În inst instru ruiirea rea şi educ ducare area ti tine nerretu etului, lui, locu ocul de fru frunte nte îl ocup ocupăă profesorul.Lui i se încredinţează sarcina de cea mai mare răspundere:pregătirea de specialitate şi educaţia tinerilor.Ce altă profesie poate să aducă o mai mare mulţumire mulţumire,, decât aceea de a vedea cum copilul se deschide deschide şi se dezvoltă sub ochii educatorului ca o floare?Această ,,înflorire” constituie desigur răsplata cea mai înaltă a dascălului. Se recunoaşte unanim că analele istoriei nu au avut prilejul până în zilele noastre să consemneze o muncă atât de plină de spirit creator şi care să urmărească ţeluri atât de nobile nobile în munca poporului nostru.,,Cât nostru.,,Cât de profundă şi nobilă este această muncă, ce produce bucuria oamenilor, schimbă cursul râurilor, făureşte mări,redă culturilor mănoase sute de mii de hectare...!” 1 Pentru slujitorii şcolii, a munci în mod creator înseamnă a vedea cum se dezvoltă sub priviri copilul.Înseamnă a forma cu dăruire şi simţ de răspundere pe cetăţeanul de mâine, omul multilateral pregătit, care să înţeleagă cu întreaga fiinţă ceea ce este cu adevărat frumos în viaţă. Profesorul este omul spre care privesc cu respect şi speranţă milioane de cetăţeni, fiindcă el este chemat să ţină, în primul rând, seama de aspiraţiile spre cultură ale epocii noastre, să facă în aşa fel încât şcoala pe care o slujeşte să se adapteze mereu şi mereu noilor cerinţe ale vieţii, să răspundă tot mai plenar interesului pentru cunoaştere, dorinţei vii a tineretului spre cultură, să-l educe. Munca lui este complexă şi cere o maximă dăruire.Pentru a învăţa pe altul trebuie Să ai o înaltă pregătire culturală şi ideologică, o voinţă puternică şi un caracter ferm în atingerea scopului propus. În şcoa şcoală lă prof profes esor orul ul este este cond conduc ucăt ător orul ul acti activi vită tăţi ţiii dida didact ctic icee ce se desf desfăş ăşoa oară ră în vede vedere reaa real realiz izăr ării ii obie obiect ctiv ivel elor or prev prevăz ăzut utee în docu docume ment ntel elee şcolare.El este cel care imprimă un sens şi o finalitate educativă tuturor premiselor şi condiţiilor, obiective şi subiective, participante şi implicate în procesul de învăţământ.Privite în sine,informaţiile cuprinse în programele şi manualele şcolare constituie doar premise latente din punct de vedere al formării personalităţii umane, ele capătă, însă, valenţe educative ca urmare a prelucrării şi transmiterii lor de către profesor. 1
Stelian Păun-Omul de la catedră,Bucureşti,Edit.Albat catedră,Bucureşti,Edit.Albatros,1974,p.14 ros,1974,p.14
1
Tot aşa se întâmplă şi cu mijloacele de învăţământ.Oricât de perfecţionate ar fi ele, numai utilizarea lor de către profesor prin integrarea într-o situaţie de învăţare le asigură valenţele educative scontate.Dacă ele sunt auxiliare preţioase, scutindu-l pe profesor de unele sarcini, aceasta nu înseamnă că rolul său s-ar diminua, el rămânând în continuare cel care conferă acestor mijloace un sens pedagogic prin modul în care le foloseşte şi prin rezultatele la care ajunge. Profesorii desfăşoară, în general, o activitate intelectuală,spirituală.De aceea, ei fac parte din categoria socială a intelectualităţii, specialişti ce lucrează cu mintea, reprezentând un detaşament socio-uman important şi valoros.Desigur, activitatea lor devine eficientă numai atunci când este legată de realitate,de practica socială.Profesorul îndeplineşte o profesiune de o deosebită importanţă, aceea că asigură formarea şi pregătirea personalităţii tinerelor generaţii şi pregătirea lor profesională în cadrul instituţiilor de învăţământ, strâns legate de viaţă, activitate socio-profesională, morală şi cetăţenească.Prin aceasta profesorul contribuie la realizarea celui mai important ,,produs” al societăţii,omul pregătit prin studii, omul calificat, care se integrează în activitatea social-utilă, aducându-şi aportul la producerea bunurilor materiale şi spirituale,la progresul continuu al societăţii.Profesorul e investit cu un rol îndrumător în formarea tinerelor generaţii,contribuind şi la pregătirea omului pentru activitatea şi creaţia independentă, în contextul unor relaţii de cooperare şi ajutor reciproc între el şi tânăra generaţie. Munca şi personalitatea educativă a profesorului pot lăsa urme frumoase în mintea şi comportarea tinerelor generaţii,oferindu-le prilejul de a-şi aminti cu plăcere, respect, chiar cu veneraţie de foştii dascăli, care pot menţine anumite legături spirituale pentru toată viaţa. Pentru îndeplinirea la un înalt nivel de performanţă şi eficienţă a activităţii sale complexe,profesorul trebuie să-şi formeze şi să manifeste o gamă variată de calităţi ale personalităţii sale, care să-l definească atât ca specialist, om de ştiinţă, om de cultură, pedagog, cetăţean şi manager.Printre calităţile principale ale personalităţii profesorului menţionăm: a) pregătirea de specialitate temeinică Această pregătire de specialitate temeinică, specifică anumitor discipline de învăţământ, constituie calitatea esenţială şi fundamentală pentru exercitarea cu competenţă şi eficienţă a muncii de profesor.Pregătirea de specialitate se referă la însuşirea cunoştinţelor dintr-un domeniu al ştiinţei, tehnicii, artei sau culturii, care urmează apoi să fie valorificate în actul pedagogic al predării unui obiect de învăţământ.Fiecare profesor este un specialist în unul din aceste domenii.Fără a se confunda cu omul de ştiinţă, profesorul trebuie să fie la 2
curent cu cele mai recente descoperiri, cu discuţii şi controversele ce au loc în acel domeniu.Pregătirea de specialitate reprezintă suportul principal al autorităţii şi prestigiului său în faţa elevilor. Pentru realizarea şi manifestarea acestei calităţi se cere respectarea câtorva condiţii:să ne autocontrolăm în raport cu nivelul dezvoltării ştiinţei ce o predăm,pentru a constata ceea ce avem de însuşit şi ceea ce mai trebuie completat; Să continuăm pregătirea de specialitate şi după terminarea studiilor care ne-au oferit posibilitatea de a fi investiţi profesori, participând la forme organizate de pregătire, dar, în primul rând prin studiu individual.Pentru aceasta trebuie să ne preocupăm şi să facem sacrificii financiare de a avea în biblioteca personală tot ceea ce este important în domeniile de specialitate ce le predăm. b)capacitatea de creaţie ştiinţifică Profesorul în calitate de intelectual foloseşte tot ceea ce ştiinţa a creat în domeniul disciplinelor predate, întreprinzând continuu o activitate de documentare.Odată stăpânind foarte bine un domeniu de specialitate,profesorul nu trebuie să se mai mulţumească numai cu asimilarea şi transmiterea datelor oferite de documentare.El trebuie să încerce să-şi dezvolte treptat şi capacitatea de creaţie în domeniul disciplinei predate.La început, prin anumite prelucrări, analize, combinări de date existente, realizate independent, care să sporească informaţia şi aplicaţia în domeniul de specialitate.Viaţa a dovedit că spiritul creativ al profesorului i-a sporit autoritatea şi prestigiul ca dascăl, l-a definit ca cercetător, ca om de ştiinţă.Dascălul adevărat trebuie să fie şi om de ştiinţă. c)orizont cultural larg Cultura profesorului este rezultatul educaţiei şi pregătirii sale.Componentele ei sunt cultura generală şi filosofică,cultura de specialitate şi cultura psihopedagogică.Multiplele sarcini pe care le are de îndeplinit în şcoală şi societate impune un larg orizont cultural, cuprinzând cunoştinţe din diverse domenii ale ştiinţei, tehnicii şi culturii, dublat de o bază filosofică menită să-i asigure o viziune de ansamblu asupra lumii şi devenirii ei.Corolarul acestei culturi este deci componenta filosofică care-i permite să înţeleagă sensul şi destinul omului în univers.El trebuie să-şi însuşească informaţii din domeniul artelor (literatură, pictură,sculptură,teatru,cinematograf etc.).Desigur,ar fi de un real folos şi stăpânirea unor cunoştinţe de cultură fundamentală ( din domeniile fizicii, chimiei, biologiei, psihologiei, sociologiei, informaticii etc.). Obţinerea unui larg orizont cultural depinde mai întâi de şcoală,dar în ultimă instanţă depinde de noi înşine.Ioan Bontaş reproduce cuvintele criticului
3
literar Garabet Ibrăileanu ,,A trăi ca intelectual, înseamnă a trăi în lumină şi adevăr”2, iar cultura îţi oferă această şansă. Cultura generală bogată a profesorului este, fără îndoială, o posibilitate de formare şi influenţare a dezvoltării culturii generale a tineretului studios.Ea este, în acelaşi timp, şi o posibilitate de dezvoltare şi afirmare reală a prestigiului profesorului. În condiţiile retehnologizării, a dominării calculatoarelor în toate domeniile de activitate, o cultură generală bogată menţine profesorul, pe toţi educatorii şi tinerii studioşi, pe toţi cetăţenii ţării într-o atmosferă umanistă, de trăire spirituală şi de afectivitate superioară, specifice oamenilor, ferindu-i de a deveni rigizi,tehnocraţi,roboţi. Cultura psihopedagogică se referă la acele cunoştinţe,tehnici de lucru şi modalităţi de acţiune care facilitează comunicarea pedagogică.Fără declanşarea unei rezonanţe în psihicul celor cărora li se adresează ea este neutră din punct de vedere educativ.Pregătirea psihopedagogică asigură tocmai acest lucru, permiţându-i profesorului să transforme informaţiile cultural ştiinţifice în mesaje educaţionale ce se vor repercuta asupra personalităţii umane în ansamblul său.Referindu-se la acest efort, Ioan Nicola îl aminteşte pe R.Hubert care sublinia următoarele:,,Un chimist îşi poate limita orizontul de cunoaştere la ştiinţa chimiei.Unui profesor de chimie nu-i este permis aşa ceva.El nu mânuieşte retorte sau alambice,ci conştiinţele copiilor.” 3Cultura psihopedagogică se compune din cunoştinţe de pedagogie, metodică, într-un cuvânt, din totalitatea cunoştinţelor teoretice privitoare la educaţie şi personalitatea umană, şi dintr-un ansamblu de priceperi şi deprinderi practice solicitate de desfăşurarea acţiunii educaţionale. d) pregătire, competenţă, măiestrie şi tact pedagogic În concepţia pedagogică modernă, pentru ca profesorul să poată concepe, organiza, proiecta actul educaţional are nevoie neapărat şi de pregătire, tact şi măiestrie, care sunt cerute de ipostaza de educator.Calitatea de educator, de pedagog nu este înnăscută.Anumiţi oameni,anumiţi specialişti cu anumite particularităţi înnăscute pot servi şi muncii de educator.Calitatea de educator, tactul, măiestria şi talentul de educator se însuşesc şi se dezvoltă sub forma profesiei de educator, aşa cum se însuşeşte şi calitatea de specialist. Numai îmbinarea calităţilor de specialist , de om de ştiinţă şi de cultură cu calitatea de psihopedagog poate duce la obţinerea unei profesii de educator, de profesor, care să se manifeste cu competenţă şi eficienţă instructiveducativă.Un specialist investit profesor trebuie :să cunoască procesele psihice 2 3
Ioan Bontaş-Pedagogie,Bucureşti,Edit.All,1994,p.257 Ioan Nicola-Tratat de pedagogie şcolară,Bucureşti,E.D.P,RA,1996,p.476
4
şi caracteristicile lor în evoluţia elevilor; să cunoască concepţiile şi principiile care stau la baza unei pedagogii şi a unei educaţii moderne, democratice; să cunoască cum să transmită şi să adapteze conţinuturile disciplinelor predate la cerinţele particularităţilor de vârstă şi individuale, la cerinţele profilelor şi specializărilor elevilor; să cunoască strategiile didactice necesare conceperii, organizării, proiectării şi desfăşurării cu eficienţă a activităţilor instructiveducatice cu elevii şi să cunoască întreaga problematică a psihologiei şi pedagogiei şcolare;să iubească tineretul studios etc. În contextul unei pregătiri temeinice şi eficiente, un rol deosebit îl au măiestria şi tactul psihopedagogice ale profesorului. Măiestria psihopedagogică constă în dezvoltarea plenară a tuturor componentelor personalităţii profesorului, concomitent cu integrarea lor într-un tot unitar.Ea este o sinteză a tuturor însuşirilor general-umane şi pregătirii temeinice şi multilaterale, a efortului depus pentru dezvoltarea şi consolidarea calităţilor sale de om şi slujitor al unei profesiuni.,,Măiestria psihopedagogică reprezintă capacitatea (dimensiunea) complexă, personală şi specifică a profesorului de a concepe, organiza, proiecta şi conduce cu competenţă şi prestigiu, spirit creativ şi eficienţă sporită procesul de învăţământ, procesul de instruire şi educare a tineretului studios.”4 Măiestria psihopedagogică se constituie ca ştiinţă şi artă psihopedagogică.Ea este rezultatul atât al pregătirii cât şi al experienţei didactice îndelungate, bazată pe pregătire, pe interacţiunea tuturor calităţilor personalităţii profesorului.Ea se obiectivează în a şti cât, ce şi cum să faci eficientă instrucţia şi educaţia tineretului la disciplinele ce le predai.Ea înseamnă capacitatea şi competenţa de a-i învăţa pe elevi cum să înveţe,cum să se documenteze şi cum să investigheze singuri, în mod independent.Ea înseamnă capacitatea de a realiza relaţii eficiente cu elevii, care să asigure o îndrumare exigentă înţeleasă, îmbinată cu acte suple de de cooperare şi întrajutorare, de răspundere şi autoexigenţă din partea tineretului studios.În acelaşi timp, ea presupune dăruire şi pasiune, receptivitate faţă de nou, spirit creator, inventivitate, pricepere de a acţiona în conformitate cu cerinţele unei situaţii concrete.Din această cauză măiestria pedagogică nu se confundă cu tehnica didactică, fiind refractară rutinei şi şablonismului.Măiestria înseamnă a acţiona diferenţiat de la o situaţie la alta, în funcţie de factorii noi ce intervin, unii dintre ei având un caracter inedit şi imprevizibil.,,Un profesor care posedă măiestrie pedagogică este mai mult decât un bun profesionist, este un artist în meseria sa.”5 4 5
Ioan Bontaş-Pedagogie,Bucureşti,Edit.All,1994,p.260 Ioan Nicola-Tratat de pedagogie şcolară,Bucureşti,E.D.P,RA,1996,p.479
5
Tactul pedagogic este, după cum afirmă V.Pavelcu, un ,,simţ al măsurii” specific diferitelor manifestări comportamentale ale profesorului.Din punct de vedere psihic măsura se manifestă în realizarea unui echilibru între stări psihice polare şi contradictorii ce apar în mod inevitabil în activitatea profesorului.Pe baza acestor stări am putea defini tactul pedagogic ca fiind capacitatea profesorului de a-şi menţine şi consolida stările psihice pozitive şi de a le domina şi inhiba pe cele negative, oferind astfel răspunsuri şi soluţii prompte tuturor solicitărilor procesului instructiv educativ.I.Bontaş defineşte tactul pedagogic ca fiind ,,o componentă a măiestriei psihopedagogice, care se defineşte prin capacitatea deosebită personală şi specifică a profesorului de a acţiona în mod selectiv, adecvat, suplu, dinamic, creator şi eficient pentru a sigura reuşita actului educaţional în cele mai variate ipostaze educaţionale, chiar în cele mai dificile.” 6 El include o gamă variată de caractristici ale personalităţii profesorului, cum sunt: umanismul şi iubirea sinceră şi reală faţă de tineret ;cine nu iubeşte tineretul să nu se facă educator; spirit de creativitate în găsirea şi aplicarea celor mai adecvate soluţii instructiv-educative; mult calm, multă răbdare şi pasiune pentru educaţia tineretului; ton cald, apropiat şi optimist, principialitate, obiectivitate, demnitate, supleţe, dar şi hotărâre, exigenţă şi înţelegere în toate situaţiile actului educativ, precum şi relaţii democratice de cooperare, respect şi ajutor reciproc cu tineretul studios. e) preocupare şi capacitate de perfecţionare profesională şi psihopeda gogică, sistematică şi continuă
Explozia informaţională deosebită, ca urmare a progresului ştiinţific, tehnic, cultural, etic etc., urmată de schimbări continue, chiar de mutaţii în cadrul disciplinelor predate, în profesiuni, în activităţile social-utile, în condiţiile economiei libere, de piaţă necesită o preocupare şi o capacitate deosebită de a asigura o perfecţionare continuă a pregătirii profesionale, a pregătirii de specialitate şi psihopedagogige.În acest context, pregătirea obţinută în şcoală nu mai este suficientă; ea trebuie mereu restructurată prin integrarea în ea a tuturor noutăţilor esenţiale de natură ideatică şi practică ce apar mereu, şi, în acelaşi timp, prin eliminarea a ceea ce s-a uzat moral, a ceea ce nu mai prezintă fiabilitate cognitivă sau acţională. Perfecţionarea profesională se realizează prin forme organizate de stat sau de factorii ce conduc învăţământul de stat şi particular, cum sunt cursurile de o anumită durată, cursurile postuniversitare, doctoratul sau alte forme-cum sunt activităţile în comisiile metodice şi ale diriginţilor, cercurile pedagogice,
6
Ioan Bontaş-Pedagogie,Bucureşti,Edit.All,1994,p.261
6
simpozioanele ştiinţifice, întâlnirile pedagogice, cursurile la universităţile populare, conferinţele prin mass-media etc. f) profil moral-cetăţenesc demn, civilizat Profesorul nu este doar un instructor profesional.El este un modelator uman, etic şi cetăţenesc al tineretului studios.Munca de educator implică o înaltă pregătire morală, calităţi morale, un profil moral demn, o conştiinţă şi conduită morală demne, civilizate. Modelul etic demn al profesorului constituie chezăşia educării moralcetăţeneşti demne şi civilizate a tineretului studios.El este o sursă şi o forţă de influenţare etico-cetăţenească a elevilor.De aceea, autocontrolul asupra atitudinilor şi modulu de comportare în orice situaţie-în familie, pe stradă, în mijloacele de transport, la şcoală etc. trebuie să însoţească în permanenţă viaţa profesorului.Profesorul trebuie să fie un model spiritual şi moral-cetăţenesc pentru comuniunea în care trăieşte.Atitudinile şi deprinderile etice ale profesorului vor spori competenţa şi eficienţa măiestriei şi tactului psihopedagogic, vor determina creşterea prestigiului său educativ în şcoală şi în afara ei. g)capacitate managerială Locul, rolul şi activitatea profesorului alcătuiesc un microunivers instituţional de educaţie, care, pentru a avea rezultate eficiente, implică în mod obiectiv şi necesar şi funcţie managerială.Profesorul este implicat în actul conducerii unităţii de învăţământ prin unele funcţii ce le poate deţine(şef catedră, diriginte, şef comisie şi de reprezentant în organele de conducere colective).Pregătirea profesorului în domeniul managementului educaţional, chiar de pe băncile facultăţii reprezintă o necesitate obiectivă, aceasta fiind cerută de însăşi munca de educator, dar şi de faptul că din rândul profesorilor se aleg conducătorii unităţilor de învăţământ, care trebuie să conducă cu competenţă şi eficienţă managerială.Eficienţa şi eficacitatea acţiunii sale depinde, ăn foarte mare măsură, de stilul didactic abordat în fiecare dintre situaţiile educaţionale.Fiecare dintre stilurile didactice implică aspecte pozitive şi negative deopotrivă, ponderea acestora fiind diferită.Nu se poate vorbi de o puritate a stilului.Neputându-se spune cu exactitate care dintre stiluri este,,foarte bun”, se susţine ideea ajustării stilului didactic la situaţia didactică concretă. h)conştiinţa responsabilităţii şi a misiunii sa le Această responsabilitate şi-o asumă faţă de copii, faţă de ţara sa şi faţă de întraga umanitate. În mânile sale se află nu numai viitorul copilului, ci şi al naţiunii al cărei membru este.Conştiinţa responsabilităţii şi a misiunii nu pot fi
7
concepute în afara adeziunii şi ataşamentului faţă de valorile culturale, naţionale şi universale create de-a lungul veacurilor. i)calităţi aptitudinale Aici se includ toate acele înşuşiri psihice care asigură îndeplinirea cu succes a diverselor sarcini pe care le implică activitatea instructiv-educativă şi obţinerea în final a unor performanţe ridicate.Ele sunt cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de aptitudini pedagogice.Dintre multiplele particularităţi ale proceselor psihice, care fac parte din conţinutul psihic al aptitudinilor pedagogice menţionăm următoarele : Calităţile gândirii.Diverse aptitudini pedagogice presupun anumite calităţi ale gândirii cum ar fi:capacitatea de analiză şi sinteză, flexibilitatea, originalitatea etc. Calităţile limbajului.Capacitatea de a folosi în mod adecvat acest instrument de comunicare este prezentă în toate aptitudinile pedagogice.Este vorba de asemenea calităţi cu ar fi: inteligibilitatea, claritatea, plasticitatea, expresivitatea, fluenţa etc. Calităţile atenţiei.Este vorba de concentrarea, intensitatea, distributivitatea, cumutativitatea etc. Calitatea memoriei.Rapiditatea memoriei, trăinicia păstrării şi promptitudinea recunoaşterii şi reproducerii sunt indispensabile în activitatea profesorului.Ponderea acestor calităţi şi modul lor de combinare diferă de la o aptitudine la alta.Adoptând drept criteriu structura psihică internă a aptitudinilor pedagogice von putea circumscrie câteva aptitudini speciale cum ar fi: Aptitudinea de a cunoaşte şi înţelege psihicul celui supus acţiunii educative.Este vorba de capacitatea intuitivă, de pătrundere şi sesizare a
particularităţilor psihice individuale.Cunoaşterea lumii interioare a elevului nu se reduce doar la folosirea unor tehnici, acestea fiind, totuşi, indispensabile, la înregistrarea şi prelucrarea datelor pe care ni le oferă.Contactul permanent cu elevii, dublat de o pregătire continuă, nu fac decât să dezvolte şi să perfecţioneze această aptitudine. Aptitudinea empatică .Îi oferă profesorului posibilitatea de a privi toate influenţele prin prisma celor cărora li se adresează şi de a prevedea, în acest fel, nu numai eventualele dificultăţi ce ar putea fi întâmpinate, ci şi rezultatele posibile ce ar putea fi atinse.Această aptitudine stă la baza anticipării finalităţilor acţiunii educaţionale.La polul opus se află egocentrismul, care constă în incapacitatea de a se transpune în situaţia celuilalt, de a accepta punctul de vedere al acestuia.O hipertrofie a propriei personalităţi devine o
8
piedică în calea cunoaşterii psihicului copilului, generând totodată neînţelegeri şi conflicte între profesor şi elevi. Aptitudini organizatorice.Se manifestă în întreaga activitate pe care o desfăşoară profesorul: planificarea proprie munci, pregătirea şi desfăşurarea lecţiilor, îndrumarea activităţii colectivului de elevi etc. Spiritul de observaţie .Este capacitatea ce permite sesizarea celor mai fine nuanţe şi manifestări ale acţiunii educative.Cu ajutorul ei profesorul poate surprinde şi intui starea de spirit şi intenţiile elevilor, după expresia feţei şi anumite mişcări. Procesul de învăţământ fiind un proces bilateral presupune în mod obiectiv şi necesar stabilirea şi manifestarea de relaţii umane şi educaţionale eficiente între profesori şi elevi.În istoria învăţământul s-au manifestat mai multe tipuri de relaţii dintre profesor şi tineretul studios, şi anume: autoritariste, libere şi democratice.Pentru a se face ascultat, educatorul este dator să cunoască preocupările tineretului, aspiraţiile şi frământările lui.Dorinţa de a-i veni în ajutor, de a-l susţine în înţelegerea şi însuşirea unei sfere cât mai largi cunoştinţe, grija de a-i călăuzi cu folos paşii în alegerea şi pregătirea în profesiunea cea mai adecvată particularităţilor şi aspiraţiilor lui. Munca profesorului reprezintă o necontenită descoperire, o neobosită luptă cu formele rigide, cu stilul de viaţă conservatorist.Un profesor care se limitează în zilele noastre în activitate numai la comunicarea cunoştinţelor şi verificarea modului cum au fost memorizate, se poate considera a trăi în afara timpului şi, în nici un caz, un profesor bun.Sunt preţuiţi acei profesori care sunt preocupaţi să găsească căile şi mijloacele potrivite pentru a cere elevului eforturi şi antrenarea întregii capacităţi intelectuale.Degeaba este şcoală nouă, modernă, degeaba există material didactic, mijloace moderne de predare, dacă profesorul este încorsetat de rutină şi indiferenţă, după cum şi reciproca, un profesor bun, cu tragere de inimă, reuşeşte cu mijloace simple, dar ingenioase, să se facă înţeles şi să dezvolte interes pentru studiu. Cu fiecare lecţie profesorul trebuie să-şi dezvăluie nu numai bogăţia cunoştinţelor, ci şi cultura şi arta pedagogică.Cei mai mulţi sunt de părere că profesorul trebuie să aibă şi vocaţie, dar ca în orice artă reuşita se datoreşte şi capacităţii de muncă, virtuţilor personale-inteligenţa, conştiinţa îndeplinirii datoriei, competenţa şi, mai ales, pasiunea, care ţine de inima omului. Pentru a învăţa pe altul trebuie să ai o înaltă pregătire culturală şi psihopedagogică, o voinţă puternică şi un caracter ferm în atingerea scopului propus.
9
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. Bontaş,Ioan- Pedagogie, Bucureşti, Edit.All, 1994
2. Nicola,Ioan-Tratat de pedagogie şcolară , Bucureşti, E.D.P,RA, 1996
3. Niculescu,Rodica Mariana- Pedagogie generală , Bucureşti, Edit.Scorpion 7,1996 4. Păun,Stelian-Omul de la catedră, Bucureşti, Edit.Albatros, 1974
10
Universitatea “1 Decembrie 1918” Alba – Iulia Facultatea de Istorie şi Filologie
PROFESORUL MODEL
Student: BARBU VIORELA-LAURA An IV, Română-Engleză, FR.
11
12
