Sisteme Inf Gest Georgescu

Universitatea “Dunărea de Jos” Galaţi

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE Conf. dr. ec. Cristian Georgescu

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi cu Frecvenţă Redusă Galaţi – 2008

Cuprins

Cuprins Capitolul 1. Abordarea sistemică ....................................................................4 1.1. Sistem; noţiuni generale .........................................................................4 Capitolul 2. Sisteme informaţionale ................................................................9 2.1. Comunicarea în sistemele informaţionale ..............................................9 2.2. Fluxuri de informaţii...............................................................................12 2.3. Locul şi rolul sistemului informaţional ...................................................14 Capitolul 3. Sisteme informatice ...................................................................18 3.1. Definire..................................................................................................18 3.2. Ciclul de viaţă al unui sistem informatic................................................20 3.3. Analiza cerinţelor ..................................................................................25 3.4. Proiectarea............................................................................................32 3.4.1. Codificarea datelor. ........................................................................34 3.4.2. Organizarea datelor .......................................................................36 3.4.3. Estimarea eficienţei economice a sistemelor informatice. .............39 3.5. Implementarea, exploatarea şi întreţinerea ..........................................42 Capitolul 4. Metoda MERISE ........................................................................43 4.1. Prezentare.............................................................................................43 4.2. Ciclul de abstractizare...........................................................................46 4.2.1. Modelul conceptual al datelor ........................................................46 4.2.2. Modelul logic al datelor ..................................................................53 4.2.3. Modelul fizic al datelor....................................................................59 4.2.4. Modelul conceptual al comunicaţiilor .............................................60 4.2.5. Modelul conceptual al prelucrărilor ................................................61 4.2.6. Modelul organizaţional al prelucrărilor ...........................................71 4.2.7. Modelul operaţional al prelucrărilor................................................75 4.3. Ciclul de decizie ....................................................................................75 Capitolul 5. Probleme rezolvate....................................................................79 Capitolul 6. Bibliografie .................................................................................92

SISTEME INFORMATICE DE GESTIUNE

3

Abordarea sistemică

Capitolul 1. Abordarea sistemică 1.1. Sistem; noţiuni generale Conceptul de sistem apare în forme embrionare în filosofia antică greacă. Afirmând că "întregul este mai mult decât suma păţilor", Aristotel dă o primă definiţie noţiunii de sistem care se va dezvolta şi va evolua timp de peste 2000 de ani pentru a ajunge la forma actuală abia la începutul secolului XX. Cel care începe închegarea unei teorii privind sistemele este biologul german L. von Bertalanffy care între 1928 şi 1950 publică o serie de lucrări ce postulează că "universul este organizat în sisteme şi ansambluri de elemente aflate în interacţiune" şi care reprezintă începuturile teoriei generale a sistemelor. Economistul american E. Boulding pune bazele teoriei sistemelor în 1956, teorie reluată şi dezvoltată de atunci de foarte mulţi cercetători. Un sistem poate fi definit ca o secţiune a realităţii în care se identifică un ansamblu de fenomene, obiecte, procese, fiinţe sau grupuri, interconectate printr-o mulţime de relaţii reciproce, precum şi cu mediul înconjurător şi care acţionează în comun în vederea realizării unor obiective bine definite. Caracteristic pentru noţiunea de sistem este posibilitatea ca ansamblul de elemente componente ale sistemului să poata fi divizat în subsisteme. Structurarea sistemului în subsisteme se face după reguli stabilite în funcţie de scopul urmărit. Mulţimea relaţiilor dintre componentele unui sistem precum şi relaţiile între componente şi ansamblu formează structura sistemului, iar mulţimea caracteristicilor unui sistem, la un moment dat, determină starea sa. Relaţiile dintre elemente se analizează observând şi studiind logic funcţiile şi mecanismele lor individuale. După precizarea acestor funcţii şi mecanisme, orice soluţie avută în vedere poate fi evaluată pentru întregul sistem, tinând seama de diverse criterii de eficienţă şi de restricţiile practice asociate elementelor funcţionale. Elementele unui sistem pot avea relaţii între ele (relaţii endogene) cât şi relaţii cu mediul înconjurător (relaţii exogene). Ca urmare, pentru a caracteriza noţiunea de sistem este necesar să punem în evidenţă următoarele 5 laturi: • mulţimea elementelor • relaţiile între elemente -relaţii endogene • intrările şi ieşirile în şi din sistem-relaţii exogene • caracterul variabil în timp al elementelor sistemului • scopul, finalitatea sistemului Pentru descrierea unui sistem şi a evoluţiei sale se asociază "starea sistemului" care este un şir de variabile, un vector ale cărui componente variabile în timp permit cunoaşterea sistemului în orice moment. Folosind vectorul de stare al sistemului, şi vectorii de intrare, ieşire, comandă etc. se poate asocia sistemului un sistem de ecuaţii de stare care permit studiul şi sinteza unor clase de sisteme.


4

Abordarea sistemică Pentru analiza comportamentului sistemelor, în ansamblul lor, s-a propus conceptul de "cutie neagră" care reprezintă sistemul ca un tot, făcând abstracţie de procesele sale interne. Cutia neagră primeşte impulsuri din mediul înconjurător (intrările) şi le transformă în acţiuni asupra mediului (ieşirile). Mecanismul transformării intrărilor în ieşiri poate fi descris cu ajutorul unor funcţii care au diverse forme particulare, în funcţie de natura sistemului. Sistemul devine "cibernetic" atunci când apare reglarea (conexiunea inversă sau feedback-ul). În 1948 matematicianul american Norbert Wiener prin publicarea lucrării sale fundamentale "Cybernetics", pune bazele acestei ştiinte a controlului şi comunicării.

Figura 1.1. Sistem cibernetic Fie sistemul S definit prin vectorul intrărilor X şi prin vectorul ieşirilor Y; transformarea intrărilor în ieşiri se poate descrie în mod simplificat prin aplicarea operatorului liniar F. Y=FX Mărimile Y ale ieşirilor se compară cu vectorul obiectivelor propuse Z şi întrucât de cele mai multe ori apar abateri (Y#Z) este necesară intervenţia unui "regulator" R care va genera mărimea de reglare ∆x, cu rolul de a aduce ieşirile la nivelul obiectivelor stabilite ceea ce se poate scrie: Z = F ( X + ∆x) Sistemele cibernetice constituie o clasă importantă de sisteme. Sistemele economice sunt structurate, de obicei, ca două subsisteme "subsistemul condus" şi "subsistemul conducător". Traducând în termenii prezentaţi anterior, subsistemul condus este sistemul S iar subsistemul conducător este regulatorul R. Dată fiind proprietatea sistemelor de a putea fi împărţite în subsisteme care la rândul lor se pot diviza în alte subsisteme s.a.m.d., în continuare se va folosi noţiunea de subsistem numai în cazurile când este necesară punerea în evidenţă a relaţiei de incluziune într-un alt sistem. Din punct de vedere al modului cum se analizează ieşirile (reacţiile) sistemului condus şi al modului cum se generează mărimile de reglare (deciziile) sistemele pot fi: •

Sistem deschis necontrolat.


5

Abordarea sistemică

Figura 1.2. Sistem deschis necontrolat. În acest tip de sistem sistemul conducător emite o decizie D fară a cunoaşte reacţia sistemului condus la această decizie. • Sistem închis controlat.

Figura 1.3. Sistem închis controlat În acest caz în urma deciziei D a sistemului conducător, sistemul condus furnizează informaţia I ca o reacţie la decizia D. • Sistem controlat autoreglabil univariant.

Figura 1.4. Sistem controlat autoreglabil univariant. Sistemul controlat apare atunci când între forma primară a deciziei D preconizată de sistemul conducător şi forma realizată de sistemul condus nu este o concordanţă perfectă. În acest caz conducătorul luând în considerare diferenţele între ce s-a preconizat şi ce s-a realizat intervine cu noi decizii pentru a determina sistemului condus să se conformeze deciziei iniţiale D.


6

Abordarea sistemică •

Sistem controlat autoreglabil bivariant.

Figura 1.5. Sistem controlat autoreglabil bivariant

Ţinându-se cont de complexitatea deosebită a celor mai multe sisteme existente în natură, economie, etc., studierea sistemelor se face într-o manieră aparte numită abordare sistemică. Abordarea carteziană constă în a repera şi a izola fiecare subproblemă pentru o prelucrare ulterioară. Prin aceasta nu se va putea rezolva însă ansamblul problemei. Abordarea sistemică propune o viziune unică şi globală a problemei de rezolvat. În loc de a se începe analiza prin divizarea sistemului în componente din ce în ce mai mici şi mai uşor de stăpânit, toate componentele sunt considerate în ansamblul lor (aspect spaţial) atât pe parcursul analizei, proiectării cât şi al procesului de conducere (aspect temporal). De fapt, numai în acest fel este posibil să se înţeleagă şi să se anticipeze corect comportarea posibilă a sistemului. O caracteristică esenţială a abordării sistemice este accentul pe care îl pune, în cazul analizei, pe interdependenţele dintre elementele sistemului şi pe observarea critică a calităţii acestora. Abordarea sistemică, s-a dovedit de mare utilitate în rezolvarea problemelor mari şi complexe, referitoare la oameni şi maşini. Abordarea sistemica este o noţiune care reuneşte trei activităţi importante: • analiza sistemelor • proiectarea (ingineria) sistemelor • conducerea sistemelor. Analiza de sistem poate fi considerată un mijloc de abordare a cercetării, sau chiar disciplină în sine, deoarece acest concept a început să fie folosit pe scară largă în mai toate domeniile. Proiectarea sistemelor este un proces de concepţie tehnică, asociat de obicei cu dezvoltarea sau cu modificarea importantă a unui sistem. Un aspect oarecum neglijat în tehnica sistemelor este proiectarea operării lor. Adeseori se consideră că proiectarea s-a terminat odată cu momentul în care sistemul este livrat utilizatorului. Un astfel de punct de vedere poate contribui la eşecul unui sistem tot atât de mult ca şi proiectarea lui defectuoasă. Operarea sistemelor este uneori neglijată din cauză că proiectanţii sunt în mod firesc mai interesaţi să soluţioneze problemele


7

Abordarea sistemică tehnice ale proiectării şi în mai mică masură problemele legate de limitele fizice şi psihice ale personalului operaţional şi de întreţinere. În plus concepţia de a adapta omul la maşină a creat obiceiul de a angaja pentru operare şi întreţinere acei oameni ale căror însusiri fizice şi psihice pot fi considerate compatibile cu caracteristicile echipamentului. Pe măsura sporirii complexităţii sistemelor, trebuie acordată o atenţie deosebită noţiunilor de fiabilitate şi mentenabilitate. Conducerea sistemelor cuprinde stabilirea metodologiei şi a structurilor organizatorice pentru planificarea, directivarea şi controlul activităţilor de proiectare a sistemelor ca şi pentru funcţionarea lor. Conducerea funcţionarii sistemelor se numeşte "conducere operaţională". Am enumerat mai sus o serie de etape şi de probleme pe care trebuie să le urmeze şi să le rezolve analistul de sistem. Analiza de sistem înseamnă cunoaşterea sistemului, cunoaştere care se traduce printr-o reprezentare la nivel cerebral a sistemului în ansamblul său. De fapt prin analiza s-a transpus realitatea mai întâi într-un model cerebral pe care analistul îl va transforma şi îl va prezenta sub forma unui model matematic, grafic, etc.. Această activitate de percepere şi reprezentare a realităţii nu este deloc uşoara şi presupune în mod obligatoriu participarea activă a utilizaztorului sistemului.


8

Sisteme informaţionale

Capitolul 2. Sisteme informaţionale 2.1. Comunicarea în sistemele informaţionale Noţiunea de informaţie este complexă şi de mare generailitate. La momentul apariţiei sale, conceptul de informaţie a suscitat dispute filosofice pe tema caracterului material al acesteia. Norbert Winer spunea: " Informaţia este informaţie, nu este materie sau energie." Informaţia este un tip deosebit de raport între procesele materiale, raport ce nu există în afara acestor procese. Se poate afirma că informaţia reprezintă un atribut fundamental al materiei alături de masă, câmp şi substanţă. Informaţia ca atribut fundamental al materiei este prezentă atât în materia vie (informaţia genetică) cât şi în cea nevie . Pentru determinarea riguroasă a cantităţii de informaţie se foloseşte un aparat matematic bazat pe elemente din teoria probabilităţilor. Fie un experiment X rezultatele sale pun în evidenţă un număr finit de evenimente elementare independente x1,x2,..,xn, având asociate probabilităţile de realizare p1,p2,...,pn. Presupunem că experimentul X reprezintă un sistem complet de evenimente, adică prin efectuarea sa se va obţine cu siguranţă unul din evenimentele xk Є X , deci Σpk = 1 ; k=1,..,n. Realizarea unui eveniment înlătură o cantitate de nedeterminare, deci întrucât informaţia reprezintă o nedeterminare înlăturată sensul variaţiei nedeterminării este inversul sensului variaţiei informaţiei, unitatea de măsură fiind aceiaşi. Notând cu H(X) măsura gradului de nedeterminare, care este egală cu cantitatea medie de informaţie furnizată de realizarea unui eveniment se poate scrie: H(X) = H(p1,p2,...,pn) În anul 1948 Claude Shannon în lucrarea "Teoria matematica a comunicaţiei" a dat expresia cantităţii de nedeterminare (şi deci a informaţiei):

Shannon a preluat cercetările unui precursor al său în domeniul teoriei informaţiei R.V.Hartley care încă din anul 1928 a introdus noţiunea de cantitate de informaţie, definind-o astfel:"Informaţia obţinută prin precizarea unei variante din cele n echiprobabile este egală cu logaritmul lui n în baza 2". I = log2 n = -log2 p unde p=1/n reprezintă probabilitatea de realizare a unei variante. Relaţia stabilită de Hartley se obţine ca un caz particular din formula lui Shannon atunci când evenimentele sunt echiprobabile;


9

Sisteme informaţionale p1 = p2 =....= pn = p= 1/n Măsura informaţiei calculată cu formula lui Shannon se numeşte şi ENTROPIE INFORMAŢIONALĂ prin analogie cu entropia termodinamică, care masoară de asemenea gradul de nedeterminare al unui fenomen. Transferul informaţiilor, deciziilor, datelor şi cerinţelor între diferite procese şi/sau între diferite sisteme sau subsisteme creează o problematică complementară cantităţii de informaţie: problema COMUNICARII.

Figura 2.1. Modelul comunicării In figura 2.1: E - este emiţătorul de informaţie R - este receptorul de informaţie C - este canalul de comunicaţie Caracterul esenţial al procesului de comunicare este reprezentat de mesaj şi această cantitate care caracterizează mesajul - definit ca o secvenţă de semne elementare - este legată de lungimea sa, de dimensiunile în spaţiu şi timp ale suportului său, sau ale canalului de transfer (lungimea cuvântului, suprafaţa unui disc, a unui tablou, numărul de semne imprimate), dar mai ales de improbabilitatea ocurenţei (apariţiei) sale, adică de combinaţia pe care o realizează. Această cantitate de noutate sau originalitate transportată de la E la R se adaugă la sistemul de cunoştinţe şi de experienţă pe care îl au atât E cât şi R şi se înscrie în memoria lor. Semnele există înainte de crearea mesajului sau a actului de comunicare. Este vorba aici de a constitui un repertoriu, de a le clasa într-o ordine în funcţie de frecvenţa de întrebuinţare; în pasul următor vom deduce probabilitatea lor de apariţie (de ocurenţă) şi, în consecinţă, informaţia pe care ele o transportă. Informaţia depinde deci de repertoriul comun atât al transmiţătorului cât şi al receptorului. Această masură presupune faptul că mesajul este decompozabil în mod obiectiv într-o serie de semne identificabile şi enunţabile. Procesul fundamental al comunicării între emiţător şi receptor prin intermediul unui canal fizic înseamnă: • a găsi semne care pot fi recunoscute într-un repertoriu prin intermediul unui canal fizic; • a găsi semne care pot fi recunoscute într-un repertoriu deţinut de emiţător; • a le aduce şi ale transmite prin ceea ce numim un canal de comunicaţie; • identificarea de către receptor a fiecărui semn pe care îl primeşte cu cele pe care le are deja în propriul său repertoriu. Comunicarea ideilor nu are loc decât în măsură în care cele două repertorii au o parte comună. Pe măsură ce acest proces continuă în procesele dotate cu memorie şi cu estimare statistică, cum este cazul inteligenţei umane, percepţia semnelor mereu identice


10

Sisteme informaţionale vine să modifice din ce în ce mai mult în repertoriul receptorului, căruia îi este subordonat. Este vorba de sistemul de învăţare. În comunicare emiţătorul creează o formă, o imagine, o idee, pe care o codifică apoi în momentul emisiei. La rândul său, receptorul, plecând de la mesaj construieşte o altă formă. Calitatea comunicării se măsoară prin indentitatea dintre forma percepută şi forma creată. Leibnitz a arătat că orice mesaj poate fi considerat o alegere între o mulţime de cazuri posibile, alegere care se poate transforma într-un număr suficient de mare de dileme succesive. Fiecare dintre aceste alternative, fiecare din aceste alegeri între două posibiliăţti care se exclud (da-nu; 0-1), dacă ele sunt egal probabile pentru receptor, reprezintă o unitate de informaţie sau BIT (binary digit: cifră binară sau problemă binară). Avem astfel o unitate de măsură a informaţiei începând cu numărul de dileme susceptibile a defini mesajul fară ambiguitate. Receptorul uman nu este capabil să sesizeze decât o cantitate limitată de originalitate pe unitatea de timp, adică un anume debit de informaţie, funcţie de canalul de percepţie (văz auz, pipăit, telepatie, etc.) Caracterul optim al mesajelor nu este dat de maximul de informţie ci de maximul de impact adică de probabilitatea de a înţelege, deci de a proiecta forme asupra mesajului primit. E necesar aici un exces, o risipă de semne, şi apare o altă mărime numerică, legată de mesaj, care joacă un rol important în comunicaţie: REDUNDANŢA. Ea înseamna excesul relativ al numărului de semne faţă de cel care ar fi fost strict necesar pentru a transmite aceiaşi cantitate de originalitate.

Figura 2.2. Alegerea optimului de redundanţă Orice mesaj poate fi caracterizat prin conţinutul său de informaţie şi poate să se situeze într-un punct definit al unei scări care merge de la banalitatea totală până la originalitatea totală. Redundanţa variază deci în raport invers proporţional cu informaţia. Inteligibilitatea unui mesaj este legată de redundanţa sa. Ea reprezintă maximul pentru un mesaj total banal şi este nulă pentru un mesaj perfect original. Valoarea mesajului se traduce atunci prin diferite rate de redundanţă, (Figura 2.2.) care prezintă un maxim în funcţie de caracteristicile receptorului.


11

Sisteme informaţionale

Figura 2.3. Comunicarea în prezenţa perturbaţiei In figura 2.3: E - este emiţătorul de informaţie R - este receptorul de informaţie C - este canalul de comunicaţie P - este perturbaţia Modelul matematic al unui sistem de transmitere a informaţiei este format din două mulţimi finite X, Y şi o probabilitate condiţionată p(y|x), definită pe Y pentru orice x Є X. X este mulţimea simbolurilor care se emit iar Y mulţimea simbolurilor ce se recepţionează. Probabilitatea p(y|x) se numeşte probabilitatea de recepţie condiţionată de ceea ce se emite şi caracterizeză perturbaţia existentă pe canalul sistemnului respectiv. A cunoaşte canalul de comunicaţie înseamnă a cunoaşte probabilităţile p(y|x) pentru toate simbolurile x Є X şi y Є Y. Mărimea H(X|Y) reprezintă cantitatea medie de informaţie necesară pentru a se recepţiona mulţimea Y şi depinde de probabilitatea condiţionată p(x|y), care la rândul ei, este determinată de probabilitatea p(y|x) ce caracterizează perturbaţia pe canal. Nedeterminarea H(X|Y) apare datorită perturbaţiei; ea este preţul pe care trebuie să-l plătim perturbaţiei pentru ca să putem recepţiona semnalele y Є Y. Dacă H(X|Y) reprezintă cantitatea medie de informaţie care se pierde pe canal şi dacă de la sursa se transmite o cantitate de informatie H(X), la recepţie va ajunge numai cantitatea de informatie Q=H(X) - H(X|Y) Mărimea denumită CAPACITATEA CANALULUI este dată de relaţia: C = MAX (H(X) - H(X|Y)) si ea pune în evidenţă cantitatea de informaţie care poate să circule în mod util prin canalul dat. Diferenţa H(X) - H(X|Y) raportată la uinitatea de timp se mai numeşte viteză de transmitere a informaţiei. Capacitatea canalului este deci viteza maximă de transmitere a informaţie pe canalul respectiv.

2.2. Fluxuri de informaţii Fie graful G0(X,L) unde: X este mulţimea elementelor şi


12

Sisteme informaţionale L este legea de corespondenţă (mulţimea de perechi de puncte distincte din X); • • • • •

Un punct xi din X este numit NOD. pereche de puncte xi,xj este numită LATURA sau ARC. Mulţimea punctelor { x1,x2,...,xl } din mulţimea X desemnează un DRUM de lungime L dacă perechile { xi,xi+1 } sunt laturi; Distanţa între două puncte ale unui graf este egală cu lungimea căii celei mai scurte dintre ele. Pe acest graf G0(X,L) se defineşte un alt graf numit GRAF INFORMAŢIONAL G1(X,C).

Între cele două grafuri există o deosebire: legea de corespondenţă. În timp ce G0 reglementează relaţiile organizatorice G1 reglementeză relaţiile informaţionale. Laturile grafului G1 se numesc CANALE INFORMAŢIONALE. În mulţimea {C} a canalelor informaţionale se pot defini două submulţimi: C1={c Є C|c=canal pur informaţional} C2={c Є C|c=canal decizional} Pe mulţimea {C} putem defini mulţimea {F} a fluxurilor. Fluxul este acea cantitate de informaţie care circulă pe un canal. El poate fi: • informaţional • decizional DRUM INFORMAŢIONAL este succesiunea de arce adiacente ce permit trecerea fluxului informaţional de la un nod la altul. LUNGIMEA UNUI DRUM INFORMAŢIONAL este dată de numărul de arce din care este format. Drumul poat fi: • deschis (numai informaţional) • închis (informaţional - decizional) Tipuri de fluxuri informaţionale. Fie un flux F(A,B) unde A şi B sunt noduri iar fluxul F circulă pe canalul AB: • • • • • • •

când informaţia circulă de la un nivel organizatoric A inferior la un nivel superior B, fluxul se numeşte ascendent. când informaţia circulă de la A la B şi ele sunt pe acelaşi nivel organizatoric, fluxul se numeşte orizontal. când informaţia circulă de la A situat la un nivel organizatoric superior la B aflat pe un nivel organizatoric inferior, fluxul se numeşte descendent. când A şi B aparţin aceluiaşi sistem S, fluxul F(A,B) se numeşte intern. când A sau B nu aparţin sistemului S fluxul se numeşte extern. când conţinutul, direcţia şi periodicitatea fluxului sunt prestabilite, fluxul se numeşte periodic. când nici conţinutul nici periodicitatea nu sunt reglementate, fluxul se numeşte de moment sau întâmplător.


13

Sisteme informaţionale 2.3. Locul şi rolul sistemului informaţional Circulaţia informaţiei din momentul producerii unui eveniment în procesul condus şi până când pe baza cunoaşterii lui, se declanşează un nou eveniment precum şi precizarea conţinutului informaţiei, destinaţiei, locului stocării, etc. alcătuiesc sistemul informaţional. Totalitatea metodelor, tehnicilor, mijloacelor, privite ca ansamblu integrat care asigură înregistrarea, culegerea, transmiterea, prelucrarea şi valorificarea informaţiilor de orice natură definesc sistemul informaţional. Un sistem informaţional se crează şi se dezvoltă odată cu organismul sau activitatea pe care o reflectă. Într-un sistem economic sistemul informaţional asigură legătura în ambele sensuri între sistemul condus sau de execuţie şi sistemul conducător sau decizional (Figura 2.4.). Orice sistem economic presupune existenţa unei componente operaţionale care poate fi orice sistem de producţie de bunuri sau servicii. Sistemul condus asigură desfăşurarea activităţilor specifice sistemului în vederea realizării obiectivului global pentru care a fost creat. Sistemul condus se compune din ansamblul actorilor operaţionali din întreprindere şi care: • •

utilizează informaţiile prezente în sistemul informaţional; utilizează regulile de comportament din sistemul informaţional.

Figura 2.4. Locul sistemului infirmaţional Spre exemplu un vânzător dintr-o societate care se ocupă cu vânzări prin corespondenţă, primeşte o comandă telefonică de la un client nou. Sistemul informaţional este acela care: • îi furnizează informaţia că este vorba de un client nou; • îi furnizează regula de acţiune care se traduce prin aplicarea unui comision de 10% asupra vânzărilor.


14

Sisteme informaţionale Astfel sistemul operaţional adaugă o nouă informaţie în sistemul informaţional (numele clientului, adresa clientului, etc). Sistemul conducător asigură previziunea comanda, organizarea, coordonarea şi controlul desfăşurării activităţilor în vederea îndeplinirii obiectivelor sistemului. El este compus din ansamblul actorilor care fixează şi adaptează obiectivele şi strategia întreprinderii utilizând informaţiile prezente în sistemul informaţional. Sistemul conducător intervine asupra sistemul informaţional în sensul adaptării la obiectivele şi la strategia întreprinderii, modificând natura informaţiilor şi regulile de comportament. Spre exemplu conducerea unei bănci decide ca clienţii săi să nu mai fie consideraţi ca persoane ci ca gospodării (familii) ceea ce duce la schimbarea naturii informaţiei. O societate decide să schimbe modul de facturare prin editarea facturii pe calculator în momentul prezentării clientului. Rezultă de aici o acţiune asupra regulilor de comportament, facturarea actualizând stocul fără a mai fi nevoie de o procedură ulterioară. Prin situarea sa între sistemul conducător şi sistemul operaţional sistemului informaţional asigură următoarele funcţiuni: • culegerea datelor care consemnează realitatea economică din cadrul proceselor operaţionale. • preluarea informaţiilor de la alte sisteme şi împreună cu cele din sistemul operaţional să asigure prelucrarea, valorificarea şi arhivarea lor. • obţinerea şi transmiterea către conducerea proprie şi către organele supraordonate a informaţiilor necesare fundamentării deciziilor sau a urmăririi efectelor acestora. • transmiterea de informaţii de rutina altor procese informaţionale. • preluarea şi transmiterea fără modificări a deciziilor care provin de la organele supraordonate către procesul decizional propriu.

Figura 2.5. Sistemul informaţional Având în vedere caracterul dinamic al sistemului economic, în mod obiectiv şi sistemul informaţional trebuie să fie într-o continuă adaptare şi perfecţionare.


15

Sisteme informaţionale Elemente ale sistemului economic pot reprezenta perturbaţii pentru sistemul informaţional dar acesta fiind un sistem cibernetic există posibilitatea adaptării şi funcţionării celor două sisteme în concordanţă. În sistemul informaţional privit ca sistem cibernetic conexiunea inversă o constituie : deciziile pentru menţinerea echilibrului sistemului economic în ansamblu; deciziile luate de conducerea subsistemului informaţional pentru buna funcţionare şi perfecţionare a acestuia. Reacţia inversă se concretizează prin informaţia economică necesară conducerii sistemului economic atât pentru fundamentarea deciziilor cât şi pentru urmărirea efectelor acestora. Sistemul informaţional are caracter cibernetic şi datorită faptului că are capacitatea de autoreglare astfel încât el este întotdeauna în concordanţă cu sistemul economic pe care îl reflecta.

Figura 2.6. Sistemul informaţional; sistem cibernetic Funcţiile de previziune, organizare, coordonare şi control, atribute ale sistemului conducător, devin în societatea modernă din ce în ce mai complicate. Din această cauză în procesul de conducere apare necesitatea unor metode care să permită stăpânirea fluxurilor informaţionale din şi spre sistemul condus, şi care să permită conducerii sesizarea problemelor ce pot să apară în viitor. Întreprinderea este pusă în situaţia de a prelucra toate aceste fluxuri informaţionale şi de a-şi alege propria cale din mult mai multe variante pe care le are la dispoziţie. Aceste posibilităţi complexe de acţiune se traduc printr-un nivel mai mare al fluxurilor informaţionale care intră şi ies din întreprindere, fluxuri care trebuie analizate şi


16

Sisteme informaţionale controlate de conducerea întreprinderii. Deciziile elaborate trebuie să stea la baza conturării mai multor variante de evoluţie care să cuprindă simultan criterii de timp, băneşti şi de performanţă. Apare în acest caz o situaţie potenţială de risc, generată mai ales de imposibilitatea de a controla noul val de complexitate.


17

Sisteme informatice Capitolul 3. Sisteme informatice 3.1. Definire Din definiţia sistemului informaţional reiese că obiectivul global urmărit este tratarea şi valorificarea informaţiei la toate nivelele sistemului în care se crează şi se dezvoltă. Metodele, mijloacele şi tehnicile utilizate în realizarea obiectivului caracterizează modul de prelucrare a datelor. Putem avea o prelucrare manuală, automată sau interactivă. Deşi la început calculatorele electronice erau folosite în exclusivitate pentru calcule tehnico-ştiintifice, începând cu cel de-al şaptelea deceniu al secolului nostru, acestea sunt utilizate pe o scară tot mai largă pentru prelucrarea automată a datelor referitoare la procesele şi fenomenele economice, la rezolvarea pe cale automată a unor probleme generate în procesul decizional. Prelucrarea automată a datelor a apărut odată cu utilizarea calculatoarelor electronice în realizarea proceselor informaţionale. Pentru definirea sistemului informatic prezentăm un set de trei definiţii unanim acceptate, dar care pun accentul pe una sau alta dintre trăsături, completându-se reciproc. •

Atunci când în sistemul informaţional predomină utilizarea calculatoarelor electronice, se spune că el este un sistem informatic.

•

Un sistem informatic poate fi definit ca un ansamblu tehnico-organizatoric de automatizare a culegerii şi prelucrării informaţiilor destinate desfăşurării procesului de conducere, în scopul asigurării unei eficienţe cât mai mari a activităţii economico-sociale respective.

•

Partea componentă a sistemului informaţional prin care se asigură, pe baza folosirii tehnicii de calcul şi în primul rând a calculatoarelor electronice, tratarea raţională a datelor şi a informaţiei, cu eficienţă sporită, constituie un sistem informatic.

În timp ce prima definiţie pune accentul pe aspectul tehnic, adică pe utilizarea calculatoarelor, cea de-a doua vizează aspectul de organizare şi raţionalizare a circuitului informaţiilor destinate conducerii. Ultima definiţie este cea care reuneşte cele două aspecte subliniate de primele definiţii adăugând şi relaţia de incluziune a sistemului informatic în sistemul informaţional. Sistemul informatic se asociază obligatoriu unui sistem informaţional şi este subordonat unui proces decizional. Prin tratarea datelor cu tehnica de calcul sunt eliminate erorile de informare care se repercutează negativ asupra calităţii desfăşurării activităţilor. Sistemul informatic, ca parte a sistemului informaţional, trebuie structurat ca sistem cibernetic cu două bucle de reglaj. Bucla principală de reglaj reflectă principalele influenţe cu mediul înconjurător: legăturile cu băncile, cu beneficiarii, etc. Bucla secundară este ca o buclă de autoreglaj care face faţă în principal perturbaţiilor interne din sistem. Structura cibernetică cu două bucle de reglaj a sistemului informatic este necesară şi suficientă pentru ca sistemul să poată fi folosit ca instrument al conducerii.


18

Sisteme informatice În condiţiile unei orientări a activităţii spre piaţă, strategia întreprinderii poate suferi modificări substanţiale, în funcţie de situaţiile conjuncturale apărute. Dacă, în urma unor perturbaţii de acest fel, conducătorul reevaluează decizia sa primară (planul iniţial), poate să preconizeze o formă modificată a obiectivului iniţial. În acest caz, când pe parcursul realizării deciziei, atât forma iniţială cât şi cea finală s-au modificat, putem vorbi despre sistemul informatic ca despre un sistem bivariant. Sistemul informatic este format, în esenţă, din următoarele categorii de elemente: • • • • •

calculatoare electronice şi alte echipamente metode şi tehnici de tratare a datelor şi a informaţiei colecţii organizate de date proceduri şi programe de tratare a datelor cadre de specialitate

În cadrul sistemelor informatice, calculatorul electronic devine un factor de sprijinire a analizei şi deciziei de maximă importanţă, prin rezolvarea problemelor de optimizare, atât la nivelul elaborării programelor de activitate, cât şi pe parcursul executării lor. Un sistem informatic este conceput prin colaborarea dintre specialişti din domenii conexe iar realizarea unui sistem informatic este un proces complex, de durată şi care necesită activităţi specifice de analiză, proiectare, programare şi implementare. Sistemul informaţional trebuie să devină, prin introducerea sistemului informatic, instrument de reglare şi autoreglare a sistemului economic. Obiectivul global urmărit este creşterea fiabilităţii sistemului economic studiat. Din activitatea practică de realizare a sistemelor informatice se desprind următoarele principii pentru realizarea sistemelor informatice. 1. Sistemul este pentru utilizator, ceea ce implică: • participarea permanentă a utilizatorului în toate etapele de realizare a sistemului; • întocmirea documentaţiilor orientate către utilizator într-un limbaj accesibil acestuia; • aprobarea de către utilizator a tuturor propunerilor făcute în proiect; • responsabilitatea viitorului utilizator pentru implementarea sistemului, pentru corectitudinea datelor folosite şi pentru pregătirea personalului necesar exploatării sistemului; 2. Problema cheie este cea a oamenilor nu a echipamentelor, şi în special a analiştilor-proiectanţi de sisteme, specialişti care au o influenţă hotărâtoare asupra modului de realizare a sistemelor. 3. Sistemele informatice trebuiesc justificate din punct de vedere cantitativ şi calitativ, deoarece reprezintă investiţii importante. 4. Realizarea sistemului informatic este un proces iterativ, ceea ce înseamnă că întâi trebuie stabilit numai cadrul general, detalierea făcându-se apoi treptat, în mai multe iteraţii. 5. Când nu putem să planificăm ceva nu putem să facem corect acel lucru, principiu valabil nu numai în informatică. În virtutea acestui principiu trebuie permanent urmărite şi reactualizate planificările iniţiale pe măsura realizării sistemului. De asemenea, trebuie acordată o deosebită atenţie modului de etapizare a lucrărilor şi mărimii etapelor pe care vrem să le realizăm.


19

Sisteme informatice 6. Procedurile manuale sunt la fel de importante ca şi programele, de corecta lor proiectare depinzând durata de implementare şi modul de funcţionare a sistemului. 7. Trecerea de la vechiul sistem la noul sistem este ea însăşi un sistem şi de aceea trebuie tratată cu mare atenţie. Proiectantul de sistem are de fapt în faţă trei sisteme: cel vechi, cel nou şi cel care face trecerea de la vechiul mod de lucru la cel nou. 8. Sistemul trebuie să aibă o bună documentaţie în toate etapele de realizare.

3.2. Ciclul de viaţă al unui sistem informatic Din cele prezentate anterior se constată că restructurarea unui sistem informaţional este un proces complex. Analistul de sistem trebuie să parcurgă o serie de etape şi să rezolve o mulţime de probleme. Analiza de sistem înseamnă cunoaşterea sistemului, cunoaştere care se traduce printr-o reprezentare la nivel cerebral a sistemului în ansamblul său. De fapt prin analiză sa transpus realitatea mai întâi într-un model cerebral pe care analistul îl va transforma şi îl va prezenta sub forma unui model matematic, grafic, etc.. Această activitate de percepere şi reprezentare a realităţii nu este de loc uşoară şi presupune participarea activă a tuturor membrilor echipei de proiectare dar şi a beneficiarului sistemului într-un context uman, material şi organizatoric, propice realizării sistemului. Mediul de proiectare al unui sistem informatic constă în unitatea proceselor de dezvoltare, a metodelor de definire, descriere, abstractizare, modificare, rafinare şi documentare precum şi modalitatea de automatizare a aplicării metodelor. Când vorbim despre procesul de reorganizare a unui sistem informaţional, trebuie să descriem un model care să prevadă ceea ce va apărea în procesul de dezvoltare. Această etapizare va arăta ce trebuie făcut, cum va fi realizat, când va fi terminat şi cine va folosi ceea ce s-a realizat. Un bun model al procesului de prelucrare trebuie să respecte trei cerinţe principale. • Trebuie să aibă o mare putere descriptivă, putând să descrie esenţialul în mod realist. • Trebuie să permită descrierea însuşi a procesului de dezvoltare şi a modului de conducere a dezvoltării procesului. • Trebuie de asemenea să acopere cazurile neprevăzute şi schimbările continue care intervin într-un astfel de proces. În general, modelul trebuie să aibă capacitatea de a putea descrie o mare varietate de sisteme şi de subsisteme ale acestora. Există un mare număr de modele care descriu procesul de realizare a unui sistem informatic denumite generic "modele ale ciclului de viată". 1. Modelul Waterfall (în cascadă). Este cel mai vechi şi cel mai cunoscut model. A fost dezvoltat în perioada anilor '60, caracteristica principală constând în parcurgerea unor etape numite "faze". (Figura 3.1.)


20

Sisteme informatice

Figura 3.1. Modelul Waterfall • • • • • •

Analiza cerinţelor. Definirea şi analiza necesităţilor utilizatorului. Specificaţia. Translaţia cerinţelor într-o descriere generală a sistemului. Proiectarea. Crearea unei abstractizări a sistemului în concordanţă cu specificaţiile anterioare. Implementarea. Crearea sistemului care implementează ceea ce s-a proiectat. Testarea. Determină dacă implementarea satisface cerinţele. Mentenanţa. Modificarea sistemului necesară pentru a fixa problemele apărute. Ciclul de viaţă se repetă în cadrul acestei faze.

Se constată că fiecare fază constituie o trecere de la un nivel de abstractizare ridicat (puţine detalii) la un nivel mai scăzut de abstractizare (mai multe detalii). Cu toate că există o bogată experienţă şi tradiţie în aplicarea cu succes a modelului, există unele probleme. În primul rând modelul nu este suficient de descriptiv în ceea ce priveşte activităţile care interferă prin toate fazele ciclului de viaţă cum ar fi: conducerea proiectului, asigurarea calităţii, verificarea şi validarea. Spre exemplu o eroare de specificare poate să nu fie descoperită decât foarte târziu, şi este extrem de greu de revenit la faza la care s-a produs eroarea. În al doilea rând modelul a fost dezvoltat într-o perioadă când sistemele de mici dimensiuni şi cu arhitectură compactă erau dominante. În ultimul rând modelul nu se pretează la transpunerea sa pe calculator. El a fost dezvoltat într-o perioadă când proiectarea asistată de calculator nu era deloc înţeleasă. 2. Modelul Incremental (Rapid-Prototyping). Acest model (al prototipizării rapide) a fost creat pentru a acoperi deficienţele modelului Waterfall cu care se aseamănă din mai multe puncte de vedere. Diferenţa principală constă în introducerea conceptului de dezvoltare incrementală.


21

Sisteme informatice Dezvoltarea incrementală constă în crearea unor mici salturi de la vechea variantă de sistem la noua variantă care conţine un plus de funcţiuni. Produsul final nu este văzut ca un sistem monolit livrabil integral la o singură dată, ci este realizat şi livrat dintr-o serie de etape succesive corespunzătoare fiecărei iteraţii. Numai la sfârşit sistemul este disponibil integral, dar până atunci fiecare increment poate lucra ca un sistem de sine stătător. (Figura 3.2.) Modelul incremental elimină necesitatea furnizării cerinţelor, specificaţiilor generale şi a celor detaliate înaintea începerii etapei de proiectare. Aceste specificaţii numite "builds" (baselined intermediate software products) sunt în mod formal specificate la începutul fiecărui increment. Acest lucru permite posibilitatea schimbării cerinţelor prin adăugarea lor în pasul următor.

Figura 3.2. Modelul incremental Şi în acest model există posibilitatea erorilor în formularea cerinţelor dar spre deosebire de modelul Waterfall acestea pot fi corectate de la un pas la altul pe parcursul realizării sistemului. În plus se poate simula funcţionalitatea sistemului, scopul său fiind furnizarea unor feed-back-uri rapide proiectanţilor şi conducătorilor fără o pierdere inutilă de timp, eliminându-se posibilitatea construirii unui sistem greşit. Fiecare increment realizat în fiecare pas de dezvoltare al sistemului se poate constitui într-un prototip al viitorului sistem. Fiecare acest prototip poate să se regăsească sau nu în sistemul final dar regula generală care trebuie urmărită constă în planificarea eliminării acestor prototipuri. Acest model reuşeşte să integreze corect activităţile care acoperă tot ciclul de viaţă al sistemului, cum ar fi: Coordonarea proiectului constă în capacitatea de a controla versiunile sistemului de elaborat, pentru ca acestea să fie în realitate incrementări ale versiunii anterioare şi nu nişte modificări arbitrare şi neautorizate. Numai acele modificări care vor determina schimbări favorabile în dezvoltarea sistemului vor fi aprobate. Verificarea constă în stabilirea în continuu a corespondenţei între ce s-a solicitat şi ce s-a realizat.


22

Sisteme informatice Validarea, trebuie să aibă în vedere că sistemul construit să nu prezinte goluri şi incoerenţe. Dezvoltarea incrementală este ca o sabie cu două tăişuri, pentru că permiţând etapizarea sistemului în versiuni succesive, orice problemă apărută şi nerezolvată la un moment dat implică suspendarea etapelor următoare. Dezavantajul implicat de această situaţie este totuşi mult mai mic, decât necazul produs de descoperirea erorii numai la finalizarea sistemului. Un alt avantaj constă în posibilitatea dezvoltării simultane a mai multor sisteme, fiecare în diferite stadii ale ciclului de viaţă. Aceasta măreşte capacitatea conducerii de a acoperii un domeniu mai vast putându-se aloca mai bine resursele, dar trebuie ţinut cont că pot apărea situaţii în care este greu de estimat necesarul de resurse mai ales în situaţiile neprevăzute apărute în diferiţii paşi de dezvoltare ai sistemelor coordonate. 3. Modelul ciclului de concepţie în “V”. Dezvoltarea unui sistem urmărind abordarile anterioare poate fi descompusă într-o succesiune de faze: specificaţii, concepţie, programare şi mentenanţă după unii autori sau analiză preliminară, proiectare logică, proiectare tehnică, programare, implementare, exploatare şi întreţinere, după altii. (variante ale modelului Waterfall).

Figura 3.3. Ciclul de concepţie în V Pentru evidenţierea faptului că anumite faze ale ciclului de viaţă sunt condiţionate de faze anterioare s-a propus reprezentarea ciclului de viaţă al unui sistem informatic ca un ciclu de concepţie în “V” (Figura 3.4.). Se observă că etapele din braţul descendent sunt validate de cele situate pe braţul ascendent. Asfel concepţia arhitecturii aplicaţiei va


23

Sisteme informatice trebui să răspundă testelor de funcţionare a componentelor luate fiecare în parte dar şi în ansamblu. Această schemă pune clar în evidenţă principalul inconvenient al abordărilor clasice. Nu se poate valida analiza făcută la începutul proiectului decât atunci când toate activităţile de programare, testare şi integrare sunt terminate. 4. Modelul Operaţional. Acest model porneşte de la o altă abordare decât modelele anterioare şi anume prin concentrarea efortului de definire asupra aspectului operaţional. Mecanismul implementării nu este ascuns ci stă la baza specificaţiilor de definire. Cu alte cuvinte, modelul operaţional creează specificaţii executabile (numite şi specificaţii operaţionale) care sunt ulterior transformate într-o eficientă implementare. Astfel comportamentul extern al sistemului există implicit în cadrul specificaţiilor în timp ce structura internă nu. În acest tip de model proiectarea se referă direct la condiţiile de mediu în timp ce celelalte modele pun accentul pe separarea cerinţelor (comportamentul extern) de structura internă a sistemului. Prin realizarea legăturii între specificaţiile operaţionale şi structura internă a sistemului, se constată că modelul operaţional este "orientat pe problemă" spre deosebire de celelate modele care sunt "orientate pe implementare".

Figura 3.4. Modelul operaţional Unul dintre avantajele modelului operaţional este marea sa putere descriptivă orientată direct spre rezolvarea problemei. Spre deosebire de modelul incremental care porneşte de la o descriere liberă a specificaţiilor de definire, modelul operaţional are descrieri formale, riguroase şi care pot fi uşor analizate. Acest fapt îi permite să poată foarte uşor să fie transpus pe calculator. Ca dezavantaje se constată contradicţia dintre necesitatea transformării cerinţelor externe într-o structură internă înainte ca aceasta să fi fost definită. Deoarece modelul nu este prea răspândit evaluarea posibilităţilor sale este dificil de făcut mai ales pentru sisteme de mari dimensiuni. El este în schimb mai folosit pentru realizarea sistemelor mici. Din parcurgerea sumară a acestor modele se observă că modelul Waterfall este un model atractiv care se bazează pe o lungă perioadă de aplicare, fapt care îi conferă avatajul numeroaselor experimentări în situaţii dintre cele mai diferite. Modelul Incrememtal include în ciclul de viaţă activităţi de conducere şi dezvoltare prin paşi succesivi, realizând un feed-back rapid între proiectanţi şi utilizatori.


24

Sisteme informatice Modelul de concepţie în “V” pune în evidenţă faptul că o fază o validează pe precedenta (similar modelului Waterfall) dar şi faptul că numai fazele terminale realizează adevărata validare a etapelor de început. Modelul Operaţional realizează specificaţii "executabile", măreşte rolul automatizării şi stabileşte o strânsă legatură între specificaţii şi implementare. Cu toate acestea se constată că un model perfect bazat pe ciclul de viaţă al sistemului informatic nu se poate realiza, mai ales datorita unor condiţii subiective. Adesea un proiect trebuie început de la dorinţele unui viitor utilizator care are o vagă idee despre ceea ce va trebui să se realizeze, şi numai după ce sistemul s-a realizat aproape integral se hotărăşte că nu este de fapt ceea ce a dorit. Este extrem de greu de modelat această situaţie: "Nu ştiu ceea ce vreau dar ştiu ceea ce nu doresc". Practica ne-a demonstrat că folosirea unui model imperfert şi incomplet este totuşi mult mai utilă decât renunţarea la orice fel de model. Dar modelul nu este totul. Avem nevoie de un set de prescripţii pentru desfăşurarea activităţilor cerute de etapele unui model bazat pe ciclul de viaţă, prescripţii utilizate pentru proiectarea sistemului. Am definit prin aceasta metoda de proiectare. Metoda de proiectare are o dublă responsabilitate: • de a creea produsul • de a implementa o parte din modelul ciclului de viaţă. Încercarea de a găsi cea mai bună metodă de realizare a sistemelor informatice este un subiect de cercetare deosebit de important. Problema cu cele mai multe metode este că ele au atât reguli implicite cât şi explicite. Regulile explicite sunt prezentate de obicei în documentaţia de realizare dar cele implicite nu sunt prezentate nicăieri. Când se realizează un sistem informatic apar o multitudine de probleme şi este aproape imposibil să se repete procesul original pentru crearea unui alt sistem. Metoda nu furnizează numai paşii care trebuie parcurşi ci precizează şi ce decizii trebuiesc luate în paşii respectivi. Este foarte important, în acest caz, ca la livrarea proiectului să se furnizeze şi metoda după care a fost realizat. Ultimul aspect care trebuie abordat este "automatizarea" metodei de proiectare. Acest termen este preferat termenului de "instrumente de dezvoltare" (software tools), care vizează punctual o anumită operaţie. Automatizare înseamnă un suport pentru o metoda şi este o parte integrată în procesul de dezvoltare a sistemului informatic. Dar soluţionarea cu succes a problematicii constă în integrarea coerentă a metodelor folosite într-o metodologie, şi nu în automatizarea lor. Automatizarea are o mulţime de avantaje. Cel mai important constă în reducerea muncii în aplicarea metodelor, şi într-un anume fel este cea mai realistă manieră de aplicare a metodelor. Apectul birocraic al celor mai multe metode presupune păstrarea unei cantitaţi mari de informaţii care este imposibil de gestionat manual pentru sisteme de o anumită mărime. Automatizarea implică o scădere a costurilor de dezvoltare şi planificare rezultând o creştere calitativă a activităţii creative deoarece proiectanţii şi conducătorii proiectului sunt degrevaţi de aspectele de rutină. De cele mai multe ori automatizarea facilitează învăţarea şi comunicarea între membrii proiectului.

3.3. Analiza cerinţelor În această etapă iniţială se examinează posibilitatea realizării unui nou sistem informatic, sau modificării sistemului existent. Stimulul declanşator al acestei etape trebuie să fie de regulă viitorul utilizator.


25

Sisteme informatice Principala activitate în acest stadiu este cunoaşterea generală a problemei şi a obiectivelor care trebuie realizate, la un nivel care să permită să se stabilescă dacă este sau nu necesar să se treacă la etapa următoare. Elaborarea temei de realizare este etapa prin care se cunoaşte situaţia actuală, se furnizează un diagnostic şi se caută soluţiile posibile. În aceastaă etapă trebuie elaborată o soluţie independentă de mijloacele de realizare. De obicei această etapă, frecvent denumită şi analiză preliminară implică timp şi efort relativ redus, doar din partea unor specialişti cu experienţă şi care au mai întocmit lucrări similare. Obiectivul principal al acestei etape este formularea cerinţelor informaţionale ale sistemului de conducere. Activităţile din cadrul acestei etape sunt : • studiul sistemului existent, • evaluarea sistemului existent, • evaluarea gradului de pregătire a întreprinderii, • formularea cerinţelor şi a restricţiilor pentru realizarea sistemului informatic. • • • •

În cadrul acestei ultime activităţi, cea mai importantă din prima etapă intră: definirea obiectivelor şi performanţelor noului sistem; stabilirea domeniului şi funcţiunilor noului sistem informatic; definirea cerinţelor şi restricţiilor informaţionale pe probleme şi funcţiuni; estimarea resurselor disponibile pentru proiectarea, implementarea şi exploatarea noului sistem.

În realizarea etapizată a sistemului informatic tebuie, în primul rând, cunoscut sistemul existent. Echipa de proiectare trebiuie să aibă ca punct de plecare un tablou de probleme elaborat împreună cu conducerea întreprinderii. Pe baza acestuia se trece la studiul sistemului prin care se urmăreşte definirea caracteristicilor generale şi analiza activităţilor desfăşurate. De asemenea studiul sistemului presupune şi analiza modului în care sistemul informaţional asigură legăturile între sistemul conducător şi sistemul condus. Pe baza concluziilor rezultate din studiul sistemului, se evaluează critic sistemul informaţional şi se formulează cerinţele şi restrictiile pentru realizarea sistemului informatic. Printre tehnicile şi metodele de analiza a sistemului existent se numară: 1. Tehnica documentării 2. Metoda analizei-diagnostic 3. Metoda diagramelor de flux informaţional 4. Metoda evidenţei economice 5. Metoda anchetelor 6. Metoda scenariilor 1. Tehnica documentării. Prin tehnica documentării se urmăreşte culegerea şi prelucrarea informaţiilor cu caracter teoretic şi practic privind sistemul studiat. Pentru atingerea acestui obiectiv, documentarea trebuie să se desfaşoare într-o ordine logică folosind ca instrument principal de lucru documentele care reglementează existenţa şi funcţionarea sistemului respectiv. Astfel de documente sunt: organigrama, regulamentul de organizare şi funcţionare, alte acte nomative. Prin organigramă sunt reprezentate grafic gruparea compartimentelor de muncă după criterii funcţionale,


26

Sisteme informatice subordonarea acestora, repartizarea lor şi legăturile dintre compartimente. În acest mod organigrama vizualizează natura şi poziţia fiecărui compartiment. Ea reflectă obiectivele sistemului economic, responsabilităţile, delegările de autoritate şi legăturile funcţionale. Informaţiile cu caracter general obţinute prin analiza organigramei pot fi completate prin studiul regulamentului de organizare şi funcţionare a sistemului. Aspecte de detaliu asupra modului de desfaşurare a activităţilor sunt completate prin parcurgerea actelor normative care reglementează prestarea lor. Analiza situaţiei existente este completată prin documentarea asupra unor studii şi proiecte informatice elaborate în alte întreprinderi cu profil apropiat. Rezultatele documentării urmează a fi sistematizate şi sintetizate pe domenii de probleme care apar în tabloul întocmit pe baza comenzii beneficiarului. 2.Metoda analizei-diagnostic. Această metodă îşi propune să furnizeze informaţii asupra sistemului existent. Analiza-diagnostic este o metodă colectivă de lucru aplicată de echipa de proiectare. Diagnosticul constă în relevarea anomaliilor manifestate în organizarea şi funcţionarea sistemului şi în stabilirea remediilor corespunzatoare. Prin cercetarea activităţilor desfăşurate se stabilesc direcţiile de dezvoltare pentru sistemul existent. Obiectivele analizei-diagnostic sunt: • Realizarea unui sistem de organizare şi conducere perfecţionat flexibil la modificările care apar. Prin analiza-diagnostic urmează să se stabilească în ce măsură structura organizatorică satisface necesităţile conducerii şi posibilităţile de creştere a fiabilităţii sistemului prin tratarea automată a datelor. • Prevenirea factorilor perturbatorii care generează efecte negative asupra sistemului economic sub aspect structural, funcţional şi al nivelului de performanţă. • Identificarea căilor de restabilire a echilibrului, de compensare sau eliminare a factorilor perturbatorii. Acest obiectiv, cumulat cu cel precedent, poate fi îndeplinit prin abordarea globală a întreprinderii privită ca sistem dinamic, închis şi adaptabil. • Concluziile analizei-diagnostic stau la baza analizei critice a sistemului existent şi sunt ghidul necesar realizării sistemului informatic. Realizarea presupune luarea în considerare a următoarelor aspecte: • strategia de dezvoltare a întreprinderii; • condiţiile de materializare pe baza resurselor disponibile; • priorităţi care se impun în funcţie de condiţii; În aplicarea metodei se recomandă parcurgerea următoarelor etape de lucru: • culegerea informaţiilor privind organizarea şi funcţionarea sistemului existent; • formularea obiectivelor, care se realizează prin conturarea ţelurilor urmărite şi a modalităţilor de realizare; • enunţarea instrucţiunilor privind desfăşurarea acţiunilor; • realizarea practică a instrucţiunilor; • analiza informaţiilor culese şi evaluarea rezultatelor; Dacă soluţiile rezultate nu sunt edificatoare asupra obiectivelor urmărite atunci analiza diagnostic se reia. Concluziile analizei-diagnostic, corelate cu rezultatele documentării, constituie baza cunoaşterii sistemului şi a posibilităţilor de perfecţionare.


27

Sisteme informatice 3. Metoda diagramelor de flux informaţional. Identificarea caracteristicilor sistemului de conducere necesită detalierea analizei sistemului informaţional. În acest scop se apelează la metoda diagramelor de flux a documentelor şi a momentelor lor de completare urmărind raţionalizarea sistemului informaţional şi ameliorarea funcţionării acestuia. Diagramele de flux informaţional dau o descriere sistemica a unui proces sau a unui ciclu de muncă cu suficiente detalii, care odată analizate pot duce la o îmbunătăţire a activităţii respective. Fiecare element component al diagramei este astfel reprezentat încât să ajute pe analist să-şi formeze o imagine clară asupra sistemului studiat. Majoritatea diagramelor combină reprezentarea scrisă cu cea grafică şi figurativă pentru a se asigura participarea deplină a tuturor persoanelor interesate. Schemele sunt instrumente excelente în prezentarea propunerilor de ameliorare a metodelor de muncă la toate nivelurile de conducere. 4. Metoda evidenţei economice. Evidenţa economică reprezintă un ansamblu de procedee şi tehnici de urmărire a fenomenelor şi proceselor care au avu loc în domeniul vieţii economice. Prin conţinut evidenţa economică este componenta majoră a sistemului informaţional economic. Orice operaţie de flux real al valorilor materiale şi băneşti trebuie să se găsească consemnată în documentele de evidenţă economică. După procedeele şi tehnicile folosite în investigarea realităţii economice evidenţa economică se constituie în trei forme distincte: • evidenţa tehnico-operativă • evidenţa contabilă • evidenţa statistică Evidenţa tehnico-operativă constă în consemnarea şi centralizarea datelor privind procesele şi fenomenele economice la locul şi în momentul producerii lor. Evidenţa tehnico - operativă furnizează informaţii necesare conducerii operative. Evidenţa contabilă sau contabilitatea urmăreşte formarea existenţa şi folosirea mijloacelor economice şi a surselor lor de formare. Prin conţinut contabilitatea este cea mai importantă componentă a evidenţei economice. Ea asigură continuitatea circuitului informaţional între evidenţa tehnico-operativă şi cea statistică şi este principala sursă de informaţii a conducerii tactice şi strategice. Evidenţa statistică sau statistica oglindeşte şi caracterizează procesele în ansamblul lor prin studierea unor fenomene social-economice de masă. Cu ajutorul statisticii se poate studia evoluţia unor fenomene în perioadele anterioare pentru a determina evoluţia lor viitoare. 5.Metoda anchetelor. Prin această metodă se culeg informaţii cantitative şi calitative pe domenii şi probleme fiind o metodă de investigare analitică. Pentru ca investigarea să ducă la rezultate concludente, în aplicarea tehnicilor este necesar să se aibă în vedere următoarele principii:


28

Sisteme informatice •

selectarea persoanelor de interogat având în vedere poziţia lor în sistem şi competenţa lor profesională; • antrenarea subiecţilor aleşi la emiterea de idei noi privind modul de desfăşurare a activităţilor; • acceptare ideilor emise fară o judecată imediată a valorii lor; • stimularea gândirii participanţilor prin formularea de întrebări adecvate; • verificarea rezultatelor prin îmbinarea modului de aplicare al tehnicilor; Respectarea acestor principii asigură luarea în considerare a comportamentului subiectilor investigaţi, şi în consecinţă, culegerea de informaţii critice asupra stării şi funcţionării sistemului. Metoda anchetelor se constituie dintr-un complex de tehnici cu caracter interogativ cum sunt: 1. tehnica chestionarului 2. tehnica interviului 3. tehnica observării directe 1. Tehnica chestionarului presupune utilizarea chestionarului ca instrument de culegere a informaţiilor referitoare la obiectivele analizei. Întocmirea chestionarului cuprinde trei faze distincte. Faza pregătitoare, în care se delimitează cu exactitate obiectivele chestionării. Astfel de obiective pot fi: • • • • •

analiza activităţilor de bază; principali indicatori economici folosiţi; identificarea caracteristicilor sistemului de conducere; identificarea metodelor şi tehnicilor folosite în prelucrarea datelor. În această fază este necesar să se indice gradul de detaliere a informaţiilor şi modul de prelucrare ulterioară.

Faza de întocmire a chestionarului. În funcţie de obiective şi subiecţii ce urmează a fi supuşi chestionării, se stabilesc numărul şi tipul de întrebări. Numărul mediu de întrebări într-un chestionar trebuie să fie cuprins între 15 şi 20. Un număr prea mic de întrebări nu poate furniza informaţiile dorite şi nu justifică efortul făcut pentru organizarea chestionarului, iar un număr prea mare de întrebări oboseşte subiectul chestionat ceea ce duce la emiterea de răspunsuri pripite, neconcludente pentru analiza de sistem. Activarea subiecţilor se poate asigura prin folosirea mai multor tipuri de întrebări, cum sunt: • întrebări închise, cu un număr redus de răspunsuri precodificate prin care subiecţii se pronunţă asupra unor informaţii culese prin alte metode şi tehnici; • întrebări factuale asupra unor fapte obiective, de verificare a aptitudinilor, de identificare a unei stări de fapt, de clarificare a unor aspecte ale analizei; • întrebări deschise la care numărul răspunsurilor poate varia de la un subiect la altul. După locul ocupat în chestionar, întrebările se grupează astfel: • introductive, în problema analizată; • "de filtru" prin care se precizează condiţionarea între întrebări;


29


de bifurcare prin care se identifică numărul întrebărilor la care se va răspunde în continuare dacă s-a răspuns afirmativ la întrebarea anterioară şi numărul întrebărilor înlănţuite în cazul în care răspunsul anterior a fost negativ; • de motivare a unor răspunsuri; • de control a exactităţii răspunsurilor şi de identificare a subiectului chestionat. Pentru ca formularea întrebărilor să fie corectă şi corespunzatoare realizării obiectivelor, la această acţiune trebuie să participe, pe lângă informaticieni sociologi, psihologi, statisticieni. Faza de verificare a chestionarului. Prin testări se urmăreşte modul în care rezultatele chestionării concordă cu obiectivele investigaţiei. În funcţie de constatările faptice, se corectează formularea întrebărilor şi ordinea lor în chestionar. În întocmirea şi completarea chestionarului este recomandată respectarea următoarelor reguli: • formularea simplă, clară, concisă şi explicită a întrbărilor; • asigurarea libertăţii subiecţilor de a completa sau nu chestionarul printr-o întrebare introductivă; • evitarea formulării de întrebări tendenţioase, ipotetice, prezumptive, insuficient de clare; • asigurarea unei succesiuni logice a întrebărilor; • schimbarea ordinii răspunsurilor precodificate în formulare pentru a se elimina tendinţa de alegere a primului răspuns; • includerea în chestionar a unor întrebări de control prin care să se asigure veridicitatea răspunsurilor. Completarea chestionarului de un număr reprezentativ de subiecţi, asigură obţinerea de informaţii relevante pentru analiza sistemului. 2. Tehnica interviului Prin această tehnică se urmăreşte obţinerea într-un interval de timp redus, de informaţii privind orientările practice, metodele şi strategiile existente sau preconizate în rezolvarea problemelor analizate. Interviul asigură obţinerea de informaţii recente şi verificarea informaţiilor obţinute prin alte metode sau tehnici. Alegerea subiectilor de intervievat se face având în vedere următoarele constatări practice: • persoanele care ocupă poziţii medii în ierarhia structurii organizatorice furnizează informaţiile cele mai apropiate de realitate; • colectarea de informaţii corecte presupune intervievarea nu numai a personalului de conducere ci şi a celui de execuţie; • competenţa subiecţilor trebuie verificată în prealabil; • lipsa unei atitudini critice poate să semnifice reţineri în exprimarea ideilor. Procedura de aplicare a interviului cuprinde trei etepe. Etapa pregătitoare constă în următoarele: • însuşirea terminologiei utilizate în domeniul studiat; • formularea şi coordonarea întrebărilor; • cunoaşterea prealabilă a subiecţilor;


30


alegerea momentelor propice pentru luarea interviului (de obicei, partea medie a perioadei de activitate).

Etapa de desfăşurare a interviului. În această etapă se cer a fi respectate următoarele reguli: • menţinerea discuţiei în limitele problemei analizate, • acordarea unor momente de gândire, • formularea de întrebări ajutătoare, • evitarea consemnării de răspunsuri fără argumentaţie • insistarea asupra aspectelor neclare • sesizarea stărilor de reţinere în a critica aspectele negative ale activităţii analizate; • evitarea discuţiilor în contradictoriu; • solicitarea de recomandări şi din partea altor persoane competente din domeniul analizat. Etapa de culegere şi prelucrare a informaţiilor se realizează prin consemnarea în raportul de interviu a răspunsurilor cu precizarea aspectelor neclarificate şi a posibilităţilor de completare a rezultatelor. Concluziile interviului reflectă starea elementelor sau a proceselor analizate şi posibilităţile de remediere a deficienţelor existente. 3. Tehnica observării directe. Observarea directă a activităţilor, asigură cunoaşterea nemijlocită a sistemului existent. Prin tehnica observării directe se studiază sarcinile care formează conţinutul unei activităţi. În analiza actvităţii de producţie, spre exemplu, prin consemnarea operaţiilor efectuate asupra produsului şi a timpilor de execuţie se conturează structura ciclului de fabricaţie şi alte aspecte ale producţiei cum sunt: • tipuri de produse fabricate • tehnologii aplicate • locuri de muncă • dotarea cu utilaje Dacă obiectivele propuse prin observarea directă sunt clar precizate, atunci aplicarea acestei tehnici duce la concluzii reale care nu pot fi obţinute prin alte metode. Tehnica observării directe foloseşte instrumente specifice de lucru: • sondaje • cronometrări • analiza posturilor ( locurilor de muncă) Prin aplicarea acestora se relevă stări de fapt şi posibilităţi pentru ameliorarea funcţionarii sistemului. În cadrul anchetelor combinarea tehnicilor menţionate asigură clarificarea problemelor de rezolvat prin cunoaşterea detaliată a sistemului şi obţinerea de informaţii privind posibilităţile de raţionalizare a activităţilor. Rezultatele relevă deficienţele existente şi impiicaţiile tratării automate a datelor. 6.Metoda scenariilor. Metoda scenariilor se bazează pe un ansamblu de procedee şi instrumente prin care se stabileşte succesiunea logică a evenimentelor, în scopul de a arăta cum se


31

Sisteme informatice poate evolua pas cu pas spre o situaţie viitoare plecând de la situaţia actuală. Pentru fiecare alternativă se urmăreşte evoluţia sistemului reperându-se noi puncte nodale. Prin abordarea globală a sistemului sunt elaborate scenarii calitative care stau la baza elaborării scenariilor cantitative. Situaţia cercetărilor previzionare la nivel global se justifică prin aceea că evenimentele care depind de fenomene generale sunt, pe termen lung, mai uşor de prevăzut decât acelea care depind de circumstanţe particulare. Obiectivele principale urmărite prin aplicarea metodei scenariilor sunt: • predicţia dezvoltării, a evoluţiei unor fenomene şi procese; • stimularea gândirii în studiul unei probleme decizionale; • analiza detaliată a aspectelor dinamice. În realizarea acestor obiective se urmăreşte parcurgerea următoarelor etape de lucru: • Stabilirea obiectivelor concrete ale cercetarii. • starea spre care se speră că pot fi dirijate evenimentele; • alegerea variantelor ce se ramifică din punctele nodale. • Studiul contextului în care se va dezvolta sistemul. • reprezentarea factorilor de influenţă şi impactul lor asupra sistemului; • la baza elaborării modelelor vor sta seriile dinamice ale indicatorilor ce reflectă acţiunea factorilor. • Scrierea scenariilor prin abordare globală şi descrierea evoluţiei sistemului în dinamică, ţinând cont de modificările care apar în structura sistemului. • Stabilirea tendinţelor în funcţie de care va evolua sistemul, dacă asupra lui nu se exercită acţiuni voluntare externe. • Extragerea rezultatelor prin reţinerea acelor tendinţe manifestate care corespund obiectivelor propuse.

3.4. Proiectarea Obiectivul acestei etape îl constituie elaborarea proiectului de ansamblu al sistemului informatic, pe baza cerinţelor şi restricţiilor formulate în studiul de oportunitate. Scopul acestei etape constă în determinarea obiectivelor detaliate şi cerinţelor noului sistem. Determinarea cerinţelor se face prin studiul organizaţiei pe care o va servi sistemul, accentul punându-se pe beneficiile pe care le va aduce sistemul propus. Activtatea cea mai importantă în cadrul elaborării concepţiei sistemului informatic este analiza circuitului informaţional. Aceasta înseamnă că fluxurile parţiale urmează a primi coerenţă prin studiul legăturilor şi prelucrărilor înlănţuite. În acest fel este posibil să se delimiteze cu claritate graniţele sistemului informatic şi legăturile sale externe.Aplicarea metodelor de analiză a circuitului informaţional se bazează pe următoarele constatări practice: • fiecare activitate are un circuit informaţional propriu; delimitarea sistemului informatic presupune analiza distinctă a fiecărei activităţi; • analiza fiecărei activităţi este condiţionată de cunoaşterea obiectivelor sistemului economic şi de reglementările care definesc sistemul informaţional; • în activitatea de gestiune economică operaţiile de prelucrare a datelor nu sunt diversificate şi au caracter ciclic (operatiile aritmetice şi logice simple reprezintă circa 80% din totalul operaţiilor de prelucrare);


32

Sisteme informatice • •

pentru fiecare activitate, intrările condiţioneaza şi sunt condiţionate de ieşirile informaţionale; prelucrarea datelor de intrare specifice unei activităţi în scopul obţinerii ieşirilor dorite defineşte transformările informaţionale şi determină circuitul informaţional al activităţii;

Stabilirea ieşirilor şi intrărilor informaţionale sunt determinante în organizarea datelor, în timp ce transformările informaţionale determină organizarea prelucrărilor. Bazate pe aceste constatări, metodele de analiză a sistemului informaţional şi de delimitare a ariei şi a legăturilor externe ale sistemului informatic mai des utilizate sunt: 1 - metoda analizei ieşirilor; 2 - metoda orientată pe activităţi; 3 - metoda răspunsului la stimuli; 4 - metoda compartimentală; 1. Metoda analizei ieşirilor. Metoda analizei ieşirilor constă în parcurgerea fluxurilor informaţionale invers, de la informaţia finală (de ieşire) spre informaţia iniţială (de intrare). Aceasta analiză se face pe baza diagramelor de flux informaţional. Prin parcurgerea întregului circuit informaţional, se determină: • volumul datelor de ieşire; • volumul datelor de intrare; • prelucrările efectuate pe parcursul circuitului; • purtătorii de informaţie; • caracteristicile datelor. Metoda analizei ieşirilor permite obţinerea unei imagini complete asupra circuitului informaţional. Totodată, pot fi remarcate deficienţe de circuit şi posibilităţi de raţionalizare a sistemului informaţional. 2. Metoda orientată pe activităţi. Prin aplicarea acestei metode se urmăreşte definirea completă a aspectelor informaţionale care caracterizează fiecare activitate. Parcurgerea fluxurilor informaţionale pe fiecare activitate asigură cunoaşterea detaliată a sarcinilor şi a operaţiilor care definesc activităţile. Analiza unei activităţi se face independent de celelalte, redând caracteristicile şi intercondiţionările interne ale activităţii. Metoda orientată pe activităţi este eficientă în sisteme în care se manifestă autonomia activităţilor prin relaţii de interdependenţă reduse. 3. Metoda răspunsului la stimuli. Metoda răspunsului la stimuli are ca punct de plecare un stimul oarecare, cum ar fi: o comandă, un produs, o fază de fabricaţie etc. Analizând amănunţit stimulul, se stabilesc legăturile dintre activităţi şi compartimentele întreprinderii. După identificarea stimulilor la care trebuie să se raspundă, se determină compartimentele implicate şi documentele la care se referă stimulul. În continuare se urmăreşte fluxul principal al informaţiilor cu stabilirea punctelor în care apar ramificaţii şi identificarea punctelor de control. Analiza se completează cu studiul fluxurilor secundare.


33

Sisteme informatice Pentru activităţi complexe, metoda răspunsului la stimuli asigură observarea conexiunilor şi demarcarea operaţiilor principale de cele secundare. 4. Metoda compartimentală. În aplicarea metodei compartimentale se stabilesc acţiunile care se realizează întrun compartiment şi legăturile compartimentului studiat cu celelalte compartimente. Pentru activităţi sau părţi din activităţile desfăşurate în compartiment se determină intrările, prelucrările şi ieşirile informaţionale necesare realizării sarcinilor compartimentului. Metoda compartimentală este aplicabilă în întreprinderi în care compartimentele prezintă o autonomie mai mare în cadrul structurii organizatorice.

3.4.1. Codificarea datelor. Premiza principală a realizării de componente viabile ale sistemului informatic, cu parametri superiori de exploatare este codificarea datelor care urmează a fi prelucrate cu echipamentele de calcul. O metodologie adecvată de codificare contribuie în mare măsură la realizarea eficienţei scontate pentru întregul sistem informatic. Aceasta asigură eliminarea volumului mare de redundanţă informaţională şi raţionalizarea procesului de tratare a datelor. Operaţia de codificare a datelor constă în stabilirea unei corespondente biunivoce între elementele sistemului informaţional (documente, operaţii, produse, materiale etc.) şi o multime de simboluri (cifre, litere etc.). Datele de codificat constituie vocabularul de intrare, iar simbolurile de reprezentare formeaza limbajul de codificare. Rezultatele codificarii se concretizează în sisteme de coduri care semnifică alfabetul de ieşire. Desfăşurarea operaţiei de codificare presupuue respectarea următoarelor principii: • • • • • •

adoptarea aceloraşi norme în determinarea vocabularului de intrare; folosirea unui limbaj de codificare accesibil, astfel încât interpretarea alfabetului de ieşire să se facă fără dificultăţi; respectarea biunivocităţii între vocabularul de intrare şi limbajul de codificare; în finalul codificării, la fiecare element al vocabularului trebuie să corespundă un cod unic determinat; previziunea evoluţiei codurilor care să asigure posibilitatea actualizării sistemelor de coduri fără perturbaţii; sistemele de coduri adoptate să fie sugestive în redarea legăturilor dintre fenomene, procese şi documente; adaptarea codificarii în vederea prelucrării electronice a datetor.

Între codurile interne ale organizaţiei şi codurile folosite în restul mediului economic, urmează a se stabili modalităţi de conversie care să asigure obţinerea intrărilor şi ieşirilor informaţionale necesare. Într-o abordare metodologica, codificarea constă în următoarele activităţi: A. Stabilirea caracteristicilor generale ale codurilor. • Determinarea vocabularului de intrare şi a caracteristicilor acestuia. • Analiza structurii informaţiilor din vocabularul de intrare pentru fixarea structurii generale a codului pe grupe de elemente ale sistemului informaţional. Necesităţile de prelucrare impun utilizarea de coduri prin care să se indice locul de stocare sau


34

Sisteme informatice de utilizare conturile în care se consemnează natura şi apartenenţa elementelor codificate. • Determinarea alfabetului de ieşire în funcţie de mărimea vocabularului de intrare şi de structura generală a codurilor. Codurile care definesc alfabetul de ieşire, trebuie să conţină un minimum de simboluri de reprezentare. • Fixarea sistemelor de coduri astfel încât acestea să asigure maximum de uniformitate a codificării. Principalele sisteme de coduri utilizate sunt: • • • • •

• • •

•

Sistemul în ordine numerică (naturală) este utilizat pentru elemente temporare ale sistemului, fără periodicitate. Orice element nou apărut afectează întregul sistem de coduri. Sistemul în serie este o dezvoltare a sistemului în ordine naturală prin rezervarea de numere pentru eventuale apariţii de noi elemente în vocabularul de intrare. Sistemul pe grupe constă în atribuirea unui anumit număr de coduri fiecărei clase de elemente de reprezentat. În general codul ijk (i = 1, m; j = 1, n=; k = 1, p) indică grupa i subgrupa j şi sortimentul k al elementului reprezentat. Sistemul zecimal presupune divizarea vocabularului de intrare în zece grupe iar fiecare grupă în zece subgrupe s.a.m.d. În practica economică acest sistem este adoptat pentru codificarea conturilor de evidenţă. Sistemul în şah se bazează pe construirea de tabele în care fiecare dimensiune specifică o caracteristică a elementelor de reprezentat, iar elementele tabelului sunt numere în ordine naturală. Aplicarea sistemului este recomandabilă pentru clase de elemente care rămân neschimbate, ca spre exemplu, pentru codificarea pieselor şi subansamblelor unui utilaj. Sistemul repetitiv constă în realizarea codului din caracteristicile elementelor de codificat. Sfera sistemului este limitată la un vocabular de intrare mai puţin complex; Sisteme combinate cum ar fi: sistemul în ordine naturală pentru clase ale vocabularului de intrare, sistemul în serie pentru grupe şi sistemul repetitiv pentru elemente. Sisteme binare prin care se asociaza cifre binare elementelor vocabularului de intrare. Construirea codurilor se bazează pe algebra booleeana şi pe conceptele teoriei mulţimilor. Sistemele binare au o largă aplicare în codicarea datelor de intrare în prelucrarea electronică. Spre exemplu, sistemul EBCDIC de reprezentare a datelor pe 8 biti şi sistemul ASCII de reprezentare a datelor pe 7 biti sunt cele mai folosite. Dată fiind importanţa codurilor în efectuarea prelucrării datelor, o atenţie deosebită trebuie acordată corectitudini fiecărui cod utilizat. În acest scop la cod se adaugă o cifră de control care să permită verificarea corectitudinii accstuia în orice moment al tratării informaţiei reprezentate. Cifra de control se stabileşte după algoritmi diferiţi.

B. Clasificarea elementelor vocabularului de intrare de la general la particular până la nivel elementar cu respectarea normelor legale. Operaţiile şi documentele se grupează după locul şi rolul lor în sistem, materialele după natură, proprietăţi, mod de gestionare. C. Precizarea termninologiei standard de codificare la care se pretează fiecare clasă de elemente a vocabularului de intrare. D. Codificarea propriu-zisă prin stabilirea corespondenţei între vocabularul de intrare şi alfabetul de ieşire.


35

Sisteme informatice E. Unificarea terminologiei şi atribuirea codurilor. În toate documentele de uz intern urmează a se atribui coduri elementelor sistemului informaţional. F. Actualizarea codurilor constă în adăugări de coduri pentru elementele nou intrate în sistem şi în eliminări de coduri perimate pentru elemente care nu se mai utilizează.

3.4.2. Organizarea datelor Plecând de la ieşirile informaţionale dorite de utilizator, sunt elaborate modelele de obţinere a ieşirilor din intrările disponibile prin definirea colecţiilor de date şi a procedurilor de tratare a datelor din colecţii. Aceste activităţi urmăresc definirea detaliată a tehnologiei de prelucrare a datelor. În elaborarea tehnologiei de prelucrare a datelor, o deosebită atenţie trebuie acordată proiectării fluxului tratării datelor urmărind ca, prin colecţile de date şi fluxul prelucrărilor să se reflecte fidel realitatea. De asemenea, prezintă interes major verificarea funcţionalităţii componentelor proiectate sub aspectul completitudinii şi al corectitudinii operaţiilor de tratare a datelor. Perfornanţele sistemului informatic sunt determinate, în mare măsură, de metodele de organizeare a datelor. Modalităţile de constituire a colecţiilor de date sunt determinante asupra prelucrărilor, în timp ce organizarea colecţiilor de date este condiţionată la rândul ei de definirea fluxului tehnologic al datelor. În organizarea datelor sunt determinante: studiile pentru delimitarea ariei şi a legăturilor externe ale sistemului informatic, modelele de obţinere a ieşirilor din intrări, volumul datelor de prelucrat, cerinţele de informare ale conducerii. Metodelele utilizate în organizarea datelor sunt : • metoda fişierelor independente, • metoda bazei de date. Metoda fişierelor independente constă în crearea de fişiere pe suport accesibil prelucrării automate a datelor, pentru înmagazinarea datelor prelucrate în cadrul fiecărei componente a sistemului informatic. Un fişier este constituit dintr-o submulţime de date omogene relative la o clasă de elemente a sistemului informaţional. (ex. fişierul de stocuri din aplicaţia de gestiunea materialelor). În general pentru fiecare entitate distinctă a sistemului informaţional (materiale, produse, personal, etc.) se constiuie fişiere cu caracter permanent care reflectă starea elementelor la un moment dat. Operaţiile curente din sistemul economic constituie tranzacţii şi sunt reflectate în fişiere temporare. (ex:intrări şi ieşiri de materiale). Prin aplicarea datelor operaţionale conţinute în fişierele temporare asupra datelor de structură din fişierele permanente rezultă ieşirile informaţionale scontate şi se asigură actualizarea fişierelor permanente. În urma actualizărilor fişierele permanente vor cuprinde starea entităţilor "la zi". Fişiere permanente (cartoteci, registre cataloage etc.) şi fişiere temporare (centralizatoare, jurnale ...) sunt utilizate şi în condiţiile prelucrării manuale a datelor. Metoda fişierelor independente asigură rapiditate în organizarea datelor şi a prelucrărilor. În acelaşi timp efortul de definire completă şi corectă a sistemului informatic este mai redus prin proiectarea tehnică detaliată a fiecărei componente şi integrarea ulterioară a componentelor proiectate în sistemul informatic. Această metodă este frecvent utilizată în practică pentru probleme de mici dimensiuni.


36

Sisteme informatice Creşterea complexităţii sistemului duce la creşterea numărului de fişiere necesare ceea ce generează dificultăţi sporite de întreţinere. Utilizarea de fişiere independente conduce la o flexibilitate redusă a sistemului informatic, modificarea structurii fişierelor implicând refacerea programelor care le utilizează. Prin duplicarea datelor în mai multe fişiere se generează redundanţe informaţionale, utilizarea neraţională a suporţilor de informaţie şi dificultăţi în actualizarea şi controlul datelor. Pornind de la aceste neajunsuri constatate la organizarea datelor în fişierelor independente se poate folosi ca alternativa metoda bazelor de date. Necesitatea unor mari baze de date comune a fost simţită nu numai de fabricanţii de calculatoare şi de proiectanţii de sisteme informatice, ci şi de utilizatorii sistemelor elaborate. Toţi au constatat că în sistemele de o anumită mărime, în care se lucrează cu volume mari de date, este nevoie să se găsească o serie de modalităţi, tehnici şi metode eficiente pentru definirea organizarea, memorarea şi actualizarea datelor în forme din ce în ce mai performante. Sistemele informatice în care se utilizeaza conceptul de bază de date prezintă unele avantaje. • Reducerea considerabilă a nivelului de redundanţă al datelor memorate. Folosind bazele de date comune se pot obţine informaţii uniforme, atât temporal cât şi fizic. Se evită actualizarile parţiale a aceloraşi date în fişiere diferite. • Utilizarea aceloraşi date în mai multe activităţi. Având un sistem unitar pentru definirea şi regăsirea datelor, implementarea unor noi programe se face relativ uşor. Procedurile folosite pe măsura construirii şi dezvoltării sistemului fiind cât mai uniforme, exploatarea se face mult mai sigur şi eficient. • Controlul centralizat, integritatea şi securitatea datelor sunt posibile în astfel de sisteme deoarece definirea structurilor de date, modul lor de gestionare şi accesul la acestea sunt în mâna unui singur grup coordonator (denumit în general administrator al bazei de date). • Independenţa datelor faţa de programe şi suporţii fizici de memorare generează creşterea calităţii şi fiabilităţii sistemului informatic. Baza de date este un absamblu unitar organizat şi structurat de date a cărui gestionare se face printr-un sistem specializat denumit sistem pentru gestionarea bazelor de date (SGBD). Prin gestionarea bazelor de date se întelege îndeplinirea unor funcţii specifice de operare asupra lor: creare/generare, actualizare/ţinere la zi, interogare şi reorganizare. În concepţia actuală de realizare a sistemelor informatice baza de date devine subsitemul central, prin el realizându-se principalele legături dintre majoritatea celorlalte subsisteme şi aplicaţii în primul rând a celor care lucrează cu datele din baza de date. Utilizatorul primeşte răspuns la cererile de informaţii pe care le face direct pentru el sau pentru alte persoane. Sunt mai multe categorii de utilizatori: • utilizatorul profesionist care pentru a primi răspunsurile solicitate scrie programe, deci are cunoştinţe de programare; • utilizatorul nespecialist, care pentru formularea unor întrebări, scrie o serie de comenzi sau instrucţiuni relativ simple, dar pentru a căror utilizare are nevoie de un anumit instructaj (câteva zile); • utilizatorul nespecialist, de cele mai multe ori un conducător, care nu trebuie să facă decât nişte operaţii elementare pentru a obţine informaţiile dorite (utilizatori "pressbutton").


37

Sisteme informatice Administratorul bazei de date este o funcţie absolut necesară pentru buna funcţionare a SGBD-ului. Se constată că administratorul bazei de date este necesar totdeauna în cadrul sistemelor informatice chiar când nu folosim conceptul de bază de date. El este reprezentat de o persoană sau un grup de persoane care controlează şi coordonează modul de introducere a datelor, modificările ce li se aduc şi accesul la ele. Administratorul trebuie să acorde o deosebită atenţie factorilor care afectează memorarea şi regăsirea datelor şi de aceea are nevoie de cunoştinţe aprofundate privind datele necesare în cadrul organizaţiei şi modul cum acestea sunt folosite. Gestionarul nu mai este o persoană sau un grup de persoane ca în cazul primelor două componente, ci o combinaţie de echipamente de calcul şi de programe care asigură accesul la date conform instrucţiunilor primite de la utilizatori şi de la administrator. În acest scop gestionarul trebuie să aibă o interfaţă cu toate limbajele de programare convenţionale admise de SGBD-ul respectiv. Gestionarul îndeplineşte unele funcţii care în sistemele anterioare erau îndeplinite de compilatoare, asambloare, editoare de legături, programe utilitare, etc.. Gestionarul formează un fel de graniţă între programele de aplicaţie şi mecanismele de acces la date. Gestionarul interpretează cererile de date ale diverşilor utilizatori şi cu ajutorul mecanismelor sale de acces extrage şi transferă datele solicitate de aceştia. Utilizatorul nu ştie cum şi unde sunt memorate datele. Se spune că tot acest proces este transparent utilizatorului, în sensul că este parcurs fără a fi cunoscut de el în mod intim, ci numai în principiu. Prin metoda bazei de date se urmăreşte organizarea datelor din sistem astfel încât datele memorate pe suport magnetic de mare capacitate să răspundă necesităţilor de prelucrare şi utilizare ale tuturor componentelor sistemului informatic şi ale tuturor utilizatorilor. Respectarea principiilor privind unicitatea datelor, independenţa datelor, consultarea concurentă a datelor necesită efectuarea analizei şi proiectării sistemului informaţional prin abordare globală şi structurarea lui detaliată. Activităţile ce ar trebui realizate pentru determinarea specificaţiei logice de definire a bazei de date sunt: • Trecerea în revistă a tuturor cerinţelor de informare necesare pentru rezolvarea diverselor probleme. Cu acest prilej se va stabili o ordine de prioritate în înlocuirea subsistemelor şi lucrărilor manuale cu cele în care gestiunea datelor şi furnizarea rezultatelor se face prin intermediul tehnicii de calcul. • Se examinează toate datele necesare pentru satisfacerea cerinţelor de informare cu stabilirea legăturilor informaţionale care trebuie să existe între acestea. • Se realizează o serie de analize şi studii detaliate privind datele care se vor utiliza în sistem. Abia acum se poate vedea dacă avem nevoie de un SGBD. • Se întocmeşte pe baza rezultatelor obţinute în activităţile anterioare, specificaţia pentru baza de date, care este o documentaţie ce cuprinde: o datele şi structurile de date propuse a fi incluse în baza de date; o schemă care să reprezinte legăturile informaţionale dintre subsisteme şi aplicaţii; o schema cu structurile logice de date şi legăturile dintre ele; o restricţiile hardware şi software avute în vedere; o cerinţele suplimentare pentru SGBD-ul care urmează să fie utilizat cum ar fi: volumul intrărilor, al ieşirilor, timpii de răspuns solicitaţi, principalele prelucrări, etc. Buna funcţionare a unui sistem informatic lucrând cu conceptul de baza de date depinde în mare măsură de modul cum se proiectează această bază de date.


38

Sisteme informatice 3.4.3. Estimarea eficienţei economice a sistemelor informatice. Asimilarea lucrărilor de realizare a unui sistem informatic cu lucrările de investiţii, face ca determinarea şi urmărirea eficienţei să fie un aspect major al realizării sistemului informatic. Obiectivul global urmărit este creşterea efectului util al fiecărui leu cheltuit. Eficienţa, ca raport între efectul util şi efortul făcut pentru obţinerea efectului scontat, se urmăreşte sub aspecte multiple. (productivitatea muncii, indici de utilizare ai resurselor, norme de consum, etc.) Din punct de vedere informaţional, satisfacerea nevoilor de informare ale conducerii, entropia informaţională, costul informaţiei, redau eficienţa sistemului informaţional. În consecinţă, aspectele de eficienţă se referă nu numai la resursele şi efectele imediate ale realizării unei investiţii; prin studiul cheltuielilor necesare şi al efectelor directe şi indirecte pe o perioadă mai mare de timp. Ele includ şi urmărirea fiabilităţii obiectivului investiţiei după darea lui în exploatare. 1.Evaluarea cheltuielilor. Cheltuielile de realizare a sistemului informatic se constituie din cheltuielile de investiţii necesare elaborării şi introducerii sistemului informatic. În cheltuielile de exploatare se includ şi cele necesare întreţinerii sistemului în scopul creşterii performanţelor acestuia. În etapa de analiză şi proiectare a sistemului informatic, sunt angajate cheltuieli curente cu salariile echipei de proiectare (în situaţia când proiectarea se face cu forţe proprii). Declanşarea activităţilor de conconceptie, implică efectuarea de cheltuieli pentru pregătirea cadrelor proprii de informatică ce vor asigura exploatarea sistemului. De asemenea, încă din această etapă de lucru, apare necesară pregătirea psiho-socială a personalului întreprinderii asupra utilităţii sistemului informatic. În acest scop sunt necesare cheltuieli cu desfăşurarea de prezentări demonstrative privind avantajele prelucrării automate a datelor şi implicaţiile scontate. Scopul unor astfel de acţiuni este de a se asigura din timp participarea activă a personalului la realizarea schimbărilor pe care le va genera introducerea sistemului informatic, evitându-se opoziţia surdă a celor vizaţi să fie atinşi de noua tehnologie. O categorie importantă de cheltuieli este cea a cheltuielilor cu tehnica de calcul, care cuprinde în afară de cheltuielile pentru achizitionarea şi instalarea echipamentelor şi cheltuieli cu procurarea şi adaptarea unor aplicaţii tip şi a unor produse-program generalizabile. Aceasta asigură încă de la început, scurtarea perioadei de analizăproiectare, reducerea efortului de programare şi creşterea performanţelor de exploatare a sistemului informatic. Cheltuielile pentru realizarea sistemului informatic se împart în: • cheltuieli iniţiale ( Ci ): o cheltuieli pentru promovarea noii soluţii; o cheltuieli pentru analiză şi proiectare; o cheltuieli pentru procurarea şi adaptarea produselor software tipizate; o cheltuieli pentru procurarea configuraţiei hardware; o cheltuieli pentru amenajarea spaţiilor necesare instalării echipamentelor. •

cheltuieli de exploatare ( Ce ): o cheltuieli cu salariile personalului de informatică; o cheltuieli pentru perfecţionarea pregătirii personalului; o cheltuieli cu materialele consumabile şi cu amortizarea tehnicii de calcul; o cheltuieli cu întreţinerea curentă şi reparaţii;


39

Sisteme informatice o cheltuieli pentru întreţinerea software a sistemului informatic (adaptarea sistemului informatic). Din categoria cheltuielilor iniţiale cea mai mare pondere o reprezintă cheltuielile cu proiectarea sau cu procurarea aplicaţiilor tipizate grupate în cheltuieli cu software-ul şi cheltuieli cu achiziţia echipamentelor care constituie cheltuielile cu hardware-ul. Analiza evoluţiei raportului acestor cheltuieli pe o perioadă lungă de timp este consemnată în figura 3.5. Din punctul de vedere al eşalonării pe parcursul ciclului de viaţă al sistemului cheltuielile cu hardware-ul sunt grupate preponderent la începutul perioadei de realizare a sistemului informatic, iar cheltuielile cu software-ul au o repartizare diferită pe durata ciclului de viată. Tema de realizare consumă aproximativ 5% din totalul cheltuielilor cu proiectarea, proiectarea logică şi proiectarea tehnică mai consumă încă 35% din resurse, pentru elaborarea programelor şi testarea lor se mai cheltuiesc 40% din fonduri iar pentru implementare 20%. Aceste procente sunt relative la costurile de proiectare, care la rândul lor reprezintă doar 20% din totalul costului sistemului pe parcursul întregului ciclu de viaţă. Cheltuielile pentru exploatare şi întreţinere sunt în mare măsură dependente de stabilitatea mediului economic în care este implementat dar se estimează că aceste cheltuieli se ridică la aproximativ 80% din costul total al sistemului.

Figura 3.5. Ponderea cheltuielilor cu hardware-ul şi software-ul într-un sistem informatic 2.Evaluarea efectelor. Introducerea şi exploatarea sistmului informatic generează efecte directe şi indirecte, care pot fi estimate prin indicatori cantitativi şi calitativi. Stabilirea efectelor economice cantitative se realizează prin determinarea factorilor care contribuie la modificarea mărimii cheltuielilor de producţie pe elemente primare sau pe articole de calculaţie ale costului de producţie ca urmare a prelucrării electronice a datelor pe perioada de viaţă a sistemului informatic. Aceste efecte se materializează în economii de resurse materiale şi umane. La materii prime şi materiale de bază, rezultă economii prin calcularea şi urmărirea normelor şi a consumurilor specifice cu ajutorul tehnicii de calcul. Pentru materialele auxiliare, economiile rezultă printr-o mai bună dimensionare a stocurilor şi prin urmărirea exactă a consumurilor.


40

Sisteme informatice Estimarea cheltuielilor de transport-aprovizionare se face în raport cu implicaţiile sistemului informatic asupra reducerii timpului pentru aprovizionare. La salarii, calculul economiilor se bazează pe estimarea economiilor relative de personal tehnic, economic, administrativ prin evaluarea volumului de muncă înainte şi după introducerea sistemului informatic. Economia relativă de personal este privită pe durata de existenţă a sistemului informatic, este exprimată şi cu ajutorul ponderii lucrărilor din evidenţa economică în condiţiile prelucrării electronice a datelor faţă de prelucrarea în sistem manual. Prin centralizarea economiilor de personal rezultă economii la fondul de salarii. Coeficientul de reducere relativă a fondului de salarii se aplică şi contribuţiei privind asigurările sociale şi fondului de şomaj. La suma economiilor enunţate mai sus se adaugă cele obţinute ca urmare a gestiunii raţionale a tuturor resurselor financiare. La cheltuielile variabile, după determinarea mărimii influenţei factorilor cantitativi şi calitativi, abaterea suplimentară semnifică influenţa introducerii sistemului informatic asupra costului productiei. Pentru cheltuielile fixe, creşterea gradului de automatizare a producţiei duce la obţinerea de economii prin accentuarea tendinţei de scădere a cheltuielilor fixe pe unitatea de produs. Pe lângă efectele economice cantitative menţionate, funcţionarea sistemului informatic generează efecte indirecte (calitative) cum sunt: • îmbunătăţirea formei şi a conţinutului documentelor tehnice şi economice; • raţionalizarea sistemului de evidenţă economică; • orientarea personalului din compartimentele funcţionale de la activităţi de rutină spre activităţi de concepţie; • îmbunătăţirea controlului asupra activităţii de gestiune economică; • creşterea posibilităţilor de analiză economico-financiară. 3.Estimarea eficienţei globale. Eficienţa globală a sistemului informatic este exprimată prin indicatorii: •

coeficientul de eficienţă globală (Ke); Ke = (Ec + Ps) / (Ci + Ce)

•

durata de recuperare a cheltuielilor (Dr). Dr = 1 / Ke

unde: • • • •

Ec este suma economiilor rezultate din funcţionarea sistemului informatic; Ci sunt cheltuielile iniţiale; Ce sunt cheltuielile de exploatare; Ps este profitul suplimentar.

Reducerea cheltuililor cu caracter informatic constituie calea principală de creştere a eficienţei sistemului informatic. Cu cât durata de recuperare a cheltuielilor cu caracter informatic este mai mică, cu atât profitul suplimentar este mai mare ca urmare a faptului că în perioada dintre momentul recuperării cheltuielilor şi abandonarea folosirii sistemului informatic, economiile se transformă în profit. Eficienţa globală creşte şi ca urmare a prelungirii duratei de viaţă a sistemului informatic. Din punct de vedere organizatoric, eficienţa sistemului informatic se poate determina cu ajutorul indicatorul "entropia informaţională" prin care se măsoară gradul de


41

Sisteme informatice nedeterminare pe care îl înlătură informaţiile din sistem. Diferenţa dintre entropia informaţională calculată înainte şi după introducerea sistemului informatic, semnifică, în cifre absolute, creşterea gradului de organizare a întrepriderii. Eficienţa globală a unui sistem informatic trebuie apreciată şi prin prisma implicaţiilor introducerii prelucrării electronice a datelor asupra conducerii: • previziunea stărilor şi a funcţionării sistemului economic capătă determinări realiste ca urmare a elaborării şi a folosii unor modele adecvate; • organizarea sistemului economic comportă îmbunătăţiri substanţiale prin raţionalizarea structurii organizatorice şi prin posibilitatea integrării metodelor de conducere previzionară; • deciziile primesc noi determinări calitative prin sporirea gradului de obiectivitate; • coordonarea activităţilor se bazează pe informaţii necesare reglării funcţionării sistemului economic la diverse nivele; • se asigură controlul prin informarea operativă şi oportună asupra dereglărilor care apar în funcţionarea organismului economic. Eficienţa sistemului informatic se exprimă şi prin prisma timpului mediu de răspuns. Timpul mediu de răspuns este diferenţa, în unităţi de timp, dintre momentul punerii la dispoziţia utilizatorului a unei informaţii şi momentul cererii informaţiei respective. Estimarea eficienţei economice a sistemului informatic, având în vedere implicaţiile complexe ale realizării şi exploatării componentelor informatice, atestă faptul că sistemul informatic concură la promovarea eficienţei economice în toate sectoarele de activitate prin creşterea efectelor utile şi concentrarea efortului asupra acţiunilor de concepţie şi de conducere.

3.5. Implementarea, exploatarea şi întreţinerea Implementarea este etapa în care sistemul se testează în condiţii reale. Etapa începe când componentele individuale, care au fost testate şi acceptate, pot fi asamblate pentru testarea şi includerea în sistem pe baza specificaţiilor şi manualelor elaborate în etapa anterioară. Circuitul informaţional existent este înlocuit cu noul circuit prin lansarea în execuţie a programelor şi verificarea practică a modului de obţinere a rezultatelor, acestea constituind activităţile de implementare a sistemului informatic. Etapa se consideră terminată când sistemul este acceptat de beneficiar. Unele activităţi pregătitoare ale implementării pot începe încă din etapa precedentă. Activităţile aferente implementării sunt următoarele: • pregătirea implementării; • executarea procedurilor de conversie; • testarea în condiţii reale; • evaluarea rezultatelor obţinute şi verificarea performanţelor sistemului; • definitivarea documentaţiei. Etapa de exploatare începe când informaţiile din sistem sunt furnizate în mod curent beneficiarului. În paralel cu exploatarea sistemului se desfăşoară întreţinerea sistemului. Exploatarea este legată de problemele curente zilnice ale menţinerii sistemului în stare de funcţionare, în timp ce întreţinerea constă în activităţi de evaluare periodică legate de modificările ce trebuiesc făcute pentru a menţine sistemul viabil.


42

Metoda MERISE

Capitolul 4. Metoda MERISE

4.1. Prezentare Apariţia metodei MERISE marchează o dată importantă în istoria prelucrării informaţiilor. Această apariţie rezultă pe de o parte din contextul generalizării prelucrărilor conversaţionale, consecinţă a salturilor tehnologice din anii '70, şi pe de altă parte, rezultă în urma numeroaselor lucrări asupra bazelor de date şi asupra "abordării sistemice". MERISE s-a născut în Franţa în jurul anilor 1978-1979 ca urmare a unei vaste consultări lansate de către Ministerul Industriilor cu scopul de a realiza o metodă modernă de concepere şi realizare a sistemelor informatice. Între 1986 şi 1989 metoda MERISE s-a impus cu adevărat devenind un standard cu un număr de utilizatori în continuă creştere atât în domeniul public cât şi în cel privat. Statisticile publicate în Franţa în 1990 au confirmat această evoluţie deoarece dintre întreprinderile mari şi mijlocii care foloseau o metoda de analiză-proiectare, 60% aleseseră deja MERISE. MERISE acumulează continuu şi completează cămpul său de aplicabilitate integrând noi extensii. Patru sunt direcţiile principale de evoluţie: • integrarea arhitecturilor client/server; • mai buna poziţionare în raport cu metodele anglo-saxone; • abordare orientată pe obiecte; • dezvoltarea unui mediu metodologic european concretizat astăzi prin proiectul EUROMETHODE. Consfătuirea cu tema "MERISE et les autres" desfăşurată la Versailles între 5 şi 7 octombrie 1994 a avut ca subtitlu "Ce sisteme informatice pentru o lume în schimbare?" şi şi-a propus dezbaterea poziţiei acestei metode în raport cu alte abordări metodologice. MERISE are numeroşi adepţi care o utilizează cu pasiune, dar şi opozanţi care o consideră o metodă greoaie. Dacă anumite proiecte sunt uneori nereuşite aceasta este din cauza unei folosiri inadecvate a metodei. Folosirea metodei MERISE implică o investiţie personală care presupune o mare rigoare şi folosirea unor tehnici complexe. Această investiţie personală nu a fost facută, uneori, în cele mai bune condiţii şi în această situaţie, pentru anumiţi conducători de proiecte, metoda pare greoaie. Pentru a reuşi, un proiect MERISE trebuie să aibă obligatoriu adeziunea şi participarea utilizatorilor. Metoda presupune construirea de modele la nivel conceptual, organizaţional şi operaţional furnizând astfel legăturile existente în sistemele informaţionale. (Figura 4.1.)


43

Metoda MERISE

Figura 4.1. Nivelele metodei Merise

NIVELUL CONCEPTUAL constă în analiza sistemului informaţional în termenii obiectivelor, fără a ţine cont de nici un concept legat de organizare ("ce trebuie făcut şi cu ce date?"). Trebuie studiate separat în plan conceptual, pe de o parte datele şi organizarea lor şi pe de altă parte prelucrările. În termeni de organizare a datelor se face apel la formalismul entitate-relaţie şi aceasta se traduce prin entităţi de baza şi relaţii între aceste entităţi. La acest nivel, cu ajutorul unei grafici adecvate se constituie modelul conceptual al datelor (MCD), care permite o descriere statică a sistemului informaţional cu ajutorul conceptelor de entitate şi asociaţie. MCD permite reprezentarea datelor din realitatea înconjurătoare independent de opţiunile tehnice, pentru a uşura gândirea în timpul activităţii de concepţie. În termeni de organizare a prelucrărilor aceste entităţi vor fi descrise prin prelucrările pentru care ele sunt cauze şi consecinţe. Această etapă are ca scop definirea operaţiilor principale care trebuie efectuate în domeniul studiat. Se va stabili o diagramă de flux (modelul conceptual al comunicaţiilor MCC) care permite descrierea informaţiilor schimbate global în sistem prin intermediul actorilor şi fluxurilor. Pornind de la această diagramă, se va trece spre modelul conceptual al prelucrărilor (MCP). Rezultatul său final se va concretiza sub formă schematică într-un model "eveniment-operaţie-rezultat" care va trebui să răspundă la întrebările: ce trebuie făcut în interiorul sistemului informaţional, sub impulsul căror evenimente şi ce rezultate se obţin?


44

Metoda MERISE NIVELUL ORGANIZAŢIONAL constă în integrarea în analiză a criteriilor legate de organizare. După ce nivelul conceptual a exprimat realitatea percepută în ansamblul său, nivelul organizaţional exprimă această realitate aşa cum este ea trăită de actorii participanţi, indiferent care ar fi aceştia. La acest nivel nu se face nici o distincţie între oameni şi maşini. La nivelul datelor este necesară orientarea către o clasă de soluţii, şi apare modelul logic al datelor (MLD) care este o transcriere a modelului conceptual al datelor. Are loc, în privinţa datelor, o transformare a lor dar nu o îmbogăţire a lor. Nivelul conceptual al datelor este o descriere completă a sistemului. Date noi pot fi create la nivele inferioare (crearea unei redundanţe în vederea minimizării numărului de accesări la una din entităţi) dar în nici un caz nu se pot crea informaţii noi. Situaţia este diferită la nivelul prelucrărilor. Trecerea de la nivelul conceptual (MCP) la nivelul organizaţional (MOP) se concretizeaza prin ataşarea evenimentelor definite anterior, actorilor. În aceste proceduri globale vor apare întotdeauna actori care au în plus noţiunea de restricţie temporală şi organizatorică. La nivelul prelucrărilor evenimentele descrise au mai ales o dominantă spaţială decât una temporală şi se completează nivelul conceptual răspunzând la întrebările cine? şi unde?. NIVELUL OPERAŢIONAL este o reprezentare a mijloacelor care vor fi efectiv folosite pentru a gestiona datele şi prelucrările şi constă în furnizarea soluţiilor tehnice răspunzând la întrebarea cum?. La nivelul datelor se va trece de la o clasă de soluţii la una singură. Aceasta se concretizeaza prin utilizarea unui anumit SGBD. Se face o alegere privind metodele de stocare şi de acces la informaţii. Se construieşte la acest nivel modelul fizic al datelor (MFD) care este transformarea modelului logic al datelor (MLD) prin echivalarea noţiunilor de tablou şi coloane cu noţiunile de relaţie şi atribute din modelul logic al datelor. La nivelul prelucrărilor se procedează la împărţirea proiectului în programe. Modelul operaţional va descrie arhitectura programelor care vor executa anumite funcţii, dar în nici un caz la acest nivel nu va exista o activitate de programare efectivă. Fiecare din aceste nivele are ca obiectiv principal furnizarea unui anumit număr de documente care să permită sinteza procesului de gândire. Aceste documente, indispensabile elaborării, sunt leagate de cele rezultate din analiza datelor. Punerea în aplicare a modelelor de prelucrare la orice nivel, conceptual, organizaţional sau operaţional are nu numai scopul de a defini prelucrările de efectuat dar şi opţiunile alese în elaborarea modelelor datelor. Abordarea analizei cu ajutorul metodei MERISE se face după trei axe constituind ceea ce numim "cele trei cicluri". (Figura 4.2.) Analistul trebuie să parcurgă toate cele trei cicluri pe parcursul realizării sistemului. Aceste trei cicluri se desfăşoară simultan. 1.Ciclul de abstractizare este realizat prin formalismul celor trei nivele conceptual, organizaţional şi operaţional şi se va aplica asupra prelucrărilor şi datelor. 2.Ciclul de viaţă presupune trei mari etape: concepţia sau perioada studiului sistemului existent şi apoi a noului sistem; realizarea care acoperă proiectarea şi exploatarea sistemului; întreţinerea care va permite sistemului să evolueze şi să se adapteze modificărilor de mediu şi noilor obiective până în momentul în care nu va mai fi capabil de adaptare şi va fi inlocuit cu un nou sistem. 3.Ciclul de decizie care cuprinde toate deciziile luate pe parcursul desfăşurării proiectului, mai generale la început şi apoi din ce în ce mai precise.


45

Metoda MERISE

Figura 4.2. Cele trei cicluri ale metodei Merise Aceste noţiuni sumar prezentate se adresează atât utilizatorilor (cei care solicită serviciile) cât şi informaticienilor (furnizorii de prestaţii). Eficacitatea şi validitatea unei analize constă în calitatea comunicaţiei dintre beneficiar şi proiectant iar calitatea comunicaţiei este obţinută, în parte, graţie utilizării corecte a unei metode de analiză.

4.2. Ciclul de abstractizare 4.2.1. Modelul conceptual al datelor Pentru realizarea unui model conceptual al datelor este necesară folosirea unei reprezentări sub forma de text a realităţii aşa cum a fost ea înteleasă de analist. Ea se rezumă la descrierea literară ca urmare a analizei, putându-se deduce din aceasta entităţile, asociaţiile etc. care vor constitui mai departe modelul conceptual al datelor. Concepte utilizate în MCD a) entitate - este reprezentarea în sistemele informaţionale a unui obiect material sau imaterial având o existenţă proprie şi conformă cu necesităţile gestiunii întreprinderii. În general se utilizează un substantiv comun ca nume de entitate, nume ales astfel încât să sublinieze cât mai bine relaţia cu componenta din sistem pe care o reprezintă. b) realizarea unei entităţi - este un element individualizat apartinând entităţii. Spre exemplu informaţiile relative la salariatul Popescu sunt o realizare a entităţii SALARIAT.


46

Metoda MERISE c) asociaţia - reprezintă o relaţie între entităţi. Numărul entităţilor care intervin în relaţie caracterizează dimensiunea asociaţiei: asociaţii binare între două entităţi; asociaţii ternare între trei entităţi; asociaţii n-are între n entităţi. În general se utilizează ca nume de asociaţie un verb care să sublinieze cât mai bine relaţia dintre entităţi. Spre exemplu asociaţia LUCREAZA permite să se înţeleagă faptul că un SALARIAT lucrează într-o SECTIE.

Figura 4.3. Asociaţie d) realizarea unei asociaţii - este o asociaţie individualizată adică o pereche, triplet, etc. constituit dintr-o singură apariţie a fiecărei entităţi participante la relaţie. Spre exemplu în afirmaţia "salariatul Popescu lucrază în departamentul Personal" cuplul Popescu/Personal este o realizare a asociaţiei LUCREAZA. e) asociaţie reflexivă - este o relaţie care există între realizarea unei entităţi şi o altă realizare a aceleiaşi entităţi. Spre exemplu asociaţia INCADRAT este o asociaţie reflexivă care traduce faptul că un anumit SALARIAT are posibilitatea de a încadra (angaja) alţi salariaţi.

Figura 4.4. Asociaţie reflexivă f) legătura - reprezintă o relaţie între o entitate şi o asociaţie. Ea este caracterizată prin cardinalitatea sa. Se poate distinge printr-un nume, ceea ce este foarte practic în cazul asociaţiilor reflexive. g) cardinalitate - permite să se exprime funcţionalitatea şi totalitatea sau parţialitatea unei relaţii:


47

Metoda MERISE • •

cardinalitatea minimală - este numărul minim de participări ale realizări unei entităţi la realizările unei asociaţii; cardinalitatea maximală - este numărul maxim de participări ale realizării unei entităţi la realizările unei asociaţii.

Figura 4.5. Cardinalitate Spre exemplu dacă se examinează MCD-ul următor:

Figura 4.6. Exemplu cu entităţi, asociaţie şi cardinalităţi se poate spune că aceste cardinalităţi indicate între entităţile SALARIAT şi asociaţia LUCREAZA se traduc astfel: orice salariat lucrează în cel puţin o secţie, orice salariat lucrează în cel mult o secţie, adică orice salariat lucrează într-o singură secţie. În acelaşi fel cardinalităţile dintre SECTIE şi asociaţia LUCREAZA se traduc prin: într-o secţie lucrează cel puţin un salariat şi într-o secţie lucrează cel mult n salariaţi, adică mai mulţi salariaţi. Se constată că toate cardinalităţile permit să transpună realitatea şi în consecinţă alegerea lor este primordială. În plus, după cum se va vedea în continuare, ele au o influenţă deloc neglijabilă asupra MFD. Cardinalităţile principale sunt constituite din următoarele combinaţii: 0,1 - niciunul sau unul singur 1,1 - unul şi unul singur 0,n - niciunul sau mai mulţi 1,n - cel puţin unul sau mai mulţi Este posibil să se genereze şi alte cardinalităţi decât acestea, spre exemplu 0,2 dar în modelul fizic al datelor cardinalităţile superioare lui 1 sunt transformate în cardinalităţi n. h) informaţia - este componenta elementară a sistemelor informaţionale. (ex. nume, prenume, cod postal, etc.)


48

Metoda MERISE i) domeniul - permite să se formalizeze ansamblul valorilor care stau la baza informaţiilor. Toate valorile luate de informaţii şi care sunt transferate entităţilor constituie ansamblul valorilor din sistemele informaţionale. Exemple: domeniul dobânzilor - numere pozitive cu 7 întregi şi 2 zecimale; domeniul numelor - alfabetic cu majuscule. j) proprietate - este informaţia care se ataşază unei entităţi sau unei asociaţii. Ea poate referi un domeniu deci ea îi poate moştenii caracteristicile (tip, lungime, listă de valori). Numele fiecărei proprietăţi poate fi înscris în simbolul entităţii sau asociaţiei atunci când acestea sunt purtătoare de atribute. Exemplu: entitatea SALARIAT are proprietăţile marca, nume, prenume, iar asociaţia INCADRAT are proprietăţile data de început şi data de sfirsit.

Figura 4.7. Proprietăţi k) identificatorul unei entităţi - este constituit din una sau mai multe proprietăţi particulare ale unei entităţi astfel încât la fiecare valoare a identificatorului corespunde o singura realizare a entităţii. Toate entităţile trebuie să posede un identificator care poate fi compus din una sau mai multe proprietăţi. Prin convenţie proprietăţile cu rol de identificator sunt subliniate. De exemplu proprietatea MARCA este identificatorul entităţii SALARIAT adică poate defini fără ambiguitate fiecare salariat.

Figura 4.8. Identificator l) identificatorul unei asociaţii - este intotdeauna obţinut prin concatenarea indentificatorilor entităţilor participante la asociaţie. Acest identificator nu figurează în MCD. m) legatură-identificator. S-a văzut necesitatea ca fiecare entitate să aibă un identificator, dar în anumite cazuri acesta nu este suficient.


49

Metoda MERISE Dacă se urmăreste MCD-ul următor:

Figura 4.9. Legatură identificator se constată că cele două entităţi sunt legate printr-o relaţie de compoziţie. S-ar putea dori să se definească identificatorul "cod lucrare" din entitatea elementară LUCRARE, relativ la identificatorul "cod proiect" din entitatea compusă PROIECT. Dar cum este posibil ca două lucrări să aibă acelaşi cod dacă ele aparţin unor proiecte diferite, se va putea identifica fară ambiguitate o lucrare prin codul său şi prin codul proiectului căruia îi aparţine. În acest caz legătura care porneşte de la entitatea elementară este numită LEGATURĂ-IDENTIFICATOR, şi are obligatoriu cardinalitatea 1,1. Pe grafic această cardinalitate apare între paranteze, diferenţiindu-se în acest fel de o legatură 1,1 normală. n) legatura de moştenire. Moştenirea poate fi exprimată ca o legătură particulară între entităţi în acelaşi timp foarte apropiate dar totuşi diferite. Datorită acestui concept de entitate generală sau mamă, se exprimă caracteristicile comune mai multor entităţi formând o aceiaşi familie. Conceptul complementar de entităţi specializate, particulare sau fiice ale unei entităţi generale exprimă caracteristicile proprii fiecărui membru al familiei. Se vorbeşte de asemenea de legături generice între entităţi tip şi sub-tip. Toate proprietăţile definite pentru entitatea generală sunt moştenite de către entităţile specializate. În acelaşi timp toate asociaţiile unei entităţi generale sunt valabile pentru entităţile specializate. Această noţiune permite îmbogăţirea considerabilă a MCD punând în evidenţă noţiunile de tip şi sub-tip în sînul unei aceleiaşi entităţi. În plus ea permite utilizatorului să genereze un MFD care ţine cont într-adevar de specificaţiile arătate. Se evită astfel, fie redundanţa informaţională fie înlocuirea coloanelor care au valori nule. Fie de exemplu entitatea ANGAJAT, care cuprinde angajaţii de gen masculin şi pe cei de gen feminin. Se poate reprezenta această particularitate prin noţiunea de moştenire considerând entităţile ANGAJAT MASCULIN şi ANGAJAT FEMININ ca entităţi specializate ale entităţii generale ANGAJAT. Reprezentarea constă într-o legătură cu sageată care pleacă din entitatea fiică şi puncteză entitatea mamă. Un simbol în forma de semicerc este desenat în mijlocul legăturii şi serveşte ca punct de întâlnire pentru alte legături venind de la alte entităţi fiică.


50

Metoda MERISE

Figura 4.10. Moştenire Reguli de normalizare a MCD Elaborarea unui MCD se realizează în mai multe etape, şi este adesea supusă modificărilor pe parcursul realizării proiectului informatic. Una din etapele esenţiale ale realizarii unui MCD este verificarea modelului aplicând un numar de reguli numite reguli de normalizare. Se obţine în acest fel un modelul cu redundanţă minima în stocarea datelor. REGULA 1. Toate entităţile trebuie să posede un identificator. REGULA 2. Toate proprietăţile unei entităţi sau unei asociaţii trebuie să fie elementare, adică nedecompozabile. REGULA 3. Pentru fiecare realizare a unei entităţi sau asociaţii, două proprietăţi nu pot reprezenta aceiaşi informaţie reală, adică nu pot să aibă valori repetate pentru o aceiaşi realizare a entităţii sau asociaţiei. REGULA 4. Toate proprietăţile, altele decât indentificatorul, trebuie să depindă în întregime de identificator şi nu numai de o parte din el. REGULA 5. Fiecare proprietate trebuie să depindă direct de identificator şi nu prin intermediul uneia sau mai multor proprietăţi. Dacă modelul îndeplineşte regulie 1,2 şi 3 este în PRIMA FORMĂ NORMALĂ. Dacă îndeplineşte şi regula 4 modelul este în A DOUA FORMĂ NORMALĂ. Dacă îndeplineşte şi regula 5 modelul este în A TREIA FORMĂ NORMALĂ. Exemplu: "Un salariat al unei întreprinderi, împărţită în secţii, lucrează într-o singură secţie şi participă la minim două proiecte. Fiecare secţie are un cod şi o denumire." Această prezentare se traduce în urmatorul MCD.


51

Metoda MERISE

Figura 4.11. Model nenormalizat Regulile normalizării nu sunt respectate, şi nu se poate spune nici măcar dacă este în prima formă normală. De altfel: nici o proprietate nu este identificator (R1) proprietatea ADRESA nu este elementară (R2) este o repetare a numelor de proiect (R3). Dacă se admite că pentru o secţie dată nu există doi salariaţi având acelaşi nume, se va putea alege ca identificator cuplul COD_SECTIE, NUME. Proprietatea ADRESA se descompune de exemplu în două proprietăţi elementare STRADA şi ORAS. Repetarea numelui de proiect se va traduce cu ajutorul unei entităţi PROIECT şi a unei asociaţii PARTICIPA. Se obţine astfel următorul MCD.

Figura 4.12. Model în prima formă normală Acest MCD este acum în prima formă normală. Se poate constata că nu este respectată regula 4. Cuplul COD_SECTIE, NUME identifică fără ambiguitate fiecare salariat, dar proprietatea DEN_SECTIE nu depinde decât de o parte a identificatorului, proprietatea COD_SECTIE. Pentru a respecta a doua formă normală, se adaugă entităţii SALARIAT o nouă proprietate denumită MARCA care identifică fără ambiguitate fiecare salariat din întreprindere, iar DEN_SECTIE depinde direct de MARCA. Se obţine următorul MCD:


52

Metoda MERISE

Figura 4.13. Model în a doua formă normală Acest model este acum în a doua formă normală dar nu este în a treia formă normală pentru că nu este respectată regula 5. Se constată că proprietatea DEN_SECTIE nu depinde direct de identificator, dar depinde mai curând de proprietatea COD_SECTIE. Dependenţa de identificator nu este directă ci mai degrabă tranzitivă prin intermediul proprietăţii COD_SECTIE. Pentru a elimina acest inconvenient este suficient să se introducă o nouă entitate SECTIE şi o asociaţie LUCREAZA care arată faptul că un salariat lucrează într-o secţie. Se obţine următorul MCD care este acum în a treia formă normală.

Figura 4.14. Model în a treia formă normală În concluzie prima formă normală este suficientă pentru implementarea unui ansamblu de date, dar trebuie urmărită atingerea celei de-a treia forme normale pentru a minimiza redundanţa informaţională şi în consecinţă riscurile discordanţelor dintre date. Normalizarea este deci un proces prin excelenţă intelectual, căci bazat pe analiza semantică a proprietăţilor şi plecând de la un ansamblu amorf de date se obţine un model conceptual în a treia formă normală.

4.2.2. Modelul logic al datelor În timp ce modelul conceptualal al datelor este independent de sistemul de gestiune al fişierelor utilizat, la nivel organizaţional trebuiesc integrate soluţiile de organizare a datelor astfel încât formalismul entitate/relaţie să poată fi transcris cât mai exact, la nivelul fizic, în termenii limbajului de gestiune a datelor ales. Alegerea depinde de tipul software-ului avut la dispoziţie, şi noul model rezultat (modelul logic al datelor - MLD) trebuie să ţină cont de posibilităţile acestui software fără


53

Metoda MERISE însă să intre în detaliile tehnice ale metodelor de stocare şi de acces specifice următorului nivel, nivelul fizic. Alegerea sistemului de gestiune a datelor se poate face între fişiere şi baze de date. Utilizarea fişierelor constă în înmagazinarea pe suport accesibil prelucrării automate, a datelor prelucrate în cadrul fiecărei componente a sistemului informatic. Un fişier se constituie dintr-o submulţime de date relativ omogene relative la o clasă de elemente a sistemului informaţional. Identificatorul unui fişier este o proprietate aleasă astfel încât la fiecare valoare a acestei proprietăţi să corespundă o singură realizare a unui articol din fişier. Articolul dintr-un fişier este o colecţie de proprietăţi care se referă la acelaşi element. O realizare a articolului reprezintă ansamblul proprietăţilor pentru un articol individualizat. Se pot distinge două feluri de fişiere: • fişiere clasice. • fişiere secvenţial-indexate multicriteriale Cu fişierele clasice accesul după criterii multiple este dificil şi sisteme de gestiune a fişierelor nu permit decât funcţii de adăugare, căutare, modificare şi ştergere. Orice altă operaţie rămâne în sarcina programatorului. La fişierele secvenţial-indexate multicrteriale accesul se face după mai multe chei, este mult mai uşor şi sunt oferite mai multe posibilităţi de prelucrare. Metoda fişierelor prezintă inconveniente majore, idiferent de tipul de fişiere folosit: • existenţa renundanţelor; • apariţia unor probleme de coerenţă; • procedurile de securitate trebuiesc programate; • programatorul trebuie să gestioneze el însuşi relaţiile între fişiere • programatorul trebuie să cunoască metodele de stocare şi de acces; • creşterea complexităţii sistemului duce la dificultăţi sporite de întreţinere. Ca urmare a persistenţei acestor inconveniente în informatica mondială s-a impus un nou concept care a devenit dominant încă din anii '70. Acesta este conceptul de bază de date. În sistemele de o anumită complexitate sunt necesare metode performante pentru definirea, organizarea memorarea şi actualizarea datelor. Astfel o bază de date poate fi definită ca un ansamblu de date organizat unitar şi structurat a cărui gestionare se face printr-un sistem specializat denumit sistem pentru gestionarea bazelor de date (SGBD). Notiunea de bază de date este caracterizată de urmatoarele: • structurarea datelor; • redundanţă minimă; • coerenţa datelor; • acces după criterii multiple; • date legate între ele conform cu MCD; • independenţa programelor şi datelor; • securitatea datelor; • actualizare şi interogarea concurentă. În funcţie de datele de memorat şi de relaţiile dintre ele într-o bază de date pot să apară următoarele tipuri de structuri:


54


•

structura arborescentă; când există o singură legătură între două entităţi ale bazei de date, de la "tată" la "fiu", exploatarea facându-se fie pe traseul "tată-fii" fie invers "fiu-tată". structura reţea; când o înregistrare "fiu" poate avea mai multe înregistrări "tată", care permite căutarea în toate direcţiile pornind de la orice entitate. Trebuie menţionat aici modelul CODASYL (Conferance on Data Systems Languages) elaborat la începutul anilor '70, şi ale cărui norme sunt respectate de numeroase sisteme de baze de date. structura relaţională; când entitatea este privită ca o relaţie între proprietăţi şi nu ca o înregistrare, asigurându-se o independenţă totală a programelor faţă de date.

Trecerea de la MCD la MLD se poate face către toate tipurile de organizare a datelor, inclusiv către organizarea în fişiere clasice, dar cel mai utilizat este MLD-ul relaţional. Modelul logic al datelor utilizează concepte ale modelului relaţional şi presupune dispunerea datelor sub formă de tablouri cu două dimensiuni numite tabele sau relaţii. Pentru a facilita înţelegerea regulilor de trecere de la MCD la MLD trebuiesc definite următoarele concepte: a) tabel. Un tabel corespunde unei entităţi sau unei asociaţii din MCD şi este alcătuit din linii şi coloane. b) linie. O linie corespunde noţiunii de realizare a entităţii sau asociaţiei. c) coloana. Noţiunea de coloană corespunde noţiunii de proprietate. d) cheie primară. Noţiunea de cheie primară corespunde noţiunii de identificator. e) cheie straină. O coloană a unui tabel este numită cheie straină dacă ea corespunde unei chei primare dintr-un alt tabel. Cheia primară permite accesul la coloanele tabelului de referinţă evitând repetiţiile. Reguli de trecere de la MCD la MLD REGULA 1. Entităţile devin tabele. Proprietăţile devin coloane de tabele. Identificatorii entităţilor devin chei primare ale tabelelor. REGULA 2. Când o asociaţie binară are o legătură 0,1 sau 1,1 şi o alta de cardinalitate 0,n sau 1,n apare o migraţie a cheilor entităţii legate de legatura de cardinalitate 0,n sau 1,n spre cealaltă entitate. Fie MCD-ul din figura 4.15, care prezintă faptul că un "beneficiar" caracterizat prin proprietăţile "cod fiscal" (identificator) şi "nume beneficiar" primeşte una sau mai multe facturi caracterizate printr-un "număr factură" (identificator) şi "valoare factură". O factură este primită de un singur beneficiar .

Figura 4.15. Reguli de trecere de la MCD la MLD; exemplu


55

Metoda MERISE Asociaţia nu se transformă într-un tabel la nivelul MLD, dar este explicitată plasând în tabelul "factura" cheia primară a tabelului "beneficiar" care devine o cheie straină. Se obţine astfel următorul MLD:

Figura 4.16. Reguli de trecere de la MCD la MLD; exemplu Dacă ASOCIAŢIA din MCD prezentată anterior are proprietatea "data" (data primirii facturii) atunci MCD şi MLD corespunzător arată astfel:

Figura 4.17. Reguli de trecere de la MCD la MLD; exemplu Dacă se utilizează conceptul de LEGATURĂ-IDENTIFICATOR ca în MCD-ul următor care arată că o factură este constituită din una sau mai multe poziţii (rânduri în factură), iar o poziţie aparţine unei singure facturi,



56

Metoda MERISE identificatorul entităţii "poziţii" va fi format din concatenarea identificatorilor entităţilor participante la asociaţie, conform MLD de mai jos:

Figura 4.19. Reguli de trecere de la MCD la MLD; exemplu REGULA 3. Dacă o asociaţie binară este purtătoarea a două legături de cardinalitate 0,n sau 1,n asociaţia devine un tabel în MLD, în care migrează cheile entităţilor. Asociaţia devine un tabel, în care cheia primară este obţinută prin concatenarea identificatorilor entităţilor participante la asociaţie. Dacă asociaţia are proprietăţi, acestea devin coloane în tabelul care rezultă din asociaţie. Considerând următoarea situaţie: "un client poate să nu cumpere sau să cumpere n produse, iar un produs poate să nu fie cumpărat sau să fie cumpărat de n clienti" , modelele conceptual şi fizic vor arăta ca în figura 4.28.

Figura 4.20. Reguli de trecere de la MCD la MLD; exemplu Noţiunea de asociaţie din MCD poate fi deci tradusă în funcţie de cardinalităţile asociate , în două feluri: prin utilizarea conceptului de cheie straină (regula 2); prin utilizarea unui nou tabel (regula 3). Cardinalităţile alese la nivel conceptual determină deci în mare parte structura fizică, fiind necesară o mare atenţie în alegerea lor. REGULA 4. Atunci când o asociaţie binară are două legături de cardinalitate 0,1 sau 1,1 apare o dublă migraţie a identificatorilor entităţilor. Fie următorul MCD şi corespunzător acestuia următorul MLD.


57

Metoda MERISE

Figura 4.21. Reguli de trecere de la MCD la MLD; exemplu În MLD se păstrează cele două entităţi provocându-se în fiecare din ele migrarea reciprocă a identificatorilor. Când asociaţia binară are două legături 0,1 sau 1,1 şi o proprietate, atunci asociaţia se transformă într-un tabel prin trecerea de la MCD la MLD. REGULA 5. Această regulă priveşte în special entităţile generatoare şi entităţile specifice. Fie MCD următor:

Figura 4.22. Reguli de trecere de la MCD la MLD; exemplu Există mai multe posibilităţi de a obţine MLD din care o prezentăm pe cea mai simplă, adică crearea unui tabel pentru fiecare entitate, ceea ce se traduce prin migrarea identificatorului şi a proprietăţilor de la entitatea generatoare (mamă) în fiecare entitate fiică:



58

Metoda MERISE Atunci când entitatea generatoare este în asociaţie cu o altă entitate, apare o combinaţie între REGULA 2 şi regulile menţionate mai înainte, rezultatele obţinute fiind în funcţie de cardinalităţile asociaţiei.

4.2.3. Modelul fizic al datelor Descrierea unui model fizic este strâns legată de sistemul de gestiune a datelor ales. În practică se întâlnesc frecvent trei tipuri de soluţii tehnice: •

Utilizarea unui sistem de gestiune a fişierelor clasic având ca metodă principală accesul secvenţial-indexat. Fişierele indexat secvenţiale sau “cu index rar” presupun memorarea înregistrărilor într-un fişier numit fişier principal, în ordinea crescătoare a cheilor şi grupate pe pagini. Se adaugă un fişier de index, ce conţine pentru fiecare pagină din fişierul principal câte o înregistrare cu valoarea celei mai mari chei din pagină şi adresa de început a paginii. Fişierul de index este ordonat crescător în raport cu valoarea cheii. De cele mai multe ori pagina corespunde unui bloc, înlănţuirea blocurilor în ordine crescătoare a cheilor permite parcurgerea secvenţială ordonată a fişierului. Atunci când în fişierul de index se găseşte acelaşi număr de înregistrări cu cele din fişierul principal fişierul se numeşte “cu index dens”. Pentru fişierele de dimensiuni foarte mari, se poate considera fişierul de index din organizarea secvenţial indexată ca fişier principal căruia i se ataşează un fişier cu index rar. Procedând recursiv până se obţine un fişier index ce conţine un singur bloc, se obţine o structură indexată pe mai multe nivele, foarte flexibilă şi eficientă, numită structură B-arbore de la denumirea din limba engleză “balanced trees”.

•

Utilizarea unui sistem de baze de date de tip CODASYL. Sistemul CODASYL este unul reprezentativ pentru modelul de organizare tip reţea. Acesta se poate implementa uşor prin asocierea a câte unui fişier la fiecare entitate. Înregistrările fişierului corespund realizărilor entităţii şi câmpurile înregistrării corespund atributelor entităţii. Modelul reţea este apropiat de forma de reprezentare a bazelor de date sub forma diagramelor entitate-asociaţie. Deosebirea constă doar în faptul că toate relaţiile ce apar pot fi numai binare de tipul unu-la-unu şi mai-mulţi-la-unu. Această restricţie permite reprezentarea grafică a unei baze de date de tip reţea sub forma unui graf direcţionat numit reţea. Într-o reţea nodurile corespund entităţilor şi relaţiile sunt reprezentate prin săgeţi între noduri de la tată la fiu. Structura de reprezentare reţea este dezvoltarea structurii arborescente permiţănd ca orice colecţie de date să aibă mai multe colecţii de date superioare. O relaţie R de forma mai-mulţi-la-unu de la entitatea E1 la entitatea E2 se implementează ca o mulţime de liste circulare numite inele având capetele în fişierul asociat lui E2. Un inel de capăt e2 aparţinând lui E2 conţine toate elementele e1 aparţinând lui E1 care sunt în relaţie cu e2. Modelul reţea este folosit din ce în ce mai puţin, fiind eficient doar în cazul unor baze de date foarte mari. De aceea acest tip de baze de date nu mai sunt studiate şi dezvoltate.

•

Utilizarea unui sistem de baze de date de tip relaţional. Modelul relaţional se bazează pe noţiunea matematică de relaţie, aşa cum este ea definită de teoria mulţimilor, şi anume ca o submulţime a produsului cartezian al unei liste finite de


59

Metoda MERISE mulţimi numite domenii. Elementele unei relaţii se numesc tupluri, iar numărul de domenii (nu toate distincte) din produsul cartezian se numeşte aritatea relaţiei. De obicei relaţiile sunt reprezentate sub forma unor tabele în care fiecare rând reprezintă un tuplu şi fiecare coloană reprezintă valorile tuplurilor dintr-un domeniu dat al produsului cartezian. În reprezentarea sub formă de tabel a unei relaţii, coloanelor şi respectiv domeniilor corespunzătoare lor li se asociază nume intitulate atribute. Mulţimea atributelor unei relaţii se numeşte schemă relaţională. Un alt mod de a defini relaţiile este următorul: prin relaţie înţelegem o mulţime de funcţii definite pe o mulţime de atribute cu valori în reuniunea unor domenii, cu restricţia ca valoarea corespunzătoare fiecărui atribut să se afle în domeniul asociat acelui atribut. Mulţimea tuturor schemelor relaţionale corespunzatoare unei aplicaţii se numeşte schema bazei de date relaţionale, iar conţinutul curent al relaţiilor la un moment dat se numeşte bază de date relaţională. În modelul relaţional entităţile sunt reprezentate sub formă de relaţii în care schema relaţională conţine toate atributele entităţii şi fiecare tuplu al relaţiei corespunde unui element al entităţii. La atributele entităţii se pot adăuga în relaţie şi alte atribute suplimentare utilizate pentru exprimarea relaţiilor între entităţi. Descrierea modelului fizic al datelor (MFD) va fi facută în limbajul sistemului de gestiune corespunzător soluţiei alese. În plus, mediul de dezvoltare va influenţa şi el foarte mult MFD.

4.2.4. Modelul conceptual al comunicaţiilor Acest model, numit şi graf actori-flux, permite descrierea informaţiilor schimbate la nivel global în sistem. Conceptele utilizate sunt: a) actor. Se întelege prin actor tot ceea ce joacă un rol în transmiterea unei informaţii şi care produce un flux informaţional (pesoană fizică, juridică, clădire, servicii) Actorii se împart în două categorii: • actori interni, care fac parte din organizaţie; • actori externi organizaţiei sau domeniului studiat. b) flux. Un flux este un schimb de bunuri, bani sau informaţii între un actor emiţător şi unul receptor. Se disting în particular următoarele fluxuri: • fluxuri fizice • fluxuri monetare • fluxuri de informaţii Printre fluxurile de informaţii, în funcţie de natura suportului se va vorbi de flux informaţional oral, documentar sau informatic. O altă clasificare a fluxurilor este în funcţie de locul emiţătorului în raport cu domeniul studiat: • flux intern, atunci când este emis de un actor intern domeniului; • flux extern, atunci când este emis de un actor extern domeniului. c) ordonarea fluxurilor. Această operaţie permite observarea înlănţuirii fluxurilor, putându-se deosebi fluxurile primare de fluxurile secundare.


60

Metoda MERISE d) flux primar. Un flux primar este un flux care apare la cel mai scăzut nivel organizatoric într-un domeniu de gestiune. Într-un domeniu contabil, un flux primar va fi de exemplu un borderou de mişcări, document situat în amonte de fluxuri ca jurnalele, cartea mare, balanţa, bilanţul etc.. e) flux secundar. Un flux secundar este un flux a cărui emisie este subordonată preexistentei unuia sau mai multor fluxuri primare sau secundare. De exemplu, emiterea unei facturi este subordonată recepţiei unei comenzi. f) graful fluxurilor. Graful fluxurilor este un graf ale cărui noduri sunt actori iar arcele orientate sunt fluxurile schimbate.

Figura 4.24. Modelul conceptual al comunicaţiilor

4.2.5. Modelul conceptual al prelucrărilor Prelucrările constituie partea dinamică a sistemului informaţional. Ele descriu acţiunile ce trebuie executate asupra datelor pentru obţinerea rezultatelor scontate. Prelucrările nu sunt de fapt decât traducerea regulilor de gestiune care compun activitatea sistemului economic. Reprezentarea schematică face apel la următoarele concepte: 1)domeniu. Noţiunea de domeniu în sensul de "domeniu de gestiune" corespunde unei părţi a sistemului care conţine subansamble coerente. Exemplu: domeniul comercial, domeniul financiar, domeniul personal. 2)procese. Procesele reprezintă subansamble ale unui domeniu. Se recurge la această împărţire atunci când sistemul de studiat este foarte vast.


61

Metoda MERISE Exemplu: Domeniul comercial al unei întreprinderi poate cuprinde trei procese: urmărire reprezentanţi, primire comenzi şi urmărire comenzi. 3) operaţie. O operaţie este o activitate prin care se produc fluxuri informaţionale. O operaţie este definită imaterial, fără restricţii organizatorice. Ea descrie la fel de bine gestiunea manuală cât şi pe cea automată. O operaţie poate utiliza una sau mai multe entităţi şi/sau asociaţii pentru acţiuni de creare, modificare, ştergere sau consultare. O operaţie se descompune în acţiuni. Exemplu: O operaţie în domeniul "Evidenţa personalului" ar putea fi "Obţinerea adeverinţei de salariu". Simbolul pentru operaţie este:

Figura 4.25. Operaţie

4) acţiune. O acţiune este o funcţie elementară. Între acţiunile unei operaţii nu există aşteptare, şi derularea lor este secvenţială. O acţiune poate referi una sau mai multe REGULI DE GESTIUNE O operaţie poate utiliza una sau mai multe entităţi şi/sau asociaţii pentru acţiuni de creare, modificare, ştergere sau consultare. Simbolul este:

Figura 4.26. Acţiune

5) reguli de gestiune. O regulă de gestiune este o reglementare care la nivelul întreprinderii se va aplica sistematic. Regulile de gestiune vor servi la definirea ansamblului de reguli care trebuiesc respectate pentru acţiuni. O aceeaşi regulă de gestiune se poate aplica uneia sau mai multor acţiuni. De exemplu: • trebuie aplicat 2% reducere clienţilor ale căror comenzii din anul precedent au depăşit 40.000 lei; • comenzile către furnizor trebuie să fie vizate de către şeful serviciului aprovizionare.


62

Metoda MERISE 6) eveniment. În timpul analizei unei operaţii trebuie întotdeauna să se pună întrebarea "care sunt evenimentele care concură la declanşarea unei operaţii?". Un eveniment se defineşte ca un flux de orice natură, sau un fapt care permite lansarea unei operaţii. Un eveniment va fi în general desemnat printr-un verb la participiu document, ci trebuie conservat aspectul dinamic al descrierii. Se va spune mai bine "comanda primită" decât "comanda". De exemplu, cererea unui deviz este un eveniment. Faptul că suntem în a cincea zi din lună este de asemenea un eveniment. Simbolul pentru eveniment este:

Figura 4.27. Eveniment Un eveniment are un nume, un cod, şi un alias care apare între paranteze. Se vor distinge: evenimente declanşatoare, care declanşează o operaţie sub controlul unei condiţii de sincronizare; evenimente rezultate, produse de către o operaţie ca urmare a unei reguli de emisie. Declanşarea unei operaţii este în general condiţionată de prezenţa mai multor evenimente declanşatoare. Aceste evenimente nu apar în acelaşi moment, deci apare necesitatea condiţionării declanşării operaţiei cu o condiţie de sincronizare a evenimentelor declanşatoare. În acelaşi fel, operaţiile, nu generează întotdeauna aceleaşi evenimente rezultante. Producerea evenimentelor rezultante va fi deci supusă regulilor de emisie.

Figura 4.28. Evenimente declanşatoare şi rezultante Evenimentele 1 şi 2 declanşează o operaţie alcătuită din două acţiuni 1 şi 2, iar evenimentele 3 şi 4 sunt rezultatul operaţiei. 7) condiţia de sincronizare. Condiţia de sincronizare este exprimată printr-o condiţie booleană care leagă evenimentele declanşatoare prin operaţii logice ŞI, SAU, NU. Operaţia nu este declanşată decât atunci când condiţia este îndeplinită. Este recomandată folosirea alias-ului pentru descrierea condiţiei de sincronizare.


63

Metoda MERISE În exemplul din figura 4.29., operaţia nu va fi declanşată decât dacă evenimentul A se produce în acelaşi timp cu evenimentul B sau C. Dacă un singur eveniment este necesar pentru declanşarea operaţiei, condiţia de sincronizare dispare din reprezentarea grafică. 8) regula de emisie. O regulă de emisie defineşte condiţia sub care evenimentele rezultate vor fi produse de către o operaţie. O operaţie poate avea una sau mai multe reguli de emisie, o regulă gestionând emisia unuia sau a mai multor evenimente rezultate.

Figura 4.29. Condiţia de sincronizare

Figura 4.30. Regula de emisie O operaţie poate să nu aibă regulă de emisie. În acest caz emisia evenimentelor este necondiţionată şi se traduce cu ajutorul cuvântului "totdeauna". O regulă de emisie poate avea un alias pentru uşurarea afişării simbolului operaţiei în cazul în care textul care defineşte regula este prea lung.


64

Metoda MERISE

Figura 4.31. Modelul conceptual al comunicaţiilor; Exemplu Evenimentele 1, 2 şi 3 declanşează operaţia 1 punându-se condiţia de sincronizare “a ŞI (b SAU c)”. Operaţia 1 este constituită din acţiunile 1 şi 2 care conduc la regula 2 de emisie. Evenimentele 4 şi 5 sunt rezultate produse de operaţia 1. Operaţia 2 compusă din acţiunea 3 este declanşată de evenimentul 5. Evenimentul 6 este întotdeauna emis de operaţia 2. 9) reguli de creare a unui MCP. Crearea unui MCP poate părea uşoară la prima vedere, dar se poate constata că există tendinţa de a se comite două tipuri de erori: erori de modelare; erori de validare a modelului. 10) erori de modelare Erorile de modelare sunt datorate în general dificultăţilor pe care le întâlnim în timpul analizei unui proces în separarea părţii conceptuale de partea organizaţională. Trebuie să ne amintim tot timpul că MCP trebuie să exprime ce trebuie făcut, dar nu arată când trebuie făcut şi nici unde trebuie făcut (concepte organizaţionale) şi încă şi mai puţin cum trebuie făcut (concept operaţional).


65

Metoda MERISE Cu titlu de exemplu să încercăm modelarea procesului de selecţie a unui candidat la ocuparea unui post. Această modelare se sprijină pe următoarea prezentare sub formă de text. "La primirea dosarului, un angajat efectuează controlul documentelor din dosar. După care se studiază curriculum vitae-ul redactat de candidat şi care face parte din documentele depuse în dosar. Atunci când aceste controale sunt favorabile, se trimite o convocare pe adresa candidatului"

Figura 4.32. MCP; Erori de modelare Fără a putea spune că acest model este fals se pot formula totuşi următoarele observaţii: • nici un eveniment extern, după venirea dosarului, nu justifică împarţirea prelucrărilor aşa de detaliat (scrisoarea de respingere reprezintă de fapt numai un singur eveniment); • s-a ţinut cont în acest model de o restricţie organizaţională, asimilând o operaţie desfăşurată într-un anumit loc de muncă unei operaţii conceptuale; În general, atunci când o serie de operaţiuni se înlănţuie fără evenimente externe sau interne justificate cu adevărat, nu trebuie să aibă loc o detaliere a operaţiunilor. Se poate propune următorul MCP:


66

Metoda MERISE

Figura 4.33. MCP corectat 11) erorile legate de validarea modelului. După conceperea unui MCP, este posibil să se aplice câteva reguli de validare. Aceste reguli, elementare, fac apel mai ales la bunul simţ. a) Reguli legate de operaţiuni. Când s-a plasat o operaţie în model trebuie verificate următoarele: o operaţie este un ansamblu de acţiuni neîntreruptibile, adică nu sunt supuse aşteptării unor evenimente. Dacă acest lucru nu este posibil, trebuie folosite mai multe operaţii; o operaţie trebuie să fie omogenă, adică fără prelucrări alternative dezechilibrate în interior. O operaţie neomogenă poate să ascundă producerea unor evenimente interne neprevăzute care ar antrena împărţirea operaţiei în mai multe operaţii omogene; trebuie să se obţină un rezultat în toate situaţiile; o operaţie este întotdeauna precedată de cel puţin un eveniment; o regulă de emisie trebuie să coexiste întotdeauna cu contrariul său (afară de cazul "totdeauna"); b)Reguli legate de condiţiile de sincronizare. Când se introduce în model o condiţie de sincronizare, este preferabil să se verifice să nu fie întotdeuna falsă şi să nu existe posibilitatea ca sincronizarea să fie activată de evenimente care sosesc la momente diferite, acesta fiind cazul operaţiei care depinde de mai mult decât de un singur eveniment şi când operaţia este declanşată de fapt de sosirea unui singur eveniment.


67

Metoda MERISE

Figura 4.34. MCP; Sincronizare nerecomandată Acest tip de operaţie nu este recomandat pentru că prin condiţia de sincronizare A SAU B producerea evenimentului 1 sau a evenimentului 2 va declanşa operaţia fără nici o aşteptare, fapt care contrazice definiţia sincronizării. În acest sens modelul di figura 4.43. prezintă o anume incoerenţă pentru că producerea evenimentului "b" declanşează imediat şi necondiţionat operaţia 2, ceea ce înseamnă că operaţiile 1 şi 2 sunt în realitate una singură. Este de preferat în acest caz modelul din figura 4.44.

Figura 4.35. MCP cu incoerenţe


68

Metoda MERISE

Figura 4.36. MCP corectat 12) reguli legate de funcţionarea unui MCP. MCP nu este numai un model static de reprezentare a prelucrărilor, dar este în acelaşi timp un model dinamic a cărui funcţionare este supusă anumitor reguli care depind în cea mai mare parte de context. Se vor aborda numai cazurile în care funcţionarea modelului este imposibilă sau nedeterminată, adică vor fi abordate noţiunile de conflict şi de ciclu. a) Noţiunea de conflict. Se spune că există un conflict relativ la un eveniment dacă acest eveniment contribuie la mai multe sincronizări. Astfel următorul MCP prezintă o situaţie conflictuală:

Figura 4.37. MCP cu conflict Apariţia evenimentului 2 va putea într-un mod nedeterminat să contribuie la activarea operaţiilor 1 şi 2. Acest conflict poate fi rezolvat în două feluri:


69

Metoda MERISE cardinalitatea producerii evenimentului 2 este 2 şi în acest caz cele două apariţii ale evenimentului 2 sunt folosite în cele două sincronizări; condiţiile de participare ale evenimentului 2 la cele două operaţii sunt exclusive. b) Noţiunea de ciclu. Când o operaţie are ca eveniment declanşator un eveniment pe care ea îl produce nemijlocit sau prin intermediul mai multor operaţii, ne găsim în prezenţa unui ciclu. Folosirea ciclurilor, cu condiţia să fie valide, este o tehnică ce permite să se reducă sensibil mărimea MCP-ului. Un astfel de ciclu (figura 4.46.) este controlat şi condiţiile sale de pornire şi de terminare trebuie să fie clare. Astfel pornirea ciclului se face cu ajutorul evenimentului "start” şi oprirea se face cu ajutorul evenimentului "stop". Aceste evenimente nu sunt fictive, dar corespund în general în practică evenimentelor care introduc restricţii temporale de tipul: "întâi ale lunii, începutul perioadei, 15 ale lunii ..." 13) validarea modelelor. Validarea modelelor are ca obiectiv sinteza între analiza datelor şi analiza prelucrărilor. Ea permite verificarea între MCD şi MCP. Verificarea acestei coerenţe are ca regulă esenţială verificarea ca toate entităţile şi asociaţiile MCD-ului să fie utilizate de cel puţin o operaţie a MCP.

Figura 4.38. MCP cu ciclu Entitatea sau asociaţia trebuie atunci să fie asociată unui eveniment declanşator sau rezultant, sau să intervină într-o regulă de gestiune sau un calcul.


70

Metoda MERISE Când lipsa coerenţei este constatată se poate interveni asupra MCD. Aceasta se poate traduce prin: adăugarea de proprietăţi care reprezintă informaţii a căror necesitate nu a fost banuită; adăugarea de noi asociaţii care stabilesc dependenţe între entităţi care nu erau corect precizate. Asocierea modelului datelor cu modelul prelucrărilor este unica operaţie care permite validarea MCD. Operaţia de validare permite trecerea de la un MCD brut la un MCD validat.

4.2.6. Modelul organizaţional al prelucrărilor Anumite concepte au fost definite la modelul conceptual al prelucrărilor, deci se vor prezenta numai conceptele noi specifice MOP. 1)procedura. O procedură este o succesiune de faze aparţinând aceluiaşi proces şi executat de actori. Este un subansamblu al unui proces din MCP decalaşat de unul sau mai multe evenimente. MOP trebuie să fie stabilit cu grija căci el constituie prima viziune globală şi coerentă a sarcinilor efectuate de către actori, schimburile dintre actori, datele la care fac apel actorii şi restricţiile organizaţionale. 2) actorii. Un actor este o entitate organizaţională însărcinată să efectueze un anumit număr de faze. Un actor aparţinând domeniului studiat este numit actor intern, iar în caz contrar este numit actor extern. Actorii sunt coloanele principale în MOP. O coloană actor dintr-o procedură constituie o "procedură actor". Astfel fiecare procedură actor trebuie să pună în evidenţă contribuţia actorului în cadrul unui proces dat. Procedura actor cuprinde ansamblul sarcinilor efectuate de către un actor, MOP permiţând astfel stabilirea lucrărilor executate de fiecare actor. 3) faza. O fază este o înlănţuire ninteruptibilă de task-uri cu aceiaşi periodicitate, executate de un actor intern sau extern. O fază este reprezentată grafic prin simbolul:

Figura 4.39. Faza


71

Metoda MERISE Acest formalism permite să se vizualizeze imediat: • denumirea fazei; • numele prelucrărilor sau task-urilor care compun faza; • condiţiile de sincronizare ale evenimentelor declanşatoare; • regulile de emisie ale evenimentelor rezultante. În plus, o fază relevă caracteristicile următoare: • natura sau tipul prelucrării; • derularea prelucrării; • locul unde se desfăşoară. O fază poate utiliza una sau mai multe tabele ale unui MLD, pentru consultare, creare, modificare sau ştergere. 4) tipul unei faze. Tipul unei faze este gradul său de automatizare. O fază este manuală sau automată. O fază poate fi în întregime automată sau interactivă. 5) derularea unei faze. Derularea unei faze se caracterizează prin periodicitatea sa şi prin durata sa. Pentru durată se va indica ora de început şi durata maximă a fazei. 6) locul de desfăşurare a activităţii. Locul de desfăşurare a activităţii înglobează conceptul de actor căruia i se atribuie caracteristici organizaţionale. Aceste caracteristici sunt tipul locului de desfăşurare, responsabilul şi resursele. Tipul locului reprezintă ansamblul locurilor unde acţiunile unei operaţii conceptuale se pot efectua. Resursele sunt ansamblul mijloacelor care permit realizarea anumitor acţiuni ale unei operaţii. Resursele pot fi consumabile sau reutilizabile. Caracteristicile legate de desfăşurarea unei faze sunt indicate în coloana "perioadă" a MOP iar tipul este indicat în coloana "tip". Actorul sau locul de desfăşurare a activităţii relativ la o faza este indicat prin coloana unde figurează faza. La fiecare operaţie conceptuală din MCP îi corespunde una sau mai multe faze. 7) task. O fază este descompusă în task-uri. Un task reprezintă o funcţiune elementară. Un task poate folosi una sau mai multe reguli de organizare. Conceptul de task este foarte important pentru că el stă la baza dezvoltărilor ulterioare. 8) eveniment. Conceptul de eveniment este acelaşi care a fost definit în MCP, cu deosebirea că noţiunea cuprinde şi alte tipuri de evenimente care îmbracă mai ales aspectul organizaţional (introducerea unei comenzi, decizia superiorului, etc.) Aceste evenimente, iniţiate prin regulile de organizare, vor avea un efect deloc neglijabil asupra împărţirii operaţiilor conceptuale în faze.


72

Metoda MERISE 9) reguli de organizare. O regulă de organizare decurge dintr-o alegere organizatorică. O regulă de organizare poate fi aplicată unuia sau mai multor task-uri. Ele corespund adesea unei reguli de gestiune căreia i se dă o dimensiune organizatorică. Exemplu: O regulă de gestiune spune că "orice client trebuie să fie solvabil". La nivel organizaţional, se îmbogăţesşte această regulă precizând modul de calcul prin care să se permită verificarea solvabilităţii clientului. Astfel, orice regulă de calcul poate fi o regulă organizaţională. 10) modul. Conceptul de modul permite să se arate cu ce mijloc (în general informatic) poate să se execute un task. Un modul constă din: un ecran de culegere, un program de editare, etc.. Un acelasi modul poate fi utilizat de unul sau mai multe task-uri. Un modul poate utiliza unul sau mai multe tabele ale unui MLD, în consultare, creare, modificare sau ştergere. Pentru exemplificare prezentăm un model ipotetic privind prelucrarea unor cereri de aprovizionare.

Figura 4.40. Modelul organizaţional al prelucrărilor Reguli de concepere a unui MOP. MOP poate fi dedus din MCP. Analiza restricţiilor organzaţionale condiţionează în întregime trecerea de la MCP la MOP. El se caracterizează prin luarea în considerare a restricţiilor organizaţionale. Se trece într-adevar de la un ansamblu de lucrări finalizate


73

Metoda MERISE (operaţiile conceptuale), la un ansamblu de lucrări organizate (task-urile), având numeroase restricţii organizaţionale. Metoda va consta în analiza restricţiilor organizaţionale şi în împarţirea fiecărei operaţiuni conceptuale. 1) Analiza restricţiilor organizaţionale. Analiza restricţiilor organizaţionale va permite punerea în evidenţă a noilor actori şi a noilor evenimente. Evenimentele unui MOP pot fi conceptuale sau numai organizaţionale. Un eveniment este conceptual dacă el decurge direct dintr-un MCP şi este organizaţional în caz contrar. Evenimentele organizaţionale pot fi purtătoare sau nu de date. În cazul în care ele sunt purtătoare de informaţii, ele fac obiectul unei descrieri, care va servi la validarea modelelor de date. În cazul când ele nu sunt purtătoare de date, acestea sunt evenimente de tipul "resursă disponibilă" şi nu este necesar să se reprezinte în MOP. În acest caz, se vor regăsi în coloana "perioadă" sau "tip". 2) Împarţirea fiecărei operaţiuni conceptuale. Punerea în evidenţă a unor noi actori şi/sau a unor noi evenimente va permite împărţirea fiecărei operaţii conceptuale în faze. Fiecărei operaţiuni conceptuale din MCP îi va corespunde: o fază unică în MOP; este cazul unei operaţii conceptuale care poate fi complet executată de un actor într-o aceiaşi unitate de timp. mai multe faze în MOP; este cazul unei operaţii conceptuale care trebuie să fie împarţită în mai multe subansamble de periodicităţi diferite pentru unele acţiuni sau o împărţire rezultând dintr-o restricţie organizatorică. Pentru mai buna descompunere a unei operaţii conceptuale, este necesar să se procedeze la o analiză ascendentă plecând de la rezultate spre evenimente. Astfel, o operaţie conceptuală dă întotdeuna cel puţin o faza de producere a unui rezultat. Eventual, dacă sunt necesare calcule prea lungi pentru producerea rezultatului se poate defini o fază de calcul specific. Se vor distinge atâtea faze de achiziţie de date câte fluxuri informaţionale necesită o introducere de date. Ansamblul fazelor astfel obţinute, prin descompunerea procedurii funcţionale, pot fi eventual din nou combinate dacă: • la ele nu participă decât un singur actor; • nu necesită decât resurse identice; • nu au loc decât în acelaşi moment; • nu sunt supuse unei aşteptări de natura organizaţională. În cursul descompunerii unei operaţii conceptuale, este frecventă obţinerea unei faze care a fost deja determinată anterior. În acest caz nu se va reţine decât o singură fază. Se constată că metoda nu constă în analiza restricţiilor organizaţionale şi apoi împărţirea fiecărei operaţii conceptuale, ci mai curând împărţirea operaţiilor în acelaşi timp cu analiza restricţiilor organizaţionale. Orice fază trebuie să fie caracterizată de o unitate de loc, o unitate de timp şi o unitate de resurse. Validarea modelelor are ca obiectiv sinteza între analiza datelor şi analiza prelucrărilor. Ea permite verificarea coerenţei între MLD şi MOP. Verificarea acestei coerenţe se efectuează la două niveluri: • toate tabelele din MLD sunt necesare; • orice coloană din MLD este utilizată de cel puţin o operaţie din MOP.


74

Metoda MERISE Coloana trebuie să figureze la un eveniment declanşant sau rezultant, sau să intervină într-o regulă organizatorică. Un al doilea nivel mult mai detaliat care verifică dacă accesul la o tabelă este necesar în raport cu obiectivele task-ului care se efectuează. Când se constată o lipsă de coerenţă poate fi necesară intervenţia în modelele de date şi chiar modificarea la nivelul MCD. Aceasta se poate traduce prin: • adăugarea de proprietăţi care reprezintă informaţii a căror necesitate nu a fost bănuită; aceasta poate conduce la o anumită denormalizare a modelului de date; • adăugarea de noi asociaţii care stabilesc dependenţe între entităţi care nu erau corect precizate; • adăugarea la nivelul MLD a unor noi indecşi care asigură timpi de răspuns mai bun.

4.2.7. Modelul operaţional al prelucrărilor Scopul modelului operaţional al prelucrărilor (MOpP) este de a descrie arhitectura programelor care vor fi realizate pornind de la fazele descrise în MOP. Aceste programe vor fi: programe "batch" sau programe de prelucrare a tranzacţiilor (pentru faze în "timp real"). Se recomandă respectarea câtorva reguli în funcţie de tipul programelor. Astfel pentru programele "batch": • împărţirea acestora după periodicitatea de prelucrare; • împarţirea după tipul de prelucrare (validare, calcul,actualizare, editare) Pentru prelucrarea tranzacţiilor se recomandă următoarele reguli: • fiecărui ecran îi va corespunde o tranzacţie; • fiecare tranzacţie va fi structurată în afişare ecran, introducere date, prelucrare ecran (normalizare I.S.O.); • stabilirea normelor ergonomice pentru afişarea ecranului şi introducerea datelor; • împărţirea prelucrărilor în validări, calcule, actualizări şi editări; Descrierea nivelului operaţional al prelucrărilor va evolua foarte mult în următorii ani prin utilizarea limbajelor de baze de date ca SQL şi prin generalizarea programării orientate pe obiecte.

4.3. Ciclul de decizie Ciclul de decizie cuprinde toate deciziile luate pe parcursul desfăşurării proiectului, mai generale la început şi apoi din ce în ce mai precise. Deciziile globale trebuie luate de directorul general, dar la fiecare nivel trebuie consultat personalul implicat. Ierarhia deciziilor care se pot lua este următoarea: • împărţirea sistemului informaţional în domenii; • orientările generale în ceea ce priveşte gestiunea, organizarea şi soluţiile tehnice; • planificarea dezvoltării; • alegerea între procedurile manuale şi automate; • alegerea procedurilor ce se vor executa în timp real;


75


determinarea locurilor de muncă şi a sarcinilor respective; conceperea ecranelor, listelor, etc.

În responsabilitatea conducerii cade în mod normal iniţierea proiectului şi ulterior terminării acestuia evaluarea reuşitei proiectului. Această observaţie ne duce spre ideea că o corectă abordare a ciclului de decizie trebuie începută de la nivelul sistemului informaţional, prin împărţirea sistemului în zone de interes şi prin stabilirea orientărilor generale. Totodată trebuie făcută o diferenţa între atitudinea decizională pasivă, care lasă lucrurile să evolueze în mod “natural” şi o politică managerială consecventă în direcţia informatizării. Din constantările practice se observă o etapizare "naturală" în introducerea prelucrării automate a datelor. Această etapizare depinde de condiţiile obiective existente în economie: • starea tehnologiei hardware; • starea tehnicilor de rezolvare a problemelor fundamentale; • riscul pe care-l implică deficienţele de organizare. Deşi tehnologia hardware este uniformă în cea mai mare parte a lumii, tehnica rezolvării problemelor fundamentale, variază de la industrie la industrie şi de la întreprindere la întreprindere. Valoarea riscului pe care-l implică, deficienţele de organizare variază de la caz la caz. Pragul de la care o anumită activitate devine riscantă este o problemă subiectivă şi se stabileşte în funcţie de nivelul acceptat al probabilităţii de producere a evenimentelor nefavorabile. Dar miza depăşirii eventualelor dificultăţi este mare deoarece un succes mai însemnat realizat de o întreprindere va stârni un ecou rapid în rândul celorlalte. Etapizarea pătrunderii calculatoarelor într-o întreprindere, sintetizată pe baza mai multor constatări practice este următoarea: 1. aplicaţii de bază ale calculatoarelor; 2. aplicaţii intradivizionare ale calculatoarelor; 3. aplicaţii interdivizionare ale calculatoarelor; 4. aplicaţii avansate ale calculatoarelor. Această etapizare nu presupune o intervenţie coordonată în direcţia informatizării. Bineânţeles că în cazul unei opţiuni ferme de realizare a unui sistem informatic se va putea aborda direct etapa finală în utilizare a calculatoarelor. 1.Prima arie de aplicaţii într-o întreprindere productivă este aceea în care se cere un efort individual, sau cel mult, cooperarea între grupuri mici. Ca rezultat, aplicaţiile iniţiale sunt limitate la proiecte de proporţii şi complexităţi reduse. în plus hard-ul se alege dintre cele mai ieftine alternative, din cauza tendinţei normale de limitare a riscului financiar în introducerea unei tehnologii noi şi nu prea cunoscute. Accentul în primele aplicaţii se pune pe înlocuirea muncii umane în activităţi de sortare, raportari scrise şi rezolvări de ecuaţii. 2.O altă etapă este aceea când se utilizează personalul dintr-un singur compartiment şi este caracterizată prin întreţinerea şi punerea la zi a fişierelor şi printr-un nivel mai ridicat al complexitatii.Aplicaţiile includ state de plată, stocuri, registre contabile generale, balanţe, calculul dividentelor, evidenţa mijloacelor fixe, etc..


76

Metoda MERISE 3.Cea de-a treia etapă se caracterizează prin încercarea de rezolvare a unor probleme economice care cer un număr limitat de cooperari între sectoare. Există un interes crescând pentru optimizarea sistemelor complexe şi de regulă, majoritatea întreprinderilor urmăresc să câştige maximum prin optimizarea planificării şi utilizării echipamentelor electronice. După cum sarcinile de lucru cresc pentru echipamentele de calcul ale intreprinderii, există tendinţa de a favoriza aplicaţiile mai urgente, astfel încât apar cozi de aşteptare în vederea punerii la punct a celorlalte aplicaţii. O rezolvare a acestei probleme este descentralizarea responsabilităţilor de calcul. În această etapă se încearcă şi câteva din aplicaţiile cele mai simple de comandă a proceselor de producţie. Comanda proceselor şi-a câştigat o largă apreciere în industriile unde produsele sunt elaborate fie în flux continuu sau proces intermitent şi unde controlul permanent al materiei prime, împreună cu controlul condiţiilor de funcţionare, determină îmbunătăţirea produselor şi reducerea cheltuielilor de producţie. 4.La sfârşitul etapei a treia devine clar pentru multe întreprinderi că apropierea treptată de rezolvarea problemei şi de păstrarea înregistrărilor nu ţine pasul cu cerinţa întreprinderii pentru informare şi răspuns. Un răspuns la această problemă este implementarea unui sistem informatic integrat. În industriile care au o producţie de masă, cu utilizarea unei tehnologii omogene, aceste sisteme pot fi introduse fără prea mari dificultăţi. Totuşi, majoritatea întreprinderilor productive au o tehnologie extrem de diversificată în ceea ce priveşte primirea comenzilor, achiziţionarea de materii prime, distribuirea, depozitarea şi mecanismul de desfacere. Un element simplu ce exemplifică eterogenitatea schimburilor de informaţii este numărul de formulare diferite utilizate în interiorul întreprinderii. Cu toate că aceste sisteme sunt deseori denumite sisteme informatice de conducere, elementul lor comun este necesitatea unei baze de date integrate. În opoziţie cu atitudinea pasivă se află acţiunea conştientă prin care strategia întreprinderii trebuie să beneficieze de o serie de orientări generale care să-i permită câştigarea unor avantaje competitive. În acest sens modelul următor permite corelarea scopurilor întreprinderii cu avantajele potenţiale dar şi cu efortul necesar. Conducătorul este pus aşadar în faţa unei probleme foarte importante şi deloc uşoară. Este evident că are nevoie de o tehnologie informatică, dar care aplicaţii informatice din cele existente sau dintre cele oferite pe piaţă au o importanţă strategică şi pot influenţa în mod decisiv potenţialul firmei? El trebuie să ştie când tehnologia informatică este un element critic pentru întreprinderea sa. O cale posibilă pentru o investigaţie de acest fel o constituie Modelul strategic tip grilă (The Strategic Gril Model; Figura 4.49.) care permite determinarea importanţei şi impactului strategic prin situarea firmei într-un cadran cu două dimensiuni: • impactul strategic al sistemelor existente; • impactul strategic al dezvoltării sistemelor (sistemele viitoare) În cadranul 1 “suport” (de sprijin) sistemele informatice sunt văzute ca având un impact redus asupra activităţii firmei şi tind să rămană aşa şi în viitor. Dependenţa activităţii firmei de sistemele informatice este considerabil scăzută. Tehnologia informatică este percepută ca un sprijin funcţional fără să implice investiţii semnificative şi sunt coordonate de la un nivel ierarhic mijlociu şi scăzut. În cadranul 2 “factory” (de fabricaţie) deşi sistemele informatice sunt importante în afacerile firmei ele nu sunt în centrul dezvoltării strategice. Un posibil exemplu l-ar putea constitui o întreprindere în care producţia este condusă prin sisteme de control în timp real


77

Metoda MERISE dar viitoarele dezvoltări ale sistemului informatic nu vor influenţa semnificativ activitatea firmei. În cadranul 3 “turnaround” (revenire) sistemele informatice nu au fost foarte importante în trecut dar realizarea de noi sisteme a început să devină critică pentru activitatea viitoare a firmei. Firma realizează această schimbare de optică nu numai datorită unei creşteri a activităţii ci mai ales pentru menţinerea pe piaţă într-un mediu economic perturbat. Se poate exemplifica acestă situaţie cu o întreprindere în care planurile de dezvoltare sunt puternic legate de tehnologia informatică.

Figura 4.41. Modelul strategic “grila” În cadranul 4 “strategic” se reprezintă firmele a căror activitate depinde în mod critic de existenţa sistemelor informatice. O performanţă scăzută ori căderea acestor sisteme poate fi cauza unor disfuncţionalităţi majore. Mai mult, dezvoltarea sistemului informatic este critică pentru activitatea firmei şi trebuie să cadă în sarcina conducerii executive a firmei. Rolul important al tehnologiei informatice este remarcat şi de volumul semnificativ de investiţii din acest domeniu. Exemple de firme din acest cadran sunt băncile, companiile de asigurări, firme de brokeraj, ziare, institute de cercetări de marketing, etc. Situarea întreprinderii în acest cadran trebuie să vizeze lanţul producţie-desfacere, existând posibilitatea ca diferite alte activităţi să se găseasca în celelalte cadrane. Acest model permite o privire statică asupra prezentului şi viitoarei dependenţe de sistemele informatice. De altfel este important de urmărit mişcarea în timp în interiorul grilei. Trecerea din cadranul “suport” în “strategic” se poate face sub presiunea progresului tehnologic, a competiţiei de pe piaţa sau a unor noi obiective în dezvoltarea firmei.


78

Probleme rezolvate

Capitolul 5. Probleme rezolvate 1. PROBLEMĂ. Fie următorul Model Conceptual al Datelor: Loc numar loc

(1,1)

cuprinde

1,n

Vagon serie vagon

1,1

este

clasa 0,n

numar clasa

0,n

alcatuit numar vagon 1,n

Tren numar tren data plecarii

Figura 5.1. Enunţ - problema 1 Să se explice semnificaţia proprietăţii “număr vagon” şi să se dezvolte modelul pentru împărţirea trenurilor după tipul lor (personale, accelerate, rapide,…). REZOLVARE: Proprietatea “număr vagon” reprezintă numărul pe care îl ia un vagon caracterizat în mod unic de “serie vagon” atunci când intră în compunerea unui anumit “număr tren” ce circulă cu plecare de la “data plecării”. Numărul de pe plăcuţa ce se ataşează vagonului.


79

Probleme rezolvate Loc numar loc

(1,1)

cuprinde

1,n

Vagon serie vagon

1,1

este

clasa 0,n

numar clasa

0,n



Tip 1,1

are

1,n

tip tren

Figura 5.2 Rezolvare - problema 1 2. PROBLEMĂ. Să se aducă în a 3-a formă normală următorul Model Conceptual al Datelor. Tren numar tren numar loc numar clasa numar vagon serie vagon tip tren data plecarii

Figura 5.3. Enunţ – problema 2

REZOLVARE:


80

Probleme rezolvate Loc numar loc (1,1)

cuprinde

1,n

Vagon serie vagon

este

1,1

clasa 0,n

numar clasa

0,n



Tip are

1,1

1,n

tip tren

Figura 5.4. Rezolvare – problema 2 3. PROBLEMĂ. Să se realizeze Modelul Conceptual al Datelor pentru cumpărarea de produse dintr-un magazin cu autoservire pornind de la următorul Modelul Conceptual al Prelucrărilor: Produs existent

Cumparare plata totdeauna

Produs cumparat

Figura 5.5. Enunţ – problema 3 REZOLVARE: Produs cod denumire produs pret

Figura 5.6. Rezolvare – problema 3


81

Probleme rezolvate Rezolvarea este limitată numai la o sigură entitate dooarece nu trebuie să existe prelucrări fără date şi nici date fără prelucrări 4. PROBLEMĂ. Se dau Modelul Conceptual al Comunicaţiilor şi Modelul Conceptual al Prelucrărilor pentru rezervarea şi plata unui loc la un tren care circulă cu locuri rezervate şi se cere să se realizeze Modelul Organizaţional al Prelucrărilor, solicitându-se, eventual, consultarea diagramei de la staţia de plecare. Tichet

Casier

Calator Bani

Figura 5.7. Enunţ – problema 4; Modelul Conceptual al Comunicaţiilor

Casier disponibil (a)

Calator prezent (b)

a^b Rezervare Solicitare loc Confirmare solicitare Plata loc Emitere tichet totdeauna

Tichet emis

Figura 5.8. Enunţ – problema 4; Modelul Conceptual al Prelucrărilor REZOLVARE:


82

Probleme rezolvate Période

Casier

Casier statie plecare

Calator


Type

Calator prezent (b)

a^b Rezervare

10 sec

Solicitare loc

Manuel

totdeauna Solicitare efectuata

15 sec

Verificare DA

2 min

Interactif

cautare loc liber NU

Locuri libere (c)

Locuri ocupate

Colaborare

Manuel

furnizare loc totdeauna Loc disponibil (d)

cvd Achitare

30 sec

plata loc

Manuel

totdeauna Loc platit

15 sec

Emitere

Automatique

emitere tichet totdeauna Tichet emis

5. PROBLEMĂ. Plecând de la Modelul Logic al Datelor prezentat în problemă, să se realizeze Modelul Conceptual al Datelor corespunzător.


83

Probleme rezolvate Loc serie vagon numar loc

Vagon

clasa

serie vagon numar clasa

numar clasa

alcatuit serie vagon numar tren data plecarii numar vagon


Figura 5.9. Enunţ – problema 5 REZOLVARE: Loc numar loc

(1,1)

cuprinde

1,n

Vagon serie vagon

1,1

este

clasa 0,n

numar clasa

0,n



Figura 5.10. Rezolvare – problema 5 6. PROBLEMĂ. Să se semnaleze erorile existente în următorul Model Conceptual al Prelucrărilor, să se explice natura erorilor şi să se corecteze, furnizându-se un MCP corect.


84

Probleme rezolvate


Calator prezent (b)

a^b Rezervare Solicitare loc totdeauna Solicitare efectuata

Verificare cautare loc liber DA

NU

Locuri libere (c)

Locuri ocupate

Colaborare furnizare loc totdeauna Loc disponibil (d)

cvd Achitare plata loc totdeauna Loc platit

Emitere emitere tichet totdeauna Tichet emis

Figura 5.11. Enunţ – problema 6


85

Probleme rezolvate REZOLVARE:

Figura 5.12. Rezolvare – problema 6; corecţie model


86

Probleme rezolvate Calator prezent

Casier disponibil Rezervare Solicitare loc Confirmare solicitare Plata loc Emitere tichet totdeauna

Tichet emis

Figura 5.13. Rezolvare – problema 6; MCP corectat 7. PROBLEMĂ. Să se realizeze Modelul Conceptual al Datelor şi Modelul Logic al Datelor pentru următoarea problemă. “Facturile emise către clienţi de o societate comercială sunt plătite eşalonat cu ordine de plată, de către clienţii. Ordinele de plată pot avea numere care se repetă şi pot cumula plata mai multor facturi, ce trebuie urmărite.” REZOLVARE: Client 0,n

emisa

cod client denumire client 0,n

1,1

Factura numar factura valoare facturata

apartine 0,n

plateste

(1,1)

suma defalcata 0,n

Ordin de plata numar ordin plata data ordin plata suma platita

Figura 5.14. Rezolvare – problema 7; MCD


87

Probleme rezolvate Client cod client denumire client

Factura numar factura cod client valoare facturata

plateste numar factura cod client numar ordin plata data ordin plata suma defalcata

Ordin de plata cod client numar ordin plata data ordin plata suma platita

Figura 5.15. Rezolvare – problema 7; MLD 8.

PROBLEMĂ. Să se aducă în a 3-a formă normală următorul Model Conceptual al Datelor. Factura emisa numar factura cod client denumire client valoare facturata numar ordin plata data ordin plata suma platita

Figura 5.16. Enunţ – problema 8 REZOLVARE:

0,n

Client cod client denumire client

emisa

0,n

1,1


apartine 0,n

plateste

(1,1) 0,n




88

Probleme rezolvate 9. PROBLEMĂ. Fie următorul Model Conceptual al Datelor: Client 0,n

cod client denumire client

emisa

0,n

1,1


apartine 1,1

plateste 1,1

Ordin de plata

1,1

numar ordin plata suma platita

Figura 5.18. Enunţ – problema 9 Să se dezvolte modelul pentru situaţia când fiecare factură poate fi achitată eşalonat sau facturile pot fi achitate cumulat, cu un singur ordin de plată, ordinele de plată având numere ce se pot repeta. REZOLVARE: Client 0,n

emisa

cod client denumire client 0,n

1,1


apartine 0,n

plateste

(1,1) 0,n




89

Probleme rezolvate 10. PROBLEMĂ. Plecând de la Modelul Logic al Datelor prezentat în problemă, să se realizeze Modelul Conceptual al Datelor corespunzător. Client cod client denumire client

Factura numar factura cod client valoare facturata

plateste cod client numar ordin plata data ordin plata numar factura

Ordin de plata cod client numar ordin plata data ordin plata suma platita

Figura 5.20. Enunţ – problema 10 REZOLVARE: Client 0,n

cod client denumire client

emisa

0,n

1,1


apartine 0,n

plateste

(1,1) 0,n


Figura 5.21. Rezolvare – problema 10 11. PROBLEMĂ. Să se realizeze Modelul Conceptual al Datelor şi Modelul Logic al Datelor pentru următoarea problemă: “Salariaţii unei societăti, organizate pe departamente, având funcţii de vânzător, personal administrativ şi muncitor sunt plătiţi astfel: vânzătorii, cu un procent individual din volumul vânzărilor din departamentul în care lucrează, personalul administrativ cu salariu lunar fix şi muncitorii cu salariu orar.”


90

Probleme rezolvate REZOLVARE: Functie cod functie den functie

Salariat marca nume 1,1 prenume inf salariu

are 1,n

Departament cod departament 1,n denumire volum vanzari

angajat

1,1

Figura 5.22. Rezolvare – problema 11; MCD Salariat marca cod departament cod functie nume prenume inf salariu

Functie cod functie den functie

Departament cod departament denumire volum vanzari

Figura 5.23. Rezolvare – problema 11; MLD 12. PROBLEMĂ. Să se dezvolte următorul Model Conceptual al Datelor şi să se realizeze Modelul Logic al Datelor pentru situaţii în care salariaţii pot lucra la departamente situate în diferite localităţi.


are 1,n

1,1

Salariat marca nume prenume inf salariu

Departament 1,1

angajat

1,n

cod departament denumire volum vanzari

Figura 5.24. Enunţ – problema 12 REZOLVARE:


are 1,n

Salariat marca nume 1,1 prenume inf salariu

angajat 1,1

Departament cod departament denumire 1,n volum vanzari

situat 1,1

Localitate cod postal 0,n denumire localitate

Figura 5.25. Rezolvare – problema 12; MCD


Salariat marca cod departament cod functie nume prenume inf salariu

Departament cod departament cod postal denumire volum vanzari

Localitate cod postal denumire localitate

5.26. Rezolvare – problema 12; MLD


91

Bibliobrafie

Capitolul 6. Bibliografie (1) A. Benabdelhafid, E.Reppert - " Elements de conceeption D'un systeme de logistique integree"; Congres "Merise et les autres" 5-7 octobre 1994, Versailles (2) Robert N. Carette - "Software Engineering Environments - Concepts and technology" ; Intertexty Publications, Inc. McGraw-Hill,Inc. New york 1986 (3) Joseph Gabay "Apprendre et pratiquer MERISE" Paris, Editions MASSON 1993 (4) C.Georgescu, M.Georgescu “Baze de date relaţionale şi multidimensionale” Editura didactică şi pedagogică Bucureşti 2005 (5) C. Georgescu - "Suport de curs - Proiectarea sistemelor informatice"; Facultatea de Ştiinte economice şi administrative; februarie 1995 (6) Joseph Gabay "MERISE - etudes des cas" Paris, Editions MASSON 1991 (7) Tawfik Jelassi - "Competing through information technology - Strategy and implementation"; Prentice Hall Publishing, November 1994. (8) Mihai Păun, 1997, Analiza sistemelor economice,Ed.All (9) Jean-Patrick Matheron "Comprendre MERISE" Paris, Editions EYROLLES , 1987, 1990 (10) I.Roşca, E.Macovei, N.Davidescu, V.Răileanu “Proiectarea sistemelor informatice financiar-contabile” Editura didactică şi pedagogică Bucureşti 1993


92

Sisteme Inf Gest Georgescu

Recommend Documents