Capitolul 1 Personalitatea profesorului - Aspecte teoretice Personalitatea umană reprezintă unul dintre cele mai complexe fenomene din univers; este o realitate extrem de complexă (deoarece integrează o varietate de componente diferite ca structură, funcţionalitate şi finalitate – biologice, psihologice, sociale, axiologice, istorice) şi dinamică (deşi dispune de trăsături relativ stabile, cunoaşte o evoluţie în timp, atât în plan filogenetic, cât şi în plan ontogenetic). Ca urmare a acestui fapt, personalitatea nu poate fi cercetată de o singură ştiinţă, ci necesită o abordare multidisciplinară. Printre ştiinţele care cercetează personalitatea menţionăm: ● antropologia fizică şi culturală – studiază speciile umane şi faptelede cultură; ● sociologia – consideră omul ca o componentă esenţială a vieţii societăţii; ● pedagogia – se preocupă de legile formării personalităţii; ● istoria – înregistrează etapele evoluţiei în cadrul personalităţii dezvoltând în ultimele decenii o adevărată psihologie istorică; ● morala – priveşte personalitatea ca deţinătoare a valorilor morale; ● estetica – se preocupă de aprecierea omului sub raportul creaţiei şi perceperii frumosului; ● medicina – este centrată pe echilibrul dintre starea de sănătate şi boală; ● psihologia – studiază sistematic legile vieţii psihice şi structurilepsihice ale personalităţii. Conceptul de personalitate este întâlnit în toate ştiinţele socio-umane şi în filosofie (vizându-se „esenţa umană”), punându-se în evidenţă aspectele specifice, unghiul de abordare fiind diferit (ceea ce impune cu atâtmai mult o convergenţă a perspectivelor). Menţionăm faptul că independent de ştiinţă, literatura şi arta au aduscontribuţii valoroase privind înţelegerea vieţii omului şi cunoaştereacomplexă a diverselor profiluri umane. Ştiinţa aduce însă un aport în pluspe linia descoperirilor legilor implicate în fenomenul de personalitate.
Cele 16 tipuri de personalitate pe care le vom prezenta in continuare au la bază studiile binecunoscuţilor cercetatori din domeniul de psihologie a personalităţii: Carl Jung, Katharine C. Briggs si IsabelBriggs Myers. Carl Jung a dezvoltat la început teoria conform căreia fiecarui individ îi corespunde un tip de personalitate. El a considerat că există două funcţii de bază care fac distincţia între tipurile noastre de personalitate: cum primim informaţia (modalitatea de a percepe lucrurile) şi cum luăm deciziile. Astfel, potrivit lui Jung, există două moduri diferite de a percepe informaţia: 1) prin simţuri, senzorial sau 2) prin intuiţie. Tot aşa, există două moduri diferite de a lua decizii: 1) obiectiv logice, sau 2) subiectiv afective. Jung consideră că oamenii folosesc mai frecvent şi cu mai mult succes una dintre aceste patru funcţii enunţate anterior ceea ce duce şi la formarea unei ierarhii. Există o caracteristică dominantă, susţinută de o caracteristică secundară, terţiară si una inferioară, a patra. Jung susţine faptul ca oamenii fie îşi exteriorizează (extraversiune) fie îşi interiorizează (introversiune) funcţia lor dominantă. Această funcţie dominantă este atât de importantă încât umbreşte celelalte funcţii şi defineşte tipul de personalitate corespunzator. Jung descoperea astfel opt tipuri de personalitate:
Extravertit Senzorial (in prezent: ESFP, ESTP) Introvertit Senzorial (in prezent: ISTJ, ISFJ) Extravertit Intuitiv (in prezent: ENFP, ENTP) Introvertit Intuitiv (in prezent: INFJ, INTJ) Extravertit Gânditor (in prezent: ESTJ, ENTJ) Introvertit Gânditor (in prezent: ISTP, INTP) Extravertit Afectiv (in prezent: ESFJ, ENFJ) Introvertit Afectiv (in prezent: INFP, ISFP)
Pregătirea de specialitate se referă la însuşirea cunostinţelor dintr-un domeniu al ştiinţei,tehnicii, artei sau culturii, care urmează apoi valorificate in actul pedagogic al predării unui obiect de învăţământ. Fiecare profesor este un specialist în unul din aceste domenii. Fără a se confunda cu omul de ştiinţă, profesorul trebuie să fie la curent cu cele mai recente descoperiri, cu discuţiile şi controversele ce au loc in acel domeniu. Cea de-a treia componentă, cultura psihopedagogică, se referă la acele cunoştinţe, tehnici de lucru şi modalităţi de acţiune care facilitează, în cele din urmă, comunicarea pedagogică. Fără declanşarea unei rezonanţe în psihicul celor cărora li se adresează ea este neutru din punct de vedere educativ.
Pregatirea psihopedagogică permite profesorului să transforme informatiile cultural-ştiinţifice în mesaje educaţionale. Cultura psihopedagogică se compune din cunoştinte de psihologie, pedagogie, metodică, într-un cuvânt din totalitatea cunoştinţelor teoretice privitoare la educaţie şi personalitatea umană, şi dintr-un ansamblu de priceperi şi deprinderi practice solicitate de desfăşurarea, ca atare, a acţiunii educaţionale. Personalitatea profesorului presupune şi o serie întreagă de calitaţi, determinate de specificul si complexitatea muncii pe care o desfăşoară. 1.1.
Calităţile atitudinale ale profesorului
Întrucât profesiunea de educator presupune raportarea şi confruntarea continuă cu alţii, anumite calităţi atitudinale sunt indispensabile acelora care îşi aleg şi prestează această profesiune. Atitudinea reflectă „cea mai adecvată formă primară în care experienţa trecută a individului este concentrată, pastrată şi organizată pentru ca el să se poată încadra intr-o nouă situaţie.” Umanismul, în general, şi dragostea de copii, în special. Aflându-se în faţa unor fiinţe umane, adulte sau in devenire, profesorul trebuie sa dea dovadă de multă sensibilatate, ataşament şi respect faţă de ele, transformându-se in cele din urmă într-un coparticipant la propriile lor confruntări. O expresie concretă a umanismului este dragostea pentru copii. Dragostea educatorului este altceva decât dragostea maternă. Ea presupune, in primul rând, respect şi încredere faţă de posibilităţile latente pe care le posedă oricare copil, dorinţa sinceră ca aceste posibilităţi să se dezvolte, încrederea deplină în viitorul său. Ea nu are nimic comun cu sentimentalismul si compatimirea, cu diversele simpatii manifestate sau ascunse faţă de unii copii, cu toleranţă exagerată. Ea trebuie să-i cuprindă pe toţi copiii, fără nicio discriminare. „Dragostea pedagogică este, în acelaşi timp, impersonală şi personală”. Calităţi atitudinale de natură caracterial-morală. Din această categorie face parte spiritul de obiectivitate si dreptate, principalitatea, cinstea, curajul, demnitatea, corectitudinea, modestia, fermitatea, răbdarea, optimismul, stăpânirea de sine, etc. Conştiinţa responsabilităţii şi a misiunii sale. După opinia lui R. Hubert, această responsabilitate şi-o asumă faţă de copii, faţă de patria sa şi faţă de întreaga umanitate. În mâinile sale se află, într-un fel, nu numai viitorul copilului, ci şi al patriei şi naţiunii al cărei membru este. A fi conştient de această misiune, şi de a te
dărui total si dezinteresat pentru înfaptuirea ei înseamnă, implicit, a fi un adevarat patriot. Conştiinţa responsabilităţii şi a misiunii nu pot fi concepute în afara adeziunii şi ataşamentului faţă de valorile culturale, naţionale şi universale, create de-a lungul veacurilor. Calităţi aptitudinale. În această categorie intră toate acele însuşiri psihice care asigură îndeplinirea cu succes a diverselor sarcini pe care le implică activitatea instructiv-educativă şi obţinerea în final a unor performanţe ridicate. Ele sunt cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de aptitudini pedagogice. În funcţie de natură, conţinutul şi laturile activitaţii pedagogice, se face distincţia între aptitudini didactice (privitoare la activitatea de instruire) şi aptitudini educative (privitoare la activitatea de modelare a personalităţii umane). Fiecare grupă include apoi diferite aptitudini legate de realizarea unei sarcini concrete (aptitudini metodice, aptitudini de evaluare, aptitudini educative în domeniul educaţiei morale, estetice etc.). Dintre multiplele particularităţi ale proceselor psihice care fac parte din conţinutul psihic al aptitudinilor pedagogice cele mai importante sunt: Calităţile gândirii. Diverse aptitudini pedagogice presupun anumite calităţi ale gândirii cum ar fi: capacitatea de analiză şi sinteză, flexibilitatea, originalitatea etc. Calităţile limbajului. Capacitatea de a folosi in mod adecvat acest instrument de comunicare este prezentă în toate aptitudinile pedagogice. Este vorba de asemenea calităţi cum ar fi: inteligibilitatea, claritatea, plasticitatea, expresivitatea, fluenţa etc. Calităţile atenţiei. Este vorba de concentrarea, intensitatea, distributivitatea, comutativitatea etc. Calitatea memoriei. Rapiditatea memoriei, trăinicia păstrării şi promptitudinea recunoaşterii şi reproducerii sunt indispensabile în activitatea profesorului. Ponderea acestor calităţi şi modul lor de combinare diferă de la o aptitudine la alta. Adoptând drept criteriu structura psihică internă a aptitudinilor pedagogice, se pot circumscrie câteva aptitudini pedagogice speciale cum ar fi: Aptitudinea de a cunoaşte şi înţelege psihicul celui supus acţiunii educative. Este vorba de capacitatea intuitivă, de pătrundere şi de sesizare rapidă a particularităţilor psihice individuale. Cunoaşterea lumii interioare a elevului
nu se reduce doar la folosirea unor tehnici, acestea fiind totuţi indispensabile, la înregistrarea şi prelucrarea datelor pe care ni le oferă; ea presupune, totodată, intuiţie psihologică. Contactul permanent cu elevii, dublat de o pregatire continuă, nu fac decât să dezvolte şi să perfecţioneze această aptitudine. Aptitudinea empatică. Ii oferă profesorului posibilitatea de a privi toate influenţele prin prisma celor cărora li se adresează şi de a prevedea, în acest fel, nu numai eventualele dificultăţi ce ar putea fi întâmpinate, ci şi rezultatele posibile ce ar putea fi atinse. La polul opus se află egocentrismul, care constă în incapacitatea de a transpune în situaţia celuilalt, de a accepta punctul de vedere al acestuia. Aptitudini organizatorice. Se manifestă în întreaga activitate pe care o desfăşoară profesorul: planificarea propriei munci, pregatirea si desfăşurarea lectiilor, îndrumarea activităţii colectivului de elevi etc. Spiritul de observaţie. Este capacitatea ce permite sesizarea celor mai fine nuanţe şi manifestări ale acţiunii didactice. Cu ajutorul ei profesorul poate surprinde şi intui „starea de spirit şi intenţiile elevilor, după expresia feţei şi anumite miscari”. Tactul pedagogic.V. Pavelcu îl defineşte ca fiind „un simţ al măsurii” specific diferitelor manifestări comportamentale ale profesorului. F. N. Gonobolin întelege prin tact pedagogic capacitatea de a găsi la momentul oportun forma cea mai adecvată de atitudine şi tratare a elevilor. Din punct de vedere psihic măsura se manifesta în realizarea unui echilibru între diverse stări psihice polare si contradictorii ce apar în mod inevitabil în activitatea profesorului. Pe baza dinamicii interne a acestor stări am putea definii tactul pedagogic ca fiind capacitatea profesorului de a-şi menţine şi consolida stările psihice şi de a le domina şi inhiba pe cele negative, oferind astfel răspunsuri şi soluţii prompte tuturor solicitărilor procesului instructiv-educativ. Măiestria pedagogică constă în dezvoltarea plenară a tuturor componentelor personalităţii profesorului, concomitent cu integrarea lor într-un tot unitar. Ea este o sinteză a tuturor însuşirilor general-umane şi a pregătirii temeinice şi multilaterale, a efortului depus pentru dezvoltarea şi consolidarea calităţilor sale de om şi slujitor al unei profesiuni. În acelaşi timp, ea presupune dăruire şi pasiune, receptivitate faţă de nou, spirit creator, inventivitate, pricepere de a acţiona in conformitate cu
cerinţele unei situaţii concrete. Din această cauză măiestria pedagogică nu se confundă cu tehnica didactică, fiind refractară rutinei şi şablonismului. Măiestria înseamna a acţiona diferenţiat de la o situaţie la alta, în funcţie de factorii noi ce intervin, unii dintre ei având un caracter inedit şi imprevizibil. Un profesor care posedă măiestria pedagogică este mai mult decât un bun profesionist, este un artist in meseria sa. Concluzia firească ce se poate desprinde din aceste date ar fi aceea că între personalitatea profesorului şi performantele elevilor nu se instituie neapărat o relatie strict lineară, de o manieră care să ne îndreptăţească să considerăm personalitatea acestuia drept o variabilă strict cauzală, ci mai degrabă una moderatoare (profesorul ca moderator). Profesiunea de educator implică raportarea si confruntarea continuă cu alţii, de aceea anumite calităţi aptitudinale sunt indispensabile acelora care îşi aleg şi prestează această profesiune. Aptitudinile pedagogice, solicitate profesorului în acţiune, se manifestă în activitatea de educaţie şi pot fi evidenţiate pe baza performanţelor realizate. În aria de preocupări privind determinarea acelor calităţi ale profesorului care pot influenţa şi modela personalitatea elevului se înscrie şi cercetarea lui Josef. Autorul identifică poziţionarea tactului pedagogic in procesul de educatie. El concluzionează, în urma cercetarilor făcute, faptul că tactul pedagogic este gradul calitativ al interacţiunii sociale dintre profesor şi elev. În acest caz, criteriile acestei calităţi sunt : a. Gradul de adecvare a comportamentului profesorului faţă de fiecare elev ; b. Gradul motivaţiei pozitive a rezultatelor la învăţătură şi a comportamentului elevului ; c. Gradul de dezvoltare a personalităţii elevului ; d. Gradul de respectare a particularităţilor psihice a elevului şi asigurarea unui climat psihic optimal activităţii instructiv-educative ; e. Rezultatele obţinute în atingerea obiectivelor propuse în activitatea instructiv-educativă Nicolae Mitrofan evidentiază urmatoarele componente ale aptitudinilor pedagogice : competenţa stiintifica - aceasta implica o bună pregatire de specialitate;
competenţa psihopedagogică - este asigurata de ansamblul de capacitati necesare pentruconstruirea diferitelor componente ale personalitati elevilor. Ea cuprinde : - capacitatea de a determina gradul de dificultate al materialului de invatare ; - capacitatea de a face materialul de invatare accesibil prin gasirea celor mai adecvate metode simijloace ; - capacitatea de a intelege elevul, de a patrunde in lumea sa interioara ; - creativitatea in munca psihopedagogica ; - capacitatea de a crea noi modele de influentare instructiv-educativa, in functie de cerintelefiecarei situatii educationale. competenţa psihosocială - este reprezentată de ansamblul de capacităţi necesare optimizării relaţiilor interumane, cum ar fi : - capacitatea de a adopta un rol diferit ; - capacitatea de a stabili uşor şi adecvat relaţii cu ceilalţi ; - capacitatea de a influenţa grupul de elevi, ca şi pe indivizii izolaţi ; - capacitatea de a comunica uşor şi eficient cu elevii ; - capacitatea de a utiliza adecvat puterea şi autoritatea ; - capacitatea de a adopta stiluri diferite de conducere. Cele trei tipuri de competenţe actionează integrat. 1.2.
Pregătirea şi perfecţionarea pregătirii profesorului
Meseria de educator se obţine în instituţii specializate, destinate pregătirii cadrelor didactice pentru învătământul de toate gradele (educatori, învăţători, profesori). Se vorbeşte tot mai mult de necesitatea perfecţionării profesionale a educatorului, de realizarea unei treceri paradigmatice de la abordarea tradiţională a educaţiei ,,tip produs”, centrată pe profesor, catre abordarea ,,tip proces”, progresistă, interactivă, centrată pe elev. Perfecţionarea cadrelor didactice reprezintă o activitate cu conţinut pedagogic şi social proiectată, realizată şi dezvoltată în cadrul sistemului de învăţământ, cu funcţie managerială dereglare-autoreglare continuă a procesului de învăţământ, la toate nivelurile sale de referinţa (funcţional-structural-operaţional). Au fost promovate diverse modele de profesionalitate şi profesionalizare ale viitorilor educatori, capabili să-şi analizeze propriile practici, să-şi îmbunătăţească
stilul de predare, să rezolve probleme, să inventeze strategii. Modelele actuale de formare a viitorilor educatori marchează trecerea de la ,,o meserie artizanală” în care se aplică tehnici şi reguli, spre profesie, în care educatorul construieşte strategii de predare–învăţare, bazându-se pe cunoştinţe, experienţa didactică anterioară, realizând o ,,expertiză” a acţiunii educaţionale. Programele de formare iniţială a viitorilor educatori se concentrează pe identificarea competenţelor profesionale solicitate de statutul şi rolul lor profesional, pe natura şi geneza lor utilizându-se rezultatele studiilor şi cercetarilor experimentale, aporturile recente ale psihologiei cognitive. Selecţionarea celor ce s-au orientat spre o asemenea profesiune rămâne o problemă deschisă. Natural ar fi ca învăţământul care pregăteşte viitorii profesionişti pentru oricare domeniu de activitate să aibă prioritate în recrutarea celor care urmează să se ocupe nemijlocit de această pregatire. In realitate, lucrurile nu se petrec aşa. După absolvirea acestor instituţii, perfecţionarea pregătirii profesionale devine atât o obligaţie, cât şi o condiţie a obţinerii unor rezultate cât mai bune în activitatea şcolară şi extrascolară. Ea se realizează individual şi organizat. Cea organizată se realizează la nivelul consiliilor pedagogice, colectivelor de catedră, comisiilor metodice, cercurilor pedagogice,cursurilor de perfecţionare, examenelor de definitivare, precum şi a celor de obţinere a gradelor didactice, doctoratul, sesiuni metodico-ştiinţifice, colocvii, simpozioane, consfatuiri etc.
Capitolul 2 Personalitatea profesorului ideal – Părere personală Psihologia este acţiune, nu gandire despre sine. Continuăm să ne formăm personalitatea toată viaţa. (Albert Camus) Personalitatea reprezintă cea mai înaltă sinteză sufletească. Misiunea personalităţii este ca prin ea să se contribuie la realizarea umanităţii. (Dimitri Gusti) Un educator excelent nu e o fiinţă umană perfectă, ci o persoană care dispune de suficientă pace lăuntrică pentru a se goli, ca şi de sensibilitate pentru a învăţa. (Augusto Cury) A instrui pe tineri cum se cuvine nu constă în a le vârî în cap o mulţime de cuvinte, fraze, expresiuni şi opiniuni din diferiţi autori, ci a le deschide calea cum să priceapă lucrurile. (John Amos Comenius) O inimă înţelegătoare reprezintă totul la un profesor, şi nu o putem aprecia îndeajuns. Ne amintim cu stimă de profesorii excelenţi, dar cu recunoştinţă de cei care ne-au influenţat sufleteşte. Planul de învăţământ este o materie primă extrem de necesară, dar căldura reprezintă elementul vital pentru planta aflată în creştere şi pentru sufletul copilului.(Carl Gustav Jung) În opinia mea, idealul reprezintă cea mai mare aspirație a unui om, acesta tinzând spre îndeplinirea tuturor criteriilor pentru a ajunge la ținta propusă, în cazul de faţă, pentru a ajunge un profesor ideal. Crescuţi fiind într-un sistem educativ alcătuit din două mari categorii de profesori, generaţia veche - profesorul cu multe cunostinţe despre materia predată, stapân pe situaţie, concentrat doar pe predare, uitând de toate strategiile didactice învăţate cândva în facultate, cu un aer sobru şi întotdeauna cu pretenţia de a fi stimat de către cei din jur, cu prestanţă şi atitudine superioară, şi generaţia nouă profesorul “prietenul elevului”, cel care din încercarea de a se apropia prea mult de elevii săi depăşeşte anumite limite, nemai fiind considerat profesor, cel care pune prea mult in practică tehnici şi strategii didactice, uitând scopul său in acea clasă, pierzându-şi respectul în ochii elevilor. Din acest motiv niciodată nu am avut un
model în viaţă printre profesori. Profesorul ideal trebuie să fie o îmbinare echilibrată între mai multe calităţi, aptitudini şi capacităţi. Cea mai importantă calitate este deţinerea unei pregătiri de specialitate înalt calitativă, să îşi cunoască materia, dar şi modalitatea de a o preda, să cunoască conţinutul acestei materii, informaţiile şi conceptele de bază. Competenţa comunicativă este o altă trăsătură de caracter ce trebuie indeplinită; ce folos mai are un solid bagaj de cunoştiinţe dacă nu exista capacitatea de exprimare clară si expunerea opiniilor şi ideilor într-un mod cât mai explicit. Profesorul ideal trabuie să fie creativ şi ingenios, deoacere profesorul este factorul determinant al succesului unei lecţii. El trebuie să aibă conştiinţa misiunii sale, are obligaţia de a observa şi evalua, disponibilitatea de a primi sugestii, aptitudinea de a organiza şi regiza procesul de instruire. Profesorul este „dator” să stimuleze şi să întreţină curiozitatea elevilor pentru lucruri noi, este „dator” să le modeleze comportamentele sociale, să le întărească încrederea în forţele proprii, dar mai ales trebuie să îi ajute în găsirea identităţii. Empatia este o altă capacitate necesară. Aceasta presupune transpunerea profesorului în „fiinţa” elevilor săi, intuind procesualitatea cognitivă şi afectivă a celor care interacţionează cu el, retrăind la modul afectiv stări, gânduri, proiecte. Profesorul trebuie să creeze multiple situaţii de implicare a elevilor, să antreneze efectiv elevii în procesul de desluşire a adevărurilor, trebuie să se lase interpelat, interogat de elevi. Profesorul trebuie să adopte în orice împrejurare o atitudine corectă faţă de elev. El trebuie să respecte trăsăturile individuale ale elevului, să-l motiveze pentru activitatea de învăţare făcând apel la cele mai eficiente strategii. Trebuie să formeze pe elev pentru societatea în care s-a născut şi în care se dezvoltă, deoarece valorile spirituale nu se creează decât în societate şi pentru societate. Profesorul trebuie să înveţe elevul cum să înveţe, trebuie să-l facă să aibă încredere în el, în opţiunile lui să poată să se exprime liber fără inhibiţii. A fi profesor înseamnă un risc asumat. Şi asta deoarece pregătirea pentru a preda, pentru a-i invăţa pe alţii cum să inveţe este o operă niciodată încheiată şi care implică multă răbdare, multe momente de incertitudine, de descurajare şi multe ore de studiu, iar rezultatele nu pot fi măsurate nici cantitativ şi nici imediat. in clasă se invaţă mai mult decat o materie, se invaţă lecţii de viaţă. Profesorul
stimulează şi întreţine curiozitatea elevilor pentru lucruri noi, le modelează comportamentele sociale, le întăreşte increderea in forţele proprii şi ii ajută să işi găsească identitatea. Realizarea acestor sarcini depinde de măsura in care profesorul posedă calităţile şi competenţele necesare centrării cu precădere pe aşteptările, trebuinţele şi interesele elevilor. Profesorul este un autodidact. El este implicat într-un proces continuu de învățare. Un profesor bun este un elev bun, prin aceasta el dă exemplu elevilor săi și îi încurajează să depună un efort pentru a învăța. Profesorul găsește valoare în fiecare elev. Prin aceasta el nu critică elevii și nici alți profesori. Expresia „Scopul scuză mijloacele” nu face parte din mottou-rile sale. Chiar dacă elevii nu sunt la nivelul așteptării profesorului, aceasta nu este o piedică pentru a investi în ei și a-i face să respecte cunoștințele. Un elev încurajat să-și schimbe atitudinea va investi singur în persoana sa și este o probabilitate mai înaltă ca el să devină un autodidact. Schimbarea elevului spre bine nu se face prin descurajarea lui și nici prin compararea cu alții, ci printr-o competiție cu propria-i persoană. Profesorul trebuie să îşi caştige respectul, respectul clădit pe iubire şi apreciere şi mai puţin pe frică şi îndoctrinare şi nu să şi-l impună. În concluzie, profesorul ideal este omul cald, blând, teperat si rabdator, omul deosebit de cult, care te captează prin bagajul său de cunoştinţe şi prin atitudinea faţă de elevii săi.
Bibliografie 1. Mihaela Corina Ţuţu, 2007, “Psihologia personalităţii”, Editura Fundaţiei România de Mâine 2. Dorina Salavastru, 2006, “Ştiinţele educaţiei.Structuri, conţinuturi, tehnici ” 3. Ioan Nicola, 2003, “Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Aramis, Bucureşti 4. Andrei Cosmovici, Iacob Luminiţa, 1999, “Psihologie şcolară”, Editura Polirom 5. http://www.intelepciune.ro/despre/personalitatea/citate
