un pliu, care cu vârsta devine mai puţin evident. Pupilele sunt excentrice, iar la periferia irisului se observa, în general, nişte pete albe sau cenuşii (pete Bronshfield). Nasul este gros şi lăţit cu rădăcina seroasă şi prezintă narile largi şi proiectate înainte. Limba este caracteristică, întrucât din cauza hipertrofiei papilelor circumvalate, ea prezintă o suprafaţă foarte fisurată, iar când acest fenomen este deosebit de accentuat apare o limbă scrotală. Uneori limba este lată şi hipotonă şi care iese din cavitatea bucală, fapt pentru care gura este în permanenţă întredeschisă, iar alteori poate fi îngustă şi ascuţită. Maxilarul superior este mic, iar mandibula este glosică. Dinţii apar cu întârziere, anarhic, inegal, şi sunt inegal aliniaţi. Buzele, mai ales cea inferioară, sunt îngroşate şi adeseori fisurate transversal. Bolta palatină este în mod frecvent înaltă, de formă ogivală, ceea ce adaugat la particularităţile limbii, a buzelor, a anomaliilor maxilare şi ale dinţilor determină realizarea unei vorbiri greu de înţeles. Urechile sunt mici, asimetrice, nelobate, sau cu lobul aderent. Gâtul este în general scurt şi gros şi în această situaţie capul pare că este implantat în torace. Membrele superioare şi inferioare sunt scurte, contribuind la determinarea hipertrofiei staturale. Mâna este lipsită de supleţe, degetele sunt scurte, degetul mare este aşezat mai jos decât în mod normal, iar degetul mic este mult curbat spre interior. Nu sunt rare nici cazurile la care se întâlneşte fenomenul de sindactilie (mai multe degete unite). Palma are un aspect caracteristic determinat de fuzionarea plicii mijlocii şi a celei inferioare care formează o plică palmară transversă unică. Membrele inferioare sunt scurte, cu talpa piciorului plată şi cu degete mici. Particularităţile morfologice prezentate mai sus, combinându-se, dau specificul indivizilor cu sindrom Down, şi-i fac să semene foarte mult între ei. Nivelul intelectual al copiilor cu sindrom Down este scăzut, cei mai mulţi plasându-se la nivelul deficienţei mentale severe şi profunde. Limbajul se dezvoltă cu întârziere după 3 ani, şi rămâne la un nivel scăzut, chiar şi după o activitate educativă intensă vorbirea lor este greu înţeleasă de către o persoana care nu este familiarizată. Cu toate acestea, spre deosebire de alţi deficienţi mintali, copiii cu sindromul Down sunt foarte comunicativi, au iniţiativă în stabilirea comunicării verbale sau a comunicării paraverbale. Gândirea păstrează şi la vârstă adultă un pronunţat caracter concret cu posibilităţi minime de generalizare şi cu o pronunţată tendinţă spre stereotipie. În aceste condiţii înţelegerea relaţiilor cauzale şi a legilor generale dintre fenomene rămâne incompatibilă.
2
Memoria este predominant mecanică, din care cauză aplică cu greu cunoştiinţele în situaţii noi, neobişnuite. Motricitatea este pronunţat deficitară. Toate componentele motricităţii (staţiune, prehensiune, mersul şi mişcările capului) sunt întârziate şi cunosc un ritm lent de dezvoltare. Uneori se observă o hiperextensibilitate a articulaţiilor, ce le permite efectuarea unor mişcări ieşite din comun. Sub aspect afectiv se remarcă o predominare a unei dispoziţii vesele, un ataşament pronunţat şi o mare docilitate faţă de persoanele familiare. Se întâlnesc rar cazuri de iritabilitate sau agresivitate. Manifestă în permanenţă tendinţa de sociabilitate dar fără o formulă axiologică. Datorită infantilismului afectiv apar puternice reacţii de gelozie. Durata vieţii indivizilor cu sindrom Down, în general nu este mare, datorită frecventelor anomalii congenitale ale inimii, a marii fragilităţi a sistemului respirator, a rezistenţei scăzute faţă de infecţii şi faţă de schimbările de temperatură. Copilul cu sindrom Down rămâne adesea la jumătatea drumului între conştiiţa extinsă, periferică a copilului mic şi cea focalizată a adultului. Conştiinţa sa nu va atinge practic niciodată acel grad de separare sau detaşare de lume care-l caracterizează astăzi pe omul obişnuit. Acest copil rămâne în mod singular o parte integrantă a mediului său şi în special a celor care îi sunt mai apropiaţi. Copilul cu sindrom Down este lipsit de autoprotecţie. El este expus vicistitudinilor vieţii într-un fel pe care nici un copil handicapat nu un cunoaşte, oricât de gravă ar fi maladia sa. Faptul de a fi născut “insuficient de îmbrăcat” în propria corporalitate, pe de o parte îl izolează , şi, pe de altă parte, îi aduce simpatie, protecţie şi compasiune din partea celor din jur. La acestea trebie să adăugăm faptul că un tânăr cu acest sindrom se dezvoltă destul de rar din punct de vedere sexual. Se cunosc foate puţine cazuri în care aceştia devin părinţi. Copilul cu sindrom Dowm nu necesită vreo educaţie sau vreo terapie specială. El trebuie să se bucure de aceeaşi atenţie pe care o acordăm celorlalţi copii, nu numai pentru a-l ajuta, dar şi pentru că el, la rândul lui, poate să-i ajute pe mulţi. La modul ideal, dacă în fiecare clasă din şcolile obişnuite ar exista un asemenea copil şi dacă profesorii ar proceda în aşa fel încât acestor copii să le fie recunoscută demnitatea umană, ceilalţi copii ar putea fi ajutaţi să-şi dezvolte acele capacităţi de empatie şi dragoste care ar putea duce societatea umană spre noi progrese. Dacă li se permite să priveasca viaţa ca pe un joc, nu vor fi capabili să se integreze ca adulţi într-un univers al adulţilor. Daca însă sunt acceptaţi aşa cum sunt cu adevărat, ei se vor
3
maturiza, vot deveni responsabili şi demni de încredere, prieteni de nădejde a celor care fac parte din comunitatea în care trăiesc Ţelul fundamental al psihologiei speciale este acela de a forma şi pregăti subiectul cu handicap de intelect pentru viaţă şi activitate. Pentru aceasta, corectarea, compensarea, educarea sunt componente ale procesului recuperativ în care sunt incluse metodologii specifice, adaptate la categoria de handicap, urmărind să faciliteze integrarea şi adaptarea. Scopul recuperării constă, pe de o parte, în valorificarea la maximum a posibilităţilor individului cu handicap, iar pe de altă parte, funcţiile psihice nealterate trebuie să fie antrenate încât să poată prelua activitatea funcţiilor afectate în vederea formării unor abilităţi şi comportamente care să-i permită persoanei o integrare optimă în viaţa profesională şi socială. În acelaşi timp, prin recuperare se realizează pregătirea psihologică a individului pentru a-şi crea o stare afectiv-motivaţională corespunzătoare, prin trăirea satisfacţiei în raport cu activitatea depusă menţinând, în felul acesta un confort psihic prelungit. În vederea realizării acestor deziderate, cât şi în adoptarea metodologiei specifice recuperării este necesar să cunoaştem particularităţile psiho-individuale ale subiectului, să stabilim diagnoza şi prognoza cazului respectiv. Copiii cu sindrom Down întâmpină de obicei dificultăţi importante în dezvoltarea auzului fonematic şi a pronunţării corecte a sunetelor şi a grupurilor de sunete. Dacă pentru diagnosticul tipic de dislalie polimorfă există terapii bine structurate şi adaptate, în cazul abordării terapeutice a tulburărilor de ritm şi fluenţă demersurile sunt mai dificile deoarece bâlbismul sau bâlbâiala are repercursiuni asupra întregii personalităţi a copilului prin complicaţiile sale patopsihice secundare: timiditatea, teama de a pronunţa un anumit sunet, cuvânt, de a fi activ în timpul terapiei (logofobia), instabilitatea emotivă, închiderea în sine, izolare de grup. Tulburările de ritm şi fluenţă nu se aliniază la diada tulburare de vorbire - coeficient de inteligenţă dar contribuţia psihologului este importantă în efortul logopedului de a recupera un copil cu o astfel de problemă. În categoria tulburărilor de ritm şi fluenţă a vorbirii intră atât bâlbâiala cât şi tahilalia, bradilalia şi mutismul. Terapia bâlbâileli se face acordând asistenţă de specialitate atât copilului cât şi părinţilor acestuia.
4
Toţi membrii familiei trebuie să stabiliească relaţii afective de apropiere, de sinceritate şi încredere, care să-i ofere copilului o securitate sufletească deosebită. Relaţiile afective trebuie să fie echilibrate şi constante. Constanţa relaţiilor afective este necesară deoarece bâlbăiala poate reapare după o anumită perioadă de la vindecare. În ceea ce priveşte terapia directă cu subiectul, în prima fază se urmăreşte: 1. înlăturarea pe cât posibil a cauzelor declanşatoare 2. exerciţii de reeducare a vorbirii prin exerciţii variate: - exerciţii de gimnastică respiratorie pentru realizarea unei respiraţii toracice echilibrate şi a unei inspiraţii profunde, dirijate conştient de copil - exerciţii de gimnastică respiratorie însoţite de vorbire (după ce s-a obţinut un anumit echilibru) - exerciţii de antrenare a dicernământului auditiv, bazat pe exerciţii de pronunţare ritmică şi de reliefare a elementelor prozaice, cu variaţia intonaţiei, tempoului - exerciţii ritmice, bazate pe coordonarea întregii motricităţi, inclusiv a celei verbale Dacă bâlbâiala persistă, se vor efectua exerciţii speciale de 3-4 ori pe săptămână. Se va incepe cu vorbirea asociată, apoi reflectarea, iar în final vorbirea liberă, spontană. Se vor pronunţa cuvinte, propoziţii simple. În prima fază se acţionează direct, în a doua se urmăreşte realizarea unui control direct al blocajelor. Copiii trebuie să-şi conştientizeze greutăţile şi contribuţia propriilor eforturi. Dacă terapia începe la o vârstă mai mare, mijloacele de înlăturare sunt mai complexe şi timpul necesar corectării este mai îndelungat. Când depriderile de vorbire sunt adânc înrădăcinate rezultatele sunt limitate, obţinându-se numai o ameliorarea a vorbirii. Psihoterapiei are un rol important în înlăturarea ideii obsedante de dificultate a vorbirii, a fricii de a vorbi, a sentimentului de inferioritate, trezirea încrederii în eficienţa psihoterapiei logopedice şi în posibilitatea înlăturării bâlbâielii. Pot fi adaptate diferite metode de psihoterapie, atât terapia directă prin cuvânt cât şi cea indirectă prin modificările ambientale au mai mult efect dacă sunt asociate cu procedee extralingvistice (ton hotărât, mimică expresivă, gesturi sigure) care sunt mult mai eficiente decât argumentarea logică. Este recomandat să se folosească exerciţii de contractură musculară, nervoasă şi psihică, pe un fond muzical liniştitor sau pe fondul unor imagini relaxante.
5
Pentru copiii care au tendiţe agresive este recomandată descărcarea fizică, prin exerciţii ce includ mişcări specifice instinctive, care duc treptat la liniştire. Primele exerciţii se vor face cu logopedul, urmărind citirea reflectată şi apoi independentă. În vederea evitării perseverării influenţelor, vor alterna diferitele tipuri de exerciţii (cu voce sonoră, şoptită, mimată, rapidă, lentă, normală). După realizarea unei vorbiri apropiate de normal se va exersa citirea artistică (expresivă) adică citirea cu intonaţie, accentuări, cu respectarea semnelor de ortografie şi punctuaţie. Se va trece apoi la reproducerea celor citite, iniţial pe baza întrebărilor logopedului şi în final independent. După conversaţia dirijată în primele şedinţe, pe teme obişnuite, familiare bâlbâitului, pe măsură ce se restabileşte vorbirea copilului, va urma conversaţia mai nuanţată în care se abordează teme variate. Copilul poate fi stimulat să ia parte la concursuri, la discutii de grup, etc. Deoarece la subiecţii bâlbâiţi se constată şi o voce slabă, nesigură, trebuie acţionat pentru educarea unei voci sonore, sigure, ce se poate forma mai ales prin cantec. Meloterapia şi terapia prin dans sunt benefice pentru tratamentul bâlbâilelii. Integrarea copiilor cu sindromul Down depinde în mare porporţie şi de părinţii acestor copii, care deţin puterea de a alege între a-şi socializa copii şi a-i izola de restul lumii. Sunt cazuri concrete, în care părinţii, pentru a-şi proteja proprii copii, decid să îi închidă pe aceştia în casă. Aceştia, nesocializând, practic, nu pot evolua. S-au făcut studii şi s-a observat că între copii ţinuţi în casă, sau duşi în şcolile speciale şi cei în şcoli normale, există o diferenţă considerabilă. Cei care studiază în şcolile normale, pot comunica mult mai bine, au mai multe cunoştiinţe, datorită colegilor lor, de la care au ce învăţa, şi încearcă astfel să evolueze. Aceştia pot învăţa să lucreze pe calculator, să practice un sport, împreună cu colegii lor. Pot învăţa de la ceilalţi, ce vor încercă pe cât posibil să îi ajute, se cunosc cazuri în care cei cu sindromul Down au terminat liceul, luându-si şi bacalaureatul.
6
Referinţe : 1. Golu, Pantelimon, Învăţare şi dezvoltare, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,1985. 2. Zlate, M, Solu, B. Psihologia copilului, manual pentru clasa a X-a, EDP, Bucureşti, 1997. 3. Gutu Matei- Logopedie, Cluj, 1975 4. http://articole.famouswhy.ro/integrarea_copiilor_cu_sindrom_down/ 5. Terapia tulburărilor de ritm şi fluenţă la copiii cu sindrom Down - www.preferatele.com
7
