SEMINARUL 1 Începuturile Sociologiei. Încă din Antichitate,filozofii și istoricii au analizat și au notat în cronici ale evenimentelor din vremurile trăite, reflecții sistematice asupra societății umane și asupra vieții oamenilor în grupuri sau comunități. După sec. XVII, apare iluminismul care dă naștere principiilor raționalității în construcția lumii, a organizării sociale. Reprezentat este Isaac Newton (care a deschis calea dezvoltării științei moderne) și Rene Descartes care pune bazele filozofiei moderne și consacră diviziuni precum minte/corp, rațiune/cauză, natură/umanitate. Științele naturii se dezvoltă mult mai repede și se desprind de ”filozofia naturală”. Științele sociale sau umane întârzie cu aproape două secole această detașare. Științele sociale cuprind teoriile care explică felul oîn care oamenii stabilesc relații între ei (individualism, colectivism). I.Kant reliefează că omul deși ființă sociabilă se ghidează după nevoie, interese- egocentrism. În sec. XVIII se vorbește de ”societatea politică” și ”societate civilă”. Punându-se accent pe societatea civilă a apărut conceptul de societate (obiect de studiu). La început de sec. XVIII societatea este legată de politică, ulterior punându-se accentul pe relațiile dintre oameni și apoi pe factorul economic.(economia era văzută ca o parte a societății, distinctă de stat)
Spre final de secol XVIII societatea civilă nu mai este corelată cu statul, fiind văz ută diferit de stat. În sec. XIX sub influența științelor și a metodelor de investigare descoperite, începe să se vorbească despre sociologie. Societatea devine un obiect de studiu pe parcursul acestui secol XIX.Această știință care studia societatea s-a numit Știința Socială, Sociologie (termen utilizat de A. Comte) sau știința societății.
Peter Wagner prin Wagner prin manuscrisul ”The coming into being and (almost) passing away of society as a scientific object” a dorit să identifice și și să reliefeze reliefeze problemele, criticile, criticile, respingerile cu care sa confruntat această nouă știință și cum acestea din urmă au marcat dezvoltarea ei. Societatea începe să fie analizată datorită schimbărilor politice.Revoluția Franceză a condus la redefinirea sensului de societate.(diviziunea muncii/ asociații). Situația din Franța a ridicat semne de întrebare în rândul germanilor care se întrebau dacă e nevoie de o redefinire a ”științelor politice”. În acest context se remarcă Mohl și oponentul său Treitschke (care (care asociază societatea cu politicul). Mohl refuză să subordoneze ”științele societății” politicului. Societatea nu este legată de politic.Mohl vorbește despre legăturile dintre oameni create de-a lungul tumultoaselor perioade prin care au trecut. Mohl pune accent de relațiile dintre oameni și pe nevoile acestora.Mohl studiază opoziția societății față de politic dar relația dintre societate și individ. Termenul de societate este încadrat în diferite sfere precum : politico-istorică(societatea națiune), culturală(societatea e definită doar de legăturile dintre oameni analizate prin practicile sociale), biologică( societatea este văzută ca un organism), variabilă statistică(reliefează unitate; statistica
a pus în lumină existența societății prin prisma cercetărilor realizate asupra mișcărilor și tr ansformărilor ce au loc în interiorul ei) . Mohl înclinat spre liberalism individual nu a ținut cont de aceste perspective , mai ales de sfera biologică, considerând că societatea se bazează pe determinism.
Max Weber și G. Simmel au susținut ”societatea” drept element de analiză a sociologiei.Se pune accent mai mult pe relații. Durkheim afirma că relațiile stabilite între indivizi sunt determinate de diviziunea muncii sociale. T.Parsons vorbește despre ”sistem social” și sistem integrator. Leon Mayhew vede societatea ca fiind ”o populație relativ independentă, suficient caracterizată de organizare internă, teritorialitate, distincție culturală și selectare sexuală”. Secolul XX (sfârșit de secol XX) - suspiciunea că societatea este un concept dificil de susținut este larg răspândită, nu în ultimul rând din cauza scăderii sale empirice de referință datorată internaționalizării, uneori globalizării practicilor, pe de o parte, și presupusei individualizări, pe de altă parte .
SEMINARUL 2 Auguste Comte( 1798-1857). Pozitivismul Auguste Comte, filozof francez, considerat fondatorul sociologiei.Este primul care folosește conceptul de sociologie, care pentru el este ”regina științelor”. De asemenea este fondatorul filozofiei pozitivismului, a istoriei științei și a religiei umanității. Lucrări: -Cours de philosophie positive (1830-1842) -Systeme de politique positive (1851-1854)
Impulsionat de dorința sa de reorganizare a societății a adus inovații acesteia, susținând că armonia socială nu se obține decât în momentul în care indivizii au ajuns la un consens ce poate fi de natură intelectuală sau emoțională. Comte a căutat un consens datorită perioadei postrevoluționare în care trăia și datorită instabilității din viața sa. S-a născut în Montpellier, Franța.Copilăria i-a fost afectată de haosul revoluției.A fost admis la o școală prestigioasă de unde este dat afară din cauza convingerilor sale.El renunță la religia sa, la monarhie și își îndepărtează părinții. Câțiva ani mai târziu av ea să se întoarcă la această școală prestigioasă în calitate de profesor. A locuit la Paris, unde a fost secretarul lui Saint-Simon .Ei devin colaboratori până în momentul în care Comte îl acuză pe acesta de furtul ideilor sale sociale.Comte militează pentr u o religie a umanității (concepție în care se resimte influența lui Saint -Simon) și instituirea mottoului ”Iubire, Ordine și Progres”.Sociologul în versiunea lui Comte este mai mult decât un om de știință, este un profet și legiuitor.
Revoluția din 1848 l-a determinat pe Comte să înființeze clubul ”Societatea pozitivistă”, prin care și-a exprimat ideile politice și sociale. Pozitivismul lui Comte avea două părți, una teoretică și una practică.În viziunea lui, pozitivismul promova o societate altruistă.El a încercat să creeze o revoluție intelectuală care să conducă la o revoluție morală apoi la una politică și socială. În studiul politic al societății a folosit metoda științifică (pozitivă). Comte având la bază ideea de progres, teoria sa vede societatea umană ca evoluând în trei stadii liniare 1.Primitivism teologic= având ca formă de manifestare spirituală animismul și fetișismul 2.Metafizic( abstract)= spiritualitatea este exprimată prin intermediul specualțiilor și abstracțiunilor, materializate în științe precum astronomia. Ex. Societatea medievală
3. Stadiul pozitiv = știința obiectivă triumfă prin dovezi empirice, având ca fundament științele naturale și sociologia.
Sociologia în viizunea lui Comte are 2 părți: -statică= reliefează solidaritatea dintre oameni -dinamică= nevoia de conectare cu generațiile trecute și viitoare
Comte identifică două caracteristici unice ale omului inteligența și sociabilitatea, care se accentuează prin exercițiu. Comte s-a luptat cu depresia și cu paranoia.El a căutat să creeze în societate o armonie pe care nu a avut-o în viața personală. Mulți o învinovățesc pe a doua soție a lui Comte , Clotilde de Vaux pentru declinul lui Comte în gândirea religioasă.
Filosofia lui Comte este autoritară, dogmatică și grandioasă și atrăgea atenția asupra faptului că trebuie să existe două puteri: a industrialismului care să se ocupe de partea materială și una spirituală care să fie guvernată de filozofi. În ultimul an din viața sa, Comte a trecut la conservatorism. Pozitivismul Pozitivismul a apărut pentru a legitima sociologia ca disciplină științifică. Sociologia apărea, după Comte, ca o nouă știință pozitivă care avea obiect de studiu societatea. Sociologia este știință pozitivă din două motive: -se bazează pe aplicarea metodelor specifice științelor naturii : observația, experimentul, comparația, modelarea matematică( culegerea de date științifice)/ analiza istorică. -deduce legi sociale și predicții despre evoluația viitoare a societății umane. Primul care a vorbit despre pozitivism a fost Comte în ”Curs de filozofie pozitivă”, însă pozitivismul a fost promovat ulterior de către H.Spencer în Anglia și E.Durkheim în Franța. În prima jumătate a sec. XX apare Cercul de la Viena care va influența pozitivismul, vorbinduse acum de un pozitivism empiric, crud. E. Mach (membru al Cercului de la Viena) a propus un empirism radical prin care reliefa că universul trebuie studiat pe baza descrierilor matematice, pe baza relațiilor dintre faptele empirice observabile. K.Popper (membru al Cercului de la Viena) atrăgea atenția asupra faptului că teoriile nu pot fi demonstrate prin fapte empirice. Cercul de la Viena a avut o influnță mai mare în America decât în Europa. Critici aduse pozitivismului: 1. Critica fenomenologică 2. Critica hermenautică 3. Discursul critic
4. Particularism istoric 5. Politici științifice
Apărarea pozitivismului: Hermenautica nu pare convingătoare deoarece adepții săi trebuiau să demonstreze că forțele fundamentale care guvernează lumea socială s-au schimbat.Critica fenomenologică și politicile științifice sunt anulate de faptul că aceleași probleme există și în științele exacte. Pozitivismul nu va fi acceptat fără critici în sociologie. Caracteristica filozofiei pozitive este că ea privește toate fenomenele ca fiind supuse unor legi naturale invariabile. În etapa pozitivistă lumea este explicată renunțându-se la tot ce nu poate fi văzut, observat.
SEMINARUL 3 Émile Durkheim, născut pe 15 Aprilie 1858 în Franța, a fost sociolog, psiholog social și filosof . A fost supranumit arhitect principal al științei sociale moderne și tată al sociologiei. O mare parte din munca lui Durkheim a fost axată pe modul în care comunitățile ar putea să mențină integritatea și coerența lor în modernitate, într -o eră în care legăturile sociale și religioase tradiționale nu mai sunt asumate. Prima sa lucrare sociologică a fost „Diviziunea muncii în societate ” (1893). În 1895, el a publicat „Regulamentul metodelor sociologice ”, înființând astfel primul Departament European de Sociologie. „Formele elementare ale vieții religioase ” (1912) prezintă o teorie religioasă, în care Durkheim compară viața socială și culturală ale comunităților autohtone și moderne.Una dintre preocupările sale majore a fost aceea ca sociologia să fie acceptată ca știință. A adus în atenția tuturor o altă față a pozitivismului, diferită ce cea a lui Auguste Comte. Pentru el, sociologia a fost o știință a instituțiilor, scopul acestora fiind descoperirea unor noi fapte structurale sociale.
Durkheim- Diviziunea muncii sociale; Cauze și condiții Capitolul 1-Progresul diviziunii muncii și cel al fericirii pornește de la întrebarea: ”Căror cauze se datorează progesul diviziunii muncii?” 1. Diviziunea muncii se dezvoltă odată cu istoria. 2. Diviziunea muncii se dezvoltă datorită dorinței omului de a fi din ce în ce mai fericit.
Pe măsură ce munca se divizează- randamentul crește-resursele cresc-omul are multe produse de calitate= om fericit.
Considerăm că: Diviziunea muncii (rezultă din cele de mai sus), progresează sub influența unor cauze individuale și psihologice. Astfel nu mai este nevoie de observarea societății și a structurii lor ci doar de o privire mai atentă asupra sufletului uman. Nevoia fericirii conduce spre specilizare/spre diviziune, astfel societatea reprezintă mijlocul prin care se realizează diviziunea; ea ar fi un efect al fenomenului mai degrabă decât o cauză.
Dar observăm că: Se presupune că fericirea crește cu diviziunea muncii în mod proporțional.În realitate puterea omului de a fi fericit este foarte mică. Plăcerea nu însoțește nici stările de conștiință care sunt foarte intense, nici pe cele foarte slabe. Durerea apare și când activitatea funcțională este insuficientă dar și când activitatea este în exces. Dacă excitantul este foarte slab, nu este simțit, dar dacă depășește un anumit grad, creșterile pe care le mai înregistrează de aici înainte produc efecte din ce în ce mai mici, până când nu mai este perceput. Exemplu: Un om cu un capital prea mic nu poate să-l mărească ușor în proporții care să fie suficiente pentru a-i schimba radical condiția materială.Astfel primele economii aduc puțină bucurie deoarece sunt prea mici pentru a ameliora situația.
Un om cu un capital mare nu găsește plăcere decât în cazul unor câștiguri mari, deoarece compară câștigurile cu averea sa. Un om cu capital mediu se bucură atât la câștiguri mici cât și la câștiguri mari.Mărimea absolută cât și cea relativă a variațiilor sunt potrivite pentru a produce plăcere. Se consideră că experiența umană vede în aurea mediocritas condiția fericirii.
Dacă diviziunea muncii sociale n-ar fi progresat decât pentru a spori fericirea, demult ar fi trebuit să se fi oprit.O dezvoltare moderată ar fi fost suficientă pentru a le asigura indivizilor plăcerea. Umanitatea ar fi atins rapid o stare staționară din care nu ar mai fi ieșit. Exemplu: unele specii de animale care sunt neschimbate de secole.
Plăcerea nu este legată de stările dăunătoare.Unui organism căruia i-ar plăcea lucrurile dăunătoare lui nu ar putea supraviețui, de aici observăm că fericirea coincide cu starea de sănătate. Sănătatea constă într-o activitate medie. Fericirea umană este limitată de constituția omului.Se recunoaște că nevoile corpului sunt limitate și plăcerea fizică nu poate crește fără măsură. Exemplu: Ne satisfacem foamea cu o cantitate determinată de hrană dar nu ne satisfacem rațiunea cu o cantitate determinată de cunoaștere.
Prea multă cunoaștere implică o dezvoltare exagerată a centrilor nervoși superiori, dezvoltare care ar produce tulburări dureroase. Există deci o limită care dacă ar fi depășită ar zdruncina sentimentele , credințele, obișnuințele, deoarece înțelegerea e doar una din facultățile noastre alături de cele expuse mai sus. La fel este și cu moralitatea.Fiecare popor are moralitatea sa.A acționa moral înseamnă a-ți face datoria însă cu o limită. Exemplu: Nu ne putem ocupa întru totul de alții fără a ne neglija pe noi înșine.Nu putem să ne dezvoltăm în exces personalitatea fără a cădea în egoism. Morala nu trebuie să domnească asupra funcțiilor industriale, comer ciale deoarce le-ar paraliza. Prea mult idealism și elevare morală determină omul să nu își mai îndeplinească îndatoririle cotidiene. Există o intensitate normală a tuturor nevoilor noastre (intelectuale, morale,fizice) care nu poate fi depășită. Când comparăm fericirea noastră cu cea a părinților, raționăm ca și când toate plăcerile noastre ar fi și ale lor.Uităm că ei nu erau pregătiți să le guste. Astfel ei nu au văzut în diviziunea muncii obținerea unor bunuri care pentru ei nu au nicio valoare. Înseamnă că divizunea muncii a avut altă cauză. În stadiul actual al societăților, munca este o necesitate și rare sunt cazurile în care oamenii găsesc plăcere în muncă, mulți o resimt ca o corvoadă.
E adevărat că fericirea individului crește pe măsură ce omul progresează? Nimic mai îndoielnic.
Gândirea este o sursă de bucurii dar în același timp tulbură alte bucurii.Sălbaticul lasă viața să curgă de la sine, nu cunoaște plictiseala care determină omul cultivat să își umple fiecare clipă cu numeroase fapte. Poparele civilizate au o viață variată. Varietatea este necesară plăcerii. Sălbaticul trece de la o ocupație la alta din nevoie pe când omul civilizat se rezumă la o anumită sarcină, mereu aceeași. Astfel se limitează varietatea, se diminuează plăcerea. Pentru ca viața să se mențină este necesar ca plăcerea să depășească durerea.
Plăcerea durează puțin, viața e continuă. Plăcerea este locală (constiința), viața este peste tot. Fericirea este dată de sănătatea vieții fizice și morale. Plăcerea nu poate modifica nivelul fericirii decât în proporții mici.Cel mai adesea plăcerea depinde de fericire. Fericirea e în noi.Atunci fericirea nu crește odată cu civilizația.Sălbaticul e la fel de fericit ca omul civilizat.Ei nu își doresc nimic în plus față de ceea ce au și nu vor să-și schimbe condiția. ( exemplu-popoarele negre). Oamenii preferă viața în detrimentul morții iar acest lucru e posibil în condițiile în care fericirea depășește nefericirea.Însă omul este prea puternic ca să fie doborât așa ușor, de o perioadă în care predomină nefericirea. Spre deosebire de epoca primitivă când sinuciderile erau rare, în prezent acestea cresc ceea ce demonstrează că instinctul de conservare se diminuează. În trecut oamenii se omorau din sacrificiu.În prezent vorbim de sinuciderea tristă.Orașele sunt mai afectate de fenomenul sinuciderii decât satele. Civilizația s-a concentrat în marile orașe, la fel și sinuciderea.Sinuciderea este văzută ca o maladie contagioasă. Cifra sinuciderilor crește regulat de un secol. Profesiile liberale sunt mai afectate de acest fenomen decât agricultura.Femeia este mai puțin predispusă la sinucideri față de bărbat.Sinuciderile depind de starea generală a mediului social. Dacă sinuciderile cresc înseamnă că fericirea scade.Fericirea societăților inferioare nu este aceeași cu a societății moderne.Popoarele primitive țin la viață cum ținem și noi.Ei renunță la existență chiar mai greu decât noi.Astfel Durkheim conchide că variațiile fericirii nu au legătură cu diviziunea muncii. Dacă nu fericirea îl determină pe om să producă schimbare atunci cauzele determinante ale evoluției sociale trebuie căutate în mediul social ce îl înconjoară. Însă pe măsură ce căpătăm obișnuința unei fericiri anume ea dispare și ne trebuie alți excitanți mai energici care să ne red ea fericirea.Însă acest lucru se realizează prin diviziunea muncii.Există însă societăți unde diviziunea muncii nu progresează.Totuși și aceste societăți sunt fericite.Diviziunea muncii este influențată de timp ea se dezvoltă mai repede sau mai lent,însă influența timpului asupra plăcerii e mereu aceeași. Se ajunge la concluzia că progresul este un efect al plictiselii, astfel cauzele diviziunii muncii trebuie căutate în variațiile mediului social. Diviziunea muncii este direct proportionala cu densitatea morala sau dinamica a societatii. Creșterea densității sociale poate apărea în 3 moduri: 1. dispersarea spațiala a indivizilor
2. formarea și dezvoltarea orașelor – creșterea natalitatii. Mișcarea oamenilor de la sate către orașe datează din secolul al XVII-lea.
3. creșterea numărului și rapiditatea căilor de comunicație Diviziunea muncii progresează cu atât mai mult cu cât există mai mulți indivizi care sunt suficient de mult în contact pentru a putea acționa și reacționa unii asupra celorlalți. Volumul social are aceeași influență asupra diviziunii muncii ca și densitatea. Chiar dacă societățile cresc în volum (mărime), ele nu cresc neapărat în densitate. O societate care se mărește, dar numărul relațiilor sociale nu cresc, poate rămâne segmentară.
Diviziunea muncii variază direct proproțional cu volumul și densitatea societăților. După Spencer creșterea volumui social are o influență oarecare asupra progreselor diviziunii muncii, dar nu le determină. Spencer crede că fericirea crește cu odată cu diviziunea muncii însă lucrurile nu se petrec astfel căci dacă omul nu are nevoie de aceste produse nu îi produc fericire. Munca se divizează mai mult pe măsură ce societățile devin din ce în ce mai voluminoase și mai dense pentru că lupta pentru existență este mai aprinsă. Darwin a observat că între două organisme concurența este cu atât mai puternică cu cât acestea sunt mai asemănătoare. Orice condensar e a masei sociale, mai ales dacă e însoțită de o creștere a populației, determină în mod necesar progrese ale diviziunii muncii. Dacă anumite intreprinderi sunt inferioare altora, acestea ori dispar ori se transformă care duce la o specializare/diferențiere nouă. Diviunea muncii este motorul progresului și un rezultat al luptei pentru existență. Grație ei, rivalii nu sunt obligați să se elimine reciproc, ci pot exista unii alături de ceilalți. Pe măsură ce se dezvoltă, ea furnizează mijloace de supraviețuire unui număr mare de indivizi, care în societățile omogene erau condamnați la dispariție. Orice om îndeplinește o funcție în societatea modernă. Exemplu: Dacă un om are handicap fizic și calitati intelectuale, el se va consacra muncii de cabinet, funcțiilor speculative. Dacă are probleme intelectuale, tot își va găsi un loc de muncă. La popoarele primitive, inamicul învins era omorât, în societatea industrială, devine sclav.
Diviziunea muncii constă în împărțirea unor funcții inițial comune și se produce în sânul unei societăți preexistente care are deja o anumită coeziune, iar între indivizi trebuie să existe legături morale. Viața individuală s-a născut din viața colectivă => creșterea individualității personale a unităților sociale, fără a dezagrega societatea. Individualitatea este un produs al societății. Cooperarea devine necesară. Viața morală este prezentă în toate relațiile din care este constituită, sentimentele sociale și morale stând la baza elaborării sale. Cartea “Diviziunea muncii sociale” a apărut în 1893 și răspunde la întrebări de genul: “de ce există socialul și în ce fel există societatea?”, “care sunt legăturile care unesc oamenii?”.
Durkheim a fost un pozitivist și a încercat să descopere legile solidarității umane. Cartea î ncepe cu faptul că oamenii au devenit din ce în ce mai autonomi, deși depind de societate și cu faptul că solidaritatea socială este transformată datorită creșterii diviziunii muncii. Durkheim considera că funcția diviziunii sociale este crearea unei sentiment al solidarității între oameni, care pot să nu aibă nimic în comun. Diviziunea muncii este o axă morală pentru coeziunea socială, iar solidaritatea nu este măsurabilă, observabilă.
Există 2 tipare sociale care țin oamenii la un loc: Solidaritate MECANICĂ – specifică societăților premoderne, bazată pe omogenitatea indivizilor, care desfășoara aceleași activități, existând puț ine specializări și roluri sociale. Diviziunea muncii este minimală, legătura dintre indivizi se bazează pe echivalența și pe conștiința colectivă, formată din totalitatea sentimentelor și credințelor împărtășite de majoritatea indivizilor. Conștiința colectivă este menținută prin sancțiuni dure. Durkheim spune că furtul și crima au ca efect principal afectarea conștiinței colective, iar pedepsele fiind modul prin care este refăcută solidaritatea și conștiința, reconstituind coeziunea socială. Tot el considera că religia are un rol important în crearea și susținerea conștiinței colective, dar că pe măsură ce societățile au evoluat, importanța religiei a scăzut. Solidaritate ORGANICĂ – specifică societăților moderne, bazată pe eterogenitatea indivizilor, care au roluri diferen țiate, complementare, specializări diferite. Diviziunea muncii este foarte puternică și duce la specializare, care conduce la eficientizarea muncii. Oamenii nu mai îndeplinesc o sarcină întreagă, ci sarcina respectivă este divizată în mai multe operațiuni, practicate de diverși oameni, care se specializează în domeniul/sarcina respectivă. Se numește solidaritate organică, pentru că oamenii sunt asemenea organelor din corp care au nevoie de ceilalți pentru a supraviețui. Conștiința colectivă este mai slabă aici și respectarea contractelor (drepturi și obligații) este un lipici social care îi uneș te pe oameni. Trecerea de la solidaritatea mecanică la cea organică ține de demografie, pe care Durkheim o numește densitatea urbană dinamică.
Durkheim- Regulile metodei, Cap.1 și 2. Sociologia trebuie să definească obiectul său specific dacă vrea să se separe de filosofie și de alte științe sociale, așa cum au făcut-o economia sau psihologia. Pentru Durkheim, sociologia se definește și se distinge prin dorința de a studia faptele sociale. Munca lui Durkheim se învârte în jurul studiului faptelor sociale, un termen inventat pentru a descrie fenomene care au o existență în sine, nu apar datorită acțiunilor indivizilor, dar au o influență coercitivă asupra lor. El a susținut că faptele sociale au de-a lungul generațiilor ca obiectiv existența independentă, și apar datorită sco purilor indivizilor ce compun comunitatea. În ceea ce privește societatea în sine, Durkheim a văzut-o ca un ansamblu de fapte și instituții sociale. În introducerea lucrării se vorbeşte despre filosofi precum Spencer, Comte şi Mill, pe care autorul îi consideră importanţi pentru sociologie, însă, din păcate doar un singur capitol din
lucrarea Cours de philosophie positive a lui Comte merită a fi numit cu adevărat esenţial în privinţa studiului faptelor sociale. Date fiind acestea, Durkheim îşi asumă res ponsabilitatea de a elabora o metodă mai clară adaptată mai exact la natura particulară a fenomenelor particulare, sperand că astfel va putea fi mai bine judecată direcţia pe care încearcă să o dea studiilo r sociologice. Fiecare capitol are un titlu sugestiv, astfel, primul are forma unei întrebări: “Ce este un fapt social?”.
Înainte de a căuta care este metoda potrivită în studiul faptelor sociale, este important să știm ce sunt faptele sociale.În orice societate există un grup determinat de fenomene car e se disting net de fenomenele studiate de celelalte științe ale naturii. Durkheim propune un principiu de disociere între fapte sociale și fapte individuale. Faptele sociale sunt comportamente (maniere de a acționa, de a gândi, de a simți) comune majorității membrilor unei colectivități și la care aceștia ajung independent de voința lor, datorită unui sistem de presiuni la care sunt supuși prin însăși apartenența la comunitate. În raport cu faptul individual, faptul social poate fi reperat prin două caracteristici distinctive.
Se știe că orice constrângere socială nu exclude neapărat personalitatea individuală.Faptul social apare acolo unde este o organizare definită.Când un individ încearcă să se opună uneia dintre manifestările colective , sentimentele negate de el se întorc împotriva sa. Exemplu : Când colaborăm în mod spontan la emoția comună, impresia pe care am resimțit-o a fost cu totul alta decât aceea pe care am fi încercat-o dacă am fi fost singuri.Astfel odată ce influențele sociale dispar(au încetat să acționeze asupra noastră) sentimentele pe care le trăim sunt străine și nu ne mai regăsim.
Cele două caracteristici distinctive ale faptului social 1. Trebuie observat din exterior. Un fapt social nu „vorbește” sociologului, ci este un obiect transformat, opac, aflat la distanță și a cărui semnificație nu este evidentă. Nu se poate avea încredere în ceea ce spun oamenii despre situația lor. Sociologul trebuie să observe în mod obiectiv, din exterior , fără să se intereseze de subiectivitatea actorilor, de ceea ce cred indivizii. Nu se pot cunoaște faptele sociale din interior: „ele ,faptele sociale, constau în maniere de a acționa, de a gândi și de a simti exterioare individului. (Durkheim, [1895] 2002, 37). 2. A doua caracteristică distinctivă: un fapt social se reperează prin acțiunea coercitivă pe care este susceptibil să o exercite asupra conștiințelor individuale. Faptul social se impune indivizilor. Un alt mod de a caracteriza faptul social şi anume că “faptul social se generalizează fiindcă este social, nicidecum el nu este social fiindcă este general.”
La finalul capitolului 1 aflăm că „este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, susceptibil să exercite asupra individului o constrângere exterioară; sau mai mult, care este general pentru o întreagă societate dată, având în același timp o existență proprie, independentă de manifestă rile sale individuale” (Durkheim, [1895] 2002, 47-48).
Sociologia constă deci în a repera tot ceea ce înseamna acțiunea societății, influența societății asupra indivizilor. Nu este însă suficient să fie definit obiectul de studiu al sociologiei, trebuie de asemenea precizate marile sale reguli. Capitolul doi este intitulat “Reguli cu privire la observarea faptelor sociale”. Durkheim stabilește în primul rând specificitatea și autonomia socialului ca domeniu de cunoaștere: fenomenele sociale nu se reduc la idei, reprezentări, sentimente. Ele sunt exterioare indivizilor și se impun acestora, deși ele par să fie în egală măsură intime acestora, precum sentimentul de respect sau de pietate. Asemenea fenomene, departe de a putea fi cunoscute de noi imediat, sunt în realitate opace. Familiaritatea cu care ele se prezintă ochilor noștri este sursa prenoțiunilor, a ideilor false. 1. Prima şi cea mai importantă regulă este de a trata faptele sociale ca lucruri.
„Lucruri” semnifică aici „fapte fizice”. Însă nu trebuie să interpretăm fraza în sensul asimilării faptelor sociale celor fizice. Durkheim vrea să arate că metoda din sociologie trebuie să fie analogă metodei din fizică. Or, ce face fizicianul? Este tentat să explice faptele. A le explica, nu a le î nțelege. A explica înseamnă a analiza, a căuta cauzele, iar a î nțelege înseamnă a sintetiza, a rezuma la unitate. Exemplu: Căsătoria este un fapt social. O abordare comprehensivă ar consta în a ne întreba care sunt scopurile pe care le urmăresc oamenii căsătorindu-se, să ne întrebăm de ce se căsătoresc. Care să fie motivațiile lor? Din dragoste, din interes? Un asemenea studiu permite înțelegerea acestui fapt social, căsătoria? Durkheim răspunde negativ. În aceeași maniera în care fizicianul nu mai caută scopul fenomenelor ci cauza lor (asta de când fizica a devenit o știință), la fel sociologul va cerceta cauzele faptelor sociale. Sociologul trebuie să facă față fenomenelor sociale așa cum face față fizicianul celor din natură:„Trebuie deci să considerăm fenomenele sociale în ele însele, detașate de subiecții conștienți care și le reprezintă; trebuie să le studiem dinafară, ca lucruri exterioare” (Durkheim, [1895] 2002, 63). Durkheim este de părere că faza ideologică prin care trec toate ştiinţele şi în decursul căreia se elaborează noţiunile comune şi practice ar trebui redusă. Pe când faptele din sociologia lui Comte, Spencer (Sociologie, III, pp.331-332) şi Mill (Systeme de Logique, III, p.496) demonstrează că faza dată nu a fost depăşită. A considera faptele sociale ca lucruri înseamnă, de asemenea, a respinge toate prenoțiunile, toate ideile vagi și preconcepute care s-au încetățenit în opinia muritorilor de rând despre ființele umane. O dată îndepartate prenoțiunile, trebuie constituit obiectul de cercetare și, în acest scop, definit faptul social de studiat. Încă de la început, se va defini obiectul de studiu prin trăsă turile exterioare observabile. Durkheim optează pentru înlăturarea prenoţiunilor din ştiinţă şi pentru gruparea faptelor după caracteristicile lor exterioare comune, cât mai obiective.
2. A doua regulă a metodei: Dacă sociologia vrea să-și aducă contribuția la reformele sociale, ea trebuie să poată distinge într-o societate ceea ce este normal de ceea ce este patologic. Or, sociologia fiind o știință, nu poate defini ceea ce este normal și ceea ce nu este. De aceea, trebuie să găsească o caracteristică obiectivă, exterioară, de definire a ceea ce este normal într-o societate. Pentru Durkheim, ceea ce este normal înseamnă de fapt ceea ce este general î ntr-o societate. Ceea ce este normal înseamna ceea ce este în medie: „Un fapt social este normal pentru un tip social determinat, considerat într-o fază determinată a dezvoltării sale, atunci când se produce în media societăților din această specie, comparate în faza corespunzătoare a evoluției lor ” (Durkheim, [1895] 2002, 101). În virtutea unei asemenea definiții, oricât de șocant ar părea, crima este un fapt social normal. Nu există societate din care să lipsească crima. Și sinuciderea este un fenomen normal, având în vedere că apare în toate societățile. Numai că procentul de sinucideri este foarte diferit de la o societate la alta. Un procent normal este un procentul mediu de apariție. Tot ceea ce se îndepărtează de medie este patologic, vorbind din punct de vedere social. O altă definiție arată că sunt anormale, sau „ patologice”, fenomenele sociale excepționale care nu se întâlnesc decât la cei mai puțini membri ai societății și care nu durează toată viața individului, ceea ce înseamnă că ele sunt „excepții”, atât în timp, cât și în spațiu.
3. A treia regulă pe care trebuie s-o reținem: Sociologia trebuie să încerce degajarea cauzelor unui fenomen. Durkheim distinge cauzele eficiente și cauzele finale. Cauzele eficiente: Ce anume produce un asemenea fenomen ? De ce un asemenea fenomen este consecința altuia ? Cauze finale: La ce servește un fenomen, care este utilitatea sa, funcția sa în societate ? Pentru Durkehim, sociologia trebuie să cerceteze mai ales cauzele eficiente. El refuza să acorde importanța dovezilor aduse faptelor pentru utilitatea lor, pentru funcția lor, pentru nevoi. Pr in urmare, sociologia trebuie să explice cum anume un fenomen s-a născut și să nu se mulțumească să spună, aș a cum o fac funcționaliștii, care este utilitatea sa.
Metoda variaţiilor conceptuale este instrumentul prin excelenţă al cercetării în sociologie. Este necesar de a compara, în cadrul acestei metode, serii continui şi întinse de variaţii şi nu variaţii izolate. „Un fapt social de oarecare complexitate nu se poate explica decât cu condiţia să îi urmăreşti dezvoltarea integrală pe toate speciile sociale”. Este necesar de a î nlătura factorul vârstei care deranjează comparaţia, pentru asta fiind suficient să evaluăm societăţile de comparat la aceeaşi perioadă a dezvoltărilor. “Sociologia comparată este sociologia însăşi”. În concluzie, Emile Durkheim face o prezentare de ansamblu a metodei sale, dar mai ales a importanţei acesteia. El scrie că sociologia e independentă de orice filosofie, raportându-se doar la aceasta şi ne permite să dominăm pasiunile de partid. De asemenea, trăsătura caracteristică ce constă în tratarea faptelor sociale ca lucruri, îi garantează obiectivitatea. În acelaşi timp, sociologia trebuie să devină o ştiinţă autonomă, lucru ce i -ar da o mai mare autoritate.
Dacă vrei să urmezi o cale metodică, trebuie să pui temelia științei pe un teren solid și nu pe nisipuri mișcătoare.Trebuie să abordezi regnul social prin zonele în care el oferă cea mai mare priză investigației științifice.Apoi e posibil să împingi cercetarea mai departe prin încercări progresive de apropiere, să cuprinzi această realitate alunecoasă.
Mappers of Society- Fernandez Ronald Durkheim la fel ca și Nietzche s-a axat pe marile întrebări, încercând să le găsească un răspuns. Într-o societate în care apar schimbări sociale radicale, ce determina apariția solidarității? Într-o Europă în care dezlănțuirea intereselor economice a fost însoțită de o dezrădăcinare a moralității publice cum se obține un simț al justiției care recunoaște, fără zei, demnitatea inerentă a tuturor oamenilor tot timpul? Acestea sunt întrebări la care Durkheim a încercat să răspundă. E. Durkheim și-a trăit viața într -o manieră foarte deliberată/ asumată. Prietenii au remarcat că părinții lui i-au insuflat un sentiment puternic de dato rie și obligație pe care el și le -a manifestat întotdeauna. Un prieten al lui Durkheim spunea despre acesta că nu putea experimenta niciodată plăcerea fără un sentiment de remușcare. Durkheim era foarte dedicat muncii sale, o dedicație care își are rădăcinile profunde în formarea rabinică care trebuia să fie viitorul lui Durkheim. Visul lui Durkheim era să intre la o școală prestigioasă ( the Ecole Normale Superieure) precum Harvard.A intrat la această școală din a treia încercare, ratând prima dată examunul din cauza dorinței sale de a-și ajuta familia (tatăl lui s -a îmbolnăvit). Durkheim s-a alăturat cu entuziasm discuțiilor, argumentelor și dezbaterilor care i-au caracterizat parcursul școlar. După absolvire, a promovat examenul pentru a deveni profesor la această școală. A predat pentru 5 ani filosofie celor de liceu. Pasiunea și inteligența lui Durkheim pentru munca sa au copleșit uneori criticii, iar el a trebuit mereu să dovedească valoarea noii sale științe. S-a căsătorit cu Louise Dreyfus care l-a susținut în munca sa încă de la început.Viața lor a fost guvernată de o mare disciplină bazată pe reguli. În 1893- Diviziunea muncii sociale În 1895- Regulile metodei În 1897-Sinuciderea
Diviziunea muncii sociale (1893) Prima carte reprezintă o lucrare științifică care cheamă la acțiune. Durkheim își încheie cartea spunând că prima noastră datorie în prezent este de a face o moralitate pentru noi înșine. Durkheim a fost un pozitivist.Prin această lucrare el a căutat să descopere ”legile”/cauzele solidarității umane. Un sinonim brut pentru pozitiv este științific, iar un sinonim sigur pentru organizarea științei prin excelență este sociologia. Durk heim este de părere că Saint Simon a fost adevăratul tată al sociologiei. El a fost primul care a văzut că, între specializarea îngustă a științelor particulare și zborurile metafizice ale filosofilor, a existat un loc pentru o nouă știință care a integrat toate cunoștințele intuitive și inovatoare într-o manieră satisfăcătoare. Durkheim subliniază că crearea unei noi științe este o operație foarte laborioasă, deoarece această nouă știință ar fi mai productivă decât anexarea unui nou continent la vechile continente. Durkheim a preluat fericit cârma și a condus sociologia într-o direcție pozitivă.
Regulile metodei (1895) Durkheim prin această carte a mutat sociologia într-o nouă direcție. El a creat în mod succint o nouă metodă de analiză și o abordare științifică, riguroasă a datelor.În această carte, Durkheim cere sociologiei să nu fie pur și simplu o știință, ci un promotor științific al ordinii morale. Pe scurt, acestea sunt faptele sociale și așa se obține /sau nu, ordinea socială.În crearea unei științe, a sociologiei, Durkheim a lucrat în umbra lui Comte, un predecesor care a lăsat destule amintiri proaste. Între timp, la nivel personal, credința sa în puterea rațiunii a fost testată sever atunci când sa implicat intim într-una dintre cele mai urâte controverse politice din Franța. Afacerea Dreyfus a făcut istorie, așa și Emile Durkheim. Sinuciderea (1897) Pare un subiect ciudat. După un efort atât de ambițios precum D iviziunea muncii în societate, de ce Durkheim ar opta să scrie o carte despre sinucidere una dintre cele mai solitare acte ale vieții? Dacă sociologia s-a concentrat asupra reprezentărilor colective și a faptelor sociale, ce l-a determinat pe Durkheim să-și îndrepte atenția asupra individului, mai degrabă, decât asupra grupului, asupra a 39 de milioane de francezi? Prima explicație este de ordin personal, prin pierderea unui fost coleg și bun prieten,Victor Hommay, care s-a sinucis din cauză că după absolvire, Hommay a predat în provinciile sale. A ratat cu desăvârșire Parisul, și a îndurat exilul rural, îngropându-se în cărți. Prin intermediul acestei cărți, Durkheim și-a stabilit cu siguranță niște scoruri personale. El a vrut să înțeleagă durerea prietenului său, dar și el a vrut să le răspundă încă o dată criticilor sociologiei. Ei nu și-au încetat niciodată atacul asupra muncii lui Durkheim, așa că el a văzut în ”Sinuciderea” o modalitate de a-i lăsa fără armură pe cei mai severi critici ai săi. Cartea conține multe date cantitative pe care Durkheim le-a folosit pentru a sublinia caracterul științific al cercetării sociologice. Frumoasa frumusețe a sinuciderii ( dacă putem spune așa) ar fi totuși aceasta - dacă Durkheim ar putea ar ăta că actul cel mai privat/intim/individual are rădăcini și cauze colective/sociale, ar fi un triumf pentru sociologie. Criticii lui vor că dea la fel de repede ca într-un joc de domino și, ca o lovitură finală pentru detractorii săi, Durkheim ar arăta, de asemenea, că ratele de sinucidere au fost strâns legate de lipsa de solidaritate socială. Ca și prietenul său Hommay, oamenii a u nevoie de grupuri suport pentru a rămâne conectați la societate.
