Predici la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)
Index Evanghelia şi Apostolul zilei...................................................................................3 Acatistul Sfintei Cruci.............................................................................................6 Rugăciune...........................................................................................................16 Comentarii patristice - Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci.................18 Părintele Cleopa Ilie - Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci -Despre semnul Fiului Omului.........................................................................................................29 Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci 36 Sfântul Teofan Zăvorâtul - Tâlcuiri.....................................................................41
Mitropolitul Augustin de Florina – Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci – Dumnezeu te iubeşte..............................................................................................43 Mitropolitul Augustin de Florina – Predică la Apostolul din Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci – Crucea învinge lumea..............................................................47 Arhim. Ioil Konstantaros - Cuvânt la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci 50 Părintele Arsenie Boca - O întrebare Iubirii.......................................................53 Părintele Constantin Galeriu - Predica la duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci 56 Nicolae Steinhardt – Cuvânt la Convorbirea lui Iisus cu Nicodim...................66 Nicolae Steinhardt – Două evlavii ce nu se cuvine a fi părăsite: Cinstirea Crucii şi a Maicii Domnului.............................................................................................................69 Stareţul Iachint al Putnei - Cuvânt la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci despre dragostea fără măsură a lui Dumnezeu pentru noi şi sfârşitul lumii anunţat de sfârşitul dragostei creştine...................................................................................................76 Ierodiacon Visarion Iugulescu - Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea….............82 Rugăciune...........................................................................................................89 Pr. Dorin Picioruş - Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci.....90 Părintele Ion Cârciuleanu – Convorbirea lui Iisus cu Nicodim........................94 Părintele Iosif Trifa – Evanghelia Duminicii dinaintea Înălţării Sfintei Cruci98 Pr. Mihai Tegzeş - Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci........................102 Pr. Gheorghe Neamţiu - Iubirea lui Dumnezeu................................................105 Pr. Anthony M. Coniaris - Dumnezeu aşa a iubit….........................................110 Rugăciune..........................................................................................................113 Prof. Vasile Gogonea - Dumnezeu ne ajută să ne naştem prin semnul Crucii!114 Convorbirea lui Iisus cu Nicodim. Necesitatea de a ne smulge din inerţia inconştienţei 119 Cu părintele Coman despre dimensiunea duhovnicească a realităţii şi despre Judecată 119 În faţa lui Iisus : Viaţa lăuntrică a Duhului vs. falsa Ortodoxie a pietismului şi moralismului religios. La ce “folosesc” Sfintele Taine?...........................................................132 Înaintea Înălţării Sfintei Cruci: Ce înseamnă a iubi cu adevărat, în vremurile abuzului, vicleşugului şi minciunii generalizate? Cum putem mărturisi crucea în viaţa noastră şi ce fericire putem găsi în iadul lumii?.....................................................................135 Arhim. Nichifor Horia (Iaşi) - Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (7 septembrie 2014)..............................................................................................135 Părintele Singhel Ioan (Măn. Sihăstria Putnei) - Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (7 sept. 2014).............................................................................143 Părintele Andrei Coroian: Meditaţii în oglinda Sfintei Cruci - Copiii lui Dumnezeu şi fiii Maicii Domnului: “Dumnezeu duce crucea păcatelor omului, Maica Sfântă poartă crucea umanităţii… Dumnezeu dăruieşte din ce în ce mai mult, iar omul şi-a făurit un program care L-a exclus pe Dumnezeu”...................................................................................147 Cum ne trăim relaţia cu Hristos? Creştinul între chemarea de a fi “făptură nouă” şi sclavia superstiţiilor (neo)păgâne sau a formelor fără fond: “Să nu fim automate de rugăciune sau de viaţă religioasă, ci să fim flăcări vii, lumânări care să ardă pentru ve șnicia Împărăţiei lui Dumnezeu!”..........................................................................................................158 Doxologia: Pr. Roger Coresciuc - Predică la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci/ Convorbirea lui Iisus cu Nicodim – 2015 (catedrala Iaşi)............................158 IPS Bartolomeu Anania - Predică în Duminica dinainte de Înălţarea Sfintei Cruci: Cum ne trăim relaţia cu Hristos?..................................................................................165
IPS Irineu Pop-Bistriţeanul - Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci - Sfânta Cruce este şcoala virtuţii.....................................................................................168 Mitropolitul Antonie Plămădeală - Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci 172 Preafericitul Părinte Patriarh Daniel - Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim) - Sfânta Cruce - semnul iubirii care învinge păcatul şi moartea.................................................................................................................184 Istorioară - Adevăr sau minciună......................................................................189
Evanghelia şi Apostolul zilei
Evanghelia
Ev. Ioan 3,13-17 13. Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. 14. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, 15. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. 16. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. 17. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.
Apostol
Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel Galateni 6,11-18
11. Vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna mea. 12. Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi împrejur, numai ca să nu fie prigoniţi pentru crucea lui Hristos. 13. Căci nici ei singuri, cei ce se taie împrejur, nu păzesc Legea, ci voiesc să vă tăiaţi voi împrejur, ca să se laude ei în trupul vostru. 14. Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume! 15. Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă. 16. Şi câţi vor umbla după dreptarul acesta, - pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu! 17. De acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci eu port în trupul meu semnele Domnului Iisus. 18. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul vostru, fraţilor! Amin.
Acatistul Sfintei Cruci
Rugăciunile începătoare În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie ! Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie ! Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie !
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti, şi toate le implineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată intinăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre. Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi. Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi. Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi; Doamne, curăţeşte păcatele noastre; Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău. Doamne, miluieşte ! Doamne, miluieşte ! Doamne, miluieşte ! Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi, păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Doamne, miluieşte-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un Milostiv şi ne izbăveşte pe noi de vrăjmaşii noştri, că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău, toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Uşa milostivirii deschide-o nouă,binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu eşti mântuirea neamului creştinesc. Crezul Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.S-a pogorât din ceruri Şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara Şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, Şi a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi . Şi S-a suit la ceruri şi Şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, A cărui Împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci. Întru-una Sfântă Sobornicească şi apostolească Biserică, Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor, Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin ! Condacul 1 O, de trei ori fericită şi prea cinstită Cruce, ţie ne închinăm credincioşii şi te mărim, veselindu-ne de dumnezeiasca ta înălţare. Ca o pavază şi armă nebiruită, ocroteşte şi acoperă cu darul tău pe cei ce cântă: Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor! Icosul 1 Îngerii din cer în chip nevăzut înconjoară cu frică Crucea cea de viaţă purtătoare şi văzând-o cum împarte acum cu strălucire credincioşilor har de lumină dătător, se înspăimântează şi-i stau înainte zicând către dânsa unele ca acestea: Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a lumii; Bucură-te, slava Bisericii; Bucură-te, căci izvorăşti tămăduiri cu îndestulare; Bucură-te, căci luminezi marginile lumii; Bucură-te, Lemn de viaţă mirositor şi vistieria minunilor; Bucură-te, prea fericită şi de daruri dătătoare; Bucură-te, căci eşti dumnezeiesc aşternut picioarelor; Bucură-te, căci te-ai aşezat spre închinarea tuturor; Bucură-te, pahar plin de curată băutură; Bucură-te, luminător al strălucirii celei de sus; Bucură-te, cea prin care se binecuvântează zidirea; Bucură-te, cea prin care este închinat Ziditorul; Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor! Condacul al 2-lea Văzându-se Elena pe sineşi întru dorire, a zis împăratului cu îndrăznire: lucrul cel prea dorit sufletului tău se arată prea de bucurie osârdiei mele; căutând însă arma cea biruitoare pentru tine, precum zici, cântă: Aliluia! Icosul al 2-lea
Cunoştinţa cea necunoscută mai înainte, împărăteasa, cunoscând-o, a strigat către cei ce slujeau: “Din sânurile pământului siliţi-vă în grabă a afla şi Crucea a mi-o da!”, către care privind cu frică a zis, cântând aşa: Bucură-te, semnul adevăratei bucurii; Bucură-te, izbăvirea vechiului blestem; Bucură-te, comoară, pentru zavistie în pământ ascunsă; Bucură-te, ceea ce te-ai arătat cu stele închipuită; Bucură-te, cinstită Cruce cu împătrite raze în chipul focului; Bucură-te, scară pe înălţime rezemată, mai înainte oarecând arătată; Bucură-te, lumina îngerilor cea cu alinare închipuită; Bucură-te, rana demonilor cea mult suspinată; Bucură-te, odor veselitor al Cuvântului; Bucură-te, stingătoarea focului rătăcirii; Bucură-te, cinstită Cruce, apărătoare a deznădăjduiţilor; Bucură-te, tare apărătoare a celor ce bine călătoresc; Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor! Condacul al 3-lea Puterea Lemnului s-a arătat atunci, spre adevărata încredinţare a tuturor şi pe cea fără de glas şi moartă, spre viaţă a sculat-o şi iată înfricoşătoarea privire a celor ce vor a culege mântuire, când cântă: Aliluia! Icosul al 3-lea Având Elena arma cea nebiruită, a alergat către fiul său, iar el, tare săltând îndată, Crucea cea prea mare cunoscând-o, se bucura şi cu săltările ca şi cu nişte cântări, zicea către dânsa unele ca acestea: Bucură-te, cinstită Cruce, vasul Luminii; Bucură-te, cinstită Cruce, vistieria Vieţii; Bucură-te, dătătoarea darurilor Duhului; Bucură-te, limanul cel neînviforat al celor ce călătoresc pe mare; Bucură-te, masă care ţii ca pe o Jertfă pe Hristos; Bucură-te, viţă care porţi Strugurele cel copt care dă vinul cel tainic: Bucură-te, căci păzeşti sceptrurile împăraţilor; Bucură-te, căci zdrobeşti capetele balaurilor; Bucură-te, strălucită cunoştinţă a credinţei; Bucură-te, păzitoarea a toată lumea. Bucură-te, binecuvântarea lui Dumnezeu către muritori; Bucură-te, mijlocirea către Dumnezeu a celor muritori; Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor! Condacul al 4-lea Dumnezeiasca râvnă întru sineşi luând Elena, cu osârdie a căutat şi a aflat Crucea care în pământ era ascunsă şi pe cer împăratului se arătase, pe care lăudând-o a zis: Aliluia! Icosul al 4-lea
În chipul soarelui s-a arătat Crucea în lume şi toţi de luminare umplându-se şi ca şi către o stea alergând, o văd pe aceasta ca pe o pricinuitoare de bunătăţi, în mâinile cele sfinte înălţată, pe care lăudând-o au zis: Bucură-te, raza Soarelui Celui gândit; Bucură-te, izvorul Mirului Celui nedeşertat; Bucură-te, chemarea lui Adam şi a Evei; Bucura te, omorârea stăpânitorilor iadului; Bucură-te, căci înălţându-te, împreună acum şi pe noi ne înalţi; Bucură-te, căci închinându-te pe suflete le sfinţeşti; Bucură-te, lauda apostolilor cea în lume propovăduită; Bucură-te, tăria nevoitorilor cea prea iubită; Bucură-te, cinstita Cruce, mustrarea evreilor; Bucură-te, lauda credincioşilor; Bucură-te, cea prin care s-a surpat iadul; Bucură-te, cea prin care a răsărit Darul; Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor! Condacul al 5-lea Lemnul cel de Dumnezeu dăruit, privindu-l noi toţi, la acoperământul lui acum să alergăm şi ca pe o armă ţinându-l, printr-însul să biruim taberele vrăjmaşilor şi pipăind pe Cel nepipăit, cu bucurie să cântăm Lui: Aliluia! Icosul al 5-lea Văzut-a lumina din cer marele Constantin, arătându-se semnul Crucii cu stele, întru care şi biruind mulţimea vrăjmaşilor, s-a sârguit de a descoperit lemnul Crucii şi a zis către dânsul unele ca acestea: Bucură-te, marginea sfatului celui negrăit; Bucură-te, tăria poporului celui binecuvântat; Bucură-te, cel ce înfrângi taberele vrăjmaşilor; Bucura te, cel ce arzi cu văpaia pe demoni; Bucură-te, sceptrul ceresc al împărăteştii oşti; Bucură-te, arma nebiruită a iubitoarei de Hristos oşti; Bucură-te, ceea ce dobori sprânceana barbarilor; Bucură-te, ceea ce ocârmuieşti sufletele oamenilor; Bucură-te, izbăvitoarea multor răutăţi; Bucură-te, dăruitoarea multor bunătăţi; Bucură-te, cea prin care saltă purtătorii de Hristos; Bucură-te, cea prin care iudeii se tânguiesc; Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor! Condacul al 6-lea Scară până la cer s-a făcut Crucea Domnului, pe toţi suindu-i de la pământ către înălţimea cerului, ca să locuiască împreună şi totdeauna cu cetele îngerilor, lăsând pe cele ce sunt acum ca pe cele ce nu sunt şi ştiind ei a cânta: Aliluia! Icosul al 6-lea
Lumină, Mântuitorule, strălucind peste toţi cei din iad, ai luminat pe cei ce zăceau jos; iar portarii iadului, nesuferind raza Ta, ca nişte morţi au căzut şi cei ce s-au izbăvit de dânşii, acum, văzând Crucea, cântă aşa: Bucură-te, învierea celor omorâţi; Bucură-te, izbăvirea celor ce se tânguiesc; Bucură-te, deşertarea vistieriilor iadului; Bucură-te, câştigarea desfătării Raiului; Bucură-te, toiag care ai afundat oastea egipteană; Bucură-te, căci iarăşi pe poporul israelit l-ai adăpat; Bucură-te, lemn însufleţit, a tâlharului mântuire; Bucură-te, trandafir bine mirositor, a binecredincioşilor mirosire; Bucură-te, hrana celor ce flămânzesc întru Duhul; Bucură-te, pecetea pe care oamenii au luat-o; Bucură-te, cinstită Cruce, uşa tainelor; Bucură-te, cea prin care se revarsă râuri dumnezeieşti; Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor! Condacul al 7-lea Lui Moise te-ai dat ca un toiag, vrând a mântui prea mult truditul neam din stricăciune, dar te-ai cunoscut lui şi semn dumnezeiesc. Pentru aceea s-a înspăimântat de tăria ta, Cruce cinstită, cântând: Aliluia! Icosul al 7-lea Cel ce de demult a dat lege văzătorului de Dumnezeu în Sinai, de voie pe Cruce s-a pironit pentru cei fără de lege, de bărbaţii cei fără de lege şi blestemul cel vechi al legii l-a dezlegat, ca puterea Crucii văzând-o toţi acum să cânte: Bucură-te, ridicarea celor căzuţi; Bucură-te, îndreptarea celor robiţi de patimile lumeşti; Bucură-te, înnoirea învierii lui Hristos; Bucură-te, dumnezeiasca desfătare a monahilor; Bucură-te, copac bine înfrunzit sub care se adăpostesc credincioşii; Bucură-te, Lemn de prooroci grăit a fi pe pământ sădit; Bucură-te, ajutorul Împărăţiei împotriva vrăjmaşilor; Bucură-te, apărare tare a cetăţii; Bucură-te, a Dreptului Judecător arătare; Bucură-te, a greşiţilor osândire; Bucură-te, cinstită Cruce, sprijinirea sărmanilor; Bucură-te, cinstită Cruce, îmbogăţirea săracilor; Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor! Condacul al 8-lea Străină minune văzând, străină viaţă să vieţuim, mintea la cer înălţând-o; că pentru aceasta Hristos pe Cruce s-a pironit şi cu trupul a pătimit, vrând a-i trage la Sine pe cei ce cântă Lui: Aliluia! Icosul al 8-lea
Întreg a venit din înălţime, avându-şi cu Sine Dumnezeirea, singur Cuvântul cel mai înainte de veacuri şi născându-Se din Fecioara Maică şi lumii arătându-Se om smerit şi Crucea primind, a făcut vii pe cei ce cântă Lui: Bucură-te, cinstită Cruce, arma păcii; Bucura te, semnul călătorilor; Bucură-te, înţelepciunea şi întărirea celor ce se mântuiesc; Bucură-te, nebunia şi sfărâmarea celor ce dosădesc; Bucură-te, răsad bine rodit, nemuritor şi de viaţă purtător; Bucură-te, floare, care ai înflorit mântuirea noastră; Bucură-te, căci împreunezi pe cele de pe pământ cu cele de sus; Bucură-te, căci luminezi inimile celor de jos; Bucură-te, cea prin care stricăciunea s-a stricat; Bucură-te, cea prin care mâhnirea s-a pierdut; Bucură-te, bogăţia bunătăţilor celor înmiite; Bucură-te, lauda credincioşilor cea de mii de ori numită; Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor! Condacul al 9-lea A căzut tabăra demonilor cea cu tot felul de săgeţi întrarmată şi neamul evreilor s-a ruşinat, văzând ei că de către toţi cu dor Crucea este închinată şi că de-a pururea izvorăşte tămăduiri celor ce cântă: Aliluia! Icosul al 9-lea Râurile cugetelor celor de rea credinţă s-au oprit, fiind pironit pe lemn Tu, Hristoase, căci, cu adevărat nu se pricep cum şi cruce ai suferit şi de stricăciune ai scăpat, iar noi, Învierea slăvind-o, cântăm: Bucură-te, înălţimea înţelepciunii lui Dumnezeu; Bucură-te, adâncimea Proniei Lui; Bucură-te, necunoştinţa necuvântătorilor bârfitori; Bucura te, pierderea nebunilor de stele vrăjitori; Bucura te, câci arăţi învierea lui Hristos; Bucură-te, câci pătimirile Lui le înnoieşti; Bucură-te, ceea ce călcarea de poruncă a celor dintâi zidiţi ai dezlegat-o; Bucură-te, ceea ce intrările Raiului le-ai deschis; Bucură-te, cinstită Cruce, cea de toţi cei dreptcredincioşi cinstită; Bucură-te, a neamurilor celor necredincioase potrivnică; Bucură-te, cinstită Cruce, doctorul celor ce bolesc; Bucură-te, de-a pururea ajutătoare a celor ce se roagă ţie; Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor! Condacul al 10-lea Lumea vrând a o mântui, împodobitorul lumii la dânsa S-a pogorât în chip de negrăit şi întrupat fiind, Crucea a suferit şi pentru noi pe toate ca noi le primeşte; pentru aceea şi izbăvindu-ne pe noi, de la toţi aude: Aliluia! Icosul al 10-lea
Zid nebiruit şi dumnezeiesc al lumii te înţelegem, o, purtătoare de viaţă Cruce, că Făcătorul cerului şi al pământului pe tine gătindu-te, Îşi întinde mâinile – străină auzire – şi pe toţi învaţă a cânta: Bucură-te, temeiul dreptei credinţe; Bucură-te, biruinţa creştinilor; Bucură-te, căci pe Amalec cel gândit l-ai înfrânt; Bucură-te, căci de mâinile lui Iacov mai înainte te-ai închipuit; Bucură-te, căci tu umbrele cele prea vechi le-ai înnoit; Bucură-te, căci tu glasurile cele de prooroci grăite le-ai împlinit; Bucură-te, căci ai purtat pe Mântuitorul tuturor; Bucură-te, căci ai stricat pe stricătorul sufletelor; Bucură-te, cea prin care cu îngerii ne-am unit; Bucură-te, cea prin care cu lumina ne-am strălucit; Bucură-te, căci cinstindu-te, ţie ne închinăm; Bucură-te, căci strigând, ţie glăsuim; Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor! Condacul al 11-lea Cântarea toată se micşorează, vrând a urma mulţimii minunilor tale, fiindcă de-ţi vom aduce ţie, o, prea cinstită Cruce, mulţime de laude, nimic vrednic nu împlinim, faţă de cele ce ne-ai dat nouă, dar cântăm: Aliluia! Icosul al 11-lea Strălucire de lumină dătătoare, celor ce sunt întru întuneric se dăruieşte Crucea aceasta de viaţă dătătoare, căci lumina cea nematerialnică a primit-o şi spre dumnezeiasca cunoştinţă pe toţi povăţuieşte şi înălţându-se acum, pe mintea noastră o înalţă a cânta acestea: Bucură-te, luminătorul cel ce te arăţi celor ce sunt întru întuneric; Bucură-te, stea, care străluceşti lumea; Bucură-te, fulger, care orbeşti pe ucigaşii lui Hristos; Bucură-te, trăznet, care slăbănogeşti pe cei necredincioşi; Bucură-te, căci ai strălucit cetele dreptmăritorilor; Bucură-te, căci ai risipit capiştele idolilor; Bucură-te, cea al cărei chip din cer s-a arătat; Bucură-te, cea al cărei dar pe vicleşuguri le-a gonit; Bucură-te, ceea ce însemnezi omorârea trupului; Bucura te, ceea ce omori pornirea patimilor; Bucură-te, pe care Hristos s-a răstignit; Bucură-te, prin care toată lumea s-a mântuit; Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor! Condacul al 12-lea Har voind Hristos a da oamenilor, mâinile pe lemn îşi întinde şi neamurile toate împreună le cheamă şi Împărăţia Cerurilor o dă tuturor celor ce cu vrednicie şi cu credinţă cântă cântarea: Aliluia! Icosul al 12-lea
Cântând cântarea ta, te lăudăm cu dor pe tine Lemnul Domnului ca pe un însufleţit; căci pironinduse cu trupul pe tine, Cel ce stăpâneşte peste puterile cele de sus ne-a sfinţit, ne-a mărit şi ne-a învăţat a zice acestea: Bucură-te, cinstită Cruce, arma cea înţelegătoare; Bucură-te, sfânta privire a Sfinţilor; Bucură-te, înainte-propovăduirea proorocilor şi a drepţilor; Bucură-te, purtătoare de lumină, meşteşugire a lui Hristos; Bucură-te, frumuseţea şi cununa dreptcredincioşilor ocârmuitori; Bucură-te, stăpânirea şi întărirea cuvioşilor preoţi; Bucură-te, podoaba cea prea lăudată a adevărului; Bucură-te, începutul cel prea bun al mântuirii; Bucură-te, strălucirea cea luminată a tuturor; Bucură-te, izgonirea agarenilor; Bucură-te, făclie a luminii celei nestricate; Bucură-te, veselia sufletului meu; Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor! Condacul al 13-lea (de trei ori) O, întru tot cântat Lemn, pe care a fost răstignit Hristos, Cuvântul cel mai sfânt decât toţi Sfinţii, primind rugăciunile noastre, de toată primejdia pe toţi izbăveşte-ne şi de chinurile veşnice scapă pe cei ce cântă lui Dumnezeu: Aliluia! Apoi se zice iarăşi: Icosul 1 Îngerii din cer în chip nevăzut înconjoară cu frică Crucea cea de viaţă purtătoare şi văzând-o cum împarte acum cu strălucire credincioşilor har de lumină dătător, se înspăimântează şi-i stau înainte zicând către dânsa unele ca acestea: Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a lumii; Bucură-te, slava Bisericii; Bucură-te, căci izvorăşti tămăduiri cu îndestulare; Bucură-te, căci luminezi marginile lumii; Bucură-te, Lemn de viaţă mirositor şi vistieria minunilor; Bucură-te, prea fericită şi de daruri dătătoare; Bucură-te, căci eşti dumnezeiesc aşternut picioarelor; Bucură-te, căci te-ai aşezat spre închinarea tuturor; Bucură-te, pahar plin de curată băutură; Bucură-te, luminător al strălucirii celei de sus; Bucură-te, cea prin care se binecuvântează zidirea; Bucură-te, cea prin care este închinat Ziditorul; Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor! Condacul 1 O, de trei ori fericită şi prea cinstită Cruce, ţie ne închinăm credincioşii şi te mărim, veselindu-ne de dumnezeiasca ta înălţare. Ca o pavază şi armă nebiruită, ocroteşte şi acoperă cu darul tău pe cei ce cântă: Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor!
iar la urmă se citeşte această rugăciune: Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, dulce Mântuitorul sufletului meu, mărturisesc înaintea Ta, întru această zi a răstignirii Tale, în care ai pătimit şi ai luat moarte pe Cruce pentru păcatele noastre, că eu sunt cel ce Te-am răstignit cu păcatele mele cele multe şi cu fărădelegile mele cele rele. De aceea mă rog bunătăţii Tale celei nemărginite, ca să mă faci şi pe mine părtaş sfintelor Tale Patimi, cinstitelor răni şi morţii Tale celei de viaţă făcătoare, pentru ca să mă învrednicesc, prin darul Tău, să câştig şi eu asemenea Ţie, pentru dragostea Ta, precum Tu cel milostiv le-ai răbdat pentru mântuirea mea, întărindu-mă pururea cu aceeaşi putere şi răbdare ce ai avut când Te-au răstignit nemulţumitorii evrei. De aceea întăreşte-mă, Doamne, ca să pot ridica cu bucurie de astăzi înainte Crucea Ta cu deplină pocăinţă, întristarea morţii Tale să o simt, precum au simţit-o Preasfânta Ta Maică, ucenicii Tăi şi mironosiţele femei. Şi-mi înviază simţirile mele cele sufleteşti, ca să cunoască moartea Ta, precum ai făcut de Te-au cunoscut şi zidirile cele neînsufleţite, care s-au mişcat la răstignirea Ta, precum Tea cunoscut tâlharul cel credincios pe care, rugându-se Ţie, l-ai primit în Rai. Dă-mi, Doamne şi mie, tâlharului celui rău, darul Tău, precum ai dat atunci aceluia şi iartă păcatele mele pentru sfintele Tale Patimi şi mă primeşte prin pocăinţă împreună cu el în Rai, ca un Dumnezeu şi ziditor ce-mi eşti. Asemenea fă cu toţi creştinii, vii şi morţi, precum se roagă Ţie în toate zilele Sfânta Biserică şi le lasă lor toate păcatele şi-i învredniceşte pe ei de împărăţia Ta şi să vadă lumina Ta şi să mărească slava Ta.
Mă închin Crucii Tale, Hristoase şi zic către dânsa: Slavă ei pentru dragostea Ta! Bucură-te, prea cinstită Cruce a lui Hristos, căci prin tine s-a mântuit lumea, ridicând asupra ta pe Iisus ţintuit. Bucură-te, pom prea mărit, pentru că Tu ai ţinut rodul vieţii ce ne-a mântuit din moartea păcatului. Bucură-te, toiagul cel tare ce ai sfărâmat uşile iadului. Bucură-te, cheia împărătească ce ai deschis uşa Raiului. Mă bucur şi eu, pentru că văd pe vrăjmaşii Tăi surpaţi, iar pe prietenii Tăi că împărăţesc în ceruri, pe vrăjmaşii Tăi biruiţi de puterea Ta, iar pe creştinii ce Ţi se închină, înarmaţi cu puterea Ta. O, Hristoase, Răstignitul meu, câte ai pătimit pentru noi, câte răni, câte scuipări, câte batjocuri şi ce necinste ai răbdat pentru păcatele noastre, pentru ca să ne dai pildă de adevărată răbdare! De aceea cum pot eu să fug de Cruce, văzând pe Hristos că este ridicat pe ea? Cum să-mi pară grele chinurile văzând pe Stăpânul meu că le iubeşte, le cere şi le socoteşte Lui de mare cinste? Ruşine-mi este, cu adevărat, de mă voi întrista de relele ce-mi pricinuiesc oamenii sau de ispitele cemi aduc diavolii sau de trupul şi gândurile mele cele rele sau pentru sărăcia şi bolile ce-mi vin din voia lui Dumnezeu pentru păcatele mele, deoarece acestea toate mi le trimite pentru ca să mă apropie mai mult de El, pentru ca să-L slăvesc şi să mă pedepsesc în această viaţă pentru binele meu, pentru ca să mă odihnesc cu mai multă mărire întru Împărăţia Lui cea veşnică. Şi de vreme ce este aşa, înmulţeşte-mi Doamne ostenelile, ispitele şi durerile, dar să-mi înmulţeşti împreună şi să-mi prisoseşti şi răbdarea şi puterea, ca să pot răbda toate câte mi s-ar întâmpla. Pentru că recunosc că sunt neputincios de nu mă vei întări, orb de nu mă vei lumina, legat de nu mă vei dezlega, fricos de nu mă vei face îndrăzneţ, rău de nu mă vei preface în bun, pierdut de nu mă vei ierta, rob de nu mă vei răscumpăra cu bogata şi dumnezeiasca Ta putere şi cu darul Sfintei Tale Cruci, căreia mă închin şi o măresc acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Comentarii patristice - Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci
(In. 3, 13) Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Având două firi, adică cea omenească şi cea dumnezeiască, Hristos a răbdat Patima în umanitatea Sa, pentru ca fără distincţie, Cel care a suferit să fie numit deopotrivă Domnul Slavei şi Fiul Omului, chiar dacă este scris: Care S-a coborât din cer. (Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre credința creștină 2.7.58, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (In. 3, 13) Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Unii oameni, desigur, găsesc foarte surprinzător ceea ce Domnul a zis în Evanghelie: Nimeni nu s-a suit la cer, decât cel care s-a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer. Cum – întreabă ei – poate fi spus că Fiul Omului s-a coborât din cer, când aici a sălăşluit în Pântecele cel fecioresc? Oamenii care spun asta nu trebuie respinşi, ci învăţaţi. Gândesc că ei ridică această întrebare din pietate, dar nu sunt capabili să înţeleagă acel lucru despre care întreabă. Ei nu îşi dau seama, vreau să spun, că dumnezeirea s-a îmbrăcat cu umanitatea în aşa fel încât a devenit o singură Persoană, Dumnezeu şi Om. Şi că umanitatea era unită cu dumnezeirea în aşa fel încât Cuvântul, suflet şi trup, era un singur Hristos. Şi de aceea poate fi spus: Nimeni nu s-a suit la cer, decât cel care s-a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer. (Maxim din Torino, Predica 265b.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (In. 3, 13) Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Pogorât din cer se referă la originea Lui din Duhul. Căci, deşi Maria a contribuit la creşterea Lui în pântece şi a dat naştere la ceea ce este firesc pentru genul ei, Trupul Lui nu se datorează acestei origini. Fiul Omului se referă la naşterea din trup conceput în Fecioară; care este în cer implică puterea firii Sale veşnice – o fire infinită, care nu se poate restrânge pe Sine la limitele trupului, El care este izvorul şi fundamentul trupului. Prin virtutea Duhului şi prin puterea lui Dumnezeu Cuvântul, deşi El a petrecut în chip de rob, El a fost veşnic prezent ca Domn a toate şi înlăuntrul şi dincolo de cercul cerului şi al pământului. Deși a coborât din cer şi este Fiul Omului, totuşi este în ceruri. Căci Cuvântul s-a făcut trup, dar n-a încetat să fie Cuvântul. Ca Cuvânt, El este în ceruri şi ca trup, El este Fiul Omului. Ca şi Cuvânt făcut trup, El este deodată din cer, şi Fiu al Omului şi în cer. Căci puterea Cuvântului, rămânând veşnic fără de trup, era prezentă încă în cer când El s-a coborât. Trupul îi datorează Lui originea şi nimănui altcineva. Aşa că Cuvântul făcut trup, deşi era trup, totuşi niciodată nu a încetat să fie Cuvântul. (Ilarie de Poitiers, Despre Sfânta Treime 10.16, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).
(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului. După ce a făcut menţiunea darului Botezului, El merge la izvorul (sau cauza) lui, adică Crucea… Aceste două lucruri, mai mult decât orice altceva, declară iubirea Lui cea de negrăit: aceea că a suferit deopotrivă pentru duşmanii Lui şi murind pentru ei, El le-a dăruit prin Botez întreaga iertare a tuturor păcatelor lor. (Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 27.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului. Cu meşteşug minunat al învăţăturii cereşti, Domnul ne orientează atenţia la Învăţătorul Legii mozaice şi la înţelesul spiritual al acestei Legi, amintindu-ne vechea istorie şi explicând că ea este o imagine a Pătimirii Sale şi a mântuirii oamenilor. (Beda venerabilul, Omilii la Evanghelii, 2.18, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului. A fost bine că Domnul a poruncit aceasta, căci prin ridicarea şarpelui de aramă, rănile celor care erau muşcaţi de şarpe se vindecau; căci şarpele de aramă este un chip al Crucii… În acelaşi fel, lumea a fost răstignită în ispitirile ei. De aceea, nu unul real, ci un şarpe de aramă a fost spânzurat. Aceasta s-a făcut aşa pentru că Domnul a luat asupra Lui asemănarea unui păcătos în trupul Lui, dar în realitate, era fără de păcat. În acest fel, el a imitat un şarpe prin aparenţa înşelătoare a slăbiciunii omeneşti, pentru ca atunci când va lăsa deoparte pielea trupului (aşa cum şarpele îşi schimbă pielea), El să distrugă viclenia adevăratului şarpe. (Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Despre Duhul Sfânt, 3.8.50, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului. Crucea este ridicată şi apare deasupra pământului, pe care până acum răutatea o ţinuse ascunsă. Este ridicată nu pentru a primi slavă (căci cu Hristos răstignit pe ea, ce altă slavă mai mare ar putea avea?), ci pentru a da slavă lui Dumnezeu care este închinat pe ea şi proclamat prin ea… Nu este surprinzător că Biserica se bucură în Crucea lui Hristos şi se îmbracă în veşminte de sărbătoare, descoperindu-şi frumuseţea ei de mireasă când cinsteşte această zi. Şi nici nu este surprinzător faptul că o mare mulţime de oameni s-au adunat împreună astăzi pentru a vedea Crucea înălţată sus şi a se închina lui Hristos, pe care Îl văd înălţat pe ea. Căci Crucea este arătată pentru a fi înălţată şi este înălţată pentru a fi arătată. Care Cruce? Crucea, care cu puţină vreme în urmă era ascunsă într-un loc numit al Căpăţânii, dar acum este adorată pretutindeni. Acest lucru ne bucură astăzi; aceasta sărbătorim noi. Acesta este înţelesul sărbătorii prezente. Aceasta este arătarea Tainei… Căci această Cruce, ascunsă şi dătătoare de viaţă a fost arătată, pusă în înălţime ca o cetate pe un deal sau ca o lumină în sfeşnic, pentru ca lumea toată să o vadă.
(Sfântul Andrei Criteanul, Omilia 11 la Înălţarea Cinstitei Cruci, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului Această istorie este un chip al întregii Taine a Întrupării. Căci şarpele semnifică păcatul cel amar şi aducător de moarte, care devora întreaga rasă de pe pământ… muşcând sufletul omului şi infuzându-l cu veninul vicleniei. Şi nu este altă cale pentru a scăpa de a fi cuceriţi de către el, decât prin vindecarea care vine doar din ceruri. Cuvântul lui Dumnezeu atunci a fost făcut în asemănarea trupului păcătos pentru ca să osândească păcatul în trupul Său (Romani 8, 3), aşa cum este scris. În acest fel, El devine Dătătorul mântuirii nesfârşite a celor care înţeleg dumnezeieştile învăţături şi privesc la El cu credinţă statornică. Dar şarpele, fiind înălţat pe o temelie înaltă, semnifică faptul că Hristos a fost arătat clar prin Pătimirea Sa pe Cruce, pentru ca nimeni să nu poată să nu-L vadă. (Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului Pare că chipul şi semnul care a fost ridicat pentru a contracara pe şerpii cei ce muşcau pe Israel era făcut pentru mântuirea celor ce cred că moartea a fost declarată a veni după şarpe, prin Cel ce a fost răstignit. Dar mântuirea a fost pregătită pentru cei care au fost muşcaţi de el şi care s-a încredinţat Celui care a trimis pe Fiul Său în lume să fie răstignit. Căci Duhul profeţiei prin Moise nu ne învaţă să credem în şarpe pentru că ea ne arată că şarpele a fost blestemat de Dumnezeu dintru început. Şi în Isaia, ne spune că El va aduce moartea vrăjmaşilor Lui prin Sabia sa cea prea puternică, care este Hristos. (Sfântul Iustin martirul, Dialog cu iudeul Trifon, 91, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului. Prin ridicarea şarpelui, El a proclamat Taina prin care a declarat că va frânge puterea şarpelui, care a fost cauza căderii lui Adam. El va aduce mântuirea celor care cred în El pentru acest semn (Răstignirea), mântuire din colţii şarpelui, care sunt faptele cele rele, idolatriile şi alte fapte necuvioase… Pentru că Dumnezeu a poruncit ca semn să fie făcut şarpele de aramă – şi totuşi, El este fără de vină – chiar aşa, prin blestemul care se află în Lege împotriva persoanelor care sunt răstignite, totuşi nu este nici un blestem asupra Hristosului lui Dumnezeu, prin care toţi cei care au făcut fapte vrednice de blestem sunt mântuiţi. (Sfântul Iustin martirul, Dialog cu iudeul Trifon, 94, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.
Păcatele care trag sufletul şi trupul către distrugere în acelaşi timp sunt reprezentate potrivit de către şerpi, nu numai pentru că ei erau cumpliţi şi veninoşi şi pricepu ți în a aduce moartea, ci şi pentru că primii noştri părinţi au fost duşi în păcat de către un şarpe. Şi de la starea de nemuritori, ei au devenit muritori, păcătuind. Domnul este făcut cunoscut prin şarpele de aramă, pentru că El a venit în asemănarea trupului păcătos. Aşa cum şarpele de aramă avea asemănarea unui şarpe cumplit, dar nu avea absolut nici o putere de venin ucigător în mădularele sale – ci prin ridicarea sa a vindecat pe cei ce erau muşcaţi de şerpii cei vii – tot aşa şi Izbăvitorul neamului omenesc nu s-a îmbrăcat în trup păcătos, ci în asemănarea unui trup păcătos, pentru ca suferind moartea pe Cruce, în această asemănare să elibereze pe cei ce credeau în El de tot păcatul şi chiar de moartea însăşi. Şi aşa cum cei care priveau la şarpele de aramă care fusese înălţat ca un semn erau vindecaţi la acea vreme de moartea cea temporară şi de rănile făcute de muşcăturile de şarpe, tot aşa şi cei care privesc la Taina Pătimirii Domnului, crezând, mărturisind şi imitând-o sincer sunt mântuiţi pentru veşnicie de orice moarte de care s-au molipsit, păcătuind în minte şi în trup. (Beda venerabilul, Omilii la Evanghelii, 2.18, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului De aceea, a fost descoperit prin şarpele de aramă, care prin fire nu poate suferi, că Cel care avea să sufere pe Cruce este Cel care prin fire nu poate muri. (Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatessaronul lui Tațian, 14.15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului Lăsaţi-mă să încerc să explic, atâta cât îmi va dărui Domnul, ce înseamnă aceste semne. Stâlpul (toiagul) înseamnă împărăţia, şarpele mortalitatea. Prin şarpe, umanităţii i-a fost dat să bea moartea. Domnul a fost pregătit să ia moartea asupra Lui. Deci, atunci când stâlpul a coborât pe pământ, a luat chipul unui şarpe pentru că Împărăţia lui Dumnezeu, care este Iisus Hristos, a venit pe pământ. El a îmbrăcat mortalitatea, pe care a răstignit-o pe Cruce. În milostivirea Sa, Domnul a adus şi un medicament care a restaurat sănătatea la vreme profeţită şi a prevestit Înţelepciunea care va veni în viitor… Oricine a fost muşcat de şerpii păcatului are nevoie doar să privească fix la Hristos şi va primi vindecarea pentru iertarea păcatelor. Şi aşa, fraţilor, Domnul a îmbrăcat mortalitatea pentru ca Biserica să devină trupul Lui, şi El Capul ei, ca Om, în ceruri. Aşa că Biserica experiază mortalitatea care a fost impregnată în om prin seducţia şarpelui. Noi trebuie să murim păcatului primului om, dar apoi vom primi viaţa cea veşnică prin Iisus Hristos, Domnul nostru. Dar când va ajunge Biserica la viaţă şi se va întoarce în împărăţie? La sfârşitul lumii. De aceea, El a luat şarpele de coadă, care este sfârşitul, pentru a restaura toiagul în condiţia sa originară. (Fericitul Augustin, Predici, 6.7, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
El spune că cel care a fost dat era Fiul lui Dumnezeu şi El este Cauza vieţii – a vieţii veşnice. El, Cel care a dăruit viaţă pentru ceilalţi prin moarte, nu este în mod continuu în moarte. Căci dacă cei care au crezut în Cel răstignit nu pier, cu atât mai puţin nu piere Cel ce a fost răstignit. El, Care a îndepărtat sărăcia celorlalţi, este liber de ea. Cel care dăruieşte viaţă celorlalţi aduce cu atât mai multă viaţă întru El. (Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 27.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Textul “Atât a iubit Dumnezeu lumea” ne arată această intensitate a iubirii. Căci mare într-adevăr şi infinită este distanţa dintre cele două. Maiestatea nemuritoare, infinită, fără de început şi fără de sfârşit, a iubit pe cei ce nu erau decât praf şi cenuşă, care erau împovăraţi cu zeci de mii de păcate, dar care au rămas nerecunoscători, chiar atunci când în mod stăruitor L-au rănit. Acesta este Cel care a iubit. Căci Domnul nu a trimis un slujitor, nici un înger, nici chiar un arhanghel, ci pe Unul Născut Fiul Său. Şi totuşi, nimeni n-ar arăta o asemenea grijă nici pentru propriul copil, aşa cum a făcut Dumnezeu pentru slugile lui nerecunoscătoare… El şi-a pus viaţa Lui şi şi-a vărsat Sângele Său cel scump pentru noi, chiar dacă nu este nimic bun în noi – în timp ce noi nu putem să ne vărsăm nici măcar banii noştri pentru binele nostru şi trecem cu vederea pe Cel ce a murit pentru noi, când el este gol şi străin… Noi purtăm brăţări de aur asupra noastră şi chiar pe animalele noastre de companie, dar trecem cu vederea pe Domnul nostru care merge gol şi trece din uşă în uşă… El cu bucurie rămâne flămând pentru ca noi să fim hrăniţi, gol pentru ca să ne dăruiască nouă materiale pentru veşmântul nestricăciunii, şi totuşi, noi nu putem să dăm ceva din mâncarea noastră şi din îmbrăcămintea noastră pentru El… Aceste lucruri le voi spune mereu şi nu voi înceta să le spun, nu atât pentru că am grijă de săraci, ci pentru că am grijă de sufletele voastre. (Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 27.2–3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Să-L lăudăm pe Fiul în primul rând, venerând Sângele care a spălat păcatele noastre. El nu a pierdut nimic din dumnezeirea Lui când m-a mântuit, când ca un Bun Doctor s-a smerit la rănile mele purulente. El a fost un om muritor, dar El era şi Dumnezeu. El era din neamul lui David, dar era Creatorul lui Adam. El, Care era netrupesc, s-a îmbrăcat cu trup. El a avut o mamă, care cu toate acestea era Fecioară. El, Cel ce este fără de hotar, s-a legat pe sine cu frânghiile umanităţii noastre. El era jertfă şi Arhiereu, şi totuşi era Dumnezeu. El şi-a oferit Sângele Său şi a spălat întreaga lume. El a fost ridicat pe Cruce, dar păcatul a fost răstignit pe ea. El a devenit ca unul dintre morţi, dar a
înviat din moarte, ridicând la viaţă pe mulţi care muriseră înaintea Lui. Pe de o parte, era sărăcia umanităţii Sale; pe de altă parte, bogăţiile dumnezeirii Sale. Nu lăsa ceea ce este omenesc în Fiul să îţi îngăduie în mod greşit să detractezi ceea ce este dumnezeiesc. De dragul dumnezeiescului, poartă în mare cinste umanitatea, pe care Fiul cel nemuritor a luat-o din iubire pentru tine. (Sfântul Grigorie de Nazianz, Poem, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Dumnezeu, Care a iubit lumea, L-a dat pe Unul născut Fiul Său ca o dovadă (chezăşie) văzută a iubirii Lui. Dacă dovada acestei iubiri ar fi fost aceasta, aceea că El ar fi dăruit o creatură pentru creaturi, dacă ar fi dat o fiinţă lumească pentru lume, dacă ar fi dăruit una născută din nimic pentru mântuirea celor creaţi din nimic, un asemenea sacrificiu ieftin şi minor ar fi fost o asigurare săracă a iubirii Sale pentru noi. Darurile de preţ sunt dovada iubirii: măreţia dăruirii Sale este evidenţa măreţiei iubirii Sale. Dumnezeu, Care a iubit lumea nu a dat un fiu adoptat, ci pe propriul Fiu Unul Născut. Aici este câştigul personal, adevărata filiaţie, sinceritatea; nu creaţie sau adopţie, sau amăgire. Aici este dovada iubirii şi afecţiunii Sale, aceea că El a dat pe propriul Fiu Unul Născut. (Ilarie de Poitiers, Despre Treime 6.40, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Suma a toate este Dumnezeu, Domnul tuturor, Care din iubire pentru creaturi L-a dat pe Fiul Său morţii pe Cruce. Căci Dumnezeu atât a iubit lumea, încât a dat pe propriul Fiu pentru lume. Nu că nu ar fi putut să ne mântuiască în alt fel, ci în acest fel era posibil să arate iubirea Sa covârşitoare în mod abundent, adică să ne aducă pe noi aproape de El prin moartea Fiului Lui. Dacă ar fi avut ceva mai drag, El ni l-ar fi dat nouă, pentru ca prin aceasta, neamul nostru să fie neamul Lui. Şi graţie acestei iubiri, El nu a ales să ne limiteze libertatea prin obligaţie, deşi era capabil să facă asta. Şi Domnul nostru a ascultat pe Tatăl Său tot din iubire pentru noi. (Isaac de Ninive, Omilie ascetică 74, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Avraam a avut mulţi slujitori. De ce Dumnezeu nu i-a poruncit să îl jertfească pe unul dintre aceştia? A fost pentru ca iubirea lui Avraam să nu fie descoperită printr-un slujitor. Fiul lui, însă a fost necesar pentru ca iubirea lui Avraam să se descopere. Erau deci şi alţi slujitori ai lui Dumnezeu, dar El nu şi-a arătat iubirea Sa pentru creaturi printr-unul dintre aceştia, ci prin Fiul Său, prin Care iubirea Lui pentru noi să fie proclamată… De la Avraam încoace, simbolurile lemnului şi ale mielului au început să fie descoperite. Căci Isaac era un simbol al mielului prins în tufiş (Facere 22, 1-13), în timp ce Iacov a arătat că lemnul poate să însufleţească apa (punând nuiele în apă pentru ca oile să zămislească) (Facere 30, 37 ş.u). Lemnul deci a fost vrednic să plutească pe ea, pentru că nici un os în el nu se zdrobeşte (Ioan 19, 33-36). Roadele pământului sunt stimulate de lemn, iar tezaurele mării sunt luate prin intermediul lemnului. Tot aşa în cazul trupului şi al sufletului (care au nevoie de lemnul Crucii). Lemnul Crucii a fost cel care a fost cioplit prin mânia mulţimii înfuriate. El era ca un om mut în tăcerea lui şi în agilitatea lui, un izvor de creştere către înălţimile umanităţii. (Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian, 21.7, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Dacă Tatăl, vedeţi, nu şi-ar fi dat viaţa, noi nu am fi avut viaţă. Şi dacă viaţa însăşi n-ar fi murit, moartea nu ar fi fost omorâtă. Domnul Hristos Însuşi, El este viaţa, despre care Ioan Evanghelistul spune: Acesta este Dumnezeu cel adevărat şi viaţa cea veşnică (I Ioan 5, 20). El Însuşi, Care prin profet a ameninţat moartea cu moarte, a spus: Eu voi fi moartea ta, o moarte, Eu voi fi boldul tău (Osea 13, 14). Aceasta a fost ca şi cum ar fi spus: Eu te voi ucide murind. Eu te voi înghiţi. Eu voi lua toată puterea din mâna ta. Eu voi elibera pe cei înlănţuiţi, pe care îi ţineai. Tu ai vrut să mă supui, deşi sunt nevinovat. Este drept acum ca tu să pierzi pe toţi cei pe care îi aveai în puterea ta. (Fericitul Augustin, Predici, 265b.4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Mântuitorul şi Făcătorul nostru, Cel ce este Fiul lui Dumnezeu dinainte de veci, a devenit Fiul Omului la sfârşitul veacurilor. Astfel, Cel care prin puterea dumnezeirii Sale, ne-a creat pe noi să ne bucurăm de fericirea vieţii celei veşnice, acum ne restaurează prin slăbiciunea umanităţii Sale, pentru a redobândi viaţa pe care am pierdut-o. (Beda venerabilul, Omilii la Evanghelii, 2.18, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (Ioan 3, 17) Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.
Atâta cât stă în puterea unui doctor, el a venit să vindece pe bolnav. Oricine nu ascultă de poruncile lui se distruge pe sine însuşi…. De ce este El numit Mântuitorul lumii, decât pentru că mântuie ște lumea? (Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 12.12, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton) (Ioan 3, 17) Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. Mulţi dintre cei fără de grijă, folosind bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu pentru a înmulţi mărimea păcatelor lor şi prea plinul necinstei lor, vorbesc în acest fel, spunând: Nu există iad, nu există pedeapsă viitoare, Dumnezeu iartă toate păcatele noastre… Dar să ne amintim că sunt două veniri ale lui Hristos, una trecută şi alta viitoare. Prima nu a fost să judece, ci să ne ierte. Cea de-a doua va fi nu să ne ierte, ci să ne judece. Despre prima venire El spune: Nu am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea. Dar despre cea de-a doua, El spune: când Fiul va veni întru slava Tatălui Său, atunci va despărţi oile de-a dreapta Sa şi caprele la stânga (Matei 25, 31).Şi oile vor merge întru viaţă şi caprele la osânda cea veşnică… Dar pentru că El este milostiv, pentru o vreme, El iartă în loc să judece… Căci dacă ar judeca imediat, toţi ar fi condamnaţi la pierzare, căci Toţi am păcătuit şi am pierdut slava lui Dumnezeu (Romani 3, 23). (Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 28.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Părintele Cleopa Ilie - Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci -Despre semnul Fiului Omului
Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului (Matei 24, 30) Iubiţi credincioşi, unul din marile semne care vor vesti a doua venire a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru judecată va fi şi arătarea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Ea se va arăta pe norii cerului, adusă de îngerii lui Dumnezeu cu mare şi negrăită slavă, a cărei strălucire va întrece de mii de ori lumina soarelui. Această arătare a semnului Fiului Omului, adică a Sfintei Cruci, va aduce mare şi nespusă bucurie tuturor binecredincioşilor creştini care au cinstit-o şi s-au închinat ei, altarul cel sfinţit cu sângele lui Hristos. Însă mare spaimă şi cutremur va aduce peste cei răi şi necredincioşi care n-au cinstit semnul Fiului Omului, adică Sfânta Cruce. Cu o mie de ani înainte de întrupare, Duhul Sfânt a arătat că Sfânta Cruce este semnul de biruinţă al lui Hristos Dumnezeu, pe care îl va da creştinilor ca pe o puternică armă prin care creştinii vor birui pe nevăzuţii vrăjmaşi. Iată ce zice psalmistul: Dat-ai celor ce se tem de Tine, Doamne, semn ca să fugă din faţa arcului (Psalm 59, 4). Preasfântul Duh a arătat, în acea vreme, că prin însemnarea Sfintei Cruci creştinii vor atrage asupra lor lumina feţei lui Dumnezeu, după cum scrie: Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne (Psalm 4, 6). Sfânta Evanghelie ne spune că la plinirea vremii, înainte de înfricoşata Judecată de apoi, se va arăta Sfânta Cruce venind pe norii cerului, cum citim: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30). Da, fraţii mei, toate popoarele pământului vor plânge la arătarea Crucii lui Hristos pe cer şi la vederea venirii Lui să judece lumea. Ce vor zice atunci popoarele păgâne când vor vedea venirea Domnului nostru Iisus Hristos, înconjurat de toate oştile îngereşti şi de arătarea Sfintei Cruci pe cer? Ce vor zice atunci cei ce L-au răstignit pe Hristos? Ce va zice Pilat care după ce L-a biciuit, a dat voie iudeilor şi ostaşilor lui ca să-L răstignească? (Marcu 15, 15). Ce vor face arhiereii Ana şi Caiafa? Ce vor zice atunci bătrânii şi fariseii şi toată adunarea iudeilor, la vederea Dreptului Judecător şi a Sfintei Cruci venind pe norii cerului? Ce vor zice atunci sectanţii care defaimă Sfânta Cruce, când vor vedea semnul Fiului Omului venind pe norii cerului? Ce vor zice toţi cei ce se numesc creştini, dar înjură şi
hulesc Crucea lui Hristos? Vai şi amar celor orbi, răi şi necredincioşi că atunci fiecare va vedea ce a făcut în viaţă, dar va fi prea târziu şi nu va fi vreme de pocăinţă. Dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii zic că împreună cu Crucea Domnului se vor arăta pe cer şi celelalte unelte şi semne ale pătimirii lui Hristos precum: suliţa, piroanele, cununa de spini, buretele, trestia, bicele şi frânghiile. Iar unii din Sfinţii Părinţi zic că odată cu arătarea Sfintei Cruci pe cer se va însemna Crucea pe feţele tuturor drepţilor, cum citim în Apocalipsă: Îngerii se sfătuiesc între ei unii cu alţii şi zic: "Să însemnăm pe robii lui Dumnezeu pe frunţile lor" (Apocalipsa 7, 3). După semnul Sfintei Cruci care va fi pe frunţile celor drepţi, vor cunoaşte îngerii pe cei aleşi ca să-i adune, după mărturia Apostolului, "întru întâmpinarea Domnului în văzduh". După acest semn va cunoaşte Păstorul oile Sale cuvântătoare. Voievodul va cunoaşte pe ostaşii Săi, Judecătorul pe drepţii Săi, Părintele pe fiii Săi. Unii din Sfinţii Părinţi zic, că odată cu arătarea Sfintei Cruci pe cer, în văzduh, se va arăta şi sicriul Legii Vechi, ca unul ce a fost închipuire a Crucii, cum zice la Apocalipsă: "Şi s-a deschis Biserica lui Dumnezeu în ceruri şi s-a arătat sicriul Legii în Biserica Lui" (Apocalipsa 11, 19). Aceasta va dovedi că Legea nouă a Harului este unită cu cea Veche şi că pe amândouă Legile acelaşi Dumnezeu le-a dat şi le-a aşezat. Despre plânsul popoarelor păgâne şi al sectelor la arătarea Crucii pe cer scrie şi fericitul Augustin, zicând: "Atunci se vor tângui şi vor plânge toate seminţiile pământului, văzând pe pârâşul lor Crucea. Căci Crucea îi va mustra pe ei şi cu arătarea sa se va cunoaşte păcatul lor şi vor mărturisi nebunia lor şi robirea lor, dar fără de folos. Vor plânge pentru că acolo nu va mai fi cu putinţă să se pocăiască, nici să scape de dreptatea lui Dumnezeu, nici de hotărârea blestemului. De aceea se vor tângui pentru păcatele lor din trecut, pentru înfricoşările ce le vor sta în faţă la înfăţişarea Preadreptului Judecător şi pentru muncile şi pedepsele cele veşnice care urmează să-i cuprindă. Aşa vor plânge soarta lor cea ticăloasă şi jalnică. Crucea care mai înainte era semn al dragostei şi al păcii, nădejdea celor păcătoşi, mângâierea celor scârbiţi, scăparea celor deznădăjduiţi, atunci când se va arăta pe cer, va fi semn al tuturor pedepselor şi îngrozirea tuturor păgânilor şi necredincioşilor, spaima înfricoşată a celor păcătoşi spre pierzarea celor care au fost hulitori ai Crucii. Nu vor găsi atunci acei hulitori şi necredincioşi nici un loc de scăpare sau sprijin ca să se ascundă de vederea şi strălucirea cea prea înfricoşată a Crucii lui Hristos, care pe cer va străluci de mii de ori mai mult decât soarele. Atunci Crucea, copacul eliberării şi lumina vieţii, va străluci asupra lor, nu ca până acum, ca semn al eliberării şi al mântuirii prin Iisus Hristos care S-a jertfit pe ea pentru a noastră mântuire, ci va străluci ca un fulger şi ca un tunet spre pedeapsă şi răzbunare asupra şi răzbunare asupra celor necredincioşi şi hulitori. Şi dacă Crucea Domnului, biruinţa lui Hristos asupra iadului şi a morţii, va îngrozi lumea necredincioasă, cine altul o va mângâia şi mântui? Şi dacă semnul milostivirii va fi semn de pieire, cine altul îi va mai învia? Şi dacă Sângele lui Hristos vărsat pe altarul Crucii va striga asupra lor, cine va mai apăra atunci pe cei necredincioşi şi hulitori? Crucea atunci se va arăta spre mai mare bucurie şi veselie pentru cei credincioşi, care pentru
dragostea Celui ce a sfinţit-o cu preascump Sângele Său, au purtat-o în viaţă împotriva necazurilor şi a scârbelor. Aceştia au sărutat semnul Sfintei Cruci cu mare evlavie, cu dragoste şi cu lacrimi spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea lumii". Sfântul Apostol Pavel, zice: Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Acest adevăr îl vor cunoaşte toţi păgânii şi necredincioşii când vor vedea Sfânta Cruce, semnul Fiului Omului, venind pe norii Cerului cu slavă şi strălucire negrăită. Atunci vor cunoaşte necredincioşii şi sectanţii că Sfânta Cruce este arma prin care Iisus Hristos, Mântuitorul nostru a zdrobit porţile iadului, a deşertat cămările cele dedesubt ale lui şi a deschis porţile cele cereşti; a surpat prin ea puterea vrăjmaşului şi boldul morţii şi a pierdut închinarea la idolii cei fără simţire. Acesta este semnul Fiului Omului, semnul purtător de biruinţă cu care Atotţiitorul Dumnezeu al creştinilor a supus şi tras la adevărata închinare a cinstitului şi slăvitului Său nume toată lumea creştină. Prin semnul Crucii se pleacă înaintea Lui tot genunchiul, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt (Filipeni 2, 10). Crucea este numită "Semnul Fiului Omului". Ea este pomul mântuirii şi al vieţii, fiindcă pe el, Hristos viaţa noastră a adus mântuirea lumii: a întins mâinile Sale spre noi să ne îmbrăţişeze prin acest pom; a plecat capul Său să ne sărute şi să Se plece întotdeauna la rugăciunile noastre. Din acest pom a izvorât balsamul Preasfântului Său Sânge, ca să vindece rănile noastre sufleteşti nevindecate. Sus pe lemn, Domnul cel Preasfânt Şi-a deschis pieptul Său, să ne dobândească pe noi în inima Sa şi să ne izbăvească de mânia cea viitoare. Pe aceste daruri ale Crucii le primim acum. Însă în ziua cea mare a judecăţii de apoi nici unele din aceste daruri nu se vor afla la cruce. Unde este atunci deschiderea mâinilor lui Hristos? Unde este plecarea capului Său? Unde este coasta cea împunsă şi deschisă? Unde este Sângele Lui? Unde este Hristos cel înviat? Auzi pe proorocul Osea, care zice: Merge-vor ca să caute pe Domnul şi nu-L vor afla, că s-a depărtat de la ei (Osea 5, 6). O cuvânt amar, o, vorbă otrăvitoare! Noi însă, ca să ne arătăm veseli la arătarea slăvită şi purtătoare de biruinţă a Crucii să zicem fiecare cu Sfântul Apostol Pavel: Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos (Galateni 6, 14). Deci de mare folos ne este să avem mare evlavie şi să cinstim Crucea lui Hristos, până când încă răsuflăm aerul acesta. Să ne întoarcem cu toată inima către semnul Fiului Omului, pe care L-a sfinţit cu Preasfânt Sângele Lui şi să zicem din toată inima noastră: "Tu, Doamne, care Te-ai ostenit să mă cauţi şi să mă afli şi Te-ai răstignit ca să mă izbăveşti de robia diavolului, mă rog şi mă cuceresc Ţie, pentru Crucea aceasta pe care ai fost întins şi pironit şi ai suferit cu atâta iubire de oameni pentru a noastră mântuire, pe care stropind-o cu sudorile Tale, cu lacrimi şi Sângele Tău, deasupra căreia ai rugat pe Tatăl pentru iertarea vrăjmaşilor Tăi, ai făgăduit tâlharului Raiul şi Ţi-ai dat duhul Tău Tatălui Tău, mă rog Ţie şi cer de la Tine să se facă nouă, în ziua judecăţii, Crucea Ta, unealtă a vieţii şi nu a morţii şi pierzării; să ni se facă cheia Raiului în ceruri, ca să împărăţim cu Fiul în veci". Iubiţi credincioşi, dacă citim cu atenţie Sfânta Scriptură, învăţăturile Sfinţilor Apostoli, Vieţile
Sfinţilor şi cuvintele Sfinţilor Părinţi putem găsi mii de minuni care s-au făcut cu semnul Fiul Omului, adică cu Sfânta Cruce. Dintre acestea multe, la sfârşitul acestei predici vom aminti măcar una care s-a întâmplat în părţile Indiei. Într-un oraş de acolo unul din creştini s-a mutat din alt oraş şi a uitat în casa unde stătuse, o Cruce pe care era zugrăvit chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Această Cruce, găsind-o un închinător de idoli, a arătat-o multor oameni din partea locului de o credinţă cu el, zicând: "Acesta este Dumnezeul creştinilor". Răspândindu-se vorba aceea printre locuitori, a ajuns vestea până la mai marele lor, care a chemat pe acela ce găsise Crucea şi i-a poruncit să i-o arate. Şi erau de faţă ca la trei sute de bărbaţi în jurul dregătorului. Deci, luând-o el în mâinile sale şi uitându-se la ea cu luare aminte a întrebat pe ai săi, dacă cu adevărat este Dumnezeul creştinilor. Iar unul a răspuns: "Da, Acesta este cu adevărat!" Atunci a zis eparhul: "Acesta este Dumnezeul care ajută creştinilor, un osândit şi un spânzurat?" Şi au scuipat toţi Crucea şi au înapoiat-o în mâinile aceluia care o adusese. Dar, o prea slăvită minune! Îndată ce omul acela a luat Crucea în mâinile sale de la eparh, capul Mântuitorului care era plecat spre dreapta pe Cruce a început a se întoarce spre stânga şi a privit cu ochii vii şi deschişi la toţi cei care erau de faţă. Deci cuprinzându-se toţi de mare frică, au căzut la pământ afară de acela care ţinea Crucea în mâinile sale. După un timp, venindu-şi toţi în simţire, sculându-se ca dintr-un somn adânc, a strigat eparhul cu glas mare: "Cu adevărat, mare este Domnul creştinilor!" Apoi a zidit o mică biserică în locul acela şi a împodobit-o, a pus în ea Crucea cea făcătoare de minuni a lui Hristos şi au început să cinstească şi să i se închine cu toată evlavia. Iar dregătorul acela împreună cu fiul său au primit Sfântul Botez de la un preot creştin şi trăind cu mare evlavie în credinţa cea dreptmăritoare a lui Hristos, la adânci bătrâneţe s-a odihnit în Domnul. Deci, fraţii mei creştini, dacă păgânii aceia, numai de la închipuirea Mântuitorului pe Cruce au pătimit acest fel de spaimă, încât au rămas fără glas ca nişte morţi, ce vor pătimi la înfricoşata Judecată de apoi, păgânii, sectanţii şi necredincioşii care hulesc semnul Crucii lui Hristos, când o vor vedea venind pe norii cerului cu negrăită slavă şi vărsare de lumină şi prea mare strălucire? Oare nu vor zice: "Acesta este lemnul care era iudeilor sminteală şi elinilor nebunie. Acesta este lemnul prin care Hristos a zdrobit porţile iadului şi a descuiat cămările cele dedesubt şi a deschis porţile cereşti şi a surpat toate puterile iadului şi ale morţii?" Iubiţi credincioşi, în încheierea acestei predici, vă rog să cinstiţi Sfânta Cruce cu mare evlavie şi să nu vă luaţi după oamenii cei rătăciţi de la adevărata şi dreapta credinţă, care nu se închină Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului. Aceştia sunt oameni bolnavi la gândire şi la înţelegere şi fii ai pierzării, prin care diavolul depărtează de la Biserica lui Hristos pe cei slabi în credinţă şi necunoscători ai Sfintei Scripturi şi pe toţi cei nelămuriţi în dreapta credinţă. Fugiţi de aceşti oameni şi de învăţăturile lor, ţineţi minte că Biserica cea dreptămăritoare este mama noastră duhovnicească, care v-a născut la viaţă nouă prin apă şi prin Duh şi să nu vă rupeţi de ea, căci Biserica este Trupul lui Hristos (Efeseni 4, 5) ale cărui mădulare sunteţi.
Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci
„Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 17) Propovăduirea învăţăturii dumnezeieşti este adevărata doctorie a sufletului Vă laud, iubiţilor, pentru râvna cu care aţi venit aici în casa Părintelui vostru ceresc, căci această râvnă mă face să nădăjduiesc că voi sunteţi doritori de vindecarea sufletelor voastre. Într-adevăr, Biserica este un aşezământ vrednic de mirare şi iscusit pentru vindecarea celor bolnavi; un aşezământ de vindecare nu pentru trupuri, ci pentru suflete. Ea este un aşezământ de vindecare pentru duh, şi nu rănile trupului, ci păcatele inimii se tămăduiesc aici. Iar doctoria pentru aceste păcate şi răni este învăţătura cea dumnezeiască. Această doctorie este alcătuită nu din plantele pământului, ci din cuvintele cerului; nu mâinile doctorilor le-au pregătit, ci limbile Proorocilor, Evangheliştilor şi Apostolilor. De aceea, doctoria aceasta este trainică, nu-şi pierde puterea prin lungimea timpului şi nu se biruieşte de nici o boală, oricât de puternică ar fi ea. Leacurile doctorilor pământeşti, dimpotrivă, suferă de amândouă aceste cusururi. Cât timp ele sunt
proaspete, atât durează tăria lor; iar după trecerea unui timp mai îndelungat, ele îşi pierd puterea şi slăbesc, ca nişte trupuri rămase fără viaţă. Adeseori, ele şi pentru aceea sunt nelucrătoare, căci boala este prea tare. Afară de asta, ele sunt doctorii omeneşti. Dimpotrivă, doctoria cea dumnezeiască nu este astfel întocmită, ci poate să fi trecut oricât de mult timp, ea totdeauna păstrează propria sa putere şi tărie. Din timpurile lui Moise, căci atunci s-a început însemnarea învăţăturii celei dumnezeieşti în Sfânta Scriptură, doctoria aceasta a însănătoşit nenumăraţi oameni, şi încă şi acum, după mai mult de trei mii de ani, puterea ei vindecătoare nu a pierit, încă nu a fost pentru dânsa nici o boală prea puternică. Şi pentru această doctorie nu aveţi trebuinţă a cheltui bani, ci oricine o doreşte sincer şi o caută serios, poate să o ia întreagă. De aceea, pot dobândi această doctorie săracii, ca şi bogaţii; căci numai unde se cere a se cheltui bani, bogatul are precădere înaintea celui sărac, şi acesta din urmă, adeseori, trebuie a se lipsi de o doctorie, neajungându-i banii, dar aici, trebuie numai să creadă în ea şi să arate râvnă pentru dânsa. Şi cine înfăţişează amândouă aceste lucruri are cel mai mare folos de la această doctorie, care se primeşte numai cu astfel de preţ şi cu astfel de plată. Săracul şi bogatul pot, aşadar, să tragă din această doctorie acelaşi folos; ba încă, adeseori, săracul trage cel mai mare folos. Cum aceasta, şi pentru ce? Pentru că bogatul este încurcat şi împleticit în multe griji, adeseori este mândru şi îngâmfat, adeseori trăieşte în lenevire şi uşurătate a minţii şi nu primeşte nici cu grijă, nici cu râvnă acea doctorie care este ascultarea cuvântului dumnezeiesc. Dimpotrivă, săracul este slobod de îmbuibare, de desfătare şi de uşurinţa minţii, îşi întrebuinţează tot timpul său la lucrarea cu mâinile şi la îndeletniciri neprihănite; prin aceasta, sufletul lui dobândeşte multă înţelepciune, se face mai băgător de seamă şi mai tare, şi cu mai mare râvnă ascultă cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar, fiindcă săracul dă un preţ mai mare pentru această doctorie, de aceea şi trage din ea un folos mai mare. Eu zic acestea nu pentru a face imputare bogaţilor îndeobşte, nici pentru a grămădi laudă sărăciei în sine. Căci nu bogăţia este un rău, ci reaua întrebuinţare a ei este de la cel rău. De asemenea, şi sărăcia nu este singură în sine ceva bun, ci întrebuinţarea cea dreaptă a sărăciei. Bogatul acela, care se arată în istoria lui Lazăr, nu a fost pedepsit pentru că era bogat, ci pentru că a fost crud şi nemilostiv; şi Lazăr cel sărac, din sânul lui Avraam, nu a fost lăudat pentru că era sărac, ci pentru că a răbdat sărăcia sa cu un duh mulţumitor. Sunt lucruri – luaţi aminte bine la ceea ce zic, căci aceasta vă va da multă lumină, va depărta socotinţele cele mincinoase şi, îndeobşte, vă va învăţa să daţi o hotărâre dreaptă -, sunt aşadar, zic eu, lucruri, care sunt bune după firea lor, şi iarăşi altele, care sunt dimpotrivă. Mai sunt încă lucruri, care în sine nu sunt nici bune, nici rele, ci ţin un loc de mijloc. De pildă, cucernicia este în sine ceva bun, necucernicia este chiar în sine ceva rău; fapta bună este un bine, răutatea este un rău. însă bogăţia şi sărăcia nu sunt în sine nici bine, nici rău, ci se fac una sau alta, după cum este întocmită voia acelor oameni care sunt părtaşi de ele. întrebuinţezi bogăţia ta la fapte de binefacere, atunci ea îţi va fi motiv de multe bunătăţi; iar dacă o întrebuinţezi la silnicii, la câştig nedrept, la răutate împotriva altora, atunci tu întorci întrebuinţarea ei împotriva celei
dinainte, adică la rău. însă nu bogăţia este vinovată aici, ci cel care o întrebuinţează rău, spre nedreptăţi. Tot aşa se întâmplă şi cu sărăcia. Când tu o porţi cu răbdare de suflet şi, pe lângă aceasta, mulţumeşti Domnului, atunci ea îţi va fi motiv şi prilej pentru cununile cele cereşti. Dacă, dimpotrivă, pentru sărăcia ta huleşti pe Plăsmuitorul tău şi te tânguieşti asupra proniei dumnezeieşti, atunci ea te duce la rău. însă precum mai înainte, nu bogăţia era vinovată pentru nedreptate, aşa şi aici, nu putem învinovăţi sărăcia pentru hulirea lui Dumnezeu, ci ea cade asupra celui care n-a voit să sufere sărăcia cuminte. Lauda şi ocara stau aici cu totul în mâna voinţei şi alegerii noastre. Bogăţia este un bine, însă nu în sine, ci în mâna celui drept. Pe de altă parte, sărăcia este ceva rău, însă nu după firea ei, ci prin gura celui necucernic, pentru că el, supărat pe ea, învinovăţeşte şi huleşte pe Făcătorul său. Aşadar, nici bogăţia să nu o învinovăţim, nici sărăcia de-a dreptul să nu o prihănim, ci pe cei care fac o rea întrebuinţare din una sau din alta; căci bogăţia şi sărăcia, singure, sunt lucruri de mijloc. Dar să ne întoarcem de unde am pornit, că atât bogatul cât şi săracul, în acelaşi chip, pot dobândi doctoria care se capătă în Biserică, ba încă adeseori, cel sărac este mai cu râvnă şi mai sârguincios în întrebuinţarea acestui mijloc de vindecare. Dar această doctorie nu are unică întrebuinţare. Pentru că ea vindecă sufletele, nu se pierde prin lungimea timpului, nu este prea slabă pentru nici o boală, se dă în dar şi stă la îndemână, atât săracului cât şi bogatului. însă ea are mai departe şi o altă însuşire slăvită, nu mai mică decât cele până acum numite. Şi care este aceasta? Aceea că noi nu declarăm ce fel de bolnavi aleargă aici spre însănătoşire. Cei care se duc în aşezămintele de vindecare lumeşti nu pot ascunde rănile şi vătămările lumeşti, ba încă doctorul nu poate să le dea nici o doctorie, dacă ei n-au descoperit mai întâi rana; aici însă nu este aşa. Noi vedem aici nenumărate persoane împrejurul nostru şi le vindecăm pe toate îndeobşte. Noi nu scoatem pe păcătos la iveală şi nu declarăm păcatele lui, ci propovăduim tuturor învăţătura cea dumnezeiască şi lăsăm conştiinţei ascultătorilor ca fiecare să-şi aleagă doctoria care se potriveşte la rana lui, adică cuvântul de învăţătură prin care prihana se osândeşte, fapta bună se laudă, îmbuibarea se mustră, cumpătarea şi înfrânarea nu se osândesc, mândria se ruşinează, smerenia se slăveşte. Acest cuvânt izvorăşte din gura predicatorului ca o doctorie, alcătuită din tot felul de părţi, iar datoria ascultătorilor este să-şi aleagă fiecare pentru sine tocmai ceea ce i se potriveşte şi îi este de folos. Cuvântul învăţăturii iese la iveală cu îndrăzneală, dar prinzându-se de conştiinţa fiecăruia îndeosebi; puterea sa vindecătoare lucrează în ascuns, şi adeseori sănătatea se restatorniceşte înainte de a fi fost cunoscută boala. Când eu, de pildă, într-o predică am proslăvit puterea rugăciunii şi am dojenit pe cei leneşi la rugăciune, nu am numit în public pe nici unul dintre dânşii. Deci, celor cărora eu le-am dat mărturie că ei sunt sârguitori în rugăciune, aceia s-au făcut încă mai sârguitori decât înainte; iar cei pe care conştiinţa lor i-a dojenit pentru lenevire, şi-au însuşit critica mea, au părăsit răceala lor şi nebăgarea
în
seamă
a
rugăciunii.
Eu, însă, nu pot să numesc nici pe unii nici pe alţii, şi tocmai această necunoştinţă şi neştiinţă este la amândouă părţile potrivită. Voiţi să ştiţi pentru ce? Să vă spun. Cel ce a auzit lauda rugăciunii şi are cunoştinţa râvnei sale întru aceasta, dacă ar fi avut mulţi martori ai laudei sale, lesne ar fi căzut în semeţie şi în mândrie, dar fiindcă el şi-a însuşit această laudă numai în ascuns, el s-a asigurat împotriva a toată îngâmfarea. Dimpotrivă, cel ce se cunoaşte vinovat în lenevirea sa, auzind tânguirea mea, mai lesne se va îmbunătăţi prin această dojana care i s-a făcut în ascuns, fără de martori. Aceasta este pentru dânsul de un mare folos. Adică, fiindcă judecata mulţimii are mare putere asupra noastră, de aceea noi, păcătoşii, tindem a ne îndrepta câtă vreme noi credem că greşelile noastre sunt încă necunoscute; iar după ce ele s-au făcut cunoscute la arătare, noi atunci ne facem fără ruşine şi leneşi. Precum rănile cele dezgolite, fiind expuse pururea la asprimea aerului, se înrăutăţesc, tot aşa se întâmplă cu sufletul cel păcătos; el se face mai neruşinat, când dojenirea încălcărilor de lege ale lui se face înaintea multor martori. Ca să nu se întâmple una ca aceasta, de aceea propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu a vindecat întru ascuns bolile voastre. Şi ca să cunoaşteţi că acest chip de vindecare ascuns aduce roade bogate, ascultaţi ce zice Hristos: „De va greşi ţie fratele tău, mergi şi îl mustră pe dânsul”, nu zice: „între tine şi între cetate”, şi, cu atât mai puţin: „între tine şi între popor”, ci: „între tine şi între el singur” (Matei 18, 15). Pâra, zice El, trebuie să se facă fără martori, pentru ca mai uşor să poată veni îndreptarea. Aşadar, este de lăudat când o astfel de sfătuire sau dojana nu se face cunoscută. Este destul când conştiinţa omului mărturiseşte împotriva lui; este îndeajuns acest judecător nemituit. Nu poţi tu să pedepseşti pe păcătos mai aspru decât propria lui conştiinţă; pârâşul acesta este cel mai amarnic, şi nimeni nu cunoaşte încălcările de lege ale omului mai bine decât conştiinţa sa. De aceea, nu mai înmulţi rănile lui cu altele noi, prin descoperirea păcatelor sale, ci sfătuieşte-l fără martori. Aşa a făcut şi Sfântul Pavel, când el zicea către corinteni: „Acestea, fraţilor, le-am zis ca despre mine şi despre Apollo, dar ele sunt pentru voi” (I Corinteni 4, 6). Deci, el n-a numit pe cei păcătoşi dintre corinteni, ci i-a ascuns sub numele său şi al lui Apollo, şi prin aceasta le-a dat prilejul a se smulge de la nelegiuirile lor. In alt loc, el zice: „Nu cumva dacă voi veni iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au greşit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Corinteni 12, 21). Vezi cum el numeşte pe păcătoşi numai îndeobşte şi nu-i înseamnă mai de aproape, pentru ca nu cumva, prin pâra făţişă, să facă sufletele lor mai neruşinate? în acelaşi chip procedează şi predicatorul, cu multă băgare de seamă la mustrările şi pedepsirile sale, şi de aceea vă sfătuiesc şi eu să fiţi totdeauna cu luare aminte la propovăduirea cuvântului dumnezeiesc şi să lucraţi cu toată râvna la îndreptarea voastră. Amin. (sursa din “Predici la duminici şi sărbători”,Editura Bunavestire ,Bacău 1997-2005)
Sfântul Teofan Zăvorâtul - Tâlcuiri
[Gal. 6, 11-18; În. 3,13-17] ''După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, ca tot cel ce crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.'' Credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care cu trupul S-a răstignit pentru noi, este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, izvorul viu al năzuinţelor şi stărilor duhovniceşti dătătoare de viaţă, receptacolul harului atotcuprinzător al Sfântului Duh, care rămâne pururea în inimă, şi al cercetărilor tainice care sunt trimise de sus la bună vreme, în ceasul nevoii. Credinţa cuprinde convingerile ce atrag bunăvoirea lui Dumnezeu şi puterea de sus. Acestea două împreună aduc stăpânirea vieţii veşnice. Câtă vreme această viaţă este păstrată în întregime, creştinul e de nebiruit, fiindcă, lipindu-se de Domnul, este un singur duh cu El; iar pe Domnul nimic nu îl poate birui. Dar atunci, de ce cad creştinii? Din pricina slăbirii credinţei. Slăbesc convingerile creştineşti, slăbeşte şi energia duhovnicească. Pe măsură ce are loc această slăbire, harul este silit să părăsească inima, iar imboldurile rele înalţă capul. Când apare prilejul, omul înclină spre acestea din urmă, şi gata căderea. Priveghează şi păzeşte credinţa în întreaga ei întocmire şi n-ai să cazi! De aceea zice Sfântul Ioan că cel născut din Dumnezeu nu păcătuieşte. *** Ce lipseşte ?... ...Lipseşte inima creştinească.... Lipseşte această râvnă, tare ca moartea, pentru a
plăcea lui Dumnezeu şi pentru mântuire. Parcă am adormit şi am amorţit, şi ne mişcăm numai aşa cum ne mână curgerea vieţii." - Sfântul Teofan Zăvorâtul
Mitropolitul Augustin de Florina – Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci – Dumnezeu te iubeşte
„Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3, 16) Înălţarea Cinstitei Cruci este în mijlocul lunii septembrie. Duminica de astăzi se numeşte „înainte de Înălţare”şi următoarea „după Înălţare”. Catavasiile sunt „Cruce însemnând Moise…”, Apostolul şi Evanghelia fac referire la Cruce. *** Ce ne spune Evanghelia? „Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer” (Ioan 3, 13). Ba – ne vor spune necredincioşii – astăzi ştiinţa a avansat, privirile tuturor sunt întoarse spre spaţiu; cum spune Evanghelia că nimeni nu s-a suit în cer? Aici ştiinţa contrazice religia… Ce răspundem? Nu cunoaşteţi Scripturile. Când Evanghelia zice „cer”, nu se referă la acest cer fizic, în care s-a suit proorocul Ilie. Dincolo de acest cer, dincolo de Soare, de Lună, de stele şi de galaxii, există un alt cer, duhovnicesc, supranatural, nevăzut. Din acest motiv, Scriptura zice undeva „Lăudaţi-L pe El cerurile cerurilor” (Psalmul 148, 4). Şi, de aceea, zice despre Apostolul Pavel că a fost răpit „până la al treilea cer”( II Corinteni 12, 2). Există deci şi un cer mai înalt, în care este adorat Dumnezeu. „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem…” (Dumnezeiasca Liturghie). Despre acest cer, în care nu există nimic pământesc, ci locuieşte Sfânta Treime şi duhurile cele nematerialnice, vorbeşte Hristos când zice: ”Nimeni nu s-a suit în cer”. Aşadar, din acel cer a venit pe pământ Domnul nostru Iisus Hristos. Originea Sa este dumnezeiască, adică este Dumnezeu. Şi că este Dumnezeu, Hristos a demonstrat-o, printre altele, prin învăţătura Sa, care este dumnezeiască. Cărţile pe care le-au scris chiar şi cei mai mari înţelepţi sunt inferioare în comparaţie cu Evanghelia. Cine ascultă şi citeşte Evanghelia, simte ca şi ascultătorii lui Hristos, care spuneau: ”Niciodată vreun om n-a grăit ca Omul acesta” (Ioan 7, 46). Iar El însuşi a spus despre învăţătura Sa: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei
24,
35;
Luca
21,
33;
vezi
şi
Marcu
13,
31).
Din cerul din care a venit Hristos, El ne-a adus învăţături cereşti – înalte. Care – veţi întreba – este cea mai înaltă dogmă, cea mai mare învăţătură a Lui? O spune astăzi Evanghelia. Măcar deaş avea eu putere ca Gură de Aur şi Vasilie, ca s-o sădesc în sufletele voastre. Cea mai înaltă dogmă, cel mai mare adevăr, este că Dumnezeu iubeşte lumea – Dumnezeu îl iubeşte pe om (Ioan 3, 16). Îl iubeşte pe om înainte de toate pentru că El l-a creat. Dacă mă vei convinge că a ta casă sau ceasul tău au apărut singure brusc, atunci voi accepta că şi acest mare ceas care se numeşte om a apărut singur. Dumnezeu l-a făcut pe om. El a făcut ochiul să vadă, urechea s-audă, mâinile să se mişte, picioarele să meargă, inima să bată, sângele să circule, mintea să aibă idei. Dumnezeu a dat acestora o funcţionare regulată, sănătatea. Fiecare bătaie a inimii îţi strigă: Dumnezeu te iubeşte! Şi nu doar că Dumnezeu l-a creat pe om, dar îi şi poartă de grijă. Nu l-a aruncat într-o insulă lipsită de vegetaţie sau pe Lună. L-a pus pe această planetă, căreia i-a dat toate primele materii, toate cele necesare ca să creeze civilizaţie. I-a dat soarele, care luminează şi încălzeşte. Fiecare rază, care călătoreşte atâtea mile şi vine şi cade pe obrazul copilului, pe mâna muncitorului, în case şi în colibe, trece chiar şi prin gratiile închisorii, ce este? Îmbrăţişare, sărutul lui Dumnezeu. Fiecare rază de soare, fiecare picătură de ploaie, fiecare suflare a aerului pe care îl respirăm, zefir, brize, copacii, florile, privighetorile, toate vorbesc şi-ţi zic: Dumnezeu te iubeşte! Şi nu numai acestea. Dacă eşti creştin, lasă-i pe alţii să vorbească despre flori şi despre păsări. Vino în Ziua Crucii la biserică. Şi când preotul înalţă Cinstita Cruce şi-L vei vedea cu gândul pe Hristos cu cununa de spini, cu mâinile şi picioarele rănite şi cu coasta împunsă, stai puţin, meditează şi pune-ţi întrebarea: De ce a pătimit toate acestea Hristos? Şi atunci, vei auzi răspunsul, pe care-l dă Proorocul Isaia cu opt sute de ani înainte de Hristos: ”El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 4-5). Cine poate simţi cât de mult a iubit Dumnezeu lumea! Cu ce limbă vom descrie iubirea Hristosului nostru? Cine are doar un copil, cât de mult suferă pentru el! Veniţi deci, tu mamă şi tu tată, să ne spuneţi cât de mult îl iubiţi pe unicul vostru copil! Dacă acum, vă va spune cineva că trebuie să-l jertfiţi pe copilul vostru pentru duşmanul vostru, care mamă şi care tată îl va jertfi? Şi mai ales pentru duşman? Sub nici un motiv. Nici pentru prieten; cu cât mai mult pentru duşman. Şi totuşi, ce zice astăzi Evanghelia? „Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Atât a iubit Dumnezeu lumea apostată, îndepărtată de El, încât l-a predat pe Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca tot cel ce crede într-Însul să nu se piardă, ci să aibă viaţa cea veşnică. *** Nu există îndoială, fraţii mei, că Dumnezeu îl iubeşte pe om. Dar această iubire a lui Dumnezeu ne
creează şi nouă obligaţia să-L iubim. După cum tu, mamă, ai pretenţia să te iubească copilul tău, aşa şi Dumnezeu aşteaptă să-L iubească oamenii. Este de datoria noastră să-L iubim pe Mântuitorul nostru. Şi cu toate acestea nu există iubire pentru Dumnezeu. Astăzi inimile sunt reci – îngheţate pentru Dumnezeu. O profeţie a Apostolului Pavel zice, că: „În zilele din urmă” – şi suntem în zilele din urmă – „vor fi oamenii… iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu” (II Timotei 3,1-4), oamenii adică vor iubi plăcerile, cele mici şi neînsemnate, mai mult decât pe Dumnezeu. Unul îşi va iubi copiii săi, altul femeia sa, unul banii, altul cărţile, unul ştiinţele, altul chefurile, unul sporturile!… Vor înnebuni pentru acestea, dar în inimile lor nu va exista iubirea faţă de Dumnezeu, a infinitului Dumnezeu. Asta nu se întâmplă astăzi? Pe Dumnezeu nu că doar că nu-L iubim, ci Îl şi batjocorim. Îl batjocorim cu limba şi cu cuvintele noastre, îl batjocorim şi cu faptele noastre. În fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare minut se aud înjurături. Şi apoi să aşteptăm progres, bunăstare materială? Aşa cum mergem – nu-mi spuneţi că-s pesimist, cântăresc societatea cu Evanghelia –, vă spun următoarele: Evreii o singură dată L-au răstignit pe Hristos, dar noi Îl răstignim de mii de ori în fiecare zi. În case, în şcoli, în cazarme, în tribunale, în bărci, în maşini, pe plaje, pe ţărmuri, pretutindeni, peste tot Îl răstignim. Nu există loc în care să nu ridicăm şi o cruce pentru Hristos. După toate acestea, eu mă minunez cum Dumnezeu continuă să ne iubească. Slavă îndelungrăbdării Tale, Doamne! Ar fi putut să spună soarelui: Coboară-te puţintel, apropie-te de pământ! Şi atunci, temperatura ar fi urcat de la 40 la 100, 200, 300 de grade. Ar fi putut să spună mării: Nu suport adulterele şi curviile lor! Umflă-te, ridică-te, acoperă vârfurile, înălţimile, să nu rămână nici un vierme viu! Ar fi putut să spună apelor, izvoarelor, norilor şi râurilor: Secaţi!… Omule nemulţumitor, care bei apă şi-L înjuri pe Dumnezeu. Nu faci nici măcar ca găina, care bea şi apoi îşi înalţă capul sus ca şi cum I-ar mulţumi lui Dumnezeu. Dacă ar seca apele, nu vei mai găsi nici un pahar ca să te răcoreşti; ţi se va lipi limba de marmura peşterilor. Şi totuşi, Dumnezeu ne păstrează încă în lume pe noi, viermii. Slavă îndelung-răbdării Tale! *** Fraţii mei, câţi credeţi în Evanghelia lui Hristos, în acest veac al stricăciunii, veniţi toţi, mici şi mari, la biserică în Ziua Înălţării Crucii. Postiţi, ca în Sfânta şi Marea Vineri. Gândiţi-vă la păcatele voastre, număraţi binefacerile lui Dumnezeu. Şi în timp ce vom vedea Cinstita Cruce, să spunem toţi: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42). Amin. (Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta Biserică a Înălţării Drapetsona –Pireu 11.09.1960)
Mitropolitul Augustin de Florina – Predică la Apostolul din Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci – Crucea învinge lumea
„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14) Dacă, iubiţii mei, dacă există ceva pentru care un creştin trebuie să se bucure, să se veselească şi să se laude chiar, acest lucru este crucea; crucea, pe care peste câteva zile Biserica ne va chema să o sărbătorim. Dar când zicem cruce nu înţelegem doar lemnul din care este confecţionată. Îl înţelegem pe cel Răstignit, pe Domnul nostru Iisus Hristos, care a suferit înfricoşata mucenicie a răstignirii, şi prin această jertfă, pe care a oferit-o pe lemnul crucii, a izbăvit neamul omenesc de păcat. Fiecare picătură a sângelui care s-a vărsat din rănile celui Răstignit, din mâinile, picioarele şi coasta Lui găurite, fiecare picătură a sângelui lui Hristos s-a făcut un râu -ce zic? -, s-a făcut o mare, un ocean, în care se spală şi se curăţesc milioanele de oameni păcătoşi. *** Crucea! Fără sângele lui Hristos nimeni, nici un om, oricât de bun şi sfânt ar părea, nu poate să se mântuiască. Se mântuieşte, se curăţeşte, se izbăveşte doar omul care crede în Izbăvitorul lumii cel
Răstignit. Puterea, care izvorăşte din jertfa pe cruce a lui Hristos, depăşeşte orice altă putere. Este o putere tainică şi nevăzută. Această putere a crucii a atins sufletul tâlharului şi l-a făcut să spună: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42). Această putere l-a făcut pe sutaş să îngenuncheze înaintea celui Răstignit şi să spună: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!” (Matei 27, 54). Această putere a atins şi sufletul unui fanatic vrăjmaş al celui Răstignit şi l-a făcut cel mai fierbinte propovăduitor al Evangheliei; şi acesta este apostolul Pavel. Acum, plin de recunoştinţă, Pavel cade şi se închină crucii Domnului şi spune cuvinte care, împreună cu cuvintele pe care le-au spus tâlharul şi sutaşul, constituie un veşnic imn al celui Răstignit. Zice Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, iar eu pentru lume” (Galateni 6, 14). Adică: Alţii să se laude cu ce doresc – e dreptul lor. Eu însă, doar cu un lucru mă laud, cu crucea Domnului. Crucea Domnului m-a mântuit. Ea mi-a dat putere să înving răul care există în lume. Răul nu poate să mă învingă. Eu sunt mort pentru lume, iar lumea este moartă pentru mine. *** Dar care este lumea, despre care vorbeşte Pavel? În Sfânta Scriptură cuvântul lume are un înţeles bun şi unul rău. Lumea în înţelesul bun sunt toate cele pe care le-a creat Bunul Dumnezeu. Este pământul, marea, copacii, munţii, soarele, luna, stelele. Sunt peştii, păsările, animalele. Este omul. Este întreaga creaţie divină. Şi lume, în înţelesul rău, sunt oamenii; nu toţi oamenii, ci cei care nu cred în Dumnezeu, Îi calcă poruncile, înjură şi blasfemiază şi nu simt nici o mustrare de cuget pentru răul pe care îl fac, ci încearcă prin diferite mijloace să-i atragă şi pe alţii în necredinţă şi în depravare. Asta este lumea în înţelesul rău, în sens rău. Iar domnitor, care stăpâneşte toată această lume, este satana. De aceea, şi satana se numeşte „stăpânitorul lumii” (Efeseni 6,12). Lumea, în înţelesul ei rău, constituie un uriaş curent de necredinţă şi de stricăciune. Este un mare şi groaznic duşman al mântuirii omului. Această lume îi urăşte pe adevăraţii creştini şi încearcă să-i atragă, să-i târască de partea ei, să-i facă de-ai ei, să gândească, să simtă şi să facă nu ce vrea Hristos, ci ce vrea lumea. Iar armele, pe care le foloseşte lumea împotriva creştinilor, sunt două: farmecele şi sperietorile. Care sunt farmecele? Sunt acele lucruri mulţumitoare pe care le oferă lumea. Sunt banii, pe care fără efort şi sudoare este gata să-i dea fără măsură celor care o ascultă. Sunt chefurile, beţiile, desfrânările, erosurile ruşinoase. Sunt poziţiile şi funcţiile, pe care lumea e gata să le ofere oamenilor, ajunge să cadă pentru a i se închina. Acestea şi altele încă sunt cele mulţumitoare pe care le oferă lumea. Sunt farmecele ei. Iar sperietorile ei care sunt? Sunt ironiile, vorbele de ocară, dezbinările, calomniile, ameninţările împotriva creştinilor, care vor să trăiască o viaţă creştină. Împotriva acestora se ridică lumea. Sperietori mai sunt şi marginalizările, nedreptăţile, concedierile, prigoanele, temniţele, exilurile, şi, în sfârşit, aspra moarte mucenicească. Acestea sunt cele neplăcute cu care ameninţă lumea. Acestea sunt sperietorile ei.
Ah, ce putere are lumea! Unii dintre oameni sunt învinşi de farmecele lumii şi sunt prinşi în cursele satanei şi îşi pierd comportamentul moral şi credinţa şi devin oameni lumeşti, una cu lumea păcătoasă. Alţii, iarăşi, sunt învinşi de sperietoarele pe care le foloseşte lumea împotriva creştinilor. Aceşti oameni se tem şi tremură de lume. Vor să meargă la biserică, să se spovedească, să se împărtăşească, vor să împlinească îndatoririle lor religioase, dar nu le împlinesc. Tremură: „Ce va zice lumea?”. Într-un aşa punct de laşitate au ajuns, că nu îndrăznesc să-şi facă semnul crucii, ca să nu-şi bată joc de ei oamenii moderni. Dar – Slavă lui Dumnezeu, slavă celui Răstignit! – există şi creştini, pe care nici farmecele, nici sperietorile lumii nu-i învinge. Aceştia sunt eroii răstigniţi ai creştinismului. Aceştia sunt morţi faţă de farmecele şi sperietorile lumii, dar realmente vii, care au în inima lor pe Hristos şi Hristos le dă puterea de a învinge şi de a triumfa în lume. *** Iubiţii mei! Între eroii, între învingătorii lumii, se distinge apostolul Pavel. El a învins lumea şi nici un farmec şi nici o sperietoare nu au putut să-l influenţeze, iar pentru asta pe bună-dreptate este auzit spunând: ”Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14). Dar noi? O, noi, pe care ne înving răutăţile şi patimile! Nu putem să spunem aceste cuvinte ale lui Pavel. Să ne pocăim deci. Să cerem mila celui Răstignit şi să luăm hotărârea să trăim după sfânta Lui voie până la moarte. (traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi” din cartea „Apostolos”, Atena, 2001) Arhim. Ioil Konstantaros - Cuvânt la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci
Niciodată omul n-ar fi putut de unul singur să înţeleagă iubirea infinită pe care o nutreşte Dumnezeu faţă de această binecuvântată făptură, omul, care constituie şi coroana întregii creaţii. Şi deoarece iubirea adevărată nu este cu putinţă să se exprime doar prin cuvinte emoţionante, ci şi prin fapte care dovedesc autenticitatea cuvântului, de aceea şi ucenicul iubirii, Sfântul Ioan Teologul, în puţine cuvinte rezumă „explozia" de iubire a lui Dumnezeu: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3: 16). Adică: Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea
oamenilor, care trăia în păcat, încât L-a dat morţii pe unicul Său Fiu, pentru a nu se pierde tot omul cu moartea cea veşnică, ci aceia care cred într-Însul să aibă viaţă veşnică. Dumnezeu-Tatăl L-a predat pe unicul Său Fiu la moarte pe cruce! Este atât de înalt acest adevăr, fraţii mei, pe care îl descriem aşa simplu. Este cu desăvârşire imposibil ca mintea noastră săracă să înţeleagă în toată înălţimea şi adâncimea această realitate dumnezeiască. Cum vom înţelege după adevăr ca pe o stare firească înălţimea crucii? Cum este posibil să-şi imagineze de unul singur omul cel mic cum că tronul şi slava Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu este crucea, care din acea clipă se preface din unealtă de necinste în unealtă de mântuire şi în armă nebiruită împotriva diavolului! Da. Cel care se află în cer şi a coborât pe pământ, „Chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, Cel mai Întâi-Născut decât toată zidirea" (Coloseni 1:15), Cel în care „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii" (Coloseni 2:9), a fost profeţit cu veacuri întregi înainte de a se urca pe lemnul Crucii pentru a ne mântui pe noi care fusesem otrăviţi cu otrava păcatului. Cât de clar este şi în acest punct cuvântul lui Dumnezeu şi cât de multe ne arată teologia Bisericii şi istoria autentică, dincolo de fantasme şi rătăciri... „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului" (Ioan 3:14). Adică: După cum Moise a înălţat şarpele de aramă în pustie, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, aşa încât cel care crede într-Însul să nu se piardă, ci să trăiască veşnic. Şi de ce se întâmplă toate acestea? Dar tocmai am spus-o. Iubirea lui Dumnezeu este astfel că nu vrea ca niciuna din făpturile Sale iubite să se piardă. Este de ajuns ca omul însuşi să creadă în Hristos cu desăvârşire liber şi să primească jertfa Lui izbăvitoare. Dumnezeul Treimic se întristează şi se necăjeşte atât de mult din cauza păcatului, care l-a zdrenţuit pe om, prin alegerea liberă a omului însuşi, aşa încât pentru a-l mântui, Dumnezeul-Om, Domnul Iisus se suie pe Cruce, „ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3:15). Fraţii mei, există unii cărora le place să se joace cu păcatul şi cheltuiesc acest dar foarte preţios care se numeşte timp în lucruri şi fapte care înnegresc preafrumosul chip (icoană) a lui Dumnezeu... După cum, la fel, există şi unii care, din cauza a fel şi fel de situaţii, înfruntă şi percep negativ iubirea lui Dumnezeu cu consecinţa de a-şi închide inima la bătăile duioase şi atât de deosebite ale harului (Apocalipsa lui Ioan 3:20), şi deznădăjduindu-se, ajung la concluzia că Dumnezeu deja i-a osândit. Fireşte, după cum înţelegem, atât prima, cât şi a doua situaţie psihologică pe care le exprimă cele de mai sus, sunt ceva care a fost semănat „de către vrăjmaşul" în conştiinţă. Noi, în ciuda greşelilor noastre, şi mici, dar şi mari, să nu abandonăm lupta niciodată. Să privim la Domnul Iisus, biruitor pe tronul Crucii Sale, fiind siguri că jertfa lui izbăvitoare prin credinţa vie pe care I-o oferim, ne va mântui, de vreme ce: „Nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El" (Ioan 3:17), adică: Nu a trimis Dumnezeu pe
Fiul Său la neamul omenesc cel păcătos ca să judece şi să osândească acest neam, ci L-a trimis ca să mântuiască întreaga lume omenească prin El. Fie ca harul care izvorăşte din Cinstitul Lemn al Crucii să ne acopere şi să ne povăţuiască pe calea mântuirii. Amin. (Arhim. Ioil Konstantaros, Predicator al Sfintei Mitropolii de Driinoupolis, Pogoniani şi Koniţa)
Părintele Arsenie Boca - O întrebare Iubirii
„Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3,16). - De ce L-a dat Dumnezeu pe Fiul Său, Iisus, spre jertfă, „şi încă jertfă de cruce" ? - Pentru că singurul grai care mai poate răzbi până la inima oamenilor, s-a dovedit că nu mai rămâne altul, decât Jertfa Cuiva pentru tine. Când moare cineva pentru tine, pe acela nu-1 poţi uita niciodată. La începutul unuia dintre războaie ieşise o lege că poţi lipsi de la război dacă îţi găseşti un înlocuitor. Greu de găsit înlocuitor la moarte. Era undeva un om, cu o casă de copii, dar necredincios şi trebuia să plece la război. Când la plecare, iată vine la el un tânăr şi-i spune: „Eu sunt singur, chiar dacă mor după mine nu plânge nimeni; merg eu în locul d-tale la război !" S-a dus tânărul. După oarecare vreme tânărul cade rănit de moarte şi cum ajunge acasă moare. Mormântul său era mereu împodobit cu flori şi nimeni nu ştia cine i le pune, până când într-o noapte a fost găsit necredinciosul că-i ducea flori la mormânt. - Bine, dar tu nu crezi în Dumnezeu ! - Ba acum cred, fiindcă numai Dumnezeu i-a putut da tânărului acestuia iubirea de mine şi de copiii mei, ca să meargă el în locul meu la moarte, şi asta numai Dumnezeu a mai făcut-o, când a trimis pe Fiul Său să moară în locul nostru ! Întrebarea: Dacă aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu, cum se face că viaţa noastră e aşa de apăsată de tot felul de încercări? Sau, punând întrebarea cu cuvintele Scripturii: De ce „pe cel ce-1 iubeşte Dumnezeu îl ceartă, iar pe cine-1 primeşte îl bate" ? Cu alte cuvinte, dacă aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu, de ce-i viaţa noastră aşa de necăjită ?
- Fiindcă „pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri aşa sunt de departe judecăţile Mele de judecăţile voastre" (Psalmul 102,12; Isaia 55,8-9) - zice Domnul! O mică pildă: altfel sunt judecăţile unui tată care-şi ia la rost copiii, decât e socoteala copiilor. Dar când copiii vin la minte deplină, atunci înţeleg care a fost judecata tatălui lor când le-a dat bătaie. (Sfântul Marcu Ascetul, Filocalia I, pedeapsa - întărire.) Aşa şi noi, cât suntem înfăşuraţi în trup, suntem destul de legaţi într-o înţelegere trupească a vieţii, într-o înţelegere pruncească. Dar când vom scăpa de muritorul acesta de pe noi, atunci cu mare recunoştinţă vom mulţumi lui Dumnezeu pentru toate încercările la câte ne-a supus cât eram în lume. Trebuie, prin urmare, să lungim vederea până dincolo de zarea vieţii acesteia, până în cealaltă împărăţie, că altfel nu putem pricepe necazurile vieţii acesteia, şi, nepricepând-o pe aceasta prin cealaltă, n-o putem răbda. Dar, dacă o înţelegem aşa cum este, pe una în legătură cu alta, atunci oricum ar fi de necăjită, capătă o valoare nepreţuită. Şi atunci se întâmplă un lucru minunat: omul iubeşte necazurile şi pe toţi cei ce-1 necăjesc îndeosebi. De-acum creştinul stă liniştit pe conducerea lui Dumnezeu şi vede că orice cruce a vieţii sale este o mărturie a iubirii părinteşti a lui Dumnezeu; orice cruce e o treaptă a desăvârşirii. Deci dacă ne împărtăşim cu Sfânta Jertfă a Domnului, ne împărtăşim cu Taina Iubirii supreme a lui Dumnezeu, împărtăşire, care, printre alte daruri, are şi pe acesta: că ne ridică de la înţelegerea pruncească a vieţii la înţelegerea pe care o avea Iisus, în temeiul căreia îi suntem următori convinşi şi liniştiţi, oricât de neliniştită ar fi marea vieţii de aici. Ştim Cui credem şi ştim Cine-i la cârmă !
Părintele Constantin Galeriu - Predica la duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Dreptmăritori şi vrednicilor de dragoste creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos, Din dumnezeiasca Evanghelie pe care o vom auzi astăzi – aşa cum Biserica, prin dumnezeieştii Părinţi, a rânduit – ne împărtăşim, ca întotdeauna dealtfel, de un cuvânt tot mai descoperitor de taină. Înaintea oricărui praznic împărătesc (adică pentru Împăratul – Dumnezeu), cum e Crăciunul, bunăoară, sau Învierea, dar şi Înălţarea Sfintei Cruci, sunt evanghelii în legătură cu acest praznic. Evanghelia din această duminică dinaintea Înălţării Sfintei Cruci e în legătură Sfânta Cruce, care se dezvăluie în chipul Crucii şi în lemnul Sfintei Cruci. Dar noi trebuie să mergem mai adânc, la taina Sfintei Cruci. Azi, o dată mai mult, rogu-vă să cugetăm, să privim din interior spre exterior taina care se dezvăluie. Şi toţi cei care doresc să înţeleagă adâncul de taină al adevărului
dumnezeiesc şi al adevărului omului, sunt rugaţi, împreună, să luăm aminte. Cuvântul dumnezeiesc al Evangheliei aşa ne grăieşte: “Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 13-17). Acesta este cuvântul de astăzi al Sfintei Evanghelii, atât de concentrat, de unit în el, ca într-un nucleu divin; dar din care, în lumina Duhului Sfânt, strălucesc razele adevărului dumnezeiesc, pentru om. Fiecare cuvânt sau verset (sau vers) să-l luăm şi să ne împărtăşim: “Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”. Iubiţilor, de atâtea ori sufletul omului, şi poate mai mult al creştinului, se întreabă cu privire la acest cuvânt: cer. Ce este cerul? Şi nu totdeauna înţelegerea noastră a ajuns până la odihnă (care nu înseamnă somn, ci pacea luminii divine). Cer… Astăzi auzim aşa: Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Deci cerul e aşezat deasupra noastră. Şi nimeni dintre noi nu s-a suit, dar a venit printre noi Cel care a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Fiul e în cer din veci, e Fiul Părintelui ceresc. Iar Fiul Omului – adică Fiul Părintelui ceresc, Care S-a făcut şi om – Care e în cer, vrea să ne spună că de acolo, din cer, e taina omului. Şi nu numai a omului, întrucât omul e o sinteză a întregii Creaţii; taina întregii Creaţii e în cer. Să ne referim în clipa aceasta la două cuvinte ale Scripturii, de esenţă: primul cuvânt – de la Cartea Facerii: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” – deci cerul, întâi. Şi un cuvânt cel puţin la fel de revelator – al rugăciunii pe care Cel Care S-a coborât din cer, Fiul Omului, Fiul Părintelui ceresc, ne-a învăţat-o: Tatăl nostru: “Tatăl nostru Care eşti în cer (...) Precum în cer, aşa şi pe pământ” – reia cuvântul dintru început al Scripturii. Deodată se dezvăluie cerul: “Tatăl nostru Care eşti în ceruri...”. Am zice în graiul nostru, pe înţelesul nostru smerit: Cerul este locaşul lui Dumnezeu. Sfântul Ştefan, în cuvântul rostit de el înaintea Sinedriului, atunci când a fost omorât cu pietre, le spunea celor din Sinedriu, reluând cuvântul Proorocului Isaia: “Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mâini, precum zice Proorocul: «Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie? – zice Domnul – sau care este locul odihnei Mele?»” (Fapte 7, 48-49). Evocam la început odihna, şi auziţi: “locul odihnei Mele”. Ce fel de odihnă? Numai după osteneala căutării şi dorului luminii dumnezeieşti ajungi la odihnă. Împreună cu colegul meu – părintele Ştefan – cercetăm în texte, în original, ce înseamnă odihnă: în limba greacă áíáđáőóéň; đáőóéň înseamnă odihnesc, dar áíá înseamnă în sus – deci când mă ridic la înălţimea adevărului, atunci ajung la odihnă, adică la lumina care îmi dă pacea, împlinirea. De aceea, observaţi, “cerul este locul odihnei Mele” – zice Dumnezeu, adică acolo unde e plinătatea adevărului, a existenţei. Cerul – locaşul Părintelui ceresc, al lui Dumnezeu.
Dar, după Evanghelia de astăzi, “Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”. Deci cerul este şi locaşul Fiului Omului. Iar dacă în Tatăl nostru spune “precum în cer, aşa şi pe pământ”, cerul este şi locaşul odihnei noastre, al păcii, al mângâierii, al luminii, pe care, contemplând-o, ajung la odihnă. Sufletul meu nu se mai zbuciuma. Propriu-zis, aceasta înseamnă. Când neliniştea ta, în chinurile naşterii tale din nou, încetează. Sufletul ajunge să se odihnească. Conştiinţa capătă pacea, lumina adevărului. Cum de atâtea ori va tâlcuiam cuvântul: Numai cel care n-a ajuns până la capăt se întoarce înapoi. El tot pendulează, în neliniştea lui, între îndoieli şi certitudini. Nimeni din cei care au ajuns (la odihnă) nu s-a mai întors. De aceea şi pentru cei adormiţi, cum ne rugăm la căpătâiul lor, la înmormântare, sau la parastas? – Îi zicem Mântuitorului: “Că Tu eşti Învierea şi Viaţa şi Odihna adormitului robului tău...”. Deci a ajuns sufletul la pacea, la odihnă, la întâlnirea cu Dumnezeu. Cum vă spuneam, cuvântul Sfântului Grigorie Sinaitul: “Ia aminte, omule: Adevărata cunoştinţă e simţirea harului dumnezeiesc” – simţirea dumnezeirii. Am înţeles ce înseamnă odihnă. De aceea, a te culca, în înţelesul somnului trupesc, numai, în care vegetezi, dar sufletul nu rămâne viu, cum se ruga Înţeleptul: “Eu dorm, dar inima mea veghează”, dacă nu mai rămâi în stare de veghe, aceea-i moartea. A te despărţi de Dumnezeu e moarte. Atunci, revenim la cer: “Precum în cer, şi pe pământ”. Şi omului îi este dat să aibă parte de cer. Cerul – locaşul lui Dumnezeu (cum citim în Tatăl nostru; Cerul – locaşul Fiului Omului, Care este în cer – Fiul lui Dumnezeu, făcut om, Care S-a coborât din cer. Şi cerul – locaşul omului; cerul omului. Iubiţilor, pentru că acest cuvânt şi această învăţătură este atât de adâncă, odată cu Sfintele Scripturi, Părinţii cum au înţeles? Am apelat, şi de data aceasta, îndeosebi la Sfântul Maxim Mărturisitorul. El spune că prin cer se înţelege în Sfânta Scriptură, adeseori, Însuşi Dumnezeu. Precum spune undeva Ioan Înaintemergătorul, marele propovăduitor al adevărului: “Nu poate omul să ia nimic de la sine de nu-i va fi dat lui din cer” (aceasta a spus-o Sfântul Ioan după ce L-a botezat pe Mântuitorul ucenicilor lui ). A doua zi după ce Ioan L-a botezat pe Mântuitorul, văzându-L pe Mântuitorul că trece iar la Iordan, a spus ucenicilor săi: “Iată Mielul, Care ridică păcatul lumii”. Şi atunci, Andrei întâi, dar şi Ioan, care ne descrie această, au luat-o după Mântuitorul, după Iisus. Iisus i-a întrebat: Ce vreţi? – Învăţătorule, unde locuieşti? – Veniţi şi vedeţi. Şi au mers Andrei şi Ioan şi toată seara şi noaptea L-au întrebat pe Iisus. Andrei, ascultându-L, le-a spus celorlalţi: “Am aflat pe Acela despre Care au vorbit profeţii”. Atunci au ieşit la Iisus şi Petru, apoi şi Filip şi Natanael – ucenicii Lui. Atunci, ceilalţi din jurul lui Ioan: Tu L-ai botezat pe Iisus, dar vezi că cei care mergeau după tine pleacă după El, te părăsesc şi merg după Celălalt, după Iisus. Atunci a spus Ioan acest cuvânt, pe care îl citează Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ioan a zis: “Nu poate omul să ia nimic de la sine, de nu-i va fi dat lui din cer” – adică de la Dumnezeu. De aceea Sfântul Maxim spune: “Cerul se uneşte cu Însăşi Dumnezeirea”. Deci când zici cer zici lumea lui Dumnezeu, locaşul lui Dumnezeu; şi, în întregime, tot ceea ce se descoperă de acolo, de la Dumnezeu. Pentru care adăugă sfântul Maxim: “Căci toată darea cea bună, tot darul cel desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor”. În acest înţeles trebuie luat cuvântul cer, din textul Scripturii – locaşul lui Dumnezeu, cu întreaga bogăţie, nesfârşită, a
adevărului dumnezeiesc. Dar mai adăugă Sfântul Maxim: “Scriptura mai numeşte cer şi puterile cereşti, după cuvântul: «Cerul Îmi este Mie scaun… Cel ce pui pe îngerii Tăi pară de foc şi slugile Tale duhuri». De aceea, după cuvântul Scripturii: «Cerul Îmi este Mie scaun», «Cel ce odihneşti pe heruvimi» – mai zice în altă parte. Aceasta pentru că Dumnezeu Se odihneşte în fiinţele simple şi netrupeşti”. Şi acest cuvânt, mai ales, m-a mângâiat negrăit de mult. El corespundea exact cu ceea ce în mintea noastră, puţintică, încerca să se înalţe. Zice Sf. Maxim: “Dacă ar zice cineva că şi în mintea omenească, curăţită de toată nălucirea materială...”. O, Doamne, cât mă mângâie acest cuvânt! Nălucirea materială, care mă face să mă gândesc cum L-a ispitit demonul pe Mântuitorul, arătându-i împărăţiile lumii şi slava lor. Pentru care Părintele Stăniloae tâlcuia: slava lor, adică poleiala. Aceasta poate oferi demonul: poleiala. La aceasta se incântă atâta lume, la poleială – nălucirea materială, cum este numită de Sf. Maxim. Deci “orice minte omenească, dacă e curăţită de toată nălucirea materială şi e împodobită cu raţiunile dumnezeieşti ale celor inteligibile, este cer, şi nu are a cădea, după părerea mea, din adevăr”. Dacă priveşte şi mintea omului, curăţită de nălucirile materiale, şi luminându-se, strălucind în raţiunile dumnezeieşti ale celor inteligibile. Este cer şi mintea; şi nu cazi din adevăr. Nu cazi din adevăr când contempli cerul minţii tale, plin de strălucirea adevărului dumnezeiesc, al credinţei, plin de cele cereşti. O, credincioşilor, o, profesori de religie, nu uitaţi! Aşa să-i învăţaţi pe copilaşi, cu inima curată. Şi încheiem cuvântul sfântului Maxim: “Deci nici cel care a numit cer înălţimea cunoştinţei spirituale din oameni nu ar greşi”. Doamne, cum te înalţă fiecare gând şi idee tot mai sus! “Căci, într-adevăr, spune Sf. Maxim, cunoştinţa adevărată se face asemenea cerului, scaun al lui Dumnezeu”. A spus Mântuitorul: “Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele! Cel ce păzeşte poruncile Mele va fi iubit de Tatăl Meu, la el vom veni şi locaş la dânsul vom face”. Dacă cerul este locaşul lui Dumnezeu, şi inima ta, făcându-se locaş al lui Dumnezeu, se face cer. “Se face asemeni cerului, scaun al lui Dumnezeu, primind pe Dumnezeu să Se întroneze în ea, prin năzuinţa nestrămutată a dorinţei ferme şi înalte spre bine. La fel, lucrarea curată a virtuţilor este numită «aşternut al picioarelor Lui»”. Virtuţile, despre care de atâtea ori Sf. Maxim spune că ele sunt oglindire a însuşirilor dumnezeieşti, a luminii dumnezeieşti, a iubirii dumnezeieşti, a înţelepciunii dumnezeieşti, a bunătăţii dumnezeieşti, a dreptăţii dumnezeieşti, a bărbăţiei dumnezeieşti. Tâlcuia Părintele Stăniloae atât de adânc, după Sfântul Maxim: Virtuţile sunt forma umană a însuşirilor dumnezeieşti, cum s-au revelat în Hristos. Şi atunci, în acest înţeles virtuţile sunt “aşternut picioarelor Lui”. Cum tot Sfinţii Părinţi vor spune, că însuşirile dumnezeieşti sunt cele din jurul Dumnezeirii. Adâncul fiinţei dumnezeieşti este de neurmat pentru noi, dar însuşirile dumnezeieşti – lumina, iubirea, bunătatea, pacea, dreptatea, sfinţenia, într-un cuvânt. Toate sunt dar, harul lui Dumnezeu din natură divină. Dar natura divină este dincolo de tot ceea ce este creatura. Dar sunt aşternut al Dumnezeirii şi împărtăşire din Dumnezeire, din lumina şi iubirea Sa. Şi, în sfârşit, întrucât virtutea primeşte deasupra ei tălpile dumnezeieşti… De aceea parcă-ţi aduci aminte: câte o creştină, săraca, zice aşa, în simplitatea ei: Săruta-Ţi-aş tălpile Tale, Doamne! Şi noi râdem, adeseori. Or, ea spunea un cuvânt atât de adânc: Doamne, eu să fiu aşternut picioarelor Tale,
tălpilor Tale. Să odihneşti, altfel spus, în mintea şi în inima mea. Căci în Filocalie Părintele Stăniloae aşa a tradus: Tălpile dumnezeieşti. “Şi nu le lasă câtuşi de puţin să se murdărească de întinăciunea trupului”. Ce i-a spus lui Moisi la rug? – “Scoate-ţi încălţămintea! Locul pe care calci e sfânt”. Acolo calcă tălpile picioarelor dumnezeieşti, şi acolo nu mai e întinăciune. … Şi înţelegând prin pământ trupul. Iubiţilor, Doamne, ce descoperire! Cer, lăcaşul Dumnezeirii, cerul lui Dumnezeu, cerul Fiului lui Dumnezeu şi Fiul Omului, şi cerul – mintea noastră plină de lumină dumnezeiască, de adevăr! Aţi înţeles acum? Prin care dar, însuşire a sufletului nostru putem noi să ne umplem sufletul de cer, de lumină divină, de virtuţile care strălucesc în noi – cunoştinţă, adevărul (deci lumină, căci altfel nu pot vedea nimic fără lumină; şi ceea ce e lumina pentru ochi e înţelegerea pentru minte)? Care este acest dar, prin care noi luăm cunoştinţă, prin care ne mişcăm? – Gândirea, iubiţilor! Şi, înţelegând, parcă te cutremuri. Cu ce te înalţi dincolo de minte? Vedeţi, trupul, materia e limitată, mărginită, “tărcăruită” în timp şi spaţiu. Dar dacă cu trupul sunt aici şi acum, cu mintea, cu gândirea depăşesc nu numai trupul meu, numai locul unde mă aflu, nu numai timpul de acum… ci şi timpul şi spaţiul. Se mişcă în lumea nemărginirii dumnezeieşti. Atunci când cuget, deodată: “A zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” – chipul, cum spune dumnezeiescul Maxim, e de nedistrus, rămâne în noi pe veci; că existăm. Chiar şi cei care mai spun: “A trecut în nefiinţă”. Să-i lumineze Dumnezeu, să se îndepărteze de rătăcirea asta, cea mai de pe urmă. Nimeni nu trece în nefiinţă! Căci existăm, şi în nemurire suntem chemaţi să fim. Dar asemănarea priveşte virtutea: înţelepciunea, bunătatea, virtuţi de care ne împărtăşim din Dumnezeire, după voia noastră. Vrem să-I urmăm lui Dumnezeu în lumină, adevăr şi iubire, atunci ne împărtăşim din ele. Sau, prin păcat, ne lepădăm. Dar rămânem în Dumnezeu cu rădăcină. Şi ce înseamnă a fi “după chip”? Ce ne apropie pe noi mai mult decât toate de a fi după chipul lui Dumnezeu, al nemărginirii dumnezeieşti? Gândirea, iubiţilor. Gândirea noastră depăşeşte şi marginile universului întreg. Astăzi măcar atât să înţelegem: ce înseamnă cuvântul cer: locaşul lui Dumnezeu, locaşul Fiului lui Dumnezeu şi Fiul Omului şi locaşul oricărei minţi pământeşti curate. Când am citit din Sfinţii Părinţi, îndeosebi două lucruri m-au luminat şi m-au uimit (când primeşti lumină, te uimeşti). Când am citit la Sfântul Ioan Damaschin cum a coborât Fiul lui Dumnezeu la noi: nu după loc, ci după fire. Adică nu după spaţiu, ca să se mişte de colo colo. A luat trup omenesc, cu care S-a mişcat printre noi; dar în El era Dumnezeirea. Fiul lui Dumnezeu a coborât în sânul Fecioarei (a cărei naştere am prăznuit-o ieri; iar astăzi pe părinţii ei, dumnezeieştii Ioachim şi Ana). Or, când zici firea dumnezeiască… Mântuitorul i-a spus unei femei, samarinencei, descoperindu-i din taina Dumnezeirii: “Duh este Dumnezeu”. Cu ce ne apropiem noi de înţelegerea Duhului? E Duh, e spirit, adică nematerial. Dar cum o înţelegem? Ce , e în noi nematerial? – Gândirea. Gândirea e deasupra materiei, o învăluie. Cu gândirea, care depăşeşte hotarele trupului înţelegem ceva din taina Dumnezeirii, a Duhului. Să ne înălţăm, să înţelegem! E atâta frumuseţe, cum nu vă puteţi închipui. Când am mai citit şi la Calist Catavisiotul: “Oricine e înţelept priveşte la lucrurile cele
mai adânci din el”; cele mai înalte din el. Orice om are şi slăbiciunile lui. Calist Patriarhul spune: Când vrei să fii în adevăr, treci de la cele de jos ale tale (cum întreaga creaţie s-a odrăslit de la cele de jos până la cele de sus; toate sunt în noi)... Ce are omul mai înalt, spune Patriarhul Calist, e mintea lui, e gândirea lui. Şi cu mintea lui se înaltă, şi poate să ajungă până la Dumnezeu – cu mintea te poţi înălţa dincolo de lume; poţi să cuprinzi lumea. De aceea spune Calist: Nu e după vrednicia omului să se oprească la cele mărginite, hotărnicite, ci să se înalţe până la Cel nemărginit, dacă şi mintea se poate înălţa până la Dumnezeu”. Atunci am înţeles: Doamne, ce minune descoperi Tu în om, că mintea lui e cer (cum a spus Sfântul Maxim), e cerească. Te înalţi până la Dumnezeire. Şi aşa spunea un savant – Wolfgang Pauli, mare fizician: Aşa cum Dumnezeu, spiritul divin cuprinde întreaga creaţie, aşa şi sufletul omului, creat după chipul lui Dumnezeu, poartă în el întreaga creaţie. Ar putea face ştiinţa un matematician, un chimist, un fizician, poate să cuprindă înţelesurile lucrurilor fără mintea aceasta, pe care i-a dat-o Dumnezeu, după chipul Lui? Şi aşa cum El cuprinde tot, şi omul e chemat; să devină mintea omului cer. Am înţeles acum ce înseamnă această realitate spirituală – cerul – şi cât e de adevărata ea! Omul a pierdut înţelesul de a purta în inima lui, după chipul lui Dumnezeu, duhovniceşte, creaţia, şi să ajungă la asemănare. De aceea Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer, şi a adus cerul pe pământ. Şi în El e cerul; e Dumnezeu şi Om. De aceea spune: “Nimeni nu s-a suit în cer” – nu tu te sui. Fără numai Cel care a coborât din cer, Fiul Omului Care este în cer. Şi a coborât ca fiecare conştiinţă umană, fiecare suflet să devină un sălaş ceresc; sălaş de lumină şi de adevăr. Şi adăugă Mântuitorul: “Precum Moisi a ridicat şarpele în pustie, aşa Se va înălţa şi Fiul Omului” (pe Cruce). Evreii, mergând spre pământul făgăduinţei, au dat peste nişte şerpi veninoşi, care îi muşcau; şi mureau (pentru că erau aţâţaţi de demoni). Iar Mântuitorul, Care avea să Se întrupeze şi să Se înalţe pe Cruce, veninul şarpelui El îl va răstigni. De aceea a zis: “Precum a înălţat Moisi şarpele în pustie, aşa Se va înălţa şi Fiul Omului” – pe Cruce. … “Că tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Deci Crucea înseamnă răstignirea răului şi cale spre înviere, înălţare. Cei din jur nu înţelegeau – fariseii, cărturarii: “Dacă este Fiul Omului, coboară-Se de pe cruce”. Răstignitul din stânga, la fel: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu...”. Sărmanii, nu pricepeau. Cum, să vezi pe cineva răstignit şi să te închini unui răstignit? Au înţeles mulţi: Pavel a înţeles: “Crucea e nebunie pentru elini (filosofii), sminteală pentru iudei (căci “blestemat e cel ce e întins pe lemn”; toţi vinovaţii Vechiului Testament erau osândiţi la moarte prin cruce). Dar pentru noi e puterea lui Dumnezeu”. Iar după Pavel va spune Ioan Gură de Aur: “Privesc la cruce, privesc la Hristos, şi-L numesc Împărat pe Hristos pentru că-L văd răstignit”. Cu adevărat, El e Împăratul, Care Se jertfeşte pentru supuşii Lui. Şi-L numesc Împărat pentru că El S-a jertfit pentru supuşii Lui. Şi aşa să facă orice împărat: să se jertfească; iar prin jertfă să răstignească răul. Căci jertfa ucide egocentrismul, păcatul. Cum am spus de atâtea ori, şi am învăţat: orgoliul este demonic. Când a căzut în orgoliu Lucifer, ce a descoperit? – S-a văzut adus de la nefiinţă la fiinţă. Şi-a văzut nefiinţa. Dar dacă Dumnezeu a zis Da, să fii, atunci rămâi. Atunci s-a descoperit pe el zidire. Şi atunci, Fiul lui Dumnezeu a venit să
răstignească păcatul, orgoliul, deci moartea. Căci dacă prin păcat jertfa, care ne instituie în faţa lui Dumnezeu, Adam a transformat-o în moarte, prin despărţire, în Hristos, pe Cruce, moartea se transformă în jertfa, care duce la înviere. De aceea a zis Iisus: “Precum a înălţat Moisi şarpele în pustie, aşa se va înălţa Fiul Omului pe Cruce”. Şi dacă veninul şarpelui, cum va arăta tot Ioan Gură de Aur, ucidea, jertfa lui Hristos pe Cruce, învierea, vindeca. De aceea a zis Ioan Gură de Aur: “Tu meriţi, Doamne, să fii Împărat, pentru că Tu Te-ai jertfit!”. Şi-n jertfă e împărtăşirea iubirii dătătoare de viaţă, care aduce învierea. De aceea, “pomeneşte-mă, Doamne – zice tot Ioan Gură de Aur – întru împărăţia Ta, cum a zis răstignitul din dreapta, care s-a căit” (de la acest cuvânt noi zicem mereu “veşnică pomenire”). La care Iisus a spus: “Azi vei fi cu Mine în rai”. Într-adevăr, aşa S-a înălţat Fiul Omului pe Cruce, din iubire. Pentru că urmează cuvântul, uimitor, din Evanghelie: “...aşa se va înălţa Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. În iubire e viaţa, în jertfă e viaţa, în dăruirea mea către celălalt. Când mă dăruiesc ţie şi tu te dăruieşti mie, suntem în iubirea divină, în viaţă, în mărturia vieţii. Căci iubirea este principiul vieţii. Şi vine cuvântul uimitor, unic, al Evangheliei: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Fiul Său unic! Iubiţilor, ce-i mai scump pentru un tată (ca şi pentru o mamă), decât fiul?! Fiul iubirii lui Dumnezeu, al Părintelui ceresc. Va tâlcuiam din cuvintele Scripturii: “Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” – Mâinile Tatălui – Fiul şi Duhul Sfânt. Şi în altă parte Psalmistul spune: “Dumnezeu a pus în vistierii adâncurile”. Adâncurile suntem noi. “Adânc pe adânc cheamă” – adâncul Dumnezeirii ne cheamă pe noi. Iar vistieria lui Dumnezeu aţi văzut ce înseamnă – Fiul şi Duhul Sfânt. Aceasta este vistieria cea dinlăuntru, a inimii, răsădită şi în noi, cum spune Patriarhul Calist. Ce e mai scump pentru Tatăl, dacă nu vistieria Lui – Fiul şi Duhul Sfânt? Şi aşa L-a dăruit pe Fiul Lui, să Se întrupeze de la Duhul Sfânt şi din Fecioară, L-a dăruit “ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. L-a dăruit, până pe Cruce, Vistieria Lui, ce are mai scump Tatăl a dăruit, şi să ne împărtăşim din El, din Fiul Lui, din viaţa Fiului Lui, în Duhul Sfânt. Şi în Duhul Sfânt, “ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Şi încheie Evanghelia aşa: “Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume să judece (să osândească) lumea, ci să se mântuiască lumea prin El”. Să crezi în El, cum S-a întrupat, de la Duhul Sfânt şi din Fecioară, şi cum la Cincizecime a trimis Duhul Sfânt, ca să Se întrupeze El în fiecare din noi, în fiecare inimă fecioară. Inima fecioară, nu uitaţi: atunci când inima noastră e castă, fecioară, deodată se luminează, devine cer. Iubiţilor, zilele acestea l-am comemorat pe Păulescu şi am citit ceva din el. Şi inima noastră atât de mult s-a aprins de omul acesta!… El a ajuns la mărturia aceasta, de a-L preamări pe Dumnezeu prin ştiinţă. Şi mulţi s-au întrebat: Cum prin ştiinţă a ajuns Păulescu să dea mărturia aceasta, a înţelegerii Dumnezeirii? – Pentru că a avut o inimă castă. Acest om n-a fost căsătorit, a dus o viaţă de castitate, de sfinţenie. De aceea Iorga, care l-a cunoscut, la săvârşirea lui din viaţă a spus: “A trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt. De-abia acum, săvârşindu-se din viaţă, pot spune cei mai apropiaţi ai
lui, şi ucenicii lui, vor spune descoperirile vieţii acestui om”. Şi, îngăduiţi a spune, ucenicul lui poate cel mai de aproape – doctorul Trifu, pe care noi l-am întâlnit în viaţa mea. Şi el mărturiseşte că, atunci când Păulescu a ajuns, în iulie, la înţelegerea acestui adevăr, al insulinei, a apărut în august un articol în limba franceză, în Apus, şi au luat cunoştinţă savanţi. Un savant american – Ernst Scott – i-a trimis o scrisoare lui Păulescu şi i-a propus să elaboreze împreună insulina. Şi doctorul Trifu l-a sfătuit pe Păulescu: Da, noi nu avem posibilităţi de laborator ca alte popoare. Să lucrăm împreună. Alţii au spus: Nu, să apară acest produs aici, la noi, în România. Au tot aşteptat sponsori… Dar în timp de şase luni au apărut alţii, care au luat cunoştinţă de descoperirea lui şi… Iubiţilor, omul acesta – şi este un exemplu – a ajuns la adevăr deodată unind minte luminată, adâncind adevărul omului cu mintea, dar şi păstrându-se curat, cast, în feciorie. Aşa cum Maica Domnului e fecioară şi mamă. Numai în castitate şi în maternitate împlineşti adevărul. Cum adică: păstrându-ţi făptura ta curată, castă; nu înnămolită în stricăciunile lumii, în noroiul acestei lumi. În noroiul de patimi, cum să mai vezi adevărul? Numai în sufletul cast, inimă castă, şi mintea căutătoare de adevăr, aşa ajungi la adevăr. Aşa a fost Păulescu. Aşa a ajuns la adevăr, încât, cunoscând, cu mintea luminată de Dumnezeu adevărul omului, ca fiziologic, făptura umană, atât în morfologia ei, cât şi în fiziologia ei. Pentru că fiecare organ, fiecare ţesut, fiecare celulă, fiecare lucru din făptura noastră, în lumină, are un scop. E o armonie, iubiţilor, totul. Această armonie nu-i pusă de mine. Eu, când vin în lume, vin deja zidit. Altul a pus această armonie – Dumnezeu. A pus o armonie în toată făptura, o conştiinţă în om, pentru care Păulescu spune că sufletul omului este “agentul finalităţii”. Adică spiritul meu, luminat de Dumnezeu, vede această ordine, se înalţă la Dumnezeu şi, înălţându-se la Dumnezeire, sufletul meu, luminat de lumină divină, de iubire divină, de credinţă în adevăr… gândirea mea se înalţă şi mă zideşte. Acest “artist minunat”, cum spune Păulescu, care-i sufletul omului, deodată zideşte trupul meu, şi pleacă, făptura mea, de la obârşia ei, cum m-a zidit Dumnezeu, către desăvârşirea ei, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Şi o întrebare, pe care o punem oricărei minţi omeneşti: Iubiţilor, e posibil să zideşti ceva fără gândire? Fiecare să se zguduie şi să dea răspuns. Fără să ai un proiect, un plan, chiar al celui mai simplu lucru. Înţelegeţi atunci cum gândirea devine cer? Cum se înalţă la Dumnezeire! Cum să nu fie, atunci, gândirea lui Păulescu cer, când el a contemplat trupul omului şi creaţia întreagă în atâta ordine şi armonie. Sufletul lui se unea cu fiecare fibră, cu fiziologia întreagă. Hormonul insulinei a fost operă a finalităţii, a gândirii, a amoniei lui Dumnezeu…
Nicolae Steinhardt – Cuvânt la Convorbirea lui Iisus cu Nicodim
Lui Nicodim, Domnul îi vorbeşte ca unui om inteligent şi cult. Îl califică "învăţător al lui Israel". Drept care nu recurge la parabole ori la pilde clare ori la grăiri sfătoase ci îi dezvăluie pe nepusă masă (cum ar veni) tainele finale şi principiile de căpetenie ale noii legi. Ca pentru o faţă bisericească şi ca pentru un profesionist, atacă nemijlocit partea practică a problemei în cauză: înseşi procedeele şi condiţiile sine quibus non ale mântuirii. Tonul e grav, de explicaţii lesnicioase nici pomeneală. S-ar zice că Domnul urmează preceptul de mai târziu al lui Thomas More: I trust I make my self obscure, ce se tălmăceşte (cum mai potrivit nu se poate pentru convorbirea dintre Iisus şi musafirul său nocturn): trag nădejde că nu-s uşor de înţeles, că îţi dai seama - tu, celui căruia mă adresez - de complicaţia şi greutatea subiectului ce abordăm, de încrederea ce-ţi dovedesc expunându-ţi nu gânduri convenţionale în cuvinte oarecare ci frământările cugetului meu celui mai intim, mai nedesluşit. Aşa şi Mântuitorul: nu vrea să-l cruţe pe fariseu, să-l menajeze, să-i îndruge vorbe degrabă inteligibile, să-l amăgească a crede că-i împărtăşeşte adevăruri simple, să-l cucerească în doi timpi şi trei mişcări. Semne nu-i va da. Şi-i aplică regula: celui ce are mult, mult i se va cere. Domnul nu se sfieşte a-l ului şi oricum, nu-şi pierde vremea cu preambuluri şi pregătiri. Dă brânci unuia care nu ştie a înota şi-l azvârle în apă adâncă. Parcă mai mult ca oricând Hristos se învăluie în negură şi în mister, împrejurul Lui numai nori, apă întunecoasă şi cărbuni de foc, aidoma ca în psalmul 17 al craiului David. Atât sunt de nepătrunse şi de zguduitoare cele pe care îi este dat lui Nicodim să le asculte. Şi bietul om, învăţat şi doctor ce se află, prea puţin pricepe. Iar de reacţionat reacţionează aidoma celui mai neştiutor ins şi pune întrebări vrednice de tinerel naiv sau de chip fără de carte şi maliţie, unul dintre acei săraci cu duhul care sfinţesc locul unde hălăduiesc însă nu au nici un soi de succes la viaţa spirituală. Căci voitei obscurităţi a Domnului, metodei de şoc - de satori zenist - pe care o foloseşte interlocutorul său, năucitul cărturar îi opune obiecţii de o elemetaritate infantilă şi dând dovadă de o totală obtuzitate. I trust I make myself obscure: cu adevărat Domnul a izbutit să se îmbrace în negură şi taine, cu adevărat Nicodim e ameţit şi pierdut.
De unde rezultă două concluzii certe: a) caracterul extrem de neaşteptat, paradoxal şi surprinzător al învăţăturii creştine; b) imensa dificultate pentru raţiunea comună şi cărturia erudită de a-şi asimila arcanele acestei învăţături. Nici nu sunt, la drept vorbind, de mirare totală neînţelegere manifestată de învăţatul fariseu ori infantilismul reacţiei sale (cum adică? Să se nască omul a doua oară şi să intre iară în pântecele maică-şi?). Infantilismul acesta nu-l compromite pe Nicodim ci dimpotrivă, mărturiseşte cu totul altceva: cât de surprinzător, neaşteptat şi paradoxal e creştinismul! (Şi cât de fălăcioasă, următor descoperirii manuscriselor de la Qumram, strădania universităţii din Ierusalim şi rabinatului internaţional de a preface creştinismul într-o oarecare sectă de tip esenian). Botezul şi cuminecătura sunt două soluţii întru totul extraordinare şi aproape de neconceput pentru mintea omenească normală, chiar neprevenită, neostilă, necoruptă. Cu atât mai vârtos vor fi apărut ele aşa unei minţi normale din vremea aceea: la orice nou sistem etic se putea aştepta: dar că soluţia mântuirii să stea în stropirea cu apă şi în consumarea cărnii şi sângelui unui semen se arăta dincolo de capacitatea de raţionare a făpturii gânditoare şi peste putinţa ei de a se dezbrăca de idei apriorice. O doctrină morală, oricât de severă ori de rafinată, nu ar fi stupefiat, nici produs îndepărtarea. Dar naşterea de-a doua din apă şi din duh! Aşa fiind lui Nicodim - depăşit iritat, supărat desigur pe sine, prins ca într-o ambuscadă mintală - nu-i rămânea decât refugiul în extrema simplicitate a puterii de judecată, în perplexitate, într-o semiotică strict literală, în agăţarea de semnificant, în refuzul categoric de a trece la înfricoşătorul (prin profunzime şi implicaţii) sens. Domnul înţelegându-l, nu se arată, El, surprins de răspunsul oaspetelui: nu se osteneşte a-i da alte lămuriri, o tot ţine pe linia unui satori necruţător! încredinţându-se bunei voiri, bunei credinţe, bunelor intenţii ale interlocutorului care, negreşit, va sfârşi prin a pricepe. Ceea ce s-a şi întâmplat. Nicodim va interveni pentru Hristos în faţa arhiereului şi fariseilor (Ioan 7, 51:" Nu cumva Legea noastră judecă pe om dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut?"). Va fi, alături de Iosif din Arimateea, unul din acei care vor îngriji de cuviincioasa înmormântare a Domnului, aducând o sută de litre dintr-un amestec de smirnă şi aloe. Episodul Nicodim e poate dovada cea mai bună a imposibilităţii culturii şi inteligenţei de a constitui singure calea către Hristos. Cultura, inteligenţa ori ştiinţa nu-s piedici, dar nici elemente ajutătoare. Iar cazul în speţă atâta chiar dovedeşte: că mintea şi învăţătura pot să nu stea în calea credinţei. (Odată omul ajuns la credinţă, cunoaşterea şi ascuţimea îi vor fi însă de folos, vor amplifica, adânci şi ageri credinţa). Momentul Nicodim mai este - în cadrul referatelor evanghelice - şi singurul exemplu al unui fariseu luminat de credinţă. Va fi fost desigur şi pricină de mângâiere şi încredere pentru Domnul. Unul din ai Săi care-L caută. Îl recunoaşte, I se dăruieşte! Nicodim e prudent (vine noaptea, intervine procedural), e un iudeu habotnic, e un fariseu, dar nu e orb: îşi dă seama că numai unul care vine de la Dumnezeu poate săvârşi ceea ce face Iisus Nazarineanul. De aceea şi merge la El. Mai târziu va fi mai puţin prudent: va interveni pentru învinuit, iscând supărarea
colegilor săi (Ioan 7, 52: "Nu cumva şi tu eşti din Galileea?"), va purta de grijă trupului neînsufleţit al răstignitului (Ioan 19, 39) stârnind fără îndoială mânia aceloraşi. Nu ştim dacă Nicodim a fost ori ba mucenic. Ştim totuşi că prin el s-a arătat altceva: că, anume, la Hristos au venit nu numai vameşii, desfrânatele, păcătoşii ci şi cărturarii. Cazul Nicodim dovedeşte că toţi sunt chemaţi şi toţi primiţi, fiecare după măsura şi felul darului, pregătirii, minţii: Nicodim, aşadar, mai cu asprime şi mai cu exigenţă, ca unul învăţat ce este. Nu numai vameşii, desfrânatele, păcătoşii - ci şi drepţii! Nicodim ni se înfăţişează, ca atare, opusul fratelui cel bun din parabola fiului risipitor: spre deosebire de acela, el - drept, cărturar, curat - intră la ospăţ, nu se sfieşte a se alătura desfrânatelor şi păcătoşilor; nici pic de orgoliu la el. Nicodim ne oferă tabloul - încântător, consolator, splendid - al cărturarului modest, al fariseului nesigur şi nedelectat de sine: iată-l acolo, şezând în faţa Domnului, biet vizitator nocturn, oarecum zăpăcit de cele ce aude, înfricoşat neîndoielnic şi de cele ce i se spun şi de perspectiva descoperirii sale de către zeloşii farisei în casa amăgitorului, căznindu-se a înţelege, afurisinduse probabil pentru răspunsurile neroade ce singure găseşte a formula şi de a căror stupiditate nu se poate să nu-şi fi dat prea bine seama, iată-l plin de bunăvoinţă, curiozitate şi incertitudine, de puternică dorinţă de a înţelege şi crede, plin de admiraţie şi simpatie şi veneraţie pentru Cel Care-i stă în faţă şi ale Cărui vorbe le ascultă cu nesaţ, parcă şi cu teamă dar şi stăpânit de o nădejde nebună, cu nădejdea aceea nebună despre care Fr. Mauriac socoteşte că s-ar cădea să ne-o insufle purtarea de pe cruce a tâlharului celui bun; iată-l pe Nicodim, tâlhar în ochii colegilor săi intru fariseism, rostind parcă şi el: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta, pomeneşte-mă şi pe mine, neîndemânaticul intru taine cărturar, neştiutorul intru cele adevărate Doctor şi nu numai la lumina acestui biet opaiţ de pe sărmana această masă, ci şi la lumina zilei înfricoşatei Tale judecăţi, pomeneşte-mă alături de toţi cei care de-a lungul vieţii Tale pământeşti Îţi vor fi umplut ori Îţi vor umple sufletul de mângâiere şi de duioşie: Prea Curată Maica Ta, iubitul Tău ucenic, Înaintemergătorul Tău, Veronica, tâlharul cel bun, aprigul Petru şi toţi ceilalţi şi toate celelalte. Nu ne uita nici pe mine, ori pe Luca ori şi pe ceilalţi puţini care adeveresc oamenilor că şi cărturarilor le este deschisă calea spre cer. Nicodim nădejde, nebună nădejde a intelectualilor unui sfârşit de veac covârşit de tipărituri, informaţii şi servomecanisme, înfometat de credinţă, dibuind în lumea semnificaţiilor şi semnificatelor urma afacerilor Atoţiitorului şi a făgăduinţelor lui Hristos. (din Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae Delarohia) - Dăruind vei dobândi)
Nicolae Steinhardt – Două evlavii ce nu se cuvine a fi părăsite: Cinstirea Crucii şi a Maicii Domnului
Nu socotesc utile – şi nu intră în obiceiul meu să le practic - discuţiile contradictorii cu aceia cărora lumea le dă îndeobşte numele de „sectanţi”, cu fraţii noştri de altă credinţă adică. Este fiecare liber a crede ce vrea, să meargă pe calea pe care-l poartă inima şi-l îndeamnă conştiinţa, urmând, fireşte, a purta răspunderea alegerii făcute. Învăţătura lui Hristos pe aceste două entităţi chiar se întemeiază: pe libertatea deplină a insului, pe întreaga lui răspundere în ziua Judecăţii celei mari. Sunt însă două evlavii de care cu adâncă părere de rău constat că stau departe fraţii noştri de altă credinţă, lipsindu-se astfel de două mari şi minunate consolări şi săvârşind totodată, sunt convins, două imense greşeli. Despre Cruce se afirmă, sub o formă ori alta, că a fost un simplu mijloc de tortură şi ucidere, pe care ce rost ar avea să-l proslăvim şi venerăm? (Trecând uşor peste preînchipuirile din Vechiul Testament: năhuştanul lui Moise, Iacov proptit în toiagul său şi binecuvântându-şi fiii, armata israeliteană biruitoare numai atâta vreme cât Moise sta cu braţele întinse [Susţinut de doi oameni, unul de-a dreapta altul de-a stânga, spre deosebire de Hristos, singur pe cruce, îndurându-şi durerile până la moarte, sub privirile neputincioase ale tâlharilor]).
La ce bun să ne închinăm unei abjecte unelte de chinuire şi executare a criminalilor, folosită de romani şi de iudei? Ba ni se dă de înţeles că semnul crucii şi crucea însăşi sunt cu adevărat profanări ale cultului creştin. Crucea prin urmare e înlăturată din casele de rugăciune şi din viaţa spirituală a fraţilor noştri de altă credinţă. Rău fac, greşit procedează, la bun şi puternic sprijin renunţă. Crucea, pentru Hristos, nu-i simplu şi degradant instrument de tortură şi moarte. E Sfânta cruce stropită şi sfinţită de scumpul şi preacuratul sânge al Mântuitorului nostru. [Celor ce obiectează ortodocşilor şi catolicilor că se închină la două lemne suprapuse, li se poate răspunde: nici gând să se închine la două lemne suprapuse! Se închină la cu totul altceva: La crucea pe care a şiroit, sfinţindu-o, scumpul sânge dumnezeiesc.] E altar, e locul sacru al suferinţei Nevinovatului, al Răscumpărării omenirii şi al ruperii zapisului ce apăsa asupra noastră de la Adam încoace. Pe cruce s-a săvârşit Cel care, ascultând de porunca Tatălui şi pentru mântuirea noastră, S-a deşertat de a Sa dumnezeire şi a primit moartea şi încă moartea pe cruce. Pe cruce s-a oficiat o slujbă şi o jertfă şi un act de reaşezare a omenirii în situaţia ei de necorupţie originară. Hristos, fratele, prietenul, însoţitorul nostru, dar şi Cel CE Şi-a aflat sfârşitul pe lemnul blestemat, sub privirile ironice şi biruitoare ale unor duşmani neînduplecaţi, setoşi de spectacolul zvârcolirilor bietului trup sortit morţii. Cel defăimat, învins, pradă a unui obiect neînsufleţit care-şi împlineşte – rece şi dur - vederea? Chenoza Crucii e dovada cea mai limpede şi mai puternică a totalităţii şi seriozităţii întrupării lui Dumnezeu. A fost ales un popor mic, sărac şi subjugat, a fost preferată familia modestă a unui teslar (nu a unui nobil, unui bogătaş, unui cărturar, unui preot). Ba mai mult decât atât, spre a da întrupării caracterul ei ireversibil totalitar, autentic, cinstit, neprecupeţit s-a recurs la moartea pe cruce, chin cumplit, prelung, supliciu ruşinos şi socotit blestemat infamie supremă: spre a preface întruparea divinităţii în acceptarea completă a condiţiei omeneşti. Parcă s-a prevăzut cartea lui Andre Malraux, Condiţia umană (acolo unde prizonierii sunt azvârliţi de vii în cazanele locomotivelor) şi tot şirul de chinuri atroce născocit pe durata eonilor de mintea inventivă a omului, nu mai puţin fertilă şi sadică decât a dracilor. Domnul a ţinut să cunoască în deplină realitate condiţia umană în forma ei cea mai necamuflată, maximală, exasperată. Adevărul adevărat, Capătul nopţii. Iar noi să dăm uitării şi să trecem neatenţi pe lângă acest fapt de iubire de neînchipuit şi de părtăşie fără seamăn a nesulemenitei noastre incertitudini omeneşti! Câtă nedreptate, nesimţire, ingratitudine, împietrire, învârtoşare şi dispreţ ar fi din partea noastră!
Cum de ne-am înfrăţi cu toţi acei care treceau clătinându-şi bărbile şi rânjind sarcastic pe dealul Căpăţânii? Să tăgăduim, să uităm, să ne prefacem neştiutori! Oare nu am deveni ucenicii bătrânilor şi cărturarilor care-şi râdeau de chinul unui semen (cum socotea el) al lor, amestecând făţarnica milă cu năvalnica bucurie şi rostind: să se dea acum jos de pe cruce ca să vedem şi să credem? A nu pomeni Crucea, a ne feri de amintirea celor petrecute pe Golgota e, parcă, tot una cu a minimaliza fapta lui Iisus, a o relega printre alte jalnice amănunte istorice, a voi cu tot dinadinsul să uiţi un incident neplăcut. Au mai fost prooroci, învăţători, filosofi şi doctrinari de seamă care au predicat şi enunţat lucruri frumoase, înălţătoare, minunate. Dar care-i acela care şi-a pus la bătaie trupul şi s-a dat de bună voie unei morţi îndelungate şi cumplite? Nici unul nu s-a învoit să moară „ca un câine”, aidoma eroului lui Kafka. Şi tocmai caracteristica aceasta a lui Hristos să fie refulată în adâncurile conştiinţei noastre susceptibilă şi stăpânită de grija îngropării accidentelor (sau, fie, erorilor) supărătoare pentru chietudinea noastră sufletească? Să eliminăm esenţa, fapta capitală, neegalabilă, inimaginabilă pentru psihia noastră mai presus de orice auto-compătimitoare? Crucea, geometric şi simbolic vorbind, e semnul întretăierii celor două planuri, e unirea dintre spiritual şi material, e metafora dublei noastre naturi: duhovnicească şi pământeană. Ea ne rezumă, ne recapitulează, ne reprezintă grafic şi cardinal, ne expune în dubla – paradoxala, perpendiculara, fundamentala - noastră solemnă şi derizorie situaţie de făptură care deopotrivă ţine de lume şi de cer. De ce, ne putem întreba, a fost aleasă crucea drept mijloc de tortură şi omorâre a Fiului lui Dumnezeu? Probabil pentru că presupune o lungă agonie (de natură a mulţumi ura, invidia şi ticăloşia osânditorilor – siliţi totuşi să iuţească spectacolul ca să nu-i apuce sâmbăta şi nu cumva să se răzgândească dregătorul, motiv pentru care a şi fost solicitat Simon din Cirene: uşurează-se patima amăgitorului numai să-L vedem mort!); apoi pentru că prezenta un mod de executare ruşinos, rezervat în genere sclavilor şi tâlharilor. Legea veche socotind spânzurarea pe lemn a fi gen de moarte blestemată, iar romanii execuţie infamantă (Răstigneşte-L!). Îmi închipui însă că adevărata explicaţie adâncă, psihanalitică ne-o dă verticalitatea ei: omul, fiinţa înduhovnicită, bipedul, singura creatură care păşeşte mereu vertical, e pedepsit prin această însuşire a sa chiar: e pedepsit fiind expus ocării, batjocurii, înjosirii; el, fiinţa cu simţul ruşinii, pudoarei şi demnităţii, e despuiat întreg (brâul din jurul coapselor Mântuitorului e o ficţiune picturală), e defăimat şi luat în râs tocmai prin ceea ce Îl defineşte şi deosebeşte de celelalte animale şi Îl separă, Îl înnobilează. E ţintuit (El, fiinţa superioară, nobilă, activă, slobodă, El capabil de a privi firmamentul şi pe Ziditor faţă către faţă) pe un nenorocit şi împuţit de lemn şi lăsat să moară prin şi din însăşi verticalitatea sa: organele intră în ptoză, setea devine chin atotstăpânitor, e expus gol privirilor reci, indiferente sau batjocoritoare ale semenilor (nimeni nu ne spun Evangheliile că a procedat ca bunii cetăţeni din Coventry când a fost plimbată goală prin oraşul lor regina Godiva: şi-au întors feţele către zidurile caselor).
Omul răstignit e distrus de ceea ce i-a fost podoaba şi unicitatea. Nu i se adaugă nimic crucii. Chinul e pur, provine din ce are omul mai propriu, mai vrednic de uimire şi tărie. Ce triumf pentru vrăjmaş, cu mâinile nepătate de sânge, absolvit de folosirea vreunui artefact! Pe cruce omul nu e propriu-zis chinuit: e numai scos din mişcare şi libertate. Caracteristicile acestea ale fiinţei – coordonatele sale psihofizice – sunt întoarse împotriva lui. Eşti vertical? Vertical vei muri, din pricina însăşi a verticalităţii tale. Eşti doar fixat, imobilizat, tel quel în deplina însingurare şi intensificare a însuşirilor tale primordiale. Batjocura stă nu atât în goliciune şi imobilitate, cât în parodierea celor două axe – orizontală şi verticală – care descriu starea de trăsătură de unire a coordonatelor universului, prefăcând-o în caricatură de figură centrală a durerii şi derâderii. (Biciuirea, cununa de spini, piroanele sunt de altfel superfetatorii şi de origine romană. Fariseii şi cărturarii îşi pot spăla şi ei mâinile; nu-ţi făcem nimic, te legăm de lemn şi te lăsăm să mori.) Scoaterea lemnului crucii din locaşurile de cult creştin, evitarea tăcerii semnului Sfintei cruci, tăcerea în jurul jertfei supreme sunt tot atâtea dovezi de nerecunoştinţa flagrantă, de ipocrizie istorică şi de complexă (psiho-patologică) voinţă de a uita finalitatea vieţii pământeşti a lui Hristos, Care neîncetat şi în cele mai diverse prilejuri S-a referit la moartea de care avea să aibă parte. Un creştinism fără cruce este identic celui propus într-una din cele mai teribile povestiri ale Martorilor Patimilor de Giovanni Papini: (Marele rabin oferă Papei convertirea tuturor evreilor cerând în schimb ştergerea din Evanghelii a episodului Răstignirii.) Prin jertfa Sa pe cruce S-a dovedit Iisus Hristos Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului. Pentru aceasta I S-a dat puterea de a judeca lumea, fiindcă a cunoscut-o cum nu se poate mai temeinic, mai nemijlocit: prin suferinţă, prin suferinţa rezervată celor mai netrebnici dintre oameni. Socrate, omul, a murit înconjurat de discipoli fideli, tratat cu deferentă, sorbind din cupa cu otravă nedureroasă, filosofând, senin şi demn, ca un zeu. Hristos – Dumnezeu şi-a ales partea cu tâlharii şi netrebnicii (die Geachteten). A murit părăsit de ai Săi, expus gol, plin de răni, de vânătăi şi de sânge, pe un dâmb spurcat, luat în derâdere, provocat, aparent de-a pururi biruit şi compromis, exemplificând – vertical şi exasperat – condiţia umană. Care nu e numai a Sa. E a noastră a tuturor. Acoperind-o, ne minţim pe noi înşine, ne trădăm, ne lipsim de lucrul acela prin care s-a înfăptuit mântuirea noastră. Măreţia lui Hristos, spre deosebire de mult onorabilul sfârşit a lui Socrate, este de a fi consimţit să moară ca ultima dintre făpturile Sale, nemângâiat, cunoscător al deznădejdii (şi ce ar fi suferinţa omenească lipsită de simţământul deznădejdii, altceva decât o pseudo-suferinţă?), zdreanţă omenească prinsă în cuie spre dispreţul, ocara şi distracţia adversarilor Săi (sau a numeroşilor amatori de spectacole tari).
Socrate moare ca un zeu, imperturbabil şi distins, Hristos ca răufăcătorul cel mai vulgar. Aceasta e dovada divinităţii Sale, a integralităţii şi integrităţii întrupării Sale. Fără de cruce şi răstignire, Hristos ar fi fost un mare şi nobil propovăduitor; numai prin ele Se mărturiseşte Fiu al lui Dumnezeu, Fiu al Omului şi Izbăvitor. A ne lepăda de cruce – chiar fără intenţii rele şi hulitoare -înseamnă a nu înţelege misiunea pământească a lui Hristos, voinţa Sa de a Se identifica soartei omeneşti, de a o cunoaşte în forma sa cea mai neprefăcută. Ecce homo, vorba aceasta a lui Pilat Îl identifică pe Fiul lui Dumnezeu cu omul şi destăinuie omului cât de mare a fost dragostea Ziditorului pentru făptura Sa. Pe cruce s-au unit dumnezeirea şi omenirea – indisolubil – şi s-a pecetluit îndumnezeirea făpturii. Aşezând crucea la loc de cinste în biserică şi în casă, purtând-o sub chip de cruciuliţă pe trupul sau veşmintele noastre, ne afirmăm de fapt co-dumnezeirea, aducem prinos de cunoaştere condiţiei omeneşti care nu-i decât vrerea de teandrie. (din Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae Delarohia) - Dăruind vei dobândi)
Stareţul Iachint al Putnei - Cuvânt la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci despre dragostea fără măsură a lui Dumnezeu pentru noi şi sfârşitul lumii anunţat de sfârşitul dragostei creştine
“Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, ca şi pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară”... (Ioan 3,16) “Iubiţi credincioşi, puţină vreme ne mai desparte de praznicul Înălţării Sfintei Cruci. Pentru aceea, Sfânta Biserică ne aminteşte din timp, prin glasul Sfintei Evanghelii de astăzi, despre Întruparea Domnului, despre patima Sa cea de bunăvoie, despre Cruce şi despre nemăsurata Sa dragoste, pe care ne-a arătat-o pentru a noastră mântuire. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos ne descoperă taina cea negrăită a întrupării, când zice: “Nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce S-a pogorât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3, 13). Adică nimeni altul nu s-a suit de-a dreapta Tatălui, fără numai Fiul, care S-a întrupat pentru noi, care a răbdat cruce pentru toţi. Dar să nu înţelegem că Fiul, pogorându-Se din cer, a lipsit o vreme de lângă Tatăl. Ci, ca un Dumnezeu, a fost în acelaşi timp şi în cer şi pe pământ şi pe cruce în ochii întregii lumi, ca cel mai vinovat om, osândit la moarte. Căci Mântuitorul nu a venit numai să vindece pe cei bolnavi sau să izgonească din templu pe schimbătorii de bani. El a venit să pătimească moarte pentru noi. Şi nu o moarte de rând, ci o moarte de cruce. Nu în loc ascuns, nu în câmp pustiu, ci acolo sus, pe muntele Golgota, ca să fie văzut şi de îngeri şi de oameni şi de diavoli. Pentru ca toţi să creadă că El este Mântuitorul lumii şi să scape de osânda păcatului. De aceea ne aduce El pildă pe Moise. Căci pe când trecea Moise cu poporul ales prin pustiul Edom din Arabia, au năvălit mulţi şerpi veninoşi asupra norodului şi pe cine muşcau, îndată murea. Deci rugându-se Moise, i-a poruncit Dumnezeu să facă un şarpe de aramă turnat şi apoi să-l înalţe sus pe un stâlp şi să-l înfigă pe cel mai înalt loc. Iar cine va fi muşcat de şarpe să privească imediat spre acel stâlp şi spre şarpele de aramă şi va fi viu (Num. 21, 8). Şi făcând aşa Moise, a izbăvit tot poporul de acea cumplită moarte.
Ce minunată asemănare! Căci Moise închipuieşte pe Hristos Cel ce a venit să ne scoată din robia satanei. Poporul ales suntem noi, creştinii. Pustiul Edom este lumea, viaţa aceasta deşartă. Şerpii cei veninoşi sunt diavolii cei ucigaşi şi păcatele. Muşcarea, otrăvirea şi moartea cea înfricoşătoare arată moartea cea veşnică a păcătoşilor, prin lucrarea a tot păcatul. Iar privirea spre acel stâlp şi spre şarpele de aramă, izbăvirea noastră de moarte, de iad şi de munci, dacă vom privi spre Hristos, Cel răstignit pe cruce pentru noi. Vedeţi adânc de înţelepciune? Şarpele cu şarpe se omoară. Durerea muşcării cu durerea morţii lui Hristos se vindecă. Moartea de moarte se biruieşte. Viaţa de izvorul vieţii se dăruieşte. Destul este numai să privească cineva spre acel stâlp din mijloc şi spre şarpele cel mort şi scapă de moarte. Destul ne este nouă numai să privim spre Hristos, Cel ce şade mort pe cruce şi rămânem în veci vii prin credinţa întru El. Şarpele acela în mijlocul mulţimii s-a înălţat ca toţi să-l vadă şi Hristos în mijlocul mulţimii S-a înălţat ca toţi să-L vadă şi Hristos prin mijlocul pământului S-a înălţat, ca toţi să-L vadă, să întrebe de El, să-I vadă ranele, să creadă intru Dânsul şi crezând să nu mai moară, ci să aibă viaţa veşnică. Aceasta o spune cu glas proorocesc şi împăratul David, când zice: “Suitu-Te-ai la înălţime, robit-ai robime, luat-ai daruri întru oameni…” (Ps. 67, 19 şi Efes. 4, 8,12). Iisus Hristos S-a suit pe înălţimea crucii şi acolo, omorând păcatul, a robit pe toţi oamenii care erau robiţi de satana şi i-a făcut fii ai lui Dumnezeu. Iar prin revărsarea Duhului Sfânt a dat nenumărate daruri oamenilor, făcându-i pe ei părtaşi ai Împărăţiei Cerurilor. Şi tot ce a făcut Iisus Hristos pentru noi arată cât de nemărginită este iubirea de oameni a lui Dumnezeu, faţă de noi. “Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, că şi pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 16-17). O, dumnezeiască şi necuprinsă dragoste a lui Dumnezeu! Te-ai uitat la noi din cer. Ne-ai văzut cum robim diavolului. Ai văzut cum suntem legaţi în lanţuri de păcat. Ai auzit plânsul nostru. Teai milostivit spre lacrimile noastre. Te-ai îndurat de sufletele noastre! Ţi-ai adus aminte că eşti Tată şi că ai fii. Că eşti Stăpân şi că ai robi. Că eşti Dumnezeu şi că ai pe pământ oameni rătăciţi! Iar ca să ne aduni, ai trimis pe singur Fiul Tău şi ca să nu ne înspăimânţi, L-ai îmbrăcat în trup de om şi în veşmânt de călător sărac. Iar ca să ne răscumperi din păcat şi ca să ne întorci la credinţă L-ai dat pe Fiul Tău în mâinile oamenilor. Ai îngăduit să fie răstignit pe cruce în văzul tuturor, în hotar de ţări, de mări şi continente, ca să-l vadă toţi: şi iudeul şi grecul şi arabul şi toate neamurile şi crezând, să se mântuiască. Cine din oameni iubeşte ca Făcătorul oamenilor? Cine din muritori iubeşte ca Domnul? Cine din părinţii noştri poate iubi ca Părintele luminilor? Nimeni, nimeni. Dragostea noastră, dacă mai există, apoi ea este numai o umbră, o închipuire. Noi iubim pe cine ne iubeşte. Cinstim pe
cine ne cinsteşte. Iertăm cui ne iartă. Hrănim pe cine ne hrăneşte. Şi urâm pe cine ne urăşte, lovim pe cine ne loveşte şi căutăm răzbunare chiar asupra părinţilor care ne-au născut. Noi nu vrem să iubim din inimă. Noi nu vrem să iertăm vrăjmaşilor noştri. Noi nu vrem să-i ascultăm pe părinţii noştri, nici să-i iubim sincer pe copiii noştri. Însă nu aşa, nu aşa este dragostea lui Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu este desăvârşită, pentru că este şi Dumnezeu. Este desăvârşită pentru că nu în palate, nici la ospeţe nu se descoperă, ci pe cruce, în suferinţă ni se arată. Noi iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele numai în vreme de pace şi îndestulare şi atunci mai mult cu buzele. Iar Dumnezeu ne iubeşte întotdeauna şi mai ales în vreme de necazuri, de ispite. El ne iubeşte şi când ne rugăm şi când dormim. Şi când mergem la biserică şi când ne ducem la cârciumă. Şi când ne pocăim şi când păcătuim. Mereu ne iubeşte, ca un Tată bun şi milostiv. Noi, în vreme de primejdie, în vreme de ispită, fugim, ne ascundem, trădăm pe fratele nostru, spunem minciuni, omorâm chiar, numai să scăpăm cu zile. Iar Dumnezeu “până în sfârşit ne iubeşte”. El în vreme de primejdie nu ne părăseşte, ci merge înaintea noastră, duce crucea pentru noi, Se suie El întâi pe dânsa, rabdă primele lovituri şi moare cu trupul El mai întâi, pentru ca noi să fim vii. Cine altul ne-a iubit vreodată mai mult? Sau cine altul şi-ar fi vărsat sângele pentru noi? Ce putea da Tatăl mai de preţ decât pe Fiul? Sau ce putea face Fiul mai mult pentru noi?
Din dragoste ne-a făcut şi ne-a dat duh de viaţă. Din dragoste ne-a răbdat când am greşit. Din dragoste a venit Hristos la noi. Dar cea mai mare dragoste s-a arătat acolo sus pe cruce, în suferinţă. Căci o dragoste mare neispitită cu bătăi, cu necazuri şi cu lacrimi nu este o dragoste desăvârşită, dumnezeiască. Iubiţi credincioşi, la atâta noian de dragoste şi milă a lui Dumnezeu suntem datori cu aceeaşi dragoste şi milă să-i răspundem.
Ne-a iubit El? Să-L iubim şi noi. Ne-a iertat El? Să iertăm şi noi pe semenii noştri. A răbdat El cruce pentru noi? Să răbdăm şi noi crucea necazurilor acestei vieţi. A murit El pentru noi? Să ne dăm şi noi viaţa pentru dragostea Lui. Cum? Crescându-ne copiii în frica lui Dumnezeu, răbdând necinste, bătăi şi chiar moarte pentru aproapele nostru. Căci după cuvântul Domnului “mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Cât de mult ne bucurăm când îi vedem pe părinţii noştri că se aruncă în primejdii pentru noi, când îi vedem pe prieteni ca se aruncă în foc pentru scăparea noastră, sau pe doctor, care face orice cu atâta interes pentru salvarea vieţii noastre?
Tot aşa s-ar bucura şi semenii noştri dacă ne-am sili să facem tot ce putem pentru cinstea lor, pentru sănătatea lor, pentru mântuirea lor.Flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc. Iar dacă zicem celui bolnav: “Fii sănătos”, celui flămând şi însetat: “Domnul să te miluiască, mergi în pace”, iar celui deznădăjduit: “Mai rabdă puţin şi Domnul te va mângâia”. Aceasta nu este dragoste creştină, nu este dragoste întreagă, vie, adevărată, ci este dragoste făţarnică, înşelătoare, mincinoasă. A iubi pe aproapele nu înseamnă numai a mângâia cu cuvântul, ci înseamnă a intra în casa săracului, a aţâţa foc în vatra celui înfrigurat, a picura nădejde în inima celui deznădăjduit, înseamnă a spăla rufele celui suferind, a-l întoarce în aşternutul său, a-l duce cu mâinile noastre la spital, la preot, la spovedanie. A iubi pe aproapele înseamnă a hrăni pe cel sărac, a plânge cu cel ce plânge şi a râde cu cel ce râde, a nu sminti pe nimeni şi a fi gata să ne dăm şi viaţa pentru alţii. Iar a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea noastră înseamnă a ne da inima lui Dumnezeu, iar nu poftelor, plăcerilor, diavolului. Înseamnă a asculta şi a împlini toate poruncile Lui, căci Însuşi zice: “Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (Ioan 14, 21). A iubi pe Dumnezeu înseamnă a ne da viaţa pentru dragostea Lui, înseamnă mai întâi a iubi pe toţi oamenii. “Că cine zice că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este; că cela ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?” (I Ioan 4, 20). “Cine iubeşte pe toţi oamenii deopotrivă - spune un Sfânt Părinte - acela este desăvârşit în dragoste”. Şi dacă dragostea faţă de aproapele are măsura – “ca pe noi înşine” -, apoi dragostea faţă de Dumnezeu este fără de măsură, din toată inima, din toată puterea, pentru că şi dragostea lui Dumnezeu este fără de Străin am fost, însetat am fost...măsura. Fericit şi vrednic de Hristos este cel ce are dumnezeiasca dragoste! Dar vai, cât de străini suntem de dragostea lui Hristos! Noi, creştinii de azi, aproape ne-am plictisit să mai ascultăm cuvântul Evangheliei. Dar cine să o mai facă? Nimeni. Aproape nu mai avem vreme să ascultăm clopotele bisericii, să stăm la o slujbă, să ne spovedim la preot. Dar cine să se mai trudească pentru alţii? Nu ne mai ajung banii pentru haine luxoase, mâncăruri alese, case frumoase etc. De unde să mai dăm şi la săraci? De unde să mai hrănim şi pe cei flămânzi? Vai nouă, creştinilor de astăzi! Odată, un pustnic a fost întrebat: “Părinte, oare când va veni sfârşitul?” Şi a răspuns bătrânul: “Ştii când? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin!” Adică când va fi în lume şi peste tot răutate, ura, ceartă, mânie, judecăţi, bătăi, divorţuri. Când se vor certa frate cu frate, vecin cu vecin, tatăl cu fiul său, mama cu fata sa, neam cu neam, popor cu popor. Şi te întrebi dacă nu se apropie clipele acelea. Căci vedem cum popoarele, stăpânite de ură şi răzbunare, se frământă ca nişte talazuri de mare înfuriată. Vedem pe atâţia creştini cum se macină de grozave păcate, cum se usucă pe picioare de atâta ură şi vrajbă unul pe altul. A pierit încrederea între soţi, s-a dus respectul între copii, a dispărut dragostea între vecini. Pe cărările armoniei şi ale dragostei creştine cresc acum buruieni şi scai. Nu mai auzi de la nimeni măcar un cuvânt de folos.
Nu mai primeşti de la nimeni un sfat bun, un pahar de apă rece, o cât de mică mângâiere. S-a dus, sa dus dragostea creştină! Deci, dacă voim să fim cu Hristos, dacă voim să fim vii pe veci, să ne întoarcem înapoi pe cărarea dragostei. Să tăiem bălăriile urii. Să trăim în armonie şi înţelegere cu toţi oamenii. Să păzim toate poruncile lui Hristos şi să aşteptăm pe Domnul, căci în curând va veni iarăşi, ca înfricoşător Judecător al lumii. Să iertăm şi vom fi iertaţi. Să miluim şi vom fi miluiţi. Să avem dragoste spre toţi, căci dragostea “niciodată nu cade” (I Cor. 13, 8). Amin”. (din: Părintele Iachint al Putnei, Editura Bizantină, 2000)
Ierodiacon Visarion Iugulescu - Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea…
Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul născut L-a dat ca orice crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan III, 16)
Fraţi creştini, Sfânta Evanghelie de astăzi, ne descoperă iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Bunul Dumnezeu de la început a iubit pe om, căci a pus în el suflet nemuritor şi l-a aşezat în fericirea raiului ca să moştenească toate bunătăţile şi frumuseţile veşnice. Fiind zidirea cea mai aleasă din toate câte a făcut, numai în om a pus o scânteie din El, scânteia dumnezeiască, care este sufletul omului.
Dar omul profitând de marea libertate pe care i-a dat-o Dumnezeu şi învins de invidia diavolului, s-a lăsat înşelat şi călcând porunca Dumnezeiască şi a fost scos afară şi aruncat în robia demonilor şi a patimilor. Din cauza păcatului neascultării, a mândriei precum şi a invidiei diavolului, de atunci înainte tot neamul omenesc trebuia să meargă în suferinţele iadului.
Vrăjmaşul – diavol – care tot din mândrie şi neascultare căzuse mai înainte şi din înger luminat deveni diavol întunecat, începu să ispitească pe oameni cu toate răutăţile lui. Până la venirea Domnului Hristos a făcut mare prăpăd în lume, căci a coborât mai prejos decât dobitoacele. O făcuse sclavă patimilor şi tuturor păcatelor, încât ajunsese biata lume să nu se mai închine lui Dumnezeu ci îşi făurise fiecare seminţie idolii ei pe care îi cinstea.
Văzând Dumnezeu lumea de atunci răzvrătită, nemulţumită şi nerecunoscătoare, a zis în mânia Sa:” Îmi pare rău că am făcut pe om, dar am să-L pierd.” A înecat astfel cu apă toată suflarea omenească, scăpând numai Noe şi familia sa în corabia pe care o făcuse după planul lui Dumnezeu. Văzându-se salvaţi, aceştia au adus jertfă de mulţumire Celui Atotputernic.
Dar oamenii n-au stat alături de Dumnezeu mult timp după ce pământul fusese spălat cu apă şi însuşi Noe făcu primul păcat atunci când se îmbătă. El, omul cel neprihănit scăpat de potop, iată că acum se înecă în paharul cu vin şi aşa intră răul şi blestemul în lume, căci tot el a blestemat pe fiul său Ham care a râs de el când l-a văzut beat. Înmulţindu-se neamul omenesc s-au înmulţit şi beţivii, apoi de la beţie s-au înmulţit celelalte păcate: desfrânările, crimele, şi o mulţime de fărădelegi care au intrat în casele multor aleşi ai lui Dumnezeu. Atât de mult au îndobitocit aceste patimi neamul omenesc, că zăcea biata lume ca un bolnav şi chinuit de tâlhari.
Omenirea era distrusă, nu avea nici un chip de salvare şi nimeni n-o putea ridica. Toţi erau neputincioşi, chiar proorocii Vechiului Testament, cu toate speranţele lor, datorită blestemului ajungeau tot in temniţele iadului. Cine ar putea să spună prin cuvinte ce stare nenorocită avea lumea până la Domnul Hristos?! Beţivii şi desfrânaţii, idolatrii şi criminalii făceau să curgă multe lacrimi amare şi întunecau văzduhul cu răutatea şi păcatele lor.
Nimeni de pe pământ nu putea să izbăvească lumea, fiindcă toţi erau lipiţi de patimi şi păcate. Păcatul era pricina a toată răutatea şi veninul şarpelui lăsat în om de diavol. Dumnezeu, îngrijorat de starea aceasta nenorocită în care zăcea lumea, din iubirea Sa cea mare a voit să-l ridice pe om din căderea aceasta jalnică şi s-a adresat tuturor fiinţelor cereşti: îngerilor, heruvimilor, serafimilor, arhanghelilor, întrebându-i, care îşi ia asupra sa misiunea aceasta grea de a-l salva şi a-l mântui pe om. Cerul însă a rămas mut. Nimeni nu s-a gândit să coboare la noi ca să ne salveze.
Atunci, Fiul lui Dumnezeu fiind legat în aceeaşi iubire cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, a voit să vină la noi. El a primit pentru mântuirea noastră, să ia această misiune minunată.
El n-a venit să viziteze Ierusalimul, Bethleemul sau Nazarethul, n-a venit să viziteze ţările şi oraşele de pe pământ. El a ştiut că vine într-o misiune foarte grea şi deşi venea printre ai săi, aceştia nu L-au cunoscut şi nu L-au primit. El a venit la paharul cel amar din Grădina Ghetsimani, a venit la coroana de spini, El, Împăratul Slavei, a venit să fie bătut scuipat şi hulit, iar apoi răstignit pe Cruce; El a venit să-şi verse tot sângele pentru ca să ne împace cu Tatăl Său.
Iată iubire dumnezeiască, căci Tatăl L-a trimis ca să ne scape de toate blestemăţiile şi să ne împace cu El. De aceea zice Mântuitorul că nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce s-a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer. Prin aceste cuvinte Iisus a arătat că este Dumnezeu şi om. Puterea de a se sui în cer şi de a se coborî, numai Dumnezeu o are.
El se numeşte şi Fiul Omului, căci ne-a arătat că atunci când s-a coborât din cer s-a făcut om în pântecele Fecioarei Maria, iar după Învierea Sa s-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta Tatălui.
Scopul venirii Fiului lui Dumnezeu pe pământ a fost ca să izbăvească lumea de păcate şi de muncile iadului, dar această izbăvire cerea o jertfă foarte mare, cerea viaţa Fiului Omului. De aceea zice Mântuitorul în Evanghelia de astăzi: “După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”
Icoana aceasta a răstignirii Mântuitorului a fost închipuită în Vechiul Testament de Proorocul Moise. Iată cum s-au petrecut lucrurile: când Moise conducea poporul prin pustie, evreii aceştia au început să cârtească împotriva lui şi i-au zis: “La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustie? Căci aici nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă.”
Văzând Dumnezeu această cârtire, s-a mâniat pe ei şi a trimis asupra lor mulţime de şerpi veninoşi şi au murit mulţi din popor otrăviţi. Dându-şi seama de greşeală, au venit la Moise şi i-au cerut săL roage pe Dumnezeu ca să-i izbăvească.
Dumnezeu a zis către Moise: “Fă un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp şi oricine va fi muşcat şi va privi la şarpele de aramă nu va muri.” Moise a făcut întocmai şi şarpele de aramă a izbăvit pe evrei de otrava şerpilor veninoşi.
Această icoană veche s-a repetat atunci când a fost răstignit Domnul Hristos pe Cruce, căci şarpele de aramă închipuia pe Domnul Hristos, iar stâlpul închipuia Sf. Cruce. Iisus a fost răstignit pe înălţimea Muntelui Golgota şi toţi care privesc şi cred în jertfa Lui sunt izbăviţi de veninul păcatului. El a fost înălţat şi răstignit pe Cruce ca să-L poată vedea toate ţările, toate continentele şi tot pământul, să-L vadă toţi evreii, grecii, arabii, romanii şi păgânii de pretutindeni şi crezând în El să se mântuiască. De aceea L-a dat Tatăl ceresc pe Fiul Său ca jertfă, acolo pe această înălţime a Golgotei.
Această icoană a răstignirii Mântuitorului ar trebui să nu lipsească din casa nici unui creştin, ca să privească cu atenţie la rănile Lui, să vadă sângele vărsat pentru mântuirea noastră. Iată deci ce greşeală mare fac sectanţii care s-au despărţit de Biserică şi nu vor să vadă că sfintele icoane sunt semnele biblice ale lui Dumnezeu. Icoanele reprezintă lucrurile mântuitoare la care trebuie să privim, să medităm cu ochii trupului şi ai sufletului ca să ne putem mântui. Ei sărmanii însă ori că nu înţeleg, ori că au căzut din har şi nu pot pricepe duhul adevărat al înţelesului Sf. Scripturi.
Asemenea înălţării şarpelui în pustie, mai sunt o mulţime de închipuiri din Vechiul Testament care întăresc zugrăvirea şi închipuirea icoanelor din Noul Testament. Mai departe în Evanghelia de astăzi vedem că Dumnezeu a iubit atât demult lumea încât a dat pe Fiul Său cel Unul născut pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară ci să aibă viaţă veşnică. Observăm că Sf. Evanghelie accentuează şi întăreşte aceste cuvinte: ” Să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Aceasta este voinţa lui Dumnezeu ca lumea să se mântuiască prin Fiul Său, nu să se osândească.
Dar pentru ca să se mântuiască lumea trebuie să asculte şi să facă ce spune Dumnezeu şi Fiul Său, care a dat jertfa supremă pentru izbăvirea neamului omenesc. Cine nu-şi aminteşte Evangheliile din Săptămâna patimilor? Câte suferinţe! Sângele curgea şiroaie, trupul era sfâşiat, apoi coroana de spini, piroanele, bătăile în mâini şi picioare, amărăciunea fierii şi oţetului, înjurăturile barbare, scuipările şi toate hulele, suliţa care i-a străpuns coasta, pe toate le-a îndurat Scumpul nostru Mântuitor; apoi Crucea cea grea pe care a dus-o pe Golgota, precum şi lacrimile şi jalea sfintei Sale Maici care îi sfâşiau inima.
Iată cât de scump a trebuit să plătească Dumnezeu nebuniile noastre, păcatele şi greşelile noastre. Dumnezeu care este iubire desăvârşită a putut să facă această mare jertfă. Pământul ţării noastre este presărat pretutindeni cu sfinte cruci şi troiţe pictate, care mai de care mai frumoase. Pe dealuri, pe câmpii şi în cimitire, pe la răspântii de drumuri întâlnim pe Iisus răstignit ca să ne aducem aminte de jertfa Lui. Privindu-le parcă-L auzim spunând: ” Iată Eu ce am făcut pentru voi, voi ce faceţi pentru Mine? “.
Să stăm o clipă şi să cugetăm asupra acestor cuvinte ale Domnului. Suntem noi gata să răspundem cu aceeaşi dragoste cu care ne-a iubit şi să ne dăm viaţa pentru El, sau mai degrabă să ne lepădăm la cea mai mică ispită? Am auzit cu toţii că a suferit din dragoste pentru noi, cum şi-a pus sufletul pentru noi, El care este mângâierea întristărilor noastre, El care este odihna sufletului nostru, prietenul cel apropiat în necazuri şi izvorul vieţii noastre.
Să venim la El căci este Lumina lumii, să ne întoarcem la El, căci este Calea, Adevărul şi Viaţa. Să ne apropiem de El cu toată încrederea, că oricine a cerut de la El cu credinţă nu a rămas nemângâiat. Iisus le-a iertat păcatele, căci pentru păcătoşi a murit. El şi astăzi ne cheamă pe toţi zicându-ne: ” Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” .
El ne cheamă mereu şi ne aşteaptă, dar să ştiţi că ne aşteaptă numai până într-o zi. Când va veni clipa morţii s-a sfârşit aşteptarea Lui şi s-au sfârşit şi chemările Lui. Atunci urmează ziua răsplătirii, ziua când cei care L-au iubit cu adevărat vor cunoaşte darurile cereşti.
Cei care şi-au astupat urechile la dragostea Lui şi i-a apucat moartea fără să răspundă la chemările Lui, vor primi răsplata focul gheenei, împreună cu toţi păcătoşii care au călcat în picioare sângele Lui cel scump, răbdarea şi aşteptarea Lui.
Mai demult mulţi creştini care erau mai înstăriţi puteau răscumpăra pe cei ce erau robiţi şi pe cei care erau condamnaţi chiar la pedepse cu moartea. Cei salvaţi rămâneau după aceea recunoscători toată viaţa.
Aşa s-a întâmplat odată cu nepotul unui sfânt părinte, care din obişnuinţă rea se apucase de furat. Fiind prins a fost condamnat pe loc la spânzurătoare. Călăii care îl duceau la moarte au cerut la toată lumea ca să strângă o sumă oarecare de bani pentru că vroiau să-l scape de la moarte. În cele din urmă s-a găsit cineva care a plătit drahmele necesare, iar cel condamnat a fost eliberat. Cine poate spune bucuria cea mare a acestui om scăpat de la moarte? A fost şi el recunoscător, căci a rămas ca să slujească toată viaţa omului care a plătit pentru el.
Cu cât suntem mai mult datori scumpului nostru Mântuitor care a plătit cu viaţa Sa pentru salvarea noastră de la moarte? Nimeni nu s-a găsit pe faţa pământului care să plătească marea datorie pe care o aveam şi de altfel nimeni nu putea aduce o astfel de jertfă. Acum rămâne ca El – Mântuitorul nostru – să vadă pe fiecare dintre noi cum îi răsplătim şi cum ne facem datoria faţă de bunătatea Sa dumnezeiască. Înţelegem noi astăzi măcar cât a fost de mare dragostea Lui pentru noi?
Eu, din partea mea cred că dacă aş avea zeci de mii de vieţi pământeşti pe care să le petrec în cea mai aspră pocăinţă şi dacă aş face toate faptele bune posibile omului şi tot n-aş putea răspunde cât de puţin dragostei Lui dumnezeieşti. Unii însă consideră că e suficient să creadă că există Dumnezeu, dar nu vor să aibă de-a face cu El; nu le trebuie biserica Lui, nu le trebuie rugăciuni, iar pregătirea sufletească se grăbesc s-o facă abia pe patul morţii.
Altuia i se pare c-a dat mult de pomană atunci când întinde vreunui sărac doi-trei lei, sau nişte vechituri de îmbrăcăminte şi rămăşiţe de mâncare. Altul se plânge că nu are timp de biserică şi de rugăciune, dar în schimb nu-i ajunge timpul pe la filme, teatre, meciuri, stând ore întregi şi privind la televizor, iar pentru suflet nu găseşte timp nici zece minute de rugăciune.
Uni vin la biserică de la mari distanţe, cu cheltuială şi cu dragoste, iar alţii deşi sunt aproape nu se pot apropia nicidecum de sfântul locaş pentru a aduce slavă lui Dumnezeu pentru darurile primite. Deşi aud clopotele chemându-i la casa lui Dumnezeu ei amână mereu, până într-o zi când vor fi duşi de alţii ca să-şi ia rămas bun de la bisericuţa care toată viaţa i-a chemat, fără ca ei să poată răspunde acestei chemări.
Altul vine la biserică din evlavie, vine de dimineaţă, stă atent la biserică două-trei ore, se închină şi se roagă, în timp ce alţii trec pe la biserică aşa din obişnuinţă, atunci când merg la tutungerie sau la chioşcul cu ziare. Unul vine la biserică din interes pământesc, vine şi cere ca Dumnezeu să-i mai dea ceva şi dacă i-o da e bine, iar dacă nu, nu mai vine la biserică şi nici nu mai vrea să creadă că mai există Dumnezeu.
Mulţi ar dori ca Dumnezeu să fie sluga lor şi să facă după poftele lor, ca şi cum nu e destul cât a făcut pentru noi şi cât face. De la El primim căldura şi lumina, de la El primim vinul, untdelemnul, pâinea fructele si toate bunătăţile şi în schimb nu are Dumnezeu nici o mulţumire din partea noastră şi dimpotrivă aude atâtea insulte, hule şi nemulţumiri din gura spurcată a omului nelegiuit. Astfel trăiesc o mulţime de oameni ce se numesc şi creştini departe de adevărata credinţă pe care ne-a spus-o Sf. Evanghelie de astăzi.
Unii nu au credinţă de loc în timp ce alţii au credinţă ce se aseamănă cu a demonilor lipsită de fapte, căci credinţa fără fapte este moartă aşa cum ne spune Sf. Ap. Iacob. Nu trebuie înţeles greşit ca sectanţii, care spun că te poţi mântui numai prin credinţă. Credinţă a avut şi Iuda, dar la un moment dat s-a lepădat şi l-a vândut pe Domnul Hristos, aşa cum fac şi creştinii noştri.
Credinţă, spun că au şi creştinii şi curvarii precum şi hoţii şi criminalii. Şi ei spun că au credinţă în Dumnezeu, dar faptele lor sunt drăceşti.
Omul care are credinţă în Dumnezeu, este acela care dovedeşte acest lucru prin faptele bune pe care le face, nesuferind păcatul şi se poartă cuviincios în tot locul, are o vorbire sănătoasă şi folositoare, are dragoste şi milă de aproapele, sare în ajutorul celui lipsit şi necăjit, merge la biserică în duminici şi sărbători, posteşte şi se roagă. Se roagă pentru vrăjmaşii lui şi nu ţine duşmănie pe nimeni, se luptă cu răbdare să ajute pe cei ce nu cunosc credinţa, aducându-i la calea adevărului.
Aşa trebuie să facă cel care vrea să fie plăcut lui Dumnezeu şi să nu piară ci să aibă viaţă veşnică, căci numai aceştia vor avea viaţă veşnică. Nu se poate deci fără fapte bune, dar nu se poate nici numai cu ele şi fără credinţă, pentru că fapte bune fac şi păgânii şi necredincioşii, dar fără credinţă in Dumnezeu aceste fapte nu sunt primite. Pot să facă cât mai multe fapte, dacă nu le fac în numele Sf. Treimi şi a credinţei noastre ortodoxe, nu sunt primite.
Să nu mai pierdem timpul fraţi creştini, că poate puţin ne-a mai rămas. Să facem fapte bune şi să ne ferim de cele rele, urâte şi murdare. Să ne apropiem cu credinţă şi să arătăm şi noi dragostea noastră prin trăirea noastră, prin faptele noastre, acum până nu se închid uşile milei cereşti, până nu vine noaptea cu întunericul ei cel groaznic si purtător de moarte, acum cât sufletul mai este în trup.
Astăzi să ascultăm glasul dulce a lui Iisus să nu ne împietrim inima, astăzi să ne hotărâm şi să lăsăm toate păcatele, toate obiceiurile rele, înjurăturile, drăcuielile şi blestemele. Să facem numai bine acum până nu e prea târziu.
Când Dumnezeu a vrut să piardă cele două cetăţi Sodoma şi Gomora, a căutat atunci şi nu a găsit în cele două mari oraşe pline de păcate şi urgii mari nici măcar zece drepţi pentru care să le cruţe, decât Lot cu familia sa căruia i-a zis: ” Mântuieşte-ţi sufletul şi să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte ca să nu piei cu ei ”.
Tot aşa şi noi să căutăm mântuirea sufletului, să fugim în munte de la Sodoma şi Gomora lumii stricate a veacului acestuia. Să ieşim din focul patimilor, din cetăţile dărâmate de ură şi necredinţă, unde fierbe păcatul desfrânărilor, a vrăjilor şi a duhurilor necurate. Să ne salvăm sufletul de înşelăciunile lumii, ca să câştigăm veşnicia cu toate bucuriile ei. Să fugim în munte şi să renunţăm la toate ca şi Lot, fără a ne uita înapoi ca femeia acestuia, căreia i-a fost milă de neamuri când le-a auzit ţipând în flăcări şi uitându-se înapoi s-a prefăcut în stâlp de sare.
Noi însă, urmându-i lui Lot să fugim la muntele Golgota, la Biserica lui Dumnezeu care este cel mai înalt munte duhovnicesc şi singurul loc de scăpare.
Să îmbrăţişăm Crucea lui Hristos şi să-i sărutăm rănile care şi astăzi sângerează pentru noi, să alipim obrazul nostru de preacuratele Lui picioare şi să lăsăm ochii să plângă cu lacrimi amare care să spele întinăciunile şi nelegiuirile noastre.
Să învăţăm de la Iisus ce este iubirea, iertarea şi jertfa.
Rugăciune
O dumnezeiască şi necuprinsă dragoste a lui Dumnezeu, o Părinte ceresc Cel ce eşti bun şi milostiv, te-ai uitat spre noi din cer şi ne-ai văzut căzuţi în ghearele demonului, ai văzut cum suntem legaţi în lanţuri de păcate, ai auzit plânsul nostru şi Te-ai miliostivit de lacrimile noastre. Te-ai îndurat de sufletele noastre, Ţi-ai adus aminte că eşti Tată şi ai fii, că eşti Dumnezeu şi ai pe pământ oameni rătăciţi, pentru care ai trimis pe singurul Tău Fiu ca să-i salveze, să-i răscumpere de păcat şi să-i întoarcă la credinţă.
N-a mai rămas nimic care să nu fie făcut din marea Ta iubire pentru noi. La toată dragostea aceasta mare pe care ne-ai arătat-o am înţeles că suntem îndatoraţi pe vecii vecilor ca să-Ţi slujim şi orice am face noi pe lângă fapta Ta ar părea ca o tinichea ruginită în mijlocul celor mai scumpe bijuterii.
De aceea, gura mea nu mai poate vorbi şi îmi trebuie mai multe lacrimi decât vorbe, dar nădăjduiesc în ajutorul Harului Tău, dimpreună cu toţi creştinii care s-au adunat aici. Nădăjduim şi noi să ne mântuim şi să-Ţi aducem laude, cinste şi închinăciune aici, în viaţa aceasta, câte zile mai avem şi sus în ceruri, în vecii vecilor. Amin.
Pr. Dorin Picioruş - Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul, Evanghelia zilei ne vorbeşte despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi, pentru că întruparea, viaţa, moartea, învierea şi înălţarea Domnului, tot ceea ce a făcut şi face Dumnezeu pentru noi ne dezvăluie iubirea imensă a lui Dumnezeu pentru noi. Iar Crucea Domnului, adică moartea Lui, din iubire, pentru noi, pe care ne pregătim să o cinstim cu rugăciune şi post pe 14 septembrie, e o prea slăvire a dragostei lui Dumnezeu pentru noi.
Pentru că Dumnezeul nostru nu e un Dumnezeu distant, indiferent la nevoile noastre reale şi presante, ci un Dumnezeu al milei şi al iubirii de oameni, Care Se pătrunde de nevoile, de durerile, de necazurile noastre personale dar şi de cele ale lumii întregi. Iar noi, spre Dumnezeul nostru, strigăm mereu că spre Dumnezeul milostivirii şi al înţelegerii noastre profunde, ca Unul care S-a pogorât din cer ca să Îşi asume, pentru veşnicie, umanitatea noastră. Şi primul verset al Evangheliei asta ne spune: că Dumnezeul nostru a coborât la noi şi a experiat condiţia creaturii Sale, pentru ca să o îndumnezeiască. De aceea, El este Fiul omului cel prezis de Sfântul Daniel, prorocul, adică Cel care a introdus în persoana Sa dumnezeiască firea noastră umană şi prin acest mare act de milostivire şi de iubire faţă de noi, ne-a deschis tuturor posibilitatea de a ne unii cu dumnezeirea Sa. Pentru că atunci când ne rugăm Lui ne iradiază interior slava dumnezeirii Sale. Iar când ne împărtăşim cu Dumnezeiescul Său Trup şi Dumnezeiescul Său Sânge, în Preasfânta Euharistie, ne unim, fiinţial, în adâncul fiinţei noastre, cu persoana lui Hristos, Care este Dumnezeu şi om şi de aceea creştem în îndumnezeire, adică în împărtăşirea de slava Sa. Iar când, în mod extatic, vedem slava Sa, a Celui Unui Născut din Tatăl, atunci ne împărtăşim de consecinţele reale şi personale ale iconomiei mântuirii Sale pentru noi. Însă niciodată Fiul nu este fără Tatăl şi fără Duhul Sfânt, pentru că întreaga Preasfântă Treime lucrează pas cu pas la mântuirea noastră. Tocmai de aceea mântuirea noastră are fundament treimic, pentru că creştem în viaţa duhovnicească din, prin şi în harul lui Dumnezeu. Şi această creştere ontologică reală abisală ne arată că suntem fiii lui Dumnezeu după har, adică suntem mereu alţii şi nu stăm în păcatele noastre vechi, ale răutăţii şi ale necredinţei. Cel care S-a coborât din cer e Fiul lui Dumnezeu. Şi coborârea Lui se numeşte întrupare, pentru că astfel a devenit Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului. Însă Cel care S-a întrupat pentru mântuirea noastră, din iubire negrăită pentru noi, făptura Sa, nu s-a dezis de firea noastră umană. De aceea a suit-o la cer şi a făcut-o să împărăţească pe scaunul Dumnezeirii. Însă coborârea Lui la noi şi răstignirea Sa au fost preînchipuite în şarpele de aramă înălţat pe lemn în pustie. Iar înălţarea Lui pe lemn, adică moartea Lui, crucificarea Lui, ne arată că iubirea lui Dumnezeu e uluitor de mare, incredibil de mare, pentru că El nu numai că a devenit om ca noi, afară de păcat, dar a şi suportat toate pentru noi şi de la unii dintre noi, pentru ca să ne dea tuturor intrarea la Tatăl. Aşa că atunci când ne înălţăm în mod trufaş gâturile, când ne bântuie demonul mândriei şi al preţiozităţii de sine, ar trebui să ne aducem aminte de faptul, că adevărata înălţare e smerenia. Şi că adevărata iubire nu e indiferentă, nici crudă, nici plină de acreală ci e o dăruire crucificată faţă de toţi, e dorinţa de a face tuturor binele pe care ni-l facem şi nouă, atunci când ne luptăm cu patimile noastre, când ne crucificăm neîncetat. Pentru că tăria sau puterea Dumnezeieştii Cruci e harul dumnezeiesc de a ne lupta cu demonii şi cu patimile din noi şi cu durerile şi suferinţele de tot felul. Iar când ne suim pe cruce pentru aproapele nostru atunci îl slujim, uitând de noi pentru că îl vedem pe el şi iubindu-l pe el pentru ca să ne vindecăm pe noi înşine de egoism şi de răceala sufletească.
Pentru că Domnul nu S-a urcat pentru Sine pe cruce, ci pentru cei care vor crede în El şi se vor umple de iubirea de a-şi răstigni şi ei patimile şi poftele, pentru ca astfel să poată să îi slujească aproapelui. Iar credinţa întru El nu e doar o luare la cunoştinţă de realitatea Sa ci o alipire cu totul de El şi de voia Sa, care ne face să fim foarte dinamici şi jertfitori de sine. O alipire intimă, prea dumnezeiască, în care să nu mai trăim viaţa noastră, ci viaţa Lui, a Celui care a iubit lumea, creaţia Sa, mai mult decât pe Sine. Iar când Domnul vorbeşte de iubirea Tatălui pentru lume ne subliniază faptul că Dumnezeu nu vrea să piardă pe nimeni. Că nu doreşte nimănui iadul, moartea veşnică ci, dimpotrivă, pentru toţi Se deschide şi pe toţi îi aşteaptă. Iar noi, în loc să alergăm spre iubirea lui Dumnezeu cu toată fiinţa noastră, spre Cel care ne aşteaptă cu dor inexprimabil, noi ne închidem inima, ne sălbăticim, ne facem că avem altă treabă. Însă scopul vieţii noastre e viaţa veşnică. E acela de a ne eterniza în bine. De a nu suporta nici o distaţă a păcatului între noi şi Dumnezeul iubirii noastre. Tocmai de aceea Crucea Sa nu e o judecată a lumii ci cea mai mare dovadă de iubire a lumii. Pentru că nimeni nu ne-a iubit mai mult ca El. Şi nimeni nu ne aşteaptă şi nu ne ocroteşte şi nu ne înţelege şi nu ne doreşte binele ca El, ca Dumnezeul nostru. Pentru că mântuirea noastră a venit prin El. Şi pe Hristos, pe Dulcele şi Preaiubitul nostru Dumnezeu, nu l-a interesat blestemul crucii [Gal. 3, 13], ci a făcut dintr-un instrument de tortură un semn al iubirii neţărmurite. Pentru că Crucea înseamnă iubirea Lui dar şi răbdarea Lui pentru noi, prin care umanitatea Sa a fost umplută de slava dumnezeirii Sale. Iar când dumnezeieştii Sfinţi ai Bisericii ne vorbesc de asceză ca despre crucea care ne despătimeşte, ei ne spun, cu alte cuvinte, că dragostea e îndelung răbdătoare, e plină de bunătate, de cuviinţă [I Cor. 13, 4-5], de neuitare la sine ci la aproapele. De aceea, numai exemplul viu, care îi antrenează şi pe alţii în viaţa liturgică şi duhovnicească a Bisericii e exemplul care convinge. Şi fiecare dintre noi putem să fim exemple reale şi nu ostentative ale vieţii cu Dumnezeu, care să demonstreze că Evanghelia nu e o filosofie vetustă şi inoperabilă ci o sumă de adevăruri dumnezeieşti care ne personalizează, dacă ne lăsăm umanizaţi şi îndumnezeiţi de către ele. Şi în ciuda faptului că suntem în prag de toamnă, când totul se scutură şi moare, omul nostru lăuntric se poate trezi la viaţă şi poate să strige către Dumnezeul nostru treimic cu inimă doritoare de viaţa veşnică. Strigaţi către Domnul, iubiţii mei, pentru că El va auzi glasul inimii care Îl caută! Strigaţi cu rugăciuni pline de fapte bune, că Lui îi plac oamenii care sunt dintr-o bucată, care se dau cu totul Lui şi nu cu reţineri!
Strigaţi spre Dumnezeul milei şi al îndurărilor, că a Lui este stăpânirea şi puterea şi slava în vecii vecilor. Amin!
Părintele Ion Cârciuleanu – Convorbirea lui Iisus cu Nicodim
La 14 septembrie vom sărbători dumnezeiescul praznic al Înălţării Sfintei Cruci, una din cele 12 sărbători mari de peste an. În această mare şi sfântă zi va fi înălţată spre deosebită cinstire sfânta cruce. Pentru noi creştinii Crucea este puterea lui Dumnezeu prin care ne mântuim (I Cor. 1, 18). Crucea este altarul pe care s-a adus jertfă Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Valoarea crucii izvorăşte din valoarea jertfei adusă pe ea. Iar jertfa adusă pe cruce este o jertfă nouă, săvârşită de Arhiereul Noului Testament, Domnul nostru Iisus Hristos, care a înlocuit toate jertfele vechi şi ne-a adus împăcarea reală cu Dumnezeu. Duminica de astăzi se numeşte Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci. La Sfânta Liturghie s-a citit Evanghelia care redă misiunea Sa de a se jertfi pentru păcatele lumii ca Arhiereu al Noului Aşezământ şi că jertfa Sa a fost preînchipuită simbolic în Vechiul Testament, prin diferite acte de cult, simboluri şi proorocii. Între acestea este şi cel pomenit în Sfânta Evanghelie de astăzi. Cunoaştem din Sfânta Scriptură că atunci când poporul evreu, ieşit din robia Egiptului în drum spre Canaan s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise, Dumnezeu a trimis asupra lui şerpi veninoşi care muşcau poporul şi murea mulţime mare din fiii lui Israel. Pocăindu-se, au rugat pe Moise să se roage la Dumnezeu pentru iertare. Atunci Domnul a zis către Moise: “Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat, care se va uita la el, va trăi. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp, şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia” (Numeri 21, 5-9). Şarpele înălţat pe stâlp, care mântuia de moarte trupească pe cei ce priveau la el cu credinţă, simbolizează pe Mântuitorul cel înălţat pe Crucea de pe Golgota, Care mântuieşte de moartea cea
veşnică pe oricine priveşte spre El şi primeşte cu credinţă jertfa Sa mântuitoare. Mântuitorul, în convorbirea avută la Ierusalim cu Nicodim, a arătat, chiar de la începutul activităţii Sale publice, că rolul Său în această lume este de a se jertfi pentru viaţa lumii. Mântuitorul se afla în Ierusalim la sărbătoarea Paştilor din primul an al activităţii Sale publice (31 d. Hr.). Nicodim, membru al Sinodului, întrezărind printr-o viziune clară că noul prooroc galilean “de la Dumnezeu a venit învăţător”, vine la Domnul Iisus să stea cu El de vorbă în taină. Domnul îi vorbeşte despre împărăţia lui Dumnezeu, despre renaşterea spirituală a omului şi despre puterea vieţii veşnice izvorâte din jertfa Sa de pe Cruce. Zice Domnul: “Precum Moisi a înălţat şarpele în pustie aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 15). De altfel,în tot timpul activităţii Sale, Mântuitorul va arăta în diferite rânduri că-Şi va pune sufletul pentru cei ce-L urmează şi că se va da pe mâna oamenilor păcătoşi care-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Aşadar, Arhieria Noului Testament este arhieria desăvârşită. Marele Arhiereu al creştinătăţii este în acelaşi timp şi arhiereu şi jertfă. Jertfindu-se odată în mod sângeros pentru întreaga omenire a adus lumii răscumpărare veşnică, devenind “preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. 49, 4; Evrei 7, 17). “Hristos, zice Sfântul Apostol Pavel, n-a intrat într-o sfântă a sfintelor făcută de mâini, ci chiar în cer ca să se înfăţişeze pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24). “Lucrul de căpetenie este că avem astfel de arhiereu care s-a aşezat dea drepta scaunului măririi în ceruri” (Evrei 8, 1) “şi poate să mântuiască pe cei ce se apropie, printr-Însul, de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7, 25). Arhiereii şi preoţii Bisericii creştine, orânduiţi de Mântuitorul Hristos pentru cei ce cred în răscumpărarea Lui aduc după porunca Sa, lui Dumnezeu, aceeaşi jertfă, însă în mod nesângeros. Sfânta Liturghie este minunata şi dumnezeiasca perpetuare în timp a jertfei de pe Golgota, cu scopul de a se împărtăşi creştinii din roadele ei. Acelaşi Arhiereu, Mântuitorul Hristos se jertfeşte necontenit pentru a ne dărui mântuire. Să ne înălţăm o clipă ochii sufleteşti spre jertfa de pe Golgota! Era ziua de 14 Nisan (6 aprilie) a anului 34 d. Hr. După proorocia lui Daniil era anul în care trebuia să înceteze pentru totdeauna valoarea jertfelor de animale (Daniil 9, 24-27). La templul de pe vechiul Sion se făceau pregătirile pentru jertfirea mielului pascal. Întregul Ierusalim se afla în ajun de sărbătoare. În afara oraşului, de pe o stâncă în formă de căpăţână, simbol al omenirii păcătoase, se înălţa în zarea largă a văzduhului un nou altar şi o jertfă nouă.
Altarul era o cruce; jertfa, un om al suferinţei, prezis de proorocul Isaia (Isaia 53, 1-9). Încoronat de oameni cu cunună de spini, pironit în cuie la mâini şi picioare, batjocorit de adâncul răutăţii omeneşti, trupul lui Hristos devine rug de durere pe care ard toate durerile lumii. Chinurile sunt de neînchipuit. Setea-I devine arzătoare. Sângele-I zguduie în zvâcniri puternice trupul încordat de înţepenirea istovitoare, rânjetul satanic al decăderii omeneşti strigă de jos: “Coboară-Te acum de pe cruce, ca să credem în Tine”. De pe rugul suferinţei nu se aude însă nici plâns, nici răcnet, nici blestem. Un fulger al dragostei dumnezeieşti străbate întunericul urii omeneşti: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). La ora trei după amiază, când la templu începea jertfirea mielului pascal, Mielul lui Dumnezeu Care ridicase pe Cruce păcatele lumii, strigă de pe Golgota: “Săvârşitu-s-a! Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul” (Ioan 19, 30 şi Luca 23, 46). Opera mântuirii, închipuită simbolic de jerfele Vechiului Testament, era săvârşită acum în mod real. Pământul s-a cutremurat; catapeteasma templului s-a despicat; zidul morţii a căzut prin moartea lui Hristos. De pe cruce a răsărit învierea şi puterea vieţii veşnice; Hristos, Mântuitorul lumii, “Arhiereul cel pururea viu” (Evrei 7, 25), “a intrat în cer şi S-a înfăţişat pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24) cu jertfa Sa mântuitoare. Din clipa aceasta, tot cel ce priveşte spre Golgota şi spre Altarul mântuirii (Sf. Cruce), cu credinţă, nu moare ci are viaţă veşnică, pentru că “aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Prin aceasta, Sfânta Biserică ne cheamă să medităm serios asupra iubirii nemărginite a lui Dumnezeu faţă de noi care am fost răscumpăraţi prin moartea pe cruce a Fiului Său. Din iubire, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut fiu al omului pentru ca omul să fie ridicat la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu luând ca pe un prinos firea noastră a ridicat-o la stăpânul tuturor şi prin acel prinos a “făcut să fie binecuvântat întreg neamul nostru omenesc” – cum zice Sf. Ioan Gură de Aur. Din iubire, Dumnezeu poartă de grijă tuturor şi fiecăruia în parte, din iubire primeşte pe păcătosul care se pocăieşte şi tot din iubire îl face părtaş al jerfei Fiului Său şi al Împărăţiei Sale. Iubirea este chemarea noastră către Dumnezeu şi aproapele, concretizată în fapte de iubire. Acestea sunt adevărurile de credinţă pe care ni le înfăţişează Sfânta Evanghelie de astăzi. Ea ne îndeamnă să ne ridicăm sufletele spre Sfânta Cruce, să privim spre jertfa mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, să vedem dragostea lui Dumnezeu pentru omenire, să ne
întărim sufletele în credinţă şi nădejde. “Având Arhiereu mare care, cum zice Sf. Apostol Pavel, a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea” (Evrei 4, 14). Să păstrăm în noi trează conştiinţa că suntem răscumpăraţi din moarte prin jertfa Domnului şi că putem trăi în veci. Hristos cu braţele întinse pe cruce, îmbrăţişează pe tot cel ce aleargă la Dânsul cu credinţă. Cu capul încununat de spini, ne primeşte în împărăţia veşnică cu inima străpunsă de suliţă, arde de dragoste pentru noi. “Să ne apropiem, deci, cu îndrăznire de scaunul darului ca să luăm milă şi să aflăm har” (Evrei 4, 16). “Cu ochii aţintuiţi asupra lui Iisus” (Evrei 12, 2) să nu ne lăsăm osteniţi, slăbind în lupta cu păcatul, ci să mergem pe “calea cea vie croită nouă de Domnul” (Evrei 10, 20) prin fapte, dragoste şi dăruire faţă de aproapele, spre a ajunge în “Împărăţia cea gătită nouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). Fie ca Domnul iubirii să ne ocrotească viaţa şi să ne îndrume gândul şi fapta, pentru a putea spera cu psalmistul: “Te iubesc din inimă Doamne, tăria mea! Doamne, Tu eşti izbăvitorul meu şi întărirea mea” (Ps. 18, 1-2). Mângâiere află sufletul meu în îndeplinirea poruncilor Tale, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin. Părintele Iosif Trifa – Evanghelia Duminicii dinaintea Înălţării Sfintei Cruci
Evanghelia de duminică e în legătură cu o întâmplare din Vechiul Testament. Dumnezeu trimisese asupra israelitenilor şerpi veninoşi, ca pedeapsă pentru păcatele lor. Atunci, „văzând Moise moarte multă în popor, s-a rugat pentru popor şi Domnul a zis lui Moise: «Fă-ţi un şarpe de aramă şi îl pune sus, într-o prăjină, ca pe un semn şi tot cel muşcat de şerpi va privi spre el şi va trăi». Şi a făcut Moise aşa şi oricare era muşcat de şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia şi nu murea“ (Numeri 21, 6-9).
O, ce înţeles adânc este în această istorie din Vechiul Testament! Semnul şarpelui de aramă a închipuit înainte cu mii de ani Jertfa Crucii de pe Golgota şi darul mântuirii ce l-a adus această Jertfă. Cel care privea spre şarpele de aramă al lui Moise „trăia şi nu murea“. Tot aşa, şi cel care primeşte darul Crucii de pe Golgota scapă de moarte şi de pieire sufletească. În Eden, (rai) şarpele-diavol a muşcat odinioară pe strămoşii noştri, Adam şi Eva. Prin păcatul neascultării, şarpele-diavol a căpătat putere şi a muşcat mereu în urmaşii lui Adam. Lumea se umpluse de cumplită moarte şi pieire sufletească. Tatălui Ceresc I S-a făcut milă de cei pierduţi. În mijlocul pieirii sufleteşti, Dumnezeu a ridicat, ca oarecând Moise în pustie, un Semn: a ridicat Crucea şi Jertfa Fiului Său, „ca tot cel ce va crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“. Jertfa Crucii l-a biruit pe şarpele-diavol şi puterea veninului său. Şarpele-diavol şi-a pierdut puterea. Muşcăturile lui nu mai omoară. I s-a găsit leacul. Însă, ca pe vremea lui Moise, şarpele-diavol şi-a pierdut puterea numai faţă de cel care priveşte şi primeşte neîncetat Semnul ce l-a ridicat Dumnezeu în pustia acestei vieţi: Jertfa Crucii Fiului Său. Faţă de cel care nu priveşte şi nu primeşte această Jertfă, şarpele-diavol are toată puterea să l muşte de moarte. O, ce dar minunat este nouă, creştinilor, Jertfa Crucii lui Hristos! Toată taina vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti este pusă în această Jertfă. Însă cei mai mulţi creştini nu cunosc această Jertfă şi de aceea nu este nici o putere în viaţa lor. Să băgăm de seamă că istoria şi chipul de alături ne sunt un minunat ajutor pentru înţelegerea Crucii Mântuitorului. Ca să simţi şi să doreşti darurile Crucii, trebuie să simţi mai întâi şuierul şarpelui, trebuie să simţi lumea aceasta ca pe o pustie plină de şerpii ispitelor şi patimilor, trebuie să simţi păcatul ca pe şarpele ce te-a muşcat de moarte, trebuie să simţi fiorii morţii sufleteşti şi, în starea aceasta, să strigi din adâncul sufletului tău: Scapă-mă, Doamne, mântuieşte-mă, Doamne, căci sunt pierdut!… Când ai ajuns în starea aceasta, deodată ţi se arată şi ţie Semnul mântuirii: Jertfa Crucii, „Sângele Lui care ne curăţă de orice păcat“ (I Ioan 1, 7). Când ai ajuns în starea aceasta, deci când simţi muşcătura şarpelui şi fiorii morţii sufleteşti, atunci Jertfa Crucii este pentru tine o veste minunată; este cea mai minunată veste ce o poate auzi omul pe pământ, este cel mai mare dar şi cea mai mare bucurie ce le poate primi omul pe acest pământ. Când astfel ai aflat Jertfa Crucii, te-ai aflat pe tine însuţi şi rosturile vieţii tale.
Căzut la picioarele Crucii, afli din ce grozavă pieire te-a scăpat Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Sub braţele Crucii afli că şerpii ispitelor şi păcatelor nu mai au nici o putere asupra ta. La poala Crucii afli cât de mult te-a iubit Dumnezeu-Tatăl şi Fiul. La poala Crucii ţi se deschid mintea şi gura, ca să strigi îngrozit: Iisuse Mântuitorule, abia acum văd eu, nebunul de mine, din ce grozavă pieire m-ai scăpat pe mine prin durerile şi
moartea Ta… Fără darul Tău, eu aş fi şi acum un om mort cu sufletul… Eu trăiesc acum prin Tine şi trebuie să trăiesc pentru Tine… Viaţa mea este un dar al Tău… Eu nu mai sunt al meu, ci sunt al Tău, căci Tu m-ai răscumpărat cu un preţ mare (I Cor. 6, 19-20)… Eu sunt averea Ta şi tot ce am trebuie să pun în slujba Ta. La picioarele Crucii se petrece minunea cea mare a schimbării unei vieţi păcătoase. Numai când ai trecut prin această schimbare înseamnă că ai aflat cu adevărat Jertfa Crucii. Cei mai mulţi creştini trăiesc o viaţă fără putere creştinească tocmai fiindcă n-au aflat cu adevărat Jertfa Crucii. Dacă azi este atâta moarte şi pieire sufletească în lume, apoi pricina cea dintâi şi cea mai mare e tocmai asta că mulţi creştini nu simt şuierul şarpelui-diavol, nu simt muşcătura acestui şarpe. Oh, ce lucru grozav se vede între creştinii de azi… Lumea de azi e plină de muşcăturile şerpilor ispitelor şi ai păcatelor, însă oamenii nici habar n-au de asta. Şerpii păcatelor sug mereu vlaga şi viaţa sufletească a oamenilor, însă oamenii nu se îngrozesc, nu umblă să scape, nu primesc Jertfa Crucii care singură îi poate scăpa de pieire sufletească. Dragă cititorule! Lumea şi viaţa aceasta sunt pline cu şerpii ispitelor şi ai păcatelor. Bătrânilor, tinerilor, bărbaţilor, femeilor, copiilor, îngroziţi-vă de aceşti şerpi ce muşcă de moarte! Fugiţi sub braţele Crucii, căci acolo şerpii ispitelor şi ai păcatelor n-au nici o putere asupra voastră. Iar dacă vau muşcat şerpii păcatelor, primiţi degrabă darul Crucii de pe Golgota, ca să scăpaţi de moarte şi pieire sufletească. Toţi cei muşcaţi de şerpii ispitelor şi ai păcatelor primiţi darul ce-l dă Jertfa Crucii şi veţi scăpa îndată de moarte şi pieire sufletească. Toţi cei scăpaţi de pieire prin Jertfa Crucii rămâneţi viaţa întreagă sub braţele Crucii. Rămâneţi strângând în braţele voastre sufleteşti Crucea răstignirii şi atunci păcatul şi ispita nu mai au nici o putere asupra voastră. Dacă n-ai aflat şi n-ai înţeles aceste lucruri, atunci să ştii, dragă cititorule, că pentru tine şi azi e îngropată Crucea lui Iisus, adică darurile ei. Sunt şi azi destui creştini care încă n-au aflat Crucea lui Iisus şi de aceea nu este nici o putere în viaţa lor şi în faptele lor. Ia aminte, dragă cititorule, că taina cea mare a mântuirii tale sufleteşti în aceasta stă: ai aflat, ori n-ai aflat Crucea Mântuitorului. Jertfa Crucii este izvorul cel viu din care curg valuri de iubire, de fapte bune, de iertare, de mântuire. O, ce valuri de iubire curg din Crucea lui Iisus! O, ce Jertfă minunată este Jertfa lui Iisus! Orice suflet care zace de păcate biruit să primească Jertfa Crucii, ca să fie mântuit. Dragă cititorule, te-a muşcat şi pe tine şarpele diavol? Primeşte fără zăbavă Jertfa Crucii, altcum eşti pierdut! (Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an)
Pr. Mihai Tegzeş - Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci
Nicodim, membru al sinedriului, este un om fără prejudecăţi. Mai apoi Îl va apăra pe Iisus şi-L va înmormânta cum se cuvine. Momentan îi este frică. Merge noaptea la Iisus. Nu ştim ce doreşte să-L întrebe, dar Iisus îi răspunde: condiţia necesară pentru mântuire este “naşterea din nou”. Nicodim,
puţin nedumerit întreabă: “Un om, deja bătrân, cum poate să se nască din nou?”. Iisus nu enumeră diferite fapte pe care omul trebuie să le facă sau porunci pe care trebuie să le respecte, ci arată nevoia unei schimbări radicale a vieţii omului. A renaşte, nu înseamnă a face ceva în plus, a gândi mai bine, ci a-L primi pe Spiritul pe care Dumnezeu ni-L dă şi a-I permite să lucreze în viaţa noastră, pentru ca să schimbe “inima de piatră” în “inima de carne” şi omul egoist, în omul care iubeşte şi-şi cheltuieşte viaţa pentru binele aproapelui. Trebuie să subliniem că “Fiul omului“, este o expresie prin care Iisus se desemnează pe Sine, în timp ce cuvântul “şarpe” se referă la un eveniment din VT (cfr. Num 21, 4-9): atunci când Poporul ales, în loc să fie recunoscător faţă de Dumnezeu care l-a eliberat din robie, s-a răzvrătit din cauza greutăţilor întâmpinate prin deşert şi a fost muşcat de şerpii veninoşi, aducători de moarte; poporul înfricat şi pocăit pentru necredinţa sa, a cerut ajutorul lui Moise, care din porunca Domnului a înălţat un şarpe de aramă: cel care, după ce ar fi fost muşcat şi l-ar fi privit, nu murea. Este clar că cel care salva omul de la moarte, nu era şarpele, ci credinţa în promisiunea Domnului. Astfel cu ajutorul acestui episod din VT, în câteva cuvinte, Iisus explică cine este El, care este misiunea Sa şi care trebuie să fie relaţia noastră cu El. De fapt, constatăm că Dumnezeu ne-a iubit într-atât, încât a intervenit să ne salveze viaţa, slăbită de păcat şi condamnată la moarte, pentru a ne da viaţa plină, cea dumnezeiască: în acest sens La trimis la noi pe Fiul Său, care, înainte de-a se sui la cer, a fost înălţat pe cruce; cine Îl priveşte cu credinţă tare, primeşte de la Dumnezeu viaţa fără de sfârşit. Iubiţilor! Să ne amintim că: atunci când poporul Israel a străbătut deşertul în căutarea Pământului făgăduit, de multe ori s-a plictisit, a lenevit şi a clevetit, învinuindu-l pe Moise. Dumnezeu a luat apărarea profetului Său şi trimiţând şerpi peste el, a arătat că lenea şi clevetirea sunt izvor de moarte, de distrugere… La necaz mare, poporul se roagă de Moise, să mijlocească pentru el. Nu numai că îi recunoaşte rolul de mijlocitor către Dumnezeu, dar înţelege că singurul care poate să-l ajute este Domnul. Dumnezeu intervine tot prin şarpe, dându-i un înţeles pozitiv, adică vindecător. Acest fapt ne arată că Domnul poate să schimbe în bine, inclusiv răul cel mai mare! În vechiul Orient, şarpele era şi simbol al vieţii, al vindecării. Cel care va privi la şarpe, va fi salvat. Şarpele de aramă – dar de la Dumnezeu pentru vindecarea păcătoşilor – este şi o punere la încercare a credinţei lor. Va fi salvat numai cine va privi la el. Prin urmare, Dumnezeu îl mântuieşte pe om, numai cu colaborarea acestuia din urmă. Nu şarpele mântuieşte, ci încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu: “cine se întorcea să îl privească, era mântuit nu de ceea ce vedea (şarpele de aramă), ci numai de tine, Mântuitorul tuturor oamenilor” (Sap 16, 7). Astfel, şarpele – prin care a intrat moartea în lume – îşi schimbă menirea, devenind cel care vindecă viaţa. În timp ce şerpii veninoşi sunt mulţi, şarpele “vindecător” de aramă este unul singur, semn al
lui Iisus, adevăratul eliberator de cel rău şi de moarte! De fapt, “şarpele de aramă” demonstrează oamenilor că nu pot să se mântuiască prin propriile puteri, ci au nevoie de un mijlocitor. Şarpele de aramă a fost păstrat în templul din Ierusalim până când regele Ezechia, pentru a evita căderea unora în idolatrie, l-a distrus (cfr. 2 Regi 18, 4). Acum, semnul ridicat peste lume în vederea mântuirii celor care cred, este numai Iisus cel răstignit şi înviat (cfr. Io 3, 14-15). De fapt, Iisus S-a făcut om, pentru a dărui oamenilor viaţa divină. El a urcat pe cruce, pentru ca toţi cei care îl vor privi, să se vindece de bolile lor, tot la fel cum s-au vindecat evreii muşcaţi de şerpi în deşert. Prin urmare, trebuie să trecem dincolo de semnele vizibile şi să ne abandonăm cu credinţă tare, milei mântuitoare şi atotputerniciei lui Dumnezeu. Mântuirea înseamnă ascultare de Dumnezeu şi urmarea lui Hristos pe drumul crucii, pentru a primi viaţa veşnică (cfr. Io 19, 37). Din vv. 16-17 observăm că mântuirea universală realizată de Hristos, îşi are izvorul în misterul iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Răspunsul omului, constă în a accepta sau a refuza iubirea Tatălui, care S-a descoperit prin Hristos. Este o iubire care nu judecă, nu acuză lumea, ci o mântuieşte. Amin.
Pr. Gheorghe Neamţiu - Iubirea lui Dumnezeu
“Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul-Născut Fiu al Său L-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan III, 16)
Dumnezeu este iubire. Astfel îl defineşte pe Dumnezeu Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, în Epistola întâi catolică (IV, 8 şi 16). Şi ce este iubirea? Iubirea este a dori, a voi şi a face bine altuia. Deci ea presupune în mod necesar renunţarea la sine, la interesul egoist, spre a dărui şi a se dărui semenului, dăruire ce îşi află expresia cea mai înaltă în jertfirea vieţii.
Întreaga creaţiune este manifestarea iubirii lui Dumnezeu.
Ce este pământul cu minunatele-i privelişti ce ne fascinează ochiul şi ne desfată sufletul? Ce este lumea mirifică a fenomenelor şi a legilor după care este organizată şi guvernată materia din Univers, începând cu atomul şi sfârşind cu necuprinsele şi îndepărtatele galaxii, dacă nu materializarea iubirii fără de margini a Creatorului? Ce este atracţia atomică şi moleculară ce alcătuieşte corpurile nenumăratelor şi variatelor forme de viaţă vegetală şi animală? Ce este gravitaţia universală ce atrage aştrii făcându-i să se rotească în jurul unui Soare central, dacă nu expresia aceleiaşi iubiri a Ziditorului lumii? Ce este iubirea animalului pentru puiul său, mergând până la sacrificarea propriei vieţi, dacă nu un palid reflex al iubirii Părintelui ceresc, cel ce a sădit o parte din iubirea Sa în toate fiinţele însufleţite?
Dar cea mai expresivă oglindire a iubirii lui Dumnezeu în creaţiune este omul, căci în el Dumnezeu a pus o scânteie din fiinţa Sa, dându-i inteligenţă – ca să-l poată cunoaşte din contemplarea măreţiilor operei Sale; şi voinţă – ca să poată tinde spre bine şi frumos şi să le înfăptuiască, dăruindu-se astfel semenilor lui, după modelul Creatorului.
Dumnezeu nu S-a mărginit să-Şi manifeste iubirea prin actul creării; dacă El nu şi-ar exercita o clipă influenţa Sa atotputernică asupra lumii spre a o menţine în existenţa dată în momentul creării, lumea ar dispare în neantul din care a fost scoasă. De aceea, prin ceea ce se cheamă Pronie sau Providenţă, El susţine şi guvernează fiecare fiinţă în parte spre atingerea scopului ei.
Mai mult, Dumnezeu fiind însăşi iubirea, bunătatea Sa faţă de om nu cunoaşte margini. El nu la părăsit nici după ce acesta s-a rupt de el prin păcat, ci S-a plecat cu milă spre mizeria în care ajunsese şi l-a ridicat din nou la înălţimea demnităţii de fiu adoptiv al lui Dumnezeu, din care căzuse, alegând în acest scop un mijloc pe care numai infinita Sa iubire îl putea inventa. Anume: S-a făcut om, întru toate asemenea nouă, afară de păcat, luând asupra Sa păcatele noastre împreună cu pedeapsa pentru ele şi acceptând în mod liber să fie răstignit pe cruce.
Dar a fost, oare, necesară această iubire divină, care a mers până la nimicire, ca să ne răscumpere din păcat? Nu ar fi fost destul ca Fiul lui Dumnezeu să rostească un singur cuvânt către Tatăl, în numele omenirii, ca să ne împace cu Dumnezeu? Doar tot ce face El are o valoare meritorie infinită! Da, ar fi fost de ajuns şi numai atât. Dar, întrucât omul a fost acela care a păcătuit, tot omul trebuia şi să dea satisfacţie, să ispăşească. Or, ofensa pricinuită prin păcat fiind nemărginită, iar omul fiind din fire mărginit, nici chiar omenirea întreagă la un loc nu ar fi putut da o satisfacţie adecvată, adică infinită, lui Dumnezeu.
Iată de ce, înţelepciunea şi iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu a găsit această modalitate de ispăşire adecvată, mai presus de orice închipuire: întruparea Fiului Său în persoana lui Iisus Hristos. În felul acesta, El, Dumnezeu, care prin firea Sa nu poate suferi, suferă prin firea umană pe care Şi-a asumat-o şi cu care S-a unit în mod substanţial, dar neamestecat, iar divinitatea Sa conferă suferinţei Sale o valoare de ispăşire infinită, dumnezeiască. Astfel, în misterul nepătruns al Întrupării se întâlnesc şi se conciliază în mod perfect exigenţele Dreptăţii infinite a lui Dumnezeu cu acele ale Iubirii Sale infinite. Iar rezultatul cooperării acestor două atribute divine este îndumnezeirea firii
noastre umane, împărtăşirea noastră din firea şi viaţa divină, aici şi în veşnicie. Iată punctul culminant al iubirii lui Dumnezeu! “Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Născut Fiu al Său L-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan III, 16). Iată suprema dovadă că Dumnezeu este iubire. A spus-o Iisus însuşi: “Nimeni nu are mai mare dragoste decât aceasta ca cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii săi” (Ioan XV, 13). Or, Iisus a realizat un şi mai mare grad în iubire, căci El Şi-a dat sufletul nu numai pentru prietenii Săi, ci şi pentru toţi duşmanii lui din prezent, trecut şi viitor, realizând ceea ce se cheamă “nebunia iubirii”, prin moartea Sa pe Cruce.
Contemplând acest tablou, ar trebui să exclamăm şi noi cu un sfânt: “Tanti me amasti, ut Te odisse videaris”! (Atât de mult m-ai iubit, Doamne, încât se pare că Te-ai urât pe Tine Însuţi!)
Şi, spontan ne vine pe buze întrebarea: Cum poate omul să stea nepăsător, cum poate răspunde prin refuz unei astfel de iubiri? Cum nu se lasă atras de această iubire ca o planetă de soarele din care s-a desprins şi în jurul căruia se învârte? Cum nu-l fascinează chemarea lui Iisus: “Aşa să vă iubiţi unii pe alţii precum Eu v-am iubit pe voi”?
Şi văzând cum ura seamănă în jurul nostru discordie, lacrimi şi pustiire, nu puţini se întreabă: Cum se împacă toate acestea cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cu Providenţa Sa? Nu cumva au dreptate aceia care afirmă că Dumnezeu a uitat de lume, că e pasiv, că o lasă de capul ei? Ce rătăcită şi hulitoare judecată! Deoarece, deşi pare paradoxal, ceea ce nouă ni se pare a fi o absenţă a lui Dumnezeu din lume şi o abandonare a ei este de fapt o latură a iubirii lui faţă de noi. Şi iată cum. Dumnezeu conduce lumea după două feluri de legi: legile fizice – care dirijează fenomenele lumii materiale şi care acţionează în mod determinist, necesar, independent de voinţa omului – şi legile morale – care depind, în aplicarea lor, de concursul liber al voinţei omului. De aceea şi relele întâlnite în lume sunt de două feluri:
rele fizice - cum sunt bolile, cataclismele naturale, moartea, decurgând din legile fizice inexorabile, şi rele morale - generate de exercitarea abuzivă a libertăţii din partea omului, care în loc să lucreze conform legii morale - adică poruncii lui Dumnezeu reflectată în conştiinţa sa - o
încalcă, provocând astfel rău, fie sieşi, fie aproapelui şi, în ambele cazuri, ofensă lui Dumnezeu, legiuitorul suprem.
Or, a pretinde ca Dumnezeu să împiedice sau chiar să suprime orice rău fizic: boală, calamitate, ar însemna a pretinde ca El să suspende la fiecare pas legile firii, deci a pretinde o minune. Pe de altă parte, dacă aceste legi fixe ce conduc cursul fenomenelor naturale s-ar schimba la tot pasul, ele l-ar dezorienta pe om, iar acesta nu le-ar putea pune în slujba sa. Totodată, permiţând aceste rele şi neintervenind pentru împiedicarea lor, Dumnezeu o face aceasta în scopul de a ne servi drept avertisment, cotitură pentru viaţa noastră, apel la convertire.
În privinţa relelor de ordin moral, adică a celor provocate de om prin abuzul de libertatea sa, Dumnezeu îi respectă omului libertatea pentru că numai ceea ce face omul în mod liber capătă valoare morală, este meritoriu sau nemeritoriu în faţa lui Dumnezeu. O faptă săvârşită sub imperiul silei nu are nici o valoare.
Desigur, Dumnezeu îl luminează pe om – arătându-i prin îndemnuri lăuntrice, prin evenimente ori prin semeni, calea cea bună de urmat - dar El nu-l forţează, nu-l sileşte să apuce pe drumul arătat de El. Atât de mult îi respectă Dumnezeu libertatea pe care i-a dăruito, încât preferă să permită ca omul să abuzeze de ea, încălcând legea morală, decât să i-o suprime. Nu-l pedepseşte imediat, ci îl aşteaptă îndelung, îl rabdă, îi trimite gânduri bune spre a se întoarce de la păcat, deoarece fiind El preabun, nu vrea ca făptura Sa cea mai iubită să se piardă murind în stare de păcat, ci să revină la Sânul Său părintesc şi să-i redea viaţa divină pierdută: “Căci nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca s-o mântuiască prin El” (Ioan III, 17).
În înţelepciunea Iubirii Sale nemărginite, Dumnezeu, prin Fiul Său, a aşezat pe pământ Împărăţia milei şi răbdării Sale, rezervându-Şi pentru Ziua Judecăţii exercitarea prerogativei de Judecător preadrept. Şi aşa e normal, ca premiul negrăit al fericirii fără sfârşit să fie precedat, aici pe pământ, de o perioadă de încercări, de examene, de luptă, prin care fiecăruia să i se ofere posibilităţi nelimitate de a-şi câştiga merite prin fapte bune şi astfel să se desăvârşească, pentru ca în cer să-şi primească cununa unei fericiri proporţionate cu hărnicia şi fidelitatea cu care a fructificat aici pe pământ talanţii, darurile primite de la Dumnezeu. Şi tot atât de normal şi logic este ca omul leneş, nepăsător şi împietrit în păcat, la sfârşitul perioadei de încercare să-şi primească pedeapsa meritată pentru faptul de a fi refuzat să iubească Iubirea.
Aşadar, iubiţii mei, să-L adorăm şi să-L slăvim pe bunul Dumnezeu pentru iubirea şi mila Sa neţărmurită şi să-I mulţumim pentru îndelunga Sa răbdare, căci, oricât de contradictoriu şi paradoxal li s-ar părea celor ce judecă superficial, Dumnezeu rămâne acelaşi infinit de bun şi iubitor Părinte, şi atunci când ne copleşeşte cu mângâieri şi favoruri sensibile, ca şi atunci când norii suferinţelor de tot felul ne cernesc viaţa, ori când infamii şi hulitorii sunt lăsaţi să se bucure în voie de glorie şi belşug, El, Părintele nostru, tolerând până la ziua marii socoteli neghina alături de grâu, “plouă şi peste cei buni, şi peste cei răi, şi răsare soarele Său şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi” (Matei V, 45). Amin.
Pr. Anthony M. Coniaris - Dumnezeu aşa a iubit…
“Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,16)
Unii îl consideră pe teologul elveţian Karl Barth ca fiind unul dintre cei mai mari teologi ai generaţiei sale. În timp ce ţinea un curs seminariştilor, un tânăr l-a întrebat: “Aţi putea să concentraţi într-o singură propoziţie esenţa credinţei creştine?” Toţi seminariştii stăteau cu urechile ciulite, aşteptând să audă ceva măreţ, profund, şi complicat în acelaşi timp. Dr. Barth a răspuns: “Am scris numeroase cărţi de teologie în care am încercat să explic marele geniu al religiei creştine. Nu am încercat însă niciodată să pun totul într-o propoziţie… Dar dacă voi vreţi aceasta, cred că pot. Propoziţia unică pe care aş oferi-o ca expresie a ceea ce este cu adevărat creştinismul ar fi dintr-un cântec pe care obişnuia să mi-l cânte când eram mic. Iată versurile:
Ştiu că Iisus mă iubeşte Pentru că Biblia asta-mi vesteşte.
Dacă ar fi fost oricine altcineva, nu ar fi scăpat uşor cu o astfel de definiţie. Dar era Karl Barth, un mare intelectual, un geniu, un spirit enciclopedic. Despre această mare iubire ne vorbeşte astăzi Evanghelia. De fapt pasajul Ioan 3,16 a fost numit “Evanghelia în miniatură”. Dacă ar fi să pierdem întreg Vechiul Testament, chiar şi Noul Testament dacă l-am pierde, ar fi foarte trist, un dezastru, dar tot am avea inima Scripturii dacă ştim acest unic verset. Pentru că în acest verset avem cuprins întregul mesaj al creştinismului: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.
Săptămâna viitoare vom celebra Înălţarea Sfintei Cruci – o zi ce aniversează descoperirea Crucii pe care a fost răstignit Iisus. Timp de aproape patru secole, crucea a fost pierdută, îngropată, până a fost descoperită de Sf. Elena şi ridicată din pământ, în uralele mulţimii. Acesta este un detaliu minor în istoria Crucii.
Importantă este Crucea în sine şi ce semnifică ea pentru noi. Părinţii Bisericii au ales în mod înţelept cuvintele Evangheliei de astăzi, să fie citite în duminica dinaintea sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci, deoarece aceste cuvinte cuprind adevărata semnificaţie a Crucii: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.
Pentru a înţelege mai bine acest verset, să îl împărţim în trei părţi mari: marele FAPT, marele ACT şi marea PROMISIUNE.
Marele fapt
Prima parte, marele FAPT, este iubirea lui Dumnezeu: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea”. Ni se atrage atenţia imediat asupra faptului că Dumnezeu este iubire. Tot ce face El vine din iubire.
Din iubire l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul şi asemănarea Sa, şi l-a pus într-un paradis al frumuseţii.
Iubirea l-a făcut pe Dumnezeu să ne dea Cele Zece Porunci prin mâna lui Moise, şi tot din iubire ne-a trimis profeţii.
Aceeaşi iubire explică gestul de a ni-l trimite pe Fiul Său în lume, pentru a face reală omului iubirea Tatălui, pentru a arăta compasiunea Sa pentru bolnavi şi pentru cei apăsaţi de păcate. Iubirea l-a condus la Cruce. Iubirea l-a făcut pe Iisus să se roage pentru cei care l-au crucificat: “Tată, iartă-le lor căci nu ştiu ce fac.” Din iubire, între agonie şi moarte Iisus a găsit energia să îl asculte pe cel crucificat lângă El, care i-a strigat: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta”. Iubirea l-a făcut să se ridice din mormânt şi să spună: “Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”.
Toate aceste semne ale iubirii lui Dumnezeu sunt cuprinse şi sintetizate în acest unic şi frumos verset: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.
Marele act
Marele ACT al iubirii lui Dumnezeu este că “pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat”.
Un faimos călugăr din Evul Mediu a anunţat că avea să predice seara, în Catedrală, despre iubirea lui Dumnezeu. Oamenii s-au strâns în linişte, aşteptând predica, în timp ce afară ultimele raze de soare se stingeau odată cu venirea întunericului. Când în sfârşit nu mai era nici o licărire de la soare, călugărul s-a dus la candelabru, a luat o lumânare şi cu ea aprinsă a mers la statuia în mărime naturală a lui Hristos pe cruce. A luminat rănile de la picioarele Lui, apoi cele de la mâinile Lui, iar mai apoi coasta Sa. În tăcere, s-a înălţat apoi pe vârfuri, luminând capul statuii şi coroana de spini. Aceasta a fost predica sa. Oamenii au stat în linişte şi au plâns, fiecare ştiind că se afla în centrul unui mister, conştient că privea la expresia supremă a iubirii lui Dumnezeu
– o iubire atât de profundă, atât de mare, atât de eternă, încât nici nu poate fi exprimată, nici nu poate fi măsurată.
Acesta este marele ACT al creştinismului – iubirea lui Dumnezeu a dat lumii ceea ce era mai preţios pentru El: Fiul Său Cel Unul-Născut.
Marea promisiune
Al treilea aspect din Ioan 3,16 este marea promisiune: “oricine crede în El nu piere, ci are viaţă veşnică”. Aceasta este esenţa creştinismului: promisiunea mântuirii şi a vieţii eterne prin credinţa în Iisus Hristos, Domnul nostru. Acest adevăr se află în centrul credinţei creştine; aceasta este marea PROMISIUNE a creştinismului.
De aceea a putut Victor Hugo să scrie: “Când voi fi coborât în criptă, voi putea spune, ca mulţi alţii, ‘Zilele muncii mele s-au sfârşit’, dar nu voi putea spune ‘Viaţa mea s-a sfârşit’. Mormântul nu este o alee înfundată; este un drum ce conduce dincolo. Marchează sfârşitul unui apus şi începutul unor noi zori.”
Datorită acestei promisiuni, nu rămânem îngropaţi în pământ, ci avem putea de a ne ridica la o nouă viaţă: noi nu vom pieri. Datorită acestei promisiuni, cel care crede în El, are viaţă veşnică; avem speranţă, iar viaţa este eternă.
Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru această mare PROMISIUNE: “Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.
Această mare iubire a lui Dumnezeu cere de la noi un răspuns. Răspunsul Sfântului Pavel a fost: “Iubirea lui Hristos mă călăuzeşte… căci pentru mine viaţă este Hristos”. Răspunsul nostru nu poate fi altul.
În concluzie
Rezumând ceea ce am spus, găsim trei mari adevăruri în Ioan 3,16: primul este marele FAPT – “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea”; al doilea este marele ACT – “(încât) pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat”;
al treilea este marea PROMISIUNE – “(ca) oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.
Avem aici esenţa întregii Evanghelii, a întregului mesaj al creştinismului. Crezând acest verset, ne punem în chiar inima credinţei creştine. Ne punem în prezenţa iubirii lui Dumnezeu. Găsim iertarea, mântuirea, pacea lui Dumnezeu şi viaţa veşnică.
Rugăciune
Doamne Dumnezeule, ce iubire! uimitoare! divină! Primeşte sufletul meu, viaţa mea, pe mine de-a întregul!
Prof. Vasile Gogonea - Dumnezeu ne ajută să ne naştem prin semnul Crucii!
Pericopa Evanghelică a Duminicii dinaintea Înălţării Sfintei Cruci sau a Convorbirii Lui Iisus cu Nicodim este plină de înţelesuri şi ne învaţă despre adevărul naşterii din nou prin convorbirea dintre El şi Nicodim, pentru că prin discuţia aceasta, noi ne putem da seama de faptul că o condiţie preliminară a cetăţeniei cereşti este naşterea din nou, iar dacă nu ne naştem din nou, nu putem vedea împărăţia lui Dumnezeu, pentru că fiecare dintre noi vedem iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în viaţa noastră, prin semnul Sfintei Cruci. Aceasta ne îndreptăţeşte şi ne îndeamnă să cinstim Sfânta Cruce, să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, ca iubirea lui Dumnezeu să ne ocrotească, să ne dăruiască sănătate, să ne ferească de primejdii, de accidente, de rătăciri, să ne scape de întâmplarea cea rea şi să ne păzească de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Dacă un om se naşte din nou, poate vedea Împărăţia Lui Dumnezeu!
Nicodim avea o poziţie înaltă şi de mare răspundere în naţiunea iudeilor iar educaţia lui fusese din cele mai alese, poseda talente puţin obişnuite şi era un membru onorat al consiliului naţional. Împreună cu alţii, el fusese mişcat de învăţătura lui Iisus şi cu toate că era bogat, învăţat şi onorat, fusese atras în mod neînţeles de umilul Nazarinean, pentru că Învăţăturile pornite de pe buzele Mântuitorului îl impresionaseră foarte mult şi dorea să cunoască mai multe din aceste adevăruri minunate. Într-un consiliu al sinedrului, când se discutau măsurile ce trebuie să se ia faţă de Iisus, Nicodim a recomandat prevedere şi moderaţie, când a susţinut că, dacă Iisus era într-adevăr investit cu autoritate de la Dumnezeu, ar fi fost primejdios ca ei să respingă avertizările Lui. Preoţii n-au îndrăznit să nesocotească acest sfat şi pentru o vreme n-au luat măsuri pe faţă împotriva Mântuitorului.
De când auzise pe Iisus, Nicodim începuse să studieze cu râvnă profeţiile despre Mesia şi, cu cât studia mai mult, cu atât era mai mult convins că El era Cel care trebuia să vină. A văzut pe Mântuitorul primind pe săraci şi vindecând pe bolnavi, văzuse privirea lor plină de bucurie şi ascultase cuvintele lor de laudă şi nu putea pune la îndoială faptul că Iisus din Nazaret era Trimisul lui Dumnezeu. El dorea din toată inima să stea de vorbă cu Iisus, dar se ferea să meargă la El pe faţă. Ar fi fost prea umilitor pentru un conducător al iudeilor să dea pe faţă simpatie pentru un învăţător până atunci atât de puţin cunoscut. Şi dacă vizita lui ar fi ajuns la cunoştinţa sinedriului, ar fi făcut ca asupra lui să se reverse dispreţul şi bănuielile lor. Aşa că s-a hotărât să aibă o întâlnire tainică, scuzându-se pe motivul că dacă El ar fi mers pe faţă, şi alţii ar fi urmat pilda lui. Aflând prin cercetări bine făcute că locul unde Se retrage Mântuitorul este pe Muntele Măslinilor, el a aşteptat până când oraşul s-a cufundat în linişte şi după aceea l-a căutat. În faţa lui Hristos, Nicodim a simţit o stranie timiditate, pe care a căutat să o ascundă sub o aparenţă de calm şi demnitate. „Învăţătorule”, zise el, „ştim că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face minunile pe care le poţi face Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”. Suntem chemaţi a ne pregăti pentru înţelegerea Crucii!
Vorbind de darurile deosebite pe care le avea Iisus ca Învăţător, precum şi de puterea Lui uimitoare de a face minuni, el spera să netezească drumul pentru această ocazie. Cuvintele lui aveau ca scop să exprime şi să producă încredere, dar de fapt exprimau necredinţă. El n-a recunoscut pe Iisus ca Mesia, ci numai ca pe un Învăţător trimis de Dumnezeu. Iisus Şi-a îndreptat privirea asupra vorbitorului ca şi când ar fi citit în sufletul lui şi în înţelepciunea Sa neţărmurită a văzut în faţa Sa un om care căuta adevărul. El ştia pentru ce a venit şi cu dorinţa de a adânci şi mai mult convingerea care se găsea în mintea ascultătorului, i-a vorbit în mod direct, spunând solemn dar blând: “Adevărat, adevărat îţi spun, că dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu”! Exemplul suprem de receptivitate şi ataşament faţă de Iisus îl avem la coborârea de pe cruce şi aşezarea în mormânt. El, împreună cu Iosif din Arimateea, alt membru al Sinedriului (!), se vor îngriji de cele necesare: mormânt, giulgiu, smirnă, aloe etc. Iată, aşadar, iubiţi cititori, că nu doar ucenicii şi apropiaţii au fost pregătiţi pentru înţelegerea patimilor şi a jertfei Sale, ci şi suflete iniţial aflate în tabăra potrivnică, temei limpede al universalităţii mântuirii. Astfel, la fel ca ucenicii, ca Nicodim şi ca mulţi alţii asemenea lor, suntem şi noi chemaţi a ne pregăti pentru înţelegerea Crucii (misiunii) Mântuitorului, spre a ne duce cu demnitate, apoi, propria cruce a vieţii, în sens de misiune creştină curajoasă şi jertfelnică înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Mai ales părinţii şi educatorii suntem îndatoraţi a prelua rolul pregătitor la care ne cheamă Mântuitorul prin exemplul Său dumnezeiesc.
Altfel spus, să ne pregătim ca să pregătim, având în vedere mai ales generaţiile tinere, de care depinde nemijlocit viitorul naţiunii. Concret, a-i pregăti să profeseze un creştinism autentic şi să îmbrăţişeze o carieră utilă ţării, familiei, lor înşişi, în spirit de jertfă şi patriotism sincer. Accentul pus pe o educaţie sănătoasă se întâlneşte în toate statele civilizate, începând cu lumea antică. Marele nostru pedagog, Simion Mehedinţi (1862-1962), reţine de aici însă ideea selecţiei. El spune: “Pentru a educa, trebuie întâi să selectăm” (Altă creştere. Şcoala muncii), adică să-l repartizăm pe fiecare potrivit vocaţiei şi posibilităţilor. El dă un exemplu aparent banal, dar deosebit de semnificativ: un dresor de animale, Hagenbek, la un moment dat, din douăzeci de lei câţi i-au fost încredinţaţi pentru dresaj, numai patru au trecut testele de preselecţie! Revenind la subiectul nostru, pregătirea pentru crucea vieţii, în sens de misiune, numai printr-o selecţie şi repartiţie serioasă a tinerilor, urmată de o educaţie “spartană”, dar în duh creştin şi actual, se poate ajunge la rezultatele dorite. În acest sens, nu trebuie ignorată situaţia dramatică de acum, în care, cu bani, fiecare urmează facultatea pe care o doreşte, indiferent de vocaţie şi aptitudini. Anual, absolvă serii uriaşe la Drept, Medicină şi chiar Teologie, plus la alte nenumărate facultăţi, mai ales particulare, fără acoperire în pregătire şi necesar, din vina unor decani şi profesori lacomi de bani şi lipsiţi de conştiinţă, dar, de multe ori, şi a tinerilor înşişi, deodată cu a părinţilor acestora, care ţin neapărat să ajungă “cineva”, fără vocaţie şi însuşirile necesare. Semnul Crucii rămâne veşnic! Cum îşi vor purta crucea şi ce misiune creştină vor face aceşti absolvenţi plătitori, extrem de slab pregătiţi, este dureros să ne imaginăm! De aceea, împlinirea misiunii noastre creştine pe pământ trebuie să aibă mereu în atenţie jertfelnicia Mântuitorului, a ucenicilor Săi şi a tuturor celor care I-au urmat cu deplină conştiinciozitate. Nu doar declarativ, prin simpla apartenenţă la creştinism, prin participarea la slujbe sau închinarea la icoane şi în faţa Crucii, de ar fi cât de evlavioasă. Căci Însuşi Mântuitorul ne-a avertizat limpede: “Nu oricine Îmi zice: “Doamne, Doamne” va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21). Aşadar, cel ce face, precum El a făcut voia Tatălui şi precum ucenicii L-au imitat: jertfelnic, până la capăt, vieţuind modest, cu iubire pentru toţi, inclusiv vrăjmaşi, cu osteneală, curaj şi demnitate. Am zice, în termeni moderni, în spirit de performanţă etică, întrucât, iată, pentru cuvântul “cruce”, în sens de “misiune”, se poate utiliza această expresie. Iar performanţa nu presupune neapărat titluri academica sau funcţii înalte, ci fiecare să fie conştiincios şi de bună credinţă în munca şi în familia lui, de ar fi cât de modestă! Semnele Crucii rămân veşnic în trupul Mântuitorului Iisus Hristos, Cel Înviat şi Înălţat la ceruri, pentru a ne arăta cât de mult ne-a iubit El pe noi şi S-a dăruit nouă, ca pe noi să ne ridice la ceruri.
De aceea, Sărbătoarea Înălţarea Sfintei Cruci, ca cinstire a Sfintei Cruci, este preamărirea iubirii jertfelnice, a iubirii smerite, singura iubire pe care Dumnezeu o preţuieşte. El nu preţuieşte iubirea posesivă şi mândră, ci iubirea smerită, care deschide sufletul omului spre a iubi pe Dumnezeu şi pe semenii noştri!
Convorbirea lui Iisus cu Nicodim. Necesitatea de a ne smulge din inerţia inconştienţei
“Orice confruntare cu adevărul este o judecată. Cel mai îngrozitor lucru [la Judecată] va fi demascarea totală a ipocriziei în care am trăit, faptul că am trăit luptându-ne continuu să ne ascundem adevăratul nostru chip şi să amăgim lumea din jur şi chiar pe noi înşine cu o imagine falsă…”
“Dacă ne consumăm viaţa la nivel exterior şi fizic, fără să luăm seama la componenta duhovnicească a propriei noastre existenţe, suntem la nivelul jalnic al supravieţuirii, la nivelul cel mai de jos, în care contează ce se întâmplă în exterior, nu şi ce sens au în inima noastră lucrurile care se întâmplă…”
***
Cu părintele Coman despre dimensiunea duhovnicească a realităţii şi despre Judecată
Fragment din convorbirea lui Iisus cu Nicodim: Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în EI să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin EI, lumea. (Ioan 3, 13-17. Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci)
R. Rădulescu: Întâlnire la nivel înalt, am putea spune. Mântuitorul Hristos Se întâlneşte cu un rabin, cărturarul Nicodim. Părinte profesor Constantin Coman, iniţiativa întâlnirii nu îi aparţine lui Hristos. Nicodim vine la Hristos. Evanghelia după Ioan ne spune că un fruntaş al iudeilor, foarte probabil un om în vârstă, vine la un rabin tânăr, în vârstă de 30 de ani. Cum să înţelegem această pornire a lui Nicodim? Ştim că fariseii şi cărturarii erau foarte ostili Mântuitorului Hristos. Nicodim de ce iese din rând?
Pr. Coman: Orice regulă are şi excepţii, care o întăresc. Nicodim este, evident, o excepţie în ceea ce priveşte atitudinea faţă de Mântuitorul Hristos a claselor conducătoare iudaice. El era membru al Sinedriului, un fel de parlament al iudeilor din vremea aceea. Sfântul Evanghelist Ioan ne lasă să înţelegem că Nicodim vine la Hristos foarte sincer interesat. Semnele şi minunile pe care le făcea Mântuitorul Hristos îl conving, aşa cum mărturiseşte el însuşi, că sunt de la Dumnezeu. Prin urmare, interesul major este generat de minunile receptate de Nicodim ca semne dumnezeieşti.
R. Rădulescu: Poartă cu Hristos o discuţie teologică, un dialog foarte dens. De fapt, Nicodim are două intervenţii consemnate de Sfântul Evanghelist Ioan, restul capitolului al treilea consemnează răspunsurile Mântuitorului către Nicodim. Îi descoperă foarte multe. Îi descoperă rostul prezenţei Sale în lume, mărturisind dragostea lui Dumnezeu pentru lume, care stă la baza hotărârii Sale de
a trimite pe Fiul Său în lume: „Dumnezeu, atât de mult a iubit lumea, încât pe unicul Său Fiu L-a trimis pentru ca toţi cei care vor crede în El, nu vor pieri, şi vor avea viaţă veşnică!” (3,16)
Dar, în acelaşi timp, îi descoperă şi ceva din jertfa, care avea să urmeze. Face referire la ceea ce cărturarii şi fariseii ştiau foarte bine din Vechiul Testament şi aduce în discuţie un text din cartea Numeri, referitor la şarpele de aramă înălţat pe un băţ, care îi tămăduia pe cei muşcaţi de şarpe. Explicaţi-ne această întrebare şi legătura cu vremea în care Mântuitorul Hristos vorbea cu Nicodim?
Pr. Coman: Într-adevăr, Nicodim „se pierde” din dialog. Are numai două scurte întrebări, care oferă Mântuitorului prilejul de a dezvolta câteva teme fundamentale. Aceasta ţine un pic şi de stilul specific Sfântului Evanghelist Ioan – a se vedea şi dialogul cu femeia samarineancă. Referirea la Vechiul Testament şi la evenimentul cunoscut din istoria biblică vechi-testamentară este binevenită într-o discuţie cu un fariseu şi un învăţător de lege cum era Nicodim. Pentru necontenita cârtire în timpul peregrinării, Dumnezeu pedepseşte la un moment dat pe israeliţi trimiţând peste ei şerpi veninoşi. Tot Bunul Dumnezeu, în urma rugăciunilor insistente şi pline de căinţă ale lui Moise, le trimite remediul salvator: Moise primeşte poruncă să înalţe un şarpe de aramă pe un lemn, la care doar privind cel muşcat de şarpe se vindeca.
R. Rădulescu: O vindecare miraculoasă, pentru că nu poţi să te vindeci uitându-te la ceva!
Pr. Coman: O vindecare miraculoasă care făcea evident tuturor faptul că salvarea vine de la Dumnezeu. Lupta, în fond, se dădea pentru păstrarea conştiinţei că Dumnezeu este cu ei, că El ia scos din robia Egiptului şi îi va conduce în pământul făgăduinţei. Toate intervenţiile minunate în istoria lui Israel funcţionează ca teofanii, ca arătări ale lui Dumnezeu. Aceste intervenţii minunate ale lui Dumnezeu în istoria vechi-testamentară funcţionează, de asemenea, aşa cum tocmai ne arată Mântuitorul Hristos, ca tipuri pentru istoria nou-testamentară, pentru evenimentele centrale din viaţa Fiului lui Dumnezeu întrupat. Înălţarea şarpelui de aramă pe lemn trimite la înălţarea pe lemnul Crucii a Mântuitorului Hristos. Aşa cum aceea a fost salvatoare pentru iudei, tot aşa răstignirea Fiului lui Dumnezeu va fi mântuitoare pentru omenirea întreagă. Fiul lui Dumnezeu Se va înălţa pe cruce, aşa cum şarpele a fost înălţat de Moise spre izbăvirea celor pierduţi. Această trimitere la istoria vechi-testamentară este o schemă ermineutică foarte des folosită de Sfinţii Evanghelişti. Evenimentele vechi-testamentare ascund în ele sensuri viitoare din epoca mesianică, a întrupării Fiului lui Dumnezeu şi din evoluţia ulterioară a evenimentelor. Era firesc ca un reprezentant de frunte al societăţii iudaice, cum este Nicodim, să poată pătrunde sensurile ascunse ale evenimentelor vechi-testamentare. De aceea Mântuitorul Hristos le foloseşte în discuţia cu el. Biserica însăşi, în literatura ei liturgică, continuă să folosească acest limbaj, scoţând din evenimentele vechi-testamentare sensuri şi chei pentru înţelegerea evenimentelor, a realităţilor din epoca nou-testamentară şi din istoria ei până astăzi.
Corespondenţa evenimentelor se realizează la nivel duhovnicesc, la nivelul sensurilor duhovniceşti. De exemplu, ca şi în cazul şarpelui de aramă, şi în situaţia ridicării Fiului lui Dumnezeu pe Cruce, izbăvirea nu vine dintr-o înlănţuire de cauză şi efect. Izbăvirea vine de sus, de la Dumnezeu! În dialogul cu Nicodim, Mântuitorul Hristos aduce în discuţie tensiunea dintre realităţile pământeşti şi cele cereşti, dintre cele de aici şi cele din cer, dintre cele trupeşti şi cele duhovniceşti.
Face foarte clar precizarea că nu are nimeni acces la cele cereşti, decât Cel care a coborât de acolo. De aceea, El, Fiul lui Dumnezeu întrupat, va deveni unica noastră poartă spre cer, singura şansă a lumii create, pământeşti, de a se împărtăşi de cele cereşti.
De ce este atât de importantă această ajungere a noastră la cer şi împărtăşirea de cele cereşti!?! Pentru că aceasta este finalitatea existenţei noastre, pentru aceasta am fost creaţi şi, în consecinţă, numai aşa ne împlinim existenţa. Izbăvirea, eliberarea, mântuirea, împlinirea, vederea împărăţiei, viaţa veşnică, toate aceste sintagme sau expresii exprimă împlinirea existenţială a omului, finalitatea pentru care el a fost creat. Ele nu sunt posibile decât prin împărtăşirea de Dumnezeu. Aceasta este marea taină a credinţei noastre şi aceasta face Biserica prin lucrarea ei continuă! Îl împărtăşeşte pe Dumnezeu omenirii. Biserica însăşi este segmentul de omenire care se împărtăşeşte la propriu de Dumnezeu. Biserica este formată din suma celor care prin botez au primit Duhul lui Dumnezeu. Evenimentul la care Mântuitorul Hristos face foarte clar trimitere, în dialogul cu Nicodim, este cel al botezului: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).
Mântuitorul vorbeşte despre o naştere din duh, în contrast, bineînţeles, cu naşterea din trup, pe care o cunoaştem. Naşterea din trup presupune naşterea prin sămânţă. Cauza naşterii este semănarea unei seminţe care întâlneşte un ogor rodnic şi se zămisleşte acolo o fiinţă umană. Paralel cu această naştere trupească, şi mult superioară ei, este naşterea din Duh, naşterea de sus, naşterea din cer, din apă şi din duh. Acest eveniment, care nouă ne scapă de cele mai multe ori, deşi este mai important decât naşterea trupească, se săvârşeşte în Taina Sfântului Botez, printr-un gest foarte simplu din punct de vedere fizic.
În discuţia cu Nicodim, Hristos subliniază dimensiunea duhovnicească a realităţii, componenta duhovnicească a lucrurilor. Ce înseamnă componenta duhovnicească a lucrurilor? Lumea creată în ansamblul ei, ca şi orice parte a ei, au două componente: o componentă fizică şi o componentă duhovnicească. Componenta duhovnicească, ca să putem înţelege, este ceea ce noi numim gând, intenţie, motivaţie, mişcare lăuntrică. Trupul şi fizicul sunt manifestări, expresii ale realităţii duhovniceşti. Noi înşine, în viaţa de fiecare zi, facem proba acestui adevăr. Când ducem un buchet de flori cuiva, de exemplu! Este un gest care nu se epuizează în gestul fizic ca atare, ci se defineşte în funcţie de sensul pe care i-l dau eu în inima şi în mintea mea. Buchetul de flori poate fi un gest prin care-mi exprima dragostea faţă de cineva sau, acelaşi buchet de flori, poate fi un gest prin care vreau să dobândesc bunăvoinţa cuiva, să cumpăr interesul cuiva. Aşadar, buchetul de flori poate fi dragoste sau mită.
Dacă ne consumăm viaţa la nivel exterior şi fizic, fără să luăm seama la componenta duhovnicească a propriei noastre existenţe, suntem la nivelul jalnic al supravieţuirii, la nivelul
cel mai de jos, în care contează ce se întâmplă în exterior, nu şi ce sens au în inima noastră lucrurile care se întâmplă. La acest nivel cu greu se poate vorbi despre cele dumnezeieşti. Noi, oamenii, suntem chemaţi să trăim nu numai la nivelul duhovnicesc omenesc, ci la nivelul dumnezeiesc, adică părtaşi realităţilor dumnezeieşti. „Dumnezeu este duh”, spune acelaşi Sfânt Evanghelist Ioan. Dumnezeu nu Se manifestă trupeşte, pentru că nu este trup, nici fizic, pentru că nu este fizic. Dumnezeu este duh şi se manifestă duhovniceşte. Să ne gândim ce este duhul! Gândul nostru, intenţia noastră, vrerea noastră sunt realităţi duhovniceşti. Toate sentimentele noastre se zămislesc la nivel duhovnicesc şi sunt realităţi duhovniceşti. Tot Sfântul Ioan Evanghelistul spune despre Dumnezeu că este iubire. Nu ne spune că iubeşte, ci că este iubire. Dumnezeu este plinătatea existentei duhovniceşti şi plinătatea existenţei duhovniceşti este existenţa ca iubire. Omul, şi el este duh, dar nu are plinătatea existenţei pentru că nu există prin sine, ci există prin alimentare din resurse duhovniceşti exterioare. Şi noi experimentăm iubirea, într-o măsură sau alta, şi ne putem da seama că este o stare duhovnicească. Sigur, se manifestă în trup şi în mişcările noastre fizice, dar este o realitate duhovnicească.
Noutatea pe care o aduce Hristos şi despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi, ca de altfel, în general, toată Evanghelia Mântuitorului Hristos, este posibilitatea ce se oferă omului de a se împărtăşi de Duhul dumnezeiesc şi de a trăi la nivel duhovnicesc-dumnezeiesc. Aceasta este naşterea din nou, despre care vorbeşte Hristos, sau cea de-a doua naştere, naşterea din duh. Atât de importantă este această posibilitate ce se oferă oamenilor în Hristos, încât ea a fost echivalată cu o nouă creaţie. Aşa cum la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, tot aşa, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, avem un pământ nou şi un cer nou. Aşa cum a făcut Dumnezeu în continuare pe om din ţărână, la prima creaţie, tot aşa, prin Hristos Dumnezeu, face pe omul cel nou, „făptura cea nouă”, din duh. Cerul cel nou şi pământul cel nou vor lua chip desăvârşit la sfârşitul
veacurilor, atunci când se va schimba chipul acestei lumi. La fel şi omul cel nou, va lua chip deplin la învierea cea de obşte.
Biserica există ca să-l cheme pe om la nivelul dumnezeiesc de vieţuire, nu să îmbunătăţească viaţa materială a omului, nici chiar pe cea morală. Hristos ne cheamă să fim atenţi cu săracii, cu cei nevoiaşi, cu cei defavorizaţi, nu pentru a rezolva problemele sociale, ci pentru ca să fim ca Dumnezeu, ca să ne aşezăm în duhul dumnezeiesc, în modul de vieţuire duhovnicesc. Acolo este esenţialul! Nu în faptul propriu-zis că am dat cuiva ceva şi îmi agonisesc nişte merite, mă ridic în ochii multora. Mai şi contabilizez spunând: iată, Doamne, ce fac eu! Dumnezeu face mult mai multe lucruri bune decât noi şi nu îşi face nici un fel de publicitate, nici nu aşteaptă vreo răsplată.
R. Rădulescu: Părinte profesor, tot asemenea lui Dumnezeu să fim şi în problema judecăţii lucrurilor din jurul nostru? Hristos spune ceva care surprinde: „Nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume, ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El!”. In altă parte, tot în Evanghelia după Ioan, ne este înfăţişat Hristos ca Judecător la finalul timpului. Pe Hristos, care nu judecă, cum să-L înţelegem? De fapt El va judeca lumea aceasta, la sfârşitul veacurilor. Ce va fi acea judecată? Mântuirea nu presupune şi judecata?
Pr. Coman: In limbajul Sfântului Evanghelist Ioan lucrurile sunt foarte clare. Se porneşte de la afirmaţia din Evanghelia de astăzi, că Fiul omului nu a venit să judece lumea, ci ca să o mântuiască, atrăgându-ne atenţia ca nu cumva să ne raportăm la Dumnezeu şi la Fiul lui Dumnezeu, la Evanghelie şi la Biserica Sa, ca la o instanţă care stă la pândă, aşa cum ne pândesc poliţiştii noştri, când depăşim viteza sau când greşim în vreun alt fel. Nu! Dumnezeu nu vânează greşelile noastre! Dumnezeu stă şi vânează întoarcerea noastră. Întoarce spatele de la greşelile şi de la păcatele noastre şi aşteaptă întoarcerea noastră cu faţa spre El, ca să reverse asupra noastră harul Său, mila Sa, bunătatea Sa! Cu adevărat, Fiul Omului a venit să ne izbăvească, nu să ne pedepsească. Din păcate, crezându-se că ameninţările şi înfricoşările disciplinează şi cuminţesc pe oameni, acestea sunt folosite uneori excesiv de mult de către predicatori. Este o deviere de la adevărul Evangheliei.
Sfântul Ioan Evanghelistul spune că Hristos va judeca lumea pentru că Tatăl I-a încredinţat judecata lumii: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” (Ioan 5, 22).
Dar judecata Lui nu va fi ca judecata omenească. Judecata va coincide cu dezbrăcarea lumii de materialitatea în spatele cărei se ascund oamenii, de opacitatea în spatele căreia zămislim, săvârşim şi înregistrăm nestingheriţi răul. Va fi o transparenţă totală, o dezgolire totală a tuturor, concomitentă cu revelaţia completă a adevărului lumii şi al lui Dumnezeu. Va fi ceva echivalent cu afişarea la vedere a gândurilor noastre cele mai ascunse. Faceţi un exerciţiu de imaginaţie! Ce ar însemna pentru oricare dintre noi să se producă, la un moment dat, în public, această developare totală a gândurilor şi sentimentelor noastre ascunse, intime! Mă întreb dacă am putea suporta scena aceea?! Cred că am mai relatat, în alt context, scena memorabilă cu Patriarhul Partenie al Alexandriei la una din mănăstirile de maici din Vâlcea, dar se potriveşte atât de bine contextului de faţă încât am să o repet.
După o călătorie obositoare pe la mănăstiri, patriarhul era pe un pridvor, înconjurat de delegaţiile însoţitoare şi de maicile din obştea mănăstirii, care se minunau de aşa o ocazie, de a se afla în faţa Patriarhului Alexandriei! Toată lumea tăcea.
Patriarhul Partenie spune la un moment dat, cu o voce înceată, adresându-se, parcă, sieşi: „Ehei, maicilor! Vă uitaţi la mine?! Dacă aţi vedea ce este înlăuntrul meu, tare m-aş ruşina!”
După un moment de tăcere, continuă pe acelaşi ton: „Dar şi eu dacă aş vedea ce este înlăuntrul vostru, tare v-aţi ruşina!!! Va veni o vreme când şi voi veţi vedea ce este înăuntrul meu şi eu ce este înăuntrul vostru!… Tare ne vom ruşina!.. Ne mai rămâne o scăpare: mila lui Dumnezeu!”
Judecata ce înseamnă, de fapt? Înseamnă confruntarea noastră cu adevărul deplin, cu adevărul privind existenţa noastră. Ne spune acest lucru foarte clar Mântuitorul Hristos: „Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-a spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi”. (Ioan 12,48). Va cădea vălul de pe ochii noştri, de pe minte şi mai ales de pe inima noastră şi vom înţelege desăvârşit ceea ce ar fi trebuit să facem sau mai ales ceea ce ar fi trebuit să fim. Va fi o judecată fiinţială, ontologică. Să ne închipuim dezamăgirea, ruşinea, tristeţea, frica ce ne vor cuprinde constatând amăgirea, rătăcirea, în care am trăit. Orice confruntare cu adevărul este o judecată. Cel mai îngrozitor lucru va fi demascarea totală a ipocriziei în care am trăit, faptul că am trăit luptându-ne continuu să ne ascundem adevăratul nostru chip şi să amăgim lumea din jur şi chiar pe noi înşine cu o imagine falsă.
Hristos va judeca lumea pentru că El este plinătatea existenţei, inclusiv a existenţei omeneşti. Confruntarea cu Hristos este în sine judecata. Sfântul Apostol Pavel ne spune că Sfinţii vor judeca lumea (I Cor. 6, 2). Cum vor judeca Sfinţii lumea? Prin simpla confruntare a lumii cu ei! Dacă eu mă întâlnesc cu un om bun şi simt în el bunătatea, în clipa aceea sunt supus unei judecăţi, care-mi semnalează lipsa bunătăţii şi existenţa răutăţii din mine. Lumea este supusă perpetuu judecăţii prin confruntare cu prezenţa lui Hristos şi a Bisericii. Vă reamintesc jena pe care o simt adulţii la întâlnirea cu simbolurile prezenţei lui Dumnezeu. Noi, preoţii, simţim aceeaşi judecată în faţa Sfintei Mese. În măsura în care avem o conştiinţă trează, uneori am fugi cât mai departe, dacă am putea, din cauza procesului de conştiinţă care se declanşează în noi odată cu apropierea de Sfântul Altar şi de Dumnezeiasca Euharistie.
Într-una din rugăciunile pe care le rostim înainte de Sfânta Impărtăşanie, chiar mărturisim lucrul acesta, asimilând momentul cu cel al înfricoşătoarei judecăţi finale: „Precum voi sta înaintea înfricoşătorului şi nefăţarnicului Tău scaun de judecată, Hristoase Durnnezeule, primind întrebare şi dând răspuns de relele ce am făcut, aşa şi astăzi, mai înainte de a sosi ziua osândirii mele, stând la Sfântul Tău Altar, înaintea Ta şi înaintea înfricoşătorilor şi sfinţilor Tăi îngeri, fiind înduplecat de mărturia cugetului, pun înainte faptele mele cele rele şi fărădelegile, dându-le pe faţă şi vădindu-le” [Rugăciunea a patra înainte de Sfânta Împărtăşanie, a Sfântului Simeon Metafrastul, n.ed.].
Când merg şi-mi îmbrăţişez tatăl sau mama, pe soţia mea, sau copilul, şi cumva am greşit faţă de ei cu ceva, i-am trădat prin acte de infidelitate sau prin minciuni, se consumă atunci în mine un act de judecată! Dacă mai sunt viu sufleteşte, dacă în mine mai pulsează ceva viaţă, atunci voi fi
judecat de propria mea conştiinţă! Dacă, însă, sunt deja un impostor sau un împietrit, nu mai simt judecata. Acum judecata aceasta este suportabilă, pentru că ne putem ascunde, uneori chiar de propria noastră conştiinţă, iar, alteori, ne putem justifica cele mai condamnabile atitudini şi fapte. Judecata este cel mai fidel indicator al trezviei propriei conştiinţe.
Judecata este momentul întâlnirii cu Dumnezeu faţă către faţă! Cei care au crezut în El şi au vieţuit consecvent acestei credinţe nu vor mai fi judecaţi. Ne asigură Hristos însuşi: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.” (Ioan 5, 24).
Lucrul acesta este repetat de multe ori în Evanghelia după Ioan: „Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.” (Ioan 3,18).
Aceasta este judecata lui Dumnezeu! Mesajul Dumnezeieştilor Evanghelii, pe care Biserica îl transmite peste veacuri, nu este unul de ameninţare, cum lasă uneori să se înţeleagă chiar şi unii slujitori ai Bisericii! Înţelepciunea omenească, mintea strâmtă a oamenilor a generat o pedagogie bazată pe sancţiune, pozitivă, ca răsplată pentru cei buni, şi negativă, ca pedeapsă pentru cei răi. Pedagogia dumnezeiască este radical diferită. Este pedagogia iubirii desăvârşite. Cine iubeşte nu cere nimic celuilalt, ci face El totul, oferă totul. Evanghelia de astăzi consemnează şi cea mai tulburătoare declaraţie de dragoste făcută de Dumnezeu oamenilor: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,16).
Singurul lucru care rămâne de făcut este ca omul să primească dragostea lui Dumnezeu şi să-I răspundă!
R. Rădulescu: Părinte, aşa este, teologic vorbind. Dar din constatările comportamentului de astăzi, multe lucruri le facem de teama unui zbir. Probabil că această imagine este accentuată şi de atitudinea unor slujitori ai Bisericii, care îl prezintă pe Hristos în sensul aceasta. De ce devierea de la esenţa teologică a realităţilor? De unde vine neputinţa aceasta?
Pr. Coman: Din necredinţa şi întunecimea minţii noastre! Din încrederea prostească a omului în mintea sa şi din ignorarea înţelepciunii dumnezeieşti. Din persistenţa grotescă în îndreptăţirea de sine, deşi evidenţele ne contrazic flagrant. Ce să ceri, însă, celorlalţi, când şcolile teologice, chiar şi la nivel universitar, operează insistent cu această pedagogie simplistă a sancţiunii. Îşi mai poate cineva închipui că studenţii teologi sunt aduşi la biserică pe baza unor programări riguroase şi a consemnării prezenţei, ca instrument de presiune!?! Şi că, în ciuda ineficienţei totale, manifestată în faptul că biserica este mai mereu goală, se insistă orbeşte pe această metodă?! Dramatic este că nimeni nu pare dispus să analizeze onest lucrurile şi nici să ia în discuţie discrepanţa radicală dintre pedagogia dumnezeiască şi pedagogia omenească! Mai este şi trufia omului, care vrea să aibă dreptate, chiar în confruntarea cu Dumnezeu însuşi. Ca şi când ar spune lui Dumnezeu: „Ce tot spui, Doamne, nu vezi că nu merge cu blândeţea şi cu bunătatea şi cu iertarea! Biciul! Aceasta este soluţia!!” Sancta simplicitas! Oamenii Bisericii au căzut, uneori, în ispita de a folosi instrumentul ameninţării, pentru a-i ţine pe oameni aproape…
R Rădulescu: Istoria confirmă acest fapt.
Pr. Coman: Istoria care confirmă devierile noastre de la duhul Evangheliei dumnezeieşti, este pentru noi o judecată foarte aspră, pentru noi preoţii, în special. Cred că într-o lume în care se foloseşte instrumentul ameninţării legii, al tribunalelor, noi trebuie să venim cu alternativa iertării fără limite şi a iubirii necondiţionate. Biserica aşa funcţionează în sinea ei, dincolo de „ieşirile” din peisaj ale unor slujitori ai ei. Biserica este deschisă pentru toată lumea, nu există nici un fel de oprelişte, nu dă nimeni pe cineva afară din biserică. Tocmai clasele sociale defavorizate, slăbănogite, ameninţate de defecţiunile mecanismului social şi politic îşi găsesc adăpostul şi mângâierea în biserică. Cei puternici nu vin la biserică, nici cei bogaţi. Nici cei culţi nu prea vin la
biserică. Dacă ar funcţiona criteriile pedagogiei omeneşti, primii ar fi excluşi iar cei din a doua categorie ar fi curtaţi. Biserica binevesteşte săracilor, bolnavilor, păcătoşilor, neputincioşilor. Biserica binevesteşte tuturor, dar binevestirea ei este mai curând sesizată de cei neputincioşi tocmai pentru că în Biserică nu mai funcţionează criteriile lumeşti, ale puterii lumeşti, ale judecăţii lumeşti, conform cărora ar fi descurajaţi şi alungaţi, ci funcţionează criteriile dumnezeieşti, în temeiul cărora sunt bineprimiţi.
Dumnezeu nu judecă lumea aşa cum o judecăm noi. Am văzut, acum câteva duminici, cum S-a comportat Dumnezeu cu datornicul, şi cum s-a comportat respectivul datornic cu datornicul său. Judecata lui Dumnezeu este, mai curând, judecata propriilor noastre fapte reflectate în adevăr, cum spuneam. Predica noastră, Evanghelia Mântuitorului Hristos este prin excelenţă Evanghelia iubirii copleşitoare a lui Dumnezeu.
Am să citez imaginea prin care Sfântul Ioan Gură de Aur recapitulează întreaga istorie sau iconomie dumnezeiască. Spune: „Dumnezeu şi-a dorit pentru Sine de mireasă o desfrânată. Da, zice, o desfrânată. Despre firea noastră omenească vorbesc. Şi a venit la ea, nu a trimis peţitori. A venit la ea şi a găsit-o ca ameţită de băutură, a luat-o şi a întrebat-o: «Nu te-am sădit Eu în Rai, ce s-a întâmplat cu tine?»
«A venit vrăjmaşul şi m-a luat.»
Şi nu a mustrat-o cu nici un cuvânt, ci i-a spus: «Acum am să te iau şi am să te sădesc înlăuntrul Meu, ca să nu te mai poată răpi vrăjmaşul!»
Iar firea omenească, mireasa peţită, a răspuns: «Doamne, sunt rea, sunt bolnavă, sunt urâtă, sunt căzută!» «Nu-i nimic, sunt Doctor!»
Concluzionează Sfântul Ioan: „Şi luând-o la Sine, o transformă din urâciune, în mireasă de cinste. Căci numai dragostea poate transforma urâciunea în frumuseţe, căderea în virtute…!”
Acesta este conţinutul raportării lui Dumnezeu la oameni. Este cel mai dătător de speranţă mesaj.
Ai căzut?! Intoarce-te la Dumnezeu!
De câte ori voi cădea şi de câte ori mă voi întoarce?! De şaptezeci de ori câte şapte, te poţi întoarce şi eşti iertat, spune Dumnezeu însuşi. Şi nu numai că eşti iertat, dar produci mai mare bucurie în ceruri decât nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de pocăinţă. Acesta este oceanul nesfârşit al iubirii dumnezeieşti. Dumnezeu este iubire! Dumnezeu este bunătate! Dumnezeu ţine acest pământ deşi este atâta răutate în oameni, încât chiar adversarii Săi se întreabă: unde este Dumnezeu de îngăduie atâta răutate?! Dumnezeul nostru este ocean de iubire şi de blândeţe, este îndrăgostit de noi chiar în urâciunea noastră. Dacă mai respirăm şi noi, câteodată, duhovniceşte, tot din revărsarea iubirii lui Dumnezeu respirăm. Ne împărtăşim orbecăind poate, neluând în seamă cât de mare este căderea omului în inconştienţă!
A trăi duhovniceşte, înseamnă a fi cât mai conştient, a participa cât mai conştient la ceea ce ţi se întâmplă. A trăi duhovniceşte înseamnă a te sustrage cât mai mult posibil inerţiei inconştiente care pare că subjugă tot mai mult lumea. Dumnezeu este o trezire permanentă şi ne cheamă şi pe noi să fim treji, să participăm şi să ne împărtăşim cu trezvie de darurile Sale. Nu ne cere nimic în schimb, ne dă continuu şi ne vrea cu faţa spre Dânsul, ca să primim. Şi primind, să fim mulţumitori, pentru că aşa este cuviincios.
Evanghelia de astăzi, ca de altfel întreaga Evanghelie după Ioan, este centrată pe adâncul lucrurilor. Omul este chemat să trăiască cu Dumnezeu, nu să producă, nu să îmbunătăţească viaţa materială. Omul este chemat la un salt spectaculos, extraordinar, în existenţa lui, de la trăirea materială lumească, care poate fi mai rea sau mai bună, la trăirea cu Dumnezeu. Acest salt este un proces duhovnicesc, un proces de trezire a duhului omului. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, ca să-l ridice pe om la nivelul vieţuirii dumnezeieşti, duhovniceşti, să devină duh, să devină iubitor, treaz, văzător…!”
(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010) În faţa lui Iisus : Viaţa lăuntrică a Duhului vs. falsa Ortodoxie a pietismului şi moralismului religios. La ce “folosesc” Sfintele Taine?
Calea ortodoxă
Sfintele Evanghelii ne relatează că în faţa lui Iisus orice om se află pe sine, aşa cum era.
Soldatul nu se mai consideră un apărător al păcii şi ordinii, demn şi impunător, ci un mercenar, o unealtă a poftelor celor bogaţi şi ale propriilor patimi… În preajma lui Iisus, de sub purpura împăraţilor ţâşneau vulpi şi hiene, iar din marii preoţi şi cărturari, duhoare de morminte văruite…. Unii dintre aceşti oameni, cutremuraţi de adevăr, începeau, îndureraţi, să mişte lăuntric, să se zbată întru inima lor, să înseteze să iasă din falsa lor identitate, din mocirla în care se scufundau până atunci fără să ştie, fără să simtă: începeau să-şi întindă mâinile sufletului către El: să se roage. Rugându-se, descopereau înlăuntrul lor o cărare de lumină pe care, înaintând cu credinţă, puteau străbate orice întuneric, orice neputinţă şi orice amăgire… Apoi, în acea lumină aflau o putere de viaţă, o putere care lărgeşte şi transfigurează inima, o tărie care unindu-se tot mai intim cu sufletul omului îl face asemenea lui Hristos: o putere de iubire… Aşa se întâmplă de 2000 de ani…. Şi astăzi e la fel… În faţa lui IISUS HRISTOS, îngenuncheat ca păcătos, orice om descoperă că Dumnezeu este iubire, har şi adevăr. Şi dacă Îl urmează ajunge să cunoască, aşa cum spunea Cuv. Iustin Popovici, că şi el, omul, este iubire… În lumina adevărului, dincolo de păcat şi moarte, omul descoperă, prin har şi nevoinţă, frumuseţea dumnezeească a vieţii care i-a fost dăruită de Ziditorul său. Şi aceasta este Calea…. Aceasta e Ortodoxia… Ortodoxia este o lucrare lăuntrică, de unire a omului, cu duhul şi cu trupul, cu Dumnezeu, întru Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt. Această lucrare a fost propovăduită de Mântuitorul, Sfinţilor Apostoli, care au împlinit-o şi dăruit-o desăvârşit urmaşilor lor, episcopii şi preoţii. Ei nu au dăruit separat Sfintele Taine de lucrarea lăuntrică, harul slujirii preoţeşti de cel al lucrării lăuntrice; Sfintele Taine nasc, hrănesc şi desăvârşesc starea lăuntrică, sălăşluirea Împărăţiei lui Dumnezeu întru noi. Toate darurile duhovniceşti sunt date spre împlinirea desăvârşirii lăuntrice a creştinilor . Căci ordinea zidirii aceasta este: întâi – cea nevăzută, apoi – cea văzută. Partea noastră nevăzută este înlăuntrul nostru. Acolo începe lucrarea harului şi se arată, apoi, în trup. Toată înfăţişarea din afară a Sfintei Biserici a fost dată spre călăuzirea sufletelor dinspre lume spre adâncul inimii, ca indicatoare spre viaţa lăuntrică: icoana, cântarea, rugăciunea publică şi toată arta liturgică îmbie omul prin simţurile sale fireşti spre viaţa duhovnicească, lăuntrică, a duhului: cheamă mintea spre îngenunchere la picioarele Mântuitorului, acolo unde aşteaptă El:
în adâncul de taină al inimii. Toate lucrările văzute ale Bisericii sunt ca un pridvor şi o pregustare ale adevăratei vieţi creştine. Dar, din pricina lucrării vrăjmaşului diavol şi din slăbirea credinţei noastre, după o vreme, preoţia a început să se rupă de lucrarea lăuntrică şi, odată cu această ruptură, s-a creat o distanţă, pe care vremea a tot lărgit-o, între împărtăşirea Tainelor şi scopul acestei împărtăşiri: Sfintele Taine s-au izolat de lucrarea lăuntrică pentru că elementul de legătură, preotul, a încetat să fie un cunoscător viu şi un călăuzitor încercat al vieţii lăuntrice. El a ajuns ori cărturar, ori ţiitorul pungii, iconomul exclusiv al celor exterioare. Viaţa lăuntrică a fost înlocuită cu morala ori pietismul; Duhul Sfânt – cu exerciţiul facultăţilor omeneşti fireşti, raţiunea şi simţirea, adică s-a ajuns la înlocuirea vieţii duhovniceşti cu cea sufletească. E ca şi cum fiul risipitor din parabolă, auzind din adâncul inimii sale chemarea Acasă, la dragostea Tatălui, nu s-ar ridica şi porni la drum, ci ar rămâne la porci, meditând şi plângând, analizând şi simţind acea chemare până la sfârşitul vieţii… Deci o credinţă fără putere de ridicare şi umblare… Moralismul este o raţionalizare a credinţei, iar pietismul o sentimentalizare a ei. În ambele sufletul stă pe loc şi-şi închipuie că merge. Şi, lucru înfricoşător: Tainele cele Sfinte ajung, în credinţa acestor oameni, să hrănească această stare! Bietele suflete ajung să-şi trăiască viaţa lumească şi egoismul cu o fervoare şi justificare religioasă! Îşi închipuie că, dacă sunt morali sau reacţionează emoţional la credinţă, îşi lucrează mântuirea. Nu putem numi Ortodoxie această stare de înşelare şi nici păstori pe slujitorii ei: ar fi păcat împotriva Duhului Sfânt, căci i-am atribui aceste roade; şi, cum a spus Mântuitorul, via nu rodeşte spini. AM SCRIS ACESTE RÂNDURI CA SĂ NE FERIM DE ACEASTĂ ISPITĂ şi de ACEST PĂCAT FUNDAMENTAL AL VREMII NOASTRE: de a numi Ortodoxie ceea ce nu este Ortodoxie, chiar dacă are înfăţişarea ei. Căci se vădeşte în ea lipsa şi a intenţiei şi a puterii de a scoate sufletul afară din Sodoma acestei lumi. Cine nu se duce la Biserică pentru a afla şi lucra lepădarea de sine şi unirea cu Hristos nu va afla nici Ortodoxia. Dar va afla, din păcate, o „ortodoxie” care îl poate amăgi şi adormi duhovniceşte cu totul… Căci lumea, cu potopul ei de răutăţi, te poate pune pe gânduri… Dar falsa ortodoxie îţi poate amorţi pe veci orice nelinişte bună a sufletului. (M. I. - “Oameni şi demoni”)
Înaintea Înălţării Sfintei Cruci: Ce înseamnă a iubi cu adevărat, în vremurile abuzului, vicleşugului şi minciunii generalizate? Cum putem mărturisi crucea în viaţa noastră şi ce fericire putem găsi în iadul lumii?
Arhim. Nichifor Horia (Iaşi) - Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (7 septembrie 2014)
“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Iubiţi credincioşi, preacuvioşi părinţi, Evanghelia de astăzi, din Duminica înaintea Înălţării Sfintei Cruci ne vesteşte despre dragoste, despre dragostea lui Dumnezeu pentru om şi despre cum să înţelegem legea dragostei în devenirea noastră, în creşterea noastră duhovnicească. În câteva versete, descoperirea pe care Domnul o face despre cruce şi despre dragoste şi judecată în convorbirea pe care a avut-o cu Nicodim, înţeleptul care a venit la el nu cu gând de ispitire, ci cu înțelegere dreaptă, uimit fiind de cuvintele Mântuitorului. Vedem că atunci când Domnul îi vorbeşte despre apă şi despre botez, despre naşterea din nou, Nicodim se cutremură şi nu înţelege. Iată acum alte cuvinte pe care Domnul i le rosteşte lui Nicodim, cuvinte pe care Evanghelia de astăzi ni le pune înainte şi asupra cărora vom zăbovi puţin împreună. Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului. - este vorba despre înălţarea pe cruce a Domnului. Şarpele pe care Moise l-a înălţat în pustie, ne amintim de boala înfricoşătoare pe care o aveau iudeii și privind spre şarpele înălţat de Moise, se vindecau. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. Şi mai adaug un verset în continuarea pericopei evanghelice: Aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Iubiţi credincioşi, reţinem acest cuvânt: Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca să se mântuiască prin El lumea, Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El.
De îndată ce începem să pricepem ceva în această viaţă, începem să înţelegem că sunt asupra noastră fel de fel de primejdii şi de răutăţi. De la animale, de la stihii şi chiar de la oameni. Trebuie să ne ferim să nu alunecăm, să nu cădem, să nu ne frigem, să nu ne înecăm, dar, mai ales, trebuie să ne ferim de vicleşugul celorlalţi. De abuzul celorlalţi, de nedreptatea celorlalţi. Şi sunt copii care sunt traumatizaţi de mici, uneori chiar în familiile lor, dureri mai mari decât poate duce sufletul lor de copil. De multe ori răutatea şi vicleşugul vine chiar de la părinţii lor, de unde ar trebui să primească dragoste şi mai ales, încredere desăvârşită. Şi greu îşi duc acele suferinţe mai departe și învaţă bieţii copii să se ferească, să se ascundă, să se apere. Şi noi toţi, în viaţa aceasta, învăţăm că trebuie să ne apărăm de vicleşugul celorlalţi, pentru că aşa este, într-adevăr, vedem mult vicleşug în jurul nostru, la aproapele nostru, poate chiar la frate sau la mamă, nu mai spun de ce înseamnă televizor sau ziare sau toate celelalte, fel de fel de cuvinte care zăpăcesc şi poticnesc pe om. Ne gândim cât de greu va fi fost pentru om și pentru copii în timpuri înfricoşătoare, precum războaie, când suferinţa era legea în acele zile, cât de dureros au trecut acele zile. Iată că învaţă omul să se ferească, să se apere de celălalt, devenind dur, devenind necruţător cu celălalt. Porunca Mântuitorului ca să avem viaţă veşnică, ca să înţelegem ce înseamnă această viaţă, este ca să iubim pe Domnul Dumnezeul nostru din toată inima noastră; şi spune cuiva care-L întreabă că aceasta este întâia poruncă din Lege şi cea de-a doua, asemenea ei, este să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Aş adăuga eu: în condiţiile acestea nevralgice şi dureroase în care trăim, în condiţiile în care suntem trădaţi în pornirile noastre cele mai nobile, cele mai frumoase, în dragostea noastră cu care copilul se deschide celuilalt, în această lume ne cere Dumnezeu să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine şi pe Dumnezeu. Şi spune că aceste porunci sunt deopotrivă una cu alta. Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău înseamnă să-L cunoşti, să ai o relaţie cu El; nu poţi să iubeşti pe cineva abstract. Nu poţi să iubeşti planeta Venus dacă nici măcar nu ştii despre ce este vorba. Când Domnul porunceşte să iubeşti, porunceşte celor care cred în El, celor care vor să-L cunoască și această cunoaştere înseamnă unire cu Dumnezeu. Şi iubirea aceasta înseamnă, de fapt, judecata vieţii noastre şi criteriul judecăţii de după moartea noastră şi din fiecare zi, pentru că judecata sub care stăm, pe care ne-o facem nouă înşine, şi celorlalţi de multe ori, uneori cu în țelegere, alteori cu osândire, judecata aceasta nu va fi doar cândva, la un final, ci în fiecare zi, în funcţie de alegerile noastre. Dumnezeu ne arată calea de mântuire şi ne descoperă alte înţelesuri, ca să creştem în această dragoste. Atâta timp cât ea este criteriul vieţii noastre. Dacă Legea şi Proorocii se cuprind în aceste două porunci, atunci Împărăţia Cerurilor nu poate fi altceva decât întâlnirea tuturor celor care au trăit aceste porunci, celor care au învăţat să iubească pe celălalt, au învăţat să iubească drept pe celălalt - să-l preţuiască, să se smerească - aşa cum Dumnezeu îl iubeşte. Împărăţia Cerurilor nu poate fi decât întâlnirea celor care prăznuiesc împreună cu Dumnezeu și-L iubesc pe Dumnezeu şi ei înşişi deopotrivă petrec în dragoste. Dacă Domnul ne spune să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine, asta înseamnă că Însuşi Dumnezeu iubeşte pe om. Şi Judecata nu este ca o mânie îndelung lăsată să mustească, ca să izbucnească disproporţionat la ieşirea sufletului din trup, ca să pedepsească silnic pe cel care vine către Domnul – neputincios după moarte după cum neputincioşi suntem când ne naştem, cu toate vulnerabilităţile noastre. Judecata înseamnă altceva, e judecata pe care ne-o facem de zi cu zi, în care, cum spune Evanghelia Judecăţii, se vor separa cei ce au crezut de cei ce n-au crezut precum oile de capre. Nu trebuie să fii cioban, nu trebuie să ai vreo academie sau vreo universitate ca să faci distincţia între oaie şi capră.
Tot astfel va fi atunci, dar şi acum, când cel ce iubeşte se transformă, devine altfel. Şi cel ce nu crede în puterea dragostei rămâne acolo, unde aşa cum este scris, este durerea şi scrâşnetul dinţilor. Dragostea Mântuitorului, aşadar, nu încetează. Nu este transformată în mânie pentru cei ce nu vor fi în Împărăţia Cerurilor, pentru cei ce n-au ales aceasta. Spune Isaac Sirul că, dacă pentru cei ce au intrat în Împărăţia Cerurilor, cei ce s-au mântuit, dragostea Mântuitorului este mângâiere, pentru ceilalţi este ca un foc arzător, ca o ruşine, ca o vădire a nedreptăţii vieţii lor, a ratării vieţii. Tot cuvântul Evangheliei ne este pus înainte ca să nu ne ratăm această viaţă, ca să nu sărăcim gândindu-ne că această viaţă ne este pusă înainte doar ca să ne păzim înfricoşaţi de câine, de pisică, de purici, de răutatea celuilalt, să ne facem o casă, să avem un serviciu şi să murim ca parameciul sau ca lăcusta. Viaţa omului este mult mai mult! Este intrare în veşnicie. Pentru această veşnicie ne grăieşte Evanghelia şi ne învaţă Dumnezeu cum să trăim. Şi, astfel, cuvântul pe care ni-l pune înainte este despre dragoste, dragostea lui Dumnezeu pentru om şi dragostea omului ca răspuns, ca şi creştere pentru ceea ce trebuie el să devină. Vedem că atunci când omul se teme, se teme pe bună dreptate. De multe ori fratele și chiar mama şi tatăl tău îţi interpretează greşit cuvintele şi te rănesc și te doare inima când vezi cum răstălmăceşte omul dragostea ta şi pornirea ta cea bună. Evanghelia de astăzi nu este pusă întâmplător în Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, ci ne este pusă ca înţeles a ce este crucea pentru Mântuitorul şi ce este crucea în viaţa noastră: nimic altceva decât răstignire de fiecare dată, atunci când într-adevăr alegem ale dragostei, ale smereniei, pentru Dumnezeu, ne mai îndreptăţindu-ne și victimizându-ne pentru ca să reacţionăm egoist şi apărându-ne teritoriul, confortul, cele necesare, ca şi cum Dumnezeu n-ar exista. Într-adevăr, în această viaţă vom cunoaşte şi suferinţe şi nedreptăţi şi vedem că Domnul, Care a ales calea dragostei și ne-o vădeşte în viaţa Sa pe pământ, a fost repede prigonit de oameni până la moartea cea mai crâncenă şi înjositoare care se cunoştea atunci: moartea pe cruce. Nu era vreo alta mai de temut. Pentru cei mai înfricoşători criminali şi tâlhari, moartea pe cruce era culmea pedepsei. Şi putea Mântuitorul să se ferească de aceasta, fără doar şi poate. Ca Dumnezeu, crucea nu avea putere asupra Lui şi nu era nimeni să-L dea unei asemenea suferinţe dacă Însuşi n-ar fi vrut. Proorocul Isaia în cap. 53 vesteşte culmile acestei suferinţe încă de atunci. Versetele atunci erau de neînţeles, ele aveau să se împlinească abia în persoana Mântuitorului. Ele spun: Acesta, suferinţele noastre a purtat. Pentru păcatele noastre a fost străpuns şi pentru fărădelegile noastre a fost zdrobit. Şi-L numeşte ca rob, ca slugă a Domnului, pentru că în El se vădeşte dragostea lui Dumnezeu până la capăt. Cu rănile Lui noi toţi ne-am vindecat, spune proorocul Isaia, pentru că orice purtare a nedreptăţii celuilalt - că este tatăl meu şi l-am iertat, că e copilul meu, că e prieten sau şef sau vecin - orice purtare înseamnă vindecare a celuilalt prin împreună-pătimire cu el. În Dumnezeu, aceasta s-a făcut nu pentru un om, nu pentru vreun vecin, nu pentru vreun copil, ci pentru omul întreg! Pentru noi toţi
care suntem și care vom fi. Pentru că durerea Lui Însuşi a fost asumată desăvârşit şi con știent și până la capăt. Iată, dar că Dumnezeu ne pune înainte ce înseamnă dragostea dumnezeiască şi că toţi cei ce vrem să-I urmăm avem a nu ne mai teme de zdroaba acestei lumi, dar pe de altă parte, a în țelege că nu ne aşteaptă vreun confort sau vreo veselie sau vreun ospăţ zilnic, ci că toate aceste dureri se pot confirma – la măsura noastră, pentru că nu îngăduie Dumnezeu să trăim ceea ce El a trăit atât de adânc, că şi puterea noastră este alta. Fiecăruia în măsura în care îşi lărgeşte inima, cum spune Sfântul Apostol Pavel, către celălalt, fiecăruia Dumnezeu îi dă mai adânc să înţeleagă neputinţa omului şi să iubească pe om dincolo de mă știle cu care acesta se cosmetizează, cu care se apără, cu care se arată celorlalţi. Îi dă să-l iubească aşa cum este. Iată, aşadar, că Evanghelia ne vorbeşte despre dragoste şi că cei ce vrem să-I urmăm lui Hristos înseamnă să învăţăm să iubim aici, pe pământ, în mijlocul oamenilor de aici, cu dorul lor cel adânc, cu frumuseţea iubirii lor, dar şi cu înclinarea spre rău şi spre păcat a multora dintre aceştia, care ne rănesc cu ştiinţă sau cu neştiinţă sau cu rea-voinţă. Ştim că Domnul pe cruce spune aceste cuvinte aproape de neînţeles pentru noi: Iartă-i pe ei că nu ştiu ce fac, nu ştiu ce lucrau atunci în istorie şi ce se întâmpla atunci prin mâinile lor. Domnul priveşte pe celălalt aşa cum ne cere nouă să privim: ca pe noi înşine. Şi în această dragoste către aproapele dusă până la capăt ne întâlnim cu Dumnezeu, dar şi invers: omul care-L iubeşte pe Dumnezeu și care-L cunoaşte pe Dumnezeu se va raporta cu dragoste la aproapele. Toată viaţa noastră, aşadar, înseamnă a înţelege porunca dragostei şi a creşte în aceasta. Duminica viitoare va fi Duminica Înălţării Sfintei Cruci şi vom vorbi despre înţelesul crucii în viaţa noastră, înţelegând că în orice durere asumată, în durerea crucii, păcatul şi boala se vindecă din celălalt și sfinţeşte pe cel ce poartă nedreptatea celuilalt. Precum în Hristos, iată, s-a împlinit planul mântuitor al lumii întregi, al omului întreg, prin purtarea suferinţei nedrepte până la capăt. Aşadar, de câte ori ne gândim la cruce, înseamnă întâi să ne gândim la dragostea lui Hristos și la faptul că Judecata nu este altceva decât distincţia între cei care au învăţat să iubească şi au primit această poruncă în inima lor și cei care şi-au găsit îndreptăţiri pentru a nu iubi, pentru a se apăra, pentru a se închide în egoismul lor, în nevoile lor și a se întoarce cu vrăjmăşie asupra aproapelui. Acesta este cuvântul Evangheliei de astăzi şi în felul acesta trebuie să ne judecăm viaţa noastră: cât de mult răbdăm pe celălalt? Cât de mult căutăm confortul şi siguranţa proprie, închizându-ne in propriul egoism? Pentru că în fiecare zi, cum spuneam, suntem judecaţi de Dumnezeu și viaţa noastră poate să meargă spre Împărăţia Cerurilor sau afară de ea, din păcate. Şi toate acestea le ţesem dintru această viaţă. Nu că ne va judeca Dumnezeu cu mânie în Ziua Judecăţii, ci că noi înşine în această viaţă alegem. A-l iubi pe celălalt înseamnă a răbda, a te bucura de întâlnirea lui, a în țelege neputinţele lui, fără să însemne asta că trebuie să ne lăsăm minţiţi, evident. Mântuirea nu înseamnă o dragoste sentimentală, trăirea la nivel emoţional, epidermic, ci iubire şi adevăr sunt cele ce mântuiesc sufletul. Nu confundăm iubirea cu dorinţa de a ne agăţa de celălalt pentru că vedem acolo o apărare sau un confort. Nu confundăm iubirea cu dorinţa de stăpânire a celuilalt, care se manifestă de multe
ori și la părinţii care îşi iubesc copiii şi îi controlează, sufocându-i, până la cele mai mici alegeri ale lor, iar bieţii copii sunt nefericiţi şi se agaţă de părinţii lor şi rămân copii până la 40 de ani, până la 50 de ani, pentru că n-au avut libertatea de a avea încredere în ei înşişi, de a se dezvolta, de a creşte. Dragostea adevărată nu sufocă pe celălalt, nu şi-l apropriază cu voluptate, cu egoism, pentru că are un interes, pentru că are o plăcere, pentru că e frumos, pentru că îl laudă… Dragostea înseamnă slujirea celuilalt și smerenie. Şi Sfântul Siluan vădea că adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi adevărata neînşelare a trăirii se descoperă în iubirea de vrăjmaşi, nu doar în iubirea celor care mă laudă, deşi şi această iubire e un dar a lui Dumnezeu. Dar iubirea vrăjmaşului, atunci când, pornindu-se asupra mea, înţeleg rătăcirea lui şi aproape compătimesc cu el în aceasta – nu înseamnă că această iubire înseamnă suprapunerea peste anumite patologii, respectiv nebunia omului, nedreptatea lui, care vrea să mă asuprească, să mă traumatizeze în fel și chip – în toate acestea, când adevărul este înăbuşit de către celălalt am dreptul şi datoria să pun oprelişte și despărţire. Sfântul Apostol Petru, ales al lui Hristos, cel care L-a cunoscut desăvârşit pe Dumnezeu, văzând un slăbănog la Poarta Frumoasă îl vindecă şi-l compătimeşte și puterea lui Hristos lucrează desăvârşit prin el, încât acela se vindecă şi începe să umble. Acelaşi Petru, atunci când Anania şi Safira îi mint în faţă, îi mustră şi le arată adevărul; nu-i blestemă Petru, nici nu le porunceşte moarte, dar cuvântul lui Petru este atât de puternic, încât înţelegându-şi minciuna, din acea ruşine şi frică a minciunii, şi Anania şi Safira au murit pe rând. Ştim că în faţa Apostolilor mulţi îşi vindeau toate ale lor și trăiau într-o fră țietate, ca într-o familie; nimeni nu mai spunea că aceasta e a mea sau aceasta e a altuia, aşa cum încercăm să trăim astăzi în mănăstiri, având totul deopotrivă, într-o frăţietate. Iar Anania şi Safira, vrând să urmeze şi ei acestora, dar neavând credinţa până la capăt, au spus o minciună, dosind ceva din banii pe care-i primiseră la vânzarea ţarinii. Şi merge întâi Anania, cum ştim, la Sfântul Apostol Petru şi-i spune că aceştia sunt banii. Şi Petru îl mustră, pe bună dreptate: Ţarina aceea era a ta, aveai proprietate deplină asupra ei, nimeni nu te-a silit să o vinzi! Iar dacă ai vândut-o, banii erau ai tăi, nimeni nu ţi i-a cerut! Dar de ce ai venit tu cu această minciună, minţind Duhului? Nu pe mine m-ai minţit, ci Duhului Sfânt ai minţit acum! Şi în faţa acestui adevăr Anania se cutremură, îi stă inima, literalmente vorbind şi moare. Asemenea şi Safira, femeia care vine după el. Aşadar, dragostea nu înseamnă că nu vedem minciuna celuilalt, nu înseamnă că devenim complici la minciună şi la păcat. Dragostea înseamnă împreună-mergere spre adevăr şi spre iubire, atunci când omul vrea! Iar când omul alege să rămână în întuneric şi în minciună, atunci vremea este să ne despărţim. Şi Apostolii au lucrat acestea desăvârșit, în comunităţile pe care le-au sfinţit şi în rândul cărora au adăugat cuvântul lor. Sfântul Apostol Pavel, într-un asemenea demers de judecată pentru o faptă de păcat care era într-o comunitate, spune: Scoateţi afară pe cel rău! Şi când spunem aceasta s-o spunem nu cu ne-iubire, ci cu iubire pentru cei care au ales vindecarea şi adevărul. Aşa cum pe un corp sănătos nu poţi să îngădui un deget care are tumoare de cancer; cu toată durerea vei tăia degetul, ca întreg trupul să biruiască până la sfârşit boala. Şi aceasta nu este neiubire.
Crucea pe care Mântuitorul a luat-o nu e altceva decât purtarea suferinţei până la capăt în mărturisirea iubirii şi vindecă toată cele ale omului, afară de învârtoşarea în minciună şi în nedreptate. Să ne ferească Dumnezeu de toate acestea şi să înțelegem că în proximitatea sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci nu avem altceva decât să înțelegem cum să trăim dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui, cum să ne lărgim inimile cu ieşirea din egoismul nostru, din lenevirea şi nepăsarea noastră, din îndreptăţire şi victimizare, pentru ca într-adevăr Duhul lui Dumnezeu să ne dăruiască putere şi simţire, aşa cum a lucrat în viaţa sfinţilor Săi, nu uşor, dar cu putere. În încheiere voi citi încă o dată, pentru fiecare dintre noi, imnul dragostei al Sfântului Apostol Pavel, cel care spuneam că a fost necruţător cu păcatul, necruţător cu minciuna, dar care ne pune înainte puterea dragostei, singura lege care ne va face fie moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor, fie departe de ea: De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic numi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Dumnezeu să ne ajute să trăim cu înţelepciune cuvântul Mântuitorului, pentru ca într-adevăr dragostea Lui şi adevărul Lui să umple sufletele noastre. Amin”.
Părintele Singhel Ioan (Măn. Sihăstria Putnei) - Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (7 sept. 2014)
Auzim despre suferinţă, despre durere, însă de când Hristos S-a suit pe Cruce, ea s-a transformat dintr-o unealtă de tortură în izvor de viaţă, de mântuire, de lumină şi de bucurie. Astfel că înainte de Înviere a fost Crucea, învăţându-ne că la bucurie ajungem prin jertfă. Dar mai este ceva: înainte de Cruce a fost Maica Domnului, care a făcut posibilă naşterea Mântuitorului. Mai înainte de Cruce a fost Maica Domnului, prin viaţa ei curată, învăţându-ne că şi o jertfă are nevoie de o bază, de un altar curat, un altar sfânt. Şi iată, ea, cea fără de prihană, care s-a ridicat la un nivel de sfinţenie mai presus decât cerurile, mai mult decât ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel la Epistola către Galateni, unde zice că nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască. Ce înseamnă asta? Unii fac o confuzie aici. Ne spune cuviosul Zosima, care a trăit în Siberia, că atunci când omul nu mai este supărat de tresăltările trupului, de gânduri necuvioase, ajunge la acest nivel: nu mai este parte bărbătească sau parte femeiască, e un fel de viaţă îngerească. Însă Maica Domnului s-a ridicat mai presus de această viaţă, cea neispitită de nuntă, care nici măcar nu s-a gândit la însoţire și iată, a primit cel mai frumos dar, ca să nască pe Mântuitorul lumii. Este, în troparul Învierii, glasul VI, care va fi în Duminica de după prăznuirea Înălţării Sfintei Cruci, un loc unde spune: Prădat-ai iadul, nefiind ispitit de dânsul. Şi pare un paradox: cum poate să te ispitească iadul? Că, nu-i aşa, noi ne gândim că acolo sunt nişte căldări cu smoală, nişte diavoli care te înţeapă cu furca, ce poate să te ispitească acolo…? Dar nu este aşa. Iată că iadul poate fi şi altceva, un lucru care să te ispitească şi sunt poftele și patimile noastre. În plus, în contextul zilelor noastre, iadul este şi un kitsch al zilelor noastre şi oamenii pot fi ispitiţi de tot felul de ademeniri. Diavolul şi-a pus tot ce are pe tarabele din pieţele noastre. Cum putem scăpa de aceste ispitiri? Doar prin smerenie! Smerenia este singura care ne scapă din aceste „păhărele” ale diavolului. Şi prin simplitate, prin întoarcere la viaţa mai sănătoasă şi cu credinţă, care tot mai mult se pierde. Citeam odată pe un pomelnic: X şi Y se roagă pentru fericire. Foarte frumos spus, numai că depinde cum vedeau ei fericirea. Cum o vedem noi, într-un loc care se numeşte valea plângerii sau tot mai mult capătă o imagine a iadului. Ce fericire poate fi într-un iad?! Însă ni se spune: Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui! Doar cu bucuria asta a mângâierii harului Duhului Sfânt. Deci în iad doar aşa poţi să te bucuri, având mângâierea Duhului Sfânt. Şi atunci fericirile sunt cele evanghelice: cei ce plâng, cei prigoniţi pentru dreptate, cei smeriţi, cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate…, ca unii care primesc mângâierea Duhului Sfânt. Referitor la lucrarea diavolului pe pământ, spune în Apocalipsă despre evoluţia răului pe pământ. Şi spune [despre Fiara]: Era şi nu este și va să se ridice [din adânc și să meargă spre pieire]... Şi Părinţii care explică, care interpretează Apocalipsa, ne spun că era – înainte de venirea Mântuitorului – şi nu este – pentru că Mântuitorul l-a biruit prin Crucea Sa – şi iarăşi va să vină – pentru că, iată, la sfârşitul vremurilor, credinţa slăbeşte tot mai mult și atunci răul capătă putere să iasă înapoi din adânc. Deci totul depinde de credinţa oamenilor pentru ca să întârzie această lucrare a răului. Iată că, dacă înainte de venirea Mântuitorului pe pământ, idolatria era foarte răspândită, şi acum tot mai mult începe iarăşi să reînvie. Şi vedeţi, trebuie să avem grijă că este şi o idolatrie înlăuntrul nostru, deci nouă nu trebuie să ne spună sectarii că nu este bine să bei – deci poţi să iei câte un pahar şi azi şi mâine – dar să nu te îmbeţi, ăsta este păcatul, este o idolatrie, de fapt, atunci când tu te închini la zeama de struguri, în momentul eşti, de fapt, dependent. Alcoolismul este o idolatrie. La fel, este o idolatrie când te închini unei frunze, tutunul, devii dependent. La fel, idolatrie mai rea este dependenţa de droguri şi un lucru mai răspândit al zilelor noastre este fuga după bani. Omul
devine tot mai dependent, tot mai zbuciumat după bani. Pentru ce alergăm de dimineaţa până seara? Şi poate fi şi o înşelăciune, vedeţi că diavolul totdeauna vrea să ne câştige afişând nişte intenţii bune, și noi numai lucruri bune vrem să facem, dar, cu timpul, devine o dependenţă. Şi spune Sfântul Ioan Scărarul că este un pericol să tot aduni şi, chiar dacă noi spunem că vrem să facem fapte bune, banul poate să devină o dependenţă şi să cazi într-o înşelăciune a diavolului. Aceasta e o formă a idolatriei şi o să se vadă tot mai mult lucru ăsta pe viitor. În acest progres al ştiinţei omul şi-a pus nădejdea şi crede că nu mai are nevoie de Dumnezeu. Dar, pe viitor şi deja se vede lucrul acesta, tot mai mult o să se arate stricăciunea acestui progres, care e mai degrabă un regres, o îndepărtare a omului de Dumnezeu. Şi atunci ce este de făcut? Avem nevoie de o viaţă mai curată, să fim mai buni, să fim nişte lumini, nişte făclii, pentru că fiecare dintre noi ar trebui să fim nişte urmaşi ai Apostolilor, nişte soli ai lui Hristos. Mi-aduc aminte, un protestant care s-a convertit la Ortodoxie şi a fost și pe aici, pe la Putna, şi l-a întrebat un părinte despre viaţa lui, dacă a fost catehizat, cum a învăţat el Ortodoxia, şi el a spus: „Eu ce văd la soţie, asta fac!”. Soţia lui era ortodoxă. Vedeţi, rolul nostru poate să fie important şi în familie şi oriunde am fi. Deci ceea ce se vede la noi, alţii pot să facă. Iată, această propovăduire a Evangheliei care trebuie să continue. Spune Mântuitorul că nu va fi sfârșitul până nu se va propovădui Evanghelia la toată lumea. Însă să nu credeţi că vor ajunge toţi oamenii să fie evanghelizaţi în sensul bun al cuvântului, să umble toţi cu cruci în frunte. Nicidecum. Va veni o vreme în care credinţa atât va slăbi, nu va mai fi viaţă în Hristos, va fi imposibilă propovăduirea. De fapt, finalul propovăduirii va fi determinat prin imposibilitatea propovăduirii, nu va mai avea cine și nu va mai avea cui să propovăduiască! Tot protestantul acesta care s-a convertit, a fost întrebat ce l-a frapat, ce i-a atras mai mult atenţia în Biserica Ortodoxă. Şi dânsul a spus: „Când am intrat în Biserica Ortodoxă am văzut că toţi oamenii îşi fac cruce cam tot timpul. Nu trec câteva momente şi iar îşi fac cruce. Asta mi-a atras atenţia”. Și este un adevăr acesta, pentru că Sfânta Cruce este o rugăciune. De fiecare dată când ne facem Sfânta Cruce, noi mărturisim Treimea: pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Este o pecete a binelui și nu a fost inventată, aşa cum spun sectanţii, de Sfântul împărat Constantin cel mare, ci sunt documente încă din secolul al II-lea. Istoricul Tertulian povesteşte cum o mamă creştină, când îşi culca copilul, însemna patul cu Sfânta Cruce. Şi atunci, iată, Crucea lăsată de Hristos ca o armă împotriva diavolului, însă Cruce în sensul pozitiv, al răstignirii patimilor. Ce înseamnă să iei crucea şi să-i urmezi lui Hristos? Să-ţi răstigneşti patimile. Ăsta este, de fapt, rostul omului şi tot sensul vieţii. Mai înseamnă Sfânta Cruce şi ascultare, căci vedeţi, Hristos, când S-a răstignit, a ascultat de Dumnezeu Tatăl. Dar să ştiţi că ascultare nu înseamnă numai păzirea poruncilor lui Hristos, ci şi tot ce ne-a lăsat Dumnezeu pe acest pământ. Spuneam că Dumnezeu la început a creat toate foarte bune. Şi omul ce a făcut? Din păcate a stricat şi strică tot timpul ceea ce face Dumnezeu! Dacă Dumnezeu a făcut toate foarte bune, cum poţi tu să completezi, cum poţi tu să schimbi ceea ce a făcut Dumnezeu? Mă gândesc la organismele modificate genetic, la clonări… Tot felul de lucruri prin care omul strică ceea ce a făcut Dumnezeu.
Iată, vedem că pe timp de pace – ferească Dumnezeu să mai fie un război! – dar pe timp de pace se strică tot mai mult natura. Oamenii au devenit ca nişte lăcuste, pe unde trec devorează tot, cară, adună, duc şi aduc. Nu ne dăm seama că Hristos ne-a îndemnat să ne jertfim, să nu fim doar nişte consumatori, ci să ne dăruim, să facem ceva bun pe acest pământ, să dăm, să ne dăm pe noi înşine. Cu lucrurile astea să ne întoarcem astăzi acasă, gândindu-ne că prin jertfa Crucii Mântuitorul ne-a îndemnat la smerenie, la ascultare, la o simplitate – care ne-ar scoate din tot războiul zilelor noastre – şi jertfa pe care noi trebuie să o aducem are nevoie de o curăţie pe care ne-a arătat-o Maica Domnului înainte de cruce, deci a fost acea viaţă curată a Maicii Domnului care e un exemplu al mamelor adevărate. Și vorbeam acum de consumatori, că oamenii doar consumă şi spuneam şi altădată că şi mamele au fost transformate în consumatori, deci au fost smulse de lângă copii, de lângă soţi, şi sunt şi ele funcţionare, să fie egale cu bărbaţii, ca să fie dublat numărul de consumatori, cei care cumpără de la tarabele astea toate kitsch-urile lumii noi. Iată că acest curent nu merge într-o direcţie bună. Să dea Dumnezeu ca fiecare din noi să avem jertfă şi curăţie. Amin”.
Părintele Andrei Coroian: Meditaţii în oglinda Sfintei Cruci - Copiii lui Dumnezeu şi fiii Maicii Domnului: “Dumnezeu duce crucea păcatelor omului, Maica Sfântă poartă crucea umanităţii… Dumnezeu dăruieşte din ce în ce mai mult, iar omul şi-a făurit un program care L-a exclus pe Dumnezeu”
Arhim. Andrei Coroian - Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (7 sept. 2014) Transcriere parţială (~de la min. 23): “[…] Sfânta Cruce să ştiţi că este şi oglinda vieţii omului. M-am pus în situaţia asta şi am spus: dacă mi-aş face Crucea Domnului Hristos ca o oglindă şi toată ziua, în loc să mă uit în oglindă, să mă uit la Cruce şi să mă uit la Domnul Hristos răstignit pe Cruce. Şi să ştiţi că, privind la ea, multe gânduri îţi vin. De regulă, călugării, când merg la mănăstire, ani de zile nu se uită în oglindă. În loc de oglindă au ceva scris acolo de un Sfânt Părinte, ca să-şi amintească întotdeauna; oglinda vieţii omului e rugăciunea, e lumina Domnului Hristos. Şi atunci, din multe meditaţii, am rămas la trei concluzii. Şi am zis că trei lucruri ar putea omul să înţeleagă în faţa Sfintei Cruci şi la trei lucruri ar trebui să mediteze. În primul rând să se gândească la cât de mult îl iubeşte Dumnezeu şi cum Îşi duce Dumnezeu crucea. Păi, de multe ori, noi nu ne ducem crucea, ne ferim de ea, vrem o viaţă cât mai uşoară, mai comodă, pentru noi, pentru copiii noştri, pentru ai noştri. Dar Dumnezeu nu face aşa. Dumnezeu Îşi duce crucea. Dumnezeu a creat lumea aceasta din dragoste, dar omul a păcătuit şi s-a lepădat de Dumnezeu. Dar Dumnezeu duce crucea păcatelor omului şi a suferințelor omului în istorie, în prezent, o duce El şi nu se leapădă de el [de om] şi mii de ani nu s-a lepădat de el şi, ca atare, cu cât omul păcătuia mai mult, cu atât Dumnezeu îl iubea mai mult. Şi, când a ajuns omul la culmea păcatului, încât nu mai putea să trăiască, că s-ar fi pierdut de tot omenirea, atunci a trimis Dumnezeu pe Fiul Lui. Şi S-a întrupat şi a luat el păcatul asupra Sa. Deci acesta e primul gând: când te gândeşti cât de mult iubeşte Dumnezeu şi cum Îşi duce Dumnezeu crucea şi nu ne-o ducem noi sau ar trebui să ne-o ducem noi. Apoi mai este ceva: crucea, să ştiţi, este indispensabilă, nu te poţi [eschiva, debarasa] de ea. Cine vrea să scape de cruce să ştiţi că nu reuşeşte. De cruce niciodată nu vei putea scăpa pentru că omul e făcut în formă de cruce şi, înainte de a fi ceva, a fost crucea. Crucea e simbolul dragostei şi al
Sfintei Treimi. Şi, când se va sfârşi lumea aceasta, pe cer va apărea semnul Sfintei Cruci şi al sfârşitul lumii acesteia, în mijlocul Raiului, pomul vieţii, va fi crucea. Orice ai face, tot crucea, nu scapi de cruce. Omul nu poate să evite crucea. Singura lui datorie, singura lui soluţie este să-şi unească crucea lui cu crucea lui Dumnezeu, cu crucea Domnului. Şi atunci crucea devine uşoară, ea poate fi dusă. Domnul Hristos te ajută să-ţi duci crucea. Dacă vrei să te împotriveşti – şi vedeţi dumneavoastră că lumea aceasta a noastră, modernă, are acest duh al comodităţii, care se împotriveşte efortului, suferinţei, nu-şi ia crucea, cum o luau mai demult bunicii şi vedeţi cât de greu se trăia mai demult – te pui de-a curmezişul lui Dumnezeu şi faci tot o cruce. Dar crucea aceasta este o cruce de suferinţă fără sens, fără rost. Că vedeţi dumneavoastră câţi oameni suferă fără rost, dar nu ştiu să sufere cu bucurie, cu plăcere, cu Domnul Hristos. De suferinţă nu scapă nimeni, nimeni nu scapă de boli, de necazuri, de sărăcie, orice ai face. Dar, dacă te pui de-a curmezişul, nu-ţi uneşti sufletul cu Dumnezeu, cu Domnul Hristos, să ştiţi că, de fapt, faci crucea împotrivirii, a potrivnicului, celui rău, a contrariului. Acestea sunt gândurile pe care ai putea să le ai în faţa Sfintei Cruci. Şi m-am mai gândit la un lucru. Cred că în faţa Sfintei Cruci, dacă fiecare dintre noi, măcar cinci minute sau zece minute sau jumătate de ceas am sta înaintea ei şi ne-am uita în ea ca într-o oglindă şi ne-am gândi la Domnul răstignit şi ne-am gândi la toată viaţa Lui, cred că am reuşi nişte lucruri pe care nu le reuşim altfel în viaţa noastră. Mai întâi am reuşi să ne împăcăm cu Dumnezeu, pentru că Fiul lui Dumnezeu e Cel Care ne împacă cu Dumnezeu Tatăl, numai El ne poate împăca cu Dumnezeu Tatăl. Pe Dumnezeu nu poţi să-L cumperi cu bani, dar pe Domnul Hristos poţi să-L cumperi degeaba. El Se lasă cumpărat pe degeaba, El e o “mită” pe care o iei gratis şi o dai lui Dumnezeu Tatăl. E o “mită” fără de care nu ne putem mântui. El S-a dat cumva ca o “capcană” pentru diavolul, ca o “pastilă” prin care diavolul moare şi ca un “medicament pin care noi trăim. Şi apoi vedeţi că Domnul Hristos nu numai că ne împacă cu Tatăl. Crucea are o verticală, asta înseamnă unirea umanităţii cu Dumnezeu, dar crucea are şi două braţe orizontale şi Domnul Hristos Îşi deschide mâinile pe cruce. Ce înseamnă aceasta? Întâi că El ca Dumnezeu, ca Fiu al lui Dumnezeu, îmbrăţişează toată lumea, iar în al doilea rând, că uneşte toată lumea împreună. Noi de ce am venit aici? Ca să ne unim împreună! Să-i iertăm pe cei pe care nu i-am iertat, să-i iertăm pe cei care credem că ne-au făcut rău, să-i iertăm şi să trăim în unitate şi în această unitate să putem să urcăm spre Dumnezeu. Numai în această unitate se poate. Să ştiţi că nu poţi să mergi către Dumnezeu dacă nu-l ierţi pe aproapele tău, dacă nu-l ierţi pe cel care-ţi face rău şi dacă nu înmulţeşti pacea în lume. Trebuie nu numai pe tine să te împaci, trebuie şi pe alţii să-i împaci! “Noi şi voi”. Voi sunteţi copii ai lui Dumnezeu. Copii ai lui Dumnezeu nu sunt toţi din lume, botezaţi sau creştini. V-aţi pus vreodată problema pe câţi oameni aţi împăcat și pe câţi i-aţi făcut fii ai lui Dumnezeu? Când ştii că nişte vecini de-ai tăi nu se înţeleg, tu ar trebui să mergi şi să duci veşti bune de la unii la alţii, [la limită], chiar dacă veştile nu există, să le inventezi şi să spui: ia uite ce-a zis badea Grigore, a zis că dumneata eşti cel mai bun om şi cel mai vrednic, şi aşa mai departe, şi mergi şi-ţi spui. Şi după aceea el se minunează, nu-i vine să creadă. Şi te duci şi spui: ia uite ce-a zis badea Vasile, că badea Grigore e cel mai vrednic om din sat, și aşa mai departe. Și faci aşa de două-trei ori şi o să vedeţi cum se poate face pace şi poţi împăca pe cineva şi te comporţi ca un fiu al lui Dumnezeu. Căci calci pământul lui Dumnezeu şi tot ce-i al lui şi ai cerul deasupra şi respiri aerul lui Dumnezeu.
Ştiţi că există în Pateric o întâmplare, un călugăr tânăr a făcut un asemenea lucru cu doi mari duhovnici. Asta putea fi şi cu doi mari doctori sau cu doi academicieni. Şi unul avea un corp de chilii liber şi l-a primit pe altul, care n-avea. Şi, după ce l-a primit acolo, cel care n-avea a ajuns vestit şi primea mii de oameni. Şi atunci gazda s-a supărat că îi ia toţi credincio șii, că toţi se duc la el şi l-a trimis pe ucenic să-i spună ca până sâmbătă să plece, că l-a ţinut suficient degeaba, să mai meargă şi în altă parte. Dar ucenicul s-a dus la celălalt bătrân şi i-a spus: “Părintele meu m-a trimis să te întreb ce mai faci. Tare-i îngrijorat de sănătatea dumitale şi de viaţa dumitale. Tare îi eşti drag.“ Iar bătrânul a zis: “Spune-i că-i mulţumesc, de trei ori îi mulţumesc că mi-a dat şi casă, m-a dat şi masă şi de doi ani mă ţine fără bani şi acum se şi îngrijeşte de mine!” Şi atunci ucenicul s-a întors. Părintele lui l-a întrebat: “I-ai spus?” “I-am spus, părinte. Până duminică pleacă.” Dar miercuri a văzut că acela nu plecase. Şi merge ucenicul încă o dată şi-i spune: “Părintele meu a spus că sâmbătă vrea să luaţi o masă împreună şi să vă bucuraţi şi să vă veseliţi. Dar nu-ţi face probleme că dumneata n-ai bani să plăteşti masa, eu o plătesc!” Aşa a făcut. Şi a venit sâmbătă şi n-a plecat. Şi părintele i-a spus ucenicului: “Uite, dacă nu pleacă, duminică, când se termină slujba, eu, aşa bătrân cum sunt, cu toiagul mă duc şi-i spun altfel să plece.“ Atunci ucenicul, după ce sâmbătă a luat peşte, alimente, a pregătit o masă deosebită, duminică sa dus un pic înaintea părintelui şi i-a spus bătrânului: “Părintele meu vine acum să te mângâie. Hai să ieşi înaintea lui să-l întâmpini!” Şi bătrânul care era găzduit i-a ieşit înainte celui care-l găzduise şi îi săruta picioarele: “De atâta timp mă ţii aici gratis şi acum ai atâta dragoste, te îngrije ști de sănătatea mea, mi-ai făcut ospăţ și atâtea. Cum îţi voi răsplăti?” Şi îi curgeau lacrimile de mulţumire şi de recunoştinţă neîncetat. Şi, în momentul acela, în faţa lacrimilor lui şi a iubirii lui recunoscătoare, demonii mâniei şi ai invidiei au fugit din celălalt şi s-a pus şi el în genunchi şi a uitat de toată răutatea şi au mâncat împreună şi s-au veselit şi pe veci au rămas prieteni, ca fraţii. Şi, după ce a trecut o vreme, bătrânul care îl găzduise pe celălalt î-a spus ucenicului:
Tu nu i-ai spus nimic din ce ţi-am spus eu? Eşti mai înţelept ca mine, tu ar trebui să fii părinte şi eu ţie ucenic. Vedeţi, dragii mei, ce înseamnă să fii fiu al lui Dumnezeu? Ca să fii fiu al lui Dumnezeu nu contează ce vârstă ai. Poţi să fii tânăr, bătrân sau copil. Când privim crucea să ştim că avem şi această datorie de creştini. Şi mai este o datorie. Dacă privim sincer crucea şi cineva ar sta cu un caiet în mână să noteze ce-a făcut Dumnezeu şi ce-am făcut noi, Dumnezeu este Stăpânul de drept al acestei lumi şi al acestui pământ, El le-a făcut [pe] toate. Omul este stăpân asociat, care trebuie să respecte contractul pe care l-a făcut cu Dumnezeu la început şi programul lui Dumnezeu. Ei, omul nu-l respectă, dacă aţi văzut pe parcursul istoriei, Dumnezeu întotdeauna S-a ţinut de cuvânt şi omul s-a ţinut tot mai puţin de cuvânt. Şi, dacă ai face o paralelă contabilă, ai vedea, de fapt, câte datorii are omul şi câte plusuri sau surplusuri are Dumnezeu. Şi vreau să vă amintesc numai câteva. Le-am gândit în urmă cu câţiva ani şi vă spun acum numai câteva: La o evaluare dreaptă în relaţia dintre Dumnezeu şi om de-a lungul istoriei, Dumnezeu a dăruit şi dăruieşte din ce în ce mai mult, iar omul devine tot mai îndatorat. Din lene şi comoditate omul şi-a făurit un program care L-a exclus pe Dumnezeu.
Dumnezeu dă ploi şi soare la vreme, dar omul nu mai vrea să lucreze pământul, semănândul. Dumnezeu dă bogăţie ca omul să poată trăi în bunăstare şi cumpătare (specialiştii japonezi spun că planeta noastră ar putea hrăni de şase ori populaţia existentă), dar omul trăieşte lacom, avar şi destrăbălat, iar alte milioane mor subnutriţi. Dumnezeu dă linişte şi pace, ca viaţa să fie frumoasă, fericită şi mulţumitoare, dar omul vrea război, asuprire militară sau economică, pentru ca viaţa să fie silnică sau uneori insuportabilă. Dumnezeu dă iubire şi viaţă ca oamenii să fie mulţi, puternici şi sănătoşi, dar omul vrea plăcere, sclavie şi ucidere [ucidere de prunci], iar oamenii ajung puţini şi bolnavi. Dumnezeu dă tinerilor curăţia, ca ei să preînchipuie trăirea Raiului, iar ei, alegând necurăţia, gustă de aici chinurile iadului. [De aceea, tinerii trebuie să păstreze curăţia, fecioria, până la căsătorie, să fie ca îngerii lui Dumnezeu. Noi, ca duhovnici, avem sute de tineri cu decepţii în dragoste. Fete la 14-15 ani care au schimbat nu ştiu câţi până acum… şi au nişte suferinţe, săracele, de parcă ar fi căsătorite de 30 de ani… Copilă de 15 ani. Te doare sufletul, vă spun! Numai noi ştim prin câte trecem, ca “mame-duhovnici”. Din cauza necurăţiei din lume.] Dumnezeu dă părinţilor fericirea de a naşte şi creşte copii, ca sufletul lor să devină Rai (sân al lui Avraam), iar ei îi ucid făcând din sufletele lor iad. Dumnezeu dă unora mulţi talanţi, capacitate şi talent, ca să fie altora modele, lumină şi sfântă încântare, dar ei idolatrizându-se pe sine devin pentru mulţimi izvor de pierzare… Vedeţi că lumea asta e plină de idoli! Europa L-a scos pe adevăratul Dumnezeu odată cu Revoluţia Franceză din politică, din şcoală, din filosofie, din artă, din cultură, de peste tot. Dumnezeu e undeva pe margine. Ei, din acel moment Europa s-a umplut de idoli, în toate domeniile – în artă, în
sport, în muzică, vedeţi toate aceste “staruri” şi “megastaruri”. S-au făcut pe ei idoli! Prin aceşti idoli nu se mai mântuiesc, ci se pierd oamenii. Chiar şi în aceste condiţii, Dumnezeu propune oamenilor reconciliere. Reîmpăcare. Adică noi am păcătuit, oamenii au păcătuit, au greşit şi tot Dumnezeu vine cu pacea! Tot El zice: Hai să ne împăcăm, hai să ne iertăm, hai să ne curăţim, hai să ne sfinţim, măcar de acum înainte să trăim! El ne-a dat să ne purtăm crucea şi prin cruce să ne mântuim, prin suferinţă, pentru păcatele noastre, uneori şi prin suferinţe pe nedrept, dar El, ca să avem model şi ca să avem ajutor, ne-a dat-o pentru aceasta pe Maica Sa. Maica Sfântă e cea care poartă crucea desăvârşit, crucea, crucea Bisericii, crucea noastră personală, aşa cum şi-a purtat crucea ei. A purtat crucea când Domnul Hristos era pe cruce. Ea n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul. Şi-a purtat crucea de Maică a lui Dumnezeu şi a suferit, i-a curs sânge din ochi când Domnul Hristos a fost răstignit, atât a durut-o inima. Tot cea suferit Domnul în trupul Lui, Maica Domnului a suferit în inima ei. Şi spune că numai Duhul Sfânt a întărit-o, că ar fi murit de durere. Domnul Hristos era pe cruce ştiind dragostea ei şi puterea ei. El l-a chemat pe Sfântul Ioan și i-a spus un lucru, vă rog să-l ţineţi minte pe vecii vecilor: Fiule, iată mama ta! Şi ei i-a zis: Iată fiul tău! De ce i-a spus aşa? Nu i-a spus: “Iată mama Mea!”, ci “Iată mama ta!”. Deci ea e mama noastră de atunci! El S-a înălţat la ceruri, stă de-a dreapta Tatălui, nu mai are nevoie de ocrotire, de ajutor. Dar noi avem! De atunci, Maica Domnului s-a făcut ocrotitoare a creştinătăţii.
În Săptămâna mare, când Domnul Hristos a stat pe cruce, a fost răstignit, ne-a dat-o pe Maica Sa, iar în vinerea din Săptămâna Luminată ne-o dă pe Maica Domnului ca Izvor al Tămăduirii. Că ea era Biserică înainte de Biserică, era sfinţită înainte de Pogorârea Duhului Sfânt. Şi avea toate darurile care sunt în Biserică. Şi ea are atâta putere nebiruită, dar are şi dragoste și delicateţe de mamă. Are acest dat ca o mamă care-şi creşte copilul şi îl îndrumă când e micuţ, aşa ne poate duce ea pe noi. De aceea Domnul Hristos ne-a dat-o, că ştia că noi greu ne putem duce pe cale. Dar mama, cu blândeţea ei, cu lacrima ei, cu răbdarea ei, cu curăţia ei, te duce mai uşor pe calea aceasta şi ne ajută să ne ducem crucea. De aceea s-au îngemănat și sunteţi voi fericiţi că avem îngemănare între cruce și Maica Domnului. Maica Domnului ne duce de mână. Şi nu lasă Maica Domnului, să ştiţi, pe nimeni să se piardă. Ea e nădejdea celor deznădăjduiţi. Şi pentru cei care merg în iad – că acolo e deznădejde – ea are milă de ei şi dă şi acolo un pic de nădejde uneori. Sau pe cei care trădează şi ajung părăsiţi de toţi, nici pe ei
nu-i părăseşte, atâta dragoste are. Ea are această capacitate de a iubi pe cei pe care nu-i iubeşte nimeni. Aşa cum mama îl iubeşte pe copil, oricât de rău ar fi şi parcă, cu cât e mai rău şi mai nenorocit, cu atât îl iubeşte mai mult. Aceasta e Maica Domnului. Ea e mereu, mereu cu noi, apărătoarea noastră şi întăritoarea şi ocrotitoarea şi dulceaţa noastră şi viaţa noastră şi aşa, uşor, ne duce. Ea, Maica Domnului, s-a înălţat la cer. Dar în cărţile noastre apar de peste 134 de ori momente în care Maica Domnului s-a arătat unor oameni sfinţi. Şi asta înseamnă că ea nu ne-a părăsit, ea este cu noi. Dar nu numai prin aceste arătări către oameni sfinţi, care nu sunt mulţi, oamenii sfinţi sunt unul la o generaţie, dar Maica Domnului e prezentă prin orice rugăciune către ea, prin orice cântare către ea, prin orice icoană a ei. Şi ea mult mântuieşte prin icoanele ei şi poporul, şi comunităţi mari sau mici şi oameni personal. În timpul comunismului, în Republica Iugoslavia, Serbia de astăzi, un părinte a povestit acest lucru: o femeie, prin anii ’83-’84, învăţătoare sau profesoară, avea o fiică de 13 ani, clasa a şaptea, bolnavă. Și fiica era pe moarte. Femeia nu se rugase niciodată în viaţa ei, dar avea o icoană moştenire de la părinţi pe care o considera ca pe un obiect de patrimoniu. Și a venit comisia de medici şi i-au spus: fetiţa ta nu mai trăieşte mai mult de 48 de ore. Numai un miracol ar putea-o salva. Dacă ar transpira în boala ei ea ar scăpa. Atunci această femeie, care nu se rugase niciodată în viaţa ei, a căzut în genunchi la icoana Maicii Domnului și a zis: Maica Domnului, tu, care e ști mai mamă decât toate mamele, care ştii ce înseamnă să ai un singur copil şi să-l pierzi, tu ştii ce durere are o mamă când îşi pierde singurul copil. Te rog, fă o minune, fă un miracol cu fiica mea şi eu îţi promit că de azi înainte eu o să-mi schimb viaţa şi o să trăiesc în credinţă pentru tine! Şi, după ce a căzut în genunchi, a apărut comisia de medici şi s-au dus s-o mai verifice pe fată o dată. Şi în momentul acela fetiţa era lac de transpiraţie, dar albă, frumoasă, transfigurată şi i-a spus mamei ei că nu mai simte nici o boală. Şi medicii şi-au dat seama că aici a avut loc un miracol. Iar femeia a izbucnit în lacrimi şi a început să plângă şi le-a spus după un timp că acest miracol îl făcuse Maica Domnului prin rugăciunile ei. Era rugăciunea unei femei care nu se rugase! Şi de aceea să ştiţi, când nu te-ai rugat niciodată sau ai uitat să te rogi Maicii Domnului, ai necinstito, Maica Domnului nu se va lepăda de tine. Chiar dacă te rogi prima dată în viaţa ta. Ea zice că se supără doar pe acei oameni care o ocolesc, care nu vin la ea, care trec pe lângă ea. Ştiu din lumea musulmană turci care s-au rugat Maicii Domnului şi ea i-a ajutat, i-a salvat. Scrie în cărţile sfinte despre o turcoaică singură, văduvă, care î și lăsa copiii, când mergea la câmp, Maicii Domnului să-i îngrijească. Punea icoana în bucătărie şi zicea:
Şi, odată, când s-a dus la câmp, copiii au dat foc la casă, cum se întâmplă cu copiii mici. Şi casa era arsă şi oamenii i-au spus: Şi ea a zis: Şi a mers cu nădejde. Iar din dărâmături un singur zid rămăsese,
dintre bucătărie şi casă, cam de vreo doi metri de înalt, pe care era atârnată icoana Maicii Domnului. Şi copiii stăteau frumos sub icoană, neatinşi. Asta e Maica Domnului. Nu există vreo rugăciune care să nu o îndeplinească. Ştiţi că Maica Domnului ocroteşte sate, mănăstiri, dar şi popoare. Sunt atâtea istorisiri. Şi poporul nostru este apropiat Maicii Domnului pentru că este numit “grădina Maicii Domnului” şi ea ne iubeşte și ne ocroteşte atât de mult pentru că sunt atâţia oameni care o iubesc şi o cinstesc. Dar să ştiţi că asta e la toate popoarele! De exemplu, din istoria poporului rus ştiu că ea a intervenit de trei ori decisiv în istoria acestui popor. La 1354, într-o luptă cu tătarii, după două luni de tatonare, nu îndrăzneau să atace. Şi a primit descoperire un sfânt să ducă icoana Maicii Domnului şi să le-o arate tătarilor şi să cânte cu toţi Apărătoare Doamnă. Şi în momentul în care au cântat, tătarii au fugit îngroziţi şi în veci n-au mai călcat pe acolo. Fără nici o picătură de sânge. Acelaşi lucru s-a întâmplat și în 1810, când Napoleon era aproape să cucerească Moscova. Şi acelaşi lucru au făcut cu icoana Maicii Domnului de la Vladimir. Şi în 1944, când Hitler era la 60 km de Moscova, Stalin şi-a adus aminte că poporul rus are o credinţă şi are un Dumnezeu. Şi l-a rugat pe patriarh să scoată icoana Maicii Domnului de la Vladimir. Şi au pus-o în elicopterul cu care înconjurau Moscova. A dat Maica Domnului un ger că a înghețat motorina în tancurile germane şi nu s-au putut apropia. Şi sunt atâtea cazuri, să ştiţi. Când privim la cruce, în primul rând privim la Domnul Hristos; nu concepem crucea fără Domnul Hristos, dar nici pe Domnul Hristos nu-L concepem fără cruce. Şi, privind la Domnul Hristos, ne gândim la curăţia Lui, la bunătatea Lui, la smerenia Lui, la dragostea Lui, la iertarea Lui, la îmbrăţişarea Lui. Dar noi ştim că, în bunătatea şi în dragostea Lui, ne-a dat şi Crucea ca semn şi ca simbol, ca putere mântuitoare care să ne ocrotească şi ne-a dat-o pe Maica Sa ca pe un toiag care ne ține de mână şi ne ocrotește şi ne duce la mântuire. Ştiţi că, în rugăciunile de seară, este atât de frumoasă acea rugăciune: Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmașii Lui, să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Să piară cum piere fumul, cum se topește ceara de faţa focului, așa să piară diavolii de la faţa celor ce iubesc pe Dumnezeu şi se însemnează cu semnul Crucii… Şi zicem către Maica Domnului şi către Sfânta Cruce, aşa ne adresăm: O, Preacinstită şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului, ajută-mi cu Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi sfinţii. Amin“.
Cum ne trăim relaţia cu Hristos? Creştinul între chemarea de a fi “făptură nouă” şi sclavia superstiţiilor (neo)păgâne sau a formelor fără fond: “Să nu fim automate de rugăciune sau de viaţă religioasă, ci să fim flăcări vii, lumânări care să ardă pentru veșnicia Împărăţiei lui Dumnezeu!”
Doxologia: Pr. Roger Coresciuc - Predică la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci/ Convorbirea lui Iisus cu Nicodim – 2015 (catedrala Iaşi)
Iată că Biserica ne pune în faţă o pericopă evanghelică profundă şi care prin ea însăşi aproape că nu ar mai avea nevoie de interpretare, pentru că ne pune în faţa unor realităţi dintre cele mai adevărate și dintre cele mai provocatoare pentru fiecare dintre noi. Aş vrea, în primul rând, să relecturăm câteva versete pe care eu le-aş numi versete-cheie ale pericopei evanghelice şi ale pericopei din Apostol care s-au citit astăzi sau care sunt în legătură cu ziua de astăzi, pe care să le punem în sufletele noastre și de la care să începem încetişor-încetişor să medităm şi să ne facem interioare cuvintele lui Hristos. Evanghelia care s-a citit face parte dintr-un dialog un pic mai amplu dintre Mântuitorul Hristos şi Nicodim, un om dintre farisei, “fruntaş al evreilor” spune Evanghelia. Ştiţi cu toţii acest episod, se află în Evanghelia Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, în capitolul al treilea, o convorbire foarte vie între Hristos şi Nicodim. Şi, la un moment dat, Mântuitorul îi spune lui Nicodim: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu. Nicodim se miră, nu înţelege cum poate cineva să se nască a doua oară, şi Hristos îi răspunde: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Evanghelia pe care aţi auzit-o face parte din acest dialog în care Mântuitorul spune lucruri fundamentale pentru credinţa fiecăruia dintre noi. Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea. Şi alte două versete dintr-o epistolă a Sfântului Apostol Pavel, epistolă pe care a scris-o galatenilor şi care este în strânsă legătură cu ziua de astăzi: Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin care – atenţie! – lumea este răstignită pentru mine şi eu sunt răstignit pentru lume. Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă.
Pe baza acestor versete pe care le-am relecturat, aş vrea să construiesc un pic cuvântul meu de astăzi şi în special pe baza ultimului verset, pe care tocmai l-am citit: Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă. Ce înseamnă să fim făptură nouă în faţa lui Dumnezeu şi a propriei noastre conştiinţe? Ce înseamnă să fim făptură nouă? Înseamnă să asumăm întruparea Mântuitorului Iisus Hristos de o manieră foarte conştientă. Şi aici vreau să ating două lucruri care sunt destul de frecvente la foarte mulţi dintre noi, două riscuri, două direcţii de a crede care nu sunt numaidecât conforme cu făptura cea nouă, pentru că Dumnezeu cere de la noi să fim făptură nouă. Care sunt riscurile felului nostru de a ne manifesta credinţa? Pentru că sunt nişte riscuri. Şi aş spune că sunt două direcţii de risc: Prima: forma fără fond, închinarea noastră formală, închinarea noastră care nu are un fond de credinţă autentică şi de credinţă structurată în întruparea lui Hristos. Sunt multe gesturi pe care le facem automat în felul nostru de a ne manifesta religios, dacă pot să spun aşa, pentru că relaţia noastră cu Dumnezeu nu poate fi redusă la religiozitate şi la manifestări exterioare fără fond. Bune sunt toate manifestările exterioare pe care Biserica le-a dezvoltat de-a lungul timpului, dar nu sunt bune acele manifestări exterioare pe care noi înşine, cu propria noastră putere, le dezvoltăm pe baza a ceea ce ar trebui să fie credinţa noastră autentică. Mai concret, superstiţiile şi tot ceea ce întreţesem noi în ceea ce ar trebui să fie manifestarea curată a credinţei noastre. Aş putea să spun și mai concret: îngrijirea noastră aproape obsesivă de lucruri care ţin de formă şi nu de fond. Gândiţi-vă un pic câte lucruri întreţesem noi în ritualul de înmormântare sau în ritualul de botez sau în taina nunţii, cât de mult sufocăm adevărata realitate a acestor taine, cât de mult sufocăm taina morţii, care ni se dezvăluie de Dumnezeu, cu lucruri care ţin de formă, fără fond, și care nu ne duc să ne arate care este adevăratul statut al făpturii celei noi despre care spunea Sfantul Apostol Pavel. Aşadar, îngrijirea de lucruri care ţin de un anumit neopăgânism. Ştiţi cu toţii la ce mă refer, la toate micile noastre “tradiţii” care n-au nici în clin, nici în mânecă cu adevărata făptură cea nouă, cu adevărata asumare a lui Hristos. Şi v-am pregătit un text care aparţine Sfântului Ioan Gură de Aur, ca să vedeţi că lucrurile acestea nu sunt noi. Aplecarea aceasta spre păgânism nu este un lucru nou, nu este ceva care a apărut în secolele XX-XXI, ci este un lucru care era şi pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur. Acest text va vorbi foarte mult despre distincţia asta dintre făptura cea nouă şi făptura care încă rămâne înrădăcinată în forma, fără fond. Uitaţi ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: “Mulţi creştini care nu sunt creştini se tem de cele care în realitate nu sunt păcate, precum ar fi: să nu-şi murdărească trupul, să nu se atingă de morţi la ritualurile funerare sau de nuntă, să observe timpurile, să observe zilele şi toate celelalte de acest fel. Iar despre cele ce sunt cu adevărat păcate, precum pederastia, curvia, preacurvia, nu spun nici un cuvânt. Îi vei vedea că se spală de fiecare dată după ce se întorc de la vreun mort, dar de lucrurile cele vrednice de cei morţi, adică de păcate, niciodată nu se spală. Îi vei vedea pe aceşti creştini îngrijindu-se cu mult zel pentru bani, pentru averile lor, făcându- și griji pentru averile lor şi crezând, săracii de ei, că în urma unui simplu cântat de cocoş vor pierde totul. Atât de întunecaţi sunt la minte…” – şi aici Sfântul Ioan vorbeşte despre superstiţiile pe care le avem,
din păcate, foarte bine înrădăcinate în noi – “… Sufletul lor este plin de spaime. Spre exemplu, zice creştinul nostru: Acestea sunt relele cele de pe lângă casă. Dar, ieşind afară, creştinul nostru spune: Sunt alte nenumărate lucruri din acestea vrednice de râs. Dacă măgarul rage, dacă cocoşul cântă, dacă strănută cineva sau orice altceva s-ar întâmpla, creştinii noştri sunt ca şi legaţi cu mii de lanţuri sau după cum am zis, stăpâniţi de întuneric, pe toate bănuindu-le şi făcându-se prin aceasta de mii de ori mai sclavi decât toţi sclavii.“ Realitatea nu este departe de ce se întâmplă, din păcate, în zilele noastre. Suntem sclavii superstiţiilor. Suntem de foarte multe ori sclavii superstiţiilor şi din păcate, punem foarte mult accent pe tot felul de forme fără fond. Care este fondul credinţei noastre? Întruparea lui Hristos şi relaţia vie cu Dumnezeu. În momentul în care noi interpunem lucruri din acestea, superstiţii de tot felul, pe care noi le numim, pe drept cuvânt, păgâne, interpunându-le între noi şi Dumnezeul cel Viu, automat relaţia noastră cu Dumnezeu se ecranează şi devenim închinători în faţa propriilor noastre superstiţii. Uitaţi cum continuă Sfântul Ioan Gură de Aur, după ce a spus acest pasaj, vă daţi seama, destul de ironic: “Dar un creştin adevărat nu este aşa. Ci, râzând noi de toate acestea, ca unii care trăim în lumină şi suntem cetăţeni ai Cerului şi nu avem nimic în comun cu pământul, considerăm că un singur lucru este aducător de frică: păcatul şi faptul de a-L supăra pe Dumnezeu.” Un singur lucru este aducător de frică! Gândiți-vă câte frici are omul modern în el însuşi, câte superstiţii îi nasc frici, nebănuite uneori. Sfântul Ioan Gură de Aur vine şi spune: o singură frică trebuie să ne stăpânească: frica de păcat şi frica de a ne rupe de Dumnezeul cel Viu şi de a-L supăra pe Dumnezeul cel Viu. “Noi nefiind aşa, să râdem de aceştia şi de patimile şi de superstiţiile lor. Dar, mai ales, să râdem de diavol, care a scornit unele ca acestea. Pentru toate pe care Dumnezeu ni le-a dat cu adevărat pentru credinţa noastră adevărată să-I mulţumim tot timpul lui Dumnezeu. Să lepădăm fricile păgâne. Să ne străduim ca niciodată să nu fim prinşi în această sclavie şi dacă cineva dintre prietenii noştri ar fi prins, să-i rupem legăturile, să-l eliberăm din această închisoare nesuferită şi de râs.“ Vorbim de Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbim de secolul al IV-lea şi vorbim de nişte lucruri care sunt deosebit de actuale. Făptura cea nouă, iubiţi credincioși, nu se clădeşte pe forme fără fond! Mare atenţie la felul dvs. de a vă manifesta credinţa, care să nu pice într-un fel de religiozitate seacă. Credinţa dvs. este relaţia cu Dumnezeu. Orice faceţi, orice lucru pe care-l faceţi, fiecare mătăniuţă, fiecare zi de post pe care-o asumaţi, fiecare spovedanie, fiecare venit la Biserică trebuie făcut în ideea relaţiei vii şi nemijlocite cu Dumnezeul cel Viu. Orice altă formă de manifestare care nu-L are pe Dumnezeu, care nu-L are pe Mântuitorul Hristos ca fond al exprimării sale este o exprimare seacă, o exprimare care duce foarte, foarte aproape de
păgânism. Acesta este primul risc, acela al formei fără fond, al unui fel de automatism păgânesc care ne împinge către gesturi şi către frici interioare pe care, de multe ori, nu putem să ni le exprimăm. Un alt risc, atunci când încercăm să urcăm către starea de făptură nouă este acela al celeilalte extreme: al dezîntrupării, aş putea să-i spun, manifestării religioase. Adică: eu nu merg la Biserică, eu încerc să nu fac nimic din cele ale Bisericii, am credinţa mea, mă manifest în rugăciunea mea acasă, şi atât. Câţi dintre creştinii noştri nu cad în această a doua extremă? Câţi dintre creştinii noştri nu vin la întâlnirea cu Hristos, crezând, în propria suficienţă, că este suficient să înalţe două-trei gânduri acasă, probabil în faţa televizorului, e Dumnezeul pe Care ei şi-L închipuie într-un anumit fel. Tot ceea ce Biserica dezvoltă, și aici revenim la formă, formele care sunt în Biserică, nu sunt forme fără fond. Tot ceea ce Biserica a încărcat în slujbele ei, tot ceea ce a dezvoltat de-a lungul veacurilor în formele ei de manifestare, nu sunt forme fără fond, ci sunt forme ale împărtăşirii de Dumnezeul cel Viu. Fiecare gest pe care-l facem în biserică este un gest al împărtăşirii de Dumnezeul cel Viu. De aceea nu putem să ne lipsim de viaţa Bisericii şi să stăm acasă şi să credem că putem avea o relaţie vie cu Dumnezeul cel Viu. Pe ce se mai întemeiază făptura cea nouă? Spuneam că, în primul rând, pe fuga de forma fără fond, pe fuga de aspectul acesta de dezîntrupare a manifestării noastre religioase, dar se mai întemeiază pe ceva: pe conştiinţa păcătoşeniei. Orice facem în viaţa noastră duhovnicească, facem pe conştiinţa păcătoşeniei, pe conştiinţa că nimic din lumea aceasta nu ne satură, nu ne împlineşte, în afara lui Dumnezeu, Care vine şi luminează cămara sufletului meu şi-mi arată păcătoşenia sufletului meu. Şi, pe baza conştiinţei păcătoşeniei mele, încep să urc către Dumnezeu. Nu vă amăgiţi! Nici o altă formă de manifestare religioasă nu este adevărată, decât cea care pleacă de la conştiinţa păcătoşeniei. Relaţia vie cu Dumnezeu şi conştiinţa păcătoşeniei. Cu cât e mai smerită rugăciunea noastră, cu atât se înalţă mai mult către Dumnezeu, pentru că vorbim de făptura cea nouă, pentru că vorbim de faptul că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume ca să mântuiască lumea și Dumnezeu vrea ca cei mântuiţi să fie oameni verticali, oameni care să ştie în ce constă mântuirea lor, oameni care să se înalţe zburând către Dumnezeu, dar conştienţi de zborul pe care-l fac. Nu nişte automate care nici nu sunt conştienţi de starea lor reală, care se implică în tot felul de neopăgânisme şi care nu-L simt pe Dumnezeu ca pe centrul vieţii lor. Vedem că oamenii sunt foarte trişti în general şi se întreabă părinţii duhovniceşti: cum putem să fim trişti când noi suntem chemaţi la a fi făptură nouă? De ce suntem noi trişti, în general? Suntem tri ști nu pentru că există păcatul în viaţa noastră, pentru că, dacă ne dăm seama de păcat şi de starea noastră păcătoasă, tristețea noastră se transformă într-o tristeţe bucuroasă, spun Părinţii. Eşti trist pentru păcatul tău, dar eşti bucuros pentru că Hristos te mântuieşte. Dar există o altă tristeţe contemporană, o tristeţe modernă, depresia omului modern, care constă tocmai în incapacitatea de a vedea drumul acesta către făptura cea nouă, unde nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu contează, ci făptura cea nouă, împărtășirea de Dumnezeul cel Viu. Gheron Iosif are un cuvânt foarte frumos, pentru că vorbim de făptura cea nouă, care nu se poate face altfel decât vorbind despre făptura cea nouă real, concret: “Lucrarea poruncilor nu înseamnă numai a încerca şi a te lăsa păgubaş. Lucrarea poruncilor înseamnă să pătrunzi în lucrare, să te lupţi, să biruieşti sau să fii biruit, să câştigi sau să pierzi, să te ridici, să răscoleşti
totul. Când te lupţi pentru a fi făptură nouă, răscoleşti totul, ridici totul în picioare, când primeşti lupta până la ultima suflare. Şi niciodată să nu te descurajezi, până la ieşirea sufletului tău.” Unde mai este frica omului contemporan în faţa acestui text al părintelui Iosif? Să nu te descurajezi până la sfârşitul vieţii tale, pentru că viaţa duhovnicească aceasta este, este o viaţă a întrebărilor existenţiale, este o viaţă a provocărilor existenţiale, este o viaţă care nu te lasă liniştit, dar este o nelinişte bună, o nelinişte ziditoare. Nu mă mulțumesc aprinzând duminica trei minute o lumânărică în spatele bisericii şi apoi plecând şi făcând păcatele pe care nu le putem spune. Nu mă mulţumesc cu acest lucru eu, ca şi creştin. Nu mă mulţumesc spunând două-trei rugăciuni diminea ța formal, că aşa trebuie, ci frământarea mea interioară trebuie să mă facă să devin făptură nouă a lui Hristos, făptură vie, conştientă de drumul meu către Dumnezeu. Niciodată să nu te descurajezi, până la ieşirea sufletului tău. Şi ce-l face pe creştinul adevărat să nu fie trist, odată ce a depăşit forma fără fond, odată ce a depăşit impresiile personale despre propria creştere duhovnicească? Ce-l face pe om să nu fie trist şi să nu deznădăjduiască? Perspectiva veşniciei cu Dumnezeu. Cât de păcătos ai fi, cât de conştient ai fi de păcătoşenia ta, perspectiva Împărăției lui Dumnezeu şi perspectiva vieţii veşnice cu Dumnezeu este motorul care dă bucurie sufletului. Este motorul care-l face pe om să fie vie în trăirea sa duhovnicească, să nu se mulţumească cu forme exterioare, ci să meargă către adâncul lucrurilor. Amintiţi-vă ce spunea Hristos: Pescuiţi mai la adânc! La aşa ceva este chemat creștinul, să meargă către adânc. Spune Apostolul Pavel: Mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume.
Nu poţi să fii făptură nouă fără să asumi crucea. Nu poţi să fii făptură nouă fără să fii conştient că Fiul lui Dumnezeu S-a răstignit pentru fiecare dintre noi, ca fiecăruia dintre noi să-i dea posibilitatea să guste veşnicia în Împărăţia lui Dumnezeu. Să ne învrednicească Bunul Dumnezeu să fim făpturi noi, să fim făpturi în care harul lui Dumnezeu să se sălăşluiască, să nu fim automate de rugăciune sau de viaţă religioasă, ci să fim flăcări vii, lumânări care să ardă pentru veșnicia Împărăţiei lui Dumnezeu. Amin”. IPS Bartolomeu Anania - Predică în Duminica dinainte de Înălţarea Sfintei Cruci: Cum ne trăim relaţia cu Hristos?
Iubiţi credincioşi, aţi auzit cântarea: “Mare este puterea crucii Tale, Doamne, că s-a înfipt într-un loc şi lucrează în lume şi a arătat din pescari apostoli şi din păgâni mucenici ca să se roage pentru sufletele noastre“. Îmi este greu să vă vorbesc în ziua de astăzi pentru că suntem şi în vecinătatea marii sărbători a creştinătăţii, Înălţarea Sfintei Cruci. Pe de altă parte, ni s-a amintit despre convorbirea dintre Iisus şi învăţatul evreu care era Nicodim şi în care Iisus Îşi arată încă odată dumnezeirea, afirmând că nimeni nu s-a suit decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Tatălui Care este în cer. Prin aceasta a vrut să ne arate nouă odată pentru totdeauna şi necredin ței noastre sau puţinei noastre credinţe, că locuinţa Sa, a Domnului Hristos, este în cer. Şi noi zicem: . Ceea ce este adevărat. Fiecare căutăm să-I facem un sălaş asemenea ieslei din Betleem şi să-L purtăm. Important e cu câtă credinţă, cu câtă sinceritate şi cu câtă dăruire Îl purtăm. Căci, dacă o facem doar formal, ca să ne numim creştini şi să onorăm apelativul de creştini, nu înseamnă mare lucru. Şi doar să-L purtăm fără să-L şi dobândim în inimile noastre, iar n-am făcut mare lucru. Şi, dacă nu săvârşim faptele pe care El le-a săvârşit, asemănătoare acestora, iarăşi n-am săvârşit mare lucru. Credinţa şi participarea noastră creştină rămân, dacă nu o simplă formalitate, oricum superficiale, de suprafaţă. Important este să coborâm fiecare în adâncul sufletului său şi să vadă dacă într-adevăr acolo Îl adăpostește pe Domnul Iisus. Dacă Îl adăposteşte măcar cât L-au adăpostit animalele din peştera Betleemului, pe care le vedem zugrăvite în icoana Naşterii Domnului. Aşadar, importantă este participarea noastră efectivă la trăirea în Hristos. Să nu facem din ea o simplă formalitate. E o problemă de sinceritate şi de fond, la urma urmei. Ni s-a vorbit astăzi despre lumină şi întuneric, cele două poziţii antagoniste. Şi ni se spune în altă parte a Evangheliei după Ioan: Eu sunt lumina lumii. Cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea viaţă veşnică.
Ceea ce înseamnă că lumina este viaţa cea veşnică, în timp ce întunericul este somnul cel veşnic, inconştienţa cea veşnică sau amorţirea cea veşnică. Noi vorbim despre lumea de dincolo în două formule foarte simpliste, de Rai şi iad. În Sfintele Scripturi nu ni se arată foarte clar cum arată Raiul şi cum arată iadul. Însă intuim un singur lucru: iadul înseamnă singurătate, în timp ce Raiul înseamnă comuniune. Noi aici, în Biserică, din clipa în care ne-am adunat laolaltă să ascultăm Sfânta Liturghie şi ne-am adunat prin credinţa în Hristos și în numele lui Hristos, deja am păşit în Rai. Pentru că alcătuim o comuniune de credincioşi în numele lui Iisus Hristos. Altfel, iadul înseamnă izolarea şi singurătatea. Iadul înseamnă, cum se spune în Scriptură, întunericul cel mai dinafară, adică întunericul absolut, în care simţi că ai pe cineva lângă tine, dar nu-l vezi. Este doar conştiinţa că e cineva lângă tine. Dar izolarea este completă, şi a ta, şi a lui, pentru că nu există comuniune, nu-şi vorbesc, nu se cunosc; tu nu-l ştii cine este şi, dacă nu-l ştii, este un străin, iar, dacă este un străin, este ca şi cum n-ar exista. Este echivalent cu nefiinţa, dacă putem vorbi de nefiinţă, pentru că ea contrazice termenul de fiinţă. Aşadar, dragii mei, important nu este că respirăm şi că suntem vii. Important este dacă respirăm întru Iisus Hristos şi dacă respirăm prin viaţa lui Iisus Hristos. De aceea sfinţii isihaşti, adică pustnicii desăvârşiţi, care şi-au închinat viaţa cu desăvârşire rugăciunii, nu au decât o formulă foarte, foarte simplă: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Se spune că, odată, un mitropolit, un vlădică din vremurile vechi, mergea către pustie. Şi a trebuit să treacă un râu. Nu era mare râul, putea fi trecut cu piciorul. Dar a dat acolo de trei călugări, trei pustnici, care treceau râul de o parte şi de alta, sărind într-un picior şi spunând: Şi atunci mitropolitul s-a oprit la ei: Şi i-a învăţat aşa cum îl ştim şi noi: Tatăl nostru Carele eşti în ceruri… O dată, de două ori, Şi, când să treacă râuşorul, ei se ţineau după el: Şi atunci le-a spus: . Aşa că, dragii mei, participarea noastră poate fi şi foarte simplă, nu foarte complicată. Nu este nevoie să ştii prea multă carte, să ştii prea multă teologie. E bine, totu și, să citeşti cărţile religioase, să le citeşti pe îndelete, în fiecare zi câte o pagină, o jumătate de pagină şi mai cu seamă, să meditezi asupra lor, nu doar să le citeşti sau să le înveţi pe de rost, adică la suprafaţă, fără să-ţi pătrundă în conştiinţă şi în inimă. Importantă nu este cunoştinţa sau ştiinţa, ci importantă este participarea. A şti este frumos, dar nu este mare lucru. A înţelege ceea ce ştii este frumos, dar nu spune totul. Important este a şti, a înţelege şi a participa la ceea ce în țelegi. Fără această părtăşie, fără această participare a întregii noastre fiinţe, adică a intelectului şi a sensibilităţii, nu este o adevărată participare în Domnul Hristos. Este ceea ce ne învaţă şi ceea ce aţi auzit astăzi la Sfânta Liturghie, și ceea ce veţi auzi mâine şi la praznicele următoare. Din partea mea, eu v-am recomandat ceea ce am învăţat şi eu de la bătrânii
mei, la vremea când era tânăr şi mai puţin ştiutor, şi anume că nu este important să crezi, nu este important să militezi, ci este important să te consumi, să te istoveşti, adică să te faci una cu iubirea lui Hristos şi prin aceasta, făcându-te una cu Hristos. În felul acesta ne asigurăm mântuirea, care nu este foarte grea, dacă ştim s-o facem. Este uşoară şi frumoasă, în simplitatea ei. Dumnezeu nu a făcut lucrurile peste putinţa noastră de înţelegere sau peste putinţa noastră de a participa la ele; ci lea făcut cu înţelepciune şi a pus la dispoziţia noastră, a fiecăruia dintre noi, mai învăţaţi sau mai puţin învăţaţi, mai complecşi sau mai simpli în structura noastră, ceea ce este fiecăruia necesar pentru propria sa mântuire. Cu aceasta să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne păstreze în credinţa cea dreaptă şi cea adevărată, să ne păstreze întru fapta cea bună, să ne păstreze în speranţa neştirbită că dincolo de această viaţă există o alta care ne aşteaptă să-i fim vrednici. Amin. IPS Irineu Pop-Bistriţeanul - Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci - Sfânta Cruce este şcoala virtuţii
Dreptmăritori creştini, Sfânta Evanghelie citită astăzi ne aminteşte de acea preînchipuire a Crucii şi a Jertfei Mântuitorului: Şarpele de aramă, înălţat de Moise pe un stâlp, în pustie care izbăvea de moarte pe cei muşcaţi de şerpi veninoşi (Num. 21, 8-9). Minunea aceasta se repetă sub ochii noştri, a celor care, în pustia amară a acestei vieţi, suntem mereu muşcaţi de ispitele şi asupririle diavolului. Sfânta Biserică ridică în mijlocul Noului Israel, al poporului dreptcredincios, Crucea lui Hristos, pentru ca tot omul care priveşte cu credinţă acest semn minunat să se vindece şi să trăiască (In. 3, 14-15). Într-adevăr, dacă privim cu evlavie la Sfânta Cruce şi o cinstim după cuviinţă, vom fi izbăviţi de otrava patimilor şi de rănile păcatelor, împodobindu-ne cu virtuţile creştine ale credinţei, nădejdii şi dragostei, prin care putem obţine biruinţa mântuirii.
Iubiţi credincioşi, prin Jertfa de pe cruce, vina păcatului a fost ştearsă, iar prin Înviere, moartea a fost nimicită, deschizându-ni-se, astfel porţile vieţii veşnice. Împreună cu Hristos, omul cel vechi din noi s-a răstignit şi s-a îngropat şi tot prin El a înviat în noi omul cel nou, eliberat din lanţurile păcatului şi de tirania morţii. Prin răscumpărarea făcută de Hristos, noi am devenit fii ai lui Dumnezeu, având dreptul şi putinţa ca sub umbrirea harului divin, prin faptele noastre izvorâte din credinţă, să dobândim Împărăţia Cerurilor. Meditând la durerile răstignirii şi la moartea pe cruce a Mântuitorului nostru, ne vom umple sufletele de credinţă, nădejde şi dragoste şi prin aceasta ne vom dălţui fiinţa noastră după chipul prea frumos şi prea iubitor al lui Hristos. Fericitul Augustin era inspirat de Duhul Sfânt atunci când vorbea despre folosul mare al amintirii Patimilor Domnului pentru viaţa creştină. Nici un fapt, nici una din predicile Mântuitorului n-au darul să cuprindă atâta bogăţie duhovnicească precum îl are graiul Crucii. Priveliştea Patimilor Domnului ne întăreşte, în primul rând, credinţa. Acum ştim în Cine credem, cunoaştem pe Cel Ce-L adorăm. Este Domnul şi Stăpânul lumii, Fiul cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul dumnezeiesc. Este Biruitorul iadului şi al morţii, Care pentru noi şi pentru a noastră mântuire S-a răstignit, în vremea lui Ponţiu Pilat şi a murit şi S-a îngropat, dar Care, cu puterea ce sălăşluia în fiinţa Sa, Şi-a reluat viaţa şi S-a înălţat întru slavă, de unde va veni iarăşi să judece toate seminţiile pământului. Nu e de mirare că Mormântul gol din Ierusalim este locul cel mai sfânt din lume pentru pelerinaj şi închinare. Nu e de mirare că în fiecare an, de sărbătoarea Paştilor, coboară lumina din cer asupra Sfântului Mormânt spre a ne încredinţa că suntem fiii Învierii. Dacă pe celelalte morminte de pe toată faţa globului pământesc stă scris: „Aici zace cutare”, pe lespedea Mormântului de la poalele Golgotei poate fi săpată în granit inscripţia: „Aici zace moartea!”.
Prin Cruce, păcatul, ca o îngroşare a trupului, ca închidere a lui în groapa fără orizont a vieţii trecătoare, este slăbit, subţiat, oprit. Prin Cruce, trupul şi viaţa pământească se fac transparente pentru Dumnezeu. Prin Cruce, se dă lovitura de moarte morţii, egoismului. Prin Cruce, se arată victoria generozităţii, a iubirii, a vieţii superioare. Prin Cruce, omul adevărat din noi învie întru viaţa fără de moarte, în Dumnezeu. Gândul la durerea Domnului ne întăreşte, în al doilea rând, nădejdea că Dumnezeu nu îi părăseşte pe cei ce suferă pentru Evanghelie. După întunericul încercării, răsare soarele bucuriei şi al dreptăţii. A răsărit pentru Omul durerii, Iisus; se va arăta la fel pentru toţi cei ce primesc necazurile cu încrederea că ele vin cu ştiinţa Tatălui ceresc şi le poartă până la sfârşit cu răbdare şi cu bărbăţie. Izvor de mare încredere şi de îmbărbătare este pentru noi Jertfa de pe cruce şi Învierea lui Hristos. Aceste daruri ale lui Dumnezeu ne dau puteri şi curaj pentru a lupta contra păcatului şi pentru înfăptuirea binelui.
Forţă înnoitoare se naşte în sufletele noastre, ştiind că virtutea lucrată cu credinţă şi în duhul dragostei creştine duce la o viaţă binecuvântată pe pământ şi ne ajută să dobândim viaţa veşnică. Deci, Golgota este o mare şcoală de înţelepciune şi izvor viu de virtute. Ascultaţi ce zice Fericitul Augustin: „Nu-ţi pierde nădejdea! Nu te teme! Căci de aceea a băut Însuşi Doctorul din el, ca să nu te mai temi. Iisus a luat tot paharul suferinţei”. Iar în cartea „Urmarea lui Hristos”, citim: „Hristos a primit să pătimească. Cum cutezi tu să te plângi de ceva? El a avut duşmani şi bârfitori, iar tu vrei ca toţi oamenii să te iubească? Cum putea-vei fi încununat, când nimic supărător nu ţi s-a întâmplat? Deci rabdă cu Hristos, dacă vrei să împărăţeşti cu El”. În sfârşit, priveliştea suferinţei şi a morţii Mântuitorului nostru are darul de a spori în inimile noastre dragostea noastră pentru El. Dacă am lua aminte mai bine la pricina care L-a pus pe Împăratul lumii pe lemnul crucii, vom cunoaşte că adevăraţii vinovaţi n-au fost nici fariseii invidioşi, nici Iuda vânzătorul de sânge nevinovat, nici laşitatea guvernatorului roman care de frică, L-a dat pe Iisus mai-marilor sinagogii să fie răstignit, ci am fost noi, păcătoşii, cu răutăţile noastre (cf. Is. 53, 2-5). În Hristos, păcatul se mistuie în flacăra, în oceanul iubirii Sale dumnezeieşti. „Acolo unde este jertfă, acolo este nimicirea păcatelor, acolo este împăcarea cu Stăpânul, acolo este sărbătoare şi bucurie”, învaţă părintele nostru Ioan Gură de Aur. Iar după Sfântul Chiril al Alexandriei, „la Tatăl nu se poate intra decât în stare de sacrificiu”. Starea de sacrificiu e şi calea noastră, unii către alţii. „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi; şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi” (I In. 3, 16). Patimile sunt o chemare la înnoirea vieţii noastre creştineşti prin pocăinţă şi prin fapte bune, prin vieţuire în comuniune cu Hristos, în Biserica Sa. Crucea Mântuitorului a arătat lumii marea alternativă: crucea morţii, căreia îi urmează viaţa sau egoismul, căruia îi urmează moartea sufletească. Credinţa în Cruce se verifică prin fapte de iubire faţă de semenii noştri aflaţi în necazuri, lipsuri şi strâmtorări. Iubiţii mei, la Naşterea lui Hristos, îngerii cântau că El va aduce pe pământ pace şi între oameni bunăvoire (Lc. 2, 14). Pe cei ce au luat cunoştinţă că Hristos este Fiul lui Dumnezeu făcut Om şi înviat, ca pârgă a învierii noastre, nimic nu-i mai tulbură. Mărturisind credinţa în Hristos, vom rămâne tari şi liniştiţi în necazurile ce ni le va produce lumea, biruindu-le, iar siguranţa că le vom birui ne-o dă pilda şi puterea Lui: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea!” (In. 16, 33). Eroul de pe Golgota, Hristos Domnul, a biruit lumea, nu înlăturând necazurile din ea sau făcând să nu apară ispite, ci arătându-Se mai tare decât ele, întrucât nu a fost doborât de ele. Iisus a lăsat firea
Lui să sufere toate cele ce le suferă omul, pentru ca să o întărească chiar prin folosirea maximă a puterii ei de a nu se lăsa biruită de răutăţile lumii. Această putere izvorăşte din Crucea Sa pentru noi toţi, precum arată Sfântul Efrem Sirul când spune: „Crucea este speranţa celor disperaţi, Crucea este limanul celor înviforaţi, Crucea este mângâierea celor întristaţi”. În Ortodoxie, Crucea este scăldată în raze şi de sărbătorile ei, ea este împodobită cu flori. Astfel, suntem încurajaţi să privim spre Cruce şi dincolo de Cruce, spre a vedea slava strălucitoare a Învierii şi frumuseţea înmiresmată a vieţii veşnice. De aceea, plini de recunoştinţă, dimpreună cu imnograful bisericesc, se cade să strigăm: „Bucură-te, Cruce, purtătoare de viaţă, semnul cel nebiruit al creştinătăţii, prin care a încetat blestemul, s-a înghiţit puterea morţii şi ne-am înălţat de pe pământ la cele cereşti”. Amin.
Mitropolitul Antonie Plămădeală - Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci
Textul asupra căruia ne vom opri în cele ce urmează e foarte scurt. Aşa e rânduit în tipicul acestei duminici. Numai cinci versete. Meditând asupra lor şi dându-mi seama că ele sunt cam teoretice, destul de abstracte, presupunând oarecare cunoştinţe teologice spre a fi înţelese, m-am dus la cărţile câtorva predicatori mari ca să aflu de la dânşii cum le-au tâlcuit. Unii au vorbit despre iubire, alţii despre răscumpărare, alţii despre suferinţă sau despre jertfă. Şi despre acestea trebuie să ştie creştinii foarte multe lucruri. Dar când se citeşte în Biserică un text ca acesta, parcă ai vrea să auzi ceva despre el, că doar nu e în limbă străină şi nici rostit şi scris pentru alţii. Chiar dacă e mai greu de înţeles. Sau tocmai pentru că e mai greu de înţeles.
Iată textul: „Nimeni nu s-a suit în cer decât numai Cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului Care este din cer. Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului. Ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El” (Ioan 3, 13-17). Într-adevăr, textul e ceea ce s-ar putea numi un text doctrinar. Adică de învăţătură de credinţă: despre Dumnezeu, despre întruparea Fiului şi rostul ei în iconomia mântuirii şi bineînţeles, despre felul cum oamenii îşi pot însuşi roadele întrupării Domnului. Asemenea lucruri se învaţă la şcolile teologice. Dar nu sunt totuşi chiar atât de grele pe cât par. Ce-ar fi ca noi să încercăm să ne adresăm chiar acestor patru versete şi să încercăm să le pricepem împreună. Pentru ca să le percepem, primul lucru pe care trebuie să-l facem, e să le punem în context. Adică să le fixăm exact momentul şi locul în care au fost rostite, să vedem cui au fost adresate şi de ce. Ne aflăm într-un moment în care Mântuitorul, fiind în Ierusalim, primeşte seara târziu o vizită. O vizită neaşteptată. O vizită care, fără îndoială, L-a surprins. Întâi fiindcă I se făcea oarecum pe ascuns. Era ca o audienţă secretă a unui fariseu, la Dumnezeu! Pe faţă se ştie ce spuneau. Va fi fost interesat şi Iisus ce poate spune unul ca acesta în taină! Cel care venea n-a vrut să fie văzut de nimeni că vine să-L viziteze pe acest profet contestat de oficialităţile religioase, ştiut ca urmărit. De aceea a şi venit pe ascuns, noaptea. Cine era acesta şi de ce se ferea? Avea motive să se ferească? Avea şi încă din belşug. Fapta lui era o faptă de îndrăzneală şi curaj. Fiindcă era unul din mai marii templului, dintre cărturari şi farisei, adică unul din ceata celor aleşi, cu mare trecere în popor şi cu autoritate, pentru că cei ca el erau consideraţi a fi cei mai fideli observatori ai Legii, evlavioşii învăţaţi. Când auzim de „cărturari şi farisei”, aşa trebuie să-i înţelegem. Numai mai târziu Mântuitorul i-a descoperit a fi formalişti, vicleni şi superficiali din punct de vedere al evlaviei, denunţându-i ca înşelători, ceea ce de altfel făcuse şi Ioan Botezătorul. Erau unii cărturari, adică învăţaţi, teoreticieni, exegeţi, dintre cei care în inter-pretările lor, „strecurau ţânţarul şi înghiţeau cămila”, adică se opreau la nimicuri şi pierdeau din vedere esenţialul, iar alţii erau farisei, adică oameni pioşi, evlavioşi, dar care făceau totul la vedere, ceea ce i-a şi descoperit a fi făţarnici. De unde şi numele li s-a transformat în simbol al făţărniciei, pentru totdeauna şi în toate limbile. Fiind însă cărturari, nu înseamnă că nu puteau fi în acelaşi timp şi farisei. Nu era însă neapărat necesar. Mântuitorul ni-i prezintă ca pe două categorii de reprezentanţi ai vieţii religioase din vremea Sa. Acesta de care vorbim acum era dintre cei pioşi, religioşi, era fariseu. Şi probabil chiar cu mare vază. Să ni-l închipuim a fi fost un bătrân venerabil, cu barbă, un bătrân cuminte şi înţelept, cum ar trebui să fie toţi bătrânii. A venit la Mântuitorul să-I pună câteva întrebări. Spre deosebire însă de alţii care veneau cu gânduri rele, să-L ispitească, să-L prindă în cuvânt, acesta - de aceea cred că era înţelept şi cuminte - acesta n-a venit cu gând de ispită. Era o rară
excepţie. N-a venit să-L pună în încurcătură cu vreo întrebare. N-a venit să-L prindă în cuvânt şi după aceea să alerge la mai marii cetăţii şi să-L denunţe, cum au făcut alţii. Nu. El a venit cu gând foarte curat, ca să afle răspuns la cel puţin o întrebare. Mai întâi a făcut o, declaraţie: „Rabi, ştim că eşti învăţător venit de la Dumnezeu!”. Iată o declaraţie foarte importantă din partea unui mai mare al templului. Iisus trebuia să fi fost foarte mirat de o asemenea introducere. Desigur, putea fi şi o declaraţie de circumstanţă, o „captatio benevolentiae”, deci se impunea atenţie, dar bătrânul părea mai degrabă sincer decât şiret. Şi înţelept. Şi-a dezvăluit şi numele: Nicodim, deşi s-ar fi putut teme s-o facă. Aceasta denotă încrederea desăvârşită pe care o avea în Iisus. Îşi va fi dat seama că ar putea fi bănuit că a venit să-I întindă o capcană, de aceea a ţinut să-şi motiveze de îndată afirmaţia şi sinceritatea de care era sigur că Iisus s-ar fi putut îndoi: „Căci astfel de semne ca cele pe care le faci Tu, nimeni nu le poate face, de n-ar fi Dumnezeu cu Dânsul”. Iată o declaraţie frumoasă, o declaraţie pozitivă, o declaraţie de apreciere a învăţăturilor, a minunilor, a semnelor cu care îşi însoţea Mântuitorul învăţăturile, care, fără îndoială, pe Mântuitorul îl va fi măgulit. Îi va fi plăcut acest bătrân. De aceea a şi acceptat să stea de vorbă cu el şi să-i răspundă la întrebări, să-i dezvăluie nişte lucruri de taină. E de presupus că vor fi discutat mai mult, dar Mântuitorul - după cum ne relatează Sfântul Evanghelist Ioan în Evanghelia sa - i-a spus dintr-o dată aceste cuvinte: „Adevărul adevărat îţi spun: de nu se va naşte cineva din nou, nu va putea vedea împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan, 3, 3). Când a auzit bătrânul Nicodim acel cuvânt, a rămas cam încurcat, perplex. N-a înţeles cuvântul şi ia întors Mântuitorului întrebarea: „Cum poate un om să se nască, bătrân fiind? Poate el oare a doua oară să intre în pântecele maicii sale şi să se nască din nou?” Întrebarea lui a fost corectă. Trebuie să recunoaştem că mulţi dintre noi, dacă am fi fost în locul lui, probabil am fi întors Mântuitorului aceeaşi întrebare. „Cum să mă nasc din nou? Noi ştim că naşterea se petrece o singură dată”. Nicodim gândea cu instrumentele gândirii obişnuite, orizontale. Am putea numi logica lui logică nicodimică, o logică a imediatului terestru, simplu. El nu-şi dădea încă seama că aceeaşi limbă poate spune lucruri diferite, despre lumi diferite. Genul acesta de vorbire, în metafore şi analogii, era practicat şi în textele Vechiului Testament, dar Cel care îl întrebuinţează frecvent şi întotdeauna surprinzător, este îndeosebi Iisus. Nici apostolii nu s-au obişnuit uşor cu el. Exemple de oprire la sensul imediat, terestru, avem multe. Apa cea vie, din vorbirea cu samarineanca e numai unul din exemplele cele mai concludente de logică nicodimică. Mântuitorul insistă însă. Nu-l lămureşte prea deschis, dar insistă cu câteva completări: „Adevărul adevărat îţi spun: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu”. Nu ştim în ce măsură a înţeles Nicodim această explicaţie. Probabil n-a înţeles-o prea bine. Probabil nici noi, astăzi, n-am înţelege-o prea bine, dacă nu ni s-ar tâlcui. Mântuitorul şi-a dat seama că Nicodim n-a pătruns în sensul cuvintelor Sale. A continuat: „Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici
încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul. A răspuns Nicodim şi I-a zis: Cum pot să fie acestea? Iisus a răspuns şi i-a zis: Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti acestea? Adevărat, adevărat zic ţie, că noi ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi. Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede de vă vom spune cele cereşti?” (Ioan 3, 6-12). După aceste cuvinte au urmat cele cinci versete din Evanghelia de azi. Să ni le reamintim: „Şi nimeni nu s-a mai suit în cer, decât Cel ce s-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El, lumea” (Ioan 3, 13-17). Să ne oprim puţin la „naşterea din nou”, din apă şi din Duh. E vorba, fără îndoială, de naşterea prin botez, de naşterea la creştinism. Naşterea din apă este simbol al curăţirii. Cu apa ne spălăm necurăţenia din afară, cea materială. E de înţeles deci de ce apa poate deveni un simbol şi al curăţirii spirituale. Curăţirea spirituală este o curăţire prin Duhul Sfânt. Ea înseamnă naşterea din nou a sufletului. De aceea noi, ortodocşii, facem Botezul cu apă, dar îndată administrăm pruncului Taina Mirungerii. Facem aceasta în cadrul aceleiaşi ceremonii, pentru că prin Taina Mirungerii transmitem noului botezat harul Sfântului Duh adică încreştinăm puterile lui sufleteşti şi îl facem apt pentru primirea lui Hristos, pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu, de aceea abia acum i se poate administra Taina Sfintei Împărtăşanii. Acum înţelegem de ce Iisus i-a spus lui Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu”. Aceasta este „naşterea de sus”. Prin aceasta, noul născut este imediat inclus în trupul lui Hristos. A devenit creştin deplin. Aceasta este „naşterea din nou”, din apă şi din Duh, pe care n-a înţeles-o la început Nicodim. Cel care se naşte din trup este pământesc. Cel botezat a intrat în familia cerească. A intrat în rândul celor care se află sub grija, conducerea, povaţa, supravegherea şi ajutorul lui Dumnezeu. De aceea în poporul nostru există credinţa că pruncii trebuie neapărat botezaţi şi cât mai repede, ca să nu stai prea mult cu „păgânul” în casă! De îndată ce l-ai botezat, totul intră în ordine şi în rânduială. Botezul este ieşirea de sub vechiul blestem biblic de după păcatul strămoşilor Adam şi Eva. Este reintrarea în graţiile lui Dumnezeu. Aceasta este de fapt intrarea în Har, în Duh, îndumnezeirea, pentru că Duhul Sfânt e a treia persoană a Sfintei Treimi. A fi om nou înseamnă însă şi a intra sub regimul poruncilor. Tânărul bogat, ca să intre în împărăţie, Mântuitorul i-a cerut să păzească poruncile. Şi care sunt? Să cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii desfrânat şi toate celelalte pe care le-a primit Moise de la Dumnezeu pe muntele Horebului şi le-a notat pe două table de piatră (Deut. 5, 1-21). Intrarea în creştinism acordă drepturi, dar impune şi datorii şi în primul rând, datoria de a te plasa într-o ordine nouă de gândire şi de orientare şi într-o ordine nouă de făptuire.
În conversaţia cu Nicodim, Mântuitorul îi spune la un moment dat: „Adevărul, adevărat îţi grăiesc, că ceea ce ştim spunem şi mărturisim ceea ce am văzut”. Oare de ce-i spune Mântuitorul cuvintele acestea? Pentru că Mântuitorul vrea să-l încredinţeze că-i vorbeşte ca unul care ştie ce spune, că nu este un oarecine care improvizează nişte răspunsuri la întâmplare, ci că are calitatea de a-i răspunde. Este venit de sus. Ceea ce spune, de acolo ştie, ca Unul care „a văzut” ceea ce afirmă. A văzut idei? Într-un fel da. A văzut ideea ideilor, pe Dumnezeu. De la El ştie ce ştie. Într-un fel, am zice noi cu cuvintele noastre de astăzi: Mântuitorul se legitimează în faţa lui Nicodim. Ca şi când iar arăta o carte de identitate: Uite cine sunt! Sunt unul din aceia care au văzut ceea ce-ţi spune. De aceea continuă conversaţia cu care începe textul celor cinci versete pe care ne-am propus să ni le tâlcuim, cu: „Nimenea nu s-a suit în cer, decât numai Cel care s-a pogorât din cer”. Şi precizează: „Fiul Omului care este în cer!”. Cu alte cuvinte, continuă să-şi prezinte datele biografice şi mai pe larg, în vederea stabilirii precise a identităţii Sale, spre a-şi legitima cuvintele, ca venind de la Dumnezeu, de aceea arată că „S-a pogorât din cer”. Extraordinară mărturisire. Încărcată pe măsura capacităţii de judecată logică a interlocutorului. Cine ar putea vorbi despre lucruri din cer, cu autoritate, decât Cel ce s-a pogorât din cer? Şi nimeni altul nu s-a pogorât din cer. Iisus i-a dezvăluit deci întruparea Sa. Şi şi-a motivat intenţiile care, uneori, au putut părea oamenilor Legii ca fiind în contradicţie cu Legea. Dar El arăta că are dreptul să procedeze la astfel de modificări. Acum vom înţelege de ce aceste cuvinte, aşa cum sunt rânduite ca lectură biblică astăzi, ni s-au părut la început fără legătură şi fără sens. Ele erau continuarea unei convorbiri cu Nicodim, în momentul în care Mântuitorul îşi legitima dreptul de a învăţa chiar altfel decât Legea, deşi nu desfiinţa Legea. O completa cu înţelegeri noi, mai adevărate, mai largi. Nicodim trebuia să priceapă că stătea de vorbă cu o autoritate afară de care alta mai mare nu era. Cu Dumnezeu. Descoperirea era pentru Nicodim uluitoare. Nici n-a mai replicat. Doar a ascultat. Gândurile lui erau însă împărţite. Crescut în Legea lui Moise, cum putea el accepta o nouă autoritate, ultimă, care să-l corecteze pe Moise? Era Acesta de la Dumnezeu, dar şi Moise primise Legea, tot de la Dumnezeu! Iisus i-a citit gândurile. Trebuia să-l scoată din încurcătură. Trebuia să lege, în mintea lui Nicodim, tot ceea ce îi spusese, cu ceea ce-i spusese Moise. Trebuia să-i dea cheia împăcării celor două autorităţi: a lui Moise, care era de mult garantată şi a Sa, care trebuia demonstrată. De aceea mai departe se va referi la Moise. Fără această explicaţie, referirea lui la Moise, din cel de al doilea verset al Evangheliei de azi, pare într-adevăr fără nici o legătură logică în context. Acum ştim de ce s-a referit la Moise. Nicodim avea nevoie de această referire. E drept că Mântuitorul îi va vorbi din nou printr-o alegorie, ca şi cea cu „naşterea din nou”, cam supraestimând capacitatea lui de a înţelege alegoriile, dar era obligat să le înţeleagă, dacă se angaja în astfel de discuţii.
I-a spus: „Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului”. Ce va fi vrut să zică cu aceasta? Sunt convins că toţi vă întrebaţi acum: ce mai înseamnă şi aceasta? Ce legătură are aici Moise şi şarpele, cu faptul că Iisus era din cer şi că Nicodim trebuia să se nască din nou? Să ne amintim: vorbea cu Nicodim. Vorbea cu un cunoscător al Vechiului Testament. Trebuia, prin urmare, să-i vorbească pe limba pe care o înţelegea el foarte bine. I-a adus deci aminte de un episod din Vechiul Testament. L-a atras pe terenul său. Pe când se retrăgea din Egipt, prin pustie, cu poporul evreiesc pe care-l scosese din robie, la un moment dat Moise a confecţionat un şarpe din aramă. De ce l-a înălţat? Să ne ducem direct la text: „De la muntele Hor au apucat pe calea Mării Roşii, ca să ocolească pământul lui Edom, dar pe cale s-a împuţinat poporul cu duhul. Şi grăia poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu-i nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană netrebnică. Atunci a trimis Domnul asupra poporului şerpi veninoşi, care muşcau poporul şi a murit mulţime de popor din fiii lui Israel. A venit deci poporul la Moise şi a zis: Am greşit grăind împotriva Domnului şi împotriva ta; roagă-te Domnului, ca să depărteze şerpii de la noi. Şi s-a rugat Moise, Domnului pentru popor. Iar Domnul a zis către Moise: Fă-ţi un şarpe de aramă şi-i pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat, care se va uita la el, va trăi. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia” (Numeri 21, 1-9). Nicodim îşi va fi amintit şi el de această istorie din vremea lui Moise. Dar cum trebuia să înţeleagă cuvintele lui Iisus: „Aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului”? Şi de ce să se înalţe? Unde era legătura cu şarpele lui Moise? Nicodim a fost pus la grea încercare. Tânărul Prooroc îl întrecea în tâlcuirea Legii. Era de la Dumnezeu. Aceasta crezuse şi înainte. Acum aflase şi din gura Lui: „că vine de Sus”. Dar care era legătura cu Moise şi cu şarpele? Şi de ce trebuia să se înalţe? Să încercăm să-i răspundem noi. De ce se înalţă ceva? Ca să fie văzut din toate părţile. De aceea a înălţat şi Moise şarpele, ca să-l vadă toţi din toate părţile şi să nu moară. Tot aşa, cum a fost înălţat şarpele, trebuia să se înalţe şi Fiul Omului. Şi cu acelaşi scop. Căci i-a spus în continuare lui Nicodim: „Fiul omului trebuie să se înalţe, „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 15). Dumnezeu prin Moise dădea viaţa pământească, prin şarpele lui; Iisus înălţat va da „viaţa veşnică”. Dificilă convorbire, va fi zis Nicodim. Tânărul Rabbi mută mereu vorba de pe un plan pe altul. Eu am crezut întâi că vorbea cam în dodii, despre o absurdă naştere din nou şi El vorbea despre o naştere în Duh, spirituală. Asta am înţeles-o până la urmă. Dar acum din nou o schimbă. Îmi vorbeşte de Moise care vindeca de muşcătură de şarpe prin şarpele lui de aramă, dar El se gândeşte la altceva. Se compară cu şarpele de aramă, care să fie ridicat ca şi acela, dar oferă „viaţă veşnică”. Dar cui? Unde sunt cei muşcaţi de şarpe? Şi despre ce fel de şarpe vorbeşte El? Nu de şarpe vorbeşte de altfel, ci de „Fiul Omului”. De Sine? El se numeşte pe Sine „Fiul Omului”, dar deşi e om, zice că e „pogorât din cer”!
Nicodim va fi fost şi mai încurcat, când a auzit în continuare cum tâlcuieşte Iisus pe „Fiul Omului”: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El” (Ioan 3, 16-17). Nu-i era uşor lui Nicodim să se descurce. Ba chiar, ultimele cuvinte îl încurcau de tot. Acum i se vorbea de „Fiul lui Dumnezeu”. Mintea lui se oprea. Înţelegea că era vorba de o analogie cu vindecările prin şarpele de aramă, dar despre ce vindecare vorbea tânărul Rabbi, nu înţelegea. Vom vedea însă că, în logica discursului lui Iisus, totul se lega de minune. Suntem şi prin aceasta, în inima teologiei întrupării şi a răscumpărării. Mântuitorul îşi desfăşura procesul proclamării sensului întrupării Sale, punea bazele teologiei în ceea ce are ea mai profund până astăzi. Fără aceasta n-am înţelege de ce a venit Iisus, de ce a coborât Dumnezeu pe pământ. Nicodim nu va fi înţeles pe loc. În sistemul teologiei pe care o ştia el, nu intrau încă astfel de concepte ca „Fiul lui Dumnezeu”, „Întrupare” şi „Viaţă veşnică”. Noi ştim însă acum ce a vrut să-i transmită Iisus. Lui Nicodim şi nouă. Pentru că Mântuitorul, prin analogia cu şarpele de aramă, a introdus în discuţie o profeţie despre Sine. Şarpele de aramă era încolăcit la vârf şi avea formă de cruce. Aşa, pe o Cruce va fi răstignit Fiul Omului, la care toţi vor fi chemaţi să privească şi aşa cum aceia, pe vremea lui Moise, se vindecau de muşcătura şarpelui, aşa şi cei care vor privi la Iisus răstignit şi vor crede în El vor căpăta iertare de păcate, se vor mântui şi vor dobândi viaţa veşnică. De aceea a zis că: „Tot Cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Prin urmare, aceasta este concluzia: În momentul în care Fiul Omului, Iisus Hristos, va fi răstignit pe cruce, la crucea aceasta trebuie să privească toţi, pentru că ea este mijlocul prin care toţi vor fi răscumpăraţi, toţi se vor putea vindeca de păcate. Toţi? Da: toţi „cei care vor crede”. Cei care vor crede ce? Că El este Fiul lui Dumnezeu şi îşi vor însuşi jertfa Lui. Deci numai aceia, deşi El se va lăsa răstignit pentru păcatele tuturor oamenilor, ca să-i răscumpere astfel de la cel în mrejele căruia căzuseră. Şarpele lui Moise din pustie a fost prefigurarea crucii Răstignirii şi a izbăvirii prin ea. Şi în cazul şarpelui lui Moise, se vindecau numai cei care îl vedeau, dar toţi puteau să-l vadă, dacă îşi ridicau privirile la el. Şi Iisus a murit pentru toţi, dar numai cei care vor crede vor beneficia de jertfa Lui. Evanghelistul nu ne mai spune cât a înţeles Nicodim din convorbire. Dar nu ne spune nici că a plecat de la Iisus nelămurit. Tradiţia îl aminteşte printre prietenii lui Iisus. Dar cu cei care nu vor crede, ce se va întâmpla? Interesant este felul cum Mântuitorul îi spune lui Nicodim şi acest lucru, ca şi cum i-ar fi ghicit o întrebare. Nu spune că vor fi pedepsiţi, ci spune simplu: „Iar cei ce nu vor crede, iată-i judecaţi pentru că n-au crezut”. Deci cel care nu crede, prin însuşi faptul că nu crede, se judecă pe sine. Se autojudecă. Cel care nu e înăuntru, ci stă în afară, acela nu ştie ce se întâmplă înăuntru. Dacă nu crede şi rămâne afară, rămâne
cu ceea ce se vede afară. Dacă intră înăuntru, dacă va crede, atunci află ce se petrece înăuntru. Dacă nu crede, rămâne afară. S-a judecat prin însuşi faptul că a rămas afară. Cât îşi oferă, atâta are. Ridică ochii? Vede crucea şi se mântuieşte. Nu-i ridică? Moare precum iudeii din pustie, care nu se uitau la şarpele de aramă. Aici e vorba şi de o moarte spirituală, desigur, a celor care, în păcat, nu ridică ochii spre Dumnezeu. Dacă lumina este înăuntru şi el rămâne afară, unde nu este lumina, stă în întuneric. Fiecare îşi alege locul unde se plasează. Este foarte plastică şi delicată această modalitate a lui Iisus, de a explica ce se va întâmpla cu cei care nu vor crede. Cei care vor crede, aceia vor moşteni Împărăţia Cerurilor. Acum, cele cinci versete ni se par mult mai limpezi şi nu va mai trece nimeni peste ceva greu de priceput, ca peste ceva ce trebuie lăsat numai pe seama teologilor. Mântuitorul n-a vorbit numai pentru teologi. Mai rămâne desigur o mică problemă, pe care n-aş vrea s-o ocolim, oricât de grea ne-ar părea. Îi lasă Dumnezeu afară pe unii? Ne de ajuns credinţa ca să fii mântuit? Nu s-a jertfit pentru toţi? Problema aceasta a divizat la un moment dat trupul creştinismului şi prin sectele de azi, mai continuă să-l divizeze. Protestanţii au pus că trebuie să înţelegem că Mântuitorul s-a jertfit pentru toţi cei are vor crede. Ei au stabilit astfel principiul „sola fidae”. Mântuire numai prin credinţă. Şi noi ortodocşii spunem că e nevoie de credinţă. Dar credinţa înseamnă şi faptele credinţei. „Credinţa fără fapte este moartă”, spune Sfântul Iacob. Mântuitorul în cuvântul despre Judecata de Apoi vorbeşte numai de fapte (Matei 25). Înseamnă oare că nu este nevoie de credinţă? Nu. Mântuitorul nu şi-a expus învăţătura dintr-o dată, toată ci în etape succesive, după auditor şi împrejurări, ca şi cum ar fi expus-o pe capitole. Ea trebuie deci citită şi înţeleasă în întregime. Trebuie citită nu o singură lecţie, ci toată cartea. Altfel ne rătăcim. Şi de fapt de aici vin toate rătăcirile. Din neştiinţa unora de a citi Scripturile. Ademenitorii la învăţături noi, apăsând numai pe credinţă, vând mântuire ieftină. Şi se găsesc desigur cumpărători naivi. Plătesc arama drept aur. Se înşeală pe ei înşişi. Chiar marele teolog protestant D. Bonhoeffer vorbeşte critic despre această mântuire ieftină, pe care unii cred că o capătă numai prin credinţă. Mântuitorul a accentuat întotdeauna pe fapte. O veche legendă ilustrează foarte bine acest adevăr. Povesteşte despre cei trei Magi care, îndrumaţi de stea, au călătorit în prezilele Naşterii Domnului spre Betleem. Se zice că ar fi existat şi al patrulea Mag, numit Artaban. S-a înţeles cu cei trei să se întâlnească într-un anumit loc din Babilon, înainte de a porni spre Betleem. Şi-a vândut toate bunurile şi a cumpărat trei pietre scumpe, un safir, un rubim şi o perlă, ca să le dăruiască Noului născut. Plecând spre locul de întâlnire, a văzut un om rănit. Nu-l cunoştea, dar i s-a făcut milă de el. Ca să-l poată interna într-un spital a trebuit să-şi vândă safirul. A făcut-o fără ezitare, fiindcă era un om milos. Din cauză că s-a ocupat de omul acela, când s-a dus la locul de întâlnire cu cei trei Magi, nu i-a mai găsit. Plecaseră. A plecat singur spre Betleem. Când a ajuns acolo, cineva i-a spus că cei trei Magi fuseseră dar şi plecaseră. Nici pe Prunc nu L-a mai găsit. I s-a spus că plecase în Egipt împreună cu familia. „Trebuia să nu întârzii” şi-a zis el dezamăgit. „Trebuia să
mă închin Noului Rege. Voi pleca să-L văd în Egipt”. Tocmai în acest timp soldaţii lui Irod, executându-i poruncile, ucideau pruncii. O femeie se lupta cu un soldat să-şi salveze copilul. „Stai, strigă Artaban, îţi dau rubinul acesta dacă laşi copilul să trăiască”. Soldatul fu ispitit de piatra scumpă, o luă şi plecă. Copilul a fost salvat. Artaban plecă spre Egipt. Îl căută pe Iisus ani de zile. Nimeni nu-i putea da informaţii exacte. Îl purtau dintr-un loc într-altul. Abia peste 33 de ani ajunse din nou în Ierusalim. Aici auzi că un aşa numit Rege al lui Israel fusese răstignit chiar în ziua aceea. Îşi dădu seama că era chiar Acela pe care îl căuta el. Se hotărî să meargă pe Golgota să-I prezinte ceea ce îi mai rămăsese: perla. Dar pe drumul către Golgota fu oprit de o scenă crâncenă: o tânără fată nu putea scăpa din mâinile a doi soldaţi romani care o brutalizau. Compătimind-o, le oferi soldaţilor perla ca s-o lase în pace. O luară. Spre după-amiază, ajunse în faţa crucii pe care era răstignit Iisus, care agoniza. - „Am fost flămând şi Mi-ai dat să mănânc; Am fost însetat şi Mi-ai dat să beau; Am fost străin şi M-ai primit; Am fost gol şi M-ai îmbrăcat; Am fost bolnav şi în închisoare şi M-ai vizitat!”, auzi din gura lui Iisus. - „Nu-i adevărat”, protestă Artaban. „Când te-am văzut flămând şi Ţi-am dat să mănânci, sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Când Te-am văzut străin şi Te-am primit, gol şi Te-am îmbrăcat, bolnav şi în închisoare şi Te-am vizitat? De treizeci de ani Te caut şi nu Te-am găsit şi nu Te-am slujit, Doamne!”. De pe cruce auzi vocea lui Iisus: „Ştiu totul. Întrucât ai făcut acestea unora din fraţii mei, Mie mi-ai făcut. Darurile Tale au ajuns la Mine!”. Artaban a fost fericit. De pe cruce, Mântuitorul i-a repetat cuvintele Judecăţii din urmă, clasându-l printre cei mântuiţi, pentru faptele bune pe care le făcuse celor în suferinţă şi în nevoie de ajutor. Minunată lecţie! Sublimă parabolă! Mântuitorul s-a jertfit pentru toţi. Jertfa şi răscumpărarea Sa e universală. Numai că trebuie acceptată şi acceptând-o prin credinţă, credinţa trebuie arătată prin fapte. Nici credinţă fără fapte, nici fapte fără credinţă. Sfântul Ambrozie spunea: „Credinţa este aceea care dă valoare milei. Fără credinţă îndrumarea este goală, lipsită de substanţă. Credinţa împrumută tuturor virtuţilor temelia lor cea trainică” (Despre Psalmi). S-ar putea obiecta: de ce să nu fie bune, faptele bune săvârşite fără credinţă? Sunt bune. Dar nu intră în sistemul mântuirii. E ca şi cum ai face o lucrare bună pentru un concurs, dar n-o prezinţi la concurs. Lucrarea e bună, dar nu ia premiul. Şi nefiind izvorâte din credinţă, faptele bune nu pot avea „substanţă” şi „trăinicie”, cum zice Sfântul Ambrozie. Sunt întâmplătoare. Dar să zicem că n-ar fi
întâmplătoare, ci ar fi sistematice şi permanente. Dacă ar fi aşa, cel în cauză ar trebui să aibă o busolă pe care n-o arată, dar o foloseşte! Răspunsul nostru e desigur un răspuns omenesc. Nu ştim cum judecă Dumnezeu astfel de situaţii. Un lucru poate fi însă aproape sigur: dacă punem în cumpănă fapta bună făcută fără credinţă, cu credinţa care crede că e de ajuns fără fapte bune, e preferabilă fapta bună. O va judeca Dumnezeu şi n-o poate judeca rău. Cel care crede că o face fără credinţă, fără să ştie o face din credinţa în bine şi acest Bine este Dumnezeu. Cel care zice că are credinţă („Doamne! Doamne!”), dar ţine mâna în buzunar, nu va avea cu ce deschide uşa Împărăţiei Cerurilor. Idealul rămâne totuşi cel sigur: credinţă şi fapte bune. Credinţa urmată de fapte bune. Fapte bune izvorâte din credinţă. Drept aceea, să luăm aminte! Amin. (cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, în anul 1984)
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel - Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim) - Sfânta Cruce - semnul iubirii care învinge păcatul şi moartea
Sfânta Evanghelie a Duminicii dinaintea Înălţării Sfintei Cruci face o legătură între şarpele care a fost înălţat de către Moise în pustie şi înălţarea pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos. Se ştie că în timp ce poporul evreu traversa pustia, mulţi oameni mureau fiindcă erau atacaţi de şerpi veninoşi. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Moise să înalţe un şarpe de aramă şi oricine se va uita la şarpele de aramă, înălţat în pustie, se va vindeca. Această vindecare a oamenilor care erau muşcaţi de şerpi era o preînchipuire a Crucii Mântuitorului Iisus Hristos. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: 'Nu vedeţi potrivirea chipului cu adevărul? Atunci evreii au scăpat de moarte, dar de o
moarte temporală; acum credincioşii sunt scăpaţi de moartea veşnică. Atunci şarpele înălţat în aer vindeca muşcăturile şerpilor; Iisus vindecă rănile pe care le face dragonul duhovnicesc (diavolul). Acolo, cel ce privea cu ochii trupului era vindecat; aici cel ce vede cu ochii sufletului se uşurează de toate păcatele sale. Acolo spânzura un chip de aramă, care reprezenta un şarpe; aici trupul Domnului pe care l-a format Duhul Sfânt. Acolo, un şarpe muşca şi un şarpe vindeca; aici moartea biruieşte moartea şi moartea dăruieşte viaţă' (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia de la Ioan, omilia 27, 2; trad. în limba română de diacon Gheorghe Băbuţ, Ed. Pelerinul Român, Satu Mare, 1997, p. 129). În Antichitate crucea era un instrument de tortură şi de ocară pentru răufăcători. Dar Mântuitorul Iisus Hristos, primind a fi răstignit pe cruce din iubire pentru oameni şi luând asupra Sa păcatele lumii, a transformat crucea din instrument de ocară şi de tortură în simbol al iubirii de viaţă făcătoare. Prin moartea Sa, Hristos Domnul a biruit păcatul şi moartea, iar prin Învierea Sa din morţi a arătat slava Crucii ca fiind slavă a iubirii Sale jertfelnice, sfinţitoare şi de viaţă făcătoare. De aceea, cântăm noi în fiecare Duminică: 'Iată, prin cruce, a venit mântuire la toată lumea'. Crucea, izvor de mântuire şi de viaţă veşnică Transformarea morţii lui Hristos în viaţă veşnică arată şi transformarea Crucii din instrument de tortură sau de ocară în izvor de mântuire, de viaţă veşnică. Evanghelia ne spune că 'atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică' (In. 3, 16). Apoi Iisus spune că 'Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El' (In. 3, 17). Aşadar, vedem că Sfânta Cruce arată cât de mult a iubit Dumnezeu lumea. Sfânta Cruce este semnul iubirii nesfârşite şi mai presus de înţelegere a lui Dumnezeu faţă de oameni, o iubire care respectă libertatea omului chiar şi atunci când omul Îl respinge pe Dumnezeu sau nu Îl primeşte. Crucea Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă iubirea lui Dumnezeu arătată oamenilor într-o lume plină de ură şi de violenţă. De fapt, Hristos a fost răstignit pe cruce, ca urmare a invidiei, a urii şi a violenţei mai-marilor cărturarilor şi fariseilor, care Îl invidiau şi Îl urau pe Iisus tocmai pentru că mulţimile Îl iubeau pe El, credeau în El şi Îl urmau. La răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos au participat şi păgânii, adică soldaţii romani, care ocupaseră Ţara Sfântă şi erau conduşi de procuratorul Ponţiu Pilat. Dar atât de mare a fost iubirea lui Dumnezeu arătată în Mântuitorul Iisus Hristos, încât El nu a răspuns la ură cu ură, la răutate cu răutate, la dispreţ cu dispreţ, ci S-a smerit şi a răbdat umilinţa şi suferinţa până la moarte, şi încă moartea pe cruce, destinată tâlharilor sau răufăcătorilor. Ca Dumnezeu atotputernic, Iisus Hristos putea oricând să nimicească pe vrăjmaşii Săi, dar nu a răspuns la răutate cu răutate, ci a zis: 'Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!' (Lc. 23, 34). Această putere a iubirii jertfelnice, de a ierta, în loc de a te răzbuna, de a birui răul cu binele, este iubirea smerită a lui Hristos. Smerenia împreună cu răbdarea îndelungă a Mântuitorului Iisus Hristos, arătată pe Cruce, face din Sfânta Cruce armă nebiruită şi semn de înfricoşare pentru demoni, care sunt mândri şi răi. Smerenia Lui şi bunătatea Lui îi înfricoşează pe demonii mândri şi răi. În acest sens, spune Sfântul Apostol Pavel, în epistola către Coloseni, că Hristos Domnul a dezbrăcat (dezvăluit, demascat) puterile diavoleşti şi le-a ţintuit pe Cruce (cf. Col. 2, 14-15), adică demonii, care au îndemnat pe
oamenii răi să Îl răstignească pe Hristos, au fost biruiţi prin smerenia şi răbdarea Mântuitorului Iisus Hristos, prin iubirea Sa jertfelnică şi mai presus de înţelegere. 'Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică' (In. 3, 16). Iubirea aceasta a lui Dumnezeu, Care Îl trimite pe unicul Său Fiu într-o lume bolnavă de păcat, de ură şi de răutate pentru a o vindeca de păcat şi moarte, este iubire mântuitoare şi făcătoare de viaţă. Întrucât Hristos Cel care a murit pe cruce a fost fără de păcat, moartea ca plată a păcatului nu a putut să-L stăpânească, iar El a biruit cu moartea Sa puterea morţii înviind din mormânt. În noaptea de Paşti, noi ridicăm cu ambele mâini Sfânta Cruce în văzul tuturor, adăugăm lumânarea de Înviere la ea şi spunem: 'Hristos a Înviat!', apoi ni se răspunde: 'Adevărat a Înviat!', deoarece Hristos Cel răstignit este Hristos Cel Înviat, Care şi după moartea Sa poartă în trupul Său semnele Crucii, adică semnele cuielor din mâini şi picioare, precum şi semnul lăsat de lancea care L-a străpuns. Crucea, întipărită veşnic în trupul lui Hristos Semnele Crucii rămân veşnic în trupul Mântuitorului Iisus Hristos, Cel Înviat şi Înălţat la ceruri, pentru a ne arăta cât de mult ne-a iubit El pe noi şi S-a dăruit nouă, ca pe noi să ne ridice la ceruri. De aceea, Sărbătoarea Înălţarea Sfintei Cruci, ca cinstire a Sfintei Cruci, este preamărirea iubirii jertfelnice, a iubirii smerite, singura iubire pe care Dumnezeu o preţuieşte. El nu preţuieşte iubirea posesivă şi mândră, ci iubirea smerită, care deschide sufletul omului spre a iubi pe Dumnezeu şi pe semeni. Evanghelia de astăzi ne mai spune că 'Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Său în lume ca să osândească, ci ca lumea să se mântuiască prin El' (In. 3, 17). Deci, Mântuitorul vine să mântuiască, nu să osândească lumea. El vine să cheme, să vindece pe cei bolnavi, să hrănească pe cei săraci, să îndrepte pe cei rătăciţi, să ridice pe cei păcătoşi şi căzuţi, vine să dăruiască viaţă adevărată. Sfânta Cruce - izvor de binecuvântare pentru viaţa creştină Crucea este lumină şi binecuvântare spre mântuire. Crucea este semnul credinţei în iubirea lui Dumnezeu, iubire mai tare decât moartea. De aceea, noi am făcut din Cruce semnul mântuirii, iar când spunem 'Doamne, ajută-ne', 'Doamne, mântuieşte-ne', 'Doamne, miluieşte-ne', ne însemnăm cu Sfânta Cruce, deoarece ea este semnul iubirii Preasfintei Treimi pentru noi. De aceea, şi biserica este construită sub formă de cruce, iar pe turlele ei se află o cruce, care ne aminteşte de iubirea lui Hristos pentru noi. Pretutindeni unde locuiesc creştinii adevăraţi întâlnim semnul Crucii Să ne ajute bunul Dumnezeu ca să îl iubim pe Hristos Domnul mai mult, ori de câte ori vedem Sfânta Lui Cruce, pe biserică şi în biserică, la margine de drum, pe morminte sau lângă o fântână.
Oriunde vedem Sfânta Cruce, să ne aducem aminte cât de mult ne iubeşte Dumnezeu pe noi şi aşteaptă răspunsul nostru. Purtăm crucea cu lănţişor la gât de când suntem botezaţi, ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci dimineaţa când ne trezim din somn, seara când ne culcăm, înainte de masă şi după masă. Mamele noastre făceau semnul Sfintei Cruci peste pâinea care urmează să intre în cuptor, iar ţăranii noştri încrustau semnul Sfintei Cruci pe poarta lor, ca să intre pe ea în curte sau în casă ca într-o biserică, ca într-un loc sfinţit, prin rugăciune şi fapte bune. Noi aşezăm crucea la margine de drum sau la răscruce de drumuri, ca să ne aducem aminte de Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Care a zis: 'Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa' (In. 14, 6). Când vedem Sfânta Cruce lângă un izvor sau lângă o fântână sau pe acoperişul fântânii, ne aducem aminte de Hristos Cel Care a zis: 'Eu sunt Apa cea vie. Cine bea din Apa aceasta nu va înseta niciodată' (cf. In. 4,14). Această apă este harul lui Hristos prezent în noi prin lucrarea Sfântului Duh. Sfânta Cruce stă de strajă şi la mormintele celor adormiţi în Domnul, pentru a ne aminti că rugăciunea noastră pentru ei este mai tare decât moartea. Noi iubim astfel pe cei dragi ai noştri trecuţi la Domnul ori de câte ori îi pomenim în rugăciune ori săvârşim un parastas în amintirea lor, dăm de pomană săracilor în numele lor sau sădim flori pe mormintele lor şi le îngrijim mormintele lor. Crucea iubirii duhovniceşti care este mai tare decât moartea şi a bucuriei învierii stă de veghe pe mormintele celor dragi ai noştri, părinţi, fraţi şi cunoscuţi, care au trecut la Domnul, întrucât noi aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veşnică. Crucea de pe mormintele lor ne spune că ne vom întâlni cu ei, în iubirea Preasfintei Treimi. Cine L-a iubit pe Dumnezeu în lumea aceasta Îl va iubi şi în veşnicie, pentru că şi Dumnezeu ne iubeşte veşnic. Iată cât de prezentă este iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în viaţa noastră, prin semnul Sfintei Cruci. Aceasta ne îndreptăţeşte şi ne îndeamnă să cinstim Sfânta Cruce, să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, ca iubirea lui Dumnezeu să ne ocrotească, să ne dăruiască sănătate, să ne ferească de primejdii, de accidente, de rătăciri, să ne scape de întâmplarea cea rea şi să ne păzească de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Simţind noi că din Crucea lui Hristos vine bucuria Învierii, ne vom ruga mai mult în faţa Sfintei Cruci, vom merge mai des la biserica din parohie sau mănăstire, deoarece biserica este purtătoare a luminii şi harului Sfintei Cruci spre slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire. Amin!
Istorioară - Adevăr sau minciună
Un tânăr l-a întrebat pe duhovnicul său: - Aş vrea să cunosc cât mai multe despre credinţă şi religie. Am citit multe cărţi, dar nu ştiu care sunt adevărate şi care nu. Unele spun într-un fel, celelalte altfel, eu ce să mai cred? - Fiule, cea mai mare ispită este cea care îţi încearcă credinţa cu tot felul de idei frumos spuse, dar golite de duh. Ţi-ar plăcea ca cineva să-ţi dăruiască un măr tare frumos, dar când vrei să-l mănânci să vezi că înăuntru-i tot viermănos şi stricat? Ar mai fi mărul acela bun de ceva? Aşa sunt şi unele cărţi: ţin mintea ocupată cu tot felul de idei, dar nu hrănesc şi sufletul. Citeşte cât mai mult, dar caută să fii asemenea albinelor, ce trec din floare în floare şi culeg doar nectarul, nu şi alte lucruri inutile. Culege şi tu, la rândul tău, nectarul cărţilor, caută ce-i folositor în ele şi de vei şti să găseşti adevărul în cărţi, vei şti să-l găseşti şi în viaţă. Păgânii spun că religia, credinţa nu este logică. Dar, de fapt, credinţa este mai presus de logică. Mintea noastră judecă după cele lumeşti şi nici pe acestea nu-i în stare să
le cuprindă. Cele cereşti nu pot fi găsite astfel. Nu căuta cu mintea ceea ce trebuie să cauţi cu sufletul, fiindcă cele ale sufletului numai cu sufletul le poţi afla. Şi ţine minte: degeaba citeşti despre credinţă, dacă nu trăieşti în credinţă! "Fără Dumnezeu nu este posibil a-L cunoaşte pe Dumnezeu." *** „Dacă Dumnezeu nu Se descoperă înăuntrul nostru câtă vreme trăim aici pe pământ, nu vom putea să-L vedem nici în Cer.” - Părintele Partenie de la Pecerska *** „Dacă mântuirea în Hristos este singurul scop al vieții noastre, tot ceea ce facem poate deveni act de rugăciune. Viața noastră cotidiană trebuie să fie o Liturghie neîntreruptă" - Părintele Sofronie Saharov *** Povăţuiri duhovniceşti „Dacă vrei să ajuţi Biserica, cel mai bine este să cauţi să te îndrepţi pe tine însuţi, decât să cauţi să îndrepţi pe alţii. Dacă te îndrepţi pe tine însuţi, imediat se îndreaptă o părticică din Biserică. Dacă aceasta ar fi făcuto toţi, Biserica s-ar fi îndreptat. Însă astăzi oamenii se preocupă de toate celelalte subiecte, dar nu se preocupă de ei înşişi. Pentru că a te preocupa de tine însuţi cere osteneală, iar a te preocupa de alţii este uşor. Dacă ne preocupăm de îndreptarea noastră şi ne întoarcem mai mult spre lucrarea lăuntrică decât spre cea exterioară, dând întâietate ajutorului dumnezeiesc, vom ajuta pe ceilalţi mai mult şi mai eficace. Ba încă, vom avea şi pacea dinlăuntru, care va ajuta fără zgomot sufletele ce le vom întâlni, pentru că starea duhovnicească lăuntrică trădează virtutea sufletului şi îi schimbă pe ceilalţi. Când cineva se dăruieşte lucrării exterioare înainte de a ajunge la strălucita stare duhovnicească lăuntrică, poate face o oarecare nevoinţă duhovnicească, dar are mâhnire, nelinişte, lipsă de încredere în Dumnezeu şi mereu îşi pierde pacea sa. Dacă nu îşi face bine mai întâi lui însuşi, nu poate spune că interesul lui pentru binele obştesc este curat. Când se va elibera de omul său cel vechi şi de orice lucru lumesc, va avea deja harul dumnezeiesc şi atunci şi el se odihneşte şi odihneşte şi orice fel de oameni. Dacă însă nu are harul lui Dumnezeu, nu se poate impune nici lui însuşi şi nici pe alţii nu îi poate ajuta, astfel încât să le aducă folos dumnezeiesc. Trebuie să se afunde în har şi după aceea să-şi folosească puterile lui sfinţite pentru mântuirea celorlalţi.” – Părintele Paisie Aghioritul, “Lucrarea în noi înşine”
Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi Sfânta Înviere a Ta o lăudăm şi o slăvim!