţi. Mugurii sunt mici (3 mm), ovoizi, glabri şi cicatrice mari. Frunzele sunt ovate sau eliptice, de 6-18 cm lungime, întregi sau cu 3-5 lobi asimetrici, pe margini neregulat serate, cu vârful acut sau scurt acuminat, iar baza uşor cordată sau rotunjită; sunt subţiri, pe faşă glabre, netede, iar pe dos glabre sau răzleţpubescente pe nervuri, cu peţioli lungi de 1-5 cm (fig.133). Florile, unisexuat-
152
monoice sau dioice, apar în mai. Fructele, de 1-2,5 cm lungime, alb roşietice şi chiar negricioase, stau pe pedunculi de aceeaşi lungime cu duda, comestibile, dulci. Lemnul cu duramen galben-brun sau brun-roşcat, tare, rezistent, durabil, se lustruieşte frumos, este utilizat în tâmplărie, artizanat, dogărie. În culturi ornamentale se întâlneşte Morus alba f. pendula, de obicei are dimensiuni arbustive, cu ramuri subţiri, pendente; Morus alba f. constantinopolitana, cu ramuri groase, tortuoase; Morus alba f. nana. Maturitatea este timpurie, maturaţie anuală, în vară, fructificaţia abundentă. Este o specie apreciată pentru sericicultură, şi pentru fructele comestibile. Se poate folosi pentru garduri vii, în aliniamente de-a lungul şoselelor, (dar nu pe străzi şi alei din cauza fructelor, excepţie fac exemplarele mascule). Se poate obţine din sămânţă sau pe cale vegetativă prin butăşire, altoire, marcotaj. Semănăturile de vară se fac imediat după coacerea fructelor, fără a le descărna; cele de primăvară se fac cu sâmburi descărnaţi (sfârşitul lunii aprilie), ţinuţi în apă 3 zile sau stratificaţi aproximativ 40 de zile. Semănatul se face în răsadniţe; puieţii tineri se protejează de îngheţuri. Butăşirea se face vara (iunie-iulie), cu butaşi cu călcâi semilignificaţi. Marcotajul se practică rar, prin muşuroire. Formele ornamentale se multiplică prin altoire de primăvară ( procedeul în oculaţie). Cultura dudului negru se face în mod similar. Morus nigra L. - dud negru. Specie originară din Iran şi spaţiul transcaucazian. Ca şi dudul alb, la noi a fost cultivat în curţi, grădini, livezi, dar mai rar. Faţă de dudul alb este mai rezistent la geruri, dar este mult mai puţin utilizat în sericicultura (frunzele sunt mai groase şi aspre, pe dos păroase). Se deosebeşte de dudul alb prin: coroana mai largă şi mai deasă; lujerii pubescenţi, mugurii mai mari, de 5-9 mm, cu numai 3-5 solzi; frunzele, de obicei nelobate, cu marginea neregulat şi adânc serată, la bază profund cordate şi mai
153
scurt peţiolate, relativ groase, pe faţă scabre, iar pe dos mai pubescente, în special pe nervuri (fig.134). Florile sunt obişnuit dioice, iar dudele, de culoare roţie-închis până la neagră, foarte scurt pedunculate. Este un arbore decorativ, pretându-se la cultura în parcuri, izolat sau în grupuri, în aliniamente, etc.
Genul Maclura Nutt. Maclura aurantiaca Nutt.[Maclura pomifera(Raf. C.K.Schneid)]- maclură Specie originară din sudul Americii de Nord, din zona preeriilor. În ţară este cultivată în scop ornamental, prin parcuri şi grădini. Manifestă sensibilitate la geruri şi faţă de îngheţurile timpurii, care în tinereţe produc degerarea lujerilor anuali. Rezistă la secetă, vegetează pe orice sol, dar pe soluri sărace şi deficitare în umiditate rămâne de dimensiuni arbustive. Creşteri frumoase se realizează numai pe soluri fertile, cu apă freatică la mică adâncime. Temperamentul este de semiumbră. Atinge până la 20 m înălţime, uneori rămânând sub formă de tufă. Tulpina este dreaptă, ramificată de la mică înălţime, cu scoarţa portocalie-întunecat şi ritidom de timpuriu, adânc brăzdat. Coroana este largă, deasă; lujerii geniculaţi, verzi-măslinii până la bruni, glabri, cu spini puternici, de 1-2,5 cm lungime, rari, aşezaţi lateral lângă muguri; mugurii alterni, mici, sferici, cu cicatricea aproape rotundă şi cu o singură urmă fasciculară vizibilă. Frunzele sunt întregi, ovate sau eliptice, de 5-15 cm lungime, acuminate, la bază brusc îngustate ori slab cordate, cu marginea întreagă, glabre la maturitate, pe faţă lucitoare (fig.137). Florile unisexuat-dioice, apetale, cele mascule sunt dispuse în raceme cilindrice, lung pedunculate, cele femele în capitule sferice, de 2,5-3,5cm diametru. Înfloreşte în luna mai. Fructele sunt polidrupe, mari, globuloase, de 5-14 cm diametru, cu suprafaţa neregulată, de culoare verde-gălbuie, compuse din numeroase drupe false, mici, (sincarp), provenite din dezoltarea caliciului sudat cu ovarul. Seminţale albe, conţin un suc lăptos, care în contact cu aerul se înegreşte. Maclura aurantiaca var. inermis (André) Schneid., are lujeri nespinoşi sau cu rudimente de spini. Maturaţia este anuală, în octombrie, la noi fructele nu dau în pârgă, seminţele germinează totuşi. Lăstăreşte şi drajonează. Creşte destul de repede şi suportă tunderea.
154
Specie de primă împădurire, pentru ameliorarea terenurilor degradate (Savet-Mureş). Lemnul este greu, foarte tare, fin, rezistent în pământ. Este o interesantă specie ornamentală, are frunziş frumos, dar îndeosebi arborii încărcaţi cu fructe sunt pitoreşti. Se utilizează ca arbori izolaţi, în aliniamente, pe marginea aleilor sau în garduri vii. Se poate obţine din sămânţă sau butaşi, formele ornamentale prin altoire în despicătură. Semănăturile se fac în mai în pepiniere sau răsadniţe, cu sămânţă stratificată circa o lună. Pentru butăşire se folosesc fragmente de rădăcină (butaşii de ramură, cu călcâi, se înrădăcinează greu) în răsadniţe, în decembrie.
Genul Ficus Ficus carica L. – smochin. Specie mediteraneană şi asiatică, la noi se poate cultiva numai în zonele cu climă blândă, în sudul ţării. S-au semnalat şi exemplare sălbatice, subspontane (Mangalia, Techirghiol) (fig.135). Arbore de 10m înălţime, trunchiul ramificat de la bază, lujeri verzimăslinii până la bruni, glabri, frunzele de la lat-ovate la subrotunde, 8-20cm lungime şi 3-5 lobi separaţi prin sinuri largi, marginale, neregulat dinţate, groase, pieloase, pe dos mai mult sau mai puţin păroase, peţiol de 3-5cm lungime. Fructele, sicone, 5-8cm lungime, verzui sau brun-violacee, gustoase, dulci.
Genul Broussonetia Broussonetia papyrifera (L) Vent. – dud japonez. Specie exotică, originară din Japonia. La noi se cultivă exclusiv în colecţii dendrologice. Foarte sensibilă la ger şi îngheţuri. În arealul natural este arbust sau arbore de mărimea a III-a (până la 10-12 m înălţime). Lujerii pubescenţi, viguroşi. Frunzele polimorfe, asimetrice, de 7-10 cm lungime, acuminate, la bază cordiforme sau rotunjite, pe margine dinţate, la plantele tinere, mai ales, adânc şi simetric lobate, pe dos cenuşii şi moi pubescente (fig.136). Florile dioice, pe tipul patru. Fructele compuse, polidrupe globuloase, de cca. 2 cm diametru, portocalii.
155
Familia ULMACEAE Mirbel Genul Ulmus L. Include aproximativ 30 de specii de arbori şi arbuşti din emisfera nordică cu o răspândire largă în Europa, Asia şi America de Nord. Lujerii sunt geniculaţi, frunzele căzătoare, aşezate distic, cu baza asimetrică şi margini dublu-serate. Florile sunt hermafrodite, mici, apar foarte devreme primăvara, înaintea înfrunzirii şi sunt grupate în fascicule sesile sau pedunculate. Fructul samară orbiculară eliptică, obovată, turtită, înconjurat complet de o aripioară membranoasă, ştirbită, purtând stigmatele persistente la partea superioara şi urmele caliciului la bază. Coacere şi diseminare sunt timpurii, la câteva săptămâni după înflorire. Ulmus minor Mill. (Ulmus foliacea Gilib., Ulmus glabra Mill., Ulmus campestris Auctnon L., Ulmus carpinifolia Gled.) – ulm de câmp Specie indigenă, răspândită de la Oceanul Atlantic până la Marea Caspică (Fig.33). Limita sudică a arealului trece prin Africa de Nord şi Asia, iar limita nordică urmează aproximativ paralela de 550. La noi se întâlneşte mai frecvent la câmpie şi dealuri joase. Pe versanţi însoriţi, cu soluri bogate, urcă uneori până în zona montană inferioară, pe Tâmpa la Braşov urcă la 900 m altitudine. De regulă este specie de amestec, diseminată în şleauri sau cvercete. Rar în silvostepă sau lunci formează arborete pure (ulmete) pe suprafeţe mici. Este o specie relativ termofilă, rezistentă la secetă, la îngheţuri târzii şi timpurii. Gerurile de iarna îi produc gelivuri. Este foarte pretenţios faţă de bogăţia substanţelor nutritive a solului. Este o specie cu mari posibilităţi de adaptare în ceea ce priveşte umiditatea solului. Faţă de lumină se comportă diferit, după staţiune. Pe solurile fertile suportă umbrirea destul de bine. Este o specie de semiumbră.
Variabilitatea
ecologică
intraspecifică
mai
trebuie
studiată,
deocamdată au fost diferenţiate 2 ecotipuri climato-edafice: - populaţii de luncă, pe soluri umede, aluvionare, uneori chiar grele, compacte; - populaţii de soluri relativ uscate, afânate în silvo-stepă. Este un arbore de mărimea I, până la 30-35 (40) m înălţime şi 1-2 m în diametru. Înrădăcinarea este pivotant-trasantă, mult dezvoltată lateral, la vârste înaintate cu numeroase rădăcini superficiale, din care drajonează. Tulpina dreaptă,
156
elagată, îngroşată la bază; ritidomul timpuriu, cenuşiu-închis, pietros, adânc brăzdat longitudinal. Coroana este conică până la globulară, regulată, cu ramuri ascendente. Lujerii anuali subţiri, bruni-roşcaţi, glabri sau pubescenţi, cei de doi ani glabri, au crăpături fine, longitudinale, de culoare gălbuie. Mugurii sunt ovoizi, acuţi, bruni-violacei, distici, cu solzi ştirbiţi, scurt pubescenţi sau glabri, pe margini albicios-ciliaţi. Frunzele eliptice până la obovate, de 5-9 (10) cm lungime, sunt acuminate, evident asimetrice la bază, dublu-serate pe margini, prinse pe un peţiol relativ lung, de 0,6-1,2cm (fig.138). La maturitate, pe faţă, sunt glabre, netede, lucioase, pe dos cu smocuri de peri albi numai la subsuoara nervurilor, în rest scabre (aspre) pubescente; uneori au numeroase glande punctiforme roşii în lungul nervurilor secundare (fac excepţie frunzele puieţiolr şi cele de pe crăci lacome, care sunt frecvent aspre, uşor păroase, fapt pentru care nu trebuie folosite la determinări). Florile hermafrodite, apetale, sunt grupate în fascicule sesile, de culoare brună-violacee; apar foarte devreme primăvara (prin martie-aprielie), înainte de înfrunzire. Fructele sunt samare turtite, eliptice sau obovate, de 1,5-2 cm lungime, uşoare. Sămânţa este plasată excentric, mai sus de mijlocul unei aripioare membranoase, ştirbită la vârf până în dreptul seminţei. Variabilitatea morfologică intraspecifică este pronunţată, se cunosc o serie de forme şi varietăţi: Ulmus minor var suberosa, cu lujeri de doi ani şi mai vechi cu muchii suberoase; Ulmus minor var stricta (Lindl.) Rehd., cu coroana piramidală, cu ramuri ascendente; Ulmus minor f. pendula, cu lujeri pendenţi; Ulmus minor var. dampieri, cu coroana columnară, frunzele îngrămădite pe lujerii scurţi; Ulmus minor var. dampieri f. wredii, cu frunzele galbene-aurii, Ulmus minor var. umbraculifera, cu coroana deasă, globuloasă; Ulmus minor var. variegata,cu frunze cu pete albe. Formează hibrizi naturali: - U. x ambigua (U. minor x U. procera) - U. x holandica (U. minor x U. glabra ) în parcuri. Ulmul de câmp ajunge la maturitate la vârste relativ mici (10-20 ani). Fructificaţiile sunt dese, aproape anuale şi abundente, fructele se coc în mai-iunie şi se împrăştie imediat. Lăstăreşte şi drajonează abundent, puieţii cresc repede, pot
157
copleşi şi elimina puieţii de stejar, la 5 ani ating înălţimi de 3–5 m. Longevitatea este de 300–400 ani. Pagube importante sunt provocate de Ophiostoma ulmi, agent fitopatogen care opreşte circulaţia sevei prin obturarea vaselor lemnoase, ceea ce a dus la uscarea masivă a ulmilor din Europa. Lemnul este colorat, alburnul lat, duramenul brun-închis, greu, trainic, elastic, rezistent, se disting bine inelele anuale, este apreciat în producerea mobilierului masiv, a furnirelor, placajelor, decoraţiunilor interioare, în construcţii. Valoarea silviculturală este mare, este o importantă specie de amestec în pădurile de luncă şi de şleau, stimuleză creşterea şi elagajul stejarului, poate fi introdus pe terenurile uscate din silvo-stepă şi pe terenuri degradate. În spaţiile verzi se remarcă îndeosebi prin formele şi varietăţile cu coroana globuloasă sau piramidală, cu ramuri pendente sau cu frunze galben-aurii. Se poate folosi cu bune rezultate în aliniamente în regiuni calde şi secetoase. Ulmus procera Salisb. (Ulmus campestris L.) – ulm de câmp, ulm păros de câmp. Specie indigenă, răspândită în centrul vestul şi estul Europei. La noi se întâlneşte sporadic, la câmpie şi dealuri; din punst de vedere morfologic este asemănător cu Ulmus minor, mai ales iarna. Atinge înălţimi până la 30 m şi are tulpina dreaptă, scoarţa de culoare închisă, ritidom adânc brăzdat. Coroana este largă (la arborii izolaţi), lujerii des şi scurt pubescenţi. Frunzele subrotunde până la lat-ovate, cu peţiolul mai scurt, de 4-6 mm, pe faţă sunt verzi-închis, scabre, pe dos totdeauna mai mult sau mai puţin aspre şi pubescente, iar la subsuoaranervurilor au smocuri de peri albicioşi. Samarele aproape rotunde, sau lat-eliptice, au sămânţa excentrică, atingând fundul crestăturii. Cultivaruri rezistente la grafioză: Ulmus procera cv. Bea Schwartz.; Ulmus procera cv. Christine Buisman. Ulmus glabra Huds. (Ulmus montana With, Ulmus scabra Mill) – ulm de munte Specie indigenă, la care pe direcţia est-vest, arealul coincide cu cel al ulmului de câmp, este mai extins spre nord-vest şi nord, aproximativ 70 0 latitudine nordică în Suedia, limita sudică lasă în afară unele zone mediteraneene, din
158
arealul ulmului de câmp (fig.33). La noi este răspândit diseminat sau în pâlcuri, din regiunea de deal până în cea de munte, altitudinea maximă fiind de 1100 – 1300m, în chei sau pe grohotişuri calcaroase, poate să formeze mici arborete pure sau apare în amestec cu paltinul. În ceea ce priveşte cerinţele ecologice, este mai puţin exigent faţă de căldură (mezoterm) decât ulmul de câmp, dar mai pretenţios faţă de umiditatea atmosferică (umidofil), faţă de precipitaţii (mezofil) şi faţă de umiditaea din sol (mezofit). Este pretenţios faţă de bogăţia solului în substanţe nutitive. Caracterul de specie tipică de diseminaţie este mai accentuat decât la ulmul de câmp. Preferă soluri bine drenate. Are temperament de semiumbra. Este în mod obişnuit, arbore de mărimea a II-a, rar până la 30 m înălţime. Tulpina, dreaptă sau cu creştere neregulată, are scoarţa netedă în tinereţe (de aici denumirea de „glabra”), cu ritidom mai închis, cu crăpături înguste. Are coroana mai largă, şi mai neregulat ramificată- în masiv; lujerii viguroşi, bruni-verzui sau roşcaţi, scabru pubescenţi, lipsiţi de crăpături longitudinale, dar cu lenticele numeroase; mugurii ovo-conici, obtuzi, brui-negricioşi, violacei, pubescenţi, prevăzuţi cu peri aurii, lucitori. Frunzele sunt eliptice până la obovate, asimetrice, acut dublu-serate, de 8-16 cm lungime, scurt peţiolate (0,3-0,5 cm), aspre (rar netede) pe faţă, pe dos pubescente, cel puţin de-a lungul nervurilor; caracteristic, lung şi brusc acuminate la vârf, uneori, în special pe lăstari, cu trei vârfuri acuminate (tendinţă de trilobare). Florile sunt mai mari; samarele, de până la 2,5 cm lungime, lat-eliptice până la rotunde, cu aripă încreţită, mai moale şi de culoare mai verzuie; sămânţa aşezată central, neatinsă de ştirbitură (fig.139). Se coc ceva mai târziu, prin mai-iunie. Varietăţi: Ulmus glabra var purpurea, cu frunze purpurii; Ulmus glabra var. pendula, cu lujeri pendenţi, coroana aplatizată. După însuşirile biologice legate de fructificaţie (putere germinativă, periodicitatea fructificaţiei, maturitate, uşurinţa diseminării) se aseamănă cu ulmul de câmp. Lăstăreşte mai slab şi nu drajonează. Creşte rapid în tinereţe. Longevitatea este de 100-200 de ani. Mai puţin sensibil la atacurile de ofiostoma (Ofiostoma ulmi). Lemnul mai puţin valoros, cu vase largi, durabilitate redusă, alburn lat, duramen brun-gălbui.
159
Importanţa silviculturală este mare, este un valoros arbore de amestec în pădurile montane, în molidişurile de productivitate inferioară ridică valoarea. Ulmus laevis Pall. (Ulmus effusa Willd.) – velniş, vânj. Specie indigenă, cu areal destul de întins în Europa (fig.33). La noi ocupă suprafeţe mult mai mici decât ceilalţi ulmi. Se întâlneşte sporadic la câmpie şi coline şi îndeosebi în luncile şi zăvoaiele din sudul şi sud-vestul tarii. Prezintă o amplitudine termică destul de largă. La noi manifestă preferinţe pentru climate blânde; este mai puţin pretenţios faţă de troficitatea solului decât ceilalţi ulmi şi are temperament mai de lumină. Este un arbore cu tulpina dreaptă, zveltă, costată la bază, înalt de până la 30-35 m . Ritidomul se formează de timpuriu şi prezintă pete cenuşii-albicioase şi solzi subţiri, exfoliabili. Lujerii sunt geniculaţi, subţiri, uneori aproape pendenţi, brun-verzui, glabri, lucitori. Mugurii, conici sau fusiformi, ascuţiţi, de până la 1 cm lungime, au solzii bruni-deschişi, neciliaţi şi prevăzuţi pe margine cu o dungă lată, de culoare brună mai închisă. Frunzele, eliptice sau obovate, dublu-serate, acuminate, au peţiolul scurt, de cca. 0,5 cm (fig.140). Caracteristice sunt pronunţat asimetrice, des şi moale pubescente pe faţa inferioară. Florile sunt grupate în fascicule de câte 20-25, cu pedunculi de 3-6 ori mai lungi decât florile. Samarele sunt pendente, lung şi inegal pedunculate (0,6-3 cm), ovate, mai mici (cca. 1cm) decât la speciile anterioare, evident cicliate pe margini, adânc ştirbite la vârf. Fructifică la vârste mici şi aproape anual. Lăstăreşte bine, drajonează slab. Longevitate până la 100-200 de ani. Este atacat de Ophiostoma ulmi, dar este mai puţin sensibil decât ulmul de câmp. Lemnul în comparaţie cu cel al celorlalte specii de ulm este inferior acestora, duramenuleste de culoare mai deschisă şi este mai noduros. Importanţa forestieră este ceva mai mică, se poate introduce în staţiuni de luncă. Ulmus pumila L. - ulm de Turkestan. Specie exotică, răspândită în Siberia, Mongolia şi China (Fig.33). La noi a fost introdus în culturi ornamentale şi forestiere, mai ales în regiunea de câmpie. Creşte într-un climat excesiv-continental, este foarte rezistent la secetă şi geruri. La noi suferă puţin din cauza îngheţurilor târzii. Are mare amplitudine de
160
adaptare la condiţiile edafice. Rezistă bine la soluri grele, compacte, uscate şi pietroase şi pe soluri degradate, pe terenuri sărăturoase. Are temperament mai de lumină decât ceilalţi ulmi. Este utilizat la împădurirea terenurilor degradate, compacte, calcaroase, unde salcâmul vegetează greu „salcâmul solurilor compacte calcaroase”, uscate, terenuri sărăturoase. Realizează înălţimi mici, până la 15 m. Înrădăcinarea este foarte puternică, dezvoltată lateral şi în profunzime. Tulpina are tendinţă de înfurcire; prezintă scoarţă cenuşie-deschisă şi formează ritidom cu crăpături destul de adânci. Coroana este deasă, mult ramificată. Lujerii sunt subţiri, cenuşii-pubescenţi, distici, cu internoduri scurte; exemplarele tinere au uneori ramurile îndreptate în sus, prezentând o formă fastigiată. Mugurii sunt mici, de 1,5-3 cm, ovoizi, glabri, bruni-întunecaţi. Frunzele, eliptice sau eliptic-lanceolată, de 2-7 cm lungime, acuminate, simetrice, glabre, au marginea imperfect dublu serată (sau simplu serată), peţioli de 2-4 mm lungime, glabri. Înfrunzeşte primăvara devreme (fig.141). Florile, mici, violete, iar samarele sunt orbiculare, de 1-1,5 cm, la vârf adânc şi lat crestate, sămânţa centrală. La noi se întâlneşte frecvent Ulmus pumila var pinnato-ramosa, cu port elegant, piramidal. Ulmul de Turkestan fructifică începând de la 5 ani. Lăstăreşte, nu drajonează. Creşte activ în tinereţe (50 cm/an), ulterior ritmul scade foarte mult. Longevitate 100 de ani. Este o specie cu mare valoare ornamentală, se pretează la tundere (garduri vii) şi este folosit în aliniamente, arbori izolaşi, în grupuri, în masiv. Ulmus hollandica Mill. (Ulmus minor x Ulmus glabra) Hibrid natural, cultivat în parcuri şi ca arbore de alei. Ulmii se obţin din sămânţă, marcote, butaşi şi drajoni. Samarele se seamănă imediat după recoltare, la 5-6 mm adâncime. Marcotajul muşuroit este des utilizat la obţinerea hibridului Ulmus hollandica. Formele ornamentale se obţin prin altoire (metoda în ochi dormind, altoirea da vară , august); altoirea de primăvară se face în coroană (în despicatură sau în triangulaţie). Înmulţirea prin butaşi de rădăcină se foloseşte în Olanda pentru Ulmus minor.
161
Genul Celtis L. Cuprinde circa 70 de specii, arbori şi arbuşti răspândiţi în emisfera nordică, din regiunile tropicale până în cele temperate. Lujerii au măduva întreruptă, formată din lamele foarte dese. Frunze asimetrice, cu 3 nervuri din baza. Flori poligame, andromonoice, cele mascule în fascicule la baza lujerilor, cele hermafrodite dispuse la baza peţiolului frunzelor, obişnuit solitare. Fructele – drupe sferice sau ovoidale, cu un sâmbure tare şi mezocarp subţire şi cărnos. Celtis australis L. – sâmbovină. Specie indigenă, răspândită în Europa mediteraneană, Africa de Nord şi Asia de Vest. La noi apare sporadic în Banat, Oltenia şi Dobrogea. Este o specie termofilă, în tinereţe este afectat de geruri şi îngheţuri. Rezistă bine la secetă, specie xerofită. Preferă soluri uşoare, fertile, bine drenate, creşte bine şi pe soluri sărăturoase, se pretează pentru culturi pe litoralul Mării Negre. Are temperament de semiumbră, acoperă şi umbreşte bine solul. Realizează înălţimi de până la 20 m, dezvoltând o coroană ovoidală sau globuloasă, formată din ramuri subţiri, neregulată. Scoarţa este netedă, fără excrescenţe suberoase, cenuşie-închis. Lujerii sunt subţiri, flexibili, lenticelaţi, bruni-verzui, pubescenţi, cu muguri mici, comprimaţi, ovoid-conici, alipiţi de lujer (numai vârful uşor dezlipit); solzi păroşi. Frunzele, distice, ovat-lanceolate, de 4-12 cm lungime, cu vârf prelung acuminat şi baza asimetrică, lat-cuneată sau rotunjită, pe margini numai spre bază întregi, în rest acut-serate; pe faţă verziîntunecat, scabre, pe dos verzi-deschis şi moi pubescente; peţiolul de 5-18 mm lungime (fig.142). Florile cu perigon cu cinci lacinii; apar prin mai, o dată cu înfrunzirea şi sunt mici, verzui. Fructele, drupe sferice, de 8-12 mm diametru, la început verzi,la maturitate brune-violacei-negricioase; sâmburele carenat, cu pereţi tari, negricios-punctaţi; pedunculul puţin mai lung decât peţiolul frunzei; se coc prin septembrie. Maturitatea este timpurie, fructificaţiile abundente. Seminţele încolţesc greu. Lăstăreşte relativ viguros. Creşteri active numai în tinereţe. Longevitate de până la 400 ani. Lemnul cu alburn gălbui, duramen cenuşiu, nu foarte valoros, cu puţine utilizări.
162
Prezintă importanţă forestieră, este o specie care se adaptează în staţiuni extreme din silvostepă şi stepă. Se poate utiliza pe terenuri uscate, pe nisipuri litorale moderat salinizate (culturi pe litoralul Mării Negre). Este o specie apreciată în zonele verzi din regiuni calde şi uscate, înverzeşte peisajul şi umbreşte bine solul. Se foloseşte în masive, grupuri sau izolat, în parcuri de-a lungul aleilor şi şoselelor a dat rezultate foarte bune. Celtis occidentalis L. - sâmbovină americană. Specie exotică, răspândită din sudul şi estul Americii de Nord până în Munţii Stâncoşi. În ţară se cultivă exclusiv în parcuri şi grădini (exemplare frumoase se găsesc la Bazoş şi Simeria). Suportă mai bine climatul aspru decât specia indigenă, rezistă mai bine la ger. Vegetează activ pe soluri fertile, profunde. Poate atinge 25 m înălţime. Scoarţa este netedă numai în tinereţe, de culoare cenuşie, apoi se formează un ritidom caracteristic, cu excrescenţe suberoase, adânc şi neregulat crăpat. Lujerii glabri sau slab pubescenţi, roşiibruni, geniculaţi, cu muguri de 5-6 mm, strâns alipiţi de lujer. Frunzele de 5-12 cm lungime, cu peţiolul de până la 2 cm, sunt ovate sau ovat-lanceolate, cu vârful lung acuminat, dar de obicei, serate numai în jumătatea superioară; pe faţă sunt netede, glabre lucitoare, iar pe dos pubescente numai pe nervuri (fig.143). Florile au 6 lacinii, iar fructele sunt drupe globuloase, de 7-10 mm, uşor alungite, portocalii sau purpurii-întunecat, cu mezocarp foarte subţire şi sâmburele slab carenat, zbârcit; peduculul aproximativ la fel de lung ca şi peţiolul frunzei. Lemnul este de calitate superioară aminteşte de cel de frasin. Se obţine din sămânţă sau pe cale vegetativă (drajoni, marcote, altoaie). Se seamănă primăvara, seminţele se stratifică şase luni pentru grăbirea răsăririi, fructele se pot trata cu acid sulfuric concentrat, 30-60 minute. Rezultate mulţumitoare se obţin şi prin semănături de toamnă. Puieţii au o creştere rapidă. În colecţiile dendrologice din ţară se mai întâlnesc: Celtis reticulata Torr. (originară din vestul Americii de Nord), Celtis glabrata Stev. (originară din Caucaz şi Crimeea), Celtis bungeana Bl şi Celtis labilis C.K. Schneid..(orginare din China şi Coreea), Celtis tenuifolia Nutt. (originară din sud-estul Americii de Nord), Celtis jesoenssis (originară din Coreea şi Japonia). Din această familie în parcurile din România se mai cultivă specii din genul Zelikova: Zelkova hirta (fig.144) şi Zelkova crenata.
163
ORDINUL SANTALALES Familia LORANTHACEAE Don. Cuprinde arbuşti semiparaziti (seva brută se extrage din planta gazdă şi se prelucrează). Ramificaţie dicotomică, frunze opuse, persistente sau căzătoare. Flori dioice, fructul falsă bacă. Endospermul seminţei conţine alburn deosebit de bogat în rezerve nutritive, care asigură hrănirea plantulei de la germinaţie până când acesta devine dependentă de planta-gazdă.
Genul Viscum L. Viscum album L. – vâsc, vâsc alb. Specie indigenă răspândită în centrul, nordul Europei şi vestul Asiei: Se instalează de obicei pe arborii cu vitalitate scăzută. Intensitatea luminii este factorul ecologic care determină frecvenţă de instalare a vâscului, deoarece un anumit cuantum al intensităţii permite seminţelor să germineze, după aceea vâscul se menţine chiar şi în condiţii de obscuritate. Este un arbust de până la 50-60 cm, ramificat dicotomic. Fixarea de planta mamă se face prin haustori. Ramurile şi lujerii se rup cu uşurinţă din locul de inserţie; sunt verzi-gălbui. Frunzele persistente, opuse, alungit-obovate, de 2-4 (8) cm lungime, sesile, glabre, groase, întregi pe margine, verzi-gălbui, concolore (fig.145). Florile unisexuat-dioice, mici, galbene-verzui, îngrămădite câte trei în vârful ramurilor din anul precedent; înfloreşte prin februarie-aprilie. Fructele, false bace, sferice, de cca. 8 mm diametru, albe, translucide; se coc prin decembrie şi dacă nu sunt consumate de păsări, rămân pe lujeri până primăvara. Diseminarea se produce, de regulă, cu ajutorul păsărilor (sămânţa este înglobată într-o substanţă, cleioasă – viscina, care se întăreşte în contact cu aerul; păsările îşi freacă ciocul de planta gazdă şi sămânţa aderă la suport; în partea opusă suportului, sămânţa dezvoltă un pseudopivot, care fixează plantula în planta gazdă, realizându-se contact intim între vasele conducătoare ale sugătorului şi cele ale gazdei; ulterior se dezvoltă cordoane corticale şi „sugătorii secundari”). Se cunosc trei subspecii:
164
Viscum album ssp. abietis (Wiesb) Abromeit, cu frunze lungi până la 8 cm, de trei ori mai lungi decât late, vegetează pe brad şi molid; Viscum album ssp. austriacum(Wiesb) Vollman (Viscum album var.pini), cu frunze lungi până la 4 – 6 cm, cel puţin de 5 ori mai lungi decât late, parazit pe Pinus sylvestris şi Pinus nigra; Viscum album ssp. album, cu seminţe cu laturile plane (nu convexe), vegetează pe diferite foioase, mesteacăn, plopi, sălcii, tei, jugastru, paltin, rar pe frasin, ulm, stejar, carpen, nu apare niciodată pe fag. Maturitatea este timpurie, fructificaţii anuale sunt abundente. Tulpinile cresc încet, după fiecare sezon de vegetaţie se adaugă câte un internod. Se înmulţesc vegetativ, prin cordoanele corticale dezvoltate sub scoarţă; instalat masiv, vâscul accentuează starea de debilitare a arborilor şi grăbeşte uscarea lor. Prezintă interes medicinal, conţine viscotoxin, chlorin şi histamin, maceratul se foloseşte pentru ceaiuri în tratarea hipertensiunii. Ramurile de vâsc se folosesc în scop ornamental, tradiţie la multe popoare în perioada Crăciunului şi a Anului Nou.
Genul Loranthus L. Loranthus europaeus Jacq. - vâsc de stejar. Răspândit în Europa sudica şi central-estică. La noi apare în regiunea de dealuri, de preferinţă se instalează pe specii de stejar (rar pe castan comestibil, tei argintiu, mesteacăn sau fag). Ca şi vâscul alb, formează tufe de până la 50-60 cm înălţime, ramificate dicotomic. Spre deosebire de vâscul alb, lujerii sunt bruni, iar frunzele căzătoare, peţiolate, oblong-obovate, lungi de 2-4 cm, cuneate, cu marginea întreagă, uneori revolută, verzi-întunecate (fig.145). Florile unisexuat-dioice, apar prin mai-iunie şi sunt dispuse în inflorescenţe spiciforme. Fructele, false bace sferice, galbene, se coc în octombrie. Diseminarea se face ca şi la vâscul alb. Haustorul este însă neramificat, aproape sferic, provocând umflarea puternică a ţesutului atacat. Atacul se poate solda cu uscarea ramurilor sau chiar moartea exemplarelor puternic atacate. Se instalează de preferinţă tot pe arbori slăbiţi, debilitaţi.
165
ORDINUL ARISTOLOCHIALES Familia ARISTOLOCHIACEAE Lindl. Genul Aristolochia L. Aristolochia durior Hill. (Aristolochia sipho, Aristolochia macrophylla) – mărul lupului Specie exotică originară din America de Nord. La noi se cultivă rar, ca liană decorativă. Preferă locurile adăpostite, semiumbrite sau umbrite şi soluri revene. Plantă volubilă de până la 10 m lungime, cu lujerii anuali verzi, glabri şi frunzele mari (10-30 cm), alterne, reniforme, cu vârful scurt acuminat sau obtuz, baza cordifomă, marginea întreagă, palid-verzui pe dos, la început pubescente şi cu peţiol lung (fig.146). Florile sunt solitare, aşezate la subsuoara frunzelor, lung pedunculate, cu o frunză mică mai jos de jumătatea peduncului; sunt tubuliforme, recurbate (în formă de lulea), de cca. 3 cm lungime; perigonul este format din 3 lobi verzui, cu pete purpurii; apar prin luna mai. Fructul, o capsulă dehiscentă, de 6-8 cm lungime. Prezintă numai importanţă ornamentală.
ORDINUL POLYGONALES Familia POLYGONACEAE A.L.Juss Genul Bilderdykia Dumort. Bilderdykia aubertii (Louis Henry) Moldenke Specie originară din estul Mării Caspice (din Turkmenia). La noi se cultivă prin grădini şi curţi, în regiunile de câmpie şi deal, dar se poate cultiva şi în regiunile montane inferioare. Specie de lumină-semiumbră, xeromezofilă, rezistentă la secetă, nepretenţioasă faţă de sol. Preferă locuri însorite, în tinereţe va fi ferită de îngheţuri şi geruri excesive.
166
Este un arbust volubil, cu tulpini ce pot depăşi 5 m lungime. lujerii sunt glabri, verzi, striaţi. Frunzele alterne, ovate, de 4-10 cm lungime, cu vârful acut sau acuminat şi baza cordată sau hastată, pe margine întregi, peţiolul de 1-3,5 cm lungime (fig.147). Florile hermafrodite, albe, mici, (6-8 mm diametru) grupate în panicule multiflore terminale, cu perigonul din 5 lobi. Înfloreşte din iulie până în octombrie. Fructele, achene mici, negre, trimuchiate. Este un valoros arbust ornamental cu care se pot îmbrăca chioşcuri, balcoane, ziduri şi garduri mai puţin estetice.
ORDINUL TRICCOCAE Familia BUXACEAE Dumort. Genul Buxus L. Buxus sempervirens L. -merişor, cimişir Specie exotică originară din Europa de Sud, Africa de Nord, Asia Mica şi Asia de Vest. Provine din regiuni cu climă blândă, dar s-a dovedit rezistent la ger (în regiunile mai reci poate degera, uneori lăstarii nematuraţi sunt afectaţi de îngheţurile timpurii); rezistă bine la ger, faţă de sol este nepretenţios. Are temperament pronunţat de umbră, necesită protecţie în tinereţe împotriva insolaţiei. Ulterior se poate dezvolta în plină lumină. Este un arbust sau arbore (în ţinuturile originare) de până la 10m înălţime; la noi nu depăşeşte 5-6m. Tulpina este ramificată, cu coroana deasă, uşor modelabilă prin tundere. Lujerii sunt verzi, în patru muchii, glabri. Frunzele persistente, opuse, eliptice, sau ovate, mici (1-3 cm), cu vârful obtuz sau emarginat, marginea întreagă, pieloase, verzi-închis lucitoare pe faţă, verzi-gălbui pe dos (fig.148). Florile unisexuat-monoice, mici, alburii, apetale, axilare, cu o floare femelă înconjurată de mai multe flori mascule; au perigonul pe tipul 4, stamine 4 şi ovarul trilocular. Fructul, o capsulă globuloasă, trivalvată, de cca. 8 mm lungime, cu câte două seminţe negre şi lucitoare pe partea internă a fiecărei valve. Prezintă o serie de forme şi varietăţi: Buxus sempervirens var. arborescens, creşte mai înalt, cu frunze ovale; Buxus sempervirens var.rotundifolia, cu frunze oval-rotunjite, mai late;
167
Buxus sempervirens var.anguatifolia, cu frunze lanceolate, de 2–3,5cm; Buxus sempervirens var.marginata, (aureo-marginata), Buxus sempervirens var.aureo-variegata (aureo-maculata), Buxus sempervirens var.argenteo-variegata. Rezistă bine la poluare, fum şi praf. În condiţiile climatice de la noi fructifică foarte rar şi numai în plină lumină, în regiunile calde din sud-vestul ţării. Creştere este foarte înceată, longevitatea mare. În arhitectura peisageră oferă soluţii multiple de utilizare fie ca exemplare izolate sau grupate, fie în garduri vii. Se obţine din sămânţă (foarte greu), prin marcotaj (primavara), despărţirea tufelor (primăvara, toamna) şi butăşire. Rezultate foarte bune dau butaşii cu călcâi recoltaţi vara (august) şi plantaţi la loc umbrit, în răsadniţe reci sau în martie în sere sau răsadniţe. Formele horticole se obţin prin altoire în placaj lateral.
ORDINUL RANALES Speciile acestui ordin au particularităţi legate de organizarea florală. Florile sunt hermafrodite, cu simetrie actinomorfă (rar zigomorfă), receptaculul este bombat, uneori alungit sub formă de con, dispunerea elementelor florale este spiralată, carpelele şi pistilele numeroase şi libere. Fructele frecvent folicule, rar samare, capsule sau bace.
Familia MAGNOLIACEAE A. L. Juss Include peste 100 de specii de arbori şi arbuşti din regiunile subtropicale şi temperate ale Americii şi Asiei. Lujerii prezintă un inel stipelar la noduri. Frunze căzătoare sau persistente, alterne, simple, cu marginea întreagă. Florile hermafrodite, terminale, cu învelişurile florale dispuse spirociclic şi numeroase carpele şi stamine; carpele libere, dispuse în spirală pe receptaculul proeminent, alungit la maturitate, în formă de con, fructele multiple plurifolicule sau plurisamare, lemnoase.
Genul Magnolia L. Cuprinde aproximativ 80 de specii din estul Asiei, Americii Centrale şi de Nord şi Himalaia. Lujerii viguroşi, mugurii terminali mari. Frunze căzătoare sau
168
persistente, uneori foarte mari, cicatricea lăsată de frunză este mare, cu 6 sau mai multe urme fasciculare. Flori solitare, mari, apar înainte sau după înfrunzire, cu 3 sepale, 6-16 petale, numeroase carpele şi stamine. Fructele plurifolicule, cărnoase până la maturitate, apoi lemnoase; fiecare foliculă are 1-2 seminţe acoperite de un aril roşietic, seminţele sunt suspendate de un fir lung. Magnolia acuminata L. – magnolie mare, magnolie Specie exotică din sud-estul Americii de Nord (M-ţii Appalachieni şi bazinul fluviului Mississippi). La noi a fost cultivată cu bune rezultate în Staţiunile de luncă din arboretul Simeria. Reprezentative sunt aici biogrupele de Magnolia, Liriodendron, Juglans nigra. Este mai bine adaptată la climatul continental decât celelalte magnolii, rezistă bine la ger şi îngheţuri. Se dezvoltă bine pe soluri aerisite, bine şi constant aprovizionate cu apă, (pe soluri aluvionare de luncă). Specie de semiumbră, în tinereţe necesită protecţie împotriva îngheţurilor şi arşiţei. De obicei este arbore de mărimea a II-a, dar poate ajunge până la 30m înălţime şi 1m diametru. Tulpina dreaptă, se poate urmări până la vârf (fig. 149). Scoarţa este mult timp netedă, cenuşiu-albicioasă, ritidomul este cenuşiu-deschis. Coroana larg-piramidală, cu frunziş abundent în tinereţe, iar cu timpul devine neregulat lăţită. Florile de 3-6 cm diametru, verzi-gălbui, cu 3 sepale şi 6 petale, nu au miros, apar după înfrunzire în mai - iunie. Fructele multiple, în formă de con, de 4-6 cm lungime, roşii-închis, se coc în septembrie. Fructifică abundent, la 2-3 ani, puterea germinativă a seminţelor este de 70 – 80% (ridicată). Creşte rapid, mai ales în tinereţe, dispune de o bună capacitate de concurentă interspecifică. Dintre formele pentru amenajări peisagere se remarcă Magnolia acuminata forma „variegata”. Lemnul cu duramen alburiu puţin evident, uşor, moale, lucitor, durabil, utilizat ca furnir, placaj, pentru mobilă şi celulorză.
169
Magnolia kobus D.C.- magnolie Specie originară din Japonia, se cultivă foarte mult la noi în parcuri şi grădini, de la câmpie până în regiunile premontane. În ţara de origine,creşte în climat cald si umed. La noi se dezvoltă destul de bine dacă are adăpost lateral. Exemplarele izolate, neprotejate, pot suferi din cauza gerurilor din perioada de iarnă, în tinereţe au nevoie de protecţie. Arbore de mărimea a III-a, atinge până la 10-12m înălţime. Coroana este alcătuită din ramuri subţiri. Flori mari, de 10 cm diametru, cu 3 sepale mici, brune-verzui, păroase, căzătoare şi 6-9 petale albe cu o dungă roz-violet la bază, înfloreşte abundent înainte de înfrunzire. Florile persistă scurt timp şi sunt afectate de temperaturile scăzute. Fructele sunt plurifolicule alungite, cilindrice, de 10-12 cm lungime (fig. 149). Seminţele acoperite cu arile purpurii, lucitoare. Fructifică destul de bine, puterea germinativă este de 60-70%. Reprezintă un valoros arbore ornamental, când este înflorit conferă o specificitate aparte peisajului din parcuri si grădini. Varietăţi: Magnolia kobus var. borealis - arbore viguros, cu coroană conică, ramurile laterale şi lujerii rigizi şi groşi la bază mai mult de 5 mm. Magnolia kobus var. kobus –arbore cu ramuri laterale şi lujeri subţiri. Magnolia kobus var. stellata – arbust de 3 m înălţime şi 3 m diametru, frunze obovate cu marginea uşor ondulată (lobată). Magnolia obovata Thunb. Originară din Japonia, arbore până la 30 m înălţime, cu coroana larg, piramidală, la noi este arbust. Frunze obovate, de 20-40 cm lungime, cad în septembrie. Flori mari în formă de cupă, albe, parfumate, apar în luna iunie. Magnolia denudata Desr. Arbore de 2-4 m, înălţime, dar în China atinge 10 m. Coroana largă şi bogată, frunze de 10-15 cm lungime, obovate. Flori cu 9 sepale şi petale strâns campanulate la început, apoi mai larg campanulate, cu diametrul de 12-14 cm.
170
Magnolia grandiflora L. Originară din America de Nord, suportă numai climate calde, blânde. Atinge înălţimi de 25 m. Frunze persistente de 8-18 cm lungime, lucioase pe faţă, cad în anul al doilea. Flori mari, de 10-20 cm diametru, albe, parfumate, înfloresc din mai până în august. Magnolia liliiflora Desr. Originară din China, mult cultivată în Japonia. Este un arbust de 3 m înălţime, cu ramificaţie slabă. Frunze nereticulate sau slab reticulate, de 10-18 cm. Flori cu petale purpurii la exterior, albe în interior. Magnolia liliflora cv. Nigra – flori mult mai mari, de 12 cm lungime, cu petale purpurii-închis la exterior şi purpurii-deschis în interior. Magnolia macrophylla Michx. Originară din S.U.A., creşte numai pe soluri profunde şi bogate, în parcuri trebuie ferită de vânturi. Arbore de 10 m înălţime, coroana largă şi globuloasă, frunze cordate la bază, cu lungimea de 20-50 (80) cm. Flori de 20-30 cm, cu 6 petale albe, la bază cu o pată roz de semilună, înfloreşte în iunie fructul de 6-8 cm, păros, roz. Magnolia tripetala L.- magnolie Originară din S.U.A., arbore de 10 m înălţime, cu coroana largă, lujeri glabri, frunze obovate, de 30-60 cm lungime, pe dos verzui-argintii, înfloreşte după înfrunzire, flori albe, cu miros neplăcut, fructe în formă de con de 10 cm lungime, de culoare roz. Magnolia x soulangiana Soul. Bod. - magnolie Este un hibrid între Magnolia denudata şi Magnolia liliiflora. Arbust, rar depăşeşte 3-4 m înălţime, frunze obovate până la eliptice, de 10-15 cm lungime, se îngustează spre vârf, pe dos mai mult sau mai puţin pubescente. Magnoliile sunt specii termofile, preferă un climat blând, cu ierni puţin geroase şi locuri adăpostite, ferite de curenţi reci. Se dezvoltă bine la lumină, dar şi la semiumbră. Toate speciile cresc pe soluri fertile, revene, cu umiditate suficientă, multe specii cresc bine în condiţii de masiv, mai ales cele cu frunze
171
mari şi cele care înfloresc devreme. Se folosesc izolat sau în grup. La noi se găsesc chiar în zone mai reci (Braşov). Înmulţirea Cultura magnoliilor se face cu uşurinţă din sămânţă. Recoltarea seminţelor se face în septembrie şi se seamănă primăvara, se păstrează descărnate şi se stratifică într-un amestec de nisip şi turbă în părţi egale. Se protejează iarna plantulele, cele din sămânţă înfloresc după 12-15 ani. Puieţii tineri se protejează iarna pentru a fi feriţi de temperaturile scăzute. Marcotajul este o metodă des folosită, se utilizează metoda prin arcuire (în august - septembrie). Formele ornamentale se înmulţesc prin altoire în seră iarna sau vara pe portaltoi în ghivece. Pentru speciile viguroase, robuste, se vor utiliza ca portaltoi specia Magnolia acuminata, iar pentru cele mai puţin viguroase specia Magnolia kobus. Butăşirea se execută utilizând hormoni de înrădăcinare, se poate face în seră, în perioada de vegetaţie.
Genul Liriodendron L. Liriodendron tulipifera L. - arbore lalea Specie originară din sud-estul Americii de Nord. La noi specia este mult introdusă de mult timp în parcurile şi grădinile din toate zonele tării. La Simeria sau obţinut rezultate deosebite. Preferă zonele cu climate moderate, fiind sensibil la îngheţuri târzii, rezistă relativ bine la gerurile mari din iarnă, iar zăpezile abundente, grele şi chiciura duc la ruperea ramurilor destul de fragile. Este exigent faţă de umiditatea din aer şi sol, preferă soluri afânate, profunde, cu apa freatică la mică adâncime, nu rezistă la secetă, are temperament de lumină. Este un arbore de mărimea I, în arealul natural atinge înălţimi de 45 m şi diametru de 2-4 m. Tulpina dreaptă, cilindrică, bine elagată, cu scoarţa subţire, cenuşiu-închis, la bătrâneţe are ritidom subţire, relativ slab crăpat longitudinal. Frunze lung peţiolate, toamna galben – auriu intens (fig. 150). Flori hermafrodite terminale, asemănătoare cu cele de lalea sau crin (în greceşte leirion înseamnă crin şi dendron arbore). Fructe în formă de conuri alungite, de 6-8 cm, include numeroase samare monoaripate. Maturitatea are loc toamna, uneori răspândirea durează până primăvara. Fructificaţiile sunt destul de abundente, periodicitate
172
mică, putere de germinaţie foarte mică (10–15%). Lăstăreşte bine în tinereţe şi are creştere rapidă. Longevitate de aproximativ 500 ani. Arbore mult apreciat ornamental datorită eleganţei portului, formei şi coloritului de toamnă al frunzelor, frumuseţii frunzelor şi florilor. Forme horticole: Liriodendron tulipifera forma „Aureomarginatum”– de talie redusă. Liriodendron tulipifera forma „Fastigiatum”– port piramidal. Se foloseşte izolat sau în grupuri mici în apropierea aleilor pentru ca florile să poată fi admirate sau de-a lungul aleilor. Lemnul este moale, uşor, folosit pentru producerea furnirului şi celulozei. Importanţa forestieră creşte, este o valoroasă specie exotică pentru culturile din staţiunile de luncă. Înmulţire: Se practică semănatul de toamnă - seminţele au putere germinativă mică şi se păstrează greu, temperatura nu va depăşi 50C. Pentru semănatul de primăvară se face o stratificare de 4-5 luni în nisip umed. Puieţii, sensibili la arşiţă, se vor proteja. Se practică marcotajul prin arcuire sau chinezesc. Altoirea dă rezultate bune în sere prin procedeul în despicătură, pe puieţii de 1an în ghivece.
Familia RANUNCULACEAE A.L.Juss. Cuprinde multe specii ierboase, puţine lemnoase. Interes dintre speciile lemnoase prezintă cele din genul Clematis.
Genul Clematis L. Cuprinde aproximativ 230 de specii, multe ierboase, puţine subarbustive, de obicei liane agăţătoare, muguri opuşi, flori hermafrodite, mai rar dioice, grupate în cime, solitare sau în panicule. Fructele sunt achene cu stil lung, persistent, plumos.
173
Clematis vitalba L. - curpen de pădure Specie răspândită în Europa, Africa de Nord, Caucaz. La noi este comună, de la câmpie şi coline, urcă până în zonele montane inferioare. Este o specie rustică, vegetează pe soluri grele şi uscate, dar şi pe cele revene. Rezistă bine la umbră, se poate dezvolta şi în plină lumină. Liană agăţătoare de până la 10 m lungime, târâtoare în lipsă de suport. Flori hermafrodite, albe-verzui, mici, de 2 cm, grupate în panicule (fig. 151). Fructe multiple, formate din numeroase achene plumoase, mult timp persistente. Fructifica anual şi abundent. Lăstăreşte şi drajonează viguros, în general nu provoacă vătămări arborilor-suport, dar în plantaţii tinere favorizează reţinerea zăpezii în coroană şi apare riscul rupturilor de trunchi sau în coroană. Rezistă bine la fum. Ornamental, are importanţă redusă, deşi poate fi folosită la acoperirea zidurilor, introduce în general, o notă de disconfort în peisaj. Este utilizat numai ca portaltoi. Clematis alpina (L.) Mill. - curpen de munte Specie indigenă, din Europa şi Asia, caracteristică regiunilor de mare altitudine, cu climate reci. La noi apare în locuri răcoroase şi umbrite, la altitudini mari. Se instalează pe soluri superficiale, acide, scheletice, chiar pe stâncării. Tulpinile sunt agăţătoare, de până la 2 m lungime. Flori cu 4 sepale, albastreviolet, de 3-5 cm, campanulate, înfloreşte în mai – august (fig. 152). Prezintă importanţă naturalistică, se poate utiliza în parcuri la crearea alpinetumurilor. Clematis montana Buch-Ham. - curpen Specie originară din China, Himalaya. Viguroasă, cu înălţime până la 8 m, poate acoperi o suprafaţă de 20-30 m2. Are frunze cu 3 foliole, flori albe, parfumate, înfloreşte abundent şi este foarte decorativ în aprilie – mai. Cultivaruri: Clematis montana cv. „Rubens” – frunze purpurii la început, apoi verzi-bronz, flori roşii-roz. Clematis montana cv. „Tetraroze” – frunze roşcate, flori roz-lila , mari (8cm).
174
Clematis viticela L. Specie originară din sudul Europei şi Asia Mică. Prezintă tulpini de 2-4 m, frunze penate, cu foliole întregi până la trilobate, flori violet-albăstrui sau rozpurpurii, înfloreşte în iunie – august. Clematis x jacmanii Th. Moore (C. Lanuginosa x C. Viticella)
– curpen
de grădină La noi se cultivă frecvent de la câmpie până în zonele montane (1000 m altitudine). Este indicat pentru locuri adăpostite, însorite sau semiumbrite. Prezintă tulpini volubile lungi, flori solitare sau câte 2-5 pe ramurile scurte, mari de 5-10 cm, violet închis (fig. 152). Are importanţă ornamentală deosebită, se foloseşte la decorarea chioşcurilor, zidurilor şi gardurilor. Înmulţire: Se obţine din sămânţă semănata în aprilie – mai în răsadniţe, prin butaşi sau marcote (marcotaj şerpuit). Prin altoire se obţine Clematis x jackmanii, pe rădăcini de Clematis vitalba, în despicătură, iar plantele altoite se păstrează un timp sub clopot de sticlă.
Familia BERBERIDACEAE A.L. Juss. Genul Berberis L. Cuprinde aproximativ 175 de specii din America de Nord, Europa şi Nordul Africii. Arbuşti spinoşi, cu frunze alterne pe lujerii lungi şi grupate în fascicule pe cei scurţi, căzătoare sau persistente. Flori hermafrodite, solitare, grupate în fascicule sau raceme. Fructe bace roşii sau negre.
175
Berberis vulgaris L. - dracilă Specie europeană, la noi des întâlnită în toată ţara, de la câmpie la deal. Rezistă la ger, se instalează pe soluri eubazice, adesea calcaroase, chiar scheletice. Are o anumită rusticitate, poate vegeta în plină lumină sau la umbră, pe soluri uşoare sau grele, uscate, până la revene. Este un arbust tufos, cu înălţime de 2 m, cu vârful ramurilor arcuit spre exteriorul tufei. Flori galbene, mici, grupate în raceme pendente, apar în mai şi au miros puternic (fig. 153). Fructe bace elipsoidale, se coc în septembrie şi rămân pe lujeri până iarna. Se înmulţeşte uşor din lăstari, are sistem radicular bine dezvoltat, drajonează uşor. Se recomandă pentru fixarea terenurilor degradate. Rezistă bine la fum, este sensibil la poluanţii cu fluor. Berberis vulgaris cv. Atropurpurea – frunze roşii-închis. Este o specie de interes ornamental, cu flori, frunze, fructe decorative, poate fi tunsă când se foloseşte pentru garduri vii, nu se recomandă prezenţa sa în apropierea terenurilor agricole, fiind gazdă intermediară pentru rugina grâului. Berberis thumbergii D.C. - dracilă japoneză Specie originară din Japonia, la noi este mult cultivată ca plantă decorativă. Rezistă bine la secetă, ger, fum, este nepretenţioasă faţă de sol, are temperament de lumină. Este un arbust des ramificat, de până la 2-2,5 m înălţime. Fructele bace roşii strălucitoare (fig. 154). Foarte apreciate în horticultură sunt varietăţile pluriflora Koehne, care are florile în inflorescenţe umbelate, var. argenteo-marginata Schneid, cu frunze pătate cu alb şi var. atropurpurea nana – tufă deasă, scundă de (30-50 cm). Rezistă la atacul ruginii grâului. Berberis wilsonae Hemsl. et Wils. Arbust originar din China, foarte decorativ. Tufa mică de 1 m înălţime, foarte deasă, cu fructe mici verzi-cenuşii care devin purpurii toamna, lăstarii au spini trifurcaţi, subtiri. Flori galbene, grupate în fascicule, ornamentală prin abundenţa florilor.
176
Berberis darwinii Hook. Arbust originar din America de Sud, atinge 0,5 m înălţime, compact, frunze verzi-închis, lucioase, asemănătoare cu frunzele de Ilex, dinţate, spinoase, persistente. Flori abundente, galbene-aurii, grupate în mici raceme pendente, apar în aprilie – mai. Fructe verzi-albăstrui până la negre. Berberis julianae Schneid. Specie originară din China, viguroasă, de 2-3 m înălţime, crestere densă, cu ramuri cu spini puternici, mari, trifurcaţi. Frunze persistente, groase, rigide, lucioase, eliptice, spinos-serate, toamna cu nuanţe roscate de diferite intensităţi. Flori galbene, grupate în facicule, apar în mai – iunie. Fructe mici, îngustelipsoidale, puternic brumate, negre-albăstrui, uneori aproape albe, contrar cu frunzişul multicolor de toamnă. Din genul Berberis au fost introduse în colecţii botanice din ţară 50 de specii: - Berberis aggregata, Berberis amurensis, Berberis buxifolia, Berberis chinensis. Se folosesc ca exemplare solitare, grupuri, garduri vii libere şi tunse, cele cu frunze persistente şi de talie mică se utilizează în recipiente, în grădini. Înmulţire: din sămânţă sau prin marcotaj şi butăşire, seminţele se seamănă toamna sau primăvara. Marcotajul de primavara se face prin arcuire sau butăşirea de vară se face cu butaşi cu călcâi în răsadniţe reci. Se practică altoirea în cazul speciilor rare, pe portaltoi de Berberis vulgaris.
Genul Mahonia Nutt. Mahonia aquifolium Pursh. Nutt. – mahonie Specie exotică originară din regiunile temperate ale Americii de Nord. La noi se cultivă frecvent în parcuri şi grădini. Este rezistentă faţă de gerurile de iarnă, dar se recomandă acoperirea cu resturi vegetale pe timpul iernii. Pretinde umiditate atmosferică ridicată şi soluri bogate în humus, revene. Este un arbust de mici dimensiuni, până la 1m, constituind tufe dese. Ramurile cenuşii, iar lujerii tineri sunt verzi. Frunzele persistente, imparipenatcompuse, cu 5-9 foliole ovate, de 4-8 cm lungime, cu vârful acut şi marginea sinuat şi spinos dinţată, sesile, verzi-închis-lucitoare pe faţă, verzi-deschis pe dos
177
(iarna devin vineţii sau roşietice). Florile hermafrodite, mici, galbene, sunt grupate în raceme terminale erecte, apar devreme, prin aprilie-mai şi sunt neplăcut mirositoare (fig. 155). Fructele, bace negre-brumate, devin mature prin septembrie. Tolerează fumul, este sensibil faţă de poluanţii cu fluor. Are importanţă ornamentală deosebită. Este utilizată în farmacologie (berberina – se extrage o substanţă cu proprietăţi hipotensive). Mahonia bealii (Fort) Carr. (Mahonia japonica var. bealii Fedde.) Specie originară din China, ajunge la înălţimi de până la 4 m, frunze mari, de 30-40 cm, cu foliole mari cu spini, de culoare verde-albastrui închis, frunzele se înlocuiesc anual primăvara, treptat. Cresc încet, drajonează, răspund bine la tăieri. După transplant, frunzele cad de multe ori. Se înmulţeşte la fel ca speciile din genul Berberis.
ORDINUL ROSALES Familia SAXIFRAGACEAE A.L. Juss. Cuprinde specii din regiuni temperate, plante ierboase sau lemnoase cu flori hermafrodite, complete, pe tipul 5. Fructele capsule sau bace, cu mai multe seminţe.
Genul Philadelphus L. Philadelphus coronarius L. - iasomie, lămâiţă Specie exotică, răspândită în Sudul Europei şi Caucaz. La noi se cultivă în grădini şi parcuri. Uneori este subspontană, se regenerează natural pe versanţi, în apropierea centrelor urbane (Tâmpa). Rezistă destul de bine la geruri, la temperaturile foarte scăzute din timpul iernii; îngheţurile timpurii duc la degerarea lujerilor. Tufa are o capacitate de refacere remarcabilă. Are pretenţii reduse faţă de sol, rezistă bine în zonele umbrite, dar înfloreşte mai slab, în plină lumină înfloreşte abundent şi anual. Este un arbust de până la 3 m, cu flori foarte plăcut mirositoare, scoarţa este brun-roşcată, se exfoliază longitudinal, lujerii sunt uşor muchiaţi, bruni,
178
glabri, mugurii sunt opuşi, puţin vizibili, frunzele sunt, întregi, eliptice, acuminate, florile sunt albe, plăcut mirositoare, grupate în raceme, apar în luna iunie, fructele sunt capsule cu seminţe mici, otrăvitoare pentru păsări (fig. 156). Varietăţi horticole: Philadelphus coronarius var. „Aureus” Rehd. – frunze la început galben-aurii, apoi galben-verzui. Philadelphus coronarius var. „Dublex” – flori des solitare, dar cu înveliş floral dublu. Lăstăreşte, butăşeşte şi marcotează. Rezistă bine la fum şi la oxizii de sulf. Este una din cele mai valoroase specii ornamentale de la noi datorita florilor. Se poate tunde şi utiliza pentru garduri vii. Philadelphus latifolius Schrad. (Philadelphus pubescens) Specie originară din America de Nord, frunze mari, până la 10cm lungime, pe dos pubescente, cele de pe lăstari sunt cordiforme la bază, flori pedunculate, caliciu pubescent. Philadelphus inodorus L. Specie originară din America de Nord, frunze de 5 cm lungime, ovate, lucitoare pe faţă, pe dos cu smocuri de perişori la subsuoara nervurilor, flori fără miros, solitare, rar grupate câte 3 (5 cm diametru). Philadelphus microphyllus Gray. Specie originară din America de Nord, arbust până la 1 m, cu ramuri erecte, frunze foarte mici, de 1 cm, flori foarte parfumate, de 3 cm diametru. Philadelphus
lemonei
(Philadelphus
coronarius
x
Philadelphus
microphyllus) Prezintă caractere intermediare între cele 2 specii, din care s-au creat o serie de cultivaruri. Alte specii ale genului mai rare şi introduse numai în colecţii ştiinţifice: Philadelphus hirsutus Nutt., Philadelphus delavayi Louis, Philadelphus incanus Koehne, Philadelphus tomentosus Wall.
179
Aspectul florilor şi parfumul se pune în valoare prin introducerea în grupuri, în apropierea aleilor, izolat. Se utilizează şi în masive, la marginea plantaţiilor şi ca garduri vii tunse. Pentru înmulţire se practică butăşirea de vară (iunie - august), butaşii se recoltează din lujeri laterali, se foloseşte un amestec de nisip şi turbă, în pat cald. Butăşirea de primăvară dă rezultate bune numai dacă materialul se recoltează înainte de desfacerea mugurilor. Înmulţirea prin sămânţă sau marcotaj se face mai greu, nu se recomandă.
Genul Deutzia THUNB Deutzia scabra Thunb. (Deutzia crenata Sieb et Zucc) Arbust originar din China şi Japonia. La noi se cultivă în parcuri şi grădini, în toată ţara. Este o specie mai sensibilă la ger, deci va fi cultivată în zone cu ierni moderate şi în locuri adăpostite, este totuşi o specie rustică, formează tufe până la 2 m înălţime, tulpinile şi ramurile sunt brun-roşcate, se exfoliază, mugurii sunt opuşi,ovoizi, roşcaţi, frunzele sunt ovat lanceolate, rotunjite la bază, mărunt crenate, florile sunt albe sau roz, dispuse în panicule erecte aşezate la vârful lujerilor anuali, fructele sunt capsule trivalente, sferice, cu 3 stile lungi (fig. 157).
Varietăţi: Deutzia scabra var. Candidissima Rehd, – cu flori foarte pline, compacte, grupate în panicule albe. Deutzia scabra var. Plena Rehd. – cu flori roz, involte. Deutzia scabra var. Watereri Rehd. – cu flori simple, albe, cu pete roşiicarmin la exterior. Această specie lăstăreşte şi marcotează; rezistă bine la fum. Se înmulţeşte prin sămânţă, marcote, butaşi. Seminţele se păstrează la loc uscat şi se seamănă în seră în februarie. Lădiţele cu puieti se scot în aer liber după trecerea îngheţurilor. Marcotajul se execută primăvara, vara sau iarna.
180
Deutzia gracilis (Sieb et Zucc) Specie exotică din Japonia. Mai sensibilă la ger şi îngheţuri, mai puţin cultivată la noi, necesită un amplasament mai ferit. Formează tufe până la 2 m înălţime, are lujeri mai subtiri, frunze oblong lanceolate, lung acuminate, la bază larg cuneate sau rotunjite, marginile neregulat serate pe faţă cu peri stelaţi mari, pe dos glabrescente. Flori albe, mici, grupate în raceme sau panicule erecte. Prin înflorirea bogată este o specie foarte atrăgătoare, se poate utiliza izolat, în grupuri sau masive, rar în garduri vii. În colecţiile dendrologice din ţară mai apar: Deutzia parviflora Dge, Deutzia purparescens Rehd, Deutzia x magnifica (Lem) Rehd (Deutzia scabra x Deutzia vilmorinae), arbust cu flori roz-albe duble, ca nişte rozete, grupate în panicule compacte. Deutzia x rosea (Lem) Rehd (Deutzia gracilis x Deutzia purparescens), formează o tufă de 1m, flori larg campanulate, roz-pal, la exterior roşcate.
Genul Ribes L. Cuprinde peste 150 specii arbustive, răspândite în zona temperată şi ţinuturile reci din emisfera nordică. Tulpinile şi lujerii au uneori spini, mugurii alterni, frunzele obişnuit palmat- lobate, alterne, numai pe lujerii scurţi în fascicule. Florile hermafrodite, mai rar dioice, grupate în raceme sau facicule, fructele – bace polisperme, cu urmele caliciului la vârf. Ribes alpinum L. - coacăz de munte Specie indigenă, cu areal european, montan – alpin. La noi se întâlneşte pe stâncării şi în chei, la altitudini mari, în etajul montan. Arbust de lumină, oligoterm, mezofil-higrofit, vegetează pe soluri stâncoase sau în mlaştini eutrofe. Tufele ating 2 m înălţime, şi sunt formate din tulpini lungi, curbate, cu scoarţa cenuşiu-negricioasă, se exfoliază, lujerii sunt subţiri, galbeni-cenuşii, glabri, mugurii sunt fusiformi, puţin pedicelaţi, galben-cenuşii, pe margini ciliaţi, frunze ovate, cu 3-5 lobi, florile sunt unisexuat-dioice, de culoare verzuie, grupate în raceme erecte, fructele sunt bace roşii (fig. 158).
Se cultivă ca specie
ornamentală, uneori în garduri vii.
181
Ribes nigrum L. - coacăz negru Specie răspândită în Centrul şi Nordul Europei, în zonele Central-Vestice ale Asiei. La noi creşte sporadic din luncile înalte până în zonele montane, în ţinuturi reci (Transilvania, Moldova), este considerat relict glaciar. Este un arbust înalt până la 1-2 m, se cultivă adesea ca şi arbust fructifer. Tulpinile sunt viguroase, erecte, negricioase, lujerii sunt cenuşii-gălbui, pubescenţi, se exfoliază în partea inferioară şi au miros neplăcut, mugurii sunt pedicelaţi, ovoizi, bruni până la roşcaţi, frunzele sunt cordiforme, cu 3-5 lobi triunghiulari, neregulat dublu-seraţi, flori hermafrodite, campanulate, mari, aşezate în raceme, fructele sunt bace sferice, negre, cu gust neplacut (fig. 159). Rezistă bine la ger şi îngheţ, are pretenţii mari faţă de umiditate. Vegetează pe lăcovişti şi în depresiuni cu apă stagnantă, suportă umbrirea. Specie apreciată în farmacologie pentru fructele cu conţinut ridicat de vitamine (C, P, A şi B), în boli de inimă şi stomac. Ribes uva-crispa L. (Ribes grossularia L.) - agriş Specie indigenă, cu areal european, asiatic şi Nord-african. La noi creşte sporadic în regiunea montană şi subalpină. Preferă soluri cu substrat calcaros, creşte pe soluri scheletice, se cultivă în grădini ca arbust fructifer. Are aspect de tufă şi ajunge la înălţimea de 1,5 m, tulpinile sunt foarte numeroase, au scoarţa cenuşie-brună şi se exfoliază în fâşii, lujerii sunt tomentoşi, prevăzuţi pe internoduri cu numeroşi spini simpli, iar la baza frunzelor cu spini trifurcaţi, uneori fără spini, mugurii sunt ovoconici, frunzele sunt cu 3-5 lobi obtuzi, pe margine crenat-serate, florile sunt mici, verzui, hermafrodite, fructele sunt bace ovoid-globuloase, verzi-galbene sau roşii, glandulos-păroase sau glabre, au gust acrişor şi sunt comestibile (fig. 160). Specia lăstăreşte şi marcotează. Se cultivă ca arbust fructifer, mai rar cultivat ornamental.
182
Ribes petraeum Wulf. – păltior Specie europeană, asiatică şi nord-africană, sporadică la noi prin făgete şi molidişuri. Urcă pânî în subzona alpină inferioară, vegetetând în locuri umbroase, pietroase şi umede. Preferă solurile humifere, eutrofice, scheletice, superficiale, contribuind la fixarea lor. Are înălţimea de până la 2m, tulpinile sunt viguroase, cu scoarţa brun-închis, lujerii sunt rotunzi, cenuşii, se exfoliază, mugurii sunt conici, bruni, sesili, frunzele sunt mari, cu 3-5 lobi triunghiulari, ascuţiţi, marginea dublu-serată şi ciliată, pubescente numai pe dos, de-a lungul nervurilor, florile sunt hermafrodite, de culoare roşie sau roz, aşezate în raceme, fructele sunt bace negre forte acre (fig. 161). Ribes aureum Pursh. - coacăz auriu, cuişor Specie exotică, originara din America de Nord, cultivată la noi în parcuri şi grădini. Are cerinţe ecologice modeste, rezistă la ger şi secetă, fără pretenţii faţă de sol, creşte şi pe soluri nisipoase, uşor sărăturoase. Atinge înălţimi de până la 2 m, lujerii sunt cenuşii-gălbui, lucitori, viguroşi, iar scoarţa nu se exfoliază, mugurii sunt alipiţi de lujer, ovoid-ascuţiţi, bruni, fin-păroşi, frunzele sunt mici, trilobate, pe dos pubescente, florile sunt hermafrodite, dispuse în raceme, au miros plăcut de cuişoare, fructele sunt bace negre-purpurii, lucioase, cu gust acrişor (fig. 162). Este o specie de interes ornamental şi fructifer. Ribes rubrum L. - coacăz roşu Specie indigenă, cu areal în Europa şi Asia. La noi este întâlnită la marginea pădurii şi pe stâncării. Se cultivă frecvent pentru bacele roşii. Este înalt de până la 1m, lujerii cenuşii, glabri, frunze subrotunde, cu 3-5 lobi obtuzi, dublu seraţi, florile verzi-brune, grupate în racem, fructe bace roşii (fig. 162). Ribes sanguineum Pursh. - coacăz Arbust originar din America de Nord, înalt de până la 2 m, lujeri aromatici, bruni-roşcaţi, frunze cu 3-5 lobi, foarte decorativ prin florile mici, albe până la roşcate, în raceme pendente de 8 cm, înfloreşte în aprilie – mai. Cultivaruri:
183
Ribes sanguineum cv. “King Edward VII” – flori mari, roşii. Ribes sanguineum cv. “Poulborough Scarlet” – peste 2 m înălţime, flori roşii cu mijloc alb şi raceme foarte mari. Speciile de Ribes înfloresc şi se colorează frumos în poziţii însorite, dar suportă şi semiumbra. Se plantează izolat, în grupuri, garduri vii libere. Înfloresc timpuriu, imediat după Forsythia. Speciile se obţin prin butăşire, marcotaj, despărtirea tufelor. Marcotajul se realizează prin muşuroire. Nu se recomandă înmulţirea prin seminţe (germinare greoaie), seminţele se stratifică. Particularităţi de cultură: după înflorire se îndepărtează lemnul bătrân pentru a permite înlocuirea prin lujeri tineri.
Familia HAMAMELIDACEAE Lindl. Genul Liquidambar L. Liquidambar stryaciflua L. Specie exotică, originară din America Centrală şi de Nord, creşte activ în lunca râului Mississippi, fiind un arbore de mărimea I (până la 45 m înălţime şi diametru peste 1 m). La noi s-a cultivat în parcuri şi grădini dendrologice (Bazoş, Simeria, Macea). Preferă un climat moderat şi soluri fertile, profunde, drenate, cu suficienta umiditate (soluri aluvionare din lunci). Este o specie de semiumbră. Tulpina este dreaptă, cu coroană deasă, piramidală, lujeri verzi-bruni, glabri cu muguri alterni, ovoizi-conici, frunzele au 3-7 lobi triunghiulari, alungiţi, acuminaţi, la bază trunchiate sau slab cordate, tomentoase pe ambele fete la început, apoi cu smocuri de perişori numai pe dos, în axilele nervurilor. Florile sunt unisexuat monoice, cele femeieşti grupate în capitule globuloase pendente, iar cele bărbăteşti în spice terminale, înfloreşte în mai. Fructele sunt compuse, pendente, pluricapsule, seamănă cu cele de platan, se păstrează foarte mult timp pe arbore (fig. 163).
184
Specie decorativă şi datorită faptului că frunzele se colorează toamna în nuanţe de roşu, foarte decorativ. Dacă este introdus în lunci, pe malul apelor, frunzele se colorează mai puternic. Se poate utiliza în şleaurile de luncă şi în zăvoaie. Cultura: prin seminţe şi marcotaj. Este o specie sensibilă la transplant, de obicei se transplantează cu balot.
Familia PLATANACEAE Dumort. Genul Platanus L. Include 7 specii arborescente din zonele submediteraneene şi temperate ale Europei, Americii de Nord şi Asiei Mici. Ritidomul se exfoliază în plăci mari. Frunzele mari, palmat-lobate, alterne, peţiolul cu o teacă la bază, acoperă complet mugurele. Florile
unisexuat-monoice, florile femeieşti grupate în capitule
globuloase pendente. Fructul este compus, sferic, o pluriachenă, achenele au smocuri la bază. Platanus x hybrida Brot. (Platanus x acerifolia Ait. Wild.) - platan Arbore cu origine prezumtiv hibridogenă între Platanus occidentalis şi Platanus orientalis, la noi este cultivat foarte mult în parcuri şi grădini, izolat sau în aliniamente. Rezistă bine la ger, preferă soluri fertile, profunde, afânate, revene sau chiar umede; poate vegeta şi pe soluri relativ uscate şi compacte. Are temperament de lumină. Arbore de dimensiuni mari, până la 30 m înălţime şi peste 1 m diametru. Înrădăcinare puternică, rădăcinile laterale se dezvoltă mult. Tulpina este scurtă şi groasă, cu scoarţa caracteristică, se exfoliază în placi mari, cenuşiu-gălbui, la unele exemplare bătrâne formează ritidom cenuşiu, mărunt crăpat. Coroana are ramuri groase, cu lujeri bruni-verzui, geniculaţi. Mugurii sunt alterni, conici, cenuşii sau brun-roşcaţi, glabri. Frunzele sunt mari, palmat-lobate, cu 3-5 lobi triunghiulari, întregi sau rar dinţaţi. Florile sunt unisexuat-monoice, grupate în inflorescenţe mari, globuloase, pendente. Fructul este compus, pluriachenă sferică, rămâne pe arbore peste iarnă (fig. 164). Are o
185
creştere viguroasă, longevitate de câteva sute de ani. Rezistă bine la fum, praf şi poluanţi. Lemn tare, greu, putrezeşte uşor, folosit în industria celulozei. Platanus occidentalis L. - platan occidental Originar din America de Nord. La noi se întâlneşte rar, numai ca specie ornamentală. Rezista bine la ger, iar staţiunile preferate sunt cele de lunci. Nu suportă apa stagnantă. În America atinge înălţimi de 40 (50) m şi diametre de 3 m, scoarţa se exfoliază în plăci mărunte, mai ales în parţile superioare ale tulpinii şi pe ramuri, frunzele sunt mari, slab lobate, cu numai 3 lobi triunghiulari, rar 5, dinţaţi pe margine, pe dos slab păroase, fructul este pluriachenă, vârful achenei este rotunjit (fig. 164). Fructifică anual şi abundent. Seminţele au putere germinativă mică. Longevitate 500-600 ani. Ca specie forestieră pote fi utilizat în şleauri de luncă, zăvoaie. Platanus orientalis L. - platan oriental Originar din Grecia, Asia Mică şi Caucaz. La noi este foarte putin cultivat, chiar în scop ornamental. Necesită un climat moderat, cu multă căldură estivală, preferă soluri bogate şi umede. Arbore de până la 30 m înălţime, scoarţa se exfoliază în plăci mari, lăsând cea mai mare parte a trunchiului netedă, frunzele au 5 lobi mici la bază, cu marginea lobilor dinţat-lobulată, la bază frunzele sunt cuneate, pe dos cu smocuri de perişori în axilele nervurilor, fructele sunt pluriachenă, grupate câte 3-4 pe un peduncul lung, iar perii de la suprafaţa capitulului ies la suprafată, dându-i un aspect ţepos (fig. 164). Este o specie cu valoare ornamentală deosebită, mai ales datorită trunchiului cu scoarţa puternic exfoliată. Arbori de alei şi străzi, cultivat izolat, dar şi în forme tunse în aliniamente. Se obţine din seminţe sau marcote (marcotaj chinezesc – Platanus orientalis). Semănatul se face primăvara în pepiniere, după stratificarea seminţelor (1-2 săptămâni). Butăşirea se recomandă la hibrid (Platanus x acerifolia), butaşii se recoltează de la exemplarele foarte tinere, se confecţionează iarna şi se conservă până primavara, când se plantează direct în pepinieră.
186
Familia ROSACEAE A.L. Juss. Cuprinde peste 2000 de specii, între care numeroşi arbori şi arbuşti cu frunze simple sau compuse, de obicei alterne. Flori cu inveliş floral complet, fructele drupe, folicule sau capsule sau drupe false (poame). Familia se împarte în 4 subfamilii: Spiraeoideae, Rosoideae, Pomoideae, Prunoideae. Sufamilia SPIRAEOIDEAE Agardn. Cuprinde multe specii şi hibrizi, peste 80, din care la noi în ţară se cultivă aproximativ 35, iar alte 4 specii sunt spontane.
Genul Spiraea L. Spiraea ulmifolia Scop. - cununiţă, taulă Specie eurasiatică, spontană la noi în zonele montane şi subalpine, pe soluri calcaroase şi grohotişuri, în chei. Se cultivă frecvent în scop ornamental, ca tufe izolate sau gard viu. Arbust până la 2 m înălţime, cu ramuri arcuite, lujerii sunt geniculaţi, muchiaţi, bruni sau cenuşii, glabri, mugurii sunt mici, ovoizi, stau departati de lujeri, frunzele sunt ovate sau ovat-lanceolate, acute, cu baza cuneată până la rotunjită, întregi în treimea superioară, în rest simple sau dublu-serate, florile sunt albe, grupate în raceme umbeliforme bogate, apar în mai-iunie, fructele sunt folicule brune, glabre (fig. 165). Această specie prezintă importanţă naturalistică, ornamentală şi pentru amenajarea terenurilor degradate sau pentru consolidarea coastelor.
187
Spiraea salicifolia L. - taulă Specie indigenă, răspândită în Europa şi Asia. La noi creşte sporadic, la deal şi în zona montană, în zăvoaie, mlaştini, turbării. Evită substratele calcaroase. Se cultivă ca arbust ornamental şi are înălţimi până la 2 m, lujerii tineri sunt pubescenţi, apoi glabri, bruni-gălbui, frunzele sunt lanceolate, acute, la bază cuneate, cu margini simplu sau dublu-serate, ciliate, florile sunt roz, grupate în panicule erecte, terminale, înfloreşte în iunie-iulie (fig. 165). Spiraea crenata L. - taulă, tavalgă Arbust indigen, rar întâlnit la noi, la câmpie şi dealuri, prin păduri însorite şi luminate. Rezistă bine la secetă, specie mezoxerofită şi adesea pe substrate calcaroase. Atinge 1 m înălţime, frunzele sunt alungit-obovate, întregi sau uşor crenate numai în jumatatea superioară, cu baza cuneată, florile sunt albe, dispuse în umbele, înfloreşte în mai-iunie (fig. 165). Se cultivă ca plantă ornamentală. Spiraea cantoniensis Lour. Specie originara din China si Japonia, arbust cu înălţimea de 1,5m, florile de culoare albă. Cultivaruri: Spiraea cantoniensis cv. Lanceata cu flori frumoase, duble, frunze mai înguste. Spiraea douglasii Hook. Specie originară din America de Nord, se prezintă sub formă de tufa, de 2 m înălţime, drajonează puternic, cu flori roşii-purpurii. Spiraea japonica L. Arbust de 1,5 m înălţime, forma Little princess – pitică de 50 cm, cu frunze mici, de 1-3 cm. Spiraea x vanhouthei (Briot.) Zab. (S. cantoniensis x S. trilobata) - floarea miresei, cununiţă. La noi frecvent se cultivă ca arbust de parc şi gard viu. Prezintă o largă amplitudine ecologică, nepretenţios faţă de climă şi sol; se dezvoltă bine în plină lumină, dar şi în zone relativ umede.
188
Este un arbust până la 2 m înălţime, cu tufe compacte, dese, lujerii sunt nemuchiati, subţiri, glabri, lucitori, bruni sau bruni-roşcaţi, mugurii sunt mici, depărtaţi de lujer, frunzele sunt rombice sau obovate, acut serate în jumătatea superioară, la bază întregi şi cuneate, florile sunt grupate în umbele albe, înfloreşte abundent în mai-iunie, fructele sunt folicule de culoare brun-deschis (fig. 165). Este un hibrid între 2 specii asiatice (Spirea cantoniensis x Spirea trilobata), deosebit de apreciat pentru bogaţia florilor şi rusticitatea lor. Spirea x bumalda Burv. (S. albiflora x S. japonica) Arbust de talie mică, până la 80 cm, frunziş tânăr roşcat, flori roz-albe. Speciile rezistă la poluare; se introduc în spaţiile verzi izolat, în grupuri, masive, garduri vii libere sau tunse. Se obţin pe cale vegetativă prin butăşire, marcotaj, diviziunea tufelor. Butăşirea se poate face iarna în sere, cu butaşi cu călcâi sau vara cu butaşi semilignificaţi.
Genul Physocarpus Maxim. Physocarpus opulifolius (L.) (Spirea opulifolia L.) - taulă Specie exotică, originară din America de Nord. La noi se cultivă ca specie ornamentală; rezistă la ger şi secetă. Creşte bine pe soluri aluvionare, afânate. Tufele au 4 m înălţime, devin foarte largi în timp (diametru de 2-3m), scoarţa este roşietică şi se exfoliază, lujerii sunt brun-roşcaţi, subţiri, mugurii sunt alterni, apropiaţi de lujeri, frunzele sunt ovat-lobate până la palmat-lobate, păroase pe dos, în lungul nervurilor, florile sunt albe, grupate în corimbe terminale, fructele sunt folicule (fig. 166). Creşte repede, se adaptează la semiumbră. Se foloseşte în grupuri, garduri vii tunse. Înmulţirea se face prin butaşi lemnificaţi. Subfamilia ROSOIDEAE Focke.
189
Genul Dryas L. Dryas octopetala L. – argintică Specie indigenă, răspândită în Europa, Asia, America de Nord. La noi se întâlneşte în zonele subalpine şi alpine. Este o specie calcicolă, de soluri scheleto-pietroase, superficiale, deficitare în humus, cu importanţă naturalistică aparte, este un relict glaciar. Arbust pitic,
cu tulpini repente, târâtoare şi apoi erecte, frunzele sunt
persistente, alterne, eliptice, crenate pe margini, verzi-închis pe partea superioară şi argintiu-păroase pe partea inferioară, florile sunt solitare, albe, lung pedunculate, erecte, de obicei cu 8 petale, fructele sunt achene (fig. 167).
Genul Kerria D.C. Kerria japonica ( L. ) D.C. - keria Creşte natural în Asia, la noi se întâlneşte frecvent de la câmpie până la munte, ca arbust florifer. Este frecvent utilizată ca specie ornamentală prin curţi şi grădini, are pretenţii reduse faţă de climă şi sol. Este un arbust de 2 m înălţime, tulpina şi lujerii sunt verzi, lujerii sunt geniculaţi, glabri, fin striaţi, frunzele sunt alterne, ovat-oblongi, prelung acuminate, cu baza rotunjită şi margini din ce în ce mai pronunţat dublu-serate de la vârf spre baza laminei, verde deschis pe partea superioară şi slab pubescente pe partea inferioară, florile sunt solitare, mari, cu mai multe petale galben-portocalii, înfloreşte în mai, fructele sunt achene negricioase (fig. 168). Este o specie cu o mare capacitate de drajonare, astfel încât formează tufe largi. Rezistă destul de bine la ger, uneori când iarna temperaturile sunt foarte scăzute, lăstarii degeră. Preferă locuri semiumbrite. În horticultură se foloseşte o varietate cu flori duble: Kerria japonica var. Pleniflora Witte., cu o valoare ornamentală deosebită. Kerria japonica var. Variegata T. Moore. cu frunze pe margine albicioase. Se foloseşte izolat pentru a pune în evidenţă frumuseţea florilor, în grupuri sau se poate utiliza susţinută pe spalier. Se obţine din sămânţă, diviziunea tufei sau butaşi.
190
Semanatul se face primăvara în sere, cu sămânţă stratificată, în sol uşor (turbă amestecată cu nisip). Diviziunea tufei se practică primăvara şi toamna. Butăşirea se face în octombrie – noiembrie, cu butaşi cu călcâi sau în iunie – iulie, cu butaşi semilignificaţi din lujeri terminali sau laterali.
Genul Rhodotypus Sieb et Zucc Rhodotypus kerrioides Sieb et Zucc Specie originară din Japonia şi China, relativ rar cultivată la noi, la Timişoara se găseşte în Parcul Clinicilor Noi. Se poate utiliza în locuri adăpostite, însorite sau semiumbrite, pe soluri variate, revene. Formeaza tufe de până la 2 m înălţime, lujerii sunt glabrii, verzui-cenuşii, iar frunzele se aseamănă cu cele de Kerria japonica: sunt tot ovat-oblongi, dar opuse şi mai mari, de 4-8 cm lungime, acuminate, pe margine acut dublu serate, pe faţă verzi închis, pe dos, la început, sericeu-păroase. Florile sunt tot solitare, albe, de 3-5 cm diametru, învelişul floral pe tipul 4, la bază cu 4 bractee mici, staminele numeroase. Fructele, drupe uscate, globuloase sau elipsoidale, de cca. 8 mm, negre, lucitoare, câte 4 (5), înconjurate de caliciul persistent (fig. 169). Se poate tunde şi înmulţi ca şi Keria japonica.
Genul Rubus L. Cuprinde multe specii arbustive şi subarbustive, căţărătoare sau târâtoare, cu ghimpi sau peri, mai mult sau mai puţin rigizi pe tulpini şi lujeri. Frunze alterne, obişnuit compuse. Flori hermafrodite, mai rar unisexuate. Fructele rezultate dintr-o floare sunt reunite într-un fruct multiplu, cărnos, obişnuit polidrupă, rar poliachenă.
191
Rubus idaeus L.- zmeur Specie indigenă, cu largă răspândire în ţinuturile temperate şi reci ale Europei şi Asiei. La noi este o planta comună, din regiunea de dealuri până la munte. Suportă bine gerurile şi îngheţurile, dar nu rezistă la secetă. Preferă soluri afânate, permeabile, relativ acide, revene. Are temperament de lumină. Formează tufe cu tulpini numeroase, tulpinile sunt erecte, cu înălţimi de 12,5 m, cu vârful arcuit, lujerii sunt geniculaţi, verzi, cu ghimpi pe tulpină, destul de deşi, frunzele sunt alterne, imparipenat-compuse, cu 5-7 foliole pe tulpinile sterile de 1 an şi trifoliate pe cele fertile; foliolele sunt ovate inegal, dublu-serate, glabre şi verzi pe faţă, albicioase, tomentoase pe dos, florile sunt mici, albe, grupate în raceme, apar prin mai-iunie, fructul este o polidrupă globuloasă, roşie la maturitate, se detaşează uşor de receptacul (fig. 170). Varietăţi interesante sunt cele identificate după culoarea fructelor: Rubus idaeus var. Leucocarpus Heyene. cu fructe galbene. Rubus idaeus var. Albus Simk. cu fructe albe. Tulpinile devin mature în anul al II -lea, fructificaţii abundente, mai ales în plină lumină. De obicei tulpinile nu trăiesc decât 2 ani, dar tufele se refac viguros din lăstari şi drajoni şi devine un concurent de temut. Se cultivă ca specie de grădină sau în curţi. Se obţine din samânţă, butaşi sau prin marcotaj (rezultate bune se obţin cu butaşi de rădăcină). În mod similar se înmulţesc şi celelalte specii din gen. Rubus hirtus W. et K. - mur târâtor, rugi Este foarte răspândit în Europa, ajungând până în Asia Mică şi Caucaz. Are pretenţii mari faţă de umiditatea atmosferică, rezistă la ger şi îngheţ, preferă soluri bogate, revene, umede. Deşi este o specie semiombrofilă, dar se poate dezvolta şi în plină lumină. Este un arbust târâtor, relativ scund, cu tulpini roşietice-violacee, glandulos păroase şi ghimpoase, cu ghimpi foarte înţepători, frunzele sunt trifoliate, mai rar cu 5 foliole, verzi şi iarna (fig. 171).
192
Rubus caesius L. - mur de câmp Specie indigenă, răspândită în Europa, Siberia şi Asia Centrală. La noi se întâlneşte la câmpie, specie eutermă – mezotermă, de soluri bogate, suportă soluri compacte. Este o specie subarbustivă, târâtoare,cu tulpinile şi lujerii verzi-brumaţi, cu ghimpi moi, scurţi, rari şi peri glanduloşi. Frunzele hibernante, trifoliate, cu foliole subţiri, lungi de 3-7 cm, pe margine dinţate, verzi pe ambele feţe. Florile albe, în corimbe scurte, fructele sunt pluridrupe negre-albăstrui, acrişoare, se maturează în august – septembrie (fig. 172).
Genul Rosa Cuprinde foarte multe specii montane, hibrizi naturali şi cultivaruri de interes horticol. Specii spontane, se întâlnesc în regiuni temperate şi subtropicale. Sunt arbuşti târâtori, erecţi sau căţărători, cu tulpini frecvent ghimpoase şi frunze imparipenat-compuse, alterne, cu stipele concrescute la baza peţiolului. Florile complete, terminale, solitare sau în raceme umbeliforme, cu înveliş floral pe tipul 5, sepale întregi sau divizate, căzătoare la maturitatea fructului sau persistente la vârful acestuia. La maturitate receptacul devine cărnos, formând un fruct fals multiplu (măceaşa), care include numeroase achene mici, păroase. Rosa canina L. (R. Dumalis Bechst.) – măceş Specie indigenă cu largă răspândire. Arealul său cuprinde Europa, Asia Mică, Asia Centrală şi Nordul Africii. La noi este cea mai răspândită dintre speciile de Rosa, este un arbust comun la dealuri şi în regiunile montane, se întâlneşte din câmpie, urcă până la 1700 m. Prezintă o amplitudine climatică mare, obişnuit se întâlneşte pe soluri uscate până la revene, suportă bine solurile compacte şi chiar cele degradate. Are temperament de lumină. Este un arbust de până la 2-3 m înălţime, cu ramuri arcuite, cu ghimpi puternici, recurbaţi, lăţiţi la bază, comprimaţi lateral. lujeri bruni-roşcaţi şi ghimpi foarte puternici, recurbaţi, mugurii sunt mici, roşii, frunzele sunt imparipenatcompuse, cu 7 foliole oval-eliptice, cu margini simplu sau imperfect dublu-serate, glabre pe ambele feţe, florile sunt roz-albe, terminale, solitare sau în perechi până
193
la 3, fructul este fals, multiplu, elipsoidal, cu numeroase achene mici, păroase (fig. 173). Pe lângă valoarea ornamentală sau ca specie amelioratoare de sol, măceşul are importanţă pentru fructele sale bogate în vitaminele C, P şi D. Se obţine din sămanţă, butaşi şi marcote. Semănatul se face la sfârşitul verii, în august-septembrie sau primăvara, cu sămânţă stratificată. Butăşirea se face cu butaşi cu călcâi, primăvara sau vara. Rezultate bune se obţin din marcotajul de vară cu ramuri arcuite. Rosa canina se utilizează ca portaltoi pentru obţinerea varietăţilor horticole de trandafiri. Se preferă altoirea în ochi dormind în august – septembrie, efectuată la colet. Exemplarele altoite se acoperă complet cu pământ. Aceeaşi metodă se recomandă pentru obţinerea altor specii din genul Rosa. Rosa gallica L. - măceş de câmp Arbust originar din Europa Centrală, Sudică şi Asia Vestică, răspândită la noi în regiunile de câmpie. Se întâlneşte şi în silvostepă şi sporadic urcă la deal. Specie eutermă şi xerofită, de soluri bogate, preferă substrate calcaroase, dar suportă şi soluri compacte. Este un arbust cu înălţimi mai mici decât Rosa canina, cu înălţime de 0,5 – 1 m, cu stoloni subterani şi tulpini aeriene, adesea târâtoare, din care pornesc ramuri ascendente. Lujerii sunt verzi sau roşcaţi, cu ghimpi inegali, drepţi sau arcuiţi, subţiri. Frunzele sunt pentate, eliptice, pieloase, rotunjit-obtuze la vârf, verzi- închis, lucitoare, aspre pe faţă, verzi-deschis, păroase, cu nervaţiuni proeminente pe dos. Florile sunt solitare, rar grupate câte 2-3, cu petale purpurii. Fructele sunt piriforme sau globuloase, de 1-1,5 cm, aspru păroase. (fig. 174). Prezintă importanţă naturalistică, ornamentală şi în cosmetică, se obţine -“apă de roze”. Rosa pendulina L. (R. alpina L.) - măceş de munte Specie indigenă, răspândită în regiunile montane din Europa Centrală şi de Sud. La noi apare la munte, urcând în etajul subalpin; preferă soluri scheletice, superficiale, dar cu uşoară umiditate, suportă o uşoară umbrire. Arbust până la 1 m înălţime, cu ramuri subţiri, divergente, adesea fără spini, frunzele au 7-9 (11) foliole ovat-eliptice, mărunt dublu-serate, glabre pe faţa
194
superioară, păroase pe fata inferioară, mai ales pe nervurile principale, florile sunt mari, fructele sunt elipsoidale, uneori încovoiate (fig. 175). Se poate cultiva ca specie ornamentală, fructele se recoltează pentru conţinutul ridicat de vitamina C. Rosa spinosissma L. (R. pimpinellfolia L.) - măceş Specie indigenă, cu răspândire în Europa şi Asia, întâlnită la noi de la câmpie până la munte, preferenţial pe substrate calcaroase, în locuri însorite, cu soluri superficiale, scheletice. Este un arbust scund, uneori pitic, alteori până la 1 m, formând tufe cu tulpini numeroase, erecte. Lujerii sunt subţiri, brun-închis sau bruni-roşcaţi, cu numeroşi ghimpi, inegali şi cu peri rigizi. Frunzele imparipenat-compuse, cu 5-11 foliole, mai frecvent 7, mici eliptice sau subrotunde. Florile sunt de obicei solitare, mari, albe, doar cu baza gălbui sau slab rozee. Fructele sunt globuloase, de până la 1 cm diametru, negri-purpurii (fig. 176). În cultură se folosesc varietăţi horticole, unele dintre ele cu flori viu – colorate. Se poate folosi la consolidarea versanţilor abrupţi. Sufamilia PRUNOIDEAE Focke.
Genul Cydonia Mill. Cydonia oblonga Mill. (C. vulgaris Pers.) - gutui Specie exotică, originară din Turkestan, Iran, se cultivă la noi în toată ţara, mai ales la câmpie şi deal. Necesită climă caldă şi locuri însorite, ferite de geruri şi îngheţuri, preferă soluri fertile, permeabile, cu umiditate suficientă, pe cele compacte şi uscate nu se dezvoltă corespunzător. Temperament de lumină. Este un arbust sau arbore de înălţime mică, până la 8 m. lujerii sunt verzigălbui la început, cenuşii-tomentoşi, mai târziu bruni-verzui, numai spre vârf tomentoşi. Mugurii sunt mici, lat conici, cenuşii-păroşi, alipiţi de lujer. Frunzele sunt ovate sau eliptice, la vârf acuminate, la bază rotunjite sau slab cordate, pe margine întregi, la început evident ciliate şi cenuşiu-tomentoase, inclusiv pe faţă, dar mai ales pe dos. Florile sunt solitare, de culoare albă sau roz. Fructele poame sferice sau uşor piriforme, galbene-verzui, tomentoase, aromate (fig. 177). Lăstăreşte, drajonează şi marcotează. Maturaţie anuală (în septembrie).
195
Se cultivă ca specie pomicolă sau ornamentală, izolat sau în garduri vii, putând fi tuns. Se obţine din sămânţă sau vegetativ.
Se poate semana toamna sau
primăvara cu sămânţă stratificată 3-4 luni. Se poate obţine din butaşi de lujeri sau rădăcină.
Genul Chaenomeles Lindl. Chaenomeles japonica (Thunb) Lindl. - gutui japonez Specie exotică din Japonia, mult cultivată ca arbust ornamental în spaţiile verzi de la noi. Rezistă la ger şi secetă, nu este pretenţios faţă de sol. Se dezvoltă în plină lumină, dar suportă bine şi umbrirea. Este un arbust cu înălţime mică, până la 1 m, decorativ în perioada de înflorire. Se adaptează de la câmpie până în regiunile montane inferioare. Chaenomeles speciosa (Sweet) Nakai (Chaenomeles japonica Auct non (Thunb. Lindl.) sinonim Chaenomeles legentaria (Loisel) Koidz. – gutui japonez Originar din China şi Japonia, ceva mai mare decât Chaenomeles japonica, cu înălţime de 2 m, arbust decorativ în perioada de înflorire cu tulpini şi coroane mult ramificate, ramuri divergente şi lujeri spinoşi, mugurii sunt mici, pşăroşi; frunzele alterne, ovate sau obovate, obtuze sau acute, pe margini crenat-serate, glabre, coriace, verzi-închis lucitoare pe faţă, târziu căzătoare, la bază stipele rotund-ovate, flori solitare sau 2-6, apar treptat, înaintea frunzelor, roşii-cărămizii sau roşu-roz intens. Fructe globuloase, de 2-4cm diametru, galbene, tari maturaţia în octombrie (fig. 178). Chaenomeles x superba (Frahm) Rehd (Chaenomeles japonica x Chaenomeles speciosa) Cultivaruri şi varietăţi: Chaenomeles japonica cv. simonii cu flori roşu – intens, semiduble. Chaenomeles japonica var. nivalis cu flori albe. Se înmulţesc la fel ca şi gutuiul, iar la butaşi se folosesc biostimulatori în iunie - iulie.
196
Înmulţirea prin seminţe, primăvara după stratificare, prin butaşi (stimulare cu hormoni) prin marcotaj simplu, prin drajoni, prin altoire.
Genul Cotoneaster Medik. Cuprinde arbusti şi subarbuşti răspândiţi în regiunile temperate ale Europei, Asiei şi Africii de Nord, au tulpini ramificate, târâtoare sau erecte, fără ghimpi. Frunze simple, întregi, căzătoare, mai rar persistente. Flori grupate în panicule, raceme umbeliforme, corimbe sau cime, de obicei cu flori puţine. Fructele sunt drupe false sau poame, cu resturi de caliciu la vârf. În colecţiile dendrologice de la noi sunt aproximativ 50 de specii exotice. Speciile spontane de la noi sunt: Cotoneaster integerrima Medik. – bârcoace Arealul general include regiuni temperate eurasiatice. La noi apare sporadic în regiuni de coline şi montane, în locuri uscate şi însorite, pe stâncării calcaroase. Este arbust de mici dimensiuni, până la 2 m înălţime. Arbust erect sau târâtor până la 2 m înălţime, cu lujerii gălbui-tomentoşi în tinereţe, apoi glabri, bruni-verzui, cu mugurii mici, ovo-conici, păroşi îndepărtaţi între ei. Frunzele ovat-subrotunde, de 1,5-4 cm lungime, cu vârful scurt mucronat sau rotunjit, fin serate sau întregi, glabre pe faţă, pe dos la început alb-tomentoase apoi cenuşii-tomentoase. Florile albe sau roşietice, de tipul 5, stau dispuse în inflorescenţe nutante, cimoase, cu 1-4 (5) flori. Fructele poame subrotunde, de 68 mm, glabre, roşii-purpurii, cu doi sâmburi (fig. 179). Prezintă importanţă ca element naturalistic spontan şi ca specie de parcuri. Cotoneaster nebrodensis (Guss.) C. Koch. (C. tomentosa (Ait.) Lindl.). bârcoace Specie răspândiă în Europa Centrală şi Vestică, întâlnită la noi sporadic în regiuni montane şi subalpine, pe coaste însorite, pe soluri scheletice şi substrate calcaroase. Tulpinile sunt de obicei, erecte, înalte până la 2 m, iar lujerii sunt cenuşiutomentoşi până târziu. Frunzele lat eliptice, de 3-6 cm lungime, pe faţă pubescente, pe dos cenuşii-gălbui, tomentoase. Florile rozee sau albe, câte 3-12,
197
cu receptacul şi pedunculi tomentoşi. Fructele sunt poame globuloase, de 7-8 mm diametru, roşie-purpurie, tomentoasă (fig. 179).
Cotoneaster niger (Thunb.) Fernald (C. melanocarpa Lodd.) – bârcoace Răspândită în Centrul şi Nordul Europei şi în Asia. La noi este o specie rară, din regiunea dealurilor până în cea subalpină. Se instalează pe stâncării calcaroase, pe versanţii însoriţi, pe soluri scheletice superficiale. Arbust de până la 1,5-2 m înălţime, cu lujerii tineri des şi moi pubescenţi. Frunzele asemătătoare cu ale speciei precedente, dar pe dos sunt alburiitomentoase. Florile roze, câte 3-12 în corimbe nutante. Fructele globuloase, de 6-7 mm diametru, negre, glabre la maturitate, obişnuit (fig. 179). - specii exotice des întâlnite: Cotoneaster horizontalis Decne. Arbust originar din China, sub 1 m cu tufe largi, ramificatie distică, frunze mici de 5-10 mm, căzătoare, lucioase, verzi-închis, toamna se colorează în roşu. Cotoneaster divaricatus Rehd et Wils. Arbust originar din China, cu înălţime de 1-2,5 m, frunze eliptice, căzătoare, verzi-închis, pe dos puţin păroase, toamna se colorează des în roşu, flori mici, albe, cu baza roşcată, fructe roşii-închis, stau pe arbust până în octombrie. Speciile Cotoneaster multiflora, Cotoneaster bullata, Cotoneaster daomeri şi Cotoneasters alicifolius sunt originare din China şi sunt sensibile la ger. Speciile de Cotoneaster sunt foarte apreciate în amenajările peisagere, au calităţi decorative deosebite, se folosesc izolat, în grupuri sau masive. Formele târâtoare pot îmbrăca taluzurile. Se pot obţine prin seminţe sau butaşi. Prin butaşi, în iunie – iulie, speciile cu frunze căzătoare şi în august – septembrie cele cu frunze persistente.
198
Genul Malus Mill. Cuprinde specii şi hibrizi din flora spontană şi cultivată, în livezi sau în scop ornamental. Arbori sau arbuşti cu numeroase brahiblaste fructifere şi frunze alterne, simple, stipelate, serate sau lobate, flori hermafrodite, mari, în raceme umbeliforme sau corimbe, cu receptacul adâncit, concrescut cu carpelele. Fructul este o poama globuloasă, cărnoasă, cu caliciul persistent, mai rar căzător. Malus sylvestris Mill.- măr pădureţ Specie indigenă, răspândită în teritoriile cu climă temperată din Europa. La noi este o specie comună la câmpie şi deal. Suportă bine climatul continental, gerurile, preferă soluri permeabile, revene, puţin adaptate la soluri argiloase, compacte, uscate. Are temperament mijlociu, dar suportă destul de bine umbrirea. Este arbore de mici dimensiuni (mărimea a III -a) sau uneori arbust. Tulpina neregulat ramificată, scurtă, ritidom solzos, brun-negricios, exfoliabil în plăci poligonale, mai mari decât la părul pădureţ. Lujerii la început păroşi spre vârf, apoi glabri, bruni-închis, adeseori spinoşi. Mugurii sunt păroşi, bruniroşietici; brahiblastele fructifere numeroase. Frunzele alterne, lat ovate, eliptice sau subrotunde, vârful brusc îngustat, baza rotunjită, marginile simplu sau dublu crenat-serate, peţiolul de 1-3 cm lungime, în tinereţe sunt scurt pubescente, apoi glabre, numai pe dos, în lungul nervurilor, slab pubescente. Florile complete, hermafrodite, grupate în raceme umbeliforme, albe sau roze. Fructele, poame cu caliciul persistent, globuloase sau ovoidale, de 2-2,5 cm diametru sau lungime, verzi-gălbui, astringente (fig. 181). Lemnul cu duramen brun-roşietic, greu, cu puţine utilizări. Specia nu prezintă un real interes forestier, eventual se utilizează fructele. Puieţii sunt folosiţi adeseori ca portaltoi pentru obţinerea soiurilor de cultură. În ţara noastră, în scop ornamental se cultivă specii şi hibrizi de Malus.
199
Malus floribunda S. Originar din Japonia, arbore sau arbust cu coroană deasă şi largă, flori mici, de 3 cm, roz la înflorire şi roşu – carmin în faza de boboci, apar în luna mai, foarte abundente, pe toata lungimea lujerilor. Fructe sub 1 cm, cu peduncul lung, verzi – gălbui, roşcate pe partea însorită. Malus sieboldii (Rge) Rehd. Arbust cu flori albe, mici, de 2 cm, înfloreşte în mai – iunie şi fructe foarte mici, de 0,5 cm, galben – roşcate. Malus coronaria ( L.) Mill. Specie originară din America de Nord, care ajunge până la 7 m înălţime, frunzele devin toamna roşcate şi arămii, flori mari, roz, de 4 cm, înfloresc târziu, în mai – iunie, fructe globuloase, verzi, parfumate. Malus baccata (L.) Borkh. – măr siberian Ajunge la 15m înălţime, cu coroana îngustă şi foarte ramificată, frunze lucitoare, pieloase, flori albe, foarte parfumate, apar în aprilie – mai, înfloreşte abundent, fructe decorative, globuloase, cu peduncul lung (3-5 cm), mici (1cm) diametru, galben-roşcate. Malus x purpurea (Malus pumila x Malus atrosanguinea) Este un hibrid frecvent cultivat ornamental, foarte de decorativ la înflorire, la înfrunzire dar şi la începutul iernii prin persistenţa fructelor. Este un arbore scund, cu lujerii purpurii, frunzele ovate sau alungit-ovate de 8-9 cm, în tinereţe purpurii, apoi verzi închis, lucitoare pe faţă. Înfloreşte bogat odată cu înfrunzirea, prin mai, flori de 3 cm diametru, roz-roşietice sau purpurii. Fructele mici, globuloase, lung pedunculate, roşii-purpurii, cu caliciul persistent rămân pe ramuri până la începutul iernii (fig. 181). Înmulţirea se face prin altoire, exact ca în pomicultură. Particularităţi de cultură: taierile se fac numai după înflorire.
200
Genul Pyrus Cuprinde arbori, mai rar arbuşti cu frunze simple, alterne, stipelate, pe margine întregi sau serate. Flori complete, în corimbe umbeliforme, sepale divergente, petale albe, uneori roz, îngustate la bază. Fructe – poame de formă obovoidală, cu cavitate numai la vârf. Pyrus pyraster (L.) Burgsd – păr pădureţ Specie indigenă, originară din ţinuturile temperate ale Europei şi Asiei (fig. 34); la noi apare prin luminişuri, în silvostepă, până în zona dealurilor, în zona montană inferioară apare rar. Prezintă o amplitudine ecologică destul de largă, rezistă la ger şi spre deosebire de măr, suportă soluri grele, compacte, supuse uscăciunii prelungite. Temperament de lumină, suportă însă şi o uşoară umbrire. Poate ajunge până la 20 m înălţime, uneori are dimensiuni arbustive. Tulpina cu ritidom solzos, slab brăzdat, coroana puternic ramificată cu ramuri spinoase şi numeroase brahiblaste. Lujerii slab muchiaţi, brun lucitori, glabri. Mugurii ovoid-conici, vârful ascuţit, depărtat de lujeri, glabri lucitori. Frunzele mici, 2-5 cm, lat-eliptice sau rotund-ovate, vârful acut, baza rotunjită sau uşor cordată, pe margine întregi sau fin dinţat-serate, glabre, pieloase, pe faţă verzi-închis lucitoare, peţiolul cât limbul sau mai lung. Florile
corimbe
umbeliforme, albe, înfloreşte abundent. Fructele poame obovoidale sau globuloase, de până la 3 cm lungime sau diametru, la vârf cu resturi de caliciu; la maturitate sunt verzi sau cafenii, astringente, înecăcioase (fig. 182). Lemnul este frumos, colorat, brun-roşcat, dens, omogen, greu, se lustruieşte frumos, utilizat în sculptură, la obţinerea furnirelor şi instrumentelor muzicale. Fructele sunt consumate de vânat. Puieţii se folosesc ca portaltoi pentru obţinerea varietăţilor de cultură. Rusticitatea ecologică recomandă părul pădureţ pentru utilizarea în culturi, pe terenuri degradate. Pyrus elaeagrifolia Pall. (Pyrus babadagensis Prod.) - păr argintiu
201
Specie indigenă, răspândită în sudul şi estul Europei, Asia Mică, Caucaz, Crimeea. La noi, se întâlneşte sporadic în sudul ţării, mai ales în Dobrogea. Este un element termofil şi xerofit. Este de dimensiuni mici, arbore de mărimea a III -a, sub 10 m sau arbust. Tulpina este rău conformată, scundă. Portul caracteristic, cu ramuri erecte şi coroana argintie, mai ales primăvara. Lujerii cenuşiu-tomentoşi şi scoarţa brună, spinoşi. Muguri cenuşii tomentoşi şi globuloşi (spre deosebire de părul pădureţ). Frunzele sunt lanceolate sau obovat-lanceolate, de 4-7 cm lungime, obtuze sau scurt acuminate, cu baza cuneată, pe margine întregi, rar fin serate, la început alb - tomentoase pe ambele feţe, iar mai târziu glabrescente pe faţă şi cenuşiu - tomentoase pe dos, peţiolul de 1-4 cm lungime Florile grupate în inflorescenţe alungite, albe, tomentoase. Fructele poame foarte tari, globuloase, de 2-3 cm diametru (fig. 183). Prezintă importanţă ca element naturalistic, rar în zonele calde şi uscate din sudul şi sud – estul ţării se poate utiliza ca specie ornamnetală. Alte specii din Sud – Estul Europei: Pyrus nivalis Jac. şi Pyrus salicifolia Pall., cu frunziş fin, linear. Speciile acestui gen se pot folosi ca arbori solitari, în grupuri, la marginea masivelor. Înmulţire: prin seminte, prin altoire (mai ales pentru Pyrus salicifolia “pendula” ).
Genul Sorbus L. Cuprinde aproximativ 80 de specii, răspândite în emisfera nordică (fig. 34). Au frunze alterne, simple sau imparipenat – compuse, flori hermafrodite, complete, terminale, în corimbe multiflore, pe tipul 5, fructe – drupe false.
202
Sorbus aucuparia L. - scoruş de munte, sorb păsăresc Specie indigenă cu areal foarte larg în Europa, întâlnit şi în Asia Mică (fig. 34). La noi se găseşte mai ales la munte în molidişuri, urcă până în subzona alpină inferioară, dar coboară şi la altitudini mai mici, gorunete de deal, până în câmpie. A fost semnalat şi în Dobrogea. De obicei se găseşte în proporţie redusă în tăieturi, ochiuri sau la liziere, formează arborete numai pe suprafeţe foarte restrânse. Este o specie puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol, preferă climat montan, rece şi umed, dar rezistă destul de bine şi la secetă. Preferă soluri brune - acide, se instalează şi pe soluri scheletice, pietroase, uneori chiar în turbării. Specie de semiumbră – lumină. Este un arbore de mici dimensiuni, până la 10 m (15-18 m) înălţime, frecvent specie arbustivă, tulpina este dreaptă sau siniuoasă, cu scoarţa exemplarelor tinere cenuşie-lucioasă, mai târziu cu ritidom închis, brăzdat longitudinal. Coroana este rară, globuloasă, cu lujerii cenuşii, la început tomentoşi, apoi glabri, lucitori brun-roşcaţi, mugurii necleioşi, solzi negricioşi, mătăsos-păroşi, cel terminal mai mare, curbat. Frunzele imparienat - compuse, cu 9-17 foliole oblonglanceolate acute sau obtuze, sesile, pe margini acut-serate, pe dos glabre sau păroase, toamna se colorează frumos în roşu întunecat. Florile hermafrodite, complete, albe mici (1 cm diametru), grupate în corimbe erecte, terminale multiflore. Fructele, poame ovoide sau globuloase, roşii mai rar gălbui, cu seminţe alungite, roşietice (fig. 184). Fructifică abundent la vârste mici, lăstăreşte, mai rar drajonează. Longevitate redusă, aproximativ 100 ani. Lemnul este rezistent, tare, omogen, cu puţine utilizări din cauza dimensiunilor reduse. Fructele se utilizează în medicină. Din punct de vedere silvicultural importanţa se datoreză posibilităţii folosirii ca specie de amestec în molidişuri şi chiar ca specie amelioratoare de sol. În spaţiile verzi se poate folosi izolat în aliniamente. Se obţine din sămânţă, semănatul se face toamna în septmbrie-octombrie, cu sămânţă descărnată sau primăvara cu sămânţă stratificată şi pe cale vegetativă din butaşi nelignificaţi. Formele şi varietăţile ornamentale:
203
Sorbus aucuparia var. asplenifolia - cu frunze ca de ferigă, cu foliole dublu dinţate. Sorbus aucuparia var. fastigiata - cu frunze mai mici, foliole dinţate numai la vârf, port îngust piramidal; se altoieşte în ochi dormind sau despicatură. Sorbus domestica L. – scoruş Specie indigenă, în sudul şi Centrul Europei, Asia Mică şi Nordul Africii. Specie sporadică la noi pe coline însorite, luminişuri, marginea pădurilor, în Subcarpatii Olteniei şi Munteniei, în Transilvania, Banat şi Dobrogea. Uneori este specie de cultură. Preferă climate calde şi Staţiuni ferite de extreme termice. Suportă uscăciunea, vegetează bine pe soluri fertile. Arbore de lumină – semiumbră. Ajunge până la 15 (20) m înălţime şi prezintă ritidom solzos, ca părul pădureţ. Lujerii sunt glabri-lucitori, cu o pieliţă exfoliabilă, cenuşie, partea inferioară este măslinie-brun- roşcată. Mugurii sunt cleioşi, glabri, numai spre vârf sunt slab păroşi; sunt ovoizi-conici, verzi-gălbui, puţin depărtaţi de lujer, cei terminali mai mari. Frunzele imparipenat-compuse, cu 13-21 foliole sesile, lanceolate sau eliptic-alungite, întregi la bază, în rest acut-serate şi rahisul albpăros. Florile de 1,5 cm diametru, albe-roşietice, tomentoase, grupate în corimbe terminale. Fructele sunt poame piriforme sau globuloase, de 2-4 cm lungime sau diametru de culoare verzui sau cafenii (fig. 185). Se foloseşte ca specie ornamentală la câmpie şi deal. Lemnul este frumos colorat, cu duramenul roşiatic-brun, dens, rezistent, utilizat în industria mobilei. Fructele sunt comestibile.
204
Sorbus torminalis L. Cr. – sorb de câmp Specie indigenă, cu areal asemănător cu cel al speciei anterioare, o depăşeşte în ţinuturile Europei central-estice. La noi se întâlneşte sporadic ca specie diseminată, în zonele de dealuri, în subarboretul pădurilor de qvercinee, coboară şi în câmpie în zona forestieră, chiar în silvostepă, foarte rar urcă până în făgete. Creşte în regiuni cu clima caldă, pe soluri cu umiditate constantă şi troficitate ridicată (fig. 34). La altitudini mari apare pe soluri calcaroase. Rezistă bine la umbrire, ajunge până la 20-25 m înălţime, rămane uneori arbustiv. Scoarţa rămâne mult timp netedă, după care formează ritidom, solzii cu marginile desprinse de pe trunchi. Coroana este globuloasă sau ovoidală, cu frunziş bogat. Lujerii sunt tomentoşi în tinereţe, apoi devin glabri, lucitori, brunicenuşii sau brun-roşcaţi. Mugurii globuloşi sau ovoid-globuloşi, cleioşi, glabrilucitori, cu solzi verzi, cu o dungă brună şi îngustă pe margine. Frunzele, simple, lat ovate, de 5-10 cm lungime, cu 3-5 perechi de lobi triunghiulari, tot mai mici spre vârful frunzei., lobii sunt neregulat-seraţi. Florile de 1-1,5 cm diametru, albe, cu receptacul tomentos, grupate în corimbe. Fructele poame elipsoidale sau obovoidale, de 1,5 cm lungime, brune, albicios punctate, foarte tari (fig. 186). Lăstăreşte destul de activ, uneori drajonează. Are longevitate redusă: 100-200 ani. Silvicultura central europeană acordă acestei specii în ultimul timp o importanţă tot mai mare, apare ca specie ajutătoare în şleaurile de câmpie şi de deal. Lemnul este frumos colorat brun-roşcat, foarte rezistent, fin şi elastic, este folosit la producerea mobilei fine, uneori are şi fibră creaţă. Este şi specie ornamentală.
205
Sorbus aria L. – sorb de stâncă Specie indigenă, răspândită în Europa Centrala şi de Sud, Asia Mică şi Caucaz. La noi se întâlneşte rar, din regiunea de deal până în zona montana inferioară, pe coaste calcaroase şi însorite, pe soluri scheletice, în stâncării. Rezistă relativ bine la secetă (mezoxerofită). Are temperament de lumină. Este un arbust sau arbore de mărimea a III -a, până la 10 (12) m înălţime, cu scoarţa mult timp netedă, cenuşie-închis şi coroana rară, ovoidal-globuloasă. Lujerii, la început acoperiţi de un toment alb-cenuşiu, apoi glabri, de culoare brun-verzui sau brun-roşcaţi. Mugurii ovoid-conici, acuţi, vâscoşi, depărtaţi de lujer, verzi, cu marginile albicios-ciliate. Frunzele simple, ovate sau eliptice, de 512 cm lungime, acute, la bază rotunjite, pe margine dublu serate, cu 10-14 perechi de nervuri proeminente, frunzele par groase; pe faţă glabrescente, pe dos argintiitomentoase. Florile sunt albe, dispuse în corimbe terminale de 5-8 cm diametru, argintiu-tomentoase. Fructele sferice sau ovoidale, roşii-portocalii, cu sepale persistente în vârf (fig. 187). Importanţa forestieră este redusă. Este o specie deosebit de decorativă datorită coloritului frunzelor şi florilor, cu posibilităţi de introducere în parcuri şi grădini, de la câmpie la munte. Se foloseşte izolat, în aliniamente sau în grupuri; florile, frunzele şi coloritul de toamnă al frunzelor, sunt caractere apreciate în spaţiile verzi. Se obţine din sămânţă. Se seamănă toamna cu seminţe descărnate sau primăvara, cu sămânţă stratificată. Se poate înmulţi şi prin butaşi nelignificaţi.
Genul Crategus L. Cuprinde multe specii de arbori şi mai ales de arbuşti, aproximativ 900; în Europa, America de Nord şi Asia, cu lujeri spinoşi, frunze simple, serate sau lobate, stipelate. Flori hermafrodite, pe tipul 5, în corimbe, rar solitare. Fructe – poame, cu resturi de caliciu în vârf.
206
Crategus monogyna Jack.- păducel, gherghinar, mărăcine Specie răspândită în Europa, Asia şi Africa de Nord. La noi are un areal foarte larg, din silvostepă până în zona montană. Dispune de o largă amplitudine ecologică, rezistă la ger şi îngheţ, suportă bine uscăciunea şi compactitatea solului, preferă caldura estivală. Este de obicei arbustiv, rar arbore de mărimea a III -a, de 8-10 m înălţime. Tulpina este neregulată, cu ritidom solzos, cenuşiu-brun, format de timpuriu. Coroana este neregulată, iar lujerii sunt glabri, bruni-roşcaţi sau bruniverzui, cu spini de cca. 1cm lungime dispuşi lateral faţă de mugure. Mugurii sunt mici, globuloşi, brun-roşcaţi. Frunzele alterne, rombic-ovate, cu 3-7 lobi neregulaţi cu sinuri adânci, pe faţă glabre, cu smocuri de peri pe dos la subsuoara nervurilor, coriace la maturitate. Florile complete, albe, în
corimbe erecte
(receptacul şi peduncul glabri). Fructele drupe false (poame), ovoide sau sferice de aproximativ 1 cm, roşii (fig. 188). Crategus oxyacantha (Auct. Non L.) (Crategus laevigata (Poir.) D.C) păducel Răspândit în Centrul şi Sud-Estul Europei. La noi creşte la câmpie şi coline, mai rar în zona montană, apariţii sporadice. Ca şi ecologie, asemănător cu Crategus monogyna. Frecvent este arbust, realizând până la 4-5 m înălţime. Lujerii sunt scurţi, relativ groşi, cu spini puternici, de până la 1-1,5 cm lungime. Frunzele sunt obovate, de 2-5 cm lungime; caracteristic, cu baza cuneată şi numai trei lobi (rar cinci), obtuzi, îndreptaţi înspre înainte, pe margine serulaţi; pe faţă sunt verzilucitoare, la început păroase pe nervuri, apoi glabre, pe dos albăstrui-verzui. Florile, corimbe multiflore, fiecare cu 2-3 stile; apar mai devreme decât la Crategus monogyna, prin mai. Fructele, drupe false globuloase sau elipsoidale, de 8-15 mm lungime, roşii, cu 2-3 sâmburi (fig. 189). În spaţiile verzi se cultivă mai mult în scop ornamental: Crategus oxyacantha var. plena cu flori albe, duble. Crategus oxyacantha var. paulii cu flori sângerii.
207
Crategus pentagyna W. et. K. - păducel Specie răspândită în Sud-Estul Europei, Asia Mică, Iran. La noi se întâlneşte rar, în zonele din sudul ţării. Este o specie iubitoare de căldură, rezistă la ger şi insolaţie, puţin pretenşioasă faţă de sol. Realizează înălţimi până la 5 m. Lujerii cenuşii-bruni sau verzi-bruni, pubescenţi, nelucitori. Frunzele cu 3-7 lobi, despărţiţi prin sinuri profunde, lobii inferiori adeseori perpendiculari pe nervura mediană, pe faţă sunt verzi-închis, pe dos mai păroase. Florile au caliciul, receptacul şi pedunculii lânos-tomentoşi; stilele cinci şi anterele roşii. Fructele sunt elipsoidale sau globuloase, negre-purpurii cu 5 sâmburi relativ mici (fig. 190). Crategus crus-galli L. - păducel Specie originară din America de Nord; arbust sau arbore de mărimea a III -a, are coroana largă, rotunjită, deasă şi ramuri cu spini mari (7-10 cm), curbaţi. Frunzele obovate, acut serate, devin toamna portocalii-stacojii. Florile albe, mari, de 1,5 cm, grupate în umbele, apar în mai-iunie. Fructele sunt globuloase, de 1 cm, roşii închis, puţin brumate (octombrie), mult timp persistente. Specie rustică, creşte în poziţii însorite sau la semiumbră. Se folosesc ca exemplare izolate, în grupuri, în componenţa masivelor sau la garduri vii. Înmulţirea se poate face prin sămânţă, varietaţile ornamentale prin altoire, în oculaţie. Semănatul se face imediat, după recoltare (august-septembrie) sau primăvara, cu seminţe stratificate.
Genul Mespilus L. Mespilus germanica L. – moşmon Specie exotică, răspândită în Europa de sud, Asia Mică, Caucaz. La noi se cultivă prin parcuri şi grădini ca arbust decorativ sau fructifer; apare şi subspontan. Rezista la ger şi secetă, dar preferă soluri bine aprovizionate cu apă. Are temperament de semiumbră.
208
Atinge 5 m înălţime, tulpina fiind strâmbă, cu scoarţă cenuşie, nelucitoare. Ramurile cu brahiblaste spinoase, lujerii pubescenţi, bruni, uşor muchiaţi, cu muguri alterni, ovoid-conici, cu solzi bruni, numeroşi, păroşi. Frunzele oblonglanceolate sau eliptice (6-12 cm) lungime, pe margine întregi sau numai spre vârf mărunt glandulos-serate, groase, moi, pubescente în special pe dos. Florile sunt solitare, cu cinci petale albe şi cinci sepale triunghiular-alungite, mai lungi decât petalele. Fructele, poame piriforme sau globuloase, de 2-3 cm, lungime, cu sclereide care se înmoaie la un timp după maturitatea fructului (noiembriedecembrie), au cinci sâmburi tari, iar sepalele persistă la vârf (fig. 191). Se obţine din sămânţă sau prin marcotaj şi altoire. Seminţele se stratifică 15 luni, se semănă în anul al II -lea, în februarie. Pentru altoire se aplică metoda în despicătură, primăvara, iar ca portaltoi se poate folosi păducelul sau gutuiul. Subfamilia Prunoideae Focke.
Genul Prunus L. Include aproximativ 200 de specii din zona temperată. Arbori şi arbuşti, uneori cu lujerii spinoşi. Muguri alterni, solitari sau colaterali. Frunze simple, pe margini crenate, serate sau întregi. Flori solitare sau în fascicule. Fructele: drupe. Prunus spinosa L.- porumbar Specie indigenă, larg răspândită în Europa, Asia Mică şi Nordul Africii. La noi apare frecvent în toată ţara, în câmpie (silvostepă) şi la deal, pe alocuri la munte, câteodată în regiunile montane inferioare la aproximativ 900-1000 m altitudine prin păduri rărite, parchete, zăvoaie. Este un arbust xerofit (mezoxerofit), suportă bine solurile cu umiditate ridicată (zăvoaie). Rezistă bine la ger şi este puţin pretenţios faţă de sol. Vegetează pe soluri compacte, pe versanţi puternic înclinaţi, cu soluri scheletice, expuse insolaţiei. Drajonează puternic prin urmare invadează luminişurile şi terenurile învecinate; apar desişuri spinoase greu penetrabile care apără pădurile de animale; este considerată o specie pionieră. Arbust spinos, sub formă de tufă deasă, nu depăşeşte 3 (5) m înălţime, cu înrădăcinare profundă şi numeroase ramificaţii laterale. Scoarţa este închis-
209
cenuşie, puţin crăpată. Lujerii sunt cenuşii, pubescenţi, cei laterali terminaţi cu 1 spin, brahiblaste numeroase, cu mai mulţi muguri aglomeraţi spre vârf. Mugurii sunt mici, de 1-1,5 mm, de obicei trei, aşezaţi unul lângă altul, cel mijlociu foliaceu, sferic şi mai mic decât cei laterali (floriferi), ovoizi. Frunzele eliptice sau alungit-obovate, de 2-4 cm, sunt la bază cuneate, crenat-serate, de regulă pe dos, la maturitate, păroase. Florile hermafrodite, solitare, pedicelate, albe, mici, de 11,5 cm, apar înaintea înfrunzirii. Fructele globuloase, erecte sau pendente de 1-1,5 cm diametru, negrealbăstrui-brumate, au un gust astringent şi rămân pe ramuri până primăvara (fig. 192). Drajonează puternic şi are creştere înceată. Prezintă interes ca arbust forestier, consolidează lizierele de pădure, se introduce pe terenuri degradate, este o specie rustică. Se poate utiliza ca portaltoi pentru prun şi cais. Prunus fructicosa Pall. (Cerasus fructicosa (Pall.) Woron, Prunus chamaecerasus (Jacq.) - cireş pitic de Bărăgan, vişinel Specie indigenă, răspândită în Europa Centrală şi Estică, până în Siberia. La noi apare sporadic în staţiuni xerofite (Dobrogea, Câmpia Munteniei şi Transilvaniei), în unele regiuni colinare, pe versanţi însoriţi calcaroşi (Dealul Lempeş-Braşov). Specie xerofită, subtermofilă, subcalcicolă. Arbust târâtor de până la 1 m înălţime, cu tulpini uneori târâtoare; lujeri brun-roşcaţi, glabri cu o pieliţă cenuşie, muguri mici, îndepărtaţi de lujer. Frunzele de 2-2,5 cm lungime, sunt eliptic obovate, obtuze la vârf, îngustate la bază, pe margini crenat-serate, verzi întunecate, lucitoare, glabre, cu peţioli de 512 mm lungime. Florile albe, mici, de 1,5 cm diametru, câte 2-4 în fascicule umbelate, apar în aprilie-mai. Fructele sunt globuloase, de 1 cm diametru, roşii-închis, cu gust acrişor (fig. 194). Drajonează abundent. Prezintă importanţă naturalistică şi ornamentală, şi ca specie de primă împădurire în silvostepă şi în staţiuni uscate din zona forestieră.
210
Prunus avium L. (Cerasus avium (L.) Moench.) - cireş pădureţ Arbore indigen cu areal larg, răspândit în Europa, Siberia, Asia Mică, Irak, Africa de Nord (fig. 35). La noi creşte diseminat, coboară la câmpie, la munte poate urca până la 1000 m altitudine. Ca specie de cultură se întâlneşte în toată ţara, prin grădini apar varietăţi şi forme. Se instalează pe versanţi însoriţi, pe soluri fertile, bogate, suficient de umede, permeabile, cu sezon lung de vegetatie. Are temperament de lumină. Este înalt de până la 20-25 m, cu tulpina dreaptă şi scoarţa caracteristică, netedă, brună-violacee, lucitoare, ce se exfoliază în fâşii circulare; la bătrâneţe are ritidom gros, negricios, bine dezvoltat numai la bază. Coroana este ovoidală sau piramidală, este constituită din ramuri lungi, de obicei erecte. Lujerii zvelţi, puţin muchiaţi, glabri, cenuşii sau bruni-roşcaţi, lucitori, acoperiţi cu o pieliţă care se desface. Mugurii alterni, bruni-cenuşii, solzoşi, stau îngrămădiţi spre vârful lujerului. Frunzele sunt oblong-ovate, lungi de 8-15 cm, acuminate, pe margini neregulat dublu-crenat-serate, pe faţă mate, glabre şi puţin aspre (rugoase), pe dos slab pubescente, la bază cu 1-2 glande roşcate, prinse pe peţioli de până la 5 cm lungime. Florile albe, de 2,5-3,5 cm diametru, sunt dispuse în fascicule umbelate câte 3-6 pe pedunculi de 3-5 cm lungime, erecţi sau nutanţi; păstrează la baza pedunculului solzii persistenţi ai mugurelui, apar în aprilie-mai înaintea frunzelor. Fructele - drupa (cireaşa) pedunculată, globuloasă, de 1 cm diametru, de culoare roşie-închis spre negricios, lucitoare, cu gust dulce-amărui (fig. 195). Fructifică de timpuriu, de la 8-10 ani, anual şi abundent, se poate regenera prin lăstari. Longevitate 100 de ani. Importanţa speciei rezidă şi prin utilizări date fructelor, este şi un valoros arbore ornamental, impresionează prin frumuseţea florilor. Cultivaruri: Pruns avium cv. pendula Pruns avium cv. plena cu flori duble, care atârnă. Prunus mahaleb L. (Padus mahaleb (L.) Borkh.), Cerasus mahaleb (L.) Mill. - vişin turcesc Arbust originar din Europa Centrală şi de sud, Caucaz, Asia Mică (fig. 35).
211
Specie indigenă apare sporadic în Banat şi Dobrogea, la câmpie şi deal, apare în păduri rărite, pe coaste însorite, dogorite, calcaroase. Se pretează pe terenuri degradate, în Sudul şi Sud-Vestul ţării. Este specie termofilă, suportă bine gerurile şi secetele, poate creşte pe soluri scheletice, bogate în calcar, uscate, uneori şi pe soluri de luncă. Temperament de lumină. Arbust până la 7 m înălţime cu tulpină scurtă, strâmbă. Coroana rară, larg-rotunjită, are ramurile divergente; lujerii subţiri, cilindrici, măslinii, cu o pieliţă cenuşie-gălbuie, numai la vârf pubescenţi, prin zdrelire lasă miros aromat. Mugurii ovo-conici, bruni-gălbui cu vârful pubescent, depărtaţi de lujeri. Frunzele 3-6 cm, lat-ovate sau rotund-ovate, scurt acuminate, fin crenate, verzi-lucitoare pe faţă, verzi palid pe dos şi peri în lungul nervurii principale pe dos; peţioli de 1-2 cm lungime. Florile mici, de până la 1,5 cm diametru, sunt albe, mirositoare, în corimbe sau raceme erecte, scurte, de cca. 4 cm; apar prin aprilie, odată cu înfrunzirea. Fructele negre, globuloase, de cca. 6 mm diametru, foarte amare, dar comestibile (fig. 199). În parcuri este introdusă şi var. pendula. Fructifică de timpuriu (8-10 ani), anual şi abundent, lăstareşte şi drajonează slab. Are creştere activă în primii ani (la 2-3 ani poate atinge 2-3 m înălţime), ulterior slăbeşte considerabil. Se poate regenera şi prin lăstari. Lemnul este valoros, cu duramen roşiatic brun, dur, greu, se alterează uşor la variaţii de umiditate, cu pete (ochiuri strălucitoare), se lustruieşte şi se şlefuieşte frumos. Este folosit în tâmplărie, furnire estetice, mobilă, instrumente muzicale. Lemnul cu alburn alb-gălbui, cu duramen roşcat, omogen, cu fibre torse, se lustruieşte frumos, miroase plăcut. Este o apreciată specie în lucrările de împădurire a terenurilor degradate, în zone cu deficit de umiditate şi în perdele forestiere. Este un arbore decorativ, înfloreşte abundent. Se poate folosi ca portaltoi pentru alte specii de Prunus. Prunus serrulata Lindl. – cireş japonez Este un arbore de marimea a II -a cu coroană foarte largă, frunze acuminate, lucioase. Flori albe, care apar în aprilie - mai. Cultivaruri:
212
Prunus serrulata cv. Hisakura cu creştere viguroasă, flori simple, la bătrâneţe semiduble, de culoare roz. Prunus serrulata cv. Kanzan cu frunze tinere roşcate, flori duble, foarte mari, roz. Prunus serrulata cv. Ukon cu flori galbene, semiduble, mari. Prunus serrulata cv. Shirotae cu flori albe, frunze adânc dinţate, se îngălbenesc toamna. Prunus cerasifera Ehrh. (Prunus myrobalana Lois., Prunus divaricata Ldb.) – corcoduş Specie subspontană cu areal sud-est European, Vest Asiatic şi Caucazian, se întâlneşte frecvent în regiuni de câmpie şi coline, în sudul şi vestul ţării. Specie puţin pretentioasă, rezistă la secetă şi ger, pe soluri uscate, pietroase sau argiloase, compacte. Are temperament de lumină. Se introduce ca specie de amestec în lucrările de ameliorare a terenurilor degradate din regiunile secetoase. Realizează până la 8 m înălţime. Prezintă tulpină neregulată, scundă, cu scoarţa cenuşiu-lucitoare, mult timp netedă, ce se exfoliază inelar. Lujerii subţiri, rotunzi, sunt verzi, uneori puţin roşcaţi, glabri, lucioşi, cei laterali terminaţi în spini. Mugurii bruni, mici, stau solitari sau colaterali câte 2-3. Frunzele, de 2-7 cm lungime, eliptic-ovate, la bază brusc îngustate, neregulat crenat-serate, slab pubescente pe dos numai pe nervura mediană. Florile albe, solitare sau câte două, pedicelate, nepăroase, de cca. 2 cm, apar prin aprilie-mai, odată cu frunzele. Fructele globuloase, de 2-3 cm lungime, glabre, roşii-brune, comestibile, se coc prin iulie (fig. 193). Prezintă o varietate cu mare valoare ornamentală: Prunus cerasifera var. pisardii (Carr.) CK.Schneid. – corcoduş roşu cu lujeri întunecat - purpurii, frunze purpurii – vineţii, flori roz, înflorire abndentă, fructe roşu închis. Corcoduşul fructifică des, de timpuriu, lăstăreşte puternic. Lemnul este de culoare roz, cu vine roşietice, fin, se poate folosi pentru confecţionarea obiectelor de artizanat. Din fructe se poate face compot, marmeladă, băuturi alcoolice.
213
Se cultivă în perdele de protecţie şi în spaţiile verzi, la câmpie şi dealuri. Este folosit drept port-altoi pentru obţinerea varietăţilor de corcoduşi sau pruni. Prunus tenella Batsch (Pruns nana Stokes, Amygdalus nana L.) - migdal pitic Arbust indigen, răspândit în zonele de stepă ale Europei şi Asiei. La noi apare sporadic, cu alte specii termofile şi xerofite, la câmpie şi coline, în Dobrogea, Bărăgan şi Câmpia Transilvaniei. Rezistă bine la uscăciune, vegetează în staţiuni aride, pe soluri bogate în baze de schimb, afânate, uneori scheletice, pe loess. Realizează până la 1-1,5 m înălţime, dar adeseori, rămâne arbust pitic, formând tufe dese ramificate. Lujerii verzi sau bruni-verzui, glabri-lucitori, cu perniţele cicatricelor foarte proeminente; cei de 2 ani cu numeroase lenticele albicioase, evidente. Mugurii mici, globuloşi, cu solzi bruni, glabri, numai pe margine păroşi, de multe ori câte trei colaterali. Frunzele sunt lanceolat-obovate, de 3-7 cm lungime, cuneate la bază, mărunt-ascuţit-serate, glabre, scurt peţiolate. Florile roz-închis, cu receptacul laung, tubular, câte 1-3, apar înainte de înfrunzire, prin aprilie. Fructele sunt ovoid-turtit, galben-cenuşiu-tomentoase, sesile, asemănător cu migdala, dar mai mici, de 2 cm (fig. 196). Deşi înfloreşte anual şi abundent, produce fructe putine, drajonează foarte viguros. Prezintă interes ca element naturalistic şi ornamental. Prunus padus L. (Padus racemosa Lam.) C.K. Schneid.) – mălin Specie indigenă, cu arie mare de răspândire în toata Europa, ajunge până în Siberia (fig. 35). La noi este specie de câmpie şi deal, poate urca şi în regiuni montane, prin staţiuni de luncă, tufărişuri pe platouri, piemonturi, rar apare în subzopna fagului chiar a molidului.. Preferă soluri fertile, bogate, cu suficientă umiditate, creşte des pe malul apelor; preferă locuri umbrite, uneori se instalează în plină lumină. Este un arbore cu înlţimi de până la 15 m, cu tulpină dreaptă sau sinuoasă, cu scoarţa netedă, cenuşie, negricioasă şi coroana deasă, umbroasă. Lujerii sunt viguroşi, bruni-lucitori, uşor pubescenţi sau glabrescenţi, cu lenticele gălbui, la zdrelire lasă miros neplăcut caracteristic. Mugurii mari, 6-10 mm lungime,
214
fusiformi, alipiţi de lujeri, dar cu vârful depărtat, bruni, lucioşi, cel terminal evident mai mare decât cei axilari. Frunzele eliptice sau ovate, de 6-12 cm lungime, brusc acuminate, la bază rotunjite, acut-serate, groase, uşor zbârcite din cauza nervaţiunii proeminente, pe dos cenuşii-albastrui-verzui, cu smocuri de peri la subsuoara nervurilor şi la bază două glande roşii, mari. Incepând din vară, mai ales în anii secetoşi sau în staţiuni cu mai puţănă umiditate estivală, unele frunze se colorează în galben-portocaliu şi cad devreme; toamna, întregul frunziş se colorează. Florile albe, de cca. 1,5 cm diametru, grupate în raceme multiflore (1535), alungite, de regulă pendente, de 10-15 cm lungime, plăcut mirositoare, apar în luna mai. Fructele
globuloase, mici de 6-8 mm, diametru, negricioase, amărui,
necomestibile (fig. 197). Lăstăreşte şi drajonează viguros. Are o creştere activă şi o longevitate de 70-80 ani. Datorita florilor şi coloritului de toamnă al frunzelor, este mult apreciat ca arbore ornamental. Lemnul este de calitate (seamănă cu cel de cireş). Specia se introduce cu precădere în zăvoaie. Prunus serotina Ehrh. (Padus serotina (Ehrh. Agadh.) – mălin american Arbore originar din America de Nord, introdus la noi în culturi pe nisipuri. Preferă soluri profunde, bogate în humus, se adaptează şi pe soluri sărace, se evită solurile cu exces de umiditate. Rezistă bine la ger şi secetă. Este destul de rezistent la umbrire (semiombrofil), se dezvoltă bine în subetaj (exemplu în salcâmetele de la Foieni-Carei); în arboretele de Quercus rubra şi Juglans nigra de la Săcuieni. Este un arbore de până la 20 m înălţime, cu ritidom solzos, brun-roşcat sau brun-cenuşiu. Coroana cu ramuri scurte, în unghi ascuţit. Lujerii sunt roşii-bruni, glabri, lucitori, cu numeroase lenticele proeminente şi o peliţă cenuşie, exfoliabilă, la zdrelire lasă un miros neplăcut, pătrunzător. Mugurii sunt bruni-roşcaţi, ovoidalungiţi şi depărtaţi de lujer. Frunzele sunt oblong-lanceolate, de 5-12 cm lungime, cuneate, fin-crenate-serate, pe faţă glabre, lucitoare, pe dos verzi-deschis şi ruginii-păroase de-a lungul nervurii mediane; peţioli de 5-25 mm lungime, cu glande nectarifere. Florile albe, mici până la 1 cm, aşezate în raceme cilindrice, înguste, pendente, lungi de 5-12 cm, apar prin mai-iunie. Fructele sunt drupe
215
globuloase, de 8-10 mm diametru, brune-negricioase la maturitate, cu caliciul persistent, sunt comestibile, dulci-amărui; se coc prin august-septembrie (fig. 198). Periodicitatea fructuaţiei este anuală şi abundentă. Lăstăreşte şi drajonează puternic, cu creştere rapidă numai în tinereţe. Este o importantă specie de cultură în zona forestieră de la câmpie şi dealuri. Prunus laurocerasus L. Specie originar din sud-estul Europei si Asia Mică. Arealul speciei se poate urmări în figura 35. Arbust cu frunze persistente, de 2-5 m înălţime, formează tufe, prezintă lujeri verzi, frunze lanceolate până la eliptice, verzi închis, lucioase şi pieloase, flori albe grupate în raceme erecte, înfloresc în luna mai. Prunus laurocerasus cv. caucazia, este cel mai răspândit şi rezistent la frig cultivar. Prunus persica (L.) Batsch – piersic de China Cuprinde foarte multe varietăţi dintre care importanţă ornamentală prezintă, Prunus persica var. purpurea cu frunze roşii-purpurii şi flori simple roz. În spaţiile verzi se utilizează izolat sau în grupuri, speciile indigene în masiv, iar specia Prunus laurocerasus, la garduri vii libere. Speciile acestui gen se înmulţesc prin seminţe; semănate imediat după coacere sau toamna, după stratificare. Prin butaşi lemnificaţi, mai ales Prunus cerasifera var. Pisardii, Prunus laurocerasus, în seră sau răsadniţă, în iulie – august. Prin marcotaj la Prunus tenella sau prin altoire la toate varietăţile.
ORDINUL FABALES (LEGUMINOSALES) Familia LEGUMINOSAE A.L. Juss. Cuprinde 430 de genuri şi peste 12.000 de specii de arbori, arbuşti, subarbuşti, liane şi plante erbacee din zonele temperate, subtropicale şi tropicale. Frunze obişnuit compuse, însoţite de stipele, cu dispunere spiralată. Flori hermafrodite, rar poligame, dioice, aşezate în înflorescenţe racemoase, rareori
216
solitare, înveliş floral dublu. Fructele păstăi dehiscente sau indehiscente. La multe leguminoase se formează pe rădacini mici tubercule cu bacterii simbiotice, acumulatoare de azot. Din această familie fac parte trei subfamilii: Mimosoideae Taub., Cesalpinoideae Taub., Papilionatae Taub., pot fi considerate uneori ca şi familii distincte. Subfamilia Mimosoideae Taub. Grupează arbori şi arbuşti, mai rar plante erbacee din zone tropicale şi subtropicale. Au frunze sau filodii (foliole provenite din transformarea peţiolului), dublu penat-compuse. Flori cu simetrie radiară (actinomorfă). Fructul este o păstaie. Majoritatea plantelor nu se pot cultiva la noi decât în sere, nu suportă rigorile climatulului continental.
Genul Albizzia Durazz. Albizzia julibrissin Durazz. Specie originară din Extremul Orient. Specie de lumină, termofilă, pretenţioasă faţă de soluri. Este specie de o rară frumuseţe introdusă în staţiuni cu climat blând, călduros, în vestul ţării şi în sud (staţiunea Bărăgan), rezistă mulţumitor şi înfloreşte frecvent. La altitudini mari nu s-a putut aclimatiza. Arbore de mărimea a III – a, coroană rară cu ramuri divergente. Frunze foarte fin dublu penat-compuse, foliole mici (5 - 6 mm) şi aspectul este foarte elegant şi aerat. Valoarea ornamentală se datorează perioadei lungi de înflorire (iulie - august - octombrie). Inflorescenţele sunt ca nişte buchete dese de filamente mătăsoase, (ale staminelor) petalele sunt profund divizate (roz, roşii). Fructe – păstăi indehiscente (10 – 12 cm lungime), de culoare brun deschis. Cultivar. Albizzia julibrissin cv. rosea cu fori roz mai intens; este mult mai răspândit decât speciatipică fiind mai rustic. Specie repede crescătoare, are nevoie de poziţii adăpostite şi însorite. În iernile grele lăstarii pot degera, dar planta se reface repede prin creşteri noi. Se poate folosi ca arbore solitar sau în grupuri.
217
Înmultire: uşor prin seminţe, fructele se recoltează în octombrie, semanatul se face primavara, cu seminţe umectate. Toamna se scot pentru replantare în pepinieră şi se protejează de ger.
Subfamilia Cesalpinoideae Taub. Cuprinde arbori şi arbuşti din regiuni subtropicale şi temperate. Mai importante pentru ţara noastră sunt genurile Cercis şi Gleditsia.
Genul Cercis L. Cercis siliquastrum L. - arborele Iudei Specie exotică, originară din sudul Europei, Crimeea şi vestul Asiei. A fost introdusă la noi numai în parcuri şi grădini. Are nevoie de un sezon lung de vegetaţie, suportă bine seceta în staţiuni cu soluri fertile, afânate. Sensibil la ger, necesită adapost în tinereţe, se reface uşor prin lăstari. Este un foarte interesant arbore ornamental, introdus la câmpie şi la deal. Specie de lumină – semiumbră. Realizează până la 10 m înălţime. Scoarţa este negricioasă, cu crăpături fine, longitudinale şi transversale. Lujerii geniculaţi, bruni-roşcaţi, au numeroase lenticele mici; mugurii sunt ovoid-ascuţiţi, alipiţi de lujer, pubescenţi, solitari sau câte 2-3 suprapuşi. Frunzele simple, reniforme (7-12 cm), cu baza adânc cordată, au marginea întreagă, glabre, lung peţiolate (4-6 cm). Florile zigomorfe, rozviolacee, de cca.2 cm lungime, dispuse câte 3-6 în fascicule sesile, apar pe lujerii mai bătrâni sau pe tulpină - cauliflorie, apar prin aprilie înaintea frunzelor. Caliciul concrescut (gamosepal), campanulat. Corolă pe tip 5, cu petale inegale, libere. Fructele păstăi, deshiscente, de 7-10 cm lungime, tari şi negricioase, rămân mult timp pe arbore (fig. 200). Varietăţi: Cercis siliquastrum var. alba cu flori albe Cercis siliquastrum var. variegata
218
Cercis canadensis L.-Arborele Iudei Specie nord-americană, de mărimea
a III-a, asemănătoare cu Cercis
siliquastrum, frunze scurt acuminate, flori mai mici roz-deschis mai rustic, rezistă mai bine la ger. Se poate folosi ca şi exemplare izolate sau grupuri. Se poate obţine din sămânţă, prin butaşi şi altoire. Semanatul se face în pepiniere toamna sau primavara cu seminţe stratificate, se poate semana în februarie-martie, în lădiţe, în sere sau în răsadniţe. Butaşirea este rar utilizată, cu butaşi lignificati, primăvara în seră. Altoire se face sub colet, în seră, în ianuarie, în despicatură, iar altoiul va fi confecţionat din lujeri din sezonul de vegetaţie anterior.
Genul Gleditsia L. (Gleditschia L.) Gleditsia (Gleditschia) triacanthos L.- glădiţă, roşcov sălbatic, plătică Specie originară din America de Nord, unde arealul său coincide parţial cu arealul salcâmului (fig. 36), cu care se aseamănă în privinţa cerinţelor climatice. Se dezvoltă bine în regiunile calde, cu sezon lung de vegetaţie, neexpuse îngheţurilor timpurii. Faţă de sol se comportă diferit, rezistă bine pe terenuri inundabile şi pe soluri argiloase, compacte. Suportă seceta puternică. Este o specie puţin folosită în culturile forestiere, din cauza dificultăţilor de adaptare la condiţiile ecologice de la noi (cu toate acestea în unele zone a devenit subspontană) şi productivitatea este mai mică decât la salcâm. Temperament de lumină. Arbore de până la 45 m înălţime în ţara de origine. La noi, în culturile făcute mai ales prin parcuri nu depăşeşte obişnuit 20 m. Tulpina este destul de dreaptă, ritidom solzos, înrădăcinarea este foarte bogată. Coroana este rară, luminoasă cu lujeri netezi, fin striaţi, glabri, lucitori, brun-roşcaţi sau verzui; pe ramuri sau chiar pe tulpină prezintă spini caracteristici, foarte lungi, de până la 10 (15) cm, simpli sau ramificaţi, mai ales trifurcaţi, rigizi, proveniţi din transformarea lujerilor. Mugurii mici, ascunşi în cicatrice ori în scoarţă, nuzi sau cu puţini solzi, stau suprapuşi câte 2-5. Frunzele sunt alterne, de până la 20-30 cm lungime, simplu paripenatcompuse, cu 20-24 foliole pe lujerii lungi şi dublu paripenate cu 10-16 perechi de
219
foliole pe lujerii scurţi. Foliolele sunt oblong-lanceolate mai mici decât la salcâm, de 2-3,5 cm lungime, mărunt şi neregulat crenate, opuse sau imperfect opuse. Florile poligame sau dioice, mirositoare, dispuse în raceme axilare, înguste de 5-7 cm lungime, sesile şi apar mai târziu decât la salcâm, prin mai-iunie. Au periant verzui, redus ca dimensiuni, pe tip 3-5 şi stamine 6-10, libere. Fructele păstăi, mari de 30-40 cm lungime şi 3-4 cm lăţime, brune-roşcate, lucitoare, turtite, indehiscente, răsucite longitudinal, rămân pe arbore. Seminţele brune-roşcate-lucitoare, subrotunde,
slab turtite, au tegument tare,
pietros,
înconjurate de un miez cărnos, dulce (fig. 201). Varietăţi: Gleditsia (Gleditschia)triacanthos var. pendula Gleditsia (Gleditschia)triacanthos var. elegantissima nu are spini Gleditsia (Gleditschia)triacanthos var. inermis nu are spini Longevitatea 100-150 ani. Creştere rapidă în tinereţe. Se fac perdele de protecţie şi garduri vii, se introduce în terenuri degradate. Înmulţire: prin seminţe forţate înainte de semănare, se ţin o oră în apă fierbinte sau 5-10 minute în apă la aproximativ 100 ◦C şi apoi 10-12 ore în apă cu temperatura se 60-70ºC.
Genul Gymnocladus L. Gymnocladus dioicus L. – roşcov de Canada Specie din America de Nord, introdusă rar la noi. Arbore până la 30 m înălţime, fără spini frunze alterne, frunze mari, de 80 cm lungime, dublu paripenat-compuse, flori poligame albe-verzui. Folosire: se recomandă ca arbore izolat sau în grupuri, pe peluze, datorită aspectului interesant al ramurilor („coarne de cerb”). Subfamilia PAPILIONATAE Taub.
220
Genul Sophora L. Sophora japonica L.- salcâm japonez, soforă Specie exotică, originară din China, Coreea şi Japonia. La noi se cultivă destul de frecvent prin parcuri şi în aliniamente, rar în plantaţii forestiere până în zona montană. Rezistă la secetă, este sensibil la ger, mai ales în tinereţe. Este putin exigentă faţă de sol, suportă bine poluarea. Are temperament de lumină. Arbore de până la 20-25 m înălţime, cu scoarţa netedă, de un verde închis, caracteristic, mai târziu cenuşie, care se transformă de timpuriu în ritidom subţire. Coroana este destul de largă şi deasă, în special la arbori izolaţi. Lujerii, rotunzi, verzi, glabri, cu miros neplăcut sub scoarţă, mugurii, alterni, mici, nuzi, ascunşi în cicatricea în formă de potcoavă cu trei urme fasciculare. Frunzele alterne, imparipenat-compuse, de 15-25 cm lungime, cu 7-11 foliole, ovate sau ovatlanceolate, la bază rotunjite, pe margini întregi, pe faţă verde-închis, lucitoare, iar pe dos glauce şi alipit-pubescente; se deosebesc bine de cele de salcâm, având vârful ascuţit. Florile, grupate în panicule terminale, erecte, rare, lungi de 15-35 cm lungime, albe-verzui, mirositoare şi nectarifere, apar târziu, în iulie-august. Fructele sunt păstăi verzi, pedunculate, lungi de 5-10 cm, polisperme cărnoase şi strangulate între seminţe, indehiscente. Seminţele ovate, negre, au 8-10 mm lungime(fig. 202). Longevitatea 80-100 ani. Înfloreşte şi fructifică abundent de la vârste mici. Este bine apreciată ca specie ornamentală. Sophora japonica var. pendula – nu înfloreşte Sophora japonica var. variegata Lemn brun-cenuşiu, tare, greu, casant, utilizat în industria mobilei la obţinerea parchetelor. Prezintă mportanţă forestieră redusă, se introduce ăpe terenuri degradate şi de protecţie. Se înmulţesc prin seminţe umectate 12 ore, iar varietăţile ornamentale, se obţin prin altoire în despicătură (în august în seră).
221
Genul Cladrastris Raf. Cladrastris lutea (Michx.) K. Koch. Specie cultivată destul de rar prin parcuri şi grădini, originară din America de Nord. Rezistă bine la ger şi secetă. Temperament de semiumbră, introdusă în zonele de câmpie şi dealuri. Arbore cu lujeri bruni, frunze alterne penat-compuse şi flori albe (fig. 204). Se foloseşte ca exemplare izolate, în grupuri şi masive. Înmulţirea prin seminţe.
Genul Genista L. Genista tinctoria L. - drobiţă Specie indigenă, răspândită în Europa şi Asia de Vest. La noi creşte de la câmpie până la munte, în subzona alpină inferioară, la marginea pădurilor, în luminişuri, pe stâncării, pe coaste însorite, în staţiuni diverse. Creşte pe soluri nisipoase, acide, până la compacte, argiloase, pseudogleizate, neutre. Rezistă bine la ger şi secetă. Subarbust de până la 0,5 m înălţime, cu tulpinile erecte, subţiri, verzi, îngust-muchiate, păroase. Frunzele sunt simple, lanceolate până la eliptice, de 1-4 cm lungime, păroase pe margini şi pe dos cu nervuri evidente. Florile galbenaurii, în raceme aglomerate la vârful lujerilor cu caliciu persistent. Fructele sunt păstăi turtite, de 2-3 (5) cm lungime şi 3-4 mm lăţime, glabre, cu marginea uneori curbată. Seminţele în număr de 5-10, mici, turtite, verzi (fig. 203). Folosire: pe terenuri nisipoase şi uscate, pe stâncării, în locuri însorite, înfloreşte mai bine pe soluri uscate. Se înmulţeşte prin seminţe.
222
Genul Laburnum Fabr. Laburnum anagyroides Med. (Cytisus laburnum L.) - salcâm galben Specie indigenă, originară din Europa Sudică, spontană sau subspontană în Oltenia şi în Defileul Dunării. Este extinsă mult în toate regiunile ţării. Rezistă bine la ger, secetă, fum. Este o specie termofilă, destul de rezistentă la ger; puţin exigentă faţă de sol, se adaptează şi pe soluri compacte, uscate. A fost introdus până în regiunile montane ca arbust ornamental pentru frumuseţea racemelor florale. Temperament de lumină. Arbore mic de până la 6-7 m înălţime, cu scoarţa măslinie. Lujerii, verzicenuşii, cu peri alipiţi, cenuşii-argintii; mugurii sunt mari, conici, alb-cenuşii, păroşi. Frunzele trifoliate, cu foliole eliptice, de 3-8 cm lungime, pubescente în tinereţe; peţioli lungi de 5-8 cm lungime. Florile mari, de 2 cm, galbene-verzui, dispuse în ciorchini pendenţi, lungi de până la 30 cm lungime, se desfac în maiiunie, sunt melifere, foarte decorative. Fructele păstăi, de numai 5 cm lungime, cenuşii-gălbui, alipit pubescente, au 3-7 seminţe mici; se coc în august. Scoarţa, frunzele şi fructele sunt otrăvitoare, conţin alcaloidul citisina (fig. 205). Lăstareste bine, uneori drajonează. Laburnum x watereri (Laburnum alpinum x Laburnum anagyroides) Prezintă inflorescenţe mai lungi, mirositoare. Folosire: solitar sau în grupuri. Înmulţire: prin seminţe (primăvara) cu seminţe înmuiate în apă caldă, în pepinieră toamna puieţii se repică. Varietăţile se obţin prin butaşi lignificaţi cu călcâi sau prin altoire în oculaţie (în iulie) sau în despicatură (în aprilie).
223
Genul Cytisus Cytisus scoprarius (L.) Link. (Sarothamnus scoparius (L.) Wimm.) mătură verde, mături Specie naturalizată, originară din Europa Centrală, Sudică şi Siberia. La noi creşte sălbăticită în zonele de deal şi de munte, mai ales în Banat, prin rarişti sau la marginea qvercetelor şi făgetelor. Rezistent la secetă, prin rarişti, la marginea stejăretelor, suferă din cauza gerurilor, are cerinţe ecologice modeste; se acomodează în condiţii diferite de climă, pe soluri oligobazice, scheletice, evită calcarele, este fixatoare de soluri mobile. Arbust de până la 2 m înălţime, cu tulpini tufoase, erecte şi dese, ramuri verzi, subţiri şi 5 aripat muchiate, care la început au un miros de urzici strivite, iar după uscare se înegresc. Mugurii mici, subglobuloşi. Frunzele sunt alterne, mici, de 1-2 cm lungime, trifoliate, peţiolate sau subsesile, cele de la vârful lujerilor tineri unifoliate şi sesile cad înainte de sfârşitul verii. Florile sunt galbene-aurii, de cca.2 cm lungime, aşezate pe ramuri câte 1-2, înfloreşte în Fructele, păstăi relativ mari, de cca. 4 cm lungime, negricioase, pe margini lung-ciliate, cu peri albicioşi (fig. 206). Drajonează puternic până la mari distanţe. Specie indicată pentru fonduri cinegetice – lujerii sunt mâncaţi de iepuri şi căprioare iarna, seminţele de fazani. Se pretează la culturi de fixare a taluzurilor rutiere, pentru culturi ornamentale şi de protecţie. Cytisus nigricans L. (Lembotropis nigricans (L.) Griseb.)- drob, grozamă mare, lemnu-bobului Specie indigenă, Central şi Sud Europeană, la noi apare frecvent pe coaste uscate, pietroase sau pe terenuri argiloase, de la câmpie până la munte, urcă în făgete la cca. 1000 m altitudine, în gorunete constituie câte o dată un etaj de subarboret continuu, protejând solul. Creşte în staţiuni însorite cu soluri grele, lutoase, superficiale, relativ uscate. Arbust până la 1 m înălţime, cu scoarţa cenuşie, uşor crăpată; Lujerii subţiri, verzi,
224
cu peri alipiţi, erecţi sau puţin curbaţi; mugurii cu 2-3 solzi.
Frunzele lung peţiolate, trifoliate, cu foliole mici, eliptice, mucronate, mătăsospăroase. Florile mici, galbene-aurii, sunt grupate în raceme terminale, lungi, erecte, apar în mai-iunie. Fructele păstăi turtite, liniare, alipit păroase, negricioase de 2-3 cm. Frunzele, florile şi fructele se înegresc uşor prin uscare(fig 207). Cytisus hirsutus L. ssp. Hirsutus (Cytisus leucotrichus Schur.)- drob de munte Specie indigenă, originară din Alpi, Asia Mică. La noi se instalează pe coaste însorite, pietroase, pe stâncării, nisipuri, din regiunea de deal, până în zona montană, pe soluri superficiale, scheletice, uneori calcaroase (Tâmpa). Este un însoţitor al gorunului, la limita superioară a arealului acestuia. Arbust scund, cu înălţimi până la 60 cm, tulpini culcate şi ramuri erecte. Lujerii anuali sunt cu acoperiţi cu peri hirsuţi, denşi, aşa încât scoarţa nu este vizibilă. Frunzele au trei foliole, obovate sau eliptice, de 1,5-2 cm, pe dos sunt mătăsos păroase, pe faţă cu peri disperşi. Florile galbene-limonii, sunt aşezate câte 5-6, pe lujerii scurţi din partea superioară a tulpinii, cu aspectul unui racem foliat, lung de 20-40 cm. Fructele păstăi de 2,5-3 cm acoperite cu peri lânoşi şi denşi (fig. 207). Folosire: izolat sau în grupuri, uneori în masive, înfloresc abundent si au un colorit viu. Cytisus scoprarius se plantează în recipiente, în grădini. Înmultire: prin seminţe sau butăşire (în octombrie - noiembrie) cu butaşi cu călcâi din lujeri laterali lignificaţi.
Genul Amorpha Amorpha fructicosa L.- salcâm mic, amorfă Specie exotică, originară din America de Nord. Din culturile făcute la noi, s-a răspândit mai ales prin zăvoaie de plop şi salcie, în plantaţii de plop euramerican în Lunca Dunării, pe talazuri de drumuri şi căi ferate, devenind sălbatică. Este adaptată la climate calde, cu sezon de vegetaţie lung, ferit de îngheţuri timpurii. Se acomodează cu umiditatea scăzuta din sol, vegetează bine pe soluri erodate, nisipoase şi în staţiuni inundabile (câte odată are rol de subarboret în arboretele de plop şi salcie). Este introdusă ca plantă ornamentală, ca gard viu sau în perdele de protecţie.
225
Arbust, obişnuit de cca. 1-3 (maximum 5-6) m înălţime, cu înrădăcinare bogată, mult extinsă lateral şi tulpini zvelte. Lujerii sunt verzui, nespinoşi, dispers păroşi sau glabri. Mugurii gâtuiţi la bază, câte 2-3 suprapuşi, depărtaţi de cicatrice. Frunzele alterne, imparipenat-compuse, au 11-25 foliole, eliptice sau ovat-eliptice, rotunjite şi mucronate la vârf, pe dos fin pubescente sau glabre, scurte, de 1,5-4 cm lungime; înfrunzeşte târziu, la sfârşitul lunii mai. Florile mici, terminale, în spice, raceme erecte, bogate, de 10-20 cm lungime, de culoare liliachie, florile sunt melifere, apar în iunie-iulie. Fructele sunt păstăi mici, sub 1 cm lungime (0,7-0,9 mm), slab curbată, glandulos verucoasă, indehiscentă. Seminţele alungite, de cca. 0,3-0,5 cm, brune, lucitoare, sunt consumate de fazani (fig. 208). Fructifică de la 2-3 ani, se regenerează foarte uşor pe cale vegetativă. Lăstăreşete şi drajonează puternic, se înmulţeşte şi prin butaşi. Are calităţi modest din punct de vedere peisagistic. Prezintă interes pentru că se adaptează pe terenuri degradate, pe care le consolidează. Se înmulţeşte uşor prin sămânţă, mai rar prin lăstari, butaşi, drajoni. Păstăile se seamănă primavara în pepiniere, se recomandă să se ţină 24 ore în apă.
Genul Wistaria (Wisteria) Nutt. Wistaria sinensis (Sims.) Sweet (Glycine sinensis Sims.) – glicină Specie origiară din China şi Japonia, frecvent folosită la noi pentru decorarea zidurilor, pergolelor, la câmpie, deal şi în regiunile submontane. Iubitoare de căldura, pretenţioasă faţă de sol, dar fiind o plantă decorativă frumoasă, viguroasă, i se acordă mare atenţie în cultura ornamentală. Este o liană căţărătoare cu tulpini până la 20 m lungime. Frunzele sunt alterne, imparipenat-compuse, cu 7-11 foliole, de 6-8 cm, lung acuminate şi cu margine întreagă. Florile sunt albastre-violacee, mirositoare, dispuse în ciorchini pendenţi, de 15-20 cm lungime, apar mai-iunie. Fructele, păstăi dehiscente, foarte tari, de10-15 cm lungime, bruncatifelate, cu 1-3 seminţe turtite şi rotunde, de cca. 1,5 cm (fig. 209). Wistaria sinensis var. Alba
226
Wistaria floribunda (Willd.) D.C. Originara din Japonia, rezistă destul de bine la ger. Creşte bine la semiumbră sau lumină, necesită sol bogat şi reavăn. Este o liana de 8 m lungime, frunze imparipenat-compuse, cu 13-19 foliole, flori violete, grupate în raceme, de 20-50 cm lungime, înfloresc în maiiunie. Fructele sunt păstăi pubescente. Înmulţire: prin seminţe (primăvara), dar plantele cresc încet, prin butăşire cu butaşi de rădăcină (primăvara), în pământ uşor nisipos; prin marcotaj şerpuitor (primăvara). Altoirea se face în despicătură (februarie -martie). Particularităţi de cultură: se taie de 2 ori pe an, în martie, se păstrează lăstarii formaţi pe ramuri bătrâne şi baza ramurilor de un an cu muguri, iar în august se taie creşterile lăstarilor lungi care se întrepătrund.
Genul Robinia L. Cuprinde aproximativ 10 specii de arbori şi arbuşti cu lujeri spinoşi, originari din America de Nord. Au frunze imparipenat-compuse, flori papilionacee, hermafrodite, grupate în ciorchini pendenţi. Păstaia turtită, dehiscenta, în 2 valve.
227
Robinia pseudacacia L.- salcâm Specie originară din America de Nord, cu areal destul de restrâns (fig. 36), în Europa a fost introdusă în 1601, de Jean Robin la noi este cunoscută din 1750 ca arbore de parc. După 1850 au fost înfiinţate primele culturi forestiere (BăileştiDolj) pe scară mai largă pe nisipurile din sud-vestul Olteniei, peste 25.000 ha. A fost extins în toate regiunile ţării în condiţii variate. Este plantat în zona rurală în curţi, şosele de la câmpie până în regiunile montane inferioare. S-a naturalizat la noi de la câmpie până în regiuni montane inferioare, devenind subspontan. Se pare că plantaţiile de salcâm ocupă aproximativ 240.000 ha. Specie subtermofilă, necesită sezon lung de vegetaţie şi suficientă căldură estivală în stepă şi silvostepă. În ţara noastră salcâmul s-a acomodat foarte bine, cu toate că climatul este mai puţin umed decât cel din arealul său natural. Cele mai frumoase arborete se găsesc în sud-vestul Olteniei. La noi salcâmul manifestă vitalitate ridicată şi asigură o mare productivitate de biomasă în regiunile calde cu toamne lungi, fără îngheţuri timpurii, care duc la degerarea lujerilor nelignifcaţi. La altitudini mari, cu temperaturi medii sub 7-8ºC, starea de vegetaţie este mai puţin activă. Vânturile reci şi chiciura produc vătămări, ruperea ramurilor şi frunzelor, desprinderea lăstarilor pe cioată, spintecarea tulpinilor înfurcite. Fiind o specie heliofilă, arboretele pure se răresc de timpuriu, solul se înierbează şi este expus uscăciunii. În patria de origine, vegetează în climate umede peste 850 mm anual cu temperatua medie anuală de 7-10 ºC. Extins în clturi s-a acomodat în climate mediteraneene, cu 300 mm precipitaţii anuale. La noi condiţiile edafice sunt determinante pentru valoarea arboretelor. Textura grosiaer (nisipoasă), solurile afânate, aerisite şi permeabile, levigate de carbonaţi sunt indicate, terenurile argiloase, compacte, calcaroase nu-i priesc. Salcâmul nu este pretenţios faţă de troficitatea solului, vegeteaz mulţumitor pe nisipuri sărace sau chiar sărate (Sf. Gheorghe) dar consumă mari cantităţi de substanţe minerale datorită bogatului sistem radicular, prin urmare pe soluri sărace cultura repetată a salcâmului duce la scăderea rezervelor de substanţe minerale; litiera anuală se depune în cantităţi foarte mici.
228
Este relativ pretenţios faţă de umiditate. Vegetează p soluri revene, pe dunele din Oltenia, pe soluri uscate la suprafaţă, rădăcinile pot utiliza apa din orizontul freatic, chiar dacă acesta este la mare adâncime. Solurile excesiv de uscate şi cele prea umede, reci sau cele expuse inundaţiilor sau cu apă stagnantă, nu-i sunt favorabile. Creşteri bune şi producţii mari se obţin pe soluri relativ bogate în humus şi substanţe minerale, slab acide, suficient de umede, profunde şi uşoare. Specie subtermofilă, necesită sezon lung d vegetaţie şi suficientă căldură estivală (stepă şi silvostepă). Rezistă bine la ger, dar suferă de îngheţuri timpurii, este vătămat de polei şi vânt. Este heliofil, suportă şi umbrirea laterală. Vegetează bine pe soluri uşoare, permeabile, chiar pe nisipuri. Are o plasticitate ecologică remarcabilă, s-a acomodat în Europa în climate mai uscate şi mai reci decât în arealul natural. În trăsăturile morfologice apar uneori caractere contradictorii: ritidom gros şi timpuriu, lujeri spinoşi, înrădăcinare profundă, denotă adaptarea la staţiuni uscate; frunze cu numeroase foliole, subţiri, glabre, denotă adaptarea la climate relativ umede. Are o deosebită capacitate de regenerare pe cale vegetativă. În ultima perioadă cu toate că specia are o vigoare deosebită, plantaţiile de salcâm s-au uscat destul de puternic. Are puţini vătămători biotici. La noi atacul ciupercilor ca Fomes cytissus şi Grifola sulphurea duce la putrezirea duramenului sau alburnului. În ultima perioadă s-au înregistrat atacuri produse de Parectopa robiniella – molia minieră a frunzelor de salcâm. Plantaţiile de salcâm modifică prea puţin climatul interior, sub coroana transparentă, luminoasă, caldura, lumina, precipitaţiile ajung în sol în cantităţi apropiate de cele din mediul liber. Sub aspect fiziologic, mediul salcâmetelor este particular, având o puternică forţă de triere ecologică şi de concurenţă biologică. Înrădăcinare viguroasă în stratul de humus, intens consumatoare de apă şi substanţe nutritive, de aceea foarte puţine specii lemnoase se pot ţine în asociaţie cu salcâmul. Arbore de mărimea I, în condiţii staţionale favorabile atinge înălţimea de până la 25-30 (35) m şi grosimea de 80-100 cm. Pe solurile nisipoase, profunde,
229
rădăcina se dezvoltă puternic în adâncime, ajungând cu pivotul până la 1-2 m sau chiar mai jos;în acelaşi timp, se ramifică mult lateral, întinzându-se la mari distanţe de trunchi (cca. 20 m). Tulpina, la altitudini mari şi la exemplarele izolate devine adeseori strâmbă, înfurcită şi noduroasă. Scoarţa, de timpuriu cu un ritidom foarte gros, adânc brăzdat longitudinal, care la maturitate reprezintă până la 20% din volumul total şi conţine o cantitate mare de substanţe minerale. Coroana, largă, rară, foarte luminoasă, acoperă extrem de slab solul. Lujerii sunt muchiaţi, bruni-roşcaţi sau măslinii, glabri, spinoşi. Spinii rigizi bruni-roşietici, proveniţi din modificarea stipelelor, aşezaţi câte doi, simetric de o parte şi de alta a cicatricei frunzei, durează mai mulţi ani. Mugurii, alterni, foarte mici câte 3-4, ascunşi în cicatricea frunzei. Frunzele
sunt imparipenat-compuse, cu 9-19 foliole, scurt peţiolate,
eliptice sau ovate, de 2,5-4,5 (6) cm lungime, subţiri, glabre, la vârf rotunjite, emarginate, mucronate, pe margini întregi, pe faţă verzi, pe dos cenuşiu-verzui. Florile, papilionacee, albe, sunt foarte puternic şi placut mirositoare, melifere. Infloreşte relativ târziu, prin mai-iunie, formând inflorescenţe (raceme) bogate, pendente, la început erecte, la înflorire, de 10-25 cm lungime. Fructele, păstăi scurt pedicelate, de 5-10 cm lungime, 1-2 cm lăţime, turtite de culoare brun-roşcată, dehiscentă cu două valve. Seminţe reniforme, au tegument foarte tare (fig.210). Fructificaţie timpurie, izolat la 5-7 ani, anuală şi abundentă, nu suferă de îngheţuri. Seminţele se împrăştie din septembrie-octombrie, până în februarie-martie, germinează greu la noi, se regenerează natural din sămânţă. Se regenerează şi pe cale vegetativă din lăstari şi mai ales drajoni. Drajonii sunt mai longevivi şi mai sănătoşi decât lăstarii. Exemplarele din lăstari cresc repede în tinereţe în condiţii optime, în primul an poate atinge câţiva metri, la 5 ani poate avea peste 10 m înălţime. Longevitate 100 - 120 ani în condiţii ecologice bune. Productivitatea medie a celor mai bune arborete de salcâm din plantaţii este de 15 -17 m3/an/ha la 20 de ani, din lăstari la aceeaşi vârstă de 13 m3/an/ha. Specie polimorfă cu numeroase varietăţi şi forme: Robinia pseudacacia var. Umraculifera - coroana subglobuloasă, deasă, ramuri nespinoase, rar înfloreşte
230
Robinia pseudacacia var, Inermis – fără spni Robinia pseudacacia forma Bessoniana - coroana globuloasă spre ovoidă, relativ deasă, lujerii pierd spinii de timpuriu. Robinia pseudacacia forma Pyramidalis Robinia pseudacacia forma Pendula Robinia pseudacacia forma Tortuosa Robinia pseudacacia forma Monophylla cu o singură foliolă mare Robinia pseudacacia var. Microphylla foliole mici şi înguste Robinia pseudacacia forma Decasneana - flori roz Robinia pseudacacia forma Semperflorens - înfloreşte continuu toată vara. Din plantaţiile din sudul Olteniei a fost descrisă R.p. var.- oltenica cu tulpină monopodială, lujeri nespinoşi, flori fără petale sau mici. După forma tulpinii şi coroanei au fost descrise încă trei tipuri la noi: - tipul pinnata, creşte repede, cu tulpini drepte dar cu tendinţe de înfurcire; - tipul palmata, tulpini înclinate cu defecte, coroane largi, frecvent pe nisipurile din Oltenia - tipul spreading cu tulpini sinuoase, încet crescătoare, coroane neregulate, apar după tăieri repetate în crâng. Salcâmul este specie repede crescătoare numai în anumite staţiuni. Cultura lui uşoară şi sigură se impune în regiunile calde şi uscate ale ţării; şi în zonle cu nisipuri mişcătoare; pe terenuri degradate, instabile şi revene, abrupte, la câmpie, la deal este introdus în scop ameliorativ. Lemnul cu alburn îngust alb-gălbui, duramen lat brun-verzui, dur, elastic, foarte durabil, se pretează pentru stâlpi de telegraf, pari de gard şi mină, cozi de unelte, construcţii, cherestea, traverse, combustibil, tâmpărie, deoarece prin uscare crapă uşor în industria prelucrătoare are o imprtanţă destul de redusă.
231
Robinia hispida L.- salcâm roşu Specie exotică, originară din America de Nord, la noi numai în parcuri şi grădini. Necesită climat călduros cu precipitaţii abundente, dar suportă şi temperaturi scăzute până la -300C. Arbust de cel mult 5 m înălţime, cu coroana rară. Lujerii fără spini, dar acoperiţi cu peri roşcaţi, deşi, lungi, tari, glanduloşi. Frunzele cu numai 7-13 foliole, sunt glabre, lat-oblongi, la vârf obtuze, mucronate, de 2-3,5 cm lungime. Florile roz, mirositoare, de 2-3,5 cm lungime, sunt dispuse numai câte 3-9, în raceme păroase. Înfloreşte la începutul luni iunie, uneori înfloreşte încă o data, toamna. Fructele păstăi de 5-8 cm lungime, glandulos-hispide (fig. 211). Recomandat ca arbust ornamental, mai ales izolat, pentru aspectul deosebit al lujerilor, culoarea florilor, la deal, câmpie, în locuri adăpostite. Robinia viscosa Vent.- salcâm roşu – vâscos Specie exotică, din America de Nord, apare în parcuri, de-a lungul şoselelor. Are cerinţe ecologice modeste, precipitaţii reduse, rezistă la temperaturi scăzute, până la -220C. Suportă soluri grele, lutoase, compacte. Creşte mulţumitor şi în regiuni montane inferioare (Braşov, Râşnov). Forma globuloasă a coroanei şi coloritul florilor îi conferă valoare decorativă. Folosire: în aliniamente, în grupuri, izolat sau în masive, în spaţiile verzi extravilane, pentru consolidarea pantelor. Înmulţire: prin seminţe, drajoni, butaşi de rădăcină. Semintele se forţează cu acid sulfuric concentrat, sau opărire prin oprire cu apă. Altoirea se execută în teren deschis, în oculaţie sau despicătură.
232
Genul Colutea L. Colutea arborescens L.- băşicoasă Specie indigenă, submediteraneană, originară din sudul Europei şi nordul Africii. La noi apare sporadic în Banat, Muntenia şi Dobrogea, uneori cultivat prin grădini se sălbăticeşte. Rezistent la secetă, suferă puţin din cauza gerurilor, puţin pretenţioasă faţa de sol, creşte bine pe soluri uscate, superficiale, pe taluzuri. Mezoxerofit, calcicol. Importanţa forestieră este redusă, se foloseşte în culturi forestiere de protecţie. Arbust apreciat pentru flori şi fructe. Atinge înălţimea de 4 m, scoarţa tulpinilor, ca şi a lujerilor de doi ani, se exfoliază în fâşii înguste, longitudinale. Lujerii sunt verzi, glabri, slab muchiaţi; mugurii mici, gălbui, păroşi au resturi de stipele pe ambele părţi. Frunzele imparipenat-compuse, foliole, elipticesubrotunde de 2-3 cm lungime, la vârf emarginate şi mucronate, pe dos cu peri disperşi. Florile galbene asemănătoare cu cele de Caragana, de cca. 2 cm, câte 48 în ciorchini axilari, înfloreşte de timpuriu şi tot timpul veri (iunie-august). Fructele păstăi caracteristice, veziculoase, 6-8 cm lungime, de culoare verde-palid, indehiscente, cu 20-30 seminţe reuniform-turtite, negricioase rămân pe lujeri iarna (fig. 212). Lăstăreşte viguros, suportă bine poluarea. Utilizare: ca şi Caragana sp. Înmulţire: prin seminţe (în februarie-martie) în lădiţe sau în răsadniţe, prin butăşire (iulie-august) în sere sau pat cald, cu butaşi semilignificaţi.
Genul Halimodendron Fisch. Halimodendron halodendron (L.) Voss. Specie exotică, originară din Transcaucazia, Turkestan şi Irak. Rezista la secetă şi ger, creşte viguros pe soluri sărăturoase sau uscate, nisipoase. Prezintă interes pentru culturi pe terenuri degradate, coaste erodate. Drajoneaza abundent. Arbust până la 2 m înălţime, cu tulpini spinoase, pubescente în tinereţe. Frunzele sunt alterne, paripenat-compuse cu 1-2 (3) perechi de foliole, obovat-
233
lanceolate, mucronate, de 2-3 cm lungime, mătăsos-păroase, au rahisul persistent, înţepător, ghimpos. Florile de 1,5-2 cm lungime, obovoide, umflate, au pereţi pieloşi, brunigălbui (fig. 213).
Genul Caragana Lam. Caragana arborescens Lam. – caragană Specie exotică, originară din Siberia şi Manciuria. Plantată la noi în parcuri, în Dobrogea şi Moldova este subspontană. Rezistă la ger şi secetă, se adaptează pe soluri diferite, de la nisipuri la cernoziomuri, pe terenuri sărăturoase. Arbust tufos, cu înălţimea ce nu depăseşte 6 m. înrădăcinarea profundă, peste 2 m ; pe rădăcini se găsesc bacterii fixatoare de azot atmosferic. Tulpinile şi ramurile sunt groase, îndreptate în sus; lujerii groşi, pubescenţi, cu pieliţă cenuşie ce se exfoliază şi cu numeroase brahiblaste. Mugurii mici, conici, ciliaţi, la bază cu 2 stipele persistente, ascuţite. Frunzele, paripenat-compuse, cu 4-6 perechi de foliole, mici, eliptice, la vârf rotunjite şi mucronate; rahisul, lung de 30-70 mm, se termină într-un vârf moale. Florile sunt galbene-aurii, cu caliciu tubulos, mari până la 2 cm, aşezate solitare sau în buchete umbelate de până la patru, pe pedunculi lungi de 2-4 cm. Fructele sunt
păstăi, liniar-cilindrice, de 4-5 cm lungime, la capete
îngustate, se deschid pe măsură ce se coc, după maturaţie se răsucesc, aruncând seminţele, care sunt brune, aproape sferice, de 2-4 mm lungime (fig. 214). Caragana arborescens var. Pendula specie rustică şi adaptabilă din punct de vedere ecologic, folosită în scop decorativ sau pe terenuri degradate. Se foloseşte în perdele de protecţie, pe nisipuri. Specie rustică folosită în culturile forestiere din stepă şi silvostepă, în stejărete de câmpie, pe terenuri degradate şi în scop ornamental. Înmulţirea: prin seminţe (primăvara), cu seminţe păstrate în vase metalice sau de sticlă închise, vase de lut în răsadniţe, cu seminţe ţinute în apă călduţă.
234
ORDINUL RUTALES Familia RUTACEAE A.L. Juss. Genul Ptelea L. Ptelea trifoliata L.- ulm de Samaria Specie exotică, originară din America de Nord. Rezistă bine la secetă, ger şi fum, preferă soluri nisipo-lutoase şi staţiuni adăpostite, suportă umbrirea uşoară. Este un arbust sau arbore de mărimea a -III-a, realizând uneori până la 7(8) m înălţime. Scoarţa este cenuşie, ritidomul mărunt crăpat. Coroana regulată, destul de rară, lujerii sunt rotunzi, glabri, bruni-verzui; mugurii nuzi, mici, păroşi, îngrăpoaţi în cicatrice. Frunzele sunt alterne, trifoliate, cu peţiol lung; foliole oblong-ovate sau eliptice, de 6-12 cm lungime, cu marginea întreagă, obişnuit glabre, pe faţă verzui-lucitoare. Florile sunt poligame, galbeneverzui, pe tip patru, sepale şi stamine 4-5;au simetrie radiară, sunt de cca. 1 cm diametru, dispuse în corimbe terminale. Ele apar prin iunie şi prezintă un disc nectarifer între ovar şi stamine. Fructele samare, rotunde, de cca. 2 cm diametru, sunt asemănătoare cu cele de ulm, dar cu aripioare mai groase şi reticulate, la mijloc cu două seminţe; stau pe pedunculi de cca. 1 cm lungime; strivite lasă un miros de hamei;rămân pendente pe lujeri şi în timpul iernii (fig. 215). Cultivaruri mai importante Aurea, Fastigiata, Monophylla, Pentapylla. Fructificaţie destul de abundentă şi anuală. Folosire: izolat sau în grupuri, în regiuni calde. Înmultire: prin seminţe, imediat după recoltare, primăvara după stratificare. În colecţiile dendrologice apar: Ptelea Nitens Greene şi Ptelea Serrata Small.
235
Phellodendron amurense Rupr.- arbore de plută de Amur Specie exotică răspândită în Extremul Orient. La noi există câteva culturi: lângă Arad (Ocolul silvic Pecica), în Lunca Timişului, Caransebeş, Simeria, Mihăieşti, Hemeiuş, Braşov. În arealul natural creşte în staţiuni cu climat continental, cu multă căldură estivală. La noi se recomandă la câmpie şi dealuri este pretenţioas faţă de umiditate. Rezultate bune se obţin în lunci, pe soluri aluvionare, bogate. Are temperament semiombrofil (subheliofil). Este arbore de până la 15 m înălţime, cu scoarţa cenuşie-argintie, ce formează de timpuriu ritidom suberos, gros. Lujerii gălbui-cenuşii, glabri, mugurii mici, păroşi, opuşi. Frunzele imparipenat-compuse, cu 5-11 foliole ovate sau ovatlanceolate, de 6-11 cm lungime, acuminate, lucitoare pe faţă. Florile unisexuatdioice, cele femele în panicule terminale (fig. 216). Fructele sunt drupe negre, globuloase, de cca.1 cm diametru. Prezintă interes
industrial (produce plută) dar şi ornamental are port
frumos, fructe decorative. Folosire: izolat sau în grupuri, pe alei. Înmultire: prin seminţe (se stratifică toamna şi se seamănă primăvara); puieţii se protejează de îngheţ, sau prin butaşi de rădăcină.
Familia SIMAROUBACEAE A.P.D.C. GENUL Ailanthus Desf. Ailanthus altissima (Mill.) Swingle. (A. glandulosa Desf.) - cenuşer, fals oţetar Originar din China, cultivat la noi destul de des, mai ales în sudul ţării, unde este subspontan. Este sensibil faţă de îngheţurile timpurii şi ger, preferă climat cald, cu sezon lung de vegetaţie, rezistă relativ bine la secetă, mezoxerofit, preferă soluri bogate dar manifestă o anumită plasticitate, se poate folosi pe terenuri degradate, consolidează taluzele şi coastele. Temperament de lumină. Atinge 15-20 m înălţime (în China până la 30 m).
236
Are tulpină scurtă, ramificată, cu scoarţa netedă, cenuşie-deschis, fin crăpată, crăpăturile sunt albicioase, iar prin strivirea scoarţei se degajă un miros greu (scoarţa se poate utiliza contra viermilor intestinali şi a dizenteriei sau pentru prepararea vopselelor de ulei). Are coroană rară; lujerii foarte viguroşi, bruni, cu lenticele mari, scurt pubescenţi sau glabri şi măduvă largă, brună-portocalie; mugurii mici, tomentoşi, aşezaţi în partea superioară a cicatrice mari, în formă de scut. Frunzele sunt alterne, imparipenat-compuse, foarte mari, de 45-70 cm lungime, cu miros urât, cu 11-25 foliole peţiolate, de 6-12 cm lungime, la bază trunchiate şi cu 1-2 (4) dinţi glanduloşi. Florile poligame, mici, sub 1 cm diametru, verzi sau gălbui, dispuse în panicule erecte, laxe, de 15-20 cm lungime. Fructele compuse din 1-6 samare libere, oblongi, de 3-4 cm lungime, brunroşcate la coacere, mai târziu brun-gălbui, fiecare samară constă dintr-o aripioară răsucită, transparentă, ştirbită la mijloc, pe una din laturi, în dreptul seminţei aşezate central (fig. 217). Fructifică la 5-6 ani, anual şi abundent, lăstăreşte şi drajonează bine. Creşte foarte rapid în tinereţe, în primul an poate avea peste 2 m înălţime, dar din cauza distrugerii lujerilor nelignificaţi rămâne deseori de talie mică. Este putin longeviv, atacat de putregai. Rezistă bine la poluarea cu fum şi gaze. Lemnul are duramen cenuşiu-gălbui, este uşor, moale, se prelucrează cu uşurinţă, se lustruieşte bine, importanţa este redusă, se utilizează în construcţii rurale, obiecte de artizanat, furnire, celuloză. Ailanthus altissima forma Erytrocarpa (Carr.) Rehd. cu fructe roşii. În spaţiile verzi se remarcă atât vara cât şi iarna, fructifică abundent şi samarele rămân în coroană. Este utilizat ca arbore solitar, de alei şi pentru fixarea terenurilor în pantă. Înmulţire: prin seminţe (primăvara) şi prin butaşi de rădăcină, marcote, la exemplarele femele.
237
ORDINUL SAPINDALES Familia ANACARDIACEAE Lindl. Genul Cotynus Mill. Cotinus coggygria Scop. (Rhus cotinus L.) – scumpie Răspândită natural în Europa Meridională şi Centrală, în Asia de sud-vest. La noi se întâlneşte în Banat, Dobrogea, Oltenia, Muntenia, Moldova, într-o serie de puncte, se ridică insular până la deal, chiar în regiunile montane, în subarboretul pădurilor de stejar din Dobrogea şi Banat uneori în brădete relativ termofile din sud-vestul ţării pe Valea Minişului, Banat. Formează tufe arbustive, iubitoare de căldură, rezistă la secetă. Este nepretentioasă faţă de sol, înfloreşte mai bine pe soluri sărace, rezistă la fum, la lumină şi semiumbră. Este specie arbustivă, de 1-3 m înălţime, cu scoarţă fină, solzoasă, care conţine tanin în cantităţi mari.
Lujerii, roşcaţi, glabri, lucitori, la tăiere
secretă un suc lăptos, prin zdrelire au miros de morcov; mugurii mici, ovoizi sau ovo-conici, au câţiva sozi carenaţi, fin ciliati. Frunzele alterne, înghesuite spre vârful lujerilor, simple, obovate sau eliptice, de câte 3-8 cm lungime, prezintă vârfuri rotunjite sau slab emarginate, pe margini întregi. Ele de asemenea, lasă miros morcov, conţin mult tanin şi toamna capătă colorit foarte frumos, de la galben până la purpuriu. Florile poligame mici, de cca. 3 mm diametru, au petale verzui-gălbui, stau grupate în panicule mari, terminale, afânate, cu numeroşi pedunculi sterili, care cresc mult după înflorire, când devin foarte păroşi, cenuşii sau purpurii-violeţi, foarte decorative. Fructele drupe uscate, mici, de 3-4 mm diametru, sunt negricioase (fig. 218). Lăstăreşte şi marcotează uşor, drajonează mai slab. Creşte repede la început, la un an lăstarii pot avea 1 m înălţime. Lemnul gălbui, tare de dimensiuni reduse. Cultivaruri: Cotinus coggygria cv. Rubrifolius cu frunze roşii întunecate, panicule roşcate. Cotinus coggygria cv. Purpureus cu frunze verzi şi panicule roşii
238
Folosire: izolat, în grupuri, uneori în vase. Înmulţire: prin seminţe stratificate (primăvara); cultivarul Rubrifolius se poate obţine din seminţe stratificate 3-5 luni, prin butaşi de vară, toamnă, primăvara, din rădăcini se obtin varietatile. Marcotaj prin musuroire sau arcuire.
Genul Rhus L. Rhus typhina L. (R. hirta (L.) Sudw.) - oţetar roşu Specie exotică din America de Nord, cultivată în parcuri, grădini, pe terenuri degradate. Preferă climat continental, adaptabil la condiţiile de climă şi sol din zona temperată. Vara necesită caldură, rezistă la secetă, destul de bine la ger şi fum, creşte pe soluri nisipoase. Are temperament de lumină. Arbore de mărimea a III-a (10-12 m) sau arbust. Lujeri foarte groşi, brunroşcaţi, catifelat-păroşi, după rupere secretă suc lăptos, iritant. Muguri alterni, mici, emisferici, pufoşi, cicatricea are forma de semilună îngustă. Frunze foarte mari, până la 50 cm lungime, imparipenat-compuse, 11-13 foliole, oblong lanceolate, acuminate, serate pe dos pubescente în tinereţe, toamna se colorează în roşu aprins, foarte decorative. Flori dioice, verzi-gălbui, în panicule terminale, cele femele foarte îngrămădite, păroase, 10-20 cm lungime, înfloresc în iunieiulie. Fructe drupe, miez acrişor, grupate într-un ghem roşu-violaceu, păros, rămân pe lujeri până primăvara, foarte ornamentali (fig. 219). Lăstăreşte şi drajonează extrem de abundent. Este utilizat pentru consolidarea coastelor şi taluzurilor. Are înrădăcinare bogată, maturitate la 2-3 ani, fructificaţie abundentă, periodicitate anuală. Frunze roşii-portocalii toamna, paniculele fructifere roşii-violacei, rezistă şi iarna. Lemnul are duramen brun-roşcat este uşor, moale, casant, de dimensiuni reduse. Rhus glabra L. specie foarte asemănătoare cu Rhus typhina, mai mic şi nu este păros
239
Rhus glabra var. Laciniata cu frunze cu foliole foarte sectate, fidate. Înmulţirea: rar prin seminţe, de obicei se seamănă în februarie în pat cald sau seră, mai des prin butaşi de rădăcină şi drajoni.
Familia SAPINDACEAE A.L. Juss. Genul Koelreuteria LAXM. Koelreuteria paniculata Laxm. – koelreuteria Specie exotică din China şi Japonia, cultivată numai în scop ornamental. Mai ales în tinereţe este sensibil faţă de îngheţuri şi gerurile mari din iarnă. Creşte bine în staţiuni calde, însorite, rezistă bine la uscăciune. Creşte bine pe soluri revene, permeabile, fertile, suportă soluri mai compacte, uscate şi sărăturoase. Are temperament de lumină. Atinge până la 10 m înălţime, tulpină neregulată, scoarţă cenuşie cu crăpături longitudinale, coroană largă, rară. Lujeri viguroşi, cenuşii-bruni, glabri, lenticele gălbui proeminente, muguri alterni, bruni, lat-ovoizi, cicatricea obtuz-triunghiulară sau semicirculară cu trei urme. Frunze imparipenat-compuse, 35-40 cm lungime, 7-15 foliole imperfect opuse, ovate, 4-8 cm lungime, acuminate, neregulat şi rar crenat-dinţate, cu tendinţă glabre spre baza, primăvara roşcate. Flori poligame, galbene în panicule erecte, rar terminale, 30-40 cm lungime, înfloresc din iunie până în august. Fructe capsule veziculoase, pendente 4-5 cm, ovoid-alungite, cu pereţi membranoşi, roşcaţi, se coc prin septembrie şi se păstrează peste iarna pe lujeri (fig. 220). Periodicitatea fructificatiei este anuală, destul de abundentă, începe să fructifice la 4-5 ani. Lăstareste bine, longevitate redusă. Apreciată specie ornamentală, datorită florilor mari, frumos colorate, fructele persistă şi iarna. Utilizare: izolat sau în grupuri, se obţine prin seminţe (în februarie – martie în sere, în lădiţe), prin butaşi de rădăcină (în decembrie în seră rece).
240
Familia ACERACEAE A.L. Juss. Genul Acer L. Cuprinde aproximativ 110 specii de arbori şi arbuşti originari din Europa, Asia, Africa de Nord şi America de Nord. Muguri opuşi, cicatricele frunzelor se unesc direct sau printr-o linie stipelară. Frunze simple, în general palmat-lobate, rar compuse, flori poligame, des andromonoice, mai rar dioice şi androdioice. Fructele – disamare, lung aripate. Acer pseudoplatanus L.- paltin, (paltin de munte) Arbore indigen răspândit în Europa, în Centru, Sud şi Sud-Est, în Vestul Asiei (fig. 37). La noi vegetează la deal şi munte, urcă până la 1500-1600 m înălţime. De regulă este diseminat sau în grupe mici, din şleaurile de deal până în molidişuri, izolat în rarişti subalpine. Preferă regiunile montane cu climat răcoros şi umiditate atmosferică ridicată. Poate vegeta şi în climat mai călduros şi uscat (deal şi câmpie), introdus artificial se comportă multumitor. Are exigenţă ridicată faţă de fertilitatea solului. Este întâlnit pe soluri bogate în humus (mull), bogate în baze de schimb, afânate, bine drenate, cu umiditate suficientă, nu suportă excesul de umiditate. Nu supportă excesul de umiditate. Factorii ecologici determinanţi pot funcţiona compensator, uneori vegetează viguros în staţiuni cu soluri superficiale, scheletice (chei), sau staţiuni cu soluri nefavorabile fizic dar în care pretenţiile ridicate faţă de trofocitatea solului, şi bogăţia în humus sunt corespunzătoare; pe conuri de dejecţie şi grohotişuri calcaroase, apare ca o specie pionieră, uneori formează cu ulmul de munte mici arborete. Are temperament de semiumbră, dar ceva mai de lumină decât arţarul şi jugastrul. Arbore de mărimea I, cu înălţimea de 30 (40) m, înrădăcinare piuvotanttrasantă. Tulpina destul de dreaptă (uneori cu neregularităţi). Scoarţa cenuşie în tinereţe, de la 30-40 de ani dezvoltă un ritidom caracteristic, brun-gălbui, cu nuanţe roşcate. Se exfoliază în plci de mărimi şi forme variabile. Coroana largglobuloasă, simetrică şi groasă. Lujeri viguroşi, verzi până la brun-deschis, glabri, numeroase lenticele, muguri opuşi, mai mari decât la celelalte specii indigene, de culoare verzui, pe
241
margini tiviţi cu o dungă îngustă brună, au cicatricele frunzelor perechi unite printr-o linie stipelară scurtă orizontală stau depărtaţi de ax, mugur terminaltetragonali şi mai mari. Frunze: penat-palmat-lobate, 10-18 cm lungime, corolate, verde închis pe faţă, verzi albăstrui mate pe dos, lobi neregulaţi crenaţi-seraţi la vârf acuminaţi, îngustaţi şi obtuzi, sinurile înguste şi ascuţite, peţiol de 5-15 cm lungime, nu conţin suc lăptos. Flori: poligame, verzi-gălbui, grupate în panicule pendente 5-15 cm, apar după înfrunzire. Fructe: disamare, aripi depărtate sub un unghi drept sau ascuţit (fig. 221). Este o specie cu variabilitate relativ restrânsă: Acer pseudoplatanus var. Purpureum Lond. cu frunze purpurii pe dos. Acer pseudoplatanus var. Erytrocarpum Carr. cu frunze mici, lucioase, fructe roşii. Acer pseudoplatanus forma Palmatifidum cu frunze penta-partite. Maturitatea arborilor în masiv se atinge la 30-40 ani. Fructificaţii dese, aproape anuale, maturaţia fructelor are loc în septembrie, creşte repede în tinereţe. Longevitate: 400-500 ani. Dacă înmulţirea se face prin lstari, longevitatea este redusă, cioatele putrezesc. În amestec cu fagul sau gorunul se situează în primul etaj, volumul de masă lemnoasă este însemnat, este comparabil cu cel al fagului (la 80 de ani 12-13 m3/an/ha), sau gorun (120 de ani 7,5 m3/an/ha). Frunzişul este atacat de ciuperca Rhytisma acerinum pecinginea frunzelor de acerinee, are puţini vătămători biotici. Lemnul este foarte valoros rzistent, durabil, uniform, elastic, cu luciu în secţiunea longitudinală, cu desen frumos (paltin creţ), utilizat în industria mobilei, pentru producerea lambriurilor, instrumentelor muzicale. Deşi nu este o specie cu productivitate mare prin lemnul său deosebit, participă la ridicarea valorii fgetelor şi molidişurilor. Însuşirile silviculturale permit să consolidze arboretele de molid împotriva doborâturilor de vânt, să amelioreze solul prin frunzişul bogat în elemente minerale, care se descompune uşor. Ca arbore ornamental este cultivat izolat, în aliniamente (de la câmpie la munte) sau în masive (specie de amestec).
242
Acer platanoides L. - artar, paltin de câmp Arbore indigen, arealul coincide cu al paltinului de munte, îl depăşeşte în nord, ocupă teritorii din Scandinavia şi Finlanda, până în Munţii Urali (fig. 37). În ţara noastră se găseşte mai ales la deal şi câmpie (în şleauri), la munte mai rar, sporadic, prin făgete şi pădurile de amestec răşinoase cu fag. Este o specie de diseminaţie. Este mai adaptat la climatul excesiv-continental din nord-estul Europei, dar este pretenţios faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. Suportă mai bine seceta în aer şi sol. Preferă soluri fertile, dar tolerează uneori şi soluri relativ compacte, cu umiditate mai redusă. Este semiombrofil, mai de umbră decât paltinul. Arbore de până la 25 m înălţime, înrădăcinare pivotant-trasantă, ritidomul se formează de timpuriu, nu se exfoliază, este bru-cenuşiu, subţire, cu crăpături superficiale longitudinale şi transversale. Lujeri brun-roşcaţi, muguri ovoizi sau globuloşi, brun-roşcaţi (rar verzi) alipiţi de lujer, cei terminali mai mari, tetragonali, caracteristic, unite direct, formând un unghi ascuţit. Frunze palmat-lobate, 10-15 cm lungime, cu 5-7 lobi, pe dos de culoare verde, lobi la vârf evident acuminaţi, pe margini cu câţiva dinţi prelungiţi, cu sinurile larg rotunjite, peţiol 8-15 cm, conţine suc lăptos. Flori poligame, galbene-verzui, apar prin aprilie-mai înaintea înfrunziri, în inflorescenţe corimbiforme erecte. Fructe disamare cu aripi divergente sub un unghi obtuz (fig. 222). Maturitatea arborilor şi caracteristicile fructificaţiei sunt ca la paltin. Taxoni de interes ornamental: Acer platanoides var. Schwdleri (var. Coloratum) cu frunze tinere roşiisângerii lucitoare, apoi verzi închis, cu nervurile şi peţiolul roşcate. Acer platanoides forma Globosum cu coroană rotundă Acer platanoides forma Palmatifidum cu frunze palmate, adanc penatpartite. Arţarul creşte destul de rapid în tinereţe, are o bună capacitate de concurenţă interspecifică la vârste mici; după 40-50 ani rămâne frecvent în etajul al II-lea. Valoarea lemnului este ceva mai redusă decât cea a paltinului, şi productivitatea este mai redusă, utilizările sunt similare.
243
Este o valoroasă specie de amestec în stejărete, se dezvoltă relativ bine şi în regiunile secetoase. Este mult apreciat ca arbore ornamental, de-a lungul şoselelor, cu aspect frumos mai ales toamna, când se colorează în galben. Acer campestre L. - jugastru Specie indigenă răspândită în Europa şi Asia Vestică (fig. 38). La noi este specie de amestec în şleaurile de la câmpie şi deal şi în qvercetele începând din silvostepă. Are pretenţii mai mari faţă de căldura estivală, dar este mai tolerant faţă de sol; se mulţumeşte cu soluri relativ uscate, compacte, suportă solurile sărăturoase. Rezistă relativ bine la umbrire; are temperament de semiumbră. Arbore de mărimea a II-a, rar are peste 15 m înălţime, tulpină rău conformată, noduroasă, ritidom format de timpuriu, relativ gros, friabil, fin şi neregulat crăpat, cenuşiu-gălbui, pete albicioase, mărunte, coroană deasă. Lujeri subţiri, pubescenţi în tinereţe, apoi glabrescenţi, gălbui-bruni, cei de doi ani sau mai bătrâni au uneori muchii sau aripi longitudinale, de plută ca la cel de câmp. Frunze: palmat-lobate, 5-10 cm lungime, 3-5 lobi obtuzi sau rotunjiţi, margini sinuate sau întregi, peţiol 2-4 cm lungime, conţine suc lăptos. Flori: inflorescenţe corimbiforme, multiflore, erecte, galbene-verzui ca la arţar, apar însă mai târziu, odată cu frunzele. Fructe: disamare cu aripi aşezate în prelungire sau puţin întoarse spre peduncul (fig. 223). La noi se deosebesc două subspecii: A. c. eucampestre – cu frunze pentalobate, A. c. marsicum – cu frunze trilobate. Lăstăreşte mai activ decât paltinul şi arţarul, are capacitate de drajonare. Creşterea încetineşte devreme, longevitatea până la 100 ani. Lemnul este fin, omogen, greu, trainic, dur, se prelucrează uşor dar este de dimensiuni reduse, tulpinile sunt rău conformate, are puţin utilizări, în strungărie, rotărie, este un bun combustibil.
244
Din punct de vedere silvicultural, specia este apreciată ca însoitor al stejarului în şleauri, stimulează creşterea şi elagajul speciilor principale, protejează şi ameliorează solul. Acer tataricum L. – arţar tătărăsc, gladiş Specie indigenă, răspândită în sud-estul Europei, Caucaz şi Asia Vestică (fig. 38). La noi se găseşte la câmpie şi coline în subarboretul pădurilor de stejar şi şleau. Este mai exigent faţă de caldură decât jugastrul şi mai tolerant faţă de troficitatea solului, apare pe soluri compacte, cu regim de umiditate variabil, pe soluri salinizate. Suportă bine umbrirea. Arbust sau arbore de mărimea III (sub 10 m), tulpină rău conformată, strâmbă şi scurtă, scoarţa caracteristic, rămâne netedă, cenuşiu-închisă, cu nuanţă roşiatică. Lujeri subţiri, uşor muchiaţi, brun-roşcaţi până la purpuriu, glabri, lucitori, muguri mici, alipiţi de lujer, roşii-bruni, cicatricele perechi se unesc printr-o linie stipelară, concavă. Frunze ovate sau ovat-oblongi, 5-10 cm lungime, acute, scurt acerminate spre deosebire de celelalte specii indigene, întregi neregulat dubluserate sau cel mult lobate spre bază, toamna devin roşii, foarte decorative. Flori albe-verzui, în panicule erecte, lung pedunculate, apar după înfrunzire, în luna mai. Fructe disamare glabre, nuculă bombată şi aripi roşii-purpurii, îndreptate înainte, suprapuse la vârf (fig. 224). Este o importantă specie de subarboret începând din pădurile din stepă pentru că suportă umbrirea protejează solul, rezistă la secetă. Se utilizează în plantaţii din terenuri degradate. Se foloseşte ca specie ornamentală în masive şi perdele. Poate fi introdus până în regiunile montane inferioare (600-700 m). Acer monspessulanum L. – jugastru de Banat Specie indigenă, originară din Sudul Europei, Asia Mică şi Africa de nord (fig. 38). La noi apare sporadic în sudul Banatului. Este termofil şi mezoxerofit, suportă gerurile şi solurile uscate, calcaroase, scheletice, superficiale.
245
Specie arbustivă sau arbore de mărimea a III - a până la 10 m, tulpină scurtă, ramificată adeseori de la bază, strâmbă, scoarţă netedă în tinereţe, cenuşiegălbuie mai târziu, ritidom solzos. Lujeri bruni sau galben-roşcaţi, muguri mici, ovoid-alungiţi, depărtaţi de lujer, brun- negricioşi, aproape glabri, linia stipelară dreaptă. Frunze cu 3 lobi, aproape egali, ovat-triunghiulari, cei laterali divergenţi, margini obişnuit întregi, pe faţă glabre-lucitoare, pe dos glaucescente, cu smocuri de peri la subsoara nervurilor, peţiol 2-6 cm lungime, conţine suc lăptos, cad târziu. Flori galben-verzui, în corimbe erecte, după aceea pendente, apar odată cu frunzele. Fructe disamare mici de 1,5-2,5 cm lungime, seminţe foarte bombate, aripioarele în unghi ascuţit, până la paralele (fig. 225). Lemnul este cu duramen roşcat mai omogen şi mai dens decât a celorlalţi aceri dar de dimensiuni reduse. Se introduce în staţiuni supuse uscăciunii ca specie protectoare şi amelioratoare de sol. În regunile calde şi uscate se foloseşte în scop ornamental. Acer negundo L. – arţar american Specie exotică originară din America de Nord. La noi se foloseşte ca arbore ornamental. Este puţin pretenţios faţă de climă şi sol, rezistă la geruri. Vegetează pe soluri uscate, nisipoase sau compacte. Se dezvoltă bine pe soluri aluvionale bogate, profunde, umede (Lunca Mureşului, la Simeria a devenit invadant). Lăstăreşte şi drajonează abundent. Are temperament de luminăsemiumbră. În arealul natural ajunge la 20 m înălţime, la noi 11-12 m, trunchiul sinuos, defectuos, ramificat de la mică înălţime. Lujeri verzui sau brun-violacei, acoperiţi cu o brumă albăstruie, muguri ovoizi de culoarea lujerilor, brumaţi, cicatricele unite sub un unghi ascuţit. Frunze imparipenat-compuse, 3-7 foliole, variabile ca formă, inegal sinuate pe margini, cea terminală des trilobată. Flori dioice (nu poligame) verzi-gălbui, cele mascule în fascicule, cele femele în raceme pendente.
246
Fructe disamare, cenuşii-albicioase, aripi aproape paralele, 2-3 cm, arcuite spre interior şi suprapuse la capete (fig. 226). Rezistă bine la poluare. Subunităţile au mare valoare ornamentală: Acer negundo var. Variegatum cu frunze cu marginea albă Acer negundo var. Auratum - puţin mai mic, cu frunze gălbui Acer sacharinum L. (A. dasycarpum Ehrh.) – arţar american argintiu. Specie exotică nord americană, nu rezistă la secetă, dar rezistă la ger, vegetează pe soluri nisipo-lutoase, afânate şi umede. Are temperament de lumină. La noi este cultivat ornamental pentru forma şi culoarea frunzelor, din regiunile de câmpie până la munte, solitar sau în grupuri, aliniamente. Arbore cu înălţimi de până la 25m, scoarţa cenuşie, ritidom din plăci alungite, cu marginile uşor răsfrânte. Lujeri roşcaţi cu multe lenticele, muguri scurt pedicelaţi, roşii, cicatricea frunzelor unite printr-o linie stipelară orizontală. Frunze cu 5 lobi adânc spintecaţi şi lobulaţi, 8-15 cm lungime, verzi pe faţă, argintii pe dos, vârful lobilor lung acuminat, peţiol lung 8-12 cm, nu conţine suc lăptos, înfrunzeşte în aprilie. Flori poligame, apetale, verzui în fascicule, apar înaintea înfrunziri. Fructe disamară mare, cu aripioare divergente şi puţin curbate (fig. 227). Din genul Acer în colecţiile dendrologice sunt cultivate şi alte specii, cum ar fi: Acer ginnala Maxim. – arţar de Manciuria Arbore mic sau arbust cu frunze trilobate, cu lobul central alungit. Creşte bine în Banat, pretinde climat mai blând. Acer palmatum Thunb. – arţar japonez Arbore mic sau arbust, frunze palmat lobate, cu 5-11 lobi lanceolaţi, toamna frunzişul este roşu-carmin. Acer palmatum cv. Atropurpurea cu frunze roşu închis tot anul Acer palmatum cv. Dissectum cu coroana semisferică, de 3 m înălţime.
247
Acer rubrum L.- arţar roşu Originar din America de Nord, arbore înalt cu samarele tinere roşii în raceme pendente, coroana rotunjită, deasă. Acer palmatum şi Acer rubrum nu rezistă la secetă. Folosire: solitar şi în grupuri, în aliniamente (Acer Pseudoplatanus, A. platanoides, A. sacharinum), în masive şi perdele (A. campestre, A. tataricum, A. ginnala). La Acer platanoides se poate tunde coroana. Înmulţire: prin seminţe (toamna, imediat după recoltare sau primăvara cu seminţe stratificate 60-90 zile), prin marcotaj (Acer negundo, Acer sacharinum), prin altoire în ochi dormind (la colet sau în coroană).
Familia HIPPOCASTANACEAE A.P.D.C. Genul Aesculus L. Aesculus hippocastanum L. – castan porcesc Specie exotică originară din Peninsula Balcanică şi Asia Mică. La noi este cultivat în parcuri şi grădini sau aliniamente stradale. Are amplitudine climatică destul de mare, rezistă bine la ger şi secetă, câteodată lipsa de precipitaţii din timpul verii produce necroze şi pârlituri ale frunzişului. Se dezvoltă bine pe soluri profunde, bogate, revene, vegetează şi pe soluri sărace şi bătătorite. Temperament de umbră – semiumbră. Este un arbore cu înălţime mare, până la 30m. Tulpina exemplarelor izolate este scurtă, groasă, puternic ramificată şi de multe ori apare torsionată, cu ritidom cenuşiu-negricios.
Coroana este deasă, globuloasă, largă, are aspect
frumos. Lujerii groşi, bruni, glabri sau slab pubescenţi cu lenticele evidente. Mugurii sunt foarte mari, opuşi cei terminali uneori au 2cm lungime, ovoizi, bruni, cleioşi, lucitori, cicatricea este mare, are 3-9 urme fasciculare.
248
Frunzele palmat-compuse, cu 5-7 foliole obovate la bază cuneate, vârful acuminat, marginea crenată, lung peţiolate. Florile poligame, andromonoice, petale albicioase, pătate în roşu la bază, sunt grupate în panicule erecte, mari, multiflore, foarte decorative în timpul înflorii, prin mai-iunie. Fructele capsule cărnoase, sferice, de culoare verde, prevăzute la exterior cu ţepi mari; se deschid în trei valve. Seminţele (castane), în număr de 1-2 (3), turtit-sferice, brune, lucitoare, cu o pată gălbuie sau brună-cenuşie (fig. 228). Prezintă o serie de varietăţi: Aesculus hippocastanum var. Plena cu flori duble, albe, sterile. Aesculus hippocastanum var. Pyramidalis cu coroana piramidală, cu ramuri în unghi de 400. Albovariegata, Aureovariegata, Pendula. Fructificaţie anuală şi abundentă. Creştere activă in primii 2-3 ani, se diminuează de timpuriu. Longevitate de aproximativ 150 ani. Lemnul este moale uşor, puţin rezistent, de importnţă redusă. Folosit în spaţii verzi de la câmpie la munte, solitar, în grupuri, în masive, la margine de masiv, ca arbore de aliniament. Aesculus hippocastanum x Aesculs pavia, este mai mic 10-15 m înălţime; flori roz închis sau roşii, foarte apreciat arbore ornamental. Înmulţirea prin seminţe (imediat după coacere sau după stratificare), altoire în oculaţie, prin butaşi de rădăcină confectionaţi în noiembrie. Aesculs x carnea Hayne (Aesculus rubicunda Lois.) – castan roşu porcesc Este un hibrid între Aesculus hippocastanum şi Aesculus pavia, de talie mai mică decât castanul porcesc (10-15m). Lujerii sunt cenuşii-gălbui, pubescenţi în tinereţe. Frunzele au cinci foliole, prinse pe un peţiol mai scurt, de 9-12cm; foliolele, verzi-lucitoare, relativ mici, sunt în treimea superioară curbat-îngustate şi terminate într-un vârf scurt. Florile sunt roz-închis, iar castanele cu ghimpi rari, mici şi moi.
249
Familia AQUIFOLIACEAE Genul Ilex L. Ilex aquifolium L. – laur Răspandit în sudul şi vestul Europei, Africa de Nord şi Sud-Vestul Asiei, ocupă teritorii însemnate în zona mediteraneană. Prezenţa sa spontană la noi este sub semnul întrebării, semnalat în pădurea Dosul Laurului (Zimbru - Arad). Se găseşte cultivat în grădinile dendrologice din ţară. Rezistă relativ bine la ger, dar în climate aspre, vegetează cu dificultate. Este o specie termofilă, relativ xerofită, nepretentioasă faţă de sol, vegetează mult mai bine pe soluri bogate, revene. Temperament de umbră, se adaptează şi la soare. Arbust până la 5m înălţime (în ţara noastră), cu scoarţa netedă, cenuşie, lujerii verzi-măslinii, slab muchiaţi, frunzele alterne, persistente, de 3-7cm lungime, ovate, ovat-eliptice, acute, rigide, spinos dinţate, de culoare verde-închis. Florile dioice sau poligame, albe, mirositoare, grupate în fascicule axilare şi apar prin mai-iunie. Fructele sunt drupe baciforme, globuloase, mucronate la vârf, au un diametru de cca. 7mm, sunt colorate în roşu aprins şi cu 4-5 sâmburi monospermi; rămân pe lujeri până primăvara, seminţele nu germinează decât în anul II (fig. 229). Lăstăreşte şi marcotează bine. Este un interesant arbore ornamental, se cultivă în staţiuni adăpostite, ferite de ger şi îngheţ, cu umiditate suficientă. Reprezintă un monument al naturii. Se cunosc numeroase forme horticole: Ilex aquifolium forma Pyramidalis Ilex aquifolium var. Aureo-Marginata Ilex aquifolium var. Albo-Marginata Ilex aquifolium cv. Golden-Queen - forma mascula, frunze eliptice cu margine aurie Ilex aquifolium cv. Golden- King - forma femela, frunze oval-rotunjite, mai late; spini mici, cu margini aurii, neregulate.
250
Ilex crenata Thunb. - originar din Japonia, arbust de 2-3 m înălţime, des ramificat, frunze mici 2-3 cm, fructe negre, sferice. Se folosesc ca plante izolate, în grupuri, garduri vii tunse. Se obţine din sămânţă, prin marcotaj, butăşire sau altoire.
ORDINUL CELASTRALES Familia CELASTRACEAE R. Br. Genul Euonymus L. (Evonymus L.) Cuprinde peste 100 de specii arbustive din climate temperate şi calde, uneori agăţătoare sau târâtoare, frunze caduce, uneori persistente, flori complete, bisexuate, fructul - capsulă lobată cu 4-5 loje, în fiecare lojă 1-2 seminţe învelite într-un aril portocaliu. Euonymus europeus L. – Salbă moale, Voniceriu Specie originară din Europa şi Asia de Vest, mult răspândită la noi în subarboretul pădurilor, de la câmpie până la deal. Rezistă bine la secetă; urcă în regiunile montane inferioare aici se localizează pe calcare şi pe versanţii însoriţi. Rezistă bine la ger, preferă soluri eubazice, slab acide, profunde, afânate. Creşte şi prin zăvoaie sau lunci. Drajonează puternic, creşte încet; tolerează semiumbra. Arbust de talie relativ mare, putând ajunge până la 6m înălţime. Lujerii sunt verzi, cu secţiune tetragonală, având patru mucii suberoase, longitudinale, aripate, rotunjite, de culoare albicioasă sau brună, mai pronunţate la lăstari. Mugurii, apropiaţi de lujer, opuşi sau imperfect opuşi sunt ovoizi, acuţi, muchiaţi, cu solzi verzui. Frunzele alungit-lanceolate sau ovat-eliptice, de 3-10 cm lungime, acuminate, la bază îngustate, crenat-serate, pe dos albăstrui-verzui, glabre sau pubescente; peţioli de 0,5 cm lungime. Florile complete, hermafrodite, verzi-gălbui, de cca. 1 cm în diametru, dispuse câte 3-8 în cime laterale, sunt aşezate la subsuoara frunzelor, pe pedunculi de 1-3,5 cm. Capsula, de 1-1,5 cm diametru, cu patru lobi rotunjiţi pe spate, la
251
maturitate de culoare roşie-carmin sau roză, cărora le corespund patru loji, cu 1-2 seminţe. Seminţele, albicioase, sunt înconjurate compet de un aril cărnos, portocaliu, lucitor (fig. 230). Protejează şi ameliorează solul, poate fi folosit în perdelele forestiere ca specie de subarboret, este un valoros arbust industrial, scoarţa rădăcinilor conţine gutapercă folosită în industria electrotehnică pentru izolarea cablurilor. Lemnul este gălbui, omogen, folosit la obţinerea scobitorilor, cuielor şi carbonizat pentru cărbune pentru desen. Mult
utilizate
în
culturi
ornamentale
sunt
cultivarurile:
Albus,
Argenteovariegata, Atropurpureus. Euonymus verrucosus Scop. – Salbă râioasă Areal european şi asiatic. La noi este element de subarboret la câmpie şi dealuri. Ecologic se aseamana cu Euonymus europeus, suportă mai greu seceta şi uscăciunea, preferă staţiuni umbrite şi suficient de umede. Are dimensiuni mai mici decât salba moale, de maximum 2-3 m înălţime, lujerii verzi, mai subţiri, nemuchiaţi, aproape rotunzi, prevăzuţi cu numeroase verucoziţăţi, de culoare brună-închis, caracteristice. Mugurii tot ovoizi, sunt depărtaţi de lujer, cel terminal mai mare, cu 5-6 solzi, la margine cu o dungă brună. Frunzele opuse, mai mici, de 3-6 cm lungime şi 2-5 cm lăţime, sunt ovatlanceolate sau alungit-eliptice, acuminate, la bază rotunjite sau îngustate, mărunt crenat-serate; peţioli mai scurţi, de numai 0,2-0,3 cm. Florile, complete şi pe tipul patru, brunii, de cca. 0,6 cm diametru, sunt grupate în număr mai mic decât salba moale, câte 1-3 (4), în cime reduse, pe pedunculi de 3-4 cm lungime. Fructul este o capsulă, cu patru lobi, de culoare roză, de cca. 1 cm diametru. Seminţele negre sunt înconjurate incomplet de un aril portocaliu; după deschiderea capsulei rămân suspendate un timp pe firişoare subţiri ( fig. 231). Drajonează mai slab, creşte mai încet. Euonymus nana Sieb. (E. Rosmarinifolia Hort.)- salbă pitică
252
Specie indigenă, apare rar în Europa, mai frecvent în Caucaz, la noi apare extrem de rar în nordul Moldovei şi Transilvaniei, în mlaştini şi stâncării. Arbust pitic, de la 0,3-2 m, cu tulpini repente sau ascendente,. Frunze persistente, liniare, de 1-4 cm lungime, flori brune-purpurii, fructele capsule de culoare roz cu seminţe parţial acoperite de aril. Euonymus fortunei Turcz. Originar din China,
arbust târâtor, câteodată devine urcător, frunze
persistente, eliptice, verzi-închis, înfloreşte şi fructifică la vârste înaintate, numai formele erecte. Euonymus fortunei cv. Coloratus arbust târâtor, cu frunze verzi închis care devin toamna roşii-purpurii. Euonymus
fortunei var. Radicans arbust de 15 cm înălţime, urcă pe
trunchiul arborilor sau pe ziduri; - frunze de 3 cm, eliptice, cu nervuri mai deschise. Euonymus
fortunei var. Gracilis – arbust mic, de 30 cm, frunze
persistente, relativ mici (1-3 cm), variegate cu alb; vârful lăstarilor este adesea roz. Specia şi varietăţile sunt mai sensibile la ger, rezistente la poluarea atmosferică. Formele pitice cresc si mai încet. Euonymus japonica Thunb. Arbust tufos, puternic ramificat, de 2 m înălţime, frunze persistente, lucioase, deosebit de frumoase. Euonymus japonica var. Aureo-Marginata Euonymus japonica var. Albo-Marginata Euonymus japonica se poate planta solitar, dar e sensibil la ger. Înmulţire: prin seminţe (septembrie-octombrie), semănăturile târzii şi cele de primăvara sunt riscante, având germinaţie slabă, fără stratificare; prin butaşi – vara Euonymus fortunei şi Euonymus japonica; prin altoire (iulie) în oculaţie.
253
Familia STAPHYLACEAE Lindl. Genul Staphylea L. Staphylea pinnata L. – clocotiş Specie indigenă de origine mediteraneană, întâlnită sporadic de la câmpie şi deal, rareori în regiunile montane inferioare, în păduri, luminişuri, zăvoaie, stâncării, însoţeşte teiul. Preferă staţiunile calde, însorite, tolerant faţă de umiditate, suporta umbrirea, rezistent faţă de secetă. Specie de semiumbră. Arbust de până la 5m înălţime, în formă de tufă, cu numeroase tulpini drepte şi scoarţa cenuşie-brună, fin crăpată. Lujerii viguroşi, glabri, verzi-măslinii până la roşii-bruni, cu numeroase lenticele albe, alungite; la vârf se termină cu doi muguri. Scoarţa lujerilor de doi ani prezintă striaţiuni albicioase în lung. Mugurii sunt opuşi, ovo-conici, acuţi, turtiţi lateral, cu două margini carenate şi cu un singur solz aparent, verzi până la roşii-bruni. Frunzele imparipenat-compuse, lung peţiolate, au 5-7 foliole, de o formă eliptică, acuminate, fin serate, pe dos albăstrui, frunzele în tinereţe sunt subţiri, după înflorire devin pieloase. Florile albe-gălbui, dispuse în panicule terminale, pendente,, de 5-12 cm lăţime, au cinci sepale petaloide, albe-gălbui, la vârf roşietice, caduce; corola este campanulată, cu pete oblong-lanceolate, albe-gălbui. Înfloreşte în mai-iunie. Fructele sunt capsule, umflate, sferice sau piriforme, foarte caracteristice, mari, de 2,5-4 cm terminate cu două sau trei vârfuri prelungite şi având pereţi membranoşi, reticulaţi, de culoare verde-închis, la interior cu 2-3 loji. Seminţele, câte 1-3 în fiecare lojă, sunt sferice, brune-deschis, glabre, lucitoare. După coacere, prin august, seminţele sună dacă sunt mişcate, de unde şi denumirea de „clocotiş”, sunt comestibile (fig. 232). Lemnul este alb, tare, greu, fizibil, folosit în strungărie. Staphylea trifolia L. Originar din America de nord, frunze trifoliate, inflorescenţe mai scurte, fructe alungite. Folosire: solitar sau în grupuri.
254
Înmulţire prin seminţe după recoltare, în răsadniţe reci şi stratificate (primăvara), prin butaşi se înmulţeşte greu, pentru înrădăcinare se acoperă cu clopote de sticlă, prin marcotaj prin muşuroire.
ORDINUL RHAMNALES Familia RHAMNACEAE A.L. Juss. Genul Rhamnus L. Include aproximativ 100 de specii arbustive sau arbori mici din climat temperat al emisferei nordice, frunze simple, opuse sau alterne, flori hermafrodite, fructe – drupe globuloase cu resturile caliciului persistente la bază. Rhamnus catharticus L. – spinul cerbului, verigariu, părul ciutei Specie răspândită în Europa, Asia Vestică şi Nordul Africii, la noi, din silvostepă până în regiunea montană inferioară. Este un arbust pretenţios faţă de căldura estivală, subtermofil, heliofil, rezistă la ger şi secetă. Este întâlnit pe soluri uscate, superficiale, scheletice, calcaroase, în staţiuni expuse insolaţiei, la margini de pădure, în păduri rărite, asociat cu păducelul şi porumbarul. Arbust, de numai 2-3 m înălţime, scoarţa brună, aspră, ce se exfoliază în inele, sub scoarţă lemnul fiind gălbui. Lujerii cenuşii, glabri-lucitori, au lenticele răzleţe, mari, fiind adeseori terminaţi într-un spin care înlocuieşte mugurul terminal. Mugurii sunt imperfect opuşi sau opuşi, ovo-conici ascuţiţi, curbaţi şi alipiţi de lujer; solzii pe margine ciliaţi şi cu o dungă lată cenuşie; cicatricea verticală, cu trei urme fasciculare. Frunzele, cu lungimea de 4-8 cm şi lăţimea de 1-3,5 cm, sunt variabile, ovate până la eliptice, acute sau obtuze, cu baza îngustată sau rotonjită, pe margini crenat-serulate cu numai 3-4 perechi de nervuri evident arcuite, de regulă la maturitate glabre; peţiolul de 1-4 cm lungime.
255
Florile sunt poligame sau dioice, mici, pe tip patru, verzi-gălbui, câte 2-5 în fascicule axilare, apar în mai-iunie. Fructele sunt drupe, negre, sferice, cu diametrul de 6-8 mm, au 2-3 seminţe negre, în trei muchii, ce prezintă o crăpătură longitudinală foarte îngustă, numai la capete puţin lărgită şi cu margine cartilaginee. Fructele conţin substanţe colorante şi substanţe purgative (fig. 233). Lemnul cu duramen roşcat, tare, greu, din care se cnfecţionează obiecte de artizanat şi strungite. Rhamnus tinctoria W. et K. – Spinul cerbului [Rhamnus saxalitis Jack. ssp. tinctorius (W. et K.) Nym.]. Specie răspândită în sud-estul Europei, Balcani. La noi apare sporadic, în staţiuni însorite din silvostepă până în regiunea montana inferioară, pe calcare, pe soluri superficiale, scheletice, stâncării. Rezistă bine la secetă. Este o specie fixatoare de sol. Atinge cel mult 1,5 m înălţime. Are tulpini ascendente, scoarţa brunroşcată, cu crăpături. Lujerii bruni-roşcaţi, pubescenţi. Frunzele mai mici decât la Rhamnus catharticus. Fructe obovoide, negre-lucioase, sămânţa prezintă ăe faţa dorsală o crăpătură longitudinală, largă, de jur-împrejur cu margine cartilaginee (fig. 234). Este o specie fixatoare de sol. În colecţiile dendrologice se cultivă peste 25 specii exotice, din Asia, Europa meridională, America de Nord.
Genul Frangula Mill. Frangula alnus Mill. (Rhamnus frangula L.) – paţachină, cruşin Specie indigenă cu areal eurasiatic. La noi se întâlneşte în zonele de câmpie şi coline, sporadic la munte. Specie mezotermă, exigentă faţă de umiditatea solului, poate vegeta pe soluri sărace, acide. Temperament de semiumbră. Specie arbustivă, până la 5 m înălţime, lujeri bruni cu lenticele albicioase, muguri nuzi, frunze lat-eliptice 4-7 (12cm) lungime, vârf acut, bază îngustată,
256
margini întregi nervuri arcuite şi evidente pe dos, flori hermafrodite, fructele drupe sferice de 6-8mm, la început verzi, apoi roşii, la maturitate violetnegricioase (fig. 235). Lăstăreşte şi drajonează. Specie importantă de subarboret, cu utilizări în farmaceutică.
Genul Paliurus Mill. Paliurus spina-christi Mill. (Paliurus aculeatus Lam.) – spinul lui Christos, păulir Este un arbust indigen, cu areal mediteranean şi asiatic, sporadic în Dobrogea. Sensibil la ger şi îngheţuri târzii, termofil, xerofit, pe soluri scheletice, superficiale. Arbust de 2-5 m înălţime, cu scoarţa netedă, cenuşie, tulpinile şi ramurile curbate. Lujerii sunt geniculaţi, bruni, pubescenţi în tinereţe, prevăzuţi cu câte doi spini de o parte şi de alta a mugurilor, unul din spini fiind drept şi mai lung, altul curbat şi scurt. Mugurii sunt alterni, aproape opuşi, cu doi solzi. Frunzele aşezate distic, sunt scurt peţiolate, de 2-4 cm lungime, asimetrice, ovate, la vârf obtuze, la bază rotunjite, foarte mărunt crenat-serate sau întregi, cu trei nervuri, din care cele două laterale arcuite. Florile gălbui, mici, complete, pe tipul cinci, sunt grupate în cime umbeliforme, axilare. Fructele sunt drupe uscate, gălbui sau roşietice, au sâmburele semiglobulos, turtit, aşezat într-un înveliş uscat, înconjurat de o aripă rotundă reticulată, cu marginea ondulată (fig. 236). Se înmulţeşte prin lăstari, butaşi de rădăcină şi marcote; înainte de semănat fructele se stratifică. Se utilizează ornamental în garduri vii (climat arid şi secetos).
Familia VITACEAE A.L. Juss. Genul Vitis L. Vitis sylvestris Gmel. – Viţă sălbatică Specie indigenă cu areal mediteranean, apare sporadic prin pădurile din lunci, câmpie şi dealuri, în staţiunile însorite. Este o specie subtermofilă, apare şi pe soluri bogate, umede.
257
Liană agăţătoare, cu scoarţa ce se exfoliază în fâşii lungi şi înguste, lujerii cu cârcei opuşi frunzelor şi măduva brună, întreruptă la noduri. Frunzele sunt alterne, de 7-12 cm lungime, cu 3-5 lobi adânci şi neregulat seraţi, la bază profund cordate, iar florile, dioice (rar poligame), pe tip cinci, galbene-verzui, aşezate în panicule. Fructele sunt bace sferice, de cca. 6 mm diametru, albastre-violacee, cu gust acru, astringent; conţin trei seminţe aproape globuloase, cu rostru scurt, trunchiat. Element interesant al florei indigene, toamna frunzisul devine rosu, foarte decorativ.
Genul Parthenocissus Planch. Parthenocissus tricuspidata (S. et Z.) Planch. (Ampelopsis tricuspidata S.et Z.) – viţă japoneză Specie originară din China şi Japonia, cultivată la noi pentru înfrumuseţarea clădirilor (un exemplar poate acoperi 100-200 m2). Rezistă bine la ger peste iarnă, vegetează bine pe soluri bogate şi revene. Suportă bine şi semiumbra. Arbust agăţător. Lujerii au cârcei cu 5-7 ramificaţii, terminate cu discuri aderente, care permit prinderea pe zidurile cele mai netede, până la mari înălţimi. Frunzele mari, de 10-20 cm lungime, sunt trilobate, cu lobii acuminaţi şi dinţaţi, lucioase pe faşă, toamna devin roşii. Florile apar prin iulie-august. Fructele bace, negre, brumate cu 1-4 seminţe, sunt consumate de păsări (fig. 237). Parthenocissus quinquefolia (L.) Planch. (Ampelopsis iederaceaDC.) - viţă de Canada Specie exotică, din Nordul Americii, foarte puţin pretentioasă faţă de climă şi sol, utilizată pentru decorarea zidurilor. Liană cu cârcei, are câte 5-7 ramificaţii terminate cu un disc aderent, uneori cu rădăcini aeriene adventive. Frunze palmatcompuse, 5 foliole crenat-serate, se colorează în roşu mai intens decât P. tricuspidata. Fructe bace negre-albăstrui, slab brumate în panicule terminale (fig. 237).
258
Înmulţirea:cultura celor două este relativ uşoara, se înmultesc prin seminţe şi butaşi lemnificaţi (se recoltează în februarie), se statifică şi se plantează în martie-aprilie; varietăţile se înmulţesc prin altoire.
ORDINUL MALVALES (COLUMNIFERALES) Familia TILIACEAE Juss. Cuprind arbori şi arbuşti răspândiţi mai ales la tropice, cu puţini reprezentanţi în zonele temperate ale globului.
Genul Tilia L. Cuprinde aproximativ 25 de specii de arbori din zone calde şi temperate ale globului, lujeri geniculati,
frunze simple, flori hermafrodite, complete,
grupate în cime pedunculate, pedunculul inflorescenţei se desprinde din nervura mediană a unei bractee late, în formă de limbă, flori bogate în nectar şi uleiuri volatile, fructul este o achenă globuloasă. Tilia cordata Mill. (Tilia parvifolia Ehrh.) – tei de deal, pucios, cu frunza mică Are arealul cel mai larg dintre teii indigeni. Se întâlneşte în majoritatea ţărilor europene din zone mediteraneene (fig. 39). La noi participă la constituirea şleaurilor de deal, urcă până la 900 m altitudine, sporadic, coboară la câmpie. Este frecvent cultivat ca arbore de aliniament şi în parcuri. Mai puţin exigent faţă de căldură, mai sensibil la seceta decât ceilalţi tei. Arbore de semiumbră-lumină. Se dezvoltă bine pe soluri fertile, profunde, bogate, slab acide spre neutre, cu regim constant de umiditate. Evită solurile compacte, sărace, cu umiditate în exces. Atinge 20 m înălţime şi diametru de 1 m. Tulpina dreaptă, scoarţa în tinereţe netedă-cenuşie, după 20-30 ani formează ritidom negricios destul de gros, îngust brăzdat longitudinal. Lujerii anuali sunt verzi-măslinii până la roşcaţi, glabri-lucitori. Muguri ovoidali, frunzele relativ mici 5-7 cm lungime, subrotunde până la lat-ovate, baza cordată, uneori asimetric trunchiate sau rotunjite, vârf
259
brusc acuminat, margine serată, glabre pe faţă, pe dos cu smocuri caracteristice de perişori sulfurii la subsuoara nervurilor, peţiol 1,5-4 cm lungime. Flori galbene, mici şi mai puţin mirositoare decât la ceilalţi tei, erect divergente sau întinse orizontal, bracteea inflorescenţei verde-gălbui, lung pedunculată în formă de limbă, înfloreşte relativ târziu, în cime pedunculate. Fructe achene globuloase sau ovoide, aproximativ 5 mm lungime, netede sau cu 5 coaste puţin proeminente şi cu pereţii subţiri, pieloşi, fragili (se sparge între degete) (fig. 238). Lăstăreşte viguros şi drajonează bine, creşte destul de repede, mai ales în tinereţe până la 10 ani. Longevitate 200 - 300 ani, lemnul putrezeşte uşor la vârste mari, o valoroasă specie de amestec, ameliorează solul. Tilia cordata var. Pyramidalis – cu coroană îngustă şi piramidală Tilia tomentosa Moench. (Tilia argentea Desf.) – tei alb, argintiu Are un areal restrâns, concentrat în Asia Mica şi Europa de Sud-Vest (fig. 39). La noi se află la limita nordică a arealului său european.
Este bine
reprezentat la noi în regiunile joase din sudul şi estul ţării, răspândit din câmpie până la altitudini de 400-500 m. Este cultivat frecvent în aliniamente stradale. Este o specie termofilă, exigentă faţă de sol. Se dezvoltă bine pe soluri fertile, profunde, afânate. Suporta destul de bine uscăciunea sau compactitatea solului. Arbore de mărimea I, până la 30 m înălţime. Scoarţa mult timp netedă, cenuşie, la bătrâneţe formează ritidom subţire, negricios. Coroana largă şi deasă, cu colorit general alb-argintiu. Lujerii cenuşii, tomentoşi, cu peri stelaţi. Mugurii stelat tomentoşi, scurt-conici. Frunze mari 7-13 cm lungime, subrotund-cordiforme, brusc acuminate, pe faţă verzi închis, puţin lucioase, pe dos argintii sau cenuşii, stelat tomentoase, caracteristic fără smocuri de păr în unghiul nervurilor, peţiolii stelat-tomentoşi. Flori în inflorescenţe pendente, mai mici decât lungimea frunzelor, cu bractee sesilă sau scurt pedunculată, plăcut mirositoare şi mai melifere, înfloreşte în iulie, după teiul de deal. Fructe achene asemănătoare în general, ceva mai mari: 6-7 mm, cenuşii tomentoase, cu pereţii tari, lemnoşi (fig. 239).
260
Lăstăreşte şi drajonează în vecinatatea tulpinii. Este foarte preţuit ca arbore decorativ şi melifer. Tilia platyphyllos Scop. (Tilia grandifolia Ehrh.) – tei cu frunză mare Arealul speciei este mai restrâns, concentrat în Centrul şi Sudul Europei (fig. 39). La noi se întâlneşte mai rar decât celelalte specii, la câmpie şi deal. Se cultivă ca arbore ornamental şi de aliniament. Exigenţele faţă de climă ca la teiul alb. Este pretenţios faţă de căldură (mezotermofil), dar mai rezistent faţă de uscăciune. Arbore înalt de 30-40 m, cu coroana largă, rotunjită, cu ramuri groase. Lujeri slab pubescenţi vara, apoi glabri. Muguri mai mari cu 3 solzi (ceilalţi doi cu cu câte 2). Frunze subrotunde până la ovate, 6-12 cm lungime, ades asimetric acutserate, pe faţă glabre sau slab păroase, pe dos verzi, până la cenuşii, tomentoase, cu smocuri de peri albicioşi sau gălbui (nu sulfurii) la subsuoara nervurilor, cu nervuri terţiare proeminente paralele, peri pe ambele feţe, simpli. Flori în inflorescenţe cimoase stau pendent sub frunză, apar relativ devreme (2 săptămâni înainte de teiul alb). Fruct
achenă globuloasă, piriformă sau ovoidă, mai mare 6-8 mm
diametru, scurt tomentoasă, 4-5 coaste, pereţi tari (fig. 240). Tilia platyphyllos var. fastigiata Tilia platyphyllos var. laciniata - frunze neregulate, adânc sectate Tilia platyphyllos var. rubra lujeri roşii, portocalii, se remarcă iarna
Tilia euchlora Koch. – tei cu frunză lucioasă. Arbore de mărimea a II-a, cu coroană ovoidal globuloasă, ramuri pendente, frunze cordate, acuminate, verzi închis, lucioase pe faţă, pe dos verzi deschis, la noi se cultivă mai rar. Este utilizat doar în parcuri şi grădini. Specii întâlnite în grădini dendrologice:
261
Tilia americana, Tilia rubra. La noi se întâlnesc hibrizi de tei între speciile indigene. Folosire în masive (Tilia cordata, Tilia platyphyllos), în grupuri izolate, pentru aliniamente şi rar în parcuri (Tilia tomentosa, Tilia euchlora). Înmulţirea: prin seminţe (toamna) cu sămânţă recoltată în pârgă. Dacă se recoltează mai târziu, sămânţa trebuie stratificată sau se introduce în baie de acid sulfuric, urmată de spalare şi stratificare în turbă (3-5 luni la 150C). Butăşirea se face rar. Se foloseşte metoda de marcotaj prin muşuroire. Altoirea este indicată numai pentru înmulţirea varietăţilor şi pentru obţinerea arborilor de aliniament. Prin altoire primăvara în despicătură, în oculaţie şi sub coajă, utilizand ca portaltoi Tilia platyphyllos.
Familia MALVACEAE A.L. Juss. Genul Hybiscus L. Hibiscus syriacus L. – zămoşiţă de Siria Specie exotică originară din Asia Mică, India, China. Introdusă la noi frecvent ca plantă ornamentală, mai ales în regiuni cu climă caldă. Rezistă destul de bine şi în regiunile montane, dar nu înfloreşte bogat şi suferă din cauza îngheţurilor timpurii. Rezistă la secetă şi ger, nu este pretenţioasă faţă de sol. Are temperament de lumină, suportă şi umbra. Arbust de 3 m înălţime, scoarţa la început netedă, cenuşie, apoi devine negricioasă, cu crăpături puţin adânci. Tulpina ramificată, la bază formează o tufă compactă. Lujeri tineri cu peri lungi şi moi, mai târziu glabri. Muguri mici, păroşi, prevăzuţi cu 2 stipele filiforme şi persistente. Frunze alterne, ovate sau rombicovate, 5-12 cm lungime, de regulă trilobate şi neregulat dinţate, cu 3 nervuri palmate, rezistente la îngheţuri şi brume de toamnă.
262
Flori hermafrodite, axilare, tip 5, solitare, mari 6-10 cm, lat campanulate, petale albe, pătate cu roşu-violet, spre bază concrescute cu tubul staminal, aşa că par simple, înfloresc din iulie până în septembrie. Fructul capsulă dehiscentă cu 5 valve, se coc în octombrie, noiembrie (fig. 241). Cultivaruri deosebite: Red Heart, flori albe cu mijloc roşu, Hamambo, cu flori roz, Osian Bleu, cu flori albastre, otus albus, cu flori albe. Lăstăreşte şi se înmulţeşte uşor prin sămânţă şi butaşi. Este foarte mult apreciat ca specie ornamentală, mai ales pentru florile sale care apar o perioadă mai lungă, până la sfârşitul verii. În staţiunile de pe litoralul Mării Negre, dovedeşte o vitalitate crescută. Folosire: izolat, în grupuri, garduri vii. Înmulţire: prin seminţe (primăvara), prin butaşi vara (în răsadniţe) – se ţin 2 ani în ghivece; altoirea (iarna în sere) şi marcotajul (prin muşuroire).
ORDINUL THYMAELEALES Familia THYMAELEACEAE A.L. Juss. Genul Daphne L. Daphne mezereum L. – tulichina, piperul lupului Specie indigenă, răspândită în Asia Centrala şi de Nord. La noi se întâlneşte în pădurile montane, coboară la câmpie şi coline, până în staţiunile de luncă. Are amplitudine climatică largă, preferă soluri bogate în humus, moderat acide. Specie mezotermo, mezofilă, eumezotrofă. Temperament de umbră. Arbust scund de 1-1,5 m înălţime, cu tulpina slab ramificată. Lujeri cenuşii-verzui sau bruni deschis, glabri, foarte flexibili, se rup extrem de greu, sub scoarţă lemnul e gălbui, la strivire are miros greu. Muguri alterni, ovo-conici, verzi, foarte depărtaţi de lujer, cei floriferi îngrămădiţi,
263
globuloşi, bruni. Frunze oblong-ovate, 3-8 cm lungime, prelung-cuneate, vârf obtuz sau acut, margine întreagă, pe dos verzi-cenuşii, glabre, cad toamna târziu. Flori hermafrodite, sesile, grupate 2-4 în axilele frunzelor, plăcut mirositoare, roz-trandafirii, se deschid primăvara foarte devreme, mult înaintea frunzelor, uneori înfloresc şi toamna. Fructe drupe roşii, aproximativ 8 mm diametru. Fructele frunzele şi scoarţa otrăvitoare din cauza alcaloizilor (fig. 242). Prezintă o anumită importanţă ornamentală, datorita florilor frumos colorate şi plăcut mirositoare. Daphne mezereum var. Rubra Select cu flori mari rosii-violacee Se foloseşte la marginea masivelor, în apropierea aleilor şi caselor, pentru florile sale. Înmultire vegetativ sau generativ cu seminţe recoltate în pârgă sau dacă sunt mature se stratifica 1 an în lădiţe sau în răsadniţe reci, se repică primăvara urmatoare în teren. Prin butaşi (vara), înrădăcinarea se face în sere sau răsadniţe, marcotaj muşuroit sau arcuit.
Familia ELEAGNACEAE A.L. Juss. Cuprinde arbori şi arbuşti des spinoşi, frunze persistente sau căzătoare, alterne, întregi, lanceolate, lujerii, mugurii şi frunzele au peri stelaţi, argintii sau arămii, flori hermafrodite sau unisexuat monoice, fructe pseudodrupe.
Genul Eleagnus L. Eleagnus angustifolia L. – sălcioară, salcie mirositoare Specie exotică răspândită în sud-estul Europei şi vestul Asiei, la noi se cultivă des în regiunile calde şi uscate, în parcuri şi grădini. Specie rezistentă la ger, preferă regiuni calde, (termofilă) suportă uscăciunea (xerofită) şi se comportă bine pe soluri nisipoase, inclusiv pe cele sărăturoase. Are temperament de lumină.
264
Arbust sau arbore de 7 – 8 m înălţime, cu tulpina neregulată. Lujeri spinoşi, cei tineri albicios-mat-tomentoşi. Muguri alterni, ovoizi, argintiu-lucitori. Frunze alungit-lanceolate, 4-8 cm lungime, acute sau obtuze, întregi pe margine, scurt-peţiolate, verzi-cenuşii pe faţă, pe dos argintii-lucitoare, cu peri solzoşi. Flori hermafrodite sau poligame, andromonoice, aproximativ 1 cm, stau solitare câte 2-3 pe lujeri din anul precedent, receptacul la exterior argintiu, în interior gălbui (apetale) melifere cu miros de fragi, înfloreşte prin iunie. Fructe false drupe, elipsoidale, aproximativ 1 cm lungime, galbeneportocalii, acoperite cu solzi argintii, miez dulceag (fig. 243). Fructifică abundent din anul IV, după plantare. Lăstăreşte şi drajonează, rezistă la fum şi gaze. Este apreciată ca specie fixatoare pe terenuri inundabile, îmbogăţeşte solul în azot, trăind în simboză cu bacterii nitrificatoare. Are valoare ornamental ridicată datorită frunzişului argintiu, florilor plăcut mirositoare şi pseudodrupelor argintii persistente mult timp. Eleagnus commutata Bernh. Arbust originar din America de Nord, de 3 – 4 m înălţime, fără spini, frunze argintii pe ambele feţe, flori foarte parfumate, mici, galbene, cu exteriorul argintiu, grupate câte 1 – 3. Drajonează şi lăstăreşte bine. Eleagnus pungens Thunb. Arbust originar din Japonia, atinge 4 m înălţime, frunze persistente, pieloase şi tari, eliptic-alungite, lucioase pe faţă, mat-argintii pe dos, lujeri cu spini. Eleagnus pungens var. Maculata cu frunze mari, cu dungi galbene late. Specie temofilă, necesită protecţie iarna. Are temperament de lumina, tolereaza semiumbra. Se folosesc pentru plantări izolate, grupuri, perdele de protecţie. Eleagnus angustifolia se preteză pentru gard viu. Înmulţire: prin seminţe toamna sau primăvara după stratificare, iar după recoltarea fructelor se înlătură partea cărnoasă. Marcotaj prin musuroire (septembrie - octombrie), butaşirea cu butaşi de iarnă (de 15 – 30 cm şi diametru la colet de 6 – 8 mm) se recolteză în noiembrie.
265
Genul Hippophae L. Hippophae rhamnoides L.– cătina albă de râu Specie indigenă cu areal larg, eurasiatic, La noi apare pe suprafeţe mari între Olt şi Siret, în Subcarpaţii Munteniei şi Moldovei, insular în Delta Dunării. Are amplitudine ecologică foarte largă, suportă geruri foarte aspre şi călduri excesive. Prezintă rezistenţă la secetă, cu cerinţe modeste faţă de sol. Vegetează bine de la câmpie şi coline, până în regiunile montane inferioare, formează asociaţii pe soluri scheletice, argiloase, superficiale, grohotişuri şi nisipuri. Are temperament de lumină. Înălţime de 2 – 3 m, arbust, formează tufe cu sistem radicular foarte întins, superficial, cu nodozităţi vizibile în care trăiesc bacterii fixatoare de azot din atmosferă. Scoarţa brun-închis, ramurile laterale cu spini foarte puternici. Lujeri anuali cenuşii-argintii, cu peri solzoşi, ramurile laterale cu numeroşi spini puternici. Muguri mici, alterni, subglobuloşi, bruni-arămii. Frunze liniarlanceolate, aproximativ 6 cm lungime, vârf acut sau obtuz, margine întreagă, scurt peţiolate, pe dos cu peri solzoşi, cenuşii-argintii până la arămiu-roşcaţi lucitori. Flori dioice, foarte mici, cele mascule în inflorescenţe globuloase, cele femele în raceme spiciforme, apar înaintea frunzelor prin martie-aprilie. Fructe drupe false, ovoide, 7-8 mm lungime, cărnoase, translucide, portocalii, îngrămădite spre vârfurile ramurilor de 2 ani, se menţin şi iarna (fig. 244).
Rusticitatea ecologică este completată de remarcabila putere de instalare şi extindere datorită capacităţii de drajonare şi lăstărire. Excelent specie pentru terenuri degradate. Disponibilităţile ornamentale provin de la aspectul decorativ al frunzelor şi fructelor, fructe foarte bogate în vitamina C; se poate folosi ca tufe izolate sau în garduri vii. Înmulţirea prin seminţe (primăvara) sau prin marcotaj (august).
266
ORDINUL VIOLALES (PARIETALES) Familia TAMARICACEAE L. Genul Tamarix L. Tamarix ramosissima Ldb. – cătină roşie Specie indigenă, în sud-estul Europei şi Asia, întâlnită la noi de la câmpie până la deal, pe aluviunile nisipoase din albiile râurilor, pe soluri neutre, alcaline, adeseori sărăturoase. Rezistă la secetă şi la un grad avansat de alcalinitate. Specie de lumină. Specie arbustiva, de până la 5 m înălţime, formează tufe cu numeroase tulpini subţiri. Lujeri foarte subţiri, roşcaţi sau cenuşiu-roşcaţi. Muguri alterni, foarte mici, acoperiţi de o frunză lungă, solziformă. Frunze mici, 2-3 mm lungime, solziforme, ascuţite, aproape amplexicaule. Flori în raceme spiciforme, 4-5 cm lungime, roz deschis sau albe, numeroase, flori mici, slab mirositoare, apar prin mai-iunie. Fructe capsule cu 3-5 valve şi seminţe numeroase (fig. 245). Lăstăreşte, se butăşeşte şi se marcotează bine. Este o specie apreciată pe terenui degradate, recomandate pentru cultură ca plantă decorativă prin portul elegant, cu înflorire bogată, de culoare roz. Tamarix tetranda Pall. – cătină roşie Originară din sudul Europei şi sud-vestul Asiei, cultivată la noi datorită portului bogat ramificat. Lujeri foarte subţiri, purpurii, frunze verzi, înfloreşte înaintea înfrunzirii (aprili-mai), flori roz grupate în raceme laterale. Specie iubitoare de lumină, creşte repede, rezistentă la vânturi intense. Tamarix pentandra Pall. Arbust originar din sud-estul Europei, înfloreşte vara din iulie până în septembrie, flori foarte mici, roz-intens, grupate în raceme spiciforme terminale. Varietate: Tamarix pentandra var. Rubra – flori viu colorate.
267
Folosire: izolat, în grupuri, pe peluze, pe malul apelor, garduri vii, uneori în masive. Înmultire: prin butaşi lignificaţi cu călcâi.
Genul Myricaria Desv. Myricaria germanica (L.) – cătină mică Specie indigenă, cu areal eurasiatic, la noi răspândită în regiuni premontane şi montane, pe prundişuri râurilor, unde înlocuieşte cătina roşie. Specie hidrofită. Arbust de 1-2 m înălţime, lujeri subţiri, se deosebesc de cei de cătină roşie prin măduva largă, amplasată central, frunze solziforme mici de 3-5 mm, glaucescente, florile în raceme terminale (fig. 246). Fixează solurile erodate din bazinele torenţiale montane. Înmulţire prin butaşi.
ORDINUL UMBELLIFLORAE Familia CORNACEAE L. Genul Cornus L. Cuprinde aproximativ 30 de specii de arbuşti, rar arbori din regiunile temperate ale Globului, cu muguri opuşi, alungit-conici, frunze simple, opuse, cu marginea întreagă, cu nervuri arcuite, flori hermafrodite, mici, grupate în umbele sau cime, fructul – drupă. Cornus sanguinea L. – sânger Specie de origine eurasiatică, unul din cei mai răspândiţi arbuşti din pădurile de câmpie şi deal, la munte urcă până la 900 – 1000 m altitudine. Se remarcă mare amplitudine ecologică: în climat secetos, pe soluri argiloase, compacte, în climate relativ umede, pe versanţi umbriţi şi pe soluri calcaroase, superficiale, apare în lunci, pe soluri aluvionare. Arbust de umbră-semiumbră.
268
Lujeri subţiri, glabri, lucitori, roşii-purpurii (mai ales pe părţile expuse soarelui). Muguri opuşi, alipiţi de lujer. Frunze lat-eliptice sau ovate, 4-8 cm lungime, peţoilate, scurt-acuminate, întregi, pubescente pe ambele feţe, 3-4 perechi de nervuri arcuite spre vârf, toamna devin roşii-purpurii. Flori în corimbe dese, umbeliforme, terminale, albe-verzui, apar în mai-iunie, după înfrunzire. Fructe drupe globuloase, negre-purpurii, 5-8 mm diametru (fig. 247). Rezistă bine la umbrire, atinge 3 – 4 m înălţime. Lăstăreşte şi drajonează. Se situează ca importanţă printre cele mai importante specii indigene de subarboret, acoperă şi protejează bine solul, are valoare decorativă prin coloritul roşu-purpuriu al frunzelor toamna. Cornus mas L. - corn Specie originară din Europa Centrala şi de Sud-Est, Asia Mică. Este mai puţin răspândită la noi decât Cornus sanguinea, apare da la câmpie şi deal până la maxim 700 m altitudine. Specie mai iubitoare de căldură decât sângerul şi manifestă amplitudine mult mai restrânsă în ceea ce priveşte umiditatea. Rezista mai bine la secetă decât sângerul. Are temperament de lumină. Înălţime până la 7-8 m şi diametru de 40 cm. De regulă arbust cu scoarţa formată de timpuriu, cu ritidom roşcat, cu solzi mărunţi. Lujeri fin-pubescenţi, cenuşii-verzui spre brun-roşcaţi. Muguri opuşi, conici, depărtaţi de lujer, muguri floriferi mai mari, sferici şi pedicelaţi. Frunze ovat-eliptice, 4-10 cm lungime, pubescente pe ambele feţe, foarte asemănătoare cu ale singerului, dar pe dos, la întretăierea nervurilor, are smocuri de peri caracteristici, albi-cenuşii, nervurile laterale arcuite şi convergente, peţiol mai scurt. Flori în cime umbeliforme dispuse axilar, mici, galbene, apar înaintea înfrunzirii. Fruct „coarne“ – drupe alungit-elipsoidale, aproximativ 1,5 cm lungime, purpurii lucitoare, pendente, acrişoare, astringente, se coc prin august-septembrie (fig. 248). Toamna frunzele devin roşii. Rezista la fum şi praf, fiind un valoros arbust decorativ. Varietate: Cornus mas var. Variegata cu frunze cu dungi late albe.
269
Cornus alba L. Specie originară din Siberia, Manciuria, Coreea. Arbust de 3 m înălţime, cu lujeri şi ramuri roşii – brumate, foarte decorative în timpul repausului vegetativ, flori albe, mici, grupate în corimbe, apar în mai – iunie, fructele albicioase până la albăstrui. Cornus floribunda L. Arbust originar din America de Nord, unde este considerată una din cele mai frumoase speci de arbuşti floriferi. Arbust sau arbore mic cu ramuri divergente, frunze mari (7 – 15 cm), cu limbul frunzei ovat, vârf acuminat, toamna se colorează în nuanţe de roşu, flori mici, verzui, dar au 4 bractei mari alb-rozalii ce înconjoară inflorescenţa mică (1 cm), apare ca o floare de 8 – 10 cm, înfloreşte în mai, fructe roşii, elipsoidale, foarte decorative. Varietate: Cornus floribunda var. Rubra cu flori roşii. Cornus kousa (Buerg.) Hance Originar din Extremul Orient, arbust sau arbore de talie mică, frunze bronz-roşcate toamna, foarte ornamentale, ca şi în perioada de înflorire, inflorescenţe mici, cu 4 bractei mari, albe, fructe roz – roşcate, cu aspect de zmeură. - Cornus mas şi Cornus sanguinea se pot tunde. Înmulţire:- prin seminţe, după recoltare seamănă imediat sau după un an de sratificare (cornul, sângerul); pe cale generativă se pot înmulţi şi Cornus florida, Cornus kousa; prin butasi lignificati; prin marcotaj (mai - iunie) se înmulţesc varietăţile.
270
Familia ARALIACEAE Genul Hedera L. Hedera helix L. - iederă Specie indigenă, răspândită din Europa de Sud până în Caucaz. La noi apare de la coline până la munte, în zăvoaie, pe stâncării şi pe ziduri umede. Are amplitudine ecologică largă, dar suferă din cauza gerurilor. Preferă soluri calcaroase, cu mull, eubazice, moderat acide, alcaline. Rezista bine la fum şi gaze, suportă umbrirea. Liană agăţătoare, poate ajunge la 20 m înălţime, cu diametru la bază de 15 – 20 cm, Tulpinile şi lujerii emit rădăcini adventive cu peri sugători, prin care se fixează de scoarţa arborilor, stânci sau ziduri. Lujerii galben-cenuşii, stelat-păroşi. Frunze alterne, peţiolate, cele de pe lujeri sterile, 4-10 cm lungime, cu 3-5 lobi triunghiulari, întregi, pe faţă verzi întunecat, cu nervuri albicioase, pe dos verde palid; cele de pe lujerii floriferi, mai puţine, ovat-rombice, nelobate, culoare verde mai deschis. Flori în umbele, galbene-verzui, hermafrodite, înfloreşte prin septembrie, tufele târâtoare umbrite nu produc lujeri floriferi. Fructe
bace
globuloase, negre, aproximativ 5 mm diametru, se coc abia primăvara următoare (fig. 249). Varietăţi: Hedera helix var. Hibernica - iedera de Irlanda cu frunze mari şi late. Hedera helix var. Arborescens cu port erect şi frunze ovate, întregi. Hedera helix var.Baltica cu frunze mici. Hedera helix var. Aureo-Variegata cu frunze patate cu galben Hedera helix var. Discolor cu frunze patate cu alb. Lăstăreşte, marcotează şi se poate butăşi. Are longevitate mare – cateva sute de ani. Mult folosită în parcuri şi grădini pentru decorarea tulpinilor arborilor înalţi, a zidurilor. Înmulţirea: prin butaşi din lăstari semilignificaţi (august - septembrie), prin altoire varietăţile. Particularităţi de cultură: se taie periodic primăvara pentru reânoirea frunzişului.
271
ORDINUL BICORES Familia ERICACEAE A.L. Juss. Cuprinde arbuşti din regiunile montane, alpine, arctice, frunze alterne, rar opuse, simple, obişnuit persistente, flori hermafrodite pe tipul 4 sau 5, fructul – capsulă sau bacă, rădăcinile prezintă micorize.
Genul Rhododendron L. Rhododendron kotschyi Simk. - bujor de munte, smirdar Specie indigenă întâlnită la noi în asociaţii alpine. Formează adesea în Carpaţii Orientali şi Meridionali, tufărişuri întinse, împreună cu afinul. Plantă alpină xerofită, adaptată la climat alpin secetos fiziologic, cu insolaţie puternică, aer rarefiat, vânturi puternice şi permanente. Creşte pe soluri puternic acide, extrem oligotrofe. Arbust pitic până la 0,5 m înălţime. Tulpini scurte, bogat ramificate, cu înrădăcinare întreţesută puternic, împiedică erodarea solului. Lujeri bruni cu glande ruginii solzoase. Frunze alterne, 1-2 cm lungime, persistente, pieloase, îngramadite spre vârful lujerilor, eliptice, cu marginea întreagă şi puţin răsfrântă, pe dos cu glande solzoase, ruginii (ca la lujeri). Florile în raceme terminale, roşii purpurii sau roz, mari - 1,5 cm, tip 5, apar prin iunie-iulie. Fructe capsule, se desfac în 5 valve (fig. 250). Vara, în iunie – iulie, muntele acoperit cu bujori de munte prezintă o mare atracţie. Prin hibridare s-au obţinut o serie de specii şi cultivaruri (inclusiv azaleele). Dintre speciile adaptabile în condiţiile iernilor mai blânde: Rhododendron Arborescens, Rhododendron Calendulaceum Rhododendron Rubiginosum Se cultivă mulţi hibrizi care în majoritate sunt arbuşti de talie medie (1,5 m), frunze persistente, ovate până la lanceolate, flori în corimbe dese, mugurii se formează din toamnă. Au cerinţe deosebite faţă de umiditatea atmosferică şi cea din sol, fiind sensibile la geruri mari. Necesită multă apa în sezonul cald şi înainte de iarnă.
272
Sunt plante de umbră, se acomodează bine pe soluri uşoare, nisipoase sau nisip, humus, pământ de frunze sau turbă. Se foloseşte în locuri umbrite, ferite de curenţi, în grupuri. Înmulţire: prin seminţe, în răsadniţe (mai - iunie), după 2 ani se repică în răsadniţă, unde mai rămâne 2 ani. Prin butaşi, în seră (iunie - noiembrie) pe substrat de turbă cu nisip, la adapost de sticlă sau în ceaţă artificială (22 – 240 C), se pot stimula cu hormoni. Cele 4 – 5 frunze care se lasă nu vor atinge substratul. Prin marcotaj, dar necesită condiţii pedo-climatice favorabile.
Genul Vaccinium L. Cuprinde aproximativ 130 specii, arbuşti montani sau alpini, frunze persistente sau căzătoare, alterne, flori hermafrodite, pe tipul 4 sau 5, solitare sau în raceme, fructul – bacă polispermă, la vârf cu lobii caliciului persistenţi. Vaccinium myrtillus L. – afin Are un areal întins în Europa, Asia şi America de Nord, la noi este specie comună din regiunile dealurilor până în zona alpină. Este un indicator fidel al solurilor uşoare, acide, sărace în baze de schimb, cu acumulari de humus brut sau moder; formează covoare imense şi contribuie decisiv la podzolirea şi acidificarea solului. Este o specie de lumină, drajonează şi marcotează viguros. Arbust pitic (maxim 50 cm) cu rădăcini superficiale foarte dese, întreţesute ca o pâslă, din care drajonează viguros, răspândindu-se uşor. Lujeri verzi, glabri, geniculaţi, cu muchii ascuţite. Muguri alterni, foarte mici, turtiţi şi alipiţi de lujer.Frunze: rotund-ovate spre eliptice, 1-3 cm lungime, acuminate, fin serate, verzi închis pe ambele feţe, subţiri, căzătoare. Flori hermafrodite, solitare, pendente, palid-rozee, corolă globulos urceolată, rozverzui. Fructe: „afine“ – bace sferice, roşii, lucitoare, gust acrişor-amărui, se coc prin august-septembrie (fig. 251). Specie cu valoare incontestabilă (farmaceutic şi alimentar). Prezenţa ei nu este dorită din cauza efectelor negative asupra solului şi regenerării arboretelor.
273
Vaccinium vitis-idea L. – merişor, cocăzar Specie cu un vast areal eurasiatic şi nord-american. La noi apare la altitudini mai mari decât afinul , rar apare la dealuri înalte, seamană cu Vaccinum myrtillus din punct de vedere ecologic, apare în staţiuni similare, pe soluri acide, sărace, mai acidofil şi oligotrof, suportă mai bine uscăciunea şi condiţiile edafice din turbării, este mai putin răspândit la noi. Arbust foarte scund, nedepăţind cca. 30 cm înălţime, cu tulpinile şi lujerii nemuchiaţi, rotunzi. Frunzele sunt persistente, obovate, de 1-3 cm lungime, pieloase, obtuze sau rotunjite şi adeseori emarginate, întregi sau fin crenate, pe faţă de culoare verde-închis, lucitoare, pe dos de un verde-palid, cu puncte rare, brune. Florile albe sau rozee, sunt grupate în raceme dese (nu solitare), corola este campanulată, cu patru lobi, iar caliciul 5 – lobat, solzos. Fructele, bace sferice, roşii lucitoare la maturitate cu gust acrişor-amărui, se conservă bine în apă proaspătă şi sunt apreciate pentru compot, dulceaţă, şerbet, vin; se coc prin august-septembrie (fig. 252). Vaccinum uliginosum L. – este o specie indigenă localizată în turbării, cu lujeri rotunzi, frunze obovate, puternic reticulate, căzătoare, nervuri proeminente, florile în formă de ulcior (fig. 252.
Genul Arctostaphyllos Adans. Arctostaphyllos uva ursi L. – strugurii ursului Specie relict, arbust târâtor, frunze: ovat eliptice, flori 3-12 în raceme nutante, roşietice sau albe. Fructe bace sferice, roşii lucioase, 6-8 mm diametru, făinoase, astringente, amărui.
Genul Calluna Sallisb. Calluna vulgaris( L.) Hull. – iarba neagră Specie indigenă cu areal foarte întins în Europa, Asia şi America de Nord. Apare frecvent în nordul Europei, la noi apare destul de rar, în regiunea de deal şi munte (de la 500 – 1900 m altitudine).
274
Specie silicicolă, localizată pe soluri podzolice, nisipoase, sărace şi puternic acide, în turbării. Este valoros indicator al solurilor extrem oligotrofice, nu înţeleneşte terenul ca afinul. Arbust pitic (1 m înălţime), cu numeroase tulpini ascendente. Frunze foarte mici, 1-3 mm lungime, liniar-lanceolate, aşezate pe 4 rânduri, acoperindu-se unele pe altele. Flori hermafrodite, roz-violacee, rar albe, mici, aproximativ 5 mm în raceme spiciforme, înfloreşte din iunie până în septembrie. Fructe capsule păroase, aproximativ 1 mm lungime (fig. 253). În parcuri şi grădini se folosesc numai cultivaruri sau specii decorative prin flori (albe, roz, roşii, violet) sau frunze colorate (aurii, argintii, purpurii). Folosire: în masive de culoare sau asociate şi prelungesc decorul în perioada de iarnă. Particularităţi de cultură: în grădini solul se amestecă cu turbă şi nisip şi deasupra se aşterne un strat de turbă de 2 – 3 cm. Înmulţire prin seminţe (toamna) în răsadniţe, prin butaşi (august), cu ramuri neflorifere.
Genul Bruckenthalia Reichenb. Bruckenthalia spiculifolia (Salib.) Reichenb. – coacăză Răspândită în sud-estul Europei şi Asia Mică. La noi apare în etajul subalpin, poate coborâ până în gorunete. Specie de lumină, oligotermă, mezofilă. Arbust pitic, până la 25 cm, frunze mici, aciculare, persistente, slab pubescente în verticile dese, flori mici, roz-violacee de tipul 4 cu corola campanulată, în raceme spiciforme, fructul capsulă sferică, cu patru valve (fig. 253).
275
ORDINUL TUBIFLORALES Familia SOLANACEAE A.L. Juss. Genul Lycium L. Lycium barbarum L. – cătina de garduri, gărdurăriţă Specie exotică răspândită în Europa de sud-est şi Asia de Vest. Cultivata la noi în regiunile de câmpie şi coline, unde a devenit subspontană. Rezistă bine la geruri, dar necesită multă căldură estivală şi sezon lung de vegetaţie. Faţă de sol are pretenţii modeste, creşte viguros pe soluri nisipoase (psamosoluri). Are temperament de lumină. Arbust de 3 m înălţime, tulpinile spre vârf arcuite, pendente, cu spini proveniţi din transformarea lujerilor. Lujeri cenuşii gălbui, lungi, flexibili, fistuloşi, adesea spinoşi. Muguri mici, alterni, câte 4-5 la un loc. Frunze lanceolat alungite, 2-6 cm lungime, la vârf obtuze sau acute, la baza cuneate, verzi-cenuşii pe dos, peţiol 1-2 cm. Flori hermafrodite, aproximativ 1 cm diametru, stau câte 35 la subsuoara frunzelor, corola din 5 petale răsfrânte , purpurii-liliachii, înfloreşte din iunie până în septembrie. Fructe bace ovoide, 1,5 cm lungime, roşii-portocalii, gust dulceag, otrăvitoare (fig. 254). Drajonează şi se butăşeste. Este o specie rustică, folosită pentru garduri vii, pentru că are multe tulpini spinoase, creşte repede. Se utilizează în scop decorativ, în farmacie sau pentru fixarea taluzurilor. Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi, drajoni.
Familia SCROPHULARIACEAE Lindl. Genul Paulownia S.et Z. Paulownia tomentosa ( Thunb.) - paulovnia
276
Specie exotică, originară din China, cultivată la noi în parcuri şi grădini. La noi este sensibilă la ger şi faţă de îngheţurile timpurii care duc la degerarea lujerilor nelignificaţi. Puieţii pot fi distruşi până la nivelul solului, dar se refac viguros din lăstari. Dacă climatul estival este cald, sezonul de vegetaţie lung, sunt plantate la adapostul clădirilor, se pot dezvolta bine. Vegetează bine pe soluri fertile, afânate, profunde, cu suficientă umiditate. Are temperament de lumina. Arbore de 15 m înălţime, cu creştere exceptional de rapidă (în anul I lăstarii ajung la 3 m înălţime şi diametru de 4 – 5 cm), exemplarele din sămânţă au la vârsta de 2 – 3 ani până la 5 – 6 m înălţime şi 10 cm diametru. Fructifica la 5 ani. Lujeri viguroşi, fragili, verzi sau bruni-cenuşii cu lenticele albe, la început intens pubescenţi. Muguri opuşi, mici, globuloşi, pubescenţi, cicatrice foarte mari, rotund-ovate, cu urme fasciculare dispuse în cerc. Frunze foarte mari, 15-25 cm, uneori 50 cm, lat-ovate, vârf acuminat, cu margini întregi sau cu 3-5 lobi scurţi, obtuzi, la bază cordate, cu peţioli de 10-20 cm lungime, pe faţă mai pubescente, pe dos mai tomentoase. Flori hermafrodite, zigomorfe, mari (5-6 cm lungime), campanulate, mirositoare, violet deschis, în interior cu dungi gălbui, în panicule terminale, erecte, 20-30 cm lungime, se desfac în mai. Fructe capsule lemnoase, ovoide, 3-4 cm lungime, cu 2 valve şi multe seminţe aripate (fig. 255). Este un interesant arbore de parc, se plantează izolat, înfloreşte abundent, cu flori violet deschis, cu frunze mari. Se înmulţesc prin seminţe semănte imediat după recoltare şi prin butaşi de rădăcină în seră.
Familia BIGNONIACEAE A.L. Juss. Genul Catalpa Scop. Catalpa bignonioides Walt. (Bignonia catalpa L.) - catalpă Specie originară din America de Nord, cultivată la noi în scop ornamental, la câmpie, dealuri şi în regiuni premontane.
277
Din punct de vedere ecologic se dezvoltă bine în climat relativ călduros, cu sezon lung de vegetaţie; îngheţurile timpurii afectează lujerii, suferă din cauza îngheţurilor mari din iarnă, dar mai putin decât Paulownia tomentosa. Suportă o anumită deficienţă de umiditatea din sol, nu rezistă la secete excesive. Rezistă bine la fum şi gaze. Arbore de mărimea a III – a, până la 15 m înălţime. Lujeri viguroşi, verzi măslinii, netezi, cu numeroase lenticele. Muguri verticilaţi, câte 3 (rar 2), mici, bruni, glabri, cicatrice foarte mari, subrotunde, proeminente, cu urme fasciculare dispuse circular. Frunze mari, 10-20 cm lungime, ovate, puţin cordate, scurt acuminate, margine ondulată, întreagă (uneori 2 lobi laterali mici), pe faţă glabre, pe dos pubescente, peţiol 10-15 cm lungime, miros neplăcut. Flori hermafrodite, mari 5-6 cm lungime, albe, în interior cu pete purpurii şi dungi galbene, în panicule terminale (15-20 cm lungime), apar în iunie-iulie. Fructe capsule pendente, 20-40 cm lungime, caracteristic 6-8 cm grosime, rezistă peste iarnă pe arbori (fig. 256). Are creştere rapidă în tinereţe. Este o specie de lumină şi semiumbră. Cultivaruri deosebite sunt Aurea şi Nana. Catalpa speciosa Wander. – catalpă, catalpă mare Specie originară din America de Nord, se cultivă la noi pe alei şi în parcuri. Rezista relativ bine la geruri de iarnă, dar este sensibilă la îngheţuri timpurii şi târzii. Creşte bine în regiuni cu climat cald şi umed, pe soluri aluvionare, revene sau reavan-jilave. Are temperament de lumină. Arbore de mărimea I, înalt de 35 m şi diametru de peste 1m. Tulpina este mai dreaptă, bine conformată, cu creştere foarte rapidă. Lujeri viguroşi, brun-cenuşii sau brun-roşcaţi, glabri, caracteristic perniţă mai puţin proeminentă. Frunze 15-30 cm lungime sau mai mari, vârf prelungacumimnat, baza trunchiată sau slab cordată, nelobate, pe dos des şi moipubescente, peşiol 10-15 cm lungime, nemirositoare. Flori în panicule, 15 cm lungime, corola în interior cu linii violet-întunecat şi două dungi galbene, înfloreşte prin mai-iunie. Fruct: capsule 20-40 cm lungime, cu diametru mai mare, 15 cm şi pereţi mai groşi (fig. 256).
278
În staţiuni de luncă (Simeria) există exemplare de mărimea I sau a II – a. Ca specie ornamentală are o înflorire bogată, târzie, cu frunzele şi fructele decorative. Folosire izolat, în grupuri, ca arbore de alei, Catalpa speciosa şi pe străzi, mai rar şosele. Înmulţire: prin seminţe, primăvara în sere, prin butaşi de rădăcină.
Genul Campsis Lour. Campsis radicans (L.) Seeman. (Tecoma radicans A.L. Juss.) - trâmbiţă Specie exotică din America de Nord, la noi introdusă ornamental, adaptabilă la diferite condiţii de climă şi sol, afectată de geruri, dar se reface din lăstari. Liană agăţătoare, cu tulpini de peste 10 m, rădăcini adventive, cu ajutorul cărora se fixează pe ziduri. Frunze opuse, imparipenat-compuse, mari, 9-11 foliole cu 3-5 cm lungime, eliptice, serate şi pe dos păroase. Flori complete tip 5, corolă tubulară, caracteristică, 6-10 cm lungime, portocalii, grupate în buchete terminale. Fructe capsule alungite, cilindrice, 8-12 cm (fig. 257). Drajonează puternic, plantă extrem de decorativă, flori mari. Înmulţire prin butaşi de rădăcină, butaşi lignificaţi de lujeri anuali.
ORDINUL LIGUSTRALES (OLEALES) Familia OLEACEAE Hoffmsgg. et Link. Cuprinde arbori şi arbuşti din zone temperate, cu frunze simple sau compuse. Flori hermafrodite sau poligame, de tipul 4, rar 5, grupate în raceme (spice sau cime). Fructul este o bacă, drupă, capsulă sau samară.
Genul Fraxinus L. Cuprinde 65 de specii de arbori, mai rar arbuşti din zone temperate, lujeri anuali viguroşi ,mai mult sau mai puţin turtiţi în dreptul mugurilor, muguri opuşi sau imperfect opuşi, cei laterali globuloşi, cel terminal mare, tetragonal, frunze
279
imparipenat – compuse,
flori poligame, hermafrodite sau dioice,
fructele –
samare, cu aripioara alungită. Fraxinus excelsior L. – Frasin, Frasin comun Răspândit în aproape întreaga Europă, (fig. 40), la noi apare foarte rar în câmpie, frecvent la deal şi în regiunile montane (1400 m altitudine), de obicei apare diseminat în păduri de amestec, rar formează arborete pure. Faţă de climă manifestă o adaptabilitate remarcabilă, faţă de sol este relativ pretenţios. Creşteri frumoase realizează în staţiuni de luncă, pe soluri fertile, reavene – jilave până la umede, afânate, dar vegetează şi pe soluri cu mai puţină umiditate, poate suporta inundaţii de durată. În regiunile de munte pe versanţii calcaroşi, pe soluri superficiale, scheletice, se comportă ca specie relativ xerofită. Are plasticitate faţă de lumină, în tinereţe – specie de umbră, la maturitate devine sensibil la umbrire (temperament de lumină). Polimorfismul frasinilor duce la o accentuată polivalenţă ecologică. Arbore înalt de 40 m înălţime şi diametru peste 1 m. Înrădăcinarea se dezvoltă puternic lateral, fiind foarte bogată în rădăcini subţiri, care îi dau înfăţişarea unei perii. Tulpina este dreaptă, cilindrică., uneori din cauza pierderii lujerului terminal, la un anumit nivel devine înfurcită. Scoarţa are caractere variabile, în tinereţe este netedă, cenuşie-verzuie, gălbuie sau uşor roşietică; la vârste destul de mici se formează un ritidom mărunt crăpat, cenuşiu-deschis până la negricios. Coroana este ovoidă, rară, luminoasă, cu ramuri îndreptate în sus, nu acoperă bine solul. Lujerii viguroşi, turtiţi evident în dreptul mugurilor, cenuşii sau verzui, glabri. Mugurii sunt opuşi sau imperfect opuşi, de culoare neagră, mată, caracteristică; cei laterali sunt relativ mici, globuloşi, cei terminali, mai mari, tetragonali; intră în vegetaţie devreme, înaintea mugurilor laterali, aşa că pot fi surprinşi de îngheţurile târzii, ajungându-se astfel la înfurcirea tulpinii.
280
Frunzele mari, până la 40 cm lungime, imparipenat-compuse, au 7-11 foliole,cu lungimea de 4-14 cm, sunt sesile, ovat-lanceolate, acuminate, uşor cuneate, mărunt serate, pe dos păroase, mai ales de-a lungul nervurilor. Florile poligame, rar hermafrodite, lipsite de învelişuri florale, cu 2-3 stamine, au culoare violacee şi sunt grupate în panicule, la început erecte, apoi pendente; apar înaintea frunzelor, din muguri laterali. Fructele sunt samare cenuşii-gălbui, oblong-lanceolate sau eliptice, de 2-4 cm lungime şi 4-6 mm lăţime, la vârf trunchiate, emarginate sau mai rar acute, la bază rotunjite sau brusc îngustate, cu aripioara decurentă până la bază (fig. 258). În primii ani are creştere mai înceată, se dezvoltă mai mult sistemul radicular, ulterior creşterile în înălţime ating la 30 – 40 ani maxim-ul. Specie polimorfă, include subspecii, varietăţi, forme; Fraxinus excelsior var. Pendula Fraxinus excelsior var. Monophylla - frunze, dintate sau trilobate. Fraxinus excelsior var. Diversifolia Fraxinus excelsior var. Aurea cu frunze si lujeri gălbui. Fraxinus excelsior var. Obtusata cu frunze obtuze la vârf. Fraxinus excelsior var.Acuminata cu frunze ascuţite. Lăstăreşte bine, longevitatea 200 ani. Frasinul este adaptabil în staţiuni variate, apreciat arbore ornamental şi de aliniament. Fraxinus ornus L. – Mojdrean Areal mult mai restrâns, răspândit în Sudul Europei şi Asiei Mici, în zona Mediteranei, limita nordică trece prin Romania, urmărind linia Carpaţilor Meridionali (fig. 40). La noi, mai ales la deal, în staţiuni calde şi însorite. Este exigent faţă de caldură, subtermofil, apare în Banat (Valea Cernei, la Cazane). La altitudini mari creşte pe versanţii însoriţi, cu substrate calcaroase, pe soluri acide, alcaline, scheletice, care se încălzesc puternic. Arbore de dimensiuni mai reduse decât frasinul, atinge cel mult 12-14 m înălţime, dar deseori se întâlneşte sub formă arbustivă. Tulpina este scurtă, neregulat ramificată, strâmbă. Scoarţa este netedă, cenuşie, lujerii bruni, cenuşii sau bruni-gălbui, mai puţin turtiţi sau neturtiţi în dreptul mugurilor.
281
Mugurii globuloşi, fin tomentoşi, deosebişi de cei ai frasinului prin culoarea lor cenuşie. Frunzele, de 15-20 cm lungime, sunt imparipenat-compuse, dar numai cu 5-9 foliole, ovate sau eliptice (cea terminală obovată), brusc acuminate, fin serate sau crenat-serate, pe dos ruginiu-pubescente pe nervura principală. Florile sunt hermafrodite, pe tip patru, cu periant dublu, corola având patru petale înguste, liniare, albe-gălbui de 7-15 mm lungime, apar după înfrunzire, prin luna mai, în panicule terminale, mari de 7-12 cm lungime, bogate, plăcut mirositoare şi foarte decorative. Fructele sunt samare, îngust-oblongi, de 2-4 cm, brune, au aripa de lungimea nuculei întinzându-se până la jumătatea seminţei, la vârf trunchiată sau emarginată; nucula bombată, poartă la bază caliciu persistent (fig. 259). Fructifică de timpuriu, anual şi abundent. La noi se cultiva mai ales în scop ameliorativ, pe terenuri degradate, pe coaste însorite, pe soluri supuse uscăciunii. Fraxinus angustifolia Vahl. (Fr. oxycarpa Willd.) – Frasin de câmp Specie indigenă originară din Sudul, Centrul Europei şi Nordul Africii. Apare în Asia Mică, la noi apare la câmpie şi deal, în lunci, zăvoaie. Este mezofit, higrofit, eutrof. Atinge până la 25 m înălţime. Lujerii sunt glabri şi mugurii bruni-închis (nu negri). Frunzele, obişnuit cu 5-9 foliole, sunt înguste, ovat-lanceolate, lung acuminate şi la bază cuneate, acut serate sau dinţate, cu dinţi rari, adânci, ascuţiţi şi recurbaţi la vârf. Florile sunt nude, cu antere brune-roşcate. Fructele sunt samare, îngust-lanceolate, de 3-4 cm lungime, sunt la vârf ascuţite, rar obtuze, niciodată emarginate (fig. 260).
Fraxinus pallisae Wilmott (Fr. holotricha Auct. Non Koehne) - frasin pufos Specie indigenă, cu areal restrâns, în sud-estul Europei, în Romania şi Bulgaria. Creşte în staţiuni umede, în Delta Dunării. Specie mezotrofă, eutrofă, mezohigrofită – higrofită.
282
Arbore de până la 20 m înălţime, cu lujerii evident cenuşii-pubescenţi; mugurii bruni sau bruni-închis, glabri până la păroşi. Frunzele de 10-25 cm lungime cu 5-11 foliole lanceolate, de 3-5 (8) cm lungime, pe ambele feţe evident pubescente, ca şi rahisul; florile sunt nude. Fructele sunt samare, cu vârful prelung ascuţit sau îngustat-rotunjit, mucron persistent, uneori prevăzut cu peri disperşi, nu au la bază resturile caliciului(fig. 260). Fraxinus coriariaefolia Scheele. (F. excelsior ssp. coriariaefolia (Scheele) E. Murray) - frasin pufos de deal, frasin caucazian Origine pontică – caucaziană, întâlnită la câmpie şi coline. Element mezoxerofit, subtermofil. Arbore până la 20 m înălţime. Prezintă muguri de culoare brună pânî la brunînchis, pubescenţi. Frunze cu foliole pubescente mai ales pe dos. Florile sunt poligame, nude. Fructe, samare obovat-lanceolate (fig. 261). Fraxinus americana L. – Frasin american Specie exotică originară din America de Nord, la noi introdusă mai mult în parcuri. Specie tipică de lunci şi zăvoaie, mai rezistentă la inundaţii decât frasinul comun, suferă mai puţin la îngheţuri, intră târziu în vegetaţie. Arbore de până la 40 m înălţime cu scoarţa de culoare cenuşie-deschis, gălbuie, lujerii tineri verzi-întunecat sau bruni, glabri, lucitori; cei de doi ani cenuşii şi mugurii bruni-întunecat, glabri. Frunzele au 5-9 foliole peţiolate de 5-12 mm, sunt ovat-lanceolate, lungi de 6-15 cm, întregi sau puţin dinţate spre vârf, pe dos albicioase, glabre sau slab păroase în lungul nervurilor, apar cu cca. Două săptămâni mai târziu decât la frasin. Florile sunt unisexuat-dioice, aşezate în panicule şi lipsite de corolă; cele mascule au caliciu mic, cu patru diviziuni; cele femele sunt prevăzute cu caliciu mare, în formă de cupă, cu patru lacinii. Apar înaintea înfrunzirii. Fructele samare, de 3-5 cm lungime, au sămânţa îngust-tubulară; aripa îngust-spatulată, la vârf rotunjită şi uneori ştirbită, cuprinde cel mult treimea superioară a seminţei şi păstrează la bază urmele caliciului persistent (fig. 262). Se cultivă ca arbore de aliniament. Fructifică de timpuriu, anual.
283
Fraxinus pennsylvanica Marsh. (F. pubescens Lam.) – Frasin de Pensilvania Specie exotică din America de Nord, la noi este mai bine cunoscută: Fraxinus pennsylvanica var. Lanceolata sin. (F. Viridis.) frasin verde Specia cea mai puţin exigentă, rezistă cel mai bine la geruri şi secetă, suportă satisfacător inundaţiile şi se foloseşte şi în culturi ornamentale. Arbore de cel mult 20 m înălţime, cu tulpini cu creşteri neregulate. Lujerii sunt cenuşii-pubescenţi; mugurii bruni-deschis, pubescenţi. Frunzele de 10-40 cm lungime, cu 5-9 foliole peţiolate şi rahisul brăzdat în lung şi păros; foliolele ovat-alungite, de 7-14 cm, cu marginea întreagă sau slab dinţată, la maturitate pe faşă glabre, verzi-deschis, pe dos cenuşii-păroase, mai ales în lungul nervurilor. Florile dioice, apetale, cu caliciul redus, sunt dispuse în panicule dese, pubescente. Fructele sunt samare, de 3-6 cm lungime, au aripioara decurentă până spre baza seminţei, la vârf este rotunjită sau scurt mucronată şi cu caliciu persistent (263). Introducere: în masive, grupuri, în aliniamente sau solitari. Suportă foarte bine radiaţia calorică a pavajelor şi rezistă destul de bine la gaze. Înmulţire: prin seminte, semănatul se face cât mai curând după recoltare, în aer liber, în sol fertil şi reavăn; pentru semănatul de primăvara, sămânţa se stratifică o lună în zăpadă, gheaţă sau nisip (0 – 50 C). Prin altoire varietăţile rare sau ornamentale, sub scoarţă, în teren, primăvara, înainte de intrarea în vegetaţie, cu altoaie de 10 – 15 cm lungime, ca portaltoi Fraxinis excelsior şi Fraxinus ornus. Butăşirea se face greu, cu hormoni şi ceaţă artificială.
284
Genul Syringa L. Syringa vulgaris L. – Liliac Specie indigenă, areal sud-est european şi vest asiatic, apare spontan în Banat, în Munţii Cernei, în Oltenia, Dobrogea. Specie termofilă, rezistă bine la geruri şi secetă. Preferă soluri bogate, slab acide, pe coaste pietroase, pe stâncării calcaroase, creşte şi pe soluri superficiale, scheletice, din regiunile de dealuri şi montane. Are temperament de lumină. Arbust de 3-4 m înălţime, rareori mai mult (6-8 m), cu tulpina care se ramifică aproape de bază. Scoarţa este cenuşie, lujerii viguroşi, măslinii, glabri, la vârf cu doi muguri. Mugurii opuşi, lat-ovoizi, depărtaţi de lujer, cu numeroşi solzi muchiaţi. Frunzele de 6-12 cm lungime, şi 6-10 cm lăţime, sunt ovat-cordiforme, acuminate, verzi-închise, cu peţiolul de 2-3 cm lungime. Florile liliachii, plăcut mirositoare, în panicule dese, lungi de 10-20 cm; tubul corolei este scurt, până la 1 cm, cu lobii divergenţi. Înfloreşte în luna mai . Fructele, sunt capsule elipsoidale, acuminate, de cca. 1-1,5 cm lungime, se desfac în două valve; seminţele sunt brune, cu aripioară îngustă marginală (fig. 264). Drajonează puternic, lăstăreşte viguros, se butăşeşte uşor. Include o serie de varietăţi, forme horticole, peste 800 cu flori simple: Syringa vulgaris var. Purpurea – flori în panicule dese, roşii – purpurii. Syringa vulgaris cv. Jan Van Tol– flori albe. Syringa vulgaris CV. Pasteur – flori purpurii închis. Syringa vulgaris cv. Marengo– flori mov, lila. Syringa vulgaris cv. Buffon– flori mov. Syringa vulgaris cv. Primros– flori galbene. Syringa vulgaris cv. Plena – flori duble. Syringa vulgaris cv. Charles Joly– flori duble, purpurii. Syringa vulgaris cv. Katherin Havermayer– mov purpurii, albăstrui.
285
Specia, datorită înrădăcinării trasante şi capacităţii de drajonare, este indicată în împădurirea versanţilor scheletici, calcaroşi din zone secetoase şi în perdelele para-zăpezi. Importanţa ornamentală deosebită, se introduce în parcuri şi grădini, de la câmpie până în zone montane joase şi mijlocii, până la 1000 m altitudine.
Syringa josikaea Jacq. – liliac transilvănean Specie indigenă cu areal limitat la o serie de staţiuni din Transilvania (Munţii Apuseni), vestul Someşului Cald şi vestul Arieşului, în Polonia şi Ucraina. Rezistent la ger şi poluanţi atmosferici, se instalează în staţiuni cu umiditate mare în aer şi sol, în văi montane. Ca aspect decorativ este inferior speciei Syringa vulgaris, dar datorită rarităţii şi caracterului de cvasi-endemism, merită să fie ocrotit ca monument al naturii. Arbust de până la 4 m înălţime. Tulpinile au ramurile mai groase, ascendente, iar lujerii tineri păroşi, cu un singur mugur terminal. Frunzele sunt eliptic-oblongi, tot de 6-12 cm lungime (ca şi la liliac) însă la bază rotunjite sau brusc îngustate, cu marginea scurt-cicliată, pe dos albiciosglaucescente şi uneori, pe nervuri, rar păroase; peţiolul este scurt de 1 cm. Florile mai slab mirositoare, sunt aşezate în panicule mici şi înguste, întrerupte şi cu flori puţin numeroase, tubul corolei de 1-1,5 cm lungime, lobii erect-divergenţi, de culoare purpurie-violacee. Syringa reflexa Schneid. Specie exotică, originară din China, 3 – 4 m înălţime, lujeri cenuşii, frunze oblong-lanceolate, pe dos verzi – cenuşii, păroase, flori roz-închis cu interior alb, înfloreşte în iunie. Introducere în spaţiile verzi: solitar, în grupuri, garduri vii libere, la marginea masivelor de arbori. Înmulţire: prin seminţe, paniculele se recoltează toamna, se seamănă primăvara, după stratificare de 2 – 3 săptămâni. Puieţii cresc încet, 2 ani rămân pe loc.
286
Prin altoire, pentru a nu drajona se altoieşte pe lemn câinesc, mai frecvent pe butaşi înrădăcinaţi, se poate altoi în oculaţie (iulie). Prin marcotaj, plantele altoite se vor tăia scurt în anul II după plantare, lăstarii noi se marcotează prin musuroire pe timp cald. Particularităţi de cultură: după înflorire se taie inflorescenţele, la plantele altoite pe Syringa vulgaris se înlătura drajonii.
Genul Ligustrum L. Ligustrum vulgare L. – lemn câinesc Originar din Europa, Africa de Nord şi Asia Mică, este unul din cei mai comuni arbuşti de la noi, în zonele de deal şi câmpie. Prezintă amplitudine ecologică mare, rezistă la ger şi secetă, creşte bine pe soluri diferite, afânate, aerisite. Suportă umbrirea în tinereţe, se dezvoltă bine în teren descoperit, suportă poluarea. Arbust de până la 4 m înălţime, cu înrădăcinare superficială şi numeroase ramificaţii fine. Tulpina este ramificată de la bază, cu scoarţa cenuşie-brună. Lujerii sunt subţiri, cenuşii, fin păroşi, cu lenticele evidente spre bază, ce prin strivire lasă un miros neplăcut; mugurii imperfect opuşi sau opuşi, ovoconici, alipiţi de lujer, cu solzi desfăcuţi, verzi, cu vârful brun. Frunzele, alungit-ovate până la lanceolate, de 3-6 (10) cm lungime, sunt întregi; uneori rămân verzi şi în timpul iernii. Florile hermafrodite, pe tipul patru, cu corola infundibulbiformă, de culoare albă, neplăcut mirositoare, sunt dispuse în panicule terminale, piramidale, erecte, lungi de 6-8 cm. Fructele, bace globuloase, de 6-8 mm diametru, negre, lucitoare cu 1-4 seminţe elipsoidale, rămân pe lujeri şi peste iarnă (fig. 265). Se înmulţeşte uşor prin drajoni, marcote şi butaşi. Acoperă bine solul, îl structurează cu rădăcinile sale bogate, suportă tunderea. Ligustrum vulgare cv. Atrovirens– frunze mai închise cu uşor luciu metalic.
287
Ligustrum vulgare cv. Lodense – frunze mai mici, toamna cu nuante de bronz. Ligustrum ovalifolium Hassk. –lemn câinesc Arbust cu frunze semipersistente sau căzătoare, cultivat ca gard viu din câmpie până în regiunea montană. Are creştere erectă, ajunge până la 5 m înălţime. Lăstarii sunt drepţi, îmbrăcaţi în frunze eliptic-alungite, de 3-7 cm, verzi-închis, lucioase, cu reversul verde-gălbui, caduce sau sempervirescente. Florile sunt mici, albe-gălbui, grupate în panicule dese de 5-10 cm, apar în iunie. Fructele sunt bace negre. Ligustrum ovalifolium cv. Aureum – frunze galbene. Ligustrum ovalifolium cv. Argenteo-Marginatum– frunze cu marginea albicioasă. Înmulţire: prin seminţe, Ligustrum vulgare, se extrag prin macerare, se păstrează până în mai, se stratifică până în noiembrie, anul doi. Prin butaşi în sezon şi în timpul repausului vegetativ.
Genul Forsythia Vahl. Forsythia suspensa (Thunb.) Vahl. Specie exotică din Asia, s-a adaptat bine la condiţiile climatice de la noi. Prin tundere se obţin tufe dese, globulare sau umbeliforme. Rezistă bine la ger, preferă soluri uşoare, fertile, revene. Se dezvoltă bine la soare şi la semiumbră. Arbust, de până la 1,50 m înălţime, are ramurile şi tulpinile arcuite, până la pendente. Lujerii sunt galbeni-verzui-roşcaţi, în patru muchii, cu lenticele numeroase, proeminente, caracteristic fistuloşi, cu măduva întreagă numai la noduri. Frunzele, de 6-10 cm lungime, sunt oblong-ovate, acute şi serate, în parte întregi, în parte trifoliate sau trifidate. Florile, câte 1-3(6), mari, galbene, cu nuanţe aurii şi cu stamine mai lungi decât pistilul, apar foarte devreme primăvara, înaintea înfrunzirii. Fructele sunt capsule aspre, ovoide, de cca. 1 cm lungime (fig. 266). Forsythia suspensa var. Fortunei – arbust foarte viguros cu ramuri lung arcuite, pendente, flori cu corola larg deschisă.
288
Forsythia viridissima Lindl. Specie exotică din China, importanţă similară cu a speciei precedente. Arbust, cu înălţimi de 2-3 m şi ramuri erecte, are tulpinile şi ramurile verzi-măslinii, muchiate, cu măduva lamelar întreruptă pe întreaga lungime. Frunzele sunt îngust-eliptice, mari, de 8-14 cm lungime, aproape lanceolate, serat-dinţate numai în partea superioară. Florile câte 1-3 galbene deschis, au nuanţe verzui şi cu stamine mai scurte decât stilul. Capsula este netedă, scurt-mucronată, de cca. 1 cm lungime (fig. 267). Forsythia x intermedia Zbl. (F. suspensa x viridissima). Este un hibrid, caracterizat prin măduvă la noduri, între noduri măduva fiind lamelară sau lipsind complet; întâlnit foarte frecvent, împreună cu speciile de bază. Forsythia ovata Nakai Specie exotică originară din Coreea, mai mică, 1,5 m înălţime, înfloreşte cu 8 – 10 zile mai repede decât celelalte specii, flori foarte mici, numeroase. Folosire: înfloresc foarte devreme bogat şi frumos, se introduc ca plante izolate, grupuri sau garduri vii. Înmulţire: prin butaşi lignificati. Particularităţi de cultură: tăieri dupa înflorire, se taie ramurile bătrâne, nu se intervine prea puternic pentru a nu favoriza dezvoltarea lăstarilor lacomi.
ORDINUL RUBIALES Familia CAPRIFOLIACEAE A.L. Juss. Genul Sambucus L. Cuprinde aproximativ 20 de specii de arbuşti şi arbori mici, lujeri cu măduva groasă, nu se lignifică la vârf, muguri opuşi, frecvent cei terminali avortaţi, frunze opuse, imparipenat – compuse sau întregi, flori hermafrodite, mici, albe, fructe – drupe baciforme.
289
Sambucus nigra L. – Soc comun, Soc negru Specie răspândită în Europa, Asia, Africa de Nord. La noi comuna în câmpie, la deal, până în regiunile montane inferioare. Este exigentă faţă de climă şi sol, creşte bine în regiunile calde, pe soluri fertile, profunde, afânate, bogate în humus. Are temperament de semiumbră. De regulă arbust, rareori de dimensiuni arborescente (maximum 10 m înălţime), are tulpina neregulat ramificată; ritidom format de timpuriu, suberos, cenuşiu. Coroana extinsă lateral, globulară, este destul de deasă. Lujerii groşi, verzi-cenuşii sau verzi-gălbui, au lenticele proeminente şi măduva largă, spongioasă, caracteristică, de culoare albă-gălbuie. Mugurii sunt opuşi, mari, ovoid-ascuţiţi, la bază cu 2-4 solzi, depărtaţi de lujer; solzii cad de timpuriu şi lasă să se vadă frunzişoarele. Frunzele imparipenat-compuse, au 5-7 foliole eliptice, de 4-12 cm lungime, cu marginile neregulat ascuţit-serate, pe dos dispers păroase în lungul nervurilor şi neplăcut mirositoare. Florile albe, aşezate în cime umbeliforme, bogate, terminale, de 12-20 cm diametru, sunt plăcut şi puternic mirositoare; apar prin mai-iunie. Fructele drupe baciforme, sferice, de 6-8 mm diametru, negricioase, cu 3(5) sâmburi turtiţi (fig. 268). Lăstareste bine, se butăşeşte uşor. Este o preţioasa specie de subarboret, ameliorează solul, litiera se descompune foarte rapid. Sambucus racemosa L. – Soc roşu, Soc de munte Specie originară din Europa, Asia de Nord şi America de Nord. Înlocuieşte socul la altitudini mari, urcă până în regiunea subalpină. Rezistă bine la ger, vegetează viguros în plină lumină, des pe soluri scheletice este o specie de semiumbră, nu rezistă la umbrire puternică. Arbust tufos, de 2-4(5) m înălţime, cu lujerii bruni-verzui, cu măduva brună-roşcată. Mugurii ovoid-globuloşi, depărtaţi de lujer, au numeroşi solzi; deseori cei terminali sunt avortaţi, deoarece lujerii nu se lignifică complet, până la vârf. Frunzele, cu 5-7 foliole eliptice până la ovat-lanceolate, adânc serate, sunt mai mici, mai înguste şi mai lung acuminate decât la socul comun. Florile, gălbui-
290
verzui, dispuse în panicule ovoidale, apar mai devreme, prin aprilie-mai, înainte sau odată cu frunzele. Fructele, drupe baciforme, globuloase, de cca. 5 mm diametru, cu culoarea roşie, fiind foarte decorative (269). Sambucus racemosa
cv. Plumosa Aurea– mic (1 m), cu frunze fin
divizate si aurii. Introdus ca arbust ornamental, izolat şi în grupuri şi în alcătuirea masivelor. Înmultire prin butaşi lignificaţi.
Genul Viburnum L. Reprezentat prin aproximativ 150 de specii de arbuşti din Europa, Asia, Africa de Nord, America de Nord, cu frunze căzătoare sau persistente, opuse, flori hermafrodite, cime umbeliforme, dese, terminale. Viburnum lantana L. – dârmox Specie indigenă, originară din Europa şi vestul Asiei, frecventă la noi din silvostepă până în regiunile montane. Vegetează des pe soluri uscate, revene, scheletice, calcaroase, rezistă la secetă. Arbust tufos, de 1-3 (5) m înălţime, produce constant din baza tulpinii lăstari robuşti, drepţi, foarte flexibili, acoperiţi, ca şi întreaga plantă cu o pâslă gălbuie, de peri stelaţi. Mugurii sunt opuşi, nuzi, cei foliari formaţi din două frunzuliţe alungite, încreţite; cei floriferi circulari, turtiţi, plasaţi la vârful lujerilor, între doi muguri foliari. Frunzele mari, de 5-12 cm lungime, sunt ovate sau alungit-ovate, cordiforme, mărunt dinţate, aspru-pubescente pe faţă şi abundent stelat-tomentoase, de culoare cenuşie, pe dos.
Florile, complete, albe sau palid-rozee, aşezate în cime
umbeliforme, de 6-10 cm diametru, stelat-pubescente de-a lungul axului inflorescenţelor şi pedicelilor. Fructele, drupe, de formă ovodă-turtită, sunt la început verzi apoi roşii, iar la maturitate negre-strălucitoare (fig. 270).
291
Viburnum opulus L. –călin Specie originară din Europa, Asia, la noi apare frecvent prin pădure, de la câmpie până în munţi. Are cerinţe mari faţă de umiditatea solului. Arbust înalt de 2-5 m cu lujeri fragili, cenuşii, glabri-lucitori care din cauza îngheţurilor, au de regulă vârful uscat. Mugurii sunt opuşi, alipiţi de lujeri, ovoizi, cu faţa externă bombată, roşietici, cu un singur solz aparent. Frunzele sunt lat-ovate, de 4-12 cm lungime, 3-5 lobate; cele de pe lujerii scurţi, trunchiate la bază, au lobi scurţi şi adânc dinţaţi; cele de pe lujerii lungi şi lăstari, rotunjite la bază, au lobii acuminaţi, slab dinţaţi. Peţiolii, de 1-2 cm lungime, sunt canaliculaţi, aproape de limb cu patru glande proeminente, toamna frunzele capătă culoare roşietică, foarte decorativă. Florile sunt complete, dense, multiflore, terminale, de 5-10 cm diametru. Florile din mijlocul inflorescenţei sunt mai mici, fertile, iar cele marginale mult mai mari, de 15-25 mm lăţime, sterile, cu corola albă, inegal divizată. Fructele drupe, cărnoase, roşii (fig. 271). Viburnum opulus var. Roseum– frunze roz, specie sensibilă la afide.
Viburnum rhytidophyllum Hemsl. Specie originară din China, cu frunziş persistent,arbust viguros, erect, până la 3 m înălţime. Arbust viguros, erect, înalt până la 3 m, cu ramuri tomentoase. Frunzele verzi-închis, groase, lanceolate, lungi, de 8-18 cm, au poziţie pendentă şi aspect rugos, iar pe faţa inferioară sunt puternic tomentoase, cenuşii sau gălbui-ruginii. Florile albe-gălbui, formează inflorescenţe mari, terminale (10-20 cm în diametru), aplatizate. Înfloresc în mai-iunie. Fructele roşii la început, devin apoi negre.
292
Viburnum carlesii Hemsl. Arbust originar din Coreea, are nevoie de climă mai blândă, suferă de îngheţuri, trebuie protejat iarna. Arbust de 1 m înălţime, cu frunze lat-eliptice şi păroase, înfloreşte odată cu înfrunzirea (aprilie - mai), flori roz deschis, grupate în cime globuloase, emană miros frumos. Viburnum plicatum Thunb. Specie din China şi Japonia, de 2 – 3 m înălţime, frunze eliptic – ovate, verziînchis, pe dos cu peri stelaţi, - flori albe, înflorescente aproape globuloase, înfloreste în mai – iunie. Toamna se coloreaz în roşu-închis până la brun-violet. Viburnum plicatum var. rotundifolium – frunze mai rotunde, pe dos cu nervuri roşii, flori mai mari, sterile, înfloreşte cu 2 săptămâni mai repede decât Viburnum plicatum. Folosire: izolat, în grupuri, Viburnum opulus la marginea masivelor. Înmultire: prin seminţe direct în teren, după recoltarea în pârgă (iulie). Dacă se recoltează mature, seminţele se stratifică 2 ani. Prin butaşi lignificati (Viburnum rythidophillum) si semilignificati (Viburnum opulus). Prin altiore, primavara, varietaţile şi prin marcotaj.
Genul Lonicera L. Cuprinde aproximativ 120 de specii de arbuşti erecti sau căţărători, pe tot Globul, lujerii mai bătrâni sunt acoperiţi cu o pieliţă ce se exfoliază. Muguri opusi, depărtaţi de lujer, des 2 – 4 suprapusi. Frunze cu marginea întreagă, flori aşezate obişnuit câte 2 pe un peduncul comun, fiecare pereche de flori are 2 bractei şi 4 bracteole (concrescute), fructul este bacă.
293
Lonicera nigra L. – Caprifoi Specie indigenă din Europa şi Asia, la noi mai ales în nordul ţării, în regiunea muntoasă şi subalpină, pe langă pâraie, pe soluri scheletice. Este o specie semiombrofilă. Arbust, până la 2m înălţime, are lujerii glabrii, cenuşii, puţin striaţi şi măduva plină, în cinci colţuri, mugurii bruni-negricioşi, ovo-conici, depărtaţi de lujer, cu solzii lung-acuminaţi. Frunzele de 4-7 cm lungime, sunt eliptice sau ovatlanceolate, la vârf obtuze sau acute, pe dos verde-pal şi păroase cel mult pe nervura mediană. Florile roşietice, stau câte două pe pedunculi glabri, de 3-4 cm; apar prin mai, iunie. Fructele sunt bace negre, puţin concrescute la bază, se coc prin septembrie (fig. 272). Lonicera xylosteum L. – loniceră Specie europeană şi asiatică, la noi la dealuri înalte şi la munte, preferă soluri calcaroase, scheletice, afânate, cu amplitudine ecologică mare, acoperă destul de slab solul, specie heliofilă. Arbust de până la 2-3 m înălţime, cu tulpini drepte, ramificate. Lujerii cenuşii, subţiri, fistuloşi, mugurii opuşi, conici, alungiţi, solitari sau câte 2-3 suprapuşi, foarte depărtaşi de lujer (aproape perpediculari) cu numeroşi solzi cenuşii, acuşi, ciliaţi. Frunzele sunt eliptice până la eliptic-ovate, de 3-6 cm lungime, cu marginea întreagă, pe faţă dispers-pubescente, verzi-cenuşii, pe dos mai palide şi des pubescente. Florile, pe tip cinci, câte două la subsuoara frunzelor, sunt aşezate pe un peduncul comun, de 1-2 cm lungime, şi au corolă albă sau gălbui-roşieatică, la exterior pubescentă, la bază cu un tub scurt. Fructele sunt bace, roşii-întunecate (fig. 272). Lonicera tatarica L. – Caprifoi tătărăsc Specie exotică din Asia, cultivată la noi prin parcuri în toate regiunile ţării. Specie puţin pretentioasă faţă de sol, poate vegeta pe soluri pseudogleizate, pe sărături. Rezista bine la secetă, ger şi fum, suportă umbrire uşoară.
294
Este un arbust, înalt până la 3 m, cu lujerii uşor muchiaţi, bruni-gălbui, glabri, fistuloşi; suprapuşi câte doi, scurt-conici, bruni-cenuşii, cu 4-8 solzi glandulos-ciliaţi. Frunzele, de 3-6 cm lungime, sunt ovat-lanceolate, îngustate treptat spre vârf, pe dos glaucescente sau verde-deschis, glabre. Florile în perechi, pe pedunculi de 1,5-2 cm lungime, roz sau albe, de 1,52 cm lungime, apar prin mai. Fructele bace,roşii sau galbene-portocalii, se coc în iulie ( fig. 273). Arbust ornamental prin coloritul frumos şi variat al florilor, cultivat din silvostepă până la dealurile înalte. Lonicera caprifolium L. – Caprifoi Specie exotică, originară din Europa de Sud, Asia de Vest şi Africa de Nord; rezistă bine la ger, creşte bine în staţiuni însorite, pe soluri revene, în Banat, este o specie subspontană. Arbust căţărător, cu lujerii rotunzi, bruni-gălbui, glabri-lucitori, fistuloşi şi mugurii solitari, lung-ascuţiţi, cu solzi bruni. Frunzele, lat-eliptice, de 4-10 cm lungime, sunt pe faţă verzi-închis, puţin lucitoare, pe dos verzi-mat, glabre; ultimele 2-4 perechi de frunze dinspre vârful lujerilor sunt concrescute (conate). Florile, câte şase în verticile, sesile, sunt aşezate la subsuoara frunzelor, şi cu corola lungă, de 4-5 cm, albe-gălbui sau roşietice, plăcut mirositoare. Înfloreşte abundent în mai-iunie. Fructele roşii-portocalii, se formează din iulie până toamna (fig. 273). În parcuri se mai cultivă: Lonicera lebebourii Esch. Originară din California, arbust până la 2 m înălţime, lujeri lungi, frunze tari şi pubescente, flori bicolore, corole galben – roşcate, câte 2, însoţite de un involucru bazal din 4 bractei roşii, fructe negre – globuloase, cu bractei roşii persistente.
295
Lonicera pileata Oliv. Originară din China, până la 1 m (80 cm), lujeri foarte subţiri, frunze mici (12 – 25 mm), lanceolate, verzi-închise pe faţă, pe dos verzi-deschis, fructe mici, sferice, cate 2, lucioase, purpurii – violete. Folosire: izolat, în grupuri, masive, garduri vii libere sau tunse. Înmulţire: butaşi lignificaţi, recoltaţi timpuriu şi prin butaşi verzi.
Genul Symphoricarpus L. Symphoricarpus rivularis Suksd. (S. albus Auct. Non (L.) Blake) – cîrmîz, urmuz Specie exotică originară din Canada, cultivată frecvent la noi în garduri vii, în parcurile din regiunile de câmpie până la munte. Este nepretenţioasă faţă de climă şi sol, creşte bine pe soluri afânate, revene, pe cele compacte, uscate, calcaroase, sărăturoase, rezistă la fum şi gaze. Arbust sub formă de tufă, care are până la 1 m îălţime, cu lujerii subţiri, cenuşii. Glabri, mai mult sau mai puţin fistuloşi, mugurii mici, opuşi, uneori câte trei colaterali, cu cicatricea mică, având o urmă fasciculară. Frunzele variabile ca formă, de 2-5 cm lungime, sunt eliptice, circulare, întregi sau neregulat lobate, pubescente pe dos. Florile sunt mici (0,6 cm), albe-roz, pe tip patru, dispuse în spice terminale. Înfloreşte toată vara, din iunie până în septembrie. Fructele bace sferice, albe, cu diametru de 1 cm, rămân pe lujer şi în timpul iernii, fiind foarte decorative (fig. 274). Drajonează abundent. Symphoricarpus orbiculatus Mnch. Originar din America de Nord, arbust de 1 – 2 m înălţime, lăstari păroşi, frunze lat-eliptice, pe dos pubescente, flori mici albe, roşii, în fascicule axilare şi spice terminale, fructe – bace globuloase, de 0,5 cm, roşii, se menţin peste iarnă. Folosire: grupuri, masive, garduri vii. Înmulţire: prin butaşi lignificaţi.
296
ORDINUL LILIALES Familia LILIACEAE Dumort. Genul Ruscus L. Ruscus aculeatus L. - ghimpe Specie indigenă de climat atlantic – mediteranean, specie temofilă, originară din sudul şi vestul Europei. La noi apare sporadic în sudul ţării, la câmpie şi silvostepă (Dolj, Mehedinti, Ilfov, Constanta, Tulcea, Bacau, Bihor), pe soluri calcaroase, slab acide. Pe dealurile subcarpatice ale Munteniei şi Olteniei apare ca subarboret în pădurile de stejar sau fagete. Subarbust sempervirescent, cu înălţimi până la 60 cm, prezintă rizomi oblici, cu fibre radicelare foarte lungi, groase, cărnoase. Tulpina este verde, ramificată, striată, şi flexibilă. Ramurile lăţite, comprimate, numite filocladii, sunt eliptic-lanceolate sau ovate, lungi de 1-3,5 cm sesile, rigide, de culoare verde-închis, acuminate, ţepoase. Frunzele, foarte mici, sunt solzoase şi greu vizibile. Florile unisexuat-dioice, cele femele, de cca. 0,5 diametru, albe-verzui, sunt aşezate câte 1-2 către mijlocul feţei superioare a filocladiilor, la subsuoara unei bractee mici; cele mascule au trei stamine cu filamente concrescute, verzui sau violete. Fructele bace globulare, roşii de cca. 1 cm diametru, se păstrează şi peste iarnă. Are importanţă exclusivă ca element floristic rar, ocrotit ca monument al naturii.
297
Ruscus hypoglossum L. – ghimpe Originar din Europa meridionala, la noi sporadic în regiunile de câmpie şi în părţile joase ale munţilor din Banat, Oltenia, Transilvania şi Dobrogea. Subarbust de talie redusă, cel mult 30 cm înălţime, cu filocladii eliptice mai mari, de 7-12 cm lungime, pieloase, la vârf nespinoase şi flori mici, albe-verzui. Are semnificaţie naturalistă similară cu Ruscus aculeatus Folosire: în locuri adăpostite şi umbrite, izolat, în parcuri. Înmulţire prin seminţe stratificate până primăvara.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Beldie, Al., 1977 – Flora României, determinator ilustrat al plantelor vasculare I. Ed. Academiei, Bucureşti 2. Beldie, Al., 1953 – Plantele lemnoase din R.P.R. Ed. Agrosilvică, Bucureşti. 3. Borza, Al., 1968 – Dicţionar etnobotanic. Ed. Academiei, Bucureşti. 4. Bândiu, C., Doniţă, N., 1988, – Molidişurile presubalpine din România, Ed. Ceres, Bucureşti. 5. Bândiu, C., Dihoru, Gh., Doniţă, N., 1971 – Cercetări ecologice din Podişul Babadag. Academia R.S.R., Bucureşti 6. Chiriţă, C. şi col., 1974 – Ecopedologie cu baze de pedologie generală. Ed. Ceres, Bucureşti. 7. Doniţă, N., Geambaşu, T., Brad., R., 2004 – Dendrologie, „Vasile Goldiş” University Press, Arad. 8. Dumitriu-Tătăranu, I., 1960 – Arbori şi arbuşti forestieri şi ornamentali cultivaţi în România. Ed. Agrosilvivă, Bucureşti. 9. Dumitriu-Tătăranu, I., Costea, A., Hulea, A., 1988 – Compatibilitatea ecologică şi silvăproductivă a unor specii lemnoase exotice în R.S.România. I.C.A.S. Bucureşti. 10. Enescu, V., 1975 – Ameliorarea principalelor specii forestiere. Ed. Ceres Bucureşti. 11. Enescu, V., 1985 – Genetica ecologică, Ed. Ceres, Bucureşti 12. Enescu V., Ioniţă L., Palada-Nicolau, M., 1984 –Înmulţirea vegetativă a arborilor forestieri, Ed. Ceres, Bucureşti 13. Enescu, V. şi col., 1994 – Înmulţirea vegetativă a arborilor forestieri, Ed. Ceres, Bucureşti. 14. Engler A., 1964 – Syllabus der Pflanzenfamilien mit besonderer Berücksichtigung der Nutzpflanzen nebst einer Übersicht über die Florenreiche und Florengebiete der Erde. 12-Auflage, Berlin, Band I 1954, Band II, 1964. 15. Florescu, I., 1960 – Contribuţii la studiul fructificaţiei laricelui (Larix decidua Mill.) din Masivul Bucegi, Rev. Pădurilor nr.5. 16. Florescu, I., Nicolescu, N., 1996 – Silvicultură, vol.I, ed.Lux libris, Braşov. 17. Florescu, Gh., 1994 – Împăduriri, Universitatea Transilvania Braşov. 18. Georgescu, C.C., 1940 – Răspândirea orizontală a pinului silvestru în Carpaţii României, Bucureşti
19. Geogescu, C.C., Moraru, I., 1948 – Monografia stejarilor din România, Bucureşti. 20. Giurgiu, V., 1978 – Conservarea pădurilor. Ed. Ceres Bucureşti. 21. Grinţescu, I., 1928-1934 – Curs de botanică generală, Cluj. 22. Haralamb, A.T., 1967 - Cultura speciilor forestiere. Ed. Agrosilvică, Bucureşti. 23. Hulea A., 1988 – Cercetări dendrometrice şi auxologice privind nucul negru (Juglans nigra) din România., Rezumatul tezei de doctorat, ASAS Bucureşti 24. Iliescu, Ana-Felicia, 1998 – Arboricultură ornamentală. Ed. Ceres Bucureşti. 25. Iliescu, Ana-Felicia, 1989 – Metode de favorizare a germinaţiei seminţelor de arbori şi arbuşti. Producerea vegetală. Horticultură Nr.3. 26. Krüssmann, G., 1960 – Die Nadelgeholze. Verlag Paul Parey, Berlin. 27. Krüssmann, G., 1962 – Handbuch der Laubgeholze. Verlag Paul Parey, Berlin. 28. Krüssmann, G., 1981 – Die Baumschule. Verlag Paul Parey, Berlin. 29. Leandru, V., Benea, V., Tomescu, A., 1982 – Hibrizi interspecifici de pin. Contribuţii privind obţinerea, verificarea în cultură şi descrierea unor hibrizi interspecifici de pin, Bucureşti 30. Marcu, Gh., Ionescu, Al., Ene, M., 1974 – Cercetări privind extinderea culturii molidului în R.S.România, Ed. Ceres, Bucureşti 31. Mayer, H., 1984 – Waldbau auf soziologisch – okologischer Grundlage, Fischer, Stuttgart, N.J. 32. Milescu., I., Alexe, A., 1967 – Fagul, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti 33. Morariu, I., 1973 – Botanică generală şi sistematică, Ed. Ceres, Bucureşti 34. Negulescu, E., Săvulescu, A., 1957 – Dendrologie, Ed. Agrosilvică, Bucureşti. 35. Negulescu, E., Stănescu, V., 1964 – Dendrologie, cultura şi protecţia pădurilor. Ed. Did Ped., Bucureşti. 36. Negulescu, E., Săvulescu, A., 1965 – Dendrologie, Ed. Agrosilvică, Bucureşti. 37. Negruţiu, Filofteia, 1980 - Spaţii verzi, Ed. Did. Ped. Bucureşti. 38. Parascan, D., Danciu, M., 1983 – Morfologia şi fiziologia plantelor lemnoase, Ed. Ceres, Bucureşti 39. Parascan, D., Danciu, M., 1996 – Botanica forestieră, Ed. Ceres, Bucureşti.
40. Phillips, R., 1998 – Den grosse Kosmos-Naturführer Baüme, Franckh-Kosmos, Stuttgart. 41. Preda, V., Boşcaiu, N., 1982 – Făgetele carpatice. Semnificaţia lor bioistorică şi ecoproductivă. Simpozion mai 1979, Cluj 42. Purcelean, Şt., Beldie, Al., Cocalcu, T., 1954 – Specii exotice din grădina dendrologică Snagov (Tâncăbeşti), Ed. Agro-Silvică, Bucureşti 43. Radu, S., 1974 – Cultura şi valorificarea pinului strob. Ed. Ceres Bucureşti. 44. Radu, S., 1984 – Plantaţii de arbori în oraşe şi sate. Ed. Ceres Bucureşti. 45. Radu, S., Văetuş, T., Dunitriu-Tătăranu, I., 1979 – Zone de cultură şi staţiuni indicate pentru cultura principalelor specii de pin (pin silvestru, pin negru, pin strob) în scopul producerii de răşină (în culturi speciale) ICAS. 46. Schmidt-Vogt, H., 1977, 1986 – Die Fichte (Band I, II) Verlag paul Parey, hamburg und Berlin 47. Sonea, V., Palade, L., Iliescu Ana-Felicia, 1979 – Arboricultură ornamentală şi arhitectură peisageră. Ed. Did. Ped. Bucureşti 48. Stănescu, V., 1979 – Dendrologie. Ed. Did. Ped. Bucureşti. 49. Stănescu., V., 1984 – Aplicaţii ale geneticii în silvicultură, Ed. Ceres, Bucureşti 50. Stănescu, V., Şofletea, N., Popescu, Oana, 1997 – Flora forestieră lemnoasă a României. Ed. Ceres, Bucureşti. 51. Stichmann, W., Stichmann Marny, U., 1999-Der neue Kosmos Pflanzenführer, franckh-Kosmos, Stuttgart 52. Şofletea, N., Curtu, L., 2000 – Dendrologie, vol I-II, Ed. „Pentru Viaţă”, Braşov 53. Târziu, D., 1992 – Pedologie şi staţiuni forestiere. Universitatea „Transilvania” Braşov. 54. Târziu, D., 1994 – Ecologie, Universitatea „Transilvania” Braşov 55. Vişoiu, D., 1999 – Cercetări privind variabilitatea şi polimofismul frasinilor indigeni, teza doctorat, Universitatea „Transilvania” Braşov. 56. Zanoschi, V., Sârbu, I., Toniuc, A., 1996 – Flora lemnoasă spontană şi cultivată din România, vol I. Ed. Glasul Bucovinei. 57. Walter, H., Straka, H., 1970 – Arealkunde Ulmer, Stuttgart 58. *** - Flora României, vol I-XIII. Ed. Academiei, Bucureşti, 19521977.
